Ion Nicolae Bucur — Ciclul Dac I — Sarmis (1967)

ION NICOLAE BUCUR 


SARMIS 


Coperta: Victor Feodorov 


ION NICOLAE BUCUR 


SARMIS 


roman 


1967 


EDITURA PENTRU LITERATURĂ 


Partea tatii 


COTROPIREA 


Capitolul 1 
STAPINUL ŞI SCLAVUL 


În a opta zi după idele 1 lui martie, în anul 855 de la 
întemeierea Romei?, pe drumul roman dintre Taliatis și 
Viminacium, ce șerpuia alături cu muntele, pe malul 
drept al bătrinului fluviu Danuvius, alerga în galopul 
cailor un grup de legionari, în frunte cu tribunul 2 Ham- 
monius Vitellius. Noroiul uscat şi praful gros care acope- 
reau caii şi călăreţii erau mărturie că mica formaţie mili- 
tară venea de departe, iar tăcerea şi graba cu care înainta 
— semn că i se încredinţase o misiune importantă. Era o 
zi frumoasă de primăvară timpurie, cu cerul senin, pri 
luminoasă și prea călduroasă pentru idele acestei luni, ză- 
pada se topise în scurt timp după calendele lui februarie. 
Pe povirnişurile iuți ale muntelui înfrunziseră copaci 
pe brînele mai adăpostite ale stîncilor golașe, nenumărate 
flori în culori vii se mişcau vesele în bătaia vîntului po- 
tolit ce sufla de-a lungul văii. 

La o cotitură repede a drumului, pe care cu greu o 
străbătură în ropotul întărit de ecoul stîncilor, un urcuș 
îi obligă să încetinească goana şi în cele din urmă să îna- 
inteze la pas. După atita alergătură fără contenire, pe 
feţele prăfuite ale legionarilor, de pe care lunecau pică- 
turi de sudoare, răsăriră zimbete de mulțumire şi de uşu- 
rare. Unii începură să tragă cu putere, adînc, în piept 


1 La romani, cea de a cincisprezecea zi a lunilor martie, mai, 
iulie şi octombrie, şi a treisprezecea zi din celelalte luni 

* Anul 101 e.n. 

= Grad militar în armata romană, comandant al unei cohorte, 
unitate de 500 legionari. 


aerul curat şi proaspăt, alţii slobozeau cîte-un oftat greu, 
de truda drumului făcut şi de deznădejdea din suflete. 
De mulţi ani nu mai ştiau ce e libertatea și liniştea, și de 
mulţi ani își trăiau viața numai în războaie, mutaţi din- 
tr-o provincie în alta, între hotarele nesfirşite ale impe- 
riului. Dar liniştea nu ţinu mult, căci tinereţea nu se prea 
împacă ușor cu ea, iar viaţa de ostaș nu poate fi îndurată 
fără veselie. Nu trecură decit cîteva clipe, şi glumele în- 
cepură să fie aruncate cînd dintr-o parte, cînd din alta, 
urmate de hohote de ris ce răsunau pînă departe, întărite 
de răsunetul repetat al stincilor. 

Tribunul mergea la cîţiva pași înainte, cu capul în 
piept, adîncit în gînduri, urmat de sclavul său. Pe faţa 
sclavului își făcea loc neliniștea pe măsură ce se apropia 
de Viminacium, locul pe unde ştia că va trece în Dacia, 
țara lui dragă, din care fusese luat captiv cu doisprezece 
ani în urmă, și îl îngrijora felul cum arăta stăpinul ; tı 
bunul părea chinuit de o stare sufietească ce se schimba 
într-una, între deplina fericire şi cea mai neagră deznă- 
dejde. Ar fi vrut să-i spulbere tristeţea, dar parcă nu în- 
drăznea. Încerca pentru omul ce-i era stăpîn un simţă- 
mînt de supunere şi de recunoștință : prin el îşi va reve- 
dea ţara și nutrea speranţa să-şi recapete libertatea. Dădu 
pinteni calului și se apropie de el. Îşi 'u, după puţină 
ezitare, curaj. 

— Stăpîne, mă iartă că te scot din gînduri, îndrăznesc 
să te întreb : de ce ești atît de trist ? 

Tribunul săltă încet capul, îl privi lung cu ochii lui 
negri, pătrunzători, apoi un zîmbet începu să-i răsată în 
colțul gurii. yi 

— Dar ce, Sarmis, tu îți faci griji pentru mine ? Mă 
întrebi de ce sînt atît de trist ! Miine seară vom fi la Vi- 
minacium și vom trece în Dacia. Nu mă îngrijorează misi- 
unea pe care o am dincolo de Danuvius. Zbuciumul meu 
sufletesc este altul : Apronilla a trecut cu stăpînul ei în 
Dacia, iar tu, Sarmis, te întorci în țara ta, acolo unde ai 
părinţii, fraţii, rudele... Acolo, poate că voi rămîne sin- 
sur !... Mă înfioară gîndul... dacă voi reuși, și cum voi 
reuși... 


Stăpîne, ai vorbit cum nu se poate mai drept! îl 
întrerupse. sclavul. Nu trebuie să uiţi însă că pentru a 


8 


reuşi pe drumul pe care vrei să pornești ai nevoie de în- 
credere, de hotărire și de mult curaj... 

Sclavul tăcu, privind lung spre tribun. Continuă apoi : 

— Poate că te vei găsi, stăpine, în situaţii grele, poate 
că... vei fi nevoit să calci legile imperiului. În ce mă pri- 
veşte pe mine, de ce-ţi faci ginduri ? Eu sînt un sclav 

Tribunul îl săgetă o clipă, adinc şi încruntat, apoi 
ridică privirea spre crestele munţilor. 

— Pe toţi zeii, sclavule, am și curaj, şi hotărire, şi voi 
înfrunta orice primejdie! Tu, da, eşti sclav... asa sînt 
legile imperiului... De cînd Apronilla a fost făcută sclavă, 
văd în toţi sclavii niște oameni nefericiţi. 

Tribunul tăcu. Își plecă privirea și puse din nou capul 
în piept. Lîngă el, sclavul văzuse cum ostaşului voinic 
cu braţe musculoase, potrivite pentru spadă şi pentru 
scut, de frămîntare i se umeziseră ochii. Nu se mai putu 
stăpini, și rupse din nou tăcerea. 

— De la un tribun se cere mai multă stăpinir 
iartă... dar trebuie să-ţi înfrîngi durerea ! 

Tribunul parcă tresări, izbucni în ris, un ris zgomo- 
tos, forțat. 

— Ai spus tribun? Se vede că vrei să rîzi de mine, 
selavule! Eu, tribun?! Un tribun adevărat trebuie să 
aibă obrazul ars de soare şi bătut de vînturi, răni legate 
cu feşe, după zile grele trăite pe cîmpul de luptă. Eu 
m-am încurcat... am rămas în garda împăratului, și acum 
trebuie să îndeplinese misiunea de curier imperial, de 
trimis pentru cazuri speciale. Sînt un om nefericit, Sar- 
mis! Setea de cucerire a Romei a făcut s-o pierd pe 
Apronilla... 

Tăcu un moment, frămîntîndu-şi gîndurile. Întoarse 
apoi capul spre sclav şi continuă : 

— Dar această sete de cucerire a Romei n-a rămas 
nepedepsită. Victoriile în războaie au făcut ca luxul şi 
lenea orientală să pătrundă la Roma. Noi am cotropit 
popoarele cu armele, iar acestea ne subjugă prin corupție, 
prin lingușire și prin schimbarea felului nostru de viață. 
Romanii au inceput să disprețuiască munca, izvorul pu- 
terii, îndestulării, fericirii... Acum, imperiul are nevoie de 
un număr tot mai mare de sclavi... de noi cuceriri... 


Mă 


Făcu o pauză cătind îndelung spre sclav, a cărui tă- 


re îl mira. A : 
cere l pupă ceea ce văd pe fața ta, parcă mă asculți cu 


neîncredere. Eşti cumva de altă părere ? Nu spun adevă- 

4 A 
pă Spui prea mult adevăr, stăpine! ÎL simt chiar; 
Miine seară voi vedea la Viminacium cum trec legiunile 
romane în Dacia, noua victimă a lacomei Rome. Cit timp 
am fost sclavul lui Plutarh, am învăţat multe. Istoricul Și 
filozoful grec începuse să mă iubească. Și eu l-am iubit, 
din tot sufletul. El mi-a spus de mult, stăpîne, că și patria 
mea va ajunge, așa cum a ajuns ţara lui, o provincie a 
imperiului cotropitor. : y j 

Sarata își ridică privirea spre culmile munţilor, ca Și 
cum ar fi implorat puterile cerului. Vorbi apoi, cu vocea 
schimbată : X 

— Vreau să nu se întîmple asta, stăpîne ! j 

Se opri, ruşinat de cuvintele și curajul cu care vorbise 
în faţa tribunului. Reluă apoi, pentru a schimba efectul 

-uvintelor ce le rostise : ko 

Š See Dar ce voi putea face eu ? Sînt sclav... și, din nefe- 
ricire, un sclav care nu-și poate părăsi stăpînul. 

Vitellius îl privi cercetător. a p 

— Pe toți zeii, nu ştiam că tu poți să vorbeşti atit de 
frumos și atît de hotărit ! Se vede că ai învățat ceva de la 
fostul tău stăpîn. Cît despre vorbele pe care le-ai rostit Ja 
adresa imperiului, altădată să ţi le măsori. Un alt stăpin 
în locul meu te-ar pedepsi cu flagelarea, dacă nu chiar cu 


răstignirea, 

— Cer iertare, stăpîne ! e O 

Sarmis strînse frîul calului, încercînd să rămînă în 
urmă. Privirea ce-i aruncase tribunul îl făcuse să înțe- 
leagă că depășise măsura. carea sclavului nu scăpă 
însă stápiînului. T E 

— Ce faci? Vino lingă mine ! Începu să-i Zimbească 
Spune-mi, Sarmis, pe ce-și întemeia Plutarh piara că, 
în curînd, Dacia va ajunge o provincie romană ? 


1 Cea mai mare unitate a armatei romane. O legiune se com- 


punea din zece cohorie și număra peste cinci mii de oameni. 


10 


Ca şi cum atît așteptase, Sarmis începu să vorbească 
însufleţit deodată, însă cu un ton domol, cu cuvinte ce pă- 
reau de mult pregătite. 

— Socoteala lui era simplă, stăpine ! Ea izvorăşte 
chiar din istoria apropiată a imperiului : Iuliu Cezar a 
fost primul împărat roman care s-a gindit să împingă 
graniţele pînă la Dunaris — cum îi spunem noi, dacii, 
sau la Danuvius — cum îi spuneţi voi, romanii. Moartea 
l-a împiedicat însă să-și îndeplinească planul, și aceasta a 
rămas o datorie a nepotului său de frate, August. Acesta 
din urmă a ocupat Siscia și provinciile vecine, ajungind 
pînă la Dunaris. A urmat fiul său adoptiv, Tiberius. El şi-a 
dat seama că pentru a purta un război împotriva dacilor 
este nevoie de drumuri bune de-a lungul fluviului, pe care 
să poată transporta arme, mașini de război şi hrana nece- 
sară armatei. Și — spunea bunul Plutarh — în acest scop, 
Tiberius a construit; drumul ce porneşte de la Sirmium — 
centrul operaţiilor militare din această parte a imperiului 
—, trece pe la Singidinum, Semendria și Viminacium, 
ține malul drept al fluviului pînă la Taliatis, îl pă 
ocolind prin munţi pînă ce se apropie de Bononia, și de 
aci îl însoţeşte din nou, pînă la Ratiaria. A urmat apoi 
completarea, lărgirea și întărirea cu castre în tot lungul 
lui, de către împărații Vespassianus și Domitianus... 

Sarmis tăcu, privind departe, în lungul drumului. 

- Iată dovada, stăpîne ! continuă el. Se vede bine că 
drumul pe care mergem acum a fost reparat de curînd, 
din ordinul lui Traian. A avut dreptate Plutarh. Miine 
seară îmi va fi dat să văd la Viminacium armatele 
romane, sosite dinspre Siscia, pe drumul lui Tiberius... 

Tribunul nu-i răspunse. Întorsese capul şi asculta în- 
cordat discuţia aprinsă a legionarilor din gardă. Aceştia 
opriseră caii și se uitau în sus, spre stînca pe lîngă care 
ei tocmai trecuseră. Întoarse calul și porni în galop îna- 
poi. Sarmis îl urmă cu neliniște și revoltă în suflet. 

— Ai dreptate, Sarmis ! spuse tribunul privind stânca, 
în dreptul căreia se opriseră legionarii. Iată săpate în pia- 
tră două table : cea de jos este tabla lui Tiberius, iar cea- 
laltă de deasupra a lui Vespasianus. Da, ai dreptate, în 
prima se vorbeşte despre construirea acestui drum, iar 
în cea de-a doua — despre repararea lui, 


ii 


Răscolit, Sarmis  descălecă, se apropie de stincă şi 
privi lung, înmărmurit, tabla lui Vespasianus, mai mare 
şi mai nouă, cu scrisul mai proaspăt, adinc săpat în piatră 
Citind-o, tabla i se păru semeaţă, dominantă, sfidătoare 
întruchipa trufia și măreția imperiului. În TE cuvin- 
tele şi apoi literele începură se mărească, an 
dimensiunile stîncii, apoi pe acelea ale muntelui, și în cele 
din urmă acoperiră tot cerul. 

IMP. CAESAR. DIVI. z 
VESPASSIANI. F. DOMI. 

TIAN. AUG. GERM. PONT. 

MAXIMYS. TRIB. POT. XII 

PERPETVVS P, P. PER. SCRO. 

FVLARVM. VETVSTATE. ET. 

INCVRSV. DANVVI. 
RUPTVM. OPERIBVS. S.A. 

TOLIATIS. REFECIT. ET. DILATAVIT 
LEG. IV. VI. CLAVDIA P.F. 


Îşi strînse fălcile şi pumnii cu putere şi ură. În această 
clipă i se părea că placa privește cu ochi vii, peste luciul 
uşor învălurat al fluviului, spre pămîntul mănos al 
Daciei, către care imperiul își îndreptase legiunile. 

— Continuăm drumul ! ordonă tribunul. 

Intoarse calul și porni în galop, urmat de garda de 
legionari. e 

Cind se uită în jur, Sarmis văzu că demult rămăsese 
singur. Citi încă o dată tablele semeţe, se înfioră şi-şi în- 
cordă trupul, ca şi cum în suflet își făcea un legămint. 
îndemnă calul şi porni în galop după ceilalţi. De după 
creasta muntelui arele își trimitea ultimele raze peste 
apa fluviului, aruncînd peste valuri o fişie roşie, ce plutea 
ca un sul de foc. În lungul văilor, cobora de pe povirnișuri 
picla serii. Ajuns lingă tribun, strînse friul calului ş 
rămase cîțiva pași mai în urmă. Vitellius înainta în galop, 
cu faţa în vint, cu ochii aţintiţi undeva departe. Sclavul 
înţelese că stăpinul său căzuse din nou pradă ginduriior 
şi îngrijorării. Socoti că era mai bine să-l lase singur. Din 
goana calului, începu să-și destete privirea peste oglinda 


mişcătoare a apei. În faţă, la oarecare depărtare, un piept 
de munte închidea valea printr-o cotitură atit de scurtă, 
încît părea că uriașul fluviu își trecea apele pe sub masi- 
vul siincos. Însă priveliștea măreață nu-l linişti. În sufle- 
tul lui se trezise din nou ura și revolta. Citirea tablei lui 
Vespassianus îl răscolise cu totul. Dar nici purtarea stăpi- 
nului n-o înţelegea. Scăpase cuvinte tari despre imperiu, 
şi tribunul îi trecuse cu vederea această cutezanță. Îşi 
aminti că odată, cînd se afla la Roma cu fostul său stăpin, 
Plutarh, venit în vizită la senatorul Gluturius, un sclav 
fusese torturat pînă cînd își dăduse sufletul, numai fiindcă 
avusese îndrăzneala să ridă de un tribun, oaspete al sena- 
torului, care, ameţii de cit vin băuse, căzuse în acvariul 
din compulviu, în clipa cînd încercase să privească stelele 
de pe cer. Această amintire ĉl făcu să înţeleagă că stăpînu! 
u, tribunul, e un om care suferă, un militar care poate 
nu mai iubea imperiul. 

Galopînd, ajunseră într-o porţiune în care drumul era 
în unele locuri tăiat în stincă, iar în altele se prelungea pe 
birne groase de lemn peste faţa apei. Se auzeau dedesubt 
loviturile valurilor, care produceau un zgomot asemănă 
tor tunetului. În acest loc, fluviul se îngusta, strîns într-o 
cingătoare uriașă de piatră, și din adincuri ieșeau valuri 
învolburate de pragurile de stînci, peste care apa se ros- 
togolea fără contenire, producind virtejuri puternice, ca 
şi cum în acel loc totul fierbea ca într-un uriaş cazan. Pe 
Sarmis îl uimeau forfa, frumuseţea și sălbăticia privelişti, 
în aceeaşi măsură în care îl impresiona lupta pe care im- 
periul pornit pe cotropire o dăduse cu muntele. 

După o cotitură a drumului, priveliștea se schimbă cu 
totul. Valea se lărgea pînă departe în lungul apei, înde- 
părtîndu-se de ambele maluri în terase ce urcau domol 
spre înălțimile dealurilor așezate în faţa munţilor ce se 
pierdeau în picla serii. În goana cailor, Sarmis tresări, 
De după un desiș de brazi ce străjuia drumul, zări dincolo, 
pe malul dac, lumina roșiatică a unor focuri. Flăcări mari, 
ca nişte șerpi uriași, se înălțau spre cer, pierzîndu-se în 
suluri groase de fum. Dădu pinteni calului, și se apropie 
de tribun. 

— Priveşte, stăpîne, ce-ar putea să fie acele focuri 
mari de pe partea cealaltă a fluviului ? 


Vitellius privi mult timp, dădu din cap cu tristeţe şi, 
întorcîndu-se către sclav, strînse friul calului şi-l opri la 
pas. Vorbi aproape în şoaplă şi rar : 

L Să mă ierți, Sarmis! Am păstrat această taină 
pentru ca tu să suferi mai puţin. Vrei să știi ce sint acele 
i ? Ard casele şi satele dacilor. Imperiul a pornit din 
nou război împotriva lor... luptele au și început chiar. Tu 
ai înţeles totul de la Plutarh... 

Sarmis se simţi zguduit de un fior. 

— Da, stăpîne, am înţeles. Cînd un popor mic a ajuns 
să fie vecin cu un imperiu puternic și lacom, soarta lui 
este pecetluită. Tot așa cum bucăţica de pămînt a unui 
plebeu sărac este înghițită de patricianul vecin... 

Un timp, continuară drumul în tăcere. Tribunul înțe- 
legea furtuna ce bintuia sufletul sclavului. Dar și în sufle- 
tal său era furtună. Împinse calul spre el și-i puse mîna 
pe umăr. 

— Sarmis, acum cunoşti adevărul. îm 
în război cu regele tău ; romanii se luptă cu dac 
acum, Sarmis, poate că m-ai iubit sau m-ai urit, așa cum 
un sclav își poate iubi sau uri tăpînul, dar de acum îna- 
inte nu se poate ca ura ta adini faţă de imperiu să nu se 
reverse şi asupra mea, căci eu sînt un ostaș al împăratu- 
lui 


Tribunul tăcu, așteptind ca sclavul să spună ceva. 

—. Continuă, stăpîne ! Simt, că mai vrei să spui ceva, 
că ai vrea să-ţi mai descarci sufletul. Răspunsul meu, stă: 
a fi scurt şi deschis. Nu am nimic de ascuns faţă 


pine, v: 


de tine. 
La astfel de cuvinte din partea sclavului său nu se 


așteptase. După un timp de gîndire, continuă cu voce 
potolită : 

— Te-am cumpărat în momentul cînd am aflat că 
Apronilla a trecut cu stăpinul ei în Dacia. Aveam nevoie 
de un sclav dac, fiindcă nu cunosc nici limba şi nici obi- 
ceiurile voastre, hotărît să întreprind orice pentru elibe- 
zarea ei. Toate încercările unchiului meu, senatorul Sem- 
pronius Hortensius, pentru obţinerea eliberării sau răs- 
cumpărării Apronillei au rămas fără nici un rezultat. 
Pentru ca să-mi pot atinge scopul, se înţelege, aveam 


14 


nevoie de un ajutor, şi un ajutor bun nu putea fi decit 
un a i un pini dac, în care să mă pot încred 
itellius făcu o pauză lungă. inuă, ă să 
ÎN aie pi gă. Continuă, fără să-l 
— Acum cînd văd cît de mult suferi 
i cum ăd cît de ri pentru țara ta 
încleștată din nou în război cu imperiul, cînd T 
roman este pentru tine un dușman. 
a Nu poţi îndrepta nimi , stăpîne ! Dar nu te-am în- 
țel i unde-ai vrut să ajungi prin cele ce mi-ai spus ? 
T polul vibra de sinceritate şi revoltă stăpi 
. Tribunul vorbi, continui ă i ă 
ul înd să privească undeva 
— Acum pot să-ți spun ă i 
p 1 s „S pe față, Sarmis. Trecînd în 
Dacia, E „mă voi mai putea aştepta la ajutorul tău! 
À a Ţi-ai pierdut încrederea în mine, stăpîne ? îl în- 
rebă, a = ștepte dacă mai avea ceva de spus. 
— Nu, Sarmis, jur pe Fortuna, nu mi-am pierdut î 
4 a jur i m erdut în- 
oron tine ! T judec însă omeneşte... à = 
itellius tăcu. În liniştea serii se auzea numai ri H 
cailor pe piel ului ri. câ ae re 
P pietrele drumului. Tresări cînd Sarmis rupse 
— Stăpine, te-ai jurat pe Fortu ă i-ai pi 
i tăpine, t na că nu ţi-ai pierdut 
încrederea în mine. Înțeleptul Plutarh spunea adesea: „La 
ce foloseşte leului puterea, cînd el este în lanţuri ?* Dacă 
pînă acum am fost, leul legat, trecînd în Dacia voi fi leul 
liber, a cărui putere va fi pusă în slujba ta. Da, tribune, 


> dacul Sarmis te va ajuta ! 


Mişcat de cuvintele sclavului, Vitellius îs 
el calul și-l bătu ușor pe umăr. 

— Dacă toţi dacii sînt ca tine, nu vă i 
A ti da y ăd prea departe 
timpul cînd Sarmizegetusa o va lua înaintea Romel! 
$ Fără să mai spună ceva, tribunul strînse frîul calului 
şi porni în galop. După o cotitură, apărură în depărtare 
luminile castrului t în care urmau să poposească ` peste 
epic Pe malul dac al fluviului, flăcările incendiilor se 
glindeau pe fața apei în linii tremurătoare, lungi și roșii, 
de culoarea sîngelui. Se înserase. 3 pa 


apropie de 


1 Cetate, loc întări ă ai 
a ntărit, de formă patrată, garnizoană a unei cen- 


Prin fereastra înaltă și îngustă a castrului, zidită din 
bolovani mari de piatră neîndeminatic cioplită, arătind 
ca un crenel de apărare, luna își trimitea razele reci, 
împrăştiind o parte din întunericul din incăpere. Pe par- 
doseala de granit, acoperită cu un strat gros de paie, 
legionarii erau cufundați într-un somn adinc, odihnitor. 
Alături, pe un pat de-a lungul zidului, Vitellius stătea în- 
tins, cu mîinile sub cap. Nu putea să doarmă. Frămîntat 
de gînduri, privea în sus, spre tavanul nespoit de multă 
vreme, care abia se distingea la lumina slabă a lunii. Jos, 
lingă pat, dormea Sarmis. Razele lunii cădeau într-o fişie 
îngustă pe fața lui năpădită de speranță. În încăperea de 
alături, în pretoriu; unde se afla comandantul castrului, 
nu se auzea nici un zgomot. 

Vitellius se întoarse pe pat, frămintat și nelinistit. În 
mintea lui apăreau într-una imaginile a două chipuri 
dragi : chipul Apronillei şi chipul mamei sale. În liniștea 
noptii, îşi depăna viața, fără să poată stăvili amintirile, 
ce curgeau unele după altele. Afară, legionarii de strajă 
strigau din timp în timp, spre a-și putea învinge somnul 
doboritor și alunga teama. 

Tribunul Hammonius Vitellius ajunsese abia în pragul 
vîrstei de treizeci de ani, și totuși încercase multe din 
bucuriile și amărăciunile vieţii. Era înalt, bine legat, 
musculos ca un gladiator, suplu și ager ca o panteră. Pe 
gitul său puternic, care amintea de. statuile greceşti, se 
înălța capul plin de distincţie, cu părul frumos, negru 
ca abanosul, ce-i cădea pe fruntea înaltă. Sub sprincenele 
bogate, bine arcuite, străluceau ochii vii, negri, adinci, 
plini de flăcări. Obrazul puţin prelung, nasul drept şi gura 
cu buzele cărnoase completau armonios frumusețea aces- 
tui bărbat plin de viaţă, energie și hotărire, Fineţea, ex- 
presivitatea feţei şi dragostea de viaţă le moștenise de la 
Egista, mama sa, o greacă frumoasă și veselă, iar bărbăţia, 
hotărîrea şi supletea — de la tată, un luptător mult în- 
cercat în războaiele grele purtate de imperiu. 


16 


"Tatăl său, cavalerul Hammonius Felix, fusese un om 
bogat, căruia îi plăcuse cîmpul de luptă în vreme de răz- 
boi şi viaţa în mijlocul naturii pe timp de pace. Familia 
Hammonius avea o frumoasă fermă la Tusculum, în apro- 
pierea Romei. Pe Egista, cavalerul o luase captivă cu oca- 
zia reprimării unei răscoale a grecilor din cetatea Pydna, 
în Thessalia. Fusese atit de fermecat de frumuseţea ei, 
încât, în loc s-o predea imperiului, o oprise pentru el, fă- 
cindu-și-o soţie. Hammonius Felix o iubise cu multă pa- 
siune şi cu mult respect, ceea ce făcuse ca, în scurt timp, 
toată ura ei faţă de cel care o răpise, să se topească şi să 
se schimbe într-o dragoste curată faţă de soţ. 

Vitellius îşi petrecuse copilăria la Tusculum. De cîte 
ori îşi amintea de anii copilăriei, îi apărea chipul blind al 
mamei sau lunga suferință a tatălui său. Retrăia adesea 
acel ajun mohorit al idelor lui ianuarie. Sufla dinspre 
miazănoapte un vint rece în rafale puternice, alungînd 
norii plumburii, care făceau ca totul în jur să arate trist 
și fără viaţă. În seara acelei zile, cavalerul se întorsese 
acasă cu un picior zdrobit. Mult timp, lui Vitellius îi răsu- 
naseră în suflet cuvintele tatălui, rostite în clipa cînd îl 
aduseseră în casă : 

— Jur pe toţi zeii Olimpului și ai Infernului că nişte 
oameni mai viteji, mai iuți și mai cruzi ca barbarii de 
daci n-am mai întîlnit în nici un război ! 

Rana cavalerului nu se mai vindecase. După grele 
suferinţe, își dăduse sfirșitul, fără să-și fi văzut îndepli- 
nită dorința ce-i ardea sufletul: intrarea fiului său în 
Ordinul Tribunilor. 


Vitellius fusese primit să înveţe arta militară atât pen- 
tru că dovedise purtări alese, cît şi datorită prestigiului 
de erou de care se bucurase talăl'său. Istoria militară, 
tactica și strategia le adincise cu multă plăcere și le în- 
țelesese cu uşurinţă din lecţiile de istorie pe care le ascul- 
tase de la istoricul Cornelius Tacitus, un bun prieten al 


familiei Hammonius. La exerciţiile gimnastice se arătas 
neîntrecut : atlet desăvirşit, îndemînatic aruncător al 
suliței, bun țintaş cu arcul şi abil luptător cu spada, se 
făcuse cunoscut, prin obţinerea a numeroase premii la în- 
trecerile sportive... 


$ 17 


În liniștea din castru, Vitellius se intoarse cu un scîr- 
țiit prelung al patului. În gînd îi apăru din nou Apronilla, 
apoi Sarmis. Se vedea singur, părăsit, şi din noianul 
de cunoștințe și de prieteni de la Roma rămăsese numai 
cu sprijinul unui sclav. Închise ochii şi-l revăzu pe Sarmis 
cum arătase atunci cînd îl cumpărase, De la prima ochire, 
în acel moment, recunoscuse în el pe luptătorul dac, ce se 
asemăna cu mulți dintre cei aduși în captivitate la Roma. 
În acea clipă avusese în față un bărbat de talie mijlocie, 
cam de aceeași vîrstă cu el, cu plete lungi şi blonde, cu 
barbă deasă, ce-i încadra frumos faţa plină de bărbăie, 
cu situl scurt şi puternic. Buzele cărnoase se conturau 
bine între barba bogată și mustăţile frumos răsucite, iar 
ochii mari, albaștri, lucitori şi plini de viaţă dădeau figurii 
lui un aer de bunătate, de căldură și de blindeţe. Auzise 
de la tatăl său de vitejia și cruzimea dacilor, și atunci nu 
izbutise să înţeleagă cum faţa liniștită a sclavului ar fi 
putut să se schimbe, luînd o înfăţişare fioroasă, i 
ochi să arunce fulgere. 

La zgomotul făcut de pat, Sarmis se mişcă pe stratul 
de paie. De afară pătrundeau strigătele legionarilor de 
strajă. Se trezi. Auzi oftatul adînc al tribunului și-l simți 
că nu doarme. Stătu mult timp treaz, nemișcat. Lîngă cl, 
ceilalți legionari dormeau agitaţi, gemeau, vorbeau în 
somn, după zbuciumul sufletesc al fiecăruia. Somnul îl 
părăsi. Se ridică în genunchi şi se aplecă asupra patului, 
Spuse în şoaptă : 

— Știu că nu dormi şi nici eu nu mai am somn. Ace- 
leași gînduri te frămîntă, stăpîne ? 

Nu primi nici un răspuns, simţi numai pe cap mîngi- 
ierea miinii lui Vitellius. Tirziu, îl auzi vorbindu-i încet : 

— Ce om eşti tu, Sarmis! Sclavii nu-şi iubesc stăpi- 
nii și nu se gîndesc la necazurile lor. Mă întrebi dacă mă 
frămîntă aceleași gînduri. Care altele ar putea avea loe în 
sufletul meu în aceste momente de grea încercare ? Haide, 
vino lîngă mine. Pînă la ivirea zorilor mi se pare atît de 
mult |... 

Sarmis simţi sub braţ mîna puternică a tribunului. Se 
ridică și se aşeză alături de el. 

— În noaptea asta, continuă Vitellius, m-am gîndit 
la mama. Chipul ei mi-a apărut în minte de nenumărate 


18 


ori. Mă întreb: ce altă nefericire ar putea să mă mai 
astepte ? Suferinļa pentru Apronilla nu este destul de 
mare ?... Y aya 

— Lasă gîndurile negre, stăpîne ! Alungă-le ! Să pri- 
vim înainte cu speranță, cu hotărire și curaj ! f 

— Din nou ai spus „stăpîne“... Dincolo de Vimina- 
cium, vei fi liber. Sînt gata să-ți dau certificatul tău de 
mannu-mittere 1, îndată ce va răsări soarele ! 

—. Nu, stăpine, atita timp cît dacul Sarmis se va afla 
între hotarele imperiului sau într-un ținut ocupat de 
armata împăratului, el tot sclav rămîne. à 

Cu o mișcare hotărită, Vitellius îl prinse cu brațele şi-l 
strînse cu putere la piept. Şopti mai accentuat: A 

— În numele Cybelei, Sarmis, să fie oare o răsplată 
a zeilor? Eu am căutat un sclav dac numai pentru că 
aveam nevoie de el în Dacia, şi acum văd că am găsit un 
prieten. De multe ori am aștepta: pedeapsa zeilor pentru 
cele ce am săvirșit în Bithynia. Mă îngrozesc cînd mă 
gindesc la cele înfăptuite, tocmai acolo unde am găsit-o pe 
ea.. 


— Ai lovit în oameni nevinovați, tribune ? 

— Fiecare dintre noi săvirșește multe greșeli în viață. 
Dar cele mai multe răutăți, cruzimi și crime, oamenii le 
fac ațițați de aceia care dețin puterea : magistrali, sena- 
tori, guvernatori, şi chiar de împărat. În nici o altă acțiune 
omenească nu sînt uciși mai mulți nevinovați ca în luptele 
politice şi în acelea de cotropire. 2 i 

După un moment de linişte, Sarmis il întrebă : 

— Ai omorit oameni, tribune, ţi-ai înjghebat dragos- 
tea pe valuri de sînge ? Te văd într-una sub povara unei 
grele apăsări sufleteşti. 

— Nu ştiu dacă lu mă vei înţelege... A s 

— Dacă stăpinul are încredere.. murmură Sarmis. 

După un oftat adînc, Vitellius începu să vorbească rar, 
în șoapti 

— În anul cînd mi-am pierdut părinţii — la scurt timp 
unul după altul — rămas singur, am depus și mai multă 
rivnă la învăţătură. Căutam să-mi înfrâng suferinţa, să-mi 


1 Certificatul de mannu-mittere era actul de eliberare a unui 
sclav. 


2 19 


mai potolesc durerea din suflet. Am devenit tribun, apre- 
ciat ca unul dintre elementele bune ale armatei imperiu- 
lui. M-am aşteptat să primese comanda unei cohorte la 
Roma sau în altă parte, ori comanda unui castru, situat 
într-o provincie mai importantă a imperiului. Aceasta a 
întîrziat însă şi, cum mă aflam la vîrsta cînd orice îi e 
permis unui tînăr, neavînd nici o ocupaţie, mi-am format 
un cerc de prieteni şi-am început să ne ţinem de cele mai 
năstruşnice năzbitii prin Roma. Locul cel mai frecventat 
era taberna! lui Esculap, de sub muntele Aventin, pe ma- 
lul Tibrului... 

O ştiu, nu prea era arătoasă. 

— Da, era joasă, săracă şi lipsită de frumuseţe, dacă o 
priveai de afară, însă, dacă intrai înăuntru vedeai că totul 
strălucea de curăţenie. Se serveau feluri gustoase şi vinuri 
alese de Tusculum, Velitrae și Falern, dar nu numai 
mâncarea și vinul ne atrăgeau acolo. La Esculap se găseau 
şi fete, şi cum la acea Virstă toţi sîntem nepotoliți, în 
multe seri, după ce ne ameţeam cu Velitrae sau cu Falern, 
ne încurcam cu câte-o drăcoaică libiană, cappadociană, 
greacă, tracă sau de alt neam. Într-o seară a intrat în 
tabernă un bărbat pe care nu-l mai văzusem, însoţit de 
trei fete de sclavul său. Fetele erau aproape goale : 
purtau tunici scurte, şi umerii le erau descoperiți pînă 
către sini. La început nu le-am dat nici o importanță, din 
moment ce în tabernă veneau mulţi tineri și bătrîni, fete 
și femei. Totul se desfăşura ca de obicei, în murmurul și 
vacarmul monoton al unei taberne, cînd, deodată, a izbuc- 
nit ţipătul uneia dintre femeile de la masa noului sosit, 
după care au urmat trigăte : „Omoară-l, omoară-l pe 
sclav, a îndrăznit să mă atingă cu mina, m-a spurcal ii 
Am întors capul şi am privit mirat scena, apoi, dintr-un 
salt, m-am ridicat şi din câţiva paşi m-am apropiat de 
masa lor, chiar în momentul în care cel ce le însoțea își 
trăsese spada, gata să-l străpungă pe sclav. l-am prins 
mîna cu putere şi i-am oprit lovitura. îngrozit, sclavul 
căzuse în genunchi și cerea iertare. Surprins la început, 
apoi cuprins de furie, cel pe care-l oprisem de la o faptă 
plină de cruzime m-a străpuns cu o privire tăioasă şi a 


1 Local de consumaţie pentru mincare și băutură. 


20 


ridicat spada. M-am așezat în gardă. În jurul nostru, ama- 
torii de lupte se strinseseră într-un cere larg. Au început 
să curgă lovituri, dintr-o parte şi din alta. De la primele 
mişcări, m-am convins însă că nu am în faţă un luptător 
de temut, şi după ce i-am aplicat citeva lovituri bine țin- 
tite, am atacat puternic și, cu o mișcare abilă, l-am făcut 
să scape spada din mînă. Toţi cei din jurul nostru au 
izbucnit în hohote. de rîs. „De ce te-ai amestecat? m-a 
mustrat un prieten. Era sclavul lui şi putea să-l omoare 
oricînd !“ Apoi a continuat : „Ţi-ai făcut un dușman de 
temut, Vitellius, ai umilit pe Rufinus, fiul legatului ! 
Domitius Sextus, comandantul gărzii pretoriene din 
Roma !“ Nu mi-am dat seama decît tirziu că fapta mea din 
taberna lui Esculap a însemnat o schimbare hotăritoare a 
căii vieţii mele. După citeva zile, am primit ordin să mă 
prezint în faţa legatului comandant al pretorienilor ?, pen- 
tru a mi se încredința o misiune. Am fost trimis la o legiune 
din partea de răsărit a imperiului, care avea garnizoana 
la Nicomedia, în Bithynia, nu departe de Byzanţ. În acel 
moment nu mi-am închipuit că acolo avea să se hotărască 
soarta mea. 

Vitellius tăcu se mișcă neliniștit. 

— Dar acum, Sarmis, urmă el, zeii m-au răsplătit. În 
taberna lui Esculap am salvat un sclav, iar astăzi, dintr-un 
sclav am cîștigat un prieten. Şi, curios, la Roma se spune 
că dacii sînt atit de aspri, atît de neprietenoși... 

Sarmis îi șopti nerăbdător : i 
„E E va trebui să vii în țara mea, stăpine, te vei con- 
“A pa pestele mai departe, ce s-a întîmplat acolo 

— Acolo, am săvirşit fapte de care acum mă rușinez 
In părțile păduroase si muntoase ale acelei provincii, ce 
se întinde pînă către Pontul Euxin, se mai aflau încă 
popoare care nu voiau să se supună Romei. Am luat parte 
la urmărirea și la nimicirea lor. Eu, acela care la Roma 
sărisem și luptasem pentru a salva viața unui sclav, acolo, 
în Bithynia, am luat captivi și am omorît mulți oameni, 
socotind că așa trebuie să facă un tribun al imperiului. Mă 


l Grad superior în armata romană. Comandantul unei legiuni 
Soldați romani care asigurau ordinea în cetăți şi oraşe. 


21 


așteptam chiar şi la o răsplată din partea împăratului pentru 
zelul meu, însă zeii hotărîseră altfel: drept pedeapsă, 
am căzut bolnav de o boală grea şi am fost nevoit să-mi 
caut sănătatea pe ţărmul Mării Propontida, la un castru 
din apropiere de Prusa, tot în Bithynia. La Prusa se afla 
un medic, Melantios, un grec a cărui faimă mersese pînă 
departe. Ce ciudată casă avea Melantios 1 Deşi plină de bol- 
nayli veniţi să se vindece, era totuşi curată şi tăcută ca un 
luminiş din mijlocul pădurii. După ce m-a ercetat bine, 
Melantios m-a oprit la el pentru a fi mai îndeaproape 
văzut și îngrijit. M-am obisnuit repede in casa lui şi-am 
început să mă simt mai bine. După citeva zile, i-am văzul 
soţia, o macedoneană frumoasă, de o vrednicie rară, căreia 
i se datorau ordinea și curăţenia din casă. Ceva mai tirziu, 
am aflat că ei aveau și 0 fiică, dar încă nu reușisem s-0 
văd. Într-o dimineață mă plimbam prin grădină, în aerul 
curat şi răcoros, sub razele blinde ale soarelui abia ieşit 
din valurile mării. Am Zăril-o printre arborii și florile ce 
străjuiau aleile. Era minunată ! Jur pe Cypris ! Thalia să 
mă aibă în paza ei ! Cînd am văzut-o, am crezut că o zeiţă 
fusese prinsă de lumina dimineţii — zeițele nu se arată 
oamenilor ziua. Apronilla era prea fragedă și prea gingașă. 
Părea statuia vie a Afroditei. Mă aşteptam cu teamă ca pe 
măsură ce soarele se ridica deasupra mării, razele lui să 
n-o risipească. M-am apropiat şi am privit-o cuprins, de 
extaz. Ochii de un azur-închis, fața trandafirie, fruntea 
albă ca de alabastru, părul negru cu răsfringeri de umbră, 
trupul zvelt și mlădios, plin de graţie, brațele rotunde şi 
sinji plini, toate o făceau să pară o ființă din Jumea zeilor. 
Din acea zi n-am mai $ iut nici ce e liniştea și nici de 
boală. De fapt, nici nu mi-am dat seama cînd m-am vin- 
decat. Ea umpluse pentru totdeauna sufletul meu. Au 
urmat apoi zile de neînchipuită fericire, ce păreau să de- 
pășească omenescul. Ah, cit de inflăcărată a fost iubirea 
noastră ! După ce m-am însănătoșit, am primit comanda 
castrului de lîngă Prusa, unde am rămas timp îndelungat. 
Din nefericire, tocmai cînd pregătisem căsătoria noastră, 
am fost chemat la Nicomedia, şi de acolo trimis la Roma 
cu o importantă misiune. Acea plecare mi-a fost fatală. 
De multe ori îmi vine să blestem toți zeii ! Nu ştiam atunci 


că-mi e dat să n-o mai văd mult timp pe aceea care îmi 


22 


stăpînea sufletul şi întreaga mea ființă ! Nenorocirea avea 
sa pina foarte curind. În timp ce eu mă aflam la Roma în 
Bithynia izbucnise o nouă răscoală, pornită. de triburile 
a munţii din apropierea Nicomediei. A fost scînteia. 
sa reaga populaţie s-a ridicat împotriva imperiului, pen- 
sei recăpăta libertatea. La Prusa, s-au dat lupte crîn- 
a În fruntea răsculaților s-a aflat însuși Melantios, 
ta a baia e care a urmat a fost de-o cruzime ne- 
polei Legiunea din Nicomedia a ars Prusa din te- 
in n A Bal Popas Melantios și soţia lui au 

ăzut lu oism, iar Apronilla prinsă și dusă caj 
hui d wa întimplate în Bithynia, a 

aidecît la Prusa. Zadarnică speranță ! A 

m i `. Zi ! Acolo 

a a ci o parte din captivi fuseseră omoriţi din ordi- 
n ni pael guvernatorul provinciei, iar restul 

== şi la Roma, pentru jocurile cu fiare di i i 

: Roma, Į x n ci 

ao pentru a fi vînduți ca sclavi. Am căutat-o ca un pobun. 
: ae nu ştia dacă ea murise, sau fusese dusă captivă. 
Sa trebuit un an de căutare disperată pînă cînd zeii 
ni u ajutat. Am aflat că Apronilla fusese cumpărată de 
re generalul Livianus Claudius, acum comandant al 
cohortelor care trec în Dacia. Da, este acum sclavă a lui 
Livianus Claudius... : 

Vitellius făcu o ză ză 
ao pauză lungă. Aştepta ca Sarmis să-l 

Gun Mai ascultat, Sarmis, sau dormi ? îl întrebă. 

— Sa ce-ai spus m-au tulburat adînc, stăpine... 
ra n Sarmis, m-am tot gîndit într-una : boala 
z a ithynia mi-a fost dată de zei pentru a mă opri de 

e cruzimi, sau pentru a o întîlni ă 

a « sau pe! pe ea ? Dacă Apro- 
nilla mi-a fost hărăzită de ei, spre a mă chinui toată vala 
atunci să ştii că este cruntă răzbunarea lor ! í 

cui se întoarse și se ridică într-un cot. 
Fa z m o poate să fie o răzbunare a zeilor. De- 

-i nvins de i ite că sec 

iza r neputința lor. Dar uite că se.crapă 
Prin fereastra înaltă și îngustă a castrului se arătau 


zorile. Peste crestele munților, cerul înroşit anunța o dimi- 
cei d 
oşit anuni 


23 


În ziua ce urmă, Vitellius și garda sa continuară dru- 
mul spre Viminacium. Spre seară, cînd soarele era gata să 
scapete după munţi, cerul devenise plumburiu, acoperit 
de nori a căror culoare prevestea ninsoare, iar în lungul 
i vîntul şuiera năprasnic. Era încă devreme cînd înce- 
pură să cadă picături rare de ploaie, amestecate cu fulgi 
mici de zăpadă ce alergau vînturaţi în toate părţile. Tri- 
bunul şi garda îşi iuţiră galopul, căutînd să ajungă la Vimi- 
nacium mai înainte ca întunericul să-i învăluie cu totul. 

Viminacium era o fortăreață bine întărită, înconjurată 
cu ziduri puternice de piatră, cu turnuri de apărare în cele 
patru colțuri și la mijlocul laturilor, în lungul cărora se 
ridicau numeroase creneluri. De sus, din turnurile fortă- 
reţei, se vedea dincolo cetatea dacă Lederata înălțîndu-se 
pe malul împădurit al Danuviusului. În acest loc, din ordi- 
nul împăratului, legiunea Claudia aruncase în grabă, chiar 
în cursul acestei primăveri, un pod peste fluviu, între 
fortăreață şi cetate, între imperiu şi Dacia. Podul de vase 
de la Viminacium, lung, drept, solid şi bine ancorat, era 
un model de realizare tehnică a constructorilor militari 
romani. Pontoane grele din scînduri groase, bine cioplite 
şi bine smolite, așezate din cinci în cinci pași, se intindeau 
aliniate pe o distanță de peste o mie de pași, strîns legate 
între ele prin grinzi groase de lemn, peste care se pusese 
calea de trecere, formată din scînduri de stejar, bine faso- 
nate. Pe ambele laturi se prevăzuseră balustrade, care îm- 
piedicau căderea în apă în timpul aglomeraţiilor. 

La capul podului, Vitellius se opri. Îl uimeau mișcarea 
și zarva ce se înteţea îndată ce unităţile se angajau pe pod, 
deşi ordinea era bine menţinută. În tot lungul podului se 
încrucișau coloanele compacte ale celor ce treceau în Dacia 
cu coloanele subțiri, întrerupte și neordonate ale celor ce 


se îndreptau în sens opus, spre Viminacium. Cele două 
rînduri de coloane se călăuzeau în bezna nopţii după fă- 
cliile purtate din loc în loc de fiecare unitate, deşi flăcările 
lor se pierdeau la mică distanţă în ceaţă, răvășite de rafa- 
lele cu fulgi mari, grei și putoşi ce se îndesiseră peste 
măsură. 


24 


Tribunul urmări mult timp centuriile și cohortele ce se 
scurgeau prin faţa lui. Îl impresiona puterea imperiului şi 
în calitatea sa de trimis al împăratului, în aceeași măsură 
se simțea puternic şi în siguranță. 

Cu faţa împietrită, Sarmis urmărea cum trec prin fața 
lui oameni din toate neamurile lumii, uriași cu părul blond 
din ţinuturi îndepărtate și necunoscute de la miazănoapte : 
bretoni, gali şi germani ; negri din deșerturile dogoritoare 
dinspre miazăzi : egipteni, numizi și etiopieni ; oameni oa- 
chesi, cu bărbile vopsite în roșu-cărămiziu, de pe malurile 
Tigrului și Bufratului ; treceau greci semeţi, sirieni cu cău- 
tătura blindă, arabi cu fălcile ieșite, evrei cu mersul cocoșat 
şi cu pieptul înăuntru, urmaţi de iberi țanţoși și veseli, 
după care veneau traci trişti, bărboşi, cu mers legănat și 
uitătura aspră. Prin fata lui treceau... treceau... oameni care 
nu urmăreau nimic și care nu voiau nimic. Dacă n-ar fi 
fost jugul apăsător al Romei, care îi împingea pe toţi la 
moarte, cutremurat de ceea ce vedea, Sarmis ar fi fost îm- 
pins să creadă că toate popoarele pămîntului porniseră îm- 
potriva neamului său. 

Prin urgia viscolului și ropotul coloanelor, pătrunseră 
dinspre Viminacium sunete ţipătoare de trompete ce se 
apropiau. Vitellius se uită într-acolo cu multă curiozitate. 
Se aștepta să vadă pe vreunul dintre legaţii sau tribunii 
comandanţi ai cohortelor şi legiunilor ce treceau în Dacia. 
După cîtva timp, dintre fulgii deși de zăpadă se ivi figura 
unui tribun semeţ, ce înainta călare în fruntea unei co- 
loane. Ajuns aproape, la lumina făcliei lui Sarmis, privirile 
lor se încrucișară. Vitellius tresări la căutătura plină de 
ură cu care îl săgela cel ce trecea prin faţa sa. Îl miră 
fapiul că acesta se arătase cu totul surprins, şi pe faţa lui 
slabă, prelungă și osoasă apăruseră semnele dușmăniei. 
Acoperit de zăpadă, cu faţa udă și învineţită de frig, pe 
care se întipăriseră urmele chefurilor şi desfriurilor, tri- 
bunul Domitius Rufinus nu fusese recunoscut de Vitellius. 

Se îndepărtaseră trompetiştii. Coloanele începură să se 
mai subţieze. Legionari cu feţe triste, obosiţi, cu îmbrăcă- 


mintea și încălțămintea rupte, prin care pătrundea apa din 


zăpada topită, se tirau după coloane în grupuri din ce în 
ce mai mici și fără ordine. Din urmă se auzea huruit în- 
fundat și 


scîrțiit întrerupt. Vittelius știa ce va urma. Se 


25 


i od carele cu mașinile grele de război  cata- 
ie pi 2, berbeci spărgători de ziduri şi aruncătoare 
de foc. În același timp, dinspre Lederata se îndreptau spre 
Viminacium carele din coloanele de aprovizionare z z 
pelor, în grupuri de cîte trei sau patru, zo ri A 
tanță şi strecurîndu-se cu greu pe lîngă coloanei 
înaintau fără oprire. N 
e jet, a ceva ? Aştepţi pe pe 
primind nici un răspuns, ama continuă : E mai lil 

i-am putea să înaintăm. 4 
seu a aoan la capul podului i se părea lui Sr 
mis o nehotărîre a acestuia de a trece în Dacia şi, în a - 
darea ce-l stăpînea, credea că scurgerea timpului înce sa, 

— Pornim, urmaţi-mă! ordonă tribunul scos din 
a gardă îl urmă strînsă. Pentru a-i lumina calea, 
Sarmis porni alături, avînd grijă să păstreze doi-trei pasi 
mai în urmă, aşa cum cereau. legile imperiului un sclav 
nu putea să meargă în văzul tuturor alături de stăpin, cu 
atît mai mult cu cît acesta era militar și tribun. Strîngea 
cu nerăbdare frîul calului și își apăsa pintenii în coastele 
animalului. Ar fi dorit să se arunce în apă sau să Pan 
numai să se vadă ajuns mai curînd pe pămîntul drag al 
țării. Îl scoase din gîndurile și nerăbdarea ce-l oe 
învălmășeală ce se produse la cîțiva paşi mai aoi a E 
gîndu-l să se oprească. Un car ce venea dinspre e a 
fusese întors şi tăiase drumul, caii ce-l trăgeau se ridica- 
seră în două picioare și nechezau împreună cu alți cai, pe 
care călăreau mai mulţi centurioni. Nimeni nu-i putea 
stăpîni. Printre animalele dezlănţuite fuseseră prinși și 
cîţiva legionari din coloana ce înainta, Totul se produse cu 
iuțeala fulgerului. Calul unui centurion făcu cîteva ia 
cări înapoi şi lovi un legionar. Era un gal. Acesta căută 
să se ferească şi se retrase spre balustradă. Crupa calului 
îl atinse din nou, balustrada se rupse, şi legionarul fu 
aruncat în apă. Fără nici un semn de şovăire, Sarmis iu 
de pe cal, prinse o parte din parapetul rupt, și se aruncă in 


ini i i le. 
1 Mașini de război pentru aruncarea pietrelor gre) i 
2 Maşini de război pentru aruncarea sulițelor ṣi săgeților 
aprinse sau nu. 


26 


apă. Gestul lui îl miră pe tribun : pentru un legionar, cine 
şi-ar fi pus în pericol viața pe un astfel de timp ? Un ostaş 
din gardă ridică repede făclia pe care Sarmis o aruncase 
şi căută să lumineze fața apei. Vitellius urmări cu încor~ 
dare lupta ce se dădea în valuri pe viaţă şi pe moarte. Bun 
înotător, Sarmis împinse spre pod bucata de lemn cu 
care sărise.în apă și se repezi cu toată puterea spre 
nefericitul ce se zbătea să nu se ducă în adinc. Văzuse că 
cel ce căzuse nu știa să înoate și orice întirziere i-ar fi fost fa- 
tală. Ajunse lîngă el din cîteva salturi şi-l prinse cu putere 
de tunică. Acesta întoarse capul, îl privi cu disperare pe 
salvator și încercă să-l apuce cu braţele. Sarmis înţelese 
că situaţia devine periculoasă. Se uită în jur, căutînd în- 
grijorat bucata de lemn pe care o împinse în susul apei, în 
speranța că o va putea opri cu picioarele. Începu o luptă 
disperată, în care apărea la suprafaţa apei cînd unul, cînd 
celălalt. 

De sus, de pe pod, Vitellius urmărise încordat situaţia. 
Socoti că totul depinde de numai cîteva clipe, în care s-ar 
fi putut evita ca cei doi oameni încleștaţi să se ducă la 
fund pentru totdeauna. Lîngă pontonul de sub el, bucata 
de parapet aruncată de Sarmis plutea cînd în sus, cînd în 
jos, rotindu-se în vîrtejul apei. Fără să piardă timp, cu 
mişcări repezi și sigure, sări de pe cal pe pod, şi de.acolo 
pe capul pontonului, apoi se aruncă în apă chiar lîn 
birna de lemn, pe care o împinse cu toată puterea spre 
Sarmis. Era hotărît să-și salveze cu orice chip sclavul. Sim- 
țindu-se lovit în spate tocmai în momentul cînd se afla la 
suprafaţa apei, Sarmis înţelese fulgerător cele ce se petre- 
ceau, îl văzu pe tribun înotînd spre el și prinse curaj. Cu 
toată energia de care mai dispunea, se roti în brațele în- 
cleștate ale victimei, îl lovi cu capul direct în față şi, con- 
tinuînd să calce apa cu picioarele, se desprinse puţin din 
strînsoare. În aceeaşi clipă apucă lemnul cu o mînă, iar 
pe cealaltă o înfipse în gulerul tunicii legionarului, tocmai 
în momentul cînd acesta începuse să se ducă la fund. 
Nici n-a avut vreme să vadă că în același timp și tribunul 
se repezise cu aceleași mișcări. Nu le-a fost greu apoi să-l 
facă să înţeleagă că trebuie să se prindă de lemnul plutitor, 
şi nefericitul se lăsă cu încredere în mîinile salvatorilor. 
Între timp, legionarii din gardă aruncaseră două fringhii 


27 


şi stăteau gata pregătiţi să-i tragă sus. Cu ajutorul celor de 
pe pod, toţi trei ieșiră repede din apă. În jurul lor, vintul 
șuiera năprasnic, fulgii de zăpadă jucau în rafale, se lipeau 
si se topeau pe îmbrăcăminte, din care se scurgea apa. 
Porniră pe jos în grabă, urmaţi de legionarii din gardă. Se 
auzeau din urmă tot mai aproape huruitul și scîrțiitul ca- 
relor şi mașinilor grele de război, ce înaintau încet pe pod. 

Alături de tribun, Sarmis mergea fără să ia seama la 
cele ce se petreceau în jurul lor, fără să se gindească la 


fapta plină de omenie ce o săvirsise și nici la pericolul prin 
care trecuse. Nu simţea frigul, nu-l interesa momentul și 
nu dădu importanță la nimic. Cu ochii aţintiţi înainte prin 


întunericul slab luminat de făclii, pornise aproape în fu; 
Jăsîndu-l în urmă pe tribun, împins de dorinţa nestăviliti 
de-a pune piciorul cît mai repede pe pămintul drag, pe care 
îl părăsise de doisprezece ani. Ajuns la capul podului, sim- 
tind pămînt tare sub picioare, nu se mai putu stăpini 
Înaintă cîțiva pași în fugă, simulă o cădere şi, cu o încor- 
dare ce-i străbătu toată ființa, sărută glia strămoşească, 
mai înainte ca tribunul să fi avut timp să vadă cele ce se 
petreceau, i 

Castrul Lederata, fostă cetate dacă, era o construcție 
de piatră şi de lemn, ce se înălța pe o ridicătură de pămînt 
din apropierea podului, împrejmuită cu gard întărit şi şanţ 
de apărare. La îndemnul lui Sarmis, tribunul ceruse cen- 
turionului comandant al castrului să i se aducă o măsură 
de vin dac şi miere. Vinul dac, mai gros și mai tare, 
amestecat cu miere era un bun leac pentru scoaterea 
răcelii din trupuri. În încăperea din castru se făcuse re- 
pede cald. Jerbe frumoase de scîntei săreau din lemnele 
de brad, ce trosneau cu flăcări într-una schimbătoare. 

Aşezaţi în jurul focului, cei trei eroi, care făcuseră în 
plin viscol o baie în apa rece a fluviului, țineau în mfini 
ulcele cu vin, din care se ridicau aburi ușori și calzi, 
sorbeau în tihnă, fiecare cu gîndurile lui. După un timp, 
Sarmis rupse tăcerea : 

— Bunul Plutarh îmi spunea adesea : „Să știi că bolile 
nu vin de la zei, și viaţa nu ne-o scurtează zeii, ci numai 
neglijenta și greșelile noastre“. Astă-seară, însă, nimic nu 
s-a făcut din greşeală și nici din neglijenţă, a fost o in- 
tîmplare nefericită... 


28 


A După ce Sarmis tăcu, în încăpere se lăsă din nou li- 
niştea și ca tinu mult timp. Printre trosnetele focului se 
auzeau sorbituri rare, urmate de'cite-o tuse uşoară, sem 
că vinul era tare și fierbinte, alea 

— la Spune, galule, începu tribunul, vorbind rar, cum 
te cheamă ? De unde vii şi cum se face că vrei să-ți lasi 
oasele în Dacia ? i 

A Galul și şterse cu dosul palmei mustața blondă și lungă 
pînă spre urechi, își ridică în sus ochii albaștri-cenușii, 
tuşi de câteva ori şi se mişcă stingaci, neștiind cum să în- 
ceapă. Era înalt şi spătos, avea barba mare, părul îi cădea 
în plete lungi ondulate și încîlcite, privirea era liniştită și 
arăta supus şi ascultător ca un copil. Măsurîndu-l din ochi, 
Sarmis înţelegea de ce se simţise strîns ca într-un cleşte 
între braţele lui puternice şi fuseseră în pericol amindoi 
să se înece. Alături de el, galul arăta ca o forță neslobozită, 
ca un leu îmblinzit ; figura lui părea aceea a lui Thor, 
care, cind arunca ciocanul în cer, făcea să se cutremure 
întreg pămintul. Tirziu, galul începu să vorbească sfios. 
i Cluvianus, tribune ! răspunse aproape în şoaptă. 
Sînt galul Cluvianus, născut în pădurile cu copaci groși, 
ce-şi pierd virfurile în nori, din Galia. Galia e mare şi 

frumoasă, tribune ! Acolo unde m-am născut eu i se pă 
Aquitania, tară departe, spre apus, ce se întinde pînă la 
marea cea mare, Acolo trăim noi, galii. 
= ta de-ai ajuns aici, galule ? insistă tribunul. 
i pata ca i cu mai multă hotărîre, deşi vocea îi era 
„— Tribune, sînt mai bine de douăzeci de ani de cînd 
tribul meu s-a ridicat împotriva imperiului și a dat lupte 
grele cu legiunile romane. Eu am luptat din toate puterile, 
si lîngă mine au luptat toţi cei care munceau și trăiau pe 
cîmpurile mele. Stăpineam atunci mari întinderi de pă- 
mint. Dar am fost înfrinţi, și cei care au scăpat cu viață 
am fost prinşi, duşi la Roma și vinduţi ca sclavi, Pe mine 
m-a cumpărat Quintus Apuleius, stăpînul unei școli de 
a Mă văzuse voinic, puternic, cu , muşchi tari. 
Pe vremea aceea nu eram decît cu puțin trecut peste două- 
zeci de ani. Ca gladiator am luptat de multe ori în circuri 
și intotdeauna am ieșit învingător. Ultima luptă am dat-o 
împotriva a trei sarmaţi. Atunci am crezut că-mi sosise 


29 


rins i re, dat lovituri la 
sorocul morții ȘI, cuprins de disperare, am d lovituri 
care niciodată nu mă gîndisem, pe care nu le învățasem 
niciodată şi, ca o adevărată minune a zeilor, am ieșit, în- 
vingător. Mulțimea din tribunele circului m-a aplaudat 
nebună și a cerut împăratului să-mi dea libertatea. Am 
devenit om liber. Dar Quintus Apuleius mi-a cerut ea 
vind lui şi mi-a oferit pină la de cincizeci de ori prețul 
obișnuit pentru un gladiator. L-am refuzat. În Roma, rămas 
liber, am întîlnit alţi gali, ș de zece ani fac parte din le~- 
iunea galilor trimisă în Tracia. i a 
: Calul tăcu. Niciodată nu vorbise atit de mult de cînd 
fusese luat captiv şi vîndut ca sclav. Duse cana la gură și 
o goli pînă la fund. Na A 
= Da n-am terminat, tribune, continuă galul, lăsînd 
jos oala de la gură, poate miine n-o să mai am timp 
să vă spun. pana 
să Ve SEdică în picioare, înalt cit un munte, şi-l fixă cu 
ivirea pe tribun. Vorbi hotărît și apăsat t E 
E He Tie tribune, și sclavului tău vă datorez viața! 
Mă leg aici, în numele zeilor mei și al lui Jupiter, că 
galul Cluvianus va fi gata oricând si „dea viaţa menta 
voi! Noi, galii, știm ce este recunoştinţa și ne jertfim 
tru ea ! fi y 
a Nu trebuie să-mi fii recunoscător mie, galule, spuse 
tribunul, cu voce domoală, ci lui Sarmis, el s-a luptat cu 
tine şi el ţi-a salvat viața. $ p 4 
$ z a tribune! murmură galul, adînc mişcat. 
Se întinseră pe paiele din jurul focului toropiţi de 
căldură și de vinul băut, somnul îi cuprinse îndată. De 
afară se auzea pe la ferestre șuieratul năprasnic al visco- 
jului. Focul pilpiia slab, gata să se stingă. 


4 


Abia se luminase de ziuă cînd tribunul şi garda, sa 
ieşiră din castru, pregătiţi pentru plecare. To şi 
ninsoarea încetaseră. Nori grei, plumburii, se mişcau al ene, 
retrăgîndu-se către miazăzi, lăsînd în urma lor întinse 


30 


goluri de cer albastru. Zăpada moale, umedă și pufoasă 
acoperea totul într-un strat alb, curat. 

Din puţinele cuvinte pe care le schimbase cu cen- 
turionul comandant, Vitellius aflase că generalul Livianus 
Claudius își instalase campul lingă cetatea Getidava, cale 
de două zile de mers pe druniul către 'Tibiscu. Pînă la Ge- 
tidava, putea poposi o noapte la jumătatea drumului, în 
campul unei centurii ce îngrijea de paza și de ordinea 
circulaţiei. 

În apropierea porţii castrului, galul Cluvianus se pre- 
gătea şi el de drum. Căuta prindă momentul potrivit 
pentru ca să mai vorbească încă o dată cu tribunul. Echipat 
ca un luptător gal, avea îmbrăcămintea strînsă pe trup : 
pantaloni legaţi jos la gleznă, tunică strimtă de culoare 
verde, lungă pînă la genunchi, și saia de lînă cu șuvițe 
lungi agățată de umeri. Sub tunică, pe piept, se vedea că- 
maşa de zale, pe cap îşi pusese casca galică de fier, la şold 
agăţase cu lanț spada mare, iar în mînă ţinea o suliță grea, 
cu vîrf de fier, bine ascuţit. Era atît de voinic şi de 


- înarmat galul, încît părea un uriaș gata să se lupte cu 


ciclopii. 

Cînd văzu că tribunul e gata de plecare, se apropie 
şi-l salută : 

— Tribune, toţi zeii să te aibă în paza lor, primește 
salutul meu! Galul Cluvianus nu uită legămîntul făcut 
aseară ! 

— Mergi sănătos, galule ! Dar ce, parcă nu te grăbeşti 
să pleci. 

— Pornesc îndată să-mi caut cohorta, tribune. Mă aş- 
tept să fiu aspru pedepsit pentru încercarea de a dezerta. 
Cînd am căzut de pe pod rămăsesem în urmă, să-mi leg 
sandalele. Nu ştie nimeni ce s-a-ntimplat cu mine, numai 
tu şi cu sclavul tău... 

Tribunul rămase puţin pe gînduri, apoi ceru lui Sarmis 
un papyrus și începu să scrie : 

„Tribunul Hammonius Vitellius din garda împăratului, 
către tribunul comandant al cohortei a V-a din legiunea 
galică : Salut ! Galul Cluvianus Apuleius, căzut în Danu- 
vius, împins de nişte cai nărăvaşi, a fost salvat de sclavul 
meu. Galul a rămas peste noapte cu noi.“ 


u 


li întinse papyrusul și dădu pinteni calului. Garda îl 
urmă. Porni pe drumul dintre Lederata și Tibiscu, ce 
șerpuia printre păduri și peste plaiuri, printre dealuri şi 
munţi, prin văi şi pe lingă ape. În depărtare se vedeau 
crestele albe ale munţilor acoperite de zăpadă, puternic 
luminate de razele soarelui. pe y i 

După ce se depărtă de Lederata, lăsă calul să meargă 
în voie. Pe faţa lui își făcuse din nou loc umbra îngrijorări. 
Cu toate că nu-l iîntrebase de-a dreptul, centurionul de ] 
Lederata îi spusese că, după cît îşi amintea, nu văzuse 
nici o sclavă printre cei ce-l însoţiseră pe Livianus Claudius, 
Îi chinuiau într-una gîndul şi întrebarea: unde se află 
Apronilla, fusese oare trimisă înapoi la Roma pe timpul 
iernii ? Dacă ea nu se afla la Getidava, toată strădania lui 
de a obţine de la împărat misiunea de trimis pe lîngă ge- 
neral răminea fără nici un rezultat. pe, 

La cîțiva paşi în urmă, Sarmis povestea legionarilor 
din gardă despre războiul dintre imperiu şi daci, din anu 

îi ] fusese luat captiv. 7 
ea o ce tot a acolo ? strigă tribunul dornic 
să-i. vorbească. k 

Sarmis îndemnă calul și se apropie. 

— M-ai chemat, stăpîne ? x $ 

Tribunul îi aruncă o căutătură cercetătoare, zimbină 
ea EA cu care povesteai, ţi-a venit curajul 
Sosit în Dacia, ai început să mă lași singur ? m 

Lui Sarmis nu-i scăpă nuanţa de glumă din vocea 

> i 
m stăpîne, cît timp vei fi în Dacia, Sarmis nu te 
va părăsi niciodată... iar dacă vei trece la noi, ne vom 
trăi viaţa împreună ! sola = 
Tmi tot spui „stăpine“. Aici nu-ţi mai sint stăpin. 
-am legat că din clipa trecerii în Dacia eşti un om liber ! 

— Vorbeşte mai încet, stăpine ! Dacă sintem auziti, 
oricare legionar din garda ta m-ar putea denunța la primul 
castru unde vom poposi. Nu vreau să mă mai văd legat şi 
trimis în altă parte a imperiului. După o scurtă pauză, 
continuă: Dacă fugi cu Apronilla în Dacia, Sarmis va fi 
cel mai devotat prieten al lui Hammonius Vitellius... 


32 


— Cit de neînțeles eşti, Sarmis! Eu, să fiu în situația 
ta, aş fugi ṣi m-aș pierde în pădurile astea neumblate. 

— Poate că așa ai face, stăpîne ! Eu sînt dac, și un dac 
nu poate fi trădător. Noi preferăm moartea, trădării! 
Bunul Plutarh îmi spunea că în toți oamenii există də- 
rința fierbinte de a fi liberi și fiecare dorește mai multă 
libertate decît aceea pe care o are. Plutarh se bucura cînd 
vedea cum sosesc la Roma galerele încărcate cu sclavi şi 
captivi, prinşi de armatele cotropitoare ale imperiului. El 
era convins că, cu cît vor fi mai mulți sclavi în imperiu, 
cu atit. mai apropiată va fi prăbuşirea lui 

— Da, ai dreptate, spuse tribunul. Poate că greci 
stăpîni Roma. Dar, spune-mi, el credea în zei ? 

Sarmis vorbi, după un timp de gîndire : 5 

— Nu, stăpîne, nu credea în nici un fel de zei, nici 
buni, nici deși un timp el a oficiat la un templu. Pen- 
tru el, oamenii buni ca şi cei răi sînt aci, pe pămînt, alt- 
ceva nu există, şi pentru liniștea sufletului e mai bine ca 
omul să nu creadă în existența lor. Și avea dreptate. Îmi 
aduc aminte de cele întîmplate la Carsidava în ziua cînd 
s-a aflat că vin romanii. Mama se rugase fierbinte către 
Zamolxis, zeul nostru cel mare, să-i abată din drum pe 
cotropitori şi să ne scape, dar, cu toate rugăciunile ei, toţi 
am fost prinşi, puşi în lanţuri şi duşi, iar cetatea noastră 
— prădată și arsă. Pe drum, mama și-a dat sfîrșitul. Atunci 
crezusem că Zamolxis nu auzise rugăciunile sau nu vrusese 
să ne ajute. El, Plutarh, m-a făcut să văd limpede, și de 
atunci nu m-am mai rugat la zei. 

Sarmis tăcu. Caii mergeau în pas potolit. Soarele se 
ridicase şi norii dispăruseră de pe cer. De prin copaci că- 
deau picături mari de apă din zăpada ce se topea, biciuită 
de razele fierbinţi. La cîteva sute de pași, în faţă, se vedea 
cum drumul intră într-o pădure deasă, şerpuind pe coasta 
muntelui. 

— Ai tăcut, Sarmis ? Ai trăit mult timp pe lingă acel 
istoric şi filozof grec, ai auzit și ai învăţat multe de la el. 
Povestește-mi ce viaţă ai dus tu acolo, la Plutarh ? 

— Ar fi cazul să fim mai bine atenţi la tot ce se mișcă 
în jur, stăpîne ! Sîntem în Dacia... eu îmi cunosc neamul... 


vor 


3 — Sarmis y 


— Lasă, Sarmis, povestește ! Pe aici au trecut atitea 
cohorte şi legiuni, nu se încumetă ei... 

După ce tuși și trase adînc aer în piept de citeva ori, 
Sarmis începu să povestească frînturi din viaţa trăită ca 
sclav la marele filozof şi istoric. Plutarh îl cumpărase în- 
tr-o vreme cînd se gîndea să pornească într-o călătorie 
în Dacia. Acolo, învățase deopotrivă limba romanilor și 
pe cea a grecilor şi ajunsese să le cunoască atît de bine, 
încît marele învăţat îi dăduse adesea să-i scrie frumos 
unele din lucrările lui, mai ales capitole din marea sa 
operă Vieţile paralele ale oamenilor iluştri, din care Sar- 
mis reuşise să înveţe multe și mai ales să vadă lumea cu 
alți ochi. Mai păstra încă mult respect pentru blinda și 
frumoasa lui soţie, Timoxena și îi mai răscolea sufletul gîn- 
dul la sora acestuia, Lamia, o fată plăcută, nu atit de 
frumoasă pe cît era de bună. Într-o iarnă, pe cînd se în- 
torcea cu Lamia dintr-o cetate din apropiere de Cheroneea, 
îi prinsese pe drum un viscol năprasnic, cum rar se văzuse 
pe acolo. Dacul, învăţat cu gerurile din ţara sa, se luptase 
cu urgia vremii și purtind fata pe braţe o dusese acasă, 
salvînd-o. După aceea căzuse greu bolnav şi multe săptă- 
mini în şir fusese îngrijit de fată, cu atita devotament, 
încît el înţelesese dragostea ei. Revenind la gîndurile ce-l 
frămîntau, Sarmis continuă : 

— De multe ori m-am întrebat : de ce și-o fi amînat 
bunul Plutarh călătoria în Dacia ? Abia acum pot să în- 
teleg : el știa că aici, pe Danuvius, Roma făcea pregătiri 
de război şi nu se putea încumeta să pornească spre aceste 
ţinuturi tulburi, pline de primejdii. Atunci nădăjduisem 
că, după acea călătorie, marele învățat, se va apuca să scrie 
ceva despre viaţa şi trecutul dacilor, şi eu luasem hotărîrea 
să-l ajut din toate puterile. Dacă el ar fi întocmit o istorie 


a Daciei. 

— Stai, Sarmis, ai văzut ? îl întrerupse tribunul, strîn- 
gînd friul calului. 

— Ce să văd, stăpîne ? 

Vitellius întinse mîna şi arătă în lungul drumului. 


— Acolo, aproape de cotitură, par că a nălucit ceva de-a 


curmezișul drumului. 


34 


Bi Afi 

__— Poate să fi fost vreo pasăre mai mare sau vreo j 
a de-a pădurii, Eu zic, stăpine, că trebuie să fim mai 
cu ae ale și n-ar strica să ne grăbim. 

— Crezi că, intrat în Dacia, începe să mă stăpi ă 
ă, intr „Dacia, să mă stăpînease 
Wema de daci ? îl întrebă rîzind. Se întoarse spre Sarmi 
Ae pia lung. Și așa cu acea Lamia, zici că te-a îngrijit 
? Nu cumva pe viscolul acela ai strins-o pr È 
o îns-o prea tare 
— Fo la ce te gîndeşti ! 
— Spui că era frumoasă. Dar ascultă, S: is t i 
iea i BEA: SDAR, s 
iubit niciodată ? fi ca aA 
După un timp de frămîntare, Sarmis răspunse : 

: spa Am avut o dragoste nefericită, stăpîne ! Sint de 
atunci mai mult de doisprezece ani. Eu aveam optsprezece, 
şi a abia împlini se cincisprezece. A fost dragostea curată 
a ragedei tinereţi, dar totul a fost rupt cu cruzime, de 
cînd m-au dus în captivitate... . 

„a Așadar, n-ai nici tu sufletul gol și rece. Mai este 
încă plin și cald de amintirea și de dorul dragostei. 

— Nu mai are nici un rost să mai sper, stăpine ! Pentru 
ce să mai scormonim trecutul sau să mai suferim pentru 
morţi ori pentru cei ce ne-au uitat ? Tu crezi, stăpîne, că 
peste doisprezece ani ai putea să mai vorbeşti sau să mai 

speri în dragostea Apronillei ? i 

Tribunul îl săgetă cu o privire tăioasă. 
< Apronilla ? | Cum poți să gindeşti astfel ? Dragostea 
ua ră va fi fierbinte și peste douăzeci, și peste cincizeci 

e ani, cit timp inimile noastre vor mai bate în piepturi ! 

— Valurile tinereţii, stăpine ! Poţi să ştii ce va fi în 

sufletul tău peste zece ani ? É 

nA Sa uşor capul a descurajare. Pe faţa tri- 

e așternură umbrele îndoielii e zeni 

TN oielii, dar reveni 
— Nu mi-ai răspuns, Sarmis ! Ai iubi 

J i E 7 mis ! Ai iubit-o s -a iu- 
bit Lamia ? la ata 
AS Cred că da, stăpîne. Nu ne-am vorbit însă niciodată 
z H aceasta, Se prea poate ca ea să fi suferit. Cînd ple- 

7 leparte cu Plutarh, ea ne petrecea plingind. Să fi 
pi n pentru mine, sau pentru fratele care pleca ? 

E. iale tăcu. Ropotul cailor răsuna întărit de ecoul 
încilor ce străjuiau o parte a drumului. În față se 


ae 
33 


întindea pădurea deasă, neumblată, cu copaci seculari. Se 
apropia căderea nopţii. Își roti privirea în jur, stăpinit de 
îngrijorare. Peste virfurile copacilor, în lungul văilor, se 
lăsa picla sfirşitului unei zile frumoase de primăvară. Re- 
cunostea locurile, şi valurile amintirilor din copilărie îi 
inundară sufletul. 

— Sint mulţi ani, stăpîne, poate cincisprezece, de cînd 
am trecut cu tatăl meu pe aici. Cunosc munţii, pădurile şi 
văile. Continuă să vorbească, deşi nu mai era sigur dacă 
tribunul îl ascultă : Peste muntele din faţă își avea moșia 
un unchi, frate al mamei. Acum, de cînd legiunile romane 
stăpinesc aceste plaiuri, cine ştie ce s-o îi petrecut cu el?! 

Īntoarse capul spre tribun. Acesta, tăcut, împietrit, se 
uita atent undeva departe şi părea că nu-l mai ascultă. 

— Cine să fie omul acela din faţa noastră, Sarmis? 

La cîţiva zeci de paşi, în cotitură, un dac stătea în 
mijlocul drumului, cu arcul pregătit să sloboade săgeata. 

— Vom fi atacați, stăpîne ! Trebuie să ne oprim şi să 
ne îndepărtăm repede de acest loc, altfel... 

Nici nu termină ce avea de spus, cînd dacul porni în 
fugă, de-a lungul drumului, îndepărtîndu-se. Înţelegea nu- 
mai el ce li se pregătise. Nu era de pierdut nici o clipă, 

— Gellius, pe Jupiter, să-l prinzi pe dac şi să-l aduci 
la mine ! ordonă tribunul, întorcînd în loc calul. 

Din mijlocul gărzii, un legionar voinic ca un atlet, dădu 
pinteni calului şi, cu sulița și scutul pregătite pentru 
luptă, porni ca o furtună, urmat, de ceilalți. Nu apucară 
însă să înainteze mai mult de cincizeci de pași, şi o ploaie 
geţi se revărsă asupra lor din pădure. 

— Înainte ! strigă tribunul, socotind că prin fugă vor 
şi repede din situaţia primejdioasă în care se aflau. 

Dar ordinul se dovedi de prisos. În faţa lor, la alte 
cîteva zeci de paşi, un copac se prăbuși, închizînd dru- 
mul. Dincolo de el, Gellius continua să-l urmărească pe 
dacul fugar. 

— După mine, tribune ! spuse Sarmis cu hotărire, vă- 
zind că viața tuturor e în pericol. Nu mai avem decît o 
singură scăpare"! 

n fața pericolului, disciplina dispare. Instinetul de con- 
servare începe să-l stăpinească pe om cînd fiecare clipă 
devine prețioasă. Cotind spre dreapta, Sarmis intră în pă- 


36 


dure în plin galop, ocolind cu dibăcie trunchiurile grase 
ale brazilor și fagilor. Tribunul și întreaga gardă îl însoțeau. 
Din urmă le şuierau pe la urechi săgețile, multe răminind 
înfipte în copaci sau încurcate printre crengile stufcase. 

Hotărirea lui Sarmis îi scosese pentru un moment din 
pericolul în care se aflau. Pe măsură ce se depărtau, tot 
mai rare erau săgețile, și în curind, în jurul lor se întindea 
numai liniştea adincă a pădurii nestîrşite. Din goana cai- 
lor, Sarmis reuși să-și dea seama de locul unde se aflau, 
după virfurile stincilor ce se profilu în sus pe povirniș, pe 
deasupra pădurii. Își reamintea bine potecile şi văile prin 
care umblase cu mulţi ani în urmă, căci muntele și pă- 
durea arătau neschimbate, chiar și după trecerea a zeci 
de ani. Nu se opri decit cînd ajunse în fața unei stînci 
care se înălța pieptiş din coasta muntelui ce domina pă- 
durea. Făcu semn să descalece şi, trăgînd calul de friu, 
porni în sus pe o briînă spre o grotă a cărei gură întune- 
coasă se căsca la cîţiva paşi mai sus, ca o rană imensă în 
peretele prăpăstios de piatră. 

= Să ne grăbim, tribune ! şopti Sarmis cu înfrigurare. 
Este singurul loc unde am putea să rezistăm primelor 
lovituri ! 

— Crezi că vom fi urmăriţi? întrebă Vitellius, fră- 
mintat de întorsătura pe care o luase întreaga situaţii 
Nu era mai bine dacă fugeam înapoi, către Lederata, pînă 
ieșeam din pădure ? 

Nu, tribune ! Cînd am fost atacați din faţă, poţi să fii 
sigur că la cîteva sute de pași în urmă se aflau alţii, gata 
să ne lovească dacă am fi încercat să facem cale întoarsă. 
Aci, între drum și munte, sîntem ca și încercuiți și singura 
noastră salvare nu poate să fie, pentru un timp, decit 
această grotă, în sinul muntelui. 

Intrarea în grotă era destul de înaltă şi destul de 
largă, iar interiorul, mult boltit către fund, se prelungea 
şi se strimta, urcînd în pantă ușoară, pe măsură ce pă- 
trundea în adinc. Pe lîngă unul din pereţi susura un izvor 
cu apă limpede. Aerul era umed, rece și cu miros greu de 
peşteră. 

— Dacă aş mai crede în zei, a 


Au încăput toți oamenii și caii. Acum, să ne întărim in- 
trarea. Trebuie să putem face față atacului, 


spune ei ne-au ajutat. 


37 


Tăcut, Vitellius își stringea neliniștit fălcile. Faţa îi era 
întunecată de ură și de neputinţă. Prinderea sa ar fi în- 
semnat o mare victorie pentru daci, iar pentru el, moartea, 
sau — dacă scăpa cu viață — neputinţa de a o mai căuta 
și elibera pe Apronilla. Ridică hotărît capul, fără să mai 
privească spre Sarmis, și dădu ordin legionarilor : 

— Pregătiţi arcurile și săgețile, sulițele și scuturile ! 

— Tribune, îndemnul meu este altul, şopti apăsat 
Sarmis. 

— Da, îndemnul tău... Ce vrei să-mi spui ? 

Pe Vitellius îl neliniștea faptul că, de cînd fuseseră 
atacați de daci, sclavul său nu mai pronunţase cuvîntul 
„stăpîne“. 

Cu multă linişte și tot atita hotărire, Sarmis continuă : 

— Dacă vom fi atacați, noi să tragem cu arcurile numai 
pentru ca să le arătăm că avem cu ce să ne apărăm, dar 
să nu lovim pe nici unul. Continuă după o scurtă tăcere : 
Rănind sau omorind un dac, ar însemna să pierdem şi 
ultima şansă ce ne-a mai rămas pentru a scăpa cu viaţă 
şi a ne continua drumul. 

La aceste cuvinte, tribunul îl privi cu îndoială crescîndă, 
dar nu mai avu timp să spună ce avea de gînd, căci o să- 
geată îi şuieră pe deasupra capului și se înfipse în peretele 
din fund al grotei. Ca la un semn, toţi se aruncară la pă- 
mint și pregătiră repede arcurile, căutind se adă- 
postească în dreptul scuturilor. Întunericul cuprinse repede 
pădurea deasă. Șuieratul săgeţilor se îndesi, fără ca prin 
picla greu de pătruns də afară să se poată zări vreo 
mişcare. Citeva valuri de săgeți porniră din grotă, trase 
mult pe deasupra — fiecare legionar socotise cuvintele lui 
Sarmis drept ordin — deşi tribunul nu luase încă nici o 
hotărire. În curînd însă totul se linişti, și în jur se întinse 
tăcerea pădurii și a nopţii ce se lăsa. 

- Am priceput, spuse Sarmis mai mult pentru sine, 
simțind supărarea lui Vitellius, ei au aruncat săgețile spre 
a ne face să ne dăm seama că sîntem încercuiți. 

— Și nu te bucură? îl întrebă tribunul, cu oarecare 
ironie în voce, din care nu lipsea mînia. 

— Poate că da, tribune ! Îmi va fi mai ușor să încerc 
singura șansă ce ne-a mai rămas.. 


3 


— Adică pe care o ai! Te-ai gindit mult pină cînd ai 
făcut planul acesta de a mă preda în mîna dacilor? îi 
spuse tăios. 

La aceste cuvinte ale tribunului, Sarmis nu răspunse. 
Înţelegea, cu multă durere, ce bănuială grea îl stăpinește. 
În sufletul său se produse o schimbare ca o prăbușire. De la 
prima încercare grea în care se aflau, acela pe care în- 
cepuse să nu-l mai considere un stăpîn își pierduse în- 
crederea în el. 'Tăcu, deşi ştia că tribunul aşteaptă un 
răspuns. 

— Nu spui nimic, sclavule ? se răsti Vitellius. 

— Stăpine, cînd un sclav nu se mai bucură de încre- 
derea stăpînului şi este bănuit de trădare, moartea lui nu 
mai poate să întîrzie... și cu atît mai mult torturile... 

„Cuvintele lui Sarmis măriră şi mai mult frămîntarea 
tribunului. Mult timp, Vitellius se întrebă dacă cele spuse 
de sclav fuseseră pornite din aceea că se vedea în deplină 
siguranță, sau din mîhnirea ce-l cuprinsese. 


Trecuse de mult miezul nopţii. De pe cerul spuzit de 
stele, luna privea rece printre crengile copacilor, lumi- 
nînd stinca și intrarea în grotă. Din cînd în cînd, liniştea 
era tulburată de strigăte de huhurezi ce răsunau cînd din- 
tr-o parte, cînd din alta, Focul din grotă, ascuns după un 
colț de stîncă, mai pilpiia slab. În jurul jăraticului, legio- 
narii dormeau somn zbuciumat, culcați pe frunzele uscate 
şi pe grămezile de iarbă pe care le găsiseră la intrare. Nu- 
mai cele două străji din schimbul de pază scrutau plini de 
încordare întunericul pădurii, străpuns din loc în loc de 
razele lunii și urmăreau mişcările din jurul focului pe care 
dacii îl aprinseseră chiar de la căderea nopții, într-o mică 
poiană, la peste o sută de pași de grota în care ei se aflau 
încercuiți. 

_ Rezemaţi de stîncă în gura grotei, Vitellius şi Sarmis 
stăteau unul lîngă altul, pe o grămadă de fin uscat, fără 
să-şi spună un cuvînt. Tribunul se mișca într-una, neliniștit 


39 


şi îngrijorat, supărat de muţenia sclavului. În sufletul lui 
se dădea o mare luptă. De multe ori întorsese capul pri- 
vise faţa împietrită a sclavului, care la lumina pal idă a 
lunii părea cioplită în piatră. Liniştea lui Sarmis îl supăra 
și mai mult. Nu se mai putu stăpini în cele din urmă. 

— Spune-mi, ce pui la cale? îl întrebă apăsat, în 
şoaptă. | 
Sarmis nu răspunse. Întoarse încet capul spre tribun 
1 fixă prin întuneric ca şi cum ar fi vrut să-l privească 
adînc în ochi. F 

— Stăpine, ai spus de mai multe ori că, o dată intrat 
în Dacia, eu sînt liber. Vorbea ușor, stăpinit, şoptit. Intreb 
acum hotărît pe tribunul Hammonius Vitellius : își mai 
ţine cuvîntul dat ? NE 

Citeva clipe se ă între ei o linişte apăsătoare. De- 
parte, se auzi strigătul unui huhurez. 

— Da! Eşti liber! rosti hotărît Vitellius. 

— Tribune, să stai pe loc, să nu porneşti nimic! Aş- 
teaptă-mă ! i 

Sarmis se ridică, sări uşor peste bolovanii mari de 
piatră de la intrarea în grotă şi, fără cel mai mic zgomot, 
tîrîndu-se pe brînci, porni spre dreapta, în lungul povir- 
nișului. Ştia o brînă pe care se putea cobori printr-un mic 
ocol, fără să pătrundă de-a dreptul în pădure. La plecarea 
lui, tribunul nu schiţase nici un gest. Ar fi putut să-l stră- 
pungă pe sclav cu sulița sau să-l sfirtece cu spada. Felul 
în care fusese părăsit îl uimise şi-l revoltase atît de mult, 
încît un timp rămăsese împietrit, ascultînd numai cum 
dispărea în noapte. Se ridică apoi hotărît, trezi garda şi 
se pregăti de luptă. 5 

Sarmis înaintă pe brînă pas cu pas, cu spatele lipit de 
stîncă. Ştia că viaţa îi e în pericol. Dacii, care păzeau intra- 
rea grotei, nu puteau să fie prea departe, ascunși după 
trunchiurile copacilor. La orice mișcare greșită, în clipa 
cînd ar fi fost simţit, l-ar fi străpuns săgețile, suliţele sau 
topoarele aruncate de ei cu multă îndeminare. Îşi încordă 
mușchii și simţurile. Trebuia să calce cu multă grijă pe 
fiecare colț de stîncă, fără să prăvălească nici o piatră, cît 
de mică. Eroboane mari de sudoare se iviră pe față și pe 
gît. Continua să coboare. Simţi sub picioare pămîntul 


40 


neted. Nu putea să-şi dea seama cit timp se scursese, 
Înaintă câţiva pași, căutind să ajungă intre trunchiurile 
groase şi dese ale brazilor din apropiere, şi se opri locului, 
cu răsuflarea reţinută. Auzise trosnete de vreascuri. As- 
cultă încordat. Alte trosnete se auziră în spate. Se pregăti 
de luptă, dar nu mai avu timp : din două părţi, se simţi 
strîns ca într-un cleşte, 

— 'Ţine-i bine mîinile, eu îl leg cit ai clipi, auzi pe 
unul dintre ei. 

Sarmis nu se smuci. Nu încercă nici un fel de opunere. 
Se produsese tocmai ceea ce dorise el : să intre în legătură 
cu dacii care îi încercuiau, I se puse un nod în git. Auzise 
vorbe din limba dragă a copilăriei. Nu se mai putu stăpini 

— Am ajuns acasă ! şopti năpădit de fericire. Apoi, 
către cei ce-l prinseseră, rosti cu voce aproape sugrumată : 
Fraţilor, lăsaţi-mă să vă îmbrăţişez ! Sînt un dac ca și voi ! 
Am trăit în sclavie, în imperiu... 

Un moment, strinsoarea mai slăbi. Cel care îi ţinea 
miinile rămase nemișcat. 

— Ozio, ţine-l bine strîns, spuse dacul care pregătise 
frînghia, nu te lăsa prostit de vorbele înșelătoare ale unui 
hoţ de roman sau de grec! 

Simţi cum îi trag și-i leagă strîns mîinile spre spate, 
apoi îl legară şi de git. Tresări cînd auzi un strigăt de 
huhurez aproape la ureche. Cineva de lingă focul dacilor 
răspunse la fel. Inţelese ce se comunica, după cum înţe- 
lesese rostul strigătelor de huhurezi pe care le auzise toată 
noaptea. Era nerăbdător să vorbească și să-l vadă cît mai 
repede pe căpetenia cetei, în miinile căruia căzuse Vi- 
tellius. Sufletul îi era copleşit de fericire, de bucuria de a 
fi în mijlocul fraţilor de sînge și de limbă. Pe măsură ce 
se apropia de foc, distingea mai bine feţele dacilor care îi 
aşteptau să se ivească. Un dac scurt, îndesat, lat în spele, 
cu pletele lungi şi bionde ce-i cădeau de sub căciulă, cu 
barba şi sprîncenele stutoase, se ridică tinind mina pe mî- 
nerul spadei sale încovoiate, căutind să străpungă întune- 
vicul din jurul focului. Era căpetenia cetei. 

Ajuns în faţa lui, Sarmis îl privi lung. Ochii îi luceau, 
inima îi bătea cu putere, trupul, un vulcan gata să erupă. 
La rîndul său, dacul se uita mirat la sclavul roman cu 
figură de dac și se temea ca nu cumva să cadă victimă a 


4 


unei viclenii a romanilor din grotă. În asttel de situații, el 
nu se încredea uşor în oricine. 3 

— “ineţi strîns iscoada, vitejilor! rosti căpetenia. 

— Vorbeşte limba noastră, cică s-a văzut acasă, lămuri 
dacul pe care celălalt îl numise Ozio în momentul cînd îl 
prinseseră. E e 

— Am mai văzut noi astfel de daci şi dincolo de Du- 
naris. Duşmanul e viclean. Dacă îi încălzim puțin tălpile 
pe jăratic... 3 ï Da 

Căpetenia tăcu şi privi mirat spre Sarmis, văzîndu-l 
că suride. NK P; w 
Nu-ţi strica jăraticul, bătrîne ! îi spuse cu voce stă- 
Sint dac, am fost dus în captivitate, mă numesc 


pini 
Sarmis. 

— Vicleană iscoadă ! șopti căpetenia. Murmură apoi 
Sărmanul Sarmis, unde i-or fi zăcînd oasele ? Da de unde 
ai auzit tu, sclavule, de numele ăsta, căci după cum arăţi, 
pari a fi sclav. 

—- De la Carsidava ! 

— Carsidava ! Şi de unde ai mai auzit tu și de cetate ? 

— Sînt Sarmis al lui Dicomes de la Carsidava, dus 
captiv de cînd eram aproape un copil. Dar tu, bătrine ? 
Dacă nu mă-nșeală vederea, deși ai mai îmbătrînit, eu te-a- 
semui cu Dagio. 

Auzind cele spuse de Sarmis, căpetenia nu se mai putu 
stăpîni. 

— Sarmis ! dragul nostru Sarmis, tu eşti! Se apropie, 
hotărît să-l strîngă la piept. Ce bucurie o să fie pe bătrînul 
Dicomes ! 3 

Văzîndu-l că nu face nici o mișcare, căpetenia se opri 
şi se dădu un pas înapoi. Abia acum băgă de seamă că 
Sarmis era legat. Se repezi spre Ozio cu pumnii strinşi. 

— Dă-i drumul, Ozio, sloboade-l din legături ! Te pe- 
depseşte Zeul cel mare ! 

Continuînd să vorbească, Dagio începu să desfacă nodul 
frînghiei cu care Sarmis era legat de git, în timp ce Ozio, 
fără să mai piardă timp, tăiase nodul de la miini. 

- Şi voi ce staţi cu gura căscată ? se răsti el către 
dacii din jur. Faceţi focul mare ! Vreau să-l văd mai bine. 
I-o fi foame, i-o fi sete... 


42 


Urmă o caldă îmbrățişare. Cu mîinile slobozite, Sarmis 
îl prinse pe după umeri pe bătrîn. Frămîntarea şi fericirea 
îl copleșeau, Nu putu să rostească nici un cuvînt. 

—- Marele Zeu te-a ajutat să-ți revezi țara, Sarmis, și 
tot el ne-a ajutat pe noi să vă ieşim înainte !... 

Îl trase alături şi-l îndemnă să se așeze pe un cojoc, în 
apropierea focului. 

— Să-mi spui, continuă el, pe unde ai umblat, cît ai 
pătimit și cum de ai putut să te întorci în Dacia. Ştim că 
dacii luaţi captivi și vînduţi ca sclavi nu au voie să se 
apropie de ţara lor. 

Sarmis se așeză pe cojoc, căutînd s 
ciumul. Tremura. La o astfel de sans 


Vorbi stăpînindu-şi cu greu fericirea ce-l năpădea. 
- O să afli îndată tot ce doreşti. Ce stai, Ozio ? Adă 
colea să gustăm ceva, să ne dezlegăm limbile cu puţin vin ! 
Tu ăi fi uitat gustul vinului nostru, Sarmis, nu-i așa ? 

Abia avură timp să se așeze mai bine, și Ozio le și puse 
în mînă cîte-o ulcică de vin. Deasupra focului începură să 
sfirîie bucăți mari de pastramă de capră, înfipte în frigări 
de lemn. 

— Bată-te Zeul cel mare, Sarmis, mi-a fost dat mie să 
te scap din ghearele imperiului ! Asta o să fie una dintre 
cele mai mari bucurii ale vieţii mele. Dagio îl îndemnă să 
bea : Haide, golește ulcica, să-ţi mai potoleşti furtuna din 
suflet. În curînd o să te liniștești: o să fii bucuria tara- 
postelui Dicomes şi ajutorul lui Dieg 

— Cum ajutorul lui Diegis ? îl întrebă Sarmis mirat 
De care Diegis e vorba ? 
Ai răbdare, că o să le afli acuma pe toate. Voi, ia 
daţi-vă puţin mai la o parte, să-i pot vorbi mai în voie! 
spuse Dagio dacilor ce stăteau strinşi în jurul lor, 

Aceştia se retraseră repede de la foc, se rezemară de 
trunchiurile copacilor şi, în căldura zeghilor și cojoace 
groase, începură să moțăie. Rămași singuri, Dagio contin 
în timp ce Ozio le puse în față pastramă friptă : 

— Despre voi, cei care aţi fost duși în captivitate, noi 
n-am știut nimic și nici despre mama ta. Bătrînul Dicomes, 


8 


tatăl tău, acum este sănătos. A pătimit mult atunci după 
război, a pătimit de rănile grele căpătate în luptă și de 
pierderea voastră. Rănile s-au vindecat, dar bătrinul a ră- 
numai cu un picior, viteazul Dicomes nu mai poate să 
miînuiască spada, sulița, arcul și toporul. A rămas do: 
c-o singură Carsida. S-o vezi... e mare, fru- 
moasă, sănă i o adevărată frumu- 
seţe dacă. Poate că în curînd, ea va fi soția lui Diegis, 
fratele regelui... 

— Pe el ai spus c-o să-l ajut ? îl întrerupse Sarmis. 

— Da pe cine ? În cine s-ar putea el încrede mai mult 
decît în fratele ființei pe care o iubește cu atita foc ? Va 
trebui poate să ne batem iarăși cu imperiul lacom. Ne aş- 
încercări grele, regele are nevoie de luptători 
viteji, iar tu, Sarmis, vei fi unul din aceștia, 

Sarmis slobozi un oftat din adîncul sufletului. Puse 
ulcica goală alături de el și își șterse mustățile. 

— Poate că în afară de tata şi de Carsida, toţi ceilalţi 
m-au uitat! 

Se stăpîni să pună de-a dreptul întrebarea ce-l chinuia. 
Dagio înțelese repede unde îi alerga gîndul. 

— Iartă-mă, Sarmis, Zeul cel mare să mă pedepsească, 
m-am zăpăcit cu totul. Află, dragul meu, că mai ai pentru 
cine să trăieşti și să lupti. 

— Pentru Dacia cotropită de imperiu |... 
— Da, pentru Dacia, dar şi pentru Cumida. Ai uitat-o ? 
aşteaptă, sărmana ! 

Se mișcă frămîntat, gata să se ridice. 

— Poate că vrei să glumeşti, bătrîne ! Nu trebuie 
te joci cu sufletul unui om greu încercat și îndurerat! 
spuse repede, înflăcărat de ceea ce auzise. 
Nu, Sarmis, nu fac nici o glumă. Cumida te aşteaptă. 
Nici un alt tînăr dac n-a reușit să-i pătrundă în suflet. 
Toată fiinţa ei este stăpînită de credinţa că te va revedea, 
că te vei întoarce. Se vede că Marele Zeu i-a ascultat ru- 
găciunile şi te-a adus. O găseşti la Costodava, stă acolo, 
împreună cu Malva, bătrina ei mamă, și cu Cotiso, fratele 
mai mic. Acum, Cumida nu mai este fetiţa de cincisprezece 
ani, aşa cum ai lăsat-o cînd te-a dus în captivitate, este 
femeie în toată puterea, pe chipul căreia suferinţa și poate 
deznădejdea și-au lăsat urmel 


4t 


— Sînt un sclav ticălos, murmură Sarmis gemind. 
De mult am socotit că ea m-a uitat şi şi-a găsit fericirea 
alături de altul ! Dar suferința mea şi a ei poate că nu vor 
lua sfirșit atit de curînd. 

Cu o mişcare scurtă, Dagio îl bătu pe umăr. 

— Ce vorbeşti ? Peste două zile vom fi aproape de Car- 
sidava, şi de-acolo e numai o fugă bună de cal pînă la 
Costodava... 

— Peste două zile? 'Te-nșeli, Dagio! Stăpînul meu 
suferă ca şi mine. S-ar putea să treacă în Dacia, după ce-și 
va elibera ființa iubită. M-am legat să nu-l părăsesc pînă 
nu-și atinge scopul. 

Dagio îi aruncă o privire întunecată, în timp ce își șter- 
gea neliniștit mustăţile lungi și aspre. 

— Ce spui tu ? Uiţi că ne aflăm în luptă cu Roma ? Uiţi 
că eu am fost trimis de Diegis să-i prind cîțiva romani, de 
la care să poată afla ce planuri are împăratul lor ? Pe tri- 
bunul tău îl am în mînă şi-l voi duce în faţa lui Diegis! 

—_ Asta n-ai s-o faci ! rosti Sarmis, apăsînd pe fiecare 
vorl 


— În primul rind nu te poți opune, și în al doilea rînd, 
tu ești un sclav pe care oamenii mei l-au prins. Văzu 
cum pe fața lui Sarmis bucuria revederii se schimba în 
îngrijorare și amărăciune. Pune mai presus ţara, Sarmis, 
nu pe o fată pe care o caută un tribun ! 

Urmă o tăcere încordată. Tirziu, Sarmis prinse mîinile 
lui Dagio și le strînse cu putere. Faţa începu să i se lu- 
mineze. 

— Poate că m-ai înţeles greșit, Dagio. N-am pus sal- 
varea unei fete mai presus de apărarea Daciei. Mă gin- 
dese că regele nostru are nevoie de un om de încredere, 
care să-i dea de veste despre tot ce mișcă și plănuieşte 
împăratul. Acest om — și nu se poate să fie altul mai po- 
trivit — este stăpînul meu, tribunul Hammonius Vitellius, 
trimis special al împăratului pe lingă generalul Livianus 
Claudius. Alături de el, eu voi putea afla tot ce se pregă- 
tește şi voi putea să vă spun totul. 

Ascultindu-l, Dagio își strîngea fălcile și tăcea îndirjit. 
Îl cuprindea furia pe măsură ce cuvintele pe care le auzea 
îl făceau să se clatine de la hotărîrea luată. 


45 


Sarmis aşteptă mult timp răspunsul lui Dagio. Bătrinul 
urmărea jocul flăcărilor din jăratic şi răscolea tăciunii. În 
sufletul lui se dădea o luptă grea. 

— E tirziu, Dagio, se ivesc zorile..., îl îndemnă el. 

— Mă gîndesc : ce-o să spună Diegis ? 
— Îmi pun viaţa în joc ! Va spune că ai ales o cale cum 
nu se poate mai bună! 

Dagio își mai strînse de cîteva ori fălcile cu putere. 

— Da, o să fac cum spui tu! rosti el sărind drept în 
picioare. Vreau să stau de vorbă cu tribunul tău, căci stă- 
pin nu-ţi mai este. Gata, mergem! 

Se apropiară de gura grotei, sub privirile uimite ale 
dacilor care făceau de pază. Aceleași priviri le aruncau şi 
legionarii din grotă. 

Sarmis se opri și vorbi tribunului : 

— Tribune, dacă mai păstrezi un grăunte de încredere 
în mine, te rog să cobori pînă la noi. De altfel, știi că altă 
scăpare nu este | 

Nu așteptară mult. Sus, în căscătura întunecoasă a gro- 
tei, se contură statura înaltă a lui Vitellius. Începu să 
coboare repede pe povirnișul încărcat cu grohotiş. Se opri 
la cîțiva pași de ei, plin de demnitate și hotărire. 

Dagio nu se arătă încurcat și nu se dovedi lipsit de iste- 
time. Cunoştea bine limba Romei, din desele incursiuni 
făcute dincolo de Dunaris, în Tracia. 

— Tribune, datorită norocului vostru și al nostru și 
mulțumită zeilor, care aranjează lucrurile cum cred ei mai 
bine, aţi avut lingă voi pe Sarmis, pe sclavul tău, acum un 
dac liber. 

Dagio făcu o scurtă pauză. Din cîteva mișcări ce păreau 
mai mult un tic, își așeză cojocul mai bine pe umeri şi îşi 
îndesă mai tare căciula pe cap. Căută cuvinte cît mai po- 
trivite. Continuă : 

— De la Sarmis am aflat multe. El vine din capitala 
imperiului, de la marea, bogata şi puternica Romă. Am 
stat şi m-am gîndit : cum am putea noi, dacii, un popor 
mic, să ne măsurăm cu falnicul Imperiu roman ? Oricit 
de mari ar fi curajul și vitejia noastră, îmi dau seama că nu 
vom putea ieși învingători. De aceea, m-am gîndit că este 
mai bine ca eu și luptătorii din ceata mea să ne retragem 
şi să spunem celui ce ne-a trimis tot ce-am văzut şi am 


46 


auzit. Nu ne rămîne decit să așteptăm ca regele nostru să 
cadă la pace cu împăratul vostru. Vă lăsăm să vă urmaţi 
drumul, tribune ! 

Vitellius rămase descumpănii, uitîndu-se cînd spre 
Dagio, cînd spre Sarmis. 

— Dacă Sarmis a reușit să facă asta și tu te-ai arătat 
înţelept, atunci eu nu ştiu ce să mai spun despre daci 1... 
Aşadar, pot pleca ? 

— Da, tribune! Sarmis m-a rugat să-l las să te în- 
soțească. 

Pregătirile s-au făcut repede, timp în care Dagio şi 
Sarmis au vorbit îndelung, retrași lîngă trunchiul unui brad 
stufos. Cînd totul a fost gata, Sarmis a sărit pe cal și s-a 
apropiat de tribun. Vitellius tocmai se pregătea să salute 
de plecare pe căpetenia cetei, cînd Dagio se apropie de ei 
cu paşi grăbiţi, cu cojocul agăţat de umeri fluturind în 
urma lui. 

— Să vă uite zeii de necazuri, tribune ! spuse el cînd 
sosi mai aproape. Păi dacă e pace între noi, să fie pace: 
stai să-ți dau și legionarul pe care l-am prins aseară. 

— Gellius trăieşte! murmurară cîţiva legionari. 

De după un colţ de stîncă, unde se aflau ascunși caii 
dacilor, apăru Gellius, călare, cu mîna stingă legată de gît 
și bine încins cu feşe peste umăr. 

— O să se vindece ! spuse Dagio cînd Gellius veni mai 
aproape. Noi, dacii, ne pricepem la vindecarea rănilor. Să- 
geata i s-a înfipt în umăr, lîngă gît, dar n-a avut vîrful 
muiat în otravă. O să se vindece repede ! 

După noi mulțumiri şi un nou salut, tribunul și garda 
lui se înșirară în lungul potecii, și în mare grabă se pier- 
dură printre copaci. Soarele se ridicase bine, ceața din 
lungul văii se subţiase, iar în locurile bătute de razele 
calde începuse să se topească bruma, 


Capitolul T 
TĂPINUL ȘI SCLAVA 


Cetatea Getidava, situată la jumătatea drumului din- 
tre Lederata și Tibiscu, era așezată într-o regiune mun- 
toasă și ocupa o poziție ușor de apărat. După ce riul cu 
același nume străbătea masivul muntelui printr-un șir de 
chei, pe care singur şi le tăiase, pătrundea dinspre miazăzi 
într-o vale largă, prin care șerpuia liniștit, făcînd un 
ocol, și ieşea prin partea de răsărit-miazănoapte, după ce 
dădea din nou lupta cu stincile ce se înălțau față-n faţă, 
formînd o poartă monumentală prin care se pătrundea în 
această vale tainică. Din valea curbată ca o semilună, 
lungă de mai bine de o mie de pași şi largă de peste patru 
sute, rîul se mulțumea cu putin, iar restul, formînd terase 
mici ce urcau în pantă ușoară, era cultivat în timp de pace 
de dacii care stăteau de veghe, sus, în cetate. Jur împre- 
jurul văii, pe povîrnișuri, se înălțau păduri dese de brazi şi 
fagi, presărate din loc în loc cu mici livezi de pomi. Pe 
la mijlocul semilunei, în partea de răsărit a văii, un pinten 
stîncos străbătea pieptul de piatră al muntelui şi domina 
cu înălțimea lui de peste două sute de pași întreaga vale 


a Getidavei. Sus, pe vîrful teșit al pintenului, se ridica 
semeaţă cetatea făurilă din piatră și lemn, împrejmuită cu 
întărituri puternice. În spate, pintenul se lega de restul 
muntelui printr-o sîtuitură în formă de şa, care urca 
domol către creasta îmbrăcată cu păduri. Din vale se putea 
ajunge sus pe o potecă îngustă ce ocolea pintenul şer- 


puind și răspundea în partea cea mai de jos a şeii 


apoi 
se îndrepta spre intrarea în cetate. 


48 


în anul 8431 de la întemeierea Romei, în timpul pri- 
mului război al lui Decebal cu imperiul, cetatea Getidava 
fusese cucerită de romani, arsă și dărîmată, iar în anii care 
au urmat, regele dac o refăcuse şi o întărise. Această cetate 
era pentru el o cheie importantă pentru apărare și pentru 
oprirea dușmanului pe drumul dintre Lederata și Tibiscu. 

Dar în primăvara acestui an, cînd încă nu se topise ză- 
pada în această vale, legiunile și cohortele de sub comanda 
lui Livianus Claudius, hărțuite într-una de cetele de daci, 
reușiseră să pătrundă pînă sub Getidava, și după mai multe 
săptămîni de lupte grele şi sîngeroase, cetatea căzuse sub 
flăcările mașinilor de război romane, aruncătoare de foc. 
ăderea Getidavei, după Lederata, deschisese drum liber 
generalului roman pînă la Tibiscu, adică pînă nu departe 
de capitala ţării, Sarmizegetusa. Pentru a nu se întîlni 
prea devreme cu grosul armatei dace, generalul se oprise 
în această vale, în așteptarea legiunilor cu care înainta 
însuși împăratul, venind dinspre Dierna. 

În valea Getidavei, generalul Livianus Claudius își 
instalase campul. De aci putea să împingă uşor centuriile 
în recunoaștere pînă la Tibiscu. Instalarea campului în 
valea dominată de cetatea Getidava fusese făcută din două 
motive : primul, pentru că generalul nu știa pînă unde 
înaintaseră legiunile cu care venea împăratul, pe drumul 
dintre Dierna și 'Tibiscu, și al doilea, fiindcă găsise că ce- 
tatea ar putea constitui un bun și sigur adăpost pentru 
frumoasa lui sclavă, Apronilla. Pe de altă parte, cum de la 
calendele lui februarie generalul nu mai primise nici un 
mesaj din partea împăratului și cum nu cunoştea bine miş- 
cările şi pregătirile lui Decebal, construirea unui camp 
întărit constituia un puternic punct de sprijin în acţiunile 
militare de înaintare spre 'Tibiscu, 

Fusese o vreme frumoasă de primăvară în ziua cînd 
legiunile și cohortele comandate de el puseseră bazele 
campului de la Getidava, după ritualul obișnuit al cul- 
tului lui Jupiter și al armatei române, ritual ce era înde- 
plinit cu o deosebită solemnitate : un preot trăsese două 
linii drepte, ce se încrucișau în-unghi drept în mijlocul te- 
renului ales ca incintă a campului, apoi înfipsese o prăjină 


1 Anul 88 e. n, 


cu un drapel alb în vîrf, în punctul de întretăiere, marcînd 
astfel locul pe care urma să se așeze cortul comandantului. 
Preotul înjghebase după aceea un mic altar, la care ofi- 
ciase o scurtă ceremonie, și adusese jertfe zeilor prin 
sacrificarea pe altar a doi iezi. Se trecuse la marcarea in- 
cintei campului, cu locurile pe care aveau să se înalțe 
întăriturile exterioare de apărare şi să se construiască 
drumurile în lungul și latul terenului. Totul se destășurase 
într-o desăvîrșită ordine și disciplină. În armata romană, 
fiecare tribun, centurion t, decurion ? și legionar ştia dina- 
inte ce are de făcut la construirea unui camp. După mar- 
care, fiecare ostaş se apucase de lucru. Se începuse cu 
săparea unui șanț larg de patru pași şi adînc de trei, pe 
cele patru laturi, ce formau un dreptunghi lung de cinci 
sute şi lat de trei sute de pași. Pămintul săpat fusese 
aruncat în interiorul campului, pentru a se forma un 
val de apărare, pe creasta căruia se construise apoi un 
gard solid din pari groși cât trunchiurile copacilor și din 
grinzi lungi, legate strîns între ele, între care se împle- 
tiseră ramuri groase de mărăcini cu ghimpi puternici, 
lungi și ascuţiţi. La mijlocul fiecăruia din cele patru la- 
turi se lăsaseră locuri pentru porţile de intrare în camp. 
În cele patru colţuri şi în ambele părţi ale fiecărei porţi 
fuseseră construite apoi turnuri înalte de lemn pentru 
pază și apărare. A urmat după aceea ridicarea corturilor 
de-a lungul unor cărări în linii drepte, paralele și perpen- 
diculare, grupate pe unităţi și comandanți : un cort pentru 
zece soldaţi ce formau o manipulă comandată de un 
decurion, zece corturi pentru o centurie, cincizeci pentru 
o cohortă, și corturi speciale pentru centurionii și tribunii 
comandanţi. Ordinea de instalare a campului fusese atît 
de desăvirşită, încît de la intrare fiecare legionar mersese 
de-a dreptul la cortul lui, fără să fi fost îndrumat de 
nimeni, ca și cum campul, același ca întotdeauna, se muta 
din loc în loc, 


1 Comandantul unei centurii, unitate formată de o sută le- 
gionari. 

2 Comandantul unei manipule, unitate formată de zece le- 
gionari. 


50 


Dar activitatea intensă nu se desfășurase numai în in- 
teriorul terenului pe care se organizase campul, ci și în 


afara lui. La mică distanţă, între latura de apus şi rîu, 
începuseră să se înalțe în grabă corturi, barăci şi taberne, 
sau se săpaseră bordeie, de către cei ce însoțeau întot- 
deauna legiunile romane : familiile legionarilor, negus- 
tori care aprovizionau armata, tabernagii, saltimbanci, fe- 
mei ce se vindeau pentru plăceri și tot felul de dezmoște- 
niţi ai soartei. Scurt timp după instalarea campului, cîn- 
tecele și chiotele începuseră să răsune în taberne, ca și 
cum întreagă această mulţime de oameni s-ar fi aflat aici 
din totdeauna. 

În timp ce în vale se organiza campul, Livianus Clau- 
dius dăduse ordin ca sus, pe pintenul de stîncă, să se re- 
pare cetatea proaspăt arsă pentru a doua oară. Acolo, sus, 
îşi pregătea locuinţa lui particulară, unde se gîndise să-și 
aducă „familia“, cum obișnuia să spună adesea contuber- 
nalilor i din jurul său, și luase măsuri pentru cea mai sigură 
și mai puternică pază împotriva cetelor de daci care ar fi 
încercat să atace cetatea izolată la înălțime. 

Trecuseră numai cîteva zile după idele lui martie. 
Viaţa în camp începuse să se desfăşoare cu o acomodare 
cum numai la cei obișnuiți să se mute din loc în loc putea 
fi întilnită. În cortul său, la masa de lucru, generalul Li- 
vianus Claudius stătea pierdut în gînduri, trist și obosit. 
Căta des spre intrare, și pe faţa lui se observa neliniștea 
așteptării. După un timp se ridică de la masă și începu să 
măsoare cu pași rari încăperea cortului. Călca pe covoarele 
groase, aduse din Bithynia și din Persia, fără să facă zgo- 
mot. Îngîndurat, nu auzi cînd perdeaua fu dată la o parte 
de primul său contubernal. Tresări la salutul acestuia. 

— Zeii să' te ocrotească, generale ! Am fost chemat ? 

Generalul se întoarse, repede înviorat, şi schiță un 
zîmbet. 

— Ai venit ? Te aşteptam de mult. După o scurtă pauză, 
spuse cu însuflețire: Pe Fortuna, Rufinus, îți vorbesc 
ca subalternului meu cel mai de încredere, ești doară primul 


„1 Aghiotanți. Contubernali erau decurioni, centurioni și chiar 
tribuni, după gradul celui pe care îl deserveau. 


+ 51 


meu contubernal. Aș vrea să-ţi încredinţez o misiune deli- 
cată... personală 

Pe faţa lui Domitius Rufinus apăru o umbră de şirete- 
nie și de supunere, bine ascunse. 

— Jur pe toţi zeii Olimpului și ai Infernului, generale, 
sînt gata oricînd să-mi dau viața pentru a îndeplini misiu- 
nea pe care.. 

— Nu mă îndoiam că nu-mi vei da un astfel de răspuns, 
îl întrerupse generalul, cunosc disciplina și fidelitatea cu 
care îţi îndeplineşti serviciul. De altfel, ştii în ce situaţie 
te aflai la Roma cînd am satisfăcut dorința tatălui tău de a 
te lua pe lingă mine. Așadar, mă pot încrede în tine, Domi- 
tius Rufinus ? 

— Pe Jupiter şi pe Cybela, generale! întări contu- 
bernalul. 

— Îţi mulțumesc, Rufinus, zeii să te aibă în pază ! Îi 
ìncredințez o misiune delicată și de mare încredere : te 
trimit să-mi aduci fiica de la Viminacium. Nu mă simt 
liniştit ştiind-o departe... fără îngrijirea mea... 

— Sînt gata, cînd trebuie să plec? O voi apăra 
cu viața... 

Generalul continuă, mult înviorat : 

— Chiar miine ! Iei cu tine două-trei manipule... sau 
mai bine ia o centurie, să ai o gardă mai puternică. Bleste- 


maţii ăștia de daci nu mai contenesc cu atacurile lor. Să te 


pregăteşti bine de drum, vezi să nu lipsească nimic. Vre- 


mea nu este destul de călduroasă și să nu-mi răcească fata. 
Salul-o pe Apronilla în numele meu... şi poartă-te cu res- 
pectul cuvenit fiicei unui general ! 

— Voi îndeplini totul, întocmai, generale ! rosti Domi- 
tius Rufinus înclinîndu-se cu respect. 

— Cum ajungi la Viminacium, te prezinţi cu acest ordin 
la legatul Servius Publius, comandantul legiunii a VIi-a 
Claudia şi al garnizoanei. Numai el ştie în ce condiţii poate 
să încredinţeze cuiva pe fiica mea. Livianus Claudius îi 
întinse papyrusul și-i făcu semn că poate pleca. Adăugă 
apoi : la bine aminte! Jur pe făcliile Eryniilor răzbună- 
toare că nu va fi bine de tine dacă i se va întîmpla ceva 
Apronillei ! 

Tribunului nu-i scăpase tulburarea din vocea gene- 
ralului, cînd acesta rostise ultimele cuvinte, În mintea lui 


52 


reveniră zvonurile ce circulau prin camp. Vorbeau tribunii, 
vorbeau centurionii și toţi cei ce văzuseră pe fata genera- 
lului că ea era leit Apronilla, alții susțineau, din contră, 
că fata ar fi o sclavă cumpărată cu bani mulţi. Nu lipseau 
nici părerile. că, de fapt, era vorba de soţia lui, o femeie 
tînără și foarte frumoasă. Dar Rufinus nu și-a pus între- 
barea pe cine aducea : pe fiica, pe soţia, ori pe sclava lui 
Livianus Claudius? Scopul lui era ca, servindu-l bine, 
să-și asigure protecţia acestuia, pentru a se ridica repede 
cît mai sus în ierarhia militară a imperiului. 


Fiu al senatorului Claudius Arrius, Livianus Claudius 
fusese fericit în copilărie și-n tinerețe, Se căsătorise cu 
Lucina, fiica senatorului Cassius Quintus, a cărei frumu- 
seţe uimise pe toţi patricienii din capitala imperiului. Dar 
și el fusese printre cei mai frumoşi tineri din acea vreme : 
înalt și bine făcut, cu distincţie în ţinută și mers, cu pri- 
virea liniștită şi deschisă, împlinițe armonios cu celelalte 
amănunte : părul castaniu, bogat și frumos ondulat, ochii 
căprui, mari și luminoşi, obrazul oval, alb şi curat, nasul 
drept, potrivit și gura cu buzele întredeschise într-un 
zîmbet plin de voie bună. De tinăr dovedise darul de a 
vorbi frumos, cu ton potolit și respectuos, fără să scape 
vreodată un cuvint nepotrivit. 

Trei ani după căsătorie, Lucina dăduse naștere unei 
fetiţe, Lucilla. În familia lui Livianus Claudius se instalase 
fericirea. Pe măsură ce crescuse copila, tot mai mare se 
arătase asemănarea dintre mamă și fiică, iar cînd ea ajun- 
sese pe la vîrsta de cincisprezece ani, asemănarea devenise 
atît de mare, încît rudele și prietenii se întreceau să spună 
că mai tîrziu nu se va mai putea face nici o deosebire între 
ele. Ochii albaștri, fețele albe, buclele negre, bogat ondu- 
late, trupurile zvelte și mlădioase, toate contribuiau în egală 
măsură la frumuseţea lor. 

În tinerețe, cu gradul de tribun, Livianus Claudius 
însoțise o legiune în Galia, pentru potolirea unor triburi 


53 


răsculate, Acolo, prin purtarea, prin tactul și prin curajul 
lui, atrăsese atenţia generalului Marcus Ulpius Trajanus, 
și ajunsese unul dintre ofițerii cei mai de încredere ai 
acestuia, omul care era sortit să ajungă stăpînul uriașului 
imperiu. În adevăr, după asasinarea lui Domitianus, în 
anul Romei 850 1, fiind ales împărat bătrînul senator Nerva, 
om prea slab pentru conducerea imperiului, acesta își luase 
ca ajutor pe nepotul său, generalul Marcus Ulpius. Așa 
se face că, la părăsirea Galiei, Traian încredinţase comanda 
trupelor rămase acolo lui Livianus Claudius, pe care îl 
ridicase la gradul de general. 

Noul general, mistuit de dorul de familie, nu mai pu- 
tuse rezista și își adusese soţia și fiica în Galia. Lucilla 
împlinise şaisprezece ani, cînd, la insistenţele soţiei, Li- 
vianus Claudius se învoise ca ele să se înapoieze acasă. 
Copila se mărise şi avea nevoie de o creștere aleasă, pe 
care n-o putea primi decît la Roma, centrul de cultură al 
imperiului. În acel timp se semnalaseră mai multe răscoale 


locale ale unor triburi din Galia de Jos. Cohortele trimise 


de Livianus Claudius înfrînseseră pe răsculați și luaseră 
numeroși captivi, dintre care nu lipseau căpeteniile ce scă- 
paseră cu viaţă, și pentru a se face temut, urmînd exemplul 
lui Traian, generalul ordonase omorirea lor în cele mai 
grele torturi. Aflînd cum pieriseră căpeteniile lor, triburile 
revoltate se îngroziseră, dar nu se înfricoșaseră, juraseră 
să se răzbune. Și ocazia se ivise mai repede decît își în- 
chipuiseră. Prin iscoade bine ascunse, aflaseră de trecerea 
coloanei ce transporta spre Roma familia generalului, sub 
escorta unei centurii și, într-o poziţie bine aleasă, dăduseră 
lovitura. Lucina și Lucilla, luate captive împreună cu 
sclavii ce le însoțeau, fuseseră omorite în torturi tot atit 
de îngrozitoare, fără ca galii, turbaţi de ură și de setea de 
răzbunare, să fi fost impresionați de frumuseţea și de ase- 
mănarea dintre mamă și fiică. Numai doi sclavi fuseseră lă- 
sati în viață și trimiși să ducă generalului trupurile muti- 
late ale celor două femei. Lovitura fusese atît de grea, atit 
de îngrozitoare “pentru el, încît se hotărise să pără- 
sească Galia. 


1 Anul 9% en. 


54 


Reîntors la Roma, singur, cu sufletul pustiu, Livianus 
Claudius nu mai redevenise omul distins, optimist şi co- 
municativ de altădată, Se dăruise cu totul problemelor mi- 
litare și pregătirilor de război. Aceasta însă pînă în ziua 
cînd o întimplare avea să producă în viaţa lui o schimbare 
şi o preocupare ce-l va stăpini tot restul zilelor. Fusese o 
zi frumoasă de primăvară. Livianus Claudius trecuse prin 
for!, fără să ia seama la mulţimea ce se îngrămădea din 
toate părţile în jurul oratorilor ce-și arătau arta de a vorbi 
frumos sau în jurul oamenilor de afaceri ce discutau zgo- 
motos, și se îndreptase pe via Tabernaria, spre campul 
pretorienilor. Între termele lui Diocletian şi campul preto- 
rienilor, via Tabernaria se prelungea printre terenuri vi- 
rane, unde în fiecare săptămînă se ţineau tîrguri de 
sclavi. În acea zi, pe unul din aceste terenuri se scoseseră 
la vinzare proaspeţii sclavi aduși din Bithynia. Terenul 
fiind prea mic față de numărul de captivi pe care imperiul 
îi pusese în vinzare, tîrgul se prelungea pe o parte bună 
din via Tabernaria. 

Prins în mulţimea ce forfotea, generalul căutase să-și 
facă loc, fără să vadă ce se petrecea în jur, năpădit de 
tristeţea și durerea din suflet. Ajunsese aproape să iasă din 
mulţimea gălăgioasă, cînd, împiedecîndu-se de o piatră, se 
oprise, privise înapoi, la cei care îl văzuseră că fusese gata 
să cadă. În aceeași clipă, însă, rămăsese împietrit, cu pri- 
virea aţintită asupra unui grup de sclavi din apropiere. 
Bărbaţi, femei şi copii, legaţi cu lanţuri de miini şi de 
picioare, erau marfa unui negustor care striga cît îl ținea 
gura, exagerîndu-le calităţile. În momentul acela, înmăr- 
murit, o privise numai pe ea, fără să-și dea seama dacă 
ceea ce vedea e vis, sau realitate. Legată cu lanţuri, în 
mijlocul sclavilor se afla o fecioară pe care el n-o putuse 
deosebi de Lucina și nici de Lucilla. Simţise o durere ascu- 
țită în dreptul inimii, ca străpuns de o săgeată, și ideea 
îngrozitoare, dar și dătătoare de speranţă, îi licări în minte 
şi nu se mai stinse. Dacă soţia și fiica nu fuseseră omorite, 
și el înmormîntase trupurile altor femei, iar pe ele galii 
le opriseră pentru a fi vindute ca sclave? Începuse să 


1 Piaţă publică încadrată de clădiri monumentale în care se 
țineau adunări. Loc de plimbare pentru cetăţenii bogaţi. 


55 


tremure. Gindurile şi presupunerile se urmau fulgerător, 
unele mai convingătoare decit altele, unele mai justificate 
decit altele. O căldură nestăpinită îl cuprinsese şi pornise ca 


hipnotizat spre sclavă, Nu mai vedea pe nimeni în jurul - 


lui. Se oprise la un pas de ea. Doi ochi mari, adinci, de un 
azur-închis, îl priviseră reci, cu o tristeță doboritoare, du- 
reroasă, sfişietoare, Înginase, abia articulind : 

Lucilla, tu, sufletul meu, Lucilla ! 

În ochii fetei nu văzuse nici o licărire, nici un semn 
de recunoaştere. 

— Salut pe marele general Livianus Claudius ! stri- 
gase vînzătorul, care se apropiase grăbit de el. Îţi place 
fata, generale? Pe toți zeii Olimpului și ai Infernului, 
o astfel de frumuseţe nu se naşte nici la o mie de 
ani o dată! 

Nu-şi mai pusese întrebarea de unde îl cunoaște ne- 
gustorul. Articulase numai, murmurînd : 

— Cine este sclava, de unde a fost adusă ? 

Se așteptase, mistuit de nerăbdare, să i se spună că 
din Galia. 

— Din Bithynia, generale! De acolo unde se găsesc 
femeile cele mai frumoase, cele mai arzătoare ! îi răspun- 
sese negustorul. 

— Nu din Galia ? întrebase el, pălind. 

— Jur pe Jupiter că din Bithynia a fost adusă sclava ! 
O ocazie rară, Livianus Claudius ! Nu este numai cea mai 
frumoasă sclavă, ci şi cea mai frumoasă fată din Roma, 
accentuase vînzătorul, jucîndu-și ochii în orbite cu multe 
înțelesuri și zimbind șiret. 

— Cît costă selava ? 

— Cincizeci de mii de sesterţi!, generale! De fapt, 
nu este plătită nici cu o sută de mi 

— Cincizeci de mii? 

Suma i se păruse colosală. Numai cei mai buni gla- 
diatori, care repurtaseră multe victorii în circuri, se vin- 
deau pe astfel de preţuri. Rămăsese descumpănit. Nu dis- 
punea de atiţia bani. Își strînsese fălcile și pumnii și privise 
cu ură la vînzătorul de lingă el. Pronunţase rece și aspru 


1 Sestert, monedă romană de argint. 


O cumpăr pe sclavă şi recunosc că am de plătit 
ului suma de cincizeci de mii de sesterţi pînă la idele 
Scoate-o din lanţuri numaidecit ! 

— Nici nu m-am îndoit că nu o vei cumpăra, generale... 
Se vede că te pricepi la fete și..., spusese vinzătorul. 

Ultimele cuvinte i se opriseră însă în gît, săgetat de 
căutătura aspră a generalului. O luase de mînă şi pornise 
cu ea spre casă, renunțind să mai meargă la campul 
pretorienilor, În dreptul termelor lui Diocletian, se oprise 
și o privise lung. 

— Cum te numeşti ? o întrebase în șoaptă 

— Apronilla ! îi răspunsese ea fără să salte capul. 

— Apronilla... Lucilla... Lucina... Pe cine duc eu acasă... 
fiica, soţia ?... murmurase pentru sine, uimit de atita ase- 
mănare. 


După ieșirea lui Domitius Rufinus, Livianus Claudius se 
așezase la masă și își lăsase capul în miini. Rămăsese în 
această poziţie mult timp şi își depănase în minte toate 
cele petrecute în ziua cînd o cumpărase pe Apronilla. Cind 
se ridicase, spusese abia şoptit : 

— Pe cine-mi aduce Rufinus : fiica, soţia, sau sclava ? 

Ieşise din cort şi pornise în sus, pe poteca ce șerpuia 
în pantă uşoară. 

De peste munte, soarele arunca o lumină roșiatică asu- 
pra cetăţii Getidava. De sus, de pe povirnișul muntelui, o 
boare rece cobora ușor către vale. Simţi că-i e frig, deși 
peste subuculă avea tunica şi, pe deasupra, paludamentul 
— pelerina roşie de general. Urca încet, călcînd rar, În 
urmă, la cîțiva paşi, auzea surd mersul cadenţat al gărzii 
ce-l însoțea, dar care nu-i tulbura liniștea. Cerul trecuse 
de la albastru-verzui spre albastru-violet, și pe povirni- 
şul pintenului, pe care se afla cetatea, începuse să pună 
stăpinire umbrele înserării. În faţa lui se pierdea poteca, 
urcînd printr-un ocol larg, către poarta de intrare în cetate. 
Purtat de gînduri, îi reveniră în minte cuvintele : „Un 
general nu poate să aibă sufletul unui om de rînd!“ 
Cine îi spusese aceste vorbe? Căută să-și amintească. 


57 


Deodată, se opri țintuit locului. „Eurotas ! Da, Eurotas le 
spusese.“ În seara aceasta, grecul ceruse să fie primit. 
Uitase. Se opri nehotărit, apoi se întoarse şi porni cu pași 
grăbiţi spre cortul său din camp. 

Cînd intră, după luminile aprinse, înţelese că era aștep- 
tat. Ordonă contubernalului să-l introducă pe grec. 

— Zeii să-l aibă în pază pe comandantul cohortelor 
și legiunilor din Dacia ! salută Eurotas din mers, încli- 
nîndu-se pînă la pămînt. 

— Pe Apollo din Delfi, Eurotas, ce noi afaceri te aduc 
la mine? Fii binevenit! Uitasem că ai dorit să-mi 
vorbeşti și. 

— Arăţi şi bine dispus, și puţin îngrijorat, Livianus 
Claudius. Sufletul ţi-e ca un labirint, spuse Eurotas aşe- 
zîndu-se pe scaun. 

— Ca-ntotdeauna, grecule, ochiul nu te înșală, și pre- 
supunerile nu-ţi sînt greşite. Să ştii că mă grăbesc. Te 
ascult, Eurotas ! 

După ce se mișcă în scaun, Eurotas se uită în jur, ca 
pentru a se convinge că sînt singuri, apoi se înclină spre 
masa generalului. 

— Generale, eu continui să-mi văd de afaceri. Acolo 
unde se arată semne că va fi război, trebuie să mă gă 
sese și eu. Cele mai bune afaceri se fac în războaie... Îşi 
săltă scaunul și se apropie mai mult de masa generalului, 
din cîteva mișcări repezi. Știi, Livianus Claudius, întot- 
deauna am căutat ca, făcînd negustorie, să servesc și im- 
periul, căci, de... e simplu : merge bine imperiului, merg 
bine și afacerile... adică și mie... 

Livianus Claudius îl asculta atent. Nu-l mai văzuse 
de mult. Avea în faţă un om vioi, cu privire șireată și 
vorbă repezită. Pe fața lui slabă, lungă, cu nasul coroiat, 
juca într-una vîrful bărbii ascuţite şi încîlcite. Nu arăta 
să fi trecut de cincizeci de ani, deşi pletele lungi și rare 
le avea încărunţite. Faţa îi era crestată de dungi adinci : 
semnele încordării, îngrijorării și ale unei activități ne- 
obosite. Întreaga lui ființă părea frămîntată de o nervozi- 
tate pe care cu greu şi-o putea stăpîni. După felul cum 


era îmbrăcat, se vedea că nu lua în seamă dacă arăta ca 
un roman sau ca un grec: peste tunică îmbrăcase o poe- 
nula ! dintr-un postav de culoare cenușie, şi peste aceasta 
avea agăţat, pe umeri, sagunul ?, 

— Și cum înţelegi tu, Eurotas, să-ţi faci afacerile și să 
servești și imperiul în același timp ? întrebă generalul 
după o scurtă pauză, fără să bănuiască răspunsul. 

— Păi, cum ? Tot ca în Galia: mă duc cu mărfuri în 
tabăra dușmană și vin de acolo cu veşti... veşti care să-i 
intereseze pe comandanții de legiuni. Se înţelege că pentru 
aceasta am nevoie de mărfuri care se caută. Le transport 
pe căi ocolite. 

Eurotas clipi şiret, î 


frecă miinile şi se mișcă nervos 


în scaun, aplecîndu-se şi mai mult spre general. 
— Pe toţi zeii, Livianus Claudivs, după cît văd, arăţi 
bine. Ultima dată cînd te-am întîlnit păreai un om cu totul 


distrus. Zeița Thalia să te ţină, sînt fericit i-ai regăsit 
liniștea sufletească. Eurotas se ridică de pe scaun : Eu, ge- 
nerale, merg pretutindeni şi ştiu tot ce se mișcă... 

Urmă un moment de tăcere, Livianus Claudius se gîndi 
la nefericirea și la liniştea lui. 

— Stai, Eurotas, de ce te-ai ridicat ? Spune-mi, de unde 
vii, ce noutăţi ai ? Dacă eşti obosit, așază-te pe solium. 

— Am sosit din Dacia, Livianus Claudius, tocmai de la 
Sarmizegetusa cea nouă, noua capitală a ţării și noua re- 
ședință a regelui Decebal. Sînt pe cale să-mi încropesc 
bine afacerile acolo și să ajung cunoscut ca negustor mare. 
Oamenii mei aduc mărfuri de la Tomis, Histria și Callatis, 
de pe țărmul Pontului Euxin, din Macedonia şi din Epir. 
Acolo, în Dacia, se fac pregătiri pentru războiul cu im- 
periul, ajutîndu-se mult de meşterii pe care i-a trimis 
Roma, după pacea cu Domitianus, precum şi de mate- 
rialele... 

— Pe care acum imperiul nu i le mai dă. 


1 Haină lungă, strînsă pe corp. 
* Mantie groasă de lină, purtată mai mult de soldaţi. 


59 


— Este adevărat că de vreo doi ani nu mai primește 
nimic „de-a dreptul“ de la imperiu, dar, de fapt, tot 
de-acolo își aduce ce-i trebuie : arme, mașini de război 

— Adică îi duce Eurotas, murmură generalul, zîmbind. 

— Eh, generale, Eurotas... alţii... Decebal este un bărbat 
energic şi hotărît. Războiul cu dacii va fi mult mai greu 
decît îţi închipui. 

— Bine-bine, şi ce mărfuri le duci ? îl întrebă. 

— Din toate... și mărfuri bune, şi mărfuri rele. Și 
mărfuri de pace, și arme... 

Livianus Claudius se ridică de pe scaun. 

— Cum, tu duci barbarilor arme ? Ajuţi dușmanii im- 
periului ? Ar trebui să te leg în lanţuri și să te răstignesc... 

— Linișteşte-te, Livianus Claudius ! şopti Eurotas, fă- 
cîndu-i semn să se așeze la loc. Ar trebui... aşa ar fi 
trebuit şi în Galia... însă un general, mare comandant de 
legiuni, trebuie să ştie ce se mișcă și se pregătește în 
tabăra adversarului. În Dacia, în toate cetăţile și la curţile 
tarabostilor se lucrează spade, topoare, sulițe, scuturi, 
arcuri și săgeți. Dar de ce să-ţi spun mai mult, dacă mă 
așteaptă lanţurile și răstignirea ? De fapt, veștile cele mai 
importante, un comandant trebuie să le aibă cu o zi sau 
două înainte de luptă, şi eu... eu, Livianus Claudius, nu 
dau nimic dacă nu primesc ceva în schimb. 

— Și ce vrei, Eurotas ? Vrei mărfuri... arme... veşti ? 

Livianus Claudius se aşeză încet pe scaun. 

— Nu, generale, mărfurile mi le găsesc eu şi... chiar 
și armele. Ceea ce-mi trebuie mie este să-mi dai libertatea 
de a veni oricînd în campurile legiunilor tale, de-a umbla 
oriunde cu mărfurile, fără să fiu oprit de nimeni. 

— iar dacă eşti un spion ticălos al lui Decebal? 

— Jur pe Apollo din Delfi, care mă ocroteşte, Livianus 
Claudius, că grecul Eurotas e în slujba imperiului în orice 
clipă şi-n orice situaţie ! În Galia, generale, nu ţi-am adus 
știri bune ? 

Pe faţa generalului se așternu umbra întristării. 

— Dacă-mi aduceai ceva bun, nu se întîmpla nenoro- 
cirea care mi-a distrus viața. Nu m-ai ajutat să-mi salvez 
soția și fiica ! 


50 


— În zilele acelea, din nefericire, nu mă aflam în 
Galia, Livianus Claudius. Poate că ai uitat acest amănunt. 

Între ei se lăsă o liniște apăsătoare. Eurotas nu-i dădu 
pas însă să se prelungească. Cu mintea lui iscoditoare, 
căută să dea un alt curs discuţiei. 

— Livianus Claudius, te-am privit atent şi-am desco- 
perit pe fața ta semne care-ţi prevestesc viitorul. Te 
aşteaptă zile strălucite, generale, zile de mărire şi de feri- 
cire ! De grecul Eurotas vei mai avea nevoie, şi el te va 
servi cu credință. Nu ştii, Livianus Claudius, de multe ori 
unde nu izbîndești cu puterea, reușești cu iscusința ori cu 
şiretenia. Un grec ştie să se descurce şi în Infern ! 

Generalul începu să zîmbească ușor. 

Tot așa ai rămas, Eurotas, giret ca o vulpe și lingu- 
şitor ca o pisică! Fie, îţi voi satisface rugămintea : vei 
putea să umbli peste tot, acolo unde sînt legiunile și co- 
hortele din subordinea mea. Altceva ?... 

Cu mișcări suple, Eurotas se ridică de pe scaun și se 
înclină, 

— Toţi zeii să te acopere cu darurile lor şi mai ales 
Asclepios şi Cypris ! Aduci un mare serviciu imperiului, 
nu mie. Dar dacă nu te superi, generale, eu îţi citesc în 
suflet : te frămîntă ceva, sau ai vrea să-mi ceri ceva. Pun 
viața mea la picioarele tale, Livianus Claudius ! 

Generalul bătu ușor cu stilul în masă. 

— Pe toţi zeii, Eurotas, tu ești ori un om al Infernului, 
ori un om ajutat de zeii din Infern ! Da, aş vrea să-ţi cer 
părerea într-o poveste care mă frămîntă, deşi în fond... 
nu are nici o legătură cu mine. Isteţimea de care tu dai 
dovadă pot să ţi-o pun astfel la încercare. Dar iartă-mă, 
Eurotas, nu sînt o gazdă bună 

Livianus Claudius sună din clopoțel şi ordonă contu- 
bernalului să aducă un vin bun şi cald. După ce goliră 
cîte-o cupă, Eurotas vorbi, ştergîndu-şi mustăţile şi barba : 

— Mă pui la grea încercare, Livianus Claudius, dar, 
fie, un Eurotas nu se sperie niciodată de nimic, Sînt 
curios să aud povestea... 

Generalul sorbi rar din cupă, tuși de cîteva ori şi în- 
cepu să vorbească, ușor mişcat : 


ŝi 


— Povestea e scurtă : soția şi fiica unui patrician + 
se asemănau ca două picături de apă, erau două frumuseți 
uimitoare. Zeii şi zeițele se luaseră la întrecere pentru a 
le face cît mai încîntătoare. A venit însă o groaznică ne- 
norocire : soţia și fiica au fost luate de zei, patricianul a 
rămas singur, să-și plîngă soarta crudă... și să blesteme 
zeii. Mai tîrziu, într-o piață de sclavi a văzut o fată care 
se asemăna în totul cu fiinţele dragi pierdute și a cumpă |- 
rat-o. A urmat frămintarea. În sclavă el vedea în egală 
măsură și soția, şi fiica. M-am întrebat și te întreb și pe 
tine, Eurotas : cum ar fi trebuit patricianul să se poarte 
cu fata ? Așa cum se poartă un stăpîn cu o sclavă, s-o 
ţină ca pe o soţie, sau ca pe o fiică ? i 

Lui Eurotas nu i-a fost greu să înțeleagă cine era acel 
patrician, îl avea în față. f 

- Cine s-ar duce la oracolul din Delfi și-ar întreba-o 
pe Pithia n-ar primi decit acest răspuns : dacă inima îl 
împinge pe patrician, sa şi-o facă soţie, iar dacă nu poate 
îndura aceasta din cauza gîndului Ja fiică, mai bine s-o 
vîndă ! După o scurtă pauză, adăugă : Cale de mijloc nu 
există. Şi-ar chinui greu sufletul și, în egală măsură, ar 
chinui-o şi pe ea, și cu ce se face vinovată fata pentru că 
zeii i-au dat un astfel de chip și asemănare ? 

Fără să se mai stăpînească, fiindcă răspunsul îi satisfă- 
cuse gîndurile, Livianus Claudius vorbi, oftînd uşurat, 
după un moment de panică: 

— Îţi mulţumesc, Eurotas ! Numai un grec putea să-mi 
dea un astfel de răspuns... adică, patricianului acela ne- 
fericit... 

Grecul izbucni într-un hohot de ris. Nu-i mai ascunse 
că înţelesese totul. 

Fă-ţi-o soție, Livianus Claudius, lasă-l pe acel pa- 
trician şi fii atent : cînd un comandant de legiuni a fost 
cucerit de o femeie, el poate să piardă un război. Da, așa 
cum este povestea, altă cale nu văd. Eurotas se ridică și-și 
trase pe umeri sagunul: Mă retrag, Livianus Claudius, 
e tirziu, 

După ce salută umil, dispăru după perdeaua de la ieşire. 


1 Cetăţean bogat. La romani, patricienii erau clasa stăpînitoare. 


62 


În corturile, barăcile, bordeiele şi tabernele ce formau 
campul de la Getidava se îngrămădiseră mai mult de 
douăzeci de mii de oameni : bărbaţi, femei și copii. Numai 
unităţile militare și serviciile auxiliare numărau peste cinci- 
sprezece mii, restul îl formau familiile, negustorii, meşte- 
șugarii şi tot felul de pribegi ce însoțeau peste tot 
legiunile. 

La cîteva zile după instalarea campului, Livianus Clau- 
dius dăduse ordin ca o parte din terenul rezervat exerci- 
țiilor militare să fie închis cu un gard înalt și puternic 
și împărţit în patru țarcuri, printre care să se lase dru- 
muri inguste pentru trecere. În aceste ţarcuri aveau să 
strngă caplivii și prăzile ce le aduceau unităţile întoarse 
de la jafuri. Întotdeauna armata romană, ca toate arma- 
tele din acea vreme, se deda la jafuri şi cruzimi prin toate 
ținuturile proaspăt cucerite. 'Tot ce se jefuia sau se lua 
ca pradă de război, se strîngea în ţarcul comun : armele 
și bagajele armatei învinse, obiecte de gospodărie și de 
podoabă, cereale, animale și alte bogății, de lîngă care nu 
lipseau captivii : bărbaţi, femei, copii de toate vîrstele. În 
apropierea Getidavei, țarcul părea un mare bilci, a cărui 
deschidere o aşteptau de la o zi la alta, cu o tot mai multă 
nerăbdare, negustorii veniţi de aiurea. Într-unul din cele 
patru țarcuri fuseseră îngrămădite obiecte de îmbrăcă- 
minte, postavuri, ţesături şi împletituri de cînepă și de 
lînă, frumos lucrate de mîinile vrednicelor dace, în altul 
cantităţi mari de cereale, legume și fructe, vase de lemn 
încăpătoare, pline cu brînză, cu pastramă și slănină, stupi 
grei cu miere și coteţe cu păsări. Celelalte două arcuri 
fuseseră rezervate ființelor : oameni şi animale. Înghesuiţi, 
bărbaţii, femeile și copiii daci luaţi captivi stăteau legaţi 
de git, de miini și de picioare. Ziua şi noaptea, pînă departe 
de țarcul captivilor, se auzeau strigătele, jelaniile și bleste- 
mele lor, dar nimeni nu le lua în seamă. 

Era tîrziu în noapte. Vaietele şi gemetele umpleau valea. 
Umezeala și frigul pătrundeau în trupurile goale ale cap- 
tivilor daci. Într-un colţ al ţarcului se afla Rundacio, legat 
de git la un loc cu femeia și cu copilul lui. De patru zile, 


63 


de cînd fuseseră prinși, nu mîncaseră nimic. Copilul ador- 
mise cu capul pe pieptul mamei, care, plingînd, nu con- 
tenea să se roage în şoaptă Zeului cel mare, lui Zamolxis. 
Rundacio stătea tăcut, îndurerat. Nu se gîndea că va fi 
dus captiv şi nici că va deveni sclav. Toate simțurile lui 
erau îndreptate spre gard. Ştia că inimi miloase veneau 
noaptea și aruncau ce puteau : alimente, îmbrăcăminte, în- 
călțăminie. Ca el, şi alţii ascultau cu aceeaşi încordare. 

În bezna nopţii, dincolo de gard, se auzi mișcare. Ici- 
colo se desluşiră îmbrincituri printre captivi. Se arun- 
case ceva. Rundacio se repezi într-acolo, uitînd de smuci- 
turile pe care le vor suferi soția și copilul. Se lovi de mai 
multe capete și pătrunse în învălmășeală. În astfel de si- 
tuații, oamenii devin fiare : se lovesc, se muşcă, se înjură, nu 
mai există nici demnitate și nici respect. Cu mîinile legate, 
fiecare mistia pămîntul cu nasul, ca un animal, în speranța 
că va găsi ceva din cele ce se aruncaseră. După citeva 
clipe, Rundacio se trase înapoi din învălmășeală, mormăind 
satisfăcut. Prinsese cu gura o bucată de brînză. Se trase 
mai aproape de gard și, dibuind cu capul, se apropie de 
gura copilului. Rupse cu dinţii jumătate și copilul o prinse 
cu buzele. Făcu aceeași mișcare spre soție și-i dădu ei 
restul. Se aseză apoi la fel de atent, în așteptare, Alături 
de el, femeia pindea prilejul : se apropie pe nesimţite de 
gura copilului și-i dădu bucăţica de brînză pe care o pri- 
mise. Ştia că dacă va fi simțită de bărbat, acesta o va 
lovi fără milă. Dragostea lui pentru ea era puternică și 
aspră. Cităva vreme, în jurul lor stăpîni din nou liniştea. 

Dinspre taberne răsunară strigăte şi chiote ce se apro- 
piau cu încetul de țarcul captivilor. După puţin timp, ele 
încetară. În liniștea nopţii se auziră şoapte şi risete în- 
fundate. Urmară ropote surde de lucruri în cădere. Se pro- 
duse din nou mișcare, îmbulzeală, lovituri și zornăieli de 
lanţuri, apoi totul se schimbă într-un imens vacarm. Din 
toata părțile izbucniră strigăte, ţipete, blesteme, înjură- 
turi şi ameninţări. De dincolo de garduri izbucniră hohote 
de ris. Cu mîinile legate la spate, biciuiţi de foame și de 
frig, caplivii căutaseră disperaţi, cu speranţa că li se mai 
aruncase ceva de mîncare, dar își dăduseră seama că 
asupra lor căzuse o ploaie de murdării, excremente, ouă 
clocite, carne împuţită. Ceata se îndepărtă, continuînd să-i 


Ss 


batjocorească pe daci cu cuvinte pe care însă puţini captivi 
le înțelegeau. Era tirziu, către ziuă, cînd Rundacio ador- 
mise, biruit de foame, de încordare şi de oboseală, cu soția 
şi copilul ghemuiţi la pieptul lui păros, în căutarea căldurii. 

Se luminase de ziuă. În apropierea ţarcurilor în care 
erau îngrămădite prăzile începu să se sape în grabă. Se 
scotea pămînt din zece gropi largi şi adinci, lîngă care se 
așezară zece cruci mari și grele de lemn. Dacii încătuşaţi 
priveau îngroziți aceste pregătiri, întrebîndu-se care dintre 
ei nu vor mai fi duși la Roma, ci vor muri răstigniţi de 
vii. Dar tot așa de cu noapte începuseră să se adune ne- 
gustori, samsari, achizitori, ambulanți şi tot felul de cu- 
rioși, toți veniţi să cumpere sau să privească la ceremonia 
împărţirii prăzilor, ca și la vînzarea lor. 

Soarele se ridicase mult pe cer, cînd din camp ieșiră 
centuriile și cohortele într-o lungă coloană, se apropiară 
de țarcuri şi formară în jurul lor un mare careu. În mijlo- 
cul enormului pătrat format de legionari, bine aliniaţi, fu 
așezată o estradă adusă din camp, anume pregătită din 
timp. Trompetiștii începură să sune, Toate capetele se 
întoarseră. Din camp ieşea Livianus Claudius, însoţit de 
contubernalii săi, de legaţi, tribuni, centurioni şi legionari 
din gardă. Generalul călca rar și apăsat. Cu mîna ridicată 
răspundea salutului mulţimii. Era îmbrăcat într-o tunică 
din stofă de lină albă cu chenar roșu pe margini, peste care 
aruncase paludamentul din stofă fină, purpurie. Pe cap 
purta casca de legionar, bătută în argint. Bine lustruită, 
lucea puternic în razele soarelui. În această dimineaţă, 
proaspăt ras, generalul arăta mai puţin obosit și mai vesel. 
Cînd se așeză pe scaun, mulţi din apropiere văzură în- 
călțămintea de piele neagră, legată cu patru curele, pe 
care erau prinse cite-o semilună de argint, ce marcau 
distincţia, rangul și bogăţia purtătorului. De la înălţimea 
estradei, privi pe deasupra țarcurilor cu prăzile și captivii 
şi peste mulțimea ce venise să ia parte la împărţirea lor. 

Generalul ridică mîna, semnul începerii vînzărilor. În 
toate părțile, vînzătorii începură să strige preţurile şi să 
laude prăzile. Se începură tocmeli aprinse prin discuţii 
tari, ce se auzeau pînă departe. Cei mai mulți cumpărători 
aranjaseră totul din timp. Cu o zi înainte aleseseră tot ceea 


5 — Sarmis = 


ce doreau și se înţeleseseră cu vinzătorii oficiali asupra 


ivianus Claudius, TE 
k o să băgăm spaima în barbarii ăştia, gene- 
rale ! Dacii se vor convinge în curînd, o dată pentru tot- 
deauna, cît de puternic este imp riul şi cu cîtă Cei 
pedepseşte pe aceia care au îndrăzneala să se măsoare 
cu el. e 

Livianus Claudius îl privi lung, zîmbind uşor, 

— Mă miră că vorbeşti astfel, tribune ! Priveşte ! Ge- 
neralul fi arătă cu mina cele zece cruci ce-și întindeau 
braţele pe pămînt. Vei avea ocazia să vi chiar acum ceea 
ce doreşti, dar, după cîte văd, nu arăţi prea odihnit. Cum 
ţi-ai petrecut noaptea ? i 
© — Am luat parte la un ospăț, generale, răspunse Ma- 
xentiu. După ce am chefuit bine, tirziu, pe la miezul nopții, 
am plecat cu toţii spre țarcul captivilor daci, unde ne-am 
distrat de minune. Dar ce crezi ? Sînt atît de sălbatici, nici 
n-au simţit glumele noastre, nici n-au. z. 

— Eşti sigur, Maxentiu ? îl întrerupse generalul. Nu 
ți-aş dori să încapi în miinile lor. Livianus Claudius își 
roti apoi privirea peste capetele tribunilor din jurul său 
De ce eşti atît de vesel, Domitius Rufinus ? întrebă el pe 
primul său contubernal, a cărui bună dispoziţie îi atră- 
sese atenţia. 

Mă bucur, generale, mă bucur la gîndul că în curînd 
voi vedea cum știe Livianus Claudius să-i pedepsească pe 
barbarii de daci. Cu ei trebuie să ne purtăm cu mai multă 
cruzime decît cu sclavii. 

Cu mai multă cruzime decît cu sclavii, murmură 
generalul, slobozind un ușor oftat. 


66 


În minte îi apăru chipul Apronilei, apoi al Lucillei, al 
Lucinei. Îşi clătină cu putere capul, căutînd să alunge 
gîndurile ce începeau să pună stăpinire pe el, şi rosti tare, 
pentru a fi auzit de Domitius Rufinus : 

— Eu fac război, de aceea trebuie să fiu şi crud l.. 

În mulţime, printre cei ce-și primeau partea din pradă, 
printre vînzători, cumpărători și curioși, Livianus Clau- 
dius îl zări pe Eurotas în mijlocul sclavilor săi, care se 
luptau să scoată din ţarcuri sacii și legăturile mari de 
mărfuri cumpărate, Agitat şi asudat, grecul vorbea cu un 
vinzător, mișcîndu-se într-una și uitîndu-se atent în jur. 
De cîteva ori îl văzu cum șopteşte ceva la urechea func- 
ţionarului. Înţelesese. Știa de ce e capabil grecul şi cu- 
noșiea și apucăturile acelora ce serveau statul. Se în- 
toarse spre Domitius Rufinus şi ordonă să fie aduși cei 
condamnaţi la răstignire. Printre cei împinși cu lovituri 
— opt daci şi doi legionari — se afla și Rundacio. Acesta 
aștepta liniștit. Ştia că va fi torturat. Omorise mulţi legio- 
nari și chinuise şi mai mulți. Nu încercă nici o mișcare, 
cînd îl dezlegară de lîngă femeie și copil. Urmări împie- 
trit cum soţia și copilul se îndepărtează în hohote de plins, 
îmbrnciţi de soldați. Își dezmorţi repede mîinile şi picioa- 
rele, Începu să tremure. Nu se mai putu stăpîni. Cu ochii 
măriţi şi cu privirea rătăcită văzu în spate un legionar. 
Luă o hotărire cu iuțeala fulgerului. Se răsuci dintr-o 
mișcare pe călciie, îi smulse legionarului spada și se repezi 
după ființele dragi, ce se îndepărtau. Cu aceeași iuțeală, 
lovi de citeva ori în gitul femeii și în pieptul copilului. 
Ridică apoi spada și o repezi spre pieptul său lat, dar nu-și 
atinse ținta. Din două părţi, se simţi străpuns de suliţele 
legionarilor. Se prăbuși şi el alături de trupurile ce se 
luptau cu moartea, ale soţiei și copilului. 

Livianus Claudius urmărise atent tot ce se petrecuse. 
Îl uimise hotărîrea, tăria sufletească şi dragostea dacului 
pentru soţia şi copilul lui, ale căror suferințe le curmase 
cu cîteva lovituri bine ţintite. Se întristă. Prin inimă îl 
săgetă o durere ascuţită. 

În grupul tribunilor, contubernalilor și centurionilor din 
jurul lui, gestul lui Rundacio provocase noi hohote de 
ris, și glumele nu mai conteneau pe socoteala barbarului 
care le produsese un spectacol atit de plăcut. În acel 


5a Ai 


moment, mulţi se simţiră ca la un spectacol de circ, de 

Roma. r 
$ Răstignirea restului de şapte daci s-a făcut repede, 
în strigătele şi rîsetele celor de față, pe care tipetele și 
gemetele victimelor, prin trupurile cărora se băteau piroane 
groase, îi înveselea de minune. A urmat apoi răstignirea 
celor doi legionari, pedepsiţi fiindcă dezertaseră din cen- 
turiile lor și fuseseră prinși rătăcind prin păduri. D 

— Sînteți foarte veseli astăzi, tribunilor, murmură Li- 
vianus Claudius privind peste umăr pe Maxentiu şi pe Do- 
mitius Rufinus, care se roşiseră de atîta ris. 

— A fost un spectacol minunat, generale, spuse Ma- 
xentiu. De cînd am plecat de la Roma, n-am mai văzut 
ceva atît de frumos. Jur pe toți zeii Infernului că aceste 
răstigniri vor băga spaima în ceilalți barbari. 

— Te înșeli, Maxentiu, tu nu cunoşti acest popor. 
Eu mă aştept la lovituri şi mai puternice din partea lor. 
Ia seama ! Îţi mai repet încă o dată : nu-ți dorese să le 
cazi în mină. Acelaşi lucru i-l spun și lui Rufinus. d 

Generalul făcu un semn cu mîna. Trompetiștii începură 
să sune. Captivii daci, orînduiţi într-o lungă coloană, por- 
niră cu lanțurile zornăind, împinși de sulițele legionarilor 
care îi escortau. Cînd coloana ajunse în dreptul lui, cap- 
tivii începură să-l amenințe cu pumnii ridicați, de care 
atîrnau lanţurile, în timp ce femeile îl blestemau, printre 
bocetele ce nu mai conteneau, amestecate cu tipetele co- 
piilor, care păşeau legați alături de ele. Pe măsură ce 
coloana se depărta, țipetele și bocetele se auzeau tot 
mai slabe. PA a 

Mulțimea începu să se împrăștie, înveselită de specta- 
colul la care asistase. Pe platoul răstigniţilor, cea de-a 
zecea cruce, care își întindea braţele goale, era crucea lui 
Rundacio. 


După împărțirea și vinzarea prăzii, Livianus Claudius 
s-a înapoiat în cortul său din mijlocul campului. A primit 
i sosiți de la celelalte legiuni de sub comanda sa, a 


ascultat rapoartele iscoadelor trimise să urmărească mişcă- 
rile dacilor şi a dat instrucțiuni legaților și tribunilor. După 
amiază a avut loc ospățul prăzii, la care au participat toți 
comandanții și înalții funcționari militari prezenți în camp. 
Ospățul s-a prelungit pînă seara tirziu. Cei mai mulți, 
amețiți de tăria vinului dac, se prinseseră în discuții zgo- 
motoase, spuneau glume sau jucau zaruri, alții dormitau 
pe scaune ori pe sub mese, și din atmosfera plină de solem- 
nitate de la începutul ospățulùi nu mai rămăsese nimic. 

În seara aceasta Domitius Rufinus nu băuse prea mult. 
Așteptase atent momentul cînd va fi chemat de Livianus 
Claudius și-l neliniștise faptul că generalul nu părea nici 
grăbit, nici curios, deși la plecarea lui spre Viminacium își 
arătase toată îngrijorarea şi chiar îl ameninţase. În cele 
din urmă, acest moment sosi. Văzu semnul generalului și 
se apropie repede. 

— Dragul meu Rufinus, astăzi am avut o zi prea în- 
cărcată, am socotit că din moment ce n-ai cerut să-mi 
vorbeşti de cum ai sosit, totul a decurs în ordine. 

Generalul făcu o pauză scurtă, Îl luă de braț și se 
retrase cu el într-un colţ. Se informase din timp despre 
tot ceea ce se petrecea sus în cetate și despre felul cum 
decursese călătoria, de aceea căutase să se arate ceva mai 
nepăsător faţă de primul său contubernal. 

— Aici sîntem mai liniștiți, poţi să-mi vorbeşti orice, 
continuă el după ce se așeză pe un scaun. 

— Mi-am îndeplinit bine misiunea, am adus-o! pe 
Apronilla. Domitius Rufinus ezită să spună „fiica“, dar 
reveni repede : Fiica ta, generale, este mai sănătoasă și mai 
frumoasă decît oricind, Mai păstrează încă pe faţă o undă 
de tristeţe, o mare neliniște o frămintă, dar poate că va 
trece. Fetele se împacă mai greu cu lipsa de petreceri şi 
de veselie pe care le au la Roma... 

-— Da, da, ai dreptate, tribune! O fată nu se poate 
împăca ușor cu viaţa de militar, cu mutarea într-una din 
loc în loc... Dar să mai luăm cite-o cupă de Velitrae, te 
ştiu bun cunoscător de vinuri. Să-mi spui cum ai găsit-o, 
ce făcea, cum aţi mers pe drumul de la Lederata la Geti- 
dava? Nu te-a întrebat nimic despre mine ? 


69 


Un sclav aduse cupele cu vin și se retrase ușor. Domi- 
tius Rufinus nu vorbi decit după ce goli cupa mai mult 
de jumătate. A Ă E. 

_ Cind i-am spus că am sosit s-o luăm, a început să 
plingă. M-am gîndit că poate așteptase plecarea cu prea 
multă încordare. Agnia și Myrella au îngrijit-o cum nu se 
poate mai bine, Pe toţi zeii din Infern, să mă ierți, trebuie 
să-ţi spun că Myrella m-a scos din minţi. Nu-mi vinzi 
sclava ? A 
— Ai răbdare ! Dacă-mi reuşeşte planul, ţi-o dau. Dar 
spune-mi, cum aţi mers? i warni 

După ce sorbi din nou din cupă, Domitius Rufinus în- 
cepu să povestească rar, degajat : safe N 

— Drumul la înapoiere l-am făcut mai încet decît 
a fost socoteala. Cind am trecut pe podul dintre Vimina- 
cium și Lederata, ningea de nu se vedea om cu om. Acolo, 
la capul dinspre Viminacium, am văzut un chip cunoscut, 
cred că era tribunul Hammonius Vitellius. M-a mirat pre- 
zenţa lui acolo, şi încă pe un astfel de timp. După cîte 
ştiu, el face parle din garda împăratului. Mie, unul, nu 
mi-ar face plăcere prezența lui aici. 

— Nu, tribune, de ce vorbeşti așa ? Dacă este vorba 
de Hammonius Vitellius, fiul cavalerului Hammonius Felix, 
nu mă îndoiesc că este un adevărat tribun, un om de 
onoare. Aşadar, totul a mers bine. Dar cum se face, Ru- 
finus, că n-ai băut astăzi aşa cum obișnuieşti i 

— Comandantul meu a spus adevărul : cîteodată gust 
prea mult vinul, fie de Falern, fie de Velitrae, fie de Tus- 
culum, iar acum a început să-mi placă vinul dac, În seara 
aceasta, ştiam că voi fi chemat raportez cum mi-am 
îndeplinit misiunea. Vreau să execut totul fără şovăire, 
Livianus Claudius, şi nu urmăresc altceva decît să fii cit 
mai mulţumit de serviciile mele ! 

s Claudius | cupa din mînă şi-l bătu uşor 


— Pe toţi zeii, Domitius Rufinus, ştii că-mi placi ? 
Mă bucură ce spui ! Acum plec, e tirziu. Ard de dorul de 
a-mi revedea fiica. Tu, Rufinus, ai grijă de tot ce se pe- 
trece în camp! f 

Primul-contubernal se înclină schițind un zîmbet plin 
de înțeles, 


70 


După ce ieși din camp, Livianus Claudius începu să urce 
pe poteca ce şerpuia în sus spre cetate. Cu fiecare pas, 
tot mai mult îi creştea neliniștea. N-o văzuse pe Apronilla 
de mai mult de două luni. În seara aceasta se hotărise să-i 
vorbească, aşa cum nu-i vorbise niciodată de cînd o cum. 
păvase. Sus se vedeau lumini în partea reconstruită a cet; 
ţii, pregătită special pentru familia, sa. Pentru el, Apro- 
nila și cele două sclave constituiau familia și n-ar fi 
permis sub nici o formă să se spună altfel. De aceea, 
acolo sus, în cetate, pregătise o adevărată locuinţă ro- 
mană, cu două apartamente : unul pentru sine, și celălalt 
pentru „fiică“. 

În exedra ! frumos mobilată, Apronilla stătea rezemată 
într-un cot pe un teanc de perne îmbrăcate în purpură. 
O obosise drumul de la Viminacium la Getidava. O ur- 
mărea pe Myrella cum aranjează lucrurile, fiecare la locul 
lui, pentru ca locuința să fie cît mai plăcută. Pe faţa ei 
veşnic îndurerată apăru un zîmbet. Din cochetărie femi- 
nină, se simţea bine în mijlocul atîtor lucruri scumpe și 
frumoase, pe care stăpinul le pregătise pentru ea. Luă 
oglinda și se privi. Rămase încîntată. Părul bogat, negru, 
cu sclipiri de ambră, îi cădea în valuri pe tunica din stofă 
fină de lină albă, peste care palla? tot așa de albă, cu 
garnituri violete pe margini, reliefa şi mai mult armonia 
culorilor și puritatea ei feminină. În picioare avea sandale 
de piele fină, închise cu paftale de argint. Astfel îmbrăcată, 
la Roma ar fi putut ieşi să se plimbe prin for, la terme 
sau spre Circul cel mare, ca oricare fiică de patrician bogat. 
Scăpă oglinda din mînă cînd o auzi pe Myrella stri- 
giînd-o mirată : 

— Apronilla, Apronilla, uite ce-am g Myrella 
se ivi în ușă ţinînd în mină o stolla? albă din lînă fină, 
cu brîu și volan albastre. Pentru cine s-o fi pregătit 
stăpinul ? 


1 Camera de primire în casele romane; camera soției şi 
fiicelor. 

* Veșmint femeiesc dintr-o bucată de pînză ce învăluia corpul 
în falduri bogate. Pe timp de ploaie era trasă și peste cap, 

* Veşmint lung femeiesc din pînză subțire, purtat pe sub palla. 
Stolla era strînsă la mijloc cu două briuri. 


"1 


Faţa Apronillei păli. Se uită la haina din mîna Myrellei. 
Începea să înțeleagă. Stolla era pregătită pentru o matroană 
romană, or, în casa stăpinului ei nu exista o astfel de 
femeie. 

— Ce cauţi în tabliniu!? spuse ea cu ton mustrător. 
N-ai voie să umbli prin lucrurile stăpinului ! Pune-o la 
loc şi vino aici, vinosrepede ! m 

Se ridică repede de pe perne, năpădită de teamă. My- 
rella reveni, urmată de Agnia. Bătrîna sclavă își trăgea 
greu picioarele umflate și tușea des. Vorbi aproape gifiind. 

— A sosit stăpînul, spuse Agnia, toţi zeii să-l aibă 
în pază ! E în atriu. Ce s-a mai bucurat cînd m-a văzut ! 
E atît de vesel, că era cît pe-aci să mă strîngă în braţe. 
Agnia tuși și-și strînse capul în miini : Vai de mine, la ce 
m-am gîndit! Se vede că zeii vor să ridă de o bătrină 
proastă ! Mă duc să-i pregătesc tot ce-i trebuie. 

Bătrîna ieși tîrîndu-și picioarele grele pe covoa- 
rele groase. Rămase singure, Myrella o privi mult timp pe 
Aprohilla. Şi ea era tînără și frumoasă, însă frumuseţea 
Apronillei arăta atit de pură, de castă și de fină, încît şi pe 
ea ca femeie o impresiona. Nu-i purta gînd rău pentru 
asta, deși știa că Apronilla va fi preferată de stăpîn, iar 
ea își va pierde locul ce-l avusese în viaţa lui. De altfel, 
gîndul ei era acum la Domitius Rufinus, pe care îl cuce- 
rise cu totul, 

— De ce te-ai întristat, Apronilla, nu te bucuri de so- 
sirea stăpînului ? El se poartă atit de frumos cu noi! De 
cînd ai fost adusă tu în casa lui, noi parcă n-am mai fi 
sclave. E { 

— După felul cum mă priveşti, Myrella, bănuiesc că 
ai vrea să-mi spui ceva. 

Apronilla îi făcu semn să se apropie. d 

— Nu știu nici eu ce să cred. Poate că mi-au luat zeii 
mințile. Nu ţi-am spus încă ce-am aflat de la Domitius 
Rufinus... 

Cu o mişcare scurtă, Apronilla sări de pe pat. 

— Ce, ştie ceva de el, de Vitellius ? 


1 încăpere mai mică în partea din fund a atriului, în care 
stăpînul casei primea prietenii și oamenii de afaceri. 


72 


Prinse mîinile Myrellei și le strinse cu putere. 

— Nu, am aflat numai că atunci cînd stăpinul l-a tri- 
mis pe tribun la Viminacium să ne ia, i-a spus că merge 
aducă fiica... 

— Pe Minerva, ai început să vorbeşti prostii, Myrella ! 
Cum poţi să te gindești la astfel de prăpăstii ? 

— Jur pe Cypris că-ţi spun adevărul, Apronilla ! Tri- 
a îndrăgostit de mine, » ca de-o sclavă. 
Mi-a făcut tot felul de jurăminte. Vrea să mă cumpere 
de la Livianus Claudius, dar eu n-aș dori să mă 
de tine. Myrella tăcu și se repezi spre oglindă. Stai 
aranjez puţin părul. În seara aceasta, stăpînul va veni 
să te vadă. 

Îi puse oglinda în mînă şi începu să-i aranjeze buclele, 
minuind cu îndeminare un pieptene de argint. Uşa se 
deschise cu iuţeală. 

— Pregătiţi-vă, fetelor, vine stăpînul, şopti Agnia din 
pragul exedrei, înviorată şi agitată 

În casa lui Livianus Claudius, bătrîna sclavă se soco- 
tea ca și stăpînă. Îmbătrinise în casa lui, îl servise în anii 
tinereţii, îi crescuse copila, pe Lucilla, iar de cînd fusese 
adusă Apronilla, bătrîna nici nu vrusese să audă că fata 
nu e fiica plecată la zei a generalului. „Lucilla a fost 
adusă înapoi de zei, fiindcă i-am rugat eu și le-am adus 
jertfe multe“, repeta într-una bătrîna sclavă, vorbind sin- 
gură prin casă. Văzind-o atit de tristă pe Apronilla, bă- 
trîna continuă : 

~ Lucilla, fata mamei, bucură-te, a venit tăticu,.. 

Din tabliniu, Livianus Claudius trecu în atriu ! și apăru 
în pragul exedrei, tocmai cînd bătrîna sclavă o îndemna 
pe Apronilla să se înveselească, 

— Zeii cu voi, fetelor! salută el înclinindu-se ușor. 

Vesel, proaspăt ras, cu privirea deschisă, părea mai 
tînăr și mai puţin slăbit. Îmbrăcase o tunică albă de lînă 
cu chenar roșu pe margini, ca pentru un moment solemn. 

— Ave, domine ! intonară într-un glas cele trei sclave, 
ridicîndu-se în picioare, 


1 Partea centrală a caselor romane, în jurul cărei 
zate camerele de locuit. Un fel de hol cu coloane fără acoperiş, 
cu compulviu. 


73 


— Sînteţi sănătoase? Aţi călătorit bine? întrebă e) 
cu multă căldură în voce. 
— Bine, stăpîne, răspunse Myrella. O 
__ Mi-era dor să vă văd. Fără voi mă simţeam singur, 
i î j e mii de i aici. 
deși sînt înconjurat de mii de oameni r 3 
îi, nouă ne-a fost dor să te vedem, stăpine ! mur- 
mură Agnia înecindu-se în plins. Cînd o să mergem înapoi 
acasă, stăpîne ? Să mergem acasă, la Roma !... > ii 
— Potoleşte-te, Agnia! Tocmai tu, cea mai veche 
sclavă a mea, ţi-ai pierdut răbdarea ? 5 I 
— Vai de oasele mele, stăpine ! vreau să a 
pe-aici ! Da eu sînt o sclavă proastă și bă ți faci 
iji de mine! În fiecare zi mă rog zeilor să te țină în 


a, voi duceţi-vă, eu mai rămîn puţin cu Apro- 
nilla, spuse Livianus Claudius căutînd să-și stăpînească 
neliniștea. = tau a 
Se aseză pe taburetul de lîngă patul ei şi o îndemnă 
şi pe ea să se așeze. În urma celor două sclave, ușa se în- 
chise fără zgomot. Rămaşi singuri, în exedră se aşternu 
o tăcere încordată. Mult timp el nu găsi cuvinte potrivit: 
cu care să înceapă. Si Esi 

— Eşti atît de tristă, Apronilla est aaa 

îi luă mîna și i-o strînse uşor. Inima îi bătea cu putere. 


Continuă s-c privească. O găsi mai împlinită, mai bine 
formată : nu mai vedea în ea pe mica Lucilla, ci pe Lucina, 
în primii ani de după căsătorie. 

— De ce nu-mi spui nimic? IE ză 

O mingiie uşor pe părul bogat şi o îndemnă să-și ridice 
capul. În ochii ei mari, albaștri și adinci văzu lacrimi. 

— Pe toţi zeii, Apronilla, spune-mi ce s-a întîmplat, 
cine te-a supărat ? Nu cumva Rufinus ?, 

Ea îi vorbi, stăpînindu-se, cu multă liniște : v 

— Nu s-a întîmplat nimic, stăpîne, și nu m-a supărat 
nimeni, însă astăzi, nu ştiu ce am, simt nevoia să pling. 

— Apronilla, îți lipseşte ceva, dorești ceva ? Îţi sa- 
tisfac îndată orice dorinţă ! Vreau ca viaţa ta... 

Ea ridică mîna şi-l opri să mai vorbească. , i 

— Nu, stăpîne ! Ah, viaţa mea ! Ce le-a folosit zeilor 
de mi-au schimbat cu atita cruzime viața? Fără mine, 


74 


poate că și tu, stăpine, erai acum mai linistit, aveai sufle- 
tul mai împăcat... 

— Apronilla, murmură el stringîndu-i mîna. 

— De ce nu te porţi cu mine aşa cum se poartă un 
stăpîn cu o sclavă ? Mi-e sufletul zdrobit. Vreau să fiu 
pusă să muncesc, să fiu certată şi chiar bătută, s 
chinuită cum sînt chinuiţi sclavii, să mă simt sclavă 


nu pot fi lăsată liberă... Altfel, pentru ce mă ţii în casa 
ta, stăpîne ? 

Tulburat, el nu găsi ce să spună decit tirziu. 

— Apronilla, pentru numele zeilor, de ce vorbeşti astfel? 


Buna dispoziție dispăruse de pe fața lui. Vorbi aproape 
în şoaptă, îndurerat- 

— Am făurit atitea planuri... vreau să te fac fei i, 
copila mea ! Tu nu vei mai fi sclavă, vei fi liberă. Ezită 
puțin, apoi, cu ton mai hotărît, urmă : Vei fi o demnă şi 
respectată matroană romană, soţia unui senator și general 
al imperiului. Nu voi precupeţi nimic, Apronilla, pentru a 
te face fericită ! 

Se așteptase la o izbucnire din partea ei, dar ea rămăsese 
liniștită. Ridicase numai capul și îl privea lung, cu ochii 
înecaţi de lacrimi. Citeva clipe, el se simți plutind înapoi 
în timp și în spaţiu. Se vedea acasă, tînăr, alături de 
Lucina. Dar Lucina se afla acum lîngă el. Cum putuse 
să spună că o va face matroană romană ? Ea era o ma- 
troană model. O privi cu ochii măriţi, speriat. Se ridică 
și se retrase de lingă ea. Se simţi ruşinat faţă de el în- 
suşi. Un gînd începu să-l răscolească : Dacă sufletul Apro- 
nillei era chiar sufletul Lucinei ? Ce fidelitate mai păstra 
el memoriei ei? 

— Poate că zeii își bat joc de vîrsta mea ? șopti el 
oftînd adînc. 

Ea înţelegea tot ce se petrecea în sufletul lui. Se ridică 
și îl trase uşor mai aproape. 

— Te rog, stai lîngă mine ! Trebuie să fii tare obosit, 
după o zi întreagă de muncă. De multe ori m-am în- 
trebat, am căutat să-mi explic : de ce chiar de cînd m-ai 
cumpărat te-ai purtat atît de frumos cu mine ? Mă aștep- 
tam ca, în calitate de stăpîn, să pretinzi de la mine tot 
ce poate pretinde un bărbat de la o femeie. La Prusa, la 


15 


Nicomedia, la Byzanţ și în mai mare măsură la Roma, 
patricienii bătrîni şi bogaţi își cumpără sclave tinere. Mă 
aşteptam, fiindcă mă pregătisem sufletește să te resping 
cu toată energia de care sînt capabile sufletul şi trupul 
meu ! Dar să nu mă înţelegi greșit, Livianus Claudius, Cînd 
m-ai cumpărat, erai un bărbat frumos, în plină putere, 
şi de atunci nu te-ai schimbat mult... 
° — Mă urăști, Apronilla ! Zeii să mă. +. 
— N-am terminat, Livianus Claudius ! Am fost şi sînt 
pregătită să te resping cu toată energia, cu preţul vieţii 
mele, nu pentru că te-aș fi urit. Nu te-am urit niciodată 
și nici nu am motive pentru aceasta, M-ai inconjurat cu 
o dragoste pe care pînă acum am simţit-o a îi mai mult 
părintească și nu-ţi înţeleg schimbarea. M-aş împăca și cu 
soarta mea de sclavă, căci așa sint legile în lumea în care 
trăim, dacă inima și sufletul meu nu ar aparține altuia. 
Ceva 'din lumea zeilor îmi spune că el suferă mult, că 
mă caută pretutindeni, neobosit. De dincolo de înțelegerea 
omenească, simt că noi ne vom regăsi şi că vom fi unul al 
altuia. Și chiar dacă zeii nu ne vor lăsa să trăim împreună, 
mă voi simțit fericită ca, așteptindu-l, să mor cu el 
în gînd. je e 
Citva timp, el se mișcă neliniștit pe scaun. A 
— Un sclav nu mai are nici un drept să spere, şopti 
el mai mult pentru sine. Sclavii aparţin stăpinilor cu 
trupul și cu sufletul. oa e ai 
— Știu, așa este! Întotdeauna stăpinii au socotit că 
sclavii nu au suflet, că ei nu au dorinţe, că nu au dreptul 
la o viaţă liberă, dar se înșală amarnic ! Aici este marea 
nenorocire. Un filozof al nostru, grec, a spus că poţi stă- 
pîni trupul unui om, dar nu și sufletul lui. Nimeni și nici 
odată pe lume — magistrat, senator, general, rege sau 
împărat, stăpîn sau cuceritor — n-a putut stăpinească 
și sufletele oamenilor. Ca să cîştigi sufletește un om tre- 
buie să-i înţelegi suferințele și să i le alini, să-i cunoşti 
dorinţele şi să i le satisfaci. z A 
După o scurtă tăcere, Apronilla se întoarse spre el și 
îl trase din nou lingă ea. pa e 
— Ai spus că sclavii nu mai au nici un drept să 
spere. Aceasta înseamnă' că eu, chiar dacă voi fi găsită 
de acela care mă caută, nu-mi voi căpăta libertatea. Dar 


76 


ce te face să crezi, Liviahus Claudius, că nu mă voi putea 
hotărî să cale în picioare legile ticăloase ale sclaviei, legi 
care permit ca unii oameni să fie stăpîniţi de alţii, întoc- 
mai ca animalele ? 

Ultimele cuvinte ea le pronunță revoltată, aproape 
strigînd. 

— Apronilla, cum poţi vorbi astfel, legile imperiului... 

— Ştiu, stăpine, legile imperiului sint sacre, așa spun 
cei care stăpînese oamenii, dar ei uită că aceste legi sînt 
făcute tot de oameni! Dacă te-aș părăsi, fără voia ta, 
fapta mea n-ar insemna nerecunoștință. De multe ori 
am mulțumit zeilor pentru că te-au îndemnat să mă cum- 
peri, altfel... 

— Tu nu știi, Apronilla, cît e de zdrobit sufletul meu, 
ce rană uriașă mă chinuie ! Poţi tu să înţelegi ce înseamnă 
să fii împărțit între dragostea de soţ și dragostea de tată, 
să-ți sfirtece inima chipul soției şi chipul fiicei ? 

Livianus Claudius se ridică şi puse ușor minile pe 
umerii ei. Suferea mult, era înfrînt. Înflăcărarea și dorinţa 
cu care venise se topiseră cu totul. Și starea lui sufletească 
o înțelegea Apronilla. 

~- Bănuiese tot ce vrei să spui, stăpîne. Fără să vrea, 
Agnia mi-a destăinuit tragedia familiei tale. Bătrina este 
„ din nefericire, că eu sînt fiica ta Lucilla, pe 
au înviat-o la rugăciunile ei. Pentru tine, se pare 
că eu am început să fiu mai mult Lucina decît Lucilla, 
numai aşa se explică dorința care te frămiîntă și te stă- 
pineşte ca eu să-ţi fiu soți 

El își retrase mîinile de pe umerii ei şi le lăsă să-i 
cadă grele, neputincioasa. 

— Blestem toți zeii care mi-au distrus viaţa și feri- 
cirea! gemu Livianus Claudius, frînt de durere, Cine 
poate să-mi înțeleagă chinul, nefericirea, zbuciumul ? 

~- Te înțeleg, stăpine, simi furtuna care-ţi răscolește 
sufletul. De cînd m-ai cumpărat, am avut timp să te cu- 
nosc îndeajuns ; nu eşti un om rău și nici nedrept. Gin- 
desti, însă, că este bine să abuzezi de sufletul şi de trupul 


meu, numai fiindcă întîmplarea a făcut să existe atita ase- 
mânare între mine și ființele pe care le-ai pierdut ? Tu 


poți schingiui, silui distruge trupul meu, căci ești stă- 
Pinul — s-au văzut atiţia sclavi omoriţi de stăpinii lor din 


77 


simple capricii sau împinși de pofte nestăpinite — însă nu 
vei putea să faci ce vrei cu sufletul meu. Ura și dragostea, 
stăpîne, nu pot fi legate cu lanţuri ! 

Tăcu spre a-şi stăpîni valul de lacrimi ce-o îneca, şi 
pentru a se hotărî. Se ridică în faţa lui și-l privi adînc 
în ochi: 

— Mă doare în suflet că mă văd nevoită să-ţi vorbesc 
astfel. Pe Apronilla n-o poţi face soţie, cît timp mai este 
în viață! Dacă vei încerca să mă ai cu forța, împotriva 
firii, să ştii că nu va răsări sau nu va apune soarele după 
rea faptei tale fără ca Apronilla să nu fi părăsit 


această lume rea şi murdară ! Şi... Livianus Claudius, dacă 
suferi, dacă nu tz poţi hotărî să-mi redai libertatea, vin- 


de-mă ! Nu sînt o sclavă ? Ajunsă în mîna unui stăpîn rău, 
voi fi destul de tare spre a lua hotărîrea supremă, pentru 
ca trupul meu să nu mai fie poftit de nimeni și... pe pă- 
mint, va rămîne o sclavă mai puţin. 

Urmă o tăcere grea. Livianus Claudius o privi îndelung, 
apoi se întoarse încet şi, cu pași rari, de om deodată îm- 
bătrînit, ieşi din exedră. Ajuns în tabliniu, se aruncă pe 
pat deznădăjduit. Rămase mult timp nemișcat, fără să-s 
poată ordona nici gîndurile şi nici sentimentele. 


După despărţirea de Dagio şi de ceata lui, Vitellius 
și Sarmis, urmaţi de garda de legionari, au mers o bună 
parte din drum în trapul cailor. Tribunul nu-și mai putea 
înfrînge nerâbdarea, căuta să ajungă cit mai repede la 
Getidava. Trecuse mult după amiază cînd zăriră, la mare 
depărtare înaintea lor, o lungă coloană de oameni, care 
înaintau pe jos, avînd în frunte şi pe de lături cîțiva călă- 
reţi. De cum îi văzu, Sarmis înţelese totul: avea în faţă 
un grup de daci captivi, păziţi de legionari, în drum spre 
Roma. Pe măsură ce se apropiau, se auzeau tot mai clar 
zornăitul lanțurilor şi murmurul monoton, adinc şi jalnic 
al celor care înaintau, biciuiți de razele soarelui, înfometați, 


78 


însetați şi obosiţi. La vederea lor, inima lui Sarmis se 
împietri, din obraz îi pieri sîngele, se încordă şi strînse 
frîul calului. În mintea lui năpădiră amintirile drumului 
pe care și el îl făcuse, doisprezece ani în urmă, cu lanțuri 
la mîini și la picioare, tot într-o astfel de coloană. Ştia 
ce înseamnă drumul pe jos pînă la Roma, prin vînt și 
ploaie, sub arşiţa soarelui, fără hrană și fără îmbrăcăminte, 
bătuți şi schingiuiți pentru cele mai mici abateri, drum pe 
care trupurile celor ce cădeau îl marcau din loc în loc. 

Vitellius văzu cum paloarea de pe fața lui Sarmis se 
schimbă în roşie-vînătă, cum sîngele i se urcă la cap, pe 
măsură ce centurionul care conducea coloana de daci se 
apropia de ei. 

— Salut, tribune ! Sînt centurionul Flavius Lucullus 
și duc la Roma, din ordinul generalului Livianus Claudius, 
turma aceasta de barbari pentru a fi vînduţi ca sclavi. 

Cînd îl auzi pe centurion rostind astfel de cuvinte, Sar- 
mis făcu o mişcare scurtă, gata să tragă spada, dar nu 
avu timp, căci tribunul îl săgetă cu o căutătură” aspră. 

— De cînd stau sclavii în rînd cu stăpinii, Sarmis ? 
Voi pune să te flageleze pentru lipsa de respect faţă de 
un centurion ! Vitellius se întoarse apoi spre Flavius Lu- 
cullus. Salut, centurioane, sînt tribunul Hammonius Vi- 
tellius din garda împăratului. 

Centurionul smuci cu putere friul calului şi se dădu 
înapoi cîţiva paşi, pentru a-și arăta respectul faţă de un 
tribun din gardă. Deveni mai vorbăreţ, mai îndatoritor și 
mai supus. 

— Toţi zeii să te ţină sănătos, tribune ! Pînă la Geti- 
dava nu mai aveți decit o zi de mers. Livianus Claudius 
este în camp şi a luat parte la împărțirea prăzilor. Serbarea 
s-a încheiat cu răstignirea unor daci și a doi legionari 
fugari. A fost un spectacol ca de circ. Ai grijă, tribune, să 
te ferești de daci. Sînt mai cruzi decit fiarele din pădure. 
Eu mă grăbesc. Salut, tribune ! Îţi urez ocrotirea zeilor şi 
a împăratului ! 

Centurionul dădu pinteni calului și porni în trap după 
coloana care se indepărtase. 

Vitellius continuă drumul în fruntea gărzii. Sarmis 
rămăsese în urmă, păstrînd distanţa cuvenită între stăpîn 
şi sclav. Stăpînit de gîndul că în curînd va sosi în campul 


19 


lui Livianus Claudius, nu dăduse nici o importanţă celor ce 
spusese centurionu. Îl chinuia dorul de Apronilla, se vedea 
alături de ea, amîndoi fericiţi. Simţi nevoia să stea de vorbă 
cu Sarmis. 

— Vino lingă mine, Sarmis, ce, ești supărat ? 

Vitellius opri calul și îl aşteptă să se apropie. Porni 
apoi alături de el. 

— Nu, tribune! Am înţeles că ai căutat să mă opreşti 
la timp de la un gest necugetat. În fața acelui centurion, 
eu. eram încă „sclavul“. Gestul meu, dacă l-aş fi lovit, 
te-ar fi pus în situaţia de a mă dezarma și lega, iar sfîrșitul 
nu putea fi altul decît trimiterea mea la galere sau moartea. 

— Atunci, nu ești supărat, Sarmis ? 

— Sînt, tribune ! În locul meu, și tu ai fi... 

— Te gîndești la ceata de captivi daci pornită spre 
Roma. Cred că nu mă înșel și trebuie să recunosc că ai 
dreptate. 

Sarmis nu-i răspunse. Liniştea pădurii prin care treceau 
cra tulburată de ropotul cailor pe pietrișul proaspăt așter- 
nut. Tîrziu, rupse tăcerea : 

-— Noaptea trecută ţi-am dovedit, tribune, că ştiu să-mi 
folosesc libertatea. Sînt liber, sau... cuvîntul tău acum 
este altul ? 

- Dar ce, vrei să mă părăseşti ? Nu te rețin, Sarmis, 
eşti liber ! îi spuse mirat și puţin încurcat. 

— Poimiine te voi căuta în campul de la Geti- 
dava, tribune ! 

Vitellius îl privi şi-i zimbi cu amărăciune. 

— Poate n-o să te mai văd, Sarmis. Aş vrea să-ți dau 
ceva ca amintire. Vitellius își trase stiletul şi i-l întinse. 
Îți doresc tot ajutorul din partea zeilor ! 

Rămase, însă, cu stiletul în mîna întinsă. Dînd pinteni 
calului, Sarmis pornise în galop înainte 

— Pe curând, tribune ! strigă el îndepărtindu-se. 

La cîţiva zeci de pași, drumul făcea o cotitură. Îl pă- 
răsi și se înfundă în pădure. Făcu un ocol mare pe sub 
coasta muntelui, cercetînd cu grijă cît pătrundea privirea. 
Găsi repede poteca căutată și porni, în trapul calului, înapoi 
spre Lederaia. La o răscruce de poteci, lingă un izvor, se 
opri. Lăsă calul să se adapte, bău şi el. Cercetă potecile şi 
găsi repede ceea ce căuta : urme proaspete de cai. Porni 


80 


pe urmele găsite. Nu înaintă mult. Lîngă un colnic se opri, 
puse mîinile pilnie lu gură și scoase un strigăt de huhurez. 
Ecoul munţilor și pădurilor îi aduse strigătul înapoi. Aş- 
teptă cîtva timp, apoi porni din nou. Repetă de cîteva ori 
strigătul, dar nu primi nici un răspuns. Îngrijorarea începu 
să pună stăpînire pe el. Vedea cum se apropie seara, și pe 
cei căutaţi nu-i găsise. Se opri lîngă o stîncă și ascultă în- 
cordat. I se păru că aude slab, de departe, strigătul așteptat. 
ÎI repetă cu toată puterea și porni mai departe, ocolind 
stinca, dar nu apucă să înainteze mult, şi auzi pădurea ră- 
sunînd de ropote de cai. Se opri. Ascultă. Zgomotul se apro- 
pia tot mai puternic. Se ascunse repede într-un pilc de brazi 
stutoși. Nu aşteptă mult. De după o stincă se ivi Dagio, în 
fruntea cetei lui de daci. Îi sări în cale. 

—  Staţi, vitejilor, ce v-aţi pornit aşa ? le strigă el de 
departe, făcîndu-le semn să se oprească. 

— Tu erai, Sarmis ? Ceva nu e la locul lui, ce s-a în- 
tîmplat ? 

— Vei afla îndată. Dar mai înainte de toate, îmi tre- 
buie un cal odihnit. Al meu, nu-l vezi, e numai spume. 

chimbarea calului se făcu repede, şi întreaga ceată 

porni de-a curmezișul pădurii pentru a se apropia de drum. 
Din trapul cailor, Sarmis povesti tot ce știa : unde întâlnise 
coloana de captivi, de cîţi legionari e păzită şi cît de repede 
înaintează. După ce termină, aşteptă ca Dagio să spună 
ceva, dar acesta, cu fălcile strînse și cu privirea aţintită 
înainte, grăbi și mai mult mersul, strecurîndu-se cu dibă- 
cie printre trunchiurile groase ale copacilor, 


Trecuse de miezul nopții. Luna apăruse de curînd de 
după crestele munților și lumina într-un galben-auriu 
palid poiana în care centurionul Flavius Lucullus îşi insta- 
lase campul provizoriu pentru odihnă peste noapte, Focul 
de lingă cortul centurionului, ridicat în mijlocul campului, 
se stinsese, în cele patru colţuri ale poienii patru legionari 
de strajă îşi strigau parolele din timp în timp, pentru a se 
controla unul pe altul și pentru a-și ţine curajul. Teama 
de daci îi stăpînea atit de mult, încît în unele clipe mișc: 
rile le erau paralizate la cel mai mic zgomot şi nu le ră- 
minea altceva de făcut decît să strige parola. În camp era 
liniște. Din pădurea ce inconjura poiana se auzeau ici-colo 


Lă si 


semnele vieţii de noapte : câte-un țipăt de pasăre, un urlet 
de animal, foșnete produse de adierea vîntului, trosnete de 
vreascuri călcate. 

Legaţi unii de alţii, dacii se odihneau întinşi pe pămîn- 
tul rece şi umed. Mulţi, învinşi de truda drumului și de 
durerea din suflete, adormiseră. Numai cei mai rezistenți 
si mai hotăriţi ascultau încordaţi şi căutau să distingă ceva 
în zgomotul înfundat al pădurii. Din gură în gură circulau 
scurte şoapte, rostite aproape de urechi. În liniştea nopții, 
undeva departe, auziră un strigăt de huhurez. Printre dacii 
care vegheau se produse un murmur cu greu reţinut şi o 
mişcare surdă. Urmă un moment de ascultare încordată. 
Strigătul se repetă cu o prelungire pe care numai un dac 
luptător o putea distinge. 

— Sînt ai noștri! Să avem curaj ! șopti unul. 

Să fim gata, treziţi-i şi pe ceilalți, urmă altul. 

— Vom fi salvaţi. Vom lupta şi noi! Zeul cel mare 

să le-ajute ! 


— Au încercuit poiana. Nu faceţi zgomot ! 
- Nu vă mișcaţi, ţineţi lanţurile să nu zornăie ! 

— Să așteptăm atacul alor noștri şi să sărim cu toţii ! 
Să nu ne lăsăm omoriţi, să dăm lovituri ! se auzi o voce 
groasă. 

Strigătul de huhurez mai răsună o dată, din altă parte, 
apoi se făcu linişte. Legionarii de strajă începură să repete 
mai des parolele lor, cu tremurături de spaimă: în glasuri. 
În piepturile dacilor captivi, inimile băteau gata să le 
spargă. Nici unul nu mai dormea. În jurul lor, la mică de- 
păriare, legionarii dormeau duși. Pentru dacii care aştep- 
tau cu înfrigurare atacul, clipele păreau fără sfîrşit. După 
un timp, nu se mai auzi nici o parolă. Luna intrase într-un 
nor, Dinspre pădure se apropiară două mosildeţe, cu miş- 
cări agere, apoi alte două și altele, la distanțe mici. În 
același timp, în cele patru colțuri ale campului răsunară 
din nou parolele străjii, dînd roată campului de la post la 
post. Nimeni nu bănuia că cei ce strigau nu mai erau ostași 
romani, ci luptători daci. Cu mișcări sigure, ei tăiaseră 
giturile celor patru legionari de pază, dînd lovituri fulge- 
rătoare cu cosoarele lor încovoiate la vîrf. Din fiecare colţ 


82 


al campului se răspundea cu un cuvint, într-o anumită 
ordine, ce constituia parola : 

— Imperator... Ulpius... Trajanus... Optimus... Impera- 
tor... Ulpius... Trajanus... Optimus. 

Urmaţi de ceata de luptători, Dagio și Sarmis pătrun- 
seră în poiană înaintînd pe brînci şi se împrăștiară printre 
captivi. Ciţiva daci se apropiară de cortul centurionului și 
luară poziţie de luptă. În grupul captivilor, lanţurile înce- 
pură să cadă unele după altele, tăiate de foarfeci minuite 
cu îndemînare, scule de care fiecare ceată de daci luptători 
nu se lipsea niciodată. Captivii sloboziţi se întindeau ușor 
și se mișcau pentru a-și dezmorţi încheieturile, apoi tre- 
ceau acolo unde li se spunea în șoaptă: bărbaţii. îngroșau 
rîndurile luptătorilor, iar femeile. și copiii porneau spre 
pădure. 

Mișcările lor nu rămaseră însă mult timp neobservate, 
iar zgomotele neauzite. Din grupul legionarilor care dor- 
meau răsună un strigăt de alarmă, după care urmară su- 
nete stridente de trompetă. Se suna pentru atac. Buimaci, 
legionarii începură să lovească la întîmplare, dar își reve- 
niră repede. Luna se ivi printre nori și lumină poiana. 
Romanii reușiră să se grupeze și să lupte organizat, lovind 
cu multă îndirjire. Suliţele lor lungi îi ţineau departe pe 
daci și ar fi prelungit mult lupta dacă dacii nu treceau la 
atacul cu barda. Fiecare bardă, mînuită și aruncată cu 
multă îndemînare, sfărîma un cap, despica un piept ori 
reteza o mînă. Legionarii se temeau cumplit de daci, mai 
ales de atacul cu toporul și cu barda. Cu toată greutatea 
loviturilor ce le primeau, disciplina lor nu fu sfărîmată. 
Puţini, cîţi mai rămăseseră în viaţă, se grupară, continuînd 
să se apere şi, ocrotiţi de întunericul nopții, se retraseră 
spre pădure, Siguri de izbîndă, dacii nu-i mai urmăriră și 
trecură repede la îngrijirea răniților şi la dezlegarea celor 
care încă nu fuseseră eliberaţi din lanţuri. 

Se luminase de ziuă cînd ceata lui Dagio, însoţită de 
captivii eliberaţi, încărcați cu prada luată de la legionarii 
omoriţi, urcau prin pădure pe coasta muntelui, porniţi de-a 
dreptul către Sarmizegetusa. În același timp, Sarmis alerga 
în goana calului pe drumul Getidavei. 


ce 83 


După plecarea lui Sarmis, atit de neprevăzută și de 
grabnică, Vitellius își continuase drumul în trapul cailor, 
pentru a ajunge cît mai repede în campul lui Livianus 
Claudius. În ziua care urmă, soarele scăpătase după mun- 
tele din faţa Getidavei cînd tribunul, urmat de gardă, in- 
trase în campul de sub cetate. Chiar de la poarta princ 
pală, la vederea sigiliilor împăratului, comandantul gărzii 
ordonase să sune trompetele și dăduse onorul, apoi îl con- 
dusese spre cortul rezervat curierilor imperiali. În acea 
seară, Vitellius se simţise mai descurajat şi mai obosit. 
Lipsa lui Sarmis îl făcea să sufere. Nu mincase nimic şi, 
cu toate că simţise că pină tirziu somnul nu se va lipi de 
el, se spălase și se culcase. 

A doua zi se sculase de dimineaţă și făcuse de citeva 
ori drumul pină la poarta principală, cu speranţa că-l va 
găsi pe Sarmis. Pe măsură ce soarele se ridica, înțelegea că 
acela pe care îl avusese sclav îl părăsise. Nu-l ura pentru 
fapta lui, peniru care avea deplină înțelegere. Sclavul îl 
părăsise numai după ce își reciștigase libertatea, și faţă de 
el acţionase ca un om liber, stăpîn pe destinele lui. Sosind 
timpul cînd trebuia să se prezinte generalului, se îmbrăcă 
în uniforma de gală a gărzii imperiale și porni spre cortul 
comandantului. 

Livianus Claudius îl primi cu onorurile ce se cuveneau 
unui trimis al împăratului. Citi mesajul imperial şi-l privi 
lung pe Vitellius. Se arătă mai bine dispus, mai curtenitor. 

— Toţi ze ] aibă în pază pe bunul şi viteazul nostru 
împărat! rosti generalul. Aşadar, vei rămîne mai mult 
timp la Getidava, continuă el, sau, mai exact spus, vei 
rămine mai mult timp pe lîngă mine, în calitate de trimis 
al împăratului. Făcu o scurtă pauză, apoi îl întrebă : Tri- 
bune, eşti fiul cavalerului Hammonius Felix ? 

— Da, generale ! Tatăl meu și-a pierdut viaţa de pe 
urma rănilor căpătate în luptele cu dacii de acum vreo 


doisprezece ani, lupte care s-au dat tot prin părțile aces- 
tea, după cîte am aflat. 

— Te felicit, tribune! Cu un astfel de părinte, nici nu 
mai este nevoie de altă prezentare. De altfel, așa cum scrie 


şi în pergament, se vede că te bucuri de o frumoasă apre- 
ciere din partea împăratului. Sper că mă vei ajuta, cu dacii 
nu e atît de uşor... 


84 


— Voi căuta să îndeplinesc în totul dorinţa împăratului. 
Sînt gata să-mi fac datoria, .ca oricare tribun din armata 
imperiului. 

Vitellius vorbise degajat faţă de general, însă păstrînd în 
totul respectul ierarhiei. Livianus Claudius sună din clo- 
poţel, şi un contubernal intră. 

— Să aduci un pergament mic și sigiliul meu ! ordonă 
el. Se întoarse spre tribun. Îţi voi da o delegaţie pentru 
a putea să inspectezi oricare unitate de sub comanda mea. 

Contubernalul se înapoie repede cu pergamentul. 

— Scrie ! spuse generalul şi începu să dicteze. 

Vitellius privea atent figura generalului. Pe măsură ce-l 
observa mai mult, constata că militarul din faţa lui fusese 
în tinereţe un bărbat frumos și energic, și că urmele acestei 
frumuseți se mențineau încă printre cutele ce-i crestau 
faţa. Tresări cînd Livianus Claudius spuse contubernalului 
să scrie că el, trimisul împăratului, nu va avea acces sus, 
în cetate. Bănui că generalul unde ceva, dar nu se gîndi 
că acolo, între ruine, el își ţinea inchisă sclava. 

După ce contubernalul aplică sigiliul, Livianus Claudius 
îi întinse pergamentul, apoi îl îndemnă să ridice cupa 
cu vin, s 
Pe toții zeii, cred că nu mă înşel, arăţi cam neliniștit, 
tribune. Te apasă ceva pe suflet, vrei să mă rogi ceva? 

— Nu, generale, Jupiter să te aibă în paza lui ! M-au 
sustras puţin gindurile. 

O clipă, Vitellius fusesc frămînta! de gindul de a-i vorbi 
deschis lui Livianus Claudius, oferindu-se s-o cumpere pe 
Apronilla, dar renunță. Socoti că destăinuirea sa l-ar fi 
pus în gardă pe general și, în cazul unui refuz, ar fi în- 
greuiat eliberarea «i prin alte mijloace. 

Un contubernal intră și raportă : 

— Generale, un legionar a adus vestea că, în noaptea 
trecută, centurionul Flavius Lucullus a fost atacat de daci. 
Toţi captivii au fost eliberaţi. Centurionul şi mai mulţi 
legionari au căzut în luptă. Ce dispoziţii dai ? 

Livianus Claudius aruncă o privire tăioasă spre con- 
tubernal. 

— Unde sint cei care au scăpat cu viaţă ? 

= La garda porţii principale, răspunse contubernalul. 


8 


—- Toți să fie încarceraţi și torturați pentru vina de a 
fi părăsit lupta. Și ăştia au fugit, nu mă îndoiesc, îndată 
ce s-au văzut faţă-n faţă cu dacii. Se întoarse spre tribun. 
Stii, Hammonius Vitellius, barbarii ăștia au băgat spaima 
în legionari. Nu e primul caz cînd fug din faţa lor. Ce 
părere ai, tribune ? 

— Va trebui să băgăm noi spaima în barbari ! 

Vitellius vorbise mai mult pentru a da un răspuns. În 
mintea lui se făcuse lumină. Ştia acum pentru ce-l pără- 
sise Sarmis. 

Ceva mai potolit, generalul continuă : 

— De acord cu tine, tribune ! Mă aştept la mult ajutor 
din partea ta. Livianus Claudius privi din nou pergamentul 
cu sigiliul său. Sper că mă vei vizita cît se poate de des, 
trebuie să trimiţi ştiri cît mai complete augustului nostru 
împărat. 

— Mă bucură încrederea, voi veni ori de cîte ori va fi 
nevoie. E necesar însă, generale, să dai ordin contuberna- 
lilor să pot fi primit oricînd... 

— În orice moment, tribune, oricind: fie ziua, fie 
noaptea. 

După ce pronunță „noaptea“, generalul își mușcă ușor 
buza. Explicaţiile ce le avusese cu Apronilla îl făcuse să ia 
hotărîrea ca noaptea să nu se mai ducă sus, în cetate, şi 
ordonase să i se pregătească un pat alături, în cort. 

Vitellius salut; porni spre ieșire, însă fu reţinut, 

—- Stai. mai stai puţin, tribune! Ai auzit de atacul 
dacilor şi de eliberarea cetei de captivi. Nu ştiu exact ce 
s-a întîmplat... în orice caz, nu erau mulţi... cîţiva barbari, 
trențăroși. Nu e nici o pagubă pentru imperiu. Te-aș ruga 
să nu comunici încă nimie împăratului despre acest caz. 
Cînd voi avea ştiri mai amănunțite, îţi voi spune tot ce s-a 
petrecut. Cred că m-ai înţeles Hammonius Vitellius ! 

Generalul începu să rîdă fără prea multă poftă și-l bătu 
uşor pe umăr. 

— Rog pe general 
bunul înclinîndu-se. 

De la Livianus Claudius, Vitellius porni pe drumul 
principal al campului, spre poarta la care se aflau cei care 
escortaseră ceata de captivi daci și scăpaseră cu viaţă. Era 
tulburat, Îl înţelegea pe Sarmis admira hotărîrea, De 


aibă toată încrederea ! rosti tri- 


86 


titeva ori se opri şi privi sus, spre cetate. Numai acolo el 
nu avea voie să meargă. 

— Pe Hercule, tribune, te caut de mult ! 

Vitellius tresări. În faţa lui se afla un legionar. Îl re- 
cunoscu. 

— Pe toţi zeii, tu ești, Cluvianus ? Ce faci, galule ? 
Ştii, am nevoie de un om de încredere, care să cunoască 
bine campul, în lipsa sclavului meu. 

— Cum aşa, tribune ? Sînt trimis de sclavul tău, nu 
poate să intre în camp. L-a oprit garda, la poartă. 

— Nu glumeşti, galule ? Voi cere să te flageleze dacă... 

— Pe zeii mei, tribune, l-am întilnit pe sclavul tău, 
pe Sarmis. 

— Mergem la poartă ! 

— Nu e acolo, tribune, mi-a spus că te așteaptă la 
„Taberna Centurionilor“. De fapt, la acea tabernă l-am în- 
tilnit eu. Era obosit, nedormit și înfometat, și cu toate 
astea, arăta vesel, poate chiar fericit. 

Tribunul porni spre ieșirea din camp, urmat de galul 
uriaș. Revederea cu Sarmis fu mișcătoare. Se îmbrăţișară 
ca doi prieteni, care nu se văzuseră vreme îndelungată 

— Hei, pe Bacchus, tabernagiule, ce fel de vin ai? 
strigă Vitellius, cu totul însuflețit De pe ușa deschisă ce 
da în bucătăria tabernei se auzi un mormăit. Un vin dac 
ai? Adu şi ceva mincare : cîrnaţi, friptură sau orice ! 

— Așa-mi place, stăpîne, să fii vesel, șopti Sarmis. Ţi-a 
spus Cluvianus ce-a aflat ? 

Tribunul îl privi îngrijorat. 

=~ Nu œ? 

— Apronilla e sus în cetate. Galul face parte acum din 
garda cetății și mi-a spus că acolo se află o fată, o adevă- 
rată frumusețe, pe care ci o păzesc. Se vorbeşte că ar fi 
fiica lui Livianus Claudius. 

Vitellius se întoarse mirat spre Cluvianus. 

— De ce nu mi-ai spus, galule ? 

Tăcu și aşteptă ca tabernagiul care se apropia să 
pună pe masă oalele cu vin, pîinea și cîrnaţii din care se 
ridicau aburi calzi, mirositori, ce stîrneau şi mai mult 
foamea. 


gi 


— Ai văzul-o tu? Cum ărată ? î! întrebă nerăbdător 
pe gal după plecarea tabernagiului. 
— N-am văzut-o, tribune, numai am auzit de la alţii. 


„Taberna Centurionilor“ era o baracă de lemn destul de 
încăpătoare, cu două încăperi : cea mai mică era folosită 
ca bucătărie, magazie de alimente și dormitorul lui Philis- 
tos — un grec negricios, gras şi crăcănat, libert din Bi- 
thynia, patronul tabernei — iar cealaltă servea ca sală de 
consumaţie. Pentru crearea unei încăperi mai retrase și, 
în unele cazuri, pentru observarea mai atentă a unora din- 
tre consumatori, Philistos ridicase un mic paravan în apro- 
pierea peretelui bucătăriei, formînd o mică despărțitură în 
sala de consumaţie, în care încăpeau cîteva mese. Patronul 
ştia să tragă bine cu urechea și să se aleagă cu cele mai 
bune foloase din cele ce putea afla, de aceea, cînd intrau 
în tabernă mușterii necunoscuţi sau grade militare mai 
mari, tribuni şi centurioni, îi poftea în mica despărțitură. 
În taberna lui Philistos alesese Vitellius locul de întâlnire 
cu Cluvianus, prin care urmărea tot ce se petrecea sus, în 
cetate. 

După cîteva zile, într-o după-amiază, Vitellius și Sarmis 
intrară în mica încăpere separată à tabernei şi-l așteptară 
pe Cluvianus. Alături, în bucătăria lui Philistos, se strecu- 
rase Eurotas, omul pe care îl cunoşteau toţi tabernagiii şi 
cu care făceau afaceri bune. Negustorul ascultase tot ce 
vorbiseră ei și, mirosind că poate să se-aleagă cu un cîştig 
bun, se așezase la o masă din aceeași încăpere, în apropie- 
rea lor. Cu multă abilitate, intrase în vorbă cu Vitellius, 
aflase despre întîmplările de la Prusa, despre ducerea în 
captivitate a Apronillei și cumpărarea ei ca sclavă de către 
Livianus Claudius. Isteţ și lacom, Eurotas se lăudase că-l 
cunoscuse bine pe medicul Melantios, tatăl Apronillei, și 
că e prieten bun și cu generalul, cu Livianus Claudius. 
Mersese chiar pînă acolo încît îi spusese tribunului că și 
el, deși e negustor, luptă în felul lui pentru ca Ellada să 
scape de jugul imperiului. Arătindu-se binevoitor, se ofe- 
rise să se ducă la general şi să încerce să cumpere sclava, 
apoi să i-o revîndă. Cu toate că se jurase pe toţi zeii că 
nu urmăreşte nici un cîştig și că s-ar simţi fericit dacă ar 
putea să ajute cu ceva pe fiica luptătorului Melantios, la- 


comul negustor își tăcuse socoteala să se aleagă cu o sumă 
de două-trei ori mai mare decit aceea cu care va reuşi să 
cumpere fata. Și chiar în seara acelei zile se dusese la 
general, își pusese în joc toată istețimea şi toată experienţa 
lui de negustor, fără să reușească să-l convingă, ba, din 
contra, insistenţele lui îl înfuriaseră pe Livianus Claudius, 
îl chemase pe contubernal, îi ordonase să-l ia de acolo pe 
grec şi să-i tragă douăzeci de lovituri de flagrun. 

În acest timp, galul Cluvianus reuşise să strecoare 
Apronillei un papyrus ! din partea tribunului şi să aducă 
altul din partea ei. 

Dar vestea pe care o adusese Eurotas sfărimase orice 
speranţă în sufletul lui Vitellius de a putea elibera fata pe 
calea prevăzută de legile imperiului şi-l făcuse să ia hotă- 
rîrea de a o răpi de acolo de sus, din cetate, cu orice chip. 
Cît privește starea sufletească a lui Livianus Claudius, ea 
se înrăutăţise. Eurotas reuşise să trezească în el vechea fră- 
mîntare : pe Apronilla nu putea să şi-o facă soţie, fiindcă 
în egală măsură vedea în ea pe propria-i fiică, iar ca fiică 
nu înțelegea s-o ţină pe sclavă, fiindcă porniri greu de 
stăpînit îl făceau să și-o dorească soţie. 


După încercarea nereușită a lui Eurotas, Vitellius cău- 
tase o cale de a pătrunde sus în cetate şi o găsise cu aju- 
torul lui Cluvianus. În ziua hotărită, după ce făcuse o ins- 
pecție la una din legiunile împinse înainte, în apropiere 
de cîmpia Tibiscului, se înapoiase la Getidava în amurg. 
Îşi lăsase garda în camp şi pornise singur pe povirnișul 
repede al muntelui, urmind o potecă ce șerpuia pînă sub 
zidurile cetăţii. De mai multe ori fusese în pericol să scape 
în vale, pornit o dată cu pietrișul ce îmbrăca pantele pră- 
păstioase. Urcase în cetate folosind o frînghie atîrnată de 


1 Material de scris, din foi subțiri scoase din trunchiul plantei 
cu același nume, Primii l-au folosit egiptenii cu 2000 de ani 
inaintea erei noastre. 


89 


creasta zidului, lăsată din timp de gal. În acea noapte, Clu- 
vianus se afla de gardă. Sus, în colţul cel mai retras al 
cetăţii, deasupra pintenului de piatră ce ieşea din munte, 
după un tufiş de liliac, îl așteptase Apronilla. Revederea 
fierbinte, în lumina palidă a lunii, cînd sufletele lor se con- 
topiseră într-o îmbrăţișare năvalnică, după mulţi ani de 
despărţire și nesiguranță, fusese curmată de apariţia pe 


și Apronilla era fericită, alături de iubitul ei. Fusese sem- 
nalul. Domitius Rufinus, însoţit de cîțiva legionari din 
gardă, pornise degrabă în căutarea lor. Lupta fusese scurtă. 
Sus pe creasta zidului, fulgeraseră cîteva clipe, în razele 
Junii, spadele celor doi tribuni. Din nou, ca în taberna de 
la Roma, Domitius Rufinus scăpase spada din mînă, şi Vi- 
tellius l-ar fi putut străpunge dacă nu s-ar fi gîndit la 
general. Se aruncase apoi de pe zid în gol, pornise în sus 
pe povirniş şi se pierduse în pădure, În urma lui, spume- 
gînd de furia neputinței, Domitius Rufinus luase cele mai 
severe măsuri pentru ca cele petrecute să nu fie aflate de 
general. Primul-contubernal nu se îndoia că, păzind cu 
străşnicie fata, va reuși să se răzbune crunt pe acela pe 
care îl dușmănea de moarte. 


Timp de mai multe zile, Sarmis fusese plecat. Pornise 
singur prin munţi către răsărit, pînă la Carsidava. În drum 
se oprise la tabăra lui Diegis şi văzuse pregătirile de luptă 
ale dacilor. Întîlnirea cu tatăl său, bătrînul Dicomes, la 
Carsidava, și cu Cumida, fiinţa care îi păstrase o dragoste 
neîntinată, la Costodava, îi umpluse sufletul de fericire şi 
de hotărire. La înapoiere, venise însoțit de Dagio cu o ceată 
de luptători, aşa cum se înţelesese cu Vitellius. Tribunul 
se hotărîse să treacă în Dacia cu Apronilla, îndată ce va 
reuși s-o elibereze de sus din cetate. 


Cu o seară înainte de înapoierea lui Sarmis în camp, 
la „Taberna Centurionilor“, în mica încăpere de lingă bucă- 
tăria lui Philistos, Domitius Rufinus și Maxentiu, prieteni 
de chefuri și de petreceri zgomotoase, goleau unele după 


s0 


altele cupele de vin. Alături, în sala cea mare a tabernei, 
centurioni, decurioni, legionari și alți funcţionari militari 
strigau, cîntau şi rideau, ameţiţi de băutură. La o masă 
din lungul peretelui ce despărțea sala de mica încăpere 
chetuiau mai mulţi legionari, printre care se afla și Gellius, 
din garda lui Vitellius. 

Domitius Rufinus ştrînse fălcile pentru a-și ascunde 
ciuda ce i-o produsese gluma lui Maxentiu. 

— Ascultă, Maxentiu, jur pe numele lui Jupiter că, 
dacă nu se salva sărind peste zidul cetăţii, îl despicam 
cu spada ! 

Maxentiu sorbi lung din cupă, abia stăpînindu-și rîsul. 

— Cred că ai făcut tu o mişcare greșită, Rufinus. Nu 
cumva ai scăpat din mînă spada şi i-ai dat timp să fugă ? 

Maxentiu știa că loveşte direct la ţintă. Aflase de la 
legionarii săi despre lupta ce se purtase sus în cetate. Îl 
văzu pe Domitius Rufinus cum se roșește de mînie, care 
îi spuse, aproape ţipînd : 

— Cum poţi vorbi astfel, Maxentiu ? Ştii cât de bine 
mînuiesc spada, doar te-ai convins cîţi captivi daci am 
omorît dînd lovituri cu măiestrie! Dacă-l mai întîlnesc 
pe Hammonius, îl străpung dintr-o lovitură și-l trimit la 
Proserpina ! Un ticălos ca el.. 

p Stai, potoleşte-te, Rufinus, nu mai striga şi nu-i mai 
rosti numele, uiţi că el face parte din garda împăratului ? 
Spui că tu ai omorît captivi daci. Da, te-am văzut, erai 
beat, i-ai tăiat repede pe cei șase barbari care erau legați 
de miini și de picioare. Maxentiu izbucni în rîs : Ştii, m-a 
înveselit mult clipa cînd dacul acela, care arăta așa de 
frumos, te-a lovit în cap cu lanţul de la miini cu atita ură 
şi putere, încît era gata să te doboare la pămînt. Și chiar 
după ce tu i-ai înfipt spada în piept îţi mai arunca priviri 
pline de ură. Sînt tari şi răbdători ca nişte animale 
barbarii ăştia ! i 

— Vrei spui că tu n-ai omorît atunci ? 

— Ba daaa... Eu îl dezlegam pe dac, şi după aceea mă 
luptam... 

Sia Nu te mai lăuda! Dacă afla Livianus Claudius că 
ne-am înveselit omorînd captivi, ne-ar fi trimis la galere 
pentru paguba făcută imperiului. Ridică, să mai golim 
un rind! si 


91 


După ce bău, Maxentiu lăsă cupa din mină şi se aplecă 
spre Domitius Rufinus. NE 

— Ascultă, Rufinus, ce căuta Hammonius Vitellius sus 
în cetate ? Și tu de ce l-ai atacat ? X 

Domitius Rufinus nu-i răspunse decît după o lungă 
pauză : 7 

— Am socoteli vechi de încheiat cu el! Și mai este 
ceva, sus în cetate, un mare secret al lui Livianus Claudius. 
Dar îl distrug pe Hammonius Vitellius! De-ar afla ge- 
neralul !... Dar ce, nu mă asculți, Maxentiu ? 

— Taci ! Maxentiu îi făcu semn punînd degetul la gură : 
Ascultă, Rufinus, aci lîngă perete se vorbeşte despre 
Hammonius Vitellius. 

În tabernă, Gellius, prins de băutură, cu oala de vin 
în mînă, îşi pierduse stăpînirea de sine și vorbea cu 
voce tare : y 

— Tribunul mi-a dat ordin să-l urmăresc pe dac, şi 
eu am pornit pe urmele lui în goana calului. Dacul fugea 
de-i sfiriiau picioarele. Eram aproape să-l prind, cind, cu 
o mișcare fulgerătoare, s-a întors și, cu o îndemînare cum 
n-am mai văzut în viaţa mea, a trimis o săgeată care mi 
s-a înfipt în umăr. Nici acum nu mi s-a vindecat de tot 
rana. Din clipa căderii, n-am mai știut nimic, mult timp. 
M-am trezit pe un maldăr de fin, lingă o stincă, în pădure, 
în plină noapte. La lumina lunii, am văzut chipul unui dac 
cu barbă stufoasă şi mustăţi lungi lăsate în jos, cu ochi 
pătrunzători și reci, care mă străpungeau cu sclipiri tăioase. 
Mă păzea cu sulița în mină. Mult timp n-am știut dacă 
trăiesc sau visez, Cine mai rămîne în viaţă cînd cade în 
mîinile dacilor ToN 

Domitius Rufinus îl lovi cu cotul pe Maxentiu şi își 
lipi urechea de peretele de lemn. Auzi pe Gellius mai clar : 

— Vă jur pe toți zeii! Nu mai aveam nici o speranță 
să scap cu viață. Dar cum să nu rămii uimit ? De multe 
ori, nici nu-i mai înţelegi pe zei! Se făcuse ziuă cind a 
venit un dac, a vorbit ceva în şoaptă cu cel care mă păzea, 
s-a întors spre mine şi mi-a făcut semn să mă ridic în 
picioare. Nici nu mai luam în seamă tremuratul, pe care 
şi aşa nu-l mai puteam stăpiîni. Simţeam cum începe să 
se scurgă viaţa din mine. Dar ce credeți că s-a întimplat ? 
În loc să mă lovească, dacul m-a desfăcut la umăr, mi-a 


a 


spălat rana, à pus pe ea nişte frunze uscate, pe câre le-a 
muiat puţin cu un fel de unsoare neagră, şi m-a legat 
strins cu o cîrpă curată, Și-a desfăcut plosca de la şold, 
și mi-a făcut semn să beau. Am băut, mai întii cu frică, 
apoi fiindcă-mi plăcea, căci era vin de-al lor, vin bun, 
tare și aromat, cu gust de struguri. Între timp, cel care 
mă păzise îmi adusese calul. M-au ajutat să încalec. 

Gellius făcu o scurtă pauză. Domitius Rufinus apăsă 
şi mai tare urechea pe scîndura peretelui. 

— Jupiter să mă ţină dacă-mi venea să cred ochilor, 
continuă Gellius. Cînd am dat după colţul de stîncă, am 
văzut cum toţi legionarii din gardă se înșiraseră pe potecă, 
urmindu-l pe tribunul Hammonius Vitellius. 

Cei din jurul lui Gellius ascultau cu mirare și neîncre- 
dere. Așa ceva nu putuse să se întimple, îşi spunea fiecare 
gîndindu-se la cele auzite despre cruzimile dacilor. 

— Ei, ce ziceţi, v-a plăcut întîmplarea ? întrebă Gellius. 
Dacă nu era sclavul tribunului, cine știe unde ne zăceau oa- 
sele la toți ? ! 

— Mi-a plăcut povestea ta, spuse unul dintre legionari 
— pistruiat, cu fața roşcovană și cu un început de chelie — 
dar ştii tu, Gellius, ce înseamnă asta ? 

— Ce înseamnă, Beniamine ? sări Gellius, cu oala 
în mînă. 

— Jur pe Jehovah că tribunul tău s-a vîndut dacilor, 
iar sclavul lui nu poate să fie decit o adevărată iscoadă ! 

Maxentiu îl bătu pe spate pe Domitius Rufinus. 

— Ai auzit ? Are dreptate evreul, şopti el. 

— 'Ține-ţi gura, strigă Gellius furios, voi sînteţi numai 
cu gîndul la vînzare, așa cum aţi făcut cu galileanul acela, 
în învăţătura căruia au început unii să creadă și la care 
se roagă să le ajute... 

— Galileanul a fost un tilhar, mormăi Beniamin. 

— Și-apoi, ce ne pasă nouă ? continuă Gellius, cuprins 
de teamă că dezvăluise ceva ce putea duce la urmări grave. 

Căută să spulbere impresia produsă de cele povestite 
şi încercă să-i aţiţe pe cei de față împotriva imperiului, 
cu convingerea că astfel nu vor trăda nimic din ceea ce au 
auzit. 

— Ce ne pasă nouă ? repetă el. Noi sîntem niște amăriţi 
de soldaţi, pe care împăratul îi trimite la moarte. Ia să 


93 


mai golim cite-o uicică de vin } Nu-i așa, Beniamine ? De 
ce-am ţine cu imperiul ? i = 

'Tăcu, Înghiţi de cîteva ori vin, cu multă lăcomie. Mina 
îi tremura. r N 

— Mai bine nu spuneam nimic. Care zeu rău a mai 
fost treaz şi m-a îndemnat să vorbesc ? Se aplecă spre ei 
i şopti cu voce schimbată, mai mult rugător : Voi sînteţi 
chinuiţi ca şi mine, aveți suflete bune, și tribunul Vitellius 
este un om bun... 

Gellius tăcu şi rămase împietrit. În cadrul ușii ce da în 
mica încăpere se ivise Domitius Rufinus, urmat de Maxen- 
tiu. Făcu semn unor legionari de la o masă vecină să-l 
urmeze ; erau soldaţi din garda lui. Se îndreptă spre Gellius 
şi-l arătă cu degetul. 

— Legaţi-l! ordonă el. 

— Şi pe acesta, interveni Maxentiu, arătindu-l pe 
Beniamin. 

— Pe mine, tribune ? Pe mine, de ce? T 

Ochii înroșiţi ai lui Beniamin se făcură mari, și gura 
i se strîmbă de spaimă. În spatele lui Domitius Rufinus 
apăruse decurionul, comandantul gărzii sale. i 

— Leagă-i, decurioane, iar pe ceilalți să-i predai co- 
mandantului gărzii de la poarta principală a campului, 
ordonă el. Să nu-i elibereze pînă nu primeşte ordin de 
la mine ! SE 

Reîntorşi la masa lor din mica încăpere, Domitius Ru- 
finus şopti plin de mulţumire la urechea lui Maxentiu : 

— Acum îl am în mînă pe trădătorul Hammonius Vi- 
tellius şi nu-l las pînă nu-l distrug ! 

în dimineaţa care urmă, decurionul care îi comanda 
garda raportă lui Vitellius că Jegionarul Gellius a fost lipsă 
la apel şi că, cu toate cercetările făcute, nu reuşise să-i 
dea de urmă. Nerăbdarea cu care tribunul aştepta 
înapoierea lui Sarmis îl făcu să nu acorde nici o impor- 
tanță dispariţiei lui Gellius, îi spuse decurionului să aştepte, 
convins fiind că legionarul va apărea de undeva. 


În aceeaşi zi, pe la prînz, Sarmis se înapoie, așa cum 
stabilise la plecare. Povesti tribunului tot ce făcuse şi-i 
spuse că Dagio cu ceata lui îi aşteaptă ascunși în munții 
din apropiere. 


94 


Sarmis se afla în cortul lui Vitellius cînd decurionul 
raportă că din tabernă, cu o seară înainte, fuseseră arestaţi 
mai mulţi legionari, care băuseră prea mult. În același timp 
sosi şi Cluvianus. Galul era liber și intra de gardă în 
noaptea ce urma. La vederea lui, Vitellius nu-l mai ascultă 
pe decurion şi nici nu luă în seamă ultimele cuvinte spuse 
de acesta : 

— Poate că tribunul ar trebui să-l ceară pe Gellius 
lui Livianus Claudius. Legionarul încă mai poartă urmele 
rănii de săgeată... 

Îi făcu semn decurionului să iasă. Se gîndea că peste 
cîteva zile va fi departe, fără gardă şi fără să mai fie un 
supus al imperiului. 

— Gata, Cluvianus ? îl întrebă pe gal. 

— Sînt gata în orice clipă, tribune, numai că, din ne- 
norocire, zeii cei răi l-au îndemnat pe Domitius Rufinus 
să întărească garda sus pe zidurile cetăţii, iar în cetate a 
pus străji la toate ușile și colţurile clădirilor. Nu se mai 
poate face nici o mișcare fără să fii văzut. Nu știu cum voi 
reuși să vă dau fata dincolo de ziduri. 

Vitellius îl privi pe gal mult timp, cercetător, cu oare- 
care neîncredere. Încleştă fălcile şi tăcu. Își întoarse capul 
numai cînd simţi pe umăr mîna grea a lui Sarmis. 

— Ultima șansă nu este pierdută, tribune! îi şopti 
el, hotărît să încerce orice-ar fi părut cu putinţă. 

— Eu sint hotărît să-mi dau şi viața ! Jur pe toţi zeii! 

Cluvianus sărise, bănuind îndoiala ce-l frămînta pe tri- 
bun, dar n-a mai avut timp să termine, căci Vitellius se ri- 
dică și bătu cu pumnul în masă. Vorbi cu voce schimbată, 
tulburat, revoltat : 

— Știu, Sarmis, ultima șansă nu este pierdută ! Mă voi 
duce sus în cetate şi-o voi lua, chiar dacă va trebui să mă 
bat cu toate gărzile pe care le-a întărit Domitius Rufinus 
şi chiar dacă nu voi avea ajutorul vostru ! 

Cu mişcări stăpinite, Sarmis îl prinse de braţ și-l în- 
demnă să se liniștească. 

— Oricare om în momente grele începe să se îndoiască 
de prietenii săi, dacă eu și Cluvianus ne putem socoti prie- 
tenii tăi, tribune ! Pe dușman nu-l învingi întotdeauna lup- 
tind fățiș cu el, ci căutînd mijloacele prin care să-ţi atingi 
scopul chiar și fără luptă. Ultima șansă nu este aceea ca 


95 


tu, singur sau urmat de noi, să pornești la luptă contra 
celor din cetate. Această şansă ar avea prea puţini sorţi 
de izbindă. Ultima șansă am aflat-o de la Dagio. El cu- 
noaşte bine Getidava, căci a făcut mult timp de strajă aici 
cu ceata sa. Cetatea are un secret cunoscut numai de ei, 
cîțiva, în afară de Decebal şi de Diegis. Sub cetate sînt 
nişte hrube întunecoase, cu ziduri groase de piatră. Într-una 
din hrube, printre lespezile de piatră ale pardoselii, se află 
una care închide intrarea într-un fel de galerie ce duce la 
o peşteră din pîntecele muntelui, iar din peșteră porneşte 
o crăpătură, căreia apele i-au dat o astfel de formă încît 
poate să treacă cu ușurință un om prin ea şi care răspunde 
afară undeva pe povirniș. 

— Pe-acolo voi pătrunde ! șopti apăsat tribunul. 
nu uităm, tribune. Sus în cetate îl avem pe Clu- 
vianus, accentuă Sarmi 5 

*— Jur pe Jupiter că voi trece şi prin gaură de şarpe ! 
strigă galul, dintr-o dat: însuflețit. 3 adie: di 

2 Totul este, continuă Sarmis, ca tu să găsești pirghia 
de deschidere, adică de ridicare a lespezii. Închizătoarea 
a fost făcută de niște meșteri făurari aduşi din partea de 
răsărit a imperiului. Dagio mi-a spus că trebuie căutat în 
zidul din apropiere, unde, printr-o gaură, poţi să ajungi 
cu mîna la un fel de pârghie de fier. pi 

Lui Vitellius ii reveniră speranța şi încrederea. Privi 
cu recunoștință spre ei, mișcat de atașamentul și de hotă- 
rîrea lor. Din nou situaţia i se părea limpede, salvarea 
Apronillei o vedea foarte apropiată. Cei doi bărbaţi de 
lîngă el, doi foşti captivi, doi foşti sclavi, deveniseră cei 
mai devotați prieteni ai săi, şi, în aceste momente grele, 
singurele lui ajutoare. 

— Mergi și tu cu noi, Cluvianus! spuse Vitellius cu 
recunoștință. Vei fi liber în Dacia. Îţi vei face căminul 
tău, familia ta. În Galia nu vei putea pleca, după cum nici 
unul dintre noi nu va mai putea să mai meargă acolo unde 
stăpîneşte imperiul. 

— Mergi cu noi, galule, întări Sarmis. La mine, Ja 
Carsidava, amîndoi vă veţi simți ca la voi acasă, ca în 
țara voastră, poate că veţi ajunge să iubiţi Dacia. 

— Vă urmez, tribune ! 


s6 


m: 


Totul se desfășură apoi repede. Făcură planul de ac- 
țiune pînă în cele mai mici amănunte. Înainte de plecarea 
lui Cluvianus, tribunul scrise în grabă un papyrus către 
Apronilla : 

„Deşi nu va mai trece decit foarte puţin timp, iubirea 
mea, pînă vom fi din nou împreună şi pentru totdeauna, 
mi se pare că vremea se scurge atît de încet, încit parcă 
mă cuprinde teama că vor trece ani pînă te voi vedea 
lingă mine. Aş blestema cerul, aș uri totul — pe zeii cei 
buni și pe zeii cei răi — dacă s-ar ivi în calea noastră 
piedici, care ne-ar prelungi despărţirea. Tu să ai încredere 
în Cluvianus. El este hotărît să-și dea viața apărindu-te, 

Şi dacă, scumpa mea Apronilla, printr-o faptă urită a 
zeilor, aș fi împiedicat să ies în calea ta, tu să-l urmezi pe 
Cluvianus. El te va duce în Dacia, la un loc sigur, unde 
eu nu voi întîrzia să vin, chiar dacă va fi să lupt cu toţi 
zeii din Olimp și din Infern. Dar nu va fi pe voia zeilor cei 
răi, şi miine seară, dragostea mea, la ieşirea din cetate, te 
vei odihni la pieptul meu. Zeița Thalia să te aibă în pază, 
sufletul meu drag !“ 

Cu deplină încredere în izbindă, Vitellius strînse cu 
grijă papyrusul și-l dădu lui Cluvianus. Sarmis se ridică 
de pe pat, slobozi un oftat uşor, apoi vorbi încet și rar: 

— Cu zeii nu facem nimic, tribune ! Să sorbim repede 
cîte-o ulcică de vin. E timpul să plece Cluvianus, 

Galul plecase de mult. Amîndoi stăteau întinşi pe pat, 
fiecare cu gîndurile lui. Gindul lui Sarmis alerga la Car- 
sidava şi la Costodava, acolo unde se aflau cei dragi. Pînă 
departe în jurul cortului nu se auzea nici un zgomot. Le- 
gionarii din centuriile şi cohortele din camp erau plecaţi 
în lungul văii Getidava, pentru exerciţii de luptă. În acea 
liniște, începu să se distingă mers cadenţat de oameni ce se 
apropiau. Nu dădură nici o atenţie, puteau fi cei din schim- 
burile gărzii campului. Lîngă cort se auzi o scurtă co- 
mandă, și mersul cadențat încetă. După citeva clipe, în 
cort pătrunse un centurion, urmat de doi decurioni. Îl sa- 
lută pe tribun, apoi îi întinse un mesaj cu sigiliul lui Li- 
vianus Claudius. Curios și tulburat, Vitellius desfăcu per- 
gamentul și citi: 


T — Sarmis i 


„Generalul Livianus Claudius, comandantul legiunilor 
şi cohortelor din Dacia, către tribunul Hammonius Vitellius 
din garda augustului împărat : Salut ! 

“Tribunul este rugat ca, împreună cu sclavul său, să se 
prezinte înaintea noastră pentru a primi o misiune impor- 
tantă, ce nu poate suferi întirziere. Neprezentarea ime- 
diată va fi socotită nesupunere la ordinul unui comandant 
de legiuni imperiale, în care caz, centurionul are dispoziz 
ţia noastră asupra modului cum va trebui să procedeze." 

Vitellius rămase un moment împietrit, cu sulul de per- 
gament în mină. Un val de gînduri şi de presupuneri îi 
inundă mintea. Nu putea să înţeleagă ce se petrece, ce se 
întimplase. În faţa lui, Sarmis stătea în picioare, pregătit 
de luptă. 

— Echipează-te, Sarmis, și ia tot bagajul nostru. Nu 
se ştie dacă vom mai avea timp să trecem pe aici ! 

Plecară. Pînă la cortul generalului, centurionul nu spuse 
nici un cuvint și nici tribunul nu-l întrebă nimic. 

Livianus Claudius îl primi rece, cu priviri aspre. 
Vitellius se gîndi că poate generalul aflase ceva despre 

cele petrecute sus în cetate. Se pregăti să înfrunte totul 
cu curaj. Cu ton solemn, Livianus Claudius îl invită să se 
aşeze pe scaun. Îi vorbi stăpinit, însă hotărit : 

— Tribune, regret că sînt nevoit să iau unele măsuri 
împotriva fiului lui Hammonius Felix, cavalerul a cărui 
amintire mi-e scumpă, împotriva unui tribun din garda 
împăratului şi curier imperial. 

Făcu o pauză destul de lungă, parcă nedecis cu ce ton 
să continuie. Tuşi de citeva ori, apoi reluă : 

__ Am fost informat că ai legături cu tabăra dacilor, mi 
s-au prezentat dovezi, care par să constituie adevărate 
acuzaţii împotriva ta, de trădare a împăratului şi a impe- 
riului, iar sclavul tău nu ar fi altceva decit o iscoadă a lui 
Diegis. Nu ştiu dacă înţelegi situaţia în care sînt pus. Avînd 
în vedere, însă, că ai venit aici în calitate de trimis special 
al împăratului, nu pot lua nici o măsură împotriva ta, în 
afară de aceea de a te aresta ! 

Vitellius sări în picioare, aprins de minie. 


98 


T Nimeni nu poate să rețină pe un trimis al împăratu- 
lui! rosti el cu ton răspicat, sigur fiind că generalul nu fu- 
sese informat de cele ce se petrecuseră sus în cetate. 

= Eü da! Uiti că sînt comandantul legiunilor și 
cohortelor ce-mi sînt încredințate ? 
— Dacă această mîrșavă unelti: 
F ă S Ş re porneşte de la Do- 
mitius Rufinus, regret că încă de 1: ă 
y a Roma nu l- 
Fo am străpuns 
> Auzind numele lui Domitius Rufinus, generalul tre- 
sări. Incepu să se îndoiască de temeinicia acuzaţie! 
__—— Tribune, datoria mea este să aştept hotărîrea îm- 
para calu Un curier special va porni chiar azi spre tabăra 
ui. Pînă atunci, tu şi sclavul tău veţi sta închiși î 
sl ae d a 
aaa ți închiși în cetatea 

— În numele împăratului, mă opun ! 
ar Nu, tribune, e zadarnic să încerci să te opui! Un 
tribun care se întilneşte în pădure cu o căpetenie dacă în- 
TA T sala lui și se salută prieteneşte cu acea căpete- 

a despărţire nu poate să fie un trimis de î r 
raa de încredere al 
ora Vitellius nu găsi nici un cuvînt potrivit. Ge- 
neralul ridică clopoțelul și sună cu putere. Spuse con- 
tubernalului să intre Maxentiu. 
— Am fost atacat de daci și răi 
t c aci și numai..., începu Vitellii 
Å ianus Claudius îl întrerupse : X i 
— Ai avut în gardă un legionar, Gelli ăni 
L ing , Gellius ? A fost rănit 
a -o şi prins de daci ? Cum se face că ți l-au dat 
poi ? Cînd s-a mai văzut un roman scă in mîini 
ii ee m scăpat din mîinile 
Generalul văzu că Maxentiu intrase. Schimbă tonul : 
A — Tribune Maxentiu, vei pleca numaidecît la Ad Me- 
> unde se află tabăra împăratului. Vei duce augustu- 
i sa împărat un mesaj din partea mea. Pregăteşte-ţi 
An 1 Chiar e vei porni la drum. Generalul făcu o 
scurtă pauză. Reluă : E cam tîrziu. Pleci mii 
i i Î . Pleci miine, e 3 
luminează de ziuă ! B 
n ieși. Generalul îl chemă pe contuberbal şi-i 
Se a Se prunul Hammonius Vitellius şi pe sclavul 
s -i țină sub pază pînă cînd vor fi trimiși spre Vi 
n fi trimişi spre Vi- 


2 
99 


În seara aceleiaşi zile, în „Taberna Centurionilor“, Do- 
mitius Rufinus şi Maxentiu au chefuit satisfăcuți pînă 
tîrziu după miezul nopții. 

Plecarea s-a făcut în zori. Aerul rece al dimineții și 
ceața ce îmbrăca valea, în lungul căreia se întindea dru- 
mul, nu lăsau să se vadă dacă ziua va fi noroasă, sau în- 
sorită. Această întrebare şi-o puneau legionarii din gardă, 
plecaţi pe un nou drum de oboseală şi de trudă, nu 
Maxentiu care, prins de băutură, abia se ţinea în șa, fără 
să ia în seamă drumul pe care înainta şi nici cum va 
fi vremea. 

Ropotul cailor pe pietrele drumului bine bătut şi bine 
întreținut se întorcea într-un ecou continuu, mărit de li- 
niştea din jur. Ca intotdeauna cînd erau plecați la drum, 
legionarii își omorau plictiseala povestind tot felul de glume 
şi de snoave, pe care chiar decurionul ce-l urma pe tribun, 
ceva mai în urmă, le asculta cu plăcere. Așa se face că 
nioi unul dintre ei nu auzi un strigăt de huhurez în pădure, 
strigăt ce se repetă de mai multe ori pe sub coasta mun- 
telui, în lungul drumului, unde se pierdea. Ultimul strigăt, 
ce răsună la mare depărtare înaintea lor, produse zgomot 
şi mișcare pe povirnişul ce străjuia drumul, presărat cu 
tufișuri dese și cu bucăţi mari de piatră desprinse din 
stîncă. Abia puteau fi zărite căciulile şi cojoacele unor oa- 

oneni ce se mişcau pe brînci, mai mult tirîndu-se în dreptul 
cite unui tufiş de mărăcini, în spatele cite unui pile de 
brazi mici și stufoși sau după cîte o grămadă de pietre mari 
şi colţuroase. 

Un timp liniştea fu tulburată numai de tipetele și de 
ciripitul păsărilor de prin desișuri, apoi ecoul pădurii și 
al muntelui aduse din sus ropote slabe de cai, ce se în- 
făreau tot mai mult, pe ntăsură ce se apropiau. De după 
cotitura drumului apăru Maxentiu urmat de garda sa. 
înaintau în trapul cailor, fără prea mare grabă. Cu capul 
plecat în piept, tribunul moţăia, lăsindu-se în voia calului. 
Mai erau numai cîțiva paşi pînă în dreptul locului unde se 
produseseră mişcările pe povirniș, cînd, de sus. bucăţi 
mari de stîncă porniră cu mare iuţeală la vale. În urma 
lor nu se zărea nici ţipenie de om. 

Totul s-a desfășurat repede. A fost un zgomot, un hu- 
ruit prelung, mărit de ecoul muntelui, amestecat cu tipete, 


100 


a P n dreptul tufişurilor, o ploaie 
ți, trase c ă îndeminare și putere, căzu ası 
cailor şi călăreților, apoi trupuri de oameni întă eta 
cojoace începură să se rostogolească în vale, Cm karai ul 
pietrelor încet , dacii văzură că nu mai malt de 
a a, au zdrobiţi de ee ale ara A 
Lua i alea lor, zăceau pe drumul acoperit de sînge. 
chezatul şi gemetele cailor se amestecau cu vaietele sol- 
a e le d si dăduseră ultima suflare Sp 
ribunul Maxentiu căzuse în mijloc i 
capul zdrobit. Asupra lui se st ei cn i 
ceata lui dăduseră lovitura. Căpetenia dacă privi m it 
timp trupul tribunului, stringînd fălcile cu ură. Îl lovi 
de citeva ori cu piciorul şi-l intoarse cu fața în sus, Īncei i 
si-l caute cu grijă. Nu se îndoia că tribunul te E 
ae fie spre Roma, fie spre tabăra împăratului. În 
R S i a aa cu mesagiul lui Livianus 
o. s către împăra sfă ă în i 
A p „ÎL desfășură cu înfrigurare ş 
E ta augustul împă at Ulpius Trajanus Optimus. 
arele upiter să-l ţină în pază. Salut ! Generalul Livi 
Claudius raportează : a 
„Tribunul Hammonius Vitellius, curier special din gard 
imperială, a fost arestat împreună cu sclavul său, si d 
dovediţi că au legături cu tabăra dacilor și Eea ina 
iu De E d me aul acastul ea 
raporta augustului împărat toate amănuntele. cei doi 
arestaţi au fost trimiși sub pază întărită în a A de 7 
la a iuni, Aştept ordinul augustului împărat ii $ 
a buret al n FE privi mult timp trupul lui 
L OA sul per; i-l ă, păstri 
sigiliul lui Livianus Claudius. S TA ariel 
capul şi vorbi către Ozio : i eat 
ai Nu mai avem ce aștepta! Dacă ei au fost duși 
inec, nici fata nu va mai fi scoasă din ua 
E ăm la Diegis, să-i ducem trista veste. Mă gîndesc cîtă 
lurere va fi în sufletul bătrînului Dicomes și i 
dela mes și al neferi- 


în- 


E 


101 


Cluvianus se pregătise pentru a se putea strecura prin 
deschizături cît de mici: îşi lăsase scutul şi sulița, păs- 
trînd numai spada şi un stilet înfipt la brîu. La căderea 
serii, cînd fusese schimbat din gardă, în loc să coboare în 
vale” spre taberne, se sirecurase pe lîngă zidul cetăţii ș 
se ascunsese în tufele de liliac. Ştia tot ce are de făcut, 
i utase drumul spre hrubele cetăţii şi pregătise două făclii 
mari, cu care să-și lumineze calea prin pîntecele muntelui. 

Apronilla sosise la timp și, fără să piardă nici o clipă, 
galul pătrunsese cu ea prin gangurile de sub cetate, ruinate 
i arse, în care plutea un aer greu, înecăeios, cu miros de 
fum şi mucegai. Căuta de mult timp placa din pardoseală, 
prin golul căreia puteau să pătrundă în galeria de care 
îi vorbise Sarmis, cînd auzise un zgomot slab și abia avu- 
sese timp să prindă de veste că cineva din întuneric se 
pregăteşte să atace. Urmase o luptă scurtă și grea, în 
care sorții izbinzii trecuseră cînd de o parte, cînd de alta. 
Galul uriaș reușise să iasă învingător. Cel ce îl atacase și 
care nu era altul decit Domitius Rufinus rămăsese întins 
pe plăcile reci de piatră, sugrumat de miinile puternice 
ale fostului gladiator. După o nouă căutare, Cluvianus 
reușise să descopere pirghia cu care a putut să urnească 
lespedea de piatră. Pătrunsese în galerie purtînd-o pe 
Apronilla pe braţe. Fata își pierduse cunoştinţa, nemai- 
putînd suporta încordarea şi spaima prin care trecuse. 
Coborise un lung şir de trepte tăiate în piatră, apoi înain- 
tase prin galerie, pînă ajunsese într-o mare peşteră, cu pe- 
veţi ce se pierdeau departe în întunericul nestrăbătut de 
lumina făcliei, a cărei flacără juca și sclipea pe fața unui 
lac cu apa cristalină, lipsită de orice undă, ca și cum toată 
această sală uriașă era pardosită cu o oglindă ca-n basme. 
Din loc în loc, aproape de pereţi și de plafon, nenumărate 
stalactite și stalagmite scînteiau în toate culorile, arătîn- 
du-le drumul. 

După ce străbătuse în lung peştera, mergînd prin apa, 
care în unele locuri îi ajunsese pină la piept, continuase 
să înainteze urmînd pîrîul ce pornea din lac ca o şuviţă 
limpede, cobora repede şi sărea peste pragurile pe care 


102 


singur și le tăiase în stîncă. Ni i câ j 

ş . Numai cînd ajunsese într ă 
sai CA nisa x 2! 
IA ai mică i a. rotundă, de al cărei plafon a pa 
i și mii de lilieci, prinsese curaj şi îi ă 
nu mai are mult pînă la ieşire. Aproni eoe Ara 
i are înă la ieşire. Apronilla își revenise cu 
o a na e plină de încredere. Aşteptară mult afară, 
stincă, ascunzindu-se de lumi ii, fără ca 
) încă, cunzi na lunii, fără 
fi fiica să se fi arătat. Cluvianus nu ştia de cele = 
pacali cea ce et cînd tribunul și sclavul său 
-niţi sub pază puternică spre Viminaci 

după cum nu știa nici că, î E cede a 

E că, în hruba de si 
ramase pe Domitius Rufinus. mp a E 
i Su încrezătoare în gal, Apronilla plecase alături de 
daia m îi E Vitellius. Urcaseră pieptiş pe coasta 
, printre colţuri de stînci și tufişuri de brazi mici 
age pe ela > s și tufișuri de brazi mici, 
tufosi, atul zorilor se aflau di în pădure, 
i i au departe în pădure, 
colo de coama muntelui pe care străjuia cetatea, între 


timp, cerul se e şi începuse plouă cu pici 
y înnorase 
să pl c ături 


Domit. us Rufinus își revenise cu greu. Nu-şi dădi 
seama cit timp rămăsese nemișcat pe lespezile reci di 
r T nepătruns. Cînd se trezise, a 

ise unde se afla decit după ce se lovise cu ca 
i ea na 
tei, poi b rta cetăţii, la comandantul 
gărzii, şi ordonase să se caute pesi ă ă scă 
piurie din frprejurini. Dupa caca pornise jos, în came, 
neluînd în seamă ploaia ce începuse. EOE i 

5 În acea noapte, Livianus Claudius nu mai urcase si 
în cetate, Arestarea lui Vitellius îl tulburase, Vorbise ii 
E pionierul Gellius se convinsese că într-adevăr tri- 
i avusese legătură cu căpetenia dacă ce comanda ceata 
sare îi atacase. Tirziu spre seară, primise un mesaj de la 
împărat, prin care îi ordona să pregătească cohortele și 
legiunile și să pornească spre ieşirea din munţi a rîului 
Tibiscu, unde armatele lor urmau să se întilnească. Nimic 
z na fi întirziat, de aceea, în aceeași seară, adunase în 
Sn a DE o legaţii şi tribunii comandanţi de legiuni 

și cohor te şi le dăduse instrucţiuni asupra i 

avea de făcut fiecare, ea 


103 


Generalul nu dormea, stătea întins pe pat, cînd me 
Domitius Rufinus, vinăt la față, cu tunica murdară și 


ărul în dezordine. Paps i 
Pra ee, Rufinus, te-ai îmbătat şi te-ai bătut cu cineva?! 


î á el privindu-l cu multă si i 
A a să - stăpînească și atent să nu facă nici a 
gătură cu prezenţa lui Vitellius la Getidava, Dea A Sua 
finus povesti cele ce se petrecuseră sus, în cetate. pi n 
sură ce-l asculta, pe fața generalului se vedea Ta 3 
o furie greu stăpinită Totuși, căută să nu-și trădeze ii 
rerea adincă. Ascultindu-l, nu scăpase că ceva nu e k T 
dine, că primul său contubernal îi ascunde ceva. Vor 

î inţă lăuntrică : i 
Sc TA leii ce să fugă! sopti el cu multă 
mîhnire. Continuă ceva mai tare : Şi de ce tocmai SUIE 
cînd altă dată a avut prilejuri de iuga mult mai bune ? 

ă i, n-ai observat nimic + k 

A a EN ’ ce. ș putea să spun. unii den a ; 
fugă chiar și fără motive, murmură Domitius Rufinus. 

— Dar de ce, contubernale, de ce ai preferat să 1 
măreşti pe gal şi pe fată şi nu mi-ai raportat din timp ? 
îl î ă bănuitor. È A 
2 TRA încolțească în sufletul său bănuiala că Do- 
mitius Rufinus, captivat de frumuseţea fetei, încercase să 
i în grațiile ei. : 

St dela ai contubernale ? îi strigă apoi, arun- 
cîndu-i o privire tăioasă. În ultimul timp, te-ai dus cam 
sus în cetate. : 
eo E ordinul, generale, ordinul de a asigura 
paza acolo sus, de a nu se apropia nimeni de familia ta. 

Nu mi-am închipuit... i 

Livianus Claudius ocoli masa și se apropie de el. 

— Ascultă, Rufinus, dacă voi afla că la mijloc e vorba 
qe altceva, să știi că nu va fi bine de tine ! Te-am socotit 
cel mai de încredere contubernal. Dacă se va dovedi con- 
trariul, nu mă voi reţine de a cere împăratului să fii trimis 
la galere, ca şi Hammonius ! Dar acum nu e timp de pier- 
dut. Dă alarma, ia două-trei centurii sau mai multe şi 
caut-o ! Fără ea să nu te întorci ! Pe mine mă găsești sus, 
în cetate. 


104 


Livianus Claudius se apropie de el şi mai mult și-i 
strigă : 
— Haide, porneşte ! 


Se luminase de mult. Printre copacii din pădure, vintul 
sufla mai potolit. De pe frunzele plăpinde se scuturau pi- 
cături mari. În jurul lor liniștea era tulburată numai de 
trosnetele vreascurilor pe care călcau. Apa le trecuse prin 
îmbrăcăminte și simțeau umezeala pe trupuri. Apronilla 
tremura. De mult nu mai putuse înainta, şi Cluvianus o 
purta pe braţe. Broboane mari de sudoare se scurgeau pe 
faţa galului, ajuns la capătul puterilor. Urca pieptiș, cău- 
tînd un loc mai ferit unde ar putea să se odihnească. Nu 
mai înaintă mult, și zări o mică scobitură într-o stîncă, 
Intră, așeză fata pe o grămadă de frunze uscate şi, neluînd 
în seamă pericolul de a fi descoperiţi, aprinse focul. Viaţa 
ei ar fi fost în primejdie dacă nu şi-ar fi uscat îm- 
brăcămintea cît mai repede. 

— Să facă zeii cum or vrea, murmură el, dacă au su- 
flet și dacă mai au milă de oameni ! 

După ce aprinse focul și-l întări, o privi pe Apronilla. 
Fata avea faţa învineţită și mîinile umflate de frig, tre- 
mura, ochii îi erau înroșiţi de plins. Stolla şi palla albe, 
sandalele din piele fină erau acum de nerecunoscut. Galul 
se gîndi că trebuie să acţioneze cu mai multă hotărîre. 
Aprinse un al doilea foc, la o depărtare de vreo trei pași 
de celălalt, și-i spuse fetei să se aşeze între focuri, pentru 
a fi încălzită deodată din faţă și din spate. Îi trebui mult 


galului pînă s-o convingă că trebuie să-și scoată palla și 


stolla şi astfel să-şi usuce mai repede îmbrăcămintea. 
Apronilla rămase numai în subucula! udă, strîns lipită 
de trup. 

Trecuse de timpul prinzului cînd, odihniţi și cu îmbră- 
cămintea uscată, începură să se pregătească de plecare. 
Foamea se pornise să-i chinuiască, însă nici unul n-o 
luă în seamă. Nu apucară însă să termine pregătirile. De 
după stînca în care se aflau se auzi o comandă scurtă, un 
huruit de pietre se porni pe povirniș, și în gura micii grote 


1 Cămaşă din pînză subţire, fără mineci, purtată mai ales de 
femei, 


105 


apăru un zid de piepturi de legionari, cu sulițele întinse, 
gata să-l străpungă pe cel care ar fi încercat să treacă. 

Ciuvianus sări în picioare, trase spada şi-o împinse pe 
Apronilia spre fundul grotei, Zări pe Domitius Rufinus 
dincolo de linia formată de soldați. 

— Ascultă, gal împuțit, ce mai încerci să te aperi, nu 
vezi cite sulițe sînt îndreptate spre tine ? îi strigă tribunul, 
năpădit de furie și plin de satisfacţie totodată pentru că o 
găsise pe fată. 

Domitius Rufinus trecu printre legionari înaintind spre 
fată, dar Cluvianus fulgeră spada cu hotărire prin fața 
lui și-l obligă să se oprească. 

— Tribune, dacă înaintezi, vei fi străpuns! Lasă-ne 
să ne urmăm drumul ! 

Galul era de nerecunoscut, în ochi îi jucau flăcări, 
trupul il avea încordat. 

— Dă-te la o parte, galule, şi aruncă spada din mină, 
altfel te fac eu s-o arunci ! Vrei să te trimit la Proserpina, 
în fundul Infernului ? tună Domitius Rufinus, cu vocea 
sugrumată de supărare. 

Urmă o luptă scurtă, dar grea Gladiatorul, încercat în 
numeroasele lupte date în circuri, căută să se apere, dar 
să nu-l lovească pe tribun. Nu-i trebui să manevreze mult 
și spada lui Domitius Rufinus sări dincolo de zidul de le- 
gionari. În aceeaşi clipă, sulițele legionarilor se apropiată 
de gal, la un semn făcut de tribun. Cluvianus se dădu un 
pas înapoi și începu să lovească suliţele ce se apropiau de 
el, dînd lovituri fulgerătoare cu spada. Lupta era însă cu 
totul inegală. Continuă să se retragă pină în colţul în care 
se afla Apronilla. Încercă un atac. îşi concentră toată pu- 
terea şi lovi fulgerător pînă își simţi mîna mai ușoară. Privi 
uimit și descurajat ; spada i se rupsese şi în mînă strîngea 
numai mînerul ei. 

L Vă blestem, zei ticăloşi! strigă el în timp ce le- 
gionarii îl legau în lanţuri. 

Cu întreg curajul revenit după panica prin care trecuse, 
Domitius Rufinus porni în grabă cu cei doi fugari spre 
Getidava. Niciodată Apronilla nu i se păruse mai frumoasă 
ca în această zi. 


106 


Timp de cîteva zile, viața celor doi fugari s-a aflat în 
Aa opna Generalul a pus pe medicul campului să 
= olnavilor cele mai bune îngrijiri. Galul rezistă 
a mai e Frînt de durere şi chinuit de 

şcări, Livianus Claudius a stat noa ă 
remu a pte după noapte 
ta patul fetei. De multe ori avea sotia cul a tert 
ie a pe Lucina, cînd pe Lucilla. Apronilla s-a însă- 
ătoșit greu. Numai bătrina sclavă Agnia se simțea fericită 
convinsă că Freya, zeița veșnicei tinerei, îi ascultase și de 

i a rugăciunile pentru salvarea scumpei ei Lucilla. 

n To ră era linişte. Livianus Claudius stătea lîngă 
A u pronillei și ținea în mîna sa mina slăbită a fetei. 
mindoi tăceau. Tot timpul şoväise să-i pună întrebarea 
pe îi ar dea sufletul chinuit. O privi îndelung. Da, putea 
i Lucina, după cum putea fi și Luci ii voia 
Lucina, $ ucila. Z ă 
“ia Ș Zeii voiau să-l 
— Apronilla, copilul meu, î 
- x eu, în numele Cybelei, s 
e a ceai aal ea TUGI la dad Pio încă o ran 
o gi la daci ? o întrebă el aproape 
Ea își întoarse încet s ii ei i 

a iş s spre el ochii ei mari, limpezi, al- 
baştri ca cerul. În ei jucau lacrimi. ao 
__—— De ce mă chinuieşti, Apronilla ? Tu i-ai spus în- 
căpăținatului de gal să nu-mi destăinuiască nimic ? Dacă 
i continua să taci, voi pune să-l răstiznească. Să simtă 
galul acolo sus pe cruce piroanele bătute în miini și în 
picioare ! Va spune de ce... 

E — Să oul omori strigă ea speriată, ridicindu-se în- 
r-un cot, Dacă îl omori, nici eu nu mai rămîn în viață ! 
— ÎL iubeşti atit de mult ? í 
__— Pot să nu-l iubesc pe acela care şi-a pus în pericol 
viața pentru libertatea mea, pe acela care acum preferă 
F moară decît să destăinuiască pentru ce am căutat să 
ua în Dacia ? Izbucni într-un hohot de plîns. De ce nu 
m-ai lăsat să mor, Livianus Claudius ? Eram fericită acum, 
acolo la zei, lîngă tata și lingă mama !... 
Enon meu, linişteşte-te ! Jur în fața zeilor, în nu- 
mele a ap că galul nu va avea nimic de suferit! 
— aşi să rămînă tot în garda ății? î i 
F Ș cetăţii ? 
printre lacrimi 5 Eo 


107 


— ÎI las... fac tot ce-mi ceri tu... dar, spune-mi, ce 
căutai la daci ? Tu nu ştii că ei îi trimit la zei De cei 
îi prind, că îi omoară prin torturi îngrozitoare ? isa 
pauză lungă, continuă cu voce scăzută : Zilele acestea am 
prins aici, în camp, doi trădători, doi spioni de-ai lor, pi 
un tribun imperial și pe sclavul lui. I-am legat şi i-am 
î niţat la Viminacium... f j 
sei ni apucă să rostească în întregime ultimul aa 
Aproniila slobozise un țipăt ca rupt din adîncul sufle! - ui 
și se aruncase cu fața în pernă, zguduită ge plins. e- 
neralul o privi mult timp în tăcere. Liniştea din me 
era întreruptă, din cînd în cînd, numai de suspine. Se = 
de implorările ce le făcea zeilor să o ia cît mai pa a 
înțelese că orice insistență din partea | ui e inutilă. T z 
dică de pe scaun și ieşi fără să facă nici cel mai mic zgo- 
mot. În sufletul lui pătrunsese o nouă şi puternică 
frămîntare. 


Capitolul M 
REGELE ȘI ÎMPĂRATUL 


De la Sarmizegetusa, către apus, drumul urca încet, 
cu ocoluri largi, printre dealuri și coline, trecea pe lîngă 
sate şi cetăți, se căţăra spre coama muntelui, pînă la Poarta 
de Fier. Aci fuseseră oprite legiunile imperiului în anul 
Romei 843 !, după lupta de la Tapae, şi silite, în cele din 
urmă, să primească pacea. Aici se călise în luptă noul rege, 
Decebal. De atunci, poporul numise acest loc Poarta de 
Fier. Mai departe, drumul cobora în șerpuiri tot aşa de 
largi, dar mai repezi, ţinînd-o alături de riul Tapae, care 
alerga grăbit spre fratele lui mai mare, Tibiscu. În jur, 
munţii, dealurile și colinele erau îmbrăcate cu păduri dese 
de brazi și fagi, iar prin poieni şi livezi se zăreau trunchiuri 
albe de mesteceni presărate din loc în loc. 

În toamna acestui an, drumul ce ducea spre Tibiscu 
vuia de zgomotul carelor, de chiotele luptătorilor, de neche- 
zatul cailor și de lătratul cîinilor. De pe tot cuprinsul Da- 
ciei soseau cete de luptători, pe care regele le aduna în 
grabă, ca să oprească înaintarea armatei romane 
cotropitoare. 

La jumătatea drumului dintre Tibiscu şi Poarta de Fier 
străjuia mica cetate de lemn Tapae. Dincolo de cetate, va- 
lea se lărgea mult, formînd un fel de găvan uriaș, În acest 
loc ferit și bine străjuit de munţi, regele Decebal îşi stringea 
armata pentru bătălia hotăritoare cu imperiul. 

În toiul acestor pregătiri, Diegis nu putuse răbda să n-o 
mai ă pe Carsida. Trecuse peste munte în galopul ca- 
lului, rămăsese puţin la Carsidava, şi acum se înapoia spre 


1 Anul 89 en. 


109 


tabără sa. Înainta prin pădurea tară, urmat la câţiva zeci 
de paşi de gardă. Peste grijile pregătirii de luptă, peste 
chipul regelui şi al Marelui preot, cu care trebuia să se 
întilnească, se suprapunea, în mintea lui, imaginea fiinţei 
dragi. Bătrînul Dicomes se învoise ca, atunci cînd va fi 
cu putință, Carsida să devină soţia fratelui regelui. 

În trapul calului, adierile vîntului ușor de seară se 
jucau prin pletele lui castanii şi prin barba deasă şi bogată. 
Sub sprincenele mari, răsfrînte în sus, ochii lui de un 
căprui-deschis erau atintiţi departe, spre vale, și arătau 
zbuciumul său lăuntric. Faţa mai mult ovală decit rotundă, 
nasul drept, nările largi şi buzele bine conturate, încadrate 
e, barba şi pletele bogate, îi dădeau înt 


rat luptător dac. Pe umeri îi flutura î 


n vint 
zeghea largă din postav de lină seină, brodată cu flori 
albastre, cusute cu multă măiestrie. 

Ajuns în virful colinei, se opri, Privi departe în vale, 
trecîndu-şi uşor degetele prin șuviţele bărbii. Auzea sı 
țiitul carelor, strigătele celor ce îndemnau vitele și chiotele 
luptătorilor. Slobozi un oftat adînc și murmură : 

— Cotropitorul nu vrea să ne lase liniștea şi libertatea ! 

Tresări la nechezatul calului. Din vale veneau zgomote 
de tot felul, de în şeală amestecată cu str găte. Un 
moment i se păru că, din partea cealaltă a văii, cetele ce 
treceau fuseseră atacate din pădure. Îndemnă calul şi porni 
în galop pe poteca ce ocolea printre mesteceni și fagi rari, 
coborînd în pantă lină pe coasta muntelui. Cind sosi mai 
aproape de drum, opri calul. înţelese ce se petrecea: 
trecea alaiul Marelui preot. Diegis își mușcă adînc buzele, 
şi ochii îi luciră. Privi învălmășeala și mulțimea. Alaiul 
Marelui preot întîlnise la o cotitură o ceată de călăreți și 
de care încărcate, tocmai în locul în care o stîncă ieșită 
pieptiș îngusta mult drumul, Garda de preoți împingea cu 
suliţele pe toți cei ce le stăteau în cale, pentru ca nimeni 
să nu se apropie de lectica aceluia care putea vorbi cu 
Zeul cel mare. Poporul credea în tot ce spuneau preoţii și se 
supunea. Dinăuntru, așezat pe perne pufoase, Marele preot 
se uita satisfăcut printre perdele, prin deschizături bine 
ascunse de ornamentaţii, cum mulţimea se pleca cu evla- 
vie și teamă. Îl bucura învălmășeala produsă de trecerea 


110 


sa, ca cineva 
gest de nesupunere. 

Dincolo de Poarta de Fier, nu departe de Tapae, în mica 
cetate Rchidava, agăţată pe coasta muntelui, își instalase 
regele tabăra de comandă a armatei, de unde urmărea 
pregătirile căpeteniilor dace. Fiecare taraboste !, fiecare că- 
petenie de trib, indată ce sosea cu ceata lui de luptători. 
urmat de carele încărcate cu arme, îmbrăcăminte și hrană, 
se prezenta înaintea regelui și a Marelui preot. 
_ Galopind la o mică depărtare de drum, Diegis urmări 
intrarea alaiului Marelui preot în cetatea Rehidava, primit 
de străjeri cu sunete de tulnice. Tot drumul, Marele preot 
dormitase. Numai cînd auzi sunetele tulnicelor se învioră 
cobori din lectică, ajutat de preoţi, şi porni grăbit spre 
sala regelui, numită sala de judecată sau de sfat. Se lăsă 
greoi în jilţul său, aşezat lingă cel al regelui, și își trecu 
privirea peste cei prezenţi. Pe fața lui grasă, cu ochi roşii 
şi buze cărnoase, apăru un zîmbet șters, Făcu semn cu 
mina celor de faţă să șadă lir 

„După puţin timp, intră în sală 
trivită, aproape înalt, vioi, cu privi 
dreptă spre Marele preot. 

— Mă plec în fața Marelui preot, trimisul marelui zeu 
Zamolxis, şi-i urez bun venit în mijlocul luptătorilor re- 
gelui ! îl salută el fără convingere și fără căldură. 

— în mijlocul luptătorilor Marelui zeu, Diegis 
rele preot schiţă un zîmbet plin de înţelesuri. Continuă : 
Marele zeu, prin mine, a dat dezlegare poporului să lupte 
împotriva imperiului, și preoții lui au și dus această veste 
pretutindeni. Dar văd că regele n-a venit. I-am spus că tre- 
buie să-l intilnesc aici. 

Pe fața lui Diegis îşi făcu loc minia. Privi îndelung 
pletele albe ale Marelui preot şi barba bogată ce-i aco- 
perea pieptul. Intotdeauna, prin tot ce făcea, Marele preot 
căuta să se arate că e deasupra regelui. Situaţia ce se 
crease punea poporul în grea cumpănă, pe de o parte, iu- 
birea și supunerea faţă de regele viteaz şi bun, şi pe de 


încerce să murmure sau să facă vreun 


i Diegis. De talie po- 
re de vultur, se în- 


Nobil şi căpetenie militară, Locuia într-o mică cetate întărită. 


ui 


altă parte, teama de Zeul cel mare, care își arăta voința 
prin gura lui Zundecibalm, Marele preot. 

— Nu mai vine astăzi regele, spuse încet Diegis. E nă- 
pădit de griji. Se străduieşte să strîngă cît mai mulţi luptă- 
tori şi cît mai multe arme şi caută să intre în legătură cu 
fraţii noştri de dincolo de munți, de la Burridava, Rusidava, 
Sucidava şi alte cetăţi, pînă la Pontul Euxin. 

__ Mă miră ceea ce-mi spui, Diegis! Luptătorii sint 
strînși de preoţi din toate colţurile țării și toți vin cu 
arcuri, sulițe și săgeți, ei nu pleacă la luptă fără arme. 
Poporul nu iese din voia Marelui zeu, i eu nu fac altceva 
decît să spun tuturor care este voia lui. 

Diegis îl săgetă pe Marele preot cu o privire dîr; 

— Să mă ierte Marele preot dacă îndrăznesc să-l în- 
treb : tot așa spun preoţii și poporului ? Atunci, cine con- 
duce ţara, cine merge în fruntea luptătorilor pe cîmpul de 
luptă : Marele zeu, Marele preot, sau regele ? 

Marele preot nu-și mai putu opri zimbstul prefăcut, 
plin de răutate. Ochii i se ascunseră în dosul pleoapelor 
grele, abia deschise. 

— Eu nu fac altceva decit să îndeplinesc voinţa Marelui 
zeu şi, ca Mare preot, aduc totul la cunoștința poporului. 
Dacă tu crezi, Diegis, că nu este bine ca poporul să asculte 
de Zamolxis, eu pot să spun asta dacilor. 

Amenințarea lui Zundecibalm nu-i scăpă lui Diegis. 
Ştia că Marele preot punea la cale cele mai miîrşave lo- 
vituri, pe care preoții le aduceau la îndeplinire fără $0- 
văire. Tocmai se pregătise ce si „ cînd auzi afară 
un zgomot neobișnuit. Socoti că se întîmplase ceva grav. 
Se ridică, îşi așeză bine spada și se repezi afară, dar în 
ușă două miîini puternice i se proptiră în piept. 

— Marele zeu să te ţină, Diegis, stai, am sosit! 

Diegis privi cercetător pe luptătorul scurt şi gros care 
îl oprise, apoi izbucni îngrijorat : 

— Susagus, te-ai întors ! Singur ? Ai pierdut luptătorii 
cu care ai plecat ? 

Noul-sosit îi răspunse vorbind rar, cu un huruit gros : 
Ce să-i pierd, Diegis?! Am adus regelui captivi 
mulți de dincolo de Dunaris, și în drum, la înapoiere, am 
eliberat mulţi daci. 


112 


u privind în jur. Îl văzu pe Marele preot. 

—— Mă plec cu supunere în fața Marelui preot al ma- 
relui zeu Zamolxis ! salută el de răsună sala. 

— Vorbeşte, Susagus! îl îndemnă Diegis. Haidem 
lingă Marele preot. 

Intrară în sală. Susagus îşi dezlegă z 
şi-o luă de pe umeri. 

— Să vă spun ce-am făcut, începu el. Așa cum a fost 
porunca regelui, într-o noapte am trecut peste Dunaris, 
am atacat un castru, l-am ars, apoi am pătruns adînc în 
imperiu. Am luat și citeva sute de captivi. 

— Zeul Zamolxis se bucură, Susagus ! murmură Ma- 
rele preot privindu-l pe sub pleoapele grele, aproape în- 
chise. Se bucură Marele zeu, fiindcă noi plătim cu acelaşi 
preţ expedițiile de jaf și de distrugere pe care le-a făcut și 
le face imperiul. Zundecibalm deschise ochii. Povesteşte, 
ce-ai mai făcut ? 

Susagus îşi mingiie barba stufoasă, încâlcii 

— Pe captivi i-am trimis legaţi, sub pază bună, spre 
Sarmizegetusa, iar eu, cu ceata mea de luptători, am por- 
nit pe urma legiunilor care înaintau de la Dierna spre 
Tibiscu. Într-o pădure am dat peste doi daci scăpaţi de la 
Arghidava ; abia își mai ţineau viaţa în oase. Din primă- 
vară, Arghidava rezista încercuirii dușmanului 
Te-ai dus şi la Arghidava ? îl întrebă Diegis în- 
sufleţit. 

— Puteam să-i las neajutoraţi pe cei din cetatea care 
a fost scaunul de domnie al marelui nostru Burebista ? 
Marele Zamolxis ne-a ajutat. Ceea ce-am găsit a fost și 
înălțător și îngrozitor. Noi am văzut acolo şi ne-am con- 
vins încă o dată ce înseamnă vitejia şi răbdarea dacilor. 
Oameni înfometați și slăbiţi atit de mult încît abia mai 
puteau să țină bărzile, arcurile sau sulițele în mîini. Bărbaţi, 
femei, copii au ieșit cu toţii să lovească pe cotropitori. 

Susagus tăcu, tușind uşor. Afară se auzeau chiote des 
repetate. 

— I-am adus pe toţi de acolo, urmă el. Nici pe bolnavi 
nu i-am lăsat. Unii au murit pe drum, alții s-au însănă- 


ghea de la gît şi 


d 13 


sit. Acum sînt gata de luptă, nu-i auziţi cum chiuie de 
bucurie ? 

Diegis se ridicase și se miși 
Susagus 

— L-ai adus pe toţi încoace ? ? 

_ Pe toți cei buni de luptă, pe ceilalți i-am pornit 
mai departe, spre Cetatea de Munte, unde vor putea să se 
întremeze. 

— Mă voi ruga Marelui zeu pentru tine, Susagus, 
murmură Marele preot. 

Cu multă admiraţie și recunoștință, Diegis 
faţa viteazului luptător. 

— Regele se va bucura mult ! Se apropie și-l prinse de 
umeri cu amindouă mîinile : Să te duci să te odihnești, 
Susagus'! 

Îl privi îndelung, cu mulțumire. Îl impresiona căutătura 
adincă a luptătorului, cu ochii verzi-căprui, mult adînciţi 
în orbite de nopțile nedormite și de griji. Barba îi crescuse 
lungă şi părea prea rară, ca la oricare dac mult prea tînăr 
pentru grelele încercări la care îl supunea regele. Era scurt 
şi bine legat, cu ceata groasă și lat în spete. Văzu în ochii 
lui o dorinţă. 

_ Mai ai ceva să-mi spui, Susagus ? îl întrebă Diegis, 
- Am o dorinţă, adică o rugăminte. Ea stă numai în 
puterea regelui, dar dacă tu şi Marele preot îi vorbiţi... 

— Spune, ce să-i cerem ? întrebă Marele preot, bucuros 
că-i cere şi lui ajutor. 

Printre captivii pe care i-am luat de dincolo de Dunaris 
am adus şi un grec, cu numele de Callidromus. Este un 
sclav foarte învăţat. Pe Callidromus nu l-am prins, a venit 
el alături de noi, de bunăvoie. Ne-ar pedepsi Zeul cel mare 
dacă l-am ține tot sclav ! La Arghidava, el a luptat alături 
de noi, să ne eliberăm fraţii. 

— Va fi liber ! îl asigură Diegis. Haidem să-i vedem 
pe cei aduși. Marele preot mai rămîne aici ? întrebă întor- 
cîndu-se spre Zundecibalm. 

— Nu, Diegis, plec la Sarmizegetusa, să-l întîlnesc 
pe rege. 


a nerăbdător. Îl întrebă pe 


e opri în 


114 


Carsidava nu era o cetate întărită pentru luptă. Departe 
de drumurile mari, ascunsă într-o vale înconjurată de 
munți, era locul de baştină al familiei Dicomes, familie 
de vechi luptători şi de şefi ai tribului din care se trăgea 
şi regele. De jos, din vale, cetatea se vedea într-o poziție 
frumoasă pe un vîrf de colină, străjuită în spate de o 
pădure seculară, ce se întindea pînă sus, îmbrăcînd toată 
coasta muntelui. Drumul pornea de jos în urcuș și o ţinea 
drept pe coasta colinei cîteva sute de paşi, umbrit de fagii 
și mestecenii ce-l ascundeau vederii, apoi urca ceva mai 
repede, cu multe ocoluri și întoarceri, pînă aproape de 
cetate, unde din nou urcuşul se îndulcea și cotiturile se 
prelungeau pe măsură ce se apropia de poarta cea mare 
a cetăţii. Pentru comaţii ! şi robii familiei Dicomes, care 
munceau pămîntul în vale, o potecă îngustă cobora din 
cetate drept pe povirniș, trecea din loc în loc peste trepte, 
tăiate în stîncă, ieşea în apropierea atelierelor, staulelor 
şi caselor din vale. 

Împrejmuirea de apărare închidea jur împrejur toată 
poiana din vîrful colinei, în mijlocul căreia se înălțau 
zidurile cetăţii. Era formată dintr-un val de pămint, înalt 
de mai mult de şase paşi, pe creasta căruia se ridica un 
gard de lemn. Dincolo de valul de pămînt, în afară, cetatea 
era înconjurată de un șanț adînc de patru paşi și lat de 
trei, plin cu apă. În el poposeau apele unui pîrîu ce cobora 
din munte, apoi porneau la vale. În cele patru colțuri, 
cetatea era apărată de patru turnuri scunde de lemn, în 
care vegheau zi și noapte străjeri. Tarabostele Dicomes 
își organizase o ceată de pază formată din cei mai voinici 
şi mai de încredere robi. 

Casa tarabostelui era o construcţie destul de mare, 
ridicată pe temelie de piatră, cu pereţii și acoperișul din 
biîrne groase. Pietrele din temelie erau frumos cioplite și 
zidite prin rostuire, fără nici o legătură de tencuială. Casa 
avea șase încăperi, așezate una lîngă alta, între care se 


1 Comat, dac liber cu pămînt prepriu. Tăran. 


8 115 


putea circula numai pe afară, printr-un cerdac lung și 
larg, ce se întindea pe toată lungimea ei. Dedesubt, între 
zidurile temeliei, erau beciurile, adevărate magazii de 
vinuri, de alimente și de arme. Multe scuturi, spade, arcuri 
și săgeți zăceau acolo din tată-n fiu, fără folosire, locu! 
lor fiind luat de altele, mai noi, mai bune, mai agere şi 
mai ușoare. Ceva mai departe şi mai sus se vedea o con- 
strucţie mai măruntă și fără cerdac, dar tot așa de lungă, 
împărțită în numeroase chilii, ale cări și se deschideau 
de-a dreptul afară. Aici locuiau robii. Pe părţile laterale 
ale curţii erau alte două construcţii din lemn, un fel de 
magazii cu beciuri adinci. Aci îngrămădea tarabosteie 
recolta de pe cîmp şi tot ce se lucra în ateliere:e din vale. 
Din spatele acestor magazii porneau, pînă în apropierea 
zidului, grajduri de vite, folosite în timpurile grele, cînd 
ţara se afla în luptă, şi dușmanul aproape. Staulele mari 
pentru vite şi magaziile erau jos în vale, lîngă casele 
comaţilor. 

Pentru familia Dicomes şi robii ei, în vorbirea obișnu- 
ită nu exista numele de cetatea Carsidava, ci numai acela 
de „casele de sus“ — adică cetatea, şi „casele de jos“ — 
adică staulele, magaziile şi atelierele tarabostelui. 
casele de jos erau împrejmuite cu un val de pămînt și cu 
gard de mărăcini bine împletiţi. De cele mai multe ori, 
în zilele și nopţile frumoase de vară, întreaga familie 
rămânea jos, la casele din vale. 

În cetatea fiecărui taraboste se aflau robi și sclavi 


puternic. Dacii făceau deosebire între un rob $ 
Rob era acel dac care fusese născut de o ro; 
acel comate pe care regele, în loc să-l omoare, îl făcea rob 
şi-l dădea unui taraboste. în vremuri grele, cînd un tara- 
boste greşea faţă de rege, acesta nu stătea pe gînduri, și 
dacă nu poruncea să-l ardă de viu, îl făcea și pe el rob. 
Sclav era captivul adus din țara dușmană, de dincolo 
marete fluviu, sau cumpărat de la negustorii străini vin- 
zători de sclavi. Și purtarea stăpinilor faţă de ei era 
diferită : robul era socotit ca o slugă pe viaţă și tratat mai 
omenește, iar sclavul trecut în rîndul animalelor de muncă. 
Rareori se făceau excepţii. Cu toate acestea, fie rob, fie 
sclav, viața lor era în egală măsură în miinile stăpînului. 


16 


Către vremea prînzului, pe un soare potolit de toamnă, 
pe „drumul ce ducea sus spre cetate urcau patru oameni! 
Doi erau legaţi strîns, se vedea că sînt sclavi, al treilea, 
legat ceva mai larg, era rob, și din spate îi împingea, 
ameninţindu-i cu ciomagul, un bătrin — și el tot rob 
baciul turmelor lui Dicomes. Pe feţele celor legaţi împie- 
trise teama şi disperarea. Toţi trei erau tineri, aproape 
copilanări. Bătrânul era năpădit și el de teamă și de ruşine. 
Îi pierise curajul să se mai prezinte în faţa stăpînului. 
Pletele lungi și albe, ca și barba stufoasă îi jucau în rafa- 
lele vîntului ce cobora din înălțimi. Tremurînd, trecură 
podul de peste șanțul cetăţii şi intrară pe poarta cea mare, 
chiar în clipa cînd bătrinul taraboste cobora încet pe scară, 
mutînd cu greu cînd piciorul de lemn, cînd pe cel sănătos. 
De cite ori cobora treptele, Dicome: aducea aminte de 
vremea cînd fusese om întreg, şi se înfuria. 

Ti văzu pe cei patru intrind și se opri pe penultima 
treaptă. Ridică toiagul în care se sprijinea şi-i privi ame- 
ninţător. Bătrînul baci împinse înainte pe cei trei tineri, 
fără să îndrăznească să ridice capul. Ținea căciula în mîna 
stîngă, care fi tremura puternic. Tarabostele se încruntă. 

— Ce s-a întimplat, Usugus, ce pagubă mi-aţi mai 
făcut ? îl întrebă el cu mînie. 

— Nenorocire, stăpine ! Mai bine ne luau zeii cei răi, 
pe mine şi pe ei. Aşa, nu mai veneam în fața ta! 

— Spune, ce-aţi făcut, robule, că pun să-ţi rupă oasele ! 

— D-apăi, tot nu mă aştept să scap, stăpîne ! Paguba 
pe care ţi-am. făcut-o este prea mare! 

— Ce mi-aţi mai făcut ? 

Tarabostele mai cobori o treaptă şi din nou ridică 
toiagul, gata să lovească. 

Sea Am pierdut o parte din turmele de oi și de capre, 
stăpine, le păzeau aceștia trei. Le-am căutat mult. Trei 
zile am colindat pădurile şi munţii, dar n-a fost chip să 
le dăm de urmă. De la o haită de lupi tot mai rămînea 
ceva. Poate că au fost rupte din turme și duse de iscoade 
romane, peste munţi, pînă la tabăra lor. 

> Tarabostele se uită cercetător la bătrînul rob. Copilă- 
riseră împreună, Usugus îi fusese prietenul de joacă. Toată 
viaţa îl slujise ca un rob cinstit, muncitor și cu grijă de 


u7 


avutul ce i se încredințase. Își strînse cu putere fălcile, 
a se stăpini 
Ba oi T cîte capre ați pierdut, Usugus ? 
O sută cincizeci de oi și treizeci de capre, stăpine ! 
Nu-mi dau seama cum de s-au rupt din turmă ? Caprele, 
mai înţeleg, o mai apucă razna, dar oile? ! e 
Dicomes nu-l mai asculta. Își ațintise privirea asupra 
robului, aproape un copil, ce stătea în faţa bătrinului baci. 
Daizus era frumos, avea ochi albaştri, plete lungi, blonde, 
cu un început de barbă cu pufi a'bici i. Abia împlinise 
șaptesprezece ani ; fiu al unei roabe frumoase, _bătrinul 
stia că fusese fructul dragostei lui. Un val de căldură îl 
năpădi, Se răsti din nou la bătrin: 
— Dezleagă-l pe Daizus ! Cum de-ai îndrăznit si 
alături de sclavi ? De ce nu te-ai legat şi pe tine, că 


i rob! 
— Stăpine, mi-a fost teamă să nu fugă, murmură 
Usugus. St 
= Spune tu, Daizus, cum s-a întîmplat, ce făceaţi voi 
cînd s-a rupt turma ? continuă tarabostele cu ton mai 
potolit, dar ameninţător. Dacă ai să-mi spui cumva min- 
ciuni, chem garda te străpunge cu sulițele aci, în 
faţa mea ! x n 
— Jur pe Zamolxis, stăpine ! Noi ne jucam, ne între- 
ceam în luptă dreaptă. Atunci, oile și caprele s-au speriat 
şi s-au rupt unele spre zăvoiul de pe malul piriului, altele 
spre saivane. O parte au intrat prin tufişurile de pe coastă 
şi alta în pădurea deasă din lungul văii înguste de la 
Urlătoare. Eu n-am văzut de ce s-au speriat. Tullius spune 
că a văzut doi urşi în două labe, care alergau pe marginea 
pădurii. Ne-a fost frică să ne apropiem. Cînd ne-am dus 
cu moş Usugus, n-am mai găsit nici o oaie şi n-am văzut 
nici urmă de urs, 
Daizus tăcu. Îşi frămînta mîinile și-și răsucea degetele. 
— Dacă s-a întîmplat așa, atunci nu e lucru curat. A 
fost acolo picior de om, poate chiar de dușman. Trebuie să 
întărim paza. Dar dacă vitele or fi rătăcind departe prin 
munţi, hăituite de fiare ? Tu, Daizus, nu cumva a fost o 
minciună povestea cu urşi... tot ce mi-ai spus ? 
— Nu, stăpiîne, să spună și Tullius ! 
'Tarabostele clătină capul cu neîncredere. 


118 


— Ei, ce facem, Usugus? De unde-mi scoţi oile şi 
caprele ? 

Bătrinul baci, sprijinit în ciomag, își schimbă greuta- 
tea trupului pe celălalt picior şi scuipă zgomotos. 

— Aș aduce jertfă Marelui zeu, stăpine, dacă ele ar 
ieşi de undeva, de după vreun colnic de munte. Păi, fă-ne 
ce vrei, stăpîne ! Un bătrin ca mine, poate că degeaba 
mai face umbră pămîntului, dar ei... sînt tineri, niște copii... 

Dicomes nu-l mai asculta. Bătu din palme de citeva 


ori, apoi strigă spre poartă. Şeful gărzii, un dac voinic și 
vioi, sosi în fugă. 
— Vazio, pe toţi aceștia patru îi pedepsesc. Vei in- 


deplini fără şovăire porunca mea: lui Usugus îi tragi 
douăzeci de bice la spate, pe Daizus îl pui în lanţuri aici 
sus, în beciul robilor, iar pe acești doi sclavi vreau să-i 
omor ! De mult n-am mai băgat spaima în robi şi în sclavi. 
Dacă-i las de capul lor, îmi împrăștie toată averea. Te duci 
jos, în vale, la casele de jos şi-i stringi pe toţi, să privească 
pedepsirea lor. Avem arcuri şi săgeți noi, lucrate în ateli- 
ere, vreau să le încerc chiar pe oameni. Acum să-i iei 
de-aici, că m-au supărat destul ! 

— Iertare, stăpîne ! Să te-ajute Marele zeu! Omoa- 
ră-mă pe mine, stăpîne, şi lasă-le lor viaţa ! Fie-ţi milă 
de tinereţea lor ! 

După ce urcă o treaptă, tarabostele se întoarse spre ei. 
Îl privi lung pe Usugus, apoi pe Daizus. Furia îi crescu și 
mai mult. Începu să strige : 

— 'Ți-am spus să-i iei, Vazio! Să-i dai baciului trei- 
zeci de lovituri, 

Năpădit de furie, tarabostele porni în sus pe scară, 
sprijinindu-se în toiag și mutînd greu piciorul de lemn, 
din treaptă în treaptă, Ajunse în cerdac, se lăsă să cadă 
pe o laviţă de lingă perete. Oftă adînc. Își roti privirea 
pînă departe în vale. Nu-l durea pierderea unei părți din 
turme, supărarea lui era mai mare, mai adincă : se apropia 
marea luptă cu imperiul, iar despre Sarmis, inchis la 
Viminacium, nu mai ştia nimic. Se întoarse cînd auzi o 
ușă scîrțiind. O văzu pe Carsida, 

— Vino, fata mea ! Cînd te văd pe tine mă mai liniștesc, 
uit de tot ce mă frămîntă ! 


119 


Carsida se apropie și-l îmbrăţiși š 3 i 
Z. Te laşi învins de griji și de supărări, tată, şopli ea, 
plinsul. Te-am auzit cum strigai, de ce 


Bătrinul să încet capul. 

— Sint sclavi... mai cumpăr alţi 

— Da, tată, sînt sclavi. Tu uiţi că şi Sarmis este sclav ? 
Tu uiţi că și lui s-ar putea să i se întimple la fel ? 

Pieptul Carsidei se sălta cu putere, după fiecare suspin. 
Bătrinul zimbi potolit. Carsida era frumoasă, energică, 
ho! 


— Şi pe Usugus, tată, continuă Carsida, ai pus să-l 
bată! Cum să-l biciuiască pe el, pe omul care ne-a purtat 
pe braţe pe mine şi pe Sarmis, pe ătrînul care ne-a făcut 
frumoasă copilăria ? Acum, tată, cînd peste puţin timp eu 
voi fi soţia lui Diegis, tu vrei să omori doi tineri care încă 
nu s-au bucurat de frumuseţea vieţii ? Iartă-i, tată, iartă-i ! 
Dacă Sarmis ar fi aici, nu te-ar lăsa să te porţi astfel !... 

Mult timp, liniștea fu tulburată numai de suspinele 
înfundate ale Carsidei. După răsuflarea puternică și tre- 
murul mâinilor, se vedea că bătrînul taraboste abia se mai 
stăpinea. Dar nu putu să se înfrîngă mult. Îl chemă pe 
Vazio. 

— Să le dai drumul, să se ducă în vale! îi spuse cu 
mînie. 

Vazio nu se clinti din loc. Niciodată tarabostele nu 
revenise asupra unei porunci. Îl știa că ţine cu multă 
mîndrie să arate că o dată ce spunea ceva, nu-și mai 
schimbă vorba. 

Ce stai? Să plece numaidecit toţi, la turme! îi 
strigă din nou. 

Tarabostele se întoarse repede şi, proptindu-se în toiag, 
intră în casă, în încăperea în care își trăia bătrîneţele, de 
unul singur, învins de încercările grele prin care trecuse. 
În tinereţe fusese un bărbat frumos, scund, bine legat, cu 
pletele şi barba blonde şi cu ochii albaştri, visători. La 
minie devenea de nestăpinit, sfărima și pietrele în miini. 
Acum, slăbit, cu pletele şi barba albite de ani şi de durere, 
nu-și mai găsea liniștea, Dorul după Sarmis și grija de 
el îl măcinau amarnic, În unele momente, se ruga lui 
Zamolxis să-l ia acolo sus la el, în cer. 


120 


Urmîndu-i pe cei trei tineri, bătrinul baci pășea îră- 
mintat de cele întimplate. Nu înţelegea ce se petrecuse. Îl 
cunoștea pe taraboste din copilărie, îl servise cu credinţă și 
cu supunere. Ştia că pedepsește rar și greu. Astăzi nu în- 
z ce se petrecuse în sufletul lui şi de ce îi iertase. 
şi aminti de felul cum tarabostele se uitase la Daizus cînd 
îi spusese să-l dezlege, Nu fusese privirea unui stăpîn fu- 
rios, ci mai degrabă a unui părinte, care se luptă cu sine 
însuși înainte de a-și pedepsi crunt feciorul. Numai el, 
Usugus, mai trăia dintre cei care ştiuseră că tînărul rob e 
fiul tarabostelui 

Privirea bătrinului baci trecu asupra lui Tullius. În 
îmb: mintea zdrenţuită şi murdară, faţa sclavului avea 
ceva aparte : puritate, fineţe, visare şi frumuseţe. Era 
trist, o tristeţe ce nu părea să fie în legătură cu cele în- 
tîmplate. Pe el nu-l speriase moartea. Tot gindul, toată 
ființa lui erau pline numai de chipul Carsidei ! O iubea 
mult pe fiica tarabostelui, o iubire fără speranţă, o iubire 
duioasă, curată, sinceră, ca a unui frate faţă de soră, sau 
a unui credincios față de zeița venerată. 

— V-a iertat stăpînul, dar nu vă iert eu, păcătoşilor, 
murmură apăsat bătrînul baci, revenindu-i în minte cele 
petrecute în faţa tarabostelui. O să vă dau o bătaie zdra- 
vănă! M-aţi făcut de ris, ticăloşilor, tocmai acuma, la 
pătrineţe ! 

Poteca se termina jos, în drumul ce urca spre cetate. 
De după un colţ de stîncă se auziră ropote de cai ce se 
apropiau în galop. Apărură doi călăreţi, care strînseră 
scurt friiele cailor şi se opriră. Usugus îi recunoscu în- 
dată ce-i văzu. 

— Daţi-vă la o parte, păcătoşilor, să treacă tarabostele 
Dagio ! strigă el scoțindu-și repede căciula. 

Ce mai taci, bătrîne Usugus, îți mai aduci aminte 
de supărările ce-ţi făceam cînd eram mic ? întrebă Dagio. 

— Cum să nu-mi aduc, stăpîne, zeul Zamolxis să te 
păzească ! 

— Moşule, tarabostele Dicomes este sus, sau a coborit 
la casele de jos ? 

— E sus, stăpine! E supărat foc... l-am supărat noi, 
nemernicii... 


121 


— Bucură-te, Usugus, oricît va fi de supărat bătrinul 
Dicomes, îl înveselim noi. 

Dagio porni în galop spre cetate. 

De sus, prin fereastră, bătrînul taraboste urmărea 
apropierea celor doi călăreți, care dispăreau din cînd în 
cînd pe sub copacii al căror frunziș încă nu căzuse. Nu-i 
recunoscuse. Vederea lui slabă nu-l ajuta să vadă atit de 
departe. După graba cu care urcau, nu se îndoia că aduc 
o veste importantă, Mai întîi se gîndi la Diegis, apoi la 
rege. Nu putu însă continue gîndurile. Din cerdac 
auzi strigătul Carsidei 
Tată, uite că s-au înapoiat Dagio şi Ozio! 

Sări în piciorul de lemn, uitînd să-şi mai ia toiagul de 
sprijin, și se repezi afară. 

— Nu te speria, bătrîne ! Marele zeu să-ţi dea numai 
sănătate și bucurie ! îl salută Dagio, urcînd din fugă pe 
scară, 

Îmbrăţișarea fu scurtă şi bărbătească. O prinse în 
braţe și pe Carsida. 

— Spune-mi, Dagio, l-ai găsit ? Trăieşte ? şopti bătri- 
nul taraboste, cuprins de teamă. 
Îl îmbrăţisă și pe Ozio. 

— E sănătos ca o stincă 


i vă trimite cele mai bune 


urări, spuse vesel Dagio 


— L-ai găsit... e sănătos ? întrebă din nou, cu o umbră 
de neîncredere, îndirjit de veselia lui Dagio. 

— Da, taraboste Dicomes ! întări Ozio. 

— Dacă nu mi-aţi spus adevărul, vă omor cu mîna 
mea ! Să nu-mi chinuiti bătrîneţea ! 

— N-ai norocul, tataboste, să trimiţi la Marele zeu 
niște oameni ca noi, adăugă Dagio. 

Bătrînul taraboste rămase descumpănit. Nu ştia ce să 
mai spună. Vestea pe care i-o aduseseră era prea mare 
pentru sufletul lui greu încercat. Îşi descărcă tot focul pe 
Carsida. 

— Ce stai ? Nu vezi, băieţii sînt înfometați, neodihniţi 
Cheamă roabele, aduceţi vin, slănină, cârnaţi, nuci... Parcă 
ne-am prostit de tot! 

De trei luni plecaseră Dagio şi Ozio, trimiși de Diegis, 
cu însărcinarea de a afla ce se mai întîmplase cu Sarmis 
și cu Vitellius, după întemnițarea lor la Viminacium. Cei 


122 


doi fuseseră puși la o încercare grea, cutezătoare, plină de 
pericole, și Diegis îi socotise oamenii cei mai potriviţi, cei 
mai încercaţi. 

De la primele ulcele golite, vinul îi încălzi și le mai dez- 
legă limbile. Bătrînul taraboste nu-și mai încăpea în el de 
bucuria veștii aduse. 

— Dagio, îţi dau să-mi bei tot vinul, şi să știi că nu am 

puţin. Vreau să-mi povestești tot ce s-a petrecut acolo şi 
tot ce ştii despre Sarmis ! 
- Îţi spun, bătrîne, numai că n-am prea multe de po 
vestit. Pentru un vin ca ăsta, ar face s-o lungesc cît mai 
mult. Și în tabăra romană se caută tot vinul dac. Îţi amin- 
teşti, Ozio, la castrul de la Lederata, legionarii au spart 
oalele cu vin de Falern și-au cerut vinul nostru. 

Cu pomeţii obrajilor îmbujoraţi, Dagio își mîngiia uşor 
barba și vorbea cu ulcica în mînă. 

— Haide, Dagio, începe ! îl îndemnă nerăbdător tara- 
bostele. 

— Sînt gata, bătrine ! Dar mai întîi, spune-mi : ai avut 
vreun semn, bun astăzi ? De obicei, zeii ne prevestese bu- 
curiile şi nenorocirile. 

— Știu şi eu ce zic?! Era omor doi sclavi și... 
i-am iertat. I-am iertat la rugăminţile Carsidei. Poate să 
fi fost un semn de la Marele zeu !... Dar dă-i drumul o dată, 
că de nu, pun nina pe măciucă ! Ce mă tot fierbi atîta ? 

Carsida izbucni într-un hohot de rîs sonor, cristalin. Lui 
Dagio îi plăcu. O privi mult. Îl mira frumuseţea ei. N-o 
mai văzuse de mult timp. Crescuse, Era aidoma mamei pe 
care el o cunoscuse în anii tinereții. Ca şi ea, Carsida avea 
obrazul alb, curat, fruntea înaltă, fața ovală, nasul mic şi 
drept, ușor săltat de vîrf, iar părul bogat, blond, de culoarea 
lanului de grîu copt, îi cădea pe umeri în două cosițe 
groase. O văzuse de multe ori alergînd cu calul, sărind 
peste șanțuri și stînci ca un adevărat luptător. Ştia să 
mânuiască cu dibăcie sulița și arcul și nu dădea înapoi 
din fața primejdiei. Se gîndi că Diegis își alesese ca soție 
pe o copilă căreia i-ar fi stat bine şi ca regină chiar. Își 
reveni din gînduri, reamintindu-și de nerăbdarea bătri- 
nului taraboste, Îl bătu uşor pe umăr. 

— Fii atent, bătrîne, că-i dau drumul ! Sorbi de cîteva 
ori din ulcică, apoi tuşi ușor: Am plecat așa cum mi-aţi 


spus voi : tu și Diegis. Am mers prin munţi și păduri, şi în 
două săptămîni am ajuns la Lederata. Nu puteam să înain- 
tăm decit cu multă grijă. De intrat în cetate, nici vorbă. În- 
tre Lederata și Viminacium și între Lederata și Getidava trec 
puzderie de legionari şi de șiruri de care încărcate cu de 
toate, pentru legiunile aduse în Dacia. Dacă le cădeam în 
mînă, n-ar fi fost prea mare pagubă, ne-am fi pierdut viaţa 
luptând, căci vii în mîna lor nu ne-am fi lăsat, dar nu ne-am 
fi putut îndeplini scopul pe care îl urmăream. De fapt, eu 
si cu Ozio nu ne gîndim să plecăm la Marele zeu fără să 
doborim cît mai mulţi legionari. Aşa, bătrîne, ascunsi în 
apropiere de Lederata, ne-am făcut fel de fel de socoteli, 
una mai temerară decit alta, una mai vicleană decit alta, 
dar nici una n-o puteam aduce la înfăptuire. Ajunsesem 
la culmea răbdării. Într-o noapte, stăteam amindoi în 
pădure, în apropierea drumului ce intra în Lederata. În- 
dirj ți și fără ca somnul să se lipească de noi, aşteptam ca 
zeii să facă vreo minune. Trecuse de miezul nopții cind 
la urechile noastre a ajuns scîrţiit de care încărcate cu 
poveri grele, trase de boi ce înaintau domol. Erau carele 
cu mărfuri ale unui negustor. Cînd vine norocul, vine. 
Negustorul a oprit boii să se odihnească tocmai în dreptul 
nostru. Nu ne-a fost greu să intrăm în vorbă cu el, căci, 
după cum știi, nu ne poate vinde nimeni în limba Romei 
sau a Atenei. Am vorbit cu el grecește şi, mai cu vorbe, 
mai cu zornăitul banilor — el, ca orice negustor, nu se 
putea să nu fie lacom — l-am făcut să ne ascundă pe sub 
mărfuri și să ne ducă la o tabernă, nevăzuți de gărzile 
imperiului şi de militarii romani. Ne-a dus la o tabernă 
unde era cunoscut bine şi unde, tot cu bani, am reușit să 
ananjăm să rămânem ca argaţi la căratul și tăiatul lem- 
nelor, la adusul bucatelor și apei, la spălatul vaselor şi la 
orice treabă. Ne-am învoit cu tabernagiul să-i dăm banii 
în fiecare săptămînă, ca nu cumva să ne trădeze. Ne le- 
gasem ca la plecare i dăm o sumă și mai mare dacă 
treaba iese bine. Banii îi aveam ascunşi departe, în pădure. 
Ne-am schimbat îmbrăcămintea și-am început să muncim, 
căutînd să intrăm în legătură cu vreun legionar sau 
decurion 'din cetatea de la Viminacium. Precum ştii, bă- 
trîne, drumurile oamenilor se întîlnesc în taberne şi mai 


124 


i 


ales drumurile legionarilor, decurionilor şi centurionilor. 
Și într-o seară — trecuseră vreo două săptămîni de la 
sosirea noastră la tabernă — ne-a căzut în mînă un de- 
curion, căruia îi plăcea mult vinul dac, dar care nu prea 
avea bani. I-am dat să bea, și multe seri a venit la noi de 
i-am dat pe săturate. Vestea pe care ne-a adus-o decurionul 
despre Sarmis și Vitellius a fost că ei sînt în cetate, la 
Viminacium și sînt sănătoși. La început au dus o viaţă 
grea, legaţi în lanţuri în beciurile umede și întunecate, 
apoi, spre norocul lor, comandantul cetăţii a fost schimbat, 
şi locul lui a fost luat de un legat, bun prieten al lui 
Vitellius. De-atunci trăiesc o viaţă mai omenească. Sarmis, 
cum îl știi, nu putea să stea degeaba. Și-a făcut de lucru 
cu un căţel pe care l-a scăpat din apele marelui Dunaris, 
luptîndu-se cu valurile înspumate. 

Dagio mai sorbi de câteva ori, apoi continuă : 

— Dacă tribunul acela Maxentiu nu ne cădea atunci 
în mînă, nu știu ce s-ar fi ales de ei! Dar treaba a mers 
bine. Prin decurionul acela le-am trimis un papyrus şi tot 
prin el am primit. 

— Ai papyrus ? sări bătrînul pe piciorul de lemn. De 
ce nu mi-ai spus ? Însufleţit, ridică toiagul deasupra capu- 
lui. Îți fac capul praf, dă-l încoace! . 

Cu o undă de zîmbet în colţul gurii, faţa bătrinului se 
schimbă în stacojiu. 

— Stai, bătrâne, nu sări așa, uite că ţi 

Dagio începu să se caute la briu. 

— Şi ce-ai să faci cu el ? Întotdeauna ai spus că scrisul 
şi cititul sînt o înșelătorie, că nu poate să-ți spună un 
papyrus gîndurile unui om. Ţine-l, citește-l ! Îţi vorbeşte 
Sarmis prin, el. 

Bătrinul taraboste prinse cu mîna tremurindă bucăţica 
de papyrus și o duse lacom la gură. O sărută. Ochii i se 
Îl destăcu apoi și-l privi mult timp. 

Na, ia-l, citește-mi-l! Te pedepseşte marele Za- 
molxis, de ce-l batjocorești pe un bătrîn ? 

Rizind, Dagio luă papyrusul 1] întinse Carsidei. 

— Vezi, bătrine ? Ţi-ai pierdut capul. O ai pe Carsida, 
care înţelege vrăjitoria de pe papyrus. E seris în limba 
noastră, așa cum știu și Sarmis, și Carsida, şi toţi dacii care 
au învăţat să citească şi să scrie. 


A dau! 


Înecată de emoție, Carsida citi cu vocea sugrumată ! 

„De la Sarmis, salut și sănătate. 

Tată, Cumida și Carsida, am lipsit mult timp de lîngă 
voi şi poate că o să mai lipsesc cîtăva vreme. Nu stiu ce s-a 
întîmplat și cine a trădat întîlnirea noastră cu Dagio. Sînt 
cu sufletul liniștit : pe Vitellius nu puteam să-l părăsesc. 
De mine să nu duceţi grijă. Dagio mi-a spus că voi avea un 
fiu. O rog pe scumpa mea Cumida să fie tare şi să crească 
cu dragoste copilul nostru. Vitellius, deși nu vă cunoaşte, 
vă trimite un călduros salut. Același salut îl trimitem și 
lui Diegis. Cît priveşte pe Dagio și pe Ozio, pentru curajul 
și dragostea ce ne-au arătat, te rog, tată, să le dai una din 
cele mai bune turme de oi ale tale. Eu şi Vitellius vă 
dorim sănătate la toţi !“ 

Bătrînul taraboste își prinsese capul în mîini. Ascultase 
fără să facă vreo mişcare, cu privirea aţintită în duşu- 
mea. Lîngă el, Carsida suspina uşor şi- 


și ştergea într-una 
lacrimile, y 3 
— Acum, bătrîne, pot să-ți spun de ce-am lăsat papy- 


rusul la urmă : ai fi crezut că ne grăbim să primim de la 
tine turma de oi. 

Dagio tă oala și sorbi cu poftă. După ce-t 
mustățile şi barba, rîse : 
'Ține-ţi turma, bătrîne, că nu asta ne lipseşte, mie 
și lui Ozio. Turma noastră e în legiunile romane, din care 
noi vom căsăpi cît mai mulţi berbeci ! 

— De ce l-am lăsat să plece înapoi? gemu bătrînul 
taraboste, chinuit de dorul după Sarmis. 

— El tot ar fi plecat, adăugă Dagio, eu am văzut că 
legătura dintre el şi Vitellius nu mai era aceea dintre 
sclav și stăpin, ci dintre doi prieteni adevăraţi. 


şterse 


Devreme, din noapte, bătrînul taraboste nu mai avu- 
sese nici liniște, nici odihnă. Se sculase în zori, se îmbră- 
case de sărbătoare şi făcuse încă o dată probă la mantia 
nouă, albastră, ce se prindea pe umăr cu o fibulă mare de 


156 


aur, ornamentată cu numeroase spirale. Pusese apoi robii 


să-i curețe şaua, hamul și friul calului, să le lustruiasc; 
inelele, cataramele şi aplicele de bronz frumos lucrate. Cu 
o zi înainte, își pregătise piciorul nou de lemn : pusese pe 
meşterul făurar să-i tragă la capătul de jos, cu care călca 
pe pămînt, două inele de fier înroşite în foc, şi de fiecare 
inel să se coasă cîte două curelușe cu catarame, La scările 
șeii pusese de asemenea să se coasă cîte două cureluşe. 

Cind soarele se arătă de după creasta muntelui, ieși în 
curtea cetăţii și ceru să i se aducă în grabă calul său 
preferat : un cal alb, îndesat, cu coama şi coada lungi 
stutoase. Se ridică ìn şa cu uşurinţă, ca în anii tinereţii, și 
puse să i se lege piciorul de lemn la scara șeii. Struni 
de citeva ori calul și făcu cîteva mişcări care uimiră pe 
străjerii, robii şi sclavii care-l priveau. 

— S-a scrintit la cap bătrânul de cînd şi-a măritat fata, 
șopti o roabă bătrină către alta lingă care şedea în pragul 
bucătăriilor. 

De mult nu mai văzuse Carsidava o nuntă atît de fru- 
moasă, de bogată și de scurtă. Fusese de faţă şi regele la 
căsătoria fratelui său. Dar totul se petrecuse ca o părere. 
Grăbit, Decebal se ospătase şi băuse cu poftă, apoi sărise 
pe cal și plecase urmat de garda sa. În poarta cetăţii, spu- 
sese înveselit 

— Dicomes, peste cîteva zile o să trec să văd atelierele 
şi armele p> care le făurești. Dacă nu mai ești bun de 
luptă, ai rămas cel puţin un bun făuritor de arme ! 

Bătrinul taraboste privise trist cum alaiul regelui se 
îndepărtase în galop, pe drumul ce cobora în vale. În 
urechi îi răsunaseră mult timp, repetîndu-se, cuvintele 
regelui : „„...dacă nu mai eşti bun de luptă... dacă nu mai 
ești bun de luptă...“ În acel moment luase o hotărire de 
nestrămutat, şi de atunci se pregătise într-una. Va călări 
alături de cetele de daci, la lupta cea mare. Numai teama 
că regele nu-l va lăsa îi mai umbrea sufletul. 

După ce mai struni de cîteva ori calul, făcu semn să 
se deschidă porţile și ieşi în galop, însoţit de gardă. Re- 
gele niciodată nu întirzia, nu ştia ce e odihna si liniștea, 
iar el, tarabostele, trebuia s: iasă în cale. Se îndreptă 
spre casele de jos, unde mai văzu încă o dată toate pregă- 
tirile ce le făcuse pentru primirea stăpinului țării, trecu 


127 


prin ateliere, prin magazii, prin grajdurile şi staulele vit 3 
lor şi arătă locul în care trebuia să se găsească strinşi 
comaţii și robii, îmbrăcaţi de sărbătoare, pentru primirea 
alaiului regal. 

Soarele se ridicase tot atit de repede pe cit de repede 
umblase bătrinul taraboste. Bruma groasă căzută în timpul 
nopţii se topise, iar sulurile de piclă de pe fundul văilor 
se ridicau încet şi se destrămau deasupra crestelor munți- 
lor. Era o zi frumoasă de toamnă tirzie. O boare de vint 
cobora de pe povirnișuri. 

De sus, din turnul de pază al cetăţii, răsunară sunete 
de tulnice. Ecoul munţilor și pădurilor ce închideau valea 
le repetară în valuri ce se pierdeau în depărtări. Tara- 
bostele sări p= cal şi puse să-i lege din nou curelele de 
la capătul piciorului de lemn. Privi spre partea în. care 
se pierdea drumul către Rehidava ; dintr-acolo trebuia să 
apară regele cu alaiul lui. Văzu un nor de praf ce se 
apropia cu iuţeală, făcînd curba mare a drumului ce du- 
cea sus în cetate. Pomi în galop. După el se înşirară 
luptătorii din gardă și toţi cei pregătiţi să iasă în întimpi- 
narea oaspetelui mult dorit, lăsînd în urma lor un lung 
val de praf. Pe rege îl recunoscu de departe. La un semn, 
toţi cei ce-l urmau săriră de pe cai și se aliniară în drum. 
Ținîndu-și calul de frîu, tarabostele îngenunche în mijlo- 
cul drumului, căutînd să găsească o poziţie mai bună, stin- 
gherit de piciorul de lemn. Din urmă, patru arcași cu 
tulnice vesteau sosirea. De sus, din cetate, alte tulnice le 
răspundeau cu sunete ce se pierdeau în lungul văilor. 

La numai cîțiva pași, regele opri calul, înspumat de 
graba cu care alergase. Făcu un semn. Tarabostele se 
ridică și pomi cu căciula în mină, făcînd mişcări ener- 
gice cu piciorul de lemn, pînă în fața lui. 

— Regele şi stăpînul meu, îţi urez bun venit pe să- 
raca mea moșie ! rosti el, abia stăpînindu-și emoția. Ma- 
rele zeu Zamolxis să te ajute să arunci peste apa sfini 
a Dunarisului legiunile cotropitoare ale imperiului ! 
Decebal zimbi. Pletele și barba îi jucau uşor în vint. 
Sări şi el jos de pa cal, se apropie de taraboste și-l în 
brăţişă. 


128 


— Dacă aş avea citeva sute de cete de luptători cu 
suflet ca al tău, viteazule Dicomes, n-ar mai rămîne în 
Dacia me aa de picior de legionar roman ! Îl bătu uşor 
pe spate. Dar tu nu poţi să ne ajuţi î ă! Așa 
fost voia Marelui zeu, ză iu A Mol ae 

Regele îşi strînse pe lingă el mantia de purpură și îşi 
așeză mai bine căciula de samur. Bătrînul taraboste se 
dădu cîțiva paşi înapoi și își trase spada : 

= Te voi ajuta, regele meu ! Tarabostele Dicomes și-a 
pregătit piciorul și poate să stea în rîndul luptătorilor ! 
Fără să-și piardă cumpătul, se întoarse spre Marele preot : 
in în faţa lui Zundecibalm, Marele preot al Ma- 
relui nostru zeu ! Îți urez sănătate, Zundecibalm ! 

_ În acest timp, Diegis sărise de pe cal și se apropiase de 
bătrîn. Îi luă mîna și i-o sărută cu respect de fiu. Tara- 
bostele îl strînse la piept şi-l sărută pe frunte, răspunzîn- 
duşi la salut : 

„_— Bun venit, fiule ! Marele Zamolxis să vă dea feri- 
cire, ţie și Carsidei ! 

_— Gata, pe cai! ordonă regele. N-avem timp de mîn- 
piieri, bătrîne ! Ia să te văd, luptătorule, cîţi oameni tre- 
buie să te ridice pe cal ? 

ER Cu voia Măriei-tale, spuse tarabostele zîmbind, voi 
încerca să sar singur în șa, și dacă n-oi putea, îndrăznesc 
să-l rog pe regele meu mă ajute ! 

În alai se auzi un murmur surd. Tarabostele cutezase 
prea mult, dar murmurul se schimbă repede în uimire. 
Bătrînul ĉnfipse piciorul stîng în scara șeii, se săltă cu 
ușurință și, rotindu-și pe deasupra crupei calului piciorul 
sau de lemn, se aşeză în poziţie de luptă. Cu multă iuţeală, 
un străjer din gardă îi legă curelele piciorului de lemn la 
scara șeii. 

— Sint gata să pornesc la luptă, mărite rege ! 

Vei merge cu noi, bătrine ! în regele. Cu luptă- 
tori ca tine, Dacia nu va fi niciodată îngenunchiată ! 

Regele sări sprinten pe cal și porni în galop, urmat de 
întregul alai. Ajuns la răspîntia din care pornea drumul 
spre casele de jos, regele coti la stinga în trapul calului. 
Tarabostele dădu pinteni şi se apropie de el. 

— Mărite rege, mergem sus! Trebuie să te odihnești 
puţin, să guști ceva... să sorbi o ulcică cu vin... 


9 — Sarmis w 


Decebal nu întoarse capul, îndemnă și mai mult calul. 

— Nu e timp de pierdut, bătrîne ! Dușmanul nu ne 
dă pace. Cine stă la odihnă, pierde lupta ! 4 

E apropierea caselor de jos, mulţimea de daci, comați 
şi robi, îmbrăcaţi de sărbătoare, îl întimpinară pe rege cu 
urale, cu cîntece şi flori. Regele se opri şi privi mulțumit 
popotul din jur. Îi văzu pe bărbaţi frumos îmbrăcaţi, cu 
cămăși albe, cusute cu flori pe poale, pe piept și la umeri, 
lungi pînă spre genunchi, peste ițarii albi de Ii e spate 
le atirnau zeghile de dimie, albe, sure și ruginii, fe inse la 
git cu şnururi de | cu ciucuri mari la capete. Peste 
mijloc erau strinși în briie frumos colorate, peste care 
ră chimirele late de piele, încheiate în jean cu 
i trei catarame. În picioare purtau opinci cu nojiţe 
lungi, înfășurate peste obielele albe de dimie, ce ajungeau 
pînă spre genunchi. Toți îşi ţineau în miini căciulile mari 
dim blănuri de miel. 

Femeile erau adunate ceva mai la o parte. Regele 
pinse calul spre grupul lor. În această zi, toate arătau 
frumoase. Pe iile lor albe se îmbina frumos jocul florilor 
colorate, măiestrite cu acul sau în războiul de țesut. Peste 
cosiţele împletite, strînse în conciuri rotunde, aruncaseră 
marame din pinză mai rară, cu flori împrăștiate cu gust, 
ce cădeau peste mantiile uşoare din ţesături subţiri de 
lină, prinse pe umăr cu agrafe lucitoare. Ceva mai departe, 
stăteau robii. Tarabostele nu uitase ca în această zi și ci 
să fie îmbrăcaţi în straie bune şi curate. 

De departe, regelui i se păru că chipul unuia dintre 
robi îi e cunoscut. Își îndemnă calul prin mulţimea ce se 
grăbea să lase drum liber şi se apropie de el. 

— Tu nu eşti Abruto? Sau mă înșeală vederea ?! îl 
întrebă mirat, 

— Marele zeu să te ţină, mărite rege! Nu te înşeală 
vederea, eu sînt, Abruto. Regele meu mă mai ţine minte 
pe mine, nevrednicul... 

Pegele clătină capul. Pe faţa lui își făcea loc mînia. 

— Nu ești tu acel luptător care, în bătălia de la 
Tapae, pus trupul scut ca să mă scapi de lovitura 
năprasnică a unei sulițe aruncate de un legionar ? 

— Regele meu nu se înşeală... eu sînt acela, mărite 
tegeta. 


130 


— Dar tu erai un comate, un dac liber. Aveai casà și 
pămîntul tău, apoi te-am ridicat tarakoste, ti dat 
moşie. Cine te-a făcut rob? Unde ești, Vicilis ? 

Supărat, regele îl chemă pe scribul său. 
int aici, mărite rege ! 

- Sînt mulţi ani de cînd ţi-am s 
că pe acest Abruto îl fac taraboste 
din valea Tibiscului, că Getidava. Îmi aduc bine aminte. 

Scribul regelui rămi încurcat. 

— Răspunde, Vicilis ! îi strigă cu minie sporită. 

Mulțimea începu să se tragă înapoi, cuprinsă de teamă. 

— Regele meu ştie că am făcut tot ce-a trebuit si-am 
pus și pecetea. Am trimis pergamentul tarabostelui Run- 
decitulp, pe lîngă a cărui cetate se afla comatul Abruto. 

Cu privirea întimecată, regele se întoarse spre cei ce-l 
însoțeau. 

— Unde ești, Rundecitulp ? 

Din mijlocul celor ce formau suita se desprinse un 
taraboste, 

— Sînt aici, mărite rege ! 

De ce este rob Abruto ? se răsti regele, ridicind 
sprincenele stufoas A 
__— Stăpinul şi regele meu, începu Rundecitulp, palid 
şi cu vocea pierdută, cînd am primit pergamentul, Abruto 
era robul meu 
Robul tău? Cum, de ce? De ce l-ai făcut rob? 
ind că tarabostele nu răspunde, Decebal se intoar 
spre Abruto. Spune tu, cum de-ai ajuns rob ? 

Abruto vorbi potolit, cu încredere si får pornire : 

Mărite rege, atunci, după lupta de la Tapae, a 
urmat o iarnă grea, apoi o vară secetoasă. N-am mai avut 
cu ce trăi şi am cerut tarabostelui Rundecitulp grăunte 
fin pentru vite, griu pentru noi, pentru femeie şi topii, 
nu i le-am mai înapoiat. În celălalt an au fost ploi multe, 
Tibiscu a ieșit din mat i mi-a acoperit toată țarina. Am 
rămas dator tarabostelui, regele meu ştie, legea este 
că pia poate să fie luat rob, cu toată familia lui. 

- Aşa este, Rundecitulp ? 

— întocmai, mărite rege ! răspunse cu teamă și spe- 

ranţă tarabostele. 


us să trimiţi ştire 
nește pi 


9 134 


Regele păru încurcat. El era primul care ținea la res- 
pectul legilor și obiceiurilor din străbuni. 
Şi cum ai ajuns aici, Abruto ? 
Nu știu, mărite rege, poate că am fost vîndut sau 
dăruit tarabostelui Dicomes. Sk A 
— Spune, Rundecitulp, de ce n-ai îndeplinit dorința 
mea? Tu nu te supui poruncilor regelui ? : 1 
— Marele Zamolxis să te țină cît va fi soare și lună 
pe cer, începu Rundecitulp revenindu-i curajul, un rob nu 
1 poate lua nimeni dacă nu vrei să-l dai... așa e legea din 
bătrîni, Eu n-am greşit cu nimic faţă de regele meu şi nici 
regele nu mi-a cerut... 
Tăcu încurcat. e 
— Nici regele nu-ţi poate lua robul, nu poate să eli- 
bereze un rob ? h 
Regele vorbea rotindu-și privirea pe deasupra mulți- 
mii, care începea să fie stăpinită de spaimă. Cei mai fri- 
coşi se retrăseseră uşor din rîndurile din fat Poporul 
știa că regele e crud la mînie. 3 A 
— Nu sînt vinovat, mărite rege! murmură Rundeci- 
tulp. A F 
— Eu sînt vinovat ! Sînt vinovat că nu văd cum unele 
căpetenii nedreptăţesc și jefuiesc, cum pentru un sac-doi 
de grîu şi o căpiţă de fin robesc o familie întreagă inu 
se găseşte nimeni să-i ajute pe aceşti neferi ţi! Sint vino- 
vat că mă las înconjurat de mulţi ca tine și nu văd răul pe 
care îl faceţi în ţară, tu, Rundecitulp și alţii, cu suflete tot 
de rele ca al tău! n 
- Iertare, mărite rege ! Rundecitulp sări de pe cal k 
căzu în genunchi în fața regelui. N-am știut că-l supăr 
pe regele meu! 
Regele îl privi cu si Ty. 
— Îmi vorbeşti de iertare ? Ciţi dintre voi a iertat un 
comate sau un rob căzut în greşeală ? Să vadă toţi ce lalţi, 
care au mai greșit la fel, cum face regele dreptate L Vicilis, 
să serii chiar aici pe loc un pergament și să-l întăreşti cu 
pecetea mea : ridic pe robul Abruto la rangul de tarabosi te 
şi-i dau cetatea și moșiile lui Rundecitulp. Robul Rundeci- 
tulp se dă tarabostelui Dicomes, care îl va folosi la făuritul 
armelor în ateliere. 
Regele îl căută pe Dicomes : 


aşi 


132 


— Bätrîne, leagă-ţi robul, iar tu, taraboste Abruto, să 
te prezinți să stai la masă cu noi! 

Un murmur de uimire și de uşurare străbătu mulți- 
mea, La ultimele cuvinte spuse de rege, Abruto căzu în 
i. Toți se aşteptau ca noul taraboste să-i aducă 


- Iartă-l, mărite rege ! Libertatea pe c: 
îmi va fi o povară dacă o primesc robind pe altul ! Cine 
n-a fost rob, nu ştie ce este robia, Cine n-a pierdut-o, nu 
stie ce este libertatea ! Dacă regele meu doreşte ca robul 
său Abruto să fie fericit, îl rog să-l ierte pe tarabostele 
Rundecitulp ! 

La o astfel de rugăminte din partea lui Abruto, regele 
nu se așteptase. Lui Decebal nu-i plăcea să se arate slab 
de suflet. Din nou își roti privirea pe deasupra mulțimii. 

- Da, așa sinteţi voi, cei umili și săraci, știți să sufe- 
riţi mult şi să iertaţi mult. Dar de ce un taraboste 
nu iartă ? 

- Mărite rege, indrăzni Abruto, dușmanul este în țară. 
Ai nevoie de o suliță și o spadă mai mult ! Lasă-l pe tara- 
bostele Rundecitulp să-şi pună spada în slujba ta, căci dacă 
nu alungăm legiunile dușmane, ajunși sub jugul Romei, la 
ce-mi vor mai folosi libertatea și moşia pe care mi le 
dai acum ? 

Din mulţime se auzi din nou un murmur prelung : 

— Iertare, mărite rege ! 

Regele începu să zîmbească. Mulțimea înțelese că 
Abruto reușise să-i înmoaie sufletul. 

— Vicilis, să scrii altfel pergamentul : regele Decebal 
redă robului Abruto libertatea, îl ridică la rangul de ta- 
raboste şi-i dă pămînturile de la Tapae. Făcu seran şi lui 
Rundecitulp să se ridice. Rundecitulp, tu să lupti alături 
de noi, să-ţi aperi moșia pe care ţi-a lăsat-o bunul Abruto ! 

- Mărite rege, aici, în faţa ta, îi cer iertare lui Abruto 
pentru toate necazurile pe care i le-am făcut ! Mă leg aici, 
în faţa tuturor, ca după ce alungăm afară legiunile duş- 
mane să ridic eu la Tapae casa tarabostelui Abruto ! 

Cu un zîmbet ce-i lumina faţa de mulțumire, regele 
porni mai departe, spre atelierele în care se făureau ar- 
mele. În. urma lui, în mulţime, cîțiva auziră cuvintele unui 


re mi-ai dat-o 


133 


sclav, Portirios, un bătrin cu barbă albă, pripăşit M Carsi- 
dava, nu se ştia de unde: 

— Pe unde am umblat : în Ellada, în Bithynia, în Par- 
thia, n-am văzut o întîmplare ca asta! Vedeţi voi, așa a 
spus și el: „Să ne iubim unii pe alţii şi să iertăm aceluia 
care a greşit față de noi“. Robul Abruto a vorbit ca unui 
care ar urma învăţătura galileanului. 

Porfirios nu ajunsese în Dacia ca sclav, ci ca un pro- 
povăduitor care cutreiera pretutindeni pentru a duce ci 
mai departe învăţătura acelui Mesia, așteptat de multă 
vreme de poporul lui Israel. Prins în Dacia, fusese făcut 
sclav și dat tarabostelui Dicomes, Robii şi sclavii nu-l 
socoteau în toată firea, şi cuvîntul lui nu-l luau în seamă. 

— Și cine a fost galileanul, ăsta ? întrebă un comate 
din mulțimea strînsă în jurul lui. 
— A fost fiul Domnului. El, galileanul, a învăţat lu- 
mea prin parabole şi a săvîrşit minuni : a vindecat pe bol- 
navi, a prefăcut apa în vin, a murit răstignit pe cruce și 
a înviat... ; 

în spatele lui Porfirios, un rob gras şi scurt, cu pri- 
vire şaşie, izbucni în hohote de ris. 

Păi dacă a avut atita putere și făcea minuni, cum 
de s-a lăsat batjocorit şi răstignit ca tilharii ? Hei, grecule, 
asa bătrin cum eşti, să nu te răstignim şi noi pe tine ca 
ne arăţi o minune! Te duci mai repede la galileanui 
tău, vi dacă stă alături de Zamolxis. 

- Lasă-l, că e serintit, săracul ! îl batjocori alt rob. 

Se produse mișcare. Supraveghetorii strigau ca toti să 
treacă la lucru. În alte zile se auzeau pocnind bicele pe 
trupurile robilor şi sclavilor, astăzi prezenţa regelui îi fă- 
cea pe toţi să se poarte altfel. 

Întimplarea cu Abruto îl înveselise pe rege. Umblase 
prin toale atelierele, avînd alături pe bătrinul Dicomes 
şi pe noul taraboste. Văzuse grămezi mari de săgeļi ş 
arcuri, de sulițe scurte cu capete de fier bine ascuţite, de 
măciuci uşor de minuit, de topoare şi bărzi ce puteau fi 
aruncate cu îndeminare. Se îndreptase apoi, la îndemnul 
lui Diegis și al lui Dicomes, spre pajiștea pe care se în- 
linsese masă mare. După drumul făcut prin aerul răcore 
'al dimineţii, toţi erau înfometați. Soarele se ridicase sus 
pe cer și arunca asupra mulţimii o căldură blindă. Pe fe- 


134 


tele de masă, întinse pe lungime de citeva zeci de paşi 
peste iarba încă verde, se puseseră castroane de pămin!, 
cu bucăţi mari de carne de pasăre, de vită și de berbec, 
tăvi mari de lemn cu friptură şi cirnaţi, din care se ridi- 
cau aburi cu miros îmbietor, ce mărea şi mai mult foamea, 
talere de lemn cu bucăţi mari de brînză şi de unt, coşu- 
lețe din nuiele frumos împletite, pline cu mere, pere, nuci 
şi struguri, şi, printre toate acestea, oale pîntecoase cu cel 
mai bun vin din beciurile tarabostelui. 

Regele nu mîncă mult. Bău dintr-o oală puţin vin și 
se trase alături, dornic să vadă mai bine poporul, care 
făcea cere mare la o depărtare de zece-cincisprezece pași. 
Răspunse cu zîmbete calde la privirile pline de dragoste 
şi de supunere ce erau aţinlite a upra lui 

Ceva mai departe de rege, Dagio mai goli o oală de vin 
şi prinse curaj. Se ridică, se apropie de el și îngenunche. Îl 
întrebă dacă-i dă voie lui Ozio să înveselească puțin oas- 
peţii, și, o dată cu ei, poporul din jur. Regele clătină capul 
încuviințind. Pe pajiştea dintre oaspeţi şi mulţime ieși 
Ozio, îmbrăcat într-o tunică de postav roşu, croită după 
moda grecească, strinsă mult la mijloc și largă pe piept, 
peste care încinsese o curea lată de piele, bătută cu plăci de 
bronz frumos lustruite. În tinereţea lui, Ozio umblase mult 
pe la cetăţile de pe ţărmul Pontului Euxin şi locuise mult 
timp la Tomis 

Se întoarse spre rege şi se înclină cu supunere. Ridică 
mîinile şi destăcu larg degetele. 

— Uitaţi-vă, începu el, nu am nimic în miini. 

Continuă să-și rotească mîinile pe deasupra capului, 
oprindu-le din cînd în cînd să arate că nu are nimic în 
palme. Deodată, făcu o mișcare în jos cu dreapta, și, cînd 
o ridică, o bilă albă de lemn descrise un arc de cere şi căzu 
în palma slîngă. După altă mişcare, urmă a doua bilă, apoi 
a treia. Bilele se ridicară, trecînd dintr-o mînă într-alta, 
după ce descriau în sus arcuri de cerc egale. Mulțimea 
murmura uimită. Unii, miraţi peste măsură, priveau cu 
gurile întredeschise, uitînd să mai râdă. 

— Aţi văzut, din palma mea au ieşit trei bile. Ozio 
arătă tuturor celor trei bile şi le ciocăni usor una de alta, 
pentru a-i convinge că sînt de lemn. Dar 
joc puţin cu ele... 


Repetă aceleași mișcări, și din nou bilele începură să 
descrie arcuri de cere în sus. După un timp însă, mulțimea, 
uimită, băgă de seamă că o bilă dispăruse, dispăru și a 
doua, apoi ultima. Satisfăcut, Ozio ridică braţele cu de- 
getele desfăcute, își bătu palmele și arătă că nu mai 
are nimic. A 

Mulțimea izbucni în urale şi-n hohote de ris, 

— Marele zeu să te ţină, Ozio ! st 
Umblă cu duhuri rele ! se auzi un glas de femeie. 
Eşti cel mai mare scamator, spuse altul. 

Din nou, în mîinile lui Ozio apărură cele trei bile-albe, 
apoi alte trei roşii, și descriau în sus arcuri de cerc, tre- 
cînd dintr-o mînă în altă, mai întîi cîte una, apoi cîte două, 
şi totul continuă şi în sens invers, pînă ce dispăru și ultima 
Ozio îşi scutură din nou palmele şi arătă că nu are nimi 

— Bravo, Ozio! strigă un tarabosie, prins de tă 
vinului. 

În mijocul uralelor și veseliei generale, Ma 
se ridică încet, aruncînd o privire aspră mulţimii. Zîm- 
petele împietriră pe feţele celor de faţă. Cine nu se temea 
de Marele preot ? E 

— De ce rideţi ? începu el cu voce gravă. Vă bucură 
că acest om umblă cu duhuri rele ? Nu vă gîndiţi că așa 
am putea să-l supărăm pe Marele zeu, pe bunul Zamolxis 

La cuvintele lui Zundecibalm, toţi se priviră îngri- 
jorați, numai Ozio nu-și pierdu nici cumpătul, nici buna 
dispoziţie. Vorbi cu voce potolită : TRH 

— Nu există nici un duh rău în toată această mică în- 
veselire, Mărite rege și Mare preot ! Totul este îndemînare 
şi iuţeală de mînă. Uite, să vă arăt. 

Ozio scoase de pe mîneca dreaptă a tunicii toate cele 
şase bile. Cu iuţeală, le aruncă în sus şi le făcu să dis- 
pară la loc în mînecă. Repetă mișcările de câteva ori. 

— Vedeţi ? Nu este nici o minune. Oricine, prin exer- 
ciţiu și îndemânare, va putea să facă la fel. Tot îndemînare 
este şi cînd ştii să mînuiești bine spada, să ochești fără greș 
cu arcul şi să arunci cu dibăcie barda în capul sau pieptul 
dușmanului. Cine mînuieşte mai bine armele ? Acela care 
a repetat de cît mai multe ori mişcările cu ele. 

— E bine ce-ai spus, Ozio ! întări regel 
aminte toate căpeteniile de cete de luptători 


Să ia bine 
mînuind 


136 


bine armele îl vom alunga pe dușman. Ei, v-aţi ospătat 
și-aţi petrecut, acum să ne vedem de treabă. Pe cai, 
și pornim ! 

Regele, cu întreg alaiul cu care venise, la care se adău- 
gaseră încă doi, bătrînul Dicomes și Abruto, porni în ga- 
lop şi se îndepărtă repede, pierzîndu-se într-un nor de 
praf, luînd drumul înapoi spre Rehidava. 

În sala mare a cei Rehidava erau adunate toate 
marile căpetenii dace. Îl așteptau pe rege. Pereţii şi bîr- 
nele trosneau sub greutatea luptătorilor ce stăteau înghe- 
suiţi pe bănci lungi din scînduri cioplite din bardă. În rîn- 


dul din faţă se aflau căpeteniile triburilor dace : sargenţi, 


buri, costoboci, predavi, bieti, apuli, sinsi, succi, napi, saci, 
carpi, stăpinitori ai cetăților cu aceleași nume : Buridava, 
Succidava şi altele, veniţi din toate părţile, de la miazăzi 
și răsărit de munții cei mari, pînă către Dunaris şi Porata ; 
de la miazănoapte și apus și de pe tot întinsul Daciei din- 
tre munţi. Sala era plină de steaguri. În celelalte rînd 
erau aşezaţi tarabostii și căpeteniile de cete de luptăto 
funcţionarii de stat și scrib 

Urmînd exemplul Romei, Decebal începuse să dea mai 
mult fast adunărilor cu căpeteniile. În faţă erau cele trei 
jilțuri frumos sculptate şi acoperite cu covoare tesute cu 
flori în culori vii, între care predomina albastrul-azur, 
culoarea cerului senin, ce-l întruchipa pe Marele zeu. În 
spatele jilțului regal se ridica steagul Daciei, cu cap de 
lup cu botul larg deschis şi cu trup de balaur. Urmau 
apoi cele două gărzi : garda regelui și garda Marelui preot. 
Tot în spatele jilțurilor, în cele două colţuri ale sălii, erau 
trompetiștii și tulnicerii. 

Regele Decebal redusese rolul de comandant al arma- 
tei pe care îl avusese în trecut Marele preot, de aceea re- 
dusese și rolul gărzii de preoți, și-l trecuse asupra 
zii sale, 

În sală, pe pereţii de lemn erau prinse numeroase la- 
vite mici, pe care ardeau opaițe din pămînt smălțuit, în 
colţuri se aflau torţe cu flă mari, iar lîngă jilțurile 
celor trei căpetenii luminau făclii lungi și groase de ceară. 
Fumul şi căldura din sală ieșeau prin tavan, prin găuri 
anume lăsate, 


187 


Se făcu linişte în clipă cînd sala se umplu de sunetele 
scurte şi modulate ale tulnicelor. Urmară trompetiștii cu 
sunete ascuţite și repezi, anunţînd intrarea regelui. Prin 
ușa larg deschisă intră Decebal, urmat de Zundecibalm şi 
de Diegis, după care veneau căpeteniile din alaiul care îl 
însoţise la Carsidava. După ce luă loc în jilţ, regele le 
făcu semn să se așeze, apoi să înceteze tulnicele şi trom- 
petele. Avea faţa împietrită, deși căuta să schiţeze un uşor 
zîmbet, iar privirea îi era rece. La vederea lui, înghețară 
zîmbetele de pe chipurile celor din sală. În liniștea ce se 
lăsă începu să vorbească rar, cu voce gravă și apăsat. De 
sub sprîncenele stufoase, ochii săi păreau că aruncă flăcări. 

— Ne bucurăm de sosirea tuturor fraților noștri, căpe- 
tenii de triburi, care şi-au adus luptătorii să ne ajute să 
alungăm legiunile dușmane. Noi toţi, triburile de aici și cele 
de dincolo de munţi, de la răsărit și apus, sîntem același 
neam, vorbim aceeaşi limbă, avem aceeași credinţă și cu 
toţii, uniţi, trebuie să zdrobim pe împăratul care ne-a co- 
tropit pămînturile ! 

Regele tăcu. Privi pe deasupra tuturor, trecîndu-și de- 
getele prin barbă, apoi continuă : 

— Prin iscoadele noastre am aflat că împăratul dușman 
şi-a strîns legiunile pe cîmpia de dincolo de Pibiscu. Acolo 
veghează Susagus şi alte căpetenii, care îi ațin calea. Acum 
este toamnă, şi iarna e aproape. Traian urmăreşte să ajungă 
la Sarmizegetusa înainte de căderea zăpezii, dar uită că se 
va lovi de piepturile dacilor. Curajul nostru trebuie să fie 
mare, nu numai fiindcă noi cu toţii sîntem hotăriţi să ne 
apărăm, cu preţul sîngelui, cetățile şi pămînturile, ci și 
fiindcă avem ştiri neîndoielnice că în tabăra dușmană dom- 
neşte panica. Am prins mulți legionari fugari, au trecut de 
bunăvoie de partea noastră multe cete. Să nu uitaţi, căpe- 
tenii : pe toţi prinșii, după ce le luaţi armele şi aflați tot 
ce ştiu ei despre mişcările dușmanului, îi trimiteţi la Ceta- 
tea de Munte. Cred că am fost înţeles. Cine va face altfel 
va primi pedeapsă cruntă, așa cum și-o vor primi cei doi, 
care vor fi aduşi aici în faţa noastră să-i judecăm. Ei au 
trădat, au fost în legătură cu iscoadele cotropitorului și au 
părăsit cetăţile lor fără să le apere. 

Regele văzu că din colţul în care se afla, Eurotas se 
ridicase în picioare. Îi făcu semn să vorbeası 


130 


— Mărite rege, eu am umblat mult și am văzut multe, 
am suferit mult. Ți-am adus arme și știri despre dușman, 
nu stăpînit de setea de cîştig, ci pentru a te ajuta să în- 
vingi, fiindcă numai atunci cînd va slăbi armata imperiu- 
lui va sosi vremea cînd și ţara mea va putea să-și recapete 
libertatea. Cunosc ce se petrece în tabăra împăratului și 
ştiu şi ce este aici. Mai ştiu că este o lege a războiului : 
primeşti lupta sau îl ataci pe dușman numai atunci cînd 
eşti sigur că ai sorţi de izbîndă. După o clipă de îndoială, 
Eurotas continuă : Îndrăznese să te întreb, mărite rege, 
n-ai încercat să cazi la o înţelegere cu Roma ? Poate că... 

Decebal îi făcu semn să tacă. Îi răspunse : 

— Eurotas, eu te cunosc îndeajuns. Tu ai dreptate. Îmi 
dau seama cît este de greu să mă măsor cu imperiul, dar 
nici cu miinile-n sîn nu pot să stau și să văd cum dacii 
sînt jefuiți și robiţi. Ce caută Traian în Dacia ? De ce nu 
ne dă pace? 

Neliniştit şi nervos, Eurotas se ridică din no 

— Dar, mărite rege, şi voi aţi atacat şi prădat de 
multe ori dincolo de Danuvius. Prin provinciile de răsărit 
ale imperiului am auzit o vorbă înţeleaptă, care vi se po- 
triveşte şi vouă: „Elefantul nezgindărit nu te calcă în 
picioare“. 

Din sală, multe priviri îl săgetau cu ură pe străinul 

pe care unii îl vedeau pentru prima dată. 
— Da, înţeleg, Eurotas, elefantul este imperiul. Să ştii 
vorbele tale nu ne suj ci ne întăresc, și pentru asta 
noi îți mulțumim. Voi ţine seama de sfatul tău, Eurotas, și 
mă voi strădui să-l fac pe elefant să se înapoieze dincolo 
de Dunaris fără să ne mai batem. Noi nu ne mîngiiem însă 
cu acest gînd. 

Regele tăcu. Privi spre ușă și bătu cu piciorul în po- 
deaua de lemn. 

— Aduceţi-i aici pe trădători ! 

În sală fură împinși repede doi daci, legaţi unul de 
altul cu o fringhie groasă de tei, și cu mîinile legate la 
spate cu o sfoară de in bine împletită. 

— Împingeţi-i pe trădători, n-avem vreme de pierdut ! 
strigă regele încruntat, 

Se ridică, mîngiindu-si nervos barba. Ajunşi în fața 
lui, cei doi daci căzură în genunchi. 


139 


— Iertare, mărite rege! se rugară amindoi în ace- 
lași timp. f 

Decebal îl privi tăios şi făcu un pas spre ei. A 

— Spuneţi, ticăloşilor, de ce n-aţi luptat și aţi părăsit 
cetăţile voastre, lăsîndu-le în miinile cotropitorilor ? 

Nici unul nu îndrăzni să ridice capul și nu răspunse. 
Regele continuă cu voce și mai tăioa; 

— Spune, Dizzare, de ce n-ai apărat cetatea Pellen- 
dava ? Şi tu, Rigozzi, de ce-ai plecat de la Succidava, cînd 
căpetenia voastră îți încredinţase apărarea cetăţii pa p yi 

Privind în jos, revoltat şi furios de situația josnică în 

are se afla, fără teamă de moarte, Dizzare, scurt şi gros, 
cu barbă stufoasă şi plete lungi pină la umeri, începu să 
vorbească cu voce greu stăpinită : £ 

— Am socotit că era mai bine să vin aici cu toţi luptă- 
torii, să luăm parte la lupta cea mare, să fim în jurul tău, 
mărite rege, să nu-i pierd în luptă neegală ! 

— Tu, Rigozzi ? îl întrebă regele pe celălalt, cu un ton 
neînduplecat. 

— Mărite rege, eu am fost lovit mai întîi de cohortele 
romane, și cînd am trecut pe la Dizzare i-am spus că n-are 
rost să-și piardă luptătorii. Dușmanul ne-ar fi încercuit, 
căci nici vorbă n-ar fi fost să ne predăm, și ne-ar fi ținut 
aşa toată toamna, toată iarna... cine ştie cît puteam să 
rezistăm ?! Dar ţi i-am adus pe toţi luptătorii, mărite rege, 
şi sîntem gata de luptă ! 

— Spune tu, Susagus, ce-ai găsit la Arghidava ? inter- 
veni Diegis. 

— O ceată de viteji ajunşi la ultima lor suflare, dar 
care nu s-au predat dușmanului și nici nu și-au părăsit 
cetatea, răspunse Susagus cu ton de mustrare, săgetindu-i 
pe Dizzare și pe Rigozzi. 

Decebal îl căută cu privirea pe Dicomes. 

— Ce zice tarabostele Dicomes, au făcut bine ei că au 
fugit din faţa dușmanului ? i 

Bătrînul se ridică repede, căutînd să ascundă că-l îm- 
piedică în mişcări piciorul de lemn. 

— Socotese că nu trebuia să părăsească cetăţile, dîn- 
du-le foc, fără să lupte. De fapt, Dizzare a luptat ceva. 
Dacă toți ar fi făcut ca ei, legiunile lui Traian ar fi fost 


14 


de mult la Sarmizegetusa! Dar... regele are nevoia de 
mulţi luptători, și ei i-au adus... 

În sufletul regelui se dădea o mare luptă. Regreta atît 
că nu-i omorise mai demult, cum şi că nu renunţase la 
judecată. Întotdeauna ţinuse să se arate tare, hotărît, ne- 
iertător. În această zi îl iertase și pe Rundecitulp. Gindi 
că cele spuse de Dicomes sînt adevărate. Se întoarse spre 
Zundecibalm și, cu glas scăzut, îl întrebă : 

— Care este sfatul pe care ni-l dă Marele preot ? 

Zundecibalm se mișcă greoi în scaun şi tuși uşor. Îl 
supărase faptul că regele îl neglijase prea mult în faţa 
atitor căpetenii dace. Vorbi stăpinit, hotărît să-și arate 
puterea : 

— Marele_nostru zeu Zamolxis ne învaţă că est 
fericire să mori în luptă cu dușmanul și 
sus, în cer, lîngă el. Ne întrebăm cu toții : sînt vinovaţi 
aceşti doi luptători de trădare, fiindcă și-au părăsit cel 
tile, lăsîndu-le în mîna dușmanului ? Noi, ca oameni, uni 
spunem că da, alţii că nu. Ce-am putea să facem ? Să în- 
trebăm pe Zeul cel mare. Dacă el va primi jertfa lor, ei sînt 
nevinovaţi, iar de n-o va primi... 

În sală se produse rumoare. Regele se mișcă nelinii 
şi privi pe deasupra tuturor. Cind Diegis făcu o mișcare de 
opunere, Decebal îl opri cu o căutătură aspră. Pentru toţi 
era limpede : cu o răutate bine ascunsă, Marele preot îi 
condamnase pe cei doi la moarte. 

— Să se facă așa cum a spus Marele preot, rosti regele, 
abia stăpînindu-și mînia. Să fie aruncaţi în sulițe, și vom 
vedea care este voia Marelui zeu ! 

Se ridică din jilț şi se îndreptă spre ieşire. 

Cintaseră demult cocoșii de miezul nopţii, şi bruma 
începuse să se așeze în straturi groase. Pe cerul plin de 
stele, luna subțire ca o seceră era gata să scapete dincolo 
de creasta muntelui. În curtea cetăţii ieş căpeteniile 
dace, cu făclii în mîini. Cei doi condamnaţi apărură în- 
conjuraţi de preoţi. Ciţiva preoți înfipseră mai multe sulițe 
în pămînt, cu vîrfurile în sus. Alţi preoţi aduseră o plasă 
din frînghii şi o întinseră în apropierea sulițelor. Opt 
preoţi o prinseră de la colţuri şi din mijlocul laturilor. În 
mai multe vase au aprins răşini cu diferite arome miro: 
toare. După ce Marele preot înălță,. mai mult mormăind, 


e o 
mergem acolo 


11 


cîteva rugăciuni către Marele zeu, Rigozzi fu întins pe 
plasă, și cei opt, preoţi îl aruncară în sus cu multă iscu- 
sință, lăsîndu-l Să cadă în sulițe. Două virfuri îl străpun- 
seră printre coaste, și alta în git. Moartea lui a fost ful- 
gerătoare. 

— Îți mulţumim, Mare zeu ! rosti Zundecibalm. 

— Îți mulţumim, Mare zeu, repetară preoții. 

Îţi mulțumim, Mare zeu, murmurară cei din jur. 

— Rigozzi nu e vinovat, jertfa lui a fost primită, întări 
Marele preot. 

Cu aceleași mișcări fu aruncat și Dizzare. Mai scurt și 
mai greu, acesta căzu pieziş în vâîrturile suliţelor şi nici 
una nu-l străpunse prea adînc. Întins pe pămînt, începu 
să geamă înăbuşit. 

Omoriţi-mă ! strigă el implorindu-i. Nu sînt vino- 
vat. Îl blestem pe Zamolxis ! 

Cuvintele îi amuţiră pe buze. Unul dintre preoţi îl 
lovi cu spada și-l străpunse prin inimă. 

— El este trădătorul ! Marele zeu nu i-a primit jertfa, 
spuse Marele preot privind mulţumit spre rege. 

În mare grabă, toţi cei de faţă se împrăștiară. Curind, 
se auziră ropote de cai, semn că fiecare căpetenie pleacă 
spre ceata sa de luptători. 

După puţin timp, dincolo de zidul cetăţii, în vale, doi 
călăreţi își struneau caii, ce nu-şi mai găseau stare. Erau 
cei doi bătrîni : Dicomes şi Usugus, stăpinul şi robul, 

Merg cu tine la luptă, stăpine, așa cum am mers 
întotdeauna ! 

— Nu, dragul meu Usugus, de data asta tu nu mai 
mergi. Eşti bătrîn, nu te mai ajută puterile. 

— Stăpîne, toată viața te-am slujit cu credinţă !. 

— Mă mai poţi sluji și de acum înainte, Usugus. Pleci 
la Costodava și spui Cumidei și Malvei că Sarmis este 
sănătos şi că în curînd va veni acasă. Cumida să îngrijească 
pruncul ce-l va avea, căci el este ultimul vlăstar al nea- 
mului Dicomes. Dacă eu voi cădea în luptă, îți las ţie în 
grijă cetatea Carsidava, pînă cînd va veni Sarmis. În papy- 
rusul pe care ţi-l încredințez am spus care este dorinţa 
mea. Îl dai lui Sarmis. 

Se lăsă o tăcere grea. Pe drumul spre Tapae nu mai 
conteneau tropotele cailor şi huruitul carelor încărcate. 


142 


— Pleacă, Usugus, nu e vreme de pierdut ! 

— Marele zeu să te aibă în pază, bunul meu stăpiîn ! 
Usugus te va sluji cu credinţă, ca și pînă acum. 

Bătrinul rob își șterse lacrimile cu mineca aspră a 
zeghei, îşi trase căciula pînă peste urechi, smuci friul calu- 
lui şi porni în goană spre Costodava, tăind-o de-a dreptul 
peste munte. 

Urmat de garda sa, tarabostele Dicomes porni în trapul 
cailor spre Tapae. Peste crestele munţilor se iveau zorile, 


În valea largă și netedă a rîului 'Tibiscu, de la ieşirea 
din munţi pînă la cetatea cu acelaş! nume, se concentraseră 
toate legiunile și cohortele cu care împăratul Romei ur- 
mărea să cucerească Sarmizegetusa și să supună Dacia. 
Campul de la Tibiscu cuprindea mai mult de o sută de 
mii de oameni, legionari, auxiliari şi sclavi servus publi- 
cus. În centrul careului din mijlocul campului, a cărui 
latură măsura vreo două sute de pași, se înălța cortul îm- 
păratului, deasupra căruia flutura steagul imperial. În afara 
campului, peste șanțul umplut cu apă, pe fiecare latură se 
u cite douăzeci de corturi, frumos rînduite, ca și cele 
din interior, constituind adăposturi pentru centuriile care 
asigurau paza întregii tabere. Privit de pe coama dealului 
din apropiere, campul se vedea ca o. uriașă rețea de cărări 
drepte, perpendiculare și paralele, în lungul cărora se în- 
şirau corturile, prezentind o simetrie de patrulatere mari 
și mici al cărei centru îl constituia cortul împăratului. 

Toamna venise repede, și Traian se hotărise să dea 
lupta decisivă pentru cucerirea Sarmizegetusei. Ultimele 
pregătiri erau pe sfirşite. În cortul său, împăratul își făcea 
planurile de luptă, ajutat de Livianus Claudius. 

— Cred că m-ai înţeles, Livianus Claudius, vom în- 
cerca și cu marile jertfe, deşi o disciplină de fier se men- 
ţine numai prin pedepse cît mai drastice. 

Impăratul tăcu, continuînd să se plimbe în jurul mesei 
sale de lucru, călcind fără zgomot pe covoarele groase. 


143 


Blănuri de tigru erau întinse in faţa fiecărui fotoliu. Tirziu, 
se opri şi se întoarse spre general. 

— Ce părere ai, Livianus Claudius ? 

ltd eaina sînt de aceeași părere cu împăratul. 
tii că nu-mi plac slugarnicii ! 
- De multe ori m-am gîndit că tot continuind să în- 
tărim disciplina prin moarte ajungem să slăbim prea mult 
legiunile și cohortele. Eu bănuiesc că în armată s-a împrăș 
tiat părerea că înmulţirea pedepselor ar arăta teama de 
care este stăpinită chiar majestatea voastră. 

Traian era îmbrăcat într-o tunică de purpură fină, bine 
strînsă pe trup cu o cingătoare acoperită cu aur şi bătută cu 
pietre scumpe. În pragul vîrstei de patruzeci şi opt de ani, 
arăta ca un bărbat în plină putere. Brunet, cu părul scurt 
şi ondulat, proaspăt ras, cu ochi negri și mari, fruntea 
înaltă, nasul drept și bărbia puţin împinsă înainte, toate 
contribuiau la accentuarea temperamentului său voluntar. 
Frumos, calm, inteligent şi hotărît, impunea tuturor respect 
și ascultare. Avea multă atenţie faţă de senato eriului, 
deși întotdeauna numai hotăririle lui se executau 

Împăratul se apropie de general și-l bătu uşor pe umăı 
Spusese cuvinte adevărate. Citeodată, şi pe el îl cuprindea 
teama de Decebal, de pădurile ș de munţii Daciei. Își 
aminti de pădurile Galiei, de viaţa sa de general, apoi îi 
reveni în minte suferinţa lui Livianus Claudius după pier- 
derea soţiei şi fiicei. 

— Nu te-am întrebat pînă acum, Livianus Claudius, 
unde sat familia ? 

Surprins, generalul roși puţin, dar nu-și pierdu stă- 
pînirea. 

— Am lăsat-o la Getidava, majestate. 

— Şi pe cine ai lăsat comandant al cetăţii ? Nu-ţi esta 
teamă de loviturile cetelor de barbari ? 

E o cetate bine întărită, sus, pe un pinten de munte, 
iar pe drumul din vale trec într-una coloanele noastre de 
aprovizionare. Am lăsat comandant al cetăţii pe tribunul 
Domitius Rufinus. 

Împăratul săltă repede capul și-l privi mirat. 

— Cum pe Domitius Rufinus ? Dar Hammonius Vitel- 
lius unde este ? Am presupus că tu l-ai... 

Palid, generalul se ridică de pe fotoliu. 


144 


— Împăratul nu ştie ? I-am raportat prin pergamentul 
pe care l-am trimis prin tribunul Maxentiu, încă de cînd 
eram la Getidava... 

— Care Maxentiu, cînd, unde ? îl întrerupse. Nu cumva 
mi-ai încurcat pe tînărul Hammonius și mi l-ai căsătorit ? 

Convins că împăratul nu știe nimic, generalul 
prinse curaj. 

— Nu, majestate, nu s-a întîmplat așa... aș fi fost fe- 
ricit să-l ştiu astfel pe fiul cavalerului Hammonius. Dar 
nu înţeleg, Maxentiu nu s-a mai înapoiat, am gindit că 
majestatea-voastră l-a oprit: 

— Ce tot îndrugi, Livianus Claudius, nu te simţi bine ? 
Văd că le încurci ! Pe faţa lui Traian, mușchii se contrac- 
tară. Ceva nu era în regulă. Spune-mi, ce s-a întimplat ? 
întrebă cu ton autoritar. 

— Tribunvl Hammonius Vitellius a fost dovedit că-l 
trăda pe împărat, că era în legătură cu cetele de daci. Am 
raportat totul prin Maxentiu. 

Livianus Claudius povesti tot ce aflase de la legionarul 
Gellius, evitînd să amintească prea des numele lui Domitius 
Rufinus. Împăratul îl ascultase atent, uimit de cele ce au- 
zea. Un timp, păstrase tăcere, muncit de gînduri, privind 
la covor. 

— Eşti convins, Livianus Claudius, că acel Domitius 
Rufinus nu e un ticălos? întrebă fări 1 privească. La 
Roma am auzit de multe scandaluri pornite de acest tribun, 
Eşti sigur că nu e la mijloc o răzbunare ? 

— După arestarea acelui legionar, am luat toată garda 
lui şi l-am întrebat pe fiecare. Nu mai poate fi nici o în- 
doială, au stat o noapte prinși de daci, și puteau să fie omo- 
rîți toţi, dar s-a întîmplat altfel : la ivirea zorilor, au fost 
lăsaţi liberi. E o legătură... trădarea lui... 

— Uiţi că sclavul lui Hammonius era un dac? Poate 
că acel dac sclav a făcut totul să salveze onoarea şi viaţa stă- 
pinului, ori poate că tu nu admiţi așa ceva ? 

— Ar putea fi aşa cum spui, majestate ! Aş fi cu totul 
de aceeași părere cu majestatea-voastră, dacă _tribunul 
Hammonius Vitellius mi-ar fi raportat toate cele întîm- 
plate, îndată după sosirea lui la Getidava, şi mi-ar fi cerut 
să trimit o centurie după ceata de barbari... 


10 145 


Împăratul rămase mult timp pe ginduri. Argumentul 
lui Livianus Claudius îl făcuse să-și schimbe poziţia. Era 
prima dată cînd se îndoia de fidelitatea tînărului tribun, pe 
care îl apreciase mult. Se îndreptă spre masă, se așeză pe 
scaun și-și sprijini capul în miini. [i reveni în minte chipul 
cavalerului Hammonius Felix, prietenul din campaniile din 
Galia. Ridică încet capul, 

- Şi ce-mi cereai prin pergament ? 

— Majestate, în calitatea mea de comandant, puteam 
să ordon pedepsirea celor doi trădători. N-am făcut-o însă, 
fiindcă tribunul era din garda imperială şi sosise la mine 
cu un mesaj special din partea majestăţii-voastre. Numai 
împăratul putea să ordone pedeapsa. 

— Da, sigur... altfel, consideram că ai încălcat voința 
.... Și unde se află acum Hammonius Vitellius ?. 

— Închis la Viminacium, împreună cu sclavul lui. 

Împăratul se ridică nervos în picioare. 

Să dai ordin să se trimită un mesaj la Viminacium, 
în care să se scrie că pe cei doi i-am făcut servus publicus 
și, ca sclavi publici, să fie trimiși la lucrările de drumuri 
și poduri ! Mai tîrziu o să mă mai gindesc la cazul lui. Aşa- 
dar, trimisul tău, tribunul Maxentiu, a fost prins şi omo- 
rît de daci. Sint sigur că Decebal acum ştie că acel sclav 
dac şi stăpinul lui sînt închişi acolo. Și adăugă zimbind : 
Regele ästa barbar nu este chiar atît de barbar !... 

Tăcu, văzînd graba cu care intrase un contubernal. 

Solia dacă a fost adusă, majestate ! raportă el. 

— Ciţi sînt? întrebă împăratul. 

— Patru soli ! 

—„Să intre ! Stai, Livianus Claudius ! spuse, văzînd că 
generalul se pregătea să iasă. 

În fața împăratului se înfăţișară patru soli. Toţi po- 
triviţi, bine legaţi, îndesaţi, îmbrăcaţi cu zeghii lungi de 
dimie seină, încălțaţi cu opinci, cu capetele descoperite, ți- 
nînd în miini căciulile mari și miţoase. Cînd îi văzu, îm- 
ratul rămase impresionat de înfățișarea lor. Pletele, 
sprîncenele, mustăţile și bărbile lor erau bogate, stufoase 
lungi, umerii laţi, picioarele scurte și groase, iar privirile 
vii, înflăcărate, săgetătoare. Îi măsură cercetindu-i de jos 
în sus, Înţelegea de ce legionarilor săi le lipseşte curajul 
să dea lupta cu dacii. 


me: 


146 


— Întreabă-i pentru ce au venit! ordonă tălmaciului, 
care intrase o dată cu ei. 

Drept răspuns, căpetenia soliei întinse împăratului o 
tăbliță lungă de două palme și lată de una, de culoare gal- 
benă-alburie, pe care o destăcuse dintr-un ștergar. Im- 
păratul o luă mirat de mica ei greutate și o întoarse pe 
partea cealaltă. Văzu că are în mină o fișie dintr-un bu- 
rete de brad, tăiată cu multă grijă. Pe faţa ei era scris 
ceva, zgiriat frumos cu un băț ascuţit. N-o întinse tălma- 
ciului, căci descifră clar literele și scrisul în limba Romei. 


Începu să citească aproape în șoaptă : 

„Tribul dac al burilor roagă pe puternicul împărat să 
se întoarcă în țara lui și să nu strice pacea. Noi sîntem 
puţini, dar știm să luptăm și să murim, iar de armata ta 
nu va fi bine.“ 


Uite, Livianus Claudius, uite cum ne ameninţă bar- 
barul Decebal ! El crede că ne înşeală... spune că ne serie 
tribul burilor... Se vede că i-a scăzut curajul barbarului ! 
Continuă după o scurtă pauză : Priveşte, se vede cît sînt 
de barbari, n-au nici papyrus, nici pergament, poate că 
nici nu le cunosc. După ce îi supunem, îi vom scoate noi 
din barbarie ! Crezi că buretele acesta n-a fost zgiriat de 
un ticălos de legionar fugit la ei? Împăratul se întoarse 
către tălmaci : Spune acestor barbari că răspunsul meu este 
acesta : cer regelui Decebal să mi se supună. Nu mă spe- 
rie amenințarea lor ! Mai spune-le că dintre soli vor pleca 
numai doi, iar doi rămîn aici pînă cînd regele lor va tri- 
mite răspuns că se supune de bunăvoie ! 

Tălmaciul repetă întocmai cuvintele împăratului. Nici 
un mușchi de pe feţele împietrite ale dacilor nu se mişcă. 
Contubernalul îi scoase afară. Mult timp, împăratul ră- 
mase cu tăblița de burete în mină, prins de ginduri. 

— Mai pregătim marea jertfă, majestate ? rupse Livi- 
anus Claudius tăcerea: 

— Da, înainte de a porni către Sarmizegetusa, armata 
să aducă jertfe zeilor Jupiter, Marte și Quirinus ! 

După gestul făcut de împărat, Livianus Claudius înţe- 
lese că trebuie să se retragă. 


Careul din mijlocul campului, în apropierea cortului 
împăratului, era locul destinat aducerii jertfelor. Cu o zi 


10% 147 


înainte, crainicii vestiră în toată tabăra că vor fi a 
mari jertfe zeilor, De dimineață se începură prega e. 
în timp ce preoții ridicau altarul, lîngă cortul împăra- 
tului se săpau gropi pentru două cruci, semn că după T: 
minarea ceremoniei se vor face răstigniri. Către prînz i) 
gata altarul zidit din piatră, cu vatră scobită pentru foc 
şi cu micul șanț pe care se scurgea vinul libaţiilor. Pentru 
a mări şi mai mult atmosfera de sărbătoare și ceremonie, 
preoţii înfipseră mai mulţi pari în jurul altarului îi n 
brăcară în verdeață şi flori, iar în virful lor fixară vase 
pentru arderea tămîii şi a altor rășini aromate. da 
În careu se aliniară pe mai multe rînduri legionari din 
toate cohortele şi legiunile. Împăratul şi comandanții luară 
loc în faţa altarului. Marea jertfă putea să înceapă. În aee 
laşi moment, Marii preoți ai celor trei zei, cărora li se a n 
ceau jertfe : Jupiter, Marte şi Quirinus, se apropiară Ci 
altar cu fețele împietrite, pline de mister. Toți aveau man- 
tii lungi, tesute din lînă albă, prinse la gît cu agrafe mari 
de aur. Pe cap purtau bonete albe, tot de lină. În oma 
lor pășeau haruspicii !, cu bastoane E Alea 
urmați de doi slujitori de altare : unul împingea vie A i 
ce aveau să fie jertfite, iar celălalt purta în mînă un cuțit 
cu care se slobozea sîngele animalelor. Puțin mai în urmă 
înaintau slujitori de rînd ai cultului, fiecare aducînd cîte 
ceva : ciocanul de lemn, turta sacră, cutiuţa de argint cu 
tămiie sfinţită, cupa de argint pentru umplerea cădelniței, 
amfora cu vin şi patera sau cupa pentru aspersiunile = 
cre. Ultimul pășea paznicul păsărilor sacre, ținînd în brate 
cuşca cu găini. Procesiunea se încheia cu Paaa ua 
grup de legionari înalți şi frumoși, aleși cîte unul din n 
care cohortă şi legiune. Această mişcare de veşminte și de 
fețe grave înfiorară puternic soldații aliniați în careu. 
Cei trei preoți începură slujba cu ritul curăţirii, arun- 
cară tămiie în cupele de argint, presărară făină peste ani- 
malele de jertfă și aduseră, după induială, jertfa turtei 
sacre și a stropirii cu vin. Urmă săvîrşirea Marii jertfe : 
unul dintre slujitori ridică mult capul taurului şi cel cu 
ciocanul de lemn îl izbi cu putere. Animalul căzu ca trăs- 


1 Prezicători ai voinţei zeilor după măruntaiele animalelor 
aduse jertfă. 


148 


nit. În același timp, alți slujitori înjunghiară oile şi porcul. 
Singele lor înroși tot altarul. Din animalele aduse jertfă, 
preoții tăiară hălci mari şi le aruncară pe jăraticul ce 
pilpiia pe vatra scobită a altarului, iar măruntaiele le 
strinseră cu grijă pe o tavă de bronz, în fața haruspicilor. 
Aceştia, cu figuri foarte grave, începură să le răscolească, 
căutind să citească în ele semnele viitorului şi voinţa zei- 
lor. Miile de legionari din jur priveau încordaţi, nemișcaţi 
și muţi, cuprinși de teama de a nu supăra pe zeii cărora 
li se aduceau jertfe şi care, credeau ei, nu se putea să nu 
fie de faţă. După o lungă așteptare, haruspicii anunţară 
că zeii sint de partea împăratului, fiindcă pe măruntaie 
nu descoperiră nici cel mai mic semn care să prevestească 
vreo nenorocire pentru armata imperiului. 

O dată cu retragerea haruspicilor, laruspicii ! începură 
să arunce grăunţe găinilor sacre. Păsările, anume înfome- 
tate, începură să ciugulească cu lăcomie, împingindu-se 
unele pe altele și bătindu-se cu aripile, ceea ce-i făcu 
pe soldaţi să capete mult curaj și să izbucnească în 
urale. După ce preoții mulțumiră zeilor şi presărară în 
vase tămiie şi arome, îngroşind fumul ce se ridica domol, 
un contubernal imperial se sui pe o piatră de lîngă altar 
şi anunță cu voce puternică şi profundă de bas că regele 
dacilor a trimis soli de pace şi cuvint de supunere. 

— Bunul nostru împărat a primit propunerea regelui 
dac, spuse el, însă pacea se va încheia la Sarmizegetusa, 
unde vom merge cu toţii și-l vom vedea pe barbarul De- 
cebal îngenunchind înaintea puternicului său stăpîn. 

La această veste, din toate părţile izbucniră din nou 
urale de uşurare. Contubernalul. anunță apoi că doi din- 
tre cei veniţi în solie vor fi răstigniţi în faţa legiunilor, ca 
astfel să se bage mai mult spaima în dacii care mișunau 
prin păduri şi dădeau lovituri. 

Răstignirea se făcu repede și fu urmărită de către le- 
gionari cu multă încordare. Gemetele victimelor și pri- 
virile lor dîrze, pline de ură, înfiorară mult pe cei din 
jur, În ciuda aşteptărilor, nici unul nu scoase nici un mur- 
mur, nici un blestem, ceea ce îi deosebea mult de felul 


' Slujitori ai altarului care preziceau viitorul după comporta- 
rea păsărilor sacre, de obicei găini înfometate. 


149 


cum se manifesta oricare condamnat la Sri, Li 
zenia și răbdarea dacilor îi zauduiră puternic pe legion: E 
În drum spre cortul său, împăratul spuse lui Livianus 
Claudius : 
— Nu știu dacă r 
întrece orice închipuire. (toni SPA - 
A doua zi, Traian dădu ordin să se pe campul și 
se îndreptă cu legiunile sale către Sarmizegetusa. 


n-am greşit răstignindu-i ! Tăria lor 


Se depărtase mult de 'Tibiscu, spre răsărit, 2 Pi 
la cîteva stadii de Tapae, armata romana Tysese A iii 
și orînduită în formaţii de luptă. Socoteala de a 
era simplă : va ataca cu opt legiuni şi va an a na 
dacilor, apoi, cu restul de șapte leiuni, va înainta ada 
spre Sarmizegetusa pentru a o cuceri, ga RAII Ca 
bal să aibă timp să-şi siringă res t 
gele Decebal să aibă timp să-s a 
î i rin pă le din jurul cîmpului . 
împrăștiate prin pădurile din j e ua 
in ti i inia de atac pină 
Încă din timpul nopții împinsese n 
jé se lăr ult, dincolo de care aşteptau 
Jocul unde valea se lărgea mult, di ue = i, 
ii, însă ai E: ătaia mașinilor de război. 
i, însă nu mai departe de bă! ș 5 E 
DE ini se bizuia mult pe efectele catapultelor arun- 
cătoare de pietre în rîndurile armatei dace. După 
porneau la luptă 


veliţii!, printre care trebuia să treacă 
în galop cavaleria, la momentul potr: 


ivit, iar lovitura ho- 
tăritoare aveau s-o dea vestul unităţilor, înarmate cu 
spade, lănci și sulițe scurte. : a 
a Regele Decebal îşi făcuse alte a Nu O a 
iturii ar romane 1 forţelor de cari s i, 
viturii armatei romane grosu 7 = 
i i X se. Armata dacilor nu numar: 
şi aşa destul de reduse. Armata dacilor nu ăra ma 
mult de un sfert din numärul legionarilor man 
| pegătea să g Comanda cetelor destinate s 
ratul se pregătea să atace. ( ada cetele a 
primească prima lovitură o îneredințase lui Susagus, lup: 


tător greu încercat, al cărui suflet se umpluse de mîndrie 


1 pedestrimea armatei romane. Erau înarmaţi cu arcuri şi su- 


liţe scurte, 


150 


pentru încrederea și onoarea pe care i le făcea regele. Toată 


noaptea, Susagus fusese împreună cu regele. Către ziuă, 
Decebal se retrăsese spre grosul armatei, pregătit; să dea lo- 
vitura cea mare, la care romanii nu se aşteptau. Nu se ridi 
case încă întunericul, şi Susagus își așeză luptătorii în unghi, 
căutînd să spargă mai ușor linia de înaintare a legionari 
lor. Își cruță cu grijă forțele. Pentru ca maşinile de 
război romane să nu-i decimeze luptătorii, pregătise mult 
înaintea liniei sale de luptă o linie de momii, ce semănau 
cu luptătorii daci, aşezaţi în diferite poziţii de lupi 
tre care se aflau însă prăştiași și arcași destinaţi să lupte 
pînă la sacrificiu. Greul luptei îl dădea cu arcașii din par- 
tea stingă, și cu sulițașii din partea dreaptă, iar în mijloc 
își aşezase luptătorii ce minuiau cu măiestrie topoarele 
şi bărzile. Regele nu-i lăsase și călăreţi, pentru ca pier- 
derile armatei dace în această primă lovitură să fie cit 
mai mici. 

Se crăpase bine de ziuă cînd se porni ploaia de pietre 
aruncate de catapultele romanilor, ţintind cu dibăcie asu- 
pra liniilor de momii, ce părea a fi o adevărată linie de 
luptă. Asupra acestei linii căzu şi ploaia săgeţilor şi pie- 
trelor aruncate din apropiere de liniile de arcași şi prăş- 
tiași romani. Prin golurile ce se făcură, cu multă ordine 
și la un semnal, înaintă cavaleria romană în galop nebun. 
Primi în plin, dintr-o parte, norul de săgeți al arcaşilor 
daci, și printre cai și călăreţi se răriră rîndurile. În ace- 
lași timp, atacară din dreapta și sulițaşii, dînd lovituri 
bine ţintite. Dar cavaleria romană continua să înainteze 
în mare goană. Numai cînd sosi aproape se iviră gropile 
în care stăteau ascunși dacii cu topoarele şi bărzile gata 
pregătite. De sus, de pe cai, călăreţii nu puteau lovi cu 
lăncile și nici cu spadele și nu le rămînca altceva de fă- 
cut decit să iuţească goana și mai mult. Se avîntară îna- 
inte, sărind peste gropi, iar de partea cealaltă cădeau 
de-a valma cai şi călăreţi. Fiecare lovitură de topor 
care bardă aruncată cu dibăcie sfărima cîte-un picior de 
cal, și animalul se prăbușea fulgerător. Fără să piardă 
timp, prăștiașii, arcașii şi sulițașii daci se retraseră pe ne- 
simțite şi dispărură în pădurile din apropiere. Grosul le- 
giunilor romane venite din urmă pentru lupta hotăritoare 
cu spade, lănci și sulițe se opri în fața grămezilor de cai 


isi 


ce zăceau zbătîndu-se cu picioarele frânte, printre puţinii 
daci rămaşi să continue lupta. 

De sus, de pe colina pe care o alesese pentru a urmări 
luptă, împăratul înțelese că se petrecuse ceva neobişnuit. 
Armata dacă i se păru prea mică, iar prezenţa regelui 
dac nu-i fusese semnalată din nici o parte. Se gindi la o 
cursă pe care acesta ar fi putul să i-o întindă. Ordonă să 
se sune încetarea luptei şi regruparea legiunilor Înapoi 
însă nu mai putea da. De aceea, în noaptea ce urmă, după 
ce fuseseră refăcute rîndurile, Traian ordo: să se con- 
tinue înaintarea spre. Sarmizegetusa. Se aştepta ca abia 
acolo, în apropierea cetăţii, să-l mai aştepte Decebal. Dar 
socotelile lui se dovediră greşite. Cînd se lumină de 
ziuă, unităţile înaintate anunţară că au în faţă grosul ar- 
matei dace. Disciplinată, armata romană se destășură re- 
pede, luînd poziţii de luptă. 

în partea dacă, străjile trimise departe în fața liniilor 
de apărare vestiră că duşmanul pornise la luptă. Regele 
puse buciumașii să sune atacul. Întreaga linie în unghi 
se puse în mişcare, în sunetele și urletele steagurilor cu 
capete de lup, cu gurile larg căscate, ce se prelungeau cu 
cozi de balaur umflate de vînt. Se făcu o mişcare scurtă, 
și nori de săgeți şi de pietre aruncate de prăștiașii și arca- 
şii din faţă se abătură asupra liniei romane, ce se apropia 
în ordine. Îndată, printre legionari apărură veliţii şi prăș 
tiașii, se răsfirară la iuțeală în lanț și aruncară la rîndul 
lor asupra dacilor o ploaie de săgeți, de pietre şi de sulițe 
scurte. Dar Decebal nu se lăsă surprins. Cu mișcări tot 

așa de scurte şi sigure, îşi retrase  prăștiașii şi arcașii, 
scoase în linia de luptă — ce-și păstra încă forma de 
unghi, care pătrundea ca un pinten adînc în liniile ro- 
mane — sulițaşii, urmaţi de luptătorii cu măciucile şi cu 
topoarele, tocmai în clipa cînd cavaleria dușmană se apro- 
pia în galop nebun. Pintenul dac rezistă bine loviturii și 
regele urmărise : cavaleria ro- 


se petrecu tocmai ceea ce 
mană se sparse în două și alunecă spre aripile liniilor 


dace. Rămase mult în urmă pe valea ce se îngusta, mași- 
hile de război n-au putut fi de mare folos, și împăratul 
dădu ordin să intre în luptă rezervele. Dar totul se dovedi 
fără efect. Decebal trecu la o lovitură hotărită : aruncă 
în luptă cavaleria sa, care atacă în centru, iar din vîrful 


152 


pintenului, care rezistase, făcu o mare mișcare de învă- 
luire a celor două părţi ale cavaleriei romane, ce se sub- 
tiau într-una şi începuseră să se destrame. încercuirea nu 
reuși însă. Manevra dacilor a fost observată la timp, și 
cavaleria romană se retrase în grabă, în dezordine. î 

3 Împăratul înţelese că aci se hoi te soarta războiului 
său cu dacii. Grupuri de legionari părăseau cîmpul de 
luptă, căutînd scăpare în pădurile ce înconjurau valea. 
tii să 7e sorții bătăliei. Aruncă în luptă alte 

ă legiuni, îngă ci inci car seră j 
ae a dpi Inge, cele cinci care fuseseră angajate la 

Aceleași socoteli şi le făcea și Decebal. Prinse la timp 
manevra dușmanului și puse buciumașii să sune. Împăratul 
crezu că dacii sună retragerea, dar se înșelă. Din partea 
dreaptă, apăru din pădure Diegis în fruntea luptătorilor 
săi și lovi cu putere flancul armatei romane. În același 
timp, din stînga lovi bătrînul Dicomes, Puțin mai tirziu, 
asupra centrului se aruncă Decebal, cu grosul rezervelor 
sale. De sus, de pe colina pe care stătea, împăratul îl văzu 
pe regele dac luptind cu bărbăţie, călare pe un cal alb, 
falnic. De pretutindeni se auzeau strigătele și chiotele 
ca me cu şuierăturile stridente ce ieșeau din 

le lup ale steagurilor lor, mări i a 
A ia gurilor lor, mărind și mai mult groaza 

Luptătorii din gardă stăteau zid în jurul regelui. În 
apropierea lui se îngrămădeau tribuni, centurioni, decu- 
rioni și legionari, care își disputau întîietatea omoririi re- 
gelui dac, atrași de răsplata și onorurile de care s-ar fi 
bucurat, din partea împăratului. 

Ceva mai departe, se lupta cu vitejie tarabostele Di- 
comes, dînd lovituri ca în anii tinereţii. Atit de mult își 
uimise bătrînul căpeteniile şi luptătorii ce-i conducea i 
luptă, încît fiecare se străduia să-i urmeze exemplul. Din 
partea opusă înainta Diegis lovind puternic cu garda lui 
Nici o clipă el nu uita legămintul ce-l luase faţă de Car- 
sida, de a fi tot timpul în preajma bătrinului și de a doborî 
pe oricine va încerca să-l lovească. În înaintarea sa, 
Diegis văzu că în jurul regelui se întețise lupta. Se în- 
dreptă într-acolo, dind lovituri năpraznice. Rundacitulp și 
Abruto luptau cu dirzenie. Din partea cealaltă sărise i 
ajutor Dagio, iar garda regelui nu dădea înapoi nici un pas. 


153 


După ce îl văzu pe rege despresurat, Diegis se întorsese 
repede spre locul unde se afla bătrinul Dicomes. În iureșul 
luptei, nu băgă de seamă cînd un legionar uriaş se aruncă 
înaintea lui şi-i prinse friul cu putere. Calul se ridică în 
două picioare. Se văzu încercuit. Din spate se apropie în 
grabă Abruto, care zărise strinsoarea în care se afla fra- 
tele regelui. Situația ce se crease nu-i scăpase însă nici 
bătrînului taraboste. Dicomes împinse cu putere calul 
spre Diegis, căutînd să-l ajute să iasă din încercuire. Ca- 
lul său făcu cîteva salturi peste trupurile celor doboriţi, 
cînd dintr-o parte îi tăie drumul un gal voinic cît un 
munte. Bătrînul trase barda de la briu cu îndemînare, o 
aruncă şi-i crăpă capul. În acelaşi timp însă, se prăbuşi și 
calul său, cu picioarele dinapoi tăiate de spada unui nubian 
căzut dedesubt. Se prăbuşi şi el, tras de piciorul de lemn, 
prins cu curele de scara șeii, Căută să se ridice, tăind re- 
pede cu spada curelele, fără să scape din vedere, ca. un 
vultur încolțit, tot ce se petrecea în jur. Reuși să-și di 
prindă piciorul. Se ridică sprijinit pe ciotul de lemn și se 
apără cu dirzenie. În jurul lui, cercul se stringea. Abruto 
îi strigă să se ţină tare pină-i vine în ajutor. Diegis reu- 
şise să se despresoare. ÎL căută pe bătrin, dar nu-l mai 
văzu. Dădu pinteni calului, prins de îngrijorare, dar ajunse 
prea tîrziu. Îl găsi căzut lîngă cal, străpuns de o spadă. 
Privirea lui Diegis se întilni cu a lui Abruto. Nu mai stătea 
în puterea lor nimic, bătrînul Dicomes își dăduse sfîrşitul. 
Se aruncară din nou, cu sete, în luptă. 

Regele nu scăpase nici un moment din vedere mersul 
luptei și nici momentul prielnic desprinderii de dușman. 
Făcuse la timp semn ca buciumașii să sune retragerea. 
Acum, împăratul se convinsese că exista o disciplină de 
fier în armata dacilor. Din toate părţile, în retragere, stea 
gurile triburilor purtate de călăreţi scoteau sunete înfioră- 
toare prin gurile de lup larg deschise. Dar o retragere este 
întotdeauna grea. Este momentul cînd dușmanul prinde şi 
mai mult curaj. În aceeași clipă însă, apăru — tocmai la 
timp — Susagus cu cetele lui de călăreţi, cu care se avîntă 
în mijlocul luptei. Prinsese momentul mai bine chiar de- 
cît prevăzuse regele. În rîndurile legionarilor se produse 
multă panică la acest nou atac neaşteptat, Și totuşi, ceva 
era de neînțeles : grosul armatei dace rupea lupta, se re- 


154 


trăgea și dispărea în pădure, în timp ce alte 'cete proas- 
pete continuau să se bată. 

De sus, de pe colina pe care se afla, Traian urmărea 
atent tot ce se petrecea pe cîmpul de luptă. Avea lîngă 
el pe Livianus Claudius. Pe faţa lui împietrise un zîmbet. 

— Mă uimeşte barbarul, Livianus Claudius, uite-l cum 
se retrage din nou din luptă! E neîndoios că se pregă- 
teşte pentru o nouă lovitură. 

— Nu va mai putea să reziste mult imperiului 

— Sînt convins de asta, generale ! Îl vom înăbuşi sub 
puhoiul legiunilor noastre. 

împăratul tăcu preocupat, frămintat. Continuă cu voce 
schimbată : 

„ — Îl urăsc şi îl admir totodată pe barbarul de Decebal. 
Dacă legiunile noastre ar avea alături cetele de daci, iar el 
ar fi lingă mine, n-ar mai rămîne popor şi trib nesupuse 
Romei. i 

Pe colinele ce străjuiau cîmpul de luptă se văzu înăl 
țîndu-se suluri de fum. Era al doilea semnal. Susagus 
călăreţii lui, care tot timpul luptaseră bine grupaţi, se re- 
traseră și dispărură în pădure. În urma lor, resturile legiu- 
nilor începură să se regrupeze în jurul steagurilor. 
___— Spune-mi, Livianus Claudius, i-am bătut pe daci ? 
îl întrebă împăratul, văzînd că lupta se sfirşise fără nici 
un rezultat. 

— Nu i-am bătut, majestate, dar putem fi siguri că 
vom înainta nestingheriţi pină la Sarmizegetusa, spuse ge- 
neralul fără convingere. 

„Soarele abia ajunsese la amiază. În momentele grele, 
timpul se scurge mai încet. Cei care luptaseră credeau că 
se scursese o viaţă. Împăratul ordonă să treacă înainte le- 
giunile de rezervă, iar cele ce luptaseră să se oprească pen- 
tru regrupare. Ca de obicei, în astfel de situații, armata 
începu să organizeze un camp provizoriu în apropierea 
cîmpului pe care se dăduse lupta. Fină departe se auzeau 
rugăciunile, strigătele şi blestemele celor răniţi, rostite în 
toate limbile pămintului. Unităţi speciale îngrijeau de ră- 
niţi, altele îi strîngeau pe cei prinși sau îi omorau pe aceia 
cărora orice ajutor părea să nu le mai fie de nici un folos. 
Fusese un îngrozitor măcel, care se desfășurase fulgerător. 


155 


De la cîmpul de luptă, spre Rehidava, drumul urca ur- 
mînd valea, ce se strîmta mult. Pe alocuri, povîrnișul stin- 
cos al muntelui străjuia drumul pe mai multe sute de paşi. 
Aceste locuri fuseseră recunoscute de iscoade, de aceea îm- 
păratul se hotărise să treacă mai departe, sigur fiind că în 
aceeași zi o nouă opunere a dacilor nu mai era cu putinţă, 

După amiază se porniră pe deasupra munţilor valuri de 
nori ce se scurgeau într-o mișcare domoală dinspre răsă- 
rit spre apus. Jos, în lungul văii, începu să sufle un vînt 
rece, şi pădurile se pierdură într-un strat subţire de ceaţă. 
Legiunile înaintau înșirate pe distanţă de mai multe stadii, 
în lungul drumului ce șerpuia între munte şi riul Tapae. 
Valea răsuna de sunetele trompetiștilor și de 'chiotele le- 
gionarilor din unele centurii anume pregătite, însărcinate 
să creeze o stare de voie bună, de curaj şi de siguranță. Pe 
măsură ce armata romană se angaja pe porţiunea cea mai 
strîmtă a văii, ceața şi norii se îndesau, vintul şi frigul se 
înteţeau, se arătau semne că se va porni ninsoarea. 

Decebal nu se așteptase la un ajutor atit de prețios din 
partea vremii. Era hotărit să oprească înaintarea legiunilor 
cu orice preţ, de aceea se urcase cu cetele sale pe crestele 
ce străjuiau valea și urmărea înaintarea dușmanului. Prin- 
tre luptători, preoţii nu încetau să aducă mulţumiri și să 
înalțe imnuri de slavă lui Zamolxis, pentru că le venea în 
ajutor prin ceața şi norii ce se lăsau, arătînd astfel voia 
Marelui zeu pentru izbinda dacilor. 

Către seară, de pe creste răsunară sunete de buciume, 
după care izbucniră chiote din toate părţile, în pădure și 
pe coasta muntelui. Legionarii priveau în sus cuprinși de 
panică. Se produse un huruit lung și greu, ca de cutremur, 
pe povirnișul ce străjuia drumul, huruit care se apropia 
repede, cu zgomot asurzitor. În cîteva clipe începură să se 
prăbușească peste rîndurile romanilor blocuri mari de 
stînci. Totul se transformă fulgerător într-o avalanșă de 
huruituri, de trosnete și de strigăte ce umpleau toată va- 
lea. În drumul lor, stîncile sfărimau totul : striveau oame- 
nii, doborau caii, răsturnau carele și, continuind rostogo- 
lirea, se prăbuşeau în albia rîului. Înspăimîntaţi, legionarii 
scăpaţi teferi căutară să sară în apă şi să se ascundă în 
pădure, dincolo de rîu, dar de pe povirniș fură primiţi de 
o ploaie de săgeți. Pînă la căderea întunericului, cele două 


156 


cete care dăduseră lovitura, conduse de Dagio și de Su- 
sagus, reușiră să prindă un mare număr de legionari, pe 


lîngă cei care se predară cerînd îndurare și oferindu-se să 
lupte impotriva imperiului, 

Tirziu noaptea, într-o poiană sus pe munte, aproape de 
Rehidava, Decebal își îmbrățișa căpeteniile care luptaseră 
împotriva dușmanului : Diegis, Susagus, Dagio, Abruto și 
mulţi şefi de triburi. La lumina focului, regele îl privi mult 
timp pe Cotiso. 'Tinăr, aproape un flăcău, fratele Cumidei 
se uita cu ochii lui mari și vioi spre rege. De sub căciula 
miţoasă îi ieșeau pletele lungi și blonde, ce fluturau în 
bătaia vîntului. 

— Am pierdut pe viteazul Dicomes ! rosti regele, în- 
durerat. Eu sint vinovat, că l-am lăsat să ia parte la luptă. 

Privirea o trecu apoi asupra lui Abruto. Îi vorbi cu 
multă preţuire : 

_— Apropie-te, Abruto ! Şi de data asta ai fost lîngă 
mine, în toiul luptei. 

Sa Mărite rege, mai mult a căutat tarabostele Runde- 
citulp să-ți vină în ajutor... 

— Da, l-am pierdut și pe Rundecitulp ! A luptat ca 
un viteaz. Regele tăcu, :scărpinîndu-se în barbă : Ce fa- 
cem cu cetatea, cu soţia și copiii lui ? 

— Mărite rege, murmură Abruto, eu pot... 

a Mi-ai ghicit gîndul, Abruto ? Tu să ai grijă de ei 
puna ce-l alungăm pe dușman ! Tu ai un suflet mare, 

ruto ! 


Citeva zile mai tîrziu — era spre seară — se iviră în 
valea Carsidavei mai multe cete de legionari, ce nu tre- 
ceau de puterea unei centurii. Din campul de la Tapae, 
romanii porniseră după pradă şi după prinderea de daci. 
La casele de jos și în casele comaţilor din apropiere se 
aflau numai sclavii, robii, femeile, bătrînii și copiii. Fe- 
meile luptară cu eroism, luptară și bătrinii. În amurgul 
serii, norii phumburii ce treceau pe deasupra cetăţii se 
roşiră ca sîngele de flăcările ce se ridicau din casele de 
jos ca şi din cele de sus, din cetate. Se lăsase întunericul 
când, de lingă vilvătăile ce se ridicau spre cer, se desprinse 
un lung şir de captivi. În fruntea lor, legate cu fringhii de 
miini şi de picioare, se afla Arghida, sora regelui, și Car- 


157 


sida, soţia lui Diegis. Încetul cu încetul, pe măsură ce se 
depărtau, în urma lor se mistuia cetatea Carsidava, în 
jocul flăcărilor lacome, care le lumina drumul. 

La ivirea cetelor de legionari din pădure, Daizus 
Tullius părăsiseră vitele și se ascunseseră printre tufișu 
dese de pe coasta muntelui, aproape de drumul ce ducea 
spre Rehidava. Din locul în care erau ascunși, urmări- 
seră tot ce se petrecuse jos în vale și sus în cetate. Când au 
văzut. ridicîndu-se flăcările şi apoi ieşind şirul lung de 
captivi au înţeles că totul se sfirşise la Carsidava. 

Prinșii se apropiară de fundul văii, şi cei doi tineri 
porniră în lungul povirnișului, să vadă mai de aproape 
pe cine reușise să prindă banda de jefuitori. Se ascunseră 
după trunchiul unui fag uriaș, Șirul de captivi trecu la 
cîțiva zeci de pași mai jos, în vale, urmînd poteca ce se 
pierdea în pădure. La lumina flăcărilor o recunoscură pe 
Carsida. Tullius îl strînse cu putere de braţ pe Daizus, 
împietrit de ceea ce vedea. 

— Au prins-o pe Carsida și o duc, murmură Tullius 
îngrozit. 

— Trebuie s-o scăpăm ! 

Daizus se aplecă și căută printre vreascuri o piatră. 

— Stai, Daizus, i-ai pierdut minţile ? Dacă ne simt 
legionarii, ne prind și pe noi, ne pun în lanţuri. 

— Ti las să mă prindă, numai să fiu lingă ea, să pot 
s-o ajut! şopti îndurerat Daizus 

— Tu nu poţi s-o ajuţi în nici un fel, fiindcă ești dac, 
pe cînd eu sînt roman și mă pot întoarce în imperiu. Am 
fost adus aici copil, capliv şi, înapoiat acolo, voi deveni un 
om liber, Eu voi putea s-o urmăresc pe Carsida oriunde o 
vor duci 

Tullius se ridică, hotărît să urmeze şirul caplivilor. 

— Merg și eu cu tine! rosti Daizus, mult potolit. Eu 
sînt rob şi voi rămîne rob. Dacă tarabostele Dicomes a 


şi 


căzut, eu sînt acum robul lui Diegis. Dar ce mai poate 


facă Diegis fără Carsida ? Căută să-și stăpînească du- 
rerea. Merg cu tine, Tullius! Acolo în imperiu, dacă tu 
vei fi liber, pe mine să mă socolești sclavul tău, şi amîndoi 
s-o urmăm şi să-i ușurăm suferinţele. Jur pe Zeul cel 
mare că te voi urma, şi noi să nu avem odihnă pînă cînd 
nu o vom aduce înapoi! sa 


158 


— Iar eu jur pe Jupiter, Daizus, jur că pe drumul pe 
care pornim îți voi fi ca un frate şi voi fi gata în orice 
clipă să-mi dau viaţa pentru tine şi pentru ea ! 

__Cei doi tineri porniră în tăcere prin întunericul din 
pădure, urmînd la citeva sute de pași lungul şir de captivi. 
Din loce în loc, poteca pe care înaintau era luminată de flă- 
cările Carsidavei, ce răzbăteau prin luminișurile pădurii 


_ După o iarnă scurtă şi grea, primăvara anului Romei 
8561 se arăta: e timpurie, caldă și veselă. Pe văile dintre 
Tibiscu şi Sarmizegetusa, totul revenise la viaţă. Reveniră 
la viaţă pădurile, pajiștile, munţii şi cîmpiile, reveni la 
viaţă mișcarea în campul roman întărit de lingă Tapae 
şi mis cările cetelor de daci, care căutau să afle din timp 
intenţiile cotropitorului. 


Armata romană suportase greu iarna. Adăpostiţi în 


corturi i bordeie, legionarii din provinciile de miazăzi 
— numizi, egipteni, evrei, iberi, greci — suferiseră crunt 
de gerul aspru al Daciei. La asprimea iernii se adăugase 
continua hărţuială de către daci, care nu le dăduse pace 
şi de îngreuiase într-una aprovizionarea cu alimente. şi 
chiar cu lemne pentru foc din pădurile învecinate. i 

Pe împărat nu-l prinsese iarna în Dacia. Plecase în 
mare grabă, cu o parte din legiuni, în Sciția Minor, pro- 
vincia îngustă dintre Danuvius și Pontul Euxin, unde se 
zvonise că atacaseră triburile scitice de la miazănoapte şi 
triburile dace din acea parte. Comanda campului de la 
Tapae o lăsase lui Livianus Claudius. Fusese aceasta o 


manevră a regelui dac ? Întrebarea îl frămintase mult timp 


pe impărat. lama grea îi decimase unităţile rămase în 
Dacia, iar drumul lung și luptele grele purtate în Sciţia 
veduseseră numărul legiunilor şi-i obosise pe legionari. O 
nouă luptă în primăvară cu Decebal părea riscantă, ba 
chiar începuse să fie îngrijorat de o lovitură fulgerătoare 


1 Anul 102 en. 


159 


a regelui dac, care i-ar fi putut sfărima legiunile şi le-ar 
fi aruncat înapoi peste Danuvius. 

Aceleași griji îl frămintau şi pe Decebal, Bătălia din 
toamnă îi provocase pierderi grele, unele triburi, plecate 
acasă pe timpul iernii, nu se mai înapoiaseră, iar Diegis, 
îndurerat de ducerea în captivitate a Carsidei, socotea că 
nu mai trebuie să-l înfrunte pe împărat și căuta o cale 
de împăcare. Între ei, regele și fratele, Marele preot tre- 
cea cînd de partea unuia, cînd de a celuilalt. În cele din 
urmă, regele cedă și se hotărî să trimită o solie de pace 
împăratului. Prinse chiar momentul prielnic. 

După zile frumoase, calde şi luminoase de început de 
pri: ară, urmară zile cu ploi ce păreau că nu se vor 
mai opri. Totul în jur se mohorîse. Era tristă natura, era 
tristețe în sufletele oamenilor. Într-una din aceste zile, îm- 
păratul se afla în cortul său din mijlocul campului, su- 
părat de frigul şi de umezeala ce-l pătrundeau şi nemul- 
tumit de starea rea în care găsise legiunile. O retragere 
spre Tibiscu ar fi dat şi mai mult curaj de atac dacilor 
şi ar fi fost socotită o înfringere campania din Dacia. Într-o 
asemenea stare sufletească se găsea în momentul cînd intră 
primul său contubernal. 

Raportez majestăţii-sale împăratului că gărzile au 
adus în camp o solie dacă ! 

La o astfel de veste, Traian nu se așteptase. Începu 
bească, faţa i se îmbujoră, nu mai simţi frigul. Se ri- 
di și strînse mantia de purpură pe trup şi ordonă, cu 
totul însuflețit : 

— Să vină aici toţi generalii și legaţii comandanţi de 
legiuni, să instalaţi garda de onoare şi trompetiștii, apoi 
să fie introdusă solia regelui dac ! Totul, cit mai repede ! 

În marele cort al împăratului, căptușit cu à 
avind pe jos covoare groase persane, comandanții s 
zară pe de lături, iar garda și trompetiştii în spate, toţi 
îmbrăcaţi în uniforme de paradă. La intrare, printre două 
rînduri de legionari, își făcu apariţia solia dacă. În sunetele 
trompetelor, dacii înaintară pînă la cîțiva pași în faţa îm- 
păratului, ţinînd în miini căciulile din blană frumoasă de 
miel. Erau doi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu zeghi 
din postav lucios albastru, prinse pe umeri cu fibule de 
aur, sub care se vedeau cingătorile bătute cu paftale de 


160 


spui i cupe și spadele încovoiate la virf. Erau 
i Ozio, lor le încredinţase rege! înceri 
aaa i gele greaua încercare 
După ce tuşi cu putere, Dagii i împă i în 
T p , Dagio vorbi împăratului în 
— Viteazul nostru rege, Di ă i 
„+ sa Zi ə, Decebal, salut: 
împărat al Romei! T Ee P 
Surprins, impăratul îl privi atent, auzindu-l cît de fru- 
mos vorbeşte limba Romei, Răspunse solului, fără să se 
mai et de tălmaci : 
— Împăratul Romei salută şi el 
- păratul | . ş pe regele Decebal, 
dacă a trimis solia cu gînd bun de supunere și de pace. 
Cu un zîmbet uşor în colţul gurii, Traian făcu o pau: 
E ie Nu înţeleg, continuă el, cum un rege atit de viteaz 
Sa “pese ruta Romei o solie numai de doi oameni. 

e îndoiește de măreţia imperiului, sa i are 

w p , sau nu mai are 

Dagio răspunse cu multă stăpîni i 

y s stăpînire, ca şi cu 

își avea vorbele pregătite. iii 

n — Majestatea sa împăratul trebuie să ştie că regele 
ecebal nu cere pace orice chip, mai ales dacă Roma 

n doreşte rA trimis însă doi soli, socotind că unul tre- 

buie ă se întoarcă, pentru a-i duce regelui cuvîntul ma- 

jestăţii voastre, iar celălalt, pentru a fi oprit și răstignit. 

De e să vă dea de lucru, să răstigniţi mai mulți soli ? 

i uşoară îmbujorare apăru pe fața împăratului şi o 
a i de mînie îi trecu prin inimă. Aluzia solului era prea 
«i pi şi temeritatea lui îi plăcu. Se ru: în sine amin- 
indu-și că-i răstignise pe cei doi soli în 
ai toamna care 

— Dacă ceea ce ai spus est vii i 

f că s ste cuvîntul regelui vi 
mie nu-mi place cum mi se vorbeşte ! 7 fa, 
ma Regele nostru, majestate, continuă Dagio, a fost ui- 

a cînd a aflat că împăratul Romei a înțeles să-și arate 
5 erea față de o solie. La noi, la triburile pe care voi 
e numiți barbare, altfel se înțelege onoarea: nu se 
omoară solii „de pace. La noi este credința că cine calcă 
omenia, zeii îl pedepsesc ! 

Ta Saal cuvintele solului exprimau adevărul 

— Eşti plin de îndrăzneală, solule! Văd că voi i 

i i i z ! că vorbeşti 
frumos limba Romei. Asta e o dovadă că voi, dacii, aţi pu- 


11 — Sarmis 
161 


tea să învăţaţi repede această limbă, spuse împăratul în 
glumă. 

Dagio înţelese aluzia, își stăpîni mânia și pregăti răs- 
punsul potrivit. 

— Majestatea-voastră trebuie să ştie : limba prietenu- 
lui o înveţi repede și cu plăcere, pe ind limba cotropito- 
rului n-o poți suferi, n-o înveţi, chiar dacă te răstigneşte ! 
Continuă schimbînd tonul, căutînd cuvinte împăciuitoare : 
Regele Decebal, rege al tuturor dacilor de aici și de peste 
munţi, pînă la Dunaris, şi pînă la țărmurile Pontului Eu- 
xin, aduce la cunoștința majestăţii- oastre, împăratul 
Romei, că mai are încă destui luptători și că nu se va da 
învins niciodată ! Regele meu socotește însă că Roma are 
nevoie de luptătorii daci, tot așa de mult cum are nevoie 
de legionarii săi. El se leagă să apere granițele imperiului 
împotriva sciţilor și a triburilor de germani din miază- 
noapte. Regele meu doreşte să fie un bun prieten al împă- 
ratului şi socotește că este mai bună pacea, de aceea îi 
cere să-și retragă legiunile din Dacia. Noi ne legăm să dăm 
Romei mărfuri, fier, aur, sare și vite şi vrem să primim 
de acolo meșteri şi oameni învăţaţi. După o tăcere încor- 
dată, Dagio continuă, cu un ton mai hotărît : Regele daci- 
lor mai spune că dacă împăratul Romei nu doreşte pacea, 
va continua războiul ! 

Mult timp, în cort stăpîni tăcerea. Împăratul așteptase 
un astfel de moment. Se hotărise să lase pentru mai tîr- 
ziu transformarea Daciei într-o provincie a imperiului. 
Începuse să nutrească speranța că la aceasta s-ar putea 
să se ajungă chiar și fără război. Se ridică în picioare și 
privi cu faţa împietrită pe deasupra tuturor. În situaţii 
grele, el nu lua o hotărîre fără învoirea senatului, însă 
acum socoti că nu e timp de pierdut. Vorbi răspicat şi rar : 

— Împăratul Romei primeşte pacea cu regele Decebal ! 
În cort se auzi un murmur de ușurare. Primim pacea, dar 
imperiul are condiţii de pus : regele Decebal să se prezinte 
în fața noastră, să facă act de supunere şi să dregem gre- 
şelile făcute de imperiu prin pacea din anul Romei 8441. 
După aceea, regele și generalul Livianus Claudius vor sta- 
bili toate amănuntele păcii dintre Roma și Dacia. Ai înţeles, 


1 Anul 90 en. 


162 


solule ? accentuă împăra î i. 

o ej atul, încheind tot ce i 

cesar să spună. EE 
$ a duce regelui cuvîntul tău, majestate! Rugăm 
zeii s acă așa cum va fi mai bin : i şi 
e ei e pentru romani şi 


_ Dag t, trecîndu-și căciula dintr-o 
mină în alta, fări i întoarcă privirea de la împărat, 
Acesta îi observă frămintarea. i 
— Vorbește, solule, văd că mai ai 
— Impăratul n-a si e 
3 pus care dintre noi va duc i 
cuvîntul tău de pace şi care rămine pentru. Ei 
Traian înţelese numaidecit aluzia şi iz 
hohot - ris. După el rîseră și comandanţi 
— Încep să-mi placă dacii ! spuse el, înveseli i 
i cep să-n c f S ý it. La ei, 
Ra e vorbă, şi cu ei nu te poți juca. Roma, ajutată de 
Mea, poe o toată lumea. Schimbă apoi tonul. 
` nîndoi, solilor, să duceți regelui vostru întul 
E na au) îndreptîndu-și dia spre aie a 
ernal : Luaţi-i pe acești doi soli şi ătaţi-i bi 
i di A c și ospătaţi-i bine 
dați lesă bea vinul cel mai bun. Mi-au placut și si i 
a lor. Dacă toţi dacii sînt ca ei, imperi 
i 3 i ; eriul va a; 
paia de acest popor, încheie el cu voce E ia 
MA, Ro săptămînă; Dagio și Ozio, însoțiți de o ceată de 
-i Re răcați în haine de sărbătoare, se prezentară din 
na aţa împăratului și-i aduseră cuvîntul regelui, De- 
fa al nu primea să facă act de supunere în fața împăratu- 
ai Și nu primea să trateze pacea cu un general, ci cu 
dal însuși. Dacă această condiţie nu-i convenea îm- 
Paraul, regele cerea ca pacea să fie pregătită de generalul 
ivianus Claudius cu fratele său, Diegis. 
ii = a Suita se arătă furios de înfruntarea 
ebal, însă ocoli cu grijă să dea un răspuns pripi 
a propunerile ce i se făceau. Pe de altă Dai Deeba] 
îi A de la Eurotas, care pe tot timpul iernii stătuse la 
z i | la Roma, că împăratul ține să ducă în fața sı 
să ui, în for, pe regele dac. De aceea, socotea că o înti 
e cu Traian în mijlocul legiunilor sale poate constitui 
o a pentru a-l lua captiv. 
imp de mai multe zile, solia dacă a fi i: i 
i „mai mu ile, ost ţinută 
ap și ospătată bine, fără să primească aie ao 
n partea împăratului. În camp se făceau unele pregă- 


Lin 
163 


tiri, care nu scăpară ochilor ageri ai dacilor. Se aștepta s0- 
sirea senatorilor Felix Arrius Antonius şi Sempronius De- 
censius, trimişi de senat pentru a constata starea legiunilor 
din Dacia. Tăcerea împăratului și reținerea lor o puseră în 
legătură tocmai cu sosirea celor doi senatori. 

Se împlinise cea de-a doua săptămînă de așteptare, 
cînd solia dacă a fost dusă în careul din mijlocul campu- 
lui, din apropierea cortului împăratului. Totul era pregă- 
tit ca de sărbătoare. Dagio și Ozio îşi strînseră mâinile în 
tăcere. Era semn bun. Pe cele patru laturi ale careu- 
lui stăteau aliniaţi legionari din toate legiunile din camp, 
iar mai spre mijloc legaţii, tribunii și centurionii. Pe © 
estradă în mijlocul careului apăru împăratul, îmbrăcat în 
uniforma de general al armatei imperiale, urmat de cei doi 
senatori. şi de Livianus Claudius, în sunetele trompetelor, 
flautelor şi tobelor. Împăratul făcu un semn, şi primul — 
contubernal îi aduse în faţă solia dacă. Momentul era so- 
lemn. Muzica încetă. Se făcu linişte. Pe feţele tuturor se 
vedea încordarea și neliniştea. Un contubernal se urcă pe o 
estradă din apropierea celei imperiale şi începu să des- 
fășoare cu grijă un pergament de care atîrnau peceţile 
imperiale. Începu să citească, intonînd puternic : 

— „Împăratul Marcus Ulpius Trajanus salută pe De- 
cebal, rege al dacilor. Din această zi, războiul dintre Roma 
şi Dacia a încetat.“ 

La aceste cuvinte, din toate părţile izbucniră urale. Pe 
chipurile dacilor nu se mișca nici un mușchi, erau împie- 
trite, Făcând semn pentru linişte, contubernalul continu: 

— „Pacea între împărat şi rege va fi tratată de gene- 
valul Livianus Claudius şi de căpetenia dacă, Diegis. Roma 
cere regelui Decebal ca în cel mai scurt timp să înceteze 
loviturile cetelor de daci impotriva castrelor şi unităţilor 
romane, de la Tapae pină la Dierna şi Lederata.“ 

După ce termină de citit, contubernalul strînse sul 
pergamentul și-l întinse lui Dagio. Trompetiștii şi flau- 
ştii începură să sune, toboşarii să bată tobele. 

— Toți zeii să te aibă în paza lor, majestate! rosti 
Dagio abia stăpinindu-și bucuria. Ne vom ruga marelui 
nostru zeu pentru sănătatea ta și a regelui și pentru pacea 
dintre romani şi daci ! 


164 


Împăratul clătină uşor din ă îi 
l t ă Ș cap, răspunzînd astfel sa- 
lutului soliei care, la un semn al contubernalului, părăsi 
careul şi se îndreptă spre ieșirea din camp. 


Au trecut aproape două luni. Cetatea Rehii j 
este împodobită ca pentru sărbătoare. O n a 
romană şi una dacă, cu un număr egal de soldaţi, asigurase 
paza cetăţii tot timpul cit se duseseră tratativele de pace. 
Aici, între Livianus Claudius și Diegis, avuseseră loc 
dezbateri grele, cu zile furtunoase şi cu zile senine. 

Pacea era încheiată. Tirziu, în noapte, Diegis, frint de 
dorul soției, aştepta cu nerăbdare ca Livianus Claudius să-i 
spună vestea atit de mult așteptată. În această zi, genera- 
lul primise raportul curierilor speciali pe care îi trimisese 
la in ìn căutarea Carsidei și a Arghidei. 

__— Diegis, îmi pare nespus de rău, înci 
că nu pot să-ți dau o veste îmbucurătoare, ca er 
ghida n-au fost găsite printre captivii daci duşi la Roma. 
De altfel, numele lor nu s-a găsit pe nici una din listele 
de captivi, Ştiu şi eu ce să cred ? Poate că soția ta s-o fi 
dus în partea de miazănoapte a Daciei, s-o fi ascuns un- 
deva şi n-o fi știind că s-a încheiat pacea... 

Diegis ĉl cercetă bănuitor. Vorbi cu multă durere : 

— Puteţi fi chiar atât de nesinceri, de răi la suflete 
ca, după ce ați tratat cu mine pacea, să nu-mi eliberaţi 
soţia ? Toți robii de la Carsidava, care au scăpat fugind în 
pădure, au spus că au văzut cu ochii lor pe soţia și pe sora 
Tan în aici coloanei de captivi. Își prinse capul 

ini şi, cu ochii i, îli ă: i-mi 
Beia o umezi, îl imploră : Generale, dați-mi 

Livianus Claudius îl bătu uşor ăi i 
zbuciumul sufletesc al a e na ir 7 

— Te asigur, Diegis, nu știu nimic mai mult decît ceea 
ce ţi-am spus. Te rog să te încrezi în onoarea unui general 
al imperiului. Jur pe toţi zeii, pe Jupiter, pe Marte şi pe 
Quirinus, că nici eu, nici împăratul și nimeni din imperiu 
nu TA s-a întîmplat cu cele două femei ! 

ără să mai rostească un cuvînt, Diegis se ridică frî 
de durere și ieşi. În curtea cetății îl i Dac z 
miresmat. Oftă adînc. Citeva clipe rămase locului neho- 
tărît, apoi se îndreptă cu paşi largi spre gardă. Ceru să i 


165 


se scoată calul. Sări în şa şi porni singur în plină noapte, 
pe poteci singuratice, de-a dreptul peste munţi, spre Car- 
sidava, pe aceleași cărări pe care mersese de multe ori cu 
un an în urmă, spre ființa după a cărei dragoste îi ardea 
sufletul. 

Cînd ajunse în valea Carsidavei văzu sus în cetate lu- 
mină multă, Opri calul mirat. Se asteptase să nu vadă ni- 
mie pe locul unei cetăți arse. Porni în galop. În suflet îi 

ări o rază de speranță. Urcă drumul spre cetate, fără 
să potolească goana. În poartă îi ieşi înainte Usugus. Bă- 
trînul auzise ropotele ce se apropiau. 

— Zeul cel mare să te ţină, stăpîne ! Bine că ai venit, 
altfel mă pregăteam eu să te caut, la Rehidava sau la 
Sarmizegetusa. 

Sări de pe cal din mers. 

— Ce s-a întîmplat, Usugus ? întrebă, năpădit de teamă 
şi totodată de speranță. 

— Veste bună, stăpine, Zeul cel mare să-ți dea viaţă 
lungă, avem veste de la stăpina, de la Carsida, stăpîne ! 

Nemaiputindu-se stăpini, Diegis îl prinse pe pătrîn de 
umeri şi-l scutură cu putere. 

— Să nu batjocorești chinul meu, robule, ori zeii ți-au 
luat mintea şi nu mai ştii ce vorbeşti ? 

Bătrînul începu să tremure. 

— Stăpîne !... Stăpine, să, mă pedepsească Zeul cel 
mare ! Focul din sufletul tău arde și într-al meu... Uite 
papyrusul ! Usugus începu să se scobească prin chimir, 
“continuind să vorbească. L-a adus Tullius. Bietul copil, 
n-a mai avut putere şi l-a luat Zeul cel mare. 

Fără să mai asculte ce spune bătrînul, Diegis luă pa- 
pyrusul şi-l desfăcu cu miinile tremurinde. Se apropie 
de focul din mijlocul curţii şi citi năpădit de durere şi dor : 


„Scumpului meu Diegis, 

de la Carsida, 

Salut şi sănătate ! 

Din dragoste pentru tine, scumpul meu Diegis, şi pen- 
tru onoarea regelui, luată captivă mi-am s imbat nu- 
mele. Nu trebuie să ştie duşmanul că o are în mină pe 
soția fratelui regelui, pentru ca prin mine, ca preţ al răs- 
cumpărării, să vă împingă să faceţi act de supunere către 


166 


împăratul cotropitor. Rog zeii-să ajute ca t i i 
w. F u să primeşști 
acest papyrus mai înainte ca voi, tu și regele, să Ei fi su- 
EL ii aeh n-a putut să îndure captivitatea, s-a 
i cu o spadă smulsă de la un legionar, pe dru 
spre Roma. î eE EE 
Sint sclava unui arhitect, mare constructor de drumuri 
de poduri. Se numeşte Apolodor, de fel din partea de ră 
să it eriului, din Damasc. Acum plecăm la Damasc, și 
în primăvară vom veni în Moesia, unde stăpinul meu 
“H noi drumuri și noi poduri. 
u să ai încredere în Carsida ta, dragul meu ! Sosită 
c în Cars E ! Sosită 
aproape de Dunaris, voi fugi și nu voi întîrzia să vin lingă 
tine, iar dacă zeii s-or împotrivi, nimic nu mă va opri să 
A, Ap sana. Să-ţi povestească Tullius tot ce-au 
ăcut el şi Daizus pentru mine. Numele mi 
sa eu cel nou este 
Ty, Diegis, soţul meu drag, să fii tare şi să mă i 
Tu, , , s re și să a 
cu îngredere nestrămulată !“ a Și 90 pia TAR 


Diegis privi lung papyrusul. Îl întoarse pe partea cea- 
pute Parcă simţea în mina lui mîna caldă, catifelată a 
arsidei. Papyrusul fusese în mîna ei, îl încălzise mîna 
a îl Ban a mîna ei și-l udaseră lacrimile ei. Îl duse 

ură și-l sărută și r’. Căută prin î 
p az ii cu dragoste și dor. Căută prin intu- 


răspunse bătrânul. 
— Adu-l pe Tullius, scoală-l din somn ! 
— Nu pot să-l mai aduc, stăpîne. 
— Cum aşa ? De ce nu poţi? 
— BI este plecat sus, la Zei i 
— E sus, ul cel mare.. ți 
adineauri, stăpine !... rea IN ANR ga 
— A murit ? De ce, ce s-a-ntimplat ? i i 
ier] plat ? Nu ţi-a mai spus 
— Mi-a spus puţin, stăpîne, căci abi i ă 
i-a s] ly pine, ia mai putea să 
vorbeasță. Mi-a spus că el și Daizus au mers după stăpînă 
gina departe, la Roma. Tullius a venit să ne aducă veste 
de la ea. Cind a sosit, abia se mai tira. Slăbise de răm: 
sese numai o umbră, era plin tot de bube urite, din care 
curgea d zeamă cu miros greu, tușea și scuipa sînge. S-a 
dus... n-am mai avut timp să-l îngrijim |... 


167 


— Şi cu focul acesta, așa de mare, în puterea nopţii, 
ce voiai să faci ? 

— Să-l ard, stăpîne ! Mai sînt aici câţiva robi care au 
scăpat, mă ajut cu ei, vrem să ridicăm la loc casele ce- 
tăţii, poate că o să sosească și stăpînul Sarmis. 

Citva timp, amîndoi tăcură. Diegis rămase cu privirea 
aţintită asupra tăciunilor ce se mistuiau și a flăcărilor ce 
jucau, schimbîndu-se într-una. Din pădurile din! apro- 
piere se auzeau ţipetele păsărilor de noapte. De după cres- 
tele munţilor se ridica încet luna. Gîndul îi alerga departe, 
peste apa Dunarisului, în Moesia. Așa cum scrisese în 
papyrus, Carsida poate că şi sosise acolo cu arhitectul, 
stăpînul ei. 

— Ce-i de făcut, bătrîne ? întrebă el, deşi nu vedea ce 
sfat ar fi putut să-i dea robul. 

— Știu eu, stăpîne ? Să ne rugăm Zeului cel mare să 
ne-o aducă ! murmură bătrinul. 

Ca săgetat, Diegis bătu cu piciorul în pămînt. Işi 
strînse pumnii. 

— Zeul cel mare nu ne-o aduce dacă nu pornim noi 
după ea! Eu am plecat, bătrine ! 

Cu paşi mari și hotăriţi, se îndreptă spre cal și 
șa. Porni spre poartă în galop şi se pierdu pe drumul ce 
cobora, în vale. 

— Ai grijă pe-aici, Usugus! îi strigă din depărtare. 

— Să te-ajute marele Zamolxis, stăpîne ! 

Cînd ajunse la Rehidava, tocmai se lumina de ziuă. 
Îi trezi pe Dagio şi pe Ozio. Stătu mult de vorbă cu ei. 
Soarele trecuse de prînz cînd cei doi luptători greu în- 
cercaţi, pregătiţi pentru drum lung, ieșiră în trapul cailor 
din cetate şi se îndreptară spre munţi. Puțin mai tîrziu, 
Diegis pomi în galop către Sarmizegetusa. ÎI găsi pe rege 
trist. Condiţiile păcii îl zărobiseră. Decebal părea mai îm- 
bătrinit, mai slăbit. Era neodihnit. Îi arătă papyruțul Car- 
sidei şi-i povesti tot ce atlase de la Usugus. 

"Târziu, regele, după ce-l privi lung, cu ochii umezi, 
rupse tăcerea. 

— Vezi ce mi-ai făcut, Diegis ? Soţia ta şi-a dat seama 
că tu vei o greşeală! Nu trebuia să încheiem o 
pace umilitoare. Am pierdut o mare parte din țară, vom 
avea cohortele dușmane în cetăţile noastre ! 


168 


Regele păşi citva timp îngîndurat, îi încăj 
ki păș , în lungul încăperii, 
apoi se opri în faţa lui Diegis și-l privi i cu 
pole dau ţi iegis și-l privi aspru. Vorbi cu 
— Tu, Diegis, tu şi Marele preot, prin slăbici 
A bu, , tu ş „ prin slăbiciunea mea, 
Sre drumul pe care puhoiul legiunilor şi cohortelor 
or încerca să înece în si viteji i 
i S a înece în singe vitejia poporului dac 


Capitolul IV 
ACELAȘI SCOP, ACEEAȘI ACŢIUNE 


Luptindu-se cu munţii, cînd sărind sprinten [poale e 
gurile de stinci ascunse sub apă, cînd îngustind ie ai 
la sugrumare și fierbînd ca în niște ara e, 
fluviu Danuvius își potolea învolbur rea îi să ce scie 

ltimele stînci şi praguri, care pare: t puse 
cea înaintarea, întocmai ca niște „porți de fier“, 


: i î 1 văli, ce se lărgea 
i continua domol drumul în lungul S Si sa 
sti sar Uriașul fluviu își croise . drum uriaș prin- 
e stîncile prăpăstioase ce-i străjuiau cal ea, $ 
5 Dupi A păcii cu Decebal, Traian a Pon 
e numai chestiune de timp pînă la desăi ea edi i 
„iei si transformarea ei într-o provi To- 
complete a Daciei si transformarea ei într-o provincie fo- 
ă. El era om de acțiune și nu stătea prea m E 
i ata de a lua o hotărire. penca AG a ie 
i i € tate de Diegis 
minase tratativele de pace purt R o 
“Jaudius, cînd Traian luă hotărîrea de a aoaia q 
Sa ui marele fluviu, E care a ae e 
i iți i dințase cont i e 
iscusiți constructori. Încre eu e S  Ea 
numitului arhitect Apolodor, specialist a oo 
ină malurile şi adîncimea fluviului, pentru a găsi 
a mai favorabilă. Locul cel mai bun a fost găsit ioie 
castrul Egeta din Moesia şi cetatea Drubeta P c 
după ce iese obosit din lupta cu muntii, bătrânul fluviu îs 
lărgește albia, potolindu-ş A a E N 
i ăteau faţă-n față și pe 
cap abia 5 i despărțea pe o lățime 
inda lucioasă a fluviului, care le desp: pe o 
Sa ia de opt sute pînă la o mie de aie Şi r 
i Drubeta erau înconjurate de coline pau T 
căror înălțimi coborau în trepte pînă la fluviu, 


170 


în jurul lor cîte-un uriaş amfiteatru. În fiecare din aceste 
amfiteatre, în primăvara anului 8561 de la întemeierea 
Romei, se instalaseră şantiere ce se întindeau pînă departe. 
Se pornise lucrul în grabă şi se lucra în şi mai mare grabă. 
Chiar din primul an, zidăria celor două capete ale podu- 
lui a şi fost ridicată, iar în anul următor, podul începu să 
înainteze din două părţi către mijlocul fluviului. În cete 
două șantiere mișunau mii de sclavi, de meşteri, de supra- 
veghetori și de legionari, într-o încordare ce nu cunoștea 
odihna. 

— Ridică, Sarmis, şi ai grijă 
ciorul. 

Vitellius, cu lanţuri la picioare, cu barba crescută în 
dezordine şi cu părul lung, ce-i cădea în plete încureate 
pină peste umeri, se aplecă să apuce grinda grea de lemn. 

— Stai, nu ridica pînă cînd nu sînt şi eu gata. Aşa, 
acum hai sus și arunc-o o dată cu mine. 

După un balans mare, amîndoi o sloboziră în aceeași 
clipă, și grinda se duse rostogolindu-se peste celelalte 
lemne. 

Citva timp rămaseră în picioare, privindu-se unul pe 
altul, cu uşoare zimbete, pline de amărăciune. Feţele. lor 
erau triste. Durerile din suflete le crestaseră cu urme 
adinci. Oftară din greu, apoi se aplec să ridice altă 
grindă. 

— Haide, Vitellius, că nu ştii de unde răsare cîinele de 
supraveghetor, spuse Sarmis, ca un îndemn. 

De la Viminacium, de cînd li se spusese că amindoi 
au fost făcuţi de împărat. „servus publicus“, Sarmis nu-i 
mai spusese lui Vitellius nici »„Stăpîne“ și nici „tribune“, 
Urmase apoi momentul tragic, cînd pe umerii lor goi se 
aplicase fierul înroşit cu semnul de sclav public. Un timp, 
pină la începerea lucrărilor de construire a podului, amin- 
doi lucraseră pe șantierele de drumuri din lungul fluviului. 

Continuară să arunce grinzile, cu încetineala obișnuită 
a marilor șantiere. Soarele se ridicase repede şi căldura 
se înteţise. Cu picioarele goale cu tunicile rupte fișii, 
vintul îi mai răcorea puţin. De pe frunţile și feţele lor se 
scurgeau încet broboane mari de sudoare. În jurul lor 


ă nu-ţi mai prindă pi- 


* Anul 102 en, 


171 


ș i, aceleași chipuri ofilite și triste, ace- 
leași trupuri îmbrăcate în zdrenţe : sclavi publici. 

Vitellius se opri şi se aşeză pe un buștean de brad. Îi 
ăcu semn și lui Sarmis să se așeze, Își viri mîna sub tu- 
nică şi, din buzunarul ascuns în dreptul pieptului, scoase 
un papyrus, pe care îl sărută îndelung, apoi începu să-l 
citească, sprijinindu-se cu coatele pe genunchi : 


„Lui Vitellius, nefericitul meu drag, 

de la Apronilla, 

dragoste şi speranţă. 

Dragostea mea pentru tine, scumpul meu Vitellius, mă 
face să fiu tare şi să aştept hotărîrea zeilor. Dacă și tu îmi 
păstrezi aceeași dragoste, scumpul meu, îţi cer să fii tot 
atât de tare. Cluvianus îţi va povesti tot ce s-a petrecut în 
acea noapte, cînd tu n-ai mai venit. Dacă ştii încotro vei 
fi dus, spune-mi, ca atunci cînd voi fi liberă să știu în 
ce parte să te caut. Să fii tare, nefericitul meu drag și, 
așteptînd încercările pe care ni le mai pregătesc timpul și 
zeii, să facem totul ca să fim din nou împreună și pentru 
totdeauna.“ 


În fiecare zi, în momentele de odihnă, Vitellius scotea 
papyrusul şi-l citea. În astfel de clipe o simţea pe Apro- 
nila lingă el, se mai liniştea, îi mai creștea speranța. 
După ce termină de citit, ridică încet capul și privi departe 
colinele îmbrăcate în verdele vesel al lunii mai. Rămase 
mult timp astfel, nemișcat, Sarmis se apropie de el şi puse 
miinile pe umerii lui plini de răni. 

— Te chinuieşti prea mult ! Nu trebuie să te lași nă- 
pădit de durere ! Nu sint destule mizeria și munca de robi 
la care sîntem supuşi aici? Tu știi că și sufletul meu e 
plin de aceeași suferință, dar caut să mă înving ; mi-a îm- 
pietrit durerea. Întotdeauna am nutrit credinţa că în viață, 
după un rău, după o nenorocire, nu întirzie să vină bi- 
nele, să apară o bucurie. Atta timp cît mai trăim, cît mai 
sîntem sănătoși, cît mai păstrăm în suflete dorul după cei 
dragi și după libertate, nu trebuie să socotim că totul este 


pierdut. A 
Vitellius se întoarse spre el. Îi vorbi cu amărăciune. 


172 


— Da, ai dreptate, nici sufletul tă! ă fi 

E a, £ , nici : u nu poate să fie 
mai puţin îndurer: . Dacă ai fi avut tăria să te desprinzi 
de mine şi să rămii în Dacia, ai fi fost acum liber. 

— Un trădător liber ! şopti Sarmis. 

— Unii judecători spun că scopul scuză mijloacele. 

a Sn se poartă după cum îi este sufletul. 

rîngîndu-și pumnii, Vitellius idică în pici ri 
at p se ridică în picioare, re- 

— Privește-mă, Sarmis ! Priveşte ce-a aj i 

— Pri A ! -a ajuns tribunul 
fericit şi îndestulat de altădată! Nu m-am gîndit nici- 
odată că-mi va fi dat să gust din plin răutatea acelora care 
conduc imperiul. Tu nu-ți dai seama cîtă amărăciune, cîtă 
disperare şi câtă revoltă s-au strîns în sufletul meu de 
cind Livianus Claudius mi-a spus că sînt arestat! Ah, 
dacă aș avea putere, aş sfărima tot pămîntul ! Pentru ce 
să mai trăiesc o astfel de viață ? 

— Potoleşte-te, Vitellius, nu-ţi foloseşte la nimic ! 

e Să îi hotărît oare zeii, al căror nume mă mir că-l 
a rostesc, să fi hotărît ei că viața mea se va sfirși în 
sclavie, că noi — tu și eu — ăi îi ă i 
s Ș vom trăi împreună, ca sclavi 

Sarmis îi aruncă o privire plină de înţelegere. 

J = La i pe zei, de ce le atribui ceea ce nu au ? Statui 
le piatră, ei nu rîd şi nu pling niciodată. Tot ceea ce se 
petrece e făcut de om. „Dacă fiecare sclav ar ști cum să-și 
răscumpere viaţa, ar dispărea dintr-o dată tot ce este rău 
pe ae asta. Plutarh spunea că de mii de ani omul şi-a 
ogăţit cunoștințele veac după veac, di =i 
cîștigat mai nimic. p e 

e buștenii fi apropiere se auzi mirîit surd. 

— Fi-am spus, Sarmis, că nu i-ai dat un nume 
potrivit căţelului, unii or să spună că-ți baţi joc pata 

— De ce? În primul rind, Eros este numele unui zeu 
grec, şi nu roman, și-n al doilea rînd, cățelul Eros mă 
poate ajuta în situaţii grele, pe cînd zeul Eros e doar un 
e nu poate să-mi facă nimic. 

'ățelul începu să latre cu furie. Sarmis sări în pici 
elul începu : joare. 
ÎL urmă și Vitellius. De după o stivă de lemne eo su- 
ereere colomna de transporturi, Granius. 
___— Lua-v-ar Proserpina, am să vă î i i 
aa, pi ă pun în turci, sclavi 


Pe spatele lor începută să cadă lovituri dese de fla- 
grun !. Prin găurile tunicilor zdrențuite se vedeau urmele 
roșii și rănile unor lovituri mai vechi. Începură să ridice 
şi să arunce grinzile de lemn, năpădiţi de ură şi de ne- 

inţă. 

i elena porni călcînd apăsat şi şchiopătind, de se cu- 
tremura pămîntul sub picioarele lui. Avea trupul mare, 
greu şi musculos, ca al unui gladiator, față de brută și 
priviri pline de răutate. În tinerețe se vînduse ca gladiator 
şi luptase mult în circuri, unde își pierduse ochiul „drept 
şi coapsa piciorului stâ Pe obraz, de la ureche pînă la 
barbă, avusese o tăietură adîncă, care îi lăsase o cicatrice 
urită. SIA I 

Mult timp ridicară și aruncară grinzile fără să vor- 

bească. Tirziu, Sarmis rupse tăcerea. g 

- Bruta de Granius! Am să-l învăţ pe Eros să sară 
în gâtul celor care mă ee spuse el simțind încă pe 
s turerile loviturilor de flagrun. e 
ate a ocupindu-te de el, mai uiţi de suferinţă. Dacă 
este ceva adevărat în numele Eros — zeul dragostei — 
este faptul că tu iubeşti cățelul, iar el s-a atașat de tine. 
Îţi primeşti răsplata pentru primejdia prin care ai trecut 
salvîndu-l din valurile Danuviusului. 

Sarmis lăsă grinda și scuipă în mîini. a) 

— Îmi place numele: Eros, Aş fi putut să-i spun 
Ursus. Se face voinic și puternic ca un urs, sprinten și 
ager ca un lup. Necazul e altul : Eros creşte, se măreşte, 
va mînca tot mai mult. Poate că şi eu şi el va trebui să 
ne rugăm de tine să ne dai cite ceva. Cu sărăcăcioasele 
noastre porţii. " 

— Haide, ridică grinda ! Granius poate că încă ne pîn- 
deşte. Vei mai munci mult aici pînă cînd Eros te va apăra 
şi va gîtui bruta. 

Vitellius se aplecă şi apucă grinda. 

— Crezi ? Eu sper că la toamnă să beau vin nou la 
Carsidava. 

— Ce i-ai face lui Granius dacă l-ai avea în mînă? 
întrebă Vitellius, lăsînd lemnul şi îndreptindu-se. 


1 Bici cu unul sau mai multe capete cu noduri la vârfuri. 


174 


— Cred că mi-ai pus întrebarea așa, numai ca să nu 
taci. Ce mai e nevoie să-ţi spun ? Răutatea omenească nu 
cunoaște limite, nici în ce privește adîncimea, nici întin- 
derea ei. Îmi explica adesea Plutarh : nu există om bun 
și om rău în adevăratul înțeles al cuvîntului. Totul depinde 
de situaţia în care se găseşte fiecare. Atita timp cît pe 
lume vor exista stăpîni și sclavi, bogaţi şi săraci, condu- 
cători și conduși, va exista şi binele şi răul. Tu trebuie să 
recunoști, Vitellius, că ai început să înţelegi ce este bună- 
tatea numai după ce ai pierdut-o pe Apronilla și mai ales 
după ce ai! devenit sclav. Cît despre răutate... tu singur 
mi-ai spus ce-ai făcut în Bithynia, înainte de a fi întîl- 
nit-o pe ea. 

Vitellius nu mai spuse nici un cuvînt. Se aplecă şi 
apucă din nou cu putere capul grinzii de la picioarele lui. 


Șantierul podului dintre Egeta și Drubeta nu era unul, 
ci două, sau mai bine zis un şantier dublat la cele două 
capete. De o parte şi de alta a fluviului se transportau 
aceleași materiale, în aceleași cantități, se foloseau oameni 
cu aceleași meşteşuguri şi se executau aceleași lucrări. Con- 
strucţia podului se începuse de la ambele capete în același 
timp. Numai paza era mai întărită la Drubeta, de teama 
atacurilor cetelor de daci, care încă se mai ascundeau prin 
păduri și prin munţi. 

Toată munca grea se executa de către sclavi şi captivi 
aduși din toate provinciile imperiului. Organizarea lucru- 
lui şi disciplina pe șantiere erau în mîna militarilor, iar 
conducerea și controlul. lucrărilor o aveau meșterii de toate 
specialităţile ierari, dulgheri, zidari, pietrari ; plebei sau 
liberţi, plătiţi cu ziua. Mulţi meşteri liberţi fuseseră sclavi 
tot pe șantiere. 

De fiecare parte a fluviului, șantierul era împărțit pe 
lagăre, pentru o mai ușoară organizare și supraveghere : 
lagărul dulgherilor, lagărul pietrarilor, lagărul fierarilor, 
cel al zidarilor, al transportatorilor şi altele. Fiecare lagăr 
era împărţit în două, pentru sclavi și pentru cei liberi. Cei 
mai mulţi meșteșugari liberi locuiau în barăci, bordeie sau 
corturi, cu familiile, în afara şantierului. Fiecare lagăr era 


175 


închis cu gard și păzit de legionari. Nici un sclav nu putea 
să părăsească lagărul fără o învoire specială. 

Captivii daci făceau parte mai mult din lagărul dulghe- 
rilor şi cel al fierarilor, socotiți buni meșteri făurari în fier 
şi în fasonarea lemnului. Prea puţini se găseau in coloana 
de transporturi. Sclavii din provinciile dinspre miazăzi erau 
renumiţi tăietori în piatră şi buni zidari. 

Pe șantiere se lăsaseră umbrele amurgului. Văile mun- 
ţilor din jur căpătaseră un fond albastru-violet, ce se des- 
Chidea într-un albastru-verzui spre creste, pînă se pierdea 
în culoarea cerului. Trudiţi de muncă, sclavii din coloana 
de transporturi se înapoiaseră în lagăr. Așezaţi pe bușteni, 
pe blocuri de piatră sau întinși pe iarbă, unii stăteau de- 
oparte tăcuţi, alţii, adunaţi în mici grupuri, povesteau sau 
spuneau glume, în aşteptarea cinei mizerabile: o zeamă 
neagră, greu mirositoare şi o bucată de piine tot atît de 
neagră şi tare ca piatra. 

Ceva mai la o parte, Sarmis stătea pe un buștean și își 
trecea timpul jucîndu-se cu Eros, Căţelul se ridica în două 
labe cînd Sarmis sălta mîna, ca și cum i-ar fi dat ceva, sau 
alerga bucuros după piatra pe care o arunca, și i-o aducea 
înapoi. La cîţiva pași mai departe, Vitellius stătea trist, 
adîncit în gînduri. Nici nu văzură sosirea lui Granius și a 
șefilor de echipe. Fiecare din cele opt echipe de transpor- 
turi avea cîte-un şef, și el tot sclav, însă un sclav sluger- 
nic, mincinos și crud. Șeful coloanei de transporturi ţinea 
în mînă o bucăţică de scîndură albă, pe care scrisese ceva. 
Strigă cu voce răgușită să se adune sclavii. În cîteva clipe, 
în jurul lor se făcu un cere compact de oameni îmbrăcaţi 
în zdrențe. Granius începu, silabisind, să citească de pe 
scîndură : 

— Lentulus, Demetrios, Strombix, Servius, Thorund, 
Hammonius, Buziris şi Sarmis. 

Toți cei strigaţi ieşiră în faţă, în zornăiala lanțurilor 
de la picioare. 

Sclavii știau ce va urma. În spatele lui Granius erau 
stilpii de tortură, şi lingă ei — şefii de echipe. Suprave- 
ghetorul se întoarse şi, trosnind din bici, începu să ţipe ră- 
guşit : 


176 


— Ce mai așteptați, legaţi-i pe ciinii ăștia, așa cum 
v-am spus, că vă trimit și pe voi în Infern, la Proserpina ! 

Fiecare sclav din cei strigaţi fu luat de un șef de echipă 
şi legat la un stilp. Ceilalţi, în cerc, priveau cu pumnii 
strinși, într-o încordare plină de neputinţă şi de revoltă. 
Pe Vitellius îl agățară de un stilp, legat de ambele miini, 
iar pe Sarmis de amîndouă picioarele. Alţii au fost legaţi 
numai de cite-o mînă ori de cîte-un picior, sau de o mină 
și un picior. La unul din stîlpi, un şef de echipă se învirtea 
în jurul sclavului Servius, neputindu-se hotări să-l lege. 
Servius era tînăr, avea faţă de copil, cu ochii mari şi negri, 
cu părul bogat, lung și ondulat ; avea o privire nevinovată. 
Granius îi zări. Se îndreptă spre ei, cu mugete de fiară. 

— Iartă-l, Granius, e un copil nevinovat ! se rugă şeful 
de echipă pus să-l lege pe Servius. Era un sclav cu sufletul 
bun, cu totul aparte faţă de ceilalți aleși să conducă echi- 
pele. N-a făcut mai nimic... o greșeală, o copilărie... Nu mă 
lasă sufletul să-l leg ! Nu-i destul că trăieşte ca sclav ? 

— Ce vorbeşti, Cratinos ? ţipă Granius. Atunci, tu l-ai 
trimis să doarmă în tufele de bozii ? 

— Tartă-l, Granius, copilul e bolnav ! Bate-mă pe mine 
în locul lui, murmură Cratinos. 

Granius plesni cu putere din bici. ÎL privi pe Cratinos 
pe sub pleoapele înroșite şi, cu buzele strînse, se apro- 
pie de el. 

— Vrei să vadă toţi că nu mă joc? Uite, te-nvăţ eu 
cum se bate un sclav! 

Granius începu să-l lovească cu biciul unde nimerea. 
Pe măsură ce lovea, îi creştea mînia. Văzind că biciul e 
prea lung și se întășoară pe trupul lui Cratinos, îl aruncă, 
luă flagrunul şi continuă să-i tragă lovituri mai puternice. 
Cei din jur se uitau îngroziţi. 'Tirziu, obosit, se opri, su- 
flînd greu. Îşi şterse sudoarea cu mîneca tunicii, strigind 
în același timp : 

— Unde e Decius ? Să vie aici Decius ! 

Din spate apăru un sclav mătăhălos, aproape gol, cu 
capul mare și ceafa groasă. 

— Să-ţi scoţi lanţul de la picioare, te fac pe tine şeful 
echipei lui Cratinos ! Dar mai întii, leagă sclavul ăsta leneș 
de stîlp, cu capul în jos. 


12 177 


Ca și cum atita așteptase, Decius înșfăcă trupul plăpînd 
al lui Servius și-l legă cu o fringhie. 

— Ei, ce staţi? strigă Granius spre ceilalţi şefi de 
echipe, loviţi-i, momîi nenorocite, altfel vă arăt eu ! Fie- 
care să dea cite douăzeci și cinci de lovituri de flagrun cu 
toată puterea, că de nu, îl mingii eu pînă-i sare sîngele din 
piele ! 

În liniştea nopţii începură să răsune pocnetele de fla- 
grunuri pe trupurile goale ale sclavilor legaţi. Mai tare 
lovea Decius, întăritat de tipetele lui Servius, și pe faţa lui 
își făcuse loc plăcerea bestiei satisfăcute. De la primele 
lovituri începu să țișnească sîngele. Unii strigau, alţii bles- 
temau, înjurau, amenințau, la început cu voce tare, apoi 
din ce în ce mai slabă, pînă nu se mai auziră decit gemete 
rare. După cea de a douăzeci și cincea lovitură, fiecare şef 
de echipă trecu la o parte şi începu să se şteargă de su- 
doare. 

Granius se retrase satisfăcut cu cîțiva pași mai la o 
parte. 

— Cine vrea ca miine seară să fie în locul cîinilor ăştia, 
să nu-și vadă de lucru ! 

Se întoarse şi porni, urmat de șefii de echipă, printre 
care era acum și Decius. 

Abia se depărtaseră puţin, şi ceilalți sclavi săriră să 
dezlege de pe stilpi victimele. Vitellius şi Sarmis nu sco- 
seseră nici un cuvint cât timp fuseseră loviți. Cu rănile 
sîngerînde, amindoi se lungiră pe pământ, şi acolo răma- 
seră mult timp. În această seară, ca şi în multe seri de alt- 
fel, o parte din sclavii din coloana de transporturi n-au mai 
putut să măniînce nici porţia mizerabilă de zeamă neagră. 
Pînă tîrziu după miezul nopţii s-a auzit foșnetul paielor 
întinse pe pămînt în bordei, produs de mișcările acelora 
ale căror suflete erau adînc frămîntate și îndurerate. 

Prin gura îngustă a bordeiului intra un zumzet surd. 
Era muzica nopţilor de mai. Afară — ţiriitul greierilor și 
al altor gîngănii de noapte și parfumul florilor, înăun- 
tru — gemete şi oftaturi adinci, miros greu și înecăcios, 
trupuri murdare și pline de răni, suflete chinuite. 


178 


în zilele de sărbătoare, activitatea încordată care se 
desfășura tot timpul săptămînii pe șantiere înceta cu totul. 
Duminica, sclavii erau l; umble liberi prin tot şan- 
tierul. Porţile lagărului erau deschise, numai dincolo de 
gardul ce împrejmuia șantierul nu se putea strecura nimeni 
nevăzut de străjile postate la colţuri și de-a lungul împrej- 
muirii. În astfel de zile, fiecare sclav își petrecea timpul 
în telul lui : unii își spălau şi își cîrpeau hainele şi încăl- 
țămintea, alţii se odihneau întinși la soare, sau își ingrijeau 
rănile căpătate în timpul lucrului ori provocate de lovitu- 
vile de flagrun ale supraveghetorilor ; însă cei mai mulţi 
se îndreptau spre taberne. In jurul tabernelor se aduna, în 
afara şantierului, mulţimea celor liberi : meseriași, liberţi ', 
soldaţi, muzicanți, saltimbanci, negustori ambulanți, unde 
se înjgheba un adevărat bilci. În aceleași locuri, însă în in- 
teriorul șantierului, se îngrămădeau sclavii. Prin mijlocul 
acestei mulţimi trecea gardul întărit, în lungul căruia pe 
mai multe sute de pași erau presărate cîteva taberne, care-i 
puteau servi atît pe cei liberi, din afară, cît și pe sclavii din 
santier 

După-amiaza, animația era mai în toi. Taber 
pleau de clienţii care mîncau și chefuiau, pe pajiști cîntau 
muzicanți şi se încingeau jocuri, saltimbancii ofereau pri- 
virilor agerimea mișcărilor şi isteţimii lor, uimind prosti- 
mea, la colţuri de drumuri se postau cerşetorii, care cereau 
milă și ajutor de la trecători, și printre gloata ce circula 
în toate părţile umblau ambulanți, strigînd în gura mare 
și lăudînd marfa : dulciuri, limonadă, fructe şi nenumărate 
obiecte de găteală, 

În apropierea tabernei „La fericirea sclavilor“ era tirgul 
obiectelor ieftine, vechi sau noi : obiecte lucrate cu mult 
talent și tot atita răbdare, din lemn, din piatră, din piele 
sau din paie împletite. Cum sclavii nu puteau să vîndă 
— ei nu puteau să fie posesori de obiecte de vinzare — în- 
totdeauna se găseau aici mijlocitori, care se ofereau să facă 
pe vînzătorii, oprind în schimb o parte din preţul obţinut 

` 

1 Sclavi eliberați. 


12x 179 


după multă tocmeală. Și nu erau rare cazurile în care scla- 
vul primea o parte infimă din ceea ce încasase mijlocitorul. 
De obicei, fiecare sclav sau grup de sclavi îş 
torul plebeu ! sau libert, care se îngrijea de plasarea obiec- 
telor şi cu care înţelegerea era făcută pentru o parte fixă. 

Pe şantier devenise o adevărată patimă, poate rămăsese 
singura dorinţă la care mai visa un sclav : să intre dumi- 
nica în tabernă, să bea vin şi să mănînce slănină, fripturi 
şi cârnaţi. Atit de mult îi stăpînea această dorinţă, încît în 
tot cursul săptămînii nu se gîndeau la altceva decit ce să 
mai facă pentru a obţine cîţiva quadranţi? cu care să se 
ducă la tabernă. Fiecare meşterea câte-un obiect atrăgător, 
ca să-l vîndă cît mai repede şi cu un preţ cît mai bun. Dar 
nu numai meșterirea obiectului îl stăpînea pe sclav, ci și 
grija unei ascunzători sigure. În lagăr şi în bordeiele scla- 
vilor se fura mult, aproape tot ce scăpa de sub pază. Sin- 
gura scăpare era găsirea unui loc cît mai tainic, prin curtea 
lagărului : în pămînt, prin buruieni, printre pietre şi ori- 
unde nu-și putea cineva închipui. Și nu erau rare cazurile 
cînd, lucrurile furate fiind recunoscute de păgubaș, se în- 
cingea cearta și bătaia, care adesea ajungeau pînă la răniri 
grave şi chiar la lovituri mortale. 

Duminică, cea de-a opta zi după idele lui iunie, după 
amiază, pe un soare arzător, o mulţime pestriță se îngră- 
mădise în jurul tabernelor, pe drumurile și pe pajiștile din 
apropiere. Căldura și praful lăsau urme murdare pe chi- 
purile lor. Şiroaie de sudoare amestecată cu praf se scurgeau 
pe feţe, pe gituri și pe piepturi, pînă dispăreau sub îmbră- 
căminte. Dar mulţimea nu lua în seamă nici căldura și nici 
praful. Din toate părţile izbucneau hohote de ris, strigăte, 
glume, cîntece şi voie bună. 

În această îngrămădire și forfotă se puteau deosebi uşor 
doi oameni, care după îmbrăcăminte păreau a fi greci sau 
macedoneni, iar după chipuri şi mers se asemănau cu dacii. 
Mergeau încet, ţinindu-se de mînă, oprindu-se din loc în 
loc în părţile unde era mai mare îmbulzeala. Priveau cu 
grijă în jur şi cercetau neîncetat feţele celor pe care îi în- 
tilneau, deşi se străduiau să arate cît mai mult ca doi 


1 Cetăţeni liberi, dar săraci. 
* Monedă de bronz de mică valoare (un sfert de as) 


180 


gură-cască rătăciţi prin mulţime, învirtindu-se fără rost. 
După ce trecură de taberne, coboriră pe drumul ce ocolea 
șantierul, spre lagărul dulgherilor, și se îndreptară către 
un pîlc de fagi sub care era strînsă lume multă. Pînă de- 
parte răsunau strigătele celor din mijlocul adunăturii. 

— Trăiască saltimbancul, vreau să ne arate ce poate ! 
auziră o voce gro: de : 
Haide, saltimbancule, că şi banii noştri sînt buni! 
urmă altul, cu ton mai potolit. 

Cei doi se apropiară cu multă curiozitate. tă 
Ce mai aştepţi, mă ? se răsti un trac cu umeri laţi 
și fălci puternice. Dacă te mai laşi mult rugat, pumnii mei 
nu vor întîrzia să-ţi mîngiie fălcile ! Pe toţi zeii, saltim- 
bancule, nu ride, că nu glumesc ! 

— În cinstea lui Saturn, saltimbancule, arată-ne ce 
, îl rugă o femeie. Su: 

— Nu poate acum, spuse altul, cu căutătură vioaie ș 
accent de grec, fiindcă el lucrează cu zeii cei răi, și pe căl- 
dura asta zeii lui dorm buştean, c-au băut prea mult vin 
de Chios. 

Mulțimea izbucni în hohote de ris. d 

— Tăceţi din gură, frate, că-l zăpăciţi de tot, nu vedeţi 
că se pregătește ? strigă o bătrinică cu voce pițigăiat 7 

— Tăceți din gură, frate ! o imită unul pe bătrînă, exa- 
gerînd pițigăiala ei. 

Din nou cei din jur izbucniră în hohote. 

Cu un zîmbet ușor în colțul gurii, liniștit și fără să 
privească pe cei din jur, saltimbancul lăsă din spate cutia 
și măsuţa pliantă și le așeză pe un loc mai neted. Scoase 
din cutie mai multe obiecte pe care le puse într-o anumit 
ordine. Era învăţat cu mulţimea de curioși și nu lua în 
seamă nici laudele și nici amenințările lor. Ştia că la în- 
ceput sînt mulţi, iar la sfirșit, la plată, rămîn puţini. Con- 
tinua să se ocupe cu aranjatul. Deodată, se auzi un ciripit 
de vrabie, urmat de o fluierătură de mierloi, apoi un cîn- 
tec de pitpalac. Miraţi, cei mai din faţă se uitară la cei din 
spate. Pe chipul saltimbancului nu se mişca nici un mușchi. 
Priviri pline de admiraţie se îndreptară asupra lui. Începu 
apoi să latre furios, şi de jos i se răspunse cu alt lătrat. 
Abia acum mulţimea văzu între picioarele lui un căţel ne- 


ştii 


181 


gru, cu guler alb și pete roşcate, care se ridică în două 
labe, lătrind şi dînd bucuros din coadă. 

— Dacă vreţi să vedeţi ceva frumos, daţi-vă la o parte 
şi faceți loc mai larg în jurul mesei ! le spuse cu ton plin 
de voie bună. Dacă staţi îngrămădiţi pe mine, n-au pe 
unde să mai vină zeii cei „ care abia s-au trezit din 
somn... 

— Umblă mai repede, saltimbancule ! strigă unul îm- 
pingînd mulţimea să se dea înapoi. 

Cu aceeași linişte, saltimbancul se așeză în dreptul me- 
sei, frecîndu şi mîinile. 

— Dodo, sîntem gata, treci la masă ! 

Căţelul făcu un ocol și se aşeză în faţă, stînd pe labele 
dinapoi, în aşteptare. 

— Aşa, uite, să duci cutia asta la o fată frumoasă ! 

Dodo luă cutia în gură şi se întoarse spre mulţime, 
dind din coadă. Se uită în toate părţile și se hotărî repede, 
porni în fugă spre o fată cu privirea luminoasă, veselă, 
zimbitoare. Ajuns în faţa ei, se ridică în două labe şi, cu 
cutia în gură, începu să latre înfundat. Rizînd, fata luă 
cutia, o deschise și scoase din ea o panglică pentru strîns 
părul. 

- Bravo, bravo ! strigau unii, bătînd din palme. 
— Şi-a găsit fata, iubitul ! spuse unul. 

ie să aleagă Dodo ! strigau alţii, mai mucaliţi. 
altimbancul ridică mîinile, cerînd liniște, 

— Uite, Dodo, să duci cutia asta unui bătrin ! 

Căţelul își roti capul în jur și porni spre un sclav încăr- 
cat de ani. 

— Caută în cutie, vreau să ştiu ce ţi-a dat! strigă 
cineva, văzînd că bătrînul nu se hotărăşte s-o deschidă. 

— Scoate aurul și pietrele scumpe, sclavule, să le ve- 
dem și noi ! îndemnă o femeie. 

Bătrinul ridică încet capacul. Din cutie sări afară un 
şoricel alb. Aruncă repede cutia din mînă. 

— Prinde șoarecele, bătrîne, ţi l-a trimis Proserpina 
din Infern ! glumi un decurion. 

Mulțimea izbucnise în hohote de rîs. Unii fluierau, 
alţii strigau, băteau din palme. Spre mirarea lor, şoricelul 
nu căută să se ascundă în iarbă, ci, luptîndu-se cu obsta- 
colele, se îndreptă spre căţel. Dodo întinse laba, și şoricelul 


182 


ă i ățelului, se 
începu să se urce repede. Se opri pe nasul căţel , 
ridic pe lăbuțele dinapoi şi începu să se şteargă la botişor 
cu lăbuțele din față. Toţi amuţi 


, uimiți de ceea ce ve- 
deau, apoi, ca la un semnal, izbucniră din nou în strigăte 
de laudă. 7 BE ay 
Dodo rămase un timp în această poziție, dind bucuros 
din coadă, se întoarse, ridică botul la înălțimea mesei, şi 
şoricelul sări pe ea, mergînd drept la o cutie pe care se 
urcă, se aşeză din nou în două labe și continuă să-și şteargă 
mustățile. Aplauzele şi laudele nu mai conteneau. ran 
Saltimbancul nu luă în seamă bucuria curioșilor din jur. 
Privea nerăbdător peste capetele lor, se întorcea și cerceta 
e cei din spate, ca și cum ar fi căutat pe cineva. 
P — Haide, saltimbancule, mai ştii ceva ? strigă un le- 
gionar din față, un gal cu părui blond-roşcat şi cu mustăți 
Jungi de-i ajungeau pînă la urechi. 
ga Mai an ştie cățelul decit el, spuse un trac cu voce 
-oasă. cu 5 
Și Dă-i drumul, meştere, dacă vrei să vezi un asi de la 
mine, îl îndemnă un libert proaspăt scăpat din sclavie. 
Saltimbancul ocoli masa şi trecu în faţă, suflecîndu 
miînecile. Dodo îl urmă, lătrînd nerăbdător. Se așeză G 
mîini, în echilibru, cu picioarele în sus. Dodo se săli A el 
numai pe labele din față. Saltimbancul începu să um le 
numai în mîini. Dodo făcu la fel, numai pe labele dinamite 
După cîteva ocoluri prin fața mulțimii, saltimbancul făcu 
un salt cu miinile, descrise un arc de cere spre spate şi sări 
drept în picioare. Dodo, cu aceleași miş ări, căzu pe patru 
labe, continuînd apoi să dea din coadă și să se uite la cei 
din jur. N, 
ş $ Bravo, saltimbancule ! Bravo, Dodo! se auzi din 
lte părți. k n i 
mute Pai spate se înghesuiau tot mai mult să ajungă în 
faţă. jr, 
iși Saltimbancule, ai de la mine zece sesterţi, dacă-mi 
spui că Dodo a fost băiatul tău, și vrăjitoarele ţi l-au pre- 
făcut în câine ! ES Ý 
Fără să-i răspundă, îl privi lung pe libianul ce făcuse 
propunerea şi care se apropiase de el duhnind a vin prost. 


1 Monedă de bronz, de mică valoare, în greutate de 0,975 g- 


183 


— Dacă vreţi să mai vedeţi ceva, așteptați pînă vine 
ajutorul meu și nu mai vorbiți de sesterţi, că poate nici 
nu i-aţi văzut. 

— Aşteptăm, așteptăm ! spuseră mai mulţi deodată. 

Cei doi daci cu aparenţă de greci sau de macedoneni, 
care se apropiaseră de grupul curioşilor, reușiseră să ajungă 
în faţă. Erau Dagio și Ozio. 

— Ozio, arată-le şi tu ceva. Să mai stăm niţel, să vedem 
pe cine așteaptă saltimbancul, îi şopti Dagio. 

Ozio se apropie de saltimban, întinse mîna. 

— Mă numesc Ozio, spuse el făcînd semne din ochi, tu ? 

Începu apoi să-și încheie la piept tunica veche și strâmtă 
de macedonean. * 

— Eu sînt saltimbancul Ayx. 

— Mă lași să înveselesc şi eu puţin pe aceşti gură-cască, 
pină-ţi vine ajutorul ? Banii îi iei tu pe toţi. 

Ts Dacă nu ne faci ceva bun, îl amenință libianul, 
ți-arăt eu că nu sînt un gură-cască și-ţi umflu botul... 

Fără să ia în seamă ce spune libianul, Ozio începu să 
minuiască bilele de lemn, așa cum făcuse la Carsidava, în 
faţa regelui Decebal. Mişcările lui repezi îi uimiră pe toţi. 
ÎL vedeau aci cu mîinile goale, aci că se joacă aruncînd în 
sus trei bile, apoi şase, aci că toate bilele dispar nevăzute. 

— Hei, saltimbancule, ţi-ai pierdut pîinea, cirnaţii şi 
vinul, ăsta face mai mult decît tine ! strigă un gal. Eu nu-ţi 
mai dau nici un quadrans, îi dau lui ! 

— Asta umblă cu duhuri necurate... e un v 
murmură o bătrînă de lîngă libian. 

Ayx se apropie de Ozio şi-l bătu uşor pe spate. 

— O să învăţ şi eu mișcările tale. Nu e decât agerime 
și iuțeală de mînă. 

În mulţime se produse mişcare. Cineva îmbrîncea, da 
cu coatele şi se grăbea să ajungă în faţă. Ayx îl văz 

— Unde mi-ai întirziat atita, leneșule ? Am să: 
oasele ! 

— Iartă-l, saltimbancule, mai arată-ne ceva! îl rugă 
o femeie. 


äjitor ! 


frîng 


184 


Noul-sosit era Daizus. Îl cercetă mirat pe Ozio, şi Oziu 
îl privi la fel. Nu ştiau unde se mai văzuseră. Ozio se 
simți tras de Dagio, din spate. îi şopti la ureche : 

— Pe Marele zeu, Ozio, jur că pe băiatul ăsta l-am 
văzut la Carsidava coborînd de sus din cetate, cu baciul 
Usugus. 

— Ce-ar căuta aici ? Dacă îl lua captiv, acum ar fi fost 
sclav, ca ceilalţi daci, spuse Ozio. 

— Vorbeşte în șoaptă ! Ochiul nu m-a înșelat niciodată. 
Să stăm, să-i vedem ce mai arată mulţimii, murmură Dagio. 

Ayx era mic la trup și slăbuţ. Daizus se întinse pe iarbă, 
pe spate, cu mîinile în sus, iar Ayx puse mîinile într-ale 
lui, si dintr-un salt se ridică în echilibru cu picioarele în 
sus. Daizus ridică şi picioarele. Dodo sări și se aşeză pe 
tălpile lui, stînd numai pe labele dinapoi. Mulțimea izbucni 
din nou în exclamaţii de mirare şi de laude, însoţite de 
glume și risete, 

Pe faţa lui Daizus se vedea încordarea cu care urmărea 
să nu strice poziţia grea a celor doi echilibrişti. Admiraţia 
impatia pubi euti se îndreptau tot spre căţel. Cu multă 
are ; făcu la fel și Dodo. Cu limba 
ăcut din coadă. Se întoarse apoi 
scurt, în gură căţuia pe care saltim- 
bancul tocmai o scosese din cutia cea mare, în care 
păstra toate obiectele de scamatorie şi agilitate, Sări jos 
se îndreptă spre cei care urmăriseră spectacolul. Se opri 
în dreptul fiecăruia şi-l privi fix în ochi, dînd semnificativ 
din coadă. În dreptul celor care nu puneau nimic în căţuie, 
stătea mai mult, lăsa căţuia jos ş 

Saltimbancul şi Daizus începură să stringă lucrurile. 
Căţelul tocmai sosise în dreptul libianului ce duhnea de 
băutură. Acesta, în loc să pună ceva, întinse mîna s 
bani din căţuie, mișcare pe care Dodo nu o scăpă. Lăsă j 
căţuia şi se repezi spre picioarele lui, hotărît s g 
colții. Toată scena o urmărea supărat galul uriaş, care se 
apropie de libian. 

— E mai deştept decât tine, porcule, ar trebui să-i plă- 
teşti căţelului, ca să te mai înveţe și pe tine ceva! 
înveţe pe tine, eu fac cu banii mei ce vreau, 
libianul. Căută să se îndepărteze, murmurînd : Gal 


mormi 
împutit. 


Cuvintele sdle nu scăpară urechilor galului. 

— Nu ţi-a plăcut ce ţi-am spus ? îl întrebă galul. Pot 
să te lămurese și altfel. 

În aceeaşi clipă îl lovi pe libian cu palma peste gură. 

Se încinse o bătaie în toată regula. În ajutorul libia- 
nului sări un trac scurt și gros, care nu-i putea suferi pe 
legionari, de orice neam ar fi fost ei. În acest timp, Ayx 
banii căzuţi din căţuie, își luară lucru- 
ind. În urma lor porniră şi Dagio cu Ozio. 
După ce ieşiră din mulţime şi se depărtară puţin, Dagio 
grăbi pasul pentru a-l prinde din urmă pe Daizus. Cînd 
ajunse în dreptul lui, șopti apăsat, pentru a fi auzit, în 
limba dacă : 

— Eşti de la Carsidava, al tarabostelui Dicomes 

Daizus întoarse speriat capul, cît pe-aci s-o rupă la 
fugă. O clipă numai, rămase nehotărit. Teama îl cuprin- 
sese. 

— Te-am văzut cu Usugus, Coborai din cetate, noi toc 
mai urcam, lămuri Ozio, 

În mintea lui Daizus se făcu lumină, 

— Dagio şi Ozio, voi sînteţi, Marele zeu să fie cu voi, 
taraboștilor ! murmură tînărul dac. Așa îmbrăcaţi, nu v-am 
recunoscut. 

Ni Dagio se întoarse şi-i făcu semn să tacă, arătind spre 
yx. 

— Nu vă feriți de el! continuă Daizus. Pe toți zeii, 
bătrîne Ayx, stai... mi-au venit ajutoare ! 

Saltimbancul se opri, îi privi cercetător, apoi zîmbi. 

— Dacă vreţi să-mi plătiți pentru distracţie, spuse cu 
voce tare, vă invit la o tabernă. Mi-e o sete ca în Infern ! 

Dagio înţelese că Ayx e omul care ştie să iasă din orice 
încurcătură. Vorbise astfel pentru a spulbera orice bănu- 
ială din partea celor ce treceau pe lîngă ei şi care ar fi 
putut să tragă cu urechea. 


În taberna „La fericirea sclavilor“ era o forfotă şi-o în- 
ghesuială atît de mare, încît cu greu se mai putea mișca 
cineva. În despărţitura dinspre șantier a tabernei, zeci de 
sclavi cu oale de vin în miini, avînd în faţă străchini pline 
cu cîrnaţi, se îndestulau cu lăcomia omului care de timp 


186 


îndelungat nu mai gustase o mîncare bună. Erau sclavii 
care reușiseră să încurce cîţiva quadranţi pe obiectele pe 
care le vinduseră. 

'Taberna era o baracă de lemn joasă și întunecoasă, cu 
două despărţituri : una lungă de doisprezece paşi și lată 
de şapte, ce servea ca sală de consumaţie, și alta mai mică, 
lungă de șapte şi lată de patru pași, folosită ca bucătărie 
şi încăpere de dormit a patronului. Sala de consumaţie că- 
dea chiar pe hotarul şantierului, pe linia gardului de îm- 
prejmuire, şi era separată în două printr-un perete din 
scânduri înguste şi rare. În afară, deasupra uş ă 


firma cu litere mari şi neregulate : „La fericirea sclavilor“, 


toare o scenă de 
, cu cîrnaţii în- 


iar dedesubtul ei era pictată în culori țipi 
tabernă : doi sclavi stind la o masă, ferici 
tr-o mînă și cu oala în cealaltă. 

În această zi cu căldură înăbușitoare, îmbulzeala de- 
pășise măsura. Nemaifiind loc la mese, cei mai mulți 
teau în picioare, cu oalele de vin în miini sau cu străchinile 
cu slănină, friptură și cîrnaţi. Aceeași îmbulzeală era în 
amîndouă despărțiturile : a consumatorilor liberi și a scla- 
vilor din șantier. 

La o masă de-a lungul peretelui din fundul tabernei, un 
grup de sclavi beau şi vorbeau tare. Vinul începuse să-și 
facă efectul. Unul se ridică și căută să spună și mai con- 


— Pe cinstea mea de dulgher, vă spun că vorbiţi de- 
geaba ! Sclavul nu va avea nici un drept și va fi socotit 
întotdeauna ca acum, mai rău decît animalele. Numai învă- 
țătura galileanului va elibera... 

Sclavul din faţa celui care vorbise bătu tare cu pumnul 
în masă, de săriră oalele în sus, stropind cu vin împrejur. 

— Se vede că Jupiter e leneș şi doarme greu, altfel 
ar mai trimite cîte-un fulger spre aceia care caută să-i ia 
Jocul ! Ascultă, dulgherule, nu cumva tu vorbeşti într-una 
de acel galilean, numai fiindcă cică tatăl lui ar fi fost tot 
dulgher ? 

Dulgherul îl privi aprins şi strigă înfuriat : 

— Esti un timpit, şi din gura-ţi murdară ies numai 
prostii ! Dacă mai continui așa, mă jur pe sceptrul cel 
negru al lui Pluto că-ţi car cîţiva pumni peste bot pînă ţi-l 


187 


fac piltie sau te trimit la Proserpina să te mănînce viermii, 
ca pe Granius. 

Un sclav de la mijlocul mesei, cu trup herculean, părul 
blond, ondulat în dezordine și cu ochii albaștri-verzui, le 
făcu semn să tacă. Toţi îndreptară privirile spre el. 

— Amiîndoi spuneţi prostii, vă certaţi degeaba. Prostii 
vorbeşti și tu, Demetrios, se adresă el dulgherului, cu cre- 
dința ta în învăţătura acelui galilean. Pe sclavi nu-i va 
elibera, niciodată, nici împăratul, nici acel galilean. Sclavii 
se vor elibera singuri, ei vor dărîma imperiul ! 

— Aşa, Thorund, vorbeşti bine! rosti un sclav din 
apropiere. 

— Uite, aici, pe cele două șantiere ale podului, sîntem 
cîteva mii de sclavi și doar cîteva sute de legionari, care 
ne păzesc. Thorund își potoli tonul şi spuse aproape în 
șoaptă : Dacă ne-am ridica toţi sclavii într-o zi şi-am arde 
tot, am distruge tot ce e pe şantier, am băga spaima în 
soldaţi i-am putea să fugim la triburile de la miazănoapte, 
unde ne-am putea reciștiga libertatea. Însă, din păcate, 
ne lipseşte un conducător și nu sîntem uniţi. 

— Fă-te tu conducătorul sclavilor, Thorund ! îndemnă 
dulgherul în glumă. 

— Să vă spun drept, continuă Thorund, m-am gîndit 
de multe ori la o astfel de treabă și mi-am dat seama că 
n-aş fi în stare să-i conduc pe sclavi la luptă. 

— Eu știu pe unul care ar putea s-o facă, şopti dul- 
gherul. E sclavul Hammonius Vitellius. Se spune că ar fi 
fost tribun, cunoaşte arta războiului, e hotărît, stăpinit, 
răbdător... 

— Eu m-am gîndit la altul, adăugă Thorund, unul care 
e în apropiere de Vitellius. 

— Sarmis, şopti cel de lîngă dulgher. 

— Așa este, dacul Sarmis! întări Thorund. Nu ştiu 
ce mă face să văd în el pe conducătorul unui trib care s-a 
revoltat împotriva imperiului. 

Thorund băgă de seamă că cei de la masă nu-l mai 
ascultau. Priveau spre masa din apropiere, la capătul căreia 
stăteau Vitellius şi Sarmis. Cu oale de vin în faţă, urmă- 
reau forfota din tabernă. 

— Eu v-am ascultat și cînd v-aţi certat, şi cînd aţi vor- 
bit liniștit, acum să mă ascultați şi pe mine. 


188 


— Haide, Demetrios, dă-i drumul cu galileanul tău ! 
sări sclavul Lentulus, care tot timpul tăcuse și asculiase. 

— Tocmai tu, Lentulus, vorbeşti aşa? Eu am crezut 
că tu eşti pătruns de noua credinţă, care ne va mîntui pe 
toţi. 

"L Spune, Demetrios, și lasă-l pe Lentulus ! îndemnă 
'Phorund. i p) 

— Uite ce vreau să vă spun : să ştiţi de la mine că scla- 
vii nu se vor elibera prin luptă, ci prin puterea cuvîntului, 
prin credinţa în învăţătura nouă. Crezi tu, 'Thorund, că 
dacă am avea un conducător şi ne-am răscula plecind la 
triburile din miazănoapte, ajunși acolo nu vom fi făcuţi din 
nou robi ? Oriunde te duci astăzi, găsești sclavie. Numai 
cînd noua credință va pătrunde în toate sufletele se va 
termina pentru totdeauna cu sclavia... 

— Ce te face să crezi asta, Demetrios ? îl întrebă Tho- 
rund, ducând oala de vin la gură. A 

Cred asta fiindcă mi-am adăpat sufletul la noua în- 
văţătură. Acolo unde a prins noua credinţă : în Cappado- 
chia, în Antiohia, în Bithynia, stăpinii şi-au eliberat 
sclavii, bogaţii şi-au împărțit averile cu săracii și toţi se 
socotesc fraţi între e: 3 

— Păi ce spui tu n-ar fi rău, Demetrios, murmură Len- 
tulus. Dar cine îşi împarte avutul de bunăvoie ? Fără luptă, 
nimeni nu-și dă... i 

— Şi ce te face, Demetrios, să crezi atit de puternic 
în el? întrebă Thorund, continuînd să-și șteargă liniştit 
mustăţile. 

-— Minunile pe care el le-a făcut, răspunse dulgherul. 

— O fi fost un saltimbanc, întocmai ca cei care umblă 
pe aici, spuse un sclav ce stătea în capul mesei. Eu am 
văzut pe unul cum a pus apă limpede într-un pahar, în 
care mai era apă tot limpede şi, sub ochii noștri, apa s-a 
făcut roșie, ca vinul. 

— Ai spus bine, Sextulus, de multe ori saltimbancii 
fac adevărate minuni. Poate galileanul acela o îi pre- 
făcut apa în vin, dar de stăpinit furtuna pe mare, asta n-o 
mai cred. Thorund se întoarse spre Demetrios. Tu eşti 
grec, dulgherule, şi ştii ce înseamnă o furtună pe mare. La 
noi, în miazănoapte, furtunile ridică valuri cît casele, cît 


189 


munţii, omul e o ju 
potoli galileanul tău ? 

— Dacă ţi-aș povesti ce s-a întimplat, poate că n-ai 
mai vorbi așa, Thorund ! El s-a jertfit pentru îndreptarea 
oamenilor... 

— Credinţa nouă cere tot jertfe ? Dar ș ii noștri nu 
cer altceva decît jertfe, se lămuri 'Thorund. Poate că gali- 
leanul acela o fi fost un zeu coborit printre oameni... alt- 
fel, ce-ar fi putut să fie ? 


rie în calea lor. Cum le-ar fi putut 


Din cînd în cînd, Vitellius și Sarmis prindeau crimpeie 
din cele ce se spuneau la masa lui Thorund. La răstimpuri, 
sorbeau fără grabă din oale. Întirzierea lui Daizus începuse 


să-i neliniștească. Întîmplarea îi ajutase să se întâlnească. 
Daizus nu ştiuse că ei se află pe șantier pînă în ziua cind 
îi descoperise în pădure, printre sclavii ce transportau lem- 
nele. Plecase în căutarea altor daci, şi de departe, ascuns 
în desișuri, repetase de mai multe ori strigătul de huhurez. 
Sarmis îl auzise şi, scăpînd din ochii supraveghetorului, 
se furișase într-acolo. Se gîndise la Dagio. Daizus îl recu- 
noscuse îndată ce-l văzuse apropiindu-se printre copaci. 
Abia începuse să-i povestească despre cele întimplate la 
Carsidava : irea Carsidei, moartea bătrînului Dicomes 
şi că avea un fecior de la Cumida, cînd dintr-un desiș apă- 
ruse Granius. Supraveghetorul îl urmărise de departe pe 
Sarmis, avînd grijă să nu fie simţit de Eros. Bruta începuse 
să-l lovească unde nimerea cu flagrunul, orbit de furie și 
ameninţindu-l cu răstignirea, pentru că încercase fugă. 
În acea clipă, toată ura pe care Sarmis o strinsese în suflet 
împotriva lui n-o mai putuse stăpîni şi se dezlănţuise, Din- 
tr-o mișcare ageră, smulsese fulgerător cuțitul de la briul 
lui Daizus şi, mai înainte ca Granius să fi avut timp să 
facă o mișcare, îl străpunse prin inimă. Ascunsese apoi 
repede sub frunziș trupul brutei, care îl chinuise cu atita 
cruzime, se înţelesese cu Daizus unde și cînd vor putea să 
se mai întilnească şi se înapoiase lingă cariga pe care 
Vitellius și sclavii din echipa lor o încărcaseră cu trun- 
chiuri lungi și drepte de brazi. În acea zi, nimeni nu ştiuse 
unde dispăruse Granius. După cîteva zile, cei care doborau 
copacii îi descoperiseră trupul ce începuse să putrezească. 

Vitellius și Sarmis uitară însă repede de întârzierea lui 
Daizus, și neliniștea le dispăru la vederea unui tînăr cu 


190 


părul vilvoi, cu toga! ruptă şi murdară şi cu sandalele 
scîlciate legate cu sfori. De cum intrase, acesta trecea pe la 
fiecare masă, scanda versuri şi golea cite-o ulcică de vin, 
apoi pornea mai departe, Şi ei auziseră vorbindu-se de el, 
însă nu-l mai văzuseră pînă acum. Era Maevius, poetul 
rătăcitor, cunoscut prin toate șantierele. £ 

Maevius fusese un bărbat frumos. Pe fața lui, pe care 
îşi lăsase semnele viața dezordonată, se mai păstrau ur- 
mele distincției şi ale inteligenței. Cînd scanda, se uita 
adînc în ochii celui care îl asculta, ca și cum ar fi căutat 
i pătrundă în suflet. În priviri fi licărea o flacără de 
patimă nepotolită şi de revoltă. Era gata oricînd să dea 
ajutor celui lovit, să încurajeze pe cel disperat, să lupte 
cu cel asupritor. Nu povestise nimănui viața sa şi nimeni 
“din şantier nu ştia de unde vine. Se simțea bine între sclavi 
şi bea cu ei, amira istețimea saltimbancilor, îi însoțea și 
dormea cu ei, intra printre decurioni, centurioni, meșteri 
şi arhitecţi, şi de la ei afla tot ce se petrecea, tot ce se punea 
la cale pe şantiere. Ştia pe dinafară odele şi epodele lui 
Horaţiu, pe care le recita în toate ocaziile. De multe ori 
improviza versuri potrivite momentului. 
Maevius ! Maevius ! strigă un libert de la masa ve- 
cină cu aceea la care stăteau Vitellius şi Sarmis. Ai aici 
cârnaţi şi o oală cu vin ! y 

— Ce doreşti, Sarmentus ? îl întrebă el apropiindu-se. 

— Ceva de iubire, Maevius ! Pentru un sclav eliberat, 
iubirea este tot ce dorește el mai mult. A 

Maevius îi puse mîna pe umăr, îl privi lung, cu un 
zîmbet plin de compătimire. 

— Ascultă, Sarmentus ! 

Începu să recite cu ton declamator : 


ti în veci iubirea, Sarmentus ! 
ste mai caldă, mai 
duioasă. 


Să prețuri 3 
Cu cît este mai veche, cu atit 


Abia tîrziu omul simte lipsa şi durerea 
Iubirii care l-a făcut fericit. 
Iubirea este plăcere şi durere, Sarmentus ! 


1 Veșmint obișnuit al romanilor. Era format dintr-o bucată 
lungă de piînză înfășurată pornind de la umărul stîng şi lăsînd 
descoperit braţul drept. 


191 


Chinul ei să nu te-nspăimânte niciodată. 
Stii tu, Sarmentus ? Iubirea este ca un cîntec, 
O melodie pe care o cînfi zimbind cu lacrimi |... 


In jurul lui Maevius se făcuse liniște. Încordaţi, Vitel- 
lius şi Sarmis ascultau cuvintele lui, care le mergeau drept 
la inimi. Sarmentus se ridică și îl îmbrăţișă pe poet. 

— Ce frumos ştii tu să le spui pe toate, Maevius ! mur- 
mură libertul cu un tremur în voce. 

Ochii îi luceau de mulţumire. Îşi șterse lacrimile cu 
dosul palmei mari și aspre. 

— De ce plingi, Sarmentus ? Tu nici nu ştii ce este 
iubirea. Abia de cîteva zile ţi-ai căpătat libertatea şi se 
vede că nu știi ce să faci cu ea... 

Îi vorbi la început domol, apoi deodată schimbă tonul. 

— Se plinge numai o iubire pierdută, Sarmentus ! Tu 
de-abia de-acum încolo o să înţelegi ce este iubirea. 

Maevius ridică oala şi începu să bea cu poftă. 

— Tocmai de asta pling, Maevius, sînt setos de o dra- 
goste curată şi-mi dau seama că ea este chin şi durere !... 

Maevius puse oala pe masă și se şterse la gură cu toga 
murdară. În colţul gurii îi flutură același zîmbet compăti- 
mitor. 

— Hei, bătrîne, ştii tu ce înseamnă să-ţi mîngiie frun- 
tea o mînă caldă, iubitoare ? Știi tu, bătrîne, ce înseamnă 
să stringi în braţe trupul femeii pe care o iubeşti ? Tu nu 
ştii, Sarmentus ! Cînd vei ști, abia atunci vei înţelege că 
iubirea este durere și fericire... 

Vitellius apucă mîna lui Sarmis și o strînse cu putere. 
Cuvintele lui Maevius îi redeschiseră rana din suflet. Dar 
şi gîndul lui Sarmis alerga, departe, spre Costodava. 

— Stai lingă noi, Macvius ! îl îndemnă un sclav, Să ne 
mai spui ceva. 

— Să mănînci cîrnatul şi să-ţi goleşti oala. Numai tu 
înţelegi sufletele sclavilor, murmură Sarmentus. 

Se aşeză și mușcă cu poftă din cîrnatul gros şi mustos. 

— De ce spui tu, bătrîne, că numai eu înţeleg sufletele 
sclavilor ? Te înșeli, Sarmentus ! Poate că nici eu nu le 
înţeleg, după cum nici tu nu te înţelegi. Ai dorit liberta- 
tea, pe care acum o ai, și ai și început să doreşti altceva : 
iubire. Horațiu spunea că dacă Jupiter s-ar oferi să satis- 


192 


facă dorinţele sclavilor, ei n-ar vrea să renunţe la soarta 
lor, fiindcă după aceea ar fi cuprinși de alte dorințe. Spune 
bunul Horatiu : 


Cum se face, Maecenas, că nimeni nu trăiește 
mulțumit cu soarta 

Pe care i-a dat-o judecata sau i-a aruneat-o 
întimplarea, 

Și laudă tocmai ceea ce nu are ?... 


- Aşa, Macvius, spune, şopti Sarmentus, năpădit de 
o plăcere lăuntrică. Tu ştii multe., Cu darul tău de a le 
spune, puteai să faci mulţi bani la Roma ! 
Macvius se ridică bătind cu pumnul în masă. 


- Din nou te inșeli, Sarmentus ! Talentul curat al sä- 
de 


racului nu poate nimic, spune Horatiu, împotriva setei 
cîştig a bogatului. Banul sparge zidul mai bine decât tr 
netul, doboară uşile de stejar şi corupe fata închisă ; zdrun- 
cină prin daruri regii și prinde în capcană pe comandanții 
de corăbii. Dar mie nu-mi trebuie bani, eu am totul : liber- 
tatea și dragostea. Restul ? Sînt lucruri cu care caută să 
ne dezbine zeii cei răi. Tu nu ştii, Sarmentus, că e nebun 
cine strînge ţitere fără să cînte, cine are o mie de poloboace 
de Falern vechi în pivniţă și bea oțet, cine stringe macaturi 
în lăzi și le lasă să le mănînce moliile ; nimic nu este al 
lui, căci mai tîrziu rămîn altuia. Căci Horatiu spune bine, 
bătrine Sarmentus : 


Natura n-a statornicit stăpîn pământului nici pe 
acela, 

Nici pe mine, nici pe nimeni ; acela ne-a izgonit 
pe noi, 

Pe el îl va izgoni risipa sau necunoasterea legilor 
întortocheate, 

Și în cele din urmă, în mod sigur, moștenitorul 
mai plin de viaţă, 

Pământul, acum pe numele lui Umbrenus, ieri zis 
al lui Ofellus, 

Nu va fi al nimănui, ci va intra aci în folosul 
meu, 

Aci în al altuia. 


13 — Sarmis * 193 


— Mai bea, Maevius ! Vorbele tale sint pline de înţe- 
lepciune, sint ca un leac pus pe rană deschisă... 

— Hei, Sarmentus ! E o nebunie să fii virtuos pînă la 
ascetism, cum spune bunul Horatiu : 


Imţeleptul să poarte numele nebunului, ca și al 
nechibzuitului, 

Dacă ținteşte virtutea însăși dincolo de ceea ce 
este necesar. 


— Iartă-l, Maevius ! lartă-l, că-l zăpăceşti de tot! in- 
terveni un sclav bătrin ce stătea în fața lui Sarmentus 
înt pentru proşti. Cine a îm- 


Cuvintele spuse de tine nu 
bătrinit sclav e greu să mai fie înţelept, Ai văzut vreun 
animal înţelept ? Atunci, cum să fie înţelept un sclav, care 
a trăit toată viaţa mai rău decît un animal ? 

Maevius se ridică izbucnind într-un hohot de ris. 

Te înşeli și tu, bătrine ! Eu am văzut la Roma mulți 
sclavi înţelepţi, mai buni decit stăpinii lor, aşa cum Freya 
este mai bună decit Proserpina. Un sclav grec, numit Esop, 
a fost atit de înţelept, încît despre el oamenii vor vorbi 
şi peste mii de ani, 

Vitellius îl urmărise cu încordare pe Maevius, Figura 
și vorbele lui i se păreau cunoscute, foarte cunoscute chiar 
şi-l chinuia gîndul că nu-şi mai amintește cînd și unde îl 
întîlnise. 

Hei, voi. de-acolo, sclavi nenorociţi, lăsaţi pe Maevius 
să vină şi la noi ! strigă un decurion așezat la o masă din 
celălalt capăt al încăperii, împreună cu mai mulți legionari, 

Ca şi cum nu aștepta decît ocazia de a trece la altă 
masă, Maevius ridică oala şi n-o lăsă de la gură decît după 
ce-o goli. 

— Du-te, Maevius ! îl indemnă Sarmentus. Îţi mul- 
țumesc, mă voi ruga la toți zeii să te ţină sănătos! 

Nu-i mai spuse nimic libertului, ocoli capul mesei și 
porni tăind-o drept spre decurion. În drum spre el se 
apropie de Vitellius. 

— Lucius Quintus! şopti Vitellius apăsat, privind 
în jos. 

Ca trăsnit, Maevius rămase împietrit locului, cu faţa 
întoarsă în partea din care îşi auzise numele. Pentru 


194 


citeva clipe, privirile lor se întilniră, Vitellius șoptă ia- 
răşi, cu deplină siguranţ 
Tu ești, Lucius Quintus ? 

Îşi dădu repede seama că s ise o greşeală. Se ri- 
dică de pe scaun şi spuse cu voce tare : 

— Maevius, stai puţin și lîngă noi! Îi făcu semn cu 

chiul. Tu le mai dai curaj sclavilor. 

— Hei, decurioane, Jupiter să fie cu tine, acum mă 
distrez cu sclavii ! strigă Maevius ocolind un scaun și așe- 
zîndu-se la masa lui Vitellius. 

Maevius îl privi din nou lung, rizind. Luă pe rînd 
oalele lor, să vadă cît vin mai au. Strigă tabernagiului 
să-i aducă şi lui una, ceea ce-i miră mult pe cei din jur. 
Nu-l văzuseră niciodată pe el să-și ceară băutură sau 
mîncare. 

— Spune-mi, de unde mă cunoşti ? îl întrebă în șoaptă 
pe Vitellius. 

— Cine are memorie pentru odele lui Horatiu, nu mai 
are și pentru prieteni ? Ce e cu tine, Lucius ? 

De unde... de unde ne cunoaştem? murmură 
Maevius. 

— Din școala militară, şopti Vitellius. 

Maevius făcu o mișcare scurtă, gata să se ridice în 
picioare, dar se stăpini 

Tu ești, Hammonius ? murmură uimit. Se întinse 
peste masă, îi prinse mîna și i-o strînse cu putere. Dar 
ce s-a întimplal cu tine ? Cum de-ai ajuns sclav public, 
tu, cel mai bun tribun ? 

— Această întrebare mi-o pun şi eu despre tine, Lu- 
cius. Eşti un om liber, și totuși, în locu! tribunului Lucius 
Quintus, am în faţă pe poetul rătăcitor Maevius. 

Vitellius văzu cum Maevius îl privea pe Sarmis cu 
oarecare neîncredere. Continuă : 

— A, iarlă-mă! Ai lîngă tine pe fostul meu sclav, 
acum cel mai bun și mai sigur prieten. Nu i-ai cunoscut 
pe daci. Prin Sarmis îi vei cunoaşte, 

— "Toţi zeii să-l ţină în paza lor, prietenul tău este şi 
prietenul meu. 

Maevius se întinse peste masă şi prinse şi mîna lui 
Sarmis. 


13% 195 


— lar prietenul prietenului meu este peniru mine un 
prieten tol atit de apropiat, întări Sarmis scărpinîndu-se 
în barbă. Pentru sănătatea la, Lucius Quintus, mă voi ruga 
si eu marelui nostru zeu, Zamolxis ! 

— Sint Maevius, îl corectă, și v-as ruga pe amindoi să 
nu-mi spuneţi altfel decit. Maevius. Lucius Quintus nu 
mai există de mult ! 

Sorbiră vinul în tăcere, privindu-se unul pe altul. 

— Tu ai fost şi eşti liber, Lucius, începu Vitellius, cum 
de nu mai ești tribun ? 

— Mi-ai luat-o înainte, tocmai mă întrebam şi eu ce 
s-a întîmplat cu tine, te ştiam în garda împăratului, te 
bucurai de increderea lui. Dar să-ţi răspund la întrebare : 
Am ales această libertate, fiindcă cealaltă simţeam că mă 
sufocă. N-am mai putut suporta minciuna şi asuprirea pe 
care se sprijină imperiul. Să nu te mire ţinuta și pur- 
area mea. Așa sînt oamenii : primesc mai uşor cele mai 
aspre observaţii, se pot spune cele mai adinci gînduri, 
poate fi atacat prin cuvinte orice şi oricine, dacă acestea 
sînt spuse de unul care pare un dezechilibrat, un nebun. 
Unui astfel de om, cei puternici îi iartă uşor totul, iar cu- 
vintele lui pot să meargă direct la inimile celor necăjii 
și asupriţi. Ce s-ar întîmpla dacă aș vorbi ca un orator în 
for, îmbrăcat într-o togă curată și uns cu uleiuri aromate ? 
M-ar trimite în faţa judecătorilor şi m-ar arunca în tem- 
niţă. Aşa cum arăt, ca un pierde-vară... un decăzut, poate 
puţin nebun, un poet rătăcitor, puţini știu sau înțeleg că 
Maevius are dinţi ascuţiţi cu care mușcă, are mîini sănă- 
toase cu care scurmă, are picioare bune cu care aleargă, 
toate acestea pentru a grăbi prăbușirea imperiului si tot- 
odată pentru mîngiierea celor loviți de soartă... 

Maevius ridică oala, bău cu poftă. 

— Dar să-ţi povestesc ce m-a împins pe acest drum al 
vieţii. Ca și tine, am aşteptat la Roma să fiu trimis la 
o garnizoană. Neavînd cum să-mi petrec timpul, am în- 
ceput să citesc odele și epodele lui Horatiu și pe măsură 
ce-l adinceam, mi-am dat seama că din versurile lui se 
ridica mîndria plebee împotriva stăpînirii, împotriva celor 
ce conduc, căci odele lui sînt pătrunse de adincurile vieţii. 

Mai sorbi de cîteva ori din oală și schimbă firul po- 
vestirii. 


196 


- În toamna acelui an, după ce tu plecaseşi în Bithy- 
nia, am fost trimis la garnizoana din Capua. La început 
m-am bucurat mult, fiindcă rămăsesem aproape de Roma, 
și nu surghiunit, ca tine, în Nicomedia, de tatăl lui Do- 
mitius Rufinus. Lingă Capua se afla ferma senatorului Ti- 
berius Octavius, pe moşia căruia munceau cîteva sute de 
sclavi. Fusesem trimis acolo cu un scop : sclavii fugiseră 
în păduri și nu voiau să se mai înapoieze la lucru, de 
teamă. De ce credeţi că fugiseră ? Într-o noapte se por- 
nise o furtună, un adevărat uragan, care stricase toată 
recolta de grîu, încă nesecerat, și doborise la pămînt vița- 
de-vie din podgoria senatorului. Sclavii fuseseră socotiți 
vinovaţi de întirzierea secerişului și, turbat de mînie, se- 
natorul hotărise ca din fiecare grup de cîte zece sclavi să 
fie luat unul şi omorît. Ordinul nu se executase însă, 
fiindcă o sclavă de la bucătăriile senatorului ascultase tot 
ce se pusese la cale și dăduse de veste sclavilor, care se 
aflau la muncă pe cîmp. Cum fiecare se așteptase să cadă 
cel de-al zecelea, îngroziţi, fugiseră cu toţii în pădure. În- 
cercările senatorului de a-i convinge să se înapoieze ră- 
măseseră zadarnice. Ce-a urmat a fost îngrozitor, con- 
tinuă Maevius după o scurtă pauză. Senatorul, cu multă 
vază la Roma, a cerut ajutorul armatei pentru prinderea 
sclavilor, pe care el îi acuzase că se revoltaseră, iar eu am 
avut neșansa să fiu numit comandant al centuriei însărci- 
nate cu acea urită misiune. Pădurea a fost încercuită, 
sclavii au încercat să reziste, dar nu aveau arme. Au 
fost măcelăriți mai mult de jumătate dintre ei, restul puși 
în lanţuri și duşi la ferma senatorului. A urmat al doilea 
măcel. Turbat de minie, senatorul a dat ordin să se ia fie- 
care al cincilea dintre cei scăpaţi cu viaţă și omoriţi în 
faţa lui. Am încercat să-l opresc, însă opunerea mea nici 
n-a fost luată în seamă. Legile imperiului dau dreptul 
stăpinului să facă tot ce dorește cu sclavii lui, așa cum 
ciobanul face ce vrea cu oile şi cu caprele sale. 

Maevius duse din nou oala la gură şi sorbi lacom. 
Continuă apoi : 

— Omorirea atîtor oameni nevinovaţi m-a umplut de 
revoltă și de milă. Un timp, am trecut printr-o adevă- 


197 


rată prăbuşire sufletească. M-am dus la Roma și m-am 
retras din armată și din Ordinul Tribunilor. Am plecat, 
și de-atunci umblu pretutindeni, prin toate prn ovinciile im- 
periului. Sînt de găsit acolo unde se află sclavi mai mulți 
şi unde este mai multă suferinţă. Puteam cu să lipsesc de 
aici, de la șantierele acestui pod ? Mulţi spun că sint 
nebun. li las să creadă ce vor, pentru a nu se ocupa de 
mine. Pentru ei, eu sînt Maevius, poetul scrintit la cap 
Nu te uita la toga mea ruptă şi murdară, important este 
ceea ce port în suflet, Nici nu s-ar potrivi altfel. Sclavii 
umblă goi, murdari, cu zdrenţele curgind de pe ei. 

Maevius tăcu. In tabernă se răriseră consumatorii. Cei 
priveau miraţi cum stătea liniștit, așa cum nu 
fusese niciodată. 

— Dar tu, Vitellius ? 

li povesti pe scurt tot ce se întimplase cu el 
Sarmis. 

— Pentru mine e limpede, voi ați ajuns sclavi în urma 
uneltirilor lui Domitius Rufinus. Maevius n-ar fi Maevius 
dacă n-ar face totul ca să vă scoată din acest infern și să.. 

'Tăcu speriat. Sarmis sărise dintr-o dată în picioare. N 
auzi șoptind apăsat, cu totul uimit de ceea ce vedea. 

— Daizus... Dagio... Ozio... 

Cei trei reușiseră să se strecoare prin bucătărie, după 
ce tabernagiul îşi primise sesterții pe care Dagio îi sunase 
în mînă pentru a-l face să înţeleagă 

Tot așa de surprins, Vitellius privi într-acolo, dar nu-şi 
pierdu cumpătul. Îi făcu semn lui Sarmis să se stăpinească 
Îl văzu şi pe Ayx. Înţelese că totul merge bine, ajutoarele 
se întăreau. Fără să dea semne că se bucură de sosirea lor, 
ba chiar arătindu-se nepăsători, le făcură loc lingă ei la 
masă. Numai Maevius se arătă bucuros la vederea saltim- 
bancului. 

— Stai lingă mine, frate Ayx ! îi spuse rizind. Aici pe 
şantiere, unul este Ayx şi unul e Maevius,.. şi amindoi, 
prietenii sclavilor și ai celor necăjiţi ! 

Era noapte tirziu cînd se despărţir 
încrezători şi mai hotăriţi. 


cu 


, mai uşuraţi, mai 


198 


Podul peste Danuvius, între Egeta și Drubeta, era o 
lucrare uriașă. Pentru grabnica terminare a construcţiei, 
Roma dăduse cu totul mînă liberă arhitectului, urmărind 
ca în cel mult trei ani legiunile sale să poată trece în 
Dacia în sunetele trompetelor, nestingherite de marele 
fluviu. 

După planurile lui Apolodor, podul avea douăzeci de 
picioare masive, zidite din piatră, presărate pe toată lā- 
timea fluviului, la distanță de treizeci şi șase de pași unul 
de altul, fiecare picior avînd o grosime de doisprezece 
paşi. Peste aceste picioare avea să se întindă podul, con- 
Strucţie ingenioasă din lemn, păienjeniș de grinzi, de 
stilpi, de traverse şi de bare de încordare, măiestrit aran- 
jate într-un tot armonios, care dădeau impresia de rezis- 
tență și de siguranță. Se arunca astfel cale sigură şi per- 
manentă peste o lărgime a apei de mai bine de șapte sute 
douăzeci de pași, adică peste șase stadii. Fiecare picior era 
o construcţie grea : un fel de turn în apă, zidit din blocuri 
de piatră, care se sprijinea adinc în patul fluviului. Sche- 
letul podului se compunea din două grinzi puternice, in 
formă de arc, ce se întindeau de la un picior la altul, un 
fel de îmbinări ingenioase de grinzi încordate cu zăbrele de 
lemn, în care elementele de legătură erau piroanele groase 
de fier, lungi și bine ascuţite. Peste aceste grinzi se așeza 
calea de trecere, formată din dulapi, groși de stejar, pre- 
văzuţi să susțină mașinile grele de război ale armatei ro- 
mane. De o parte şi de alta, calea de trecere era asigurată 
prin balustrade puternice, frumos ornamentate. 

Pentru grăbirea construcţiei, lucrul se prelungise pi 
tîrziu în toamnă. Arhitectul Apolodor nu vedea un dușman 
mai mare decît îngheţul şi mai ales dezgheţul, cu peri- 
colul de formare a zăporilor, de aceea grăbea totul cît mai 
mult posibil. 

În cea de-a treia zi înainte de idele lui noiembrie, cerul 
deveni plumburiu, şi un vint tăios și rece începu să bată 
de la răsărit. La capul dinspre Egeta se ajunsese cu lu- 
crările între al treilea și al patrulea picior. Cu tot frigul 


199 


ce se lăsase, lucrul continua în acee: d 
De pe pod, zidarii, dulgheri, fierarii şi pietr 
i cereau într-una materiale. Strigätele lor se amestecau cu 
înjurăturile şi tipetele supraveghetorilor, meșterilor şi a 
treprenorilor, care amenințau, loveau „Și îndemnau în- 
tr-una, și cu ciocăniturile, scîrțiitul și zgomotele ce se 
auzeau din toate părţile, purtate de urletele vîntului. 

De cîteva săptămîni coloana de transportatori fusese în pr 
cărcată peste puterile ei. I se mărise numărul sclavilor și 
se formaseră două eșaloane : unul pentru aducerea lem- 
nelor din pădure și altul numai pentru transportat mate- 
rialele din șantiere pe pod. Din acest din urmă eșalon 
făceau parte Vitellius, Sarmis, Thorund și alți sclavi din 
echipele care pe timpul verii aduseseră lemne din pădure. 

Plecați de la lagărul dulgherilor cu cariga încărcată cu 
grinzi fasonate, Vitellius şi Sarmis împingeau cu putere, 
alături de ceilalți sclavi, ținînd capetele în jos, pentru a se 
feri de picăturile de ploaie pe care rafalele de vînt le îm- 
proşcau pe fețele lor. Frigul le pătrunsese pînă în oase. 

e și sagunele vechi și rupte, pe care le primiseră ca 


Tuni 
îmbrăcăminte de iarnă, nu reușeau să le păstreze puțina 
căldură a trupurilor lor vlăguite de muncă și întotdeauna 
înfometaie. La picioarele lui Sarmis mergea Eros. Pe el, 
frigul nu-l chinuia. Prin blana bogată, cu părul lung și 
des, vîntul se juca în voie. 

Vitellius se trase mai aproape de Sarmis și-l făcu atent 
cu uşoare lovituri cu cotul. 

— Nu ne ajută zeii, Sarmis, iarna bate la ușă, şi cu 
îmbi mintea noastră, dacă ne prinde zăpada pe drum, 
sîntem pierduţi. 

— Vorbeșii de plecarea noastră ? îi șopti Sarmis. 

Vitellius îi răspunse cu o ușoară clătinare a capului, 
clipind des. 

— De asta nu mă sperii eu, continuă Sarmis. Tot 
greul este să ne vedem scăpaţi de aici și trecuţi dincolo 
de Dunaris. Pe faţa lui apăru un zîmbet plin de tristeţe. 
Hei, dacă ne vedem între dacii mei, te-îmbrac într-o zeghe 
căptușită cu blană de lup, îți pun pe cap o căciulă, şi-n 
picioare nişte opinci cu obiele groase de dimie, şi n-o să 


200 


mai simţi frigul, 
pietrele ! 

O ratală de vint le aruncă în faţă un val de picături 
i dese, Ploaia continua să se inteţească. Tăcuți, cei 
alţi sclavi împingeau cu o mînă la carigă, şi cu cealaltă 
îşi țineau strînse în jurul trupurilor sagunele rupte, sfi- 
şiate. De citeva luni, Vitellius lăsase să-i crească barba 
mare, pentru a se pierde mai uşor printre daci după ce va 
trece dincolo de fluviu. Acum, vîntul se juca printre firele 
lungi și răsucite din barba lui, scoțind uşoare șuierături, 
Se apropiau de capul podului. Printre rafalele și urletele 
vîntului se auzeau de pe pod strigăte, ţipete şi lovituri de 
ciocane. Peste fața apei se întinsese o ceață deasă. Valuri 
mari se săltau unul după altul şi se apropiau, lovind rit- 
mie malul. 

Cînd să intre pe pod, cariga lor se zgudui, lovită de 
altă carigă descă ă, pe care sclavii ce o împingeau se 
grăbeau s-o scoată cît mai repede din învălmăşeala de oa- 
meni, carigi, lemne, blocuri de piatră şi tot felul de scule 
și materiale. În toate părţile se vedea graba. Suprave- 
ghetorii și antreprenorii strigau și înjurau îndemnînd la 
lucru. Se auzeau pocnete de bice pe trupurile aproape 
goale ale sclavilor. 

Cu toate că podul nu fusese în întregime terminat între 
picioarele trei și patru, şi deși scîndurile groase de stejar 
care formau calea de trecere pe pod fuseseră așezate numai 
provizoriu, fără să fi fost prinse de grinzi, se dăduse or- 
din să se îngrămădească în această porțiune o parte din 
materialele necesare montării părţii dintre picioarele 
patru și cinci, îndată ce piciorul cinci avea să fie terminat. 
În momentul cînd cariga la care împingeau Vitellius şi 
Sarmis pătrunse pe pod, se găseau, între picioarele trei 
și patru, zeci de sclavi din transporturi, zeci de dulgheri, 
fierari și montatori, iar dedesubt, pe bacuri. şi pe scheletele 
de susţinere, alte zeci și zeci de dulgheri, fierari și sclavi 
de ajutor. Pe măsură ce cariga înainta, aglomeraţia creș- 
tea. Se auzea scîrțiitul lemnelor din schelăria de susţinere, 
împinse cu putere de bacurile pe care valurile le săltau cu 
forțe puternice. Aceeași ălmășeală era și în lungul po- 
dului de vase de alături, puternic ancorat de fundul flu- 


hiar dac-ar fi ger să crape lemnele 


201 


viului, care se balansa atît de tare, încît cu greu se putea 
ţine cineva în picioare şi înainta. În cele din urmă, cariga 
lor nu mai putu fi împinsă mai departe. La cîțiva pași 
înainte, doi supraveghetori loveau fără milă cu bicele, în- 
jurau şi amenințau pe sclavii puși să descurce drumul de 
materiale, 

— Ciinele, loveşte fără milă! şopti Sarmis printre 
dinţi, năpădit de mînie. Cu cită poftă i-aș înfige miinile 
în git şi l-aș arunca în apă! S-ar duce să se liniștească 
lîngă Granius. A 

Strinse pumnii şi-l privi cu ură pe supraveghetorul din 
apropiere. 

— Te revolţi degeaba. Dă-te mai la o parte ! 

Vitellius îl trase între carigă şi balustradă, în dreptul 
unei stive de lemne, pentru a fi mai la adăpost, Eros ieși 
de sub carigă şi se gudură, frecîndu-și blana de picioarele 
lui Sarmis. Începură să privească peste faţa apei. Dincolo, 
malul dac se pierdea în ceaţă. Știau că ajungînd acolo, 
pierduţi în pădurile din munţi, vor fi din nou liberi, [i tre- 
ziră din gînduri loviturile de bici ale supraveghetorului. 

— Cfinilor, sclavi împuţiţi, nici nu vă pasă că trebuie 
să grăbim lucrul! striga supraveghetorul. Împingeţi ca- 
riga, că vă trimit în Infern pe toți! 

Din urmă fuseseră impinse alte carigi. Învălmăşeala se 
mărise. De pe bacuri se urcaseră pe pod un centurion și 


doi decurioni pentru descurcarea circulației. Din toate păr- 
tile se dădeau ordine, se înjura, se striga și se lovea în 


sclavi. Nu se mai putea înțelege nimic. Vintul și ploaia 
biciuiau fețele şi mîinile învinețite de frig ale sclavilor. 
Cariga la care împingeau Sarmis și Vitellius se opri din 
nou, aproape de piciorul patru, prinsă din toate tile. Pe 
cele două laturi ale podului se înălțau grămezi de mate- 
riale. În această clipă, o carigă încărcată cu grinzi groase 
lovi cu putere într-o stivă înaltă de traverse rău aşezate. 
Stiva se clătină de cîteva ori, apoi se porni într-o parte, 
prăbuşindu-se peste carigă. Urmă un huruit asurzitor şi o 
mişcare de fugă a sclavilor pentru a nu fi prinşi de grin- 
zile ce se prăbuşeau. Vitellius și Sarmis, simţiră sub pi- 
cioare cum se clătina podul. În aceeași clipă se porni o 


202 


rafală puternică de vint, care împinse și mai mult în pod 
dintr-o parte. 

Dindu-şi seama de pericolul în care se aflau, Sarmis 
întinse mina spre Vitellius și-l trase cu putere spre pi- 
ciorul podului, unde se socoteau mai în siguranță, dar nu 
avură timp să facă decit cîţiva pași. Simţiră sub picioare 
clătinarea puternică a podului, auziră trosnete şi scîrţiituri 
de lemne şi piroane ce se deschiolează, amestecate cu ți- 
pete de spaimă şi de alarmă. Sarmis se simţi pornind în 
jos o dată cu lemnele, scîndurile şi materialele ce se pră- 
văleau în apă. O grindă se desprinse din balustradă, agăţă 
sagunul lui Vitellius cu pironul ce-l avea la unul din ca- 
pete şi-l trase în apă, aruncîndu-l departe de ploaia de 
grinzi şi de blocuri ce se prăbuşeau. În zgomotul asurzitor 
ce nu mai contenea, fiecare nu se gîndea decît la propria-i 
salvare. Vitellius se desprinse de pironul grinzii şi se agăţă 
cu mîna de piciorul podului. Privi disperat în jur, cău- 
tîndu-l pe Sarmis. Nu-l văzu. Pe lîngă el pluteau pe valuri 
lemne și trupuri duse la vale. Apa curgea înroșită de sîn- 
gele celor striviţi. Strigă cu toată puterea și nu primi nici 
un răspuns. De altfel, în vacarmul ce-l înconjura, nici n-ar 
fi fost auzit. Deasupra, între picioarele trei și patru, văzu 
cerul liber. Nu mai rămăsese nimic din porţiunea de pod 
dintre aceste picioare. 

Îl îngrozi gîndul că Sarmis își pierduse viaţa. Auzi lă- 
tratul lui Eros. Privi, printre lemnele ce pluteau, cum 
oamenii se luptau cu moartea, răniţi și muribunzi, agăţaţi 
cu disperare de grinzi, de scînduri și de orice găseau. Zări 
ciinele cum înota și trăgea ceva printre valuri. Fără să 
piardă nici o clipă, propti piciorul într-un lemn și-și făcu 
vînt în partea în care se afla Eros, De la mică depărtare, îl 
văzu pe Sarmis cum făcea sforţări pentru a se menţine la 
suprafață. Mișca greu numai o mînă și se ajuta mai mult 
cu un picior. 

— Curaj, Sarmis! îi strigă de aproape, prinzînd o 
scîndură lată şi groasă, pe care o împinse spre el. Să mul- 
tumim zeilor, eu am scăpat teafăr și te voi salva, îl încu- 
rajă Vitellius. 

Luptindu-se cu valurile, reuşi să-l urce pe scîndură. 
Alături de el, Eros făcu cîteva sărituri afară din apă, pină 


203 


cînd reuși să se agale cu labele din faţă şi rămase astfel 
prins, scheunind uşor. 

În situaţia în care se afla, Vitellius nu mai simţea apa 
rece a fluviului. Ascultă încordat gemetele lui Sarmis, 
gemete de om greu lovit. În mintea lui, gîndurile se suc 
cedau ca fulgerul. Trebuia să încerce totul, să facă totul 
pentru a-l salva. Prinse momentul cînd o scîndură la fel 
de mare ca aceea pe care îl urcase plutea prin apropiere, 
împinsă de valuri, făcu un salt şi o împinse lîngă cealaltă. 
Cu îndemînare, ţinîndu-se numai cu o mînă, își desfăcu 
trînghia pe care o avea strînsă în jurul trupului, așa cum 
purta fiecare sclav din coloana de transporturi, o înfășură 
şi o petrecu printre cele două scînduri, reușind să le apro- 
pie bine una de alta. Îl împinse pe Eros pe pluta astfel 
formată, apoi se urcă şi el. Sarmis stătea cu ochii închişi, 
avea faţa vinătă, buzele umflate şi sufla rar și greu. Se 
gîndi ce ajutor ar putea să-i dea în grabă. Privi în jur. La 
cîţiva pași de ei văzu pe fala apei plutind trupul centu- 
rionului din a cărui neghiobie se prăbuşise podul. Rămă- 
sese agăţat de pironul unei grinzi. Avea capul sfărimat, pe 
faţa hidoasă, descompusă îi încremenise groaza. 

Peste oglinda învălurită a apei se îndeșise şi mai mult 
ceața. Printre picăturile mici şi dese de ploaie, purtate 
de rafale, începuseră să zboare fulgi mari și rari de zăpadă. 
Frigul se înteţea. Vitellius mai prinse şi alte scînduri mai 
înguste ce pluteau prin apropierea lor şi le legă de plută. 
Dinspre pod se auzeau strigăte și ordine date cu voce tare. 
Un alt centurion luase comanda, și mai multe bărci cu le- 
gionari fuseseră pornite pentru salvarea soldaţilor și meş- 
terilor. 

Vitellius începuse să tremure. Simţea cum frigul îl pă- 
trunde prin tot trupul. Se gîndi că şi pe Sarmis îl va fi 
cuprins răceala. Luă repede o hotărîre pentru acțiunea cea 
mai urgentă ; își scoase hainele şi le stoarse cu putere, îl 
dezbrăcă şi pe Sarmis şi-l îmbrăcă cu hainele sale, ceva 
mai zvîntate. Îi văzu tot umărul drept, pînă către gît şi 
piept, vînăt şi mult umflat. Sus, sub ureche, o rană pr 
lungă sîngera abundent. Umărul îi era zdrobit. Cind îl 
întoarse, din gura lui începu să curgă un șuvoi subţire de 
sînge. li trase cu grijă pantalonii. Auzi geamătul lui plin 


204 


de durere. Ceea ce văzu îl îngrozi : şi piciorul sting îi fu- 
sese zdrobit de sub genunchi. Viaţa lui Sarmis era în pe- 
ricol, atît din cauza rănilor, cît și din cauza frigului, care 
putea să agraveze rănile. Se îmbrăcă și el cu hainele lui 
Sarmis, după ce le stoarse bine. Stoarse şi amîndouă sa 
gunele și le întinse peste Sarmis. Cel puţin, gindea el, sa- 
gunele vor mai opri furia vîntului, şi la adăpostul lor, 
trupul lui își va mai putea păstra puţină căldură. Luă apoi 
una din scîndurile mai lungi ce le pescuise, o sparse în 
două și începu să vislească cu putere, îndreptind pluta 
spre malul care se pierdea în ceaţă. Se încălzi repede. 

Vitellius nu putu să-şi dea seama cît înaintase. Simţi 
numai că plutase lovise de ceva tare şi rămăsese impotmo- 
lită în nisip. Ciinele se ridicase și sărise numaidecît pe 
mal. Sări și el jos și cercetă terenul, avînd grijă ca pluta 
nu fie luată de valuri. ÎI ridică apoi pe Sarmis pe braţe 
şi, încordîndu-și forțele, se urcă pe mal. Îl puse jos şi as- 
cultă. Auzi din nou gemetele lui și cîteva murmure ne- 
înţelese. Se însera repede, și ninsoarea se înteţea. 

“Ține-te tare, Sarmis! îi şopti cu înfrigurare. Cu 
voia zeilor, sîntem salvaţi. 

Porni pe cîmp, purtîndu-l pe Sarmis în spate. Înaintea 
lui mergea Eros. Nu putea zări mai departe de câţiva pas 
Mergea gindindu-se încotro s-o apuce. Înapoierea lor în 
lagăr ar fi însemnat moartea lui Sarmis. Avea nevoie de 
ajutor, de un ajutor grabnic, şi de îngrijire buni. La vila 
arhitectului, la Carsida, nu l-ar fi putut duce ă pericolul 
pinul ei să descopere tot ceea ce se urzise, Se gîndi 
la bordeiul lui Ayx. Deşi nu fusese niciodată acolo, ştia 
cam în ce parte se afla. Spera să-l găsească chiar și pe în- 
tuneric. Porni în direcţia aceea cu paşi largi, mai hotăriţ 
Din cînd în cînd îl fluiera pe Eros, pentru a nu se depărta 
prea mult. Vîntul șuiera năprasnic, și amurgul se întindea 
repede în jur. 

— Sar-mis Sar-m-i-i 

Se opri împietrit. I se păr 

— Sar-mis !... S-a-r... 

Auzi din nou ca un ecou îndepărtat. Îl săgetă teama. 
Se gîndi la zeii și la duhurile rele. Începu să tremure, în- 
grozit de gîndul că poate în clipa aceea Sarmis îşi dădea 


! 


205 


stirşitul. 1 se părea că în noapte îl strigau duhurile, Își 
aduse aminte de cine. Îl strigă pe Eros, dar nu mai veni. 
Îl fluieră de mai multe ori. Aşteptă. După câtva timp, cfi- 
nele trecu pe lîngă el în goană şi, simţindu-l, se opri din- 
tr-o dată, se întoarse şi îi 


începu să latre. Abia îl zărea prin 
ceața deasă a amurgului. 

Ce e, Eros ? întrebă mai mult pentru sine, atent să 
prindă tot ce se petrecea în jur. 

În liniște, auzi numai șuieratul vîntului prin firele din 
barba sa. Dar cîinele dispăruse iarăși. Îi auzi lătratul de- 
parte, înainte. Porni într-acolo, atent. Lătratul încetase. 
Eros sosi din nou în goană, lătră ușor și porni înapoi de 
unde venise. Auzi murmure, apoi distinse clar : 

— Du-ne la ei, Eros! 

Recunoscu vocea lui Daizus. Se lăsă jos şi-l aşeză ușor 
pe Sarmis pe pămînt. Nu-l mai putea duce, ajunsese la 
capătul puterilor. Broboane mari de sudoare i se scurgeau 
pe faţă. 

— Aici, Daizus, veniţi încoace! strigă, năpădit de 
speranţă. 

Din ceața deasă, albăstruie a amurgului apăru Eros, 
urmat de Daizus şi de Ayx, care veneau în fugă. 

Ceea ce urmă, se făcu repede. Pe Sarmis îl îmbrăcară 
în hainele uscate și călduroase ale lui Daizus, iar Vitellius 
își scoase tunica udă şi îmbrăcă de-a dreptul pe piele sagu- 
nul mic, cu mîneci scurte, al lui Ayx, care abia îl încăpea 
în spate. Porniră în grabă cu Sarmis spre bordeiul saltim- 
bancului. 

— Cînd s-a zvonit pe șantier de prăbuşirea podului, 
povesti Daizus în drum spre bordei, primul nostru gînd a 
fost la voi. Am pornit în fugă spre pod. Am văzut cum 
se duceau pe apă oameni, lemne și tot felul de materiale. 
Prin ceaţă nu puteam răzbate prea departe cu privirile, 
Dar abia sosisem, și legionarii au şi înconjurat podul ş 
ne-au alungat, ameninţindu-ne cu suliţele și cu spadele. 
L-am căutat pe Maevius, el poate să pătrundă oriunde, 
Acum, el vă caută pe-acolo, pe pod şi prin șantier, iar noi 
am pornit în lungul fluviului, la vale. 

În bordeiul lui Ayx, la căldură, Sarmis primi îngrijiri 
de la Dagio și de la saltimbanc. Amindoi se pricepeau mult 


206 


la vindecarea rănilor. Tirziu, Vitellius şi Sarmis adormiră 
încălziţi de vinul tare și cald pe care cu toţii îi îndem- 
naseră să-l bea, chiar peste măsură. 

În aceeaşi seară, în lagărul transportatorilor, la apel, 
sclavii Hammonius și Sarmis au fost socotiți înecaţi în va- 
lurile fluviului, aşa cum fuseseră daţi lipsă mulți alţii. 


Iarna se arătase de la început destul de aspră. La citeva 
zile după idele lui noiembrie, începuse să ningă şi să vis- 
colească. Lucrul la pod fusese oprit, iar pontoanele din 
lungul lui — trase la mal. Se continuase însă cu aceeași 
intensitate activitatea în şantiere pentru pregătirea ma- 
terialelor. În timpul gerului au murit mulţi sclavi, degeraţi 
sau seceraţi de bolile ce se cuibăriseră în bordeiele lor. 

După ce organizase munca în cele două şantiere pe tot 
timpul iernii, arhitectul Apolodor plecase la Roma, pentru 
odihnă și petrecere. Acolo avea să raporteze împăratului 
despre mersul lucrărilor și să obţină ajutoarele de care 
avea nevoie, mai ales sclavi pentru muncile grele. Pentru 
a fi mai liniştit, iși luase și pe cele două sclave favorite : 
pe Malva-Carsida și pe Nimtodora. Vila sa de lingă ṣan- 
tierul de la Egeta o lăsase în grija libertului Sarmentus şi 
a doi sclavi. 

În această iarnă grea, două cauze împiedicase plecarea 
fugarilor spre Sarmizegetusa. La început rănile grave su- 
ferite de Sarmis la prăbușirea podului, apoi plecarea la 
Roma a arhitectului cu Carsida și Nimfodora. Cu toate în- 
demnurile lui Dagio, Ayx și Daizus ca Vitellius și Sarmis 
să pornească înainte, îndată ce se vor vindeca rănile, aceş- 
tia refuzaseră cu hotărire. Sarmis nu înţelegea să se ducă 
la Diegis fără Carsida. Prelungirea rămînerii lor în apro- 
pierea şantierului era însă plină de pericole. Amindoi fu- 
seseră socotiți înecaţi în valurile fluviului, deşi trupurile 
lor nu se găsiseră printre cadavrele pe care apa le aruncase 
în lungul malurilor, de aceea, pentru a nu fi văzuţi şi re- 
cunoscuţi de cei din șantier, amîndoi stătuseră mult timp 


207 


ascunși în bordeiul lui Ayx. Cu umărul și piciorul prinse 
între scîndurele, înfășurate cu multă dibăcie de Dagio și 
Ayx pentru vindecarea oaselor zdrobite, Sarmis fusese 
adesea scos noaptea pe braţe pentru a mai respira aer 
proaspăt. 

La citeva zile. după plecarea lui Apolodor la Roma, 
Maevius se dusese la Sarmentus, rămas ca și stăpin în vilă 
pe tot timpul iernii. Fostul sclav primise bucuros să-i găz- 
duiască pînă la înapoierea arhitectului. 

În căsuţa de lîngă vilă, din partea din fund a parcului 
ce o înconjura, Vitellius, Sarmis, Ayx, Maevius, Daizus 
şi Sarmentus petrecuseră multe seri plăcute, care le mai 
înveseliseră sufletele îndurerate. Numai Dagio şi Ozio nu 
ştiuseră ce-i odihna. La căderea iernii, după plecarea 
arhitectului la Roma, ei luaseră drumul spre Sarmizege- 
tusa, pentru ca să ducă vești cu care să-i mai liniştească 
pe cei de acolo. 

Acum, abia mijise primăvara, şi cei doi luptători ne- 
obosiţi sosiră înapoi, gata să treacă la fapte. Şi momentul 
prielnic venise repede. 


Era cald, În pădure, copacii începuseră să înverzească, 
iar liliecii din jurul vilei înfloriseră. După calendele lui 
aprilie, sosise vestea că arhitectul se va înapoia în curînd 
de la Roma. Vitellius și Sarmis trecuseră din nou în bor- 
deiul lui Ayx. Abia sosit, arhitectul pornise să controleze 
lucrările drumului nou dintre Egeta şi Taliatis. Se ştia că 
va lipsi două sau trei zile. Nu mai era nimic de așteptat, și 
totul era pregătit, 

Se lasă ușor amurgul. Din pădurea ce coboară de pe 
colină pînă în apropierea vilei ies trei oameni. Toți înain- 
tează cu multă grijă spre gardul ce împrejmuiește vila. 
Sînt Sarmis, Dagio şi Daizus. Fiecare știe ce are de făcut : 
Sarmis și Daizus trebuie s-o scoată pe Carsida, iar Dagio 
pe Nimfodora. Alături de Sarmis, lipit de pulpa lui, 
merge Eros. Ajunși lîngă gard, Sarmis și Daizus ocoliră 
spre dreapta, iar Dagio o porni pe partea stingă. Trebuia 
să se asigure că nu-i urmărește nimeni şi nu-i pîndește 
nici un pericol. Se întilniră în faţa vilei. Nu se simţea 
nici o mișcare, nu se auzea nici un zgomot. Daizus sări 
peste gardul înalt, scoase încuietoarea și deschise poarta, 


208 


N 


Cu mişcări repezi, intrară şi se ascunseră în tufişurile de 
lilieci ce înconjurau vila. Florile lor împrăștiau pînă de- 
parte un parfum îmbătător. 

După o scurtă așteptare, auziră pași înăbușiţi pe ni- 
sipul aleii. Era Nimfodora. Învins de nerăbdare, Dagio se 
repezi şi o prinse în braţe, 

— Unde este Carsida ? o întrebă el. 

- N-am putut să ieşim amîndouă, Malva este în exe- 
dra. Mi-e frică, am simţit că prin vilă se mişcă ceva. Nu 
ştiu ce să facem. Poate că stăpinul 

Nimfodora le vorbea în soaptă, tremurând. 

Plecati, le şopti Sarmis, ne aşteptaţi la marginea 
pădurii. Eu și cu Daizus o vom scoate pe Carsida. 

Dagio şi Nimfodora ajunseră la marginea pădurii şi se 
opriră sub un copac cu frunziş proaspăt. O luă în braţe 
şi o sărută cu dragoste. Multîncercatul luptător dac în- 
cepuse s-o iubească pe sclavă încă din vara ce trecuse, 
cînd ea le adusese multe vești de la Carsida, 

Nimfodora era o frumuseţe aparte, de sudică bronzată, 
cu privire caldă și luminoasă, cu voce melodioasă, micuță 
la trup şi în totul încîntătoare, Se strînse și mai mult lîngă 
întoarse fața spre pieptul lui puternic. Vorbi, 
aproape înăbușită : 


— Prin cite am trecut... mi-e frică de prea multă 


Drept răspuns, Dagio o strînse cu mai multă căldură la 
piept, cu multă dragoste și o sărută. 

Tăcură amîndoi mult timp. În liniștea nopţii, el o auzi 
suspinînd. 

— Tu plingi, Nimfodora, plingi fiindcă nu ştii ce vrei. 
ţi-e teamă de necunoscut. Îţi dai seama că pornești pe un 
drum nou al vieţii. 

Sarmis şi Daizus așteptaseră în fața vilei ieşirea Car- 
sidei şi, văzînd că ea întirzie, pătrunseseră înăuntru. Se 
opriseră în atriu și ascultaseră încordaţi. Auziseră suspine şi 
frămiîntare ce veneau din exedra. Crezuseră că sora lor 
fusese legată acolo şi se repeziseră spre ușă, însă abia avu- 
seseră timp să se oprească, mai înainte ca lama cuţitului, 
care lucise fulgerător la razele lunii ce pătrundeau în atriu, 
să-i fi străpuns. În întunericul puţin subțiat de lună, ei nu 


209 


văzuseră trupul uriaș al unui sclav nubian, a cărui piele 
avea culoarea întunericului, pe care arhitectul îl însărci- 
nase în taină să-i păzească sclava preferată. Sarmis încer- 
case să-l înduplece pe nubian, însă acesta rămăsese surd la 
toate. propunerile pe care i le făcuse. Lupta fusese scurtă 
şi aprigă, şi nubianul căzuse doborit de o lovitură de cu- 
{it dată de Sarmis. Năpădit de milă şi de remuşcări, pri- 
vise la lumina lunii pe nefericitul sclav, care își pierduse 
viaţa făcîndu-şi datoria. Părăsiseră apoi vila în mare grabă, 
însoţiţi de Carsida, mergînd spre marginea pădurii, unde îi 
aşteptau Dagio şi Nimfodora. 

Fra către miezul nopţii cînd se întilniră cu Maevius, 
Ayx şi Ozio. 

— Nu e bine că l-aţi omorît pe nubian, spuse Maevius 
după ce află tot ce se petrecuse în vilă, dar dacă nu s-a pu- 
tut altfel... Acum nu e timp de pierdut, libertul cu barca ne 

steaptă. 

Porniră spre fluviu, făcînd un ocol mare, pentru a se 
îndepărta cît mai mult de şantier şi de pod. La despărțire. 
Vitellius se îmbrăţișă cu Maevius, iar Daizus îl părăsi cu 
greu pe saltimbancul Ayx. 

Dagio și Daizus căutau să așeze cit mai bine în barcă 
pe Nimfodora şi pe Carsida. Barca se îndepărta încet de la 
mal, cînd Sarmis strigă în şoaptă apăsată către Maevius 
și Ayx : 

— Nu uitaţi, dragii mei, dacă in imperiu nu veți mai 
putea îndura viața aspră pe care o duceți, veniți în Dacia. 
Veţi fi primiţi ca niște frati ! 

Fluviul a fost trecut fără nici o greutate, în cea mai mare 

i prin pădure, căutînd să se îndepărteze cit 
mai repede de Drubeta și să treacă peste noul drum, pe 
care împăratul îl construia în grabă spre trecătoarea rîului 
Rabo, calea cea mai scurtă pînă la Sarmizegetusa. Dar de 
multe ori în viaţă, piedicile apar tocmai în clipele cînd 
izbînda pare mai sigură, Trecuseră demult peste șantierul 
drumului nou, cînd Eros, care îi urmase tot timpul liniştit, 
începu să miriie şi apoi să latre. Ciinele porni în fugă 
înapoi. După un scheunat, lătratul încetă pentru cîteva 
clipe. 


210 


— Sînt oameni ! şopti Sarmis cu îngrijorare. Ciinele a 
fost lovit sau poate l-au doborit cu o săgeată ori cu o lo- 
vitură de suliță. Trebuie să ne pregătim de luptă ! 

— Lasă-ne pe noi, Sarmis, rosti apăsat Dagio. Eu şi cu 
Ozio ştim să ne luptăm la lumina lunii în pădure. Voi cu 
fetele plecaţi repede ! 

Se auzi din nou lătratul ciinelui, care se apropia în 
goană. Eros făcu un ocol mare și porni înapoi în partea din 
care venise. 

— Nu, nu e bine așa ! vorbi cu hotărire Daizus. Eu şi 
Ozio vom rămîne să-i întirziem pe cei ce ne urmăresc. Pe 
noi nu ne aşteaptă nimeni la Sarmizegetusa. Mă primeşti 
să lupt alături de tine, nene Ozio? 

Era un moment greu. Hotărirea trebuia luată în grabă. 
Sarmis îl legă pe Eros, să nu le mai arate urmăritorilor, 
prin lătratul lui, direcţia în care ei se îndepărtau. Ozio și 
Daizus porniră în sens opus, în partea în care pădurea se 
înfunda în coastele rîpoase ale muntelui. Pe măsură ce 
depărtau de ei, căutau să facă mai mult zgomot, rupeau 
crăci uscate, dădeau drumul la bucăţi mari de stîncă, ce 
porneau la vale stirnind și altele în urma lor. 

Înșelarea urmăritorilor le-a reușit cum nu se aşteptau 
mai bine. Se iviseră zorile cînd amindoi, obosiţi pînă la li- 
mita puterilor, s-au lăsat încercuiți. Lupta a fost scuri 
și cu totul inegală. N-au putut să facă faţă atacului a doi- 
sprezece legionari comandaţi de un decurion. Ozio s-a pi 
bușit primul, străpuns de o săgeată, iar Daizus a primit o 
lovitură de suliță în umăr. A căzut și el lingă trunchiul 
unui fag stufos, pierzindu-și cunoștința. 


ea 


Cînd se înapoiase din inspecția făcută la șantierul dru- 
mului nou dintre Taliatis și Bgeta, arhitectul Apolodor fu- 
sese foarte tulburat de întimplările ce se petrecuseră în 
vilă. ÎI răscolise mult plecarea Carsidei. După ce Sarmentus 
îi povestise cum descoperise fuga sclavelor şi despre 
dărnicia încercărilor de a le mai da de urmă, arhitectul 


14 211 


nu-l pedepsise, deşi libertul se așteptase să fie supus la 
torturi grele. 

'Trecuseră cîteva zile fără să se mai ivească ceva nou 
pentru arhitect în legătură cu fuga Malvei. Începuse s 
cutreiere șantierele, numai ca să se mai poată sustrage pin 
durilor. Se afla dincolo, pe malul dac, în șantierul de la 
Drubeta, cînd, trecînd prin faţa barăcii comandantului ṣan- 
tierului, intră, fără să-și dea seama ce urmăreşte, şi se 
opri în fața tribunului Caius Proclius. La vederea lui, tri- 
bunul sări în picioare, măgulit de atenţia ce-i acorda ma- 
rele arhitect. 

— Salut pe marele constructor şi arhitect al imperiu- 
lui, şi drept mulţumire pentru onoarea ce-mi face, mă voi 
ruga marelui Jupiter pentru sănătatea lui ! rosti tribunul, 
plin de respect. 

— Sănătate, tribune, toți zeii să te ţină ! 

Se așeză pe un scaun lingă masa lui şi se strădui să 
7îmbească. 

— Ai avut ceva neplăceri, provocate de legionarii sau 
de centurionii de sub comanda mea? întrebă îngrijorat 
tribunul. 4 

— Nu, tribune ! Lucrările se desfăşoară în ordine. De 
cînd s-a prăbuşit podul la piciorul patru, dincolo, la Egeta, 
se ţine mai multă ordine și mai multă disciplină. Dar, tri= 
bune, nu-mi place să văd pe cineva în picioare în faţa mea. 
Stai, te rog ! 

Tribunul se aşeză încurcat, căutînd să găsească un su- 
biect spre care să împingă discuţia. 

— Realizezi o operă care-ţi va purta numele peste 
veacuri ! începu el. Acest pod este o minune produsă de 
mintea omenească. Acum, nu zeii sînt nemuritori, ci ar- 
hitectul Apolodor ! Cît de fericit trebuie să te simţi 

— Vorbeşti frumos, tribune ! Să nu te mire dacă-i 
spun că opera aceasta nu-mi aduce nici o mulțumire. Tăcu 
o clipă şi oftă adînc. Arhitectul nemuritor, cum spui tu, 
este un om nefericit, un om cu sufletul greu îndurerat 

— Nu cumva ai pierdut o fiinţă scumpă... fiu, fi 
soție ? 

— Ai pus degetul drept pe rană, tribune ! Da, am pier- 
dut. Vorbese deschis, ca între bărbaţi. Sint om, un om cu 


212 


toate nevoile trupului şi sufletului omenesc. Am avut o 
sclavă, o dacă, pe care am iubit-o şi... de ce n-aş recunoaşte, 
pe care încă o mai iubesc. Am pierdut-o ! 

Tribunul vorbi cu multă mirare şi compătimire : 

— Cine poate să ia o sclavă fără voia stăpînului ? 

— M-a părăsit, tribune ! Și nu pot să înţeleg de ce-a 
făcut asta. S-a purtat cu mine cu atîta duioşie, încît n-aş 
fi schimbat-o nici pe cea mai virtuoasă matroană de la 
Roma. Vorbind, ochii lui negri și adinci luceau, iar barba, 
mult încărunţită, îi tremura uşor, Citeodată mă mîngii cu 
gindul că poate să fi fost furată, fără voia ei! Vezi că nu 
sînt atit de fericit cum ţi-ai închipuit, tribune ? 

Caius Proclius se mișcă în scaun şi-l privi lung pe ar- 
hitect, frămintînd ceva în minte. 

— Cind s-a întîmplat asta ? 

— Acum cîteva zile, poate o săptămînă. Știi ceva de 
ea, Caius Proclius ? îl întrebă, fixîndu-l cu o privire plină 
de implorare. 

Tribunul încruntă din sprincene. Ridică de pe masă 
clopoţelul şi sună. Un legionar intră și salută bătind tare 
cu- sulița în dușumea. 

— Severus, spune-i centurionului Paulus să aducă aici 
pe dacul acela prins de cîteva zile ! Dar repede, Severus ! 

Arhitectul întoarse încet capul spre tribun cu un aer de 
neîncredere şi de speranţă. 

— N-ar fi de mirare, continuă tribunul, să aflăm ceva 
despre acea sclavă ! Dacul a trecut fluviul cu încă patru 
sau șase inși și soldaţii i-au urmărit. 

— Erau mai mulți... trecuseră fluviul... murmură arhi- 
tectul oftînd. 

La deschiderea uşii tăcu. Centurionul Paulus îl împinse 
înăuntru pe dac. Daizus înaintă cu capul sus. Pe faţa lui 
se vedeau urmele torturilor şi ale înfometării 

— Ascultă, dacule, începu tribunul, cu voce potolilă, 
te afli în faţa marelui arhitect Apolodor. Dacă vei răs- 
punde cinstit la întrebările noastre, marele arhitect m- 
rugat să-ți dau libertatea. 

Daizus îl recunoscuse pe arhitect chiar de cînd intrase. 
Bănuia ce întrebări i se vor pune. Se hotărî să se țină tare. 


213 


— Ai cunoscut aici o sclavă, o dacă, cu numele de 
Malva ? il întrebă tribunul. Această Malva făcea partea din 
ceata celor cu care tu ai trecut fluviul? 

După o scurtă pauză încordată, Daizus răspunse : 

— Nu, tribune, nu era nici o sclavă Malva ! 

Arhitectul gemu îndurerat. 

— Spune, dacule, cine erau dacii cu care tu ai trecut 
peste Danuvius ? continuă să-l întrebe tribunul. N-are nici 
un rost să spui că nu i-ai cunoscut ! 

— Am mai spus, tribune, erau dacii veniţi să-și caute 
părinţii, soțiile, rudele pe care imperiul i-a dus în capti- 
vitate şi vîndut ca sclavi. Este plin imperiul de daci care 
muncesc pe şantiere ! 

Arhitectul şi tribunul se priviră mult timp, miraţi de 
dirzenia cu care vorbea tînărul din faţa lor. 

— Ai recunoscut că aici pe şantier ai fost ucenicul sal- 
timbancului Ayx. Spune ce-ai urmărit, pe cine căutai ? îl 
mai întrebă tribunul. 
i-am urmat sora şi am eliberat-o! 

Tribunul sări ca ars. 

— Pină acum n-ai spus niciodată asta ! 

— Trebuia să le las timp să se depărteze. Acum, ei sint 
demult la Sarmizegetusa ! 

După ce făcu un ocol prin încăpere, arhitectul se opri 
în faţa lui Daizus. 

— Și cum se numea sora ta ? îl întrebă. 

— Carsida ! răspunse scurt Daizus. 

— Carsida... Malva... murmură Apolodor. Unde se afla 
Carsida aici pe șantier ? Cine-i era stăpin ? 

După ce îl privi lung pe arhitect, Daizus rosti cu dir- 
zenie, dar stăpinit : 

— Carsida era Malva! Voi n-o să știți niciodată cine 
se ascundea sub numele de Malva ! 

Arhitectul se rezemă de un scaun, zdrobit de ceea ce 
auzise. Orice licărire de speranţă dispăruse. 

— ţi mulţumesc ! şopti el întorcîndu-se spre Daizus, 
hotărît să plece, Îţi mulţumesc, tinere ! 

Drept răspuns, dacul spuse cutezăto 

— Acum nu-mi pasă, mă puteţi omori, Carsida este scă- 
pată de sclavie ! Știu că nu-mi daţi libertatea, aşa cum 
aţi spus! 


214 


Fără să mai rostească un cuvint, arhitectul se întoarse 
şi porni spre ușă, făcînd numai un semn de mulțumire și 
de salut către tribun. 


Primăvara și vara, lucrările la pod fură continuate cu 
cea mai mare îndirjire. Arhitectul spori numărul antre- 
prenorilor și al echipelor, se aduseră numeroși meşteri și 
un număr foarte mare de sclavi. Din ordinul împăratului, 
toate legiunile din Moesia şi Dacia au trimis ajutoare pentru 
a grăbi terminarea podului. În acest timp, Apolodor nu 
părăsi șantierele și urmări ca lucrul să se desfăşoare cît 
mai bine și cît mai repede. Către calendele lui octombrie se 
zvoni pe şantiere că împăratul va sosi de la Roma pentru 
a lua parte la serbările de inaugurare a podului. 

Arhitectul, împreună cu senatorii sosiți dinainte de la 
Roma, au stabilit cum să fie amenajat terenul de la capul 
dinspre Egeta și cum să se desfăşoare serbările. Pe latura 
de miazănoapte a terenului s-au ridicat tribunele, in care 
aveau să ia loc împăratul, senatorii, magistraţii, legaţii și 
toţi cei ce făceau parte din suita lui. În partea din stinga 
a tribunei imperiale se afla scara pe care împăratul trebuia 
ă coboare pentru a tăia panglica de deschidere a circula- 
tiei pe pod. Pe partea opusă a terenului, în fața tribunei im- 
periale, s-au construit tribune mai mici, pentru public : 
antreprenori, meşteri, liberţi ; bărbaţi, femei și copii de pe 
lîngă șantiere și din satele învecinate. Pe latura de apus 
era poarta de intrare și barăcile de pregătire pentru atleți 
și pentru cei ce luau parte la diferite întreceri sportive, 
iar pe cea dinspre răsărit se lăsase o porţiune liberă de 
teren între două garduri puternice, unde urma să fie aduși 
sclavii care lucraseră pe şantiere. Nu se neglijaseră nici 
locurile din tribunele pentru public, rezervate sclavilor pe 
care împăratul îi elibera. 

Împăratul sosi însoţit de alaiul său, în ziua anunţată și, 
grăbit ca întotdeauna, hotări ca în ziua următoare să se 
desfășoare serbările de inaugurare. De dimineaţă, vremea 
se anunţa bună : o zi senină de toamnă, cu lumină plăcută 
și căldură potolită, Vintul adia ușor, răcoros, în lungul flu- 
viului. Chiar de la ivirea zorilor, în tribunele publicului 
începu mișcarea. Fiecare se grăbise să ajungă cît mai de- 
vreme în căutarea unui loc cît mai bun. Se ridicase soarele 


215 


numai la citeva sulițe pe cer, şi în tribune se puteau vedea, 
într-o tălăzuire continuă, o mare de capete şi de culori. 
Pînă departe se întindea din tribunele pline un zumzet cum 
niciodată nu se mai auzise pe aceste meleaguri. 

La bătaia tobelor, zumzetul încetă, ca oprit de o mînă 
nevăzută. Trompetiștii începură să sune sosirea împăra- 
tului. Călcînd sigur de el, zîmbind uşor, împăratul urcă 
încet treptele scării ce ducea la tribună. 

— Ave, Caesar ! 

— Ave, Imperator ! 

Mulțimea striga cuprinsă de entuziasm și munţii din 
jur trimiteau înapoi ecoul, în valuri ce se repetau din ce în 
ce mai slabe, pînă dispăreau. 

Îmbrăcat în uniforma de general al imperiului, avînd 
la stinga sa pe generalul Livianus Claudius, împăratul luă 
loc în fotoliul imperial. Fotoliul din dreapta lui rămase 
liber. Muzica începu să intoneze imnul prin care se anunţa 
plecarea din Capitoliu, de la Roma, spre serbarea de la 
Egeta, a zeilor binevoitori imperiului. Mulțimea aștepta în- 
cordată începerea festivităților. 

Împăratul ridică încet mîna. Mulțimea izbucni în urale. 
Porţile mari se deschiseseră, și pe terenul dintre tribune 
intrară, în sunetele unui marș, un grup de trompetiști. 
După ei venea carul, frumos împodobit cu flori, în care 
aflau arhitectul Apolodor și senatorii cu care el pregătise 
serbarea. Unul dintre senatori era îmbrăcat în costumul lui 
Jupiter Capitolinus, pentru a-l onora pe zeu, aşa cum se 
obișnuia în zilele mari, de sărbătoare. După car înainta o 
cohortă în pas de defilare, semn că lucrările se executaseră 
sub controlul şi prin grija armatei. Veneau apoi, în grupuri, 
pietrari cu ciocane grele pe umeri, dulgheri cu topoare sub 
braţ, zidari cu mistriele în mfini şi montori cu instrumente 
de măsură și de nivelare, toţi îmbrăcaţi în haine de săr- 
bătoare. 

În mulţime se produse mișcare, apoi izbucniră aclama- 
tiile. Prin dreptul tribunelor treceau sportivii După ei 
înaintau carele, cîntăreţii și preoții. La o mică distanţă 
înapoi, veneau statuile zeilor și zeiţelor, puse pe care trase 
de cai și de catîri, învăluite în fum de tămiie și alte 
arome. Intrarea zeilor pe teren a fost semnalul unor noi 
urale pline de credinţă, unor invocaţii zgomotoase, cu care 


216 


fiecare dintre spectatori îl primea pe i său ocrotitor, În 
mijlocul terenului, cortegiul zeilor se opri şi începu slujba 
de aducere a jerttelor după ritualul obișnuit. 

între timp, arhitectul Apolodor apăruse lingă împărat şi 
luase loc în fotoliul rămas liber. Entuziasmul şi uralele 
mulţimii atraseră atenţia împăratului, ceea ce-l făcu să nu 
dea atenţie sosirii arhitectului. Numai cînd alaiul zeilor se 
opri pentru aducerea jertfelor, se întoarse spre marele 
constructor și-i răspunse la salut. 

— Ai realizat o construcţie măreaţă, Apolodor ! îi şopti 
zîmbind uşor. Zeii să te ocrotească ! 

Arhitectul trase mina de sub togă, o duse la piept și se 
înclină ușor, în semn de recunoștință. 

— Majestatea-sa împăratul mă onorează prea mult ! 
Podul este ridicat de împărat : el a dat ordinul de execu- 
tare, el a ales locul pe unde trebuie să fie aruncat peste 
fluviu și tot el a dat meşterii, sclai i materialele ne- 


ă și senină a arhitectului, 
cu fruntea lată și înaltă, cu ochii adinciţi în orbite de stu- 
dii îndelungate, cu părul cărunt și barba deasă, şi gîndi că, 
după vîrstă, el ar trebui să arate mult mai tînăr. 

— Lasă modestia, Apolodor ! Fără știința şi geniul tău 
puteam să dau eu oricîte ordine aş fi vrut şi nu se zidea 
nici o piatră peste cursul fluviului ! 

— Podul va purta numele „Împăratul Traian“ aşa cum 
este drept, şi mă simt fericit că am reușit să îndeplinesc or- 


-dinul în condiţii bune și la timp. 


Împăratul se întoarse și mai mult spre el și-l bătu uşor 
pe umăr. 

— Desigur, podul va purta numele meu, dar eu nu voi 
admite ca pe zidurile de la capetele lui să nu fie scris și nu- 
mele arhitectului constructor, Și de ce să nu fiu mai precis ? 
Îți dau ordin : miine vei pune să se lucreze o placă de mar- 
mură frumos ornamentată, pe care vei scrie: „Podul 
Ulpius Trajanus Augustus. Constructor, arhitectul Apo- 
lodor. Anul Romei 858.“ 1 
- Dorința împăratului este pentru mine ordin ! gopti 
arhitectul, mişcat de aprecierea ce i se arăta. 


1 Anul 104 en 


21 


ă terminarea ritualului de aducere a jertfelor, în- 
cepură întrecerile sportive : alergări de care, aruncări cu 
sulița, acrobaţii, lupte corp la corp şi dansuri. Un timp, 
toţi urmăriră jocurile, și entuziasmul mulţimii crescu. 

— Majestatea-sa impăratul a văzut drumul pe care 
l-am construit între Taliatis și Egeta. Găseşte că am greșit 
cu ceva ? În politica sa, Roma pune mare bază pe drumuri 
pentru administrarea şi stăpînirea provinciilor imperiului. 

O clipă împăratul îl săgetă cu o căutătură "mustrătoare, 
înţelegînd aluzia la politica de cuceriri, dar faţa senină şi 
privirea liniştită a arhitectului îl potoliră. 

— Drumul este o operă tot așa de minunată ca și podul. 
O adevărată minune săvirșită de om ! Cînd am văzut podul, 
Apolodor, mi-am pus întrebarea : nu cumva tu eşti un tri- 
mis al zeilor printre oameni ? 

Mișcat adînc, arhitectul murmură cîteva cuvinte si își 
strînse toga în jurul trupului, gest ce arăta neliniște. 

— Sint un muritor de rînd... să nu supărăm zeii ! 

— Da, ai spus bine, reluă împăratul. În politica sa, 
Roma se sprijină mult pe drumuri, Aici, în lungul Danu- 
viusului, avem multe de înfăptuit. Dacia este o ţară bogată, 
cu pămînt minunat. Dacii sint muncitori, cumpătaţi și viteji 
Un popor barbar, dar bun. Îi vom învăţa să scrie, să ci- 
tească, le vom schimba viaţa... 

În schimbul aurului, fierului, grîului şi vinului lor, 
completă arhitectul. Dacii vor fi puși să muncească... 

— Și ce e rău în asta, Apolodor ? 

— N-ar fi nimic rău, majestate, dacă s-ar bucura de 
libertate și de bogăţia pămîntului lor ! 
Roma are multă nevoie de aur şi de griu, dar nu te 
îngriji de ei, căci tot Roma le va arăta drumul spre liber- 
tate. Cu cît vor învăţa mai bine, cu cît se vor lumina mai 
curînd, cu atît mai repede ne vor alunga. Tu știi că nici o 
ocupaţie, nici o împilare nu poate să dureze la nesfirşit, 
nici un tiran nu e veșnic... 

— Majestate, vorbeşti ca și cum n-ai fi stăpînul Romei. 

Împăratul nu-și întrerupse firul gîndurilor. 

— Uite, grecii... Țara lor este o provincie a imperiului, 
şi cu toate acestea, la Roma, ei sînt stăptnii noștri : pre- 
ceptori, filozofi, retori... ne poartă încotro vor ei, tineretul 


218 


e sub influenţa lor, moda o aduc ei, şi — în chip nevăzut 
— în for și în senat ei au un cuvînt în politica imperiului. 

Un ropot de aplauze și de urale izbucni din toate tri- 
bunele și chiar din rîndurile sclavilor. Un contubernal din 
garda împăratului se urcă pe estrada din faţa tribunei im- 
periale şi anunță cu o voce ca de tunet, care se auzea pînă 
departe 

— Divinul împărat eliberează pe sclavii care au mun- 
cit cu credinţă şi dragoste la construirea podului, dovedind 
dragostea lor pentru imperiu și meritul că pot deveni ce- 
tăţeni liberi. Pe sclavii care n-au muncit bine, care au în- 
cercat să fugă sau care au adus pagube mari, augustul îm- 
părat îi pedepseşte aspru ! 

În arena dintre tribune răsunară trimbiţele 
tele amestecate cu uralele și strigătele mulțimii : 

— Ave, imperator ! Ave Trajanus Optimus ! 

Un alt contubernal citi lista cu cei cincizeci de sclavi 
eliberaţi. Aceştia înaintară în ordine spre mijlocul tere- 
nului și se plecară cu supunere în fața împăratului. 

— Ave, imperator ! strigară toţi în cor. 

Contubernalul înmînă fiecăruia certificatul de eliberare 
cu sigiliul imperial. Noii liberţi, la un semn, ridicară mîna 
dreaptă și strigară : 

— Ave, Caesar ! Ave, Ulpius Trajanus Bonnus ! 

Se dădu apoi citire listei cu numele sclavilor destinaţi 
să fie pedepsiţi. Din carcerele de sub tribune porniră în șir 
patruzeci de sclavi, care-şi tîrau greu lanţurile de la pi- 
cioare. Erau împărţiţi în patru grupe, după felul pedepsei : 
zece trebuiau să fie bătuţi cu vergile, zece să fie puşi în 


i trompe- 


furci, la zece li se va scoate un ochi, iar restul de zece să 


fie omoriţi prin răstignire. Mulțimea din tribune nu mai 
contenea cu uralele. De mult nu mai văzuseră un spectacol 
atit de atrăgător, ca de circ. Agitaţia era mai mare în grupul 
celor veniţi de la Roma, dornici de spectacole tari, ca acelea 
cu lupte de gladiatori și cu fiare sălbatice. În partea în care 
se aflau cei veniţi din satele din jur era linişte. Tremurau 
la gîndul că vor vedea oameni omoriţi în chinuri îngro- 
zitoare, 

Contubernalul se apropie de cel de-al patrulea grup, al 
sclavilor pedepsiţi să fie omoriţi prin răstignire. Strigă tare 


219 


numele fiecăruia şi-i arătă crucea lingă care să se aşeze. În 
spatele lor se săpau de zor gropile, în care crucile aveau 
i fie înfipte după răstignire. 
— Daizus ! auzi Apolodor pe contubernal, și tresări 
Păli. Un tremurat ușor începu să-l cuprindă. Împăratul 
îi prinse tresărirea și neliniștea. 

— Ce, nu te simţi bine ? îl întrebă. 

Arhitectul îndreptă asupra împăratului o privire rugă- 
toare, întinse braţele cu un gest de implorare. 

— 'Ţi-e atît de milă de ei că vor fi răstigniţi ? 

— Nu... răspunse arhitectul, cu vocea aproape sugru- 
mată, Dacă nu s-ar da astfel de exemple, n-am mai putea 
să lucrăm cu sclavii pe şantiere. 

Făcu o scurtă pauză. Era trămîntat. 

Spune, Apolodor ! îl îndemnă. 

— Majestatea-sa împăratul este mulţumit de tot ceea 
ce am făcut ? 

— Te gindești la o răsplată, Apolodor ? 

Aş îndrăzni... pentru mine nu am cerut niciodată 
nimic augustului meu stăpîn... 

— Cere-mi orice ! Pentru cel mai mare arhitect, satis- 
fac orice dorință! spuse împăratul, cu o curiozitate 
crescîndă, 

— Îndrăznesc să cer iertarea dacului Daizus! E în 
grupul celor ce vor fi răstigniţi. Cer împăratului să mi-l 
dea mie ca sclav. 

Împăratul îi aruncă o privire mirată, Îl tulbura atît de 
adînc pe marele arhitect moartea unui dac ? 

— Numai atît ? Privirea i se schimbă. O umbră de bă- 
nuială îl săgetă. Te-a prins mila de daci, Apolodor ? 

împăratul ridică mîna. Muzica şi tobele încetară. Con- 
tubernalul se prezentă în fața tribunii imperiale. 

— Anunţă că am iertat pe dacul Daizus, și-l dau, ca 
sclav, marelui arhitect Apolodor ! 

În sinea sa, împăratul era mulțumit. Se gîndea că pînă 
departe, dincolo de Danuvius, în Dacia, se va afla că îm- 
păralul iertase un dac de la pedeapsa cu moartea, ceea ce 
va face să se creadă că Roma nutrește ginduri bune faţă 
de daci. 

După pedepsirea sclavilor, în sunetele trompetelor, o 
unitate de cavalerie, cu steaguri la sulițe îluturînd în vînt, 


220 


trecu prin fața tribunei şi se opri Ia intrarea pe pod. îm. 
păratul cobori din tribună, sări în şa şi înaintă pe pod. 
Trăia un moment solemn şi semnificativ : era simbolică 
trecerea împăratului Romei peste Danuvius, pe noul pod, 
în fruntea unei unităţi militare, Pe la jumătatea fluviului, 
ridică privirea sus, departe, peste munţii ce se conturau în 
zare, pe cerul albastru, peste Dacia. 

— Unde crezi că privesc, Livianus Claudius ? îl întrebă 
el pe general. 

— Spre Sarmizegetusa, majestate ! 

Împăratul zîmbi satisfăcut. Dedesubt, valurile uriașului 
fluviu vuiau, luptindu-se cu picioarele podului, şi se pier- 
deau în spume albe. 

Serbările de inaugurare a podului se sfirșiră printr-un 
ospăț bogat. Se împărţi mîncare și vin mult tuturor ce- 
lor ce lucraseră la pod. Către seară, simțindu-se obosit, îm- 
păratul se retrase în cortul său din mijlocul campului în- 
tărit ce străjuia capul podului dinspre Drubeta. 

Arhitectul se bucură cînd primi încuviințarea să se re- 
tragă. Porni de-a dreptul spre vilă, nutrind o speranţă ne- 
lămurită. Ajuns acasă, trecu pe lingă Sarmentus și nu-i 
spuse nici un cuvînt, intră în atriu, trecu în tabliniu şi se 
aşeză pe un scaun. Era neliniștit. Închis în cameră, se simţi 
încătușat. Se ridică şi ieși în peristyl. ! Se aşeză pe o bancă, 
sub frunzișul de iederă ruginită de toamnă, acolo unde de 
multe ori o găsea pe Carsida, cînd se înapoia de pe şantier. 
Departe, peste văi şi coline, dincolo de crestele munţilor, se 
întindea cerul înrosit de ultimele raze ale soarelui, ca și 
cum undeva, peste munţi, se produsese un incendiu urias 
Îşi rezemă capul în miini și rămase mult timp nemiscat, cu 
privirea pierdută, departe, peste fluviu, peste munţi, peste 
Dacia, spre Sarmizegetusa. Acolo se afla ființa de care se 
simţea legat cu tot sufletul. Tresări cînd îl auzi pe Sar- 
mentus : 

— Stăpîne, sînt jos doi legionari, au adus un sclav. 

Sarmentus vorbise prefăcîndu-se că nu-l mai văzuse 
niciodată pe Daizus, 


' Şir de coloane la o clădire formînd un fel de balkon. în 
unele case romane era același lucru cu atriul 


221 


bea, apoi îl aduci aici. Tăcu citeva clipe. Continuă : Nu, 
adu-l mai intii la mine, vreau să stau puţin de vorbă cu el 
Să dai apoi legionarilor mîncare şi vin cît poftesc. 

Sarmentus plecă, înecîndu-și un zîmbet plin de înţe- 
legere. Căută să-i ducă sclavul cît mai repede. Arhitectul 
îl privi lung pe Daizus. Era slăbit, lung, subțirel şi palid. 
Prin tunica zdrenţuită îi vedea trupul murdar și plin de 
bube. Părul lui blond, ochii albaştri şi faţa puţin prelungă 
îi aduseră aminte de chipul Carsidei. 

— Nu-mi spui nimic ? îi şopti cu multă căldură. 

— Ar trebui să-ţi mulțumesc, să mă rog zeilor pentru 
sănătatea ta, stăpine, pentru că mi-ai scăpat viaţa, dar n-o 
pot face... 

Surprins de cele ce aude, Apolodor șcă neliniștit. 

— Dar nu pot să-ți mulțumesc. Era mai bună moartea, 
decît sclavia în imperiu... 

Dar tu ești fratele ei! murmură arhitectul. 
Al cui? 
Al Malvei... al Carsidei, cum ai spus atunci că se 
numeşte. Te-am cerut împăratului, pentru a te scăpa de la 
moarte, nu pentru a te ţine ca sclav. În ura ta împotriva 
imperiului, cred că mă urăști și pe mine. Mă urăști poate 
și fiindcă am fost stăpinul ei. Aș vrea să-ţi pun citeva în- 
trebări, al căror răspuns m-ar linişti. Eşti liber să-mi spui 
numai ce vrei, eu nu te ameninţ. 

Îţi răspund la orice întrebare, stăpîne ! spuse Dai- 
zus cu voce scăzută, însă cu hotărîre. 

— Mi-ai spus atunci, în faţa tribunului Caius Pro- 
clius, că Malva sau Carsida e sora ta. Spune-mi dacă știi, 
ca mă ura pe mine ? 

Daizus rămase mult timp cu privirea în jos, frămîntat 
de răspunsul pe care să-l dea. Ridică apoi capul, se în- 
toarse spre arhitect și vorbi ceva mai tare, cu aceeaşi voce 
potolită. 

__— Nu, stăpine, Carsida nu te ura. După soţul ei, erai 
singurul bărbat la care mai ţinea, deşi tu o aveai ca 
sclavă... 

— Carsida avea un soţ şi eu n-am ştiut ! murmură trist 
arhitectul. 


222 


— Dorul de soțul ei, continuă Daizus, îi zdrobea inima 
Îşi jurase însă ca niciodată împăratul și Roma să nu afle 
pe cine au în mînă. 

— Nu mi-a spus niciodată că are un soţ şi nu m-a 
rugat niciodată să-i dau libertatea... 

— Pe care nu i-ai fi dat-o, stăpine! 

— Ajunsesem s-o preţuiesc mult... mult de tot !... Ve- 
deam în ea pe stăpina casei mele, și nu o sclavă... Și cine 
este soţul ei ? Fără îndoială, o căpetenie dacă ? 

— Am spus că-ţi răspund la orice întrebare, stăpine ! 

Daizus îl privi adînc în ochi, şi cîteva clipe trecură în- 
tr-o linişte încordată. Îi spuse vorbind rar : 

— Soţul Carsidei este Diegis, fratele regelui Decebal ! 

Arhitectul rămase impietrit. Ştia că Diegis fusese acela 
care tratase pacea cu Roma, în numele regelui Decebal. 

Carsida... soţia lui Diegis... a fost sclava mea... mur- 
mură el într-o frămintare greu stăpînită. 

— Acum, stăpine, să-mi spui : ce trebuie să fac, aici, la 
vilă? îl între Dai ` 

Nu-i răspunse. Arhitectul trecu din peristyl în tabliniu, 
se aşeză la masă şi începu să scrie pe mai multe perga- 
mente. Daizus îl privea prin ușa întredeschisă. Îl văzu 
apropiindu-se cu pergamentele pe care pusese sigiliul său. 

— Eşti liber, Daizus ! Acesta este certificatul tău de 
manu mittere !, şi cu el te vei putea înapoia nestingherit în 
Dacia. Sînt fericit că am putut să fac aceasta pentru ea. 
După o scurtă pauză continuă: Te rog să duci Carsidei 
salutările mele respectuoase şi să-i mai spui că Malva a 
rămas vie în sufletul meu ; Carsida n-a fost niciodată sclava 
mea! Ca dovadă a prețuirii mele, să-i duci certificatul de 
eliberare a Malvei... va rămîne singura ei amintire. Spuse 
apoi, cu voce scăzută : Să dăm zeilor tot ce este al lor, şi 
omului ce este al lui. Acolo, în Dacia, a fugit şi Nimiodora, 
tu poate că o știi. I-am dat și ei libertatea. Să-i duci şi ei 
certificatul de eliberare, 

Apolodor trecu în tabliniu şi sună dintr-un clopoțel. 
Sarmentus veni în fugă, speriat. 


1 Certificatul de mannu-mittere era actul de eliberare a unui 
sclav. 


223 


- Acest tînăr este un om liber, Sarmentus ! Îl vei im- 
brăca şi ospăta bine ! Să-l lași să se odihnească atit cit va 
dori. La plecare, îi vei da tot ce-i va trebui pentru drum ! 

A doua zi, Traian plecă spre Roma, pe noul drum, ce 
pornea de la pod spre 'Taliatis și Viminacium. Se ridicase 
sus soarele cînd alaiul împăratului se apropia de Cazane în 
galopul cailor. După o cotitură, se opriră la pas. Împăratul 
se întoarse și-i făcu semn arhitectului să sı i 

— De ce-ai rămas în urmă ? Vreau 
te-ai luptat aici cu stîncile şi cu valurile. Trebuie să gră- 
beşti curățirea de stinci a fluviului pe lîngă malul acesta, 
canalul trebuie folosit neintîrziat la trecerea în sus şi-n jos 
a corăbiilor noastre cu mărfuri și cu maşini de război ! 

— Voi face aşa cum ai spus, majestate ! Acum, iarna 
bate la uşă, însă la primăvară vom termina totul. Se va 
putea merge uşor în Dacia... 

împăratul slobozi un zîmbet uşor, semn că înţelesese 
aluzia arhitectului. 

Înaintau pe drumul nou tăiat în stîncă, pe unele por- 
țiuni prelungit ca un pod deasupra apei, susținut de grinzi 
groase de lemn, înfipte adine în peretele abrupt al 
muntelui, 

— Ce e cu placa aceasta, Apolodor ? 

Arhitectul tresări la cuvintele împăratului. 

— Pe toate drumurile pe care le-am construit în im- 
periu, majestate, s-a pus cîte-o tabula. Și drumul acesta 
nu este ca oricare alt drum... 

Împăratul opri calul şi citi cuvintele tăiate sus în stîncă : 
„IMP. CAESAR, DIVI. NERVAE, F. 

NERVA. TRAJANUS. AUG. GERM. 
PONTIF. MAXIMVS. TRIB. POT. II 
PATER. PATRIAE. GOS. INI 
MONTIBVS. EXCISIS. ANCONIBVS. 
SVBLATIS. VIAM. FECIT. 

MONTIS. ET. FLVVII. ANTIFRACTIBVS. 
SVPERATIS. VIAM. PATEFECIR“ 


Strinse friul calului și se întoarse spre arhitect. 

— E drept ce-ai scris tu aici, Apolodor ? Cum, calea 
aceasta am făcut-o eu, spărgind munții, aşezind tălpi, în- 
vingînd fluviul ? 


224 


Arhitectul răspunse cu totul liniştit : 

- Întocmai ca la pod, majestate ! Așa se scrie istoria. 
Războaiele sînt duse de plebei, de legionari, de cavaleri, 
de mii și mii de oameni necunoscuţi, dar ele nu sînt câști- 
gate ori nu sînt pierdute decît de generali, de consuli, de 
regi, de împărați. De miile de vieţi, de miile de luptători ce 
s-au pierdut în lupte nu mai vorbește nimeni... 

Fața împăratului se lumină de un zîmbet. 

— Îmi place că vorbeşti deschis, ai dreptate ! Dar ce 
sînt eu vinovat de modul cum se face istoria şi cum se 
scrie istoria ? Istoria nu va scrie niciodată că la ultima 
bătălie de la Tapae atit de mare panică băgase Decebal în 
legiunile mele, încât, dacă ar fi avut curajul să mai atace o 
dată, armata romană ar fi părăsit în dezordine cîmpul de 
luptă și totul s-ar fi sfîrşit cu un adevărat dezastru. Pre- 
zența mea acolo a salvat... 

— Te rog să mă ierţi, majestate, eu nu prea mă pricep 
în arta războiului. Alţii, tribuni, legaţi, generali... 

Împăratul tresări la o bruscă aducere-aminte. Murmură : 

— Tribuni, pricepuţi în arta războiului ! Îl privi cu o 
licărire în ochi. Spune, Apolodor, pe șantierele de aici, la 
pod, la construirea acestui drum, n-ai avut un sclav cu 
numele de Hammonius Vitellius ? 

Numele i se părea cunoscut lui Apolodor, dar nu-și 
putea aduce aminte de unde, de cînd îl ştia. Abia tirziu 


răspunse. 

— Da, majestate, îmi amintesc de numele unui sclav 
Hammonius Vitellius. Se afla printre aceia care și-au găsit 
moartea înecaţi în fluviu în toamna trecută, la prăbușirea 


unei părți din podul în construcție. 

Traian porni în trapul calului. La cîțiva zeci de pași, 
înapoi, îl urma suita și garda. Ropotul cailor, întărit de 
stînci, se pierdea departe în urma lor, peste faţa învălurată 
a fluviului. 


15 — Sarmis 


Capitolul V 
OASPETE ȘI DUȘMAN 


La poalele Muntelui cel Mare !, în valea întinsă cât 
cuprindea privirea, regele Decebal își ridicase noua cetate 
de reşedinţă, Sarmizegetusa. Mutarea Sarmizegetusei *, de 
pe un vîrf de munte într-o vale largă, o făcuse din năzuința 
de a da o mai mare dezvoltare economică și culturală ca- 
pitalei şi din necesitatea de a avea legături mai strînse şi 
mai uşoare cu ţările vecine. Fosta cetate de domnie, de pe 
vîrful de munte, revenise la străvechiul ei nume de Ceta- 
tea-de-Munte, nume ce se pierdea în negura trecutului. 
Acolo rămăsese numai Marele Sanciuar, Cogheonul, locul 
de reşedinţă al Marelui preot, înălțat în apropierea stâncii, 
în vârtul căreia locuia Marele zeu. Cetatea-de-Munte răn 
sese numai locul de retragere și de rezistență a regelui în 
caz de mare pericol. X 

Pacea tratată de Diegis cu Livianus Claudius se înche- 
iase cu o condiție grea : imperiul putea să stabilească gar- 


1 Masivul Retezat. A 

2 Deşi nu s-a stabilit sigur din izvoarele istorice, autorul a 
făcut presupunerea că Decebal a mutat Sarmizegetusa de pe 
virful de munte în valea largă şi mănoasă din cîmpia Hațegului, 
pentru ca cetatea-capitală să se poată dezvolta economic și cultu- 
ral. După subjugarea Daciei, noua Sarmizegetusă a fost complet 
dărâmată şi reclădită sub numele de Ulpia Trajana Sarmizegetusa. 
în sprijinul acestei ipoteze vine faptul că însiși romanii au 
adăugat la numele Ulpia Trajana pe acela de Sarmizegetusa, care 
altfel nu şi-ar fi avut nici un sens, Cotropitorul nu ar fi adăugat 
acel nume dacă pe acel loc n-ar fi găsit o cetate cu același nume. 
Vechii Sarmizegetuse de lîngă Cogheon autorul i-a atribuit nu- 
mele de Cetatea-de-Munte, pe care l-ar fi avut în timpurile stră- 
vechi. 


226 


nizoane în,unele cetăţi dace, sub motiv că în modul acesta 
îşi asigura calea de trecere spre triburile germanice din 
nord. i realitate, regele înţelesese că devenind „clientul: 
împăratului, legiunile din Dacia aveau să controleze şi să 
caute să-i zădărnicească orice încercare de pregătire pen- 
tru un nou război. Abia se încheiase pacea, și legiunile şi 
cohortele romane începuseră să cutreiere țara în lung și-n 
lat, sub pretextul că se deplasau spre garnizoanele stabi- 
lite. În drumul lor, legionarii săvirşeau cele mai crunte 
brutalităţi, abuzuri, jafuri şi silnicii, lăsînd în urma lor 
dezastru şi deznădejde. 

La Sarmizegetusa se instalase cea mai puternică garni- 
zoană romană. Aci se afla și reprezentantul împăratului, 
generalul Livianus Claudius, comandantul legiunilor şi co- 
hortelor din Dacia. 

Trecuse mai mult de o jumătate de an de la instalarea 
campului din apropierea Sarmizegetusei, pe cîmpia din 
partea de răsărit a cetăţii. Aci, lîngă camp, Livianus Clau- 
dius își ridicase în grabă o vilă din lemn, construită în stil 
roman, și pe la idele lui noiembrie se hotărise să-și aducă 
„familia“ de la Getidava. Generalul căutase să întărească 
și mai mult impresia că Apronilla e fiica lui. În cursul zilei 
lucra în cortul instalat în mijlocul campului, iar noaptea 
se retrăgea în vilă. Aștepta cu nerăbdare sosirea lui Domi- 
tius Rufinus cu Apronilla, numărînd zilele. 

Ziua mult așteptată venise. Idele lui noiembrie se arăta 
rece și întunecat. De mai multe zile se pornise vîntul din- 
spre răsărit și erau semne că în curînd va cădea ninsoarea. 
De afară se auzeau zgomote produse de şuieratul vîntului și 
de fluturarea puternică a prelatei cortului. Așezat la masa 
sa de lucru, generalul citise rapoartele legaţilor și tribuni- 
lor de la celelalte garnizoane. Veștile îl îngrijorau. Regreta 
că își imprăștiase legiunile și cohortele prea devreme. Din 
toate părțile i se raportau porniri dușmănoase din partea 
dacilor, fără să se arate însă jafurile, abuzurile şi silniciile 
pe care le săvîrşeau legionarii. 

Stătea cu capul sprijinit în mîna stingă și bătea uşor 
cu degetele în masă, cu un anumit tact, ca și cum, în gînd, 
ar fi fredonat o melodie. Adîncit în gînduri, nici nu auzi 
cînd intră Domitius Rufinus. 


15% ii 


— Salut! Toți zeii să te aibă în pază și mai ales Jupi- 
Aarte ! salută Rufinus. Ry 

'Tresări surprins, apoi un val de sînge îi îmbujoră fața, 
şi în tot trupul îl năpădi un fior de căldură. Se ridică de 
la masă şi-l îmbrățișă. A 

— Bine-ai venit, tribune ! Același lucru îţi doresc și eu 
din partea zeilor. Ei, cum aţi făcut drumul, cum se simte 
Apronilla ? a 

— Am sosit bine. Cu tot vîntul rece, am călătorit minu- 
nat și am mers cu spor. 

Livianus Claudius sună și spuse contubernalului să-i 
aducă vin cald. 

— Aşa, aţi mers cu spor. 

Domitius Rufinus răspun: 
pe scaun. at 

— Da, pot să spun că totul e-așa cum doreşti. Ceea ce 
mi s-a părut curios, mai ales astăzi, era că Apronilla arăta 
cînd veselă, aproape fericită, cînd tristă și deznădăjduită, 

Pe faţa generalului îmbujorarea se accentul 
Bine, Rufinus, îţi mulțumesc ! Ai întărit garda la 
vilă ? Adică, stai, ce vorbesc eu, paza este organizată de 
mult, ce-ai făcut cu garda care te-a însoţit pe drum ? 

— N-am făcut nimic, aştept ordin. Poate că ar fi bine 
să întărim garda acolo... eu am mai multă încredere în 
legionarii cu care am venit de la Getidava. i 

Generalul ridică încet cupa cu vin, pe care tocmai o 
umpluse contubernalul, şi-l îndemnă s-o ridice şi el. 

— Cine-ar mai putea să încerce... cine-ar mai putea s-o 
urmărească? 

— Pe aici s-a auzit ceva de nenorocirea de la pod ? 

— Care pod, s-a întîmplat ceva pe drum ? întrebă ge- 
neralul, speriat, lăsînd cupa din mînă. 

— Nu cu noi. S-a întîmplat o nenorocire mare la podul 
cel mare, care se construiește peste Danuvius, la Drubeta 
Acolo s-au înecat mulţi, căzuţi cu o parte de pod care 
prăbuşit. i 

Cuprins de milă, generalul vorbi cu compătimire, însă 
și ușurat. 

— Da, știu, a fost o mare nenorocire, pentru fiecare 
viața este scumpă. 


Se simte bine, e sănătoasă ? 
numai după ce se aşeză 


228 


Dar pentru sclavi ? Nişte animale... nici nu merită 
să trăiască. 

Domitius Rufinus vorbise făcind o grimasă de scirbă. 

— Erau totuşi folositori la construcţia podului, spuse 
generalul 

— Acolo a murit şi trădarea, murmură iribunul cu un 
şuierat printre dinţi şi cu multă ură. Trădătorul imperiului 
şi spionul dacilor şi-a găsit mormîntul în valuri, şi o dată 
cu el, și dacul iscoadă care îl însoțea sub cuvînt că-i era 
sclav. 


ianus Claudius se ridică în picioare neliniștit. 

— Nu cumva acel tribun, Hammonius ? 

— Chiar el, confirmă Domitius Rufinus, satisfăcut și 
reținut, 

Livianus Claudius rămase mult timp pe gînduri. De 
multe ori regretase că nu căutase să-l ajute pe tînărul 
tribun. 

— L-ai dușmănit mult pe Hammonius Vitellius ? Nu 
pot să-mi explic cum, tu fiind la Getidava, ai reușit să afli 
de întîmplarea de la pod și mai ales să ştii că o anumită 
persoană a murit. Văzînd că Domitius Rufinus nu spune 
nimic, generalul continuă ; L-ai urmărit ? Nu cumva ai 
și pus la cale să fie cît mai mult lovit, pentru a-i face viața 
și mai grea ? 

Generalul socoti că mersese direct la ţintă, dar se înşelă 
în aceeași clipă. Tribunul se ridică și luă o poziţie de mi- 
litar în fața comandantului. 

— Nu l-am duşmănit şi nici nu l-am urmărit, gene- 
rale ! Ca tribun al imperiului, mi-am pus cu devotament 
spada în slujba împăratului și sînt hotărît să lovesc fără 
cruțare în acela care trădează ! 

În timp ce vorbea, Domitius, Rufinus îl vedea pe Gra- 
nius, supraveghetorul pe care îl plătise pentru a-i chinui 
cît mai mult pe Vitellius și pe Sarmis. Îl vedea pe centu- 
rionul Paulus, cel care îi comunicase la Getidava moar- 
tea lor, 

— Așadar, aţi venit bine ! schimbă generalul vorba. 
Te-am cam ţinut izolat acolo la Getidava. M-ai servit însă 
cu credință şi aș vrea să te răsplătesc. Ai vreo dorinţă, 
Domitius Rufinus ? Poţi să-mi vorbeşti deschis, ca între 


229 


Pe fața prelungă și osoasă a lui Domitius Rufinus 
apăru o uşoară îmbujorare de mulţumire. Vorbi după ce 
își goli cupa : 

— Am avut o dorinţă veche, generale, şi acum am și 
una nouă. Aici în Dacia, ne găsim în condiţii noi... 

— Spune, Rufinus, îl îndemnă Livianus Claudius ne- 
răbdător. 

— Încă de cînd eram în campul de la Getidava, am 
cerut generalului să-mi cedeze sau să-mi vindă pe Myrella, 
asta a fost dorința mea cea vechi 

— Și cea nouă ? Îmi amintesc, ţi-am făcut chiar o pro- 
misiune. 

Domitius Rufinus spuse cu voce tărăgănată : 

— Virsta şi viaţa, generale, se scurg într-una, cum 
spun grecii : „Pantha rhei“ 1. Ca miine mă văd bătrin... şi 
cînd o să privesc înapoi, ce satisfacţie o să am ? Știu că 
generalul are acum cuvînt greu în fața împăratului. Unii 
la virsta mea au ajuns legaţi, comandă o legiune, sau... 

— Te-am înţeles, îl întrerupse Livianus Claudius, bucu- 
ros că nu-i cere altceva. Te gîndești la gradul de legat 
imperial. Da, ai dreptate, viaţa trece. Dar tu știi, Rufinus, 
ştii că legaţii sînt ridicaţi în grad numai cu aprobarea Se- 
natului. Eu... tocmai de aici, din Dacia... 

— Ştiu, generale, ştiu că totul se face numai cu apro- 
barea de formă a Senatului, însă mai știu că nu există do- 
rinţă exprimată de împărat pe care Senatul să n-o aprobe. 
Important este să se obțină bunăvoința împăratului, și 
aceasta depinde de Livianus Claudius. Nu știu însă în ce 
măsură merit, 

— Crezi că aș putea să fiu atît de nerecunoscător, Ru- 
finus ? Îţi promit că voi face tot ce-mi va sta în putinţă ! 

Generalul tăcu. În cort intrase un contubernal, pe faţa 
căruia se vedea panică. 

— Ei, ce-i, contubernale ? îl întrebă, supărat că a tre- 
buit să-și întrerupă gîndul. 

— Tribunul Salustius Decimus, din campul de la Am- 
pelum, cere să fie primit de urgenţă ! 

— Dar ce să se mai fi întîmplat ? Se gîndi la un atac al 
dacilor, Să intre ! 


1 Totul curge (se mişcă). 


230 


În fața generalului se prezentă tribunul Salustius De- 
cimus, înalt, frumos, tînăr, bine legat. 

— Salut pe comandant... 

— Bine-bine, lasă, te salut şi eu, s-a întimplat ceva 
legatului Valerius Valerianus ? întrebă generalul, nerăb- 
dător. 

— Da, generale! Sînt trimis să raportez un caz de 
care trebuie să ştii, mai înainte de a afla regele acestui 
popor barbar. 

— Povesteşte ! V-au atacat dacii, aţi făcut voi ceva ? 

— Generale, acum patru zile, legionarii din centuria 
a IV-a a cohortei noasire își e de luptă, 
pe vale, lîngă satul din apropiere de Ampelum. Mai mulți 
dintre ei, în timpul repaosului — să fi fost zece sau cinci- 
sprezece inşi — au intrat în sat și prin case, peste feme- 
ile dacilor... 

— După pradă ? îl întrebă cu mînie. 

— Și după pradă... Femeile au pus însă mîinile pe furci, 
coase şi topoare și nu s-au sfiit să-i lovească. Legionarii au 
răspuns cu spadele și cu sulițele. 

— Dar de ce centurionul nu și-a ţinut soldaţii în mînă, 
sau el i-a trimis după jafuri şi furtișaguri ? Și ce s-a mai 
întîmplat ? 

— În timp ce în sat legionarii pătrunși acolo se luptau 
cu femeile, o fată a fugit în pădurea din apropiere, unde lu- 
crau bărbaţii. Totul s-a petrecut repede : dacii i-au prins 
și i-au omorît pe cei intraţi în sat, apoi, înarmaţi ca de 
luptă, au ieșit devale, unde se afla centuria, și au început 
să baijocorească armata imperială şi pe împărat. Centurio- 
nul a raportat că nu putea să lase nepedepsită această bat- 
jocură și să plece în mod rușinos. A dat lupta cu ei, o luptă 
grea. Au căzut zeci de legionari și zeci de daci. Din sat n-a 
mai rămas nimic, nici oameni şi nici case, în picoare. 

Pe faţa lui Livianus Claudius apăru hotărirea și fermi- 
tatea comandantului, care nu admite amînarea acţiunilor. 
Vorbi răspicat. : 

— Tribune, te înapoiezi în mare grabă la Ampelum ! În 
drum vei lăsa un ordin către cohorta din Apulum. Nu se 
ştie dacă nu va fi nevoie să vă vină în ajutor. Să comunici 
legatului Valerius Valerianus să trimită repede aici sub 
pază puternică pe centurionul vinovat. S-ar putea ca De- 


231 


cebal să ni-l ceară, lucru cu care onoarea imperiului nu se 
poate împăca. Pregăteşte-te de plecare, tribune ! îi ordonă 
supărat. f 

Tribunul Salustius Decimus ieşi. Generalul ordonă con- 
tubernalului să pregătească ordinul. Se întoarse apoi spre 
Domitius Rufinus : ` 
Ai văzut ce ne aşteptă aici, în Dacia ? Acum, revenit 
į i vei relua postul tău de prim-contubernal. 
Trebuie să mă ajuţi să-mi îndeplinesc misiunea pe care o 
am aici, altfel s-ar putea ca și oasele noastre să rămînă pe 
acest pămînt barbar. e Ă 

Livianus Claudius se ridică şi se pregăti de plecare. 
Înainte de a ieși din cort, îi spuse 

— Tu mai rămii ! Să se dea ordinul către cohorta de 
la Apulum, pe care să aplici sigiliul meu. 


În vila generalului, Apronilla şi Myrella, abia sosite, 
ă ă regă ă din ti i tia că la că- 
căutau să se pregătească din timp. Fiecare şi i 
derea serii va veni stăpînul. Trimisese să-l cheme pe Clu- 
vianus, și galul întirzia. Apronilla era neliniştită, Tirziu, 
galul intră. Văzîndu-l, uriaș cît un munte, cu privire vie 
și încet în mișcări, îi mai crescu puţin curajul. Împinse 
spre el un scaun. 7 

— Tu știi unde ne aflăm, Cluvianus ? 

— Da, Apronilla, în vila stăpînului, adică a generalu- 
lui. idea 

— Nu asta am vrut să știu |... k 

— Ne găsim în Dacia, la Sarmizegetusa, dar nu înţe- 
leg ce rost are întrebarea. 

Galul se așeză liniștit pe scaun. f Zy 

— Te-ai mai gîndit tu la tribunul Hammonius Vitel- 
lius ? 


— Întotdeauna ! Sînt gata în orice clipă să-mi dau - 


viaţa pentru el şi pentru tine, Apronilla ! SH 7 

— Tu ai iubit pe cineva, Cluvianus ?. il întrebă ea cu 
voce caldă, N i, 

— Pe gal să-l lași, Apronilla, murmură el apăsat, el 
ştie să-și stăpînească inima. Dacă trebuie să fac ceva, spu- 
ne-mi ! Sînt gata să fac orice şi să pornesc oriunde ! 


232 


— Cit eşti de bun! Nu știu cum să-ţi arăt recunoş- 
tința mea. Tu vei putea să te duci prin Sarmizegetusa și 
vei putea să ajungi pină la casa lui Diegis. El trebuie s 
știe ceva despre ei, dacă mai sînt în viaţ unde se vor fi 
aflînd. Să spui i din partea lui Sarmis. 

Ușa se deschise încet, şi Agnia intră speriată, trăgîn- 
du-și greu piciorul umflat. 

— Lucilla, fata mea, vine stăpînul ! Dă-l pe gal afară 
de aici ! z 

Cluvianus sări în picioare și se indreptă spre ușă. 

— Jur pe toți zeii că dorința ta este pentru mine o po- 
runcă sfintă ! spuse el din pragul ușii. 

— Mă due s-o trimit pe Myrella, murmură Agnia ie- 
şind după el și continuînd să vorbească singură : Stăpînul 
trebuie să te găsească frumoasă... el are cea mai frumoasă 
fată din Roma, Cybela să te ţină, fata mea. 

Ultimele cuvinte ale bătrînei sclave, spuse cu un mor- 
măit ce se depărta, Apronilla nu le mai înțelesese. 
clipe rămase in picioare, nehotărită, apoi începu să-și 
aranjeze părul. 

Sosit la vilă, Livianus Claudius nu se grăbi s-o va 
pe Apronilla, Puse să-l radă bine, îmbrăcă o tunică de lînă 
albă şi încălță sandalele de piele roșie, încheiate cu cata- 
rame de argint. Rămase cîtva timp în tabliniu, pentru a 
se mai linişti, apoi intră în exedra. Apronilla stătea rezi 
mată de o pernă moale de purpură și citea. Era îmbrăcată 
într-o tunică albă, cu garnituri de purpură pe margini. 

În pragul exedrei, Livianus Claudius se opri ca impie- 
trit, uimit nu atit de frumuseţea fetei, cît de totala ei ase- 
mănare cu Lucina. I se păru că pămîntul se clatină. Întinse 
mîna pentru a se sprijini. 

— Stăpine..., murmură ea uşor, Agnia mi-a spus că 
eşti atît de vesel l... Ce ai, eşti bolnav ? 

Cu mișcări încete, Livianus Claudius întinse braţul şi o 
cuprinse peste mijloc, 

— Ce nefericit sînt, fata mea ! murmură el cu multă 
durere. Blestemaţi să fie zeii care mi-au hărăzit o astfel de 
soartă ! 

Îi luă mîna şi începu să i-o sărute, chinuit de îndelun- 
gata aşteptare. 

— Linişteşte-te, stăpîne ! Cu ce-aș putea să te ajut ? 


233 


Se ridică, întoarse privirea spre el și și-o fixă adînc în 
See al cu adevărat să-mi alini durerea, Apronilla ? 
Văzu cum întreaga ei ființă tresare. Nu te speria! Să nu 
te mai gîndești la ceea ce ţi-am cerut cîndva, la Getidava, 

Făcu o scurtă pauză. Reluă ceva mai liniştit SATI 

— Lucilla ar fi avut acum aproape aceeaşi vîrstă pe 
care o ai tu şi ar fi arătat întocmai ca tine. Acum aş fi avut 
o fiică, un sprijin. Continuă aproape în șoaptă : Cum ai pu- 

să mă ajuţi ? „e 
ERE R De încet de lingă el. Vorbi cu multă li- 
niște : ARI EON 
— Stăpînul meu ştie... trebuie să nu mă mai vadă, 

În suflet o năpădi o pornire ce nu şi-o mài putu stăpini. 
Îngenunche în faţa lui şi-l imploră : ea = 

— Dă-mi libertatea, stăpine ! Lasă-mă să pornesc in 
căutarea aceluia căruia m-am dăruit cu totul ! Toată viaţa 
noastră ne vom ruga zeilor pentru sănătatea ta şi te vom 
iubi, stăpîne, ca pe-un tată | Se E 

— Ca pe-un tată... mă veţi iubi ca pe-un tată 1... repetă 
el îndurerat. Vreau fiu tată, vreau să-ţi dau liberta- 
tea, dar să nu mă părăsești. Nu vreau să rămîn singur, 
pustiu, nu pot să suport surghiunul de aici fără un suflet 
care... Rămase un timp pe gînduri, apoi reluă cu mai multă 
hotărîre : Dar cine este acela căruia tu i-ai dăruit sufletul ? 
O prinse peste umeri şi o ridică de la picioarele lui. Să-l 
aducem aici, va fi soțul tău, vom fi o familie, veți trăi pe 
lîngă mine și voi avea pe cine să-mi sprijin bătrîneţele... 

— Să-mi dai libertatea să pornesc în căutarea lui! 
gemu ea. A ete lit Al 

— Apronilla, fata mea, tu nu poţi să rătăceşti prin im- 
periu, îi voi căuta cu, numai să ştiu cine este ! : 

Îi vorbise cu duioșie, cu bunătate de părinte. Cuvintele 
lui pline de căldură o făcură să izbucnească în hohote de 
piîns. 5 y 

— Tată !... Stăpîne !... Nu mai am pe nimeni pe lume, 
nu am unde să mă duc, pe lîngă cine să trăiesc. Dacă îl 
găsesc și tu îl vei primi, vom veni aici sau acolo unde te 
Vei afla tu și nu te vom mai părăsi niciodată ! i 

în sufletul lui Livianus Claudius se produsese o totală 
împăcare. 


204 


Abia stăpînindu-și suspinele, Apronilla îşi prinse fața 
în miîini şi rămase mult timp nemișcată. Livianus Clau- 
dius contin ca pentru sine, mai mult 
ca să nu tacă. 

— Ştii dacă cel pe care îl cauţi mai trăiește? E tri- 
'bun, e arhitect, e negustor ? La podul de la Drubeta au 
murit atiţia nefericiţi înecaţi în valurile Danuviusului... 

Ultimele cuvinte pe care le rosti provocară dezlănţuirea 
ei neașteptată. 

— De ce vrei să mă chinuiești ? strigă ea. Vitellius n-a 
murit, el nu putea să moară ! Inima mea îmi spune el 
este i viață, că nu va avea linişte pînă nu mă va găsi din 
nou! 

O văzu prăbuşindu-se pe covor în hohote de plins. O 
auzi gemînd înfundat. 

— N-a murit... el nu putea să moară ! 

Ca o licărire de fulger, în mintea lui Livianus Clau- 
dius se făcu lumină. Ştia acum cine e acela în căutarea 
căruia ea voia să plece. O liniște plină de căldură îi um- 
plu sufletul. Se aplecă s-o ridice. 

— Nu vreau să te chinuiesc! El a murit, nefericitul ! 
N-ai unde să-l mai cauţi 

Cu o mișcare nestăpînită, Apronilla se smulse din bra- 
țele lui. Îl săgetă cu o privire tăioasă. Ochii îi înotau în 
lacrimi. Se repezi și începu să-l îmbrincească spre ușă. 

Livianus Claudius se văzu împins afară din exedra, şi 
ușa se închise cu zgomot în urma lui. În atriu, se opri, și 
un timp îi privi lung pe cei adunaţi, gata să-i vină în aju- 
tor. Pe faţa lui nu se vedea nici rătăcire şi nici disperare. 
Era cuprins de o tristețe adâncă, peste care se suprapusese 
speranţa. Din exedra răzbăteau prin ușă plinsul înfundat și 
suspinele Apronillei, întrerupte din cînd în cînd de gemete 
şi vaiete : 

— Nu este mort !... Așteaptă-mă, dragul meu, vin şi eu 
la tine !... Te-au lovit, fiarele ! 

Livianus Claudius le făcu semn să se apropie. 

— Myrella, Agnia şi tu, Cluvianus, spuse el cu multă 
tristeţe, rămineţi și vegheaţi aici. Voi, ceilalţi, plecaţi ! 
După ce rămaseră numai cei trei, continuă : Ea nu are 
voie să părăsească exedra. Tu, Myrella, vei sta cu ea și 
vei căuta s-o liniștești, Dacă va avea nevoie de ceva, s-o 


235 


servească Cluvianus. El este liber să meargă oriunde îl va 
trimite ea. 

Înapoiat în tabliniu, Livianus Claudius căzu pe un 
scaun, ca un om istovit. Ceva din adîncul sufletului îi spu- 
nea că fără voia sa făcuse un mare rău, un rău ce i se pă- 
rea ireparabil. Acum ştia că tribunul Hammonius Vitellius 
fusese acela pe care Apronilla îl iubea, acum înţelegea ce 
scop avusese sosirea lui la Getidava şi de ce ea voise să fugă 
la daci, după arestarea lui. 


A doua zi, Cluvianus începu să rătăcaască pe ulițele în- 
guste şi întortocheate ale Sarmizegetusei, îndată ce se lu- 
mină de ziuă. Îmbrăcămintea lui de gal, şi nu de legionar 
roman, făcu să fie privit cu mai puţină ură de dacii ce în- 
cepuseră să umble din zori. Sufla un vînt de toamnă târzie, 
umed şi rece. Frigul începuse să-l pătrundă încetul cu în- 
cetul. Își dădea seama că nu va reuși să se descurce. Nu în- 
țelegea nici o vorbă din limba dacilor și nu știa cum să în- 
trebe şi cum ar putea să-l găsească pe Diegis. Tot rătăcind, 
ajunse în partea cea mai de jos a cetăţii, acolo unde erau 
înghesuite, în jurul unei mici pieţe, dughenele negustori- 
lor. În faţa uneia, văzu doi negustori vorbind cu gesturi 
largi și cu voci puternice. Se opri şi ascultă. Vorbeau limba 
Romei. După îmbrăcămintea lor, își dădu seama că amîn- 
doi erau greci. 

Cluvianus se apropie de ei, bătu cu putere sulița de 
caldarîm și și-o apropie de obraz, semnul salutului. Ochii 
şireţi ai grecilor începură să-l măsoare. 

— Ce doreşti, galule ? Cred că nu greşesc, spuse unul, 
după îmbrăcăminte arăţi a fi gal. 

— Toţi zeii să te aibă în pază, bunule negustor, te-aș 
ruga să-mi spui : cum ajung la casa lui Diegis, fratele re- 
gelui ? 

Negustorii îl priviră cu multă mirare. Nu înțelegeau ce 
poate să caute acolo un gal. 

— Spune, galule, îl întrebă celălalt negustor, nu cumva 
ai gînduri rele ? ` 

Slăbiciunea celui care vorbea contrasta mult cu grăsi- 
mea celuilalt negustor. 

— Jur pe toţi zeii, bunilor negustori, că îi doresc nu- 
mai binele! Aș vrea să-i duc o veste. 


236 


— Ştii ceva despre soția lui? întrebă plin de curio- 
zitate cel gras. 

Cluvianus clătină din cap în semn că nu ştia. 

— Nici nu se putea altfel, spuse cel slab, și noi am 
fost plătiţi bine de el, şi-am răscolit tot imperiul, fără să-i 
dăm de urmă. 

— Uite, galule, o iei la dreapta și-o ţii drept în sus 
spre palatele din mijlocul cetăţii, acolo, pe ridicătura cea 
mai mare, îi arătă negustorul cel gras. 

În loc să pornească în partea arătată, Cluvianus trase 
de sub tunică o pungă plină cu bani, pe care o sună uşor, 
săltînd-o în mînă 

Cu ce putem să te ajutăm ? săriră amindoi negustorii 
îndatoritori, 

— Jur pe toţi zeii mei din Galia că dau această pungă 
aceluia care-mi va scrie un papyrus în limba dacilor ! 

Cei doi negustori se priviră miraţi. Șoptiră ceva în 
limba lor. Cel slab se întoarse spre Cluvianus. 

— Ai gînduri rele tu, nu vrem să ne ardă oasele pe-aici ! 

— Jur pe toţi zeii şi pe Jupiter... 

— Şi-apoi, noi sîntem doi, vezi că numai o pung: 
continuă negustorul cel slab privind cu lăcomie spre punga 
din mîna galului. 

La o astfel de manevră, Cluvianus se aștepta, cunoş- 
tea bine lăcomia grecilor. 

— Vă mai dau o pungă, dar numai cînd mă întorc. Nu 
vreau să fiu păcălit de voi. Jur pe zeii Olimpului că la 
înapoiere veţi mai primi o pungă ! 

— Şi ce-ai vrea să-ţi scriem ? sări cel gras, căruia i se 
păruse că galul se pregăteşte să plece. 

Cluvianus se gîndi puţin, scărpinîndu-se în barba mare, 
blondă şi stufoasă, 

— Să scrieţi așa : „Galul Cluvianus vine din partea lui 
s şi cere să vorbească lui Diegis*. 

— S-a făcut, galule ! 

Cel slab, mai vorbăreţ, fugi în dugheană şi aduse pa- 
pyrus. Il scrise repede, cu litere mari, clare. 

— Așadar, tu nu ştii nimic despre soţia lui ? îl întrebă 
acesta, întinzîndu-i papyrusul. Vezi, la înapoiere să nu 
greșeşti şi să ne ocoleşti. 


237 


, bunule negustor, vei putea să te con- 
vingi că un gal își respectă cuvîntul. 

Cluvianus ple: ăbit. Fără să piardă din ochi clădi- 
rea mare pe care i-o arătaseră negustorii, urcă pe drumul 
îngust ce șerpuia printre casele îngrămădite. În poarta 
curţii lui Diegis, îl opri Dugis, şeful gărzii, un dac scurt 
şi spătos, cu barba și sprincenele stufoase și cu privirea 
vie. Neputindu-i vorbi, Cluvianus se căută la brîu după pa- 
pyrus. În același moment, din curte se auziră tropote de 
cai şi sunete de bucium. În poartă se opri Diegis, urmat 
de garda sa. îl văzu pe Dugis primind papyrusul din mîna 
galului. Dintr-o privire, Diegis îl citi. 

— Tu eşti Cluvianus ? întrebă el pe gal. 

Nu mai aşteptă răspunsul, sări sprinten de pe cal. În 
sufletul lui se amesteca teama cu speranţa. 

— Vino după mine ! îi spuse îndreptîndu-se spre pa- 
latul său. 

Galul porni după el uimit de frumuseţea şi de ordinea 
ce vedea la curtea fratelui regelui. De la primele cuvinte 
spuse de Diegis, îl mirase cît de frumos vorbește el limba 
Romei. 

— Sînt trimis de Apronilla, spuse Cluvianus, după ce 
se așeză pe scaunul pe care i-l arătase Diegis. 

— Ştiu, Apronilla se află aici în vila lui Livianus Clau- 
dius. Cunosc toată nefericirea ei şi a acelui tribun. 

— Apronilla te roagă să-i spui dacă este adevărat că 
tribunul și sclavul lui au murit înecaţi la podul nou de la 
Drubeta. 

Diegis sări ca ars de pe scaun. 

— Cum? Cînd? Nu se poate! Nu este adevărat... nu 
este cu putinţă ! 

După zbuciumul ce-l vedea, Cluvianus înţelese că. în 
adevăr Diegis nu ştia nimic. 

— Voi ştiţi cînd s-a întîmplat nenorocirea ? îl întrebă 
pe gal. 

— În toamna asta. Apronilla a aflat de la Livianus 
Claudius, eu nu ştiu nimic mai mult. 

Diegis îl asculta şi privea afară pe fereastră, cu gîndul 
departe, la Carsida. Vintul sufla cu putere și îndoia co- 
pacii ce străjuiau curtea. Nori grei, cenușii, alergau către 


apus, Din înălţimi începuseră să cadă, purtaţi de vînt, fulgi 


— Nu te îngri 


238 


albi şi mari de zăpadă. Fulgii se indeseau repede. Diegis se 
întoarse spre Cluvianus. 

— Spune-i Apronillei să fie liniştită. Vom vedea ce 
trebuie să facem, vom încerca chiar s-o scoatem din mina 
generalului. În Dacia este loc destul ca ea să-şi ducă viaţa 
așa cum doreşte. 

Diegis nu auzi cînd ușa se deschise, şi înăuntru intră 
o matahală înfășurată într-un cojoc cu blană miţoasă și cu 
căciula mare, înaltă și largă, înfundată pînă peste sprin- 
cene. Cu el intrase și un e. În barba lui aspră și răsfi- 
rată luceau fulgi de zăpadă și picături de api 

— Dacă ei au murit acolo, la pod, continuă Diegis, 
pentru ea nu rămîne altceva. 

— Cine să moară la pod? N-a murit nici unul... 

Diegis se întoarse tresărind. Pi matahala ce se 
oprise lîngă el şi se căznea să-și tragă căciula de pe cap. 

— Dagio? Pe Marele zeu, te-ai înapoiat. 

— Păi cine să fie, nu m-aşteptai ? 

Cluvianus se ridică de pe scaun. Îl mira faptul că cei 
doi daci vorbeau în limba Romei şi nu căutau să se ferească 
de el. 

— Așadar, ei trăiesc! spuse Diegis ușurat, Și cîinele 
al cui e? 

— Da, trăiesc toţi, Carsida îţi trimite prin mine sufle- 
tul şi dorul ei nestăvilit. De fapt, s-a întîmplat nenoro- 
cirea de care aţi auzit și voi pe aci, dar ei au scăpat ca prin 
minune. Cîinele ? E Eros, cîinele lui Sarmis. 

Dagio tăcu. Aducîndu-și aminte de prezenţa lui Clu- 
vianus, se întoarse și-l privi lung, apoi îl întrebă, dindu-i 
o lovitură puternică pe umăr : 

— Nu eşti Cluvianus ? 

DE, toţi zeii să te țină! răspunse încurcat galul 
uriaş. 

— Nici nu mă îndoiam ! Aşa de bine mi te-a vorbit 
Vitellius, că nici n-aş mai fi avut nevoie să întreb, te re- 
cunoşteam dintr-o legiune întreagă. Cînd am plecat, tribu- 
nul mi-a spus: „Frate Dagio, nu se poate ca, dînd de ui 
mele lui Cluvianus, să nu afli unde se găseşte Apronilla 

Era tîrziu spre seară cînd Diegis se despărţi de Dagio 
și de Cluvianus. Goliseră multe oale cu vin, și, ieșind în 
curte, frigul nu li se mai părea atit de aspru. Pe acope- 


239 


vişuri, prin curţi și pe uliţe, zăpada începuse să îmbrace 
totul într-un strat subţire, alb. Vîntul se potolise. Ningea 
liniștit. 

Galul trecu în fugă pe la dughcana celor doi greci şi 
le aruncă din mers şi cea de-a doua pungă cu bani pe 
care le-o promisese. 

— Să mai treci pe la noi, galule ! strigă după 

E ý a , f pă el gre- 
cul cel subțire şi slab, cîntărind lacom în mînă punga pe 
care o ridicase de jos. 

— Pe cât este de mare, pe atit este de prost, murmură 
cel scurt și gras. Nici nu şi-a dat seama că pentru acel 
papyrus ne-a dat cît nu câştigăm noi într-un an. 

t A doua zi, seara, revenit la vilă mai descurajat ca ori- 
cînd, Livianus Claudius se miră mult cînd văzu starea 
de bună dispoziţie, de speranță şi de curaj a Apronillei. 
În unele momente, cînd ea cădea pe gînduri, vedea feri- 
cirea pe faţa ei. 

„_— Dacă vrei să fie bine, dacă vrei să fii bun cu mine 
şi cu. 

„___ Sovăi puţin, nu termină ce voia să spună. Îl privi adînc 
în ochi şi îşi petrecu apoi braţele pe după gîtul lui. Nici- 
odată nu fusese atît de apropiată sufletește de el. 

Alti gata să îndrepţi un rău printr-o faptă bună, 
Livianus Claudius ? Te întreabă aceea pe care acum o 
consideri ca a ta... 

— Da, Apronilla ! şopti el fericit, strîngind-o la piept, 
hotărît să-i satisfacă orice dorinţă. 


Sarmizegetusa, noua cetate de reşedinţă a regelui De- 
cebal, era așezată într-o poziţie pitcrească, pe un mic pla- 
tou cu ridicături uşor ondulate, între muntele Furcătura 
Sarmigezetusei, virful Dagii, vîrful Cornivus şi vîrful 
Selii, acolo unde rîul numit Apa Mare iese înspumat din- 
tre munţi şi își potoleşte învolburarea în cimpia ce se în- 
tinde pînă departe spre răsărit. Ca şi astăzi, valea Sar- 
mizegetusei, lungă de peste douăsprezece mile romane și 


240 


lată de peste opt, orientată de la răsărit spre apus, părea 
o minune a natui o cîmpie aproape netedă și foarte ro- 
ditoare, înconjurată din toate părțile de munţi şi dealuri. 
Regele alesese bine locul noii reședințe. În valea Sarmi- 
zegetusei nu se putea pătrunde decît prin trei porţi : din- 
spre apus — prin Tapae, Rehidava și Poarta de Fier ; de 
la mia: — prin cheile rîului Rabo, care tăiau de-a 
curmezișul Muntele cel Mare, şi dinspre răsărit, de la 
Germisara, pe valea rîului Streus. De aceea, această vale 
nu era numai o cîmpie mănoasă, care putea să asigure 
hrana populaţiei cetăţii-capitală, ci ca însăşi constituia o 
cetate, o cetate uriașă, străjuită de munţi înalţi, în care se 
putea rezista în cazul unei încercuiri oricît de îndelungate. 
Regele se îngrijise și de legătura noii cetăţi de reşedinţă cu 
vechea cetate a Sarmizegetusei, situată nu departe, în 
munţii de la ărit, revenită la numele vechi de Ceta- 
tea-de-Munte. Un drum bine ascuns, șerpuind printre 
munţi si urcînd pînă spre creste, lega cele două cetăţi pe 
o rută mult mai scurtă. 

Sarmizegetusa era răscruce de drumuri și nod de în- 
tilnire a negustorilor în timp de pace și poziţie ușor de 
apărat în timp de război. Decebal gîndise să facă din noua 
cetate o capitală care să nu rămînă cu nimic în urma Ro- 
mei, de aceea n-o organizase ca pe o cetate situată pe un 
vârf de munte, bună numai pentru luptă şi apărare, ci o 
croise avînd la bază perspectiva dezvoltării unui mare 
centru politic, cultural şi economic al dacilor. 

Pe o ridicătură ce domina cea mai mare parte din ce- 
tate se înălța curtea regelui, între curtea Marelui preot și 
curtea lui Diegis. În palatele lor, construite după mode- 
lul vilelor romane, se puteau vedea coloane şi plăci de 
marmură ca în casele bogaţilor patricieni de la Roma. În 
jurul lor, casele celorlalte căpetenii, construite din piatră 
birne, se înşirau în lungul ulițelor strimte şi întor- 
tocheate ce străbăteau cetatea în lung şi-n lat. Pe măsură 
ce se apropiau de zidul de apărare al cetăţii, cas Je erau 
tot mai înghesuite, tot mai mărunte şi tot mai sărăcăcioase, 
construite numai din birne și scinduri cioplite cu barda. 
Ulitele erau pavate cu bolovani mari de piatră, şi pe ele 
înaintau greu şi cu mare zgomot carele cu două roţi ale 
dacilor. În cetate se intra prin două porţi principale : cea 


ie 241 


de apus, pe drumul către Tibiscu, şi cea de la t, pe 
drumul spre Germisara şi Cetatea-de-Munte. La distanţe 
nu mai mari de o sută de pași, pe întăriturile de piatră 
şi lemn ale cetăţii erau turnuri de apărare, puternice, spre 
care se putea urca ușor din interiorul cetăţii și comunica 
între ele pe creasta zidului, 

Intrarea în palatul regelui se făcea pe scări de mar- 
mură roșie cu dungi albe, ce susțineau faţada prin co- 
loane tot de marmură, de aceeaşi culoare. Această “con- 
strucţie impunătoare, cea mai mare clădire din cetate, nu 
cra numai locuinţa regelui, ci şi palatul în care se aflau 
concentrate principalele funcţii administrative ale 
cancelaria statului, conducerea armatei, visteria ţării şi 
sala tronului, în care se ţinea sfatul ţării în momentele de 
grea cumpănă. În apropiere și tot în curtea palatului, se 
aflau cazărmile pentru garda regelui și cancelarii pentru 
alte funcţii subordonate armatei și visteriei. 

Sarmizegetusa devenise locul de întîlnire al negusto- 
rilor din provinciile vecine ale imperiului. Influenţa Ro- 
mei începuse să se facă simțită, se pornise o luptă între 
moda romană și cea greacă în îmbrăcăminte, luptă sus- 
ţinută de negustorii care urmăreau afaceri bune. În ce- 
tatea lui Decebal se auzea vorbindu-se tot mai mult limba 
Romei, pe lingă cea greacă, pătrunsă cu mult înainte în 
cancelaria statului şi în legăturile cu negustorii străini. 

'Trecuse mai mult de un an de cînd Livianus Claudius 
își instalase campul întărit de lîngă Sarmizegetusa. La în- 
ceput, nimeni nu avusese voie să iasă din camp, însă 
cu timpul legionarii căpătaseră învoirea să meargă şi în 
cetate. Ajunsese ceva obișnuit să se vadă pe ulițele și prin 
dughenile și tabernele Sarmizegetusei grupuri de legio- 
nari cheflii umblînd nestingheriţi. 

Primăvara venise mai frumoasă ca oricind, după o 
iarnă grea, geroasă, cu multă zăpadă. De mult timp bă- 
trînii nù mai văzuseră pe valea Sarmizegetusei atita bo- 
găţie de verdeață şi de flori. 

De dimineaţă, tarabostele Abruto plecase din cetatea 
sa de lîngă Tibiscu, însoţit de o ceată de luptători, ce for- 
mau garda sa. Mersese în trapul cailor, fără multă gral 
căci stia că regele va ține sfatul tirziu, după căderea serii, 
Intrase în Sarmizegetusa pe poarta Tibiscului, tocmai în 


242 


amurg, şi se îndreptase spre dughenile negustorilor, ca 
să cumpere stofe și ţesături aduse de la Tomis, cerute de 
văduva și fetele lui Rundecitulp, rămase în grija lui din 
ordinul regelui. După ce încheiase tocmeala cu negusto- 
rul grec, o pornise în sus, pe ulița cu ocoluri largi ce urca 
spre curtea regelui. Drumul trecea prin tîrgul cetăţii sau 
piaţa : un teren larg, în care se strîngeau dacii cu mărfuri 
și alimente în fiecare săptămînă. Abruto tocmai ocolea prin 
faţa unei taberne, în ușa căreia se afla un grup de legionari 
cheflii, puși pe harţă şi pe jaf, cînd auzi cuvinte care îl 
făcură să fie mai atent. 

— Hei, Silvanus, uite o ceată de barbari! strigă o 
voce din acel grup. Ce-ar fi să-i ușurăm niţel de bani? 
Abruto auzi limpede cum erau numiţi : „barbari“. 

— Nu, Faminius, să nu-i oprim, sînt luptători, spuse 
altul. 

Cel numit Faminius nu mai auzi ce-i spunea Silvanus, 
sări în calea călăreţilor și le strigă să se oprească. Stătea 
proptit pe amîndouă picioarele, cu sulița și scutul pre- 
gătite pentru luptă. 

— Opriţi, barbarilor, și scoateţi banii ! strigă el cu 
toată puterea, pentru a-i speria. 

— În lături tu, dușman nepoftit aici! rosti Abruto 
fără să-și piadră cumpătul. 

Trase repede barda de la brîu şi o aruncă spre Fami- 
nius cu multă îndemînare. Faminius se prăbuşi cu capul 
despicat în două. Tarabostele strigă către luptătorii săi : 

— Pe ei, loviţi-i fără milă, trimiteţi-i la zeii lor ne- 
trebnici ! 

Cel numit Silvanus căută să fugă în tabernă. În înghe- 
suială, cîţiva căzură în prag, sub loviturile dacilor. Pînă 
să se dezmeticească cei dinăuntru, Abruto și ceata sa se 
îndepărtau în galopul cailor. 

Ajuns la curtea regelui, Abruto află că sfatul căpete- 
niilor începuse. Intră cu teamă. În jilțul său regal, între 
Diegis și Zundecibalm, Decebal vorbea căpeteniilor strînse 
din toate colţurile ţării. Cînd îl văzu pe proaspătul tara- 
boste, regele tăcu, îl privi mirat de întârziere, apoi con- 
tinvă : 

— Diegis şi cu mine ne-am încrezut prea mult în cu- 
vîntul împăratului în cinstea romană, dar ne-am înşe- 


16+ 243 


lat. Din toate părţile ne vin veşti îngrijorătoare ; jafuri, 
batjocură, cruzimi, omoruri. Împăratul s-a legat că tri- 
mite în ţara noastră legiunile sale ca prieteni și ocroti 
tori, şi noi i-am primit ca pe niște oaspeţi. Ce vedem î 
Livianus Claudius a venit ca oaspete și se poartă ca un 
dușman. Am ajuns să nu mai fim stăpîni în ţara noastră, 
în cetăţile noastre, pe moșiile noastre şi în casele noastre. 

Regele făcu o scurtă pauză. Îl văzu pe Eurotas și își 
aminti că el îi spusese bătrînului negustor să ia parte la 
sfatul său. Reluă cu același ton potolit și apăsat : 

— V-am strîns aici, căpetenii dace, spre a chibzui ce 
avem de făcut. Poate că va trebui ca timp de un an-doi, 
cît va mai fi nevoie, să ne pregătim bine, apoi să dăm lo- 
vituri fulgerătoare și să-i aruncăm înapoi, dincolo de Du- 
naris. Dar mai înainte de a lua o hotărire, vreau să ştiu 
ce s-a mai petrecut în țară, ce s-a mai întîmplat pe mo- 
şiile şi pe la cetăţile voastre. Este aici și Eurotas, bunul 
nostru prieten, el şiie să păstreze tainele noastre, ne-a 
ajutat întotdeauna. Regele slobozi un zîmbet între barba 
bogată şi mustăţile stufoase, El ştie că pe cel care ne tră- 
dează îl ardem de viu, și asta o amintesc oricăruia dintre 
voi. Să vedem, viteazul Abruio de ce-a întirziat? Nu 
cumva de cînd e taraboste şi are moșie a început să se 
îngraşe și să trîndăvească ? Schimbase tonul, semn că glu- 
mea. la spune, Abruto ! 

Tarabostele Abruto, scurt și îndesat, cu pieptul puter- 
nic și cu gîtul gros, nu mai avea nimic din înfățișarea ro- 
bului Abruto de la Carsidava. Se ridică, își trecu mîna 
peste mustăţi și peste barbă şi tuşi ușor, 

— Mărite rege, Marele zeu să te ţină viaţă lungă! 
Mai întîi să spun de ce am întirziat. Ieşisem de pe uliţa 
negustorilor şi tocmai dam după colţ în piaţă, cînd, din 
fața tabernei, nişte legionari ne-au batjocorit. Mi s-a urcat 
sîngele la cap cînd l-am auzit pe unul spunînd : „Uite o 
ceată de barbari !“ S-a repezit înaintea noastră cu sulița 
întinsă şi-a strigat la noi să ne oprim. N-am putut răbda 
să fiu batjocorit de duşman şi aici, în cetatea regelui meu. 
Am tras barda de la briu și 
o scurtă luptă. Am mai doborit vreo cîțiva, apoi am por- 
nit în galopul cailor. De-asta am întirziat, mărite rege! 


244 


ne duc vi- 
ii, a cărui 


— Ne prădează, ne ard casele și cetăţile, 
tele! strigă un taraboste tînăr din fundul să! 
barbă mijise de puţin timp. 

Era Burio, pînul cetăţii Marodava. 

— Da, așa fac, mărite rege ! întări Abruto. Abia s-a 
luat zăpada și-a dat colţul ierbii, și cetele de legionari au 
început să colinde peste tot între Tibiscu, Dierna și Geti- 
dava. De cîteva ori au prădat casele comaţilor din apro- 
pierea moşiei mele, dar nu i-am lăsat, i-am prins și n-a 
scăpat nici unul. Pe unii i-am ars de vii! 

Regele văzu cum Abruto se înfurie pe măsură ce vor- 
beşte. Începu să zimbească. Îi plăcea noul taraboste. Avea 
nevoie de mulţi ca el. 

— La toamnă vei fi jefuit iar 
boste tînăr. 

— Te-ai purtat bine, Abruto ! spuse regele. Aşa tre- 
buie să lovească fiecare căpetenie, fiecare taraboste, dacă 
este atacat. Noi însă nu trebuie să dăm nici o lovitură fără 
motiv. Regele căuta cu privirea spre fundul săl Haide, 
Burio, văd că eşti tare nerăbdător, spune, ce se întîmplă 
pe la Marodava ? 

Tînărul taraboste se ridică. Înalt, blond, cu pletele 
lungi, cu faţa ovală şi cu obrazul curat, Burio îl privi pe 
rege cu ochii lui mari, albaştri și blînzi, 

— La mine, mărite rege, nu departe de cetatea mea de 
la Marodava, s-a așezat campul legiunii romane a cărei 
garnizoană s-a stabilit în cetatea noastră de hotar de la 
Porolissum. Chiar din vara trecută au început construirea 
de cazărmi din piatră, cărămidă și lemn. Mi-au luat oa- 
menii, comaţi şi robi, și i-au pus să scoată piatră din 
munte și să taie lemne în pădure. Nu mai am cu cine să 
muncesc cîmpurile, mi-au dus turmele de vite şi n-am 
mai rămas decit cu ceea ce apucaseni să duc sus, în ce- 
tate. Casele comaţilor sînt jefuite şi arse, iar femeile lor 
— batjocorite... 

— Și tu n-ai făcut nimic, taraboste Burio ? 

— Da, mărite rege ! M-am dus în camp la legatul co- 
mandant, m-am plins de jafurile și stricăciunile ce se fac, 
i-am cerut să-mi lase oameni pentru muncă, şi ce credeţi 
că mi-a spus? S-a încruntat la mine și m-a ameninţat, 
fiindcă am îndrăznit să vorbesc atit de urit despre soldaţii 


i 


strigă același tara- 


245 


legiunilor romane. M-a trimis să-i caut pe tilhari şi pe je- 
tuitori printre „barbarii“ mei de daci, care îmbracă tunici 
de legionari, încalță sandale şi îşi taie bărbile, apoi pră- 
dează. Ştiam că nimic nu e adevărat din tot ce spunea, 
știam că nici un dac n-ar pune pe el tunica dușmanului, 
de care îi este scîrbă, și nici un dac nu r tăia barba, po- 
doaba feţei lui, pentru a jefui. Dar, mărite rege, nici noi 
nu ne lăsăm. Pîndim cu răbdare, și cînd prindem câte-o 
ceată răzleață de legionari, îi aruncăm în sulițe sau îi... 

Regele clătină capul în semn de aprobare, căutînd cu 
privirea prin sală. 

— Spune tu, taraboste Sacio, cum a ars dușmanul ca- 
sele comaţilor de lingă cetatea ta ? întrebă regele. 

Din partea dreaptă a sălii se ridică un bătrîn vînjos, 
cu privire de vultur, călit în lupte. Barba și pletele îi erau 
cărunte, dar el se ţinea încă în putere. 

— Regele meu știe de această neomenie, că nu s-a 
întîmplat decît în toamna trecută, spuse bătrînul, stinjenit 
de privirile celor din jur. 

Povesti pe scurt cele întîmplate, așa cum tribunul Sa- 
lustius Decimus îi povestise lui Livianus Claudius, Satul 
ars de romani se afla în apropierea cetăţii lui Sacio. 

— I-am lovit cu aceeaşi cruzime, așa cum i-au lovit 
ei pe ai noştri ! a încheiat bătrînul taraboste. 

Pe fața căpeteniilor se vedea revolta. Regele se în- 
cruntase. 

— În împrejurări atit de grele, cerem sfatul Marelui 
preot. Să ne spună, care este voia Zeului cel mare ? 

Zundecibalm, îmbrăcat în odăjdii de purpură, se ră- 
suci de cîteva ori în jilţ, tuși sec și gros și privi pe dea- 
supra celor din sală. Începu să vorbească rar și stăpînit : 

— Toți trebuie să luptăm ca să aruncăm afară pe duș- 
man. Asta este voia Marelui zeu. Preoţii vor aduce noi 
jertfe și el, Zamolxis, va da mai multă putere și tărie 
luptătorilor noștri. Fiecare dac merge fericit la moarte, fi- 
indcă ştie că plecînd dintre noi merge sus în cer, acolo unde 
stă Zeul cel mare. Voi trimite preoţii în toate părţile, prin 
toate cetăţile și prin toate satele să îndemne poporul la 
luptă ! Marele zeu să ne-ajute să-l alungăm pe cotropitor ! 
rosti el așezindu-se mai bine în jilț. 


246 


rele preot a terminat, regele se întoarse 
vorbi : 

pus de mai multe ori, Eurotas, că nu precu- 
peţeşti nimic în lupta împotriva imperiului. Tu cunoşti 
bine politica Romei, ce sfat ne dai ? 

Eurotas vorbi în limba dacă, pe care o învățase destul 
de bine: 

— Cu sau fără voia zeilor, rege al tuturor dacilor și 
Mare preot, astăzi aveţi dușmanul la voi în casă. La noi, 
în Ellada, se spune că „Dușmanul intrat în casă, cu greu 
îl scoţi afară“. De ce spun asta, mărite rege ? O spun nu 
pentru a vă descuraja, ci să vă îndemn ; dacă alegeţi ca- 
jea luptei, trebuie să vă pregătiţi bine. Mă întreb însă : 
veţi putea voi singuri să alungaţi duşmanul ? Eu unul mă 
îndoiesc ! Oricine știe că dacă dușmanul ţi-a intrat în ca: 
de cele mai multe ori nu-l mai poţi scoate dacă nu te ajut 
cineva din afară. Triburile vecine de la răsărit și miaz 
noapte vă sînt prietene. Ele sînt numeroase, puternice şi 
viteze, cereţi-le ajutorul ! 

Eurotas tăcu. Își trase de la briu o pînză subţire şi în- 
cepu să se şteargă de sudoare. Tuși sec de cîteva ori. Reluă 
apoi, cu voce ușor schimbată : 

— Dar, mărite rege, în lupta împotriva imperiului, 
Eurotas nu se mulțumește numai să vă dea sfaturi, el în- 
țelege să vă dea şi ajutor. Bătrîn cum sînt, nu pot lupta, 
dar vă voi aduce din imperiu tot ce-mi veţi cere : arme, 
materiale, meşteri şi vești. Pot să aflu tot ce pregăteşte 
Roma şi tot ce plănuiește imperiul să facă în Dacia. O 
veste bună adusă la timp face cît mai multe legiuni pe 
cîmpul de luptă. Eu, mărite rege, mă înclin în faţa ta pen- 
tru încrederea ce-mi arăţi ! 

Eurotas se așeză pe scaun, continuind să se şteargă 
de sudoare. 

Umflindu-şi pieptul strîns în pieptarul de zale, de sub 
care apărea mînerul cuţitului său îi os lucrat, încrus- 
tat cu pietre scumpe, Decebal se ridică în picioare. Din 
ochii lui țişneau hotărîrea și înflăcărarea. 

— A vorbit bine, Eurotas! La cele ce ne-a spus el, 
ne-am gîndit şi noi. Treburile noastre de stat nu ne dau 
voie să spunem aici tot ce-am plănuit. Acum luaţi bine 
aminte, voi, căpetenii de triburi, taraboști și căpetenii de 


spre Eurotas 


— Mi- 


247 


cete de luptători. Pe duşman trebuie să-l facem să creadă 
că ne-am potolit, că ne plecăm Romei. Pentru asta vă 
opresc de la orice atac, și chiar de la orice răzbunare. Ne 
vom răzbuna atunci cînd va sosi clipa. Ştiu că vă este greu 
să răbdaţi umilirea şi batjocura, ştiu că vă este greusă ve- 
deţi cum dacii sînt jetuiţi și loviți, dar trebuie să vă în- 
tăriţi și răbdarea, și braţele, și piepturile. Să vă pregă: 
tiți zi și noapte, să ascundeţi meşteri în funduri de văi, 
în păduri nestrăbătute, în găuri de munţi, și acolo să lu- 
crați suliți, arcuri, săgeți, topoare şi tot ce trebuie pentru 
luptă. Marele zeu Zamolxis să-i ajute pe daci să-l izgo- 
nească pe duşman ! 

Regele făcu un semn, buciumi 
tul cu căpeteniile se sfirşise. 

Ca de obicei, Eurotas se făcu nevăzut. Unii îl porecli- 
seră şarpele și nu-l vedeau cu ochi buni pe grec. Se mi- 
nunau de istețimea și de judecata lui, însă nu le scăpa 


începură să sune, Sfa 


retenia din cuvinte și nici lipsa de sinceritate din 
priviri. Părăsi repede curtea regelui și porni grăbit la vale 
spre uliţa negustorilor. O ţinu drept spre taberna „La 
dacul fericit“, pe care Philistos o deschisese o dată cu 
instalarea campului de lîngă Sarmizegetusa. Pornise în 


iră patru călăreţi, 
care porniră în trapul cailor către poarta Tibiscului. Ajuns: 
afară din cetate, după un ocol larg, călăreţii se apropia! 
de camp și de vila lui Livianus Claudius. Eurotas văzu de 
departe că generalul încă nu se culcase. 

— Pe Jupiter și pe Cybela, generale, de cînd nu te-am 
văzut, te-ai schimbat mult! Mă rog la toţi zeii ca ospăţul 
și odihna din seara aceasta să vă priască la amîndoi, s 
vă aducă sănătate și fericire ! 

Generalul abia terminase cina şi îşi sorbea liniştit vi- 

nul său preferat. În faţa lui, așezată comod pe un solium, 
stătea Apronilla. 
Pe Apollo, Eurotas, ai venit tocmai la momentul 
potrivit. Ce se întîmplă cu tine, ai început să mă ocolești, 
sau ai trecut de partea barbarilor ? Bu mă împac mai 
bine cu vinul lor decît cu ei. 


248 


Rise uşor şi ridică în sus cupa, din care ieşeau 
aburi calzi. 

Ascultîndu-l, Eurotas îl privea atent. Avea obrazul 
mai plin, şi cutele, adînci altădată, acum începuse: 
mai netezească. Arăta mult mai tînăr, mai dornic de viaţi 

Apronilla se ridică încet și, călcînd uşor, trecu prin 
atriu în exedra, petrecută de privirile celor doi bătrîni. De 
cînd știa că Vitellius se află în viaţă, Apronilla se schim- 
base cu totul față de general. Nu se mai îndoia de veştile 
aduse de Dagio și aștepta plină de încredere sosirea la 
Sarmizegetusa a celor de la șantierul podului. Se încredea 
numai în Cluvianus, și despre scăparea lui Vitellius şi a lui 
Sarmis din nenorocirea de la pod nu-i spusese nici Myrellei. 
Tarna trecuse în linişte, şi generalul aștepta momentul pri- 
elnic pentru a lua o hotărîre. 2 

— Tu ce vin preferi, Eurotas : Velitrae, Falern, Chios, 
sau pe cel dac ? întrebă generalul în înlănțuirea gîndului 
el se împacă bine cu vinul dac. 

Ti făcu semn să se întindă pe patul din faţa lui. 

— Mi-e egal, Livianus Claudius. Un grec care se simte 
bine la Atena, la Roma, la Sarmizegetusa, adică oriunde, 
acolo unde este și imperiul, nu refuză vinul locului în care 
află. 

Ridicîndu-se încet, Livianus Claudius îi umplu o cupă 
şi i-o întinse, 

— Să-ţi dea zeii nemurire, Livianus Claudius ! îi ură 
Eurotas după ce sorbi de cîteva ori cu poftă. Arăţi mai tînăr, 
te-ai mai împlinit. Eşti acelaşi bărbat frumos pe care l-am 
cunoscut în tinereţe. Fericirea îţi zimbește în faţă. 

Livianus Claudius înţelese că Eurotas se gîndea la 
Apronilla. 

— Închipuiri deşarte, Eurotas ! Degeaba mergi cu gîn- 
dul acolo unde te gîndești. Nu mi-am făcut-o nici soţie şi 
nici n-am vîndut-o, N-o mai ţin ca sclavă, ci ca fi re 
iubesc ca pe propriul meu copil. Aş da mult s-o văd fe- 
ricită. 


Să mă pedepsească zeii Infernului, sînt un bătrîn 
păcătos, am văzut că prea s-a făcut frumoasă fata. Cînd 
am intrat, liniştea familială de aci m-a făcut să cred 

— Să nu mai crezi nimic, Eurotas ! Întinse mina și 


i 
făcu semn : Dă-te mai aproape. li şopti la ureche: În 


249 


toamna trecută am aflat de ce suferea ea. Îi povesti pe 
scurt cele întîmplate : S-a terminat cu el. De-atunci, ea s-a 


liniştit... 


ilor... Eurotas umplu grabă cupele cu vin murmurînd : 
Nu pot să rezist vinului dac. 

— Haide, să le golim. În seara asta mi-ai făcut o mare 
bucurie. Cîteodată înclin să cred că zeii şi-au întors fața 
spre mine, adică spre noi. Eu mă gîndesc mult la ferici- 
rea ei. 

— Jur pe toţi zeii, Li 
mă face şi pe mine fericit ! 

Generalul îi făcu semn arătînd spre exedra. 

— Îţi vorbesc în șoaptă, nu vreau să ne audă sau să 
știe că m-am destăinuit ţie. S-ar supăra grozav. Îţi spun 
totul : o declar ca fiică a mea. Voi ruga pe împărat să-mi 
dea voie să mă înapoiez la Roma. Acolo, o voi căsători cu 
un bărbat demn de ea. Se apropie şi mai mult de Eurotas : 
Aici de ce să mai stau? Simt adînc ura dacilor împotriva 
legiunilor mele. Urmăresc mișcările lui Decebal. Știu că se 
pregăteşte, dar nu-i vom lăsa timp. Livianus Claudius se 
însenină la față : Sper că pe la mijlocul verii să fiu la 
Roma! Mi-e dor mult de o viață mai tihnită ! 

Abia termină generalul, și Eurotas se ridică grăbit. 

— E tîrziu, trebuie să plec. Te-ai gîndit bine, Livianus 
Claudius, te şi văd peste cîțiva ani cu nepoţii pe genunchi. 

— Stai, Eurotas, stai să mai golim cîte-o cupă. 

— În cinstea zeilor, a împăratului și a ta, Livianus 
Claudius! ură Eurotas ridicînd cupa pe care i-o întinsese 
generalul. Eu, cum știi, am servit întotdeauna imperiul, 
dar nu mi-am neglijat nici afacerile. După ce sorbi de 
cîteva ori, continuă : N-ar strica să-ţi întărești campurile. 
Sînt semne că se pregăteşte ceva. 

Întors la taberna lui Philistos, Eurotas chibzui pînă 
tirziu după miezul nopţii. Liniștirea Apronillei n-o vedea 
justificată decît în cazul cînd ea știa ceva mai mult decit 
stăpînul ei, și anume că bărbatul pe care îl iubește e în 
viaţă. Cum nu lăsa să-i scape nici o ocazie de câștig, își 
făcu planul să întreprindă ceva pentru a stoarce o sumă 
cît mai mare de la general. 


anus Claudius, că fericirea ta 


250 


— Auzisem şi eu de nenorocirea de la pod... Voia ze- + 


Fericirea este egoistă. Oameni 
uniţi cînd suferă și cînd sînt loviți. Ajunși la Sarmizege- 
tusa, Diegis, Sarmis şi Dagio s-au împrăștiat spre fami- 
liile lor. Sarmis plecase neîntîrziat spre Costodava, unde 
se afla Cumida, iar Diegis la Carsidava, împreună cu Car- 
sida. De citeva zile, Vitellius rămăsese singur în palatul 
lui Diegis. Cunoştea prea puţin de la Sarmis limba poporu- 
lui în mijlocul căruia se afla și pe care începuse să-l în- 
drăgeasci Ardea de nerăbdare, așteptind înapoierea lor. 
Cînd intră, Dugis îl găsi cu capul sprijinit în miini, pier- 
dut în gînduri. 

— Tribune, jur pe Marele zeu că nu te mai înţeleg de 
loc ! De dimineaţă te-am lăsat cu oala asta cu vin şi văd 
că nici nu te-ai atins de ea. Păi eu pînă acum goleam o 
duzină. Dugis își răsuci mustăţile și le şterse cu dosul pal- 
mei. Venisem să mai aduc o oală, 

— Nu-mi trebuie ! Îl privi lung pe dacul virtos de 
lîngă el. Dugis, nu vrei să stai puţin cu mine ? Văd că vor- 
bești cu ușurință limba Romei. Sper că voi învăţa şi eu 
repede limba voastră. i 

— Foarte repede, dacă tribunul dorește şi-i place. Ne- 
gustorii greci care vin de la Tomis învaţă să vorbease 
limba dacilor in citeva luni. Dacă tribunul a venit în mij- 
locul nostru, o să se ţină și de obiceiurile noastre. Aici, în 
Dacia, sint mai mici depărtarea și deosebirea dintre cei 
mari şi cei mici, nu ca la Roma, unde patricienii nici nu 
se uită la plebei. 

— Da, ai dreptate, așa este, Dugis. La Roma este mare 
deosebirea dintre cei mari și cei mici, adică dintre bogaţi și 
săraci, dar tot atit de mare este şi ura dintre ei. Spune-mi, 
Dugis, întotdeauna Diegis s-a purtat cu tine ca acum ? 

— Da, tribune ! Dar stai să aduc la iuţeală un ulcior 
cu vin și ceva mîncare. 

__Se înapoie repede, încărcat cu piine, slănină afumată, 
cârnaţi, brînză, miere şi fructe, pe lingă care nu lipsea ul- 
ciorul. Gustară din cîrnaţi şi goliră cite-o oală cu vin. 
Dugis își șterse mustăţile stufoase și lungi și continuă răs-- 
punsul la întrebarea lui Vitellius : 


nt mai îndirjiți şi mai 


— Da, tribune, Diegis aşa se poartă. De multe ori am 
fost aici în palat ca stăpîn, nu căpetenie a gărzii. Dar 
acum a venit stăpîna, Marele zeu să-i dea sănătate şi s-o 
ţină viaţă lungă ! Cînd bătrînul Dicomes, tatăl ei, venea 
pe-aici, golea oalele cu vin una după alta, dar nici eu nu 
mă lăsam. Ridică 


ă oala, tribune! Abia ai sosit în Dacia şi 
poate că nu ești obişnuit cu vinul nostru, dar să știi că dă 
putere. Omul tînăr trebuie să mănînce și să bea bine d. 
vrea să învingă în luptele pe care le are de purtat, şi ştiu 
că tu abia acum începi lupta. 

Ca şi cum atita așteptase, ca mersul celor ce vorbeau să 
se schimbe, Vitellius îl întrebă, după ce sorbi fără poftă 

—- Dugis, tu ai fost vreodată în campul lui Livianus 
Claudius ? 

— Am fost, tribune, chiar de mai multe ori. Merg şi 
duc generalului pergamentele şi documentele pe care Die- 
gis le încheie cu imperiul. Pînă acum, regele nici n-a stat 
de vorbă cu Livianus Claudius. 

— Tu poţi intra oricînd în camp ? 

— Oricînd, tribune, dacă am treabă, altfel nu-mi face 
nici o plăcere să merg în tabăra dușmanului. 

— În vila generalului ai fost ? 

— Nu, tribune, fiindcă n-am avut nevoie. De la vila 
aceea a venit de mai multe ori la Diegis un gal... 

— Cluvianus ? 

— Da, Cluvianus. Îl cunoaște tribunul ? 

Vitellius confirmă prin o ușoară mișcare a capului. 

— Nu ştiu ce rost a avut venirea lui, continuă Dugis, 
poate că prin el Diegis urmăreşte ce se mişcă în jurul gene- 
ralului dușman. Sînt foarte încîlcite drumurile în treburile 
politice şi militare ! 

Vitellius îl privi cu o uşoară neîncredere. 

— Vrei să spui, Dugis, că chiar nu știi de ce venea 
galul ? De o fată, Apronilla, ai auzit ? Ştii cine este ? 

— Nu știu, tribune ! 

Îi povesti pe scurt nefericirea lui şi a ei şi prietenia 
dintre el și Sarmis, cu toate suferinţele prin care trecuseră 
de cînd și el fusese făcut sclav. 

— Sînt gata să te ajut s-o eliberezi, tribune ! rosti Du- 
gis cu hotărîre. Mai întîi voi căuta să te pun în legătură 
cu galul, și după ce-ţi faci idee de situaţie, dăm lovitura ! 


252 


Livianus Claudius trebuie să simtă mai adînc că se află în 
Dacia, să-i dăm lovituri cît mai dureroase. Sint gata, la 
ordinul tău, tribune ! 

Trei zile mai tîrziu, pe înserat, din curtea lui Diegis ie- 
sea o ceată de reţi, care se îndreptau în galop spre 
poarta Tibiscului. În fruntea lor mergeau Vitellius şi Dugis, 
Așa cum era îmbrăcat, Vitellius nu putea fi deosebit de un 
dac decît după părul, barba și sprîncenele sale negre, semne 
care de obicei nu erau luate în seamă. 

Pregătirea şi plecarea lor se făcuse în mare grabă. În 
după-amiaza zilei, doi daci, un bărbat şi o femeie, obosiţi 
de drum lung, sosiseră la poarta curţii lui Diegis şi ceru- 
seră să fie lăsaţi să intre. Bărbatul era tînăr, în plină pu- 
tere, şi după port arăta a fi un om de munte, iar femeia 
era îmbrăcată ca o dacă în zi de sărbătoare, numai că ma- 
rama îi acoperea prea mult faţa, lăsînd vederii numai doi 
ochi mari, adinci, albaștri, înecaţi în laimi. 'Ținindu-se 
de braţul dacului, ea suspina și tremura. Cînd Dugis aflase 
sub înfățișarea femeii dace se ascundea Apronilla, o ri- 
dicase pe braţe și pornise ca o furtună cu ea la Vitellius, 

Dar fericirea multașteptatei revederi fusese umbrită de 
vestea pe care o adusese Apronilla : sus în munţi, la stîna 
dacului care o călăuzise, Cluvianus se lupta din răsputeri 
cu moartea, greu rănit în lupta cu Domitius Rufinus și cu 
garda lui. Cu preţul vieţii, galul reușise s-o scoată din vilă 
și s-o ascundă în munţi. 

Ceata de călăreţi, în frunte cu Vitellius și Dugis, a ți- 
nut-o în goana cailor pe cărări de munte cunoscute numai 
de dacul care îi călăuzea prin întuneric cu multă dibăcie, 
și nu apucară să cînte cocoşii. a doua oară cînd ei sosiră la 
ă. L-au găsit pe Cluvianus zăcind pe un pat de fîn 
moale. O diră subțire de sînge i se prelingea prin colţul 
gurii. Galul uriaş lungit pe pat arăta şi mai uriaș. De sub 
tunica sfișiată răzbătea afară ciotul unei sulițe rupte, al 
cărei vîrf de fier rămăsese înfipt adînc în pieptul lui pu- 
ternic. 
Vitellius şi Dugis se apropiară de el, hotăriţi să-i dea 
tot ajutorul ce le stătea în putință şi să pregătească cele 
necesare pentru ducerea lui la curtea lui Diegis. Cînd îl 
văzu pe fostul tribun, faţa galului se lumină, un zîmbet 
îi flutură pe lîngă șuviţa de singe ce se scurgea din gură 


253 


ÎL privi ung și o căldură de mulțumire i se răspindi prin 
tot trupul. Îi făcu semn să se apropie și începu să-i vor- 
bească în șoaptă, amestecată cu șuieratul sîngelui ce-i fier- 
bea în piept: 

— Tribune, să nu te simţi vinovat de moartea mea... 
așa a fost voia zeilor Mor împăcat și mulţumit... acum 
ea este liberă... şi tu ai venit... Rog zeii să vă dea fericirea 
pe care și-o doresc oamenii !... 
Te vom face sănătos, bravule Cluvianus ! îl încurajă 
Vitellius. 

— Eu... plec... la zei... tribune... 

Cuvintele cu greu mai puteau fi înţelese. Suviţa de 
sînge din colţul gurii se mai îngroșase. Vitellius abia mai 
putu să prindă 

— Să-l omori 
şi... moartea... mea. 

— Ne vom măzbuna amindoi, galule bun ! 

Cluvianus nu mai putu vorbi. Își pironise privirea. în 
frunzișul fagului și sufla rar și slab. Sîngele se pornise 
mai tare. Toată noaptea, uriașul gal se luptă cu moartea 
spre ziuă își dădu sfîrşitul. 


pe Domitius... Rufinus... să răzbuni,.. 


De trei zile plecaseră din Sarmizegetusa. În drum, tre- 
cuseră pe lîngă campurile cohortelor romane de la Apulum, 
Potaissa şi Napoca, fără să se oprească. Era în plină vară. 
În pădurea prin care mergeau nu adia nici o boare de vînt, 
nu se mişca nici o frunză. În frunte mergea Diegis, urmat 
de Sarmis, Vitellius, Dagio și Susagus. Se înșiraseră pe po- 
teca ce șerpuia printre fagii bătrîni şi lăsaseră caii să 
meargă în voie. După ei venea garda, vreo douăzeci de 
luptători încercaţi, vînjoși și îndesaţi, cu pieptarele de oaie 
strînse bine pe trupuri. 

Diegis pornise încărcat cu daruri la triburile din miază- 
noapte, trimis de rege. Decebal cerea ajutor pentru alun- 
garea dușmanului din țară. Ducea pentru fiecare şef de 


"254 


trib cîte-un pergament întărit cu sigiliul regelui, în care 
scria : 

„Luaţi aminte, cinstiţi vecini și viteji luptători, că dacă 
Dacia va fi prefăcută într-o provincie a imperiului veţi 
cădea şi voi cotropiţi și luaţi captivi. Voi, cinstiți vecini, 
ajutindu-ne pe noi, nu veți face altceva decît să vă apăraţi 
pămînturile, femeile și copiii voştri, 

În timpul pregătirilor de plecare, Sarmis fusese mirat 
de desele vizite pe care Eurotas le făcuse regelui. Nici 
el şi nici Vitellius nu se încredeau prea mult în negustorul 
pe care îl cunoscuseră la Getidava. Diegis păstra însă con- 
vingerea că bătrinul grec e un înfocat dușman al imperiului 
şi un bun prieten al regelui. 

Livianus Claudius păstrase hotărîrea nestrămutată de a 
părăsi Sarmizegetusa şi chiar de a se retrage din viaţa mi- 
litară, dar fuga Apronillei îi răsturnase toate planurile. 
Renunţase să mai plece din Dacia şi jurase în numele lui 
Jupiter să nu-și găsească liniștea pînă cînd nu-l va vedea 
răstignit pe tribunul trădător şi nu va prinde sclava fu- 
gară. Furia lui depășise repede orice măsură : îl ura pe 
Decebal, îi ura pe daci, îl ura pe Vitellius și chiar și pe 
Apronilla. Începuse să-și pregătească de luptă legiunile şi 
cohortele, iar prin Eurotas urmărească și să împiedice 
pregătirile pe care le făcea Decebal. 

n mers, calul lui Diegis se potieni de o rădăcină de fag 
mult ieșită din pămînt. Undeva departe se auzi mugetul 
unui cerb. În apropiere, o ciocănitoare bătea toaca într-un 
copac uscat. Își reveni din gînduri. Îl văzu pe Sarmis în- 
demnindu-și calul. 

— Ce, ai să-mi spui ceva ? îl întrebă, 

— Nu crezi că ar fi mai bine să ne oprim ? Nu-mi iese 
din minte goana centurionului de ieri. 

— Nu cumva te stăpinește teama ? 

— Nu, Diegis, la mine în ţară nu-mi este teamă de ni- 
meni și de nimic, însă avem cu noi pergamentele cu sigiliul 
regelui. 

= Da, si? 

— Gindeşte-te ce s-ar întîmpla dacă ele, în loc să fie 
duse triburilor din miazănoapte, ar ajunge la Roma ? 

— Bănuieşti că vom fi atacați de vreo centurie ? 


255 


- Şi de ce nu ? În pădurile neumblate ale Daciei se pot 
ale multe şi se pot pierde urmele... 

— Crimelor, murmură Diegis. 

— Plutarh spunea că în lupta cu duşmanul orice îţi 
este permis. Pe dușman să ştii să-l ocolești la timp, mai 
înainte de a-i cunoaşte intențiile, ṣi să-l loveşti numai cind 
îți vine bine. 

Diegis îl privi şi rîse. 

— Tu pe-acolo prin Grecia pe unde ai umblat ai înv 
tat să ghiceşti gîndurile oamenilor ? Să nu te mire dacă-ţi 
spun că pe romani îi cunosc cel puţin tot atît de bine pe 
cît îi cunoşti tu, de aceea am și părăsit drumul care duce 
spre campul de la Porolissum. 

Ajunseseră într-o poiană. Diegis opri calul și se în- 
toarse spre cei ce-l urmau. 

— Hei, voi, taraboştilor și luptătorilor, n-aţi fost 
niciodată la vinătoare prin aceste locuri ? 

Toţi se priviră miraţi, nu ştiau ce urmărea fratele 
regelui. 

—— Care cunoaşte drumul drept peste munte, spre 
cetatea lui Burio, la Marodava ? continuă să-i întrebe. 

— Eu am fost la Marodava, dar pe drumul cel mare, 
spuse Susagus. 

— Şi dacă în faţă te aşteaptă dușmanul, nu trebuie 
ocoleşti ? 

Răspunsul îl primi de la Dagio : 

— Văd că Susagus nu mai ştie că pe-aici a fost la vină- 
toare cu mine şi cu Burio. N-ai grijă, Diegis, tăiem drept 
prin pădure, trecem peste virful muntelui din faţă şi cobo- 
rîm chiar la Marodava. 

Într-un desiș, ceva mai în vale, răsună lătratul lui 
Eros, Cu gindul la cele ce se petreceau, Sarmis îşi uitase 
de ciine. Porni înapoi în galopul calului. 

— Vezi, Sarmis, să nu-ţi mănînce vreo vulpe javra ! 
îi strigă din urmă Susagus, 

Nu trecu mult și Sarmis se înapoie, urmat de ctine, 

— Sîntem urmăriţi, spuse el după ce opri calul. Cînd 
am sosit în vale, trei legionari fugeau în galop pe o 
poiană ce coboară înapoi spre drum. S-au ascuns repede 
în pădure. 


256 


] socoteşti tot atit de istet 
ellius. 

Era către seară, cind incepura sa coboare epre Maro- 
dava. De sus se vedea valea întins: ile și live- 
zile lui Burio, iar în fund, pe o înălţime, se profila cetatea. 
In jurul ei, la poalele colinei, erau împrăștiate casele 
comaţilor și saivanele turmelor de oi și de capre. 

Cetatea Marodava, aşezată pe un colţ de stîncă ieșit 
din coasta muntelui, domina întreaga vale. Era bine apă- 
rată, cu întărituri de bîrne groase şi blocuri de piatră, și 
nu putea fi atacată decît dinspre munte. În multe pri- 
vințe, atit ca poziţie, cît şi ca apărare şi construcție, se 
asemăna cu cetatea Getidava, cu deosebirea că pintenul 
stincos de la Getidava era mai puternic şi mai înalt. Între 
zidurile de apărare, cetatea era o îmbinare de zidărie de 
piatr 
pe ziduri, se înălțau turnuri de pază și de apărare. Încăpe- 
rile cetăţii — trei la număr, lungi şi largi de puteai s 
întorci carul — aveau destinaţii precise : prima servea 
drept cazarmă pentru garda cetăţii, a doua era sala arme- 
lor sau depozitul de arme al tarabostelui, pentru toată 
oastea ce-o putea ridica el în timp de război, și a treia o 
folosea ca locuinţă. În această încăpere erau aşezate, în 
lungul pereţilor, paturi de lemn umplute cu fin moale, 
lăvicere, mese şi scaune. Pe pereți erau întinse covoare 
de lină frumos lucrate, între care domina albastrul ceru- 
lui senin, iar din loc în loc erau agățate vase din lemn 
sculptat şi vase de pămînt cu multe flori. Dedesubt se 
aflau beciurile cu provizii și vinuri. Cînd se călca pe dușu- 
meaua groasă de lemn, răsuna bubuitul pașilor, mărit de 
golul de dedesubt. 

Au trecut repede două zile de cînd Diegis şi însoțitorii 
lui erau oaspeţii tarabostelui Burio, la Marodava. Tara- 
bostele se simțea fericit pentru cinstea ce i se făcuse, de 
zdui pe fratele regelui. Cele două zile nu trecuseră 
în petrecere şi chefuri. Împreună cu tarabostele 
făcuseră planul prin care să dejoace încercuirea şi urmă 
virea soliei de către centuriile de la Porolissum. 

În cea de-a treia noapte, tirziu, cînd luna scăpătase 
după creasta muntelui, porţile grele de lemn ale cetăţii 
se deschiseră cu un scîrţiit prelung şi se lăsă încet podul 


şi de pereţi din birne groase, În cele patru colțuri, 


17 — Sarmis 257 


peste șanțul de aparare umplut cu apă. Din cetate ies 
Burio şi Diegis. Mergeau pe jos în tăcere, unul lingă altul, 
urmaţi de șase călăreţi. În jurul Jor era linişte. După ce 
trecură podul, se opriră. 

— Pînă acum ar fi trebuit să ne dea semnalul, șopti 
Diegis cu îngrijorare. 

— Ni-l vor da îndată, eu îmi cunosc oamenii, îl încre- 
dinţă Burio. 

* Se întoarseră spre cei şase călăreţi. Burio vorbi apăsat : 

— Să aveţi încredere deplină în călăuza mea, cunoaște 
bine toate coclaurile munţilor și vă scoate acolo unde tre 
buie să vă întilniţi cu Diegis şi ceilalți... 

Tăcu, întrerupt de Diegis. După cum vorbi, fral 
regelui era foarte îngrijorat, 

Vă daţi seama voi, Sarmis, Dagio şi Vitellius, de 
importanța pergamentelor ce v-am încredințat? În mii- 
nile voastre se află soarta regelui şi a Daciei ! Ne așteptați 
trei zile la locul stabilit, și dacă nu sosim, vă urmaţi 
drumul spre triburile de la miazănoapte. Veţi fi o soli 
a regelui! Vă faceţi o gardă din dacii ce-i veţi întilni în 
calea voastră ! 

În timp ce Diegis vorbea, de deparie, din pădurea de pe 
munte, se auzi un strigăt de huhurez, repetat de două ori. 

— Se aude semnalul, spuse Burio, ușurat de așteptarea 
plină de încordare, Totul este în regulă, porniţi numaidecit ! 

— Să aveţi încredere în piepturile și braţele noastre ! 
șopti Dagio. 

— Tu răspunzi faţă de mine şi de rege ! spuse Burio 
omului său, călăuza. Să fii lup cînd ești atacat, vulpe 
dacă vei fi împresurat și şarpe de vor căuta să te prindă 
prin vicleşuguri. 

Cei șase porniră în liniştea şi întunericul de nepătruns 
al nopţii, luînd-o pe o potecă ce se pierdea pe povirnișul 
muntelui. 

Burio aflase prin iscoadele sale că, de la sosirea lui 
Diegis, cetatea Marodava era într-una sub supravegherea 
cetelor de legionari din campul din apropiere, de la Poro- 
lissum. De aceea, după multă chibzuinţă, găsiră că cea mai 
bună cale de a dejuca planul romanilor era ca pergamen- 
tele să pornească pe poteci ascunse și să facă un mare 


Je 


258 


se ridicase numai la 
citeva sulițe pe cer, din cetatea Marodava ieșeau Diegis 
şi Burio, însoţiţi de garda cu care venise și de o ceată de 
luptători de-ai lui Burio. Coborîră în vale pe drumul ce 
tăia în lung povîrnişul muntelui și luară calea către dru- 
mul cel mare, ce ducea spre campul roman de la Porolis- 
sum. Scăpaţi de grija pergamentelor, mergeau în pasul 
cailor, fără să piardă din vedere cele ce se petreceau în jur. 

Ieşiseră în drumul cel mare, cînd Diegis îl întrebă pe 
tarabostele Burio : 

— Tu n-ai mai fost de mult la campul de aici, de la 
Porolissum ? La Sarmizegetusa ne-ai trimis veste că se 
ridică în grabă construcţii mari. 

— Da, se construiesc întărituri și cazărmi de piatră, 
Toată valea din jurul campului este un mare șantier... 

—- De piatră, murmură întristat Diegis. Cînd Roma 
înalță construcţii de piatră, este semn că nu are de gind 
să mai plece, adăugă el cu voce scăzută. 

— Acolo, continuă tarabostele, vei vedea că nu se 
construieşte numai un castru, ci o adevărată cetate 
romană. Se ridică cazărmi mari, și în jur vile, taberne și 
pieţe, și sînt zvonuri că vor construi și un cire sau un 
amfiteatru, ca în cetăţile lor din imperiu. 

— Crezi că vor avea timp să termine tot ceea ce 
au început 

— Nu ştiu! Eu n-aș vrea să le termine. Regele şi cu 
tine sinteţi singurii care știți ce avem de făcut. Poporul 
este gata să pornească la luptă. Fiecare dac îi urăște pe 
romani 

Tarabostele nu termină tot ce avea de spus. Din față 
se deslușiră sunete de trompete. Văzu cum Diegis îi 
aruncă o privire întrebătoare. 

— Ce se-aude, Burio ? 

Mă întrebi? Desigur că au pus ceva la cale! Sè 
vede că în noaptea asta cetele de legionari şi iscoadele lor 
s-au apropiat mult de Marodava. S-ar putea să fim 
atacați. 


iJe 259 


'Tarabostele ascultă cum sunetele trompetelor se repe- 
tau, și în aceeaşi măsură ele se auzeau tot mai de departe. 
Nu se îndoia că erau semnale prin care iscoadele romane 
anunțau că alaiul fratelui regelui le apăruse în cale. 
întrebă 

— Ce vom face dacă vom fi înconjurați de sulițe ? 

— Aşa cum ţi-am spus, nimic! Să-i lăsăm să ne în- 
cereuiască, şi vom vedea ce vor. Se întoarse și repetă 
ordinul către comandanții gărzilor : Nu se trage nici o 
spadă, nu se sloboade nici o săgeată, nu se întinde nici o 
suliță ! Tu eşti sigur, Burio, de oamenii pe care i-ai pregă 
tit să pornească repede spre Sarmizegetusa, dacă vom fi 
împiedicaţi să ne urmăm drumul ? 

— Tot atit de sigur cum sînt de mine! răspunse 
tarabostele. 

Continuară să meargă liniștiți. Burio le spuse luptăto- 
rilor din gărzi că nu trebuie să meargă tăcuţi şi încordaţi, 
ca şi cum ar fi gata de luptă, ci să rîdă, să ă 
glumească. Nu mai înaintară prea mult. La o cotitură a dru- 
mului, întilniră un centurion urmat de un puternic grup 
de legionari. Centurionul opri calul şi le făcu și lor semn 
să se oprească. 

— Unde au pornit vitezele căpetenii dace ? îi întrebă 
el cu voce supusă. 

— Mergem prin ţara noastră, 
tarabostele. Îi arăt prietenului meu, taraboste din partea 
de miazăzi a ţării, cît este de mare ţara și ce este mai 
frumos pe moșia mea, Marodava. Dacă nu se supără cen- 
turionul, îl rog să-mi spună, care îi este numele ? 

— Sint Cassius Fulvius, viteazule taraboste ! Îţi răspund 
fiindcă am primit ordinul să-i socotim pe taraboștii daci 
cu același grad ca pe tribunii imperiali. 

Dar noi nu servim în armata imperiului 
întrebător Burio. 

— Nu știu ! Tarabostele nu trebuie să uite că eu sint 
un ostaş al imperiului și execut ordinul comandantului 
meu, legatul Aulus Plautius, din campul de la Porolissum. 
Se înțelege că execuţi ordinele comandantului tău, 
dar aceasta nu ne privește pe noi. 

Burio încercă să îndemne calul, 


centurioane ! răspunse 


?! se miră 


260 


— Rog pe taraboste să mă ierte. Am spus că îndepli- 
nese ordinul ca un ostaș supus : am ordin să nu las cete 
de luptători daci să meargă pină la camp, iar dacă acestea 
se apropie, trebuie să le opresc, să le iau armele, și pe 
luptători să-i duc în faţa legatului, Dacă tarabostele era 
însoţit numai de doi sau trei daci, putea să treacă ne- 
stingherit. 

-. Dar noi nu ne vom lăsa să fim dezarmaţi! rosti 
tarabostele cu ton ridicat, mai mult pentru a-l impresiona 
pe centurion. 

— Voi executa ordinul legatului. Vă vom ataca cu 
armele, şi aceasta ar fi o dovadă că trecerea voastră prin 
aceste părţi nu se face cu gînduri curate, 

Centurionul vorbea privind cu mult respect spre Die- 
gis, semn că ştia pe cine are în faţă. Rămase plăcut sur- 
prins cînd îl auzi pe Diegis spunînd cu voce stăpinită : 

— Burio, centurionul Cassius Fulvius are dreptate. 
Din moment ce trebuie să execute un ordin, n-are nici un 
rost să ne opunem. Cu această ocazie vom avea plăcerea 
să-l vedem și să-l cunoaştem pe legatul Aulus Plautius, 
căruia îi vom duce şi un salut din partea regelui. 

În sinea lui, Diegis era fericit că reușise să dejoace 
manevrele dușmanului. Aşteptă liniștit ca luptătorii ce-l 
însoțeau să fie dezarmaţi şi nu încercă nici un gest de 
opunere cînd văzu că totul se transformase într-o minu- 
țioasă percheziţie, care se extinse și asupra sa și a lui 
Burio. Pe măsură ce percheziţia se apropia de sfirșit, 
vedea cum creşte neliniștea centurionului. 

Către amiază intrară în camp și fură primiţi în sunete 
de trompetă, cu gardă de onoare, așa cum se proceda la 
sosirea de la Roma a unui senator sau a altui funcţionar 
înalt al imperiului. Cel mai surprins se arătă legatul 
Aulus Plautius, care știu să ascundă cu măiestrie adevărata 
misiune a centurionului. Vorbi, arătînd o mîhnire abil 
prefăcută : 

— Dar nu se poate, toți zeii să mă pedepsească, este 
ceva nemaipomenit! Cum de-a putut centurionul să-mi 
facă această rușine, să oprească pe viteazul și multrespec- 
tatul Diegis, acela care a tratat pacea cu Roma ? Te rog să 
mă ierți de supărarea pe care ţi-a provocat-o centurionul 
meu! Îmi pare atît de rău!... Trebuia să mă anunţi că 


261 


faci o călătorie prin părţile acestea, şi trimiteam să te în- 
timpine cu toate onorurile și să gardă o centuri 
întreagă ! Pentru mine, viteazul Diegis, fratele regelui, îl 
reprezintă pe însuși vajnicul Decebal. Mulţi ani să-i dăru- 
iască zeii ! 

Cu multă linişte și demnitate, Diegis căută să prindă 
momentul pentru a întrerupe vorbele lipsite de sinceri- 
tate ale legatului. 

— Îi mulțumesc pentru cuvintele ce-mi adresezi, 
Aulus Plautius ! N-a fost decit o mică întîrziere. Doream 
de altfel să văd campul și pe dumneata. Dacă nu mă înșel, 
ai făcut parte dintre legaţii care l-au însoţit pe Livianus 
Claudius cînd s-a tratat pacea. Regele vrea să ştie ce se 
mai petrece prin aceste părţi ale ţării. Sintem doar aliaţi 
împotriva dușmanilor din afară. Îmi pare rău că nu pot 
rămîn mai mult timp ca oaspete aici. Te rog să dai ordin 
să se restituie armele zii mele și luptătorilor tarabos- 
telui Burio. 

— Am și dat acest ordin, chiar din clipa în care mi s-a 
raportat că voi avea cinstea să primesc vizita fratelui 
viteazului Decebal ! Ce face regele, e sănătos? Nu l-am 
văzut decit o singură dată și am rămas cu o părere de 
neuitat : Decebal este omul de fier, mai mult chiar, este 
o stîncă de granit. A ştiut împăratul cu cine se uneşte 
împotriva dușmanilor imperiului ! 

Legatul ridică clopoțelul şi sună scurt. Intră un 
contubernal. 

— E tirziu, trebuie să-mi ospătez cum se cuvine nişte 
oaspeţi atit de bineveniţi ! 

A doua zi, Diegis îşi continuă drumul. Din cele ce se 
petrecuseră, se convinsese și mai mult că tactica de 
moment a Romei era ca, în locul forţei, să sugrume po- 
porul dac zimbindu-i și lăudînd marea prietenie dintre 
romani şi daci. Mersese mult timp adincit în gînduri 

— Te-ai convins, Burio ? Dacă nu ne vom grăbi si 
aruncăm peste Dunaris pe aceşti oaspeţi nepoftiți, poporul 
dac va pieri înăbușit sub colosalul imperiu vecin ! 

După trei zile, Diegis se întîlni cu grupul celor șase, 
în frunte cu Sarmis și Dagio, care îi predară pergamen- 


tele scăpate de urmăritori. În calea lor, într-o poiană de 
munte, dăduseră o luptă grea cu un grup de legionari, care 
la început se prefăcuseră că au rătăcit drumul. 


— Stai lîngă mine, Daizus, te agiţi într-una şi nu-ţi 
mai găseşti locul ! Mă durea în suflet de cîte ori mă gin- 
deam că pentru fericirea mea tu îţi vei fi pierdut viaţa ! 

Sub un fag din curtea cetăţii Carsidava, pe o bancă 
grea de lemn, ședeau Carsida şi Daizus. În apropierea 
lor, pe iarbă, se juca micul Dicomes, fiul lui Sarmis și al 
Cumidei. Se apropia toamna. În copaci, frunzele începu- 
seră să ruginească. Dorul ei după cei plecaţi în solie spre 
miazănoapte şi care întîrziau să se întoarcă îi fusese stins 
de sosirea lui Daizus. La fel ca ea sufereau Apronilla și 
Cumida. Sosirea nemaisperată a fratelui socotit pierdut 
îi răscolise şi alte sentimente, pe care ea nu reușise să le 
alunge cu totul din suflet, de cînd scăpase din sclavie. În 
papyrusul lăsat lui Usugus pentru Sarmis, bătrînul Dico- 
mes recunoscuse că Daizus era fructul dragostei lui cu o 
roabă şi, în lipsa lui Sarmis, el răminea stăpînul Carsidavei. 

— Te arăţi prea neliniștit, Daizus, ce se petrece cu tine? 
-l1 sărută pe frunte. Îi rise 


Îi prinse capul între mîini 


— Ștrengaruli > întristezi pe sora ta! 

— Ce te mi da ? Am în mine o stare care 
nu-mi dă pace. Citeodată mă simt prea fericit... Daizus, 
acum frate al soţiei lui Diegis, fratele regelui... 
Citeodată, parcă aș vrea să mor... aș dori să mor !... Nu pot 
să uit clipele de atunci, cînd mă aflam în faţa împăratului, 
rile unei mulţimi înnebunite de plăcerea de 
a vedea cît mai mulţi sclavi omorâţi. Nu pot să uit nici 
clipa cînd am fost dezlegat, fără să mai fiu răstignit ! Ceva 
s-a schimbat atunci în mine. Mă pregătisem atît de mult 
ă-i arăt crudului împărat că un dac nu se sperie în faţa 


263 


Carsida îl asculta mîngiindu-i părul blond, lung și 
ondulat. ÎI privea dintr-o parte. Se asemăna tot mai mult 
cu răposatul ei tată. 

— Pe Apolodor l-ai mai văzut ? Arhitectul nu te cu 
noştea.. 

li puse întrebarea căutînd să prindă momentul dorni 
să afle răspunsul la o altă întrebare care-i ardea inima. 

— Da, el mă cunoștea. După ce am fost prins, am fost 
dus o dată în faţa lui şi a unui tribun, Cînd mi-a dat per- 
gamentele şi mi-a spus că sînt liber să mă întorc acasă, 
era atit de trist și atit de îmbătrinit : un om fără putere, 
fără poftă de viaţă... cred suferea mult... 

— Mai spune-mi ceva despre el, Daizus ! 

— Ce să-ţi mai spun?! Mi-aduc aminte de o între- 
bare a lui, care m-a zguduit de milă. Cred că arhitectul 
te-a iubit mult, Carsida. M-a întrebat: „Spune-mi, dacă 
știi : sora ta mă ura ?* 

Carsida tresări și-l privi lung, cu ochii tulburi. ÎI în- 
trebă, aproape fără să-și dea seama : 

— Și tu ce-i i-ai răspuns ? 

Buzele îi tremurau ușor, năpădită de o căldură lăun- 
trică. 

— I-am spus că nu-l urai. 

Daizus tăcu și rămase mult timp nemișcat, privind 
departe. Tîrziu, se întoarse spre ea. I se păruse că suspină. 
Îi văzu ochii înotînd în lacrimi. 

— De ce plingi, Carsida ? Tu nu i-ai făcut lui nici 
un rău. Răul și l-a făcut singur, cumpărindu-te ! 

Ea începu să-i vorbească încet, înecată de plînsul abia 
stăpînit : 

— Sînt lucruri pe care un bărbat nu poate să le în- 
ţeleagă. Fetele cumpărate ca sclave pot încăpea pe mina 
multor brute. El a fost altfel. Și altceva, ce mai ţii minte 
că ţi-a spus ? 

— Îmi amintesc bine cuvintele spuse de el cînd mi-a 
dat certificatul tău de eliberare : „Îţi dau certificatul de 

-eliberare a Malvei; Carsida n-a fost niciodată sclava 
mea.“ A mai spus că dacă ar fi știut că tu erai soţia 


264 


| 
| 


fratelui lui Decebal, cu toată prețuirea ce ţi-o purta, 
te-ar fi eliberat din prima zi 

Din nou, un timp, amindoi tăcur 

. Dar pe Septimius unde l-ai întîlnit ? La castrul în 

care am fost noi închiși citeva zile la înapoiere, el s-a arătat 
un om cu sufletul negru. 
Am stat mai multe zile și eu închis în acel castru 
de la intrarea în valea rîului Rabo. În acea noapte, ul- 
tima pe care am mai trăit-o acolo, Septimius era de 
gardă. Am stat mai mult timp cu el de vorbă. Alți legio- 
nari nu schimbau cu mine nici un cuvînt. A aflat cine 
sînt şi ce caut prin acele părţi. M-a întrebat: „Dacă te 
scot din castru, mă iei cu tine în Dacia ?“ De fapt, cen- 
turionul ştia că am certificat de eliberare, dar cind i-am 
spus că îl am şi pe-al tău, a dat ordin să fiu legat și în- 
chis. A doua zi, Septimius a primit însărcinarea să mă 
ducă înapoi la Drubeta, dar abia am făcut citeva sute 
de paşi pe drumul spre pod şi am luat-o amindoi prin 
hăţişuri, făcînd un ocol mare către drumul ce duce prin 
valea rîului Rabo spre Sarmizegetusa. 

Carsida încetase de mult să-l mai asculte pe Daizus. 
îl văzuse pe bătrinul Usugus intrînd pe poarta cetăţii. 
Cînd era supărat, bătrinul vorbea singur, cu voce tare. 
Îl urmări ducîndu-se la şipotul cu apă rece și bînd cu 
multă sete. 

— Moş Usugus, vino-ncoace ! îl strigă ea. 

— Vin îndată, stăpînă, Marele zeu să te ţină în pază ! 

Bătriînul se apropie ştergîndu-se la gură cu dosul 
palmei şi aranjindu-şi mustăţile stufoase, albe și lungi. 
Își luă căciula în mînă. 

— Şezi, îl înderhnă ea. 
Usugus ? 

— Stăpînă Carsida şi stăpîne Daizus, începu bătri- 
nul printre accese de tuse, suflind greu, am văzut, că jos 
se petrece ceva. Sînt speriaţi și comaţii, și robii 

— Au apărut cete de legionari prin apropiere ? 
Daizu 

Cu mișcări încete, bătrînul continuă si 
mustăţile. 


Cine te-a supărat, moș 


- Nu, stăpîne, nu s-au zărit legionari, s-au văzut 
însă oameni tot atit de răi: nişte capnoboţi!. Stăpina 
ştie că acolo unde vin preoţii. 

'Tăcu. Privi în sus, spre creasta muntelui şi 
Urmă cu voce potolită : 

— Eu am trecut la noua credin 
decit de El... 

Întorcîndu-se spre bătrin, Carsida îi luă mîna și i-o 
strînse cu căldură. 

— Si ce, moșule, ţi-e frică să nu te ia ? 

— Apăi, nu la mine mă gîndesc, stăpînă! Nu pun 
ei mîna pe Usugus, că se tem de stăpiînii mei. Mă îngri- 
jorez de „sfîntu' 

—— Mai e aici bătrinul Porfirios, moş Usugus? în- 
trebă Daizus, întrerupindu-l. 

— Este, stăpîne! Stă retras sus într-o peșteră, tre- 
buie că o ştii de cînd umblai cu oile și cu caprele. 

- Și pe la pod, pe la Drubeta, erau unii liberţi și 
unii sclavi despre care se spunea că trecuseră la învă- 
țătura unui galilean. 

— Așa, stăpîne, el este învățătorul și fiul Domnului. 

— Tot n-am priceput însă. Unii spuneau că este zeu, 
că s-a urcat la cer, alţii că a fost un om ca toţi oamenii. 
Pe care să-i crezi ? 

— Da, stăpine, a fost om, a venit pe pămînt ca s 
ne înveţe, apoi, după ce a murit pe cruce, a înviat şi s-a 
suit la cer... 

— Eu nu ştiu, moș Usugus, Acolo la pod, am ascul- 
tat într-o seară pe un sclav bătrîn, el spunea că l-ar fi 
văzut. Povestea bătrinul sclav: „Era un tînăr galilean 
cu păr castaniu, ce-i cădea în plete lungi pe umeri, cu 
obrazul tras, cu privirea adincă, liniştită“, Și mai spunea 
sclavul acela, continuă Daizus, că o clipă privirea lui s-a 
întîlnit cu aceea a galileanului. S-a simţit parcă străpuns 
de săgeți, i-a simţit puterea şi nu-și mai putea desprinde 
privirea din ochii lui. Din acea clipă, spunea el, a rămas 
în suflet cu un fel de tărie care l-a făcut să uite de să- 
răcie, de sclavie și de nefericire. Atunci, mulţi dintre cei 


spre cer. 


și nu mă mai tem 


1 La daci, grad preoţesc în ierarhia religiei lui Zamolxis, Pro- 


babil și grad militar în armata preoţilor 


266 


care îl ascultau pe bătrinul sclav au ris cu hohote, Am 
ris și eu... 

— Să nu mai rizi, stăpine! El este mintuirea 
noastră... 

— Eu ştiu una, moș Usugus, îl întrerupse Daizus, una 
pe care am auzit-o de la Sarmis, la pod, cînd el stătea cu 
piciorul rupt pus între scînduri : „Dacă n-au putere zeii, pe 
care nu-i vedem și ni-i închipuim că trăiesc în nori, pe 
vîrfuri de munţi sau în valurile mării, ce putere ar putea 
să aibă acel învăţător, care a fost un om ca toţi oamenii ?* 

Bătrînul se ridică repede, ca speriat, și se sprijini 
în toiag. 

— Să nu spui vorba asta, stăpîne, că faci mare păcat ! 
Am crezut că o să am ajutorul tău... Mă duc, stăpîne, mă 
due jos, să văd ce se mai aude de capnoboţii ăia ! 

— Stai, moș Usugus, îl rugă Daizus, de ce nu ridici 
toiagul să mă croiești zdravăn, fiindcă nu te ascult, așa 
cum ai făcut-o de-atitea ori cînd m-ai crescut ? 

— Stăpine... erai copil... Să mă ierţi, stăpine ! 

— Stai că merg cu tine, tocmai vream să dau o raită 
pe la casele de jos, mergem și pe la Porfirios. Dar pe 
unde-o fi umblînd Septimius ? 

— E jos, stăpine, a pus ochii pe fata unui comate, 
Nici nu știu cum se vor fi înțelegînd. Dar, de, inimile 
poate se înţeleg mai ușor, tinereţea... 

Plecară. Coboriră pe poteca în trepte ce ducea de-a 
dreptul la casele de jos. Pe la mijlocul povirnișului îl în- 
tilniră pe Septimius. Urca agale, învîrtind în mînă o 
garoată roșie și fluierînd fericit. 


— Ce faci, Septimius, pe unde hoinăreşti ? Cum te 
simți aici, în Dacia? 

Septimius îi vorbi plin de fericire : 

— Daizus, mulţumesc zeilor care m-au îndemnat să 


vin cu tine! Mă simt bine în Dacia și îmi plac dacele! 
D-aici nu mai plec, aici vreau să mor ! 

Daizus îl învălui într-o privire plină de căldură 

— Septimius, vrei să mergi cu mine ? O mică plimbare 
pe coasta muntelui. Se întoarse apoi spre bătrîn. Moş 


267 


Usugus, unde e Porfirios, la peştera ursului, sau la aceea 
a balaurului ? 

— La peștera ursului, stăpîne, dar să ne grăbini, poate 
că acei capnoboţi îndemnați de zeii cei ră 

— Cine, preoţii aceia? Lam văzut mai adineauri. Au 
stat de vorbă cu un rob si au plecat apoi în susul văii, 
lămuri Septimius. 

— Să ne grăbim, stăpîne ! 

Bătrînul porni înainte coborînd cu paşi repezi poteca. 
Daizus îl opri după primii pași. 

— Vino înapoi, moșule, nu știi că e mai de-a dreptul 
dacă tăiem coasta muntelui prin Poiana căprioarelor ? 

Începură să urce poteca. La poarta cetăţii, Daizus ceru 
să fie însoţit. de zece oameni înarmaţi bine, El şi Septi- 

și pregătiră spadele. inul privea mirat pregăti- 


mius îs 
rile ce se făceau și nu înțelegea nimic. 

Au ajuns la peştera lui Porfirios cînd soarele mai avea 
cîteva sulițe pe cer pînă să scapete peste munte. Daizus 
ascunse garda ce-l însoțea într-o scobitură din apropiere. 
Împreună cu Septimius, se cățărară pe un colţ de stîncă, 
de unde puteau privi printr-o crăpătură în peşteră. Înă- 
untru era liniște. Într-o parte era o grămadă de fîn şi de 
frunze uscate, pe care pustnicul o folosea drept pat pentru 


odihnă. În gura peşterii pilpiia slab focul, lîngă care fier- 


bea o oală plină cu bureţi. Spre fund, lumina zilei abia 
mai răzbătea. Văzură la lumina flăcărilor pe pustnic în 
genunchi, în faţa unei firide în care se afla o cruce de 
lemn. În cele două părţi ale crucii ardeau cu flacără slabă 
două rămurele verzi de brad. Bătrînul pustnic se ruga. 
Buzele și barba lui se miscau încet şi cadenţat. Flăcările 
slabe ale celor două rămurele de brad aruncau pe faţa lui 
un joc de lumini și de umbre ce-i dădeau un aer de adîncă 
meditaţie şi de rugăciune. Pe faţă i se oglindea sufletul : 
împăcare, blindeţe și milă. 

Daizus puse urechea la crăpătura din stîncă şi încercă 
să asculte. În faţa peşterii se auziră tropote și murmure. 
Daizus nu mai putu asculta. Îl auzi pe Usugus, după 
stîncă, murmurînd, cuprins de teamă 

— Au venit, ticăloșii ! Ce facem, stăpîne ? 

Căuiînd să se stăpînească, Daizus urmări prin crăpă- 
tură tot ce se petrecea înăuntru. Văzu intrind un capno- 


268 


bot urmat de o ceată de preoţi. Păşea rar, tirindu-și după 
el mantia albă de postav de lină. Doi preoți țineau în miini 
făclii aprinse. Capnobotul se opri la spatele pustnicului 
și începu să ridă zgomotos. 

— Ce faci aici, bătrine, pentru ce te chinuieşti stind 
în genunchi ? îl întrebă în batjocură. Marele zeu să te 
aibă în pază, dar nu te înțeleg ! i 

Porfirios tresări, îşi întoarse încet capul și-l privi cu 
multă linişte. Văzu că are lîngă el preoţii lui Zundeci- 
balm. Se ridică încet și vorbi cu blindeţe : 

— De ce m-aţi întrerupt din rugăciune ? 

— Te-am întrebat de ce te chinuieşti, şi tu, bătrine, 
îmi faci mustrări ! Dar ce vrăjitorie mai e şi asta? Tu te 
rogi la crucea pe care în imperiu sint răstigniţi tilharii și 
trădătorii ? A 3 

Pustnicul îl privi lung. Cîtva timp văzu numai briul 
albastru, lat, cu care capnobotul era încins peste mantia 
albă. Ținea mîinile la piept, ca pentru rugăciune. 

— Eu mă rog crucii pe care a fost răstignit acela care 
a suferit pentru mîntuirea oameniloi 

— Şi marelui zeu Zamolxis nu-i aduci jertfe ? 

— Eu nu cunosc și nu mă închin nici unui zeu! 

— Nu cunoşti nici un zeu ? X 3 

Capnobotul, scurt, gros, pîntecos, îl privi pe sub sprin- 
cenele dese şi mari, cu ochii, aproape închiși. Își stringea 
fălcile cu ciudă. Continuă să-l întrebe : d 

—: Şi nu aduci jertfe la nici un zeu ? Începu si 
bească : Ai trecut Ja credința galileanului acela ? 1... 

—. Urmez învăţătura lui, pentru îndreptarea oameni- 
lor, şopti Pori p 

— Bine, bătrîne, dar acel galilean care a murit de 
vreo sută de ani n-a putut să îndemne poporul la revoltă, 
pentru a-l face pe el rege. Continuă să-şi stringă fălcile. 
Tu, așa neputincios, vrei să ajungi rege al Daciei? îl 
întrebă. 

Liniştit, Porfirios îşi ridică mîinile. Pe faţa lui nu se 
mişca nici un mușchi, privirea îi era liniștită, în ochi i se 
oglindeau mila şi iertarea. 
urmărit să ajungă rege 
nînt; ci în cer, veşnică! 


zîm- 


a lui nu 
împărații 


Împ: 
Regii și 


este pe 
269 


chinuiesc şi omoară oamenii, îi schilodesc pe cei sănătoși, îi 
fac sclavi pe cei liberi şi nu-i ajută pe cei ce suferă! 

Pustnicul tăcu, privind în gol. Lui Daizus i se părea 
că în jurul capului bătrînului pilpiia o lumină slabă. 

Capnobotul îl ascultase şi cu oarecare curiozitate, pe 
lingă ura ce o nutrea. Marele preot Zundecibalm îngrijise 
din timp ca preoţii lui să fie iniţiaţi atit asupra învăţă- 
turii lui Christ, cît și despre persecuțiile la care erau su- 
puşi creştinii în imperiu. 

- Vezi, bătrîne, rupse capnobotul tăcerea, noi nu pu- 
tem să înţelegem un lucru : ai trecut la credința galilez 
nului, dar ea se aseamănă cu învăţătura lui Zamolxis. 
Marele zeu este sus, dincolo de noi, în cer, și acel Christ 
s-a urcat tot acolo. Spui că fericirea oamenilor este în cer, 
dar şi noi, dacii, credem că cei buni și viteji merg tot 
sus, în cer... 

— Nu e totuna, Mare preot! La voi lipsesc mila, iubi- 
rea şi ajutorarea aproapelui. Zeul vostru pedepseşte pe 
cel rătăcit şi căzut în păcat, pe cînd El îl iartă şi-l aduci 
pe calea cea bună. Voi jertfiți oameni, îi omoriţi în chi 
nuri, spunînd că numai aşa puteţi afla voința marelui 
vostru zeu, pe cînd El s-a adus jertfă pe sine, pentru În- 
dreptarea oamenilor. 

Capnobotul își învinse curiozitatea ce-l stăpinea 
mai putu răbda. Îl privi cu ochi măriţi şi-i strigă : 

— De ce-ai venit să ne strici credința? După cite 
văd, tu eşti grec. De ce n-ai rămas în țara ta? 

Dar tu şi însoțitorii tăi pentru ce-aţi venit, Mare 
preot? Să mă lepăd de credinţa în El? Ai avut mare 
dreptate ! Da, credinţa dacilor se aseamănă cu învăţătura 
Lui. Eu am ştiut asta, de aceea dacii vor trece repede la 
noua credinţă ! Dar eu ştiu pentru ce-ai venit! Ai venit 
să mă iei și să mă duci. Vreţi să faceţi creștinilor ceea ce 
le fac guvernatorii, legaţii și tribunii în imperiu... 

— Da, bătrîne ! Capnobotul vorbi cu voce mai poto- 
lită : Am venit să te luăm! Marele preot Zundecibalm 
vrea să cunoască mai bine noua credinţă. Pregăteşte-te, 
bătríîne, chiar în seara asta trebuie să ajungem în vale. 

— Merg, facă-se voia Lui! murmură pustnicul. 


i nu 


270 


Daizus socoti că sosise momentul. Ştia că cine e luat 
de preoţi nu mai are șanse de scăpare. Sări de pe colțul 
de stîncă, făcu semn lui Septimius și gărzii să-l urmeze 
şi intră în peşteră. 

— Marele zeu să vă aibă în pază! salută el intrind, 
Ce se întîmplă aici ? 

— Ne rugăm Marelui zeu pentru întregul popor şi 
pentru tine, viteaz taraboste, spuse capnobotul, surprins. 
Dar cine eşti tu? Un taraboste tînăr nu cunoaştem la 
dava 
Sînt Daizus, fiul tarabostelui Dicomes ! 

- Nu cunosc alt fiu al lui Dicomes. Știu de fiul care 
a fost sclav în imperiu, știu de Carsida, Marele zeu s-o 
aibă în pază și să-i dea viaţă lungă !... 

La spatele lui Daizus, bătrînul Usugus tremura. Teama 
de preoţi îl stăpinea pe fiecare dac. La cuvintele ce le 
auzi, Daizus trase de la brîu papyrusul lăsat de bătrinul 
Dicomes și-l întinse capnobotului. 

— Rog pe cinstitul capnobot să citească. 

După ce citi, capnobotul rămase cu papyrusul în mină. 

— Marele preot Zundecibalm n-a avut cunoștință că 
tarabostele Dicomes ar fi zămislit un fecior cu una dintre 
roabele lui! murmură capnobotul, cu ton batjocoritor, 
- Te poftesc să-ţi măsori “cuvintele! strigă Daizus. 
Tatăl meu și-a recunoscut fiul pe care l-a avut cu una 
dintre roabe, dar voi preoţii nu vă recunoașteţi niciodată 
copiii ! 

Capnobotul nu se lăsă intimidat şi nici nu-și pierdu 
stăpînirea de sine. Vorbi rar, cu dinţii strînşi cu ură 
greu ascunsă ca și ameninţarea : 

— Se cunoaște după faţa și zimbetul tău cu ce suflet 
vorbeşti despre preoți! N-am știut că tarabostele Dico- 
mes a mai avut un fecior. Noi, preoţii, ne vom ruga Ma- 
relui zeu și pentru tînărul taraboste, Daizus !... 

— Bine, să lăsăm toate astea la o parte, schimbă vorba 
Daizus. Dar cum se face, cinstite capnobot, că veniţi pe 
moşia Dicomes şi nu treceţi pe sus pe la cetate ? Cum pu- 
teţi să vorbiţi cu acest bătrin care este sclav pe moșia 
noastră ? ~ 


și 


- Preoţii pot să meargă oriunde! rosti capnobotul. 
Niciodată un taraboste nu s-a amestecat în treburile Ma- 
relui preot și ale Marelui zeu. 

— Pentru robii şi sclavii noştri trebuie să fim în- 
trebaţi. 

— Acest bătrîn se ridică împotriva marelui zeu Za- 
molxis şi împotriva regelui. Noi îl iubim pe Decebal şi-l 
apărăm ! Capnobotul se întoarse spre pustnic : Eşti gata, 
bătrine ? Apoi, către preoţi: Cinstiţi preoți, ajutaţi-l pe 
bătrân să meargă ! 

— Să nu faceți 
spada. Se opri între pustnic ș 
te garda. 

- Nu faci bine ceea ce faci, tinere taraboste ! rosti 
i cu ton ameninţător capnobotul. Vei supăra pe Ma- 
rele zeu și pe Marele preot, N-am văzut pînă acum ca 
cineva să îndrăznească să se opună voinței Marelui preot. 

— Cinstite capnobot, pe sclav nu-l puteţi lua, și 
fiindcă se lasă noaptea, ar fi bine să coboriţi în vale, alt- 
fel puteţi pierde poteca prin pădure, iar de nu înţelegeţi, 
eu şi garda mea vom fi puși în situaţia să ne măsurăm 
spadele cu ale voastre. 

Capnobotul aruncă o privire tăioasă spre Daizus și 
făcu cîțiva pași spre ieşirea peșterii, călcînd apăsat. Se 
opri se întoarse spre Daizus. 

— 'Taraboste, te-ai supus singur judecății Marelui 
zeu! Marele preot Zundecibalm se va plinge regelui, iar 
regele va hotărî. Cobori apoi tonul: Din partea mea, ti- 
nere taraboste, mă voi ruga Marelui zeu să te ia în 
paza lui !.. 

— T-aţi văzut cît sînt de laşi ? spuse el după ce preoţii 
ieşiră, și paşii lor se pierdură în vale. Cînd s-a mai po- 
menit, ca preoi nu-l taie cu spada pe cel ce nu li se 
supune ? Hotărîrea noastră i-a făcut să înțeleagă că aici 
puteau să le rămînă oasele. 

Lângă el, bătrînul Usugus 
de disperare și de teamă. 

— Să mă pedepsească Zeul cel mare, în ce pericol 
te-am băgat, stăpîne ! În miinile preoților te găseşti prins 
mai rău decit în gura lupului, 


un pas! strigă Daizus trăgindu-şi 
capnobot : Septimius, pre 


şi frîngea mîinile, chinuit 


272 


— Fii liniştit, bătrine ! Cred că va veni vremea cînd 
se va sfărîma și puterea lor. £ 

Daizus se întoarse, făcu semn lui Septimius și bătri- 
nului Usugus şi, urmat de gardă, părăsi peştera. 

Era tirziu cînd se apropiară de cetate. Văzură de de- 
parte lumină multă. Focuri mari ardeau. Se auzeau chiote 
și strigăte. 

— Ce să se fi putut oare întîmpla sus în lipsa noas- 
tră, moş Usugus ? Să fi îndrăznit cumva să atace vreo ceată 
de legionari cetatea ? 

Bătrânul rise zgomotos, fără griji 

- Stăpine, cetatea este bine păzită. Iscoadele noastre 
sint răspindite pe toate drumurile și pe toate potecile, iar 
garda, cînd închide porţile, poate să ţină piept la mai 
multe centurii. Ceva totuși se va fi întîmplat, de este atita 
lumină. Poate că se vor fi întors stăpinii 

Cînd ajunseră sus, presupunerea bătrinului se ade- 
veri. În cerdac stăteau la masă Diegis, Sarmis şi Vitellius. 
Revederea lor îl mișcă pe Daizus pînă în adincul sufle- 
tului. Nu ştia că se bucură de atita dragoste din partea 
lor. Pînă tirziu, către ziuă, se prelungi ospăţul, cu cîntece 
și jocuri. 

A doua zi — era către prinz — sub razele blinde ale 
soarelui de toamnă, toţi patru porniră spre peştera lui 
Porfirios. Diegis își dăduse seama, îndată ce aflase de 
cele ce se petrecuseră la peşteră, că va trebui să ducă o 
luptă grea cu Marele preot. Înaintau în pasul cailor. Nu 
aveau nici un motiv să se grăbească 


ă. 

— Mă frămîntă gîndul, Diegis, rupse tăcerea Sarmis, 
după ce toţi tăcuseră un timp, ce-ai vrut să ne spui des- 
pre rege ? Nu este mulțumit de noi, am întirziai prea 
mult la triburile vecine de la miazănoapte, sau s-a întim- 
plat ceva ? 

Diegis nu răspunse îndată, Privea înainte, undeva 
departe, purtat de gînduri, 

— Regele e mulţumit de rezultatele soliei noastre, și 
mai ales este lămurit pe deplin asupra intenţiilor Romei. 
Felul cum ei ne-au pîndit și ne-au urmărit pe drum nu 
mai lasă nici o îndoială că sînt hotăriţi să ne sfărime 
orice încercare de a-i scoate din țară. Am vrut însă să 


18 278 


spun altceva : regele este singur, se ajută de Vezina 
de Zundecibalm. Dar «Marele preot nu trebuie lăsat 
preia prea multe din treburile armatei. În trecut, Marii 
preoţi erau și căpetenii ale oastei, ceea ce le dădea puterea 
să-l încercuiască pe rege cum voiau. Decebal, ca 
Burebista, vrea să fie cu adevărat capul ţării şi căpetenie 
a armatei. Cu multă dibăcie, regele îl folosește pe Zunde- 
cibalm numai pentru a ţine strîns unit poporul, prin jert- 
fele ce le aduce lui Zamolxis, prin capnoboți și preoți... 

Diegis opri calul, Sosiseră în Poiana căprioarelor. 
Schimbă vorba : 

— E prea multă frumuseţe aici ca să trecem pe lingă 
această poiană fără să ne adăpăm sufletele, spuse el. Des- 
călecăm puţin și stăm pe trunchiul fagului acela doborit 


de furtună. fi 

Descălecară. Un rob le puse dinainte cu multă înde- 
mînare ceva de gustat și ploştile cu vin. Diegis ridică o 
ploscă şi sorbi din ea cu multă poftă. — 

—— Vă vorbeam despre rege, reluă Diegis ştergîndu-și 
mustăţile şi barba. Tot mai mult mă încred în judecata 
lui. De la început, el n-a vrut să vadă în Livianus Clau- 
dius decit un duşman, pe cînd eu am înclinat să cred că 
ne era prieten. Cele ce s-au petrecut cu noi la Porolissum 
nu se putea să nu fi fost puse la cale de general. Nu este 
uşor să conduci un popor! Regele poate că vă va încre- 
dința și vouă răspunderi mai. grele și de încredere. E bine 
ca voi să știți ce vrea el, care îi este politica. Eu, fratele 
lui, de multe ori am rămas uimit de hotărîrea, de planu- 
rile și de ambiția sa de a ridica poporul dac pentru a 
ajunge din urmă Roma. y i 

Diegis vorbea privind departe, peste virturile copa- 
cilor, Vîntul îi răsfira în valuri firele din barbă, Frunze 
ruginii cădeau învirtindu-se uşor, purtate către vale. Își 
întoarse privirea spre Vitellius, Continuă : PAES 

— Decebal a văzut în Roma un simbol al măririi şi 
puterii, o atracție de nestăvilit, ceva mai presus de orice 
închipuire, de aceea el a făcut şi a încercat totul pentru 
a o imita. Nu numai eu am călătorit prin imperiu, ci SI 
el. Nimeni, în afară de mine, nu o știe. Traian nu știe că 
Decebal, travestit într-un plebeu, a stat la Roma, s-a 
plimbat prin for, a văzut jocuri în Circul ce! Mare şi s-a 


274 


convins în ce constă măreţia imperiului. Aşa se explică 
de ce el a început să atragă în Dacia meşteri şi negustori 
romani, a mutat cetatea de scaun a ţării de pe virful de 
munte pe locul pe care se află acum Sarmizegetusa. A 
inceput ridice numeroase construcții puternice şi să 
organizeze. armata după modelul roman şi cu arme ro- 
mane. E drept că bătrînii taraboşti și unele căpetenii de 
triburi s-au opus, dar el a ştiut cu energie să-ì aducă la 
ascultare, de aceea are și duşmani. Unul dintre aceștia 
este Marele preot. Singurul țel care-l face pe Zundeci- 
balm să fie alături de rege este acela că și el ține ca dacii 
să înveţe să serie şi să citească în limba lor. Pînă nu de- 
mult, scribii noștri au fost cînd greci, care au scris în 
limba lor, cînd sclavi romani, care au scris în limba Ro- 
mei. Taraboştii tineri și copiii lor sînt puşi acum de rege 
să înveţe să scrie, și preoţii se ocupă de aceasta. Astăzi, 
Dacia e un mare șantier. Se întăresc cetăţile, se făurese 
arme şi mașini de război, se scoate din pămint mai mult 
fier, argint, aur şi sare, se string provizii pentru anii grei 
de luptă ce vor veni şi se stăvileşte risipa, căci dacii sînt 
obișnuiți să trăiască din belșug. Cu argintul, aurul, mie- 
rea, ceara şi vinul nostru ni-i apropiem pe vecini şi ni-i 
facem aliaţi, în lupta împotriva imperiului. Soliile vin și 
pleacă neîncetat, zi și noapte, de la curtea regelui. Șefii 
de triburi vin aici să învețe arta războiului. În faţa duş- 
manului de moarte, Imperiul roman, triburile dace đe la 
miazăzi și răsărit, din alara hotarelor Daciei, vor să se 
unească sub steagul regelui. Decebal, cu minunatul său 
simţ politic și cu o voinţă de fier, a muncit ani de zile 
pentru a întări unitatea statului dac. A folosit cuvîntul 
bun deseori, dar nu a neglijat nici viclenia și forţa atunci 
cînd era nevoie. Cind le-a spus taraboştilor că trebuie să 
înveţe să scrie şi să citească, la început aceştia au ris, dar 
cînd i-a săgetat cu privirea s-au convins că nu e de 
glumă. Un timp, si eu şi el am ascultat filozofi greci, aduși 
la Sarmizegetusa să ne înveţe geometrie, istorie, geografie, 
retorică. 

Diegis se ridică de pe trunchiul de fag și își întinse bra- 
tele pentru a se destinde. 

— Ei, aţi înţeles acum cine este. și ce vrea regele ? Pe 
Decebal e greu să-l cuprinzi în vorbe. El este mare cît un 


ai 275 


munte, tare ca granitul, iute ca torentul ce aleargă vije- 
lios și bun ca vinul! Ia mai sorbiţi din ploşti, şi haideţi să 
mergem |! 4 

Către amiază ajunseră la peştera lui Porfirios. Intrară 
înăuntru. Era goală, pustnicul plecase. În firida din tund 
rămăsese crucea şi două ramuri verzi de brad, cu flăcări 
ce mai pilpiiau încă, semn că bătrinul n-o părăsise de 
multă vreme. 


În iarna ce urmă, iarnă blîndă, cu omăt mult şi geruri 
slabe, regele înteţi pregătirile de război. Toți știau că se 
apropie marea încercare. Sarmis și Vitellius erau întot- 
deauna pe lîngă Diegis și toţi trei în preajma regelui, 
gata să execute ordinele lui. La Carsidava rămăseseră 
Daizus şi Usugus. Amiîndoi îngrijeau de moșie și de fău- 
virea armelor în atelierele din casele de jos, aşa cum 
făcuse mai înainte bătrinul Dicomes. A 

Trecu şi primăvara. Hotărirea decisivă a regelui nu 
putea să mai întirzie. Era spre sfirşitul lunii mai cînd, 
pe drumul ce lega Sarmizegetusa cu Cetatea-de-Munte 
si a Cogheonul, se putea vedea un număr tot mai mare 
de preoţi, într-un continuu du-te, vino. Marele preot pre- 
gătea cu multă grijă ceremonia pentru aducerea Marii 
jertfe către Zamolxis. Marele zeu, prin Marele preot, avea 
să spună poporului dac care e voia sa: pacea, sau răz- 
boiul ? 

Drumul ce urca spre Cetatea-de-Munte mergea şer- 
puind alături cu riul, luptîndu-se cu coasta stincoasă a 
muntelui. Într-un loc mai îngust era oprit de prima 
poartă a cetăţii şi de primul rînd de ziduri. Mai departe, 
valea se lărgea, şi drumul urca în pantă lină pînă la cea 
de-a doua poartă; cu al doilea rînd de ziduri. După cîteva 
zeci de paşi, se oprea la- a treia poartă, de unde suia pe 
terasa de sus. Aci încă se mai aflau construcţiile din 
timpul cînd vechea Sarmizegetusa fusese cetatea de scaun 


276 


a regelui. Cetatea era aproape ovală, întărită pe de o 
parte de coasta stincoasă și prăpăstioasă a culmii, iar pe 
cealaltă — cu ziduri groase de piatră, În partea de răsă- 
rit, drumul ieşea din cetate, trecea în lungul unei şei 
pietroase şi se oprea în fața Marelui altar sau Marelui 
sanctuar de pe Cogheon. Pe un mic platou pavat cu 
blocuri mari de piatră, alături de altarul vechi, se con- 
struise sanctuarul nou, numit Marele sanctuar, înconju- 
rat de şaizeci de coloane de andezit, cu baza de peste doi 
pași, pardosit cu blocuri de diferite culori, formînd de- 
sene și semne ale cultului lui Zamolxis. În partea din fund 
a Marelui sanctuar, lingă peretele abrupt al stîncii, se afla 
altarul de piatră, cu mai multe trepte, înconjurat de co- 
loane zvelte albe, din marmură, În spatele altarului era 
locul rezervat pentru rege şi căpeteniile dace : un fel de 
tribună ca într-un mic. amfiteatru, tot din blocuri de 
marmură, întocmai ca cele de la altar, iar spre stinca din 
apropiere se trecea pe un pod scurt, îngust, în arcuri fru- 
mos lucrate în marmură. Podul reprezenta mai mult o con- 
strucție simbolică, pe care pornea Marele preot cînd pleca 
la marele zeu Zamolxis, trecînd peste un izvor de apă lim- 
pede, ce-i despărţea pe oameni de lumea zeilor nemuritori. 
Marele preot intra apoi în peștera din stîncă, în care, pe 
trepte tăiate anume, urca spre Marele zeu. În această 
peșteră, spunea legenda, ar fi dispărut în timpuri străvechi 
bătrînul şi înțeleptul Zamolxis. După trei ani, el ar fi ieşit 
de acolo cu părul albit şi plin de înțelepciune, ar fi dat 
apoi dacilor o nouă învăţătură și o nouă religie, după care 
s-ar fi înapoiat în peșteră, de unde n-ar mai fi ieșit nici- 
odată, devenind zeu. 

Ziua aducerii Marii jertfe se apropiase. În Cetatea-de- 
Munte și la Marele sanctuar, animația crescuse. Din 
depărtări se auzeau cîntece şi sunete de tulnice, ameste- 
cate cu chiotele mulţimii, sosită cu multe zile înainte pen- 
tru a lua parte la marea ceremonie. Dar mulţimea fusese 
oprită jos, la poarta cetăţii. Treceau însă preoţii, treceau 
cete de luptători, şi toată mişcarea arăta marile pregătiri 
ce se făceau, sporind și mai mult nerăbdarea mulţimii. 

Sosi și ziua deschiderii porţilor. Mulțimea porni în 
fugă spre Marele sanctuar, dornică să apuce un loc cît mai 
în faţă, lîngă altar. Era atita lume, încît pe la prînz se 


277 


umpluse terasa Marelui sanctuar și toată cetatea. Gărzi de 
preoţi păstrau ordinea. Mulţi se cățăraseră prin copacii de 
pe coasta muntelui din apropiere, curioși să vadă aduce- 
rea Marii jertfe. 


Soarele se ridicase mult peste creste, nici un nor nu 


păta imensitatea albastră a cerului, cînd din palat ieși 
regele. Mulțimea izbucni în urale. Decebal călca rar și 
apăsat, zimbea și răspundea salutînd cu mîna. În dreapta 
lui mergea Marele preot, iar în stînga — Diegis. În urma 
lor veneau taraboşti și căpetenii de triburi dace. Regele 
purta armură cu solzi mărunți, albi, lucitori, peste care 
avea aruncată mantia de purpură, largă, cu cute bo- 
gate, prinsă pe umăr cu o fibulă de aur. La şold legase 
spada cu mînerul încrustat în pietre scumpe. Barba lui 
bogată era frumos pieptănată, iar mustăţile lungi — bine 
răsucite la vîrfuri. Sub sprîncenele stufoase, privirea era 
ageră și ochii îi luceau. De sub căciula frumoasă de miel 
îi cădeau pletele cărunte, în șuviţe lungi, răsfirate peste 
umeri. 

După bărbaţi venea alaiul femeilor. În fruntea lor 
mergea regina, urmată de soțiile și fiicele tarabostilor s 
căpeteniilor. Regina purta iie frumos înflorată şi fotă 
bogată, peste care era încinsă cu centură de piele fină, 
încheiată cu pafta de aur. Pe umeri avea mantie scurtă, 
uşoară, din lînă albă, cu mîneci largi, ce cădeau în falduri 
bogate, care dădea mersului ei o mișcare plină de graţie. 
Celelalte femei purtau ii și catrințe bogat înflorate, peste 
care fluturau în vînt marame subțiri, albe, care le acope- 
reau cosiţele și se petreceau frumos în jos, căzînd pînă 
la pămînt. 

Dinspre Marele sanctuar începură să se reverse asupra 
mulţimii valuri subțiri de fum, încărcate cu arome de flori 
și tămiie. Preoţii aliniară gărzile. Cînd alaiul regelui se 
apropie de altar, un imn de slavă se înălță spre cer. Corul 
preoteselor, cu acompaniament de lire și harfe, părea o 
muzică a cerului. Un fior de credinţă și de supunere stră- 
bătu mulţimea. Dar viaţa se trăia pe pămînt. Aceasta o 
simboliza corul preoţilor, care, cu voci grave, acompaniate 
de tulnice, ce scoteau sunete tot așa de grave, însoţiră 
urcarea regelui spre tribuna de marmură de lîngă Marele 
altar. 


278 


Marele preot se opri în mijlocul preoților, Era îmbrăcat 
cu o mantie lungă de purpură, strînsă la mijloc cu un briu 
lat, de culoare albastră, şi peste ea o pelerină scurtă, al- 
bastră, închipuind culoarea cerului, locul unde se afla 
Marele zeu. Se îndreptă spre altar. Preoţii aruncară pe 
şini aromate, și prin fumul gros, înecăcios, cu greu 
se mai putea urmări cele ce se petreceau în jarul altaru- 
lui. Marele preot dispăru în valul de fum, după ce un 
capnobot îi şopti ceva la ureche. Pe feţele femeilor şi bă- 
trînilor se puleau vedea neliniștea, teama și smerenia. 

După scurt timp, fumul se subție și apăru Marele 
preot. Ținea într-o mină un vas de argini, în care ardeau 
răşini mirositoare, şi făcea semne de binecuvintare cre- 
dincioşilor. Se apropie de altar, pe care urcă căleînd 
rar. Ajuns sus, săltă mîna dreaptă, în care ţinea vasul de 
argint. Corurile încetară imnul către Marele zeu. Ridică 
apoi şi braţul stîng, în care un şarpe se mișca în ondulări 
încete şi şuiera scoţindu-şi limba despicată. Din mulţime, 
cei mai apropiaţi se retraseră speriaţi. Marele preot își 
înălță apoi privirea spre cer, rămase cîteva clipe nemișcat, 
ca o statuie, apoi, cu vocea sa profundă, întărită de stinca 
și de coloanele din jur, rosti cu ton rugător : 

— Poporul se pleacă în faţa ia, Mare zeu ! 

La aceste cuvinte, mulțimea făcu mişcări de supunere, 
de prosternare. Marele preot continuă : 

— Poporul ţi se supune, Mare zeu, și te roagă să-l 
scapi de dușmani şi de răzbunarea zeilor cei răi ! 

Mulțimea murmură, cu un ecou ce se pierdu departe 
în vale : 

Te rugăm, Mare zeu ! 
__— Poporul te roagă, Mare zeu, să-l călăuz 
ajuţi să înfrîngă pe dușman și să-l scoată din ţară ! 

Mulțimea repetă cu mai multă putere și în cor : 

— Te rugăm, Mare zeu ! 

In acest moment de încordare solemnă, Marele preot 
se întoarse încet spre stîncă şi privi spre vîrful ei, ce se 
pierdea în valurile de fum, rostind cu putere : i 
pt ra m Mare zeu, vin să primesc învățătura şi 

Începu să coboare treptele de marmură, în timp ce 
mulțimea repeta în cor : 


279 


— Te rugăm, Mare zeu ! Te rugăm, Mare zeu !. 

Marele preot se îndreptă spre peșteră și, urmat de 
patru capnoboţi, înaintă printre preoţii aliniaţi pe două 
rînduri. Trecu peste micul pod de marmură și dispăru în 
fumul ce acoperea intrarea în peșteră. Capnoboţii răma 
seră afară. Corurile înălțară alt imn de slavă Marelui zeu 
Din peşteră începu să iasă fum gros, în diferite culori. 
Spre creasta stincii, ce se pierdea în fum, se auziră bu- 
buituri şi izbucniră scîntei, ce închipuiau vunetul și trăs- 
netul. Răsunetele lor se pierdeau departe. Mulțimea se 
plecă cutremurată în faţa puterii Marelui zeu, apoi, ca la 
un semn, corurile încetară. Se făcu liniște. Lângă altar 
apărură preotese şi preoți, care începură un dans în cin- 
stea zeului. În dansul lor, imitau zborul porumbeilor şi 
mișcărilor şerpilor. Vălurile albe, ușoare ale preoteselor, 
măreau și mai mult efectul mișcărilor produ: de eşariele 
albastre, pe care ele le mînuiau cu multă măiestrie. Dan: 
sul închipuia cum se mișca Marele preot ca șarpele și 
cum zbura ca porumbeii urcînd la Marele zeu. 

După preoți şi preotese urmară dansatori în costume 
de luptători, purtînd în mfini arcuri puternice şi spade 
grele. Începură un dans de luptă, în acordurile tulnicelor 
și tobelor, care imitau bine furtuna, tunetele şi trăsnetele. 
Dansul atinse încordarea extremă în clipa cînd dansato- 
rii sloboziră săgețile în fumul de deasupra stîncii, pentru 
a alunga pe zeii cei răi, care ar căuta să împiedice pe 
Marele preot să ajungă la Marele zeu. După ce dansul luă 
sfîrşit și dansatorii părăsiră altarul, instrumentele into- 
hară o melodie uşoară, ce părea că vine de departe. În 
acest timp, preoții aduseră în grabă două estrade de 
lemn, înalte de aproape cinci picioare, şi le așezară una 
lîngă alta, cu o depărtare între ele cam cît statura unui 
om. Peste ele aruncară covoare frumos înflorate, cu de- 
sene ale cultului lui Zamolxis. La cele patru capete ale 
estradelor așezară vase de argint, pe coloane mai înalte. 
Puseră apoi mirodenii și rășini aromate, şi un fum plăcut 
mirositor se împrăștie pe deasupra mulţimii. Pe cele două 
estrade se urcară preoții destinați să aducă zeului Marea 
jerttă. 

Corul preoteselor intonă un nou imn de slavă Mare- 
lui zeu, cu privirile îndreptate către cer. Mulțimea nu 


280 


mai asculta melodia ce înfiora şi înălța sufletele, ci urmă- 
rea cu multă neliniște mișcările de la gura peşterii, din 
care ieșea un fum sirăveziu, albastru, Un stol de porum- 
bei zbură din peşteră si trecu pe deasupra altarului. Un 
fior străbătu mulțimea, Erau vestitorii Marelui preot, care 
se înapoia de la Marele zeu. i 

După cîteva clipe apăru şi Marele preot, cu același vas 
de argint într-o mină şi cu șarpele în alta, Se apropie cu 
pași rari și urcă treptele altarului. Priviri încordate îl în- 
văluiau din toate părţile. După ce îşi roti privirea pe 
deasupra mulţimii, rosti cu voce ca de tunet : 

„— Zeul cel mare, Marele Zamolxis, vă vorbeşte prin 
mine ! El spune că dacă poporul ascultă de cuvîntul preoți- 
lor și urmează pe rege, va fi bine și îl va scăpa de duş- 
man, iar dacă va face altfel, Dacia va.cădea în robie! 
Marele Zamolxis primeşte sus la el în cer pe toţi aceia 
care vor cădea luplind impotriva dușmanului şi le va da 
lor viaţă veşnică ! Așa a spus Marele zeu! Dar ce e în 
sufletele noastre ? El știe, și noi vom afla acum dacă ne 
va primi sau nu Marea jertfă. 

Ca străbătută de un fior, mulţimea se cutremură. Va 
fi, sau nu va fi război ? Printre preoţi se produse mișcare. 
Un capnobot se apropie de Marele preot și se plecă pînă 
la pămînt, apoi se întoarse spre mulţime şi întrebă : 

CS Cine este cu sufletul pregătit pentru Marea jertfă ? 
Cine este gata să meargă în fața marelul Zamolxis, unde 
va fi primit și va trăi în cer fericit de-a pururi ? 

__Un preot se așezase în spatele capnobotului, pregătit 
să noteze, d 

= Cine este primul ? întrebă capnobotul. 

Din mulţime se strigară pe rînd mai multe nume 
Abruto, Rhesos, Dapyx, Conosico... 

Fiecare striga numele altuia, pe care îl credea mai 
credincios, și pentru a se scăpa pe sine. Strigătele 
continuară : 

— Duparneu, Azio, Vazyx, Daizus, Cotiso... 

Capnobotul făcu semn pentru liniște. Anunţă că s-au 
completat cele douăzeci de nume. Auzindu-și numele stri- 
gat, Daizus se mișcă neliniștit. Nu voia să moară în faţa 
preoţilor, ci în luptă, în faţa dușmanului. Aceeași neli- 
nişte îi frămînta pe Diegis şi pe Sarmis. Se mîngiiară 


281 


sorții tocmai pe el, pe 
ă şi urmărea desi 


însă la gindul că nu vor căd 
Daizus. Alături, regele părea de piat 
rarea ritualului. 

Capnobotul se duse pină în rîndul preoţilor și reveni 
apoi în fața Marelui preot, ţinind în mînă un săculeț, 
Alături de el era preotul care notase numele celor strigați 
din mulţime, propuși pentru Marea jertfă. În săculeţ erau 
bile de lemn, unele albe și altele albastre. Se ştia : cel 
pentru care se scotea bila albastră era jertfitul. Capnobo- 
tul îşi vîri mîna în săculeţ și o scoase plină cu bile albe 
şi albastre. Le arătă mulţimii. Puse bilele înapoi, scutură 
săculeţul pentru a le amesteca mai bine și-l tinu în faţa 
Marelul preot. Începu apoi să strige cu ton ceremonios 
primul nume. Marele preot scoase din săculeţ o bilă: 
albă. În mulţime se auzi un murmur de ușurare. Abruto 
scăpase. Urmă al doilea, la fel Marele preot scoase o bilă 
albă. Scăpase și Rhesos. Se continuă cu al treilea, al pa- 
wulea, al cincilea. Din săculeţ se scoteau numai bile albe. 

În încordarea în care se afla mulţimea, în acordurile 
stridente ale instrumentelor şi în intervenţiile pline de 
efect ale corului, nimeni din mulţime nu luă în seamă 
că Marele preot scotea bilele numai dintr-o anumită parte 
a săculeţului, partea pe care se afla mîna capnobotului. 
Ajunse şi la Daizus. Capnobotul îi strigă numele puţin 
țipat. în aceeași clipă, capnobolul își schimbă mîna și 
tinu săculeţul cu partea opusă. Marele preot mişcă mina 
ceva mai mult în săculeţ, o scoase și arătă mulţimii o 
bilă : albastră. 

Mulțimea izbucni în urale şi în rugăciuni către Ma- 
rele zeu. Daizus era cel destinat pentru Marea jertfă 
Unii rîdeau fericiţi, alţii se înfiorau de milă. Femeile şi 
mai ales bătrinele plingeau. 

De sus, din tribuna regelui, Sarmis urmărise încordat 
și cu sînge rece mișcările Marelui preot și ale capnobotu- 
lui. Nu-i scăpase schimbarea făcută în clipa cînd se stri- 
gase numele lui Daizus. În aceeași clipă, se ridicase şi 
trăsese spada. Ceva mai tirziu, o mișcare asemănătoare 
încercase şi Diegis. Dar capnobotul prinsese momentul. 
Totul s-a petrecut cu iuţeală bine pregătită. După ce Ma- 
rele preot scosese bila albastră, capnobotul golise repede 
săculețul în văzul tuturor şi lăsase bilele să cadă, împrăş- 


282 


tiindu-se pe lespezile altarului, iar săculeţul îl aruncase în 
vasul cu jăratic din apropiere. Flăcările îl înghiţiră repede. 
În acel moment, regele simţise că în preajma lui se petrece 
ceva neobișnuit. Se întorsese și aruncase spre cei doi 
o căutătură aspră, plină de mustrare, La îndemnul rege- 
lui, Sarmis se așezase la loc, zdrobit. 

Marele preot ceru ca Daizus să se apropie de altar, 
Cu fața ca de fecioară, palid, aproape alb, cu pletele 
blonde fluturîndu-i în vînt, el cobori treptele, căutînd să 
se ţină tare. Ştia că orice încercare de opunere ar fi fost 
sfărimată de mulţimea care aștepta cu înfrigurare să 
vadă voința Marelui zeu. Opunerea ar fi adus ruşinea nu 
numai asupra lui, ci și a întregului neam Dicomes, ar fi 
stirnit supărarea regelui. 

În încordarea şi tumultul ce domneau, nici nu se 
auzise ţipătul deznădăjduit al Carsidei. Dar preoţii 
ştiură ce să facă spre a trece neobservat acel moment 
greu. Aruncară în vase rășini care scoteau mult fum şi 
făcură semn ca instrumentele şi corul să cînte cu mai 
multă putere. 

Ajuns lîngă altar, doi preoţi îl prinseră pe Daizus de 
miini cu toată strășnicia, Ochii lui înotau în lacrimi. Viaţa 
plină de tinereţe, ce umplea toată fiinţa lui, se revolta 
în fața morţii. În această clipă, îi răsunară în minte 
cuvintele pline de amenințare pe care capnobotul i le 
spusese în peștera lui Porfirios : 

— Taraboste, te-ai supus singur judecății Mare- 
lui zeu! 

Acum ştia că totul era răzbunare, ştia că nimic nu-l 
mai poate scăpa din mîinile preoţilor. Îl durea adînc că nu 
dăduse ascultare sfatului bătninului Usugus, care, la ple- 
carea de la Carsidava, îl însoţise deznădăjduit o bucată de 
drum : „Stai, stăpîne, nu te duce în mîinile preoţilor !“ 
îi repetase într-una bătrînul. Totul era acum prea tirziu. 

Urcă repede, cu pași hotărîţi şi stăpinit, pe estrada 
spre care îl împinseră cei doi preoţi. Corul și muzica înce- 
pură să intoneze un imn către Marele zeu. Pe estradă, 
preoţii începură să-l pregătească pentru Marea jertfă : 
peste îmbrăcămintea lui de luptător, îl înfășurară într-o 


peste picioare, făcîndu-i cu neputinţă orice mișcare. 


între cele două estrade, opt preoţi ţineau cu vîrfurile 
în sus opt sulițe. În acordurile puternice ale muzicii și 
corului şi în bătaia tobelor, alți opt preoți îl culeară pe 
o plasă rară de fringhii, apoi îl aruncară în sus, lăsîndu-l 
să cadă în sulițe. Mulțimea privea încremenită, cu sufla- 
rea oprită de credință și de teamă. 

În fața morţii, momentele sînt lungi. Lui Daizus, 
întreaga viaţă i se depănă într-o clipă. Îi reveniră în 
minte, ca un ecou îndepăriat, cuvinte din rugăciunea 
pustnicului Porfirios, din seara cînd îl ascultase prin 
crăpătura din stîncă. Dar în faţa morții, clipele — oricit 
de lungi ar părea — au totuşi un sfîrșit. Pluti în aer, căzi 
simţi dureri ascuţite ce-i săgetau trupul, mai putu să 
audă ca un tunet cum mulţimea izbucnise în urale, o 
mai văzu ca pe-un furnicar răscolit, după care totul se 
pierdu în întuneric şi linişte. Moartea lui fu fulgerătoare 
Uralele nu mai conteneau. Marele zeu primise Marea 
jertfă. 

Marele preot sui călcînd rar pe treptele de marmură 

ale altarului. Ridică privirea spre cer şi rosti cu un ton 
de rugăciune şi de mulţumire : 
Îți mulțumim, Mare zeu! Ne-ai primit jertfa! În 
fața ta, poporul face legămint că-i va asculta pe preoți 
şi-l va urma pe rege! Poporul se leagă că va lupta și-l 
va alunga pe duşman peste Dunaris ! 

Din piepturile mulțimii uşurate izbucniră strigăte, şi 
răsunetul lor se pierdu repetat pînă departe în vale : 

— îţi mulţumim, Mare zeu! Ne legăm, Mare zeu ! 

În timp ce Marele preot rostea cuvintele de mulţumire, 
în jurul trupului celui jertfit apărură dansatori și dansa- 
toare, care începură dansul Marii jertfe, în sunetele unui 
imn de slavă. Pe măsură ce dansul se înteţea, fumul se 
îngroșa tot mai mult, pînă ce mulțimea nu mai văzu 
nimic. Acesta era semnul prin care se anunţa că ritualul 
aducerii Marii jertfe luase sfîrșit. Preoţii începură să 
pregătească altarul pentru arderea celul jertfit. 

Regele se ridică grav. și se întoarse spre Diegis şi 
Sarmis. 

— V-am înțeles dintr-o ochire şi v-am oprit de la o 
faptă necugetată ! le spuse rece. 


284 


Urmat de acelaşi alai, regele porni spre palat, unde 
urma ospăţul tradiţional, în mijlocul preoţilor, al căpe- 
teniilor de triburi și al tarabostilor prezenţi la ritualul 
aducerii Marii jertfe. La trecerea lui, mulţimea se pleca 
cu supunere, striga urări de sănătate si murmura rugă 
ciuni către Marele zeu. Din toate părţile se aruncau flori 
în calea lui. 

În scurt timp, petrecerea era în toi. În frigări enorme 
se aduceau ciosvirte de boi, cornurile de vită, cupele de 
lemn și oalele treceau din miînă-n mină și erau golite 
într-una. Burdufuri și vase pline cu vin se goleau repede. 


Erau mese întinse în palat, pe terasele din jur și chiar 


în afara cetăţii. În această zi, toţi erau ospătaţi de preoţi. 

Nu trecu mult, şi din toate părţile începură să se audă 
chiote și cîntece. Urmară apoi jocurile și, într-un iureș 
de nestăvilit, o adevărată dezlănţuire îi cuprinse pe toţi. 
În ziua cînd Marele zeu primea Marea jertfă, totul îi era 
permis poporului. 

A doua zi, în Cetatea-de-Munte era linişte. Mulțimea 
se împrăștiase, fiecare plecînd la casa lui. Numai căpe- 
teniile au mai rămas prezente, pentru a lua parte la sfa- 
tul regelui. După sfat, spre seară, regele s-a retras. A 
strîns în jurul lui pe cei mai apropiaţi și pe cei mai de 
încredere. Îi privi cu un zîmbet dureros. Se vedea că era 
şi îngrijorat, și obosit. 

— V-am strîns în jurul meu ca să vă cert, începu el cu 
voce stăpinită. Știu că Sarmis și Vitellius n-au luat nicio- 
dată parte la ritualul aducerii Marii jertfe, dar voi, tu, 
Diegis, şi tu, Dagio, nu cunoaşteţi cultul lui Zamolxis ? 

Diegis nu se putu stăpini : 

— Regele şi fratele meu vrea să spună că cel jertfit, 
care acum este prefăcut în cenușă, viteazul şi nevinova- 
tul Daizus, a fost aruncat în sulițe fiindcă așa au căzut 
sorții ? 

Păstrindu-și liniştea rece, Decebal le făcu semn să se 
aşeze. Văzuse că Sarmis abia-și stăpineşte durerea şi-i 
făcu semn să se apropie. 

— Voi nu ştiţi ce înseamnă credința poporului ! 
începu el cu multă tristețe. Vino lingă mine, Sarmis ! 
Eşti ca un vulcan. Așa era și viteazul Dicome 


ce voiaţi voi, tu, Sarmis, şi tu, Diegis, trăgînd spadele ? 
Ce ginduri vă stăpineau ? i 

Năpädit cu totul de durere și de ură, Sarmis vorbi 

cu un ton cum nu se cuvenea în faţa regelui: 

I-aş fi spintecal cu spada pe amindoi, pe Marele 
preot și pe capnobot ! Ceea ce au făcut ei, n-a fost tra- 
gere la sorţi, n-au lăsat liber jocul întîmplări, ci au fă- 
cut o măsluire, ca nişte saltimbanci de bilci. 

— Tu să nu uiţi că te afli în faţa regelui, Sarmis! 
îl mustră Decebal. 

Dar, regele meu, continuă el înecat de revoltă, am 
zut cînd Marele preot a scos bila albastră dintr-un 
loc anume din săculeţ ! 

— Am văzut și eu, Sarmis, spuse încet regele. Un 
rege vede multe. Eu mai cunosc şi alte fapte de-ale 
preoţilor... 

- Dacă e ca sorții să hotărască, așa să fie, dar nu să 
se schimbe aducerea Marii jertfe într-o răzbunare a 
preoţilor, rosti Diegis fără să se mai poată stăpini. 

Regele continuă să le vorbească cu aceeași liniște rece. 

— Vezi, Diegis, dacă tu ai ajunge rege, n-ai fi un rege 
bun. Ai săvirși greșeli care te-ar îndepărta de popor. Uite, 
cu sînt un rege aspru, schingiuiesc și omor cu cruzime pe 
oricine se opune cuvîntului meu, o ştii doară. Poporul îmi 
rostește numele cu teamă, dar și cu respect, Totul e să știi 
cînd să pedepseşti şi cînd să răsplătești mulţimea, Ce 
spuneţi voi, dacii cred în Marele zeu ? 

Toți încuviinţară, clătinînd uşor capetele, 

Vă întreb : vă daţi voi seama ce s-ar fi întîmplat 
în clipa în care, să zicem tu, Diegis, și tu, Sarmis, aţi fi 
sărit cu spadele asupra Marelui preot ? Să nu uitaţi, po- 
porul se teme încă mai mult de Marele zeu decit de rege 
În clipa aceea, poporul s-ar fi ridicat împotriva noastră 
şi ne-ar fi strivit, şi chiar dacă la început mulțimea n-ar 
îi îndrăznit îndrăzneau ei, preoţii lui Zundecibalm. Cre- 
deți că este vreunul care să nu poarte, pe sub pelerina 
lui de preot, o spadă bine ascuţită ? Tu, Diegis, doară 
ştii ce grea luptă și surdă se poartă între mine și Zun- 
decibalm ! 

Cuvintele lui Decebal, pline de adevăr, îi puseră pe 
gînduri 


286 


— Da, Daizus a fost un tinăr de nădejde, un adevă- 
rat Dicomes, continuă regele. Prin jertfa lui, poporul s-a 
legat să urmeze cuvîntul nostru. Ne pregătim să pornim 
la luptă, să aruncăm peste Dunaris legiunile Romei. Tăcu 
citeva clipe: Tu, Vitellius, tribun al imperiului... al Ro- 
mei.. te afli într-o situaţie... 

— Sint gata să-mi dau viața pentru regele meu și 
pentru Dacia ! rosti el cu hotărire. 
fe înţeleg... și pentru Apronilla... pentru micul 
vostru Decebal.. 

— În Dacia este mai multă cinste şi mai multă ome- 
nie ! accentuă fostul tribun cu însufleţire. 

Dacă te-ai convins de asta, e bine. În popor se 
spune că am ochi de vultur şi sfişii ca lupul. Ştii că nu 
iert uşor! Mă încred în tine, Vitellius, tot atit de 
mult cît mă înered în Sarmis, în Dagio şi, nu mai spun, 
în Diegis, care, așa cum ştiţi cu toții, este ajutorul şi 
sprijinul meu, 

Diegis asculta cuvintele regelui și îşi trecea uşor 
degetele prin barbă. Durerea Carsidei pentru pierderea 
lui Daizus o simţea şi el. 

~ Rumegi ceva, Diegis, ia spune-ne şi nouă, la ce te 
gindeşti ? căută regele să-l scoată din muţenia lui. Tu 
ai ce ai cu Zundecibalm. 

— Pentru mine, Marele preot este un mișel şi mă 
rog Marelui zeu ca regele să nu se convingă că este şi 
un trădător. El caută pe toate căile să se arate mai pre- 
sus decit regele, 

După o lungă pauză, Decebal vorbi tot atit de 
potolit : 

— Să nu-l judecăm în totul greșit pe Marele preot. 
Este adevărat că, în setea lui după atotputernicie, caută 
să micșoreze pe toate căile autoritatea regelui, dar 
aceasta nu înseamnă că nu este un bun dac şi nu dorește 
întărirea şi mărirea Daciei. Puterea lui este încă mare, 
el poate în orice moment să ridice poporul împotriva 
noastră, spunînd că aceasta este voia Marelui zeu. Preo- 
ţii lui sînt împrăștiați pretutindeni, ei învaţă şi îndeamnă 
poporul, ei îi prind pe cei ce nu se roagă zeilor, îi 
judecă şi-i pedepsesc cum vor. Pe voi v-a revoltat moar- 
tea lui Daizus, dar nu v-aţi întrebat niciodată câţi daci 


287 


sint duși pe Cogheon, judecaţi de capnoboţi şi li se pierde 
urma ?! Spuneţi-mi, învăţătura asta nouă a galileanului 
acela, credeţi că ne-ar putea pricinui vreun rău ? 

Toți tăcură. Avură impresia că regele îi socoteşte de 


partea pustnicului Porfirios. 


În Dacia nu, mărite rege! spuse Sarmis. Că este 
Marele zeu în cer sau altcineva, e același lucru. S-ar pu- 
preoţii noii credinţe să ajungă cu timpul tot 
atît de ca şi preoţii lui Zamolxis. Plutarh îmi spu- 
nea că atit timp cît oamenii vor simţi nevoia să creadă 
într-o putere mai mare — văzută sau nu tot atit timp 
vor exista si preoţi 

Vitellius se mişcă nerăbdălor şi prinse momentul 
Vorbi, cătînd drept în ochii regelui 

— La Roma se spunea că atunci 
se va întinde pretutindeni, imperiul v 


nd noua credinţă 
a dispărea, iar pu- 


am văzut acolo un sclav creştin. În privirea 
multă căldură şi milă. Pe el nu-l 
îngrozea nici un rău pămînte; în fiecare clipă era gata 
să sară în ajutorul aproapelui său cu vorba sau cu fapta. 

— Vorbeşti ca un creștin, Vitellius, nu cumva,.., îl în- 
trerupse regele. 

— Nu, regele meu, în această clipă nu iubesc decit 
Dacia, pe Apronilla şi pe cei doi Decebali ! 

Regele izbucni într-un uşor hohot de ris. Ultimele 
cuvinte îi plăcuseră. Înţelesese. Unul, din cei doi, era mi- 
cul Decebal, fiul lui Vitellius şi al Apronillei. 


= 


Trecuseră mai mult de trei luni de la aducerea Marii 
jertfe, şi de la moartea năprasnică a lui Daizus. Vara era 
spre sfîrşit. Singur în vila sa din apropierea campului, 
Livianus Claudius citea rapoartele comandanților de co- 
horte şi de legiuni împrăștiate pe tot cuprinsul Daciei 
Veștile îl nelinişteau. Tı i cînd intră contubernalul și-l 


288 


anunță pe Eurotas. Pe grec nu-l mai văzuse de mult. îl 
văzu intrînd adus de spate, slab, cu privirea vie, cu ochii 
lucitori. Apariţia lui Eurotas îl mai învioră. Se aștepta 
la ceva veşti importante. 

„— Mă miră că ţi-ai mai adus aminte să treci pe la 
mine, începusem să cred că poate... — schimbă tonul spre 
glumă — poate ai plecat la Jupiter, pe Muntele Olimp. 

Se ridică şi-i ieși în întîmpinare. 

— Zeii să te acopere cu darurile lor, Livianus Clau- 
dius, şi mai ales Asclepios şi Cypris! Jur pe toți zeii 
Olimpului şi ai Infernului că n-am încetat, să mă gîndesc 
la tine ! Cît priveşte plecarea mea la Jupiter... va veni şi 
clipa asta. Încep să simt cum mă prinde bătrînețea din 
toate părţile. 

— Abia ai intrat, grec isteţ, şi m: 
acolo unde mă doare. Ară 
Eurotas ? 

Bătrînul negustor se trase puţin înapoi. 

_„— Pe fulgerele lui Jupiter, generale, m-am gîndit la 
bătrineţea mea ! Nu-mi dau bine seama dacă te-ai schim- 
bat, dar stai să te privesc mai bine. 

„Eurotas se scărpină ușor în barbă, măsurîndu-l cu 
privirea. 

— Da, ai mai îmbătrinit, ai slăbit, părul ţi-a albit 
aproape tot. Hei, Livianus Claudius, pe drumul vieţii, 
nimeni nu face cale întoarsă! De cînd ea ţi-a fugit, te 
chinuiești prea mult... 

Livianus Claudius se întristă puţin. 

— Nu știu ce să-ţi spun, Eurotas... Nu regret însă că 
am tinut-o lîngă mine. 

Tăcu. Păru că ezită. Continuă : 

— Tu umbli mult, Eurotas, pătrunzi la curtea barbaru- 
lui Decebal, pe la Diegis... spune-mi, ai văzut-o ? Cum mai 
arată ? 

După felul cum îi vorbea, Eurotas înţele,; î 
suferă bărbatul din fața lui. o a ana au 
Deși abia am sosit din imperiu, am avut prilejul 

i-i văd. Poate că-ți măresc durerea, Livianus Claudius, 
îți spun. fiindcă m-ai întrebat. O pereche minunată. 
Amîndoi sînt frumoși, tineri, veseli cum numai zeii pot fi. 
Sînt fericiți, Livianus Claudius ! 


i şi atins tocmai 
chiar atît de îmbătrinit, 


19 — Sarmis a 


— Frumoși..., murmură generalul. Simţi cum îi creşte 
furia, Fericiţi... Se ridică de pe scaun 
Am amînat înapoierea la Roma pînă-i prind. Pe trădător 
îl voi răstigni, iar ea este sclava mea. După legile im- 
periului, este sclavul meu și copilul ei! 

— Pe Apollo din Delfi, de ce păcătuiești ? Haide, să 
vorbim serios, ca doi bărbaţi copți la minte. Ne jurăm pe 
zei, dar nu mai credem de mult în ei. Părăsește gindurile 
rele de răzbunare ! 

Livianus Claudius îi aruncă o căutătură pătrunzătoare, 

— Pentru asta ai venit, Eurotas ? 

Se întoarse şi-i arătă ușa. 

— Dar, Livianus Claudius... 

— Nici un cuvînt! Dacă te dovedesc că acesta a fost 
scopul venirii tale aici, jur pe făcliile Eryniilor că nu va 
apune soarele și vei atîrna de un copac în afara campului ! 

Eurotas se ridică, pregătindu-se de plecare. 

— îmi pare rău, Livianus Claudius. Venisem din do- 
rinţa de a te vedea. Și-apoi, să știi că nu ţin prea mult 
nici la hîrbul ăsta de trup, nici la tărtăcuţa asta de cap! 
Nu plec de-aci însă înainte de a-ţi spune ultimul meu 
cuvînt : ştii, Livianus Claudius, filozofii greci au reuşit să 
dovedească cum că atunci cînd urăști pe cineva înseamnă 
îl iubeşti. Te las în voia zeilor, iar de ţii să mă 
trimiţi la ei... 

Minia lui Livianus Claudius se topi : 

— Pe Jupiter, te rog să mă ierţi ! Stai, dacă ai venit 
din dragoste pentru mine, spune-mi ce mai ştii, ce se mai 
petrece în imperiu ? 

— Nu mă cunoşti, Livianus Claudius ? Eu sînt un ne- 
gustor şi caut să fac negustorie. Am umblat mult din 
toamnă pînă acum : la Roma, la Atena, la Tomis şi în alte 
părţi pe ţărmul Pontului Euxin. Am luat mărfuri dintr-o 
parte și le-am vîndut în alta. 

— Spune-mi ce face împăratul, toţi zeii să-i dea să- 
nătate ! 

— Imperiul se întăreşte pe zi ce trece. Podul de la 
Drubeta a legat Dacia pentru totdeauna de Roma. Impă- 
ratul este sănătos... adică a scăpat sănătos... 

— Pe Jupiter, dar ce s-a întîmplat? sări Livianus 
Claudius. 


290 


— Cum, n-ai aflat ? Împăratul se afla la Siscia, cînd 
era să fie otrăvit de o conjurație pusă la cale la Roma de 
spioni şi trădători. Asta l-a înfuriat și mai mult împotriva 
lui Decebal. 

— Nu te înţeleg, Eurotas, complotul a fost urzit la 
Roma, și împăratul s-a supărat pe regele dac ? 

— Foarte simplu, totul a fost pus la cale cu banii lui 
Decebal. Așa cică ar fi spus unul dintre trădătorii prinși. 

Frămîntat, Livianus Claudius se mișcă neliniștit în 
scaun. 

— E ceva în neregulă, murmură el. I-am cerut împă- 
ratului ajutoare și văd că întîrzie să le trimită. Pe de altă 
parte, regele barbar pune la cale otrăvirea lui... 

— Poate că nu va întirzia să le trimită. Dincolo de Da- 
nuvius am văzut că legiunile sînt în mișcare și pregătire. 

Citeva clipe tăcură, fiecare frămîntat de gîndurile lui. 

— Vezi tu, Eurotas, rupse liniștea Livianus Claudius, 
mă aflu într-o situaţie din care nu văd cum să ies. Prin 
iscoadele mele, am aflat că Decebal se pregătește în mare 
grabă, 

— N-am văzut pregătiri, murmură Eurotas, mai mult 
pentru a-l îndemna pe general să vorbească. 

— Da, fac pregătiri mari și n-aş vrea să mă prindă aici 
ziua cînd ei vor da lovitura. Dar cum să plec ? 

— Te-a cuprins frica de daci, Livianus Claudius ! Ai 
uitat puterea imperiului și măiestria împăratului de a purta 
războaiele ? 

— Nu, Eurotas, nu m-a cuprins frica, mă gîndesc nu- 
mai că va trebui să mă retrag cu legiunile și cohortele de 
aici. Cît priveşte pe Decebal, nu mă îndoiesc de hotărîrea 
lui. El și-a întărit cetăţile, s-a înconjurat de căpetenii ti~ 
nere, încercate în lupte, a îngrămădit în locuri tainice re- 
zerve de hrană și de arme, în apropierea cetăților și în 
lungul drumurilor şi potecilor a pus capcane de tot felul, 
a pregătit otrăvirea izvoarelor... 

— Destul, Livianus Claudius, că doar Decebal nu şi-a 
adus din Infern și armele, și luptătorii ! 

— Da, Eurotas, prin colibe, prin șuri, prin păduri va 
lăsa provizii anume otrăvite, a făcut înţelegere cu tribu- 
rile vecine din răs; i miazănoapte... 


19 291 


— Mă îngrozești, Livianus Claudius. Dacă este așa, 
trebuie să-mi iau repede mărfurile și să trec dincolo de 
Danuvius ! k s 

El ştia că în tot ce spunea generalul era și mult adevăr. 

— Îmi descarc sufletul față de tine. Cind ai intrat, 
tocmai citeam rapoartele de la celelalte campuri. Lupul, 
vulturul, tigrul ăsta de Decebal — nici nu ştiu cum să-i 
zic — este gata să se repeadă asupra prăzii. Îmi va nimici 
cohortele şi legiunile. Mă gîndesc să dau ordin de retra- 
gere încă înainte de sfîrşitul toamnei și căderea iernii. 

Livianus Claudius nu observă în ochii lui Eurotas o 
lucire plină de speranţă şi de ură greu stăpinită. Mintea 
bătrînului grec rătăci cîteva clipe. Gîndi : „Dacă Decebal 
s-ar pune în fruntea dacilor, a tracilor, a macedonenilor şi 
a grecilor, toate provinciile imperiului de la Danuvius, 
Pontul Euxin, pînă la Byzanţ, ar scăpa de sub jugul Roi ei, 
imperiul ar fi frînt în două. Ar fi ceva măreț, uriaș, înăl- 
ţător.“ Își reveni repede din gînduri : 

— Pe toţi zeii, generale, nici nu te mai recunosc, parcă 
n-aş avea în faţă pe renumitul general Livianus Claudius ! 
E timpul să plec, continuă el ridicîndu-se. Dar mai înainte 
de a ne despărţi, aș vrea să-ţi fac o promisiune. Scap şi 
de. spînzurătoarea cu care m-ai ameninţat, completă în 
glumă. M-am gîndit că... 

Eurotas nu avu timp să termine ceea ce ar fi vrut să 
spună. Uşa se deschise împinsă cu putere, și din atriu se 
auzi vocea lui Domitius Rufinus. 

— Tribune și centurioane, veţi fi primiţi îndată de 
general ! 

Livianus Claudius păli. Bănui că se petrecuse ceva 
grav. Domitius Rufinus intră. 

— Tribunul Salustius Decimus de la Ampelum și cen- 
turionul Cassius Fulvius de la Porolissum aduc veşti im- 
portante, raportă el. 

— Cînd sînt în joc soarta imperiului şi vieţile noastre, 
nu mai.e de așteptat! rosti tribunul, care intrase după 
primul-contubernal. 

— Dar ce s-a întîmplat, tribune, de calci chiar şi re- 
gulile disciplinare ? îl întrebă generalul, nerăbdător. 

— Salut pe generalul Livianus Claudius, comandan- 
tul garnizoanelor din Dacia ! Toți zeii să-l aibă în pază! 


292 


— Spune, tribune, ce ai de raportat, lasă zeii ! 
Faţa generalului se împietrise. 
Au atacat dacii, generale ! 

— Ei, şi ce, n-au mai atacat ei ? 

Tribunul continuă, fără să ţină seama de întreruperea 
generalului : 

— În aceeaşi zi, generale, au fost atacate campurile 
de la Potaissa, Napoca şi Porolissum. Lucrările de întărire 
neterminate şi campurile, nefiind pregătite, toți au fost 
luaţi prin surprindere, Atacurile n-au putut fi respinse 
şi cohortele s-au predat ! 

— S-a predat legatul Aulus Plautius ? strigă generalul, 
cu vocea sugrumată de mînie. E nemaipomenit ! După ce 
îl eliberez, îl trimit la Roma, pentru a fi judecat de Senat ! 
Strigă apoi la tribun: Ce taci, spune tot ce s-a mai în- 
timplat ! 

— Generale, la Porolissum, o căpetenie dacă, Sarmis, 
i-a vorbit frumos legatului Aulus Plautius, cohortele nu 
sînt luate captive. A cerut legatului să părăsească chiar în 
acea zi campul și să se îndrepte spre graniţele imperiului, 
dincolo de Danuvius. Armele s-au lăsat în camp. Tot așa 
s-au petrecut lucrurile la Napoca, unde căpetenia a fost Die- 
gis, și la Potaissa, acolo dacii fiind conduși de unul Dagio. 
La Ampelum, tocmai cînd se pregătea atacul, s-a prins de 
veste. Dacii sint comandaţi de un fost tribun roman : Ham- 
monius Vitellius. S-au dat lupte.. 

— Dar legatul Valerius Valerianus ce face ? 

— A căutat să grupeze cohorta de la Ampelum cu 
aceea de la Apullum, dar, din nenorocire... 

— Spune, ce s-a mai întîmplat ? Ah, acel tribun, tră- 
dătorul !... . 

— Acel Hammonius Vitellius se vede că e un bun co- 
mandant. A împiedicat gruparea celor două garnizoane la 
timp, tocmai cînd din miazănoapte îi veneau ajutoare de la 
Diegis şi de la Sarmis. Acum cohortele sînt pornite spre 
Lederata, obligate să meargă la o zi în urmă una de alta, 
fără arme şi pe un drum ocolit, încît să nu treacă prin 
Sarmizegetusa. 

— Nu mai pricep nimic ! murmură descurajat genera- 
lul. Au căzut în luptă mulţi legionari, au torturat, au ars ? 
Dacii sînt atit de cruzi... 


293 


— Aproape nu avem pierderi, răspunse tribunul, 
Legionarii sînt uimiţi de felul cum s-au purtat dacii. Au 
căzut ceva morţi de o parte şi de alta, la Ampelum şi la 
Porolissum, dar numărul lor este mic. Peste tot însă, după 
plecarea cohortelor, campurile și garnizoanele, construcţiile 
şi barăcile au fost arse. Pînă departe se vedea cerul înroșit 
de vilvătăile lor. 

Tribunul tăcu. Generalul stătea rezemat în mîini, aple- 
cat peste masă. Privea în jos. Dezastrul se produsese. De- 
cebal i-o luase înainte. Reveni din gînduri cînd Domitius 
Rufinus îi anunţă cu ton solemn : 

— Vicilis, scribul regelui Decebal cere să fie primit ! 

După obişnuitul salut, Vicilis îi vorbi cu cuvinte pline 
de respect : 

— Regele Decebal roagă pe generalul Livianus Clau- 
dius să vină în cetate pentru a-i face comunicări impor- 
tante. Regele te asigură, generale, că deşi veştile pe care 
le-ai primit nu sint bune, totuşi propunerile sale sînt 
bune ! 

Ceea ce-l uimea pe general era faptul că regele dorea 
să-i vorbească. De cînd se afla în Dacia, nu lucrase nici- 
cu Decebal şi tot ce se tratase se făcuse numai prin 
. De un refuz nici nu putea fi vorba. Se adresă lui 


— Să duci salutul meu și urări de sănătate regelui De- 
cebal ! Voi răspunde cum se cuvine la invitaţia sa. Cînd 
pot să fiu primit ? 

— În tot momentul, generale ! 

Către seară, pe un vînt rece și o ploaie măruntă ce 
anunțau apropierea iernii, generalul Livianus Claudius 
intră în Sarmizegetusa, însoţit de garda sa comandată de 
Domitius Rufinus, şi se îndreptă spre curtea regelui. În- 
tregul alai era în ţinută de gală, ce ilustra măreţia impe- 
riului. La curtea lui Decebal, primirea se făcu așa cum se 
cuvenea unui oaspete străin. Chiar de la intrare, Livianus 
Claudius rămase impresionat. Urcă scări cu trepte de mar- 
mură, trecu printre coloane de marmură frumos sculptate 
în stilul doric și pătrunse în sala regelui, o încăpere largă, 
pardosită cu plăci tot de marmură, peste care erau așezate 
covoare groase de lînă în culori vesele. În fundul sălii îl 
văzu pe rege îmbrăcat ca pentru primirea unui înalt 


294 


oaspete. Lîngă rege se afla marele preot Zundecibalm şi 
Vezina, iar în spatele său — Vicilis. 

Generalul trecu printre luptătorii din gardă şi printre 
căpeteniile dace și se opri în faţa regelui. Decebal se ridică 
în picioare. 

— În numele împăratului Ulpius Trajanus, stăpînul 
Romei și al imperiului, salut pe regele Daciei, viteazul 
Decebal ! Rog zeii să-l ţină sănătos și să-i dea viaţă lungă ! 

Decebal zimbi uşor. Cuvintele lui Livianus Claudius îi 
plăcuseră. 

— Te salutăm și noi şi ne bucurăm că ai venit ! spuse 
regele în limba dacă, vorbind rar, pentru ca Vicilis să aibă 
timp să repete în limba Romei. Rugăm pe marele nostru 
zeu Zamolxis pentru sănătatea împăratului și a ta, gene- 
rale! Regele continuă după o scurtă pauză : Noi vrem să 
trăim în pace și în înţelegere cu Roma. Mă bucură că ceea 
ce s-a pornit s-a făcut aproape fără vărsare de sînge. Le- 
giunile şi cohortele romane se retrag în linişte. Aici, peste 
marele Dunaris, la hotarele imperiului, noi vom fi stră- 
jeri neadormiţi și ne vom achita cu cinste de încrederea 
împăratului... 

— Regele Decebal uită că a călcat înţelegerea de pace 
cu imperiul ? interveni Livianus Claudius, căruia nu-i con- 
venea situaţia de a fi pus în faţa unui fapt împlinit. Ceea 
ce s-a petrecut a fost un act dușmănos. 

— Nu uit, generale ! Ştiu, am călcat înţelegerea ! Unui 
rege care își iubește poporul pe care-l conduce i se cer 
multe. Este în firea omului să nu-l vadă cu ochi buni pe 
acela care i-a intrat cu de-a sila în casă. Totuși, noi dorim 
sincer să stabilim legături bune cu imperiul. 

— Totul depinde de hotărîrea pe care o va lua îm- 
păratul ! 

— Pentru aceasta te-am poftit aci, generale. Primul 
lucru pe care-l vei face va fi, desigur, să raportezi împă- 
ratului cele ce s-au petrecut. N-as vrea să fiu înţeles gre- 
şit, altfel... întîmple-se ce vor voi zeii! Eu n-am făcut și 
nu fac un act de nesupunere și de dușmănie față de Roma. 
i asigur pe împărat că rămîn „clientul“ său, aşa cum stă 
scris în pergamentul păcii dintre noi, şi voi apăra cu 
străşnicie hotarele din această parte a imperiului. Scot 
afară din Dacia legiunile și cohortele pentru a curma 


295 


abuzurile, jafurile şi silniciile ce le fac soldaţii romani 
pentru ca cu şi poporul dac să ne simţim liberi şi stăpâni în 
țara noastră. Nu-ţi poate fi prieten acel vecin care, sub 
masca prieteniei, îţi trimite armata sa, sub a cărei povară 
simţi că te sufoci... 

— Regele vorbeşte de prietenie și supunere, murmură 
Livianus Claudius, însă noi știm că a făcut înţelegere cu 
triburile din miazănoapte pentru lupta împotriva impe- 
riului. 

De sub sprincenele stufoase, ochii lui Decebal scînteiară. 
Căută să se stăpînească. 

— Ştiu de mult, generale, ştiu că ai aflat de plecarea 
soliei mele către miazănoapte şi mai ştiu și de cele întîm- 
plate soliei la Porolissum, numai că dacii v-au dejucat 
planul. Continuă apoi: Legiunile şi cohortele romane se 
vor retrage pe valea rîului Alutus, spre Drubeta. 

— Mie mi s-a raportat că spre Getidava și Lederata, îl 
întrerupse generalul, cu o ușoară revoltă în voce. 

— Am dat ordin să se schimbe direcţia, adăugă regele 

Pe faţa generalului se accentuară şi mai mult frămîn- 
tarea și îngrijorarea. Planul său de a se opri și întări la 
Getidava, în așteptarea hotăririi împăratului, cădea cu to- 
tul. Vedea dezastrul produs și fără putință de oprit, se 
vedea pe el mustrat și pedepsit de împărat pentru lipsa de 
prevedere şi de energie. 

— Îmi pare rău de cele ce s-au petrecut la Micia, con- 
tinuă Decebal. Ştirea mi-a venit în ultima clipă, înainte de 
sosirea ta aci, generale. Acolo, o centurie mi-a prins o 
ceată de luptători şi, cu multă cruzime, i-a torturat, i-a 
mutilat şi apoi i-; is a în- 
cercuit-o şi a prins-o, A dat ordin ca din acea centurie toţi 
să fie torturați și mutilaţi, apoi arşi de vii. Din legionarii 
de la Micia n-a scăpat nici unul. Noi răspundem cu cruzime 
la cruzimea voastră. Cînd voi veţi fi blinzi, fiți siguri că 
vom fi și noi ! Voi răstigniţi, noi ardem, fiecare se răzbună 
în felul lui. 

Livianus Claudius încercă să amenințe, însă de indig- 
nare nu putu să scoată nici un cuvînt. Ridică pumnul, dar 
lăsă repede mîna în jos, stăpînindu-se. 

— Trebuie să mă înţelegi, generale ! N-are rost să mă 
ameninţi. Aș putea să te opresc aici și să pun împăratului 


296 


condiţii pentru eliberarea ta, însă, din fericire, te bucuri 
din partea noastră de tot respectul. Ai încheiat cu noi pacea 
în numele împăratului, iar Diegis se consideră prietenul 
tău. Și-acum, ultimul meu cuvint, Livianus Claudius : Îţi 
dau răgaz o zi să ridici campul de aci, de la Sarmizegetusa, 
şi să te retragi prin Getidava, la Viminacium. Ordinul meu 
este ca pînă la fluviul nostru sfint, Dunaris, să nu mai ră- 
mînă în Dacia nici un legionar roman. 

— Fac o propunere regelui Decebal, spuse generalul 
după ce căută mult timp o ieșire din situaţia ce se crease. 

— Te ascult, generale ! 

— Lăsaţi legiunile şi cohortele să rămînă în Dacia, în 
garnizoanele lor, și eu mă leg să plec îndată la împărat, 
pentru a-i raporta condiţiile puse de către regele Daciei. 

— Nu, generale, nu poți să tratezi la egalitate cu acela 
care ţi-a pătruns în casă şi nu vrea să mai iasă afară. Re- 
pet, Livianus Claudius, o zi răgaz pentru ridicarea campu- 
lui, altfel... luptătorii mei sînt gata... 

Tonul regelui îl făcu pe Livianus Claudius să înțeleagă 
că nu mai are nici un sens să insiste. Se înclină şi salută : 

— Rog zeii ca regele Decebal să nu cunoască furia 
împăratului şi puterea imperiului ! În numele împăratului 
Romei, îl salut pe regele Daciei şi-l previn că prin gestul 
său poate că a grăbit sfîrsitul |... 


Capitolul VI 
SINGE ȘI DEZNĂDEJDE 


Fără să fi dat semne de grabă și de nerăbdare, Traian 
trecuse cu legiunile sale pe podul de la Drubeta și înain- 
tase pînă la ieşirea din munţi a rîului Alutus. Trecuse un 
an de cînd cohortele de sub comanda lui Livianus Claudius 
fuseseră alungate din Dacia. Vestea nu numai că nu-l su- 
părase pe împărat, ci chiar îl bucurase. Regele Decebal dă 
duse cel mai bun motiv Romei pentru o nouă expediţie 
dincolo de Danuvius, expediţie care fusese pregătită cu 
deosebită grijă. 

Trecerea podului nou se făcuse cu mult fast. în fruntea 
legiunilor sale, îmbrăcat în uniformă de general, călare pe 
un cal alb, Traian pătrunsese pe pămîntul dac hotărît să 
facă din Dacia o nouă provincie a imperiului, aşa cum 
anunţaseră haruspicii, care aduseseră jertfă zeului Marte, 
chiar la intrarea pe pod. Pentru o mai sigură reuşită, îm- 
păratul era însoțit de cei mai buni sfetnici și generali : 
Aelius Hadrianus, guvernatorul Panoniei şi comandantul 
legiunii I Minerva ; Julius Quadratus Bassus, sfetnic și 
colaborator ; Cassius Longinus, general şi prieten apropiat i, 
Lusius Quietus, comandant al unei legiuni de cavalerie 
maură ; Manlius Felix, specialistul tehnician al armatei 
imperiului ; Lucinus Sura, general şi primul său, contu- 
bernal; Caecilius Plinius Secundus, consul, socotit mare 
poet și orator. e 

Cind calul împăratului pusese piciorul pe pămîntul 
Daciei, poetul şi oratorul Caecilius Plinius Secundus sărise 
de pe cal, în timp ce-și desfășura pergamentul. Începuse 
să citească rar și apăsat, cu ton declamator : 


298 


— „Să nu mai vadă Capitoliul triumfuri goale şi victo- 
rii numai în aparenţă fastuoase. Să vadă aici pe împărat 
cum ne aduce gloria adevărată şi durabilă. Iar de s-a găsit 
un rege barbar care să meargă în îngimfarea şi nebunia 
lui pînă acolo încît şi merite mînia și indignarea ta, 
atunci acesta, apărat de fluvii colosale ori de munţi înalţi, 
va vedea că piedicile sînt atit de slabe și de supuse erois- 
mului tău; că apele au secat, și munții s-au scufundat şi 
că pămîntul imperiului s-a apropiat de el. De pe acum mi 
se pare că văd carele cumplite ale barbarilor încărcate cu 
pradă şi pe captivi mergînd cu mîinile legate spre împli- 
nirea soartei lor. Apoi te văd pe tine însuţi, într-o înfăţi- 
gare măreaţă, pe un car triumfal înaintea barbarilor sub- 
jugaţi...“ 

Împăratul mulțumise oratorului și pornise mai departe. 
Mersese puţin, cînd un contubernal îi raportase că o ceată 
de daci vor să i se supună. Încuviințase să i se prezinte. 
Printre mulţimea de legionari, pretorienii cu ordinea fă- 
cuseră loc unei cete de daci : bărbaţi, femei şi copii, îm- 
brăcaţi ca de sărbătoare. În fruntea lor păşea un bătrîn cu 
părul și barba albe, cu o zeghe de dimie albă, înflorată cu 
cusături albastre. Bătrînul se apropiase de împărat și-i vor- 
bise stînd drept, deşi în vorbele lui arăta supunere : 

— Bunule împărat, acum sîntem supușii tăi, și noi îți 
jurăm credinţă şi ascultare. Tu ai cucerit o parte din Dacia, 
şi acum mergi să supui și partea cealaltă. Împăratul, în- 
telept și viteaz, să nu uite că aici trăiește un popor răbdă- 
tor şi muncitor, care îl va ajuta să oprească năvala triburi- 
lor de la miazănoapte şi răsărit. Noi, dacii, putem să-ţi fim 
un zid de apărare, iar bogăţia și munca noastră îți vor face 
domnia fericită. Să nu omori poporul și să nu lași să fie 
jefuită ţara, bunule împărat, ca să nu fie întărttată por- 
nirea spre răzbunare a dacilor ! 

Cuvintele ce le rostise bătrînul dac îl înveseliseră mai 
mult pe împărat decît oratoria searbădă și goală a lui Cae- 
cilius Plinius Secundus. Erau o dovadă și un semn că dacii 
își pierduseră încrederea în regele lor, gîndise el. Și cu 
toate acestea, pe măsură ce se depărtase de pod, îi apăruse 
tot mai mult în minte privirea adincă, limpede și dirză a 
bătrinului dac. Bănuiala începuse să pună stăpînire pe el : 
dacă acel bătrîn fusese un dac trimis de iscoadă ? Oprise 


299 


calul, ordonase să fie căutată ceata de daci și să i se aducă 
în faţă bătrinul care-i vorbise. Căutarea fusese zadarnică. 
Primul său contubernal îi raportase că acel bătrin se făcuse 
nevăzut. 


În timp ce legiunile romane înaintau de la Drubeta 
către drumul ce trecea munţii prin valea riului Alutus, 
dincolo de munţi avea loc o mişcare în acelaşi sens a 
armatei dace, dinspre Sarmizegetusa spre valea aceluiaşi 
riu. Toamna se apropia și nimeni nu cunoștea gindurile 
dușmanului. 

În fruntea cetei sale de luptători, călare pe un cal sprin 
ten, Sarmis mergea năpădit de ginduri. Sosise de curînd de 
la Drubeta și-și luase locul său în armata dacă. Tresări 
cînd auzi cum un călăreț se apropie în galopul calului și se 
opri alături de el. Îl văzu pe Eros şi înţelese. 

— Tu erai? şopti privindu-l lung pe Vitellius, căci 
el era. 

— Cine altul ? Te căutam, simţeam nevoia să vorbesc 
cu cineva şi mai ales cu tine. 

După ce-l cercetă un timp cu coada ochiului, fără să în- 
toarcă spre el capul, Sarmis vorbi cu ochii aţintiţi departe, 
spre crestele munților, ce se profilau semeţe în faţă, printre 
grămezile de nori. 

— Ţi-ai pierdut răbdarea, sau a început să-ţi fie teamă, 
„stăpîne“ ? îl întrebă în glumă. Sau poate dorul de Roma... 

— Ai poftă de glume, sau vrei să mă batjocorești ? Ţi 
s-a făcut dor de sclavie, ori vrei să mă faci să înțeleg că 
acum tu eşti stăpînul meu ? 

— Da de unde? Cînd te-am văzut lîngă mine, mi-a 
venit așa, să-ţi mai spun o dată „stăpine“. De fapt, nu 
m-am gîndit la nimic în legătură cu sclavia mea şi nici cu 
sclavia noastră, dar de ce galopai ca un cavalerist la atac? 

— M-am luat la întrecere cu Eros. Cum l-am văzut, 
am înţeles că tu te-ai înapoiat. L-am chemat, şi el a venit, 
dar după ce s-a bucurat puţin a pornit-o în goană pe mar- 
ginea drumului. Nici eu nu l-am slăbit pînă la tine. Ce 
căuta pe acolo, te pierduse ? 

Poate că te căuta pe tine. Pină acum, nici un filozof 
n-a aflat ce se petrece în capul unui animal. Cind eram în 
Grecia, am văzut cum un cal, după ce i-a murit stăpinul. 


300 


n-a mai vrut să mănînce din mîna nimănui și nici să bea 
apă. S-a stins cu încetul, înfometat și însetat. Un cîine a 
lins rănile stăpînului și i-a oprit sîngele, apoi l-a tras pînă 
l-a ascuns într-un desiș, scăpîndu-l astfel de la captivitate 
și de la moarte. Poate că și Eros îţi simţea lipsa... 

Da, te înţeleg, Sarmis, sau încep să înţeleg... 

— Adică ? 

— Ai început să-mi vorbeşti de cai, de cîini... crezusem 
că am pierdut numai încrederea regelui, dar văd că am 
pierdut-o şi pe a ta. E greu să ţi se recunoască sinceritatea 
într-o situaţie ca a mea... 

Sarmis întoarse capul şi-l privi lung. Abia acum văzu 
că Vitellius era palid, tras la față, întristat. 

— Tu suteri, Vitellius, s-a întimplat ceva în lipsa mea ? 

— Ştiu că regele ţi-a încredințat o misiune pe care, 
desigur, ai și dus-o la bun sfirşit. Mă frămîntă într-una 
gîndul : regele nu-mi mai acordă încrederea sa... tu îmi 
ascunzi... 

Se întrerupse la rîsul sănătos şi zgomotos al lui Sarmis : 

— Asta te-a chinuit? Izbucni din nou într-un hohot. 
Tocmai acum regele se încrede mai mult în tine! Acolo 
unde am fost eu, tu nu puteai să mergi, te-ai fi aflat în 
ghearele leului. Numai un dac se putea duce. Tocmai 
Voiam să-ți spun : am fost la Drubeta și am dat ochi cu 
dușmanul. 

— eine? 

— Cu stăpînul Romei ! 

Sarmis îi povesti cum, travestit într-un bătrîn dac, îi 
vorbise împăratului. Continuă apoi : 

— Regele vrusese să afle cu ce gînduri trece Traian în 
Dacia și dacă s-ar mai fi putut cădea la pace. Aveam dez- 
legare ca după aceea să mă prezint pe faţă, cu o solie pen- 
tru împăcare. M-am convins însă repede cit este de bă- 
nuitor și cît de mult se teme duşmanul. A pus să mă caute, 
dar eu nu mai eram bătrînul cu plete albe și barba că- 
runtă. Le aruncasem, redevenind un dac tînăr. Am prins 
numai cîteva cuvinte din cele ce Traian i-a spus lui Li- 
vianus Claudius, care chiar atunci sosise lîngă el: „li voi 
cuceri, le voi dărima cetăţile și-i voi duce captivi la Roma, 
în frunte cu barbarul lor rege !“ 


301 


— Tot pe el l-ar trimite în Dacia, ca guvernator al noii 
provincii, şopti Vitellius cu îngrijorare. 

— Te temi? Te urmăreşte ca o umbră Livianus 
Claudius. 

— Alături de rege şi de ceilalţi, atita timp cît am spada 
în mînă, nu mă tem de nimeni ! protestă el. 

Sarmis ridică privirea spre crestele munţilor. Spuse cu 
multă tristeţe : 

— Se apropie furtună mare, Vitellius ! Parcă o văd cît 
va fi de năprasnică şi de fulgerătoare. Mă urmărește în- 
tr-una privirea vie, adîncă şi îngrijorată a regelui, așa cum 
l-am văzut acum cîteva zile, cînd i-am spus cele ce s-au 
petrecut la Drubeta. În acea clipă, mi-am dat seama că 
regele are un suflet atit de mare, încît poate să cuprindă 
în el întregul neam dac. 

— Dacă regele ar fi căutat altă cale... 

— Înţeleg ce vrei să spui. Chiar dacă Decebal nu 
alunga legiunile romane, intenţiile Romei rămîneau ace- 
leași. S-ar părea că, dincolo de înţelegerea omenească, anu- 
mite acţiuni și anumiţi oameni parcă sînt sortiţi să se în- 
tiinească și să lupte unul împotriva celuilalt : Hannibal cu 
Scipio, Spartacus cu Crasus, Decebal cu Traian. De o parte 
libertatea, de cealaltă tirania. Şi totuşi, ar mai fi o cale — 
murmură Sarmis dînd glas gîndurilor — cînd nu te poţi 
opune puhoiului 

— La ce te gindeşti ? 

— În poveştile rămase nouă din bătrîni se spune că vi- 
teazul Făt-Frumos a doborit balaurul numai după ce i-a 
tăiat capul. Pentru noi, balaurul nu este altul decît impe- 
riul, iar capul 

— Ulpius Trajanus, completă Vitellius, cu o tresărire 
flet. 

- Dacă el ar fi doborît, își urmă Sarmis gîndul, impe- 
riul s-ar zbătea ca balaurul fără cap, la Roma s-ar porni 
lupte pentru putere, şi regele ar putea să obțină o pace 
bună: Chiar acolo, la Drubeta, cînd l-am văzut, mi-am spus 
că nu trebuie să dăm înapoi de la nimic pentru a-l răpune. 

După un moment de gîndire, Vitellius spuse aproape în 
șoaptă : 

— La ajutorul lui Eurotas te-ai gîndit ? 


în s 


302 


Sarmis nu răspunse. De multe ori nu văzuse cu ochi 
buni prezenţa grecului la curtea regelui. Tăcură mult timp 
În jurul lor, pădurea trimitea înapoi ropotele cailor. Soa- 
rele coborise, gata să scapete peste munte. Tresăriră au- 
zind o voce groasă, ca un mormăit de urs : 

— Aţi sosit la timp! 

Susagus apăru dintre trunchiurile groase ale fagilor, cu 
zeghea agăţată pe umeri, cu pieptul strîns în zale de fier, 
trăgînd calul de frîu. După el mai ieșiră încă patru 
luptători. 

— Am primit cuvîntul regelui să fiu alături de tine, 
Sarmis ! 

Sarmis îl privi cu dragoste pe încercatul luptător. 

— Eşti hotărît să-ți încerci brațul alături de mine şi 
de Vitellius ? îl întrebă. 

Drept răspuns, Susagus trase spada şi o ridică ful- 
gerător. 

— Mai las-o! Ceea ce-ţi cer acum este să faci tot ce 
ştii și să mi-l aduci pe Eurotas. În trei-patru zile trebuie 
să stăm de vorbă cu el. Regele dă bani, oricît va fi nevoie, 
și grecul e lacom. 


Ploua mărunt şi des. Se lăsase frig. Nori grei, plum- 
burii coborîseră pe povîrnișurile munţilor, în goană spre 
miazăzi, purtaţi de vîntul în rafale ce șuiera pe valea 
rîului Alutus. La căderea serii, frigul și ploaia se mai în- 
teţiseră și totul se pierdea într-un întuneric de nepătruns. 

După ce lucrase toată ziua cu împăratul la planurile de 
organizare a noii provincii a imperiului, Dacia Trajana, 
Livianus Claudius se retrăsese în cortul său, unde, pentru 
a se încălzi — frigul şi umezeala îi pătrunseseră pînă la 
oase — ceruse să i se aducă vin cald şi aromat. De la un 
timp începuse să-și înfrîngă slăbiciunea unei bătrineţi ce-l 
cuprindea repede şi să-și înece amărăciunea în cupele 
cu vin ce le golea. Era și obosit. Înaintarea împăratului cu 


303 


legiunile sale nu se făcuse atît de ușor pe cit se crezuse. 
Apoi, chiar la intrarea în valea rîului Alutus, regele dac 
atrăsese o parte din legiuni într-o bătălie cruntă și sînge- 
roasă. Ocrotiţi de munţi, căţăraţi pe stînci, apăraţi de în- 
tărituri și răsturnînd copaci seculari, dacii desfășuraseră 
o strategie ce-l pusese pe ginduri pe împărat, cu o iuţeală 
în mișcări ce dovedea năvalnica lor vitejie. Livianus Clau- 
dius văzuse cum topoarele dacilor despicau zalele şi cuira- 
sele și spărgeau scuturile, cu cîtă agerime aruncau barda 
şi spintecau un călăreț, cum ştiau să mânuiască în egală 
măsul padele lor încovoiate la virf și coasele, cum 
știuseră să se retragă la timp, la adăpostul fumului produs 
de feșele aprinse, legate de săgețile ce le sloboziseră asu- 
pra legionarilor proaspăt aruncaţi în luptă. 

Dar împăratul rămăsese liniștit şi sigur pe sine. Or- 
donase să se mai aducă și alte legiuni și stabilise campul 
în apropierea locului unde avusese loc marea bătălie. 
Toamna se arătase lungă şi grea. Vîntul, frigul și ploaia 
rar conteneau. Corturile se sfișiau umflate de rafale, fu- 
mul inecăcios acoperea campul, iar noroiul adînc și clisos 
făcea ca totul să se arate trist. 

Toate acestea le revedea cu mintea Livianus Claudius, 
ținind cupa cu vin cald între palme și sorbind la răstim- 
puri. Nu-și putea alunga amărăciunea. Tresări cînd con- 
tubernalul introduse pe cineva. Recunoscînd vocea, sări 
de pe scaun. 

— Eurotas ? ! 

— Marele Jupiter și toţi zeii Olimpului să te aibă în 
pază! Jur pe Saturn și pe Neptun că mă simt fericit, 
Acum, cind te văd, am uitat și de frigul și de noroaiele cu 
care m-am luptat. 

— Zeii să fie cu tine, Eurotas! Cum se face că ai 
putut să ajungi pînă aici ? 

Generalul se înviorase cu totul. Luă încă o cupă şi o 
umplu. 

— Stai, nu-mi răspunde, mai întîi dezmorţește-te niţel. 

Ud, cu barba încîlcită, cu fața roșie şi cu ochii înlă- 
crimaţi, Eurotas prinse cupa cu mîinile învineţite şi sorbi 
lacom. După ce o goli, simţi cum sîngele îi aleargă mai 
repede prin trupul slăbit. O căldură plăcută îi cuprinse. 


304 


— N-a fost uşor să ajung pînă la tine. Eu aprovizionez 
legiunile, departe în urmă. Ce e Eurotas decît un negus- 
tor ? spuse în glumă. et R > 

— În Dacia, adică dincolo de munți, ai mai fost? îl 
întrebă generalul cu nerăbd yo n iai 

čurotas se aşeză mai bine și îşi frecă mîinile osoase. 

— Tu ştii, Livianus Claudius, de unde aș pnia eu să 
aduc provizii mai bune legiunilor decît de acolo ? = nu 
face un negustor ? Bunul împărat o să termine şi cu su 
barii ăştia de daci, atunci mă potolesc şi eu. Am a i 
Livianus Claudius, nu mai merge. O mă retrag la 
o fermă. ia 

— La Sarmizegetusa ? g 

— Sau în altă parte. Imperiul este atît de mare... ? 

— Mergi cu mine, Eurotas, îți voi da cea mai frumoasă 
cetate pe care a avut-o un taraboste duc: Voi veni la tine 
să petrecem împreună din cînd în cind. Mă 

Pau Ke ANIOS şi mai mult. Ghici unde den cu 
Îi ic ce dorea și el. 
îndul generalul. Era tocmai ceea ce dorea e! y 
$ — Spaa] te retragi la Roma. Ţi-ai schimbat gîn- 

ca pe 
dul, Livianus Claudius ? K E 

— Vrei să spui că nu-mi cunoşti durerea din suflet ? 

— Eu ştiu... De cînd m-ai ameninţat că mă spinzuri, 
nici nu mai îndrăznesc... IRA Te: 

— Lasă prostiile, Eurotas, ridică mai bine cupa, bea, 
încălzeşte-te. Da, acesta este adevărul, mă duc să-mi iau 
sclava înapoi ! A 4 

— Sclava... soţia... fiica, murmură Eurotas nu fă 
rost, ducînd cupa la gură. După ce sorbi, îl întrebă deschis : 
Crezi că o vei mai găsi ? AR SR 

Întrebarea lui Eurotas îl dezorientă pe Livianus Clau- 
dius. O umbră de îngrijorare îi acoperi fața. Mina în care 
ţinea cupa începu să-i tremure. Eip $ 

— Trădătorul acela o iubeşte prea mult ca să nui 
poarte de grijă, spuse el cu voce schimbată. Tu te gin- 

i ii ceva ? 
deşti la altceva, ştii ceva ? sa ala f 

— Nu mi-a trecut prin cap nici o clipă gîndul că ea 
n-ar mai fi în viață la sfîrşitul luptelor. Eu socotesc că 
altceva s-ar putea întîmpla : căpeteniile dace şi tribunul 


305 
2 


acela trădător, cu femeile şi copiii lor, poate că vor fugi 
departe, la miazănoapte, la alte triburi. 

Prinse frămîntarea generalului și se bucură. Adăugă 
după o lungă pauză : 

— Totul ar fi să reușești înainte de cucerire, de dă- 
rimare și de ardere... dar nu văd cum... 

Generalul nu-și mai putu ascunde întristarea. Se ve- 
dea neputincios, totul i se arăta inutil. Ingrijorarea și ura 
îl năpădeau. 

— Aş fi gata să-i dau toată averea mea aceluia care 
mi-ar aduce-o! gemu el. Odată, mi-ai promis că vei 


încerca. N-ai făcut nimic ? 


— Nimic, adică aproape nimic. Ştiu numai că ea este 
la Carsidava, păzită strașnie. Acolo sînt și alte soţii ale 
căpeteniilor dace. 

— Tu cînd te mai duci pe la Sarmizegetusa ? îl întrebă 
fără să ţintească ceva. 

Eurotas îl privi lung și nu răspunse decât tîrziu. 

— Mai vezi vreo posibilitate, Livianus Claudius ? Îna- 
inte de căderea iernii, poate că o să pornesc într-acolo. 
Vom mai vorbi despre asia... 

— Şi cu ce vrei să te servesc ? Te cunosc îndeajuns și 
știu că nu mă cauţi decit atunci cînd ai nevoie de mine, 
schimbă generalul vorba. 

—_Pe toţi zeii, generale ! încercă Eurotas să protes- 
teze. Întotdeauna am simţit nevoia să te văd, să-ți... 

— Lasă astea, Eurotas, mai soarbe o cupă şi spune, îl 
îndemnă Livianus Claudius, căutînd să se arate liniştit, ce 
nevoie te-a adus ? 

— Deşi nu mă gîndisem, dar dacă îţi stă în putere, 
mi-ar trebui ceva întărit cu sigiliu, să pot merge prin 
campurile legiunilor ce se înșiră de aici pînă spre Dru- 
beta. M-aș mișca mai sigur. Ştii, am socoteli de făcut, 
bani de luat... am adus provizii multe. Dar, Livianus Clau- 
dius, Jupiter să mă trăsnească dacă venisem cu gîndul să 
te rog ceva! 

Generalul îi întinse cupa. Căută să zîmbească. 

— Îți dau, Eurotas ! Îţi dau cite sigilii vrei. 

Bătu din palme și chemă contubernalul. Eurotas sor- 
bea din cupă și în minte frămînta ceva. Căută să prindă 
momentul prielnic. Deodată, se îndreptă în scaun. 


306 


— Să mă ia Proserpina în Infern, poate că vorbesc o 
prostie ! aL 

Livianus Claudius îl privi mirat. Contubernalul ieșise. 

— Ce-ţi mai trece prin cap ? îl întrebă sec. 

— Ce-ar fi dacă am încerca, în toiul luptei, s-o scoa- 
tem de la Carsidava cu un papyrus ca din partea lui? 
Am: chema-o lîngă el, ca fiind pe moarte, grav răni 

— Cum poţi să gîndeşti că nu va fi însoţită de o 
gardă întărită ? 

— Poate că o facem să plece făr 
gindesc la asta, generale ! Eurotas rîse. Nu uit ce-ai spus : 
îi dai toată averea aceluia care ţi-o va aduce !... 

— Și tu o vrei chiar toată ? rise generalul, cu totul 
învioraj 

— Nu, generale, mă mulţumesc cu o fermă în Dacia, 
adică o cetate de taraboste cu moşia ei, pe care mi-o voi 
alege cu. E mult ? 

— Îţi voi da și două. Dar cum îţi veni în minte? 

— Cap de grec, generale ! Și-apoi, stai, că încă n-am 
reuşit. 

Îndată ce obţinu pergamentul cu sigiliul, Eurotas 
căută să-l părăsească în grabă pe general, după ce-l mai 
asigură că nu se va linişti pînă ce nu-i va aduce sclava 
înapoi. Afară, în întunericul de nepătruns, uită noroiul, 
vîntul și ploaia ce-i uda fața. Își trase pelerina peste cap 
şi-şi rise în barbă mulțumit. 

Liber și sigur pe mișcările lui în campuri și mai ales 
în campul în care își avea cortul împăratul, Eurotas se 
hotărî să treacă la acţiune. leşi din camp şi se îndreptă 
spre taberna „La legionarul victorios“, pe care o zări de 
departe, după lumina felinarului afumat pe care vîntul 
îl lovea, într-o cadență neregulată. De afară auzi strigăte 
şi izbucniri de rîsete. Centurionii, decurionii şi legionarii 
își înecau dorul de acasă și mizeria unei toamne urite 
chefuind. Ascultă atent. Cineva spunea cuvinte ce-i mer- 
geau drept la inimă. 

— Ascultaţi ce vă spun cu : cînd imperiul se va pră- 
buşi, si ți că tot un grec îi va fi dat lovitura. Cei ce 
sapă neîncetat sub temelia lui sînt grecii. 


gardă. O să mă mai 


20% 307 


Se învioră. Socoti cuvintele ce le auzise de bun augur 
pentru reuşita loviturii pe care o pregătea. Trecu prin 
dosul tabernei și intră în bucătărie. Nu văzu pe nimeni. 
Strigă într-o şoaptă apăsată : 

— Damofilos ! Damofilos, unde „mama Proserpinei“ 
te-ai băgat ? 

Dintre vasele cu vin și sacii cu alimente auzi un mor- 


Sînt aici ! Pe Hercule, ai și venit ? Stai, că am pu- 
ţină treabă. 

— Pune mai repede apa aia în vin și vino încoace ! 
Apoi continuă, și mai în șoaptă : Unde e Aragaris ? 

Dintre saci apăru Damotilos, chel şi gras, călcînd cră 
cănat și greu. Răsuflarea îi era ca o pufuială de foale, [i 
făcu semne disperate lui Eurotas. 

— Taci, pentru numele lui Asclepios, nu-i spune nu- 
mele, ţi-l aduc numaidecit ! Vrei să-mi putrezească oasele 
atîrnînd pe două lemne ? 

Damofilos ieși afară. Alături de tabernă avea un fel 
de magazie. Se întoarse urmat de un sarmat tînăr, voinic 
și sprinten. Cum îl văzu, Eurotas îl cercetă cu privirea. 
Socoti încă un semn bun. Sarmatul se putea măsura în luptă 
cu zece legionari și ar fi putut să treacă și prin gaură de 
șarpe. Îi făcu semn, îl trase într-un colţ şi începu să-i vor- 
bească în şoaptă. Damofilos puse lîngă ei şi două oale cu vin. 

Tirziu, cînd se despărțiră, Eurotas dădu sarmatului un 
pumn de bani și-i făcu semn să-și ţină gura. 

Zile de-a rîndul, Eurotas urmări mişcările împăratu- 
lui şi trecu pe la Livianus Claudius, ca să afle ce se mai 
punes la cale, pe unde va mai umbla stăpînul Romei. În 
același timp, Aragaris, sarmatul care vedea şi prin întune- 
ric, ca o pisică, umblase nopți de-a rîndul între taberna lui 
Damofilos și o peşteră ascunsă în munţi, unde așteptau Sar- 
mis, Vitellius și Susagus, cu ceata de daci ce-i însoțea. 

Ziua mult așteptată sosi. Cu o seară înainte, Eurotas 
îi spusese lui Livianus Claudius că treburi urgente îl obligă 
treacă munţii în Dacia. Își reînnoise legămîntul ce-l 
făcuse, jurîndu-se că-i va aduce sclava. În aceeaşi noapte, 
bătrînul negustor şi părăsi campul. În ziua ce urmă, împă- 
ratul plecă în susul văii, pe drumul ce insoțea apa învol- 
burată a Alutusului, dorind să controleze pregătirile de 


308 


luptă. Era înconjurat de generalii şi prietenii lui cei mai 
apropiaţi : Livianus Claudius, Cassius Longinus, Julius 
Quadratus Bassus, Lusisus Quietus, Manlius Felix, Papi 
rius Marcellinus şi Aelius Hadrianus, Bine dispus, împă 
ratul mergea vorbind tare, în pasul calului. Nu avea mo- 
tive să se grăbească. Ziua era mai liniştită, sus pe munţi 
ninsese. Nori albi-cenușii îmbrăcau pădurile, iar valea se 
pierdea în ceaţă. Împăratul întoarse capul spre Papirius 
Marcellinus. 

— Ce-ai spus despre barbarii de daci ? N-am iînțele: 

-— Am spus, majestate, că au pierit de parcă ar fi in- 
trat în pămînt. 

Împăratul rîse şi găsi un răspuns potrivit, ce-l inve- 
selea : 

— Sînt ca urșii ; iarna stau în birloguri şi dorm. Con- 
tinuă apoi, cu un alt ton: Să nu-ţi închipui, Marcellinu: 
că nu ne urmăresc și nu ne iscodesc într-una. Decebal a 
făcut o mare greşeală, altfel... imperiul şi Roma de mult 
s-ar fi aflat în pericol. 

Livianus Claudius îndrăzni să-l întrebe : 

— Împăratul vrea să ne spună ce greşeală a făcut re- 
gele barbar ? 

— Nici nu se putea mă întrebe altcineva. Ai în- 

ceput ori să-l admiri, ori să te temi prea mult de el, Livia- 
nus Claudius. La drept vorbind, îl admir și eu, ca pe-un 
dușman ce stă tare în calea planurilor mele. Greșeala lui 
a fost aceea că a atacat imperiul, făcînd incursiuni de jaf 
peste Danuvius. Cum dintre popoarele barbare, dacii sint 
cei mai tari și' mai bine organizaţi, puteau să facă altfe 
să fi atacat şi să fi cucerit triburile de la răsărit şi mia: 
noapte. Ar fi apărut aici un al doilea imperiu, căruia, cu 
o armată puternică — barbarii sînt mai aprigi luptători 
decit legionarii noștri — nu i-ar fi fost greu să ajungă 
pînă la Roma, Atena, Byzanţ, ridicind împotriva noastră pe 
traci, pe greci, pe macedoneni... 
Vederile tale, majestate, sînt clare ca lumina zilei 
însorite, spuse cu mult respect Cassius Longinus, dar 
nu-mi pot stăpini întrebarea : De ce impăratul nu-şi face 
prieten pe regele acesta barbar? Ar fi pace la hotarele 
imperiului şi nu s-ar mai pierde atitea vieţi. 


309 


iu că ai un suflet tot atît de nobil pe cît ești de 
viteaz, dragul meu Cassius. Eu pot avea Dacia pe două 
căi: împăcindu-mă cu Decebal, care așteaptă doar un 
semn din partea mea, sau cucerind-o prin luptă. Am ales 
a doua cale. Un împărat are nevoie de războaie pentru a 
se face mai temut şi mai respectat. După o scurtă pauză, 
Traian continuă, ca o concluzie a celor spuse: Pe cine 
ascultă Senatul la Roma, nu pe acela care se întoarce vic- 
torios din lupte și cu prăzi bogate ? Vreau să le arăt sena- 
torilor în for pe dușmanul imperiului, pe Decebal! Și 
mai vreau... 

Un val de săgeți şuieră pe la urechile lor, unele în- 
figîndu-se în oameni, altele în cai. 

— Ce e asta, generalilor? întreabă Traian speriat. 
Face cineva o glumă ? 

Al doilea val urmă, săgețile loviră și mai în plin. Se 
auziră strigăte şi urlete de durere. Urmă un huruit de sus, 
din ceața ce acoperea povîrnișul muntelui. 

— Fugiţi, fugiţi, ne zdrobese stîncile ! striga cineva 
din suită, 

Printr-o manevră iscusită, sfidind pericolul, garda 
făcu zid în jurul împăratului. De sus, din copaci, căzu 
asupra lor o ploaie de sulițe grele, cu vîrfuri ascuţite de 
fier. Huruitul stîncilor şi vaietele celor loviți acoperi stri- 
gătul de huhurez ce răsună de după un colţ de stincă. Ca 
un iureș, din spate și din faţă, dacii încercuiră alaiul îm- 
păratului. 

— Te întrebai unde au dispărut barbarii, spuse împă- 
ratul, strunind calul şi încercînd să braveze situaţia, adre- 
sîndu-se lui Papirius Marcellinus. 

'Trompetiștii, înfricoşaţi, sunară alarma. Garda se a- 
runcă în luptă. 

— Pornim înapoi în galop peste ei! ordonă împăratul 

Era singura cale salvatoare. În iureş nebun, caii și 
lăreţii se năpustiră prin ploaia de sulițe, de topoare și de 
bărzi, zdrobind pe cei ce le stăteau în cale. În mijlocul 
gărzii, ale cărei rînduri se subțiau cu fiecare pas, împă- 
ratul scăpă nevătămat, Galopă o bună distanţă, fără să ia 
seama la cele ce se petreceau în urmă. Cînd se opri, văzu 
că o parte din cei ce-l urmaseră erau lipsă, printre care 
Cassius Longinus şi Papirius Marcellinus. 


310 


Se sunase alarma în tot lungul văii. O centurie trecu 
în goană spre locul atacului, dar nu mai găsi decât răniții 
şi morţii ce căzuseră de ambele părți. Ceilalţi daci disp 
vuseră fără urme. Furios, dar stăpinit, împăratul porni 
înapoi spre camp. În mersul calului, spuse întristat : 

— Citeodată, soarta își are ironiile ei. Barbarii ne-au 
lovit tocmai pe aceia care le purtau mai mult de grijă 


Marcellinus credea că dacii au dispărut, iar Longinus 
îmi cerea împăcarea. Si 


ştii, Livianus Claudius, că nu 
voi lăsa piatră peste piatră din cetăţile lor, şi-i voi duce 
captivi în şiruri nesfirşite, de se va uimi întreaga Romă ! 
După o scurtă pauză, continuă îndurerat : Am pierdut pe 
bunul meu prieten, pe Cassius Longinus... Îi va fi dat 
lui să cunoască groaznicele torturi ale dacilor ! Aş da tot 
ce mi s-ar cere să-l pot salva ! Și adăugă cu voce scăzută : 
Aş opri chiar luptele, aş cădea la o înţelegere... Zeilor, 
daţi-mi înapoi pe bunul meu Longinus ! 

Mişcat de durerea grea a împăratului, Livianus Clau- 
dius nu găsi să spună nici un cuvînt potrivit. ÎI frăminta 
plecarea grăbită a lui Eurotas. Se gîndea : „Grecul nu va fi 
fost o iscoadă a dacilor ?“ 


La intrarea în munţi a Alutusului, Decebal așteptase 
zile şi nopţi lungi ca împăratul să-i ceară înapoi pe cei doi 
captivi. Îi socotea o pradă de valoare și punea mare spe- 
ranţă într-o împăcare. Luase chiar hotărîrea ca cetele de 
daci care cutreierau munţii să nu mai încerce nici un atac, 
să nu mai dea nici o lovitură. Dar și Cassius Longinus 
așteptase zile şi nopţi chinuitoare începerea torturilor, în 
care pe daci îi știa nemiloși. 

În acest timp, Sarmis stătuse să i se vindece rana din 
umărul străpuns de sulița unui centurion din garda îm- 
păratului. Adesea, fusese îngrijit chiar de rege. Rareori 
îi vedea pe Diegis, Vitellius, Susagus sau pe Dagio, care nu 
pregetau o clipă și nu cunoșteau odihna, ajutindu-l pe rege 
la pregătiri pentru luptele grele ce se aşteptau la sosirea 
primăverii. 

Jarna era pe sfîrşite. Regele nu mai putea aştepta. Luă 
o hotărîre. Trimise să-l aducă pe Cassius Longinus. Gene- 
ralul roman intră demn, calm şi hotărit. Se bucura că se 
apropie sfîrşitul unei așteptări chinuitoare, pe care cu 


su 


greu o suportase. Îl cercetă mult pe rege şi-l impresionă 
făptura lui : privirea de vultur, nasul scurt și gros, barba 
stufoasă, fălcile puternice, gîtul ca de gladiator, mîinile 
vînjoase, trupul vîrtos. Nici regele nu-l mai văzuse pe 
general. Căutase să-l ţină în cea mai mare nesiguranţă și 
încordare. Îi plăcu romanul de la prima vedere : frumos, 
fruntea înaltă, părul cărunt, ochii mari și limpezi, nasul 
drept, bărbia energică, înalt, drept și stăpînit. 

Îi făcu semn să se așeze pe scaun. Îi vorbi cu voce mã- 
surată, dar apăsată. Sarmis tălmăcea totul în limba Romei. 

— Cassius Longinus, știi că te afli în miinile unui 
dușman sîngeros și crud? Așa se spune la Roma despre 
daci şi despre mine, începu Decebal. 

Generalul răspunse fără alt îndemn : 

— Poate că romanii sînt chiar mai cruzi şi mai sîngeroși 
cînd este vorba să-și apere pămîntul, casele, familiile... 

Cuvintele lui drepte îl impresionară pe rege. Longinus 
continuă cu aceeaşi voce liniștită : 

— Cit priveşte faptul că mă aflu în mîinile unui duș- 
man, regele își dă seama că, la fel, și el se află în faţa 
unui dușman. Sîntem doi oameni supuși legilor războiului, 
altfel Decebal nu mi-a făcut mie nici un rău, iar Longinus 
nici nu s-a atins măcar de persoana regelui. 

Admiraţia regelui crescu şi mai mult. Căută să și-o 
ascundă. 

— Ai vorbit drept, generale, însă asemenea cuvinte 
le poţi spune numai cînd nu. eşti rege. Eu trebuie să urăsc 
pe toţi aceia care sînt dușmanii poporului meu, care pof- 
tesc pămîntul ţării mele ! 

Cassius Longinus era fascinat de privirea lui Decebal 
şi de adevărul cuvintelor lui. 

— Nu am căderea să judec pe un rege sau pe un îm- 
părat. Socotese că aceștia sint buni în măsura în care știu 
să facă din dușmani prieteni. Prietenia şi ura între popoare 
slăbesc sau se adîncesc în măsura în care acestea sînt voite 
de conducătorii lor. 

Regele nu-și putu stăpîni un zîmbet. Se ridică şi făcu 
cîțiva pași pe covorul gros şi moale. 

— Stăpînul Romei ştie că un general de-al său gîndește 
în felul acesta ? îl întrebă. 


312 


— Poate că nu! Un general trebuie să fie supus și să 
execute ordinele împăratului - 

— Crezi, Cassius Longinus, că eu doresc în mod si 
cer să trăiesc în prietenie și respect cu Roma ? Aș vrea să 
dispară ura, să nu mai fim atacați și jefuiți. Crezi ar 
fi cu putință acest lucru ? 

Răspunsul lui Longinus veni prompt, ca şi cum l-ar 
fi avut dinainte pregătit: 

„— Nu, rege Decebal! Motivele le-am spus. Sînt con- 
vins că doreşti o înțelegere, însă acum e prea tîrziu. Dacii 
au răspuns la fel la atacurile şi jafurile romanilor, iar în- 
cercarea voastră de a-l omori pe împărat sau de a-l lua ca- 
ptiv n-a avut alt rezultat decit să adincească ura. 

A Cassius Longinus îndreptă privirea în jos și tăcu un 
imp. 

— Gindesc că Decebal nu obișnuiește să stea de vorbă 
cu captivii. Ce dorește regele de la mine ? 

Decebal se opri în fața generalului, duse mîinile la 
spate și il privi cercetător. Începu să-i vorbească din 
inimă : 

— Cassius Longinus, ești unul dintre prietenii cei mai 
buni ai lui Traian, Împăratul te preţuieşte, sînt sigur că 
doreşte să-ţi salveze viaţa. Roagă-l să primească pacea, 
să rămînă hotarul imperiului la Dunaris, iar eu mă leg să 
rămîn prietenul lui devotat și să apăr imperiul în această 
pârte. Fapta ta ar fi mult preţuită de cele două popoare. 

Răspunsul veni tot atât de prompt și de dîrz : 

— Regele și-a greşit socotelile ! Cu preţul vieţii mele, 
n-aş vrea să schimb hotărîrea împăratului ! Decebal nu 
cunoaște onoarea generalului Cassius Longinus ! 

— Să nu mă înţelegi greșit, generale ! Nu m-am gîndit 
pici o clipă că ţi-ar fi frică de moarte, am apreciat numai 
demnitatea şi bunătatea ta. Ai spus că dorești ca popoarele 
să trăiască în pace și prietenie. 

— Am spus, însă nu ştiu dacă se poate. Cită vreme 
vor fi regi și împărați, armate și arme, războaiele se vor 
aprinde... 

În sufletul său se dădea o mare luptă. Vedea miile de 
legionari și de luptători daci cum se loveau și se sfîrtecau, 
vedea miile de răniţi și de cadavre, miile de femei fără soţi 
şi de copii fără părinţi. Ar fi dorit mult să mpiedice 


313 


războiul, şi să aducă pacea, dar militarul din el tresări. li 
veni în minte legea pe care nu trebuia s-o uite niciodată un 
comandant : „Duşmanul se poate folosi de orice truc, de 
minciună, de perfidie, numai și atingă scopul“. Poate că 
regele Decebal căuta numai să obțină timp, o amînare pen- 
tru o mai bună pregătire, apoi să dea un atac fulgerător. El, 
Longinus, nu putea să constituie o piedi nici o condiţie 
în luarea unei hotărtri. Ridică privirea ută adînc în 
ochii regelui. Sinceritatea lucea caldă, hotărîtă, plină de în- 
grijorare. Încetul cu încetul, un zîmbet îi înflori în colțul 
gurii. Vorbi potolit, cu căldură și înţelegere : 

— Te înţeleg, rege Decebal! Voi ruga pe împărat să 
primească împăcarea, pun numai o condiţie ! 

— Viaţa ta, generale ! rosti regele, tulburat. Vei fi 
liber și te vom numi cel mai bun prieten al dacilor! Te 
“ gîndeşti la altceva, ne pui altă condiţie ? 

— Da, rege Decebal! Vreau ca mesajul meu către 
împărat să fie dus chiar de senatorul Papirius Marcel- 
linus, dacă el se mai află în viaţă. Senatorul ar dovedi îm- 
păratului tot adevărul conţinutului mesajului, al scrisului 
și al sigiliului meu. N-ar mai exista nici îndoială, nici 
bănuială, 

— Se va face așa cum doreș 
tări Decebal cu însufleţire. 

Generalul se ridică de pe scaun. 

— Atunci, facă-se voia zeilor, rege Decebal! Si -mi 
dați pergamentul, pe care îl voi scrie și voi pune sigiliul 
meu, iar în seara aceasta vreau să stau de vorbă cu sena- 
torul. Miine poate să plece la împărat. 

Dacă în acel moment regele ar fi privit mai adînc în 
ochii generalului, nu i-ar fi scăpat să vadă acea flacără 


Cassius Longinus ! în- 


ă 
vie ce ardea în adîncul lor și lucirea sticloasă din ei, care 
nu apare decît în fața morţii. 

A doua zi, spre seară, senatorul Papirius Marcellinus 
sosi în campul împăratului. Îi înmînă pergamentul. După 
ce citi, mîna lui Traian căzu moale, ochii i se umeziră. 
Incepu să umble frînt de durere, măsurînd încăperea în 
lungul și latul ei. 

— Ce sacrificiu sublim ! exclamă el cu multă tristeţe. 
Ii pling moartea, Cassius Longinus ! Prin gestul tău eroic 


314 


mi-ai redat liniştea şi hotărîrea. Vei rămîne nemuritor, 
Cassius Longinus, şi statuia ta va fi privită veşnic cu re- 
cunoștință de toţi romanii care vor trece prin forul de la 
Roma ! 


În dimineaţa aceleiași zile, regelui Decebal i se rapor- 
tase că generalul roman fusese găsit mort, Luase otravă. 
În mîna lui se găsise un papyrus, pe care scrisese : 

„Regele Decebal să nu fie mirat de ce am făcut astfel. 
Împăratul trebuia să hotărască liber, fără să fi fost con- 
strîns. Papirius Marcellinus îi va duce vestea morţii mele. 
Doresc din suflet ca împăratul să primească împăcarea. 
Rog zeii să redea liniştea și libertatea oamenilor !“ 

— Iată un suflet cu adevărat mare ! murmurase regele, 
adînc mișcat, 

Strînsese pumnii și-i privise săgetător pe cei din jur, 

— Nu ne mai rămîne altceva de făcut decît să-l obli- 
găm pe crudul și lacomul dușman să calce cu calul pe tru- 
purile legionarilor săi și, dacă Marele zeu vrea altfel, să 
nu găsească dușmanul decît trupurile noastre ! 


În defileul Capetele zimbrilor, acolo unde stincile se 
străjuiau Alutusul se apropiau, asemănîndu-se cu cape- 
tele a doi zimbri ce se bat, alaiul regelui se lungise pe 
drumul îngust ce șerpuia sub povîrnișul muntelui. Pregă- 
tirile de luptă erau în toi, şi căpeteniile dace nu mai aveau 
odihnă. Înaintau în trapul cailor. Sarmis rămăsese ceva 
mai în urmă, chinuit, ca şi regele, de gîndul găsirii unei 
căi de salvare a ţării. Cunoştea atit vitejia luptătorilor 
daci, cât și puterea imperiului, de aceea nu se liniştea cu 
speranța că, şi de data aceasta, lupta nu va fi pierdută, 
aşa cum spera regele și celelalte căpetenii. Îl frămîntau 
mult liniștea şi siguranţa de care dădea dovadă Zundeci- 
balm. Mergea privind cu grijă în sus, pe povîrnişul mun- 
telui. Cînd trecu pe lîngă: un brad stufos, calul său sări 


315 


într-o parte, însă se potoli repede. De după un desiş ieşi 
un preot, călare pe un cal mărunt şi păros. 

— Burillo, e ceva ? îl întrebă aproape în șoaptă, strin- 
gind friul calului. 

— Marele zeu să-ţi dea sănătate şi viață lungă ! Preo- 
tul împinse calul lingă Sarmis și înaintară la pas. Trebuie 
să mergi, îi şopli, şi chiar în seara asta să plecăm. Pe Co- 
gheon se va petrece ceva la care nu te-ai gindit, niciodată. 

— O nouă mirșăvie a Marelui preot împotriva regelui ? 
întrebă Sarmis. 

— Poate chiar mai mult, răspunse preotul. 

— Câte zile va trebui să lipsesc de lîngă rege ? 

— Poate trei, patru. 

— Așteaptă-mă pe înnoptat pe drumul ce iese din 
munte, lîngă stînca numită Baba. 

Sarmis dădu pinteni calului și porni în galop. 

Spre seară, cînd îi spuse regelui că va lipsi cîteva zile, 
acesta îl întrebă mirat, pătrunzindu-l cu privirea : 

— Cum, şi tu, şi Marele preot plecaţi, acum, cînd lup- 
tele pot să înceapă de la o zi la alta ? ! Zundecibalm vrea 
să mai roage pe Marele zeu pentru izbînda noastră, merge 
pe Cogheon, dar tu? 

— Mă voi strădui să fiu de folos regelui și-n aceste 
zile cît voi lipsi, îl asigură el. De multe ori, în luptă se 
aruncă nu numai forța, ci şi viclenia și miîrșăvia. Cem- 
pletă apoi : Îl asigur pe regele meu că viața mea o pun 
în mîinile sale în orice clipă ! 

Regele dlătină de citeva ori din cap și-i făcu semn 
că poate să plece. În Sarmis avea multă încredere. Re- 
gretase mult, după moartea lui Longinus, că nu ascultase 
indemnul acestui tînăr plin de înţelepciune și de vitejie : 
„Regele ar avea mai mult de cîștigat dacă i-ar duce împ 
ratului cuvîntul de împăcare chiar generalul însuși, însoţit 
de senatorul captiv“, îi spusese el. Atunci, Decebal cre- 
zuse că, ascultînd de îndemnul lui Sarmis, împăratul 
Romei îl va socoti lipsit de curaj și slab. Mai tîrziu înțe= 
lesese că dacă se arăta mărinimos dovedea nu slăbiciune 
şi teamă, ci intenţia sinceră de a găsi o cale de împăcare. 
Dar cînd se mai pomenise ca un rege dac să lase netortu- 
rat un general roman luat captiv ? 


316 


La căderea nopţii, Sarmis îl găsi pe Burillo la locul 
de întilnire. Porniră pe o potecă, de-a dreptul prin munți, 
spre Cetatea-de-Munte, spre Cogheon. Pe Burillo căutase 
să şi-l apropie chiar din clipa cînd căpătase convingerea 
că Marele preot nutrește o pornire greu stăpinită faţă de 
rege. Acest preot tînăr, slăbuţ, cu părul lung și blond, cu 
barbă rară, palid și cu privire arzătoare, îi atrase atenţia 
prin felul lui de a vorbi. Se convinsese repede că, deși 
preot, Burillo ura pe marele preot și casta preoțească, ura 
sclavia şi captivitatea și dorea libertatea oamenilor. Pe 
Cogheon era socotit ca cel mai învăţat dac, şi în chilia 
lui se găseau scrierile multor geometri și filozofi de la 
Atena și de la Roma. Ceea ce nu înţelegea Sarmis era 
faptul că el continua totuși să rămînă preot, deși, slăbuţ 
cum era, nici luptător cu scut și spadă nu putea fi. 

Merseră o bună parte din noapte fără să-și spună nici 
un cuvînt. 

De ce nu te îndepărtezi de Zundecibalm ? îl întrebă 
Sarmis tirziu. 

— Nu trebuie să uiţi că pădurea şi muntele au urechi, 
îi spuse preotul, să nu te mire tăcerea mea, cât privește 
întrebarea, iată răspunsul : cine luptă pentru libertate 
nu trebuie să se îndepărteze de cei ce încătușează și fură, 
altfel nu va ști niciodată unde se află miezul răului. 

— Preoţii ? Sau ce vrei să spui. 
Vei afla peste o zi, acolo unde mergem. O zi, două, 
i tu preot. 

În ziua ce urmă, nu miră pe nimeni faptul că spre 
Cogheon urca preotul Burillo, urmat de alt preot, amîn- 
doi pe cai tot atât de mici și de păroși. Merseră drept la 
chilia lui, unde rămaseră toată ziua. La căderea serii, ie- 
şiră printr-o uşă lăturalnică și intrară în palatul lui 
Zundecibalm. Nici unul dintre preoţii din gardă nu-i 
opriră, doar Burillo era chemat adesea de Marele preot. 
De altfel, în tot cursul zilei nu se observase nici un fel 
de mișcare sau de pregătire, fusese poate chiar mai multă 
liniște decît zarva obișnuită. Zundecibalm nici nu fusese 
văzut cînd se înapoiase pe Cogheon. Intrarea lui tainică 
nu era cunoscută decit de cîțiva capnoboţi, din garda lui 
personală. 


347 


Burillo şi Sarmis urcară pe o scară îngustă spre chilia 
pe care Marele preot i-o destinase pentru lucru, atunci 
cînd acesta îi încredința lucrări deosebite. Intrară. Burillo 
aprinse un opaiţ şi-l puse intr-o firidă 

— Nici o mişcare, nici cel mai mic zgomot, îi şopti 
preotul. Așa cum îi vom auzi noi, ne pot auzi și ei. 

Scoase apoi din fundul firidei o bucată de piatră bine 
fasonată, şi deodată chilia se umplu “de vorbe, ca și cum 
cei ce vorbeau se aflau în încăperea alăturată. Îl prinse 
de mină şi-i făcu semn să asculte. 

— Ai trimis să viu, Zundecibalm, se auzi o voce me- 
talică vorbind limba Romei. 

— Da, Mare preot al lui Jupiter ! 

Z Teai potolit, te simţi încercuit? Marea adunare 
a Marilor preoţi sau a înţelepților te-a condamnat, Zunde- 
cibalm ! Cultul lui Zamolxis îl vom desființa, iar tu... 

— Așa ceva nu veţi face ! Marea adunare a înţelepţ 
lor ştie că un popor se stăpîneşte mai ușor lăsindu-i cre- 
dinţa în zeii lui, se auzi vocea groasă și moale a lui Zun- 
decibalm. Dar tu, Marele preot al Marelui templu al lui 
Jupiter, ai cuvint greu în marea adunare : Marele preot 
al imperiului ascultă sfatul înţelepţilor, dar el conduce. 

— Da, eu am hotărît pedepsirea ta. Te mai bucuri 
însă de mare cinste, de aceea am primit să-l părăsesc pe 
împărat, să mă obosesc peste virturi prăpăstioase de munţi 
şi să vin pînă aici. Pentru ce m-ai chemat ? 

— Să ne înţelegem. Ce veţi face după supunerea 
Daciei ? 

Xa decide împăratul. Noi, Marii preoți, am luat 
o hotărîre. 

Urmară cîteva clipe de tăcere. 

— Stiu că Marea adunare a Marilor preoţi sau a înţe- 
lepţilor mu este cunoscută nici de împărat, nici de vreun 
rege, începu Zundecibalm. Noi, Marii preoţi, urmărim 
să-i facem să dispară, iar pretutindeni conducerea țărilor, 
a imperiului să treacă în mîna noastră. Marea adunare a 
înţelepţilor urmărește acum altceva ? 

— Nu! 

— Atunci, ea are nevoie de bani Tu, Mare preot al 
lui Jupiter, ai nevoie de bani ; uiţi că ai de luptat cu noua 
credinţă a galileanului şi că trebuie să-i plăteşti bine pe 


318 


cei care îi vînează pe creştini și pe aceia ce îi denunţă ? 
Ner Dar tu, Zundecibalm, te-ai rupt de adunarea înțe- 
Ier ilor, tu ai vrut să ajungi și rege al Daciei, noi avem 
ştiri. 

— Greșeşti, Mare preot, regele m-a îndepărtat cu totul 
de la conducerea armatei. Dar spune, cîţi bani îţi trebuie 
şi ce-mi oferi în schimb ? 

Un hohot de ris ascuţit răsună pînă în mica încăpere. 
Marele preot al lui Jupiter cedase. 

z Tu a a că avem nevoie de bani 
mulți și că putem să-i avem chiar peste capul tău. Banii 
lui Decebal și ai Daciei š E 

— Sînt ai împăratului, i-o tăie Zundecibalm. 

— Iarai lui Zundecibalm pot fi ai mei... 

— Sînt ascunși, iar tu, fără voia mea, poți avea numai 
trupul meu ! 

— Bine, îmi dai atunci tu cît am nevoie ; zece mii de 
taleri ! 

— Dar nu are toată Dacia atîta aur ! răsună în chilie 
strigătul gros al lui Zundecibalm. 

a Taci şi ascultă-mă : îți voi da iertare, iar tu vei 
face în așa fel încit împăratul să termine cât mai repede 
luptele. 

— Cum să fac ? Ce-mi stă mie în putere ? 

A — Uiţi că Marea adunare a Marilor preoți a hotărît ca 
imperiul să-şi întindă hotarele peste toate neamurile lu- 
mii ? Uiţi că după aceea împăratul şi senatul vor fi zdro- 
biţi, şi în toate provinciile vor conduce numai Marii preoți 
ai Marilor temple ? 

— Iar la Roma, Marele preot al lui Jupiter... adăugă 
Zundecibalm rizînd. = PE 
Fireşte, în Egipt, Marele preot al templului zeului 
în Dacia, Marele preot al lui Zamolxis ; în Chaldeea... 


Ra; 
— Şi peste toţi, Marele preot al lui Jupiter. 

_— Cu Marea adunare a înțelepţilor. Aşadar, îmi vei 
trimite neîntirziat cei zece mii de taleri! Caută ca lup- 
tele să se termine repede. Aici, în Dacia, Zundecibalm 
va fi ca şi stăpîn. 

Din nou răsună în încăpere risul ascuţit al Mareiui 
preot al templului lui Jupiter. 


319 


— Să-mi dai acum pergamentul cu sigiliul tău. Dacă 


nu respecţi tot ceea ce-am stabilit, vei fi judecat din nou 
de Marea adunare, și nu uita : cuptorul de sub templul 
; m Isis te poate înghiți. Acolo au hotărît înțelepții să 
ii dus. 

— Ne-am împăcat! răsună vocea lui Zundecibalm. 
Să mergem. 

Se produse un zgomot de ușă închisă și se făcu linişte. 
Tot ceea ce auzise Îl uimise și-l înfuriase pe Sarmis. In- 
-cercă să vorbească, dar fu oprit de mîna lui Burillo, care i 
se puse fulgerător pe gură. Coboriră și se duseră în chilia 
de afar; 

În dimineaţa ce urmă, Burillo părăsi Cogheonul urmat, 
de același preot cu care venise. Numai cînd sosiră la peş- 
tera în care Sarmis își schimbase îmbrăcămintea, Burillo 
vorbi : 

— Pe Cogheon, capnoboţii spionează și ascultă prin 
toate ungherele. La cel mai mic zgomot am fi fost pierduţi. 
Nu s-ar fi ivit zorile și am fi fost aruncaţi în temniţele de 
sub munte, fără să ni se mai știe urmele. 

Sarmis îl privi neîncrezător. Prin ce miracol preotul 
slăbuţ din faţa lui făcuse să asculte ceea ce se vorbise în 
sala Marelui preot, mai jos cu două caturi, sub mica încă- 
pere ? Burillo îi ghici gîndul. 

Să nu te mire, totul e simplu : coșul de fum de la 
vatra de încălzit din sala lui Zundecibalm trece prin zi- 
dul încăperii în care te-am dus. Am învăţat dintr-un 
pergament al unui filozof atenian cum pot fi conduse 
vorbele şi zgomotele prin ziduri. A fost destul numai să 
trag o piatră. Am ascultat şi ascult tot ce se pune la cale, 
dar ce folos ?1... 

- Vom lupta împotriva lui Zundecibalm ! rosti Sarmis 
cu hotărire. Îi voi spune regelui tot ce s-a pus la cale. 

— Nu vei fi crezut, regele îţi va 'ride în faţă, te va 
crede nebun, iar de află Zundecibalm, nu vei supravieţui 
primului răsărit de soare ce va urma. 

— ÎL voi omori cu mîna mea ! 

— Numai să-i poți găuri platoșa de fier, bine rostuită 
pe sub îmbrăcămintea lui de Mare preot, şi chiar dacă îl 
omori, tot nu vei putea opri trădarea. Nu știi cine sînt 
aceia care vor trăda trecînd de partea împăratului, iar 


320 


bogăţia de zece mii de taleri a fost trimisă din noapte 
dincolo de Muntele cel Mare, cu oameni de încredere şi 
pază sigură. Nu le-am mai putea da de urmă. 

— Atunci, Burillo, pentru ce m-ai adus ? stri 
mis, cu o revoltă nestăpinită, chinuit de neputinţă. 

— Să cunoşti mai bine pe Marele preot și pe toţi Marii 
preoţi. Te-ai convins cu propriile tale urechi ce pun ei 
la cale. Vor veni zile grele pentru daci. Să nu uiţi, însă, 
Sarmis, că omorînd un Mare preot, altul îi va lua locul, 
şi acesta va fi iniţiat mai departe în secretele Marii adu- 
nări a înţelepţilor. Nu vei putea să obţii nimic, răul are 
rădăcini mult mai adinci : poporul crede în ei și în zei, 
şi de acolo trebuie smuls. Cine știe cît timp se va mai 
scurge pînă atunci |... 

Sarmis se frămîntă mult timp. Își punea armele și se 
pregătea să plece. Deodată, se opri, cu mîna încleștată 
pe spadă. 

— Dacă regele îl învinge pe împăratul cotropitor, mă 
voi răfui cu Zundecibalm. Tu ce vei face ? 

— Pînă când se vor limpezi apele, rămîn un modest 
preot. În tine, Sarmis, îmi pun multă încredere. 

Preotul îi arătă drumul. Amîndoi se pierdură în pădure, 
galopînd în sensuri opuse, 


ă Sar- 


Din campul de curînd instalat pe cîmpia din apropiere, 
se vedeau ruinele fumegînde încă ale Sarmizegetusei. 
Stăpinul Romei își ţinuse cuvîntul: nu rămăsese piatră 
peste piatră şi birnă nearsă din noua cetate de scaun a 
lui Decebal. În șiruri fără de sfirşit, fuseseră pornite spre 
Roma cetele de captivi şi carele încărcate cu prăzi. Pe 
unde trecuseră legiunile romane nu fusese decît jaf și 
moarte, iar în urma lor nu lăsaseră decît singe și scrum. 
Numai o mică parte din cei ce luaseră parte la lupte 
mai rezistau, într-o disperare fără speranţă, apăraţi de 
întăriturile necucerite încă ale Cetăţii-de-Munte. 


21 — Sarmis 321 


In cortul său din mijlocul campului, devenit centrul de 
organizare a noii provincii, Livianus Claudius medita la 
cele ce se petrecuseră cu o iuţeală ameţitoare. Îl îngroziseră 
cruzimea şi ura aprigului împărat. Acum se temea chiar 
de el. Acest fapt nu-l ascunsese ajutorului său la admi- 
nistrarea Daciei, lui Decimus Terentius Scaurianus. 

Era o seară frumoasă de mai. De pe plaiurile din jurul 
campului, zefirul aducea aerul înmiresmat de florile 
sfirşitului de primăvară. Sus, pe crestele munţilor, luna 
se ridica încet, luminînd cimpia. În camp era liniște, nu- 
mai de la tabernele din apropiere se auzeau la răstimpuri 
chiotele și cîntecele decurionilor și legionarilor cheflii, 
încăreaţi cu prăzile luate de la daci. Cit timp stătuse 
pierdut în gînduri, generalul nu-și mai dădea seama. A 
sărit speriat cînd a auzit tropăituri, bufnituri, suspine şi 
rîsete la intrarea în cortul său. O indisciplină atît de ne- 
ruşinată nu-şi închipuise. 

Se ridică supărat, gata să-l sune pe contubernal, dar 
nu mai avu timp. Văzu o femeie împinsă cu putere în 
cort, auzi un țipăt sfişietor, urmat de plinsul unui copil, 
care căzu din braţele moi ale femeii ce se prăbuși la pă- 
mânt. O clipă crezu că are în faţă o batjocoritoare fără- 
delege a tribunilor şi centurionilor săi mai tineri, cu patimi 
nestăpinite, dar își reveni numaidecit, auzind vocea lui 
Eurotas. 

— Pe toţi zeii, Livianus Claudius, totdeauna te-ai în- 
doit de cuvintul meu! Am făcut tot ce trebuia, la mo- 
mentul potrivit, i-am adus înapoi sclava ! 

'Tulburat, generalul îl ascultă ĉl privi frămintat, nu 
spuse nici un cuvint, apoi se întoarse spre trupul nemiș- 
cat al femeii, peste care un copil plingea sfişietor. 

Z E numai un uşor leşin, generale, femeile știu să 
se prefacă ! Poate că este și puţin obosită. De altfel, n-a 
vrut să guste şi să bea nimic, s-a luptat cu noi ca o fiară 
căreia i se ia puiul. 

Așteptase lună de lună, zi după zi, această clipă, la 
care se gindise străbătut de un fior cald de fericire, Îi văzu 
îmbrăcămintea. Era ruptă și murdară. Pe ea, pe Apronilla, 
n-o văzuse decit frumos şi curat îmbrăcată. Dar privirea 
i se schimbă repede în ură şi în scârbă. Chipul lui Euro- 
tas i se păru hidos, cu un rînjet plin de lăcomie satișfă- 


322 


cută. Se aplecă spre ea și căută s-o ridice. Cind îi atinse 
mîinile, un fior îi străbătu tot trupul. 

H Lucilla, Lucina ! gemu el. Se întoarse spre Euro- 
tas şi spre contubernal. Ce staţi, ajutaţi-mă. s-o ridicăm. 
luaţi copilul ! Il trase înapoi pe contubernal : Trimite să 
vină Myrella ! 

O ridicară. Apronilla își reveni, se repezi și îşi luă 
copilul în braţe. ÎI strînse la piept cu disperare de mamă. 
Ochii îi pluteau în lacrimi. ÎL săgetă lung pe Livianus 
Claudius, fără să poată rosti nici un cuvint. 

— Iartă-mă, Apronilla ! şopti el, cuprins de remuşcare. 

_Ea îşi întoarse faţa de la el şi izbucni în hohote de 
plins nestăpinit, uşurător. Alături, Eurotas avu o stringere 
de inimă. Vedea că făcuse o faptă odioasă. Își desfășură 
în minte nelegiuirea şită. Cu cîtă încredere îl pri- 
mise ea cînd îi spusese că vine din partea lui Vitellius, 
căci ea ştiuse, de la Getidava, că el, Eurotas, căutase să-l 
ajute s-o elibereze. Eurotas se cutremură. Îi reveniră în 
minte cuvintele pe care le ticluise : „lar tu, Apronilla, 
dragostea mea, să ai încredere în Eurotas. El te va aduce 
pe poteci tăinuite, la locul stabilit. Sînt greu rănit. Totul 
este pierdut pentru Dacia. Noi, cu micuțul nostru Decebal 
vom pleca la triburile din miazănoapte, unde ne vom în. 
temeia un cămin.“ 

Se întoarse, gata să plece. Nu mai dorea nimic de 
la Livianus Claudius. Fapta sa i se părea acum un rău ce 
nu mai poate fi schimbat. 

— Stai, nu pleca ! îl reţinu Livianus Claudius. 

4 Cu mersul ei greu şi șchiopătat, bătrîna sclavă Agnia 
intră plingînd. Se repezi spre Apronilla şi o prinse în 
braţe, repetind într-una : 

ps Lucilla, fata mea, zeița Cybela mi-a ascultat ru- 
găciunea și te-ai întors ! 

— Să mergem, Agnia ! șopti Apronilla printre suspine. 

Cînd să iasă, Apronilla se opri și se întoarse. 

— Dacă mai ai suflet, şopti ea gemind de durere, spu- 
ne-mi, el mai este în viață, ştii unde se află ? i 

Livianus Claudius răspunse murmurînd : 

— Nu ştiu, nu ştiu nimic!... 

Rămași singuri, generalul îl privi pe Eurotas în tăcere. 

— Am făcut bine noi ceea ce am făcut ? 


ai 323 


Eurotas căută să-și întringă remușearea, —— 7 

—- Poate că pentru tine și pentru ea să fie bine. Dacă 
èl n-o mai fi în viaţă, cine-ar mai ocroti-o aici, unde 
pretutindeni curge sînge şi miroase a scrum ? 

— Da, tu totdeauna ai un răspuns potrivit. O voi 
ocroti, îi voi fi ca un tată. i 
Vei avea şi un sclav în plus, încercă să glumească 
Eurotas. ; 

— Nu ştiu ce voi avea. Tu însă vei avea cetatea și 
moşia pe care o vei dori. Acum du-te, Eurotas ! 


După aproape o lună, un comate dac, cu căciula trasă 
mult peste ochi, sosi la intrarea campului. Era o seară 
întunecoasă. Norii alergau pe cer, și picături mici Și rare 
de ploaie erau spulberate de vint. Comatele întinse şefului 
gărzii un papyrus cu sigiliu, pentru generalul Livianus 
Claudius, Îi spuse că așteaptă să ia răspunsul. Nu stătu 
mult, Un contubernal veni şi-l invită la general, vorbin- 
du-i cu mult respect. Generalul îl aștepta la Îi BIS) 

_— Toți zeii să te aibă în pază, Livianus Claudius! 
îl salută comatele. - f 

Generalul îl prinse de braț şi-l conduse în cort, după 
ce spuse contubernalului să nu mai între nimeni. i 

— Îţi urez noroc și sănătate, Diegis ! spuse penera 
după ce intrară. Ce s-a mai întîmplat, cu ce pot să te ajut 

— Ce-ar putea să se mai întimple decît pirjol, ruine 
şi sînge ? A ue 

— Vrei să te ascund de minia împăratului, Diegis? 

îl întrebă binevoitor. 
ii a N Livianus Claudius, am venit pentru altceva. 
Acum cîţiva ani, noi am tratat împăcarea şi pacea între 
împărat și rege. Incerc să mai fac același lucru. Pe noi 
doi ne leagă o prietenie, tu te bucuri de încrederea împă- 
ratului, vrei să dai o mînă de ajutor să nu piară un popor, 
să nu se distrugă o țară ? EU 

Generalul se schimbă la faţă, toţi muşchii i se împie- 
triră. al 

— De n-ai fi tu, Diegis, nici n-aş sta de vorbă i te-aş 
trimite cu pază ărită la împărat. Datoria mea ar fi să te 


declar prins ! 


34 


— Chiar dacă este vorba de un sol pentru pace ? Sint 
gata să merg să stau de vorbă cu împăratul ! 

Livianus Claudius zimbi cu multă compătimire. 

— E prea tirziu, Diegis ! A fost prea multă cruzime, s-a 
vărsat prea mult singe, s-a dărimat prea mult pentru ca 
iureșul să mai poată fi stăvilit. Ca daci, voi nu v-aţi 
decit datoria, v-aţi apărat pămîntul ţării voastre, dar legile 
războiului sînt aspre. Cruzime şi vitejie au fost și de-o 
parte, şi de alta. I-am văzut pe daci luptînd şi i-am admirat. 
Întăriturile de stînci şi de lemne de pe valea rîului Alutus 
și vitejia voastră au făcut ca luptele să se poarte pe adevă- 
raţi munţi de trupuri de legionari. Nu numai mînuirea suli- 
telor, arcurilor, topoarelor și spadelor voastre m-a uimit, 
ci și măiestria conducerii luptelor. Aţi aruncat cu foc, cu 
smoală topită şi cu ulei fierbinte, în clipele cele mai hotă- 
rîtoare, și dacă n-ar fi fost furia nestăvilită a împăratului, 
de la jumătatea rîului Alutus legiunile ar fi fost retrase 
dincolo de Danuvius. Sarmizegetusa n-a putut fi cucerită 
decît piatră cu piatră, dărîmată și arsă, casă cu casă. Dacă 
acum n-ar fi noapte, ai privi de aci peste ruinele fumegînde 
şi ai vedea că din noua cetate a regelui, din care visase să 
facă o urbe ca Roma, n-a mai rămas nimic. În aceste lupte, 
imperiul și-a pierdut multă armată, şi Senatul nu i-ar ier- 
ta-o împăratului dacă nu s-ar înapoia acolo cu o victorie 
răsunătoare, cu o pradă bogată și cu captivi numeroşi. 

— Am pierdut totul, Livianus Claudius! murmură 
Diegis. 


Roma nu v-ar fi putut învinge, dacă... 

— Știu... dacă nu era trădarea, completă Diegis cu 
mîhnire. 

— Da, Diegis, trădarea voastră a fost bine pregătită. 
Mă întreb, Decebal nu se bucura de încrederea tuturor ta- 
raboștilor, a căpeteniilor ? 

— Ne-au trădat capnoboţii, Marele preot... 
slujeau ! 

— Eu nu ştiu! murmură generalul, privind în jos. 

— Așadar, nici un ajutor din partea ta, Livianus Cla- 
udius ? 

Generalul se ridică şi umplu două cupe cu vin. 

— Bea ! Sînt şi rămîn prietenul tău, Diegis. Eu l-aş sfă- 
tui pe rege să nu mai încerce o rezistență fără sens, acolo, 


și cei ce-l 


325 


în Cetatea-de-Munte, ci, în cea mai mare taină, să treacă 
ja triburile dace de la răsărit, de dincolo de munţi. Acelaşi 
sfat ţi-l dau şi ţie, Diegis ! Nu trebuie să cazi prins în mina 
împăratului. Haide, golește cupa, nu mai stă în puterea 
noastră nimic !... 

Diegis îndepărtă uşor cupa, continuind să-l privească 
în ochi pe general. 

— Ai dărîmat și cetatea Carsidava, Livianus Claudius ? 

— Pentru ce mă întrebi ? 

— Soţia mea a fost, poate, pentru a doua oară, dusă 
captivă ! gemu el. 

— Nu, Diegis, ea n-a fost luată. Carsidava a fost ata- 
cată, jefuită şi arsă, însă îţi pot spune cu siguranță că soția 
ta, Carsida, nu se află printre cei prinși. 

— Dar erau atitea femei acolo, în cetate. 

— Numai una a fost scoasă : Apronilla ! Am readus-o 
acasă, spuse generalul, liniştit și mulțumit. Dar ea a fost 
luată de acolo mai înainte ca cetatea să fi fost atacată 
şi arsă. 

Zdrobit de durere, Diegis se ridică, pregătindu-se de 
plecare. 

— Îţi respecţi cuvîntul, Livianus Claudius, sînt liber ? 

— Da, Diegis ! Împăratul nu va ști niciodată că te-am 
avut în mînă. Toţi zeii să te-ajute, Diegis | 

La ieşirea din camp, comatele dac încălecă pe cal şi se 
pierdu în noapte, spre uimirea legionarilor din gardă. 


Preotul Burillo intră în cortul împăratului, timid, palid, 
tremurînd. Se mai linişti cînd îl văzu pe Marele preot și 
pe Susagus. Își muşcă buzele zise în sine : „Ei sînt cei 
doi trădători : mîna și unealta ei.“ Cei doi contubernali care 
îl aduseseră se retraseră la un semn al împăratului. 

— Te întreb încă o dată, taraboste : cunoşti intrarea și 
ieşirea ascunsă din Cetatea-de-Munte ? îl întrebă împăratul 
pe Susagus, cu un ton ameninţător. 


326 


=- Nu, majestate! V-am dovedit că sint de bunâ-cre- 
dinţă trecînd cu ceata mea... 

— Sau un laş, îl întrerupse împăratul. Niciodată nu 
poţi să fii sigur cînd un dac este trădător, sau iscoadă ! 

Se întoarse apoi spre Marele preot. 

— Ei, Zundecibalm, iată că nu ştiţi căile ascunse ale 
regelui, sau vrei să spui că n-ar exista așa ceva ? 

— Burillo, tu ştii multe, eşti preotul cel mai. învăţat de 
pe Cogheon, se adresă Marele preot lui Burillo, tu te pri- 
cepi la construcţii, la maşini, la geometrie şi astrologie. Tu 
cunoşti bine Cogheonul şi Cetatea-de-Munte, spune împă- 
ratului pe unde se poate intra şi ieși de acolo, fără să fii 
văzut de nimeni. 

— Pe o singură cale, răspunse fără multă gindire preo- 
tul: pe acolo pe unde au pătruns pe Cogheon legionarii 
care m-au adus aici ! 

Împăratul privi mirat spre Zundecibalm, 

— Gîndeşte-te bine, Burillo, reluă Marele preot cu ton 
ameninţător. E în joc viaţa ta, numai tu ştii cum este con- 
struită Cetatea-de-Munte ! 

Preotul nu se lăsă intimidat. Se gîndi că în astfel de 
situaţii, mai mult de jumătate din luptă este cîștigată dacă 
reușeşti să creezi incertitudine, să-l derutezi pe adversar. 
Negarea simplă nu avea șanse să fie luată în seamă. Vorbi 
potoli! 

— Ai spus bine, Mare preot, începu el, cunosc bine 
Cetatea-de-Munte și nu ascund acest fapt. Înainte să-și 
mute regele cetatea de scaun, construind noua Sarmizege- 
tusă, exista o ieşire printr-o săpătură în munte, pînă afară 
în pădure. Această ieșire o făcuse regele Decebal. Îna- 
intaşii lui folosiseră calea de pe Cogheon, aceea a Marilor 
preoţi. De cînd Decebal începuse să îndepărteze pe Marele 
preot de la treburile armatei și ale țării, nu mai folosea ca- 
lea preoţilor. În cea mai mare taină, se săpase alta. Mutîn- 
du-se la Sarmizegetusa de azi, a pus de s-a astupat săpă- 
tura şi s-au ridicat noi ziduri de apărare. Socotesc că 
aceasta a făcut-o ca nu cumva căpetenia care va apăra ceta- 
tea, fiind încercuită de dușmani, s-o poată părăsi, în loc să 
lupte cu preţul vieţii... 

— Și acum s-a prins el acolo! se bucură împăratul. 


327 


În sinea lui, mult mai satisfăcut era Burillo. Crease mai 
mult decit incertitudine. 

— Vom încerca să intrăm pe Cogheon, și de acolo să- 
rim peste ei în cetate ! spuse împăratul. 

— Să mă ierte împăratul, dacă poporul va afla că 
preoţii l-au trădat pe rege, nu-i vor mai asculta, căută să 
se apere Marele preot. 

— Ei, şi ? Îi vom face noi pe daci să asculte ! Dar dacă 
voi folosi legionari îmbrăcaţi ca preoţii voştri ? întrebă îm- 
păratul, supărat. 

Marele preot holbă ochii, speriat. 

— Să se creadă că preoţii l-au atacat din spate pe rege ? 
În toată ţara, poporul i-ar omor? într-o noapte pe toţi, pe 
preoți și pe capnoboţi ! 

$ om face altfel, vom da lupta pe față. Pe Cogheon 
vor intra centurii şi cohorte, cu armele lor cu tot. Să se 
vadă că armata romană n-are de ce să se ascundă acum, 
cînd întreaga Dacie este la picioarele mele ! accentuă el, 
tot mai supărat. Tu, Zundecibalm, și preotul tău o să le 
arătaţi drumul ! Vreau să termin repede ! 

Marele preot își frămina mîinile. Socoti că înțelegerea 
era călcată în picioare şi că banii daţi de el Marelui preot 
al templului lui Jupiter nu folosiseră la nimic. Pătrunderea 
legionarilor pe Cogheon însemna distrugerea scriptelor și 
însemnărilor strînse de către înaintașii săi, cu sute și mii de 
ani în urmă. Cînd i se făcu semn că poate ieși, rămase lo- 
cului, neîndrăznind să spună ceea ce-l îngrijora. Căpătă 
curaj văzînd cum faţa împăratului începe să se lumineze şi 
un zîmbet ușor răsărindu-i în colţul gurii. 

Să nu fii îngrijorat, Zundecibalm. Împăratul nu uită 
că Marele preot al lui Zamolxis este alături de Roma. Noi 
vom preţui cum se cuvine şi ajutorul pe care ni-l vei da la 
potolirea acestui popor greu de supus. Și, adăugă accen- 
tuînd zimbetul : Marele preot nu va întirzia ca, după ce va 
fi dărimată și ultima cetate în care este încolţit De- 
cebal, să adune pe Cogheon poporul și să aducă Marelui său 
zeu o Mare jertfă, care, desigur, va arăta voinţa lui Za- 
molxis ca toţi dacii să se supună și să dea ascultare Romei. 
Totul este ca tu să ne arăţi că serveşti cu bună-credinţă 
imperiul. 


328 


Preotul Burillo asculta împietrit cuvintele împăratului. 
stăpînească re- 
apăreau și mai 


Își stringea fălcile şi pumnii, căutînd si 
volta. Pe faţa lui palidă și slabă, oasele 
proeminente. Ochii îi ardeau, capul îi vijiia. Cînd ieşi, 
spuse în sine : „Va veni vreodată vremea cînd nu va mai fi 
cu putință ca ticăloși ca aceştia să mai chinuiască mul- 
timile ?* 

În aceeași zi, spre seară, pe Cogheon, Zundecibalm tri- 
misese să-l aducă pe Burillo. Preotul și Susagus fuseseră 
singurii martori la cele ce se spuseseră în cortul împăratu- 
lui. L-au căutat pînă seara tîrziu. Burillo n-a mai fost găsit. 


După ce ieșise de la împărat, Burillo pornise alături de 
Marele preot spre Cogheon, însă nu-l însoţise mult timp. 
În apropiere de campul de lîngă Cetatea-de-Munte, Zunde- 
cibalm fusese așteptat de garda sa de preoţi. Susagus rămă- 
sese în camp, acolo unde se mai aflau şi alte căpetenii tră- 
dătoare din armata dacă. Oprirea Marelui preot se dovedise 
un bun prilej ca el să pornească singur înainte pe poteca 
ce ducea spre Cogheon. Cînd se convinsese că nu mai poate 
fi văzut, părăsise poteca şi se pierduse în pădure. Mersese 
prin hățișuri după semne cunoscute numai de el, ajunsese 
lîngă o stincă, cercetase cu grijă în jur, căutase un fag stu- 
fos, se urcase în el și așteptase căderea nopții. 


Sus, în cetate, toţi trăiau în încordare. Regele aştepta 
în fiecare moment începerea atacului. Pe cele trei terase, 
pe zidurile de apărare şi la cele trei porţi, căpeteniile şi lup- 
tătorii ce-l înconjurau, hotăriţi să lupte pînă la sacrificiu, 
erau străji fără odihnă, gata să lovească în dușman în orice 
clipă. Partea din zidul de apărare de pe terasa a treia, ce în- 
conjura palatul regelui pe două laturi, era apărată de Sar- 
mis, cu ceata sa de luptători. Ceva mai departe, acolo unde 
zidul se întrerupea, o poartă grea de lemn, îmbrăcată cu 
fier, închidea trecerea spre Cogheon. Poarta era păzită atît 
din cetate, cit şi dinspre Marele sanctuar, unde preoți bine 
înarmaţi păzeau Muntele sfint. De partea cealaltă, terasa a 
treia era apărată de Dagio și de Burio, Pe terasa a doua se 
aflau Vitellius și alte căpetenii, iar pe cea de jos, pe care se 
concentrase cel mai mare număr de luptători, comanda apă- 
rării o avea însuși Diegis, și în clipa atacului, chiar regele. 


329 


Nu întimplător Decebal îi încredinţase lui Sarmis apă- 
rarea porţii spre Cogheon şi partea zidului de lîngă palat. 
Prea puţini ştiau că tot de acolo pornea pe sub zid, prin 
munte, ieşirea tainică din Cetatea-de-Munte. 

încă de la căderea serii, Sarmis plecase pe ziduri pină 
la poarta spre Cogheon, apoi coborise în hrubele de dede- 
subt, şi cercetase într-una străjile, atent să nu pătrundă în 
cetate iscoadele preoţilor și ale trădătorilor, Sosise la sci 

ile ce duceau la ușa care închidea pătrunderea în galeria 
săpată în stîncă. Pe coridor, mai mulţi luptători făceau de 
strajă. Unii stăteau de vorbă rezemaţi de ziduri, alţii se 
odihneau pe maldăre de fin. Nici unul dintre ei nu ştia ce 
e dincolo de ușă. Bănuiau numai : unii că păzeau tezaurul 
regelui, alţii că acolo ar fi fost închiși şi lăsaţi să moară, 
ţintuiţi de ziduri, acei trădători care mai fuseseră prinși. 
Se mai zvonise printre cetele de luptători că, după trădările 
din valea Alutusului, unii dintre şefii de triburi căutaseră 
să fugă şi că regele trimisese pe urma lor oameni de în- 
credere, care reușiseră să-i prindă pe fugari. 

Sarmis trecu pe lingă ei, luminat de opaițul pus într-o 
firidă din zid, a cărui flacără în continuă mișcare arunca 
pe feţele lor umbre jucătoare. Se îndreptă spre ușa tainică. 
O pipăi, îi încercă închizătoarea, o împinse cu umărul şi se 
conyinse că nu se produsese nici o încercare de deschidere 
Cei ce-l priveau zimbiră, În fiecare noapte îl văzus 
făcînd la fel. Sarmis se întoarse și se îndreptă spre scări. 

— Regele ne cere să fim numai ochi și urechi, duş- 
manul va dezlănțui în curînd atacul asupra cetăţii, spuse 
el celor ce străjuiau, în timp ce urca călcînd rar pe trepte. 

Ieși. În urma lui, cîțiva luptători se priviră neliniştiți. 

— De ce să fim numai ochi şi urechi ? spuse unul. Prin 
ușa asta va veni dușmanul ? Sus pe ziduri, afară, aş vedea 
şi eu ce se mai petrece în jur. 

— Nu, de-aici va ieși balaurul cu șapte capete, glumi 
altul, balaurul căruia i se va da drumul când dușmanul va 
pătrunde pînă sus, în terasa a treia. 

— Ce balaur ? În pîntecele muntelui stă adormit mon- 
strul cu un ochi în frunte, cu coarne de fier şi cu patru pi- 
cioare, care suflă foc pe nările lui largi ca ale zimbrului. 
Cînd i se va da drumul, toţi vor pieri dinaintea lut. Dar ce 
se-aude ? 


330 


Cel ce vorbise de monstru tăcu. Inima i se strînse, sîn- 
gele îi pieri din obraz. Sări în picioare. Toţi se uitară spe- 
EI EA oa ma a lada toi eg e oa e 
sunau ca într-o hrubă înaltă, ca și cum s-ar fi ciocnit stincă 
cu stincă. Ca la un semn, unii își traseră spadele și ridicară 
pe alţii prinseră în miini suliţele. e 
E al ali monstrul ! Vin dușmanii ! şopti unul, cu- 

— Fiţi gata d ă ! tună căpeteni 
fulgii LA ge ca ial tună căpetenia lor. Tu, Dapyx, 

Ascultară cu încordare. Auziră cîteva bătăi în ușă, apoi 
un sunet metalic de cheie ce se întoarce în încuietoare, Sa 
iu se depărtase mult. Se înapoie repede. e 
o aceeaşi clipă, sa grea de lemn întărită cu plăci de 

ier începu să crape cîte puţin, cu scirțiituri de fier ruginit 
și de lemn uscat. Sarmis făcu semn luptătorilor să se re. 
tragă. Se apropie de uşă cu spada în mină. Toți îl urmăreau 
cu teamă. El era linistit. După zgomotul ce se auzea, era 
sigur că nu poate să fie dect un singur om. Ştia ce e dincolo 
de ușă. Destăinuirea i-o făcuse regele. Dar cine putea să 
vină în cetate prin intrarea tainică și mai ales cine o mai 
cunoștea ? Nu atit teama, cît o stare de curiozitate, ames- 
tecată cu uimire, îl făcea să fie încordat. Ușa se crăpă și 
mai mult, apăru o mînă, apoi virful unei răngi de fier 
_— Cine eşti tu de cauţi să pătrunzi pe aici ? strigă Sar- 
mis, de făcu să răsune coridorul. 

De dincolo de ușă i se răspunse cu voce liniştită 

— Sint unul din aceia care vor să intre, și nu să fugă, 
Unul care, în acest moment greu pentru ţară, vrea să-l 
ajute pe rege ! i 

Sarmis recunoseu vocea. Văzu şi mîneca mantiei de 
preot. Se repezi cu umărul în ușă şi împinse cu putere. 

= Tu ești, Burillo ? întrebă cu înfrigurare. 

— Cine altul? Stai, nu împinge, o ușă ca asta nu se 
deschide cu puterea, ci cu istețimea, cunoscindu-i încuie- 
torile. 

Vorbind, preotul apăsă pe rangă în mai multe locuri, se 
traseră încuietori, și ușa începu să se deschidă cu un seir- 
tiit prelung. 


331 


Ceea ce urmă se desfășură repede. În drumul lor spre 
rege, Sarmis urmări cu încordare cele ce-i povesti preotul, 
petrecute în cortul împăratului 

Decebal a 
pe deplin seama că dacă asculta de îndemnul lor, ar fi 
putut zădărnici la timp trădarea și l-ar fi împiedicat pe 
cotropitor să treacă munţii. Cum nici o clipă nu trebuia 
pierdută, regele îi porunci lui Vezina să ia o parte din 
luptători şi să ocupe Cogheonul, chiar dacă va trebui să 
lupte cu gărzile de preoţi, iar pe Marele preot să-l prindă 
şi să-l aducă în faţa lui. 

Cînd să intre înapoi în galeria prin care venise, ce se 
adincea în munte, la despărţire, Burillo îl imbrăţişă pe 
Sarmis şi îi spuse din suflet 

— Atunci cînd vei vedea că totul este pierdut, tu să 
părăseşti Cetatea-de-Munte ! Galeria aceasta te va scoate 
afară, departe în susul văii, în pădurea deasă, Cu regele se 
petrece ceva greu de înțeles. Am privit adînc în ochii lui şi 
am prins toată disperarea ce-l frămîntă. Dar orice hotărire 
va lua, acum e prea tîrziu și nu mai poate fi salvat nimic. 
Cine vede departe, continuă preotul oftînd îndurerat, nu 
se poate să nu-și dea seama că va veni vremea cind poporul 
dac va avea nevoie de noi căpetenii, şi tu eşti una din aces- 
tea ; căpetenii care să-l ducă la luptă pentru a-l alunga pe 
cotropitor. Marele zeu te aibă în paza lui, Sarmi îi 
strigă Burillo, şi dispăru în întunericul galeriei. 

Aşa cum poruncise regele, Vezina ocupă Cogheonul prin 
lupte grele, care se prelungiră pînă spre ziuă. Se dovedise 
încă o dată cît de trădători erau preoții și capnoboţii ce 
formau gărzile Marelui sanctuar, şi mai ales Marele preot. 
A fost căutat zadarnic. Zundecibalm dispăruse, În aceeași 
noapte, din vale, Traian urmărise tot ce se petrecuse pe 
Cogheon. Hol ă dezlănţuie în zori atacul asupra cetăţii. 

încă nu se luminase bine de ziuă cînd, în sunetele trom- 
petelor şi trimbiţelor, legionarii din primele linii se agă- 
țară de ziduri cu scări și frînghii. Catapultele și balistele 
aruncară de departe pietre şi sulițe grele asupra dacilor de 
pe ziduri. Valuri de săgeți porniră dintr-o parte și din alta. 
Somoioage mari, aprinse, zburară peste ziduri. Berbeci uri- 
ași, împinși de z de oameni, începură să lovească în 
poarta terasei de jos, Cei de sus răspunseră cu flăcări 


332 


valuri de smoală topită şi de ulei încins, O ploaie de pietre 
mari, colțuroase, de buşteni grei și de birne ascuţite se 
porni peste cei de jos. Aceia care reușeau să se caţere pînă 
sus pe ziduri se prăbuşeau cu miinile tăiate ori cu capetele 
şi opăriţi, cu ochii scoşi din orbite, Şi legi- 
onării atacau într-una, în valuri sfîrșit, 

Prima terasă căzu, cucerită cu pierderi grele. Regele 
căută să reziste pe cea de-a doua. Pe Diegis îl socoti pier- 
dut. După ce poarta de jos căzuse sfărîmată de berbecii 
uriași, cavaleria lui Lusius Quietus se năpustise spre ceta- 
tea deschisă. Cu multă hotărire, fratele regelui le ieşise 
în cale cu cavaleria ce și-o păstrase, mai inainte ca aceștia 
să se apropie de poarta sfărîmată. Lupta se dovedise grea. 


În ajutorul său sărise Vitellius cu ceata lui de luptători. 
Sacrificiul lor fusese un mare ajutor pentru rege. Îi dăduse 


i retragă cea mai mare parte din cetele de lupti 
între zidurile celei de-a doua terase. Izolaţi şi hăituiţi, 
Diegis şi Vitellius se trăseseră luptînd spre pădure. Rezis- 
tenţa înverșunată a dacilor fusese mult slăbită. 

Cea de-a doua terasă căzu mai repede, iar pe cea de-a 
treia, legionarii pătrunseră o dată cu dacii care se retrăgeau 
în dezordine. Femeile și copiii din cetate căutară scăpare 
spre Cogheon. Nimic nu mai putea fi oprit, nimic nu mai 
putea fi salvat. Unităţi anume pregătite de Traian porniră 
în căutarea lui Decebal. Trebuia să-l prindă viu. 

Văzînd că Cetatea-de-Munte e pierdută, Decebal po- 
runci ca cele mai apropiate și de încredere căpetenii si 
adune în grabă în sala de sfat. Nimeni nu știa ce hoi 
luase. Cei mai mulţi se așteptau să vadă cum regele va 
face act de supunere în fața dușmanului. Pe fețele împie- 
trite și însîngerate ale căpeteniilor se așternuseră încor- 
darea şi îngrijorarea. 


— Ne-am luptat cu un duşman hotărît să ne cotro- 
pească ţara și să-i subjuge pe daci, începu regele cu voce 
gravă, în care răsunau multă durere și disperare. Noi cu 
toţii am arătat atit vitejia, cît și hotărîrea dacilor. Di a- 
nul nu ne-ar fi învins dacă nu exista trădarea : ne-au tră- 
dat preoţii și o parte din căpetenii, iar triburile vecine, pe 
ajutorul cărora ne-am bizuit mult, ne-au părăsit. În faţa 
Marelui zeu, noi sîntem cu sufletele împăcate. Nu s-a putut 
mai mult, a fost peste puterile noastre. 


333 


Regele aruncă pe deasupra tuturor o privire din care 
ieșeau fulgere. Continuă cu vocea schimbată, cu o rezo- 
nanţă ce părea că izbucnește de dincolo de omenesc: 

— Dar duşmanul nu ne-a înfrînt voinţa. Avem în faţa 
noastră trei căi : să ducem mai departe lupta, să primim 
moartea, sau să ne lăsăm duși în robie. Eu am ales : lupta ! 
Vă întreb şi pe voi, căpetenii : voi pe care cale mergeţi ? 

— Te urmăm în luptă, mărite rege! rosti un bătrin 
dirz, şi toţi ceilalți îi întăriră spusele ridicînd spadele. 

În această clipă de încordare grea, ușa se deschise, 
izbindu-se de perete. Pe coridor luptau încleștaţi Sarmis 
și un centurion. Totul se petrecu fulgerător. Sarmis atacă 
cu furie, îl dobort pe roman, închise uşa cu putere şi porni 
în goană pe coridoare, pentru a stăvi trunderea legio- 
narilor. 

— El a fost cel mai de încredere ajutor al meu, el, Sar- 
mis, alături de Diegis, murmură regele în liniştea încordată 
din sală. Ridică apoi tăios privirea. Nu mai avem nici o 
clipă de pierdut. Cine este hotărit să continue lupta, să mă 
urmeze, cine nu, are aici, în acest vas, otravă, dacă nu 
vrea să fie dus în robie! Vom ieşi din cetate, ne vom as- 
cunde în munţi şi vom stringe noi cete de luptători ! 

Regele ieşi pe o ușă lăturalnică, urmat de căpetenii. 
Sala rămase goală. Departe, pe coridoare, zgomotele de 
luptă răsunau cînd puternice, de apropiere, cînd slabe, de 
îndepărtare, pînă se stinseră încetul cu încetul. 

După citva timp, o uşă din fundul sălii fu împinsă cu 
putere, şi un taraboste însoţit de alte căpetenii pătrunseră 
înăuntru. În miini ţineau spadele însîngerate. Prin îmbră- 
cămintea lor zdrenţuită şi pe feţele lor năclăite de sudoare, 
sîngele arăta locurile rănilor adinci ce le pătrundeau 
trupurile. Tarabostele se întoarse şi-l privi tăios pe cel 
care îl urmase din apropiere, un luptător tî. 
Spune, Scorillo, ce s-a întîmplat cu regele ? 

A ieșit din cetate, vrea să poarte mai departe lupta ! 
— Dar tu de ce nu l-ai urmat ? 

Eu rămăsesem puţin mai în urmă și am fost atacat 
de un legionar, pe care apoi l-am răpus cu o lovitură de 
bardă. Cînd să pornesc după ei, n-am mai ştiut încotro s-o 
apuc, le-am pierdut urma, pieriseră. 


334 


— Da, au pierit în pămînt, au ieșit prin sînul muntelui, 
murmură tarabostele. Regele trebuia să scape! rosti el 
apoi cu putere. 

— Dacă tarabostele cunoaște drumul, îl urmăm ! şopti 
Scorillo. 

— Acum e prea tirziu ! Poate că regele ne-a lăsat pe 
noi să ducem lupta mai departe cu dușmanul, pînă cînd 
el reușește să părăsească cetatea. 

— Dar dușmanul ne-a copleșit cu totul, dintr-o clipă 
în alta va pătrunde şi aici ! spuse unul, frămîntat de în- 
grijorare. 

— Eu nu vreau să fiu prins şi dus în robie! strigă cu 
disperare Scorillo. 

'Tarabostele îi asculta cu multă durere și liniște, privind 
vasul cu otravă. 

— Nici noi! şopti el. Cine este hotărît să moară să se 
apropie de acest vas. 

Prinse cu mîna ulcica mică de lîngă vas, săltă capacul, 
o umplu şi o goli dintr-o sorbitură. 

— De acum, cotropitorul va avea numai trupul meu ! 
rosti el, ştergîndu-și mustăţile și barba. 

Umplu ulcica şi o întinse celui venit mai aproape. 
Acesta şovăi o clipă. Din spatele lui, Scorillo făcu un pas, 
luă ulcica și bău otrava. Tarabostele o umplu din nou și o 
întinse altuia. O umpluse pentru ultimul, cînd în cadrul 
ușii se ivi Sarmis. Îl căută cu privirea pe rege şi nu-l văzu. 
Rămase împietrit. Ca într-un vis chinuitor, vedea cum că- 
peteniile din faţa lui se prăbușeau pe lespezile de piatră, 
fără să murmure nici un cuvînt. Nu-l chinuia ceea ce vedea. 
Înţelegea totul. Cînd şi ultimul se prăbuși, Sarmis se în- 
dreptă hotărît și liniştit spre vasul cu otravă. Luă ulcica și 
căută s-o umple. 

— Opreşte-te ! răsună o voce din fundul sălii. Destinul 
tău este altul, Sarmis ! 

Se intoarse tresărind. De după o coloană se ivi preo- 
tul Burillo. 

— Tu aici, Burillo ? 

— Dar unde ? Pe rege nu 

— Pe unde ai pătruns aici ? 

Apariţia lui i se părea stranie, misterioasă, neome- 
nească, 


l-am mai putut ajuta. 
z 


335 


— Aruncă din mînă ulcica, sparge-o de lespezile de 
piatră! Burillo știe întotdeauna pe unde să intre şi să 
iasă ! 

— Dar nu vreau să fiu dus din nou în captivitate! 
gemu Sarmis, lăsînd să-i cadă ulcica din mînă. 

— Datoria ta, Sarmis, este să faci totul ca să rămii în 
viaţă, chiar dacă vei fi dus în robie. Ceea ce au făcut aceste 
căpetenii de aici arată ca o faptă plină de miîndrie și de 
hotărire, dar nu şi ca o faptă bună pentru viitorul poporu- 
lui. Ce se vor face dacii fără căpetenii ? 

+ Dar regele şi ceilalţi care l-au urmat ? 
mis, năpădit de îngrijorare, 

— Regele ? Pe faţa preotului se aşternu o umbră plină 
de tristeţe şi de frămîntare. Regele a murit ! 

Sarmis îl săgetă cu o privire tulbure şi, nevenindu-i să 
creadă, îi strigă : 

— Burillo, pentru ce mă chinuiești ? 

Preotul îi făcu semn să se liniștească. 

— Da, Sarmis, marele Decebal este mort. Mă aflam sus 
pe coasta muntelui, ascuns în trunchiul găurit al unui fag 
bătriîn, şi urmăream să văd dacă din ieşirea tainică prin 
trupul muntelui părăsea cineva cetatea. De fapt, îl aștep- 
tam pe rege, fiindcă nici nu-mi puteam închipui că el se va 
lăsa în miinile dușmanului. Tocmai atunci a ieşit, însoțit 
de mai multe căpetenii și mai mulţi luptători din garda 
lui. Văzusem cîteva centurii că înconjuraseră muntele și 
se împrăştiaseră prin văile din jur şi trebuia să-l opresc la 
timp. Îi pregătisem şi o ascunzătoare bună, de unde aș fi 
putut să-l scot în timpul nopţii și să-l călăuzese departe 
în munţi. Dar Marele zeu nu m-a ajutat. Ca să-i ies în 
cale, trebuia să cobor, din locul unde mă aflam ascuns, 
printr-o rîpă prăpăstioasă şi să ocolesc un colţ de munte, 
Am umblat cit am putut de repede, dar n-am avut timp, 
le-am pierdut urma. Cuprins de disperare, am început să 
alerg în partea în care am bănuit că au apucat-o ei. Por- 
nisem bine și le găsisem urma, cînd, îngrozit, am auzit 
strigăte, zăngănit de spade, trosnete de sulițe şi lovituri 
de scuturi. M-am oprit locului, împietrit. Din locul unde 
mă aflam, am văzut cum regele și cei care îl urmau se lup- 
tau într-o încleştare disperată cu o centurie romană. În- 
timplarea, sau trădarea secretului ieșirii tainice a dus la în- 


întrebă Sar- 


336 


cercuirea lui ? Nu știu dacă se va afla vreodată ! Lupta a 
fost cu totul neegală, grea şi scurtă. Căpeteniile şi luptăto- 
rii daci cădeau unul după altul, apărindu-l cu trupurile lor 
pe rege. La un moment, s-a produs o învălmășeală, din 
care nu mai știam care erau dacii și care romanii, dar care 
s-a spart repede. Ceea ce am văzut apoi m-a îngrozit : re- 
gele rămăsese singur, îl răzlețiseră de ceilalţi, se lupta cu 
îndirjire şi căuta să se apere irăgîndu-se în dreptul copaci- 
lor. Dar lupta n-a durat prea mult. Vedeam cum îl părăsesc 
puterile şi cum în cele din urmă s-a prăbuşit la rădăcina 
unui fag uriaș. Mă aşteptam, cu inima strînsă, să văd cum 
centurionul şi legionarii care îl încercuiau îl vor răpune 
cu spadele și cu suliţele, însă ei n-au făcut asta. Căutau 
să-l prindă viu, așa cum le ceruse sîngerosul lor împărat. 
Mi-am dat seama atunci că regele înţelesese totul într-o 
fulgerare, şi cum nu voia să se lase să cadă viu în mina 
dusmanului său de moarte, s-a răsucit pe un cot şi, într-o 
încordare cutremurătoare, şi-a împlintat vîrful spadei în 
git. Îngrozit şi neputincios, am văzut apoi cum centurionul 
i-a desprins capul de trup și i-a tăiat braţul drept, pentru 
a le duce ca dovadă aprigului său împărat. 

— Aici, Caius Decimus ! e i 

În cadrul uşii apăruse un legionar. Din urmă îl prinse 
un centurion. Pe coridor alergau alţi: 

— Burillo ! strigă cu disperare Sarmis, cînd văzu că 
preotul se făcuse nevăzut printre coloane. 

Săltă spada și se pregăti de luptă. În acee: 
cercuiră suliţele legionarilor. 

— Predă spada, dacule ! îi strigă centurionul. 

Sarmis îşi lăsă încet în jos braţul. îndemnul lui Burillo 
îi mai răsuna încă în urechi. Trebuia să-și cruțe viaţa. 

Centurionul. se întoarse și privi trupurile neînsuflețite 
ale căpeteniilor dace prăbuşite pe lespezile de piatră. 

— Barbarii, murmură el, nu mai înțeleg nimic, s-au 
hotărît toţi să moară ! 

— Caius Decimus, dacă împăratul ar mai fi avut doi 
sau trei dușmani viteji și hotăriţi ca Decebal şi ca poporul 
dac, imperiul s-ar fi destrămat ca norii în vînt, iar Roma 
ar fi fost dărimată din temelii ! 

Centurionul aruncă o căuțătură aspră spre decurionul 
care vorbise. 


clipă îl în- 


2 337 


ae Ai putea să fii răstignit pentru cuvintele nesoco- 
tite pe care le-ai spus, Forvillius ! rosti el, stăpinit încă 
de furia ce-l mistuia, provocată de neșansa ce-o avusese. 

Nutrise gindul ca, prinzindu-l viu pe regele dac, îm- 
păratul să-l înalțe la gradul de tribun. 


Mai erau citeva zile pină la cea de-a o suta zi de ser- 
bări zgomotoase la Roma, prin care se sărbătorea victo- 
ria împăratului asupra regelui dac, de care imperiul se 
temuse mult. Zile în șir se desfășuraseră spectacole mă- 
reţe. Bogăţiile Daciei salvaseră imperiul din dezastrul 
financiar ĉn care se afla, iar în Senatul roman nu se mai 
vorbea de reduceri. de cheltuieli și de economii. În for se 
puneau bazele unui monument ce avea să rămînă celebru : 
Columna Trajana, pe care renumitul Apolodor, ajutat de 
arhitecţi și sculptori vestiți, avea să povestească în piatră 
epopeea cotropirii Daciei. 

Se făceau pregătiri pentru marele spectacol de încheiere 
a serbărilor, la care se ştia că va asista însuși împăratul. 
În vivariile Circului cel mare se aduseseră atitea animale 
cum nu se mai văzuseră din timpul domniei nebunului Ne- 
ron. Fuseseră aduşi cîini, lupi și urși din Dacia și din 
Tracia, elefanţi și tigri din părţile Asiei, crocodili şi hipopo- 
tami de pe Nil, lei din Atlas şi bivoli de la triburile ger- 
manice. Atit de mare teamă şi atît de grele fuseseră pier- 
derile romanilor în lupte, încît mulțimea purta o cruntă 
ură poporului învins. Cînd şirurile lungi de captivi daci 
fuseseră aduse la Roma, grupuri de patricieni smulseseră 
din şirurile nesfîrșite bărbaţi, femei și copii și-i zdrobi- 
seră pe loc, pe caldarîmul străzilor. 

„În carcerele de sub arena Circului cel mare, captivii 
trăiau înghesuiți unii într-alţii, întinși pe lespezile de 
piatră. Din încăperile întunecoase ale închisorii ieșea un 
miros greu, de nesuportat. Prin gratiile înguste se auzeau 
blesteme, înjurături şi strigăte de ajutor, care nu încetau 


338 


decit în clipele cînd paznicii își puneau flagrunele în miș- 
care, i 

În toate zilele, de cum se lumina, o gloată de gură- 
cască aştepta, cu nestăpînită bucurie, deschiderea porților 
circului pentru a se înveseli la strigătele, vaietele și bles- 
temele captivilor, la răgetele leilor, la urletele răguşite 
ale panterelor, lupilor şi cîinilor. Pe culoarele înguste, cap- 
tivii auzeau răsunînd mersul cadenţat al paznicilor şi bă- 
tăile sulițelor pe lespezile de piatră. Pe o parte și pe alta 
a culoarelor se căscau ușile cu gratii ale carcerelor în care, 
prin întunericul greu de pătruns, nu se zăreau decit nişte 
fiinţe ciudate, ce se asemănau cu animalele, La Circul cel 
mare, captivii daci fuseseră îmbrăcaţi în piei de animale şi 
pregătiţi pentru marele și ultimul spectacol. 

Sosi şi ziua încheierii serbărilor. Era a opta zi după 
idele lui martie, din anul Romei 861 1. Toată noaptea Sar- 
mis nu dormise. 'Ținuse pe braţe copilul unei femei greu 
bolnave. Își dădea seama că se apropie clipa supremă şi 
privea cu multă milă la netericiţii din jurul lui. Moartea 
nu-l înspăimînta. Înţelesese că se iviseră zorile numai cînd 
auzise tumultul de afară. Poate că mulțimea se înghesuia să 
prindă locuri cît mai bune în tribune, gîndi el, slobozind 
un ofiat greu. Îşi închipuia mișcarea, graba și voia bună 
a celor ce se îndreptau spre circ, vedea străzile pline de un 
zgomot asurzitor. Îl scoaseră din ginduri cuvintele. spuse în 
glumă de legionarul de gardă, care tot timpul lovise în 
tact cu sulița pe lespezile coridorului dintre carcere : 

— Hei, poetule, nu-mi spui o poezie ? Poate să fie cit 
de scurtă, numai să fie ceva de dragoste. Altfel, dacă te 
prind vorbind cu vreunul din barbarii ăştia din carcere, 
te lovesc cu sulița şi te arunc afară ! 

Sarmis ascultă atent. Inima începu să-i bată cu putere. 
Gândul îi alergă spre Maevius, departe, la șantierul de 
la Drubeta. 

— Legionarule, eşti gata să asculţi, ai urechi și suflet ? 
Pe toţi zeii, cînd văd omul cu suliță, scut şi spadă, îl 
cred gol pe dinăuntru, și în cap, şi în piept... 


1 Anul 107 en. 


22x 339 


~- La vorbele urite ce-mi spui, dacă n-o să-mi placă 
poezia, o să-ți plesnesc pielea prin toga aia găurită și mur- 
dară ! îl ameninţă legionarul. 
„— Ascultă ! 
Maevius, căci el era, începu să recite : 


Cit timp ți-eram drag ţie 

Și nici un tînăr nu-ţi punea mai bine 
Braţele în jurul gitului tău alb, 

Am trăit mai fericit decît regele perșilor... 


Ai înţeles ceva, legionarule ? Ți se potrivesc aceste 
uri, sufletul tău le simte ? 

Cu lanţurile de picioare, Sarmis sări ş 
stăpini, strigă : 

— Maevius ! Tu ești, Maevius ?... 

Cei doi de pe coridor tăcură o clipă. 

— Mi s-a părut, m-a strigat cineva? Sînt Maevius, 
cine m-a chemat ? răspunse el. 

— Maevius, doar citeva vorbe să-ţi spun ! 

Dintr-un salt, Maevius ajunse la uşa carcerei din care 
se auzise strigat. Legionarul îl prinse din urmă şi-i puse 
sulița în piept. 

— Să pleci numaidecit, poetule, nu e voie! 

Maevius, vino ! strigă Sarmis cu vocea sugrumată 
de frămintare, apropiindu-se de gratiile de la ușa carcerei 

— Legionarule, îţi mai spun o poezie... două... îl rugă 
Maevius. 

Legionarul îi apăsă cu putere sulița în piept, gala să-l 
străpungă. 

— Înapoi ! Pe Proserpina, dacă nu, te trimit la Charon ! 
Cite poezii vrei, îți aduc ceva, ce doreşti, o fată fru- 
! biigui Maevius, prins între suliță şi dorința de 
nestăpinit de a şti cine îl strigase. 

— Cine eşti tu, întrebă Maevius repede, şi de unde 
mă cunoşti? 

— Sînt Sarmis, de la Drubeia. Adu-ţi aminte, eram 
sclavi, eu şi Viteilius... la podul cel nou... 
aevius se repezi din nou spre gratii, dar de la primul 
pas se opri ca trăsnit. Simţise vîrful suliței pătrunzîndu-i 
prin togă pînă la coaste. 


ver: 


„ fără să se poată 


340 


— Spune, Sarmis, ce pot să fac pentru tine ? strigă el. 

— Dacă vei merge în Dacia, să spui că am murit la 
Roma, în Circul cel mare ! 

Sarmis nu mai auzi nimic din partea lui Maevius, de 
afară pătrundea tumultul celor care intrau în arene, ames- 
tecat cu răgetele fiarelor. 


O mulţime de nestăvilit începuse să coboare de cu 
noapte pe străzile înguste și întortocheate din cartie- 
rele Esquilinului și Suburrei, în care locuia sărăcimea 
Romei. Mii de oameni se stringeau într-un şuvoi nesfirșit, 
ce aluneca spre circ ca un balaur uriaș, de-a lungul artere- 
lor principale : via Tabernaria, via Argiletum și via Nova. 
Prin mijlocul acestui amestec de oameni îşi făceau loc li- 
tiere poleite cu aur, în care stăteau bărbaţi și femei cu 
vază : patricieni, magistrați şi senatori, purtate de sclavi 
care înaintau lovind în dreapta și-n stînga, fără să ia 
seama la murmurele pline de ură ce le lăsau în urmă. În 
fiecare clipă, schimbari noi atrăgeau atenţia. Alături de 
mulţimea spectatorilor mergeau gladiatori! voinici, cu brațe 
musculoase și picioare puternice, cu feţele brăzdate de 
cicatrice, mai mult goi decit îmbrăcaţi, urmaţi de mastigo- 
fori?, a căror treabă în circ era să biciuiască şi să împingă 
în luptă pe cei ce se băteau în arene. Nu lipsea nici co- 
loana carigelor, ce duceau sicriele pentru gladiatorii care 
vor muri în lupte, și numărul lor mare bucura mulţimea : 
era un semn că spectacolul va fi destul de lung. Treceau 
lorari% îmbrăcaţi ca Mercur ori asemenea lui Charon, al 
căror rol era să curețe arena și să dea ultima lovitură 
celor răniţi, pentru a nu-i mai lăsa să se vaiete și să strice 
veselia mulţimii. Spectacolul străzii era mărit de coloanele 
de pretorieni îmbrăcaţi în uniforme ce străluceau în ra- 
zele soarelui, ceea ce întărea și mai mult zvonul despre 
participarea împăratuli la marele spectacol. 

— Pe toţi zeii, Perellius, presimt că astăzi ne vom 
înveseli de minune! De mai bine de o sută de zile nu 
lipsesc de la nici un spectacol și trăiesc din dărnicia îm- 


1 Luptători în circuri 

= Slujitori în arene, care împingeau cu tridentul pe gladiatori 
la luptă. 

3 Sclavi care curăţau arenele circurilor, 


341 


păratului. Mă bucur că astăzi voi vedea și mai mulți 
barbari murind. 

— Te bucuri, Catius ! Eşti mulțumit că mănînci din 
dărnicia împăratului, fără să te gîndești că nu e altceva 
decît bogăţia jefuită de Roma de la acei oameni cărora tu 
de spui barbari, a căror moarte văd că te bucură. 

Perellius şi Catius înaintau în același val, înghesuiți 
la tot pasul. Perellius, slab și înalt ca o prăjină, avea fața 
prelungă, privirea liniştită şi bună. Catius, gras, scurt şi 
îndesat, cu obrajii umflaţi şi ochii bulbucaţi, arăta şiret 
şi iscoditor, gata în orice clipă să bea, să se bată și să mintă. 
Îmbrăcămintea lor era veche și ruptă, semn că trăiau în 
mare sărăcie. Amîndoi fuseseră gladiatori încercaţi, și toate 
străduințele lanistului 1 Alfius de a-i convinge să se vîndă 
din nou rămăseseră fără nici un rezultat. Perellius şi Ca- 
tius voiau să fie liberi și să muncească liberi. 

— Nici pe tine nu te înţeleg, Perellius! De ce adică 
să nu mă bucur? N-am fost noi de zeci, de sute de ori 
în arenă şi n-am auzit cum mulţimea se bucura de rănile 
ce le primeam și ne cerea moartea ? 

— Mă doare în suflet că te aud vorbind astfel, Catius ! 
Da, și noi am suferit. Numai cine nu ştie ce este suferința 
nu înţelege durerea altora. Astăzi vor muri alți nevinovaţi, 
şi mulţi se vor înveseli. 

— Îţi mai lipsesc doar cîţiva dinți ştirbi în gură ca să 
fii o babă! Vorbeşti, Perellius, ca si cum n-ai fi fost un 
gladiator care a trimis în luntrea lui Charon atîtea suflete ! 
Dacă sînt barbari, nu înseamnă că i-am făcut eu, ci aşa 
i-au găsit legiunile. Și regele lor arăta ca un barbar. I-am 


văzut capul adus aici, la Roma: un cap mare, cu plete 


lungi și barbă stufoasă. A fost aruncat lîngă Capitoliu, pe 
scările Gemoniae, spre ripa Tarpia. După sprîncenele 
bogate, nasul gros şi buzele cărnoase, cred că a fost un om 
rău, crud, setos de sînge. Tu n-ai auzit ce se vorbeşte în 
întreaga Romă ? Unii spun că Decebal petrecea omorind 
copii furați în expedițiile de jaf de dincolo de Danuvius, 
alţii — cum că pe copiii cei mai frumoşi îi mînca. Auzi, 
cică dacii trăiesc în vizuini ca sălbăticiunile și nu mănîncă 


1 Proprietar al unei şcoli de gladiatori. Organizator de jocuri 
şi lupte în circuri. 


342 


decit rădăcini, buruieni şi carne crudă. Dar cite nu se 
spun ?! Un legionar a povestit o dată că barbarii ăștia 
scoteau inimile legionarilor şi le mîncau crude, cînd încă 
mai mișcau în mîinile lor. Brrr 

Catius avu un fior de scîrbă. Continuă : 

— Altul cică ar fi spus a văzut trăind sălbatici, 
alături de haitele de lupi. 

— încetează, Catius | Termină cu astfel de prostii! 
Toţi cei care au fost în Dacia parcă s-au serîntit la minte. 
Fă-mă tu să înţeleg : cum puteau să strîngă atitea bogății 
nişte oameni care trăiau prin birloguri sau umblau cu hai- 
tele de lupi ? Și cum puteau astfel de sălbăticiuni să ridice 
atîtea cetăţi puternice, sub întăriturile cărora a pierit floa- 
rea legiunilor imperiului ? 

Perellius il trase repede la o parte, pentru a-l feri de 
loviturile lictorilor, care făceau loc pentru trecerea unei 
Jectici luxoase, în care stătea răsturnat unul dintre marii 
magistrați ai Romei. 

“L Poate că toate astea sînt laude, murmură Catius 
lipindu-se de zidul unei taberne pe lîngă care tocmai 
treceau. Ri 

Pe Perelius îl îndirjiseră cuvintele spuse de Catius 
în batjocură. 

— Tu n-ai fost la Roma în ziua aceea și n-ai văzut îna- 
poierea victorioasă a împăratului, reluă Perellius trăgîn- 
du-l pe Catius pentru a continua drumul. N-ai văzut șirul 
nesfirşit de care pline cu prăzi și bogății din Dacia. Eu am 
văzut carul împăratului, împodobit cu aur, pietre scumpe, 
purpură și flori, înconjurat de magistraţii, senatorii și ge- 
mneralii ce-l însoţiseră dincolo de Danuvius. Şi ce să mai 
lungesc vorba? Am văzut trecînd prin faţa mea bogăţia 
Daciei, cu care acum Roma petrece, Âștia sînt dacii, Catius, 
și nu ceea ce se vorbeşte pe seama lor din ordinul Sena- 
tului și al împăratului ! Ro 

Înaintară în tăcere. Perellius mergea privind în jos, 
pe cînd Catius cerceta mulțimea şi se înveselea. În jurul lor 
creștea tot mai mult învălmășeala şi nici nu luaseră în 
seamă timpul scurs și drumul făcut, cînd se simţiră prinși 
ca într-un cleşte şi purtaţi în șuvoiul de nestăvilit ce alu- 
neca pe roţile mari ale circului. Catius, nepăsător la ceea 
ce se întimpla, îi spuse lui Pereilius la ureche : 


343 


Mă gindesc, ce-ar fi să mergem în noua provincie 
a imperiului ? De ce să ne vindem lanistului Alfius ? Ştii, 
au început să plece acolo cu sutele negustori, meșteșugari, 
constructori şi alţii care umblă să se îmbogăţească, urmaţi 
de mii de sclavi. N-avem ce să pierdem în Dacia ! 

Valul de oameni ce înainta îi aruncă în partea dreaptă 
a arenei. Porniră cu paşi grăbiţi, să-și găsească locuri 
cît mai bune. 

Circul cel mare din Roma, construit de Tarquinius cel 
Bătrîn în anul Romei 1381, atinsese proporţii uriașe și 
multă strălucire prin adăugirile pe care le făcuseră Julius 
Cesar şi Octavian August. Lung de peste cinci sute și lat 
de peste două sute de pași, avea locuri pentru o sută două- 
zeci de mii de spectatori. Fiind așezat în valea Murcia, 
între Colina Palatină și Muntele Aventin, permitea acce- 
sul dinspre toate cartierele oraşului. Forma lui era ovală. 
Pe latura dreaptă se afla oppidium-ul, format din treispre- 
zece arcade, avînd în partea centrală porțile mari sau in- 
trarea principală, iar în celelalte arcade erau carcerele 
și vivariile pentru oameni şi animale, Deasupra, oppidium- 
ul se continua în trepte, cu bănci pentru spectatori, 
porticuri şi arcade pentru locurile rezervate patricienilor. 
Pe latura opusă, în faţa porţilor mari erau porţile trium- 
fale, prin care își făceau intrarea învingătorii în războaie. 
Dincojo de oppidium se aflau porţile morții, sub ale căror 
bolți lugubre se îngrămădeau'trupurile gladiatorilor căzuţi 
în arenă, morţi sau muribunzi. Între opidium și porțile 
triumtale, arena era tăiată de-a lungul, în două părţi, de 
spina, un zid ce servea la măsurarea distanțelor cînd aveau 
loc alergările, iar în mijlocul zidului, punct ce corespun- 
dea centrului arenei, se înălța un obelisc închinat soarelui, 
ornamentat cu coloane şi statui. 

Pentru ca spectatorii să fie feriţi de atacurile fiarelor, 
arena era înconjurată de un parapet, de un șanț plin cu 
apă și de un grilaj de fier, iar împotriva arzătoarelor 
raze ale soarelui, un imens velariu din pinză acoperea tri- 
bunele. Din loc în loc, printre tribune, se ridicau coloane 
cu vase în care ardeau rășini aromate. 


1 Anul 616 î.e.n. 


344 


De jos, din arenă, tribunele ofereau o priveliște må- 
reață. în primele rinduri, rezervate patricienilor, totul 
părea ca acoperit cu zăpadă, atit de compact era albul 
mișcător al peplum-urilor și togelor. În rîndurile de sus, 
ale plebeilor şi liberţilor, se auzea un huruit ca de tunet, 
produs de bătăile din picioare ale celor mai nerăbdători 
Printre rîndurile dese, vînzători ambulanți cu bob prăjit 
și plăcinte strigau cît îi ţinea gura. Numai în tribuna îm- 
păratului şi în tribuna senatorilor şi magistraţilor, care 
o înconjurau, locurile erau încă neocupate. 

Într-una din tribunele patricienilor se putea observa 
un grup de trei bărbaţi, ceva mai rezervat. Discutau aprins, 
cu multe gesturi și multă mobilitate, 

— Mă uit la voi şi-mi vine să rid, cum de-aţi devenit 
atit de fricoşi ? Nu e mult de cînd tu, Nesmesianus, şi tu, 
Fortunatus, mi-aţi prezis o moarte îngrozitoare, atunci cind 
mi-am mutat afacerile în Tracia, şi dacă aţi fi aflat că am 
trecut şi în Dacia, m-aţi fi socotit mort de mult. 

Cel ce vorbea era Eurotas. Cu fața mobilă și ochii jucă- 
, se întorcea cînd spre unul, cînd spre altul. 

— Nu văd de ce mi-aş strica afacerile : corăbiile mele 
sosesc și pleacă în fiecare săptămînă spre Egipt şi Cartha- 
gina, de unde aduc și unde duc cele mai felurite mărturi, 
spuse Nesmesianus, un bărbat trecut de patruzeci și cinci 
de ani, destul de gras, cu faţa rotundă, cu privire deschisă 
şi veselă. 

— Păcat! continuă Eurotas. L-am cunoscut pe tatăl 
tău, era un om vioi şi curajos. Tu n-ai adăugat mai nimic 
la ceea ce ţi-a lăsat el, Vreau să te îmbogăţesc, prietene ! 

'Tăcu. Văzînd că Nesmesianus nu spune nimic, se in- 
toarse spre Fortunatus. 

— Dar tu, Fortunatus, după cite am auzit, zeiţa For- 
tuna nu prea este darnică cu tine. Afacerile ti-au pornit 
prost de tot. Voi nu știți ce bogății sînt în Dacia ! După 
o clipă de tăcere, schimbă tonul: Vă iau cu mine ! Jur pe 
Apollo din Delfi că în cîţiva ani veţi fi atît de bogaţi, încît 
fiecare dintre voi va putea să cumpere jumătate din Roma l 

Eurotas cerceta fața palidă și lipsită de viață a lui For- 
tunatus. Înalt şi slab, arăta îmbătrinit cu mult prea de- 
vreme. Părul i se rărise, ochii îi erau adînciţi în orbite, 
iar gura mare şi buzele subțiri evidenţiau și mai mult 


tor! 


345 


oasele ieşite în afară ale fălcilor şi obrajilor lui supţi, brăz- 
daţi de două cute adinci. 

— Ce răspuns îmi dai, Fortunatus ? 

Negustorul se mișcă, puţin frămîntat. Vorbi rar, ne- 
hotărît : 

— E greu, Eurotas ! Tocmai în Dacia, printre barbari ? 
Să-ţi spun drept, mi-e teamă de necunoscut ! Nu ştiu, să 
mă mai... 

N-apucă să termine ceea ce avea de spus, căci Eurotas 
urmărea mișcările unui bărbat în floarea vîrstei, îmbră- 
cat într-o togă de un alb imaculat, care se apropia gesti- 
culînd, spuntndu-i ceva de departe, cu glas tare, ca să aco- 
pere tumultul din tribune. 

— Pe toţi zeii, Eurotas, de mult doream să te întîlnesc ! 
Jur că voi aduce jertfă zeiței Fortuna pentru că mi te-a 
scos în cale! Am auzit că te înapoiezi în Dacia, știi că 
merg şi eu? 

Tlitînd de cele ce-i spunea Fortunatus, Eurotas se ti- 
dică şi-şi desfăcu brațele, ca şi cum ar fi vrut să-l îm- 
brățişeze. 

— Te iau cu plăcere, Caesidius ! În Dacia e loc pen- 
tru mulţi, dar mă întreb: ce să cauţi acolo ? Tu iubeşti 
petrecerile, vinul, femeile... 

— Şi banii, Eurotas ! Am cheltuit toată averea şi vreau 
să mi-o refac, şi unde se prezintă o ocazie mai bună decît 
în noua şi bogata provincie a imperiului ? Există în Dacia 
bogății care nu așteaptă decît să le luăm. Cumpăr captivi 
daci şi, ca sclavi, îi duc înapoi acolo. Îi voi pune să mun- 
cească legaţi cu lanţuri de picioare și loviți cu flagrunul ! 

— Te sfătuiesc, Caesidius, să-i foloseşti pe daci fără să-i 
biciuiești, îi spuse Eurotas. Eu îi cunosc îndeajuns, altfel 
ar putea să-ţi rămînă oasele pe-acolo. 

Îl privi mai atent pe Caesidius, îl ştia un bețivan cu- 
noscut prin toate tabernele Romei. Viciul începuse să lase 
urme vizibile pe faţa lui. Continuă să-i vorbească : 

— De altfel, fiecare face cu sclavii lui ceea ce vrea. În 
Dacia arsă și pustiită se poate încerca orice, numai un 
lucru te rog, Caesidius : convinge-i şi pe ei — Eurotas 
arătă spre Fortunatus și Nesmesianus — convinge-i să 
meargă acolo, pînă nu le iau alții înainte. Și adăugă: 
Bată-te norocul, Caesidius, nu cumva Fortuna, așa legată 


346 


la ochi, trimite norocul numai spre cei leneşi și răi ? Dar tu 
să nu te superi, am glumit... 

Valul de aplauze şi de strigăte, pornit din toate tribu- 
nele, acoperi cu totul cuvintele lui Eurotas. Toate privirile 
se îndreptară spre tribuna imperială. Purtind pe umeri toga 
brodată a senatorilor, împăratul călca sprinten pentru 
vîrsta lui, urcînd treptele spre tribună. Trompetiștii şi trim- 
biţaşii anunțau sosirea pînului Romei. Din tribune se 
auzeau strigătele mulţimii : 

— Ave, Caesar Ave, imperator 1... Ave Trajanus 
Dacicus ! Ave, Trajanus Optimus |... 

Împăratul se aşeză între cei doi bărbaţi învăţaţi ai 
timpului, pe care îi aprecia mult şi pe care îi socotea buni 
prieteni : Apolodor și Plutarh. Atit marele arhitect, cit şi 
marele filozof şi istoric fuseseră anume invitaţi să ia parte 
la marele spectacol. În spatele împăratului se așezase Cae- 
cilius Plinius Secundus, care, năpădit de emoție, stringea 
în mînă pergamentul panegiricului lui Traian, un discurs 
prin care preamărea pe împărat şi faptele lui. Aștepta î 
cuviințarea să declame, deşi Traian avea alte preocupări şi 
nu-i acorda nici o atenţie. 

În apropierea împăratului luară loc vestalele, îmbrăcate 
numai în alb, apoi magistrați, senatori, generali și alţi in- 
vitaţi, căpetenii ale triburilor supuse ori vecine imperiului. 

Vesel, împăratul răspundea aplauzelor şi uralelor mul- 
ţimii. Se ştia bărbat frumos şi nu-i scăpa să observe cu 
plăcere, supunere şi admiraţie e privit din toate păr- 
ile, Simţi nevoia să glumească, să spună ceva celor din 
jurul său. Îl văzu pe marele filozof închis, tăcut. 

— Ce, Plutarh, ai ajuns cu filozofia în impas ? Priveş 
în tribune, mulţimea e veselă şi fericită. Ce te întristează 

— De fapt nu sînt trist și mulţumesc bunului împărat, 
pentru grija ce-mi poartă ! Mă gîndesc la istoria Daciei, la 
soarta dacilor. 

Împăratul îşi întoarse capul spre arhitect. 

— Dar tu, Apolodor ? Văd că nici tu nu ești prea vesel. 

Arhitectul slobozi un uşor oftat. 

— -I-am cunoscut pe daci, am avut şi o sclavă dacă. În- 
cerc pentru ei un simţămînt aparte 

Înveselit şi mai mult, împăratul rise. 


— Aşa? Sînt înconjurat de doi admiratori ai acestor 
barbari, care mi-au decimat atitea legiuni, cele mai bune 
legiuni ale imperiului ! adăugă el în glumă. 

Aplauzele și strigătele deveniseră de nesuportat. Tr 
bunele se cutremurau de bătăile din picioare ale celor ce 
ocupaseră locurile rezervate sărăcimii. Mii şi mii de pri- 
viri urmăreau mişcările împăratului. 

— Poporul e nerăbdător, majestate, toți aşteaptă nu- 
mai semnul de începere a spectacolului, spuse Plutarh, 
căutînd astfel să nu răspundă cuvintelor împăratului. 

Stăpinul Romei ridică mîna dreaptă. În aceeași clipă, 
sunetele stridente ale trompetelor umplură arena. O | 
nişte plină de încordare se întinse peste toate tribunele. 
Un sclav îmbrăcat în Charon bătu de trei ori cu un ciocan 
de lemn în ușile enorme ale oppidium-ului. Ușile începură 
să se deschidă încet, și din gura întunecoasă apărură cei ce 
erau destinaţi morţii. În grupuri de cîte douăzeci și cinci 
înaintau gladiatori cu trupurile musculoase, goale : traci, 
mirmiloni, gali, samniţi. După ei veneau retiarii, cu plasa 
într-o mînă și cu tridentul în alta, în aceeași ordine și 
cadență. 

Ajunși în faţa tribunei imperiale, se opriră și, întor- 
cîndu-se spre împărat, ridicară mîna dreaptă, strigind 
în cor : 

— Ave, Caesar ! Morituri te salutant | i 

În tribune, izbucniră aclamaţiile şi aplauzele, într-un 
ropot nestirşit, întocmai ca tunetul unei cascade, în timp 
ce gladiatorii şi retiarii continuau să înconjoare arena, re- 
intrînd în întunericul din gura căscată a oppidium-ului. 

Abia dispărură ultimii retiari, şi o altă uşă a oppi- 
dium-ului se deschise. Din întuneric apărură trei grupuri 
de cite douăzeci de daci, fiecare grup purtind alte arme: 
primul grup avea numai arcuri şi săgeți, al doilea — numai 
sulițe, iar al treilea — spade dace, încovoiate la virf și 
bine ascuţite. Toţi erau cu trupurile goale. Mulțimea îi ri 
cunoscuse după pletele lor lungi și blonde, bărbile stufoase 
şi privirile tăioase ce le aruncau spre tribune. După ei ve- 
neau mastigoforii, înarmaţi cu furci peste măsură de lungi, 
gata să-l străpungă pe acela care ar fi încercat să-și pă: 


1 Să trăești, Caesar, cei ce vor muri te salută ! 


348 


sească grupul. Se opriră in fața tribunei imperiale, la un 
semn făcut de un mastigofor, care trecuse în fruntea lor. 
Spre uimirea mulţimii, nici unul nu se întoarse spre tri- 
bună și nu ridică privirea spre împărat. O astfel de in- 
fruntare a stăpinului Romei nu se mai văzuse niciodată, 
Deodată, din tribune izbucniră strigăte și urlete : 

= Fiarele ! leii ! Să se dea drumul fiarelor să-i sfişie 
pe barbari !... Să fie răstieniţi 1... 

Pe faţa crispată a împăratului își făcuse loc un zimbet 
forțat. Făcu un semn către cel care conducea spectacolul. 
Mastigotorii, cu mișcări dinainte pregătite, dispărură, și de 
sub arcadele întunecoase ale oppidium-ului apărură leii din 
Atlas, scoțînd răgete ce înfiorau mulţimea. Săriră în arenă 
fioroși și înspăimintători, cu coamele zbirlite, cu cozile l0- 
vind aerul și cu ochii de fiare înfometate. Începură să dea 
roată grupurilor de daci, care luară poziţii de apărare, cei 
cu suliţele — în faţă, iar arcaşii și cei cu spade — în spate. 

— Haide, barbarilor, atacați, arătaţi-vă curajul! stri- 
gau unii. 

— Mastigotorii să întărite leii ! strigau alţii. 

Totul era însă pregătit. Din afara arenei, un nubian 
negru ca abanosul întinse arcul și slobozi o săgeată în leul 
cel mai apropiat. Acesta sări în sus, răgind, cu săgeata în- 
fiptă între coaste. Ceilalţi lei se opriră, plesnind aerul cu 
cozile, apoi se repeziră spre grupurile de daci. Fură primiţi 
cu un val de săgeți trase de cei din spate, care însă nu le 
stăviliră salturile, ci îi îndirjiră şi mai mult. Unii se în- 
fipseră în suliţele întinse şi ținute cu strășnicie, alţii se 
aruncară peste capul celor din faţă, doborind cu ghearele 
pe cei din spate. Se auziră trosnete de capete şi de oase 
sfărimate între fălcile lor puternice. În disperarea morţii, 
dacii cu spadele sfișiau pe dedesubt animalele, a căror fe- 
rocitate îi înfiora pe cei din tribune. 

La început, mulţimea urmări lupta cu răsuflarea oprită, 
dar nu trecu mult şi tribunele răsunară de urale și de 
aplauze. Toți dacii fuseseră doboriţi. Întăritate de sînge, 
fiarele începură să-i sfișie pe morţi şi muribunzi. Cu nici 
un chip nu mai puteau fi scoase din arenă. Îndată apărură 
pe arcadele oppidium-ului nubienii, care sloboziră nenu- 


349 


inărate săgeți. Răgetele fiarelor lovite se amestecău cu stri- 
gătele de satisfacţie ce se ridicau din mulţi 

După scurt timp, arena era din nou cul și acoperi 
de un strat de nisip uscat, gata pentru un alt spectacol. 

Prin porţile mari ale oppidium-ului intrară în arenă 
doi gladiatori : un mirmilon și un retiar. Mirmilonul era 
un gal tînăr, frumos, blond, înalt, avînd pe cap un coif îm- 
podobit cu un pește de argint. Ţinea un mic scut în mîna 
stîngă, iar în dreapta — o spadă scurtă și lată.. Retiarul, 
un sarma: lung și slab, călit în luptele de circ, avea un tri- 
dent și o plasă. Era îmbrăcat cu o tunică albastră, bine 
strînsă pe trup. 

După ce-l salutară pe împărat, lupta începu cu iuţeala 
. Din mişcările lor se vedea că fiecare luptă ho- 
salveze viaţa. Retiarul aruncă plasa, dar mirmi- 
lonul sări în lături, se răsuci pe un picior și se aruncă 
asupra adversarului. Acesta o rupse la fugă, făcînd un ocol 
larg, ajunse la plasă, o ridică şi, cu o mișcare ageră, o 
aruncă iarăși asupra mirmilonului care se apropiase. Mir- 
milonul abia avu timp să se arunce la pămînt, plasa îi 
trecu pe deasupra, iar tridentul numai îi atinse scutul. În 
tribune, mulţimea urmărea lupta cu înfrigurare. Retiarul 
o rupse din nou la fugă cu tridentul. Mirmilonul nu-l mai 
urmări, îl aşteptă la cîțiva pași de plasa întinsă pe nisip. 
Urmă o scurtă luptă cu tridentul şi spada. Mulțimea se în- 
furiase pe retiar. 

— Loveşte-l, ucide-l pe fricosul retiar ! strigă cineva. 

Retiarul se repezi spre plasă, dar nu avu timp să se 
retragă, căci lovitura spadei mirmilonului îi crestă umărul. 
Continuă să fugă, cu sîngele curgindu-i către cot. Începu 
să ridă și să strige : 

- Nu ştii să loveşti, galule ! Apropie-te, frumosule gal, 
ţi arăt eu cum se dă o lovitură ! Ai vezi cum am să 
te trimit eu găurit la Charon ! 

Crezîndu-se mult admirat de spectatori, mirmilonul se 
repezi la atac, în timp ce retiarul se retrăgea cu dibăcie. 
Acesta făcu o mişcare scurtă, plasa zbură, și galul se văzu 
prins în ochiurile ei. Totul s-ar fi terminat repede, dar 
retiarul nu avea tridentul. Îl scăpase cînd fusese atins de 
spada mirmilonului. Alergă să-l ridice. Trecu tocmai 


350 


timpul necesar ca galul să scoată din plasă numai capul şi 
braţele, picioarele rămînîndu-i prinse. 

— Haide, retiarule, dă-i lovitura! strigă o voce din 
tribună. 

— TŢine-ţi curajul, galule ! îndemnă altul. 

întrigurată, mulțimea se ridicase în picioare. Unii stri- 
gau, alţii aplaudau. Retiarul se apropie pentru un atac ho- 
tăritor. Repezi tridentul spre a-l străpunge pe mirmilon, 
dar nu luă în seamă că se apropiase prea mult, tridentul 
alunecă pe scutul pus la iuţeală în calea lui, înţepînd nu- 
mai brațul galului. Mirmilonul nu-și pierdu cumpătul, se 
răsuci cu toată puterea, cu picioarele înfășurate, aşa întins 
pe nisip, şi cu o mișcare fulgerătoare înfipse spada în pîn- 
tecele retiarului. O clipă, acestuia nu-i veni să creadă că 
fusese străpuns, apoi pe faţa lui apăru groaza morţii. Palid, 
cu ultimele forțe, o rupse la fugă, scăpînd tridentul. Fugi 
numai cîțiva pași, puterile îl părăsiră și se prăbuşi pe 
nisip. 

În tribune, aplauzele şi blestemele nu mai conteneau. 
Sigur pe victorie, mirmilonul își scoase picioarele din plasă 
şi apropiindu-se de retiar, îi puse un picior pe piept, 
așteptînd cu spada ridicată hotărîrea mulțimii. Își roti pri- 
virea peste tribune. Zeci de mii de spectatori arătau în jos 
cu degetul mare de la mîna dreaptă: cereau moartea re- 
tiarului. Mirmilonul așeză spada şi, apăsînd cu toată greu- 
tatea trupului, îl străpunse pe retiar prin inimă. Uitînd de 
rănile primite, galul porni spre ieşire, în aplauzele 
mulţimii. 

Ctţiva lorari întrară în arenă, traseră cu căngile trupul 
retiarului şi presărară nisip proaspăt. 

Urmă un spectacol tare: O duzină de andabaţi!, cu 
căștile peste ochi, începură să se bată între ei orbeşte. Pen- 
tru a-i face să se întilnească, mastigoforii îi împingeau de 
la spate cu furcile lor lungi. Loviturile lor în gol făcea 
mulţimea să izbucnească în hohote de ris. Lupta nu tinu 
mult. Loviturile care atingeau în plin erau de cele mai 
multe ori ucigătoare. Lorarii traseră repede morții și ră- 
niții și curățară arena. 


1 Gladiatori a căror cască nu avea deschizătură pentru vedere 
şi trebuia şă lupte orbește, spre hazul nestăvilit al spectatorilor. 


351 


În sunetele trompetelor, intrară în arenă treizeci de 
gladiatori și treizeci de daci. Gladiatorii, cu tunici purpurii, 
aveau spade şi scuturi, iar dacii, în cămăși peste iţari, ți- 
neau în mîini măciuci grele. Lupta se porni crincenă. Gla- 
diatorii atacau cu măiestrie, căliţi în luptele de circ, dacii 
răspundeau cu o apărare stăpinită și hotărită. Începură să 
cadă morţi şi răniţi şi dintr-o parte, și din alta 
ţăndări din scuturi și se rupeau spadele gladiatorilor sub 
loviturile date de daci cu măciucile, dar şi măciucile că- 
deau retezate de spade. În tribune, înfrigurarea crescu re- 
pede. Rămăseseră în luptă numai doi daci şi patru gladia- 
tori. Mulțimea, care tot timpul strigase împotriva dacilor, 
acum trecu de partea lor. Cu iuţeală, înțelegîndu-se prin 
semne, dacii se așezară spate-n spate. Unul dintre daci, 
spătos și bine legat, dădea lovituri sigure, avînd grijă să-l 
apere și pe celălalt. 

— Bravo, Decebal! strigă cineva, necunoscînd alt 
nume dac. 

A fost ca o explozie. Mulțimea aplauda și striga. Unul 
dintre gladiatori căzu cu capul sfărîmat. 

— Haide, Actianus, loveşte-i cu sete pe barbari! în- 
demnă cineva pe un gladiator. 

Fii atent, Fulvius, barbarii mînuiesc bine măciucile ! 
strigă altul. 

Împăratul se mișca neliniștit în fotoliu. ÎL bucura şi-l 
supăra în același timp măiestria dacilor, Se apropie încet 
de urechea lui Plutarh și-i şopti : 

— Îmi pare bine că se ţin tari barbarii, vede întreaga 
Romă cu cine au avut de luptat legiunile imperiului în 
Dacia. 

'Tresărind, marele istoric și filozof se întoarse spre 
împărat. 

— Roma ţinteşte să nimicească de tot poporul dac ? în- 
trebă, stăpinindu-și greu indignarea. 

Împăratul nu-i răspunse, captivat de luptele din arenă. 

— Haide, Decebal, mai lovește unul, ca să rămîneți 
egali ! se auzi un îndemn din tribune. 

Chiar în aceeași clipă, cel căruia i se spusese Decebal 
repezi măciuca în pieptul celui din faţa lui, mai înainte 
ca acesta să fi avut timp să se apere cu scutul. Gladiatorul 
se prăbuși la pămînt. În acelaşi timp, şi dacul de la spatele 


352 


lui se prăbuși, străpuns de spada gladiatorului numit 
Fulvius. Rămăsese un dac împotriva a doi gladiatori. 
ă te ţii bine, Decebal! strigau unii. 

— Trimiteţi mai repede barbarul în Infern! stri- 
gau alţii. 

Rămas singur, dacu! 
pătul. Se mulţumi să 


pierdu pentru un moment cum- 
otească măciuca cu putere pe 


deasupra capului. În tribune, pariurile începură să urce 
repede 
— Cinci sute de sesterţi pe gladiatori ! 


Dacul încercă o scăpare. Știa cum fac ciobanii : cel ce 
se bate cu mai mulţi o dată o rupe la fugă, apoi se opreşte, 
îl lovește pe urmăritorul cel mai apropiat şi continuă să 
fugă mai departe. 

— După el, Actianus ! După el, Fulvius ! se auziră în- 
demnuri din tribune. 

— Pe toţi zeii, gladiatorilor, dacul vă trimite la 
Proserpina ! 

După cîţiva zeci de pași, dacul se opri și roti năprasnic 
măciuca. Gladiatorul numit Actianus căzu cu capul sfă 
rimat. Dar şi el rămăsese numai cu un ciot în mînă, mă- 
ciuca se rupsese în două. Nu-și pierdu însă cumpătul. Ridică 
repede spada gladiatorului doborit și, proptindu-se bine 
pe picioare, îl aşteptă pe celălalt gladiator. 

— Pe toţi zeii Olimpului, trei mii de sesterţi pe dac! 

— Patru mii pe gladiator ! 

— Cinci mii pe Decebal ! 

Din mulţime se porniră, ca un val, murmure de 
protestare. 

— Să arunce scutul gladiatorul ! 

— Să se dea scut dacului ! 

Lupta era cu totul inegală : dacul lupta numai cu spada, 
fără scut. Sigur pe el şi pentru a-și atrage favoarea publi- 
cului, gladiatorul făcu un gest și aruncă scutul. Erau 
amindoi cu spade, fără scuturi. 

— Acum, Fulvius, loveşte-l pe barbar ! 

— Atenţie, Decebal ! 

— Opt mii de sesterţi pe gladiator ! 


23 — Sarmis 353 


— Zece mii pe dac ! A 1 

In tribune, îndemnau, băteau din picioare, se ridicau de 
pe bănci. Mulțimea urmărea cu înfrigurare lupta. Plutarh 
se întoarse spre împărat şi-i şopti în glumă : 

— Așa cum loveşte dacul, parcă ar fi studiat arta răz- 
poiului şi a luptelor la o școală din Roma. 

Mulțimea aproape că nu văzu cînd dacul, cu o miş- 
care fulgerătoare, se lăsă pe un picior, simulă un atac 
direct spre gîtul gladiatorului, dar schimbă repede direc- 
ţia şi, cu virful spadei, străpunse pumnul lui Fulvius. Gla- 
diatorul scăpă spada din mină. Onoarea de gladiator nu-l 
lăsă pradă primului impuls de a fugi, aşteptă ca dacul să-l 
străpungă prin piept. Dar ceea ce el aștepta nu se produse. 
Dacul lăsă spada în jos şi se întoarse spre mulţime. Zeci 
de mii de miini țineau degetul mare îndreptat în jos: se 
cerea moartea gladiatorului. O furtună de strigăte întăreau 
semnul : 

— Peractum est ! 1 

Ceea ce urmă, însă, produse uimirea spectatorilor. 
Dacul aruncă spada, apoi, cu paşi măsuraţi, se apropie de 
gladiator şi-i întinse mîna. Un astfel de gest nu se mai vă- 
zuse în circ, și mai ales din partea unui barbar. Ca la un 
semn, zeci de mii de miini întoarseră degetul în sus. 

— Libertate ! Libertate! răsună arena de strigătele 
scoase de mii de piepturi. 

— Moarte barbarului ! tunau cei ce pierduseră pariul. 

— Moarte gladiatorului ! strigau ceilalți. 

Împăratul văzu că Apolodor tremură uşor şi se făcuse 
palid. 

— Ce e cu tine, prietene ? îl întrebă. 

Îndrăznesc să cer împăratului viața acestui dac, 
șopti marele arhitect, 

Lorarii așteptau semnul împăratului, gata să străpungă 
pe cel sortit morţii. 

Cererea lui Apolodor întări gîndul împăratului : gestul 
făcut de dac îl mișcase adînc, și sufletul îi fusese năpădit 
de admiraţie pentru cavalerismul de care acesta dăduse 
dovadă. Ri mina cu degetul în sus. Tribunele răsunară 


1 E (a sosit) sfîrşitul ! 


354 


tie aplăuze, urale şi lâude, Făcu semn dăcului să se apropie 
de tribună. 

— Cum te numești, dacule ? îl întrebă. 

— Dagio! răspunse dacul privindu-l în ochi, fără să 
Clipească. 

— Unde te-am mai văzut eu ? 

— Am fost într-o solie de pace. 

Da, mi-amintesc. Bine, dacule, ţi-am dă 
Vei fi sclavul arhitectului Apolodor ! 

— Majestate, mulțumirea mea este adincă ! murmură 
arhitectul. 

— Spune, dacule, de ce nu l-ai omorit pe gladiator ? 
Viaţa lui era în mîna ta, îl întrebă, fără să mai asculte 
cuvintele arhitectului. 

Dagio răspunse cu multă stăpînire : E 

— Nu se cădea, gladiatorul nu-mi era dușman, a fost 
nevoit să se bată, ca și mine. Nu a fost destul că l-am în- 
vins în luptă ? 

Din nou răspunsul lui Dagio îi plăcu împăratului şi-l 
făcu să se bucure. Vedea întreaga Romă ce fel de oameni 
sînt dacii. 

— Frumoasă fapta ta, dacule ! Îi las şi eladiatorului 
viaţa. 

Arena a fost repede curățată. Trompetele făcură să 
răsune din nou tribunele cu sunetele lor metalice, Neli- 
niştea se mărise. Prin velariu se simţea toropitoare arșița 
soarelui. Mulțimea părea o mare ce tălăzuia, în mișcarea 
evantaielor de diferite culori. Porţile unei arcade de sub 
oppidium se deschiseră, şi din gura întunecoasă apărură, 
cu paşi nesiguri şi rari, cu miinile legate la spate și cu lan- 
turi la picioare, o ceată de oameni îmbrăcaţi în piei de ani- 
male. Nu li se vedeau nici chiar feţele. Erau daci: băr- 
baţi, femei şi copii. Înaintau, împinși de furcile mastigo- 
forilor. Un val de înfiorare trecu prin mulţime. De la 
Neron, Roma nu mai văzuse oameni îmbrăcaţi în blănuri 
de animale. Dar, repede, în tribune izbucniră hohote de ris 
din multe părţi. În ceata ce înainta încet spre tribuna îm- 
păratului, unii erau cusuţi în piei de ţap, alţii de berbec, 
de vițel, de mînz, de măgar, de catîr. 

— Fiarele, să se dea drumul fiarelor! strigă cineva 
din tribuna patricienilor. 


uit viaţa. 


za 353 


Arena se umplu de zgomote ca valurile mării pe fur- 
tună. Din toate părţile se ridicau aceleași strigăte : 

— Fiarele Fiarele !... 

Mastigoforii începură să se grăbească. Alergau de la 
unul la altul. Fiecare dac era așezat pentru a forma rîn- 
duri și șiruri drepte întinse pe toată arena, depărtaţi cam 
la zece pași unul de altul. 

Abia se făcu nevăzut ultimul mastigofor, şi prin ușile 
vivariilor, deschise de miini nevăzute, năvăliră în arenă 
haite întregi de ciini înfometați, sălbăticiţi, cu ochii in- 
jectaţi, în care își făcuse loc ferocitatea, provocată de su- 
ferința foamei și a întunericului. Erau moloși mari, roşeaţi, 
din Peloponez; cîini tărcaţi, cu labe mari, din Galia; 
zăvozi din Tracia, ce semănau cu lupii; dulăi grei, cio- 
bănești, mari cît urşii, cu picioare groase și scurte, aduși 
din Dacia, toţi cu limbile lungi atîrnîndu-le, de pe care 
curgeau bale. 

La început, lumina prea puternică și strigătele din tri- 
bune îi zăpăciră. Unii își trăgeau cozile între picioare cu 
frică şi alergau lătrînd pe marginile arenei, alții stăteau 
locului și urlau sfişietor. Dar totul nu dură mult. Intăritaţi 
de mirosul de carne, începură să miîriie și să adulmece. 
Porniră în toate părţile, sărind printre rîndurile şi şirurile 
de blănuri nemișcate, în picioare, fără să se hotărască să 
atace. Mulțimea fluiera, asmuţea, înjura și bătea cu ne- 
răbdare din picioare. 

În toată această forfotă şi încordare se distingea un 
ciine mare, ciobănesc, care alerga de la om la om şi 
mirosea mîinile legate la spate. Din cînd în cînd se oprea 
şi urla cu o durere aproape omenească. Mii de ochi din 
tribune începură să-l urmărească. Cîinele se oprise lîngă un 
dac cusut într-o blană de berbec, ale cărui coarne răsucite 
de cîteva ori se ridicau deasupra capului, cind în mijlocul 
arenei răsună un țipăt de copil. Un cîine lup din Tracia 
îşi înfipsese colții într-un trup plăpînd, cusut în blana unui 
ieduleţ. Pentru animalele turbate de foame, acesta a fost 
ca un semnal. Cu porniri de fiare sălbăticite, cîinii se re- 
peziră la trupurile ce stăteau nemișcate. Arena începu să 
răsune de ţipete disperate de femei şi de copii. Cu mîinile 
legate, bărbaţii încercară să se lupte cu fiarele, rostogolin- 


356 


du-se pe nisipul arenei, căutînd să le trîntească la pămînt 
şi să le zdrobească sub greutatea trupurilor. Dacul lîngă 
care se oprise cîinele ciobănesc își simţi mîinile linse și 
desluși un ușor scheunat. 

— Eros! gemu dacul, copleșit, neputînd să creadă în- 
tr-o minune. 

Ciinele lătră scurt și sări pe el în două labe. Dacul îi 
vorbi din nou cu cuvinte de mingiiere. Pe cîine nu-l putea 
vedea. În arenă începuse să se simtă miros de sînge cald. 
Sus, în tribune, mulțimea delira de frumuseţea spectacolu- 
lui. Rămăseseră şi cîini fără pradă, erau mai numeroşi 
decit victimele. Începură să dea tircoale dacului în piele 
de berbec, pe care Eros îl păzea arătindu-şi colții puternici, 
gata să se repeadă: Rămăsese el singur în picioare, Mul- 
țimea se mai potolise, numai jos în arenă se auzea mîrfitul 
de plăcere al cîinilor ce-și poioleau foamea, Nici unul din- 
tre ceilalţi daci nu mai rămăsese în viaţă. 

— Libertate !... Libertate strigară cîțiva din tribunele 
sărăcimii, apoi din toate părţile răsunară cererile către 
împărat, pentru viaţă și libertate. 

Împăratul făcu semn cu mina, şi valuri de săgeți culcară 
la pămînt câinii ce alergau de la un cadavru la altul. Lo- 
rarii intrară în arenă. Doi dintre ei se apropiară de dacul 
rămas neatins. Ciinele începu să latre cu putere, hotărît 
-i atace. Împăratul rîse, mulţimea îl aplaudă. Plutarh 
îi spuse în şoaptă : 

— Dacă şi oamenii ar fi tot așa de devotați unul, altuia 
cum este acest cîine faţă de stăpînul lui — căci nu încape 
îndoială că şi-a regăsit stăpînul — desigur că alta ar fi 
faţa lumi 

Dacul îl certă pe cîine, și lorarii îl dezlegară şi-i scoaseră 
blana de pe trup. Il împinseră în faţa împăratului. Eros 
îl urmă. Cînd îi văzu faţa, marele filozof exclamă : 

— Sarmis ! Sarmis, fostul meu sclav ! 

Împăratul îl privi, rizînd în hohote. 

— M-am înconjurat astăzi de doi oameni care vor să-i 
scape pe daci ! Și tu îl vrei din nou ca sclav ? îl întrebă pe 
Plutarh. 

Împăratul se întoarse apoi spre Sarmis. 

— Spune, dacule, e cîinele tău ? Văzînd că acesta cla- 
tină din cap afirmativ, adăugă : Tu ești ultimul dac cu care 


357 


se încheie serbările victori 
gîndurile tale ! 

Sarmis tăcu un timp, apoi ridică privirea și şi-o roti 
pe deasupra tribunelor. Începu să vorbească rar şi răspicat : 

— Împăratul ştie, și el este doar om, ca oricare altul, că 
fiecare om trebuie să moară. Orice viaţă are un sfirșit. 
Și popoarele au o viaţă şi un sfîrşit, unele mai repede, al- 
tele mai tîrziu, după cum soarta le-a așezat lîngă un vecin 
puternic sau nu, lacom sau nu. Împărații şi imperiul roman 
vor avea și ei un sfirșit. Era mai bine dacă pe daci îm- 
păratul şi-i făcea prieteni ! 

Sarmis tăcu, Nu vrusese să-l înfrunte pe aprigul 
împărat. 

Din tribune izbucniră din nou aplauze și urale. 

— Libertate |... Libertate !... Ave, Caesar !... Ave, Tra- 
janus Dacicus 

— Aşa l-ai învățat tu, Plutarh ? 

— Majestate, cuvintele dacului au fost pline de adevăr. 
Nimeni nu va putea să ţină în loc desfășurarea istoriei. 
Că se va produce peste o sută, o mie, sau două mii de ani, 
cei ce vor trăi vor vedea. 

— Dacule, vei fi sclavul prietenului meu Plutarh ! 

Împăratul văzuse cu cită uimire şi dragoste îl privise 
dacul pe marele filozof. Deşi cuvintele lui Sarmis îl răsco- 
liseră puţin, Traian se ridică, semn că spectacolul luase 
sfîrşit. Cobori treptele tribunei, răspunzind salutului şi 
aplauzelor mulţimii. Circul cel mare răsună de sunetele 
stridente ale trompetelor. Jos, în arenă, Sarmis se îndreptă 
spre porţile mari ale oppidium-ului, urmat de Eros, 

După amiază, arhitectul și filozoful se grăbiră să meargă 
la carcerele circului pentru a-și lua în primire sclavii dă- 
ruiţi de împărat. Arhitectul se arătase mai nerăbdător. 
Mergeau pe via Tabernaria, el și Dagio. 

— Spui că şi tu ai fost la Egeta cînd m-a părăsit 
Malva ? îl întrebă. 

— Da, stăpine ! 

— Ştii ceva de ea, trăiește ? Mai poate fi găsită în Dacia 
pirjolită ? 

— Nu știu, stăpine ! 


„ Spune mulţimii ceva din 


358 


Arhitectul tăcu. Departe, peste via Tabernaria, se prò- 
filau colinele, dincolo de care soarele se grăbea să apună. 

În același timp, pe via Argiletum, Plutarh se grăbea 
şi el spre Circul cel mare. Plecase mai tirziu de la împărat. 
Mergea adîncit în ginduri, privind în jos, ca și cum ar fi 
numărat lespezile de piatră. Ridică speriat capul cînd re- 
cunoscu vocea celui care îi vorbea : 

— Nu te grăbi, stăpîne, am sosit ! 

Jl văzu pe Sarmis, însoţit de Eros, Spre uimirea tre- 
cătorilor, îl îmbrăţişă. Era cu totul neobișnuit ca un stăpin 
să-și îmbrăţișeze sclavul, și mai ales în plină stradă. 

Plutarh îl cercetă îndelung, uimit de pletele lui lungi, 
de barba stufoasă şi de sprîncenele bogate, 

— Eşti un adevărat bărbat, Sarmis! Îmi vei povesti 
toate luptele pline de vitejie ale dacilor și le vom scrie pe 
pergamente. 

Sarmis nu vorbi decât tîrziu. Porniră înapoi spre for. 
Îl întrebă, cu vocea ușor sugrumată, de zbuciumul ce-l 
năpădea : 

— Stăpîne, mi-ai spus o dată că nu trebuie să cred în 
zei, fiindcă ei nu există. Explică-mi : ceea ce s-a petrecut 
cu mine astăzi a fost o minune, sau o întîmplare ? 

Filozoful se opri din mers, mirat că dacul îi pune o 
astfel de întrebare. Își pregăti răspunsul, fără grabă. 

— Nu, Sarmis, tot ce s-a petrecut n-a fost nici minune 
şi nici întîmplare. În viaţă, ca şi în întreaga natură, totul 
se petrece într-o anumită înlănțuire : un eveniment pregă- 
teşte pe altul, un fapt e urmat de altul. În cazul tău, dra- 
gostea cu care ai crescut acest animal ţi-a adus devotamen- 
tul lui. Şi aş putea continua: Greşeala lui Decebal, un 
bărbat viteaz, care îşi iubea mult poporul, a dus la sub- 
jugarea Daciei. El nu trebuia să se măsoare cu imperiul ! 
Este o lege a firii : vieţuitoarele mari se hrănesc cu cele 
mici, popoarele mari — imperiile — cotropesc pe cele mici... 

În amurgul ce se lăsa, stăpinul și sclavul se pierdură 
în mulţimea care se îndrepta spre for și spre terme. 


Partea a Ifa 


RĂSCOALA 


Capitolul VII 
ZIDURI NOI PE RUINE NOI 


În a cincea zi după calendele! lui iunie, în anul 
Romei 861.2, un bărbat, a cărui vîrstă nu putea fi ușor le- 
gată de înfățișarea lui, mergea pe o potecă ce cobora în 
ocoluri largi pe coasta muntelui. După barba stufoasă şi 
pletele lungi, presărate cu fire albe, părea aproape de 
cincizeci de ani, însă după privirea adincă, înflăcărată și 
luminoasă, ce ţişnea din ochii lui mari și negri, adăpostiţi 
sub sprîncene bogate, după călcătura vie şi sigură, nu arăta 
să fi trecut de mult vîrsta de treizeci și cinci. Cînd poteca 
începu să coboare în pantă mai lină, rări paşii, călcînd mai 
apăsat, și își roti privirea departe în vale, de-a lungul rîu- 
lui, cuprins de un dor nestăpinit. Zi după zi făcuse acest 
drum şi zi de zi cercetase pînă departe în vale, nutrind 
speranța că va zări oameni. Oameni îndureraţi ca şi el, 
oameni în care să se poată încrede, de la care să afle ce se 
petrece prin împrejurimi și pînă departe, la Carsidava și 
Sarmizegetusa. Cu multă hotărire și dragoste ar fi urmat 
o ceată de daci, dar nu se arăta nici unul. Din înălțimea 
cerului albastru, soarele arunca săgeți de foc. De sus, de 
pe munte, o adiere uşoară sufla spre vale, făcînd copacii 
să tresară. Era multă linişte în jurul lui, o liniște adîncă, 
în care el simţea cum se contopeşte cu tot ceea ce-l 
înconjoară. 

Din mers, începu să bată cu toiagul noduros, ce-l 
strîngea în mînă, în pietrele de pe potecă, ca și cum le-ar 
fi numărat, oftă adînc și grăbi pasul. Nu-și mai putea 


1 Prima zi a fiecărei luni la romani. 
2 Anul 107 en. 


363 


stăpîni nerăbdarea. Trecuseră toamna, iarna şi primăvara, 
venise vara, și el nu aflase nimic despre cele ce se petre- 
cuseră de cînd căzuse în luptă. Nu înaintase mult cînd un 
zgomot îndepărtat îl făcu să se oprească împietrit. Privi în 


vale. Inima începu să-i bată cu putere. Departe se zăreau 
mai mulţi călăreţi, ce alergau în galopul cailor prin apa 
rîului. Îi urmări cu privirea pînă ajunseră într-o poiană, de 
unde dispărură printre copaci. Tulburat, rămase un mo- 
ment pironit locului, apoi porni în fugă, luînd-o de-a drep- 
tul, sărind peste colţuri de stincă și oprindu-se din loc în 
loc, sprijinit de trunchiurile brazilor și fagilor. Ajuns pe 
teren neted, nu încetă alerge pe potecă, pe sub frunzişul 
bogat, şi se opri într-o poiană frumoasă, adăpostită sub pe- 
retele stincos al muntelui. În marginea poienii, la umbra 
unui fag uriaș, stătea o bătrînă topită de ani și de durere, 
ce torcea pierdută pe ginduri. Se aşeză lîngă ea și o strînse 
cu dragoste la piept. Bătrîna tresări. 

— Mamă Azida, astăzi mă simt mai în putere, mă simt 
sănătos. Nu mai pot să rabd, nu mai pot să aştept, mamă 


Bătrina îl privi mult timp, cu ochii înecaţi în lacrimi, 
Ti cuprinse capul între miini şi-l trase spre pieptul ei secat. 
ă-i mîngiie pletele lungi, murmurînd printre 


suspine : 

— Copilul meu, numai tu mi-ai mai rămas după răz- 
bunarea năprasnică a Marelui zeu. Feciorii și omul meu au 
căzut în luptele de la Sarmizegetusa și de la Cetatea-de 
Munte. Mult timp m-am mingiiat cu gîndul că Zamolxis 
te-a trimis ca să ușurezi zilele ce-i mai sînt date de trăit 
unei bătrîne. 

Continuă să-i mîngiie pletele, în timp ce cu năframa, 
ce-o avea aruncată peste umeri, își ştergea lacrimile. 

Cuvintele bătrinei îl răscoliră mult. În sufletul lui se 
porni din nou lupta ce-l chinuise de atitea ori. 

— Mamă Azida, n-am să pot niciodată să-ţi mulţumesc 
îndeajuns pentru bunătatea și dragostea cu care m-ai în- 
grijit ! Jur pe Marele zeu că te iubesc mult de tot, întocmai 
mă înapoiez aici, 
să-ţi arăt dragostea și respectul meu, şi dacă zeii ne vor 
ajuta, să ne fii mamă... 


ca pe mama mea, şi nu voi pregeta s 


364 


— Ştiu, copilul meu, numai să-i mai găseşti... 

— Fără ei, viața mea nu mai are nici un rost, 

Tulburat, se ridică și spuse cu hotărîre : 

— Am venit în fugă, am văzut jos în vale o ceată de 
călăreţi. Poate că erau daci. Vreau să plec, mamă Azida ! 

Ascultindu-l, bătrîna se schimbă la faţă, în ochii ei 
apăru groaza. 

— Ai văzut călăreţi ? Ajută-ne, Mare zeu ! Dușmanul 
a pătruns pînă aici ! se tîngui ea. 

Se aplecă și atinse pămîntul cu fruntea, murmurînd 
cuvinte de rugăciune, Se întoarse din nou spre el şi-l în- 
demnă cu voce potolită : 

— Să te duci, copilul meu, și să ierţi pe o bătrînă care 
a putut gîndi altfel | Nu trebuie să-ţi închizi viaţa alături 
de o pustnică, ale cărei zile sînt numărate. 

Tăcu. Își şterse lacrimile. Îi prinse mîinile 
la piept murmurînd : 

— Pleci, Rhesos, dragul mamei, fără ca eu să ştiu pe 
cine am îngrijit, pe cine am iubit ca pe unul dintre fiii mei, 
pe care îl chema tot Rhesos! De cînd ai prins putere, ai 
tăcut într-una şi ai oftat, şi niciodată nu ţi-ai descărcat, su- 
fletul către bătrîna Azida ! Ce se petrece cu tine, Rhesos ? 
Cine ești tu, de ce te ascunzi de oamenii împăratului, de 
unde ai venit, cine sînt ființele de dorul cărora te topești 

Un val de căldură și de milă o năpădi pe bătrină pen- 
tru bărbatul voinic ce stătea lîngă ea. Văzîndu-l că tace, 
începu. si depene amintirile ; 

— Cînd te-am găsit zăcînd în nesimţire în grota aceea 
strimtă, întunecoasă și rece, astupată cu pietre mari, gemeai 
și murmurai un nume pe care nu l-am înţeles. Acele ge- 
mete şi acel nume pe care tu îl strigai ti-au salvat viaţa, 
altfel eu aș fi trecut pe lîngă stîncă, fără să bănniese că 
acolo, în golul dinlăuntrul ei, se stingea o viață de om. 
Atunci, de durere, nici eu nu mai știam ce făceam şi pe 
unde mergeam. Prea mult sînge cursese la Cetatea-de- 
Munte şi totul se sfirșise o dată cu regele ! Trei zile um- 
blasem nebună și îmi căutasem feciorii şi omul printre 
morţi și răniţi. Pe dragii mei Rhesos şi Dapyx nu i-am 
mai găsit ! Atunci, cînd am auzit gemetele tale, m-am gîn- 
dit că poate acolo zace unul dintre copiii mei. Am dat 


i le strînse 


365 


repede la o parte bolovani și, la lumina slabă a zilei, tâ-ară 
văzut pe tine : zăceai pe un strat gros de fîn şi de frunze 
uscate. Lingă tine, într-o scobitură joasă, la care puteai 
să ajungi cu mîna, erau de-ale mîncării : brînză afumată, 
mere, prune uscate, un fagure cu miere și un ulcior cu vin, 
toate neatinse. Mi-am dat seama numaidecît că nu puteai 
să fii decit un luptător scăpat din prăpădul de la Cetatea- 
de-Munte, pe care tovarășii lui de luptă, nemaiputindu-l 
purta din cauza rănilor grele, îl lăsaseră în voia Marelui 
zeu, după ce avuseseră grijă să-l ferească de fiarele săl- 
batice, astupind cu pietre gura grotei. N-am stat nici un 
pic pe gînduri. Te-am dezbrăcat şi ţi-am dezlegat cîrpele 
cu care îți fuseseră oblojite rănile. Toate se făcuseră un 
polog de sînge tare şi negru. Cînd le-am ridicat de pe ră- 
nile mari și adinci, ai gemut de cîteva ori, dar n-ai deschis 
ochii. Bătrina Azida ştie să îngrijească şi să vindece bube 
oricît de grele. Ți-am spălat rănile, ţi-am pregătit leacurile 
şi te-am legat cu cirpe curate, rupte din marama mea. N-a 
trecut mult, și tu te-ai liniştit, apoi, după felul cum ră- 
suflai, am înţeles că te prinsese un somn adînc. 

După ce își şterse lacrimile, bătrina urmă puţin mai 
liniștită : 

— Zi după zi, noapte după noapte, Rhesos, copilul meu, 
am vegheat la căpătiiul tău. Îţi udam buzele, arse de focul 
ce te chinuia, te ascultam cum gemeai, cum murmurai ceva 
nedeslușit, așa cum vorbește dușmanul venit de la Roma, 
şi te priveam cum te luptai cu moartea. Atunci m-am rugat 
mult la Marele zeu, și el mi-a ascultat rugăminţile. În acele 
zile s-a întărit în mine credinţa că tu îmi fuseseși dat în 
locul feciorului meu Rhesos și m-am gîndit ca şi ţie să-ți 
spun tot Rhesos. Rhesos... Rhesos, copilul meu, gemu ea 
printre suspine, să te duci acolo unde te cheamă dorul și 
datoria, să nu-ţi simţi sufletul împovărat pentru că pă- 
răsești o bătrînă neputincioasă ! 

'Tăcu. În jurul lor se întindea liniștea tainică a munte- 
lui şi a pădurii. Numai foşnetul slab al frunzelor, mișcate 
de adierea uşoară a vîntului, mai dădea viaţă poienei, stră- 
juită la un capăt de stinca golaşă cu povirnișuri pră- 
păstioase. Alături, culcat, cîinele sufla greu, toropit de 
căldură. 


366 


Suspinele ei îl învinse și-l făcu să-şi descarce sufletul : 

— De ce plingi ? Să nu te frămînte cine-am fost, acum 
sînt feciorul tău, mamă Azida, și mă numesc Rhesos, sînt 
dacul Rhesos ! Ți-am jurat şi îţi jur că nu m-am gîndit 
niciodată să te părăsesc fără să-ţi fi spus cine sînt. Dar eu 
nu sînt din neamul tău, mamă Azida, ci din neamul dușma- 
nului, sînt roman, m-am născut la Roma, şi numele meu 
a fost Vitellius... 

Ti povesti apoi bătrînei viața lui şi împrejurările în care 
ajunsese în Dacia. 

— Unde se vor fi aflînd acum soţia și fiul meu ? gemu 
el îndurerat, 

— Da, Rhesos, copilul meu, să te duci să-i cauţi, și 
dacă în altă parte nu veţi afla un acoperămînt mai bun, să 
veniţi aci, la bătrina Azida. 

Vitellius se mișcă frămîntat. 

— Dar eu nu pot să merg în imperiu, mamă Azida ! 
Așa cum sînt acum, cu zeghe din dimie seină, cu căciulă 
miţoasă, cu plete și barbă, mă ajută să arăt ca un adevărat 
dac. Acum ştii totul, buna mea mamă, adăugă el strîngînd-o 
la piept, și nu-ţi folosește la nimic adevăratul meu nume. 
Eu sînt şi rămîn Rhesos, şi mama mea este bătrina Azida... 
buna Azida, măicuţa Azida ! Cine sînt eu, mamă Azida ? 

Bătrîna zîmbi printre lacrimi : 

— Cine să fii? Feciorul meu, Rhesos! Ai făcut bine 
că mi-ai spus tot ce-ţi arde sufletul. Tu să rămii aici, 
Rhesos, copilul meu, şi las-o pe bătrîna Azida să plece în 
căutarea lor! Acum e tîrziu, mă duc să înteţesc focul, 
poate că ţi s-a făcut foame de mult. Stai şi te odihnește. 

Bătrîna se ridică trosnindu-i oasele şi se îndreptă spre 
colibă. Rămas singur, gîndurile începură să-l frămiînte, 
purtindu-l de la hotărire şi speranță pînă la nesiguranţă 
şi durere. 


După dărimarea Sarmizegetusei și a Cetăţii-de-Munte, 
cohortele şi legiunile trecuseră la jafuri organizate, la ar- 
derea și dărimarea tuturor cetăților din Dacia. Dar Roma 
nu lăsase mult timp să domnească haosul în noua pro- 
vincie. Se pornise din iarnă o largă campanie de organizare 
și reconstrucţie. Prin toată Dacia se începuseră lucrări de 
drumuri, de poduri, de cazărmi şi castre, de ferme şi vile. 


367 


În primăvară, sute și mii de sclavi fuseseră aduşi în Dacia 
din toate provinciile imperiului, şi li se făgăduise, pentru 
a-i îndemna la muncă, după terminarea lucrărilor, libertate 
şi pămînturi, pe care vor putea să întemeieze gospodării 
și familii. Dar braţele de muncă se dovediră repede neîn- 
destulătoare. Soldaţii cohortelor şi legiunilor trecură la 
lucru pe şantiere, în timp ce pădurile și văile erau sco- 
tocite și dacii prinși, puși să muncească alături de sclavi. 

Nimic din toate acestea, Rhesos nu le știa. El și bă- 
trîna Azida, ascunşi în această vale strîmtă, nu-şi dădeau 
seama de ceea ce se petrecea în ţară. Gîndul îi alergă din 
nou spre ceata de călăreţi pe care o zărise în vale. Poate 
să fi fost Diegis, sau Sarmis, ori Dagio, își spuse el prins 
de frămîntarea speranţei și a nesiguranţei în care se afla. 
Avu un moment cînd îl stăpîni dorința de a pleca în- 
tr-acolo, în speranţa că va putea găsi pe cineva cunoscut, 
însă teama de legionarii imperiului îi tăie tot curajul. 

Ceata de călăreţi pe care Rhesos o văzuse dispărind 
printre copaci în galopul cailor își potolise mersul într-un 
urcuș cu care se termina poiana. Erau ca la două manipule 
de legionari, comandate de centurionul Paulus, și-l în- 
soțeau pe legatul Domitius Rufinus. De cînd fostul tribun 
fusese avansat legat al imperiului, se schimbase la în- 
făţişare, se mai îngrășase şi căpătase mai multă în- 
credere în sine. Legatul admira frumuseţea priveliștilor 
din jur și, cum urca în pasul calului, se întoarse spre 
centurion : 

— Vino mai aproape, Paulus, simt nevoia să mai schimb 
cu cineva cîteva vorbe. 

Centurionul îndemnă calul, bucuros de buna dispoziţie 
a legatului. 

— Spune, Paulus, reluă Domitius Rufinus, ai mai vă- 
zut undeva frumuseți atit de minunate ca în această nouă 
provincie a imperiului ? Priveşte ce ne înconjoară : pa- 
jiștile cu iarbă și flori, fagii uriași, mestecenii veseli, 
munţii semeţi, ce-și ascund vîrfurile în nori 

— Pe toţi zeii, mă miră că astăzi legatul comandant 
vorbeşte ca un poet. Eram obișnuit să văd în el numai mi- 
litarul cu ton tăios, bărbatul ce doreşte vinul bun și scla- 
vele frumoase, care ştie să-i pedepsească crunt pe legionari 


368 


şi să-i omoare fără milă pe daci. Ce se petrece astăzi cu 
tine, Domitius Rufinus ? 

Centurionul Paulus era un bărbat de talie mijlocie, fire 
deschisă, sincer și disciplinat. Pentru aceste calități, legatul 
îl alesese ca primul său contubernal. Îl ştia că merge cu 
sinceritatea pină la naivitate. 

— Pe zeiţa Freya, Paulus, spune-mi, tu n-ai observat 
nici o schimbare la mine în ultimul timp ? 

Centurionul se gândi puţin : 

— Am observat, Domitius Rufinus : te îmbraci mai 
îngrijit, pot spune că te porţi cu oarecare eleganţă și, dacă 
nu mă înșel, te abţii de la vin şi preferi mai puţin scla- 
vele frumoase." 

— Și nu te-ai întrebat de ce ? 

— Socotese că legatul, comandant al legiunii cu gar- 
pizoana în noua capitală a noii provincii, ţine să arate... 

— Pe Hercule, Paulus, te socbteam mai pătrunzător la 
minte ! Tu încă nu ştii cine poate să-l facă pe un bărbat 
să se schimbe, cine are putere asupra lui de-i stăpînește 
întreaga fiinţă ? 

— Şi cîte-o femeie, cîteodată... 

— Dragostea, centurioane, numai iubirea înflăcărată şi 
caldă, numai adevărata iubire ! 

— Lepatul să mă ierte dacă spun ceea ce gîndesc, eu 
am crezut că el de mult nu mai poate iubi cu adevărat. 
E curată minune ! Dar cine să fie zeiţa care a reuşit să-ţi 
transforme sufletul ? 

Fericit — cuvintele centuricnului îi merseseră la 
inimă — legatul vru să spună ceva, dar nu mai avu timp, 
calul său sări într-o parte, gata să-l arunce din șa. În aceeaşi 
clipă, un mistreţ mare cît un zimbru trecu prin faţa lor 
în goană, speriat și grohăind, şi dispăru printre copaci. 

— După el, centurioane! strigă legatul, revenit din 
spaimă. Într-o zi atît de frumoasă, puţină vinătoare e 
foarte plăcută. 

Întreaga ceată porni în galopul cailor după animalul 
ce se îndepărta spre desișurile cele mai de nepătruns ale 
văii. În goana lor, străbăteau pajiști minunate, treceau 
peste izvoare cu apă limpede, ocoleau fagi cu trunchiuri 
uriașe sau săreau peste stinci prăvălite din înălțimi. Mistre- 
tul obosea tot mai mult, își încetinea salturile și își întărea 


24 369 


grohăitul. La un urcuș greu, animalul, încolţit şi învins 
de oboseală, se opri şi se întoarse spre urmăritori, gata 
de luptă. Colţii lui puternici luceau pe cele două părţi 
ale ritului, albit de spumele furiei. Sigur de izbîndă 
și nedîndu-și seama de pericol, Domitius Rufinus smulse 
sulița unui legionar, strînse calul între pinteni și atacă 
direct. Suliţa străpunse pieptul animalului şi se rupse. 
Cu ochii injectaţi, plini de furie sălbatică, mistrețul se re- 
pezi spre calul legatului și-l spintecă cu colții. Totul se 
petrecu fulgerător. Văzînd pericolul, tot atît de fulgerător, 
centurionul şi legionarii aruncară cu toată puterea suliţele 
lor asupra fiarei, care se prăbuși o dată cu calul. Domitius 
Rufinus abia mai avu timp să sară din șa și, palid, tre- 
murînd ușor, căută să braveze panica prin care trecuse, 

— Pe Jupiter şi pe Cybela, nu mă aşteptam, Paulus, 
să-i dau o lovitură atit de sigură, chiar în piept! A fost 
strașnic, nu? Rar poate avea cineva prilejul să vadă o 
astfel de vînătoare. 

— Nici nu mă aşteptam să fie altfel. Cum comandantul 
trebuie să fie cel mai bun luptător, de ce n-ar fi și cel mai 
iscusit vînător ? Acum, legatul comandant cred că ne va 
da voie să facem un scurt popas pentru odihnă. Ne potolim 
și foamea cu friptură de mistreţ. 

Însufleţit şi încrezut, Domitius Rufus încuviință. 

— Pe toţi zeii, Paulus, ideea ta nu e rea! Își roti 
apoi privirea peste plaiurile ce-l înconjurau : Pe Jupiter, 
pajiştea aceasta e attt de minunată, încît mă face să mă cred 
sus, în Olimp, alături de zeii cei nemuritori. Priveşte, 
Paulus ! Apoi, îngrijorat, strigă : Foc, Paulus, foc, privește ! 
Arătă cu mîna spre coasta muntelui din faţa lor : Vedeţi 
cum se ridică încet fumul dintre brazii şi fagii de sub pin- 
tenul acela stîncos ? 

Centurionul urmări fumul ce se înălța domol, şi faţa 
îi devenea tot mai palidă, tot mai încordată. 

— Ce te-ai schimbat așa, Paulus ? Poate mai prindem 
cîțiva barbari și-i ducem pe şantier, la muncă ! 

— Valea arată pustie, drumul — neumblat. Dacă acolo 
va fi poposind o ceată de daci, dintre aceia care dau lo- 
vituri de moarte gărzilor ce însoțesc curierii şi coloanele 
de transporturi ?... 

Centurionul luă apoi poziţia militarului supus la ordin. 


370 


=— Ce hotărăşte legatul comandant ? 

Domitius Rufinus izbucni într-un hohot de ris. 

— Nu te știam fricos, Paulus ! Ia cu tine doi legionari 
şi du-te de vezi ce-i acolo ! Dacă sînt din cei buni de prins, 
trimite un legionar să ne dea de veste. Vom veni cu toţii, 
dar, centurioane, lanţuri avem ? 

— De lanţuri să nu poarte grijă legatul comandant. 
Legionarii nu uită să le ia, cînd ştiu că pentru fiecare dac 
prins primesc o bună răsplată, pe care o cheltuiesc cu plă- 
care la tabernă, pe mîncare și pe vin. Îndată și pornim ! 


Sus, în poiana din pădure, bătrîna Azida înteţise focul. 
Rhesos îşi potolise foamea și se lungise sub fagul de lingă 
colibă. Bătrina pregătea niște buruieni pentru fiert, cu care 
să vopsească firele de lină pe care le torsese. Soarele tre- 
cuse de amiază. În apropiere, cîinele stătea culcat la um- 
bră, toropit de căldură. Nici unul nu auzi miriitul surd al 
cîinelui. Acelaşi miriit se mai repetă de cîteva ori, apoi 
pădurea şi stînca răsunară de lătratul lui puternic. 

— Rhesos, mamă, scoală ! îi şopti bătrîna, apropiindu-se 
de el speriată. Scoală, cîinele latră a om ! Ferește-ne de 
alte necazuri. Mare zeu! murmură ea aplecîndu-se la 
pămînt. 

Sări în picioare, năpădit de presimţiri. Teama, ameste- 
cată cu speranţa, își făceau loc în sufletul lui. Se repezi în 
colibă, îşi luă zeghea şi căciula, ieși în fugă și se îndreptă 
spre pădure, spunînd din mers cuvinte de rămas bun bă- 
trânei. Ciinele fugise și lătra prin desișuri. 

— Rămii cu bine, mamă Azida ! Marele zeu să te aibă 
în pază! 

In marginea pădurii, se văzu înconjurat de mai mulți 
legionari cu sulițele întinse, ieşiţi de după un tufiş de 
aluni spre care el tocmai se îndreptase. Încercă să fugă în 
partea opusă, dar alte sulițe i se puseră în piept. Lătratul 
cîinelui răsuna pînă departe, amestecat cu ţipetele bătri- 
nei. Ridică toiagul noduros să lovească, pradă disperării, 
dar lucirea unei spade și apăsarea unei sulițe pe pieptul 
său îl făcură să lase miinile în jos, într-o totală neputinţă. 
Din alte părți apărură alţi legionari pregătiţi să-l lovească 
şi, după ei, Domitius Rufinus. 


24 sri 


— Lasă-te prins, barbarule ! îi strigă legatul cu ton 
răutăcios, plin de mulţumire. 

Rhesos se întoarse și în aceeași clipă păli. Se vedea 
faţă-n faţă cu Domitius Rufinus. Ştia că orice încercare 
de opunere n-are nici o şansă de izbîndă, totul era să facă 
în aşa fel încît dușmanul să nu-l recunoască. Își plecă pri- 
virea, ca un om învins, gata să se supună. 

— Legaţi-l, Paulus! ordonă legatul. Barbarul nu e 
prost, şi-a dat seama că nu mai are nici o cale de scăpare. 

— Dar n-am făcut nici un rău ! încercă să se opună 
Rhesos, căutînd să-și schimbe vocea și să vorbească în- 
tocmai ca un dac. 

— Ce spune barbarul ? întrebă Domitius Rufinus. 

— Cică n-a făcut nici un rău, lămuri un legionar care 
învățase cîteva cuvinte dace. 

— Cum te cheamă, dacule ? 

Centurionul îi pusese această întrebare fără să vrea, în- 
cercînd astfel să-și înfrîngă mila, deşi făcuse semn solda- 
ţilor să-l lege. Domitius Rufinus îl bătu uşor pe umăr pe 
centurion, rizînd cu poftă. 

— Pe toţi zeii, Paulus, te-ai speriat atît de mult de 
mistrețul pe care l-am ucis ? Parcă te-ai prostit, de unde 
vrei să știe limba Romei barbarul ăsta, care poate că n-a 
ieşit niciodată din valea asta sălbatică ? 

Cuvintele lui Domitius Rufinus îl liniștiră pe Vitellius. 

— Ia întreabă-l tu, mă ăla care pricepi ceva din limba 
lor ! ordonă legatul. 

— Centurionul te-a întrebat cum te numeşti, barba- 
rule ! îi spuse legionarul, batjocoritor. 

— Rhesos ! răspunse Vitellius. 

— E feciorul meu, singurul care mi-a mai rămas ! se 
tîngui bătrina după ce înţelese ce se vorbea. Să nu mi-l 
luaţi, Marele zeu să vă păzească, să vă dea sănătate și 
viaţă lungă ! Numai pe el îl mai am... 

— Ce spune baba asta, mă ? întrebă legatul pe legio- 
narul tălmaci. După ce i se explică, continuă : Spune-i 
babei că zeii ne apără şi fără ruga ei şi mai spune-i să 
stea liniştită, că nu-i trimitem feciorul în captivitate, ci-l 
vom pune la muncă aici în Dacia, pe șantierul de la Ulpia 
Trajana. 


372 


Legionarul îi spuse bătrinei cîteva vorbe, pentru a o 
linişti. 

— Rămîi sănătoasă, mamă Azida ! rosti Rhesos cu voce 
îndurerată cînd se simți împins pentru plecare. 

Întreaga ceată se pierdu repede în pădure. Soarele co- 
borise către apus. În urma lor, pînă noaptea tirziu poiana 
străjuită de stincă a răsunat de bocetele bătrinei. 


Pe locul acoperit de ruine pe care fusese Sarmizegetusa, 
se organizase șantierul pentru construirea unei noi cetăţi : 
Ulpia Trajana, capitală a noii provincii. Aici avea să se 
întemeieze cea mai puternică și mai bogată colonie 
romană din această parte a imperiului. 

Pe cimpia ce se întindea in partea de răsărit a șantieru- 
lui își instalase campul legiunea comandată de legatul 
Domitius Rufinus, a cărei misiune era să păstreze ordi- 
nea în noua capitală și totodată să conducă și să suprave- 
gheze lucrările de pe şantier. Însă oraşul nu fusese ridicat 
încă, şi aci nu prinsese viaţă o colonie romană, de aceea 
mulțimea ce forfotea peste tot era formată mai mult din 
sclavi, din daci şi din meșteșugari, la care se mai adăugau 
legionarii puși la muncă și cei ce supravegheau lucrul. 
Aici trăiau cu totul retrase familiile centurionilor, tri- 
bunilor şi ale funcţionarilor imperiului trimiși în această 
provincie. Legatul comandant al legiunii era în același 
timp prefectul și pretorul noii colonii, în care, dublă cali- 
tate, îndeplinea şi atribuţiile unui magistrat, Generalul 
Livianus Claudius încredințase ajutorului său, lui Deci- 
mus Terentius Scaurianus, sarcina de a conduce-activita- 
tea de reconstrucţie în noua provincie. În fapt, dată fiind 
situaţia încă tulbure din Dacia, Livianus Claudius se ocupa 
numai de problemele militare ale provinciei, iar funcţiile 
civile ale guvernatorului le îndeplinea ajutorul său. 

Pină la terminarea construcţiilor din cărămidă, piatră 
și marmură, Livianus Claudius pusese să i se ridice o vilă 
de lemn, pe o colină din apropiere, înconjurată de brazi 


373 


și fagi, cu două curţi interioare şi gardă întărită. În mij- 
locul campului legiunii, în pretoriu, se înălța cortul lui 
Domitius Rufinus, așa cum cerea disciplina militară din 
campuri. Aproape de şantier erau înghesuite barăcile și 
bordeiele lagărelor de sclavi și de daci prinşi, aduşi pentru 
lucrările de construcţii, iar între acestea. şi camp erau 
împrăștiate tabernele, barăcile, bordeiele și corturile în 
care trăia restul populaţiei. Pretutindeni se întilnea în- 
grămădeala din apropierea marilor şantiere, în care toţi 
trăiau în așezări provizorii. 

Din fosta capitală a lui Decebal nu mai rămăsese pia- 
tră peste piatră, așa cum fusese legămiîntul ce şi-l luase 
Traian. Mica Romă în construcţie — Ulpia Trajana — 
fusese prevăzută cu un for roman, în care să fie discutate 
treburile publice, un palat al augustalilor, în care să se 
instaleze funcţiile de administrare a noii provincii, un 
mare amfiteatru, pentru spectacolele atît de mult dorite 
de cei veniţi din imperiu, terme şi apeduct. Roma știa că 
numai asigurînd confortul, distracţiile şi belșugul, mulţi 
funcţionari, meșteșugari, negustori și militari se vor sta- 
bili definitiv în noua provincie, de aceea nu scăpase din 
vedere să dea importanţa cuvenită construcţiilor publice. 

Toamna venise pe nesimţite. Se scursese aproape un 
an de la marea luptă de cotropire a Daciei. Se anunţa o 
toamnă lungă și caldă, de aceea se luaseră măsuri ca pe 
șantier lucrările să înainteze cu mai mult spor. 

De cînd fusese prins, Vitellius lucrase în echipele care 
transportau piatra pentru construirea amfiteatrului. Era 
într-una chinuit și îndurerat : nu reușise să afle nimic 
despre Apronilla și despre micul Decebal. Prin șantier și 
prin lagărele sclavilor şi dacilor prinși se vorbeau multe. 
Circulau zvonuri despre loviturile pe care le dădeau c 
tropitorilor cetele de daci ascunse prin păduri și mun: 
Printre unii daci mai dăinuia speranţa că regele Decebal se 
află ascuns în munţi și pregăteşte o nouă lovitură și că tot 
ce se zvonise despre moartea lui și ducerea capului său la 
Roma nu constituia decit unul din mijloacele prin care 
dușmanul căuta să-i descurajeze. Ceea ce era neîndoios, şi 
nu simplu zvon, toţi dacii ştiau : Diegis trăia, fusese văzut 
de unii dintre cei prinşi mai de curînd. Această veste îi dă- 
duse şi lui Vitellius unele speranţe ; nu se putea ca Diegis 


374 


să nu fi dus la loc ferit pe Carsida și pe Apronilla, cu copiii, 
își spunea el, de aceea nu aștepta decit momentul cînd, scă- 
pat de sub supravegherea legionarului din gardă, să fugă în 
munţi și să-l caute. O întîmplare îi veni în ajutor şi o socoti 
ca pe-un semn de bun augur din partea zeilor : îl scăpase de 
la o moarte năprasnică pe centurionul Paulus și își făcuse 
din el un protector. Într-o zi, era spre seară, el, împreună cu 
sclavul Staberius, așezau blocurile mari de piatră în stive 
frumos rînduite, pentru a fi mai la îndemîna zidarilor. 
Abia se opriseră pentru o scurtă odihnă. Un bloc se des- 
prinsese din zidăria proaspătă, tocmai cînd centurionul 
trecea pe sub schelele neîndeajuns întărite. Vitellius 
sărise ca o săgeată, îl smucise cu putere la o parte pe cen- 
turion şi îmbrîncise blocul într-o parte. Speriat, centurio- 
nul trăsese spada, gata să-l lovească, dar cînd își dăduse 
seama prin ce primejdie trecuse, se repezise la salvator și-l 
îmbrăţișase. 

= Lu erai, dacule ? îi spusese după ce-şi revenise din 
spaimă. Dacă cineva îţi va face vreun rău, să vii să-mi spui 
și... mai tîrziu, vom vedea, poate că îţi vom da voie să te 
duci la bătrina ta mamă. 

De atunci au trecut multe săptămîni, fără ca el să fi 
cerut vreun sprijin protectorului său, fără să fi văzut din 
partea acestuia un semn care să arate bunele lui intenţii. 

Acum, cînd ridică pietrele, tot cu Staberius şi tot în 
fapt de seară, se gîndeşte cînd la Apronilla, cînd la cen- 
turion. Cămașa îi este zdrențuită și murdară, și printre 
fişiile ei, care fiîlfiie în vînt, i se pot număra coastele 
trupului său slăbit. Staberius ridică piatra şi suride. Îi 
vine să ridă cînd îl vede atît de adincit în gînduri. După 
ce ridicară și așezară o piatră grea, Staberius își frecă 
palmele și-l privi lung, cu același suris. Nu-şi mai putu 
stăpini gêndul ce-l muncea de mult timp : 

— Pe toţi zeii, Rhesos, după felul tău, nu prea arăţi 
în totul că ai fi dac. Cînd ai fost adus aici, te prefăceai că 
nu ştii limba Romei, și acum o vorbeşti mai bine ca patri- 
cianul care se plimbă acum prin Roma, între for și terme. 
Mă miră nu de alta, dar văd că aici pe şantier ceilalți 
daci abia de încurcă scilciate cîteva vorbe romane... 

Vitellius își descreţi fruntea, nu-şi pierdu cumpătul şi 
vorbi potolit : 


375 


— Mă mir şi eu, Staberius, dar de altceva : ce te faca 
pe tine să-ţi pui o astfel de întrebare, nu mai ai la ce să 
te gîndeşti ? Sau poate că eşti o unealtă a supraveghetoru- 
lui, care nu face altceva decit, să se țină de capul dacilor ?... 

Pe Staberius îl zăpăciră puţin cuvintele lui Vitellius. 

— Pe Fortuna, Rhes ă nu-ţi faci gînduri rele des- 
pre mine ! M-am obișnuit atit de mult cu tine şi te iubesc 
ca pe fratele meu. Cind nu eşti lingă mine, mă simt neli- 
niștit. M-am gindit la pedepsele ce le primesc ceilalți daci 
de la supraveghetori, fiindcă nu învaţă mai repede limba 
Romei, pe cînd tu... Staberius șovăi, apoi se hotărê : Rhesos, 
tu-mi ascunzi multe... știu că este multă durere în sufle- 
tul tău... ai încredere în mine, descarcă-ţi sufletul ! 

Vitellius îl cercetă lung. 

— Staberius, jur pe Jupiter că astăzi ești de neînțeles ! 
Află că eu unul nu vreau să arăt că sînt un dac prost! 

Sclavul sări și-i făcu semn să ta 

— Stai, frate, stai, nu te porni ca o piatră la vale, n-o 
drege, minciuna asta nu prinde ! Cu tine se petrece alt- 
ceva, tu ai acum și un protector, şi totuși... 

— Se vede că astăzi tu eşti stăpinit de zeii cei răi, 
Staberius ! Îți pare rău că nu l-ai salvat tu pe Paulus ? 
La Drubeta, la pod, el se purta... 

Staberius îl prinse de amîndouă mîinile și i le strînse 
cu putere. 

— Aşa, Rhesos, spune, Drubeta... podul... ai început 
să dai drumul adevărului l... ÎL apucă apoi de umeri și-l 
scutură cu energie : Am fost sigur că tu nu ești dac! 

Vitellius nu se lăsă învins de pornirea plină de înţe- 
legere a lui Staberius. Se gîndi îngrozit ce-ar însemna 
dacă Domitius Rufinus ar afla adevăratul său nume. 
dult te chinuie spiritele rele, Staberius ! Trebuie 
să căutăm vreo babă vrăjitoare, să-ți dea un leac. Haide, 
termină cu prostiile, sînt un dac nenorocit și ar fi bine să 
nu mai cauţi să-mi pătrunzi în suflet. Pune mîna pe pietre 
și așază-le, că nu ştii de unde răsare supraveghetorul ! 

O tristeţe plină de descurajare se arătă pe faţa sclavu- 
lui. Lucrară un timp, în tăcere, parcă mai îndirjiţi, cu mai 
mult spor. 

Vitellius aproape că începuse să uite cele petrecute, 
cînd îl văzu pe Staberius oprindu-se din lucru, punînd 


376 


miinile-n şolduri şi privindu-l cu ochii umezi, cu un suris 
cald, deschis, plin de dragoste. Acesta incepu să-i vor- 
bească încet, curgător, ca şi cum tot timpul cît lucrase nu 
făcuse altceva decit să se gindească la tot ceea ce voia să-i 
spună : 

— Nu ştiu ce vei face după ce vei afla tot ce-ţi voi 
spune. Eu am mai multă încredere în tine, decit ai tu în 
mine. Mai întii, îţi spun încă o dată că sînt convins că tu 
nu ești dac, dar să lăsăm asta la o parte, îți voi arăta cine 
sînt eu. De mult filozofii noștri au spus că suferinţa îi 
unește pe oameni mai puternic decit fericirea. Fericirea 
este egoistă, suferința este a mulţimii. Eu sînt grec, m-am 
născut departe de Atena, într-o cetate din Bythinia. 

Vitellius avu o tresărire scurtă, păli, dar se stăpîni 
Staberius continuă tot aşa de potolit : 

— Mă numese Dionysos. Părinţii mei au fost destul 
de bogaţi, aşa că au putut să mă trimită la Byzanţ şi la 
Atena, unde am ascultat pe marii filozofi şi retori și am 
studiat. geometria şi filozofia. Cînd m-am întors acasă, 
eram plin de cele ce învățasem şi plin de ură împotriva 
imperiului. Vedeam cit de monstruoasă era situaţia în care 
ne aflam : un vecin lacom și puternic, Imperiul roman, 
subjuga și umilea un popor dirz şi iscusit, poporul grec. Dar 
în apropiere, la Prusa, un bărbat hotărtt şi viteaz, de mult 
pregătise lupta. Melantios a fost un erou, un adevărat luptă- 
tor ! Dar ce, Rhesos, nu te simţi bine ? 

Vitellius se lăsase să cadă greu pe o piatră, atît de 
palid, încît părea că nu mai are nici o picătură de sînge 
în obraz. Își pusese coatele pe genunchi și îşi prinsese 
faţa între palme. 

— N-am nimic, spune mai departe, Staberius ! mur- 
mură el cu vocea aproape sugrumată. 

— Da, l-am văzut căzind străpuns de suliţele legiona- 
rilor pe acel bărbat minunat. Eu am fost numai rănit, am 
căzut prins, apoi vindut ca sclav. Stăpînul meu a fost 
senatorul Publius Octavianus, un bărbat bun, cumpătat 
mult respectat la Roma. M-a cumpărat după ce aflase că 
am studiat geometria şi filozofia, pentru a mă folosi ca 
preceptor al celor doi copii ai săi, Marcellus şi Canidia. 
Am trăit mulţi ani alături de acești copii buni. Canidia 
creștea sub ochii mei, o vedeam cum din zi în zi se face tot 


277 


mai frumoasă, întocmai ca o îloare pe care ò urmărești 
cum din mugurul crud și verde se deschide o bogăţie de 
culori și frumuseţe. Atunci eram tînăr, abia împlinisem 
douăzeci de ani, şi sufletul... sufletul... — nici nu se putea 
altfel — am început s-o iubesc cu patimă pe copilă... 

Staberius privi un timp spre pămînt, apoi continuă : 

— Oamenii în anii tinereţii sînt ca niște vulcani: 
izbucnesc dintr-o dată, cînd nimeni nu se așteaptă. Aşa am 
fost și noi. Iubirea noastră a fost curată, sinceră, adîncă, 
nepieritoare și... așa este şi astăzi! Oh, Rhesos, să mă 
vadă ea în zdrenţele astea, cu pletele și cu barba ninse 
de fire albe, slăbit, îmbătrinit, deși sînt încă în anii tine- 
reţii, murdar ! Nenorocirea a fost că dragostea noastră 
n-a putut fi cu totul ascunsă, şi Publius Octavianus m-a 
cedat imperiului, peniru a fi trimis în Dacia, ca sclav 
public, pe șantierele de construcţii. Cred că au fost şi sînt 
încă mari ura şi mîhnirea senatorului, căci își iubea pînă la 
idolatrizare fiica. Sufletul îmi este adînc răscolit cînd mă 
gindesc, de ce a trebuit ca ea să sufere atît de mult din 
cauza mea ? De ce a fost nevoie, căror zei le-a făcut plă- 
cere să mă aducă în calea vieţii acestei fete cu sufletul 
neprihănit ?! Durerea mea este mare, însă deznădejdea 
din sufletul ei trebuie că este şi mai mare, căci, Rhesos, 
am simţit focul dragostei şi chinul din sufletul ei în clipa 
cînd a aflat că senatorul hotărise să mă trimită aici, în 
surghiun... 

— Ei, ai terminat ? 

Vitellius îl fulgeră cu ochii aprinşi. 

— Dar ce-i cu tine, Rhesos ? Privirea ta mă... 

Vitellius îi vorbi strîngînd fălcile și pumnii : 

— Că vei fi grec, te cred. Numai un grec ar putea să 
fie atit de perfid și de prefăcut! La Atena ai făcut pe 
mimul, ai fost actor în tragedii... sau toată viața te-ai 
ținut numai de ticăloşii ca aceasta? Te-ai gîndit mult 
pînă ai născocit povestea pe care mi-ai spus-o ?... 

— Rhesos..., murmură Staberius, înspăimântat. 

— Pentru ce ţii să mă chinuiești ? De ce nu mi-ai spus 
pe faţă că știi cine sînt, că ştii că am fost la Prusa, că 
am venit aici căutînd pe fiica lui Melantios, acum soţia 
mea, că am trădat imperiul şi că am fost făcut sclav?! 
Ce urmărești tu ? Și dacă ai aflat, dacă ştii totul, de ce nu 


878 


m-ai dat pe față supraveghetorului, centurionului, lui Do- 
mitius Rufinus, neîmpăcatul meu duşman ? Ce se unel- 
teşte în jurul meu, spune !... spune altfel, pe toți zeii, 
mor cu mîinile încleştate pe gitul tău! Il apucase de 
umeri şi-l zguduia cu putere : Răspunde ! Răspunde, ti- 
călosule ! 

Adînc mîhnit și răscolit de cele auzite, Staberius îi 
vorbi potolit şi deschis : 

— Îţi răspund, Rhesos, linişteşte-te ! Ceea ce se pe- 
trece cu noi e curată minune. Îţi spun răspicat : n-am știut 
cine ești, am bănuit numai că nu poţi fi un dac. N-am 
ştiut că tu ai fost la Prusa, că... 

De după stivele de pietre se auziră strigătele suprave- 
ghetorului. 

— Hei, voi, sclavi împuţiţi, nu mai auziţi ? Dacă vin 
la voi, vă tai urechile ! Staberius să vină îndată aici ! 

— Te cheamă Volteius, murmură Vitellius. 

— Mă duc. Așadar, tu eşti acel tribun care a stat mult 
timp în casa lui Melantios?! adăugă Staberius făcînd 
cîţiva pași spre supraveghetor. 

Se opri însă, auzind ce poruncea Volteiu: 

— Staberius să plece numaidecit la poarta mică a ṣan- 
tierului, unde se sapă pentru temelii, iar Rhesos să ră- 
mînă acolo, să aşeze singur pietrele ! 

Îl văzură pe Volteius cum se îndepărtează. 

Rămas singur, Vitellius continuă să aşeze pietrele în 
stivă, în timp ce retrăia în minte zilele petrecute la Prusa. 
Nu luă în seamă scurgerea timpului și nici faptul că soa- 
rele coborîse mult. Locul unde lucra el era ceva mai izo- 
lat, și în jurul lui nu se mișca nimic. De departe se auzeau 
slabe strigătele şi zgomotele ce veneau dinspre dulgheri, 
pietrari, zidari şi de la toţi cei ce lucrau pe şantier. În li- 
niștea în care lucra, cu gîndul departe, tresări cînd auzi 
rostit un nume cunoscut : 

— Marele preot Zundecibalm ştie ca şi mine că cetele 
de daci care dau lovituri sînt conduse de Diegis... 

Inima începu să-i zvicnească cu putere. Cuvintele ce le 
auzea veneau din partea opusă a unui desiș din apropiere. 
Atît de mult era stăpînit de dorința de a afla ce se pe- 
trece în Dacia, încit, uitind de pericol, porni printre 


379 


stivele de piatră, se furișă prin desiş, se aşeză pe brînci sub 
un tufiș şi privi. În partea cealaltă văzu, stînd pe un buș- 
tean lung de brad, pe Livianus Claudius, Zundecibalm si 
Domitius Rufinus. Ascultă atent : 

— Generale, cred că-l înţelegi pe Diegis. După cîte îmi 
amintesc, ţi-a fost prieten. Înainte de lupta cea mare de 
la Cetatea-de-Munte a fost la tine și l-ai lăsat să plece 
liber, deşi I-ai fi putut duce capti 

Livianus Claudius întoarse capul mirat spre Marele 
preot, care dovedea astfel că ştie multe, și-l întrerupse : 

— ÎI încredințez pe Marele preot că nu încerc nici un 
regret pentru că m-am purtat astfel cu el. L-am prețuit pe 
Diegis şi l-am înţeles. Acum mă miră faptul că un bărbat 
ca el nu-și dă seama că nu mai poate face nimic împotriva 
imperiului ! Diegis trebuie să înţeleagă că aici, în Dacia, 
oricine ar conduce : eu, Decimus Terentius Scaurianus, 
Domitius Rufinus sau altul, situaţia este aceasta, şi ea nu 
mai poate fi schimbată ! 

— Marele preot trebuie să ştie, interveni Domitius 
Rufinus, că pe noi nu ne supără prea mult zvîrcolirile 
neputincioase și loviturile neînsemnate pe care le dau 
cetele lui Diegis. Ceea ce nu înţelegem — şi cred că ge- 
neralul este de aceeași părere este faptul că poporul 
dac, în neștiinţa lui, mai speră va recăpăta libertatea. 

Generalul clătină uşor capul, semn că e de acord cu 
cele ce spusese legatul Rufinus. Se adresă tot Marelui 
preot : 

— Aici este treaba ta, Zundecibalma, ca prin preoţii lui 
Zamolxis, prin jertfe pe altare să îndreptaţi poporul dac 
pe un drum nou, să-l faceţi să renunţe la lupta fără spe- 
ranță pe care o duce. 

Marele preot murmură tărăgănat, cu vocea lui groasă, 
răgușită. 

— Mă miră că atit generalul, cât şi legatul n-au băgat 
de seamă că pînă acum tocmai asta am făcut. Un număr 
tot mai mare de daci au început să coboare din munţi la 
vetrele lor, însă... e drept, un număr tot atit de mare fug 
în munți. Cauza o ştiţi: pe de o parte, prea mulţi sînt 
prinşi și aduși la muncă pe şantiere, pe de alta, legionarii 
nu mai contenesc cu silniciile. Toate acestea îi revoltă, așa 
sînt dacii, iar preoţii ce pot face mai mult ? Poate că n-ar 


380 


fi rău dacă generalul ar da ordin ca jafurile să înceteze, 
iar pe 
care sint 


Livianus Claudius îl întrerupse : 

— Tocmai voiam să-ţi amintesc, Zundecibalm, că îm- 
păratul se bizuie pe sprijinul ce ni-l vei da ca să reorga- 
nizăm şi să reconstruim totul în această provincie. Îm- 
păratul a dat ordin ca noua provincie să fie repopulată cît 
mai repede, de aceea, pe lîngă captivii daci înapoiaţi, s-au 
adus sclavi din toate provinciile. Liberţi și plebei au fost 
îndemnați să vină aici şi primesc pămînt de muncă. Meş- 
teşugari şi negustori sosesc din toate părţile, doi 
câştiguri mai bune, Dacia va fi cea mai frumoasă ș 
mai bogată provincie a imperiului. Dar parcă ai vrea să 
mai spui ceva, Mare preot ? 

— Da, Livianus Claudius ! Voiam să mai spun că pen- 
tru a linişti un popor trebuie lăsate în mijlocul lui căpe- 
teniile pe care le-a avut, pe aceia pe lingă care oamenii au 
trăit. Acum ţineţi pe șantiere taraboşti şi comaţi, toţi oa- 
meni liberi înainte de cucerire, oameni bravi, bogaţi, res- 
pectaţi și ascultați de popor : de ce nu-i lăsaţi să se în- 
toarcă la casele lor ? 

Generalul clătină uşor din cap, arătindu-i astfel că e 
de aceeași părere. 

— Ce zici, Domitius Rufinus, nu crezi că Marele preot 
are dreptate ? Dar ce urmăreşti, ce-ai văzut în desişul 
acela ? 

În loc de răspuns, legatul se ridică, trase spada și se 
repezi spre tufişul din apropiere, unde pieri printre frun- 
zişul îngălbenit. leşi repede, îmbrincindu-l spre general 
pe Vitellius. 

— Uite, generale, uite ce ştiu să facă dacii Marelui 
preot : pîndesc peste tot şi nu se ştie dacă nu sînt gata 
să-ți trimită o bardă, o săgeată sau o suliță bine țintită ! 

Domitius Rufinus îl lovi cu putere în spate, repezin- 
du-l spre buşteanul pe care stăteau generalul şi Marele 
preot. 

— Ce spui, Zundecibalm, continuă legatul, acest dac ar 
asculta dacă n-ar urmări ceva ? Poate că avem chiar aici, 
pe şantier, iscoadele lui Diegis. 


381 


=- Lasă spada, Rufinus! îl îndemnă generalul. Spuñê, 
dacule, de ce te ascunseseși acolo ? 

Vitellius stătea nemișcat și privea în jos. Barba bo- 
gată, încărunţită şi încilcită, pletele lungi, ce-i cădeau pînă 
peste umeri, şi hainele rupte şi murdare îl făceau de nere- 
cunoscut. Cînd îl use pe legat pornind spre tufișul în 
care se afla, își trăsese repede căciula mare, miţoasă peste 
ochi și peste urechi. 

— Răspunde generalului, barbarule, altfel te spintec 
cu spada ! îi strigă Domitius Rufinus. 

Se întoarse și chemă garda ce-i aștepta în apropiere. 
Vitellius se văzu prins între virfuri lucitoare de sulițe. 

— Stai, Rufinus, îl opri generalul, nu-i cunoşti pe 
daci ? De la ei nu obţii nimic dacă îi ameninţi cu moartea. 
Spune, dacule, ce voiai să afli de la noi ? Haide, ridică-ţi 
capul, uită-te dirz, așa cum știți voi să-l săgetaţi pe 
dușman ! 

Abia ridică puţin privirea, și legatul îl recunoscu. 

- Hei, pe Proserpina, exclamă el, e chiar dacul pe 
care l-am prins eu în timpul verii. Stătea ascuns în munţi, 
cu mama lui, o bătrină... 

Generalul îi făcu semn să tacă. Se întoarse apoi spre 
Marele preot. 

— Poate că dacul nu știe limba Romei, întreabă-l tu, 
Zundecibalm ! Spune-i că nu trebuie să-i fie teamă 
de nimic. 

— Spune, fiule, de ce stăteai ascuns ? îl întrebă Marele 
preot cu voce blindă. Dacă vei spune adevărul, îl voi 
ruga pe general să nu te pedepsească. 

— M-am ascuns pentru a mă odihni puţin, spuse Vi- 
tellius mai mult în șoaptă, căutînd să vorbească frumos 
limba dacă. 

— Cică vrea să se odihnească, le explică Zundecibalm, 
apoi completă : din lene sau din oboseală. De fapt, supra- 
veghetorii și decurionii sînt cam nemiloși cu ei. 

— Să-l lăsăm, spuse generalul ridicîndu-se, n-avem 
timp de pierdut cu fiecare dac de pe şantier. 

După ce plecă din faţa lor, Vitellius nu se gîndi la 
altceva decit la bunăvoința ce o arătase generalul. Iuţi 
pasul spre stivele de piatră, socotind că supraveghetorul 
Volteius nu mai trecuse pe acolo şi nu-i observase lipsa. 


382 


Cînd ajunse, tresări auzind huruit de pietre în dosul unei 
stive şi se ivi Staberius. 

— Unde mama zeilor mi-ai umblat, Rhesos ? Hai re- 
pede, este adunarea șantierului, toţi trebuie să fie pre- 
zenţi la răstignirea unui sclav care a încercat să fugă și 
a unui dac care a omorît un legionar. 

Auzind ce se pregătea, Vitellius se uită la el bănuitor. 

— Și pentru asta tu trebuie să fii atît de vesel ? Ce se 
întîmplă cu tine ? 

— Da, tu ai dreptate. Să nu crezi că nu mă doare 
moartea celor doi nefericiţi ajunși la disperare, dar as- 
tăzi, de cînd mi-am descărcat sufletul față de tine, mă 
simt mai ușurat, parcă nu mai sînt singur... 

Vitellius îl privi lung. Faţa lui Staberius părea mai 
luminată. Ochii lui negri şi pătrunzători erau mai vii. Își 
închipui cît de frumos ar arăta acesta într-o togă ele- 
gantă, ras proaspăt, plimbîndu-se prin for la Roma, sau pe 
Acropole, la Atena. 

— Da, Staberius, să mergem ! 

La porţile mari ale amfiteatrului erau adunaţi toţi 
sclavii şi dacii care lucrau pe șantier : un amestec de oa- 
meni abrutizaţi, nepăsători la tot ce se petrecea în jurul lor. 
Unii rideau cu rînjete hidoase, alţii se înghionteau cu bru- 
talitate şi se înjurau cu cuvintele cele mai urîte. Prin tu- 
nicile sfișiate li se vedeau coastele și le ieșeau coatele, 
arătind slăbiciunea și murdăria trupurilor, Scărpinatul nu 
contenea niciodată, fie că rideau, fie că se înghionteau, 
căci păduchii nu le dădeau pace. 

Răstignirea sclavului și a dacului s-a făcut fără ca cei 
adunaţi s-o fi luat în seamă, în afară de cei care stăteau în 
primele rînduri, din apropierea crucilor. Tot așa, nimeni 
n-a luat în seamă blestemele, înjurăturile și amenințările 
pe care cei răstigniţi le strigau cu disperare pînă cînd gla- 
surile lor au amuţit pentru totdeauna. Retraşi lîngă un 
zid, Rhesos şi Staberius stăteau trişti. 

— Hei, sclavule, ia vino-ncoa ! îl strigă un centurion pe 
Staberius, 

Acesta plecă în fugă. 

Rămas singur, Vitellius se mai învirti puţin printre gru- 
purile de sclavi ce se formaseră după răstignire. Din toate 


383 


părţile se auzeau risete, glume, înjurături și blesteme, așa 
cum auzea în fiecare seară înainte ca trompetele să fi sunat 
împărțirea hranei. Un timp, îl urmărise cu ochii pe Sta- 
berius cum mergea după centurion, dar în mișcarea şi 
zarva din jurul lui, la care se adăugau umbrele înserării, 
îl pierdu repede din vedere. Porni la întîmplare, și în 
dreptul unui grup de sclavi se opri şi ascultă atent. Din 
mijlocul celor îngrămădiţi auzi o voce cunoscută : 


— Patricianul nu este mai liber decit sclavul. 

În aceeași casă și în acelaşi oraş trăieşte toată viaţa. 
Nici plebeul nu este mai liber decât sclavul, 

Căci ca un sclav trăieşte pe lîngă același om bogat, 
Dar va veni timpul, care nu știu de este prea departe, 
Cînd. sclavii vor ști să-și făurească libertatea ! 


— Maevius ! rosti el, sugrumat de o înfiorare plină de 
bucurie, uitînd că nu trebuie să se trădeze în noua lui în- 
făţişare. 

Îl privi lung. Maevius era același, așa cum îl văzuse în 
șantierul de la Egeta, de la pod : cu faţa veşnic zîmbitoare, 
brăzdată de dungi adinci, provocate de lipsuri, de sufe- 
rinţă şi de viaţa de veşnică rătăcire, cu părul vîlvoi, ce-i 
cădea peste ochi, cu toga veche și ruptă. Era același Mae- 
vius care știa să vorbească cu sclavii şi să-i facă să mai 
uite viața grea pe care o duceau, strecurînd cu multă di- 
păcie cuvinte pline de speranţă și de revoltă. 

— Da, sînt Maevius ! spuse poetul auzindu-și numele 
rostit de cineva. Unii dintre voi mă cunose de mult. Am 
venit de la Roma încoace, pentru că acolo unde sînt cei 
necăjiţi şi chinuiţi trebuie să fiu şi eu. Lupt cu suferința 
şi cu deznădejdea, şi oriunde le întîlnesc, le alung. Eu nu 
sînt nici saltimbanc, nici vrăjitor şi nici negustor... 

— Te ştiu de la Drubeta, murmură un sclav din apro- 
pierea lui. Acum, de cînd te ascult pe tine, am uitat că mă 
durea burta de foame. 

— Care ești, mă ? Maevius se aplecă spre cel ce vor- 
bise, ca să-l vadă mai de aproape : Lentulus, tu eşti, Len- 
tulus ? Te recunosc ! Ai ajuns și aici ? Dar Demetrios unde 
este, el tot mai crede în învățătura galileanului ? Ce suflet 
bun avea Demetrios ! 


384 


— Da, Maevius, el avea un suflet bun. Dar mai spu- 
ne-ne ceva, așa cum știi tu, să ne faci să mai uităm de 
soarta noastră amarnică..; 

Nemaiașteptind alt îndemn, Maevius se porni : 

Poetul formează sufletul prin sfaturi iubitoare. 

Imdreptător al asprimii, invidiei şi urii; 

Prin exemple meșteşugite, întăreşte pe nevoiaș 

Ş şi pe bolnav |... 

- Aşa, Maevius! murmură Lentulus, slobozind un 

oftat greu. Tu ne-ai alinat durerile şi ne-ai ţinut curajul 

la Egeta, dar fă-mă să înţeleg, Maecvius, va veni vreodată 
vremea cind sclavii își vor recăpăta libertatea ? 

— Tu să-nţelegi ce-am spus, Lentulus ! Cei mulţi sînt 
şi cei buni, numărul lor — al vostru — va crește neînce- 
tat şi va ajunge atît de mare şi ei vor fi atît de strins 
uniţi, încît vor şti să-și făurească libertatea ! 

Vitellius nu-l scăpă din ochi pe Maevius. Amurgul se 
lăsa încetul cu încetul. Se ferea să nu fie recunoscut. Ne- 
ştiind că el se dă drept dac, Maevius poate că nu s-ar fi 
putut stăpîni de a-l striga pe adevăratul său nume, în 
auzul tuturor celor din jur. Și totuşi, în seara aceasta nu 
trebuia să scape prilejul de a-i vorbi. Dinspre bucătării 
răsunară sunete de trompete. Sclavii porniră în goană, 
dornici să apuce rînd cît mai înainte. El prinse momentul. 
Se apropie de Maevius şi-l trase de togă, tocmai cind 
acesta pornise pe urmele sclavilor, Poetul rătăcitor tre- 
sări și se opri. 

— Lucius Quintus, cui să-i mulțumesc pentru că ţi-a 
îndreptat paşii încoace ? 

Maevius se apropie, să-l vadă mai bine pe cel ce-i vor- 
bise. În lumina lunii, văzu cum se conturează căciula mare 
de dac a lui Vitellius. 

— Cine ești tu, dacule ? 

Căută să-i vadă mai bine faţa, œt mai din apropiere, 
şi-şi simţi mîinile apucate şi strînse cu căldură. 

— Nu te asemui cu nici unul din dacii care m-au cu- 
noscut sub adevăratul meu nume ! 


e = Boer 300 


— Mă numesc Rhesos ! Se apropie cu faţa de urechea 
lui spuse în şoaptă : Sînt Vitellius, Hammonius Vi- 
tellius. 

— Pe toți zeii, nu e prea mare lucru de capul meu ! 
De mult trebuia să mă gîndesc că, dacă tu mai erai în 
viață şi nu părăsiseși Dacia, nu puteai fi găsit decît as- 
cuns sub înfățișarea cu numele unui dac. Maevius nu 
se mai putu stăpîni și-l îmbrăţișă : M-am gîndit de multe 
ori la tine, Vitellius, și la fata aceea pe care o urmăreai 
în Dacia. Dar nu e acum timpul de vorbit, eu trebuie să 
ies din șantier la căderea serii. Spune-mi, pe cine aș putea 
să-l rog să te lase cîtva timp liber? La taberna de lingă 
camp am putea să stăm de vorbă mai bine şi mai mult. 

— Am ajuns la disperare ! murmură Vitellius. 

— Nu-mi povesti acum nimic, mi-nchipui, în sufletul 
tău nu poale fi decit ceea ce am văzut că au făcut le- 
giunile în această ţară : dezastru. Vom avea timp destul de 
vorbit, dar spune-mi, pe cine aș putea să-l rog pentru 
tine, şi mai ales, care e numele tău de dac? Mi l-ai şop- 
tit adineauri, însă nu m-am gîndit să-l păstrez. 

— Rhesos. Aici mă au notat cu numele de Rhesos al 
Azidei, și așa sînt cunoscut pe șantier. 

— Și cine-i este şeful cu care aş putea să aranjez o 
învoire ? 

Supraveghetorul nostru este Volteius, dar mai bine 
ar fi să-l rogi pe centurionul Paulus. 

— Centurionul Paulus... murmură Maevius, nu cumva 
acest centurion a fost și pe șantierul de la Drubeta ? 

— A fost, așadar îl cunoşti, nu cumva ai avut de furcă 
acolo cu el? 

— Totul e în ordine. Cu Paulus, învoirea ta este ca 
şi obținută ! 

Grăbit să iasă din şantier, Maevius dispăru în noapte. 


Au urmat pentru Vitellius zile grele, de continuă fr: 
miîntare sufletească, între speranță și deznădejde. Maevius 
întirzia să se arate sau să-i trimită vreo veste. După mai 
mult de-o săptămînă, nerăbdarea îl făcu să creadă că nici 
nu va mai veni, fie din ușurință, fie din cauza unor în- 
tîmplări neprevăzute, deși la Egeta avusese deseori prilej 


386 


să se convingă cu cîtă neodihnă şi îndirjire alergase fostul 
tribun pentru a-i ajuta să fugă în Dacia, Era către sfir- 
șitul celei de-a doua săptămîni, cînd supraveghetorul îl 
trimise la centurionul Paulus, unde îl aștepta Maevius. 
Porniră amîndoi în afara șantierului. 

In taberna „La legionarul vesel“ — o baracă de lemn 
cu trei încăperi mici legionari, decurioni, liberţi, sclavi, 
negustori, saltimbanci și tot felul de vîntură-lume stăteau 
înghesuiți la mese lungi şi înguste. Patronul, Rupilius, un 
negustor sărăcit din cartierul de faimă rea, Subbura, ve- 
nise de la Roma lacom după îmbogățire. Ajutorul lui, un 
sclav nubian, căra fără contenire oalele cu vin şi tăvile 
încărcate cu pastramă și cîrnaţi. În mijlocul acestei mul- 
timi vesele și zgomotoase, Vitellius se simţi stingherit și 
dezorientat, 

— A sosit poetul Romei în taberna mea mică, dar 
! Imi face mare cinste și plăcere ! strigă 
Rupilius, care tocmai ii ă 


șea din bucătărie, de unde răzbătu 
în afară un miros greu de grăsime încinsă, amestecat cu o 
aromă plăcută de carne friptă. Astăzi bei cu sclavii, poe- 
tule, ori vrei să stai liniștit mai la o parte ? 

Din toate părţile, privirile se îndreptau spre ei. 

— Ai rămas același negustor isteţ, Rupilius, întocmai 
ca la Roma, numai că aici, în Dacia, zeii dorm mai adînc, 
şi tu te vei putea îmbogăţi, glumi Maevius. Un vin dac, 
Rupilius, neîndoit cu apă. Sper că obiceiul vechi l-ai lăsat 
la Roma, și ceva bun de mîncat, Dar, mai întîi, caută-mi 
două locuri mai liniștite. 

— Treci în încăperea de lîngă bucă 
dorm eu. 

Rupilius îi făcu un semn cu ochiul și-i spuse aproape în 
șoaptă, arătînd spre Vitellius : 

— Nu cumva, acum, pe lingă sclavi, cauţi să alini și 
suferinţele dacilor ? Dă-i încolo de barbari, poetule ! 

Maevius nu luă în seamă ultimele cuvinte ale taber- 
nagiului și porni spre încăperea arătată. Rupilius îi servi 
repede. După ce-și potoliră foamea și setea, Maevius în- 
cepu să povestească tot ce făcuse de cind se despărţiseră, 

— Tu să mă asculţi în liniște și cu răbdare, sîntem 
doară doi tribuni ai imperiului, începu el cu ton de glumă. 


e, acolo unde 


254 sar 


Ştiu că în aceste zile ai suferit mult, și poate că în sufletul 
tău începuse să-și facă loc indoiala despre sinceritatea şi 
prietenia mea. M-am gindit că nu e bine să mă grăbesc 
că trebuie să fac tot ce-mi stă în putință ca să-ţi aduc veşti 
cit mai sigure. Aici, în Ulpia Trajana, n-a rămas nimic 
necercetat, am răscolit totul și am aflat tot ce te intere- 
sează : Apronilla trăieşte, este sănătoasă şi se află împreună 
cu copilul în vila lui Livianus Claudius. 

— li blestem pe zei, izbucni Vitellius gemînd, sîntem 
atît de aproape şi nu știm nimic unul de altul ! 

— Stai liniştit, dacule, lasă-mă să vorbesc, dacul Rhe- 
sos n-a cunoscut nici o Apronilla! Schimbă apoi tonul: 
Așa, ascultă-mă ! Va trebui mai întii să găsesc o cale prin 
care s comunic situaţia în care te găsești tu, apoi vom 
vedea noi cum ar fi mai bine să procedăm mai departe. 
Să nu te îndoiești nici o clipă : tribunul Lucius Quintus 
este hotărît să ducă lupta cu generalul şi să-l înfringă ! 

Maevius urmărea în același timp schimbările ce apă- 
reau pe fața lui Vitellius, schimbări ce arătau zbuciumul 
lui sufletesc. à 

— Ridică oala, dacule, soarbe vinul cu sete și lasă-i pe 
zei să doarmă ! îi strigă cu curaj. După ce sorbi de citeva 
ori, continuă : Este cu totul sigur că Diegis trăieşte! De 
fapt, trebuia să încep cu ceea ce ştiam mai de mult : Sclavul 
și prietenul tău Sarmis nu cred să mai fie în viaţă. L-am 
văzut la Roma, închis în carcerele oppidium-ului din Circul 
cel mare și 

— Dragul meu Sarmis! gemu Vitellius, cu faţa în- 
gropată în miini. 

Maevius nu mai putu vorbi şi ascultă atent. Larma din 
încăperea de alături se mărise într-una și se schimbase în 
încăierare. În uşă pocni o lovitură de oală, ce se sparse în 
cioburi, urmată de trosnete de scaune sfărimate, de mese 
răsturnate, de strigăte și înjurături. Dinspre bucătărie nă- 
văli Rupilius, îngrozit : 

— Rămîn sărac, poetule, îmi sfărîmă totul, nu vrei 
să-i potoleşti ? Legionarii se bat între ei, au băut prea 
mult ! 

Maevius se ridică de la masă, îi făcu semn lui Vitellius 
-l urmeze și porni să iasă prin bucătări 


388 


— Rupilius, dacă se băteau sclavii, i-aş fi potolit. Ei 
sînt atit de buni şi de ascultători, pe cînd legionarii, 
ducă-se la Proserpina ! spuse el îndepărtindu-se. 


hănile proaspele fac să fie uitate cele vechi, eveni- 
mentele noi acoperă sub spuza amintirilor pe cele din 
trecut. În unele situaţii, sufletul omenesc trece prin în- 
cercări atît de puternice, încît toate grijile, toate gindu- 
rile care îl frămîntaseră sînt date uitării. Cînd, după astfel 
de încordări, omul scapă cu bine, starea lui sufletească 
este întocmai ca aceea a unui suferind vindecat după 
o boală scurtă și grea. 

Scăparea cu viaţă din Circul cel mare de la Roma şi 
revederea cu fostul stăpin, pentru care nutrise multă ad- 
miraţie și mult respect, fuseseră adinci zguduiri, încît 
pentru un timp Sarmis nu se mai gindise la ceea ce se pe- 
trecuse în Dacia. Îl urmase la Cheroneea pe marele istoric 
şi filozof, și viaţa își reluase cursul întrerupt cu mulţi ani 
în urmă. Pe Lamia o regăsise tot așa cum o lăsase. Puțin 
timp după reîntoarcerea la Cheroneea, Sarmis căzuse grav 
bolnav, și în acele zile îi fusese dat să vadă cîtă fidelitate 
și dragoste îi păstrase Lamia. 

În anul următor, spre sfîrşitul verii, Plutarh și Lamia, 
însoţiţi de Sarmis, s-au dus în cetatea Olympia, unde au 
luat parte la jocurile celei de a 221-a Olimpiade, Acolo au 
urmărit cele mai frumoase întreceri sportive : alergări de 
care, aruncări cu discul, întreceri la fugă și la sărituri, 
declamaţii, jocuri de mimi şi altele. Sarmis văzuse acolo 
că poporul grec e mai unit, că exista o legătură mai strinsă 
şi mai mult respect reciproc între bogat şi sărac și că tre- 
burile publice nu se află numai în mîinile celor bogaţi. 
La întreceri, declamaţii, la reprezentațiile mimilor luau 
parte și sclavi, care se dovedeau oameni cu minunate 
însuşiri. 

După Olimpiadă, filozoful, însoţit de sclav, a plecat 
într-o călătorie prin cetăţile de miazăzi : Athena, Daphny, 


389 


Corinth, Sparta, unde a ţinut numeroase și interesante 
prelegeri istorice și filozofice. 

Intr-o după-amiază, călătoreau în lungul istmului Co- 
rinth. Drumul era străjuit de o parte de peretele stîncos 
ars de soare, iar de cealaltă — de ţărmul răcoros al mării 
Sarmis mergea alături şi urmărea schimbările ce se pro- 
duceau pe fața filozofului. Briza mării îl mîngiia și se juca 
prin pletele lui. Îndemnau la mers catirii pe care călăreau. 
De multe ori, în admiraţia lui față de stăpin, convins că 
nu există zei, își spusese că Plutarh ar trebui să fie pentru 
oameni un fel de zeu, apoi, dînd friu liber gîndurilor, 
ajunsese la concluzia că poate mai tirziu, oamenii mari, 
talentele, geniile vor fi singurii și adevărații zei, pe care 
mulțimile îi vor admira şi urma. Cum filozofului nu-i 
scăpa nimic neobservat, în monotonia mugetelor vintului 
şi valurilor ce loveau cadenţat țărmul, se întoarse spre 
sclav și-l privi pătrunzîndu-i în suflet. Il îindemnă : 

— Ce te frămîntă ? Parcă te reţii să mă întrebi... 

Mirat, Sarmis şovăi puţin, apoi spuse : 

— Sînt unele lucruri pe care nu le înţeleg, stăpine. 
Te-am ascultat astăzi cît de frumos ai vorbit la Corinth 
şi mi-am pus o întrebare : dacă ştiinţa şi arta s-au dez- 
voltat la Athena și în cetăţile Elladei şi dacă grecii au 
fost atit de vrednici, atît de iscusiţi, atit de viteji, cum se 
explică faptul că acum Roma este stăpina Athenei ? 

Filozoful zîmbi și nu se arătă surprins de întrebare. 
- Sînt adevărate și una, și alta, Sarmis. Grecii au avut 
vitejia, arta, știința, dar în fața dușmanului le-a lipsit 
unirea. Secole de-a rîndul, marile lor cetăţi: Athena, 
Sparta, Theba s-au luptat între ele, sacrificîndu-și cei mai 
valoroşi bărbaţi. Dacă aceste cetăți mari și puternice ar fi 
fost unite, de multe secole Roma ar fi fost supusă Athenei. 

Sarmis se gîndi la situaţia din ţara sa și-l întrebă : 
Poporul grec nu se va mai vedea liber niciodată ? 

— M-am aşteptat să-mi vii și cu o astfel de întrebare. 
Sint sigur că te-ai gindit şi la dacii tăi. Grecii, ca şi dacii, 
vor fi liberi, dar libertatea nu și-o vor reciștiga decit 
o dată cu destrămarea Imperiului roman. Aceasta nu va în- 
tîrzia să vină. 

— Şi urmarea ? 


390 


— La ce te mai gindeşti ? 

— O dată cu prăbușirea imperiului, cu eliberarea popoa- 
relor, nu va putea să dispară și sclavia, această înjosire a 
omului ?... 
- Din nefericire, nu, Sarmis ! Sclavia nu va dispărea 
o dată cu prăbușirea Romei. Este greu să se producă două 
prăbușiri în .același timp : prăbușirea politică şi prăbu- 
șirea socială, Explicaţia este simplă : în prezent nu se duce 
nici o luptă, nu există nici o încercare pentru desființarea 
sclaviei, și oamenii nu vor fi pregătiţi pentru o atît de 
adincă prefacere. 

Plutarh tăcu și merse mult timp astfel, îndemnindu-și 
catirul la mers, și destătîndu-și privirile peste crestele va- 
lurilor în permanentă mișcare. Tirziu, el contini 
Și, Sarmis, chiar dacă o dată cu prăbușirea impe- 
riului sclavii s-ar răscula și si-ar recâștiga libertatea, n-ar 
trece prea mult şi sclavia ar fi din nou în floare. Tu știi 
că astăzi un bogat își socotește averea după numărul scla- 
vilor. Nu văd cum ar mai putea huzuri și cum ar mai putea 
bogatul fără sclavi !... 
— Altă posibilitate nu mai există, stăpîne ? 

— Dar ce se petrece cu tine astăzi, Sarmis ? Îmi pui 
niște întrebări ca şi cum ai urmări să mă încurci ! De fapt, 
s-au văzut mulţi sclavi înţelepţi, filozofi : Esop, Diogen: 
Tu ai putea deveni un filozof al dacilor, 

— Mai mult aș dori să fiu un revoltat ! 

— Pentru desființarea sclaviei mai întrevăd o posi 
litate. Îţi amintești de învăţătura acelui galilean. Eu, ca 
istorie, trebuie să recunosc că n-am reuşit încă să stabi- 
lese sigur dacă un astfel de om a existat sau nu, acum 
mai bine de o sută de ani, dar nu aceasta interesează. Am 
căutat să studiez noua învăţătură, și așa cum nu cred în 
existenţa zeilor, ci numai în cultul lor, tot aşa nu cred în 
existența unui Messia. Un lucru este important însă în 
învățătura lui : iubirea față de oameni, îndemnul ca oa- 
menii să se ajute şi să se iubească unii pe alţii, îndemnul 
ca cei bogaţi să împartă avutul lor cu cei săraci. Această 
prefacere socială, care se extinde pretutindeni și cuprinde 
mulțimile, prefacere pe care împărații Romei n-au mai 
putut-o stăvili, va continua să producă schimbări adinci 


aai 


în viaţă şi în gîndire, schimbări care vor avea urmări timp 
de sute şi poate chiar mii de ani de acum înainte. S-ar 
putea, deși mă îndoiesc, ca învăţătura acelui galilean să 
aducă, printre altele, şi desființarea sclaviei. Dar, Sarmis, 
nu înţeleg de ce te frămîntă astăzi astfel de întrebări, ce 
urmăreşti ? 

— M-a mirat faptul, stăpine, că în prelegerile ce le-ai 
ținut în această călătorie, pe care eu le-am ascultat cu 
multă atenţie, ai vorbit cum nu se poate mai frumos şi 
convingător despre posibilităţile și căile de eliberare a gre- 
cilor de sub jugul Romei, însă n-ai spus un cuvint despre 
desfiinţarea sclaviei, deşi 


— i răspund uşor şi la aceasta. A vorbi poporului 
despre desființarea sclaviei ar însemna pornire împotriva 


legilor şi obiceiurilor ţării și chiar ale imperiului. Dacă eu, 
Plutarh, aș face aceasta, atit la Athena, cît mai ales la 
Roma, s-ar produce multă nemulțumire, iar urmarea ar fi 
exilarea mea în vreuna din cetăţile uitate de zei de pe 
ţărmul Pontului Euxin sau din pustiurile uscate ale Nu- 
midiei. Şi ar mai fi ceva... 

Filozoful tăcu. Rămăsese cu un zîmbet ușor pe buze. 
Incepu să urmărească jocul pescărușilor pe deasupra va- 
lurilor. Sarmis nu se mai aștepta ca el să-și termine gîndul, 
crezu că a şi uitat, dar constată că se înşelase. 

— Să ştii că oamenii, în marea lor majoritate, nu ju- 
decă cum judeci tu. Ţi-ai pus vreodată întrebarea cum ai 
fi văzut tu viaţa dacă ai fi fost liber și bogat ? Nu te-ai fi 
simţit mîndru să fii servit de cît mai mulţi sclavi ? Dar 
problema mai are și o altă față : de cele mai multe ori, 
primul gind al unui sclav devenit libert este acela de a 
avea şi el un sclav, și apoi, ajuns stăpîn de sclavi, se 
poartă cu ei atît de crud şi de nemilos ca şi cum niciodai 
n-ar fi îndurat chinurile sclaviei. Aceasta o poţi vedea 
chiar la noi, în Cheroneea : bogătașul Philos, căruia îi 
place să-şi chinuiască sclavii, a fost şi el sclav, iar vecinul 
nostru, Lysias, în tinereţe a fost sclav și s-a răscumpărat. 
Și merg mai departe cu gîndul: un ostaș ajuns general 
se poartă aspru cu soldaţii. Aceştia sînt oamenii, Sarmis ! 
Mi-ai povestit viața ta de sclav, la podul de la Fgeta. Ai 
văzut acolo sute, mii de sclavi. Unii decăzuţi atit de mult, 


882 


încît duceau o viată de animale. S-au văzut de fapt sclavi 
atit de îndobitociţi, încît ajunseseră să mănince din troacă, 
întocmai ca vitele. Și numărul nefericiţilor aceștia nu este 
de loc mic, este chiar foarte mare.. 

— Si dacă s-ar uni şi s-ar răscula ? 

— Ar fi foarte greu să-i îndemni să se revolte, Greu 
să-i convingi, greu să-i strîngi și să-i unești şi greu să 
porneşti la luptă. 

— Eu tot leg eliberarea sclavilor de prăbușirea im- 
periului... 

— Te mai gîndeşti să te înapoiezi în Dacia, Sarmis ? 
Ultimele veşti care mi-au venit de la Roma nu sînt îmbu- 
curătoare pentru tine : împăratul a pus să se construiască, 
pe locul Sarmizegetusei lui Decebal, o nouă cetate, numită 
Ulpia Trajana, iar provinciei i-a dat numele de Dacia Tra- 
jana. Țara ta a fost umplută cu oameni aduși din toate 
provinciile imperiului. 

— Mă voi întoarce, stăpîne ! Atit timp cît mai sînt în 
viaţă, nu voi părăsi acest gînd, voi nutri speranţa... 

— Aşadar, Lamia n-a reușit să te facă să-ţi schimbi 
hotărîrea ? adăugă în glumă. 

— Lamia are un suflet mare ! 

— 'Ți-am spus că n-ai putea să te înapoiezi acolo decit 
ca sclav. 

— Stiu, stăpine ! Din nefericire, nu pleacă nimeni în 
Dacia şi nu știu dacă ar fi bucuros să mă cumpere, iar tu 
să mă vinzi... 

Plutarh îl privi lung şi 


își îndemnă catîrul la mer: 


— Tu ești convins că eu te-am cerut împăratului pen- 


tru a te avea ca sclav ? îl întrebă după o lungă tăcere. 

— Nu, stăpîne, ştiu că ai vrut să-mi salvezi viaţa... 
poate că te-ai gîndit la Lamia... poate că în acel moment... 

Pe faţa filozofului trecu o umbră de mihnire, ameste- 
cată cu milă. În apropierea lor, un val se sparse cu zgomot 
ca de tunet. Pescărușii se înălțau, pluteau și se repezeau în 
valuri. De pe stîncile ce străjuiau drumul se lăsau umbrele 
înserării. În fața lor se zăreau zidurile cetăţii Daphny, 
unde aveau să poposească peste noapte. 

După trei zile, cînd intrară în Cheroneca, pe uliţa ce 


ducea spre casă, văzură un mare număr de sclavi și de 


399 


catiri cu samarele legate și încărcate. Mirat şi neliniștit, 
Plutarh îşi îndemnă catîrul, grăbindu-se să ajungă cît mai 
repede acasă. În dreptul casei sale stăteau de vorbă mai 
mulţi supraveghetori de sclavi. Cînd să intre, fu întîmpinat 
în poartă. 

— Toţi zeii să te aibă în paza lor, bunule Plutarh! 
N-am putut să părăsesc minunata ta ţară fără să te văd! 

— Marele Jupiter să fie cu tine, Fortunatus ! Îmi face 
o deosebită plăcere că te-ai oprit. 

Sări de pe catîr şi-l lăsă în grija lui Sarmis. 

— Cum se face că te-ai arătat pe aici cu întreaga ca- 
ravană de sclavi și de catiri, ori vrei să arăţi peste tot, pe 
unde treci, cît de mult te-ai îmbogăţit ? spuse vesel. Rămii 
mai multe zile, sper... 

— Nu, bunule Plutarh, nu rămîn mult timp, mai am 
drum lung de mers. M-am întristat mult cînd Timoxena, 
respectata ta soţie, mi-a spus că nu ştie cînd te vei îna- 
poia. Am trecut numai să mă adăp puţin la înţelepciunea 
ta, căci m-am gîndit, în depărtatele meleaguri barbare 
unde m-am dus, că numai tu ai putea să mă povăţuieşti, 
dacă e bine să mă leg de pămînt acolo, adică să-mi înjghe- 
bez o fermă, s-o întăresc ca pe-un castru, sau e mai bine 
să fac negustorie pe picior ca să pot părăsi acele locuri cît 
mai repede, în caz de pericol ? 3 

Filozoful zîmbi în silă și făcu pe amfitrionul. 

— Să mergem în casă, gustăm ceva, închinăm cîteva 
cupe cu vin și vom putea vorbi despre tot ce dorești. Îl 
împinse ușor spre casă. Ai făcut bine că nu m-ai ocolit, de 
la tine aflu și eu ce se mai petrece pe la Roma, ce se mai 
discută în Senat, despre ce se mai vorbeşte în for... 

Fortunatus se opri şi-l privi întrebător, 

— Cum, nu ştii? Nu mai sînt de mai mult de-un an 
la Roma, acum sînt negustor în îndepărtata și barbara 
Dacie. Bunul împărat a știut ce face. Acolo sînt bogății 
care nu așteaptă decît să fie luate și schimbate în bani. 

Masa bogată, servită de Timoxena și de Lamia și vinul 
de Chios îi predispuseră la vorbă. Fortunatus începu să 
povestească : 

— Ce-am găsit în Dacia, bunule Plutarh, m-a uimit 
atît de mult, încît am ajuns ca adesea, în scurtul răgaz 


394 


cit stau pe la Ulpia Trajana, să mă duc la casa augusta- 
lilor şi să mă închin împăratului ca unui zeu. Acolo se 
găsesc munţi de sare, și ii că multora dintre provin- 
cile imperiului le lipsește. În munţii Daciei se găsesc me- 
tale din belşug : aur, argint, fier, aramă și tot ce vrei. Am 
căutat să pun mina pe bogăţia din care cîștigul îți vine 
aproape singur în mină : mai mulți negustori ne-am unit 
într-un colegiu şi organizăm transporturile de sare în pro- 
vinciile îndepărtate din partea de răsărit a imperiului. 
Ducem însă mare lipsă de sclavi. Trebuie să scoatem 
sarea și s-o transportăm la Danuvius. De acolo o purtăm 
pe corăbii prin Pontul Euxin şi Propontida, pînă departe, 
spre Fenicia şi Egipt. În Dacia e greu de găsit sclavi, din 
cauza marilor lucrări pe care Roma le-a început acolo. 

— Doar nu vei fi venit în Grecia după sclavi ? 

— Nici vorbă ! Am fost la Byzanţ, în Bithynia, Cappa- 
docia, am ajuns pînă la Damasc și Tir, unde am înființat 
magazii pentru vînzarea sării. M-am abătut apoi spre 
Athena, am văzut jocurile olimpice din acest an, și acum 
pornesc de-a dreptul spre Dacia, adică voi porni caravana, 
fiindcă eu o să fac un ocol a Roma şi le voi ieși înainte. 
Sper că nu vor cădea primii fulgi de zăpadă, şi eu voi fi 
înapoi, la Ulpia Trajana. 

Fortunatus făcu o scurtă pauză. Îl văzu pe Plutarh 
zimbind. 

— De ce zimbeșşti, bunule Plutarh ? 

~. Mi-a venit un gînd, bineînţeles dacă mă pot încrede 
în prietenia ta. O să ţi-l spun mai pe urmă. Povestește-mi, 
cum sînt dacii, ce-a făcut pînă acum Roma acolo ? 

— Dacii sînt niște barbari, oameni sălbatici, cu care 
nu te poţi înțelege. Stau ascunși prin păduri și prin munţi 
şi dau lovituri tocmai cînd nu te aştepţi. Cei prinși de le- 
gionari au fost puși la muncă, alături de sclavi. Acolo, şi 
legaţii, și tribunii au fermele lor. Eu am cumpărat o fermă 
mare şi frumoasă cum nici în împrejurimile Romei nu 
găseşti. 

Da, acolo se schimbă toate, se distruge un popor! 
murmură Plutarh oftînd. Așa se face istoria... prefacere... 
distrugere... 

Fortunatus îl privi mirat, 


— De ce te-ai întristat ? Dacă ai pe cineva acolo, spu- 
ne-mi : îl caut, îl ajut, ţi-l trimit aici ! Dar stai, ai spus că 
ţi-a venit un gînd şi te-ai întrebat dacă te poți încrede în 
prietenia mea. Spune, bunule Plutarh, îţi jur pe toţi zeii 
că îţi voi îndeplini orice dorință! Îţi pun toată averea 
mea la picioare dacă e nevoie ! 

Filozoful clătină uşor din cap. 

— E ceva mult mai uşor, Fortunatus. Ridică mai în 
cupa să mai gustăm puţin vin. După ce sorbi de citeva ori, 
Plutarhi adăugă : Te-am văzut, în Circul cel mare, la spec- 
tacolul cu care împăratul a încheiat jocurile şi sărbătorirea 
învingerii lui Decebal, a cuceririi Daciei, 

— Da, am fost, ştiu că împăratul 
ca sclav, acela pe care l-a scăpat; cîinele... 

— Aşa e! În casa mea, acel sclav a ajuns să fie foarte 
mult prețuit, iar eu mă găsesc într-o situaţie grea. 

— Ti-l cumpăr eu, bunule Plutarh, te scap de el, 
plătesc oricit dorești ! se grăbi negustorul. 

— Este vorba de altceva, Fortunatus ! Nu trebuie să-ţi 
spun totul. Tu ești negustor și de multe ori am avut pri- 
lejul să conving că negustorii sint oameni care nu prea 
se țin de cuvînt. Aş dori să cred că în tine mă pot încrede... 

— Pe Apollo, care mă ocrotește, pentru tine sînt gata 
să-mi dau viaţa! sări Fortunatus, întrezărind o afa- 
cere bună. 

— Nu este n 


dac 


oie de nici un sacrificiu, Fortunatus. 
Sclavul trebuie să se întoarcă în Dacia, și eu ţin să-l ajut 
să-și caute soţia şi copilul. i-l cedez, e un bărbat de toată 
încrederea. Pot să sper că te vei purta bine cu el? 

— Pe Cypris 
îi licăriră de o lăcomie greu stăpînii Voi face aşa cum 
îţi este dorința, spune-mi numai cît ătese ? 

Plutarh îl privi cu oarecare îndoială. Surprinsese în 
ochii lui Fortunatus satisfacția și lăcomia după cîştig. Se 
mișcă neliniștit și tuşi ușor. 

- Ai avea un sclav învățat, de care te-ai putea folosi 
i rezi averea. Aş vrea să te porți cu el 
s i găsească familia și 
să-şi întemeieze un cămin. Pentru el nu-mi dai niciun 
sestert, deşi vei primi de la mine yn pergament de vînzare, 
după legile imperiului, 


i pe Cybela ! se jură Fortunatus, şi ochii 


$96 


~— Îţi jur, bunule Plutarh ! Poate că totul se face spre 
norocul lui. Va trăi mai bine decît un om liber. Să se 
roage zeilor care mi-au îndreptat pașii încoace ! 

i ar mai fi ceva : pe drum și acolo, nu-l vei lega 
niciodată în lanţuri, așa cum ii sclavii pe care i-am v 
afară, în drum. El n-ar putea afere această înjos 
nu mă îndoiesc că s-ar răzbuna crunt. 

— Voi îndeplini întocmai dorința ta! spuse Fortuna- 
tus, făcînd o mișcare scurtă de strîngere a buzelor. 

— Îţi mulțumesc, Fortunatus! Acum e timpul să ne 
odihnim puţin şi să-ţi scriu pergamentul. De altfel, la mine 
poţi să rămii cit dorești. Zeii să-ţi dea un somn plăcut, 
Fortunatus ! 

Plutarh trecu în cubicula. Îl găsi pe Sarmis povestind 
Lamiei tot ce văzuse prin cetăţile prin care 


- Zeii s-o aibă în pază pe sora mea dragă ! Se apropie 


de Tema o îmbrățişă. L-am lăsat pe Fortunatus să se 
odihnească puțin, spuse apoi cu voce cit mai liniștită. 

— Fratele meu a călătorit bine? Nu cumva sclavul 
l-a supărat pe drum ? întrebă ea veselă, aruncînd o cău- 
tătură plină de dragoste spre Sarmis, 

Plutarh făcu neliniștit cîțiva pași prin încăpere, se opri 
la fereastră puţin şi se uită afară la şirul lung de sclavi 
legaţi unul de altul. Oftă uşor. Se întoarse şi se opri în 
faţa ei. 

— Nu m-a supărat. Apoi, după o pauz 
nu mă 
fii tare ! 

Lamia și Sarmis se priviră mirați. 
Dar ce se întîmplă ? murmu 
presimţire rea. 

Ceea ce trebuia să se întimpl 
torcindu-se din nou spre fereastră, C 
o demnă fiică a Elladei. 


, urmă: Sper 
supere nici astăzi... iar ţie, sora mea, îţi cer să 


i ea, năpădită de o 


ată, rosti el in- 


ă sora mea este 


Sarmis simţea cum i se strînge inima și cum îi fuge 
sîngele de pe faţă. Citeva clipe, în încăpere se lasă o 
liniște încordată. Plutarh se întoarse încet spre ei și vorbi 


rar și stăpinit : 

— 'Ţie, Sarmis, îţi cunosc sufletul și dorinţa, de aceea 
nu te-am întrebat, n-ar mai fi avut nici un rost să-ţi mă- 
resc zbuciumul. Continuă apoi, cu ton mai hotărît : Te-am 


397 


încredinţat prietenului Fortunatus şi te vei înapoia cu el 
în Dacia ! 

Ca lovită de trăsnet, Lamia scoase un țipăt și se pră- 
buşi la picioarele lui. li prinse genunchii și-i strinse cu 
putere, şoptind printre suspine : 

— Cum a fost cu putinţă ? Dar zeii... oracolul de la 
Delfi, mi-au spus că voi trăi lîngă acela pe care îl iubesc ! 
Nu mai ştiu zeii ce spun ? gemu ea. 

Plutarh se aplecă și o ridică. 

— Sînt lucruri pe care tu nu le înţelegi acum, dar mai 
tirziu, cînd te vei mai linişti, îţi voi explica. Te vei con- 
vinge că altfel nu se putea. Nu se putea omeneşte altfel, 
și dacă tu îl iubeşti mult pe acest bărbat, nu-i sfărima 
sufletul, nu î-l rupe, împărțit între dragostea ta dragostea 
și datoria care îl cheamă acolo, departe ! Acum vă las. Tu, 
Sarmis, trebuie să începi numaidecit să te pregătești de 
plecare. Vei fi numai de formă sclavul lui Fortunatus, 
ca să nu se spună că se calcă legile imperiului, însă vei 
lucra ca si un libert, alături de ceilalți slujbaşi ai ne- 
gustorului. 


Trecuseră două zile de cînd caravana de sclavi şi de 
catiri a lui Fortunatus plecase din Cheroneea. Alături de 
negustorul şi noul său stăpin, Sarmis mersese mistuit de 
o vulcanică frămîntare sufletească : se bucurase la gindul 
că se înapoiază în Dacia şi-l frămîntase tristeţea că o pără- 
sise pe Lamia. În unele momente, privise cu durere cum 
înaintează lungul şir de sclavi legaţi în lanţuri, ale căror 
mișcări produceau un foșnet și un zornăit amestecat cu 


plinsete, murmure şi blesteme, ce păreau o muzică a dez- 


nădejdei şi a morţii, și tot acest spectacol dureros îl ch 
nuise mult. La ultimul popas, nu luase în seamă discuţ 
lungă dintre negustor și şeful supraveghetorilor de sclavi, 
omul lui de încredere. Cînd caravana pornise, Fortunatus 
se despărţise și apucase drumul Romei. 

De la plecarea lui Fortunatus făceau primul popas de 
noapte. Sarmis stătea cu mîinile sub cap, cu ochii închiși, 
culcat sub un copac cu frunziș bogat. În apropierea lui, 
ceilalți sclavi dormeau. Luna îşi trimitea razele printre 
frunzele ruginite ce stăteau gata să cadă. Se gîndea la 
multe. ÎL îngrijorau privirile pline de dispreţ pe care i le 


398 


aruncase șeful supraveghetorilor tot timpul. zilei. Ceva 
mai departe, supraveghetorii rideau și beau în jurul unui 
foc, ale cărui flăcări se înălțau ca niște limbi în nepoto- 
lită mișcare. Tresări din gînduri auzind fosnete şi uşoare 
trosnete de vreascuri în jurul său. Se ridică într-un cot 
si desluşi că foșnetele erau amestecate cu şoapte. Crezu 
că unii sclavi reușiseră să dezlege lanţurile și se pregă- 
teau să fugă. Se bucură, ar fi vrut să-i ajute chiar. 

Dădu să se ridice, dar nu mai avu timp. De după 
trunchiul copacului, patru trupuri se aruncară asupra lui 
şi-l ţintuiră la pămînt. Pînă să-și dea seama de ceea ce se 
petrece cu el, își simți mîinile și picioarele legate. Se văzu 
pus apoi în lanţuri şi dus lîngă sclavii din coloană. Toată 
opunerea și revolta lui rămaseră fără nici un rezultat. 

În clipa cînd se văzu din nou în lanţuri și legat de cei- 
lalți sclavi, în sufletul său se produse o prăbușire. Îl min- 
tise Plutarh ? Fusese un mișel Fortunatus, sau era un 
ticălos șeful supraveghetorilor ? Atit de puternică izbucni 
revolta ce-l cuprinse, încît, pe măsură ce revenea la reali- 
tate, se producea în el o schimbare adincă, care dădea 
vieţii o altă înțelegere- şi un alt sens. 


— Cad frunzele, Livianus Claudius, și se împuţinează, 
așa cum scade şi numărul zilelor pe care le mai avem de 
trăit. Cel puţin de acum înainte să ne dea zeii zile li- 
niştite ! 

Livianus Claudius și Eurotas stăteau pe o bancă în gră 
dina vilei din biîrne în care se instalase generalul. Deși 
provizorie, pînă la terminarea locuinţei din piatră și mar- 
mură ce se construia pentru el, vila era înconjurată de o 
grădină frumos aranjată, cu alei largi și drepte, în lungul 
cărora se aliniau arbuști și straturi cu flori. Banca era 
sprijinită de trunchiul alb și drept al unui mesteacăn, ale 
cărui frunze ruginii se desprindeau una după alta și că- 
deau, învirtindu-se, pînă la picioarele lor. 


399 


— Asta îmi doresc şi eu, Eurotas, rupse tăcerea Li 
vianus Claudius, aş vrea să mai trăiesc cîteva zile liniş 
tite, toată viaţa mi-a fost zbuciumată. Citeodată, mă simt 
prea îmbătrinit şi obosit. În curind vor fi terminate 
construcţiile începute aci: amfiteatrul, forul cu casa au- 
gustalilor, termele, apeductul, şi colonia ce s-a înfiripat 
aci se va linişti. Se vor mai linişti și dacii. 

Tivianus Claudius tăcu. Luă o frunză ce-i 
genunchi şi începu 
printre degete. 
Dar văd că, reluă el după o lungă pauză, nu prea 
te grăbeşti să vii să mă vezi. De cînd ţi-am satisfăcut tot 
ce-ai dorit, ai început să mă ocoleşti, sau mă înşel eu? 

~ Adică tot ce te legaseşi să-mi dai, Livianus Clau- 
dius, îl completă Eurotas, altfel, pe Jupiter şi pe Cybela, 
îţi jur că mă judeci greșit. Ce fac eu altceva decit să 
alerg ? N-ai spus tu că noi negustorii trebuie să fim ală- 
turi de cohorte şi de legiuni, să dăm ajutor ca viaţa să-și 
reia cursul obișnuit cît mai repede în această provincie ? 

Livianus Claudius clătină uşor din cap. 

— Te şi și cu trei ferme, grecule! Darul meu... 
Dar la Carsidava ce-ai făcut? Acolo a locuit unul din vi- 
tejii taraboști. 

— Jupiter mi-e martor, Livianus Claudius, Carsidava 
n-a fost un dar, ţi-ai plătit o datorie! Mă aşteptam să 
spui că în schimbul ei o ai astăzi pe Apronilla. Dacă nu 
era planul meu, puţin a lipsit ca pe fată s-o pierzi pentru 
totdeauna. Tu știi că din femeile rămase la Carsidava nu 
s-a mai dat de urmele nici uneia ? 

— Da, recunosc, tocmai de-aceea te-am şi răsplătit, 
murmură generalul. 

— Cu ceea ce era al imperiului... 

După privirea aspră ce i-o aruncă generalul, Eurotas 
înțelese că greșise. Se grăbi să schimbe vorba. 

— Dar nu te-am întrebat, Livianus Claudius, ce face 
fata? Cred că s-a liniștit cu totul, mai ales că o dată cu 
moartea acelui tribun, nu mai are pentru cine să fugă și 
nici cine să mai încerce să ţi-o răpească. 5 

Generalul se mişcă neliniștit pe bancă. 

— Poți să fii sigur, Eurotas? Sufletul femeilor este 


un labirint, în care oricît de mult vei pătrunde nu-i poți 


căzuse pe 
-o răsucească, plimbîndu-i codița 


400. 


isi niciodată sfirsitul. Am pus să se caute printre ruinele 
Sarmizegetusei, pe la Cetatea-de-Munte și peste tot pe 
unde au fost lupte, şi nu i s-a găsit trupul. Dacă n-o fi 
ars o dată cu cetatea, mă tem să nu fi fugit cu Diegis, 
in munț 

— De asta să nu fii ingrijorat! Eu ţi-am spus, Li- 
vianus Claudius : lupul dă tircoale în jurul stinii. Dacă 
el ar mai fi în viaţă, s-ar fi ivit fără îndoială aici, la 
Ulpia Trajana, sau prin împrejurimi, şi Domitius Rufinus 
nu l-ar fi scăpat din mină. E mort, Livianus Claudius, 
e mort! 


Burolas avu o uşoară zguduire, ca un fior de frig, şi îşi 
strânse mantia mai bine în jurul trupului. 

— Dar ce, ţi-e frig ? Să mergem în casă. 

— Nu, Livianus Claudius, mă gindeam la altceva : 


ar fi aflat de mult cine 
ş fi dat banul 


acel tribun mai era în vial 
luat soţia şi ţi-a adus-o, iar eu de mult i 
lui Charon să mă treacă peste Styx, la zei... 
Te stăpineşte şi acum teama? Esti sub protecţia 
mea, grecule! îi spuse cu convingere, bătindu-l uşor 
pe spate. 
Eurotas căulă să-și facă mai mult curaj. Se se 
barbă și zimbi 
— Sint bătrin și pot pleca la zei în orice clip 
spune-mi, copilul mai trăieşte ? întrebă, deși știa ac 
lucru. 7 
— Da, micul Decebal trăieşte, şi creşte văzînd cu ochii. 
Dar ce, te miră ? 
Eurotas culese cîteva frunze din cele ce căzuseră pe 
mantia întinsă peste genunchi și le cercetă una cîte una. 
Vorbi cu privirea îndreptată în jos. 
Știu că de citeva ori mi-ai spus, în momentele cînd 
te. înturiai, că, după legile imperiului, şi copilul îți este 
sclav, din moment ce mama îţi este sclavă. Şovăi o clip: 
Ai fi putut s 
stăpin poate chiar să-l $ 
— Să omor copilul ? Asa ceva n-aş putea... pa 
— Și de ce nu, Livianus Claudius ? Sînt atiţia stăpini 
care omoară copiii sclavelor pe care vor să le păstreze fru- 
moase și, bineînțeles, cu care nu vor să aibă copii. 
Generalul rămase mirat, pe gînduri. 


dac 


pin: 


pă. Dar, 
st 


-1 îndepărtezi din calea fericirii tale. Un 


ai 


— Te-ar lăsa inima să omori un copil nevinovat ? Pe 
Proserpina, Eurotas, ţi-ara cunoscut sufletul îndeajuns, dar 
nu mi-am închipuit că mai ascunde şi această faţă ! 

Cu un zîmbet plin de şiretenie, Eurotas îi spuse fă 
grabă : 

— De ce te miri, n-ar fi nevoie să-l omori tu. Ai putea 
să aranjezi să-l ia zeii altfel, fără ca ea să bănuiască. Ceva 
aşa, ca o boală grea, de care n-ar mai fi tămăduit. Se în- 
toarse mai mult spre general și continuă, aproape în 
şoaptă : Și-apoi, Livianus Claudius, tu nu ești om, tu nu ai 
dreptul să mai gușşti fericirea ? Rămasă fără copil, n-ar mai 
avea pe nimeni pe lume, durerea ei s-ar potoli și, linis- 
tită, și-ar îndrepta spre tine toată dragostea și toate do- 
rinţele ei de femeie. 

— Nu m-am gîndit la asta, şi chiar dacă m-aș fi 
gîndit, tot nu puteam să fac nimic. Știu eu ?! Și fără co- 
pil, poate că tot n-aş reuși s-o fac să se apropie de mine 
sau să mă primească alături de ea. 


Faţa uscăţivă și zbircită a lui Eurotas se mai lungi 


puţin. Tuși de cîteva ori, căutînd să-și dreagă glasul, clipi 
repede și zimbi uşor. 

— Nu te mai recunosc, Livianus Claudius! În tine- 
reţe nu te lăsai învins cu una, cu două. Pe femeie e greu 
pînă ţi-o apropii o dată, apoi nu-ţi mai dă ea drumul. 
Și chiar eşti hotărît să renunţi pentru totdeauna la gra- 
ţiile ei ? 

— Ce-aș putea să fac altceva? murmură generalul. 

Prins de un torent de înlănţuiri de gînduri, Eurotas 
se scărpină nervos în barbă. Rupse tăcerea cu o frămîn- 
tare bine stăpînită 

— Ar mai fi e cale pentru a o face să te iubească, ar 
fi de încerca 

— Ce? îl întrebă, privipdu-l cercetător, 

— Am aflat că aci în apropiere, într-o peşteră din 
munte, s-ar afla o bătrînă vrăjitoare. Se spune că face 
adevărate minuni : te vindecă, te îmbolnăvește, te face 
ă urăști, să iubeşti, să-ţi alungi sau să-ţi răpui duşma- 
nul și cîte altele, Ce-ar fi dacă ai încerca? S-au văzut 
multe cazuri. 

Generalul sări ca ars ; 


mw. 


402 


— Cine, eu, generalul Livianus Claudius, comandan- 
tul cohortelor și legiunilor din Dacia Trajana, să merg 
să mă înjosesc în fața unei bătrine dace? Eşti nebun, 
Eurotas, ar însemna să mă dau singur pe mina dușmanului ! 

— Stai, n-o lua așa, n-am spus asta! Principalul este 
numai ca tu să vrei. Vrăjitoarea trebuie să ne dea ceva 
pentru copil, ca să-l trimitem cît mai ușor la zei, iar pen- 
tru ea, pentru Apronilla, o licoare, ceva care s-o facă să 
ardă de focul dragostei. Îţi va cădea singură în braţe, Li- 
vianus Claudius ! 

Generalul se întoarse, îl prinse de umeri și-l zgilţii 
cu putere : 

— Zeii cei răi să te ia la ei, Eurotas! Cum se poate 
să-ţi treacă prin cap toate astea? Și pe cine aş putea 
să trimit la bătrîna aceea ? 

Zimbetul şi faţa lui Eurotas se schimbară, ochii în- 
cepură să-i lucească de o satisfacţie greu de ascuns. Se în- 
toarse și mai mult spre general. 

— Mă duc eu, Livianus Claudius ! Eu voi face pe bă- 
trinul îndrăgostit, mie îmi va da băutura pentru copil. 

Generalul se ridică de pe bancă și se îndreptă din şale : 

— Se lasă seara, Eurotas. Vom face și această încer- 
care şi, dacă nu voi izbuti, o voi trimite la Roma. 

— Va fi așa cum îţi spun eu! întări Eurotas, strîn- 
gîndu-şi mai bine mantia pentru plecare. Zeii să-ţi dea 
odihnă plăcută, Livianus Claudius ! 

Mulţumit de ceea ce făcuse, Eurotas porni spre camp, la 
Domitius Rufinus. Nu-l scăpase din socotelile lui nici pe 
legatul comandant. Căutase să se apropie de el și 1 
încurce în chestiuni băneşti, împrumutîndu-i sume impor- 
tante cu multă ușurință. Și pentru a-l îndatora și mai mult, 
îl îndemnase Ja dragostea Apronillei. 

Se înnoptase bine cînd întră în încăperea în care lucra 
legatul, în pretoriul din camp. Îl găsi pe Domitius Rufinus 
împărțind ordine tribunilor și centurionilor comandanţi de 
cohorte și centurii, 

- Marele Jupiter cu tine ! salută intrînd. 

— Pe Cybela și Thalia, nu mă aşteptam că vei veni să 
mă vezi astăzi. E ceva nou, treburile merg bine ? 

Pentru legatul comandant, Jupiter nu doarme, și as- 
i-a întors și mai mult faţa spre el. 


tăzi 


26 403 


Eurotas se retrase într-un colţ şi se aşeză pe un scaun. 
Nu se termină scurgerea nisipului din clepsidră, şi Dom 
tius Rufinus își scoase afară subalternii. Îi făcu semn să 
se apropie : 

Zici c 
negustor. 

— Pe Fortuna, lucrurile au pornit bine, vin de la Li- 
vianus Claudius. L-am convins pe bătrîn să trimită la zei 
copilul. 

Îl prinse de umeri pe legat şi vorbi cu curaj : 

— Merge bine, Domitius Rufinus, merge bine ! 

Înveselit, legatul sună, chemă un contubernal și 
ceru vin. 

— Pe toţi zeii, bătrîne, merită să sărbătorim această 
clipă și să golim câteva cupe de Falern ! Îmi pun toată nă- 


:ă nu doarme Jupiter ? îl întrebă pe bătrinul 


dejdea în tine ! 
Legatul goli cupa dintr-o sorbitură. 
— "Bea cu mai mult curaj, bătrîne ! 


Se uită la grec și i se păru mai puţin slăbit şi mai pu- 
țin urit. Chiar privirile jucăușe ale bătrinului nu le mai 
socoti ca arătind lipsă de sinceritate. Îl întrebă apoi : 
ce-ar trebui să fac eu, bătrîne ? 

Eurotas puse cupa pe masă și-și șterse încet mustățile 
şi barba. Vinul cald îl simțea curgindu-i prin toate 
mădularele, 

— Deocamdată nu faci nimic. La momentul potrivit 
îţi voi spune eu. O să mă mai gindesc la treaba asta. Tu 
ştii, legatule : inima femeii este slabă. Dacă o să te vadă că 
te frăminţi și te zbaţi să-i dai ajutor, atunci cînd copilul 
va fi pe moarte, recunoştinţa ei nu va întirzia să se arate. 
Fiecare femeie caută un spi acest sprijin îl vede în- 
totdeauna într-un bărbat. Si nici nu se poate altfel... che- 
marea cărnii, tinerețea... Ehei, Domitius Rufinus, sînt bă- 
trîn, dar le cunosc pe femei: Apronilla este mai scumpă 
decît aurul, iar bărbatul care o va avea îşi va plăti fericirea 
stînd ca un sclav la picioarele ei 

Domitius Rufinus murmură, năpădit de o căldură 
lăuntrică : 

— Mă încred în isteţimea ta, bătrîne ! 

— De asta să nu te îngrijești, Domitius Rufinus! Fe- 
meile trec uşor de la ura cea mai adîncă la dragostea cea 


404 


mai puternică. Totul e să ştii cum să le incălzești sufletul, 
să faci să le bată inima pentru tine. Sufletul femeii este 
capricios ca o zi de primăvară : se schimbă de la o clipă la 
alta. Dar e tirziu, e timpul să plec, 

Eurotas se ridică de pe scaun. Legatul ocoli masa şi-l 
prinse de umeri, stringindu-l la piept. 

— Să mă ajuţi, Eurotas ! Jur pe făcliile Eryniilor că-ţi 
voi satisface orice dorinţă, dacă treaba va merge bine ! 


Eurotas îşi făcuse bine socotelile. Oricare dintre cei 
doi ar fi reușit în ceea ce fiecare urmărea, pentru bătrinul 
negustor ar fi rezultat un cîştig. De aceea, a doua zi spre 
seară pornise nevăzut de nimeni spre pestera bătrinei, 
despre care mulţi vorbeau : unii că ar fi o vrăjitoare pe 
care o ajutau duhurile rele, alţii că nu e decit o bătrină 
dacă, pricepută la tămăduirea multor boli şi răni. 

În peșteră, Eurotas o găsise. pe bătrina Malva, mama 
Cumidei, care se așezase în apropierea marelui şantier nu- 
mai ca să vină în ajutorul dacilor prinşi și puşi de cotro- 
pitor să înalțe construcţii noi din piatră. Bătrîna era nein- 
trecută în găsirea buruienilor bune pentru leacuri, ca și 
a celor din care putea pregăti băuturi otrăvitoare. Unele 
care omorau fulgerător dușmanul, altele care îl făceau să 
se sfirşească în citeva zile, în chinuri îngrozitoare. După 
moartea fiicei, bătrîna rămăsese numai cu micul Dicomes, 
fiul lui Sarmis și al Cumidei. 

Malva fusese pusă la grea încercare. Îl cunoscuse bine 
«pe Eurotas şi știa că dăduse mult ajutor lui Decebal, în 
lupta împotriva imperiului, însă mai aflase că tot el fusese 
acela care o luase pe Apronilla de la Carsidava și o dusese 
înapoi la Livianus Claudius. Dar ura ei împotriva decurio- 
nilor, a centurionilor şi a tribunilor era neagră, de aceea 
sfirşise prin a se încrede în jurămintele lui Eurotas, cum 
că urmărește să omoare doi centurioni care îi chinuiau pe 
daci în minele de sare de la Brucla, şi-i dăduse otrava ce- 
rută. După patru zile, în vila peneralului, micul Decebal 
își dăduse sufletul după chinuri grele, pe care medicul le- 
giunii le pusese pe seama unei boli asemănătoare cu 
holera. 

De mult timp Apronila îşi pierduse speranţa că Vitel- 
lius s-ar mai afla în viaţă şi începuse să se obișnuiască cu 


403 


gindul că în casa lui Livianus Claudius îşi va putea crește 
mai bine copilul. Dar moartea micului Decebal venise ca 
un trăsnet, și pentru ea totul începuse să se năruie. De 
această stare a ei se bucurau toţi cei trei: Livianus Clau- 
dius și Domitius Rufinus, nutrind speranțe de cucerire a 
femeii rămase singură, iar Eurotas convins că, oricare din- 
tre cei doi va ieşi biruitor, își va asigura un cîştig bun. 


După ce se întilnise cu Vitellius în taberna „La legio 
narul vesel“, Maevius alergase zi după zi pe întreg şan- 
tierul, printre barăcile, bordeiele și corturile din apropie- 
rea campului şi prin împrejurimile Ulpiei Trajana, încer- 
cînd să descopere posibilităţi noi, de care să se folosească 
pentru scoaterea dacului Rhesos din şantier și eliberarea 
Apronillei. Se folosise de Rupilius, patronul tabernei, cău- 
tînd să cîştige de partea lui pe unul dintre decurionii sau 
legionarii din gărzi, dar toate acestea nu duseseră la nici 
un rezultat. Prietenia cu centurionul Paulus ezitase să o 
folosească. Reușita încercării lui era stînjenită și de faptul 
ă pentru toată lumea, chiar și pentru Paulus, Vitellius 
trebuia să rămînă dacul Rhesos, 

In aceste zile de frămintată căutare, Maevius a aflat de 
bătrina vrăjitoare din peșteră. Vorbeau despre ea cu res- 
pect sclavii şi dacii, uimiţi de vindecările miraculoase pe 
care le făceau leacurile, alifiile şi băuturile date de ea. 
Maevius ştia de la Roma c vrăjitoarele au și legături as- 
cunse, ce urcau adesea pină la patricienii cei mai bogaţi 
Şi chiar pînă la senatorii cu influenţă politică hotăritoare, 
de aceea socotise că poate n-ar fi fost de neglijat ajutorul 
vrăjitoarei din apropierea campului. Un libert îl dusese 
acolo. Îi povestise bătrinei împrejurările în care cunoscuse 
pe Sarmis și pe Carsida, la Egeta, și îi ciștigase repede în- 
crederea. Vestea că Vitellius se află aproape, pe șantier, o 
bucurase mult pe bătrînă și se hotărise să încerce totul 
pentru a-l scoate de acolo. Și, spre uimirea lor, după cîteva 
zile, dacul Rhesos fusese lăsat liber. 


406 


Trecuseră mai mult de două luni de la moartea micu- 
lui Decebal. Toamna era pe sfirșite. Zile ploioase, moho- 
rite și reci se urmau unele după altele. În seara unei ast- 
fel de zile, Malva îi aștepta pe Maevius și pe Vitellius, și 
ei nu întirziară. Bătrîna îi primi ţinind în mînă opaițul, în 
care sfîrîia feştila ce plutea în seul topit. 5 

— Aţi venit, dragii mei, șopti ea tremurînd din tot 
trupul de încordarea așteptării, în fiecare clipă m-am rugat 
pentru voi Marelui zeu ! y X 

Puse opaițul pe un colț de stîncă, se apropie de Vitel- 
lius şi-l îmbrățişă murmurînd : tat Amo 

— Dragul mamei, te-au lovit fără milă zeii cei răi, 
şi acum trebuie să te ascunzi sub straie dace. Of, că mult 
ne mai încearcă zeii răbdarea şi credinţa noastră ! x 

Îl împinse de lingă ea, luă opaițul și căută să-l vadă 
mai bine la față. z n n 

— Eşti un dac cu barba cam neagră, și dacă n-ar fi 
firele albe din ea ar cam bătea la ochi. Dacii au părul mai 
deschis. Ai fost aci lîngă mine, Rhesos mamă, și eu 
n-am știut ! 

Continuînd să vorbească, bătrîna se întoarse spre Mae- 
vius. Începu să-l mîngîie cu duioşie pe obraz. 

— S-o eliberăm pe Apronilla, bună Malva! gemu 
Vitellius. 

— Să fii tare, Rhesos! Ne va ajuta Marele zeu să le 
descurcăm pe toate. Să vă povestesc mai întîi cele ce s-au 
petrecut de la lupta cea mare, apoi vom vedea ce avem 
de făcut. 

Bătrîna tăcu un moment, luă un tăciune și răscoli focul. 
Începu să povestească îndurerată : 

— La Carsidava rămăseserăm noi, femeile : eu, Car- 
sida, Apronilla şi Cumida, lupta cea mare era pe sfirșite şi 
nu mai aveam nici o speranţă că regele va mai putea 
învingă pe lacomul împărat. Într-o seară a sosit la Cars 
dava Eurotas. I-a arătat Apronillei un papyrus, şi ea, plîn- 
gînd, fără să mai țină seama de îndemnurile noastre, a luat 
copilul și a plecat cu el. Nu după mult timp, Carsidava a 
fost atacată de o centurie, sau, ştiu eu, poate mai multe. 
Tu, Rhesos, îl știi pe bătrînul Usugus. A luptat ca un ade- 
vărat viteaz, în fruntea celorlalţi bătrîni, a robilor şi a fe- 
meilor. A căzut, sărmanul Usugus, doborit de pe zidul de 


ád 


apărare de sulița aruncată de un legionar. Cind am văzut 
că cetatea nu mai poate fi apărată, am fugit cu Carsida, 
Cumida și copiii, în plină noapte, peste munte, la Costo 
dava. Într-o dimineaţă, abia se luminase de ziuă cînd în 
apropierea cetăţii au sosit romanii, adică cete de legio 
nari pornite după jafuri. Ne-a salvat de acolo pustnicul 
Porfirios. Tu îl ştii ? îl întrebă ea pe Vitellius. Venise pe 
la miezul nopții și ne spusese să ne pregătim de plecare. 
Am mers mult timp pe poteci înguste ce șerpuiau pe po- 
vîrnișurile stincoase ale munţilor, prin păduri neumblate 
şi prin văi adînci, pînă am ajuns la peștera lui. Abia sosiți 
acolo, pustnicul ne-a arătat unde găsim ceva de mîncare și 
pe ce să dormim, și după ce a îmbucat de cîteva ori în 
grabă, a plecat. Toată ziua am rămas singure şi ne cre- 
deam părăsite de el în creierii munţilor, dar ne înșelasem. 
'firziu noaptea, Porfirios s-a înapoiat, frînt de oboseală. 
Aducea cu el alte femei și alţi copii, pe care îi scăpase de 
robie. Am rămas mult timp acolo. Spre toamnă, pustnicul 
a plecat, după ce ne-a spus că va lipsi mai multe zile și 
nu fim îngrijorate, S-a întors după vreo zece zile, obosit 


şi descurajat. A căzut pe un pat de fin și ne-a spus, abia 
murmurinid : „În Dacia, totul s-a sfîrşit: regele a murit, 
Cetatea-de-Munte a fost arsă și dărîmată, ca și Sarmizege- 


tusa. De acum înainte, dacii vor trăi într-o provincie a im- 
periului !* Au urmat pentru noi zile grele : Carsida îl cre- 
dea pe Diegis mort, iar Cumida pe Sarmis. 

După ce-și şterse lacrimile, bătrîna continuă : 

— În anul acela a fost o iarnă grea. Alături de Por- 
firios, Carsida și Cumida au luptat cu troienele de zăpadă 
și au adus lemne, poame, rădăcini şi vînat. Stăteam nu- 
mai pe lîngă foc, cu grijă mai ales pentru copii. Pe la mij- 
locul iernii, Cumida a căzut bolnavă. Am îngrijit-o cu tot 
ce am putut, căci din cauza nămeţilor nu puteam să gă- 
sesc buruienile și rădăcinile din care să-i fac băuturi întă- 
ritoare. Începuse să dea florile cînd sărmana a fost luată 
sus de Marele zeu. N-a trecut mult timp, şi micul Sarmis, 
atul Carsidei, a plecat și el la Zamolxis. Am rămas nu- 
mai eu, Carsida și micul Dicomes. În zilele acelea, Por- 
firios plecase și lipsise timp îndelungat. Cînd s-a înapoiat, 
ne-a adus vestea că Diegis trăiește. După pierderea copilu- 
lui, Carsida nu mai avea cum să-și înfrîngă durerea, iar 


408 


mie nu-mi stătea în putere s-o ajut cu ceva. Vestea adusă 
de pustnic o întărise dintr-o dată. Din acea zi, ea n-a mai 
avut astîmpăr pînă a plecat. Pustnicul a dus-o pe poteci 
numai de el știute, a trecut-o dincolo ce Cetatea-de-Munte 
şi i-a arătat încotro să meargă, ca să ajungă în munţii în 
care se afla Diegis. Eu am rămas singură, cu micul Dicomes. 

Malva tăcu.  Începu să scormonească jarul privind lung 
cărbunii şi flăcările albastre-verzui ce pilpiiau deasupra 
jăraticului, Își şterse lacrimile și povesti mai departe : 

— Ce s-a întîmplat cu Carsida, nu ştie nimeni. De la 
Diegis am aflat, prin oamenii lui, că ea n-a mai sosit 
acolo. El a pus s-o caute, a răscolit munţii și pădurile, a 
bătut toate drumurile și potecile, poată da de 
urmă. 

— Mam-mae ! Mam-mae ! 

Bătrina tăcu împietrită. Se uită lung spre Vitellius şi 
un val de milă o năpădi. În clipa cea grea, nu vrusese 
ca el să ştie că alături de ea creşte micul Dicomes, 

— Mam-mae ! 

— Vin, puişorul mamei scump !... 

Se ridică greu, cu trosnete de oase, și porni spre el. 

Vitellius rămăsese nemișcat şi urmărea ce se petrece 
în fundul peșterii unde, printr-o mică spărtură în stîncă, 
se vedea lumina jucătoare a opaiţului din scobitura pe care 
Malva şi-o făcuse încăpere de locuit. Bătrîna se înapoie, 
ținind de mînă copilul. Scărpinîndu- se somnoros prin pă- 
rul mătăsos, lung şi blond, ce-i ajungea pînă spre umeri, 
micul Dicomes îi privi mirat cu ochii lui mari și blînzi. 

— Nu te mai cunoaște, murmură bătrîna, chinuită şi 
mai mult de durere, era micşor cînd aţi plecat cu toţii 
la luptă. 

Își trase colţul năframei și-și şterse lacrimile, Se aşeză 
lîngă foc, ţinînd copilul pe genunchi, și începu să răsco- 
lească jarul, peste care mai aruncă cîteva vreascuri. 

— Rhesos mamă, zeii ne pun la grele încercări! Cite- 
odată, omul, străduindu-se să facă binele, aduce răul. Mi-e 
sufletul zdrobit de ceea ce s-a întîmplat. Ai putea să ridici 
o piatră, şi cu ea să-mi zdrobeşti capul ! 

Vitellius se mișcă pe buturugă, gata să se ridice, însă 
ea îi făcu semn să stea liniștit. 


409 


— Spune-mi, ce s-a întîmplat, ce nenorocire mă mai 
încearcă ? murmură el, săgetat de o presimţire rea. 

— Trebuie să te ţii tare, dragul mamei! Să ducem 
lupta şi s-o scăpăm pe ea... 

— Copilul ! Ce s-a întîmplat cu micul Decebal ? strig 
el, sărind în picioare, 

— Stai pe buturugă De la un lupi 
tor încercat mă aştept la mai multă stăpinire..., îl îndemnă 
ea înfrîngîndu-și plînsul. 

Începu să povestească rar, printre suspine : 

— Era pe la începutul acestei toamne. De tine nu știam 
nici că trăiai și nici că te găseai aici pe șantier. Într-o zi 
a venit la mine Eurotas, trimisul zeilor cei răi, şi mi-a 
cerut să-i dau o băutură cu care să omoare pe niște tic: 
loşi de centurioni, care îi chinuiau, chipurile, pe dacii 
prinși și puşi la muncă. Orbită de ură împotriva dușma- 
nului, i-am dat-o. După cîteva zile am aflat de la el, de la 
dragul mamei, Maevius, că tu ești în viaţă. Am trimis 
repede după Euratos și i-am cerut, ca plată a băuturii ce 
i-am dat, să-mi aducă de la Livianus Claudius eliberarea 
dacului Rhesos din șantier. Și grecul a făcut totul mai 
repede decit mă aşteptam. Acum ştii, Rhesos mamă, cum 
de-ai ajuns liber. Nu acel centurion Paulus, cum ai crezut 
tu, te-a ajutat. 

_După ce mai scormoni încet prin foc, privind lung 
flăcările, spuse aproape tremurind : 

„_— N-am crezut că grecul și generalul au suflete atît de 
ticăloase ! Asta am aflat-o numai de puţin timp, și pen- 
tru asta v-am chemat. Cu băutura pe care eu i-am dat-o 
lui Eurotas a fost omorît copilul. 

— Ţi-ai pierdut mințile? strigă Vitellius, neștiind ce 
facă în durerea ce-l năpădea. 

Bătrîna continuă cu voce mult tulburată, înecată 
de plins: 

— Dacă nu poţi să te mai stăpinești, ţi-am spus să-mi 
zdrobeşti capul! Da, cu băutura pe care i-am dat-o eu. 
Îmi cunosc otrăvurile tot așa de bine cum îmi cunosc leacu- 
rile. Pentru asta mi-a cerut-o ticălosul de Eurotas, pentru 
ca, omorind copilul, să o poată înfrînge mai ușor pe ea, 
rămasă singură, aici, departe de Roma. 


410 


Vitellius îşi prinsese capul între miini și privea în jos, 
impietrit. Vestea îl doborîse. În mintea lui, gîndurile nu 
se mai puteau închega. Malva îi înțelegea durerea și căută 
să-l liniștească : 

— Inima ei este şi mai sfărîmată decit a ta, dragul 
mamei! Ea nu ştie nici atit, că tu mai ești în viaţă, şi 
nu mai are nici o mingiiere ! Pină vom reuși s-o scoatem 
de acolo, trebuie s-o ajutăm să-şi înfringă durerea. Să-i 
serii un papyrus, dragul mamei, pe care eu mă voi stră- 
dui să-l fac să ajungă pînă la ea. Poate că Marele zeu ne 
va ajuta, că nu s-o fi pus să sfirșească lumea în durere 
şi deznădejde! Eu m-am îngrijit de citeva papyrusuri 
de la un negustor de pe lîngă şantier. K 

îndurerat peste măsură, Vitellius scrise papyrusul și 
se pregăti să plece. 

— Trebuie să dau de Eurotas. 
mai scape din mîinile mele ! sti el, nă 
şi de ură A i. 

— Şi eu voi avea grijă de ei, dragul mamei. După ce o 
scoatem pe ea, o să-i răpunem, pe Livianus Claudius şi 
pe Eurotas, cu aceeași otravă. Tu să te ii tare, și — daci 
aşa a fost voia zeilor — pe micul Dicomes îl puteți creşte 
ca pe copilul vostru ! 


Nici un zeu n-o să-l 
dit de durere 


4 


Primirea papyrusului de la Vitellius schimbase mult 
starea sufletească a Apronillei. O bucurie mare face si 
scadă o durere, oricît de sfişietoare ar fi. Și căutind să 
înșele atenția lui Livianus Claudius, care pusese pe My- 
rella, pe Agnia și pe decurionul Cinarius să n-o scape 
din vedere nici o clipă, Apronilla se schimbase cu totul, 
spre uimirea bătrînului general, Începuse să se arate 
cultătoare şi apropiată față de el și, înfringîndu-și ura 
ce-i purta, îl făcuse să nutrească din nou cele mai ispiti- 
toare speranţe. 

Cele ce se petreceau în vila generalului atrăseseră 
furia şi ura a două persoane din apropierea lui ; Domi- 
tius Rufinus şi Agnia. Legatul turba de ciudă, fiindcă îi 
scăpa din mînă femeia ale cărei graţii le poftise atit de 
mult, iar bătrina sclavă blestema într-una și se ruga zei 
lor să-l întoarcă pe drumul cel bun pe stăpin, care î 
pierduse minţile și cerea dragoste de la propria lui fiică. 


41t 


Agnia nu se indoise niciodată că Apronilla e Lucilla, pe 
care zeii o aduseseră acasă în urma rugăciunilor ei. Bă- 
trina sclavă începuse să fie scîrbită și stăpinită de ură 
împotriva Apronillei, de cînd văzuse schimbarea ei faţă 
de general. În fiecare zi se ruga zeilor să-i îndrepte sau 
să-i pedepsească crunt pe tată și pe fiică, amîndoi stăpi- 
niţi de duhurile rele. Şi, încetul cu încetul, în mintea pu- 
țină a Agniei își făcuse loc gîndul răzbunării. Începuse 
să urmărească toate mișcările Apronillei, pornită să-i facă 
orice rău îi va fi cu putință. Şi ziua aceasta-a sosit mai 
repede decit ar fi crezut bătrina sclavă. 

Era într-o după-amiază. Apronilla ieşise să se plimbe 
puţin în parcul din jurul vilei. Bătrina se strecurase 
repede în exedra, în urma ei. Nici ea nu ştia ce caută 
acolo, era numai năpădită de ură. A început să ridice 
pernele, să arunce lucrurile, să răscolească peste tot. Pri- 
virea i-a căzut pe papyrusul pe care Apronilla îl primise 
de la Vitellius. S-a uitat la el cu o mutră îndobitocită, fără 
să înţeleagă ce poate fi, apoi a pornit în fugă spre tabli- 
niu, unde se odihnea stăpinul. 

— Stăpine, uite ce-am găsit, în exedra, la Lucilla ! 

— Agnia, de cîte ori să-ţi spun că Apronilla nu este 
nici Lucilla, nici Lucina ? îi strigă el, luîndu-i din mină 
papyrusul. 

Îi făcu semn slavei să iasă şi destăcu papyrusul, prins 
de presimţiri negre. În sinea lui se ruga zeilor, ca el să nu 
fie o dovadă că pe Apronilla o pierduse din nou. Începu 
să citească papyrusul, parcurgindu-l cu ochii febrili și cu 
mîinile tremurînde. O durere ascuţită îi săgetă inima. 

— El... trăieşte !... Trăieşte aci, în apropierea mea !. 

Strinse pumnii, şi ridică privirea ameninţător, pornit 
pe răzbunare. 

— 'Ticăloasa vrăjitoare a urzit totul, Îl ştia pe trădător 
ascuns sub numele de Rhesos ! 

Faţa ii deveni de nerecunoscut : palidă, prelungă, slă- 
bită, împietrită, ochii îi ardeau în orbite, buzele, strinse, 
i se învineţiră. Făcu ghemotoc papyrusul în mînă şi se 
repezi afară, trîntind cu putere ușa. 

Cînd îl văzu, Apronilla începu să-i zîmbească, nebă~ 
nuind nimic. Era năpădită numai de bucuria apropiatei 
revederi a soțului și o căldură dulce îi umplea trupul și 


+2 


sufletul. Zimbetul îi pieri însă repede, cînd îl privi mai 
bine. Se trase înapoi, speriată, dar nu avu timp să facă 
decît un pas, căci el o prinse cu putere de umeri și în- 
cepu s-o zpilţiie : 

— Te omor! Ce e cu acest papyrus ? 

Apronilla păli. Stăpinul nu se purtase astfel niciodată 
cu ea. 

— Care papyrus ? 

În acea clipă nu se gîndi că papyrusul primit de la 
Vitellius era cel pe care stăpînul ei îl ţinea în mină. Căută 
să se ţină tare. 

— Nu înţeleg, despre care papyrus îmi vorbeşti ? spuse 
ea nedumerită. 

— Da, nu înţelegi ? Dar cine este dacul Rhesos, ştii ? 
Ce pune la cale Maiva, știi? Că tu te pregăteşti să fugi, 
ă mă părăseşti din nou, ştii? continuă el s-o întrebe, 
fierbînd de mînie. 

Sînt momente cînd forţe necunoscute în om ies la 
iveală și-l fac să se schimbe într-un mod cu totul ne- 
aşteptat. Cind înţelese situaţia, Apronilla nu-și pierdu 
totuşi cumpătul. Inima i se împietri, mușchii i se încor- 
dară şi, cu o liniște şi hotăntre demne, îl respinse cu pu- 
tere pe general. Se trase cîțiva pi înapoi și-l privi 
cu ură : 

— Ce vezi rău, Livianus Claudius, în aceea că o so- 
ție îndurerată primește vești din partea soțului chinuit, 
pe care de mult îl crezuse pierdut? În sufletul tău, în 
cugătul tău, ai socotit că soţul nu trebuie să-și caute soţia, 
că soţia nu trebuie să-și aștepte soțul pînă în ultima clipă 
a vieţii ei? Ai fi gîndit tu, Livianus Claudius, ca soţia 
ta, Lucina, să nu te fi așteptat și să nu te fi căutat dacă 
ai fi căzut captiv în Galia? Ai fi sfătuit tu pe fiica ta, 
Lucilla, să nu-și iubească soțul? Pentru ce, Livianus 
Claudius, ceri toate acestea de la mine ? 

Livianus Claudius se retrăsese și se sprijinise de tocul 
uşii. O privise mult timp, mîhnit şi rusinat de gestul ce-l 
făcuse. Cuvintele ei îi săgetaseră inima și îl readuseseră 
la realitate. Încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată 
decit un şuierat ușor, însoţit de un oftat adînc. Ea îi făcu 
semn să tacă şi continuă : 


413 


— Într-un fel, de cînd mă ţii în casa ta, poate că ți- 
făcut o idee despre mine și n-aş vrea să mă judeci greșit. 
Trebuie să nu uiţi niciodată că slava ta este soţie 
fost mamă. Pînă la primirea acestui papyrus, n-am 
că soțul meu mai trăiește. 

Tăcu. În privire îi apărur 
ziră. Urmă cu durere în voce : 

— Și tot pînă atunci n-am știut că tu şi Eurotas, în- 
demnaţi de zeii cei răi, mi-aţi omorît copilul, cu otrava 
pe care bătrîna Malva v-a dat-o ! 

învinsă de durere și de revoltă, Apronilla izbucni în 
hohote de plins. 

— Ce mai dorești de la mine, Livianus Claudius ? îi 
cu disperare nestăpînită. 

Fără să mai spună un cuvînt, Livianus Claudius se 
întoarse şi plecă, păşind încet ca un bătrîn girbovit de ani, 
În atriu se opri, se lăsă greu pe un scaun şi, cu coatele 
sprijinite pe genunchi, își prinse capul între mi 
mase mult timp în această poziţie, pierdut în gîndur 
Tirziu, se ridică, chemă pe primul său contubernal şi 
ordonă să caute pe șantiere, în toată Ulpia Trajana și 
prin împrejurimi pe dacul Rhesos și să i-l aducă, legat, 
cît mai repede cu putință. De asemenea, să trimită un 
decurion cu cîţiva legionari la peștera vrăjitoarei Malva 
și s-o pună în lanţuri. 

După plecarea lui Livianus Claudius, Apronilla își 
dădu seama că trăieşte momente de luptă grea, hotărâtoare. 
Fiecare clipă era prețioasă. O chemă pe Myrella i-i spuse 
1] caute pe decurionul Cinarius. Ceva mai tirziu, decu- 
rionul pornea grăbit spre taberna lui Rupilius, unde spera 
să-l găsească pe Maevius. 

Se lăsa amurgul, cînd Maevius alerga pe poteca ce 
șerpuia pe coasta muntelui, spre peștera Malvei. Toga lui 
ruptă flutura în vîntul potolit de seară. Cînd ajunse sus, 
se uită înapoi. Văzu în vale o ceată de legionari mergînd 
grăbiţi pe aceeași potecă pe care urcase el. Grăbi și mai 
mult fuga. 

Malva şi Vitellius îl ascultară încordaţi. Cînd Maevius 
de povestit, bătrîna se rid de lîngă foc și, cu 
și hotărire, le spuse : 


flăcări și ochii i se ume- 


str 


sti 
multă liniş 


414 


— Nu avem timp de pierdut, să mergem ! Marele zeu 
n-a vrut să ne ajute ! Vom chibzui mai tîrziu asupra celor 
ce vom avea de făcut. 

Bătrina zăvori ușa cu drugul cel mai gros şi le spuse 
s-o înfunde cu blocurile de piatră înşirate în lungul pe- 
retelui peșterii, toate pregătite pentru un astfel de mo- 
ment greu. 

— Aşa, acum să mă urmaţi! Nu pune el dușmanul 
mîna pe Malva, și nici pe voi. 

O urmară în scobitura în care se afla micul Dicomes. 
Copilul se juca cu melci cu pietre la lumina slabă a 
unui opaiț. Îl îmbrăcă repede, apoi îi făcu semn lui Vi- 
tellius să se apropie de peretele de stîncă. Dădu la o parte 
un maldăr de fîn și-i arătă un bloc de piatră ceva mai 
rostuit, ce se înfunda în masivul pietros. Îi spuse să-l 
împingă la o parte, dindu-i un drug de lemn în ajutor. 
În faţa lor se căscă o gură întunecoasă, ce cobora în pantă 
repede, înfundindu-se în inima muntelui. Dinspre uşă se 
auziră zgomote, murmure și lovituri puternice. 

— Hei, Malva, deschide ! Te cheamă Livianus Clau- 
dius! 

— Să cheme duhurile rele și pe zeii cei răi! mur- 
mură bătrîna, pornind înainte prin crăpătura din inima 
muntelui, ţinînd pe micul Dicomes de mină. ` 

După ce înaintară cîțiva paşi, se opri şi-i spuse lui 
Vitellius să tragă la loc blocul de piatră. 

Afară, legionarii începuseră să spargă uşa, 


Un an mai tîrziu, spre sfîrşitul verii, la Ulpia Trajana 
erau aproape gata pregătirile pentru serbările de inaugu- 
rare a noii colonii romane, capitală a provinciei Dacia 
Trajana. Guvernatorul provinciei, Decimus Terentius 
Scaurianus, împreună cu senatorii și magistrații sosiți de 
la Roma pentru a lua parte la serbări, stabiliseră cu grijă 
ca totul să se desfășoare cu mult fast şi bogăţie, pentru 
ca poporul dac să fie impresionat și pe această cale de 


415 


măreţia Romei. Totodată aranjaseră ca aceste serbări să 
constituie “puntea de împăcare a împăratului cu dacii și 
începerea unei perioade de liniște şi de muncă. 

Inaugurarea se făcea fără să fi fost ridicate toate con- 
strucţiile. În afară de amfiteatru, for și terme, se mai 
terminaseră vilele conducătorilor și înalţilor funcţionari 
ai imperiului, ce se înălțau în centrul coloniei, în timp ce 
locuinţele restului populaţiei — negustori, meşteşugari, 
centurioni — abia dacă erau începute, terenul fiind aco- 
perit în cea mai mare parte cu barăci și bordeie. 

Tn lungul arterelor principale : via Ulpia Trajana, via 
Roma și via Dacia Trajana, se înşirau vile albe, frumoase, 
vesele, cu faţade frumos ornamentate cu scări și coloane 
de marmură, înconjurate de grădini, aceste artere fiind 
totodată locurile de plimbare și recreare pentru patricieni, 
militari și funcţionari. Via Ulpia Trajana lega amfiteatrul 
cu forul, iar via Roma forul cu termele. Tot de la for 
pornea și cealaltă arteră, mai puţin circulată, via Dacia 
Trajana, pe care se înălțau vilele comandantului gu- 
vernatorului precum și aceea a legatului comandant al 
legiunii cu garnizoana în capitala provinciei. Din aceste trei 
artere porneau străzi și uliţe înguste și întortocheate, în- 
pgrămădite între zidurile de apărare în construcţie, ridicate 
pe urmele brazdei de plug pe care o trăsese guvernatorul, 
care, conform unei tradiţii la romani, stabilise întinderea 
noii cetăţi. Ca pretutindeni, însă, sărăcimea începuse să 
ridice locuinţe și dincolo de ziduri, fără nici o ordine. Lîngă 
amfiteatru, care rămăsese în afara zidurilor, gladiatorul 
Catius — devenit lanist — construise, cu ajutorul lui Do- 
mitius Rufinus, o școală de gladiatori. De lingă amfiteatru 
nu lipsea templul zeiţei Nemesis, mult adorată de gladiatori, 
socotită zeița ce hotăra norocul și soarta lor în lupte. 

Se apropiase ziua începerii serbărilor. Programul fusese 
întocmit de guvernatorul Decimus Terentius Scaurianus și 
de generalul Livianus Claudius, împreună cu senatorul 
Publius Octavianus, trimisul împăratului. Toată lumea 
aștepta cu nerăbdare. De dimineaţă pînă seara, pe via Ulpia 
Trajana și pe via Roma, o mulţime de curioși se adunau, 
dornici să afle ultimele zvonuri în legătură cu începerea 
serbărilor. La Roma devenise atit de puternică atracția 


416 


către noua provincie, care uimise prin bogățiile și frumu- 
sețile ei, încît ajunsese o modă, o laudă și o distincție 
în societatea romană ca cineva să călătorească în Dacia. 
De aceea, numărul celor veniți din capitala imperiului 
pentru a lua parte la serbări era destul de mare. Însuşi 
senatorul Publius Octavianus venise însoțit de fiica sa, 
Canidia. 

În prima zi a serbărilor, oaspeții, patricienii, militarii 
şi o mulțime de romani şi de daci, se îngrămădiră în 
curtea mare a palatului augustalilor. Era în a cincea zi 
după idele lui septembrie. Sub bolta imensă, albastră, a 
cerului senin, soarele lumina viu, cu o căldură plăcută. 
Departe se profilau crestele munţilor, îmbrăcate pină către 
virturi de păduri dese de fagi şi de brazi. Deşi încă ne- 
terminat, palatul augustalilor se arăta o construcţie impu- 
nătoare : o clădire cu o formă simetrică şi unitară, ce se 
desfăşura pe laturile unui patrulater, închidea la mijloc 
o curte centrală, împărţită în două printr-un zid, a cărui 
înălțime nu trecea de patru picioare. Împărţirea curţii se 
făcuse cu scopul ca în timpul ceremoniei jertfei, oaspeţii : 
senatorii, magistraţii şi patricienii, să fie separați de ple- 
bei, de sărăcime şi de daci. Palatul era îmbrăcat în mar- 
mură. Fațada principală se compunea din cinci deschideri 
arcuite, sprijinite pe şase coloane, fiecărei deschideri co- 
respunzîndu-i o încăpere destinată adunării sfaturilor şi 
consiliilor privitoare la administrarea provinciei şi a co- 
loniei. Dinspre amfiteatru se deschidea via Roma, trecea 
prin porțile mari ale casei augustalilor şi răspundea în 
for, unde se întîlnea cu via Ulpia Trajana, într-o piață 
largă ce înconjura forul. Sub aripa din stinga a clădirii 
cu coloane se afla camera tezaurului, iar deasupra acesteia 
era — încă în construcţie camera sanctuarului sau a 
cultului împăratului, în mijlocul căreia se şi aşezase sta- 
tuia lui Traian, sculptată în marmură. 

Mulțimea aştepta cu multă nerăbdare. Trecînd pe sub 
arcul central al palatului, se îndreptă spre altar Publius 
Octavianus, senatorul care îl reprezenta pe împărat, în- 
soțit de Decimus Terentius Scaurianus şi de Livianus 
Claudius. După ei veneau senatorii, magistraţii şi patri- 
cienii sosiți de la Roma. Un grup aparte îl formau milita- 
rii: legaţi, tribuni, centurioni din toate cetăţile şi cas- 


Y — Sarmis 417 


trele din Dacia. Printre oaspeţi şi patricieni se distingeau 
și feţe de negustori veniţi aici pentru îmbogăţire, dintre 
care nu lipseau Eurotas, Nesmesianus și Fortunatus. Preo- 
ţii, acoperiţi cu mantii de lină albă, purtind pe capete 
bonete tot albe, înaintară spre altar, pregătiţi să aducă 
jertfe zeilor Jupiter și Marte, urmaţi de laruspicii, harus- 
picii şi de ceilalţi slujitori de rînd, ce aduceau obiectele de 
cult şi animalele pentru jertfe. 

Slujba se începu prin ritualul curăirii : preoţii arun- 
cară tămiie în cupe de argint, presărară făină peste ani- 
male şi aduseră jertfa turtei sacre şi a stropirii cu vin. 
După ce preoţii uciseră animalele, haruspicii le cercetară 
măruntaiele și aduseră la cunoştinţă mulțimii că zeii sînt 
favorabili imperiului, împăratului și armatei sale. Văzind 
lăcomia cu care găinile sacre ciuguleau grăunţele, mulți- 
mea izbucni în urale : zeii Jupiter şi Marte acordau împă- 
ratului divina lor ocrotire. 

În aceeași zi, în deplină înţelegere cu trimisul împă- 
ratului şi cu guvernatorul, marele preot Zundecibalm 
strînsese pe Cogheon o mare mulţime de daci şi săvirșea 
slujba aducerii Marii jertfe către marele zeu Zamolxis. 
Tînărul dac sortit ca jertfă îşi dădu sfîrşitul îndată ce-l 
străpunseră vîrfurile sulițelor în care preoţii îl arunca- 
seră. Prin fumul de arome şi rășină, în sunetele în surdină 
ale cornurilor, buciumelor şi tobelor, Marele preot aduse 
la cunoștința tuturor că voia Marelui zeu era ca poporul 
dac să trăiască în bună înţelegere cu romanii. Prin mul- 
time trecură ca un val murmure de minie şi de blesteme 
împotriva trădătorilor. Ele se întăriră cînd Zundecibalm, 
înconjurat de fum, îi îndemnă să-l iubească pe împărat, 
încredințindu-i că şi el, împăratul, iubeşte și ocrotește 
poporul dac. După aducerea Marii jertfe, Marele preot şi 
întreg alaiul se îndreptară spre Ulpia Trajana, unde tre- 
buia să sosească a doua zi. 

În ziua următoare — a șasea după idele lui septembrie 
— se strinsese în for și în piaţa din jur aceeași mulțime 
care cu o zi înainte luase parte la ceremonia aducerii jert- 
fei şi a omagierii împăratului, precum şi dacii sosiți peste 
noapte, în frunte cu Marele preot, de la Cogheon. Oaspe- 
ţii veniţi de la Roma ocupară locurile din faţă, în apropie- 


418 


rea piedestalului de marmură de pe care urma să se adre- 
seze mulțimii trimisul împăratului. În spatele căpeteniilor 
se îngrămădeau romanii: un amestec de plebei, liberți, 
veterani şi sărăcime curioasă, iar în partea opusă, despăr- 
ţită printr-un rînd de coloane de marmură cu capiteluri și 
arcade susţinute de un zid scund, înalt numai de patru 
picioare, stăteau înghesuiți dacii, avînd în faţă pe Marele 
preot și taraboștii chemaţi să asiste la serbări. Forul era 
frumos împodobit : steaguri, ghirlande din trunziș şi din 
flori, vase în care ardeau rășini aromate și busturi în 
marmură ale căpeteniilor imperiului, așezate pe coloane, 
pe arcade și pe ziduri. În partea principală a forului, pe un 
piedestal de marmură, se înălța impunătoare statuia 
împăratului, care parcă privea măreț și binevoitor peste 
capetele mulţimii adunate. Și nu erau puţini printre cei 
de faţă, care vedeau în statuie pe însuşi stăpînul imperiu- 
lui, de aceea mulţi numai privind-o se simțeau stînjeniți, 
socotindu-se văzuţi de împărat, şi încercau un simțămînt 
de supunere şi de teamă. Cele două grupări, romană și 
dacă, nu erau despărțite numai prin rîndul de coloane. 
Din motive de estetică, fast și disciplină, şi mai ales pen- 
tru a întări paza căpeteniilor romane, de o parte şi de 
alta a zidului ce susţinea coloanele erau aliniaţi legionari, 
îmbrăcaţi în uniforme de paradă și bine înarmaţi. 

Printr-o ușă laterală din apropierea statuii împăratu- 
lui se iviră, unul după altul, Publius Octavianus, Decimus 
Terentius Scaurianus, Livianus Claudius și Sedatius Seve- 
xianus, acesta din urmă ales conducător al treburilor 
publice în noua colonie Ulpia Trajana. Bărbat frumos, 
plăcut, cu privire vie, caldă și senină, Publius Octavianus 
avea aruncată pe umeri toga albă, tivită pe margini cu 
chenar roşu, semnul distinctiv al senatorilor. La intrarea 
lui, trimbiţașii şi trompetiștii intonară imnul împăratului. 
Mulțimea ovaţionă și salută strigînd : 

— Ave, imperator |. Ave, Cesar!... Ave, Trajanus 
Dacicus ! 

Senatorul Publius Octavianus se urcă pe piedestalul 
de marmură şi ridică mîna. În for se făcu linişte. Începu 
să vorbească rar, măsurat, cu voce melodioasă. După fie- 
care frază se oprea şi, din apropierea Marelui preot, tara- 
postele Susagus repeta în limba dacă cele spuse de el. 


27 419 


— În numele împăratului Marcus Ulpius Trajanus 
Augustus Dacicus, salut întreaga populaţie, romani şi 
daci, din cea mai frumoasă și bogată provincie a imperiu- 
lui : Dacia Trajana ! Marele Jupiter și marele zeu Zamol- 
xis şi toţi zeii să dea sănătate şi fericire tuturor, toţi fii 
credincioși ai Romei ! 

— Ave, Cesar ! Ave, Ulpius Trajanus! răspunse mul- 
țimea la salut. 

— Din însărcinarea augustului împărat, o dată cu 
inaugurarea coloniei municipiu Ulpia Trajana, continuă 
senatorul, aduc la cunoștința tuturor că de acum înainte 
începe împăcarea şi vieţuirea frăţească a romanilor şi a 
dacilor din acest colţ binecuvîntat de zei al imperiului. Fie- 
care cetățean trebuie să respecte legile şi va fi aspru 
pedepsit acel roman — militar sau civil, patrician sau 
plebeu — care va lovi sau batjocori un dac. Toți dacii, 
taraboşti și comaţi, luaţi cu sila la muncă pe şantiere, de 
astăzi sint lăsaţi liberi. Pot rămîne la muncă, contra 
plată, numai aceia care doresc, şi ei vor putea pleca, după 
voia lor, oricînd. 

Din spatele lui Zundecibalm, la un semn al lui Susa- 

Bus, dacii izbucniră în urale de mulţumire și de slavă 
către împărat. Alături, tarabostele Burio stătea liniștit și 
își strîngea fălcile cu ură greu stăpînită. El ştia că nimi 
din ceea ce se spune nu va fi îndeplinit şi că totul face 
parte din uriașa acţiune a Romei de împilare a poporului 
dac. Senatorul continuă : 
Dacia Trajana este o provincie a imperiului, și 
colonia municipiu pe care o inaugurăm astăzi, pe ruinele 
cetății de scaun, Sarmizegetusa, pe care şi-o înălțase 
regele Decebal, va fi centrul de administrare și de con- 
ducere a acestei provincii. Pentru a întări împăcarea 
romanilor cu dacii, numele acestei colonii va fi Ulpia Tra- 
jana Augusta Dacica Sarmizegetusa ! 

Mulțimea izbucni în urale. Trompetiștii și trimbiţașii 
intonară un imn de slavă. Unul dintre daci strigă : 

— Ave, Ulpia Trajana Dacica ! Ave, Trajanus Bonnus ! 

Lui Burio nu-i scăpă că dacul strigase la un semn 
ascuns, tot de-al lui Susagus. 

Senatorul ridică mîinile, cerînd linişte. 


420 


— Augustul împărat cere supunere poporului dac şi 
muncă liniştită pentru întărirea provinciei și a imperiu- 
lui. Poporul dac trebuie să fie alături de legiunile și co- 
hortele care îl apără de năvala triburilor din miazănoapte 
şi să nu se lase prins de nebunia cetelor de latroni, 1 bandiți 
de codru, daci fără minte şi răi, conduşi de cîteva căpetenii 
rătăcite. Aici este pămînt destul pentru toţi, şi acum, după 
ce s-a făcut numărătoarea populaţiei, pămîntul se va 
măsura şi se va împărţi atît dacilor, cît și celor veniţi din 
alte provincii. În numele augustului împărat, rog zeii ca 
împăcarea dintre romani și daci să fie eternă ! 

În uralele mulţimii, senatorul cobori de pe piedestal. 
După el urmară cîțiva funcţionari, care explicară legile 
ce se introduceau în noua provincie : cum se vor arenda 
pășunile, cum se vor plăti dările, cum se vor judeca neîn- 
țelegerile și ce obligaţii aveau romanii şi dacii faţă de 
imperiu. 

Senatorul nu-i asculta. Gindul lui alerga departe, spre 
Roma. Se bucura de încrederea ce i-o arătase împăratul. 
'Tresări cînd cineva îi strînse ușor mîna. Se întoarse. Era 
fiica sa, Canidia. Îi zîmbi şi o privi cu dragoste. Fata arăta 
odihnită, îmbujorată, proaspătă. Oboseala drumului fusese 
învinsă. O mîngtie părintește pe obraz. 

— Vrei ceva, copila mea ? o întrebă în șoaptă, strîn- 
gînd-o uşor la piept. 

— Tată, tu aici reprezinţi pe împărat și poţi să faci 
orice în numele lui ? 

În vocea şi privirea ei era ceva rugător. 

— Da, Canidia, pot să fac orice, cu condiţia de a nu 
depăși misiunea ce mi s-a încredinţat și de a nu călca 
legile imperiului. Dar de ce mă întrebi, copila mea ? 

Canidia avu o clipă de şovăire. Se strînse şi mai mult 
lîngă el. 

— Tu ești atît de bun, tată, și adineauri, cînd vorbeai, 
se vedea bunătatea pe faţa ta... 

Tăcu, încurcată. 

Da, copila mea, şi ? o îndemnă el. 

— Tu poţi uita şi ierta, tată ? şopti ea cu vocea puţin 

sugrumată. 


„1 Cu acest nume îi batiocoreau romanii pe dacii răsculați, cu 
înţelesul de haiduci, hoţi, tâlhari de codru, 


421 


Tatăl o cercetă mirat. 
Cum să uit, ce să uit, pe cine să iert ? 

Pe faţa lui trecu o umbră de supărare. 

— Aici ai vorbit despre împăcare, tată! Te rog din 
suflet, redă-i libertatea lui Staberius ! Tu ştii că el este 
un tînăr învățat, din familie de oameni bogaţi. Să se în- 
toarcă la ai săi, acasă ! Tată, numai eu sînt vinovată de 
faptele lui și nu-mi pot ierta că am fost cauza nefericirii 
sale! El avea pentru tine multă admiraţie și mult 
respect !... 

Senatorul își privi lung fiica, înmărmurit de cele ce 
auzea. Durerea ce-i frămîntase sufletul începea din nou să 
pună stăpînire pe el. 

— Uite ce mare greșeală am făcut luindu-te cu mine 
în Dacia ! murmură întristat. Știai el a fost adus aici. 
Dacă îl las liber, el nu se va duce la Athena și nici în Bit- 
hynia, ci va veni la Roma, va încerca să se apropie din 
nou de tine. 

„__—— Tată, îţi jur pe Freya şi pe Cybela că nu voi primi 
în nici un fel apropierea lui, dar să fie lăsat liber.. 
iu, Canidia, știu cît valorează jurămintele tineri- 
lor ! Cînd cineva iubește cu adevărat, cu greu își poate 
respecta jurămîntul. Nici tu, şi nici el. j 

i spuse apoi cu mai multă supărare : 

— Nu vreau ca înapoiat la Roma să am din nou griji 
şi necazuri ! 

— Tată... 

„— Încetează, nu vreau să mai aud nimic, te rog să-mi 
dai pace ! murmură el, 

o împinse uşor cu mîna, pentru a o îndepărta de lingă 
el, în timp ce continua să murmure ; 

— Aici în Dacia mai este mult de lucru şi se simte 
mare lipsă de sclavi... 

După terminarea comunicărilor din for, a avut lov 
ospăţul, la care au luat parte și căpeteniile dace, în frunte 
cu Marele preot. Publius Octavianus socotise că ospă 
du-se împreună cu căpeteniile dace și romane, poporul va 
vedea și mai întărită impăcarea. 

E Întîmplarea a făcut ca tarabostele Burio, tînăr, frumos, 
vioi, acum ceva mai împlinit ca vîrstă, să fie așezat în 
apropierea Canidiei. Era vesel. Golise multe cupe de vin 


422 


şi mincase cu poftă. Fiica senatorului nu se atinsese de 
numeroasele feluri ce se îngrămădiseră pe masă şi ră- 
măsese tot timpul tăcută, tristă. Se apropiase însă ceva 
mai mult de taraboste, în momentul cînd acesta începuse 
să povestească cu mult haz diferite întîmplări ce se petre- 
cuseră pe șantierul Ulpiei Trajana, unde și el lucrase mai 
bine de un an cu mulţi comaţi și robi de pe moşia sa. 

În același timp, în grupul înaltelor căpetenii se porni- 
seră discuţii aprinse : 

— Eu susțin că un popor mic face o mare greşeală 
cind încearcă să se împotrivească legiunilor imperiului, 
accentuă Publius Octavianus, fiindcă, pînă în cele din 
urmă, acel popor tot este înfrînt, cetăţile lui dărimate, iar 
ţara piriolită. Spun aceste cuvinte fără gîndul de a-l su- 
păra pe Zundecibalm, încheie senatorul. 

Marele preot nu întîrzie răspunsul. 

— Îi e uşor să vorbească astfel oricui face parte din 
marele imperiu şi se mulţumeşte cu soarta pe care o are. 
Dar aţi văzut vreodată pe plebeu la voi, sau pe comate 
Ja noi, să-și lase cu plăcere mica și sărăcăcioasa lui gospo- 
dărie înghițită de vecinul bogat, patrician sau taraboste ? 
Te admir, Publius Octavianus, eşti un bărbat frumos 
inteligent şi te respect, ești între noi trimisul împăratului. 
Te întreb : ce-ai fi făcut dacă ai fi aparţinut unui popor 
mic, subjugat de imperiu și apoi umilit, batjocorit, așa 
cum sînt dacii acum ? 

— Aşa cum au fost, Zundecibalm ! ţinu să precizeze 
senatorul. De astăzi înainte, s-a făcut împăcarea. Căutaţi 
şi voi să opriţi cetele de latroni, potoliţi-i, altfel... Cît 
priveşte întrebarea, continuă el, dacă aș fi fost dac şi mi-ar 
fi stat în putere, nu m-aş fi măsurat cu imperiul pe calea 
armelor, ci pe aceea a înţelepciunii. Aş fi căutat să stau de 
vorbă cu Roma, să tratez cu împăratul și cu Senatul, la ne- 
voie trimiteam chiar daruri, căci pe oameni, oricît de înțe- 
Jepți și oricât de bogaţi, un dar fi mulțumește, îi îmbunează 
și, aruncînd în talerul balanței toată iscusința și, dacă vrei, 
chiar șiretenia, aș fi căutat să obţin condiţii cît mai bune de 
împăcare. Dacia ar fi scăpat cu cetăţile nedărîmate, cu mii 
de oameni în viaţă și ar fi intrat în imperiu cu una dintre 
provinciile cele mai bogate şi mai puternice. 

Cu zîmbete binevoitoare, senatorul adăugă : 


423 


— Mai tîrziu, n-ar fi exclus-ca un dac să ajungă chiar 
împărat la Roma. Nu ştiţi ? Istoria rezervă oamenilor şi 
imperiilor numeroase surprize... 

— Poate că tot așa a gîndit şi Marele preot, interveni 
Livianus Claudius, dovadă stă faptul că de mult el a trecut 
de partea imperiului... 

— Acum, faptul este consumat, începu Zundecibalm. 
Evenimentele s-au petrecut şi nu mai poate fi schimbat 
nimic. Ai spus, Livianus Claudius, că eu am trecut de 
mult de partea imperiului. Ai avut în vedere ceea ce ştie 
și ceea ce trebuie să facă un Mare preot? Cred că nu! 
L-aş ruga pe Publius Octavianus să-mi spună cum vede 
el soarta poporului dac ? 

Senatorul răspunse fără prea multă grabă : 

— Răspunsul este ușor de dat: în timpul luptelor și 
după terminarea lor, poporul dac s-a mai rărit. Unii morţi, 
alţii duși captivi, o bună parte fugiți spre răsărit și miază- 
noapte sau poate că mai stau și acum ascunși prin munţi. 
Imperiul a adus aici mulți coloni şi mulți sclavi, din toate 
neamurile. E ușor de văzut ce va urma : încetul cu încetul, 
dacii vor învăţa limba Romei, se vor amesteca cu noii- 
veniţi, se vor căsătorii unii cu alţii, va dispărea, dindu-se 
uitării, orice dușmănie între ei şi poate că nu va trece 
prea mult pînă cînd nu va mai fi nimeni aici care să nu 
spună cu mîndrie că el este fiu al Romei. Istoria şi viaţa 
merg numai înainte, cu sau fără voia noastră. Eşti de altă 
părere, Zundecibalm ? 

Marele preot îi aruncă o căutătură plină de înţeles, 

Dar istoria poate că are în tolba ei și o eventuală 
prăbușire a imperiului, la care senatorul nu s-a gindit, 
— Ştiu, ar fi o ironie a soartei, ştiu că la aceasta vă 
gindiţi mult voi, Marii preoţi, deși n-am putut să înțeleg 
ce urmăriţi. Poate visaţi ca Roma să devină cîndva ceta- 
tea în care va locui Marele preot, al unei noi, mari şi 
puternice religi 

— E rezerva ce și-o face istoria sau soarta, Publius 
Octavianus ! Noi, Marii preoţi, sîntem convinşi că cele ce 
se petrec, şi se vor mai petrece, le fac oamenii — mari 
sau mici, puternici sau slabi, Mari preoți sau împărați 
Citeodată şi un nebun, omorînd un împărat, poate să 


424 


schimbe cursul istoriei, aşa cum un cîrmaci prins de vin 
schimbă calea corăbiei, o îndreaptă în altă parte. 

Burio băgase de seamă că fiica senatorului căuta să fie 
cît mai mult în apropierea lui, după ce părăsise sala ospă 
tului. Se aflau în for. Grupuri-grupuri, romani și daci se 
strinseseră ici-colo, stăteau de vorbă, și izbucneau în ho- 
hote de ris. Din colţul în care se oprise, Canidia admira ple- 
tele blonde, barba abia încheiată, fața ovală cu trăsături 
regulate și privirea deschisă a tînărului taraboste, Tulbu- 
rată, se apropie şi mai mult de el. 

— Taraboste Burio, te-am ascultat ce frumos știi să 
povesteşti ! îi spuse aproape în şoapti 

Burio tresări. Apropierea ei îl făcu să se înfioare. 

— Numai povestind, sufletele oamenilor se înţeleg mai 
ine, rosti el întorcîndu-se cu totul spre ea. 

— L-ai cunoscut bine pe șantierul de aici pe sclavul 
Staberius ? 

Canidia îl trase în dreptul unei coloane, ferindu-se să 
nu fie auziţi de cei din jur. 

— Dacă ţi-a fost prieten, cunoşti viața acelui sclav ? 
El n-a avut nici o dragoste, de ce n-ai povestit-o ? 

Îl privi încordată, Căută să se convingă dacă bărbatul 
din faţa ei ştia ce a însemnat ea în viaţa acelui sclav. 

Burio îi răspunse cu o uşoară reţinere : 

— Staberius mi-a vorbit mult despre dragostea lui, 
chiar foarte mult, dar cum aș fi putut să-i întinez sufe- 
rința ? Pentru mine, o dragoste curată este ceva sfint, ceva 
venit de la zei. Ce-aș fi putut să spun ? Acea fată, Canidia, 
trebuie să se simtă fericită, dacă a reușit să aprindă în su- 
îletul unui bărbat o iubire atit de caldă, de duioasă, de pu- 
ternică manul Staberius munceşte greu, este bătut cu 
flagrunul, este înfometat și torturat, duce o viaţă de chi- 
nuri și, cu toate acestea, nu l-am auzit niciodată să fi spus 
un cuvînt rău despre aceea pentru a cărei dragoste a ajuns 
pe șantierele din Dacia. 

Burio se miră cînd văzu că fata îşi şterge lacrimile, 

— Tarabostele se mai duce prin șantier ? îl întrebă 
ea, abia stăpînindu-și suspinele, 

— Nu, zeiţă, dacii de aici au fost puși în libertate, Nu 
ştiu dacă şi în altă parte... 


Canidia avu un moment de îndoială. Pieptul începu 
să-i salte năvalnic. Era toată numai frămîntare şi şovăire. 
Se hotărî în cele din urmă : 

— Ce-ar face tarabostele dacă i-aș arăta-o pe Cani- 
dia? A venit aici de la Roma, nutrind speranţa că va 
putea să-l mai vadă... 

Burio o fixă cu o privire bănuitoare. Un moment 
crezu că fata din fața lui glumeşte, apoi, văzînd cîtă du- 
rere oglindește chipul ei, se înfioră. 

— Dacă acea fată este aici, rosti el rar, cred că nu mă 


i întrebat ce-aș face... iar eu te întreb acum, ce 
trebuie să fac ? 

Urmă o tăcere grea și lungă. Nici unul nu auzea $ 
ătele, glumele şi hohotele de rîs ale celor ce se plimbau 
în sufletul tarabostelui începu o luptă grea. 
Spunindu-i lui Staberius, i-ar mări şi mai mult chinurile, 
i-ar strica liniștea pentru mult timp. Ajutând-o 1 vadă, 
in sufletul ei imaginea curată pe care i-o păstra, 
căci, aşa cum arăta el acum în șantier, slăbit, îmbătrinit, 
murdar, cu îmbrăcămintea ruptă, nu i-ar mai fi putut răs- 
coli decît mila. Prinse mîna fetei și o mîngiie uşor, pri- 
vind-o adînc în ochii înecaţi în lacrimi. 

— De ce vrei să-l mai chinuieşti ? La ce v-ar mai fi 
de folos să treziţi în sufletele voastre simţiri acum 
potolite ? 

Ajută-mă să-l văd, taraboste ! îl imploră ea. Une- 
ori sînt momente în viața omului cînd o clipă preţuiește 
œt tot restul zilelor pe care le mai are de trăit. Şi con- 
tinuă murmurînd : Tata are un suflet atît de împietrit |... 

Îşi prinse faţa în miini, pentru a-și stăpîni plinsul. 
Izbucni apoi : 

— Dacă aș putea, dacă cineva m-ar ajuta, aș fugi... 
m-aş ascunde cu el în pădurile sau în munţii Daciei ! Oh, 
de ce zeii au fost atît de răi cu noi !... 

Burio asculta împietrit, frămîntat de gînduri. Cum ar 
fi putut el să-i ajute ? Cum ar fi putut el să-l scoată pe 


426 


Staberius din şantier? Dar nici el, după punerea în li- 
bertate, n-ar mai fi putut să pătrundă uşor acolo. 

— Ce doreşti tu, Canidia, e peste putință. Eşti fiica 
unui senator cu multă vază la Roma, aici îl reprezintă 
chiar pe împărat, iar fuga voastră l-ar supăra și l-ar in- 
dirji peste măsură. N-ar rămîne nici un petic de pădure, 
nici un plai şi nici o casă nerăscolită de legiunile şi co- 
hortele romane. Senatorul ar plăti scump capul lui 
Staberius ! 

— Dionysos, eşti atît de aproape de mine ! gemu fata. 
Cu preţul vieţii voi căuta să vin la tine, să te văd. Zeilor, 
ajutaţi-mă !... 

Lângă ea, Burio se frămînta nehotărit, mişcat de dra- 
gostea și de durerea fetei, copleșit de neputinţă. După o 
lungă tăcere, murmură : 

— Dionysos... ce nume frumos, tinărul Dionysos, acum 
sclavul în grea mizerie și suferință, Staberius ! 
Ridică apoi capul şi o privi cu hotărire : 

— Voi încerca să fac tot ce-mi stă în putere. Tu tre- 
buie să stai liniștită. Sînt gata să vă ajut, dacă aceasta 
îi este voia! După ce veţi fi împreună, facă-se voia zei 
lor! Cât timp mai rămîne Publius Octavianus în Dacia? 

— Poate cincisprezece-douăzeci de zile.. 

Un simţămînt de încredere și de siguranţă își făcu loc 
în sufletul fetei alături de tînărul taraboste care redeve- 
nise încercatul luptător de la Cetatea-de-Munte. 

În cea de-a treia zi a seri d a șaptea după 
idele lui septembrie, urmă spectacolul în noul amfiteatru. 
Abia se luminase de ziuă, şi mulţimea începuse să năvă- 
lească dinspre terme, pe via Ulpia Trajana şi pe via Roma, 
dinspre bordeiele, barăcile și tabernele din jurul campu- 
Jui şi dinspre corturile ce se ridicaseră în apropierea am- 
fiteatrului pentru cei veniţi din alte părți, toţi îndreptân- 
du-se spre tribune. Romanii sosiți mai de mult în Dacia 
erau dornici de spectacole, cărora le duseseră dorul, pe 
cind dacii erau stăpiniţi numai de curiozitate. Un astfel 
de spectacol nu se mai văzuse pînă atunci în Dacia, 

Amfiteatrul arăta de departe o construcţie impresio- 
nantă. Tribunele ce înconjurau arena, cu treptele lor aco- 
perite cu lespezi de piatră, păreau niște scări monumen- 


427 


tale, ce coborau pentru a se întilni toate în acelaşi loc. 
Cu forma ei ovală, arena număra peste şaptezeci de pași 
în lungime şi peste cincizeci în lăţime. Cele patru porţi 
erau ca niște guri deschise, care înghiţeau în fiecare clipă 
şirurile nesfirșite de spectatori. În ușoara adiere a vîntului 
ce venea dinspre munte, pînzele mari care acopereau 
tribunele fluturau uşor, ca aripile unui stol de păsări. Cu- 
lorile lor — roșu, galben și albastru — se repetau de la 
tribună la tribună, închizînd arena într-un enorm oval 
aerian, cu faţa către cer. Un murmur uriaș de mulțumire 
și veselie umplea valea din jurul amfiteatrului. 

Soarele se ridicase la cîteva sulițe pe cer cînd mulți- 
mea umpluse toate tribunele și aștepta nerăbdătoare 
începerea spectacolului. Din toate părţile se înălțau stri 
găte, chiote și hohote de rîs, pline de voie bună. Niciodată 
valea Sarmizegetusei nu mai răsunase de atita larmă și 
veselie, și niciodată nu se văzuse atita mișcare de braţe 
și de capete şi atita bogăţie de culori. Nerăbdătoare, mul- 
țimea izbucnea în aplauze, bătea din picioare, fluiera și 
striga, pentru a grăbi intrarea în tribuna imperială a 
căpeteniilor. 

Cine privea tribunele de jos, din arenă, nu se putea 
să nu fi fost izbit de o deosebire : pentru daci, se rezer- 
vaseră numai ultimele trepte din părțile de sus ale tribu- 
nelor, și distincția era mărită de îmbrăcămintea lor, cu 


frumoase combinaţii de alb și negru. Acolo, sus, era mai 


multă liniște. Sfioși, dacii se uitau cu nerăbdare în jurul 
lor și în arenă, își vorbeau în ṣoapte ṣi băteau din palme 
fără să ştie de ce, numai să facă Ja fel ca ceilalți. De pe 
fețele lor pline de curiozitate nu lipsea însă tristețea. 

Ca la un semn, larma încetă, stinsă de sunetele trom- 
petelor. Toate capetele se întoarseră spre tribuna impe- 


rială. Primul, intră senatorul Publius Octavianus, pur- 
tînd eșarfa care arăta că e trimisul împăratului, însoțit de 
Decimus Terentius Scaurianus, Livianus Claudius, Domi- 
tius Rufinus şi Sedatius Severianus, după care veneau 
căpeteniile dace : marele preot Zundecibalm, tarabostele 
Susagus și tarabostele Burio. Tribuna imperială se umplu 
apoi cu legaţi, tribuni, centurioni ai imperiului și ma- 
troane romane, soții și fiice ale căpeteniilor, printre care 


428 


tea fi văzută şi Canidia. Din toate părţile, mulțimea 
aplauda în picioare şi striga : 

— Ave, imperator |... Ave, Ulpius Trajanus Dacicus |... 
Ave, Dacia Trajana |... 

Senin, zîmbitor, impunător, Publius Octavianus răs- 
punse salutului și aplauzelor din tribune. Se aşeză pe locul 
rezervat împăratului şi aşteptă să i se spună că totul e 
gata şi că spectacolul poate să înceapă. Ridică mîna. 
Aplauzele şi uralele încetară. În sunetele trompetelor, în 
arenă intră o centurie în uniformă de paradă, în fruntea 
căreia călca țanțoş un tribun, urmat de un centurion. Prin 
fața mulţimii trecea armata Romei. În tribune izbucniră 
din nou urale. Centuria făcu înconjurul arenei şi ieşi pe 
porţile mari. Fu urmată de un grup de daci, tot cam de 
mărimea unei centurii, îmbrăcaţi de sărbătoare, fără nici 
un fel de arme asupra lor. Grupul reprezenta poporul dac, 
paşnic, supus, resemnat. În tribune nu se auzi nici 
un strigăt, nimeni nu aplaudă, nici unul dintre daci nu 
îndrăzni să se manifeste într-un fel. Senatorul nu se aş- 
tepta ca romanii din tribune să le facă dacilor o primire 
atit de rece, să le arate atîta desconsiderare; Se ridică în 
picioare și începu el să aplaude. Gestul lui fu urmat de 
cei din jur și, cu o iuţeală de fulger, se întinse în toate 
tribunele. 

— Iată împăcarea și dragostea dintre noi şi voi, mur- 
mură tarabostele Burio cu mîhnire. 

În amfiteatru, veselia crescu în clipa cînd în arenă 
un grup format din romani și din daci, toţi tineri, 
i fete, cu coroane de flori pe cap și cu buchete de 
flori în miini. Înaintau în rînduri de cîte patru, în fiecare 
rînd era o pereche romană şi o pereche dacă. La o astfel 


t 


mizegetu. 
În rîndurile dacilor, sus în tribune, nu se auzi decit un 
murmur de mirare și de încântare. 
— A fost bună ideea asta, Livianus Claudius, șopti 
senatorul, privind perechile ce treceau prin dreptul tri- 
bunei. întărește mai mult dorința noastră de împăcare. 


429 


— Sperăm că de acum înainte să avem mai multă li- 
nişte din partea dacilor. Prea au fost în continuă frămin- 
tare, ca Vezuviul înainte de erupție, completă generalul. 

Încordarea în tribune crescu. Se ştia că vor urma 
luptele, adevăratul spectacol. Ușile carcerelor fură deschise, 
și în arenă înaintară ca la patruzeci de gladiatori, avînd 
în frunte pe lanistul Catius. Cu trupurile goale, vînjoși 
și musculoși, greu înarmaţi și cu zîmbete pe feţele lor 
mari, porniră prin fața mulţimii. Ajunși în dreptul tri- 
bunei imperiale, se opriră, se întoarseră toţi la o comandă 
spre trimisul împăratului și strigară 

— Ave, imperator | 

Grupul de gladiatori își continuă defilarea, însoţit de 
aplauzele mulţimii. Senatorul îl căută cu privirea pe Do- 
mitius Rufinus şi-i făcu semn să se apropie. 

— N-ai uitat, Domitius Rufinus : nu vor lupta numai 
daci de o parte ? 

Legatul clătină din cap, confirmînd că nu uitase. 

În arenă rămăseseră doisprezece gladiatori : șase de o 
parte şi şase de alta, așezați în poziţii de luptă. De fiecare 
parte erau trei gali și trei daci, în așa fel intercalaţi, încit 
fiecare pereche ce trebuia să lupte era formată dintr-un 
gal și un dac. Galii aveau spade scurte, drepte și scuturi 
miei, pătrate, Dacii strîngeau în mîini spade încovoiate la 
virf şi scuturi lunguieţe, uşor bombate. Cele două părţi în- 
cepură să se atace. Lupta se desfășura în faze repezi, scurte, 
succesul trecînd cînd de o parte, cînd de alta. Cei din tri- 
bune aplaudau și îndemnau. 

— Îi vezi? şopti senatorul la urechea lui Livianus 
Claudius. Niciodată un dac n-a fost atacat sau lovit de 
alt dac, 

— Îi cunosc bine, Publius Octavianus! murmură 
generalul. 

Lupta se apropia repede de sii rămăsese numai un 
gal și un dac. Mulțimea striga înveselită pînă la delir. De 
pe locurile lor, dacii se ridicaseră în picioare şi priveau 
înmărmuriţi. 

Să lupte dacul cu galul ! gau uni: 
Haide, galule, atacă-l pe dac! ţipau alţii. 

Amiîndoi făcuseră parte din același grup şi pe aceeași 

parte, și o luptă între ei n-ar fi avut nici un rost, Lupta 


430 


rşise, şi amindoi erau victorioși. Dacul aruncă spada 
Scurt la trup, îndesat și cu mişcări repezi, 
și masiv, cu mișcări domoale. 


se s 
lui încovoiat 
stătea în faţa galului voinic 
Mulțimea striga : 

— Haide, galule, loveşte ! 

— Arată-ţi curajul, dacule ! 

Galul făcu și el același gest: își aruncă spada peste 
aceea a dacului. Mulţi dintre spectatori ridicaseră degetele 
în sus, cerînd ca cei doi gladiatori să fie lăsaţi în viaţă. Din 
arenă, dacul și galul priveau mulţimea cu încordare, aștep- 
tînd semnul hotăritor. Senatorul ridică mîna, lupta fu 
oprită. = 

Dinspre carcere, năvăliră în arenă lorarii, care se 
repeziră să ridice gladiatorii morți sau răniţi. În urma lor 
se împrăștie nisip proaspăt, curat și bine uscat. Pe margi- 
nile arenei, comedianţi și măscărici spuneau glume, făceau 
mișcări iscusite și figuri comice, provocînd valuri de ris 
printre spectatori 

De pe poarta larg deschisă a oppidium-ului se ivi din 
întuneric un zimbru fioros. Cu ochii roşii, sălbatici, tulbu- 
rați de lumina orbitoare de afară, sforăind puternic pe 
nările largi, făcu citeva salturi şi se opri în arenă, ținînd 
coada ridicată. Se uita speriat la mulţimea care striga şi 
bătea din picioare. Deodată, sforăi puternic, scoase un 
muget înfricoșător şi-o rupse la fugă. Pe altă poartă apă- 
ruseră doisprezece lupi mari, iuți, cu ochi injectaţi. Zim- 
brul se apropie de ei cu coada ridicată şi cu gîtul încordat, 
pregătit de luptă. Sforăitul lui puternic se auzea pină sus, 
în tribune. Lupta fiarelor era urmărită cu încordare. În- 
fometată, haita de lupi ieşi învingătoare. O parte din ei 
căzuseră spintecaţi de coarnele puternice ale zimbrului, 
ceilalţi. începură să rupă hălci mari cu colții lor puternici. 
Curînd, intrară mastigotorii cu furci lungi şi, alungară 
lupii înapoi în carcere. 5. 

Spectacolul se continuă cu diferite întreceri sportive 
între legiunile şi cohortele din Dacia : alergări, sărituri în 
lungime şi înălțime, aruncarea cu sulița și lupte corp la 
corp. Urmă lupta între un mirmilon și un retiar, care se 
sfirşi cu victoria retiarului. 

Încheierea spectacolului plăcu mult mulțimii. Prin 
fața tribunelor trecură cincizeci de perechi de veterani, 


43t 


legionari imbătrîniți în războaie, ătoriţi cu femei dace 
mai în virstă, rămase văduve după lupta cea mare. 
Iată, Zundecibalm, spuse senatorul întorcîndu-se 
spre Marele preot, aşa se împacă şi se împrietenesc popoa- 
rele ! În curînd, legionari, negustori şi meșteșugari le vor 
urma exemplul și se vor uni cu fetele frumoase ale daci- 
lor. Cînd privesc în arenă, am impresia că prin faţa noas- 
tră trece un popor nou : poporul Daciei Trajane. 

Senatorul se ridică și porni spre ieșire. Spectacolul 
luase sfîrșit. Miile de spectatori se îngrămădiră spre cele 
patru porţi ale amfiteatrului, romani amestecați cu daci, 
toţi vorbind cu însufleţire, și rîzînd zgomotos. Gărzile de 
pretorieni și de legionari, însărcinate să țină ordinea, se 
pierdură neputincioase, prinse în valul ce înainta nest: 
lit. Tarabostele Burio trecu repede pe lîngă Canidia şi-i 
spuse în șoaptă : 

— Dacă vrei să-l vezi pe Dionysos, urmeaz-o pe 
femeia dacă ce te aşteaptă la ieşire ! 

Tarabostele cobori în fugă treptele tribunei şi se 
pierdu în mulţime. 

Același lucru îl făcu și Canidia, În apropierea porţii 
principale, se depărtă de grupul matroanelor lîngă care 
înaintase şi dispăru în învălmășeală. Cînd valul zgomo- 
tos şi repede al mulţimii o împinse afară, de lingă zid se 
desprinse o dacă şi o apucă de mînă. Canidia nu-și dădu 
seama cînd ajunse în mijlocul unui grup de daci i 
și femei, toți comați și robi de pe moșia lui Burio, 
cînd i se aruncă pe cap, cu multă îndeminare, o n: 
albă, subțire și uşoară, colorată cu frumoase flori lucrate 
de mînă. Îi urmă în afara cetăţii, dincolo de camp, pe 
cîmpia netedă unde se afla tabăra lui Burio. Acolo îl găsi 
pe Siaberius, aşteptind-o cu multă încordare și nerăb- 
dare. 

Burio pregătise totul. Nu se îndoia că senatorul va da 
ordin să fie căutată pretutindeni, de aceea socotise ca în- 
dată ce ei vor fi împreună, amindoi să fie îmbrăcaţi 
costume dace de sărbătoare și, însoţiţi de cîţiva luptători 
din garda sa, să pornească spre cetatea lui, Marodaya, pe 
drumul cel mai ferit şi mai scurt, de-a dreptul prin munţi. 

Cu toate că lipsa Canidiei fusese repede observată, 
senatorul n-a știut; nimic pînă spre seară, cînd matroanele 


432 


şi fetele care o însoţiseră își pierduseră orice speranţă că 
ea va mai fi găsită. O căutaseră prin toate locurile în care 
fata s-ar fi putut rătăci. Senatorul tocmai se pre; ă i 
parte la ospăţul organizat de guvernator şi nu i se mai 
putea ascunde dispariţia fetei. În acel moment sosiră 
alarmaţi Livianus Claudius şi Domitius Rufinus. Ei, în 
calitate de comandanţi militari, se socoteau răspunzători 
de cele întîmplate. Cînd îi văzu, Publius Octavianus îi 
primi cu un zîmbet plin de durere și de amărăciune. 

— Am trimis centurioni, decurioni și pretorieni 5-0 
caute peste tot — prin camp, prin şantier şi prin împre- 
jurimi! raportă în panică Domitius Rufinus 

Senatorul văzu fața îngrijorată și împietrită a genera- 

lului şi-l invită să se așeze pe scaun. 
Să nu fii prea îngrijorat, Livianus Claudius ! Ceea 
ce uiesc că s-a petrecut nu s-a produs pentru că voi 
n-aţi fi luat suficiente măsuri de pază. Căutaţi-l pe sclavul 
Staberius, dacă l-ați avut pe acest sclav aici pe şantier, şi 
dacă şi el a dispărut, atunci să ştiţi că acolo unde se află 
unul va fi găsit și celălalt. Să nu vă mire ! Acest Staberius 
a fost sclavul meu și l-am folosit ca preceptor al copiilor. 

— La cei tineri, dragostea nu poate să fie stăvilită, 
murmură generalul. 

Senatorul clătină uşor din cap şi se întoarse spre legat : 

— Cit timp vom fi la ospăț, vei putea să afli, Domitius 
Rufinus, ce e cu acel sclav. Dacă în adevăr și el a fugit, 
puneţi să-l caute. Miine, noi plecăm spre Apulum și Pota- 
issa, se adresă el generalului. Nu schimbăm nimic din cele 
stabilite. 

După două săptămîni, însoţit de gardă şi de oaspeţii cu 
care venise de la Roma, Publius Octavianus i Ulpia 
Trajana. La despărţire, Livianus Claudius îl întrebă : 
Spune-mi, Publius Octavianus, să. mai încercăm 
ţi căutăm fiica ? 

Senatorul îl privi lung, cu ochii umezi, şi un nod i se 
urcă în git. Durerea şi dezamăgirea îi împietriseră sufletul. 

— Nu, Livianus Claudius, să n-o mai căutați! Tăcu o 
clipă, apoi continuă cu voce scăzută : Publius Octavianus 
nu mai are fiică. Voi spune la Roma că ea a murit în 


Dacia ! 


28 433 


Aşezată pe colina ce domina uşor împrejurimile, chiar 
pe locul pe care fusese palatul regelui Decebal, vila lui 
Livianus Claudius — în care se intra pe scări monumen- 
tale, printre coloane de marmură albă — era construcția 
cea mai mare şi cea mai frumoasă de pe via Dacia Tra- 
jana. Alături, acolo unde fusese palatul lui Diegis, se 
înălța vila guvernatorului și, ceva mai departe, vila lui 
Domitius Rufinus. Interiorul vilei generalului nu se deo- 
sebea cu nimic de acela al caselor celor mai de seamă 
senatori şi ale celor mai bogaţi patricieni de la Roma. Din 
atriul bogat se trecea în tricliniul ! elegant, mare şi frumos 
luminat. Un aer de prospeţime îl dădeau încăperii tranda- 
firii şi ghirlandele de iederă ce urcau în spirale pe șase 
coloane care o împărțeau în două părți egale. Între cele 
şase coloane şi de-a lungul pereţilor, statui de marmură 

ioplite cu multă măiestrie de sculptori de la Roma și 
Athena, reprezentînd bărbaţi și femei în poziții grațioase, 
măreau şi mai mult ambianța de veselie şi de voie bună. 

Sosise toamna, și copacii își dezbrăcau podoaba îngăl- 
penită pentru a se pregăti de iarnă. În noua provincie, 
serbările de inaugurare a noii colonii, măsurile de împăcare 
a romanilor cu dacii și legile noi aduse de la Roma păreau 
să fi avut o urmare fericită, căci liniștea cuprinsese în- 
treaga ţară a dacilor. În această toamnă nu se mai văzuseră 
cete răzlețe de legionari umblind după jafuri, dacii nu mai 
erau fugăriţi și prinși pentru a fi duşi la muncă pe ṣan- 
tiere, iar funcţionarii imperiului căutaseră să întărească 
stăpînirea dacilor pe pămînturile pe care le munceau, o 
dată cu împărțirea de loturi săracilor, liberţilor, vetera- 
nilor şi celor veniţi de aiurea. 

Cu toate că o avea pe Apronilla în casă, generalul se 
simţea cu totul singur. Fuga fiicei senatorului Publius 
Octavianus, cu un sclav îl pusese mult pe gînduri, iar 
garda lui nu reușise să-l mai prindă pe dacul Rhesos. 
Sfirșitul trist de toamnă, golul din sufletul lui şi semnele 


1 Camera de mîncare, de ospăț. Triclin se numea și patul pe 
care se stătea la masă. 


434 


bătrineţei, ce-l încercau din toate părţile, îl intristaserā 
peste măsură. Într-o astfel de stare îl găsi Eurotas. Cînd 
îl văzu, uită durerea pe care acesta i-o pricinuise prin 
sfaturile lui şi se bucură sincer. Îl introduse în tricliniu 
și dădu ordin să se servească masa, care pînă la urmă se 
dovedi un adevărat ospăț. 

— Nici nu știu ce să mai rog zeii să-ţi dea, Livianus 
Claudius! începu Eurotas la vederea bogăției din vilă. 
E drept, după moartea lui Decimus Terentius Scaurianus 
ești aici atotputernic : comandant al legiunilor și guverna- 
tor al Daciei Trajana. 

Se întinseră pe paturi, în aşteptarea gustărilor. 

— Ia o cupă de vin aromat, bun pentru poftă de 
mîncare, îl îndemnă generalul turnînd vinul cald, ce 
aburea uşor. 

Trecură cîteva momente de tăcere. Sorbiră, ţinînd 
cupele între palme, căutînd să se mai încălzească. Clipind 
des, grecul îl fixă de cîteva ori, în așteptarea momentului 
prielnic. 

— Pe fulgerele lui Jupiter Ultor, începu el, dar ce i s-a 
întîmplat lui Publius Octavianus ? Tot adevărat e că fiica 
lui a fugit cu un sclav ? 

Generalul confirmă ușor din cap 

— M-am gîndit mult la fapta fiicei lui. Dacă acel Sta- 
berius ar fi fost un sclav de rînd, n-ar fi făcut ea un astfel 
de pas: O femeie nu se hotărăște atît de ușor să plece cu 
un bărbat... 

Pe nesimţite şi cu multă îndeminare, Myrella, ajutată 
de sclavele de la bucătărie, umpluse masa cu tot felul de 
bunătăţi. 

— Cînd a sosit Publius Octavianus, reluă generalul 
firul celor spuse de Eurotas, tocmai mă mutasem în vila 
aceasta nouă... 

— Cum de a putut el săvîrși o asemenea greșeală, să-şi 
aducă fiica tocmai în apropierea bărbatului de care abia 
o îndepărtase ? se frămîntă Eurotas, mestecînd des cu gura 
ştirbă. 

— Numai zeii pot să prevadă tot ce se poate întîmpla !... 

—. O, zei mari! O, zei atotputernici! De ce caută 
omul să se apropie tocmai de lucrul de care ar trebui să 
se îndepărteze ? 


28+ 435 


— Să lăsăm zeii în pace. 7 
De ce o ţii în apropierea aceluia care o cãutå ? Eu 
nu ştiu ca acel trădător să fi părăsit Dacia sau... 

Eurotas tăcu, parcă nesigur de ceea ce gîndea. 
Spune | 
M-a purtat gindul că poate te-ai hotărît s-o duci pe 
ea de aici. 

Livianus Claudius izbucni într-un hohot de rîs : 

— Prin tine vorbesc zeii Olimpului, ori zeii Infernului ? 
M-am hotărît s-o trimit la Roma înainte de căderea zăpezii, 
însă nu am un om de încredere. Pe drum se pot în- 
tîmpla atitea ! Plecam eu, Eurotas, chiar doream să mă 
odihnesc la ferma mea de lîngă Roma, dar zeii mi-au în- 
curcat planurile. Moartea năprasnică a lui Decimus Te- 
rentius Scaurianus și întirzierea sosirii unui guvernator 
mă ţin legat aici. Cui aș putea să i-o încredinţez pe un 
drum atît de lung ? 

Eurotas îl privi lung, și săltă din umeri. 

— Dacă ai fi căutat, găseai. 

— Nu cumva tu te pregătești să porneşti într-acolo ? 

— Ehei, Livianus Claudius, dacă plecam eu, te serveam 
cu plăcere! Dar de ce nu-i faci un drum lui Domitius 
Rufinus ? Ştiu că se bucură de toată încrederea ta. 

— Ar fi singurul, în afară de tine, căruia i-aş încre- 
dinţa-o. Dar cu cine mă ajut la guvernare, aici ? 

— Iarna toate se mai potolesc, Livianus Claudius, chiar 
şi cetele de latroni din munţi parcă dorm printre troiene, 
prin birloguri. În primăvară, Domitius Rufinus va fi 
inapoi, încărcat cu multe veşti de la Roma. 

Generalul slobozi un suris, faţa i se lumină, se arătă 
plin de speranţă. 

— Da, o trimit cu el la Roma, și mai tirziu pornesc 
și eu într-acolo ! 

Mirat, Eurotas făcu ochii mari. 

— Te gîndeşti să părăsești Dacia pentru totdeauna? 

Livianus Claudius îl privi peste cupa din care tocmai 
sorbea și-i confirmă clătinind ușor capul. Mult timp mîn- 
cară și băură în liniște, fiecare cu gindurile lui, 

Cind ieși din vila lui Livianus Claudius, afară se lăsase 
întunericul. Frunzele căzute din copaci pe via Dacia Tra- 


13 


jana erau purtate de vînt la vale, spre for. Îşi strînse mai 
bine sagunul în jurul trupului și porni grăbit spre taberna 
lui Rupilius. Tocmai ocolea palatul augustalilor, îndrep- 
tîndu-se în jos, pe via Ulpia Trajana, spre amfiteatru, 
cînd se întilni piept în piept cu Domitius Rufinus. 

— Te trimit la Charon, Eurotas ! îi şopti legatul. Tot 
n-ai fost la general? 

— îi dai banul degeaba, n-o să te lase inima să mă 
trimiţi nici la zeii Olimpului. Pleci cu ea la Roma, Domitius 
Rufinus, și ferma de la Apulum pe care mi-ai făgăduit-o 
este a mea, îi spuse stringîndu-l de braţ : Merg să-mi dai 
pergamentul cu sigiliul tău. 

Porniră înapoi, pe via Roma, spre terme. Pe sub co- 
pacii desfrunziţi treceau perechi de îndrăgostiţi, ţinîndu-se 
strinși și căutînd să meargă cît mai mult prin întuneric. 


După plecarea lui Eurotas, Livianus Claudius nu se 
mai putuse stăpîni. Trecuse în tabliniu, unde se pregătise 
timp îndelungat. Apronilla se afla în exedra. O căldură 
plăcută o înconjura de la ţevile de aramă ascunse cu iscu- 
sință în dosul draperiilor de mătase ce acopereau pereții. 
Lampa de aur cu trei braţe suspendată de plafon dădea o 
lumină potolită, ce mărea și mai mult intimitatea încăperii. 
Adesea treceau multe zile și ea nu-și vedea stăpînul. 

În această seară, stătuse mai mult întinsă pe pat. Pri- 
vise lung lampa şi se gindise la el. Îl știa liber și sănătos. 
Prin Maevius și Cinarius, decurionul din garda generalu- 
lui, primise des vești din partea lui. Aştepta cu încredere 
ziua cînd ei vor reuși s-o elibereze. Sufletul îi era plin de 
fericirea pe care o aştepta. În ochi, două picături de lacrimi 
îi luceau ca două perle. Era îmbrăcată cu o tunică ușoară, 
garnisită pe margini cu panglici albastre. Părul bogat, 
negru și des acoperea toată perna pe care își așezase capul. 
Se întoarse și privi spre scrinul îmbrăcat la colţuri în 
argint, ornat cu sculpturi reprezentînd scene de luptă. 
Toată după-amiaza citise şi recitise poezii : erau Tristele 
lui Publius Ovidius Naso, cu scrisorile poetului surghiunit 
la Tomis, pe țărmul Pontului Euxin, către soţia lui îndu- 


437 


rerată, rămasă la Roma. Întinse mîna și luă sulul de papy- 
rusuri. Îl desfăcu la întîmplare. Începu să citească : 


Pălești cînd vreo scrisoare din Pont îţi vine iarăşi ? 
Cu mîna-nfiorată scrisoarea o deschizi ? 

Sint sănătos, n-ai teamă, și trupul meu acesta, 
Nevolnic altădată, cu truda nenvăţat, 

E zdravăn : suferința i-a întărit puterea, 

Dar sufletul mi-i bolnav ; el n-a mai prins putere, 
Durerea mea rămîne aceeași care-a fost ! 


Lacrimile începură să-i cadă grele peste versurile de 
la care nu-şi mai putea lua privirea. Cît de mult se potri- 
veau cu situaţia în care se aflau ei ! Tresări cînd auzi ușa 
deschizîndu-se. Era Myrella. 

— Apronilla, zeii să te aibă în paza lor! Chiar acum 
am vorbit cu Cinarius. I se făcuse dor de mine, adăugă 
rîzind, mi-a spus că la poarta de răsărit a cetăţii a întîlnit 
mai mulţi daci. Unul dintre ei i-a şoptit : „Spune-i Apro- 
nillei că Vitellius e sănătos şi nu-i prea departe de Sarmi- 
zegetusa !“ Dacul îl întrebase mai întîi: „Eşti cumva 
decurionul Cinarius ?“ 

Myrella tăcu. Agnia se ivise în uşi 

— Teși afară, scorpie bătrină ! str Apronilla, 

— Lucilla, fata mamei, zeii or să te facă sănătoasă la 
minte şi n-o să mă mai izgonești ! Pregăteşte-te, stăpînul 
vine aici. 

Bătrina sclavă ieşi, abia tirîndu-și picioarele grele, 
umflate. După ea plecă repede și Myrella. Apronilla se 
întoarse cu faţa la perete și se prefăcu citeşte. Par- 
curgea versurile frumos scrise, fără să mai înțeleagă ceva. 
Inima îi bătea, gata să se spargă. Cînd ușa se deschise, nu 
făcu nici o mișcare. 

— Zeița Thalia să te ocrotească, Apronilla ! o salută el. 

Ea se întoarse şi nu căută să-l privească. 


— Ce pot să cer zeilor pentru acela care continuă să 
mă chinuiască ? șopti ea, abia 


pînindu-și plînsul. 

— Ridi capul! Vreau să-ți spun pentru ce-am 
venit. E singura cale pe care am găsit-o bună : m-am hol 
rît să te trimit la Roma. Vei sta în vila noastră de pe via 


438 


Tiburtina, pînă voi veni şi eu. Mai tîrziu, poate că zeii ne 
vor arăta calea cea bună. 

— Cit timp voi fi la tine, fie că mă ţii la Sarmizege- 
tusa, fie la Roma, eu tot întemniţată rămîn, căci nu am 
libertate nici cît cea mai oropsită sclavă ! 

— Voi da ordin să fii liberă, să mergi în for, la terme, 
la jocurile din circuri... 

Te-am înţeles, Livianus Claudius ! Știi că la Roma, 
nici fostul tribun Hammonius Vitellius și... nici dacul 
Rhesos nu va putea să ajungă 

Livianus Claudius se ridică de pe scaun, cu hotărirea 
neschimbată. Se îndreptă spre uşă. 

— Să te pregătești de plecare ! Pe drum să nu te temi 
de cetele de latroni, garda lui Domitius Rufinus e destul 
de puternică. Zeii să-ţi dea liniște şi somn ! îi ură el ieșind 

Apronilla înţelesese că va fi dusă de Domitius Rufinus 
la Roma. Adormi, tîrziu, după ce se rugă mult către zei 
s-o ajute. 

A doua zi, cum se schimbă garda de noapte, decurionul 
Cinarius porni spre taberna „La legionarul vesel“. În 
afara zidurilor noi ale Ulpiei Trajana Sarmizegetusa, încă 
mai existau barăcile, bordeiele și tabernele din apropierea 
campului. Rupilius abia se sculase, își deschidea ușile pen- 
tru primirea mușteriilor. Îl ascultă pe decurion scărpinîn- 
du-se după ureche. 

— Zici că vrei să dai de urma lui Maevius ? îl întrebă 
el. Păi, decurioane, dacă fetele au încredere în tine, o să 
am și eu. Să mergi cu mine afară, lîngă zidurile oraşului. 
Astăzi e târg mare acolo, vin daci din toate părţile. Tre- 
buie să mai iau cîte ceva pentru tabernă. 

Pe drum, după ce Rupilius tăcuse aproape tot timpul, 
îl mai întrebă : 

— Decurioane, ai fi în stare să-l trădezi pe Maevius ? 
Te-aș otrăvi cu mîna mea ! îl ameninţă fără să-i aştepte 
răspunsul. 

„__— Iar dacă l-ai trăda tu, te-aș străpunge cu spada mea, 

i-o întoarse Cinarius rîzînd. Pe toţi zeii, Rupilius, alungă 

de la tine astfel de gînduri ! N-aş fi demn de dragostea 

Myreilei, și zeii m-ar pedepsi. După o lungă pauză, decu- 

paul continuă : Dacă ţi-ar cere Maevius, i-ai da ceva 
ani ? 


439 


— Oricât, decurioane, tot ce am ! 

— Am început să fac economii, vreau să string o sumă 
cu care s-o cumpăr pe Myrella. Va fi cea mai bună şi cea 
mai scumpă soţie! 

Lingă zidurile noi, înălțate pe temelia celor vechi, nu 
departe de poarta de răsărit, se întindea un adevărat bilci. 
Daci veniţi din toate părţile, din apropiere şi din munți, 
stăteau lingă grămezile de legume, fructe, pastramă de 
capră, brînză, miere, vase din lemn și din pămînt, frumos 
lucrate, covoare, postavuri, blănuri și din toate cele nece- 
sare vieţii de toate zilele, strigînd, cînd în limba Romei, 
cind cu vorbe dace, ca să atragă atenţia cumpărătorilor, 
Rupilius şi Cinarius înaintară pe drumul străjuit de gră- 
mezile de mărfuri şi de vînzători, făcînd un mare ocol, pină 
se apropiară din nou de ziduri. Se opriră lîngă doi daci care 
vindeau pastramă, brînză de burduf, brînză în coji de brad, 
lapte de putină și blănuri de oi și de sălbăticiuni de-ale pă- 
durii, Cu mișcări de cunoscător, Rupilius începu să ridice 
și să aleagă pastramele, aruncind pe cele bune intr-o gră- 
madă, alături, arătîndu-și nemulțumirea în gura mare : 

— Astăzi aţi adus marfă proastă. O să încep să cum- 
păr de la alţii. 

Fringea în miini pastrama, o mirosea strimbîndu-se, 
mușca din ea, o mesteca de cîteva ori şi-o scuipa cu 
zgomot. 

— Asta e carne împuțită, nu pastramă! le repeta 
strigînd. 

Reușea să simuleze bine nemulțumirea şi să-i facă pe 
cei din jur să nu ia în seamă că din cînd în cînd vorbea 
în șoaptă cu dacul de lîngă el, care se apleca să-i dea în 
miini fiecare pastramă : 

— Cică o pornește la Roma, însoţită de Domitius Ru- 
finus, îi șopti dacului. Voi ce aveţi de gînd să faceţi, atacati 
coloana, aveţi ajutoare ? 

După ce dacul se opuse aruncării unei pastrame în 
grămada celor refuzate, șopti la rîndul lui : 

— Nu se știe cînd vor porni și pe care drum o apucă ? 
s decurionul ! 
aleagă şi cîteva burduturi de brînză. 


Rupilius începu 


440 


— Vezi că Cinarius nu te mai cunoaşte aşa schimbat 
şi îmbrăcat ca un dac? 

Alături de ei, decurionul se întorsese cu spatele şi se 
uita la mulțimea ce se scurgea pe drumul îngust, lăsat prin- 
tre grămezile de bunătăţi. La cîţiva pași, un bătrin își lăuda 
pastrama, brinza și blănurile, strigînd aci în limba dacă, 
aci în limba Romei. Rostea şi accentua greșit cuvintele ro- 
mane și se vedea bine că el nu înţelege nici o iotă din 
ceea ce spune. Auzea pe alţii și căuta să strige la fel, nu- 
mai că nu reușea să potrivească vorbele cu maria. Striga 
lăudindu-și brinza și arăta mulţimii, ţinînd-o sus deasu- 
pra capului, o pastramă de toată frumuseţea, sau ridica 
în mină un burduf de brînză şi, în limba Romei, lăuda 
blănurile sau saricile pe care le avea alături în grămezi. 

Între timp, sosise și sclavul lui Rupilius. Umplură sacii, 
îi aruncară în spate și plecară. Ajunși la tabernă, Rupilius 
îi spuse lui Cinarius 

— Miine să-mi spui cînd o să fie plecarea şi pe ce 
drum vor porni. In fiecare zi trebuie să treci pe la mine, 
să aduci și să primeşti veşti. Dacă iese bine, o să ai no- 
roc şi de bani ca să cumperi sclava ! 


În tot cursul săptămînii ce urmă se făcură pregătiri 
mari în vila lui Livianus Claudius și în ăceea a lui Domi- 
tius Rufinus. Legatul era convins că de data aceasta o va 
cîştiga pe Apronilla și se va bucura de dragostea ei. La 
rîndul lui, generalul se arătase foarte atent cu ea, îi spusese 
că vor merge pe drumul care trece prin Tibiscu, pe la Ge- 
tidava, şi se vor opri o noapte în cetatea în care locuise 
mai mult de un an, apoi se vor îndrepta spre Roma, pe la 
Viminacium. Prin Cinarius și Rupilius, Apronilla reuşise 
comunice lui Vitellius toate amănuntele și aștepta ne- 
răbdătoare ziua cînd vor porni la drum. 

Cu o seară înainte de plecare, la Livianus Claudius se 
aflau Domitius Rufinus şi Eurotas. Stăteau în tricliniu și 
sorbeau vinul despărțirii. Nici generalul nici legatul 
nu se așteptau ca Eurotas să le mai fi rezervat o surpriză. 
Tirziu, cînd se ridică pentru a se pregăti de plecare, grecul 
luă încet cupa cu vin şi rosti către Domitius Rufinus : 
Rog pe Jupiter și pe Cybela și pe toţi zeii Olimpu- 
lui să te ajute să ajungi sănătos la Roma, împreună cu 


44l 


aceea căreia generalul îi poartă de grijă zi și noapte, Nu 
mă îndoiesc că aţi luat toate măsurile de pază pe tot 
timpul călătoriei 

Eurotas tăcu, îi privi scurt şi sorbi din cupă. Adăugă 
apoi : 

— Sint un negustor bătrîn și am călătorit mult. Să 
știți că niciodată n-am uitat că cetele de duşmani ai im- 
periului și cetele de latroni te pîndese acolo unde nu te 
aştepţi, şi-ţi pot da lovituri nimicitoare, de aceea, întot- 
deauna eu spun cu citeva zile înainte că merg pe drumul 
cutare, iar în ziua plecării pornesc pe altul. Ştiţi că este 
o vorbă : „Paza bună trece primejdia rea”, și o bună pază 
nu este numai garda, ci şi drumul pe care porneşti. Poate 
că voi aţi păstrat în taină drumul pe care veţi merge pînă 
treceţi de Danuvius, şi, cu toate astea, eu nu mă îndoiesc 
că cel care urmărește să vă dea lovitura știe pe care drum 
o apucaţi. Grecul ridică din nou cupa şi încheie : Zeii să 
fie cu voi ! Cind ajungi la Roma, să-i aduci lui Apollo o 
jertfă și din partea mea. 

— Ce zici, Domitius Rufinus, ai vrea să schimbi dru- 
mul prin trecătoarea rîului Rabo, către Drubeta ? îl în- 
trebă Livianus Claudius după ce stătuse mult cu privirea 
în jos. 

— Nu numai că vreau, primesc în totul sfatul lui Eu- 
rotas ! 

Toți trei își goliră în tăcere cupele. 

Apronilla devenise mult mai prevăzătoare. Prezenţa 
lui Eurotas începuse s-o îngrijoreze, de aceea o pusese 
pe Myrella să asculte atentă tot ce vorbeau ei. Eurotas 
încă nu plecase cînd Myrella alergă speriată la stăpîn. Li- 
vianus Claudius ieşi repede și se duse în exedra. O găsi 
pe Apronilla culcată, pierdută, gemînd. Simula întocmai 
durerile pe care le avusese micul Decebal înainte de 
moarte. 

— Trebuie să amînăm plecarea cîteva zile, spuse el 
întristat, inapoindu-se în tricliniu. 

Pe faţa lui se așternuse îngrijorarea : 

— E greu bolnavă ! 

'Trecură cîteva clipe de tăcere apăsătoare. 

— La așa ceva nu m-am gîndit, șopti Eurotas, abia stă- 
pînindu-și râsul. E clar, cei care trebuiau să vă atace nu sînt 


442 


incă pregătiți. 
unei clepsidre ! 

Nici de data aceasta cuvintele lui Eurotas nu-i scă- 
pară Myrellei. Reuşise să se furişeze în urma stăpînului 
şi se ascunsese în dreptul unei coloane îmbrăcată de un 
trandafir stufos. 


ă nu amînați plecarea nici cu scurgerea 
S 


În aceeaşi seară, în taberna lui Rupilius intra un bă- 
trîn dac, care după îmbrăcăminte arăta a fi un cioban de 
curînd coborit din munte. Se așeză la o masă într-un colț 
mai retras şi ceru pastramă și vin. Rupilius îi făcu un 
semn cu ochiul și, îndreptindu-se spre bucătărie, îi spuse 
din mers : 

O ţiră răbdare, bătrine, pînă s-o frige pastrama. 
Dacă nu ţi-o plăcea, nu mă supăr, voi dacii aţi făcut-o ! 

Bătrinul înţelesese că totul e în ordine și poate să 
aştepte liniștit. 

În tabernă, legionari, meşteşugari, liberţi vorbeau, rî- 
deau și cîntau, făcînd un zgomot ce umplea încăperea. Cînd 
intră Cinarius, nimeni nu auzi uşa deschizîndu-se, Decu- 
rionul îşi roti privirea prin toată taberna și se îndreptă 
spre masa bătrinului dac, Tocmai atunci apăru și Rupilius 
din bucătărie, ducînd un castron cu pastramă şi o oală 
cu vin. 

— Mi le dai mie, Rupilius ? îi spuse Cinarius fără con- 
vingere. 

— Ţi-a luat-o alt muşteriu mai înainte, decurioane, 
dar aşteaptă, pentru tine am ceva mai bun. 

Rupilius puse castronul şi vinul în faţa bătrinului. Ci- 
narius se așeză la masă în faţa lui. 

— Poţi să iei de la mine, tată ! îl îndemnă bătrinul, şi 
aşa mi-a adus prea mult. 

— S-a întîmplat ceva ? întrebă Rupilius în şoaptă. 

— Vei afla îndată ! şopti decurionul. 

— Îmi spuneţi şi mie pe urmă. Dacă e nevoie să vă 
dau ceva sau să vă ajut, sînt gata ! 

Rupilius plecă grăbit spre bucătărie şi trimise sclavul 
i ducă decurionului o oală cu vin. 

— Rup puţină pastramă de la tine, bătrine, începu 
decurionul întinzindu-se spre castron, pentru a fi mai 
aproape. Şopti apoi apăsat : Chertebalos, ai cal bun ? În 


443 


noaptea asta şi mîine, pină cătr iază ie să 
aveţi o clipă de odihnă ee a E 
K Dacul se prefăcu că-i e cald. Puse un cot pe masă și 
săltă căciula de pe urechi, să audă mai bine. începu apoi 
să tragă cu dinţii din bucata de pastramă pe care o ţinea 
strînsă în mină, puţin întors într-o parte, şi ascultă în- 
cordat. i 

A Tirziu în noapte, prin întunericul slab, pătruns de lu- 
mina palidă a lunii, bătrînul Chertebalos alerga călare pe 
calul său roib, albit de spume, pe potecile șerpuitoare de 
pe povirnișuri şi de prin văi, fără pic de răgaz, 


A doua zi, Domitius Rufinus părăsi Ulpia Trajana din 
zori, şi spre seară sosi la castrul ce păzea intrarea în cheile 
rîului Rabo. Legatul hotărî să poposească peste noapte 
în castru. Se simţea mai în siguranţă. 

Se lăsase de mult întunericul. În castru și în jurul lui 
nu se simţea nici un zgomot, nici o mişcare, numai două 
suflete se zbuciumau, năpădite de speranţă şi de teamă : 
Apronilla i Cinarius. Decurionul știa că atacarea castru- 
lui e sortită neizbinzii fără un ajutor dinlăuntrul lui, de 
aceea aranjase în așa fel încît, după miezul nopții, să fie 
el comandant al postului de gardă de la poartă. În această 
noapte era ultimul prilej de atac al acelora pe care îi aş- 
tepta şi totodată ultima lui şansă de a se înapoia la Ulpia 
Trajana, unde rămăsese Myrella. 

Castrul, cu forma lui pătrată, ca oricare castru roman, 
era înconjurat cu un val de pămînt, întărit cu un parapet 
din pari groși şi birne, în spatele unui șanț plin cu apă. 
Zidurile de piatră, cu turnuri de strajă și de luptă la cele 
patru colţuri, nu fuseseră încă terminate, şi lucrul trebuise 
oprit la lăsarea gerului. Într-o încăpere mică din pretoriu 
se adusese, din ordinul lui Domitius Rufinus, cel mai bun 
pat din castru și toate cele necesare pentru ca Apronilla 
să se poată odihni cît mai bine. Pentru el ordonase să se 
BEC încăperea alăturată. - i 

ra tîrziu spre miezul nopţii. Departe, în pădure 
auzea rar cîte-un strigăt de pasăre fs urlet Tie fiară. 
îngrijorată, Apronilla nu putu să doarmă. Ascultă cum cîn- 

tau cocoșii din castru, semn că sosise miezul nopții. În tă- 
cere desluși un strigăt de huhurez, după puţin timp altul, 


444 


din partea opusă, şi încă unul, din altă parte. Se ridică și se 
duse la fereastră. Luna răsărise de după creasta muntelui 
din apropiere. În curtea castrului era liniște, nu se simţea ~ 
nici o mișcare. Acoperişurile barăcilor din jur, albite de 
brumă, sclipeau la razele lunii. Strigătul nu se mai repetă. 
O cuprinse frigul, începu să tremure. Se întinse din nou pe 
pat și rămase mult timp nemișcată. Din încăperea vecină 
auzi scîrțiit de lemn şi tropote surde, ca de paşi înăbușiţi. Se 
gîndi la Domitius Rufinus și o năpădi frica. O fulgeră gîn- 
dul că bărbatul pe care îl urăște ar putea veni. Se ridică 
și începu să caute printre lucruri ceva. Găsi ce căuta, îl 
vîrî sub pernă şi se întinse din nou pe pat. 

Timpul se scurgea încet. Cînd auzi zgomot ușor la 
ușă, nu-şi mai putu da seama cît trecuse și nici dacă dor- 
mise sau nu. Se ridică într-un cot. Luna lumina slab în- 
căperea. Mai mult simți decît văzu cum se deschide încet 
ușa. Cineva pătrunse înăuntru. Se stăpîni să nu ţipe. Alt 
gînd o fulgeră. Dacă era Vitellius ? Dacă el izbutise să 
pătrundă pînă la ea, ajutat de Cinarius ? O por ire ne- 
stăvilită o făcu să întindă mîinile. Se simți prinsă în brațe, 
strînsă la piept şi sărutată cu patimă. La început răspunse 
cu dragoste îmbi ilor, apoi, deodată, îl respinse cu 
scîrbă, în clipa cînd își dădu seama că bărbatul care o 
stringe la piept nu are barbă, așa cum purta orice dac. 
Sări din pat şi alergă spre fereastră. Desluşi faţa pre- 
lungă şi slabă la lumina palidă a lunii, 

— Domitius Rufinus, ce cauţi aici ? Cum de îndrăzneşti 
să te apropii de mine, nu-ţi mai este teamă, nu mai ai res- 
pect faţă de Livianus Claudius ? 

Își prinse faţa în miini și începu să plingă. 

Stăpînit de pornirea ce-i alerga prin tot trupul, legatul 
invinse ezitarea. O cuprinse din nou cu braţele şi se în- 
reptă cu ea către pat. Apronilla se smuci cu hotărîre, fi 
scăpă din braţe şi fugi spre ușă. Nu apucă însă s-o des- 
chidă, căci braţele lui încordate o prinseră din nou. Simţea 
că în jurul ei totul se învirte, totul e tulbure, nedesluşit. 
Uitase unde se află. Începu să se lupte cu el, îl lovi cu pal- 
mele peste față, încercă să-l zgirie, se zbătu cu toată pu- 
terea. Simţea îngrozită cum puterile o părăsesc. Din nici 
o parte nu vedea nici un ajutor. Se socotea pierdută, însă, 
cu toată scîrba şi ura de care era cuprinsă, căută să se stă- 


445 


pinească. Trebuia să-și scape mîinile, să se poată întoarce. 
Gifiia, pieptul îi sălta cu putere, capul părea strîns într-un 
cerc de fier, timplele îi zvicneau. Cu o stăpinire pe care nu 
i-o putea da decit disperarea, se strădui să vorbească încet, 
cu multă resemnare. 

— Lasă-mă puţin ! Dacă aceasta e voinţa zeilor, mă 
supun lor. Arată-mi că ești un adevărat bărbat, care ştie 
respecte femeia, și voi îi cu totul a ta! 

Năpădit de fericire şi de speranţe, Domitius Rufinus o 
slobozi din strînsoare. Se vedea la Roma, în vila lui Li- 
vianus Claudius, trăind zile de o desăvirșită fericire. Se 
așeză alături de ea, liniștit, într-o așteptare încordată, pă- 
timașă. O simţi cum se ridică încet și cum se mișcă ușor, 
fără să-i desluşească mișcările. O auzi apoi izbucnind în- 
tr-un hohot de plins : 

ă mă ierţi, dragul meu Vitellius, Apronilla ta ră- 
mîne curată pînă în ultima clipă a vieţii! 

Domitius Rufinus se repezi nebun, căutînd s-o prindă 
în braţe. 

E tirziu, Domitius Rufinus ! Otrava va fi mai tare 
decit tine. Blestemat să fii de zei, pentru tot răul pe care 
ni l-ai făcut! 

Zguduită de plins, continuă pradă disperării 

-— Jupiter şi Cybela, și'voi, ceilalţi zei, iertaţi-mă ! Plec 
spre voi. În trupul meu simt cum curge otrava. Oh, Vi- 
tellius, de ce n-ai venit, pe unde rătăcești tu în aceasi 
clipă ? 

Se prăbuși pe pat, prinsă de dureri sfişietoare. Alături 
de ea, Domitius Rufinus rămăsese împietrit. Asculta îngro- 
it cuvintele ei și se gindea numai la răzbunarea cruntă a 
lui Livianus Claudius. 

În curtea castrului răsună un zgomot surd, urmat de 
murmure, tropăit de oameni ce se apropiau, și totul se 
înteți repede, cu ciocniri de spade, lovituri de scuturi, 
trosnete de sulițe ce se rupeau, amestecate cu strigăte, 
ordine scurte, înjurături. Domitius Rufinus se repezi la fe- 
reastră și privi afară. Dinspre poarta castrului înaintau 
oameni care se luptau cu cei ce le ieșeau în cale. Pe cu- 
Joarul pretoriului se auziră pași şi şoapte. Cineva se apro- 
pia în grabă. Ușa se deschise cu putere, și în cadrul ei 
apăru Vitellius, cu spada în mînă. În spatele lui, cei doi 


446 


fraţi, Rhesos şi Dapyx, fiii bătrinului Chertabalos, țineau 
câte-o făclie într-o mînă, iar în cealaltă barda, gata s-o 
arunce asupra aceluia care le va aţine calea. 

— Apronilla !... Rufinus !... strigă Vitellius, copleșit de 
ceea ce avea în faţă. 

O văzu pe Apronilla cu privirea rătăcită, încercînd să 
se ridice de pe pat. Domitius Rufinus nu făcu nici o mi 
care, rămăsese împietrit la fereastră, palid, îngrozit. Ştia că 
pierduse totul, că nimic nu-l mai putea salva. 

— De ce n-ai venit mai repede? șopti ea, cuprins 
de disperare. Vino să te string la pieptul meu ! 

— După ce l-ai strîns pe ticălosul acesta ? îi strigă cu 
multă scirbă. 

— Vino, dragul meu, cît mai am putere Fiara n-a 
reuşit să mă murdărească. Vino... mai am puţine clipe pînă 
pornesc sus, la zei !... Îţi jur pe toţi zeii, în faţa morţii, că 
Apronilla ţi-a rămas credincioasă! Am găsit scăparea în 
oirava pe care o aveam de la mama Malva 

Apronilla tăcu şi căzu pe pat. Se zvircoli cîteva clipe, 
luptîndu-se cu moartea. 

Frint de durere, într-o năvalnică izbucnire, o ridică în 
braţe, şi cînd îşi dădu seama că ea se sfirșise, Vitellius se 
întoarse și-l săgetă cu ură pe Domitius Rufinus. Sări spre 
el şi trase spada. Se năpusti asupra lui. 

— Apără-te, ticălosule ! De cîteva ori ţi-am aruncat 
spada din mînă şi ţi-am lăsat viaţa ! 

Vocea îi era schimbată, părea că nu mai are nimic 
omenesc. 

Lupta nu dură mult. Rufinus încercă disperat cîteva 
lovituri îndrăzneţe. Ochii îi fulgerau plini de ură. Era se- 
tos să omoare. Prins de furia luptei, făcu o mișcare greșită, 
şi în aceeași clipă Vitellius îi împlintă spada în piept. Do- 
mitius Rufinus scoase un urlet și se prăbuşi. Vitellius 
aruncă spada însîngerată. Rămase împietrit locului, simţi 
în cap o săgetare ascuţită şi în trup o zguduire puternii 
apoi izbucni într-un hohot nestăpinit de ris. Se repezi 
spre pat. 

— Acum te-am salvat, Apronilla ! Vei fi numai a mea, 
numai a mea ! Tu dormi, să nu-ţi mai fie teamă ! 

O prinse cu braţele, o ridică de pe pat și o strînse la 
piept. Porni cu ea afară. În curte, ceata de daci îl aştepta. 


ă 


447 


Trecu pe lingă ei, pe lin i pe lîngă Cinarius, 
şi nu spuse nici un cuvînt, ca şi cum nu-i vedea şi nu-i cu- 
noștea. În urma lui, Rhesos şi Dapyx făceau semne să-l 
lase în pace. La lumina făcliilor, se vedea că el duce în 
braţe trupul soţiei moarte. Fără să se oprească, Vitellius 
ieși din castru şi se îndreptă spre pădure. Lîngă un fag 
gros se opri, o strînse cu putere la piept şi o sărută : 

— Să dormi, Apronilla, acum eşti numai a mea! Te 
due într-un loc unde nu ne va mai afla nimeni! Acolo 
îl vom găsi şi pe micul nostru Decebal ! 

Porni mai departe și se pierdu în pădure. Spre răsărit, 
pe deasupra brazilor, o geană de lumină arăta că se ivesc 
zorile, Ajunse sus într-o poiană, se întoarse și privi înapoi. 
Văzu castrul mistuindu-se în flăcări. Nu se bucură şi nu 
simţi nimic. Nu-și mai dădea seama nici ce arde, nici unde 
se află şi nici ce se petrecuse. 


Capitolul VIL 
LATRONI ŞI LUPTĂTORI 


În ziua cind se înapoiase bătrinul, însoţit de cei doi 
feciori, zi frumoasă, liniștită și luminoasă de septembrie, 
bătrina stringea vreascuri şi buturugi din pădure şi le 
aşeza într-un colț, sub şopronul în care își ţinea vaca și 
caprele. Singură, neputincioasă şi neajutată de nimeni, 
se pregătea pentru iarna cea grea, prea lungă şi prea aspră 
pentru bătrîneţea ei, Și, așa cum fac bătrinele, aşeza lem- 
nele şi vorbea singură. Îşi spunea toate durerile, tot focul 
ce-i ardea sufletul și tot dorul : 

— Unde ești tu, Rhesos, flăcăul mamei frumos 

De cînd îl scăpase de la moarte pe Vitellius, toată dra- 


gostea ei se strînsese asupra lui. 


= Of, ce pîrdalnică este viața, parcă Marele zeu n-ar 
şti ce înseamnă să fii mamă ! 

Lăsase buturuga jos din braţe şi îşi ştersese ochii cu 
colţul năframei. Lîngă ea, vaca și caprele rumegau liniș- 
tite. începuse să-și frîngă mîinile de durere şi de dor. Ri- 
dicase iarăși o buturugă şi din nou murmurase : 

— Dacă tu, Mare zeu, mi-ai spune unde se află unul 
dintre ei, oricare, aș pleca la drum lung și n-aş avea 
odihnă pînă acolo !... 

Se oprise cu buturuga în brațe. În ușa şopronului, cii- 
nele miriise uşor, cu botul întins pe labe şi cu urechile 
drepte. Auzea ceva de departe. 

— Ce, Ursulet ? îl întrebase ea. 

Tot aşa îl auzise mîrîind și în ziua cînd ticăloşii de 
legionari îl prinseseră şi îl duseseră pe Rhesos. Ciinele ridi- 


29 — Sarmis 449 


case încet capul, privise afară şi lătrase slab, nehotărit, 
Mai mult un miriit, urmat de un lătrat scurt, 

— Ce e mamă, ce auzi tu? Vine? Ni-l aduce Marele 
zeu pe Rhesos acasă ? 

Ursuleţ se bucurase, măturind pămîntul cu coada, mi- 
riise iarăși, se ridicase pe labe, țuguiase urechile şi le în- 
dreptase în toate părţile, apoi ieşise, lătrînd scurt. Îl vă- 
zuse cum se bucură, 

— Cine vine, mamă, spune-mi ! Tu le cunoșteai glasu- 
rile de departe ! 

Nu apucase să termine ultima vorbă, că un chiuit pu- 
ternic de răsunase pădurea o făcuse să iresară. Ciinele 
pornise lătrînd pe poteca ce urca pe coasta muntelui. Lătra 
a om, a om cunoscut, un lătrat prin care se bucura. Chiui- 
turile mai răsunaseră de cîteva ori, apoi bătrîna auzise tro- 
pote de oameni ce se apropiau în fug: 

În momentul acela nu știuse ce să facă. Ar fi fugit în 
casă de frica legionarilor sau a sclavilor fugari, ar fi pornit 
înaintea lor, de dorul ce o chinuia. Și, de fericire, de nerăb- 
dare și de zbucium nu-şi mai aducea aminte dacă îi văzuse 
cînd ieşiseră din pădure, fugind spre ea, și o prinseseră 
în braţe. Îi privise şi nu-i venise să creadă, se rugase Ma- 
relui zeu să nu-i mai încerce sufletul şi să-i facă şi mai 
grea bătrînețea. Cînd deschidea ochii, îi vedea pe cei doi 
feciori dragi, pe Rhesos şi pe Dapyx, şi credea că visează. 

— Bucură-te, mamă, acu coboară și tata, l-am lăsat în 
urmă ! îi spusese Dapyx. 

Bătrinul Chertebalos se apropiase și el de ea, cu un 
toiag în mînă, și îi zîmbise lung, tot atît de mult pe cît 
o privise cu căldură și cu dragoste, Așa fusese el şi înainte, 
şi tot aşa se înapoiase. O iubise mult pe Azida lui şi o mai 
iubea tot atit de mult, dar niciodată nu-și arătase dragostea 
în alt fel. Dar ea știa ce e în sufletul lui numai după căută- 
tură și după zimbetul ce-i mijea în colțul gur 

— Ți-am adus înapoi copiii, să-ţi încălzească zilele bă- 
trineţii, spusese bătrînul cu multă linişte. Am venit să te 
vedem, și-om pleca la Diegis ! 

Și fericirea bătrinei fusese scurtă. După cîtva timp, bă- 
trînul Chertebalos și cei doi feciori o părăsiseră. Le ascul- 


450 


tase chiotele şi cîntecele pînă ce se pierduseră departe, în 
susul văii. Porniseră toţi trei să se alăture cetelor lui Diegis 
și să lupte pentru alungarea cotropitorului. 

De atunci, dragostea ei se strînsese asupra celor doi 
Rhesoși : pe unul îl adusese la viaţă prin trupul ei, pe ce- 


lălalt îl scăpase de la moarte prin îngrijirile ei. Ardea de 
dorul de a-i vedea acasă, de a-i avea înaintea ochilor şi de 
a-i privi pe rînd, cînd pe unul, cînd pe altul. Mai tirziu, și 
ce de-al doilea Rhesos se înapoiase, dar cum... 

Fusese o noapte de decembrie. De cu seară, începuse să 


viscolească. Fulgi mari și putoşi de zăpadă zburau alungaţi 
de vînt printre crengile dezgolite ale copacilor şi se aşezau 
în locurile mai adăpostite. De departe veneau mugete, şuie- 
rături și trosnete, ca și cum în pădure și pe coasta muntelui 
fiare și duhuri se aflau într-o încleștare cruntă cu forțele 
cerului. Bătrina înfundase bine poarta de la șopronul vite- 
lor, luase cîinele în casă și pusese drugul gros la ușă. Aprin- 
sese opaițul, umplut bine cu seu, şi mai aruncase o butu- 
rugă pe focul din vatră. O cuprindeau fiorii pe măsură ce 
se lăsa noaptea și aștepta să audă urletele haitelor de lupi, 
ce nu mai conteneau pînă spre ziuă. Se așezase pe un chituc 
de lemn în faţa vetrei şi căzuse pe ginduri, cu privirea peste 
spuză și peste flăcările ce pilpiiau ușor, Și gîndul îi pornise 
în noapte, căutind cu mintea pe cei dragi, plecaţi departe, 
rătăcind prin păduri și viscole. ÎI zărea pe bătrînul Cherte- 
balos stînd gheboșat lingă un foc mare, îi vedea pe Dapyx 
și pe Rhesos dormind pe o grămadă de frunze uscate, în- 
tr-un adăpost acoperit cu cetină. Pe celălalt Rhesos nu 
reușea să-l vadă cu ochii minţii decit lingă ea, așa cum îl 
văzuse zile și nopţi în șir luptîndu-se cu moartea. Afară, 
viscolul sufla cu putere şi zgilţiia căsuţa mică de lemn. 

Tresărise, auzind ușoare bătăi în ușă, Ciinele începuse 
să miriie, apoi să latre. Bătăile se repetaseră mai puterni 
O cuprinsese frica. 

— Să fie vreo vietate din pădure ? şopltise ea. 

Într-o iarnă îi bătuse cu copita în ușă o căprioară hăi- 
tuită de lupi. Îi deschisese, şi blîndul animal intrase în casă. 
Pină în primăvară trăiseră împreună. 

— Mamă Azida, eu sînt ! auzise de afară. 

— Rhesos!,.. 


29 451 


li recunoscuse vocea. Se repezise, trăsese drugul și des- 
chisese ușa. El intrase dînd buzna peste ea. Cînd îl văzuse 
la lumina opaiţului, se trăsese îngrozită înapoi. Numai cîi- 
nele îl recunoscuse şi se bucurase. În faţa ei se afla un băr- 
bat cu îmbrăcămintea ruptă, mai mult gol, cu plete și barba 
răvășite, năpădite de omăt, cu privirea rătăcită şi cu faţa 
suptă, adînc crestată de cutele suferinței. 5 

— Am venit, mamă Azida ! Ți-am spus că după ce o 
scap pe Apronilla vin înapoi la tine ! 

Vocea, răguşită și aspră, i-o recunoscuse mai bine şi 
ar fi fost gata să-l prindă în brațe și să-l strîngă la piept, 
însă privirea lui o speriase. Avusese în față o arătare, o în- 
cercare a zeilor, sau o batjocură a demonilor ? Se trăsese, 
cu spaimă, şi mai mult îndărăt. 

an Mare zeu, ajută-mă ! Ce se întîmplă cu mine ? mur- 
murase îngrozită. 

— Sînt eu, mamă Azida, eu, Rhesos !... Vitellius |... 

Îi revenise cu greu curajul şi se apropiase de el cu 
teamă. 

` — Copilul meu, este cu putință ? Cum de au putut zeii 
cei răi să te chinuiască atît ? Ce se petrece cu tine ? îl în- 
trebase îndurerată. 

Căldura din casă topise repede zăpada de pe pletele, 
barba şi mustăţile lui. Prin virfurile șuviţelor mai lungi, 
răsucite, curgeau picături de apă, ce alunecau pe spate şi 
pe piept, prin găurile mari ale zeghii sfișiate. Picioarele le 
avea înfășurate în șomoioage de iarbă, virite în sandalele 
scilciate, acoperite de hălci groase de noroi. 

Continuase să-l privească de aproape, înmărmurită de 
ceea ce vedea : îmbătrinise mult, părul şi barba îi erau 
aproape albe, faţa vînătă, osoasă, trasă și adînc crestată, 
ochii înjectaţi, adînciţi în orbite, cu privirea tulbure, înce- 
tată, pierdută. Se uitase speriată la el cînd îi auzise rîsul : 
un ris nestăpiînit, lipsit de căldură, mai mult un hîrîit ră- 
puşit, nearticulat şi fără sens. 

— Am scăpat-o pe Apronilla, mamă Azida, de-acum 
înainte este numai a mea ! 

— Unde este, n-ăi fi lăsat-o afară ? sărise bătrîna. 

Vitellius risese din nou cu un hîrîit neomenese : 

— Nu, doarme ! Am lăsat-o să doarmă. Cînd s-o trezi, 
o aduc la tine şi o să rămînem amîndoi aici... 


452 


Pe măsură ce-l privise şi îl ascultase, ochii bătrinei se 
umpluseră de lacrimi şi izbucnise în plins. începuse să în- 
ţeleagă nenorocirea care se petrecuse. 

— Am lăsat-o sub un fag bătrîn, continuase el, am as- 
cuns-o adinc în pămînt, unde n-o s-o mai găsească nimeni 
şi n-o să mi-o mai fure. Cînd s-o trezi din somn, mă duc 
s-o iau... 

fi prinsese faţa în miini şi-l mîngiiase cu dragoste de 
mamă, cu sufletul zbuciumat de mila lui. 

— Copilul meu, pentru ce au fost zeii atit de răi 
cu tine ? 

El izbucnise în acelaşi hohot de ris nestăpinit şi rece : 

— Vorbeşti de zei ? Ce n-aş da să prind unul ! De-aș 
avea putere, i-aş prinde pe toţi şi le-aş fringe giturile ! 

Îşi ridicase pumnii strînși şi privise în sus, blestemind 
şi înjurînd. Bătrina reuşise să-l liniștească tîrziu, cu multă 
greutate. Cînd mincase, îl văzuse înfulecînd înfometat ca 
o fiară din pădure. 

Toată iarna îl îngrijise și încercase cu tot felul de bu- 
ruieni şi rădăcini să-i vindece sufletul prins de duhurile 
rele, Spre primăvară se mai liniștise, se mai întărise și 
mai împlinise la faţă. Îl văzuse că nu mai avea stare. Într- 
zi, cînd pomii erau în floare, plecase fără să-i spună în- 
cotro. Îl așteptase o zi după alta, cu sufletul plin de spe- 
ranţă, dar de atunci el nu se mai arătase. 


Acum a rămas tot singură. Este miezul verii şi al zilei. 
Aşteaptă, se roagă către Marele zeu și speră, doar o pică 
vreunul dintre cei plecaţi. Ziua este călduroasă, În pădure 
nu se mișcă nici o frunză, și poiana doarme sub zăpușeala 
fierbinte. Deasupra munţilor, bolta cerului, de un albastru 
curat, își întinde nemărginirea. Bătrîna lăsă vaca și ca- 
prele aduse de la păscut, luă ulciorul şi plecă spre izvor. 
Nu ajunse însă departe. Se opri speriată. Cîinele începuse 
să latre în marginea poienii. Se uită într-acolo. La umbra 
deasă a pădurii, desluși, cu vederea ei slabă, doi legionari 
sprijiniți în sulițe, care o priveau și rideau. De spaimă, 
scăpă vasul din mină, ulciorul orni la vale de-a dura şi 
se făcu cioburi de o buturugă. Îi văzu mergînd spre vacă, 
o dezlegară, luară şi caprele și pieriră în pădure. Nici ru- 
gămințile și nici blestemele ei nu le luară în seamă. 


453 


Împietrită, ascultă mult timp lătratul cîinelui, care se 
tot îndepărta şi se auzea tot mai slab. În ochi nu-i mai iz- 
voriră lacrimi, rămaseră uscați, stieloși şi reci. Fără vite, 
bătrîna vedea îngrozită apropiindu-se ziua cînd va muri 
de foame. Cine putea s-o mai ajute în această pustietate ? 
Se lăsă să cadă pe buturuga de care se lovise ulciorul, își 
duse năframa la ochi și rămase nemișcată. Liniştea o cu- 
prinse, înfricoșătoare, lipsită de speranţe. 

Nu putu să-și dea seama cit stătuse pe buturu, 
trosnete de vreascuri, se uită speriată în jurul ei. Nu-i ve- 
nea să-și creadă ochilor : la cîţiva paşi d2 ea, văzu vaca şi 
caprele ieşind dintr-un desiș. În urma lor auzi pe cineva 
vorbind. Se căzni speriată să se ridice. 

— Mare zeu, ajută-mă, iartă-mă, cu ce ţi-am greșit ? 
se rugă ea. 

pa Nu i-ai greșit cu nimic, Azida, de-aceea te-a şi aju. 
tat, îndreptînd paşii noștri încoace. "i-am adus înapoi vi- 
tele. Leșurile celor doi legionari or să îngraşe pămîntul. 

— Cine ești tu ? 
i7 Bătrina se dădu mai aproape, căutînd să-l vadă mai 

ine. 

— Se pare că nu-mi mai cunoşti glasul, nu mi l-ai mai 
auzit de mult și-am mai și îmbătrinit. Sînt, Dagio ! 

— Dagio?! Marele zeu să te păzească ! Tu să fii oare ? 
De Da, Azida, sînt eu, mai trăiesc şi m-am întors. Ră- 
tăcesc în căutarea lui Diegis, cică e pe undeva prin munţii 
de la răsărit. 

O prinse pe bătrînă și o strînse uşor la piept. 

— Casa mi-am găsit-o arsă, curtea — acoperită cu 
bălării. 
Dagio tăcu şi o bătu uşor pe spate, oftând. 

— Tu nu știi, Azida, ce s-a întîmplat cu Nimfodora şi 
cu fetița noastră ? 

Bătrina îi spuse cu voce sugrumată : 

— Cînd ne-au jefuit și ne-au ars casele, eu am fugit 
aici în pădure. De-atunci nu mai ştiu nimic de ele. 

— Dar fratele Chertebalos trăieşte ? o întrebă, slobo- 
zind un oftat adînc. Copiii, Rhesos, Dapyx 

— I-a ținut Marele zeu, s-au întors toţi şi au plecat la 
Diegis. 


Auzind 


454 


Azida simți că cineva se mişcă la spatele ei, se întoarse 
speriată. 

— Cine e romanul ăsta, te-ai dat de partea lor, Dagio ? 

— Om bun, Azida ! Cine este cu mine nu poate să-mi 
fie decît prieten. Îl cheamă Fulvius ! 

— Uite, să mă pedepsească Marele zeu, stau și vorbesc 
şi v-o fi foame. Haideţi în casă! 

După ce le potoli foamea, Azida îi îndemnă să se odih- 
nească pe patul de fin. Bătrina ieși afară, scobi în pămînt 
la rădăcina unui fag şi se apropie ţinînd în mînă un 
ulcior. 

— E cu vin, să-l beţi pe tot! L-a lăsat Chertebalos 
cînd a plecat, să fie aci la nevoie. De s-ar întoarce și ei !... 

Pină către seară își povestiră multe. Dagio era lacom 
să afle tot ce se mai petrecuse în țară după ducerea lui 
în captivitate și după moartea regelui, dar bătrina nu știa 
mai mult decit aflase de la Vitellius și cele ce se petrecu- 
seră cu el. 

Ce s-a întîmplat cu soţia lui, spuse bătrîna, n-am 
putut să înţeleg. În nebunia care l-a prins, nu mi-a spus 
altceva decît că ea doarme. Or fi omorit-o, ticăloşii ! Pleca 
des și rătăcea prin păduri şi văi, zile de-a rîndul. Unde 
vedea un fag mare, se ducea și scobea la rădăcină. O căuta, 
sărmanul ! O fi îngropat-o lingă vreun fag și nu-l mai 
găsea. Bietul Rhesos! Cînd un om își pierde minţile, nu 
mai cunoaște locurile pe unde a umblat. Cine ştie pe care 
munte şi sub care fag zace trupul Apronillei ! Într-o zi, 
am găsit sub un fag, sus pe coastă, o groapă proaspătă, în 
care pusese un ciot de lemn, și jur împrejur flori, flori 
multe, de toate culorile, de toate felurile. Am stat mult 
acolo şi-am plins. Nu l-am simţit cînd a venit lîngă mine. 
M-a luat de mînă şi, făcîndu-mi semn cu degetul la gură, 
mi-a spus : „Taci, să nu-i strici somnul !* Apoi a izbucnit 
într-un hohot de rîs care te făcea să te cutremuri. Cine ştie 
ce păcate o mai fi ispășind și el?! Citeodată mă rog Ma- 
relui zeu să-l ia mai bine sus, la el în cer... să-l scape de 
atîta suferință ! 

Şi altceva n-ai mai aflat de la el? o întrebă Dagio, 
dornic să prindă ceva, un semn, un nume, unde l-ar pu- 
tea căuta. 


— Hei, de cîte nu vorbea, mai ales înainte de a-l apuca 
visul şi știu eu... să mă ierte Marele zeu, înainte de a-l 
prinde nebunia. Vorbea de un galilean, ce-o mai fi și asta, 
care ar mântui oamenii. 

Bătrîna tăcu, zguduită de suspine. 

— Dacă o fi voia lui Zamolxis, ţi-l găsesc pe Rhesos, 
adică ţi-i găsesc pe amindoi Rhesoşii, o linişti Dagio. 

O văzu pe bătriînă cum îl priveşte printre lacrimi pe 
romanul de lîngă el, mirată, încurcată, plină de neînţe- 
legere. De oricare roman îi era teamă și pe oricare roman 
îl ura. Căută 

— Să nu te mire că umblăm amindoi. Eu şi Fulvius 
sintem legaţi pe viaţă, în cingătoarea lui de piele poartă 
papyrusul pe care stă scris că eu sînt sclavul lui. 

— Iar în sufletul meu, bună Azida, rosti cu căldură 
Fulvius în daca puţină pe care o învățase, stă scris că 
Dagio este acela care mi-a salvat viaţa. 

Și Dagio îi povesti cele întîmplate în Circul de la 
Roma, cînd împăratul le lăsase viaţa la amindoi. 

Seara, Dagio și Fulvius se culcară afară, sub un fag. 
Obosiţi și slăbiţi de drumul făcut, prinşi de freamătul 
pădurii i de muzica nopţii, a munţilo: a cerului, ador- 
miră repede. Deasupra lor, luna plină îi privea peste vîr- 
turile copacilor, luminoasă și blândă. 

Se treziră la lătratul cîinelui, Sus, pe coasta muntelui, 
pe deasupra pădurii, auziră chiote. Se pregătiră de luptă. 
Rona ieși în fugă. 

— Să nu vă speriați, sînt ei, copiii, dragii mamei, îi 
cunosc după chiote. Și cîinele i-a cunoscut, a și pornit 
înaintea lor. 

Întâlnirea cu nepoţii îl mișcă mult pe încercatul lup- 
tător, acum îmbătrînit, dar încă vînjos și gata să mînuiască 
spada, sulița, barda și măciuca. 

— Pe Marele zeu, întotdeauna i-am spus lui tata că 
un lup ca tine nu se poate să nu se-arate într-o zi, fi spuse 
Dapyx strîngîndu-l cu putere la piept. 

De partea cealaltă îl prinsese Rhesos. 

— Hei, mînjilor, ia sloboziți-mă, se smuci bătrînul 
din brațele lor, îmbrățişați pe buna voastră mamă, care 
arde de dorul vostru ! 


456 


Se aşezară cu toţii pe iarbă. Somnul nu s-ar mai fi 
putut lipi de ei. 

— Ia să-mi spuneţi, mînjilor, de unde veniţi, pe unde 
rătăciţi și cum se face că sînteţi singuri ? Unde e bătrinul 
Chertebalos ? 

li povesti Dapyx : 

— Tata e cu o ceată mare de luptători de-ai lui Diegis, 
merge pe crestele munţilor, face un ocol spre Carsidava. 
Avem însărcinarea să pedepsim pe noul stăpîn al Carsi- 
davei, Eurotas. Diegis a aflat de la Malva de toate ticălo- 
şiile pe care acesta le-a pus la cale, ticăloșii care au făcut 
din Vitellius un om nenorocit. Şi-apoi, unchiule, cum ar 
mai putea Diegis să rabde ca acolo, la Carsidava, "unde s-a 
născut şi a copilărit Carsida, -să stăpinească un astfel de 
venetic ? Noi l-am rugat pe tata să ne lase să dăm o raită 
pe aici, numai s-o vedem pe mama, și-o să-l prindem 
din urmă. 

— Aveţi picioare bune, mă minjilor ? Parcă e ieri, 
nu mai demult, cînd stăteaţi pe genunchii mei, vă jucaţi 
cu mustăţile mele şi mă trăgeaţi unul de o parte și celă- 
lalt de alta. O să puteţi să vă ţineţi de mine? 

— Unde vrei să ne iei? sări Rhesos neliniștit. 

— Merg cu voi; da ce credeţi, că de-acum am ajuns 
să stau sprijinit în toiag ? 

Luna era aproape să scapele peste coama muntelui, 
cînd toţi patru o părăsiră pe bătrina Azida. În pragul ca- 
sei, cu cîinele alături, bătrîna îi petrecu cu privirea pînă 
ce se pierdură în pădure. Rămînea tot singură, într-o vai 
pustie. 


În valea Carsidavei începuse de mult secerişul grîului. 
Era în a cincea zi după idele lui iulie. Din înălţimea ce- 
rului albastru, soarele înțepa cu săgeți de foc trupurile 
goale ale sclavilor, pe care se scurgeau broboane mari de 
sudoare. Bube proaspete și vechi, răni provocate de lovi- 
turi de flagrun, din care curgea puroi sau erau acoperite 


457 


de coji groase ce îngreţoșau la vedere, cicatrice mari şi 
mici, de diferite forme, erau împrăștiate pe trupurile, 
braţele și picioarele lor. Rupţi din şale, sclavii stăteau 
aplecaţi și tăiau cu secerile mănunchiuri mari de grîu din 
holda ce se întindea cît pătrundea privirea şi le îngrămă- 
deau în pale ce deveneau snopi, apoi clăi. În spatele lor 
stătea Rutillius, supraveghetorul, cu flagrunul în mînă, 
gata să-l plesnească pe cel care ar fi încercat să se ridice 
s mai îndrepte mijlocul amorțit de durere. Setea le 
uscase buzele și le ardea gurile și, chinuiți de dorul apei, 
se uitau cu jind spre pîrîul rece și cristalin, ce alerga zglo- 
biu în apropiere şi se pierdea printre copacii din vale. De 
pe trupurile lor murdare și asudate se simţea pînă de- 
parte un miros greu, înecăcios, de năduşeală acră. 

Înnebunit de căldură şi de sete, un sclav încercă să se 
îndrepte, cu privirea aţintită spre piriu, dar nu apucă să 
răsufle ușurat, căci loviturile flagrunului începură să cadă 
cu pocnete înfundate pe spatele lui gol şi ud de sudoare. 

— De ce stai, sclav împuţii, unde te tot uiţi ? strigă 
supraveghetorul lovindu-l fără milă. 

Sclavul tresări, dar nu de loviturile ce-i pocneau pe 
piele, ci la vederea unui om care cobora printre copacii de 
pe coasta repede a muntelui. Rămase nemișcat, ca și cum 
nici n-ar fi simţit flagrunul. Urmele loviturilor ce-i 
puiau pe trup se învineţiră repede, şi din loc în loc, din 
pielea plesnilă porniră şiroaie de singe în jos, spre cingă- 
toare. Mînia supravegheiorului crescu. Nepăsarea cu care 
sclavul primea loviturile îl înfurie și mai mult, Aruncă 
flagrunul din mînă, se repezi spre umbrarul ce și-l î 
jghebase, smulse un par și începu să-l lovească unde ni- 
merea : în cap, peste piept, peste miîini. Nemișcarea scla- 
vului îl făcu să întărească loviturile. Nu încetă nici cînd 
sclavul se prăbuși la pămînt, într-un lac de sînge. Ceilalţi 
sclavi priveau miraţi spre străinul ce se apropia în fugă, 
îl văzură sărind peste pîrîu și îndreptîndu-se spre supra- 
veghetor. Îi prinse mîna cu putere şi îi opri parul cu care 
lovea. 

— Stai, potoleşte-te ! De ce-l lovești cu atita furie, 
nu te gîndeşti că şi el este om ? îi spuse cu multă stăpînire 
şi bunătate în voce. 


458 


Rutillius se intoarse furios. Se aşteptase. să fie un 
sclav care îndrăznise să pună mîna pe el, și căută să-și 
tragă spada, dar se opri. Nu înţelegea, de unde apăruse 
străinul ? 

— Cine eşti tu, pentru ce te amesteci în treburile al- 
tora? îl întrebă, şi încercă să ridice parul, gata să-l lo- 
vea: 

Străinul nu schiţă nici un gest de teamă și continuă să-i 
vorbească tot încet și liniștit. 

— Nu-ţi folosește la nimic dacă ştii cine sînt. Te-ai 
întrebat, omule, ce s-ar petrece in sufletul tău dacă, sclav 
fiind și fără să te poţi apăra, cineva te-ar lovi tot așa 
cum îl lovești tu pe acest nefericit ? 

Sclavii se uitau înmărmuriţi. Cuvintele străinului le 
încălzeau sufletele, le mergeau direct la inimi. 

— Ştii că-ntreci măsura cu întrebările tale ? Stăpînul 
fermei poate să facă tot ce vrea cu sclavii lui. Tu ești pi- 
cat din cer, n-ai văzut niciodată sclavi, nu știi că sînt trin- 
tori, răi, mincinoși, hoţi ? 

— M-ai întrebat dacă n-am văzut sclavi! Spune-mi, 
ce ai tu mai mult decît un sclav ? 

— Suflet ! Sclavii nu au. 

— Şi ce, crezi că acela care lovește pe aproapele lui 
cu o furie atît de sălbatică are suflet ? 

Supraveghetorul strinse cu putere fălcile și nu răs- 
punse. 

— Dacă tu ai cădea prins, ai fi dus în captivitate și 
vîndut ca sclav, ţi-ai pierde sufletul ? N-ai mai fi om? 
continuă să-l întrebe străinul. 

Întrebările îl puneau pe Rutillius în mare încurcătură : 
erau drepte și limpezi. 

— Cine ești tu și de ce nu-mi dai pace ? 

Supraveghetorul se aplecă, își luă flagrunul și se propti 
mai bine pe picioare, privindu-l ameninţător. 

— Îmi tot repeţi într-una această întrebare, ţi-am spus 
că răspunsul nu-ţi servește la nimic, spuse noul-venit, cu 
voce și mai potolită. 

Şi, neluînd în seamă pornirea supraveghetorului se 
apropie încet de sclavul care zăcea jos și gemea greu, și-l 
ridică. De teama flagrunului, sclavul se ascunse în drep- 
tul binefăcătorului. Acesta îl privi lung : o dîră de sînge 


459 


se scurgea pe după o „ureche, arcada ochiului drept îi era 
plesnită şi însîngerată, pe tot trupul lui se vedeau dungile 
vinete ale loviturilor de flagrun şi sîngele ce curgea şi se 
închega. Se întoarse spre supraveghetor și-i spuse cu 
aceeași voce potolită și plină de îndemn : 

Dezleagă-i lanţul de la picioare şi lasă-l să se ducă 
la pîrîu să se spele ! Răspund eu dacă va încerca să fugă ! 

Fără să mai rostească ceva, spre uimirea sclavilor, care 
priveau înlemniţi de spaimă, Rutillius se aplecă şi de 
chise încuietoarea. Se ridică încet cu lanţul în miini ș 
parcă ruşinat şi înfuriat totodată de ceea ce făcea, se 
la sclavul dezlegat : 

— Ce mai stai, du-te și te spală, vită, că te trimit la 
Proserpina ! 

Sclavul nu se mișcă. Noul-venit îl îndemnă : 

— Du-te la pîriu ! N-a fost bine ceea ce s-a întimplat, 
oamenii sînt supuși în fiecare moment greşelilor și ri 
tăţilor. Poate că în această clipă, cel care te-a lovit se că 
ieşte de fapta lui. 

Sclavul plecă, atent să nu pornească după el suprave- 
ghetorul și să-l mai bată 

— Ascultă, străinule, văd că arăţi a fi roman, de unde 
eşti tu atit de sigur că regret ceea ce am făcut ? 

Abia stăpînindu-se, supraveghetorul se lovea peste 
coapsă cu flagrunul. Noul-venit îl cercetă cu un zimbet 
plin de înțelegere și-i spuse : 

— Pe faţa omului stă scris totul. Cînd te-am oprit să 
nu-l mai loveşti pe nefericitul sclav, am văzut cît de mult 
sufereai. Cu cît creștea durerea în sufletul tău, cu atit lo- 
veai mai cu putere. Cine te-a împins să devii atit de crud ? 

— Caesidius ! 

— Şi cine este acest Caesidius ? 

— Cine, administratorul acestei ferme! El se poartă 
aici ca un stăpîn și nu m-aș mira dacă într-o zi o să-l văd 
chiar stăpînul Carsidavei. 

Rutillius tăcu un timp. 

Spune-mi, străinule, rupse el tăcerea, cum de ştii 
că eu sufeream cînd îl băteam pe sclav ? Ai fost şi tu su- 
praveghetor ! Îi ştii că sînt răi, leneşi şi nepăsători și nu-ţi 
dau o mînă de ajutor atunci cînd trebuie să faci o treabă 
care ţi se cere în mare grabă ? 


ti 


460 


Supraveghetorul uitase de sclavii care începuseră mai 
departe lucrul. 

— Dacă nu te grăbeşti, haide să stăm puţin de vorbă 
la umbră! După cum arăţi, nu pari să fii nici prost şi 
nici rău. 

— Cum te cheamă 

— Rutillius ! 

Porniră și se așezară la umbră, Străinul începu să-i 
vorbească. 

— Ascultă, Rutillius, sclavii sînt oameni, și oamenii se 
biîrfesc şi se batiocorese unii pe alţii, fiindcă se găsește în- 
totdeauna cineva care își pleacă urechea la ei și îi ascultă. 
Sînt mincinoși, fiindcă minciuna prinde și nu caută nimeni 
să descopere adevărul, și mai ales sint nepăsători, fiindcă 
n-au nici un interes să ajute pe stăpînul cel lacom și rău, 
care îi chinuiește şi-i ţine într-o permanentă stare de înfo- 
metare şi de mizerie, Ai încercat tu vreodată, Rutillius, 
arăţi puţină omenie, puţină milă, puţină înţelegere pentru 
sclavi ? Sînt sigur că nu. Dacă ai fi încercat, ei ţi-ar fi ri 
puns înzecit. 

— Ce spui tu ? Și-aș mai putea să fac vreo treabă cu 
? Dar stai, eu ţi-am spus cum mă cheamă, dar tu ?... 

— Nu interesează, sînt un trecător, să zicem că mă nu- 
mesc Vitellius. 

— Așa cum vorbeşti tu, Vitellius, arăţi un suflet curat 
ca al unei copile nevinovate. Tu nu cunoşti sclavii. 

— Ehei, Rutillius, oamenii așa sînt făcuţi : răspund cu 
binele cînd sînt trataţi bine. E o însușire a firii omenești. 

Vitellius cătă în jurul: lui, sub umbrar. 

— După ce te uiţi ? 

— Ai puţină apă, Rutillius ? E o căldură înăbușitoare 

— Cum să n-am ?! Ţin aci la umbră, puţin îngropat în 
pămînt și acoperit cu iarbă verde, un ulcior plin cu apă 
limpede și rece. 

Rutillius scoase ulciorul şi i-l dădu. Vitellius îl duse la 
gură și bău însetat. 

— La sclavi nu le e sete, Rutillius ? 

— Le-o fi. Beau ei diseară, cînd merg la bordeie ! 

Vitellius se întoarse spre sclavii care secerau, mișcin- 
du-se încet în căldura toropitoare. Un timp urmări mișcă 


îl întrebă noul-venit. 


ei 


i 461 


rile sclavului bătut, care, răcorit şi fără lanţ la picioare, 
începuse să lucreze. 

— Spune-mi, Rutillius, cît ai secerat cu ei de azi-dimi- 
neaţă pînă acum ? 
De la ridicătura aia de pămînt, îi arătă supraveghe- 
torul întinzînd mîna. N-am spor de loc, n-am avut nici 
ieri, nici alaltăieri şi de aceea eram așa de furios. Astăzi 
trebuia să termin fişia asta și cred că o s-o mai întind aici 
și miine. Iarăşi o să mă certe Caesidius ! 

Vitellius rupsese un fir de iarbă și-l stringea între dinţi. 
îl asculta pe Rutillius și-l privea căutîndu-i în suflet. 

— Ai vrea să termini as ? 
— Asta e bună, ţi-am spus doară ! 
— Lasă sclavii să se ducă la pîrîu, să se răcorească şi 
să se spele. Văd că sînt atit de murdari! Să-i lași să se 
odihnească puţin, pînă se mai moaie niţel căldura. 

— Vai de mine, să mă afle Caesidius ? Tu vrei s 
pierd piinea ? 

— Trebuie să încerci, Rutillius ! Ai putea să le scoţi 
chiar și lanţurile de la picioare. 

Supraveghetorul îi aruncă o căutătură plină de neîn- 
credere 

— N-ăi fi vreun hoţ de sclavi ? Cum să le scot lanţu- 
rile ? Văzîndu-se liberi în mişcări, ar putea să mă omoare 
și să fug 

— Câţi sclavi ai ? 

— Peste două duzini. 
Nu te-ai gîndit niciodată că atîția oameni, chiar cu 
lanţuri la picioare, dar liberi la miini, dacă ar vrea, te-ar 
putea omori ușor, ţi-ar tăia gitul cu secerile, şi tot ar putea 
să fugă ? 

Auzindu-i cuvintele drepte, Rutillius simţi că-l săge- 
tează un fior de spaimă 
Rutillius ! îl îndemnă cu mult suflet Vi- 


ă-mi 


— Dar tu nu pleci ! asculte 
îndemnul. 
Rămin cu tine pînă pe seară. 
Supraveghetorul se ridică, ieși de sub umbrar și bătu 
din palme. 


spuse, semn că voia să-i 


462 


— Hei, sclavilor, ia lăsați secerile şi veniți încoace ! 

Sclavii se opriră din lucru şi se uitară spre el cu ne- 
incredere, 

— Hei, nu s-aude ? Sau vreți să pun mina pe flagrun ! 
le strigă supărat. 

— Vezi, Rutillius, le-ai spus numai citeva vorbe şi-ai 
și făcut două greşeli. Să nu-i mai ameninți cu flagrunul, ci 
să cauţi să le vorbești mai potolit, cu sufletul mai apropiat 
de sufletele lor. 

Cu lanţurile zornăindu-le la picioare, sclavii se apro- 
piară sfioşi, cu teamă. Nu pricepeau ce se întimplase. n 
vedeau pe supraveghetor că le zimbește. Rutillius făcu î 
cet cîțiva pași spre ei, după ce aruncă flagrunul din mînă. 
Le vorbi cu un ton pe care sclavii aproape că nu-l recu- 
noșteau : 

— Soarele ăsta e prea arzător, începu el. Şovăi puţin, 
apoi urmă : Să vă duceţi la pîrîu ca să vă răcoriţi şi să vă 
spălaţi. O să staţi puţin să vă odihniţi la umbra fagului de 
pe malul celălalt. Să se mai răcorească niţel, şi-o să por- 
nim apoi lucrul mai cu spor. 

Rutillius se întoarse spre Vitellius, care tocmai se lun- 
gise pe iarbă și se prefăcea că doarme, Neauzind zornăitul 
lanțurilor, se uită spre sclavi. Le strigă : 

— Ce staţi ? Plecaţi la pîrîu, sau vreţi să mă supă- 
raţi |... 

Sclavii plecară, cu teamă, miraţi, înşirindu-se unul 
după altul. 

— Îi vezi, Rutillius ? Nici nu le vine să creadă că tu ai 
putea să fii şi bun, îi spuse Vitellius, săltîndu-se în- 
tr-un cot. 

Amîndoi, de sub umbrar, priviră cum sclavii se răco- 

reau şi se spălau în apa limpede a piriului. Invioraţi şi po- 
toliţi, se întinseră la umbra fagului, și cei mai mulți ador- 
miră repede. Vitellius îi făcu semn lui Rutillius, se ridicară 
şi porniră spre ei. 
i convins ? îl întrebă Vitellius, cînd uşor și 
Un singur semn de bunătate ai făcut, şi sclavii 
nu-ţi mai aruncă priviri pline de ură, deși nu s-a scurs 
nici o elepsidră de cînd te-am oprit din furia și cruzimea 
ce te stăpineau. 


163 


Cind se reluă lucrul, sclavii îns 
mult spor. Vorbeau şi glumeau, fără ca mîinile lor să înce- 
teze mişcările. Vitellius se înfipsese la treabă alături de 
ei, şi un timp Rutillius îl privi înciudat, se mişcă pe lingă 
ei cu neliniște, ca și cum în sufletul lui se dădea o luptă, 
apoi aruncă flagrunul și puse şi el mîna pe o seceră. Înainte 
de apusul soarelui, secerişul era terminat. Se așezară cu 
toţii pe malul piriului și se odihniră. Vitellius şi Rutillius 
stăteau puţin mai la o parte. 

„_— De unde cunoşti tu sufletele oamenilor atit de bine ? 
îl întrebă supraveghetorul. 
Din viaţă, Rutillius ! îi spuse fără să-l privească. 
itellius cătă departe, undeva în zare. i 
tu trebuie că ai suferit mult ! 

— Da, suferința îl face pe om mai bun, în unele cazuri, 
în altele, mai rău... Să ştii că recunoştinţa şi răzbunarea 
sînt surori, și ele pot răsări oricînd, în oricare suflet. 

Așa cum vorbeşti de frumos, nu se poate să nu fi 
la Roma. Cum se face că rătăcești prin Dacia ? 

— Tu ce cauţi aici, nu te-a adus nevoia sau necazul ? 
— Nu cumva cauţi de lucru ? 

Văzînd că Vitellius clatină uşor capul, Rutillius con- 


tinuă 


=pură să secere cu mai 


y 


Aici la Carsidava se munceşte numai cu sclavi, nu 
se plăteşte munca nu se angajează muncitori. Nici de 
supraveghetori nu mai e nevoie. 

Supraveghetorul tăcu. Îl văzu pe Vitellius că priveşte 
lung spre o sclavă, o fată, aproape un copil, mai mult 
goală, cu trupul plin de bube. Simțindu-se privită, fata 
adune zdrențele și să-și acopere sînii. Dar Vi- 
tellius nu-i vedea părțile dezgolite, el se uita numai la 
gleznele ei și la lanțul de la picioare. Inelele de fier îi 
bătuciseră carnea şi-i făcuseră răni mari, adinci, sîn- 
gerînde, O văzu cum se căzneşte să se oblojească, rupînd 
puniînd frunze într-un strat gros, ca să n-o mai roadă legă 
turile lanţului. Se ridică şi se îndreptă spre ea. Se aplecă la 
picioarele ei, îi scoase lanţul și reveni lîngă Rutillius. 

— Ar fi bine să le scoţi la toţi lanţurile, spuse potolit. 

— Cum, dacă mă prinde Caesidius ? 


464 


Vitellius îl privi atent. Supraveghetorul era un bărbat 
zdravăn, bine bronzat, cu faţa deschisă, cu privirea lim- 
pede şi adîncă, cu git fălci puternice. ÎL cîntări bine, 1 se 
păru un om liniștit și lips de răutate. Era de nerecunoscut 
faţă de clipa cînd îl găsise înfuriat. i A : 

— Caesidius este și el om şi nu poate să vadă peste tot. 
pună lanțurile numai cînd se apropie el. Tre- 
buie să încerci... i / 

Ascultîndu-l, Rutillius îi văzuse ochii umezi. 

— Ce se întîmplă cu tine, plingi? Ai ochii plini de 
lacrimi. Și i Ma iu 

— Nu, Rutillius, o veche boală de ochi mă face să lă- 
crimez în faptul înserării. A A. 

Se ridică şi se scutură de pămînt, pregătindu-se de ple- 
care, gata să sară peste pîriu. Supraveghetorul îl privi 
mirat. u ; 7 c 

— Ce faci, nu mergi cu noi ? Unde ai de gînd să înnop- 
tezi ? Doar nu vei fi fiind vreun zeu prefăcut în om... Te-aş 
culca la mine. a PaT AC tdi 

— Sînt un om ca şi tine, Rutillius, ca și ei. Vitellius 
arătă cu mîna spre sclavi. Acum plec, dar ne vom mai ve- 
dea. Tot ce te rog este să nu-i mai chinuieşti, să te arăţi 
mai bun, să fii mai îndurător !... Aa a 

— Mă leg pe Jupiter şi pe Cybela ! se jură Rutillius, 

— Nu m-am înșelat, tu ai un suflet bun. Îți urez nu- 
mai bine ! 


ri mlădioase şi agere, Vitellius sări peste piriu 
şi începu să urce pe coasta muntelui, călcînd rar, urmărit 
de privirile pline de recunoştinţă ale sclavilor. Se pierdu 
repede printre copaci. Soarele coborise dincolo de creste. 
Pe deasupra văii se întindea o piclă albăstruie, subţire 
și uşoară. 

Ceea ce făcuse în această zi îi umpluse sufletul de mul- 
țumire, de o fericire nouă, pe care pînă. acum n-o mai 
gustase. Mergea pe poteca din pădure călcînd sprinten. 


Boala îl chinuise mult. De fapt, nu-şi mai amintea decit 
puţine întîmplări din acel timp. O pără ise pe bătrîna 
Azida nu cu gîndul de a nu se mai înapoia, ci numai pen- 
tru o zi, două. Plecase din nou să caute fagul sub care o 
îngropase pe Apronilla şi nu mai ştia ce mai făcuse. Abia 


30 465 


cind se insănătoşise îşi dăduse seama că în căutarea acelui 
fag, pe care acum știe că nu-l va mai vedea niciodată, se 
rătăcise și nu mai găsise drumul înapoi spre casă. Nu ştia 
pe unde şi cite zile umblase prin păduri și prin munţi şi 
nu-şi amintea nici de clipa cînd pustnicul Porfirios îl gă- 
sise dormind sub un brad, cu o ciupercă în mînă, din care 
muşcase de cîteva ori. Bătrînul pustnic îl dusese în peştera 
lui şi îl îngrijise cum putuse mai bine. Vindecarea i-o adu- 
sese nu numai leacurile pe care Porfirios ile dăduse, căci 
cunoştea bine toate rădăcinile, buruienile și fructele tămă- 
duitoare, şi nici mîncarea, care de altfel nu era nici prea 
aleasă și nici din belșug, ci și puterea cuvîntului. În fiecare 
zi, pustnicul îi vorbise. Îi predicase despre suferinţele celor 
săraci, despre durerile celor bolnavi, despre chinurile scla- 
vilor, despre răutatea celor puternici și despre lăcomia 
celor bogaţi. Și pustnicul reușise să-l facă să înțeleagă su- 
ferința galileanului, despre care el auzise de nenumărate 
ori. Încetul cu încetul, ajunsese să cunoască toată viaţa, 
toate faptele și toată învăţătura acelui Messia, îi pătrun- 
sese liniştea în suflet și mai ales îi revenise lumina minţii, 
se însănătoșise. Nu putea să mai urască pe nimeni, și por- 
nirea spre răzbunare îl părăsise. Îi iertase pe toţi aceia 
care, într-un fel sau altul, îl loviseră sau contribuiseră la 
schimbarea vieţii lui. Atît de mult ajunsese să fie pătruns 
de noua credinţă, încît socotea că toată suferința pe care o 
îndurase nu fusese decît o încercare şi o pregătire a sa 
pentru o viaţă nouă. 

Și în această zi își începuse viaţa cea nouă, de ajuto- 
rare a celor îndurerați şi a celor chinuiţi. Începutul îl fă- 
cuse cu sclavii de la Carsidava, ferma cea mai mare şi cea 
mai apropiată de peștera lui Porfirios. Acum, stăpin al 
Carsidavei era Eurotas. Pe timpla de munte pe care se ri- 
dicase altădată cetatea Dicomeșilor se înălța o vilă bogată, 
construită după modelul fermelor celor mai frumoase pe 
care negustorul grec le văzuse prin apropierea Romei, la 
Cumae și la Tusculum, Tot ce putuseră născoci ambiția și 
închipuirea unui bătrîn avar, curios și bogat fusese îngr: 
mădit în vila de la Carsidava. Micul platou și pădurea ce 
împrejmuise cetatea fuseseră transformate într-un parc, 
iar la marginea pădurii, între brazi și fagi, înălțase un 
templu zeiţei Demeter, zeiţa culturilor și a semănăturilor. 


466 


Jos, în vale, erau barăcile A bordeiele, în care se adă- 
veghetorii și sclavii. a s 
a a soarele abia se ridicase către prinz, a 
tellius cobori din nou coasta muntelui şi se apropie de 
sclavii lui Rutillius. Atit ei, cit și supraveghetorul privi- 
seră într-una în calea lui, dornici să-l vadă venind. Se opri 
mai sus, dincolo de pîrîu, și văzu cu sufletul plin de mul- 
țumire cum sclavii lucrau fără lanţuri la picioare. Toor 
apropiase de piriu şi bea apă, iar Rutillius nu mai are 
flagrunul pe mînă. Toți erau mai veseli şi se acu ai 
repede, minuind secererile cu mai multă îndeminare. Ci 
îl zări, supraveghetorul porni să-i iasă în cale. i 
— Toți zeii cu tine ! îl salută el. Mă bucur că ai ya: 
Eşti, aşadar, un om ca toți oamenii. Azi-noapte m-a e 
nit într-una gindul că n-o să te mai văd niciodată. eva 
s-a întîmplat ieri cu mine ! Spune-mi, ce mi-ai tăcut ? piei 
— Nu ţi-am făcut nimic, Rutillius ! Tu singur te-ai 
schimbat. Tu, Rutillius, te arătai rău, procedai ca aom 
rău, fiindcă nu știai ce trebuie să faci ca să te poți ii lege 
cu sclavii, deşi în sufletul tău n-ai fi vrut să fii inu el. Și 
— Cu mine se petrece o adevărată minune ! Asa , 
Caesidius a pus să fie bătuţi și n-a dat de mîncare” Ee nr 
de care supraveghetorii s-au plîns că au fost leneși. S-a i, a 
rat cînd i-am spus că la mine n-a fost nici unul. „Te-ai at 
de partea lor ? m-a întrebat el mirat. Tu în gece zi ini 
plins că nu poţi termina lucrul fiindcă ai prea mul pl 
leneşi !* „Du-te și vezi cît am secerat, Caesidius ! int 
spus liniștit, Și astăzi, în zori, cine crezi că era aici + 
n A se apropie de Vitellius și-l prinse prietenește 
è ă i cu brațul. = 
DA e Aa a ești, tu nu arăţi un om ca oricare, 
cum să-ţi spun ? ! Lîngă tine mă simt mai liniștit... mă simt 
ca Te-ai schimbat, Rutillius ! Ascultă : dacă ieri, cînd 
Joveai cu atita cruzime pe nefericitul acela de sclav, eu ti-as 
fi pus miinile-n git, tu ce-ai fi făcut ? Știu sei ul ve 
fi luptat cu mine, m-ai fi lovit. Eu ţi-am vorbii poto că ar 
hotărît să te liniștesc, Ce crezi, pe acel Caesidius nu, r 
putea potoli nimeni ? Dar pe ceilalți supraveghetori e 
sclavi n-ar putea să-i mai îmbuneze cineva ? 


30: i 467 
* 


— Nu merge, Vitellius... 
Rutillius vorbi cu voce slabă, în care suna descurajarea : 
B că un tigru sau un lup ar putea fi potolit cu 
vorba? Administratorul este tot atît de lacom și de rău ca 
însuși stăpinul acestei ferme. Să fi fost astă-toamnă aici, 
fi văzut cu cîtă lipsă de milă i-a vîndut Eurotas pe sclavii 
bătrîni, pe femeile neputincioase, pe cei bolnavi. I-a luat 
imperiul pentru munca în mine, să sape pe sub pămînt, ca 
nişte cîrtite, căutînd aurul. Şi toată treaba asta a făcut-o ca 
E i e de mîncare și adăpost în iarna ce-a urmat. 
rimăvară a cumpărat de la imperi ii i z i, 
eu periu alţii, mai zdraveni, 
— Caesidius !... murmură Vitellius. P. ă i 
? e 1... mi 1 s. Poate că ar fi de în- 
cercat ceva... Schimbă apoi vorba. Ei, ce faci, soarele e sus 
şi arde bine, secerişul a mers cu spor, nu-i lași să se odih- 
nească pa să se răcorească, să mănînce ceva ? 
— Chiar la asta mă gindeam. Ți-e drag să-i privesti 
- Chi; j : să-i priveşti 
cum își văd de treabă. Tu -ai fă zi i ă 
pe casa Ara ap nu m-ai făcut numai pe mine să 
Letonia şi y strigă să oprească lucrul. 
ub frunzișul bogat al fagului de lîngă pirî ă 
sub frunz i piriu era umbră 
a Vitellius se aşeză pe un ciot de buturugă, mulțumit 
d i pei E ale și pline de recunoștință ale sclavilor. Ală 
, Rutillius, lungit pe iarbă, cu mîinile si ri 
albastrul nemărginit al cerului. Ton 
— Ia spune-mi, din ce parte a imperiului ai fost 
f: esn ir t adus ? 
Talreba Vitellius, după ce se uitase mult la un sclav negri- 
cios, me şi gros, cu un ochi lipsă. 
in Cappadochia, stăpine, răs) ridici 
aa pine, răspunse sclavul, ridicîn- 
Mee Stai jos şi vorbeșşte-mi liniștit. Sînt și eu om, ca și 
tine. m ce familie te-ai născut, aì fost luat captiv ? 
— Din nici o familie, stăpine. M: ă i 
a pi ama a fost sclavă, ca și 
Privi îndurerat faţa îndobitocită i 
Pri dh ă a sclavului, care rîdi 
satisfăcut, fiindcă spusese şi el ceva. d ti 
— Cum s-a întîmplat cînd ţi-ai pierdut ochiul ? 
Cu acelaşi ris prostesc, copilărese, sclavul povesti scurt : 
ai Mi l-a scos stăpinul dintii. Eram mare şi-mi spusese 
că nu trebuie să mă uit la fata lui, că-mi scoate ochii. O dată 


468 


m-am uitat la ea, şi el m-a prins. M-a legat de un copac şi 
mi-a scos ochiul. 

Sclavul rise mai departe, acelaşi rîs prostesi Vitellius 
simți săgețile unui fior. Sclavul din faţa lui nu ajunsese la 
atita decădere prin viciu, ci prin animalizare treptată, pro- 
vocată de viaţa de lipsuri şi chinuri pe care o dusese la stă- 
pînii răi și lacomi. 

— Dar tu din care provincie ai fost adu: ? o întrebă pe 
copila căreia el, în ajun, îi dezlegase lanţul de la picioare. 

Fata tresări, se îmbujoră la faţă și căută să- și ascundă 
sinii cu mîinile. Răspunse vioaie, cu voce cristalină : 

—- Din Galileea, stăpîne. Tata a fost pescar pe lacul Ti 
beriada. Pe mama n-o ştiu, căci a murit cînd eram mică, 

Fata căută să-și strîngă coapsele şi să-şi așeze mai bine 
picioarele sub ea. Cîrpa ce-o avea înfășurată peste șolduri 
era prea zdrenţuită 

— Şi cum ai ajuns sclavă ? 
Am fost furată ! În ochii fetei luc lacrimi. Tata mă 
dusese de sărbătorile Paştilor la bunica, în cetatea Cezareea, 
lîngă mare. Într-o zi, am plecat singură pe ţărmul mării, 
fermecată de frumuseţea valurilor și de întinderea apelor. 
Dintr-un tufiș de tamarisc au ieșit doi bărbaţi, m-au legat și 
m-au dus în barca lor. După cîteva zile, cu mulţi alţii îm- 
preună, am fost dusă la Roma şi vîndută ca sclavă. 

— Dar eu n-am ştiut de asta, Rebbeca! se mi 
tillius, care tot timpul ascultase. 

— N-ai întrebat-o tu, spuse Vitellius, fata nu ti-ar fi 
ascuns. Dar voi ce staţi așa retrași ? întrebă el câţiva sclavi 
ce stăteau mai la o parte, ascunși între tufele de bozii şi de 
mentă, 

— Sînt robi daci, şopti un sclav din apropierea lui. Așa 
sînt ei, mai ruşinoși. Cică înainte au robit pe moşia asta, dar 
umblau şi ei îmbrăcaţi ca oamenii. Acum li-e rușine, cică, 
să umble așa goi. 

— Şi-n imperiu, unii sclavi umblă îmbrăcaţi, lămuri alt 
sclav din apropiere, totul e după stăpin ! 

Rutillius se ridică, se întinse şi căscă. 

— Haideţi, ne-am odihnit destul, soarele se duce... 

Reîncepură lucrul voioşi și cu mult spor. Alături de ei 
munciră cu îndeminare Vitellius și Rutillius, 


ă Ru- 


469 


Seara nu se mai despărţiră. Rutillius îl duse pe Vitellius 
la Caesidius. Î? recunoscu îndată ce-l văzu : era Caesidius 
de la Roma, fiul unui patrician bogat, care după moarte 
lăsase fiului său multă avere. Acesta trăise în lux, trîndăvie 
şi petreceri, și-n puţini ani risipise totul. Venise în Dacia cu 
gindul să-și refacă averea. 

— Mi-a spus Rutillius că ești de la Roma, începu Caesi- 
dius, că ai venit în Dacia ca să te căpătuiești. 

Vorbea tare, aproape strigat, cu ton ce căuta să vire 
teama în cel pe care îl avea în faţă. În loc să-i răspundă, Vi- 
tellius începu să zimbească. 

— Ce găsești de ris în întrebarea mea ? 

~— Cum să nu rîd ? De unde știi tu că am venit în Dacia 
ca să mă căpătuiesc ? Poate că n-aş ride dacă mi-ar fi foame 
şi aş avea nevoie de tine. Așa ştii tu să vorbeşti cu oamenii ? 

Furia lui Caesidius crescu şi mai mult. 

— Ai venit să mă superi, să mă batjocorești, cum văd 
eu. Dacă mai vorbeşti așa, pun să te bată cu vergile și să le 
arunce afară de pe moşie ! 

— Vrei să spui că mă baţi chiar tu, așa cum poate că ai 
obiceiul să-ţi potolești pornirile chinuind sclavii. Ei bine, 
află că de data asta nu-i merge. Mini am și eu, şi încă 
zdravene ! 

Se așteptase ca Caesidius să izbucnească din nou, dar, 
spre mirarea lui, îl văzu că se întoarce şi se așază încet pe 
scaun, tuși de cîteva ori și înghiţi în sec. Acum, Vitellius se 
lămurise, zîmbi : avea în faţa sa un laş, un nemernic, așa 
cum îl știa, de altfel. 

— Spui că eşti scrib, unde ai mai lucrat, ştii ce ai de 
făcut ? îl întrebă, ceva mai potolit. 

— Eu nu ţi-am spus că sînt scrib, dar pot să fac și pe 
scribul, din moment ce ştiu să scriu şi să socotesc. N-aş vrea 
însă să vorbesc mai departe și nici să rămîn aici, dacă așa 
ai de gind să te porţi cu mine.. 

Caesidius avea multă nevoie de un scrib, care să-i ţină 
socotelile. Ferma era mare, și el urmărea să strîngă bani cît 
mai mulți, pentru a putea să ajungă stăpînul Carsidavei. 
Pe de altă parte, Eurotas nu era omul care să poată fi înșe- 
lat uşor şi nu lăsa necontrolate anumite venituri şi chel- 
tuieli. După răspunsurile ce le primise, Caesidius vedea că 
cel din fața lui e om de nădejde. 


470 


— Te iau ca scrib. Ce simbrie vrei ? îi spuse, cu totul 
liniștit, N : 4 A 

— Îmi place cum vorbeşti. Cît priveşte simbria, tu ştii 
cît face munca unui scrib. Dacă nu-mi va conveni sau nu te 
vei purta cum trebuie, voi pleca! ca! 

SE Lua-te-ar Proserpina, dar încăpăţinat mai eşti! O 
să ne înțelegem, și voi da simbrie bună, dar numai cu o 
condiţie : să nu fii văzut niciodată de stăpinul fermei. Jaate 
socotelile o să i le prezint eu, iar tu vei însemna numai ceea 
ce-o să-ți spun eu. AES i h E 
Pe mine nu mă interesează dacă doi hoţi se fură între 
ei, i-o spuse în faţă Vitellius. De fapt, eu ar trebui să fiu 
scribul stăpînului fermei, dar cred că mă voi înţelege bine 
cu tine. a e 

— S-a făcut ! încheie mulțumit Caesidius. Pentru dor- 
mit o să-ți dau o mică încăpere în baraca supraveghetorilor. 

După câtva timp de însemnări şi de socoteli amănunțite, 
Vitellius putu să-și dea seama în ce măsură admini js 
îl fură pe stăpîn. Dar nu voia să se amestece. Eurotas me- 
rita să fie sărăcit pînă va ajunge să se tîrască la bătrineţe în 
lipsuri. Își făcu timp să se ocupe de supraveghetori și să-i 
schimbe în așa fel încît să mai ușureze munca sclavilor. 

În fiecare seară, venea și se așeza pe o movilă din apro- 
pierea bordeielor în care dormeau sclavii. Era înconjurat 
îndată de priviri — unele pline de recunoștință, altele pline 
de curiozitate. Aflaseră toţi sclavii din cetele celorlalţi su- 
praveghetori de ceea ce făcuse seribul pentru sclavii din 
ceata lui Rutillius. El le vorbea despre toate, cu multă li- 
niște, şi povestea frumos. k UL 
Într-o seară, Vitellius văzu pe un sclav cum își tot pipăie 
cu palma un ochi umflat. Stătea sus pe movilă și-i cuprin- 
dea cu privirea pe toți. A K: 

— De ce ai ochiul umflat ? îl întrebă, 3 

— M-a lovit Maccius, stăpîne ! răspunse cel întrebat. 

— Maccius este aici ? întrebă rotindu-și privirea pe fe- 
țele lor. ; 

— Da, stăpîne ! A 

Răspunzînd, Maccius căută să se ascundă in dreptul 
unui sclav spătos, ce se afla în fața lui. INS 

=: san Maccius, de ce L-ai lovit, nu te-ai gîndit că 
poţi să-l lași orb ? 


«n 


— Mi-a furat porţia, stăpîne ! Aseară m-a durut burta 
și n-am putut să mănînc, mi-am luat coaja de pîine ca s-o 
mănînc în timpul nopţii. El m-a pîndit pînă am adormit, 
mi-a luat-o şi-a mîncat-o. 

Ii privi lung pe amindoi. Maccius era scurt şi gros, cu 
ochii mici și gura mare. După fălcile lui puternice, se vedea 
că poate să mănince mult și că suferă cumplit cînd îi e 
foame. Celălalt era lung și slab, palid, și cu pletele rare. 

Nu găsi ce să le spună. Și el trăise viaţa de sclav veșnic 
întometat și știa ce înseamnă lupta pentru o coajă de piine. 
ÎI scoase dim impas o sclavă, cu privirea vioaie şi fata lu- 
minoasă. 

— Stăpine, să ne mai spui ceva ca aseară ! îl rugă ca, 
întărindu-și îndrăzneala. 

Văzu în ochii tuturor aceeași dorinţă. Unii căutau să-și 
schimbe locurile, încercînd să fie mai aproape de el ș i 


mai 
în față. Cițiva îi atinseră tunica, o sclavă îi şterse cu palma 
praful de pe sandale, și toate acestea le făceau dintr-o plă- 
cere nereținută. Un val de căldură îl năpădi. Simțea în toată 
măreția ei ce înseamnă iubirea de oameni și cît de setoși 
sînt cei chinuiți și nefericiți după o cît de mică alinare a 
suferințelor, un cît de slab ajutor. 

— Ne povesteşte despre acel galilean, murmură un sclav 
căruia îi luceau ochii de bucurie. 

— Au trecut mai mult de o sută de ani, începu Vitellius, 
de cînd în Galileea a văzut lumina soarelui un copil, născut 
de o fecioară, soaţă a unui bătrîn dulgher. Numele lui a 
fost Iisus, și s-a dovedit înțelept de la vîrstă fragedă. El își 
arăta învăţătura prin pilde, iar puterea — prin minunile ce 
le săvîrşea. Dar printre noi sînt şi oameni cărora nu le place 
binele şi dragostea de aproapele lor și care se tem de cei 
care sînt iubiţi de mulţime. 

— Ca Caesidius, spuse un sclav, 

— Ca supraveghetorii, șopti altul. 

— Tot așa şi acolo, au fost astfel de oameni răi, ce nu 
vedeau cu ochi buni învăţătura şi minunile pe care le să- 
virşea el şi l-au pîrit guvernatorului. Și cum orice poţi să 
faci, și tot mai poți spera într-o scăpare, numai de condu- 
cător, de rege sau de împărat să nu te atingi, bunul învăţ 
tor al oamenilor a fost prins, judecat și răstignit. Dar şi 


472 


după moarte el și-a arătat puterea, fiindcă după trei zile a 
înviat, şi s-a urcat la cer... 

— Şi chiar a înviat ? întrebă o sclavă, cu un uşor tre- 
murat în voce, înghițind în sec. 

— O fi fost vreun zeu care s-a făcut om, zise un sclav, 
un trac îndesat, cu plete lungi și barbă bogată. 
— Cu timpul o să înţelegeţi, murmură Vitellius. 

— Și nevasta lui cine a fost? întrebă în batjocură un 
supraveghetor. Ia să mă lăsaţi în pace : zei şi zei peste tot, 
acum toţi s-au făcut unul. Eu trăiesc și fără ei, e mai bună 
o oală plină cu vin, cîrnaţi fripţi și pastramă și o sclavă 


frumoas j 

— Şi un flagrun bun, cu care să baţi cît mai mulți 
sclavi, i-o spuse Vitellius. 

— Şi ăla trebuie, pentru cine nu-și vede de treabă ! 

Cuvintele supraveghetorului curmară liniștea tuturor. 
Unul cîte unul, sclavii se ridicară și porniră spre bordeie. 

În după-amiaza zilei ce urmă, Vitellius se duse la Caesi- 
dius, ţinînd sub braț sulurile de papyrus cu toate notările 
socotelile produselor trimise pentru vînzare la Ulpia Tra- 
jana şi a celor date pentru imperiu. Cînd intră, nu-l găsi pe 
Caesidius eză pe un scaun, în așteptarea lui. Se lăsă 
prins de gînduri. Tresări cînd ușa se deschise și în încăpere 
năvăli sclavul care îl urma la tot pasul pe administrator. 

— Treci repede în încăperea mică din fund, închide 
bine uşa şi nu ieși de acolo pînă nu te cheamă stăpînul. Vine 
stăpinul cel mare aici, îi spuse sclavul. 

Vitellius se închise bine, punînd drugul la ușă. Sclavul 
ieşi tot atit de repede precum intrase. Nu trecu mult, și auzi 
cînd ei intrară. Recunoscu vocea pițigăiată, metalică a lui 
Eurotas. 

— Caesidius, anul ăsta a fost un an bogat, cu ploi la 
timp şi căldură multă, mă mir că după socotelile tale voi 
avea un cîştig mai mic decît anul trecut. 

— Eu am toate socotelile, le-ai văzut, însă nu trebuie să 
uiţi că o fermă mare cum e Carsidava are cheltuieli mari, 
se consumă mult... 

Eurotas chicoti într-un ris tot așa de piţigăiat ca și vocea. 

— Să nu te calce pe inimă vreun duh rău și să mă 
furi ! Mi-ai spus, cînd ne aflam în Circul cel mare la Roma, 
că vii în Dacia ca să-ţi refaci averea cheltuită, Dacă te do- 


473 


vedesc că mă furi, cer să fii judecat în for, la Ulpia 
Trajana ! 

— Nu cred că vei face tu una ca asta, Eurotas, se grăbi 
Caesidius, și asta din două motive : primul, că nu vei pu- 
tea să dovedeşti că ţi-am furat ceva ; și al doilea, că acolo 
în for ai putea să auzi lucruri care nu ţi-ar fi chiar pe 
plac, și apoi... 

După tonul cu care Caesidius vorbea, Vitellius înţele- 
gea că acesta nu face altceva decit să-l amenințe pe Euro- 
tas, fiindcă ştia că în Dacia un administrator era greu de 
găsit. 

— Vorbeşti prostii, Caesidius, îl întrerupse Eurotas, 
haide, nu mai te arătă supărat! Mai bine să ne gîndini 
ce-ar fi mai nimerit de făcut, ca să mărim venitul de la 
această fermă. Așa, din socotelile pe care mi le-ai prezen- 
tat, am văzut că ai cheltuit prea mult cu mîncarea și îm- 
brăcămintea sclavilor. Să le dai mai puţin să mănînce și 
lasă-i să umble și goi. Dar sclavii cum dorm, Caesidius ? 

— Cum să doarmă ? ! În ergastulele ! de dincolo de şanţ 
bărbaţii, iar în acelea de lingă barăci femeile. 

— Da, se înțelege, sclavele în apropierea supraveghe- 
torilor, ca să poată să-și aleagă în fiecare noapte cite una, 
auzi vocea lui Eurotas. Și aci îmi faci pagubă. i-am spus 
încă din timpul iernii trecute că sclavii și sclavele 
doarmă la un loc : jumătate bărbaţi şi jumătate femei. 
mai înmulţim și mai avem și ce să vindem. 

Caesidius slobozi un rîs forțat, mai mult un hîriit. 

— Am încercat chiar de-atunci de cînd mi-ai spus, 
Eurotas, dar n-am putut să fac nimic. După cîteva nopţi a 
trebuit să-i despart iarăși. În fiecare noapte se băteau pe 
sclavele mai tinere și mai frumușele. 

Din mica încăpere în care se afla ascuns, Vitellius auzi 
din nou chicotitul piţigăiat al lui Eurotas. 

— Nici aci nu te-a ajutat capul ce să faci ! Era foarte 
simplu : în fiecare noapte îi legai, doi cîte doi, un sclav cu 
o sclavă, luaţi la întîmplare. Așa, se mulțumea fiecare cu 
femeia pe care ai legat-o lîngă el. Și făceai și o faptă bună, 


1 încăperi în care erau închiși sclavii, dormeau și chiar lucrau 
adesea legați. 


474 


Caesidius : s-ar fi bucurat de atenția bărbaţilor și cele mai 
bătrine sau mai urite. 7 

— O să fac așa cum spui, dar sclavii tot nu se vor 
odihni, şi lucrul va merge prost. p f 

— Şi biciul, l-ai uitat ? Pune flagrunul pe ei! Pe cei 
mai răi, leagă-i în butuci sau agață-i în furci. Cum, Caesi- 
dius, tu nu ştii cum se pedepsesc sclavii de la fermele de 
lîngă Roma ? A 

Eurotas se porni pe tușit. Tuşea ușor, neputincios, cu 
un șuierat în gît. Cînd se potoli, vorbi cu voce schimbată, 
binevoitor şi îndatoritor. 

— Cred că n-ai uitat, ai avut grijă de Nimtodora ? O 
s-o iau sus la mine, în vilă. De-acum înainte, mă mai string 
de pe drumuri, voi locui mai mult la Carsidava. Mai 
aveam să te întreb ceva, Caesidius : cum stai cu paza sus 
Ja vilă, și aci jos ? S-o întărești bine şi să-i dai armele cele 
mai bune. Au început din nou cetele de latroni să atace și 
să jefuiască. Š 

Vitellius auzi zgomot de ușă ce se deschide, vorbele lor 
slăbiră, apoi dispărură cînd ușa fu închisă la loc. F 

Ceea ce auzise nu-l surprinsese : îl cunoştea bine pe 
Eurotas și știa toate ticăloșiile lui Caesidius. Seara se duse 
mai devreme și se așeză pe movila pe care obișnuia să stea 
de vorbă cu sclavii. Din ergastule se auzeau lovituri de 
ciocane şi topoare. Caesidius pusese să se bată pari și 
lege cite două lanţuri de fiecare. În seara aceasta, Vitellius 
ar fi dorit să le vorbească sclavilor mai înainte ca ordinul 
lui Eurotas să fi fost adus la îndeplinire. Şi nu aşteptă 
mult. Setoşi după cuvîntul lui, sclavii se strînseră repede 
în jurul movilei și așteptau, cu ochii rugători, să le mai po- 
vestească ceva. 

— Vino aci, Crispus, îl chemă el pe un sclav înalt și 
uscăţiv, cum merge buba ta din spate ? a A 

Sclavul se ridică şi se apropie de el, cu o privire pli 
de recunoștință. Ed. 

— S-a mai vindecat, stăpîne ! De cînd mi-ai pus tu 
unsoarea aia şi m-ai legat, nu mă mai doare așa de tare şi 
nu mai curge nimic din ea. 

— Dar Atrina este aci ? îi întrebă, 

— Sînt aci, stăpîne ! 


415 


„De după un sclav voinic se ridică o sclavă micuță la 
trup, brunetă, vioaie, cu faţa ovală şi cu ochii negri scînte- 
ietori. 

— Pentru ce te-au biciuit aseară, Atrina ? 

Sclava lăsă capul în jos și se îmbujoră la faţă. 

— De ce nu vorbeşti, Atrina, ţi-e ruşine de fapta ta ? 
continuă s-o întrebe. 

— Spui eu, stăpine, se ridică o sclavă din apropierea 
ei, palidă, cu buzele subțiri şi fruntea îngustă. A prins-o 
pe Atrina că se ascunsese cu un sclav într-un tufiș. 

Cei din apropierea ei începură să rîdă. 

— Nu trebuie rîdeţi, îi mustră Vitellius. Ceea ce a 
făcut Atrina poate că nu este din vina ei. Ascultaţi : într-o 
zi, lisus s-a dus în templu, urmat de aceia care veneau să 
le vindece bolile de pe trupuri și din suflete sau care erau 
dornici să-i asculte învăţăturile... 

Sclavii făcură liniște şi se strinseră cît mai mult în 
apropierea lui. Din toate părţile era înconjurat de priviri 
pline de curiozitate. Astfel de clipe îi umpleau lui Vitel- 
lius sufletul de mulțumire. 

— Dar fariseii, continuă el, nu vedeau cu ochi buni 
dragostea cu care îl înconjura mulţimea și căutau ca, prin 
tot felul de întrebări meșteşugite, să-l încurce şi să scadă 
încrederea oamenilor în învăţătura lui. În ziua aceea, fari- 
seii aduseseră înaintea lui lisus o femeie păcătoasă. „Învă- 
țătorule, i-au spus ei, această femeie este o stricată, căci o 
vedem umblind cu toţi bărbaţii. Noi am prins-o de mai 
multe ori făcînd fapte rușinoase. După legea lui Moise, ea 
ar trebui ucisă cu pietre.“ Iisus i-a privit îndelung, apoi 
le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să 
arunce cel dintii piatra asupra ei“. Auzindu-l ce spune, fa- 
riseii s-au uitat unii la alţii, îndemnîndu-se, dar nici unul 
n-a ridicat piatra, ci, furișindu-se, au părăsit templul unul 
după altul. 

Vitellius văzu pe feţele sclavilor încordarea cu care îl 
ascultaseră, Din mijlocul lor se ridică un sclav cu o pri- 
vire limpede, puţin neliniștită. Acesta întrebă : 

— Dacă acel lisus n-a fost zeu, atunci ce-a fost ? 

Se gîndi ce răspuns să-i dea. O lămurire mai lungă i se 
păru greu de explicat și poate că ei tot nu l-ar fi înţeles. 
Spuse scurt : ~ 


476 


— După cîte am aflat, el întotdeauna a răspuns așa la 
întrebările viclene ale fariseilor : „Sînt fiul Omului !“ 

Dinspre barăci se auzi Caesidius, care striga cît îl ținea 
gura: ý 

— Hei, sclavi împuţiţi, lua-v-ar Proserpina, nu 
se-aude ? Veniţi aici, că pun biciul pe voi ! 

În zornăitul lanțurilor, sclavii se îndepărtară. Vitellius 
rămase singur pe movila acoperită cu iarbă deasă Ştia 
pentru ce-i chemase : de fiecare par din bordeie va fi le- 
gată o pereche, un sclav cu o sclavă, aşa cum poruncise 


Eurotas. 


Sus în vilă era mare fierbere. Spre seară sosise Li- 
vianus Claudius, și Eurotas voia să-i cinstească vizita. În 
tricliniul bogat luminat, a cărui frumuseţe nu rămînea 
mai prejos de aceea din vila generalului de la Ulpia Tra- 
jana, amîndoi stăteau lungiți pe paturi moi, gustau din 
numeroasele feluri îngrămădite pe masă şi sorbeau fără 
grabă şi fără lăcomie cite-o cupă de vin cald. R Mi; 

— Pe toți zeii din Olimp, Livianus Claudius, îţi jur 
că mi-ai făcut o mare bucurie ! Am sosit numai de ieri 
la Carsidava şi nu-mi găseam liniștea, parcă-mi lipsea ceva. 

— Și eu încerce aceeași bucurie, Eurotas, revăzindu-te. 
Acolo, în Ulpia Trajana, mă simt prea singur, mai ales 
după moartea lui Decimus Terentius Scaurianu: Pe lingă 
paza militară, a trecut în grija mea şi administrarea acestei 
provincii. ; tere 

— Da, Livianus Claudius, amindoi sîntem singuri. 

Eurotas făcu ochii mari şi adăugă cu îngrijorare : a 

— Dar eşti trist, Livianus Claudius! Nu cumva eşti 
bolnav ? V y 

— Eu sînt trist întotdeauna, Eurotas ! Veselia, bucuria, 
plăcerea, toate s-au stins în sufletul meu din toamna anu- 
lui trecut. Dar acum am luat o hotărîre nestrămutată. 

Bătrînul grec sări, ridicîndu-se într-un cot. 

— Pe Jupiter, ce vrei să spui, Livianus Claudius? 

— Părăsese Dacia, Eurotas ! Am primit mesajul împă- 
ratului, prin care mi se satisface dorinţa de a mă înapoia la 
Roma. În curînd va sosi noul guvernator, Julius Quadratus 
Bassus, un bun prieten al împăratului, un om energic şi bun 
militar. 


417 


— Așadar, pleci, şi eu rămîn aici între daci, fără sprijin, 
fără apărare. De răzbunarea lor nu mă va mai putea scăpa 
nimeni, tocmai acum, cînd pusesem de gînd să rămîn la 
Carsidava și să-mi trăiesc zilele bătrineţilor ! Spune-mi că 
glumeşti, Livianus Claudius | 

— Nu glumesc, îţi spun pentru ce am venit Ia tine. 

Generalul se ridică în capul oaselor și puse coatele pe 

masă. Continuă cu vocea mai scăzută : 
Iulius Quadratus Bassus este un om mai sever, un 
om dintr-o bucată, omul legii și al datoriei. N-aș vrea să mă 
văd în forul de la Roma, chemat să răspund la învinuirile 
ce mi s-ar aduce... 

— Pentru ce, Livianus Claudius ? 

— Aş vrea ca tu să-ţi pui bine la punct socotelile cu 
imperiul. Citeodată eu am fost mai slab, ţi-am cedat : ai 
luat sclavi, materiale, ferme, transporturile de sare şi altele. 
Să plăteşti tot ce mai ai de plătit imperiului, pentru ea so- 
cotelile cu tine să fie găsite în regulă. Acum, cît timp mai 
sînt aici guvernator, să le limurim pe toate ! 

Urmă un moment de tăcere încordată. Generalul se gin- 
dise la un refuz din partea omului pe care ìl știa avar și la- 
com, de aceea se hotărise să treacă la ameninţări. Îl sur- 
prinse însă răspunsul lui 

— Bucuria pe care mi-ai făcut-o la sosire este acum în- 
tristare ! Nu e vorba de bani, Livianus Claudius, căci bani 
am să aranjez numaidecit socotelile cu imperiul. Durerea 
este că rămin singur. 

Eurotas tăcu, văzînd că Caesidius intrase grăbit, se apro- 
pie şi-i șopti ceva la ureche. 

— Auzi, Livianus Claudius, cică au prins un dac care 
pătrunsese pînă la ergastule și furase pe o sclavă dacă. Cae- 
sidius se teme ca ferma să nu fie atacată de vreo ceată de 
latroni. 

— Unde este dacul prins ? întrebă generalul nelinişti 

— Aci, în atriu, răspunse administratorul. 

— Adu- încoace sau mai bine adu-i pe amîndoi. 


Citva timp, Livianus Claudius îl privi cu atenţie pe dac. 
Era tînăr, nu avea mai mult de treizeci de ani, cu ochii vii, 


pătruni 


tori, bine legat, îndesat şi vinjos, Pletele lungi, 
blonde, 


cădeau pînă peste umeri, 


478 


— Spune-mi, dacule, de ce-ai încercat s-o furi pe 
această sclavă ? i A E 

Dacul ridică privirea şi vorbi dirz: y E 

— N-am furat-o, am venit să-mi iau femeia acasă ! 

— Cum, sclava e soția ta ? pi N e 

Livianus Claudius se uită atent la tînăra femeie, Îmbră- 
cămintea ei era ruptă, printre zdrenţe se vedeau sînii ro- 
tunzi, tineri, iar pulpele îi erau goale. Ș 7 

— Da, e femeia mea, şi de patru ani am tot căutat-e 
într-una ! A aa 

Generalului îi plăcu dirzenia şi tonul hotărît al dacului. 
Vedea în atitudinea și hotărîrea lui puterea dragostei, a l = 
găturii sublime, curate și duioase dintre soţ şi soție. Lîngă 
el, tînăra își ștergea ochii de lacrimi, şi pieptul „sălta cu 
putere. Avea aruncată peste umeri zeghea lui de dimie, ve- 
che și murdară, ş alai 

— De ce ai pus haina ta pe umerii ei? FAT 

— Dar cum, s-o las goală ? La noi, la daci, înainte nu se 
pomenea ca robii să trăiască şi să muncească cu trupurile 
dezgolite. Ar: toen 

À Şi de unde ştii tu limba Romei ? continuă generalul. 

— Tot rătăcind în căutarea ei, am învățat şi limba Ro- 
mei. Acum, în Dacia, nu mai poţi să faci nimic dacă 
n-o știi... x A 3 

Be fața lui Livianus Claudius se contură un zîmbet plin 
de mulțumire. Era cea mai bună dovadă că dacii începuseră 
să înveţe limba imperiului, chiar şi cei liberi. Se întoarse 
spre Eurotas. Ria $ C 

4 — Aci, la ferma ta, sclavii sînt goi, neîmbrăcați ra Ar 

fi rușinos pentru imperiu, ne facem de ris în fața dacilor. 

Uşor îmbujorat, Eurotas răspunse : Ehr A s 

— Poate că e o întîmplare, miine o să-i vezi pe toţi... 

Il privi pe Caesidius, şi acesta înţelese ce avea de 
făcut pentru a doua zi. 7 ; OR) 

— Şi unde este ceata de latroni cu care ai venit să 
ataci ferma, reluă generalul întrebările, şi de unde ai 
aflat că soţia ta se afla aici ? P I ATIE 

— Nu este nici o ceată. Am găsit-o singur. Ea stia e 
semnul meu : fluier ca o pasăre de pădure, de mai multe 
ori. Am fluierat în mai multe seri, de departe, și ea nu- 


479 


sta a putut să iasă din bordei. Da, Zeul cel 
mare nu m-a ajutat s-o scap... 
Tu ştii ce te aşteaptă ? 

— De osîndă ştiu că nu scap, cu toate că n-am furat 
nimic. Cînd m-am însurat, ea nu era roabă, și imperiul nu 
i-a făcut robi pe dacii liberi. La cine să mă duc să-i spun 
să-mi lase liberă femeia ? 

Dacul tăcu o clipă, frămintindu-și mîinile. Își privi cu 
dragoste soţia, apoi îl fixă dirz pe general. Ă 

— Bine, dacă e să mor, omorîţi-mă cît mai repede ! 
Murmură apoi : Dacă nu-mi pierdeam cuțitul în bozii, 
unde am așteptat-o, nu puneau mîna paznicii pe mine, mă 
luptam cu ei toţi ! 

Lui Livianus Claudius îi plăcu mult îndrăzneala da- 
cului. 

— De ce nu ne rogi să vă dăm drumul, ţie și soţiei ? 

— Vorbeşti de rugăminte ? Care dac a văzut milă din 
partea unui roman ? 

Generalul se ridică în picioare și se apropie zimbind de 
ei, le prinse miinile şi le puse una într-alta. 

— Așa, dacule, ţine-ţi bine soția de mină şi să vă ru- 
gați zeilor să nu vă mai despartă niciodată. Din această 
clipă sînteţi liberi. 

Livianus Claudius se întoarse apoi spre Caesidius : 

— Să-i îmbraci și să-i ospătezi bine, după aceea să-i 
scoţi pe drumul cel mare către Rehidava. Dacă aflu că ai 
făcut altfel, te voi răstieni fără milă ! 

Rămași singuri, generalul se apropie de Eurotas şi-i 
puse mîna pe umăr. 

— Acum ai înţeles ce înseamnă iubirea, Eurotas ? Cu 
cîtă seninătate tînărul dac primea moartea, mulţumit că 
făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să-și găsească și să-și 
scape soţia ! Dacă i-aș fi judecat la fel pe Hammonius şi pe 
Apronilla, i-aș fi avut acum lingă mine, ca pe copiii mei... 

Oftînd adînc, generalul începu să se plimbe trist prin: 
tre coloanele din tricliniu, îmbrăcate în.iederă şi tranda- 
firi. Era tîrziu. Eurotas se ridică și, luîndu-l de braţ, îl 
conduse în cubiculum, rezervat înalţilor oaspeţi. 


mai în seara a 


480 


Vitellius nu dormise toată noaptea și se rugase. Noua 
credinţă îl întărea și-i dădea puteri noi. Nu se luminase 
bine de ziuă cînd se ridicase de pe pat, se îmbrăcase și se 
dusese la Caesidius. Adminstratorul, mai întîi surprins, 
apoi bucuros că în aceea zi scribul său nu va putea fi vă- 
zut de stăpinul fermei, se învoi să-l lase liber toată ziua. 
Se îndreptase spre pădurea de pe coastă. În jurul său era 
aceeași liniște ca și în suflet. Călca sprinten, ușurat şi 
mulțumit de hotărîrea pe care o luase și pe care simţise 
nevoia să i-o împărtășească şi pustnicului. Merse mult 
timp fără să ia în seamă că urcușul începuse să fie mai 
repede şi copacii se îndesiseră. Ajunse într-o poiană plină 
de lumină, se opri lîngă trunchiul unui fag doborit de fur- 
tună, se așeză pe el și privi în vale. Jos, se întindea în- 
treaga vale a Carsidavei. Văzu cetele de sclavi la muncă 
unii lucrau pe cîmp, alții băteau griul secerat şi strîngeau 
paiele în căpiţe. Pe sub munte şi în lungul pîrîului, sclavii 
neputincioşi păzeau turmele de oi şi de capre, 

Privirea îi rătăci şi în sus, spre vila lui Eurotas, acolo 
unde fusese cetatea lui Dicomes. Cu gîndul departe, revă- 
zînd cu mintea trecutul presărat de clipe de fericire, de 
luptă și de deznădejde, nu auzi trosnetele de vreascuri ce 
veneau din pădure și nu simţi mișcarea și foşnetele din 
desişul ce nu era la o depărtare mai mare de cîțiva paşi în 
spatele lui. Simţi numai sirînsoarea a două braţe puter- 
nice ce-l prinseseră peste umeri. 

— Dacă faci vreo mişcare, ești pierdut, auzi el într-un 
amestec de cuvinte din limba Romei și din cea dacă. 

La început tresări fără voia lui, dar auzind și vorbe 
dace nu se sperie. 

— Eu nu mă tem nici de moarte şi nici de daci. Alături 
de ei, întotdeauna m-am simţit bine şi în siguranţă. 

După mișcări, simţi că în spatele lui erau doi oameni. 

— Asta e bună, uite și un roman care vorbeşte limba 
noastră, auzi el pe unul. O să mergi cu noi, romanule, 
şi-om vedea dacă între daci o să te mai simţi bine, 

Porniră prin pădure în susul muntelui. Îi privi din 
cînd în cînd pe cei doi daci tineri, îndesaţi, zdraveni și 
frumoşi. Ajunseră repede într-un hăţiş de nepătruns, unde 
se ascundea întreaga ceată. De sub un frunziș bogat ieşi 


31 — Sarmis 481 


un dac cu pieptul lat, care rămase pironit locului, cu ochii 
măriţi, uimit de ceea ce vedea. Era bătrinul Dagio. Aceeaşi 
mirare se oglindi și pe fața lui Vitellius. Se îmbrățişar: A 
împinși unul spre altul de o putere nestăvilită. Dagio se 
trase un pas înapoi, să-l privească mai bine. t 

— Bine, mînjilor, nu vă este vouă ruşine, vă aduceți 
fratele, amenințîndu-l cu spadele, ca pe-un duşman de 
moarte ? 

— Rhesos! murmură Dapyx, uitîndu-se spre fratele 
său Rhesos. Uite, mă, cine îți lua locul în sufletul mamei, 
dacă tu erai plecat la Marele zeu ! urmă el. 

De sub același frunziș, ieși greoi şi bătrînul Cher- 
tebalos. i 

— Te-ai prostit, Dagio, te-ai pierdut şi tu ca o muiere, 
de ce nu mă chemi să-mi string la piept pe cel de-al trei- 
lea fecior ? A N 

Bătrinul se apropie de Vitellius şi-l îmbrăţișă. Nici 
unul dintre ei nu se așteptase ca această zi să le aducă 
atita bucurie și totodată atita ajutor, de o parte şi de alta. 
Îşi povestiră toate cele ce se petrecuseră, necunoscute de 
unii sau de alţii. Vestea că Nimfodora era sclava lui Eu- 
rotas îl răscoli cu totul pe Dagio. A 

— Nu plec de aici pînă nu las Carsidava în scrum și 
n-o iau pe Nimfodora ! spuse Dagio cu hotărire, ștergin- 
du-şi mustăţile. 

Vitellius îi privi mult timp, şi în sufletul lui se dez- 
lănţui lupta. Îşi dădea seama că între el și ei se produsese 
multă deosebire, că sufletul său suferise o mare schimbare 
și vedea lumea cu alţi ochi. Îi luă mîna lui Dagio și vorbi : 

— Tu știi tot aşa de bine ca mine, bătrîne, că în 
lume este multă răutate şi multă durere, tu ştii că și eu 
am fost sclav, ca Nimfodora, ca Sarmis şi ca atiția alţii, 
mii și mii. Nu te-ai gîndit şi la ceilalți sclavi de aci, de la 
Carsidava ? 

Dagio izbucni într-un hohot de ris şi-i răspunse : 

— Cum să nu mă gindesc, nepoate Rhesos, spuse în 
glumă, accentuînd cuvintele „nepoate“ și „Rhesos“, le dăm 
drumul la toți sclavii care trudesc pentru ticălosul de 
Eurotas. 


482 


Aşteptă ca Vitellius să spună ceva, și vi 
tace, privind ın jos, îl întrebă : 

— Ei, ce taci? 

— Crezi că va fi bine ? Să zicem că o să-i eliberăm, 
dar te-ai gindit unde se vor duce ei? Văzîndu-se scăpaţi, 
i de libertate, cei mai mulţi se vor împrăștia prin pă- 
prin munţi, vor trăi un timp sălbăticiţi și luptînd 
cu fiarele din codri, hăituiţi într-una de legionari. Unii vor 
fi prinși şi supuși la torturi, alţii vor pieri în lipsuri, iar 
aceia care vor scăpa nu vor putea suporta singurătatea şi, 
biruiţi de dorul oamenilor, se vor întoarce în sate sau pe 
lîngă cetăţi, unde vor cădea ușor în mîinile pretorienilor. 
A-i elibera pe sclavi prin luptă înseamnă a-i arunca din- 
tr-o nenorocire în alta și mai mare. Aici, lucrurile de-abia 
s-au mai potolit. Cînd am sosit eu la Carsidava, sclavii du- 
ceau o viaţă grea. Eu am căutat să-i ajut, de aceea m-am 
făcut scrib al administratorului. Pînă atunci, nu știusem 
că Nimtodora e sclava lui Eurotas... Prin învăţătura noii 
credinţe i-am mai îmbunat pe unii supraveghetori. Eu 
lupt prin puterea cuvîntului... 

Ascultindu-l, Dagio se întoarse spre Chertebalos și-l 
bătu cu putere pe umăr. 

— Hei, bătrine, ai auzit că cel de-al doilea Rhesos al 
tău nu vrea să mai lupte cu spada, ci numai cu puterea 
cuvîntului ? 

— „El“ a spus, murmură Vitellius, „Cine trage spada, 
de spadă va muri !* 

— Ce zici ? 
eu spada și 


ind că acesta 


Chertebalos. Fiul meu, păi să nu trag 
nu-l pălese pe cotropitorul care mi-a luat 
ft în casa mea ? 

i mirat și-și strînse fălcile. 

n-o scot eu pe Nimfodora, să nu ard 
cuibărit dușmanul și trădătorul nos- 
las pe dacii de acolo să fie biciuiţi de 


Dagio îl pr 

— Cum adic 
culeușul în care 
strigă el. Să 
romani ? 

— Eu n-am spus asta. Chiar dacă nu veneai tu, pe 
Nimfodora o scoteam eu și o duceam la mama Azida, dar 
ceilalţi, sclavii, n-au unde să fie duși. 

— Diegis are nevoie de daci, Acolo vor merge toți! 


Ji 483 


— Dar la ceilalţi, sclavii aduşi din imperiu, la ei nu 
te gindi i ei sînt tot atit de mulți. 

Citeva clipe, Dagio tăcu încurcat. Cuvintele spuse de 
Vitellius le găsea drepte. 
ce vrei să fac ? îl întrebă. 

— Să nu arzi ferma ! Trebuie să te gindești că tot ce 
vei arde tu în mai puţin de o noapte va trebui să fie re- 
tăcut de ei prin multă muncă, prin chinuri şi sudoare, prin 
multe lovituri de bice și torturi. Te întreb, Dagio : unde-ţi 
este mila de oameni, mila de sclavi ? 

Vitellius tăcu. Închise ochii, părea obosit. 

— Vorbește bine feciorul, spuse Chertebalos privind 
părinteşte spre Vitellius. Eu zic s-o scoatem pe Nimtodora 
și să-i luăm pe toţi dacii de-acolo, că dacă ardem ferma, 
tot n-am făcut nimic, o ridice alta în loc. Dar de, tu ești 
căpetenie, tu ne conduci, faci cum crezi 

Tot restul zilei se pregătiră. Vitellius se înapoie în vale, 
la barăci. Prin Rutillius, îi spuse Nimfodorei să se pregă- 
tească de plecare. 

“Trecuse de miezul nopţii cînd ceata lui Dagio năvăli 
asupra paznicilor din jurul barăcilor și bordeielor. Căzură 
cîţiva, ceilalţi pieriră în întuneric. ÎL prinseră pe Caesi- 
dius, îl legară şi începură să-l lovească cu biciul. Supra- 
veghetorii care încercaseră să fugă în sus, spre vilă, că- 

i străpunşi de spade. Dagio, Rhesos și Dapyx o scoaseră 


zu 


pe Nimfodora din baraca în care era ţinută închisă. Totul 
se desfăşură repede și, spre mirarea lui Caesidius, ceata 
mărită cu toţi dacii de la fermă dispăru în noapte, lăsîn- 


du-l în viaţă şi fără să fi dat foc barăcilor, hambarelor şi 
şurilor din apropiere, În mintea lui răsunau într-una ame- 
ninţările lui Dagio : 

— Te vom arde de viu dacă aflăm că mai ţii sclavii 
goi, legaţi noaptea la par și înfometați ! 

În ziua următoare, seara, Vitellius le vorbi sclavilor 
urcat pe movila de pe care obișnuia să le povestească în 


fiecare zi. Erau toţi îmbrăcaţi și fără lanţuri la picioare. 
Pe feţele unora se vedea mulțumirea pentru schimbările 
ce se făcuseră şi care le mai ușurau viața. Alţii stăteau 
trişti şi priveau în partea în care plecaseră dacii eliberaţi, 
chinuiţi şi ei de dorul de libertate. El îi privi lung pe toţi, 


484 


şi-i înţelegea şi pe unii, ṣi pe alții. Era tirziu cînd, inainte 
de a-i îndemna să plece la culcare, pe movilă răsunară ul- 
timele lui cuvinte : 

— Odată, pe virful unui munte, Învățătorul le-a spus 
celor veniți să-l asculte : „Fericiți cei mîhniți, căci aceia 
se vor mîngîiia ; fericiți cei însetați după dreptate și flă- 
mînzi, căci aceia se vor sătura ; fericiți cei asupriți, căci 


aceia vor moşteni pămîntul !*... 
De pe creasta muntelui, luna se 


dica încet, mare, lu- 
minoasă. Undeva departe răsuna strigătul unei păsări de 
noapte. Înfioraţi, sclavii porniră spre bordeie, vorbind în 
soapte. 


În munţii ce străjuiau partea de răsărit a podișului dac, 
acolo unde erau păduri dese de brazi falnici, neumblate 
altădată de picior de om, se aflau ascunse cetele de luptă- 
tori strînse în jurul lui Diegis, gata în orice clipă să dea 
lovituri cotropitorului. Și loviturile lor pline de îndrăz- 
neală, acolo unde d anul nu se aştepta, băgau spaima 
în coloanele de transporturi ale armatei ori ale negustori- 
lor şi făceau nesigură munca în fermele împrăștiate pe tot 
cuprinsul Daciei. Numai în apropierea campurilor legiu- 
nilor şi cohortelor era mai multă siguranţă şi liniște. 

Pe un vîrf teşit de munte îmbrăcat cu păduri, într-o 
poiană netedă ascunsă între brazi seculari, se afla tabăra 
lui Diegis. În mijlocul poienii se înălța o colibă de lemn, 
cu mai multe încăperi, pe acoperişul căreia flutura stea- 
gul de luptă dac : capul de lup cu gura căscată și coada 
lungă de şarpe, ce se întindea și se ondula în bătaia vîntu- 
lui, scoţind un șuierat înfricoșător. În această colibă stă- 
tea Diegis, aici era conducerea de căpetenie a cetelor de 
luptători împrăștiate peste tot. De aici plecau şi aici so- 
seau toate iscoadele ce ţineau legăturile, duceau ordinele 
şi aduceau veştile. La o mică depărtare, erau împrăștiate 
pe toată poiana numeroase bordeie, avînd pereţi din gră- 


485 


dele, neteziţi cu pămînt amestecat cu fin uscat. În fiecare 
din aceste bordeie se adăpostea o ceată de luptători şi fie- 
care era o mică gospodărie. În tot cursul zilei, fie vară, fie 
iarnă, din tabăra lui Diegis nu se ridica nici cea mai sub- 
tire șuviță de fum, numai noaptea se aprindeau focurile, 
în scobituri adinci, ferite, din care flăcările nu răzbăteau 
afară şi nu aruncau lumină împrejur. Orice urmă de fum 
s-ar fi ridicat în cursul zilei ar fi fost socotită ca un act de 
trădare. a 

„Era în după-amiaza unei zile de sfîrşit de august. Die- 
gis stătea pe un trunchi de brad, cioplit pe patru fețe, do- 
borit în fața colibei de lemn, lîngă o masă lungă, sprijinită 
pe şase pari bătuţi adînc în pămînt. îngrijorarea îi împie- 
trise și-i adincise cutele ce-i crestau fața. Arăta mult îm- 
bătrinit, pletele şi barba îi încărunţiseră, deși privirea îi 
rămăsese aceeași, vie ca a vulturului de pe virf de munte, 
iar hotărirea — şi mai oțelită. Intoarse capul şi cercetă 
în jur, căutînd pe cineva cu privirea. 

— Dugis, unde eşti ? Să vii după mine! 

Se ridică și porni pe o potecă ce urca ușor şi intra în 
pădure. Nu merse mult. Între brazi se înălța un colţ de 
stîncă, ieșit din munte ca un virf de suliță. Începu să urce 
pe treptele cioplite în. piatră, ce șerpuiau pînă deasupra 
stîncii. Ajuns sus, îşi roti privirea împrejur. În faţa lui se 
desfăşura pină departe priveliștea văii, care se lărgea pe 
măsură ce cobora, pierzîndu-se într-o vale mult mai largă, 
ce dispărea în piclă spre miazăzi. Privit de departe, colțul 
de stincă se vedea ca un pinten înconjurat de brazi, sub 
care cădea ameţitoare o prăpastie adincă de cîteva sute de 
paşi, la temelia căreia se stărimau bucăţile de piatră por- 
nite din înălţimi, însoţite de zgomote prelungi ca de tunet. 

Dugis îl ajunse din urmă, suflînd greu 

— Regele meu e trist şi-a pierdut răbdarea, mur- 
mură el. 

— Dar ce, nu cumva ai obosit, Dugis ? îl întrebă, 

— Sint gata, mărite rege, să vin în fiecare clipă aici şi 
să privesc în vale, în calea lor, dacă asta este dorința ta ! 

Faţa lui Diegis rămase împietrită. Barba și pletele îi 
erau ușor răsfirate de vînt, 

— Pe tine nu te îngrijorează întirzierea los ? 


486 


Da, regele meu, îngrijorarea mea nu este mai mică, 
tocmai de aceea mă frămîntă într-una gindul să-ți cer 
învoirea de a porni în căutarea lor. Mă leg în faţa ta ca în 
cel mult zece zile să vin înapoi cu ei sau fără ei, dar cu o 
ştire limpede despre soarta celor plecaţi ! 

Il privi îngîndurat pe luptătorul de lîngă el, îndesat, 
vînjos, puternic, care îl slujea cu credinţă de mulţi ani. 

— Dacă nu vin ei, tu trebuie să pleci în altă parte. Aș 
vrea să stau de vorbă cu Livianus Claudius. Mă gîndesc 
la o întîlnire cu marele preot Zundecibalm... 

— Pornese oricind, mărite rege ! rosti supus 
gărzii. 

Diegis, cu ochii strînși, scruta zările pînă departe în 
lungul văii, într-acolo pe unde trebuia să“ vină cei aş- 
teptați. 

— Nimic, nici o mişcare, Diegis ! 

— Regele meu este prea frămîntat și prea îngrijorat. 
El uită că chiar dacă bătrînul Chertebalos o fi acum la 
obîrşia Alutusului, n-o să treacă valea înainte de căderea 
serii. Dacă l-ai vedea acum venind, ar însemna că ţi-a 
călcat porunca, că trădează. Pe valea cea largă, tot se mai 
ivesc cîteodată cete de legionari, care ne caută urmele. 

Diepis se întoarse spre el. În colțul gurii îi flutura un 
suris uşor, 

— Ai vorbit bine, nerăbdarea și îngrijorarea mă fac 
să uit cîteodată pînă și de măsurile de pază pe care le-am 
luat. 

— Presimt că a sosit clipa, mărite rege, să ne strin- 
gem cu toţii şi să pornim lupta ! rosti Dugis cu hotărire. 

— În fiecare zi și în fiecare noapte, nu mă gîndesc la 
altceva decit la alungarea dușmanului. Lupta n-o putem 
porni acum. Imperiul este atît de mare şi atît de puternic, 
încât nu ne putem măsura cu el. Avem nevoie de ajutorul 
vecinilor, avem nevoie de mai mulţi luptători și de mai 


petenia 


multe arme. 

Diegis coborise cîteva trepte cînd Dugis își mai roti 
încă o dată privirea pe deasupra văii. Rămase înlemnit 
locului. 

— Mărite rege, un om din cei de strajă se apropie în 
fugă! strigă el încordindu-si privirea, cu mîna streaşină 


487 


la ochi. Nu cumva s-o fi zărit vreo ceată de legionari prin 
apropiere ? r 

Diegis se opri și se întoarse spre el. Stătea cu piciorul 
pe treapta tăiată în stîncă, pe care coborise, Privi departe, 
în vale. 

— Te ştiam mai curajos, m-ai oprit degeaba ! Nu poate 
să fie ceva grav, din moment ce'străjile nu ne-au dat sem- 
nalul. Dar să ne grăbim, să-i ieșim în cale, poate că s-a 
înapoiat Callidromus. 

Dacul așteptat sosi repede. Îmbujorat și asudat, abia 
mai putea vorbi printre răsuflarea puternică, greu r 
ţinută. 

-— A sosit Chertebalos cu ceata lui, mărite rege ! Acum 
urcă pe poteea ascunsă, pe la stincile de lîngă grota cea 
mare 

— L-ai văzut ceata, o fi pierdut mulţi oameni ? 

După ce mai răsuflă adînc de cîteva ori, dacul con- 
tinuă : 

— Ce să fi pierdut, că se grăbesc în sus numai o parte. 
Mulţi vin ceva mai în urmă. Are o ceată mare de tot, cu 
număr îndoit sau întreit de oameni. A 

Dugis văzu faţa regelui luminîndu-se. Îi creșteau cu- 
rajul şi încrederea și în aceeaşi măsură îl năpădea şi ne- 
răbdarea. 

— Să te duci înapoi la locul tău de strajă, îi spuse da- 
cului care adusese vestea. Tu, Dugis, dă-le semnalul, să s 
grăbească, S-o ia pe curmătură, de-a dreptul. 

Rămas singur, se gîndi la cele ce s-ar fi putut întîmpla. 
Îl frămînta şi-l bucura mult vestea că bătrînul Chertebalos 
se întoarce cu o ceată de luptători mult sporită. Nu-și mai 
putu înfrînge nerăbdarea și porni în întimpinarea lor. 
Cînd îl văzu pe Dagio, uită de bătrînul Chertebalos, care 
se dăduse într-o parte şi stătea liniştit, privind fără amă- 
răciune îmbrățişarea lor, plină de bucuria revederii. Dar 
Diegis nu-l uitase, Strîngîndu-l la piept pe Dagio, se în- 
toarse spre el și-i spuse în glumă : 

— Bine, bătrîne, te-am pus căpetenie a cetei cu care 
ai plecat, și văd că locul ţi l-a luat altul ? ! 

— Să te ţină Marele zeu, mărite rege, puteam eu să 
fiu căpetenie peste Dagio ? 


488 


— Ce e cu acel luptător legat? întrebă Diegis cînd 
văzu apărind de după un pile de brazi un om legat între 
doi daci. 

— A trădat, mărite rege ! spuse bătrinul. Cînd ne du 
ceam spre Carsidava, pe cînd ne aflam sus pe virful mun- 
ților, prin dreptul Sarmizegetusei, el a pierit intr-o noapte, 
L-am strigat, l-am căutat, căci se putea să fi scăpat în vreo 
prăpastie sau să se fi întîlnit cu vreun urs, și nu i-am mai 
găsit urma. Cînd ne-am întors, Dapyx şi Rhesos au dat o 
raită pe la noua cetate, Ulpia Trajana, cum îi spune duș- 
manul, ca să vadă ce se mai simte pe-acolo, și l-au prins. 

Bătrînul tăcu, privind lung pe Dapyx. 

— Și fugarul ce-a spus? întrebă Diegis 

— Să spună Dapyx, mărite rege, tot ce- 
Rheses, o să auzi vești care or să te mire! 

Diegis îi făcu semn lui Dapyx să vorbeasci 
înd am sosit la Sarmizegetusa, era către seară, în- 
cepu Dapyx să povestească. Am mers pe via Dacia Tra- 
jana, pe via Roma și ne întorceam pe via Ulpia Trajana, 
cînd am băgat de seamă că mulțimea se mai îndesise, mis 
carea era mai vie și toți vorbeau mai agitați : patricieni, 
tribuni, centurioni, negustori şi plebei se scurgeau într-un 
du-te-vino neîncetat, între terme, for ṣi amfiteatru. Pri 
simţeam că se petrecuse ceva, Am căutat să tragem și noi 
puţin cu urechea, că limba Romei o înţelegem acum des- 
tul de bine. Sub un tei cu frunziș bogat, aproape în în- 
tuneric, un tribun stătea de vorbă cu doi centurioni. Ne-am 
apropiat şi am ascultat. Spunea tribunul : „Se va schimba 
totul în Dacia Trajana, miine Livianus Claudius pleacă la 
Roma. Chiar astăzi după amiază, noul guvernator a fost 
în palatul augustalilor și în for, unde s-a desfăşurat cere- 
monia instalării lui ca guvernator al noii provincii.“ 

— Livianus Claudius nu mai este guvernator ? întrebă 
mirat Diegis. 

— După cele ce am auzit, înseamnă că nu mai este, 
„Julius Quadratus Bassus, spunea tribunul, este o mînă 
de fier, nu ca Lavianus Claudius, un om potolit, care lăsa 
pe comandanții de cohorte și de legiuni să facă tot ce vo- 
iau. Se va întări disciplina militară prin măsuri severe, iar 
jefuirea dacilor de către legionari va înceta !* „Dar poate 


au făcut, el şi 


489 


că vor înceta şi atacurile cetelor de latroni daci ?* l-a in- 
trebat unul dintre centurioni. „Cred că se vor termina ! a 
continuat tribunul, dacă cetele vor fi alcătuite, în adevăr, 
din latroni de drumul mare, dar dacă sînt cete de luptă- 
tori...“ Tribunul a tăcut un timp. Bătea ușor cu tocul san- 
dalei în lespedea de piatră de sub picioare, A continuat 
apoi : „Se spune că Diegis, fratele lui Decebal, este o mare 
căpetenie a dacilor şi un viteaz conducător în luptă“. Ce-a 
mai spus n-am mai putut să ascultăm, fiindcă lingă ei s-a 
oprit un patrician, tocmai în clipa cînd se apropia și o 
gardă de pretorieni. Am plecat și ne-am pierdut în mul- 
time. În dreptul amfiteatrului, am ocolit templul zeiței 
Nemesis și vream să ne îndreptăm spre poarta Apulumu- 
lui, cînd zărirăm în apropiere o tabernă şi, cum ne era 
sete, am intrat să golim la iuţeală cîte-o ulcică, și acolo, 
ce să vezi ? La o masă stătea Saccio, trădătorul, beat, cu o 
oală cu vin în faţă. Vorbea singur. Cînd ne-a văzut, s-a 
speriat, Nouă ne era teamă să nu ne dea pe mîna pretori 
nilor. Dar Rhesos a dres-o repede, i-a spus să stea liniştit, 
că și noi am fugit din ceată şi că ceilalţi îl cred pe el mort, 
căzut în vreo prăpastie. „Păi dacă şi voi aţi fugit, ne-a 
spus el sughiţind, staţi aici, că cer eu sclavului să mai 
aducă încă două oale.“ Ne-a trebuit multă isteţime şi răb- 
dare pînă l-am scos din tabernă, fiindcă trebuia să ne gră- 
bim, căci mai era puţin pînă se închidea poarta cetăţii. 
Dincolo de poartă, i-am întundat gura cu o cîrpă şi l-am 
legat. Apoi, împungîndu-l cu cuţitele, ne-am îndreptat în 
grabă spre munţi. 

Diegis se întoarse spre Dagio şi spre Chertebalos. 

— Și aţi aflat de ce a fugit ? îi întrebă. 

— El spune, lămuri Dagio, că n-a trădat decît ceata 
noastră, adică a bătrînului — şi-l arătă pe Chertebalos — 
dar nici pe noi nu ne-a trădat, că i-a luat Marele zeu 
mintea. Cică el a spus că ceata noastră se îndrepta spre 
Getidava în loc de Carsidava. Gîndesc că nu ne-a minţit, 
fiindcă nu ne-a tăiat drumul nici o ceată de legionari, alt- 
fel, poate că am fi avut de furcă ! 

— Dar putem noi să ştim dacă n-a trădat chiar locul 
taberei de aici? murmură Diegis. Romanii nu sînt chiar 


430 


ă afle totul 


atit de proşti încit să nu-l fi pus la torturi, ci 
sau să nu-l fi făcut să vorbească dîndu-i bani. 

— Am găsit la el bani mulţi, arătă Chertebalos. 

Diegis ridică dintr-o dată capul și privi în depărtare. 
Vorbi răspicat și totuși potolit, ca și cum şi-ar fi descăr- 
cat sufletul către pădurile, văile şi munţii ce-l înconjurau. 
Ceilalţi îl ascultară în tăcere : i ia 

— Cind ai în faţă dușmanul, trebuie să te pregăteşti 
pentru tot ceea ce-ar putea el să-ți facă mai rău. Întotdea- 
una, alături de cei viteji s-au pripășit şi trădători, iar cele 
mai măreţe fapte de arme n-au adus victorii din cauza 
trădărilor. i 

Tăcu. Privi în jurul său, săgetînd cu ochii pe fiecare, 
Continuă cu multă hotărire : 

— Da, poate că romanii ştiu acum locul taberei noas- 
tre, poate că știu și munţii în care se ascund cetele noas- 
tre de luptători. Vom părăsi în grabă acest loc şi ne vom 
muta undeva mai sus, spre miazănoapte. Vom da de ştire 
cetelor să se tragă tot într-acolo. Trebuie să schimbăm 
felul de luptă și să trecem neîntirziat la un atac hotărît 
împotriva dușmanului. Dacă lăsăm timp noului guverna- 
tor să se pregătească, sorții noștri de izbindă îi vom pierde. 
Dar mai întii | pedepsim pe trădător. Să fie adunate 
toate cetele ce sînt cu noi pe acest munte, toate căpeteniile 
şi toţi aceia pe care i-a adus Dagio și, în faţa steagului de . 
luptă, vom judeca trădarea ! 

Dugis plecă repede, să trimită căpeteniilor ordinul re- 
gelui. De jos din vale, urcau într-un șir lung toţi cei eli- 
beraţi de la Carsidava. Fiecare ar fi vrut să strige, să cînte 
sau să chiuie, dacă n-ar fi ştiut că orice zgomot e oprit. 
Obosiţi, cei mai mulţi se culcară pe iarbă, la umbra brazi- 
lor din marginea poienii. Diegis îi prinse de braţ pe cei 
doi frați, bătrîni şi încercaţi luptători, şi se îndreptă spre 
noii-sosiţi. 

— Robii de la Carsidava ! șopti Diegis, îndurerat de 
amintirea dragă a Carsidei. 

— Dintre robii vechi prea puţini mai sînt, lămuri 
Dagio, cei mai mulţi sînt daci prinși și daţi lui Eurotas de 
către Livianus Claudius, 


491 


Unul din ceata noilor-sosiţi îl recunoscu pe Diegis, cu 
toate că nu purta mantie regală, iar după îmbrăcăminte 
nu se deosebea de un taraboste luptător. 

— E regele ! şopti acesta cu teamă, şi se ridică în pi- 
cioare. 

Ca săgetaţi, se ridicară şi ceilalţi, toţi privindu-l cu 
respect şi supunere. 

— Bine aţi sosit, dacilor de la Carsidava, şi Marele 
zeu să vă dea sănătate şi viaţă lung le spuse Diegis, 
oprindu-se la cîțiva paşi de ei. Din clipa aceasta, voi, cei 
care aţi fost robi, sînteţi daci liberi ! 

— Să trăieşti, mărite rege ! murmurară ei, abia stăpi- 
nindu-se să nu strige. 

Judecarea lui Saccio s-a făcut repede. Cu toate că el 
s-a jurat pe chipul Marelui zeu că n-a trădat locul taberei 
şi nici munţii unde se ascundeau unele cete, căpeteniile 
au cerut regelui ca, drept pedeapsă, trădătorul să fie ars 
de viu. Şi în faptul înserārii, într-o scobitură adincă 
dintr-un fund de prăpastie din apropierea taberei, din care 
flăcările și fumul nu puteau fi văzute din nici o parte, Sa- 
ceio s-a zbătut în mijlocul vilvătăilor pînă și-a dat sfîrşitul. 
După ce trupul lui s-a prefăcut în scrum, cenușa i-a fost 
împrăștiată în cele patru vînturi, ca a oricărui trădător. 

Se potoliseră toţi în tabără, și în jur nu se mai simţea 


nici o mișcare. Numai departe, pe virfuri, prin colnice, în ` 


lungul văilor, răsunau din cînd în cînd strigăte de huhu- 
rezi, în anumite feluri repetate, arătînd că cei din postu- 
rile de pîndă vestesc că la ei e liniște. Cite-un liliac trecea 
în joc de aripi prin cercul mare al lunii, ce se ridicase de- 
asupra munţilor. Pe bușteanul făţuit de lîngă masa din 
apropierea colibei, Diegis îl asculta pe Dagio, zdrobit de 
vestea dureroasă pe care acesta i-o adusese de la Roma : 
ida n-avea s-o mai vadă niciodată. Dagio îi povesti 
zuse- prins în lupta de la Sarmizegetusa, învăluită 
i dus captiv la Roma, şi împrejurarea prin care 
scăpase cu viaţă în lupta din Circul cel mare, de unde ie- 
ise ca sclav dăruit de împărat arhitectului Apolodor. li 


spuse apoi cum, trimis de arhitect, o căutase pe Carsida, 


o găsise într-o coloană de captivi şi o dusese la Roma. Pe 
drum, din cauza iernii grele, Carsida se îmbolnăvise. În 


492 


casa arhitectului fusese îngrijită de cei mai renumiţi m 

dici din Roma și din Athena, şi zile întregi Apolodor 

tuse lîngă patul ei, dar totul se dovedise zadarnic, Spre 
situl primăverii, Carsida plecase la zei. 

Un val de căldură și de recunoștință îl cuprinse pe 
Diegis cînd Dagio îi spuse că arhitectul o încurajase să se 
ţină tare, să se vindece cît mai repede și se legase s-o ducă 
înapoi în Dacia, dacă el, Diegis, mai era în viaţă. 

— Şi dacă eu nu mai trăiam ? îl întrebă îndurerat. 

— Arhitectul era şi el un om, trebuie să-l înţelegi, el 
a iubit-o şi a respectat-o mult pe Carsida. Poate că s-ar fi 
simțit fericit s-o aibă toată viața lîngă el. 

Diegis se rezemă într-un cot şi își sprijini capul în 
mînă. Nu-şi mai putea învinge lacrimile, 

— Ceea ce a făcut Apolodor fac numai zeii cei buni ! 
murmură el 

Cu miş 
papyrus. 

— Ai aici cîteva vorbe, scrise cu cîteva zile mai îna- 
inte ca ea să plece la zei, îi spuse întinzindu-i papyrusul. 
Să mergem înăuntru să-l citeşti. 

La lumina opaiţului, recunoscindu-i scrisul, Diegis 
duse cu mîna tremurîndă papyrusul la buze și-l sărută, 
năpădit de durere şi de dragoste. Îl destăcu și citi : 

„Lui Diegis, neînfricatul luptător, 

De la Carsida, nefericita lui soţie, 

dragoste și durere. 

îți scriu de pe patul de suferință, scumpul meu Diegis. 
Simt că nu vor mai trece multe zile pînă cînd voi pleca 
la Marele zeu. Mi-e inima frîntă de durere cînd mă gin- 
desc la suferința ta! De ce zeii au fost atit de răi cu noi 
și cu viaţa noastră ? Citeodată, inima mea se revoltă îm- 
potriva lor ! K 

Ştiam că tu ești în munți și purtai mai departe lupta. 
Pornisem spre tine cînd am fost prinsă. Dar tu să nu te 
laşi înfrînt de durere, dragul meu, tu ești un bărbat viteaz, 
și moartea mea nu trebuie să te facă să slăbeşti loviturile 
ce le dai dușmanului ! 

De la Apolodor am aflat că Sarmis trăieşte şi a ajuns 
din nou sclavul înţeleptului Plutarh. 


i încete, Dagio se căută Ja briu şi scoase un 


aa 


în tot timpul, chiar şi în clipa cînd voi pleca la Marele 
zeu, mă voi ruga fierbinte ca tu, soțul meu iubit, regele și 
stăpînul meu, să învingător și să redai dacilor liberta- 
tea şi fericirea de altădată !* 

Cind termină de citit, văzu că Dagio ieşise. Inţelegea 
că n-ar fi putut să facă altfel bătrinul luptător. De afară 

ile din posturile de pază văzură cu mirare cum toată 
noaptea opaițul rămase aprins în încăperea de odihnă a 
regelui. 

Abia se iviseră zorile cînd Diegis îi chemă pe Dugis și 
pe bătrînul Chertebalos şi le spuse că au însărcinarea să 
mute tabăra către miazănoapte, pe drumurile știute numai 
de ei în locul dinainte ales. leşi afară. Îl văzu pe Dagio 
stînd pe bușteanul de brad. 

— Ce, bătrîne, n-ai dormit ? îi strigă din prag. 

Ba am dormit, şi încă bine, murmură el. 
la spune-mi, îţi mai aduci aminte de Callidromus, 
sclavul acela care a fost adus de dincolo de Dunaris ? 

— Regele crede că în anii petrecuţi în captivitate am 
uitat tot ce-am lăsat în Dacia ? punse Dagio, ridicin- 
du-se în picioare. 

De ce nu stai, bătrine ? 

— Din supunere în fața regelui ! Pînă în noaptea asta 
ai fost Diegis, bărbatul căruia i-am adus veşti, acum ești 
regele, iar eu luptătorul, şi așa va fi cît timp voi trăi ! Nu 
cumva Callidromus a fugit ? 

Diegis slobozi un zîmbet uşor, plin de mulţumire și de 
preţuire pentru bătrînul și greuîncercatul luptător. Co- 
borî treptele scării și îl strînse la piept. Se aşeză pe buș- 
tean lîngă colţul mesei. 

—- Nuu... aşa cred... de mai bine de două săptămîni l-am 
trimis spre Cogheon. Vreau să prind ce se: mai simte 
prin jurul lui Zundecibalm. Cîteodată, Marii preoţi ştiu 
mai multe chiar decît împărații, tocmai de aceea ei trec 
din timp de partea celui mai tare. Mi se pare însă că de 
data aceasta Callidromus a întirziat prea mult. 

— Să nu-l fi prins ca sclav fugar. 

— Sau să nu ne fi trădat, în schimbul libertăţii și ba- 
nilor. 


494 


— Nu, mărite rege, Callidromus este un bărbat care a 
suferit prea mult din partea imperiului și nu l-ar împinge 
inima la o trădare ! Dar ce vrea regele de la Zundecibalm ? 
îl întrebă aşezîndu-se pe o piatră, în faţa lui. 

— Vino lingă mine şi ascultă-mă. Ca să pornesc lupta 
împotriva imperiului îmi trebuie oaste mare și arme bune, 
şi ca să am toate acestea am nevoie de bani. M-am gîndit 
la tezaurul lui Zundecibalm. 

— Da, tezaurul Marelui preot este bogat, întări Dagio, 
însă şi trădarea lui a fost mare. De fapt, nu ştiu ce-a mai 
făcut el pînă la terminarea luptelor. 

— De atunci, n-am mai stat niciodată de vorbă cu el, 
poate că... 

Diegis tăcu. Pe poteca ce urca din vale se apropia în 
fugă un luptător din posturile de pîndă, 

— Mărite rege, în vale a sosit un luptător din ceata lui 
Callidromus. Toată ceata lor este înconjurată undeva de- 
parte de un număr de legionari de mai multe ori mai 
mare. Nu pot să dea lupta, l-au prins pe Vicilis şi nu 
vor să-l scape, se apără adăpostiţi între stînci și prăpăstii. 
Cel care a adus vestea abia se mai putea tiri, frint: de 
oboseală. 

Căutind să ia o hotărire, Diegis se uită spre Dagio, deși 
gîndul îi alerga departe, spre Cogheon. 

— Pornesc îndată, mărite rege! se ridică bătrinul 
luptător. 

— Abia ai sosit, şi eşti dornic de plecare. Tot neobosit 
ai rămas, bravule Dagio ! îi spuse învăluindu-l cu o pri- 
vire plină de recunoștință 

Pregătirea şi plecarea bătrinului luptător se făcu 
pede. De sus, de pe colțul de stîncă ce domina văile din 
jur, Diegis privea cu cîtă grabă se îndepărtează Dagio şi 
ceata lui de luptători. Alături de bătrin mergeau Rhesos şi 
Dapyx, şi ei pata oricînd de luptă, ca şi mult încercatul lor 
. Un val de întristare şi de revoltă îl năpădi. Ar fi 
fie un luptător ca oricare altul dintre cei care, 
jos, în vale, se duceau la luptă. Simţea în întreaga 
lui fiinţă greutatea grijilor, a răspunderii și a încrederii 
cu care îl inconjura întregul popor dac. Își roti privirea 
pe deasupra munţilor, văilor, pădurilor şi plaiurilor ce se 


495 


pierdeau în depărtare în picla ce îmbrăca zările. Toate 
erau ţara lui, era Dacia. Numai el, regele, trebuia să tră- 
iască ascuns, era nevoit să rătăcească pe cărări neumblate, 
urmărit şi încercuit de duşman, în propria-i țară, ca într-o 
temniţă uriaşă. Şi de la înălţimea virtului de stincă pe 
care stătea, scrutind depărtările pînă dincolo de zări, ve- 
dea cum se întinde imperiul, întocmai ca un balaur uri: 
cu mai multe capete, sub ale cărui zvircoliri fusese prinsă 
țara sa. În fiecare din capetele hidoasei arătări vedea un 
senator, un legat, un tribun. Dedesubtul fiarei, într-o fră- 
mîntare neputincioasă, se zbătea poporul dac. Poporul, 
care altădată se dovedise vrednic și cumpătat şi trăise în 
belşug, era acum robit, sărăcit, înfometat și fugărit. Un 
fior de revoltă îi săgetă toată fiinţa : 

— Ce putere dementă, ce forţă oarbă se opune ca o 
țară mică să nu-și poată urma linia destinului ei şi o lasă 
pradă poftelor unui vecin nesăţios, puternic şi lacom? 


murmură el, bălînd cu putere în stînca ce-o avea sub pi- 
cioare. Să fie rob cel ce poate trăi în robie ! Trăieşte în li- 


bertate numai acela care luptă şi care este gata să- 
fească viaţa ! continuă el, înflăcărindu-se, 

începu să coboare treptele tăiate în stîncă, decis să 
pornească lupta hotăritoare pentru alungarea cotropi- 
torilor. A 

După două zile sosiră Dagio şi Callidromus. Îl aduceau 
pe Vicilis legat, ţinut de patru luptători. Cum nu avea 
timp de pierdut, Diegis puse să se adune căpeteniile pen- 
tru judecarea trădătorului. Pe patru trunchiuri de brad, 
așezate pe laturile unui pătrat, în ale cărui colțuri erau 
înfipte steaguri de luptă, se înşirară — după grade și după 
vîrstă — toţi cei chemaţi. Lingă Diepis stăteau Dagio și 
Chertebalos, iar în spatele lor — Dugis cu opt luptători 
din gardă, voinici și bine înarmaţi. Se înșirau apoi căpe- 
teniile, bătrîni şi tineri, dintre care nu lipseau Callidromus 
şi Fulvius. În mijlocul careului astfel format, între Rhe: 
sos şi Dapyx, stătea Vicilis, omul care fusese ochii și u 
chile regelui Decebal. 

Cu privirea sa semeaţă, Vicilis, scribul regal, îl săgeta 
pe Diegis, Nu se arăta nici revoltat, nici frămîntat și nici 
întricoşat. Era un dac de talie mijlocie, subțire, slăbuţ, cu 


jert- 


496 


trăsături frumoase. Avea în ochi o lumină vie şi o ţinută 
demnă, deşi arăta obosit, cu barba încilcită și imbrăcă- 
mintea murdară. Se trăgea dintr-o fiică a Elladei, o femeie 
de o rară frumuseţe, şi un taraboste dac, un viteaz luptă- 
tor. Îşi petrecuse copilăria și tinereţea mai mult la Athena, 
la bunici, unde urmase cele mai înalte şcoli și “trăise un 
timp şi la Roma. Cînd, înapoiat în Dacia, fusese dus de 
taraboste în faţa regelui, frumuseţea, vioiciunea și cunoş- 
tinţele tinărului îl impresionaseră în aşa măsură pe De- 
cebal, încît acesta îl oprise la curte, ca scrib. Și Vicilis se 
dovedise de un preţios ajutor regelui și contribuise la ho- 


tăririle pe care acesta le luase pentru ca taraboștii daci să 
înveţe să scrie şi să citească, așa cum învățau grecii 
romanii 

Infăţişarea lui Vicilis nu-l făcu pe Diegis si 


și 


ă-şi schimbe 
privirea plină de ură și de scirbă pe care i-o arunca. 

— Vicilis, te afli în faţa căpeteniilor dace, începu Die- 
gis, ca să dai seama de fapta ta : ai trădat ţara, ţi-ai vîndut 
neamul ! Prin trădarea ta, imperiul a pus mîna pe tezau- 
rul regelui, şi acum bogăţia Daciei este folosită de Roma 
pentru subjugarea altor popoare. Te las să vorbeşti, Vi- 
cilis ! 

Diegis îi făcu semn lui Dapyx si 
tăietură de cuţit, fringhia căzu. 

Fără să se arate înspăimîntat de moartea pe care o aṣ- 
tepta, Vicilis începu să vorbească liniştit. Povesti întim- 
plările prin care trecuse și toți îl ascultară cu multă încor- 
dare. Ca scrib al regelui, ştiuse unde fusese îngropat în 
taină tezaurul şi toți cei care săpaseră în albia piriului 
ce curgea sub Cetatea-de-Munte fuseseră omoriţi din or- 
dinul lui Decebal. Pe el îl mirase faptul că ceea ce se as- 
cunsese nu fusese tot tezaurul, căci cunoscuse cîte lăzi se 
încărcaseră înainte de începerea luptelor și-l întrebase pe 
vege. Decebal îl măsurase cu o privire rece și-i răspunses 

— Care rest, ăsta este tot tezaurul, și tu atita trebuie 
să ştii! 

După ce fusese prins de romani, trecuse prin chinuri 
grele. Luni de zile fusese cînd înfometat, torturat şi ame- 
ninţat cu moartea, cînd ospătat cu bucatele și vinurile cele 
mai alese şi încredințat că va fi lăsat liber şi considerat 


-1 dezlege. Dintr-o 


32 497 


cetăţean fruntaș al imperiului, numai să spună unde se 
află ascuns tezaurul lui Decebal. Zile de-a rindul, dus 
într-o vilă bogată, trăise alături de o femeie de toată fru- 
museţea, şi în acele zile nu ştiuse ce se întimplase fiindcă 
după aceea romanii aflaseră unde se găsea tezaurul. El 
nu-și amintea să-i fi spus ceva acelei femei şi credea că 
poate zeii cei răi îl făcuseră să vorbească ceva în somn. 
Ştia numai că vinurile ce le băuse îl trăseseră la un somn 
toropitor, căruia nu i se mai putuse opune prea mult și 
dormise dus. 

După ce sfirși de povestit, îşi aţinti privirea în ochii 
lui Diegis şi cu voce schimbată continuă : 

— Mă aflu în fața regelui și a căpeteniilor dace şi nu 
cer iertare. În fața Marelui zeu, jur că din clipa în care 
am aflat că viteazul Decebal a murit, în adîncul sufletului 
meu mi-am zis că tu, Diegis, ai și devenit rege al Daciei, 
Acum ştiţi ce rău am făcut, și dacă socotiți că de toate cele 
petrecute eu trebuie să dau seama, sînt gata să-mi primesc 
pedeapsa ! Dar cine poate ști ce-au făcut zeii, cu mine? 
Acum, mărite rege, dă ordin să fiu aruncat în sulițe, ca să 
arate zeii dacă sînt vinovat sau nu, căci nici o altă scăpare 
nu mai văd pentru mine ! 

— Știu că de dreptatea preoţilor nu scapă nimeni, Vi- 
novat sau nevinovat, cel aruncat în sulițe nu este scăpat 
decit de moarte, spuse Diegis, pregătindu-se să ceară pă- 
rerea căpeteniilor. 

-— Ba există scăpare ! se auzi o voce dintre brazi, căci, 
în încordarea ce domnea, nimeni nu simţise pașii celui ce 
se apropiase și vorbise. 

Toate privirile se întoarseră. Cu pași rari, înaintă spre 
rege un preot, cu îmbrăcămintea veche, sărăcăcioasă. Purta 
o desagă în spinare şi un ciomag noduros în mînă. 

— Să nu se mire regele pe unde am venit, începu el 
după ce se opri la cîţiva pași și puse jos desaga, de mult 
eu ştiu drumul cel mai ascuns, încoace, spre tabără, şi să 
nu-i certe pe cei puși de strajă. Romanii nu vor ști nici- 
odată drumul ce mă poartă mai mult prin trupul munţilor, 
și să nu purtaţi de grijă... 

— Nu eşti Burillo ? îl întrebă Diegis, cercetindu-l cu 
oarecare îndoială, 


498 


— Chiar el, mărite rege! răspunse preotul suflind 
greu. Cum văd eu, tot există o putere care potrivește lu- 
crurile şi faptele bune, atunci cînd vrea! Îl judecaţi pe 
Vicilis pentru trădare ? 'Tăcu o clipă şi rise. Lăsaţi-l liber, 
mărite rege, spuse apoi cu hotărire, altul este trădătorul ! 
V-o spune asta un preot care de mult este și luptător ! 


De trei zile mergeau tot către miazăzi, ţinînd crestele 
munţilor, prin părţile cele mai păduroase, cu grijă să nu 
întilnească cete de legionari. Însoţit de garda sa — o ceată 
de luptători încercați, călări pe cai mărunți și îndesaţi, 
obișnuiți cu drumurile de munte — Diegis pornise spre 
Cozheon. 

Așa cum mergea în trapul calului, pletele şi barba îi 
fiuturau în bătaia vîntului și privit dintr-o parte arăta ca 
un călăreț pregătit să se arunce în luptă. De cîteva zile fu- 
sese greu tulburat și frămîntat. Vestea adusă de Dagio 
despre moartea Carsidei, sosirea de la Roma a unui nou 
guvernator, judecarea lui Vicil apariţia neașteptată a 
lui Burillo, toate îi produseseră o puternică zguduire su- 
fletească. Vorbise aproape o noapte întreagă cu slăbănogul 
şi palidul preot îmbrăcat în haine ponosite și rupte și fu- 
sese mult impresionat de cunoștințele lui. Ajunsese să 
creadă că nu se mişcase nimic în Dacia în ultimii ani ai 
vieţii lui Decebal şi nu se construise nimic pe Cogheon 
fără să fi fost cunoscut de preotul modest și învăţat, de 
care Zundecibalm se servise cu multă încredere şi pe care 
ştiuse să-l ţină în umbră cu multă grijă. Acum, cînd se 
gîndea în linişte la cele ce aflase de la el, tot mai mult nu 
înțelegea de ce, a doua zi, preotul îl părăsise în mare 
grabă. Pe Vicilis îl iertase, şi scribul lui Decebal se ru- 
gase să fie primit printre cei care erau hotăriţi să lupte 
pentru alungarea dușmanului. Îl primise din acelaşi în- 
demn, al lui Burillo. Crezuse tot ce acesta îi povestise, 
cuvintele lui le găsise întemeiate, Peste tot în Dacia, din 


32+ 499 


spusele preoţilor, se întinsese vestea că fostul scrib al re- 
gelui se vinduse imperiului. Cu toate acestea, îl frăminta 
într-una întrebarea : pentru ce plecase Burillo cu atita 
grabă şi de ce căutase să-l convingă să nu încerce să ceară 
bani Marelui preot ? Nu se ascundea în toată această acti- 
vitate ceva pornit împotriva sa? Se bucura la gîndul că 
pusese să se urmărească orice mişcare a lui Vicilis, lăsat 
liber în tabără, și regreta în același timp că nu se gîndise 
să-l oprească acolo pe preot. 

La un urcuș, unde poteca sărea în trepte pe stînca 
goală, lăsă calul să meargă la pas. După cîteva cotituri, în 
faţa lui se destășură o cărare netedă și largă. Nu mai în- 
demnă calul la trap, se întoarse şi-l chemă pe Dagio, 

La ordin, mărite rege ! rosti bătrinul. 

Diegis îi aruncă o privire caldă, plină de încredere, 
Stai, bătrine, așteaptă, va veni şi vremea cînd o să 
ai prea mult de alergat și nu ştiu dacă or 
mădularele, î spuse în glumă, spre a 
teţea şi îngrijorarea. 

— Regele meu ştie că zimbrul nu cade decît cînd ește 
străpuns prin inimă. Nu mă simt nici bătrin, nici obosit, 

Diegis se gîndi mult timp la înflăcărarea ce se oglindea 
în ochii bătrinului luptător, 

=— Spune-mi, bătrine, cum te așteptai să găsești țara 
cînd ai venit de la Roma ? îl întrebă fără să țintească ceva. 

Surprins și neinţelegînd rostul întrebării, Dagio nu 
răspunse decit după un scurt răgaz : 

- Mă aşteptam s-o găsesc aşa cum am găsit-o : pus- 
tiită și jefuită. Pe unde am trecut, n-am văzut decît vetre 
arse şi năpădite de bălării. M-am întrebat, mărite rege, 
chiar atiți de mulți daci să fi murit în lupte sau să fi fost 
duşi în robie la Roma ? 

—— Răspunsul ți l-ai dat singur, Dagio, au murit mulți și 
au fost duși mulți, dar să nu crezi că au rămas puţini 
daci. Mulţi sînt în cetele noastre, alţii mai stau încă as- 
cunși prin păduri și văi adinci, iar un număr mare au tre- 
cut la fraţii noștri dinspre răsărit, de dincolo de munţi. 
Diegis făcu o scurtă pauză și oftă adînc. Să nu uităm că 
un număr destul de însemnat de daci, mai ales în părţile 


ă te mai ţină 


mai alunga tr 


500 


de miazănoapte și de apus, pe acolo pe unde furia iupișlari 
şi a jefuirilor s-a întins mai greu, nici nu și-au părăsit ve- 
trele, şi acum muncesc alături de noii lor stăpini. R 
Prin mintea bătrinului luptător se scurgeau, repezi, 
privelişti din toată țara, de prin părțile prin opri îi căl- 
case piciorul, și gîndul îl purtă la Marodava, Tresări.  — 
— Dar ce-i cu Burio, mărite rege, a căzut în lupte 
— Nu, bătrîne, trăiește. Stă în cetatea lui şi o duce 
bine cu oamenii imperiului. A fost poftit chiar şi la săr- 
bătoarea terminării coloniei ridicate de ei pe ruinele Sar- 
ta EM ou DO on aa aan 
ră ? 
se Mai sînt şi alţi taraboşti care stau deoparte, la fel 
şi multe căpetenii de triburi dace. Ceea ce a făcut pină 
acum Burio este bine, continuă Diegis scărpinîndu-se în 
barbă. Acolo, prin locurile împădurite din miazănoapte, 
cineva trebuia să fie în mijlocul dacilor și să stea de vorbă 
cu slujitorii imperiului, altfel ar fi fost toţi puşi să ro- 
bească. A ? 
Picături mari şi repezi de ploaie începură să cadă 
din norii ce pluteau la mică înălțime deasupra lor. Tuţiră 
mersul şi se adăpostiră sub o stincă. Aci făcură popas, 
pentru ca garda să-și potolească foamea și să se odih- 
nească. În jurul lor, cerul se întuneca, fulgere brăzdau 
norii și tunetele făceau să răsune văile pînă la mari depăr- 
tări. Diegis se lungise mai la o parte, pe un maldăr de 
fin uscat, găsit sub stîncă. Gindul îi alergă înainte, spre 
Cetatea-de-Munte, pe Cogheon, apoi în minte îi apăru 
chipul Carsidei. Un timp nu mai auzi nici căderea ploii şi 
nici tunetele. 'Tresări, simțindu-se mișcat. PI 
— Mărite rege, se aude ropot de cai ce se-apropie, îi 
sopli Dagio cu multă îngrijorare. Să ne pregătim de luptă ! 
Luptătorii din gardă săriră în picioare şi începură să-și 
pregătească armele. Bătrinul cobori ceva mai în vale și 
ascultă cu mîinile puse pilnie la ureche. Ropotul cailor se 
rărise, semn că cei ce se apropiau veneau la pas. Desluşi 
destul de greu prin foșnetul ploii cuvinte care îl liniştiră : 


501 


— Ştii, Rhesos, poate 
căutind 
repede. 

Cei de sub stîncă tresăriră la strigătul bătrînului : 

— Hei, minjilor, dați-vă-ncoa ! 
a Urmară cîteva clipe de tăcere, ruptă de tunetele slabe 
ce se auzeau din depărtare i de căderea monotonă a ploii. 
y ias Cînd umblaţi după cineva pe ploaie, căutaţi-i pe 
lingă stinci ori prin guri de peşteri, şi nu pe cîmp deschis, 
e spuse bătrînul cu ton mustrător şi totodată glumeț, 
auzind cum cei doi se sfătuiau cu teamă, stînd pe loc, căci 
prin ceață nu vedeau nimic. 

Dagio începu să urce cu pași rari înapoi spre Diegis. 

— Unchiul Dagiooo, unde sînteţi ? 

= Încoace, mă, veniţi mai repede ! le răspunse el din 
mers, Apoi către rege : Să mai spună cineva, mărite rege, 
că pm doi nepoți bravi! 

ngrijorat peste măsură, cînd îi văzu ivi i 
Ea gA Dek mă y ivindu-se din 
ceață, Diegis sări înaintea lor. 
— Ce s-a întîmplat ? 


hesos, că Marele zeu a pornit ploaia, 
țină în loc și să-i prindem din urmă mai 


iser de frații 
noştri liberi, carpii şi cos ii ă ă 
An pii şi costobocii, Te caută pe tine, mărite 
Diegis simtea cum inima îi crește şi cum sîngele începe 
să-i alerge năvalnic prin trup. 
— Au venit să-ți jure credinţă și 
1 să-t ință si supunere, adăugă 
Dapyx, şi-au adus cu ei cuvîntul căpeteniilor lor. i 
= Penn ce nu i-ați luat cu voi ? îi întrebă. 
io, gaS} ta lăsat tata, spuse Rhesos, bătrinul vede peste 
tot numai trădări, bănuiește pe oricare nou-venit şi nu se 
încrede usor în oricine. ia 
— Da, bravul Chertebalos nu este o piatră pe care s-o 
poti uşor rostogoli în prăpastie, murmură Diegis. Ce mai 
staţi, descălecaţi, veniţi ă ospătați și să vă odihniţi, 
pleca numaidecit înapoi. 
— Plecăm îndată, mărite ! i i 
e í, rege ! Noi nu ştim ce este 
foamea și oboseala, iar de ploaie nu ne pasă ! rosti Dapyx 
pregătindu-se să sară. pe cal, : 


ci 


502 


— Aşa minjilor, arătaţi-vă tot atit de bravi ca bătrinul 
vostru tată! îi lăudă Dagio, mulţumit de vioiciunea 
tinerilor, 

_— Si ca viteazul şi neobositul vostru unchi, completă 
ele, privind spre bătrin. 

Vestea bună adusă de cei doi fraţi îl mai linişti şi îl 
întări şi mai mult pe rege în hotărîrea lua 

A doua zi, spre seară, din mijlocul unei poiene de pe 
virful unui munte din apropiere, Diegis și Dagio priveau 
cu durere și revoltă la ruinele Cetăţii-de-Munte, alături de 
care se înălța semeţ şi neștirbit Cogheonul, cu Sanctuarul 
şi palatul Marelui preot strălucind în razele soarelui ce se 
apropia să scapete după crestele ce se pierdeau în zare. 
Vedeau ruinele acoperite cu iarbă și bălării ale bătrînei 
Sarmizegetusa, vechea cetate de scaun a regilor Daciei, și 
în mintea lor apărură ruinele noii Sarmizegetuse a lui 
Decebal, peste care acum se înălța colonia cea nouă, Ulpia 
Trajana, toate semne ale cotropirii, ale distrugerii și ale 
puterii romane. 

— Peste tot, numai jale și ruine, mărite rege ! spuse 
Dagio, năpădit de ură și de durere. Revolta din mine. 

— Poate că şi în sufletul meu mocnește aceeaşi revoltă, 
auziră pe cineva rostind din dreptul unui brad stufos. Da, 
peste tot sînt numai ruine ! adăugă aceeași voce, ce li se 
păru cunoscută, și de după brad se ivi Burillo. Marele zeu 
să-ți dea viaţă lungă, mărite rege! V-am aşteptat, ştiam 
că veți sosi. 

îl privi lung pe preot, de a cărui sinceritate se îndoia 
şi a cărui apariție neaşteptată parcă îi întări bănuiala. 

— Oamenii, mărite rege, judecă prin ochii sufletului, 
urmă Burillo, și sînt supuși vieţii de fiecare clipă : cînd 
emul este fericit, f şi îndestulat se crede mai 
uşor în altul, iar cînd este îngrijorat, chinuit şi înconjurat 
de duşmani, devine mai neîncrezător, și bănuiala îi fră- 
mîntă sufletul. 

Diegis asculta și privea mirat spre preotul slăbuț, cu 
căutătură adîncă și arzătoare din fața lui, care îi vorbea 
cu o siguranţă şi cu o linişte ce-l uimeau. Ascultă, fără să-l 
întrerupă 

— Ştiu ce se petrece în sufletul tău, mărite rege ! îi 

ă, apoi continuă cu ton mai potolit: 


spuse cu voce hotărît: 


503 


De multe ori, aparențele ne fac să judecăm greșit oamenii, 
de aceea şi luăm hotăriri pripite sau nu ținem seama de un 
îndemn bun. Buriilo începu să rîdă : Dar eu vă fac să pier- 


deţi vremea. Cele ce auzirăţi se spun oamenilor de mii de 
ani și se vor spune încă mii de ani de aici înainte, şi ei vor 
rămîne tot așa cum sînt. i 
Eea privirea preotului se schimbă, fața i se îm- 
i, şi gura i se strinse, ăti 
a g strinse, ca pregătindu-se pentru 
„— Sînt gata să te slujesc după puterea trupului și a 
minţii mele ! rosti el apăsat. Să nu te uiţi la veșmintele 
astea de preot, ci să pătrunzi mai adînc, în inima mea. 
De mult aştept ca tu să te hotărăști pentru lupta cu duş- 
manul ! În noaptea aceea, cînd amindoi am stat de vorbă 
eu ţi-am pătruns în suflet şi ştiu că ești hotărît. Tot atît 
de hotărît sînt însă şi eu, mărite rege! 
fig Aşa mi poate vorbi oricînd un trădător, îşi spuse în 
şoaplă Diegis, apoi continuă cu voce tare: Mirşăvia nu 
ocolește nici o cale de lovire, oricît de murdară ar Ti, far 
tu, Burillo, tu, omul care cugeţi atit de adinc şi te arăţi 
atit de înțelept, trebuie să mă înţelegi. Crezi că Decebal 
oa Ra ala de Susagus ? Și cine l-a trădat în toiul 
— Încrederea ta va spori sau va scă ă măsuri 
faptelor mele. Preotul ‘Burillo are R a ea e 
minte : pentru tine, pentru voi, el să rămînă preotul, mai 
puțin văzul, mai puţin arătat altora. Vei vedea mai tirziu, 
mărite rege, de ce este bine să fie așa, și te vei convinge 
că Burillo nu este un nemernic, că este mai puțin preot 
şi mai mult luptător ! Tăcu cîteva clipe, neslăbindu-l din 
ochi pe rege. E timpul să trecem la fapte ; trebuie să pă- 
trunzi la Marele preot, fără să fii văzut de legionarii care 
păzesc drumul pe Cetatea-de-Munte. i 
—-De-ar fi numai asta, Burill 
— Ştiu, mărite rege, îți sînt în gînd, tu n-ai cădea 
în mîinile legionarilor numai ca un dac, ca un luptător 
E rînd. Prinderea ta ar face să se bucure Roma, să se 
ălească împăratul şi să se curme ori ă pentr 
a T ȘI sa se curme orice speranță pentru 
— Înţelepciunea şi prevederea ta mă uimesc, Burillo ! 


504 


— Să ai încredere în mine, mărite rege! Îţi stau la 
şi sint gata oricînd să îndeplinesc voia ta. 
că trebuie să pătrund la Zundecibalm şi mai 
ştii că este greu de trecut printre legionari. Și totuși, 
irebuie să pătrund ! 

- Şi mai trebuie să şi ieși, mărite rege ! adăugă preotul. 

— Cred că n-ar îndrăzni Zundecibalm să mă... 

— Cine ajunge pe Cogheon se află în puterea lui, se 
grăbi Burillo, iar regele meu nu se poate să nu știe 
cine a trădat o dată va trăda şi a doua oară. Să ai încre- 
dere în preotul Burillo, mărite rege ! 

Diegis îl prinse cu braţele și-l strînse la piept 
Poate că Marele zeu te-a scos în calea noastră ! 
el, mișcat de fidelitatea și de hotărîrea preotului. 
— Marele zeu este în sufletul fiecărui om, mărite rege, 
faptele fiecăruia sînt după cum îi este sufletul ! 

Pînă seara tirziu, toţi trei se sfătuiră asupra celei mai 
bune căi de ales, şi în ziua ce urmă trecură la fapte. Dagio 
nu era omul care să nu reușească atunci cînd întreprindea 


ceva. Se hotărise să pătrundă pe Cogheon cu orice chip: 


Burillo îi uşurase această încercare și-l strecurase sus în 
cetate pe aceleași poteci și prin aceleaşi galerii tăinuite 
prin care îl mai dusese și pe Sarmis. Sus, printre ruinele 
năpădite de bălării, Burillo găsise galeria ce ducea afară, 
pe drumul cunoscut altădată numai de rege şi de el şi pe 
care acum nu-l mai cunoștea nimeni altul. 

În seara celei de-a treia zi de la sosirea lor, doi cap- 
noboţi, purtînd mantii și bonete noi, însoţiţi de Burillo, 
urcau fără prea multă grabă spre Cogheon, pe drumul ce 
şerpuia printre ruinele care fuseseră falnica Cetate-de- 
Munte și printre posturile de pază ale legionarilor. Ajunşi 
la intrarea spre Marele sanctuar, garda de preoţi încercă 
să-i oprească, pentru recunoaștere, însă cînd Burillo le 
arălă sigiliul Marelui preot, aceştia se retraseră cu mult 
respect și se prosternară, după ritual. Sus, cei doi capnoboţi 
văzură cu mirare că pe Cogheon, în timpul luptei celei 
mari, nu se dărîmase nimic și că din contră, de atunci se 
mai și ridicaseră alte clădiri noi. La intrarea în palatul 
Marelui preot, şeful gărzii îi primi cu sunete de tulnice şi-i 
introduse în marea sală a primirilor. Interiorul palatului 
lui Zundecibalm arăta tot atit de bogat ca și înainte de 


505 


lupta cea mare. Cei doi capnoboţi priviră în jurul lor cu 
multă stringere de inimă. 

Aşezat în jilţul său de Mare preot şi îmbrăcat în odăjdii 

a pentru ceremonia aducerii Marii jerfe, Zundecibalm îi 
F imi fără să se ridice. În spatele lui, patru preoți înarmaţi 
e luptători le urmăreau fiecare gest, mișcind numai 
ochii pe fețele lor împietrite. Din cele patru colțuri ale 
încăperii se ridicau uşoare valuri de fum de tămĉie și 
alte mirodenii, ce ardeau încet în vase de argint, așezate pe 
coloane mici de marmură. Opriți în fața Marelui preot, cei 
doi capnoboţi își traseră repede mantiile și bonetele. 

— Bine ai venit, Diegis! murmură Marele preot. În 
fiecare zi mă rog Marelui zeu pentru sănătatea ta. Apro- 
pie-te. De mult doream să te string la pieptul meu. 

is îl privi cu revoltă și silă, 

a ainte de a-ți răspunde la salutul de primire, Zun- 
decibuim, te întreb : ai uitat cum trebuie să fie primit 
regele Daciei ? 

Marele preot slobozi un hohot de ris și-i făcu semn ci 

mîna să se apropie. Îi vorbi apoi rar, cu un ton de ușoară 
mustrare : 
Întotdeauna te-ai arătat tăios față de mine, Diegis, 
şi eu am trecut cu vederea ieșirile tale, pe care adesea 
le-am pus pe seama tinereții, acum însă ești un bărbat în 
vîrstă, cu fire albe la tîmple, şi se cuvine să arăţi mai mult 
respect faţă de Marele preot al marelui zeu Zamolxis. Uiţi 
că puterea politică a dacilor nu mai există ? 

Uimit de cele ce aude, Diegis îl săgetă cu o privire 
întunecată. 

— Așadar, Marele preot nu vrea să recunoască de fel 
că în prezent poporul dac are un rege ? 

—- De ce să pierdem vremea ? îi răspunse, cu un zîmbet 
ce voia să pară binevoitor. Acum, poporul dac este robit și 
nu duce lipsa unui rege în aceste momente grele. Zunde- 
cibalm se mişcă neliniștit în jilțul său, în timp ce-i 
semn cu mîna. Haide, Diegis, apropie-te, nu este timp de 
supărare şi de ceartă ! Mai bine ne certam înainte de a se 
fi abătut nenorocirea, și poate că am fi reușit să ne dăm 
seama şi să-l facem şi pe el — accentuă el, ca să priceapă 
că vorbea de Decebal - înțeleagă că nu puteam să ne 
opunem unui împărat puternic. Dar nenorocirea s-a produs, 


508 


n-are nici un rost să mai vorbim de ceea ce nu se mai 
poate îndrepta... 
Însă poporul este hotărît să lupte 

libertatea, iar dacă Decebal ar fi fost în viaţă. 

— Ar mai fi făcut şi alte greşeli şi ar mai fi adus şi 
alte nenorociri peste acest nefericit popor, rosti tăios Marele 
ada Pentru mine nu este mare acel rege care impinge 
poporul la luptă, în loc să se străduiască s 
păstreze neatirnarea ţării, chiar și faţă de un vecin puternic 
și lacom. 

Marele preot tăcu speriat văzindu-l pe Diegis că trage 
spada. 

— Pe acest trădător trebuie 
strigă el cînd îl văzu pe Susagus 
preoții ce stăteau de gardă 


i reciştige 


1 pedepsesc chiar acum, 
intrind și oprindu-se lingă 


Rămase uimit însă de pornirea lui plină de curaj. Acesta 


înaintă şi se apropie de virful spadei lui Diegis, cu pieptul 
scos în afară, pregătit să primească lovitura. 

— Am luptat alături unul de altul, Diegis, îmi cunoşti 
iseusința la miînuitul spadei și te-ai convins de atitea ori 
de vitejia mea ! îi spuse, ducîndu-și mîinile la piept, pen- 
tru a-i arăta că nici nu se gîndeşte să-și scoată spada. 

— Apără-te, trădătorule ! îi strigă, pradă furiei. 

— Niciodată o căpătenie sau un luptător dac nu a ridicat 
spada asupra regelui. Eu, tarabostele Susagus recunosc în 
Diegis pe regele dacilor și regele poate să mă și omoare ! 

Cuvintele lui Susagus uimiră atit pe Diegis, care nu se 
aştepta la o astfel de pornire din partea lui, cît și pe Marele 
preot, căruia nu-i plăcea supunerea tarabostelui. Zundeci- 
balm căută în grabă o ieşire din situaţia încordată care se 
-rease şi pe care el n-o prevăzuse. Îi pierise moleșeala și 
ridică repede de pe jilţul său. 

— Potoliţi-vă, păstraţi respectul față de Marele preot 
al lui Zamolxis, altfel vă scot pe amindoi în faţa judecății 
preoţilor ! Rege este numai acela pe care Marele Preot l-a 
uns în faţa poporului, după ce Marea jertfă a fost primită 
de Marele zeu. Se inloarse apoi cu totul spre Susagus 
Aveai să-mi spui ceva ? îl întrebă, și văzind că acesta făcu 
un semn cu capul, se întoarse din nou spre Diegis. Să-mi 
spui, de ce ai venit la mine ? 

«= Dă-l mai înții afară pe trădător! 


507 


y ara să aștepte alt îndemn, Susagus se retrase murmu- 
rînd + 

_ — Poate că va veni vremea cînd regele se va convinge 
că nu eu am fost trădătorul... i 
___ Marele preot zimbi. Socoti că tarabostele dăduse să se 
înţeleagă că Decebal trădase poporul. 

—— Văd că eşti foarte hotărit, Diegis! spuse el după 
ce Susagus ieși. Ca să putem sta de vorbă, să iasă afară şi 
Dagio. 

— Și preoţii care fac de gardă ! ceru Diegis. 

Marele preot rise, 

__— Nu trebuie să ne ferim de ei. Preoţii din garda mea 
sint muţi și suzi. Numai așa sînt sigur că îmi păstrez 
secretele. Știu că sînt încercuit de iscoade romane, gărzile 
pe care le-ai văzut pe Cetatea-de-Munte nu sînt puse să 
păzească niște ruine, ci să urmărească tot ce se mișcă pe 
Cogheon. Dar ca să te liniştesc, fie, uite că-i scot afară. 

k Făcu un semn cu mîna și garda i o dată cu Dagio. 
Batu apoi din palme și ceru să se aducă gustări şi vin. 

„__ Rămași singuri, după ce goliră cîteva cupe, Zundecibalm 
începu să vorbească mîngtindu-și barba albă, lungă şi aspră. 

— Sint fapte pe care tu nu le-ai înțeles, Diegis, fiindcă 
nu le-ai cunoscut, sau dacă le-ai cunoscut, în parte, n-ai 
chibzuit mai adînc asupra lor. Îți voi povesti totul : Decebal 
a fost primul rege al dacilor care, prea sigur pe el, n-a 
vrut să țină seama de sfaturile Marelui preot. Am încercat 
de multe ori să-l oprese de pe calea pe care o apucase, 
și nu mi-a dat ascultare. Eu nu doream războiul, imperiul 
era puternic, iar împăratul — hotărît. Cred că nu m-am 
înşelat, în acea vreme și tu doreai o amînare a luptelor, 
în aşteptarea unui moment mai prielnic.. > 

Diegis încuviință uşor cu capul. 

sa Ca Mare preot, continuă Zundecibalm, am şi alte 
legături şi cunosc lucruri pe care un rege nu are de unde 
să le afle, Preoții mei sînt împrăștiați prin toată țara, ṣi 
preoţi de-ai mei merg în toate părțile lumii : la Roma, la 
Delfi, la Memphis, la Babylon, pînă departe, către soare- 
răsare. 

— Nu te înțeleg, îl întrerupse Diegis, aici în Dacia nu 
s-a ascultat niciodată de hotărîri care se luau în afara 
hotarelor, 


508 


— Nu înţelegi și nici nu trebuie să afli mai mult. 


De altfel, nici Decebal n-a ştiut. Dar să lăsăm asta și să 
ne vedem de necazurile care ne apasă acum. Vorbesc așa 
nu fiindcă m-aș teme de tine. Acum ești în puterea mea 
și n-aş vrea să cred că tu te-ai teme de mine. 

— Din moment ce nu vrei să mă recunoști rege al daci- 
lor, crezi că nici nu trebuie să te temi. Uiţi însă că dacii care 
mă urmează sînt nişte răsculați sau nişte „latroni“, cum 
ne spun romanii, şi poate că nu te-ai gîndit că, din mo- 
mentul în care te-ai atinge de ființa mea, în toată Dacia 
răsculații vor porni la vinătoarea după preoți ca după lupi 
şi după zimbri ? 

— Ar îndrăzni? murmură îngrijorat Marele preot. 

— Da, așa le-am cerut eu înainte de a pleca încoace, 
şi aşa mi-au jurat toate căpeteniile de cete ! 

— Dacă ai face asta, te-ar pedepsi Marele zeu. 

— Nu, Zundecibalm, noi cei care trăim de atiţia ani 
numai prin păduri şi munţi dormim cu ochii deschişi, atenţi 
asupra dușmanului. Noi de mult nu ne mai temem de 
Zamolxis. Dacă el ar fi avut vreo putere, n-ar fi lăsat ca 
Dacia să fie cotropită, iar dacă a avut şi ne-a fost dușman, 
nu văd pentru ce ne-am ruga dușmanului ! 

Marele preot se mişcă neliniștit. 

— Cum, Diegis, tu ridici poporul împotriva preoţilor ? 

— Nu ţi-am spus asta ! Știu că o ţară nu poate să fie 
condusă fără ajutorul preoților și, mai ales acum, n-aş vrea 
să se bucure dușmanul, dacă s-ar porni lupta între noi 
răsculații şi voi preoții şi s-ar împărţi tot neamul în două 
tabere, care s-ar înfrunta oriunde s-ar găsi. 

încurcat, Marele preot se ridică și începu să umple 
cupele cu vin. Căută cuvinte potrivite. Teama începu să-l 
stăptnească. Diegis nu putu să vadă neliniștea ce lucea în 
ochii lui umbriţi de sprincenele stufoase, răstrinte în jos. 

— Să zicem că te-aş recunoaște ca rege, începu cu un 
murmur binevoitor, ce-ai folosi din asta? Preoţii n-ar 
putea să te ajute să lupţi împotriva imperiului. 

N-am venit să-ți cer asta, ci altceva. 

— Ce altceva ? îl întrebă nerăbdător. 

Încurajat de zîmbetele lui și hotărît să-și atingă ţinta, 
Diegis căută să slăbească încordarea și vorbi ceva, mai 
potolit 


509 


— Sin hotărît să pornesc lupta, și pentru asta îmi 
trebuie luptători mulţi şi arme bune. Rosti apoi mai apăsat : 
Îmi trebuie bani, Zundecibalm, bani mulţi, acum, în 
Dacia, numai aici pe Cogheon se mai găsesc. 
vrei să-ţi dau din tezaurul lui Zamolxis ? îl în: 
trebă Marele preot, mirat peste măsură. 

— Nu din tezaurul, preciză Diegis, ci tot tezaurul, 
fiindcă toată bogăţia din el este strânsă de daci și e drept 
să fie folosită pentru ca poporul dac să recapete li- 
bertatea ! 

Marele preot răsuflă ușurat. G; 
fără să arate un refuz -fățiş. 

-— Vezi, Diegis, la asta nu mă gîndisem. Nici un rege 
dac n-a îndrăznit sau nu s-a gindit să ia ceva din tezaurul 
lui Zamolxis. 

— Dar voi, preoții, aţi spus întotdeauna că atunci cînd 
viaţa poporului dac va fi în primejdie se va da tot ce s-a 
strîns pentru Marele zeu, 

— Din nefericire, lucrurile nu trebuie înţelese așa, 
veluă Zundecibalm. Dacă ar fi fost vorba de o răscumpă- 
rare de la imperiu, să zicem, mai mergea... Acum nu mai 
stă în puterea mea să-ți indeplinesc cererea, şi asta din 
două motive : primul și cel mai hotăritor este că tezaurul 
lui Zamolxis nu se mai află în Dacia ; el a fost dus, înainte 
de lupta cea mare, la Delfi, în cea mai mare taină, pentru 
a fi pus în siguranță ; al doilea motiv, și'asta numai dacă 
aş fi avut tezaurul, ar fi fost că eu nu ți-aș fi dat bani 
porneşti un nou război. Eu unul nu pot să te ajut să repeţi 
greşeala pe care a făcut-o Decebal ! Vrei să piară şi restul 
de daci care au mai rămas în viaţă ? Imperiul este nemăr 
ginit, şi Traian este puternic. Numai cine şi-a pierdut min- 
tile ar mai porni împotriva lui. 
Eu mă voi încumeta ! rosti tăios și hotărît Diegis. 
— Dacă ar fi în joc numai viaţa ta, ți- 
„Du-te !“, insă în fața Marelui zeu, tu n-ai voie să pierzi 
viețile dacilor numai pentru că vrei să te încăpăţinezi, 
să fii ambițios și nemăsurat ! 

Pierzindu-şi răbdarea, Diegis îl înfruntă 

~- Lasă sfaturile, Zundecibalm ! 

Marele preot continuă, fă! 
i se vorbise : 


ise o cale de scăpare, 


ă să ia în seamă tonul cu care 


510 


— Tu uiţi că noul guvernator, Julius Quadratus Bassus, 
este tot atît de pornit ca și împăratul Traian și este hotărit 
să împrăștie pentru totdeauna toate cetele di 

— Latroni, îl completă Diegis. 

— N-am vrut să spun așa. Tu ai înţeles ce-am vrut 
“A iei da, nici nu trebuie să ascundem... 

Diegis se ridică de pe scaun. a 

— Ce, vrei să pleci ? E noapte, e tirziu. 


— Pentru acela care este hotărit să lupte nu este nici- 


— Numai că nu poţi să treci printre posturile de gardă 
ale legionarilor decit la lumina zilei. Dacă ai încerca acum, 
ar exista primejdia să fii legat. 
— Chiar îmbrăcat ca un capnobot ? 3 
— Chiar așa ! Să nu crezi că ne bucurăm de prea multă 
încredere din partea lor. Voi da ordin să fii condus K ca- 
mera pentru oaspeti, unde te vei odihni pînă-n zori. ] iei 
cu tine pe Dagio. je C 
z a Pa se luase roua de pe iarbă cînd Diegis ş 
Dagio erau înapoi, in poiana în care îi aşteptau e 
din gardă. Deplina siguranță în cate părăsiseră Cogheonul 
îl făcuse pe Diegis să creadă că Zundecibalm fusese sincer 
în tot ceea ce-i spusese ṣi nu încercase să-l trădeze. le 
seră în mijlocul unei adevărate gărzi de preoţi bine înar- 
maţi, și la despărțire fus  Salutat așa cum se [iti] 
unui rege, cu toate că preoții din gardă nu știau Sai se 
ascunde sub straiele de capnobot. Îl mira numai faptul că 
Burillo nu se mai arătase. b 
Abia sosit, Dagio îl căută pe Fulvius 5 "i 
— A plecat de mult în vale, împreună cu doi luptătari, 
îi spuse un dac din gardă. Lipsește de aseară, a spus că 
vrea să vă prindă din urmă, căci a uitat să vă spună ceva. 
— Şi nici cei doi care au plecat cu el nu s-au mai 


luat cu cl? 

— A ales doi din cei care cunosc mai bine munţii si 
văile prin împrejurimi şi ar şti să-l aducă aici pe cel mai 
scurt drum, de oriunde s-ar găsi, îi răspunse acelaşi 
luptător. 


Diegis îl privi lung pe Dagio. 

— Nu e vreme să-l aşteptăm, îi spuse. Trebuie să ne 
îndepărtăm cît mai repede ! 

— Păi Fulvius a spus, continuă dacul, c 
să-l așteptați. Vă prinde din urmă, 

Cu un zîmbet plin de amărăciune, Dicgis spuse : 

— Ti-ai pierdut stăpinul, Dagio, adică nu, ţi-a fugit 
stăpînul, 

Se întoarse apoi spre gardă şi ordonă ca în cea mai 
mare grabă să pregătească totul de plecare, Regele tresări 
cînd mai mulți luptători se repeziră cu suliţele întinse 
spre un desiș de aluni din apropiere. 

— Opriţi-vă ! 

În faţa lor se ivi Burillo, suflînd greu și aprins la faţă, 

— Mărite rege, nu este de pierdut nici o clipă ! Era 
de aşteptat : cine a trădat va mai irăda ! O să vă poves- 
tese pe urmă totul. Acum urmaţi-mă, să vă scot din în- 
cereuire. 

Şi fără să mai aştepte cuvîntul regelui, Burillo porni 
spre o potecă îngustă, ce se pierdea în hăţișurile din apro- 
pierea poienii. Caii erau lăsaţi cu o parte din gardă, la o 
depărtare de o zi de mers pe jos. Diegis se luă după el cu 
multă îndoială. „Dacă preotul care mergea grăbit înainte 
era cea mai perfidă unealtă a lui Zundecibalm ? își spuse 
el. Se întoarse spre Dagio şi-i şopti : 

— Vezi ca toţi luptătorii să fie pregătiţi pentru o lovi- 
tură fulgerătoare, dacă se va încerca să ni se aţină calea. 

Din urmă auziră voci, apoi strigătele Iui Fulvius, cai 
însoţit de ceilalţi doi, urca în fug; 

— Mărite rege, sîntem încercuiți de trei centurii. Le-am 
urmărit un timp și n-am avut vreme să vă ieşim înainte, 
deși de sus, de pe coastă, v-am văzut cînd coboraţi de pe 
Cogheon printre ruine, însoţiţi de preoţi. 

Atent la ceea ce se petrecea în urmă, Burillo se în- 
toarse din drum. 

— Rog pe regele meu să se grăbească, altfel sintem 
pierduţi ! îi spuse cu îngrijorare. 

Sosirea lui Fulvius spori încrederea lui Diegis în preot 
şi spulberă bănuiala din sufletul lui Dagio că fostul gla- 
diator i-ar fi putut trăda. luţiră mersul după Burillo prin 
hăţişul des. În apropiere, zăreau prin frunzișul copacilor 


nu trebuie 


512 


cum se înălțau semeţe stinci cu pereţi netezi. „Ajunseră 
într-un luminiş în care poteca se termina într-o stîncă, spre 
dreapta pădurea cobora pe un povîrniș iute şi, ceva mai în 
faţă, se căsca o prăpastie adincă. Diegis se văzu cu totul 
încercuit și din nou deveni bănuitor. 

— Burillo, dacă ai urmărit să ne înfunzi între munte 
şi prăpastie, nu vei apuca să te bucuri de încercuirea 
noastră de către centuriile dușmane ! strigă el îngrijorat, 
iuțind pașii după preot, care continua să meargă grăbit 
spre peretele de stincă. ; A 4 

Din urmă se auzeau ropote de cai, ce se apropiau din 
mai multe părţi 

— Ne prind aici, mi 
spada. 

Cu multă stăpinire 
ie spre ei în fugă. 
d Wu este tas de bănuieli, urmați-mă, altfel nu vom 

mai avea nici o scăpare ! y 

Porniră din nou după el, şi nu mică le fu mirarea cînd, 
după un colț al stîncii, văzură o brină îngustă, ce se pre- 
lungea la o înălțime ameţitoare pe marginea prăpastiei. 
Preotul se opr T 

— Mărite rege, fiecare să se țină de sulița celui din 
față, ca astfel cumpănit să nu scape în prăpastie. Doi oa- 
meni voinici să rămînă în urmă, și după ce toți au intrat 
pe brînă, să răstoarne piatra aceea în potecă. — R 

Burillo le arătă un colț de stincă cu muchii ascuțite, 
care, așezat pe brînă, ar fi putut să întirzie pe urmăritori. 
Ropotul cailor se auzea tot mai aproape. y 
Rămîn eu cu Fulvius, spuse Dagio, și se traseră la 


rite rege ! strigă Dagio, şi-şi trase 


i multă siguranță, preotul se îna- 


— După mine, mărite rege! a 
Burillo smulse sulița unui dac şi-i întinse celălalt capăt. 
— Prinde-te de ea și nu căta în prăpastie, Burillo a 
trecut pe aici de multe ori. 4 3 
Se înşirară repede pe brîna lungă și îngustă. Cînd Dagio 
şi Fulvius se opinteau să răstoarne colțul de stâncă, auziră 
şuierături de săgeți. Urmăritorii se apropiaseră. Nu le luară 
în seamă. Se opintiră cu toate puterile, şi bolovanul se 
urni, rostogolindu-se în potecă. De după colț se ivi un le- 
gionar, pregătit să arunce sulița, dar Fulvius i-o luă îna- 


33 — Sarmis 513 


inte, apucă o piatră grea şi o aruncă cu toată puterea. Izbit 
în piept, legionarul se prăbuși fulgerător. Fulvius porni în 
fugă pe brină. În urma lui se ivi alt legionar, pe care barda 
lui Dagio îl culcă la pămînt. In jurul lor, săgețile şuierau 
și se izbeau de peretele de piatră. Una se înfipse în piciorul 
lui Dagio, dar bătrînul nu-și pierdu cumpătul, se aplecă 
repede, o smulse și continuă fuga. Ajunseră la capătul 
brînei şi cotiră după stîncă. Nu văzură pe nimeni. Parcă 
toţi ceilalţi intraseră în pămînt. 3 

— Veniți încoace ! le șopti Burillo, care îi așteptase 
ascuns într-un desiș de brazi stufoși. 

Îl urmară. Mergînd pe brînci pe sub cetină, văzură cum 
încetul cu încetul pătrund în inima muntelui. După ce-i 
scoase la lumină, Burillo.se opri şi, arătîndu-le cu mîna un 
vîrf rotund de munte, le spuse 

— Legionarii au rămas de partea cealaltă a muntelui, 
şi oricît v-ar căuta, n-or să vă găsească. De aici, mărite 
rege, eu mă întorc pe Coghecn. Trebuie să porniţi drept 
înainte pînă pe vîrful acela ascuţit, şi cînd veţi cobori din- 
colo o să daţi chiar în cărarea pe care aţi venit. 

— Te-ai dovedit un adevărat luptător, Burillo! îi 
spuse Diegis strîngîndu-l la piept. Îţi cer iertare pentru cli- 
pele în care încrederea mea în tine s-a clintit !... 

— Eu mă străduiesc să simt ceea ce se petrece în 
fletul regelui, şi-mi dau seama de furtuna ce-o are în inimă. 
Dacă regele meu ar vrea să mă asculte puţin, s-ar mai 
ușura de îngrijorare. Poate n-ai uitat că Burillo este mai 
puţin preot şi mai mult luptător. Am și eu o cauză pentru 
care lupt, pe care o voi spune regelui la vremea ei, mai 
tîrziu. Burillo a ascultat tot ce s-a petrecut la Zundecibalm, 
mărite rege, și nici nu s-a aşteptat ca Marele preot să-ţi 
vorbească altfel, dar să nu fii îngrijorat, banii îi ai şi-i poți 
lua oricînd... 

Diegis se opri din mers şi-i aruncă o privire cercetă- 
toare. Preotul continuă cu aceeași linişte : 

— Nu înţeleg de ce Burio n-a venit pînă acum 
vorbească... 

Mirarea din privirea lui Diegis crescu. 

— Mi-a trimis oameni de mai multe ori şi s-a arătat 
gata să mă urmeze, îi spuse regele, neînţelegînd ce vrea să 
spună preotul, 


i 


514 


— Ceva trebuie că se ascunde aici, reluă Burillo, eu am 
datoria să-ţi spun tot ce ştiu, mai ales acum cînd din partea 
Marelui preot n-ai obținut nimic. ` 

După ce făcu o scurtă pauză, vorbi încet şi sugrumat, 

işcat de importanța celor ce avea să spună 

— Märite rege, o parte a tezaurului Daciei a fost 
misă de Decebal, în cea mai mare taină, la Marodava, în 
cetatea lui Burio ! 

Diegis îl scutură cu putere. E 

— îi dai seama de ceea ce spui, Burillo ? îi strigă, 
năpădit de speranță şi de îndoială totodată. 

Preotul tuși și-și drese glasul 

— Da, mărite rege ! Nimeni în afară de Burio n-a mai 
ştiut ! De unde ştiu eu ? Regele meu să nu-și pună această 
întrebare, să-şi amintească numai că i-am spus, că nimic 
pe Cogheon fără 


nu s-a putut mişca în Cetatea-de-Munte 


să fi fost cunoscut și de Burillo ! 

Un moment, regele îl privi împiel De cînd se ivise 
în tabăra lui şi îl salvase pe Vicilis, bărbatul slăbut şi plă- 
pind ce-l avea în faţă, un preot neluat în seamă, îl uimise 
prin tot ceea ce făcuse. ; 

— Alungă gîndurile și frămintarea, mărite rege, Bu- 
rillo iţi este un slujitor supus! Du-te cît mai degrabă la 
Marodava şi primeşte tot ceea ce a lăsat viteazul Decebal ! 

Preotul se întoarse, pregătit să plece. 

— Cînd vei avea nev de mine, mă vei găsi oricînd 
gata de luptă. Se apropie vremea, mărite rege, cînd Bu- 
rillo va arăta că e și luptător! 


— De multe ori m-am întrebat, scumpa mea Canidia, 
dacă am fost vrednice de dragostea ta şi de sacrificiul pe 
care l-ai făcut pentru mine ! De cînd am fugit de pe șan- 
tierul de la Ulpia Trajana, fericirea mea a fost prea mare, 
viaţa prea frumoasă, şi sufletul meu prea plin de dra- 
gostea ta 

Pe cîmpia întinsă, din valea de sub cetatea Marodava, 
pe un drumeag ce alerga în ocoluri largi printre lanuri, pe 


33+ 515 


un soare arzător de început de august, Canidia și Staberius 
mergeau ţinîndu-se strânşi unul lîngă altul. Amîndoi ară- 
tau plini de viaţă și fericiţi. Singuri pe cîmpia întinsă, 
păşeau fără grabă, încălziţi de focul dragostei şi al soare- 
lui. Din loc în loc se opreau, se îmbrăţişau şi se sărutau 
cu patima iubirii și a tinereţii. 

De cum sosise la Marodava, Staberius nu încetase să-l 
ajute pe tînărul taraboste la treburile cîmpului. Acum, în 
plină vară, tarabostele îi încredințase supravegherea sece- 
rişului și treaba mersese cum nu s-ar fi putut mai bine. 
Adesea, Canidia îl însoţise la cîmp și nu o dată fiica mare- 
lui senator Publius Octavianus secerase cu plăcere griul 
înalt, ce-i ajungea pînă la piept, alături de daci şi de iubitul 
ei soţ. 

În această zi se sfirşise secerişul, şi obiceiul din bătrîni 
era ca munca să se încheie cu sărbătoarea coroanei. Amîn- 
doi așteptau cu arzătoare nerăbdare să vadă petrecerea, pe 
care ei, dacii, o pregăteau cu multă înfrigurare. În ultimele 
zile toţi seceraseră cu mai multă îndemînare şi cu mai mult 
spor, dornici să vină mai repede ziua mult dorită. Stabe- 
rius se opri și privi peste cîmpie. Nu văzu nici o mișcare, 
cu toate că se apropiaseră de locul în care avea să înceapă 
jocul. Pe secerători îi simţea împrăștiați pe întinsul cîm- 


pului, ascunși prin gropi, prin tufișuri şi mărăcinișuri, în 
așteptarea purtătorului coroanei. O strînse mai tare lingă 


el și porniră mai departe. 
N-am să-ţi pot mulțumi niciodată îndeajuns 
fericirea pe care o dai vieţii mele... 

- Pe Cybela, dragul meu, cum poți vorbi astfel ? Ca- 
nidia nu e soţia ta ? Când soţii se iubesc și sînt fericiţi, nu 
mai are nici un rost ca unul să se gindească într-una cum 
să-i mulțumească celuilalt pentru fericirea ce i-o dă ! 

— Da, Canidia, sînt tulburat, nu mai știu ce spun! 
Cînd să intru sus în cetate, l-am întilnit pe Burio, bunul 
taraboste. M-am legat de el mai mult ca de-un frate! „O 
să te bucuri mult astă-seară, Staberius !* mi-a strigat el 
vesel. M-am întrebat în acea clipă și mă întreb şi acum : 
Ce fel de suflet are acest dac, dacă ocroteşte cu atîta căl- 
dură pe fiica unui senator, a unui dușman ? 

Pe Burio şi eu îl iubesc ca pe-un frate, şopti ea. 
— Ascultă, Canidia ! 


pentru 


516 


Staberius se opri, strîngînd-o de mijloc. De după un 
mic dîmb, se auzeau cintece, strigăte şi chiote, semn că 
sărbătoarea coroanei începea. O prinse strîns de mină şi 
porniră în fugă. Cum cotiră drumul pe după dimb, văzură 
fete și flăcăi în plină pregătire şi voie bună. Glumele, rise- 
tele, chiotele și cîntecele se ridicau din toate părţile. Nu 
se opriră din fugă decît în mijlocul lor. Femeile şi fetele 
împleteau de zor coroane din firele de grîu cele mai lungi 
și cu spicele cele mai bogate, amestecate cu toate florile 
cîmpului. În jurul lor, flăcăii făceau glume, cintau și rî- 
deau, căutînd potolească nerăbdarea ce-i frămînta. 


Fiecare flăcău se credea purtător de coroană. În mijlocul 


fetelor și femeilor ce împleteau coroanele, stăteau patru 
fete, cele mai frumoase. Alegeau flori, își şopteau la ureche 
şi rideau. Erau fetele care trebuiau să aleagă pe purtătorul 
de coroană, și spre ele se îndreptau din cînd în cînd, pe 
furiș, privirile înfierbîntate ale flăcăilor. Restul, bătiini, 
femei, tineri şi copii îşi umpleau botele, ulcioarele şi oalele 
cu apă din piriul din apropiere şi se făceau nevăzuţi pe 
întinderea cimpului, în căutarea unei ascunzători cît mai 
bune, Va fi plin de noroc cel care va reuși să arunce apa 
din vas pe un purtător de coroană, Femeile se ridicară. Cea 
mai frumoasă şi mai bogată coroană, toată de culoare al- 
basiră, o dădură celor patru fete. Mulțimea se retrase şi 
formă două cercuri : cercul din mijloc, al flăcăilor care s: 
încumetau să ia parte la întrecerea coroanei, și cercul de- 
afară, al femeilor și fetelor, Cele patru fete agăţară cite-o 
coroniță de gitul fiecărui flăcău intrat în cercul alergăto- 
rilor, apoi toate patru luară coroana cea mare cu florile 
albastre şi o ridicară deasupra capetelor. 

tea îi cuprinse pe toți. Pentru a se mai stăpîni, 
unii flăcăi tuşeau ușor, alţii făceau glume, iar fetele 
izbucneau în hohote de ris nestăpînit. Cele patru fete por- 
niră cu coroana în lungul cercului, prin faţa flăcăilor. Se 
opreau în dreptul cîte unuia, îi ţineau coroana deasupra 
capului şi izbucneau în ris. Flăcăul, plin de neliniște, cu 
picioarele încordate, stătea pregătit de fugă, dar codanele 
rîdeau, fugeau mai departe și se opreau la altul. Și incor- 
darea creştea tot mai mult. Așteptarea devenise nerăbdare 
cînd fetele începură să ocolească cercul pentru a doua oară. 


517 


Dar tocmai cind mulţimea nu se aştepta, coroana căzu din 
mîinile celor patru fete pe gîtul unui flăcău și se opri pe 
umerii lui largi. Ca scăpat din gură de lup, flăcăul sări și 
o luă la fugă. De la primii pași, o fată sări sprintenă și-i 
deşartă oala pe ceafă. Mulțimea izbucni în risete. Luptin- 
du-se să iasă din cercul fetelor şi nevestelor, flăcăii din 
cercul coroanei porniră în goană după el. 

— Fugi, Decibalos, astăzi ești alesul zeilor şi al fetelor 
frumoase ! strigă cineva. 

Decibalos o apucase de-a dreptul peste cîmp, spre 
cetate, urmărit de flăcăii purtători de coroane, care căutau 
să-l prindă. Acela care îl întrecea lua coroana cea mare, 
albastră, şi continua fuga, pînă cînd era prins de altul 
Ultimul și cel mai iute de picior, care dădea tarabostelui 
coroana, era cîștigătorul. 

Tot cîmpul spre cetate deveni un iureş de fugă, de 
chiote, de îndemnuri şi de risete. Purtătorii de coroane 
alergau ocolind cu grijă fiecare tutiș, fiecare groapă şi mă- 
răcine, de unde puteau să le sară în cale cei ascunși cu 
vase pline cu apă. Din urmă, bătrînii, femeile şi copiii se 
adunau în cete mici, ieşeau la drumeag şi porneau grăbiţi, 
pe calea cea mai scurtă, spre cetate. Fetele și flăcăii, strînși 
în grupuri, începură să cînte de hăuiau văile, grăbind pașii 
după alergători. Erau imnuri de mulțumire către Marele 
zeu, pentru că dăduse ploaia la timp, de se făcuse belșug 
de bucate, amestecate cu cîntece de dragoste, în care po- 
porul nu uitase să pună şi cuvinte de ură împotriva cotro- 
pitorului. 

Pe cărarea cu ocoluri largi ce urca spre cetate, Deci- 
balos alerga abia trăgîndu-și sufletul. Fusese o goană ne- 
bună, multi căutaseră să-l întreacă şi să-i ia coroana, însă 


el nu se lăsase. La Marodava erau rari anii cînd alesul fe- 


telor nu era prins și nu-i lua coroana altul mai iute de 
picior. Pe marginea cărării se strinseseră cei care nu fuse- 
seră la cîmp, dornici să vadă sosirea învingătorului. Unii 
priveau cu înfiorare, alţii strigau și-i îndemnau pe cei ce 
fugeau prin faţa lor. Cei mai mulți își goleau oalele de apă 
asupra alergătorilor. 

— Fugi, Decibalos, fugi, că. e gata să te prindă din 
urmă ! strigă cineva, 


518 


— Numai un salt bun, Durax, cu tot curajul, şi-i iei 
coroana chiar în poarta cetăţii ! îndemnă altul pe cel care 
căuta să-l prindă pe Decibalos. 

— Ferice de Gumida, voinic şi frumos flăcău şi-a ales ! 
spuse o bătrînă dînd din cap a mirare. 

'Tarabostele Burio îl aștepta pe purtătorul coroanei în 
poarta cetăţii, înconjurat de gardă și de robii curţii. Fie- 
care ţinea în mînă cite-o oală plină cu apă. Decibalos se 
apropie, ud de apa ce se aruncase pe el şi de sudoare, roșu 
la faţă ca florile de maci şi cu pletele fluturînd în vînt. 
Cînd ajunse aproape de taraboste, o ploaie se descărcă 
asupra lui din oalele gărzii şi ale robilor. O ultimă sforţare, 
mai făcu un salt şi se opri în fața tarabostelui, care-l primi 
cu un alt val de apă. În spatele lui, flăcăul Durax se opri 
la cîţiva paşi, înfrint. Tarabostele scoase coroana de după 
gîtul lui Decibalos și îl îmbrăţișă, apoi îl luă de mînă şi 
intrară în cetate, înconjurați de mulţime. 

În curtea cetăţii erau întinse mese mari şi bogate pen- 
tru toţi dacii care fuseseră la seceriș : mese înalte de lemn 
cu bănci lungi împrejur, pentru dacii liberi, şi mese așter- 
nute pe jos, pe iarbă, pentru robi. Patru fete luară coroana 
din mîna tarabostelui şi, ridicînd-o deasupra capetelor, se 
apropiară de masa cea mare din mijloc, la care se vor 
ospăta stăpînul cetăţii şi căpeteniile, și o așezară deasupra 
unei piini atit de mari, încît fusese adusă de patru femei. 
În mijlocul pîinii era pus un ulcior plin cu vin, îmbrăcat 
în flori roşii și albe. Ajuns în apropierea meselor, tarabos- 
tele se opri, aşa cum era obiceiul, şi strigă către în- 
vingător : 

— Hei, Decibalos, păi așa ud și murdar vrei tu să stai 
la masă cu mine ? 

Nu-l primi, stăpîne, alungă-l la staulul vitelor ! stri- 
gară fetele. 

— Cum, ce spuneţi voi ? Tarabostele se uită împrejur, 
rizînd mulțumit. Cum, să nu-l iau la masa mea pe cel care 
mi-a adus semnele belșugului ? Marele zeu ne-ar trimite 
secetă și grindină în anul care vine! Ori îl vreţi voi pe 
flăcăul acesta voinic și frumos ? spuse apoi, în glumă. Hei, 
robilor, îndată să mi-l îmbrăcaţi ca pe-un zeu frumos, din 
cap pină-n picioare ! strigă el vesel. 


519 


Înconjurat numai de flăcăi, pentru a nu fi văzut de fete 
şi femei, Decibalos se îmbrăcă într-un costum frumos, lu- 
crat anume de miini iscusite de fete pentru sărbătoarea 
coroansi. În același timp, pe după hambarele magaziile 
din cetate, îşi schimbau îmbrăcămintea în grabă şi ceilalţi 
flăcăi alergători, purtători de coroane, punînd haine cu- 
rate și frumoase, aduse de mamele lor. 

'Tarabostele Burio, mult schimbat de suferințele îndu- 
rate în lupta cea mare și de munca de pe șantierul de la 
Ulpia Trajana, arăta în această zi de sărbătoare încă tînăr. 
Faţa lui senină, ochii albaștri și blinzi, vocea caldă, mi 
rile agere și purtarea plină de omenie, toate contribuiau 
ca el să fie iubit de cei care trăiau pe moşia lui. Încon- 
jurat de fete şi flăcăi, asculta glumele lor, în așteptarea 
aducerii jertfei. Lângă masa cea mare, pe care fetele pu- 
seseră coroana, preotul cetăţii pregătea în grabă altarul 
pentru aducerea jertfei de mulțumire către Zamolxis. În 
cele patru colţuri ale altarului aprinsese patru făclii, iar 
pe altar pusese un vas de pămînt frumos smălţuit, plin 
cu jar, peste care presărase tămiie, rășină și arome plăcut 
mirositoare. Mulțimea se strinsese în jurul altarului în- 
tr-un cerc larg. Tarabostele veni lingă preot, avînd alături 
pe Decibalos. Slujba de aducere a jertfei se începu prin- 
tr-un imn de slavă cintat de preot, cu miinile ridicate în 
sus și cu privirea îndreptată spre cer. Urmă un imn de 
mulţumire către Marele zeu, cîntat de corul fetelor și flă- 
căilor, apoi la altar se aduse o tavă mare de lemn, purtată 
de doi flăcăi și de două fete, pe care se puseseră pîinea cea 
mare, ulciorul şi coroana. Toţi patru se mișcau ca și cum 
duceau o povară foarte grea, atit de mare fusese belșugul în 
acest an. După ei, un bătrin împinse un ieduleț mic, roșcat 
și foarte vioi. Cele patru ajutoare ale preotului luară iedu- 
leţul şi-l întinseră pe altar. Preotul ridică cuțitul şi, în behă- 
itul speriat al animalului, îl înjunghie printr-o lovitură dată 
cu multă îndeminare. Un murmur de mulțumire, de su- 
punere şi de credință se ridică din mulţime. Behăitul iedu- 
leţului era semn că Marele zeu primise jerfa. Preotul tăie 
apoi iedulețul în patru bucăți mari și piinea, la fel, în 
patru sferturi. Cîte-o bucată de ied şi un sfert din piine 
se împărțiră la fiecare din mesele cele mari. Femeile de 
la bucătării se îngrijiră să ia repede bucăţile de carne și să 


520 


le îrigă bine. Preotul şi corul încheiară ceremonia cîntînd 
un imn de mulțumire către Marele zeu. 

Tarabostele se îndreptă spre masa cea mare din mijloc 
şi se aşeză pe locul rezervat pentru el. Din mulţime, cei 
care fuseseră la seceratul griului se grăbiră să-și găsească 
repede cîie-un loc. Puţini mai rămăseseră pe de lături. De 
la bucătării începură să se aducă bucate ce împrăștiau 
mirosuri îmbietoare, iar dinspre beciuri se iviră roabe cu 
doniţe mari, ulcioare, ploşti şi oale pline cu vin. În dreapta 
tarabostelui stătea Decibalos, şi lîngă el preotul, iar în 
stinga lui — Staberius și Canidia. Tot la masa lui se așe- 
zară comaţii fruntaşi, împreună cu nevestele lor. Toţi în- 
cepură să mănince cu poftă, presărînd ici-colo glume și 
risete pline de voie bună. În jurul meselor, robii aveau 
grijă să schimbe repede făcliile arse. Se lăsase întunericul, 
și, din vale, cetatea părea în flăcări. De după munte se 
ridica încet luna plină, sporind frumuseţea acestei nopţi 
de sărbătoare. După ce gustă de citeva ori, tarabostele ridică 
cupa cu vin și-l îndemnă pe Staberius. 

„— Sus cupa, Staberius, în amintirea zilelor chinuite 
pe care le-am trăit pe șantierul de la Sarmizegetusa 

Băură cu poftă. 

— Acum, cînd îi cunose pe daci, îmi dau seama ce 
ticăloșie a făcut Roma lovind acest popor, spuse Staberius 
ștergindu-și mustăţile. 

— Hei, Staberius, tu n-ai cunoscut viaţa plină de bo- 
găţie, de belșug și de voie bună a Daciei ! Dacii puteau si 
trăiască bine și fără să înveţe limba Romei şi fără să fie pă- 
ziti de legiunile imperiului... 

Tot vorbind, Burio privise ceva mai mult pe Canidia 
și rămăsese uimit de frumuseţea ei. Un fior de întristare 
îi trecu prin inimă. El încă nu-și găsise o soție ; Marodava 
nu avea o stăpii Se întoarse spre Staberius. 

— Ce-ai rămas pe gînduri, filozotule, te gindești la 
Athena ? M-am lot ţinut să te-ntreb, ce părere ai de casa 
cea nouă pe care am înălțat-o lingă a mea ? 

-— E o casă minunată, pe care noi, eu și Canidia, am 
privit-o îndelung aseară. Poate că mai tirziu, cînd vom 
avea țarina noastră, ne vom face una la fel... 

Pe faţa lui Burio răsări un suris plin. de subînţelesuri. 


52 


Da, și eu m-am gindit că pentru voi doi o aste de 
casă ar fi cum nu se poate mai bună. 

Staberius nu vedea nici o legătură între cele ce vor- 
biseră mai înainte şi casa cea nouă și se miră văzîndu-l pe 
taraboste că se ridică în picioare, rupînd vorba. Mulțimea 
îl urmărise nerăbdătoare, şi de la toate mesele se porni un 
ropot de bătăi din palme. 'Tarabostele se întoarse spre ciş- 
tigătorul întrecerii şi purtătorul coroanei. 

— Decibalos, dintre fetele de aici, care este aleasa 
inimii tale ? 

Flăcăul se înroșise ca floarea de mac, înainte ca tara- 
bostele să-l fi întrebat. Cei de la mese își făceau semne cu 
coatele. Se întrebau, ce bucurie le va face tarabostele ? 
Întotdeauna de sărbătoarea coroanei — era un. obicei din 
bătrîni — stăpînul moșiei făcea unele daruri, care învese- 
leau mult pe cei veniţi la petrecere. Văzind că Decibalos se 
pierduse cu totul, tarabostele îl îndemnă : 

— Spune, Decibalos, şi du-te şi ad-o aici, să stea lîngă 
mine ! 

Flăcăul se ridică şi se îndreptă spre masa de alături. 

- Se duce la Gumida, șopti o femeie din apropiere. 

O luă de mînă şi o duse în faţa tarabostelui. Obrajii 
fetei ardeau de tulburare şi de rușine. Părul ei bălai era 
strîns în cozi bogate, trase peste urechi, în care împletise 
flori de albăstrele. 

— Spune, Decibalos, cum o cheamă pe aleasa ta? îl 
întrebă tarabostele. 

— Gumida ! şopti flăcăul. 

— Nu vrei să spui mai tare ? Las’ c-o să spun eu, începu 
tarabostele, plin de voie bună. 

'Tăcu o clipă și tuși. Pregăti un moment solemn. Ridică 
privirea pe deasupra tuturor şi. vorbi rar și apăsat : 

— Gumida, tu cea mai aleasă fată din ţinutul meu, îl 
vrei pe Decibalos ? 

Fata se îmbujoră şi mai tare. Își trase năframa de pe 
umeri şi, de rușine, își ascunse fața. Dar tarabostele se 
schimbase din nou pe glumă. În acel moment se ridică şi 
preotul : 

— Mulţumim Marelui zeu pentru belșugul de bucate 
pe care ni l-a dat în anul acesta ! rosti cu intonaţie ca de 
rugăciune. 


522 


— Mulţumim, mulțumim ! repetară cei de la mese, ri- 
dicîndu-se în picioare. 

“Parabostele mulţumi şi el, dar era preocupat de glu- 
mele pe care căuta să le facă. Ridică sus cupa și spuse cu 
voce tare : 3 3 

— Ia să-mi spuneţi voi, dacelor şi dacilor care vă ospă- 
taţi la masa mea... N 

Tăcu. Mulțimea îl privea cu nerăbdare. Curiozitatea 
creştea, Continuă : 

_— Gumida îl iubeşte pe Decibalos, sau Decibalos o 
iubeşte pe Gumida ? 

Toţi izbueniră în hohote de ris. 

— Decibalos pe Gumida ! strigau nevestele. 

— Gumida pe Decibalos ! spuneau flăcăii. 

— Amândoi se iubesc ! întăriră fetele, 

'Tarabostele ridică în sus mîinile, cerînd liniște. 

_— Atunci eu m-am lămurit, spuse el rîzînd : ea îl 
iubeşte pe el, şi el pe ea, nu? Și se iubesc amîndoi, da ? 

— Daa! murmură mulțimea. 

— Atunci, nu-mi rămîne altceva de făcut : eu, tara- 
bostele Burio, unesc de sărbătoarea coroanei pe Decibalos 
cu Gumida ! Fac cumva vreo greșeală faţă de Marele zeu ? 

— Nuu ! îi răspunseră în cor cei de la mese. 

— Da unde-i culci, taraboste ? întrebă un bătrîn hiâtru, 
Nu ştii obiceiul: flăcăul face înții casă, şi pe urmă își 
aduce nevastă ! = 

— Nu te îngriji, bătrîne, Marele zeu a avut grijă de 
ei! Cine m-a văzut casa cea nouă de sub dîmbul meste- 
cenilor ? E a lor, cu tot pămîntul împrejmuit de lîngă ea. 
Are flăcăul acum unde să-și ducă nevasta, bătrine ? îl în- 
trebă tarabostele, căutînd să-l îndemne la vorbă. h 

Din toate părțile se înălțară cuvinte de laudă și de 
mulțumire, numai Gumida plîngea, cu faţa în năframă, 
năpădită de fericire. 

— Păi, dacă-i așa, începu bătrânul, rog pe Marele zeu 
să-ți dea sănătate şi viaţă lungă, taraboste, şi să mai 
înalți case și pentru alți tineri! Și adăugă rizind : Chiar 
şi pentru mai vîrstnici, dacă zeii i-au unit mai tîrziu... 

Bătrânul săltă oala și o duse la gură. 

— Stai, bătrîne, să-mi răspunzi la o întrebare : ai spus 
că un flăcău nu trebuie să-și ia nevastă pînă nu-și face 


o casă sau un bordei, dar dacă doi tineri sînt soț și soție 
și n-au un cămin al lor ? 

Clipind des din ochii vii, sub sprincenele stufoase, bă- 
trinul își şterse cu podul palmei vinul ce se scursese pe 
barba ce-i acoperea pieptul. 

— Uite, fiindcă e zi de sărbătoare, spuse el, eu zic să 
punem noi mina să le ridicăm o căsuţă, că ei n-au timp, 
trebuie să se iubească 

De la mese izbucniră hohote de ris. 

— Asta numai dacă au pămînt pe care să-și facă ceva, 
lămuri el. 

— Și dacă tinerii sînt străini de aceste locuri, continuă 
să-1 întrebe tarabostele, de unde vrei să aibă pămînt ? 

Puţini băgară de seamă că la cuvintele tarabostelui, 
Staberius şi Canidia se îmbujorară şi lăsară privirile în jos. 
Eu nu cunosc nici un străin aici, la Marodava! 
răspunse bătrinul fără să se gindească mult. 

- Dar Canidia și Staberius ? 

— Ehei, taraboste, începu bătrinul vorbind rar şi scăr- 
pinîndu-se prin barbă, am auzit și eu ceva din povestea 
lor ! Eu zic că de mult ei nu mai sînt străini. Noi dacii am 
suferit, și ei, sărmanii, au suferit... şi, aşa cum ne învaţă 
Marele zeu, oamenii care au suferit se adună și se ajul 


Apoi, ca şi cum abia acum se luminase, bătrinul strigă 
'Taraboste, eu zic să le dai o bucăţică de pămînt, şi noi 
sărim cu toţii să le înălțăm o căsuţă, chiar mai înainte de 
căderea iernii. Asta dacă ei se simt bine alături de noi și 


dacă n-au pus de gind să ne isească, 

Cele mai multe priviri erau îndreptate asupra Cani- 
diei și a lui Staberius. Amindoi erau năpădiţi de recunoş- 
tință faţă de oamenii în mijlocul cărora se aflau. Tarabos- 
tele se uită peste capetele mesenilor, plin de mulţumire. 
— Voi ce spuneți ? întrebă el mulţimea. 

— Aşa, așa e bine! Să-i ajutăm ! se auziră mai multe 
glasuri. 

— Dar bătrinul nu mai poate nimic, spuse în glumă 
un flăcău. 

— Eu, flăcăule ? Mergem amindoi în pădure să vedem 
cine are curaj să se ia la trîntă cu ursul? Dar lasă, cînd 
vom începe lucrul la casă, o să te iau lîngă mine să văd 
ce poți tu! Apoi, cu voce schimbată spuse, în glumă; 


524 


femeile tac, dar ele ştiu care din noi este cu adevărat 
bărbat... 

Din toate părțile izbucniră hohote de ris. 

— Lasă, bătrine, nu e nevoie să-ţi măsori puterea cu 
flăcăul, casa e gata ridicată şi te privește. Uite-o ! 

'Tarabostele arătă mîna spre casa cea nouă, mare, 
înaltă, cu cerdac încăpător, de lingă casa cea veche a 
cetăţii, amîndouă bine luminate de făcliile ce ardeau la 
capetele meselor. 

— Pentru ei am înălțat-o şi cu ea am vrut să-i răsplă- 
tese şi să-i multumesc acum, de sărbătoarea belsugului. 

De la toate mesele răsunară strigăte de laudă și de 
mulțumire, dar tarabostele nici nu mai ascultă şi nici nu 
le mai auzi. Îl văzuse pe șeful gărzii venind în fugă, prins 
parcă şi de neliniște, și de bucurie. Burio ascultă cu în- 
cordare tot ce acesta îi raportă în şoaptă. Cei din apropiere 
îl văzură cum se schimbă la faţă și cum în ochi îi răsare o 
sclipire plină de înflăcărare. După ce seful gărzii plecă, el 
continuă, cu vocea sugrumată, întocmai ca a unui om care 
a primit o veste mare ṣi neașteptată. Spuse grăbit 

— Şi acum să vă arăt ce daruri mai fac în această zi 
de sărbătoare. Știu că mai multe fete și neveste — ne- 
veste azi văduve, cu bărbaţii căzuți în lupta cea mare — 
si-au ales ca soț cîte-un veteran. Ei, veteranii, au primit 
de la legiunea de la Porolissum câte-o bucată de pămînt 
pentru muncă. Dar de unde a venit legiunea cu pămînt ? 
E pămîntul nostru dac, și atunci, putem noi lăsa fetele 
si nevestele ce se unesc cu ei să se ducă la soţi fără o 
bucată de pămînt a lor? De aceea, uite ce-am gîndit : 
pentru cinstirea neamului nostru, dau fiecărei fete şi ne- 
veste aleasă de un veteran o bucată de pămînt egală cu 
aceea pe care acesta a primit-o de la legiune. Să ridicăm 
oalele cu vin și să bem aducînd mulțumiri Marelui zeu 
pentru belșugul ce ne-a dat ! 

Burio se întoarse, şopti ceva la urechea lui Staberius 
și plecă. De tulburare mu mai auzea nici chiotele și nici 
urările ce se rosteau în urma lui. Aproape de poarta cetă- 
ţii, într-un colț ascuns de lumina făcliilor, îl găsi pe şeful 
gărzii cu cei doi daci de a căror venire îl vestise. 

— Rhesos şi Dapyx, flăcăii bărinului Chertebalos, ce 
veste mare îmi aduceţi și de ce n-aţi vrut să i-o spuneţi 


525 


îi întrebă el mirat, cînd recunoscu pe cei 


pe amâîndoi. În lupta cea mare de la Ceta- 
tea-de-Munte luptaseră împreună. 

— Dar stai, voi sînteţi obosiţi și înfometați, mai bine 
să mergem în sala mea de ospeţe, unde acum nu se află 
nimeni, să mîncaţi și să beţi ceva, apoi să vă odihniţi 
puţin. Acolo o să putem vorbi mai pe-ndelete.., 

- Nu este timp nici de ospătat și nici de odihnă, tara- 
boste Burio ! îi luă vorba Dapyx, vorbind în şoaptă. Te 
așteaptă regele. 

— Regele ? Diegis ? Burio se însufleţi, și inima începu 
să-i bată cu putere. Unde ? Plecăm îndată. Cit avem de 
mers, o zi, două, trei ? Să pun să pregătească totul pentru 
drum. 


Nu, taraboste, sări Rhesos, nu e nevoie de nici o 
prer e, regele este aproape de cetatea ta și vrea să-ți 
vorbească, 

— Plecăm numaidecît ! Cum de n-am știut mai de- 
vreme ? Îi jeseam în cale însoțit de gardă, așa cum se 
cuvine să fie primit regele. 

— Taraboste Burio, spuse Rhesos, de sosirea regelui 

aici nu trebuie să afle nimeni. 
Ce spui tu, să nu am încredere în garda mea ? Eu 
aici mă încred în toţi dacii de pe moşie ! Astăzi am avut 
iătoarea coroanei. Să fi fost regele în mijlocul lor, 
poate că i-ar fi văzut înnebuniţi de bucurie şi de speranță. 
Dar să mergem, poate că a sosit momentul pe care de 
mult îl aşteptam, cu o nerăbdare ce mă ardea. Am să-l 
rog pe rege să vină să se ospăteze în cetate. 

— Nu ştiu dacă va veni, murmură Dapyx ! Dusșmanul 
l-ar putea încercui şi l-ar prinde ca pe-un urs în birlog... 

Burio clătină din cap, sigur de el şi de ceea ce făcea. 
Îl chemă pe şeful gărzii. 

— Pregăteşte numaidecit garda. Cit ai goli o oală cu 
vin, să fim porniţi. Să plece mulţimea, fiecare la casa lui, 
după ce mi-i oprești aici pe cei mai de încredere : bătrini, 
tineri, femei şi fete, și să spui la bucătării să se pregătească 
masă domnească. Să trimiţi iscoade și să așezi oameni la 
toate posturile de pază, pentru a ne da de ştire îndată ce 


526 


ţi ceva prin împrejurimi. Se întoarse apoi spre cei 
ti. Cât timp-ne trebuie să ajungem pînă acolo și să 
venim înapoi ? 

— Nu ne trebuie mai mult decît timpul dintre cântatul 
cocoșilor de două ori, spuse Dapyx. 

Și într-adevăr, cei ce se ospătau nu apucaseră să go- 
lească mai mult de o oală cu vin, cînd văzură miraţi cum 
țarabostele ieşea din cetate în mare grabă, însoţit de mai 
mulţi luptători din gardă. Ascultară îngrijoraţi cum se 
îndepărtează în ropotul cailor, întărit de ecoul muntelui. 


'Trecuse miezul nopţii. În cetate era liniște. Făcliile de 
afară fuseseră stinse, și mesele strînse. Din vale părea că 
întreaga cetate doarme. Numai în sala cea mare de o: 
petțe era însufleţire, îngrijorare şi mirare, Robii aduseseră 
înăuntru mesele și scaunele și puneau pe ele bliduri pline 
cu cele mai gustoase bucate. Din beciuri se cărau ulcioare 
şi cofe pline cu vinul cel mai bun. Sala se luminase cu un 
număr sporit de făclii, iar ferestrele erau înfundate bine, 
ca mici o rază de lumină să nu răzbată afară. Pe masa din 
faţă, pe care s-au pus cupe şi tipsii de argint, au fost 
așezate din loc în loc vase cu flori proaspete. Și cu cît 
pregătirile se arătau mai îngrijite, mesele mai încărcate 
şi sala mai bine luminată, cu atit se strecurau mai mult 
teama şi nesiguranța în sufletul dacilor opriţi pentru con- 
tinuarea ospăţului. În cele patru colţuri ale i era pusă 
garda, iar în spatele mesei celei mai bogate din faţă, aşe- 
zaţi buciumași și corniști. 

— Poate că vine guvernatorul roman de la Sarmi- 
zegetusa, şopti un comate, în a cărui privire se vedea 
teama. È 

— Ba, e destul dacă vine numai comandantul legiunii 
de la Porolissum, spuse un altul, de lîngă el. 

Dar atenția tuturor fu atrasă de vorbele de glumă 
ale lui Staberius, care răsunară în sală : 

— Hei, bătrîne, de ce eşti trist, ţi s-au oprit în git 
glumele, ori ospăţul tarabostelui nu-ţi este pe plac ? 

Bătrînul stătea pierdut pe gînduri, cu capul în piept 
şi își trecea degetele printre firele lungi şi albe din barbă 
Văzu pe Staberius năpădit de fericire. Îl privi lung, 
faţa bătrînului, de obicei veşnic zîmbitoare și glumeaţă, 


527 


rămase rece, împietrită, îngrijorat. 
tuturor, căci în sală domnea liniștea 

— Staberius, mi-am închipuit că te cunose bine de 
cînd ai venit la Marodava. Spune-mi, veselia pe care o 
arăţi este aceea a vulpii, sau a măgarului ? Dacă stii 
spune-mi de ce nu se arată larabostele ? T 
Bătrinelule, se porni Staberius, mai întii vreau să-ți 
mulțumesc pentru vorbele pe care adineauri, afară în 
curte, le-ai spus tarabostelui despre mine. Cît priveşte 
veselia mea, ea nu este vicleană, ca viclenia vulpii, ci 
curată și deschisă, gata pentru muncă și pentru luptă, 
aşa cum este gata în orice clipă şi pentru orice bunul 
măgar. Nu știu ce e cu tarabostele, dar am o încredere 
nețărmuită în el și sînt pregătit să îndeplinesc orice mi-ar 
cere, Dacă el nu este aici și a plecat din cetate, poate că 
aceasta a făcut-o din datorie, din grija ce ne-o poartă, din 
răspunderea ce-o are, de căpetenie a dacilor în această parte 
a țări 

Staberius nu mai vorbi mai deparle. De afară se auzea 
ropot de potcoave, mișcare și voci de oameni ce murmu- 
rau scurt şi apăsat. După citeva momente de încordare, 
ușa se deschise larg, și în sală intră Diegis, urmat de 
Burio. 

— Regele! strigă bătrinul neputind 
uimirea, 

„ÎL cunoștea pe Diegis încă de pe timpul lui Decebal 
și luptase alături de el în multe bătălii. 

Ca la un semn, toţi comaţii îngenuncheară și plecară 
capetele, numai el, bătrînul, rămase în picioare și-l privi 
adînc, fără să se clintească. Buciumaşii începură să sune 
uşor, înfundat. Bătrînul păşi vioi spre Diegis : 

— Marele zeu să-ţi dea sănătate şi viaţă lungă, mărite 
rege ! rosti el cu multă însuflețire. O dată cu intrarea 
ta în cetatea Marodava, rog pe Marele zeu să aducă li- 
berlate dacilor ! Braţele și inimile noastre sînt la picioa- 
vele tale, mărite rege ! 

Bătrinul luă mîna lui Diegis și o sărută cu supunere. 

Cuvintele bătrinului îl impresionară mult pe rege si 
pe taraboste. Diegis înaintă cîțiva pași, 5 


Îi spuse în auzul 


înfringă 


528 


Ridicaţi-vă, vitejii mei luptători ! le spuse el adine 


at. Așa-i că nu vă aşteptaţi ca tarabostele vostru să 
? 


mi 

vă facă o astfel de bucurie în această zi de sărbătoari 
— Să jurăm regelui credinţă şi supunere ! 

rabostele, cu înflăcărare. 

Jurăm ! răsună sala de strigătele ieşite din zeciie 

de piepturi. 

— Să jurăm în numele Marelui zeu că nici unul din 
cei care sîntem de faţă aici nu vom scoate o vorbă, nu 
vom şopti nimic despre sosirea la Marodava, în noaptea 
aceasta, a iubitului şi viteazului nostru rege! Dusmanul 
are ochi şi urechi pretutindeni, să nu uităm ! adăugă ta- 
rabostele, 

— Jurăm ! răsună din nou sala. 

— Vă mulţumesc, bravii mei luptători ! Însufleţirea 
voastră întăreşte hotărirea mea, curajul vostru îl sporeşte 
pe al meu, iar încrederea voastră o socotesc încredere a 
intregului popor dac ! 

Pe bătrin il răscoliră mult cuvintele regelui și 
chiseră rana ce-i îndurera sufletul și-l revolta. 

— Ai spus bine, mărite rege, rosti bătrinul domol, 
privindu-l pe sub sprincenele stuloase, așa este, jură- 
mintul nostru este jurămiîntul tuturor dacilor, dar nu și 
al preoţilor. Eu sînt un luptător bătrin, care a mers în 
multe războaie, alături şi de alţi regi, dar niciodată n-am 
auzit ca acum pe preoţi să spună că voința Marelui zeu 
este să ne supunem dușmanului, care ne-a cotropit ţara, 
și să muncim pentru el. 

Comaţii ascultau, împietriţi de cutezanța bătrinului. 
Știau că cel care îl mînie pe Zundecibalm e un om pierdut. 

Diegis se apropie de bătrin și-l strînse la piept. 

— Tot ce-ai spus tu, bătrine, este şi în sufletul meu. 
După ce-l vom alunga din țară pe dușman, îl vom judeca 
pe Marele preot pentru trădare. Acum să nu uităm că 
trecem prin momente grele, avem mult de luptat și tre- 
buie să trecem la fapte ! 

Îmbrăcat de luptă, cu armură de metal lucitor, peste 
care atîrna mantia regală, purtînd la şold spadă dreaptă, 
cu mînerul încrustat în pietre scumpe, Diegis se lăsă 
condus de Burio la locul de onoare ce-i fusese pregătit, 


îi des- 


a 529 


Se ospătară cu cele mai bune bucate şi băută din vinul 
cel pa vechi ce se păstra în beciurile cetăţii 
spăţul se sfîrşi repede. Regele socoti că j 
si u f ede, ă e mult mai 
sănătos să-i facă pe toți cei de față să creadă că plecase 
tot atit de repede precum venise. Părăsi sala în uralele 
comaţilor, care își reînnoiră jurămîntul de credinţă și 
îngenuncheară înainte-i. Burio îl conduse pe rege într-o 
încăpere retrasă din fundul cetăţii, dornic să afle în ce 
scop venise la Marodava. În sufletul său se pornise o 
grea luptă, de aceea căută să-l lase pe Diegis să vor- 
þeas =, 1 ascultă mult timp, în tăcere : 
— Îmi pusesem mare speranță în ajutorul lui Zi 
i 3p şi : Pan 
deapai, tiam ci Marii pr soți aveau strînse pe Cogheon 
bogăţi „mai mari chiar decît tezaurul regilor daci, dar 
Zundecibalm, în loc să-mi dea ajutorul cerut și să-mi 
întăi ească hotăr rca, mi-a spus că nu mai are nici un 
rost să lupt împotriva imperiulu 
— 'Ticălosul ! murmură Burio. Îmi i ă 
Pta o ! . Îmi voi spăla spadi 
în singele lui spurcat de trădător ! A pai 
i Eai Am. venit la tine, Burio, cu speranța că poate vei 
ma tiind unde a ascuns Decebal cealaltă parte a tezau- 
ui. 
Diegis tăcu, căutînd să prindă imbări 
G i să prindă ce schimbări se petrec 
pe faţa tarabostelui, dar nu observă nimic. Îndoiala îi 
crescu. Se întrebă dacă nu cumva preotul Burillo îl 


] răspunse. Aşleptă ca regele să s ă 
ce-i ardea sufletul. E PE 

— Am crezut că prin prinderea lui Vicili i 
j crezi ă erea lui Vicilis voi putea 
afla totul, însă speranțele mi s-au spulberat. Cu Ea să 
string o armată mare și de unde să-i dau arme, dacă nu 
sint bani? Diegis oftă adine şi continuă Dacă Marele 
prent ai fost 4 ături de mine... Te mai întreb încă o dată, 

rio : Tu nu ştii nimic de restul tezaurului lui A 
nu ştii unde a fost ascuns ? pl Aa 

Tarabostele se ridică. Îşi goli in și î 

s k cupa ; 

uşor barba. Ie Bo ata 

— Îl rog pe rege să mă 

— ÎL g ă urmeze, spuse el cu 
Dre Poate că aceasta este voja Marelui zeu ! e 

urio porni, însoţit de Diegis. Trecură prin mai 

1 p1 de Diegis. prin mai multe 
coridoare strîmte, coboriîră scări tăiate în stîncă şi se afun- 


530 


dară tot mai adine în inima muntelui de sub cetate. În 
mîinile lor, torțele tremurau, semn că sufletele le erau chi- 
nuite de speranțe şi de frămîntări lăuntrice. Ajunși la o 
uşă de fier, Burio o descuie şi pătrunseră într-o încăpere 
ce părea mai mult o peșteră pe care taraboştii, stăpîni ai 
cetăţii, o folosiseră din strămoși. Pardoseala era acoperită 
cu paie, îngrămădite din loc în loc pe lingă pereţii de pia- 
tră, acolo unde lanţuri grele şi ruginite erau fixate de 
stîncă. Oseminte și teste omeneș i se vedeau împrăștiate pe 

ie, resturi de miini şi de picioare se mai aflau încă prinse 
în inelele de fier de la capetele lanțurilor. 

2S Mărite rege, să nu te tulbure ceea ce vezi ! Niciodată 
taraboştii Marodavei n-au omorât aici oameni legaţi în lan- 
turi. Osemintele trebuie să-l facă, pe acela care ar pătrunde 
pînă aici, să creadă că acesta a fost rostul gangurilor, scări- 
lor și trecerilor prin care am venit și să nu se gîndească să 
caute mai departe. Era destul să va ea oseminte, teste 
omeneşti și lanţuri, ca să i se facă părul măciucă. Mer- 
gem înainte, mărite rege ! 

La luminile jucătoare ale flăcărilor, Burio se îndreptă 
spre un colţ şi începu să dea la o parte osemintele, craniile 
și paiele. Unul din lanţuri era fixat de o lespede de piatră 
ce se sprijinea pe pardoseală. Apucă lanţul şi trase cu pu- 
tere, se auzi un scirţiit prelung de scrijelare a pietrei, și 
lespedea se răsturnă alături, lă ind liberă o deschidere prin 
care abia putea pătrunde un om. Burio făcu semn lui Di 
gis să-l urmeze şi se strecură prin deschizătură. Înaintai 
printr-o galerie strâmtă, coboriră mai multe trepte și 
opriră în fața unei alte uși. Burio o deschise și lumii 
făclia drumul regelui. 

Diegis se opri locului, înmărmurit de cele ce se arătau 
înaintea ochilor. În lumina ftăcliei, străluceau grămezi mari 
de monede de aur şi de argint, de-ale tuturor neamurilor : 
dace, romane, egiptene, feniciene şi ale altor popoare. 
Văzu lăzi și rafturi pline cu podoabe, cupe, fibule şi paf- 
tale, inele şi brățări, catarame și zale, de aur și de argint, 
unele încrustate cu pietre scumpe. în altă parte a încăperii, 
erau frumos așezate statui mici de aur reprezentind zei, 
oameni, animale şi păsări, lucrate cu multă măiestrie. 

Cînd încăperea răsună de cuvintele lui Burio, spuse cu 
multă însufleţire, Diegis tresări. 


y 531 


h i Mărite rege, tarabostele Burio şi-a păstrat legămin- 
a au pa ia a pe care i l-a încredințat Marele 
T , mărite rege, să lupt alături de ti 
i a a Zi e tine pentr: 
ia dacilor de sub cotropirea romană ! Ae 
ii ta a e iapa Diegis îl vedea în același 
ṣi pe preotul Burillo, şi un val de recunoştinţă îl nà 
imp > prec lo, ş ccunoştință îl nă- 
gi ri apara îi acoperea faţa, și toată fiinţa lui 
un simțămint nou: se simțe vă 
eu n : a cu adevi 
rege aoan , se simţea puternic și ascultat. si 
ză Pa mi Sau de a cel de-al doilea conducător 
ao şul meu ! îi spuse cu hotărire îmbră- 
Tarabostele se qi i i 
s esprinse uşor i și 
ue p uşor din brațele lui și se re- 
a uita o Pina regelui meu : tarabostele 
ă acum deoparte, fiindcă era si 
ii 5 n arte, singurul om 
Sa pa i mt ascunsă cealaltă parte m 
ebal. Eu nu trebuia să mor pînă cî 
situa rbal E iînă cînd nu-l 
Dee dee An pe pa care era în drept să pi cae 
ă se întreabă regele meu : de ce pină i 
îi că se înt : ce pînă acum nu 
i-am spus nimic despre tezaur? Si ră si 
zaur ? Și răspunsul 
acesta : Legămintul ce L-am făcut faţă de pasul Este 
ta : Li e l-am tăcut faţă de rel 
dupa i marele Decebal 
„ a fost ca tezaurul să i 
up a zi nu-l predau decit 
e, vize Poa dac îl va recunoaște ca rege. Și 
E ptea aceasta, am văzut cum dacii, toţi 1 și 
$ pte e z ĂZ acii, toți ca un: 
ea et ti-au a credință și supunere. gis io na 
ărite rege, cuvintele de bun venit, pe care le-a rostit w” 
trinul când ai intrat îi me pa uitai 
htrat în sala de os: 
inul cin s pete, n-au fost spuse 
a aul meu și nici pregătite de cineva. Ebate 
așa ţi-ar fi vorbit oricare comati ci îl aveai 
a ui i ate pa care îl a î 
față, oricare dac de aici şi de oriunde ! p e 


Capitolul IX 
SCLAVUL ÎNTRE SCLAVI 


La Ampelum, în munții care purtau în sînul lor bogăția 
de aur a Daciei, era adunată o mare mulțime de oameni de 
toate neamurile, veniţi de voie sau aduşi cu sila, din toate 
provinciile imperiului. Roma cerea tot mai mult aur, pen- 
tru ca împăratul să poată purta războaie şi înăbuși revol- 
tele ce izbucneau în provinciile îndepărtate din Asia. Și cu 
cît se cerea mai mult aur, cu atit erau aduşi mai mulţi 
sclavi. Dar nu soseau numai sclavi. O dată cu ei veneau tot 
mai mulți plebei şi liberţi, veterani și patricieni scăpătaţi 
ca să intre în slujbe de supraveghetori şi scribi, sau la 
munci mai uşoare. Imperiul, în goană după aur, spărgea 
stîncile, sfărima pietrele şi spăla nisipul într-o continuă 
grabă, fără să ţină seama de viaţa chinuită a sclavilor, şi 
numărul acestora crescuse atît de mult, încît fusese nevoie 
să se organizeze lagăre : lagărul celor care lucrau în mine 
sau al spărgătorilor de stinci, lagărul sfărimătorilor de 
pietre şi lagărul spălătorilor de nisip, al alegătorilor de 
grăunţi de aur. 

Dar acolo unde erau strinși prea mulți oameni, unde 
îngrămădeala uşura încălcarea legilor, unde scandalurile 
puteau izbucni foarte ușor şi unde numărul sclavilor sporea 
într-una, încît ar fi putut deveni o forţă de temut, era ne- 
voie ca ordinea să fie ţinută cu strășnicie. De aceea, lə 
Ampelum se stabilise garnizoane unei legiuni întregi. Te- 
renul pe care se instalase campul legiunii era un platou 
ușor de apărat, în apropierea lagărelor de sclavi, împrej- 
muit cu gard puternic şi înalt, cu un val de pămînt și cu 
șanțuri umplute cu apă. Mai departe de camp şi de lagă- 
rele de sclavi, către vale, se ridicaseră într-o totală dezor- 


533 


dine tot felul de barăci, de bordeie şi de adăposturi, folo- 
site ca locuinţe, ca taberne, măcelării, brutării, cizmării, 
croitorii și alte ateliere, precum şi tot felul de tarabe pen- 
tru vînzarea alimentelor, zarzavaturilor $i fructelor. Aici, 
în vale, viaţa se desfășura într-o nestăvilită larmă şi mi: 
care, și tot aici, în zilele călduroase și secetoase de vară, 
praful, murdăria şi mușştele de pe maidanele pline de gu- 
noaie făceau aerul nesănătos și greu de respirat, Aici se 
iscau numeroase certuri şi scandaluri tot aici izbuc- 
neau cele mai multe molime ale unor boli aduse de pe alte 
meleagur 

Dar la Ampelum, mai ales, viaţa pe care o duceau scla- 
vii depășea orice închipuire. De cum se lumina de ziuă, 
sclavii erau scoși din lagăre şi porniţi în șiruri lungi spre 
locurile de lucru : în mine, la sfărimatul pietrelor, la spă- 
larea nisipului, de unde nu erau aduși decât la căderea 
nopții. Starea lor nu îngrijora pe nimeni şi adesea supra- 
veghetorii rideau cu poftă cînd cile-un sclav cu nervii 
zdruncinaţi cădea prins de un acces de nebunie sau își 
curma zilele, căci numărul celor care înnebuneau sau se 
omorau creştea într-una. Singurul lucru de care. se te- 
meau supraveghetorii şi legionarii era răzvrătirea, dar 
în astfel de cazuri știau să-i potolească repede, cu satis- 
facţie demonică, pe cei revoltați. În acele zile, numărul 
morţilor sporea şi mai mult. 

Era în cea de-a patra zi după idele lui mai. În galeria 
numărul 3 a minei ce purta numele împăratului, Ulpia 
Trajana, trei sclavi plini de noroi, uzi de apă şi de sudoare, 
găureau stînca scobind cu dalta şi bătind pene de fier, 
pentru a dezghioca şi urni blocurile ce le stăteau în cale. 
Piatra era tare, şi de două săptămîni scobeau fără să dea 
de nici o urmă, de nici un fir de aur. Supraveghetorii, 
centurionii şi legatul comandant intraseră în panică, ga- 
leria cea mai bogată în aur sărăcise dintr-o dată. Și sclavii 
scobeau într-una, împinși tot mai mult de supraveghetori, 
care nu le dădeau pace. Numai unul dintre ei se bucura, 
era fericit că pierise aurul. Vedea că se petrece o minune : 
aurul dac se ascundea din fața cotropitorilor. 

De dimineaţă, supraveghetorul îi tot împinsese la lucru, 
apoi, pierzînd orice speranţă că în această zi va mai găsi 
ceva, plecase să raporteze situaţia centurionului. După ce 


504 


se odihniră puţin, sclavii reluară lucrul de teamă că vor 
A aa sia Sarmis, ţine bine pana şi fereşte-te să nu 

iocanul ! HT 
E eee eta anul puse mîinile în şolduri și privi 

re vorbise. E x 

e SL eat tu ai uitat ? N-am murit eu cînd 
s-a prăbușit podul de la Drubeta, n-o să mor nici în mi- 
nele de aur ! Un zîmbet trist îi flutura pe buze, și în ochi îi 
jucau flăcări. Tu ştii, urmă el, în sufletul meu am strîns 
atita durere și atîta revoltă, încît nici nu mai au loc. De 
două săptămîni, însă, îmi creşte inima, mă bucur că aurul 
nostru s-a ascuns. Cît privește moartea, simt că n-am a 
mor pînă cînd nu mă voi răzbuna. De-ai şti, trombix, cît 
de mare a fost schimbarea ce 's-a produs în mine atunci 
cînd Fortunatus, călcindu-și legămîntul făcut bunului Plu- 
tarh, m-a pus în lanţuri și m-a adus în Dacia tot ca 
sclav | De-ai ști cît de mult m-a cutremurat revolta în 
aceea clipă, te-ai mira cum de n-am înnebunit ! 

“făcu. Vorbind, se aprinsese. Buzele îi tremurau Ușor, 
în ochi avea o lucire rece, crudă, tăioasă. Se întoarse 
potrivi mai bine pana între cele două blocuri de stîn 

— Tu ce zici, Brevius, întrebă Strombix pe cel de-al 
treilea sclav, nu ţi se pare că Sarmis se gîndeşte la ceea ce 
nu se mai poate ? Își chinuiește sufletul degeaba. Eu, unul, 
m-am obișnuit : sînt sclav de mai bine de douăzeci de ani, 
și dacă supraveghetorul, centurionul și legatul vor fi mi- 
lostivi, poate că într-un an, cel mult doi, voi putea să-mi 

ă ăr libertatea. k 
a cătă şters spre Strombix. Germanul era cît o 
namilă, înalt, gros, musculos, cu fălci puternice şi gît 
scurt. Barba blond-roșcată îi acoperea pieptul lat, gol, 
murdar, cu noroi prins de smocul bogat de păr ce se întin- 
dea de la lingurea în sus. ter În 

— A fost un timp, Sarmis, spuse Strombix bătindu-l 
uşor pe umăr, acolo, la pod, cînd am crezut că tu şi cu tri- 
bunul acela care-ţi fusese stăpin o să-i îndemnați pe 
sclavi la revoltă și o să-i ridicaţi împotriva supravegheto- 
rilor şi a celor ce-i chinuiau, cînd colo, am aflat că voi aţi 
fugit în Dacia. Acum îmi vine să rid cînd te-aud că te vei 
răzbuna pe Fortunatus. Fortunatus ăsta, ehei, cine știe pe 


535 


ünde s-o fi înveselind şi-o fi chefuind cu un vin bun dac 
sau cu un Velitrae ori un Chios ! 'Tu, sclavule, nu spera că 
vei reuși să te răzbuni pe un om liber, mai ales cînd acesta 
este și bogat ! 

Strombix ascultă atent zgomotul din lungul galeriei 

— Eu nu sint un iepure fricos, ca tine, cu toate că ești o 
matahală; murmură Sarmis fără să se oprească din lucru. 

Strombix parcă nici nu-l auzi. 'Trăgea cu urechea, în- 
cordat. 

— Ne prinde Fabius! Mi se pare că se apropie. Ține 
bine pana, să-i ard cîteva lovituri cu ciocanul. Să vadă 
barem stinca spartă, că de aur... să-şi mai pună pof- 
ta-n cui 

Galeria era destul de strîmtă şi cu greu puteau mînui 
ciocanele. Pereții și plafonul nu erau susținuți cu lemne 
decît acolo unde cîte-un bloc de stîncă stătea gata să cadă. 
Sarmis privea atent la pană, și Strombix își încordă mus- 
chii, pregătit să lovească în sus şi cu toată puterea cu cio- 
canul cel mai greu. Alături, Brevius, ţinea ciocanele. 
Aproape de spatele lui, din peretele galeriei, ţișnea o vină 
subțire de apă, care se scurgea în jos și pornea la vale, ca 
un mic pintu, printre stărîmăturile de stîncă. Nici unul 
nu lua în seamă picăturile mari ce musteau din mai 
multe părți din plafon și din pereţi şi cădeau peste ei. Ală 
turi, de colții ascuţiţi ai stîncii, erau agăţate opaiţele, ale 
căror flăcări pilpiiau la cele mai uşoare mișcări. Cînd 
Strombix se opri pentru a se odihni, Sarmis puse mîna pe 
ciocan și începu să lovească îndirjit. 

De cînd plecase cu Fortunatus de la Plutarh, Sarmis se 
schimbase cu totul, îmbătrinise, sirinsese în suflet multă 
ură și-l frămînta o nepotolită dorinţă de răzbunare. La lu- 
mina opaițelor, privit dintr-o parte, cu barba stufoasă și 
mustăţile lungi, cu sprincenele bogate şi cu pletele atir- 
nîndu-i pină pe umeri, arăta ca o fiini ciclopiană. Orbitele 


îi erau largi şi adinci, iar ochii îi dispăreau în întunericul 
lor. Lîngă el, Brevius ridică ciocanul, prinse tactul și dădu 
cîteva lovituri. Cînd lucra, Sarmis lovea cu putere și se 
odihnea rar. Numai așa iși putea înneca gîndurile și re- 
volta ce-l chinuiau. 


en; Stai, Brevius, îi spuse încetînd să mai lovească, tu 
eşti bolnav și nu poți să dai tare, ia mai bine un opaiţ şi 


536 


tine-Í aproape de pană, ca să putem noi lovi cu toătă pu- 
terea. Dar să fii atent, Brevius : dacă vezi că unul dintre 
blocuri începe să se desprindă, fereşte-te şi fugi departe. 

Dar abia rosti Sarmis ultimul cuvint, şi flagrunul su- 
praveghetorului începu să pocnească pa trupurile lor ude 
şi pline de noroiul clisos al galeriei. Fabius se apropiase 
tiptil, în timp ce ei băteau cu ciocanele. Ea 

— Sclavi împuţiţi şi leneși, lua-v-ar Proserpina în In- 
fern, nici acum nu mi-ați dat jos blocurile alea ? A avut 
dreptate centurionul de m-a certat, spunînd că ol lu- 
craţi prea încet ! Diseară, la bordeie, am să vă bat pină o 
să vă sară sîngele prin piele ! Numai unde sînt sclavii le- 
neși nu se găseşte aur, așa îmi spun toţi 9 

Sarmis puse ciocanul pe umăr și-l săgetă pe suprave- 
i ra pricepi la Jucrul în mină, Fabius, ca pisica la 
puse în batjocură. Ştii numai să loveşti cu 
să dai şi tu numai o dată cu ciocanul în 
Y i cît de uşor merge I 
i puse mii- 


prins peşte, îi s 
biciul. Încearcă „nun 
pana pe care am întipt-o noi, să vezi cît d 

Supraveghetorul se trase un pas înapoi și 
nile-n şold. Scuipă spre Sarmis cu scirbă = soră 

— Pe tine te cunoaște tot lagărul, ești un dac încăpă- 
tinat, prost şi rău. Tu crezi că eu nu ştiu pentru ce-ai 
fost mutat aici de la minele de sare de la Te Da să 
ştii că cu mine nu-ți merge să faci pe revoltatul ! 

Fabius era slab şi puțintel la trup. Cind stătea locu- 
lui avea un tremurat nervos, pe care căuta să şi-l ascundă 
mişcîndu-se într-una. Ochii mici, spălă: iţi, aproape fără 
gene, îl arăta cit e de crud și de prost. Veteran, fost de- 
curion în armata imperiului, fusese angajat la minele de 
aur ca supraveghetor de sclavi. i $ 

— Nu ştii de ce-am fost mutat, Fabius, căci de-ai şti, 
n-ai mai scoate o vorbă. Sau 

Și fi să-l mai ia în seamă pe supraveghetor, îi făcu 
semn lui Strombix și începură să lovească în tact cu cio- 
canele, din toate puterile. 

— Așa, aşa, mai tare ! repeta Fabius într-una. 

Loviturile cădeau una după alta asupra penei, care nu 
mai înainta cîtuși de puţin. Răsuna pînă departe galeria 
în cadența lor şi tocmai cînd nimeni nu se aștepta, se auzi 


537 


6 pocnitură scurtă, urmă un huruit, o bucată de stincă se 
desprinse din plafon, trecu pe lingă capul lui Fabius şi, 
în rostogolire, îl lovi pe Brevius la cap și la umăr, în mo- 
mentul cînd aceasta dădea drumul penei și căuta să fugă. 
Brevius se prăbuși o dată cu blocul căzut. Rămase întins 
în nesimţire peste noroiul, apa şi pietrişul pe care ei le 
frămîntaseră cu picioarele. Un şuvoi de sînge se porni din 
tîmplă, pe lîngă ureche, către ceafă. Aruncînd ciocanele, 
Sarmis și Sirombix săriră în ajutorul lui. În aceeași clipă, 
însă, răsunară în galerie pocnetele flagrunului pe spatele 
lor ude și strigătele ca de om înnebunit ale supraveghe- 
torului : 

— Aur, aur ! A ieșit la iveală o adevărată comoară pen- 
tru imperiu! Înapoi la treabă, sclavilor! striga Fabius, 
lovind cu flagrunul unde nimerea. Trebuie să sfărimăm 
mai în adinc, lăsaţi-l pe Brevius, dacă moare un sclav im- 
periul nu simte, are atâţia. Imperiul vrea aur cît mai mult ! 

Dar Sarmis și Strombix nu se sinchisiră de loviturile 
lui, cu care erau obișnuiți. Își văzură de treabă. Îl ridicară 
pe Brevius, rupseră cîteva fîșii din tunicile lor zdrențuite 
și căutară să-i oprească singele, în timp ce Fabius, înne- 
bunit de bogăţia de aur pe care o găsise și înfricosat de 
privirile pline de ură ale celor doi sclavi, aruncase flagru- 
nul, scosese clopotul şi începuse să sune pentru ajutor, fu- 
gind prin galerie către ieșire. În mintea lui înfierbintată, 
supraveghatorul nu vedea decît mulțumirile pe care le va 
primi de la centurion și de la legatul comandant. Se aștepta 
la bani mulţi şi la un timp lung de concediu pentru petre- 
cere. Centurionul sosi repede, însoţit de un decurion cu 
mai mulţi legionari. După ce văzu care e situaţia, dădu or- 
din să-l ia pe sclavul lovit și să-l arunce afară, apoi orga- 
niză lucrul cu mai mulți sclavi şi cu legionari, în așa fel 
încît nu trebuia să înceteze pină nu se termina punga bo- 
gată în aur, din sînul muntelui. Alarma lui Fabius îi pu- 
sese în picioare pe toţi. În scurt timp sosiră în galerie le- 
gatul comandant, tribuni, centurioni şi alți funcţionari ad- 
ministrativi, curioși să vadă cu ochii lor minunea şi bo- 
găţia. 

Lucrul s-a continuat fără întrerupere, pînă nu mai 
găsiră în spărturile de stîncă nici o urmă de aur. Abia 


538 


după aceea sclavii căpătară învoirea să părăsească gale- 
rja. Cînd ieşiră la lumina zilei, constatară că trecuseră 
încă o zi şi o noapte şi că se apropia prinzul celei de-a 
treia zi de cînd nu părăsiseră mina. Istoviţi de muncă, de 
neodihnă şi de nemîncare, sclavii își duseră repede mîinile 
la ochi, spre a-și mai potoli durerile ce-i săgetară, provocate 
de razele puternice ale soarelui. Călcau greu, cu picioarele 
amorțite, umflate şi grele, ca de plumb. 

Sarmis se opri în gura galeriei, frecîndu-se la ochi. 
Cînd îi deschidea, vedea un fel de ceaţă cu irizaţii roși 
albăstrui, dureri vii îl săgelau prin orbite și prin cap, pînă 
spre ceafă și îşi pierdea echilibrul, Se așeză, lăsîndu-se 
mai mult să cadă, pe un colţ de stîncă din apropiere. Tre- 
sări cînd se simţi zguduit de Strombix. 

— Priveşte, Sarmis ! Pe toţi zeii Olimpului și ai In- 
fernului, uite-l pe sărmanul Brevius, e mort. L-au arun- 
cat, câinii, pe grămada aia de pietre ! 

Cu toată durerea din ochi, chinuit şi revoltat, Sarmis 
se ridică şi se apropie de trupul sclavului mort. Ceea ce 
văzu îl îngrozi : Brevius murise cu gura căscată şi strimbă 
din cauza chinurilor, faţa era acoperită cu sînge înche- 
gat, cu ochii măriţi, sticloşi şi îngroziţi în faţa morții. 
Miinile, cu degetele strînse într-o crispare disperată, erau 
pline cu pietre și cu pămînt. În ochii lui Sarmis, înroșit 
de oboseală şi de nesomn, se aprinse şi mai vie flacăra urii 
de nestăpînit. Vine groase, șerpuitoare îi apărură pe frunte, 
pe timple şi în lungul gitului, un nod greu i se puse în 
piept și vederea i se întunecă. Tocmai atunci Fabius ie- 
sea din galerie şi mergea călcînd fericit în urma centu- 
rionului. Sarmis îl văzu, porni spre el cu mușchii încordaţi 
cu pumnii strinşi. Îl apucă de piept şi începu să-l zgu- 
duie cu putere. 

— De ce nu ne-ai lăsat să-l îngrijim pe Brevius ? De 
ce n-ai avut tu grijă de el? îi strigă pradă miniei ce-l stă- 
pinea. 

Îi mai zgudui de citeva ori şi-l repezi spre grămada 
de pietre. Centurionul se oprise şi îi privea rizînd. Slă- 
buț şi puțintel la trup, intrat în panică, supraveghetorul 
nu încercă nici o opunere și se rostogoli peste pietrele 
colțuroase. Sarmis îl urmări gifiind și crispat. Cu cită 


539 


poftă l-ar fi omorit pe ticălosuil care se căznea la picioa- 
rele lui să se ridice ! 

Centurionul risese, însă răzvrătirea unui sclav nu pu- 
tea s-o tolereze. Îl admirase mult pe Sarmis, Tot timpul 
cît stătuse lingă el în galerie îl urmărise cu cîtă îndemi- 
nare mînuise penele și ciocanul şi cu cît simț aparte alegea 
crăpăturile din stîncă ce vor ceda mai ușor la despicare. De 
aceea, pentru a-i da satisfacţie supraveghetorului, puse 
pe un legionar să-i tragă douăzeci de lovituri de flagrun — 
pedeapsă ușoară, faţă de pedeapsa pe care ar fi primit-o, 
dacă aflau tribunul şi legatul comandant. De durere, de 
oboseală, de încordare, Sarmis se prăbuși pe grămada de 
pietre, alături de Brevius, și rămase în nesimţire. 

— Să-l lăsaţi să moară lingă celălalt ! strigă Fabius 
uitindu-se spre Strombix, care stătea pregătit să sară în 
ajutorul lui Sarmis, dar loviturile de flagrun ale suprave- 
ghetorului îl făcură să se oprească. Strombix, spuse el sela- 
vului uriaș, tu ai muncit mult, să treci numaidecit la bor- 
dei. Ți se va da să măninci şi vei fi lăsat să te odihneşti 
toată ziua, dar nu cumva să te prind că te întorci să dai 
ajutor barbarului ăsta de dac, că pedeapsa ta va fi şi mai 
grea ! 

Și bucuros că centurionul 
porni spre lagăr, avînd gri 
Strombix. 

Ziua care urmă era zi de odihnă. Cu lanţurile la pi- 
cioare, sclavii se plimbau în voie de la un bordei la altul, 
stăteau de vorbă pe la umbrele copacilor înșiraţi în lungul 
gardului înalt de mărăcini sau se duceau și înece obida 
din suflete la tabernele de la colțuri, unde, prin pereții 
zăbreliți de lemn, cei care aveau bani puteau cumpăra 
mîncare și vin. Cerul era senin, de un albastru-străveziu, 
ce contrasta puternic cu verdele-închis al brazilor care îm- 
brăcau munţii ce străjuiau lagărul. La Ampelum și în îm- 
prejurimi erau cei mai frumoși munţi ai Daciei. 

Lîngă un desiș umbros din apropierea gardului de mă- 
răcini, stăteau pe iarbă patru sclavi: Sarmis, Strombix, 
Buziris şi Artaban, vechi cunoştinţe și tovarăși də sufe- 
rință din lagărul transportatorilor de la podul Drubeta. 
Strombix vorbea, și ceilalți îl ascultau, fiecare făcînd cîte 


îi dăduse satisfacţie, Fabius 
ă fie urmat indeaproape de 


540 


ceva : Buziris își repara sandalele, Artaban cirpea tunica, 
Strombix tăiase un crac al pantalonului şi-l înădea cu o 
bucată dintr-o vechitură găsită prin curtea lagărului, nu- 
mai Sarmis stătea lungit pe burtă, căci spatele îi era tot nu- 
mai o rană, se uita în jos şi toca între dinţi un fir de iarbă. 

— Nu-l mai înţeleg pe Sarmis, spuse Strombix, atunci 
cînd lucra la podul de la Drubeta era mai stăpinit, mai po- 
tolit. Dacă l-aţi fi văzut ieri cu cîtă furie îl zguduia pe 
Fabius, nu l-aţi mai fi recunoscut. Mă îngrozisem, de teamă 
că-l omoară pe supraveghetor, dar nu de grija ticălosului, 
căci ca el sînt mulţi aici care ar trebui uciși fără milă, ci 
de gîndul că moartea nemernicului ar fi adus, ca pedeapsă, 
moartea lui Sarmis, altfel n-ar mai fi fost nevoie să-l zgu- 
dvie el, îi zărobeam eu ţeasta cu un pumn dat în moalele 
capului. 

Strombix tăcu preocupat să « 
încurcase. Văzînd, că nu reușește, o tăie cu dinţii 
tinuă : FIFA $ $ 

— Nu ştiu de ce, de mult eu văd în Sarmis altceva. 
Lângă el te simți mai în siguranță, capeți mai mult curaj 
şi eşti gata să execuți tot ce spune. i 
© Sarmis se întoarse, pe-o parte şi-l privi lung, meste- 
cînd în gură firul de iarbă. t , 

— Tu, Strombix, ai început de la un timp s vorbeşti 
cam mult despre mine. Asta ai mai făcut-o și alaltăieri, 
cînd ne găseam în galerie. Ce vezi tu la mine de te pune 
pe gînduri, de te frămintă atita ? Vrei să mă bucur că am 
găsit aur? AN 

Sarmis tăcu și oftă adînc. Reluă cu voce mai potolită 
şi vorbi rar, îndurerat : : 

— Am găsit aur mult... am găsit aur mult pentru im- 
periu! Îmi plînge sufletul cînd mă gîndesc că acest aur 
înseamnă mai multe războaie, mai multe popoare subju- 
gate, mai multe femei, fete, tineri și copii duşi în captivi- 
tate și vînduţi ca sclavi. 

După o scurtă pauză, continuă : 

— În tine, Strombix, și în voi, Buziris și Artaban, am 
încredere deplină, pe cînd în sărmanul Brevius nu prea 
mă îneredeam, prea era fricos și nu știu dacă el ar fi fost 
în stare să păstreze o taină cînd ar fi fost supus la torturi. 


deznoade aţa, care i se 
și con- 


541 


De voi nu mă tem că m-aţi irăda supraveghetorului său 
centurionului... 

— Ai ceva pe suflet, Sarmis? îl întrerupse Artaban. 
Spune fără grijă, descarcă-ţi inima faţă de noi ! 

Sarmis clătină cu tristeţe de cîteva ori din cap. 

— Am purtat în mine într-una gîndul ca atunci cînd 
voi da de aur mult în stîncă să astup repede locul și ast- 
fel să-l ascund. Așa am și făcut de mai multe ori, fără ca 
voi, și mai ales tu, Strombix, să mă fi văzut. Tot așa s-ar 
fi întîmplat și alaltăieri dacă reuşeam să despicăm stînca 
mai înainte de înapoierea lui Fabius. Din nefericire nici 
eu nu mă aşteptam. De tine nu m-aș fi ferit, Strombix, 
iar pe Brevius l-aş fi trimis după dălţi şi ciocane mai bune. 
Toată vina aceea de aur care ieşise puţin din peretele din 
dreapta și se pierdea tot în el aș fi ascuns-o acoperind-o 
cu noroi. Tot aurul acela ar fi fost salvat, rămînea Daciei, 
acolo în stincă, și galeria ar fi mers înainte. Sint multe 
locuri în galerii pe care numai eu le știu, în care am cău- 
tat să păstrez aurul țării mele. 

Sufletul tău de dac nu-ţi dă pace, murmură Buzi- 


ris, 


Sarmis ìl privi lung, mirat : 

— Dacă minele acestea ar fi fost în țara ta, nu te-ar 
fi durut sufletul să vezi cum bogăţiile ei se scurg spre 
Roma ? Dar staţi, că nu m-aţi înțeles! Nu trebuie să vă 
gindiţi că am ascuns aurul numai pentru a-l păstra Da- 
ciei, căci o Dacie cotropită nu mai este stăpînă pe bogă- 
ţiile ei. Este vorba de altceva : am spus că în măsura în 
care Roma are mai mult aur, în aceeași măsură se întinde 
la noi cuceriri și crește numărul sclavilor. Voi vreţi asta ? 
Ascunzînd aurul, pornim lupta cu imperiul ! 

Pe feţele lor apăru o lumină nouă, în privirile lor ar- 
deau flăcări ce nu arătau numai nerăbdare şi ură, ci și înăl. 
tare şi revoltă. ÎL văzu pe Buziris cum îşi pironise ochii 
asupra lanțului ce-l avea la picioare. 

A Da, avem picioarele legate cu lanţuri, îi ghici Sar- 
mis gindul, însă cu voinţă şi dîrzenie, le vom sfărîma ! Așa 
sfărimă omul şi munții, oricit de tari ar fi ei. i 

— Eu îl zobese pe oricare mi-l vei arăta tu ! murmură 


Strombix, ridicînd pumnul mare și greu cît un bolovan de 
stâncă. 


542 


— Stați, că nu merge așa ! Poate că va trece timp pun) 
cînd vom ajunge să ne măsurăm faţă-n faţă cu dușmanul. 


Nici eu nu ştiu cum va începe lupta făţișă. Sper că aia 
şi evenimentele ne vor ajuta să găsim calea cea bună, to- 
tul este să fim uniţi. Atunci voi putea să-i pedepsesc şi 
pe Fortunatus, și pe Fabius, şi pe mulți alții ca ei... 

Strombix tresåri şi rîse cu un hohot scurt. v 

— Da ce tot ai tu, Sarmis, cu Fortunatus ăsta ? De 
cînd ai fost adus aici, la orice vorbă nu uiţi să spui că te 
vei răzbuna pe el. Că eu, dacă ştiu, continuă Strombix cu 
vocea lui groasă, puţin răguşită, de-l voi întilni n 
loc mai ferit, îl ridic în sus şi-l reped la pămînt de-i sfărîm 
oasele ! 

— Să vă spun: 7 

Sarmis ridică privirea spre soare, pentru a-și da seama 

că i e mult pînă la amiază. $ 
be spun, fiindcă din povestea mea veți înțelege și 
mai mult de ce trebuie să ne unim şi să pornim cu toții la 
e aria uietaaa de d Alu etala Fortunatus şi cum 
oamenii acestuia îl pusese din nou în lanțuri, alături de 
ceilalți sclavi. z z 
doară in fața acelui om mai presus decit zeii, 
continuă el, ticălosul de Fortunatus făcuse legămînt că mă 
va ţine ca sclav numai de formă și că, ajuns în Dacia, mă 
va lăsa liber să-mi caut soţia și copilul. Atunci, dacă fi 
utut să-mi rup lanţurile, l-aş fi omorît pe loc pe ticălos. 
n minele de sare de la Brucla am dus viaţă grea, sub pă- 
mint, aproape doi ani. Tocmai cind reuşisem să mai con- 
ving și pe alții să ne ridicăm împotriva supraveghetorilor 
şi să fugim în munți, am fost trădați ; am fost vînduţi de 
unul dintre noi, unul care ştia că eu sînt cel ce se ridi- 
case și-i îndemnase la răscoală. După ce am fost închis și 
torturat m-au adus aici. My 

Sarmis tăcu tocînd în dinţi firul de iarbă și privind 
în jos. 3 

— Dar la Brucla s-a mai întimplat ceva, rupse el din 
nou tăcerea. Într-o seară, la ieşirea din mină, l-am vă- 
zut pe Fortunatus. Se plimba printre sclavi, împreună cu 
un alt negustor, numit Eurotas, care — acum îmi dau 
seama mai bine cînd mă gindesc la trecut — este tot un 


43 


ticălos. Mergeau vorbind şi rizind... se înţelege, s-au îm- 
bogăţit şi s-au îmbuibat în Dacia. Cînd l-am văzut pe For- 
tunatus, un fior mi-a săgelat trupul, sîngele mi s-a urcat 
la cap și, năpădit de ură, nici nu mai vedeam înaintea 
ochilor. M-am oprit dirz în faţa ticălosului, l-am întrebat 
pentru ce şi-a călcat legămîntul şi i-am cerut să-mi dea 
libertatea. Dar el, fiara, după ce şi-a revenit din spaima 
ce-l cuprinsese, a izbucnit într-un hohot de rîs, a ridicat 
piciorul şi l-a repezit în pîntecul meu, apoi a început să 
strige în gura mare că vrusesem să-l omor. În noaptea 
care a urmat nu m-am putut odihni pe nici o parte, de lo~ 
viturile de flagrun pe care le-am primit. Acum ştiţi ce-a 
fost cu Fortunatus și pentru ce trebuie să mă răzbun pe el. 
Dacă n-ar fi fost atît de ticălos, nu mai eram acum sclav, 
mi-aș fi căutat soţia, copilul... 

— Să ne unim cu toţii şi să-i lovim pe ticăloşi ! şopti 
apăsat Artaban, ridicînd ameninţător pumnul strîns. 

— Să ne ridicăm cu toții! murmurară ceilalţi, făcînd 
același gest cu pumnii. 

Este tocmai ce lipseşte sclavilor : unirea, căci re- 
voltă şi deznădejde găseşti în sufletele lor cu carul! în- 
tări Sarmis. 

Dinspre bordeie se auzi sunetul clopotului, adus ina- 
poi de ecoul pădurii. Sclavii erau chemaţi la mîncare. Din 
toate părţile, cei mai mulţi porniră în goană. Porniră și 
ei, în mers domol. Sarmis clătină capul cu mâhnire : 

— li vedeţi cum aleargă ? Iată o pornire care îi înjo- 
seşte și care arată lipsa de unire a sclavilor. Cind vor 
ajunge ca la sunetele clopotului să pornească încet, cu 
paşi hotăriţi şi călcînd greu, fără să se îmbrincească și fără 
să se îmbulzească, atunci sclavii vor fi o forță conștientă, 
o putere în faţa căreia se vor prăvăli încătuşarea şi sil- 
nicia ! 

După ce fiecare sclav își primi porţia neîndestulătoare, 
în lagăr se întinse din nou liniștea. În scurt timp, pe la 
umbrele barăcilor şi a tufişurilor de măceși şi de bozii, 
sclavii dormeau duşi. Unii, după un scurt somn, se ridicau 
şi porneau alene spre taberne, căci la taberne erau zarva, 
viaţa, mișcarea, băutura, cîntecele şi veselia. Acolo, prin 
pereţii zăbreliţi, puteau să cumpere şi să vîndă cite ceva 


544 


i puteau să mai afle ce se petrece afară, în lumea liberă. 
În jurul tabernelor se vînturau tot felul de aventurieri și 
de pungaşi : greci iuți de gură și cu priviri viclene, puși 
pe înşelăciune, evrei lacomi după aur, iscoade prefăcute 
în milogi şi cerșetori, puse să-i prindă pe cei ce furau aur, 
saltimbanci cu inimi largi, dornici să înveselească mulți- 
mea cu măiestria lor, căci la taberne, cu toate măsurile 
severe luate de legatul comandant, aurul se mai strecura 
de la sclavi afară. De cîteva ori, legatul închisese tabernele 
și de fiecare dată constatase că numărul sclavilor ce se îm- 
bolnăveau crește înspăimîntător, iar numărul acelora care 
încercau să se omoare, de asemenea. Cu bună-ştiinţă a 
celor ce se petreceau, cedase. Se convinsese că viața nu 
poate fi oprită în loc, așa cum nu poate fi stăvilit un 
fluviu. 

În această după-amiază, Sarmis nu-şi mai găsea liniş- 
tea şi nu putu dormi. Cele povestite de dimineață celor 
trei sclavi îl. răscoliseră şi-i reîmprospătaseră chinul. Se 
retrăsese singur la umbra unui măceș înflorit și, lungit pe 
iarbă, se gîndea. Îl chinuia dorul de Cumida şi de micul 
Dicomes, pe care acum şi-l închipuia mare, un băiat sprin- 
ten şi vînjos. Auzi larma și veselia de la taberna „La bucu- 
ria zeilor“, și gîndul începu să-i alerge în altă parte. Se 
gîndi la oamenii ce se bucurau de viaţă și duceau un trai 
tihnit, înconjurați de dragostea soțiilor şi copiilor, se 
gîndi la cei liberi, în căutare după o viaţă mai bună, 
pe care îi vedea rizînd, mîncînd şi bînd la taberna din 
apropiere. lar el, de atita timp revenit în ţară, nu ajun- 
sese nici măcar să afle dacă cei dragi ai săi mai sint în 
viață. Cum de nu întîlnise nici un cunoscut, cum de nu-l 
văzuse nimeni ? Larma de la tabernă i se păru şi mai pu- 
ternică. „Acolo sînt oameni care umblă pretutindeni, își 
spuse el, şi aș putea să vorbesc cu cineva să se ducă pină 
la Costodava sau numai pînă la Carsidava, în schimbul 
cîtorva bucățele de aur, pe care i le-aş pregăti pînă la îna- 
poiere !“ Pînă acum nu luase niciodată aur și nu se du- 
sese niciodată cu el la tabernă după cîrnaţi și după vin. 
Nu-și dădu seama cînd se ridică și porni într-acolo. Cu cît 
se apropia, strigătele și veselia de dincolo de gard îl făceau 
şi mai mult să simtă că afară viaţa se desfășura cu toată 
puterea. Amintirile îl năpădiră cu tăria cu care creștea în 


35 — Sarmis E 545 


el dorul de viaţă. Un gind il făcu să se înfioare de bucurie : 
„Voi căuta un negustor grec care pornește spre Atena, 
și-l voi ruga să ducă un papyrus bunului Plutarh. Îl voi 
plăti cu aur, cu aurul nostru !“ 

Înviorat de acest gînd, intră în tabernă și-l învălui 
larma, strigătele, chiotele și risetele sclavilor, care reuşi- 
seră să-și facă rost de străchinile cu cîrnaţi și de oalele 
cu vin. Se așeză într-un colţ mai retras și privi mișcarea 
și zarva. Văzu cum printre zăbrelele peretelui despărțitor, 
unii vorbeau, alţii își schimbau locurile sau își dădeau pe 
ascuns cîte ceva. Surise. Știa că așa ieșea aurul din lagăr și 
așa intrau banii. În colţul opus, la capătul peretelui cu ză- 
brele, văzu mai mulţi sclavi îngrămădiţi, care se porneau 
din cînd în cînd în hohote de ris. Îi atrase mult atenţia și 
voioşia lor. „Poate o fi un saltimbanc, care le face vreo sca- 
matorie“, gîndi el. Își aminti că aşa făcuseră Dagio și Ozio 
în tabernele de pe lîngă șantierul de la Drubeta și tot așa 
făcuse Daizus cînd o căutase pe Carsida. Dar gîndurile îi 
înghețară în minte și, împietrit, ascultă ce spunea cineva, 
în mijlocul sclavilor ce se înghesuiau, a cărui voce i se 
păru cunoscută 


— Este ceva mai scump ca libertatea ? 

Nu, căci numai omul liber este fericit ! 

Tot ce este fericire, bucurie, sănătate, îndestulare 
Este strîns în cuvântul libertate, 

Şi toate durerile : tortura, chinul, boala, foamea, 
Sint cuprinse în cuvintul sclavie... 


Sarmis se ridică fulgerat de o speranţă vie şi se apro- 
pie de grupul sclavilor. 

— Meevius, pe Jupiter și pe Apollo, dă-te mai 
aproape ! strigă un sclav voinic care, ținînd oala în mină, 
își făcea loc cu coatele, fără să ia în seamă cum tunica 
zdrenţuită se sfișia la fiecare mişcare şi-i dezgolea pieptul 
lat, puternic şi păros. Ridică oala şi-o trecu dincolo pe de: 
supra peretelui zăbrelit. S-o bei toată, bunule Maevius, 
să ne mai spui cîte ceva de sclavia noastră asta neagră ! 
Dar să nu uiţi, continuă el, că noi sîntem dornici şi de ceva 
duios, ceva de dragoste, care să ne mai încălzească sufle- 
tele... 


548 


— Da, da, mai ales de dragoste, bunule Maevius ! stri- 
gară mai mulţi sclavi. 

— Staţi liniștiți, nu mai strigaţi! îl auzi Sarmis pe 
Maevius. Lăsaţi-mă să golesc oala, și vă spun tot ce pottiţi. 

Sarmis îl privi printre zăbrelele de lemn. Era același 
Maevius, cu părul vilvoi, cu toga ruptă şi murdară, ceva 
mai încărunţit, cu faţa ceva mai brăzdată de cutele sufe- 
rinței, dar acelaşi om bun, cu sufletul larg, cu privirea 
adincă și limpede, gata în tot momentul să spună o glumă, 
un cuvînt de încurajare, un îndemn pentru sclavii neferi- 
ciţi. ÎL văzu sorbind de cîteva ori şi trecînd înapoi oala celui 
ce i-o dăduse. 

— Bea-ţi vinul, bătrâne ! îi spuse el. Am sorbit ca să-ţi 
fac plăcere, dar bea-o tu, să poţi să trăiești în mină încă o 
săptămînă. Uite, eu mai am o oală ! și ridică oala pe care 
o avea pusă pe o masă din apropiere. Vreţi să vă spun ceva 
despre sclavia amară și ceva despre dragoste ? Da, vă voi 
spune, pentru ca voi, gîndindu-vă adînc la viaţa voastră, să 
vă căliţi sufletele și, uniți, să porniţi odată lupta, care vă 
va aduce libertatea ! 

Sclavii îl ascultau împietriţi şi însufleţiţi de vorbele 
lui. Dar el nu mai continuă, Știa că iscoadele imperiului 
erau pe aproape. Întotdeauna avea grijă să repeadă îndem- 
nul la unire și revoltă ca pe-o pocnitură de bici și să 
schimbe repede vorba. 


Să nu-ţi fie ruşine, Phoceu din Xant, 
Să iubeşti o sclavă !... 


— Sau voi nu mai vreţi sclave? spuse el după ce 
scandă cele două versuri și se întrerupse. Dragostea cea 
mai curată este aceea pe care o găseşti la o sclavă. Sclava, 
femeia care ştie ce este chinul, umilirea și înjosirea, îl iu- 
beşte ca pe-un zeu pe bărbatul care o ocroteşte. Îl simte 
lîngă ea puternic și bun. Ea i se dăruie cu totul. Acela care 
a făcut aceste versuri a fost și el fiul unui sclav, 

Și Maevius continui 


Era noapte, și luna lucea pe cer 

Printre stele mai mici, 

înd tu, care aveai să-i superi pe marii zei, 
Jurai în vorbele mele... 


357 547 


Căutind să-i vadă mai bine pe 
chituc rotund de lemn, pe care-l gă: 
viză mai departe versuri : 


IVI, se urcă pe un 
în tabernă. Impro- 


Dragostea luminează calea vieții, 
Și-o găseşti în sufletul oricui. 

Femeie, iubită, doreşte omul ticălos, 
La fel cum o dorește și cel bun... 


— Asa, Maevius, Jupiter şi Cybela să te apere, parcă 
mi-ai mai liniștit sufletul! spuse un sclav care prinsese 
la chef şi ținea oala cu vin sus, deasupra capului. Aşa, 
spune mai departe ! 

Maevius tăcuse, însă nu pentru a continua. Îşi fixase 
privirea printre zăbrelele de lemn pe fața lui Sarmis. I se 
părea o figură cunoscută, dar nu mai știa de unde. Sim- 
tea cum îl ard ochii sclavului. Mult îmbătrinit, cu părul 
încărunţit, pletele lungi, mustăţile ` stufoase de-i acope- 
reau gura şi barba bogată, toate îl schimbaseră mult pe 
Sarmis, numai ochii îi mai rămăseseră tot așa de limpezi, 
mari și luminoși. Stătură mult cu privirile aţintite unul 
asupra altuia. În sufletul lui Sarmis se dădea o luptă 
grea : se gîndea dacă e bine să vorbească cu Maevius în 
auzul sclavilor care îl înconjurau, sau să aștepte un alt 
prilej. Îl descuraja şi faptul că în ochii lui Maevius vedea 
frămîntare şi reținere. Deodată, poetul scutură capul și-și 
ridică privirea, Reușise să-l recunoască. 

— Printre voi nu este nici unul care l-a cunoscut pe 
tribunul Hammonius Vitellius ? întrebă el fără să pri- 
vească spre Sarmis. 

Sclavii se priviră miraţi. Maevius continuă : 

— Dacă este, să aştepte puţin, să nu plece! 

Sarmis pricepu totul. ÎL văzu pe Maevius sărind jos 
de pe chitucul de lemn şi dispărînd pe o ușă spre bucă- 
tăria tabernagiului. În așteptare, se retrase liniștit în col- 
țul în care stătuse şi urmări forfota din jurul lui. Sclavii 
care îl ascultaseră pe Maevius stăteau toți îngrămădiţi şi 
ascultau fel de fel de poveşti. Auzi pe unul spunînd: 

— Ştiţi voi de ce nu se mai găseşte aur în minele de 
aici a Să vă spun ce-am auzit de la un dac care lucrează 
la spălatul nisipului : Cică la Ampelum ar fi fost o găină 


548 


care oua în fiecare zi pe virful muntelui cite-un ou de aur. 
Poate că era o găină fermecată, ştiu eu ? !, de zeul lor ăl 
mare. Şi oul lăsat de găină pătrundea încet în stînca mun- 
telui şi se răspîndea în sînul lui prin toate crăpăturile, 
d-aia ei, dacii, înainte, doar săpau niţel, şi gata aurul. Și-a 
venit cotropirea, cu stăpîni noi, lacomi, nesăţioşi, şi au vrut 
să pună mîna pe găihă, dar ea nu s-a lăsat prinsă, că d-aia 
era fermecată, şi s-a prefăcut într-un vultur. Au căutat-o 
legionarii, decurionii şi centurionii multe zile de-a rîndul, 
dar nu i-a mai dat de urmă, găina pierise. Și a mai spus 
acel dac — era un bătrîn sfătos şi bun de gură — că ei 
știu unde s-a dus ea. Stă tot pe un vîrf de munte, și în 
fiecare zi lasă tot cîte-un ou de aur. Se strînge acolo auf 
mult pînă în ziua cînd ei, dacii, vor fi din nou liberi şi 
stăpîni în ţara lor. 

Povestirea sclavului îi plăcu lui Sarmis. Vedea din 
cele ce spusese acesta că în sufletele multor daci se fră- 
mîntă speranţa într-o zi a libertăţii. Îl scoase din gînduri 
cineva din spate, care îl trăgea de mîneca zdrențuită a 
tunicii. Se întoarse şi recunoscu pe sclavul tabernagiului. 
Acesta îi făcu semn să-l urmeze. 

Se lăsase seara cînd Sarmis și Maevius se despărţiră. 
Luna lumina lagărul peste virfurile brazilor. Încrezător, 
el porni, cu lanţul zornăindu-i la picioare, spre bordeie. 
Se înapoia alt om, aflase tot ce se petrecuse în Dacia de 
cînd fusese luat în captivitate. Numai o singură veste îi 
mai încălzea sufletul : micul Dicomes trăia. Maevius îi 
spusese că va porni neîntirziat spre Ulpia Trajana, o va 
căuta pe bătrîna Malva şi o va aduce cu copilul la Am- 
pelum. 


'Trecuse mai mult de o săptămină de la întîlnirea cu 
Sarmis, şi Maevius încă nu plecase spre Sarmizegetusa. 
Hoinărise tot timpul printre barăcile și bordeiele din jurul 
campului și al lagărelor de sclavi şi printre sclavii și meş- 
terii de pe șantierele de construcţii. Se ridicau în grabă 


549 


clădiri din piatră şi cărămidă pentru cazarma legiunii şi 
vile pentru militari și funcţionari. Era prezent pretutin- 
deni : cînd la taberne, cînd pe șantiere, cînd printre cor- 
turile legionarilor. Găsea cite-o vorbă potrivită pentru 
fiecare și îi înveselea pe toţi, stătea la masă și golea o 
oală cu vin alături de sclav, alături de libert și alături de 
tribun. ÎL iubeau mulţi, dar prea puţini îi luau în seamă 
prezenţa, și astfel el putea să pătrundă chiar și acolo unde 
n-ar fi fost permis. 

Într-o seară se văzu prins în mijlocul unui grup de 
oameni proaspăt scăpaţi din sclavie și de veterani elibe- 
raţi din armată. Toţi chefuiau, sărbătorind libertatea, în 
taberna „La bucuria zeilor“, Aci îl biruiră tăria şi aroma 
Vinului bun, pe care Philos, tabernagiul, ĉl servea întot- 
deauna acelora care își recăpătaseră libertatea. Tirziu, cînd 
Philos închise taberna, Maevius ieși ameţit şi porni în în- 
tunericul nopţii, fără ţintă. Nici nu-și dădu seama în- 
cotro porneşte, după cum nu-și dădu seama nici cînd ieşi 
dintre barăci și bordeie şi-o apucă pe o potecă ce șerpuia 
de-a lungul unei văi înguste și prăpăstioase, care ducea 
în sus, către culmile munţilor. Merse cîteva sute de paşi, 
împleticindu-se, pînă cînd se împiedică de un colţ de 
stîncă ieșit din pămînt. Trupul îi porni înainte, căută să 
se sprijine în miini, dar nu reuși și căzu întins pe iarbă. 
Nu încercă să se mai ridice, rămase nemișcat. Adormi 
repede. 

Dormi adinc, învăluit de liniștea şi de întunericul 
nopţii. Luna răsărea tîrziu. Se trezi la un huruit de pietre 
pornite de sus de pe povirniș, și una îl lovi într-un picior. 
Ascultă cum alte pietre trec pe lîngă el, rostogolindu-se 
în vale. Se uită speriat în jur. Nu știa unde se află, după 
cum nu știa nici cît timp dormise ; își încordă simţurile 
şi ascultă. Din susul văii auzea murmure de voci ce se 
îndepărtau. Privi într-acolo, și la lumina palidă a lunii 
văzu citeva mogildeţe mergînd înşirate una după alta. Un 
fior îl străbătu şi cîteva clipe îl stăpîni teama. Ameţeala 
îi dispăru în acelaşi timp. „Ce se întîmplă cu mine ?* se 
întrebă. Își aminti tot ce făcuse, cheful de la tabernă, 
bucuria liberţilor şi a veteranilor. Mai departe nu mai 
ştia nimic. „Cum de-am ajuns aici ?« Deasupra lui, la 
cîteva zeci de paşi, desluși alte cîteva mogildeţe ce înain- 


550 


tau după celelalte. Alte pietre trecură pe lingă el în josul 
povîrnişului. r zoka 
Încetul cu încetul, teama cedă locul curiozității şi bă- 
nuielii. Se săltă puțin şi își încordă muşchii. Redeveni 
Maevius întreg, omul care lupta pentru o anumită con- 
vingere, tribunul care nu se dădea la o parte din fața peri- 
colului. Luă repede o hotărîre, se ridică şi, tinindu: e tot 
prin josul povirnișului, porni pe urmele lor. Se căută sub 
togă şi găsi spada sa scurtă la locul ei. Merse pînă într-un 
Joc în care valea se îngusta mult. Acolo văzu cu mirare cum 
mogildeţele piereau una după alta. Se opri și ascultă. În 
jurul lui era liniște, numai departe, în pădure, răsuna 
strigătul unei păsări de noapte. Îl fulgeră un gînd, și un 
val de bucurie îl năpădi. „Poate că sînt sclavi și liberţi 
sau poate că sînt daci care se string și se pregătesc pen- 
tru lupta împotriva imperiului !* își spuse el, inviorat cu 
totul. Se lăsă pe brînci începu să urce printre tufişurile 
de măceși, aluni și brazi mărunți. Făcu un ocol şi se apro- 
pie de locul unde dispăruseră mogildețele misterioase. Nu 
găsi nimic și nu văzu nimic. Descurajat, se aşeză pe o pia- 
tră lîngă o tută de aluni, în apropierea unui colț de stîncă. 
Întîmplarea îl neliniștea și îl făcea să fie foarte atent. 
În mintea lui, presupunerile şi teama se învălmășeau. Nu 
lipsi nici bănuiala că oamenii pe care îi urmărise pot să 
fie niște hoţi de aur, ce pătrundeau în munte printr-o in- 
trare ascunsă şi scobeau printre pietre în timpul nopții. 
'Tresări din gînduri cînd auzi o voce înfundată, ca un ecou 
slab, ce venea dinspre colţul de stîncă din apropiere, ca şi 
cum cineva vorbea în adincurile pămîntului. Îl fulgeră 
din nou un fior de teamă, deşi de mult nu mai credea 
nici în zei, nici în duhuri — bune sau rele, Se stăpini şi 
își făcu mai mult curaj. Porni spre stîncă, trecu printre 
cîteva tufișuri, ocoli mai multe blocuri de piatră, şi pe 
măsură ce înainta auzea tot mai clare şi mai puternice 
cuvintele rostite de vocea ce venea din stincă. Desluşi 
chiar un fel de răsunet, ca şi cum cel ce vorbea se afla 
într-o mare sală, cu cupola boltită. Se strecură printr-un 
desiș și, ocolind o ieșitură a stîncii, se găsi prins între doi 
pereţi de piatră, ce se împreunau într-un intrind, care i se 
păru ceva mai luminat, Inaintă cu multă grijă și cu teamă. 


551 


Ajuns aproape, văzu în stîncă o crăpătură mai înaltă 
decit statura unui om și mai lată de-o palmă. Maevius își 
dădu repede seama că nu prin această crăpătură dispăru- 
seră cei pe care-i urmărise. Din apropiere auzi clar vocea 
puternică, cu răsunete ce se repetau și se stingeau repede : 

— El a pătimit și s-a lăsat batjocorit și răstignit numai 
pentru ca jertfa lui zguduie pe oameni, pentru ca 
învăţătura lui să fie auzită de toți... 

A Privi prin deschizătură în jos, și ceea ce zări îl impre- 
sionă : în sînul muntelui, cei trecuţi la noua credinţă fă- 
cuseră dintr-o peșteră o bazilică !. Maevius mai văzuse 
astfel de bazilici sub pămînt, în catacombele de la Roma, 
unde creştinii se adunau și se rugau, ascunși de teama pri- 
gonitorilor. Peştera era frumos cioplită, și pereţii — ne- 
teziţi. Intrarea era atît de mică, încît un om abia putea să 
intre aplecat, iar pentru aerisire, citeva crăpături înguste 
se deschideau în partea de sus. Jur împrejurul încăperii, 
în firide înguste și înalte, ardeau opaițe, de la flăcările 
cărora se ridicau spre boltă șuviţe de fum, ce formau 
deasupra capetelor celor dinăuntru un val ușor de piclă 
albăstruie, Miini meştere şi vinjoase se luptaseră cu stinca, 
căutînd să dea bazilicii forma unei cruci, dar nu reușiseră 
decît în mică măsură. Unul din braţe era mai scurt decit 
celălalt, ce se prelungea în întuneric, adinc în munte. În 
partea din fund a peşterii era aranjat un fel de altar : mai 
multe blocuri de piatră cioplite şi rostuite formau un pie- 
destal, peste care se pusese un bloc mai mare, cu faţa de 
sus netedă, ţinînd loc de masă. 

De sus, Maevius vedea bine capetele celor ce umpleau 
bazilica. După îmbrăcăminte, îşi dădu seama că sînt li- 
berţi, veterani, meşteri, ambulanți, mai mulţi bărbaţi decît 
femei, toţi în vîrstă, unii chiar bătrîni, de diferite neamuri, 
printre care şi daci. În faţa altarului stătea un bătrin gâr- 

bovit de ani, cu pletele și barba albe, și le vorbea celor 
adunaţi. Din cînd în cînd, ridica în sus braţele şi faţa, ca 
şi cum ar fi privit spre cer. Maevius rămase nemișcat, și 
ascultă : 


4 Clădire cu coloane, în for, în care se întilneau negustori, se 
făceau judecăţi şi vînzări. Mai tirziu, silice au fost numite și 
locurile de întîlnire și rugăciuni ale creştinilor, 3 


— Noi, cei care urmăm învăţătura lui, credem în el nu 
pentru că ne-am teme de puterea lui, așa cum se tem 
ceilalți de zeii şi de idolii la care se roagă, noi credem 
fiindcă simţim nemărginita lui bunătate şi marea lui. dr 
goste pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi oamenii, 
el este bun și iertător... 

Maevius ascultă mult timp cele ce propovăduia bă- 
trînul. Din auzite şi văzute, cunoştea ceva despre noua 
credință şi despre învăţătura galileanului. De multe ori 
îşi spusese că, chiar dacă nimeni nu știa adevărul, tot era 
mai bine ca în locul zecilor de zei reci și neputincioşi, cio- 
pliți în piatră, cărora li se aduceau jertfe singeroase, oa- 
menii să creadă într-o singură putere pe care n-o puteau 
vedea şi căreia nu-i aduceau jertfe cu sînge şi moarte. 

La un semn al bătrinului, un bărbat care atrăsese mult 
atenţia lui Maevius trecu alături de el, ridică braţele și 
împreună cu toţi cei ce umpleau bazilica intonară o rugă- 
ciune. În bazi î ia un miros de fum aromat de 
smirnă și tămiie. 

Îndemnurile bătrînului provocară o tulburare adîncă 
în sufletul lui Maevius. Și el îi iubea pe sclavi şi-i ajuta, 
dar felul cum bătrînul propovăduia iubirea, mila și împă- 
carea între oameni i se părea o luptă mult mai puterni! 
i mai adincă împotriva celor puternici și bogaţi, a celor 
răi şi lacomi. „Poate că această luptă o urmărise şi acel 
galilean.! gîndi el. Cred că și el n-a fost altceva decit un 
om revoltat, care s-a ridicat împotriva nedreptăţii și a lă- 
comiei, a răutăţii şi a urii. Învățătura lui este un îndemn 
la bine și la întrajutorare. Dar pentru ce vor mai fi sim- 
tind oamenii nevoie să făurească în mintea lor un alt zeu, 
de care nu se simte lipsă ?* se întrebă el, adînc tulburat. 

Se ridică de pe colţul de stincă pe care stătuse şi se 
mişcă, pentru a-şi dezmorţi picioarele. Era învăluit de li- 
niștea și răcoarea munţilor. Luna se ridicase mult pe cer 
și lumina într-un galben-ceţos valea ce se profila slab, sub 
un văl subţire de piclă. Mai privi o dată în bazilică şi 
văzu că toţi se pregăteau să plece. Socoti că n-are nici un 
rost să mai aștepte și căută să le-o ia înainte. Începu să 
coboare povirnișul muntelui, tăind pe coastă în clin, spre 
a se apropia de luminile ce sclipeau departe în vale. Cînd 
desluși lătratul cîinilor, micşoră și rări paşii. Trecu pe 


ci 


552 


trunchiul unui brad doborit de furtună. Simţea ne- 
voia să se odihnească puţin. Se lungi pe bușteanul destul 
de lung și uscat și privi luna și stelele ce se pierdeau în 
nesfirșitul înălțimilor. Somnul îl fură pe nesimţite. 

Dormise câtva timp, cînd sări auzind strigăte și huruit 
de pietre. În prima clipă nu putu să distingă bine dacă erau 
cuvinte de ameninţare, sau de ajutor. La lumina lunii, reuși 
să deslușească mai sus pe povirniș cum trei oameni se 
luptau. Trase spada și se repezi spre ei. Cind ajunse 
aproape, văzu că la doi dintre ei le luceau în mînă lamele 
cuţitelor, iar celălalt se apăra cu dibăcie mînuind un toiag 
şi căutînd să-i ţină la distanţ 

— Hei, pe Proserpina, opriţi-vă, ticăloşilor, altfel vă 
străpung cu spada ! le strigă el, oprit la cîţiva pași. 

ţ Spada lui luci de cîteva ori, rotită pe deasupra capu- 
lui. Se petrecu însă ceea ce el nu dorise : speriat, unul se 
întoarse și se repezi spre el, hotărît să-i împlinte în piept 
cuțitul, dar fostul tribun, bun mînuitor, puse spada în 
apărare la momentul potrivit şi-l străpunse .pe atacator. 
Acesta scoase un urlet de durere și de groază și se pră- 
buși la pămînt, În același timp, celălalt o rupse la fugă în 
vale și se pierdu printre copaci. Cel ce fusese atacat rămă- 
sese nemișcat, cu toiagul în mină. În faţa lui stătea Mae- 
vius, cu spada încă înroșită de sînge, și-l privea mirat, 
căutind să-i distingă faţa la lumina slabă a lunii. 

— Cine eşti tu și ce s-a întîmplat cu tine? întrebă 
Maevius. Voiau să te omoare, ticăloșii ! 

— Îţi voi spune cine sînt numai după ce voi afla de 
la tine cine eşti ! îi răspunse cel întrebat, cu multă hotă- 
rire. Cît despre moarte, află că de mult nu mă mai tem 
de ea, iar lupta cu cei doi n-a fost grea. I-am recunoscut 
la razele lunii : erau doi sclavi fugari, doi dintre sutele și 
miile de nefericiți care rătăcesc prin păduri înfometați 
hăituiţi de legionari și de pretorieni. Altfel, puteam să-i 
pun repede jos cu măciuca toiagului, de care de mult nu 
mă mai despart... de cînd n-am mai pus mîna pe spadă... 
murmură din ce în ce mai încet. 

Maevius se apropie de el şi-l privi mai bine. Nu se în- 
şela : era bărbatul pe care-l văzuse în bazilica din stîncă, 
alături de bătrînul care propovăduise în faţa altarului. 


054 


— Spune-mi, prietene, cine ești, fiindcă vocea ta mi se 
pare cunoscută. Despre mine, se poate să fi auzit: Sint 
Maevius, poetul rătăcit... 

N-avu timp să termine cuvintul. Se simţi prins în 
braţe și strîns cu putere. 

— Lucius, tu eşti ? Eu sînt Vitellius ! 

Rămaseră mult timp îmbrăţișaţi. Sus, pe crestele mun- 
ţilor, către răsărit, apărea o geană de lumină, luna trecuse 
dincolo de munte. Se iveau zorile. 

Aşezaţi pe trunchiul bradului doborit, pe care dormise 
Maevius, își povestiră unul altuia cele trăite de cînd nu se 
mai văzuseră. Vitellius căutase să-i vină în ajutor celui 
străpuns de spada lui Maevius, dar acesta își dăduse repede 
sfîrșitul. 

— Da, Lucius, sufletul meu s-a schimbat ! Urmez în- 
vățătura Lui şi cred în El. El este mai presus de toţi zeii. 
Mă bucură gîndul că, acolo sus, în cer, Apronilla este mul- 
ţumită de faptele mele şi aştept cu bucurie moartea, să mă 
pot duce cît mai repede la ea. Aşa este, nu te-ai înșelat, 
eu am fost în bazilică, alături de bătrinul propovăduitor, 
dar acum bătrînul nu mai este. După ce au plecat toţi, noi 
ne-am retras în chilia noastră de lîngă bazi „ tot un fel 


de scobitură în peşteră, și ne pregăteam de odihnă. Tocmai 


cînd ne făceam rugăciunile, bătrinul a simţit cum îl pi 
sesc puterile şi s-a întins pe patul de frunze uscate 
Mi-a făcut semn să mă apropii. Pe fața lui era atita liniște 
şi atîta împăcare ! Din privire parcă îi ieşea o lumină ce-i 
învăluia capul. „Rămii singur, fiul meu ! mi-a spus el, în 
şoaptă. Îţi la: grijă turma Lui de credincioși, şi tu nu 
trebuie să ai odihnă, pentru ca numărul lor să sporească !“ 
Şi sfintul Porfirios și-a dat duhul în braţele mele ! Pleca- 
sem în vale să dau de ştire celorlalţi creștini că „sfintul“ 
a murit și să ne îngrijim de înhumarea lui. „Sfintul“ se va 
odihni într-o firidă adîncă, pe care o vom săpa în stincă, 
— Așadar, Vitellius, iată ce s-a ales din doi tribuni ai 
imperiului : unul propovăduitor printre creştini, celălalt 
ăcitor și cîntăreţ al nefericirii sclavilor ! 
— Dar tu, Lucius, unde ai mai umblat ? 
— Eu fac tot ce ştii, Beau şi mă inveselesc cu sclavii 
şi, de cite ori îmi stă în putere, le vin în ajutor. De la o 
vreme însă, n-am mai plecat din Dacia. Aici se trămintă 


555 


ceva, se pregăteşte o luptă grea cu i i j 
va, o E imperiul. Îl ajut pe 
p a umblu, fac pe iscoada și-i trimit veşti. Maevia aN 
cerul, care se mai luminase, şi crestele munţilor învăluite 
în ceaţă. Şi tu, Vitellius, nu ţi-ai văzut încă... sclavul ? 
Vitellius îl privi mirat. NE i 
— om să-l mai văd ? Tu glumeşti, Lucius ! 
— Este aici, în minele de | ir 
radă a Ampelum, și munceşte ca 
Vitellius îl privi din nou cu îndoi. 
„Vite îl 'u îndoială. Doar tot el îi spu- 
a că l-a văzut pe Sarmis în carcerele Circului cel D 
e la T îmbră at în blănuri de animale, 
nis u mă privi atît de mirat, is es i 
e N RE at, Sarmis este aici 
= eşte Sarmis ! murmură VI Poate că i 
mas aa ba ră Vitellius. Poate că-l voi 
— Asta n-ai s-o poţi face! îl î 
te ; s d : îl întrerupse Maevius. Sar- 
mig s-a schimbat mult. Și înainte era un bărbat brav, mă- 
surat şi hotărît, dar acum este altfel : simţi cum mocneşte 
a y pma n privirea lui hotărîrea de a porni la 
v , sclav, cu lanțuri ici si 
lam turi de picioare, este ca un vultur 


Cind se despărțiră, se luminase bine de ziuă. 


, sănătos 


3 SET 
alui Livianus Claudius la Roma se amînase săp- 
Lina UPA paana la stăruințele lui Julius Quadratus 

4 a tinuse să lămurească toate chestiuni i 
de re tinu ui stiunile admi- 
pe ae o dată cu preluarea guvernării dci 
r k nergic și corect, noul i 
pozat ol ș rect, guvernator pretindea 
ilor, tribunilor, centurionilor. şi j 
narilor administrativi o disciplină de fier. Pasia cu ios 
il i o disciplină de fier. Păsti ă 
grijă aceeasi atitudine faj ei ae de au 
1 ă de daci ca și față d i 
și-așa cum fusese dorinţa împă ic be teal Saua 
i-aș a împăratului, căuta ăi 
= - do; mpăr , că pe toate căile 
îi orteze coala de liniștire și de împăcare a dacilor 
u „ Chiar în prima călătorie mai lungă 

ui n pr i e mai lungă pe care o 

sea Pi provincie, Julius Quadratus ar se con- 

că, din cauza slăbiciunii lui Livianus Claudius, 


556 


unităţile de legionari de la castrele și campurile împrăștiate 
prin toată provincia se dedau la cele mai urite fapte îm- 
potriva dacilor. De asemenea, mai văzuse că înaintașii lui 
făcuseră o mare greşeală cînd, pentru guvernarea mai 
uşoară a acestei provincii, se folosiseră de oricare nou-ve- 
nit, fără alegere, de aceea o mulţime de patricieni decăzuţi 
și sărăciţi la Roma, de plebei, liberţi, negustori şi tot felul 
de oameni lacomi, setoși după îmbogăţire grabnică, inun- 
daseră Dacia şi căutau ca prin tot felul de abuzuri și violenţe 
să stoarcă tot ce puteau de la populaţia dacă. Cu multă 
hotărîre, noul guvernator își păstra calea pe care o pornise 
şi nu şovăia să pedepsească fără întirziere și cu multă seve- 
ritate pe cei care îi încălcau ordinele. 

Livianus Claudius era sufletește un om bolnav, După 
moartea îngrozitoare a Apronillei nu-şi mai regăsise liniștea. 
Dăduse ordin să-l caute pe legionarul Gellius prin toate 
cohortele și castrele din Dacia, însă nu reușise să-i mai dea 
de urmă, pusese pe decurionul Cinarius și pe centurionul 
Paulus să-i povestească tot ce știau despre purtările lui 
Domitius Rufinus și o ascultase pe Myrella, seri de-a rîn- 
dul, despre tot ce frămîntase Apronilla în suflet. Trecuse 
de mult de idele lui iunie cînd Livianus Claudius poruncise 
gărzii şi sclavilor să pregătească plecarea spre Roma. Din 
respect faţă de bătrînul general, Julius Quadratus Bassus 
îi pusese la dispoziţie o gardă puternică, care avea să-l în- 
soţească pe tot drumul. Pleca la Roma hotărît să se retragă 
la ferma sa și să-şi trăiască în liniște ultimii ani ai vieţii. 
În toiul pregătirilor, Livianus Claudius se simţise rău, o 
slăbiciune toropitoare îl cuprinsese. După cîteva zile îl do- 
borise boala, o boală de pîntece, cu dureri chinuitoare. Și 
cum nu încetase nici o clipă să-l mustre conştiinţa pentru 

„cele ce se petrecuseră în legătură cu moartea Apronillei și 
a micului Decebal, îngrozit de frica morții, pusese stă] 
nire pe el gîndul că boala nu e altceva decit răzbunarea 
bătrinei Malva. Se crezuse otrăvit cu aceeași băutură cu 
care el cu Eurotas omoriseră copilul. Dăduse ordin să fie 
căutată bătrîna, şi ea fusese găsită mai repede decit spe- 
rase, ceea ce întărise și mai mult bănuielile lui. De fapt, 
din prima clipă Malva înţelesese că bătrinul general e bol- 
nav de o deranjare a stomacului ca oricare alta, de care 
văzuse la sute şi sute de sclavi de pe șantierul de la Ulpia 


557 


Trajana, Şi pentru vindecarea cărora avea intotdeauna pre- 
gătit leacul : o fiertură dintr-un amestec de buruieni şi ră- 
dăcini. Mintea vioaie a bătrînei nu lăsase să-i scape un 
prilej atît de bun, de aceea, cu mult curaj, îi spusese gene- 
valului că fusese otrăvit de ea şi că salvarea lui era numai 
în miinile ei, dacă se învoia să pună în libertate pe dacii 
Sarmis și Rhesos și să înceteze orice urmărire a tribunului 
Hammonius Vitellius. Și după două zile de înfruntare a 
pericolului în care se aflase, Malva părăsise vila generalu- 
lui purtînd în sîn papyrusurile de eliberare. Livianus Clau- 
dius se întremase apoi repede. Slăbit și îmbătrînit cu totul, 
ca sufletul zdrobit și plin de remușcări, părăsise Ulpia Tra 
jana și se îndreptase spre Roma pe drumul cel mai scurt, pe 
la Gelidava și Viminacium. a 


Maevius se înapoiase la Ampelum, însoţit de Malva și 
de micul Dicomes. Vara era în toi. Sosirea lor fusese pentra 
Sarmis o adevărată izbucnire de fericire, Își revăzuse fe- 
ciorul Şi i se redase libertatea. Lui Vitellius, ordinul dat 
de Livianus Claudius nu-i produsese nici o mulțumire. De 
mult el se împăcase cu viața pe care o ducea și cu sine 
ui și se socotise liber prin munții și pădurile în care 

ăia. 

„Devenit libert, Sarmis își înjghebase o căsuţă de lemn 
la intrarea în valea ce ducea spre bazilica din peşteră. De 
Ampelum nu se gîndise să se îndepărteze. Hecăpătase liber- 
tatea într-un mod atit de neprevăzut, încît, la început, fu- 
sese aproape dezorientat. Ca să nu dea nimic de bănuit prin 
'ămiînerea sa la Ampelum, se angajase, alături de ceilalţi 
liberţi i veterani, la unul dintre antreprenorii ce construiau 
vile şi locuințe pentru militarii şi funcționarii imperiului. 

Cit privește pe „Maevius, el a continuat să-și ducă viaţa 
lui de pribegie. Apărea rar la căsuţa din vale şi numai după 
ce se lăsau umbrele înserării. Umbla pe la Brucla, la Po- 
taissa, la Aque sau la Germisara, se oprea pe la șantierele 
de drumuri, îi înveselea pe sclavi și pe militari și-i trimitea 
ice ms e el, la taberna „La bucuria zeilor“, se 

a cu Strombix, Buziris și Ar inii i în legă 
a unui , Buziris și Artaban, ținîndu-i în legă- 

Sarmis îl reîntilnise pe Vitellius cu totul schimbat tru- 

peşte și sufletește. Nu mai vedea nimic la el din fostul 


558 


tribun. Noua credință, la care Vitellius trecuse, și propo- 
văduirea învățăturii galileanului duseseră la răcirea prie- 
tenjei dintre ei. De aceea, întilnirile lor erau tot mai rare 
și mai lipsite de căldură, cu toate că suferințele îndurate 
împreună îi legau tot atît de puternic ca și înainte. 

Vara se arătase călduroasă încă de prin luna mai. Pe la 
mijlocul lui iunie, căldura devenise de nesuportat. De la 
sfirşitul primăverii nu mai căzuse nici o picătură de ploaie. 
Apăruseră semne de secetă. La Ampelum și pînă departe 
în jur, copacii, iarba și holdele începuseră să pălească sub 
arşiţa de foc a soarelui, apoi să scadă apele izvoarelor. Tur- 
mele părăsiră cîmpiile și se traseră către munţi. Pe întin- 
deri mari, cît răzbătea privirea, se ridicau valuri de praf, 
pe care vintul le purta pînă departe în zări. Nu trecuse 
miezul verii și la Ampelum începură să se arate semnele 
foametei. În această situaţie, noul guvernator se vedea ne- 
putincios. Roma nu știa sau nu voia să ştie de cele ce se 
petreceau în Dacia. Pentru împărat, noua provincie repre- 
zenta belșugul și bogăţia și nici nu s-ar fi putut gîndi să-i 
vină în ajutor. Traian purta războaie în Asia şi nu avea 
timp să se ocupe de chestiuni mărunte. Dar Roma avea 
nevoie de mult aur, de fier, de mărfuri și de sare și nu în- 
ceta cu cererile, după cum nu înceta cu trimiterile de sclavi. 
La Ampelum soseau neîncetat ordine severe pentru spori- 
rea spargerii munților și a scoaterii aurului. 

În acel an, nici nu începuse seceta, și lagărele de sclavi 
deveniseră neîncăpătoare, iar bordeiele — ticsite. Sclavii 
nu mai găseau loc pentru odihna trupurilor lor trudite de 
muncă. Pe măsură ce se întindea și se întărea seceta, lipsu- 
rile crescură în lagăre. Supraveghetorii cu greu mai puteau 
să ţină ordinea, iar cînd îngră: irea ajunse de nestăpinit, 
numărul sclavilor fugari începu să crească zilnic. 

Toate cele ce se petreceau nu-i scăpară lui Sarmis. În- 
tr-o zi, lăsă pe bătrina Malva şi pe micul Dicomes în grija 
lui Vitellius şi se făcu nevăzut în pădurile ce îmbrăcau 
munţii din împrejurimi. Lipsea de acasă zile în șir, și cînd 
se înapoia — rar — era obosit, flămînd, cu îmbrăcămintea 
ruptă, însă tot mai însufleţit şi tot mai hotărît. De la o 
vreme, ajunsese să treacă pe acasă numai în fugă, să-și 
vadă copilul și să-și ia rufe curate şi hrană, pe care bă- 

trîna le pregătea cu grijă. 


559 


Și scînteia din sufletul lui devenise repede flacără, apoi 
foc ce începuse să se întindă cu repeziciune. Flacăra fusese 
raportul unui centurion, care asigura paza drumului de la 
Ampelum la Apulum, către legatul Hortensius Julius, co- 
mandantul legiunii. Acesta raportase că mai mulţi sclavi 
fugari atacaseră o fermă din apropierea rîului Maris, omo- 
riseră pe fermier și pe supraveghetor, iar pe sclavi îi eli- 
beraseră, luindu-i cu ei. Atacurile se întinseseră repede, tot 
atît de repede cum se întindea şi seceta. De aceea legatul 
comandant nu fusese prea îngrijorat și nu bănuise că lo- 
viturile erau date în mod organizat ci le socotise simple 
jafuri ale unor oameni înfometați și disperaţi. Ceruse însă 
ajutoare guvernatorului, căutînd să întărească paza mine- 
lor şi a aurului scos. 

În lagărele de sclavi şi în tabăra din jurul campului de 
la Ampelum ajunsese zvonul despre isprăvile sclavilor fu- 
gari. Unii nu se sfiau să strige și să jure pe toţi zeii că nu se 
vor lăsa pînă cînd nu vor reuşi să fugă, alţii — în frunte 
cu Strombix, Buziris și Artaban — se pregăteau în tăcere, 
în aşteptarea de noi veşti din partea lui Sarmis. În același 
timp, prin lagărele de sclavi crescuse numărul iscoadelor 
puse de supraveghetori și de centurioni, sporise numărul 
urilor de pază și se întăriseră gărzile. Și toată această 
imîntare fusese pusă numai pe seama secetei și a lipsuri- 
lor, pe seama disperării care cuprinsese mulţimea înfo- 
metată. 

Într-o seară, tîrziu — era pe la sfîrşitul lui iulie — Sar- 
mis se înapoiase la căsuţa sa din vale, cu gîndul să ia şi 
să ducă cu el pe bătrîna Malva și pe Dicomes, acum băiat 
destul de mare. Mai încercă o dată să-l convingă pe Vitel- 
lius să se alăture sclavilor porniţi la luptă, şi nu reuși, 
Fostul tribun, cu totul dăruit noii credinţe, rămînea hotărit 
pe poziţia sa de a nu părăsi turma celor ce urmau învăţă- 
tura galileanului, Dar nici bătrina nu se învoi să-l urmeze. 
Sporise numărul celor suferinzi şi bolnavi, care aveau ne- 
voie de leacurile şi băuturile ei întăritoare, și n-o lăsa su- 
fletul să-i părăsească tocmai în momentul cînd pirjolul se 
întindea. 

Mai era mult pînă la ivirea zorilor, Sarmis se lungise 
pe pat, cu băiatul lîngă el, şi aţipise. Bătrina le pregătea 
la lumina opaiţului tot ce le trebuia pentru plecare. Din 


560 


cînd în cînd, se oprea din treabă, punea mîinile la piept şi 
ridica privirea către cer, rugîndu-se Marelui zeu. Tresări, 
auzind uşoare bătăi în ușă. În aceeași clipă sări şi Sarmis 


- de pe pat. Trase repede drugul de la ușă, căci recunoscuse 


e lui Maevius. 

iei zeii cu tine, Sarmis ! îl salută Maevius, bucuros 
că-l găsise acasă. ` KE k 

— Toți oamenii cu tine, Maevius ! îi răspunse Sarmis 
la salut, rîzînd. De ce să fie zeii, cind ei nu fac nici doi 
sesterți ? În mijlocul oamenilor eşti mai în siguranță decit 
oriunde ! Ei, ce veste îmi aduci ? îl întrebă în timp ce punea 
Ja loc drugul de lemn, încuind uşa. A SR 

— Ți-aduc o veste bună, Sarmis, dar mai întîi aș ruga 
pe mama Malva să-mi dea ceva de băut. Nu prea pot să 
vorbesc cu gitul uscat. 

— Îşi dau, flăcăul mamei ! A 

Bătrîna îi puse în mîini un ulcior cu vin, pe care Mae- 
vius îl duse la gură. E 

— Acum cinci zile mă aflam la Brucla, începu el. Acolo 
m-a găsit un trimis al lui Diegis, care mă căuta de multă 
vreme. Cum m-a văzut, mi-a spus : „Pregătește-te de drum, 
trebuie să mergi la Diegis !“ L-am privit cu oarecare neîn- 
credere, dar pînă la urmă am plecat. Mă gindeam că ar îi 
fost mai bine dacă ai fi mers și tu. Am umblat mult, o zi 
şi-o noapte, numai în goana cailor, şi ne-am înfundat adînc 
în munţii ce se lasă către miazănoapte şi răsărit, pînă am 
ajuns la tabăra lui. Ceea ce am văzut acolo m-a uimit : 
nenumărați luptători, bogăție de arme și de cai, belşug de 
hrană şi de îmbrăcăminte. A z 

Maevius tăcu și duse iarăși ulciorul la gură. Fă 

— Lasă vinul, Maevius ! îi spuse Sarmis nerăbdător. 
Miroşi a băutură de la o sută de pași, şi tot însetat ești 
Spune, pentru ce te-a chemat Diegis ? E 5 

— Pentru tine ! îi răspunse printre sorbituri. Vrea să 
stea de vorbă cu tine şi cu Vitellius. Cala 

— Să pornim acolo, la tabăra lui ? Dar V itelliu: s 

— Nu este nevoie, Diegis se află aici! A venit însoțit 
de o gardă puternică, ținînd-o tot pe crestele munților. Tre- 
buie să ne grăbim. În pilcul de brazi de lîngă bazilică ne 
așteaptă doi daci ca să ne ducă la el. Bucură-te, Sarmis, te 
aşteaptă regele ! 


36 564 


— Regele... murmură Sarmis, şi în sufletul lui se iscă 

furtuna. 
Elera între sclavi, îi conducea pe sclavi, lupta pentru 
sclavi şi nu putea să-i mai părăsească. Trăise prea mult 
timp în sclavie, ura prea puternic sclavia, și de cînd pornise 
lupta, în sufletul său se aprinsese o flacără nouă, o speranţă 
nouă, o hotărîre nouă. 

— Vom trece să-l luăm și pe Vitellius, spuse Maevius, 

— Să-l luăm, murmură, cu aceeași frămîntare, 

Maevius mai duse o dată ulciorul la gură şi trase zdra- 
văn de cîteva ori. Ieşiră afară şi se pierdură în noapte. 

Cînd se văzură, toţi trei rămaseră adînc tulburaţi. Tre- 
cuseră anii peste sufletele și peste capetele lor, și-și lăsa- 
seră adînc urmele. Fiecare trăise întîmplări care produse- 
seră schimbări adinci : Diegis era regele și se purta și vor- 
bea cu un rege. Sarmis, deşi libert, întruchipa sclavul, dar 
nu sclavul doborît de sclavie, ci sclavul care ridicase capul, 
privea dîrz şi îşi cerea dreptul să între liber în rîndul oa- 
menilor, sclavul care pornise la luptă împotriva sclaviei 
Vitellius devenise omul convins că numai prin credinţă își 
mai poate salva sufletul și numai prin ea va reuși să ajungă 
acolo unde se aflau fiinţele dragi pe care le pierduse, omui 
pe al cărui suflet puseseră stăpinire în alt fel bunătatea, 
blindeţea, mila și iubirea de oameni. 

Îşi povestiră repede întîmplările trăite de fiecare şi ne- 
cunoscute de ceilalți. Abia acum află Sarmis de chinurile 
Carsidei și de locul unde ea își dăduse sfîrşitul. Trebuia 
însă să se grăbească, zorile erau aproape. 

— Să vă spun pentru ce am venit, deși se cădea să ve- 
niţi voi să-l vedeţi pe rege, începu Diegis. Însă după cele 
ce mi-aţi spus, sînteţi niște proaspeţi liberţi, așa că vă iert. 
Am venit la voi, continuă Diegis cu multă hotărtre, fiindcă 
am nevoie de braţele voastre, de vitejia voastră, de isteţi- 
mea voastră. Aţi dat dovadă în lupta cea mare de minunate 
calităţi de căpetenii de caste. Am reușit să strîng o armată 
puternică, cu daci de aici și din afară, cu ajutoare de la 
triburile vecine, mai ales de la iazigi și costoboci, și cu o 
mulţime de luptători veniţi din toate părţile, toţi gata de 
luptă pentru o plată bună. Am cum, 
tari, de la triburile din miazănoapte, din cetăţile 


negustori iscusiţi, chiar din imperiu. Am căpetenii pricepute 
pentru cetele de luptători şi aştept momentul prielnic 
să dau lovitura fulgerătoare și hotăritoare. Îmi lipseaţi nu- 
mai voi, adăugă zîmbind uşor. Seceta din acest an ne vine 
în ajutor, căci legiunile romane luptă prost cînd nu sîni 
bine hrănite și odihnite. Ele luptă prost şi cînd îl știu pe 
împărat departe. După o scurtă pauză, îi întrebă : Ei, nu 
spuneţi nimic ? 

— Îţi spunem, mărite rege, începu Sarmis, ard de do- 
rul de a vedea din nou Dacia liberă, în ea un popor liber ! 
Sint gata să pornesc la luptă împotriva dușmanului, alături 
de tine ! Mă gîndesc însă, mărite rege, că, cu cît armata 
ta va fi mai puternică şi cu cît clipa aleasă va fi mai po- 
trivită, cu atît mai mult vom putea spera să invingem 
și să alungăm legiunile și cohortele romane peste Dunaris, 
apoi să cerem o pace dreaptă cu imperiul. Noi vom fi mai 
aproape de izbindă dacă vom săpa la temelia puterii lui 
militare în Dacia, așa cum sapă carii lemnului, și-l fac să se 
frîngă mai ușor. Noi mai putem avea alături de armata ta 
încă o armai armata sclavilor. Cînd legiunile, cohortele 
şi toate serviciile de aprovizionare ale armatei, cînd şantie- 
rele de drumuri și poduri, cînd minele de aur, de fier și de 
sare, cînd fermele mari vor rămîne fără sclavi, puterea 
imperiului în Dacia va putea fi mai ușor zdrobită. Se va 
prăbuși întocmai ca un pod căruia i s-au tăiat picioarele. 

Vorbind, ochii lui Sarmis luceau de înflăcărare, pe faţa 
lui juca o rază ce venea dinăuntru, din sufletul său plin 
de o convingere nouă, de o lumină nouă. Diegis îl asculta 
încordat, așteptînd să termine tot ce avea de spus. 

— Eu zic să mai aștepți, mărite rege ! Să ne aștepți și 
pe noi, sclavii. Vom fi mulţi, toţi hotăi luptăm cu pre- 
tul vieţii noastre, pentru ca toţi să-și recapete libertatea, 
și dacii şi sclavii ! 

Regele zimbi, îl privi lung și vorbi cu o undă de frè 
mîntare. 

Sarmis, să mă ierte Marele zeu ! Dacă nu te-aș avea 
în faţă, n-aş crede că tu ai vorbit. Cum aş putea eu să în 
credințez soarta mea, a dacilor, a Daciei, în mîinile unei 
armate de sclavi ? Unde și cînd ai mai auzit tu de o armată 
de sclavi, care să meargă cu hotărire la luptă ? Pădurile 
Daciei sînt pline de sclavi fugari, de cete de sclavi care 


36 563 


T şi care omoară, iar tu îmi ceri să mă încred în 
niși oti, leneşi, mincinoși, gata să te tră i 
full gi ădeze la pri- 

Sarmis îl asculta mușcîndu-și buzele. Cuvi 

„Sarmis í „ Cuvintele spuse de 
Diegis îi răneau sufletul. Numai el îi cunostea pe slavi i 
a el știa ce arie greu stăpinite le încălzeau sufle- 

. Incepu să vorbească rar și a i îni 
Ale luca şi apăsat, prins de o mânie 

— Ai spus că pădurile sînt pline de sclavi i 

ȘI á e avi fugari... Da, 
mărite rege, acum sînt pline. Sînt pline, fiindcă n acum 
nimeni nu s-a apropiat de sufletele acestor oameni chinuiţi, 
nimeni nu le-a arătat încredere și nimeni n-a căutat săli 
adune Și să-i unească, dar în curînd, mărite rege, în pă- 
durile, Daciei nu vor mai îi cete de sclavi fugari, ci cete de 
sclavi pori unităţi de luptă ale armatei sclavilor ! 

— Nu cumva ai început să te vezi mare du ător. 
de sclavi, Sarmis, și de aceea i 2 1 intre bä 
Pen Ș vorbeşti astfel ? îl întrebă 

— Eu sau altul, nu interesează, im] 

u a » nu int , important este faptul 
că sclavii uniţi reprezintă o forță, o forță ia a ce 
poa putea fi un prețios ajutor ! Sarmis continuă, după re 
pri vi mult timp în jos, frămîntat de gînduri Dacia li- 

eră va fi prima țară fără sclavi, fără robi, în care toți să 
E Şi toți să asculte de rege... 
'uțin întristat, Diegis se porni i i ă 
e iul gi porni pe un ris forțat şi-l bătu 
— Niciodată n-am să fac asta, Sarmis! ă-i eli 
ti a a is! Cum, să-i eli- 
bre pe sclavi ? Să fac oameni liberi din toate lepădătu- 
a E strînse de legiuni, de prin toate provinciile imperiului ? 
a a niciodată ! Am de gînd ca pe sclavii aduşi aici să-i 
pun să munceas d, şi cu ei să ridic la loc tot ce-a dărîmat 
peri) Po n-ai văzut că din Cetatea-de-Munte au rămas 
ai nişte ruine, pe care an cu a ă i mult 
pepe i pi an cu an le acoperă tot mai mult 

— Nu vrei să faci oameni liberi di ădături 

i y 2 din „lepădăturile“ 
Sue de imperiu, murmură Sarmis. Îl privi eu tăios pe 
rau Dar eu, acolo, în imperiu, în circurile Romei, ei, 

acii luaţi captivi, Carsida, noi toţi duși în sclavie, am fost 
nişte lepădături k Noi n-am fost oameni cu familii, cu soţii, 
eu soţi, eu copii ? Nu te-ai gindit niciodată că toți acesti 
ericiţi care au fost aduși aici pling în sufletele lor de 


564 


dorul acelora de care au fost despărțiți ? Nu te-ai gîndit că 
au ajuns răi, mincinoşi și leneşi fiindcă supraveghetorii și 
ăpînii lor îi batjocoresc, îi umilesc, îi chinuiese și-i ţi 
înfometați? Sarmis continuă să vorbească prins tot mai 
mult de miînie şi de hotărîre : Eu voi lupta pentru elibe- 
rarea sclavilor și voi veni cu ei alături de tine. Uniţi, să 
luptăm împotriva imperiului ! Pentru aceasta, trebuie ca tu 
să mai întîrzii puţin lovitura pe care o pregăteşti şi să ne 
aștepți, apoi să faci legămînt că le vei reda sclavilor li- 
bertatea ! 

Între ei se lăsă o tăcere grea. Tot timpul, Vitellius as- 

cultase cu inima împietrită. Departe, în fundul văii, se auzi 
strigătul unei păsări de noapte. 
Port grija a mii și mii de oameni și n-am venit 
să-mi pierd vremea aci ! rosti Diegis. Ce-mi ceri tu, nu 
poate să facă un rege. Ar însemna ca Dacia să nu mai aibă 
căpetenii, taraboști și alți conducători, să muncească toţi la 
rînd. Mai tîrziu, Sarmis, poporul te va judeca pentru tră- 
dare. Dar prietenul, Vitellius, ce spune ? 

Tribunul vioi și aprig de altădată vorbi ca un om ce se 
umilea, însă cu un ton de adîncă convingere şi hotărire : 

— Sînt tulburat mult de cuvintele spuse de voi şi de 
adevărul ce pare să se găsească și de o parte, şi de alta. 
Cît despre mine, ce este în sufletul meu ştiţi : Dacia m. 
primit cu braţele deschise, în Dacia o bătrînă m-a îngrijit 
cu atita dragoste, încît am ajuns s-o iubesc și s-o respect 
ca şi cum mi-ar fi cu adevărat mamă, dar în mine a pă- 
truns adînc învăţătura aceluia care a pătimit ca să-i în- 
drepte pe oameni. Și eu lupt în Dacia, dar lupt prin puterea 
cuvîntului, lupt pentru ca oamenii să se facă mai buni, 
să fie mai miloși, să se iubească unii pe alţii. Noi creștinii nu 
putem să mergem la luptă, căci credința noastră nu ne lasă 
să omorîm oameni. Pe cei răi, noi căutăm să-i îndreptăm cu 
cuvîntul, să-i aducem pe calea cea bună. Cînd a plecat din- 
tre noi bunul Porfirios, „sfintul“, m-a lăsat pe mine să 
păstoresc turma credincioşilor. 

Ascultîndu-l, Diegis îi arunca priviri din ce în ce 
mai aspre. 

— Dacii nu vor părăsi credinţa în marele zeu Zamolxis, 
spuse tăios. Eu, ca rege, nu voi da voie să pătrundă aici o 
credinţă străină. 


565 


- Dar ea a pătruns şi se întinde, șopti Vitellius, 

— O voi opri și o voi arunca afară, ca pe legiunile 
romane ! 
ii, Diegis, că unui om îi poţi lua 


totul, chiar și viaţa, dar ceea ce este în sufletul lui nu vei 


a învățătura lui lisus, se va 
, iar sclavia va dispărea de la 
voce îndurerată : De le va fi dat 
rimească martiriul de la regel 

au primit de la Nero, noi 
e voia Domnului !*. Pe mine, 
Diegis, mă doare în suflet că-ți provoc 
ai eu, acela care a găsit în ţara ta şi în 
casa ta adăpost și ajutor, acela care a trăit aici zile Pline 
de mulțumire și de fericire 

Diegis socoti că nu mai e nimic de făcut, se întoarse în 
partea în care se afla garda şi dădu ordin să se pregătească 
repede caii pentru plecare. Se aruncase în șa, cînd Sarmis 
făcu cîțiva pași spre el și-i strigă din adincul sufletului, cu 
multă îngrijorare ; 

— Să nu pornești singur lupta, mărite rege, așteaptă şi 
trimite-mi vorbă cu legămînt că, în Da- 
cia liberă, sclavii vor fi liberi ! 

Diegis îl privi și-l ascultă, apoi, fără să spună un cuvînt, 
dădu pinteni calului şi, urmat de gardă, dispăru în noapte! 
Sus pe crestele munţilor, către răsărit, o geană îngustă 
anunţa ivirea zorilor. 

Sarmis și Vitellius coboriră tăcuți. Pe Maevius îl găsiră 
în vale. Dormea. Dinspre barăci și bordeie se auzeau cocoșii 
cîntînd. Vitellius porni întristat spre bazilică, Sarmis îl luă 


astepte deschiderea tabernei, iar fh căsuţa de lemn, bătrîna 
Malva rămase singură. Plîngea şi se ruga fierbinte către 
Marele zeu. 


566 


ine i august — era într-o duminică — 
Pe la i ae pipa de nisip stăteau str ing! g ăi 
e akae a vorbeau Toti erau infometați 
cu copacii destrunzili de secelă nu mai găseau 
și goi. Sul optiune cate ai ieai de soar e da 
Pe Din aie părțile, cele mai slabe adieri de 
i aee valori de pral. De oirind, sosiseră noi coloane 
a aaa din imperiu. Lipsurile creseuseră, Și sela- 
iii ce mai dădea taincare decit o dată pe zi : o zeamă 
= a oaa şi o bucată mică de piine, ce părea 
neagră 3 


sfişia, i a : i 
o Sai ea Tirau se linişti, pan e 
Do parle cară. Pachisese ochii, parea că doarme, Spaima 
E erinacea podor. Der bolnavul nu rămase mult 
Es iir igiit. "O durere în partea stingă, aproap a 
k E conti de o greutate în piept, îl A pita 
e ie îi bătea neregulat și cu putere, dar cu c: el ba 
e e Un ţiuit prelung și pocnete n pE 
So Mădularele, grele, nu şi le mai aria ea 
u a epură să strige. Un supraveghe! Ange de 
Sa ez şi-l lovi cu piciorul pe o 

Ca Pivirea metăcită, cu trupul chinuit de dureri, cu spaima 
A Ples, evul încercă să se ridice, dar dure! 

in suflet, 


567 


subsuoară îl săgetă atit de ascuţit, încît căzu la loc şi ră- 
mase nemișcat, Citeva clipe, supraveghetorul îl privi în- 
curcat. Ceva nedeslușit, amestecat cu teama de moarte, îl 
făcu să înceteze să-l mai lovească pe nenorocitul căzut în 
faţa lui. Deodată, bolnavul se ridică. Avea ochii deschiși 
mari şi privirea îngrozită, Începu să-și sfișie de pe trup tu- 
nica zdrenţuită şi se uită la locul unde îl săgeta durerea. 
Văzu un buboi mare între inimă și umărul stîng. Era umflat, 
vînăt, dezgustător. Ceva mai sus, simţi că altul e gata 
iasă. Își roti privirea rătăcită pe feţele celor din jur și 
scoase un țipăt ce nu mai avea nimic omenesc în el. i 
— Fugiţi ! Fugiţi, nenorociţilor strigă el din inimă, 
cuprins de deznădejde. Fugiţi cît mai este timp, că nu scapă 
nimeni de această boală trimisă de zeii Infernului ! 
A Supraveghetorul se apropie din nou de el şi-l lovi cu 
piciorul. 
— Vită leneşă și murdară, ce strigi așa ? Lasă, că n-am 
t pe nimeni mort dintr-un buboi. 

Cuvintele supraveghetorului mai micșorară spaima 

sclavilor dimprejur. De cînd se știau văzuseră sclavi cu 
„ buboaie, și nu muriseră. 

— E venit abia de două zile, şopti un sclav, a venit cu 
coloana aia de departe, din răsărit. 

Unii mai miloși se apropiară de bolnav, puseră mîna pe 
el, se apucară să facă feşe și să-i lege buboaiele. 

— Fugiţi, fugiţi, fraţilor, că nu scăpaţi nici unul ! mur- 
mura bolnavul. De-acolo de unde am fost adus, cînd se în- 
tinde molima asta, seceră oamenii de rămîn cetăţile pustii. 

— Nu-i mai speria, vită, pun flagrunul pe tine! îl 
mai amenință supraveghetorul, şi-şi văzu de drum. 

Se dovedi însă repede că boala nu se reducea la izbuc- 
nirea unor simple buboaie. Pînă seara, încă cincisprezece 
sclavi din lagărul spălătorilor de ni: ip căzură bolnavi, iar 
în cursul nopţii, opt dintre ei muriră. În ziua următoare se 
iviră cazuri şi în celelalte lagăre, și moartea începu să se- 
cere cu furie printre sclavi. Medicul legiunii ceru legatului 
comandant măsuri severe, care se executară cu stricteţe. 
Spaima îi cuprinsese pe toţi, și o dată cu ea, soarele deve- 
nise tot mai arzător, şi seceta — tot mai uscată. Dar spaima 
era mărită de către supraveghetori, decurioni şi centurioni, 


568 


care căutau să scoată cît mai repede afară din camp și din 
lagăre pe cei bolnavi şi trupurile celor morţi. 

Departe, în vale, către ieșirea dintre munţi, într-o po- 
iană înconjurată pe o parte de peretele stincos al munte- 
lui, şi pe cealaltă de pădure, se stabilise locul lazaretului, 
iar în apropierea lui locul de înmormîntare a celor morţi. 
În cîteva zile, lazaretul se umpluse cu bolnavi, dar nimeni 
dintre cei sănătoși nu venea să dea ajutor celor doboriţi de 
boală. Zăceau aruncaţi pe pămîntul prăfuit, fără nici un 
adăpost, sub bătaia soarelui arzător. La poarta lazaretului 
se pusese gardă puternică, cu ordinul de a omori pe bolna- 
vul care ar fi încercat să-l părăsească. 

Mulţi oameni — unii miloși, alții curioşi — priveau de 
sus de pe stinci în lazaret. Îi vedeau cum zăceau pierduţi, 
de-a dreptul în prat, pe frunze uscate sau pe paie, după 
cum fiecare mai avusese puterea să-și pregătească un loc 
pe care să zacă, chinuiţi de o molimă nemaivăzută în Dacia: 
trupul bolnavului se acoperea de buboaie și de pete negre, 
îl apuca o fierbinţeală mare, sîngele începea să-i curgă pe 
gură și pe șezut și o sete arzătoare îl chinuia. Pînă departe 
se auzeau strigătele lor disperate, cerînd apă. Unii, înne- 
buniţi de arsurile dinăuntru și de lipsa de apă, se ridicau 
și fugeau prin lazaret încotro vedeau cu ochii, căutînd ci- 
teva picături care să le potolească suferinţa. Dar cei mai 
mulţi se linişteau repede. Nu se chinuiau mai mult de trei 
pînă la cinci zile și le venea sfîrșitul. Rar se ivea cite-un 
norocos, al cărui trup înfrunta cu tărie boala. Buboaiele 
începeau să se spargă, curgînd din ele o materie amestecată 
cu sînge şi puroi dezgustător, sau începeau să dea îndă- 
răt, fierbințeala scădea, și arsurile se mai potoleau. Erau 
semne că bolnavul se va însănătoși. Pînă departe în jurul 
lazaretului se simţea miros urît de puroi şi de carne pu- 
tredă, mărind astfel groaza în aceia care încercau să se 
apropie. 

Pentru a-i feri pe militari de molimă, la sfatul medicu- 
lui, legatul Hortensius Julius oprise ieșirea soldaţilor din 
campul legiunii şi dăduse ordin ca în lagărele de sclavi și 
în colonia de barăci, corturi și bordeie în care locuia popu- 
laţia să se formeze echipe de sclavi, conduse de liberţi sau 
de veterani, care, pentru o plată bună, să scoată în mare 


569 


grabă pe bolnavi şi să-i transporte în lazaret, iar pe morți 
să-i îngroape. Aruncaţi pe un maldăr de paie, în carige pe 
două roţi, bolnavii erau împinși pînă la poarta lazaretului 
şi răsturnaţi acolo, unii peste alţii. Cei mai în putere se 
descurcau și își căutau un loc pe care să bolească, ceilalţi 
rămîneau nemișcaţi pentru totdeauna, și de la poartă luau 
drumul spre groapa în care erau aruncate cadavrele. 

Boala venise ca un trăsnet la Ampelum și schimbase cu 
desăvirșire viaţa. Fiecare era chinuit și îngrozit de cele 
două flagele : al foametei și al molimei. 

'Trecuseră numai două săptămîni de la izbucnirea moli- 
mei, şi la Ampelum totul se dezorganizase, orice activitate 
în minele de aur încetase. Negustorii, meșteșugarii, ambu- 
lanţii şi saltimbancii, care făcuseră să pulseze viaţa aici în 
munţi și care reușiseră, cu toată seceta, să mai aducă ali- 
mente şi vin, fugiseră unii după alţii, îngroziți de molimă. 
Dar boala nu se lăsa învinsă și nici păcălită : pretutindeni, 
drumurile, potecile și poienile erau presărate cu trupurile 
acelora care căutaseră prin fugă scăparea. Cei ce veneau 
din urmă îi ocoleau pe departe, fără să le vină în ajutor, 
căutînd să se îndepărteze cît mai repede. 

Dezorganizarea se accentuă și mai mult din ziua cînd, 
în campul legiunii, căzu primul legionar. Urmară repede 
şi alţii, pe care medicul ĉi scoase afară cu multă iuţeală. 
Îl sfătui apoi pe legatul comandant să mute campul mai 
departe, într-un loc singuratic, pe un vîrf de munte, într-o 
pădure de brazi, şi ceru, spre a opri întinderea molimei, ca 
Ampelumul să fie încercuit de gărzi, astfel ca nimeni să nu 
poată nici ieși și nici intra. 

După plecarea legiunii, puţina ordine care mai dăinuise 
în tabăra și în colonia din apropierea campului dispăru cu 
totul. Începură furturile şi jafurile. Fără teamă de moarte, 
sclavii din echipele ce transportau bolnavii, sclavii fugiţi 
prin păduri și alţii, fel de fel de oameni fără căpătii şi în- 
fometaţi, abia așteptau căderea nopţii și năvăleau ca hienele 
prin barăci şi bordeie, jefuiau tot ce găseau și nu se sfiau să 
omoare pe cel care ar fi încercat să se opună. 

Se zvonise pînă departe că la Ampelum a izbucnit 
ciuma, și acest zvon îl auzise și Sarmis. Ştia din povestirile 
lui Plutarh că de ciumă nu se scapă decit cu fuga și cu sin- 


870 


gurătatea, de aceea, de îndată ce află zvonul, cobori în vale, 
o luă pe bătrînă și trimise ordin către toate cetele de sclavi 
pe care le strînsese, să se retragă departe, sus, în munţii 
dinspre miazănoapte. Încercase să-l ia cu el şi pe Vitellius, 
însă acesta îi spusese că nu poate să părăsească „turma 
Domnului“ și că ei, creștinii, vor căuta prin toate mijloacele 
să vină în ajutorul celor atingi. de molimă din lazaret. În- 
dată ce legiunea și funcţionarii imperiului părăsiră Ampe- 
lumul, creștinii sănătoşi, urmînd exemplul și îndemnul lui 
Vitellius, pătrunseră în lazaret. Aci găsiră sute de oameni 
— bărbaţi, femei şi copii — care zăceau acoperiţi cu toale 
rupte și murdare sau cu hainele ce le avuseseră pe ei în 
clipa cînd fuseseră luaţi de echipele de curăţire. În cîteva 
locuri numai, erau mici umbrare, din crengi aşezate pe 
crăcane, ridicate de către puţinii bolnavi care trecuseră 
greul bolii și începuseră să se însănătoșească. Pe aceștia 
nu-i mai îngrozea molima. Vitellius auzea din toate părţile 
strigăte şi blesteme, rugăciuni şi implorări către zei, vaiete 
de durere şi de însetare. Și în lazaret încă se mai aduceau 
bolnavi, dar nu mai avea nimeni grijă să scoată morţii. Cei 
care începuseră să se însănătoşească erau atît de slăbiţi, 
încît abia puteau să se miște și să-i ajute pe cei care se 
aflau în apropierea lor. 

Chiar din prima zi a pătrunderii lor în lazaret, crești- 
nii porniră la muncă. Începură să scoată afară trupurile 
celor morţi, să facă ordine şi curăţenie pe sub cei bolnavi, 
şi în apropierea lor şi să-i ajute cu ceea ce puteau — cu în- 
demnuri și cu rugăciuni. Și vederea trupurilor pline de 
buboaie roșii-vineţii, din care se scurgea puroiul, murdare 
de praf și de excremente, goale, zăcînd în poziţii care pro- 
vocau scîrbă, nu-l îngreţoşară pe Vitellius şi nici pe creș- 
tinii care îl însoțeau. Se opreau la fiecare, şi după ce-i 
dădeau puţinul ajutor ce le stătea în putere, îl linișteau cu 
cuvinte de îndemn și de speranţă. 

Vitellius mergea printre două rînduri de bolnavi, cînd 
se auzi strigat : 

— Bunule om, fie-ţi milă de mine și dă-mi citeva pică- 
turi de apă ! 

Se întoarse și privi sub un mic umbrar. Ceea ce vedea 
nu mai era un om, ci un hoit, care încă mai trăia și care 


571 


mai gă în el puterea să ceară apă. Trupul lui gol și slab, 
un schelet, era acoperit cu buboaie negre. Unele mai su- 
purau încă, iar pe altele se uscase sîngele și puroiul. Se 
aplecă, luă oala de lingă el şi incepu si apă. 

— Cine ești tu, bolnavule ? îl întrebă Vitellius cu blin- 
deţe, privindu-l cu multă milă. 

— Sînt Fabius, supravegheterul de sclavi, toţii zeii să 
te aibă în pază, potoleşte-mi setea care mă arde. 

Vitellius auzi în apropiere un bolnav mișcindu-se pe 
stratul lui de frunze uscate, amestecate cu mult praf, care 
se căznea să strige cît îl mai ţinea puterea : 

—— Să nu-i dai nici o picătură, lasă-l să îndure cele mai 
ingrozitoare chinuri și să moară ca un cîine ! E Fabius, cti- 
nele, chinuitorul şi omoritorul de sclavi. Și eu am fost sclav 
în ceata lui, şi m-a zdrobit în bătă 

Cu multă liniște, Vitellius se uită la sclavul care vorbea. 
Era şi el o arătare. Reușise e salte pe un cot și să-și în- 
drepte privirea tulbure, plină de ură, spre ceea ce mai ră- 
măsese din acela care fusese Fabius, 

— De ce să nu-l ajut? În faţa celui atotputernic, toți 
sîntem egali. Oamenii sînt datori să se ajute unii pe alţii... 

— Așa, tu ești creştin ? spuse sclavul, ceva mai învio- 
rat, și o rază de speranţă îi luci în ochi. Bunule creștin, te 
rog din suflet să mă ajuţi și pe mine să mă fac sănătos! 

Bolnavul încercă să se ridice, însă din cauza slăbiciunii 
nu reuși decit să se întoarcă mai bine spre Vitellius. Spe- 
ranţa îi dădea puteri noi, ce se istoveau repede, şi tot atit 

"de repede apăreau altele. 

— Da, stai liniştit, ai să primeşti tot ajutorul pe care 
ţi-l pot da. 

— Dar pe „inele“ să nu-l ajutaţi, el a făcut să plingă 
sufletele în zeci de sclavi. Poate că tu, bunule creștin, nu 
știi ce este sclavia, nu ştii ce-am îndurat noi, sclavii 

Nu trecu mult, şi pe buzele celor bolnavi din lazaret 
nu erau decit cuvinte de mulţumire şi de laudă aduse 
creştinilor. De la pătrunderea lor în lazaret, parcă se pro- 
dusese o minune : mureau din ce în ce mai puţini bolnavi, 
boala se lungea şi se vindecau din ce în ce mai mulţi. În 
lazaret se făcuse ordine și curăţenie. Din barăcile părăsite 
de cei fugiţi de frica molimei fuseseră luate vase, paturi, 
lucruri de îmbrăcăminte, alimente şi tot ce putea fi folo- 


572 


sit pentru a-i ajuta pe bolnavi. Cei cu buboaie și cu răni 
mari, purulente, erau legaţi cu feșe rupte din cămăși sau 
din alte lucruri de casă. Bolnavii puteau să-și sprijine 
capetele pe perne umplute cu fin și fiecare avea lingă el 
puţină apă și mincare. Dar mărinimia şi elanul creștini 
lor începură să se sleiască repede. După cîteva zile înce- 
pură să cadă și dintre ei și unii chiar îşi dădeau sfîrşitul 
în chinuri tot atît de grele. 

În disperare, omul își creează speranţe, dorințele lui 
încep să devină elemente posibile pentru evenimente ce 
par că se vor realiza fără îndoială, iar la baza faptelor ce 
se produc în jurul său este gata să pună miracolul, pute- 
rea supranaturală. Așa se face că situaţia în lazaret îmbu- 
nătățindu-se, iar numărul celor ce se vindecau sporind, 
se întinsese repede zvonul că bolnavii îngrijiţi de creştini 
se vindecau de molima adusă de duhurile rele și că zeul 
la care se rugau aceștia îi învinsese pe zeii cei răi. De 
fapt, prin curăţenia și ajutorul ce-l dădeau creştinii, bol- 
navii puteau să lupte mai aprig cu boala, căci în epidemii, 
după un val puternic la început, molima slăbeșşte, boala 
se mai ușurează și încetul cu încetul cedează, sporind 
astfel numărul celor vindecaţi. Dar mulţimea, în dispera- 
rea ei, în lupta cu seceta, cu foametea şi cu molima, ajun- 
sese repede să vadă în cel mai mic semn de bine sau de 
rău voinţa zeilor. Zvonul despre minunile și puterea de 
vindecare a creştinilor prinsese în scurt timp minţile 
acelora ce nu fuseseră atinşi de molimă. Creștinii erau 
căutaţi, erau așteptați pe drumuri şi oriunde erau de găsit. 
Fiecare îşi căuta un creştin, care să-l îngrijească atunci 
cînd va fi lovit de molimă şi, în pornirea nestăvilită pen- 
tru a se salva, fiecare căuta dea creștinului tot ce avea 
mai bun şi mai ales îmbrăcăminte și mîncare. Și faţă de 
toţi, creştinii se legau că-i vor îngriji şi de la toţi primeau 
ceea ce li se oferea, le stringeau cu grijă și le duceau bol- 
navilor în lazaret. 

Ceea ce făceau creștinii nu fusese de la început pe 
placul liberților şi al sclavilor din echipele care strîn- 
geau bolnavii și morții, fiindcă nu mai puteau jefui. Cînd 
mulțimea începu să vadă minuni în faptele creştinilor, 
preoții de la templele din Ampelum se înfuriară. Și astfel, 

ăsură ce molima scădea, creștea furia lor. Aceş- 


573 


tia, cu augurii templelor, porniră lupta. Furia lor era 
zilnic întreţinută și de faptul că tot mai mic era numărul 
celor care veneau să se închine zeilor și să le aducă jertfe. 
Începură să se răspindească tot felul de zvonuri minci- 
noase : că zeii s-au supărat pe oameni, fiindcă în lazaret 
au intrat creștinii, că molima a fost adusă de creștini și 
că, dacă pentru scurt timp ea se arăta mai blîndă, vor 
veni zile îngrozitoare, cînd vor cădea cu toţii bolnavi și nu 
va mai seăpa nimeni ; de aceea, cine vrea să scape cu viaţă 
să aducă zeilor cît mai multe jertfe și să pornească împo: 
triva creştinilor. Nu lipsiră nici zvonurile că ei, creştinii, 
umblă cu duhuri rele și se roagă zeilor celor răi, că fac 
vrăjitorii și pierd sufletele celor vindecaţi, dîndu-le pen- 
tru totdeauna duhurilor Infernului, şi că e mai bună moar- 
tea decît însănătoșirea cu ajutorul lor. 

într-una din zile se petrecură alte fapte noi: preoţii 
organizară aduceri de mari jertfe zeului Apollo şi zeiţei 
Venera. Molima revenise cu furie, și numărul celor ce 
cădeau bolnavi creștea înspăimîntător. Izbucnise din nou 
panica. Încrederea ce se arătase creştinilor dispăruse 
repede şi mulțimea pornise să caute cu disperare în altă 
parte scăparea, de aceea preoții pregătiră în grabă aduce- 
rea jertfelor, şi, așa cum se așteptau, mulțimea dădu 
năvală spre templu. Urmă lovitura : augurii căutară în 
măruntaiele animalelor jertfite şi, îngrijoraţi peste 
măsură, anunţară că molima și seceta au fost trimise de 
zei ca să lovească în creștini și că, dacă vor să scape mai 
repede de ea, să pornească cu toţii, să-i prindă și să-i 
omoare. După auguri, preoţii, prin cuvinte meşteșugite, 
întărîtară și mai mult mulţimea. 

— Să-i căutăm pe creştini, strigă un veteran la un 
semn făcut de un preot, să-i răstignim ! Numai așa îi vom 
îmbuna pe zei. 

— La moarte cu creștinii ! strigă altul. 

— Să-i omorîm cu pietre, acolo în lazaret, răsună o 
voce groasă. i 

Din faţa altarului, preoţii făceau semne de îndemn și 
rosteau scurt : 

i căutăm !... Să-i prindem !... Să-i omorim !... 


— Să mergem chiar acum, să mergem cu toții! strigă 
cu putere cel cu vocea groasă, un bărbat mătăhălos, lat 
în spete, păros, cu ochii înroșiţi și fălci puternice, 

Acesta ieși din mulţime lingă altar şi ridică în sus 
pumnii mari cît două ghioage. Şi cu vocea lui, puţin răgu- 
șită, tună 

— Vreau să le strivesc eu țestele cu aceşti pumni, voi 
să daţi cu pietre ! Haideţi după mine ! 

Înfricoșată şi îndirjită, mulțimea porni în fugă spre 
lazaret. În drum, cei mai mulţi, cuprinși de furie, căutau 
pietre cît mai mari, bite cit mai erele și chiar piroane 
pentru răstignire. Răsuna valea de strigătele lor : 

— Moarte !... La duhurile rele cu creştinii !... În Infern 
cu ei |... Să-i trimitem la zeii cei răi, la care se închină ! 

În lazaret era liniște. Stînd numai printre bolnavi, 
Vitellius dăduse îngrijiri fără să se odihnească o clipă. 
Auzi în susul văii ca un ecou slab strigăte şi țipete, ce se 
întăreau pe măsură ce se apropiau. Pe drumul ce ieșea 
din Ampelum, văzu un om însănătoșit de curînd care, 
deși încă slăbit de chinurile bolii, alerga cît îl ţinea pute- 
rea. Intră în lazaret și strigă, abia ținîndu-și răsuflarea 

— Fugiţi, creştinilor, preoții au întăritat mulţimea și 
în curînd vor sosi aici să vă omoare! Fugiţi cît mai e 
vreme ! 

Citeva clipe, Vitellius rămase nemișcat. în picioare şi 
privi departe, năpădit de ginduri și de îngrijorare. Cunoş- 
tea ura preoţilor și se aștepta la o răzbunare din partea 
lor. Ca el, şi ceilalţi creștini din lazaret stăteau ne- 
mișcaţi și îl priveau. Așteptau hotărirea lui. Strigătele 
şi larma creșteau repede. El le făcu semn să se apropie, 
Cînd toţi se strînseră în jurul lui, ridică privirea spre cer 
şi începu să se roage. Ceilalţi repetau în cor cuvintele 
rostite de el. Își plecă privirea după ce spuse : 

— Doamne, facă-se voia ta ! 

Îndurerat, privi credincioşii din jurul lui. Nu erau 
mulţi, numai citeva zeci. Continuă cu voce schimbată : 

— Noi știm că Dumnezeu, pentru faptele și credinţa 
noastră, ne învrednicește cu cununa muceniciei !... 

Vitellius tăcu, parcă încurcat în gînduri. Vederea i se 
înceţoșă, în trup i se răspîndea o fierbințeală ce-l ardea, 
și sub amîndouă braţele simţi dureri ascuţite, Într-o fulge- 


575 


rare, înţelese totul : îl lovise şi pe el molima. Își încordă 
voinţa şi puterea şi, ameţit, se sprijini de un creștin. 

— Vor să vă omoare aici în lazaret! spuse cel care 
le adusese vestea. 

— Nu aici, rosti Vitellius aproape în șoaptă, de ce să-i 
lovească pe cei bolnavi, vom merge afară ! 

Porniră către poartă într-un şir trist, dar cu sufletele 
luminate de suprema încercare. Fiecare se socotea o jertfă 
şi fiecare primea martiriul, pentru îndreptarea oamenilor. 
Dincolo de poartă, se întîlniră cu mulţimea întăritat; 
Creștinii mergeau strînși unii într-alţii şi se rugau cu pri- 
virile ridicate spre cer. Înfricoșată, mulţimea se dădu la o 
parte din calea lor. Trecu o clipă de încordare, de tăcere 
și de așteptare. 

— Pe ei, pe trimişii duhurilor rele ! strigă cel cu vocea 
groasă. 

Se auzi bufnitura bolovanului de piatră pe care el îl 
ridicase şi-l repezise cu toată puterea, zdrobind capul unui 
creştin. A fost ca un semnal. O ploaie de pietre se porni 
din toate părţile. Vitellius se întoarse și îngenunche. În- 
genuncheară și cei ce-l urmau. 

— Primeşte, Doamne, jertfa noastră ! rosti el, cu pri- 
virea spre cer. 

Ploaia de pietre, de bite şi de măciuci îi dobora pe 
creştini. Sîngele începu să curgă, îngroşind praful albicios 
al drumului. Cel cu voce groasă se apropie de Viţellius și, 
repezind cu putere măciuca, îi zdrobi capul. 

În cîteva clipe, creştinii căzură sub lovituri. Îndirjită, 
mulțimea porni înapoi spre Ampelum și începu să-i caute 
pe toţi cei trecuţi la noua credință. Pină noaptea tirziu a 
curs sîngele în Ampelumul rămas aproape pustiu. 


Capitolul X 
ZORILE LIBERTĂȚII SE APRIND 


Pe drumul de la Apulum la Ampelum se executau nu- 
meroase lucrări pentru stăvilirea alunecărilor de teren, ce 
se porneau mai ales în anotimpurile ploioase. Încă din pri- 
măvară, îndată după încetarea ploilor, fusese deschis şan- 
tierul, ce se întindea pe o mare distanţă în lungul drumu- 
lui. Sute de sclavi munceau din zori pînă-n amurg, sub 
loviturile de flagrun ale supraveghetorilor, și nici în timpul 
secetei şi molimei din vară activitatea nu încetase. Paza 
fusese încredințată unei centurii, comandată de centurio- 
nul Sabinus, și tot el era și comandantul șantierului. Cu 
toate că legatul Hortensius Julius ordonase ca lucrările 
să fie efectuate în cea mai mare grabă, centurionul nu se 
ocupa prea mult de treaba de pe șantier, și la orice oră din 
zi şi din noapte îl găseai dormitind la masa din baraca- 
pretoriu, avînd în faţă o oală cu vin. De aceea, activitatea 
o lăsa pe seama decurionilor și a supraveghetorilor. 

Într-o zi de sfîrşit de vară, pe la vremea prinzului, 
sub razele fierbinți ale soarelui ce dogorea ca fierul înro- 
şit, se apropia de șantier un dac ce venea dinspre Apulum. 
Seceta nu se sfirşise încă, și împrejur, cît răzbătea privirea, 
nu se vedea decit uscăciune şi praf. Dacul mergea cu pas 
rar, fără grabă. La același capăt al șantierului, pe o astfel 
de vreme, ceniurionul Sabinus ţipa, înjura și lovea în 
sclavi, supraveghetori și decurioni. Aceştia se fereau şi 
abia își mai ţineau rîsul. Nu-l luau niciodată în serios, 
şi de cele mai multe ori, pentru a fi lăsaţi în pace, căutau 
aduceau vinul cel mai tare. Cînd dacul se apropie de 
ei, centurionul tocmai bătea un sclav, prin a cărui tunică 
sfișiată se vedeau urmele loviturilor de flagrun şi direle 


7 — Sarmis 577 


de sînge, ce se scurgeau pînă sub cingătoare. Oprindu-se 
ca să-și şteargă sudoarea, centurionul îl văzu. 

— Ce e cu tine, ia vino-ncoa, barbarule! îi strigă. 

— Toți zeii să te aibă în paza lor, centurioane! îl 
salută dacul. 

— l-auziţi, mă, ce frumos vorbeşte barbarul ăsta limba 
Romei! se miră centurionul rotindu-și privirea spre su- 
praveghetorii şi decurionii ce-l înconjurau. Ce cauţi tu 
pe-aici, dacule ?: Nu aşteptă răspunsul, și ordonă : Ia prin- 
deţi-l şi legaţi-l, uite, are urechea crestată, e un sclav 
fugar ! 

Dacul se dădu cîțiva pași înapoi, trase de la briu cu- 
titul şi vorbi cu totul stăpin pe sine : 

— Sînt un dac liber, centurioane! Libertatea mi-a 
fost acordată de către guvernatorul Daciei. 

Scoase repede certificatul de eliberare 
turionului. Acesta privi doar o clipă papyrusul şi, văzind 
sigiliul, mintea parcă i se limpezi de băutură și luă o 
poziţie ca în fața legatului comandant. 

— Cum, dacule, tu ai fost pus în libertate chiar de 
către Livianus Claudius ? îl întrebă încurcat. Desfăcu încă 
o dată papyrusul şi privi scrisul. Și. încotro ai ple- 
cat, dacule ? 

— Caut de lucru, centurioane ! Ca libert, pot să mă 
duc oriunde în imperiu. 

— Că doar nu te-oi duce la Ampelum, unde de-abia 
s-a mai potolit niţel molima ? îl întrebă cu voce ceva mai 
scăzută. 

— Eu n-am spus că mă duc acolo, am spus numai că 
sînt plecat în căutare de lucru ! 

— Pe Proserpina, ştii că ești cam înfipt, dacule ? Îmi 
placi! Ia spune-mi, unde ai mai lucrat, pe unde-ai mai 
umblat prin imperiu, că te văd bun de gură. 

Dacul răspunse fără prea multă gral 

— Am lucrat pe șantierul podului de la Drubeta, pe 
cel de la Brucla, iar de umblat, am umblat mult : la Roma, 
la Athena, cunosc bine Ellada, Corinthul... 

— Nu vrei să rămii aici, dacule? Te pun suprave- 
ghetor de sclavi, dar să minte : dacă n-o să ştii tu să-i 
faci pe sclavi să muncească, o să ştiu eu să rup flagrunul 
pe spatele tău ! Centurionul se întoarse și căută cu privirea 


578 


pe unul dintre decurioni. Silius, să-i dai dacului echipa lui 
Aulus, lua-l-ar Proserpina ! 

Decurionul Silius, o namilă de om, rînji şi hurui printre 
dinți cu vocea-i groasă și răguşită : 

— I-o dau, centurioane ! 

Cum centurionul se găsea mai tot timpul beat, Silius 
era de fapt conducătorul șantierului. 

După cîteva zile se putea observa că noul supraveghe- 
tor, dacul, și echipa lui aveau cel mai' mare spor la lucru, 
deşi nimeni nu-l văzuse lovind vreun sclav. O oarecare 
schimbare se petrecuse şi la celelălte echipe : sclavii mun- 
ceau mai strînşi, se arătau mai disciplinaţi şi nu se mai 
pirau supraveghetorilor. Văzind că treaba merge bine, 
supraveghetorii se strîngeau bucuroși la umbra răcoroasă 
a vreunui mal de pămînt şi căutau să le treacă timpul 
povestind şi spunînd glume. Numai noul supraveghetor 
nu-și părăsea echipa. Din cînd în cînd, aranja cu supra- 
veghetorii schimbări de sclavi şi nici unul nu băgă de 
seamă că în scurt timp, în fiecare echipă pătrunsese cîte 
unul sau doi sclavi din echipa dacului. 

Cu mai mult de două săptămîni în urmă, Sarmis, 
Strombix, Buziris și Artaban plecaseră să strîngă un nu- 
măr cît mai mare de sclavi. Fiecare era însoţit de o ceată de 
sclavi fugari, hotăriţi să lupte pentru libertate. Porniseră 
să dea atacuri pe la şantiere şi pe la ferme. Sarmis se ho- 
tărise să încerce lovitura la acest șantier. După ee-i dăduse 
ocol pe departe de mai multe ori și văzuse că numărul 
decurionilor și legionarilor care asigurau ordinea era prea 
mare pentru a putea ataca fățiș cu mica lui ceată, lăsase 
sclavii ce-l însoțeau ascunși într-un hăţiș, departe în pă: 
dure, și pornise singur spre șantier. Își pusese cu grijă la 
briu certificatul de eliberare, întărit cu sigiliul lui Livia- 
nus Claudius, Pătruns în șantier, Sarmis se convinsese 
repede că sclavii nu așteptau decît momentul prielnic și 
erau gata să pornească la luptă. Spre a nu da nimic de bă- 
nuit, nu se arătase revoltat cînd, la citeva zile de la sosire, 
într-o seară, centurionul, decurionii supraveghetorii, 
după ce băuseră mult şi se îmbătaseră, aleseseră cîte-un 
sclav din fiecare echipă şi puseseră să fie torturați şi 
biciuiţi pe trupurile goale, în timp ce ei rideau şi se vese- 
leau la vederea spectacolului. A doua zi aflase că astfel 


37% 579 


de seri de torturi aveau loc des și că ei, decurionii și 
legionarii, le numeau „circul“. Citeodată, centurionul Sa- 
binus punea să se bată sclavii între ei, iar învingătorului 
îi dădea să bea pînă se îmbăta. 

Tocmai cînd treaba pornise mai bine la toate echipele, 
şi sclavii se arătau mai vrednici şi mai liniștiți ca oricînd, 
centurionul şi decurionii constatară cu mirare că supra- 
veghetorul dac dispăruse într-o noapte. Nimeni nu luă în 
seamă faptul, că în ziua următoare, sclavii, deși lucrau cu 
spor, glumeau şi rideau, căutau să strîngă în anumite locuri 
cît mai multe sape, lopeţi, topoare, pari de lemn şi 
chiar pietre. 4 

Centurionul Sabinus primi rìzînd vestea fugii dacului. 

— Nu mă miră că nu i-a plăcut dacului să rămînă aici 
ca supraveghetor, spuse el cu puțină ciudă. Barbarul s-ar 
fi simțit mai bine dacă îl puneam la muncă grea. Îi ordonă 
apoi decurionului : Silius, pe supraveghetorul Aulus îl iert, 
lua-l-ar Proserpina, să-i dai înapoi echipa şi să-şi vadă 
de treabă ! 

Socotind că în această zi își făcuse datoria, centurionul 
intră în baracă şi se așeză la masă, în fața oalei pline cu 
vin. Silius porni să controleze cum merge lucrul la echi- 
pele înșirate în lungul drumului. El nu trecu tot atît de 
uşor cu vederea plecarea dacului. În mintea lui încolţi 
teama că barbarul a fost o iscoadă a unei cete de latroni, 
deşi arătase certificatul de eliberare, scris numai de cîteva 
luni. La toate echipele, sclavii văzură cu îngrijorare că 
gărzile de legionari erau întărite. 

Către seară sosi la șantier o centurie ce mergea de la 
Apulum spre Ampelum. Cu centurionul Sabinus nu se 
putea vorbi, atît era de beat, însă decurionul Silius insistă 
mult ca centuria să facă popasul de noapte la șantier. Se 
bucură în sinea lui că zeii îi trimiseseră întăriri şi nu se mai 
temea de un atac al cetelor de latroni, în noaptea ce urma. 

Cît timp stătuse în șantier, Sarmis reușise să-i în- 
demne pe sclavi să se răscoale în momentul cînd el va ataca 
cu ceata lui. Pregătise lovitura pentru dimineaţa zilei ce 
urma fugii sale, înainte de ivirea zorilor, cînd sclavii erau 
scoși din bordeie și duşi spre locurile de lucru. Dar sosirea 
neprevăzută a centuriei în trecere spre Ampelum punea 


580 


în pericol lovitura lui şi făcea cu neputinţă răscoala scla- 
vilor din șantier. 

După căderea întunericului. liniștea cuprinsese tot șan- 
tierul. Sclavii fuseseră închiși în bordeie, iar legionarii 
sosiți cu centuria adormiseră repede, frînți de oboseala 
drumului. Ciţiva decurioni şi supraveghetori goleau oale 
cu vin la o masă, sub un fag bătrîn. În baraca-pretoriu. 
centurionul Sabinus îl îndemna pe centurionul comandant 
a] centuriei sosite şi era supărat că nu are un tovarăş 
bun la băutură. 

în bordeiul echipei lui Aulus, sclavii stăteau întinşi pe 
paie. Opaiţul din firida de pămînt se stinsese de mult. 
Unii dormeau, biruiţi de trudă, dar de cei mai mulţi nu 
se lipea somnul, îngrijoraţi de ceea ce se va întîmpla 
Ja ivirea zorilor. În liniștea din bordei, un sclav se mișcă 
de cîteva ori şi începu să se tîrască spre ușă. Lanţul de la 
picioare îi zornăia usor. După cîteva mișcări, se opri lingă 
alt sclav și-i şopti la ureche : 

— Afranius, dormi ? 

Cel întrebat se ridică într-un cot și întoarse capul. 

— Nu, Tibullius, somnul nu s-atinge de mine. 

— Nici eu nu pot să dorm. Ce-o să facă el şi ceata lui ? 
Nu-i putem lăsa să pornească atacul împotriva a două 
centurii. 

— Acelasi gînd mă stăpîneşte şi pe mine, Tibullius ! 
Cum să-i salvăm ? Ce-am putea să facem ? 

— M-am hotărît să fug din bordei, Afranius ! Voi căuta 
să ies din şantier și să urc pe coasta muntelui pînă în vîrf. 
Nu mă opresc pînă nu-i găsesc, Sarmis ne-a spus care-i 
semnalul. Poate că o să m-audă. 

— Merg și eu, Tibullius, orice s-ar întîmpla ! 

Nu. Afranius, tu trebuie să rămii aici. Pentru asta 
am venit la tine. Miine dimineață să dai de ştire din timp 
Ja toate echipele să nu pornească lupta, iar dacă zeii nu-mi 
vor ajuta să-l găsesc, şi Sarmis va porni atacul, atunci să 
săriţi cu toţii. Întîmple-se ce vor voi zeii ! 

— Si dacă îl găsești şi nu atacă, ce vom face ? 

— Vom amina lovitura cu două zile, după plecarea 
centuriei. Totul să fie pregătit, tot aşa cum a lăsat Sarmis 
vorbă. 'Tibullius făcu o scurtă pauză, apoi urmă cu îngri- 
jorare : Mi-e greu pină mă strecor afară din șantier prin- 


581 


tre gărzile de legionari. Lanţul de la picioare o să zornăie, 
oricît de încet voi călca, şi mi-e teamă să nu mă simtă. 
Ah, Afranius, dacă aş avea putere, l-aş rupe, sau dacă aș 
şti că ajung pînă la el să-i due vestea, mi-aş tăia laba ami 
picior, să-mi scot legătura de fier! 

Amîndoi tăcură, frămintaţi de îngrijorare 

zi Lanţurile ne trădează... lanţurile și cătușele, aduse 
pe pămînt de zeii cei răi! murmură Afranius: După altă 
je manti se ridică de pe paie şi începu să-l zguduie 
pe a rul ius. Îţi dau tunica mea, Tibullius, căci cămașă 

— Ce vrei să fac cu ea? 

— O înfășurăm peste lanţ și-o legăm de picioare cu 
sfoara cu care sînt încins. Lanţul n-o să mai zornăie, și 
după ce ajungi în pădure o destaci şi-o arunci. 5 
ao Nars Vă dau eu altceva, să nu mai zornăie lanțul, spuse 
în şoaptă cineva de lîngă ei. 

__— Taci, Crispus ! şuieră printre dinți Afranius, cunos- 
cîndu-l după voce pe cel ce vorbise. i 

— Nu tac, Afranius ! rosti Crispus, dindu-și ceva mai 
mult drumul la voce. Cine ne aude aici în bordei ? De cine 
vă feriți voi ? Nu sîntem toți sclavi, hotărîți să pornim la 
luptă pentru a ne cîştiga libertatea ? Sculați, fraților ! Să-l 
ajutăm pe Tibullius să ajungă mai repede la Sarmis 

„În bordei se auziră foșnete de paie răscolite, semn că 
cei mai multi ascultaseră în tăcere. Unul începu să scapere 
cu amnarul, vrînd să aprindă opaițul. 

E Lasă opaițul, nu trebuie să se vadă afară lumină 
prin crăpăturile ușii ! strigă un sclav către cel ce scăpăra. 
Tu ai cap pus de zeii Infernului ? 

„Crispus, care auzise tot ce vorbise Tibullius cu Afra- 
nius, spuse cu hotărîre, în şoaptă : 

— Miine, fraților, cum ieşim din bordei, ne strecurăm 
repede, care cum poate, spre celelalte bordeie și le spu- 
nem tuturor să stea liniștiți 3 
T= De ce să amînăm ? Să dăm lovitura, nu mai pot 
răbda ! se auzi o voce groasă dintr-un colț al bordeiului. 

— Ai răbdare, Apian! Tu vrei să fim liberi prin 
moarte, nu în viață ? îl mustră Tibullius. Pregăteşte-ţi piep- 
tul, brațele și pumnii, căci nu e departe clipa pe care o 
dorim cu toţii! 


582 


În bordei se auziră murmure și foşnete de paie. Dacă 
ar fi fost lumină, pe feţele multora dintre ei s-ar fi putut 
vedea amărăciune, nerăbdare şi revoltă. 

— De ce murmuraţi, cine şi-a pierdut încrederea ? 
căută să-i liniștească Tibullius. Cine nu-și mai amintește 
ce ne spunea Sarmis: „Lovitura o dai cînd îţi vine ţie 
mai bine, și nu dușmanului, iar din clipa în care ai pornit 
lupta, nu trebuie să te gîndeşti la altceva decit la izbîndă !“ 
Vreți să-l pierdem pe el începînd miine în zori răscoala ? 
îi întrebă apăsat. 

Urmară cîteva clipe de liniște încordată. 

— Mă duc şi eu cu Tibullius, rupse tăcerea sclavul 
cu vocea groasă. Eu mă lupt și cu zece legionari o dată şi-l 
scap, numai să ajungă el pînă la Sarmis. 

—- Stai liniştit, Apian ! îl îndemnă Tibullius. Haide, 
Crispus, ai spus că-mi dai altceva să leg lanțul ! 

— Sînt gata, Tibullius ! Am un ștergar minunat, l-am 
luat de-la un decurion. Cît ai clipi ți l-am și înfăşurat ! 

La ușă se auziră ușoare scrijelituri și hirşiit ca de cu- 
tit. Toți amuţiră. 
i-vă de treabă, nu vă speriați ! spuse în șoaptă 
ă ușă. Am vîrît cuțitul printr-o crăpătură, 
şi-am dat drugul la o parte. Cînd ieși, îl pui la loc. 

Tibūllius ieşi fără zgomot, și paşii lui se pierdură re- 
pede în noapte. În bordei se lăsă o linişte încordată, dar 
numai pentru scurt timp. La ușă scîrţii din nou hîrşiitul 
de cuţit. Toţi ascultară cu sufletul la gură. 

— Cine umblă acolo ? strigă înfundat Afranius. 

Nu avu timp să primească un răspuns, ușa se 
deschise, se auzi drugul pus la loc şi paşi grei se 
îndepărtară în grabă. 

— A plecat și Apian, spuse un sclav după ce dibui 
paiele din apropierea lui. 

'Tibullius pornise încet, călcînd cu multă grijă. Ajunsese 
la drum şi-l trecuse tirîndu-se. În jurul lui nu se mișca 
nimic, nu se auzea nici un zgomot. Luna nu răsărise. Porni 
în sus pe povirnișul muntelui, mergînd mai mult pe brînci, 
atent la tot ce se petrecea pe șantier. Se oprea din loc în 
loc și asculta. La cîteva zeci de pași înainte, pădurea se 
contura prin întuneric ca o pată lungă şi neagră ce în- 
cingea muntele. Continuă să înainteze, ferindu-se de locu- 


583 


rile în care ştia că stateau legionarii de pază. Trecu de-a 
curmezișul peste două poteci pe care străjile patrulau dînd 
roată şantierului. Știa că pînă să ajungă în pădure mai 
avea de trecut numai peste una. Speranţa şi curajul îi 
creșteau clipă cu clipă. Lanţul de la picioare fusese bine 
înfășurai, nu zornăia și nu-l supăra la mers. Înainta nă- 
pădit de întrigurarea și de mulţumirea ce-i umpleau sufle- 
tul : hotărîrea de a lupta. În minte, gîndurile îi alergau 
năvalnic : îl vedea pe Sarmis bucurindu-se de sosirea lui 
şi lăudindu-l pentru curajul de care dăduse dovadă, îi vedea 
pe sclavi în toiul luptei, lovind cu sete în supraveghetori 
şi legionari, se vedea pe el apoi liber, în munţi, alături de 
ceilalți sclavi din cetele lui Sarmis. Nu-și mai dădea seama 
dacă clipele se scurgeau prea repede, sau prea încet. Pata 
mare, neagră a pădurii se apropiase. Deodată, gîndurile lui 
se șterseră într-o fulgerare. O piatră se desprinse aproape 
de el și porni, rostogolindu-se în vale. În aceeași clipă, 
ceva greu căzu asupra-i şi-l prinse dedesubt. Se simţi strîns 
cu putere. Nu-și dădu seama că fusese prins de un le- 
gionar. Legionarul l-ar fi străpuns cu sulița sau l-ar fi 
lovit cu spada. Auzi ameninţarea șuierindu-i la urechi : 

— Sclav împuţit, vrei să fugi? 

Într-o supremă încordare și disperare, căută să-l răs- 
toarne pej cel ce se aruncase asupra sa, hotărît să-i în- 
figă mîinile în gât, dar nu reuși. 

— Vreau să te prind nevătămat, să primese o bună 
răsplată de la centurion, altfel te trimiteam la Proserpina ! 

Cu aceeași încordare, Tibullius se răsuci cu toată pu- 
terea, trupul de deasupra lui se rostogoli alături, și pentru 
o clipă, eliberat, se întoarse fulgerător și se aruncă peste 
el. În acelaşi timp însă, Tibullius simţi în piept o durere 
ascuţită, ceva cald începu să i se scurgă pe trup. Se 
aștepta ca cel ce-l lovise să se repeadă din nou asupra 
sa. Îşi puse repede mîna pe rană şi o apăsă cu putere, apoi 
se ridică în genunchi, hotărît să lupte mai departe. Dar 
ceea ce auzea și distingea prin întuneric nu putea să în- 
ţeleagă : cineva scotea un horcăit înăbuşit, numai la un 
pas de el. 

— Eşti rănit, Tibullius ? auzi o şoaptă. Sint eu, Apian ! 
Curaj, Tibullius ! 


584 


— Să-l cauţi pe Sarmis ! Ah, zeilor, de ce nu mă aju- 
taţi ? murmură Tibullius. 

Simțea cum i se scurge viața din trup. Apian mai 
strînse de cîteva ori cu putere gitul legionarului, apoi îl 
luă repede în spate pe Tibullius şi începu să urce spre 
pădure. Lanţul de la picioare îi zornăia. Paiele în care îl 
înfăşurase se împrăștiaseră. Dar nu avea timp de pierdut, 
Acum depindeau numai de el soarta luptei şi- viaţa lui 
Tibullius. Cu toate simţurile încordate, căuta să prindă 
tot ce se petrecea în jur, ca un animal care se ştie în- 
colţit. Pe măsură ce se apropia de pădure iuți pașii, ș 
dispăru printre trunchiurile groase al copacilor. 

— Cum te simţi, Tibullius ? întrebă pentru a- 
seama dacă cel pe care îl poartă în spate mai e în k 

— Grăbeşte-te Apian ! Pe mine lasă-mă lîngă trun- 
chiul unui copac. Fugi, caută-l pe Sarmis. 

— Staţi ! auziră o voce în întuneric. 

Încă de cu seară, însoţit de cîțiva sclavi, Sarmis coborise 
spre șantier și, din marginea pădurii, căutase să suprave- 
gheze orice mișcare. Auzind că cineva urca gifiind, cu 
zornăit de lanţuri, îi ieşise în cale. Nu putea să fie decît 
un sclav. Ceva se întîmplase jos, gîndise Sarmis. 

— Cine ești tu? întrebă Apian speriat. 

De teamă și de încordare, nerecunoscînd vocea lui Sar- 
mis, îl lăsă repede jos pe Tibullius și se pregăti de lupt: 

— Sint eu, Sarmis! Ce i s-a întîmplat lui Tibullius ? 
De ce-aţi fugit, Apiane ? 

Apian îi spuse, suflind greu, tot ce se petrecuse. Sarmis 
le mulţumi cu recunoştinţă. Curajul şi hotărîrea lor salva- 
seră totul. 

După două zile, înainte de ivirea zorilor, se porni atacul 
asupra şantierului. De la primele lovituri, înăbușiţi de 
numărul mare al sclavilor și îngroziţi de furia lor, mulţi 
legionari fugiră către Ampelum, alţii se închiseră în ba- 
răci, unde arseră o dată cu ele. Numai centurionul Sabinus, 
beat ca întotdeauna, n-a putut să-și dea seama că moare 
decît în clipa cînd l-au cuprins flăcările, și acoperișul ba- 
răcii s-a prăbușit peste el. 

Soarele abia se ridicase la cîteva sulițe pe cer. Sarmis 
și ceata lui, mărită cu sclavii eliberaţi, urcau prin pădure, 


585 


îndreptîndu-se spre tabăra sa, ascunsă în munţi. De lingă 
el lipseau tocmai aceia care se arătaseră cei mai aprigi 
în luptă : Apian, Afranius și Crispus. Tibullius murise şi el, 
cu o zi în urmă. Dintre sclavi începuseră să cadă eroi în 
lupta pentru libertate. 


Sarmis își instalase tabăra în munţii păduroși dintre 
Ampelum şi Marodava, departe de orice așezare omenească, 
Despre mica armată a sclavilor în Dacia, guvernatorul nici 
nu bănuia, iar Sarmis nu era cunoscut drept căpetenia 
ce-i îndemna să se răscoale. Toate loviturile date asupra 
fermelor și șantierelor erau socotite isprăvi ale sclavilor 
fugari sau ale cetelor de daci latroni și privite ca ceva cu 
totul local. Mai ales atacurile asupra fermelor erau puse 

e seama secetei ce biîntuise toată vara peste o parte 

in Dacia. 

_ Spre a păstra ascunsă armata sclavilor răsculați, Sarmis 
o împărţise în cete mici, împrăștiate prin păduri, puse sub 
conducerea celor mai buni luptători, unii încercaţi. gladia- 
tori în circurile Romei sau în alte cetăţi. Reuşea astfel să 
înșele unităţile de legionari ce colindau ţara, făcindu-le 
să-și irosească puterile prin urmărirea cîte unei mici cete, 
care se făcea nevăzută în pădurile neumblate. De altfel, 
cohortele romane îşi concentraseră raziile mai mult asupra 
munţilor din părţile de răsărit şi miazănoapte ale Daciei, 
de unde aveau știri că Diegis stringe o puternică armată. 
Toate urmăririle pornite de guvernatorul Julius Quadratus 
Bassus se sfîrşeau fără rezultat. În scurt timp, atacurile 
tot mai dese asupra fermelor, coloanelor de transporturi 
şi şantierelor începură să-l neliniștească pe noul guverna- 
tor. În întreaga Dacie domneau nesiguranța şi teama. Ar- 
mata imperiului se dovedea neputincioasă. 

Din primăvară, Sarmis își înjghebase tabăra pe un mic 
platou, înconjurat de brazi bătrîni, unde nu se putea ajunge 
decît mergind pe o potecă îngustă, ce șerpuia pe o brînă 
săpată de ape și de vreme în stîncă. Orice atac urmînd brîna 


586 


era cu neputinţă, iar din altă parte nu se putea pătrunde 
sus. Cu multă prevedere, pentru a nu fi izolat la înălțime 
în cazul cînd jos pe brînă s-ar fi ivit grupuri de legionari, 
Sarmis pusese să se facă scări de fringhii, cu care puteau 
să coboare prin partea cea mai ascunsă, unde peretele 
stîncii era mai prăpăstios. Pină=departe organizase posturi 
de strajă, de unde sclavi luptători, ascunși după colţuri de 
stînci sau în desişuri agăţate de prăpăstii, serutau zările şi 
urmăreau cu ochi ca de șoim orice mișcare. Lîngă fiecare 
străjer spînzura de că sau de un copac o bucată de 
lemn de brad, groasă ca pe picior și lungă de trei-patru 
coţi, descojită şi bine uscată, care scotea sunete puternice 
la lovituri oricît de uşoare. Străjile vesteau, după numărul 
de bătăi, tot ce se petrecea în jur. 

Se apropia sfirşitul verii. În munţi era linişte. Sus pe 
cerul albastru pluteau vulturi cu aripile larg întinse, ne- 
mişcate, cercetind sub ei tele şi văile. Soarele învăluia 
zările într-o lumină potolită, ce se pierdea spre stîncile şi 
pădurile din depărtare, sub valurile subţiri de pêclă. De 
la postul de strajă de sub platoul pe care se afla tabăra, 
se împrăștiară pînă departe în valė trei sunete prelungi, 
pe care ecoul le purtă în toate părţile și le aduse înapoi, 
repetate de mai multe ori, în valuri din ce în ce mai slabe. 
Era semnal de veste bună. De tabără se apropiau trei 
călăreţi în pasul cailor. „Sînt de-ai noştri“, anunța sus 
semnalul. Sclavul din primul post de strajă îl și recunoscuse 
pe Strombix. Pe ceilalţi doi nu-i mai văzuse. Erau Mae- 
vius şi Burio. 

— Spune, Strombix, tu faci des drumul la Ampelum ? 
îl întrebă Maevius, care mergea la dreapta lui. 

Acum, poetul rătăcitor era de nerecunoscut. Își lăsase 
toga ruptă şi îmbrăcase bundă nouă şi curată, de 
luptător dac. 

— Da, îl fac destul de. des, 
luptător. De cele mai multe ori 


răspunse sclavul devenit 
îl însoțesc pe Sarmis, El 


nu se opreşte niciodată locului, aleargă mai mult decit 
oricare dintre sclavii cei mai de încredere din jurul lui. 


— El se încrede chiar în toţi sclavii? îl între- 
rupse Burio. 


587 


— Da, în toţi, dar în felul lui, spuse Strombix. El 
umblă mult, se întilneşte — prin locuri numai de. el 
stiute — cu căpeteniile de cete, îi îndeamnă, le întăreşte 
încrederea, vorbeşte cu sclavii și le dă curaj, dar puţini sînt 
cei care cunosc locul taberei lui și munţii în care se ascund 
celelalte cete. De cîteva ori, în miez de noapte, şi-a strîns 
cetele în văi tainice şi le-a vorbit cu multă înflăcărare. 

— Crezi că a strîns cetele numai pentru ca să le 
vorbească ? îl întrebă Maevius. Altul trebuie că este tilcul. 
Sarmis ştie că n-ar putea să ţină treze încrederea şi cura- 
jul sclavilor numai cu vorbe. Ei trebuie să se convingă 
că nu sînt puţini, ci foarte mulţi. Acolo, fiecare sclav poate 
să-şi dea seama cît de mulţi sînt cei cărora el s-a alăturat. 

— Da, aşa trebuie să fie, admise Strombix. Dar de ce 
i întrebat, Maevius, dacă mă duc des pe la Ampelum ? 

— Vreau să știu ce mai este pe-acolo după molimă. 

— Fiţi mai cu grijă, le strigă Strombix, ne apropiem 
de nişte colţi de stîncă, poteca se strimtează mult, şi caii ar 
putea să lunece. Un luptător a căzut aici cu calul în 
prăpastie. 

După ce trecură 'cu bine locul periculos, Strombix 
continuă : 

— La Ampelum s-au schimbat multe, molima aceea în- 
grozitoare din anul trecut a deschis ochii romanilor. Nu 
mai sînt aduși sclavi din provinciile imperiului, acum se 
folosesc mai mult daci în minele de aur și la spălatul 
nisipului. După potolirea molimei din anul trecut, toate 
barăcile şi corturile din camp și din colonie au fost pretă- 
cute în scrum. S-au ridicat case din cărămidă, și acum 
nici un negustor, nici un tabernagiu, nici un meșteșugar 
nu poate să-și deschidă o prăvălie dacă nu e construită din 
zid sănătos. Numai dacii mai sînt lăsaţi să-și înalțe case 
de lemn, dar la mare depărtare de vilele romanilor. Și 
de multe ori, casele dacilor sînt mai frumoase, mai vesele 
şi mai curate decit ale lor. Cu greu mai poţi azi să re- 
cunoşti Ampelumul. Acolo sînt acum drumuri pavate cu 
lespezi de piatră şi s-au construit terme. Ce-a mai rămas 
vechi este numai cimitirul uriaș din timpul molimei, unde 
zac trupurile miilor de morți... 

— Și al lui Vitellius! murmură Maevius. 


m- 


588 


— Da, şi al lui, dar el este viw în inimile multor oameni 
din Ampelum. Faptele lui şi ale celor trecuţi la noua cre- 
dință au pătruns adînc în sufletele oamenilor care au 
trăit acolo în acea vreme de groază, și au dat roade : mulţi 
urmează acum învăţătura galileanului. Se spune că Vi- 
tellius este privit ca un sfint al lor. 

'Tarabostele Burio asculta şi se frăminta în șa, neli- 
niștit. Citeva din cuvintele lui Strombix despre Sarmis îl 
chinuiau și era dornic să afle ce vrusese sclavul să spună. 
Căută să prindă momentul pentru a întrerupe firul celor 
ce povestea. - 

— Toate bune, Strombix, dar pe mine mă neliniștește 
un lucru. Ce se întîmplă cu Sarmis 

Sclavul uriaș se întoarse și-l privi puțin speriat 

— Ce să se întimple ? Luptă pentru ca sclavii să intre 
în rîndul oamenilor, să guste libertatea ! Se spune că Diegis 
n-ar fi vrut să-i elibereze pe sclavi... 

— Nu te-am întrebat asta. Mai adineauri, tu ai spus: 
„Toate ar merge bine, dacă Sarmis...*. Ce-ai vrut să spui 
Nu cumva Sarmis este împins să cadă în vreo greşeală ? 

— Să mă ierte tarabostele, nu ştiu dacă am căderea 
să mă amestec în viața lui, în ceea ce... poate că-i încălzeşte 
sufletul, deşi de multe ori am fost cuprins de îngrijorare, 
că s-ar putea să se abată asupra lui o nenorocire. Și doar 
noi, sclavii care îl urmăm, ne-am pus viaţa și libertatea 
în mîinile lui ! 

Maevius îl săgetă cu o privire pe sclavul luptător. 
Îi vorbi ceva mai tăios. 

— Dacă este așa, tu nu aveai dreptul să taci! De ce 
ru ne-ai spus mai demult, de ce n-ai mai spus și la alţi 
sclavi de încredere, pe care el îi preţuieşte, de ce n-ai 
încercat să-l oprești ? Tăcerea ta este totuna cu a-i fi 
trădat pe sclavii care s-au ridicat la luptă ! 

— Da, tu n-aveai dreptul să taci ! întări şi tarabostele 
Burio. ÎL iubesc pe Sarmis, ca și pe Diegis, iar neînţelegerea 
dintre ei nu mă împiedică să văd că lupta voastră are 
același ţel ca și a noastră. Același dușman avem : Impe- 
riul roman. 


Mişcat de tăria cuvintelor ce i se spuneau, Strombix 
își lăsă în jos capul ca un vinovat. Opri calul. Pădurea se 
îndepărtase de potecă pe ambele părţi. 

—— Pe la inceputul verii, începu el, Sarmis se găsea la 
una din cetele noastre, care stătea ascunsă pe muntele 
mic şi păduros din apropiere de Apulum. De acolo, noi 
urmăream tot ce se mișca pe drumurile de la Apulum 
spre Ampelum, spre Brucla și Germisara, către Ulpia Tra- 
jana. În vale, la poalele acestui munte, se află una din 
cele mai frumoase și bogate ferme din Dacia. Are țarină 
atît de mare, încît nu i se pot vedea marginile, şi un nu- 
măr atât de mare de sclavi și de supraveghetori, încît, nu- 
mai cu o singură ceată de-a noastră, Sarmis nu s-a încu- 
metat s-o atace. Eu cred că el mai plănuia și altceva 
în legătură cu acea fermă. într-o seară, cînd soarele se 
lăsase gata să scapete peste munte — era roșu şi mare 
cît roata de la carigă — Sarmis umbla printre copacii 
mari, umbroși, de la marginea pădurii. Poate că se gin- 
dea cum să atace mai ușor ferma, cu mai multe cete 
deodată. Eu mă găseam ceva mai departe, făceam de 
pază, însoțit de cîţiva sclavi luptători. Toţi şedeam liniștiți, 
cînd am auzit un râs cristalin şi ţipete pline de veselie. 
L-am văzut pe Sarmis cum cîteva clipe a rămas nemișcat, 
privind într-acolo, apoi a pornit cu pași hotăriţi. Noi l-am 
urmat la distanță. Aveam datoria să-i venim în ajutor dacă 
ar fi fost atacat de cineva. Știam că în acea parte era o 
poieniţă, cum nu mai văzusem alta mai minunată, Acolo, 
o fată de o frumuseţe răpitoare se juca cu două sclave, și 
toate trei alergau după fluturi, culegeau flori, cîntau, 
rîdeau și ţipau. După ce le-a privit un timp, spre mirarea 
mea, Sarmis a mers mai departe, pînă a ieșit la marginea 
poienii. Văzîndu-l, la început ele s-au speriat, au tipat și 
au pornit la fugă în vale, şi ce credeţi ? După cîțiva pași, 
nimfa cea frumoasă s-a oprit, s-a întors spre el şi-a început 
să-i zîmbeas Chiar și acum, așa mai înaintat în vîrstă, 
Sarmis e un bat frumos, plin de putere. El, fără să se 
iardă la vederea unei atît de minunate făpturi, a început 
să-i vorbea; în cea mai frumoasă limbă a Romei, așa 
cum vorbesc patricienii ce se plimbă între for, terme și 
Circul cel mare, şi s-a apropiat de fată. Au vorbit înde- 


lung, mai mult în șoaptă. Sclavele care fugiseră se opri- 


590 


1 

seră în vale, la marginea pădurii. Mă gindeam să nu fie 
la mijloc o viclenie pentru prinderea lui. Eu şi ceilalți 
sclavi stăteam pregătiți pentru orice. La început, am cre- 
zut că totul a fost doar o întîmplare, ca oricare alta, care 
nu lasă urme în sufletul omului, dar mă înșelasem. Scurt 
timp după aceea, am băgat de seamă că Sarmis începuse 
să părăsească tot mai des tabăra, pornind către ceata de 
lîngă Apulum. Acolo se întîlnea cu fata, și nu se poate ca 
întâlnirile lor să fi fost tot întimplătoare... 

Strombix tăcu cîteva clipe, serută zările împrejur, 
apoi continuă : 

— Mie nu mi-a vorbit niciodată despre ea, iar eu nu 
l-am întrebat. De la o vreme arată abătut, prins de gin- 
duri, e tăcut și parcă-l frămîntă ceva. De la luptătorii 
noștri din ceata de acolo am aflat că fata ar fi fiica lega- 
tului comandant al legiunii de la Apulum. De fapt, ferma 
nu este a legatului, ci a unui negustor bogat, care ar fi pe 
cale să i-o dea legatului, în schimbul altor favoruri. Poate 
că Sarmis ştie mai bine... Ceea ce mi se pare îngrijorător, 
continuă Strombix întristat, este că în ultimele săptămîni 
ne-a părăsit mai des, și-a lipsit mai mult timp dintre noi. 
Pleacă singur călare, fără gardă, și... cine ştie ce pun la 
cale zeii cei : i 

Tăcu și oftă adînc, clătinînd din cap cu mihnire : 

A S-au văzut atîția bărbați pierduţi, fiindcă s-au ținut 
după peplumul unei femei ! murmură el. Pe de altă parte, 
el este încă tînăr și mai are dreptul să strîngă în brațe 
trupul unei femei frumoase şi să simtă cum îi bate inima. 

_— Spune-mi, Strombix, tu l-ai auzit vreodată pe Sar- 
mis vorbind despre doi negustori, Fortunatus şi Eurotas ? 
îl întrebă Maevius, tulburat mult de cele ce auzise. 

— Auzi vorbă ! Păi ăştia doi sînt dușmanii lui, pe amîn- 
doi îi caută și pe amândoi vrea să se răzbune. 

— Parcă încep înţeleg ceva, spuse Burio cu o fră- 
mîntare greu stăpînită. Tu nu faci nici o legătură, Mae- 
vius ? 

Maevius trase de frîul calului şi-i dădu pinteni. 

— Cred că ar fi bine să ne grăbim. Dacă el este ple- 
cat din tabără, se poate să fie în legătură cu prezenţa ce- 
lor doi ticăloși la Apulum, spuse el îndemnindu-i la mers. 


594 


Vicleanul de Eurotas şi acel Fortunatus, cine știe ce-o mai 
fi fost în stare să pună la cale ?! 

— Nu, este aici, sus, în tabără, îi încredinţă Strombix. 
așteaptă întoarcerea mea. Cit despre cei doi negustori și 
duşmani pe care el vrea să se răzbune, de mult se pregă- 
teşte să pornească pe urmele lor. 

De după pieptul muntelui, ecoul aduse pînă la ei ropote 
ce se apropiau în goană. Toţi trei priviră miraţi, căutînd 
se pregătească de luptă. Dar pînă să se hotărască, călă- 
rețul le și apăru în faţă. 

— Unde-ai prins aceste iscoade, Strombix ? strigă el, 
mirat și bucuros totodată la vederea lui Maevius şi a lui 
Burio. Bine-aţi venit, fraţilor ! Cum se face că v-aţi hotă- 
rît să treceţi şi pe-aici, pe la birlogul meu ? 

— Marele zeu să te-ajute, Sarmis! ri 
Burio drept salut. 

— L-am întâlnit pe uriașul ăsta, îi luă vorba Maevius 
arătînd spre Strombix, şi cum ardeam de dorul de-a te 
vedea, am pornit după el. Îţi pierdusem urma şi nu mat 
ştiam unde te ascunzi în Dacia... 

— Regele nici nu știe că noi ne-am abătut pe-aici, 
adăugă Burio. Eram în drum spre Marodava, cînd l-am 
întilnit pe Strombix. Noi venim de departe... 

— Nu cumva de la Roma? V-aţi împăcat cumva și 
v-a îmbrățișat tiranul ? spuse Sarmis în glumă. 

— Nu chiar de-acolo, ci dintr-un loc unde tu ai asu- 
dat mult, ai primit multe lovituri de flagrun și unde era 
să-ți lași viaţa, îi răspunse Maevius, 

Sarmis se încruntă și îi privi mirat. 

~ Ce-aţi putut să căutaţi voi la Drubeta ? V-a trimis 
Diegis, sau... 

— Ai aflat destule, Sarmis, îl întrerupse Maevius ri- 
zind. Tu ştii că eu cînd vin de la drum lung sînt înfome- 
tat și însetat. 

— Mai ales însetat, întări Sarmis întorcînd calul. Mer- 
gem sus în tabără, să ţi le potoleşti pe amîndouă. Dar să 
ştii n tabăra mea n-am nici o oală cu vin. 

Maevius se gîndi că Sarmis îi oprise pe sclavii luptă 
tori să bea vin. Bucuria revederii îi scăzu dintr-o dată. 

— Nu te întrista, reluă Sarmis rizînd, e-adevărat că 
n-am nici o oală, fiindcă noi bem vinul din coarne de zim- 


tarabostele 


592 


+t 


bri și de tauri. Pe-aici, oalele se sparg repede şi sînt greu 
de purtat. 

— Te ţii de glume, căpetenie a sclavilor răsculați, strigă 
Maevius inveselit, altfel nici nu-ţi mai călcăm prin tabără ! 

Porniră în susul potecii în trapul cailor. În tabără se 
întinse masă bogată, și Maevius nu pregetă să spună că 
vinul are gust mai bun băut din corn şi se scurge mai uşor 
pe gît, mai ales dacă întorci cornul cu vîrful în sus. 

— Ce-aţi căutat voi la Drubeta ? îi întrebă Sarmis, 
frămintat de această veste. Maevius știu că rătăceşte 
prin Infern, şi-ţi iese în cale cînd nu te aștepți, tocmai 
în momentul în care ai mai mare nevoie de un ajutor, tinu 
să precizeze cu recunoştiință. Dar tu, Burio ? 

'Tarabostele vorbi după citeva clipe de șovăire. 

— O să-ţi spun, Sarmis! Poate că regele m-ar pe- 
depsi pentru că-ţi dezvălui o taină a lui. Mă gîndesc însă 
că tu, căpetenie a sclavilor şi aprig luptător dac, fiu al 
viteazului Dicomes, este bine să ştii. În anul ăsta, regele 
vrea să termine pregătirile și, în primăvara care vine, să 
pornească la luptă. Armata lui e mare, și romanii n-au 
prins de veste : Diegis ţine acum în Dacia cete mai mici, 
împrăștiate, cu care dă numai lovituri de hărţuială, însă 
grosul luptătorilor este dincolo de munţi, la dacii fraţi 
liberi şi la celelalte triburi prietene : sarmaţi, costoboci, 
roxolani și alţii. Bani are acum destui regele... 

— Știu astea, Burio, le ştiu chiar de la Diegis. Spu- 
ne-mi, de ce te-ai dus la Drubeta ? îl întrebă nerăbdător. 

— Te știam cu mai multă răbdare ! Ia spune-mi, tu 
nu-l recunoşti pe Diegis ca rege al dacilor ? Văd că nu-i 
spui niciodată „regele“... 

Sarmis zimbi cu o uşoară amărăciune 


i răspunse : 


— Da, el este „regele“ ! Îi urez din suflet să-i alunge 
pe romani ! 

— Dar tu, Sarmis, de ce stai deoparte ? Tu i-ai fi de 
mare ajutor... 


— Te-am rugat, Burio, să-mi spui pentru ce-ai fost 
la Drubeta. Cît despre Diegis, el ştie de ce nu pot veni 
lîngă el... 


38 593 


— Nu te-ai gindit ? Pregătim să punem foc podului, 
să rupem legătura legiunilor de-aici cu Roma! 

Sarmis își trecu tulburat degetele prin barba stufoasă. 
În ochi îi apăru o uşoară licărire. De mult nutrea și el 
gîndul ca, atunci cînd va porni lupta de eliberare a scla- 
vilor, să înceapă cu distrugerea podului de la Drubeta. 

— Gindul lui Diegis este minunat, şi dacă imperiul 
n-ar fi atit de mare. 

Se opri. Nu vru să spună tot ce gîndea. Ridică cornul 
înfipt într-o gaură din trunchiul de brad ce le servea drept 
masă şi îi îndemnă și pe ceilalţi : 

— Să bem în sănătatea regelui, a dacilor și a sclavi- 
lor, a tuturor acelora care s-au ridicat împotriva tiraniei 
imperiului ! 

— Eu ridic cornul în sănătatea ta, Sarmis ! ură Burio. 
Rog pe Marele zeu ca, pină la topirea zăpezii din iarna 
care vine, tu, cu armata ta de sclavi luptători, să te ală- 
turi regelui ! 

— Voi o ţineţi ba cu regele, ba cu zeii, și eu îmi văd 
de treabă, spuse Maevius lăsînd de la gură cornul, pe care 
îl şi golise. 

— Și cine o să fie multîncercatul luptător care o să 
pună foc podului ? Acolo este un castru întări „ bine apă- 
rat, și nu te poți apropia de el. 

Vorbind, Sarmis avea în minte toată aşezarea podului, 
pe care o cunoștea pînă în cele mai mici amănunte. 

— Cine ar putea să fie altul decît bătrînul Dagio, do- 
boritorul de legionari ? Bătrînul are acum ajutoare bune. 
Și-a luat cu el nepoţii, pe Rhesos și pe Dapyx, feciorii bă- 
trînului Chertebalos. Pînă la toamnă, vor sta ascunși pe 
la dacii răsfiraţi prin funduri de văi pătrunse adinc în 
munţi, lămuri Burio. 

— Un plan mai bun și mai bine gîndit nici nu se pu- 
tea ! Sarmis tăcu privind departe spre creste. Hei, dar 
timpul trece, schimbă el vorba. Ia să-mi spuneţi, cît mai 
rămîneţi aici ? 

— O zi, două, pînă ne odihnim puţin, spuse Burio, 

— Să zicem trei, ar fi tocmai bine. Vă găsesc tot aici 
cind mă întorc. Eu trebuie să plec în seara asta. Aș fi 


594 


bucuros să mai rămineţi, am mai goli citean corn cu vin 
şi-am face și ceva planuri... 

Citeva clipe rămase din nou cu privirea aţintită de- 
parte în gol. 

— Tu, Burio, urmă Sarmis cu îmbărbătare reţinută, 
să nu judeci greşit neînțelegerea dintre mine şi Diegis. 
Și eu am pornit într-o răscoală hotărită, iar în sufletul 
meu sînt mai proaspete ca oricînd, mai puternice decît 
oricînd dragostea pentru ţară și dorința de eliberare a da- 
cilor. Toți cei care mă urmează sînt hotăriţi să lupte, dor- 
nici să-și cucerească libertatea, iar dacă lupta noastră nu 
va fi altceva decît aprinderea focului, ea va însemna to- 
tuşi mult pentru sclavii de pretutindeni. Eu vreau să por- 
nesc, în acest colț al imperiului, lupta sclavilor pentru li- 
bertate, și apoi, așa cum se întinde focul într-o pădure 
seculară în zi de arșiţă de vară, așa se va întinde revolta 
lor în toate provinciile. Ce va fi după aceea, ce va face 
Roma, e uşor de înţeles : va da libertate sclavilor, va în- 
cepe o nouă viaţă ! 

Înmărmurit de cuvintele ce le auzea, Maevius îl pri- 
vea cu admiraţie pe Sarmis, în ochii căruia juca licărirea 
unei flăcări vii, a unei lumini noi. Vedea torţa de la care 
se vor aprinde celelalte flăcări ce se vor întinde peste im- 
periu şi lumina nouă ce va lumina tot imperiul, așa cum 
visa el de mult: eliberarea sclavilor. În ochii lui, chipul 
lui Sarmis se mări şi se lumină, pînă acoperi zările. 

Sunete repetate din vale îi făcură să asculte cu încor- 
dare. Sarmis ridică repede capul, rămase o clipă nemișcat, 
apoi sări în picioare, 

— Poate că mi-i aduc! murmură el așezîndu-și mai 
bine spada și cingătoarea și oftînd adînc. Trebuie că exi- 
stă o dreptate pe lumea asta ! 

Maevius privi întrebător spre Strombix. Drept răspuns, 
acesta se mulțumi să salte din umeri. 

— Pe cine aşteaptă căpetenia sclavilor ? întrebă Burio, 
neliniștit, Poate că eu, luptător de partea regelui, nu se 
cade să fiu de faţă... 

Sarmis se întoarse spre ei. Un zimbet îi miji în colțul 
gurii. 

— Dacă mi i-au adus, amîndoi aţi avut noroc. Tocmai 
de aceea v-am întrebat cît mai staţi aici, fiindcă aș fi vrut 


38x 595 


să fiți de faţă la judecarea lor. Îi am în mînă pe cei doi 
ticăloși, care trebuie să răspundă de faptele săvirşite. 

P „De după un colţ de stincă se ivi Durax, și după el, 
cîțiva luptători sclavi care împingeau doi oameni legaţi. 
În urma lor venea Buziris. Durax era un tînăr dac spătos, 
care trăise în copilărie ca rob pe moșia de la Costodava. 
Arăta ca Dagio în tinereţe. Sarmis îl folosea ca om de în- 
credere și ca şef al gărzii sale. Îi trebuise mult timp bravu- 
lui Durax să se dezobișnuiască de a-l privi pe Sarmis ca 
pe-un stăpîn. 

— I-am adus! spuse el scoţînd 

Maevius îi recunoscuse de cînd ăzuse : erau Euro- 
tas și Fortunatus, amîndoi palizi, obosiţi și cu priviri ră- 
tăcite. Eurotas se făcuse puţintel la trup — și de slăbi- 
ciune, şi de bătrîneţe —, iar Fortunatus se chircise de tot, 
torturat de gîndul morţii îngrozitoare la care se aștepta. 

A După ce lăsă tuturor un scurt răgaz de odihnă, Sar- 
mis ceru să se adune căpeteniile şi începu judecarea. Se 
bucura că sînt de faţă Maevius şi Burio. Primul, socotit 
ca din partea lui Vitellius, iar al doilea, al lui Diegis, omul 
care îl ajutase mult pe regele Decebal. Ura lui Sarmis 
era mai vie împotriva lui Fortunatus, de aceea începu cu 
judecarea acestuia. 

__— Să-mi spui, ticălosule, pentru ce nu ţi-ai ţinut cu- 
vîntul dat lui Plutarh, de a mă aduce în Dacia şi a mă 
lăsa liber ? îl întrebă pe Fortunatus, săgetîndu-l cu multă 
ură. 

Negustorul, îngrozit, cu privirea rătăcită, vorbi îne- 
cîndu-se de spaimă : 

După lege... erai... sclavul meu... 

— După legea Romei îţi eram sclav. Acum, după legea 

vieţii, trebuie să te răsplătesce pentru felul în care ai ştiut 
să-ți respecţi făgăduiala și să mă răzbun pentru toate 
chinurile pe care le-am îndurat din momentul în care tu 
m-ai pus din nou în lanţuri ! 
Ar Iertare ! se rugă disperat Fortunatus, aruncîndu-se 
în genunchi în fața lui Sarmis. Lasă-mi numai viaţa. Jur 
pe toţi zeii că sînt gata să-ți dau toată averea mea din 
Dacia, eliberez pe toţi sclavii pe care îi am la ferme 
şi să părăsesc pentru totdeauna această provincie ! 


506 


Pe faţa lui Sarmis se contură un zimbet plħ de scîrbă. 
Acum te tirăşti .ca un vierme și ceri iertare, dar cite 
zeci și sute de vieţi de sclavi nevinovaţi ai chinuit? 

Fără să aștepte răspuns, se întoarse spre Eurotas și 
se apropie de el. Bătrînul negustor devenise neputin- 
cios, numai privirea îi mai era vie şi iute, iar pe faţă îi mai 
înflorea încă un zîmbet, 

— Ei, te-ai săturat de bogăţie, Eurotas ? Ai luat bani 
și de la romani, și de la daci, acum eşti putred de bogat. 
Ţi-ai bătut joc de Livianus Claudius aşa cum ai vrut, şi 
ai distrus atita fericire împingind la moarte o familie! 
Acum ești stăpinul Carsidavei. Ştii că acolo m-am născut 
și am copilărit? Dar prin Eutychia ce-ai urmărit? 

Zîmbetul de pe faţa lui Eurotas crescuse pe măsură ce 
îl ascultase pe Sarmis. Se scărpină în barbă şi aşteptă li- 
niştit ca după ce termină să dea răspunsul. Vorbi dirz, 
dar cu voce stăpinită, fără să se arate îngrozit de moarte, 
cu cutezanţa lui obișnuită : 

— Eu nu-ţi cer nici un fel de iertare şi nici nu-ţi spun 
că-ţi dau ceva sau să mă jur că voi pleca din Dacia ! Cînd 
s-a mai văzut scăpată o vieţuitoare încăpută în ghearele 
leului ? Tot ceea ce-am făcut, am făcut pentru bani. De 
ce? N-aș putea să spun. Poate că așa a fost viața mea, 
fără astîmpăr, și vesnic dornic să string cît mai mult. 
Știu că, de drept, tu ești stăpînul Carsidavei şi mai ştiu 
că vrei să răzbuni tot răul pe care l-am făcut. Eu n-am 
dorit căderea Daciei sub jugul imperiului, dar dacă faptul 
s-a petrecut, pentru ce-aș fi stat deoparte și n-aş fi luat 
și eu ceva din bogăţia de aici ? M-ai întrebat ce-am urmă- 
rit prin Eutychia. O ştii și tu : să te prind! De cînd am 
aflat că ți s-a dat libertatea, nu m-am mai simț; 
ranță. Dar nu numai atît: am vrut să te prind 
predau guvernatorului, lui Julius Quadratus Bassus ! 
se pot obţine multe de la guvernatorul provinciei. Dar 
sclava s-a dovedit în totul o femeie : dragostea a fost mai 
puternică decit orice, Bănuiesc acum că ea ţi-a spus cînd 
să trimiţi cetele de sclavi latroni şi să ne prindă. Şi, ce să 
mai lungesc vorba, sint gata ! Să-mi laşi un ban în buzu- 
nar. pentru a-l da lui Charon... 

Ultimele cuvinte Eurotas le spuse ca în glumă, aproape 
rîzind. 


597 


Sarmis îl ascultase cu multă încordare și îl uimise răs- 
punsul plin de curaj al bătrînului negustor. Ura împotriva 
lui se muiase. Atitudinea lui nu-i provocase scîrba pe care 
o simţise ascultîndu-l pe Fortunatus. Dar nu era timp de 
pierdut şi nu avea nici un rost să mai asculte văicăreala 
aceluia care înșelase încrederea marelui Plutarh. Ridică 
hotărit capul și roti privirea peste cei din jur. 

— Da, fiecare își merită o altfel de pedeapsă ! rosti el. 
Pe Fortunatus îl ardem de viu, iar Eurotas va pleca la 
Charon mai repede, străpuns cu suliţele ! Strombix, vezi 
să se îndeplinească totul așa cum am spus, asta este ju- 
decata mea ! Pentru celelalte ticăloșii, judecaţi-i voi, unul 
în numele lui Vitellius, iar celălalt, în al lui Diegis, încheie 
Sarmis privind spre Maevius și spre Burio. 

— A sosit timpul să te potolești, Eurotas, începu Mae- 
vius, ai alergat prea mult, toată viaţa ai fost neobosit. Mă 
întreb, bătrinule negustor: la ce-ţi mai foloseşte acum 
bogăţia pe care ai strîns-o ? Să te mai judec şi eu, nu mai 
văd rostul. Pentru relele pe care le-ai făcut nu poţi muri 
decît o singură dată... 

— Eu voi spune regelui pedeapsa dată de Sarmis a 
fost dreaptă ! rosti Burio. Dacă cele ce se petrec aici ar fi 
cunoscute de toţi aceia care au venit în Dacia pentru asu- 
prire și îmbogăţire, ei și-ar da seama că singura cale de 
scăpare pe care o mai au este să plece cit mai degrabă din- 
colo de Dunaris ! 


După două zile, Burio și Maevius coborau în vale, în- 
soţiţi de Sarmis. Vremea se schimbase. Crestele munţilor 
se ascundeau în nori, iar dinspre răsărit se pornise vîntul. 
Toamna îşi vestea sosirea. 

— Se apropie clipa cînd trebuie să ne despărțim, rupse 
Macvius tăcerea, după ce merseseră mult timp fără să-și 
spună un cuvînt. Ceea ce nu trebuie să uiţi, Sarmis, este 
că acela care a devenit căpetenie a celor mulţi nu-și mai 
aparține și nu-i este iertat să facă nici o greșeală... 

— Te înțeleg, Maevius, ţi-a spus Strombix. Da, recu- 
nosc, dacă ea, Eutychia, m-ar fi trădat, poate că aș fi 
fost pierdut, dar suferința ei de sclavă n-a lăsat-o. Cind 
a aflat că am pornit la luptă pentru eliberarea sclavilor, 
mi-a spus tot adevărul : cei doi ticăloşi puseseră la cale 


598 


` A 
prinderea mea. Au căzut în propria lor cursă : Eutychia 
ne-a ajutat să-i prindem pe amindoi. După o scurtă pauză, 
Sarmis adăugă : Tu nu mă judeci, Burio ? S 

— Îți spun ce mă frămîntă, Sarmis : de ce nu te alături 
regelui ? ir 

ioana privi departe spre creste, apoi întoarse capul 
spre el. E pl ez 
: — Sînt alături de rege, să nu te îndoieşti niciodată, 
Burio, ca şi el, şi eu lupt pentru alungarea cotropitorului ! 


în anul care a urmat pedepsirii lui Euratos şi a lui 
Fortunatus, în a patra zi după calendele lui august, doi 
călăreţi daci — unul bătrîn și altul tînăr — străbăteau în 
goana cailor munţii dintre Ulpia Trajana Sarmizegetusa 
și rîul Maris, ţinînd-o tot în lungul văilor și al creste- 
lor mai împădurite. Spre seară, ajunseră aproape de valea 
largă a rîului și se opriră într-un desiș de pădure, în aş- 
teptarea nopţii. Descălecară frinţi de oboseală, lăsară caii 
să pască și se întinseră pe iarba deasă și moale. Simţeau 
dureri prin toate încheieturile, dar nu le luau în seamă ; 
ştiau că mult timp nu vor mai cunoaște odihna. Fără să se 
ridice, traseră traistele lingă ei, scoaseră merindele si ul- 
cioarele şi începură să mănînce, mușcînd cu lăcomie din 
pîinea groasă, veche, şi din slănina afumată, impănată cu 
usturoi, ce răspîndea pînă departe un miros plăcut. Bătrî- 
nul mînca mestecînd mai rar, făcînd să salte într-una 
barba-i stufoasă şi albă, şi arunca din cînd în cînd pri- 
virea spre tînărul de lîngă el, plin de viaţă şi dornic de 
luptă. Cei doi erau Dagio şi Durax. : 

— Ascultă, băiete, poți tu să-ți dai seama de frumu- 
sețea zilelor pe care le trăim ? întrebă bătrînul ducînd 

ji la gură. y 
o ie spui așa, moș Dagio, ca şi cum abia acum 
am îmbrăcat nădragi şi am început să merg călare ? 


599 


Bătrînul toltăi de citeva ori prin gîtul strimt al ulcio- 
rului, îl lăsă jos de la gură și-și şterse mustăţile cu dosul 
palmei. 

— Pentru mine ești un ţinc. Îmi vine să cred că Marele 
zeu nu mai este supărat pe daci și vrea să le dea înapoi li- 
bertatea, fericirea și bogăţia din timpul lui Decebal. Moar- 
tea lui Traian — venită pe neașteptate, fiindcă era încă 
tî — este un ajutor nesperat pentru rege. Întotdeauna 
Diegis a fost frămintat de gîndul dacă, după ce va da lovi- 
tura, va putea să cadă la înțelegere cu stăpînul Romei. Tu 
eşti un copil, n-ai de unde să ştii cum s-a trăit înainte pe 
aceste meleagur 

— Un copil imbătrînit ! murmură Durax. Tu nu știi, 
bătrîne, că subjugarea, chinul și revolta îți îmbătrînese 
sufletul ? Pe unii îi face mai copți la minte, iar pe alții îi 
smintește, după cum sînt de tari la suflet, după cum pot 
să rabde și să-și nutrească speranţele. Cînd am lucrat pe 
șantiere legat cu lanţuri, am văzut cum unii sclavi strin- 
geau cu o plăcere nespusă banii trebuincioși pentru răs- 
cumpărarea libertăţii și tot acolo am văzut pe alţii cheltuind 
ultimul as pe băutură, ca să-și înece în vin deznădejdea 
și disperarea. Dar nu mi-ai spus, moș Dagio, cum de-ai 
aflat așa de repede despre moartea tiranului ? 

Durax dusese mult timp viaţă de sclav. Muncise pe 
șantierul de la Ulpia 'Trajana, apoi la Germisara și la con- 
strucţia de drumuri. Fusese şi el dus la Ampelum să lucreze 
în mine, îndată ce izbucnise molima, și reușise să fugă şi 
să se alăture lui Sarmis. Era un dac bine legat, lat în spete, 
cu picioarele scurte şi groase. Avea căutătură copilărească. 
Era frumos şi vesel. Pletele-i lungi îi acopereau umerii cu 
culoarea lor blondă-roșcată, și dintre ele cu greu se distin- 
geau mustăţile și barba, abia împlinite, căci Durax nu vă- 
Zuse decit douăzeci și cinci de primăveri. Fusese trimis de 
Sarmis spre Drubeta, să-l caute pe Dagio prin munţii și 
pădurile din împrejurimile podului. Îl căutase cu îndir: 
i nu avusese odihnă pînă nu-l găsise. 

Bătrinul îl iubea mult pe tînăr și-l socotea ca pe-un copil 
al său. Îi plăcu răspunsul lui. Duse din nou ulciorul la gură 
şi mai goli puţin. 

— Să-ţi spun cum am aflat. Mai avem timp pînă să 
ne aruncăm în valurile rîului, să trecem pe malul celă- 


600 - 


lalt. Să se lase mai bine amurgul. Cu cîtva timp înainte de 
a pune foc podului, am urmărit pe un tribun, curier impe- 
rial, ce mergea în trapul calului însoţit de o mică gardă. 
Îl văzusem de sus de pe deal cum trecuse în grabă podul, 
fără să se oprească la castru, și o apucase pe drumul spre 
Sarmizegetusa. Cum eu vorbesc limba Romei tot așa de 
bine ca un roman, am pornit după el. Eram îmbrăcat ca 
un veteran ! care se obișnuise atit de mult cu viața de 
militar, încît nu se mai despărţea de tunica şi de sandalele 
de legionar. Aveam la mine un pergament de veteran, pe 
care Diegis îl luase de la unul venit în tabăra noastră să 
lupte alături de noi, auzind că se plătește bine. Şi întot 
deauna cînd plec la drum, mai ales cînd trebuie să urmă- 
resc pe cineva, am grijă să iau cu mine două ploşti mari 
pline cu vin. Către amiază, tribunul s-a oprit să se ospi 
teze, și pentru o scurtă odihnă. Am băgat de seamă că avea 
de gînd să pornească mai departe. M-am apropiat şi l-am 
rugat să mă lase să mă ospătez alături de garda lui, şi el 
a încuviințat bucuros. Eram doară un veteran roman şi-i 
vorbeam cît se putea de frumos pe limba Romei. A 
Dagio făcu o scurtă pauză și mai duse ulciorul la gură 
de cîteva ori, apoi continuă : as 
— Încetul cu încetul, ba cu o glumă, ba cu o snoavă ori 
cu o veste de nimic de prin Dacia, am intrat în Vor! 
legionarii din garda lui şi nu mi-a fost greu să aflu 
Traian murise, departe de Roma, într-o provincie din partea 
de răsărit a imperiului. Nu-mi venea să cred o veste atit de 
mare. Am căutat să mă apropii de tribun, să aflu care era 
motivul de se grăbea așa de mult. Mi-am făcut curaj şi 
i-am întins cealaltă ploscă, care-mi rămăsese pli El a 
luat-o, a gustat vinul minunat din ea şi m-a privit lung. 
Nu te mira, tribune, i-am spus cu vesel, ce-ar putea să 
facă un veteran în această provincie atit de îndepărtată de 
Roma decit să știe unde se găsește cel mai bun vin dac? 
Tribunul a început să bea cu lăcomie, se vedea că nu era 
certat cu Bacchus. Aproape o golise, cînd am simţit că mă 
bate pe umăr. „Să pleci cît mai repede, bătrîne, mi-a spus 


cu 


1 Legionar eliberat din armată după împlinirea a 25 ani de 
serviciu militar, 


601 


el, că împăratul a murit ! Soarta imperiului este în grea 
cumpănă, în provinciile din răsărit popoarele au şi început 
să se răscoale. Aici, cînd latronii vor ieşi la drumul mare şi 
cînd toţi ceilalţi daci vor porni în luptă, nu va mai rămîne 
în viaţă, în Dacia, nici un legionar, nici un roman. Ia-ți vin 
cît poţi să duci, bătrine, și treci dincolo de Danuvius !* 
Prinsese chef de vorbă, căci vinul îi dezlegase limba. Mi-a 
mai spus că Roma e în doliu și plinge, că senatorii, patri- 
cienii și negustorii bogaţi sînt îngrijoraţi de soarta imperiu- 
lui. După ce am aflat tot ce știa tribunul, prefăcîndu-mă că 
plîng îndurerat de cele auzite, i-am spus că mă întorc din 
drum, ca să trec mai repede dincolo, pe pod. Te-am întîlnit 
apoi pe tine. Tu te-ai mirat atunci de ce o noapte mai tîrziu, 
după miezul nopții, am şi lăsat plutele pe apă şi, în timp ce 
ne-am prefăcut că dăm un atac împotriva castrului de la 
capul podului, ne-am apropiat pe dedesubt, am pus scări 
și i-am dat foc, o dată cu lemnele uscate pe care le aveam 
pe plute. Fiind în plină vară, lemnăria podului s-a aprins 
ca iasca. Acum, prin arderea podului, am rupt Dacia de 
Roma. Ai văzut ieri ce era la Sarmizegetusa : spaimă şi 
teamă. Mulţi se şi pregăteau să fugă înapoi peste Dunaris. 
Eu nu mă îndoiesc, Durax, că o dată cu vestea morţii lui 
Traian, guvernatorul a aflat și de arderea podului. În clipa 
asta, Julius Quadratus Bassus poate că se și pregăteşte 
să sfărime răscoala dacilor, pe care o şi crede începută. Noi 
doi ne aflăm într-o întrecere cu el: noi să ducem veştile 
— tu la Sarmis, eu la Diegis —, iar el să dea ordin legiuni- 
lor și cohortelor să se pregătească de luptă. Dar de ce Sar- 
mis şi Diegis nu s-or fi unind, asta nu pot să înţeleg ! 
Uniţi, ar fi mai puternici. Eu nu prea pot să-mi dau seama 
ce vrea să facă Sarmis cu sclavii lui... Dar uite că s-au lăsat 
umbrele înserării, pregăteşte-te, mînzule, c-o să ne arun- 
căm cu caii în valuri, apoi drumurile noastre se despart, 
fiecare spre tabăra lui. 

'Trecură rîul printr-un vad pe unde albia era mai largă, 
şi apa mai puţin adîncă, după ce se încredințară că nu se 
mișcă nimic prin apropiere, și se înfundară într-o vale în- 
gustă, acoperită cu lăstăriș des, cu urcuș domol către creste. 

După un timp de mers, Durax rupse tăcerea : 

— Eu am scăpat, bătrîne, de aici pînă la tabără o ţin 


tot pe virfuri, pe unde nu calcă nici picior de legionar. 


602 


Matale mai ai mult de mers, te apropii de drumurile lor şi 
chiar le tai de-a curmezişul. 

Den Tu să ai grijă de tine, mînzule, eu mă descurc ușor, 
ai uitat că sînt un veteran ieşit de curînd dintr-o legiune 
a imperiului ? 

Bătrînul luptător începu să ridă înfundat, 

___— Atunci, colea în vîrf, matale o apuci la dreapta, 
iar eu o ţin tot înainte, și pînă spre ziuă o să... 

Durax n-apui sfîrșească vorba. Caii se sfiiră într-o 
parte, cît pe-aci să-i răstoarne din şei. Traseră repede spa- 
dele şi strînseră friiele, dar caii se liniştiră repede. 

— Marele zeu să vă dea viaţă lungă ! auziră o voce. 

Doi oameni le ieșiră înainte de după un desi: 

— Cine sinteţi voi ? strigă Dagio, pregătit să sară cu 
calul peste ei, dacă ar fi încercat să lovească, deși îi auzise: 
vorbind limba dacă. Bătrînul luptător nu se încredea în 
oricine atât de uşor. 

„— Păi dacă nu eraţi de-ai noștri și nu v-auzeam vor- 
bind limba noastră, nu ieşeam noi din ascunzătoare, 
spuse unul. 

i Ne-ai întrebat cine sîntem, urmă celălalt. Sîntem doi 
daci care au scăpat de la un șantier de drumuri... 

fosei Nu știți încotro o fi tabăra lui Sarmis? întrebă 
primul. 

Dagio strînse fălcile cu putere. „De ce nu întreabă de ta- 
băra lui Diegis ?* gîndi el. 

— Cum să nu știm, sări Durax, ştim prea bine, dar 
pentru ce vreţi să aflaţi şi voi ? 

Citeva clipe nu primiră nici un răspuns, şi tăcerea 
lor le mări bănuiala. Poate că aveau în faţă doi tilhari 
de codru, care atacau pe oricine — fie dac, fie roman. 
„_— De fapt, sintem mai mulţi, vorbi al doilea, sîntem 
şi daci, și sclavi, am fugit cu toţii odati 
AES Şi ce, vreţi să mergeţi în tabăra lui Sarmis, vreţi 
să intraţi în cetele lui? se grăbi Durax să-i întrebe. 
— Păi așa am vrea... așa ar vrea ei, sclavii... spuse 
celălalt. 

Şi voi, ce-aţi vrea ? întrebă Dagio, prins de ciudă. 

SEM Noi, adică dacii care am fugit, continuă el, noi am 
fi vrut să ne ducem la rege, la Diegis. 


603 


Urmară alte clipe de tăcere. Dagio şi Durax se priviră 
încurcaţi. Fiecare ar fi vrut să-i ia pe toți cu el în tabără. 
Dagio îl întrebă frămîntat : 

— Ciţi daci sînteţi cu toţii ? 

— Ca la vreo douăzeci, se auzi răspunsul. 

— Și ciţi sclavi ? se grăbi Durax. 

— Mai mult de patruzeci, spuse celălalt. 

— Tu, Durax, du-i pe sclavi cu tine, eu îi iau pe daci. 
Şi-aşa Diegis nu-i primeşte pe sclavi, lămuri bătrînul. 
Sarmis îi primeşte şi pe unii şi pe alţii, mur- 
mură Durax. 

— Tu să fii cuminte, mînzule ! Dacă regele iese învin- 
gător, va fi bucurie şi pentru tabăra lui Sarmis! il 
certă Dagio. 

— Marele zeu să vă dea sănătate! rosti dacul care 
vorbise primul. Vrem să mergem la rege, să luptăm ! 

— Unde sînt ceilalţi ? E mult de mers pînă la ei ? Și 
dacă cumva umblaţi să ne tilhăriţi, să ştiţi că n-o să apu- 
caţi să faceţi nici o mişcare, și spadele noastre se vor spăla 
în măruntaiele voastre ! îi ameninţă bătrînul. 

Strînse calul între pinteni și porniră. Ajunseră re- 
pede la fugari. Prin lumina slabă a înserării, le văzură 
feţele scofilcite, osoase, pe care spînzurau bărbi lungi, în- 
cîlcite și murdare, le văzură îmbrăcămintea zdrenţuită : 
tunici de sclavi și zeghi de daci spintecate, prin rupturile 
cărora se vedeau trupurile lor slăbite. 

Pregătirea pentru plecare se făcu repede. Și bătrînul, 
şi tînărul porniră mulţumiţi, fiecare spre tabăra lui, însoțit 
de cîte o ceată de oameni hotăriţi să lupte pentru libertate. 


Ştirea morţii lui Traian schimbă cu totul activitatea în 
tabăra lui Sarmis. Zi și noapte soseau şi plecau căpeteniile 
cetelor de luptători sclavi împrăștiate prin pădurile şi 
munţii din partea dinspre apus a podișului dac. Pretutin- 
deni era numai mișcare și pregătire. Din vale soseau în- 
tr-una noi fugari şi noi cete eliberate prin lovituri date 
cu multă îndrăzneală. Peste Dacia începuse să bată un 
vînt nou, vîntul libertăţii, care răcorea în egală măsură 
sufletele chinuite şi năpăstuite ale sclavilor și ale dacilor. 

Cu toate măsurile luate de guvernator de a se păstra as- 
cunsă ştirea morții împăratului, vestea se întinsese repede 


604 


în toată Dacia, așa cum se întinde focul peste cimpia aco- 
perită cu iarbă uscată în timp de vară secetoasă. În toate 
părţile — la ferme, pe șantierele de drumuri și poduri, în 
minele de aur, de sare şi de fier, la tăierea pădurilor — iz- 
bucneau mici răscoale, supraveghetorii erau omoriţi şi 
sclavii fugeau în munţi. 

Tot așa, taraboștii, acum s şi neascultaţi de ni- 
meni, se adunau cu comaţii şi, mai mult sărăciţi și jefuiți 
formau cete şi se îndreptau spre tabăra regelui, al cărei 
loc nu-l ştiau, dar la care ajungeau întotdeauna călăuziţi 
de iscoadele lui, pe care le întîlneau în locuri tăinuite. 

Sarmis nu știa ce pregătiri făcea Diegis, după cum nici 
regele nu ştia ce avea de gînd să întreprindă căpetenia 
sclavilor. Ceea ce-l neliniștise mult pe Sarmis fusese fap- 
tul că Diegis nu pornise lupta în primăvară, așa cum aflase 
de la Burio, şi aceasta îl bucura acum. Era ca şi cum regele 
amînase totul fiindcă prevăzuse ce va urma. În toiul aces- 
tui iureș şi al frămîntărilor, în tabăra sclavilor pregătirile 
se continuau cu multă însufleţire și multă grabă. Iscoadele 
aduceau veşti din toate părţile : legiunile și cohortele ro- 
mane se strîngeau, se închideau în campuri întărite sau se 
trăgeau încet către Ulpia Trajana Sarmizegetusa, dar nici 
una nu aducea vestea mult așteptată. 

Într-o zi, pe la amiază, Sarmis plecă însoţit de Durax. 
Lăsase totul în grija celor trei ajutoare : Strombix, Bu- 
ziris şi Artaban. Merseră în grabă pe poteci șerpuitoare, 
trecură peste văi şi peste stînci arse de dogoarea soarelui 
de vară, fără să lase caii să răsufle și fără să se oprească 
să guste ceva. Spre seară sosiră aproape de drumul cel 
mare. Soarele mai avea puţin să scapete după creste. 
Lîngă un fag gros, Sarmis sări din şa, îi spuse lui Durax 
să-l aştepte cu caii gata de fugă, și porni în vale, îndrep- 
tindu-se către drum. Se auzea mișcarea, larma, ropotul 
cailor şi hodorogeala carigelor, ce se scurgeau într-un șir 
neîntrerupt dinspre Napoca spre Apulum. Cobori pe coasta 
muntelui şi se lipi de un fag cu ramurile bogat răsfirate, 
înfipt cu rădăcinile adînc în povirnişul de piatră, printre 
ceilalți copaci ce străjuiau drumul la numai cîţiva pași. 
De sus, privi în lungul drumului într-o parte şi-n alta. 
Mişcarea şi graba erau mai mari decit se așteptase. Tre- 
ceau coloane de legionari comandate de decurioni. și de 


505 


rioni, șiruri de carige încărcate cu arme ori cu pro- 
vizii, curieri ce alergau în galopul cailor într-un sens şi-n 
altul, grupuri de sclavi legați cu lanțuri unii de alții. Pe 
cele două margini ale drumului, se grăbea în şiruri nesfîr- 
şite mulţimea celor ce însoțeau întotdeauna legiunile : ne- 
gustori ambulanți, liberţi, veterani, femei, copii şi bătrîni, 
ducînd în spate sau în braţe ce mai putuseră lua din 
avutul pe care îl părăsiseră în grabă. 

Sarmis urmări mult timp toată această mișcare și larmă. 
Simţea cum plutesc în aer încordarea, teama, apropierea 
încleștării. Și cu cit privea, tot mai mult îl cuprindea în- 
tristarea. Imperiul luase măsuri, se pregătea pentru rezis- 
tență și își stringea forţele. Momentul lovirii pe rînd a fie- 
cărei legiuni fusese scăpat de Diegis, iar o măsurare făţișă 
cu grosul legiunilor ar fi fost o mare greșeală. Băgă de 
seamă că ceva nu e în regulă. Atenţia îi fu atrasă de 
apariţia dinspre Apulum, adică din partea opusă, a unei 
centurii. Drumul se mai golise. Centurionul se apropia rî- 
zind cu poită, însoţit de un bărbat a cărui togă flutura 
luată de vint la fiecare pas. În urma lor la cîţiva paşi ve- 
neau legionarii, într-o oarecare dezordine, spuneau glume, 
rîdeau, strigau, chiuiau, cîntau, fluierau, după pofta decu- 
rionului alături de care mergeau grupaţi. Pe cel cu toga, 
Sarmis îl recunoscu de departe : era Maevius. Inima in- 
cepu să-i bată, și sîngele îi năvăli în faţă. Îl văzu despăr- 
țindu-se de centurion. Așteptă prins de nerăbdare pînă se 
arătă printre copaci. Îi ieşi înainte. 

— Am venit, Sarmis ! spuse Maevius suflînd greu de 
urcuşul făcut. Mă bucur că sclavul acela ţi-a adus pa- 
pyrusul meu atît de repede. 

— Ai fost vrednic, Maevius ! Mă tem însă că totul este 
prea tirziu. Pot să mai ajung în noaptea asta la Diegis ? 

— De ce ? Nici nu e nevoie ! Dar haide să ne înfundăm 
niţel mai adînc în pădure. Se aud ropote de cai. 

Porniră spre locul în care îl lăsase pe Durax. 

— Ce e cu tine, am și uitat de cînd n-ai mai dat nici un 
semn de viaţă, ce s-a întîmplat ? îl întrebă Sarmis. 

— Toate bune! Dar și tu ai fost greu de Tot îţi 
muţi tabăra dintr-un loc într-altul. De la un timp n-am mai 
auzit de nici o lovitură dată de sclavii tăi şi nu s-a mai 


606 


văzut nici o urmă de sclav latron. Le-ai dat drumul să se 
împrăștie ? vi lare 

Sarmis îl privi mirat, apoi începu să ridă, k v 

—Te-nseli, tribune, acum ei sînt mai strînşi ca oricînd. 
Vorbi apoi cu voce schimbată : Odată, cînd eram în căsuţa 
de la Ampelum, tu băuseşi cam mult vin, te-am ascultat 
cum mi-ai vorbit îndelung despre organizarea unei armate 
şi despre pregătirea pentru luptă. Eu acum ma mai putea 
să primesc alți sclavi. N-ar mai fi timp să mă conving dacă 
ei nu sînt trimiși anume, ca iscoade, în mijlocul nostru. 

i are că acum e prea tîrziu. 

N ape asta te-am ot căutat. Ştiam de neînțelegerea 
dintre tine și Diegis, de aceea am urmărit să stau mai mult 
pe lîngă el. Trebuia să prind momentul cînd se va hotări 
să pornească la luptă și să te îndemn ca și tu cu luptătorii 
sclavi să lovești în același timp, dar văd că nici nu mai e 
nevoie de îndemnul meu. 3 v 

— De mult nutresc gîndul să pornesc la luptă o dată 

el! 4 
o — Mi-ai luat o piatră de pe suflet, Sarmis ! Să nu te 
temi că e prea tîrziu. Diegis şi-a greşit puţin socotelile, şi 
Julius Quadratus Bassus i-a luat-o înainte. Cînd el a cobo- 
rît din munţi cu cetele și a înconjurat legiunea de la Poro- 
lissum, a găsit campul gol și colonia din apropiere părăsită. 
Făcusem cu el planul să atacăm cu cea mai mare iuţeală 
legiune după legiune. Deşi nu i-am spus-o lui Diegis, gîn- 
dul meu era ca tu să ataci legiunea și minele de la Ampe- 
lum, însă acum, totul s-a schimbat. 3 

— Cînd va avea loc prima luptă ? îl întrebă Sarmis ne- 
răbdător. a i 

— Chiar miine ! În noaptea asta, cetele lui Diegis stră- 
bat munţii de dincolo de Potaissa, şi mîine dimineaţă vor 
cădea ca fulgerul asupra campului nou, ce se organizează 
în grabă, și. 

— Şi? se grăbi Sarmis să-l întrebe. w 

— Tu ai putea, tot mîine, să ataci la Ampelum ? După 
aceea, Diegis dintr-o parte și tu dintr-alta, v-aţi apropia de 
Apulum, unde sînt adunate puternice forțe romane. 

— Nu, Maevius, nu pornesc spre Ampelum ! 

— Surprins de răspunsul scurt și tăios ce-l primi, Mae- 
vius se întristă și dădu descurajat din umeri. 


607 


K 


— Vrei să-i pierzi pe sclavii care te urmează ? îl întrebă 
tulburat. i e nai 

— Nu vreau să-i pierd pe ei şi vreau ca nici Diegis să 
nu piardă lupta ! Dacă mîine situaţia va fi alta ? Eu trebuie 
să mă găsesc în apropierea lui şi, de va fi cu putinţă, vreau 
să atac o dată cu el. După izbîndă, mă voi îndrepta cu scla- 
vii spre Ampelum. Lupta lui Diegis este și lupta mea, deși 
pentru el lupta mea nu este şi lupta lui ! Tu, Maevius, dacă 
vrei, rămîi în tabăra mea, alături de mine, iar de nu, du-te 
lingă el! Sarmis tăcu un timp, apoi continuă, cu o ușoară 
întristare : Ca rege, Diegis crede că la el toate sînt posibile 
şi toţi trebuie să-l asculte și să i se supună ! a 

— Eu sint cu sufletul liniștit, Sarmis. Plec! Maevius 
se duce unde crede că va fi mai multă nevoie de el. Pentru 
centurionii şi legaţii de aici, eu trebuie să rămîn tot tribu- 
nul nebun, poetul rătăcitor. Sclavii mai au încă nevoie 
de mine ! 

Sarmis îl prinse cu braţele şi-l strînse la piept. 

— Cum sufletul tău a rămas același şi este alături de 
sclavi, nici nu mă îndoiesc, Maevius, că nu vei fi alături de 
mine în clipele cele mai grele 

— Cât timp sclavii te vor înconjura cu încrederea și 
cu dragostea lor, poţi să te bizui și pe mine, dar dacă îi 
vei duce la pierzanie, în loc de prieten, îţi voi fi dușman ! 

Maevius porni în vale către drum şi se pierdu printre 
copaci. 

Noaptea care urmă a fost numai alergare și zbucium. 
Pentru Sarmis şi căpeteniile de cete, timpul se scurse foarte 
repede. Prin poieni, pe virturi de munţi şi pe dealuri, focu- 
rile, sunetele de buciume şi iscoadele în goana cailor vesti- 
seră pe toţi să se adune. De mult cetele de sclavi luptători 
fuseseră pregătite să se tragă spre drumul cel mare. 

Se iveau zorile. Departe, spre răsărit, crestele munţilor 
se profilau negre pe geana roşcată ce se întindea prelungă 
în depărtare, anunţind răsăritul soarelui. Din funduri de 
văi se ridicau valuri de ceaţă, ce se mișcau încet către mia- 
zăzi, urcînd spre creste. Într-o poiană întinsă, ce cobora 
în pantă lină, străjuită de copaci falnici, Sarmis privea în- 
cordat și fericit mulţimea sclavilor strînşi pe cete, pregătiţi 
pentru luptă. Erau adunaţi acolo oameni din toate neamu- 
rile lumii : parți bronzaţi de pe malurile Eufratului, traci 


608 


bărboşi de dincolo de Dunaris, nubieni negri din ţara nisi- 
purilor arzătoare, gali înalţi cu plete blonde, germani greoi 
cu priviri reci şi muşchi puternici, daci vîrtoşi cu pri- 
viri senine şi miini agere, toţi purtaţi în sclavie prin im- 
periu şi toți hotăriţi să lupte pentru libertate, pentru drep- 
tul la o viaţă de om. Alături de Sarmis stăteau Strombix, 
Buziris şi Artaban, sprijiniți în spade, cu inele de metal lu- 
citor peste mușchii tari ai braţelor și cu coifuri prinse bine 
sub bărbii, puţin împinse către ceafă, Soarele se arătă de 
după creste viu și lucitor şi cuprinse într-o lumină plină 
de viaţă întreg plaiul. Pe firele de iarbă, picăturile de rouă 
se schimbară în mici diamante strălucitoare, care aruncau 
săgeți de lumină în toate culorile. 

Sarmis îşi struni calul, ce se mişca nerăbdător. Fiecărei 
cete îi fixase locul şi aștepta ca armata de sclavi luptători 
să se așeze în ordinea stabilită. Totul se executa strîns, cu 
multă disciplină, și ordinea domnea ca în cea mai bine or- 
ganizată legiune romană. Rămăsese un timp frămintat. de 
ginduri. Se vedea neliniştea ce-l mistuia după felul cum 
stringea fălcile. Întoarse capul şi porni pe lingă cetele ce 
se aliniaseră într-un uriaș careu pe mai multe rînduri. Pe 
una din laturi stăteau luptătorii cei mai voinici, adevăraţi 
uriași, sclavii care fuseseră gladiatori în circuri și ştiau să 
miînuiască spadele grele cu repeziciune şi măiestrie. Pe la- 
tura opusă era aliniată cavaleria cu spade, sulițe și scuturi, 
romane și dace. În mijlocul careului se strînseseră căpete- 
niile. 

La un semn făcut de Strombix buciumaşii începură să 
sune înfundat. Toate buciumele fuseseră astupate cu 
cîte-un șomoiog de iarbă uscată. Sarmis se opri în mijlocul 
căpeteniilor și își roti privirea pe deasupra cetelor. Era 
îmbrăcat în armură de fier şi purta la şold spadă grea. În- 
cepu să vorbească hotărît, rar și apăsat. Pe faţa lui apăruse 
o lumină ce-i mișca şi înflăcăra pe toţi. 

— Priviţi în jurul vostru, începu el în limba Romei, cu- 
noscută de toţi, să vedeţi armata sclavilor. Poate că unii 
dintre voi, pînă în clipa aceasta, au mai fost chinuiţi de 
îndoială şi de teamă, poate n-au crezut că sclavii ridicaţi 
la luptă sînt atit de mulţi, atît de uniţi şi atît de hotăriţi. 
Aici sîntem cîteva mii de suflete hotărite să ne jertfim 
pentru cucerirea libertăţii ! 


609 


Ei 


Sarmis făcu o pauză. 

— Da, numai citeva mii, deşi în imperiu numărul scla- 
vilor este aproape tot atit de mare ca al celor liberi, iar 
armata lor ar putea să fie mai numeroasă şi mai puternică 
decit a imperiului. 

Din nou tăcu şi privi în jur. Începu să zimbească. 

— Dar ce vă vorbesc eu ? se întrebă el cu voce schim- 
bată spre glumă. Unde sînt sclavii ? În jurul meu nu văd 
nici un sclav, nu văd nici un lanţ la picioare, nici un lanţ 
la miini şi nici un lanţ nu leagă de gît pe nimeni, ca în 
şirurile nestirşite pornite la drum lung pentru vînzare. Nu 
văd nici un decurion şi nici un supraveghetor lovind cu 
flagrunul. În faţa mea văd numai luptători cu piepturi tari 
şi cu priviri de vultur, văd suliţaşi, arcași, prăştiaşi şi călă- 
reţi gata de luptă şi căpetenii aprige și viteze. Se mai simte 
vreunul dintre voi sclav ? 

— Nuw! răsună răspunsul din mii de piepturi. 

Să arătăm legionarilor, decurionilor, centurionilor şi 
tribunilor că aceia care au fost odată sclavi nu sînt nici 
laşi și nici fricoşi, nu sînt nici leneși și nici murdari, nu 
sînt nici mincinoşi și nici trădători. Să arătăm noi, aceia 
care am fost sclavi, că sîntem „oameni“, mai oameni decit 
ei, mai viteji şi mai hotăriţi decit aceia care ne-au bătut, 
ne-au batjocorit și ne-au înfometat! Să arătăm noi, ar- 
mata sclavilor răsculați din Dacia, că puterea Romei începe 
să se prăbușească ! 

Sarmis tăcu din nou cîteva clipe și işi roti privirea peste 
feţele lor, pe care fluturau zîmbete pline de însutlețire şi 
de încredere. Unii, palizi, clipeau des şi își strîngeau făl- 
cile, alţii, îmbujoraţi, stringeau mîinile cu putere pe mîne- 
rele spadelor. 

Vă întreb : Sînteţi hotăriţi să luptaţi pină la ultima 
licărire de viaţă ? 

— Daaa! izbucniră miile de glasuri. 

— Sînteţi hotăriţi să mă urmaţi, să înduraţi lipsuri, să 
învingeţi oboseala și să nu lăsaţi armele din miini pînă cînd 
nu ne vom cuceri libertatea ? 

— Daaa! 
— Sînteţi hotărîți și aveți tăria sufletească să împlin- 
taţi spadele sau să străpungeţi cu sulițele pe trădători și 


610 


pe cei care au întinat numele de sclav ridicat să lupte pen- 
tru libertate ? Juraţi ? 

Jurăm ! 

Sarmis se întoarse şi spuse unei căpetenii : 

Să fie aduși ticăloșii ! 

Dintr-un pilc de brazi stutoși, gărzile împinseră doi 
sclavi legaţi cu miinile la spate. Sarmis îi săgetă cu o 
privire ucigătoare. 

— Uitaţi-vă, aveţi în faţa voastră doi nemernici, care 
au pătat numele curat de sclav luptător pentru libertate și 
au dovedit că sînt niște tilhari și ucigași. Acum citeva zile, 
acești nemernici au fugit din ceata lor și au pătruns în casa 
unei femei văduve, cu copii lîngă ea, au ucis-o și au jefuit-o. 
Dar au fost prinși. Ce-ar însemna dacă armata selavilor, 
după ce-l va zdrobi pe dușman, s-ar transforma într-o 
hoardă de jefuitori și de ucigași ? Pe aceşti nemernici să-i 
judecaţi voi, nu eu ! 

— La moarte ! strigară unii. 

—- Să fie răstigniţi ! cereau alţii. 

Un sclav bătrîn făcu cîţiva pași din rînd şi ridică bra- 
tul, cerînd liniște. 

Noi sîntem luptători, începu el tărăgănat, şi se cade 
să-i pedepsim ca pe niște luptători care au călcat disciplina. 
Eu zic să-i străpungem cu suliţele chiar aici, în văzul tutu- 
ror, pentru ca fiecare să ia aminte ! 

- Cine mai e de acceaşi părere ? întrebă Sarmis, 

Toți ridicară braţele, și pe deasupra capetelor poiana se 
acoperi de o pădure de sulițe şi de spade. 

— Să fie pedepsiţi așa cum este voia tuturor ! spuse el 
cu hotărire. 

În cîteva clipe, patru luptători îi si 
lițele, 

— Fie ca acești doi oameni pedepsiţi să rămînă primii și 
ultimii sclavi luptători care au greșit ! Singele lor să fie ca 
o jertfă pe care o aducem cerului în momentul acesta, cînd 
pornim hotăriţi la luptă ! Și acum, fiecare căpetenie să: 
pregătească ceata şi să treacă la locul ce i s-a stabilit pen- 
tru luptă. 

Din toate părţile izbucniră urale, urmate de îndemnuri 
la luptă. Buciumaşii sunară prelung, sporind însufleţirea și 
dorinţa de a începe cît mai curind lovirea dușmanului. 


ă pe vinovaţi 


cu s 


39% êi 


i 


În aceeaşi noapte, în tabăra romană fusese multă fier- 
.. Nimeni nu reușise să afle că printre centuriile ce se 
perindaseră pe drum în sus şi-n jos cu o zi înainte sosise 
în taină însuși guvernatorul, Julius Quadratus Bassus. Pînă 
seara tirziu, generalul dăduse ordine să se lucreze la întă- 
rirea campului. Nu se îndoia că iscoade dace se aflau pre- 
tutindeni, ascunse prin copacii de pe înălțimile ce străjuiau 
valea rotundă ca un găvan. În același timp, iscoadele ro- 
mane aduceau una după alta veşti despre marele număr al 
cetelor de daci ce soseau din toate părţile și se stringeau în 
pădurile din partea de sus a văii. Ca un încercat militar ce 
era, guvernatorul luase, în plină noapte, o hotărire ce-i 
uimise pe toţi comandanții : chemase la el în grabă pe le- 
gaţii, tribunii si centurionii din camp şi le ordonase ca, pe 
nesimţite și cu cea mai mare iuţeală, campul să fie părăsit, 
lăsînd numai cîteva gărzi, spre a-i face pe daci să creadă că 
nimic nu se mișcase acolo de seara pînă dimineaţa. Chiar și 
focurile fuseseră ţinute aprinse. Comandanții cu cohortele 
şi centuriile lor se depărtaseră în grabă prin întuneric la un 
loc ştiut din lungul drumului, unde aşteptau pregătiți pen- 
tru luptă. 

Și ceea ce prevăzuse Julius Quadratus Bassus s-a pe- 
trecut întocmai. Se crăpa de ziuă cînd buciumașii lui Diegis 
dăduseră semnalul pentru luptă. Din toate părţile şi mai 
ales din susul văii, unde se afla grosul armatei dace, cetele 
năvăliră spre gardurile neîntărite și neterminate din jurul 
campului. De dincolo de garduri porniră cîteva valuri de 
săgeți şi de pietre aruncate de arcașii și prăștiașii romani 
lăsaţi înăuntru. Dacii se grupară repede și se aruncară în 
luptă, dar cînd pătrunseră printre corturi le găsiră goale. 

La chemarea regelui, căpeteniile se adunară în grabă, 

— Au fugit și de aici! spuse Diegis cu mulțumire și 
amărăciune în același timp. Romanii nu mai au curajul să 
dea piept cu noi. Pornim repede în urmărirea lor, trebuie 
că sînt aproape, îi vom prinde şi-i vom forţa să dea lupta : 
nu-i vom lăsa să ajungă și să se unească la Apulum cu cele- 
lalte legiuni ! 

Bătrinul Chertebalos îşi scoase căciula, se scărpină în 
cap și vorbi : 

Eu aş spune, mărite rege, să te ferești. Romanii sînt 
vicleni ca vulpile. Aşa cum au lăsat ei campul, nu-mi mi- 


612 


roase-a bine ! Tu zici că ei s-au grăbit să fugă de frică. Eu 
zic-să nu-ţi întindă vreo cursă... 

— Pornim ! hotărî Diegis. Nu pot să-i las să stringă la 
un loc toate legiunile ! Pe partea dreaptă a drumului, pe 
sus pe plai, vor merge Dagio și Rhesos cu cetele lor, pe 
stînga — Burio și Dapyx, iar în partea din mijloc — eu cu 
grosul armatei. Iscoadele noastre să pornească înainte ! 

Abia începuse să se înșire armata lui Diegis în lungul 
drumului, cînd iscoadele aduseră vestea că din faţă năvă- 
lese călăreţi romani, urmaţi de sulițași, arcași şi prăștiași 
aşezaţi în linii de bătaie. Cetele dacilor, în sunetele buciui- 
melor, se strînseră în loc deschis şi primiră lupta. 

De sus, de pe munte, Sarmis se grăbea să coboare 
cu armata lui. Voia să se ţină ceva mai departe, în 
je 
nu se pornea bătălia, el să-și retragă cetele repede şi nevă- 
zut de nimeni. Nu apucă însă să coboare prea mult, cînd 
din vale auzi sunetele de luptă ale buciumașilor lui Diegis. 
Grăbi 'şi mai mult coborirea. La o cotitură a unei vilcele se 
ivi un călăreț care urca în goana calului. În citeva clipe, 
valopind, Sarmis îi ieşi în cale. Era Maevius. Nici n-a mai 
avut timp să-l întrebe ceva, căci se văzu nevoit să asculte 

— Mai ai timp să-l salvezi pe Diegis, altfel va fi nimicit 
de romani. Nu e vreme acum să-ţi spun tot ce se pe- 
trece jos ! 

Opriţi deasupra unui colţ de stincă, spre care îl dusese 
Maevius, Sarmis văzu pe plaiul ce se întindea la picioarele 
lor încleştarea dintre romani și daci. Căută înțeleagă 
mersul luptei. Desluși locul de unde guvernatorul conducea 
bătălia, îl văzu pe Diegis luptind alături de cetele sale. Din 
păduri ieşeau centurie după centurie, tocmai în părțile în 
care dacii se arătau mai îndiîr Socoti că sosise mo- 
mentul să intre în luptă, pentru a nu se prăpădi prea multi 
luptători din armata dacilor. Arătă fiecărei căpetenii partea 
pe care trebuia să dea lovitura, iar el, în fruntea foştilor 
gladiatori, se aruncă în luptă acolo unde romanii păreau să 
fie mai puternici. Sunetele cornurilor și buciumelor şi chio- 
tele de luptă ale sclavilor, setoşi să lovească în aceia care 
îi chinuiseră şi-i batjocoriseră, băgară repede spaima în le- 
gionari și-i însufleţiră pe daci, ceea ce făcu ca lupta să se 
încingă cu mai multă furi 


aşa fel încît numai la nevoie să intre in luptă, iar dacă 


613 


Ceea ce s-a petrecut după aceea nu s-a mai putut în- 
țelege în toiul luptei. Buciumașii daci sunară retragerea. 
Sarmis socoti că va fi lăsat să lupte singur cu sclavii săi, 
împotriva cohortelor și legiunilor romane. Dar nu se 
scursese decit puţin timp, și se auziră trompetele romane su- 
nînd și ele încetarea luptei. Sclavii continuau să dea lovituri 
cu o îndirjire înfricoşătoare. Unde pătrundeau ei, se făcea 
gol, legionarii fugeau îngroziţi. 

Soarele nu se ridicase prea mult pe cer, cînd de pe 
cîmpul de luptă, acoperit de trupurile morţilor și ale răniți- 
lor, printre strigătele de ajutor, rugăciuni către zei, blesteme 
și înjurături ale celor căzuţi, Sarmis se retrăgea cu cetele lui 
de luptători sclavi, care primiseră în această zi botezul lup- 
tei. Și cu toată izbinda pe care o cîştigase, nu înţelegea n 
mic din ceea ce se petrecuse. Bănuind încă o șiretenie din 
partea romanilor, căută să-şi pună luptătorii cît mai în si- 
gurantță si se retrase sus pe munte. 


De mult trecuse miezul nopții. Sarmis stătea aproape 
de foc, pe o buturugă, cu capul prins în miini, frămîntat 
de veştile pe care, încă înainte de căderea serii, le aduseseră 
iscoadele. Lîngă el dormeau Strombix, Buziris și Artaban, 
lungiţi pe iarbă. În poiană, împrăștiați în jurul focurilor, se 
odihneau sclavii luptători. Departe, dincolo de marginile 
poienii, părzile stăteau de strajă. În zări, peste vale, pe un 
virf de munte se vedeau flăcări mari. Erau focurile din 
tabăra dacilor. Tirziu, Sarmis săltă capul și privi într-acolo. 
Nu putea să creadă cele ce aflase : Diegis căzuse luptînd ca 
un erou, iar Julius Quadratus Bassus fusese prins şi omo- 
rit de daci. Totul se petrecuse într-o zi, într-o dimineaţă. 
Simţea cum pe umerii săi apasă acum greutatea zilelor pe 
care le trăiește. Dintr-o dată, întreaga situaţie din Dacia 
se schimbase, și aceasta tocmai în momentul cînd Roma 
încă nu-și revenise din panica în care intrase prin moartea 
lui Traian. Și nu era nici o clipă de pierdut. 


614 


Privi îndelung flăcările focurilor din tabăra dacilor. Se 
gîndi la jalea căpeteniilor de acolo. Vedea pe fiecare în 
parte, dar tot mai mult gîndul i se oprea la Burio. După 
îndelungă frămîntare, murmură : 

— Da, el să fie rege ! Tînărul iaraboste, 
pulea fi ales de ei ca rege al dacilor. 

Socotea că va putea ajunge mai ușor la înţelegere 
cu el, ca dacii şi sclavii răsculați să lupte strîns uniţi. „Dar 
de ce nu mai soseşte Durax ?“ se întrebă îngrijorat. De cu 
seară îl trimisese în tabăra dacilor după vești mai sigure. 
S-ar fi dus el, atit era de frămintat şi de îndurerat, dar nu 
putea să-și părăsească luptătorii, de teama unui nou atac 


i nu altul, ar 


din partea romanilor. i 
și aţinti privirea asupra celor ce dormeau. Strombix se 


se ridică. Strînse tă- 
Flăcările începură să 


mișcă de cîteva ori, deschise ochii 
ciunii în jurul focului și suflă în ei 
pilpiie. 

- Eşti trist, Sarmis ! spuse sclavul uriaș. Ar trebui să 
te odihneşti puţin. Voi sta eu de veghe, atent la tot ce se 
întîmplă în tabără, 

Sarmis se mişcă neliniștit pe buturugă, luă un tăciune 
şi începu să bată cu el uşor, alungînd spuza de pe marginea 
focului, 

— Tu eşti liniștit, Strombix, şi trebuie să fii liniștit! 
Tu ştii numai de o singură luptă, pe cînd eu de două : liber- 
tatea sclavilor și eliberarea Daciei ! 

— Dar poate că regele n-a căzut, o fi numai un zvon... 

— Prea mi-au adus multe iscoade aceeași veste, și nu 
s-ar putea ca ea să nu fie adevărată. A căzut Diegis și 
n-a mai rămas nimeni urmaş al lui Decebal... 

Departe, în vale, se auziră răsunind buciume, printre 
chiote şi strigăte. 

Ce să fie ? strigă Strombix sărind în picioare. 

Stai liniştit, să ascultăm atenţi ! Știu că romanii nu 
atacă niciodată noaptea. Nu cumva dacii vor fi prins vreo 
coloană de legionari ? 

Ascultară încordaţi. Chiotele 
urcau coasta muntelui și se apropiau. 

— Să trezim cetele ! spuse Strombix. 

'Tu n-auzi că sînt daci ? 
Lângă ei, Artaban și Buziris săriră din somn, speriaţi 


sunetele de buciume 


eis 


— Ce, ne atacă? întrebă Artaban punind mina pe 
spadă. 

La lumina slabă a focului, ceilalţi nu văzură frămînta- 
rea și paloarea ce acopereau faţa lui Sarmis, 

— Linișteşte-te, Artaban ! îi spuse Sarmis ridicîndu-se 
de pe buturugă. Tu, Buziris, trezeşte garda și pe gladiatori. 
Să-i aranjezi într-un cere mare în jurul focului. Pune 
lemne mai multe, Strombix, să fie lumină puternică. Nu 
știu ce mă face să cred că vom primi vizita unor trimiși 
din tabăra dacilor. Poate că acum vom putea să luptăm 
alături de ei. Armata sclavilor și armata dacilor să fie una : 
unită, hotărită, puternică ! 

— Și cine să fie căpetenia acelei armate? întrebă 
Artaban. 

— Cel pe care căpeteniile cetelor de daci și ale cetelor 
de sclavi luptători îl vor socoti mai bun conducător, mai 
dirz în hotăriri și mai aprig în luptă ! rosti rar Sarmis. Voi 
n-aţi vrea să luptăm uniţi cu dacii ? 

— Cu cît vom fi mai mulţi, cu atît mai bine, spuse Bu- 
ziris, pierind în întunericul nopții. 

In tabăra sclavilor începu mișcarea. Se treziră din 
somn nu numai luptătorii din gardă şi cei din cetele de 
gladiatori, ci mulţi alții : unii curioşi să afle ce se petrecea, 
alţii stăpîniți de teama unui atac al legionarilor. În su- 
fletul fiecărui luptător mai dăinuia încă îngrijorarea că ar 
putea fi prins şi legat din nou în lanţuri. De cînd se 
obișnuiseră cu libertatea, fiecare prefera moartea, sclaviei 
Buziris așeză repede în linie garda și pe foștii gladiatori. 
Din josul plaiului se auzeau tot mai limpezi murmurele 
dacilor, amestecate cu ropotele cailor pe cărarea de piatră. 

Ropotele răsunară tot mai aproape. Deodată, liniștea 
nopţii fu tulburată de sunete de buciume, ale căror ecouri 
repetate se pierdură departe spre creste şi dincolo de 
vale. Sarmis tresări, săgetat de un fior, inima i se strînse, 
ceva parcă-i apăsa pieptul. Ascultă împietrit. Ceata de 
daci se oprise. Buciumașii ce-o însoțeau sunau ca şi cum 
ar fi anunţat tabăra de sosirea regelui. Așa auzise vestită 
întotdeauna sosirea lui Decebal. „Cine oare va fi fost 
ales rege ?* se întrebă el, pregătindu-se să-l primească 
așa cum se cuvine să fie primit regele. După cîteva clipe, 


616 


se hotărî să pornească în calea lor. Înaintă însă numai 
citiva pași și, la lumina flăcărilor, îl văzu pe Durax apro- 
piindu-se în grabă. După el veneau Burio, Dagio, Rhesos, 
si Dapyx, Viciilis, bătrînul Chertebalos şi multe alte căpe- 
tenii din oastea dacilor. In urma lor se înşira garda, apoi 
buciumaâșii, Un călăreț ținea sus steagul de luptă al regelui. 


Sarmis se opri tulburat. La un sunet de bucium, toţi cei 
sosiți săriră jos de pe cai. 

— Am venit cu toţii, rosti Durax sugrumat de fră- 
mîntarea ce-l stăpinea, am venit aici, fiindcă în noaptea 


asta se va hotărî soarta luptei şi a noastră ! 

Sarmis îl asculta cu privirea ațintită asupra lui Burio. 
Tarabostele, îmbrăcat în armura de luptă a căpeteniilor 
dace, îl privea și el, drept în ochi, împietrit şi adînc. Fie- 
care nutrea în suflet, pentru cel pe care îl privea cu admi- 
raţie, respect şi supunere. Fiecare îl socotea pe celălalt 
„regele“, 

— Puteam să vin eu acolo, das incepu Sarmis, stră 
bătut de un fior, dar nu putu continua, căci Durax strigă 
mai tare, răspicat : 

— Tarabosteie Burio să vorbească ! 

O clipă, Sarmis rămase descumpănit, Durax spusese 
„taraboslele“, și nu „regele“ Burio, aşa cum se așteptase. 
Şi totuși, Burio stătea în faţa tuturor, Din nou, un fior îl 
străbătu ca un fulger. Apucă minerul spadei, îl strinse cu 
putere și căută să se stăpinească. Simţea asupra sa aţintite 
sutele de priviri din jur, ale dacilor şi ale sclavilor, ai căror 
ochi luceau în lumina flăcărilor. Îl văzu pe taraboste făcînd 
câțiva pași spre el, după ce trăsese spada și primise, de la 
cel care îl purta, steagul de luptă al regelui, se opri la cîțiva 
paşi şi rosti cu voce puternici 

— Să trăieşti, rege al dacilor ! Noi, căpeteniile dace, 
care luptăm pentru a-l alunga pe cotropitor, te-am ales 
să ne fii rege şi conducător ! Marele zeu să-ţi dea putere, 
sănătate şi viaţă lungă ! Iți înmînez steagul de luptă al 
regilor Daciei, mărite rege ! 

Buciumașii începură să sune vestirea regelui. De din- 
colo, de peste vale, din tabăra dacilor, ecoul aduse înapoi 
aceeași vestire. Din zecile și sutele de piepturi ce-l încon- 


jurau se ridicară urale, ale dacilor şi ale sclavilor. 


iT 


— V-aţi gîndit bine cînd aţi făcut această alegere? 
îi întrebă Sarmis cu multă stăpinire. 

— Da, mărite rege! rostiră căpeteniile dace laolaltă, 

'Tăcu încurcat. Momentul ce-l trăia părea că-l striveşte 
sub greutatea lui. Trecuseră numai cîteva clipe, şi acum 
simţea apăsîndu-l povara răspunderii și a grijii ce-o lua 
pe umeri față de daci și față de sclavi. 

— Dar eu nu mă pot despărţi de sclavi. Am jurat să 
lupt pentru libertate, pentru... 

Ar fi vrut să continue, dar nu găsea cuvintele potri- 
vite, prin care să arate furtuna ce-i răscolea sufletul, ho- 
tărirea ce-l stăpînea, recunoştinţa ce-l năpădea. Din rîndul 
luptătorilor sclavi se desprinse un fost gladiator, înalt, pu- 
ternic, musculos, care se opri alături de Burio și vorbi cu 
voce groasă şi puternică, ca de tunet, ce făcu să răsune 
văile : 


Să trăieşti, mărite rege! Tu, căpetenie a sclavilor 
ridicaţi să lupte pentru libertate, ești acum rege al Daciei ! 
Dacă tu ai rămas cu sufletul alături de sclavi, sclavii te 
înconjoară cu dragostea şi cu devotamentul lor, pentru că 
prin tine vor avea și ei o patrie. Vor avea și ei o ţară, un 
pămînt de care să se lege şi pe care să-l muncească, o 
casă, o familie pe care s-o îndrăgească, pentru care să 
lupte şi să le apere ! 

Cuvintele pline de însuileţire ale gladiatorului se pier- 
dură în uralele ce izbucniră atît în rîndurile luptătorilor 
sclavi, cît şi din cele ale căpeteniilor dace. Sarmis simţi 
cum în toată fiinţa lui se săvîrșeşte o schimbare. Gladiatorul 
îi vorbise cu o dorinţă şi o convingere ce porneau din adîn- 
cul sufletului. Privi lung feţele celor din jur împietrite, 
pline de hotărtre și de supunere, şi deodată se simţi mare, 
puternic și stăpîn. Trase spada și săltă steagul. Rosti hotă- 
rît, cu vorbe apăsate, pătrunzătoare : 

— În faţa voastră, căpetenii dace, și în faţa voastră, 
luptători sclavi, jur că voi lupta pentru dezrobirea dacilor 
şi pentru libertatea sclavilor ! Toți sclavii din Dacia vor fi 
liberi şi vor primi pămînt pentru muncă. În Dacia nu vor 
mai exista sclavi sau robi, iar cei care au fost aduși aici 
ca sclavi vor fi lăsaţi liberi. Strîns uniţi, dacii sclavii 
eliberaţi vor munci pămîntul, într-o totală înfrățire și în- 
țelegere. 


GO 


i strigăte. Sarmis ridică mii- 
pin pe el. 


Izbucniră din nou urale 
nile şi ceru tăcere. Devenise cu totul 
Continuă : 

— Am fost ales rege într-un moment greu. Diegis nu 
mai este, iar noi nu ne plingem morţii pe noi moar- 
tea nu ne înspăimintă ! In această clipă grea, nu vă pot 
spune altceva dacit că trebuie să ne pregătim pentru luptă 
să-l urmărim pe dușman cu toată dirzenia. Voi, cei care 
sînteţi aici de faţă, spuneţi tuturor că regele va fi bun, 
va îmbrăţişa şi va alina durerile celor care se vor dovedi 
viteji, supuși și vrednici, dar va fi necruţător, va pedepsi 
fără şovăire pe cei care vor da înapoi în luptă, pe cei 
leneși și pe trădători. În acest moment de grea încercare, 
cer tuturor supunere şi ascultare. În faţa steagului nostru 
ă mi ala credinţă şi supunere ! 
sutele de glasuri ce 


umplură vi le $ și munţii. 

Dintre căpeteniile dace se desprinse bătrînul Cherte- 
balos. Se apropie de rege, îl îmbrăţișă, apoi se retrase 
cîţiva pasi, tinind căciula în mină, 

— Mărite rege, Marele zeu să-ţi dea sănătate şi pu- 
tere să-l alungi pe duşman ! Să nu te mire, mărite rege, 
că ai fost ales de popor să-i fii conducător : tu ești un 
vlăstar care se trage din vitejii regi ai Daciei, de la Bure- 
bista. Regele Decebal şi bătrînul taraboste Dicomes au 
avut rădăcini din acelaşi neam, amîndoi aveau os dom- 
nesc. Cei care sînt bàtrîni ca mine ştiu bine toate astea. 
Uite, mărite rege, indemnul unui bătrîn care în curînd va 
pleca la Marele zeu : să ai milă de popor, să-l conduci cu 
hotărire și tărie, însă să-l judeci cu Plindeţe şi înțelegere. 
Să nu ai odihnă şi tihnă pînă nu alungi afară legiunile şi 
cohortele imperiului cotropitor ! Să în ăieşti, mărite rege ! 
Marele zeu să te ocrotească $ ți dea viaţă lungă ! 

Bătrînul se retrase încet, plecat, cu faţa spre Sarmis, 
în timp ce îndesa la peste pletele lungi, albe ca 
neaua. Uralele din nou făcură să răsune văile. 

— Fiecare clipă poate să ne apropie sau să ne înde- 
de izbîndă, după cum vom şti s-o folosim, începu 
şi în jurul lui se făcu linişte. Dacă era vreme de 
pace, clipa de faţă se cădea s-o sărbătorim printr-un ospăț 
bogat, cu mult vin şi cu multă veselie. Amînăm petrecerea 


619 


pină după alungarea dușmanului din țară! Trebuie să 
pornim acum pe urmele legiunilor care se retrag către 
Sarmizegetusa, unde, întărite, poate că vor aştepta lupta 
hotăritoare. Ca ajutoare ale mele aleg : pe Strombix, pe 
care il numesc căpetenie a armatei de luptători sclavi, şi 
pe tarabostele Burio, pe care îl numesc căpetenie a arma- 
tei dacilor răsculați. Celelalte căpetenii din armata dacilor 
şi din armata sclavilor luptători rămîn așa cum au fost şi 
pînă acum. Din această clipă, pornim ! Strombix îşi va 
stringe numaidecit cetele şi va ieși pe drumul spre Apu- 
lum, iar tarabostele Burio va face la fel cu armata dacilor. 
Şi unul, și altul vor trimite iscoade pe o parte şi pe alta 
a drumului pînă departe înainte. Garda mea să fie gata 
de plecare ! 

n tabăra sclavilor se porni repede mişcarea. De mult 

nu mai dormea nimeni. Focurile se înteţiră. Dincolo de 
vale, pe platoul de pe virful de munte, cerul era luminat 
de vilvătăile ce se ridicau, ca răspuns la bucuria sclavilor. 
Însoţit de garda sa, de cîteva căpetenii dace și de Buziris 
Artaban, Sarmis porni în vale, spre drumul ce ducea 
către Apulum. Citeva cete de iscoade pornite de Strombix 
i-o luară înainte și se împrăştiară în lungul văii. 
— Spune-mi, bătrine, rupse Sarmis tăcerea, întor- 
cîndu-se spre bătrînul Chertebalos, care mergea alături de 
el, cum de-a fost răpus Diegis ? Veștile s-au cam încurcat 
unele cu altele, 

Bătrînul vorbi după ce își îndesă mai bine căciula 
pe cap: 

— Da, trebuia să-ţi spunem asta chiar de la sosire, 
mărite rege, dar clipa era prea înălțătoare, iar noi am 
crezut că-ţi este cunoscută moartea lui. Eram în toiul 
luptei. Romanii ne prinseseră la strîmtoare. Nimeni nu < 
așteptase să găsim campul gol. Se simţea că vom fi în: 
bușiţi de cohortele dușmane. Nu ştiu cum s-a făcut că la 
o-nvălmăşeală regele a fost încercuit de o ceată de călă- 
reți duşmani. Eu eram în apropiere, şi cu mine alţi 
Burio, Dapyx, Staberius. Am sărit cu toții în ajutorul lui. 
Dagio cu alți luptători veneau şi ei din partea cealaltă. Îl 
vedeam pe Diegis și pe cei din jurul lui cum dădeau lovi 
turi năprașnice, dar totul s-a petrecut ca fulgerul, și deo- 
dată nu l-am mai văzut. Am împins calul într-acolo, am 


620 


apucat să-l văd străpuns de o suliță, dar nu m-am putut 
apropia, alţi călăreţi romani au năvălit peste noi. Îi păleam 
într-una cu spada în dreapta și-n stinga, ca să pot înainta, 
însă totul se schimbase într-o încăierare prin care cu 
greu mai puteai răzbate. La o răsucire prea repede și 
scurtă, calul a căzut sub mine, iar eu am fost aruncat 
într-o parte. Atunci s-a produs o mișcare, şi din toate păr- 
țile am auzit că ne-au venit în ajutor cetele de sclavi. Pe 
rege nu l-am mai văzut. Dagio mi-a spus mai tirziu că 
Diegis a fost luat, așa mort, de legionari. Ca să scape de o 
înfrîngere, Burio a pus buciumaşii să sune ruperea luptei 
și retragerea spre pădure. Dar n-a trecut mult, şi trom- 
petele dușmane au început să sune încetarea. Poate că se 
mulțumiseră numai cu trupul regelui, pe care fără în- 
doială 1 vor trimite la Roma, ca pe Decebal. Eu și Dagio, 
însoţiţi de mai mulţi luptători, căci apucasem să mă arunc 
pe un alt cal — să știi, mărite rege, că la luptă nu mai simţi 
bătrîneţea am pornit în căutarea regelui, fără să luăm 
în seamă cele ce se petreceau în jurul nostru. Atunci s-a 
petrecut o adevărată minune : în cale ne-a apărut guver 
natorul Julius Quadratus Bassus. Mindru și vesel, își în- 
demna cohortele. Ne-am repezit cu toţii ca nălucile asupra 
lui şi, pînă să prindă de veste garda lui, l-am lovit cu spa- 
dele din două părţi. Dagio a repezit barda cu putere și i-a 
stărîmat pieptul. Nici noi poate că n-am fi scăpat cu viaţă 
dacă nu ne sărea în ajutor o ceată de sclavi voinici și pu- 
ternici — cică ar fi fost gladiatori, tu ştii mai bine decît 
mine — care în cîteva clipe au doborit dușmanii din 
jurul nostru. 

Bătrinul făcu o lungă pauză, îşi scoase căciula și se 
scărpină îndelung prin plete. Tuşi apoi de cîteva ori și 
continuă : 

— Numai zeii au vrut să iasă aşa lucrurile ! Guverna- 
torul roman se spuiie că era un încercat militar. Cit pri- 
ște moartea lui Diegis, poate că tot zeii au vrut-o. Ar- 
mata dacilor și armata sclavilor trebuia să lupte strins 
unite. Cine ştie dacă zeii nu ursiseră de mult ca tu să ne 
fii rege şi să scapi ţara ?... 

Bătrinul tăcu. În liniștea nopţii se auzeau numai pot- 
coavele cailor lovind pietrele. Sarmis oftă. Nu-i mai puse 


62 


pătrinului nici o întrebare. Departe în vale răsuna un bu- 
cium ; iscoadele vesteau că drumul e liber și fără pericol. 

În zilele ce urmară, pe cîmpia dintre Brucla și Apulum, 
Sarmis prinse din urmă legiunile ce se retrăgeau şi le 
zdrobi fulgerător. Dacii și sclavii se întrecură în acte de 
vitejie. Tirziu, după căderea serii celei de-a treia zi, is- 
coadele aduseră știrea că restul legiunilor, printre care se 
aflau şi acelea de la Ampelum şi Apulum, se retrăgeau 
spre Ulpia Trajana Sarmizegetusa. Legatul Julius Horten- 
sius, comandantul legiunii de la Ampelum, devenise gu- 
vernator provizoriu al provinciei. 

La lumina focurilor din tabără, înconjurat de căpete- 
niile de daci și de luptători sclavi, Sarmis sărbători prima 
lovitură pe care o dăduse dușmanului. Cu toţii — căpetenii, 
luptători daci şi luptători sclavi — întrezăreau, năpădiţi de 
speranţe şi de dorințe nestăvilite de luptă, cum se aprind 
zorile libertăţii. 


Capitolul XI 
ZORILE LIBERTĂȚII SE STING 


Sarmis își instalase tabăra în cîmpia largă şi netedă a 
rîului Mariş, la cîteva stadii mai jos de Apulum. De de- 
parte, corturile luate pradă de la legiunile ce se retră- 
seseră în grabă sau găsite în campurile părăsite, în care 
acum se adăposteau luptătorii daci şi sclavi, nu arătau 
a fi o tabără a dacilor. În organizarea armatei se schim- 
baseră unităţile : în locul cetelor de luptători formate din- 
tr-un amestec de mînuitori de arme diferite, regele orga- 
nizase mănunchiuri de luptă, unităţi mici, bine închegate 
și repezi în mișcări, întocmai ca manipulele comandate la 
romani de un decurion, pilcuri de oaste constituite din 
opt pînă la zece mănunchiuri, AE centuriilor, 
şi grupuri de luptă, unități puternice, bine legate şi orga- 
nizate, în care intrau şase pînă la opt pilcuri de oaste, 
ajungînd de mărimea unei cohorte și chiar a unei legiuni, 
comandate de taraboşti și de alte căpetenii ale dacilor ş 
sclavilor luptători. Formase astfel unităţi distincte de prăş- 
tiași, arcași și sulițași și, mai ales, unităţi de călăreţi, cu 
spade grele și sulițe lungi, care puteau manevra ușor 
şi repede, pe cai mici, îndesaţi și iuți. Si pregătirile se în- 
tăreau zi și noapte, fără încetare. 

Vestea victoriei de la Apulum a armatelor unite ale 
dacilor şi sclavilor răsculați, conduse de noul rege, se în- 
tinsese ca focul în toată Dacia. La numai citeva zile după 
bătălie, din toate părţile începuseră să sosească daci 
sclavi, dornici să lupte împotriva imperiului. Și numărul 
lor devenea tot mai mare, cu fiecare zi ce trecea. Regele 
îi primea bucuros şi, dornic să-și formeze o armată cît 
mai puternică, aminase urmărirea legiunilor care se 


623 


retrăseseră spre Ulpia Trajana. El își făcuse planul să dea 
lovitura cu atita strășnicie, încît dușmanul să fie aruncat 
afară din ţară, încă înainte de căderea iernii. Dar schim- 
barea veni o dată cu sosirea lui Maevius. Sarmis stătea 
singur în cort, după ce plecaseră toate căpeteniile, cărora 
le dăduse dispoziţii de pregătire în tot cursul dimineţii. 
Auzi oarecare sfadă afară, ca şi cum cineva cerea să fie 
lăsat să intre numaidecit la rege. Ascultă și-i recunoscu 
vocea. Se grăbi să iasă în întimpinarea lui. Garda se re- 
trase repede văzindu-l pe rege. 

— Jupiter și Cybela să-l ţină sănătos pe regele Daciei ! 
salută Maevius, surprins de apariţia neașteptată a lui 
Sarmis. 

Poetul rătăcitor redevenise cel de altădată : cu părul 

vilvoi, cu toga veche, cu sandalele scilciate şi pline de 
praf, 
— De cînd te-ai făcut nevăzut, poetule, ai fost plecat 
cumva la zei ? îi spuse îmbrăţișîndu-l. Îl măsură cu pri- 
virea citeva clipe, apoi continuă, împingindu-l uşor să 
intre în cort: Din moment ce te arăţi, înseamnă că n-ai 
venit degeaba. Ce veşti îmi aduci, ce se mai petrece pe 
la Sarmizegetusa ? 

— Îţi spun îndată, numai că 

- Ți-o fi sete ? N-ăi fi gustat de mult vinul. 

— Şi nicj altceva. 

Te vei ospăta numaidecit ! Îl chemă pe şeful gărzii 
dădu ordin. Haide, dă-i drumul, Maevius ! 

Cîtva timp, Macvius îl cercetă lung pe Sarmis. Îl găsea 
mult schimbat. În armura lui de rege, cu mantia agățată 
pe umeri, îi amintea de regele Decebal, așa cum îl văzuse 
el numai o singură dată. 

— Eşti gata de luptă? îl întrebă fără să clipească, 
Orice întirziere va fi în paguba ta și spre folosul impe- 
riului. De citeva zile numai, înainte ca cu să fi plecat de 
la Ulpia Trajana, a sosit noul guvernator, generalu! Mar- 
cius Turbo, acela care a fost și continuă să rămînă şi gu- 
vernator al Panoniei. Lui i-a încredințat noul împărat, 
Hadrian, misiunea să stingă răscoalele dacilor şi sclavilor. 
Am plecat fără întirziere cînd am aflat că dinspre Pano- 
nia și de dincolo de Danuvius înaintează legiuni noi spre 
Dacia. 


si 


624 


- Voi porni degrabă ! rosti Sarmis cu hotărire. 
— Noi, romanii, avem o vorbă: „Pe duşman îl baţi 
r dacă ştii să-l imparţi şi să loveşti pe rînd și fulge- 
rător fiecare din părţi“. Va cîştiga lupta acela care este 
mai bine organizat, mai bine înarmat și mai repede în 
mişcări pe cîmpul de bătaie! 

— Va trebui să cuceresc Sarmizegetusa, înainte de so- 
sirea acelor legiuni 

— Să zdrobeşti legiunile de acolo şi să loveşti apoi pe 
rînd pe acelea care vin în Dacia ! 

Maevius îl fixă mult timp cu privirea, ca și cum ar 
mai fi avut ceva de spus 

— Nu cumva îmi ascunzi ceva? Pericolul este mai 
mare ? îl întrebă regele, îngrijorat 

— După cum știi, cea mai mare parte a vieţii mi-am 
folosit-o căutînd să alin suferințele sclavilor. Tu ştii ce 
este sclavia şi îl cunoşti bine pe Maevius, dar nu şi pe tri- 
bunul Lucius Quintus. 

— Din cele ce mi-a povestit Vitellius odată, îl cunosc 
ceva şi pe acel tribun, murmură Sarmis, nerăbdător să 
afle ce mai avea s spună. Deodată, se lumină și suris 
Tribunul Lucius Quintus vrea să lupte alături de noi? 
îl întrebă cu recunoștință. 

— Da, Sarmis, vreau să lupt alături de sclavi ! Toată 

viața am dorit să-i văd pe sclavi răsculați şi luptînd pen 
tru libertate ! Pînă acum am fost pe drumuri, dornic s 
aflu cele ce se petrec în tabăra cealaltă. Momentul suprem 
a sosit. Prin tine s-a înfăptuit frăția dintre daci și sclavi, 
şi dacă vei ieși învingător şi vei obţine pacea cu Roma, 
Dacia va deveni patria libertăţii, țara spre care vor alerga 
cei subjugaţi și cei care vor căuta să scape de sclavie ! 
Da, Maevius, mi-ai pătruns în suflet și în gînd. Sint 
în aceeași măsură cu sufletul atît alături de daci, cît și 
alături de sclavi. Vei lupta alături de sclavi, în fruntea lor, 
îi vei conduce la luptă. Care sclav n-a auzit de bunul 
Macvius ? Voi ridica tabăra şi vom porni în grabă spre 
Sarmizegetusa ! 

Inflăcărat și tulburat, Maevius se făcuse palid. Își mai 
umplu o cupă cu vin și o goli dintr-o sorbitură. 

— Am uitat să-ţi mai spun ceva, şopti el lăsînd cupa, pe 
drum am întîlnit un capnobot cu o gardă de preoţi. Mi-au 


10 625 


spus că sînt trimişi de pe Cogheon, pentru a-i vorl 
a gl » pentru a-i vorbi 
Sarmis îl privi mirat. 

— Ce-o fi vrind Marele preot? se întrebă surprins. 
EAA Poate că vrea să te ajute, continuă Maevius. Aşa 
n preoții : se dau repede de partea celui mai tare, îl 
diac) se pun în slujba lui şi continuă să trăiască în 
îmi uibar Ca rege al Daciei libere, ei nu vor avea decit 
să se teamă de tine, de aceea caută să ţi se alăture din 
ea Ei ştiu că în lupta pe care tu ai porni-o împotriva 
or te-ai putea sprijini pe foștii sclavi, deveniți oameni 
liberi, în sufletul cărora zeii au cam murit de mult. 

a o şi te ospătează, Maevius! Mă duc prin ta 
ră, să grăbesc pregătirile. Dacă eşti obosi i odihni 
Sri ș it, te poţi odihni 
BE ieși din cort, lăsîndu-l singur, 
pre seară, ceea ce-i spusese Maevius se ad ri 
4 Š i s leveri. Un 
capnobot, însoțit de o gardă de cîțiva preoţi ă fi 
a , eoți, să 
lăsat să intre la rege. a 
— Marele zeu să dea și viață ă vi 
zeu să putere şi viaţă lungă viteazului 
nostru rege! salută capnobolul, inclini î 
ostr Lg , încl -St ă la 
a iníndu-se pînă la 
O clipă, Sarmis îl văzu în mi i 
f 'lipă, £ s minte pe Daizus, omorît cu 
mirșăvie de preoţi. De fapt, pentru el toți preoții se ase- 
mănau unul cu altul. Îl privi pe capnobot cu neliniște 
și neincredere, pe care căută să şi le ascundă. i 
— Bun sosit, capnobotule, Marele zeu să fie cu tine î 
i 3 i ; 7 u tine în 
toate amie ! răspunse la salutul lui. 

— Mă plec în fața regelui și-i urez izbîndă î 
ii t - z izbîndă în lupta 
sfintă pe care a pornit-o ! În numele Ma i i 

; ! ele Marı - 
decibalm, îi urez... a 

Sarmis nu-l lăsă să continue. Ştia că 

să e. Știa că tot ceea ce spu 
nea capnobotul erau cuvinte pline de linguşire. lipsite Je 
ea ca in, 
sia cepe P: gușire, lipsite de 

— Spune, capnobotule, cu ce isi i 
„E e, capne , mare misiune ai fost 
trimis mine ? îl întrebă scurt şi autoritar. 

— Mă numesc Sagio, mărite rege, capnobotul Sagio ! 

— Bine, Sagio, spune | 0 abea ee 

— Mărite rege, îţi vorbesc îi i 
y A { sc în numele Marelui preot 
Zi eban, Marele zeu Zamolxis să-i dea snila şi 
viață lungă ! Marele preot îți trimite toate urările de bine 


626 


şi se pleacă în faţa ta. Eşti hotărît, viteaz și puternic, și 
prin tine Dacia va redeveni liberă și va întrece în bogă- 
ție şi măreție falnica Romi 

În timp ce-l asculta, Sarmis clătina din cap ca și cum 
l-ar îi aprobat, deşi nu credea nimic din spusele lui. Pe 
faţa mare a capnobotului vedea ochii abia deschişi, pier- 
duţi în grăsime, barba lungă și rară, prin care își trecea 
domol degetele, și gura mare, în care se zăreau dinţii 
laţi și neregulaţi. 

Capnobot Sagio, dacă ai să-mi spui vești impor- 
tante, garda ta să iasă, îl întrerupse regele. 

— După voia ta, mărite rege ! 

Garda de preoţi ieși repede, cu multă disciplină. Sar- 
mis îi făcu semn să se aşeze pe un scaun şi umplu cupele 
cu vin. Îl îndemnă să vorbească mai departe. 

— Mărite rege, Marele preot vrea să repare două gre- 
şeli pe care le-a săvirșit față de regele Diegis, plecat 
acum la Marele zeu : prima greşeală a fost că el, Marele 
preot, n-a dat ajutor regelui cu preoţii lui, să îndemne 
poporul să se ridice tot, ca unul, împotriva cotropitoru- 
lui și nu i-a sărit în ajutor cu gărzile de preoţi, care, după 
cum știi, sînt buni mînuitori de arme. A doua greșeală, 
mai mare poate decit prima, a fost aceea că Marele preot 
nu l-a ajutat pe rege cu bani și cu tot ce-i stătea în putere, 
spre a strînge o armată cît mai numeroasă, înzestrată cu 
armele cele mai bune. 

Sagio tăcu şi tuși sec. Spusele capnobotului întăreau 
cele ce le ştia de la Diegis, şi Sarmis își reaminti cuvin- 
tele pe care Maevius le spusese chiar în această zi: 
„Preoţii se dau repede de partea celui mai tare, îl lingu- 
Sesc, se pun în slujba lui și trăiesc în îmbuibare !* Con- 
iinuă să-l asculte pe capnobot. 

— Dar şi regele Diegis a săvirşit o greșeală mare, 
veluă capnobotul. N-a vrut să ceară ajutorul Marelui zeu, 
nu i-a trimis lui Zamolxis nici o Mare jertfă şi n-a vrut 
să afle care îi era voinţa. A refuzat să fie uns de Marele 
preot ca rege al dacilor, aşa cum este legea noastră din 
străbuni... 

Capnobotul făcu o pauză. Ridică fără grabă cupa și 
bău cu lăcomie, fără să ia în seamă că vinul se prelinge 
pe barbă în jos. 


40 627 


— Am venit să-ţi spun 

— Pînă acum ai vorbit numai de greşeli, capnobot 
Sagio, dar n-ai spus cum ar vrea Marele preot să le 
repare ! îl întrerupse Sarmis, avînd în minte trădarea, de 
multe ori dovedită, a lui Zundecibalm. 

Capnoboiul își șterse barba şi se așeză mai bine pe 
scaun. 

— Sus, pe Cogheon, la Marele altar, preoţii au pre- 
gătit aducerea Marii jertfe în cinstea Marelui zeu, pentru 
a-l ruga să te ajute să-l zdrobești și să-l alungi din {ară 


pe dușman. Acolo, lingă Marele altar, Marele preot vrea 
să te ungă rege al Daciei. 

— Asta e tot? 

—— Nu, Marele preot mai vrea să-ţi pună la dispoziție 
tot tezaurul de pe Copheon, cu care să stringi luptători 
și arme de la toate triburile vecine, și va trimite să lupte 
alături de tine toate gărzile lui de preoţi. Vei putea să-ţi 
faci o armată puternică, mărite rege, şi vei putea să stai 
de vorbă cu Roma ca de la egal la egal. Marete preot 
mi-a spus să-ţi amintesc că „numai acela care este pute; 
nic poate să cîştige o luptă, şi nu cel care se grăbeşte“ şi 
să-ţi mai spun că „pierzind lupta pe care te pregăteşti să 
o dai, vei pierde pentru totdeauna pe toţi aceia care te 
urmează acum, și vei aduce numai chin și jale în sufletele 
sclavilor care s-au ridicat să lupte. Trebuie să chibzuieşti 
adînc, mărite rege! Pierzind lupta, rămii un rege fără 
tară! 

Ultimele cuvinte ale capnobotului îl făcură pe Sarmis 
să se înfioare. Fusese căpetenie a sclavilor şi nu-l spe- 
riase gîndul unei înfrîngeri. Acum era rege și nu putea 
înţelege că ar mai fi cu putință să piardă lupta, că ar 
rămîne fără țară. De la Plutarh știa că un conducător, 
— împărat sau rege — trebuie să-şi facă mulţi prieteni 
şi aliaţi, să caute să se împace chiar şi cu aceia ce-l 
dușmănesc, și să se sprijine pe ajutorul lor, iar. înainte 
de a da lupta, aflindu-se în fruntea unei armate puter- 
nice, de care duşmanul s-ar teme, să prindă momentul cel 
mai potrivit și să ceară o împăcare mulţumitoare, din care 
ar avea mai mult de cîștigat și ar scădea din riscul unei 
pierderi totale. Un astfel de dușman, pe care trebuia să 
și-l schimbe în prieten si aliat, îl socotea pe Zundecibalm, 


628 


şi prin el — pe toţi preotii. Pe lingă aceasta, avea nevoie 
de bani cit mai mulţi, spre a atrage la luptă, alătu 


de el, cît mai multe din triburile vecine, de la răsărit şi 
miazănoapte 


— Spui că aducerea Marii jertfe se va face pe Marele 
altar ? rupse Sarmis tăcerea, după îndelungă gind m IE 

Capnobotul tresări inviorat. Întrebarea regel o erai 
semn că într-o anumită măsură primise să vină pi 

eon. ? 
e Da, mărite rege! răspunse pripit. 2 

— Şi pe cine aţi ales să fie adus „Mare jertfi a En 

Regele își aminti de modul odios în care fusese om 
Daizus, ca aN 

- st ales nimeni, 7 

= a T nu mai permit aducerea de jertfe 
Git este imperiul. de mare, de cuprinde proba 
întreaga lume, se aduc ca jertfe animale, numai noi, dacii, 
am rămas în urmă și mai omorîm oameni nevinovaţi pe 

i zeilor. Ara 
o Sagio se arătă nerăbdător să lau : 

— Regele nu ştie că, de mulți ani, Marele zeu ma pa. 
cere ca jertfă un om ? Se aplecă și vorbi mai în saphi 
Aşa trebuie să spună preoții, poporului. De mpr B 
natorul Julius Quadratus Bassus a oprit astfel de jer 3 
pe care, dacă le-ar fi dovedit, le-ar fi socotit drept crime 
şi le-ar fi judecat după legile imperiului. Acum, să [ice 
jertfă se aduce un juncan frumos, din aceia cu părul pătat 

roşu şi alb. x 
E E A Marele altar, murmură 
Sarmis. Îl fixă pe capnobot cu o privire săgetătoare. A 
pe ruinele Cetăţii-de-Munte fac de pază legionari, este 
acolo un castru : ca să ajung pe Cogheon va trebui să-i 
zdr i voi lua o gardă puternică... Str b 
a a A a a n-a mai 
rămas nici picior de legionar la Cetatea-de-Munte ' z 
capnobotul. Acolo, pe Cogheon, regele se va ata „n a 
plină siguranță, gărzile de preoți vor veghea fără odihnă 
şi vor face de pază pină departe în jur. Te el mapala 
repede în tabără, dar, cum nu se cade ca regele ui e 
neînsoţit, îţi vei lua o mică gardă și un mic alai format 
din căpetenii.., 


629 


— Cind va avea loc aducerea Marii jertfe ? 
Peste trei zile, mărite rege! 

— Voi veni! 

— Eu aştept în tabără, mărite rege! Eu și garda 
mea de preoţi vom însoţi alaiul. Marele preot Zunie- 
cibalm doreşte să-i vorbească regelui cu o zi înainte de 
aducerea jertfei. 

Pină noaptea tirzi 
totul în ordine în tal 
celor două căpetenii : Burio și Strombix, şi trimise iscoade 
în toate i mai ales spre Sarmizegetusa și Tibiscu 
şi spre vi le riurilor Alutus și Rabo, pe unde ar fi putut 
veni legiunile pe care Roma le-ar fi trimis ca întăriri în 
Dacia. Nici Burio și nici Dagio nu reușiră să-l facă pe rege 
să renunțe la plecarea plănuită, deşi cu toții, ei, căpete- 
niile, socoteau că păstrarea şi întărirea armatei nu se putea 
a fără bani, iar ajutorul preoților nu-l vedeau de dispre- 
uit. 


Pe drumul ce aleargă alături cu rîul, coborînd dinspre 
Cetatea-de-Munte, bătrînul Dagio gonea în galopul calu- 
lui albit de spume, tinind strîns în mînă mînerul spadei, 
pregătit să izbea: în oricine ar fi încercat să-l oprească. 
Barba şi pletele îi fluturau în vînt, cămașa îi era zdren- 
ţuită, și din umărul stîng se prelingeau pe piept dire groase 
de sînge. Faţa îi era împietrită de ură și de îngrijorare. 
Se grăbea să ajungă cit mai repede la tabără. Nu-i păsa 
cit de adincă era rana, se temea numai să nu-l părăsească 
puterile mai înainte de a ajunge acolo. Căta cu grijă în 
jur, ca o fiară încolţită. 

La o cotitură a drumului, zări departe înaintea lui un 
preot călare pe un catir, care se îndrepta spre Cogheon. 
Îşi pregăti spada, gata să-l pălească. În furia ce-l stă- 
pîinea, i-ar fi omorît pe toți preoţii. Cînd ajunse la cîţiva 
pași, strînse frîul calului și lăsă spada în jos. Calul alu- 


630 


necă pe pietrele drumului, scoţind scintei din potcoave. 
Preotul îşi opri şi el catirul. 

— Dar ce s-a întîmplat, taraboste Dagio ? îl întrebă 
liniştit preotul, neștiind de furtuna din sufletul bătrinului. 

— Nu eşti Burillo? Sau nu mă mai ajută bine 
vederea ? ! 

— Chiar el, taraboste! Precum mă vezi, tot mic și 
slab am rămas. 

Cuvintele lui Burillo îl înfuriară pe bătrin. O clipă, i 
se păru că preotul se bucură şi îl batjocoreşte, semn că 
ştie de cele ce trebuiau să se petreacă pe Cogheon. Ridică 
spada, hotărit să-l lovească. 

— Văd că s-a petrecut ceva, după furia ce te stăpineşte 
şi după rana ce-o ai la umăr, urmă preotul cu aceeași 
linişte. Nu mă lovi mai înainte de a te convinge dacă 
nu-ţi pot fi de folos cu ceva! 

Dagio se potoli tot atît de repede. Își aminti de tot ce 
făcuse acest om pentru Diegis. Poate că el nu trebuia 
socotit în rîndul preoţilor ticăloși, pe care-i lăsase în urmă 
sus, pe Cogheon. 

— Viaţa regelui este în pericol, Burillo ! 

— Sarmis? De mult alerg să-l văd şi să-i vorbesc ! 
Eram tocmai la Tomis cînd am aflat de moartea lui Diegis 
și de alegerea noului rege. 

— Cum, tu nu știi ce-a pus la cale Zundecibalm ? îl 
întrebă grăbit. 

— Sînt plecat de mai mult timp, taraboste, am fost 
trimis la Marele preot al templului din Delfi, am trecut 
pe la templul din Samos, apoi pe la Athena, de unde, cu 
un negustor, am venit cu o corabie pînă la Tomis... 

— Marele preot l-a atras pe rege pe Cogheon, se grăbi 
Dagio. În noaptea ce-a trecut, preoții i-au atacat garda şi 
alaiul. Eu am reuşit să scap. Cei care n-au fost omoriţi au 
fost puşi în lanţuri și băgaţi în hrubele Cogheonului. Re- 
gele este închis acolo ! 

Pe faţa osoasă şi slabă a preotului se ivi un zîmbet plin 
de amărăciune, şi ochii îi sclipiră, semn al hotăririi ce 
punea stăpînire pe el. 

— Știam că Marele preot va căuta să-l piardă pe rege, 
de aceea m-am grăbit. Zundecibalm s-a temut de Sarmis 


es 


chiar din timpul cînd tri 
plecat așa în goană ? 
Dagio săltă capul cu hotărire și trase furios friul 
calului. 
— Mă due în tabără, voi “ui am cete de daci de 
sclavi și voi ataca Cogheonul. vom dărima la pămînt, 
daci 


a bătrinul Decebal. Şi unde ai 


— Stai, taraboste, îl întrerupse preotul. Te ştiu un 
luptător încercat şi un bărbat cu multă răbdare şi cu 
multă chibzuială. Tu știi că de multe ori nu poţi izbîndi 
lovind cu puterea, ci cu iscusința, cu şiretenia. Dacă regele 
este acum în miinile lui Zundecibalm, sosirea cetelor 
de luptători pe Cogheon i-ar pune și mai mult viața în 
primejdie. Nici nu știm care sînt gîndurile Marelui preot : 
să-l omoare, să-l dea în mîna noului guvernator, care-l va 
trimite pe rege în lanţuri la Roma, sau să-l ţină închis 
în vreo hrubă de sub munte, unde-i vor putrezi oasele ? 

In sufletul bătrînului luptător își făcu loc o adincă 
îngrijorare, amestecată cu descurajare, cu neputinţă. Ho- 
tărirea îl părăsea. Își muşca frămîntat buzele şi strîngea 
cu putere mînerul spadei. De rana din umăr uitase cu totul. 

— Poate că zeii te-au adus la timp, Burillo ! murmură 
el, încercînd să afle gîndurile preotului, 

— Poate, taraboste Dagio! Preotul mișcă friul şi 
strînse picioarele în coastele catirului, indemnîndu-l la 
drum : Nu e timp de pierdut ! Du-te în tabără, taraboste, 
și ia-ţi cîteva cete de luptători ! Să vă găsesc sus, în poiana 
din pă dure, acolo unde l-am întîlnit atunci pe Diegis. Poate 
că miine dimineaţă te voi căuta acolo, îi spuse din mers, 
îndemniînd din pinteni catirul. 

Un timp, Dagio privi după preot, năpădit de speranță 

şi de recunoştinţă, apoi întoarse calul şi porni din nou în 
goană spre tabără. 
Pe Cogheon, Burillo găsi linişte. Numai din loc în loc 
putu să observe urmele de sînge de pe lespezile de piatră 
de curînd spălate. Descălecă şi se îndreptă grăbit spre sala 
în care știa 
de vorbă cu capnobotul Sagio și cu capnobotul-șef al g; 
de preoţi. Cînd îl văzu pe Burillo, Marele preot tresă 
şi cum apariţia lui nu-l bucura. 

— Ai sosit, Burillo ? îl întrebă cu răceală Zundecibalm. 


se afla de obicei Marele preot. Îl găși stînd 


ii 
, ca 


632 


— Marele zeu să-ţi dea sănătate, Mare preot! 

— Eşti obosit de atita drum, Burillo, să te duci să te 
odihnești. Acum sînt foarte ocupat. Peste o zi, două te 
chem eu, să-mi spui ce veşti mi-aduci de pe-acolo pe 
unde ai umblat. 

Preotul ieși grăbit. Vrusese numai să vadă cine se află 
la Marele preot, cu gîndul că dacă acesta l-ar fi reţinut, 
să-i spună că e atît de greu bolnav, încît abia se mai 
poate ţine pe picioare. Se bucură. Cel puţin o zi şi-o 
noapte era liber să întreprindă ceva, dacă n-ar fi fost prea 
tirziu. Porni cu pa: pe coridoarele palatului, aproape 
fără să răspundă întrebărilor și urărilor de bun venit pe 
care i le adresau preoţii ce mișunau în toate părţile, și urcă 
în fugă scările înguste spre chilia sa de deasupra sălii de 
primire a Marelui preot. Își aruncă de pe umeri pelerina 
plină de praf, trase la o parte patul și scoase cu grijă piatra 
care astupa hornul ce răspundea jos în sală, în spatele jilțu- 
lui lui Zundecibalm. 

Ascultă atent : 

u garda pregătită și sînt gata de plecare ! 

Burillo recunoscu vocea capnobotului comandant al găr- 
zii. Ii ştia : acesta şi Sagio erau cele două unelte de nele- 
giuiri ale Marelui pri eot, uneltele cele mai ticăloase şi mai 
devotate lui. 

— Stai, stai puţin, să nu ne grăbim ! Ți-am spus să-l 
aduci la mine pe Susagus! spuse Zundecibalm. 

— Vine îndată, Mare preot ! se grăbi şeful gărzii. 

— Bine-bine, îl așteptăm ! Așa, sp ine, Sagio, cum de 
ai putut să-l păcăleşti pe răzvrătitul căruia i-a intrat în 
cap că ar fi rege al dacilor ? continuă Marele preot. 

— I-am vorbit așa cum mi-ai spus. Era foarte frămîn- 
tat şi îngrijorat de soarta luptei ce se pregătea s-o dea cu 
legiunile imperiului. S-a bucurat cînd a auzit că va avea 
utorul preoţilor, dar mai ales l-a încîntat vestea că tu 
îi vei pune la dispoziţie tot tezaurul de pe Cogheon. 

Burillo auzi răsunînd în sală rîsul răgușit, de bătiîn 
aproape neputincios, al lui Zundecibalm, 

— Ştiam că are mare nevoie de bani, murmură Marele 
preot. Ce să facă el cu murdarii și împuţiţii lui de sclavi 
goi și cu cele citeva cete de daci nesocotiţi care îl 
urmează ? Am primit vestea că, după moartea lui Diegis, 


633 


mulţi dintre luptătorii plătiţi, veniţi de aiurea, au și fugit. 
Lipsit de bani, răzvrătitul n-a mai putut opri pe nici unul. 

— Armata lui e mare și puternică, Mare preot ! spuse 
agio cu voce tărăgănată. 

_ De cînd a fost ales el rege, o mulţime de daci și 
de sclavi s-au dus în cetele lui, întări şeful gărzii. 

— Și tot nimic nu e, rosti tare Zundecibalm. O sută 
de sclavi goi, nemîncaţi, fricoşi şi fără arme nu fac nici 
cît cinci legionari buni. 

— Marele preot uită că oamenii năpădiţi de ură, de 
disperare şi de setea răzbun: sînt mai fiare decit săl- 
băticiunile pădurilor ? adăugă capnobotul Sagio. 

Dacă ar fi fost în sală, Burillo ar fi văzut cum Marele 
preot a tresărit, scuturat de un fior. 

— În care hrubă l-ai închis? 
sugrumată. 

— În cea mai de jos, de la apă, răspunse şeful gărzii. 
L-am legat de lanţurile prinse de stîncă. Acolo ar putea 
i putrezească oasele, curățate de carne de șobolani, așa 
cum a pierit pe vremuri tarabostele Rundagio, care se ridi- 
case împotriva preoţilor. 

Prin hornul de piatră, Burillo auzi rîsul înfundat al 
Marelui preot. 

— Nu se simte el prea rău acolo. Un sclav este învă- 
ţat să trăiască în noroi, ca porcii, și se simte bine. Dar tre 
buie să ne grăbim, continuă el cu vocea schimbată. Tu pleci 
înainte, Sagio, iei cel mai bun cal şi-o ţii în goană drept 
peste munţi, pînă la Ulpia Trajana. Îi duci vestea lui 
Marcius Turbo, spui să trimită cîteva centurii să-l ia 
în primire pe răzvrătit. Prin asta, vom dovedi cu străşnicie 
Romei că noi, preoții, nu sîntem dușmanii imperiului. 

Urmară citeva clipe de tăcere. Burillo auzi că cineva 
intrase tușind. Ascultă tot așa de încordat. 

— Haide, grăbeşte-te, Susagus ! spuse Marele preot 

cu voce dojenitoare. Trăim clipe cînd spada o avem cînd 
în mînă, cînd deasupra capului ! Ţi-ai pregătit cetele, te-ai 
întărit bine ? 
Am o veste rea, Mare preot, începu Susagus. Una 
din iscoadele noastre a văzut că din alaiul venit pe Co- 
gheon, un bătrîn ne-a scăpat și-a reușit să fugă înapoi 
în tabăra răsculaților, 


întrebă el cu voce 


634 


— Cum așa, tu visezi, 
decibalm. 

— Nu visez, Mare preot, sint îngrijorat! Acela care 
ne-a scăpat nu este un bătrin oarecare, e un luptător greu 
incercat : Dagio ! 

— Dagio? strigă Zundecibalm, sărind din jilțul său, 

zi Răstimpul celor cîteva zile nu-l vom avea, așa cum 
ne făcusem socoteala. Poate că chiar la noapte vom fi 
înconjurați de cetele dacilor şi ale sclavilor răsculați. Să 
încercăm să rezistăm pe Cogheon ? În cit timp vom putea 


Susagus! rosti îngrozit Zun- 


primi ajutor? 


Susagus tăcu, înecat de tuse. 

— Dar eu ţineam să-l dau viu în mina lui Marcius 
Turbo, așa cum mi-a cerut-o, murmură Zundecibalm fră- 
mîntindu-se, 

NIL ne rămîne decît ca după căderea nopţii să ple- 
căm cu toţii, de-a dreptul peste munţi, către Ulpia Tra- 
jana, spuse Susagus stăpinindu-și greu tusea. Cu ajutorul 
Marelui zeu, vom reuşi să le-o luăm înainte ș scăpăm 
din încercuire. ; 
Il luăm și pe răzvrătit! hotărî Marele preot, 

— Sau îl lăsăm mort acolo în lanţuri ! rosti Susagus. 

Burillo nu mai ascultă. Astupă gura ce comunica cu 
hornul şi se repezi spre peretele opus. Dădu la o parle o 
panoplie cu arme şi trofee de luptă şi se apucă să des- 
prindă din zid o lespede de piatră bine rostuită. Cu un 
scârţiit de fierărie ruginită, lespedea se desprinse şi se 
roti într-o parte. Preotul își făcu loc prin golul lăsat și 
pătrunse într-un coridor scund, prin care nu se pulea 
înainta decit aplecat pe brînci ă i î 
erai plecat pe  brinci. Dispăru repede în 


__ Sarmis nu ştia decît ceea ce se petrecusi 
în palatul Marelui preot însoţit de o gardă de preoți. T 
se făcuse o primire aleasă, așa cum pe vremuri fusese pri 
mit viteazul Decebal. În trecere, văzuse ridicîndu-se fu- 
mul gros de tămiie și alte arome de pe Marele altar, ceea 
ce-l făcuse să creadă că pregătirea ceremoniei aduceri 
Marii jertfe e aproape terminată și că Marele preot nu-l 
aştepta decit pe el. ÎL primise capnobotul-şef al scribilor 
din palat, care, cu voce mieroasă și plină de tristețe, îi 


cu el. Intrase 


635 


spusese că Marele preot e bolnav şi-l roagă să meargă să-l 
vadă. Dar pe Zundecibalm nu apucase să-l mai vadă. Pe 
unul din coridoare, miini puternice îl prinseseră și, mai 
înainte de a fi apucat să-și tragă spada, simţise. strîngin- 
du-se în jurul lui frînghii, cu care-l legaseră cu multă iu- 
teală şi îndeminare, Se văzuse apoi împins cu lovituri pline 
de cruzime prin galerii nesfirşite şi pus în lanţuri în adîn- 
cul muntelui, în hruba în care apa ieşea din stîncă și pierea 
într-o crăpătură. 

Un timp, rămăsese împietrit, fără să poată desluşi nimic 
in jurul său. Ura, regretul, revolta şi neputinta îl năpădi- 
seră cu totul şi nu-și dăduse seama cit timp stătuse căzu 
pe blocul de piatră acoperit cu puţine frunze uscate. Tre- 
sări auzind elipocitul apei. Se mişcă încet. Simţi lanţurile 
reci la miini și la picioare. Privi în jurul său. Prin lumina 
slabă ce pătrundea de sus printr-o crăpătură în stâncă, 
văzu un șarpe ieşind dintr-o gaură, șerpuind prin apa 
băltoacei din mijlocul hrubei şi intrînd într-o altă crăpă- 
tură. Din alte găuri se iviră doi șobolani, se apropiară de 
el, îl mirosiră și, simţindu-l în viață, dispărură după 
peretele cotit al galeriei. Într-un colț al hrubei, ceva mai 
ridicat, zări o grămadă de cranii și de oseminte omeneşti. 
Îşi întoarse capul, îngrozit și scîrbit de tot ceea ce vedea. 
Era atit de revoltat pe sine însuși pentru greşeala ce-o 
făcuse, incit, dacă ar fi avut o mină liberă şi un cuţit, 
l-ar fi împlintat în inimă, satisfăcut că şi-a răzbunat pro- 
pria-i ticăloșie, pe care o săvirșise încrezîndu-se în Marele 
preot. Ceea ce-l chinuia mai mult şi-l făcea se revolte 
şi să se urască cu o furie ce nu cunoştea margini era 
gîndul că îi împinsese spre deznădejde și pieire pe nefe- 
riciţii sclavi. Cît despre daci, ştia că Roma ar fi fost gata 
să le ierte totul, numai să-i vadă liniștiți și puşi pe muncă. 
Pe cind, ei, sclavii, chiar dacă ar fi fost iertaţi de împă- 
rat, nu-i iertau stăpînii, marii proprietari ai întinselor şi 
bogatelor ferme din Dacia. Îi vedea puşi în furci, răstig- 
niți și spînzuraţi de-a lungul drumurilor şi pe întinsul 
cîmpiilor, pentru ca astfel să intre spaima în ceilalți pe 
care stăpinii îi lăsau în viaţă. 

Vedea în Burio un destoinic şi hotărit rege al dacilor, 
care va şti să-i ducă mai departe la luptă și să-l pedep- 
sească pe Zundecibaim pentru trădare, deşi tînărul tara- 


636 


boste mai păstra credinţa în Marele zeu şi se temea de 
puterea lui. Nu era sigur dacă Strombix, Buziris şi Arta- 
ban vor mai avea tăria să ducă mai departe lupta sclavilor 
şi dacă sclavii nu se vor împrăștia, cuprinși de panică. 
Unirea se 


lavilor cu dacii o vedea menţinută mai mult prin 
Maevius. Fostul tribun preţuia sîngele rece în luptă al da- 
cilor, hotărîrea cu care ei sfidau moartea şi era dornic să 
lupte alături de astfel de oameni. În aceeaşi măsură îi 


iubea, voia să-i ajute și se simţea legat de sclavi. În min- 
tea lui Sarmis apărură chipurile lor : Maevius, Burio 
Strombix, chipuri mari, tăiate în piatră, statui uriaşe, 
ce atingeau crestele munţilor. Se mai linişti: “Moartea 
nu-l înspăimînta prin ea însăși, căci ar fi primit-o fericit 
dacă prin ea s-ar fi ajuns ca sclavii să devină liberi, iar 
dacii să se scuture de jugul Romei. Moartea sa îl înspăi- 
minta numai prin prăbuşirea ce-o putea provoca în sufle- 


tele miilor de oameni care îl urmaseră cu atita încre- 
dere şi speranță. De cînd fusese ales rege, visase să vadă 
o Dacie liberă, bogată și fericită, o Dacie fără sclavie, în 


care oricare sclav i găsească libertatea și patria. Se 
văzuse pe el rege iubii de popor, crescindu-l cu dragoste 
pe micul Dicomes, viitorul rege al dacilor, al tuturor da 
lor, de la miazăzi, răsărit şi apus. Nutrise gîndul ca după 
alungarea legiunilor romane să întindă graniţele ţării peste 
toate ținuturile stăpinite de triburile dace de peste munţi, 
pînă la mare, cum visase marele Decebal. 

Acum, toate visurile şi toate speranţele lui se destră- 
mau. Aci, sub munte, unde fusese legat cu lanţuri de stînca 
tare, umedă şi rece, în temniţa a cărei intrare poate că n-o 
cunoștea decit Marele preot, își va aștepta sfirșitul, copleșit 
de disperare și de neputinţă, Aci îi vor rămîne oasele, de 
pe care carnea îi va fi curățată de jivinele ce începeau 
să mișune în jurul lui. 

Se întoarse și cercetă cu atenţie peretele de stîncă 
de care erau prinse lanţurile ce-l legau pentru totdeauna. 
Văzu piatra scrijelită de încercările disperate ale acelora 
care, îngroziţi de sfîrşitul ce-i aștepta, încercaseră să sco- 
bească și să smulgă legăturile, prinse cu piroane mari, bă- 
tute adînc. Dar pentru ce să-și aştepte neputincios 'sfi 
şitul ? O scînteie îi licări în minte. Văzu colții ascuţiţi 
ai stincii de lîngă el, Ei îl puteau ajuta să-și curme 


637 


i zdro- 


suferința : să se repeadă cu capul în virturile lor, s; 


bească craniul şi creierii. Da, mai ales creierii, mintea, 
sufletul, tot ce a fost slab în el și l-a făcut să cadă pradă 


perfidiei și ticăloşiei Marelui preot ! Începu sufle adînc 
şi greu, inima să-i bată cu putere, ochii să-i lucească în 
semiobscuritatea hrubei de piatră. Dacă ar avea miinile și 
picioarele libere, ar căuta să se lupte cu stîncile, cu gra- 
tiile de fier, cu ușile grele zăvorite, cu gărzile de preoţi, 
cu tot ce i s-ar opune în cale. Își strînse cu putere pumnii, 
într-o supremă încordare și hotărire : să se repeadă cu 
capul în stîncă şi să moară. Rămase astfel încordat și 
împietrit, pînă cînd în minte îi răsunară, într-o repetare 
nesfirşită, cuvintele pe care i le spusese Plutarh în clipa 
despărțirii: „Să nu uiţi niciodată, Sarmis, că în orice 
situaţie te-ai afla, oricît de disperată şi de fără speranță, 
atît timp cît vei mai fi în viață, nu trebuie să socotești 
totul pierdut ! În sufletele oamenilor zac puteri nebănuite, 
se pot petrece evenimente neprevăzute, pot să apară 
situaţii noi, din care acela care se crede pierdut poate să 
se salveze, în care cel neputincios poate să se răzbune, iar 
cel ce e pe cale să piardă lupta, să iasă învingător !“ 

De departe, în galeria întortocheată răsună huruit de 
pietre ce cădeau rostogolindu-se. „Cine-ar putea să vină ?* 
se întrebă el înfiorat, uitînd de tot ce frămîntase în gînd. 
Desluși paşi ce se apropiau în grabă prin galeria ce cotea, 
urca şi cobora la tot pasul. „Atit timp cît mai sînt în viaţă, 
voi lupta, chiar și așa legat!“ își spuse ridicîndu-se în 
picioare, Se gîndi să lovească cu trupul, cu picioarele și 
cu braţele, din orice poziţie s-ar afla. După puţin timp, 
văzu peretele galeriei mai luminat. Acum nu se mai 
îndoia, cineva înainta, luminîndu-şi calea cu o făclie. 
i se auzeau din ce în ce mai aproape. Cel ce venea încă 
nu se arătase, cînd îi auzi de departe îndemnul : 

— Curaj, mărite rege, nu este încă totul pierdut ! 

În tot trupul lui Sarmis se produse o zguduire ca de 
trăsnet. Unde și cînd mai auzise această voce ? Cu aceleaşi 
răsunete, aceeași voce îi mai vorbise tot printr-o galerie 
şi tot pe sub munte. Cînd? Unde ? 

- Burillo! strigă cuprins de o năvalnică speranţă, 
de o aprinsă sete de viată și de recunoştinţă, 


638 


Preotul se ivi ținind o făclie într-o mină şi o legătură 

în cealaltă. 
Da, mărite rege, eu sint! Vieţile oamenilor care 
luptă pentru aceeași cauză se întîlnesc și se întretaie din 
cînd în cînd, dacă soarta nu-i lasă să meargă și să lupte 
alături unul de altul. 

Sarmis întinse braţele, de care-i atîrnau lanţurile grele, 
încercînd să-l prindă şi să-l îmbrăţișeze, dar preotul i-o 
luă înainte și se aruncă la picioarele lui : 

— Un rege cu suflet ca al tău este rege chiar şi cînd 
se află ferecat cu lanţuri de stîncă, rosti Burillo. S-a apro- 
piat clipa încercării supreme, mărite rege ! 

Sarmis îl prinse de umeri şi-l îndemnă cu înfrigurare : 

— Ridică-te, Burillo. Eşti pentru a doua oară salva- 
torul meu... 

— Chiar de atunci, mărite rege, aveam presimţiri că 
destinul tău e altul. Viitorul unora dintre oameni poate 
fi văzut în privirile, în faptele, în pornirea şi-n toată fiinţa 
lor. Dar să ne grăbim, mărite rege, nu avem timp de 
pierdut, 

Preotul desfăcu legătura, din care scoase două spade 
scurte şi sculele necesare slobozirii unui om din lanţuri. 

— Cum de ai reușit să pătrunzi pînă aici ? 

Burillo se şi aplecase şi lucra să slăbească ochiurile 
lanțurilor de la picioare. Îi răspunse continuînd lucrul 

— Ai mai fost cu mine prin inima muntelui acestuia 
şi ai ascultat despre ce vorbeşte Marele preot. Au trecut 
mulţi ani de atunci ! Burillo este cîrtița muntelui de sub 
Cogheon. Atunci cînd te-am adus, am făcut-o cu convin- 
gerea că te ajut să nu te încrezi niciodată în Zundecibalm 
şi nici în acela care îi va lua locul. Am avut grijă ca din 
chilia mea să mă pot strecura încoace „Nimic nu trebuie să-i 
scape unei bune prevederi. Din chilia mea se poate pă- 
trunde în puţul ce taie galeria prin care se ajunge aici. 
Peste puț nu se poate trece decit pe un pod mişcător de 
lemn, ce se împinge din partea cealaltă. Nefericitul adus 
aici, chiar dacă ar reuși să rupă lanţurile, n-ar putea să 
treacă peste puţul în adîncurile căruia nu l-ar aștepta altă 
soartă decit înecul în apa din care ies la suprafață ţepușe 
ascuţite de fier. 


639 


Se auzi un puternic zornăit de lanţuri, și preotul se 
ridică grăbit. 
- Picioarele sînt gata, mărite rege, iar la miini o să 
meargă și mai repede. Continuă vorbească : În gangul 
îngust ce dă din chilia mea am o firidă în care am pus 
toate cele de trebuinţă : arme, unelte, îmbrăcăminte. Bu- 
rillo, arhitectul a tot ceea ce s-a construit nou pe Cogheon 
de către Zundecibalm, n-a scăpat nimic din vedere. Iei 
spada, poate că va trebui să luptăm ! 
— Dar garda mea, ce s-a făcut cu ea? 
Cind am sosit eu, mărite rege, toate lespezile de 
pînă la Marele altar, erau spălate de sîngele cui 
Gărzile de preoţi au fost mai puternice şi i-au atacat fără 
veste. Numai bătrinul Dagio a scăpat, de la el am aflat ce 
s-a petrecut pe Cogheon, și m-a făcut. să mă grăbese 

— Marele preot îşi va plăti ticăloşia! murmură Sar- 
mis, tremurînd de furie. Să ne grăbim ! 

— Se grăbesc şi ei, mărite rege ! Acum, poate că Zun- 
decibalm a și pornit către Ulpia Trajana Sarmizegetusa, 
unde se va pune sub protecţia guvernatorului. Cînd a au- 
zit că Dagio a scăpat, i-a pierit tot curajul. Dar trebuie să 
le-o luăm înainte, dintr-o clipă în alta ar putea să vină să 
te ia sau să te omoare, dar va trebui mai întîi destupe 
galeria înfundată de mine, ca astfel întîrzii. La nevoie, 
vom da lupta ! De mine să nu ai grijă, Burillo ştie să mî- 
nuiască bine și spada. Sîntem gata ! 

Preotul ridică făclia dădu lui Sarmis una din spade. 

— Să mă urmezi, mărite rege ! Galeria este îngustă și 
scundă, 

Străbătuseră citeva coturi ale galeriei, cînd auziră hu- 
ruit de pietre, apoi voci ce înaintau. Burillo stinse repede 
făclia şi-l prinse de mînă. 

— Să mă urmezi fără teamă, cunosc bine drumul ! Pe 
ei îi vom vedea mai bine, luminaţi de făcliile lor, iar pe 
noi ne va proteja întunericul. Dacă vom ajunge la puț 
înainte de sosirea lor, ne vor pierde urmele. 

Dar speranțele preotului nu se împliniră, După o co- 
titură, zăriră înaintea lor umbre ce se apropiau. Strinseră 
mîinile pe minerele spadelor şi se pregătiră de luptă. 

— La cimp liber știu că ești tare în luptă, mărite rege. 
aici însă să mă lași pe mine să dau loviturile, 


640 


Preotul îl trase înapoi după cotul galeriei şi se ascunse 
în întuneric. Pașii și vocile se auzeau tot mai tare. Cînd 
socoti că se apropiase destul, Burillo aruncă spre ei cu 
toată puterea o lespede de piatră. Se auzi un răcnet de 
durere. În aceeași clipă, el se repezi cu spada și-l străpunse 
pe cel care înaintase. Galeria răsună de alt răcnet, și mai 
puternic. Păcliile căzură jos, continuînd să ardă. 

— La luptă, mărite rege ! îndemnă preotul. ~ 

În galeria îngustă şi scundă ei puteau mînui cu mai 
multă ușurință spadele scurte, pe cînd adversarii lor se 
mișcau greu cu spadele lor lungi. 

— Jos spada, Burillo ! strigă unul dintre cei atacați. 
"Teme-te de urgia Marelui preot ! 

— Capnobot Sagio, teme-te tu de răsplata trăd. 
spuse Sarmis repezindu-i o lovitură de spadă în umăr şi 
ăgindu-se fulgerător. 

— Și tu, şef al gărzilor, ai venit să-l iei pe rege pen- 
tru a-l preda lui Marcius Turbo, rosti Burillo recunos- 
cîndu-l, sau veniseși pregătit să-l trimiţi la Marele zeu ? 

Lovitura lui Burillo se dovedi atît de îndemiînatică și de 
fulgerătoare, încît șeful gărzilor scăpă spada din mina ce 
începu să-i sîngereze, Acesta se întoarse speriat și fugi 
cîțiva pași, împingînd înainte pe preotul din gardă pe care 
îl lovise peste faţă piatra aruncată de Burillo. Reveni însă 
după ce luă spada celui doborit şi se aruncă în luptă. Ga- 
leria fiind prea îngustă, mișcarea ce-o făcu se dovedi fatală. 
Vrind să-l depășească pe preotul pe care îl împinsese, nu 
putu minui spada, și Sarmis, cu o lovitură bine ţintită, îi 
străpunse gitul. Rămăseseră numai doi contra doi. Capno- 
botul Sagio, rănit, și preotul din gardă, cu faţa însîngerată, 
începură să bată în retragere. Sarmis și Burillo îi atacară 
cu mai multă furie, urmărindu-i pas cu pas. În mîna 
stîngă, Burillo ţinea o făclie pe care o ridicase din mers. 
Lupta nu mai dură mult, şi în fața lor rămase numai 
capnobotul, fără spadă, căzut în genunchi, implorindu-i 
să-l lase 


i trădat regele, capnobot Sagio ? îl în- 
trebă Sarmis cu mînie greu stăpînită. 

— Iertare, mărite rege, jur pe Marele zeu că n-am ştiut 
niciodată ce gînduri nutrea Marele preot !... 

— Minţi, trădătorule ! îi strigă Burillo. 


41 — Sarmis 641 


Iertare, mărite rege, sint gata să trec în slujba ta 
-mi dau viaţa pentru tine !... za) 

— 'Ţi-o vei da pentru Zundecibalm, marele trădător, 
șuieră Sarmis, hotărît să-l străpungă cu spada, dar se văzu 
oprit de Burillo. asi 

— Oprește-te, mărite rege ! O astfel de jivină nu tre- 
buie să murdărească spada unui rege. Îl vom face să se 
pedepsească singur. 

înţepîndu-l cu virful spadei, la lumina făcliei pe care 
o ţinea în cealaltă mînă, Burillo îl tot împinse pe capnobot 
pînă cînd din beznă se căscă gura întunecoasă a puţului, 
peste care se afla împins podul. 

— Nu-l scăpa din ochi, mărite rege, pînă dau podul 
la o parte! După ce făcu liberă gura adincă, înfricoşă- 
toare, Burillo adăugă : Regele să hotărască pedeapsa! 

— Pedepseşte-te singur, trădătorule ! strigă Sarmis, și 
alege : spada, sau puţul ! 

O clipă, capnobotul păru că-și pierde cumpănirea, se 
clătină într-o nehotărire plină de disperare pe marginea 
abisului, apoi pieri în gura neagră a puţului, scoţind un 
țipăt ce nu mai avea nimic omenesc în el. 

— Acum să mă urmezi cu multă grabă, mărite rege ! 
Trebuie să te duc la un loc ferit, apoi voi ieși să văd ce se 
petrece afară. Nu-mi dau seama cit a trecut, poate că de 
mult s-a întins întunericul nopții. 


3 


Pe terasa Marelui sanctuar de pe Cogheon se aduna- 
seră toate căpeteniile din armata dacilor și sclavilor. În 
jurul terasei erau aliniate într-un imens careu unităţi de 
luptători daci şi sclavi. Pe aleea ce ducea spre palatul 
Marelui preot stăteau de strajă gladiatorii, luptătorii cei 
mai voinici, cei mai ageri cei mai hotăriţi din unităţile 
de sclavi. În partea cealaltă, spre ruinele Cetăţii-de-Munte, 
erau îngrămădiţi capnoboţii, preoţii şi seribii cultului lui 
Zamolxis care îl slujiseră pe Zundecibalm. Din cele patru 
colțuri ale Marelui altar se ridicau valuri de fum aromat 


642 


de tămiie și alte miresme, din vasele largi cu care se termi- 
nau coloanele de andezit ce închideau sanctuarul. Freamăt 
şi murmur se ridica din toate părţile. Căpetenii și luptători, 
daci şi sclavi, capnoboţi și preoţi așteptau cu înfrigurare 
începerea judecății, Soarele se înălța încet de după cres- 
tele munţilor și alunga negura ce se retrăgea ușor spre 
fundurile văilor adinci. De sus de pe munte cobora răcoarea 
dimineţii, într-o adiere uşoară, ce insufleţea mulţimea. 
Toate privirile erau îndreptate spre treptele de marmură 
de lingă Marele altar, locul unde se afla regele, înconjurat 
de căpeteniile cele mai de încredere. Alături de el stătea 
preotul Burillo, tăcut, trist, obosit. Aceeași tristețe și obo- 
seală se vedeau și pe faţa regelui. Momentul începerii ju- 
decăţii sosise. 

Sarmis privi pe deasupra luptătorilor și peste ruinele 
Cetăţii-de-Munte departe în zări. Pe treptele de marmură 
pe care stătea acum, îl văzuse pe Decebal cu mulţi ani în 
urmă, în ziua aducerii Marii jertfe, cînd Daizus fusese 
omorit de câtre preoţi. Simţi un ușor val de căldură năpă- 
dindu-i inima, Acum se afla el pe locul pe care îl ocupase 
marele său înaintaș. 

— De ce zimbeşti, Burio ? îl întrebă pe taraboste, vă- 
zind cum pe faţă îi juca un suris. 

— O vorbă de demult, mărite rege, spune că pe bătrîn 
dacă nu-l ai, să-l cumperi 

— Nu înţeleg ce vrei spui, murmur 

—— Fără bătrinul Chertebalos, contin: 
aveam acum în mină pe marele t 


Sarmis, 
Burio, nu-l mai 
dător. Cînd am aflat 


de la Dagio cele ce se petrecuseră aici, am sărit pe cai ș 


am pornit năvală spre Cogheon. Toţi, în frunte cu Dagio, 
alergam stăpiniţi de un singur gind : să-l salvăm pe rege. 
Numai el, bătrinul Chertebalos — eu de fapt n-am mai 
avut timp atunci să văd, am aflat după aceea — a făcut un 
semn şi i-a oprit în loc pe cei doi fecior: , pe Rhesos 
şi pe Dapyx, care îi ascultă vorba ca doi fete nevinovate. 
Cei care au văzut au ris, au spus cu toţii că, de frica Ma- 
relui zeu, bătrinul se temea și de Marele preot, dar nu era 
așa. „Voi să mă urmaţi pe mine, feciorii mei, cică le-a 
spus el, și să nu uitaţi nicioda: fiarele au grijă întot- 
deauna < facă mai multe ieșiri la vizuină !“ Și în timp 
ce noi, cu cetele ce ne însoțeau, galop: pierzindu-ne 


a 643 


într-un nor de praf, bătrânul 


a dus la Strombix. „Ai luptă- 
de preoţi ?* l-a întrebat el. 
„Oricare sclav care luptă pentru libertate îi batjocorește 
pe zei!“ i-a răspuns Strombix, „Atunci să-mi dai gla 
torii tăi !* i-a spus bătrinul. Au pornit apoi în goai 
cînd un mare ocol, și u pierdut în munţi. După 
știi, la sosirea noastră aici pe Cogheon, Zundecibalm fu- 
gise. Ne-am luptat cu gărzile de preoţi, l-am răpus pe tră- 
dătorul Susagus și-am început să căutăm, răscolind pala- 
tul. Cu fiecare clipă, însă marele trădător se îndepărta, 
și l-am fi scăpat din mînă dacă bătrînul Chertebalos nu-i 
ieşea înainte cu gladiatorii, 

Burio tăcu. Sarmis zîmbi și oftă : 

— Îi voi pune la loc de cinste pe bătrîni, murmură el. 
Poate că ar fi mai bine ca în Dacia, în locul credinţei în 
niște zei neputincioşi, care de fapt nici nu există, 
tornicese un cult nou, al bătrinilor, al înţelepțilo: 
soarele va lumina libertatea pe tot cuprinsul Daciei ! Ce 
spui, Burillo ? 

Preotul tresări. Nici nu ascultase ce spusese Sarmis. 

— Regele poate să înceapă judecata, şopti el. 

Sarmis ridică o mină, și buciumașii se porniră să 
sune. De departe, ecoul aducea înapoi sunetele, în valuri 
ce se urmau tot mai rare şi mai slabe. Din palat ieși Ma- 
rele preot, însoţit de o gardă de preoţi și de o gardă de 
luptători daci, cu suliţele pregătite să străpungă pe cel care 
ar fi încercat să se opună ordinului regelui, Bătrin, gîrbovit, 
cu totul învins de frămîntările ce le trăise în ultimele zile şi 
nopţi, Zundecibalm se apropie de Marele altar, îmbrăcat în 
odăjdiile în care aducea Marea jertfă, fără să arunce vreo 


încetară să mai sune. 

— Căpetenii și luptători daci, începu el rar şi apăsat, 
v-am adunat să judecăm pe omul care și-a trădat regele şi 
ţara ! 

v Sarmis povesti tot ce știa despre trădarea lui Susagus, 
din îndemnul Marelui preot, și despre legăturile lor cu ro- 
manii. Cînd aduse vorba de Diegis, îi ceru lui Dagio să 
spună mai departe ce se petrecuse, 


et t 


Am fost cu Diegis la Marele preot, vorbi înfuriat 
bătrinul luptător. Regele voia să-i ceară ajutor şi mai ales 
bani din tezaurul lui Zamolxis, păstrat pe Cogheon pentru 
zilele de grea restrişte pentru ţară, Eu nu ştiu tot ce-a 
vorbit Diegis cu Zundecibalm, dar ştiu ce s-a întîmplat 
după aceea : Marele preot îl'trădase romanilor. Cînd am 
ieşit de pe Cogheon, am fost înconjurați de centuriile gu- 
vernatorului, şi fără ajutorul preotului Burillo am fi 
zut captivi. Dar fapta aceasta a lui Zundecibalm s-a mai 
repetat şi acum de curînd, cînd el a urmărit să-l dea pe 
inflăcăratul nostru rege, pe Sarmis, în mîinile romanilor, 
pentru a fi dus la Roma! 

Bătrînul Dagio tăcu şi se aşeză pe treapta de mar 
mură. Pe feţele tuturor dacilor, furia, ura şi pornirea spre 
răzbunare luaseră locul respectului faţă de Marele preot 
și a fricii de supărarea Marelui zeu. Sarmis povesti apoi 
cele întîmplate de cîteva zile și arătă cum fusese salvat 
de către Burillo. 

— Trădare ! strigă cineva din mulţime. 

— Să fie pedepsit pentru trădare ! ceru un luptător. 

— Ca să-l putem judeca drept, continuă regele, trebuie 
să-l ascultăm şi pe Marele preot. 

Cu mișcări încete, Zundecibalm se întoarse spre rege, 
trecîndu-și privirile peste capetele dacilor, fluturind un 

îmbet de batjocură și sfidare. Îl fixă mult timp pe Sarmis. 
să vorbească. Începu cu voce îndurerată, cu cuvinte 
prin care căută să înfricoșeze mulţimea : 

— Mare zeu, se află în faţa ta acela care te slujește, 
îţi ascultă voia şi anunţă poporului voința ta. Eu, Marele 
tău preot, sînt adus aci pentru a fi judecat. Dacă prin 
ceea ce am ut, Mare zeu, am călcat voinţa ta, să fiu 
greu pedepsit, iar dacă alţii au greșit şi împing poporul 
dac pe calea pi i, arată-ţi miînia și puterea ta și să-i 
pedepsești după faptele lor. Eu, Mare zeu, sînt gata ori- 
cînd să vin acolo sus lîngă tine, dacă aceasta este dorinţa ta. 

Printre căpeteniile și luptătorii daci trecu un suflu de 
înfiorare și de teamă. Numai Sarm Burillo îl ascultau 
cu ură şi scîrbă. Ei înțelegeau ce încearcă să obţină de la 
mulţime Marele preot. Încordarea crescu și mai mult cînd 
Zundecibalm vorbi cu mai multă putere şi îndîrjire, im- 
plorînd pe Marele zeu : 


645 


- Să-ţi îndrepți minia ta, Mare zeu, asupra acelora 
care gindesc rău și fac rău, care-i lovesc și umilese pe 
preoți! Strînge toate tunetele şi fulgerele și aruncă-le 
asupra lor, arată-ţi puterea ta cutremurind munţii, brăz- 

` dînd cerul cu foe şi lovind pămîntul cu grindină ! 

Marele preot îndreptă in sus privirea și ridică mii- 
nile, rămase astfel citeva clipe, apoi rosti rar, cu ton de 
supunere : 

— Facă-se voia ta, Mare zeu! 

Liniştea și încordarea cu care era ascultat îi întări 
convingerea că reuşise să înfricoșeze mulțimea, Cu o că 
tălură rece, plină de ură, Zundecibalm îl țintui pe rege 
si-i strigă cu voce sugrumată 

Mă adresez ţie, Sarmis, fiu al lui Dicomes, şi-ţi 
spun că, așa cum sînt, sub povara anilor şi a bătrineţii, nu 
mă tem de moarte și nu regret că tu mă vei trimite cu o 
zi mai devreme la Marele Zamolxis ! Îţi vorbesc ca unui 
dac nesocotit, şi nu ca unui rege al dacilor, căci tu nu ai 
fost uns rege de Marele preot, iar Marelui zeu nu i s-a 
adus Marea jertfă, să ne spună dacă voia lui este ca tu 
să ne fii rege! Lă 

'Tăcu, își roti privirea pe deasupra tuturor, apoi con- 
tinuă : 

— Voi vreţi să mă judecaţi. dar cu ce drept ? Marele 
preot are de răspuns numai înaintea lui Zamolxi şi este 
judecat numai de el. Aţi spus că am trădat pe rege, țara 
și poporul şi m-am; dat cu totul de partea romanilor. 


— A coiropitorului ! strigară mai mulţi luptători de- ` 


odată, 

— Ceea ce am făcut eu nu se deosebeşte prea mult de 
cele ce s-au spus aici, dar ce vă îndreptățeşte pe voi să 
credeţi că ceea ce au făcut Decebal și Diegis a fost bine ? 
Ce vă întărește credinţa că ceea ce vreţi să faceţi voi va fi 
bine pentru poporul dac ? Vă spun că nu veţi reuși altceva 
decit să întăritaţi și mai mult mînia Romei, să aduceţi și 
mai multă suferință poporului ! 

— Ai vrut să-l dai pe rege în miinile dușmanului ! i 
bucni Dapyx, strîngînd mîna pe mânerul spadei. 

— Tu ești viteaz și tînăr, dar nu pricepi multe! Da, 
o spun aici, în auzul tuturor, nu aş fi avut tăria să-l omor 


646 


şi l-aş fi dat să-l judece Eul, ei dădeam un 
re ăzvrăli!, un fost sclav al imperi DON 
E E ee i Ruşine !... Ticăloşie !... izbucniră strigăte 
înie di ai multe părţi, A 
= a EL iata ma ara, netuind în seamă 
strigătele mulţimii, că pentru salvarea a mii de vieţi și li- 
niștirea noastră, putea fi jertfit un singur om, un Sg E 
prin răzvrătirea lui împinge la pierzanie sumedenie e daci 
şi de sclavi. De mii de ani, preoții îngrijesc de popor şi 
caută să-l ducă pe calea cea bună. Preoţii nu au lovit nici- 
ă evinovat,.. k 
Ga Sa ‘fe P capnobotul Iazio! strigă Sarmis. ` 
Garda îl împinse în față pe capnobot. Pe faţa lui sai 
monosită de spaimă se ivise sudoarea morţii, privirea îi 
ra rătăcită. mi-a 
i: oral! tf dacă vrei să scapi cu viaţă, îl a 
ninţă regele cu voce apăsată, spune mulțimii cine a hotărît 
i Daizus ! x 
e. preot! răspunse capnobotul, tremurînd. 

— Cum el, capnobotule, căci aici, în faţa mulţimii, s-au 
tras sorții ? continuă Sarmis, pentru a-l îndemna să spună 
tot ce ştie. căii 

— Întotdeauna în sacul cu bile au fost buzunare as- 
cunse, în care se aflau bile aay cei sortiți să moară 

runcați în sulițe, spuse capnobotul. pai 
e jentia nu io alegea Marele zeu și nici 
soarta ? 

-— Nu, o alegea Marele preot ! " 

— Iată, Zundecibalm, o dovadă că preoții omorau oa- 
meni aleși cu grijă și cu ură! îl mustră regele, Dar în 
lanţurile în care m-ai încătușat pe mine, din hruba de 
sub palatul tău, din inima muntelui, pe cine aţi mai 
omorit ? Ale cui erau osemintele din grămezile de acolo ? 

Marele preot nu răspunse. Rămase cu privirea în ins, 

— Spune tu, Burillo, ca să afle poporul întreg adevărul I 

Burillo se ridică de pe treapta de marmură, năpădit de 
frămîntare, dar hotărît să vorbească. E 3 

— Mărite rege, acolo zac oasele tarabostelui Segitulp, 
pierit după ce-l întruntase pe Marele preot în fața lui De- 
cebal, acolo zac oasele lui Bugis, viteazul, luptător care s-a 
bătut cu o ceată de capnoboţi beţi, ale lui Dorillo, comatul 


asi 


care a pătruns pe Cogheon să-şi scape tiica furată de 
preoți pentru Marele preot, ale lui... 

— Destul, Burillo, mulțimea a inţeles ce făcea pe 
Cogheon alesul Marelui zeu ! Sarmis se întoarse din nou 
spre Zundecibalm : Mai ai de spus ceva, Mare preot? îl 
întrebă, şi nu primi nici un răspuns. 

Dintre căpeteniile dace se ridică bătrinul Chertebalos : 

— Mărite rege, Marele preot este doborit de povara 
anilor, eu așijderea. Un bătrin poate să-l judece mai bine 
pe alt bătrin. Bag seamă că sîntem de-o vîrstă. Îmi dă 
voie regele ? 

— Vorbeşte, bătrine ! 

— Mărite rege, începu el după ce tuşi de cîteva ori, 
adineauri Marele preot ne-a spus că él răspunde numai 
faţă de Marele zeu şi că numai zeul Zamolxis poate să-l 
judece. Să-l dăm judecății lui, mărite rege, să ne spună 
zeul dacă Zundecibalm este vinovat sau nu! Să-l trecem 
prin încercarea Marii jertfe și să fie aruncat în sulițe ! 
Oricum, noi pedepsim trădarea şi pe trădător! De multe 
ori cînd viteazul Decebal îi judeca pe taraboști, Marele 
preot cerea ca despre vinovăția lor să fie întrebat Ma- 
rele zeu. 

— Niciodată un Mare preot n-a fost adus Mare jertfă ! 
răcni cu disperare Zundecibalm, de se înfioră mulţimea. 

— Ce spune poporul ? întrebă regele, cu voce puter- 
nică, pentru a acoperi tumultul și murmurele ce izbucni- 
seră din toate părţile. 

— Să fie aruncat în sulițe ! strigau unii. 

— Să-l dăm Mare Jerită ! cereau alţii 

— Să moară trădătorul în lanţurile de sub cetate ! 

— Să fie ars! 

Regele ridică în sus braţel ceru liniște : 

— Să se aleagă cei mai voinici luptători și să fie arun- 
cat în sulițe. Dacă nu va muri în ele, îi vom da noi ultima 
lovitură, pentru a pedepsi cum se cuvine trădarea ! 

Pe Marele sanctuar, în fumul gros de tămiie și miro- 
denii, acolo unde căzuseră victime ale perfidiei preoţilor 
mulţi nevinovaţi, Zundecibalm îşi dădu sfîrşitul urlînd şi 
blestemînd, în strigătele pline de ură şi batjocură ale 
luptătorilor, 


648 


După ce totul se linişti, preotul Burillo se apropie de 
Sarmis şi-i spuse înclinîndu-se : 

— Mărite rege, ne aşteaptă lupte grele, și tu ai văzut 
că preotul Burillo știe să mînuiască bine spada, ca oricare 
luptător. Vreau să merg alături de ceilalţi împotriva duş- 
anului ! i 

Sarmis îl privi şi surîse. 

mi spui ce gîndeşti, ne-ar trebui un alt Mare 


` preot? 


— ţi voi răspunde mai pe urmă, mărite rege ! Poate 
că eu voi cădea în lupte. Trebuie să-ţi arăt ceva cunoscut 
numai de Marele preot şi, bineînţeles, de mine. Regele 
are destulă încredere în Burillo şi vrea să-l urmeze ? 
Unde, Burillo ? 

În galeriile de sub Cogheon, mărite rege ! 


Înaintau de mult prin galeriile întunecoase, purtind 
făclii în mînă, dînd la o parte lespezi bine ascunse în zi- 
duri şi făcîndu-și drum prin inima de piatră a Cogheonu- 
lui. Tîrziu, Burillo rupse tăcerea : 

— Mărite rege, cum nu este prea mare grabă, vreau 
să-ţi spun ce gîndesc : m-ai întrebat afară, dacă ne-ar tre- 
bui un alt Mare preot... 

— La asta mă gindesc chiar de cînd m-am convins că 
Zundecibalm era un ticălos, un trădător... 

— Răspunsul nu este chiar atît de uşor de dat, mărite 
rege ! Eu am umblat mult și cunosc multe. Ceea ce a făcut 
Zumdecibalm făcea oricare alt Mare preot. Eu ţi-am mai 
spus cîndva că pe vremuri puterea politică a fost cu totul 
în mîinile preoţilor, și Marii preoţi au fost mai puternici 
decît regii, împărații, faraonii. Aici, la Roma, la Memphis, 
la Babylon și aiurea, Acum, ei luptă să recapete poziţiile 
pierdute și nu este străin unul de ceea ce face altul... 

— Nu ţi-am spus un lucru, Burillo, îl întrerupse Sar- 
mis, eu de mult nu mai cred în zei. 

Preotul se opri, ridică făclia, îl privi şi rîse : 

— Nici eu, mărite rege, nici eu nu cred în statuile ace- 
lea reci şi moarte. Am învăţat mult și am văzut multe 
nici un preot n-a stat vreodată de vorbă cu zeii, dar îi sus- 
ţin, pentru ca să se susţină pe ei şi pe împărați. Fiecare 
faraon a avut la spatele său pe Marele preot. Dar să 


649 


mergem, mai avem puţin pînă la ţinta călătoriei noastre 
pe sub pămînt. 

Burillo porni înainte, luminind drumul. 

— Mi se pare că toate galeriile prin care mă porţi se 
tot învirtesc în același loc, murmură Sarmi 

— Te înșeli, mărite rege, sintem departe, în sînui 
muntelui. Cel care a condus lucrările, impreună cu ne- 
fericiţii care au tăiat aceste galerii prin piatră, de mult 
au putrezit, ucişi de Zundecibalm. Arhitectul era un per- 
san de prin părţile Babylonului, se numea Beroban, un 
mare constructor, ca şi Apolodor din Damasc. În vremea 
aceea, eu eram tînăr, aproape un copil. După ce Beroban 
a dispărut fără urme, eu am ascuns pergamentele și papy- 
vusurile rămase de la el, şi mai tirziu, cercetîndu-le, am 
învăţat multe din ele în arta construcţiilor. Printre ele am 
descoperit şi planul acestui labirint cu cele două încă- 
peri, spre care mergem acum. Una din aceste încăperi 
n-a fost cunoscută nici de Zundecibalm şi de mult o fo- 
losese numai eu. Fără acel plan, nu m-aș fi descurcat 
niciodată în păienjenișul acesta de galerii. Dar uite că am 
și ajuns la încăperea mea. 

Burillo li jos făclia și începu să cerceteze zidăria 
de piatră, cu lespezile bine rostuite. Apăsă ușor pe una, 
se auzi un scîrţiit, și lespedea intră în adînc, rotindu-se 
uşor. În locul ei rămase o gaură cît putea să încapă trupul 
unui om. 

— Se aude ceva, Burillo ! șopti Sarmis, ascultind atent. 

— Ştiu, mărite rege, am uitat să-ţi spun : înainte de 
a ajunge la încăperea cealaltă, vom trece pe sub un șuvoi 
de apă, care curge din tavanul galeriei şi piere jos, prin- 
tr-o crăpătură, în stîncă. Urmează-mă ! 

Preotul se strecură cu îndeminare prin gaura din zid - 
şi-l trase ușor şi pe rege. Ridică sus făclia. 

— Ce e aici, Burillo ? îl întrebă Sarmis uimit de ceea 
ce vedea. 

— Trecutul Daciei, mărite rege ! 

Sarmis porni în lungul pereţilor şi lumină mai de 
aproape fiecare din firidele pline cu papyrusuri și per- 
gamente. 

— Tot ce vezi aici este strîns de mine, căută să explice 
Burillo. Nu mă puteam împăca cu ceea ce notau preoţii ca 


850 


să lase cunoscut urmaşilor noştri, şi ei, mărite rege, 
au acolo sus scris cîte ceva din trecutul ţării, dar ceea ce 
au scris ei nu reprezi adevărul. Ei spun că tot ce s-a 
făcut bine în această ţară se datorește preoţilor, se laudă 
că ei conduc și ajută poporul şi nu scriu un cuvînt despre 
conspirația Marilor preoţi, despre dușmănia ascunsă din- 
tre Marele preot și rege, despre lăcomia după îmbogăţire a 
preoților și despre viața de desfriu și îmbuibare pe care 
ei o duc. Aici, eu am strîns altceva: am strîns adevărata 
viață a dacilor, cu faptele bune, greşelile şi cruzimea re- 
gelui, cu vitejia, cumpătarea și vrednicia poporului, cu 
viaţa cunoscută şi cea ascunsă a preoților... 

Burillo tăcu, ridică făclia și-l privi mai de aproape în 
ochi pe rege. Faţa lui era înflăcărată de mulţumire și res- 
pect, ÎL întrebă cu însufleţire : 

— De cînd este rege, Sarmis, fiul lui Dicomes ? 

— De cînd m-au ales căpeteniile! murmură regele, 
surprins de întrebare. 

Burillo izbucni într-un hohot de ris, ce făcu să 
pînă departe galeriile. 

— Nu, mărite rege, ești rege chiar din clipa morţii 
viteazului Decebal ! 

— Burillo ! strigă Sarmis, năpădit de un val de căldură. 

— Răbdare, mărite rege, am aici dovada ! Pentru istorie, 
Burillo a căutat să stringă tot ce ar fi fost mai de preţ. 

Se indreptă spre o firidă, trase o cutie de lemn frumos 
lustruită, o deschise și scoase un pergament. Îl întinse 
regelui. Sarmis desfăcu sulul şi citi, sugrumat de emoție 

„Eu, Decebal, rege al tuturor dacilor, las ca moștenitor 
al meu și ca rege pe Sarmis al lui Dicomes de la Carsidava. 
În fața Marelui zeu, cer căpeteniilor dace să respecte în 
totul voinţa mea !“ 

Preotul văzu schimbarea ce se săvirşea în sufletul lui 
Sarmis, după felul cum îi tremura în mînă pergamentul, 
după ușoara sudoare ce-i apăru pe față și după“ lumina 
ce-i lucea în ochi. , 

— În toiul luptei celei mari, am găsit acest pergament 
în palatul lui Decebal și l-am pus la adăpost sigur, lămuri 
Burillo. Se apropie de rege şi-l prinse de mînă : De aceea, 
eu am căutat ca acela care avea să ne fie regi 

— Ce vrei să spui, Burillo ? murmură mişcat Sarmis. 


sune 


651 


e rege ! Nu-ţi mai aminteşti ? Regele 
tă. Dacia încă nu fusese sub- 
jugată cînd eu te-am luat și te-am adus aici sus, pe 
Cogheon. Ai ascultat tot ce-au vorbit cei doi Mari preoți : 
Zundecibalm și Marele preot al templului lui Jupiter. 
Atunci, ţi-am spus : „Cînd mai tirziu îți va sta în putere, 
să ştii pe cine să pedepsești !“ Acum, Zundecibalm și-a 
primit pedeapsa, dar după ce era cît pe-aci să te răpună, 
Poate că și el ştia multe... 

— M-ai tulburat de tot, Burillo ! 

— Nu trebuie să te tulbure adevărul, mărite rege, ci 
1 cunoşti pînă la capăt. Preotul Burillo a sărit în ajutorul 
lui Diegis și a văzut în el pe regele dacilor, fiindcă în 


acel timp nu ştiam dacă tu mai erai în viață, și chiar 
«dacă ai fi fost, aşa cum era țara prădată și poporul chinuit 
şi fugărit de legionari, nu aş fi arătat acest pergameni 


nici ţie și nici lui. Poporul nu trebuia să mai fie împărţit 
prin lupte : care din voi doi să fie regele. 

— Să mergem, Burillo, şopti Sarmis, cu totul frămintat 

Teșiră, și Burillo puse lespedea la loc. 

Umblară un timp în tăcere, trecură pe sub şuvoiul ce 
sărea din stîncă, făcînd o curbă prin aer, strîngîndu-se 
într-un mic lac în lungul peretelui de piatră, de unde 
curgea mai departe, pierind în trupul muntelui. 

-— Am ajuns și la cea de-a doua încăpere, mărite rege ! 

Preotul deschise şi intrară. 

— Acesta este tezaurul lui Zamolxis, spuse el, luminînd 
cu făclia lăzile în care străluceau monedele de aur, bijute- 
riile incrustate cu pietre preţioase şi tot felul de podoabe 
scumpe din aur şi argint. De fapt, bogăţia de aici este a 
Marelui preot şi o lege veche din străbuni spune că ea 


trebuie folosită numai în vremuri grele pentru ţară, dar | 


Zundecibalm se lăcomise și n-a mai vrut să dea nimic lui 
Decebal şi nici lui Diegis. După ce tăcu cîteva clipe, Bu- 
rillo rosti cu vocea sugrumată de emoție : Îţi predau întreg 
tezaurul, mărite rege ! EI este al poporului și să-l foloseşti 
spre a da dacilor libertatea, liniştea și fericirea ! 

“Tulburat peste măsură, Sarmis murmură : 

— N-am cum să-ţi mulţumesc, Burillo! În această 
ăreşte în mine convingerea că dintre oameni se 
zei, și tu eşti un astfel de zeu ! Mă înclin 


în faţa ta, Burillo, știința şi geniul tău valorează mai mult 
decit puterea unui rege sau a unui impărat. Tu îmi vei fi 
un nepreţuit ajutor... 

Preotul nu se lăsă copleșit de cuvintele r 

Cind am auzil că eşti un revoltat $ 
în fruntea sclavilor, ca să luptaţi pentru cucerirea libertăţii, 
mi s-a umplut sufletul de mulțumire și de speranţă. Ştiam 
că vei fi și rege! De mult nu visez la altceva decît la 
libertatea oamenilor ! 

— In Dacia nu vor mai fi sclavi... 

Stiu, mărite rege, ai spus-o. Asta te înalță în sufletul 
meu. Tu ai fost sclav şi ştii cît de mult îl înjosește sclavia 
pe om. 

Sarmis îl privi lung, cu preţuire și cu dragoste, pe 
preotul învăţat, puţintel la trup, din fața sa. 

— Cum se face, Burillo, că tu, ca: preot, ai ajuns să 
gîndeşti astte i i şi să urăști sclavia ? 
La mine este uşor de lămurit : am suferit mult, am dușmă- 
nit mult, şi sufletul mi-a fost mult năpădit de revoltă. 
Am putut să mă conving de neputinţa zeilor și am simţit 
adînc răutatea oamenilor... 

— Suferind mult, mărite rege, chinurile ţi-au luminat 
mintea și ţi-au întărit sufletul. Eu am ajuns să gîndesc 
astfel învăţînd privind în firea lucrurilor. Lumea nu 
este atit de strîmtă pe cit se crede, şi Roma nu stăpînește 
toate popoarele, Dincolo de hotarele Imperiului roman nu 
este pustiu, cum se spune, ci se întind alte imperii, tot 
atit de mari și cu popoare tot atît de numeroase, cu îm- 
păraţi puterni bogaţi, cu știință și artă mai înaintate 
poate decît au ajuns Roma și Athena, cu filozofi și înţelepţi 
care au pătruns mai adînc tainele vieţii şi ale sufletului. 
Departe, în tile de răsărit şi miazăzi ale imperiului, 
sînt monumente cît munții, ridicate din piatră — le spune 
piramide — e adăpostesc în ele mormintele faraonilor 
multe bogății. Acolo, preoţii urmăresc mersul stelelor, 
iu să facă roţi care folosese puterea apei şi zăgazuri care 
opresc și împart apele riurilor pe timp de secetă și fac 
imintul mai roditor, știu să ia foc din cerul plin de nori 
ameninţători și să ferească templele de trăsnete, știu să 
măsoare pămîntul pînă pe partea cealaltă, căci pămîntul, 
mărite rege, este acoperit cu multe și întinse ţinuturi și 


653 


mări, iar dacă pleci spre răsărit şi-o ţii tot drept înainte 

mergind intr-una, ajungi înapoi de unde ai plecat, venind 

dinspre apus... j 
- Nici Plutarh nu știa atitea cîte-mi spui tu... 

— De la un preot al templului lui Amon-Ra din Egip- 
tul ce se întinde pe malurile Nilului, am aflat că unui om 
ce merge la pas călare pe un catîr i-ar trebui cinci ani ca 
să înconjoare pămîntul. Preotul acela ştia să măsoare lăți- 
mea fluviului și înălțimea unui templu stind pe loc, fără să 
treacă peste apă şi fără să se urce pe acoperișul templului, 
făcînd numai citeva socoteli. Cine nu le cunoaşte crede 
că sînt curate minuni sau crede că acel preot are puteri 
de la zei, dar totul există de fapt în firea lucrurilor și nu 
fusese descoperit. 

Sarmis asculta înmărmurit și privea cu admiraţie pe 
omul a cărui putere izvorită din știință îl făcea mai pu- 
ternic decît zeii. 

— Tu vei fi sfetnicul meu, Burillo, vom pune poporul 
să înveţe şi-o vom lua înaintea Romei ! După ce am fost 
ales rege, m-am gîndit ce-aş putea să fac pentru a-i scoate 
pe daci la lumină... 

— Şi-ai găsit o cale, mărite rege ? 

— Am găsit una, Burillo ! Tu poate că știi mai multe 
Am hotărît ca, după ce alung legiunile de aici și cad la 
împăcare cu Roma, chiar dindu-i şi o sumă de bani anual, 
pentru a-i potoli lăcomia nemăsurată, să trec la dacii din 
cîmpia întinsă și mănoasă dintre munţi și Dunaris. Și de 
la Sarmizegetusa, mărită și înfrumuseţată, să pornească 
un drum larg, care să străbată munţii şi cimpia pînă la 
mare, şi pe el să huruie carele dacilor ziua și noaptea, 
ducînd tot ce putem vinde și aducind tot ce putem cumpăra 
și folosi. M-am gindit ca, mai. tirziu, cetatea de domnie a 
regelui să nu mai fie ascunsă între munţi, ci să fie o 
așezare mare, dincolo, în cîmpia cea întinsă, spre Dunaris, 
în care să vină mulți negustori, mulţi învăţaţi și filozofi 
din toată lumea și care să se întreacă în mărime, bogăţie și 
știință cu falnica Romă și cu oricare cetate din altă parte. 
Şi toți dacii, de-aici şi de dincolo de munţi, de la miazăzi, 
apus şi răsărit, să fie uniţi sub același steag, într-o ţară 
puternică şi bogată. Dacia trebuie să aibă corăbiile ei, iar 
dacii să călătorească peste mări și să ducă mărfurile noastre 


654 


| 


/ 


pînă departe, dincolo de Byzanţ şi Propontida, dincolo de 


Corinth şi de Athena, căci numai cine umblă departe află 
multe şi învață mult. Dacii nu trebuie să mai rămînă închiși 
aici între munți, ci să iasă în lume... 

— Regele dovedeşte atita înțelepciune tot fiindcă soarta 
l-a silit să pribegească mult, să cunoască lumea... 

— Ca şi tine, Burillo ! Voi fi regele cu cel mai bun 
sfetnic. 

— Dar ce facem cu zeii ? Poporul este pătruns de cre- 
dinta în Marele zeu, și regele nu s-ar putea măsura de la 
început cu acest mit... 

Sarmis îl privi lung, rămase un timp pe gînduri, apoi 
deodată tresări. 

— Sfetnicul meu va fi Marele preot, și Mare preot vei 
tu! 

Preotul clătină din cap. 

— Marele preot trebuie să creadă în zei sau să se 
prefacă cu multă fățărnicie că mai crede în ei. Eu aș vrea 
să rămîn deschis la suflet cu mine însumi și cu alţii. Pre- 
tutindeni se întinde noua credinţă cu învățătura galileanu- 
lui acela, credință care îi doboară pe zei. Creștinii cred 
într-un zeu care ar trăi în cer. De fapt, și ei se cam 
încurcă : se închină unui zeu căruia îi spun Tatăl, pe care 
nu l-a văzut nimeni şi nici nu ştiu unde s-ar afla, şi ur- 
mează învăţăturile galileanului, căruia îi spun Fiul şi care 
de fapt a fost un om ca toţi oamenii, dacă în adevăr va fi 
existat. Luat ca om, acel galilean, n-aș avea nimic împo- 
triva învăţăturii lui... 

— Chiar nimic, Burillo ? Tu ești atit de învăţat și de 
înțelept și n-ai băgat în seamă... 

— Ce, mărite rege ? 

Galileanul a propovăduit bunătatea şi blindeţea, însă 
a socotit în același timp sclavia ca pe ceva necesar, iar 
pe sclavi ca pe niște ființe care trebuie să trăiască în 
lipsuri şi să sufere pentru stăpînii lor. 

Preotul făcu ochii mari, ca la o descoperire nouă. 

— Regele mă uimeşte cu înţelepciunea si 

— Ai spus că lupţi pentru libertatea oamenilor, Burillo? 

- Și susțin aceasta, mărite rege! 

— N-ai fost atent de dimineaţă, cînd Burio a spus că 

dacă n-ai bătrini, trebuie să-i cumperi. În clipa aceea, ca 


fi 


655 


un fior plin de lumină, m-a fulgerat gindul că cea mai 
bună credinţă ar fi o religie care s-ar sprijini pe cultul 
bătrînilor, adică pe un cult al înţelepciunii, care s-ar 
transforma, încetul cu încetul, într-un cult al binelui. al 
dreptăţii, al cinstei şi bunei purtări, al vredniciei... 

— Gindul regelui este curată minune! murmură 
preotul. 

— Cu tine, Burillo, ca Mare preot, să ne străduim să 
îndreptăm poporul pe acest drum nou! 

— Astăzi mi-ai zguduit de tot sufletul, mărite rege! 

— Și tu pe al meu, Burillo. Dar să mergem. Duşmanul 
nu doarme, lucrează, afară iscoadele poate că ne-au adus 
veşti noi și trebuie să strîngem cu putere mîinile pe mî- 
nerele spadelor. 

Teşiră, Burillo puse la loc lespedea în zidul tezaurului 
şi mult timp merseră prin galeriile întortocheate, fără să-și 
mai spună nici un cuvint. 


Sarmis cobori de pe Cogheon şi-o apucă în lungul văii, 
cînd, de după cotitură, se iviră Rhesos şi Dapyx, în galopul 
cailor. 

— Mărite rege, de cum s-au ivit zorile, legiunile ro- 
mane au ieşit din campuri și au pornit de la Ulpia Trajana 
Sarmizegetusa încoace, spuse Dapyx ștergîndu-și sudoarea 
de pe frunte. E 

— Să vină, noi le vom primi cum se cuvine. Am pre- 
gătit şi o surpriză frumoasă. Dar ce-aţi asudat așa, v-a 
prins teama ? îi întrebă surizînd uşor. 

— Îi aşteptăm cu nerăbdare, mărite rege ! rosti Rhesos. 

— Numai pe tata l-a cuprins neliniștea, adăugă Dapyx 

„Sarmis se încruntă, și surîsul îi zbură de pe buze. Strînse 
frîùl calului și se întoarse spre el 

— Unde este acum bătrînul Chertebalos ? îl întrebă cu 
neliniște. 


656 


Jos, lingă ruinele cetăţii de la gura văii. Este cu 
Maevius, Burio, Strombix şi unchiul Dagio, răspunse 
Dapyx. 

Fără să mai spună ceva, Sarmis dădu pinteni calului şi 
porni în galop. 

Timp de mai multe zile, toată valea ce ducea spre 
Cogheon vuise. De o parte şi de alta a drumului și a rîului, 
care șerpuiau îmbrățişați printre povirnișuri, unităţile de 
daci și de luptători sclavi doboriseră brazi ici-colo, îi cu- 
rățaseră de cetină, pe care o făcuseră grămezi mari, acolo 
unde pădurea era mai deasă, şi brazii mai stufoşi. Buștenii 
îi prăvăliseră în vale şi-i strinseseră în locurile mai înguste, 
îngrămădindu-i pentru a împiedica înaintarea dușmanului, 
tăindu-i drumul. 

Mulţi nu înțelegeau ce pregăteşte regele. După judecarea 
şi pedepsirea lui Zundecibalm şi mai ales după cele ce 
vorbise cu Burillo prin galeriile de sub Cogheon, Sarmis 
se hotărise să se stabilească pentru o vreme în palatul 
Marelui preot, și în răstimp să pregătească lupta cu le- 
giunile imperiului. La început fusese nehotărit dacă e bine 
să atace în cîmp deschis, pătrunzind în larga vale a Sarmi- 
zegetusei, unde erau adunate forțele dușmane, sau să le 
atragă în munţi, într-o poziţie ușor de apărat, aleasă cu 
multă grijă. În cele din urmă luase o hotărîre pe care puţini 
o cunoşteau. Dușmanul nu trebuia să bănuiască cîtuși de 
puţin intenţiile, și secretul trebuia păstrat cu străşnicie, 
Căutase chiar să-l lase să creadă că se teme să primească 
lupta, de aceea micile unităţi, pe care le împinsese pînă 
către cîmpia Sarmizegetusei, aveau ordin să pornească în 
goană înapoi, îndată ce le-ar fi apărut în cale vreun pile 
mai mare de legionari, centurie sau altă unitate de luptă. 

Din goana calului, Sarmis cercetă cu grijă pregătirile 
ce se făcuseră în lungul văii. Ordinele lui fuseseră executate 
cu strășnicie : pe tot drumul nu întilnise nici picior de 
luptător, deşi numai- cu o zi înainte valea vuise de miile 
de oameni ce doboriseră copacii și se luptaseră cu buştenii 
verzi și grei. Prevederile lui se adevereau: legiunile romane 
porniseră să dea lupta hotăritoare. De departe, îi zări pe 
cei ce-l așteptau într-o poiană de la marginea drumului 
Le dădu bineţe și sări jos de pe cal. 


42 657 


— Bătrine Chertebalos, ia vino mai încoace ! îl chemă 
el pe bătrînul luptător, ce stătea mai la o parte, așezat pe 
o buturugă de fag. 

Îşi ținea căciula în mină și o tot rotea, ca și cum ar 
fi cercetat-o atent. Sufletul bătrinului era apăsat de o în- 
grijorare grea. 

— Marele zeu să-ţi dea sănătate şi viaţă lungă, mărite 
rege ! rosti el apropiindu-se. 

— Ia spune-mi, ce te frămîntă, bătrîne ? 
ătrînul îl privi lung, trecu dosul palmei peste mustăţile 
lungi și albe şi își netezi barba stufoasă. Sub sprîncenele 
dese, ochii parcă îi ardeau. 

Eu, mărite rege, te urmez şi mă bat cu dușmanul 
pînă în întunericul duhurilor rele !... 

Tăcu reținut și frămîntat. Începu să se scarpine prin 
pletele ce-i cădeau spre ceafă, albe ca omătul. 

— Haide, spune tot, regelui nu trebuie să-i ascunzi 
nimic, îl îndemnă Dagio, mirat de nelinistea şi tristețea 
fratelui său mai mare. 

— Păi o să-i spun... e mai bine să știe !... murmură 
bătrînul cu oarecare șovăială. 

Ridică privirea și o aţinti asupra regelui : 

— Mărite rege, ai fost aici în lupta cea mare şi ai luptat. 
Tu știi că la Cetatea-de-Munte, vulturul Decebal a fost 
încercuit și învins de legiunile dușmane. Pentru ce vrei să 
se întîmple și cu tine ceea ce s-a petrecut cu el ? Cetatea- 
de-Munte și celelalte cetăţi din lungul văii sînt acum o 
ruină, iar pe Cogheon nu ne putem împotrivi mult timp 
dușmanului. Dacă ai început să te temi, retrage-ți armata 
către miazănoapte pînă prinzi momentul prielnic ! Asta mă 
frămîntă, mărite rege ! 

Sarmis se apropie de bătrin şi-l îmbrăţișă. 

— Îmi eşti ca un tată, bătrîne, şi te iubesc nespus de 
mult. Cuvintele tale sînt drepte, și îngrijorarea ta — curată, 
dar noi, cei mai tineri, deși barba și pletele noastre sînt 
încărunţite de chinuri și de griji, am mai învățat cite ceva 
nou, care ne face să gîndim altfel. Niciodată, bătrîne, o 
luptă dată în acelaşi loc nu va fi întocmai ca aceea dinaintea 
ei. Marii generali spun că niciodată războaiele nu se repetă. 
ÎI mai strînse o dată la piept şi-l sărută pe obraz : Vreau 
să le reamintesc romanilor acest mare adevăr ! 


658 


— Să te-ajute Marele zeu, mărite rege! murmură 
bătrinul. 

— Acum, să trecem la treburile noastre ! Se intoarse 
spre cei care îl așteptaseră : Aţi făcut totul așa cum v-am 
spus ? îi întrebă. Toți răspunseră prin clătinări din cap 
Legiunile romane s-au hotărît să se urnească din loc, urmă 
el, poate că peste două zile, cel mult trei, vor căuta să 
pătrundă pe vale. Fiecare știe ce are de făcut. Nimic din 
ceea ce-am spus fiecăruia n-am schimbat : eu și Macvius 
vom da lupta în lungul văii, căutind să împiedicăm înainta- 
rea dușmanului, pentru a-l obliga să pornească dintr-o dată 
cu toate forţele spre Cogheon. Voi, Burio și Strombix, să 
fiţi cu unităţile voastre gata de atac atunci cînd veţi vedea 
semnalul meu ! După o scurtă pauză, Sarmis continuă : 
Toată noaptea nu m-a prins somnul, m-am gîndit la vorbele 
tale, Maevius : „Niciodată să nu-l crezi pe dușman mai puţin 
iscusit şi mai puţin şiret decit tine !“ mi-ai spus. Vreau 
să stărim aici, legiunile romane, să le fac să se îngrozească 
de lovitura pOastră, iar Roma să se înspăimiînte. Pentru a-l 
atrage aici în luptă pe dușman, voi căuta să-l fac să 
creadă chiar pînă înainte de marea lovitură, că mă tem 
de el şi-i cer pace. Cînd se vor apropia legiunile de intrarea 
în această vale, aș vrea ca o solie de pace să se înfăţișeze 
înaintea guvernatorului. Vom cere ceea ce știm dinainte 
că nu ne va da și vom pune condiţii pe care știm că nu le 


va primi. Solia noastră va trebui să-i vorbească fără ifose, 


cu supunere și cu tea pentru a-i întări convingerea că 
ne va zdrobi. 

— Ai gîndit bine, spuse Strombix. 

— Toate acestea fac parte din legile războiului, întări 
Maevius. 

— Aşadar, reluă Sarmis, pe cine trimitem să-i vor- 
bească lui Marcius Turbo ? Se spune că este un militar 
rece și dirz. Și apoi, trimisul nostru s-ar putea aștepta 
la orice din partea lui. Va fi ca vulpea prinsă între ciini... 

— Pe care adeseori îi păcăleşte, rîse Burio. 

— Ei, ce ziceţi, cine-ar putea să meargă ? 

Bătrînul Dagio își dădu căciula pe spate, s 
motos, apoi 

— Păi cine altul decit eu? rosti el cu hotărire. Pe 
vremuri, „vulturul“ m-a trimis cu o solie la Traian 


cuipă zgo- 


-o scoase, şi pletele i se răsfirară pe umeri. 


az 659 


fusese cît pe-aci să-mi rămînă oasele acolo. Ne-a răstignit 
jumătate din solie. Şi de va fi să mor, nu e tot moarte ? 


1 0 p plină de dragoste și de 
îl ştia pe acest om, îl văzuse ne- 
n minte îi reveniră cele petrecute în 
noaptea cînd a Vitellius, cu întreaga gardă, fuseseră 
prinși în gro le ceata lui Dagio, pe drumul de la Le- 
derata la Getidava. > È 
E iza E ti ca Pîrîul ce saltă într-una : nu oboseşte și nu 
îmbătrîn şte niciodată ! îi spuse Sarmis cu voce ce-i vibra 
de mulţumire. 

— Dar răscoala este şi a sclavilor, rosti Strombi 

Ea și a s , rosti $ x, așa 

că alături de fratele Dagio poate că ar fi bine « meargă şi 
un luptător care a fost sclav, 

— Sînt de aceeași părere cu Strombix, susținu Maevi 
înt de, i § 5 aevius, 
Citeodată, înaintea marilor bătălii, ambele părţi se tem, şi 
fiecare ar fi dornic să cadă la înţelegere cu adversarul, 
Este ȘI aceasta o lege a războiului, și astfel de ocazii, care 
i a ae luptele şi să salveze mii de viel t de 
scăpat. Și dacă este așa, înţelegerea nu trebuie să fie i 
pai ce gi să fie numai 

— Te-a chinuit vreodată gîndul, Maevi 5, că de cînd 
i trădez pe sclavi ? 


Sarmis îşi aminti de legămîntul ce-l fă ă toţi 
$s r n -1 făcuseră toți patı 
în lagărul de sclavi de la Ampelum : el, Strombix, pipe 
Și Buziris, și îl fulgeră gîndul că și Strombix, întocmai ca 


666 


Maevius, nutrea teama că el, regele, i-ar putea trăda pe 
sclavi, numai aşa își putea explica iuţeala şi hotărîrea cu 
care se oferise fostul gladiator. 

— Dacă ar fi să admit ca tu să mergi spre a cădea în 
miinile lui Marcius Turbo, aceasta n-aș face-o decît dacă 
în locul lui Dagio m-aş duce eu ! spuse Sarmis cu intonaţie 
de ușoară mustrare. Căpeteniile nu se duc în faţa dușma- 
nului nu din teamă sau din lașitate, ci din grija pe care o 
poartă miilor de oameni care îi urmează şi care speră să 
le îndeplinească visul pentru care au pornit să lupte | 

— Să se ducă Staberius, mărite rege, propuse Burio. 
i l pe altul dintre luptătorii sclavi mai potrivit 
decît el, adăugă apoi cu multă convingere, şi pe lîngă toate 
astea este plin de curaj şi bun luptător. 


- Dacă ai avea în faţă cetele sclavilor care ne ur- 


mează, te-ai convinge că sînt zeci și sute dintre ei gata să 
pornească acolo unde este nevoie, chiar dacă ar fi să și 
piardă vieţile, îl dojeni uşor Sarmis trecîndu-și degetele 
prin barbă. Fie, să. se ducă Siaberius, cum spui tu ! Noi cei- 
lalți, să facem toate pregătirile şi să ne așezăm unităţile de 
luptă pe locurile stabilite. 

Crezînd că regele voia să plece, Dagio făcu un pas spre 
el, încercînd să-i ațină calea. 

— Mărite rege! murmură bătrinul, încurcat. 

— Ce-i, bătrîne ? 

— Nu mi-ai spus, mărite rege, ce vorbă îi duc lui Mar- 
cius Turbo, cu ce condiţii cerem împăcarea ? 

Regele izbucni în ris, se apropie de bătrin și-l bătu u: 
pe umăr : 
Nu te-am uitat, bătrine, vreau să te iau cu mine și 
să-ţi spun tot ce ai de făcut! Dar stai, mai bine să audă 
şi ei condiţiile, poate că ne mai vine vreun gînd bun. Prima 
condiţie este că cerem guvernatorului să se retragă cu le- 
giunile din Dacia, iar a doua — împăcarea cu imperiul. 
Eu, ca rege, mă leg să devin supusul împăratului, să apăr 
granitele imperiului în această parte şi să plătesc în fiecare 
an o sumă, asupra căreia urmează să ne înţelegem. Acestea 
sint condiţiile dacilor, și le spui tu, bătrine. Condiţia sela- 
vilor este una singură, şi-o va spune Staberius, indiferent 
dacă Marcius Turbo se arată sau nu binevoitor faţă de daci : 


661 


sclavii cer să li se acorde libertatea și cite-o bucăţică de 
pămînt, pe care s-o muncească şi ei se leagă să fie cei mai 
vrednici cetăţeni ai imperiului ! Cred că este destul, nu ? 
Ar fi prea frumos ca aceste condiţii să fie primite şi să nu 
se mai pornească luptele, continuă Sarmis, fulgerat de o 
rază de speranţă. Ar fi prea frumos nu numai pentru că am 
cruța poate mii de vieţi, ci şi pentru că, dînd lupta 
şi zdrobind legiunile trimise împotriva noastră, am putea 
pricinui o şi mai mare supărare Romei. Dar n-avem ce face, 
nu ne putem opri la jumătatea drumului ! Haide, bătrîne, 
du-te și te pregătește ! Tu, Burio, anunţă-l pe Staberius și 
î te să pornească însoţiţi de o gardă de luptători sclavi 


Sarmis se întoarse şi plecă, După câţiva pași se opri şi-l 
chemă pe Maevius. Merseră impreună pe jos o bucată de 
drum. % 

~— Eşti cam tăcut astăzi, Maevius. Ce ginduri te fră- 
mintă ? 

— Nici unul... adică, mă frămîntă aceleaşi gînduri ca şi 
pe tine. Cred că-ţi dai seama, o să-l pui pe Marcius Turbo 
într-o grea încurcătură. 

Sarmis se opri și-l privi întrebător : 

— La ce te gîndeşti ? 

—— Pornese de la gîndul că s-ar putea ca Roma să-i fi 
dat în vreun fel dezlegare guvernatorului să găsească o în- 
telegere cu tine, dar prin condițiile pe care le pui nu știu 
Cum se va descurca : dacă respinge condiţia pusă de sclavi 
și le primeşte numai pe acelea ale dacilor, înseamnă că se 
împacă numai cu regele, nu și cu căpetenia sclavilor... 

— Tocmai de aceea le-am și pus astfel, confirmă Sarmis. 

— Dar Roma se teme acum mai mult de răscoala scla- 
vilor decit de daci. Ca să acorde libertate sclavilor din Da- 
cia, ar însemna să pună paie peste foc : s-ar prăbuşi impe- 
riul, căci s-ar ridica toţi sclavii din toate provinciile să ceară 
libertate, or, pentru senatori, patricieni, negustori, fermieri 
şi toți bogătașii, Dacia nu înseamnă mare lucru, pe cînd 
sclavii lor înseamnă totul, înseamnă însăși existența lor, 
şi prin aceasta a imperiului. 

Maevius se înflăcărase de propriile-i cuvinte, Tăcu în- 
curcat, văzînd că Sarmis zîmbea, 


562 


A AE y 
— În zilele acestea ai stat de vorbă cu paie ? il iz 
trebă pe fostul tribun, Pa u-i mult e am 
cerca să-l prindă, dar nu-i lăsă timp să răspundă și i, 
nuă : La fel a judecat şi el. cunose destul de e a 
amindoi, ştiu cit sînteți de ageri la minte, şi dac î, Tara sa 
fi vorbit unul cu altul, ați gîndit la fel, D aa 
adevăr, lupta sclavilor trage mai greu în balanța per a 
lui decit aceea a dacilor. Te frămîntă ce hotărire ar fi s 
i E 
iau eu ? This T 
— Nu te-ai putea rupe de țară, îi ești doar rege. a 
— Revin la ceea ce te-am întrebat adineauri : crezi că 
i-aş putea trăda pe sclavi ? ip RIES Me 
7 Da, Sarmis ! Maevius şovăi o clipă, Nici nu văd a 
ieşire. Și ceea ce mă doare mai adînc este PE Ie a 
va produce în sufletele lor năpădite de dez măgire, lipsite 
de speranța care le dă acum atita putere și atîta hol A i 
O umbră ce arăta frămîntarea care-l chinuia se așterni 
e fața lui Sarmis. s 
i — Poate că vor fi momente grele, spuse după pad 
timp privise departe, spre crestele munţilor, dar ini i sin- 
gura ieşire. M-a chinuit gindul că s-ar putea să a si 
în situaţia despre care îmi vorbeşti și am şi găsit calea, 
am și luat o hotărire j 
Maevius îl privi virat. Inti ă 
îi va sacrifica pe sclavi, apoi că găsise o cale de ies 
luase şi o hotărire. Îl ascultă cu multă încordare. 
— Dacă Roma ar cădea la înțelegere cu mine ai 
de care mă îndoiesc cu totul și ştiu va trebui să mai 


i mai mirat. Întii înţelesese că regele 
re și 


luptăm mult — aş lăsa la o parte condiţia de eliberare a 


sclavilor, dar aş pune numai condiţia ca sclavi care se află 
în prezent în Dacia să nu fie trimiși înapoi în imperiu, a 
la nevoie m-aș obliga să plătesc o sumă drept răscumpă- 


rare a lor. IE > À 
— Ei, şi ? îl întrebă Maevius, nerăbdător să afle restul. 


— Apoi, încetul cu încetul, i-aș elibera, unul cîte Ta 
pentru ca ceea ce s-ar petrece aici să treacă neobservat e 
Roma. Îmi dau seama de dezastrul care ar putea să le 
cuprindă sufletele, de neîncrederea şi poate de ura fe on 
m-ar privi un timp, pînă ar vedea gindul meu 


faptă. 


Sarmis oftă adînc şi tăcu. 
— Plec să continui pregătirile, murmură Maevius, și 
indepărtă, cu totul tulburat şi mișcat de modul în care 
Sarmis găsise o ieşire pentru salvarea sclavilor ridicați la 
luptă. 

Din urmă, un luptător din gardă îi aduse calul. Sarmis 
încălecă și porni în galop în sus, spre Cogheon. Simţea că 
se apropie ziua supremei încercări. 


A treia zi, era spre seară, Dagio şi Staberius se pre- 
zentară în fața lui. Sarmis îi aştepta cu nerăbdare, jos, la 
ieşirea văii dintre munţi, unde se pregătise să tacă prima 
oprire a legiunilor romane. Întîrzierea lor îl neliniştise 
mult, și în această zi, încă din zori, văzînd că ei tot nu 
se arătaseră, începuse să creadă că guvernatorul îi luase 
captivi pe cei doi soli, împreună cu garda lor. Se frămîn- 
tase tot timpul, mai ales după cele ce vorbise cu Maevius, 
cînd îi apăruse limpede şi grea încercarea în care s-ar fi 
putut găsi în dubla sa calitate de rege al dacilor și de căpe- 
tenie a sclavilor. În aceste zile de frămintare ajunsese să 
dorească lupta decît să se vadă în situaţia de a fi privit de 
sclavi ca un trădător. 

— Am crezut că aţi trecut de partea lui Marcius Turbo, 
le spuse el în glumă, pentru a le mai însenina feţele întu- 
necate de îngrijorare, ori v-a ţinut trei zile numai pe 
ospeţe şi petreceri? Ia spune, bătrîne, scurt și clar, ce 
veste îmi aduceţi ? 

— Apăi, mărite rege, înțelegerea noastră cu dusmanul 
o socot ca o împăcare a lupului cu vulpea : ori lupul se va 
repezi s-o sfișie, ori vulpea îl va păcăli, numai că nu pot 
să-mi dau seama care din doi — noi, sau ei — o fi lupul și 
care vulpea. Noi vrem să-i păcălim și să-i zdrobim, dar si 
ei mi se pare că urmăresc același lucru. După ce se scăr- 
pină puţin în barbă, bătrînul continuă : Pe drum, m-am 
sfătuit cu Staberius cum să ne înfăţișăm în faţa guverna- 
torului. N-am fi vrut să ne arătăm nici ca nişte soli care 
fac pe supușii, nici ca unii care ameninţă și totuşi cer îm- 
păcarea. Dușmanul nu trebuia lăsat să creadă că ne în- 
doim de puterea noastră, și atunci ce ne-am gîndit: să-i 
dăm de veste guvernatorului că vrem să stăm de vorbă şi 
să-și trimită şi el solie, însoţită de o gardă nu mai nume- 


654 


voasă decit a noastră, şi a trimis. Am stat de vorbă solii 
între noi, însă ei cereau răgaz pentru fiecare răspuns pe 
re trebuia ni-l dea şi se duceau la guvernator. Întii 


ne-au spus că primesc împăcarea și că legiunile. vor fi re- 
trase din Dacia, dar să le predăm toţi sclavii. Se înţelege 
că n-am primit, dar le-am spus că pe sclavii care vor ră- 


mine la noi îi vom plăti, și imperiul va putea să-și cum- 
pere alţii, din altă parte. Asta a fost în cea de-a doua zi. 
Astăzi, cam pe la prînz, ne-au adus răspunsul : Marcius 
Turbo îţi trimite salutul lui de împăcare cu imperiul şi te 
socotește un supus al împăratului. A mai spus că „chiar 
astăzi va porni spre Roma un tribun, care va duce împă- 
ratului și senatului vestea și se va întoarce de acolo cu în- 
cuviințarea prin mesaj scris. vA E 

Bătrînul luptător făcu o pauză privind lung în pămînt. 
Murmură apoi : K i 

— Care e lupul și care e vulpea, rămîne să vedem, 
mărite rege, prea ar fi frumos să fie adevărat ! X 

— Tu ce zici, Staberius ? întrebă regele, fără să se 
rostească asupra celor spuse de Dagio. É 

— Niciodată imperiul, mărite rege, nu și-a retras le- 
giunile dintr-o țară cucerită numai fiindcă i-a cerut-o în- 
vinsul, în schimbul împăcării ! Poate că Marcius Turbo 
vrea o amînare a luptei, pînă mai primește în ajutor alte 
legiun 3 

— Ai vorbit bine, Staberius, spuse încet Sarmis, în 

— Poate că la început face pe vulpea, apoi se va arăta 
ca un lup, mai spuse fostul sclav. 

— Întoemai ca şi noi ! întări regele, Vom vedea care se 
va dovedi mai dibaci ! Se întoarse spre șeful gărzii sale 
şi-i făcu semn să se apropie : Să sune buciumașii de îndată 
adunarea căpeteniilor! Voi rămîneţi lîngă mine 1 Nu 
numai că nu trebuie să lăsăm răgaz duşmanului, ci să-l 
facem chiar să se grăbească să ne atace, din moment ce nu 
s-a opus la condiția ce i-am pus în legătură cu sclavii ! ; 

Căpeteniile se adunară repede. Toţi așteptaseră neliniș- 
tiți, dornici să afle cît mai curînd vestea adusă de solie. 
De cum îl priviră pe rege, își dădură seama că el şi luase 
o hotărîre și trece la fapte. 

— Ceea ce am urmărit să obţinem trimiţind la dușman 
solia s-a împlinit : am vrut să-l facem să creadă că ne 


66 


temem şi să-l hotărîm să atace. Răspunsul lui mă îndreptă- 
țeşte să cred aceasta, şi a dat chiar un răgaz. Eu vreau să-l 
fac să treacă peste acel răgaz şi să grăbesc lupta! Ne-a 
trimis vorbă că primeşte împăcarea, că ne salută și ne cere 
să aşteptăm cuvîntul Romei. 

Sarmis își roti privirea pe feţele tuturor, tăioasă, adincă, 
arzătoare. Continuă 

— Nu trebuie să întîrziem nici o clipă, îl vom face să 
creadă că vestea ce ne-a fost adusă ne-a bucurat atit de 
mult, încît am pornit pe petrecere. Ştiu că iscoadele lui ne 
dau roată, și ele vor fi întărite peste noapte. De cum vor 
cădea umbrele înserării, toţi luptătorii, daci şi sclavi, strînşi 
în jurul focurilor, cu oalele în miini, să se prefacă veseli, 
ca prinși de tăria vinului, să cînte și să chiuie de să 
hăulească văile şi munţii. După miezul noptii, la cel de-al 
treilea cîntat al cocoşilor, să se facă liniște, ca și. cum toţi 
au adormit buștean, În taină și nevăzuţi, veţi așeza luptă- 
torii așa cum am hotărît. Eu voi întări paza peste tot, iar 
străjerii noștri să fie cu ochii-n patru. Dacă îl păcălim pe 
dușman, crezîndu-ne neprevăzători, cu vin în cap și plumb 
în picioare, va căuta să ne lovească în zori, iar noi îl vom 
primi cum se cuvine, mai treji şi mai hotăriţi ca niciodată. 
Voi trece pe la fiecare să văd cum a îndeplinit acest ordin. 
În aceste clipe hotăritoare, voi fi necruţător cu oricine-va 
da dovadă de slăbiciune ori de neînțelegere. Pornim lupta 
cea mare pentru libertate ! 

Ceea ce a urmat pe Cogheon a fost ca un trăsnet. Toţi 
au rămas uimiţi de prevederea regelui și de măiestria cu 
care a ştiut să lovească legiunile romane. Chiar înainte 
de revărsatul zorilor, o cohortă apăru la intrarea văii și se 
angajă în lungul drumului în formaţie de luptă. Iscoadele 
dace sosiră la rege într-un suflet și raportară că din mai 
multe părţi, pe mai multe șiruri, înaintează alte cohorte 
și legiuni : pedestrași, arcași, sulițași și călăreţi. Lovitura 
pe care o dădu Sarmis cu o ceată de daci şi una de gladia- 


tori, fiecare atacînd pe cite-o parte, se dovedi atît de fulge- 
rătoare pentru romani, încît, de la prima ciocnire, o cohortă 
se retrase în dezordine. Dar înșelarea dușmanului trebuia 


să continue : dacii şi gladiatorii se făcură nevăzuţi, ca şi 
cum le-ar fi fost teamă de liniile vii ce înaintau, 


666 


În tabăra romană, Marcius Turbo prinse curaj, convins 
fiind că regele dac dispune de un număr redus de luptă 
tori, şi se hotărî să-l urmărească pînă sus, pentru a-i cuceri 
cuibul în care se întărise ; Cogheonul. Centuriile și cohor- 
tele se înșirară în lungul văii, pe drumul ce șerpuia urcînd 
uşor, urmînd liniile lor de călăreți pornite în galop, însă 
nu înaintară decit cîteva sute de pași, căci fură oprite de 
o ploaie de săgeți şi de sulițe aruncate cu dibăcie de după 
întăriturile de bușteni, ridicate de-a curmezișul drumului. 
Aci se dădu o luptă scurtă, dar aprigă, cohortele și cen- 
turiile se grupară şi mai mult. 

Sarmis se bucură și prinse curaj : reuşise să-l facă pe 
adversar să intre în capcană, fără să bănuiască ce i se pre- 
gătise. Alături de el, Maevius urmărea cu multă grijă 
înaintarea romanilor şi manevra cu gladiatorii, mişcin- 
du-se cu repeziciune. Citeva centurii căutară să ocolească 
întăriturile de bușteni, urcînd pe povirnișurile abrupte ale 
muntelui, pentru a-i încercui pe daci şi pe sclavi, al căror 
număr sporise. La sunetele scurte de buciume, cetele de 
daci și de sclavi rupseră lupta și din nou se făcură nevă- 
zute. Romanii nu porniră să înainteze mai departe decit 
după ce împinseră buștenii grei în apa piriului și făcură 
loc să treacă în iureş călăreţii. În alte două locuri, romanii 
se mai opriră la întăriturile de bușteni ce le tăiau drumul 
și se dădură lupte din ce în ce mai dirze şi cu forţe tot mai 
sporite de o parte și de alta. 

La început, romanii îl văzuseră pe regele dac luptând, 
şi Marcius Turbo era convins că-l va zdrobi şi prinde mai 
înainte de a ajunge pe Cogheon, de aceea dădu ordin să 
între în luptă toate cohortele și legiunile sale. Dar Sarmis 
se făcuse nevăzut din mijlocul luptătorilor săi, iar comanda 
i-o trecuse lui Maevius. Pornise într-un ocol larg în goana 
calului, :urcase sus pe creste și se înapoiase la locul în care 
așteptase ca romanii să pătrundă în lungul văii. Sosi la 
momentul potrivit : văzu cînd ultima cohortă și ultimele 
centurii pătrundeau între munţi, înaintînd grăbite spre 
Cogheon. Citva timp le urmări serpuind în lungul văii şi, 
din loc în loc, primind cîte-o ploaie de săgeți și de sulițe. 
Iscoadele aduseră vestea că afară în cîmp nu mai rămă- 
seseră legionari. Un val de căldură plină de speranţă și de 
hotărire îl cuprinse. Făcu un semn. Sosise clipa mult 


667 


așteptată, la care se gindise cu înfiorare în zilele şi nopţile 
în care sufletul îi balansase între lumina plină de viaţă a 
izbiînzii şi întunericul plin de descurajare al înfrîngerii. 
Buciumașii începură să sune de-a lungul crestelor, povir- 
nișurilor și văii. Munţii și pădurile răsunau, şi ecourile se 
pierdeau uşor pînă departe. Așteptă cu strîngere de inimă, 
văzu primul val de fum ridicîndu-se către cer, sări pe ca] 
şi, însoţit de o ceată de daci şi de gladiatori, porni pe creste, 
în goană nestăvilită, spre Cogheon. Valurile de fum se în- 
tinseră cu repeziciune. Răsunau chiotele şi strigătele de 
luptă ale dacilor și sclavilor. Jos, în tot lungul văii, pă- 
durea începu să trosnească, vilvătăi mari de flăcări se ridi- 
cau din vîrfurile celor mai înalţi brazi, dogoarea și fumul 
se simțeau pretutindeni. Citeva clipe trecură numai, şi 
chiotele de luptă ale dacilor şi sclavilor începură să fie 
acoperite de strigătele și urletele pline de spaimă şi de 
deznădejde ale legionarilor, care se vedeau încercuiți de 
flăcări din toate părțile. Marcius Turbo dădu ordin să se 
înainteze repede în sus, spre Cogheon, urmînd cavaleria. 
Dar în scurt timp, caii deveniră de nestăpinit, speriaţi de 
fumul, dogoarea și mirosul puternic din cetina ce ardea cu 
piriituri puternice şi cădea din înălțimea brazilor pînă în 
mijlocul drumului. Călăreţii erau aruncaţi și călcaţi de cei 
ce veneau din urmă, caii speriaţi săreau peste piriu şi se 
aruncau în foc, printre trunchiurile golașe și fumeginde 
ale brazilor, unde dispăreau în flăcări. În acest timp, de sus 
de pe creste, cetele conduse de Burio pe o parte şi de 
Strombix pe cealaltă porniră atacul, mărind și mai mult 
panica. 

Sarmis se așteptase ca greul luptelor să-l dea pe înăl- 
timile ce duceau spre Cogheon, însă cînd sosi acolo văzu 
că situaţia se prezenta altfel decit prevăzuse. Purtate de 
valurile de aer și de vîntul ce se înteţise o dată cu focul, 
flăcările se întinseseră repede şi cuprinseseră şi pădurile 
ce înconjurau clădirile și Marele sanctuar : Cogheonul se 
transformase într-o uriașă vilvătaie, Cînd văzu ceea ce se 
petrecea, avu o stringere de inimă, se simţi stăpinit de pre- 
simţiri rele, dar îşi reveni şi prinse din nou curaj: va 
înălța un Cogheon și mai mare, și mai mindru, fără zei, 
fără răutate şi ticăloşie. Trimise după Maevius — el tre- 
buia să fie în partea stabi lui pentru atac — dădu 


668 


Reuşi s uri 
horte și de centurii, grupuri de legionari și călăreți fugind 
îngroziţi, şi le zdrobi cu setea urii şi-a dorului de libertate, 
de care erau cuprinși şi dacii, şi sclavii. O parte din ro- 
mani reușiră să scape, și printre ei se afla teatăr și guver- 
natorul Marcius Turbo. 

Regele și căpeteniile ce-l înconjurau erau fericiţi, zdro- 
biseră puterea dușmanului și nu-i mai rămînea acestuia alt- 
ceva de făcut decît să părăsească în grabă Dacia. Sigur de 
victorie, nu porni în urmărirea resturilor legiunilor și co- 
hortelor ce se retrăgeau în panică spre Ulpia Trajana Sar- 
mizegetusa și dădu ordin ca luptătorii să se odihnească și 
să se ospăteze, sărbătorind victoria. Se gîndi să aștepte 
retragerea romanilor dincolo de Dunaris, ca și cum ar fi 
plecat de bunăvoie după înfrîngerea suferită și să lase o 
cale deschisă împăcării și recunoașterii unei Dacii libere. 
De aceeași părere se ai toate căpeteniile, pînă și 
Maevius, 

— Ți s-au adeverit toate spusele, Maevius : niciodată o 
bătălie nu se repetă întocmai, chiar dacă se dă în același 
loc, murmură Sarmis pășind rar pe poteca ce cobora în 
vale. 

Lăsase calul înspumat în grija gărzii. Spre Cogheon, 
pîrjolul se întinsese pe toate crestele din jur. Dinspre apus 
se ridicau nori negri, ameninţători, vîntul se schimbase 
și sufla spre vale mai potolit. Erau semne de ploaie. 

Maevius nu răspunse. Călca privind în jos, ca și cum 
şi-ar fi numărat pașii. 

— "Dacă și Decebal i-ar fi lovit tot așa, poate că alta ar 
fi fost astăzi soarta Daciei, spuse Burio cu vioiciune, înfio- 
rat încă de ceea ce văzuse. 

Tarabostele îl privea pe rege ca pe-un zeu și încerca 
pentru el un simțămînt adînc de recunoştinţă, de admira- 
ție și de supunere. 

— Viteazul Decebal n-ar fi săvirșit o astfel de gre- 
șeală ! se auzi o voce de după un brad, şi în fața lor se 
arătă Burillo. 

Faţa îi era împietrită, pătrunsă de îngrijorare, o tris- 
tețe adîncă se vedea în privirea lui. Era tot numai su- 
doare şi zbucium. 


— Ce greşeală ? îl întrebă Sarmis, mirat de apariţia 
şi de cuvintele spuse de preot. 

— Alerg să te găsesc, mărite rege! Nu-ţi port ciudă 
că m-ai lăsat pe Cogheon, să cad pradă flăcărilor, Sti 
înseamnă să păstrezi taina unei bătălii pe care 
să recunosc și să te admir — ai dat-o ca un adevărat geniu 
militar. Preotul începu să zimbească uşor, un zîmbet 
amestecat cu multă durere : Nici nu mă îndoiesc că regele 
ştia bine că Burillo are pe unde să se salveze. Acolo sus, 
totul a căzut pradă flăcărilor !... 

— Dar nu-mi spui ce greșeală am făcut? insistă 
Sarmis. 

— Mărite rege, ai cîştigat o bătălie și ai pierdut un 
popor! 

— Ce vrei să spui? 

Vocea lui Sarmis păru schimbată, în ea răsuna o undă 
de nesiguranţă. 

Arzînd Cogheonul, ai întărit teama poporului de 
mînia Marelui zeu, arzind Cogheonul ai făcut dovada, așa 
cum spun preoții, că Marele zeu este împotriva ia şi că 
el, Marele zeu, mîniat, şi-a ars pînă şi Marele sanctuar ! 

— Dar tu mi-ai spus că nu mai crezi în zei, Burillo ! 

— Tot aşa îţi spun și astăzi, mărite rege, dar gîndul 
meu se pierde ca un grăunte de nisip în credinţa poporu- 
lui. Eu ţi-am spus numai ce-o să creadă poporul, nu și 
ce-or să facă preoţii 

— Fii liniștit şi... curaj, Burillo ! Dacii nu vor renunţa 
la libertate în schimbul zeilor ! 

Sarmis porni în vale cu sufletul umbrit de o ușoară în- 
grijorare. Țintuit locului și impietrit, Burillo privi mult 
timp după el, pînă îl văzu pierzindu-se printre copaci În- 
soţii de căpetenii. 


De departe, printre trunchiurile groase ale copacilor 
se vedeau jucind flăcări în mijlocul unei mici poiene, În 
jurul jăraticului stăteau înghesuiți, unii într-alții, daci 


eio 


sclavi, cu mîinile întinse spre foc şi frecindu-le într-una. 
De multe zile în șir, ploua fără încetare. Picături mărunte 
şi dese se cerneau, o dată cu frunzele ruginite, ce cădeau 
împroșcate de vint. Pletele și bărbile lor erau lungi, stu- 
foase, neîngrijite, și vîntul prinsese în ele boabe mici de 
apă, ce străluceau ca diamantele, la lumina într-una 
schimbătoare a flăcărilor. Toţi erau trişti, slăbiţi, ne- 
mâncaţi, îmbrăcaţi în haine zdrenţuite. 

Din susul povirnişului se auziră pași ce se apropiau. 
Din bezna nopţii se iviră doi oameni. 

— Ce se simte, Gruno, sînt străjile treze şi la locurile 
lor ? întrebă unul mai bătrin de lîngă foc pe unul din cei 
ce sosiseră. . 

— Liniște, moș Agitulp, nu se simte nimic. Ploaie, 
şi-atit. Ascultarăm de pe Colţul bursucului, de unde se 
aude tot ce se petrece în vale : nu se mișcă nimic, numai 
fişiitul slab al ploii purtate de vînt te înconjoară din toate 
părţile. 

Cei doi își făcură loc în jurul focului, înghesuindu-se 
printre ceilalţi, şi întinseră spre flăcări mîinile umflate și 
roşii de frig. După îmbrăcăminte se vedea că erau luptă- 
tori, unul dac, şi celălalt sclav. 

— Ne prinde iama pe aici! murmură cineva oftind 
cu deznădejde. Barem să fi apucat să trecem dincolo, la 
răsărit... 

Un timp nu mai vorbi nimeni, numai foșnetul miini- 
lor frecate şi trosnetele buturugilor ce ardeau mai spăr- 
geau liniștea cînd și cînd. 

— Zeii s-au pornit cu urgia pe noi, şopti unul subțirel 
şi slab, ai cărui ochi luceau adînciţi în orbite. 

— Zeii ? sări cel din faţa lui, un bărbat cu fălci pu- 
ternice, git gros și pumnii mari. Arată-mi mie, Ruggio, 
un zeu, și ţi-l strîng de git pînă-i ies ochii din cap ! 

— Tu, Forcis, ești ca toţi gladiatorii : vă mîndriţi că 
nu vă temeţi de zei, continuă cel slab, numit Ruggio, dar 
uite că mînia lor... 

— A zeilor ? strigă Forcis, şi scuipă cu putere în jă- 
ratie poate vrei să spui că dușmănia preoţilor. De-aș avea 
o putere, i-aș prinde pe toți și i-aș arde, așa cum l-au ars 
ei pe Burillo. 


Gil 


Cel ce sosise, numit Gruno, un dac în putere, tinăr 
încă, se mișcă nerăbdător, cînd auzi numele lui Burillo. 

— După rege, Burillo era cel mai înţelept şi mai în- 
văţat dac. Am auzit multe despre el. Eu am fost de faţă 
cind preoţii l-au judecat şi l-au ars, murmură Gruno. 

— Spune, cum s-a întîmplat? îl rugară mai mulţi 
deodată. 

— Păi să vă spun. Așa cum sîntem noi, dacii, acum 
împărţiţi, daci care urmează pe rege şi daci care ascultă 
de preoţi, ne vînăm unii pe alţii şi trebuie să fii foarte 
isteţ ca să te descurci şi să scapi cu viaţă. Dacă mergi pe o 
cărare și te întilnești cu trei-patru inşi, scapi teafăr numai 
dacă ai ghicit cu cine sînt ei şi te arăţi de partea lor. Eu 
Tusesem trimis iscoadă, ca să văd ce se mai petrece pe 
Cogheon. Acolo, preoții au început să ridice construcții 
noi, pe ruinele înnegrite de fumul pirjolului, şi mergeam 
în pasul calului pe o potecă de la marginea unei păduri. 
Cind să ocolesc un colţ al desișului, am văzut înainte, la 
vreo sută de pași, trei inşi călări venind spre mine. Tre- 
buia să mă hotărăsc repede, și m-am hotărît, De ai noştri 
nu mă temeam, că aveam cu mine o tăbliță de lemn cu 
sigiliul regelui. „Marele zeu să vă ţină pe voi toţi şi pe 
toţi dacii !“, i-am salutat eu cînd m-am apropiat de ei. 
„Şi pe tine, băiete !“, mi-a răspuns cel mai bătrîn, privin- 
du-mă bănuitor. „Da-ncotro ?*, m-a întrebat apoi, oprind 
calul. „Pină-n vale, la o bătrină care are leacuri. Mi-e 
soaţa bolnavă greu şi mă tem că pleacă la Marele zeu 
şi-mi rămîn copilaşii orfani“, le-am spus eu strîngind 
frîul calului. „Credeam că eşti din ăia care umblă cu 
duhurile rele, căci aici îţi rămîneau oasele !“, m-a amenin- 
tat bătrinul. „Dacă vrei ca soaţa să ţi se facă bine, haide 
cu noi! Marele zeu şi-a arătat din nou puterea şi ne-a 
ajutat să-l prindem pe preotul acela ticălos, care ne-a 
batjocorit credinţa şi l-a trădat pe Marele preot Zunde- 
cibalm. Ne ducem spre Cogheon, a continuat el, astăzi 
ticălosul o să fie judecat și pedepsit, aşa cum o vrea Ma- 
rele zeu.“ „Păi soaţa ?*, am murmurat eu cu teamă. „Mă 
băiete, tot Marele zeu fi dă sănătate, nu baba aia cu 
leacurile ei. Mergi cu noi acolo și te rogi zeului pentru 
ea !“, mi-a spus el cu bănuială. „Dacă întîrzii ?“ am şoptit. 


672 


„Nu cumva ăi fi tot unul din ăia?%, s-a răstit la mine 
bătrinul. Am întors repede calul şi le-am spus ; „Haide 
mergem !*, Atunci m-a săgelat gindul că nici nu se 
putea un prilej mai bun de a pătrunde sus însoţindu-i pe 
alţii, care erau chezășie pentru mine. Trec peste tot ce-am 
făcut şi să vă spun cum l-au judecat pe Burillo. Erau 
mulţi capnoboţi strînşi pe treptele de marmură ale Mare- 
lui sanctuar. Unul dintre ei — nu i-am aflat numele, 
ţinea locul Marelui preot şi poate că o să fie chiar ale: 
Mare preot — a început să-l întrebe pe sărmanul Burillo: 
„Să ne spui pentru ce ai dat drumul din lanțuri nemer- 
nicului acela de sciav, care se crede rege al dacilor, pentru 
ce ai arătat locul în care se afla tezaurul Marelui zeu de 
pe Cogheon şi pentru ce l-ai pirit pe Zundecibalm, 
spunînd că l-ar fi trădat pe marele Decebal ?* Burillo a 
început să vorbească încet și rar. Era liniștit bunul Bu- 
rillo, și pe fața lui n-am văzut spaimă. Dacă toţi dacii l-ar 
fi ascultat, acum n-ar mai fi nici urmă de preot în Dacia. 
Dar el a vorbit numai preoţilor care îl înconjurau şi cîtorva 
daci, cei mai mulți bătrîni, înspăimintaţi de teama zeilor. 
Vă spun şi eu ce mai ţin minte: „N-am trădat nimic, a 
început Burillo, i-am spus regelui tot ce trebuia să ştie ca 
rege şi preoţii îi ascundeau, căci el este adevăratul rege 
al dacilor !* L-am văzut cum a scos de la briu un sul 
— părea de piele tăbăcită i l-a arătat preoţilor, „Uite 
dovada, a strigat el, Sarmis este regele Daciei, așa cum 
crie pe pergamentul cu sigiliul viteazului Decebal ! Și 
cînd ţara se afla în mare primejdie, nu era datoria Mar 
lui preot să pună la dispoziţia regelui tezaurul Marelui 
zeu? i-a întrebat el, privindu-i tăios pe toţi. Nu este 
aceasta legea noastră sacră din moși-s şi ? Dar în loc 
să facă asta, a spus el, Zundecibalm nu numai că n-a 
vrut să-l ajute, ci a căutat să-i dea în mîna romanilor pe 
cei doi regi : pe Diegis şi pe Sarmis. Dar Burillo se afla 
pe Cogheon, el știa tot ce se mișca în jur și tot ce urzea 
Marele preot — le-a strigat el dirz — și ca dac și-a făcut 
datoria : a dat regelui Sarmis banii cu care să poată purta 
mai departe lupta împotriva legiunilor romane !* „Şi acura 
de ce nu mai luptă ?*, l-a întrebat capnobotul care ţinea 
locul de Mare preot, Răspunsul lui a fost scurt şi tăios : 


Sarmis 673 


483- 


„Pentru că preoţii au trădat poporul, i-au ridicat împo- 
triva regelui, sub cuvint că aceasta este voia Marelui zeu, 
miniat din cauza arderii Cogheonului. Preoţii au vindut 
libertatea poporului pornit să lupte împotriva dusmanu- 
lui cotropitor și s-au pus cu toţii în slujba Romei !* 
Capnobotul l-a oprit și i-a strigat, prins de mînie : „Vor- 
bești ca și cum n-ai fi fost niciodată preot !* Răspunsul 
lui Burillo a fost și mai dirz, și mai răspicat: „Am fost 
şi sînt un preot al adevărului, al binelui şi al dragos 
faţă de poporul în mijlocul căruia m-am născut şi al că- 
rui singe curge prin vinele mele. Ce ştiţi voi?“ A tăcut 
cîteva clipe, apoi a continuat cu voce uimitor de potolită 
şi cu totul stăpînit : „Aţi îndemnat poporul să-l pără- 
sească pe rege, ați îngrozit poporul speriindu-l cu minia 
unui zeu care nu există și v-aţi dat cu toţii de partea ce- 
lor care ne subjugă ! Poate că vă întrebaţi de ce vă vor- 
besc cu atita liniște şi dîrzenie : fiindcă ştiu că din mîna 
preoţilor nu există decit o singură scăpare, moartea ! Şi 
poate că vă mai întrebaţi : pentru ce am rămas preot? 
Vă răspund și la asta : am rămas preot numai fiindcă am 
fost setos să învăţ, să cunosc lumea, să aflu cîte ceva din 
ceea ce ştiau alţii, și numai ca preot am putut prind 
multe taine ale adevărului, ale lumii în care trăim! Și 
acum, ultimul meu cuvînt : Dacă a mai rămas un grăunte 
de mîndrie de daci în sufletele voastre, îndemnați po- 
porul, cît nu este încă totul pierdut, să se alăture din nou 
acelora care stau ascunși în păduri și munţi şi continuă 
lupta !* Cred că în clipa aceea toţi tremurau și nici unul 
n-a avut curajul să-i ţină parte bunului Burillo. L-am 
văzut apoi cit de liniştit și curajos a stat pînă cînd l-au 
cuprins flăcările din toate părţile și l-au mistuit. 

Un timp, toţi tăcură, cu privirile aţintite asupra focu- 
lui. Pe fețele lor slăbite, ce se pierdeau sub fuioarele mus- 
tăţilor și bărbilor încîleite, jucau luminile flăcărilor, dîn- 
du-le o culoare purpurie. 

— $i i-ai spus totul regelui, așa cum ne-ai povestit 
nouă, Gruno ? îl întrebă bătrînul Agitulp. 

— Da cui ? El trebuie să ştie tot ce s-a petrecut ! 

— Multă amărăciune s-o fi strîns în inima lui! Se 
vede singur : Burillo ars de preoţi, Dagio si Chertebalos 


674 


căzuţi in lupte, Artaban şi Buziris căzuți și ei, iar Maevius 
plecat fără urme. Bătrinul oftă. Și nu-l înţeleg pe rege 
de ce nu se grăbeşte să trecem mai repede munţii! Ar- 
mata lui este acum mai mult de trei părţi numai din 
sclavi şi abia o parte să mai fie daci... 

— Au fugit dacii, numai din spaima pe care preoţii 
au ştiut să le-o vire în suflete ! rosti Gruno cu revoltă, 
lovind cu un tăciune în buturuga ce ardea în faţa lui. 
Regele știe tot. L-am văzut cum se frămiînta şi l-am auzit 
cum îi blestema pe preoţi. Totul a fost pus la cale cu 
multă chibzuinţă și cu multă șiretenie. Știţi vorba : „Dacă 
vrei să împrăștii oile, lasă lupii să pătrundă în staul !*, 
După înfringerea pe care romanii au suferit-o în lupta 
de pe Cogheon, unde puţin a lipsit ca toate legiunile să 
piară în flăcări, n-au trecut prea multe zile și, cum știți 
cu toţii, în armata regelui au dat năvală nenumărați daci 
şi sclavi, toți plini de curaj și de speranță. Sclavii s-au 
arătat hotăriţi și cinstiţi și n-au părăsit pilcurile lor, pe 
cînd dacii aceia abia veniţi au început să fugă, dar nu 
singuri, fiecare se făcea nevăzut însoţit de cîte-o ceată 
de zece, cinsprezece şi chiar mai mulţi. Ce se petrecea, 
regele nu puiuse să înțeleagă. Abia tirziu, cînd a aflat, 
n-a mai putut să facă nimic, mulţi fugiseră. Și cine cre- 
deţi că fuseseră dacii cei nou-veniţi alături de el ? 

— Vrei să spui că preoţi ? întrebă Forcis. 

— Da, preoți, toţi îmbrăcaţi ca luptători daci ! Acum, 
toată Dacia e cuprinsă de teamă și toţi, îngroziţi, așteaptă 
o nouă răzbunare a Marelui zeu, răzbunare prin foc, trăs- 
nete, grindină, cutremure, secetă și molime, de care le 
vorbesc preoţii în fiecare zi și în fiecare clipă. Gruno con- 
tinuă să scormonească în jar cu tăciunele pe care îl avea în 
ă și să vorbească rar, cu multă tristeţe : Ploile, grin- 
dina și cutremurul acela îngrozitor, care au urmat după 
arderea Cogheonului, toate au vîrît spaima în sufletele 
celor slabi și le-a mărit teama de Marele zeu... 
nu-l vor părăsi niciodată ! murmură Forcis, 
şi vinele începură să i se umfle pe gîtul gros. Noi sclavii 
nu-l avem decit pe el. El este pentru noi zeul, conducă- 
torul şi speranța. Să recunoaștem cinstit : acum, Sarmis 
este mai puţin rege al dacilor și mai mult căpetenie a 
sclavilor răsculați. 


4 675 


— Tu ai dreptate, Forcis, întări Gruno cu scirbă. Dacii 
u ticăloşit, arde-i-ar focul cu Marele zeu cu tot !... 

— Uite, eu sînt bătrin, rupse tăcerea Agitulp, care 
tot timpul ascultase, și mă mai tem, mai cred în zei, că 
de, zilele mele sint numărate, dar eu zic aşa : regele e una, 
Marele zeu, alta. Noi dacii am fost tari și am fi fost şi 
mai tari dacă preoţii nu trădau. Nu pot să pricep de ce 
au făcut ei asta ? 

— Și ploaia asta ticăloasă nu mai contenește ! mur- 
mură unul. 

— Mai puneţi buturugi pe foc, îndemnă Agitulp, şi 
aveţi răbdare, că acum se ivesc zorile. 

— Eu am plecat, spuse Gruno. Mă duc la locul meu, 
garda regelui trebuie să fie veşnic trează. 

Gruno nu apucă să se ridice, că tresări auzind neche- 
zat de cal. Toţi săriră în picioare o dată cu el. De departe, 
printre copacii pădurii, se apropia ropot de potcoave. 

— Cine nu stă lingă foc vede ca ziua, altfel n-ar putea 
să meargă în trapul calului, spuse bătrinul. E vrunul de-ai 
noştri, aduce vreo veste mare, de se grăbeşte atit, altfel, 
de era duşman, străjile îl puneau de mult la pămînt. 

Din întuneric apăru un roman, cu toga zdrenţuită, 
peste care avea aruncată o pelerină tot atit de ruptă. 

— Maevius, murmurară toţi cu uimire, ridicîndu-se, 

— Da, Maevius ! spuse el sărind jos de pe cal și apro- 
piindu-se grăbit de foc. M-a prins de tot frigul. Jos în 
vale, m-am mai încălzit niţel în cojocul unei străji. Noroc 
că m-a recunoscut ! 

Se strînseră cu toții în jurul focului, îngrijoraţi, dar 
și dornici să afle vești. 

— Nu stau, continuă el frecindu-și mîinile în apro- 
pierea flăcărilor, trebuie să vorbesc cu Sarmis. Mai e mult 
pînă la el? 

— Tabăra este ceva mai sus, pe poiana cea mare din 
mijlocul pădurii, lămuri Gruno. Tocmai mă pregăteam 

pornesc într-acolo. 
Maevius, îmbătrinit și mai slăbit, se întoarse şi privi 
la rînd pe fiecare. 

— Da, tot feţe cunoscute, spuse el oftînd. 

— Ne-ai părăsit, tribune, l-ai lăsat singur pe rege ! 
murmură bătrinul Agitulp, clătinînd din cap. 


676 


— Ca un prosi, m-am lăsat înfricoşat de aiurelile 
preoților, spuse fără să-și poată stăpini un zîmbet. 

Ceilalţi riseră cu poftă. 

— Asta n-o credem noi, bunule Maevius! zise For- 
cis. Tu te ai cu preoții și cu zeii ca pisica cu cîinele, alt- 
ceva te-o fi făcut să pleci... 

Frecîndu-și tot mai tare mîinile, Maevius se întoarse 
spre Gruno, fără să-i dea un răspuns lui Forcis. 

— Putem pleca ? îl întrebă pe Gruno. 

Toţi se priviră miraţi. Se întîmpla ceva deosebit. Fie- 
care se simţea săgetat prin inimă, căldura îl năpădea, faţa 
i se împurpura, ducea mîna spre minerul spadei şi îl strin- 
gea cu putere. 

— Da, bunule Maevius ! răspunse Gruno. d 
Așa, sirîngeţi mînerele spadelor, le spuse el, vă 
mai aşteaptă încercări grele ! 

Maevius își luă calul de friu și se pierdu în întuneric 
după Gruno. 


În bordeiul său, Sarmis nu putuse să aţipească toată 
noaptea. Mult timp urmărise pilpiirile slabe ale opaiţului 
din firida adîncă și își depănase viața. Fusese la un pas 
de izbîndă, ajunsese să lupte în cîmpia Sarmizegetusei, 
aflase că romanii se retrăgeau în grabă pe drumul prin 
Tibiscu, spre Lederata şi Viminacium, cînd uneltirile 
preoților îi făcuseră pe mulți daci să-l părăsească. Apoi, 
ca și cum totul fusese anume pregătit, urmase o întoar- 
cere vijelioasă : o lovire, combinată cu o încercuire de 
către legiunile romane, din care scăpase numai datorită 
vitejiei fără seamăn a dacilor rămași credincioși, a gla- 
diatorilor și a sclavilor. Loviturile nu conteniseră după 
aceea şi fusese nevoit să se retragă tot mai adînc în munţi, 
Toamna trecuse, iarna era aproape, iar el încă nu luase 
o hotărîre. Înainte, cînd poporul era alături de el, din 
toate părţile, din toate satele, dacii trimiseseră îmbrăcă- 
minte și hrană, mai multe decît avusese nevoie, pe cînd 
acum nu mai putea să obţină nimic. Cei care îi rămă- 
seseră credincioși erau urmăriţi și fugăriţi de cetele ce 
cutreierau ţara în lung şi-n lat, întăritate şi conduse de 
preoţi. Capnobotul Iazio devenise Mare preot, scurt timp 
după ce fusese prins și ars Burillo. 


677 


3 Tr r a n sforăit de cal şi murmur de voc 
e pe patul cu fin şi îşi încinse repede spada 

u ş S spada. A o5- 
lușit vocea lui Gruno : ; e u 

— O să mai aştepţi niţel, regele nu s-a tr 
acum 0 să se lumineze de ziuă. 

a Trebuie să-l trezim, nu e timp de pierdut ! 
A ecunoscu vocea lui Maevius. Presimţiri rele îl năpă- 
a Se repezi la ușă, o deschise şi ieşi afară. Abia le 

esluși fețele în întunericul mărit de apropierea pădurii. 

— Maevius ! strigă alergînd spre el. i 
ERE men sigur că nu dormi, altfel nici n-aş fi vorbit 

ca să mă auzi. Da, eu sînt, Maevius, 
te-a părăsi í pai 

Se repeziră unul spre altul și se îmbrăţișară. 
fica Nu m-am socotit niciodată părăsit de tine, Maevius, 
îi spuse Sarmis, adînc tulburat. Ceea ce m-a neliniștit a 
fost numai tăcerea ta. 

— Sclavii mai au nevoi i i 

£ ie de mine, Sarmis. Nu numai 

= i evoie de mine, nai 

A care te urmează, ci și ceilalţi, nefericiţii ţinuţi 

egaţi în lanţuri la ferme și pe şântieri i 

— Vrei să spui că n-ai iindeă ai 

f -ai plecat fiindcă ai socotit că 

i p - le it că 

totul era pierdut ? Dar haidem în bordei, acolo vom vorbi 
fără ochi şi urechi în jurul nostru. 

— Ţi-a slăbit încrederea în cei care te înconjoară ? 
w. Ae nu mi-am pierdut-o, dar văd deznă- 
a iza în ochii lor ș i înțeleg. Poate că nu-i mai ține decît 

peranța. Aşteaptă ziua cînd. eu voi mai face o minune, 
sen a fost lupta de la Cogheon. i 
aevius îl urmă în bordei. Sarı ăltă i 

it n „ Sarmis săltă opaiţi i 
mare și îl trase în gura firidei A i sa, 
ţ = Te-am auzit spunîndu-i lui Gruno că nu e timp 
e pierdut. Ce se petrece, ce veste mi-aduci ? îl întrebă 
cu multă nerăbdare. 

Maevius se așeză pe un colţ al patului. 

S ic Stai şi tu, Sarmis! Îţi voi spune totul pe scurt, 
e i să iei repede o hotărire. Tuși de cîteva ori și con- 
su “it timp am stat lîngă tine, am fost chinuit de 
gin ul că „ceilalți sclavi, cei care nu reușiseră să scape 
şi să vină lingă noi, poate că erau supuși la cele mai 
groaznice torturi, răzbunare a stăpînilor supraveghe- 
torilor furioși de răscoala și unirea celor răsculați cu 


678 


dacii. Ceea ce am găsit mi-a arătat că ingrijorarea mea 
nu fusese neîntemeiată. Am plecat cînd am aflat că Marcius 
Turbo avea ca prim-contubernal pe un tribun; bun prie- 
ten al meu şi-al lui Vitellius, Mă puteam bizui pe el 
pentru a-l determina pe guvernator să mai îndulceass 
viața sclavilor, a celor care nu s-au revoltat. Şi n- 
putea să spun că n-am reușit. Am umblat apoi mult pe 
la ferme și prin şantiere, am stat printre ei, am băut 
împreună, am glumit, i-am făcut să mai uite viaţa tică- 
loasă pe care o duc, căci eu am rămas pentru ei tot 
Maevius, poetul rătăcitor și nebun, fără a înceta aflu 
iot ce se mai pregăteşte împotriva ta. Îţi aduc două 
am aflat că împăratul Hadrian va veni în Dacia în pri- 
măvară. Guvernatorul a anunţat la Roma că răscoala 
sclavilor şi dacilor a fost înfrîntă, asta ar fi prima veste. 
A doua veste — și pentru asta m-am grăbit să ajung cât 
mai repede la tine — este că Marcius Turbo se pregăteşte 
să-ţi dea o lovitură fulgerătoare. Am reuşit să aflu totul 
de la Julius Sibaris, tribunul, prietenul meu şi primul 
contubernal al guvernatorului. Ceea ce l-a înfuriat muli 
pe guvernator a fost faptul că de cîte ori a încercat să 
te mai angajeze în luptă, tu și armata ta vă făceaţi ne- 
văzuţi, ca intraţi în pămînt. Și-a dat seama că ai iscoade 
peste tot și afli repede cele mai mici mișcări ale cohortelor 
si centuriilor sale. Acum își pregăteşte altfel lovitura : d 
face cohortele în manipule și cete mici, le imprăştie deghi: 
zate pe la terme, șantiere și prin pădurile din apropierea 
taberei tale, cu ordinul ca într-o anumită noapte să se 
strîngă în unele locuri alese, ș de acolo, fără să-ţi mai 
lase timp, te prinde strîns, ca într-un cleşte. N-am putut 
însă să aflu de la tribunul Julius Sibaris ziua cînd va 
fi dată lovitura. Spunea că n-o ştie nici el, numai Marcius 
'Turbo, prin curieri militari speciali, a trimis ordinele pe 
pergamente sigilate. Mi-a spus tribunul, rizind „Bar- 
Barul poate să fie lovit și azi, miine, peste o săptămînă, 
peste o lună“, De aceea am alergat într-un suflet să-ţi 
dau de veste. 

— Aşadar, peste o zi, două, o săptămină, murmură 
Sarmis 

— "Trebuie să iei o hotărire chiar. as Îţi închipui 
că eu n-am putut veni aici de-a dreptul de la Ulpia 


679 


Trajana, căci s-ar fi putut ca cineva să mă urmărească 
i d în miinile iscoadelor romane. 
a lumina opaiţului, figura lui Sarmis, cu fălcile 
strînse, cu privirea oasă și cu sîngele ieşit în obraz, 
frămintat de ură şi de îngrijorare, părea sculptată în bronz. 
Rămase mult timp nemișcat. Cind sări în picioare, Maevius 
tresări. 

-— Am pornit soli la triburile vecine, cu bani mulţi 
i daruri, să-mi trimită ajutoare. Nu s-a întors nici unul, 
şi nici nu-i mai aştept. Chiar astăzi ridic tabăra și-o apuc 
spre răsărit, dincolo de munţi. Cum se luminează, încep 
pregătirile, trimit să siîngă străjile şi pornesc inainte 
iscoadele, 

— Nu se găseşte altă 

Macvius. 

Sarmis îl privi întrebător şi mirat : 

— Ce altă cale ? Să dau drumul la toţi 
şi să scape fiecare cum poate ? 

— Ar fi mai bine, murmură Maevius cu mult îndemn, 
decit să fie prinşi şi duşi la galere. 

— Nu, Maevius, nu pot să-i văd nici în gînd pe aceşti 
oameni dragi, care m-au urmat, au luptat şi au suferit, 
lîngă mine, încercuiți și luptînd singuri, cuprinși de 'di 
perare, unul contra cinci, zece, douăzeci de legionari 
Trebuie să luptăm toţi strînși, de vom fi încercuiți, și ca 
un ciocan uriaș să lovim într-o parte sau în alta şi să ne 
facem o ieșire din capcană ! 

— Poate că ai și tu dreptate, rosti Maevius oftînd. 

Prin crăpătura ușii pătrundea o dungă slabă, care in- 
cetul cu încetul devenea mai luminoasă. Afară se iveau 
zorile. Vîntul se înteţise, Printre picăturile de ploaie, ra- 
falele purtau fulgi de zăpadă rari şi mari. Sarmis începu 
să se îmbrace, punindu-și armura și strîngîndu-și curelele. 
În liniștea din bordei, de departe se auziră sunete de bu- 
ciume. Ecoul le aduse în valuri repetate. În aceeaşi clipă, 
în apropiere, sus pe platou, răspunseră altele, cu aceeași 
chemare, 

— Sunete de luptă ! strigă Sarmis îngrijorat. 

Maevius sări în picioare și o paloare îi acoperi fața. 

— Fugi, Maevius ! îl îndemnă Sarmis, trăgînd spada. 


cale, mai bună? îl între 


í se împăştie 


680 


| 


— Încotro ? Pînă acum nu m-am dovedit un trădător 
şi nu vreau să fiu nici de acum înainte. Spada mea e slabă, 
să-mi dai una mai tare și un scut. 

Platoul începu să răsune de freamăt, de mișcare, de 
îndemnuri și blesteme. Strombix își așeză sclavii pe linii 
de luptă. Rhesos și Dapyx pregătiră cetele de daci. Din 
vale, de pe coastă și din susul muntelui străjile veneau 
în fugă, sunînd din cînd în cînd chemarea la luptă. Din vale 
se auziră ropote de cai ce se apropiau în goană. În mijlo- 
cul luptătorilor, Sarmis îi îndemna și le arăta calea de re- 
tragere în rînduri strînse. 

— Nu pot să-mi iert, Sarmis, greşeala pe care am 
făcut-o. Dacă nu făceam ocolul şi porneam în goana ca- 
lului de-a dreptul încoace, soseam de acum trei zile. As 
tăzi, tu ai fi fost departe, dincolo de munţi. 

Sarmis nu-i răspunse, se repezi spre vale, urmat de 
luptători, pentru a lovi centuriile dușmane ce înaintau cu 
atita iuţeală. 

De la prima ciocnire, legionarii dădură înapoi în dezor- 
dine. Aşteptau întăriri. Sarmis nu pierdu nici o clipă şi 
porni în susul muntelui, dar, dintr-acolo, alte centurii nă 


văliră, Atacul se dădu cu toată furia și dirzenia disperării. 
Legionarii se retraseră, continuînd să lupte. Dacii și sclavii 
porniră tot mai sus. Nu merseră mult, că un nou val le 


täie înaintarea și o nouă încăierare se produse. Din mai 
multe părţi, alte centurii apărură. 

Era către amiază cînd încleştarea ajunse în toi. | uptau 
pe viaţă și pe moarte dacii şi sclavii, folosindu-se de fie- 
care copac, de fiecare colţ de stîncă și de fiecare poziţie 
bună de luptă. Se formară mai multe grupuri, avînd în 
mijloc căpetenii : unul pe Sarmis, altul pe Maevius, altele 
pe Strombix, pe Rhesos, pe Staberius și Dapyx. Copleșşite 
de numărul mare al legionarilor, grupurile răsculaților se 
micşorau şi se îndepărtau tot mai mult unele de altele. 
Ninsoarea. se întețise, şi o ceaţă deasă acoperea pădurile 
și munții. 

În toiul luptei, Sarmis se văzu încercuit. Romanii îl 
căutaseră mult pînă îl recunoscuseră. El se aștepta ca 
lupta să se înteţească în jurul său. Îşi încordă forţele şi-i 
îndemnă la luptă pe cei ce-l însoțeau. Simţea cum numărul 


681 


mare de legionari îl va copleşi sub ploaia loviturilor, 
Era hotărit să nu le cadă viu în mină. În jurul său se 
produse mai multă mișcare și auzi lovituri mai dese 
mai puternice. Gladiatorii își făceau drum pentru a-l des: 
presura. În același timp, tot mai mulţi legionari erau îm- 
pinşi într-acolo. Învălmăşeala se mări repede, și ceata din 
jurul său începu să se destrame. Fiecare dac, fiecare sclav 
şi fiecare gladiator lupta cu mai mulţi romani deodată. 
Sarmis nu simţea că pe faţă sîngele îi curgea în şiroaie, 
nu vedea că pumnul în care stringea mînerul spadei era 
acoperit, într-o năclăială de sînge, cînd în toiul luptei și al 
învălmășelii îl zgudui ca un trăsnet o lovitură grea, care 
1 făcu să se frîngă. Loviturile ce urmară nu le mai simţi. 
Nu simţi nici cînd căzu întins pe pămînt şi nu văzu nici cer- 
cul: de legionari ce se închise în jurul lui în aceeaşi clipă. 

Nu trecuse mult după amiază cînd, de sus de pe munte, 
legionarii începură să împingă în vale, cu înţepături de 
sulițe și de spade, grupuri de sclavi şi de daci, legaţi unii 
de alții cu lanţuri şi cu frînghii groase. În urma lor, pă- 
durile și văile răsunau de urletele, vaietele şi blestemele 
răniților căzuţi și de o parte, și de alta. Puţini dintre răs- 
culaţi reușiseră să scape din încercuire şi dispăruseră în 
desișurile pădurilor. Vîntul se înteţise, şi fulgi mari și deși 
erau purtaţi în vîrtejuri iuți în lungul văii. Pămîntul în- 
cepuse să se albească de omăt. 


Anul Romei 8721. Soarele se ridica încet peste cres- 
tele munţilor și alunga picla, îngrămădind-o în susul v: 
lor. Prin aerul liniștit, răcoros şi curat, virfurile munţilor, 
încă purtind cușme albe de zăpadă, se profilau atit de 
aproape, încît păreau că se pot atinge cu mîna. Nu trecu 
seră decit puţine zile după calendele lunii mai. Totul era 
proaspăt, verde, luminos, nou. 


1 Anul 118 e.n. 


682 


S 


Pe drumul ce ducea spre Ulpia Trajana Sarmizegetusa 
se auzea un țiit prelung, și de la o cotitură se ivi o 
cotigă cu două roți, trasă de un măgar, îndemnat la mers 
de un băiat, care nu arăta să fi trecut de paisprezece ani 
Se vedea că se grăbeşte. Lovea și înghioldea într-una ani- 
malul şi privea îngrijorat cum, în această zi, soarele parcă 
se ridica prea repede, iar măgarul mergea prea încet. Nu- 
iaua verde de alun cu care îl îndemna la mers se rupea 
bucăţică cu bucăţică la fiecare lovitură, şi fişii din coaja 
ei fluturau în vint, ca nişte vîrfuri de bici. În spatele 
lui, înfundată în paie, stătea o bătrînă, neputincioasă, pe 
care o învinseseră anii și durerea. Aceşti doi călători atît 
de îngrijoraţi şi atit de grăbiţi erau bătrîna Malva și micul 
Dicomes. 

— Mină, mînă mai repede măgarul, sufletul meu! îl 
îndemnă na. 

Pe faţa ei zbircită, vîntul îi flutura şuviţele de păr alb, 
și cu greu se putea vedea frămîntarea ce o chinuia, 

opilul se săltă în picioare, trase cu putere de sfoara 
legată de căpăstru şi începu să-l lovească din toată pu- 
terea. Măgarul zvicni speriat, se poticni de o piatră și fu 
gata să cadă, cotiga se zgudui, o hulubă căzu şi se îmboi în 
pietrele drumului, băiatul îşi pierdu cumpănirea și căzu 
peste crupa animalului. 

— Ce-ai făcut, Dicomes ? strigă bătrina, speriată. Ma- 
vele zeu şi-a întors de tot faţa de la noi ! se văită apoi, of- 
tind greu, 

Băiatul sări jos, blestemînd măgarul. Încetarea hurui- 
tului și hurducăturilor cotigii mări şi mai mult liniştea 
cîmpului. Deasupra lor, pierdută în seninul cerului, cînta 
o ciocîrlie. De departe se auzea murmur slab, strigăte și 
chiote. În zare se contura clădirea întinsă a amfiteatrului. 

— Ce s-aude, bunico ? întrebă el, grăbit să lege la loc 
huluba. 

— Se bucură, ride și strigă mulţimea în amfiteatru, 
dornică să vadă cît mai repede cum sînt omorîți oameni. 

— Dacă sosim prea tîrziu ? 

— Nu, puiul mamei, n-avea grijă, romanii încep ser- 
bările numai după ce au mîncat de dimineaţă, cînd soarele 
este ridicat mult pe cer, către prînz. Astăzi o să înceapă și 
mai tîrziu. Cică a sosit stăpînul Romei, nu l-ar mai răbda 


083 


cerul, şi în cinstea lui s-a pregătit spectacolul. Dar haide, 
ce tot laci acolo, nu poţi să înnozi mai repede o sfoară ? 

— Acu sînt gata ! Crezi c-o să-l vedem azi pe tata? 

— Poate, D-aia şi mergem, Se spune că astăzi vor fi 
scoși în amfiteatru alţi daci să se bată între ei sau să se 
lupte cu fiarele sălbatice. 

— Dar dacă l-o fi dus la Roma? 

— Nuu... este aici !. 

Bătrina oftă. Se ridică puţin, se răsuci și se așeză 
bine pe paie. 

— Astăzi or să-l scoată... ticăloşii, lua-i-ar duhurile 
rele, îl scot ca să arate împăratului pe căpetenia dacilor ş 
a sclavilor răsculați ! 

7 Cu mişcări repezi, Dicomes sări în cotigă și începu să 
îndemne din nou măgarul la drum. 

— Poate că împăratul o să-i lase viaţa lui tata, pentru 
a-l duce cu el la Roma, spuse întorcînd capul spre bătrină. 

— Nu face el asta ! Romanii nu-l recunosc pe Sarmis 
ca rege. Pentru ei, el nu este decit o căpetenie a sclavilor 
porniţi la răscoală și a cetelor de daci latroni, cum le 
spun ei... 

Cuvintele bătrinei se pierdură repede, acoperite de 
ropote de cai. Un grup de tribuni, centurioni şi decurioni, 
cu câţiva legionari, toți îmbrăcaţi ca de paradă, îi prinse 
din urmă în galopul cailor. Cînd ajunseră în dreptul lor, 
un centurion strînse îriul calului, se întoarse spre cotigă 
şi-i tăie drumul. Măgarul se sfii într-o parte, coti spre 
marginea drumului, şi în aceeași clipă cotiga se răsturnă 
în şanţ, Luptindu-se cu paiele, bătrîna căută să iasă la 
lumină. Centurionul și cei cîțiva decurioni care se opriseră 
să privească izbucniră în hohote de rîs şi, dînd pinteni 
cailor, porniră după ceilalți, vorbind tare și înveseliţi. 

— Blestemaţi să fiţi de toți zeii și de toate duhurile ! 
strigă după ei bătrîna. 

Vînăt de furie, băiatul ridică pumnii spre ei, ame- 
nințător ; 

___— Tata a omorît mulţi dintre voi, eu mă jur să trimit 
în Intern şi mai mulți ! 

Sări repede, îndreptă cotiga şi o urcă sus pe bătrînă, 
Porni îndemnînd și mai mult măgarul la mers. 


684 


Dis-de-dimineaţă, o mulţime pestriță — bărbaţi și fe- 
mei, bătrîni, tineri şi copii — umplea ulițele inguste ale 
Ulpiei Trajana Sarmizegetusa, se revărsa pe via Dacia 
Trajana şi pe via Roma, se unea într-un șuvoi nesfirșit pe 
via Ulpia Trajana și se îndrepta spre amfiteatru. Fiecare 
era dornic să apuce un loc cît mai bun în tribune. Veselă 
și zgomotoasă, mulţimea se amesteca la porţile amfitea- 
trului cu lorarii, gladiatorii şi mestigoforii, care se gră- 
beau să facă ultimele pregătiri, după voia lanistului Alfius, 
organizatorul spectacolului. Din carcerele întunecoase de 
sub tribune se auzeau urletele ciinilor, lupilor şi leilor în- 
fometaţi, ce umpleau de bucurie și de nerăbdare mulțimea, 
în aşteptarea plăcerii pe care le-o va produce spectacolul. 
Valuri de strigăte, de chiote şi de risete pluteau pe de- 
asupra tribunelor și se pierdeau într-un ecou slab spre 
munţii ce străjuiau valea. 

Toată iarna se făcuseră pregătiri pentru spectacolul ce 
avea să se desfăşoare în fața împăratului, şi ele nu con- 
teniseră nici în primăvară. Acum, Ulpia Trajana Sarmi- 
zegetusa trăia zile de mare sărbătoare. De cîteva zile, so- 
sise cu mare alai stăpînul Romei și al Daciei, împăratul 
Hadrian. 

'Pribunele gemeau de marele număr de spectatori : pa- 
tricieni, negustori, plebei, liberţi, veterani, coloni şi daci 
ocupau pînă la ultimul loc. Saltimbanci şi măscărici um- 
blau dintr-o parte-n alta înveselind mulțimea în schimbul 
unui bănuţ, oricît de mic. Cînd în amfiteatru răsunară 
trompetele anunţind sosirea împăratului, Hadrian intră în 
tribuna imperială, însoțit de Marcius Turbo și de sena- 
torii cu care venise de la Roma. 

_ Ave, imperator ! Ave, Caesar ! 
piepturi ca un tunet. 

Bătrîna Malva și micul Dicomes cu greu reuşiră să se 
strecoare printre spectatori şi i găsească locuri de unde 
puteau să vadă mai bine intreg amfiteatrul. Ameţit de 
larma din jur, frămintat de grijă și de teamă, uimit de 
ceea ce vedea, băiatul privea cu ochii lui limpezi și mari, 
albaștri ca seninul cerului, mulțimea veselă și zgomotoasă. 
Pietele lungi, blonde, ondulate jucau pe umerii lui în ușoara 


adiere a vintului, 


zbueni din mii de 


683 


Lingă tribuna imperială stăteau de vorbă Nesmesianus, 
unul dintre cei mai bogaţi patricieni din Dacia, şi tribunul 
Procilius, eroul care prinsese pe căpetenia dacilor şi 
sclavilor, 

— Pe toţi zeii, tril , i şit sä-] i pe 
E r bune, cum ai reușit să-l prinzi pe 

— Rege?! Nesmesianus, vezi să nu te-audă cineva, 
Împăratul și guvernatorul s-ar supăra foc dacă ar afla că 
tu, un patrician bogat, vezi în el un rege ! E un sclav îm- 
puţit, care a îndemnat pe alţi nenorociţi la răscoală si care 
prinsese poftă să fie şi rege, bineînțeles un rege barbar, 
al unui popor barbar. Vrei să-ţi spun cum l-am prins $ 
N-a fost uşor ! 

S-a împiedicat barbarul de tine cînd ai căzut de 
frică, văzindu-l ? 

ri Îţi place să glumești, Nesmesianus ! Să-l vezi în 
fată, dar nu aici în amfiteatru, păzit de pretorieni, ci pe 
cîmpul de luptă, și mă leg pe zece mii de sesterți că arunci 
spada din mînă și fugi. Are o privire ce te îngheaţă și dă 
lovituri de spadă cu atita iscusință, încît adversarul nu-i 
scapă nestrăpuns. Cînd l-am prins, se apăra ca o fiară, în- 
colțit de cei mai aprigi legionari, cei mai ageri în luptă. 
Am rămas uimit, şi totul s-a răscolit în mine cînd vedeam 
cum doboară oameni pe care-i socotisem de neînvins... 

EE Şi atunci ai căzut Înspăimîntat, Procilius ! glumi 
din nou Nesmesianus. 

SOA Cred că tu n-ai fost niciodată pe un cîmp de luptă 
şi nu ştii ce înseamnă un om ager, care luptă disperat, 
hotărît să moară, În clipa aceea, barbarul făcea cît zeci de 
legionari, De el nu te puteai apropia. Spre norocul meu. 
am zărit printre frunzișul căzut un lemn lung de vreo 
opt coţi şi gros cam ca pe picior, l-am ridicat repede și 
l-am pălit cu putere pe barbar. Am vrut să-l lovesc în cáp, 
si-am nimerit alături, în umăr, A căzut ca trăsnit. L-am mar 
lovit de citeva ori, căci nu i-am lăsat pe legionarii mei să-l 
străpungă cu spadele. Ştiam 'că guvernatorul ţine mult să 
prindă viu pe căpetenia sclavilor și dacilor latroni. 

Ascultîndu-l, Nesmesianus începuse să-l bată ușor cu 
palma pe umăr. Prinse momentul și-l întrerupse ; i 


686 


Meriți o frumoasă răsplată, Procilius, și nu mă în- 
doiese că guvernatorul sau poate chiar împăratul îți vor 
arăta aprecierea şi bunăvoința lor. Barbarul mi-a omorît 
doi dintre cei mai buni prieteni ai mei. 

— Stiu, mi-ai mai spus-o : pe Ẹurotas și pe Fortunatus. 

- Da? Am uitat! Cînd, cu ce ocazie ţi-am spus ? 

— Văd că ai uitat! Sînt gata să jur pe Proserpina că 
te prefaci că ai uitat. Ai uitat și că ai pus un mare preţ 
pe capul barbarului, pe care cred că a sosit vremea să-l 
plătești aceluia ce l-a prins. Tribunul îl apucă de braţ și 
continuă în șoaptă : Ar trebui să știi, Nesmesianus, că un 
tribun tînăr care nu ocolește tabernele şi nu pregetă să 
alerge după o femeie frumoasă are întotdeauna nevoie de 
bani, Să nu-mi spui acum că nu-ţi mai amintești, că vinul 
fusese prea tare. 

— Vei avea preţul, tribune ! Sau nu, îţi voi da o sumă 
îndoită, ca să-ți arăt cît preţuiesc fapta ta plină de 
eroism... 

— Care te-a făcut să dormi liniștit şi să umbli prin 
Dacia fără pic de teamă. 

— Îţi dau din banii lui Fortunatus. Cînd am părăsit 
amindoi Roma, săraci și disperaţi, din îndemnul preais- 
cusitului şi minunatului Eurotas, ne-am legat în scris că 
întreaga avere a aceluia care moare înainte rămîne celui- 
lalt. Cit privește liniştea şi siguranţa, te înşeli, tribune ! 
Nu a trecut prea mult timp de cînd o ceată de latroni au 
atacat şi jefuit o fermă, vecină cu ferma mea de lîngă 
Napoca, i-au pus foc şi l-au omorit pe stăpin. Sint încă 
pline pădurile de barbari şi de sclavi înfometați și goi, 
tugăriți de pretorieni şi de legionarii de la castre. 

Cînd tăcu, Nesmesianus văzu că de mult Procilius nu-l 
mai asculta și se uita atent spre tribuna împăratului, învă- 
luită în lumina plăcută şi veselă a soarelui. În tribune se 
mărise tumultul și zumzetul, și mulțimea aştepta cu în- 
frigurare ca stăpînul Romei să facă semnul de începere 
a spectacolului. Întreg amfiteatrul părea o floare uriașă, 
presărată cu toate culorile. Umbrele, evantaie și eșarfe 
erau mişcate de spectatori pentru a-și face umbră și 


687 


răcoare. 
număr 


i în mișcarea lor continuă şi neritmică păreau ne- 
ți fluturi în zbor nepotoli 
Împăratul se întoarse spre guvernator, după ce privise 
mulţimea din tribune, impresionat de aclamaţiile și delirul 
cu care îl primise, Era bine odihnit şi bine dispus, Miile de 
priviri îndreptate asupra lui nu-l stinjeneau, îl făceau să 
se simtă mare, puternic, bun și iubit de popor. 

— Spune-mi, Marcius Turbo, cum de-ai reuşit să res- 
tabileşti aici liniștea și ordinea ? Anul trecut situaţia deve- 
nise atit de îngrijorătoare, încît era să-ţi dau ordin să pă- 
răseşti această provincie şi să retragi legiunile dincolo de 
Danuvius. Acum, pare că totul a fost un vis urit. Văd asta 
pe feţele celor din tribune : veselie, voie bună, mulţumire... 

Guvernatorul, un bărbat în vîrstă, brunet, bine păstrat, 
plin de viaţă şi de energie, cu privire iute și adîncă, se 
înclină cu respect. 


— Nu eu, majestate, ci legiunile imperiului au făcut 
totul! 


Lasă modestia, Marcius Turbo, tu știi mai bine 
decit mine că zece legiuni nu preţuiesc cît un comandant 
bun. Cînd te-am trimis pe tine, aici era un dezastru, și le- 
giunile mele puteau să fie sfărimate, 5 

Cu acelaşi adînc respect, guvernatorul se înclină din 
nou. Pe lingă el, bărbat înalt și bine făcut, împăratul, 
scurt și cu pornire spre îngrășare, arăta ca un negustor 
în faţa unui cavaler, un negustor în mantie de purpură. 

— Ai spus cuvinte drepte, majestate ! Situaţia aici era 
grea, iar barbarul, căpetenie a răscoalei, se dovedea un om 
viteaz şi hotărît. Am încercat mai întîi să potolese tribu- 
rile vecine, cărora barbarul le cerea ajutor : pe iagizi i-am 
bătut, pe roxolani i-am cumpărat și le-am promis stipen- 
dii anuale, pe care nu știu dacă majestatea-voastră le-a 
recunoscut. Un guvernator a angajat imperiul... 
Da, da ! Bine, bine ! murmură împăratul. 
— Pe alţii i-am ameninţat. Socotisem că-l am în mînă 
pe barbar cînd am pornit spre Cogheon, dar lovitura lui a 
fost atît de iscusită si de fulgerătoare, încit a băgat 
spaima în legiunile și cohortele noastre. Pierderile au fost 


B8 


ingrozitoare ! Cine se gindea că ne înlinsese o cursă cu 
atila dibăcie şi că va pune foc pădurilor ? După accea, am 
căutat să-l lovesc altfel : prin preoli, și am reuşit. Ultima 
lovitură i-am dat-o numai după ce am cunoscut bine felul 
lui de luptă, şi l-am surprins cu totul nepregătit. Marcius 
Turbo tuși de cîteva ori și privi în arenă. Majestate, mul- 
ţimea și lanistul așteaptă nerăbdători semnul de începere 
a spectacolului. 

— Da, da, numaidecit, dar, Marcius Turbo, aș vrea să 
vină aici tribunul acela care l-a prins pe căpetenia scla- 
vilor. 

— Şi rege al dacilor, majestate! De multe ori m-am 
gindit că poate n-ar fi fost rău dacă imperiul își făcea în 
această parte un astfel de aliat, iar împăratul — un astfel 
de „client“... 

Știu, Marcius Turbo, am primit mesajul tău, dar 
nici eu, nici senatul... Acum s-a terminat, e bine și-așa ! 

Hadrian ridică braţul și trompetiştii incepură să sune. 
Mulțimea izbucni în urale. Porţile mari ale arenei se des- 
chiseseră, și prin fața tribunelor porniră în pas cadențat 
două grupuri de gladiatori cu trupurile goale, frumos bron- 
zate şi cu musculaturi puternice. În fruntea lor mergea 
lanistul Alfius. Ajunși în dreptul împăratului, se opriră, 
se întoarseră spre tribună și salutară : 

—- Ave, Caesar, imperator ! Morituri te salutant ! i 

Lupta lor a fost scurtă. Lanistul aranjase ca totul să 
se termine fără pierderi prea grele pentru el. Fiecare gla- 
diator îl costa mulți bani. Pe nisipul înroșit de sînge al 
arenei rămase numai un mort. Celorlalți, mulțimea ceruse 
să li se lase viața, și împăratul admisese. Lorarii curățiră 
repede arena și împrăștiară nisip proaspăt. $ 
se bată latronii ! strigă cineva din tribune. 


— Să se dea drumul la fiarele sălbatice ! ceru altul, 
În arenă pătrunseră o ceată de daci şi una de sclavi 
legați la ochi, prinşi în luptele grele ce se dăduseră cu răs- 
culaţii. Cu trupurile goale, avînd în miini numai spade 
şi scuturi, începură să se lovească, împinși cu tridenţii de 


la spate de către mastigofori. Mulțimea deli striga de 
plăcere, ar tribunele răsunau de hohote de rîs. Cei ce se 


g 
i 68: 


luptau se repezeau disperaţi, unii loveau în gol, alţii ni- 
mereau în plin şi provocau răni grave, adinci, de moarte. 
În scurt timp, în arenă mai rămăseseră în slare de luptă 
numai doi daci. Mulțimea izbucni în strigăte înd să li 
se dezlege ochii, și împăratul o satistăcu, C nd se privită, 
cei doi luptători rămase; împietriţi : erau fr aţii Rhesos şi 
Dapyx. Aruncară scuturile și se îmbrăţișa 

— Zece mii de sesterți acelui gladiator care va omori 
un latron ! spuse împăratul. 

Lanistul alergă spre carcere şi ieşi cu doi gladiatori. 
Lupta se încinse aprigă, mulțimea delira, tipa și aplauda. 
Un gladiator căzu străpuns de spada lui Dapyx. Celălalt 
se năpusti spre Rhesos, parcă îngrozit de spectrul moi tii, 
făcu o mişcare greșită, dacul se trase intr-o parte și, cu 
iuţeala fulgerului, îi repezi spada în piept. 

— Să se bată barbarii între ei ! strigă mulțimea. 

Victoria dacilor nu-i plăcu împăratului. Ridică mina, 
încuviințind cererea spectatorilor, dar, spre mirarea lui, 
văzu că dacii își aruncară spadele și scuturile pe nisipul 
arenei. În aceeași clipă, lanistul și mastigoforii îi încercuiră, 

— Dacii aceştia îmi plac, şopti Hadrian, şi le făcu 
semn să se apropie. Ii las viaţa și-i dau libertatea aceluia 
dintre voi care iese învingător ! le spuse el după ce ei se 
apropiară. 

Abia termină împăratul, şi răspunsul veni scurt : 

— Cînd s-au văzut doi fraţi să se bată ca gladiatorii ? 
îl întruntă Rhesos. Vrei viaţa noastră ? Pune masi 
să ne străpungă cu tridenţii ! 

Ca un tunet răsunară strigătele mulţimii : 

-— Să li se lase dacilor viaţa ! 

La moarte cu barbarii ! 
Libertate celor doi frați viteji i 

— Să se dea drumul fiarelor ! 

Semnul făcut de împărat schimbă totul în 
aplauze, Rhesos și Dapyx erau liberi, 

Lorarii curăţiră repede nisipul. În arenă intrară mai 
multe perechi de sclavi cu sclave, aproape goi, toţi aleși 
dintre cei mai tineri și mai frumoși. Viaţa grea din car 
cere, durerea și spaima erau întipi 


urale și 


te pe fețele lor, 


590 


-o 


y arele ! sr] mulțimea. 
— Fiarele ! Fiarele ! striga Siinai 
În spatele împăratului, din grupul anaa ce- 1 B 
soțeau, se auzi un zgomot, o mişcare nestăpînită, apoi 
r d ilul meu ! 
— Canidia, copi p EER M i 
Senatorul Publius Octavianus se piba iaiae E 
i i s î ă, sclavii continuau să în: e 
tribunei. Jos în arenă, sc! á e 
tribuna imperială. Prima pereche erau Staberius ş 
Canidia. $ zau R 
— Ce se întîmplă ? întrebă Hadrian întoreindu- se Ea 
Palid, îndurerat, cu privirea ak re, ZE ci 
u ridici ilalţi şi dus lîngă împărat. 
vianus fu ridicat de ceilalți şi apăr - ş 
se Canidia, copilul meu !... murmura într-una senato: 
iul, îngrozit. > Bi oN I 
Hadrian făcu semn să se oprească a a 
şoptind, senatorul povesti pe scurt tragedia lui, apăsi 
ina pe inimă. o e 
îi pia Octavianus, hotărăşte tu ! spuse împăratul, 
mișcat de cele auzite. rai, m 
Ca o geată slobozită, senatorul sări în picioare. aa 
virea i se împietri. De mulți ani nu dorise oe St 
1 prindă pe ticălosul de sclav care îi instrăinase copi 
de el. Toată ura ce-o strînsese se revărsă și rosti cu vocea 
sugrumat i INNE 
a Să-mi daţi înapoi fiica, iar pe el să-l răstigniţi ! 
ă ă ! întări împăratul. 
— Aşa să se facă ! întări împăra! pAr i 
Vestea se întinse ca fulgerul în arenă şi în tribune, 
Povestea de dragoste a unui sclav și a unei fiice de m 
tor mişcă multe inimi. Mulțimea începu să strige, aaa 
viața sclavului. Jos, în arenă, lanistul se lupta a les- 
partă pe Canidia de Staberius. Ea începu să tipe. hi T 
tatăl, însă dorul de el, dor care o chinuise atitea zile și 
nopți, se spulberă în clipa cînd află că senatorul ceruse 
inirea i, i ei. Se ă ală- 
răstignirea sclavului, a soţului ei. Se hotă ă fa sia 
luri de bărbatul lîngă care cunoscuse fericirea. Împărat 
îi făcu semn să se apropie. ea 
— Vei merge la Roma cu tatăl tău, spuse el. | 
u-mi recunosc un tată atit de rău! strigă zs F 
să mor alături de bărbatul pe care mi l-au hărăzit zeii ! 


4 691 


— Linişteşte-te, îi vom lăsa viaţa şi lui. El va rămine 
sclav aici, în Dacia, o încurajă Hadrian E 
— Iar eu rămîn tot aici, alături ă i 

a eu b ri de el, sclavă ca şi el! 
a i plîngînd în hohote ce tulburau mulțimea. 
n tribune se făcuse linişte, toți prives cultau 
E işte, au i 
Piata ți pi ascultau 
— lia ea are, majestate ! strigă o femeie din 
apropierea tribunii imperiale. Sînt atit ineri şi 
e) Ă de 
E tineri și de 

„Ta toate părțile se produse mişcare. Sute și mii de 
miini se ridicau cu degetul cel mare îndreptat în sus, sem- 
nul iertării, al lăsării în viaţă. Împăratul nu se simţi bine, 
întîmplarea îl supăra, iar miile de priviri îndreptate asupra 
lui îl stînjeneau. 

= Hotărăşte-te, Publius Octavianus! îi str 
de mînie. 

_ Senatorul, care tot timpul îşi privise fiica adînc fră- 
mintat și chinuit de dorul ei, tresări şi se rusină de tonul 
i cere îi vorbise împăratul. Ochii îi înotau în lacrimi. În 
su letul lui se dădea o luptă grea, între dragostea de fiică 
: a pe care o avea pentru sclavul ce-i zdrobise liniştea 
zile! se de bătrineţe. La Roma nu-şi putea duce fiica avînd 
un ua că soţ. Un fior de dezgust şi de indignare, de 
~ tă și de neputinţă îl zgudui. Se ridică în picioare și 
strigă cu vocea sugrumată, ce părea că i imi 

A z nu mai ar > 
omenesc în ea: paie 
ap. Eu nu mai am fiică, majestate ! Latroana din arenă 

sa e p meu. Fiica mea a murit în sufletul meu ! 

e prăbuși apoi pe bancă, alături de împă irsit, 
___Se prăbuş E i de împărat, 
îmbătrinit, învins ao 
ara na din arenă, ordonă impăratul lanistului, şi 
ați rumul fiarelor. Să rămînă amindoi liberi aici, în 
Dacia, ca soț şi sotie. i 

Ri Fiarele, se dă drumul fiarelor ! se auziră 
bucurie din toate părțile. 
7 ema îşi adusese aminte că se află la spectacol, 
i sile cu zăbrele ale cuștilor ce se zăreau în carcerele în- 
unecoase de sub tribune începură să fie ridicate de miini 


í, prins 


rigăte de 


692 


nevăzute, şi în arenă năvăli o haită de lupi turbaţi de în- 

fometarea la care fuseseră supuşi. Perechile de sclavi şi 

sclave se prăbușiră sfişiate în cîteva clipe. După ce fiarele 

:ă la rîndul lor doborite de săgeți bine ţintite, lorarii 
ă curețe arena. 

Urmă o scurtă luptă de gladiatori, care 

rici smulseră torente de hohote de ri 


plăcu mulţimii, 
s și de 


cîţiva măsi id 
aplauze cu glumele şi agilitatea lor. SS 

În arenă, lorarii aduseră o cruce. După ei înainta un 

i. Era 


o togă ruptă şi cu părul vilvoi 
şi aplauzele izbucniră din 
Jui să-i lase viaţa fos- 
Hadrian. 


roman îmbrăcat într- 
Maevius: Mulțimea îl recunoscu, 
toate părţile. Mulţi cereau împăratul 3 
tului tribun. Mastigoforii îl împinseră în fața lui 
Acesta îl întrebă : 

— Spune, pentru ce-ai trecut 

Maevis îi aruncă o privire plină de ură, 
să rostească cu un ton ce dovedea sfidarea morţii 


Crezi tu, stăpinul Romei, că ești biruitor ? ` 
Mult te înşeli, tirane, mult te încîntă slava ! 
Veni-va ziua nouă : zi mare, luminoasă, 
Cînd dacii, sclavii, toți cei legaţi în lanţuri, 
Vor răstignă pe împărați, cucerind libertatea ! 


de partea barbarilor ? 
apoi începu 


— Răstigniţi-l ! Răstigniţi-l pe acest nebun tulburător 
de suflete ! strigă împăratul, ridicîndu-se în picioare. 

În amfiteatru se amestecau strigătele. Cei mai mulţi 
din rîndul plebeilor ţineau ridicat degetul în sus, cerînd 
i se lase viaţa, alţii din tribunele patricienilor strigau 
să fie dat leilor, şi vacarmul nu se potoli decît în momentul 
cînd lorarii scoaseră din arenă crucea pe care Maevius 
gemea şi blestema, cu piroanele bătute prin miini și prin 
picioare. Câţiva măscărici apărură repede, și ghiduşiile și 
glumele lor schimbară în veselie umbra de. tristeţe ce se 
lăsase peste tribune. 

— Îi vezi, Marcius Turbo, spuse impăratul la urechea 
guvernatorului, plebea, sărăcimea, sclavii, toţi sînt gata să 
urmeze îndemnul unui nebun, ca acela pe care îl răstig- 
nirăm. Un moment, m-am gîndit că mulţimea ar putea să 


693 


pornească, dezlănţuită, şi-ar călca şi dărima din temelie tot 
ce i-ar sta in cale. Nu crezi? Cuvintele acelui nebun... 
pie Tot într-acolo m-a purtat și pe mine gîndul, ma- 
jestate, răspunse guvernatorul, mult tulburat. 3 s 

în tribune trecu un val de murmure, 

ai A E el, ia Sarmis ! se auzi o voce. 

— Leii, să fie dat leilor, barbarul ! strigă ci i 
ş $ li j ! strigă cineva din 

partea opusă a amfiteatrului, , 

— E căpetenia sclavilor răsculați, spuse o femeie. 
Aea să-I ajute Zeii, așa cum a vrut el să-i ajute pe cei 
săraci și necăjiţi ! se rugă o bătrînică. 

i Urmat de mastigotori, Sarmis pășea apăsat, cu fruntea 
sus, Şi privea spre mulțimea din tribune. 
E frumos și vînjos, arı îvi 
S $ S, are o privire ce te pă 
spuse altă femeie. ese 
sa Să fie ars barbarul care a vrut să elibereze sclavii ! 
strigă un tînăr patrician, 

7 Abia acum Împăratul îşi aduse aminte că îl ceruse pe 
tribunul Procilius. Se întoarse şi-i făcu semn să se apropie. 
X ce Mi-a povestit Marcius Turbo cum l-ai prins pe acest 

d ar care se crede rege, îi spuse tribunului ce stătea în- 
cl inat E faţa lui, în semn de supunere. Ai vreo dorinţă, 
tribune ? Sînt gata să ţi-o satisfac îndată ! 

3 FE N-am nici un merit, majestate, n-am făcut altceva 

ecît să-mi îndeplinesc datoria, ca oricare tribun al im- 
periului ! 

Cuvintele lui Procilius fi plăcură împăratului. El so- 
a că cei mai buni cetățeni ai imperiului sînt numai 
aceia care se arată modești și supuși. 

— ȘI n-ai nici o dorință ? îl mai întrebă o dată. 

a Nu, majestate ! răspunse prompt Procilius, convins 
că în modul acesta va zgîndări mărinimia împăratului. 

zi Marcius Turbo, pe tribunul Procilius îl ridic la ran- 
a e 3 a și-l vei trece la comanda legiunii 

aici, de la Ulpia Trajana Sarmiz PI 
e egetusa ! ros 2 

ca g rosti îm 

Procilius luă poziție și i, încli 

îi zi și salută, apoi, înclinîndu-si 
retrase. cai r 


694 


Sarmis socoti că intenţionat stăpinul Romei nu-i dădea 
nici o atenţie şi vorbea cu alţii, de aceea își roti tot timpul 
privirea prin tribune, prinzînd crimpeie din laudele ce i 
se aduceau, precum şi din batiocurile şi blestemele ce se 
vosteau la adresa sa. 

Yără să dea vreun semn de neliniște și de grabă, Ha- 
drian îi spuse lanistului să-l împingă mai aproape. 

— Cine eşti tu ? îl întrebă pe Sarmis cu ton batjocoritor. 
Sint dușmanul dușmanului ţării mele ! răspunse 
Sarmis tăios. 

În tribune, cuvintele lui produseră un freamăt de ad- 
miraļie şi de uimire pentru cutezanţa ce-o arăta. 

- Nu eşti un sclav, barbarule ? continuă impăratul să-l 
întrebe cu acelaşi ton. 

— Nu sînt nici sclav şi nici barbar. Barbari sint acei 
împărați şi acele imperii care subjugă alte popoare şi le 
jetuiesc de avutul lor ! 

Un val de murmure pluti pe deasupra tribunelor. Îm- 
păratul căută să-și înfringă mînia : 

— Mi se spune că am în faţă pe regele Daciei, este 
adevărat ? 

— Duşmanul Daciei o ştie! Da, sînt rege al dacilor, 
rege ales de aceia care s-au ridicat să lupte pentru recu- 
cerirea libertăţii ! 

— Dar mi se mai spune că ai fost și căpetenie a scla- 
vilor, a latronilor, a fugarilor. Tu pe cine ai vrut să elibe- 
rezi : pe daci, sau pe sclavi ? 

In așteptarea răspunsului, în tribune se lăsă o liniște 
încordată. 

— Şi pe unii, şi pe alţii! În ţara mea eliberată, nu-și 
mai avea loc sclavia ! Voi, romanii, cu toţi filozofii, retorii 
şi poeţii voştri, nu pricepeţi că e o rușine ca o parte din 
oameni să trăiască din sudoarea și chinul altor semeni ai 
lor, sclavii ! 

La cuvintele lui, tribunele patricienilor răsunară de 
strigăte, blesteme și înjurături, Erau strigătele acelora care 
nu puteau să înțeleagă viaţa fără sclavi. Sarmis continuă, 
după ce tumultul se mai potoli : 

— Ce importanţă are dacă eu sint sau nu rege, dacă 
am fost sau nu sclav ? Ce importanță are pentru tine, 


695 


stăpinul Romei, dacă astăzi moare un om mai mult ? Puțin 
contează dacă, pierind eu, rămîne un dac mai puţin ! Ceea 
ce tu nu trebuie să uiţi este că rămîne sufletul de dac asu- 
prit, rămîne sufletul de sclav chinuit, şi aceste suflete vor 
şti să lupte mai departe, înfrățite, așa cum am luptat noi, 
şi nu-și vor găsi liniștea pînă cînd nu vor birui ! 

Cuvintele lui Sarmis impresionară mulţimea. Peste tri- 
bune se lăsă din nou liniştea. Din colțul lor, Malva și Di- 
comes priveau neputincioşi spre el, cu ochii înotînd. în 
lacrimi, învăluindu-l cu dragostea și dorul lor. Uşile unei 
carcere începură să se deschidă încet. 

— Leii, au dat drumul leilor ! se auziră murmure din 
mulțime. 

Din întunericul carcerelor apărură patru lei uriași, ră- 
gînd de tremurau tribunele. Apropierea leilor, Sarmis n-o 
luă în seamă. Privea încordat în tribune. ÎI zărise pe Dico- 
mes. Îl recunoscuse. Privirile lor se întilniră. 

— Tată ! strigă băiatul, cu sufletul îndurerat, făcînd să 
răsune amfiteatrul, 

— Dicomes, să fii un adevărat dac şi să nu ai liniște 
pînă cînd dacii nu vor fi din nou liberi ! 

Mii de priviri se îndreptară spre băiat. Leii înaintau 
încet pe marginea arenei, cu coamele ridicate, bătind aerul 
cu lovituri puternice de cozi. Încordarea creștea. 

— Tată, prinde ! strigă Dicomes cu toată puterea, în- 
tr-o strătulgerare a disperării. 

Băiatul trase repede cuțitul din teacă şi, încordîndu-se, 
îl aruncă în arenă la picioarele tatălui său. Sarmis îl ridică 
fulgerător. Faţa i se lumină, Mai privi o dată spre copil, 
apoi îl săgetă pe Hadrian. Leii se apropiau de el din 
patru părţi. 

— Blestemat. să fii tu şi Roma ! Mor pentru libertatea 
dacilor și a sclavilor ! 

Cu o lovitură hotărită, Sarmis își împlintă cuțitul în 
piept şi sîngele îl năpădi. Se prăbuşi pe nisipul afinat 
din arenă. Mulțimea îl privea împietrită. 

În același timp, pretorienii se repeziră şi-l luară pe 
Dicomes. ÎL duseră în faţa împăratului. Acesta îl privi pe 
băiatul plin de curaj și zîmbi. Se întoarse apoi spre guver- 
nator, cu multă amărăciune : 


696 


- Îl vezi, Marcius Turbo ? Din fiară nu putea să se 

nască decit tot un pui de fiară ! 

— Ce ordonă împăratul să facem cu acest pui de bar- 
bar ? întrebă guvernatorul. 

Hadrian se ridică să plece, semn că spectacolul luase 
sfîrşit. 

— Să-l dai ca sclav legatului Procilius ! spuse el, în- 
cepînd să coboare treptele tribunei. 


SFIRSIT 


București 1956, Sinaia 1964 


Cuprins 


Partea |: COTROPIREA 


Cap. 1 : SPĂPINUL ŞI SCLAVUL 

Cap. IL: STAPINUL ŞI SCLAVA 

Cap. II : REGELE ŞI IMPARATUL 

Cap. IV : ACELAȘI SCOP, ACEEAȘI ACȚIUNE 
Cap. V : OASPETE ȘI DUȘMAN 

Cap. VI : SINGE ȘI DEZNADEJDE 


Partea a I-a: RĂSCOALA 


Cap. VII : ZIDURI NOI. PE RUINE NOI 
Cap. VIII: LATRONI ȘI LUPTĂTORI 

Cap. IX : SCLAVUL ÎNTRE SCLAVI 

Cap. X : ZORILE LIBERTĂȚII SE APRIND 
Cap. XI ; ZORILE LIBERTĂȚII SE STING 


Harta cu locurile unde se desfăşoară acţiunea 


Redactor responsabil : CORNEL POPESCU 
“tehnoredactor : AUREL BUCUR 


Dat la cules 04.05.1967. Bun de tipar 18.07.1967. Apărut 

1967. Tiraj 18140 ex. Broșate 1609 ez. Legate !l; 2050 ex. 

Hîriie tipar înalt tip B de 63 gim?. Format 540X 50/16. 

Coli ed. 41,07. Coti tipar 44. Planşe tipo 1. A. nr. 5034) 

1907. CZ. pentru bibliotecile mari SR. C.Z. pentru 
bibliotecile mici 8R—31. 


Tiparul executat sub comanda nr. 10,296 la Combinatul 
Poligrafic „Casa Seînteii', Piaţa Scinteli nr. 1, Bucu- 
reşti — Republică Socialistă România