Alberto Figueroa — Ochii tuaregului

Alberto Vâăzquez-Figueroa 


Ochii tuaregului 


Traducere din limba spaniolă şi note de 


Eugenia Alexe Munteanu 


EDITURA POLIROM 2007 


Alberto Vâzquez-Figueroa s-a născut la Santa Cruz de Tenerife 
în 1936. Familia sa a fost deportată în Africa în 1937, din motive 
politice. A fost instructor de scufundări, apoi a urmat cursuri de 
jurnalism, devenind, în 1962, corespondent al mai multor ziare 
de prestigiu, precum Destino şi La Vanguardia (şi, mai târziu, al 
televiziunii spaniole) în punctele cele mai fierbinţi ale globului. A 
vizitat peste o sută de ţări şi a fost martor, printre altele, la 
războaiele şi revoluțiile din Guinea, Ciad, Congo, Republica 
Dominicană şi Guatemala. A publicat peste patruzeci de 
romane, multe dintre ele dedicate ținuturilor şi populațiilor 
exotice, dintre care amintim: Pământ virgin, Tuareg, Iguana, 
Bora Bora, Ochii tuaregului, Ali în ţara minunilor, în derivă, 
Abanos, Manaos, Ocean, Yăâiza, Câinele, Viracocha, Noii zei, 
seria Cienfuegos, Ordalia otrăvii, Apa făgăduinței şi câteva piese 
de teatru. Nouă dintre romanele sale au fost adaptate pentru 
marele ecran. Alberto Vâzquez-Figueroa este unul dintre cei mai 
citiţi autori de limbă spaniolă din lume. Ochii tuaregului (2000) 
continuă, după aproape două decenii, povestea lui Gacel Sayah 
şi a familiei sale, personajele centrale ale romanului Tuareg 
(unul dintre marile succese ale lui Figueroa, cu vânzări care au 
depăşit trei milioane de exemplare). Ca în majoritatea cărţilor 
anterioare ale autorului hispanic, tema centrală este impactul 
devastator pe care civilizaţia occidentală îl are asupra modului 
de viaţă tradiţional al unor comunităţi care au ştiut să păstreze 
o legătură strânsă cu natura. Pentru milioane de telespectatori 
din lumea întreagă, raliul Paris-Dakar este unul dintre 
principalele evenimente sportive ale anului, iar pentru 
concurenţi, o ocazie de a-şi demonstra calităţile şi a- şi testa 
limitele. Dar pentru tuaregi acesta nu reprezintă decât o 
competiţie absurdă, care devastează teritoriul pe care îi 
stăpânesc de veacuri şi ameninţă să distrugă una dintre cele 
mai spectaculoase civilizaţii ale lumii orientale. lar pentru a se 
apăra le rămâne o singură cale: violenţa. 


Introducere 


Acesta este un roman pe care n-am vrut să-l scriu niciodată. 


În urmă cu aproape douăzeci de ani, când am terminat 
romanul Tuareg, am considerat, pe bună dreptate, că nu aveam 
nicio posibilitate să continui acea istorie, deoarece eroul 
principal, Gacel Sayah, murise. 

Fără doar şi poate, am avut motive mai mult decât suficiente 
să-mi pară rău că am îngăduit să fie ucis, fiindcă Tuareg s-a 
dovedit, în timp, cel mai de succes roman al meu, a ajuns la cele 
mai multe ediţii, s-a tradus în cele mai multe limbi şi mi-a adus 
cele mai mari satisfacţii personale. 

Din punctul meu de vedere, este singura mea operă literară 
demnă de a fi luată în seamă şi care, poate, cu puţin noroc, va 
continua să existe după moartea mea. 

Când unui scriitor îi iese ceva bine, nu trebuie să se mai 
deranjeze să-şi analizeze triumful, nici să încerce să aplice 
aceeaşi formulă, căutând un nou succes pe un drum deja 
bătătorit, pentru că riscă să se repete, iar cititorul îşi dă seama 
imediat şi îl respinge. 

Din aceste motive, niciodată nu mi-a trecut prin cap să revin 
la tuaregi. 


Şi totuşi, o serie de întâmplări surprinzătoare petrecute nu 
demult în inima Saharei, la originea cărora s-a aflat o renumită 
competiţie sportivă, mi-au atras atenţia, iar spiritul jurnalistic ce 
mi-a mai rămas - amintire a unor timpuri deja uitate - m-a 
îndemnat să denunţ nenumăratele nedreptăţi pe care le suportă 
în prezent unul dintre cele mai nobile şi legendare popoare din 
lume. 

Tuaregii, alături de care mi-am petrecut o parte din copilărie, 
păreau să aibă nevoie de cineva care să ia cuvântul în apărarea 
lor, şi în amintirea a tot ce le datorez şi a tot ce m-au învăţat cu 
ani în urmă m-am hotărât să scriu din nou despre ei, înnodând 
firul istoriei de acolo de unde l- am lăsat. 

Acesta este rezultatul, şi trebuie să recunosc că, odată sfârşit 
romanul, am simţit aceeaşi satisfacţie pe care am încercat-o 
când am terminat cartea mea cea mai dragă. 


Sper ca şi cititorul să simtă acest lucru. 
Alberto Vazquez-Figueroa 


1 


Ziua în care inmouchar-ull Gacel Sayah a murit ciuruit de 
gloanțele bodyguardului preşedintelui Abdul-el-Kébir a intrat în 
istorie pentru tristul fapt că, din vina lui, nu s-a instaurat 
democraţia în ţară, dar a intrat, de asemenea, în legenda 
poporului Ke/-Ta/gimus, „Poporul Vălului”, pentru că Sayah 
dovedise că un imohag - cum obişnuiau să-şi spună tuaregii -, 
singur şi fără nicio armă în afară de isteţimea, curajul şi 
rezistenţa aproape supraomenească, era în stare să învingă 
trupele cele mai bine înarmate, datorită unei extraordinare 
cunoaşteri a deşertului unde se născuse şi unde-şi petrecuse 
cea mai mare parte a vieţii. 

În nopţile reci, când beduinii se adunau în jurul focului ca să-şi 
bea ceaiul şi să povestească întâmplări din frumoasele vremuri 
de altă dată, vorbeau adesea despre neobişnuita aventură a 
acelui brav luptător ce ştiuse să apere cele mai trainice valori 
ale tradiţiilor străvechi respectate de locuitorii din inima Saharei 
şi făceau speculaţii cu privire la motivul pentru care, dintr-o 
teribilă şi inexplicabilă eroare, îl omorâse, fără să vrea, pe omul 


1 Inmouchar, războinic tuareg de familie nobilă (în arabă, în 
original). 


pentru care îşi riscase viaţa de atâtea ori şi care devenise cel 
mai bun prieten al său. 
— Insh’ Allah2, obişnuiau să spună. 


Dar marea majoritate a celor care îşi aminteau de acea 
întâmplare credeau că nu fusese vorba de voinţa lui Allah, ci de 
un absurd capriciu al destinului sau de o farsă cumplită a 
neastâmpăratelor duhuri ale nisipurilor, invidioase că un simplu 
muritor devenise protagonistul sutelor de istorii ce se povesteau 
la lumina focului. 


Peripeţiile lui Gacel Sayah erau cunoscute şi dincolo de 
graniţe, făcuseră să curgă râuri de cerneală şi fuseseră chiar 
motiv de inspiraţie pentru o carte, dar el continua să trăiască în 
întâlnirile din jurul focului în seninele nopţi sahariene, unde 
amintirea sa era veşnicprezentă. 

În ziua când viteazul inmouchar fusese doborât de o forţă de 
sute de ori mai mare, opinia publică se împărţi în două grupuri: 
cei care îl urau pentru că îl împuşcase pe singurul om ce ar fi 
putut aduce pacea şi libertatea în ţară şi cei care îl admirau ca 
pe un adevărat erou, ce nu putuse fi învins decât din cauza unei 
greşeli, fiindcă se afla într-un oraş străin unde nu învățase încă 
să se descurce. 


2 „Cu voia lui Allah!”, „Aşa a vrut Allah!”, „Cum o vrea Allah!” 
(în arabă, în original). 


Dictatura cea mai coruptă, împotriva căreia Gacel Sayah 
luptase cu atâta înverşunare, s-a reinstalat aproape imediat în 
palatul prezidenţial, iar generalii ofensaţi, care suferiseră atâtea 
şi atâtea umilinţe din partea „acelui sălbatic murdar şi greu de 
prins”, au ordonat ca tot ce era legat de numele şi persoana lui 
să fie şters de pe faţa pământului. 

În consecinţă, soţia, fiii şi servitorii lui s-au văzut obligaţi să 
pornească într-un interminabil şi chinuitor exil printre dune şi 
întinderi bolovănoase, uneori găzduiţi ca nişte iubiţi fraţi de 
sânge ai imohag-ilor, dar, de cele mai multe ori, izgoniți ca nişte 
ciumaţi. 

Au fost ani grei, ce au înăsprit firea blândei Laila, dar, în 
acelaşi timp, i-au călit pe cei trei fii ai săi, Gacel, Ajamuk şi 
Suleiman, şi pe micuța Aisha, care şi-a petrecut o bună parte din 
copilărie pribegind călare pe o cămilă. 

Tuaregii sunt un popor nomad prin excelenţă, dar, în cazul 
familiei lui Gacel Sayah, îndrăgita viaţă nomadă s-a transformat 
într-un blestem, fiindcă era cu neputinţă să rămână mai mult de 
trei luni într-un loc fără ca vreunul din nenumăraţii ei duşmani 
să nu afle că sunt acolo. 

Reuşiră să trăiască în pace aproape doi ani; renunțând la 
mediul lor natural, se stabiliră la periferia unui oraş, unde 
aglomeraţia le permitea să treacă neobservaţi, dar după un 


timp îşi dădură seama că nici locul nu era aşa de sigur cum 
sperau, nici nu merita să trăieşti o astfel de viaţă. 

— Mai bine să ne omoare în deşert, unde respirăm aer curat, 
hotărî în sfârşit Laila. Nu suport să mai stau în groapa asta de 
gunoi. 

Copiii i-au împărtăşit părerea, astfel că şi-au reluat de îndată 
trista pribegie, dar, într-un târziu, ajunseră la concluzia că 
singurul refugiu se afla în cel mai îndepărtat şi pierdut colţ din 
tărâmul Tenere „Neunde”, în graiul lor -, acolo unde nici măcar 
tuaregii nu îndrăzniseră să pătrundă. 

— O să căutăm un loc izolat şi sigur unde să ne ascundem 
câţiva ani, aşteptând să se schimbe guvernul sau să se stingă 
amintirea celor întâmplate. 

Bătrânii tribului Ke/-7a/gimus îi lăudară hotărârea, conştienţi 
că niciun membru al Poporului Vălului n-ar fi trăit în pace atât 
timp cât umbra lui Sayah ar fi dat târcoale prin apropiere, aşa că 
le-au pus la dispoziţie douăzeci dintre cele mai rezistente cămile 
pe care le aveau, douăzeci şi patru de oi şi capre, precum şi o 
grămadă de săculeţi cu cele mai bune seminţe. 

În felul acesta, la începutul iernii, cei cinci membri ai familiei 
şi o mână de servitori credincioşi porniră, pe ascuns, într-o 
călătorie spre miazăzi, în căutarea pământului făgăduinţei care 
se putea afla în orice loc din nesfârşitul pustiu. 

Vreme de cinci luni au străbătut sute de kilometri, departe de 
orice drum cunoscut, ocolind satele şi oazele şi oprindu-se doar 
în locurile unde găseau o urmă de verdeață cu care să-şi 
hrănească animalele tot mai istovite. 

În cele din urmă, într-o dimineaţă fierbinte de la începutul 
verii, pătrunseră într-un masiv muntos cu stânci negre, de unde 
se zărea un imens amfiteatru deschis spre miazăzi. 

Îl cercetară îndelung, cu experienţa pe care ţi-o dă o viaţă 
întreagă petrecută în deşert, şi ajunseră la concluzia că în albia 
unei vechi sekia3 ce cobora din munţi şi părea că secase cu mii 
de ani în urmă, dar unde mai supravieţuiau trei palmieri prăfuiţi, 
ar fi putut găsi un firişor de apă. 

— Ar trebui să săpăm un puț foarte adânc, remarcă Laila. 

— Vom săpa cât va fi nevoie, răspunse calm Suleiman, care 
devenise un flăcău lat în spate. O să fie foarte greu, dar, dacă 
găsim apă, ăsta pare un loc perfect. 


O veche zicală spune că „palmierii obişnuiesc să-şi ţină capul 
în foc şi picioarele în apă”, de aceea socotiră că modul 


3 Râu secat (în arabă, în original). 


cel mai logic de a ajunge la apă era să urmeze calea pe care 
le-o indicau rădăcinile celui mai mare palmier. 


Prin urmare, în zorii zilei următoare se apucară de treabă, 
încercând să deschidă drum spre inima pământului, conştienţi 
că, dacă nu dădeau repede de râvnitul firişor de apă, soarta lor 
era destul de nesigură, căci puţul cel mai apropiat se afla la 
patru zile de drum. 

Cu toate acestea, pe la jumătatea dimineţii, când soarele 
necruţător era sus pe cer şi căldura devenise sufocantă, se 
văzură obligaţi să se oprească, în aşteptarea umbrei, şi îşi 
dădură seama că nu vor înainta destul de repede cu săpatul şi 
că era nevoie să lucreze cu schimbul în timpul nopţilor reci. 

Gura puţului avea ceva mai mult de trei metri în diametru, dar 
după două săptămâni de săpat fără odihnă, doar un om putea 
să se mişte cu oarece uşurinţă pe fundul lui, asudând din greu în 
timp ce umplea cu nisip şi pietre coşărcile pe care ceilalţi le 
ridicau apoi cu multă greutate, ferindu-se să atingă pereţii, ca 
să nu provoace o prăbuşire bruscă a nisipului. 

Pământul era uscat, căci sute de ani nu căzuse nici cel mai 
mic strop de ploaie, de aceea nisipul aluneca din când în când în 
cascade, obligându-i să aducă din munţii din apropiere o 
mulţime de bucăţi de piatră neagră şi netedă şi să le aşeze, cu 
răbdare, de-a lungul pereţilor. 

Fără uneltele necesare, ciment sau mortar, făceau eforturi 
uriaşe şi abia dacă reuşeau să sape o jumătate de metru pe zi, 
aşa că, până la urmă, cel mai mare dintre fraţi trebui să admită 
că nu exista nici cea mai vagă posibilitate de a-şi atinge scopul - 
dacă aveau vreun scop - şi că setea avea să-i doboare pe rând. 

— Până acum n-am găsit nici urmă de umezeală; cel mai bun 
lucru pe care l-am putea face ar fi să mergem să aducem apă, 
spuse. Doi dintre noi ar trebui să meargă până la puţul Sidi- 
Kaufa şi să vină înapoi cu toată apa pe care o pot aduce în 
girbe4, căci altfel riscăm să nu ieşim vii de-aici. 


— Şi vitele? îl întrebă maică-sa. 

— Le ducem la munte, să lingă roua ce se depune în zori pe 
pietre, răspunse Gacel, prea puţin convins. Cu puţin noroc, 
cămilele şi caprele vor rezista. 

— Dar oile? 

— Bănuiesc că vom pierde o mare parte din ele, dar asta 
depinde doar de voinţa lui Allah şi de când se vor întoarce 
oamenii care se duc după apă. 


4 Girba sau gerba, burduf din piele de capră în care se 
păstrează şi se transportă lichide (în arabă, în original). 


— Şi cine ai vrea să se ducă? 

— Doi dintre cei mai buni călăreţi cu şase dintre cele mai 
bune cămile, căci nu se vor putea odihni nici măcar o clipă. 

Pentru nimeni din familie nu era un secret că cel mai bun 
călăreț fusese întotdeauna - încă de când învățase să se ţină în 
şa - fratele mijlociu, Ajamuk, şi că singurul care putea să 
concureze cu el în pricepere şi rezistenţă era nepotul preferat al 
negrului Suilem, uriaşul Rachid. 

Prin urmare, o jumătate de oră mai târziu se aflau amândoi pe 
drum, mânând cei mai iuți mehari5 din turmă; când dispărură 
spre miazănoapte, Gacel clătină din cap, sceptic. 

— Nu ştiu dacă se vor întoarce la timp, spuse. Şi chiar dacă se 
vor întoarce, mă tem că n-o să fie singura călătorie pe care vor 
fi nevoiţi s-o facă. 

— Ce vrei să spui? întrebă îngrijorată Aisha, care devenise o 
femeie zveltă şi frumoasă. Crezi că mai avem mult până să dăm 
de apă? 

— Mă tem că da, interveni Suleiman, care până atunci nu-şi 
spusese niciodată părerea în această privinţă. Am impresia că 
va trebui să săpăm mai bine de treizeci de metri. 


5 Dromader domestic folosit pentru deplasări rapide. Poate 
parcurge până la 80 km pe zi (în arabă, în original). 


— Treizeci de metri! repetă revoltată fata. Îţi dai seama ce 
înseamnă să munceşti la o asemenea adâncime? Abia veţi putea 


respira! 

— Ştiu, răspunse cu naturaleţe fratele ei. Dacă acum, când n- 
am ajuns cu săpatul nici măcar la jumătate, am uneori senzaţia 
că mă sufoc, nici nu vreau să-mi imaginez ce-ar putea fi mai jos. 
Dar spune-mi, ce altceva putem face? 

— S-o lăsăm baltă. 


— Şi să ne întoarcem în oraş? spuse Gacel cu dispreţ. Sau să 
pribegim din nou ca nişte leproşi? Nicăieri nu ne vrea nimeni, 
fetiţo. Nimeni nu vrea să mai ştie de familia lui Sayah şi nu-i 
putem obliga pe oameni să ne accepte, în schimb, putem obliga 
deşertul să ne accepte, chiar de-ar fi să săpăm până ajungem în 
măruntaiele lui. 

— Dar dacă nu ajungem niciodată? 

— O să ajungem, răspunse hotărât fratele mai mare. Dacă 
palmierii au reuşit să ajungă, o să reuşim şi noi. 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

— Pentru că în ziua în care un imohag nu va fi în stare să facă 
ceea ce este în stare să facă un palmier, rasa noastră va fi 
condamnată să dispară de pe faţa pământului. Şi încă n-a sosit 
momentul acela. 

— Dar un palmier are rădăcini. 

— Rădăcinile poporului nostru sunt mai adânci şi mai solid 
înfipte în pământ decât rădăcinile celui mai înalt palmier, 
interveni mama sa cu voce domoală. Aşa m-a învăţat tatăl tău şi 
aşa va trebui să-i înveţi şi tu pe copiii tăi. Dacă el n-ar fi fost atât 
de sigur că deşertul nu-l va trăda niciodată, n-ar fi reuşit să 
învingă toată armata trimisă în urmărirea lui. 

Toţi erau convinşi că spiritul neîmblânzitului /inmouchar 
veghea asupra taberei familiei sale, şi atât soţia, cât şi copiii lui 
se obişnuiseră de multă vreme cu ideea că fuseseră aleşi să 
păstreze vii principiile etice şi morale aflate la temelia întregii 
lor existenţe. 

Trăiau cu siguranţa că, din paradisul unde ajunsese în 
momentul morţii sale, ochii lui Gacel Sayah continuau să-i 
urmărească pe toţi şi pe fiecare în parte şi că, în loc să se 
bucure de nenumăratele plăceri pe care profetul le făgăduia 
celor ce piereau în apărarea credinţei sale, singura lui grijă era 
să transmită o parte din puterea sa celor de acelaşi sânge cu el. 

Dacă acolo, în albia acelei străvechi sekia şi la rădăcina acelor 


palmieri ofiliţi, ar fi curs cel mai mic firişor de apă care să le 
permită să-şi continue existenţa, Gacel Sayah ar fi fost capabil 
să-l găsească, de aceea fiii săi aveau obligaţia de 


a lupta cu aceeaşi ardoare cu care ar fi făcut-o el. 
La apusul soarelui îşi reluară munca. 
Era într-adevăr istovitoare. 


Cel care se afla în fundul puţului trebuia să sape, fără niciun 
ajutor, doar cu mâinile, dedesubtul ultimei bucăţi de piatră 
neagră, având mereu grijă ca aceasta să nu cadă înainte de a fi 
pusă alta, care să suporte greutatea peretelui de deasupra ei. 

După aceea, relua operaţia, mereu spre dreapta, punea o 
nouă piatră, încărca un coş cu nisip, le striga celor de sus să-l 
ridice şi să-i trimită alte pietre, cu care continua să formeze un 
cerc, astfel încât treceau ore întregi fără să înainteze nici măcar 
o palmă. 

Când, epuizat şi scăldat în sudoare, urca în sfârşit la 
suprafaţă, fratele său îi lua locul, şi aşa continuau pas cu pas, 
centimetru cu centimetru, cu acea capacitate de a rezista la 
căldură, oboseală şi sete pe care numai cei din rasa lor o aveau. 

Cum acela trebuia să fie un puț tuareg autentic, servitorii nu 
aveau voie să coboare înăuntrul lui, singurele lor sarcini fiind să 
ridice coşurile cu nisip sau să meargă în munţi să caute bucăţi 
de piatră, pe care le transportau apoi cu cămilele. 


La un moment dat, Laila, prevăzătoare, hotărî să se oprească 
săpatul, pentru că rămăseseră ceva mai puţin de trei g/rbe cu 
apă şi chiar şi un tuareg risca să se deshidrateze dacă era 
nevoit să lucreze ore întregi în condiţii atât de grele. Socoti, pe 
bună dreptate, că nu puteau face altceva decât să se aşeze la 
umbră şi să-şi economisească forţele. 

Tăiară una din oile care trăgeau să moară, îi băură sângele, 
mâncară carnea aproape crudă şi rămaseră în aşteptare, cu 
privirea aţintită în punctul unde ar fi trebuit să apară cei ce 
plecaseră să aducă apă de la îndepărtatul puț Sidi-Kaufa. 

Dar n-au apărut decât vulturii. 


De unde veneau sau ce simţ ciudat le îngăduia să intuiască 
faptul că în acel colţ pierdut din Sahara urma să se dezlănţuie o 


tragedie era un mister pe care nici cei mai experimentați 
beduini nu reuşiseră să-l dezlege; cert e că, într-o dimineaţă, 
începură să se rotească în cerc pe deasupra corturilor, cu 
aparenta convingere că înăuntrul lor se instalase bătrâna cu 
coasa. 

Pentru un adevărat tuareg, să moară de sete nu însemna 
neapărat cea mai mare nenorocire, ci, mai cu seamă, o ofensă 
de neacceptat. 


Când un tuareg moare de sete, înţelege că nu şi-a însuşit 
învăţăturile de generaţii ale strămoşilor, care veacuri la rând au 
rezistat în cel mai dezolant peisaj de pe pământ, şi că asta îi vor 
reproşa toţi cei care l-au precedat în neființă atunci când se vor 
întâlni pe lumea cealaltă. 

Războiul era un mod frumos şi nobil de a muri, iar boala un 
rău trimis de Cel de Sus, împotriva căruia nimeni nu putea să 
lupte, dar să permiţi ca setea să te răpună echivala cu a 
recunoaşte că niciodată n-ai fost un adevărat fiu al Poporului 
Vălului, al Poporului Spadei sau al Poporului Lăncii. 

Se scurse o nouă zi. Şi apoi alta. 

Au venit alţi vulturi. 


Erau acum o mulţime. 


Nimic nu se mişca în jurul celor trei palmieri prăfuiţi, căci 
chiar şi cea mai uşoară adiere părea să fi dispărut din acel loc 
blestemat. 

Soarele şi liniştea erau stăpânii. 


Moartea era invitata. 


Laila împărţi apa rămasă, un ibric de persoană, fără să facă 
vreo diferenţă în funcţie de sex sau de rang, iar când din uzatul 
burduf de piele se scurse şi ultima picătură, oftă adânc şi 
murmură: 


— Allah este mare. Lăudat fie Allah! Acum nu ne rămâne 
decât să aşteptăm. 
Şi aşteptară. 


Moartea, cu toate că e atât de bătrână şi descărnată, este în 
primul rând femeie şi, prin urmare, capricioasă. 

De nenumărate ori, dintr-un moft, răpeşte înainte de vreme 
tineri sănătoşi şi voinici pe care-i aşteaptă un viitor frumos; 
alteori, fără niciun motiv aparent, cu cât treaba e mai uşoară, cu 
atât se lasă mai mult aşteptată. 

Se afla acolo, înconjurată de bărbaţi şi femei în pragul 
agoniei, şi ar fi fost de ajuns să sufle ca să stingă flăcăruia 
atâtor vieţi firave, dar s-a mulţumit să se aşeze şi să observe, ca 
şi cum căldura înăbuşitoare şi lenea ar fi pus dintr-odată 
stăpânire pe sufletul ei. 

Câţi ani a stat uneori Moartea la picioarele patului unui biet 
muribund? 

De câte ori s-a făcut că nu-i aude pe cei care o chemau ca 
singura soluţie pentru a pune capăt suferințelor? 

De câte ori nu şi-a bătut joc de un sinucigaş care i se oferea 
pe tavă? 

De câte ori i-a târât cu forţa pe cei pe care îi îngrozea ideea 
de a o urma? 


Necazul cu Moartea e că îi detestă în egală măsură pe cei 
care o iubesc şi pe cei care o urăsc. 

Necazul cu Moartea e că îl urmăreşte pe cel ce fuge de ea şi 
fuge de cel ce-o urmăreşte. 

Necazul cu Moartea e că nicio fiinţă omenească nu a fost în 
stare să înţeleagă vreodată aberantul ei simţ al umorului. 

Dar la ce te poţi aştepta de la cineva care, probabil, se simte 
cumplit de plictisit, pentru că are convingerea că va învinge 
întotdeauna? 

Gacel Sayah, întâiul născut al legendarului inmouchar de la 
care, conform unei vechi tradiţii familiale, moştenise numele şi 
rangul în momentul când acesta dispăruse, stătea la rădăcina 
celui mai înalt dintre palmieri şi-şi punea tot felul de întrebări în 
timp ce observa zborul vulturilor. 

De ce trimisese Moartea atâţia mesageri înaripaţi, dacă până 
la urmă se hotărâse să nu se înfăţişeze? 

Ce aştepta? 


Din când în când închidea ochii, încercând să-şi închipuie cum 
s-ar fi comportat tatăl său în acele momente. 


Să omoare o cămilă, să-i bea sângele şi să mestece grăsimea 
crudă din cocoaşă putea fi, fără îndoială, o soluţie pentru 
bărbaţi, dar era clar că un asemenea tratament de şoc n-ar fi 
dat rezultate cu femeile, nici cu copiii şi cu atât mai puţin cu 
bătrânul Suilem. 


Nici măcar nu era sigur dacă el, la cei optsprezece ani ai săi 
recent împliniţi, sau Suleiman, la cei şaisprezece ai lui, ar fi fost 
capabili să suporte o încercare atât de grea. 

Numai luptătorii sau vânătorii cei mai experimentați reuşeau 
să-şi biruie propriul trup când apa lipsea cu desăvârşire; 
temperatura se apropia în acele momente de cincizeci de grade, 
şi era absurd să-şi închipuie că delicata Laila, adolescenta Aisha 
sau servitorii cei slabi ar fi avut vreo şansă să se salveze în 
asemenea împrejurări. 

Aşa cum bine spusese mama sa, singurul lucru pe care-l 
puteau face era să se încreadă în bunăvoința lui Allah. 


Şi să aştepte. 


Sub soarele ca plumbul topit, doar umbra vulturilor se mişca 
în jurul corturilor, căci nici măcar muştele nu erau în stare să 
zboare şi căzuseră ameţite pe pieile uscate, aşteptând momente 
mai prielnice ca să se pună din nou pe mâncat. 

Masivul stâncos, care probabil nu figurase niciodată pe o 
hartă, se înălța aproape în inima celui mai mare deşert şi la doar 
câteva zile de drum de o depresiune naturală, unde se 
înregistrau în fiecare an cele mai ridicate temperaturi de pe 
glob. 


Acela era ţinutul cel mai dezolant şi de nelocuit pe care vreo 
fiinţă umană l-ar fi putut alege vreodată pentru a-şi înjgheba un 
cămin, dar împrejurările făcuseră ca acolo să se oprească 
familia lui Gacel Sayah, cel mort înainte de vreme. 

Prin urmare, nu era de mirare că erau cu toţii aproape morţi. 

Vulturii veneau acum în stoluri. 


Sângele se îngroşa în vene ca magma care se ridică 
bolborosind în craterul unui vulcan, dar care, pe măsură ce se 


scurge la vale, îşi pierde culoarea şi consistenţa, transformându- 
se într-o masă vâscoasă, neagră şi greoaie ce se împrăştie 
formând ochiuri de lichid, care după câteva zile devin întinderi 
enorme de rocă. 

De-acum nu mai asudau. 


Nici măcar nu mai asudau. 


Retrasă într-un ungher al jaimei6 celei mari, Laila închise ochii 
şi-şi aminti încă o dată chipul ars de soare al bărbatului pe care-l 
iubise mai presus de orice, căruia îi fusese credincioasă până şi 
în gând, dar pe care, în acele momente, avea amara senzaţie că 
îl trădează. 

În ziua când soţul ei părăsise tabăra, îndreptându-se spre 


6 Jaima, cort folosit de popoarele migratoare din Africa de 
Nord (în arabă, în original). 


ceea ce avea să fie marea lui epopee, îi încredinţase copiii, 
dar era limpede că ea nu fusese în stare să aibă grijă de ei şi-i 
târâse ani de-a rândul dintr-un loc în altul, iar acum se aflau 
acolo, în pragul dezastrului, fără ca ei să-i vină în minte vreun 
mod de a-l evita. 

Bărbatul ei, cel mai iscusit şi mai viteaz dintre războinici, ar fi 
ştiut să se descurce într-o asemenea situaţie dificilă şi să-şi 
pună familia la adăpost. 

Bărbatul ei, cel mai tandru şi mai pătimaş dintre amanți, ar fi 
ştiut s-o ocrotească aşa cum o ocrotise câtă vreme avusese 
suflare. 

Dar ea, care ar fi putut învăţa atâtea de la acel maestru 
extraordinar, nu făcea decât să se ghemuiască într-un ungher, 
neajutorată şi neputincioasă. 

Nu plângea, pentru că mama ei o învățase că o adevărată 


targui7 nu plânge. 
Nu implora, pentru că generaţii de sânge imohag curgeau prin 


venele sale. 
Nu făcea decât să blesteme în gând propria-i prostie. 


Răsună un tunet îndepărtat. Ascultă cu atenţie. 


7 Sinonim al cuvântului „tuareg” (în arabă, în original). Se 
preferă termenul targu; pentru singular şi „tuaregi” pentru 
plural. 


Urmă un alt tunet. 


Se repezi spre ieşirea marelui cort din păr de cămilă şi se trezi 
din nou în faţa cerului albastru, pe care era cu neputinţă să 
zăreşti o umbră de nor. 

— Sunt tunete? 


Fiul său, Gacel, negă cu o mişcare uşoară a capului, se 
apropie de ea şi o mângâie uşor pe obraz. 

— Nu sunt tunete, murmură impasibil. Sunt împuşcăturile cu 
care Ajamuk îşi anunţă sosirea. In curând se va ivi din spatele 
stâncilor. 

După câteva minute, doi călăreţi şi patru dromaderi încărcaţi 
cu burdufuri pline de apă se iviră exact în punctul pe care ÎI 
arătase băiatul şi se îndreptară în trap uşor şi vioi spre cei care-i 
aşteptau bucuroşi şi nerăbdători. 

Pe drum se întâlniră cu Moartea, ce se îndepărta spre nord, la 
fel de plictisită şi fără chef ca întotdeauna. 

Vulturii se împrăştiară, şi umbrei lor îi luă locul cea a lui 


Gacel Sayah, viteazul inmouchar veşnic prezent în amintire. 


În ziua următoare, fiii Lailei se apucară din nou să sape la 
puţul din mijlocul pustiului. 

Doar un targui putea fi atât de nebun încât să se aventureze 
să caute apă într-un loc atât de îndepărtat din pustiu, dar poate 
de aceea tuaregii au fost, din timpuri 


imemoriale, stăpânii deşertului. 
Centimetru cu centimetru, săpară pământul. Piatră cu piatră, 


completară cercurile. 
Metru cu metru, urmară drumul pe care-l indicau 


rădăcinile palmierilor. 


Erau convinşi, „ştiau”, datorită existenţei lor de secole în 
regiuni atât de pustii, că, dacă acei palmieri erau vii, aceasta se 
datora sevei pe care o primeau dintr-un loc pierdut în albia 
acelei sekia. 

Şi dacă se afla acolo, oriunde ar fi fost, ei aveau s-o 


găsească. 


2. 


Într-o noapte, când Ajamuk lucra la peste douăzeci şi cinci de 
metri adâncime, din cauza presiunii foarte mari, o bucată de 
piatră se desprinse la vreo zece metri deasupra lui, îl lovi în cap 
şi-l lăsă inconştient, îngenuncheat pe fundul puţului, cu fruntea 
rezemată de zid. 

Nisipul care ieşea din golul lăsat de piatră începu să se scurgă 
precum o cascadă firavă, ce se mărea din ce în ce mai mult, pe 
măsură ce minutele treceau. 

Afară, sclavul însărcinat să-l ajute pe cel de jos nu auzi 


lovitura surdă şi nici nu observă ceva ciudat. 


Nisipul continua să se scurgă ca într-o implacabilă clepsidră 
care măsura timpul ce-i mai rămăsese nefericitului băiat. 
Mai întâi îi acoperi picioarele, apoi genunchii, iar în cele 


din urmă, mijlocul. 


Moartea, care arătase atât de puţin interes când totul fusese 
uşor, se întoarse din drum, pentru că aceea părea a fi o tragedie 
neobişnuită ce o amuza cu adevărat. 

Se aşeză pe marginea puţului şi ascultă fâsâitul suav al 
nisipului care se scurgea fără grabă printre pietre. 

Şi, în acelaşi ritm în care se scurgea nisipul, se scurgea şi 


viaţa lui Ajamuk. 


După puţin timp, era îngropat până la piept. Atunci deschise 
ochii şi strigă. 

Sclavul veni îndată, se uită în jos, dar nu văzu decât 

întunericul. 

Mica torţă fusese acoperită de nisip. 

Un geamăt aproape imperceptibil urca din adâncul 

pământului. 

Sclavul dădu fuga să-şi trezească stăpânii şi, de îndată, Gacel 
cobori în ajutorul fratelui său, când nisipul ajunsese până la 
bărbia lui Ajamuk. 

Gacel trase de el, încercând să-l apuce de subsuori, cu gândul 
să-l scoată din acea capcană infernală, dar Ajamuk era ametit şi 
nu reuşea să reacționeze, iar în vremea asta nisipul continua să 
cadă peste el, implacabil. 

De pe ghizdul fântânii, Moartea surâdea. 

Nu în fiecare zi avea ocazia să-şi arate chipul cel mai 

lugubru. 

Nu în fiecare zi putea să-şi prindă victima într-un mod 

atât de lent, crud şi sofisticat. 


Nu în fiecare zi reuşea să scape de rutină. 


Pe fundul unui puț sec, în mijlocul celui mai fierbinte deşert, 
aproape fără aer, în întuneric, cu nisipul ce i se 


scurgea drept în creştet, deznădăjduitul Gacel nu putu să facă 
nimic pentru a salva viaţa fratelui său. 

Când îşi dădu seama de situaţie, mai bine de un metru de 
nisip îl acoperise deja şi el însuşi era în pericol să fie îngropat de 
viu, dacă nu scăpa la timp din capcană. 


Puţurile tuarege sunt botezate de obicei cu numele primului 
om care moare în timpul construcţiei lor, iar dacă prin vreun 
miracol sunt terminate fără niciun accident, în semn de 
mulţumire se obişnuieşte să li se pună numele sihastrului 
înmormântat în apropierea locului respectiv. 

Acesta avea să fie de acum înainte puţul Ajamuk, şi niciun alt 
nume nu i s-ar fi potrivit, fiindcă niciodată nu fusese îngropat 
vreun pustnic în ţinuturile acelea îndepărtate. 

Familia Sayah avu nevoie de mai bine de o săptămână ca să 
astupe gaura din puț punând la loc piatra, să scoată nisipul şi să 
recupereze trupul răposatului, pe care-l îngropă cu o ceremonie 
simplă, la umbra palmierilor. 

Dar când se pregăteau să se pună din nou pe treabă, 
constatară că apa pe care o adusese Ajamuk avea să se termine 
înainte de vreme. 

— Trebuie să mai facem un drum, hotărî Laila. Nu cred că e 
bine să riscăm din nou aşteptând până în ultimul 


moment. 


— De acord, încuviinţă fiul cel mare. Dar acum am rămas doar 
doi, şi dacă unul din noi se duce după apă, celălalt va înainta 
foarte puţin cu săpatul puţului. 

— Am să mă duc eu după apă, se grăbi să răspundă Aisha. Nu 
călăresc aşa de bine ca Ajamuk, dar acum avem la dispoziţie 
mai mult timp şi Rachid cunoaşte drumul. 

Gacel Sayah se întoarse şi-l privi pe uriaşul care stătea în 
picioare în uşa cortului. 

— Cunoşti drumul? îl întrebă. 


— La perfecţie, stăpâne, îl asigură negrul. 

— Vei avea grijă de Aisha? 

— Voi avea grijă, stăpâne. 

— Dacă n-o vei face, gri-gri-ul, spiritul cel rău al deşertului, te 


va urmări chiar de te vei ascunde în gaură de şarpe. 
— Ştiu, stăpâne. 


— În cazul acesta, noi, familia Sayah, îţi încredinţăm ceea ce 
avem mai de preţ, şi să te ferească Allah dacă în zece zile nu vă 
întoarceţi teferi. 

Porniră aşadar la drum, cu aceleaşi şase cămile, şi Laila, 
văzând-o pe fiica sa îndepărtându-se, îmbrăcată în straie 
bărbăteşti şi cu o puşcă grea pusă pe genunchi, regretă din 


nou că ajunseseră să trăiască asemenea vremuri teribile; o 
fată frumoasă, în loc să-şi pregătească trusoul pentru ziua 
nunţii, era nevoită să ia locul unui războinic. 

Femeia ocupase dintotdeauna un rol de seamă în organizarea 
socială a tuaregilor, care nu avea nicio legătură cu tradiţia de a 
se supune bărbatului răspândită în general printre celelalte 
femei arabe; părerea femeilor era luată în seamă, ele se 
bucurau de o mare libertate chiar şi în problemele sexuale şi 
niciodată nu-şi acopereau chipul, spre deosebire de soţii lor, 
care îşi scoteau vălul doar în intimitate. 

Fără a ajunge să trăiască într-un autentic matriarhat, poporul 
tuaregilor era condus de femei, care hotărau de obicei când era 
timpul să semene sau când venea vremea să strângă tabăra şi 
să caute alte păşuni. 

Bărbaţii considerau „treburi casnice” tot ce nu avea legătură 
cu războiul, jaful sau vânătoarea; astfel, aducerea apei, chiar 
dacă puţul se afla la patru zile de mers, era de fapt o treabă 
rezervată femeilor. 

Aisha crescuse pe şaua cămilei şi ştia să tragă cu puşca mai 
bine decât marea majoritate a păduchioşilor de beduini cu care 
s-ar fi putut întâlni din întâmplare pe drum, şi, în plus, nici unui 
membru al Poporului Vălului, al Poporului 


Spadei sau al Poporului Lăncii nu i-ar fi trecut prin minte 
să-i facă vreun rău unei fete de aceeaşi rasă. 


Cât despre negrul Rachid, un sclav ashanti, un akli care se 
născuse şi crescuse în sânul familiei, de un devotament mai 
presus de orice îndoială, era un bărbat foarte puternic şi 
rezistent, capabil să facă faţă oricărei situaţii neplăcute. 

Cu toate acestea, Laila nu putea să nu fie îngrijorată văzând 
cum singura ei fată se pierdea în zare spre miazănoapte. 


— Allah e mare! îşi spuse în şoaptă. El o va apăra. 


Mai frică îi era de fiecare dată când unul dintre băieţi cobora 
în puț, şi îşi făcea atâtea griji, încât îşi petrecea nopţile trează, 
aşezată la gura fântânii, ascultând atentă tot ce se petrecea 
înăuntru. 

Înaintau foarte, foarte încet. 


Una câte una, verificară bucăţile de piatră de pe pereţii 
puţului, le proptiră mai bine cu lovituri de ciocan, însă amintirea 
accidentului ce costase deja o viaţă îi obligă să lucreze cu 
aceeaşi grijă ca şi cum ar fi construit un castel din cărţi de joc, 
ce ameninţa să se dărâme în orice moment. 

Ajunseră la adâncimea de treizeci de metri, unde rădăcina 
cea mai groasă a palmierului celui mare începea s-o ia spre 
miazăzi. 


De ce oare? 


Se sfătuiră în jurul focului, încercând să găsească o explicaţie 
logică pentru acest fapt aparent absurd. 

In virtutea cărei ciudate raţiuni o rădăcină care în mod normal 
trebuia să pătrundă din ce în ce mai adânc în căutarea apei îşi 
schimba brusc direcţia? 

Au făcut tot felul de presupuneri, au discutat ore întregi şi, în 
cele din urmă au ajuns la concluzia care li se părea cea mai 
logică după părerea lor: cu mult timp în urmă, în acel loc curgea 
un pârâu care izvora din munţii din apropiere, ceea ce 
permisese să crească vegetaţia. Mai târziu, nivelul apei a scăzut 
şi doar palmierii au fost în stare să-şi întindă suficient rădăcinile 
şi să se menţină vii. Insă, când albia pârâului a secat de tot, 
rădăcinile s-au îndreptat spre un alt loc, unde încă mai era 
umezeală. 

— E aici, dedesubt, spuse cu convingere Suleiman, dar 


nu ştim la ce distanţă. 
— Şi ce putem face? 


— Să săpăm un tunel orizontal, urmând drumul pe care 


ni-l indică rădăcina. 

— Cât? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 
— Să ne ajute Cel de Sus! 

— Ar cam fi vremea. 

— Nu vorbi cu păcat. 


— Nu vorbesc cu păcat, mamă, spuse Suleiman. Doar că din 
ziua când tata le-a oferit adăpost celor doi muribunzi, 
nenorocirea ne-a urmărit peste tot pe unde am umblat. Nimeni 
n-a plătit vreodată atât de scump pentru că a respectat un vechi 
obicei. 

— Ştii foarte bine că pentru noi ospitalitatea nu este doar 


„un vechi obicei”, îi aminti Laila. Este o lege la fel de veche ca 
pământul. 

— Dar pe care nimeni în afară de imohagi n-o respectă, şi aş 
spune că nici măcar n-o înţelege. Câtă vreme am stat în oraş, 
nimeni nu ne-a deschis uşa casei. Câte nopţi am petrecut sub 
cerul liber, cu toate că oamenii aceia aveau loc suficient în 
casele lor? 

— Multe nopţi, ştiu. 


— Atunci, de ce trebuie să oferim tot ce avem primului venit, 
dacă mai apoi ceilalţi nu se poartă la fel cu noi? 

— Pentru că, din fericire, suntem tuaregi, iar ei nu. Acesta 
este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru onoarea ce ne-a 
fost dată la naştere. 

Suleiman Sayah ajunse la concluzia că era inutil să 


discute în contradictoriu cu mândra soţie a celui mai 


mândru dintre inmouchar-ii Poporului Vălului, de aceea se 
mulţumi să ridice din umeri şi să spună: 


— În noaptea asta începem să săpăm o galerie, şi facă-se voia 
Domnului. 

Voia Domnului a fost ca, două săptămâni mai târziu, pământul 
să înceapă să se umezească sub ochii lor, şi un fir subţire de 
apă îşi făcu apariţia dintr-odată. 

Se întâmplase o minune. 


Eternul miracol al vieţii pe care-l reprezenta apa, acolo, în cel 
mai îndepărtat colţ al Saharei, unde, probabil, nimeni nu pusese 
piciorul de sute de ani. 

Se rugară o zi întreagă şi, pe înserat, sacrificară ultimul 


miel. 


Au mâncat până n-au mai putut, au dansat, au cântat şi au 
stropit totul cu apă din puţul Ajamuk. 

In zorii zilei următoare au umplut un burduf cu apă, ca să ude 
mormântul celui ce-şi dăduse viaţa în acea aventură. 

Acum, în sfârşit, după atâtea nenorociri, greutăţi şi 
amărăciuni, familia neîmblânzitului Gacel Sayah avea un cămin. 

Căminul lor erau nesfârşita întindere a deşertului, un masiv 
stâncos, trei palmieri şi un puț. 

Pentru majoritatea oamenilor, era puţin. 


Pentru tuaregi, era mult. 


Au adus de la poalele munţilor cel mai bun pământ şi, la 
umbra palmierilor, au făcut o mică grădină. 

Apoi au semănat una câte una, într-un fel de ritual, 
preţioasele seminţe pe care Laila le păstrase într-un săculeţ de 
piele. 

Gacel mergea la vânătoare şi, din când în când, se întorcea cu 
un căprior, o capră de munte sau o gazelă. 

Femeile scoteau apă din puț ca să ude cu o cantitate infimă, 
aproape picătură cu picătură, micile plante care începuseră să 
încolţească. 

Trecu o zi, o săptămână, o lună, un an... Trecură câţiva 


ani. 


Puţul Ajamuk era zgârcit. 


Niciodată, de-a lungul acelor ani, nu s-a arătat prea darnic, 
dar nici nu le-a refuzat celor ce îl săpaseră apa necesară pentru 
a supravieţui. 

Laila începu să îmbătrânească. Suleiman se făcu mai voinic. 
Aisha deveni o femeie superbă. 

lar Gacel Sayah, cu fiecare zi ce trecea, semăna tot mai mult 
cu răposatul său tată, atât la înfăţişare, cât, mai ales, la tăria 
caracterului. 


Bătrânul Suilem se prăpădi de bătrâneţe şi, după câteva zile, 
nepotul său ceru respectuos permisiunea să plece. Voia să se 
îndrepte spre miazăzi, spre Ţara Ashantilor, despre care bunicul 
său îi vorbise atât de mult, cu gândul să cunoască acolo o 
femeie frumoasă din neamul lui cu care să întemeieze o familie. 

L-au binecuvântat, i-au dăruit o cămilă, o armă şi o capră şi i- 
au eliberat de sclavie pe el şi pe toţi urmaşii lui, asigurându-l că 
gri-gri-ul, spiritul necurat care-i chinuieşte până la moarte pe 
sclavii fugiţi, nu-l va urmări niciodată. 

Moartea bătrânului şi plecarea lui Rachid lăsară un gol în 
micuța comunitate; şi Laila era adânc întristată, cu toate că 
fusese de acord şi înţelesese că uriaşul avea dreptul la propria 
lui viaţă după atâţia ani în care-i slujise cu credinţă. 

Când omul, capra şi cămila dispărură în vasta întindere 
dinspre miazăzi, avu ciudata senzaţie că marea familie pe care 
răposatul ei soţ o întemeiase se risipea ca apa printre degete. 

Din ceea ce, cu mult timp în urmă, fusese un puternic clan, 
temut şi respectat pe pământul acela sterp, nu rămăsese decât 
o mână de oameni care trăiau de pe o zi pe alta mulţumită unui 
amărât de puț, ce le oferea mai puţină apă decât laptele pe 
care-l dădea o capră bătrână. 


Într-o dimineaţă călduroasă de sfârşit de vară, un zumzet 
ciudat se auzi dinspre sud-est; zgomotul deveni din ce în ce mai 
puternic şi, în cele din urmă, la orizont se ivi o avionetă albă, 
care trecu pe deasupra capetelor lor. 

Toţi dădură fuga s-o vadă şi, cu toate că în oraş vedeau aşa 
ceva destul de des, prezenţa ei acolo îi înspăimântă. 

Zgomotosul aparat trasă patru-cinci cercuri din ce în ce mai 


strânse; cei aflaţi în el făcură câteva fotografii şi-i întrebară ceva 
ce nu putură înţelege, arătară insistent spre gura puţului, pentru 
ca apoi să dispară în direcţia din care veniseră. 

În zilele următoare nu făcură decât să vorbească despre vizita 
neaşteptată care, fără îndoială, însemna un moment de 
referinţă în scurta lor istorie lipsită de evenimente relevante. 

Ce căutau oamenii aceia atât de departe de orice loc civilizat? 

Ce întrebau cu atâta insistenţă? 


Nu fusese un avion de război, de asta erau siguri, dar cu cât 
se străduiau şi se gândeau mai mult, cu atât înțelegeau mai 
puţin de ce un aparat cu aspect atât de fragil se aventurase 
până în inima ținutului Tenere, când cel mai apropiat aeroport 
se afla la sute de kilometri distanţă. 


Din când în când, câte un reactor uriaş brăzda cerul la mare 
înălţime, lăsând în urma lui o dâră albă, şi în multe nopţi 
ascultau zumzetul motoarelor şi zăreau luminile roşii şi albe 
clipind înspre nord. 

Ştiau că sunt avioane care străbăteau continentul în drum 
spre Europa, dar întotdeauna le consideraseră ca făcând parte 
din altă galaxie, deoarece distanţa ce-i separa de ele era, fără 
îndoială, imposibil de străbătut, ca şi cum pasagerii lor s-ar fi 
aflat cu adevărat în inima Parisului. 

Cu toate acestea, micuțul aparat ale cărui motoare zumzăiau 
ca nişte viespi furioase şi care zburase atât de jos încât putuseră 
să vadă că pilotul avea o barbă deasă, căruntă devenise dintr- 
odată ceva palpabil, ceva pe care aproape că-l puteai atinge cu 
mâna. 

Datorită şederii în oraş, membrii familiei Sayah aveau o vagă 
idee despre turiştii îndrăgostiţi de noi orizonturi şi chiar despre 
arheologii hotărâți să găsească rămăşiţele unor strămoşi 
îndepărtați în cele mai neobişnuite locuri, dar mai ştiau că nici 
arheologii, nici turiştii şi nici alţi călători nu aveau ce căuta în 
locul unde se aflau ei. 

Mult mai la nord, în masivul Tassili, existau peisaje superbe şi 
curioase picturi rupestre, ce păreau să-i entuziasmeze pe 
cercetătorii care veneau chiar şi din 


America, dar acolo, lângă stâncile golaşe a căror înălţime nu 


depăşea două sute de metri, nu existau peisaje care să atragă, 
şi nimeni în afară de ei nu descoperise resturile vreunei culturi 
din trecut. 

Dar nu puteau nici să-i caute pe ei după atâţia ani, când, 
probabil, trista lor poveste fusese dată uitării; de aceea, la un 
moment dat, nu se mai gândiră la avionetă şi îşi reluară viaţa 
paşnică şi monotonă. 

Până când, într-o după-amiază liniştită, la fel ca atâtea alte 
după-amiezi liniştite, un nor de praf se iscă la orizont. 


3 


Aisha, cea dintâi care văzu norul de praf, se duse de îndată 
să-l caute pe cel mai mare dintre fraţi. 
— Vine cineva, spuse. 


Gacel ieşi din jaima şi observă tulburat cum norul de praf 
creştea şi se întindea vertiginos, până când, în sfârşit, putu 
distinge conturul vehiculului roşu care se apropia cu o viteză 
ameţitoare. 

— Cheamă-l pe Suleiman, spuse, apoi intră în casă şi reveni 
cu două puşti; când fratele său i se alătură, îi dădu o puşcă, 
indicându-i cu un gest să ocupe un loc strategic lângă puț, exact 
lângă palmierul cel mare. 

Toată familia aşteptă ca zgomotosul vehicul să se apropie. 
Acesta se opri la vreo zece metri de gura puţului, iar din el 
coborâră doi tineri plini de praf. 

— Aselam aleicum! 8 ziseră. 


— Metulem, metulem! 9 
— Bună ziua! adăugară politicos tinerii, într-o franceză 
perfectă. 


8 Allah să fie cu tine (în arabă, în original). 


9 Salut tipic tuareg, echivalent cu „bună ziua” (în arabă, în 
original). 


— Bună ziua! le răspunseră. 

— Am venit cu intenţii paşnice. 

— Cu aceleaşi intenţii paşnice sunteţi primiţi. 
— Vă cerem ospitalitate. 

— Consideraţi-vă oaspeţii noştri. 

— Putem să luăm apă? 

— Desigur! 


Nou-sosiţii se apropiară de puț, se uitară la el, părură surprinşi 
de aspectul rustic sau de adâncimea lui, dar, fără să facă vreun 
comentariu, traseră de funia veche până când pielea de capră 
care servea drept găleată ieşi la suprafaţă, cu apa picurând prin 
toate părţile. 

Dar ce se întâmplă după aceea îi lăsă perplecşi pe cei de faţă, 
căci, în loc să bea, tinerii se apucară să se spele pe faţă şi pe 
mâini, iar apoi începură să-şi spele cu grijă parbrizul maşinii. 

— Nu vă e sete? întrebă în cele din urmă Aisha, fără să-şi 
poată ascunde nedumerirea. 

— Oh, nu! Deloc, răspunse şoferul surâzând. Ne-a rămas încă 
destulă apă în frigider... 

Apoi îşi dădu seama de expresia celorlalţi şi întrebă pe un ton 
evident preocupat: 

— S-a întâmplat ceva? 


— Aici nu prea avem apă, răspunse Gacel, fără să pară 
supărat. O folosim doar pentru băut şi pentru udat plantele. 

— Dar am fost asiguraţi că puţul ăsta are un debit foarte mare 
tot timpul anului, zise celălalt tânăr, oarecum jenat. 

— Cine ar fi putut să spună aşa ceva? Din câte ştiu eu, nimeni 
în afară de noi nu are cunoştinţă de existenţa lui. 

— Acesta nu e puţul Sidi-Kaufa? 


— Nu. Acesta este puţul Ajamuk. Sidi-Kaufa se află la 


patru zile de mers spre nord-est. 
— Nu se poate! 
— Vă asigur că aşa e. 


Cerul păru că se prăbuşeşte dintr-odată peste nou-veniţi, căci 
surâsul li se şterse de pe buze, iar ei schimbară o privire ce 
părea mai degrabă de groază. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă cel care vorbise mai mult 


până atunci. Am greşit drumul. Unde ţi-a fost mintea? 


— Mie? răspunse copilotul, căruia nu-i venea parcă să creadă. 
Ce naiba vorbeşti? Suntem exact unde trebuie să fim. 
— La patru zile de mers de Sidi-Kaufa? 


Celălalt nu răspunse; intră în maşină, examină cu atenţie 
aparatele de bord şi reveni ţinând în mână un carnet gros cu 
coperte negre. 


— Astea sunt coordonatele; şi conform GPS-ului ne aflăm 
exact aici, cu o marjă de eroare de mai puţin de un kilometru. 
Conform hărţii, ăsta e Sidi-Kaufa. 

— Păi, oamenii ăştia cumsecade sunt de altă părere, şi am 
impresia că trăiesc aici cam de mult... Sau nu? 

— De vreo şase ani. Şi puţul l-am construit noi. 


— Îţi dai seama? Ăsta nu-i puţul Sidi-Kaufa. E puţul 
Ajamuk şi aparţine acestor domni. 


Copilotul, care se aşezase pe bara de protecţie a maşinii şi se 
uita la hartă de parcă ar fi văzut-o pentru prima dată, îşi ridică 
privirea, mâhnit. 

— În cazul ăsta, harta este greşită, îngăimă în cele din urmă. 
Munţii ăştia din faţă nu apar nicăieri şi cam acum o oră ar fi 
trebuit să traversăm un teren cu dune; nici pe astea nu le-am 
văzut... Mama lor de imbecili! Ce facem acum? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. 


— În curând o să se întunece. 

— Mi-am dat seama. ŞI? 

— Ce vrei să-ţi spun? 

Necăjit, şoferul se întoarse încă o dată spre Gacel Sayah 
şi întrebă pe un ton aproape rugător: 

— Puteţi să ne arătaţi drumul spre Sidi-Kaufa? 

Cel întrebat dădu din cap afirmativ, sigur pe sine: 


— Ocoliţi stâncile acelea spre nord-est, dar dacă încercaţi s-o 
faceţi noaptea, o să vă îngropaţi până-n gât. Pe-aici suflă 
întotdeauna vântul de miazănoapte, iar dunele sunt recente şi 
instabile... Sfatul meu e să aşteptaţi să se lumineze. 

— Fir-ar al dracului! 


— Ne-am simţi onoraţi dacă aţi accepta să dormiţi într-una din 
jaimele noastre. 

— Ştiu, răspunse interlocutorul său, făcând un efort să 
zâmbească din nou. Cunosc foarte bine ospitalitatea tuaregilor... 
Sunteţi tuaregi, nu-i aşa? 

— Desigur! Ce altceva să fim? 


— Eschimoşi nu, bineînţeles... Bun! Facem haz de necaz. Ce 
să facem... Rătăciţi, dar mulţumiţi... Şi după toate astea, nici nu 
ne-am prezentat încă: mă numesc Marcel Charnare, iar colegul 
meu este Alain Guitay. 

— Aceasta este mama mea şi aceştia, fraţii mei. Tot ce avem 
vă stă la dispoziţie. Vă e foame? 

— De lup, dar în maşină avem întotdeauna provizii pentru o 
eventuală întâmplare neprevăzută şi am impresia că prin 
locurile acestea lipsesc supermarketurile. V-aţi supăra dacă ne- 
am permite să vă invităm? Eu mă consider un excelent bucătar. 

— Nu se obişnuieşte... 


— Nici eu nu obişnuiesc să mă rătăcesc în deşert... Vă 
rog! 


Gacel îi aruncă mamei sale o privire întrebătoare; ea avu un 
moment de şovăială şi, în cele din urmă, ridică din umeri. 

— Adevărul e că de ani de zile n-am mai mâncat mâncare 
franţuzească. Să vedem dacă e un bucătar chiar aşa de bun 
cum spune... 

Marcel Charnare s-a dovedit un bucătar mai mult decât 
acceptabil, căci, în mai puţin de o oră, a pregătit un imens 
platou cu spaghete cu sos picant, urmate de o porţie generoasă 
de copane de rață la grătar, ceea ce a însemnat un adevărat 
banchet pentru nişte sărmani beduini care de ani de zile 
mâncau aceleaşi lucruri. 

Făcu şi o cafea foarte tare şi le oferi bărbaţilor havane 
veritabile, care-l făcură pe voinicul Suleiman să tuşească, să se 
albească la faţă şi, în cele din urmă, să stingă ţigara de foi, căci 
începuse să ameţească. 

— Şi acum, spuneţi-mi... zise Gacel Sayah, care se străduia să 
fie cât mai precaut, dar era ros de curiozitate. Unde vă duceţi 
atât de grăbiţi în plin deşert? 

— La Cairo. 


Se lăsă o linişte apăsătoare, căci neîncrederea pusese 

stăpânire pe toţi cei de faţă, cu excepţia, bineînţeles, a celor 

doi francezi. 

— La Cairo? repetă Aisha cu un firicel de glas. Dar Cairo nu 
este un oraş mare, departe, în străinătate? 

— Ba da, este capitala Egiptului. 

— Şi mergeţi cu maşina până acolo? 

— Exact. 


— Dar trebuie să fie... 


— La vreo şapte mii de kilometri. 
— Glumiţi! 


— Deloc. Acum cinci zile am plecat din Mauritania şi mergem 
direct în Egipt... în total, sunt ceva mai mult de unsprezece mii 
de kilometri de drum. 

— Şi n-ar fi fost mai comod, mai ieftin şi mai rapid să mergeţi 
cu avionul? 

— Desigur! Dar este vorba de un raliu. 


— Un ce? 

— Un raliu. O cursă. 

— O cursă? repetă ca un ecou Suleiman. Ce vrea să însemne 
asta, o cursă? ` 

— Ceea ce am spus: o cursă. In momentul ăsta, sute de 
oameni gonesc cu maşinile, cu motocicletele sau cu camioanele 
spre Cairo - slobozi un norişor de fum, cu vădită 

satisfacție. lar noi suntem primii. 

— De ce? 

— Pentru că este clar că ceilalți vin după noi. 

— Nu mă refer la asta, spuse Gacel, căci el pusese ultima 

întrebare. Întrebam pentru ce goniti spre Cairo. 

Se putea spune că, de data asta, cel derutat era Marcel 
Charnare, deoarece nu răspunse imediat, iar când o făcu se 
limită să ridice din umeri. 

— V-am spus că este vorba despre o competiție sportivă. 

— Vreţi să mă faceţi să cred că sute de oameni traversează 
Africa de la un capăt la altul, înghițind praf şi năduşind, doar din 


spirit sportiv? 
— Desigur! 


— Ce prostie! 
— Cum aţi spus? 


— Scuzaţi-mă! N-am vrut să vă jignesc, dar mi-e greu să 
accept că cineva poate să-şi risipească timpul, banii şi energia 
făcând un asemenea efort. Deşertul acesta este foarte 
periculos. 

— O ştiu din experienţă. Cel mai bun prieten al meu a murit 
acum trei ani, când maşina i-a luat foc pe neaşteptate. 

— Allah nu ne-a dăruit viaţa ca să ne-o riscăm într-un 


mod atât de absurd, interveni Laila, care ascultase totul cu 
mare atenţie. Eu cred că, aşa cum refuză să-i primească în rai 
pe cei ce păcătuiesc luându-şi viaţa, la fel îi respinge pe cei care 
mor dintr-o ambiţie fără rost, ceea ce, după părerea mea, nue 
decât o altă formă de sinucidere. 

— Să nu exagerăm luând drept păcat o simplă distracţie. 


— Nu e vorba de nicio exagerare, insistă ea cu calm. Dacă noi 
n-am fi construit acest puț, mai mult ca sigur că aţi fi murit de 
sete în mijlocul pustiului. 

— Dacă dumneavoastră n-aţi fi construit acest puț, cretinii 
care au făcut hărţile ar fi dat până la urmă de puţul Sidi-Kaufa şi 
l-ar fi indicat corect, preciză Alain Guitay, care nu părea foarte 
vorbăreţ, dar acum se hotărâse să intervină, deoarece subiectul 
era legat direct de munca sa. lar asta înseamnă că n-am fi greşit 
drumul, pentru că instrumentele noastre ne permit să stabilim 
via satelit şi cu o marjă de eroare aproape imperceptibilă locul 
de pe glob în care ne aflăm. 

Laila, Aisha, Gacel şi Suleiman se uitară unul la altul. Se 
vedea că ori nu înțelegeau ce spusese francezul, cu toate că 
vorbeau limba cu destulă uşurinţă, ori li se părea atât de 
absurd, încât hotărâră să nu ia în seamă acele vorbe. 

Poporul Vălului trăise aproape o sută de ani sub 


dominaţia colonială franceză şi, ca urmare, membrii săi 
acceptau fără nicio rezervă că, în privinţa tehnicii, civilizaţia 
franceză era foarte avansată, capabilă să pună în mişcare 


vehicule fără tracţiune animală, să facă să zboare avioane 
gigantice sau chiar să facă să apară pe un mic ecran imaginile 
unor întâmplări care se petreceau departe, iar de aici şi până la 
un instrument care să le permită să ştie în ce loc exact din lume 
se aflau putea fi un abis sau doar un mic pas, şi aşa ceva nu 
erau capabili să-şi explice. 

De aceea, clipele care au urmat au fost oarecum 
stânjenitoare, până când, într-un sfârşit, Marcel Charnare rupse 
liniştea apăsătoare spunând, în timp ce se apleca să- şi mai 
toarne o ceaşcă de cafea: 

— Sunteţi surprinşi de tot ce facem, dar, în ceea ce mă 
priveşte, pare mult mai surprinzător că aţi ales acest colţ pustiu 
de lume ca să trăiţi. De ce? Ce v-a împins să vă aşezaţi într-un 
asemenea loc? 

— Aici ne simţim bine. 


— Bine? Şi cu ce trăiţi? 


— Cu lapte, curmale, vânat şi cu ce cultivăm, răspunse pe un 
ton firesc Aisha. Puţul nu are apă multă, dar e destulă ca să 
satisfacă nevoile noastre. 

— Ne pare rău că am risipit-o într-un mod atât de stupid. 


Nici nu ne-a trecut prin cap că... 
— Asta n-are nicio importanţă, îl întrerupse Gacel făcând 
un gest cu mâna. Nu aveaţi de unde să ştiţi. 


— vă mulţumesc, dar spuneţi-mi cum faceţi ca să obţineţi 
lucrurile strict necesare: sarea, îmbrăcămintea, muniţia sau 
ceaiul fără de care se spune că un tuareg nu poate trăi? 

— În fiecare an, primăvara, la prima lună nouă, majoritatea 
nomazilor din regiune vin la un mare târg ce se organizează la 
Al-Raia, cam la şapte zile de mers spre apus. Acolo se adună 
păstori, vânători, traficanţi de vite şi comercianţi care schimbă 
animale şi piei pe sare, ceai, zahăr, seminţe, cărţi sau gloanţe. 
Noi obişnuim să mergem când avem cămile de vânzare, şi aşa 
ne aprovizionăm. Odată am fost chiar la târgul din Kano, dar 
ăsta e destul de departe. 


— Cât de departe? 
— La trei săptămâni de mers. 


— Nu-mi pot imagina un european călătorind trei săptămâni 
ca să meargă la piaţă, şi adevărul e că încă nu mi-aţi răspuns la 
întrebare: de ce aţi ales un loc atât de izolat? 

— Nu cred că aţi înţelege, veni răspunsul. 


— Mă străduiesc să înţeleg lucrurile pe care le văd şi-mi 
place să cunosc oamenii pe care-i întâlnesc în drumul meu. 
— În cazul ăsta, pot să vă spun că ne aflăm aici din 

motive politice. 


— Motive politice? îngăimă perplex şi neîncrezător Alain 
Guitay. Intotdeauna am crezut că tuaregii sunt oameni liberi, 
care rătăcesc dintr-un loc în altul. Să nu-mi spuneţi că a-ţi uns 
curva asta de politică până-n ultimul colţ din deşert. 

— E o poveste lungă. 


— Îmi plac poveştile la lumina focului în inima deşertului, 
răspunse Marcel Charnare, foindu-se nerăbdător pe scaun, 
emoţionat ca înaintea unui spectacol. Ce s-a întâmplat? 

— Chiar vă interesează? 


— Desigur. 


Gacel Sayah îl măsură din priviri, vrând parcă să-şi dea seama 
cât e de sincer, apoi îşi privi mama, cerându-i încuviințarea, şi, 
după gestul ei afirmativ, începu: 

— Tata, odihnească-se în pace, de la care am moştenit 
numele, era considerat cel mai curajos dintre tuaregi, deoarece 
a fost singurul capabil să străbată de două ori 

„Pământul pustiu din Tikdabra”. Toată lumea îl admira şi-l 
respecta, dar într-o zi, sunt mai bine de douăzeci de ani de 
atunci, doi călători aproape muribunzi care se rătăciseră în 


deşert apărură dintr-odată în tabăra noastră. Cum era firesc, 
le-a oferit găzduire şi i-a îngrijit cum a putut mai bine, dar după 
câteva zile şi-a făcut apariţia o patrulă a armatei... Pe unul din ei 
l-au omorât chiar acolo, în jaima noastră, iar pe celălalt l-au luat 
cu ei. 

— De ce? 


— Cel pe care l-au luat era Abdul-el-Kebir, singurul preşedinte 
din istoria ţării noastre ales în mod democratic, iar celălalt, pe 
care l-au omorât, era un gardian ce-l ajutase să scape din fortul 
în care fusese deportat în timpul dictaturii şi care, din 
nenorocire, se afla relativ aproape de locul unde ne aşezaserăm 
noi tabăra. 

— Inţeleg... Soldaţii au încălcat sfânta lege a ospitalităţii 


tuaregilor. 


— Aşa este. Au vărsat sânge în casa noastră şi au luat cu forţa 
un biet bătrân căruia îi oferiserăm protecţie. Tata nu putea 
îngădui o asemenea faptă şi a jurat că-i va omori pe cei care-l 
dezonoraseră şi că nu-şi va găsi liniştea până când Abdul-el- 
Kebir nu va fi din nou liber ca în ziua când îi ceruse ospitalitate. 

— Nu s-a făcut un film cu acest subiect? întrebă Alain 


Guitay. Mie mi se pare cunoscută povestea asta. 

— În vremea aceea s-a vorbit mult despre tata şi s-a scris 

chiar şi o carte, dar nu ştiu nimic despre vreun film. 

— Eu îmi amintesc că l-am văzut! insistă copilotul. Filmul nu 
era bun, fiindcă au făcut un fel de Rambo din eroul principal, dar 
m-a impresionat pentru că ştiam că se baza pe un fapt real. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Marcel Charnare, vizibil 

nerăbdător. 

— Tata i-a ucis pe asasini şi l-a eliberat pe preşedinte, tăindu- 


le gâtul tuturor soldaţilor din fortul unde fusese închis din nou. 
— Vreţi să spuneţi că a tăiat gâtul întregii garnizoane? 


— Niciunul n-a rămas viu. 

— El singur? 

— Absolut singur. 

— Dar cum a putut s-o facă? 


— Era un războinic /imohag, răspunse simplu Gacel. Le-a tăiat 
gâtul fără ca ei să-şi dea seama. Tata putea face asta şi chiar 
mai mult. De fapt, l-a însoţit pe Abdul-el-Kebir dincolo de 
graniţă, străbătând „Pământul pustiu” cu toate că-l urmărea o 
întreagă armată. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? 


— Cum nu puteau să-l prindă, militarii ne-au sechestrat, 

cu intenţia de a ne schimba cu Abdul-el-Kebir. Când a aflat, 

tata s-a înfuriat şi a jurat că-l va ucide pe acela pe care-l 
considera principalul vinovat, adică pe preşedintele impus de 
militari. 

— Şi şi-a îndeplinit promisiunea? 

— Şi da, şi nu. 

— Ce înseamnă asta? 

— A pornit într-o călătorie foarte lungă, până în capitală, s-a 
ascuns prin împrejurimi, a aşteptat cortegiul prezidenţial să iasă 
din palat şi l-a omorât pe preşedinte. 

— Nu mai spune! 

— Nenorocirea a fost că, în zăpăceala aia, nu şi-a dat seama 
că omul pe care l-a împuşcat era acelaşi pe care îl salvase. 

— Abdul-el-Kebir? 


— Exact. 


— Dar cum a fost posibil să comită o asemenea greşeală? 


— Pentru că era un Abdul-el-Kebir bărbierit, curat, îmbrăcat 
cu un costum de gală, care nu semăna deloc cu prizonierul 
murdar, bărbos şi zdrenţăros pe care tata îl târâse după el 
săptămâni întregi prin deşert. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă îngrozit interlocutorul 


său. Şi cum de Abdul-el-K&bir se afla acolo? 
— Pentru că o revoltă populară răsturnase dictatura, 


readucându-l la putere, dar tatăl meu nu avea de unde să ştie 
asta. 
— Măi să fie, ce poveste! Şi cum s-a terminat? 


— Tragic, fiindcă garda personală a lui Abdul-el-Kâbir l-a 
omorât şi niciodată n-am ştiut dacă tata a avut timp să-şi dea 
seama că a greşit. 

— Ca fiu, aţi prefera să nu-şi fi dat seama... Nu-i aşa? 


— Logic, nu credeţi? A suferit toate chinurile iadului pentru o 
cauză pe care a considerat-o dreaptă potrivit vechilor tradiţii ale 
poporului nostru. Să-ţi pierzi viaţa odată cu un dictator care nu 
respectă cele mai sfinte legi ale poporului său este o onoare. Să 
mori din cauza unei greşeli absurde e o farsă a destinului. Şi mie 
mi-a plăcut întotdeauna să cred că a murit ştiind că onoarea i-a 
rămas neştirbită. 

— Şi pentru tuaregi onoarea continuă să fie cel mai 


important lucru? 


— Poţi fi bogat sau sărac, sănătos sau bolnav, poţi fi umil sau 
puternic, urât sau iubit, dar nu poţi trăi fără onoare, răspunse 
Gacel cu hotărâre. Şi poţi ajunge în rai sărac, umil şi fără 
neveste, fiindcă acolo domneşte belşugul şi toate dorinţele îţi 
vor fi împlinite, dar nu poţi ajunge în rai fără onoare. Este 
singurul lucru pe care trebuie să-l aduci cu 


tine. 


— Niciodată nu mi-a trecut prin minte să privesc lucrurile din 
această perspectivă, recunoscu francezul. Dar e clar că pe 
lumea cealaltă nu poţi să iei bani, putere şi cu atât mai puţin 
boli, dar, desigur, poţi să iei cu tine ideea pe care o ai despre 
propria ta valoare şi despre ceea ce ai fost capabil să faci de-a 
lungul vieţii. 

— Tatăl meu a făcut lucruri importante, a apărat principiile 
credinţei şi culturii noastre, de aceea a murit împăcat cu el 
însuşi. Orice tuareg ar fi mulţumit să trăiască şi să moară ca el. 

— Tuaregii cred cu adevărat în existenţa raiului? întrebă dintr- 
odată Alain Guitay, care părea că face un mare efort să 
participe la discuţie. Sunteţi convinşi că există un loc unde se 
găsesc din abundență mâncare, muzică şi femei frumoase, aşa 
cum făgăduieşte Mahomed? 

— Da şi nu, veni răspunsul derutant al lui Gacel Sayah. 


— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Că, la fel ca iadul, raiul pe care ni-l promite Mahomed 
există şi nu există. 

— Nu reuşesc să vă înţeleg. 

— Există pentru cei ce cred în el. 

— Şi pentru cei ce nu cred în el? 

— Nu există. 

— Şi nici iadul. 

— Nici iadul. 

— Cum este posibil aşa ceva? 

— Foarte simplu, preciză tuaregul. Dacă eşti credincios şi 


respecţi legile lui Allah, sufletul tău ajunge în rai. Dacă eşti 
credincios, dar nu respecţi legile lui Allah, sufletul tău ajunge în 


iad. 
Făcu o scurtă pauză pentru a sublinia ceea ce voia să 


adauge: 


— Dar dacă nu eşti credincios, sufletul tău nu ajunge nicăieri. 
Pur şi simplu mori. 
— Şi pentru un necredincios nu există viaţa de apoi? 


— Nu, la fel cum nu există pentru cămile, câini sau capre, 
fiindcă o fiinţă omenească ce nu crede în existenţa unei forţe 
superioare care a creat-o se coboară la nivelul animalelor, şi 
astfel le împărtăşeşte soarta, se transformă într-un gunoi. 

— Fără să primească o răsplată sau o pedeapsă, în funcţie de 
comportamentul pe care l-a avut? 

— Să ai aceeaşi soartă ca animalele înseamnă să fii pedepsit 
îndeajuns, interveni Laila cu un calm desăvârşit. Şi pare nedrept 
să pedepseşti pe cineva pentru că nu respectă legile divine, 
dacă nu crede în Dumnezeu. Ar fi ca şi cum l-ai 


pedepsi că a încălcat o lege de care habar nu are că există. 
Putem fi însă siguri că iadul, unde se ispăşesc păcatele şi unde, 
într-o bună zi, poate vom fi izbăviţi de ele, este de o mie de ori 
mai bun decât nimic. 

— Un mod ciudat de a vedea viaţa! 


— Mai bine zis, moartea. 


— Într-adevăr, mai bine zis, moartea, recunoscu Marcel 
Charnare. Şi cred că ar fi timpul să terminăm cu dezbaterile 
metafizice care nu duc la nimic, fiindcă mai avem şapte mii de 
kilometri de mers şi în zori trebuie să pornim la drum... 


4 


În zorii zilei următoare, maşina roşie dispăruse deja în spatele 
stâncilor întunecate, iar Gacel Sayah privea întinderea de nisip, 
aşezat în uşa /jaimei. Cugeta. 

Înainte ca prima geană de lumină să apară la orizont, era în 


picioare, luându-şi rămas-bun de la oaspeţii săi, iar acum stătea 
nemişcat şi se întreba ce viaţă ciudată duceau acei oameni ce 
se aruncau într-o aventură atât de nebunească şi ce viaţă 
ciudată ducea el, stând acolo, ancorat în trecut, în timp ce 
lumea evolua cu o viteză uimitoare. 

Gacel nu fusese prea mult la şcoală, dar moştenise inteligenţa 
ascuţită a tatălui său şi viaţa îl învățase multe lucruri, pe care 
ştiuse să le folosească la timpul potrivit. 

Băiatul ce ajunsese acolo ca un fugar şi muncise din răsputeri 
la construirea puţului devenise un bărbat care începea să-şi 
pună întrebări cu privire la viitorul anevoios al micii sale familii. 

Sclavii fuseseră eliberaţi, servitorii plecaseră unul câte unul, 
iar în tabără rămăseseră doar mama şi fraţii săi, care aveau 
puţine şanse să formeze un clan demn de un asemenea nume. 

Aisha avea deja vârsta când ar fi trebuit să se mărite şi 


atât el, cât şi Suleiman duceau dorul unei femei cu care să 
împartă patul noapte de noapte, dar ştiau foarte bine că nu 
aveau multe şanse să-şi găsească perechea, când tot ce puteau 
să ofere erau doar un puț amărât, câteva straturi de zarzavat, 
trei palmieri şi o duzină de capre şi cămile. 

Sărăcia poate fi mult mai dezolantă când o compari cu 
bogăţia; în seara aceea, văzând cum francezii scoteau din 
minunatul lor automobil o mulţime de cutii cu produse exotice, 
admirând hainele şi încălţările lor şi minunându-se în faţa risipei 
pe care o făceau, ajunse la concluzia că viaţa lor era cu 
adevărat sărăcăcioasă. 

Dar ce putea să facă? 


Unde să meargă, chiar şi în cazul în care lumea ar fi uitat de 
familia Sayah şi de tot ce făcuse tatăl lor cu atâţia ani în urmă? 

Oriunde s-ar fi dus, ar fi continuat să fie nişte paria, buni doar 
să îngrijească vitele sau să care cărămizi, fiindcă nu aveau o 
pregătire pentru a-şi deschide drum într-o lume în care oamenii 
ştiau să piloteze avioane, să conducă maşini ce păreau că 
zboară prin deşert sau să manevreze aparate sofisticate. 

Neamul lui rămăsese în urmă, şi timpul se scurgea din ce 


în ce mai repede. 


Prăpastia ce separa Poporul Vălului de celelalte popoare ale 
planetei se adâncea pe măsură ce trecea vremea, şi el era 
convins că a încerca să facă un salt spre cealaltă margine a 
prăpastiei ar fi însemnat să se arunce cu capul în hău. 

Poporul tuareg nu avea altă soluţie decât să rămână pentru 
totdeauna pe vechea margine a prăpastiei, până când, 
stingându-se, avea să dispară şi modul său de a înţelege viaţa, 
şi pe Gacel Sayah îl durea să accepte că face parte dintr-o 
generaţie obligată să recunoască acest adevăr incontestabil. 

Camioane gigantice şi rău mirositoare traversau Sahara de la 
nord la sud şi de la est la vest, fiecare transportând încărcătura 
a treizeci de cămile; ca urmare, caravanele greoaie începeau să 
dispară de pe fundalul presărat cu dune. 

Instrumente surprinzătoare făceau legătura cu sateliții 
artificiali ce se învârteau pe deasupra norilor şi indicau locul 
unde se afla un vehicul cu o precizie de care nu ar fi fost în stare 
nici cea mai experimentată călăuză a beduinilor. 

Avionete uşoare străbăteau într-o oră distanţa pe care el ar fi 
străbătut-o într-o săptămână, şi tot ce învățase din experienţa 
de generaţii a strămoşilor săi încăpea în patru 


pagini ale oricăreia din miile de cărţi aflate la îndemâna unui 
tânăr european. 

La târgul din Al-Raia cumpăra din când în când cărţi vechi pe 
care le citea şi recitea cu nesaţ; şi cu cât citea, cu atât se 
descuraja mai tare, fiindcă înţelegea că nu exista nicio cale de a 
se integra în lumea nouă aflată dincolo de stâncile întunecate şi 
de nesfârşita întindere pietroasă. 

Simpla idee că devenise un fel de fosilă vie, la fel de 
nefolositoare ca moluştele pietrificate pe care din când în când 
le găsea în munţi, îl făcea să cadă într-o depresie cumplită. 

Cu douăzeci de ani în urmă, tatăl său era un inmouchar 


mândru de obârşia sa şi de sângele care-i curgea prin vine. 


De-a lungul unei generaţii, cei din clanul Sayah ajunseseră să 
fie doar o mică familie de vagabonzi zdrenţăroşi. 

Tatăl său, cel puţin, ştiuse să moară în plină glorie şi în cel 
mai bun moment, lăsând scrisă în memoria tuturor una dintre 
cele mai strălucite pagini din istoria poporului său. 


Pe el nu-l aştepta decât o amară tăcere. Ascultă. 
Din fericire, instinctul său de om al nisipurilor rămăsese 


nealterat. 


Îşi încordă privirea: la orizont, exact în locul unde cu o după- 
amiază înainte îşi făcuse apariţia maşina lui Marcel Charnare, 
văzu un mic nor de praf. 

Un vehicul vopsit în alb şi albastru gonea mâncând pământul, 
pe urmele vizibile ale roţilor celeilalte maşini. După câteva 
minute se auzi zgomotul puternic al motorului, iar când maşina 
ajunse aproape de tabără, toţi membrii familiei stăteau în 
aşteptare. 

Se opri aproape în acelaşi loc în care se oprise Marcel 


Charnare şi bărbatul de la volan deschise portiera, grăbit. 

— Cât e de când au plecat? bălmăiji într-o franceză stricată. 

Gacel Sayah îl privi oarecum derutat, se întoarse spre fraţii 
săi, ca şi cum vreunul dintre ei ar fi putut să-l lămurească de ce 
nou-venitul nici măcar nu se deranjase să salute, şi, în cele din 
urmă, răspunse fără chef: 

— Au plecat în zori. 

Bărbatul ieşi din maşină, îşi scoase casca şi o aruncă pe jos, 
stăpânindu-şi cu greu furia, apoi exclamă: 

— Mama lor! Ne-au luat-o înainte cu două ore. Ce număr 

avea? 

Targui-ul se uită la el fără să înţeleagă. 

— Ce-aţi spus? întrebă. 

— Ce număr avea maşina? Ca ăsta! Aici! Ce număr avea? 


— Nu ştiu. 


— Nu ştii? Cum adică nu ştii? 


— Niciodată nu m-au interesat numerele. 

— Înţeleg... Dar culorile? Te interesează culorile? 

— Uneori. 

— Şi ce culoare avea? 

— Nu-mi amintesc. 

Copilotul, care coborâse la rândul său din maşină şi observa 
totul cu atenţie, se întoarse spre colegul său şi-i spuse tot în 
franceză, dar cu un pronunţat accent străin: 

— Nu te obosi. Oricine ar fi fost, acum sunt deja departe şi cel 
mai bine ar fi să plecăm cât mai repede. Ajută-mă să scot apă! 

Se apucară să tragă de funie, dar imediat Gacel făcu un pas 
spre ei şi întrebă cu naturaleţe, deşi se vedea clar că face 
eforturi să-şi păstreze calmul: 

— Vreţi să beţi? 

Pilotul îl privi cu coada ochiului şi îi răspunse cu vădită 
acreală: 

— Să bem? Apa asta? Crezi că am de gând să merg în patru 
labe, căcându-mă tot drumul? Nu. Nu vrem să bem. E pentru 
radiator; l-a găurit o piatră şi trebuie să-i punem apă 

tot timpul. 

— În cazul ăsta, ar fi bine să nu scoateţi apa. 

— De ce? 

— Pentru că apa asta este doar de băut. Dacă aveţi de 

gând s-o puneţi la maşină, ar trebui să căutaţi alt put. 


— Cine a spus asta? 


— Eu. 


— Şi ce mă interesează pe mine ce spui tu? Puţul ăsta 
este public. 


— Vă înşelaţi. Puţul ăsta este proprietate particulară. L- am 
săpat noi şi de aceea este al nostru. Cel public este departe de 
aici. 

— Dar ăsta este Sidi-Kaufa 


— Nu. Ăsta nu e Sidi-Kaufa. 
— Nu se poate! 


— Ba da. Cealaltă maşină a făcut aceeaşi greşeală. Se pare că 
hărţile pe care vi le-au dat sunt greşite. 
— La naiba! Adunătură de imbecili! 


Nou-veniţii se uitară unul la altul şi, fără să-şi spună vreo 
vorbă, ajunseră la concluzia că se aflau într-o situaţie destul de 
delicată, de aceea copilotul se strădui să se arate împăciuitor. 

— Bine! îngăimă. Bănuiesc că aveţi dreptate că într- 


adevăr locul ăsta nu e Sidi-Kaufa, deoarece conform hărţii 
rutiere acolo este o Oază cu peste cincizeci de palmieri... Cât 
vreţi pe apă? 

— Pentru băut, nimic. 


— Şi dacă nu e pentru băut? 

— Nu e de vânzare. 

— Cum adică nu e de vânzare? se miră pilotul. Bănuiesc că 
are un preţ. 

— Aici apa reprezintă diferenţa dintre viaţă şi moarte, de 
aceea nu are preţ. 

— Cinci sute de franci pentru zece litri? 


— Cu adevărat credeţi că putem să bem cinci sute de 


franci? 


— Dar o mie? 
— Nici ăştia nu ţin de sete. 


— Mă rog! izbucni celălalt. Dar ce anume cereţi? Vă ofer o 
avere pentru un strop de apă. 

— Eu nu cer nimic, spuse Gacel. Nicio mie, nici zece mii, 
niciun milion de franci nu servesc la nimic dacă nu avem apă. 
Dacă vreţi să beţi, beţi. Dacă nu, e mai bine să vă vedeţi de 
drum, pentru că nici măcar n-aţi avut bunul-simţ să ne cereţi 
ospitalitate şi cred că e cam târziu s-o mai faceţi. 


— Dar dacă nu punem apă în radiator, motorul o să explodeze 
în mijlocul deşertului, protestă celălalt. 

— Asta este problema voastră, nu a noastră. Când v-aţi 
hotărât să participaţi la o competiţie atât de stupidă, ar fi trebuit 
să vă imaginaţi că putea să vi se întâmple aşa ceva. 

Targui-ul făcu un gest semnificativ cu mâna şi adăugă: 


— lar acum ar fi bine să plecaţi. 


Pilotul se gândi o clipă, încuviinţă din cap, îşi luă casca şi intră 
în maşină, dar imediat se întoarse, ţinând în mână un pistol pe 
care-l îndreptă spre capul lui Gacel Sayah. 

— Şi acum ce spui, arab păduchios? întrebă. O să-mi dai 


apă sau nu? 


— Ce dracu faci? se îngrozi colegul său. Ai înnebunit? Lasă 
arma! 

— Pe dracu! răspunse înfuriat celălalt. Fără ea am rămâne de 
izbelişte în mijlocul deşertului. 

— Dar nu în felul ăsta! O să-i anunţăm prin radio şi or să vină 
să ne caute. 

— Când? După şase ore sau chiar după o zi? Cu siguranţă că 
ăia care-au trecut înainte le-au plătit porcilor ăstora ca să ne 
împiedice să-i ajungem şi nu sunt dispus să accept asta. Scoate 
apă! 

— Dar, Marc... 


— Taci şi fă ce-ţi spun! Fiecare minut contează. 
— Ne pot descalifica pentru asta. 

— Şi cum or să afle? Ai de gând să le povesteşti? 
— Nu, dar... 

— Niciun „dar”! 


Numitul Marc era, evident, un om irascibil şi părea din ce în ce 
mai nervos, deoarece îşi mişca pistolul cu repeziciune, 
îndreptându-l, pe rând, spre toţi cei de faţă. 

— De vină sunt imbecilii ăştia care au greşit hărţile; şi ni s-a 
spus că dacă avem vreo problemă, să ne descurcăm cum 
putem. Aşa că să terminăm odată cu asta. 

Celălalt stătu în cumpănă. Era evident că nu dorea să se 
amestece într-un incident atât de urât, dar, văzând că nu are de 
ales, scoase apă din puț şi umplu întâi radiatorul maşinii, iar 
apoi un mic bidon. 

— Îmi pare rău, murmură la sfârşit. 


— De ce-ţi pare rău? i-o reteză colegul său, care se înfuria tot 
mai tare. Ce credeai, că asta o să fie o plimbare pe Champs 
Elysées? Te-am prevenit că s-ar putea să dăm de bandiți şi hoţi 
la drumul mare, iar tu ai acceptat; aşa că nu- mi veni cu 
tâmpenii. 

— Dar ăştia nu sunt bandiți! 


— Cine cere mai mult de o mie de franci pentru zece litri 

de apă este un bandit şi aici, şi în China... Şi urcă-te 

dracului în maşină, sau te las jos! 

Îl aşteptă pe celălalt să urce şi apoi se îndreptă spre partea 
din spate a jeepului, deschise portiera, scoase un bidon de ulei 


şi se apropie de gura puţului. 
Fără să-şi ia ochii de la Gacel, ţinând în mână arma cu piedica 


trasă, deşurubă capacul şi începu să toarne uleiul, care clipoci 
înfundat treizeci de metri mai jos. 

— Uite ce fac eu cu apa ta de căcat! spuse. Ai să te căci o 
lună numai ulei. 

Dădu drumul în puț bidonului încă plin pe jumătate, făcu un 
gest vulgar cu degetul mijlociu, se urcă în maşină şi porni 
strigând: 

— Du-te-n mă-ta! 


— Eşti nebun! murmură cu tristeţe copilotul, aproape 
plângând. Şi eu sunt mai nebun că am acceptat să mă bag în 
asta, deşi te cunosc... 

— Du-te-n mă-ta şi tu! 


Toată familia Sayah rămase împietrită, cu gura căscată, 
necrezându-şi ochilor, incapabilă fără doar şi poate să accepte 
că ceea ce se întâmplase putea fi altceva decât un coşmar; de 
îndată ce maşina dispăru pe urmele celei dinainte, Gacel se 
apropie de un palmier şi îşi sprijini 


fruntea de el, străduindu-se să-şi potolească furia ce punea 
stăpânire pe el. 

Se ruga lui Allah să-i dea cumpătare, deoarece nu se simţea 
în stare să-şi pună gândurile în ordine, sau îi cerea, poate, să-l 
lămurească din cauza cărui capriciu îngăduise să se întâmple 
aşa ceva. 

El era un om corect şi familia sa era o familie onorabilă, care 
respectase legile divine şi, prin urmare, nu înţelegea de ce 
destinul se încăpăţâna să-i urmărească până şi în inima 
deşertului. 

Dacă tatăl său păcătuise cu ceva, plătise îndeajuns pentru 
asta cu propria lui viaţă, iar ei, fiii lui, fără să aibă vreo vină, 
fuseseră prigoniţi şi batjocoriţi ca şi cum ar fi fost nişte criminali. 

Luptaseră cu unghiile şi cu dinţii ca să supravieţuiască, 
lăsaseră chiar o parte din sângele lor în acel puț ce abia le 
îngăduia să trăiască, iar acum Allah le trimitea acel nou şi 
tulburător blestem sub forma unor oameni veniţi din ţări 
îndepărtate, care nu respectau nimic. 

— Ce ne facem? 


Se întoarse să se uite la chipul desfigurat al surorii sale, 
în ai cărei ochi se citea spaima. 

— Nu ştiu. 

— Cum vom putea trăi fără apă? 

— Nici asta nu ştiu. 


— Vor fi patru zile cumplite până vom ajunge la Sidi- Kaufa. 
— A mai rămas ceva în girbe? 


— Nicio picătură. 


— Doamne, Doamne! Chiar dacă am reuşi să ajungem până 
acolo, cele mai multe animale vor muri pe drum. 
— Ce crezi că s-ar întâmpla dacă am bea din apa asta? 


— Habar n-am. Este ulei de maşină şi am auzit mereu 
spunându-se că oamenii se îmbolnăvesc şi rămân orbi de pe 
urma lui. 

— Orbi? întrebă fata, îngrozită. 


— Orbi sau paralizaţi, ce mai contează? 
— Dar uleiul rămâne deasupra apei. Poate că... 


— Nu putem risca, o întrerupse fratele său. Nu ştin de cât ulei 
este nevoie pentru ca un om să se îmbolnăvească şi nici ce 
leacuri există pentru asemenea boli. Poate fi o otravă care 
omoară pe loc, sau poate că-ţi rămâne în trup şi te roade puţin 
câte puţin... 

Laila şi Suleiman, care se apropiaseră, îl ascultau tăcuţi pe 
Gacel, deoarece era de la sine înţeles că, fiind capul familiei, 
trebuia să ia o hotărâre de care depindeau vieţile 


tuturor. 


La rândul său, Gacel se uită la ei ca şi cum ar fi vrut să le 


citească gândurile, deşi îşi dădea bine seama că povara 
răspunderii apăsa doar pe umerii săi. Oricare-ar fi fost părerea 
lui, avea să fie acceptată, fiindcă el era inmouchar-ul micului 
clan şi purta gloriosul nume al tatălui său. 

Se aşeză la umbra palmierului, îşi făcu de lucru în nisip, privi 
îndelung puţul, ţarcul cu animale şi corturile, suspină adânc şi, 
în cele din urmă, spuse: 

— Trebuie să ne grăbim să strângem tot. Cu cât vom pleca 
mai repede, cu atât mai repede vom ajunge la Sidi- Kaufa. 

— Să strângem tot? întrebă Laila cu vădită mirare. Asta 
înseamnă că trebuie să ridicăm tabăra? 

lar la încuviințarea mută a fiului ei, adăugă: 


— Plecăm de tot? 


— Ce altceva putem face? răspunse trist Gacel. Apa acestui 
puț va rămâne otrăvită luni de zile, şi poate că a sosit timpul să 
părăsim deşertul pentru totdeauna. Poate că avem norocul ca 
lumea să fi uitat de noi până acum. 

— De ani de zile norocul nu binevoieşte să treacă pragul 
jaimei noastre, îi răspunse Suleiman. Din ziua blestemată când 
Abdul-el-Kebir ne-a cerut găzduire, se pare că norocul 


a devenit cel mai mare duşman al nostru. 


— Este ştiut că cei cinstiţi şi drepţi n-au parte de noroc, zise 
fratele său. Dar este ştiut şi că până la urmă Cel de Sus se află 
de partea celor cinstiţi şi drepţi. lar un adevărat credincios 
preferă întotdeauna ajutorul lui Allah unui noroc pe care îl ai şi 
nu-l ai în acelaşi timp. Du-te şi adu cămilele! 

Se puseră de îndată pe treabă, strângând tabăra şi 
împachetându-şi puţinele lucruri, dar nu încărcaseră încă prima 
cămilă, când Aisha îşi ridică privirea şi le spuse cu un calm 
surprinzător: 

— Vine altul! 


În acelaşi punct, mergând pe urmele celor dinainte, un nou 
vehicul, urmat de inevitabilul nor de praf, îşi făcu apariţia în 
depărtare. 

— S-ar părea că toţi au aceeaşi hartă şi de aceea fac aceeaşi 


greşeală, comentă gânditor Gacel, scărpinându-se în barbă. Asta 
înseamnă că lucrurile s-ar putea aranja. 
— Cum? 


— Pornind de la ideea că cine ne-a făcut rău nu este doar 
jigodia asta, ci toţi cei care iau parte la competiţie. Prin urmare, 
dacă toţi sunt băgaţi în povestea asta, toţi trebuie să plătească. 

— Dar ceilalţi, cei care-au venit ieri, s-au comportat 


corect şi nu păreau să fie în stare să facă rău nimănui, îi 
spuse mama sa. 


— Se poate, încuviinţă Gacel. Dar când ne-am înfruntat cu 
alte triburi, niciodată n-am stat să ne gândim că printre ei 
puteau să fie şi oameni buni. Erau duşmani şi, prin urmare, 
trebuia să luptăm cu ei. 

— Asta-i foarte adevărat, spuse fratele său. Conform vechilor 
obiceiuri, dacă un războinic al Poporului Lăncii ne- ar fi jignit şi 
umilit în felul în care-a făcut-o acest om, cei din Poporul Lăncii 
ar fi fost obligaţi să ni-l predea, pentru a evita în felul acesta un 
război. 

— Mamă, eşti de acord cu asta? 


— Sunt legi vechi, fiule, foarte, foarte vechi, dar tocmai de 
aceea eu cred că ar trebui să rămână valabile atât timp cât 
deşertul va fi deşert şi tuaregii vor fi tuaregi... Cine săvârşeşte o 
faptă rea trebuie să plătească pentru ea. 

— Aşa să fie! 


5 


Cei doi bărbaţi îşi opriră maşina chiar lângă puț, coborâră 
transpiraţi şi obosiţi, îşi scoaseră căştile grele şi nici măcar nu 
putură să reacționeze în faţa gurilor negre ale puştilor care-i 
ţinteau drept între ochi. 

— Ce înseamnă asta? reuşi să bălmăjească unul din ei. 


— Înseamnă că sunteţi prizonierii noştri, răspunse calm 


Gacel Sayah. 


— Prizonieri? Cum adică prizonieri? La ce fel de prizonieri vă 
referiţi? 
— La prizonieri de război. 


— Aţi înnebunit? Nu suntem în război cu nimeni. 
— Dar noi suntem. 
— Cu cine? 


— Cu toţi cei care străbat deşertul crezând că e al lor... Gacel 
se întoarse spre fratele său. 
— Leagă-i, îi porunci scurt. 


Douăzeci de minute mai târziu, în singurul cort care nu fusese 
strâns, cei doi prizonieri îi priveau nedumeriţi pe cei ce-i 
sechestraseră, de parcă ar fi fost fiinţe din altă galaxie. 

— Şi noi ce legătură avem cu toată povestea asta? întrebă cel 
care părea a fi şef. Nici măcar nu-l cunoaştem pe acest 


Marc, şi nu ne puteţi învinovăţi că v-am otrăvit puţul, pentru 
că ne aflam la cincizeci de kilometri de aici. 

— Eu nu vă învinovăţesc, le răspunse cu naturaleţe Gacel, 
care se aşezase în faţa lor. Dacă v-aş fi învinovăţit, acum aţi fi 
fost morţi. 

— Atunci? 


— Înţelegeţi că noi, cu sărmanele noastre cămile, nu vom 
reuşi niciodată să-l prindem pe adevăratul vinovat, care la ora 
asta trebuie să fie deja aproape de Sidi-Kaufa... Dar veţi rămâne 
aici până când ticălosul ăsta se va întoarce să-şi ceară iertare şi 
să-şi primească pedeapsa meritată. 

— Ce-aţi spus? 


— Că veţi fi oaspeţii noştri până când vinovatul o să se 
întoarcă. 
— Oaspeți sau ostatici? 


— Spuneţi-i cum vreţi. 


— Dar asta-i o nebunie! protestă copilotul, care părea că nu 
înţelege prea bine franceza şi făcea un efort uriaş ca să prindă 
sensul celor spuse. O adevărată nebunie! 

— Adevărata nebunie e să alergi ca un apucat printre pietre şi 
dune, fără să-ţi cruţi propria viaţă şi nici viaţa celor pe care-i 
întâlneşti în calea ta. Nebunie este să furi şi să otrăveşti apa 
fără de care suntem sortiţi pieirii sau să-i 


ameninţi cu pistolul pe cei ce te-au primit cu braţele deschise. 
Şi dacă aţi acceptat să luaţi parte la o asemenea tâmpenie, 
trebuie să acceptaţi şi consecinţele. 

— Dar ce credeţi că veţi obţine sechestrându-ne? întrebă 
celălalt. Eu mă îndoiesc că ticălosul ăsta, dacă a fost capabil să 
facă ce a făcut, îşi va recunoaşte greşeala şi va fi de acord să se 
întoarcă şi să-şi ceară iertare. 

— În cazul ăsta, îmi pare rău pentru dumneavoastră. 


— Vreţi să spuneţi că aţi fi în stare să ne omorâţi? 

— Asta-i aşteaptă pe ostatici dacă nu se îndeplinesc condiţiile 
celor care i-au sechestrat şi... 

— Vine altă maşină. 

Gacel îşi privi fratele care, după ce le dăduse vestea, 
rămăsese la intrare, apoi făcu un uşor gest de încuviinţare: 

— S-ar părea că locul ăsta s-a transformat într-un 

bazar... De câţi crezi că am mai avea nevoie? 

— Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. 

— Cinci sau şase ne-ar ajunge. Cu mai mulţi cred că am 


avea probleme. 


Pe la jumătatea după-amiezii, când termometrul se apropiase 
de cincizeci de grade şi aerul devenise aproape de nerespirat, 


şapte ostatici asudaţi, dintre care unul venise cu motocicleta, se 
înghesuiau în fundul cortului mare din păr 


de cămilă. 

Cele două femei se îngrijiră să ia apa care mai rămăsese în 
maşini, precum şi toate proviziile disponibile, iar când începu să 
se însereze, toate animalele erau încărcate şi gata de drum. 

Gacel se aşeză pe vine în faţa motociclistului, un austriac 
taciturn care vorbea prost franceza, dar părea că o înţelege la 
perfecţie, şi arătă cu degetul spre el: 

— Te vei întoarce pe unde-ai venit, îi spuse. Vei avea grijă să-i 
opreşti pe toţi cei ce încearcă să se apropie. Explică-le situaţia; 
să priceapă că îţi voi trimite tovarăşii într-un loc unde nu-i vor 
putea găsi niciodată... Eu voi rămâne să aştept, şi până când 
tipul căruia i se spune Marc n-o să se prezinte aici, aceşti şase 
oameni vor fi ostaticii familiei mele... Ai înţeles? 

— Perfect. 

— Ai vreo nelămurire? 

— Doar una. Ai de gând să-i omori? 

— Dacă n-am încotro, o voi face. 

— Pentru un pic de apă? 

— Ţi-e sete? 

— Foarte tare. 

— Păi, dacă te-aş lăsa aici şi nimeni n-ar veni după tine, 

mâine ai omori-o pe maică-ta pentru o picătură de apă... 

Scoase din teacă hangerul pe care-l purta tot timpul la 


brâu şi tăie cu el cureaua groasă ce-i imobiliza mâinile. 


— Şi acum, du-te! spuse. 


— Pot să beau ceva? 
— Nu. 
— Dar sunt aproape deshidratat! 


— Asta te va face să înţelegi mai bine situaţia şi în ce măsură 
prietenul tău a comis o crimă de neiertat. 

— Nu este prietenul meu! protestă vehement celălalt. Nu l-am 
văzut niciodată. 

— O mare greşeală din partea ta, zise tuaregul. Dacă te apuci 
să străbaţi un continent fără să ştii ce fel de oameni te vor 
însoţi, poţi să ajungi în asemenea situaţii... Pleci odată sau trimit 
pe altcineva? 

— Plec, plec, se grăbi să răspundă austriacul, apoi se întoarse 
spre ceilalţi ostatici: Staţi liniştiţi! spuse. În două zile se rezolvă 
totul. 

— Fă tot posibilul să fie aşa. Şi te rog, să fie anunţate 


familiile noastre. 

— De asta mă ocup eu - trase o înjurătură: Canalie 

mizerabilă! Uite în ce ne-a băgat! 

Încălecă pe motocicletă, continuând să înjure, şi după 

câteva clipe părea că zboară pe întinderea nisipoasă, urmând 
ceea ce începea să fie un drum perfect conturat. 

Gacel şi Suleiman îl însoţiră cu privirea multă vreme, şi în 

cele din urmă Suleiman zise: 

— Cel mai bine ar fi să pornim la drum. Aş vrea să ajung la 
peşteră înainte să se lumineze, fiindcă dacă se iveşte vreunul 
din avioanele astea ale lor, precis or să ne vadă. 


— Ai grijă pe munte. 


— Ştii bine că o să am. 


După o jumătate de oră, o caravană mică se pregătea să 
părăsească puţul Ajamuk, îndreptându-se spre nord. Caravana 
era formată din trei cămile pe care încălecaseră Laila, Aisha şi 
Suleiman, încă patru încărcate cu aproape tot calabalâcul 
familiei şi o funie de care erau legaţi prizonierii, pe ale căror 
chipuri se citea groaza la gândul că trebuiau să meargă pe jos 
prin deşert. 

— Unde ne duceţi? întrebă unul dintre ei cu un firicel de 


glas. 


— Într-un loc sigur, îi răspunseră. Dar nu vă faceţi griji, nu 
suntem bandiți. De îndată ce vom fi despăgubiţi pentru răul ce 
ni s-a făcut, vă veţi întoarce teferi la casele voastre. 

— Dar se poate rezolva aici şi acum, răspunse sărmanul om. 
În maşină am o sută de mii de franci pentru cazuri de 


urgenţă şi sunt sigur că în celelalte două este cam tot atât. Vi- 
i dăm vouă, numai nu ne obligaţi să mergem pe jos pe căldura 
asta. 

— Puteţi fi siguri că atunci când vă veţi întoarce veţi găsi banii 
la locul lor, replică targui-ul. Aici nu sunt buni decât ca să aprinzi 
focul. Rugaţi-vă ca acela care ne-a făcut necazul să se prezinte 
aici, în faţa mea. 

— Şi dacă n-o face? 


— Fratele meu vă va omori. 

— Să ne ajute Dumnezeu! spuse celălalt printre hohote de 

plâns. 

— În El este ultima speranţă... 

De îndată ce grupul format din oameni şi animale dispăru în 
spatele stâncilor ce protejau tabăra de temutul harmattan10 
care de multe ori sufla săptămâni la rând, Gacel Sayah se aşeză 


la rădăcina palmierului său preferat şi se pregăti să aştepte 
răbdător, aşa cum numai oamenii obişnuiţi cu vânătoarea pe 


nisipuri şi întinderi pietroase sunt în stare s-o facă. 
Tatăl său, marele inmouchar căruia toţi îi spuneau 


Vânătorul, îl învățase de mic copil să stea îngropat câte o zi 


10 Vânt din est, cald şi uscat, ce suflă dinspre Sahara spre 
Africa 
Occidentală (în arabă, în original). 


întreagă, doar cu nasul şi urechile descoperite, ascuns sub 
buruieni, în aşteptarea vreunei gazele, antilope sau a vreunui 
struţ, care poate nici măcar nu aveau să apară. 

Nu avea importanţă cât timp trebuia să stea sub soarele 
arzător. Nu contau nici căldura, setea, scorpionii şi şerpii. In 
acele momente, important era să se transforme în piatră, să nu- 
şi mişte niciun muşchi, pentru ca ochii şi auzul fin al 
vieţuitoarelor acelor întinderi nisipoase să nu-l descopere. 

Trebuia să lase vânatul să se apropie pas cu pas şi să 
mănânce lujeri, mişcându-se în voie în toate părţile, deoarece în 
singurătatea aceea un glonţ era o adevărată avere ce nu trebuia 
risipită, iar un bun vânător nu apasă niciodată pe trăgaci până 
când nu e sigur că va nimeri ţinta. 

Răbdarea este pentru tuaregi ca o a doua piele în care intră 
încă din momentul când sunt capabili să gândească. 

Răbdarea era arma care-i ajutase să supravieţuiască acolo 
unde atâtea alte popoare ar fi pierit; răbdarea era ca un fel de 
genă adăugată genelor rasei sale, atât de diferită de altele. 

Acum, aşezat acolo, privind puţinul ce rămăsese din ceea ce 
fusese căminul său, Gacel Sayah demonstra încă o dată că 
pentru cei din stirpea lui timpul nu avea nicio importanţă, 
întrucât, în ciuda faptului că stătea liniştit şi 


aproape absent, mintea sa se agita ca ramurile unui salcâm 
bătut de vântul puternic. 
Îşi dădea seama că drumul pe care-l alesese nu va duce la 


nimic. 
Işi dădea seama că nu putea înfrunta, fără alte arme în afară 


de vechea puşcă şi voinţa sa, uluitoarele maşini pe care erau în 
stare să le fabrice temuţii europeni, dar înţelegea că, dacă nu s- 
ar fi comportat aşa cum se comportase, tatăl său s-ar fi răsucit 
în mormânt şi generaţii întregi de străbuni l-ar fi blestemat că 
nu ştiuse să apere onoarea neamului Ke/-7a/gimus, cel mai 
glorios dintre popoare. 

— Faptul că prin naştere aparţinem Poporului Vălului ne 
deosebeşte, în bine şi în rău, de restul lumii, îi spusese mama sa 
cu mulţi ani în urmă, când o întrebase de ce tatăl lui pornise în 
imposibila aventură de a înfrunta o armată. Este o mare onoare, 
în schimb suntem condamnaţi să ducem o grea povară: aceea 
de a ne sacrifica inclusiv viaţa pentru a păstra principiile ce ne 
deosebesc de restul muritorilor. Să-ţi dai viaţa pentru a-i apăra 
pe cei cărora le oferi prietenia sau protecţia este la fel de 
important ca a-ţi da viaţa pentru a-i nimici pe cei care ne jignesc 
sau ne dispreţuiesc. Se spune că pe întinderile înverzite ale 
raiului 


se află doar un munte şi că acela este rezervat tuaregilor. De 
aceea tuaregii trebuie să se străduiască mai mult, ca să ajungă 
cât mai sus. 

— L-a văzut cineva? 


— Închide ochii şi ai să-l vezi. 
Adeseori, când se simţea singur sau trist. 


Gacel închidea ochii pentru ca mintea lui să zboare din nou 
spre vârful acelui munte pe a cărui culme, aşezat alături de 
R'Orab, cămila sa credincioasă, tatăl său se bucura de prezenţa 
celui ce fusese în stare să creeze pustietatea deşertului şi 
splendoarea raiului. 

Născut în sânul unui popor de eroi, tatăl Său devenise vestit 
datorită faptelor sale eroice, iar cel prin ale cărui vene curgea 
sângele lui trebuia să demonstreze că acest sânge îşi păstra în 
continuare toată vigoarea. 

Se iviră umbrele, se lăsă noaptea, începură să urle hienele. O 
lună imensă se ivi la orizont. 

In deşert, luna plină este atât de mare şi de un roşu atât de 
intens, încât pare gata să mistuie pământul, de parcă ar fi un 


nou soare, aflat prea aproape. 

Apoi, pe măsură ce se înalţă, se micşorează şi-şi schimbă 
culoarea, trecând în câteva minute de la galben la un albastru 
metalic şi, ceva mai târziu, la un alb luminos. 


Din ce cauză se produceau acele schimbări de culoare şi se 
micşora când se afla sus de tot, ca apoi să înceapă să crească 
pe când se apropia din nou de orizont, era un mister pe care 
beduinii nu ştiuseră niciodată să-l explice. 

— Urcă mult şi se îndepărtează, spuneau unii. Apoi începe să 
coboare şi se apropie. 

— Este ca un burdihan de capră care se dezumflă acolo sus 
pentru că nu are suficient aer, presupuneau alţii. Când coboară, 
se umflă din nou. 

— Este vorba doar de un fenomen optic, îi încredinţau 
francezii. Mărimea ei şi distanţa faţă de pământ nu se schimbă 
niciodată; în funcţie de linia orizontului ca punct de reper, când 
o privim avem impresia că se măreşte sau se micşorează. 

Oricum ar fi fost, se afla acolo, preschimbând întunericul într- 
o minunată strălucire, obligând frunzele palmierilor să facă 
umbră din nou şi lăsând să se întrevadă silueta crenelată a 
munţilor unde membrii micii sale familii trebuiau să-şi găsească 
adăpost. 

Acolo, în acel labirint de creste şi viroage pe care le bătuse de 
atâtea ori mergând pe urmele caprelor sălbatice, răposatul său 
frate Ajamuk descoperise din întâmplare intrarea într-o peşteră 
mare, al cărei interior era împodobit 


cu o mulţime de picturi delicate cu antilope şi gazele, ce 
păreau vechi de mii de ani. 

Era la fel de înaltă şi încăpătoare ca şi cea mai mare dintre 
moscheile unde nu se rugaseră niciodată, răcoroasă şi 
întunecoasă; servise probabil de adăpost vreunui trib numeros 
din timpuri îndepărtate, când pe acele meleaguri încă mai 
curgea un râu năvalnic care, din motive neştiute, obosise să ude 
poalele munţilor. 

Apa dispăruse, pământul murise, fugise vânatul, plecaseră 
locuitorii, iar ca amintire a frumoaselor vremuri rămăseseră doar 
peştera, picturile şi resturi de oase şi coarne de animale. 

Fiind ascunsă în spatele a două stânci, nici măcar 


instrumentele sofisticate pe care le inventaseră europenii n-ar fi 
reuşit să-i găsească intrarea, şi de aceea Gacel Sayah nutrea 
vaga speranţă că ar fi avut o şansă de a învinge în acel război 
inegal declarat unor duşmani pe care-i ştia net superiori. 

Îşi aminti vorbele pe care tatăl său le spusese în două 
împrejurări diferite: 

„Un tuareg nu trebuie să lupte niciodată împotriva unui 
duşman mai slab decât el, pentru că asta este, în mod evident, 
nedemn. De asemenea, nu trebuie să lupte cu unul 


egal lui, decât dacă acesta este tot un tuareg, dar în acest caz 
norocul este cel ce hotărăşte rezultatul, de aceea victoria nu 
înseamnă vreun merit. Prin urmare, un adevărat inmouchar 
trebuie să-i înfrunte doar pe cei mai puternici decât el; în felul 
acesta se poate simţi pe drept mândru de triumful său”. 

Chiar dacă din acele cuvinte simple reieşea că imohagii se 
considerau superiori celorlalţi oameni, Gacel Sayah locuise 
destul timp într-un oraş mare ca să ştie că tot ceea ce-i spusese 
tatăl său se putea aplica în vremurile când oamenii luptau în 
deşert cu sabia, nu când rachetele gigantice brăzdau cerul şi 
tancurile rapide străbăteau câmpiile. 

Pe timpul şederii sale în acel oraş oribil, colindase străzile şi 
stătuse ore întregi în faţa vitrinelor, unde, pe ecranul 
numeroaselor televizoare, se puteau vedea imagini 
surprinzătoare ale unor oameni şi locuri despre a căror existenţă 
nu avusese niciodată habar. 

Văzuse chiar şi transmisia în direct a unui sângeros război în 
deşert şi rămăsese uimit de precizia cu care proiectilele 
nimereau ţinta pe timpul nopţii. 

Ce putea face el într-o asemenea situaţie, doar cu un Mauser 
ruginit moştenit de la bunicul lui, pentru care nu mai avea decât 
un pumn de gloanţe? 


Ce putea face el, când cea mai rezistentă şi mai rapidă dintre 
cămilele sale străbătea într-o zi doar a suta parte din distanţa 
pe care o putea parcurge una dintre maşinile acelea? 

Işi întoarse privirea spre cele trei jeepuri puternice, în ale 
căror geamuri se reflectau înmiit razele lunii, comparând 
grosimea cauciucurilor cu fragilele picioare ale cămilei sale 
preferate. 


Nu-şi putu stăpâni un uşor zâmbet, gândindu-se că era ca 
furnica din poveste, care încerca să violeze un elefant. 
Ce avea de gând? 


Ce fusese în capul lui, cum de-i venise ideea nebunească să 
înfrunte nişte indivizi care-şi permiteau luxul să risipească atâţia 
bani şi atâta efort în ridicola aventură de a traversa Africa dintr- 
un capăt într-altul, din simplul capriciu de a ajunge primii la 
Cairo? 

Luna era sus, exact deasupra capului său, mică de tot când 
ochii i se închiseră, însă când râsul unei hiene îl trezi, se afla la 
orizont, imensă. 

Socoti cât mai era până la răsăritul soarelui şi de cât timp 
aveau nevoie ceilalţi ca să ajungă la intrarea în peştera pe care 
cu multă vreme în urmă o botezaseră Peştera Gazelei. 

Ziua următoare avea să fie fără îndoială foarte grea. 


Când o geană de lumină se ivi spre răsărit, Gacel se ridică 
anevoie în picioare, se îndreptă spre un tufiş de la marginea 
vechii albii a râului şi dispăru dintr-odată, ca şi cum l-ar fi 
înghiţit pământul. De fapt, aşa şi era. 

Acolo săpase împreună cu fraţii săi un adăpost sigur pentru 
vreo douăsprezece persoane, unde, în caz de pericol, se puteau 
ascunde femeile şi copiii. 

Acesta era un vechi obicei beduin apărut din nevoia de a-i 
proteja pe cei mai slabi, într-o vreme când înfruntările între 
triburi şi atacurile tâlharilor erau la ordinea zilei. 

Îi spuseseră Vizuina Fenecului, deoarece era o copie fidelă a 
ascunzătorilor micilor vulpi ale deşertului, cu o singură intrare, 
un spaţiu mare în interior şi o ieşire pentru cazuri de urgenţă, ce 
putea fi deschisă doar dinăuntru, în ultimul moment. 

Odată astupată, era imposibil de găsit; o crăpătură îngustă le 
permitea celor din interior să urmărească tot ce se petrecea 
afară. 

Căldura era sufocantă şi aerul aproape de nerespirat, dar 


un locuitor al Saharei era obişnuit de mic copil cu aşa ceva. 


Se aşeză şi aşteptă. 


Din nou, răbdarea puse stăpânire pe toată fiinţa lui. Soarele 
lumina tabăra pustie. 


Se scurseră mai multe ore. Căldura era tot mai mare. 
In cele din urmă, auzi un zumzet îndepărtat. 


Venea dinspre sud-est, dar, oricât de mult îşi ascuţi privirea, 
nu zări vreun vehicul şi nici nori de praf. 

În cele din urmă, îşi dădu seama că se apropia un elicopter nu 
prea mare, ce rămase în aer câteva minute, chiar deasupra 
puţului. 

După puţin timp, ateriză la vreo sută de metri de el. Doi 
bărbaţi coborâră, iar un al treilea rămase înăuntru, pe locul 
pilotului. 

Cei ce coborâseră nu erau militari, nici poliţişti, şi se vedea 
clar că cel puţin unul din ei, blond şi slab, era european. 

Celălalt, măsliniu, cu părul creţ, putea fi foarte bine nord- 
african. 

Le studie cu atenţie chipurile, văzu că se apropie să verifice 
dacă era cineva în maşini; se uitară apoi la puț, scoaseră apă, o 
mirosiră şi-şi înmuiară vârful degetului în burduf, strâmbându- 
se. 

Brunetul slobozi o înjurătură şi începu să vorbească 


agitat. 
Apoi se îndreptară spre jaima cea mare şi intrară. 


Gacel se asigură că pilotul nu se uita spre el, se strecură afară 
din ascunzătoare şi se grăbi să-şi caute un loc unde să nu poată 
fi zărit. 

Făcu un ocol prin spatele mormântului lui Ajamuk, se apropie 
de coada elicopterului şi, după ce-şi acoperi faţa cu vălul, 
deschise uşa şi-i porunci sec pilotului: 

— Coboară! 


Bietul om se trase înapoi speriat, dar se supuse fără să 
crâcnească şi fără să arate că-i este teamă: 
— Aselam aleikum! spuse. 


— Metulem, metulem! îi răspunse Gacel, preferând, ca de 
obicei, salutul targui, apoi arătă spre jaima: Cine sunt ăştia? 
— Fac parte din comisia de organizare a raliului. Eu nu 

fac decât să pilotez rabla asta. 

— Sunt înarmaţi? 

— Înarmaţi? repetă celălalt, surprins. Da de unde! Cui i- 

ar trece prin minte să vină înarmat într-o tabără tuaregă? 

— l-a trecut prin minte unuia dintre ai voştri. 

— Imbecili sunt peste tot. Şi în această competiţie mai 

mult decât oriunde. 

Se îndreptară spre puț. Când ajunseră la mai puţin de zece 
metri de intrare, nou-veniţii apărură în uşa cortului din păr de 
cămilă, ridicând îndată mâinile în semn de pace. 

— Aselam aleikum! spuse în arabă cel mai negricios. În mod 
respectuos îţi cerem ospitalitatea. 

— Sunteţi oaspeţii mei dacă aţi venit cu gânduri paşnice. 

— Am venit cu gânduri paşnice, îl asigură blondul într-o 
franceză rafinată. Mă numesc Yves Clos, iar aceşti domni sunt 
Amed Habaja şi Nena Dupra. Singurul lucru pe care-l dorim e să 
rezolvăm cât mai repede acest incident neplăcut. 

— In cazul ăsta, cel mai bine ar fi să luăm loc înăuntru. Aveţi 
apă? 

— Desigur. 


— Aduceţi-o! 


Blondul, care din primul moment păru a fi şeful grupului, îi 
făcu un semn pilotului, iar acesta dădu fuga până la elicopter, 


dar când ajunse la el, se întoarse şi strigă: 
— Să aduc şi cafea? 


Gacel încuviinţă şi îndată pilotul se întoarse cu o ploscă, un 
termos şi câteva pahare de plastic. 

Intrară. Străinii se aşezară în fundul cortului, iar Gacel în faţa 
lor, cu arma pe genunchi; se priviră ca şi cum fiecare dintre ei i- 
ar fi aşteptat pe ceilalţi să înceapă dialogul. 

— Ei bine? se hotărî în cele din urmă Yves Clos. Ce anume 
cereţi, de ce i-aţi reţinut pe aceşti oameni? 

— Cer să se facă dreptate. 


— Înţeleg şi mi se pare normal, cu toate că nu consider corect 
modul în care vreţi s-o obţineţi. Sechestrul este un delict foarte 
grav. 

— La fel de grav ca atunci când ameninţi cu arma nişte 
oameni paşnici în propria lor casă şi otrăveşti apa singurului puț 
din zonă? 

— Nu ştiu, dar bănuiesc că la fel de grav. 


— Ce s-ar fi întâmplat cu familia mea dacă n-ar fi apărut 
aceste maşini? Şansele noastre de a ajunge vii la cel mai 
apropiat put ar fi fost minime. 

— Îmi imaginez şi sunt fericit că nu vi s-a întâmplat nimic, dar 
cei pe care i-aţi reţinut nu au nicio vină pentru tot ce s-a 
petrecut. 

— Ştiu, şi de aceea vă dau cuvântul meu că, dacă se vor 
îndeplini condiţiile puse de mine, nu vor păţi nimic. 

— Şi care sunt aceste condiţii? 


— Sunt doar trei. 

— Şi anume? 

— Prima, să golească puţul, să-l curețe şi să-l umple cu 
apă până la gură. 


— Nicio problemă. A doua? 


— Să nu mai treacă pe aici nici maşini, nici motociclete. 

— Nici în privinţa asta nu văd să fie vreo problemă. 

— Vinovaţii să fie aduşi aici, ca să-i judecăm după legea 

tuaregilor. 

— Şi ce spune această lege? 

— Că unul din ei, cel care n-a vrut să ia parte la faptă, 

dar s-a purtat ca un laş, va primi treizeci de lovituri de bici. 

— Dumnezeule mare! Ce barbarie! 

— Asta-i legea. 

— Şi ce-o să-i faceţi celuilalt? 

— O să primească cincizeci de lovituri de bici pentru că a 
spurcat apa şi o să i se taie mâna dreaptă pentru că i-a 
ameninţat cu arma pe cei ce l-au primit cu gânduri paşnice. 

— Să i se taie mâna dreaptă! se scandaliză blondul, 
întorcându-se spre tovarăşii săi, care păreau la fel de îngroziţi. 
Vă daţi seama ce cereţi? 

— Cer doar să se împlinească legea. 

— Dar este o lege de sălbatici! 

— Sălbatic este cel care nu respectă căminul altuia şi pune o 
competiţie sportivă stupidă mai presus de vieţile a patru 
oameni. Acela este un sălbatic! Eu sunt doar un tuareg paşnic 
care n-a avut probleme cu nimeni până când aţi apărut 
dumneavoastră pe-aici. 

Se aşternu o lungă tăcere. 


Părea că o povară grea căzuse deodată pe umerii nou- 


veniţilor, care, probabil, nu se aşteptau la o asemenea 


cerere. 
În cele din urmă, după ce se scărpină în părul blond care- 
i cădea în ochi, cel numit Yves Clos zise: 


— Trebuie să înţelegeţi că va fi practic imposibil să-l 
convingem pe acel individ să vină aici ca să primească cincizeci 
de lovituri de bici şi să i se taie o mână. 

— Îmi închipui. 


— Şi-atunci? 


— Dumneavoastră trebuie să rezolvaţi această problemă, nu 
eu. Dar puteţi fi siguri de un lucru: dacă nu-l aduceţi, n- o să-i 
mai vedeţi niciodată pe ceilalţi. 

— Nu cred că sunteţi în stare să omorâţi nişte oameni 
nevinovaţi, interveni egipteanul Amed Habaja, care până atunci 
nu deschisese gura decât pentru a da bună ziua. E împotriva 
credinţei noastre. Coranul spune că... 

— Ştiu foarte bine ce spune Coranul, răspunse Gacel acru. Pe- 
aici nu prea avem ce face, aşa că l-am citit de vreo 
douăsprezece ori. Dar noi, tuaregii, avem legi mult mai vechi 
decât Coranul, şi eu le respect. 

— Nu mi se pare drept. 


— Dreptatea e diferită în funcţie de locuri, de vremuri şi chiar 
de oameni, replică Gacel. 


Canalia aia n-a ezitat să lase patru fiinţe să moară de sete în 
deşert, iar dacă nu e dispus să plătească pentru asta, eu voi 
lăsa alţi patru oameni în deşert, să moară de sete. Şi puteţi fi 
siguri că de aceste morţi veţi răspunde dumneavoastră, nu eu. 

— Doamne Dumnezeule! se lamentă Yves Clos. Chiar nu 


ştiţi ce-nseamnă mila. 


Inmouchar-ul făcu un gest larg cu mâna, arătând spre tabăra 
sărăcăcioasă: 


— Priviţi în jurul dumneavoastră, le spuse. Observaţi unde ne- 
a dus lipsa de milă a lumii care ne înconjoară şi explicaţi-mi de 
ce tocmai eu, care abia reuşesc să-mi hrănesc familia, trebuie 
să arăt milă cuiva pentru care capriciul de a câştiga o cursă fără 
rost este mai important decât viaţa a patru oameni. 

— Vreau să cred că în acel moment nu era conştient de 


ceea ce face. 


— Ştia foarte bine ce face, îl contrazise targui-ul. Doar că 
pentru el, noi, nişte amărâţi din deşert, reprezentăm ceva mai 
mult decât un câine pe care-l striveşte cu maşina când îi iese în 
drum. 

— Cum puteţi spune aşa ceva? se scandaliză Amed 


Habaja. 

— Uite că pot! Câţi oameni au murit de când a început 
raliul african? Ştiţi câţi? 

— Cu totul, vreo patruzeci de participanţi şi asistenţi. 

— Şi răniţi? 

— Nu ştiu. Sute... Poate mii. Asta e imposibil de calculat. 


— Înţelegeţi ce vă spun? Patruzeci de morţi şi sute sau chiar 
mii de răniţi pentru nimic. Gacel dădu din cap în semn de 
dezaprobare şi adăugă: Cred că e momentul să se termine cu 
asta. Cineva trebuie să-i facă să înţeleagă că nu pot umbla prin 
lume, omorând atâţia nefericiţi, fără să-şi primească pedeapsa. 

— Majoritatea participanţilor o fac cu bună-credinţă, îndrăzni 
să intervină, cu oarecare timiditate, pilotul elicopterului. De 
obicei sunt tineri care caută doar un pic de emoție şi aventură. 

— Emotie şi aventură? repetă tuaregul cu un gest uşor ironic. 
De acord! Acum ăştia şase or să vadă ce înseamnă adevăratele 
emoţii şi aventuri. Or să vadă ce-nseamnă setea, foamea, frica, 
oboseala şi nesiguranța, dacă vor muri, câţi vor muri, cum vor 
muri şi când vor muri. 


Din nou se aşternu o lungă tăcere, căci cei trei negociatori 
păreau să aibă nevoie de timp ca să digere faptul că negocierile 
păreau sortite unui eşec total, dat fiind că una 


din părţi se arăta inflexibilă. 


În cele din urmă, Yves Clos scoase din buzunarul saharianei o 
pipă scurtă şi i-o arătă amfitrionului său: 
— Vă deranjează dacă fumez? întrebă. Mă ajută să 


gândesc. 


Gacel Sayah nu făcu decât să ridice din umeri, iar blondul 
începu să-şi umple gânditor pipa, murmurând mai mult pentru 
sine: 

— Treaba-i aiurea, începu. Foarte aiurea, fiindcă, după 
părerea mea, şi unii, şi alţii au dreptate. Chiar şi nenorocitul 
ăsta care spune că a vrut să plătească apa şi s-a înfuriat când a 
crezut că este discriminat, pentru că celor ce veniseră înaintea 
lui îi se îngăduise s-o folosească... 

— İn momentul acela nu ne-am putut imagina că prin tabăra 
noastră vor trece toţi nebunii din lume. Apa unui puț ca ăsta nu 
se poate risipi aiurea. 

— Mi se pare logic, şi înţeleg că aveţi dreptate, la fel cum au 
dreptate cei pe care i-aţi luat prizonieri, deşi n-au luat parte la 
acest incident... 

— Toate astea mi le-aţi mai spus, îl întrerupse Gacel cu 
oarecare nerăbdare. Lucrurile au fost foarte clare din primul 
moment şi acum vreau doar să ştiu dacă voi tăia mâna unui om 
sau dacă voi omori patru. Hotărâţi-vă odată! 


Interlocutorul său îl privi, nevenindu-i să creadă. 


— Dar cum aţi vrea să iau o hotărâre într-o problemă atât de 
delicată? izbucni. Nu sunt judecător, nici procuror, nici politician 
sau ceva de genul ăsta. Nu sunt decât responsabilul de relaţii 
publice al unei organizaţii sportive şi nu vreau decât să-mi fac o 
idee despre adevărata amploare a problemei. Obligaţia mea 
este să-mi informez superiorii şi autorităţile locale în legătură cu 
situaţia. 


— Şi de cât timp aveţi nevoie? 


— Ca să informez, de foarte puţin timp, dar mă tem că pentru 
a lua o hotărâre va fi nevoie de cel puţin o săptămână. 

— O săptămână? întrebă nomadul, cu un amestec de ironie şi 
neîncredere. Aveţi de gând să-i ţineţi pe aceşti oameni fără apă 
o săptămână, şi mă acuzaţi pe mine că sunt sălbatic? ridică din 
umeri, dând de înţeles că pentru el faptul nu avea nicio 
importanţă. Dumneavoastră faceţi cum credeţi, dar vă asigur că 
familia mea nu va împărţi puţina apă de care dispunem cu 
cineva care probabil nu va trăi prea mult timp. 

— Nu aveţi apă? întrebă pilotul, vădit impresionat. 


— V-am spus doar că ne-au otrăvit apa din puț şi că cea pe 
care am găsit-o în maşini nu e de ajuns. E chiar atât de 


greu să înţelegeţi care-i problema? 


— Chiar mâine aş putea să vă aduc apa de care aveţi nevoie! 
se grăbi să spună pilotul, care părea foarte îngrijorat. Sau chiar 
în noaptea asta, dacă este nevoie. 

Gacel îl cercetă prin fanta îngustă a vălului ce-i acoperea faţa, 
şi ochii păreau că-i zâmbesc uşor. In cele din urmă, făcu un gest 
de aprobare: 

— De acord! spuse. Am încredere în dumneavoastră. Aduceţi 
mâine toate lucrurile de care credeţi că ar avea nevoie prietenii 
dumneavoastră pentru o săptămână de captivitate. Dar veniţi 
singur... 

Se întoarse apoi spre Yves Clos: 


— O săptămână! repetă. Acesta este termenul. 


— Şi ce-o să faceţi după aceea? interveni Amed Habaja, care 
părea cel mai puţin îngăduitor şi înţelegător dintre cei trei. Ce-o 
să faceţi după ce-o să-i omorâţi? Suntem dispuşi să vă oferim 
cât doriţi, ca să puteţi începe o nouă viaţă, cu toată familia, într- 
un loc pe care îl veţi alege dumneavoastră, şi, cu toate acestea, 
riscaţi să faceţi puşcărie sau chiar mai rău. 

— Pentru un adevărat imohag, a accepta o asemenea 


ofensă este ca şi cum ar face puşcărie sau chiar mai rău. 
— Bine, dar... se prefăcu scandalizat egipteanul. Ne aflăm 


în mileniul al treilea şi tot mai pretindeţi să aplicaţi legi şi 
obiceiuri care fac parte din trecut. Îmi amintesc că odată un 
tuareg a ţinut în şah o întreagă armată, a destituit un preşedinte 
şi pe altul l-a omorât, dar asta s-a întâmplat cu mult timp în 
urmă şi, din fericire, modul de a vedea lucrurile s-a schimbat 
chiar şi pentru tuaregi. 

— Era tatăl meu. 


— Ce aţi spus? 


— Că tuaregul despre care vorbiţi, cel care a învins o armată 
întreagă, l-a eliberat pe preşedintele Abdul-el-K&bir şi apoi l-a 
omorât din greşeală era tatăl meu. 

Se lăsă o lungă tăcere; totul păru că îngheaţă în jur. 


— Tatăl dumneavoastră? reuşi să îngaime în sfârşit Amed 
Habaja. 
— Întocmai. 


— Gacel Sayah, legendarul Gacel Sayah, Vânătorul, era tatăl 
dumneavoastră? 

— De câte ori vreţi să vă repet? izbucni nerăbdător targui- ul. 
Era tatăl meu şi eu îi port numele: Gacel Sayah. De ce credeţi că 
am fost obligaţi să ne ascundem la capătul lumii? 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă celălalt. Tatăl 
dumneavoastră! Acum chiar că am încurcat-o! 


6 


— E fiul tatălui său şi nu-i trebuie decât a patra parte din 
cunoştinţele lui ca să reuşească ce şi-a propus, pentru că 
deşertul este aliatul său, iar noi nu putem face nimic în privinţa 
asta. 


— De ani de zile înfrunt deşertul. 


Yves Clos şi Amed Habaja se uitară atent la namila care 
stătea de cealaltă parte a mesei în luxosul cort alb dotat cu aer 
condiţionat şi tot confortul ce s-ar fi putut imagina în Sahara; cel 
dintâi arătă spre harta care acoperea tot peretele lateral şi pe 
care erau înfipte o mulţime de steguleţe de diferite culori. 

— Da, ştiu că de ani de zile înfrunţi deşertul, zise. Şi ai un 
succes remarcabil, deoarece până în prezent s-au contabilizat 
doar patruzeci şi trei de morţi. Dar am impresia că de data asta 
nu înfruntăm deşertul, ci un om care întruchipează spiritul şi 
esenţa acestui deşert. 

— Prostii! replică dispreţuitor Alex Fawcett după ce aruncă o 
scurtă privire spre hartă. Şi acum doi ani ne-au atacat beduinii şi 
am reuşit să rezolv problema. 

— Cu bani. 


— Totul se rezolvă cu bani. 

— Nu şi cu tuaregii. 

— Ăia erau tot tuaregi. 

— Nu chiar! preciză Amed Habaja. Şi nu genul ăsta de 

tuaregi. Le-am oferit bani şi ne-au refuzat. 

— Poate că vor altceva. 

— Desigur! Vor mâna dreaptă a nenorocitului ăluia. 

— Şi e clar că nu putem să le-o dăm... 

Mătăhălosul şef al securităţii, obişnuit de ani de zile să rezolve 
tot felul de probleme, scoase dintr-o cutie de argint o ţigară 
groasă de foi şi o aprinse cu un calm exagerat, vrând parcă să-şi 
acorde timp de gândire în legătură cu noua situaţie ce i se 
prezenta. 


— Acum cel mai important e să câştigăm timp, pentru că sub 
niciun motiv nu putem întrerupe cursa, spuse în cele din urmă. 


Oamenii trebuie să ajungă la Cairo într-o anumită zi, iar ăsta nu 
poate fi decât un incident între atâtea altele care apar de obicei. 
— Şi ce-o să le spunem când ne vor întreba despre cei 
dispăruţi? 
— Deocamdată nimic, fiindcă statisticile arată că aproape 
şaizeci la sută din participanţi nu reuşesc niciodată să ajungă 
până la capăt. Unii din cauza accidentelor, alţii 


rămân în pană, unii din cauza oboselii şi alţii pentru că pur şi 
simplu se rătăcesc. Cu toţii ştim că, după terminarea cursei, zile 
în şir recuperăm piloţii rătăciţi în cele mai neaşteptate locuri. La 
momentul oportun, mă voi ocupa de problemă. 

— Îţi amintesc că unul este ginerele unui ministru belgian, îi 
atrase atenţia blondul Yves Clos, iar altul, fiul unui bancher 
italian. 

— Mi se fâlfâie, răspunse impasibil Alex Fawcett. Din 
momentul în care semnează contractul de participare, devin 
piloţi şi sunt trataţi cu toţii la fel, fie că sunt fii de zidari sau de 
multimilionari... 

— Există o diferenţă, răspunse celălalt cu vădită răceală. Cei 
bogaţi au de obicei telefoane celulare cu care sună acasă... Ce 
crezi că se va întâmpla când vor trece câteva zile şi familiile lor 
nu vor primi niciun telefon? Ce-o să le spun celor care mă vor 
întreba de ei? 

— Tu eşti responsabil cu relaţiile publice, nu eu, zise Fawcett. 
Spune-le că în deşert este prea cald, că nu au semnal sau că 
satelitul s-a pierdut în spaţiu. Inventează ceva, orice, dar nu 
care cumva să spui că au fost sechestraţi de nişte bandiți care 
par hotărâți să-i omoare. 

— Şi de ce trebuie să mint? 


— Fiindcă pentru asta eşti plătit, la fel cum eu sunt plătit 
pentru ca măcar treizeci la sută din cei care-au început cursa s- 
o şi termine. lar dacă în momentul ăsta am spune adevărul, s-ar 
isca o harababură aşa de mare, că nimeni n-ar mai termina 
competiţia. 

— Nu uita că e în joc viaţa a şase oameni nevinovaţi. 


— Fiecare ştia că, într-un fel sau altul, îşi riscă viaţa. Asta-i 
farmecul competiţiei. Alaltăieri, un motociclist a omorât o fetiţă 


la ieşirea dintr-un sat, iar lui au trebuit să-i amputeze un picior... 
Ştim că mulţi au rămas schilozi şi chiar paraplegici... A venit 
vreunul dintre ei să se plângă? 

Cum nu primi răspuns, suflă un vălătuc gros de fum 


înspre hartă şi adăugă pe acelaşi ton: 


— Nu, bineînţeles că nu! Ar fi stupid să se plângă, pentru că ei 
şi-au căutat-o, nesiliţi de nimeni. Şi aşa cum nu stă în puterea 
mea să-i împiedic să omoare o fetiţă sau să-şi lase creierii într- 
un copac, nu pot nici să împiedic atacurile tâlharilor; şi ăsta-i un 
risc pe care şi l-au asumat când s-au înscris... 

— Nu ştiam că eşti aşa de ticălos. 


— Dacă n-aş fi fost aşa, de mult ar fi trebuit să mă întorc la 
vechiul meu post de responsabil cu securitatea într-o bancă 
englezească. Munca asta e foarte bine plătită, dar 


devii insensibil. Cu fiecare ediţie, cursa este mai lungă, mai 
rapidă şi mai riscantă. De fiecare dată mor tot mai mulţi, dar de 
fiecare dată tot mai mulţi fac pe dracu-n patru ca să ia parte la 
întrecere... 

— Poate că are dreptate tuaregul când spune că a venit 
vremea să terminăm cu nebunia asta. 

— În cazul ăsta, te vei întoarce să răspunzi de relaţii publice 
într-o discotecă. Sau, cu puţin noroc, într-o companie de 
asigurări... 

Se întoarse spre tăcutul Amed Habaja şi-l întrebă 


insinuant: 

— Tu ce părere ai? 

— Că s-ar putea să ne iasă pe nas. 

— Foarte plastic, dar pe mine mă interesează ce părere ai 
despre tuareg. 


— Cred că poate fi foarte periculos; nu numai că este pe 


terenul lui, dar, după cât se pare, a trăit la oraş şi a învăţat 

unele lucruri pe care un tuareg de obicei nu le ştie. Şi după cum 

ţi-am mai spus, sângele care-i curge prin vene e dinamită pură. 
— Care-ar putea fi punctul său slab? 


— Nu ştiu. 

— Şi unde ar putea să-i ţină ascunşi pe prizonieri? 

— Nici asta nu ştiu, dar bănuiesc că în munţii aflaţi la nord de 
puț. | iai 

— Ce ştim despre munţii ăştia? 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Absolut nimic. Îţi amintesc că se află într-un loc pierdut în 
deşert, cu temperaturi ce ating aproape cincizeci de grade la 
prânz, pentru ca apoi să coboare până aproape de zero în timpul 
nopţii, şi la mare distanţă de toate drumurile cunoscute, chiar şi 
de cele ale caravanelor beduine. 

— Frumos tablou, pe legea mea! 

— O spui ca şi cum te-ar distra... 

— Nu chiar! Nu mă distrează absolut deloc, fiindcă e o situaţie 
care-mi scapă de sub control şi asta mă înnebuneşte. Ce familie 
are păduchiosul ăsta? 

— Din câte ştim, pe maică-sa, un frate şi o soră, dar toţi trei 
stau probabil ascunşi împreună cu prizonierii. 

— Şi nu mai are pe nimeni în altă parte? 

— Nu, din câte ştiu eu. 

— Din ce trib face parte? 

— Din tribul Ke/-Ta/gimus, numit şi Poporul Vălului. 


— Am auzit vorbindu-se de ei. Oameni periculoși. 


— Ca majoritatea tuaregilor. Nu recunosc guvernele, nu 
respectă frontierele şi se supun doar propriilor legi. 


— Află cine e şeful clanului şi oferă-i tot ce doreşte ca să 
intervină în favoarea noastră. 

— Ştiu cine e, dar, dacă nu mă înşel, prestigiul familiei Sayah 
este mult mai mare decât cel al şefului clanului. Gacel a devenit 
un personaj legendar pentru tuaregi. 

— Dar a murit, nu? 


— Asta depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există morţi 
mai vii decât toţi viii. 

— E-adevărat, dar n-ar trebui să lăsăm o fantomă să ne 
sperie, chiar dacă e vorba de fantoma unui tuareg. Alex Fawcett 
făcu o scurtă pauză şi oftă zgomotos. Bine! spuse în cele din 
urmă. Deocamdată singurul lucru pe care-l putem face e să 
trimitem apă, provizii, medicamente şi saci de dormit. Acum 
trebuie să plec. Sunt aşteptat la Cairo. 

— Ar fi bine să nu-l pierzi din vedere pe ăla care-a început 
toată povestea asta, îl sfătui Yves Clos. Niciodată nu se ştie ce 
se poate întâmpla. 

— Marc Milosevic? întrebă celălalt aproape în glumă. Nu- ţi 
face probleme în privinţa lui. Am dat dispoziţii să fie 
supravegheat până şi la closet, cu toate că n-am de gând să 
permit să i se taie mâna unuia pe care se presupune că am 


obligaţia să-l protejez. 


— Dar ai obligaţia să-i protejezi şi pe cei care sunt ameninţaţi 
cu moartea. 

— In privinţa asta ai dreptate, dar deocamdată nu pot face 
nimic. In deşertul ăsta blestemat am mai bine de o mie de 
oameni care se întrec, şi ei sunt pe primul plan. 

Părăsind răcoarea confortabilului cort, Yves Clos şi Amed 
Habaja dădură de căldura înăbuşitoare a deşertului şi de figura 
gânditoare a lui Nene Dupre, care aştepta la umbra unui salcâm. 

— Ce-a spus? întrebă acesta nerăbdător. 


— Să încarci toate lucrurile de care ai nevoie şi să decolezi 
în zori. 
— Şi ce-a mai spus? 


— Să încercăm să câştigăm timp, răspunse egipteanul 
zâmbind ironic, în timp ce se urca în maşina care-l aştepta. Mă 
duc să văd dacă-l conving pe şeful cel bătrân, dar ţineţi minte 
ordinul: cel mai important lucru e să câştigăm timp. 

— Să câştigăm timp? întrebă neîncrezător pilotul, 


întorcându-se spre francez. Să câştigăm timp pentru ce? 
— Pentru ca toţi concurenţii să ajungă în Egipt. 

— Lichea blestemată! Atât îl interesează, să ajungă în 
Egipt? 

— Poate că nu numai atât, dar cu siguranţă asta e pe 
primul plan. 

— Nu pot să cred! 


— Ascultă, băiete, spuse Yves Clos luându-l prieteneşte pe 
după umeri şi îndepărtându-se împreună cu el. Şi pe mine mă 
deranjează la fel de mult ca pe tine, dar îl înţeleg pe Fawcett. 
Dacă s-ar fi oprit cursa ori de câte ori vreun concurent s-a 
rătăcit, a fost omorât sau sechestrat, nicio ediţie nu s-ar fi 
terminat şi toată şandramaua asta s-ar fi dus de râpă de mult. 
Asta nu-i decât un circ enorm şi tu ştii că la circ clovnii trebuie 
să facă publicul să râdă chiar dacă vin de la înmormântarea 
propriei mame. 

— Dar nenorociţii ăştia ar putea să moară... 


— Ştiu. Şi Alex ştie, dar mai ştie că la anul nimeni n-o să- şi 
aducă aminte de ei şi că alţi cinci sute de nebuni vor fi dispuşi 
să rişte totul doar ca să ajungă pe podium. Aşa se pot mândri că 


sunt nişte viteji navigatori prin deşert, cu toate că o fac cu 
ajutorul unui GPS conectat la un satelit artificial. 
Işi căută mica pipă şi începu s-o umple liniştit, apoi adăugă: 
— Dacă a treia parte din nebunii ăştia n-ar ajunge la 


finiş, circul ar rămâne fără clovni. 

— lar noi, fără slujbă? 

— Mă rog, tu ai spus-o... Ştiu că în luna asta câştigi mai 
mult decât în tot restul anului... Sau mă înşel? 


Ajunseră împreună la elicopter şi Nene Dupre scoase din 
cabină două beri reci, îi întinse una tovarăşului său şi încuviinţă: 

— Nu! Nu te înşeli, pentru că aproape toţi suntem în aceeaşi 
situaţie - luă o înghiţitură zdravănă, râgâi zgomotos şi adăugă: 
Dar ştii ceva? Uneori, când zbor deasupra deşertului în căutarea 
celor rătăciţi, nu mă simt ca un înger salvator care vine în 
ajutorul unui biet nenorocit, ci ca o scârbă de vultur ce mănâncă 
stârvuri. Dacă ei n-ar fi aici, jos, riscându-şi viaţa sub un soare 
care topeşte şi pietrele, eu n-aş sta acolo, sus, cu aer 
condiţionat, bând bere. 

— Ei sunt aici pentru că aşa au vrut, îi aminti interlocutorul 
său. Nu sunt soldaţi trimişi la război, ci nişte netoţi înnebuniţi să- 
şi facă praf curul sau să-şi rupă şira spinării doar ca să-şi vadă 
numele în ziare şi să apară cincisprezece secunde la ştiri. Tu ştii, 
eu ştiu, toţi cei care trăim din afacerea asta o ştim, dar e mai 
bine să păstrăm totul în secret şi de-acum înainte, fiindcă, altfel, 
la anul o să te văd stropind orezăriile cu insecticid. 

Se aşezaseră pe scara elicopterului şi beau cu înghiţituri 


mici, observând  continuul  du-te-vino al şoferilor şi 
mecanicilor, în timp ce primele umbre ale nopţii se lăsau peste 
tabără. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe, iar în cele din urmă Yves 

Clos întrebă: 


— Ce părere ai de tipul ăsta? De tuareg. 


— Că are boaşe. 
— Te îngrijorează că te întâlneşti din nou cu el? 


— Absolut deloc! răspunse sincer pilotul. Nici măcar nu i- am 
putut vedea faţa, dar sunt convins că, dacă mă voi duce acolo 
cu intenţii paşnice, n-o să-mi facă niciun rău. 

— Pentru orice eventualitate, trebuie să-i ceri ospitalitate şi 
protecţie. Astfel, conform legilor sale, e obligat să-şi dea viaţa în 
schimbul vieţii tale. 

— Frumos obicei, nu crezi? Dacă toată lumea ar proceda 


la fel, n-ar mai fi războaie. 


— Cineva mi-a povestit odată că dacă un beduin este 
duşmănit de un tuareg, cea mai bună soluţie este să se prezinte 
la jaima acestuia şi să-i ceară ospitalitate. Cum tuaregul nu-l 
poate refuza, beduinul rămâne să trăiască acolo, mănâncă şi 
bea gratis, până când tuaregul, sătul de neobrăzarea lui, îi iartă 
jignirea, doar ca să scape de el. 

— Isteaţă treabă! Am putea să-i propunem ticălosului 


ăluia... Apropo, cum îl cheamă? 

— Milosevic... Marc Milosevic. 

— Are vreo legătură cu preşedintele Iugoslaviei? 

— După cum se laudă, s-ar părea că ar fi o rudă îndepărtată, 
ceea ce ar demonstra pe deplin că a fi ticălos e o chestie 
genetică, dar n-am reuşit încă să verific. Ceea ce am verificat e 
că în timpul războiului din Bosnia a strâns o avere considerabilă 
şi că îi plac sporturile periculoase. 

— Şi pentru ce acceptăm asemenea oameni într-o 


competiţie de felul ăsta? 


— Cine suntem noi să judecăm un om după bârfe? Şi apoi, 
ţine cont că sunt multe zile de competiţie, multă căldură şi 


multă tensiune, încât până şi cel mai corect concurent poate să- 
şi piardă cumpătul şi să facă o greşeală. 
— Tu ai face o astfel de greşeală? 


— Eu nu gonesc prin deşert cu peste o sută de kilometri pe 
oră, sub un soare de-ţi fierb creierii. Eu, la fel ca tine, zbor cu 
elicopterul, de aceea văd lucrurile din altă perspectivă. 

— Şi care e perspectiva ta? întrebă Nene Dupre şi adăugă 


insistent: Dar spune-mi adevărul! 


Blondul Yves Clos, care datorită vârstei, meseriei şi felului său 
de a fi dădea întotdeauna impresia că se află deasupra 


celorlalţi şi a tuturor problemelor, trase cu plăcere din pipă, îşi 
încreţi nasul într-un gest comic şi repetă surâzând: 
— Adevărul... adevărat? 


— Adevărul adevărat. 


— Păi, ca să fiu sincer, părerea mea e că foarte curând 
numărul morţilor va trece de cincizeci, fiindcă pentru patru 
dintre cei şase nefericiţi situaţia va fi cam albastră. Poate că mă 
înşel, dar când se va termina competiţia cred că toată lumea se 
va spăla pe mâini în ceea ce priveşte soarta lor. 

— Dar Fawcett are o răspundere! 


— Faţă de cine? Faţă de opinia publică? Tot ce se va întâmpla 
intră în „riscurile meseriei” şi va aduce un plus de curiozitate 
bolnăvicioasă, mai multă sare şi piper în aventura de anul viitor. 

— Şi familiile victimelor? 

— Ce pot să facă? Să-l dea în judecată? 

— Ar fi o soluţie. 


— Dar în ce ţară? Şi care ar fi acuzaţiile? 


— Printre altele, neglijenţă şi faptul că n-a dat ajutor cuiva 
care se afla în pericol. 


— Şi ai idee de cât timp şi de câţi bani e nevoie pentru o 
asemenea acţiune, în cazul în care vreun tribunal ar accepta-o? 
Nici nu te gândi! Circul ăsta învârte în fiecare an 


miliarde şi nu se va împiedica de patru cadavre în plus sau în 
minus. La urma urmei, lumea crede că cine dă ortul popii în 
raliul ăsta şi-a căutat-o cu lumânarea. 

— Asta-i o adevărată cruzime! 


— Cruzime? îţi aminteşti imaginile filmate din elicopter, cu o 
maşină care se dădea peste cap de trei ori şi se făcea praf, în 
timp ce ocupanţii ei erau azvârliţi afară? 

— Sigur! Erau spectaculoase. 


— Şi îţi aminteşti cum se auzeau strigătele entuziasmate şi 
râsul cameramanului, care-şi dădea seama că toate posturile de 
televiziune aveau să-i cumpere înregistrarea? 

— Şi asta îmi amintesc. 


— Atunci poţi să-ţi faci o idee despre ce contează cu 
adevărat. Imaginile acelea au făcut înconjurul lumii, dar nimeni 
n-a întrebat ce s-a întâmplat cu cei din maşină. Aproape toate 
televiziunile din ţările civilizate au programe care difuzează 
asemenea imagini şocante, unde oamenii cad, se omoară sau se 
fac bucăţi în faţa camerei de luat vederi. De obicei, se transmit 
la orele de maximă audienţă şi în fiecare zi telespectatorii cer şi 
mai multe riscuri, şi mai multe emoţii - plescăi din limbă, vădit 
nemulţumit: Noi suntem însărcinaţi să-i aprovizionăm cu o mare 
parte din aceste riscuri şi emoţii. 


Nene Dupre rămase un timp nemişcat, de parcă s-ar fi amuzat 
observând cum se lăsa întunericul şi luminile taberei se 
aprindeau una câte una, dar după ce chibzui pe îndelete la cele 
spuse, se întoarse spre interlocutorul său şi comentă: 

— Pare şocant. Te ştiu de opt ani, dar îmi dau seama că în 
realitate nu te cunosc. Întotdeauna te-am văzut plin de 
entuziasm şi convingând mass-media că acest raliu este cel mai 
grozav lucru care-a existat vreodată... Şi dintr-odată îmi arăţi 
cealaltă faţă a monedei. Mă uimeşti! 

— Asta înseamnă că îmi fac bine meseria. Aminteşte-ţi că 


sunt şi responsabil de imaginea câtorva dintre cele mai bine 
cotate fotomodele, pe care, datorită mie, publicul le vede ca pe 
nişte zeițe diafane, perfecte şi inaccesibile, când, în realitate, 
cele mai multe sunt nişte încrezute beţive şi drogate, care fără 
un strat gros de machiaj nu fac doi bani. 

— Îmi închipuiam! 


— Expresia „responsabil de imagine” înseamnă de fapt 
falsificator de imagine, fiindcă adevărata noastră misiune constă 
în a distorsiona realitatea, ca şi cum ar fi o caricatură făcută pe 
dos. 

— Şi ce înseamnă asta? 


— Că în timp ce un caricaturist scoate în evidenţă 


defectele, minimalizând calităţile, responsabilul de imagine 
exagerează calităţile şi ascunde defectele, având însă foarte 
multă grijă să nu depăşească acea linie fragilă care-ar putea-o 
transforma pe clienta sa într-o altă caricatură. 

— Aşa, ca o dantelărie foarte fină? 


— Exact. Şi asta va trebui să fac eu acum: un aranjament 
foarte fin, încercând să salvez patru vieţi, dar în acelaşi timp să 
fac în aşa fel încât restul lumii să creadă că nu se întâmplă nimic 
anormal. 

— Sunt sigur că o vei face foarte bine. 


Yves Clos îşi scutură pipa lovind-o de scara elicopterului, 

o vâri în buzunar şi răspunse ironic: 

— Şi eu sunt sigur că o voi face foarte bine - îi făcu 
şmechereşte cu ochiul. In schimb, nu sunt sigur că vreau s-o 
fac. 

— De ce? 


— Pentru că sunt breton. 


— Şi ce legătură are asta? 


— Mi-am petrecut copilăria într-un sat a cărui plajă a fost 
distrusă de uleiul scurs în mare dintr-un petrolier care s-a rupt în 
două. Compania care închiriase petrolierul, deşi ştia că era 
mâncat de rugină şi că putea provoca oricând o catastrofă, este 
aceeaşi care investeşte în fiecare an milioane 


de franci în competiţia asta blestemată. 
— Sunt două chestiuni diferite. 


— Nu chiar. Dacă ar fi folosit mai bine aceşti bani, sute de 
pescari n-ar fi ajuns acum în pragul ruinei şi mii de păsări 
marine ar fi continuat să trăiască... Am început să fiu sătul să 
fac parte din ceva ce mă scârbeşte şi bănuiesc că acest incident 
mă va obliga să reflectez asupra adevăratelor mele priorităţi - 
oftă. Cu toate că, după ce-o să se termine totul, conştiinţa mea 
probabil că o să se liniştească şi la anul voi accepta din nou 
slujba asta... 


7 


Era încă noapte când Nene Dupre porni elicea, se asigură că 
încărcătura era bine stivuită, bău până la fund o ceaşcă de 
cafea caldă şi tare şi, legându-şi centura de siguranţă, se 
pregăti să decoleze. 

Nu avea nevoie de lumină, indiferent de direcţia în care 
trebuia să zboare deasupra nemărginitei întinderi sahariene, 
unde ştia că nu va da pe negândite de vreun obstacol, şi una 
dintre plăcerile lui era să observe soarele ivindu-se la orizont şi 
scăldând în lumină nişte peisaje care, în ciuda atâtor ani de 
când le privea, continuau să-l fascineze. 

Răsăritul şi apusul africane văzute din cabina elicopterului ca 
dintr-o lojă, ce suia, cobora sau vira după bunul său plac, 
reprezentau pentru el un fel de primă, şi poate că principalul 
motiv pentru care în fiecare an aştepta cu nerăbdare momentul 
începerii raliului era dorinţa de a se bucura din nou de magicele 
zboruri deasupra dunelor, savanelor şi pădurilor. 

Nene Dupre, descendentul unor colonişti ce se văzuseră 
obligaţi să se întoarcă la oraş când vastul imperiu francez se 


dezmembrase definitiv, continua să păstreze în suflet 


dragostea pentru continentul negru pe care i-o insuflase 
familia sa şi, de aceea, luna pe care obişnuia s-o dedice 
competiţiei nu era doar o slujbă, ci şi un mod de a fi din nou 
aproape de o lume pe care o iubea. 

să piloteze un elicopter era o activitate foarte plăcută, dar să 
piloteze în singurătatea africană îl făcea să se simtă ca un vultur 
atotputernic şi liber. 

Se ridică în aer, stabili direcţia şi, în timp ce urca, observă că 
începea să se întrevadă o geană de lumină spre răsărit; făcu un 
viraj amplu, îndreptându-se spre îndepărtatul puț Ajamuk. 

Gacel Sayah îl aştepta aşezat la intrarea cortului şi nu făcu 
niciun gest până când Nene nu se opri în faţa lui ca să- I salute: 

— Aselam aleicum! Cu respect îţi cer ospitalitatea. 


S-ar fi spus că sub vălul de culoare închisă severul tuareg 
schiţă un uşor zâmbet, căci răspunse pe un ton oarecum 
amuzat: 

— Metulem, metulem! Văd că ai învăţat lecţia, dar îţi 
amintesc că, deşi din acest moment te afli sub protecţia mea, 
dacă dintr-un motiv oarecare trădezi ospitalitatea pe care ţi-o 
ofer, pedeapsa va fi cumplită. 

— Cât de cumplită? 


— Decapitarea. 


— Dumnezeule! Voi face totul ca să nu-mi pierd capul - Nene 
Dupre arătă spre elicopter. Am adus bidoane cu apă, provizii, 
medicamente, un mic aragaz de campanie, haine groase şi saci 
de dormit... Prea destul pentru două săptămâni de captivitate. 

— O să respectaţi învoiala? 


Pilotul se aşeză şi-şi aprinse o ţigară. Îi oferi şi lui Gacel una, 
pe care acesta o refuză cu un gest. Nene Dupre ridică din umeri. 

— Nu ştiu! recunoscu. Sincer, nu ştiu. De unsprezece ani 
lucrez pentru organizatorii raliului şi, cu toate că admir 
extraordinara lor eficienţă şi inteligenţa de care dau dovadă în 
cele mai grele momente, e ceva ce nu reuşesc să înţeleg. 

— Ce anume? 


— Lipsa lor de omenie. Uneori am impresia că pentru şefi 
oamenii şi maşinile sunt totuna sau, cel puţin, că li se acordă 
aceeaşi atenție. Afacerea asta funcţionează datorită 
motocicletelor, maşinilor şi camioanelor care gonesc de la un 
capăt la altul al deşertului, purtând anunţuri publicitare, şi 
datorită piloților care le conduc, acoperiţi şi ei din cap până-n 
picioare cu anunţuri publicitare. Important nu este omul sau 
maşina, ci preţul la care ajunge fiecare 


centimetru pătrat al acestor anunţuri şi cât timp se pot ele 
vedea pe ecranele televizoarelor din întreaga lume în orele cu 
cea mai mare audienţă... 

Se întoarse spre interlocutorul său şi-l întrebă: 


— Înţelegi ce-ţi spun? 
— Fac un efort să înţeleg, dar dacă vrei să fiu sincer, nu 
pricep mare lucru. 


— Nu mă miră; nici eu, care sunt băgat în toată povestea 
asta, nu prea înţeleg. Afacerea trăieşte din sublimarea 
impactului vizual al unui anumit logotip pe retina 
telespectatorului, cu scopul ca mesajul publicitar să meargă 
direct la creier şi să se fixeze acolo. 

Beduinul îl privea de parcă i-ar fi vorbit în chineză, apoi dădu 
din cap ca pentru a alunga nişte gânduri negre şi, în cele din 
urmă, spuse cu oarecare candoare: 

— N-am înţeles nimic, dar îmi place să cred că acelaşi efect se 
poate obţine cu oricare dintre anunţurile care ne atrag atenţia 
Şi, pe deasupra, au şi o muzică molipsitoare. 

— Există milioane de anunţuri atractive însoţite de milioane 
de melodii molipsitoare, dar în momentul în care apar la 
televizor lumea schimbă canalul. În schimb, se uită când o 
maşină sau o motocicletă ia foc, se îngroapă în nisip sau se dă 
spectaculos peste cap printre dune. 


— Aşa e! 


— Şi ştii ce rămâne întipărit pe retina spectatorului? 
— Nu. 


— Marca ţigărilor sau a băuturilor imprimată pe portierele şi 
pe capota vehiculelor. 
— Şi ce-i cu asta? 


— Toate astea se petrec într-o epocă în care majoritatea 
legilor occidentale interzic ca în programele de televiziune să se 
facă publicitate la ţigări şi alcool. 

— Vrei să mă faci să cred că toată nebunia asta are ca scop 
să fenteze câteva legi care interzic publicitatea la anumite 
produse? 

— In bună parte, da. 


— Dar din ce cauză sunt interzise reclamele la aceste 
produse? 
— Pentru că dăunează sănătăţii. 


Acum Gacel Sayah părea atât de nedumerit, încât puse 
deoparte arma pe care o ţinuse tot timpul pe genunchi, se 
scărpină de mai multe ori în cap pe sub turban şi bâigui uluit: 

— Vrei să spui că se interzic reclamele la unele produse 
dăunătoare sănătăţii, dar nu sunt interzise fabricarea şi 
vânzarea lor? 


— Exact. 
— Hotărât lucru, voi, francezii, sunteţi nebuni! 


— Asta nu se întâmplă doar în Franţa. Se întâmplă în toată 
lumea. 

— Atunci iartă-mă că-ţi spun, dar continui să susţin că lumea 
voastră e cam nebună. Şi, în afară de asta, este cum nu se 
poate mai ipocrită. 

— Dar ce altceva am putea face? Timp de generaţii oamenii 
au fost îndemnați să fumeze şi să se îmbete, şi astfel s-au creat 


întreprinderi uriaşe unde muncesc milioane de oameni. Este 
imposibil să se interzică totul aşa, dintr- odată... 

— Dar dacă încerci să împiedici ceva eliminând publicitatea 
este ca şi cum ai încerca să tratezi râia unei cămile dându-i un 
purgativ. Rezultatul este o cămilă râioasă care se cacă tot 
timpul. 

— Mă rog, exemplul tău nu-mi foloseşte la nimic. 


— Altul nu am. Şi nici măcar nu înţeleg de ce te străduieşti să 
mă faci să pricep motivele pentru care aceşti oameni aparent 
foarte deştepţi fac ceea ce fac şi pentru ce alţii, aparent foarte 
tâmpiţi, le cântă în strună. Nu mă interesează. Dacă vor să se 
omoare, n-au decât, dar s-o facă în altă parte, nu aici. 


— Credeam că eşti curios. 


— Să fii curios e o mare virtute, care însă se poate transforma 
într-un defect groaznic, spuse tuaregul hotărât, fără să 
clipească. Când curiozitatea te împinge dincolo de limitele 
capacităţii tale de înţelegere, rişti să confunzi lucrurile. Şi a 
confunda lucrurile este cel mai mare pericol pentru un beduin, 
care întotdeauna trebuie să ştie foarte clar ce trebuie să facă şi 
cum să înfrunte o situaţie. Dacă poporul meu a reuşit să 
supravieţuiască atâtea veacuri într-un loc pustiu, hărăzit să fie 
doar străbătut, este pentru că întotdeauna şi-a cunoscut limitele 
şi mediul în care trăieşte. De câte ori a încercat să depăşească 
aceste limite, a dat greş; cea mai bună dovadă este tatăl meu, 
care, cu toate că a fost cel mai mare şi mai inteligent dintre 
tuaregi, a fost răpus de îndată ce a pus piciorul dincolo de 
dunele deşertului. 

— Dar conservatorismul nu duce la nimic. 


— Asta spune-le-o munţilor şi nisipului acestuia! veni 
răspunsul sec. În ziua în care toate astea se vor schimba şi se 
vor transforma într-o grădină străbătută de pârâiaşe, poate că 
imohag-ii vor putea să schimbe obiceiurile noastre, iar noi vom 
evolua în pas cu timpurile. Dar de vreme ce vor continua să fie 
la fel ca acum mii de ani şi oamenii ca mine 


vor fi constrânşi să trăiască aici, fără altă apă decât cea pe 


care ne-o dă puţul ăsta amărât şi fără alte alimente decât cele 
care cresc în grădina asta prăpădită, nu cred că ar trebui să fiu 
acuzat de conservatorism. 

— Ai dreptate. 


— Mă bucur că recunoşti. 


— Nu sunt tâmpit, şi singurul lucru pe care încerc să-l fac e să 
ajut pe măsura puterilor mele, răspunse pilotul. Ştiu că n-ar 
trebui să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar mi-ar plăcea să te 
fac să înţelegi că atitudinea ta este inflexibilă. Nu se poate găsi 
o soluţie mai puţin traumatizantă? 

— Mai puţin... cum? întrebă surprins interlocutorul său. 


— Traumatizantă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Mai puţin violentă, răspunse celălalt, împăciuitor. O 

altă soluţie, care să nu implice tăierea unei mâini. 

— Aşa spune legea. 

— Legea se poate interpreta în multe feluri. 

— Nu şi la tuaregi. Legea este lege şi trebuie respectată. 

— Totuşi, sharia spune că atunci când se comite o crimă, 
familia victimei poate să-l ierte pe vinovat în schimbul unei 
recompense în bani. Poate că tu... 

— Sharia este o lege arabă, nu tuaregă, îl întrerupse nomadul, 
vădit nemulţumit. lar în legătură cu problema despre care 
vorbim, nici măcar nu e o lege. Este un aranjament murdar 
inventat de cei bogaţi, ce încearcă să evite pedeapsa pe care-o 
merită oferind bani. Dacă ar veni un păstor de cămile sărman şi 
m-ar ameninţa cu o armă, eu i-aş tăia mâna, fiindcă aşa ar fi 


drept. Dar dacă ar veni şoferul unui automobil european, m-ar 
ameninţa cu o armă şi eu nu i-aş tăia mâna, ci m-aş mulţumi să 


accept banii lui, adevăratul delincvent aş fi eu, deoarece aş 
recunoaşte că există două feluri de legi, în funcţie de situaţia 
economică a infractorului. Nu! zise cu convingere. Noi, tuaregii, 
n-am fost niciodată aşa şi am credinţa că nu vom ajunge 
niciodată să fim aşa. Ştiu că suntem condamnaţi la dispariţie, 
dar singurul lucru pe care i-l cer lui Allah e ca ultimul dintre noi 
să continue să fie aşa cum a fost cel dintâi. 
— Mama mă-sii de mândrie tuaregă! 


— Ce altceva ne-a mai rămas, în afară de mândrie? întrebă 
Gacel. Priveşte ce am. O jaima zdrenţuită, câteva cămile 
înfometate, două duzini de capre, un puț otrăvit şi o puşcă atât 
de veche, încât în orice clipă poate să-mi explodeze în faţă. 
Dacă mi-aş pierde mândria, aş sfârşi aruncându-mă în put... 


Beduinul se ridică încet în picioare şi aruncă o privire în 
jur. 


— Gata cu atâta vorbărie, că nu foloseşte la nimic. Am să te 
ajut să descarci. 

— Aici? întrebă scandalizat celălalt. Şi cum ai de gând să duci 
toate astea până la locul unde se află prizonierii? 

— Asta este problema mea. 


— Şi a mea, pentru că sunt prietenii mei... Haide! Dacă nu-ți 
este teamă să zbori, ducem totul până la locul unde i- ai ascuns. 

— Mă crezi cumva idiot? protestă indignat tuaregul. Te-ai 
gândit că am să te duc la ascunzătoare, ca apoi să vii cu o 
armată întreagă să-i salvezi? 

— Dar tu crezi cumva că eu sunt idiot? se burzului celălalt. 
Ştiu foarte bine unde se află oamenii ăştia. O ştiu la fel de bine 
ca tine. 

— A, da? Cine ţi-a spus unde sunt? 


— N-am nevoie să-mi spună nimeni, răspunse liniştit Nene 
Dupre, arătând cu bărbia spre nord. Sunt acolo, în vreo peşteră 
din prăpastia de pe partea de răsărit a munţilor. 

De data asta, Gacel Sayah păru cu adevărat uimit, căci se 
întoarse să privească spre locul pe care i-l arăta celălalt şi, 


după câteva clipe, îl întrebă: 
— De când ştii? 

— De ieri. 

— Şi n-ai spus nimănui? 

— Sigur că nu! 

— De ce? 


— Pentru că dacă aş fi spus ceva şi aţi fi fost atacați, probabil 
că aţi fi omorât ostaticii, iar eu vreau ca lucrurile să se rezolve, 
nu să provoc un masacru. 

— Înţeleg. Ceea ce nu înţeleg e cum ai aflat unde sunt. 


— Nu uita că sunt pilot de elicopter şi misiunea mea e să fiu 
atent la tot ce se întâmplă jos. Mi-am petrecut jumătate din 
viaţă căutând oameni pierduţi în deşert, în savană sau în pădure 
- înălţă un deget spre cer. De acolo, de sus, lucrurile se văd 
foarte clar dacă ştii să le priveşti, şi ieri mi- am dat seama că 
dinspre acest puț porneau o grămadă de urme de roţi ce se 
îndreptau spre nord-est şi altele ce veneau dinspre sud-est... 
Dar, de asemenea, se distingeau foarte bine urmele unei 
caravane formate din cămile şi oameni ce mergeau pe jos, pe 
care vântul nu avusese încă timp să le şteargă. Caravana asta 
probabil că a plecat de aici acum două zile. Urmele ei se pierd la 
poalele acelui munte. 

— Eşti mai deştept decât pari! 


— Întotdeauna e preferabil să fii mai deştept decât pari. 
Oamenii trec prin viaţă căutând să pară mai deştepţi decât sunt 
şi asta îi duce la pierzanie. Eu o fac pe prostul, dar sunt destul 
de atent la tot ce văd. Aşa am descoperit un grup de cămile în 
fundul unei văgăuni, acolo unde nimeni n-ar putea să le vadă 
decât dacă vine pe sus, ca mine - făcu un gest caraghios cu 
mâinile, dând de înţeles că spusese tot ce avea de zis. Şi care-i 
concluzia? Fratele tău şi ostaticii se ascund pe o rază de mai 


puţin de trei kilometri în jurul acestor cămile... Greşesc cumva? 
— Ar trebui să te împuşc pe loc. Celălalt exclamă bine dispus: 
— Şi să încalci legea sfântă a ospitalităţii? N-ai face-o, pentru 
că altfel toată povestea asta n-ar mai avea niciun sens. Ai 
încredere în mine! spuse în încheiere. Sunt prietenul tău şi 
singurul care încearcă să te ajute în acest moment. 
— Ai să mi-l aduci pe ticălosul ăla? 


— Ştii că nu pot să fac asta. Nici nu vreau s-o fac. Recunosc 
că merită să-i tai o mână, dar pe mine m-au învăţat că între a 
gândi şi a face e o mare diferenţă... Şi acum, dacă-mi promiţi că 
n-o să vomiţi pe mine, te duc până-n munţii ăia. 


— Nu pot să-ţi promit. Nu m-am urcat niciodată într-un 
aparat care zboară. 


— Nu-ţi face probleme! E ca şi cum ai merge pe cămilă, dar 
cu aer condiţionat. 
— Urăsc aerul condiţionat! 


— Şi eu, cămilele. Hai să mergem! 


8 


Turki Al-Aidieri, cunoscut în popor cu numele de Gheparaul, 
era considerat, pe bună dreptate, cel mai înţelept şi mai 
respectat dintre amenokali, şefii şi patriarhii nobilului popor Kel- 
Talgimus; în tabăra lui obişnuiau să vină majoritatea imohag-ilor 
din zonă, pentru a-i cere sfatul. 

Avea faima unui om prudent şi cumpătat, ştia să asculte 
problemele celorlalţi, iar când hotăra ceva, nimeni nu îndrăznea 
să-i pună la îndoială decizia, întrucât era unul dintre puţinii 
tuaregi ce reuşiseră să obţină gradul de căpitan în armata 
franceză şi îşi făcuse studiile la Paris. 

Călăuză credincioasă a generalului Leclerc în timpul eroicei 
sale expediţii prin deşert, cu mai bine de şaizeci de ani în urmă, 
trăise vreme îndelungată la Londra, luase parte la debarcarea 
trupelor aliate în Normandia şi intrase printre primii în capitala 


Franţei în ziua eliberării, cocoţat pe un tanc vechi şi cântând în 
gura mare Marseilleza. 

Bătrân şi bolnav, nu mai avea acea distincţie care-l făcuse 
atât de popular printre femeile din vremea sa, dar îşi păstrase 
privirea tăioasă şi enigmatică şi vocea profundă şi autoritară ce 
continua să impună respect. 

Acum, aşezat pe un covor ros pe care-l îndrăgea în mod 


deosebit, deoarece se spunea că îi servise pentru rugăciuni în 
timpul războiului, îl observa în tăcere pe egipteanul Amed 
Habaja, ce terminase expunerea detaliată a problemei pentru 
care venise la el. 

Aşteptă ca nepoata lui cea mică să-i aducă altă cană de ceai, 
bău cu înghiţituri mici şi, în cele din urmă, întrebă amabil: 

— Ai terminat? 


— Am terminat, răspunse egipteanul. Asta este situaţia, asta 
este problema pe care te rugăm să ne ajuţi s-o rezolvăm. 

— Şi eşti absolut sigur că te referi la familia lui Gacel 

Sayah? 

— Foarte sigur. Din câte ştim, este vorba de văduva şi de 

cei trei copii ai lui. 

— De ani de zile nu mai ştiu nimic de ei, recunoscu 
Ghepardul, cu o mişcare lentă a capului. Incepusem chiar să mă 
tem că nenumăraţii lor duşmani au reuşit să-i distrugă, şi 
adevărul e că mă bucur din suflet să aflu că sângele celui mai 
viteaz dintre războinicii poporului nostru continuă să curgă prin 
venele urmaşilor săi. 

— Şi încă cum! 

— Ar fi fost păcat ca neamul Sayah şi tot ce reprezintă 

acest nume să se fi stins, cu toate că, din cele ce-mi 


povesteşti, s-ar părea că viaţa a fost destul de aspră cu ei. 


— Asta-i şi impresia mea. 

— Şi, culmea nenorocirilor, le-au spurcat puţul, averea lor cea 
mai de preţ. 

— Aşa a fost. 

— Şi ai venit la mine cu gândul să intervin în favoarea 

celui care a comis o asemenea nemernicie? 

— Mi s-a dat dispoziţie s-o fac. 

— Şi tu te-ai învoit s-o faci, deşi ştiai că ceea ce-mi ceri 
încalcă cele mai sfinte principii şi cele mai vechi tradiţii ale 
noastre? întrebă pe un ton sever bătrânul amenokal. De ce? 

— Este datoria mea. 

— Chiar atât de mult te plătesc? 

— Nu este vorba de bani. 

— Atunci de ce? 

— De principii, răspunse celălalt, aparent sincer. Fac parte 
dintr-o organizaţie foarte puternică, ce are mari interese şi 
influenţă în majoritatea mijloacelor de comunicare din lume. 
Crezi că îmi surâde ideea ca toate ziarele, radioul şi televiziunea 
de pe cele cinci continente să înceapă să urle că o şleahtă de 
tuaregi sălbatici vrea să ucidă nişte oameni nevinovaţi pentru 
simplul fapt că nu li s- 

a permis să taie mâna unui presupus vinovat? 

— Şi de ce un egiptean îşi face atâtea griji pentru bunul 

renume al tuaregilor? 

— Pentru că şi eu sunt musulman şi ştiu că evreii şi creştinii 


profită de cea mai mică ocazie ca să ne califice drept fanatici 
extremişti. Sunt obligat să călătoresc tot timpul şi suport 


aproape zilnic ura şi disprețul pe care majoritatea europenilor le 
nutresc faţă de noi, cei născuţi la sud de Mediterana. Ne 
detestă, şi incidente ca ăsta nu fac decât să pună paie pe foc. 

— Şi cine a aprins acest foc, de fapt? întrebă bătrânul, fără să- 
şi schimbe tonul. Cine stătea liniştit în locuinţa lui şi cine a dat 
buzna ca un apucat într-o casă străină, amenințând şi spurcând 
apa? 

— N-a spus nimeni că nu ştim cine-i de vină, se grăbi să 
răspundă egipteanul, făcând un gest cu mâinile ca pentru a da 
de înţeles că nu ascunde nimic. Nici pe departe! Chestiunea e că 
pedeapsa este excesivă. 

— Aşa spune legea. 


— O lege învechită. Trăim alte timpuri şi... 
Ghepardul îl opri cu un gest, apoi îi făcu semn să ia un 
ziar de pe un raft: 

— Niciodată să nu vorbeşti de timpuri într-un loc unde 


timpul nu contează! exclamă. Şi uită-te la titlul acestei ştiri. 
Un tribunal italian a condamnat la zece ani de închisoare cinci 
croato-bosniaci, autorii masacrului de la Asmid, care au asasinat 
o sută şaisprezece civili musulmani. Au intrat cu forţa în casele 
lor, au violat femeile, au tăiat gâtul copiilor şi le-au scos ochii 
bătrânilor, dar peste cinci ani se vor bucura de libertate 
condiţionată... 

Bătrânul amenokal suspină adânc, indignat. 


— Dacă astea sunt legile timpurilor noastre, nu le 
recunosc. 


— Sunt întru totul de acord cu tine. Dar de aici până la 
cealaltă problemă... 

— Cealaltă problemă înseamnă legile şi obiceiurile care au 
existat în tot ce ne înconjoară, cu mult mai înainte de existenţa 
Bosniei, Croaţiei, lugoslaviei şi chiar a marii majorităţi a ţărilor 
europene, răspunse Gheparaul. Şi au fost deosebit de eficiente, 


fiindcă un copil ştie încă de când începe să judece care-i sunt 
limitele, ce poate face şi la ce nu trebuie nici măcar să se 
gândească. In schimb, în aceste timpuri la care te referi tu, 
legile sunt un adevărat dezastru, iar fiecare le interpretează 
după bunul său plac, ajungându- se în felul acesta să se comită 
nedreptăţi, exact ca în masacrul acela îngrozitor. Asasini 
recunoscuţi, traficanţi de 


droguri, politicieni corupți şi oameni de afaceri care au otrăvit 
mii de persoane cu alimente alterate trăiesc în libertate şi devin 
chiar un exemplu pentru tineretul ce se gândeşte doar la succes 
şi la bani câştigaţi cu uşurinţă... 

Turki Al-Aidieri dădu din cap dezaprobator. 


— Şi, după părerea mea, felul în care se procedează nu duce 
decât la decadenţă şi depravare. Poate că poporul meu e foarte 
sărac şi condamnat să dispară asemenea uneia din acele specii 
amenințate ce pier zilnic din cauza civilizaţiei, dar poţi fi sigur că 
în ziua când vom dispărea din acest deşert o vom face 
respectându-ne pe noi înşine şi legile strămoşilor noştri. 

— Din ce-mi spui înţeleg că nu pot conta pe ajutorul tău. 


— Ai înţeles bine. 


— Îmi pare rău, deoarece, după cum îţi dai seama, rezolvarea 
acestui dezagreabil incident va fi destul de complicată. 

— Şi se va mai complica, preciză interlocutorul său, care îşi 
îndreptă brusc trupul şi-şi înălţă capul. Această conversaţie m-a 
făcut să înţeleg mai bine o chestiune care mă preocupă de mult, 
dar pe care poate că n-am fost în stare s-o văd la adevărata ei 
dimensiune din cauza vârstei. 

— Şi care ar fi această chestiune? 


— Motivul pentru care, de fiecare dată când li se năzăreşte 
acestor fanfaroni, noi, imohag-ii, trebuie să ne resemnăm şi să 
privim cum ne invadează, ne calcă în picioare şi ne omoară, 
presărând pământurile noastre cu maşini incendiate, cutii goale 
de răcoritoare, prezervative folosite şi tot felul de gunoaie - 
bătrânul dădu din cap, furios: De ce trebuie să asistăm la acest 
spectacol al risipei de bogăţie pentru o cauză absolut inutilă, 


când tot ce se cheltuieşte într-unul dintre aceste raliuri ar 
rezolva o mare parte din problemele poporului meu? Pentru ce 
trebuie să privim modernele spitale ambulante unde-i îngrijesc 
pe cei ce se rănesc în accidente pe care le provoacă singuri, în 
timp ce noi, tuaregii, nu avem nici măcar un dispensar mizerabil 
unde să ne vaccinăm copiii? Crezi că ai putea să-mi răspunzi la 
aceste întrebări? 

— Păi... îngăimă egipteanul, puţin jenat din cauza ploii de 
reproşuri care se abătuse peste el. Este vorba de o competiţie 
sportivă şi, când se organizează, întotdeauna se cere permisul 
autorităţilor din ţările respective. 

— Permisul autorităţilor din ţările respective, repetă ironic Al- 
Aidieri. Ştiu foarte bine ce înseamnă asta. Înseamnă că mituiţi o 
serie de funcţionari ca să vă facă o grămadă de înlesniri, punând 
uneori la dispoziţia voastră chiar şi 


armata. Şi cui îi foloseşte asta? Poporului? Niciodată n-am 
văzut ca unui om de rând să-i folosească la ceva faptul că un 
vehicul trece ca vântul prin faţa casei lui, ridicând nori de praf şi 
omorându-i caprele, găinile şi, din nenorocire, uneori şi copiii. 

Ghepardul întinse mâna şi sună dintr-un clopoțel de argint 
aflat pe tava de ceai; când apăru nepoata sa, îi spuse: 

— Caută-l pe Sakib şi spune-i să-i adune pe toţi membrii 
Sfatului bătrânilor. Să încerce să vină pe înserat, fiindcă trebuie 
să luăm o hotărâre foarte importantă. 

Amed Habaja se făcu dintr-odată palid şi întrebă cu glas 


tremurând: 

— Ce ai de gând să faci? 

— N-ai auzit? Să cer părerea Sfatului bătrânilor. 

— În legătură cu ce? 

— Nu pot să-ţi spun asta până când nu vom lua o hotărâre, 
dar mâine vei afla. 

Egipteanul Amed Habaja părăsi tabăra beduină cu coada între 


picioare, căci îndelungata sa experienţă de mediator în 
conflictele dintre creştini şi musulmani şi anii de muncă în 


comitetul de organizare a nenumăratelor concursuri îi spuneau 
că în acest caz eforturile sale fuseseră nu numai inutile, dar şi 
dăunătoare. 


Nici măcar nu avu puterea să-şi ascundă dezamăgirea când 
se urcă în micul bimotor pe care Yves Clos îl amenajase ca birou 
de presă. 

— Ce dracu s-a întâmplat? întrebă francezul surâzând. Parcă 
s-a căcat un elefant pe tine. 

— Mă tem că vom avea probleme. 


— Mare noutate! râse celălalt. De când sunt băgat în asta, n-a 
fost zi de la Dumnezeu în care să nu avem vreo problemă 
aparent de nerezolvat. Uneori mă gândesc că afacerea asta a 
fost creată pentru a arăta lumii întregi cum se poate soluţiona 
totul prin aranjamente care se suprapun până când nu mai 
rămâne nici urmă din problema iniţială. 

— Nu e cazul s-o iei în glumă, bombăni egipteanul, aşezându- 
se şi turnându-şi cafea. Gheparaul a convocat Sfatul bătrânilor, 
şi asta se face doar când se iau hotărâri importante. 

— De ce fel de hotărâri este vorba? 


— O să aflăm mâine. 


— Spune-mi totuşi ceva... Despre ce crezi că or să vorbească? 

— Niciodată nu mi-a plăcut să fac presupuneri, răspunse 
Amed Habaja, uitându-se lung în fundul ceştii goale. In afaceri, 
nu e bine... Rişti să-ţi faci planuri care apoi nu se 


realizează şi-ţi dai seama că nu eşti pregătit să faci faţă unei 
noi situaţii. E mai bine să nu te gândeşti şi să aştepţi. 

— Poate că vor să hotărască dacă ne ajută să-l convingem pe 
tuareg. 

— Sigur nu. 


— Nu, ce? 
— N-or să ne ajute deloc. Şi mă tem că o să fie exact pe dos. 


După părerea lor, Gacel ăsta are dreptate să ceară ceea ce cere 
şi să facă ceea ce face. E legea lor, şi se pare că asemenea legi 


nu se schimbă niciodată. 

— Ceea ce mie, personal, mi se pare foarte corect. Şi eu sunt 
de acord cu cererile tuaregului, dar nu şi cu felul în care 
procedează. Sechestrarea unor oameni nevinovaţi nu este un 
mod de a rezolva lucrurile. 

— Şi ce-ai fi vrut să facă? Să se urce pe o cămilă, ca taică- 
său, şi să lupte cu o armată întreagă? Aici nu-i vorba de nicio 
armată, ci de un ticălos pe care n-o să-l poată prinde niciodată, 
fiindcă, de îndată ce se va termina raliul, va părăsi continentul 
ăsta şi mă îndoiesc că se va mai întoarce. 

Blondul luă o foaie de hârtie de pe masă şi i-o întinse celuilalt: 

— Din păcate, nu e vorba de un ticălos oarecare. După cum 
ştii, am prieteni peste tot şi acum două ore mi-a sosit 


această informaţie. Jigodia asta de Milosevic a participat mult 
mai activ decât s-ar crede la războiul din Bosnia. Se bănuieşte 
că în Kosovo a luat parte la diverse acţiuni în care au fost 
implicaţi şi faimoşii Tigri ai lui Arkan, însărcinaţi cu epurarea 
etnică a regiunii. Şi, la fel ca mai toţi fasciştii balcanici, îi urăşte 
pe musulmani. 

— Şi, cu toate că îi urăşte pe musulmani, participă la această 
aventură care te obligă să străbaţi şase ţări locuite aproape 
exclusiv de musulmani? Sincer, nu înţeleg. 

— Nu e mare lucru de înţeles. Fasciştii, integriştii şi 
naţionaliştii recalcitranţi nu sunt decât o şleahtă de bolnavi 
mintal cărora nu le funcţionează bine creierul. E clar că, dacă 
neuronii tăi funcţionează, să zicem, în limitele normalului, nu 
poţi fi un extremist. Pornind de la această idee, nu se poate 
prevedea ce va face sau ce nu va face un fascist înarmat, 
violent, încrezut şi care-i urăşte pe cei pe care îi numeşte cu 
dispreţ „arabi de căcat”. 

— Şi de ce noi trebuie să suportăm întotdeauna consecinţele? 
De ce, din când în când, nu cade măgăreaţa pe altcineva, măcar 
aşa, ca variaţie? 

— Pentru că, dragul meu, pentru asta suntem plătiţi, şi în 
atâţia ani de când muncesc aici am avut norocul să cunosc 
nenumărați tineri plini de viaţă şi de entuziasm, pe care-i 


însufleţea un adevărat spirit sportiv, care credeau în prietenie 
şi erau convinşi că participarea la această aventură excitantă îi 


va ajuta să fie mai buni, mai puternici şi mai solidari. 
— l-am cunoscut şi eu. 


— Şi sunt mulţi ca ei... Slavă Domnului, sunt mulţi! Dar sunt 
destui, şi între aceştia mă includ şi pe mine, care nu văd în asta 
decât o afacere profitabilă. O spun cu toate că, din nefericire, n- 
am acţiuni la această companie. Nu facem decât să 
transformăm o mare parte din Africa într-un banc de probă 
pentru nenumărate maşini, motociclete şi tot ce are legătură cu 
lumea asta... Şi aşa cum se întâmplă de obicei, nimeni nu-şi mai 
aminteşte de un banc de probă până când nu are din nou nevoie 
de el. Tu, ca avocat, şi eu, ca responsabil de relaţiile publice, 
avem datoria să punem la punct bancul de probă, pentru ca la 
anul să funcţioneze din nou. 

— Şi nu te deranjează că trebuie să te ocupi întotdeauna 


de treburile murdare? 


— Nimeni nu mă obligă s-o fac, şi ştii bine că mulţi ar vrea să 
fie în locul meu - blondul făcu un gest larg. Cine-şi mai are 
biroul într-un avion particular? Şi cine mai manevrează un buget 
de milioane cu libertatea care-mi este 


îngăduită mie? Singurul lucru care contează sunt rezultatele, 
şi e clar că acestea sunt tot mai bune de la un an la altul. 

— Să sperăm că anul acesta n-o să se schimbe norocul din 
cauza unui imbecil de fascist. 

— Fascist şi imbecil înseamnă acelaşi lucru, poate cu singura 
diferenţă că un imbecil este de obicei inofensiv şi că lepădătura 
noastră nu-i. 

— L-am instruit deja pe Fawcett să nu-l lase să părăsească 
competiţia şi mi-am permis chiar să-i sugerez că n-ar fi complet 
deplasat să-i ceară să se întoarcă şi să dea ochii cu bunul nostru 
prieten Gacel. 

— Ai înnebunit? Cum ţi-a trecut prin minte aşa ceva? 


— Nu crezi că ar putea fi cea mai bună soluţie? îi aducem 
laolaltă, şi n-au decât să-şi rezolve problemele cum le place... 
Alaltăieri un motociclist şi-a pierdut un picior într-un accident... 
Ar fi de mirare ca un automobilist să-şi piardă o mână în altul? 


După un an, n-ar mai fi decât un număr în statistici: morţi, 
atâţia; paraplegici, atâţia; membre pierdute, atâtea... 
— Uneori mă copleşeşte cinismul tău. 


— Cinic este cel care îndrăzneşte să spună, fără să se 
gândească, ceea ce alţii gândesc, dar nu îndrăznesc să 


spună... 
— În privinţa asta ai dreptate. 


— Anumite meserii îi fac insensibili pe cei care le practică, 
adăugă francezul pe acelaşi ton impersonal. Din păcate, a 
trebuit să asist la multe autopsii şi întotdeauna m-a îngrozit cu 
câtă naturaleţe un medic legist fumează în timp ce scormoneşte 
în trupul unui băiat care cu câteva ore înainte vorbea şi râdea. 

Clătină de câteva ori din cap, cu o expresie de profundă 
oboseală. 

— Fac treaba asta de prea mulţi ani ca să mă mai 
impresioneze ceva, şi singura mea grijă e ca spectacolul să 
continue, fiindcă asta este o maşinărie complexă, care 
funcţionează în virtutea inerţiei, şi sunt convins că, dacă va 
ajunge să se oprească, probabil că nu va mai porni niciodată... 

— Să ne străduim aşadar ca nimeni să nu pună nisip în 
angrenaj, fiindcă, după cum se vede, pe-aici avem nisip din 
belşug... 


9 


Gacel Sayah nu se sperie, dar fu surprins şi simţi o senzaţie 
de gol în stomac în scurtul răstimp - care lui i se păru însă 
interminabil - cât dură zborul de la tabăra sa până în munţi. 

Nene Dupre zbură în mod deliberat foarte jos, astfel încât 
curentul stârnit de elicopter să ridice nisipul şi să şteargă orice 
urmă compromiţătoare rămasă în urma micii caravane, iar din 
această cauză micul aparat începu să se clatine mai mult decât 
ar fi fost normal. 

Când, în sfârşit, puseră din nou piciorul pe pământ şi pilotul, 
surâzând, îl întrebă pe pasager, care se schimbase la faţă, cum i 


se păruse experienţa, acesta se limită să răspundă cu acreală: 
— Zgomotoasă. 


— Asta-i tot? 


— Nu-i chiar tot, dar e cel mai important - inmouchar-ul schiţă 
un zâmbet, dar interlocutorul său nu-şi dădu seama. Totuşi, 
recunosc că acolo sus este mult mai răcoare şi că deşertul se 
vede cu totul altfel. 

— Şi nu ţi s-a părut minunat? 


— Într-un fel... 


Se vedea clar că beduinul nu era foarte interesat de subiect, 
ba chiar ar fi preferat să-l uite cât mai repede, aşa încât se 
apucară să descarce lucrurile şi să le stivuiască la umbra unei 
stânci. 

Când terminară, asudaţi şi gâfâind, se aşezară lângă cutii şi, 
după ce băură nişte răcoritoare şi mâncară o cutie de biscuiţi, 
tuaregul făcu un semn spre elicopter: 

— Ar fi bine să te întorci. Timpul trece şi, în ceea ce mă 
priveşte, nu s-a schimbat nimic, îţi rămân şase zile ca să-ţi 
salvezi prietenii. 

— N-ar fi mai bine să te aştept şi să te duc din nou la puț? 

Celălalt refuză hotărât cu o mişcare a capului. 


— Mă voi întoarce cu cămilele, spuse. Dar nu-ţi face griji, o să 
dau un ocol ca să nu las urme. 
— Continui să cred că toată povestea asta e o nebunie. 


— Adu-ţi aminte că eu am fost cel dintâi care a spus asta. Dar 
voi sunteţi nebunii, nu eu... Mulţumesc pentru călătorie şi 
succes. 

— Succes! 


După câteva minute, când zgomotosul aparat dispăru în 
depărtare şi nu se mai auzi nici cel mai mic zumzet de 


motoare, Gacel Sayah se ridică, îşi puse pe umăr un bidon 
greu cu apă şi vechea puşcă şi porni grăbit prin complicatul 


labirint de stânci care pătrundea în munţi. 

O oră mai târziu, silueta robustă a lui Suleiman apăru în 
depărtare, agitându-şi turbanul; după puţin timp, cei doi se 
îmbrăţişară cu afecţiune şi merseră împreună spre intrarea 
îngustă a peşterii, atât de bine ascunsă, încât chiar şi lui Gacel îi 
fu greu s-o descopere, deşi o ştia de multă vreme. 

— Aţi camuflat-o foarte bine, spuse surâzând. Poţi trece la un 
metru de ea fără s-o vezi, dar cămilele care pasc în viroagă ne 
dau de gol. Mâine am să le duc de-aici. 

Imensa Peşteră a Gazelei era un loc sigur şi primitor, a cărui 
penumbră răcoroasă contrasta cu lumina intensă şi zăpuşeala 
de afară, şi atât Laila, cât şi Aisha erau fericite după atâţia ani în 
care înduraseră soarele, nisipul şi vântul, deşi nu-şi ascundeau o 
oarecare nelinişte în legătură cu starea de spirit a ostaticilor. 

— Nu ne-au făcut nimic, şi este inuman şi nedrept să-i ţinem 
tot timpul cu mâinile legate, spuse cea dintâi pe un ton de 
reproş. Sunt într-o stare jalnică. 

— Dar ce altceva am putea face? întrebă fiul ei. 


— Nu ştiu, dar le e foame şi sete şi sunt distruși, fiindcă-s 
oameni de la oraş, neobişnuiţi să meargă prin deşert, chiar 
şi noaptea, când e mai rece... 


— Cei mai mulţi sunt tineri şi rezistenți, spuse Gacel. Dacă-i 
dezlegăm, vor încerca să ne atace şi, în cazul ăsta, ar trebui 
probabil să omorâm unul sau mai mulţi. 

— M-am gândit şi eu la asta, recunoscu mama sa. 


— Să rămână legaţi. Dacă au fost de acord să petreacă două 
săptămâni înghesuiți într-o maşină, hurducându-se, înghițind 
praf şi riscând să aibă un accident doar ca să se distreze, la fel 
de bine pot accepta să stea câteva zile cu mâinile legate ca să- 
şi salveze viaţa. 

— Sunt de acord cu tine, interveni Suleiman, care se întorsese 
după ce le împărţise ostaticilor o parte din apa adusă de Gacel. 
Eu unul prefer să-i las să-şi jupoaie încheieturile mâinilor decât 
să mă văd obligat să le trag un glonţ în cap. 

Fratele său se îndreptă spre locul unde ostaticii stăteau cu 


spatele rezemat de perete; se lăsă pe vine în faţa lor şi, după ce 
se uită la fiecare în parte, spuse pe un ton ce încerca să fie cât 
mai liniştitor: 

— Organizatorii raliului ne-au pus la dispoziţie apă, provizii, 
haine şi medicamente, astfel că în curând cred că veţi sta mai 
comod şi veţi fi mai bine îngrijiţi. 

— Legaţi de mâini tot timpul? spuse unul chel, cu o barbă 


deasă, ce părea să fi fost ales de tovarăşii săi ca purtător de 
cuvânt al grupului deoarece era, fără îndoială, cel mai în vârstă. 
Nici măcar nu ne putem satisface nevoile cele mai elementare. 
Vi se pare drept să fim nevoiţi să ne căcăm în pantaloni? 

Tuaregul se gândi o clipă, păru să înţeleagă că sărmanul om 
avea dreptate şi sfârşi prin a face un vag gest de încuviinţare. 

— De acord! spuse. Din oră în oră, vom lăsa liber câte unul 
dintre voi ca să se odihnească şi să-şi facă nevoile - îşi duse 
degetul arătător la gât, cu un gest ameninţător, şi adăugă: Dar 
dacă îi trece cuiva prin cap ideea prostească să încerce să 
scape, îi tăiem gâtul. 

Făcu o pauză dramatică şi încheie pe un ton foarte 


hotărât: 

— Şi îi vom tăia gâtul şi însoţitorului său... Asta vi se pare 

drept? 

Cei şase nefericiţi se consultară din priviri şi chelul exprimă în 
cele din urmă părerea unanimă: 


— De acord! spuse. 


— Bine! Sper că, dacă vom colabora cu toţii, vom ajunge cât 
mai repede la un acord cu privire la termenii eliberării voastre. 


— Ce fel de acord? 
— Unul care să vă mulţumească atât pe voi, cât şi pe noi. 


— Cât vreţi? 


Tuaregul îi aruncă o privire severă tânărului impertinent ce 
pusese întrebarea cu un pronunţat accent străin şi, când 
răspunse, vocea lui sună ciudat de seacă. 

— N-am vorbit despre bani, spuse. Niciodată n-am vorbit, nici 
nu vom vorbi despre asta, căci, contrar a ceea ce vă imaginati, 
aici banii nu contează - Gacel Sayah oftă uşor şi adăugă: Până 
când membrii organizaţiei voastre nu vor înţelege acest lucru, 
nu vom ajunge la niciun rezultat. 

— Dar dacă nu e vorba de bani, ce vreţi? 


— Dreptate, am mai spus-o. lar dreptatea şi banii sunt ca 
uleiul şi apa, niciodată nu se pot amesteca. 

— Putem şti cel puţin în ce termeni se discută eliberarea 
noastră? întrebă bărbosul care făcea pe şeful. 

— Desigur! răspunse Gacel calm. Vă voi pune în libertate 


atunci când mi-l vor aduce pe cel care ne-a otrăvit puţul. 
— Şi ce aveţi de gând să faceţi cu el? 

— Să aplic legea. 

— Tăindu-i gâtul? 


— Nicidecum! Ce-a făcut el nu se pedepseşte cu moartea, ci 
doar cu biciurea şi tăierea unei mâini. 


— O mână? Vreţi să fie adus aici ca să-i tăiaţi o mână? Gacel 
încuviinţă din cap de mai multe ori şi preciză: 

— Mâna care a ridicat arma în tabăra tuaregă unde fusese 
primit cu ospitalitate... Aşa spune legea. 

— Dumnezeu să ne-ajute! Şi el ştie? 


— Dacă nu ştie, va afla în curând. 
— Vă imaginaţi ce-ar face orice om înţelept dacă ar afla că 
cineva vrea să-i taie o mână? 


— Ar fugi cât mai departe posibil, bănuiesc. 


— Exact! Şi în cazul ăsta, cine se va duce să-l caute şi cum va 


face ca să-l aducă până aici? 

— Nu am nici cea mai vagă idee, răspunse cu naturaleţe 
imohag-ul. Nu eu am început toată povestea asta, aşa că voi 
sunteţi cei care trebuie să propuneţi soluţii. 

— Şi cum aţi vrea s-o facem de aici? 


— Nu ştiu, dar un lucru este clar: nu-i problema mea. 


După câteva ore, pe când se bucurau de răcoarea nopţii şi de 
frumuseţea lunii care lumina straniul peisaj din jurul lor, Aisha 
întrebă dintr-odată: 

— Crezi că ai vreo şansă să reuşeşti ce ţi-ai propus? 


Fratele său nu-i răspunse imediat, dar când o făcu, tonul său 
era de o sinceritate cruntă. 
— Absolut niciuna, recunoscu. 


— În cazul ăsta de ce insişti să continui toată povestea? 
murmură ea dezorientată. 


— Pentru că nu întotdeauna faci ceva cu gândul că vei ieşi 
învingător. În felul ăsta nu ai niciun merit. Tatăl nostru ne-a dat 
cel mai bun exemplu că există împrejurări în care un adevărat 
tuareg trebuie să facă faţă unei bătălii, chiar dacă ştie dinainte 
că aceasta este pierdută. 

— Şi asta l-a dus la pieire. Ce s-ar fi întâmplat dacă în ziua 
aceea blestemată ar fi renunţat la războiul lui atât de absurd şi 
de inutil, între forţe atât de inegale? 

— Acum, probabil, oricum ar fi fost mort, dar de supărare şi 
de ruşine. Şi tu ştii mai bine decât oricine că, pentru cei din 
neamul nostru, important nu e să mori, ci cum mori, după cum 
important nu este să trăieşti, ci cum trăieşti. 

— Felul în care trăim noi este mizerabil. 


— Greşeşti, fetiţo, îi spuse fratele său, întinzând mâna ca să-i 
mângâie părul lung şi negru. Felul în care trăim noi poate fi 
umil, pentru că suntem cele mai sărace fiinţe de pe faţa 
pământului, dar niciodată mizerabil. Sunt mulţi bogaţi care 
trăiesc ca nişte mizerabili, înconjurați de tot luxul posibil, şi 


săraci care trăiesc în mod demn doar cu cât au nevoie. 
— Mi-ar plăcea ca vorbele tale să mă poată consola, dar 


sunt deja prea mulţi ani de lipsuri, răspunse fata. Eu sunt 
tânără şi puternică şi pot rezista, dar uneori am impresia că 
mama nu va mai putea suporta multă vreme. 

— Şi pe mine mă îngrijorează, recunoscu Gacel. Şi zilele astea 
am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să vă întoarceţi în 
nord, unde trebuie să ne fi rămas vreo rudă care să-şi aducă 
aminte că a fost soţia unui erou. 

— Şi să fim condamnaţi să trăim de-acum încolo din mila 
altora? întrebă Aisha, întorcându-se să-l privească. Îţi dai seama 
ce spui? 

Gacel nu-i răspunse, fiindcă era limpede că nu avea ce să-i 
spună. 

Nomadul îşi dădea foarte bine seama că dacă s-ar fi despărţit 
de femei, acestea n-ar fi avut nicio şansă să-şi croiască drum 
singure şi că viitorul lor ar fi fost să devină servitoare, iar în 
cazul fetei - poate concubina vreunui negustor pe care l-ar fi 
durut în cot de cine-a fost taică-său. 

Dacă soarta vitejilor luptători tuaregi nu părea foarte fericită, 
şi mai neagră era soarta femeilor, deoarece trăiau vremuri 
grele, iar cei din neamul lor nu mai erau consideraţi temuţii 
stăpâni ai nisipurilor deşertului, ci se transformaseră într-o 
armată de dezrădăcinaţi fără ţară şi fără speranţe. 


Împrăştiaţi prin douăsprezece ţări, fără căpetenii, înfruntându- 
se uneori între ei din cauza unor vechi neînţelegeri, imohagi; 
erau condamnaţi la dispariţie; probabil că eroica aventură a 
tatălui său fusese ultima zvâcnire dinaintea morţii. 

— Nu înţeleg, murmură într-un târziu, ca pentru sine. 


Chiar nu pot să înţeleg. 

— La ce te referi? 

— La apatia poporului nostru. Suntem oameni puternici, 
temuţi şi inteligenţi, iar dacă ne-am uni, am putea sfârşi cu 


turma asta de cretini şi hoţi care ne conduc şi ne-am putea 
întemeia o ţară a noastră, după propriile noastre legi. Insă, 


pentru că nu am avut un conducător, ne-am împărţit într-o 
mulţime de grupuri care trăiesc de pe o zi pe alta, acceptând 
regulile absurde pe care ni le impun alţii, fără să ţină cont de 
noi. 

— Crezi că tata ar fi putut fi un asemenea conducător? 


— Cu siguranţă. 

— Dar tu? 

— Nu.Eunu. 

— De ce? 

— Nu am experienţă. 

— Experienţa este unul dintre puţinele lucruri care se 
dobândesc odată cu trecerea anilor, îi aminti Aisha. 


— Dar este nevoie de o bază solidă pe care să-ţi clădeşti 
experienţa, iar mie baza asta îmi lipseşte, fiindcă tata a murit 
când eram încă mic şi n-a avut timp să mă înveţe. Apoi, în afară 
de faptul că am citit câteva cărţi, toţi anii aceştia au însemnat 
timp pierdut - făcu o scurtă pauză, apoi adăugă sigur pe sine: 
Conducătorul de care avem nevoie trebuie să ştie nu doar să se 
descurce în deşert, ci să şi cunoască felul de a fi al francezilor. 
Cineva ca Ghepardul, dar mult mai tânăr... 

— L-am văzut o dată, dar eram prea mică şi abia mi-l 
amintesc... 

— Pe mine m-a uimit cât de multe ştia. Probabil că ar fi fost 
omul potrivit să unească poporul nostru, dar când s-a întors din 
Franţa era deja obosit de atâtea războaie. 

— Intotdeauna am crezut că un inmouchar nu se satură 
niciodată să lupte. 

— Problema e că acela a fost un război al francezilor, în care 
bărbaţii nu luptau faţă în faţă cu spada în mână, ci cu avioane şi 
tunuri care omorau la mare distanţă... 

Se ridică în picioare şi făcu câţiva paşi, vrând parcă să-şi 
umple plămânii cu aerul nopţii. 


— Chiar şi asta s-a schimbat, murmură. Când am văzut 

la televizor cum rachetele distrug pe întuneric un obiectiv 
aflat la sute de kilometri de locul de unde au fost lansate, am 
înţeles că până şi în privinţa războiului, pe care-l consideram 
punctul nostru forte, am rămas definitiv în urmă... 

— Ce s-o mai fi întâmplat cu el? 

— Cu cine? 

— Cu Gheparuul. 

— Probabil a murit. Era foarte bătrân. 

— Ce crezi că ar fi făcut în situaţia asta? 

— Bănuiesc că la fel ca noi... Era un adevărat amenokal din 
Kel-Talgimus şi cred că niciun membru al Poporului Vălului nu ar 
fi reacţionat altfel în faţă... 

Se opri văzând-o pe mama sa, care ieşise din peşteră cu un 
mic ceainic şi trei pahare şi care spuse în timp ce le umplea: 

— Unul dintre prizonieri insistă să vorbească cu tine. 

— Ţi-a spus ce vrea? 

— Nu, dar susţine că este singurul care poate să rezolve 
încurcătura asta. 

— Şi tu ce părere ai? 

— Pare sigur pe el şi cred că nu pierzi nimic dacă-l 

asculţi. 

Nomadul suflă în ceai, gândindu-se la vorbele mamei sale, 

şi, în cele din urmă, făcu un scurt gest de aprobare. 


— De acord! zise. Roagă-l pe Suleiman să-l aducă. Să 


auzim ce are de spus. 


După câteva minute, un băiat slab, musculos, cu ochi de 
culoare deschisă şi cu părul lung, blond, strâns la spate într-o 
coadă groasă se aşeză pe o piatră şi îi privi, cu oarecare 
înţelegere, pe cei patru care-l sechestraseră. 

— Ei, bine? întrebă Gacel după ce-şi bău ceaiul. Care-i 
propunerea ta? 

— Mai întâi aş vrea să mă prezint, începu tânărul cu o voce 
tremurândă la început, dar care se liniştea pe măsură ce 
vorbea. Mă numesc Pino Ferrara şi sunt napolitan. 

— Ştiam asta. Avem, paşaportul tău. 


— Bănuiesc. Dar ceea ce nu ştiţi e că tata este unul dintre cei 
mai importanţi bancheri din Italia. 

— Cred că am lăsat să se înţeleagă destul de clar că banii nu 
au nicio legătură cu povestea asta, replică Gacel Sayah 
nerăbdător. Ce-mi pasă mie că taică-tău e bancher sau general? 
Soarta ta va fi aceeaşi ca a celor ce te însoțesc, chiar dacă 
ceilalţi sunt săraci lipiţi. 

— Nu! se grăbi să protesteze celălalt. Acest punct este destul 
de clar şi l-am înţeles de la început, dar nu e vorba de 


banii tatălui meu, care nu-mi servesc la nimic în aceste 
împrejurări. 
— Atunci? 


— Problema e că eu îi cunosc bine pe organizatorii raliului şi 
ştiu că nu vor mişca un deget ca să-l aducă aici pe cel care v-a 
otrăvit puţul. 

— De unde ştii asta? 


— Ştiu, pentru că particip pentru a treia oară la raliu şi sunt 
convins că, de îndată ce ticălosul ăla va afla că vreţi să- i tăiaţi o 
mână, va pleca, şi nimeni n-o să îndrăznească să-l împiedice. 
Pun pariu că nu va veni decât dacă va fi adus cu forţa, şi 
organizatorii raliului nu vor face aşa ceva. 

— Au mult de pierdut. 


— Vă înşelaţi. N-au nimic de pierdut, deoarece când am 
semnat contractul toţi am acceptat asemenea riscuri, de aceea 
sunt scutiţi de orice responsabilitate. 

Trase o înjurătură. 


— Şi mai e ceva, zise. Ştiu foarte bine că întâmplările de 
genul ăsta adaugă o notă de morbiditate competiţiei... După o 
scurtă pauză, continuă: 

— Dacă le-ar trece prin cap să sechestreze un participant ca 
să-l predea unor „bandiţi” care vor să-i taie o mână, s-ar băga 
într-o încurcătură groaznică: ar pierde o mulţime de 


bani, ar risca ani buni de închisoare şi chiar sfârşitul afacerii... 
înţelegeţi ce vreau să spun? 
— Da. 


— Şi ce părere aveţi? 
— Că pare logic. 


— Mă bucur că începeţi să vedeţi astfel lucrurile. Şeful 
securităţii, Fawcett, este unul dintre englezii cei mai flegmatici 
din câţi am cunoscut şi ştiu că, în ziua când participanţii la 
competiţie vor sosi la Cairo, va considera afacerea încheiată, 
pentru că, în fond, ne consideră nişte imbecili care merităm tot 
ce ni se întâmplă. Ce va fi atunci? 

— Va trebui să vă omor. 


— Exact! O să ne omorâţi, iar între timp cei care ne-au dat 
hărţile greşite se vor spăla pe mâini, Fawcett se va întoarce 
acasă şi vinovatul va pleca într-o vacanţă în vreo insulă din 
Caraibe - Pino Ferrara scuipă şi conchise: Nu mi se pare drept. 

— Nici mie, dar e clar că nu putem face nimic ca să 
împiedicăm acest lucru. 

— Dumneavoastră nu, dar eu pot, pentru că, aşa cum v- am 
spus, tatăl meu este un important bancher şi, printre activităţile 
sale - iar asta este prima dată în viaţa mea când îl aprob -, se 
numără şi spălarea banilor. 


Derutaţi, Laila, Aisha, Suleiman şi Gacel Sayah schimbară o 


privire lungă şi, în cele din urmă, cea dintâi repetă cu 
stupefacţie: 
— Spălarea banilor? 


— Întocmai. 


— Dar banii nu se pot spăla, protestă femeia. Odată am uitat 
o bancnotă în buzunarul unui jaique11 şi, când am vrut s-o scot, 
se făcuse ferfeniţă. 

De data aceasta, cel derutat era italianul, care scutură din 
cap ca şi când ar fi făcut un efort imens ca să asimileze cele 
auzite. 

— Nu e vorba de spălat bani cu apă şi săpun, îngăimă în cele 
din urmă. Este vorba de „albit” sume mari de bani. 

— Cum ai spus? „Albit”? 


— Exact. 

— Şi de ce vrea tatăl tău să albească banii? Fiecare bancnotă 
are o culoare şi chiar o mărime diferită, în funcţie de valoarea 
ei. Nu înţeleg de ce ar vrea cineva să fie toate la fel. Sau poate 
că în ţara ta lucrurile funcţionează altfel? 

Pino Ferrara înţelese că purtau un „dialog al proştilor”, 

fiindcă cei patru beduini, pierduţi de atâţia ani în mijlocul 

11 Veşmânt tipic arăbesc, un fel de burnuz, ce acoperă corpul 
de la umeri până la picioare (în arabă, în original). 

deşertului, văzuseră foarte puţini bani în viaţa lor. 

— Când vorbesc de spălat sau albit, nu mă refer la 

bancnote, ci la legalizarea unor bani ilegali. 

— Legalizarea unor bani ilegali? repetă Gacel. Te referi la bani 
falşi? 


— Nu! italianul era cât pe ce să-şi piardă răbdarea. Nu! Una 
sunt banii falşi şi alta sunt banii ilegali. 


— Odată au încercat să-mi dea o bancnotă falsă, recunoscu 
tuaregul. Dar, din câte ştiu eu, niciodată n-au încercat să-mi dea 
o bancnotă ilegală. Cum se vede că este ilegală? 

— Banii ilegali sunt cei câştigaţi din afaceri murdare, cum ar fi 
evaziunea fiscală, corupţia politică, prostituţia sau traficul de 
droguri, îl lămuri interlocutorul său. Când cineva primeşte mulţi 
bani şi nu poate spune de unde provin, pentru că ar intra la 
puşcărie, se duce la anumite bănci care reuşesc să facă în aşa 
fel încât aceşti bani să pară că au fost câştigaţi în mod onorabil. 

— Şi banca tatălui tău face asta? 


În faţa gestului mut de aprobare al italianului, Suleiman 
exclamă: 
— Halal tată ai! Ce mai om! 


— Nu suntem aici ca să judecăm familia mea, ci pentru a 


încerca să salvăm nişte oameni nevinovaţi, spuse băiatul, 
care devenea din ce în ce mai sigur pe sine. Şi printre ei mă 
includ şi pe mine. Ceea ce vreau să vă fac să înţelegeţi e că 
tatăl meu este în bune relaţii cu persoane a căror moralitate 
este cu adevărat îndoielnică. 

— Aia care apar în filmele în care răii sunt întotdeauna 
italieni... cum le spune? 

— Mafioţi... Nu. Tatăl meu nu are relaţii directe cu mafioţi, ci 
cu oameni de afaceri care-i cunosc. li datorează multe favoruri 
şi sunt convins că dacă i-aş cere să-l aducă aici pe cretinul ăla, l- 
ar aduce împachetat şi legat cu fundă. 

— Nu-mi place ideea de a trata cu astfel de oameni, şopti 


Laila. 


— Nici mie, zise fiul său. Dar pentru prima oară cineva ne 
arată o cale care ar putea duce undeva. Dacă vrem să obţinem 
ceva într-o lume atât de deosebită de a noastră, poate că ar 
trebui să ne adaptăm la reguli de conduită diferite... 

— În cazul ăsta, ne vom comporta ca ei. 


— S-ar putea. Dar e clar că regulile noastre nu ne duc 
niciunde şi că până la urmă va trebui să alegem între a omori 


nişte oameni nevinovaţi sau a ne face de râs. 
— Niciodată nu mi-a păsat că mă fac de râs. 


— Mie, da. Noi, tuaregii, ne facem de râs de ani de zile şi de 
aceea ne aflăm unde ne aflăm. Dacă are dreptate şi 
organizatorii competiţiei se spală pe mâini, mă voi vedea obligat 
să-mi ţin cuvântul, şi ar fi o povară pe care ar trebui s-o port 
toată viaţa. 

— Am dreptate, insistă italianul, care îşi dădea seama că 
poziţia sa se consolida tot mai mult. Raliul a mai trecut pe aici şi 
pe organizatori nu i-a interesat niciodată ce lasă în urmă. 
Obsesia lor este să înainteze cu orice chip, să treacă linia de 
sosire şi să-şi încaseze banii. 

— De la cine să încaseze banii? 


— De la toţi, de la fabricanţii de maşini, de cauciucuri, 
lubrifianţi, băuturi răcoritoare, ţigări sau material fotografic 

— Ridică din umeri, dând de înţeles că toate acestea erau cât 
se poate de evidente şi lipsite de importanţă. In ziua de azi, tot 
ce are legătură cu sportul de mare performanţă, şi nu încape 
nicio îndoială că acest raliu este un asemenea sport, se învârte 
în jurul anumitor mărci, care obţin beneficii enorme pentru 
fiecare liră investită. 

— Cred că mi-ar trebui un veac ca să încep să înţeleg lumea 
voastră. 

— Bănuiesc, de aceea ar trebui să aveţi încredere în mine, 
pentru că eu ştiu cum funcţionează. Tatăl meu este unul 


dintre puţinii oameni care-ar putea să vi-l aducă pe cel care 
v-a otrăvit puţul. 

— Dar tatăl tău este în Italia, şi Italia e foarte departe de 
aici. 

— Ştiu asta. 


— Şi ce-ai vrea? Să te las să pleci? Cine-mi garantează că 


te vei întoarce? 
— Nimeni, dar n-am pretins să mă lăsaţi să plec. E 
suficient să dau un telefon. 


Se lăsă o linişte apăsătoare. Cei patru beduini se priviră ca şi 
cum băiatul ar fi fost nebun. 

— Vrei să vorbeşti la telefon cu cineva din Italia, chiar din 
inima deşertului Tenere? întrebă în cele din urmă Aisha, 
neîncrezătoare. 

— Da. Am un telefon celular în maşină. Face legătura cu un 
satelit care, la rândul său, face legătura cu casa mea sau chiar 
cu celularul tatălui meu, dacă din întâmplare este pe iaht. Aş 
putea vorbi cu el chiar dacă ar fi în Alaska. 

— Nu pot să cred. 


— Nici eu. 


— E adevărul adevărat. Ce-aş câştiga înşelându-vă? S-ar 
putea ca în momentul ăsta mama să fie îngrijorată fiindcă n-am 
sunat-o de două zile. 


— Dacă e aşa cum spui şi poţi vorbi din Tenere în Italia, fără 
îndoială că suntem de râsul lumii, spuse Gacel Sayah, amărât şi 
din ce în ce mai dezorientat. Oricât m-aş strădui, nu voi reuşi 
niciodată să înţeleg cum poate cineva să formeze un număr de 
telefon din deşert şi altcineva să-i răspundă de la celălalt capăt 
al lumii. 

— Asta se numeşte tehnologie. 


— Mai bine zis, vrăjitorie, cred eu. Magia francezilor, împotriva 
cărora niciodată nu vom putea lupta, oricât de curajoşi am fi... 

Imohag-ul îşi privi fratele şi în ochii săi se putea citi o imensă 
descurajare când îl întrebă: 

— Tu ce părere ai? 


— La ce foloseşte părerea mea? întrebă Suleiman. Acum 
patru zile, cea mai mare grijă a mea era dacă o cămilă o să fete 
la timp sau dacă o să scadă apa din puț. Dar de atunci am auzit 


doar lucruri pe care nu le pot înţelege. E ca şi cum am fi fost 
transportaţi dintr-odată pe altă planetă. 

— Nu-i vorba că am fost duşi pe altă planetă, spuse Laila, 
surprinzător de serioasă, ci că această altă planetă ne-a invadat 
deodată. 

— Poate că nu ei sunt vinovaţi, îi răspunse fiul său, fără nicio 
urmă de amărăciune în glas. Poate că o parte din vină 


o avem noi, pentru că n-am ştiut să progresăm. În ultimii ani, 
în loc să mergem înainte, n-am făcut decât să dăm înapoi... 


10 


Turki Al-Aidieri aşteptă ca nepoata sa să iasă din încăpere, îl 
observă cu atenţie pe bărbatul ce stătea în faţa lui şi, după ce 
rămase tăcut câteva clipe, ca şi cum astfel ar fi vrut să dea mai 
multă importanţă spuselor sale, începu: 

— Aseară, Sfatul bătrânilor a luat o hotărâre pe care 


vreau s-o transmiţi şefilor tăi... 


Amed Habaja făcu un mare efort ca să-şi păstreze înfăţişarea 
calmă, cu toate că îşi simţea inima bătând cu putere şi mâinile 
tremurând vizibil. 

— Noi, imohag-ii, suntem sătui să consideraţi teritoriul nostru 
o ladă de gunoi, bun doar să-l transformați în pistă de curse o 
dată pe an. Destulă vreme am răbdat, crezând că într-o zi vă 
veţi da seama că noi, cei ce trăim în acest colţ pierdut al lumii, 
merităm un pic de respect... Dar n-a fost aşa - clătină trist din 
cap. De fiecare dată v-aţi înţeles cu cei ce ne dispreţuiesc, ne 
urăsc şi ne exploatează, fără să ţineţi cont că pământul pe care- 
| străbateţi este al nostru, că ai noştri sunt copiii pe care-i 
omorâţi, ale noastre sunt animalele pe care le călcaţi... 

— Intotdeauna am căutat să vă despăgubim pentru 


daunele pe care vi le-am cauzat. 


— Cum? întrebă destul de agresiv bătrânul. Mituind nişte 
funcţionari? Ţi-am mai spus că asta nu ne foloseşte la nimic, 


fiindcă aceste recompense n-or să ajungă nicicând în mâinile 
celor păgubiţi. Şi unei mame ce şi-a pierdut fiul nu-i sunt de 
mare ajutor banii pe care-i oferiţi, nici măcar în cazul puţin 
probabil când aceşti bani ar ajunge la ea... Nu! clătină din cap 
hotărât. Aceste  aşa-zise despăgubiri ale voastre nu 
compensează răul pe care ni-l faceţi... 

— O să dăm dispoziţie ca de acum încolo cei afectaţi să 
primească personal... 

Bătrânul amenoka!/, cel mai mare conducător al triburilor 
tuarege din regiune, ridică mâna, împiedicându-l să continue cu 
nişte argumente pe care în mod evident nu era interesat să le 
audă. 

— Nu te obosi! îl rugă. Nu va mai fi niciun „de acum încolo”. 

— Ce vrei să spui cu asta? se alarmă celălalt. 


— Că Sfatul bătrânilor a luat o hotărâre, şi când imonhag-ii iau 
o decizie, nu mai dau înapoi... 

Din nou făcu o lungă pauză pentru a-şi sublinia spusele: 

— S-a terminat cu raliurile pe teritoriile noastre, conchise. 

— Care teritorii? 

— Acelea în care trăiesc comunităţi tuarege. 

— Bine, dar îţi dai seama ce spui? 

— Desigur. 

— Există comunităţi tuarege în cel puţin douăsprezece ţări 
africane. 

— Ştiu. 

Egipteanul nu putu să reacționeze; rămase cu gura căscată, 
incapabil să spună ceva. In cele din urmă îngăimă: 

— Vrei să-mi dai de înţeles că aţi hotărât să boicotaţi raliul în 
douăsprezece ţări? 


— Intocmai. 


— Dar nu puteţi face asta! protestă Amed Habaja. Sunt 


naţiuni libere, cu guverne independente, care iau propriile lor 
decizii. 

— Majoritatea sunt guverne corupte care nu ţin cont de 
interesele cetăţenilor lor. Dacă ei n-au fost în stare să înlăture 
această plagă, o s-o facem noi. Cu binele sau cu răul. 

— Dar nu e vorba de nicio plagă, zise egipteanul. Este vorba 
de o simplă competiţie sportivă. 

— Nu-mi veni cu chestiile astea, replică Gheparaul. Ţine cont 
că nu sunt un beduin ignorant pe care-l tratezi de obicei ca pe o 
cămilă. Cunosc foarte bine dictonul Mens sana în corpore sano şi 
ştiu că un asemenea concept nu s-ar 


putea aplica acestui tip de „competiţii sportive” pe care le 
sponsorizează organizaţia ta. Să goneşti prin deşert într-o 
maşină nu este un sport care să facă bine corpului şi cu atât mai 
puţin minţii. Oricât de sănătos ar fi corpul, mintea poate fi 
bolnavă. Şi, de fapt, s-a demonstrat că aşa este, fiindcă individul 
respectiv poate că e un adevărat atlet, dar e clar că-i paranoic. 
Şi nu există niciun aparat şi niciun fel de exerciţiu, oricât de 
dificil, capabil să transforme un creier bolnav într-unul sănătos. 

— Este vorba de un caz izolat şi mi se pare nedrept ca, din 
cauza unui imbecil, sute de nevinovaţi să suporte consecinţele. 

— Noi suntem cei ce suportăm consecinţele unor fapte care 
nici măcar nu ne interesează. Dacă vor să gonească, s- o facă la 
ei acasă. Dacă vor să omoare oameni, să-i omoare pe-ai lor. Să 
organizeze în Europa un circuit cât vor ei de complicat şi să-şi 
petreacă timpul izbindu-se de stânci, dar să nu mai apară pe- 
aici fluturându-ne pe la nas o asemenea risipă de bogăţie. 

— Şi cum ai de gând să împiedici asta? 


— Dând dispoziţie tuturor imohag-ilor, oricare ar fi tribul lor 
sau ţara unde locuiesc, să împiedice cu orice preţ trecerea 
maşinilor voastre, a motocicletelor şi camioanelor. 


— Ăsta mi se pare terorism. 


— Nu! Nicicum! Nu încerca să confunzi termenii. Teroristul 
este o fiinţă vicleană, care atacă pe la spate, ascunzându-se în 
anonimat. Ceea ce facem noi este o declaraţie de război, şi în 
acest război duşmanul nu se ascunde. Duşmanul este întregul 


popor tuareg. 
— Sunteţi dispuşi să ucideţi? 


— În toate războaiele mor oameni. 
— Şi sunteţi dispuşi să muriţi? 
— Tuaregii sunt întotdeauna dispuşi să moară. 


— Şi ce veţi face dacă veţi fi obligaţi să înfruntaţi armatele 
ţărilor în care locuiţi? 

— Dacă aceste armate vor lupta cu noi pentru a apăra 
interesele murdare ale unui pumn de străini care ne calcă în 
picioare, merită să luptăm. 

— Provocând un masacru? 


— Dacă, aşa cum s-ar părea, suntem condamnaţi la dispariţie, 
e mai bine s-o facem luptând cu vitejie, decât să ne stingem în 
tăcere. Pentru un tuareg, a muri cu onoare este cea mai mare 
cinste posibilă. 

— Şi ce se va întâmpla cu femeile, bătrânii şi copiii? 


— Dumnezeu va hotări. 
După câteva ore, când egipteanul le transmise cuvânt cu 


cuvânt mesajul lui Turti Al-Aidieri, atât imperturbabilul Alex 
Fawcett, cât şi neliniştitul Yves Clos reacționară ca şi cum ar fi 
primit o lovitură în frunte. 

— Glumeşti?! exclamă în cele din urmă Alex Fawcett cu glas 
răguşit. 

— Crezi că mi-aş pune în joc slujba glumind cu o problemă 
atât de serioasă? replică Amed Habaja pe un ton care nu mai 
lăsa loc nici unui dubiu. Aşa a spus şi aşa are de gând să facă. 

— Dar asta înseamnă... 


— Că trebuie să ne luăm catrafusele şi să plecăm în altă 
parte, sau riscăm să-i omoare pe concurenţi ca pe iepuri. 
— Nu putem să plecăm! 


— Zău? replică egipteanul. Ţine cont că un tuareg e în stare 
să împuşte un motociclist de la cinci sute de metri, iar apoi să 
dispară de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Şi cum poţi să-i 
împiedici? Punând câte un soldat în fiecare maşină, camion sau 
motocicletă? Mai sunt de parcurs şase mii de kilometri prin 
deşert şi la fiecare kilometru se poate ascunde un franctiror. 

Alex Fawcett se întoarse spre Yves Clos şi-l întrebă: 


— Câţi tuaregi crezi tu că sunt de aici până la Cairo? 
— Nu am nici cea mai vagă idee! recunoscu cel întrebat. 


Sute, poate mii. Dar nu cred că are vreo importanţă numărul 
lor. Sunt de-ajuns două duzini de fanatici dispuşi să 
îndeplinească ordinele Sfatului bătrânilor, pentru ca jumătate 
din concurenţii noştri să se întoarcă acasă între patru scându-ri. 

— O imagine scârbos de plastică! 


— Dacă vrei, o împodobesc cu o fundă, că oricum asta mi-e 
meseria, dar cred că în cazul ăsta demagogia nu serveşte la 
nimic. Dacă Fiii Vântului, care au fost stăpânii deşertului secole 
de-a rândul, îşi propun să-i vâneze, păi îi vânează chiar de-am 
sta noi în cap. 

— Jigodiile naibii! îţi dai seama cât riscăm? 


— Miliarde... 
— Şi toate astea pentru că unui tâmpit i-a venit să toarne 
ulei într-un puț. 


Blondul Yves Clos căută în buzunarul de la piept al cămăşii, îşi 
scoase pipa şi începu s-o umple, clătinând hotărât din cap: 

— Nu, îl contrazise. Asta a fost scânteia care a provocat 
explozia, dar nu cauza. Adevărata cauză este faptul că nu ne- 
am dat seama că am întins coarda prea mult. Mai devreme sau 
mai târziu, trebuia să se rupă. 

— Vrei să spui că noi suntem vinovaţi? 


— Ei trăiesc aici şi nu le trece prin minte să vină la Paris să ni 


se bage în suflet. Noi suntem cei care venim şi ne băgăm în 
sufletul lor în fiecare an, şi e clar că n-am ştiut s-o facem cu 
suficientă delicateţe. 

— Eşti de partea lor? 


— Una e să-i înţelegi şi alta e să fii de partea lor. Nu mă 
încântă ideea de a-mi pierde slujba, spuse francezul. lar dacă 
vrem să ne păstrăm slujba, cel mai bine ar fi să începem să 
căutăm soluţii, în loc să căutăm vinovaţi. 

— Ai vreo idee? 


— Deocamdată, nu. 


— Bine, spuse Alex Fawcett, luând un creion şi trasând o linie 
verticală pe o coală de hârtie. Prin urmare, ne înfruntăm cu 
două probleme total diferite - făcu o cruce în partea stângă a 
foii. Pe de o parte, avem şase ostatici pe care nu-i putem elibera 
deoarece nu putem oferi ceea ce ni se cere în schimb. Pe de altă 
parte, ne ameninţă o şleahtă de bandiți, care pune serios în 
pericol continuarea competiţiei de care depindem cu toţii - lovi 
de câteva ori cu pixul în partea dreaptă a foii. Bănuiesc că 
sunteţi de acord că n-ar trebui să ne împărţim forţele, ci să le 
concentrăm pentru ceea ce este cu adevărat important. 

— Lăsându-i pe nefericiţii ăştia în voia sorții? întrebă 


insistent egipteanul. 


— Aminteşte-ţi că „soarta” şi-au ales-o ei înşişi în momentul 
când au hotărât să participe la raliu. Niciodată n- am ascuns că 
există pericole serioase când călătoreşti prin locuri sălbatice: te 
poate înţepa un scorpion, te poate înghiţi nisipul, poţi să te îneci 
într-un râu sau să fii răpit de nişte bandiți. Niciodată nu i-am 
minţit şi, în fond, asta îi şi excită. 

— Eşti un cinic, îi spuse fără supărare Yves Clos. Şi, fără 
îndoială, cel mai neruşinat om pe care-l cunosc, mai neruşinat 
chiar decât mine. 

— Dacă n-aş fi fost aşa, de mult n-aş mai fi stat la masa asta, 
replică şeful securităţii. Şi nu uita că linia care separă cinismul 
de ipocrizie este mai subţire decât vor să creadă oamenii. 

— Asta-i adevărat. 


— Aş fi un ipocrit dacă aş declara că mă îngrijorează soarta 
celor şase neisprăviţi pe care nu cred că i-am văzut vreodată, 
când e în joc viitorul unei organizaţii ce reprezintă o parte 
importantă din viaţa mea şi pe care am ajutat-o să ajungă acolo 
unde este. În plus, nu intră în atribuţiile mele să-l prind pe 
Milosevic ca să-l predau unuia care vrea să-i taie o mână, şi 
probabil că pentru aşa ceva aş face puşcărie 

— Rupse creionul în două cu o mişcare bruscă. Să fim 


practici! spuse în încheiere. În ce mă priveşte, de problema 
sechestrului ar trebui să se ocupe autorităţile locale. 


— Autorităţile locale? se scandaliză Amed Habaja. Ce tot spui? 
Ştii foarte bine că „autorităţile locale” sunt o adunătură de 
imbecili neruşinaţi. _ 

— Şi eu ce vină am? protestă celălalt. li plătim ca să ne 
protejeze; iar dacă nu sunt capabili să ne apere, eu nu pot face 
nimic. 

— Cel puţin, lasă-l pe Nene Dupre să se ocupe de problema 
asta, spuse francezul. E un tip decent şi se pare că a stabilit o 
anumită legătură cu acest Gacel. 

Namila se gândi câteva clipe, aruncă creionul rupt în coşul de 
gunoi şi, în cele din urmă, dădu din cap afirmativ: 

— De acord! Voi lăsa problema în mâinile lui. Poate cheltui 
până într-un milion de franci, cu condiţia ca voi să vă gândiţi 
cum putem ieşi din cealaltă belea... Hai, la treabă! 

Se întoarse spre Amed Habaja şi-l întrebă: 


— Până unde estimezi tu că se întinde teritoriul aflat sub 
influenţa blestemaţilor de tuaregi? 

— Cel puţin până la frontiera cu Libia. 

— Nu mă înnebuni! 


— Departe de mine ideea asta. 


Uriaşul şef al securităţii se ridică în picioare, se apropie 


de harta uzată agăţată pe perete şi o studie cu atenţie: 


— Asta înseamnă că ar trebui să suspendăm toate etapele 
care traversează Nigerul. 
— Mă tem că da. 


— Fir-ar al dracului! 


— Poate că le-am putea face pe toate la un loc, protejaţi de 
armată, spuse Yves Clos. 

— Ai idee cât timp ne-ar lua asta? întrebă celălalt sec. Ar 
trebui să înaintăm ca o broascăţestoasă şi cu o nouă strategie, 
pentru care nu suntem pregătiţi. Am ajunge la Cairo cu o 
săptămână mai târziu. 

— Şi cel mai important e să se ajungă la Cairo la data 
stabilită, nu-i aşa? 

— Aşa cum spui. La data stabilită. Nicio zi înainte, nicio zi 
după. Şi, dacă se poate, la amiază, pentru ca toate telejurnalele 
de seară să ne dedice cât mai mult spaţiu posibil... 

— Va veni o vreme când persoanele importante se vor strădui 
să moară în momentele de maximă audienţă, zise blondul cu 
glas scăzut, muşcând cu furie muştiucul pipei. Devenim sclavii 
unei rate de audienţă de care trebuie să ţinem seama până şi 
când ne ducem la closet. 

— Ce diferenţă de preţ este între un anunţ la ora asta şi 


unul de dimineaţă? vru să ştie Fawcett. 
— În medie, seara costă cam de zece ori mai mult. 


— Păi, fără publicitatea asta nu suntem nimic, pentru că, în 
fond, pe cine dracu interesează că un fitecine de care n-a auzit 
în viaţa lui câştigă o etapă care se termină într-un colţ din Africa 
de care iarăşi n-a auzit? 

— Pe nimeni. 


— Exact. De aceea departamentul tău se străduieşte să 
creeze „necesitatea asta inutilă” şi se ocupă ca imaginile 
noastre să fie transmise când o grămadă de oameni plictisiţi 
stau în faţa televizoarelor, pentru că ei vor cumpăra produsele 


pe care le promovează clienţii noştri. 
Uriaşul făcu o pauză, după care adăugă: 


— Şi departamentul meu are grijă ca orarul să fie 
respectat cu stricteţe... Gata, la treabă! 


După ce colaboratorii săi părăsiră încăperea, Alex Fawcett 
aruncă o ultimă privire pe hartă, scoase din buzunar un telefon 
mobil, formă un număr şi ordonă sec: 

— Vino la mine în birou! 


Câteva minute mai târziu, un omuleţ cu o înfăţişare comună, 
îmbrăcat cu nişte pantaloni scurţi şi un tricou transpirat cu 
fotografia Madonnei şi plin de pete de grăsime, intră în cortul 
alb şi se aşeză la masa mare, acoperită de foi 


de hârtie. 

— Care-i problema? întrebă. 

Ascultă cu calm relatarea detaliată pe care i-o făcu englezul 
despre ultimele întâmplări şi întrebă din nou: 

— Şi ce trebuie să fac? 

— În primul rând, ocupă-te de ostatici, zise Fawcett. 
Chestiunea trebuie rezolvată, într-un mod sau altul, chiar 
săptămâna asta. 

— Intr-un mod sau altul? repetă interlocutorul său, 

accentuând fiecare cuvânt. 

— Exact. 

— Fără să conteze câţi vor muri? 

— Mi se fâlfâie câţi vor muri, spuse englezul, fără să schimbe 
tonul. In vremurile astea, morţii, oricine-ar fi ei, se uită imediat 


şi, până la urmă, rămân doar nişte date statistice. Nimeni n-o să 
uite însă aşa uşor că şase europeni nevinovaţi au fost 


sechestraţi de beduini în inima deşertului 

— Plescăi din limbă, iritat, şi adăugă: întotdeauna vor fi o 
mamă, o iubită, o soră ori un grup de prieteni sau vecini dispuşi 
să răscolească rahatul şi să ceară respectivelor guverne să-i 
elibereze imediat. Şi presa, de obicei, este foarte sensibilă când 
e vorba de asemenea probleme, fiindcă întotdeauna suferinţa 
altora lasă loc multor speculaţii. 


— Mi se pare normal ca familiile să fie îngrijorate, zise 
nou-venitul. Atât timp cât sunt în viaţă, există o speranţă. 


— Doar că pe mine nu mă interesează „speranţele” care se 
prelungesc mult timp după ce plecăm noi şi-l fac pe vreun ziarist 
care n-are de lucru să se apuce să pună metodele noastre sub 
semnul întrebării. Vreau ca toţi cei şase să se întoarcă acasă cât 
mai repede şi, dacă se poate, pe picioarele lor. 

Bruno Serafian, căruia toţi îi spuneau Mecanicul, cu toate că 
nimeni din organizaţie nu ştia ce repara de fapt, căci nimeni nu-l 
văzuse vreodată sub vreo maşină, se scărpină îndelung între 
picioare, ca şi când ar fi aşteptat ca tocmai de acolo să-i vină 
vreo idee, şi, în cele din urmă, mormăi aproape fără să-şi mişte 
buzele: 

— Nicio problemă! Care-i partea a doua? 


— Sfatul bătrânilor. Dar asta e o problemă de care aş vrea să 
te ocupi peste câteva luni, când lucrurile se vor linişti şi nimeni 
n-o să facă vreo legătură cu noi - şeful securităţii arătă spre 
harta plină de steguleţe şi spuse: îţi dai seama că, dacă anul 
viitor tuaregii vor continua cu ideea de a boicota competiţia, o 
să trebuiască s-o organizăm în Namibia, ceea ce nu mă încântă 
deloc... 

— Inţeleg. 


— Dar vreau să înţelegi şi că în chestia asta trebuie să fii 
foarte discret. Nu ne convine ca Sfatul bătrânilor să dispară aşa, 
ca prin farmec... Unii dintre membrii săi cei mai importanţi 
trebuie să fie înlocuiţi cu alţii, care să nu aibă nici cea mai mică 
intenţie să ne belească. 

— Evident! 


— Şi evident că „organizaţia” n-are nicio legătură cu toate 
astea. 
— Bineînţeles! 


— O să dau dispoziţie ca astăzi să ţi se transfere în cont un 
milion de dolari. Dacă ai nevoie de mai mulţi bani, nu trebuie 
decât să-mi ceri, şi cred că nu e cazul să te avertizez că discuţia 
asta n-a avut loc niciodată. 

— Cred că mă cunoşti de prea mulţi ani ca să mai fie cazul să- 
mi aminteşti asta. Pot să am încredere în pilotul elicopterului? 

— În niciun caz! 


11 


— Nu pot să vorbesc despre asta. 

— Nu poţi sau nu vrei? 

— Niciuna, nici alta. 

— De ce? 

— M-au avertizat în mod clar să n-o fac. 

— Fawcett? 

— Nu mai insista. 

— E obligaţia mea, şi cred că ţi-am făcut destule favoruri ca 
să nu mă refuzi acum şi să-mi dai o informaţie care bănuiesc că 
s-ar putea transforma într-o adevărată bombă. Raliul a fost 
întrerupt şi nimeni nu ştie exact pentru ce, iar flerul meu îmi 
spune că tu ai răspunsul la unele întrebări. Ce s-a întâmplat în 
ziua aceea? De ce te-ai întors şi ce s-a vorbit la întrunirea pe 


care-ai avut-o cu membrii organizaţiei? 
— Ascultă-mă cu atenţie, Hans, răspunse exasperat Gunter 


Meyer, pe tonul unuia care vrea să pună punct unei conversații 
ce nu duce la nimic bun. Eu sunt un pilot profesionist, care 
lucrează pentru un grup oficial ce sponsorizează organizaţia cu 
mari sume de bani. Dacă sponsorul meu îmi dă dispoziţie să nu 
vorbesc despre ceva, 


nu vorbesc, pentru că, dacă o fac, e foarte posibil să-mi 
pierd slujba. Şi eu din asta trăiesc. 


Hans Scholt tăcu, dând impresia că meditează asupra celor 
auzite şi a răspunsului pe care urma să-l dea şi, în cele din 
urmă, spuse pe un ton ameninţător: 

— Acum ascultă-mă tu, Gunter! Exact în acea zi şi pe acea 
rută au dispărut trei maşini despre care nu se mai ştie nimic. De 
fiecare dată când întreb de ele mi se răspunde în doi peri şi 
acum, dintr-odată, raliul se opreşte din cauza unor ameninţări 
teroriste. N-oi fi eu cel mai bun ziarist din lume, dar prost nu 
sunt şi de aceea bănuiesc că există o legătură între cele două 
chestii. Întotdeauna te-am ajutat, dar dacă de data asta nu-mi 
dai o mână de ajutor, te asigur că am să te urmăresc, şi dacă 
printr-o întâmplare ciudată vreuna din maşinile alea păţeşte 
ceva, te voi acuza în mod public de complicitate la un delict. 

— Nu încerca să-mi faci o porcărie, Hans! 


— Nu încerca să-mi faci tu mie una; spune-mi tot ce ştii şi te 
asigur că numele tău nu va apărea. Nimeni nu mă poate obliga 
să dezvălui care sunt sursele mele de informaţii, şi tu ştii asta. 
Dă-mi un indiciu şi am să merg pe urmele lui fără să te implic. 

Austriacul Gunter Meyer slobozi un oftat ce răsună ca un 


vaiet, se scărpină în ureche, trase o înjurătură şi apoi spuse 
printre dinţi: 

— E cel mai absurd lucru care mi s-a întâmplat vreodată! 
Când, după un sfert de oră, termina de povestit cu lux de 
amănunte cum fusese capturat de o familie de tuaregi lângă un 
puț pierdut din deşert şi cum fusese eliberat cu condiţia să se 
ducă să-i înştiinţeze de cele întâmplate pe organizatorii 
competiţiei, interlocutorul său scoase un fluierat lung de 
admiraţie: 


— Să mă bată Dumnezeu! exclamă. Asta-i o adevărată 
bombă! 
— Care ne poate exploda în mână... 


— Nu, dacă umblăm cu grijă. Tu n-o să fii implicat, iar pe mine 
nu mă îngrijorează măsurile de represiune pe care-ar putea să 
le ia împotriva mea, fiindcă am hotărât deja că ăsta va fi ultimul 
meu raliu african. Prea mult praf şi prea mult balamuc... Ai idee 
cine-i Marc Milosevic? 

Celălalt negă. 


— Mi-au interzis să mă apropii de el şi, din câte-am putut să- 
mi dau seama, îl supravegheau îndeaproape, deşi cred că nu i- 
au spus nimic, ca să n-o întindă. După cât se pare, preferă să-l 
ţină sub control. 

— Crezi că intenţionează să facă un schimb? 


— Nu, dar îmi imaginez că le convine să aibă la îndemână pe 
cineva pe care să arunce vina în cazul când tuaregii hotărăsc să- 
i lichideze pe ostatici. 

— Chiar crezi că or să-i omoare? 


— Păreau să vorbească serios, şi cu oameni aşa de fanatici în 
ce priveşte religia, legile şi obiceiurile nu se ştie niciodată... 

— Nu înţeleg ce legătură are asta cu întreruperea raliului, zise 
Hans Scholt, muşcându-şi gânditor buza de jos. Are vreo 
legătură? 

— Pe mine mă întrebi? replică celălalt. Eu nu sunt decât un 
mecanic care a învăţat să alerge într-o cursă şi până acum n-am 
văzut beduini decât cu coada ochiului, când treceam pe lângă 
taberele lor cu o sută la oră... 

Clătină din cap, dând de înţeles că nimic din ce se întâmplase 
nu avea legătură cu el: 

— Îmi sfârşesc ziua frânt de oboseală, fac revizia motocicletei, 
mănânc puţin şi prost, dorm agitat, mă trezesc în zori şi mă urc 
din nou pe motocicletă cu speranţa că n-o să-mi rup gâtul. Dacă 
o să ajung la Cairo între primii cinci, mă vor plăti ca să continui 
să concurez, dacă nu, va trebui să mă spetesc din nou în atelier 
- pufni. Restul nu mă interesează şi te rog un singur lucru: să nu 
mă bagi în 


povestea asta. 
— N-am să te bag. Ai cuvântul meu. 


Hans Scholt încă se mai gândea la un mod în care să-l 
abordeze responsabilul de relaţii publice al organizaţiei pentru a 
mai stoarce nişte informaţii fără să fie nevoie să menţioneze 
discuţia cu Gunter Meyer, când în tabără se răspândi zvonul că 
se găsise o rezolvare la problema amenințărilor teroriste. 

— O parte din traseu se va face cu avionul! 


Mulţi nu-şi putură ascunde tulburarea şi chiar stupefacţia. 
— Cu avionul? 


— Exact! 

— Există într-adevăr posibilitatea de a transporta o sută 
patruzeci de motociclete, o sută treizeci de maşini, şaizeci de 
camioane, opt elicoptere şi o mie patru sute de oameni cu 
avionul? 

— Aşa au spus. 

— Şi până unde? 

— Până la graniţa cu Libia, unde, după câte se pare, 

grupurile teroriste nu mai au nicio putere. 

— Sunt nebuni! 

— Aşa au fost întotdeauna. 

— Şi cât va costa asta? 

— Mai puţin de jumătate din cât vor câştiga din publicitatea 
suplimentară pe care o va face toată presa de pe glob acestei 
operaţiuni aeriene ieşite din comun. 


Hans Scholt fu puţin dezorientat, dar, când începu să-şi scrie 
cronica, văzu că era de două ori mai lungă decât cele transmise 


în zilele precedente şi cu mult mai interesantă. 

Asta însemna, în mod logic, că ziarele aveau să-i dedice mai 
mult spaţiu şi o mulţime de fotografii, probabil un titlu pe prima 
pagină, şi la fel aveau să facă majoritatea posturilor de radio şi 
televiziune. 

Fondurile unei competiţii sportive de asemenea anvergură 
depindeau de importanţa pe care i-o acorda presa, iar din acel 
moment raliul african devenea, mulţumită unor presupuşi 
terorişti, o senzaţională ştire de prima pagină. 

O asemenea reflectare în presă aveau doar izbucnirea unui 
război sau asasinarea unui lider politic important, ceea ce 
însemna că, oricâte milioane ar fi costat închirierea avioanelor 
pentru transportul participanţilor şi al vehiculelor, beneficiile pe 
care organizatorii urmau să le obţină depăşeau această sumă. 

Yves Clos, care avusese ideea de a închiria giganticele 
aparate Antonov 124 pentru transport, era foarte încântat, 


dar, în acelaşi timp, se simţea oarecum vinovat, fiindcă îşi 
dădea seama că efectivele de oameni şi mijloacele tehnice 
prevăzute depăşeau cu mult pe cele folosite în combaterea 
dezastrelor provocate de un uragan din America Centrală, de un 
cutremur din Turcia sau de foametea din Africa. 

Dacă s-ar fi efectuat cele douăzeci de zboruri programate 
pentru fiecare dintre cele trei avioane capabile să transporte 
peste o sută de mii de kilograme de alimente, jumătate din 
nenorociţii care muriseră de foame în ultimul timp în Somalia, 
Etiopia şi Sudan ar fi fost încă în viaţă; era însă clar că misiunile 
umanitare nu prezentau interes pentru firmele comerciale ce 
sponsorizau un „eveniment sportiv atât de important”. 

— Aşa e lumea, îi spusese în aceeaşi seară lui Nené Dupré, 
care devenise confidentul său. Recunosc că ceea ce urmează să 
facem e o neruşinată afişare a bogăției şi puterii într-un 
continent extrem de sărac, care abia reuşeşte să 
supravieţuiască cu minimul necesar; dar cine sunt eu ca să 
schimb regulile jocului? 

— Şi, după părerea ta, cine ar trebui să le schimbe? 


— Politicienii. 


— Ăia care se fotografiază cu tine la începutul competiţiei şi 


cu câştigătorii când li se înmânează premiile? 


— Ăia care se simt mândri când promulgă legi împotriva 
reclamelor la ţigări şi alcool, dar se fac că nu văd când maşinile 
noastre apar la televizor. 

— Ipocriţii? 


— Spune-le cum vrei, dar aminteşte-ţi vorba aia: „Legea 
merge înainte, şmecherii merg după ea”... Noi suntem 
şmecherii care profită de lipsurile legilor şi de aceea nimeni nu 
ne poate învinovăţi. În ziua când se va aproba ca pe fiecare sac 
cu orez trimis în lumea a treia să se lipească o reclamă lao 
marcă de ţigări, numărul celor care mor de inaniţie va scădea şi 
va creşte numărul celor răpuşi de cancer. Deocamdată această 
publicitate este interzisă, dar nu şi pentru maşinile noastre - 
ridică din umeri, dând de înţeles că a încheiat subiectul, apoi 
adăugă: Şi acum spune- mi cum te împaci cu bunul nostru 
prieten Gacel. 

— Cum ai vrea să mă împac? se miră pilotul la fel! Tuaregul 
ăsta nu-i dintre cei care-şi schimbă părerea şi, dacă nu i-l 
aducem pe Milosevic, se va ţine de cuvânt şi-i va ucide pe 
nenorociţii ăia. 

— Păi, de tine depinde să n-o facă. 


Tonul prietenului său, mai mult decât replica, îl îngrijoră 
pe Nene Dupre, care întrebă neliniştit: 
— Ce vrei să spui? 


— Că Fawcett a hotărât să te ocupi tu de problemă. Dacă 
reuşeşti să-i salvezi, bine, dacă nu, cu atât mai rău pentru ei. 


— Nu-ţi bate joc de mine! 
— În ultima vreme, toţi avem impresia că ceilalţi îşi bat 
joc de noi, dar nu-i deloc aşa. 


Aşa stau lucrurile, iar acum prioritatea este deplasarea cu 


avionul până la graniţa cu Libia, de unde ne rămâne timp să 
ajungem la Cairo la data prevăzută. Problemele secundare 
rămân în sarcina altora. În cazul ăsta, în sarcina ta. 
— Tu consideri vieţile acestor oameni o problemă secundară? 
— Aşa cum spune Fawcett, în orice război sunt şi morți. 


— Dar aici nu e vorba de niciun război. 


— Sigur că nu! Dar există sute de mici războaie cărora nu li se 
acordă nici măcar a zecea parte din spaţiul informativ care ni se 
dedică nouă şi, în ziua de azi, lucrurile sunt cu atât mai 
importante cu cât se vorbeşte mai mult despre ele. Asta ţi-o 
spune un expert în relaţii publice. 

— Mă cac în relaţiile tale publice. 


— Dragul meu, relaţiile publice sunt de obicei un morman de 
căcat atât de mare, încât ceea ce poţi adăuga tu nu-l va face să 
crească nici măcar cu un milimetru. 


— Eu refuz să iau parte la toată povestea asta. 


— Îmi pare rău pentru nefericiţii ăia, fiindcă tu erai ultima lor 
speranţă de salvare şi, dacă renunţi, ăia or să-i facă pateu - 
Yves Clos îşi puse mâna prietenos pe braţul pilotului şi adăugă: 
Nu-ţi cerem să faci minuni; vrem doar să faci ce-ţi stă în putere, 
şi eu cred că eşti singurul în stare să încerce. 

— Dar n-am nici cea mai mică experienţă de negociator! 
protestă celălalt. Singurul lucru pe care ştiu să-l fac e să pilotez 
un elicopter. 

— Experienţa nu este întotdeauna un lucru bun, dragă 
prietene, veni răspunsul calm. Experienţa este ceva ce-ţi umple 
geamantanul pe măsură ce înaintezi în viaţă şi care-ţi este de 
mare folos când te izbeşti de probleme cunoscute - blondul 
zâmbi ironic: Dar când înfrunţi situaţii care n-au nicio legătură 
cu toată experienţa ta dinainte, ca în cazul acesta, experienţa te 
încurcă la fel de tare ca două geamantane grele când trebuie 
să-ţi croieşti drum printr-o pădure virgină. In asemenea 
împrejurări, cel mai bine e să faci ce îţi dictează instinctul şi să 
uiţi tot ce-ai învăţat. 

— Frumos sfat! 


— Şi e şi pe gratis. Poartă-te firesc. Să nu ai idei 
preconcepute. Priveşte lucrurile dintr-un unghi diferit, 


înoată împotriva curentului şi, dacă nu reuşeşti, nu-ţi face 
probleme, fiindcă, după părerea mea, asta-i o bătălie pierdută 
din start. 

— Cum poţi vorbi cu atâta indiferenţă? întrebă Nene 


Dupre, care părea într-adevăr îndurerat. 


— Dând tot ce am mai rău în mine şi făcându-mi din asta o 
carapace, răspunse prietenul său cu voce obosită. La urma 
urmei, ce înseamnă cu adevărat aceste vieţi? Adineauri, când 
am terminat de calculat costul operaţiunii aeriene, mi-am dat 
seama de un amănunt foarte curios: în numai trei zile vom 
transporta o greutate de aproape opt milioane de kilograme la o 
distanţă de două mii de kilometri... Ce părere ai? Opt milioane 
de kilograme de alimente ar fi hrănit două sute de mii de copii 
flămânzi timp de trei luni, dar în loc să salvăm copii, ne folosim 
ingeniozitatea, capacitatea organizatorică şi milioanele de franci 
pentru ca o mână de idioţi să se omoare în Libia, când i-am 
putea lăsa să fie omorâţi în Niger. 

Făcu un semn de rămas-bun cu mâna în timp ce se 


îndepărta şi adăugă: 

— Gândeşte-te bine la ce ţi-am spus şi nu mă mai bate la 

cap cu soarta cretinilor ălora... 

După câţiva metri, se întoarse: 

— Era să uit! exclamă. Poţi folosi un milion de franci ca să-i 
salvezi. 

— Un milion de franci? se scandaliză celălalt. Atât de puţin 
preţuieşte viaţa acestor nenorociţi? 


— Este mai mult decât plăteşte asigurarea, dragul meu. 


Mult mai mult! 


Pilotul rămase uluit şi, în cele din urmă, se aşeză pe scara 
elicopterului, locul său preferat, de unde privi acel du-te- vino de 
piloţi, mecanici şi personal auxiliar, ce se străduiau să 
pregătească totul pentru a încărca primul avion, care urma să 
sosească în zori. 

Din acel moment, totul deveni o forfotă nebună de oameni şi 
maşini, iar Nene Dupre înţelese imediat că trebuia să rezolve 
singur o problemă căreia nu ştia cum să-i facă faţă. 

Încercă să-şi imagineze ce gânduri le-ar fi trecut prin cap 
ostaticilor dacă ar fi ştiut că lumea nu se preocupa deloc să-i 
elibereze şi că soarta lor depindea de hotărârile unui om a cărui 
minte părea că se golise complet. 

Răspunderea care-i căzuse dintr-odată pe umeri îl copleşise 
într-atât, încât nu mai era în stare să gândească, şi în adâncul 
sufletului era convins că, oricât de mult s-ar fi străduit, nu putea 
găsi o soluţie rezonabilă. 

— Pe de o parte, un tuareg intransigent, murmură pentru 


sine. Pe de alta, nişte canalii care s-au spălat pe mâini de 
toată afacerea asta... Şi eu, la mijloc. 

Aşa cum remarcase Yves Clos, experienţa nu i-ar fi folosit la 
nimic, pentru că avea de-a face cu o situaţie deosebită, pe care 
nici cel mai încercat pilot de elicopter n-o înfruntase vreodată. 

După părerea lui, Yves Clos se schimbase mult în ultimele 


zile. 


După aproape douăzeci de ani de colaborare entuziastă chiar 
şi în cele mai grele împrejurări, pentru prima oară îl vedea pe 
tovarăşul său indiferent şi sceptic, ca şi cum deodată paharul 
răbdării se umpluse ochi şi începuse să nu-i mai pese de ceea ce 
se întâmpla cu raliul şi cu cei ce luau parte la el. 

Şi adevărul e că avea dreptate să se plângă. 


Nene Dupre îşi amintea perfect imaginile teribile în care un 
mic grup de piloţi de elicopter făcea eforturi disperate ca să 
salveze sute de mii de oameni în timpul teribilelor inundaţii din 
Mozambic, şi îi rămăseseră întipărite pe retină scenele în care 
copiii şi femeile cădeau în apă aşa cum cad fructele coapte 


dintr-un pom, după ce zile întregi stătuseră cocoţaţi în copaci. 
Timp de două săptămâni, cele şase elicoptere închiriate de 


la o companie particulară din Africa de Sud la preţul 
scandalos de trei mii de dolari ora de zbor încercară să salveze 
cât mai multe vieţi cu putinţă, şi chiar şi ordinul religios 
Hermanas de la Caridad se văzu nevoit să plătească douăzeci şi 
cinci de mii de dolari pentru ca piloţii să accepte să evacueze 
bolnavii din spitale. 

Şase elicoptere a trei mii de dolari ora de zbor, iar 
organizatorii raliului aveau acelaşi număr de aparate, însă mult 
mai moderne şi mai eficiente, pe care le foloseau aproape 
exclusiv pentru a căuta maşinile pierdute sau pentru a le pune 
la dispoziţia ziariştilor cât timp doreau aceştia. 

Mai târziu, mult mai târziu, când numărul victimelor din 
Mozambic ajunsese la câteva mii, autorităţile din diferite ţări ale 
lumii au început să se mobilizeze şi să trimită ajutoare care au 
ajuns abia după zece zile, deşi se ştia că un Antonov 

124 ar fi putut transporta cincizeci de elicoptere noi în mai 
puţin de patruzeci şi opt de ore din inima Europei până la locul 
catastrofei. 

Yves Clos rezolvase cât ai clipi o problemă care, în alte 
împrejurări, dusese la moartea a mii de oameni, fiindcă atunci 
nimeni nu pusese atâta zel ca francezul ce încerca să salveze 
prestigiul unei simple competiţii sportive. 


Nene Dupre înţelegea că, pentru prietenul său, succesul 
înregistrat nu era nicidecum un motiv de mândrie, ci un prilej de 
reflecţie şi chiar de amărăciune. 

Yves Clos păru să-şi dea seama deodată că îşi irosise cei mai 
frumoşi ani făcând o muncă fără sens, într-o lume care inversa 
toate valorile şi unde ceea ce era superfluu devenea esenţial, în 
timp ce esenţialul rămânea întotdeauna în plan secundar. 

Aşa era viaţa, şi majoritatea oamenilor o acceptau, de aceea 
nu era nimic ciudat când cineva sensibil ca francezul cădea într- 
o profundă depresie, descoperind că devenise promotorul unui 
fel atât de josnic de a o înţelege. 

Yves Clos privise la televizor aceleaşi imagini pe care le 
văzuse Nene Dupre şi nu făcuse nimic. Nu simţise nevoia să 
salveze vieţile acelor oameni sau să se folosească de 


nenumăratele sale relaţii pentru a organiza un „pod aerian” 
asemănător cu cel pe care îl organiza acum; iar când, singur, 
avea să se gândească la cât de delăsător fusese, fantomele 
acelor nefericiţi aveau să vină să-l întrebe de ce nu se agitase 
pentru ei aşa cum făcuse pentru o mână de motociclişti idioţi. 

— Nu mi-ar plăcea să fiu în pielea lui, murmură, apoi îşi 
sprijini capul de spătarul scaunului şi aţipi... Dar nici într-a 


mea nu-mi place să fiu... 


Când soarele se înălţă pe cer, bătându-i drept în faţă şi 
făcându-l să transpire, deschise ochii, mormăi nemulţumit, 
întinse mâna spre micul frigider şi scoase o bere. 

— Îmi faci cinste? 


Deschise ochii, clipind des din cauza luminii, şi privi la 
necunoscutul ce stătea pe un scaun pliant caraghios, apărându- 
se de soare cu o umbrelă colorată, la fel de caraghioasă. 

li întinse cutia cu bere, căută alta şi, după o sorbitură lungă, 
întrebă: 

— Cine eşti şi ce faci aici? Semeni cu unul din personajele 
absurde ale lui Fellini. 

— Mă numesc Hans Scholt, lucrez pentru o agenţie de ştiri 
germană şi aş vrea să-ţi pun câteva întrebări. 

Pilotul se ridică, se trase îndărăt la umbră şi întrebă neliniştit: 

— Ce fel de întrebări? 


Celălalt îi arătă nişte foi pe care le ţinea în mână: 

— În primul rând, de ce elicopterul şi camionul tău sunt 
singurele care nu figurează pe lista de îmbarcare? 

— Sigur nu figurează? 

— Sigur. Am întrebat şi mi s-a confirmat că nu zbori în 

Libia deoarece rămâi aici într-o „misiune de recuperare”. Ce 


recuperezi? 


— Bănuiesc că lucrurile pe care le vor uita, spuse Nene 


Dupre, încercând să nu se angajeze prea mult. 


— Şi vrei să le duci cu elicopterul până în Libia? întrebă 
celălalt, vădit ironic. E un zbor destul de lung pentru un 
asemenea aparat, nu crezi? 

— Da, un pic cam lung, sigur, dar eu fac ce mi se cere. 


Ziaristul zâmbi uşor, aprobă de câteva ori din cap şi apoi 
spuse: 


— Şi ieri ţi-au cerut să încarci în rabla asta apă, alimente, 
îmbrăcăminte şi medicamente şi să decolezi în zori. 
— Aşa e. 


— Şi unde le-ai dus? Ştiu că te-ai întors cu elicopterul gol. 
— Le-am dus la cei rămaşi pe-aici. 


— La cei rămaşi în mijlocul deşertului? se prefăcu mirat 
celălalt, care părea că se joacă cu interlocutorul său de-a 
şoarecele şi pisica. Şi nu era mai normal şi mai practic să-i aduci 
pe nefericiţii ăia în tabără, în loc să-i laşi să se deshidrateze pe 
căldura asta? 

— Aşa e, doar că nu voiau să-şi abandoneze maşinile. 


— În ciuda amenințărilor teroriste din cauza cărora s-au 

suspendat câteva etape ale raliului? austriacul clătină din cap, 
păstrându-şi zâmbetul ironic. Sper că nu mă consideri atât de 
tâmpit încât să cred că organizaţia pune în pericol vieţile a şase 
oameni şi nu le trimite un camion-atelier din acelea care rezolvă 
toate problemele mecanice cât ai clipi. 

— Şi ce-ai vrea să-ţi spun? 

— Adevărul. 

— Nu ştiu despre ce adevăr îmi vorbeşti. 


— Despre adevărul gol-goluţ, răspunse celălalt, arătându- | 


aproape acuzator cu degetul. Un adevăr care mă face să cred că 
maşinile sunt în perfectă stare de funcţionare, dar că ocupanţii 
lor au probleme. 

Nene Dupre făcu o pauză înainte de a răspunde. Îşi termină 
berea, aruncă ambalajul în vechea cutie de carton care ţinea loc 
de coş de gunoi şi apoi spuse printre dinţi, fără chef, făcând un 
efort să-şi păstreze calmul: 

_ — Cum ţi-am mai spus, eu fac doar ce mi se comandă. 
Intrebările astea ar trebui să i le pui lui Yves Clos sau, mai bine, 
şefului securităţii, Alex Fawcett. 

— N-au vrut să mă primească, motivând că sunt foarte prinşi 
cu treaba asta cu podul aerian. 

— lmi pare rău pentru tine, pentru că, oficial, ei sunt singurii 
autorizaţi să răspundă la astfel de întrebări. 


— Dar, vezi, eu nu caut răspunsuri autorizate, ci adevărate, 
răspunse Hans Scholt cu un calm desăvârşit. Am constatat că 
lipsesc trei maşini, şi asupra acestui fapt s-ar părea că s-a 
aşternut tăcerea, deoarece nici mecanicii, nici prietenii, nici 
familiile n-au nici cea mai vagă idee unde se află - arătă din nou 
cu degetul spre Nene Dupre. S-ar părea că tu eşti singurul care 
le-a dus apă şi mâncare, dar nu te- ai întors cu vreunul dintre ei 
ca să luaţi piese de schimb... 

— Ti-am mai spus că n-au vrut să vină. 


— lartă-mă că îndrăznesc să-ţi spun, dar am impresia că- mi 
ascunzi ceva - austriacul plescăi din limbă şi clătină din cap, ca 
şi cum toată povestea i s-ar fi părut foarte complicată. Şi, pe 
deasupra, acum te lasă în „ariergardă”... De ce? Ce mister se 
ascunde în spatele acestei afaceri? 

Nene Dupre, care înţelesese de la început jocul 
interlocutorului său, obosit să se tot învârtească în jurul cozii, 
hotări să treacă direct la subiect. 

— Hai să lăsăm prostiile! zise morocănos. Dacă-mi spui 


tot ce ştii, îţi spun tot ce ştiu... 
— De acord, se învoi celălalt. Se zvoneşte că pe cei şase piloţi 


i-au răpit tuaregii... Adevărat? 
— Adevărat. 


— Şi se pare că cer o recompensă foarte specială... 

Adevărat? 

— Adevărat. 

— Ce anume cer? 

— O mână. 

— Bine! începem să ne înţelegem. Şi ce rol ai tu în toată 

povestea asta? 

— Trebuie să încerc să-i eliberez cu orice preţ. Bineînţeles, 
fără să le dau tuaregilor mâna aia. 

Austriacului părea că nu-i vine a crede. Cu un gest larg, arătă 
tabăra cu sute de maşini şi peste o mie de oameni aflaţi într-o 
continuă mişcare şi întrebă indignat: 

— Tu singur? 

— Singur-singurel. 

— Şi toţi oamenii ăştia? 

— Au altceva de făcut. 

— Înţeleg... 

Ziaristul rămase un timp pe gânduri, se uită cu atenţie la 
bărbatul din elicopter, încercând parcă să-i ghicească gândurile, 
iar în cele din urmă întrebă: 

— Crezi că vei mai veni şi la anul? 

— Cred că nu, răspunse celălalt sincer. Cred că, orice s-ar 
întâmpla, eu am terminat cu raliurile africane. Am văzut destule 


lucruri care nu-mi plac. 


— Am să-ţi mai arăt câteva. 


Hans Scholt căută într-o servietă de piele pe care-o avea 
la picioare, scoase un plic gros şi i-l întinse. 


— Vită-te la fotografiile astea, spuse. Le-am făcut într-o 
tabără la vreo treizeci de kilometri de aici. După cum vezi, sunt 
zeci de copii fără picioare, fără braţe... Unii nu au nici mâini, nici 
picioare. Crede-mă, când i-am văzut mi s-a rupt sufletul. 

Nene Dupre privi fotografiile şocante şi-şi încreţi fruntea, 


îngrozit. 
— Nu mă miră! recunoscu. Sunt teribile. 


— Înspăimântătoare, aş spune, zise austriacul. Dar şi mai 
înspăimântător mi se pare să mergi acolo şi să vezi nu numai că 
sunt mutilaţi, ci că sunt şi flămânzi şi abandonaţi. Dacă n-ar 
exista o mână de misionari care fac pe dracu-n patru ca s-o 
scoată la capăt, majoritatea ar fi murit de mult. 

— Şi ce legătură are asta cu tuaregii sau cu ostaticii? 


— Trei dintre mărcile de automobile care sponsorizează raliul 
fabrică şi arme, iar una este specializată în acest tip de mine 
care omoară sau mutilează în fiecare an mii de copii, nu numai 
în Africa, ci în toată lumea... înţelegi la ce mă refer? 

— Incerc să-mi fac o idee. 


— Atunci, o să-ţi mai dau nişte amănunte, în timp ce noi, 
austriecii, suntem acuzaţi de rasism, amintindu-ni-se că am fost 
leagănul nazismului şi prima ţară din Europa modernă care a 
permis ca extrema dreaptă să ajungă la putere, există alte ţări 
europene, chipurile liberale, ce dovedesc că sunt mult mai 
rasiste decât noi. 

— Asta este o afirmaţie foarte dură. 


— Dar reflectă realitatea. Voi, francezii, cu libertatea, 
egalitatea şi fraternitatea voastră, voi, care vă mândriţi cu un 
guvern de stânga din cele mai progresiste, n-ar trebui să 
permiteţi ca o grămadă de concetăţeni de-ai voştri să se 


îmbogăţească organizând asemenea competiţii fasciste. 
— Recunosc că în privinţa asta ai dreptate. 


— O asemenea demonstraţie de abundență în faţa unor copii 
ce nu au nici măcar un scaun cu rotile care să compenseze lipsa 
picioarelor smulse de o mină sau de un obuz fabricate chiar de 
mărcile astea de automobile e o dovadă de prost-gust, dar şi de 
dispreţ faţă de cei ce s-au născut dincolo de graniţele noastre. 

— Niciodată n-am văzut lucrurile în felul ăsta. 


— Păi, cred că e momentul ca cineva să vadă lucrurile aşa 
cum sunt în realitate. Adesea se fac glume, spunându-se că 
raliul e un circ, dar, la drept vorbind, nu este un circ 


nevinovat cu clovni şi acrobaţi, ci un adevărat circ roman, 
unde împărații au fost înlocuiţi cu camerele de televiziune, leii 
care rag cu maşinile care gonesc, gladiatorii cu piloţii ce- şi riscă 
viaţa luându-se la întrecere pentru a vedea cine-i mai 
inconştient, iar „creştinii” cu sărmanii băştinaşi pe care, din 
când în când, îi calcă vreo maşină. Spectacolul e inuman, dar 
colorat şi strălucitor, de aceea este privit în fiecare an de 
milioane de telespectatori, cărora nici măcar nu le trece prin cap 
că astfel lasă să iasă la iveală micul fascist pe care toţi îl avem 
în noi. 

— Presupun că exagerezi, replică Nene Dupre cu un zâmbet 
uşor amar. Dar, după atâţia ani la datorie, trebuie să recunosc 
că există un strop de adevăr în tot ce spui... 

Îşi făcu vânt cu şapca de căpitan de navă, murdară şi 
decolorată, pe care obişnuia să o poarte când zbura. 

— Ceea ce a început ca o romantică aventură a unor trăsniţi 
dornici de noi emoţii s-a transformat cu timpul într-o afacere 
murdară care, pe zi ce trece, pretinde tot mai mult, şi nimeni nu 
poate prezice unde va ajunge... 


12 
Când se lumină de ziuă, Gacel şi Suleiman adunară cămilele, 


ca să le ducă la locul unde aterizase elicopterul şi să transporte 
apa şi alimentele la loc sigur, în peşteră. Legară bine fiecare 


pachet, fiindcă ştiau că deplasarea micii caravane prin munţii 
sălbatici le va pricinui nenumărate probleme şi neplăceri, apoi 
se aşezară în acelaşi loc unde tuaregul şi Nene Dupre stătuseră 
cu o zi înainte şi, după ce- şi făcură un ceai fierbinte şi mâncară 
puţin, priviră nesfârşita întindere ce reverbera la orizont, sub 
razele necruțătoare ale soarelui. 

— Ce-ai să faci acum? întrebă într-un târziu Suleiman, pe 


tonul unuia care a acceptat deja drept bună orice hotărâre. 

— Încă mă mai gândesc... răspunse sincer Gacel. 

— Soluţia pe care ne-o propune băiatul ăsta poate că e cea 
mai potrivită. 

— Poate... Dar asta ar însemna să lăsăm nişte străini să 

ne rezolve problemele. 

— Şi ce altceva am putea face? 

— Să ne purtăm ca nişte adevăraţi imohagi. 

— De când mă ştiu ne-am purtat ca nişte adevăraţi 

imohagi, şi uite unde am ajuns. În lumea care începe 

dincolo de această întindere, toţi depind unii de alţii. Poate că 
a sosit momentul să învăţăm de la ei. 

— Nu-mi place lumea aceea, murmură anevoie Gacel. 

— Nici mie, recunoscu fratele său. Dar este clar că lumea în 
care ne-a venit rândul să krăim n-are nicio legătură cu cea a 
strămoşilor noştri, care rătăceau la voia întâmplării, păstorind şi 
luptând, dar liberi şi independenţi ca nişte stăpâni incontestabili 
ai deşertului. Noi suntem obligaţi să ne ascundem într-un 
ungher mizerabil - şi nici măcar aici nu suntem lăsaţi să trăim în 
pace. 

— Dar suntem în continuare tuaregi. 


— Un tuareg obligat să fugă veşnic nu e tuareg, nu e nimic. 


Eu de mult timp visez să plec de aici, să cunosc o fată frumoasă 
şi să-mi întemeiez propria familie, ca să scap o dată pentru 
totdeauna de povara de a fi fiul cui sunt. 

— Poţi s-o faci când vrei. Doar eu îi port numele. 


— Şi eu sunt sânge din sângele lui - Suleiman făcu un gest 
amplu, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă imensitatea întinderii ce 
se deschidea în faţa lor. Vin vremuri grele, murmură. Şi chiar în 
cazul puţin probabil că toată povestea asta se va termina cu 
bine, e clar că niciodată nu vom mai fi în siguranţă lângă put. 
Ce-o să facem atunci? 

— „Războinicul care nu se concentrează, gândindu-se la 


ce va face după bătălie, o va pierde, iar drumeţul care nu se 
concentrează, gândindu-se la ce va face la sfârşitul călătoriei, 
niciodată nu va ajunge la capăt”, spuse Gacel, citând o 
cunoscută maximă sahariană. Să ne concentrăm asupra a ceea 
ce avem de făcut şi să lăsăm viitorul în mâinile lui Allah. 

La puţin timp după aceea, porniră pe drumul de întoarcere 
spre peşteră, dar de data asta se văzură obligaţi să facă un ocol, 
pentru ca animalele să meargă mereu pe teren pietros, evitând 
locurile nisipoase, unde ar fi putut lăsa urme. 

Beduinii ştiau din experienţă că o piatră răsturnată, un salcâm 
cu ramuri rupte, un lăstar ros sau cea mai mică urmă de 
excremente erau de-ajuns pentru ca un bun cercetaş să 
găsească o urmă - şi în adâncul sufletului, Gacel era convins că 
mai devreme sau mai târziu cineva o să încerce să-i elibereze pe 
ostatici cu forţa. 

Singurul lor atu pe care contau în momentul când s-ar fi 
înfruntat cu nişte duşmani puternici era să menţină perfect 
ascunsă Peştera Gazelei. Din această cauză, drumul de 
întoarcere a fost una dintre cele mai lente, neplăcute şi dificile 
călătorii de care îşi aminteau cei doi fraţi. 

Se ştia că un cal putea sfărâma pietrele cu copitele, 


lăsând urme de neşters, pe când copitele dromaderilor, ca 
nişte pernuţe, ridicau doar pietrele, ce reveneau îndată la locul 
lor, şi rareori reuşeau să le spargă. 

Ca să nu laşi nicio urmă trebuia să fii foarte atent la fiecare 
pas şi, cu toate că se simțeau destul de mulţumiţi de treaba 


făcută, după ce ajunseră la destinaţie Gacel dormi neliniştit, la 
gândul că animalele păşteau destul de aproape de intrarea în 
adăpost. 

Mai erau două ore până când prima geană de lumină urma să 
mijească la orizont, şi el era deja în picioare, gata să înceapă 
călătoria de întoarcere, de astă dată cu tânărul italian. 

După ce-şi luă rămas-bun de la mama şi de la fraţii săi cu 
gândul că poate n-o să-i mai vadă niciodată, adună cămilele şi 
porni la drum fără să se oprească nicio clipă, până când o timidă 
rază de soare apăru la orizont; atunci se întoarse şi tăie cureaua 
care-l ţinea legat pe Pino Ferrara de coada ultimului animal. 

— De acum încolo n-am de gând să te mai păzesc, spuse şi 
făcu un gest larg cu mâna, arătând pustiul labirint de stânci 
negre ce se întindea în jurul lor. Dar nu uita că toată apa pe 
care-o avem e la mine. Dacă-ţi trece prin cap să fugi, te asigur 
că te aşteaptă cea mai groaznică moarte. 


— Nu-s tâmpit, răspunse acru celălalt. Cunosc destul de bine 
deşertul ca să ştiu ce risc. Tot ce vreau e să ajung cât mai 
repede la maşină şi să vorbesc cu tata. 

— Sper să facă ce-i spui, altfel îţi prezic un viitor negru... 
Continuară să înainteze repede până când soarele începu să 
ardă ca plumbul topit. Atunci tuaregul căută umbra unei ieşituri 
de stâncă sub care obligă animalele să îngenuncheze, în timp ce 
italianul se trânti într-un colţ şi aţipi. 

Pantofii săi scumpi, gândiţi pentru a conduce o maşină şi nu 
pentru a merge atâtea ore pe pietrele ascuţite ce tăiau ca nişte 
cuțite, se făcuseră ferfeniţă şi, în cele trei ocazii când a încercat 
să continue călătoria pe spinarea unui dromader ciufut, a fost 
cât pe ce să-şi rupă gâtul. 

Intr-adevăr, nu era uşor să-ţi menţii echilibrul într-o fragilă şa 
beduină, în timp ce nărăvaşul animal înainta pe un teren atât de 
sălbatic şi muntos, căci se legăna ca o bărcuţă pe furtună, şi 
doar cine şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă cocoţat pe 
o asemenea cocoaşă ştia cum să- şi adapteze ritmul la 
incomodul ritm al cămilei. 

Nefericitul Pino Ferrara trăise ultimele zile într-un coşmar 
insuportabil, încât uneori refuza să creadă că ceea ce se 
întâmpla putea fi altceva decât un vis. 


Niciodată nu s-a considerat un laş, căci dacă ar fi fost aşa, nici 
măcar nu i-ar fi trecut prin minte să participe la o aventură atât 
de dificilă - dar faptul că îl ţinuseră cu mâinile legate ore întregi 
fusese pentru el o grea lovitură, de pe urma căreia nu reuşea 
să-şi revină. 

Senzaţia de neputinţă care-i copleşise sufletul când, dintr- 
odată, îşi dăduse seama că nu mai e stăpân pe acţiunile sale şi 
că, având mâinile legate la spate, nu putea face nici măcar un 
lucru atât de simplu ca acela de a-şi deschide şliţul, fiind obligat 
să urineze în pantaloni, părea că-l transportase brusc într-o 
lume foarte diferită, unde devenise pe deplin conştient de 
vulnerabilitatea sa. 

Anumite persoane sunt afectate de claustrofobie şi vertij până 
la limite aproape iraționale, ajungând chiar în pragul isteriei, iar 
în zilele acelea Pino Ferrara descoperise că a fi legat îi producea 
o senzaţie asemănătoare cu aceea pe care ar fi încercat-o dacă 
s-ar fi aflat pe marginea unei prăpăstii. 

In rarele momente când îşi recupera luciditatea, îşi repeta că, 
fără îndoială, era vorba de o obsesie nejustificată, dar numai 
gândul că ar putea fi legat din nou îi dădea fiori. 

La rândul său, Gacel Sayah, rezemat de peretele negru de 
stâncă, cu arma pregătită şi cu urechea atentă la tot ce se 
petrecea în jur, se uita cufundat în gânduri la tinerelul cu 


trăsături delicate şi pielea albă şi se întreba din ce motiv 
absurd se afla în acel loc îndepărtat şi ce şanse de supravieţuire 
avea dacă l-ar fi lăsat singur. 

Cu toate că adormise la umbră, se vedea cum transpiraţia îi 
curgea şiroaie pe corp, ceea ce demonstra că, deşi nu se mişca, 
pierdea mai mult lichid decât ar fi pierdut un beduin mergând în 
pas întins sub un soare dogoritor. 

Asta însemna că pe acele meleaguri ar fi fost cu siguranţă 
condamnat la moarte în scurtă vreme. 

Ca să poată merge la amiază pe nisip sau prin munţii din 
Tenere, un bărbat cu o constituţie fizică şi cu obiceiurile 
italianului ar fi trebuit să bea câtă apă ar fi putut duce, de 
aceea, cum cel mai apropiat puț se afla la patru zile de mers, 
nici măcar dacă s-ar fi dus direct acolo în marş forţat n-ar fi avut 
nici cea mai mică posibilitate să ajungă înainte de a se 
deshidrata. 


Când, după vreo oră, tuaregul văzu că însoţitorul său începea 
să deschidă gura ca un peşte pe uscat, încercând disperat să 
facă aerul să-i ajungă la plămâni, îl trezi atingându-l uşor şi-i 
întinse un ibric cu apă. 

— Linişteşte-te şi bea încet!... îl sfătui. E mai rău dacă intri în 
panică. 

Celălalt îi urmă sfatul şi, după ce sorbi ultima picătură de 


apă, oftă din greu la gândul că scăpase de infern. 


— Niciodată n-am să înţeleg cum reuşeşte cineva să 
supravieţuiască într-un loc ca ăsta, murmură. Niciodată! 

— Nimeni, niciodată nu reuşeşte să supravieţuiască într-un loc 
ca ăsta, spuse Gacel zâmbind uşor. Nici măcar tuaregii, care se 
presupune că sunt obişnuiţi. De aceea, când te vei întoarce în 
ţara ta, dacă te vei întoarce, ar trebui să-i sfătuieşti pe toţi să nu 
mai accepte riscul uneia dintre cele mai cumplite morţi, făcând 
jocul unor şarlatani care profită de ei, aşa cum profită şi de noi. 
Fără atâţia tâmpiţi care să accepte o provocare la fel de 
tâmpită, n-ar mai fi raliuri. 

— Mă faci tâmpit? 


— Mă refer la competiţie. Nu crezi că e o tâmpenie ca la 
vârsta ta, când ai putea să te bucuri de iahtul tatălui tău şi de 
compania unei fete frumoase, diferenţa între a muri sau a trăi să 
depindă de un ibric cu apă şi de bunăvoința mea? 

— Nu totul în viaţă se rezumă la iahturi şi fete frumoase. 


— Asta o spui tu, care te-ai bucurat dintotdeauna de iahturi şi 
de fete frumoase. Dar dacă renunţi la toate astea, nu în 
favoarea celorlalţi, ci pur şi simplu pentru plăcerea de a 
experimenta noi emoţii, e ca şi când ai renunţa la paradis dintr- 
o curiozitate bolnăvicioasă, ca să vezi cât se suferă în 


iad. Şi dacă ai face asta, s-ar putea ca Allah să te 
pedepsească lăsându-te pe veci în iad... 

Imohag-ul făcu o scurtă pauză, clătină de câteva ori din cap 
gânditor şi adăugă: 

— Poate că, dacă în loc să muriţi, aţi sta aici un an, să suferiţi 
de foame, de sete, de căldură şi de oboseală, exact la limita 


dintre viaţă şi moarte, aţi învăţa ce este adevărata suferinţă şi 
aţi fi în măsură să le-o spuneţi şi imbecililor care gonesc pe aici. 
— Eu am învăţat deja lecţia. 


— Mă tem că nu chiar de tot. Mă tem că mai ai multe de 
învăţat. Şi acum, ar fi bine să pornim la drum, fiindcă vreau să 
ajung la puț înainte să se lumineze de ziuă. 

A fost un drum lung şi o noapte interminabilă în timpul căreia 
italianul mulţumi din Suflet că lăsaseră în urmă munţii şi 
intraseră în erg12, deoarece odată cu înserarea, când nisipul 
începu să se răcească, putu să-şi scoată pantofii rupţi, care îl 
deranjau, şi să meargă desculţ, cu riscul de a călca pe un 
scorpion. 

Ultimii kilometri îi făcu aproape târându-şi picioarele 


însângerate, ce păreau să cântărească mai mult decât restul 


12 În deşerturile de nisip, vastă întindere acoperită de dune. 


corpului, şi când, în sfârşit, se prăbuşi în cortul cel mare, avu 
senzaţia că se scufundă într-un abis fără fund. 
Gacel îl lăsă să se odihnească, în timp ce umplu ochi 


jgheabul pentru adăpat animalele. 


Lăsă o parte din animale să bea, convins că stomacurile lor 
erau în stare să digere uleiul fără să se îmbolnăvească, şi 
oricum nu mai conta dacă mureau de sete sau otrăvite, iar apoi 
făcu o baie reconfortantă, prima după mult timp. 

Când în cele din urmă hotărî să-l trezească pe băiat, îi arătă 
puţul cu o mişcare a capului. 

— Poţi să te răcoreşti - spuse. O să-ţi facă bine, dar încearcă 
să nu înghiţi apă. 

— Prefer să-l sun mai întâi pe tata. 


— Cum doreşti. 


Pino Ferrara se duse la maşină, scoase o valijoară grea şi, 
după ce întinse un fel de mică antenă parabolică, o îndreptă 


spre nord şi verifică o serie de parametri, sub privirea atentă a 
beduinului, căruia toate acele lucruri i se păreau o vrăjitorie. 

Trecu mai bine de jumătate de oră până când italianul reuşi 
să stabilească legătura, şi, cu toate că nu reuşi atât de bine pe 
cât ar fi vrut, putu să-l pună la curent pe tatăl său cu tot ce se 
întâmpla în acel colţ pustiu din deşert. 


Bineînţeles că bogatului bancher îi veni greu să creadă că nu 
era vorba de o glumă proastă, ţinând cont mai ales că legătura 
se întrerupea exasperant de des. 

Aşezat pe  ghizdul fântânii şi ascultând acea voce 
distorsionată, dar care se auzea perfect şi părea că vine din 
celălalt capăt al planetei după ce trecea printr-un satelit 
artificial suspendat în aer, Gacel Sayah se întreba ce se 
întâmplase cu omenirea, cum de lucrurile se putuseră schimba 
într-atât, doar într-o singură generaţie. 

Deşi refuza să accepte, era evident că în acele momente îi era 
ruşine că este cine este, că trăieşte aşa cum trăieşte şi că 
aparţine unei rase care nu avea nici cea mai vagă idee despre 
felul cum funcționau acele aparate miraculoase. 

Imensitatea ignoranței sale îl apăsa de parcă ar fi dus în spate 
cea mai grea dintre cămile, pentru că, în cazul lui, ignoranţa nu 
era în contradicţie cu inteligenţa. 

Gacel Sayah nu era dintre cei ce dispreţuiesc ceea ce nu 
înţeleg. 

Nici dintre cei ce se lăsau fraieriţi, fascinaţi de orice 


noutate. 


Era dintre cei care acceptă că există oameni care au reuşit să 
ajungă până acolo unde poate chiar el ar fi ajuns dacă s-ar fi 
născut în alt loc şi în alte împrejurări. 


Cu fiecare zi ce trecea se simţea mai sărac, dar nu era vorba 
de sărăcia materială, cu care era obişnuit dintotdeauna, ci o 
sărăcie intelectuală; şi asta devenise un nou motiv de neputinţă 
şi amărăciune. 

— E rău să nu ai... murmură ca pentru sine. Dar să nu ştii e şi 
mai rău. 

Când, în sfârşit, italianul deconectă complicatul aparat şi veni 


să se aşeze alături de el, îl întrebă fără să-l privească: 
— Ce a spus taică-tău? 


— Că o să facă tot ce poate. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Că vei avea ceea ce doreşti, deşi va fi nevoie, poate, de 
mai mult timp. 

— Nu pot să-ţi dau mai mult timp. 


— De ce nu? vru să ştie interlocutorul său. Tocmai aici, unde 
timpul nu are importanţă? Ce contează o zi, o săptămână sau o 
lună? Sunt sigur că nici măcar nu ştii în ce an suntem. 

— Am spus o săptămână şi au trecut deja trei zile. 


— Şi crezi oare că-i mai important să respecţi o dată sau nişte 
vieţi? se înfurie celălalt. Omorând nişte nevinovaţi nu vei face să 
se împlinească mai mult legile tale. O vei face cu puţină 
răbdare, virtute cu care vă mândriţi toţi cei din 


neamul vostru. 
— S-ar putea să ai dreptate. 


— Bineînţeles că am! bombăni celălalt. Dacă te grăbeşti, 
canalia asta nu va plăti niciodată pentru ce a făcut şi tu o să ai 
morţile noastre pe conştiinţă; dar dacă ştii să aştepţi, ai să poţi 
arunca hienelor mâna lui. 

— Crezi într-adevăr că asta vreau să fac? întrebă tuaregul. Să 
hrănesc hienele? 

— Nu ştiu, veni răspunsul sincer al băiatului. Nu ştiu ce se 
face de obicei când se taie mâna cuiva, dar dacă tot am ajuns la 
asta, nu mi se pare o idee rea. Cineva care a văzut hienele 
mâncându-i o parte din trup va sta mult pe gânduri înainte să 
repete o asemenea ticăloşie. 

— Când ai răul în sânge, nu te înveţi minte, oricare ar fi 
pedeapsa pe care o primeşti. Şi ăsta îl are. 


— De unde ştii asta? 


— Se vede după felul cum vorbeşte şi se mişcă. Se arată 
agresiv pentru că, probabil, are senzaţia că ceilalţi vor fi agresivi 
faţă de el, şi ăsta e un indiciu clar că se simte vinovat. Cine are 
conştiinţa liniştită nu obişnuieşte să atace înainte de a fi atacat. 

— Filosofia deşertului? întrebă italianul uşor ironic. 


— Te surprinde? răspunse celălalt. Poate că poporul meu 


nu are mijloacele necesare ca să producă instrumente 
sofisticate, dar asta nu înseamnă că e stupid; pentru că, având 
mult timp la dispoziție, se dedică adesea studierii 
comportamentului uman. Voi, europenii, vă pricepeţi bine la 
maşini, dar puţin la oameni. 

— Asta-i foarte adevărat, fu nevoit să recunoască Pino 
Ferrara. De când mă ştiu am învăţat să folosesc calculatoare, 
biciclete, motociclete, automobile, ba chiar şi iahturi, dar încă 
nu ştiu cum să mă port cu oamenii şi continuă să mă surprindă 
comportamentul majorităţii fiinţelor omeneşti. Nu-l înţeleg nici 
măcar pe propriul meu tată, care are mai mulţi bani decât ar 
putea cheltui într-o mie de vieţi, dar continuă să rişte să ajungă 
la puşcărie numai ca să mai adauge câteva zerouri la conturile 
lui bancare. 

— „Călărețul care încearcă să încalece două cămile ajunge să 
se rostogolească pe jos”, spune proverbul. 

— Tata sare de pe una pe alta ca un apucat, dar, în ziua când 
va cădea, noi, mama şi cu mine, vom suporta consecinţele; şi pe 
noi banii nu ne-au interesat niciodată. Zilele astea m-am tot 
întrebat la ce-o să-i folosească bătrânului imensa lui avere, dacă 
unicul său fiu nu se va mai întoarce acasă. 


— Păi, se pare că de el depinde dacă te întorci sau nu. 

— Ştiu asta, deşi nu pot să cred că ai fi în stare să omori nişte 
oameni care nu ţi-au făcut nimic. Dar, după cum ţi-am spus, 
niciodată n-am ştiut să judec oamenii... 

Se ridică şi se îndreptă spre jaima, spunând: 


— Şi acum, dacă n-ai nimic împotrivă, voi încerca să dorm 


puţin... 
Tuaregul arătă spre jgheab. 


— O baie îţi va face bine, spuse. 
— Dacă mă bag acum aici, mă înec, răspunse celălalt 
convins. 


Se îndepărtă călcând cu multă grijă, deoarece tălpile sale 
erau o rană vie şi nisipul ardea la ora aceea, iar când ajunse la 
umbră căzu ca trăsnit. 

Imohag-ul se uită la el îndelung, îngrijorat, conştient că rănile 
deschise riscau să se infecteze, ceea ce în acel loc şi în acele 
împrejurări însemna o moarte sigură. 

Îi păru rău că l-a adus înapoi în tabără. 


Era clar că un european nu putea să suporte o călătorie ca 
aceea, prin munţi, într-un timp atât de scurt - şi, ceea ce era şi 
mai rău, făcuse greşeala să se împrietenească cu el, lăsându-l 
să-i vorbească despre familia lui, iar el, ca războinic, învățase că 
pe prizonieri trebuie să-i tratezi ca pe 


nişte străini, pentru ca niciun sentiment să nu te influenţeze 
în clipa când le vei hotărî soarta. 

Nicicând nu-l va putea considera duşman pe Pino Ferrara, nici 
măcar un simplu ostatic în schimbul vieţii căruia să obţină ceva 
- iar dacă până la urmă ar fi fost obligat să-l abandoneze în 
mijlocul deşertului, vocea şi cuvintele lui i-ar fi răsunat în urechi 
toată viaţa. 

Când înfrunţi un om cu o sabie în mână, nu trebuie să-l 
priveşti în ochi decât ca să vezi care-i va fi următoarea mişcare 
- îl învățase tatăl său. Altfel, dacă eziţi o clipă să-i tai capul, 
probabil că celălalt ţi-l va tăia ţie. Compasiunea este o virtute a 
regilor şi un defect al soldaţilor, deoarece în toiul luptei este 
sinonimă cu slăbiciunea, iar cine are un moment de slăbiciune, 
fie şi cât ai clipi din ochi, moare. 

Compasiunea şi iertarea sunt sentimente pe care le încerci 
doar pe timp de pace - şi Gacel Sayah ştia foarte bine că este 
angajat într-un război dur, în care avea toate şansele să piardă. 


Dacă dădea înapoi şi nu era în stare să-şi menţină ferm 
hotărârile, oricât de nedrepte i s-ar fi părut, vagile lui posibilităţi 
de a obţine victoria s-ar fi topit ca sarea în apă. 

Apoi privirea i se opri asupra celor trei maşini, nemişcate şi 
prăfuite, ce păreau nişte animale antediluviene uitate 


într-un parc pentru copii, absurde şi nepotrivite atât de 
departe de oraşele şi străzile pentru care fuseseră făcute, şi din 
nou îl uimi îndrăzneala celor ce sfidau deşertul necruţător 
încredinţându-se capriciilor unei maşini. 

Se apropie să le vadă mai de aproape şi chiar intră în una 
dintre ele, dar imediat se văzu obligat să iasă, deoarece nici 
măcar el, care era obişnuit de mic copil cu cele mai ridicate 
temperaturi, nu putu suporta căldura dinăuntru. 

II sperie nebunia celor care, fără să fie obligaţi s-o facă, sunt 
în stare să se închidă în habitacle atât de minuscule cu singurul 
scop de a ajunge la o ţintă unde nu-i aştepta decât o glorie 
efemeră. Dar şi mai mult îl sperie faptul că, oricât ar fi încercat, 
niciodată n-ar fi putut înţelege ce fel de oameni sunt cei care 
încearcă un sentiment de plăcere riscându-şi viaţa în mod inutil. 

Pe când era copil, mama sa îl învățase că viaţa este cea mai 
mare comoară pe care Allah i-o dă unei fiinţe umane în 
momentul când se naşte şi că cea dintâi obligaţie a acesteia 
este s-o păstreze până când însuşi Allah i-o va cere înapoi. 

Să-ţi pui viaţa în pericol în mod atât de evident, şi nu întru 
slava Creatorului, ci a ceva atât de nepotrivit ca viteza, era 
probabil cel mai groaznic păcat; şi din punctul lui de vedere era 
limpede că cine se omora alergând ca un nebun, 


fără niciun motiv serios, trebuia să ajungă direct în iad. 


Se apropie să-l mai privească o dată pe băiat. Văzu că-i 
curgeau şiroaie de sudoare şi că tot corpul îi ardea cuprins de 
febră, în timp ce sute de muşte se ospătau din rănile deschise 
de pe tălpi, şi îl cuprinse neplăcuta senzaţie că foarte curând 
nefericitul acela avea să ardă în focul gheenei. 


13 


Alex Fawcett aşeză în formă de evantai cele patru pagini ale 
documentului de pe masă şi spuse: 

— Foarte interesant! Cu adevărat încurajator. Din cele scrise 
aici, oricine ar ajunge la concluzia că nu sunt un simplu şef de 
securitate al unei organizaţii sportive, ci mai curând un nebun 
violent, rasist şi cu tendinţe neonaziste, care nu caută decât să 
se îmbogăţească fraierind, minţind, furând şi chiar asasinând. 

— Cine v-a dat asta? 


— Directorul dumneavoastră mi le-a trimis acum prin fax. 
Hans Scholt păli, iar pe chip i se aşternu uluiala. 

— Nu pot să cred! îngăimă. 

Englezul replică, zâmbind cu un calm absolut: 


— Ce nu puteţi crede? îl aveţi în faţa ochilor, împreună cu alt 
fax prin care sunteţi anunţat că aţi fost concediat. 

Aşteptă câteva momente reacţia austriacului, dar văzându-l 
atât de uimit de parcă ar fi primit pe neaşteptate un pumn între 
ochi, întrebă: 

— Ce vă aşteptaţi? Să vă felicite? Agenţia dumneavoastră v-a 
trimis ca să relataţi un eveniment sportiv pentru o serie de ziare 
şi reviste ce vor să informeze publicul cu cât mai 


multă obiectivitate posibilă, iar dumneavoastră le trimiteţi un 
pamflet murdar în care lipseşte doar să ne învinuiți de faptul că 
Africa este împânzită de mine antipersonal. 

— Eu n-am spus asta. 


— Dar lăsaţi să se înţeleagă - sau, cel puţin, insinuaţi că am fi 
în combinaţie cu cei care fabrică aceste mine. 
— Şi este adevărat. 


— Dacă e s-o luăm aşa, toate guvernele şi chiar toţi oamenii 
din lume sunt înţeleşi cu ei, deoarece cumpără maşini, trenuri 
sau avioane de la firmele care fabrică şi aceste mine. Să 
afirmaţi că suntem singurii vinovaţi de un 

„delict” ce există în toată lumea mi se pare o minciună 


nedemnă de un adevărat ziarist. 

— Eu n-am spus că aţi fi singurii, replică Hans Scholt, ce făcea 
eforturi supraomeneşti pentru a se calma. Ceea ce vreau să 
demonstrez e că a face risipă de bogăţie, aşa cum faceţi 
dumneavoastră, chiar sub nasul celor care mor de foame sau au 
rămas mutilaţi din cauza acestor mine, mi se pare o dovadă de 
neomenie şi un dispreţ total faţă de cele mai elementare reguli 
de solidaritate între popoare. 

— Noi n-am afirmat niciodată că suntem misionari, nici că am 
fi o organizaţie neguvernamentală. 

— Este clar. Şi la fel de clar e că toată buna impresie pe 


care o fac misionarii şi unele organizaţii neguvernamentale cu 
mult efort, muncind din greu şi cu nenumărate sacrificii este 
distrusă de îndată ce apăreţi dumneavoastră, arătându- le 
cealaltă faţă a monedei. Cum poate să-i explice un medic 
voluntar, ajuns la capătul puterilor, unui sărman băştinaş că nu-i 
poate opera copilul pentru că de trei săptămâni nu primeşte 
nicio fiolă de anestezic, când e de ajuns să se uite pe fereastra 
dispensarului ca să vadă cum aterizează enormele avioane pline 
de bere şi răcoritoare? 

— Cred că nimeni n-are dreptul să ne învinovăţească pentru 
că am reuşit să fim eficienţi acolo unde alţii nu au izbutit, 
răspunse cu veşnicul său calm Alex Fawcett. Şi nici nu cred că 
este momentul să începem să discutăm despre aceste 
probleme, deoarece ne aflăm în plină operaţie de mutare şi am 
o groază de lucruri de făcut. Ceea ce este cu adevărat important 
e că v-au concediat, deci nu mai sunteţi reprezentantul nici unui 
ziar. În consecinţă, vă rog să părăsiţi tabăra noastră, ca să nu 
mă văd obligat să dau ordin să vă scoată de aici cu forţa. 

— Cum aţi reuşit? 


— Ce anume? 
— Să faceţi să fiu concediat. 
— Amintindu-i directorului dumneavoastră că fără 


colaborarea noastră niciun ziarist din lume n-ar putea 
transmite informaţii de aici. Şi amintindu-i, de asemenea, că 


majoritatea celor ce-i cumpără ziarul o fac datorită publicităţii 
pe care i-o oferă clienţii mei. Cred că în nicio ţară civilizată nu 
există vreun mijloc de comunicare dispus să se înfrunte cu 
lumea automobilului, care, împreună cu cele ale tutunului şi 
răcoritoarelor, investeşte cei mai mulţi bani în publicitate. Şi 
este ştiut că în ziua de azi nimeni nu rezistă fără publicitate. 

— Inţeleg. 


— Mă bucur că înţelegeţi, şi sper să vă fie de învăţătură. La 
vârsta dumneavoastră nu este indicat să fii prea ambițios şi să-ţi 
faci iluzii că poţi distruge fără niciun ajutor un edificiu ridicat cu 
ani de sudoare şi sânge. 

Alex Fawcett deschise cutia de havane, scoase una şi o 
aprinse cu tot ceremonialul absurd al celor care se consideră 
experţi în materie. In asemenea clipe, un astfel de ritual îl făcea 
să se simtă şi mai important - şi, după ce scoase primul norişor 
de fum, spuse: 

— Şi nici măcar să nu vă faceţi iluzia că aţi fost primul care a 
încercat să ne înfunde. O grămadă de ziarişti au prostul obicei 
de a vrea să atragă atenţia, atribuindu-ne tot felul de scandaluri, 
dar vă asigur că mai toţi cei care ne-au 


atacat sunt acum şomeri. 


— Cu toate acestea, faptele continuă să existe şi, mai 
devreme sau mai târziu, vor ieşi la iveală, oricât aţi încerca să le 
ascundeţi, îi aminti Hans Scholt, care începuse să-şi vină în fire 
după şoc, deşi vocea încă îi tremura în mod vădit. Anul acesta v- 
au obligat să întrerupeţi raliul la jumătate, iar cu puţin noroc, 
curând, îl veţi suspenda de tot. 

— Asta vom vedea - spuse englezul, în timp ce se ridică în 
picioare, considerând discuţia încheiată. Pentru moment, 
această întrerupere ne aduce mai multe beneficii decât dacă am 
fi planificat-o noi în toate detaliile. Şi în viitor va mai apărea câte 
ceva de care să putem profita... 

Austriacul se ridică la rândul său, se îndreptă spre ieşire, dar 
la jumătatea drumului se întoarse pentru a spune, aproape 
scuipând cuvintele: 

— Vă avertizez că dacă vreunul dintre aceşti nefericiţi moare, 
voi lua legătura cu familia lui şi voi spune tot ce s-a întâmplat. Și 


mă voi oferi ca martor în cazul în care vă vor denunța pentru 
complicitate la crimă, tăinuire de informaţii şi rea-credinţă. 
— Uite cum tremur! veni răspunsul neruşinat şi aproape 


infantil. 
— Ştiu că legea nu vă face să tremuraţi - Hans Scholt 


arătă cu degetul spre el, într-un gest vădit ameninţător. Dar 
nu uitaţi că tatăl lui Pino Ferrara este unul dintre oamenii cei 
mai bogaţi şi mai lipsiţi de scrupule din Italia. Dacă fiul său 
moare şi eu îl conving că dumneavoastră sunteţi vinovat, vă 
asigur că viaţa dumneavoastră n-o să valoreze nici măcar cât 
havana pe care o fumaţi. Nicicând nu veţi reuşi să mai dormiţi 
liniştit, deoarece ştiţi foarte bine că, oricât de ticălos s-ar crede 
cineva, întotdeauna există un altul mai ticălos decât el - îi făcu 
cu ochiul şi adăugă: lar acum eu ştiu cine este acel altul, unde 
să-l găsesc şi cum să-l aţâţ împotriva dumneavoastră. 

leşi din cort, conştient de faptul că ultimele sale cuvinte 
avuseseră efectul dorit, şi se îndreptă spre locul unde Nene 
Dupre, plin de ulei, demonta filtrele de aer ale elicopterului său. 

— Plec! spuse, în chip de salut. 


— De ce? 

— Prietenul tău Fawcett a reuşit să mă lase fără slujbă. 

— Fawcett nu e prietenul meu - spuse pilotul. Şi al nimănui... 
Ce s-a întâmplat, de fapt? 

Când austriacul sfârşi relatarea detaliată a convorbirii, celălalt 
îl privi îngrijorat şi întrebă, dând mustrător din cap: 

— Ai îndrăznit să-l ameninţi cu moartea aşa, pe faţă? Ai 

înnebunit? Englezul ăsta este unul dintre cei mai periculoși 

tipi pe care-i cunosc. 


— Şi ce poate să-mi facă? 


— El, nimic. Dar Mecanicul, mult. 


— Mecanicul? întrebă surprins celălalt. Cine-i Mecanicu/? 


— Bruno Serafian, un fost mecanic ce şi-a petrecut mai mult 
de jumătate din viaţă în Africa; se zvoneşte că ar fi comis toate 
samavolniciile de care este în stare un om. Şi are câţiva ticăloşi 
de aceeaşi teapă, care se ocupă cu rezolvarea „micilor 
probleme” ce se ivesc de obicei când peste o mie de tineri 
destul de „agitaţi” trebuie să traverseze un continent întreg. 
Oameni periculoşi... Foarte, foarte periculoşi. 

— Crezi că Fawcett poate să-i ceară să-mi facă vreun rău? 


— E de ajuns un singur cuvânt de-al lui ca să ai parte de unul 
dintre multele „accidente” care au loc de obicei în acest tip de 
competiţie, spuse pilotul, în timp ce deschidea frigiderul său 
bine aprovizionat şi-i întindea o bere, luându- şi şi el una. Am 
impresia că nu ţi-ai dat seama că aici se învârtesc destul de 
multe interese, şi asta într-un mediu unde legile nu contează. 
Aproape zilnic trecem în altă ţară şi, în afară de asta, sunt ţări în 
care singura lege este corupţia. Nu suntem la Paris sau la Viena, 
unde e de ajuns 


să formezi un număr de telefon pentru ca imediat să vină 
poliţia să te protejeze. Aici, dacă vine poliţia, ai încurcat-o, 
pentru că de obicei e mai rea decât cel mai rău dintre 
delincvenţi. 

— Încerci să mă sperii? se plânse Hans Scholt, care nu făcea 
niciun efort ca să-şi ascundă neliniştea. Pentru că, dacă asta 
voiai, ai reuşit s-o faci. 

Francezul negă dând din cap, în timp ce se străduia să pună 
un filtru la locul lui, pentru ca apoi să-l fixeze cu o cheie 
franceză. 

— Nu, răspunse zâmbitor. Nu încerc să te sperii. Sau poate că 
da. Poate că cel mai bun lucru care ţi s-ar putea întâmpla este 
să te apuce cufureala şi s-o ştergi de-aici cât mai repede. 

— Şi cum vrei s-o şterg? întotdeauna am depins de 
organizatori şi nu am niciun mijloc de transport. 

— Nu mă înnebuni! 


— La ce mi-ar servi o maşină în mijlocul deşertului? Ştii foarte 


bine că ne duc dintr-un loc în altul cu avionul sau elicopterul. 
Altfel, în a doua etapă am rămâne în urmă de tot. 

— Asta a fost întotdeauna cea mai bună metodă de a controla 
presa, dar în cazul tău nu-mi place deloc. Dacă 


Serafian este la curent cu cele întâmplate, poţi să păţeşti 
orice... 


Îşi termină berea, aruncă, după obicei, ambalajul în vechea 
cutie de carton pe jumătate plină şi rămase tăcut, uitându-se 
cum unul din zgomotoasele şi impresionantele Antonov ateriza 
şi se îndrepta foarte încet spre locul unde aştepta un şir lung de 
maşini. 

Când, în sfârşit, uriaşul monstru rămase pe loc cu motoarele 
oprite, întrebă coborând vocea în mod instinctiv, deşi nu era 
nimeni în apropiere care să-i poată auzi. 

— Cred că ar trebui să pleci de aici cât mai repede. Unde- 


ţi sunt lucrurile? 
— În cort. 
— Cât timp îţi ia să le strângi? 


— Niciun minut, fiindcă n-am decât haine murdare, o veche 
maşină de scris şi o umbrelă de soare. Nimic care să merite să 
mă duc până acolo dacă sunt în pericol. Aparatul de fotografiat, 
pozele şi actele le port cu mine tot timpul. 

Pilotul oftă zgomotos, arătându-şi astfel neliniştea sau, poate, 
proasta dispoziţie. 

— Poate că nu eşti în pericol, răspunse. Poate că exagerez, 
dar e mai bine să nu rişti. Mă gândeam să mă duc să-l văd pe 
tuareg, dar cred că ar fi mai bine să te scot de- 


aici - arătă spre avion: Du-te până acolo, amestecă-te printre 
oameni, iar după o jumătate de oră fă un ocol prin spatele 
acelor dune de nisip, intră în elicopter pe uşa din spate şi 
ascunde-te sub ultimul scaun. Eu o să mă fac că vin de la duş şi 
că nu ştiu nimic, dar te avertizez că dacă am cea mai mică 


bănuială că te-a văzut cineva, n-am să risc. Nu vreau să am 
probleme cu Fawcett şi cu atât mai puţin cu împuţitul ăla de 
Mecanic. 

— Ai încredere în mine. 


— Am încredere pentru că nu te înghite, deşi habar n-am de 
ce dracu fac asta. 
— Bănuiesc c-o faci pentru că eşti un tip cinstit. 


— Şi la ce-mi foloseşte? replică pilotul. De douăzeci de ani îmi 
pun viaţa în pericol urcându-mă în rablele astea, gata să cad în 
orice zi în mijlocul deşertului şi să devin hrană pentru hiene, şi 
nici măcar nu am o casă a mea. Blestemată soartă! Şi acum, 
cară-te până nu mă răzgândesc. 

Pe când ziaristul se îndepărta, Nene Dupre îl preveni cu glas 
răguşit: 

— Şi nu uita! Târăşte-te pe sub camioane dacă e nevoie, dar 
încearcă să-ţi pierzi urma dacă te urmăreşte cineva... 

— N-ai nicio grijă! Du-te să faci un duş... 


Hans Scholt nu trebui să se târască pe sub camioane, 

deoarece nimeni nu se arătă interesat de prezenţa lui, astfel 
că jumătate de oră mai târziu zbura deasupra întinderilor de 
nisip; atunci îl strânse cu putere pe pilot de braţ şi-i spuse: 

— Mulţumesc că m-ai ajutat. 

— Sper să nu-mi pară rău. 

— Nici mie... Fă-mi, te rog, o ultimă favoare... 

— Despre ce-i vorba? 

— Du-mă să-l văd pe tuareg. 

— Nici vorbă... 


— Te rog... 


— Am spus că nu. 


— Dar de ce? 


— Pentru că a pus condiţia să vin singur, şi n-am de gând să 
pun în pericol vieţi omeneşti doar pentru capriciul tău de a 
obţine un interviu pe care nici măcar nu-l poţi publica. 

— Există şi alte ziare. 


— Mă îndoiesc că există vreun ziar la care să aibă acces un tip 
ca tine, dispus să şi-l facă duşman pe Alex Fawcett - Nene 
Dupre se întoarse şi se uită la el înainte de-a adăuga: Crede-mă, 
cel mai bine ar fi să o întinzi cât poţi de repede, cât mai departe 
posibil, şi să laşi să treacă mult timp, pentru ca Fawcett să uite 
de tine. Îl cunosc de ani de zile şi ştiu că nu va permite nimănui 
să pună în pericol o afacere 


atât de rentabilă. 
— Dar ieri mi-ai spus că n-ai de gând să continui cu 
afacerea asta. 


— Faptul că n-am de gând să continui nu înseamnă că vreau 
să-mi fac duşmani. Nu sunt de acord cu felul în care se 
procedează, dar asta nu afectează lealitatea mea faţă de cei 
care mi-au fost colegi atâta timp. Şi nu toţi sunt ca Alex Fawcett. 
Yves Clos, de pildă, este un tip minunat. 

— Şi de ce nu face nimic? 


— Ce-ai vrea să facă? veni răspunsul acru. Să-l sechestreze 
pe Marc Milosevic şi să i-l dea tuaregului ca să-l biciuiască şi să-i 
taie o mână? Pentru Dumnezeu! Partea proastă a încurcăturii 
ăsteia  blestemate e că nu există o soluţie care să-i 
mulţumească pe toţi, pentru că în cazul ăsta fiecare are un pic 
de dreptate, dar niciunul întru totul. De trei zile n-am închis un 
ochi, dar oricât aş întoarce problema pe toate părţile, nu-i 
găsesc o rezolvare logică. 

— Poate că eu, fiind o persoană neutră, dacă aş vorbi cu 


tuaregul, l-aş face să se gândească mai bine. 


— Nici tu nu eşti neutru şi nici el n-are vreun interes să se 
gândească mai bine, îi spuse francezul. Este vorba de legi şi 
tradiţii învechite - de aceea este imposibil să le combati. Noi 
trăim într-o lume care se schimbă de la o zi la alta, însă 


lumea tuaregilor a rămas neschimbată de-a lungul secolelor. 
— Şi care e mai bună? 


— Niciuna. Idealul ar fi o lume care să evolueze din punct de 
vedere tehnic, în timp ce valori ca onoarea, cinstea şi legile 
ospitalităţii să rămână neschimbate... Dar asta e ca şi cum ai 
vrea să existe o libertate absolută, iar lumea să n-o ia razna 
odată cu trecerea timpului. Pură utopie! Nene Dupre tăcu, dar 
după câteva clipe adăugă: Ceea ce pot să fac e să te las la o 
oarecare distanţă de puț şi să-l întreb pe tuareg dacă vrea să 
vorbească cu tine. 

— Mi se pare o idee foarte bună. 


— Dar eşti în pericol. 

— Ce pericol? 

— Dacă din cine ştie ce motiv nu mă întorc, sau mă întorc şi 
nu te găsesc, rămâi singur în mijlocul pustiului Tenere, ceea ce 
înseamnă o moarte sigură. 

— Mă pui în încurcătură... 

— Tu hotărăşti, dar fă-o repede, pentru că ăsta-i ultimul 

ţinut locuit unde te pot lăsa. 

Austriacul se uită cu atenţie la micul grup de colibe de 
pământ şi la cei şase palmieri prăfuiţi care-şi făcură apariţia în 
depărtare, izolaţi, aproape fără nicio legătură cu impresionanta 


monotonie a întunecoasei întinderi 


bolovănoase, şi spuse scoțând un uşor fluierat: 


— Nu pare cine ştie ce. 
— Nimic nu-i cine ştie ce pe aici. 


— Şi cum m-aş putea întoarce la civilizaţie dacă mă laşi aici în 
voia sorții? 
Pilotul îl privi pieziş şi-i zâmbi ironic: 


— Asta-i problema ta, nu a mea... Cred că am făcut destul 
scoţându-te din tabără. 

— Dar aici suntem în mijlocul pustiului, protestă însoţitorul 
său. 

— Ştiu asta, însă pe aici trece drumul caravanelor cu sare 
care se îndreaptă spre sud. Pentru câţiva franci te pot duce 
până într-un loc mai mult sau mai puţin civilizat. 

— Grozavă perspectivă... 


— Nu uita că tu ai vrut-o. Cine te-a pus să te bagi în 
încurcătura asta? 

— Nimeni, dar înainte de toate sunt ziarist. Şi când un ziarist 
adevărat descoperă un fapt despre care trebuie să scrie, 
obligaţia lui e s-o facă. 

— Păi scrie, băiete! Scrie! Dar nu te plânge dacă pentru asta 
trebuie să petreci trei zile cocoţat pe cocoaşa unei cămile, 
înconjurat de căpăţâni de sare şi sub un soare ce topeşte 
pietrele. 


Se întoarse să-l privească încă o dată pieziş şi insistă cu 
vădită rea-credinţă: 

— Doar că nu ştiu ce dracu vrei să scrii, dacă nimeni n-o 

să-ţi publice articolul... 

— Cineva tot o să mi-l publice, poţi fi sigur de asta. 

— În cazul ăsta, hotărăşte-te: rămâi aici sau te las mai 


departe, cu riscul de-a muri de sete în mijlocul deşertului? 


— Am să risc. 


Nene Dupre scutură de câteva ori din cap, pesimist. 


— Adevărul e că eşti mult mai tâmpit decât pari, murmură. Nu 
ţi-a trecut prin cap că m-aş fi putut înţelege cu Fawcett să te 
abandonez într-un loc unde nu te-ar fi găsit nimeni nici peste ani 
de zile? 

— Sigur că mi-a trecut prin cap, recunoscu ziaristul. E 


primul lucru la care m-am gândit... 
— Şi atunci? 
— Nu ai faţă de asasin. 


— Şi ce faţă au asasinii? aproape că se înfurie francezul. Câţi 
asasini ai văzut în viaţa ta, şi după ce-i cunoşti că omoară 
oameni? Singurii asasini cu faţă de asasini pe care-i ştii sunt 
actorii de film care o fac întotdeauna pe gangsterii şi, în 
momentul când apar pe ecran, ştii deja că încearcă s-o strângă 
de gât pe fată - ridică din umeri ca şi cum şi-ar fi 


recunoscut totala sa neputinţă. În fond şi la urma urmei, e 
viaţa ta. 

Restul drumului l-au făcut în tăcere, mulţumindu-se să admire 
un peisaj a cărui măreție sporea cu fiecare clipă, deoarece 
câteva dintre dunele aurii aproape fosilizate aveau peste două 
sute de metri în înălţime, într-un joc de lumini, umbre şi curbe 
atât de pronunţate, că uneori părea o încântătoare pajişte cu 
fecioare uriaşe. 

Când, în sfârşit, lăsară în urmă şirul de dune, pătrunzând într- 
o nemărginită întindere pietroasă, îşi făcură apariţia la orizont 
negrele siluete dinţate ale unui mic lanţ muntos; Nene Dupre se 
îndreptă spre sud-est şi, după câteva minute, arătă un punct 
întunecat la vreo zece kilometri distanţă. 

— Asta-i puţul, spuse. Te las aici. 


Când începură să coboare, atât puţul şi palmierii, cât şi munţii 
îndepărtați se pierdură din vedere, iar austriacul intră în panică, 
înțelegând că va rămâne absolut singur în mijlocul întinderii 


netede ca o tăblie de masă încinsă de soare, fără nici cea mai 
mică urmă de orizont, oriunde-ţi îndreptai privirea. 
— lisuse! exclamă. 


— Întotdeauna am urât să spun „te-am avertizat”, zise 
Nene Dupre. Dar adevărul e că te-am avertizat... 

Din partea din spate a aparatului scoase un mic rucsac 
de care atârna un bidon plin cu apă. 


— Cu asta poţi supravieţui vreo două zile, dar dacă mâine 
dimineaţă nu m-am întors, mergi în direcţia unde apune soarele 
şi în două-trei ore ajungi la puț. 

— Ai de gând să mă laşi aici toată noaptea? 


— Nu se ştie niciodată. 
— Şi fiarele? 


— Fiarele? se miră pilotul. Ce fiare? Chiar crezi că există vreo 
fiară atât de stupidă încât să trăiască în locul ăsta? 

Hans Scholt privi lung în jurul său, îşi dădu seama încă o dată 
de covârşitoarea dezolare a peisajului şi făcu un gest de 
negaţie. 

— Nu! Adevărul e că nici măcar un guşter nu cred că s-ar 
hotări să trăiască aici... Dar încearcă să te întorci în după- 
amiaza asta. 

— Asta nu mai depinde de mine... Succes! 


Când, după câteva minute, elicopterul se îndepărtă, austriacul 
făcu un efort supraomenesc să nu izbucnească în plâns. 
In câteva ore, trecuse de la entuziasmul provocat de 


posibilitatea unui incredibil succes profesional la situaţia 
unui om rămas fără slujbă şi expus riscului de a muri în cel 


mai înspăimântător mod cu putinţă. 
Nimeni, niciodată nu se simţise atât de singur cum se simţea 


el în mijlocul „Neantului”. Timp de câteva minute rămase 
nemişcat ca o statuie, abătut şi dezorientat, dar, în cele din 
urmă, îşi luă rucsacul de jos, şi-l aruncă pe umăr şi, aproape 
instinctiv, o porni în direcţia unde dispărea elicopterul. 

Nene Dupre nu trebui să se uite în urmă ca să se convingă că 
ziaristul venea după el, deoarece, fără îndoială, şi el ar fi făcut la 
fel în asemenea împrejurări. 

Poate că acel prăpădit puț otrăvit şi cei trei palmieri pricăjiţi 
nu însemnau nimic în imensitatea pustiului Tenere, dar 
constituiau singurul punct de referinţă, singura umbră şi ultima 
speranţă de salvare pentru oricine s-ar fi aflat pe o rază de sute 
de kilometri. 

Il privi de sus, îşi mai spuse o dată că doar o mână de tuaregi 
deznădăjduiţi ar fi fost în stare să supravieţuiască într-un 
asemenea ţinut şi încercă o senzaţie de uşurare când îl zări pe 
Gacel Sayah aşezat sub palmierul cel mare. 

Ateriză foarte aproape de cele trei maşini care aruncau 
scânteieri metalice sub soarele după-amiezii şi se apropie de 
beduin, ducând în mână două cutii de răcoritoare foarte 


reci: 

— Aselam aleikum! salută. Cu umilinţă îţi cer ospitalitate. 

— Metulem,  metulem! veni răspunsul cunoscut. Prietenii 
întotdeauna sunt bine primiţi. Ce noutăţi îmi aduci? 

— Puţine şi proaste. 

Se aşeză alături de el, băură în tăcere şi, când terminară, îl 
puse la curent cu ultimele întâmplări şi conchise: 

— In mod oficial, au lăsat negocierile pe mâna mea, dar sunt 
aproape sigur că va mai interveni cineva. 

— Cu forţa? 

— Cum altfel? 


— Cine? 


— Un grup de Foşti mercenari care fac de obicei treburi 
murdare pentru organizatori. Nişte tipi duri, periculoşi şi fără 


scrupule. 
— Câţi? 


— Cincisprezece, poate douăzeci... în mod normal, sunt şapte 
sau opt, dar cum încă n-au intrat în acţiune, pentru că toate 
maşinile şi piloţii se află deja în Libia, îmi închipui că aşteaptă 
întăriri. 

— Cum vor veni? 


— Îmi imaginez că pe calea aerului. În elicopter sau, mai 
degrabă, paraşutându-se în timpul nopţii. 


— Vor veni direct aici? 


— Mă îndoiesc. Ei ştiu la fel de bine ca şi mine că ostaticii se 
află pe undeva în munţi şi că aici n-au ce căuta. Sau greşesc eu, 
sau cel mai probabil e că vor ataca acolo. 

— Când? 


— Îmi închipui că mâine noapte. 


Imohag-ul rămase câteva clipe pe gânduri, după care întrebă: 
— Pentru ce faci asta? De ce eşti de partea mea şi-mi dai 


toate aceste informaţii, împotriva prietenilor tăi? 


— Tipii ăştia nu sunt prietenii mei, răspunse Nene Dupre 
sincer. Niciodată n-au fost şi nici nu vor fi vreodată. Ti-am mai 
spus că intenţia mea este să rezolv acest incident fără vărsare 
de sânge, dar am impresia că pe ei nu-i interesează asta; vor 
doar ca problema să se rezolve o dată pentru totdeauna. Dacă 
ostaticii vor muri, vor face doar câteva fotografii şi le vor da 
presei ca probă de netăgăduit că „nişte bandiți fără suflet” au 
atacat, au jefuit şi au omorât nişte sportivi nevinovaţi care nu le- 
au făcut niciun rău. 

— Dar nu ăsta e adevărul. 


— Va fi „adevărul” lor şi nu cred că vor lăsa în viaţă pe 
vreunul care ar putea da o versiune diferită. In mod oficial, 
organizatorii vor argumenta că au făcut tot ce le-a stat în 


putere, că au angajat cei mai buni specialişti şi că n-au 
precupeţit mijloace şi bani pentru a salva ostaticii, dar că, din 
păcate, au ajuns prea târziu, deoarece nişte beduini sălbatici 
erau interesaţi doar să fure şi să omoare - Nene Dupre schiţă un 
uşor zâmbet trist. Ei manipulează presa, iar pe tine nimeni nu te 
va lua în seamă. Singurul dispus s- o facă se află acolo, singur în 
mijlocul deşertului. 

— Cel pe care l-ai lăsat? 


— De unde ştii că am lăsat pe cineva? 


— Aparatul tău a apărut la orizont, apoi a coborât şi a întârziat 
câteva minute până s-a ridicat din nou. Singura explicaţie 
posibilă e că ai aterizat să laşi pe cineva. 

— E clar că ai o vedere de vultur şi că nu-ţi scapă nimic. 


Nu te-ai gândit că aş fi putut aduce un duşman? 

— Nu. 

— De ce? 

— Ţi-am spus că noi, tuaregii, nu ştim prea multe despre 
maşini, dar ne pricepem bine la oameni. 

— Dar chiar şi aşa, n-ai avut nici măcar curiozitatea să ştii 
cine e pasagerul meu. 

— Am aşteptat să-mi spui tu. 

— Continui să mă uimeşti. 

Gacel Sayah arătă spre jaima cea mare. 

— Mai am o surpriză... Uită-te acolo! 

Pilotul se ridică şi se îndreptă spre locul indicat, se uită 
înăuntru, se aplecă să vadă starea celui ce dormea şi, când se 
întoarse, pe faţă i se citea o mare îngrijorare. 


— Are temperatură mare, spuse. Şi cred că rănile i se 
infectează. 


— Şi eu cred, dar nu pot face nimic, zise beduinul. ÎI 
cunoşti? 
Celălalt făcu un gest afirmativ. 


— Este Pino Ferrara. Dacă-mi amintesc bine, a participat la 
raliu de două sau de trei ori. Bun băiat şi un pilot excelent. 
— Spune că taică-său e un om foarte important. 


— Din câte ştiu eu, aşa este. 
— A vorbit cu el la telefon şi e convins că poate să mi-l 
aducă pe cel care mi-a otrăvit puţul... Tu ce crezi? 


Nene Dupre se gândi îndelung cum să răspundă, şi nu era 
nevoie să-l cunoşti bine ca să-ţi dai seama că se simţea din ce în 
ce mai neliniştit din cauza întorsăturii pe care o luau lucrurile. 

În cele din urmă răspunse ridicând din umeri: 


— N-are importanţă ce cred sau ce nu cred eu. Important 
e că afacerea asta se complică tot mai mult, iar dacă acum 


intervin şi prietenii comendator-ului Ferrara, s-ar putea să ne 
scape din mână. 

— Din câte ştiu eu, acum nu este în mâna nimănui, remarcă 
Gacel. Te-au ales ca intermediar, dar nu vii cu nicio propunere 
demnă de a fi luată în seamă. 

— M-au împuternicit să-ţi ofer un milion de franci ca să uiţi de 
toată afacerea asta. 

— N-am auzit niciodată spunându-se că memoria ar fi de 
vânzare. Memoria îi însoţeşte pe oameni până la mormânt şi nu 
există săpun, oricât de scump ar fi el, care să poată spăla 
amintirile. 

— Este doar un fel de a spune, explică pilotul. Îţi dai seama de 
ceea ce poţi face cu un milion de franci? 

— Desigur!... Să trăiesc tot restul vieţii mele ca un 
sechestrator care a acceptat o răscumpărare. Familia mea n-ar 


mai fi familia lui Gacel Sayah, cel mai mare erou al neamului 
meu, ci o familie de bandiți de care ar trebui să se ruşineze 
până şi ultimul tuareg... 

— Nu mă refer la asta. 


— Atunci la ce te referi? vru să ştie imohag-ul. La lucrurile pe 
care le-aş putea cumpăra cu toţi banii ăştia? Nomazii urăsc 
lucrurile, deoarece fiecare obiect, oricât de valoros ar fi, devine 
o povară când trebuie să călătoreşti. Ni 


se spune „Fiii Vântului” poate pentru că nici vântul nu iubeşte 
obiectele: le împinge, le distruge sau le lasă la întâmplare, dar 
niciodată nu rămâne cu ele. 

— În cazul ăsta, cum să negociez cu tine? se plânse francezul, 
care cu fiecare minut ce trecea se simţea tot mai abătut. Dă-mi 
un indiciu care să mă ajute să înţeleg ce vrei. 

— N-ai nevoie de niciun indiciu, spuse Gacel Sayah. 
Întotdeauna am spus foarte clar ce vreau. 

— Ar trebui să vii cu alte oferte. 


— „Oferte”? întrebarea îi reflecta uimirea. La ce fel de 


„oferte” te referi? Crezi că sunt un vânzător de covoare care 
se tocmeşte să-şi vândă marfa? Eu nu vând covoare. Nu vând 
nimic. Eu cer să se facă dreptate şi cred că am fost de acord că 
n-o să umblăm cu niciun aranjament dacă e vorba de dreptate. 

— Preferi să te înfrunţi cu mercenarii? 


— Tatăl meu s-a înfruntat cu o armată întreagă. 


— Şi ăsta este singurul tău scop? Să urmezi calea tatălui tău 
şi să ajungi să te omoare aşa cum l-au omorât pe el? 

— De ce nu? Ce viitor îi aşteaptă pe tuaregi, dacă nu acela de 
a sfârşi cu onoare? 

— Asta, iartă-mă că-ţi spun, este una dintre cele mai mari 
prostii pe care le-am auzit vreodată, zise pilotul cu absolută 


naturaleţe. Poporul tău a fost un popor temut, respectat şi 
admirat de-a lungul istoriei. A intrat chiar în legendă şi s-a scris 
despre faptele sale eroice din deşert aproape tot atât cât despre 


cele ale spartanilor din Grecia sau ale siouxilor din America de 
Nord... Când cei din Sfatul bătrânilor au decis că maşinile nu 
trebuie să treacă pe teritoriul vostru, a fost de ajuns pentru ca 
raliul să se întrerupă. Asta înseamnă că are încă o putere 
deosebită în această parte a lumii. 

— Nu mi-ai spus nimic despre hotărârea Sfatului bătrânilor. 

— leri am aflat. Se pare că Turki Al-Aidieri s-a declarat făţiş de 
partea ta şi a influenţat în mod decisiv hotărârea finală. 

— Turki, Ghepardul? se miră Gacel Sayah. Credeam că a 


murit. 
— Este foarte bătrân, dar cred că va mai da încă de furcă. 
— Întotdeauna a făcut-o. 


— Păi dacă el, la cei aproape nouăzeci de ani ai săi, încă mai 
are curaj, nu înţeleg de ce tu, care trebuie să fii de patru ori mai 
tânăr, consideri că totul este pierdut. Nu faceţi parte din aceeaşi 
rasă? Sau poate că pe parcursul a două generaţii aţi devenit mai 
slabi? 


— Eşti foarte viclean, răspunse Gacel cu asprime. Viclean şi 
sucit, dar adevărul e că mă bucur să ştiu că atitudinea mea a 
făcut ca o parte din poporul meu să reacționeze şi să facă front 
comun împotriva acestui concurs stupid. Poate că următorul pas 
ar fi crearea unui front comun împotriva şlehtei de neruşinaţi 
care ne guvernează şi să vină o zi când noi, imohag-ii, vom 
putea avea propria noastră ţară, cu propriile noastre legi şi 
obiceiuri. 

— Mai aveţi timp, zise francezul, sincer convins de ceea ce 
spune. Africa nu şi-a consolidat încă adevăratele graniţe, nici nu 
s-a stabilit unde şi cum trebuie să trăiască diversele sale 
popoare. Abia acum patruzeci de ani majoritatea ţărilor şi-au 
obţinut independenţa, şi adevărul e că s-a procedat după 
criteriile colonizatorilor, cu graniţe trasate cu rigla şi fără niciun 
respect faţă de cei care aveau să trăiască în aceste locuri. Dacă 
tuaregii s-ar organiza - şi cred că tu eşti unul dintre cei care ar 
putea face ceva în acest sens -, ar fi în măsură să-şi ceară 
drepturile legitime asupra unui pământ propriu, liber şi 


independent. 
— „Națiunea tuaregă”? 


— De ce nu? 

— Şi din ce am trăi? 

— Din ce aţi trăit întotdeauna: din deşert. 
— Cam puţin. 


— Într-adevăr, dar mai bine un deşert propriu decât o grădină 
străină... Nu crezi? 

— Desigur! Gacel se răsuci şi se uită pieziş la însoţitorul său 
cu o oarecare nelinişte în privire, în timp ce-l întrebă: Sigur eşti 
doar un simplu pilot de elicopter? 

— Din câte ştiu eu, da. Dar de ce întrebi? 


— Pentru că uneori vorbeşti ca un politician. 
— Trebuie s-o iau ca o laudă sau ca o ofensă? 


— la-o cum vrei. Deşi cred că această conversaţie se 
prelungeşte prea mult şi nu duce la nimic. Ai să-mi faci vreo 
propunere? 

— Una foarte concretă: lasă-mă să-l iau pe băiatul ăsta. Dacă 
rămâne aici, o să moară. 

Beduinul nu răspunse imediat, se gândi la propunere, după 
care făcu un uşor gest negativ: 

— Aşa e, şi-mi pare rău, pentru că ştiu că nu are nicio vină, 
dar nu pot să-l las să plece aşa, pur şi simplu. 

— Pot să-ţi dau în schimb ceva de care ai nevoie acum. 


— Ce? 
— O puşcă cu repetiţie modernă, cu lunetă şi două cutii de 
cartuşe. Rabla asta pe care o ai nu-ți va folosi la nimic când va 


trebui să te înfrunţi cu oamenii Mecanicului. 


— Nici asta pe care mi-o oferi n-aş spune că e ceva cu care aş 


putea câştiga o bătălie... Nu ai vreun tanc la bord? 
— Nu, dar am un binoclu. 


— Un binoclu? repetă celălalt amuzat. La ce-mi trebuie 
binoclu? în ziua în care un tuareg ajunge să aibă nevoie de 
binoclu înseamnă că nu mai e bun de nimic. 

— Doar că nu este unul obişnuit. 


— A, nu? Şi ce are în mod special? 

— Este un binoclu de noapte. 

— Ce vrea să însemne asta, binoclu de noapte? 

— Că poţi să vezi cu el noaptea. 

— Glumeşti? 

— Deloc! răspunse Nene Dupre cu deplină siguranţă. Nu mi-ai 
povestit că, pe când stăteai la oraş, erai uimit de felul în care 
rachetele americane nimereau obiectivul chiar şi pe întuneric? 
îţi aminteşti că la televizor se vedea totul într-o culoare verzuie 
din cauza razelor laser? 

— Da, sigur că-mi amintesc. 

— Păi eu am întotdeauna la mine un binoclu cu raze laser, 
care mă ajută să găsesc maşinile pierdute chiar şi pe întuneric. 
ŢI-l dăruiesc şi te învăţ cum se foloseşte, dacă mă laşi să-l iau pe 
băiat cu mine. 

— Incepi să fii un negociator acceptabil. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Bănuiesc că ultimul lucru pe care şi l-ar putea închipui 

nişte mercenari, oricât de buni ar fi în meseria lor, e că un 

„arab păduchios” care trăieşte în mijlocul deşertului ar putea 


să aibă un binoclu cu raze din astea. 
— Bănuieşti bine. 


— Şi bineînţeles că asta mi-ar da un avantaj considerabil 
dacă ar trebui să lupt... 

— Desigur, însă te avertizez că şi ei le folosesc. Dispun de 
un echipament foarte sofisticat. 


— Da, dar eu o ştiu, în timp ce ei nici măcar nu bănuiesc 
lucrul ăsta. lar tata m-a învăţat că surpriza înseamnă, de obicei, 
o victorie pe jumătate obţinută. 

— Atunci, ne-am înţeles? 


— Mi-ar plăcea, dar dacă-l las pe băiat să plece, pierd 
ocazia ca taică-său să mi-l aducă pe vinovat. 

— O să am eu grijă să nu se întâmple asta. 

— Cum? 


— În primul rând, convingându-l că faptul că i-ai lăsat fiul în 
viaţă este o dovadă de bunăvoință şi că el, în schimb, va trebui 
să-şi respecte angajamentul. Şi în al doilea rând, făcându-l pe 
Pino să înţeleagă că tovarăşul său, de care ştiu că-l leagă o 
mare prietenie de ani de zile, va rămâne în 


puterea ta şi va fi unul dintre condamnaţii la moarte dacă nu-l 
presează pe taică-său să facă tot ce-i stă în putere ca să-l 
elibereze. 

— Mi se pare logic. 


— Aşa şi este. Îţi ofer mijloace materiale cu care să lupti şi o 
excelentă acoperire într-o problemă numită „relaţii publice”, pe 
care tu n-o înţelegi. Dacă Pino şi acest ziarist se întorc în Italia 
sănătoşi şi în afara oricărui pericol, comenaator-ul Ferrara are 
destulă influenţă ca să poată provoca un adevărat scandal şi 
toată lumea să afle adevărul. Altfel, dacă băiatul moare, nu va 
mai fi cine să te apere şi toată vina va cădea asupra ta. 


— Negociezi din ce în ce mai bine. 

— Asta pentru că am un bun adversar. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă celălalt, deranjat. 

— Că eşti cel mai încăpățânat interlocutor cu care m-am 
înfruntat vreodată. 


— Nu mă supăr, pentru că eşti oaspetele meu şi nu ne este 
îngăduit să ne supărăm pe oaspeţi, orice ne-ar spune. 

— In cazul ăsta, renunţ la acest drept, pentru că dacă nu 
accepţi ceea ce-ţi propun vei dovedi că eşti mai încăpățânat 
decât un catâr. 

— Ce-i ăla catâr? 


— Cel mai încăpățânat animal de povară. Mai rău decât 
cea mai rea cămilă în călduri. 


— Nu cred că există o fiinţă mai încăpăţânată decât o cămilă 
în luna aprilie. 

— Un tuareg intransigent, insistă pilotul. Şi hai să terminăm 
cu prostiile. Gândeşte-te puţin şi recunoaşte că propunerea este 
bună. 

— Nu trebuie să mă gândesc. Sunt de acord. 


— Slavă Domnului! Te interesează să-l cunoşti pe ziarist? 
— Mă poate ajuta cu ceva? 


— Nu ştiu, dar dacă vine un moment când ar trebui să 
intervină, e mai bine să vorbească în cunoştinţă de cauză decât 
din auzite. Rău nu poate să-ţi facă. 

— De acord... Adu-l. Dar fără fotografii. 


— Pe dracu, ce mai contează câteva fotografii, dacă nu ţi se 
văd decât ochii şi la fel de bine poţi fi tu sau un scoţian cu 
turban? vru să ştie Nene Dupre. Importante sunt puţul, maşinile 


şi corturile. În felul ăsta poate să confirme că a fost aici, că a 
vorbit cu tine şi că nu face decât să povestească ceea ce s-a 
întâmplat într-un colţ pierdut din deşert din vina unei şleahte de 
golani lipsiţi de scrupule - se ridică în picioare şi se îndreptă 
spre elicopter. Mă întorc imediat! spuse, în chip de rămas-bun. 


Gacel Sayah rămase neclintit până când, un sfert de oră mai 
târziu, Hans Scholt se aşeză pe vine în faţa lui, ca să-l privească 
mai atent, cu un straniu amestec de teamă, respect şi 
admiraţie. 

— Mulţumesc că m-aţi primit! şopti cu timiditate. Din acest 
moment mă consider sub protecţia dumneavoastră. 

— Nu se spune aşa, îi reproşă beduinul. Se spune „vă cer 
ospitalitatea”. 

— Bine! Aşa... Vă cer ospitalitatea. 


— De acord... Ce vrei să ştii? 

— Dacă într-adevăr sunteţi dispus să-i omorâţi pe aceşti 

oameni. 

— Doar dacă sunt nevoit... 

— De ce? 

— De câte ori trebuie să repet? vru să ştie tuaregul, vizibil 
supărat. Chiar aşa de neghiobi sunteţi voi, francezii? 

— Eu sunt austriac. 

— Pentru mine toţi sunteţi francezi - făcu un semn spre Nene 
Dupre, care rămăsese sprijinit de un palmier. Să-ţi spună el 
toată povestea. 


— Mi-a spus-o deja. 


— Atunci uită-te la caprele astea: sunt pe moarte. Şi la 
cămile, care abia se ţin pe picioare. Doar cele trei, pe care 


nu le-am lăsat să se apropie de puț, vor supravieţui. Asta e 
toată averea familiei mele. Nu este mult, dar ne-au trebuit mulţi 


ani ca să le adunăm şi cineva a distrus totul dintr-un capriciu, în 
mai puţin de un minut - se uită la interlocutorul său cu acei ochi 
întunecaţi şi pătrunzători care când se înfuria păreau că scot 
scântei. Până când vinovatul nu va plăti pentru toate astea, nu 
va fi pace... 

Se ridică fără grabă şi spuse în încheiere: 


— Şi acum te rog să mă ierți, trebuie să mă întorc în munţi. 
— Te duc eu, se oferi Nene Dupre. 


Imohag-ul aruncă o privire dispreţuitoare spre elicopter şi 
exclamă: 
— Cu rabla asta? Nici mort! 


— Nu pot să cred că ţi-e frică! îi râse în nas francezul. 


— Nu e vorba de frică, răspunse beduinul. Mă deranjează 
zgomotul. In afară de faptul că nu pot să-mi iau cele trei cămile. 

— Vrei să te întorci acolo cu cămilele? întrebă surprins Nene 
Dupre - şi, în faţa gestului mut de aprobare al celuilalt, întrebă: 
De ce? 

— Acum am nevoie de ele. 


— Pentru ce? 
— Mă vor ajuta să lupt împotriva duşmanilor mei. 


— Trei cămile hămesite? se scandaliză francezul, incapabil să 
dea crezare celor auzite. 

— Când nu ai mai nimic, te mulţumeşti cu orice. Nu contează 
puterea armelor, ci felul cum ştii să le foloseşti. 

— Cum doreşti! spuse pilotul, derutat. Până la urmă, ar fi mai 
bine să nu mă abat prea mult din drum, pentru că, dacă trebuie 
să-i duc pe ăştia doi într-un loc cât de cât civilizat, risc să rămân 
fără combustibil şi n-aş mai putea să mă întorc la bază. 

Gacel Sayah intră în jaima, îl trezi pe tânăr, care se uită la el 
ca şi cum habar n-avea cine e sau unde se află, şi, după ce se 
convinse că într-adevăr are febră şi că rănile au un aspect 
îngrijorător, spuse: 

— Am să te las să pleci, dacă-mi promiţi că înţelegerea 


noastră rămâne în picioare. 
— Nu vreau să plec, răspunse italianul cu convingere. Ori 


plecăm toţi şase, ori niciunul. Asta a fost înţelegerea. 


— Nu, îl contrazise Gacel. Nu aşa ne-am înţeles. Te-am 
avertizat că n-o să-ţi fac nicio favoare pentru că tatăl tău este 
bogat şi n-am spus că-i las în viaţă pe toţi sau pe niciunul, iar tu 
ai făcut tot ce ţi-a stat în putere. Cum se numeşte copilotul tău? 


— Belii. Maurizio Belii. 


— Bine... Acum înțelegerea este aşa. Ai să pleci cu elicopterul, 
o să încerci să te întorci în Italia cât mai repede cu putință şi o 
să-l presezi pe tatăl tău să-i determine pe prietenii lui să mi-l 
predea pe vinovat. Dacă în zece zile nu vor fi la poalele 
munţilor, prietenul tău va fi primul care va muri... Ai înţeles? 

— Perfect! Dar repet că prefer să rămân, în felul ăsta tatăl 


meu va fi mult mai presat. 

— Dacă rămâi, vei muri - şi vom avea de pierdut cu toţii. 

— Nu sunt de acord. Eu cred că... 

Beduinul îl întrerupse cu un gest nerăbdător: 

— Nu contează ce crezi tu. Contează ce cred eu. Fă ce ți- am 
spus şi ai încredere în Dupre, care s-a arătat a fi un om onest şi 
m-a făcut să înţeleg că e mai bine să te las să pleci. Ai bani? 

— In maşină. 

— Foloseşte-i ca să te întorci acasă cât mai repede - îi strânse 
mâna cu putere, un gest afectuos şi foarte rar la el. Eşti un băiat 
bun - murmură. Şi sunt convins că te vei ţine de cuvânt. 

— Fii sigur... Ai de gând să-l omori pe porcul ăla? 


— Să-l omor? se miră interlocutorul său. În niciun caz. 


Dacă l-aş omori, n-aş face ce spune legea şi în cazul ăsta aş fi 


la fel de vinovat ca el, iar toate astea n-ar mai avea sens... 
Noroc! 
— Noroc! 


Afară îl aştepta Nene Dupre, care-i dădu puşca, gloanţele şi 
binoclul de noapte, explicându-i amănunţit cum se foloseşte. 

— Mai ales nu-l îndrepta spre o lumină puternică, îl avertiză. 
Cu cât e mai întunecată noaptea, cu atât e mai folositor. 

— Voi, francezii, o să mă uimiţi întotdeauna - recunoscu 
imohag-ul cu un gest de nedumerire. Intotdeauna! Eşti sigur că 
şi mercenarii ăştia îl folosesc? 

— Pentru un profesionist, în ziua de azi, acest binoclu este la 
fel de necesar ca o armă. 

— Mă bucur să aflu asta - îi strânse mâna cu putere. 


Acum ar fi bine să plecaţi, spuse. Mulţumesc pentru tot. 

În câteva minute, elicopterul se pierdu din vedere, iar în acest 
timp Gacel încărcă pe cei trei dromaderi care mai erau în viaţă 
patru dintre caprele muribunde şi porni cu pas vioi pe drumul ce 
ducea spre munţii îndepărtați. 


Ştia că acolo va trebui să dea o bătălie grea, dar începea să 
aibă o idee clară despre cum avea s-o plănuiască. 


14 


— Doar nu l-a înghiţit pământul. 

— Păi, aşa s-ar părea. Ultima oară când l-au văzut, dădea 
târcoale pe lângă Antonovul ăla care a decolat acum o oră, deci 
îmi închipui că ar trebui să fie în zbor spre Libia. 

— Şi nimeni nu l-a văzut când a urcat? 

Bruno Serafian ridică din umeri, dând de înţeles că nu 


are nici cea mai vagă idee. 


— Atât maşinile, cât şi camioanele aveau uşile deschise şi 


cheile în contact, gata de îmbarcare. S-o fi ascuns în vreuna din 
ele. 

Alex Fawcett făcu un gest uşor contrariat, vrând să spună că 
pentru moment nu se putea face mare lucru în privinţa asta. 

— Câţi oameni ai trimis în Libia? vru să ştie. 


— Trei. 


— Spune-le să fie atenţi dacă cretinul ăsta apare pe-acolo. 
Când pleci? 

— Mâine după-amiază. Îndată ce va pleca ultimul tău avion, o 
să aterizeze un Hercules care va pleca din Angola foarte 
devreme. Cu el va călători echipa de întărire de care am nevoie 
- Mecanicul cel veşnic jegos se apropie de hartă şi 


arătă cu degetul un punct. În noaptea asta ne vor paraşuta în 
munţi şi vor reveni să ne ia după patru zile. Dacă reuşim să-i 
eliberăm pe ostatici, o să-i ducem înapoi în Europa. Dacă nu, ne 
întoarcem în Angola. 

— De ce în Angola? 


— Acolo nimeni nu pune întrebări. Trec printr-un război civil şi 
sunt destul de ocupați să se omoare unul pe altul... Apoi, după 
treipatru luni mă voi ocupa de Sfatul bătrânilor. 

— Sper să nu mai fie probleme, dar, în orice caz, ştii ce 
gândesc eu în legătură cu ostaticii: sau toţi liberi, sau toţi morţi. 

— N-ai de ce să-ţi faci probleme. 


— Ba îmi fac multe probleme, şi tu ştii mai bine ca oricine, îl 
contrazise englezul. Intotdeauna am avut încredere în tine, dar 
niciodată nu m-am încrezut în blestemaţii ăştia de tuaregi. Se 
mişcă în deşert ca peştele în apă. 

— Am cei mai buni „pescari”. 


— Nu ştiu dacă sunt cei mai buni, dar cu siguranţă sunt 
cei mai scumpi. 


— Sunt aşa de scumpi pentru că nu-s mulţi nebuni dispuşi să 
se lanseze în plină noapte deasupra unor munţi îndepărtați din 


Sahara. Mergi liniştit. În trei zile scapi de 
toate problemele. 
— Aşa sper... Şi de acum înainte vreau să întrerupem 
orice contact. 
— Ce vrei să facă oamenii mei din Libia cu Ziaristul ăla? 
— Mai întâi să-l găsim. Şi pe urmă, mai Vedem... 
— Şi cu Milosevic? 


— Deocamdată nu vă atingeţi de el. Cu toate că mi-ar plăcea 
ca într-o zi, când nici măcar nu se aşteaptă şi într-un loc pe care 
nici nu-l poate bănui, cineva să-i facă de petrecanie chiar şi 
numai pentru bătaia de cap pe care mi-a dat-o. 

— Dacă era prieten cu Arkan, după cum spui, nimeni n-o să se 
mire dacă va avea şi el un sfârşit violent... Vrei să mă ocup de 
el? 

— La timpul potrivit... Şi-acum ar fi mai bine să mă laşi singur. 
Vreau să dau nişte telefoane şi să strâng toate astea, fiindcă 
într-o oră ridicăm tabăra. 

— Speri să ajungi la timp la Cairo? 


— Te mai îndoieşti? 

— După cum te cunosc, nu. 

Zece minute mai târziu, Mecanicul intra în camionul cu 
remorcă ce-i servea drept cartier general şi unde fraţii Mendoza 
Julio şi Cesar - dezertori din armata argentiniană 

şi scăpaţi de o justiţie care-i căuta pentru tortură, sechestru şi 
crimă, dormeau fără griji. 


— Gata cu leneveala! spuse. Începe dansul. 


— Bine, dar totul e pregătit de acum două zile, protestă 


fratele cel mare. 
— Pentru mine, nu, mormăi armeanul. Pentru mine 


„niciodată nu este totul pregătit”, pentru că ştiu din 
experienţă că întotdeauna poţi avea o surpriză... 
— Şi ce surpriză aştepţi din partea unor beduini împuţiţi 


care n-au decât două puşti vechi? întrebă unul din fraţi. 


— Dacă aş şti, n-aş mai avea de ce să-mi fac griji, îi răspunse 
şeful său. Dar în toţi anii ăştia cât am luptat în Ciad am învăţat 
că în deşert doi „beduini împuţiţi” cu doar două puşti vechi pot 
să-ţi creeze mai multe neplăceri decât jumătate de duzină de 
care blindate pe care le vezi venind şi ştii cum să lupţi împotriva 
lor. „Impuţiţii” ăştia apar de unde nici nu te-aştepţi şi îţi taie 
gâtul ca unui cârlan, pentru ca apoi să dispară aşa cum au 
apărut. Sfatul meu e să deschideţi bine ochii, dar chiar şi aşa, nu 
vă încredeţi niciodată în ceea ce vedeţi, pentru că rareori este 
ceea ce pare a fi. Şi acum, haideţi să mai vedem o dată 
fotografiile alea. 

— Incă o dată? 


— Şi de o mie de ori, dacă este nevoie... 


Scoase dintr-o servietă hărtănită o duzină de fotografii 
enorme luate din avion, le răsfiră pe o măsuţă joasă şi aşteptă 
ca însoțitorii lui să se apropie. 

— In asta se văd perfect puţul, palmierii, jaime/e şi maşinile. 
Dar se vede clar că nu e niciun loc unde-ar putea să-i ascundă 
pe ostatici... Cel mai probabil e că i-au dus în vreo peşteră din 
munţii ăştia. 

— Nu cred că am avea nevoie de mai mult de o zi ca să 
cercetăm toată zona asta metru cu metru, spuse Julio, cel mai 
mare dintre fraţii Mendoza. Pare mai cheală decât un cur de 
maimuţă. 

— Văd că e cheală, dar ţine cont că, până şi de la înălţimea 
asta, se disting chei înguste şi adânci, pentru că pe-aici a curs 
probabil un râu cu apă multă care a săpat în piatră... Şi de 
fiecare dată când va trebui să urcăm şi să coborâm într-un 


asemenea defileu vom risca să fim împuşcaţi, fiindcă puii ăştia 
de curvă nu greşesc niciodată ţinta şi obişnuiesc să se ascundă 
în cele mai nebănuite locuri. 

— Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că eşti cam speriat. 


— Cine e obligat să înfrunte un tuareg pe propriul său teritoriu 
şi nu e speriat e un cretin care merită să-şi piardă 


gâtul cu prima ocazie - Bruno Serafian îşi înălţă capul pentru 
a schiţa un zâmbet, în timp ce făcu cu Ochiul. Cu toate astea - 
adăugă -, contăm pe ceva foarte important în favoarea noastră. 
— Pe ce anume? 


— Pe faptul că, fiind una din regiunile cele mai pustii de pe 
glob, acolo nu trăieşte aproape niciun animal, ceea ce înseamnă 
că tot ce mişcă este neapărat un duşman. 

— Deci îi băgăm plumb, comentă Julio Mendoza pe un ton 
uşor ironic. E liniştitor să ştim că ceva ne este favorabil. 

Şeful său îi aruncă o privire plină de reproş. 


— Păstrează-ţi ironia pentru când se va termina totul, dacă 
vei mai trăi până atunci - spuse printre dinţi. Şi roagă- te ca 
mizerabilii ăştia să nu ne rezerve vreuna din teribilele lor 
surprize. 

— Surprize? 


— Exact. 
— La ce fel de surprize te referi? 


— Dacă aş şti, n-ar mai fi surpriză, imbecilule!... Dar poţi fi 
sigur că tuaregii născocesc întotdeauna ceva ca să ţi-o tragă pe 
la spate când te-aştepţi mai puţin. 

Era clar că Bruno Serafian nu avea pic de încredere în tuaregi 
sau în modul lor foarte special de a înţelege 


înfruntarea armată; şi la fel de clar era că avea destule 
motive să n-o facă, deoarece chiar în momentul în care îi 
avertiza insistent pe subalternii săi, duşmanul lor, Gacel Sayah, 
tocmai băgase vârful cuţitului în jugulara celei mai debile dintre 


caprele ce atârnau la oblâncul cămilelor, pentru ca sângele să 
picure în aşa fel încât să lase în urma lui o dâră vizibilă. 

In felul acesta, începea să pună în practică învăţămintele 
tatălui său, care fusese un mare războinic, şi ale generaţiilor de 
luptători imohagi care de-a lungul secolelor învăţaseră să 
transforme aridul peisaj ce-i înconjura şi puţinele lui vieţuitoare 
în cei mai buni aliaţi. 

La revărsatul zorilor, două capre fuseseră deja sacrificate şi 
sângele lor stropise nisipul deşertului şi pietrele de la poalele 
munţilor, făcând ca în scurt timp primii vulturi să apară zburând 
la mare înălţime. 

Puțin mai târziu, Gacel intră în Peştera Gazelei, îşi îmbrăţişă 
mama şi fraţii şi, după ce acceptă cu plăcere un reconfortant 
pahar cu ceai fierbinte, îi puse la curent cu ultimele întâmplări, 
precum şi cu planul de acţiune pe care- | gândise. 

— Crezi că o să funcţioneze? întrebă Suleiman. 


— Trebuie să funcţioneze, veni răspunsul simplu. Ştiu că 


ne aflăm aici şi, din câte mi s-a spus, sunt adevăraţi 
profesionişti, gata de orice. Ori îi învingem, ori ne putem 
considera morţi. 

— Ne rămâne a treia cale, remarcă Aisha. Să eliberăm 


ostaticii. 


— Cam târziu, nu crezi? Nu mai avem puț şi nici alt loc unde 
să mergem. Nu mai avem nici grădină şi nici animale. Şi am 
pierde pentru totdeauna singurul lucru care ne-a mai rămas, 
mândria de a fi tuareg. Dacă acum ne dăm bătuţi, vom pângări 
memoria tatălui nostru. 

— În situaţia asta, el ar înţelege, şopti Laila. Sunt situaţii în 
care victoria este complet imposibilă. 

— Aminteşte-ţi că el niciodată nu lupta cu gândul la o victorie 
nesigură, preciză fiul cel mare. Lupta pentru că era obligaţia lui 
să lupte, chiar dacă ştia că nu are nici cea mai mică speranţă să 
învingă. 

— Şi în cele din urmă l-au omorât. Ce-am câştigat cu asta noi, 
cei care-l iubeam? Ce-a câştigat el însuşi, în afară de ura multor 
oameni, admiraţia câtorva şi compasiunea marii majorităţi? 


Buna femeie se aşeză pe o piatră şi-şi duse mâinile la cap cu 
un gest de mare oboseală, adăugând: 
— Din ziua în care tatăl tău a plecat în căutarea lui 


Abdul-el-Kebir, viaţa mea a fost cel mai groaznic infern, iar 
acum se pare că destinul se încăpăţânează să repete o istorie la 
fel de tristă. Nu ţi se pare de ajuns că am pierdut un soţ pe care- 
| adoram; acum ai vrea să-mi pierd şi fiii?... Pentru ce? vru să 
ştie. Cu ce-am păcătuit ca să fiu pedepsită în felul ăsta? 

— Tu n-ai păcătuit cu nimic, se grăbi s-o consoleze Aisha. Alţii 
au făcut-o, dar poate că de data asta nu va trebui să plătim noi. 
Tata a trebuit să înfrunte o armată întreagă şi a fost învins doar 
când a fost nevoit să părăsească deşertul. Noi vom înfrunta doar 
o mână de mercenari care nici măcar nu cunosc aceşti munţi. 
Planul lui Gacel pare bun, iar noi trebuie doar să-l urmăm punct 
cu punct. 

— Dar nici măcar nu ştim cu câţi mercenari va trebui să ne 
luptăm! se văită Laila. 

— Pilotul m-a asigurat că nu vor fi mai mult de douăzeci, 


spuse Gacel - şi părea destul de convins. 
— Ai încredere în el? 


— Totală. Altfel n-aş fi aici - arătă cu mândrie arma. Am 
încercat-o pe drum şi nimeresc o piatră de la trei sute de paşi - 
zâmbi fericit şi adăugă: Şi pe deasupra mai avem şi un binoclu 
pentru întuneric - se înclină şi atinse uşor cu buzele obrazul 
mamei sale. Nu te mai necăji - o rugă. O să 


trecem noi şi peste asta, dar ca să reuşim, va trebui să ne 
apucăm de treabă chiar acum. 

De îndată se îndreptă spre celălalt capăt al peşterii, unde se 
aflau ostaticii, şi întrebă pe un ton imperativ: 

— Cine e Maurizio Belii? 


Cel mai tânăr dintre ei abia şopti: 


— Eu. 


— Vino cu mine! 
— Unde? 
— Nu pune întrebări! 


Tonul său era atât de sec şi tăios, încât sărmanul băiat aruncă 
o privire neliniştită spre tovarăşii săi şi apoi se ridică. 

Gacel îl împinse uşor până aproape de ieşire, apoi îl legă la 
ochi cu o năframă şi-l obligă să se aplece, ca să poată ieşi fără 
să se lovească de stânci. 

— Ce vrei să-mi faci? îngăimă italianul, când îşi dădu seama 
că se află afară. 

— O să vezi! 


Îl ajută să încalece pe o cămilă, îl legă strâns de şa şi, 
obligând animalul să se ridice în picioare, porni la drum 
ducându-l de dârlogi pe încâlcitele cărărui ale întunecatului 
masiv stâncos. 


După aproape o oră se opri, făcu animalul să îngenuncheze cu 
un şuierat scurt şi, cu un pumnal ascuţit, tăie legăturile 
prizonierului şi îi scoase năframa de pe ochi. 

— Poţi să pleci, spuse. 


Celălalt îşi miji ochii, pentru a se obişnui cu lumina puternică 
a amiezii, dar când îşi dădu seama că se află în mijlocul unei 
regiuni muntoase, pustii şi pârjolite de soarele ce cădea ca 
plumbul topit, scoase fără să vrea un geamăt de spaimă. 

— Să plec? Unde? 


— Dacă mergi spre nord-est, în trei zile o să ajungi la un put 
pe unde trec caravanele de sare. Ai apă destulă pentru drum şi 
ţi-am adus busola asta pe care am luat-o dintr-o maşină. 

— Dar de ce eu? 


— Pino Ferrara a plătit pentru eliberarea ta. Lui trebuie să-i 
mulţumeşti. Se pare că este un bun prieten. 

— Dar au fost şi alţii care ţi-au oferit bani, îi spuse italianul. 
De ce nu i-ai primit? 


— Pentru că am promis că voi omori doar patru, şi patru vor 
muri, răspunse tuaregul cu un calm desăvârşit. Tu ai avut mai 
mult noroc. 

— Nu este drept. 


— Dacă nu ţi se pare drept, ne întoarcem şi te schimb cu altul 
- Gacel Sayah făcu un gest cu mâna, vrând să întărească cele 
spuse. Sunt sigur că vreunul dintre ei o să accepte. Gândeşte-te, 
dar hotărăşte-te repede, că n-am timp de pierdut. 

— Doamne Dumnezeule sfinte! Unde este Pino? 


— E liber şi cred că la ora asta zboară spre Italia. 

— Cât a plătit pentru mine? 

— Probabil mai mult decât meriţi. 

Maurizio Belii vru să spună ceva, dar o bubuitură îndepărtată, 
care se propaga dintr-o parte în alta a munţilor, repetându-se 
într-o mie de ecouri, îl făcu să ciulească urechile. 

— Ce-a fost asta? întrebă în cele din urmă. 

— O împuşcătură. A trecut timpul stabilit şi fratele meu a 
executat primul ostatic. In fiecare zi o să omorâm unul. 

— Sălbaticilor! 

— Până la venirea voastră niciodată n-am făcut rău 

nimănui, îi răspunse Gacel. Vrei să te întorci în peşteră? 

Băiatul, îngrozit, negă cu un gest hotărât din cap. 

— Bine! zise tuaregul. În cazul ăsta, rămâi aici până când 
începe să apună soarele şi apoi ia-o în direcţia aia. Sfatul meu e 
să mergi la prima oră din zi şi la ultima a după- 

amiezii. Altfel te deshidratezi sau te pierzi pe întuneric - făcu 
un uşor gest cu mâna spre cer. Allah să te aibă în pază şi să nu 


mai calci pe aici! 
Se întoarse şi, cinci minute mai târziu, dispăru după în grup 


de stânci, lăsându-l pe nefericitul Maurizio Belii aşa de 
înspăimântat şi demoralizat cum nu fusese nici în cele mai 
groaznice coşmaruri ale sale. 

Începu să plângă. 


De câteva zile simţea nevoia s-o facă fără să se stăpânească, 
dar nu-şi îngăduise să plângă decât noaptea, pe ascuns şi în 
tăcere. Acum, convins că nimeni nu-l vedea, plânse cu sughiţuri, 
nemângâiat, copleşit de frică şi de mila ce-o simţea pentru el 
însuşi şi pentru cei lăsaţi în urmă, despre care ştia că erau 
condamnaţi să moară. 

Unul căzuse deja, dar care dintre ei? Care dintre ei, 
Dumnezeule sfinte? înţelese îndată că era inutil să se frământe 
încercând să afle ceva ce, în fond, nu avea nici importanţă, 
deoarece, oricum, în patru zile aveau să fie executaţi toţi. 

Îşi şterse nasul cu dosul palmei, făcu un efort să se liniştească 
şi se strădui să recurgă la experienţa sa de necontestat, în 
calitate de Copilot în cele trei curse de-a lungul deşertului, ca 
să-şi facă o idee despre locul unde se 


afla şi ce-ar fi trebuit să facă pentru a ajunge la puţul acela 
îndepărtat, dacă într-adevăr exista. 


Dacă exista, fără îndoială că era vorba de Sidi-Kaufa, locul 
unde trebuia să ajungă în acea zi blestemată când au rătăcit 
drumul din cauza unei hărţi rutiere greşite; şi făcu un efort 
„Încercând să-şi amintească ce văzuse pe hartă, cu toate că era 
clar că nu te puteai încrede în hărţile acelea. 

Dacă memoria nu-l înşela, masivul pietros şi Singuratic ar fi 
trebuit să rămână mult mai la sud, servindu-le ca un îndepărtat 
punct de reper, mereu în dreapta lor. 

Ţinând cont de asta, tot ce se întindea în faţa ochilor săi cam 
pe treizeci de kilometri începând din acel loc ar fi trebuit să fie 
un şes nesfârşit presărat cu pietre; de aceea fuseseră avertizaţi 
că vehiculele trebuie să înainteze cu foarte multă prudenţă, ca 
să nu rişte să-şi distrugă cauciucurile. 

Acum însă era obligat să-l parcurgă fără niciun alt însoțitor 
decât o cămilă proastă, pe care nici măcar nu era în stare să 
încalece. 


O privi cu atenţie. 


Era un animal răpănos, respingător şi aproape scheletic, cu 
ochi trişti şi buze băloase, atât de neprietenos şi indiferent, încât 
dădea impresia că nu are creier sau că 


puţinul pe care l-a avut i se uscase cu ani în urmă. Un animal 
care nu era în stare nici măcar să sperie pe cineva, dar nici să 
trezească vreo simpatie. 

Trântită acolo, la mai puţin de trei metri distanţă, era, 
probabil, singura fiinţă vie pe o rază de câţiva kilometri, dar nu 
era un tovarăş de drum, nici măcar nu-ţi alina cât de cât 
groaznica senzaţie de singurătate care te copleşea în acel loc 
blestemat de zei. 

Începea să apună soarele, iar lumina ce cădea pieziş lăsa să 
se distingă cu mai multă claritate contururile sălbaticului peisaj 
înconjurător. 

În faţa ochilor săi, munţii se transformaseră în insulițe de 
forme şi mărimi foarte diferite, ca nişte semeţe fortărețe 
împrăştiate ici şi colo de-a lungul şi de-a latul unei întinderi 
ondulate de nisip, formând un fel de labirint ciudat şi sălbatic în 
care era foarte greu să distingi, la prima vedere, dacă suprafaţa 
ocupată de lava neagră era mai mare decât cea ocupată de 
nisipul roşiatic sau invers. 

Îşi dădu seama imediat că acum i-ar fi fost absolut imposibil 
să înainteze în linie dreaptă şi că ar fi fost obligat să facă mereu 
alte ocoluri în căutarea celor mai bune trecători între stânci şi 
dune, riscând în orice moment să greşească drumul şi văzându- 
şi limitată speranţa de a se 


salva doar cu ajutorul micii busole. 


„Mereu spre nord-est”, spusese călăul său, dar Maurizio Belii 
ştia din experienţă că în imensitatea Saharei, nord- estul putea 
fi un loc la fel de pierdut şi de gol ca oricare alt punct cardinal. 

Acolo, la trei sau patru zile de drum anevoios, se presupune 
că ar fi trebuit să fie o mică oază, dar bineînţeles că ar fi fost de 
ajuns să se abată din drum cu câţiva kilometri, într-o parte sau 
alta, ca să n-o poată vedea şi să treacă mai departe. 

— Doamne ajută! murmură. 


Dar de îndată ce rosti aceste cuvinte, înţelese că în acel loc, 
în acel moment şi în acele împrejurări, nu Dumnezeu, ci el însuşi 
trebuia să se ajute - aşa că, luându-şi inima-n dinţi, se ridică în 
picioare, apucă dromaderul de dârlogi şi, pentru ca acesta să se 
scoale şi să-l urmeze, sâsâi, aşa cum văzuse că făcea tuaregul. 

Când, o jumătate de oră mai târziu, călcă iarăşi pe nisip, se 
simţi într-un fel reconfortat, ca şi cum fineţea şi moliciunea lui ar 
fi alungat în parte groaza pe care i-o producea lava neagră şi 
fierbinte. 

Se lăsa înserarea şi înaintea lui umbra i se alungea. 


Îşi îndepărtă gândul ce-l îndemna să o urmeze, conştient 


fiind că în felul acesta s-ar fi abătut spre miazăzi, şi făcu tot 
posibilul ca acea umbră stilizată să înainteze oblic, aşa încât, 
chiar dacă erau inevitabil uniţi, destinele lor să fie, totuşi, 
diferite. 

Un şarpe cam de un metru lungime îi tăie calea şi se pierdu 
îndată între dune. 

Se întrebă cum de putea trăi în asemenea loc şi cu ce dracu 
se hrănea. 

Pământul era un loc foarte ciudat. 


Şi acela era cel mai ciudat loc de pe pământ. 


Se întunecă. Maurizio Belii se opri să aştepte nerăbdător ca 
luna să lumineze suficient ca să poată continua să înainteze fără 
teama de a se abate din drum. 

Îşi aminti de şarpe şi simţi că-l trec fiorii, gândindu-se ce s-ar 
întâmpla dacă l-ar muşca unul sau dacă l-ar înţepa un scorpion. 

Ar suferi cea mai lungă şi groaznică agonie din câte şi-ar 
putea imagina cineva şi ar sfârşi întins, cu faţa spre cer, 
transformat într-o grămadă de oase calcinate de soare. 

Vulturii i-ar scoate ochii şi măruntaiele. 


Cu câteva ore înainte, văzuse mulţi vulturi şi toţi păreau să 
zboare înspre munţii ce rămăseseră în urmă, atraşi probabil de 
cadavrul primului nefericit pe care acei sălbatici 


îl omorâseră. 


— Doamne ajută! murmură din nou. Luna întârzia să capete 
strălucire. 

Nervii şi nerăbdarea îl măcinau pe dinăuntru şi îşi dădu seama 
că simţea nevoia să meargă, deoarece însuşi faptul că vedea 
cum fiecare pas îl apropie încă un pic de ţintă îi calma tensiunea 
ce părea că i se adunase în capul pieptului. 

Râsul îndepărtat al unei hiene îl făcu să tresară de spaimă. 

Din nou, un fior, mai puternic, îi străbătu şira spinării. Hienele 
rareori îndrăznesc să atace omul direct. 

Aşa i s-a spus întotdeauna, dar, de asemenea, i se povestiseră 
întâmplări teribile despre hiene flămânde care, în disperarea lor, 
nu ezitau să atace în haită. 

Şi el nu avea o puşcă, niciun cuţit, nici măcar un simplu băț cu 
care să se apere de fiare. 

Işi petrecuse ore întregi în sălile de fitness şi cheltuise mulţi 
bani în dorinţa lui nemăsurată de a deveni expert în 

„autoapărare”, dar nu se întrebase niciodată la ce i-ar servi 
centura neagră şi atâta karate dacă ar trebui să înfrunte o haită 
formată din cele mai respingătoare animale, un şarpe ce se 
târeşte fără zgomot sau un minuscul scorpion. 

Căută o piatră mare, dar faptul c-o simţea în mână nu-l 


făcu să se liniştească, ci, mai curând, să-i crească temerile, 
pentru că îşi dădu seama că devenise cea mai vulnerabilă fiinţă 
din deşert. 

Când, în sfârşit, lumina lunii îi permise să distingă direcţia 
indicată de acul busolei, porni din nou la drum, cu toate că, de 
data asta, cămila nu părea dispusă să-l ajute, mişcându-se mult 
mai încet ca de obicei. 

Işi legă de mână capătul căpăstrului, de teamă ca nu cumva, 
din neatenţie sau într-una din multele dăţi când se împiedica, 
încăpăţânatul animal s-o rupă la fugă pierzându- se în noapte, şi 
i se părea că totul uneltea împotrivă-i, pentru a nu-l lăsa să 
înainteze pe cât de repede şi-ar fi Dorit. 

Temperatura începu să scadă, începu să bată vântul din nord, 
ca aproape în fiecare noapte, La început în rafale, mai apoi 
susţinut, ca nota mici viori ce se luptă să atingă acuta fără să 
ajungă la stridenţă; şi când mici fire de nisip începură să i se 


încrusteze pe faţă, înţelese adevăratul motiv pentru care 
tuaregii şi-o acoperă cu vălul. 

Era ca şi cum o legiune întreagă de pitici se distra înfigându-i 
ace pe fiecare centimetru neacoperit din corpul său, ceea ce 
făcea ca, pe măsură ce trecea timpul, chinul să se transforme 
într-o senzaţie de sofisticat supliciu, ce-l 


obliga să-şi ţină ochii întredeschişi. 


Invidia genele cămilei, stufoase şi groase ca părul unei perii, 
şi când începu să simtă cum ochii i se iritau din când în când şi 
cum, de fiecare dată, îi era tot mai greu să distingă direcţia pe 
care i-o indica busola, ajunse la trista concluzie că risca să 
obosească fără să înainteze în direcţia corectă. 

In cele din urmă se lăsă să cadă la pământ, scârbit şi epuizat, 
legă un picior al animalului aşa cum văzuse că obişnuiau să facă 
beduinii, închise ochii şi adormi profund, fără să-i mai pese 
deloc de eventuala prezenţă a şerpilor, hienelor sau scorpionilor. 


15 


Sofisticatele parapante dreptunghiulare, de culoare închisă, 
ce puteau lăsa un paraşutist expert deasupra unei simple 
monede ce strălucea într-o pârloagă, alunecau străbătând 
întunericul nopţii chiar în momentul în care luna dispăru şi 
lumina ei rece şi sfioasă nu se mai împrăştia peste întinderea 
nemărginită. 

Timpul fusese calculat cu precizie, astfel încât burduhănosul 
Hercules ajunse deasupra masivului muntos exact în momentul 
când noaptea devenise mai neagră, şi doar un GPS perfect şi un 
radar sofisticat de ultimă generaţie i-au permis pilotului să 
stabilească, fără nicio urmă de îndoială, că survolează exact 
punctul ales pentru lansare. 

Când uşa din spate se deschise şi aparatul începu să se 
deplaseze pe o traiectorie circulară de vreo douăzeci de 
kilometri diametru, profitară ca să arunce în gol, mai întâi, trei 
mari bidoane cu apă. 

Aproape imediat, şaisprezece oameni le urmară fără ezitare, 
la un interval de circa cincisprezece secunde, nu mai mult, 


formând în aer un cerc al cărui centru era vârful cel mai înalt. 


Erau excelenți profesionişti, nu încăpea nici cea mai mică 
îndoială în această privinţă, specialişti nu numai în mânuirea 
armelor şi în tactica de gherilă, dar şi în mânuirea uşoarelor 
paraşute cu care pluteau în aer, având astfel la dispoziţie 
suficient timp ca să se orienteze cu busola şi să aleagă exact 
punctul unde li se ordonase să aterizeze. 

Câteva minute mai târziu, după ce fiecare îşi ocupase poziţia 
dinainte hotărâtă, doisprezece dintre ei marcau cu o incredibilă 
precizie cele douăsprezece ore ale unui ceas imaginar de 
dimensiuni enorme. 

Astfel, ora unu era la est, ora şase la sud, nouă la vest şi ora 
douăsprezece arăta exact nordul. 

Ceilalţi opt se intercalară pe locul orelor neocupate. 


Cât despre Mecanic, acesta înainta uşor în fruntea celorlalţi 
tovarăşi ai săi, iar fraţii Mendoza făceau acelaşi lucru în 
extremitatea opusă. 

Anii în care urmărise duşmani de-a lungul şi de-a latul 
câmpiilor şi selvei africane îl determinaseră pe armean să 
adopte o tactică despre care ştia din experienţă că obişnuia să 
dea rezultate excelente atunci când reuşea să-i oblige pe 
franctirorii cel mai bine plasați să iasă din ascunzătoare. 

Înaintând mereu, fără să se piardă din vedere unii pe ceilalţi, 
era convins că vor avansa strângând cercul, cu 


prudenţă, răbdare şi o perfectă coordonare, fără să lase în 
urmă niciun metru pătrat necercetat cu de-amănuntul. 

Totul părea prevăzut în mod meticulos, dar, cu toată precizia 
lansării, un român, pe care ghinionul părea că-l urmărise cu 
perseverenţă încă de la naştere, avu neşansa ca exact în locul 
unde trebuia să aterizeze să dea peste o bucată de stâncă 
cenuşie ieşită din nisip, de care se izbi cu piciorul, fracturându- 
şi-l în mai multe locuri. 

Îşi pierdu cunoştinţa şi harmattan-ul, care sufla din ce în ce 
mai tare pe măsură ce se înnopta, puse stăpânire pe mătasea 
de culoare închisă a parapantei şi, parcă jucându- se cu el, îl târî 
ca pe o marionetă de-a lungul întinderii de pământ pentru ca, 
până la urmă, să-l izbească cu capul de o piatră enormă. 


Cu toate acestea, restul tovarăşilor săi nu avuseseră niciun fel 
de problemă ca să-şi ocupe poziţiile, aşa că, după câteva 
minute, fiecare se grăbi să stabilească legătura prin radio 
pentru a informa că-şi ocupase postul. 

Bruno Serafian aşteptă câteva minute şi, în cele din urmă, 
chemă la rândul său: 

— Şapte! şopti. Şapte, răspunde! Unde eşti? 


Dar numărul şapte părea să se afle în momentul acela pe altă 
lume, aşa încât armeanul ordonă scurt: 


— Şase şi opt, căutaţi-l pe şapte. Ceilalţi Studiaţi terenul fără 
să înaintați deocamdată. 

Trecu aproape o jumătate de oră până când o voce anunţă 

sec: 

— Aici şase! Şapte a ieşit din luptă. 

— Recuperabil? 

— Nu ştiu ce să spun, răspunse şase cu o voce lipsită de 
emoție. Are o gaură enormă în cap şi un picior făcut arşice... Ce 
să fac? 

— Lasă-l acolo. Când se va sfârşi totul, o să venim să-l 

luăm. 

— Am înţeles... 

— Cesar şi Julio, rămâneţi aproape unul de altul. Acum fiecare 
dintre noi va avea în grijă patru oameni... Vreo mişcare 
suspectă? 

Aşteptă răspunsul şi, când se convinse că nimeni nu avea 
nimic de spus, adăugă: 

— Atunci, înainte! Cu grijă şi cu ochii în patru... 

Începea vânătoarea. 


Pas cu pas, cu auzul încordat şi folosind tot timpul binoclul de 


noapte, cei cincisprezece veterani ai nenumăratelor războaie 
africane înaintară la unison, conştienţi de faptul că graba putea 
deveni cel mai mare 


duşman, iar timpul şi o coordonare atentă - cele mai bune 
arme pe care puteau conta în momente atât de delicate. 

După aproape douăzeci de minute, la radio se auzi o voce 
seacă şi sigură: 

— Aici numărul doi. Zăresc ceva. 

— Ce vezi? 

— Pare o cămilă culcată şi aş zice că un om doarme lângă 

ea. 

— La ce distanţă? 

— Cam la trei sute de metri. 

— Omul se mişcă? 

— Deocamdată nu. 

— Observă-l cu multă atenţie. Dacă se mişcă, trage, dar 
încearcă să nu-l omori. Vreau să-l interoghez. 

Din nou, aşteptarea. O aşteptare lungă, până când, dintr- 
odată, răsună o bubuitură ce străbătu întinderea şi lovi pereţii 
de stâncă, repetându-se în nenumărate ecouri ce se pierdeau 
înspre sud. 

— L-am nimerit. Ţipă. 

— Înaintează cu grijă. La cel mai mic gest suspect, omoară-l. 

Din nou, aşteptarea şi tăcerea, până când glasul numărului 
doi răsună de astă dată vădit tulburat: 

— Lepădătura asta cere ajutor în italiană. S-ar putea să fi 


tras într-un prizonier. 


— Nu mă înnebuni! 
— Ţipă ca un porc. 


— Întreabă-l cum îl cheamă. La puţin timp sosi răspunsul: 
— Maurizio Belii. 


— Băga-mi-aş picioarele! Ce naiba caută tâmpitul ăsta 

aici? 

— Spune că ieri tuaregii i-au dat drumul să plece. 

— Şi ceilalţi? 

— Sunt reţinuţi în continuare, cu toate că s-ar părea că 

au omorât deja unul. 

— Căca-m-aş! Bruno Serafian se gândi o clipă, cântărind 
posibilele urmări ale noii situaţii, şi, în cele din urmă, spuse: Ai 
grijă să nu fie niciun duşman pe aproape şi încearcă să te 
apropii de el, dar nu aprinde lanterna. Unu şi trei, acoperiţi-l... 

— De acord! 

Cel căruia-i spuneau numărul doi era un om prudent şi 
obişnuit să îndeplinească ordine, aşa că rămase pe loc câteva 
minute, fără să se mişte, până când se asigură că nu se zărea 
nimeni şi că tovarăşii lui, cel din stânga şi cel din 

dreapta, se apropiau acoperindu-i spatele. 

Abia atunci se hotărî să străbată fără grabă mica distanţă ce-l 
despărţea de rănitul care nu înceta să se vaite şi să scâncească. 

Când se află la numai o aruncătură de piatră, numărul doi 
strigă: 

— Stati liniştit! Am venit să vă salvăm, dar vă avertizez că 


vă văd şi că la cea mai mică mişcare suspectă vă împuşc. 


— Nu sunt înarmat - veni îndată răspunsul. Şi pierd mult 
sânge. 


Noaptea continua să fie foarte întunecoasă; numărul doi se 
asigură pentru a nu ştiu câta oară că nu-l pândeşte nicio 
primejdie, căci îi era imposibil să distingă ceva la mai puţin de 
zece metri distanţă, şi după ce trase adânc aer în piept, se 
hotărî să-şi continue lentul marş cu arma pregătită şi cu piedica 
trasă. 

Îl despărţeau ceva mai puţin de doisprezece metri de obiectiv, 
când, din spatele unei stânci aflate la vreo patru sute de metri în 
faţa lui, ţâşni o flacără şi, înainte să reacționeze, un glonţ de 
calibru mare îi străpunse inima. 

— Ce-a fost asta? întrebă de îndată Mecanicul. Numărul 


doi, ce s-a întâmplat? Numărul doi, răspunde! 
Dar nici de data asta nu primi vreun răspuns. 


În schimb, la puţin timp, se auzi un glas vădit nervos şi 
nemulţumit. 

— Aici numărul trei! Doi a căzut şi mizerabilul care l-a 
împuşcat a dispărut printre stânci... Totul s-a petrecut foarte 
repede şi se afla destul de departe ca să trag în el. 

— Dar cum au putut să-l nimerească în plină noapte? 


— Dracu ştie, n-am nicio idee. Dar adevărul e că l-a nimerit. 
— Bine! Staţi liniştiţi cu toţii. De îndată ce se va lumina, o 


să vin spre voi. 
Prima rază de lumină se lăsa aşteptată. 


Când, în sfârşit, apăru soarele la orizont şi armeanul se 
convinse că nu se zărea nici urmă de om cât vedeai cu ochii, 
porni la drum făcând un ocol până la locul unde-l aştepta 
numărul unu, şi amândoi se apropiară de grupul format din 
cadavrul ţeapăn al numărului doi, Maurizio Belii, ce zăcea 
inconştient, şi dromaderul indiferent ca întotdeauna. 


Aruncară o scurtă privire spre cadavru, convinşi că nu mai 
puteau face nimic pentru el, şi încercară doar să-l reanimeze pe 
italian, care, după câteva minute, deschise ochii şi-i privi 
perplex. 

— Ce s-a întâmplat? fură primele lui cuvinte. 


— Asta vreau să ştiu şi eu, spuse printre dinţi Serafian, 
supărat. Colegul meu a aprins lanterna? 

Rănitul negă cu convingere: 

— Nici măcar n-am reuşit să-l văd - spuse. 


— Cum se explică atunci că l-au nimerit la asemenea 
distanţă? împuşcătura trebuie să fi venit dinspre stâncile acelea. 
— N-am de unde să ştiu. Mi-am dat seama că se apropia, am 
auzit împuşcătura şi, în aceeaşi clipă, un strigăt. Pe urmă, nimic. 
— Cum te simţi? 


— Cred că am pierdut mult sânge. 


Mecanicul scoase un cuţit ascuţit, îi tăie cracul pantalonului şi 
se uită la rană cu o privire de cunoscător. 

— O să scapi de asta, dar mă tem că vei şchiopăta toată viaţa 
- făcu un gest semnificativ, arătând împrejur, şi adăugă 
zâmbind ironic: Aşa cum stau lucrurile, poţi să te consideri 
mulţumit, deoarece colegii tăi sunt într-o situaţie mai dificilă. 

— Au omorât deja unul. 


— Aşa s-ar părea... De ce te-au lăsat să pleci? 

— Pentru că aveau de gând să omoare doar patru şi Pino 
Ferrara, care acum este în drum spre Italia, a plătit ca să mă 
elibereze. 


— Pino Ferrara este în drum spre Italia? spuse 


interlocutorul său surprins. Cine ţi-a spus? 


— Tuaregul. 

Mecanicul se gândi ce să răspundă, dar în cele din urmă ridică 
din umeri şi spuse: 

— Mă tem că te-au păcălit şi că Pino Ferrara e mort, deşi 
acum asta nu mai are nicio importanţă. Mai degrabă înclin să 
cred că te-au folosit ca momeală şi le-a reuşit... Păduchioşii 
ăştia ştiu de toate. Câţi sunt? 

— Doi bărbaţi şi două femei. 

— Sigur n-au primit întăriri? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Unde se ascund? 

— Într-o peşteră mare, cu o intrare foarte îngustă. 

— Ai fi în stare s-o găseşti? 

Băiatul negă cu o mişcare hotărâtă din cap şi răspunse 

sigur pe el: 

— Singura dată când m-au lăsat să ies fără să mă lege la 

ochi era noapte. 

— Păcat! Cel puţin, ai idee pe unde se află? 

— Într-o zonă abruptă şi unde se ajunge foarte greu, în 

inima celei mai stâncoase regiuni. 

— Era de presupus, dar nu-ţi face probleme. Cu un pic de 

răbdare, o să-i găsim - Mecanicul zâmbi din nou şi murmură: 
Şi acum încearcă să te odihneşti. Ai nevoie. 


Se ridică şi făcu câţiva paşi fără nicio ţintă, dar, după câteva 
clipe, scoase din toc un pistol mare şi, răsucindu-se puţin, trase 


un singur foc. 

Impuşcat în ceafă, Maurizio Belii căzu cu faţa în jos, fără să-şi 
dea seama măcar de ce fusese ucis. 

Numărul unu, un sud-african flegmatic pe nume Sam Muller, 
care asistase la scenă fără să scoată un cuvânt, se întoarse şi-i 
aruncă o privire rece călăului: 

— De ce-ai făcut-o? 


— Şi ce-ai fi vrut să fac? veni calm răspunsul. Să-l fi lăsat aici 
să se prăjească la soarele ăsta de la amiază? Oricum ar fi murit. 
L-am scutit de suferinţă. 

— Dar se presupune că am venit să salvăm oamenii, nu să-i 
lichidăm. 

— Nu puteam să-l luăm cu noi şi, apoi, nici n-am fi putut 
rămâne aici să-l îngrijim. Dacă lepădăturile astea au început să 
omoare ostatici, de ce n-ar fi putut fi ăsta cel dintâi? 

— Pentru că vezi bine că nu a fost, răspunse sud- africanul cu 
acreală. Şi nu-mi place să omor prosteşte pe cineva care nu mi- 
a făcut nimic şi, pe deasupra, mai e şi rănit. 


— Ascultă! spuse Mecanicul pe un ton ce nu admitea replică şi 
în care se ghicea o uşoară ameninţare: N-am de gând să mă 
întorc ducând în spate pe unul care mâine ar putea să 
povestească oricui ar vrea să-l asculte că l-am împuşcat din 
greşeală. Ordinele mele sunt clare: sau vii, sau morţi, dar 
sănătoşi - arătă cu degetul cadavrele şi preciză calm: Pe ăştia 
doi i-au curăţat tuaregii, şi cu asta am terminat discuţia. E clar? 

— Foarte clar, zise Sam Muller cu un calm deconcertant. 


— Mă bucur că ai înţeles, fiindcă eşti plătit cu foarte mulţi 
bani nu numai ca să-ţi faci treaba, dar şi ca să-ţi ţii gura. Asta-i 
meseria noastră şi astea sunt regulile... Mai ai vreo întrebare? 

— Doar una: ce facem acum? 


— Continuăm după planul stabilit. 


— În ceea ce mă priveşte, sunt de acord, dar te anunţ că am 
înaintat abia vreo patru kilometri, nici măcar nu ne-am apropiat 
de zona cu adevărat periculoasă şi deja am pierdut doi oameni. 
In ritmul ăsta, până mâine după-amiază o să ne termine pe toţi. 


— Ai vreo idee mai bună? Celălalt negă cu un gest. 
— Tu eşti comandantul - murmură. 


— Da! bombăni armeanul, ce părea supărat şi derutat. Eu 
sunt cel care comandă şi planul este bun. Tactica asta 
întotdeauna a dat rezultate excelente, deşi tot nu-mi explic cum 
dracu au reuşit să-l nimerească pe ăla în toiul nopţii şi de la o 
asemenea distanţă. 

— Unii spun că beduinii văd pe întuneric, ca pisicile. 


— De la aproape patru sute de metri? Nu vorbi prostii! Eu mă 
consider un bun trăgător, dar n-aş reuşi nici măcar cu ajutorul 
unei lunete telescopice. 

— Poate că are una. 


— Ce-ai spus? se miră Mecanicul. 


— Că poate ăştia, cărora tu le spui „păduchioşi”, n-or fi chiar 
aşa de păduchioşi şi luptă cu aceleaşi arme ca ale noastre. 

— Ce dracu spui? i-o trânti neliniştit interlocutorul său. E 
vorba de o familie mizerabilă de nomazi care de ani de zile 
trăieşte în curul lumii... De unde crezi că ar putea avea 
asemenea arme? 

— De ce mă întrebi pe mine? răspunse Sam Muller ţâfnos ca 
de obicei. Acum trei zile mă aflam în Angola şi n-aveam nici cea 
mai vagă idee de ceea ce se întâmplă aici. Şi nici măcar nu mă 
interesează în mod deosebit. Pe mine mă angajează, vin şi-mi 
fac treaba, fără să mă amestec cu 


nimeni - făcu un gest semnificativ spre tovarăşul său, 
arătându-l din cap până-n picioare: Dar ceea ce vreau să-ţi spun 
e că uniformele astea de camuflaj s-ar putea să fie foarte 
practice în junglă, dar aici verdele ne trădează de la kilometri 
distanţă, pentru că nu există o tufă cât vezi cu ochii şi devenim 
o ţintă perfectă pentru nişte tipi care au faima că nimeresc tot 
ce ochesc. 

— Ai dreptate. 


— Sigur că am! Şi mai e ceva... Când văd cum omoară un 
tovarăş de-al meu în plină noapte de la aproape patru sute de 


metri, povestea începe să nu-mi mai placă. 

— Nici mie nu-mi place, dar refuz să cred că porcii ăştia pot să 
ne vadă pe întuneric. 

— Asta-i problema ta, dar te sfătuiesc ca, pentru orice 
eventualitate, în noaptea asta să încerci să faci în aşa fel încât 
să ne mişcăm cât mai puţin posibil. Într-un asediu, şi 
operaţiunea asta începe să semene cu un asediu, cel care este 
obligat să înainteze are parte de tot ce-i mai rău în comparaţie 
cu cel care trebuie doar să aştepte. 

— O să ţin cont de asta. 


Bruno Serafian luă micul transmiţător, îşi drese glasul de două 
ori şi apoi ordonă, încercând să pară cât mai hotărât şi autoritar: 


— Reluăm marşul! încet şi cu atenţie. S-ar putea ca mizerabilii 
ăştia să aibă arme cu bătaie lungă. La cel mai mic semn de 
pericol, la pământ... Aveţi vreo nelămurire? aşteptă câteva clipe 
şi, cum nu primi niciun răspuns, adăugă: Atunci, înainte! 

Cei paisprezece supraviețuitori îşi reluară acţiunea de 
încercuire, dar cei mai mulţi dintre ei începură să se dumirească 
unde se află abia după o oră. 

Soarele, aproape la zenit, părea că vrea să-i facă una cu 
pământul - nu se zărea nici cea mai mică umbră cât vedeai cu 
ochii şi temperatura trecea cu mult de cincizeci de grade. 

Nu se vedea decât piatră neagră şi nisip roşiatic. 


Absolut nimic altceva. 
Nisip şi piatră, piatră şi nisip. 
Un aer sufocant şi un soare ca focul. 


Şi vulturi. Zeci de vulturi ce zburau la mare înălţime, descriind 
cercuri ample, fără ca măcar să-şi mişte aripile, lăsându-se 
purtaţi de curenţii de aer, ca şi cum pentru ei, în acel moment, 
pământul ar fi devenit un loc prea călduros ca să poată risca să 
coboare pe suprafaţa lui. 

„Când vulturul mănâncă, beduinul stă la pândă. Când vulturul 
zboară, beduinul se odihneşte”. 

Pentru tuaregii din inima Saharei, vulturii erau un fel de 


termometru viu ce arăta cu precizie când temperatura de la 
suprafaţa pământului depăşea limitele suportabile, iar oamenii 
trebuiau să stea absolut nemişcaţi la umbră, deoarece nu erau 
capabili să se ridice în aer în căutarea răcorii înălțimilor. 

În ciuda părerii răspândite de cei ce avuseseră de suferit de 
pe urma metodelor lor brutale, mercenarii erau şi ei oameni şi, 
prin urmare, nici ei nu se puteau înălța în căutarea unei 
temperaturi mai suportabile, drept care Bruno Serafian ajunse 
foarte repede la concluzia că era cu adevărat imposibil să 
continue înaintarea în asemenea condiţii infernale. 

— Stop! ordonă. Ne vom odihni până la patru. Numerele cu 
soţ să doarmă două ore. Apoi numerele fără soţ. 

Oamenii se lăsară la pământ, leoarcă de sudoare şi zdrobiţi, 
dar îşi dădură seama imediat că automatele lor erau prea scurte 
şi cămăşile prea mici. Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost de 
ajuns, nu aveau nici măcar săbii. 

Unul dintre motivele importante pentru care un beduin 
preferă puştile lungi şi săbiile lungi este că poate să-şi facă într- 
o clipă, cu ajutorul lor şi a unui jaigue larg, o mică jaima care să- 
i ofere umbră, să-l apere de vânt şi să menţină constantă 
temperatura din jur. 


Aşezat într-o mică groapă în nisip, în cortul improvizat, dar 
rezistent, este în stare să aştepte să treacă orele cele mai 
călduroase ale amiezii, în mijlocul întinderii celei mai 
neprimitoare, fără ca focul dogoritor de afară să-l afecteze prea 
mult. 

Dar cea mai modernă şi mai ucigătoare dintre armele 
automate fusese concepută astfel încât să ocupe cât mai puţin 
spaţiu posibil, iar mărimea cămăşii unei uniforme nu se putea 
nicicum compara cu cea a unui /jaique beduin. Rezultatul a fost 
că cei paisprezece oameni se văzură obligaţi să se aşeze pe 
nisip sau pe pietre, fără să se bucure de niciun strop de umbră. 
Imediat se simţiră de parcă ar fi avut nişte fiare încinse pe 
spate. 

Numărul nouă a căzut primul, cu toate că era un irlandez 
foarte voinic, şi asta pentru că cel care îl pusese în postul acela 
nu avea nicio experienţă în privinţa condiţiilor de mediu în care 
se aflau. 


Numărul său corespundea cu ora nouă a ceasului, adică exact 
la vest, iar drept urmare toată dimineaţa fusese nevoit să 
meargă spre est, ceea ce însemna că soarele îl bătuse drept în 
faţă ore întregi. 

Ca şi cum asta n-ar fi fost o tortură suficientă, razele 


soarelui se reflectau în milioane de fire de nisip, 


transformând peisajul pe unde trebuia să înainteze într-un soi 
de oglindă gigantică, astfel încât pielea sa rozalie se arse foarte 
repede, iar ochii săi albaştri, în ciuda ochelarilor de soare, nu 
mai erau în stare să distingă altceva decât umbre. 

„Cel ce duce soarele în spate poate supravieţui în deşert. 


Cel care-l duce în braţe întotdeauna va pieri”. 


Cel ce nu dădea ascultare unei vechi zicători care, în puţine 
cuvinte, concentra veacuri de experienţă a nenumăraţilor 
călători pe pământul care nu servea decât doar pentru a fi 
străbătut era condamnat dinainte să moară în această 
încercare. 

In general, capul, ceafa sau spatele, bine protejate, rezistă la 
soare, la căldură şi la reverberaţia nisipului de cinci ori mai bine 
decât pieptul, faţa sau ochii; iar dacă aceştia din urmă nu sunt 
destul de închişi la culoare, incapacitatea lor de a se apăra este 
impresionantă. 

Pe numărul nouă nimeni nu-l avertizase că în Tenere nu 
trebuie niciodată să mergi cu faţa spre soare, aşa că pe la 
jumătatea dimineţii abia mai reuşea să distingă obiectele la o 
sută de metri distanţă, iar după-amiază lumea devenise pentru 
el un fel de nebuloasă albastru-verzuie. 

— Aici, nouă! şopti răguşit prin radio. Am nevoie de 


ajutor. 
— Ce fel de ajutor? 
— Orice fel de ajutor, se auzi trista rugăminte, nepotrivită 


pentru un om bine cunoscut pentru sângele său rece. Soarele 
ăsta blestemat mi-a ars ochii. 


Despre Bruno Serafian s-ar fi putut spune orice, doar că era 
prost nu, şi orele petrecute pe o căldură ce părea o impalpabilă 
ploaie de plumb topit îl făcuseră să se gândească la 
numeroasele greşeli pe care le comisese atunci când plănuise 
ceea ce, la început, părea a fi o obişnuită operaţiune de 
cercetare şi capturare. 

Era evident că recunoscuta sa experienţă în nesfârşitul şi 
epuizantul război din Ciad nu-i folosea la nimic, deoarece acel 
deşert aspru unde luptaseră şi unde le lipseau atâtea lucruri 
putea fi considerat o adevărată grădină în comparaţie cu 
pietroasa fortăreață naturală cu care se înfruntau în acele 
momente. 

Nici temperatura nu era aceeaşi, nici peisajul nu era la fel, 
nimic din câte îşi amintea nu semăna câtuşi de puţin cu infernul 
pe care s-ar fi zis că demonii înşişi l-au renegat de mult. 

Cam şase kilometri în linie dreaptă îi separau de obiectivul lor 
şi doar doi păduchioşi de beduini se părea că le stau în cale, dar 
în gura uscată se simţea deja gustul 


metalic al înfrângerii, deoarece începură să aibă senzaţia 
dezagreabilă că nu luptau nici cu natura, nici cu oamenii, ci cu o 
forţă net superioară, a cărei putere depăşea orice armată. 

Nu era vorba de soare, de căldură, de sete, de nisip, de vânt, 
nici de capcane sau gloanţe... 

Era vorba de faptul că, poate, Creatorul suprem hotărâse ca 
acela să fie un spaţiu inviolabil, un ultim refugiu sau o dovadă 
absolută a nemărginitei sale puteri şi, ca urmare, atât 
Mecanicul, cât şi oamenii săi erau doar ceva mai mult decât 
nişte sărmane furnici ce îndrăzniseră să sfideze un gigantic 
tiranozaur. 

— Toţi avem nevoie de ajutor, murmură în sfârşit, ca pentru 
sine. Orice fel de ajutor. 


16 


Gacel Sayah deschise ochii, calculă înălţimea la care zburau 
vulturii şi hotărî că venise momentul să părăsească liniştitul său 
refugiu de la umbra unei stânci şi să se caţăre pe o mică 
înălţime de unde controla cea mai mare parte a versantului 


oriental al masivului stâncos. 

Aşa cum îşi imagina, şi duşmanii săi începură să se pună în 
mişcare, dar îl surprinse când văzu că nu se mai străduiau să 
strângă cercul, ci păreau că hotărâseră să schimbe tactica. 

Acum, jumătate dintre ei mergeau spre nord, iar ceilalţi, spre 
sud, cu vădita intenţie de a se regrupa şi de a forma două 
fronturi. 

Îi observă cu luneta telescopică a puştii lui Nene Dupre şi 


nu-şi putu opri un zâmbet de satisfacţie. 
Aşa cum bănuia, soarele şi vântul îi loviseră nemilos. 
Foarte nemilos. 


Dacă imohag-ul ar fi văzut vreodată o coridă, ar fi putut 
compara starea sufletească a acelor drumeţi asudaţi cu cea a 
unei bestii puternice, cu coarne agresive, care, după ce iese cu 
avânt în arenă, gata să mănânce pământul, suferă pe 
neaşteptate, în repriza a treia, o cumplită înţepătură dată 


de sulița unui implacabil picador. 


Chiar de la distanţa aceea se putea vedea că hotărârea şi 
solemnitatea cu care mărşăluiseră cu o noapte înainte fuseseră 
înlocuite de o vădită dezordine şi delăsare, fiindcă picioarele 
păreau că le atârnă de parcă ar fi avut ghiulele de fier legate de 
glezne. 

Principalul aliat al tuaregilor din timpuri îndepărtate câştigase 
deja prima sa bătălie. 

Deşertul era un luptător foarte puternic, căruia nu prea-i 
slăbea vigilenţa şi, pe măsură ce trecea timpul, cauza tot mai 
multe pierderi. 

Prin urmare, cea mai bună tactică pe care puteau s-o 
folosească în continuare fraţii Sayah era să evite orice fel de 
înfruntare, să lovească scurt şi rapid şi să lase natura nemiloasă 
să-şi continue devastatoarea operă de degradare. 

Gacel ştia foarte bine că acela era un război care nu era încă 
nicidecum câştigat şi că se putea aştepta la orice surpriză 
neplăcută de la mereu imprevizibila tehnologie franceză - dar, la 


fel de bine, ştia că duşmanii săi erau destul de demoralizaţi ca 
să încerce să-şi schimbe în mod radical planul iniţial. 
Din acel moment, cercul de la început urma să se 


transforme într-un fel de „cleşte” enorm, dar, după părerea 
lui, asta nu avea să împiedice nisipul să nu mai fie nisip, 
piatra - piatră, soarele - soare şi căldura - căldură. 


lar nisipului, pietrelor, căldurii şi soarelui puţin le păsa dacă 
mercenarii alcătuiau „cercuri” sau „cleşti”. 

De fiecare dată când unul dintre acei oameni avea să facă un 
pas, trebuia să-l facă pe propria-i răspundere, de fiecare dată 
când va avea impresia că creierul îi este gata să explodeze, nu 
va primi niciun ajutor şi de fiecare dată când i se va strânge 
stomacul de groază că va muri deshidratat, nu-i vor folosi la 
nimic cuvintele de consolare. 

Cei mai mulţi dintre ei se născuseră în ţări cu climă temperată 
şi, oricât ar fi încercat, deşertul n-ar fi putut fi niciodată mediul 
lor natural; din cauza asta, doar faptul că se mişcau, chiar şi aşa 
încet cum o făceau, avea drept urmare că fiecare por al pielii lor 
elimina în mod neîntrerupt o minusculă picătură de sudoare. 

Şi acolo, în inima pustiului Tenere, fiecare picătură de sudoare 
valora cât o picătură de sânge. 

Dacă ar fi stat pe loc, ar fi pierdut cam opt litri de apă pe zi 
prin transpiraţie, şi ceva mai mult decât dublul acestei cantităţi 
dacă ar fi fost obligaţi să se mişte; şi cum n-ar fi reuşit să 
înlocuiască imediat cel puţin jumătate din acest lichid, ar fi 
început să aibă amețeli, să simtă oboseală, să 


aibă febră şi să devină irascibili. Straturile superioare ale pielii 
lor s-ar fi înnegrit, întinzându-se şi devenind ca un pergament, 
iar vederea lor le-ar fi provocat un atac subit de panică, 
deoarece mercenarii ştiau din experienţă că asta însemna 
întotdeauna pasul dinaintea unui inevitabil colaps renal. 

În asemenea împrejurări, niciun european nu şi-ar controla 
ritmul cardiac, drept pentru care-ar intra rapid în comă. 

După puţin timp, un strigăt lung şi stăruitor străbătu 
văgăunile şi, în aceeaşi clipă, Suleiman apăru pe o colină 


îndepărtată. 

Gacel îşi scoase turbanul, îl aruncă în aer şi-l lăsă să cadă, 
fără cea mai mică intenţie de a-l lua de jos, arătându-i în acest 
fel că trebuiau să se întâlnească la jumătatea drumului. 

O jumătate de oră mai târziu, îşi beau ceaiul aşezaţi unul în 
faţa celuilalt, ca şi cum pe sute de kilometri împrejur ar fi 
domnit o pace absolută. 

— Nu înţeleg un lucru, zise Suleiman nedumerit, după ce 
vorbiseră despre întâmplările din acea zi. De ce l-au ucis pe 
băiatul ăla? _ 

— Nici eu nu pricep, răspunse fratele său. Inţeleg că l-ar 


fi putut împuşca din greşeală, pe întuneric, dar nu-mi explic 
de ce l-au executat în felul ăsta în plină zi. 
— Crezi că era grav rănit? 


— Nu părea. Vorbea normal când, dintr-odată, ăla care pare a 
fi şeful i-a tras un glonţ în Ceafă... 
— Poate că a făcut-o ca să ne acuze pe noi, spuse 


Suleiman. 


— M-am gândit şi eu, dar nu asta mă îngrijorează, zise Gacel. 
Mă îngrijorează faptul că această execuţie este o dovadă că 
sunt dispuşi să meargă până la capăt şi că vin cu intenţii rele. La 
ce te poţi aştepta de la cineva care lichidează cu sânge rece un 
rănit? 

— Mă tem că nu putem spera nimic, şopti abia auzit Sayah cel 
mic. Din câte-mi amintesc, noi a trebuit să ne descurcăm singuri 
întotdeauna şi se pare că ăsta continuă să fie destinul nostru: 
deci n-avem de ales - ori noi, ori ei. 

— Niciodată n-am vrut să ajung la extrema asta, dar mă tem 
că nu ne lasă prea multe opţiuni. 

Gacel îi făcu semn fratelui său să-l urmeze până la o mică 
ridicătură, de unde se putea cuprinde cu privirea întinderea 
roşiatică de nisip, îşi sprijini arma cu lunetă telescopică de un 
colţ de stâncă, îşi fixă ţinta cu grijă şi apoi arătă spre sud-est. 


— Ce vezi tu pe povârnişul acelei dune? întrebă. 


Celălalt nu răspunse imediat, deoarece se vedea că nu e 
obişnuit să se uite printr-o lunetă, aşa încât clipi de câteva ori, 
dar după un moment îşi ridică privirea şi spuse oarecum ezitant: 

— Pare un butoi. 


— Asta cred şi eu - îi dădu dreptate fratele său. Un butoi prins 
de o paraşută. 
— Apă? 


Beduinul încuviinţă şi adăugă: 
— Probabil conţine o bună parte din rezerva lor de apă. 
— Şi ce caută acolo? 


— Se vede că l-au aruncat pe dune ca să nu se spargă 
lovindu-se de stânci şi că deocamdată l-au lăsat unde a căzut, 
pentru că încă nu au nevoie de el. 

— Chiar dacă n-au încă nevoie de el, nimeni nu e aşa de prost 
încât să lase atâta apă în mijlocul deşertului. 

— Şi cine crezi că le-ar putea-o lua? întrebă fratele său. N-au 
renunţat la ea, pentru că ştiu că niciun animal n-ar reuşi 
vreodată să deschidă un butoi din ăsta de metal şi că noi nici 
măcar nu ne putem apropia. S-or fi gândit, poate, că ăsta e locul 
cel mai sigur: în mijlocul unei dune şi la vedere. 

— O tentaţie destul de mare. 


— Sau, poate, o capcană. Dacă ne-ar trece prin minte ideea 
stupidă de a încerca să ne apropiem, profitând de întuneric, ne- 
ar zbura capetele, căci pot să ne vadă noaptea. 

— Din fericire, nu ştiu că noi ştim. 


— Pentru asta ar trebui să-i mulţumim lui Nene Dupre. 

— Şi nu ştiu nici că tu poţi să-i vezi. 

— Mă tem că încep să bănuiască, fiindcă prea am ţintit bine - 
Gacel făcu o scurtă pauză înainte de a întreba: Câtă apă ar 


putea să aibă un butoi ca ăsta? 
— Nu cred că ajunge la două sute de litri, îţi dai seama ce-ar fi 


dacă am reuşi să le-o luăm? Suleiman zâmbi uşor. O mână de 
europeni fără apă în mijlocul deşertului - s-ar căca pe ei din 
mers. 

— La ce distanţă crezi că este? 


— Butoiul? Cred că la vreo trei kilometri. Destul de departe ca 
să putem face ceva. 

— Intr-adevăr, destul de departe. Oricum, mi-a venit o idee. 

— la zi...? 


— Să fac ceea ce nu s-ar aştepta să facă un tuareg. 

— Adică?... 

Două ore mai târziu, când soarele începu să coboare, şi 
primele umbre se alungeau peste câmpie, prevestind 


sfârşitul zădufului de nesuportat, o cămilă iute, mânată de un 
călăreț priceput, ieşi pe neaşteptate de după stânci şi se 
îndreptă în goană spre răsărit. 

Cei şapte oameni, care de câtva timp îşi reluaseră marşul lent 
spre sud, îl văzură abia după câteva minute; şi trecură alte 
câteva minute până se puseră de acord dacă era sau nu un 
fugar îngrozit care încearcă să scape de asediu. 

Doar când observară cum călăreţul îşi schimbă dintr- odată 
direcţia, îndreptându-se spre dunele dinspre sud-est, pricepură 
care-i era adevărata intenţie. 

— Apa! urlă disperat Julio Mendoza. Ticălosul ăsta vrea să 
pună mâna pe apă! 

Imediat începură o goană nebună, încercând să-i taie calea, 
dar Gacel Sayah se îndepărtase destul de mult ca să poată face 
un ocol mare, căutând să se apropie de ţintă dinspre nord-est. 

Unii alergau, alţii trăgeau ca nebunii, dar toţi îşi dădură 
seama imediat că erau destul de departe şi că nu aveau nicio 
şansă să doboare un animal aşa de iute, ce părea că zboară fără 
să atingă nisipul. 

Tuaregul calculase cu grijă viteza şi rezistenţa animalului şi îl 
lovi peste grumaz şi peste crupe cu un bici lung, obligându-l să 
alerge cât putea de repede, într-atât încât 


puteai fi sigur că în acea cursă animalul era condamnat să 
crape. 


Metru cu metru, pas cu pas, bravul mehari continuă să 
înainteze, spre disperarea celor care, îngroziţi, îşi dădeau seama 
că le era imposibil să-l oprească; şi când, în sfârşit, nobilul 
animal se împiedică pentru prima dată, ajuns la capătul 
puterilor, nu mai erau decât vreo şapte sute de metri până la 
locul unde începeau dunele. 

Atunci Gacel Sayah sări de pe cămilă, se rostogoli în nisip, se 
răsuci ca o pisică şi, la rândul său, o luă la goană, străbătând 
cam două sute şi ceva de metri cu arma în mână, pentru ca apoi 
să se întindă cât era de lung pe o movilă de nisip. 

Stătu câteva clipe să respire şi să-şi liniştească bătăile inimii, 
îşi duse puşca la ochi, îşi ajustă luneta şi trase repede 
douăsprezece împuşcături. 

Cel puţin cinci gloanţe nimeriră ţinta, perforând tabla groasă 
de oţel şi făcând ca şuvoaie groase de apă să ţâşnească în toate 
direcţiile. 

Cei şapte oameni ţipau, blestemau, alergau şi trăgeau cu 


armele. 
Nu erau decişi ce să facă: să încerce să-l lichideze pe 
agresor sau să caute să ajungă la butoi ca să împiedice 


scurgerea preţiosului lichid. Dar Gacel Sayah nici măcar nu- i 
luă în seamă, atent doar să-şi continue acţiunea distructivă, 
până când, în sfârşit, se declară mulţumit, convins că făcuse un 
rău ireparabil. 

Abia atunci se ridică în picioare şi începu să alerge în direcţia 
opusă celei din care venise. 

Patru mercenari se luară după el. 


Erau oameni voinici şi bine antrenați, cărora furia şi frustrarea 
parcă le dădeau aripi, astfel că, adunându-şi ultimele puteri, 
reuşiră să-i taie calea fugarului, obligându-l să se abată din 


drumul lui, ce l-ar fi condus, desigur, spre salvare, şi 
împingându-l tot mai mult spre inima câmpiei, unde erau 
convinşi că-l vor putea dobori cu uşurinţă. 

Au fost lungi momente de tensiune, în care unui spectator 
neutru i-ar fi fost greu să hotărască pe cine să parieze. 

Beduinul părea mai agil şi mai puţin obosit, obişnuit din 
naştere să alerge pe nisip, dar urmăritorii săi aveau o poziţie 
mai bună şi erau mai bine înarmaţi, şi era clar că nu voiau să-l 
lase nicicum s-o ia spre stâncile care l-ar fi apărat. 

Cu toate acestea, la câteva minute, chiar de după acele stânci 
apăru un alt dromader călărit, de astă dată, de Suleiman Sayah, 
ce se îndrepta spre răsărit, încercând să-şi întâlnească fratele 
într-un punct îndepărtat pe câmpie, 


dinainte stabilit. 


Văzându-l, cei patru bărbaţi îşi dădură seama că toate 
eforturile lor erau sortite eşecului şi se prăbuşiră la pământ, 
asudaţi, frustraţi, însetaţi şi obosiţi, uitându-se cum voinicul 
călăreț îl ajunse din urmă pe bărbatul ce fugea şi, apucându-l de 
un braţ, îl săltă ca pe un fulg, făcându-i loc în spatele lui, pentru 
ca apoi să se întoarcă fără grabă la adăpostul sigur din munţi. 

Când Julio Mendoza îi comunică lui Bruno Serafian vestea 
proastă că pe fundul butoiului rămăseseră doar câţiva litri de 
apă şi cinci gloanţe, armeanul încercă din răsputeri să se 
controleze, ca să nu le transmită cumva oamenilor săi spaima 
care-l cuprinse dintr-odată. 

Doar în câteva minute, datorită unei îndrăzneţe lovituri 
neprevăzute, ajunseseră de la o poziţie dominantă la o situaţie 
cu adevărat îngrijorătoare. 

Avea încredere în oamenii săi, convins că erau, fără îndoială, 
cei mai buni profesionişti pe care putea conta în acele 
momente, dar chiar şi aşa, era conştient că, deşi erau deprinşi 
să suporte tot felul de greutăţi, setea era un duşman implacabil, 
împotriva căruia nici cel mai antrenat mercenar nu învățase să 
lupte. 

Intr-un asemenea loc şi cu puţina apă pe care tuaregii le- 


o lăsaseră, nu mai aveau nicio şansă - nu numai să învingă, ci 
chiar să supravieţuiască. 


La o temperatură de peste cincizeci de grade, apa era un 
element absolut necesar; şi era perfect conştient că, începând 
din clipa aceea, nimeni nu se va mai gândi la misiunea pentru 
care se aflau acolo, ci cum să reuşească să respire în 
continuare. 

— Ce-o să facem acum? 


Se întoarse spre numărul unsprezece, primul care îndrăznise 
să rostească, abia şoptit, întrebarea ce-i frământa pe toţi 
oamenii săi. 

— Tu ce crezi? zise cu vădită acreală. 


— Aş prefera să nu cred nimic, dar ultimul lucru pe care mi l- 
aş fi putut închipui atunci când am acceptat treaba asta e că 
logistica o să dea greş. 

— Nu logistica a dat greş, ci logica, răspunse celălalt pe un 
ton aspru. Mi se pare o totală lipsă de logică faptul că şapte 
profesionişti n-au fost în stare să înfrunte un beduin păduchios 
ca să-şi apere rezerva de apă - Mecanicul ar fi vrut să scuipe, 
dar nu avea destulă salivă. Din fericire, ne-a mai rămas un 
butoi, dar mă tem că ăsta nu ajunge pentru toţi. 

— E de necrezut! protestă unul dintre ei. Un singur tip a 


fost în stare să ne-o tragă. Pur şi simplu de necrezut! 


— Sunt de acord că, în parte, este vina mea, recunoscu cinstit 
armeanul. Aş fi putut să prevăd orice stratagemă, dar nu faptul 
că se va hotări să lupte în câmp deschis. 

— Tuaregii au faima de luptători invincibili în câmp deschis, 
spuse unul dintre cei prezenţi. Ar fi trebuit să prevezi asta. 

— Păi, adevărul e că nu m-am gândit la asta, şi-mi pare 


rău. Ce să mai zic? 

— Nimic, la ce ne-ar mai servi acum vorbele şi regretele... 

— Mai e ceva ce nu înţeleg, se hotărî să intervină sud- 
africanul Sam Muller, care se arăta în continuare capabil să-şi 


păstreze calmul în orice împrejurare. Ori am înţeles eu greşit, ori 
tu ne-ai asigurat că tot ce mişcă în locul ăsta dezolant nu poate 


fi altceva decât un duşman. 
— Aşa am spus. 


— Păi, sunt sigur că astăzi am văzut vulturi, hiene şi şacali. 
Asta pare o grădină zoologică, nu ultimul colţ din Tenere. 
— Da, am văzut şi eu, dar se pare că îi atrage mirosul 


stârvurilor. 
— Ce fel de stârvuri? 
— Bănuiesc că ale ostaticilor. 


— Păi, dacă ostaticii sunt deja stârvuri... noi ce dracu mai 
căutăm aici? 

— Încercăm să-i eliberăm pe cei care mai sunt în viaţă. Dacă 
a mai rămas vreunul. 

— După părerea mea, nu cred să mai fi rămas vreunul, fiindcă 
vulturii ăştia zboară peste patru locuri diferite - Sam Muller 
adăugă, plescăind din limbă, cu o figură scârbită: Chiar acum, 
cinci vulturi fac un adevărat banchet cu trupul băiatului şi al 
numărului doi - îşi privi şeful pieziş şi-l întrebă: Crezi într-adevăr 
că asta înseamnă că i-au omorât şi pe ceilalţi? 

— Nu ştiu ce să spun. 


Sud-africanul se gândi câteva clipe şi apoi arătă spre cer, 
făcând un gest negativ cu mâna: 

— Eu nu pot să cred că cineva s-ar apuca să omoare patru 
oameni în patru locuri diferite şi destul de departe unul de altul. 
Asta chiar că n-o înghit! 

— Nici eu, recunoscu armeanul. Dar nu găsesc nicio altă 
explicaţie. Şi, în fond, ce contează acum deasupra cui zboară 
vulturii? Dacă nu ne mişcăm, în curând vor zbura deasupra 
capetelor noastre. 

— Când trebuie să vină avionul? 


— Peste trei zile. 


— Trei zile? spuse îngrozit unul dintre cei de faţă, care până 
atunci ascultase liniştit, aşezat pe o piatră. Şi nu-l putem anunţa 


pe pilot să vină? 

— Are baza în Angola şi trebuie să zboare numai noaptea, cu 
multe ocoluri. Nu merită să încercăm să luăm legătura cu el, 
fiindcă nu cred că ar putea câştiga nici măcar o oră; era 
prevăzut să aterizeze în zori, căci noaptea nu poate. 

— Şi cum crezi că vom supravieţui trei zile cu aşa puţină apă? 

— Avem două soluţii. 


— Prima...? 


— Să improvizăm nişte corturi din paraşute, să ne băgăm în 
ele şi să rezistăm, bând cât mai puţină apă. 
— Şi a doua? 


— Să înaintăm cât putem de repede, să găsim peştera şi să 
luăm apa pe care-a adus-o elicopterul. Dacă au omorât 
prizonierii, le-a rămas destulă lepădăturilor ăstora. 

— Or să ne aştepte la fiecare cotitură. 


— Bănuiesc că da. 

— Şi s-au dovedit a fi nişte trăgători grozavi, iar după 
spusele lui Mendoza au şi puşti cu lunetă. 

— Aşa se pare. 

— Câte peşteri ar putea fi aici? 


— Cine ştie? Dar dacă munţii ăştia s-au ridicat datorită unei 
erupții vulcanice cu mult timp în urmă, s-ar putea să fie multe. 
Când lava se răceşte, rămân goluri mari în care cu greu se 
poate intra. 

— Şi, cu toate astea, crezi că ar fi o idee bună să atacăm 
direct, ştiind că în oricare dintre aceste peşteri ne-ar putea 
pândi un tip înarmat până-n dinţi? 

— Eu n-am spus că ar fi o idee bună, replică Mecanicul, 
scrupulos. Eu am spus că e una din cele două idei care mi- au 
trecut prin cap. 

— Două căcaturi. 


— Recunosc că sunt proaste, dar problema e că trebuie să 
hotărâm care din cele două e mai puţin proastă. 
— Tu spre care înclini? 


Răspunsul surprinzător al lui Bruno Serafian demonstră, fără 
îndoială, cât de demoralizat se simţea. 
— Cred că, în condiţiile date, n-am dreptul să-mi exprim 


părerea. Voi fi de acord cu ceea ce hotărăşte majoritatea. 
— Ar mai fi o soluţie, interveni numărul trei, un nord- 
american înalt şi slab, veteran al războiului din Golf. 

— Care? 


— Să mergem toată noaptea până la puț, să scoatem apă şi s- 
o lăsăm să stea până când uleiul iese la suprafaţă. Am 


putea folosi apa care rămâne la fund. 


— Problema nu este uleiul, spuse Sam Muller. Problema e că 
nu ştim ce fel de ulei este, nici ce substanţe chimice conţine. 
Există substanţe care se dizolvă în apă şi ne pot omori, orbi sau 
paraliza. În ceea ce mă priveşte, nu sunt dispus să risc. 

Majoritatea tovarăşilor săi arătară, într-un fel sau altul, că 
sunt de aceeaşi părere cu el, aşa încât, la un moment dat, 
Mecanicul ridică mâinile în sus, cerând să se facă linişte. 

— De acord! exclamă. Vom supune la vot. Atacăm sau 
aşteptăm? 


17 


— Nu aş ataca acum. 


Gacel Sayah îşi îndepărtă privirea de la grupul compact care, 
de la distanţă, părea un fel de conciliabul şi se întoarse spre 
fratele său, ce stătea pe vine, cu spatele rezemat de un colţ 


negru de piatră. 

— Şi eu la fel, recunoscu. Cu cât trece mai mult timp, cu atât 
o să le fie mai greu. Dar sunt francezi şi niciodată nu ştii ce 
reacţie pot avea. 

— N-am cunoscut niciodată vreunul care să nu-şi piardă 
cumpătul când suferă de sete sau de căldură. 

— Oamenii de soiul ăsta sunt obişnuiţi cu situaţii mai 
periculoase şi, dacă nu aşteaptă ajutoare, îmi închipui că vor 
hotări să rişte totul. 

— Sincer, crezi că avem vreo şansă de reuşită dacă ne 
înfruntăm cu ei? 

— Sincer, nu. Dar ce altceva putem face? 


Suleiman ridică din umeri, ca şi cum nici el n-ar fi fost 
convins de ceea ce urma să zică. 


— Să ne ascundem şi să aşteptăm. Ar avea nevoie de 
săptămâni întregi ca să cerceteze una câte una toate peşterile 
din zonă; şi nu cred că ar găsi vreodată intrarea în 


peştera noastră. 


— În cazul ăsta, noi am fi cei care am muri de sete. Mai 
devreme sau mai târziu, va veni cineva după ei şi, dacă le aduce 
apă, pot să stea şi să aştepte liniştiţi să ieşim din vizuină - 
imohag-ul dădu uşor din cap, arătând că nu este de acord: 
Singura noastră posibilitate de salvare e să-i convingem că locul 
acesta este o redută inexpugnabilă, un labirint unde, în cele din 
urmă, pot înnebuni. De cât timp venim aici să vânăm şi cât ne-a 
trebuit ca să-l cunoaştem ca acum? 

— De şase sau şapte ani. 


— Asta-i cea mai bună armă a noastră, spuse cu hotărâre 
Gacel. Nevoia ne făcea să urmărim vânatul până în cel mai 
tainic ungher al celei mai îndepărtate peşteri; şi îmi amintesc că 
de multe ori ne-am şi rătăcit. Cunoaştem terenul ca-n palmă şi 
trebuie să profităm de asta. 

— Dar sunt mulţi şi, cu cât am omori mai mulţi, cu atât le-am 
da celorlalţi mai mult timp şi mai multe şanse, deoarece ar 


rămâne mai puţini ca să-şi împartă apa - îi spuse fratele său. 
— Aici ai dreptate... 


— ŞI...? 

— Mi-a venit o idee - targui-ul zâmbi uşor, în timp ce 
făcea ştrengăreşte cu ochiul. Nu omorâm pe nimeni. 
— Atunci, cum le venim de hac? 


— Rănindu-i. Un mort n-are nevoie de apă, dar un rănit, da. 
Şi, uneori, chiar de mai multă decât un om sănătos. 

— Asta-i adevărat, recunoscu Suleiman, uimit de şiretenia 
răutăcioasă de care dădea dovadă fratele său. Dar dacă îi vor 
lichida chiar ei, cum au făcut cu băiatul ăla? 

— Mă îndoiesc că vor îndrăzni. Băiatul nu era unul de-ai lor, 
dar îmi pun capul că dacă un mercenar vede că un camarad de- 
al lui este omorât şi că el poate fi următorul, preferă să se 
predea. Una e să fii omorât în luptă, şi alta să fii împuşcat când 
eşti lipsit de apărare. _ 

— Fără îndoială, eşti demn de numele pe care-l porţi. În 


felul acesta tata a ajuns de neînvins. 

— M-a învăţat multe lucruri. Tu erai încă mic şi nu-ţi aminteşti, 
dar, de câte ori vorbea, spunea ceva care să-ţi fie de folos în 
viitor. 

Cel mai mic dintre fraţii Sayah făcu un semn uşor cu 

capul spre întinderea de nisip. 

— Se mişcă, spuse. 

— Era de aşteptat. 


— Pe înserat or să ajungă la stâncile alea. 


— „Noaptea este prietena bună a tuaregilor, care-şi înfig 


stelele în vârful suliţelor, ca să le lumineze calea”, spuse 
Gacel, evocând un vechi proverb din deşert. 
— Dar ei pot să vadă noaptea mai bine decât mine. 


— Ţi-am arătat doar cum funcţionează aceste aparate. În 
primul rând trebuie să facem rost de unul şi pentru tine. 
— Cum? 


— Luându-l de la cineva care are. 
— Uneori vorbeşti în aşa fel încât totul pare foarte uşor. 


— Nimic în viaţa noastră nu este uşor, frate. De mici copii ne- 
am pierdut tatăl, am trecut prin multe nenorociri când eram încă 
tineri, iar acum, adulţi, suntem urmăriţi ca şi cum am fi ultima 
antilopă din câmpie. Dacă am fost în stare să supravieţuim 
prigoanei armatei şi pustiului Tenere, crezi că ne va fi greu să 
organizăm o ambuscadă împotriva unui grup de străini îngroziţi? 

— Când vrei s-o facem? 


— La ceasul înserării. Adu-ţi aminte proverbul: „Cine se 
înfruntă cu un francez dimineaţa, are toate şansele să piardă. 
Cine-l înfruntă pe înserat, are multe posibilităţi să-l învingă”. 

— De ce? 


— Pentru că, în deşert, majoritatea europenilor folosesc 
ochelari de soare, dar şi-aşa în timpul zilei lumina îi orbeşte 


şi-i deranjează. Apoi, pe înserat, şi-i scot, doar că se 
obişnuiesc mai greu cu întunericul, deoarece au ochii înroşiţi şi 
iritaţi. 

— Şi asta îi face vulnerabili? 


— Foarte vulnerabili, pentru că, de obicei, atunci vântul suflă 
cu mai multă putere, stârnind nisipul şi orbindu-i; iar ei sunt atât 
de transpiraţi, obosiţi, nervoşi şi asaltaţi de nori de țânțari, încât 
nici cel mai bun ţintaş nu e în stare să nimerească un elefant de 


la zece metri. 
— Niciodată n-am dat atenţie acestor amănunte. 


— Ar fi momentul să începi s-o faci, fiindcă prima obligaţie a 
unui imohag este să studieze fiecare mişcare a cerului, 
pământului, oamenilor, plantelor şi animalelor, căci, în funcţie 
de profunzimea cunoştinţelor lui, viaţa-i va fi mai lungă sau mai 
scurtă. 

— Toate proverbele astea le-ai învăţat din cărţi? vru să ştie 
Suleiman, care se simţea cam ruşinat de ignoranţa lui. 

— Unele da, însă mare parte din ele se transmit din gură- n 
gură. Mama ştie multe, dar tu nu prea eşti atent la ce spune. Ți- 
ar fi de folos dacă le-ai asculta şi ai încerca să pătrunzi tâlcul lor 
ascuns, pentru că generaţii de strămoşi de-ai noştri s-au străduit 
să ni le transmită, lăsându-ne astfel moştenire ceea ce este cu 
adevărat important când 


suntem obligaţi să trăim în deşert: experienţa care ne ajută să 
nu ne lăsăm doborâţi de soare, să nu înnebunim de sete şi să nu 
fim îngropaţi de nisip înainte de vreme. 

— Îţi promit că dacă scăpăm de aici am să ascult cu mai 
multă atenţie proverbele. 

— Atunci, ascultă-l în primul rând pe ăsta: „Dacă stai în cur pe 
nisip, n-o să ţi se rezolve problemele”. Aşa că mişcă- te... 

Începea vânătoarea. 


Soarele îngădui ca ultima-i rază să se prelingă peste 
întinderea de nisip, ca apoi să-şi ia rămas-bun de la vârfurile de 
piatră neagră şi, aproape în aceeaşi clipă, dispăru în spatele 
unei mici dune, cu sfârşeala molatică a celui ce a încheiat o 
lungă zi de trudă în care, timp de douăsprezece ceasuri, a izbit o 
nicovală cu un ciocan de fier înroşit. 

Pentru o clipă, peisajul se coloră într-un roşu palid, ca de 
sânge amestecat cu apă, şi s-ar fi putut crede că roşul acela 
estompa restul culorilor, deoarece, în trecere, le transforma una 
după alta într-o infinită gamă de cenuşiuri ce puneau stăpânire 
pe lume ca nişte vestitori ai adevăratului lor stăpân, negrul, ale 
cărui armate îşi fluturau deja flamurile în zare. 


Milioane de țânțari se înălţau dintr-o veche salină ce se profila 


spre nord-est şi veneau, atraşi de mirosul sângelui care plutea 
de trei zile ca o mantie invizibilă deasupra bătrânilor munţi. 

Niciodată, în mii de ani, nu avusese loc un asemenea 
fenomen în capătul acela pierdut din deşert. 

Niciodată nu se întâmplase să coincidă atâtea vieţi... Şi atâtea 
morţi. 

Sute de vulturi, zeci de hiene şi şacali şi aproape douăzeci de 
oameni împărțeau un spaţiu rezervat dintotdeauna câtorva 
antilope şi capre sălbatice famelice. 

Şi hoiturile puţeau. O grămadă de hoituri! 


Pentru ţânţarii din uitata salină, acela era, fără îndoială, 
minunatul ospăț pe care-l aşteptau de secole. 
Pentru eternele muşte, un inimaginabil banchet. 


Bruno Serafian îşi scoase ochelarii care nu-i mai erau de 
trebuinţă, se frecă la ochi de mai multe ori şi apoi îşi ciupi cu 
putere rădăcina nasului. 

Slobozi o înjurătură. Detesta deşertul. 

La orice oră şi în orice anotimp. 


Din nou se întrebă pentru ce alesese acel mod absurd de 
a-şi câştiga existenţa şi pentru ce rămăsese atâta vreme pe 


continentul acela imens pe care ajunsese să-l urască, îi era 
dor de fum şi de asfalt, îi era dor de zăpadă şi de frig. li era dor 
de zgomotul străzii, în clipa aceea ar fi dat orice ca să poată 
vedea sute de rândunele zburând. Dar zburau numai vulturii. 
Zeci de vulturi ce coborau desenând cercuri din ce în ce mai 
mici, deoarece, în curând, pământul avea să se răcească şi 
pentru ei se apropia ora ospăţului. 

Cu toate că-i intrase nisip în nas, simţi duhoarea ce plutea în 
aer. Duhoarea morţii. 

Unde dracu sunt viii şi unde sunt morţii? Se uită la stânca 
înaltă ca prova unui vapor uriaş ce se afunda în nisipul 
deşertului şi trebui să admită că un bun trăgător postat acolo 
sus ar fi reuşit foarte uşor să mărească numărul morţilor. 

Acei munţi trişti, atât de prăpădiţi că nici măcar nume nu 
aveau şi abia atingeau două sute de metri în înălţime, formau 


totuşi o impresionantă fortăreață naturală, de care s-ar fi putut 
izbi numeroase oşti. 

Işi plimbă privirea peste fiecare colţ şi fiecare creastă, în 
căutarea unor eventuali duşmani, dar imediat începu să 
clipească tot mai des, pentru că îl usturau ochii şi avea ciudata 
impresie că lucrurile nu mai aveau formă. 

Se întoarse spre bărbatul aflat la dreapta lui, puţin mai în 

urmă: 

— Ce părere ai? îl întrebă. 

— Înfricoşător! 

— Vezi ceva? 

— Ce dracu’ vrei să văd? Pariez pe un coi că ticăloşii ăştia 

n-or să apară nici morţi. 

— Încercăm sau aşteptăm să se întunece? 

— Noaptea s-ar putea să fie şi mai rău, şi nu e vreme de 

pierdut. 

Armeanul şovăi câteva clipe, dar apoi ridică braţul şi, în timp 
ce bolborosea ceva, făcu un semn hotărât, indicându-le să 
avanseze: 

— Cum o vrea Dumnezeu! 

Apoi strigă din răsputeri: 

— Desfăşuraţi-vă! 

Repetă ordinul prin radio, pentru ca al doilea grup, care 
aştepta pe partea cealaltă a muntelui, să se pună în mişcare în 


acelaşi timp. 
Incepea asaltul. 


Orice pas părea o victorie, deoarece fiecare dintre ei era 
convins că el şi nu celălalt era ţinta aleasă de duşmanii lor 
nevăzuţi; erau pe deplin conştienţi că aveau de-a face cu un 
duşman care nu greşea ţinta niciodată şi că, prin urmare, 


riscau ca într-o fracțiune de secundă să nu mai respire, să 
moară. 
Vântul se înteţi, spulberând nisipul. 


Ţânţarii se îmbuibau din fiecare centimetru de piele 
rămasă neacoperită. 


Ca prin minune, ajunseră pe creastă şi începură să înainteze 
printre primele stânci fără să-i urmărească cineva, ceea ce le 
dădu curaj, făcându-i să spere că, poate, beduinii hotărâseră să 
nu-i înfrunte deocamdată. 

Zece metri. 


Douăzeci. 


Răsună o împuşcătură, bubuind printre munţi, şi ecoul ei se 
întinse de-a lungul defileului împreună cu strigătul mercenarului 
aflat exact în spatele lui Bruno Serafian. 

— M-au împuşcat! M-au împuşcat! repeta în mod obsesiv. M- 
au împuşcat! M-au împuşcat! 

— Am auzit! mârâi Mecanicul. Unde te-au împuşcat? 


— În picior. Pierd mult sânge. 

— Improvizează un garou, apleacă-ţi capul şi nu te mai 
văicări! îi răspunse şeful său cu asprime. A văzut cineva ceva? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Drace! Vor să ne vâneze ca pe iepuri. Nu vă mişcaţi şi 


căscaţi bine ochii! 


Timpul părea că se scurge foarte încet şi, cu fiecare clipă, se 
făcea tot mai întuneric. 


Niciunul nu se mişca, gândindu-se, stând ascuns după o 
stâncă sau după o movilă de nisip, că nu va avea aceeaşi soartă 
ca acela ce continua să se vaite şi să blesteme, străduindu-se în 
acelaşi timp, fără să reuşească prea mult, să oprească sângele 
ce-i gâlgâia din piciorul rănit. 

Dintr-odată, chiar cu cea din urmă lumină a zilei, silueta 
subţire a lui Gacel Sayah se profilă pentru o clipă pe creastă, 
făcând ca unul dintre ei să strige, arătând exact locul: 

— E acolo! E acolo! La stânga! 


Armele răsunară la unison, dar silueta fantomatică se 
ascunsese în spatele unei stânci, încât ai fi zis că, de fapt, 
tuaregul nu voise decât să fie văzut pentru câteva clipe doar, ca 
să atragă atenţia duşmanilor săi. 

Şi aşa şi era, fiindcă după câteva secunde mica dună ce se 
afla la vreo trei metri în spatele ultimului mercenar păru că 
prinde viaţă. Suleiman Sayah ieşi din nisipul unde stătuse 
îngropat în tot acest timp şi, proptindu-şi genunchiul în spatele 
numărului unsprezece, luat prin surprindere, îl apucă de gât şi-i 
rupse şira spinării fără să-i 


dea timp nici măcar să scoată un strigăt de alarmă. 


Cât ai clipi, îi luă arma şi muniţiile, binoclul de noapte şi 
bidonul cu apă pe jumătate gol şi o luă la fugă, pierzându-se 
printre umbre înainte să poată reacţiona cineva. 

O jumătate de oră mai târziu, simțindu-se în siguranţă în plină 
noapte, protejat de un mic amfiteatru de piatră, Serafian oftă 
din rărunchi, extrem de obosit, luă o gură de apă cu care-şi dăţi 
gâtul uscat şi întrebă: 

— De unde mă-sa a ieşit porcu ăsta? 


— Din nisip, îi răspunseră. Probabil că am trecut la câţiva 
metri de locul unde stătea îngropat şi nici măcar nu l-am văzut. 
— Cum e posibil? 


— Se presupune că tu eşti expertul, zise sud-africanul. Dar am 
auzit spunându-se că se întind cu faţa-n sus, se acoperă bine cu 
nisip, îşi pun o pânză foarte fină pe nas şi respiră prin ea. După 
câte s-ar părea, pot să stea aşa, ca şi cum ar fi morţi, ore 


întregi. 
— Dar cum a ştiut când să iasă? 


— Bănuiesc că după zgomotul împuşcăturilor. Complicele lui 
n-a vrut să ne atace până n-a fost sigur că am ajuns la locul 
exact, că am trecut de el şi că eram deja cu spatele. Trebuie să 
fi plănuit totul foarte bine. 


— Lepădăturile dracului! exclamă armeanul. Şi partea proastă 
nu e că ne-au lăsat un mort şi un rănit. Partea proastă e că ne- 
au luat un binoclu de noapte, ceea ce înseamnă că ştiu să-l 
folosească. 

— Probabil că asta căutau. 


— Crezi? 


— Eu nu mai cred nimic, se grăbi să răspundă interlocutorul 
său. Dar nu încape îndoială că ne trag şuturi mereu în acelaşi 
loc şi nu-mi place... Nu-mi place deloc! 

— Ai vreo idee? 


— Vreo idee? Vreo idee? mormăi cu dispreţ numărul 
doisprezece, care părea că-şi ieşise din fire. Eu n-am venit aici 
ca să am idei, ci ca să lupt cu nişte duşmani cărora, 
deocamdată, n-am reuşit nici să le văd urma. Ne omoară, ne 
rănesc, ne fură, ne lasă fără apă şi dacă nu ne violează e pentru 
că, probabil, nu le plac cururile noastre. Sunt sătul până peste 
cap! 

— Dacă vrei, poţi să pleci. 


— Unde? 

— Nu prea ai de ales: muntele sau deşertul... 

— Şi ce părere ai de găoaza mă-tii? 

— Hai să nu ne certăm! interveni Sam Muller, care 


demonstra pentru a nu ştiu câta oară că era cel mai 


cumpătat dintre ei. În felul ăsta nu reuşim decât să le facem 
jocul scârbelor ăstora. Suntem profesionişti, şi cea dintâi 
obligaţie a unui bun profesionist e să facă faţă împrejurărilor 
păstrându-şi sângele rece. 

— E cam greu să păstrezi ceva rece într-un asemenea loc 


şi în asemenea împrejurări. 


— Sunt de acord, dar ăsta este felul de viaţă pe care ni l- am 
ales, şi n-am făcut-o ca să radem de pe faţa pământului o 
aşezare de civili, ci ca să ne facem curaj când ne ajunge funia la 
gât - făcu un gest grăitor cu mâna: Eu o să pornesc pe-aici prin 
jur, să vânez sau să fiu vânat, pentru că ştiu că dacă n-o fac 
acum, niciodată n-o să mai pot pune mâna pe o armă. 

— De acord! Haide! 


Bruno Serafian deschise radioul, aşteptă ca Julio 
Mendoza să răspundă şi-i ordonă cu glas răguşit: 
— Înainte până-n vârf, cu orice preţ! 

— Pornim acum. 

— Şi trageţi în tot ce mişcă! 

— Am înţeles! 


— Şi încă ceva! îl preveni armeanul. la-ţi adio de la binoclurile 
de noapte! Jigodiile astea au şi ei. Foloseşte rachetele de 
semnalizare. 


Zece minute mai târziu, cerul de deasupra celui mai dezolat 
loc de pe glob se lumină ca şi cum în acel îndepărtat colţ din 
deşert ar fi avut loc o veselă serbare câmpenească. 

Rachetele roşii se înălţau cu un uşor şuierat, pentru ca apoi să 
facă explozie şi să cadă foarte încet, risipind întunericul şi 
conferind peisajului  fantasmagoric o înfăţişare şi mai 
tenebroasă. 

Noaptea se făcu zi. 


Şi tăcerea se umplu de larmă, deoarece, aproape în aceeaşi 
clipă, zeci de vulturi se înălţară în zbor, agitându-şi zgomotos 
aripile, în timp ce hienele, şacalii, fenecii, antilopele, caprele, 
până şi şobolanii, şerpii şi un sprinten ghepard, ce abia sosise, 
atras de duhoarea purtată de vânt până în inima câmpiei, 
începură o cursă nebunească fără ţintă, pentru că ceea ce se 
întâmpla era un diabolic fenomen contra naturii, pe care 
niciunul dintre ei nu-l mai văzuse până atunci. 

Şi aşa cum oamenii reuşiseră să neliniştească şi să 
zăpăcească animalele, animalele reuşiră să-i zăpăcească şi să-i 
sperie pe acei oameni, care nu-şi puteau închipui că acţiunea lor 
avea să dezlănţuie o asemenea goană nebună. 

Minutele ce urmară fură mai degrabă comice. Insuportabilul 
miros al cadavrelor era dovada că moartea 


se înstăpânise în mod indiscutabil pe acel loc, dar goana 
nebunească, de colo până colo, a animalelor ce se ciocneau 
unele de altele, ba chiar şi cu oamenii, era un spectacol 
amuzant, demn de a fi privit cu zâmbetul pe buze. 

La rândul lor, vulturii se înălţau în zbor, croncănind în 
momentele când cerul se lumina, dar se lansau spre pământ de 
îndată ce domnea din nou întunericul, într-un continuu du-te- 
vino, părând a nu şti ce să facă, fiindcă de la facerea lumii nicio 
fiinţă înaripată nu-şi amintea ca zilele şi nopţile să se succeadă 
cu o asemenea repeziciune. 

Un mercenar trase într-o hienă şchioapă şi înnebunită, ce se 
aruncase asupra lui arătându-şi amenințătoare colții, altul crezu 
că împuşcătura îi era adresată lui şi trase la rându-i un glonţ, un 
altul răspunse din întuneric - şi, astfel, cu toţii făcură ca acea 
învălmăşeală să atingă proporţii danteşti, fără ca nimeni să fie 
în stare să înţeleagă ce se întâmpla cu adevărat şi care era 
cauza acelui imens vacarm. 

Regulile unei lumi ce se conducea de veacuri după nişte 
norme foarte stricte se dăduseră cu totul peste cap. 


18 


În zori, pacea pusese din nou stăpânire pe insuliţa de pietre 


negre împrăştiate într-o mare de nisip roşiatic. 

Bruno Serafian numără pierderile şi constată cu uimire că, în 
ciuda celor întâmplate şi a faptului că cele două grupuri 
reuşiseră să intre în contact strângând cleştele, nimeni nu 
murise, cu toate că patru dintre oamenii săi erau răniţi mai mult 
sau mai puţin grav. 

La început îl surprinse faptul că duşmanii lor, care 
demonstraseră că ţintesc grozav de bine, greşiseră de astă dată 
câteva ţinte ce păreau destul de uşor de nimerit, dar apoi 
scoase o înjurătură, dându-şi seama că fiecare rănit ce sângera 
din abundență sau avea febră consuma mai multă apă decât 
dacă ar fi murit. Ticăloşii! 

Când se lumină de ziuă, descoperiră, de asemenea, că 
stârvurile ce atrăseseră atenţia vulturilor, hienelor şi şacalilor nu 
erau ale prizonierilor în căutarea cărora veniseră, aşa cum îşi 
imaginaseră, ci a patru capre prăpădite, puse cu pricepere în 
locuri unde cu greu se putea ajunge, ceea ce le întări 
convingerea că erau victima unui plan diabolic, perfect elaborat. 

Beduinii îi lăsaseră să le cucerească fortăreaţa, dar preţul 


li se părea excesiv, ţinând cont mai ales că aşa-zisa fortăreață 
nu era decât o grămadă de pietre calcinate de soare şi infestate 
de o mulţime de lighioane ce mâncau stârvuri şi mişunau peste 
tot. 

— Băga-i-aş în mă-sa! 


— Acum ce mai e? 


— Încep să bănuiesc că păduchioşii ăştia vor să ne facă să ne 
petrecem ziua urcând şi coborând prin văgăunile astea, 
scotocind pas cu pas toate coclaurile, morţi de frică, asudând 
din plin şi consumându-ne energia, în timp ce ei dorm liniştiţi, 
convinşi că nici într-o lună n-o să descoperim pe unde dracu se 
ascund. 

— Şi eu aş face la fel, recunoscu cinstit Sam Muller. Pentru ce 
dracu să se complice cu puştile, ştiind că-i depăşim ca număr şi 
că avem o grămadă de gloanţe, când cel mai simplu e să ne 
oblige să consumăm apa, de care ducem lipsă? 

— Şi din cauza asta nu ne-au omorât, ci doar ne-au 


rănit? 
— Desigur. 


— Nenorociţii dracului! armeanul aproape că scrâşnea din 
dinţi încercând să-şi stăpânească furia. Preferă să murim de 
sete şi astfel să termine cu toţi odată decât să ne împuşte 


Unul câte unul. 


— Sunt deştepţi! se văzu nevoit să recunoască sud- africanul, 
care continua să fie la fel de flegmatic ca de obicei. Atât de 
deştepţi, încât au reuşit să ne aducă într-o situaţie fără ieşire. 

— Crezi într-adevăr că nu există nicio ieşire? întrebă cel mai 
mare dintre frații Mendoza, care ascultase cu atenţie 
conversaţia aşezat în fundul unei peşteri înalte, cu o intrare 
largă, unde se refugiase pentru moment grosul grupului. 

— Mă tem că nu, îi răspunse celălalt hotărât. Un om poate să 
facă faţă foamei, oboselii, fricii şi chiar unui duşman net superior 
ca număr şi armament. Cu îndrăzneală şi mult noroc, poate s-o 
scoată la capăt în împrejurările cele mai groaznice, dar există un 
duşman împotriva căruia nicio fiinţă n-a fost în stare să lupte 
vreodată: setea. Animalele cele mai rezistente şi civilizațiile cele 
mai importante au dispărut de pe faţa pământului în momentul 
în care n-au mai avut apă. Ori mă înşel foarte tare, ori asta o să 
ni se întâmple şi nouă. 

— Dacă ne gândim puţin, câţi am mai rămas suntem în stare 
să mai rezistăm - mormăi oarecum orgolios Mecanicul, care se 
simţea în continuare răspunzător de previzibilul dezastru ce-i 
ameninţa. În chestia asta, acum e momentul 


să arătăm că avem sânge în noi. 


— Eu ştiu foarte bine când trebuie să arăt că am sânge în 
mine, răspunse interlocutorul său, arătând cu un gest larg spre 
grupul de răniţi întinşi pe jos în peşteră. Mă mândresc cu asta, 
pentru că altfel m-aş fi lăsat de meserie, dar ştiu că nişte 
oameni care sângerează şi cărora peste două ore le va curge 
sudoarea şiroaie se vor deshidrata foarte repede. 

— Aici nu este foarte cald, remarcă Julio Mendoza. 


— Deocamdată, răspunse celălalt. Dar priveşte spre intrare; e 
orientată spre sud, ceea ce înseamnă că în curând soarele o să 
pătrundă chiar până la picioarele tale, iar locul ăsta va deveni 
un cuptor. Şi ce-o să facem atunci? 

— Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc 
singur! interveni pe un ton plângăcios cel mai mic dintre fraţii 
Mendoza, care se vedea că e complet epuizat. În comparaţie cu 
tine, până şi vulturii par mai veseli. Ţi-a spus cineva vreodată că 
pari o cucuvea, nu un mercenar? 

Numărul unu încuviinţă, dând uşor din cap: 


— Întotdeauna când îmi dau seama din timp de vreo 
primejdie pe care alţii se încăpăţânează să n-o vadă şi când încă 
mai e timp să fie evitată. 

— Şi, după părerea ta, ce ar trebui să facem? vru să ştie 
armeanul. Să ne dăm pantalonii jos şi să-i lăsăm să ne-o 


tragă pe la spate o dată pentru totdeauna? 
Sam Muller negă cu un gest. 


— Să încercăm să negociem de la egal la egal, înainte să fie 
prea târziu. Una e să fii învins şi alta, cu totul alta, să ştii că nu 
poţi câştiga, ceea ce ni se întâmplă nouă acum. Una e să învingi 
şi alta să ştii că nu poţi pierde, ceea ce li se întâmplă lor. La 
jocul de şah, acesta este momentul potrivit pentru a propune 
remiza. După părerea mea, acum este momentul potrivit să 
ajungem la un acord favorabil tuturor. 

— Eu nu m-am dat bătut niciodată. 


— Eu da, mai ales când sunt în joc vieţi omeneşti, contra unor 
interese economice care de cele mai multe ori nici nu ne 
interesează. Nu sunt în joc nici patria noastră, nici familia 
noastră şi nici măcar onoarea noastră. În joc e doar posibilitatea 
ca la anul câţiva tipi foarte deştepţi să se umple din nou de bani 
convingând câţiva tipi foarte proşti să se simtă nişte eroi 
alergând prin deşert ca nişte păduchi nebuni. 

— Nu sunt „păduchi nebuni”! protestă imediat Mecanicul. 
Sunt băieţi sănătoşi, voinici şi curajoşi, dornici să trăiască 


diverse aventuri şi să cunoască lumea. 
— Să cunoască lumea la peste o sută pe oră şi învăluiţi în nori 
de praf? se miră interlocutorul său. După părerea mea, 


în felul ăsta nu poţi să cunoşti nimic. Cine vrea să cunoască 
Africa, sau orice alt loc, trebuie să o facă în linişte, pas cu pas, 
lăsând orele să se scurgă, observând fiecare amănunt sau 
vorbind cu oamenii. Lumea nu este doar un peisaj; lumea 
înseamnă cultură şi fiinţe omeneşti. 

— Niciodată nu mi-am închipuit că ai suflet de filosof - îl 


ironiză Julio Mendoza. 


— În meseria noastră nu putem avea suflet de filosof. Ba se 
presupune chiar că nici măcar nu putem avea suflet, dar asta nu 
înseamnă că suntem proşti - sud-africanul aprinse fără grabă o 
ţigară, mai aruncă o privire grupului de răniţi care-l asculta în 
tăcere şi conchise, pe tonul lui cumpătat dintotdeauna: ŞI 
continui să fiu convins că a muri pentru această „cauză nobilă” 
e una dintre cele mai mari prostii pe care le poate comite 
cineva. 

— Cu asta sunt de acord! 


— Şi eu! 

— Şi eu! 

Bruno Serafian păru scandalizat când întrebă: 
— Îmi cereţi într-adevăr să negociem? 

— De ce nu? Ce altceva putem face? 


— Dacă negociem, o să fim ca nişte căcaţi! protestă 
armeanul. Nişte adevăraţi căcaţi! 


— Asta şi suntem, replică bărbatul cu garoul la picior. Căcaţi 
care omoară pentru bani şi care doar în filmele proaste îşi 
ispăşesc păcatele printr-o faptă eroică - îşi atinse uşor bandajul 
însângerat şi adăugă: Operaţiunea asta a fost foarte prost 


plănuită încă de la început, şi ăsta-i rezultatul. Mai bine 
acceptăm o înfrângere decât să regretăm un dezastru. 
— Mai e cineva de acord...? 


— Aici începe să fie cald şi mi-e sete, zise un glas anonim. 
— lar mie mi-ar cădea foarte prost să ajung hrană pentru 


vulturi. 


Mecanicul studie cu atenţie trupa demoralizată, păru să 
ajungă la concluzia că niciunul dintre acei mercenari duri nu era 
dispus să facă o faptă eroică mai potrivită cu filmele proaste 
decât cu autenticul profil moral logic al unei bande de 
aventurieri plătiţi şi în cele din urmă ridică din umeri, arătându- 
şi dezinteresul faţă de problemă. 

— De acord! zise. O să încerc să negociez. 


Cel rănit la picior arătă cu un gest spre Sam Muller şi 
spuse sigur pe el: 

— Ar fi mai bine să încerce el. 

— De ce? 

— Pentru că acum avem nevoie de un bun negociator, 


care să ştie să se tocmească. El e mai flexibil decât tine, iar 
pe arabi îi încântă să se tocmească. 
— Aştia nu-s arabi. Sunt tuaregi. 


— Încă n-am învăţat să-i deosebesc, deşi cred că nu-i mare 
diferenţă - schimbându-şi tonul, încercă să fie convingător. 
Ascultă-mă! îi ceru. Lasă-l pe Sam să meargă! 

Armeanul privi pe rând chipurile celor prezenţi şi ceea ce văzu 
în ochii lor îl convinse că majoritatea erau de acord cu 
propunerea, aşa că hotări să ridice din umeri pentru a doua oară 
într-un interval atât de scurt. 

— Nu mai discutăm, spuse. Las afacerea în mâinile tale. 


— Dar eu n-am cerut să mi se facă această onoare, protestă 
sud-africanul. Şi, de fapt, nu mă interesează câtuşi de puţin să 
fiu negociator. 

— Eşti cel mai pregătit. 


— Cine a spus asta? 


— Haide! explodă Julio Mendoza, ieşindu-şi din fire. Nu e 
momentul să discutăm prostii! îţi cerem sau, dacă preferi, te 
implorăm să încerci să-i convingi pe păduchioşii ăştia mizerabili, 
pe care credeam că-i vom distruge fără să ni se clintească un fir 
de păr din cap, că suntem dispuşi să ne dăm pantalonii jos 
pentru un strop de apă. 

— De ce oare toţi cei care pleacă la război o fac convinşi 


că vor câştiga fără să li se clintească un fir de păr din cap, dar 
de fiecare dată sfârşesc dându-şi pantalonii jos? îngăimă Sam 
Muller ca pentru sine. O să fac ce pot - adăugă. A avut grijă 
cineva să aducă un steag alb? 

— Sarcasmul nu ne foloseşte la nimic, zise Bruno 


Serafian. Şi-ţi amintesc că, la urma urmei, ideea e ata. 


— Şi o voi apăra ca atare - sud-africanul scoase din buzunarul 
de la spate al pantalonului o batistă murdară şi mototolită, pe 
care o înnodă cu grijă de ţeava armei, şi se îndreptă cu pas 
hotărât spre ieşire, spunând cu oarece umor: Sper cel puţin să 
aibă idee ce înseamnă un steag alb şi să nu-mi zboare creierii 
înainte de a deschide gura... 

leşi afară sub soarele fierbinte al dimineţii, fluturând 
improvizatul steag, şi imediat unul dintre răniţi îl întrebă pe 
armean: 

— Crezi că or să-l asculte? 


— Nu ştiu, replică celălalt. Singurul lucru pe care-l ştiu e că 
acum trebuie să stăm liniştiţi şi tăcuţi, ca să nu ne consumăm 
energia, pentru că, la urma urmei, aici energia înseamnă 
întotdeauna apă. 

Se cufundară într-un soi de letargie profundă, la care 


contribuia în mare măsură zăpuşeala, care devenea tot mai 
intensă pe măsură ce înainta dimineaţa, şi veni un moment 


când ar fi fost greu de închipuit că în interiorul acelei tăcute 
peşteri încercau să supravieţuiască o duzină de fiinţe umane 
deznădăjduite, ce transpirau din abundență. 

Sam Muller ştia foarte bine că din acel moment transpiraţia 
avea să fie cel mai rău duşman al lui, aşa încât pătrunse în 
labirintul de piatră şi stânci fără să se grăbească, mergând 
mereu pe la umbră, cu steagul alb ridicat şi privirea atentă la 
înălţimi, temându-se că duşmanul s-ar putea hotări să nu apară, 
sau să apară dintr-odată în faţa lui şi să-l împuște. 

Străbătu mai bine de un kilometru fără să zărească niciun 
suflet, alungă ideea de a aprinde o ţigară, fiind convins că n-ar 
face decât să-i usuce şi mai mult gâtul, şi începu să-şi piardă 
speranţa că jalnica lui rătăcire va fi cu folos, când o voce 
autoritară răsună în spatele său: 

— Pune arma jos! 


Se supuse şi apoi se întoarse încet şi-l privi cu atenţie pe 
bărbatul înalt, îmbrăcat cu un lung jaique de culoare albastră şi 
cu faţa acoperită cu un văl, care îndreptă spre el o modernă 
armă cu lunetă. 

De unde ieşise şi cum era posibil să se afle acolo fără ca un 
profesionist experimentat ca el să-şi fi dat seama nu avea să 
înţeleagă niciodată, dar în acele clipe nu făcu decât să-şi 


ridice mâinile în care ţinea steagul alb improvizat. 

— Vin cu gânduri paşnice! se grăbi să spună. 

— Mi-am dat seama. Ce vrei? 

— Să negociem. 

Gacel Sayah se gândi o clipă, apoi făcu un gest prin care-i 
arătă s-o ia spre un colţ de stâncă ce făcea puţină umbră, ca să 


se aşeze. 
— Ce ai de spus? îl întrebă. 


— Vrem să punem capăt acestei înfruntări nesăbuite, începu 
sud-africanul cu calmul lui dintotdeauna. Cu puţină bunăvoință, 
putem reuşi ca nimeni să nu mai sufere. 

— Şi ce propui? 


— Pace în schimbul apei. 
— Nu avem prea multă apă. 


— Ne mulţumim cu atât cât să supravieţuim până vine avionul 
să ne ia. 

— Şi cine-mi garantează că din acel moment n-o să începeţi 
din nou ostilitățile? vru să ştie tuaregul. 

— Despre asta am venit să vorbim. Dacă ajungem la un acord 
în privinţa garanţiilor, vom avea de câştigat cu toţii. 

— Când trebuie să vină avionul? 


— Poimâine. 
— Şi de unde ştiu eu că nu vă aduce întăriri? 


— Nu poţi să ştii, pentru că nici măcar eu nu ştiu, recunoscu 
cinstit Sam Muller. Dar ştiu că nu-i uşor să recrutezi atât de 
repede oameni dispuşi să vină într-un asemenea loc - îşi ridică 
mâinile cu palmele în sus, ceea ce putea fi interpretat ca un 
gest de oboseală sau de neputinţă. Singurul lucru pe care-l 
dorim e să plecăm de aici cât mai repede. Asta nu este o 
misiune pentru care să merite să ne vărsăm sângele. 

Gacel Sayah se gândi câteva clipe, se uită fix în ochii 
interlocutorului său şi, în cele din urmă, întrebă pe un ton sec: 

— De ce l-aţi omorât pe băiat? 


— Nu l-am omorât eu şi, crede-mă, dacă aş fi ştiut că se va 
întâmpla aşa, i-aş fi împiedicat, dar am fost luat prin 
surprindere. 

— Mi-am dat seama. Şeful tău a făcut-o? 

În faţa aprobării tacite, imohag-ul insistă: 


— Este cel căruia i se spune Mecanicul? 


— De unde ştii? 


— Ştiu mai multe decât îţi poţi imagina - zâmbi pe sub văl, 
însă celălalt nu-şi dădu seama. Mulțumită acestui lucru, încerci 
să închei „o pace onorabilă” cu o zi înainte de a te vedea obligat 
să accepţi o capitulare necondiționată. 


— N-am capitula niciodată fără luptă. 


Gacel Sayah întârzie din nou să răspundă, se sprijini de 
peretele de piatră, îşi studie îndelung interlocutorul şi, în cele 
din urmă, preciză pronunţând apăsat cuvintele: 

— Aţi capitula, şi ştii asta foarte bine. Fără apă, mâine pe 
vremea asta n-aţi mai putea obliga nici măcar propriile voastre 
mâini să apuce o armă. 

— E foarte posibil. 


— E sigur. Noi, tuaregii, ştim mai multe despre efectele setei, 
de aceea nu ne face plăcere ca nici măcar cel mai rău dintre 
duşmanii noştri să sufere ceea ce, fără îndoială, este cea mai 
groaznică moarte - arătă cu degetul spre adversarul său: Fii 
sigur că în orice alte împrejurări n-aş fi acceptat să negociez. V- 
aş fi tăiat beregata fără milă, dar legile poporului meu sunt 
foarte stricte în privinţa asta: setea trebuie folosită ca armă de 
luptă, dar nu trebuie să ajungem până într-acolo încât să 
omorâm cu ea. 

— Mi se pare foarte corect, recunoscu sud-africanul. 


Nimeni nu merită o astfel de moarte. 

— Sute de tuaregi au murit de sete din acea îndepărtată zi 
când am hotărât să ne stabilim în deşert. Am suferit mult din 
pricina asta şi, de aceea, cea mai mare parte din vechile noastre 
norme de comportament se bazează pe principiul că 


nimeni nu trebuie să treacă prin aşa ceva dacă ne stă în 


putere să evităm lucrul ăsta. 


— Este un fel nobil de a privi viaţa. 

— Nu încerca să mă linguşeşti. Nu-i nevoie. Tradiţia îmi cere 
să mă arăt generos şi să încerc să ajung la un acord. Dacă-mi 
dai suficiente garanţii, vă ajut să supravieţuiţi. 

— Ce fel de garanţii? 

— În primul rând, am nevoie de un document prin care să 
recunoaşteţi că voi aţi fost cei care l-aţi omorât pe băiat când 
noi l-am eliberat. 

— Putem spune că a fost vorba de o greşeală? 

— Puteţi spune ce vreţi, doar să recunoaşteţi că 

responsabilitatea vă aparţine întru totul. 

— De acord. 

— O să accepte Mecanicul? 

— Dacă nu acceptă, eu şi un coleg de-al meu o să semnăm ca 
martori. Altceva? 

— Să predaţi armele. 

— Toate armele? se scandaliză Sam Muller. Îţi dai seama 

ce-mi ceri? 

— Desigur. 

Celălalt refuză cu convingere. 

— Asta n-o vom face niciodată. Am rămâne la mâna 

voastră. Ceea ce putem face e să vă predăm o parte din 
arme, dar să ne păstrăm destule ca să ne apărăm în cazul unui 
atac. 

— Chiar crezi că suntem atât de nebuni încât să încercăm să 


vă atacăm? 
— După tot ce am văzut, cred orice. Dacă n-aţi fi fost nebuni, 


niciodată nu v-ar fi trecut prin minte să începeţi toată povestea 
asta. 
— N-am început-o noi. 


— E adevărat! Dar la fel de adevărat este că aţi fi putut să nu 
vă înverşunaţi atât şi să acceptaţi o recompensă. Nimeni n-o să 
mă convingă că cine consideră mai valoroasă o mână tăiată 
decât un milion de franci nu este nebun de legat. 

— Banii nu înseamnă totul. 


— Dar o mână moartă, şi mai puţin. 
— Depinde cum vezi lucrurile. 


— Eu văd lucrurile doar într-un fel: a tăia mâna asta nu este 
decât o vagă încercare de a-ţi satisface orgoliul, şi mi se pare 
foarte bine, dacă asta n-ar fi atras atâtea probleme şi n-ar fi 
cauzat atâtea morţi. 

— In privinţa asta sunt de acord cu tine - recunoscu /mohag- 
ul, lăsându-l perplex pe adversarul său. Nimic în toată povestea 
asta stupidă nu justifică moartea unui om. 


— Mă bucur că aud asta, fiindcă acest lucru l-am spus şi eu 
chiar din primul moment - sud-africanul arătă spre girba pe care 
beduinul o lăsase la umbră: Pot să...? Am gura plină de nisip. 

Celălalt făcu un uşor gest de încuviinţare, şi, când în sfârşit 
Sam Muller simţi că a băut destul, scoase un oftat de uşurare şi 
exclamă: 

— Dumnezeule mare! Eu personal niciodată nu mi-am dat 
seama de incredibila importanţă pe care o are apa. Poate că ar 
fi interesant ca guvernele ţărilor bogate să-i oblige pe locuitorii 
lor să rabde de sete câteva zile pe an ca să înveţe să preţuiască 
ceea ce au. Dar să continuăm - adăugă. Să presupunem că 
suntem de acord să predăm jumătate din armele şi muniţiile 
noastre. Ce altceva mai vrei? 

— Un ostatic. 


Sam Muller îl privi îngrozit. 


— Altul? 


— Unul foarte special, care să ne risipească orice îndoială 
privind eventualitatea unui nou atac. 

— Doar nu te gândeşti la...? 

— ... Mecanicul - răspunsul veni însoţit de o înclinare a 
capului: Exact! 

— Fugi de-aici! 

— E o propunere dreaptă. 

— Este şeful nostru. 


— Un motiv în plus, spuse beduinul. Dacă este şef, mi se pare 
logic să aibă un interes special să-şi salveze oamenii, de aceea 
nu cred că va ezita să se sacrifice. 

— Cred că nu vezi lucrurile dintr-un punct de vedere adecvat, 
replică Sam Muller cu o urmă de ironie în glas. Poate că un 
căpitan eroic s-ar sacrifica pentru bieţii săi soldaţi în termen, dar 
mă îndoiesc că un şef al unor mercenari mizerabili ar fi dispus s- 
o facă. 

— Atunci priveşte lucrurile din alt punct de vedere, îi spuse la 
rândul său Gacel Sayah. Poate că nişte bieţi soldaţi în termen 
niciodată nu şi-ar sacrifica eroicul căpitan, dar nişte mercenari 
mizerabili s-ar putea să fie dispuşi să-şi sacrifice şeful. 

Sud-africanul nu-şi putu stăpâni un scurt hohot de râs, cu 
toate că era în pericol de moarte şi se afla în mijlocul deşertului 
Tenere. _ 

— Al dracului de deştept eşti! exclamă. Imi propui să-l 


trădăm pe Bruno Serafian? 
— Îţi propun să-i oferi o alternativă justă şi, dacă nu acceptă, 


să-l determinaţi s-o facă - tuaregul îşi deschise braţele: Dacă n- 
o veţi face, mâine pe vremea asta osă vă 


omorâţi între voi pentru o gură de apă. 
— Şi ce-o să i se întâmple dacă ţi-l predăm? 


— După ce-o să se termine totul şi familia mea va fi la 
adăpost, îl las să plece. 

— La naiba! se văicări aproape comic celălalt. Ca să vezi cum 
se complică lucrurile. 

— „Prostul crede că totul vine din nimic şi deşteptul că totul 
se transformă în nimic”, spuse Gacel. Este un proverb de-al 
nostru, care vrea să spună că problemele apar şi dispar în 
funcţie de cel care se înfruntă cu ele. 

— Păi mie mi-au apărut o grămadă, Sam Muller făcu o scurtă 
pauză şi întrebă ca şi cum ar fi vrut să abată discuţia: Apropo! 
Cum se simt prizonierii? 

— Bănuiesc că bine. 


— Cum adică, bănuieşti? se miră celălalt. Nu eşti sigur? 

— Nu i-am văzut de două zile, dar femeile îi îngrijesc şi au apă 
şi mâncare. 

— Aveai de gând să-i omori? 

— Da. 

— Şi tot te mai gândeşti s-o faci? 

— Moartea lui Maurizio Belii m-a făcut să mă răzgândesc. 

— Şi ce-o să se întâmple cu acea faimoasă mână? 

— Nimic. Viaţa lui Milosevic nu valorează nici cât degetul 

unui mort. Acum ştiu, şi mai ştiu că moartea aceasta apasă ca 
o piatră pe conştiinţa mea, dar nu pot să dau timpul înapoi. 

— Au fost mai multe morţi, îi aminti interlocutorul său. Şi 
toate din aceeaşi cauză. 

— Dar de celelalte nu mă simt răspunzător. Să lupţi împotriva 


imohag-ilor în deşert înseamnă să te sinucizi, şi aţi avut mare 
noroc că aţi scăpat cu viaţă. 


— Noroc? se scandaliză adversarul său. Despre ce dracu 
vorbeşti? Am avut tot ghinionul din lume. 

— Greşeşti, îi răspunse Gacel cu naturaleţe. Aţi avut tot 
norocul din lume, fiindcă încă nu v-aţi înfruntat cu cel mai rău 
dintre duşmani. 

— Mai rău decât căldura şi setea? Glumeşti! 


— Nu glumesc. Cel mai rău duşman în deşert nu este căldura, 
nici setea. În deşert, cel mai rău duşman a fost dintotdeauna 
vântul. În partea asta, deschisă spre nord şi neprotejată de 
munţi, harmattan-ul suflă de obicei cu putere şi adesea se 
transformă în furtună - vorbele lui nu lăsau loc nici unei îndoieli: 
Niciunul dintre voi n-ar fi supravieţuit unei adevărate furtuni de 
nisip! 

— Am auzit vorbindu-se despre ele şi cred că sunt cu 
adevărat teribile, recunoscu sud-africanul. 


— Nici nu-ţi poţi imagina... Vremea a fost foarte bună în 
ultima lună, dar roagă-te ca harmattan-ul să nu vină înainte de 
sosirea avionului vostru, pentru că ar fi imposibil să aterizeze, 
iar în cazul ăsta puteţi să vă consideraţi morţi. 

— Bine! exclamă Sam Muller oftând din rărunchi, în timp ce se 
ridica cu greu în picioare. O să mă rog ca Hharmattan-ul să nu se 
trezească, într-o oră îl vei avea aici pe Bruno Serafian şi 
jumătate din armele noastre. 

— În cazul ăsta, într-o oră o să aveţi apă suficientă ca să 
supravieţuiţi o zi. Dar niciun strop mai mult! Gacel ridică 
degetul, ameninţător. Şi dacă o să vă treacă prin cap să mai 
veniţi pe aici, o să fim neîndurători. 


19 


Bruno Serafian slobozi o înjurătură şi întrebă: 
— Să mă ia prizonier? Ai înnebunit? 
— Asta vor. 


— Dar de ce eu? 


— Pentru că eşti şef şi eşti vinovat de faptul că toată misiunea 
asta a fost plănuită cu curul, că ai subestimat duşmanul, şi nu 
mă refer doar la tuaregi. Mă refer la toate, fiindcă tu s-ar putea 
să fii foarte bun când e vorba să bagi frica în oameni cu ajutorul 
câtorva bătăuşi, dar ca strateg eşti un adevărat imbecil. 

Mecanicul făcu gestul de a pune mâna pe arma ce stătea 
sprijinită de o piatră, dar Sam Muller îl împiedică ţintindu-l drept 
între ochi cu a sa. 

— Potoleşte-te! spuse. Nu mai vreau violenţă şi te asigur că 
nu vom lua nicio hotărâre fără să fim cu toţii de acord. 

— Îţi dai seama că te răzvrăteşti? 


— Nu vorbi prostii! zise Sam Muller ironic. Nu ne aflăm pe 
Bounty, iar noi nu suntem marinarii flotei engleze. Nu suntem 
decât o şleahtă de nătărăi, pe care tu i-ai băgat într-o 
încurcătură în care nu vor să-şi lase pielea. 

— O să te omor pentru asta! îl ameninţă armeanul, scos 


din fire. 


— Fără „asta”, mâine o să fim cu toţii morţi. Şi ai idee ce 
înseamnă să mori de sete? Eu nu, dar nici nu vreau să-mi 
imaginez. Mi-a ajuns prin ce-am trecut aici. 

— Am să te urmăresc până şi-n iad! insistă celălalt. 


— Hai,  lasă-te de  copilării! răspunse sud-africanul cu 
obişnuitul său calm. Nu suntem în curtea şcolii. E vorba să 
încercăm să ieşim de aici întregi - se întoarse spre cei care 
asistau la scenă şi care nu păreau nici pe departe că ar vrea să 
intervină şi întrebă cu un zâmbet abia perceptibil: Cei care sunt 
de acord să ridice mâna. 

Fraţii Mendoza au fost primii care s-au grăbit să ridice 


mâna - şi, unul după altul, toţi cei prezenţi îi imitară. 
Sam Muller arătă cu un gest larg mâinile şi remarcă 


aproape cu umor: 


— Îţi dai seama? Au fost de acord. 


— De acord? repetă indignat Serafian. Un căcat! încă mai sunt 
cel care plăteşte şi comandă şi nu accept ca lepădăturile astea 
să pună mâna pe mine. 

— Eşti cel care plăteşte, cu asta sunt de acord, răspunse Sam 
Muller. Dar nu mai eşti cel care comandă, deoarece ca să 
comanzi trebuie să demonstrezi că ştii s-o faci, iar tu ai dovedit 
că nu ştii. 


— Cine spune asta? 


— Eu! Fac meseria asta de mai bine de douăzeci de ani. Multe 
binocluri de noapte, multe arme automate, multe parapante 
negre, multe transmiţătoare de lungă distanţă, multe planuri de 
luptă şi tot tacâmul absurd, dar ai uitat ceva de care într-adevăr 
trebuia să ţii seamă: că ne înfruntam cu deşertul şi că cel mai 
important lucru era apa. 

— N-am uitat de ea. 


— A, nu? Atunci cum se face că n-am adus decât două 
butoaie? 


— Am adus trei, interveni Cesar Mendoza. Am calculat că 
dacă avem ploştile pline şi trei butoaie, câte unul pe zi, ar fi fost 
mai mult decât suficient. 

— Trei? repetă surprins sud-africanul. Şi unde este al 


treilea? 
— Paraşuta nu s-a deschis. S-a spart în aer. 


S-ar fi zis că neaşteptata mărturisire avu strania virtute să 
tulbure pentru prima dată un om în aparenţă imperturbabil; 
după câteva clipe de şovăială, Sam Muller scoase un fluierat 
lung şi apoi îi aruncă o privire îngheţată armeanului: 

— Tu ai ştiut? întrebă şi, în faţa gestului mut de încuviinţare, 
insistă: Ai ştiut din primul moment şi n-ai 


spus nimic? 


— Ce puteam să fac? protestă cel vizat. Când am văzut cum 
cădea în picaj, majoritatea oamenilor se aruncaseră deja. La ce- 
ar mai fi folosit s-o spun? 

— Ne-ar fi folosit ca să fi avut mai multă grijă de apa care ne- 
a rămas, spuse unul dintre cei prezenţi. Şi ne-ar fi folosit ca să 
nu lăsăm la vedere blestematul ăla de butoi... 

— Niciodată nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea gândi 


să se lanseze în acel atac nebun. 


— După cât se pare, ţie nu-ţi trece niciodată nimic prin cap. 
Dumnezeule sfinte! Nu ştiu de ce naiba nu ţi-l zburăm chiar 
aici... 

— Îmi pare rău. 


— Îţi pare rău? repetă stupefiat cel rănit la picior. Patru 
oameni au murit, unii pierd mult sânge şi, dacă tuaregii ăştia nu 
ne ajută, mâine seară o să fim hrană pentru vulturi. Şi tu spui 
doar că-ţi pare rău - îl scuipă zgomotos şi conchise: Du-te-n mă- 
ta! 

Mecanicul se aşeză pe o piatră, îşi ascunse câteva clipe faţa 
în mâini, îşi aranjă cu degetele părul murdar şi, în cele din urmă, 
încuviinţă dând din cap: 

— De acord! spuse. Mă ofer prizonier. 


— Nu tu te oferi! i-o trânti rănitul. Noi te predăm 


împotriva voinţei tale, şi pot să jur că n-o să plâng dacă o să-ți 
taie beregata. 
— Nici eu dacă o să mori într-o baltă de sânge. 


— Să nu continuăm povestea asta cu atacuri personale! 
interveni încă o dată Sam Muller, care făcuse un efort imens ca 
să-şi recapete calmul obişnuit. Nu mă încântă ideea de a preda 
un camarad şi niciodată nu mi-am imaginat că va trebui s-o fac, 
dar bănuiesc că încep să fiu prea bătrân pentru meseria asta. 
Din păcate, uneori nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să înghiţi 
găluşca şi să taci din gură. 


— Găluşca? repetă cineva. Cămile ne obligă ăştia să înghiţim. 

— Găluşte sau cămile, ce importanţă are? Nu întotdeauna 
câştigi. 

— Eu nici măcar nu-mi mai amintesc cum e asta, remarcă 
numărul opt, care până atunci nu spusese nici pâs. Ultima dată 
am câştigat la puncte; mie trebuiau să-mi dea treizeci şi 
adversarului meu doar patru. Meseria asta a devenit scârboasă. 
E mai rentabil să te faci pirat informatic. 

Sud-africanul îi aruncă o privire severă. 


— Nu e momentul să facem bancuri proaste, spuse. Când o să 
se afle asta, puţinul prestigiu care ne-a mai rămas o să se ducă 
pe apa sâmbetei. Cine o să vrea să ne mai angajeze 

altfel decât ca bătăuşi la discotecă? se întoarse spre armean 

şi-l întrebă: Eşti gata? 

— Am altă soluţie? veni răspunsul acru. Cu cât terminăm 

mai repede, cu atât mai bine. 

— La drum, atunci! Şi linişteşte-te; tuaregul a jurat că nu eşti 
în primejdie. 

— Şi tu îl crezi? 

Celălalt încuviinţă în timp ce-l luă de braţ şi-l împinse 

uşor spre ieşire, aproape prietenos. 

— Dacă nu l-aş crede, n-aş face asta. 

— Sper să nu-ţi pară rău niciodată. 

Sam Muller scoase cartuşele din patru puşti-mitraliere şi- i 
făcu semn să şi le pună pe umeri, făcând şi el acelaşi lucru cu 
alte patru, în timp ce-i răspundea fără să pară supărat. 

— Nu-mi pare rău decât de faptul că am acceptat să fac 


treaba asta fără să mă informez dinainte despre ce era vorba. 
Organizaţia ta are faima că este competentă în ceea ce priveşte 


cursele sportive, dar în privinţa unui război adevărat aţi dovedit 
că sunteţi nişte cârpaci... Hai, să mergem, că nu avem timp! 

Când ieşiră afară, soarele îi izbi drept în creştet şi, câteva 
clipe, amândoi avură impresia că nu vor reuşi să înainteze nici 
măcar un metru. 


Întunecatele colţuri de stâncă ale masivului muntos, orientate 
spre sud şi uşor înclinate, începuseră să se încălzească încă din 
zori şi la ora aceea, aproape de prânz, deveniseră un fel de plite 
de bucătărie pe care ai fi putut prăji un ou dacă puneai un strop 
de ulei. 

Imediat observară că picăturile mari de sudoare ce le cădeau 
de pe frunte nici măcar nu ajungeau pe pământ, deoarece se 
evaporau, iar acel fenomen straniu se putea vedea doar în 
câteva locuri de pe glob, unde mediul era complet uscat şi 
temperatura foarte înaltă. 

Aziza, în Libia, salinele din nordul Ciadului, câteva locuri 
pierdute din Valea Morţii, din Arizona, şi, bineînţeles, Tenere se 
bucurau de onoarea îndoielnică de a oferi călătorului un 
asemenea spectacol, dar nici sud-africanul Sam Muller şi cu atât 
mai puţin armeanul Bruno Serafian nu erau în situaţia de a se 
opri să-l admire. 

Căutară o umbră care să-i protejeze, dar nu găsiră niciuna, 
fiindcă era ştiut că în Sahara, la prânz, până şi umbrele se 
topeau sub arşiţa care nu respecta decât pietrele şi nisipul. 

— Este insuportabil, şopti cu greutate, după un sfert de oră, 
Bruno Serafian. Cred că am să leşin. 

— Dacă leşini, consideră-te mort, veni răspunsul direct şi 


hotărât. Fă un efort. 


— Nu pot! spuse aproape scâncind armeanul. Cizmele mi s-au 
înfierbântat şi parcă aş călca pe cărbuni încinşi. 

— Păi eu nu sunt în situaţia să te duc în spate, şi poţi fi sigur 
că niciunul dintre oamenii tăi nu va veni să te ajute. Aşa că 
descurcă-te singur... 

Cei cinci sute de metri care urmară au fost ca ultimii cinci 
sute de metri de pe Everest pentru un alpinist îngheţat bocnă şi 
fără oxigen. 

Le lipsea aerul şi plămânii erau gata să explodeze. Armele 


rămaseră împrăştiate pe drum. 

La fel şi curajul lor, moralul, capacitatea de rezistenţă şi chiar 
dorinţa de a supravieţui. 

Creierul nu mai ştia să trimită ordine concrete. Trupul nu se 
mai simţea în stare să le execute. 

Mecanicul a fost cel dintâi care nu şi-a mai putut controla 
picioarele ce oscilau dintr-o parte în alta; părea un beţiv ce 
făcea eforturi istovitoare ca să-şi menţină echilibrul şi să nu 
cadă la pământ, de unde nu s-ar mai fi ridicat niciodată. 

— Ce ai? 


— S-a terminat. 
— Ce? 
— S-a termi... 


A fost ultimul cuvânt de care-şi amintea şi, când se trezi, simţi 
cum o mână se străduia să-l facă să înghită un pic de apă, cu 
care era cât pe ce să se înece. 

Căzu din nou într-o stare de inconştienţă şi când, după câteva 
ore, îşi veni în simţiri, îl văzu în faţa sa pe bărbatul pe care 
venise să-l distrugă. Sprijinit de peretele unei mici peşteri, 
acesta îl observa. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă. 


— Ai fost cât pe ce să mori. 

— M-ai salvat? 

— Dacă un imohag îngăduie ca un om să moară de sete, i se 
închid pentru totdeauna porţile raiului. 

— Chiar dacă este un duşman? 

— Legea ospitalităţii nu face distincţie între prieteni şi 
duşmani. 


— Dar eu nu ţi-am cerut ospitalitatea. 


— În starea în care te aflai, nu era nevoie. Tradiţia mă obligă 
să-ţi ofer ospitalitatea chiar împotriva voinţei mele. 


— Sunteţi nişte oameni foarte ciudaţi. 


— În deşert, nu. În deşert, singurul om ciudat este acela care 
nu respectă aceste principii mai presus de orice altă rațiune. 
— In cazul ăsta, cum trebuie să mă consider - prizonier 


sau oaspete? 


— Deocamdată, oaspete, răspunse Gacel Sayah cu glas 
liniştit. După aceea, când o să te simţi bine, o să devii prizonier, 
dar nu te îngrijora; n-am de gând să-ţi fac niciun rău. 

— Eu venisem să te omor. 


— Ştiu. 
— Şi cu toate astea o să mă eliberezi? 


— Aşa am hotărât, şi tuaregii îşi respectă întotdeauna 
hotărârile luate - beduinul făcu o scurtă pauză şi adăugă: Doaro 
singură dată. 

— O singură dată mi-e de-ajuns. Dacă-mi salvezi oamenii, 


niciodată n-o să te mai deranjez. 


— Oamenii tăi or să se salveze dacă avionul vine la timp. Dar 
dacă harmattan-ul începe să sufle înainte de-a ateriza, vor muri, 
pentru că n-o să le mai dau apă - Gacel făcu o scurtă pauză şi 
apoi, aplecându-se să-l vadă mai bine, întrebă: Ai crezut cu 
adevărat că ai să ne termini? 

— Mi-am calculat greşit forţele. 


— Toţi cei care încearcă să înfrângă deşertul îşi calculează 
greşit forţele, îi răspunse tuaregul cu asprime. De când e lumea 
lume, de când faraonii au visat să-l cucerească, sute de oşti au 
dispărut în nisipurile lui. Doar cel care se supune 


şi acceptă dinainte indiscutabila lui superioritate are şanse de 
supravieţuire. 
— Ca tuaregii, de exemplu? 


Celălalt încuviinţă, fără falsă modestie. 


— Ca tuaregii, de exemplu. Suntem un popor destul de 
orgolios ca să acceptăm să ne supunem cuiva, dar suficient de 
umil ca să ne supunem naturii, fiindcă ştim că Allah a creat 
lumea cu milioane de ani înainte de a crea omul şi că acesta 
este doar călător prin ea. 

Bruno Serafian nu răspunse. Se simţea epuizat şi îl durea tot 
corpul, ca şi cum cineva l-ar fi lovit de mai multe ori cu un ciorap 
umplut cu nisip, astfel că fiecare centimetru din trupul său 
simţea efectele loviturilor. 

Chiar şi când deschidea gura îl durea, aşa încât hotărî să 
închidă din nou ochii şi să lase tihna inconştienţei să-l cuprindă 
încă o dată. 

Dormi liniştit, ca un copil în leagăn, întrucât dintr-odată îl 
cuprinse ciudata senzaţie că, pentru prima oară, altcineva 
afară de el avea grijă să nu i se întâmple nimic. 

Mecanicul se afla de mulţi ani în Africa, poate chiar de prea 
mulţi, dar în tot acest timp nici măcar nu-i trecuse prin gând că 
a-şi pune viaţa în mâinile unui beduin păduchios ar putea avea 
un efect atât de liniştitor asupra 


A 


N 


subconştientului său. 

Orice s-ar fi întâmplat şi orice pericol l-ar fi pândit, cei din 

Poporul Vălului stăteau de veghe să nu i se întâmple nimic. 

Îl trezi urletul vântului. 

Peştera era cufundată în întuneric, dar o timidă semilună, a 
cărei lumină se lupta să străbată milioanele de firişoare de nisip 
care zburătăceau în toate părţile, lăsa să se întrezărească 
silueta lui Gacel Sayah, aşezat chiar la intrare ca o statuie. 

Se apropie târându-se până la el, privi atent 


îngrijorătoarea panoramă şi întrebă cu un glas abia auzit: 


— Harmattan-ul? 


— Nu, îi răspunse Gacel calm. Vântul din est. Bate cu putere, 
dar nu pare a fi periculos. Pericolul va veni dacă-şi va schimba 
direcţia spre nord. 

— Crezi că o va face? 


— Asta doar Dumnezeu ştie, spuse tuaregul cu naturalete. 
Când luna începe să descrească, vânturile devin imprevizibile şi 
capricioase. Este vremea să ne fixăm bine jaima şi să ne rugăm. 
Dar când luna începe să crească, vânturile se liniştesc şi vine 
vremea să strângem corturile şi să pornim la drum. Pentru asta 
şi pentru că Mahomed a fost de fapt un beduin, pe steagul 
nostru este o semilună. 


— Habar n-aveam că ăsta e motivul. 


— Craiul-nou înseamnă pentru noi alte păşuni, alte orizonturi 
şi noi speranţe. 

— Ce-ai să faci când toată povestea asta se va sfârşi? Ai să 
mergi în căutarea unor noi păşuni şi noi orizonturi? 

— Ce altceva aş putea să fac? 


— Să te întorci la puţul tău. 


— Acolo niciodată nu vom mai fi în siguranţă, zise Gacel 
Sayah cu convingere. Şi de mult mă bătea gândul să plec. Sora 
mea ar avea nevoie de un soţ. 

— Şi tu de o soţie, remarcă Bruno Serafian. 


Celălalt se întoarse să-l privească - şi, dacă n-ar fi avut faţa 
ascunsă de văl, armeanul ar fi văzut că zâmbea cu tristeţe. 

— Asta-i mai greu, răspunse. Intotdeauna am fost sărac, dar 
şi puţinul pe care l-am avut l-am pierdut. Nici eu, nici fratele 
meu n-avem ce oferi unei femei, iar în lumea noastră este 
imposibil să-ţi găseşti o soţie în condiţiile astea. 

— Poţi să vinzi armele pe care ţi le-am dat. 


— Eu nu fac trafic cu arme, replică tuaregul cu acreală. Cine o 
face îi îndeamnă pe alţii să se omoare. Marea problemă a Africii 
este că se cheltuiesc destul de mulţi bani pe armament şi destul 
de puţini pentru rezolvarea 


problemelor oamenilor. Un om cinstit nu trebuie să accepte 
niciodată să colaboreze ca lucrurile să continue în felul acesta. 
— Şi tu te consideri, mai presus de orice, un om cinstit? 


— Ce altceva mi-a mai rămas decât cinstea? Dacă aş pierde- 
o, aş deveni cel mai mizerabil paria. Am făcut destule greşeli în 
ultimul timp ca s-o mai adaug şi pe aceea de a deveni traficant 
de arme. 

— Toţi tuaregii gândesc ca tine? 


— Bănuiesc că nu. Printre tuaregi sunt şi oameni demni de 
dispreţ, deoarece Allah nu face deosebire între rase atunci când 
împarte calităţile sau defectele. Dar pe mine aşa m-au crescut şi 
astea sunt regulile pe care vreau să le respect. Nu mă 
interesează ce fac alţii. 

— Vântul se înteţeşte, şopti pe neaşteptate armeanul. 


— Spre est se menţine constant, deocamdată, răspunse 
beduinul. Roagă-te să continue aşa, altfel o să-ţi pierzi 
camarazii. Cel mai rău va fi în zori. 

— De ce? 


— Atunci e momentul când vântul şovăie dacă să se 
potolească sau să bată cu furie. Vulturii ne vor da de ştire. 
— De ce vulturii? 


— Aici miroase a hoit. Dacă sosesc în zbor de departe, 


înseamnă că vântul se linişteşte. Dacă-şi caută adăpost şi-şi 
ascund capul între aripi, înseamnă că o să înceapă furtuna. Ei 
sunt singurii care ştiu ce se va întâmpla în deşert, pentru că pot 
vedea de sus. 

— Niciodată nu m-am gândit că o să mă bucur că văd vulturi, 
exclamă Mecanicul. Întotdeauna mi s-au părut fiinţele cele mai 
respingătoare din lume. 

— Aşa şi sunt, dar au două misiuni foarte precise: să curețe 
deşertul şi să-i informeze pe locuitori - Gacel se ridică în 
picioare. Acum trebuie să plec. Fratele meu stă de pază cam de 
mult. 


— Dar tu nu te odihneşti niciodată? 


— O să am timp să mă odihnesc. Noi, nomazii, învăţăm de 
mici să alternăm perioadele lungi de inactivitate cu altele în 
care suntem obligaţi să mergem zi şi noapte. 

— Şi niciodată nu aveţi senzaţia că nu sunteţi în formă? 


— Că nu suntem în formă? repetă celălalt ca şi cum n-ar fi 
înţeles la ce se referea. Ei, hai! exclamă imediat. Nu vorbi 
prostii! în ziua în care un tuareg n-o să fie în formă, îl înghite 
deşertul. 

Nu deşertul, ci noaptea îl înghiţi dintr-odată, fiindcă dispăru 
pe neaşteptate, fără ca interlocutorul său să fi avut timp să 
răspundă sau măcar să-şi dea seama ce se 


întâmplă. 
Vântul continua să se înteţească. 


Aşezat la intrarea micii peşteri, care lui i se părea locul cel 
mai absurd şi mai dezagreabil din lume, Bruno Serafian, treaz 
acum, îşi trecea vremea gândindu-se la cât de repede se 
petrecuseră toate din momentul în care Alex Fawcett îl chemase 
în biroul său. 

Nimic nu se întâmplase aşa cum era prevăzut să se întâmple 
Şi, ştiindu-se aşa cum se ştia, fără să fie obligat să dea socoteală 
nimănui de ceea ce face, nu ezită să recunoască indiscutabila sa 
responsabilitate pentru acea înfrângere atât de dramatică şi 
răsunătoare. 

Prea epuizat fizic şi moral ca să-şi caute scuze, i se păru mult 
mai simplu să-şi admită în mod cinstit greşelile şi, de asemenea, 
să admită că cea mai mare parte a vieţii sale, ca şi a majorităţii 
oamenilor, fusese o farsă cumplită. 

Cu trecerea anilor îşi câştigase ceea ce, până cu câteva zile 
înainte, considerase că e o faimă bine consolidată de om dur, 
dar, scormonind acum în adâncul sufletului, îşi dădu seama că o 
asemenea duritate se născuse, cum se naşte întotdeauna, dintr- 
o disperată nevoie de a-şi ascunde slăbiciunea. 

Demult, în tinereţe, într-o zi tristă, frica îl obligase să 


reacționeze cu neobişnuită violenţă, şi când, aşa cum se 
întâmplă deseori, unui prost i se năzărise să pună acea violenţă 
pe seama unei presupuse tării de caracter, sfârşise prin a-şi 
însuşi meritul; şi această falsă imagine despre sine îl însoţise 
aproape toată viaţa. 

Intâmplările din ultimele zile îl readuseseră brusc la realitate, 
deoarece simţea că-i e frică, şi de astă dată nu putea să 
reacționeze cu violenţa din acea zi, fiindcă acum îi era frică de 
deşert, de vânt, de nisip, de o îngrozitoare singurătate şi de o 
moarte a cărei duhoare împânzea munţii întunecoşi. 

Frica fără martori, frica aceea care nu are nevoie să se 
mascheze deoarece îşi interpretează rolul pentru un spectator 
foarte concret şi foarte implicat, este singura care-i conferă celui 
ce o încearcă măsura exactă a capacităţilor sale, singura care-l 
determină să fie sincer cu el însuşi, indicându-i calea pe care 
trebuie s-o urmeze în viitor dacă vrea să-şi alunge temerile 
pentru totdeauna. 

Bruno Serafian avea destul de mulţi ani ca să fie în stare să 
recunoască, fără martori, că trecuse vremea temutului Mecanic 
şi că era timpul să se mulţumească să fie un om liniştit şi 
paşnic, cum, la drept vorbind, ar fi trebuit să fie, dacă în acea 
blestemată zi n-ar fi fost nevoit să facă faţă 


unor împrejurări independente de voinţa lui. 


Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva este să nu 
ajungă să fie ceea ce ar fi trebuit să fie, ci să devină o creaţie a 
destinului, care se distrează schimbând totul cu inconştienţa 
unui copil ce se distrează smulgând penele unui canar. 

Bruno Serafian era sortit să devină un minunat bijutier, 
capabil să creeze giuvaieruri strălucitoare ce i-ar fi adus 
admiraţie, bogăţie, femei frumoase şi respect, dar soarta a vrut 
să se oprească chiar în pragul acestui viitor promiţător. 

Acum era prea târziu ca s-o apuce pe calea cea bună, şi ştia 
asta. 

Luna se ascunse, noaptea deveni şi mai neagră, şi, pe 
întuneric, imaginaţia lui o luă razna. Avea senzaţia că urletul 
vântului devenea insuportabil. 

Singura lui speranţă era să vadă vulturii zburând în zori. 


20 


Zbura foarte sus, în cercuri. 


Dedesubtul lui, în lumina neclară a zorilor, totul era o masă 
galbenă de praf în suspensie, care îţi dădea impresia că lumea 
se transformase într-un ceaun cu mămăligă din care ieşea doar, 
ca un bob de năut negru, vârful singuratic al masivului muntos. 

— Căcat! Nu se vede nici pe dracul! 


— Ce facem? 


— Aşteptăm... Ce altceva putem face? Un mare ocol. Apoi 
altul. Şi altul. 

Jos, câţiva oameni care în ultimele două ore nu făcuseră decât 
să se târască până la locul unde era prevăzut să aterizeze 
avionul, se uitau îngrijoraţi la evoluţiile sale, conştienţi că, dacă 
pilotul renunţa la încercările sale, erau definitiv condamnaţi la 
cea mai înspăimântătoare moarte. 

Cei care încă mai erau în putere agitau braţele cu disperare, 
deşi ştiau că cei de sus nu puteau vedea. 

— Aici, aici! strigau, într-un impuls din cele mai stupide 


şi inutile. 
Soarele începu să se înalțe la orizont. Vântul şovăia. 


Vântul a fost şi va fi întotdeauna, până la sfârşitul veacurilor, 
regele incontestabil al deşertului, cel care dă naştere râurilor de 
dune, cel care îngroapă cele mai mari oraşe şi cele mai fertile 
oaze sau cel care, pe neaşteptate, descoperă vechi ruine pe 
care a avut plăcerea să le ascundă timp de generaţii. 

Şi regii care ştiu că nu pot fi detronaţi sunt de obicei 
capricioşi. 

Le e de ajuns să ridice un deget pentru ca cineva să trăiască 
sau să moară. 

Câţi oameni şi câte animale au murit în deşert din cauza 


vântului? 


Nimeni n-ar fi în stare să socotească. 

Soarele se afla în faţa avionului, dar încă te puteai uita direct 
la el, fiindcă o perdea murdară, formată din milioane de firişoare 
de nisip, îl estompa, ca şi cum s-ar fi ascuns după cel mai gros 
nor. 

— Se încurcă treaba! 

Copilotul dădu uşor din cap, încuviinţând: 

— Rău de tot! 

— Şi oamenii ăştia sunt într-o situaţie grea. 

— Mai grea o să fie situaţia noastră dacă nu se limpezeşte 

atmosfera. 

— Cine ne pune să ne băgăm în încurcăturile astea? 

— Banii. 

— Păi, chiar acum aş da înapoi toţi banii pe care i-am 

luat, doar să nu fiu aici sus. 

— Şi ei, să nu se afle acolo jos. Ce facem? 

— Continuăm să ne învârtim. Vântul bătea cu şi mai multă 
forţă. 

Apoi, dintr-odată, păru că a obosit să repete de o mie 
obişnuită de ori acelaşi cântec şi se potoli. 

Fără vraja muzicii sale, nisipul se plictisi să mai danseze şi 
începu să revină, foarte încet, la locul lui obişnuit. 

Soarele străluci cu puterea sa dintotdeauna. Era imposibil să-l 
priveşti. 


Pe cer îşi făcură apariţia primii vulturi. 


Un sfert de oră mai târziu, greoiul Hercules ateriză pe 


esplanada de nord, ca apoi să se îndrepte vuind şi ridicând nori 
de praf spre locul unde mercenarii plângeau, râdeau şi se 
îmbrăţişau, conştienţi că trecuseră la câţiva centimetri de lama 
ascuţită a coasei Morţii. 

Fără ca măcar să oprească motoarele, pilotul îi aşteptă pe 
pasageri să urce la bord, ca să se lanseze din nou pe pistă 
înainte, încrucişându-şi degetele şi rugându-se ca nisipul care 
încă mai plutea în aer să nu blocheze filtrele de aer. 


După aceea se pierdu din vedere, zburând foarte sus, în 
direcţia îndepărtatei şi mereu agitatei Angola. 


Tăcerea puse stăpânire din nou pe acel colţ uitat din deşert. 

Când zgomotul motoarelor se îndepărtă definitiv, Bruno 
Serafian îşi sprijini capul pe genunchi şi, pentru prima dată după 
foarte mulţi ani, plânse încet. 

Nu simţea nici cea mai mică afecţiune pentru cei despre care 
considera că îl trădaseră, dar nu dorea să-şi petreacă restul 
vieţii cu povara atâtor morţi în spate. 

Consecințele nenumăratelor sale greşeli începeau să fie mai 
uşor de suportat. 

Tensiunea ultimelor ore se reduse brusc, aşa că închise ochii 
şi lăsă să-l cuprindă somnul. 

Când se trezi era tot singur, şi singur rămase în cele trei zile 
ce urmară, fiindcă îi lăsaseră apă şi mâncare, dar dacă n-ar fi 
fost sigur că cineva i le lăsase în peşteră, s-ar fi putut crede că 
avionul luase cu el până şi ultimul locuitor din zonă. 

Au fost trei zile stranii, care i-au pus la încercare tăria de 
caracter, fără altă companie decât duhoarea hoiturilor, ce 
dispăru doar când şacalii înfometați ronţăiră şi ultimul os; atunci 
vulturii se pierdură în depărtare şi o pustietatea 


absolută se înstăpâni din nou pe masivul stâncos. 
În sfârşit, când se aştepta mai puţin, silueta zveltă a 
tuaregului se profilă pe cer. 


— Metulem, metulem, îl salută. Cum te simţi? 


— Cât pe ce să înnebunesc. Unde ai fost? 


— Am dormit. 
— Trei zile la rând? 


— Te-am avertizat că un beduin trebuie să fie în formă, atât 
pentru cea mai periculoasă acţiune, cât şi pentru cea mai 
profundă odihnă, după împrejurări. Ai nevoie de ceva? 

— De companie. Unde sunt ceilalţi prizonieri? 


— Într-un loc sigur, dar dacă te duc la ei ar trebui să te ţin 
aproape tot timpul legat de mâini - făcu un gest, arătând spre 
peisajul înconjurător. Aici pot totuşi să te las liber. Nu cred că-ți 
va trece prin minte să fugi. 

— Unde-aş putea să mă duc? 


— Niciunde, bineînţeles. 

— Dar de ce nu-i laşi liberi şi pe ei? 

— Sunt prea mulţi şi prea agitaţi din cauza captivităţii. Nu 
vreau să risc. 


— Cum se simt? 


— Bine, dată fiind situaţia, răspunse Gacel sincer. Şi ceva mai 
liniştiţi, fiindcă ştiu că nu mai sunt în pericol şi că 


eliberarea lor este doar o chestiune de timp. 

— Cât timp? 

— Asta nu depinde de mine, spuse Gacel. Nu cred că ei sunt 
în stare să străbată deşertul, aşa încât nu ne rămâne decât să 
sperăm că vor veni să ne caute. 

— Cine-ar putea s-o facă? 


— Pilotul elicopterului. 


— Nene Dupre? întrebă Bruno Serafian şi, în faţa gestului de 
aprobare al celuilalt adăugă: Nu ştiu de ce, dar întotdeauna am 


avut impresia că e de partea ta. 

— Nu cred că e de partea cuiva. Vrea doar să ajute. Armeanul 
ridică din umeri şi spuse: 

— La urma urmei, asta nu mai contează. Important e să vină 
repede. 

Nene Dupre îşi făcu apariţia după două zile, survolă un timp 
zona, îl aşteptă pe Gacel să-l salute cu gesturi care arătau că 
totul e în ordine, apoi se hotărî să aterizeze pe o largă 
esplanadă de piatră. 

Când ceva mai târziu tuaregul îl puse la curent cu tot ce 


se întâmplase în acele zile dificile, dădu din cap cu tristeţe. 


— Îmi pare rău pentru cei care au murit, spuse. Mai ales 
pentru băiatul acela care n-a avut nicio vină, dar mă bucur că 
totul s-a terminat mai bine decât îmi închipuiam. 


— Mai bine?! se miră interlocutorul său. Dar la ce te aşteptai? 
— La un masacru în care tu şi ai tăi aţi fi păţit-o cel mai 


> 


rău. 
Imohagul făcu un amplu gest cu braţele deschise şi arătă 
peisajul dezolant. 


— Aici? întrebă încurcat. Voi, francezii, aveţi un proverb foarte 
frumos: „Mai multe ştie prostul în casa lui, decât deşteptul într-o 
casă străină”, şi îţi amintesc că asta e casa noastră; o fortăreață 
pe care nici măcar rachetele americane n-ar putea-o distruge, 
fiindcă Allah a creat asemenea locuri pentru ca oamenii ca noi 
să poată trăi în continuare în libertate. Nicio armă, cu excepţia 
faimoaselor bombe atomice care distrug totul, n-ar putea să ne 
învingă, fiindcă nu s-a creat nimic pe lumea asta care să poată 
lupta în deşert. 

— In afară de tuaregi. 


— Aşa cum spui. Ne-au trebuit o mie de ani, dar am 


învăţat să luptăm, fiind absolut siguri că vom învinge. 


— Şi ce ai de gând să faci acum? 

— Încă nu ne-am hotărât. 

— Te întorci la put? 

— În mod sigur nu. Locul acela nu mai are niciun viitor. 
În realitate, niciodată n-a avut... 


Vru să mai adauge ceva, dar se întrerupse văzând că de după 
stânci apare grupul format din ostatici, mama şi sora sa. 
— lată-i! exclamă. Vii şi nevătămaţi. 


— Slavă Domnului! 


Pilotul se duse să le strângă mâna şi să-i îmbrăţişeze pe cei ce 
păreau idiotizaţi, deoarece se aflau afară din peşteră şi la câţiva 
metri de un elicopter care avea să-i ducă înapoi la casele lor, şi 
se vedea că mai multora le dăduseră lacrimile, fiind pe deplin 
conştienţi că îngrozitorul lor coşmar se sfârşise. 

Au fost momente stânjenitoare şi într-un fel emoţionante, ce 
deveniră mai intense, dar diferite, când în depărtare apăru fiul 
cel mic al familiei Sayah urmat de Bruno Serafian, ce mergea cu 
capul plecat. 

— Ăsta e tipul care l-a omorât pe Maurizio Belii? întrebă pe un 
ton agresiv chelul care părea că întotdeauna are dreptate. 

— El susţine că a fost un accident. 


— Ce fel de accident? 

Nene Dupre se grăbi să intervină cu un gest, cerându-i să 
se calmeze: 

— Nu este nici locul, nici momentul să discutăm despre 


asta. Ne aşteaptă o călătorie lungă şi ar fi mai bine să n-o 
complicăm şi mai mult! Bucuraţi-vă că totul s-a terminat şi uitaţi 


ce-a fost! 
— Dar...! 


— Niciun dar! replică sec celălalt. În elicopter nu permit nicio 
vorbă despre asta, şi dacă cineva are intenţia s-o facă, s-o 
spună de pe acum, pentru că n-am de gând să-l las să urce... E 
clar? 

Pe rând, toţi cei de faţă încuviinţară în tăcere; francezul, după 
ce băgă mâna sub un scaun din elicopter, scoase un rucsac 
portocaliu şi i-l întinse lui Gacel. 

— Ăsta e pentru tine, spuse. 


— Ce e? 


— Un milion de franci, pe care m-au însărcinat să ţi-i dau. 
Beduinul refuză cu un gest dispreţuitor. 


— Ţi-am mai spus că nu pot să accept, spuse printre dinţi cu 
asprime. Şi nimic nu m-a făcut să-mi schimb ideea. 

— Dar îţi aparţin... 

— Nu sunt un sechestrator care acceptă o răscumpărare. 

— Nu este o răscumpărare, insistă celălalt. Este o 

compensație pentru pagubele pe care vi le-am pricinuit. 

— Nici aşa ceva nu accept. 

— Dar aţi pierdut totul! insistă pilotul. Puţul, grădina, 

vitele... Totul! 

— Am spus nu, şi când un tuareg spune nu, este nu! 

— La naiba cu orgoliul vostru blestemat! francezul se întoarse 
spre Laila şi-o imploră cu glas frânt: Fă-l să înţeleagă! Cu asta o 
să puteţi începe o viaţă nouă în orice loc, şi lichelele astea din 


organizaţie au bani căcălău. 
Răspunsul nu admitea replică: 


— Gacel este şeful familiei, şi facem numai ceea ce 
hotărăşte el. 

— Ai dracului tuaregi! exclamă Nene Dupre. M-am 
săturat până peste cap de năravurile voastre! Eu o întind! 


Împinse pasagerii, ca să se aşeze cât mai comod posibil în 
elicopter, îşi ocupă locul şi, câteva clipe înainte de a pune în 
mişcare elicea, arătă cu degetul direct spre Gacel, cu un gest 
prietenos. 

— Eşti cel mai încăpățânat tip pe care l-am cunoscut 


vreodată! Dar mi-a făcut plăcere să te cunosc. 
— Şi mie la fel! 

— Baftă! O să aveţi multă nevoie! 

— Şi tu la fel. Baftă! 


Cei patru membri ai familiei se dădură la o parte, deoarece 
când îşi luă zborul elicopterul ridică nori de nisip 


şi praf, şi rămaseră tăcuţi, observând zgomotoasa maşină 
zburătoare care se înălţă, trasă un cerc amplu şi se întoarse pe 
deasupra capetelor lor, în timp ce câţiva dintre pasageri îşi luau 
rămas-bun făcându-le cu mâna. 

Dintr-odată, uşa se deschise şi rucsacul portocaliu zbură prin 
aer, căzând la vreo douăzeci de metri de ei. 

De sus, Nene Dupre, ieşit pe jumătate din elicopter, le făcu un 
gest hotărât cu mâna şi, râzând cu gura până la urechi, le strigă 
cât îl ţineau puterile: 

— Cine râde la urmă râde mai bine! 


Apoi se îndreptă spre nord-est, şi în câteva minute 


aparatul nu mai era decât un punct în zare. 


Abia atunci familia Sayah se apropie de rucsac. Aisha îl 
deschise şi rămase câteva clipe năucită, cu gura căscată şi ochii 
cât cepele. 

— Este posibil să existe atâţia bani? exclamă în cele din urmă. 

— Există sau nu, n-o să-i păstrăm, îi spuse fratele său. Nu 
sunt ai noştri. 

— Şi ce ai de gând să faci? vru să ştie Suleiman. Să-i laşi aici, 
să se şteargă şacalii la cur cu ei? Sau îi laşi şi aştepţi ca după o 
sută de ani un călător pierdut să se împiedice de ei? 


— Nu ştiu, şi nici nu mă interesează. 


— Ascultă-mă, fiule! interveni Laila, care se aşezase pe o 
piatră, uitându-se cu atenţie la un teanc gros de bancnote noi 
pe care i le dăduse Aisha. Tu eşti capul familiei şi întotdeauna ți- 
am respectat hotărârile, dar fratele tău are dreptate. Să laşi aici 
toţi banii ăştia n-ar ajuta pe nimeni... 

— Sunt mânjiţi de sânge. 


— Dacă toţi banii mânjiţi de sânge ar fi aruncaţi în deşert, n- 
am mai vedea deloc nisipul, spuse buna femeie, zâmbind uşor. 
Şi cel mai bun lucru pe care-l putem face ca să-i 

„spălăm” nu e ceea ce face tatăl lui Pino Ferrara, ci să-i 
folosim bine. 

— Toată lumea spune că o să folosească bine banii, dar 


când vine momentul nimeni n-o face. 


— Noi putem fi o excepţie, îi zise mama sa. Îţi dau o soluţie: 
păstrăm jumătate din banii ăştia, iar cealaltă jumătate o folosim 
ca să reparăm puţurile din zonă, fiindcă au mare nevoie. 
Oamenii noştri au nevoie de apă, ştii doar. 

Gacel Sayah nu răspunse imediat. Se uită pe rând la fraţii săi, 
citi în ochii lor o rugăminte mută ce-l făcu să înţeleagă că ar fi 
fost dispuşi să accepte hotărârea sa, oricât de dureroasă li s-ar 
fi părut, apoi se aplecă să vadă ce era în rucsacul portocaliu. 


— De acord! îngăimă. Mi se pare corect. 


Aisha nu se putu stăpâni şi i se aruncă în braţe, în vreme ce 
Suleiman se mulţumi să schiţeze un uşor zâmbet de satisfacţie 
şi spuse: 

— Sunt încântat că francezul ăsta a fost mai încăpățânat 

decât tine. Ce facem acum? 

— Plecăm cât mai repede. 

— Cu o singură cămilă? întrebă Suleiman. Femeile nu vor 

suporta trei zile de mers. 

— Ce altă soluţie avem? 

— Mă duc la Sidi-Kaufa şi mă întorc cu un camion - 

răspunse Suleiman. 

— Un camion? repetă uimită maică-sa. Vrei să închiriezi 

un camion numai pentru noi? 

— De ce nu? Acum ne putem permite. 

— Ce repede te-ai obişnuit să fii bogat! îl ironiză Laila pe un 
ton glumet. Nici mai mult, nici mai puţin decât un camion! 

— Nu e un capăt de ţară... 

— Şi unde ajungem dacă o să cheltuim banii aşa? 

Gacel se văzu obligat să intervină. Lăsându-se pe vine lângă 
mama sa, scoase două bancnote din teancul gros pe care-l ţinea 
în mână şi i le flutură încet în faţa ochilor. 

— Asta ajunge ca să plătim un camion care să ne ducă foarte 
departe, spuse, în timp ce cu cealaltă mână îi mângâie părul, 
aşa cum îi plăcea să facă adesea. Aici sunt mai mulţi bani decât 


am văzut noi în ani de zile, şi trebuie să începi să te obişnuieşti 
cu ideea că lucrurile s-au schimbat. 


— Bine, dar...! 


— Nu vreau să mai discutăm, adăugă el sec. Dacă banii încep 
să ne creeze probleme, prefer ca lucrurile să rămână aşa cum 
sunt. Îi lăsăm aici şi gata! 

— Ah, nu! se grăbi să răspundă ea, îndepărtându-se de parcă 
s-ar fi temut că cineva voia să ia ce era al ei. Asta nu! Sunt de 
acord cu camionul, dar trebuie să păstrăm o parte din bani 
pentru zestrea surorii tale... 

— Aisha e tânără, frumoasă, inteligentă, cinstită, bună şi 
muncitoare, răspunse Gacel. O să-şi găsească bărbatul pe care îl 
vrea, dar îţi dau cuvântul meu de onoare că va avea şi cea mai 
frumoasă zestre pe care a primit-o vreodată o fată a Poporului 
Vălului. 

— Asta voiam să aud. 


— De acord, atunci Gacel se întoarse spre fratele său şi arătă 
sacul portocaliu: la cât ai nevoie şi întoarce-te cu camionul ăla. 
Cumpără şi nişte haine, pentru că adevărul e 


că nu ne putem prezenta nicăieri cu zdrenţele astea, dar 
încearcă să nu atragi atenţia. 
— O să fac o listă cu ce avem nevoie!... se grăbi să spună 


Laila. 


Fiul cel mare o privi de sus în jos şi schiţă doar un uşor surâs 
mucalit, în timp ce clătină din cap de câteva ori: 

— N-au trecut nici zece minute de când suntem bogaţi şi 
începem deja să avem „nevoi”... 

Le îngădui totuşi celor două femei ca pe drumul de întoarcere 
spre marea peşteră să-şi noteze dorinţele pe o bucată de hârtie 
şi-l ajută pe Suleiman să încarce singurul dromader care le mai 
rămăsese. 

— Ai grijă... Bănuiesc că încă mai avem duşmani - îl 


sfătui. Nu face caz că ai bani şi stai cât timp ai nevoie. 


— Sunt îngrijorat că te las singur... Dacă apar probleme? 


— Aici? Nu cred. Femeile vor fi în siguranţă în peşteră, iar eu 
am ştiut întotdeauna să mă descurc... 
— Şi dacă li se năzăreşte să se întoarcă? 


— Mercenarilor? îmi închipui că n-or fi atât de nebuni... Mergi 
în pace şi Allah să te călăuzească! 
— Allah să te apere! 


Când fratele său dispăru după o dună îndepărtată, Gacel 
Sayah se aşeză pe o piatră şi contemplă apusul soarelui, 


cugetând la tot ce se întâmplase şi la cum trebuia să 
privească viitorul familiei sale de acum înainte. 

li era greu să se obişnuiască cu ideea că mizeria în care 
trăiseră întotdeauna rămăsese definitiv în urmă. Mintea sa 
refuza încă să accepte că jumătate din uluitoarea sumă de bani 
aflată în acel sac ar putea fi a lui. 

| se părea că încă trăieşte un vis. 


Era speriat. 


Pentru prima dată în viaţa lui, curajosul inmouchar, care 
dovedise că e capabil să facă faţă unor nenumărate primejdii 
fără să-şi piardă calmul, se simţea înfricoşat de felul cum 
evoluau lucrurile. 

Tatăl său şi experienţa îl învăţaseră să înfrunte mizeria şi toţi 
posibilii duşmani ai locuitorilor celui mai neospitalier deşert, dar 
nimeni nu-l învățase să convieţuiască în armonie cu unul dintre 
cei mai vechi duşmani ai săi, banii. 

In mod tradiţional, pentru beduini banii nu erau decât o formă 
practică de a acoperi mici diferenţe când făceau un troc. Erau 
folositori în special când trebuiau să compenseze preţul a două 
cămile cu preţul a şapte capre sau valoarea a cinci metri de 
pânză cu cea a unui sac de orz. 

In marile pieţe din oaze se găseau din belşug curmale şi vite, 
dar, în general, banii erau rari; şi când, în cele din 


urmă, catadicseau să apară, erau aşa de vechi şi uzaţi, că 
păreau mai curând relicve din timpuri foarte îndepărtate decât 


bani adevăraţi în circulaţie. 

Acum însă, în adâncurile Peşterii Gazelei se ascundea un 
rucsac de culoare ţipătoare burduşit cu bancnote noi, lucitoare 
şi îmbătător de mirositoare, cum nu mai circulaseră niciodată în 
toată istoria vestitei pieţe de la Sidi- Kaufa, aşa încât părea logic 
până la un punct ca imohag-ul Gacel Sayah să se simtă 
dezorientat şi să aibă serioase îndoieli asupra atitudinii pe care 
trebuia s-o adopte în faţa unor evenimente atât de neaşteptate 
şi impresionante. 

Pentru marea majoritate a oamenilor, trecerea bruscă de la 
sărăcie la bogăţie ducea la o anxietate rapidă şi aproape 
nestăvilită, şi atunci cumpărau toate bunurile materiale, în 
general nefolositoare, care li se arătaseră dintotdeauna în cele 
mai nebuneşti vise - dar pentru un anumit tip de nomazi, 
asemenea bunuri nefolositoare puteau ajunge să se transforme 
într-un adevărat coşmar. 

Cei ce iubesc cu adevărat deşertul iubesc în primul rând 
libertatea de a se mişca şi, după ce ani de zile se văzuse obligat 
să stea în acelaşi loc din motive complet străine de dorinţa lui, 
Gacel Sayah năzuia să săvârşească aceleaşi isprăvi ca tatăl său, 
singurul războinic în stare să străbată 


de două ori Pământul pustiu din Tikdabra şi să cerceteze 
cele mai uitate unghere din Tenere. 


Drept e că acum avea ocazia să-şi găsească o soţie frumoasă 
cu care să se stabilească în vreo oază fertilă din Ciad, sau chiar 
să coboare până la malurile Nigerului şi să- şi cumpere o casă 
mare în miticul lbmbuctu, unde ar fi putut creşte zeci de cămile, 
dar adevărul e că nu-l atrăgeau niciuna, nici alta. 

Îşi dădea seama că nu are niciun drept să-i târască după el pe 
mama şi fraţii săi, şi se gândi că din acel moment va începe 
poate o lentă, dar inevitabilă slăbire a relaţiilor existente în 
sânul familiei. 

În mod paradoxal, libertatea de a alege pe care ţi-o oferă 
bogăţia îi îndepărtează mai mult pe oamenii decât îi uneşte 
mizeria; şi stând în acea seară acolo, pe o piatră din acel loc 
îndepărtat, Gacel Sayah păru că-şi dă seama că-l aştepta un 
viitor în singurătate. 


Insh’ Allah! 


Dacă Cel de Sus hotărâse să fie bogaţi, nu aveau altă soluţie 
decât să accepte împreună cu toate consecinţele. 


21 


Zilele ce urmară au fost liniştite. 


Cu apă şi mâncare din belşug, se refugiau în peşteră în orele 
de mare zăduf, iar serile stăteau şi priveau stelele, făcând 
planuri cu privire la un viitor pe care fiecare membru al familiei 
şi-l imagina în chip diferit. 

La un moment dat, Laila a definit situaţia cu o expresie foarte 
potrivită: 

— Bogăția te obligă să gândeşti prea mult... spuse. Sărăcia nu 
cere atâta efort. 

Cu toate acestea, era clar că efortul acela îi făcea plăcere, 
pentru că atât ea, cât şi Aisha nu încetau să plănuiască în ce fel 
ar fi putut aranja lucrurile ca să dea o parte din bani pentru 
repararea puţurilor din regiune, fără să se afle că familia Sayah 
este cea care plăteşte. 

Deşertul nu este un loc unde dă bine să te făleşti cu bogăţia. 

Nu toţi locuitorii săi sunt tuaregi. 


Şi nici toţi tuaregii nu sunt de încredere. 

Gacel se arăta oarecum rezervat în privinţa exageratelor 

iluzii ale femeilor. 

Visele lui erau altele. 

La un moment dat, se gândi chiar să plece la Paris şi să 
studieze vreo doi-trei ani felul de a fi şi a gândi al francezilor, 
pentru a se întoarce suficient de pregătit ca să devină 
conducătorul de care ar fi avut nevoie triburile tuarege dacă, 


într-o bună zi, ar fi hotărât să creeze o adevărată naţiune, liberă 
şi suverană. 


Aşa cum vedea el lucrurile, puternicele clanuri ale Poporului 
Vălului, Poporului Spadei şi Poporului Lăncii aveau inevitabila 
obligaţie de a uita vechile lor neînţelegeri şi de a se uni în jurul 
unui lider care să-i conducă la victoria pe care o meritau prin 
tradiţie. 

Dacă avea să se întâmple asta, de ce nu putea fi Gacel 


Sayah, fiul miticului Gacel Sayah, acest lider? 


În zori, alungă visul atât de nechibzuit, conştient că un 
adevărat conducător sfârşeşte prin a deveni prizonierul 
propriilor săi adepţi, îşi pierde libertatea şi, prin urmare, 
posibilitatea de a rătăci prin neexploratele hotare ale deşertului. 

Îşi pierde, în definitiv, condiţia de nomad. 


Poate din cauza asta nu se ridicase niciodată un conducător 
dintre imohagi. 

Caracterul lor nu putea să se împace cu puterea, aşa cum nu 
putea să se împace cu supunerea. 


Gacel Sayah era destul de inteligent ca să-şi dea seama că 
pentru a face să izbucnească o revoluţie era nevoie de un 
conducător cu calităţi deosebite, capabil să mobilizeze masele la 
un moment dat. 

Din păcate, însă, în Sahara nu existau mase pe care să le 


mobilizezi. 


Existau doar mici grupuri de oameni care cu greu ar fi 
îmbrăţişat un ideal ce n-ar fi avut legătură cu cele mai ferme 
convingeri religioase ale lor. 

Probabil că un sângeros „război sfânt” i-ar fi determinat să 
lupte cot la cot, dar el nu se simţea capabil să înceapă una din 
acele nedrepte şi crude bătălii fundamentaliste ce nu aduceau 
decât moarte, distrugere şi suferinţă. 

Căută alte visuri. 


Îşi imagină alte locuri. 


Asta făcea în dimineaţa când îl surprinse un zgomot ce 


creştea şi, când zări în depărtare silueta inconfundabilă a unui 
elicopter care nu semăna deloc cu cel al lui Nene Dupre, se 
grăbi să-şi încarce puşca şi să se posteze pe o înălţime care 
domina cea mai mare parte a masivului stâncos. 

Aparatul rămase nemişcat în aer, la vreo sută de metri 
înălţime şi la ceva mai mult de trei sute de locul unde se 


ascundea beduinul. 


Rămase aşa câteva minute şi, în cele din urmă, cobori foarte 
încet, aterizând aproape de locul unde o făcuse francezul cu 
două zile în urmă. 

Gacel observa. 


Se deschiseră uşile şi doi bărbaţi săriră jos. 

Se vedea că sunt bănuitori şi nu se simt în largul lor. Pilotul 
rămăsese pe scaunul lui, rotoarele continuau să se învârtească 
şi era clar că nou-veniţii erau pregătiţi să se întoarcă în cabină şi 
s-o şteargă la cel mai mic semn de pericol. 

La puţin timp, unul din ei, care purta o cămaşă roz cu flori, 
foarte ţipătoare, scoase din buzunarul de la spate al pantalonilor 
o enormă batistă albă şi o flutură de mai multe ori, ridicând în 
acelaşi timp mâinile ca să demonstreze că este dezarmat. 

După câteva momente de şovăială, Gacel hotări să se 

arate. 

Stăpânul oribilei cămăşi se îndreptă spre el şi, când se 

află destul de aproape, întrebă într-o franceză de baltă: 

— Gacel...? Eşti Gacel, tuaregul? 

— Da, eu sunt. 


— Ţi-am adus ceva... 


Se întoarse şi-i făcu un semn însoţitorului său, care rămăsese 
lângă elicopter, iar acesta intră în cabină şi împinse afară, fără 


niciun menajament, un om legat la mâini, căruia îi alunecă 
piciorul când sări pe pietre şi căzu în genunchi. 
Gacel îl recunoscu îndată. 


— Şi cu ăsta ce-i? nu se putu abţine să întrebe 
deconcertat. 

— Din partea comenaator-ului Ferrara. 

— Acum câteva zile i-am eliberat pe prizonieri. 
— Ştim, dar comenaator-ul îşi ţine întotdeauna 
promisiunile. 


Împreună se apropiară de locul unde căzuse Marc Milosevic, 
care îi observa cu chipul descompus de spaimă. /mohag-ul 
strâmbă din nas cu un gest de neplăcere. 

— Miroase a câine mort! spuse. 


— Nouă ne spui, care de ore întregi îl suportăm! se stropşi 
celălalt. Când şi-a dat seama că veneam încoace, s-a căcat pe 
el. Aici înăuntru nu se poate sta! 

— Şi ce-aţi vrea să fac cu el? 


— Să-i tai o mână. 


Tuaregul se gândi o clipă fără să-şi ia ochii de la acea 
zdreanţă umană murdară, rău mirositoare şi cu ochii 


înroşiţi de plâns, ce părea pe punctul să sufere un atac de 
isterie şi nu mai semăna deloc cu atotputernicul şi agresivul 
Marc Milosevic care într-o zi îl ameninţase cu o armă. 

Pilotul, care oprise motoarele, şi cei doi însoțitori ai săi 
rămaseră în expectativă. 

Fără să se grăbească, pe deplin conştient de importanţa 
momentului, Gacel Sayah scoase din teacă un hanger lung şi 
ascuţit, de care nu se despărţea niciodată, şi apucă mâna 
dreaptă a prizonierului. Acesta scoase un geamăt de groază. 


— Nu! aproape că urlă. Nu, te rog! lartă-mă! lartă-mă, te 
implor! Eram foarte obosit şi n-am ştiut ce fac. 

Călăul său aşteptă până când celălalt închise instinctiv ochii 
ca să nu vadă ce urma să i se întâmple şi îi făcu doar o tăietură 
adâncă pe mână. 

— Au fost prea multe suferinţe, spuse. Singurul lucru pe care-l 
doresc e ca de fiecare dată când vei privi această cicatrice să-ţi 
aminteşti cât de mult rău ai făcut şi să te gândeşti la 
consecinţele faptelor tale - şterse hangerul de sânge pe 
pantalonul rănitului şi-l băgă din nou în teacă, spunând: în ceea 
ce mă priveşte, totul s-a încheiat - privi spre bărbatul cu cămaşa 
roz şi zise în încheiere: Transmite-i salutări din partea mea lui 
Pino Ferrara şi spune-i că regret profund moartea lui Maurizio. 


Apoi se întoarse şi plecă pe unde venise. 


Italienii rămaseră câteva clipe dezorientaţi, fără să ştie ce să 
facă, până când, în cele din urmă, pilotul spuse: 
— Ar fi mai bine să plecăm! Drumul e lung. 


Cel care-şi scosese batista i-o dădu lui Marc Milosevic ca 
să-şi oprească sângele, în timp ce-l ajuta să se ridice. 


— Ai scăpat ca prin urechile acului! mormăi. Eu ţi-aş fi tăiat 
mâna şi boaşele, dar harapul ăsta te lasă să pleci cu o cicatrice 
cu care o să te mai şi făleşti pe deasupra, arătând- o ca pe o 
eroică amintire a războiului din Bosnia. lar cât despre morţi, dă-i 
în mă-sa! Hai să plecăm de-aici! 

ÎI împinse, obligându-l să urce în elicopter, iar după câteva 
clipe zburau din nou în direcţia nord-est. 

După vreo douăzeci de minute însă, italianul cercetă cu de- 
amănuntul întunecata câmpie presărată de pietre ce se întindea 
sub el, se asigură că masivul stâncos dispăruse de tot în spatele 
lui şi se înclină ca să-l bată uşor pe umăr pe pilot. 

— Aici e bine! zise. 


Celălalt aprobă cu un gest şi începu manevra de coborâre, 
aterizând apoi fără intenţia de a opri motoarele. 
Mafiotul cu cămaşa roz scoase un şiş ascuţit şi tăie legăturile 


prizonierului, arătându-i plosca mare aflată sub 
scaunul său: 
— Dacă o lungeşti bine, apa asta poate să-ţi ajungă două 
zile. 
Marc Milosevic îl privi cu ochii holbaţi de groază. 


— Dar ce, aveţi de gând să mă lăsaţi aici, în mijlocul 
deşertului? întrebă ca şi cum n-ar fi fost în stare să accepte un 
asemenea fapt, de o monstruozitate de neconceput. 

— Îndeplinim ordinele. 


— Dar de ce? aproape scânci Milosevic, pierzându-şi 
cumpătul. De ce? Tuaregul m-a iertat. 

— Tuaregul ăsta e liber să facă ce vrea, deşi eu personal nu 
sunt de acord cu hotărârea lui, îi răspunse italianul calm. Dar 
comendator-ul nu te iartă pentru că ai provocat moartea celui 
mai bun prieten al fiului său... 

— Dar nu l-am omorât eu! Au fost cei din organizaţie. 


— Ştim, şi-o să ne ocupăm de ei la timpul potrivit, dar e 
limpede că totul a început din cauza ta, pentru că ai fost imbecil 
şi gură spartă... Aşa că, jos! 

— Nu puteţi face una ca asta! Ar fi o crimă. 

Interlocutorul său se mulţumi să deschidă uşa şi să-l 


împingă afară. 


— În cazul ăsta, o să dorm prost la noapte! spuse, întrebând 
apoi sarcastic: Nu căutai emoţii? Acum ai ocazia 


să trăieşti emoţii adevărate. 
Închise uşa brusc şi-i făcu un gest semnificativ pilotului 


ridicând degetul mare; în câteva secunde, aparatul se înălţă şi-şi 
continuă drumul ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 


Marc Milosevic reacţionă după mult timp. 


Rămăsese întins pe jos, ţinând strâns plosca, orbit de praful 
pe care-l stârnise elicopterul şi atât de zăpăcit de cele 
întâmplate, încât abia într-un târziu pricepu că ceilalţi îl 
abandonaseră şi nu aveau nici cea mai mică intenţie să se 
întoarcă după el. 

Culcat pe pământul negricios şi bătătorit, sprijinindu-se de 
una din nenumăratele stânci ce păreau că fuseseră împrăştiate 
pe acea întindere din capriciul unui uriaş semănător beat, abia 
schiţă gestul de a se ridica în picioare, convins că acel mic efort 
era o pierdere de timp. 

Fusese condamnat la moarte, ştia asta, dar ştia că fusese 
condamnat la cea mai cruntă şi mai inumană moarte, cea pe 
care nici măcar cel mai crud dintre beduini nu ar rezerva-o celui 
mai mare duşman al său. 

Numai cineva născut foarte departe de Sahara ar fi în 


stare să aleagă o execuţie atât de înspăimântătoare. 

Şi nimeni născut în Sahara n-ar fi fost atât de crud încât 
să-i mai lase şi apa necesară ca să-şi prelungească agonia. 
Privi în jurul său. 


Oriunde se întorcea, orizontul era identic: o linie subţire şi 
imprecisă de culoare brună care, undeva foarte departe, se 
întâlnea cu un cer de un albastru strident. 

Niciun munte, oricât de mic, nicio dună aurie care să-i 


servească drept punct de reper; 


nici măcar un tufiş prăfuit, care să fie dovada că se afla pe 
Pământ şi nu pe Lună. 

Nicio altă întindere nu putea fi mai netedă şi niciun alt peisaj 
mai monoton, pentru că puteai jura că fiecare dintre acele 
pietre era aidoma celorlalte şi fusese pusă acolo mai degrabă ca 
să-l încurce pe călător decât să-l ajute să se orienteze. 

Rămase acolo ca o piatră între atâtea altele cu speranţa că 


sufletul celor ce-l abandonaseră se va înmuia. 
Aşteptă mai bine de o oră. 


Dar totul era de prisos; în cel mai adânc ungher al fiinţei sale 
ştia că până şi piatra de care se sprijinea putea ajunge să fie 
mai umană decât cei trei asasini indiferenți. 

Nici măcar nu plângea. 


Nu-şi blestema soarta şi nici nu se lamenta că săvârşise 
absurda şi copilăreasca greşeală care-l adusese în situaţia de a- 
şi sfârşi viaţa într-un mod atât de tragic. 


Nu trebuia să scormonească prea adânc în sufletul său ca să 
accepte că, de fapt, nu era pedepsit pentru simplul delict de a fi 
vărsat un bidon de ulei într-un nenorocit de puț beduin, ci 
pentru multe alte delicte, cu mult mai grave, de care nu dorea 
să-şi amintească în acele clipe. 

Întotdeauna se fălise că e în stare să-şi petreacă cea mai 
mare parte a vieţii făcând echilibristică pe muchia unui cuţit 
foarte ascuţit, de aceea acum nu avea dreptul să se plângă că, 
în cele din urmă, cuțitul se întorsese împotriva lui. 

Se plângea însă că acest cuţit se întorsese împotrivă-i din 
pricina unei morţi absurde, pentru care nu se simţea deloc 
vinovat. 

Poate că un judecător excesiv de meticulos ar fi putut să-l 
acuze pentru unele întâmplări petrecute cu ani în urmă în 
Bosnia, dar era convins că nici celui mai intransigent judecător 
nu i-ar fi trecut prin minte să-l implice în mod direct în tragicul 
sfârşit al lui Maurizio Belii. 

El nu voise niciodată să se întâmple tot ce s-a întâmplat. 


Nici măcar nu-i trecuse prin minte că o absurdă izbucnire de 
furie, într-un fel justificată de împrejurări, va sfârşi într-un lanţ 
de nonsensuri atât de lamentabil. 

Trecu mult timp înainte de a se hotărî să se descalţe, să- 

şi scoată pantalonii, să se şteargă la fund cu chiloţii şi să-i 


arunce cât mai departe cu putinţă. 


De vreme ce avea să moară, voia cel puţin să-şi păstreze 
cât de cât demnitatea. 

Îl ruşina faptul că nu-şi putuse controla sfincterele în faţa 
celor trei jigodii. 


Le servise o istorie nostimă pe care să le-o povestească 
nepoților lor; or să spună cum, în urmă cu mulţi ani, un bosniac 
îngrozit se căcase pe el de frică. 

Nu era demn de cineva care înfruntase moartea de atâtea ori. 

Moartea altora, desigur. 


În cele din urmă, se ridică în picioare şi porni în direcţia opusă 
locului unde-şi aruncase chiloţii. 

Niciodată n-a ştiut de ce a făcut-o, dar probabil fusese un 
impuls instinctiv de a se îndepărta cât mai repede de o dovadă 
atât de fizică şi palpabilă a laşităţii sale necontrolate. 

La urma urmei, ce mai conta? 


Nu căuta decât un loc unde să poată muri, şi în acea 
întindere de neimaginat orice loc era bun pentru asta. 


Înainta ca un robot, fără să se gândească la nimic, fugind de 
amintiri şi, mai ales, de posibilitatea de a i se face milă de el 
însuşi. 

La ce i-ar fi slujit să se autocompătimească, dacă tot nu 


avea niciun martor? 


Sudoarea îi curgea şiroaie şi ştia foarte bine că acesta este cel 
mai rău lucru care i se putea întâmpla în asemenea împrejurări, 
dar nu-i mai păsa. 

Cu cât va muri mai repede, cu atât mai bine. 


Cu cât îşi va pierde cunoştinţa mai repede, cu atât va suferi 
mai puţin. 
Inima-i bătea cu putere, sângele îi zvâcnea în tâmple 


asemenea bubuiturilor unor tunuri îndepărtate, vederea începea 
să-i slăbească, îi lipsea aerul şi era pe deplin conştient că 
acestea erau simptomele unui colaps. 

Făcu un efort supraomenesc să nu bea. 


Ştia că nu-i va servi la nimic să încerce să-şi prelungească 
agonia. 
Era însă foarte greu să reziste tentaţiei. 


Foarte, foarte greu. 
O mică scânteiere clipi în depărtare. 


Se opri, privi atent şi îşi şterse transpiraţia ce-i curgea în ochi, 
ca să ajungă la îngrozitoarea concluzie că nu fusese decât o 
iluzie optică. 

Întinderea de pământ era aceeaşi, la fel şi orizontul. 


Nu se vedea nimic. Scânteierea scurtă şi intermitentă fusese 
probabil rodul imaginaţiei sale. 


Continuă să înainteze şi luptă din nou împotriva nevoii de 
a bea. 


Văzu din nou scânteierea ce dură o zecime de secundă şi care 
provenea dintr-un punct nu prea îndepărtat, poate la ceva mai 
mult de un kilometru distanţă. 

Încercă să se calmeze, îşi încordă privirea, dar din nou nu zări 
nimic. 

Nimic, nimic. 


— Ăsta e sfârşitul! îngăimă. Încep să înnebunesc. Dar pentru a 
treia oară, ceva luci printre pietre. 

Grăbi pasul şi se îndreptă direct spre acel loc, nutrind un soi 
de imperceptibilă speranţă, dar când ajunse la locul cu pricina 
căzu în genunchi, lăsând să-i scape un geamăt răgugşit. 

Vântul capricios se distra cu o cutie de răcoritoare şi, de 
fiecare dată când fundul ei argintat reflecta razele soarelui ce 
începuse să apună, arunca scânteieri violente. 


O simplă cutie de răcoritoare! 


Fusese ultima şi zadarnica lui speranţă de salvare: o cutie de 
răcoritoare ce se răsucea pe loc - o dată, şi încă o dată... 

O privi îndelung, fără a schiţa nici cel mai mic gest de a o 
atinge, fiindcă prezenţa ei i se părea o crudă şi stupidă 
batjocură a sorții. 


De câte ori nu ţinuse în mână o asemenea cutie, fără să- şi 
închipuie măcar că va fi ultimul lucru „civilizat” pe care o să-l 
vadă? 

Era cu adevărat zdrobitor şi cu totul aiurea. 


Unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale civilizaţiei de 
consum şi ale progresului omenirii dansând în ritmul vântului, în 
cel mai dezolant peisaj al planetei. 

Cum era posibil? 


Puțin câte puţin, întrebarea începu să-şi facă loc prin ceața 
ce-i învăluise creierul: cum era posibil? 

Cum ajunsese acolo cutia aceea? 

Şi cum de încă nu ruginise şi mai putea să arunce scânteieri 
în bătaia soarelui? 

Cine o aruncase acolo? 

Brusc, îi trecu prin minte o idee absurdă. 

Încercă s-o alunge, dar ideea reveni iar şi iar, căutând să 

se transforme într-o certitudine absolută. 

Absurd, dar adevărat... Fusese chiar el! 

Chiar el, Marc Milosevic, aruncase cutia acolo, în ziua când 
fuseseră nevoiţi să se oprească pentru a completa apa pe care o 
pierdea radiatorul maşinii. 


Căută în jur. 


Acolo, foarte aproape, erau urmele maşinii sale. 


Şi lângă ele, urmele maşinii lui Marcel Charnare, pe care-l 

urmărise cu atâta furie în ziua aceea blestemată. 

Aceea era deci întinderea pietroasă dintre puţul tuaregilor în 
care vărsase un bidon de ulei la prima oră a dimineţii şi marele 
puț din oaza Sidi-Kaufa, unde sosiseră pe înserat. 

Era un drum pe care-l mai străbătuse. 

Un loc cunoscut. 

Urmele celor două vehicule ce formau parcă o cărare şi îi 
indicau, fără îndoială, direcţia în care se afla oaza Sidi- Kaufa. 

Acolo, spre nord-est, în vreun loc pierdut, poate foarte 
aproape, poate foarte departe. 

Privi înaintea lui şi strânse din dinţi cu putere. 

Dacă era acolo, şi acum ştia că este, el, Marc Milosevic, o 

va găsi. Îi era în joc viaţa! 


Lanzarote-Madrid iunie 2000