Michael Ford — Sabia lui Attila

ROMAN ISTORIC 


SABIA 
LUI ATTILA 


MICHAEL CURTIS FORD 


é z 
+ 
Nu se temea de niciun om sau popi ór de pe lume, +" 


-avea frică nici măcar de zei, iapacuñurgia sa urma, 
AE să se dezlănțuie asupra. Romei îi î pi if 


ai 


Bal-projecteu o 


Michael Curtis Ford 


SABIA LUI ATTILA 


Traducere: Valentina Tache 


virtual-project.eu 


The Sword of Attila: A Novel of the Last Years of Rome (2005) 
Editura ALLFA (2010) 


NOTĂ ISTORICĂ 


Roma a supravieţuit cam o mie două sute de ani, iar 
prăbușirea sa finală nu a fost una rapidă - aceasta s-a produs 
timp de decenii, dacă nu secole. Către secolul al IV-lea al erei 
noastre, administraţia Imperiului Roman fusese divizată în două 
părți, urmând mai mult sau mai puţin scindarea culturală dintre 
regiunile eline din estul Mării Mediterane și regiunile celtice ale 
Europei de Vest. Împărații ambelor zone aveau în general 
legături de sânge sau legături dobândite prin căsătorie și de-a 
lungul vremurilor, într-o măsură mai mare sau mai mică, 
cooperaseră unii cu alţii pentru a-și duce politicile la îndeplinire. 
Ambele părți se considerau descendente din Roma originară, 
unificată, cu drepturi depline din punct de vedere cultural și 
intelectual. Jumătatea răsăriteană, cu centrul la Constantinopol, 
a supraviețuit până în 1453, sub forma Imperiului Bizantin; 
Vestul, pe de altă parte, a cărui capitală a variat între Roma, 
Milano și Ravenna, a căzut în 476 sub invazia populațiilor 
germanice conduse de Odoacru, căpetenia cu origini pe 
jumătate hune, după aproape douăzeci și cinci de ani de la 
principalele evenimente relatate de această carte. 

Cu toate acestea, datele și statisticile explică într-o măsură 
mică nivelul dezorganizării care exista în sânul Imperiului de 
Apus, cu o sută de ani înainte de prăbușirea sa. Timp de decenii, 
graniţele estice ale Romei s-au aflat sub presiune din partea 
fluxului masiv de triburi germanice pe râurile Rin și Dunăre. 
Roma a făcut eforturi pline de vitejie pentru a-și apăra graniţele, 
întărindu-și garnizoanele de grăniceri, angajându-se în manevre 
diplomatice, chiar permiţând periodic accesul în imperiu 
triburilor atent alese. Cu toate acestea, problema s-a menținut 
în continuare. Acest lucru nu a fost urmare a faptului că 
împăratul nu era capabil să pună pe cai o armată masivă, ca în 
secolele trecute, pentru a lua în stăpânire teritorii și a alunga 
triburile germanice de pe pământurile stăpânite de el. Roma era 
pur și simplu prea slăbită, iar triburile prea numeroase. O 
problemă gravă era și aceea că triburile nu aveau unde să fie 


3 


izgonite, căci ele însele erau împinse către apus, la un pas de 
foamete și disperare, de către o forță nouă, misterioasă și 
înspăimântătoare, care sosise recent dinspre răsărit: hunii. Nici 
situaţia internă a imperiului nu era mai stabilă. In această 
perioadă a istoriei sale, Senatul Roman devenise ticălos, mai 
degrabă un club de bătrânei decât un organ executiv autentic. 
Puterea supremă în Imperiul de Apus se constituise în jurul 
persoanei împăratului și a curţii sale, care era chinuită de 
conflicte interne, nepotism și decadenţă. Chiar legiunile erau 
vlăguite și dezorganizate, cu oameni aparţinând în mare 
trupelor auxiliare străine și mercenarilor, comandate chiar și de 
generali care nu erau romani. Vaste fâșii de teritoriu, precum 
Britania, Africa de Nord și Pannonia, care reprezentau până nu 
demult părți valoroase ale imperiului, scăpaseră de sub 
controlul direct al împăratului și se aflau acum sub comanda 
liderilor indigeni sau a triburilor cotropitoare. 

În această perioadă de haos și revolte s-au născut doi oameni 
în regiuni opuse ale lumii cunoscute nouă, ale căror destine se 
vor îngemăna și se vor ciocni într-un mod rar întâlnit în istoria 
umanităţii. Amândoi au fost colosali în felul lor, simpla lor voință 
și personalitate puternică  îndreptându-i către apogeul 
conducerii naţiunilor lor. Și cu toate că se admirau reciproc și la 
un moment dat au fost într-adevăr prieteni, fiecare a avut 
ambițiile proprii, blocate de celălalt - și au ajuns la concluzia, 
fără îndoială cu părere de rău - că lumea este prea mică ca să-i 
suporte pe amândoi. 

Astfel, scena era pregătită pentru bătălia de pe Campi 
Catalaunici (cunoscută în mod curent după numele franțuzesc 
de Châlons), una dintre cele mai decisive și dezastruoase bătălii 
din istorie - nu numai în ceea ce privește cantităţile enorme de 
soldați și armament îndreptate împotriva inamicului, a 
teritoriilor întinse (toată Europa) pentru care în joc era 
stăpânirea, dar cel mai important în ceea ce privește 
cunoștințele noastre despre tot ce numim civilizaţie apuseană, 
civilizaţie care depindea chiar de deznodământul bătăliei. Chiar 
dacă Roma s-a prăbușit într-adevăr de-abia douăzeci de ani mai 
târziu, ea a trecut totuși printr-un „declin lent”, în care 
structurile politice, cultura și obiceiurile, clădirile, instituţiile de 
cult și legislaţia au supraviețuit pentru a pune fundaţia Evului 


4 


Mediu și în cele din urmă, a modernităţii. Dacă rezultatul bătăliei 
de la Châlons ar fi fost altul, am fi putut susține în mod plauzibil 
faptul că tot patrimoniul antic s-a pierdut, distrus bineînțeles, și 
risipit cu o ticăloșie fără precedent în istoria umanității. lar viața 
noastră de astăzi ar fi fost incomensurabil de diferită, dacă nu 
săracă, din pricina acestuia. 

Așadar, aceasta este povestea Bătăliei de la Châlons. 


Quae potest digna causa tantorum motibus inveniri? Aut quod 
odium in se cunctos animavit armari? Pro-batum est humanum 
genus regibus vivere, quando unius mentis insano impetu 
strages sit facta populorum, et arbitrio superbi regis, momento 
defecerit quod tot saeculis natura progenuit. 


Ce motiv pertinent ar putea fi în spatele mobilizării atâtor 
națiuni? Ce dușmănie i-a însuflețit să își trimită soldații unul 
împotriva celuilalt? Este dovada că oamenii trăiesc pentru regii 
lor, pentru că impulsul smintit al unei singure minţi este cel care 
atrage după sine vărsarea de sânge a naţiunilor, și dintr-un 
capriciu al unui conducător trufaș, ceea ce natura a construit de 
secole întregi, piere într-o singură clipă. 

IORDANES 


PARTEA | 


CAPITOLUL UNU 


Campi Catalaunici, Galia, 20 iunie 451 d.Hr 


Întunecimea văzduhului se împletea cu brunul câmpiilor și 
pădurilor, pe când ploaia cădea peste un spectacol al suferinţei 
colective, pentru care rar s-ar fi găsit seamăn în lume. Părea că 
zeii înșiși plângeau pentru măreţia ruinată a imperiului și pentru 
propria lor soartă. 

Un sfert de milion de soldați se bălăbăneau pe picioare într-o 
formaţie deșirată, de-a lungul unui drum de pământ ale cărui 
tranșee erau de mult preschimbate în mocirlă. Lumea fiecăruia 
se redusese la spaţiul infim dimprejurul trupului său - la 
tropăitul sandalelor cu ţinte, la apa șiroindu-le de pe coifuri în 
ochi, la zalele reci ale soldatului din faţă, pe care îl mai atingeau 
cu mâna ca să fie siguri că în întuneric merg pe drumul cel bun. 
Oricât de des ar face un soldat antrenament și instrucție cu 
legiunea sa, oricât de departe ar mărșălui cu o sută de camarazi 
umăr lângă umăr, oricât de înverșunat ar fi în sânul unui număr 
mare de trupe, supraviețuirea sa nu depinde de camarazii săi 
sau de dușmani, ci numai de el însuși. Nimeni altcineva nu va 
suporta în locul lui ploaia rece prelingându-i-se pe spinare, 
durerea împunsăturii din coapsă, unde are încă vârât vârful 
suliței, sau frica covârșitoare care-i răscolește măruntaiele, că 
noaptea asta, noaptea asta agonică și istovitoare, această 
ultimă noapte, nu se va mai face zi. 

Nicio lumină nu răzbătea din cer, deși mai departe, în 
orizontul apropiat unde se afla tabăra inamică, scânteile de la o 
sută de mii de focuri străpungeau bezna ca niște stele 
pământești, ca și cum locurile cerului și pământului s-ar fi 
răsturnat. Singura lumină totuși la îndemână era cea care 
licărea dinspre torma cu rășină de conifere împlântată în 
pământul clisos al tranșeului, sau dinspre focul molcom 
provocat de un proiectil, topindu-se încet într-o băltoacă de 
lichid unsuros. Flăcările ce pâlpâiau păreau doar să îngroașe 
bezna prin discontinuitatea lor, și în timp ce coloana trecea 

7 


șerpuind pe lângă ele, acestea aruncau umbre tremurânde pe 
fețele însângerate, pe chipuri bolite de necaz și de durere. 

Nu simțeau durerea rănilor fizice, căci un legionar e deprins 
cu așa ceva. Un bărbat care slujește Romei prin puterea brațelor 
sale se împacă cu gândul că va lăsa o parte din sine în urmă cu 
fiecare campanie - aici un deget, retezat de o sabie germanică 
sau de tăișul strălucitor al bardei unui tovarăș; un umăr 
spintecat dincolo, atins de pivotul cu săgeți al catapultei 
dușmanului sau de dinţii unui cal nărăvaș de cavalerie; câte-un 
ochi, linia dreaptă a nasului, dinţi de prisos pierduţi în vreo 
încăierare sau cariațţi, sau oferiţi drept ofrandă dizgraţioasă unei 
prostituate sifilitice. Poate așa-i cinstit până la urmă, să se lase 
ceva în urmă, ceva personal, în schimbul vieților și bogățiilor pe 
care soldatul le aduce la întoarcerea acasă. Veteranii deprind cu 
timpul trucurile prin care să se păstreze întregi, căci un soldat 
nu poate supravieţui înrolat în legiuni timp de douăzeci și cinci 
de ani și să piardă în fiecare an câte ceva din măruntaiele vitale 
- ar mai rămâne tare puţin loc de bucurie pentru bătrâneţea sa 
sărăcăcioasă, dacă mai apucă să trăiască așa ceva. După câţiva 
ani de experienţă, vitejia unui om mai seacă și se temperează. 
Nu ca să se eschiveze de la datoria sa, desigur, dar nici să-și 
mai asume riscuri inutile, mai degrabă oferindu-se să facă de 
gardă pentru a fi în siguranţă, rămânând preţ de o secundă în 
urma liniei întâi de atac, fiind cu ochii-n patru după ţintașii de pe 
flancuri, decât să se concentreze doar asupra inamicului care-i 
stă direct în faţă. „Ochii spre Răsărit” le strigă vocea interioară a 
experienţei - căci în luptă făţișă, corp la corp, un roman poate 
trimite pe lumea cealaltă orice dușman folosindu-se de 
abilităţile și tehnica sa superioară, până și puterea mai mare a 
alamanilor fiind diminuată de violenţa tipică neamului lor; dar 
de un ţintaș stăpân pe sine și precaut, căutând să atace de după 
un copac nu te poţi feri decât prin experienţă. După ce un om își 
pierde două sau trei organe de care-și amintește cu drag, a sta 
cu ochii-n patru devine a doua sa natură. 

Cu toate acestea, suferinţa ce se citea pe aceste feţe era 
peste măsura durerilor fizice. Armura le era împroșcată cu 
sânge și purta urmele loviturilor. Membrele le erau bandajate 
sau lipseau de tot sau atârnau contorsionate. Nu se mai vorbea, 


nu se mai cânta, nici măcar obișnuita litanie a durerilor armatei 
aflate în marș nu se mai auzea. 

Doar tropotul neîncetat și lipăitul celor o jumătate de milion 
de picioare mergând de-a lungul uriașului râu de noroi. 

Această tăcere era o enigmă rareori întâlnită. Tăcere printre 
romani, o tăcere romană, este un paradox, precum un teren 
pustiu într-o pădure luxuriantă sau o femeie frumoasă călătorind 
singură, trădând un sentiment de nesiguranţă prin simplele legi 
ale naturii - vidul cerc imperios să fie umplut. Și ca și când 
Stentor, zeul uitat al zgomotului și al larmei s-ar fi trezit buimac 
doar pentru o clipă și și-ar fi dat seama de greșeala sa 
inexplicabilă, un răsunet de voci apăsate se ridică dintr-o dată în 
față. Trupele frânte de oboseală se împleticiră și șovăiră în 
drumul lor lung și cleios, vrând să se oprească și să asculte, să 
simtă un pic de alinare pricepând că viaţa există dincolo de 
cercurile întunecoase și umede pe care le aveau fiecare 
împrejur, însă niciunul nu vroia să piardă contactul cu umărul ce 
mergea înaintea-i sau să fie împins în noroi și zdrobit sub tălpile 
coloanei nevăzute de umbre mărșăluind în urmă. 

Vocile zgomotoase se auziră mai bine, fiind întrerupte din 
când în când de sudalme și de răgetele puternice ale măgarilor 
amărâţi de felul în care erau mânaţi. Un șir de care de lemn 
străbătea cu greu în direcţia opusă trupelor, făcând sforţări să 
pătrundă printre răniții storși de viață. Tăcut și în silă, mai mult 
cu ajutorul pipăitului și al auzului decât cu al vederii, soldaţii se 
prăbușiră în tranșeul de pe marginea drumului și statură acolo 
tremurând în pârâiașul cu apă gloduroasă până ce trecură 
carele. Fiecare atelaj era tras de o pereche de măgari, cărora le 
lumina calea un felinar de câmp cocoţat pe o prăjină lungă 
susținută în spatele animalelor. Luminile gălbui licăreau vlăguite 
și bolnăvicioase pe feţele soldaților din trupele auxiliare ce 
mergeau pe lângă măgari și roţile carelor. Erau tineri și păreau 
necopţi - doar niște băieţi, chemaţi la arme fără prea mare 
chibzuială, dintr-un sat de-al locului, cu câteva zile în urmă, 
cărora le lipseau până și cele mai elementare cunoștințe despre 
platoșe și arme - și se holbau năluciţi, cu ochii larg deschişi, la 
soldaţii secătuiţi de vlagă pe lângă care treceau. 

Conducătorul detașamentului de care, un centurion voinic, 
păși mândru pe lângă marginea drumului, biciuind măgarii, 


9 


căruțașii, și trupele care-l înconjurau, fără a face vreo diferenţă, 
în timp ce se străduia să evacueze drumul pentru coloana sa. 
Legiunile extenuate, care cu câteva ore înainte înfruntaseră cei 
mai cumpliţi inamici ai Romei cu care dăduseră piept vreodată, 
se împrăștiară acum în întuneric ca să se ferească de usturătura 
curelei de piele pentru măgari, mânuită chiar de unul de-al lor. 
Fiece ins are misiunea lui, iar trupele acestea și-o duseseră la 
bun sfârșit pe-a lor. Să conducă șirul de care era treaba 
centurionului și a căpitanilor și lui i se supuneau trupele 
obișnuite și totodată biciului său ce mârâia în aer. 

Cum trecea, centurionul pășea semeţ în susul și în josul șirului 
său de care ce huruiau, zbierând comenzi pe un singur ton 
sacadat, milităresc. 

— Pacea ţine până în zori soldaţi! Să nu luaţi în seamă niciun 
hun pe câmpul de luptă - își caută răniții lor. Și băgaţi la cap 
avertismentul generalului - fără pradă! Pe cine prind că 
prădează morții, chiar de-ar fi ei și huni morţi, îl biciuiesc! 

Într-o lentoare teribilă șirul de măgari ciuli urechile spre dealul 
nu foarte înalt ce se întrezărea dinaintea lor în întuneric. Valul 
de legionari se despărți înaintea lor și se regrupă dindărătul lor, 
în disciplinata formaţie romană. Nu se auzeau decât înjurăturile 
molcome ale veteranilor răpuși de oboseală, căci fuseseră 
nevoiţi să se oprească din durerosul lor mers înainte pentru a 
sta în tranșeu, și discursul monoton al centurionului. 

— Imediat după ultimul deal, soldaţi! Pacea va ţine până-n 
zori. Avem opt ore să ne adunăm răniții. Urcaţi măgarii ăștia pe 
coama dealului. Aproape am ajuns... Milostiv mai este 
Dumnezeu! 

Centurionul se opri căci ajunsese în vârful ridicăturii și de aici 
scrută cu privirea câmpul de luptă. In mod inconștient își făcu 
cruce în timp ce șirul de care din urma-i se oprea încetișor. 

Dedesubtul săli se întindea spectacolul îngrozitor al măcelului. 
În lumina muribundă venind din băltoacele încă sfârâind de la 
proiectile, câmpia întinsă era presărată de umbrele întunecate și 
tremurătoare ale cadavrelor. Nu mii sau zeci de mii, ci sute de 
mii de oameni și cai, zăcând pe jumătate scufundaţi în noroiul 
amestecat, cu ploaia răpăind peste trupurile lor așezate cu faţa 
în jos, o ploaie care transforma totul - glodul, cadavrele, bezna 


10 


însăși - într-o zeamă groasă, de nu se mai știa ce e pământ și ce 
e cadavru, ce e cadavru și ce-i întuneric. 

După ce privi cu ochii pierduţi un moment, începu să observe 
elementele distincte ale priveliștii. Câmpul nu era inert - ci mai 
degrabă era o mlaștină uriașă ce se zvârcolea, fremătând ușor 
și clipocind ca suprafața smârcurilor saxone. Câteva siluete se 
târau neputincioase sau încercau să se tragă de-a bușilea 
înainte; alţii ridicau câte o mână sau câte un picior lipsite de 
puteri ca și cum și-ar fi făcut semne unul altuia; majoritatea nu 
se clinteau deloc. Câini sălbatici și porci fugeau mâncând 
pământul furișându-se printre cadavre și alte grupuri de care și 
brancardieri ce munceau din răsputeri deja, cărând răniții și 
stivuind morții. 

Muţi de groază, soldaţii în floarea vârstei din șirul de care se 
adunaseră în spatele centurionului și priveau atenţi peste 
umărul lui. Era un spectacol infernal, iar tânărul echipaj 
încremeni din pricina șocului. Centurionul însă nu era unul dintre 
aceia care cumpăneau prea mult. 

— La treabă cu voi! La răsăritul soarelui cade armistițiul. 
Vreau să avem toţi răniții la adăpost până atunci. Pe toți. Morţii 
îi ardem mai târziu. 

După un plesnet din biciul său și mai multe înjurături din 
partea legionarilor care mărșăluiau și obligaţi acum să stea în 
tranșee, șirul de care merse înainte clătinându-se pe culme și își 
începu coborârea domoală, precaută, în josul dealului gloduros 
până la marginea câmpiei, unde vehiculele se răspândiseră ca 
un evantai formând cele mai mari fascicule de forme 
întunecoase, împrăștiate de-a valma pe câmpie. 

Doi gali tineri, luaţi cu arcanul pe lângă echipajul ambulanţei 
romane de-abia cu trei săptămâni în urmă, își croiră încet calea 
printre noroaie și printre cadavrele care gemeau. 

— Nu m-am înrolat în legiune ca să-i târăsc pe romani afară 
din noroi. 

— Tacă-ţi fleanca. Tu nici măcar nu te-ai înrolat. Tata ne-a 
ordonat să venim căci prefectul i-a comandat să ne trimită. Ce 
te așteptai - să te ia în armată direct general? 

— Nu, dar măcar să lupt puţin, să omor un hun sau doi... 

— Taci din gură am zis. Ajută-mă să-l întorc pe ăsta cu faţa-n 
sus. 


11 


Fraţii se aplecară și bombăniră ceva în timp ce ridicau 
soldatul culcat ca să-l întoarcă cu fața-n sus. Glodul de-abia 
cedă strânsoarea cu care ţinea corpului bărbatului, scoțând un 
sunet umed, ca un lipăit. 

— E mort. Lasă-l. Să-l luăm pe ăsta de aici, am văzut că-și 
mișcă piciorul. 

După ce-l săltară pe rănit pe targa soioasă, îl duseră până 
spre car, unde măgarii îi așteptau cu stoicism în ploaia de pe 
drum. Romanul rănit gemu ușor, balansând targa, iar cei doi 
gali, blestemând în timp ce mergeau pe drum, poticnindu-se în 
întuneric, nu făcură nimic pentru a-i face călătoria mai lină. 

— Ai grijă zevzecule! Nu vezi ca aproape îi cade mâna pe jos? 

— Leagă-i-o pe piept, să nu-i mai atârne. Chiar trebuie să fac 
eu totul în echipajul ăsta? 

Așezând targa pe capacul coborât din spatele carului, îl 
răsturnară ușurel de pe pânza îmbibată de sânge pe scânduri, 
înghesuindu-l între alţi doi pe care-i adunaseră deja. 

— E loc de încă doi. Dă-i bătaie. 

— Ce zici de cel de acolo? Mișcă... 

Fraţii se apropiară cu targa și se aplecară să cerceteze fața 
rănitului în lumina plăpândă. 

— E un hun. Gălbejit ca floarea-soarelui, de n-ar fi acoperit de 
noroiul ăsta. Și pe jumătate gol. Hunii nici n-au atâta minte încât 
să poarte zale. 

— Bag de seamă că nici tu nu porți. 

— Taci din gură, uite alţi huni! 

Galii se opriră, aproape lipindu-se de pământ și se uitară 
atenţi. La câţiva metri depărtare, două siluete mergeau cu pași 
mari peste întinderea aceea, cuirasele lor din piele brună 
strălucind jilave în lumina focurilor răzlețe. Fiecare dintre ei 
purta o lance de șase picioare, nicio altă armă nu era la vedere, 
și ei, asemenea galilor, se aplecau ici și colo pentru a examina 
vreun trup întins în noroi. 

— Fac ceea ce facem și noi? 

— Să-și adune răniții? De ce nu? 

— Și cum au să-i transporte? N-au tărgi și nici care. 

Cum priveau galii, hunii călcară cu picioarele un corp obscur 
ce se afla pe pământ ca să-l întoarcă cu fața-n sus. Soldatul 
rănit smuci neputincios dintr-o mână. Unul din huni, pesemne 


12 


cel mai bătrân, mârâi ceva către celălalt într-o limbă gâjâită și 
apoi trecu încet să cerceteze mișcările din depărtare. Celălalt se 
opri o clipă, ca și cum ar fi așteptat să se îndepărteze căpetenia 
sa, apoi puse cu grijă vârful suliţei sale în gâtul rănitului ce-i 
zăcea la picioare, și apăsă cu putere pe el. Mâna rănitului tresări 
spasmodic ca din senin, o dată, apoi căzu în noroi cu zgomot, 
inertă. Hunul puse mâna pe suliță și o trase afară. Apoi ridică 
privirea și îi surprinse pe cei doi gali uitându-se la el. O clipă 
rămase stană de piatră, sprijinindu-se în suliță ca și cum ar fi 
fost adâncit în gânduri, în vreme ce fraţii zăboveau cu băgare de 
seamă asupra curelelor lor, sperând că nu uitaseră să-și bage 
cuțitele în teacă. Apoi, cu un rânjet care licări gălbui în lumina 
focurilor, hunul dădu puţin din cap și făcu pași mari spre 
tovarășul său, care arăta spre alt soldat rănit. 

— Dumnezeule mare care ești în ceruri! Ai văzut? Sunt 
criminali, își omoară oamenii! Să-i ucidem? 

— Să-i ucidem? Uită-te ce arme au omule, uită-te la armurile 
lor - ăștia n-au fost luați cu arcanul ca noi; sunt soldați 
adevăraţi! 

— Dar... 

— Să nu-ţi vină vreo idee. Centurionul a zis niciun contact cu 
hunii. Ei se ţin de treaba lor, și noi de a noastră. Hai să-i dăm zor 
mai departe. 

În spatele lor, unul din măgari fornăi, și amândoi soldaţii 
tresăriră. 

— Nu prea mai e loc în culcușul din car. Ar trebui să mai 
adunăm câţiva și să ne întoarcem în tabără. 

Când cei doi oameni începură din nou să-și croiască drum prin 
carnagiu, o voce subţire străpunse prin beznă. 

— Romanilor!... Pentru numele lui Dumnezeu, aici... 

Un braț gesticula fără vlagă dintr-un morman de cadavre pe 
care galii îl evitaseră intenţionat până acum, aflând-se la 
distanță mare de cel mai apropiat foc, grămadă ale cărei detalii 
însângerate erau îmbrăcate în giulgiul întunericului. 

— E unul în viață acolo... Repede... 

Cei doi soldați se năpustiră înspre el, îi apucară braţul și îl 
traseră pe rănit după ei, eliberându-l de printre cadavrele ce 
zăceau deasupra-i și așezându-l pe spate în noroi. 


13 


— Nu se vede nimic în bezna asta blestemată. Târăște-l până 
aici. 

Înjurând molcom căci alunecau prin noroi, cei doi se aplecară 
și-l ridicară pe rănit pe largă, începând după aceea să-l care 
încet. Când trecură prin faţa unui foc care trosnea, ce! mai mare 
dintre fraţi trase deodată o sudalmă și lăsă să-i cadă povara din 
braţe. Fratele său, luat pe nepregătite de schimbarea bruscă, se 
dădu în spate clătinându-se, apoi dădu și el drumul celor doi 
pari ai tărgii. 

— Prostule! De ce i-ai dat drumul? 

— Uită-te la el! E hun! 

Cei doi îi scrutară chipul îndeaproape, sub lumina palidă. 
Rănitul purta un coif de luptă roman, dar nu avea armură, ci 
doar o tunică militară de lână și cizme de călăraș. 

— Ai dreptate, un hun bătrân, și încă unul viclean. A șterpelit 
un coif roman de pe undeva. Dă-l jos de pe targă. 

— Stai așa. Ne-a strigat pe latinește. 

Rănitul întrerupse toată vorbăraia de deasupra sa printr-o 
tuse răpciugoasă, sforțându-se să se ridice în capul oaselor între 
cei doi pari ai tărgii pe care stătea întins. 

— Romanilor, vă rog... așteptați! icni el, într-o latină 
aproximativă, specifică taberelor. Am informaţii pentru voi... 

Galii se puseră pe vine în faţa lui. 

— Informaţii? Tu ocupi locul unui soldat roman pe targa asta. 
Scuipă tot, hodorogule, și să punem capăt aici. 

— Informaţiile pe care le deţin nu-l privesc decât pe generalul 
vostru. 

Galii se holbară la el fără să-l creadă. 

— Și te-aștepţi ca noi să te ducem la generalul Flavius Aetius? 
Așa, cât ai pocni din degete? Orice hun de pe-aici ar vrea același 
lucru. 

— Ha! Pierde-vară ăia, cărora le bagă săbiile pe gât până și 
oamenii lor, nu-i așa? 

Galii râseră, dar hunul rănit tuși din nou și se apucă strâns de 
parii tărgii ca să se asigure că nu va fi răsturnat. 

— Vă rog... Luaţi-mi punga. E prinsă pe o sfoară la centură... 

Unul dintre gali se uită precaut împrejur să vadă dacă nu 
cumva sunt urmăriţi, apoi se aplecă, bâjbâi după mijlocul slab al 


14 


hunului, și-i smulse de la brâu o pungă de piele. Apoi se ridică la 
loc, uitându-se pe furiș înăuntru. 

— Centurionul ne-a spus că n-avem voie la jafuri. 

— Da’ bătrânul are bani - aur! 

— Probabil l-a șterpelit odată cu coiful, înainte să primească și 
el o sabie în pântece. 

Hunul vorbi din nou. 

— Vă rog... n-avem prea mult timp. 

Soldaţii schimbară câteva priviri și dădură din cap. Apoi se 
aplecară asupra tărgii, merseră clătinându-se înapoi la carul lor, 
și îl săltară cu greu înăuntru. După ce mai aranjară încărcătura, 
făcură o pauză preţ de o clipă pentru a cântări din ochi ceea ce 
făcuseră. 

— Ce crezi, mai e loc de unul? 

— Este, hai să mergem. 

Galii o porniră încet din loc ca să caute încă un soldat roman 
rănit, dar după câţiva pași se opriră brusc în mijlocul drumului și 
ciuliră urechile. 

Tropot de copite și câini care lătrau - călăreţi se apropiau 
iute. În beznă și în ploaie, orice simt al direcţiei se pierduse - 
acel freamăt putea să vină de oriunde. Cei doi se întoarseră 
încet unde stătuseră până atunci, tulburaţi. Nu le era străin 
sunetul copitelor tropăind, dar lătratul nu părea să vină de la o 
haită de câini obișnuiți - era mai răgușit, mai gutural, amestecai 
cu un mârâit de câine rău. Soldaţii se încordară și începură din 
nou să-și piardă vremea cercetându-și agitați curelele. Deodată, 
trei lupi nordici uriași, cu blana gâtului lungă ca o coamă zburlită 
goniră pe lângă un foc din apropiere, smucind de funiile cu care 
erau ţinuţi de stăpânii lor huni, care mergeau în spatele lor. Galii 
se holbară la ei cu gura căscată. 

— Ai văzut? Sunt...? 

— Am mai auzit că hunii au lupi, ca generalul Aetius, dar n-o 
luasem de bună. 

Fiarele uriașe săriră peste cadavrele cu faţa la pământ și apoi 
se opriră, mârâind la grămada de cadavre de unde îl scoseseră 
pe bătrânul hun, cu câteva momente înainte. Pufăind și 
fornăind, alergară împrejur furioși, zăpăciţi. 

Alt potop de ploaie izbucni din ceruri, și cum își ascunseră 
galii capetele să se ferească de apă, o duzină de călăreţi huni, 


15 


urlând în limba lor aspră, scuipară din întuneric blesteme cu glas 
tunător, înconjurându-i cu caii lor fornăitori ce loveau pământul 
cu copitele. Căpetenia lor, o figură autoritară, își făcu apariţia 
ameninţător în faţa băieţilor îngroziţi. Nu purta zale, ci doar 
echipamentul de luptă din piele, soios, ros de la atâta purtat, pe 
care galii îl mai văzuseră și la alți soldaţi huni. Singurul semn al 
rangului său era blana încâlcită care-i împodobea gulerul și 
mânecile tunicii. Avea umerii laţi și era voinic, cu o torță fizică 
pe care și-o putea controla și care nu dezmințea mânia ce i se 
citea pe faţă. Işi aruncă privirea feroce în jos, către cei doi gali, 
cu ochii licărind în lumina torțelor, hrăpăreț ca un leu care își 
urmărește prada de pe craca de sub el. 

Căpetenia dădu din cap către unul din tovarășii săi călare, și 
amândoi își mânară caii în spatele galilor, descălecară de pe 
spinarea lor și puseră la gâturile soldaților niște cuțite lungi. 
Recruţii îngheţară de groază. O singură smucitură a calului și 
beregata lor ar fi căzut retezată. Se uitară în sus, inerți, cu 
ploaia șiroindu-le pe față. Comandantul le aruncă o privire 
răutăcioasă în timp ce îi ridicase violent în sus bărbia galului mai 
tânăr și își învârti arma înaintea ochilor înecați în spaimă ai 
bărbatului. Era o lamă de oţel cu o margine dințată splendid 
forjată, cum nu mai văzuse galul în viaţa lui. Semăna cu dinții 
unei fiare și pe gal îl luă cu fiori pe șira spinării. 

— Mai cu viaţă, șacali romani ce sunteţi! mârâi căpetenia 
către ei într-o latină pe care o pronunța la perfecţie. N-aţi văzut 
un hun bătrân trecând pe aici mai devreme? 

Galii de-abia se mai ţineau pe picioare de frică. Cel mai tânăr 
deschise gura să vorbească - „Dă-le tot ce ai; salvează-ți 
pielea!” - îi striga vocea interioară. Dar înainte să poată 
murmura un cuvânt, călăreţul din frunte i-o tăie scurt. 

— Dacă aflu că voi romanii ăștia l-aţi adăpostit în vreun fel, 
atunci s-a zis cu pacea pe timp de noapte. Testele voastre îmi 
vor împodobi stâlpii cortului. Scotociţi-le carul! 

Hunii le dădură drumul din strânsoare și cei doi gali căzură în 
genunchi, vlăguiţi și înspăimântați. Ceilalţi doi huni din convoi 
descălecară și se îndreptară spre car cu o torţă aprinsă. Tocmai 
când ajunseră la el, un călăreț ostrogot apăru ca un tunet din 
întuneric, cu respiraţia tăiată. 


16 


— Mare Rege, exclamă gâfâind. Lupii latră căci au adulmecat 
ceva proaspăt! Dacă ne grăbim, vom putea să-l mai găsim pe 
bătrân în viață. 

Cei doi gali se uitară unul la celălalt cu ochii cât cepele. Cel 
mai mare îi șopti fratelui său din colțul gurii: 

— Mare Rege? E însuși Attila! 

Căpetenia hunilor își roti calul și strigă un ordin în limba lui 
ciudată. Ceilalţi călăreți porniră în galop, iar cei doi huni care se 
duceau să cerceteze carul încălecară repede înapoi și goniră 
după ei. Căpetenia mai zăbovi ceva vreme, privind cu cruzime la 
cei doi fraţi, pipăindu-și sabia dințată, ca și cum ar fi fost 
cufundat în gânduri. Apoi, biciuindu-și calul cu sălbăticie, plecă 
în ropot de copite după oamenii săi. 

Cei doi gali copleșiți de tot ce se întâmplase se bălăbăniră pe 
picioare înapoi către car. Acolo îl fixară cu privirea pe bătrânul 
hun, care le întoarse căutătura cu niște ochi umezi, când și 
când, redevenind conștient. O dâră de sânge scurgându-se 
licărea în lumina slabă, prelingându-i-se din colţul gurii. Soldaţii 
se ridicară și statură în poziţie de drepţi, încercând să-și 
recapete cutezanța de dinainte. Cel mai în vârstă îl lovi pe hun 
peste picior. 

— Ei bine, cu tot necazul pe care ni l-ai pricinuit, trebuie să te 
ducem înapoi în tabără acum. Măcar de-ar merita efortul! 

Cu un rănit mai puţin, întoarseră măgarii și purceseră pe 
calea lungă în josul drumului pe care veniseră. 

XXX 

Şiruri ordonate de corturi de pânză, fiecare având în față un 
foc ce mocnea ușor pentru masa celor zece oameni ce dormeau 
înăuntru, flancau poteca îngustă de pământ care se mâncase 
până ce devenise un râu de noroi brăzdat de făgașe adânci. 
Fumul plutea deasupra pământului, ca și cum ploaia l-ar fi 
apăsat în jos, și cum legionarii fără de vlagă își tărau picioarele 
în interiorul taberei și se împrăștiau fiecare la divizia sa, fețele 
lor stoarse de oboseală erau iute luminate de focuri și de văpaia 
torțelor. Un șir de care de lemn era aliniat în faţa unui cort 
mare, spitalul de front al taberei, și oamenii se fâțâiau haotic în 
jurul măgarilor pașnici, strigând ordine și grăbindu-se cu 
ajutoare medicale. Descărcară carele unele după altele de 
povara lor grea și spaţiul deschis din faţa cortului-spital se 


17 


umplu până la refuz cu trupuri care gemeau. Bărbaţii întinși pe 
jos erau așa de strâns înghesuiți unii într-alţii încât băieţii de 
serviciu erau nevoiţi să-i rostogolească pe o parte, indiferent de 
locul unde erau răniţi, împingându-i unul într-altul pentru a face 
loc cantității nesfârșite de răniţi noi, care nu conteneau să mai 
sosească. Suferinzii nici măcar nu erau adăpostiţi de ploaie. 
Mulți își pierduseră conștiința, iar cei care erau treji gemeau 
slab, cerând pături, merinde, chemându-și nevestele sau 
mamele. 

La postul de descărcare, cei doi gali se luaseră la harță cu 
centurionul care-i conducea, ce mai că dădu în apoplexie de 
furios ce era. 

— Blestemaţi să fiți idioţii naibii de toţi zeii nenorociţi ai 
Galiei! Generalul Aetius a pierdut o sută de mii de oameni sau 
mai mult astăzi. O sută de mii de oameni, să-i ia naiba! Și voi 
vreţi ca eu să îi duc un hun bătrân pe jumătate mort pentru că o 
bunghește pe latinește? Și băiatul meu de la grajduri vorbește 
latina mai bine decât copoiul ăsta bătrân și doar nu l-oi duce la 
Aetius! 

Pe cei doi soldați îi luă tremuratul, dar cel mai mare vorbi cu 
sfială: 

— Vă jur, generale, Attila însuși îl urmărea până-n pânzele 
albe! Trebuie să știe el ceva... 

Centurionul trase o înjurătură exasperat de nătărăii de gali, 
de ploaia rece ca gheaţa care i se scurgea pe spate, de 
oboseala copleșitoare pe care-o simţea după ce luptase pe front 
toată ziua și acum, după ce înghesuise morții în care toată 
noaptea. 

— Attila. Sigur că da. lar te-ai dat la mustul strugurilor, băiete. 
Mișcă-ţi fundul ăla jalnic înapoi la treabă. Mai avem jumătate din 
noapte. O să mă ocup de hun acum și mai încolo de voi doi. 

Soldaţii ridicară din umeri, altoiră măgarii și-și începură 
drumul spre câmpul de luptă cu carul gol, gata să ridice alţi 
răniţi. În timp ce ei își croiau cu greu drum prin noroaie, 
centurionul îi privea dezgustat, apoi își cobori privirea cu același 
silă către hunul care zăcea fără conștiință. 

— Și ce mama dracului ar trebui să mai fac cu tine, ai? 

Aplecându-se la pământ, îl pălmui ușor pe hun pe ambii obraji 
de câteva ori încercând să-l trezească. 


18 


— Vorbește hunule. Nu te-aud. La naiba! 
Centurionul îl ridică pe bătrân la fel de ușor ca și când ar fi 
fost un sac de orz, și-l aruncă pe umăr și îl târî mai departe. 


Cortul era mare, aerisi și bine iluminai, încăpător și confortabil 
după ţoale standardele militare, deși dacă ar fi să ne luăm după 
orice alte standarde decât cele militare, ne-ar părea mai 
degrabă soios și înghesuit. Hărţi și documente erau împrăștiate 
pe o masă și risipite pe podeaua aspră de scânduri, iar 
ajutoarele ieșeau și intrau agitate, scuturându-se de apă și 
răzuindu-și cizmele de noroi. Ploaia ciocănea pe pânza leoarcă 
de apă și vântul scutura țesătura încât aceasta părea că 
vibrează ca pielea unei tobe, obligându-i pe cei dinăuntru să 
ridice tonul pentru a putea fi auziţi. Mobilierul și hârtiile fuseseră 
făcute teancuri în grabă, departe de cusăturile pânzei - căci sub 
ele, unde se ghiceau împunsăturile acului, chiar și aplicarea unui 
strat generos de untură și miere nu reușise să stăvilească 
efectele ploii torențiale, șiruri lungi de mărgele de apă 
formându-se exact în marginea unde cele două bucăţi de 
țesătură se îmbinau. O rafală de vânt ce legăna cortul, sau un 
umăr nătâng scărpinându-se de peretele de pânză, trimiteau o 
armată de picături reci în creștetul celor care stăteau sub el, și 
sunetul ploii răpăind afară era însoţit din când în când de 
sudălmile de supărare ce veneau dinăuntru. 

Generalul Flavius Aetius stătea la o masă cu laviță în mijlocul 
cortului, sfătuindu-se cu o duzină de ofiţeri de-ai lui. Toţi erau 
încă îmbrăcaţi cu armura de luptă pe care o purtaseră în 
ultimele șaisprezece ore, și toți erau uzi până la piele și îngălaţi 
- niciunul nu se spălase sau nu mâncase de când se întorseseră 
de pe câmpul de luptă, cu câteva ore înainte. 

Aveau chipurile încruntate și obosite, dar Aetius își păstrase 
calmul și rămăsese imperturbabil. Era un bărbat înalt, zvelt, 
având privirea aceea de rasă superioară moștenită de la 
patricieni, și totuși fără a avea acea căutătură cu ochii pierduţi 
în gol sau surplusul de simţăminte a celor care ajunseseră în 
poziții superioare, în mod nemeritat. El iradia încredere și 
pricepere și ofițerii săi stăteau încordaţi în faţa sa în timp ce îi 
întreba despre situaţia curentă a armatei. 

— Cum stăm la bilanţul victimelor? 


19 


Pellus, un tribun veteran din Dacia, privi cu coada ochiului la 
bucata de pergament rupt pe care o ţinea în mână, străduindu- 
se să înțeleagă ceva din cifrele pe care le mâzgălise recent, 
conform rapoartelor centurionilor săi aflaţi pe teren. 

— Generale Aetius, estimările noastre preliminarii, înainte de 
căderea întunericului, arătau trei sute de mii de răniţi pe câmp. 
Nu știm câți dintre ei sunt huni, câţi sunt de-ai noștri... 

Cei prezenţi traseră toţi aer în piept. Deși fiecare dintre ei era 
veteran îndărjit, obișnuit să fie martor morții și să-și trimită 
trupele în mijlocul luptei, așa cifre nu mai fuseseră niciodată 
până acum. Trei sute de mii! Niciodată în istorie nu se 
întâmplase ca o singură bătălie să distrugă atâtea vieţi. 

Un al doilea tribun, Antonius, își drese glasul și continuă cu 
expunerea. 

— Echipele ambulanţelor sunt acolo, adună supraviețuitorii. 
După ce se întorc vom avea un bilanţ mai precis. 

Pellus continuă firul raportului său. 

— Cel mai rău este că raportările spun că regele Theodorie a 
fost găsit dedesubtul unui morman de huni morți. 

La auzul acestei vești Aetius își ridică privirea șocat. 

— Theodorie? În ce stare era, tribunule? 

— Mort, răspunse Pellus. Martorii zic că o suliță ostrogotă l-a 
dărâmat de pe cal. S-a ridicat să mai lupte, dar a fost sufocat în 
cele din urmă. Avea răni în toate locurile vitale. A murit 
vitejește, acela, luptându-se ca un primus pilus.! 

Aetius dădu din cap exasperat. 

— Idiotul. Am mulţi oameni care pot lupta ca centurionii. 
Aveam nevoie de el să conducă asemenea unui rege. 

Se opri o clipă, gândindu-se la această ultimă replică. 

— Vizigoţii sunt cei mai mari aliaţi ai noștri - acum au rămas 
fără căpetenie. 

Antonius se aplecă înainte, și vorbi cu o voce mai scăzută. 

— Așa este, generale - toţi cei două sute de mii. Chiar și acum 
umblă vorba prin tabără. Vizigoţii sunt zăpăciţi, fără capul lor. 
Unii jură să se răzbune prin mâna fiului său mai mare, 
Thorismund, în vreme ce alții zic că se vor întoarce în Tolosa să-i 
pregătească cele trebuincioase înmormântării. 


1 În legiunile romane, primus pilus este „primul suliţaş” . (n. trad.) 


Aetius rămase calm și tăcut, cufundat în gânduri. Chipurile 
celorlalți purtau expresia șocului, iar privirea lor era a unor 
oameni care pierduseră tot ce aveau pe lume. In cele din urmă, 
Pellus își drese glasul. 

— Generale Aetius, trebuie să luăm o decizie, spuse el 
șovăitor. Regele vizigot este mort. Cei două sute de mii de 
oameni ai lui poate că nu vor mai lupta. Am pierdut... 

— Te-am auzit foarte bine prima dată, i-o tăie Aetius. N-am 
pierdui nimic. 

Țipetele izbucnite dintr-o dată afară le întrerupseră discuţia. 
Oamenii își ciuliră urechile la zarva ce venea de acolo și 
rămaseră pe loc, ca să cerceteze ce se întâmpla. 

— Voi puteţi să-i dați drumul de-aici, mormăi Aetius când se 
ridică în picioare. Antonius, adu-mi un bilanț mai precis al 
victimelor și verifică-l din nou la următoarea gardă. 

Îi împinse pe bărbaţii aceia la o parte până ce ajunse la gura 
cortului bombănind, iritat de această noua întrerupere. 

— Ce dracului se mai întâmplă aici? 

Ridicând clapeta ușii, păși semet în ploaie. 

În râul de noroi din faţa cortului stătea un centurion certându- 
se cu două dintre străjile lui Aetius, care îl împiedicaseră să se 
apropie de tabăra de campanie a generalului. Bătrânul hun 
zăcea pe pământ la picioarele centurionului, înfășurat într-o 
pătură udă, cu ochii întredeschiși, tremurând tot și uitându-se 
ametit de jur împrejur. Aetius se apropie și își făcu loc, privindu-i 
în faţă pe bărbaţii mânioși. 

— Centurionule, ce-nseamnă asta? N-ai nimic mai bun de 
făcut într-o noapte ca asta? 

Centurionul clănțăni din dinţi de surprindere la apariţia 
comandantului suprem în persoană. 

— Generale Flavius Aetius! Salutări domniei voastre, de la 
Legiunea a Zecea, cu tot respectul cuvenit. Echipajul meu de 
ambulanţă a dat peste acest hun - îl lovi cu piciorul pe omul 
jumătate inconștient, smulgându-i un geamăt de durere - care 
insistă să vă vorbească. Pretinde că are informaţii cruciale, 
generale. 

Aetius îl privi pe hun împins de curiozitate, dar pe chipul său 
nu se citi niciun sentiment. Rănitul se uită fix în sus la el, cu 
pupilele dilatându-i-se și contractându-i-se în timp ce îi 


21 


recunoștea figura. Cu greu, își scoase mâna din pătura 
însângerată și leoarcă de ploaie care-l înfășură ca un lințoliu, 
întinzându-și pumnul strâns către Aetius. 

Aetius se aplecă și îi întinse mâna sa, iar hunul strecură ceva 
într-însa. Generalul se așeză și ţinu obiectul în lumina torțelor, 
pentru a-l cerceta. Era un colț lustruit, gălbejit, spânzurat de o 
fâșie de piele, un talisman ce era deseori purtat de huni. Și 
totuși avea o tamga, un însemn al proprietăţii - neobișnuit 
pentru un lucru atât de mărunt și fără valoare ca acesta. ÎI ţinu 
mai aproape de lumină. lată, de-abia o putea ghici, litera „A”, 
încrustată grosier. 

Generalul tresăltă surprins și îl privi pătrunzător pe hun. 
Chipul său - la început nu-l recunoscuse, dar acum nu mai 
încăpea niciun dubiu. Acel nas stâlcit, care se vindecase așa 
urât... 

— Centurioane, du-l pe acest om în cort imediat. Gardă - 
cheamă un doctor. 

Paznicul o luă repede la picior. Centurionul se aplecă și îl 
ridică din nou pe hun pe umărul său, grăbindu-se până la 
intrarea în cort. Aetius merse îndeaproape după ei. 

Intrând pleoșcăind în cort, centurionul îl depuse pe hun pe 
patul de campanie al generalului mormăind ceva, apoi se ridică 
și salută elegant cu mâna ridicată. Aetius îi făcu un semn din 
cap dus pe gânduri și se îndreptă spre pat, dar centurionul 
rămase în picioare. Generalul se întoarse pentru a-l privi o clipă, 
acest veteran zdravăn, plin de noroi și ud până la piele, cu 
tunica și armura brăzdate de sângele răniților pe care îi cărase. 
Centurionul rămase atent, cu simţurile ascuţite, cu ochii lipsiţi 
de expresie, uitându-se fix înainte. 

— Pe loc repaus, omule. Ce mai aștepți, vreo medalie? 

Soldatul tresări ușor, își lăsă în jos mâna ridicată, dar rămase 
neclintit, și atunci Aetius își dădu seama de ce. Pentru prima 
dată după ore bune, bărbatul nu mai stătea în ploaie și îi era 
urât să se aventureze atât de curând înapoi pe câmpul de luptă. 
Chipul generalului se îmblânzi puţin. 

— Treci în cortul gărzilor. Spune-i armurierului că te-am trimis 
eu să-ţi dea o cană de vin fiert. Ştiu că are el în spatele fierăriei. 

— Pentru prizonier, generale? întrebă centurionul. 

Aetius se întoarse către el. 


22 


— Pentru prizonier? Ăsta de-abia știe pe ce lume se află, 
soldat. Bea-o tu, și întoarce-te apoi afară pe câmp. 

Centurionul dădu din cap, tot fără expresie, și apoi ieși 
impasibil din cort. Aetius rămase în picioare o vreme, ascultând 
pașii ce lipăiau afară până ce se stinseră departe. Apoi cu un 
oftat adânc, apucă o lampă cu petrol din apropiere și se aplecă 
asupra hunului. Deși lumina lămpii lucea aproape, ochii rănitului 
nici măcar nu scânteiau. 

Aetius îi cercetă faţa atent, rememorându-i trăsăturile, atât de 
familiare și totuși așa schimbate odată cu anii. Oare el însuși s- 
ar fi putut schimba în așa măsură? Chipul și trupul unui om se 
maturizează, apoi decad, devenind aproape de nerecunoscut cu 
trecerea vremii. Dar rămâne esenţa sa neștirbită, ca atunci când 
iei un topor, lovești cu el într-un copac și izbitura pătrunde până 
la pomul tânăr care a fost de faţă atunci demult, pe vremea 
marșului lui lulius Caesar. Acest bătrân din faţa sa - era el 
același om pe care-l cunoștea Aetius? Venise aici în semn de 
prietenie? Sau pentru altceva? 

O rafală de ploaie ce-ţi lua urechile izbi puternic pânza 
cortului, ca un potop de săgeți lovind un scut. Aetius își trase un 
scăunel din acelea militare aproape de patul de campanie și se 
așeză. De-abia se puse pe el că ușa cortului se deschise din nou, 
pulverizând înăuntrul cortului alte picături de ploaie. 

Un civil ce arăta jalnic se împletici înăuntru, aproape călcând 
peste un ghemotoc imens de blană încolăcit în jurul unui 
covoraș țesut ce se afla pe mijlocul podelei. Ghemotocul de 
blană se smuci enervat, se uită în sus cu niște ochi galbeni care 
scăpărau și scoase un mârâit ameninţător. 

— Lucilla! Șșșș! îi ordonă Aetius. 

— Salutări, generale Aetius, mormăi omul îngrijorat. Aţi trimis 
după un doctor? Cu tot respectul, lupul ăsta îmi dă fiori. 

— E blândă. N-a mai mâncat un doctor ca dumneata de zile 
bune! 

Omul făcu ochii mari și ocoli precaut animalul cu căutătura 
aceea fioroasă, care îl fixă cu niște ochi lacomi. Într-un sfârșit, 
punându-l pe Aetius între el și fiară, doctorul se strecură către 
soba din mijlocul cortului cu mișcări lente și greoaie, ca și cum 
și-ar fi recăpătat demnitatea lovită. Își dăduse jos mantaua 
căptușită cu lână, pe care picăturile de ploaie se adunaseră ca 


23 


niște mici perle, și o întinse pe spătarul unui scaun. Apoi își 
scoase domol căciula de blană și își trecu degetele prin păr, 
lăsând și mai multe picături să alunece peste metalul fierbinte 
de pe marginea sobei, unde acestea săriră în sus, aproape 
pocnind. În cele din urmă, îndreptându-și privirea spre Aetius, 
care se uita la el cu răceală, îl lăsă să înțeleagă că era gata și 
făcu pași mari spre patul de campanie pentru a-și arunca o 
primă privire asupra pacientului pentru care fusese chemat. Pe 
faţa sa se iviră imediat semnele dezgustului. 

— Generale Aetius, omul acesta e hun! 

Aetius oftă adânc. 

— Mie îmi spui? 

Doctorul clipi stupefiat, apoi își îndepărtă privirea, între ochii 
galbeni ai lupului și căutătura impasivă a generalului, se simțea 
ca și cum niște torţe ca la teatru erau aţintite pe faţa sa. Se 
aplecă nestingherit să scotocească în trusa lui medicală, 
bombănind și mormăind ca pentru sine, apoi se apucă de lucru 
în dușmănie, desfăcându-i hunului pătura udă și îndepărtându-i 
tunica de lână. Cum sălta atent țesătura, tăind materialul unde 
sângele închegat se lipise de pielea bărbatului, se uita la Aetius 
și dădea din cap a consternare. 

Generalul se aplecă peste umărul doctorului să vadă cu 
proprii ochi și se cutremură. Păși îndărăt pentru o clipă, 
holbându-se la tavanul jos ca și cum și-ar fi adunat gândurile. 
Apoi veni lângă trupul cocoșat al doctorului, se aplecă, îi apucă 
hunului fața în mâna sa și o întoarse spre el. 

— Ce s-a întâmplat? De ce ești aici? 

Hunul rănit tresări la auzul vocii generalului și pleoapele sale 
se întredeschiseră. Cu toate acestea, ochii lui încă nu puteau 
focaliza imaginea și erau duși departe, iar gura sa se mișca cu 
mare trudă. 

— Tre' să-i spun lui Flavius... să spun lui Flavius! 

— Ce să-mi spui? Moșneagule, de ce ai venit?! 

Doctorul stătea în spatele lor și îi dete cu grijă la o parte 
mâna lui Aetius de pe faţa pacientului, plin de respect, dar 
stându-i ferm aproape. Generalul se retrase ușor înapoi, chiar 
dacă ochii săi nu-i părăsiră niciun moment pe cei ai hunului. In 
timp ce doctorul potrivi atent un brâu îndoit cu ajutorul unor 
clești de metal, conversă cu Aetius, căutând pe de o parte să-l 


24 


informeze despre starea hunului, pe de alta să-i ducă mintea în 
altă parte. 

— Omul ăsta nu mai rezistă încă o zi, generale. M-aș mira de 
ar supravieţui peste noapte. Dacă-mi permiteți să vă întreb: cine 
este? 

Aetius tăcu o clipă înainte de a-i răspunde. 

— Acest om... 

Pierzându-și deodată cuvintele, se uită de jur împrejurul 
camerei, cu ochii ficși în aer. 

— Acest om... zise el mai departe, părea a fi un hun. 

Doctorul îl luă peste picior. 

— Părea? Nici că se poate mai hun decât individul ăsta. Și 
acum ce este? 

Aetius își cobori privirea către omul care se zbătea între viață 
și moarte și își păstră tăcerea. Doctorul se uită la el pentru 
multă vreme și apoi, temându-se că întrebarea sa fusese uitată 
sau nebăgată în seamă, își luă inima-n dinţi și-i întrerupse 
generalului șirul gândurilor. 

— Generale Aetius, în interes profesional și din propria mea 
curiozitate vă-ntreb - ce este acest om acum? 

Aetius scoase un oftat și se ridică țeapăn în picioare. 
Descreţindu-și fruntea, îl fixă hotărât pe doctor. 

— Sunt treizeci de ani de-atunci. Mai mult de treizeci de ani. 
Nu doctore, omul acesta nu e un simplu hun. 

— A, deci îl cunoașteți? Un ofiţer inamic pe care l-aţi prins, 
pesemne? 

Aetius dădu din cap în semn că nu. 

— Nu, nu e doar un ofițer, deși este și asta, bineînţeles. Ține-l 
în viață doctore, să rămână viu cu orice preţ! 

Ochii doctorului sclipiră la încrederea pe care acest om de 
mare valoare i-o acordase. 

— Așadar acest hun... are ceva însemnătate, nu? 

Aetius dădu din cap și iarăși se aplecă să cerceteze chipul 
rănitului. 

— Doctore, spuse, în clipa de față s-ar putea ca el să fie cel 
mai important om din Imperiul Roman. 


25 


CAPITOLUL DOI 


Ravenna, 409 d.Hr. 


Nu era cel mai încăpător tric/inium? al palatului, dar era de 
departe cel mai bogat decorat. Sala de banchete a împăratului, 
aici în capitala Ravenna, era înfrumuseţată cu cele mai scumpe 
și mai fastuoase materiale, pentru a măguli gusturile 
suveranului Imperiului Roman de Apus. Pereţii camerei aruncau 
o lumină caldă insuflată de nuanțele de roșu aprins și portocaliu 
ale mozaicelor cu nimfe și satiri, și oriunde ţi se oprea privirea 
scânteierea subtilă și plăcută a vreunui detaliu lucrat în acestea 
sau a nestematelor încrustate îţi lua ochii: tivul sclipitor, suflat 
cu aur al tunicii scurte ce o înveșmânta pe nimfă, pe care 
aceasta îl lăsa surâzând să-i alunece la pământ; licăritul pervers 
de lapislazuli al privirii pofticioase a ţapului satir care soarbe din 
ochi grupul de fecioare zburdalnice jucându-se într-un pârâu; 
rubinul scânteietor al sfârcului unei zâne a pădurilor, arcuindu-și 
spatele peste picioarele de capră ale unui Pan ce zâmbește cu 
vicleșug. Lumina răzbătea de la sutele de lămpi împrăștiate 
peste tot prin cameră, de la candelabrele ce atârnau din tavan, 
de la lumânările scumpe din ceară de albine ce erau așezate pe 
mese și de la felinarele poleite cu aur pictate cu iluzii optice și 
atent fixate în pereţi, astfel încât păreau ţinute în mâini chiar de 
către ființele care dansau pe mozaicul ce acoperea zidul. 
Pretutindeni era lumină și căldura ce venea dinspre flăcări, 
mirosul fumului și miasma trupurilor nădușite transformau aerul 
într-unul dens și amețitor. Atmosfera încărcată cu așa miresme 
grele făcea ca formele în mărime naturală din mozaicuri să pară 
că aproape se mișcă și că prind viaţă în toată gloria lor falnică, 
îmbătătoare. 


2 triclinium-ui reprezenta în locuinţele romane camera unde se lua cina, într-un cadru oficial, 
(n. trad.) 


Risipiţi ici-colo prin încăpere, cincizeci de senatori și 
lingușitorii lor stăteau tolăniţi confortabil pe canapele aurite și 
covoare indiene de mătase, râzând ameţiţi de aburii băuturii, în 
timp ce dădeau pe gât vin vechi din pocale saracene și clefăiau 
pâine cu alune și smochine. Servitoare încântătoare, îmbrăcate 
în tunici scurte, din mătase transparentă și gătite pentru a 
rivaliza cu languroasele nimfe ale pădurii desenate pe pereti, 
umpleau paharele și le masau ceafa mesenilor în timp ce ei se 
înfruptau din delicatese. 

În partea din faţă a încăperii un cvartet de muzicieni atacau 
furios arii din ultimele bucăţi muzicale grecești ce umpleau 
amfiteatrele  Ravennei. Și  unduindu-se printre canapele, 
dansatoarele siriene se legănau din mișcări și făceau ochi dulci 
în costumele lor strâmte pe corp ce le lăsau pe jumătate goale, 
cu sânii daţi cu unsoare și acoperiţi de bijuterii strălucitoare ce 
le confereau luciu și îi făceau sclipitori în lumina felinarelor. De 
pe tronul său căptușit din lemn lustruit, împăratul Honorius 
cuprindea cu privirea toată petrecerea cu o expresie de mândrie 
și satisfacţie și într-adevăr, toate acestea i se cuveneau. La 
numai douăzeci și șase de ani ai lui, era deja renumit în tot 
imperiul pentru risipa pe care o făcea cu distracţiile și pentru 
măiestria artistică a dramaturgilor, cântăreților și oratorilor pe 
care îi ținea aproape ca pe sfătuitorii săi de vază. Era și mai 
faimos pentru calitatea puilor de găină pe care îi creștea, ce se 
trăgeau dintr-o rasă selecționată atent, introdusă din Persia cu 
ani în urmă. Pe aceștia îi creștea în ţarcuri luxoase într-o curte 
amenajată anume pentru ei, în spatele băilor palatului. 

În seara aceasta era gazda unui dineu săptămânal pentru 
care i se dusese faima. În ciuda gusturilor sale extrem de 
rafinate în materie de veșminte și amenajări interioare, 
preferințele sale în chestiuni sentimentale erau în mod vădit 
îndreptate către pătura de jos a societăţii. Chiar și acum, 
precum lesne observau musafirii, cel mai puternic om din 
imperiu privea pătimaș la o fetișcană, o servitoare în floarea 
vârstei, îmbrăcată simplu, care băgând de seamă că împăratul o 
soarbe din ochi, se făcu albă ca varul și se furișă prevăzătoare 
din calea lui. 

Dintr-o dată, în sunetul tobelor și al fluierelor cântăreților, un 
rând de servitori intrară doi câte doi, purtând pe braţe niște tăvi 


27 


imense și un soi de platouri pe care primul fel al ospăţului stătea 
aranjat: un mistreţ fript pe de-a-ntregul, susținut de niște tije de 
metal pentru a sta cu toate cele patru picioare pe pământ, care 
purta în spinare o mică șa, confecţionată din pâine modelată cu 
mare pricepere. Aceasta din urmă era încălecată de o maimuţă 
africană vie, care călări veselă prin sală în spinarea mistrețului, 
acompaniată de uralele pline de încântare ale mesenilor, după 
care sări pe cel mai apropiat candelabru. De acolo, într-un val 
de ţipete și ocări, goni sus pe grinzile încăperii. Mistreţul-cal de 
pe platou era înconjurat de patru lebede ale căror corpuri 
fuseseră unse cu miere, cu gâturile și capetele sprijinite astfel 
încât să dea impresia că încă mai înoată, fiecare pasăre fiind 
așezată pe o tavă cu aspic colorat albastru, umplut cu mere 
atent decojite, piersici și pere scobite anume pentru a semăna 
cu niște peștișori înotând în apă. Alte platouri conţineau grămezi 
uriașe de legume suculente, fierte înăbușit, fructe, gelatină 
răcorindu-se în gheaţă cărată cu multă trudă din Alpii sudici în 
primăvara anului trecut, bomboane și dropsuri cu miere. Mesenii 
făceau ochii tot mai mari în timp ce intra mâncarea - o 
asemenea priveliște nu putea decât să sporească reputaţia 
formidabilă deja, pe care împăratul și-o câștigase. 

In vreme ce servitorii împărțeau farfuriile, Honorius smulse un 
clinchet pocalului său, lovindu-l cu cuțitul, și vorbi tare pentru a 
acoperi complimentele și conversaţia destul de sonore. 

— Poet al curţii! Un poem, te rog, să celebrăm această 
minunată ocazie! 

Dintr-un colţ se ridică greoi în picioare un individ posomorât, 
prost îmbrăcat, uitându-se confuz împrejur la musafiri. Deși 
părea că se ospătase de unul singur, privat chiar și de compania 
unei maseuze, băuse mult și era deja cherchelit bine. 
Legănându-se ușor pe picioare, își ridică paharul pentru a-l 
închina în cinstea împăratului. În cameră se făcu mai puţin 
zgomot, dar nu se lăsă o liniște completă. Ici-colo se mai rostea 
câte o ocară, iar poetul aruncă o privire fixă și sălbatică 
împrejurul lui, încercând să afle de unde venea batjocura care-i 
ajungea la urechi doar pe jumătate. 

— Un poem, mormăi, ridicându-și bărbia și afișând o atitudine 
impunătoare. O capodoperă, o adevărată operă de artă, pe care 
o vom lăsa moștenire de-a lungul veacurilor, care îi va pune în 


28 


umbră până și pe Catul sau Vergiliu, compusă însă chiar aici în 
faţa ochilor domniilor voastre... 

Se auziră chicoteli risipite și mai apoi o intervenţie grosolană 
venind de la un grup de meseni ce stăteau vis-â-vis de poet. 

— ... şi chiar sub nasul domniilor voastre. 

Atunci cei din preajma poetului traseră niște vânturi fără prea 
mare stinghereală, însoţite de mormăieli descurajate, iar cei din 
spate se puseră pe un râs copios. Poetul, în ciuda acestor 
lucruri, de-abia clipi confuz și îi dădu înainte, hotărât să nu ia în 
seamă huiduielile și toată acea gălăgie ce se iscase. 

— Închin paharul pentru stăpânul nostru iubit, minunatul 
împărat Honorius! 

Chipul poetului se crispă din pricina concentrării și acesta 
începu să recite încet. Poticnindu-se la început, în curând poetul 
își intră în mână și deveni din ce în ce mai încrezător cu cât se 
înlănţuiau versurile: 


În sănătatea împăratului nostru Honorius, 
comandant de-a pururi glorios. 

Mesenii domniei sale râd zgomotos, 

el lasă fetele... 


Aici poetul ezită căutându-și firul gândului și fiecare musafir 
sau servitor aflat în cameră se uită ironic când la el când la 
împărat, care tocmai atunci profita de momentul ușoarei 
distrageri pe care o provocase recitarea poemului pentru a-și 
lăsa mâna să alunece hoțește în susul coapsei timidei 
servitoare. Observând că toată lumea se întorsese să-l 
privească, împăratul se făcu roșu ca racul și își luă iute mâna de 
acolo, prefăcându-se că doar îndepărtase niște resturi căzute de 
la masă pe genunchii fetișcanei. Poetul zâmbi lovit de geniul 
inspiraţiei: 


„„„el lasă fetele în extaz, tumultos! 


Un val de hohote de râs și de urale izbucni și petrecerea își 
reluă cursul, toată lumea înfulecând cu lăcomie din bucate. 
Servitoarea o luă repede la picior în toată zarva aceea și 
împăratul îi făcu cancelarului său un semn discret să se apropie. 

— Vă ascult, Augustus! 


29 


Eunucul bătrân, care nu pleca nicăieri fără veșmintele sale 
desăvârșite din mătase și nici fără zâmbetul său mieros și 
binevoitor, se aplecă peste umărul stăpânului său. 

— Te rog ia la cunoștință, Didymus... Trebuie să-i găsim 
înlocuitor poetului ăstuia groaznic. Ne face de râs! 

Didymus bătu darabana pe masă cu degetele sale lungi și 
subțiri, gândindu-se preț de o clipă, apoi dădu din cap ascultător 
și plecă pe nesimţite. 

Honorius faci din nou apel la atenţia mesenilor. 

— Senatori și onoraţi oaspeţi, mai avem o singură chestiune 
la care trebuie să luăm parte înainte ca adevăratele serbări să 
înceapă. Căpitanul nostru șef al legiunilor, magister equitum, 
generalul Gaudentius Aetius... 

La auzul acestor cuvinte, un bărbat înalt de vârstă mijlocie 
păși înainte printr-o ușă laterală, semeţ și imperturbabil. Părea 
să fie germanic la obârșie - înalt, cu părul deschis la culoare și 
impunător. Armura, veșmintele sale convenţionale și conduita 
sa sobră arătau că este un comandant militar de rang înalt, iar 
ținuta și expresia chipului său îi trădau stinghereala faţă de 
frivolitățile la care era martor. Arăta ca un om care dorea să 
raporteze doar ceea ce avea de spus și apoi să își continue 
drumul cât de repede. 

— Augustus, spuse bărbatul, pe un ton aspru, regele hun 
Rugila a fost de acord cu condiţiile propuse pentru alianță. 

Impăratul zâmbi și se uită de jur împrejurul încăperii, sorbind 
reacţia provocată de aceste vești în rândul musafirilor. Mare 
Zarvă se iscă la auzul vorbelor despre huni și la scurt timp 
câteva voci se ridicară ameţite de băutură deasupra tuturor 
celor care făceau gălăgie, înfruntându-se una pe alta pentru a 
câștiga atenţia celorlalți musafiri. 

— Hunii! Credeam că noi încheiem tratate numai cu ființe 
umane! 

— l-aţi văzut în Arcul de Triumf anul trecut când am sărbătorit 
victoria noastră împotriva slavilor? Cine s-a ocupat de ordinea 
marșului la paradă? Tu ai avut grijă de asta, Didymus? Acei 
vizigoți magnifici cu pletele lor și zalele acelea - fiecare înalt de 
șase picioare - mărșăluind imediat în urma crăcănatului ăluia 
nenorocit de Uldin cu toată cavaleria sa de huni soioși! 


30 


— Ha! Diavoli nemernici cu ochi oblici și nas turtit, fețe 
galbene ce sunt - zici că tocmai au ieșit târâș din bestiarul 
împăratului din Capri și trebuie închiși din nou în cușcă. 

— Frumoasă comparaţie cu vizigoții, Didymus - te pricepi de 
minune la astfel de descrieri. 

Didymus se făli ca un păun plin de plăcere în timp ce-l privea 
dintr-o parte pe împărat. 

La rândul său, Honorius îi zâmbi intendentului cu îngăduință, 
dar ochii săi erau goi și chipul său arăta că gându-i era dus 
departe. Servitoarea își făcuse din nou curaj să se apropie de el 
și se aplecă pentru a debarasa mesele de farfuriile goale, iar el 
își lungi gâtul pentru a vedea mai bine ce ascundea tunica 
fetișcanei. Ghicindu-i intenţiile, fata se ridică emoţionată, iar 
farfuria din mâinile ei începu să se clatine. Dezamăgit, împăratul 
se întoarse către soldați, care stăteau tăcuți în poziţie de drepţi, 
uitându-se cu un vădit dispreţ la ceea ce făcea stăpânul lor. 

— Așadar, Gaudentius, avem acum o alianţă oficială cu aceste 
creaturi, cu acești... huni? 

— Avem, generale, așa este, răspunse comandantul scurt și 
tăios. 

— Și... chiar este un lucru înţelept să avem de-a face atât de 
îndeaproape cu acești necurați? 

Didymus râse pe sub mustață din nou, de data aceasta mai 
tare, și întrerupse șirul de întrebări cu vocea sa înaltă, rafinată. 

— Ah, dar hunii înșiși au o vorbă, Augustus: Mai bine un șacal 
înăuntrul cortului care să-și facă nevoile afară, decât unul afară 
care să se ușureze înăuntru. 

Încăperea fu zguduită de hohote de râs, și aceleași voci bete 
își revendicară atenţia. 

— O fi vreo cămilă? Am auzit că hunii călăresc cămile pe 
câmpul de luptă... 

— În spinarea cămilelor ar fi aproape la fel de înalţi ca 
oamenii normali! 

Musafirii continuară să râdă, iar pe chipul împăratului apăru 
același zâmbet indulgent. Cu toate acestea, Gaudentius părea 
vizibil deranjat cu cât asculta conversaţia și fluierăturile. | se 
încruntă faţa și începu să se lase când pe un călcâi când pe 
celălalt, enervat. Nu era el în măsură să intervină - asemenea 
manifestări erau deseori grea încercare, deși întotdeauna 


31 


reușea să rămână tăcut și să nu-și păteze demnitatea - dar de 
această dată se hotărâse să se facă auzit. Păși înainte și ridică 
tonul peste toată flecăreala aceea confuză. 

— Pot să vă asigur, Augustus, hunii nu călăresc cămile. 

In aceeași clipă unul sau două oftaturi de exasperare se 
auziră din rândul mesenilor, dar Gaudentius continuă. 

— Călăresc cai, deși rasa acestora e mai degrabă urâtă și 
robustă dacă e să ne luam după standardele romane. Și sunt 
cea mai grozavă cavalerie din lume. Fără excepţie! 

Impăratul le făcu cu ochiul mesenilor de lângă el și apoi îi 
aruncă o privire comandantului, cu fața-i brăzdată de o expresie 
ce-i trăda amuzamentul. 

— Generale Gaudentius, rosti sarcastic, n-aţi vrea să poftiţi la 
masă cu noi, căci cu conversaţia am isprăvit. Sunt sigur că se va 
găsi o canapea pentru un comandant atât de bine informat ca 
tine. 

Ceilalți meseni râseră obraznic pe înfundate, dar Gaudentius 
păru să nu bage de seamă că este luat peste picior. Dădu din 
cap politicos către împărat. 

— Mulţumesc, Augustus, dar trebuie să îmi continuu drumul, 
deîndată ce... 

— Cea mai grozavă armată călare din lume, zici? îl întrerupse 
împăratul. Trebuie să fie o priveliște minunată, asemenea 
călăreți versaţi pe spinarea unor animale cu burți grase și 
picioare scurte cum sunt acelea. Cam ca un senator călărind un 
măgar spetit de atâta galop, nu? Ah, asta îmi dă o idee pentru 
următoarea petrecere! 

Impăratul își dete coate cu vecinul său de masă și senatorul 
roși până în vârful urechilor, spre râsul tuturor. 

— Augustus, interveni învățatul eunuc Didymus, așa sunt 
crescuți caii hunilor. Hunilor le place ca ei să arate precum... 
ăăă... oile, mai degrabă decât să se asemene cu caii. Au 
spinarea lată, căci niciodată călăreţii lor nu descalecă. Fac tot 
felul de lucruri cocoțați pe cai - dorm, își fac de mâncare, se și 
împerechează acolo! 

La auzul acestora, peste toată încăperea se lăsă tăcerea și 
ochii împăratului scânteiară la primul lucru cu adevărat 
interesant pe care îl auzise toată seara. 


32 


— Fascinant! continuă împăratul pe un ton languros. 
Didymus, ce ziceai, că ei chiar... ăăă... gătesc? Acum, să faci 
dragoste pe un cal, asta mi-o pot imagina și aș putea chiar s-o 
aprob. Dar, să-și facă de mâncare, așa ai spus? 

— Într-adevăr, Augustus, e un fel de a spune, răspunse 
eunucul. Vedeţi, ei iau o bucată de carne crudă, de obicei carne 
de cal, așa am auzit... 

— Din animalul prea slăbănog ca să facă amor pe el! interveni 
din spatele sălii un mesean beat criţă. 

Eunucul nu luă în seamă această întrerupere. 

— Cum spuneam, iau o bucată de carne crudă și și-o bagă sub 
pulpe, pe spinarea nădușită a calului, cam în genul unei șa pe 
care să stea. Apoi călăresc pe ea toată ziulica. 

Împăratul aștepta încă o poantă, apoi se uită la Didymus 
contrariat. 

— Și mai precis, hmm, când anume o gătesc, Didymus? 

Faţa lui Didymus se lumină cu un zâmbet triumfal. 

— Asta e tot ce fac ca să o gătească Augustus! Călăritul 
frăgezește carnea, îi dă sare și o mai și încălzește. Hunii o 
mănâncă pregătită întocmai. Arta culinară a hunilor e cea mai 
desăvârșită! 

Toţi își pironiră ochii pe eunuc, fără să fie prea siguri dacă 
acestuia îi ardea de glume. Gaudentius făcu un pas înainte, 
aruncându-i lui Didymus o privire ca de gheaţă. 

— Vorbești prostii. Carnea este așezată acolo pentru a 
vindeca rănile de pe spinările cailor, roase de la înșeuat. Or fi 
hunii lacomi și cruzi, dar în niciun caz nu-s proști. Ar trebui să vă 
amintesc, Augustus, cum călăreții huni ne-au secerat dușmanii 
anul trecut la Florenţa, ceea ce legiunile romane n-au putut face 
cu propriile forţe. De n-ar fi fost hunii să intervină pentru noi, 
acum am fi băut vin în cinstea unei trupe de ostrogoți bărboși și 
blonzi sau poate mai rău. 

Împăratul făcu ochii mici la această aluzie care îl ducea cu 
gândul la pericolul iminent. 

— Asta e o prostie și mai mare, generale. Au avut și hunii un 
dram de noroc. Barbarii pedeștri au înfruntat și în alte daţi 
armate atacând călare. Nu există îndoială că n-ar fi rezistat și 
atunci... 


33 


— Nu, Augustus, n-ar fi putut ţine piept. Nu împotriva 
cavaleriei ce se ţinea bine în scări. Nu împotriva miilor de huni 
călare, atacând umăr la umăr și folosindu-se de scările 
harnașamentului pentru a-și propti armele și a-și intensifica 
loviturile. Nicio infanterie de pe lumea asta n-ar fi rezistat la așa 
ceva. 

Impăratul ridică din sprâncene și rămase cu privirea în gol, 
deși nu se putea spune dacă era surprins de cutezanța 
generalului sau pur și simplu nedumerit în legătură cu această 
nouă armă, cu aceste scări. In aer plutea o tensiune evidentă, 
căci în încăpere nu se mai auzea nici musca, dar Honorius rupse 
tăcerea și afișă imediat un zâmbet atotștiutor. 

— Îți mulțumim că ne-ai luminat și pe noi povestindu-ne din 
amintirile tale nepreţuite, generale! 

Gaudentius dădu din cap și își drese glasul, făcându-se că nu 
bagă de seamă enervarea crescândă a împăratului. 

— Augustus, permiteţi-mi să revin la discuţia de dinainte. Am 
încheiat un tratat cu hunii și vom fi nevoiţi să schimbăm 
ostateci, pentru a întări înțelegerea de ambele părți. Regele 
Rugila s-a oferit să trimită Romei pe tânărul său nepot, fiul cel 
mare al lui Mundzuk, fostul rege hun. Trebuie să le oferim la 
schimb pe cineva potrivit. 

Sala se cufundă în tăcere și toată lumea își puse ochii în 
pământ, evitând privirea împăratului. Niciun om n-ar fi 
îmbrățișat ideea de a fi trimis preţ de ani buni în tabăra hunilor 
sau vreo rudă apropiată să fie desemnată ostatec de către 
împărat. Acesta din urmă își rotea ochii împrejur, cumpănind 
situaţia. 

— Aici avem într-adevăr o problemă, oftă el într-un sfârșit. Ne- 
am alăturat atâtor alianţe în anii ăștia, ca să păstrăm pacea la 
graniţe, că a devenit foarte dificil să găsim oamenii potriviţi 
pentru aceste mici schimburi de ostateci, ce arată aliaţilor 
bunăvoința noastră. 

Se mai gândi preţ de câteva clipe, zâmbind cu viclenie. 

— Dragul meu Gaudentius, ai un fecior tânăr, nu-i așa? Un 
voinic de treisprezece sau paisprezece ani, dacă îmi aduc 
aminte bine, nu? 

Gaudentius îl fixă pe împărat cu răceală. 

— Flavius are paisprezece ani, Augustus. 


34 


Honorius primi privirea pustiită a comandantului fără pic de 
remușcare. 

— Mă simt onorat, Gaudentius, să accept oferta ta generoasă 
de a-l trimite pe fiul tău ostatec hunilor. Spune-mi generale, 
tânărul Flavius Aetius suferă de aceeași incapacitate de a le 
arăta superiorilor săi respectul cuvenit ca și tine? 

Gaudentius făcu o pauză, cumpănindu-și cu atenţie răspunsul. 
Deși Honorius nu era atât de crud ca foștii împărați romani, un 
răspuns nepotrivit l-ar fi costat pe general întreaga sa carieră 
sau poate chiar viaţa. 

— Este drept, fiul meu își cam iese din fire când vine vorba de 
lingușeala fără de rost. 

De data aceasta împăratul fu cel care se opri un moment, ca 
și cum ar fi cântărit cu grijă cum să răspundă acestui reproș pe 
care îl intuise. 

— Nu asta am vrut să zic de fapt, dar nu mai contează - zâmbi 
el celor așezați în jurul mesei - este o noapte încântătoare și eu 
însumi sunt mai îngăduitor astă seară. 

Se întoarse cu faţa către Gaudentius și îi aruncă o privire 
pătrunzătoare. 

— Ar fi bine să discuţi cu fiul tău noţiunile elementare de 
politețe și diplomaţie, generale, sau poate nu ești în măsură să 
dai astfel de lecţii. Or fi manierele de joasă speţă un câștig în 
tabăra hunilor, dar le asigur că aici în Ravenna, cu o astfel de 
conduită nimeni nu se va bucura de o carieră lungă sau deo 
viaţă lungă. 

Gaudentius încuviinţă din cap cu răceală, se întoarse pe 
călcâie și se îndreptă cu pași mari către ieșire. 

— Încă ceva, generale, strigă împăratul în urma sa. 

Gaudentius se opri din mers și se întoarse. Pe faţa sa nu se 
mișcă niciun mușchi, chipul său nu lăsa să se întrevadă nimic. 

— Flavius al tău nu va pleca deîndată, continuă împăratul. Aș 
vrea să-i ţină de urât câteva luni tânărului hun de aici. Să-l facă 
să se simtă și el ca acasă, să se acomodeze mai ușor. Ostatecii 
noștri nu sunt prizonieri -trebuie să facem tot ce ne stă în 
putinţă să ne asigurăm că se simt bineveniţi aici. 

— Precum ordonaţi, Augustus, răspunse Gaudentius acru. 

Împăratul îl mai fixă cu privirea o clipă, fără să vorbească. 


35 


— Generale Aetius, relaţia noastră cu hunii nu e lipsită de 
importanță pentru viitorul Romei. Să vedem dacă îl putem 
deprinde pe acest băiat să nu se poarte într-o manieră așa de... 
tipică hunilor. Strâmbă din nas cu dezgust. 

— Intocmai, Augustus. Și vi s-a adus oare la cunoștință cum îl 
cheamă pe acest tânăr hun ce va locui aici la palat? 

Impăratul dădu din cap și se uită la Didymus, care își plimba 
ochii pe o copie a tratatului. După o clipă, intendentul își ridică 
privirea cu satisfacţie, arătând ceva cu degetul pe pergament. 

— Aha! proclamă Didymus. Zice aici că numele prinţului este 
Bleda. 

Gaudentius încuviinţă. 

— Bleda. Fiul meu Flavius în schimbul lui Bleda. Așa să fie. 

Îl salută scurt pe împărat, cu un semn al capului, se întoarse 
și părăsi sala de banchete fără a mai rosti vreun cuvânt în plus. 
Conversaţia și râsetele își reluară cursul obișnuit. 


Călăreţii huni tropăiau pe strada pietruită din Ravenna, având 
o înfățișare atât de cumplita și de neobișnuită, cu 
harnașamentele lor de piele unsuroase, cu crestele lor, cu caii 
lor bondoci, încât trecătorii înmărmuriţi de uimire și-ar fi putut 
lesne închipui că sunt niște creaturi din o cu totul altă specie. 
Formau un Zuun, un divizion de cavalerie de o sută de huni, 
însoțit de o centurie de soldaţi de gardă romani mergând și ei 
călare, îmbrăcaţi de asemenea în zale lucind de îţi luau ochii, cu 
mantiile lor impecabile, de un roșu aprins, ce fluturau elegant 
după ei. Un aguilifer” purtând cu sine vulturul roman conducea 
impresionantul convoi, vocea sa tunătoare plutind peste 
ciorovăiala negustorilor care se tocmeau la preț și peste huruitul 
carelor și al roabelor. 

— Cedite! Faceţi loc pentru oaspeţii împăratului! Cedite! 
Lăsaţi hunii să treacă! 

Locuitorii Ravennei se dădură într-o parte și căscară larg 
ochii. Detașamentul coti spre curtea palatului și gărzile hunilor 
descălecară și se așezară nepăsătoare lângă caii lor, lăsându-i 


3 Aquilifer este titlul conferit în armatele romane celui care purta stema, aceasta fiind 
reprezentată în acele vremuri de un vultur (lat. Aquila). (n.tr.) 


36 


călare doar pe comandanţi. Comportamentul lor părea destins, 
dar ochii le fugeau ici-colo vigilenţi, iar palmele le erau 
încleștate, mereu gata să tragă afară mânerele săbiilor. La 
rândul lor, străinii erau cercetaţi îndeaproape și cu dezgust de 
către trupele romane, care rămăseseră ţepene pe caii lor ce 
fremătau. Nimeni nu rostea un cuvânt. 

La scurt timp după aceasta, porţile duble ale palatului se 
deschiseră și întâmpinat de urale, eunucul Didymus, gătit în 
mare fel și etalându-și veșmintele din mătase fină orientală, păși 
înainte cu un zâmbet larg de bun venit, potrivit întru totul 
ocaziei. Câţiva băieţi tineri de toate culorile și îmbrăcaţi cu tot 
soiul de veșminte îl însoțeau: un tânăr negru din Numidia în 
mantaua regală din piele de leopard specifică gintei sale 
îndepărtate; un slav cu părul cărunt și pielea rozalie clipind 
incomodat de razele puternice ale soarelui; câţiva arabi și 
berberi în mantii cu falduri și doi cehi deșiraţi și roșcovani, 
zâmbind cu subiînțeles unul celuilalt și dându-și coate. 
Gaudentius era prezent de asemenea, precum și fiul său Flavius, 
un flăcău zvelt, dar lat în umeri, ce sta mai deoparte faţă de 
ceilalţi băieţi. În comparaţie cu prinții veniţi de peste graniţe 
înveșmântaţi cu tradiţionalele lor haine colorate, el purta o 
tunică albă, simplă, din lână de foarte bună calitate, evitând 
orice altă podoabă sau alte în fiorituri ale hainelor. Asemenea 
tatălui său, părul castaniu și-l pieptăna simplu, dat pe spate 
astfel încât să-i lase fruntea liberă, iar pielea sa măslinie 
moștenită dinspre mamă, o milaneză nobilă, contrasta viu cu 
ochii săi noptateci, înfrumuseţțându-i. 

În timp ce Didymus se apropia de convoi, un băiat scund și 
musculos din fruntea divizionului hunilor descălecă plin de 
graţie, asemenea unei feline, și atinse pietrele din pavaj cu 
cizmele sale de călărie din piele de căprioară. Făcu un pas 
înainte încrezător, dând impresia că este obișnuit să fie privit și 
admirat, deși harnașamentul său soios nu se deosebea cu nimic 
faţă de cele ale gărzilor. Părul său negru și des îi atârna până la 
brâu și era prins la spate cu o curelușă simplă de piele. Doar 
pumnalul împodobit bogat cu nestemate ce i se odihnea la 
centură și sprinteneala dârză a pașilor săi îl deosebeau de garda 
sa și îi dezvăluiau apartenența la familia regală a marelui său 
neam. Pielea sa era brăzdată de praf și puternic bronzată, cu 


37 


oasele obrajilor proeminente. Pe față avea bătute ca niște cuie, 
parcă după model, o serie de cicatrice decorative, iar nasul său 
mare era atât de turtit, încât de-abia se întindea în josul cutelor 
lăsate de încruntătura sprâncenelor. Dar ceea ce băieții din 
curte găsiră ca fiind cel mai șocant lucru erau ochii lui - într-atât 
de oblici, încât păreau aproape închiși, fără însă a se încreţi 
deloc spre coada ochiului. Numai când și când, licărul de 
obsidian al irișilor lui negri, scânteind de agerime și de istețime, 
dovedeau că este atent la tot ce mișcă. 

Lui Gaudentius îi erau cunoscuţi astfel de ochi datorită 
legăturilor numeroase pe care le avusese cu hunii și uneori era 
invidios pe avantajele acestora. Cu așa ochi, ţi-era imposibil să 
ghicești ce anume gândește sau simte un om. Singura cale prin 
care puteai ajunge la o înțelegere cu un asemenea om era dea 
te baza exclusiv pe ceea ce spune. Era o metodă în care 
Gaudentius nu avea pic de încredere, deși a te încrede în 
spusele unui hun era mai puţin periculos decât a pune preţ pe 
cuvintele altor naţii, și aici intrau, simțea el, și romanii. 

Băiatul înaintă elegant, îl cântări din ochi preț de o clipă pe 
Didymus, apoi începu să facă plecăciuni, fără a-și lua însă vreun 
moment ochii de la eunuc. Ceilalţi prinți luaţi ostateci se uitară 
lung la el, tăcuți și nemișcați, rămași puţin cu gura căscată la 
acest vlăstar regal care ajunsese la Ravenna, centrul puterii 
lumii întregi, nu purtat pe un palanchin cu perdele de mătase 
precum călătoriseră ei, ci în spinarea unui căluț nădușit și 
nămolit până peste cap; fără straie stacojii, doar îmbrăcat în 
lână de oaie și în piele; fără să aibă o gardă de onoare care să-l 
păzească, ci alături de un divizion de războinici în zale 
sclipitoare. 

Stând neclintit în faţa acestor călăreţi ce arătau atât de ciudat 
și în faţa plecăciunii tăcute a tânărului, Didymus se repezi apoi 
înainte să-i salute pe oaspeţi, dând mâna cu ei încântat. 

— Fiţi bineveniţi, prieteni de peste hotare, bun venit tuturor! 
Ah! lată întregirea grupului nostru de oaspeţi princiari din toate 
neamurile aliate Romei! Un membru al familiei regale hune, nici 
mai mult nici mai puţin! Tinere prinţ, vei putea să ne prezinţi 
referințele tale în mod oficial mai târziu, permite-mi acum să îţi 
fac cunoștință fără vreun ceremonial anume, cu viitorii tăi 


38 


tovarăși. Prințul Vortigern ce se trage din neamul celților din 
Londinium. 

Cel mai înalt dintre cei doi roșcovani deșirați îl întâmpină cu 
un rânjet știrb și viclean și se aplecă până-n pământ, luând 
peste picior plecăciunea de mai devreme a tânărului hun. 

— Prinţul Gundioc al burgunzilor; Flavius Aetius, care va pleca 
curând către ţinuturile voastre; și restul de derbedei cu sânge 
albastru, cu care se-nţelege, te vei cunoaște mai bine în scurt 
timp, poţi să contezi pe asta! Ah, el este mezinul micii noastre 
familii, prinţul Theodorie, fiul regelui vizigot Alaric. 

Făcându-și loc prin mulţimea de băieţi, Didymus îl înșfacă de 
gulerul tunicii pe ștrengarul mic și brunet și îl ciufuli tandru. La 
cei doisprezece ani ai săi, Theodorie era mai mic decât tovarășii 
săi și cam scund pentru vârsta lui. 

Didymus surâse. 

— Alaric ne tot ameninţă că va pune stăpânire pe Roma. Din 
fericire, micul lui amic aici de faţă ne va ajuta să păstrăm 
imperiul în siguranţă. Băiatul smuci din cap de necaz și îi aruncă 
o privire tăioasă lui Didymus, pe care eunucul nici că o băgă în 
seamă. 

— Băieți, spuse întorcându-se cu faţa către grupul care se uita 
încurcat la el și aștepta, am onoarea să vi-l prezint... pe prinţul 
hun Bleda! 

Odată rostite aceste cuvinte, divizionul călare îngheţă și 
tânărul hun se ridică drept dintr-o dată, cu ochii tremurându-i de 
groază, așa cum stătea între Didymus și Gaudentius. Imediat 
după aceea, unul din călăreții din fruntea convoiului, un ofițer 
atletic, scund și solid, înjur de patruzeci și cinci de ani, 
descălecă și înainta calm, cu pași mari. Se opri în faţa prințului 
ce se fâstâcise și începu să vorbească încet cu Didymus și 
Gaudentius, atât de încet încât doar ei între ei se puteau 
înțelege. Reacţia lui Didymus la ceea ce i se spunea avu 
răsunetul unui tunet în urechile celor prezenți. 

— Nu este prinţul Bleda? spuse printre dinţi. Dar aveam o 
înțelegere! Generale Gaudentius, este adevărat că aveam 
încheiată o înţelegere cu privire la rangul ostatecului? 

Gaudentius aprobă din cap și îi vorbi ofițerului hun cu 
asprime. 


39 


— Așa este. Prin urmare, au încălcat hunii înțelegerea noastră 
legată de ostateci înainte ca ea să fie măcar pusă în aplicare? 

Ofițerul nu tresări și nici măcar nu clipi din ochi, ci rămase în 
poziție de drepţi, cu pieptul scos înainte și capul dat pe spate, 
uitându-se direct la Gaudentius. Se făcu că nu vede cum 
Didymus își frângea mâinile și ridică tonul pentru a fi pe același 
nivel cu vocea generalului. 

— Ne-am înțeles să facem schimb de ostateci de aceeași 
valoare, spuse hunul, într-o latină regulată, foarte nefirească. La 
momentul respectiv nu știam că împăratul Honorius nu are 
moștenitori și că nu ne putea trimite un ostatec de același rang 
cu Bleda, care urmează pe linie directă la tron. Dar în semn de 
bunăvoință faţă de Roma, regele Rugila l-a trimis pe fratele mai 
mic al lui Bleda, Attila. 

Gaudentius îl cercetă cu privirea. 

— Și mă rog cine ești tu, de cunoști atât de bine planurile 
regelui vostru? 

Hunul nu se sperie dintr-atâta și își aplecă ușor capul, făcând 
o plecăciune protocolară. 

— Sunt căpitanul Turgrid din garda personală de călăreţi a 
regelui, fost membru al legiunilor auxiliare romane de pe 
Dunăre, eliberat onorabil de la datorie după ce am servit până la 
capăt împăratului vostru. La dispoziția dumneavoastră! 

Gaudentius se uită în continuare cu ochi mari la el până ce 
Didymus rupse tăcerea aceea ce devenise incomodă pentru 
toată lumea. 

— Vom lămuri această confuzie mai târziu, spuse bâlbâindu- 
se, iar între timp, pentru că tot aţi bătut atâta drum până aici, 
nu văd altă soluţie decât să acceptăm ostatecul pe care bunul 
vostru rege l-a considerat demn de a fi trimis Romei, Deci, 
prinţe... Attila, așa spuneai că te cheamă? Trebuie să fii foarte 
ostenit și înfometat din pricina călătoriei. Te rog poftește în 
modestul nostru palat! 

La auzul acestor vorbe, Vortigern făcu un pas în față, 
executând o altă plecăciune prefăcută, dar elegantă. 

— Îi e foame? exclamă în latina lui cu accent celtic, îi aduc eu 
ceva de mâncare! 

Didymus se uită la el contrariat și îl privi pe băiat cu o undă 
de îngrijorare pe faţă. 


40 


— Mulţumesc, Vortigern. Nu-i nevoie... 

Dar tânărul celt deja o luase la picior, râzând ca pentru sine. 

Didymus dădu din umeri resemnat, ușurat probabil că 
scăpase de grija lui. 

— Între timp băieţi, vă las să vă cunoaşteţi. Generale 
Gaudentius, am să te rog ceva, dacă ești bun, găsește-le o 
gazdă acestor, ăăă, nobili călăreți ai noștri... 

Eunucul și generalul făcură loc și băieţii plecară în grup, 
pălăvrăgind însuflețiţi, cu Attila zăbovind în urmă și uitându-se 
peste umăr o dată, de două ori, ca și cum ar fi nutrit speranţa că 
cineva îl va ruga să-și care singur lucrurile, sau măcar îi va da 
ceva cu care sa-și ţină mâinile ocupate. Prima impresie nu 
fusese prea strălucită, de-abia se dăduse jos de pe cal și deja 
autenticitatea și valoarea sa erau puse la îndoială, chiar și din 
poziţia lui atât de rușinoasă de ostatec. Zile întregi se certase cu 
unchiul său regele primăvara trecută, în legătură cu umilinţa pe 
care trebuia să o îndure ca trimis către un popor străin, în 
situaţia dată - tocmai el, cel mai dibaci arcaș și cel mai bun 
luptător al tribului său, cel mai ager vânător, cel mai iute 
călăreț. Attila, care îi era cel mai aproape regelui dintre toți fiii 
tatălui său, căci deși coroana avea să-i revină lui Bleda, după 
lege și tradiţie, cu toţii știau că toată înţelepciunea regelui și 
binecuvântarea sa vor merge către el. Dar regele Rugila de-abia 
schițase un zâmbet la toată împotrivirea lui Attila. 

— Tânărul Bleda va rămâne aici alaiuri de mine, îi spusese 
regele. Este plăpând și nu ţine la drum și nici nu e făcut pentru 
viaţa din Ravenna. Doar tu ești demn de această onoare, căci 
dintre voi doi, doar cu tine mă pot mândri în fața romanilor. 

În acea zi, pentru prima dată, Attila își înjură unchiul, chiar 
dacă pentru a face asta a trebuit să aștepte până când rămase 
singur pe câmpie, doar cu calul său. Și acum îl înjură din nou, 
după toată rușinea pe care o înghiţise de pe urma acestui eunuc 
nătâng al romanilor. 

Theodorie mergea cu pași mărunți și repezi pentru a se ţine 
după lunganul de Flavius Aetius, trăgând cu coada ochiului la 
convoiul ciudat ce tocmai sosise. 

— Un hun! șopti băiatul entuziasmat. Oare o fi știind să 
vorbească latină? 


41 


— Habar n-am, scutură din umeri Flavius. Pune-l la încercare, 
Theodorie. 

Băiatul cel mic se apropie de Attila zâmbind prietenos, dar 
chiar în clipa când se pregătea să-i vorbească, ceva căzu de 
deasupra lor, împroșcând pavajului din marmură de la picioarele 
lui Attila. Toţi băieţii strânși acolo făcură un pas înapoi, cu ochii 
pironiţi la bucata însângerată de carne crudă ce zăcea pe jos. 
Vortigern și prietenul său stăteau într-un balcon de deasupra lor 
râzând. 

— Uite-ţi prânzul hunule! strigă batjocoritor Vortigern. Sper că 
te simţi ca acasă! 

Attila aruncă o privire tăioasă către cei doi celți care o luaseră 
la fugă în hohote de râs. Sângele îi năvăli în obraji, înroșindu-i 
întreaga faţă. Ceilalţi băieţi rămaseră nemișcaţi în tăcere, 
ațintindu-și privirea când la bucata când Theodorie nu se mai 
putu abţine. Râsul său înfundat sparse tăcerea. Era tot ce le 
trebuise celorlalţi băieți ca să facă același lucru, izbucnind toţi 
deodată în hohote de râs. Înfuriat, Attila se aruncă asupra 
tânărului vizigot, împingându-l cu putere. Băiatul mai mic, luat 
prin surprindere, se clătină dându-se înapoi, își recăpăta 
echilibrul și apoi se repezi și el la Attila, împungându-l cu capul 
în piept, izbindu-l pe hun cu spatele de peretele coridorului. 
Attila îl îmbrânci furios înapoi. 

— Crezi asta amuzant? strigă într-o latină de tabără militară. 
Crezi asta amuzant? Arăt eu amuzant la tine, maimuţă 
albinoasă... 

Spunând aceste cuvinte, Attila țâșni spre Theodorie, care, în 
ciuda staturii sale mici, era foarte îndârijit și pregătit să-i ţină 
piept. Atacul hunului fu întrerupt, căci Flavius se puse între cei 
doi. Theodorie protestă cu o cascadă de semne obscene 
îndreptate către cei doi băieți mai mari, gesturi vulgare pe care 
le-ai fi văzut doar la un căruțaș. Flavius totuși nu-l luă în seamă 
și încercă să calmeze spiritele. 

— Vortigern ţi-a aruncat carnea, hunule! Theo n-are nimic a 
face cu asta. Găsește-ţi pe cineva pe măsura ta! 

Înainte ca băiatul să-și termine fraza, Attila îl aruncă pe 
Flavius la pământ, lovindu-l cu pumnul direct în față și 
doborându-l pe podea ca pe un sac de grâu. Romanul se uită în 


42 


sus atent, năucit. Un ochi începuse să i se umfle deja, iar Attila îl 
ţintuia la pământ cu privirea-i amenințătoare. 

— Pe măsura mea? rânji dispreţuitor hunul. Adică așa, ca 
tine? 

Flavius sări în picioare și se făcu că îl împinge pe cel care îl 
atacase mai devreme, dar deși era puternic și sprinten, de 
departe cel mai bun luptător corp la corp“ din contubernium-ul 
său, hunul îi ghici intenţia și se feri de manevra pe care o 
încercase. Flavius se replie rapid, dar el era obișnuit cu ritmul 
constant și bine pus la punct de pe ringul de lupte. Nu era 
pregătit pentru atacul atât de iute și năprasnic, căruia trebuia 
să-i facă faţă acum. Attila devenise un adevărat vârtej în 
mișcare, când simulând loviturile, când sărind în lături și 
zvârlind din picioarele sale încălţate cu cizme de piele, lovind 
grozav cu pumnii, năpustindu-se asupra genunchilor romanului, 
mereu  prinzându-l pe picior greșit și făcându-l să se 
rostogolească la pământ, cu mâinile goale, cu capul învârtindu-i- 
se. 

Flavius era uluit. Loviturile care vizau zona pancreasului pe 
care le învățase de la instructorii săi militari greci erau bune 
doar pentru a te lua la trântă cu cineva - îi putea zdrobi 
degetele adversarului într-o clipită, să-i tragă un genunchi sub 
centură, să-l sugrume iute sau încet, după propriul plac. Dar ce 
te faci atunci când nici măcar nu poți să-ţi vez; adversarul, care 
sare încolo și-ncoace ca o sfârlează, darămite să-l prinzi și să-l 
strângi de beregată? Attila era el însuși o legiune întreagă, 
împungându-și rivalul din toate părţile, cărându-i pumni și 
strivindu-l cu lovituri iuți în coaste și coate-n gură. Deși îl durea 
capul și vederea începuse să i se împăienjenească de la pumnii 
pe care îi încasase, Flavius încă lupta cu îndârjire. Ceilalţi băieţi 
se adunaseră roată în jurul lor și îi ațâţau unul împotriva altui, 
dornici să vadă sânge. 

— Hai Flavius, poţi să lovești mai bine de-ataât! 

— Termină-l cu pumnii Flavius! E la mâna ta! 

— Flavius, strânge-l bine! Eşti mai puternic decât hunul! 

Flavius se mai legănă o dată pe picioare neîndemânatec, vru 
să-l izbească răsucindu-se pe Attila, cu o mișcare pe care până 


* Contubemium-ul este cea mai mică unitate de soldaţi din armata romană, formată din opt 
legionari, (n. trad). 
43 


și un novice ar fi intuit-o de la o poștă, dar acesta se eschivă cu 
o manevră care atenuă lovitura, făcându-l pe Flavius să-și 
piardă echilibrul. Băiatul hun o luă apoi prin spatele său, îi sări în 
spinare și îi încleștă gâtul strângându-l tare în mâini. 

— Predă-te, romanule! strigă Attila. 

Flavius se folosi de un truc și îl trânti pe hun cu spatele de 
zidul de piatră, pentru a-l face să mai slăbească din strânsoare. 

— Nu... mă... Predau! 

Attila scrâșni de durere la impactul cu peretele, dar își 
încleștă mâinile și mai abitir în jurul gâtului lui Flavius. 

— Am zis predă-te! 

Faptul că hunul îl supusese pe rivalul său mai solid era prea 
mult pentru Theodorie. Văzând că Flavius era la ananghie, 
tânărul vizigot se avântă furios înapoi în luptă, sărindu-i lui Attila 
în spate și aplicându-i același „laţ” în jurul gâtului. Cei trei se 
bălăbăniră de-a lungul coridorului în încleștarea aceea, unul 
peste celălalt. Toţi erau roșii la față, ca un gal în bătaia soarelui 
african. 

— Predă-te hunule! îi strigă Theodorie în urechi lui Attila. 

Hunul mormăi ceva și încercă să-și răsucească corpul ca să-l 
dărâme la pământ pe acest mic luptător, fără a-l scăpa însă pe 
Flavius de strânsoare, căci îl înlănțuia tot mai tare cu mâinile și 
picioarele. Chiar în acea clipă, auzind toată zarva pe care o 
făceau, Gaudentius și Didymus ajunseră alergând la faţa locului 
și strigară la bătăuși să înceteze. 

— Ce se întâmplă aici? Cine a sărit primul la bătaie? tună 
Gaudentius, în timp ce Didymus ţopăia încolo și-ncoace ca un 
păun speriat, trângându-și mâinile la vederea acestor 
barbarisme fără precedent, la care era martor chiar în mijlocul 
palatului. 

Așa cum stăteau întinși pe podea cu respiraţia tăiată, pe 
marginea coridorului unde se luaseră la trântă până când 
Gaudentius îi despărțise, Flavius se uita la Attila, iar Attila îi 
întorcea privirea cu răceală, așteptându-se ca rivalul său să îl 
pârască tatălui lui și apoi să-și primească pedeapsa cuvenită. 
Nici nu pusese piciorul în Ravenna de mai mult de un ceas - 
cum de o luaseră atât de repede lucrurile pe un făgaș așa de 
rău? 

— Aştept! Cine a început? 


44 


Flavius își ridică capul din pământ, căci deja ceilalți băieţi îl 
țintuiau nerăbdători cu privirea. 

— Nimeni, tată, minţi el. Doar ne... luasem la trântă. Hunul 
îmi arăta niște scheme de luptă. 

— Trântă zici? Voi trei păreaţi destul de hotărâți să vă trimiteţi 
unul pe altul pe lumea cealaltă. Dar gata, destul. Daţi-vă mâinile 
acum și ștergeţi-o de-aici. 

Băieţii se ridicară cu greu în picioare și se uitară urât unul la 
celălalt, cu mâinile atârnându-le ţepene pe lângă corp. 

— AȘ fi putut să te bat măr, bodogăni Attila ca pentru sine, o 
undă de dispreţ străfulgerându-i ochii. 

Flavius îl luă puţin peste picior: 

— Fără gărzile tale de corp n-ai fi fost în stare de nimic, îi 
răspunse, pe același ton șoptit. 

— Am zis daţi-vă mâinile! repetă Gaudentius cu asprime în 
glas. 

Flavius se uită chiorâș cu singurul ochi bun care îi mai 
rămăsese și îi întinse mâna în silă. 

— Te lupţi bine, hunule, mormăi cu jumătate de gură. Nu mi- 
ar strica să învăţ și eu asemenea mișcări. 

Attila îl cântări cu privirea calm, ridicând contrariat dintr-o 
sprânceană. 

— Un roman, să lupte ca un hun? 

Flavius își împinse maxilarul în față și dădu din cap, iar Attila, 
după un timp, îi strânse ranchiunos mâna băiatului roman. 
Felicitați de toți cei din jur, grupul de băieți își reluă 
pălăvrăgeala și își continuă drumul pe coridor. 

Deodată Flavius se despărți de prietenii săi și fugi cu pași 
mărunți către locul unde avusese loc cu câteva momente 
înainte bătaia. Gaudentius și Didymus făcuseră deja cale 
întoarsă către curtea palatului, unde discutau despre găzduirea 
divizionului de huni. De îndată ce găsi locul unde se 
încăieraseră, Flavius se opri și privi împrejur preţ de o clipă, apoi 
zări obiectul pe care îl căuta, aruncat într-un colţ, lângă perete. 

Bucata de carne de la care pornise totul. O ridică ţinând-o 
între degete și se grăbi să-i prindă din urmă pe tovarășii săi. 


45 


O oră mai târziu după ce se luaseră la hartă în palat, Attila era 
frecat la baie cu prosopul pentru a se usca de către o servitoare 
tânără care se străduia să îl șteargă ușor peste toate 
zgârieturile și vânătăile de pe spate, îndură cu stoicism 
tratamentul ei, dar sări ca ars când alt slujitor, un ucenic al 
frizerului lui Didymus încercă să-l atingă cu un burete parfumat. 
Theodorie și Flavius stăteau întinși pe niște fotolii, zâmbind 
amuzați, deși Flavius se strâmba și el, de fiecare dată când 
schimba poziţia cărnii pe care o ţinea cu grijă lipită de faţă. 

— Dacă ţii carnea aia lipită de ochi, observă Attila în latina sa 
uniformă, bătătorită, tu fii recunoscător că acel celt nu 
condimentă mai întâi. 

— Hmm, mormăi Flavius, dând carnea la o parte puţin și 
cercetând-o cu un ochi critic. Celtul ăla n-ar fi avut atâta minte 
încât să-i treacă prin cap așa ceva. Căci altfel și-ar fi dat seama 
că vouă hunilor vă p/ace să mâncaţi carnea crudă. 

Attila strâmbă din nas la aluzia pe care i-o făcuse Flavius. 

— Foarte neștiutor. Noi punem multe mirodenii cărnii - piper 
oriental, chimen, sare bineînţeles... 

— Și cum o gătiţi? întrebă Theodorie ironic. 

Attila îi răspunse uitându-se la el plin de dispreț. 

— Crezi că o gătim călare, vârâtă sub pulpe, nu? 

Theodorie își pironi ochii în pământ, cu un sentiment de 
vinovăţie. 

— Așa am auzit. 

— Păi, dreptate au, răspunse Attila, apoi se răsuci și îi repezi 
un pumn servitorului cu parfumul, care se strecurase lângă el 
din alt unghi și-l tundea acum pe lângă urechi. 

— Băiatu' vine cu burete la mine, bag burete în fund la el! 

Servitorul băii scoase un scâncet de durere și se feri 
ascunzându-se într-un colț unde era în siguranţa, în timp ce 
Flavius dădu din umeri râzând pe înfundate. 

— Prinţe Attila, îţi vom face turul orașului, spuse el, 
schimbând subiectul. Locul cel mai afundat de care ai auzit 
vreodată. Ai văzut doar mlaștinile când ai sosit și digul pietruit 
care face legătura cu orașul, pe care ai trecut și tu. Ravenna e 
pe mare, deci nu poate fi atacată dinspre uscat - de aceea nici 
nu avem nevoie de apărare pe partea aceea, cu excepţia 


46 


digului. Este numit orașul unde zidurile sunt joase și apele mari, 
unde turnurile plutesc și unde navele își au lăcașul. 

— Și unde broaștele și ţânţarii sunt cetăţeni de onoare! râse 
Theodorie. 

— Și unde zeițele proiectoare sunt Febris și Scabies! îi ținu 
isonul Flavius. 

Attila rămase tăcut, nedumerit în legătură cu numele acestor 
zeități. 

— Febra și râia? Serios, atât de mlăștinos e locul ăsta? 

— Era odată, recunoscu Flavius. E un altar vechi al acestor 
divinităţi în forum... 

— Stai să vezi forumul! îl întrerupse Theodorie. E cel mai 
mare spaţiu în aer liber din lume! 

Attila îl mai pironi o dată cu privirea pe servitorul cu buretele, 
care îngheță pe loc, ca țintuit de perete de forța cu care hunul 
se uitase la el. 

— Și tu Theodorie, spuse hunul bănuitor, tată îţi este Alaric, 
dușman al Romei. În ciuda acestui fapt, ţi se permite să baţi 
străzile? 

Flavius râse din nou. 

— „Permite” nu e un cuvânt de care Theodorie ascultă. 
Didymus a obosit să-l mai altoiască de fiecare dată când scapă, 
așa că eunucul se preface acum că nu îl mai vede când se 
furișează afară din palat. Cum ajunge pe stradă, se simte în 
elementul lui, ca orice altă odraslă de sânge nobil care și-o 
caută cu lumânarea. Și tu ai să faci la fel. 

Attila pufni, atingându-și cu degetele cicatricele de pe obraz. 

— Cred că romanii n-au văzut prea mulţi huni la viaţa lor. 

— Or să se obișnuiască cu tine, spuse Flavius scurt, ridicându- 
se și aranjându-și tunica. Hai să mergem. Ce tot zăboviţi atâta? 

Attila se smuci din mâinile fetei care slujea la baie ce îi uscase 
cu grijă părul lung și care se pregătea acum să-i descurce 
șuvițele încâlcite de săptămâni de zile cu ajutorul unui pieptene 
cu dinţi din carapace de broască țestoasă. 

— Drussila! o dojeni Flavius aspru. Dă-i pace! 

Attila dădu din cap ușurat și se vâri repede în tunica romană 
curată ce fusese așezată în cuier special pentru el. 

Într-o jumătate de oră băieţii erau în mijlocul grandiosului 
forum din Ravenna. Flavius arăta cu degetul către apeductul lui 


47 


Traian într-o parte, către extravaganta Porta Aurea în alta, iar 
către linia orizontului, către portul cu ape adânci, unde se 
odihneau vapoare din toate colţurile lumii. La fel de multe nave 
erau trase la țărm pe docul plutitor pentru a fi reparate la 
ateliere. Zarva pe care o făceau vânzătorii ambulanți cu marfa 
lor anima atmosfera și băieții fură nevoiţi să se se strecoare ca 
într-o cursă cu obstacole printre cărucioarele încărcate cu anșoa 
sărată și scoici marinate, printre sclavii negustorilor care cărau 
pe cap fixate cu iscusinţă coșuri cu oale și farfurii din tinichea ce 
zdrăngăneau la fiecare pas, printre vagonete cu roți în care 
ardeau cărbuni și se frigeau bucăţi de vânat, iepure și păsări 
sălbatice, ce răspândeau peste tot un miros îmbietor. Acrobaţii 
și scamatorii se vânturau prin mulţime, strigând cât îi ţinea gura 
pentru a atrage atenţia asupra lor, iar ghicitorii se întreceau 
care să citească în mai multe palme și să bage mai multe 
monede în buzunar. Intr-o parte, doi bărbaţi măslinii cu turbane 
pe cap stăteau turcește pe un covoraș, cu ochii închiși, și 
murmurau un cântec ciudat, în vreme ce un șarpe dansa 
hipnotizat pe muzica tânguitoare a unui fluier. În altă parte, 
dansatori africani săreau și se dădeau de-a dura pe ritmul 
frenetic al tobelor, iar un magician bătrân se clătina frenetic 
printr-un nor de ceaţă, dându-și ochii orbi peste cap, gata să îţi 
ofere vreun elixir al dragostei, să-ţi lecuiască bărbăţia pierdută 
sau să-ți tragă afară vreo măsea. 

In galeriile acoperite ce se aflau de jur împrejurul pieţei erau 
și prăvălii de sine stătătoare și case unde se servea masa, cu 
vânzători ce strigau marfa afară și ridicau în slăvi calităţile 
produselor lor, fiecare dintre ei susținând sus și tare că marfa lui 
e mai bună decât a vecinului. Pe latura ce dădea înspre port, un 
grup de prostituate din Efes dornice să facă un ban bun 
puseseră pe picioare un bordel lângă zidul umbros al 
grandioasei bazilici. Când băieţii trecură pe lângă ele, fetele 
legănară din șolduri ațâțându-le simţurile și chemându-i cu ochi 
dulci în sânul coloniei cu cămăruțe mici din lemn pe care o 
ridicaseră acolo, niște colibe acoperite cu prelate ceva mai mari 
decât singurul pat înghesuit care aștepta înăuntrul fiecăreia. 

— Aici e centrul Ravennei, centrul civilizaţiei! explică Flavius 
cu mândrie în glas, făcând un gest teatral prin care cuprindea 


48 


toată acea întindere imensă dimprejur. E chiar mai mare decât 
forumul Romei. Lumea întreagă se întâlnește aici. Haideţi! 

Attila mai zăbovi în urmă, uitându-se surprins în jurul său. 

— Centrul civilizaţiei? chicoti ca pentru sine. Da, bun loc acest 
„forum”. Și în ţara mea avem un spaţiu întins, un forum. Ai să-l 
vezi când vei pleca, Flavius. 

— Să mergem, îi întrerupse Theodorie. Am să vă arăt ceva ce 
n-aţi văzut până acum. 

Tânărul vizigot începu să-și croiască repede drum prin cardo 
maximus, cea mai circulată stradă din centrul Ravennei, ce 
fusese proiectată în direcţia nord-sud. 

— Mai sunt și fabricile! proclamă el către Attila, arătând cu 
mâna în josul străzii, mai la stânga. Nici nu trebuia să se 
obosească prea mult cu explicaţiile, căci Attila putea foarte bine 
să ghicească unde se aflau, după miros. In toate marile orașe, 
un tur în care propriul nas îţi este ghid, este probabil cel mai 
imaginativ și pesemne cel care îţi aduce cea mai mare 
satisfacție, căci poţi identifica trăsăturile fiecărei străduțe ce 
pleacă din artera principală doar după felul în care ea miroase. 
O stradă avea izul înţepător al fructelor și legumelor stricate; 
alta era impregnată de mirosul greu și acru al pieilor argăsite. 
Unele alei te sufocau cu fumul de cărbune ce se ridica dinspre 
forjele fierarilor, iar altele erau năpădite de duhoarea pe care o 
răspândeau șoarecii alunari vii, păsările și broaștele țestoase 
închise în cuștile lor mici făcute din bețe, care așteptau și ele să 
fie vândute ca animale de casă sau pentru mâncare. 

Theodorie lungi pasul și cei doi băieţi mai mari începură să 
alerge după el, pentru a-l prinde din urmă. In ciuda corpului său 
numai mușchi, Attila era iute și agil, șerpuind ca un iepure 
sprinten pe străzile pline ochi de mulţime, pe sub care trase de 
măgari și încărcate cu legume, strecurându-se pe lângă soldaţii 
de gardă care patrulau călare sectoarele comerciale ale 
orașului. Trăsăturile sălbatice ale chipului său, părul lui lung și 
dezordonat speria trecătorii, iar copiii se opreau din drum și 
arătau cu degetul către cei trei băieţii alergând. După ce ieșiră 
din forum și se aventurară în cartierele de locuit, Theodorie 
începu să alerge și mai repede, tăind-o direct prin curți și sărind 
ca o maimuţă peste zidurile ce înconjurau grădinile. Flavius și 
Attila se străduiră din răsputeri să se ţină după el, dar în toată 


49 


îmbulzeala aceea îl pierdură din ochi pe tânărul vizigot și apoi se 
rătăciră și ei unul de celălalt. Oprindu-se brusc pe o alee 
înţesată de oameni, Flavius se ridică pe vârfuri și privi încurcat 
înainte, lungindu-și gâtul pentru a putea zări ceva dincolo de 
tarabele și corturile ce flancau culoarul din faţa lui, de-a lungul 
câtorva clădiri. 

— Attila? strigă cât îl ţinea gura. Privind apoi în josul unei 
străzi laterale, spuse ca pentru sine: „încotro o fi luat-o?” 

— Nici eu nu pot să dau de el, exclamă Theodorie, care 
încerca să-și croiască drum afară dintr-o mulţime de tineri care 
strigau și făceau pariuri la o masă de zaruri așezată într-un colț, 
departe de ochii gardienilor. L-am pierdut acolo, pe ultima 
stradă. 

Flavius privea în susul și-n josul străzilor îngrijorat. 

— Mă omoară tata dacă ne întoarcem fără el - mi-a spus cât 
se poate de clar să am grijă de hun. In viaţa lui n-a pus piciorul 
într-un oraș roman... 

Chiar atunci miji ochii în faţă, luat prin surprindere de o 
lovitură care-l pălise în ceafă. Nici nu apucă bine să-și ducă 
mâna către locul dureros, căci ochii i făcură mari de mirare. 
Bucăţile sparte dintr-o pară moale, stricată, îi încleiaseră deja 
părul. Cum se întoarse, îl zări pe Attila unde s-ar fi așteptat mai 
puțin, zâmbind la câţiva pași în spatele lui și mușcând cu poftă, 
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, dintr-o pară mult mai 
norocoasă decât prima. 

— Ochii spre Răsărit! spuse el arătându-și dinţii într-un surâs 
cu subînțeles. Fructele voastre sunt cam pricăjite. 

Flavius se încruntă și se lăsă pe vine, ștergându-și creștetul 
de tunica lui Theodorie. Cel mic se trase într-o parte și protestă 
zgomotos, dar Flavius își așeză mâna pe spatele său, folosindu-l 
ca sprijin în acest mod, până ce reuși să îndepărteze rămășițele 
fructului. 

— Ochii spre Răsărit? mârâi ameninţător. Ce vrei să spui cu 
asta? 

Attila zâmbi. 

— E doar un vorbă veche din poporul nostru... 

Flavius îi dădu brusc drumul lui Theodorie și se năpusti asupra 
lui Attila, dar băiatul hun, mai agil decât romanul, îi anticipă 
manevra și se eschivă cu mare abilitate. Intr-un nor de râsete, 


50 


cei trei își continuară marșul săltăreț și șerpuitor, până ce 
Theodorie îi aduse în fața unei porţi care dădea spre câmpie, 
străpungând zidurile groase dinspre sudul orașului. Aici statură 
un răstimp, cât să-și mai tragă sunetul, înainte să se afunde în 
noianul de gospodării îngrămădite în partea dinspre oraș. 
Dădură din coate încolo și-ncoace pentru a-și face loc printre 
îngrămădeala aceea de roabe și căruţe, ale căror roți huruiau 
împinse către piață. De-abia după ce reușiră să pătrundă prin 
porțile asemănătoare cu un tunel și după ce trecură de niște 
gardieni  plictisiţi, văzură întinderea aceea netedă ce se 
ascundea în spatele fortificațiilor orașului. Flavius spera că se 
vor opri aici ca să se bucure de lumina dimineţii și de aerul 
proaspăt, purificat de mirosurile grele ale orașului pe care 
tocmai îl lăsaseră în urmă. Dar încetiniră brusc, iar pe fața lui 
Theodorie se ivi o expresie neobișnuită de triumf. Attila de 
asemenea, trase adânc aer în piept. Flavius privi înainte, cuprins 
de uimire. 

De o parte și de alta a drumului plin de praf care ducea spre 
porţi erau șiruri după șiruri de corpuri spânzurate, zeci și sute de 
cadavre, între care fusese lăsată o distanță de câţiva metri. 
Toate atârnau în bătaia vântului, legănându-se ușor și făcând 
frânghiile de cânepă să scrâșnească. Trăsăturile chipurilor 
acelora fuseseră  stoarse, fețele li se uscaseră și se 
schimonosiseră cumplit transformându-se în strigăte mute, 
rânjete batjocoritoare chiar, caricaturi ale expresiilor pe care 
fețele lor le încercaseră în timpul vieţii. Trecuse ceva vreme de 
când spânzuraţii își dăduseră ultima suflare, căci negustorii și 
călătorii care băteau drumul acela în mod obișnuit nu mai băgau 
în seamă spectacolul sinistru, deși mergeau atât de aproape de 
cadavre, încât dacă ar fi vrut, le-ar fi putut atinge picioarele. Cei 
vii se obișnuiseră în așa măsură cu morţii încât nu le mai 
dădeau niciun pic de atenţie, ca și când șirurile de spânzurători 
pe lângă care treceau ar fi fost niște simple tufișuri vestejite de 
ienupăr. Attila privea înmărmurit. 

— Cine sunt ei? întrebă cu un glas răgușit după ce privise 
îndelung acel spectacol înfiorător. 

— Dezertori, răspunse Flavius. De obicei îi răstigneam, dar 
Constantin a interzis această practică încă din veacul trecut. 


51 


Auzind aceste vorbe, Theodorie se amestecă și spuse cu 
entuziasm: 

— Acum îi spânzurăm! 

Attila simţi un fior pe șira spinării și se apropie încet de primul 
cadavru de lângă el. Dezertorul executat nu era întors către 
drum, iar faţa îi era așezată, cu grijă parcă, spre scândura 
dreaptă a spânzurătorii cioplită grosolan. Chiar și pe lumea 
cealaltă încă își ascundea ochii de trecătorii curioși, ca un copil 
nătâng într-o sală de clasă a morţilor, pedepsit să stea la colț și 
să-și înghită singur rușinea. Attila îi atinse cu mare băgare de 
seamă piciorul cu pielea aceea răpănoasă și ruptă, cu unghiile 
negricioase. Cadavrul se legănă încolo și-ncoace și orbitele lui 
goale, scobite de ciori, îi aruncară o privire neînsufleţită celui 
care îl deranjase de la locul lui. Băiatul se uită lung la chipul său 
și rosti uluit, ţinându-și respiraţia. 

— Dar uită-te ce chip are, cicatricele astea de pe obraji, ăsta 
de aici e hun! De ce-mi spânzurați oamenii? 

Flavius cercetă în tăcere prizonierul spânzurat, preţ de o clipă. 
Apoi se uită din nou la Attila, vizibil încurcat. 

— A fost cândva un hun, dar s-a înrolat în legiunile noastre. 
Un soldat al Romei rămâne întotdeauna un soldat al Romei. 
Priveşte, dacă e să ne luăm după veșminte, cel de acolo e un 
got, și cel din spatele lui este franc. 

— Au servit în armata voastră? 

Flavius se încruntă. 

— Ei, nu. Hunii și goții sunt mercenari, iar Roma îi plătește 
pentru serviciul militar. Dar dacă dezertează, nu facem nicio 
diferenţă între ei și dezertorii romani. 

Attila continuă să meargă pe drumul acela, de-a lungul șirului 
de spânzurători, cercetând cu atenţie fiecare cadavru. 

— Cu toţii sunt străini. Nu văd niciun roman printre ei. 

— Păi nu sunt prea mulţi de văzut, îi răspunse Flavius pe un 
ton calm. 

— Mare parte dintre romani nu mai servesc în armata 
noastră. Uite, până și tatăl meu vine din Pannonia și este 
generalul cu cel mai mare grad al cavaleriei. Stilicho, care a 
condus toate legiunile până a căzut ucis anul trecut, era vandal. 


52 


— Nu pot să înțeleg așa ceva. De ce nu-și servesc romanii 
patria? Cum poate un bărbat să nu se pună în slujba armatei 
propriei țări? 

Flavius dădu din umeri. 

— Păi ce să zic, cred că imperiul are destui barbari care să 
facă treaba asta. 

Privirea lui Attila se întunecă atunci când auzi cuvântul 
„Darbari”, iar pe chipul său se putea citi lesne jignirea. Ca 
răspuns, Flavius îi făcu cu ochiul, potolindu-i furia. 

— Ar trebui să te obișnuiești cu asta, îi zâmbi acesta. Dacă e 
s-o luăm așa, și eu sunt barbar, dinspre tata. 

Attila îl fixă cu privirea, fără să schiţeze vreun zâmbet. 

— Haideţi odată, melcilor! ţipă Theodorie, care n-avea stare. 
Flavius, hai să-i arătăm circul. Or să fie cursele cu care de luptă 
în două zile. Poate putem să-i vedem cum se antrenează! 

Flavius și Theodorie lungiră pasul, alăturându-se coloanelor 
de negustori și cărucioare care treceau prin poarta ce dădea 
spre oraş. Înainte să plece, Attila mai atinse o dată piciorul 
cadavrului, în semn de respect. 

— A fost cândva un hun, șopti băiatul, repetând ceea ce 
spusese Flavius. Acum e doar un om mort. 


IV 


— Prin simpla sa definiţie, un ostatec trebuie să fie o 
persoană de seamă în ţara care ni se supune, spuse împăratul 
nemulţumit. Toţi ceilalţi ostateci ai noștri urmează regelui ca 
descendenţi la tron. 

Attila fierbea de mânie. Prezentarea referințelor sale nu 
fusese tocmai strălucită. Latina pe care o cunoștea era 
insuficientă pentru a-i permite să-și susțină cauza sau măcar să 
răspundă cum trebuie întrebărilor care i se puneau. Cu toate 
acestea, înţelegea perfect ce anume contesta Honorius. 

— Hunii nu sunt supușii voştri, i-o trânti Attila drept în față. lar 
eu nu sunt un ostatec orișicare. Sunt Attila, fiul lui Mundzuk, 
care la rându-i e fiul lui Turda, care se trage din Scemen, care-i 
era fiu lui Elhe, Elhe fiind fiul lui Opos... 

Gaudentius îi dete coate să-și ţină gura, apoi înclină din cap 
respectuos către împărat. 

53 


— În principiu, băiatul are dreptate, Augustus. Având în 
vedere că lumii nu ne sunt supuși și au puţin de câștigat din 
alianța pe care tocmai am încheiat-o, lui văd de ce ar fi riscat să 
ni-l trimită pe cel dintâi născut prinţ al lor. 

Honorius îl privi pe băiat cu răceală. 

— Băiețaş obraznic! Și tot pomelnicul ăla de nume e apă de 
ploaie. Cum să știe un popor care nici măcar nu are o limbă 
scrisă ce strămoși are? Până și numele pe care-l poartă nu e 
nimic altceva decât un barbarism... 

— Attila înseamnă „fier” în limba mea, interveni băiatul. 

— Ei bine, băiețașul nostru de fier trebuie să învețe să se 
poarte și puţin din modestia romană, spuse împăratul printre 
dinți. Didymus are dreptate, avem o obligaţie față de el, deși nu 
văd cum va dovedi că ţara sa are o conduită aleasă, dacă el 
însuși nu face prea multe parale. Gaudentius, romanizează-l și 
poate ne va fi de mare folos pe viitor, când se va întoarce 
printre ai săi. 

— Eu sunt soldat, nu profesor, Augustus. Dorești să las de 
izbeliște comanda legiunilor călare pentru a-l romaniza pe hun? 

Privirea ca de gheaţă a împăratului se mută acum către 
Gaudentius și zăbovi pe chipul său. 

— Nu, nu vei renunţa la legiuni, zise Honorius articulând 
cuvintele în mod egal. Va sta în casa ta, cu familia ta, dar va 
deprinde retorica, dreptul și matematica sub îndrumarea 
profesorilor de la palat. 

— Atunci îl voi înscrie alături de fiul meu, în secţia întâi. 

— Nici vorbă, spuse împăratul după un moment de tăcere. 
Cred că secţia a doua e destul de bună pentru cineva de rangul 
său. 

După ce auziră spusele lui Honorius, Gaudentius și băiatul 
ieșiră din sala de oaspeţi fără vreun cuvânt în plus. Prezentarea 
oficială a referințelor hunului fusese făcută și Attila răsuflă 
ușurat deîndată ce ieși și fu întâmpinat de aerul proaspăt din 
curtea palatului. 

— Să nu crezi că ai scăpat de tot, spuse Gaudentius cu 
asprime în glas, în timp ce străbăteau dalele netede de piatră 
spre cealaltă margine a palatului unde locuia familia 
generalului, câtă vreme Gaudentius se afla în oraș. 

— Secţia întâi, secţia a doua... Nu prea pricep ce-i cu ele... 


54 


— O să înţelegi curând. 
Când Attila își ridică privirea pentru a-i privi chipul celui mai 
bătrân, observă cum Gaudentius își încleștase fălcile de furie. 


Sistemul educaţional de la palat, asemenea multor instituții 
similare aparţinând altor mari curți ale lumii, era împărţit pe 
două nivele diferite. Primul dintre ele era destinat vlăstarilor din 
familia imperială, dar fiindcă Honorius nu avea urmași, acesta 
era deschis către rude mai îndepărtate- verișori, fiii ofițerilor 
militari de rang înalt și, într-un număr foarte mare, către diverșii 
prinți luaţi ostateci la curtea împăratului. Aproape treizeci sau 
patruzeci de tineri erau înscriși în secţia întâi. Aici predau cei 
mai renumiţi profesori din lume, iar secţiei îi erau alocate cele 
mai performante echipamente științifice și cele mai deosebite 
instrumente destinate muzicii și artei. Din rândurile acestei 
secţii se ridicaseră cei care aveau să devină mai târziu regi și 
împărați. 

Secţia a doua era cea destinată copiilor celor care serveau la 
palat — mesagerilor, intendenţilor, sfetnicilor, specialiștilor în 
diverse domenii și discipline care, datorită faptului că împăratul 
dorea să-i aibă aproape, trăiau la curte împreună cu familiile lor. 
Și acestei secţii i se acordau resurse considerabile - nu la fel de 
generoase precum cele conferite secţiei întâi, dar fără îndoială, 
de cea mai bună calitate. Singurul punct în minus pe care 
această secție a doua îl avea era faptul că elevii și profesorii de 
aici nu erau pe deplin încredințaţi că sunt demni de a se bucura 
de asemenea resurse. De când se știau, elevii care învățau în 
secţia a doua erau priviţi ca fiind norocoși, dar inferiori, 
înzestrați, dar incapabili. Erau în secția a doua și... de mâna a 
doua. Majoritatea elevilor și părinţii lor acceptau acest statut al 
lor tacit și erau cu adevărat recunoscători împăratului pentru 
șansa pe care le-o oferise, aceea de a studia sub îndrumarea 
unor profesori care până la urmă, îi urmau îndeaproape pe cei 
mai buni mentori ai imperiului. 

Cu toate acestea, pentru Attila, a fi inclus în secția a doua era 
cea mai teribilă insultă. 

In prima zi, în timp ce se plimba alături de Flavius prin 
împrejurimile palatului, venind dinspre casa acestuia, rămase 
surprins când Didymus le ieși din cale și îi ceru să intre în curtea 


55 


în care profesorul secției a doua se pregătea să își înceapă 
lecţia. Când își dădu seama că urma să fie despărțit de ceilalți 
ostateci de viță nobilă și educat împreună cu băieţii astrologului 
de la palat, Attila se supără teribil. 

Fu atât de supărat încât ziua următoare refuză chiar să iasă 
din camera lui. 

Bineînţeles, Gaudentius știuse de la bun început că un băiat 
atât de orgolios și încăpățânat precum Attila nu ar fi acceptat 
niciodată să fie redus la un statut inferior. Până la urmă, fiindcă 
nu izbutise să-l facă pe împărat să înțeleagă cât de umilitoare 
era poziția la care Attila fusese coborât, Gaudentius acţionă de 
unul singur. Pregăti ordinul necesar pentru transfer, îl semnă cu 
mâna lui, în calitate de prim ofițer militar al palatului și i-l 
înmâna lui Didymus, care avea în grijă ambele grupe de 
profesori. Eunucul acceptă documentul în scârbă, ca și cum ar fi 
fost scris de către un lepros și totuși nu-l provocă pe 
Gaudentius, pentru că statutul lui nu-i permitea acest lucru, iar 
să se plângă lui Honorius nu avu curaj. La două săptămâni după 
sosirea sa în Ravenna, Attila începu să participe la lecţiile ţinute 
de profesorii de la secţia întâi. 

In ciuda acestui fapt, jignirea avusese deja loc. Prejudiciul 
moral pe care romanii i-l făcuseră se clădise pe insulte repetate, 
iar problemele nu încetară o dată cu înscrierea hunului în secția 
întâi. Latina lui Attila era greoaie și cam din topor. Nici greacă 
nu știa, iar multe lecţii se ţineau în această limbă. Mai mult 
decât atât, nu era deprins nici măcar cu noţiunile elementare de 
scris și citit, ce să mai vorbim despre clasicii literaturii și 
filosofiei, cu care colegii săi de clasă fuseseră îndopaţi încă din 
primii ani de școală. Chipul său lătăreţ, pielea sa închisă la 
culoare și părul lung nu-l ajutau deloc să se facă iubit printre ei 
și printre profesori, iar din cauza faptului că prin venele sale nu 
curgea sânge nobil, Attila nu putea pretinde un tratament egal 
cu ceilalţi băieţi. 

Doar Flavius se purta politicos cu el, frățește chiar, mai întâi 
din milă, apoi din prietenie și admiraţie sinceră. Cei doi băieți 
obișnuiau să petreacă împreună seri întregi în camera de 
oaspeți a familiei Aetius, învoindu-se ca Flavius să-l înveţe pe 
Attila noţiunile de bază ale educaţiei romane. Attila îl răsplătea 
la rându-i pentru lecţii, dimineața când își făceau exerciţiile 


56 


fizice și își învăța prietenul câteva din tehnicile ascunse de luptă 
care îl lăsaseră mut pe Flavius la prima lor întâlnire. Romanul 
făcea progrese rapide la artele marţiale și în câteva săptămâni 
ajunsese să se apropie chiar de iscusinţa lui Attila în ceea ce 
privea anumite manevre de luptă. 

Nu același lucru se putea spune despre Attila. Hunul nu prea 
avea răbdare cu buchisitul. Flavius, după ce termina cu studiul 
și cu îndeletnicirile sale de la curte avea foarte puţin răgaz 
pentru a-l ajuta, iar toate acestea nu făceau decât să-i 
zădărnicească eforturile de a ţine pasul cu colegii săi. 
Bineînţeles, Gaudentius hotărî că nu există o altă cale decât să 
apeleze la un profesor particular care să-l ţină pe hun sub tutela 
sa după-amiezile, ceea ce-l băga la o cheltuială în plus. Totul se 
făcu întocmai, iar indignarea clocotindă a lui Attila continuă să 
crească cu fiecare oră în plus în care era supus caznelor 
învăţăturii, aplecat peste exerciţiile obscure de retorică și 
gramatică pe care le primea de la bătrânul și sfrijitul lui profesor 
grec. Nici măcar prietenia strânsă a lui Flavius nu putea să-i 
domolească mânia sau să-i ușureze greutățile cu studiul. Prințul 
hun trebuia să strângă din dinţi și vrând-nevrând să meargă la 
școală în fiecare dimineaţă împreună cu prietenul său și să 
încaseze loviturile cu linia peste degete, atunci când profesorul 
își ieșea din fire pentru că latina sa era stângace. Tot spre el se 
îndreptau și glumele sau răutăţile celorlalţi băieţi, care se luau 
de părul și veșmintele lui, iar hunul înghiţea toată batjocura în 
tăcere. Viaţa lui de aici era cât se poate de necăjită și Attila se 
frământa cumplit atunci când îi veneau în minte vastele câmpii 
pline cu verdeață din ţara sa, iar privirea lui stăruia asupra 
pereţilor înnegriţi ai acestui palat, condus de un eunuc, un loc 
atât de străin de el. Avea un singur prieten, pe Flavius, și un 
singur părinte, pe Gaudentius. 

Dar Flavius nu avea să mai rămână mult timp în Ravenna. 
Gărzile hune care-l însoţiseră pe Attila doreau să-și înceapă 
călătoria spre casă împreună cu ostatecul roman înainte ca 
apele să se umfle din pricina ploilor de toamnă. Sosise ceasul ca 
Flavius să pornească spre răsărit. 


La șase săptămâni după sosirea hunilor, Flavius încăleca 
stingherit acel cal scund de război al lui Attila, îmbrăcat într-o 


57 


armură romană nou-nouţă, sclipitoare, și purtând pe umeri o 
manta ofițerească proaspăt vopsită. Divizionul aprigilor huni 
călare ce-l însoţise pe Attila la venire, îl înconjura acum pe 
Flavius. Deși se străduia să-și păstreze chipul demn și fără 
expresie, faptul că nu schița niciun tel de reacţie îi trăda lui 
Flavius emoția, căci altfel pe fața lui luminoasă ar fi fluturat 
zâmbetul său obișnuit. La câţiva metri depărtare, îl priveau cei 
câţiva prieteni și protectori. Mama sa, frumoasă și elegantă, în 
rochia aceea curtenească gătită cu podoabe, nu reuși să-și ţină 
firea. Se aruncă plângând cu suspine în braţele soțului ei, iar 
Gaudentius rămase drept, învăluit într-o tăcere nestrămutată, 
cu o mână cuprinzându-i ferm umerii femeii, care tresăreau cu 
fiecare hohot de plâns. 

Flavius vru să zică ceva, dar în învălmășeala aceea de 
sentimente - tristeţe, teamă, speranţă, neliniște, toate izbindu-l 
laolaltă ca un talaz de ape năucitor - nu-și mai putu găsi 
cuvintele. Gaudentius întrezări această tulburare a băiatului și 
înţelese. Işi luă la revedere de la el printr-un semn iute și tăcut 
al capului, apoi se întoarse și își conduse soția înlăcrimată 
înăuntrul palatului, fără să privească înapoi. 

Flavius se uită la comandantul Turgrid, căpetenia călăreţilor 
care-l însoțeau și încuviinţă din cap. Călăreţii se rotiră la unison, 
așezându-se cu grijă în formație, fără zgomot, de parcă ar fi fost 
un stol de grauri care întâlniseră ceva în zbor și schimbau acum 
direcția. Fără să fie mânaţi de vreo comandă a călăreților, caii 
porniră la trap în josul drumului. 

De unul singur, departe de mulţimea care privea, Attila 
asculta resemnat cum se ciondăneau prinții aceia barbari și 
gălăgioși cu care avea să stea împreună - pentru cât timp oare? 

Atâta timp cât regele său și romanii îi cereau să rămână. 

— Haide hunule, să mergem să înfulecăm niște carne! 

Accentul bine marcat al celtului și hohotele acelea care-ţi 
zgâriau urechile erau inconfundabile și Didymus râse și el 
satisfăcut, amuzându-se. 

— Liniște, Vortigern! îl dojeni ușor eunucul. Cu toţii avem câte 
o preferinţă culinară - chiar și hunii! 

Attila strânse din pumni, dar își păstră calmul, uitându-se lung 
la spatele îmbrăcat în piele al celor din zuun, care se îndepărtau 
și apoi dispărură de tot în spatele zidurilor palatului. Privi apoi la 


58 


expresia aceea zeflemitoare de pe feţele celor care urmau să-l 
chinuie aici și furia i se aprinse și mai tare. Va veni și vremea 
când le va arăta el veneticilor aceștia, tuturor, inclusiv 
romanilor, cine sunt adevărații barbari! 

Totuși, acum nu era momentul potrivit. Attila își ţinu 
cumpătul, se întoarse și se îndreptă cu pași molcomi către palat, 
trecând prin faţa celorlalți prinți. 


V 


Ultima așezare romană câtuși de mică prin care trecu Flavius 
fu Viminacium, pe malurile mâloase ale Dunării, care se afla la 
limita aproximativă dintre cele mai îndepărtate avanposturi ale 
Imperiului Roman și Ținutului hunilor. La acel oraș pe care îl 
lăsaseră în urmă acum și pe care Turgrid îl descrisese pe scurt 
ca fiind o localitate destinată comerțului de pe râu îl uimise 
sărăcia și amorţeala în care era cufundat. Căci într-adevăr, la 
prima vedere crezuse că acele colibe firave, confecţionate din 
nuiele de-a lungul albiei râului serveau ca adăpost animalelor. 
Că ele erau folosite ca locuinţe înţelese doar după ce călăreţii 
huni îi arătară plini de admiraţie cum cei care trăiau în ele le 
ridicaseră deasupra apei pe niște piloni. Până când nu îi văzu pe 
locuitorii lor cum își aruncau undiţele în apă direct din casă și 
cum făceau mare economie de spaţiu, trăgând ceea ce prindeau 
prin aceleași găuri date în podea prin care scăpau de altfel și de 
propriile dejecții, Flavius nu putu înțelege ce avantaje ar fi avut 
o astfel de locuinţă. Mai mult, romanul nici nu vroia să audă de 
felul în care sătenii găteau peștele aici. 

Deși locul era oficial sub stăpânire romană, fusese atât de des 
jefuit de cotropitorii venind de pe ambele maluri ale râului, încât 
oricât de mult ar fi vrut sătenii să aducă îmbunătăţiri așezării și 
să construiască alte clădiri, totul ar fi fost în zadar. Șanţurile de 
apă ale străzilor erau umplute până la refuz cu măruntaie de 
pește și rămășițe de mâncare, băile se prăbușeau în ruine și 
câinii aproape sălbăticiți fugeau turbaţi printre tarabele 
dărăpănate ale pieţei publice. Cei tineri părăseau orașul cât de 
repede aveau ocazia, aici rămânând doar cei bătrâni, cei săraci 
cu duhul și cei care se mulțumeau să câștige ușor un bănuţ sau 
doi prin a-i trage pe sfoară pe călătorii ce aveau drum pe acolo. 


59 


Ce rasă erau cei de aici era greu de spus, erau o amestecătură, 
un oraș de metiși, oamenii având trăsături fizice împrumutate 
de la strămoșii lor huni și ostrogoți, dar și de la o mulţime de 
alte naţii. Vorbăraia pe care o auzea Flavius pe străzi era 
presărată cu latina învechită a veteranilor legionari, din 
rândurile cărora unii se stabiliseră aici cu pensiile lor cu tot, cu 
soțiile lor liniștite și copiii lor cu părul vâlvoi, căci pământul era 
ieftin în acest ultim bastion dinaintea barbarilor. 

Cum ajunseră, Flavius și cei care îl însoțeau își întinseră 
păturile de dormit în mijlocul forumului plin de noroi în 
așteptarea târgului săptămânal ce avea să se deschidă 
dimineața următoare unde urmau să se tocmească pentru 
provizii de drum. 

— Aici parcă se sfârșește lumea, spuse Flavius către Turgrid. 

— Într-adevăr, așa e, mormăi hunul drept răspuns. E sfârșitul 
lumii ta/e. 

Trecerea de partea cealaltă a râului era în grija vâslașilor 
huni, care nu numai că îi ajutau să treacă pe călători peste 
întinderea aceea gălbuie de apă a Dunării, dar îi și împiedicau 
pe cei venind dinspre nord, pe huni și aliaţii lor, să treacă fără 
permisiune spre teritoriile romanilor dinspre sud. Văslașii 
foloseau pentru transportul călătorilor niște canoe scobite, 
cărora le ziceau monoxyli, după denumirea grecească, iar caii și 
echipamentele erau trecute dincolo cu niște plute șubrede cu 
vâsle, din bușteni legaţi nu prea strâns unul de altul, astfel încât 
apa ţâșnea printre ei, udând leoarcă deopotrivă bagajele și 
animalele speriate. Flavius îndură scârbit toată acea călătorie 
care îi provocă greață și dădu afară tot micul dejun sărăcăcios 
pe care-l înghiţise în dimineața respectivă. Se consolă cu gândul 
că dacă trebuise să fie luat ostatec, măcar va fi trimis către un 
popor ce trăiește pe uscat, cum era cel al hunilor. De-ar fi fost 
dat pe mâna unui popor de marinari, n-ar fi supravieţuit nici 
călătoriei până acolo. Când făcu primii pași pe malul acela 
străin, Flavius se simţi de-a dreptul ușurat. 

Însă nici nu avu timp să savureze cum se cuvine faptul că 
răzbise dincolo de apă că însoțitorii săi, bucurându-se în tăcere 
că ajunseseră acasă, mânară acum caii și mai repede. Cum se 
depărtau de râu pe drumul bătătorit care ducea către capitala 
hunilor, Flavius fu mai întâi uimit, apoi de-a dreptul nedumerit în 


60 


legătură cu regiunea aceea: peisajul era alcătuit din câmpii ce 
unduiau în bătaia vântului și se extindea la infinit, fiind imposibil 
de vast și de necuprins cu privirea. Citise scrierile geografilor și 
știa că acest ţinut, deși vara era deosebit de frumos, devenea 
groaznic și pustiu iarna. Climatul lui aspru se răsfrângea și 
asupra comportamentului crud și tăcut al locuitorilor și 
animalelor care vieţuiau aici. 

În prima noapte când își așezară tabăra dincolo de râu, 
Flavius se strecură ușurel departe de tovarășii săi de drum, fără 
ca aceștia să-l simtă și pentru prima dată în viața lui nu mai auzi 
nimic, nu mai simți nimic, nu mai mirosi nimic și nu mai simți 
gustul niciunui lucru. Era împresurat peste tot de întuneric, 
niciun felinar nu era la îndemână și nici linia roșiatică a 
orizontului, nici vocile oamenilor, mirosul de animale sau gustul 
prafului purtat de vânt. Când era mic, își închisese de multe ori 
ochii și își astupase cu palmele nasul și urechile pentru a evita 
contactul cu orice stimul din afară, lipsindu-se de bunăvoie de 
un simţ sau două. Dar să-i fie răpite toate cele patru simţuri 
deodată și nu din propria voinţă, ci pentru că nu existau stimuli 
în jurul său, era într-adevăr șocant. Când își dădu seama ce i se 
întâmplase simţi cum i se taie picioarele, sau mai degrabă că 
picioarele sunt tot ce îi mai rămăsese, singurul contact cu 
pământul și cu lumea vie. Căzu în genunchi, pipăind avid 
pământul cu palmele și ducându-și la nas bulgări întregi de 
pământ reavăn pentru a-și umple nările cu mirosul acela de 
țărână proaspătă. După o vreme răzbătu până la el uguitul dogit 
al unei păsări de câmp cu puii ei. O adiere de-abia simțită țâșni 
de undeva și șuieră ca un murmur abia auzit de la un capăt la 
celălalt al ierburilor înalte. Un șuvoi lin de polen se scutură de 
pe ele și buzele și nasul îi fură luate cu asalt. De-abia acum 
pricepu că simţurile îi reveniseră la normal și că totul era bine. 

În dimineaţa următoare, pe când ridicau tabăra pentru a porni 
mai departe, Turgrid îl chemă la el. Avea în mâini o legătură 
mare, acoperită de o pânză vopsită și băiatul se trezi cu ea în 
braţe fără niciun cuvânt în plus. 

— Ce-i asta? întrebă Flavius nedumerii. 

— Te afli în Ținutul hunilor acum, răspunse scurt căpetenia. 
Vei fi crescut la curtea regelui. E un dar pe care băieţii noștri îl 
primesc atunci când împlinesc zece ani. Tu ai cam întârziat, dar 


61 


ai să-i prinzi din urmă. Regele îţi trimite aceste lucruri ca un dar 
de bun venit, pe care l-am purtat cu mine încă de când am 
părăsit Ținutul hunilor, cu luni de zile în urmă. 

Flavius se așeză pe vine, lăsă bocceaua pe pământ și desfăcu 
pânza cu băgare de seamă. O suliță din lemn de frasin cu vârful 
de os atât de perfect netezit încât lucea, un frâu din sfoară 
împletită cu fâșii de pânză și un arc lustruit cu meșteșug, 
asemănător celor pe care le văzuse atârnând de pe umerii 
soldaților care-l însoțeau, dar pe care nu avusese ocazia să le 
cerceteze îndeaproape. Plin de încântare, băiatul ridică arma de 
jos și începu s-o răsucească încet în mâini. 

— Sunt pentru mine? Din partea regelui? N-am văzut 
niciodată un arc ca ăsta... 

- E un arc de război, îi zise Turgrid, a cărui formă a fost 
gândită de cei mai buni meșteșugari ai noștri. S-a lucrat la el 
zece ani. 

— Zece ani?! 

— Zece ani pentru a alege cele mai vrednice bucăţi de lemn, 
cele mai bune coarne și cel mai bun os, pentru a-i da timp să se 
usuce cum trebuie și apoi pentru a tăia materialele în forma 
potrivită, pentru a comprima forța dată de tendoanele de ren 
curburii arcului și a găsi proporțiile corecte dintre părțile flexibile 
și cele rigide ale armei. Nu-i lucru ușor. 

Acesta fusese cel mai lung șir de cuvinte pe care Turgrid îl 
rostise de când plecase din Ravenna și Flavius își ridică privirea 
către el, prinzând cu surprindere acea expresie entuziasmată ce 
străfulgera chipul comandantului în timp ce privea mândru acea 
armă extraordinară. 

— Uite, continuă Turgrid, luând arcul din mâinile lui Flavius. 
Este un arc reflex, când îl întinzi își schimbă curbura. E făcut din 
lemn de frasin, țeapăn și trainic. Coarda e din tendoane pentru 
a-l face flexibil, iar braţul arcului e din coarne de ren, care-i dau 
o arcuire mai puternică. Bate la două sute cincizeci de pași de- 
aici. 

— Două sute cincizeci! Dar e... 

— Flavius făcu un calcul rapid în minte - asta înseamnă că 
țintește de două ori mai departe decât un arc roman! Băiatul 
privi arma aceea mut de uimire. 


62 


— Armonia materialelor din care este făcut și felul în care ele 
se îmbină îi conferă toată puterea. Rezistenţa și durabilitatea 
lemnului, viteza și iscusinţa bivolului, forța mortală a renului cu 
coroana-i bogată... 

— Da, am mai văzut arcuri compuse. 

— Sigur, dar nu ca ăsta. Priveşte, aici sunt șapte plăcuțe din 
os care întăresc urechile arcului și fixează mai bine coarda. Cele 
două braţe ale arcului sunt asimetrice și asta face ca săgeata să 
țâșnească mai tare, iar arcașul să manevreze mai ușor arma 
atunci când se deplasează călare. 

— Călare? O să trag cu arcul călare? Dar sunt un simplu 
ostatec! Cum crezi că o să învăţ să... 

— Ai să înveţi cum învaţă și ceilalți băieţi, răspunse Turgrid. 
Nu există oaspeţi care să stea cu mâinile în sân printre huni, fie 
ei și ostateci. N-ai să stai închis în camera ta și să te văicărești 
că nu ești și tu precum colegii tăi. Aici toată lumea își câștigă 
mâncarea doar luptând alături de camarazi. 

Flavius încuviinţă din cap dându-și importanţă. 

— Perfect. Incepem chiar acum? 

Turgrid îl fixă sceptic cu privirea. 

— Acum? 

Flavius apucă de arc și începu să-l încordeze. 

— Așa. Azi călărim. Avem timp de tras în timpul călătoriei. 

Turgrid îi luă arcul din mână și îl puse înapoi în legătura de 
pânză. 

— II ţii taman invers decât trebuie. O să începem cu armele 
mai simple prima dată. la lancea de acolo. Ești roman, ar cam 
trebui să te pricepi la aruncat o pilum. 

Flavius zâmbi. Ca orice băiat roman, era deprins să arunce 
sulițe încă de când învățase să meargă singur. Se uită împrejur 
și ochi o butelcă de apă din piele de capră, cam cât pieptul unui 
bărbat, agăţată de un trepied improvizat din trei lănci ale 
soldaţilor călare, cam la treizeci de pași depărtare. 

— Fii atent, îi făcu semn lui Turgrid și ridică sulița ce zăcea la 
picioarele lui. O cântări în mâini o dată, de două ori, încercând 
să-i afle punctul de greutate. Apoi, când o ţinu întocmai cum 
trebuia, se întoarse cu faţa spre butelcă. Așteptă un răstimp cât 
să se concentreze bine, precum fac atleții la Olimpiadă când se 
pregătesc la aruncatul suliţei, și mai pe urmă ţinti cu atenţie, 


63 


poziționându-și picioarele în linie dreaptă, exact cum învățase 
de la instructorii săi de gimnastică. Reglându-și respiraţia, își 
dete ușor mâna dreaptă pe spate, întinzând-o pe cea stângă 
într-un perfect echilibru și apoi, cu un strigăt puternic, azvârli 
lancea. 

Arma ţâșni iute și năprasnic. Nimeri peste una din celelalte 
sulițe deja înfipte și sunetul așchiilor ce săriră împrejur fu ca un 
trosnet.  Străpunsese vibrând colţul de sus al butelcii, 
despicându-i pielea. Un jet de apă împroșcă totul înjur. 

Flavius chiui de bucurie. 

— Ai văzut? L-am nimerit în umăr! l-a năvălit sângele afară și 
tot restul. N-are să mai lupte mult soldatul ăsta! 

Turgrid se uită lung la pielea aceea ciuruită de capră. Nici 
măcar nu tresărise. Se îndreptă semet către tripod, agăță de un 
ciot căciula sa de lână, smulse afară sulița de unde era înfiptă și 
fluieră scurt. 

lapa lui își ridică capul din herghelia de cai care pășteau 
aproape în iarba înaltă până la brâu, necheză în semn de 
răspuns și o luă la trap până la hun, împingându-și capul în 
pieptul său și adulmecându-l ușor. Acesta fu în doi timpi și trei 
mișcări pe perniţa de călărit și își potrivi picioarele în scări. 
Flavius îi privi cu gura căscată de mirare. In tot timpul acesta 
Turgrid nu rostise niciun cuvânt. 

Plescăind  molcom din buze pentru a-și mâna calul, 
comandantul se întoarse și o luă la galop spre tabără. După 
două sute de pași se opri, făcu cale întoarsă și fără să mai 
piardă timpul pentru a-și recăpăta ţinuta în șa, își împunse calul 
cu călcâiele și se repezi înainte. 

Aplecându-se în josul gâtului animalului astfel încât corpul lui 
de-abia se ridica deasupra capului calului, Turgrid alergă spre 
tripod cu o viteză ameţitoare. Soldaţii se dădură la o parte din 
calea lui și priviră curioși acel tăvălug în mișcare. Când mai avea 
vreo șaizeci de pași, dădu drumul frâielor și se ridică în scări în 
timp ce calul de sub el alerga tot cu viteză maximă. Dintr-o 
singură mișcare, de parcă mâna sa era unsă și luneca rapid, 
azvârli sulița. 

Viteza cu care calul său se năpustise furios în direcţia țintei și 
forța cu care hunul zvârlise făcură sulița aproape invizibilă. 
Flavius, încremenit de mirare, o auzi șuierând și apoi aceasta 


64 


străpunse mijlocul căciulii, zbârnâi pe lângă celelalte lănci 
înfipte una lângă alta fără să le atingă măcar și trosni undeva 
într-un delușor în depărtare, înfigându-și vârful în pământul 
moale, dar îngropând acolo și căciula pe care o pălise cu așa 
putere. 

Flavius nici nu avu răgaz să tresară la o asemenea lovitură 
magnifică, căci deîndată ce Turgrid tropăi călare pe lângă el, 
simți cum mâinile îi sunt legate în jurul corpului și numaidecât 
cineva îl ridică cu totul în aer. Când i se dădu drumul, căzu ca o 
cârpă pe o parte și vântul puternic îi făcu praf plămânii, căci se 
trezi tras cu o viteză nebună prin iarba aceea înaltă. Tot noroiul 
și smocurile de iarbă îi umplură gura și-i intrară în ochi și ca prin 
ceață, zăpăcit și plin de durere, vedea picioarele în cizme de 
piele ale soldaţilor cum treceau pe lângă el. În vuietul asurzitor 
ce-i chinuia urechile, le auzea din când în când strigătele și 
hohotele lor de râs îi sunau tare în cap. 

| se păru că trecuse o eternitate până ce târâșul și zvârcolitul 
lui prin câmpul înverzit luă sfârșit. Stătu întins la pământ, ameţit 
și fără suflu, simțind cum juliturile pe care și le făcuse pe umăr 
și la șold cât fusese târât pe jos încep să-l usture cumplit. Văzu 
imediat cum i se întinde mâna ca să se ridice din nou în 
picioare. Ca prin ceaţă, îl zări pe Turgrid deasupra lui, pe calul 
său, ridicând un lasou deasupra capului, același lasou cu care 
fusese el prins mai devreme. Era făcut dintr-o țesătură 
împletită, exact ca acela pe care-l primise și el printre armele 
dăruite de rege. 

— Un lasou de război, băiete, rosti Turgrid voios, fără să-și 
facă prea multe griji în legătură cu cel pe care-l însoțea, care 
era zăpăcit complet și plin de vânătăi. O pilum nu e rea deloc ca 
armă, nu zic, dar dacă de-abia i-o înfigi unuia în umăr, atunci să 
știi că acela o să-ţi verse matele afară cu sabia lui. Pentru lupta 
călare dusă faţă în față, cunosc foarte puţine lucruri mai 
eficiente ca lasoul ăsta de război. 

Deîndată ce Flavius își mai veni în simţiri, toată furia lui luă 
avânt. 

— Puteai să mă omori! Nu ești în toate minţile? 

— Romanii n-au lasouri. Nici goții n-au, nici gepizii sau alanii. 
Noi folosim laţurile astea ca să prindem și să îmblânzim caii 
sălbatici, dar puţine popoare mai fac asta. Și împotriva 


65 


dușmanilor ne folosim de ele. Dacă mi-aș fi propus să te trimit 
pe lumea cealaltă l-aș fi vârât într-un șănţuleţ de pe lancea mea 
de cavalerie și s-ar fi dus mai bine, la o distanţă mai mare. Și nu 
ţi-aș fi prins eu mâinile și pieptul în laţ. În jurul gâtului ţi l-aș fi 
legat. 

Flavius îi aruncă o căutătură lungă, dispreţuitoare, într-un bun 
sfârșit, își recăpătă cuvintele și spuse: 

— Dar arcul? Când am să învăţ să trag cu arcul? 

— La timpul potrivit, răspunse Turgrid, îndepărtându-se. Mai 
întâi ai să te deprinzi cu sulița și lasoul. Cum fac și băieţii noștri. 
Haide, ar trebui să-i dăm bătaie mai departe. 

Flavius adună legăturica cu arme și o prinse de șaua calului 
său apoi încălecă cu chiu cu vai. In Ravenna era considerat a fi 
cel mai desăvârșit tânăr în mânuirea armelor dintre toți 
camarazii săi și nu de puţine ori fusese lăudat de instructorii săi 
militari. Dar ce soi de oameni erau hunii aceștia, care îl 
aruncaseră de două ori cu faţa la pământ fără drept de apel, 
înainte să-și dea măcar seama că nu le putea ţine piept în luptă? 
Acești huni care își râdeau de toate sforțările lui de parcă n-ar fi 
avut în față decât o biată muscă pe care trebuiau doar s-o 
alunge din cale? 

Durerile ce-l chinuiau tot mai aprig în umăr și în șold, unde 
pielea fusese jupuită cât hunii îl târâseră pe jos îl îngrozeau și se 
întreba ce tehnici trebuia să deprindă până să poată măcar să 
stea drept în faţa unora ca ei. 

Și mai mult îl înspăimântau cele două săptămâni de călărie 
care încă trebuiau să se mai scurgă până la sosirea mult 
așteptată. 


Dar timpul zbură repede și, de când părăsise acea localitate 
comercială murdară de la malul râului, Flavius aproape că nu 
văzuse picior de om în întinderea aceea nemărginită, până 
acum, când în sfârșit se putea zări în depărtare capitala hunilor. 

Istovit, plin de noroi și durându-l toate cele își opri calul pe o 
moviliţă de unde putea cuprinde cu privirea toată câmpia. 
Deodată, Turgrid făcu semn spre orașul ce se contura în 
depărtare. Flavius privea plin de mirare la mulţimea aceea 
dezordonată de case din scânduri, corturi și acoperișuri rotunde 
din pânză. După șase săptămâni încheiate de mers călare prin 


66 


sălbăticie, prin păduri și câmpii nesfârșite, care-i era răsplata? 
Acest oraș, dacă s-ar fi putut numi oraș tabăra asta dezlânată, 
era rezultatul călătoriei atât de chinuitoare? 

Așa simplă și banală, capitala nu era departe ca înfățișare de 
un sat mai mare de ciobani. Totuși, îi lipsea farmecul acela 
rustic al așezărilor subdezvoltate. Într-adevăr, în vreme ce 
păstra încă aspectul sărăcăcios și glodul cătunului care fusese 
odinioară, Flavius putu să vadă cu ochiul liber că orașul 
împrumutase de asemenea și cele mai urâte caracteristici ale 
unei tabere întârziate de refugiați, în speţă, o anume mizerie 
fără de seamăn. Rămase așa, uitându-se dezamăgit la ţinutul 
acela și încercând să nu se gândească câţi ani va fi nevoit să 
trăiască aici, departe de Ravenna lui veselă și plină de culoare. 
Dintr-o dată însă, îi veni în minte încă o întrebare: 

— Căpitane, strigă spre Turgrid, care lăsă calul mai moale, ca 
să-l poată prinde romanul din urmă. Aproape că am sosit și iată, 
eu nici măcar nu știu cum se numește capitala voastră. Cum îi 
ziceți așezării acesteia? 

Ce-i drept, oricine vorbea despre capitala hunilor, fie că era 
tatăl său sau alt oficial din Ravenna, sau chiar Attila însuși, 
făcea referire la ea spunându-i pur și simplu: capitala hunilor. In 
loc să-i răspundă la întrebare, Turgrid nici nu binevoi să-l 
privească pe Flavius, ci dădu pinteni calului mai departe. 

— E capitala hunilor, mârâi el aspru. N-are vreun nume. Azi e 
aici, pentru că intrăm în anotimpul rece, turmele noastre sunt 
strânse și regele poate să-și ţină aproape sfătuitorii și curtea. La 
anul va dispărea. 

— Va dispărea? Cum poate un oraș să „dispară”? 

Turgrid scutură ușor din umeri. 

— Va dispărea. Mulţi își vor duce turmele mai spre stepă, ca 
să pască acolo. Rugila și armata vor merge și ei mai departe. 
Doar câţiva sclavi vor rămâne să muncească pământurile. Noi n- 
avem nevoie de oraș. 

— Și ei se vor întoarce la anu’? 

— La anul, sau poate nu. Aici, sau poate în susul râului. Sau 
pe râu în jos. De ce să dăm nume unui astfel de oraș? Ce, 
romanii dau nume fiecărei tabere unde dorm legiunile lor? 

— Nu, dar... 

— Atunci e lesne de-nţeles de ce nu are nume. Pur și simplu. 


67 


Acestea fiind spuse, romanul nu mai putu să afle nimic în 
plus. 

Doar într-un târziu se obişnui Flavius cu ideea de a trăi printre 
acele colibe sărăcăcioase, când deja mergea călare pe străzile 
orașului, alături de soldaţii ce-l însoțeau. Ajuns aici, uimirea și 
deznădejdea lui deveniră și mai puternice. Armura și mantaua 
sa băteau la ochi și-l diferenţiau de ceilalţi, la fel cum 
echipamentul acela soios din piele al hunilor fusese privit ciudat 
de locuitorii Ravennei mai odinioară. Și aici, ca în orașul său de 
baștină, oamenii se opreau în drum și făceau ochii mari, dar de 
data aceasta se holbau la el, nicidecum la feţele sălbatice și 
nepăsătoare ale gărzilor lui. Artera principală ce tăia capitala 
era mai degrabă un drum de pământ plin de gunoaie, sordid și 
claustrofob. La tot pasul ţâșnea în drum câte-un câine 
păduchios, orătăânii pe jumătate sălbatice, și o droaie de 
derbedei ai străzii murdari ca vai de ei li se încurcau cailor în 
picioare, mișunând pretutindeni. Oriunde te uitai, clădirile din 
lemn ridicate în mare grabă zăceau dărăpănate, înclinate într-o 
rână. După săptămâni întregi de călătorie călare prin păduri și 
câmpii cu acei călăreți tăcuți, Flavius se simţi pentru prima dată 
asaltat de larma de pe stradă - simţurile îi erau copleșite de 
sunetele ce veneau dinspre negustorii care-și strigau marfa 
aceea amărâtă, rudimentară, dinspre femeile care strigau cu 
voce ascuţită una la alta și dinspre vitele care stăteau chiar în 
pragul caselor. 

Flavius se aplecă înainte, ca să-i strige din nou pe călăreţii din 
escortă. 

— Turgrid! Încotro e forumul? 

Hunul îl fixă cu privirea, fără să înţeleagă și crezând că 
Turgrid nu-l auzise, Flavius mai puse o dată întrebarea, rostind 
cuvintele mai rar. 

— Forumul, am zis! Știi tu... spaţiul acela mare, în aer liber! 

Turgrid de-abia tresări și făcu semn înainte. 

— Acum mergem la palat la rege. 

Flavius dădu din cap uimit și se dădu bătut. O capitală fără 
nume? Un oraș fără forum? 

Divizionul călare trecu la trap pe sub fortificația de lemn bine 
păzită, străjerii dădură din cap cu respect și călăreţii urcară o 
serie de trepte cioplite în lemn, la capătul cărora era ridicată o 


68 


clădire modestă din scânduri, cu ferestrele și burlanele de fum 
construite cam din topor. Construcţia era îngrozitor de grosolană 
și ne finisată, după standardele romane - până și locuinţa 
prefectului celei mai neînsemnate capitale de provincie era mai 
arătoasă decât această adunătură de lemne - dar era de 
departe cea mai mare și cea mai frumoasă clădire din oraș. Se 
vedea de afară cât de trainică era construcţia, căci avea o 
mulţime de țăruși din lemn care o susțineau la îmbinări, iar 
consolidările de sub streșinile decorative erau un lux care lipsea 
aproape cu desăvârșire din arhitectura celorlalte clădiri. 

Era și considerabil mai mare decât casele pe care le văzuse în 
trecere, deși după standardele romane rămânea încă neobișnuit 
de mică. La prima vedere, Flavius ar fi zis că avea cam șase 
camere, în comparaţie cu celelalte clădiri, care nu păreau să 
aibă mai mult de una sau două camere. In privinţa asta, avea 
dreptate și nu prea, după cum urma să afle mai târziu, căci 
palatul deţinea într-adevăr spaţiu suficient pentru șase încăperi, 
deși în realitate el era o singură cameră cu pereţi despărțitori 
mobili alcătuiți din paravane tapisate. In ciuda dimensiunilor 
mari ale palatului, el se putea transporta de colo-colo, ca toate 
construcţiile din oraș. Flavius avea să descopere asta primăvara 
următoare, când palatul fu demontat, încărcat în care trase de 
câte șase boi și reasamblat apoi, așa cum era înainte. Ani de-a 
rândul, scândurile acelea roase de vreme fuseseră puse una 
peste alta și prinse în cuie și așezate în așa chip încât să 
formeze un „palat” demn de regele hunilor. Trecuseră atâţia ani 
peste ele, că și acum se simțea în curte mirosul acela 
insuportabil de putregai care răzbătea de la lemnul vechi, 
mâncat de carii, un iz copleșitor care, așa cum ieșea de pe 
ferestre și era purtat de vânt pretutindeni, era deosebit de 
pătrunzător. Ici-colo se ivea câte o bucată de lemn nou, acolo 
unde fusese înlocuită scândura fărâmată, și oricine ar fi 
recunoscut-o de la o poștă, căci câteva mărgele fine de rășină 
proaspătă răzbiseră afară din lemnul încă verde și străluceau 
acum la soare ca niște giuvaere. 

Flavius pufni dezgustat. 

— Nici măcar forumul nu l-am văzut! mormăi el. Attila mi-a zis 
că aveţi și voi un spaţiu mare și întins... 


69 


Când ajunseră în dreptul scărilor vru să descalece, dar Turgrid 
îl ţintui pe loc, șuierând ascuţit printre dinţi. Flavius privi înainte 
și văzu că toţi ceilalți călăreți rămăseseră pe cai și îi mânau să 
urce acele trepte abrupte de lemn. 

— Ne dăm jos de pe cai doar dacă regele poftește, șopti 
Turgrid. 

La capătul scărilor, Flavius se opri și se uită în urmă. Palatul, 
după cum vedea, era la marginea orașului, și din poziţia aceea, 
putea să pătrundă cu privirea dincolo de palisade, dincolo de 
străzile înţesate de trecători - către șesul de dincolo de palat, 
infinit, pustiu, verdeață cât vezi cu ochii, stepă până la linia 
orizontului. Cuvintele lui Attila îi veniră în minte pe dată: „Un 
spaţiu întins, în aer liber”. Flavius surâse ca pentru sine. 

Acolo unde se sfârșeau scările îi aștepta călare, chiar la 
intrarea în palat, un hun mai bătrân, să fi avut vreo cincizeci de 
ani, dar care păstra acea ţinută atletică și avea aceeași față 
aspră ca a veteranilor din escortă. Și totuși, omul era diferit - 
barba lui rară, albă, vârstată cu fire cenușii, se distingea de 
bărbiile supte și obrajii plini de cicatrice ai gărzilor ce-l 
înconjurau pe Flavius, iar expresia aceea luminoasă, 
prietenoasă, de pe chipul său era într-un contrast evident cu 
privirea rece a soldaţilor. Era o față vie, își zise Flavius și fu 
uimit de câtă vitalitate emana chipul acela. Căci da, bărbatul 
chiar zâmbea și Flavius simţi atunci cum i se ia o piatră de pe 
inimă și avu un sentiment de ușurare sufletească. Un zâmbet, 
primul semn de afecțiune umană pe care-l vedea de când 
părăsise Ravenna. Regele Rugila se apropie călare și ajuns în 
dreptul lui Flavius îl apucă de braţ cu căldură. 

— Bun venit. Bine-ai venit, prințe Flavius Aetius! 

Flavius îl privi lung, și rămase trăsnit, căci nu numai că omul 
pe care-l avea în faţă radia o anume bunătate neașteptată, dar 
dintr-o dată el însuși căpătase o altă soartă. Prințe...? înainte să 
poată îngăima un răspuns, regele încuviință din cap și un grup 
de muzicanți îi ieși lui Flavius înainte, începând să intoneze un 
refren furtunos, care, după toate aparențele, părea să fie un 
cântec de întâmpinare. Viorile sculptate sub formă de capete de 
cai se tânguiau, două fluiere de lemn răsunau ascuţit, iar un 
bărbat cu o tobă mică, ca o tamburină, atârnată de gât, începu 
să bată cu degetele un ritm al lui, fără să-i pese de cadenţa cu 


70 


care cântau ceilalți. Regele surâdea voios, așteptând calm ca 
Flavius să-i întoarcă urarea de bun venit, iar acesta se bâlbâi 
încurcat, rostind primele cuvinte care îi veniră în minte. 

— Mulţumesc, înălțimea Voastră. Dar nu sunt prinţ. Tata se 
trage din Pannonia și este general în slujba împăratului... 

Dar nu-și putu termina fraza, că peste cuvintele lui izbucni tot 
mai tare muzica, iar regele șterse orice urmă de îngrijorare din 
sufletul băiatului, părând a nu fi tulburat de faptul că Flavius nu 
era din familia regală. Cât se dezmetici și trase aer în piept 
pentru a încerca să-i expună din nou situaţia regelui, o femeie în 
vârstă, care de asemenea zâmbea, făcu un pas spre el, 
atingându-i piciorul cu o deosebită consideraţie. Regele strigă 
către Flavius într-o latină stâlcită ceva care suna asemănător cu 
„regina-mamă”, dar fu din nou întrerupt, căci cele două tinere 
femei care o însoțeau pe distinsa doamnă se strecurară pline de 
graţie între cei doi cai și ridicară deasupra capului o masă mică 
de argint, la care bărbaţii călare puteau ajunge cu ușurință. Cu 
un zâmbet larg, regele ridică una din cele două cupe și i-o puse 
lui Flavius în mână. 

— Regina-mamă te invită să te bucuri de ospitalitatea casei 
noastre regale și te roagă stăruitor să guști din vinul și din 
carnea de la noi, pe care chiar ea le-a pregătit pentru tine. 

Flavius îl urmări cu atenţie pe regele hun și luând exemplu de 
la el, apucă o bucăţică de carne uscată dintr-un vas aliat pe 
măsuță. O înghiţi iute și apoi dete peste cap toată cupa de vin 
dintr-o singură mișcare. De jur împrejur, cei care priveau 
scoaseră o serie de chiote și urale și până și călăreţii aceia 
tăcuţi se bucurară, mai pe înfundate. 

Ochii regelui scăpărară preţ de o clipă. 

— Vinul acesta, un obicei minunat pe care l-am deprins de la 
prietenii noștri dinspre Apus, spuse el. Pe vremea tatălui meu n- 
aveam altceva în afară de airag - lapte fermentat de iapă - 
pentru a-i cinsti pe oaspeţi. Dar acum am devenit și noi mult 
mai rafinați. 

După ce plescăi din buze mulțumit, regele lăsă jos pocalul, își 
balansă puţin picioarele și descăleca iute, sprinten ca un fecior 
din cei mai tineri. Când și Flavius se dete jos de pe cal, o 
sumedenie de fetișcane făcură roată în jurul lui, ciripind vesele 
și sorbindu-l din ochi cu interes. Regele aruncă o privire către 


71 


muzicanți, care începuseră să cânte cu și mai mult foc ca să se 
facă auziţi peste vocile stridente ale femeilor, le făcu semn să se 
oprească din cântat, apoi se întoarse către oaspetele său. 

— Nevestele mele, îi spuse lui Flavius cu căldură în glas. 
Câteva dintre ele! Și el, el este nepotul meu Bleda, fratele mai 
mare al lui Attila. Bleda, faceţi cunoștință, băiete! 

Din spatele regelui, un chip delicat, timid, privi temător și apoi 
păși cu grijă înainte, sprijinindu-se anevoie de o cârjă de lemn, 
prea scurtă ca el să se poată propti în ea, așa cum o ţinea sub 
braţ. Se vedea clar că băiatul nu suferea din pricina vreunui 
accident, de la o căzătură de pe cal de pildă. Cârja era uzată 
căci fusese folosită îndelung, iar lemnul ușor al mânerului lucea 
asemenea unui os neted, bine șlefuit. Pe chipul băiatului se 
citea o anume șovăială, dar și isteţime și dorinţă de cunoaștere. 
Șchiopătă până la Flavius pe picioarele acelea încovoiate, iar 
zâmbetul cu care-l întâmpină fu la fel de strâmb. De-abia acum 
își dădea seama Flavius de ce voinicul de Attila fusese trimis 
ostatec în locul fratelui său bolnăvicios. 

Regele se uită la el cu niște ochi mândri. 

— E drept că Bleda nu va putea să fie niciodată un călăreț sau 
un războinic de ispravă, dar este un bun sfetnic și ar fi un rege 
înțelept. 

Bleda clipi și surâse, apoi se retrase la locul lui. 

În spatele nevestelor, o droaie de copiii se buluciră în faţă, 
căci nu se mai puteau abţine și ridicându-se pe vârfuri sau 
sărind unul în spinarea altuia, încercau din răsputeri să-l vadă 
mai de-aproape pe acel străin înalt și care arăta atât de ciudat 
pentru ei. Băieţii erau rași în cap, iar ţestele lor netede păreau 
unse și străluceau în soarele acela puternic. Două șiruri de fete 
ceva mai coapte defilară solemn prin faţa regelui, înveșmântate 
în pelerine sclipitoare de mătase, asemănătoare cu cea pe care 
Flavius o văzuse o dată în Ravenna la un sol persan. Părul le era 
împletit cu măiestrie în niște cosițe care mai că atingeau 
pământul. Fiecare fată ţinea în mâini o margine a unei ţesături 
albe și când ajunseră lângă rege, ridicară pânza în sus pentru a 
forma un fel de boltă ca un tunel, care îi conduse, fluturându-le 
deasupra capului, până la intrarea în palat. 

— ... Și ei sunt copiii mei! adăugă regele. Bine-ai venit, prinţe 
Flavius. Vei sta cu noi, aici la palat, care precum vezi, este 


72 


construit de cei mai talentați dintre tâmplarii goți. Nu-i nevoie 
să-ţi ascunzi uimirea. Și dacă Attila, iubitul meu nepot, e ca 
propriul meu oylan, ca propriul meu fiu, așa vei fi și tu, căci te 
consider parte din familie. Tot ceea ce am - și aici făcu un semn 
larg cu mâna arătându-i palatul acela dărăpănat și familia sa 
numeroasă - este și al tău. Căpitane! 

Chemându-l la ordin pe Turgrid, regele bătu din palme 
zgomotos. 

— Căpitane al Gărzii! Turgrid! 

Turgrid făcu un pas înainte, făcându-și loc cu mare grijă 
printre ștrengarii aceia mici ce se foiau de colo-colo și printre 
femei. Se mișca repede și dibace, cu graţie atletică în mișcări și 
afișând acea încredere care îl distingeau în mod clar ca fiind o 
persoană de vază la curtea lui Rugila. 

— A, aici mi-erai, continuă regele. Sunt onorat că te-ai întors 
cu bine din călătorie. 

Rugila se întoarse din nou către Flavius. 

— Turgrid o să-ţi arate unde vei locui și te va servi întru toate. 
Din nou, tinere prinţ, bine-ai venit! 

Flavius intră în palat alături de Turgrid și în urma lor se 
îngrămădi liota aceea de femei și copii laolaltă, acompaniaţi de 
muzicanţii săltăreți. Nu putea decât să se minuneze de turnura 
nesperată a sorții lui, care-l adusese în sânul unui popor ce n- 
avea nici măcar o capitală, în orașul acesta fără nume și fără un 
forum măcar, în palatul lor care nu era mai deosebit ca un 
șopron de lemn. Și totuși, regele avea cincizeci de neveste 
tinerele, o sută de copii și era ferm convins că orice oaspete de- 
al lor trebuie să fie prinţ. Ravenna părea imposibil de 
îndepărtată, de parcă plecase din palatul lui de când lumea și 
pământul. 

Amintirea tatălui său îi apăru stăruitoare în minte și totuși, în 
mod inexplicabil, imaginea chipului lui Gaudentius începu să se 
dizolve și să se estompeze, înspăimântat, Flavius se scutură din 
tot corpul și încercă să se concentreze pe prezent. Avea destul 
timp să cumpănească, dar mai târziu. 

Acum era dator să ducă la bun sfârșit misiunea sa de ostatec 
pe teritoriu străin. Această sarcină îi fusese încredinţată de 
împăratul său. Și aceasta va face cinste tatălui său și Romei. 


73 


CAPITOLUL TREI 


Ținutul hunilor, 409-425 d.Hr. 


Ca niște războinici ce atacau o linie inamică, se luară la 
întrecere călare pe câmpia aceea verde, nemărginită, iar aerul 
rece, primăvăratec, îi mai revigora după atmosfera apăsătoare, 
aspră ca lemnul, de la palat. În urma lor alergau cu salturi egale 
doi lupi uriași de vânătoare, încercând să ţină pasul cu caii 
scunzi, dar mânaţi nebunește de către călăreţii huni. Un 
însoțitor vigilent, singur, călărea mai spre margine, întrucâtva 
izolat de ceilalţi. Era mai solid și mai bătrân decât cei din grup, 
ușor cocârjat, ca orice veteran, iar din tolba de pe spinarea 
mârţoagei se vedeau cum ies vârfurile unor săgeți ascuțite, 
adunate într-un snop. De i-ai fi privit de la distanţă, ai fi zis că 
sunt un detașament de iscoade care umblă de colo-colo sau 
poate un grup de străjeri călare, care se aventurase departe de 
hergheliile slobode de cai ale regelui, pe care le aveau în grijă. 
Priviţi mai de aproape însă, era și mai dificil să spui ce era cu ei. 
Afară de războinicul acela bătrân, niciunul nu purta zale, cum 
obișnuiau să poarte iscoadele sau străjerii, iar unul din ei, un 
tânăr înalt și zvelt, purta chiar o tunică militară romană, cam 
spălăcită, dar care bătea la ochi pe lângă tunicile de lână, 
specifice înfățișării călăreţilor huni. Cei tineri nu erau înarmaţi, 
caci la drept vorbind, călăreții nu erau un detașament militar și 
niciun grup de străjeri. 

Flavius și tinerii prinți de la curte mai goniră o bună bucată de 
vreme pe câmpia pustie până să se oprească la marginea unei 
mlaștini mici și plină de trestii, ca să-și adape caii, care deja 
gâfâiau și erau toți în spume. Deasupra apei dăduseră năvală 
păsările cu picioroange și când se apropiară călăreţii, un stol se 
ridică în zbor, cu aripile bătând așa de aproape de pământ, încât 
băieții simțeau deasupra capului acea adiere de vânt ce se isca- 
se de sub penele lor. Flavius își privi calul mulţumit, era un cal 


74 


de război adaptat stepei, și fusese crescut chiar în herghelia 
familiei regale. Era cel mai neobișnuit animal pe care-l călărise 
vreodată, iar dacă ar fi fost văzut la Ravenna, ar fi fost numit pe 
bună dreptate „cal de bătaie”, căci romanilor, un astfel de cal 
le-ar fi stârnit râsul. Capul său încovoiat, ochii mari și 
mandibulele proeminente îl făceau să arate ca un măgar de la 
umeri în sus, iar coastele masive, spinarea curbată și copitele 
late semănau cu ale oilor. Însă mult mai ciudată era coama lor 
aspră, care le atârna până la jumătatea picioarelor și era lăsată 
înadins liberă și fără podoabe, hunii pieptănând-o și împletind-o 
atât cât să nu le intre cailor în ochi. Flavius se aplecă, își 
mângâie ușor animalul și calul fremăta de plăcere. 

Cu toate că era modestă, rasa aceasta era foarte practică, 
după cum observă, ceea ce nu era puţin lucru. Spre deosebire 
de caii de război graţioși ai romanilor cu care era obișnuit, pe 
care trebuiau să-i adăpostească la căldură în fiecare noapte 
pentru a fi păziţi de boli, caii hunilor n-aveau nevoie de grajduri 
sau de alte îngrijiri medicale. Le era bine și pe vreme toridă și 
nu simțeau frigul pătrunzător, se adaptau ca o cămilă, extrem 
de ușor, și puteau călători distanţe lungi fără să bea sau să 
mănânce, chiar dacă erau răniţi. Flavius era deja hotărât să 
cumpere câteva exemplare cât avea să stea în Ținutul hunilor, 
pentru a le dărui tatălui său la întoarcere. Un călăreț precum 
Gaudentius era capabil să treacă peste înfățișarea aceea 
antipatică și să întrevadă frumusețea de dincolo de urâţenia lor 
evidentă. Flavius nici nu se îndoia de asta. 

Turgrid călărea la galop mic în urma lor și-și mână poneiul la 
apă lângă calul lui Flavius. 

— Lungă călătorie a mai fost, spuse băiatul cu mâhnire în 
glas, frecându-și coapsa de locul unde șaua aceea cioplită din 
lemn se rosese deja. Simţea că nu se va putea obişnui niciodată 
cu aceste obiecte primitive, tari ca piatra, deși tovarășii săi îl 
încredințaseră că o astfel de șa dură era cea mai confortabilă la 
drum lung. Oasele șezutului său nu păreau să creadă același 
lucru. 

— Lungă, zici? N-a fost cine știe ce, mormăi Turgrid în latina 
sa apăsată. Hunul alunecă jos pe o parte a calului și când 
ateriză stropi ușor împrejur, apoi se îndreptă cu pași mari prin 
mlaștină către un snop de rogoz unde păsările își făcuseră un 


75 


cuib mare. Scotoci înăuntru cu ambele mâini și scoase de acolo 
patru ouă rotunde, pestriţe, și-i aruncă două lui Flavius, sus pe 
cal. 

Flavius le prinse și le cercetă atent. 

— Cincisprezece mile în galop nu e cine știe ce? 

Turgrid dete la o parte coaja unui ou cu cuțitul, sorbi 
conţinutul și ronţăi în dinţi rămășițele moi. 

— Nu-i cine știe ce. Nici optzeci de mile nu-s mare lucru. Sau 
așa ar trebui. Ce bun să călărești din zori până-n noapte dacă 
atunci când ai ajuns ești ţeapăn și mort de oboseală și nu i-ai 
putea ţine piept nici primului om ce-ţi iese-n cale şi-ţi pune 
lancea-n coaste? Te va ucide și atunci lunga ta călătorie s-a 
isprăvit. 

Orice urmă de zâmbet dispăru de pe faţa lui Flavius și își privi 
calul descumpănit. Turgrid își mai înmuie glasul. 

— Unde-ai învățat să călărești? întrebă. E greu să te ţii în 
scările astea, nu? 

Flavius dădu pe gât unul din ouă și-și ridică privirea. 

— Am călărit ponei de-ai noștri, acasă, dar am învăţat să stau 
în scări uitându-mă la tine și la soldaţii huni, cât am călătorit cu 
voi din Ravenna până aici. 

— N-ai avut prea mult răgaz. Mulţi dintre băieţii noștri învaţă 
să călărească înainte să înveţe să meargă. Învață să dea cu 
biciul de mici. Tu te descurci binișor. Pentru un roman. 

— Am avut de la cine învăţa. 

— Soldaţii călare ai hunilor sunt cei mai buni din lume. 

Flavius își dete capul pe spate și sorbi și restul de ou rămas în 
coajă, strâmbându-se în timp ce-l înghiţea. 

— Poate... 

Turgrid zâmbi. 

— Nu crezi ce-ţi spun? 

— Nu știu prea multe ca să pot să judec asta. Când eram mic, 
stăteam cocoţat pe un gard și mă uitam la trupele călare ale 
tatei, când se antrenau. Și ei erau foarte buni. Dar pe atunci 
eram tare neștiutor. 

— Și totuși stăteai sus pe gard. De ce? 

Flavius puse ce mai rămăsese din ou într-un săculeț pe care-l 
purta la brâu și-și trase calul de la apă. Nu era bine să se adape 
atâta. Mai aveau de făcut drumul întors spre oraș până la 


76 


căderea nopţii și un stomac umplut până la refuz cu apă 
mlăștinoasă putea să chinuie un cal cu spasme îngrozitoare 
dacă era mânat prea repede. Se uită încurcat la Turgrid. 

— De ce stăteam pe gard? Păi n-aveam pe ce altceva să stau. 

— Nu, spuse Turgrid, încălecând. Vroiam să zic, de ce aveaţi 
un gard acolo? 

— De ce aveam gard? întrebă Flavius. Ca să nu scape caii, 
bineînţeles! 

— Și de ce ar fi fugit? Unde s-ar fi dus? 

Flavius se opri, rămas fără replică, dar Turgrid continuă să-l 
tachineze. 

— Noi hunii n-avem garduri. Nici ţarcuri. Nici îngrădiri. 

Flavius cuprinse cu privirea stepa de jur împrejur. Valuri 
întregi de iarbă ce-ţi ajungea până la genunchi unduiau în bătaia 
vântului și până la linia orizontului nu se zărea niciun copac, 
totul era neted ca-n palmă. lIci-colo se iveau câteva umbre 
întunecoase pe vasta întindere a câmpiei aurii - hergheliile 
numeroase ale regelui, care pășteau de-a lungul câmpiilor 
bogate din jurul capitalei hunilor tot anotimpul cald. Animalele 
altor ofițeri cu rang mai mic și alte câteva turme ale celor cu 
funcții și ale soldaților ieșiţi din serviciu pășteau și ele în regiuni 
mai îndepărtate. Și acestea erau la fel de fertile și la fel de aurii, 
dar mai puţin căutate, căci nu se aflau în apropierea orașului 
capitală, pe care Flavius de-abia îl distingea ca o pată pe linia 
orizontului din urma sa, pe care o recunoșteai după un nor 
subţire de fum murdar și cenușiu ce se mișca alene deasupra 
clădirilor dărăpănate. 

— Fiecare trib face cu fierul roșu o tamga’ a sa, pe fiecare 
animal, ca să le putem recunoaște, desigur. Dar atâta tot, nu 
mai este nevoie să luăm alte măsuri. Un animal sau un om nu te 
părăsește decât dacă duce lipsă de ceva - hrană, apă, tovărășie. 
Dacă îi dai unui cal tot ce are nevoie, și nu numai mâncare, căci 
un cal are nevoie să fie iubit și respectat aidoma oamenilor, să 
n-ai teamă că va fugi. 

Flavius luă spusele hunului în derâdere. 

— Ce spui tu e absurd. O fi valabil pentru cai, dar nicidecum 
pentru oameni. Cum rămâne cu dorinţa de a afla mai multe? 


5 Marcă distinctivă folosită de popoarele nomade pentru a-şi recunoaşte animalele, (n.tr.) 


77 


Cum rămâne cu ambiția? Sunt lucruri mai presus de mâncare și 
tovărășie care-i îndeamnă pe oameni să caute alte și alte locuri. 

Turgrid îl cercetă atent cu privirea. 

— Astea sunt lucrurile care-l diferenţiază pe om de animal și 
tot ele aduc multă nefericire omului. Chiar aroganţa ta, tipică 
romanilor, pe care ţi-o exprimi fățiș acum, face parte din 
categoria lor. 

— Aroganţă? E o dovadă de aroganță să pui la îndoială o 
afirmaţie greșită? 

— Da’ de unde! Aroganţă este atunci când ţii morțiș ca lumea 
să fie îngrădită fără să cumpănești asupra motivelor pe care le 
ai ca să susţii o asemenea idee. 

— Dar impulsurile de care am vorbit, insistă Flavius, nu pot fi 
ținute în frâu doar cu forța? Cum altfel ar putea să-i oprească 
Roma pe alamani din a ne ataca cu fiecare ocazie ce se ivește, 
fără a-i ameninţa că legiunile noastre se vor răzbuna? Cum să 
ne ținem legiunile întregi, fără să-i ameninţăm pe soldaţi că-i 
paşte ștreangul dacă dezertează? Cum altfel să ne împiedicăm 
servitorii de la curte să ne asasineze în somn dacă nu i-am 
ameninţa că sabia le stă deasupra capului dacă îndrăznesc 
măcar să se gândească la una ca asta? Oare amenințările astea 
nu-s și ele îngrădiri? 

— Adevărat, consimţi Turgrid încet, trăgându-și calul înapoi 
de la apă. Dar până și astfel de porniri pot fi satisfăcute, sau 
măcar controlate de către un conducător înțelept. De pildă, uită- 
te la tine. 

— La mine? 

— Sigur că da. Ai venit aici ca ostatic, nu ca prizonier, așa 
este? Poţi să fugi dacă poftești. Ha! Nici măcar nu trebuie să 
fugi, poli foarte bine să o iei la pas, în plină ziuă! Poţi să iei cu 
tine doi cai din cavaleria mea, ca să te mişti mai iute. Ți-aș da 
și-o pătură-n plus, cadou din partea mea. Nimeni n-o să-ți pună 
piedici. Dar ai niște garduri în față, care te ţin aici. 

— Curiozitatea de exemplu? 

— Pesemne. Pe de o parte datoria mea este să-ţi satisfac 
dorinţa de a afla lucruri noi, să-ţi fiu aproape ca să nu te abaţi 
de la drumul tău, să am grijă să nu cazi la grea ananghie. Pe de 
alta, trebuie să-ţi satisfac ambiția, pentru ca tu să nu cauţi alte 
provocări mai mari în altă parte. 


78 


— Și cu onoarea cum rămâne? Chiar dacă aș disprețui 
ținuturile voastre, de n-aș fi câtuși de puţin interesat de ele sau 
de n-aș avea vreo ambiţie să realizez ceva, eu tot aș rămâne 
aici, căci tatăl meu și împăratul meu mi-au poruncit să rămân 
aici, am un legământ de onoare pe care l-am făcut și pe care 
trebuie să-l respect. 

Turgrid îl privi cu o urmă de neîncredere. 

— Legământ de onoare? Și ce răsplată te așteaptă dacă îl 
respecţi? 

— Răsplata mea? Păi, un post de răspundere când mă voi 
întoarce acasă presupun, glorie tatălui meu, legături preţioase 
printre huni, ceva de genul ăsta. 

— Așadar, oare nu-i „onoarea” decât un alt cuvânt pentru 
„ambiţie”? întrebă Turgrid. 

— Nimeni nu se zbate să facă fapte mari doar de dragul 
„onoarei”. Ceea ce vine împreună cu onoarea este de mare 
preț, nu-i așa? Rangul. Gloria. Legăturile preţioase. Nutrești 
speranţa că vei rămâne în istoria Romei când te vei întoarce. |ţi 
dorești să faci fapte mari - da, am văzut cum arzi de ambiţie din 
prima zi când te-am întâlnit. Și totuși știi că dacă nu-ţi duci cu 
bine misiunea la sfârșit, n-ai să culegi decât rușine în urma ta, 
pentru tine și pentru tatăl tău. Nu greșesc, așa-i? 

— Așa-i, recunoscu Flavius. 

— Fiecare avem gardul nostru, obstacole în cale. 

încurcat de spusele lui Turgrid, Flavius își mușcă buzele și 
rămase cu privirea fixă înainte. Tinerii lor tovarăși de drum 
terminaseră de mult cu adăpatul cailor și deja i-o luaseră 
înainte, strigându-l pe limba hunilor, pe care începuse deja să o 
înțeleagă bine. Să fie „onoarea” doar o formă de bogăţie, ceva 
pentru care să lupţi, ceva după care să tânjești, dar pe care s-o 
poţi vinde ca pe aur sau ca pe femei sau ca pe orice alt bun? 
Fără îndoială, nu asta învățase de la tatăl lui. Și cine era hunul 
acesta, acest barbar, să-i calce în picioare principiile romane, 
învăţăturile pe care le deprinsese din minunata tradiţie romană 
și grecească la care excela? Vru să mai dezbată lucrurile 
acestea, dar Turgrid se întorsese deja cu spatele, scotocind în 
săculețul prins de şaua calului său și scoțând de acolo niște 
carne pe care o adusese pentru a hrăni lupii de vânătoare care-i 


79 


însoțeau. Comandantul hun își ridică privirea și ochii lui se 
întâlniră cu cei ai lui Flavius. 

— Nu trebuie să lăsăm lupii să flămânzească când n-au ce 
vâna în stepa asta, în afară de caii noștri. 

Zâmbi și apoi le aruncă lupilor două hălci de carne de 
căprioară. 

Flavius încuviință din cap și nu spuse niciun cuvânt. Era sătul 
de atâta vorbă și întoarse capul către drumul pe care ceilalţi 
tineri îl croiseră prin iarbă înaintea lui. Dădu pinteni calului ca să 
o ia din nou la galop. 


Era echinocțiul de toamnă, ultima zi când triburile vestice se 
adunau pentru a strânge hergheliile cu lasoul, cum obișnuiau să 
facă în fiecare an. Sute de familii veniseră acolo, unele pe jos, 
altele călare, căci făcuseră drum lung. Aerul era sufocat de 
fumul acela gros ce se răspândea de la focurile pe care se gătea 
și de lâna unsuroasă a oilor și a caprelor care rătăceau de colo 
până colo printre corturile cu prelate, căutând resturi de 
mâncare. Deși prinderea cu lasoul a cailor și jocurile erau doar 
pentru bărbaţi, femeile erau cele care animau tabăra și într-o zi 
ca aceasta, răcoroasă, dar scăldată de razele soarelui, ele 
ieșiseră afară din corturi să trebăluiască în aer liber, râzând și 
sporovăind vesel. Cum stăteau așa jos pe marginea drumului, 
curățau cazane, ţeseau covoare din lână și frecau preșurile 
murdare de urină ca să le scoată petele. Câteva își adunaseră 
oile într-o turmă comună și mulgeau voioase animalele ce 
behăiau într-una, în timp ce altele turnau laptele spumos în 
desagi din piele de capră, ca el să fermenteze și să se facă airag 
sau îl tăceau bucăţi mici de brânză zdravănă ca să hrănească 
familia pe timpul iernii, când oile nu mai dădeau lapte. Un 
moșneag fără dinţi înșfăcă un miel dolofan, îi legă picioarele 
dindărăt de un trepied și-i despică burta de la osul pieptului 
până spre pântece. Implântându-și cuțitul scurt și curbat în 
măruntaiele sale, îi scoase iute inima și ridică organul acela 
călduț deasupra capului, rânjind, sângele curgându-i șiroaie în 
josul mâinilor. În jurul lui, un grup de copii râdeau și dansau, 
cerând zgomotos o bucăţică din delicatesa încă aburindă. O tăie 

80 


sferturi-sferturi și le-o aruncă celor mici, care se năpustiră 
asupra ei ca niște câini hămesiţi, iar sângele le mânji buzele. 
Apoi scoase și celelalte măruntaie, ficatul și stomacul și le dete 
de asemenea copiilor, după care începu să taie în bucăţi și 
restul animalului. 

O hărmălaie de voci bărbătești se auzea din marginea taberei 
și câinii lătrau, iar femeile se întrerupseră din treabă, își ridicară 
capetele să vadă ce este și zâmbiră. Nu avea să mai ţină mult - 
întrecerile se sfârșiseră și bărbaţii urmau să se întoarcă, nădușiţi 
și morți de oboseală, cu o poftă nebună de a;rag. Trebuiau să 
lase deoparte pietrele abrazive pentru spălat și să intre în 
corturi ca să-și prindă părul și să pregătească supa groasă. În 
noaptea aceea se dădea ospățul cel din urmă. 

In spatele taberei, unde cu o noapte înainte fusese săpată în 
grabă o groapă cu nisip, încă mai plutea în aer un anume 
freamăt, deși ceremonia de premiere se terminase și pariorii nu 
se mai certau cu vocile lor răgușite în legătură cu câștigul pe 
care urmau să-l primească. Ultimul meci de lupte se încheiase 
cu mai bine de o oră în urmă, deși în zona vestiarului, un loc 
deschis îngust și neted cu covorașe de lână viu colorate 
atârnate de niște sfori întinse de jur împrejur, mai zăbovea un 
tânăr. Nu stătea acolo pentru că era chinuit de durere, căci nu 
fusese lovit, nici împins de deznădejde, căci ieșise învingător, ci 
mai degrabă era cuprins de uimire în faţa turnurii neașteptate 
pe care viaţa lui o luase. 

Tânărul se uita lung la scutul de război gepid, șlefuit de-ţi lua 
ochii cu luciul său, pe care însuși regele i-l oferise ca premiu. Era 
un artefact desăvârșit, capturat în luptă de generaţia care 
trecuse, și de atunci stătuse pe peretele palatului în văzul 
tuturor și nu de puţine ori fusese admirat de războinicii care 
treceau pe acolo. Era atât de diferit faţă de scuturile mici, 
împletite, ale hunilor, proiectate astfel pentru a fi ușoare și 
căptușite cu piele întărită și bine întinsă pentru a le face cât mai 
trainice. Un trofeu ca acesta nu putea să fi aparținut în trecut 
decât unui războinic uriaș ca statură, din neamul triburilor 
germanice. Meșteșugit din lemn tare de stejar, placat cu fier 
șlefuit și încununat de reliefurile acelea cu capete de meduze 
maiestuos realizate, cu acea curbură din bronz care acoperea 
deschiderea din mijloc, acest obiect valora cât trei scuturi hune 


81 


unul peste altul. Și spre deosebire de scuturile cu împletituri, 
care erau făcute pentru războinicii călare, modelul gepizilor 
conferea protecţie de la umeri până spre genunchi, chiar și unui 
luptător de înălțimea lui. 

Era un trofeu minunat, pe care îl câștigase cinstit, căci era 
campion. După victorii în două runde de calificări la lupte, în 
ultimul tur întâlnise un adversar redutabil, un veteran viclean, 
aproape de aceeași statură cu el. Se pariase mult și foarte mult 
împotriva lui și urletele turbate ale mulţimii adunate roată în 
jurul gropii de lupte improvizate încă îi răsunau în urechi. Se 
luptaseră aproape o oră neîncheiată, încordându-și mușchii și 
tendoanele unul împotriva celuilalt, până ce într-un bun sfârșit, 
adversarul începuse să dea semne de oboseală. Se eschivase cu 
abilitate când hunul vrusese să-l dărâme de pe picioare și să-l 
arunce la pământ lovindu-l cu o palmă năprasnică la cap și se 
năpustise cu toată greutatea corpului său asupra adversarului 
năucit, pe care-l ţintuise sub el în noroi, punându-i umărul în gât 
până ce hunul ridicase un deget, semn că se predă. Când cei doi 
luptători se ridicară bălăbănindu-se pe picioare, mulţimea 
amuţi, uitându-se lung la acest bărbat excepţional, care cu 
ajutorul iscusinţei și hotărârii de care dădea dovadă, îi stăpânea, 
îi făcea ostatecii lui, la fel de ferm precum intenționau să facă ei 
cu el. 

Căci lupta liberă era o parte infimă din realizările sale. 
Mânuirea armelor? Fusese singurul luptător din concurs care își 
trimisese lancea zbârnâind fără greș direct în ţinta aceea 
imposibil de îndepărtată, și asta stând în scări pe cal. Nu numai 
că nimerise păpuşa de paie în timp ce se legăna în vânt, dar o 
împunsese chiar în gâtlej, îi răsturnase capul și o ţintuise 
puternic de stâlp, ca pe un trofeu pe care-l pironești la perete, 
îmblânzirea cailor? Își mânase calul chiar în mijlocul hergheliei 
de cai sălbatici, care se agita frenetic, căci doi lupi de vânătoare 
fuseseră lăsaţi slobozi și clănțăneau din dinţi pe urma 
animalelor. Nu-și alese o iapă speriată sau un stângaci de mânz, 
ci puse ochii pe un armăsar impunător, un animal sălbatic, de o 
statură impresionantă, din ai cărui ochi ieșeau scântei. Tânărul îl 
scoase cu dibăcie din herghelie, îi strecură lasoul în jurul capului 
și apoi, cu statura și forța sa fizică neobișnuită, domoli calul 


82 


nărăvaș, îl trânti ușor la pământ dintr-o mișcare a frânghiei și îi 
sări în spinare furios ca un leu. 

Curse de cai? Doar la această încercare fu sub așteptări, dar 
nu din pricina faptului că îi lipsea îndemânarea sau că nu se 
străduise îndeajuns. Pur și simplu, el era masiv și asta constituia 
un dezavantaj în faţa călăreţilor huni, mai mici de stat și mai 
sprinteni în mișcări, care urcați pe șa în spinarea poneilor 
acelora ce ar fi alergai fără oprire chiar și cu echipament de 
luptă în spate, reușiseră să-l depășească într-un final. Și totuși, 
ieșise al treilea, un rezultat demn de laudă, care nu-i pusese în 
pericol poziţia în clasament și astfel fu desemnat câștigătorul 
jocurilor. 

Când împărţise premiile, regele Rugila îl complimentase 
foarte amabil, dar laudele cele mai mari le păstră pentru 
generalul Turgrid, care stătuse de partea regelui tot timpul, 
prezentându-i fiecare campion ce-i trecea prin față și tribul din 
care făcea parte. Când într-un bun sfârșit sosi momentul 
înmânării scutului, regele îl ridică anevoie, i-l dete tânărului și 
apoi își așeză mâna pe umărul lui Turgrid. 

— Te-ai achitat admirabil de sarcina ta, îi spuse ofițerului 
încet. Nicicând nu s-a putut ridica un străin la nivelul nostru, 
nimeni n-a putut să ni se asemene. El e ca propriul meu fiu, ca 
propriul meu oy/an. 

Turgrid încuviință din cap, fără să schiţeze vreun gest, după 
obiceiul său. 

— Tatăl său este un om mare și un general foarte bun. Dar 
fiul îl va depăși. Pot să văd deja asta în el. 

Scutul era superb, un premiu valoros pentru strădania sa, deși 
masiv cum era, mai mult ca sigur nu putea fi folosit efectiv la 
luptă, sau cel puţin nu în modul de a lupta al tânărului sau al 
hunilor. Cu toate acestea, imediat după concurs, cum cerceta cu 
privirea acest artefact magnific, rămase uitându-se lung la el, 
fascinat, nu pentru că era foarte mare sau pentru că era frumos 
meșteșugit, ci pentru că era captivat de strălucirea aceea 
orbitoare a fierului perfect șlefuit. 

Câţi ani trecuseră - șapte, poate chiar opt? — de când își 
contemplase chipul în oglindă? Un astfel de obiect era o raritate 
în Ținutul hunilor și atunci când dădea peste unul, când mai 
vizita locuința unei femei sau când se uita printre mărfurile 


83 


aduse de negustorii ambulanți, nu era câtuși de puţin interesat 
de o astfel de frivolitate. Și iată, imaginea distorsionată ce părea 
atât de ireală așa cum se reflecta în scut, alături de multitudinea 
de cicatrici și zgârieturi pe care bătăliile le săpaseră în metal, 
oglindirea aceea care-l privea fix în ochi, îl făcu să-și ţină 
respirația. 

Ochii mari, adumbriţi, îi erau cunoscuţi - nimeni nu-și uită 
ochii și niciodată nu suntem surprinși de privirea noastră - deși 
vârsta lor și răceala lor îl puneau pe gânduri. Ochii aceia nu mai 
aparţineau unui băiat, ci erau ochii unui războinic, ochi de fier, 
ochi de gheaţă. Nici părul său nu-i era străin, doar îl vedea în 
fiecare zi, îl împletea în fiecare zi. Dar simplul fapt că arăta așa, 
că își putea vedea pletele cum îi curg pe umeri, l-ar fi făcut să 
zâmbească a neîncredere cu câţiva ani în urmă. Cum e să ai păr 
atât de lung încât să-l poţi privi? Se mândrea cu pletele lui 
castanii, care-i curgeau peste umeri, pe care le împletea și le 
lega într-o coadă de războinic când se pregătea de luptă sau 
când se avânta într-o întrecere. Era semn al rolului său, al 
statutului său în lumea aceasta cu legături strânse și totuși 
ierarhizată a hunilor, o marcă distinctă care vorbea despre 
realizările lui și despre faptul că fusese acceptat aici și care 
avea aceeași valoare ca semnul acela mic și greu de deslușit, 
acea tamga a tribului regal pe care o avea înscrisă cu fierul roșu 
pe piele, deasupra umărului drept. 

Işi așeză scutul pe jos, sprijinindu-l de un stâlp, își adună 
veșmintele, pe care și le scosese înainte de meciul de lupte. 
Trăgându-și pe el jambierele ponosite, cizmele moi din piele de 
căprioară și tunica de lână de un roșu aprins, pe care le îmbrăca 
doar la ocazii speciale, cum erau de pildă adunările triburilor, își 
lăsă mintea să rătăcească liberă. Prinderea cailor cu lasoul luase 
sfârșit și acum avea să se întoarcă la datorie. Era bună o astfel 
de evadare din rutina zilnică, chiar și preț de trei zile, dar era 
gata să se întoarcă la patrulele lui, la cutreieratul de-a lungul 
stepei alături de zuun-ul pe care-l conducea, divizionul lui de o 
sută de călăreţi. 

Işi legă ultimele curelușe la cămașa de zale pe care și-o puse 
peste tunică și apoi își așeză cu grijă căciula de blană pe cap, 
astfel încât pletele să-i cadă exact între umeri. leși din vestiar și 
se îndreptă spre calul său, apoi se opri și făcu cale întoarsă 


84 


pentru a-și lua scutul. Ce-ar fi zis regele dacă l-ar fi uitat acolo? 
Cum îl ridică de jos, mai aruncă o privire furișă la reflexia aceea 
întunecată, la războinicul acela cu piele bronzată, călit, 
înveșmântat în blănuri și piele precum călăreţii huni și fără să-și 
dea seama, fără să fie deloc frivol și fără să șovăie, zâmbi. 

lar din reflexia scutului de război, ofițerul de cavalerie Flavius 
Aetius îi întoarse zâmbetul. 


Turgrid și Flavius contemplau focul ce arunca scântei spre ei, 
iar ceilalţi soldaţi tineri stăteau tolăniţi primprejur, odihnindu-se, 
mușcând din ce mai rămăsese de la masa de seară sau 
sporovăind leneș despre întâmplările de peste zi. Caii oamenilor 
rătăceau aiurea, pufnind și fornăind, din când în când 
apropiindu-se de stăpâni și adulmecându-i în ceafa cu căldură. 
Câţiva soldaţi din trupe se lungiseră lângă foc aproape de 
Flavius, fără să atragă atenţia, și ascultau tăcuţi legenda pe care 
o cânta Turgrid, ritmic, ca printr-un vis, în limba lor veche. 

Flavius sorbea sunetul săltăreţ, melodic al cuvintelor, 
savurându-le în aceeași măsură și înțelesul. După opt ani 
petrecuţi la curtea hunilor, stăpânea limba vorbită la fel de bine 
ca un prinţ născut și crescut acolo. Și totuși, limba literară, 
forma tainică și aproape uitată în care se recitau poemele epice 
și cu care circulau de la o generație la alta era cu totul diferită, 
un mister și o enigmă care de-abia acum i se revela. Ascultase 
de nenumărate ori legende hune, istorisiri despre zei foarte 
vechi și despre obârșiile dinastiei hunilor, recitate în versuri 
nemaipomenite cunoscute doar de cei mai bătrâni dintre 
conducători și de membrii familiei regale a hunilor, care le 
învățau metodic. De fiecare dată, puterea și frumusețea 
cuvintelor devenea tot mai limpede pentru el. Prindea fermecat 
fiecare ocazie de a asculta recitările pe care prinții huni erau 
deprinși să le cânte din memorie. Niciun cuvânt nu fusese scris 
vreodată și nici nu avea să fie. Cei strânși în jurul focului erau 
vrăjiţi de rostirea minunatului poem epic, deși mulţi, asemenea 
lui, nu știau o iotă din cuvintele acelea. 

Turgrid stătea turcește, cu mâinile odihnindu-i-se ușor pe 
genunchi, în poziția tipică rapsozilor, cu ochii aţintiţi către foc și 

85 


fără să clipească, intonând un dialect ce se stinsese și pe care 
Flavius se străduia, concentrându-se la maxim, să-l înţeleagă. 

„... într-o bună Zi sabia străveche va fi găsită, sabia făurită fi 
bătută pe lamă de însuși Părintele Dinastiei, cu tăișul trecut prin 
foc, întărită de gheață, sărutată de vânt. Va fi tăinuită într-o 
piatră și doar Berile Ker, Marele Conducător, căruia îi este 
destinată cea mai aleasă soartă, o va scoate la lumină, căci el 
este regele de care fiecare popor se va teme, mai presus de 
oricine. Când sabia va trece sub stăpânirea lui, Sabia Dinastiei, 
el va sta de-a dreapta zeilor și chiar va deveni zeu adevărat. 

Glasul lui Turgrid se stinse treptat până ce nu se mai auzi 
nimic. Singurele sunete care răzbăteau până la ei erau 
scăpăratul focului și târșâitul copitelor cailor, abia auzit în 
întuneric. Soldaţii care până atunci ascultaseră legenda căscau 
și se întindeau, apoi se adunară în jurul unei pietre netede, ca să 
tragă la sorți ordinea în care aveau să facă de strajă noaptea 
aceea și să se pregătească de culcare. Privirea lui Flavius stăruli 
asupra focului încă un răstimp, iar pe chipul său se desenă o 
expresie ușor uimită. Într-un sfârșit, scutură din cap, ca și cum 
s-ar fi lepădat de-o vrajă, și făcu semn soldaților că pot pleca. 

— O sabie? Mereu m-am întrebat, Turgrid, de ce soarta 
poporului tău atârnă în acea speranţă de a găsi o sabie 
străveche? Nu de bunăvoința lui Dumnezeu, sau de măreţia 
armatelor, sau de slăbiciunea dușmanului - ci de găsirea unei 
săbii minunate? 

— N-ai înţeles cum trebuie legenda, spuse Turgrid cu răceală. 
Pesemne din cauză că nu cunoști limba cum se cuvine. 

— Pui la îndoială interpretarea pe care i-am dat-o? Sper ca 
într-o zi să fiu și eu un comandant roman, ca tata, dar prin 
tactica mea iscusită și prin forţa propriei mele voințe. N-am să- 
mi pun niciodată speranța în îndeplinirea unui mit oarecare. 

— Dacă asta este o „interpretare”, atunci educaţia ta romană 
este surprinzător de lipsită de profunzime. Soarta poporului 
nostru nu atârnă de speranţa că vom găsi o sabie, în loc să 
atârne de bunăvoința zeilor. De fapt, găsirea sabiei este semnul 
vizibil că zeii sunt de partea noastră - confirmarea că toate 
celelalte condiţii sunt propice pentru ca noi să ne împlinim 
destinul. 


86 


Într-adevăr, asta poate însemna că armatele noastre sunt 
suficient de puternice și dușmanii noștri suficient de slabi. Sau 
poate însemna că Spiritul din Ceruri a coborât pe pământ și s-a 
întrupat în conducătorul nostru, sau că toate triburile de pe 
lume au recunoscut un mod de viaţă autentic, modul de viaţă al 
hunilor, sau orice alte lucruri. Nu este hărăzit oamenilor să 
cunoască momentul exact când asta se va întâmpla. 

— Tu nu te întrebi cam când va fi? Nici măcar în cazul tău? Nu 
ești curios să afli sâmburele poveștii? 

— Nu-i nevoie de așa ceva. Sabia va fi găsită. Poate mâine, 
poate de-acum într-o mie de ani. Când se va întâmpla asta, noi 
vom ști - toată naţia hună va ști - că este momentul potrivit, că 
stelele sunt aliniate cum trebuie și că destinul nostru se va 
desăvârși. Este o necunoscută. Dar una pe care o las cu dragă 
inimă necercetată și în al cărei potenţial cred cu tărie. 

Aetius se uită lung la foc, dând din cap. 

— O necunoscută, o ghicitoare. Ghicitorile își au locul și în 
cultura romană, căpitane Turgrid, dar niciuna nu decide soarta 
unui popor. Uite, am o ghicitoare pentru tine. 

Turgrid îl privi enervat. Atmosfera tainică și melancolică pe 
care căutase el să o creeze era acum zdruncinată ca un pocal 
fragil. 

— O ghicitoare? spuse el. Vrei ca cu să dezleg o ghicitoare? 

— Da. O ghicitoare romană veche, pe care am învăţat-o de la 
tata. Trebuie să ghicești cine sunt eu. Ascultă: 


Cum trândăveam cu tovarășii în arșița verii, 
nici pic de ploaie sau apă din fântână, 

deodat' bărbați puternici m-aruncară în tărână 
și-apoi direct într-o celulă. 


Si m-au lovit și m-au bătut și m-au rănit 

nu de furioși, ci din plăcere-au dat 

apoi m-au pus într-un coșciug întunecat 
s-aștept, să mă frământ și să mă scorojesc. 


Dar la sfârșit eu râd, 
căci pe bărbații cei puternici îi răpun 
și dintr-o desfrânată fac regină, 
iar regele-l prefac în clovn. 
87 


Sufletu-l fericesc, lașii-i vitejesc 

căci cei ce dorm de mult în moarte se trezesc, 
iar focul gheenei nici nu se compară 

cu haosul pe care-l fac în urma mea. 


— Ei? continuă Flavius. Cine sunt eu? 

— Cine ești? Turgrid se uită lung la el, vizibil încurcat. Apoi 
faţa i se crispă. Ha! Eu stau cu zuun-ul tău în jurul focului și îți 
spun cea mai mare legendă rostită vreodată, despre sabia 
minunată a hunilor, și tu îmi spui o ghicitoare de copii la 
schimb? N-ai decât să-ţi spui ghicitorile astea la palat, când vei 
face cale întoarsă. 

— Cea mai mare legendă rostită vreodată, cu o sabie 
străveche? Găsită de un rege vestit? E un mit frumos, Turgrid, la 
fel ca cele pe care le spuneau vechii greci, și pe care eu însumi 
le ascultam cu plăcere. Dar tu nu prea te încrezi în el, nu-i așa? 
E ceva distractiv, ca ghicitoarea mea, nici mai mult nici mai 
puţin. Și tot nu mi-ai răspuns la ghicitoare. 

Ochii lui Turgrid se depărtară plictisiţi dinspre focul pe care-l 
țintuise cu privirea și căutătura sa se abătu aspru către Flavius. 

— Este poemul epic al hunilor. Povestea trecutului nostru și a 
viitorului nostru. Cam cum e lliada pentru voi. Ah da, știu și eu 
Illiada voastră. Ți se pare credibilă? Și-apoi Odiseea! Așa mit mai 
zic și eu! 

Flavius scutură din umeri. 

— Sabia dinastiei, Iliada, da, toate sunt mituri. Nu îmi aduci o 
jignire dacă-l numești pe Homer ceea ce este de fapt - un 
povestitor. Dar eu mai degrabă aş vrea să aud fapte adevărate. 
Aș vrea să fac fapte adevărate. 

Turgrid mormăi ceva. Flavius se uită la el întrebător. 

— Ce este? Ce-am spus? 

— Că ai vrea să faci fapte adevărate. Și vei avea ocazia să le 
faci. 

— Ce vrei să spui? întrebă Flavius. 

— Ai demonstrat o performanță extraordinară în fața regelui, 
la proba lasoului. În mod repetat te numește Ker, comandant 
suprem și te vede o căpetenie adevărată în armata lui, nu doar 
conducătorul unui zuun, cum este acesta. 

— Un roman, în fruntea armatei hunilor? 


88 


— Un hun comandând o armată hună. Pentru mine nu mai 
ești un roman, pentru regele Rugila nici atât. 

Flavius surâse și își mută din nou privirea către foc. 

— AȘ fi deosebit de onorat. 

Conversaţia fu întreruptă de nechezatul speriat al unui cal din 
depărtare, urmat de geamătul de durere al animalului și de 
strigătele oamenilor. Turgrid și Flavius își înhăţară pe dată 
arcurile și săriră în picioare. 

— Ce-a fost asta? întrebă Turgrid, încercând să pătrundă cu 
privirea în întuneric. Luă din foc un vreasc arzând, i-l aruncă lui 
Flavius și amândoi porniră alergând prin beznă spre un crâng de 
copaci, ce se deslușea ameninţător, ca o umbră neagră pe cerul 
noptatec, presărat cu stele. 

Când se apropiară, poticnindu-se și urcând târâș pe pământul 
pietros, deodată, dintr-un lăstăriș ţâșni înaintea lor un cal fără 
călăreț, galopând furios către ei. Flavius sări într-o parte, în timp 
ce Turgrid se năpusti peste animal, îl apucă de căpăstru, pe 
care-l ţinu cu picioarele, trăgând de curele așa de tare, încât 
calul își dete capul pe spate și căzu la pământ gemând. 

Înspăimântat groaznic, animalul începu să dea din copite și îşi 
jupui pielea zbătându-se, iar cei doi se deteră înapoi. Cât ai bate 
din palme era din nou pe picioare și o luă la sănătoasa în 
întuneric, nechezând cuprins de spaimă și de violenţa la care 
fusese supus. Turgrid îi aruncă o privire lui Flavius. 

— L-ai văzut în lumina torței? Avea pulpele pline de sânge! 

— Am văzut, răspunse Flavius înverșunat. Cine trebuia să fie 
de pază la cai noaptea asta? 

În depărtare, animalul necheza și mai turbat, iar sunetele se 
auzeau și mai tare. 

— N-are importanță. E ceva acolo, printre ceilalţi cai. Să ne 
grăbim! 

Făcându-și loc prin lăstăriș, se avântară în pădurice, fără să 
bage de seamă ghimpii și urzicile care le sfâșiau hainele. Mai 
aveau o săptămână de mers pe jos până să ajungă acasă, 
așadar caii trebuiau protejaţi cu orice preţ. Împrejur se auzeau și 
strigătele celorlalţi din tabără, împleticindu-se și ei prin lăstăriș, 
porniţi să sară în ajutorul animalelor. Flavius trase o înjurătură. 
Chiar nu era cale de ieșire din tufișurile astea afurisite? 
Animalele putuseră să treacă venind din altă direcţie probabil, 


89 


mergând pe acolo pe unde pășunaseră deja. Dând năvală într- 
un luminiș cu alţi câţiva bărbaţi din tabără, Flavius și Turgrid 
zăriră în lumina lunii șase cai sprijiniți de locul unde stânca lăsa 
să iasă la suprafaţă rocile din subsol din pricina eroziunii, toţi cu 
ochii înecaţi în spaimă. Un lup cu colții scoși, din ale cărui fălci 
curgea o spumă sângerie, se ghemuise înaintea lor, gata să 
sară. 

— E de-al nostru lupul ăsta, observă Turgrid plin de mâhnire. 
E atins de turbare. 

Flavius rămase în picioare, ridicându-și arcul și scoțând o 
săgeată din tolba pe care-o purta în spinare. Turgrid făcu la fel, 
își ridică arcul, dar Flavius îl opri. 

— Fii fără grijă. Îl pun eu la pământ. 

Nici nu termină bine ce avea de spus, că lupul își ciuli urechile 
și se îndreptă spre ei. Văzându-l pe Flavius cum ţintește, nu se 
mai încorda ca să sară, ci se furișă printre copaci. Nu mai era 
timp de tras cu săgeata. 

Turgrid îl urmări cu privirea cât putu, până ce animalul se 
pierdu în întuneric. 

— Nu mai poate gândi limpede, spuse el. L-a cuprins turbarea 
și n-o să fugă de-aici. Se va întoarce după caii noștri. 

Amândoi bărbaţii lăsară săgețile deoparte și priviră precauţi 
printre copaci. Încă o duzină de soldaţi ajunseseră la faţa 
locului, cu torţe și arcuri întinse și inspectară atent marginea 
unde se terminau copacii. Cum lăstărișul pe unde dispăruse 
lupul era bine supravegheat de tovarășii săi, Flavius se întoarse 
la cai, îngrămădiţi unul într-altul, tremurând din toate cele și 
înspăimântați, rămași acolo unde lupul îi încolţise. 

— O să mai liniștesc eu caii, ca să-i putem mâna de-aici. Deja 
am pierdut unul, tot ce ne-ar mai lipsi acum este să o ia la 
goană încă șase, așa în toiul nopții. 

Deîndată ce lăsă arcul jos și se apropie de animalele 
înfricoșate, se auzi un mâărâit de deasupra și caii începură din 
nou să necheze ascuţit. Fiindcă nu știa ce era cu sunetul acela, 
Flavius își ridică din nou arcul și se răsuci, uitându-se de jur 
împrejur cu o vigilenţă de animal sălbatic. Nimic. Doar întuneric 
să-l lai cu cuțitul și mârâitul acela. Doar în momentul în care 
unul dintre soldaţi își ridică torta mai sus, lumina se reflectă 


90 


roșie în ochii sticloși ai lupului ce stătea în vârful stâncii unde 
încolţise caii mai devreme, chiar deasupra capului lui Flavius. 

— Flavius! strigă Turgrid. Ochii către Răsărit! 

— Ce...? 

Flavius se răsuci încă o dată, dar era prea târziu. Lupul sări de 
pe piatră într-un salt grozav, repezindu-se prin aer fără să 
scoată un sunet. Se năpusti în spinarea lui, răsturnându-l la 
pământ. Se zvârcoliră prin acele de pin și prin noroi, ca o minge 
de blană și de piele ce urla și mărâia. 

Gâfâind de furie și pentru că atacul fusese neașteptat, Flavius 
scăpă și se târî până la picioarele lui. Fără altă cale de scăpare, 
își scoase pumnalul, dar lupul nu stătu să-l aștepte. Revenindu- 
și din rostogolire, sări din nou, cu fălcile clănțănindu-i turbate, 
dar de data aceasta direct asupra lui Turgrid. 

Genunchii hunului cedară sub greutatea animalului care 
tăbărâse pe el și Turgrid fu dărâmat la pământ, iar arcul și 
pumnalul lui se rătăciră prin întuneric. Animalul se repezi asupra 
lui turbat, cu ghearele scurmând în pământ pentru a da de el, 
iar colții și-i înfipse adânc în platoșa groasă a lui Turgrid. Lupul 
mârâia și se zvârcolea, în vreme ce Turgrid îi dădea în disperare 
cu băţul peste nasul fragil, deși avea degetele jupuite și pline de 
sânge, și încerca din răsputeri să se apere de dinţii ascuţiţi ca o 
lamă, să scape cu viaţă. 

Hunul și lupul se rostogoliră unul asupra celuilalt, când unul 
deasupra, când celălalt dedesubt, dar fără arme niciun om nu 
poate înfrunta un animal turbat, lipsit de orice teamă și de 
instinctul de autoapărare, care nu vede altceva decât vărsare de 
sânge, scopul lui ultim fiind să te ucidă. Vrea mereu și mereu 
sânge, fără să simtă durerea. Nu era timp de gândit, trebuia să 
acţioneze pe dată. Flavius făcu un salt înainte și se aruncă în 
spatele animalului, încălecându-l cu picioarele, sugrumându-i 
gâtul cu o mână și cu cealaltă înjunghiindu-l într-una cu 
pumnalul. 

Incet-încet, lupul cedă, capul îi căzu într-o parte și limba îi ieși 
atârnând din gura plină de spume, căci încerca să-și recapete 
suflul, azvârlind din picioare și zbătându-se ca un mânz ca să 
scape de greutatea letală ce-i apăsa spinarea. Deodată, aproape 
fără de veste, animalul tuși o dată și se prăbuși la pământ, mort. 
Flavius stătea deasupra lui gâfâind, cu respiraţia tăiată, și 


91 


dedesubtul amândurora era întins pe jos Turgrid, ameţit de 
durere, cu faţa numai sânge. 

Strigătele  izbucniră din toate părţile, amestecate cu 
nechezatul încă speriat al cailor și cu loviturile lor de copite 
agitate, temătoare, în vreme ce erau mânațţi încet departe de 
locul acela. O mulțime de mâini fură întinse către Flavius și îl 
ridicară de jos, de pe corpul acoperit de sânge al lupului, 
punându-l din nou pe picioare. Privi o clipă împrejur, pierdut, în 
timp ce soldații împinseră cadavrul animalului afară din cercul 
de lumină făcut de torţe. Într-o clipă, Flavius fu în genunchi și îl 
cercetă cu privirea pe Turgrid, care era nemișcat în lumina 
torțelor de pin aprinse ce stăteau înclinate deasupra chipului 
său însângerat. In mod ciudat, niciunul dintre soldaţi nu se 
aplecase să-l atingă sau să-i dea o mână de ajutor și până și 
Flavius înțelese de ce, cuprins de o teamă crescândă. 

— Turgrid! Dumnezeule mare, te-a mușcat, lupul turbat te-a 
mușcat de față! Turgrid...? 

Bărbatul nu se mișcă și Flavius simţi cum groaza coboară 
peste el ca un nor. Apucă în mâini capul lui Turgrid și îl așeză 
astfel încât ochii lor să se întâlnească. Hunul clipi ușor și scoase 
un oftat prelung. Flavius strigă după apă și îi dete încet câteva 
palme peste faţă până ce deschise ochii. 

— Turgrid! Uită-te la mine, Turgrid! Mă vezi? 

Turgrid clipi și ochii i se deteră peste cap, se închiseră chinuiţi 
de durere, apoi se deschiseră din nou. Treptat, ochii lui începură 
să focalizeze imaginea, iar Turgrid își ridică capul și făcu sforțări 
să se ridice. 

— Flavius... lupul... Am omorât lupul? 

Flavius răsuflă ușurat și se depărtă, în vreme ce Turgrid, 
năucit, își șterse fața cu mâneca și tresări. Işi plimbă mâinile cu 
grijă de-a lungul obrajilor și pe frunte, inspectându-și atent 
degetele pline de sânge și cutremurându-se de durere când își 
atinse nasul. 

— Nu, nu m-a mușcat... Sângele ăsta... e de când am căzut la 
pământ. 

Flavius îi cercetă chipul. 

— Ai nasul rupt, constată el. E mai bine decât o mușcătură de 
lup turbat. Apoi, străfulgerat de un gând, se ridică, cu ochii 
lucindu-i în întuneric. 


92 


— Cine era de pază la cai în schimbul ăsta? întrebă Flavius pe 
un ton amenințător, înaintând spre grupul de soldaţi ce se 
adunaseră în jurul lupului ucis. Cine a lăsat caii să fie atacați în 
pădure? 

Soldaţii ridicară privirea către el și se deteră încet înapoi, 
afară de un bărbat, care rămase pe loc, cu capul plecat, care nu 
părea înspăimântat, dacă n-ar fi fost tremuratul abia simţit al 
mâinilor sale, care-i atârnau de-o parte și de alta a corpului. 

— Omul acesta? tună Flavius. Despre el e vorba? Generalul 
Turgrid era să plătească cu viața pentru că acest om a lipsit de 
la post! 

Ceilalţi ieșiră cu pași mărunți din lumina torțelor și își făcură 
de lucru cu strânsul rămășițelor animalului. A fi martor la 
rușinea altuia nu e de dorit, căci vinovăția sau plăcerea de a 
vedea cum altul este învinuit este la fel de molipsitoare precum 
boala. Călărețul căzu în genunchi în faţa lui Flavius, ținându-și 
capul plecat. 

Flavius respira greu, din pricina mâniei pe care o simţea. 

— Omul ăsta nu numai că a pus în primejdie viaţa 
comandantului său, dar ne-a pus pe toţi în pericol, spuse el. 

— Nu există o nelegiuire mai mare decât să pleci de la 
datorie. 

În spatele lui se auzi un foșnet și o mână se agăţă de braţul 
său. Flavius îngheţă, iar strânsoarea aceea asupra braţului său 
deveni tare ca fierul. Se răsuci furios, apoi se opri când îl văzu 
pe Turgrid stând în picioare dinaintea lui, cu faţa umflându-i-se 
tot mai repede, plină de sânge închegat. 

— Și cum îl vei pedepsi? întrebă Turgrid încet. 

— După legea hunilor, răspunse Flavius cu răceală în glas. 

— Și cunoști legea noastră? Pedeapsa obișnuită pentru lipsa 
de la datorie este moartea. 

Flavius tăcu o clipă, apoi vorbi pe un ton jos. 

— Dacă ăsta-i felul hunilor... 

Turgrid interveni. 

— E drept că este felul hunilor. Dar nu și al meu. 

Flavius rămase cu privirea în gol, învăluit de o tăcere 
întrebătoare, cu fața adumbrită și enigmatică, așa cum se vedea 
în lumina torţelor. 


93 


— Eşti comandantul zuun-ului tău, continuă Turgrid, și ai 
dreptul să-ţi disciplinezi oamenii după bunul plac, până la un 
punct. Dar în calitate de comandant al tău, îţi ordon să-ți ţii 
sabia-n teacă. 

Ca și cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, Flavius își lăsă 
mâinile să-i cadă pe lângă corp și rămase în poziţie de drepţi în 
fața comandantului mai bătrân. 

— Cum îţi este voia, spuse încet. 

Turgrid dădu din cap. 

— N-aș vrea să adaug execuţia unui om lipsit de arme la șirul 
de nenorociri din noaptea asta. Am fost mort și mi s-a redat 
viaţa și nu știu dacă zeii sunt de partea mea sau vor să abată 
răul asupra-mi. Dacă-l lăsăm pe omul ăsta nepedepsit nu-i vom 
mânia pe zei. Dar dacă-l ucidem, s-ar putea s-o facem. li vom da 
drumul. 

Prizonierul își ridică privirea, iar fața sa era profund 
îndurerată. 

— Ucideţi-mă, spuse el cu simplitate. N-am să mă mai pot 
întoarce. 

— Nici n-o vei face, spuse Turgrid. Își scoase pumnalul de la 
brâu și păși înainte. Apucă cu mâna pletele lungi ale soldatului și 
i le tăie dintr-o mișcare a cuţitului, foarte aproape de ţeastă, 
apoi aruncă părul deoparte în întuneric. Ti-ai trădat tovarășii 
prin neglijenţa ta și nu mai meriţi să trăieşti printre huni. Fugi 
încotro vei vrea, dar nu te mai întoarce la noi. 

Bărbatul se ridică în picioare încet, își ridică capul tuns și fără 
să se mai uite la Flavius sau la Turgrid se depărtă, prin 
păduricea aceea, luând-o spre răsărit, spre câmpie. 

Flavius îl urmări cu privirea până ce Turgrid îi întrerupse firul 
gândului. 

— Și ce-ai văzut acum e felul hunilor, spuse el. lzgonirea celor 
care fac neamul de rușine. Printre noi hunii asta e o pedeapsă 
mai grea decât însăși moartea. Dar spre deosebire de uciderea 
unui om lipsit de arme, pedeapsa asta nu atârnă așa de greu pe 
cântarul zeilor ce ne judecă. Mai bine să-ţi fie necaz că ai fost 
prea îngăduitor, decât să fii prea crud. 

Flavius vru să se îndepărteze, dar încă o dată Turgrid îl apucă 
de braţ. 

— M-ai salvat de la moarte. Îţi sunt profund îndatorat. 


94 


— Nu-mi datorezi nimic. Și tu ai fi făcut la fel. Orice bărbat de- 
aici ar fi făcut la fel. 

Işi rupse o bucată de pânză din marginea tunicii și i-o întinse 
lui Turgrid să-și curețe fața de sânge. Preţ de un moment, 
amândoi bărbaţii rămaseră în tăcere, ca și cum ar fi cugetat la 
ceea ce tocmai avusese loc. In jurul lor, soldații huni discutau 
aprins despre lupta cu lupul și loveau cu vârful piciorului 
animalul uriaș care zăcea la pământ. În cele din urmă, Flavius 
rupse tăcerea. 

— De ce spun hunii mereu „ochii spre Răsărit”? N-am priceput 
asta niciodată. 

Turgrid mormăi ceva și cercetă atent cârpa însângerată pe 
care o ţinea la nas. 

— E doar o... o veche vorbă de-a hunilor. 

Flavius îi suflă vorba din gură. 

— Știu. Dar ce înseamnă? Pare să fie mai apropiată de ce ar 
zice romanii, „ochii spre Răsărit”, căci mulţi dintre dușmanii 
noștri sunt răsăriteni. Dar de ce ar spune hunii așa ceva? Voi 
sunteți Răsăritul însuși. Dușmanii voştri sunt spre Apus! 

Turgrid îl luă în derâdere și trase un scuipat grozav, 
amestecat cu sânge. 

— Vorbești ca un roman ce ești. Voi staţi acolo în mica 
voastră peninsulă, înconjurați de ape, iar Răsăritul înseamnă 
pentru voi doar ce puteți vedea până la huni. Credeţi că noi 
suntem la capătul pământului. 

— Puțin au mers dincolo de huni, spre Răsărit. 

— Ah, noi am mers. Te-ai gândit vreodată ce e după noi? 
Persia, civilizaţie chiar mai veche decât Roma, pe care voi o 
cunoașteţi doar la graniţa ei vestică. Indieni, munţi, deserturi. 
Poporul din Seres, oameni ai mătăsii din Orientul îndepărtat, 
apăraţi de un zid măreț și de armate de milioane de soldați. 
Milioane de soldaţi! În fine, o mare întinsă-întinsă se spune, 
după care se întind cine știe ce grozăvii. Tot trecutul nostru, 
până și strămoșii noștri sunt dincolo de noi, spre est, dar ne 
împing tot mai în faţă, pentru că nu ne mai putem întoarce. Cei 
din Seres și spiritele morților noștri nu ne lasă să ne întoarcem, 
deși am putea încerca. Ne întoarcem cu faţa spre Apus, căci 
înspre acolo ne este viitorul și tot acolo sunt inamicii noștri cei 


95 


mai apropiaţi. Dar frica noastră cea mai mare este de Răsărit de 
fapt. 

— Deci de-asta vă aţintiţi privirea către răsărit, șopti Flavius. 
Înclină capul spre Turgrid în semn de respect, dar cu o notă de 
scepticism, apoi apucă o torță aprinsă de la un soldat care i-o 
întinse, ca să lumineze drumul de întoarcere spre tabără. 
Uitându-se în jos, ceva îl surprinse scânteind pe umărul său. 

— la privește aici. 

Cu vârful cuţitului Flavius scoase afară un colț mare, plin de 
sânge, care fusese împlântat în bucata de piele ce-i apăra 
umerii. 

— Asta era pentru mine. Nu-i de mirare de ce era așa turbat 
lupul. Cred că atunci când și l-a rupt, a fost un chin mai ceva ca- 
n focurile iadului. Uite... 

Flavius scrijeli caninul cu cuțitul, făcând o tamga la repezeală. 

— Litera latină A, de la Aetius. Ne va aduce aminte de lupta 
asta. 

Îi aruncă lui Turgrid colţul prin aer, iar acesta îl prinse în 
palmă și-și strânse apoi pumnul, fără să se uite la el. Privirea-i 
zăbovea asupra lui Flavius, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva, 
apoi marginile gurii sale se transformară cu un spasm dureros 
într-un zâmbet strâmb. 

— Strugure, spuse. 

— Poftim? răspunse Flavius, contrariat. 

— Ghicitoarea ta. Era vorba de-un strugure. Chiar crezi că eu 
habar nu am despre struguri? Am fost în slujba legiunilor 
romane ani de-a rândul. Am sorbit și eu din portia mea de 
struguri. 

Flavius îi zâmbi la rându-i și apoi porni cu pași mărunți și 
repezi spre ceilalți pentru a le da o mână de ajutor cu caii, care 
nu se lăsau trași înainte, împotrivindu-se speriaţi. În luminișul 
din mijlocul păduricei se făcu din nou liniște. Singurul sunet ce 
răzbătea până la ei era plescăitul din limbă abia simţit cu care 
bărbaţii ce-o luaseră înainte mânau animalele îndărătnice în 
josul potecii pe care veniseră și sunetul slab, ritmic, ce venea 
dinspre ultimul soldat rămas la faţa locului, care se îndeletnicea 
cu sfârtecarea, jupuirea și tăierea capului lupului. 

Turgrid își supse șuviţa de sânge ce i se prelingea de pe față 
coagulându-se și-i aruncă lui Flavius o privire preţ de-o clipă, 


96 


până când pierdu din ochi torţa acestuia, dincolo de tufișuri. 
Apoi ochii îi căzură pe colţul pe care-l ţinea strâns în pumn. 
Scuturând din cap și tresărind din pricina durerii pe care nasul 
său rupt i-o provoca, își vâri artefactul în sân, apoi lungi și el 
pasul spre tabără. 


IV 


Era o zi rece de noiembrie, chiar înainte să-nceapă să cadă 
zdravăn omătul și praful uscat de pe suprafaţa câmpiilor încă 
mătura străzile înguste în vârtejuri, purtat de vântul îngheţat al 
nordului. Nori cenușii se scoborâseră aproape de pământ și 
hergheliile numeroase de cai fuseseră aduse acasă de la 
pășunatul de vară și adunate cu grijă pentru iarnă în 
adăposturile acoperite ce fuseseră scoase de prin depozite și 
asamblate din nou. Acum se puteau zări ici și colo, ca niște 
puncte presărate de-a lungul stepei. Șoarecii de câmp și 
marmotele se retrăseseră încă de timpuriu spre hibernare, iar 
gâștele scitiene deja trecuseră în zbor, cu multe săptămâni 
înainte de perioada obișnuită, în formaţia lor de V, ca o săgeată 
șerpuitoare arătând spre sud. Până și furnicile și greierii 
clădiseră cuiburi mai sus și le făcuseră mai adânci decât de 
obicei, sau cel puţin așa spuneau copiii, care bagă de seamă 
mai ușor asemenea lucruri. 

Un călăreț tânăr, purtând o armură aleasă și o mantie stacojie 
trecu peste locul unde fusese ridicată tabăra străjerilor, se opri o 
clipă pentru a-și recăpăta ţinuta în ceața aceea înțesată de fum 
murdar și apoi o luă alene la trap prin orașul sărăcăcios. Era 
însoțit de un grup de războinici huni, înveșmântați cu niște 
mantale și cu capul acoperit de glugi decorate cu blană de 
hermină iscusit aranjată, haine pe care doar cei din familia 
regală aveau dreptul să le poarte. li salută pe oameni din cap, 
dar aceștia rămaseră suspicioși și muţi, uitându-se lung la el. El 
însuși era surprins de precauţia cu care era privit, până ce brusc 
își dădu seama de ce, și atunci își scoase casca romană de 
bronz cu apărătoarea ornamentală pentru nas și apărătorile 
pentru obraji, foarte late, care-i acopereau aproape toată faţa. 
Oamenii se uitau cu ochii mari la acest ofițer tânăr, cu obrajii 
jupuiţi și plini de cicatrice, cu ochii înguști. Ar fi putut el să fie 

97 


hun, unul de-al lor? Dar când îl recunoscură, izbucniră pe dată în 
urale, ieșind valuri-valuri din corturile lor și din casele șubrede 
de lemn și strângându-se roată în jurul soldatului și a escortei 
sale. Își croi drum cu mare greutate prin mulţimea gălăgioasă 
care se tot întețea și zâmbind, ajunse la palat, unde regele 
Rugila, familia sa numeroasă și garda de onoare hună îl 
așteptau. Călăreţii descălecară, urcară scările sărind peste 
trepte și-l îmbrăţișară pe bătrânul rege, care în braţele tânărului 
ce tocmai sosise părea că era mai mare la stat și mai puternic. 

— Bine-ai venit, nepoate! exclamă Rugila încântat. Tu aduci 
cu adevărat alinare bătrânei mele inimi. 

Când îi auzi glasul regelui, pe care nu-l uitase nici măcar o 
clipă, în ochii lui Attila străluciră lacrimi. 

— Fii preamărit de toți zeii unchiule, fie ca încă cincizeci de 
ani de-acuma să fim sub domnia ta! 

Apoi se întoarse către Flavius, care aștepta tăcut lângă el, 
privind la reuniunea aceea. Cei doi tineri se salutară, 
strângându-și mâinile cu putere. 

— Flavius Aetius, spuse Attila, cercetându-l atent cu privirea 
pe tânărul înalt care-i stătea înainte, îmbrăcat din cap până-n 
picioare în straie hune. Expresia serioasă de pe chipul său se 
transformă pe dată într-un zâmbet. 

— Mama ta teme că tu pierdut printre „barbari”. Dar i-am 
spus că probabil ești gras și ferice și ai patru neveste. Acum poţi 
să-mi faci și mie cunoștință cu ele... 

Flavius râse pe înfundate. 

— Regele Rugila m-a obligat să ţi le păstrez pe cele mai 
frumoase ţie. Dar trebuie să-ţi schimbi hainele totuși. Romanii le 
înspăimântă groaznic. 

Cei doi tineri se despărţiră de rege, care deja se avântase 
într-o conversaţie cu căpitanul gărzilor hune în legătură cu 
călătoria dinspre Ravenna, se întoarseră pe călcâie și intrară în 
palat. Attila își trecu degetele cu grijă peste mantaua sa de 
legionar. 

— E o lână de calitate foarte bună, dar armura e mult prea 
grea. Tre' să-mi găsesc echipament de-al hunilor. 

— N-ai grijă, răspunse Flavius. Deîndată ce-am primit depeșa 
de la tata în care-mi spunea că te întorci, regele a și comandat o 


98 


nouă armură făurită special pentru tine. Nici c-am văzut una mai 
frumoasă ca aceea. Orice ofițer se va uita cu jind la tine. 

Attila îl privi mai îndeaproape. 

— Vorbești limba hună ca pe apă. Felicitări. Nimeni pe lume 
nu mai vorbește limba hunilor. În afară de huni. 

— Am auzit că și tu vorbești bine latina. 

Attila scutură din umeri. 

— Ptiu! Deprindeam mai repede latina dacă mi-aş fi pierdut 
vremea în forum, cu desfrânatele. Școlile astea, ani risipiţi în 
van, toţi băieţii ăia buchisind gramaticile, cu fețele palide și 
uscăţțive. Au pierdut legătura cu adevăratul lor eu. Ce-i trebuie 
mai mult unui băiat decât să știe să tragă cu arcul, să se 
îngrijească de-un cal și să cunoască oleacă de geografie? 

Flavius se uită la el uimit, luat prin surprindere de 
înverșunarea sa. 

— Tata te-a înscris în secția întâi. Doar te-i dus la ore, nu? 

— Normal că da. Am stat în clasa aia cu băieţi de opt ani, 
aplecat ca un cocoșat deasupra băncii, din cauză că nu aveam 
înălţimea potrivită. Didymus, eunucul ăla blestemat, îmi dădea 
cu nuiaua peste degete dacă chiuleam. Până într-o bună zi, când 
i-am zis că i-o bag în fund dacă mă mai atinge vreodată. 

Flavius zâmbi aprobator. 

— Demult n-a mai fost pus Didymus la respect. 

Attila dădu din umeri. 

— Și tu ai fi făcut la fel. 

— Poate. 

Când trecură în antreul mare, acum pustiu dacă n-ar fi fost un 
servitor care moţăia într-un colț, Attila deveni dintr-o dată 
serios. 

— Acum ești liber să te întorci acasă. Am adus cu mine alți 
ostateci romani. Vor sosi mâine, cu căruțele. 

Flavius rămase tăcut și își ascunse privirea. 

— Nu vrei să mai pleci? întrebă Attila. 

Flavius ezită o clipă. 

— Ba da, desigur, dar când va veni vremea de plecare. Când 
voi fi sigur de poziţia mea în Ravenna. Sau dacă îmi voi găsi 
măcar un loc acolo. Sau când voi obţine eu însumi un loc 
anume. Numai o dată mă pot întoarce acasă și nu vreau să dau 
cu piciorul unei ocazii ca asta. 


99 


— Nu ești la fel de nerăbdător să te întorci în ţara ta cum am 
fost eu. Așadar, ai devenit hun? 

— Voi fi roman de-a pururi, dar situaţiile în care suntem puși 
noi doi sunt diferite. Hunii încă-și mai caută Sabia Destinului și 
eu la rându-mi caut sabia sorții mele. De mă întorc la Ravenna... 
tata îmi scrie că situaţia de-acolo e schimbătoare. Dacă m-aș 
întoarce acum, nu se știe exact ce poziţie voi avea acolo. Tata 
chiar se-ntreabă dacă-și va mai putea păstra rangul la curte... 

Attila pufni dezgustat. 

— Rangul tatălui tău? Curtea e condusă de eunuci și de 
beţivani. Gaudentius ar trebui să fie mândru fără rang într-un 
asemenea loc. 

— Chiar e așa de rău în Ravenna? 

Attila stătu pe gânduri preţ de-o clipă. 

— Să-ţi dau un exemplu. Ți-aduci aminte de puii de găină ai 
împăratului? 

Flavius schiţă o grimasă. 

— Cum aș putea să-i uit? Păsări gălăgioase, infecte și urât 
mirositoare, orătănii ale necuratului. Cu carne mai puţină decât 
fazanii și mai urâte decât ciorile. Ce-l face să fie atât de atașat 
de ființele alea mă depășește. 

— Cunoști fără îndoială faptul că la câteva luni după plecarea 
ta, Roma a fost prădată de tatăl lui Theodorie, Alaric împreună 
cu vizigoții lui. Când Honorius a fost anunţat că s-a zis cu Roma, 
s-a înfuriat așa de tare, încât a leșinat, căzând deasupra patului. 
Până să-și vină împăratul în simţiri, tatăl tău a trebuit să-i 
explice că era vorba despre „Roma” orașul, nicidecum despre 
puiul de găină pe care-l ţinea în casă și care purta același nume. 

— Cred că glumești. În scrisorile lui, tata n-a adus vorba de 
așa ceva. 

— Crezi că tatăl tău ar scrie despre un asemenea incident și 
ar da apoi depeșa pe mâna curierilor împăratului? Tatăl tău este 
un om de deosebit și de onoare, poate singurul de acest fel 
rămas la curte. După ce Theodorie a fost închis... 

— Theodorie? În temniţă? 

Attila încuviinţă din cap cu asprime. 

— Ce era să i se-ntâmple, dacă Alaric a cotropit Roma? 
Theodorie era ostatec datorită comportamentului bun al tatălui 


100 


său. Alaric s-a purtat urât, așa că Theodorie a trebuit să 
plătească. 

— Dar era doar un flăcăiandru! 

Attila scutură din umeri. 

— După ce Alaric a murit și lucrurile au reintrat pe făgașul 
normal, nimeni nu și-a mai adus aminte de Theodorie și a fost 
lăsat să putrezească în celula aia. Tatăl tău l-a eliberat în taină, 
l-a luat în casa sa pentru a-l pune la îngrăşat alături de noi 
câteva săptămâni și apoi l-a scos din ţară pe furiș, trimițându-l 
la neamurile lui Alaric din Galia. Până în ziua de azi curtea din 
Ravenna e așa de zăpăcită, încât nu cred că-și dau măcar 
seama că lipsește un prizonier. 

Flavius cumpăni puţin ceea ce tocmai auzise. 

— Tata e cu adevărat un om deosebit. Dar pentru așa ceva ar 
fi putut înfunda închisoarea pentru trădare. 

— Este extraordinar cum a rezistat atâta timp, răspunse 
Attila. Extraordinar e că și eu am rezistat. Dacă ești un om de 
onoare Flavius, atunci Ravenna are nevoie de tine. Deși cum va 
supraviețui un om de onoare acolo este într-adevăr o dilemă. 

— Roma trebuie să se schimbe. Și poate eu sunt acela care să 
o conducă spre schimbare. Dar atâta vreme cât bufonul de 
Honorius este împărat, pentru mine acasă e aici. Nu întrezăresc 
niciun viitor pentru mine la curtea sa. 

Attila zâmbi subtil. 

— Deci, ai prins ceva drag de „forumul” meu, pare-mi-se? 

Flavius cuprinse cu privirea stepa pustie, gânditor, aducându- 
și aminte gluma lui Attila de odinioară. 

— Eu sunt roman. Deși în Ravenna n-aș putea să fiu ceea ce 
sunt aici. Tu Attila te-ai întors acasă cu drepturi depline de prinţ, 
după toate așteptările tale, cu onoare și demnitate, cu un loc 
printre sfetnicii regelui, nici nu încape îndoială, cu dreptul de a 
sta în fruntea unei armate. Lucrurile astea mi le-a oferit și mie 
regele. Dar doar atâta vreme cât voi rămâne printre huni. Ce m- 
așteaptă pe mine în Ravenna, unde stăpânește Honorius? Dacă 
până și situaţia tatălui meu se clatină, eu ce soartă aș avea? Nu 
e momentul potrivit ca eu să mă întorc. 

— Poate nu ești roman. Dar ai putea vreodată să te numești 
hun? întrebă Attila încet. N-arăţi ca unul. Poţi să gândești ca 


101 


unul? Poţi să uneltești și să te-nţelegi din ochi cu ai tăi ca hunii 
noștri? 

Flavius ezită. 

— Hunii sunt și poporul meu acum, la fel de mult pe cât sunt 
poporul tău. Am mâncat cu ei din același blid, m-am antrenat cu 
ei... Attila? 

Privi împrejur un răstimp, uimit, căci nu vedea pe nimeni - 
Attila dispăruse. Dintr-o dată, strânse din ochi, căci înţelese. 

— M-am antrenat cu ei... șopti și apoi răsucindu-se brusc, se 
lăsă în jos în spatele unui stâlp de prin apropiere, auzind lovitura 
ușoară a sabiei lui Attila care pălise lemnul exact în locul unde 
stătuse el cu câteva momente înainte. lute ca fulgerul, sări în 
spatele stâlpului, scoțând-și în același timp sabia din teacă și 
punându-i-o lui Attila între umeri, abia simţit. Attila, cum stătea 
de cealaltă parte a stâlpului cu fata spre locul unde fusese 
Flavius mai devreme, îngheţă pe picioare și se întoarse 
încetinel, sângele urcându-i-se deja în obraji. 

— Turgrid te-a antrenat cum se cuvine, spuse el liniștit. 

— Să uneltesc și să mă înţeleg din priviri cu ai mei, precum un 
hun? întrebă Flavius. Poate că nu. Dar pot să mă păzesc ca unul. 
Ochii spre Răsărit. 

— Avem multe de vorbit, îi răspunse Attila, schimbând 
subiectul și recăpătându-și calmul. Dar asta mai poate s- 
aștepte. Vino, toți sărbătoresc! 

Amândoi își vârâră săbiile în teacă și Attila îl bătu pe Flavius 
pe spate în timp ce-l conducea spre curtea palatului. 

— la să vedem ce virgine mi-ai păstrat. 

Flavius surâse ștrengărește. 

— Am zis eu că-s virgine...? 


V 


— E dificil să ataci un trib cu care mai odinioară te aveai ca 
fraţii. 

— Nicicând n-au fost fraţii noștri, unchiule, răspunse Attila. 
Noi n-avem „fraţi”, noi suntem un popor suficient sieși, un neam 
fără pereche în lumea largă. Avem aliați și acest popor, acești 
alani, ne-au fost alături și-n trecut. Și vor putea fi aliaţii noștri și 
pe viitor. Însă acum, ei bine, acum ti-au nesocotit încrederea pe 

102 


care ţi-o pusesei în ei și pentru asta trebuie să-și primească 
pedeapsa. 

— Ne-au furat caii... 

— Herghelii de cai, și oi pe deasupra, mii de oi. Și ne-au 
masacrat sate întregi unde trăiau ciobanii care aveau în grijă 
animalele astea. Şi au intrat pe pământuri care de generaţii 
întregi aparțineau hunilor. Acești alani trebuie pedepsiţi, 
unchiule, sau noi vom fi umiliţi în faţa poporului lor și în faţa 
celorlalte triburi din împrejurimi. Vom fi umiliţi în faţa poporului 
nostru, căci regele e dator să vadă de siguranța oamenilor. Vom 
fi umiliţi în faţa Romei. 

Regele Rugila oftă și se întoarse cu faţa către Flavius. 

— Chestiunile războiului sunt îndatorirea celor tineri. Dar 
pentru că tinerii par să fie prea nerăbdători să se ocupe de asta, 
e de datoria celor bătrâni să aleagă la ce bătălii să pornească. 
Totuși, amândoi v-aţi dovedit a fi nu numai iscusiţi într-ale 
armelor, dar și înţelepţi căci v-aţi păstrat cumpătarea. Sunteţi 
cei mai tineri comandanţi din tot Ținutul hunilor și poate din 
întreaga istorie a neamului nostru. Tânărul Attila mi-a spus ce 
crede el despre acești alani și despre eventualitatea unui război 
împotriva lor. Aș vrea să aud și părerea ta, Flavius Aetius. 

Flavius lăsă din mână ceașca de airag din care băuse până 
atunci. Ciudat, se gândi, cum o dată cu trecerea timpului, omul 
devine tolerant în legătură cu lucrurile care nu-i plac, ha chiar 
începe să le aprecieze. De fapt, ajunsese într-adevăr să se 
delecteze cu acest preparat din lapte de iapă fermentat, pe care 
prinții de la curte îl sorbeau cu lăcomie în cantităţi 
impresionante. Se uită în ochii întrebători ai regelui. De câteva 
luni, de la sosirea lui Attila din Ravenna, bătrânul îi permisese lui 
și prințului să participe la întâlnirile consiliului său. Desigur, 
onoarea de a fi printre primii sfetnici ai regelui era unul dintre 
motivele pentru care Flavius își amânase întoarcerea acasă. Însă 
de data aceasta, totul era mult mai serios. Pentru prima dată, 
regele Rugila îi cerea sfatul tânărului și chiar părea să asculte cu 
atenţie, deși întrevederea era una privată, și nu una a întregului 
consiliu de generali și veterani ai tribului. Flavius își cântări 
cuvintele cu toată grija de care era vrednică o astfel de ocazie. 

— Sunt de acord cu Attila, răspunse după un timp. Invaziile 
alanilor trebuie oprite pe dată, iar ei pedepsiți aprig. Totuși, nu 


103 


sunt de acord cu el în legătură cu ceea ce a spus despre 
umilință. 

Attila se crispă, dar rămase tăcut, uitându-se stăruitor și 
concentrat la prietenul său. 

— Dacă suportăm invaziile alanilor, s-ar putea să fim umiliţi în 
faţa triburilor îndepărtate, continuă Flavius, dar nu în fața 
Romei. Roma nu cunoaște ce-i aia umilinţă, căci ar trebui să 
cunoască câte ceva despre mândrie sau despre moralitate. 
Roma nu distinge decât între cei puternici și cei slabi. 

— E-adevărat ce spui? întrebă regele, încurcat. Nu cunosc 
ideea de umilință? 

Flavius scutură din umeri. 

— Din scrisorile de la tatăl meu reiese că împăratul nu-și prea 
bate capul cu hunii, căci ei nu sunt o ameninţare semnificativă 
pentru granițele Imperiului de Apus. A nu păți umilință poate fi 
important pentru unele popoare, dar doar o ameninţare fățișă 
sau o demonstraţie de putere contează pentru Roma. E o 
diferență abia simțită, însă deosebit de importantă, după 
părerea mea. Faceţi ceea ce credeţi că e bine, Mare Rege, 
pentru a nu fi umilit în faţa poporului hun. Dar dacă asta nu 
amenință graniţele Romei, să nu vă așteptați ca Romei să-i pese 
de veţi face așa sau altfel. 

Rugilla mormăi ceva și se uită la Attila, care după ce-l fixase 
cu privirea pe Flavius, încuviinţă din cap. 

Plecară după o săptămână și după încă două se aflau în stepa 
sudică, aproape de granița regiunilor antice ale Persiei, teritorii 
ce aparțineau acum triburilor sudice ale hunilor. Cei doi tineri 
galopau în lumina lunii pline, cu două mii de arcași călărind în 
urma lor, pe care-i luaseră din keshig-ul regelui, garda sa 
personală din capitală. Tot în urma lor mergeau la galop mic 
încă cinci mii de cai de rezervă și pentru schimburi, mișcându-se 
mai domol, într-un ritm mai puţin obositor, conduși de bătrânul 
rege și de Turgrid. 

În timp ce alergau prin câmpiile acelea unduind ușor în bătaia 
vântului, Attila își mână calul lângă cel al lui Flavius. Surâse ușor 
și dinții lui străluciră albi în lumina lunii. 

— Călărești ca un hun, spuse. 

— E un compliment deosebit, îi răspunse Flavius. 


104 


— Nu te laud degeaba și nici nu-s invidios pe tine. Ai învățat 
foarte multe de la Turgrid. Ai să ai nevoie de lucrurile pe care le- 
ai deprins. Alanii sunt războinici cumpliţi și cavaleria și arcașii 
lor sunt aproape la fel de bune ca ale noastre. 

— Sper să-i pot face cinste regelui, răspunse Flavius cu 
simplitate. 

— Asta sper și eu. E un războinic, acela. Se-apropie de 
șaptezeci de ani și încă insistă să-și însoțească trupele la luptă, 
chiar dacă trebuie să rămână-n urmă cu caii de rezervă. Oasele 
lui bătrâne nu mai rezistă să fie bătătorite-n galop o noapte- 
ntreagă. 

— Ai văzut fumul ăla spre sud, chiar înainte de linia 
orizontului? 

Attila își drese glasul. 

— Încă o invazie de-a alanilor. Fumul s-a împrăștiat dincolo de 
orizont, dar destul de aproape. Flăcările s-au reflectat în norii de 
deasupra lor, ca un apus. Cred că-s cincizeci de mile pân-acolo. 
Putem să străbatem distanța asta până-n zori. Vom prinde 
dușmanii în cea mai întunecată parte-a nopţii, dormind buștean 
îmbătaţi de airag și cu poftele potolite de femeile hune pe care 
le-au răpit. 

— Oamenii și caii noștri vor fi istoviţi. S-au făcut deja două 
săptămâni de când mergem călare. Cel mai bine ar fi să găsim 
un loc la adăpost, să ne odihnim un pic și s-așteptăm să 
sosească regele. Putem să-i atacăm noaptea următoare. 

Attila îi aruncă o privire plină de dispreţ. 

— Nu te-a-ntrebat Turgrid niciodată la ce bun să călărești din 
zori până-n noapte dacă atunci când ajungi n-ai putere nici să-ţi 
mânuiești sabia? 

— M-a întrebat. Soluţia e să te oprești brusc fără să te avânţi 
imediat în luptă și să fii destul de puternic încât să nimicești 
armata imediat, când ei cred că trebuie să te oprești pe dată. 
Soluţia este să ai forţă de rezervă înainte să pornești la luptă. 
Dacă n-ai, mai bine stai pe loc. 

Cum termină Flavius ce avea de spus, Attila fluieră înalt și 
ascuţit și alergă înainte, iar două mii de călăreţi huni se 
năpustiră ca un fulger după el în întunericul luminat doar de 
razele lunii. 


105 


Cei doi tineri se întinseră pe burtă în iarbă în vârful unei 
moviliţe, uitându-se în jos la câmpiile ce se întindeau sub ei, 
care  sclipeau argintii în lumina lunii ca niște câmpuri 
nemărginite de gheață, despre care auziseră ei vorbindu-se în 
nord. Micile puncte care veneau dinspre focurile la care găteau 
alanii scânteiau slab la vreo două mile mai spre sud. În spatele 
lor, călăreţii huni stăteau călare nemișcați, unii căzuți într-un 
somn agitat, alţii pălăvrăgind în șoaptă unul cu altul, iar 
respiraţia lor se cobora înspre caii care pășteau iarba. 

— lată-i, șopti Attila. Dar n-au lăsat nimic în urmă, n-am 
întâlnit nicio strajă de-a lor lăsată îndărăt. Oamenii ăștia nu se 
retrag după un atac, ci avansează către teritoriile noastre. 

— Și nu-s o bandă de hoţi de cai, întări Flavius. Sunt o armată. 
Uite câte focuri au. Nu la asta se-aștepta regele Rugila. 

Attila aruncă un ochi pe cer. 

— Două ore până-n zori. Cea mai liniștită parte-a nopţii. Cel 
mai prielnic moment pentru atac. 

— Ne depășesc ca număr, suntem doi la unul, pe puţin. Și 
regele n-a sosit încă. El și caii de rezervă sunt probabil la trei ore 
în urmă de-aici. Ar trebui să trimitem un călăreț înapoi să-i dea 
de știre... 

Attila râse zgomotos. 

— Până ajunge regele aici, se va fi crăpat deja de zori și va fi 
prea târziu să se mai ascundă. N-o să-i mai putem lua prin 
surprindere, iar forță să le ieşim înainte și să ne năpustim 
asupra lor în luptă n-avem. Trebuie s-atacăm acum. 

— Fără de rege? O să-ţi pună pielea-n băț pentru asta! 

Attila întoarse capul și își cântări calm tovarășul din cap până- 
n picioare. 

— Ai făcut instrucţie ca un hun, dar gândești ca un roman. 

Flavius se supără. 

— Spui asta ca și cum ar fi o jignire. 

— Romanii nu fac un pas noaptea. Ei atacă în linie, mergând 
în șir, văzându-și tot timpul adversarul sau se ghemuiesc pe 
vine în spatele fortificațiilor lor de bârne. Sunt puternici romanii, 
dar nu-s deloc șirețţi. Au curaj, dar nici pic de imaginaţie... 

— Și nu se avântă în nicio bătălie fără să fi primit ordin de la 
comandanții lor, ripostă Flavius cu mânie în glas. Dușmanul 
cunoaște bine ţinutul ăsta. Și regele Rugila îl cunoaște. Dar noi îl 


106 


știm? Tu numești asta lipsă de imaginaţie. Eu îi zic prudenţă. 
Trebuie să-l așteptăm pe Rugila să ne sfătuim cu el. 

— Dacă nu atacăm acum, n-are să mai fie nicio bătălie, stărui 
Attila. Nu ne putem lupta cu o astfel de forţă în plină zi, iar ei ne 
vor descoperi înainte să apucăm noi să profităm de o altă ocazie 
ca să-i luăm ca din oală prin întuneric. N-avem de ales. 

— Și noi suntem o armată, nu doar niște simpli călăreți, 
răspunse Flavius. Trebuie să ne impunem ca o armată, să avem 
disciplina unei armate. 

Attila nu-l luă în seamă și se ridică în picioare. 

— Voi lua un sfert din armată, vom alerga roată în formă de 
arc întins, și-apoi îi vom lovi puternic din spate. Nu vor avea 
străji care să supravegheze partea aia. Fii cu ochii-n patru după 
semnalul meu. Când ai să vezi o săgeată aprinsă, tu așteaptă un 
răstimp până se trezesc și abate-le toţi soldații în spatele 
taberei. Apoi îi ataci din faţă cu restul de călăreţi de-ai noștri. 

Flavius ţâșni în picioare. 

— Ţi-ai ieșit din minţi? Un atac în toată regula fără ca regele 
să știe măcar? 

Attila scutură din umeri și surâse, înălțându-se ușor pe calul 
său. 

— Gândește ca hunii, Flavius! Diseară Rugila o să-nchine cu 
noi airag, pe care-o să-l dăm pe gât direct din ţeasta unui alan. 

Rotindu-și calul, o luă ușor la trap printre arcași, ordonându-le 
celor din stânga să călărească alături de el, iar celor din 
dreapta, să-i urmeze. Plin de furie, Flavius încălecă și el și 
rămase tăcut, privindu-i pe huni. În câteva momente, Attila și 
călăreţii lui dispăruseră într-un ropot zgomotos, iar pe câmpia 
vastă, ce se legăna în bătaia vântului, sunetul copitelor fu 
înghiţit de pământul moale și de aerul nemișcat, dispărând ca 
urmele răsuflării ce ţâșnea din nările cailor. 

Flavius aruncă o privire înspre sud, spre focurile din tabăra 
inamică. Zarurile fuseseră aruncate, nu-i rămânea nimic altceva 
de făcut decât să se asigure că planul lui Attila va da greș. 
Trebuia să fie atent la semnal ca să ajungă în formaţie de luptă 
la numai câteva clipe după ce Attila va ataca din spate. Dar cum 
să te apropii de tabără fără să fii descoperit? Chiar și pe- 
ntuneric, o grupare de o mie cinci sute de călăreţi se va distinge 


107 


pe câmpie ca o umbră întunecată, pe care avanposturile alanilor 
o vor vedea negreșit. 

— Descălecaţi, șuieră încet printre dinţi către călăreţii din 
juru-i, care răspândiră comanda mai departe, către ceilalţi 
soldaţi, după care săriră iute de pe cai, atingând pământul ca 
niște feline în cizmele lor de călărie din piele moale. Călăreţii din 
apropiere se conformară imediat. Apoi se adunară în tăcere în 
jurul lui în locul ferit de pe moviliţa aceea care-i despărţea de 
tabăra inamică. 

— Acum mergeţi cu caii de căpăstru, porunci șoptind aspru 
către ei. Silueta voastră se va zări pe cer mai greu. ȘI 
împrăștiaţi-vă, la zece pași distanţă unii de alţii, câte cincizeci ici 
și colo. Cei din faţă, fiți atenţi la ce semn vă voi face cu mâna. 
Cei din spate și cei de pe flancuri, fiţi cu ochii pe caii dimprejur. 
Să nu s-audă niciun pas! Vă mișcaţi pe nesimţite. 

Oamenii dădură din cap semn că au înţeles. Nu era o tactică 
obișnuită de atac pentru huni, dar cu toţii vedeau bine care-i era 
scopul. Flavius porni pe dată, mergând cu pași mari pe lângă 
cal, ca și cum ar fi știut exact încotro se îndreaptă și mângâind 
ușor animalul pe gât, îl liniști, împiedicându-l astfel să necheze 
din cauza încordării. 

De-a stânga și de-a dreapta lui și în spatele său, o mie cinci 
sute de oameni făcură la fel, strecurându-se ușor prin iarba 
înaltă până la genunchi. Singurul sunet pe care-l făceau era 
fornăitul vreunui cal nemulțumit de ritmul încet în care 
mergeau, care se auzea când și când. Flavius se ruga în sinea-i 
ca sunetul să se topească sub adierea lină a vântului sau să se 
confunde cu fornăiala cailor alanilor din tabără. 

După un sfert de ceas de înaintat pe jos, zăbovind din mers 
pentru a asculta sunetele ce indicau mișcare în tabăra inamică, 
Flavius își ridică pumnul deasupra capului, semn că trebuiau să 
se oprească. Erau la poalele unei alte mici ridicături, una din 
nenumăratele movilițe de pământ care unduiau ca niște valuri 
pe-o plajă de-a lungul câmpiei aceleia fără margini și din pricina 
ei nu putea vedea dincolo, către focurile taberelor așezate în 
spatele dealului. Lăsându-și calul în grija unui bărbat din stânga 
sa, Flavius se aruncă la pământ și parcurse târâș ultimii metri 
până în vârf, de unde putea să aprecieze iarăși distanţa. 


108 


Acolo, chiar sub ochii săi, se întindea tabăra alanilor, la mai 
puţin de-o milă depărtare. Nu se mai puteau apropia fără să fie 
văzuţi, căci la un sfert de milă din locul unde stătea putea zări în 
iarbă un punct mic și întunecat, un avanpost de pază, nu 
încăpea niciun dubiu. Cum scruta cu privirea tabăra inamică, își 
tinu răsuflarea. Avuseseră dreptate, asta nu era o adunătură de 
hoţi de cai. Dar nicio descindere militară ce-avea ca scop jaful 
nu era. Estimă rapid cam câte focuri și câte corturi erau. Nu, nu 
era cu putință. Numără încă o dată. Nici când nu exagerase în 
estimări avusese dreptate. Erau pe puţin zece mii de oameni pe 
câmpia dinaintea lui, soldați viguroși care nu ţineau seama de 
distanțe, de jaf sau de luare de ostateci. Când își dădu seama de 
ceea ce aveau în față, pe Flavius îl părăsi curajul. Era o întreagă 
armată cotropitoare, o forță de cinci soldați la unul în 
comparaţie cu armata sa și a lui Attila. 

Flavius căzu adânc pe gânduri. Cu un dușman atât de 
numeros, când vor ataca trupele lui Attila, acestea vor fi pur și 
simplu înghiţite în măruntaiele imensei tabere și distruse până 
ca Flavius să aibă timp măcar să dea năvală cu trupele sale și să 
le scoată de la ananghie. Și dac-ar reuși Flavius să-i vină-n 
ajutor, ce-ar urma? De-ar fi Attila extrem de norocos, chiar de-ar 
reuși să distragă atenția celor din tabără, deși asta era puţin 
probabil, tot ar fi rămas încă cinci mii de soldaţi inamici care să-l 
doboare. Șansele lor păreau să fie anulate, chiar și în cele mai 
favorabile împrejurări, dar dacă Flavius ajungea după cum 
plănuiseră, după ce Attila și-ar fi început asaltul, împrejurările 
favorabile s-ar fi pierdut. Tabăra ar fi deja în picioare, oamenii 
înarmaţi până-n dinţi și lupta-n toi. 

Gândurile-i alergau căutând o soluție. Ce alternative avea? Să 
evite pierderile acum, să se retragă la adăpostul câmpiei și 
apărat de ordinele regelui, lăsându-l pe Attila singur, în 
incursiunea sa, care era sinonimă cu sinuciderea curată? Prinţul 
și cei cinci sute de arcași vor pieri cu siguranţă, dar Flavius și 
regele s-ar putea retrage apoi în capitală pentru a chema la 
luptă o armată destul de numeroasă care să caute să se 
răzbune și să-i alunge pe alani definitiv. Ce-ar putea face Attila 
în locul lui? Ce-ar face regele? Flavius scutură din cap. Nu putea 
gândi așa, nu se putea transpune în mintea altuia. Nu avea de 
ales. Nu putea acţiona decât pe o singură cale. Cele două 


109 


atacuri trebuiau să se succeadă neîntârziat, căci dacă ar lăsa o 
singură clipă între ele, asta le-ar permite alanilor cei numeroși 
să-i înfrângă cu lovituri una după alta, ca un bizon care se apără 
cu coamele de câte-un lup singur. Într-un atac simultan și 
coordonat însă, doi prădători pot trânti la pământ un animal 
mult mai mare, dacă au un dram de noroc. 

Se furișă înapoi în josul dealului către grupul de călăreţi care-l 
așteptau în tăcere în mijlocul rândului întâi. 

— Daţi de veste mai departe, le spuse încet, împrăștiaţi-vă 
până-n depărtare în formaţie de luptă. Vreau un front de o 
jumătate de milă, unul care să cuprindă cu totul tabăra alanilor 
din toate părţile. Staţi pregătiţi până la semnalul meu. Apoi 
încălecaţi și atacați. Dar ţineţi-vă săgețile în tolbă și nu vă 
scoateţi săbiile din teacă. Nu luaţi în seamă caii lor, nici oamenii 
lor. Vom avea grijă de ei mai târziu. 

Flavius se opri, iar bărbaţii se uitară la el, cu ochii mari, fără 
să spună niciun cuvânt. Fără săgeți? Fără săbii? Nu așa luptau 
hunii. 

— Puneţi foc. Fiecare din voi luaţi câte-un tăciune sau o torță. 
Daţi foc fiecărui cort, fiecărui coviltir, fiecărui morman de 
scuturi. Daţi foc la tot. N-o să-i jefuim. Vreau să facem haos, să 
le-arătăm ce-nseamnă infernul pe pământ. Când o să vă vedeţi 
înconjurați de flăcări și de-o învălmășeală zăpăcită de oameni, 
veţi ști că ați facut totul cum trebuie. 

Trecu un moment, apoi unul dintre călăreţi vorbi: 

— Și dup-aceea, Ker Flavius? Ce facem după ce-am pârjolit 
lotul? 

Întrebarea era evidentă, dar ca un soldat să-i pună întrebări 
unui comandant, asta era o încălcare a obiceiului de a te supune 
tacit, un lucru atât de neobișnuit că toţi ceilalţi se întoarseră să-l 
privească uimiţi pe acela și apoi se uitară înapoi la Flavius, cu 
ochii scăpărând. Flavius își dădu seama că era un moment 
primejdios - poate cel mai primejdios moment pe care-l întâlnea 
în toată ziua aceea - dacă nu răspundea cu înțelepciunea și 
încrederea pe care oamenii săi o așteptau să răzbată din 
cuvintele sale. 

Îi privi lung, ascunzându-și chipul pentru a nu lăsa să i se 
citească pe chip tulburarea și își puse coiful de luptă pe cap. 


110 


— Atunci, când totul e-n flăcări, încordaţi-vă arcurile și 
terminațţi ce-aveţi de făcut. 

Spusele lui Flavius despre acea tactică neortodoxă se 
răspândiră iute printre rânduri și la fel de iute oamenii începură 
să suie dealul, dispuși în forma unui arc larg deschis, avansând 
cu mișcări sigure. După ceva vreme, silueta întunecată pe care 
Flavius o zărise înaintea lor se transformă în două figuri și își 
dădu seama că acum erau acolo două gărzi ce moţăiau 
sprijinite-n sulițe înfipte în pământ. 

La un semn scurt din mână, o duzină de războinici în jur își 
pregătiră arcurile să tragă și când el șuieră repede, săgețile 
țâșniră din toate părţile. Unul din străjeri icni scurt și ascuţit, și 
apoi amândouă gărzile se prăbușiră la pământ ca niște saci de 
grâu, morţi înainte să apuce măcar să riposteze. Auzind 
zgomote, o haită de câini din tabără izbucni în lătrat și 
hămăielile fură urmate de strigătele furioase ale soldaților treziți 
din somn, care încercau să-și potolească animalele și să le facă 
să tacă. 

Insă hunii înaintau tiptil, pe nesimţite. De-a lungul primei linii, 
din loc în loc pornea în taină alt potop de săgeți, alte gemete de 
oameni răpuși se auzeau în timp ce arcașii doborau gărzi alane 
una după alta, câini vagabonzi și soldaţi inamici neinspiraţi, 
care-și aleseseră chiar momentul acela să bâjbâie prin întuneric 
spre latrine. Tensiunea plutea acum în aer, lătratul câinilor se 
auzea tot mai tare și până și caii începură să necheze fremătând 
la apropierea tăcută pe care o simțeau. Și totuși, nimeni nu 
dăduse semnalul de alarmă, iar tabăra rămase cufundată în 
somnul ei agitat. 

În stânga lui Flavius, spre răsărit, se întrezărea o lumină 
firavă, iar stelele de pe fâșia aceea de cer începeau să se stingă. 
Nu mai era timp de pierdut. Soarele avea să fie deasupra liniei 
orizontului într-un ceas și până atunci, armata cotropitoare va fi 
în picioare, pre- gătindu-se să marșeze. Corniștii dușmanului 
puteau să sune în orice clipă. Dacă vroiau să-i ia prin 
surprindere, trebuiau s-o facă acum. 

Flavius era atât de aproape încât dacă arunca o privire, putea 
să zărească una câte una scânteile focurilor aproape stinse. 
Umbrele câinilor care stăteau la pândă se distingeau clar și din 
loc în loc un soldat buimac de somn se târa afară din cortul pe 


111 


care-l împărțea cu camarazii săi și îngenunchea lângă foc ca să 
sufle-n flăcări și să-și încălzească mâinile. Niciunui soldat din 
trupele alanilor nu-i dăduse prin cap să privească în întunericul 
câmpiei. Cei câţiva oameni treji nu se preocupau decât de frigul 
care le intrase-n degete și de dogoarea văpăilor ce veneau 
dinspre focuri. 

Flavius își ridică pumnul în aer și sări în spatele calului său ce 
fremăta, fără să facă vreun zgomot. Auzi cum în jur oamenii lui 
făceau același lucru. Pentru prima dată aprecie avantajul 
armurii hune, groasă și din piele, care nu zăngănea și nu lovea 
zale una de alta când te mișcai. Se opri preţ de o clipă, 
așteptând, cu toate simţurile încordate, lăsându-le răgaz de 
câteva secunde celor din rândurile din spate să primească 
semnalul și să încalece. Doar câteva secunde... 

Apoi, sus deasupra capului său, zări cu coada ochiului ceva 
care la început îi păru a fi o stea căzătoare. 

Era săgeata de foc a lui Attila. 

Alte ordine ar fi fost de prisos. O mie cinci sute de oameni se 
avântară în galop înainte și intrară furtunos în tabăra inamică ce 
zăcea cufundată-n somn de la un capăt la celălalt. Caii goniră 
direct peste corturi și peste bucătăriile în aer liber, dărâmând 
aracii și zdrobind sub copite soldaţii adormiţi ai dușmanului. 
Cum își mânau caii în galop spre focuri, fiecare se lăsa în jos pe- 
o parte a animalului, ţinându-l strâns de coamă cu o mână și 
abia ţinându-și echilibrul călare, sprijiniți în scări doar într-un 
călcâi. Puseră mâna pe torţe pe jumătate arse, scânteile lor 
aruncând văpăi cum ieșeau din găurile coifurilor de luptă, și fără 
să se oprească, nici măcar pentru a se așeza mai bine-n șa, 
călăreţii se repeziră spre corturile și păturile de dormit din 
apropiere și le deteră foc. 

Aerul se umplu de strigăte, cărbunii aprinși pătrunzând cu 
repeziciune în pânza uscată, aproape putrezită a corturilor și în 
sacii de dormit de lână. Bărbaţi goi până la brâu se rostogoliră și 
se împleticiră afară arși de flăcările care izbucniseră, fără să 
poată să mai salveze din foc armele și armura pe care le 
ascunseseră înăuntru și fugiră speriaţi prin tabără, căutând să-și 
găsească adăpost și să scape. Lumina zorilor ce stăteau să vină 
fu sufocată de un val de fum gros deîndată ce corturile și 
depozitele cu provizii fură cuprinse de flăcări. Călăreţi urlând, cu 


112 


fețele mânjite în negru se dezlănţuiră prin norii tulburi ca un 
uragan, călare pe caii lor speriaţi, înșfăcând și mai multe torţe și 
azvârlindu-le în toate direcţiile. Flăcări înfiorătoare se ridicară și 
se împrăștiară mai departe și curând totul se prefăcu într-o 
cortină de foc acoperind toată marginea dinspre nord a taberei. 
Războinicii alani, plini de groază, unii pe jos, alţii strângând cu 
disperare coama vreunui cal pe care-l prinseseră în fugă, 
alergau orbește să scape de fierbinţeala flăcărilor. Dând năvală 
spre mijlocul taberei, alanii fură întâmpinați de un nor de săgeți 
ce bâzâiau asemenea unui roi de viespi ticăloase, căci armata 
lui Attila intrase în galop dinspre partea opusă. Pierzându-și 
capul și disperaţi să scape de proiectilele mortale, alanii se 
întoarseră și începură să se târască înapoi înspre perdeaua de 
fum și flăcări, adăpostindu-se în fumul înecăcios ca să nu fie 
văzuţi și să stea la adăpost de atacul violent care le ieșise-n 
cale. Era ca și cum propriii lor zei ar fi răsturnat peste ei un iad 
cuprins de flăcări. 

Flavius apăru, iar ochii-i erau roșii. Scuipa din cauza fumului 
gros pe care-l ridicaseră trupele sale călare și își rotea sabia de 
cavalerie cu mâna dreaptă, în vreme ce privea cum armata 
distrugea tabăra. Cu ochii curgându-i din pricina funinginii, zări 
armata lui Attila așezându-și caii în linie în faţa sa, trăgând salvă 
după salvă în mulţimea aceea de soldaţi cu feţele negre, care se 
împleticea pe picioare, încercând să iasă din flăcări și din fum. 
Trupele lui Flavius se depărtară și ele călare de prăpăd, 
măcelărindu-i pe soldaţii îngroziţi ai alanilor cu săbiile, care 
înlocuiră acum torţele aprinse. Flavius îi drese glasul mulțumit. 
Planul mersese strună. Armata alană fusese nimicită. 

Dintr-o dată, spre coada ochiului, o licărire metalică îi fură 
privirea. Răsucindu-se, fu prins într-o mulţime de războinici 
călare, care ropotiră în galop pe lângă el. Pornind dinspre 
marginea extremă a taberei, din singura zonă în care nici arcașii 
lui, nici cei ai lui Attila nu ajunseseră încă, generalul alanilor și 
un divizion din garda sa personală și de prim-comandanți 
apucase să pună mâna pe arme și să încalece pe caii aflați în 
apropiere. Înveșmântaţi în ce mai rămăsese din niște armuri cu 
zale încheiate doar pe jumătate, aproape două sute de oameni 
trecură ca fulgerul în galop la câţiva pași de calul lui Flavius. 
Lăsându-și în voia sorții trupele arse de flăcări, gata să-și dea 


113 


duhul, se avântaseră lateral prin norul de foc al săgeților lui 
Attila și răzbătură în partea cealaltă cu pierderi prea puţin 
însemnate. Un ordin strigat și grupul se strânse, adunând 
împreună pe toţi din trupele care supravieţuiseră și puteau pune 
mâna pe cai și încăleca în haosul acela. La un alt strigăt, se 
repeziră înainte printre rămășițele încă fumegânde ale taberei 
spre câmpie, înspre soarele ce răsărea. 

Mâniat că-l lăsase pe comandantul inamic să treacă în galop 
la un pas de el și să-i scape, Flavius își împunse puternic calul în 
coapse și făcu cale întoarsă spre fumul și flăcările pe care le 
lăsase în urmă, ocolind trupele lui Attila prin spate, evitând 
astfel să fie omorât chiar de arcașii lui. Cum se apropia de ei 
prin spate, privi cum trag săgeată după săgeată în alanii 
îngroziţi, care se împleticeau afară din fum cu mâinile ridicate 
deasupra capului, semn că se predau. Trupurile lor alcătuiau un 
zid de morți și de oameni aflaţi pe moarte ce se prăbușeau și ei 
la pământ. Flavius alergă în galop spre Attila și trase de hățuri. 

— Atacul cu foc, extraordinar! 

Attila răspunse printr-un strigăt, făcându-se auzit peste 
chiotele și urletele ce-l înconjurau. 

— Dușmanii au fost mult mai numeroși decât credeam. 

— Poţi să iei ostateci acum, cei care-s încă în picioare se 
predau! 

— Ostateci? Nu luăm niciun ostatec. Oamenii ăștia sunt ca și 
morți. 

Flavius se uită lung la inamicii neputincioși, zvârcolindu-se și 
căzând răpuși de ploaia aceea nimicitoare de săgeți de foc. 

— Alanii nu-s înarmaţi. Spune-le oamenilor tăi să se oprească, 
ia soldaţii ca sclavi! 

— Ţi-ai dus la bun sfârșit misiunea ta, îi strigă Attila drept 
răspuns. Acum eu mă voi ocupa de a mea. Pe generalul lor l-ai 
omorât? 

— Nu, răspunse Flavius. Generalul a fugit cu o trupă de gărzi 
înarmate! 

— Nu pot s-ajungă prea departe, fără de-ale gurii și alte 
provizii. Ai văzut încotro au luat-o? 

— Spre sud-est, înapoi spre pământurile sale... 

— Ucide-l! tună Attila. Capul lui îl vom oferi în dar regelui! 


114 


Flavius încercă să pătrundă cu privirea fumul cenușiu. 
Siluetele ce se clătinau pe picioare și care cu câteva clipe 
înainte erau doar umbre vagi prindeau acum contur și deveneau 
mai clare în lumina ceţoasă a dimineţii. 

— Oamenii-mi sunt risipiţi peste tot, îi strigă lui Attila. Mi-ar 
lua prea mult să-i strâng laolaltă. Soldaţii tăi sunt aici cu toții, 
așezați în formaţie de luptă. Dă-mi-i și o să-i dau de urmă! 

Attila rămase tăcut pentru un moment, trăgând săgeată după 
săgeată concentrat la maximum. 

— Attila! izbucni Flavius. Termină cu blestematul ăla de tras la 
țintă și da-mi oamenii tăi sau comandantul inamic are să ne 
scape! 

— la-i, zbieră Attila. O să-i strâng pe hunii rămași după 
distrugerea taberei și vom călări înapoi să-i ieșim înainte 
unchiului meu! 

Flavius își mână calul în faţa arcașilor huni și-și ridică pumnul 
deasupra capului, ceea ce însemna că trebuie să înceteze să 
tragă. 

— După mine! 

La unison, cei cinci sute de călăreţi ai lui Attila își rotiră caii și 
ropotiră în galop după noul lor conducător. Se depărtară și 
tabăra se cufundă întru totul în tăcere, de n-ar fi fost flăcările ce 
trosneau și gemetele morților sau celor care erau pe moarte. 
Attila stătea pe calul său în mijlocul dezastrului și ochii-i 
străluceau de mulţumire. Aproape că se sfârșise. Mai erau 
câţiva, care urmau să plece acasă și să spună povestea 
înfrângerii alanilor. Nu de multe ori, Attila își îngădui să creadă, 
ți se oferea ca pe tavă o întreagă armată inamică. 

Unul câte unul, apoi în grupuri de șase sau opt și mai târziu în 
echipaje întregi, hunii care atacaseră dinspre marginea nordică 
a taberei ieșeau acum din fum și flăcări, acoperiţi de funingine 
neagră și murdară și împroșcaţi cu sângele bătăliei. văzându-l 
pe Attila călare în mijlocul taberei, o luară la trap înspic el pe 
caii lor istoviți și rămaseră acolo tăcuţi, așteptându-i ordinele. 

Niciun soldat nu purta cu sine vreo pradă și nu avea asupra sa 
bani jefuiţi din bătălie. Niciunul nu luase vreun scut de-al 
dușmanului sau alte trofee de război. Căci nu fusese o luptă 
pentru glorie. Fusese un exerciţiu de distrugere absolută. 


115 


După ce aproape toate trupele se adunaseră în centrul 
taberei, încă două siluete se iviră șchiopătând din fumul subţire 
pentru a se înfățișa lui Attila. Primul era un hun negru de 
funingine și pătat de sânge al cărui cal fusese schilodit de o 
bardă alană și care ieșise cu greu din încăierare fără de el, 
mergând pe jos. Dădu din cap spre camarazii săi călare în timp 
ce se apropia de ei. 

Al doilea era un soldat inamic pe care hunul îl împingea 
înainte cu vârful sabiei. Ceilalţi nici nu-l observară la început, în 
lumina aceea slabă a dimineţii, dar când se apropie mai mult, îi 
aruncară o căutătură lungă, căci chiar dacă purta pe chip 
semnele bătăliei, se vedea cu ochiul liber că e diferit. Spre 
deosebire de alanii negricioși, acesta avea pielea deschisă la 
culoare și păru-i era roșcovan. 

— Nu ţi-a spus Flavius Aetius să nu iei niciun fel de pradă de 
război? spuse Attila cu asprime spre soldatul hun, când cei doi 
se alăturară mulţimii de călăreţi în așteptare. 

— Asta nu-i pradă, e un prizonier, spuse hunul cu glas aspru. 
Pretinde că-i roman. Incerca să fugă din tabără alături de 
comandantul alanilor și l-am dărâmat de pe cal. S-ar putea să 
știe încotro a luat-o comandantul, dar am să-i iau viaţa, dacă 
asta vă e dorința. 

Attila îl cercetă preț de o clipă, apoi scutură din umeri. 

— Sub orice piatră de pe pământul ăsta stă câte-un roman, 
dacă e să-l cauţi, spuse el scuipând, chiar și printre alani în 
mijlocul stepei. l-I ducem lui Rugila. Regele va hotărî asupra 
sorții sale. 

Trupele mai dădură o ultimă raită prin tabăra fumegândă, 
scormonind cu lăncile și cu beţele printre dărâmăturile ce 
ardeau mocnit, curmându-le chinul cailor răniţi, înșfăcând 
mâncarea care rămăsese neatinsă de flăcări. Apoi, când auziră 
șuierul lui Attila, se strânseră la marginea taberei și porniră la 
galop în direcția din care tocmai veniseră. Aproape zece mii de 
oameni fuseseră uciși într-un ceas și cei ce rămăseseră în viaţă 
erau urmăriţi ca niște sclavi dezertori. Fusese capturată destulă 
hrană și destule provizii care să le permită hunilor să se întoarcă 
în tihnă acasă fără grija vânatului. lar alanii fuseseră învăţaţi o 
lecție zdravănă despre graniţele și stăpânirea dușmanilor lor. 


116 


Când soarele se ridică, roșu și ostil, prin ceața de culoarea 
fumului, nu fu martor decât unei pete mute, fumegânde, 
deasupra câmpiei nesfârșite, fără ca o vietate măcar să se 
zărească. 


Rugila era alb ca varul. 

— Tu, Attila, și tovarășul tău Flavius Aetius, care nu-i aici, rosti 
cu glas răgușit, chipul său trădându-i nervozitatea. V-am 
îngăduit să-i urmăriţi pe dușmani și apoi să așteptați să sosesc. 
Și cu toate astea, n-aţi ţinut cont de mine, ca și cum aș fi fost un 
prost bătrân care de-abia se ţine pe picioare. Aţi luat-o înaintea 
comandantului vostru și a trupelor și v-aţi avântat în bătălie, 
fără vreun ordin de la mine. 

— Și împotriva unei armate copleșitoare ca număr, adăugă 
Turgrid cu asprime. 

— Voi doi sunteți conducătorii pe care-i apreciez cel mai mult, 
și totuși m-aţi sfidat, continuă Rugila. Pedeapsa pentru trădare e 
moartea sau surghiunul. 

Attila rămase calm în faţa sa, cu gândul dus departe, 
mângâindu-și ușor calul istovit. Rămase tăcut pentru o clipă, 
cugetând, și apoi, dintr-o dată, își scoase coiful de luptă de pe 
cap și i-l aruncă regelui la picioare. Din spate smulse 
mănunchiul de săgeți care-i mai rămăseseră în tolbă și le aruncă 
împrăștiate la pământ, apoi lăsă să-i cadă într-o parte scutul 
împletit, pe care-l avea încă prins cu o curea de mână. 

— Ucide-mă de vrei. Beregata mea îţi aparține. 

Regele făcu ochii mari. 

— Chiar n-ai frică de nimic? îl întrebă. De săbiile alanilor, de 
mânia mea? 

Attila ridică dintr-o sprânceană. 

— Frică? Mă crezi vreun laş? 

Regele dădu din cap. 

— Nu, asta nu. Totuși, sunt mai multe feluri de curaj și caut să 
văd ce soi e al tău și așa să te pot cunoaște. Unii nu se tem de 
nimic pentru că habar n-au de pericol. Aștia nu-s curajoși, ci mai 
degrabă tonţi. Poate că unii sunt viteji, dar doar până la un 
anumit punct. Dincolo de el, frica îi înhaţă și pe ei, le gâtuie 
curajul și o iau la sanătoasa. Și tu... 


117 


— Nu contează dacă mi-e frică sau nu. Dacă simt că mă tem, 
tot voi duce la capăt ce vreau, în ciuda fricii, ceea ce e ca și cum 
n-aş simţi-o deloc. Poţi să crezi că-s prost sau să mă crezi viteaz. 
Ceea ce contează e că am învins. 

— Chiar asta contează cu adevărat? 

— Am înfrânt zece mii de cavaleri alani bine înarmaţi, doar cu 
cei două mii de arcași fără încărcătură. lar Flavius e chiar acum 
pe urmele generalului lor. 

— Faptul că aţi câștigat vă absolvă de nesupunere? întrebă 
Turgrid, scos din sărite de tonul obraznic al tânărului. 
Compensează asta rușinea pe care i-ai adus-o unchiului tău prin 
a trece peste autoritatea sa? 

— Victoria alină rana. N-o să afle nimeni că nu din ordinul 
regelui am atacat. 

— E posibil, încuviinţă Rugila. Dar o pradă bogată ar fi leacul 
cel mai bun pentru o astfel de rană. Arată-mi comoara de război 
a alanilor. 

Pentru prima oară, din ochii lui Attila dispăru privirea aceea 
sfidătoare. 

— N-am luat nimic pradă. Eram cu mult depășiți ca număr. N- 
aveam cum să scotocim după pradă și totul a fost înghiţit de 
flăcări în tabără. Poate că generalul alanilor a luat după el 
comoara de război și atunci Flavius are să pună mâna pe ea. 

— Și ostateci? 

— Niciunul, dacă n-ar i... 

— Niciun ostatec? Regele își ridică privirea spre Attila, 
surprins. Niciun sclav? l-ai omorât pe toţi oamenii din tabără? 

— Mulţi au ars de vii... alţii au fost răpuși de săgeți. Numai 
unul a supraviețuit, un străin, care pretinde că-i roman. Vroia să 
scape în fugă alături de comandantul lor, dar nu ne-a spus nimic 
despre locul unde se află alanii. 

— Un străin? Aduce-ţi-l la mine. 

— E foarte hâd la chip. 

Regele pufni în râs. 

— Și ar trebui să-mi tremure picioarele din cauza asta? 
Aduceţi-mi prizonierul. Doar am mai văzut romani până acum. 

Attila se întoarse și păși furios spre cea mai apropiată gardă, 
căreia îi spuse ceva. Nici nu trecu o clipă și doi soldaţi huni 
voinici se îndreptară spre ei, ducându-l pe sus pe ostatec, care- 


118 


și târa cu greu picioarele pe pământ. Avea nasul și oasele 
obrajilor zdrobite. Ochii-i erau umflaţi și de-abia și-i mai ţinea 
deschişi. Când soldaţii îl trântiră în faţa lui Rugila, își ridică 
privirea, se sculă de jos în genunchi și surâse chinuit de durere 
cu dinții lui sparti. 

— Ce-a păţit omul ăsta? întrebă regele. 

— A căzut de pe cal, răspunse Attila. Direct în pumnii 
soldaţilor mei. 

— Nu vrea să dea niciun fel de informaţii, îndrăzni să zică un 
soldat. 

— Nătărăilor! tună regele. Bărbatul acesta ar face în cel mai 
rău caz un sclav bun pentru casă, nepoate. Nu trebuie să-l 
oropsiţi ca pe-un criminal de rând. 

— Da, Berik Ker, răspunse Attila cu răceală. 

— Așa. Nepoate, tu vorbeşti latina. Intreabă-l de ce se află în 
slujba alanilor. Unde-și au baza? Mai sunt și alți romani în tabăra 
alanilor? Ei le instruiesc armata? Întreabă-l! 

Attila începu întrebările într-un adevărat tur de forţă, dar 
prizonierul nu făcea decât să râdă la auzul lor și să-i răspundă 
cu aceeași frază, iar și iar. După un timp, Attila se dădu bătut 
exasperat și se întoarse apoi la Rugila, iar pe chipul său se 
putea citi lesne părerea de rău că nu putuse să scoată nimic din 
gura prizonierului. 

— Refuză să dea vreo informaţie. E încăpățânat, poate nu-i în 
toate minţile, dar cred că e singur printre alani, căci n-a adus 
vorba de niciun compatriot de-al său. Latina lui e greoaie, de 
parcă n-ar fi vorbit-o de ani buni. 

— Și ce tot repeta acolo? 

— Spune într-una „Cannae, Cannae”, hunii or să aibă parte de 
Cannae-ul lor. 

— Ha! Și ce-i acest... acest Cannae, mă rog? E omul ăsta 
nebun de-a binelea? 

Attila se întoarse cu gândul la vremea când mergea la școală 
la Ravenna, unde ascultase timp de luni întregi, pe jumătate 
absent, cum magister historiae analiza Războaiele Punice. 

— Cannae, acolo s-a dat o mare bătălie acum câteva veacuri. 
Când Hannibal cartaginezul a invadat Italia, a simulat retragerea 
trupelor sale și a împins legiunile romane care-l urmăreau într-o 


119 


zonă închisă, unde le-au atacat prin surprindere. Cincisprezece 
mii de soldaţi romani au pierit în ziua aceea. 

Bătrânul rămase tăcut, cufundat adânc în gânduri. 

— Alanii sunt aliaţi cu multe dintre triburile risipite prin 
regiunea asta, spuse el încet. Când am luptat prin ţinutul 
acesta, cu zeci de ani în urmă, nu era îndeajuns să-i supui doar 
pe alani. O mulţime de alte triburi aliate trebuiau cucerite și ele. 
Aveau ridicate fortărețe în canioane și din pricina asta s-au 
pierdut multe vieţi de partea noastră. Câţi oameni spuneai că 
erau în taberele inamice pe care le-ai distrus? 

— Zece mii, spuse Attila cu băgare de seamă, iar ochii i se 
făcură mari deîndată ce înțelese. 

— Un detașament mare, fără îndoială, dar nu destul de mare 
ca să cotropească pământurile hunilor. Să fi vrut să-și mai 
unească foițele cu cineva? Să fi așteptat să se adune trupele din 
canionul îndepărtat pentru a li se alătura? 

— Dacă ceea ce spui se  adeverește, zise Turgrid, 
comandantul alan care ne-a scăpat s-ar putea să fugă să-și 
găsească refugiu chiar într-o fortăreață din aceasta, aflată în 
canioane... 

— Deci Cannae, îl întrerupse bătrânul rege vorbind mai 
molcom, când romanii zic că hunii vor avea parte de Cannae-ul 
lor, se referă la... la ce mai exact? 

Attila se îndreptă cu pași mari spre prizonier, al cărui râs 
batjocoritor se potolise spre un fel de chicotit enervant care se 
alătura privirii pe care o arunca când unui soldat care-l ţinea 
strâns, când celuilalt. Fără a rosti un cuvânt, Attila scoase de la 
brâu un pumnal cu lama dinţată și îl apucă pe nenorocit de păr, 
dându-i capul pe spate, scoţându-i astfel gâtul la iveală. Tăișul îi 
sfâșie pielea romanului zdrenţe-zdrențe, ca fălcile necruțătoare 
ale unui lup și sângele-i țâșni într-un șuvoi stacojiu împroșcând 
iarba de la picioarele regelui. Când Attila slăbi strânsoarea cu 
care-l ţinea, capul bărbatului căzu și se rostogoli încet într-o 
parte, cu ochii ficși, secătuiți de viaţă, ce nu apucaseră încă să 
se închidă după acel străfulger de cuțit. 

— Se referă la triburile de care-ai amintit, spuse Attila, 
lăsându-se pe vine ca să-și șteargă pumnalul de mantaua 
bărbatului ce zăcea mort la pământ. Și la Flavius Aetius. 


120 


— L-ai mâniat pe rege de două ori, rosti Turgrid când el și 
Attila o luară tare la galop spre sud-est, lăsându-l în urmă pe 
Rugila și ruinele încă fumegânde ale taberei alane. Poteca pe 
care mergeau era ca-n palmă - două sute de gărzi alane în fugă 
călare și cinci sute de huni urmărindu-i îndeaproape n-aveau 
cum să lase doar urme ușoare pe câmpie. 

— Mai întâi pentru că ai atacat dușmanul, apoi pentru c-ai 
plecat călare pentru a-i da lui Flavius de urmă fără porunca 
regelui. 

— N-a vrut să-mi dea oameni. 

— De-abia ţi-a picat cașul de la gură și ești obraznic! Ce-ai 
vrea să facă mă rog? Să-ţi dea pe mână mai multe trupe ca să le 
duci la pierzanie aruncându-le în cursa asta pe care-o bănuiești? 
Ai fi vrut să-l lași pe rege să meargă singur, șontâc-șontăc înapoi 
în capitală, pe lângă caii de rezervă? Ai furat două zuun, două 
sute de soldaţi, în toiul nopţii, convingându-i că îi iei cu tine la 
ordinul lui Rugila. Așa ești tu de partea regelui? 

Attila rămase tăcut pentru o clipă. 

— Și ce crezi c-ar trebui să fac? Să-l abandonez pe Flavius 
într-o capcană despre care amândoi știm că există, iar el nu, și 
nici măcar nu are vreo vină că n-o intuiește? Mai înainte de 
toate, datorită minţii agere a lui Flavius am reușit izbânda în 
fața taberei alane. Așa răsplată îi oferă regele? 

Turgrid dădu puternic din cap. 

— Asta e o cauză pierdută în orice împrejurări. Sunt cu o 
jumătate de zi înaintea noastră. Fie Flavius l-a prins pe generalul 
alanilor și acum se întoarce victorios, fie el însuși a fost prins în 
cursă și e deja mort. 

— Un avans de o jumătate de zi? Nu-nseamnă nimic. Și alanii 
și Flavius călăresc pe niște cai vlăguiţi. Noi avem unii proaspeţi. 
Ei merg pe drum cotit și se ascund. Noi o tăiem drept. Și dacă 
asta e o cauză pierdută, de ce mai ești alături de noi? Nu te face 
asta complice la „trădarea” mea? 

Ochii lui Turgrid luciră aspru. 

— L-am antrenat pe Flavius ani de-a rândul și pe tine înaintea 
lui. Dacă ieși învingător din încercarea asta, o să-mi revendic și 
eu partea mea de glorie. Dacă regele vă va tăia capetele pentru 
nesupunere, nici nu încape vorbă, mi-l va tăia și mie, pentru 


121 


incompetenţă, așa că pot și eu să stau și s-aștept să se întâmple 
asta. In plus... 

Attila așteptă. 

— In plus... ce? 

— Am și eu datoria mea faţă de Flavius. 

Attila zâmbi amar. 

— Bun venit în Detașamentul celor două sute! 

Răsăritul soarelui îi prinse pe pământ sfărâmat, un ţinut 
fisurat de labirinturi de canioane erodate, povârnișuri mâncate 
de vreme și pante abrupte, gata să se năruie sub ochii lor. 
Călăreţii își încetiniră mersul și de la galop trecură la un ritm 
susținut care într-un sfârșit se încheie cu un popas pentru a 
explora terenul. Călăreţii huni aţipiră, așa cum stăteau drepți în 
șa pe caii lor. Două zile și două nopţi de călărie și de război 
începuseră să se resimtă și dintre toţi, doar Attila părea a nu fi 
atins de oboseală. Mâna repede, oprindu-se ici și colo pentru a 
cerceta cât de adânci sunt urmele în nisip și ce consistență au 
excrementele lăsate-n urmă de cai, apoi se uita în depărtare la 
umbrele pe care le aruncau stâncile mai înclinate. 

— Au luat-o spre culmea aia din depărtare, spuse el. Nu cred 
că a trecut mai mult de-o oră de-atunci și după cum arată 
versantul ăla, nu se poate să-l fi urcat încă. 

Turgrid privi într-acolo și încuviinţă din cap. 

— Flavius avea de gând să-i încolțească acolo. Și eu aș fi făcut 
la fel. O să-l ajutăm să ducă asta la bun sfârșit. 

Nu parcurseră decât o jumătate de milă spre destinaţie, când 
Attila se opri iarăși, de data aceasta uitându-se la povârnișurile 
ce se ridicau de-o parte și de alta a albiei uscate a râului peste 
care treceau. 

— Vezi? li arătă lui Turgrid cu degetul. Pietrișul a fost răscolit 
de curând. Pe amândouă malurile. Caii s-ar fi afundat prea mult 
în el. De pe coastele astea au coborât niște oameni. Mulţi 
oameni. 

Turgrid făcu ochii mici. 

— Aliați de-ai alanilor. Oameni din triburi. 

Attila îi făcu semn cu capul că da. 

— Intocmai cum a spus regele. 


122 


Fără a rosti vreun cuvânt în plus, își mânară caii înainte prin 
bolovăniș, iar cei rămași în urma lor, hunii ce se treziseră din 
somn, își croiau și ei drum cu grijă printre stânci. 

După o oră, dinspre înainte începură să răzbată până la ei 
strigăte și cum cotiră, situaţia deveni limpede. Albia uscată a 
râului al cărui curs îl urmaseră se termina într-un canion închis, 
înalt cam de patruzeci de metri, din vârful căruia, în timpul 
anotimpului ploios, râul forma o cascadă ce curgea de la mare 
înălțime. Acum însă, locul era doar o adâncitură seacă, un fel de 
amfiteatru, străjuit din toate părţile de stânci și ocupat doar de 
lespezi cenușii, decolorate de soare - și sute de oameni turbaţi 
de mânie. 

Pretutindeni zăceau cai morți de-ai hunilor. Niciunul nu 
scăpase din asaltul acela, când trupele alane se repeziseră în 
depresiunea uscată și apoi se întorseseră, îndreptându-și 
săgețile asupra celor care-i urmăreau, în vreme ce oamenii din 
triburi ascunși în munţi îi susțineau din spate, trăgând și ei. 
Flavius și oamenii săi săriseră jos de pe cai pentru a se adăposti 
în spatele stâncilor și aflorimentelor, dar animalele lor speriate, 
care nu se puteau ascunde, căzură primele pradă săgeţilor 
inamice. De fapt, gândi Attila, tot răul era spre bine, căci dacă 
poneii hunilor erau în aceeași stare ca și caii istoviţi și schilozi ai 
alanilor pe care-i surprinsese tremurând pe versant, era cel mai 
bine să fie cruţaţi de chinuri. 

Alanii și aliaţii lor ce locuiau în canion nu băgaseră de seamă 
că detașamentul lui Attila sosise chiar în urma lor. Oprindu-se 
pentru o clipă, acesta cumpăni situaţia. Bătălia fusese violentă 
la început, căci peste tot zăceau morți și răniţi, trupurile lor 
formând mici baricade de-a lungul posturilor de unde se trăgea, 
situate de-o parte și de alta a albiei secate. Cu toate acestea, 
când oboseala și rănile începură să apese greu pe umerii celor 
două tabere, bărbaţii deveniră mai înceți în mișcări, mai 
letargici. Doar locuitorii canionului rămăseseră la fel de energici, 
feriți de răni. Se căţărau cu sutele pe pereţii canionului, în pielea 
goală sau purtând pe ei doar niște piei aspre care să-i apere. 
Cum goneau din stâncă-n stâncă sărind deasupra rocilor ieșite 
la suprafaţa versantului ca să tragă de-acolo cu săgețile și să 
dea cu praștia, era limpede că în ciuda faptului că aveau arme 
rudimentare și nu ţinteau foarte bine, câștigau un plus de forță 


123 


decisiv în luptă pentru că erau odihniţi și mult mai numeroși, 
într-adevăr, Flavius avea parte de Cannae-ul lui. 

Attila se retrase, pentru a nu fi descoperit. Albia era prea 
strâmtă ca toată armata sa să poată trece repede peste ea, 
prea bolovănoasă ca ei să se poată ţină drepţi călare. Dacă s-ar 
fi avântat în albie toți deodată, ar fi căzut în aceeași capcană în 
care căzuse Flavius. Attila privi în sus. Poteci înguste săpate de 
eroziune unduiau pe culmile abrupte și se terminau în buza 
stâncii de deasupra cascadei secate. Nu era decât o singură 
cale. Și da, locuitorii crestei avuseseră același gând - erau deja 
risipiţi pe lespezile de deasupra depresiunii. Făcu semn către 
oamenii săi. 

— Turgrid, condu-i jumătate din ei pe culme, spuse printre 
dinți. Și omorâţi-i pe cățărătorii ăia. 

Cu toate că erau istoviţi și ei, hunii nu mai zăboviră. Sărind jos 
de pe cai, începură să se caţăre pe versanţii stâncoși ai coastei, 
agăţându-se de rădăcini și de smocuri de iarbă ca să înainteze. 
Cum urcau, profitau de fiecare platou mai solid ca să scoată din 
tolbă câte-o săgeată și să tragă în locuitorii peșterilor. Trupuri 
secerate începură să cadă în albia secată, izbindu-se de stâncă 
și rostogolindu-se în timp ce cădeau. 

Nu trecu mult și Turgrid alături de soldații huni fură sus pe 
vârful stâncii și din această poziţie favorabilă începură să-și 
slobozească săgețile ţintind în jos spre alanii neajutoraţi și spre 
aliaţii lor. 

— E ca la prins de pește cu sulița într-un iaz, jubilă Turgrid. 
Din depresiune se ridicau urlete turbate, pline de durere. Luând 
după sine restul de trupe hune, Attila se repezi în albie prin 
trecătoarea aceea îngustă, își scoaseră săbiile și înaintară tăind 
și secerând totul în cale, ca să-și facă loc spre locuitorii stâncilor 
cărora le intrase frica-n oase și care dădeau năvală înapoi, prin 
aceeași trecătoare îngustă. Barbarii n-aveau săbii cu care să 
lupte și erau neputincioşi în fața loviturilor hotărâte ale hunilor, 
astfel că în scurt timp numărul lor scăzu și se împuţinară, iar 
urletele lor se stinseră o dată cu ultima lor suflare. 

Vacarmul violent ce răsunase în depresiune se potoli, iar 
acum se mai auzeau doar câteva gemete izolate ale răniților. 
Attila ieși cu băgare de seamă în câmp deschis, aruncându-și 


124 


privirea în toate părţile ca să prevadă orice posibilă ameninţare. 
Era o priveliște cumplită, un carnagiu înfiorător. 

Peste tot împrejur, în spatele fiecărui bolovan, zăceau 
rășchiraţi oameni și cai morți, străpunși de săgețile căzute din 
văzduh sau striviţi sub pietrele azvârlite peste ei. În vârful 
stâncii, o sută de războinici huni stăteau neclintiţi, siluetele lor 
proiectându-se pe întinsul cerului cenușiu al zorilor zilei, cu 
arcurile încordate încă, scrutând întunecimile ca să zărească 
orice mișcare ar fi făcut inamicii. Peste tot era liniște, de n-ar fi 
fost susuratul ușor al apei ce picura printre pietre, doar o 
părticică rămasă din ceea ce primăvara avea să fie un talaz 
spumegând zgomotos. 

Attila se uită uluit împrejur, în depresiune nu se zărea nici 
picior de vietate. Doar un om dârz ar fi rezistat într-o bătălie 
aici, își zise. 

— Flavius? strigă el. Vocea sa răsună ca un clopot într-un 
amfiteatru. Flavius! strigă încă o dată. 

Spre stânga, zări cu coada ochiului ceva mișcându-se. Dar nu, 
nu era o simplă mișcare, era un om. leșind din spatele unui 
bolovan de piatră, un soldat hun înaintă clătinându-se pe 
picioare. Din umăr îi ieșea o săgeată de-a celor din triburile de 
pe stâncă, armura-i era zdrenţuită toată, faţa-i era mânjită de 
funingine. Străduindu-se să schițeze un zâmbet chinuit, se târî 
până în mijlocul depresiunii, unde se aflau Attila și trupele sale 
și căzu istovit în pietriș. Fără de veste, stâncile prinseră viaţă. 
Alţi huni ieșiră la lumină din spatele lespezilor unde stătuseră 
ascunși, ferindu-se de ţintașii urcați pe culme. Deși trecuse doar 
o zi de când Attila îi văzuse, oamenii aceștia arătau ca niște 
năluci - nespus de vlăguiţi, răniţi majoritatea, străpunși de 
săgeți, cu braţele umflate și contorsionate în chip grotesc din 
cauza căzăturilor printre stâncile ascuţite. Se bălăbăniră în 
mijlocul depresiunii, în spaţiul acela deschis și stătură acolo 
lângă camarazii lor. Printre ultimii oameni, un bărbat numai 
piele și os ieși de după o piatră clătinându-se și ducându-l pe 
umeri ca pe-o căprioară pe un camarad hun. Își croi drum spre 
restul hunilor pe poteca aceea primejdioasă și își depuse povara 
la pământ, după care porni cu pași domoli către Attila și-i puse o 
mână pe umăr. 

— E bine c-ai venit, spuse Flavius cu simplitate. 


125 


Drumul călare înapoi către tabăra hună fu anevoios și trupele, 
cele mai multe trăgând de hățurile poneilor huni în altă direcție, 
mergeau mai lin, ca să păstreze cât mai vii puterile slăbite ale 
animalelor. Ca să poală dormi, bărbaţii se sprijineau unii de alţii 
și fiecare se gândea la ale lui, aţipind și trezindu-se la 
răstimpuri. Intr-un bun sfârșit, de-abia ţinându-se în șa pe calul 
său din pricină că era peste măsură de secătuit de puteri, 
Flavius puse capăt tăcerii ce se așternuse între el și Attila, care 
călărea alături și-l urmărea atent cu privirea. 

— Când am ucis lupul acela care s-a repezit la Turgrid, mi-a 
spus că viața lui va sta de-a pururi în mâinile mele. 

— Adevărat, așa-i tradiţia noastră, răspunse Attila. Niciun hun 
n-o să dea uitării vreo datorie. Turgrid îţi e dator cu viaţa și n-o 
să aibă liniște până când nu se va achita cumva de obligaţia 
morală către tine. S-ar putea să se ţină scai de tine ani de-a 
rândul. 

— Atunci după același obicei, fiindcă m-ai salvat din ghearele 
morţii, am la rându-mi de plătit o datorie față de tine. 

— Fugi de-aici, scutură Attila din cap. M-ai ajutat în asaltul 
asupra taberei alane. Ți-am întors serviciul pe malurile râului 
secat. Suntem chit. Pe lângă asta, Turgrid e hun și obiceiul ăsta 
e foarte vechi printre huni. Trebuie respectat mai presus de 
toate. Tocmai pentru că e un legământ așa de serios, nici prin 
gând nu ne-ar trece să-l impunem și altora. E valabil doar pentru 
răscumpărarea datoriilor hunilor. 

Pe chipul lui Flavius se ivi o urmă de mâhnire. 

— Și datoriile romane nu preţuiesc nimic? Onoarea romanilor 
nu valorează nimic? 

Attila ridică din umeri. 

— Până și romanii par să creadă că nu. Roma a creat o 
întreagă profesie care să-i oblige pe oameni să-și onoreze 
datoriile. Se cheamă avocatură. 

— Am primit răsplata demnă de un hun și în schimbul ei 
trebuie să primesc și eu obligaţiile pe care le are un hun. Îţi sunt 
dator cu viaţa. 

Attila surâse. 


126 


— Fie cum spui tu. Dar stai fără grijă. N-o să te fac să te ţii de 
legământul acesta. Știu eu ce-nseamnă promisiunile și onoarea 
de roman. 

Flavius cântări spusele lui Attila un lung răstimp. 

— Nu, zise într-un final, nu știi ce-nseamnă. 


VI 


Trecuseră câteva luni de la întoarcerea hunilor acasă și regele 
Rugila dormita ușor în scaunul său de lemn sculptat, în timp ce 
în juru-i se perindau câteva din soțiile sale împreună cu 
slujnicele lor. Fusese o zi lungă pentru bătrân și Flavius se ferea 
să-l deranjeze. Dar tocmai fusese chemat. Se apropie fără să 
facă zgomot, cu băgare de seamă, ca nu cumva regele să-l 
cerceteze cu privirea pe sub pleoapele închise și văzând că nu 
dă niciun semn de așa ceva, îl observă pe furiș, mai cu atenţie. 
Cât îmbătrânise de când îl văzuse prima oară, cât îmbătrânise 
de când se întorseseră de la războiul cu alanii! Expediția militară 
îl obosise pe rege într-atâta, încât încă nu se recuperase fizic și 
nici mental. 

Capul îi atârna înainte, iar creștetul său chel lucea în lumina 
slabă ca alabastrul galben. Flavius se aplecă și îngenunche 
dregându-și glasul. Rugila rămase cu privirea fixă apoi își ridică 
ochii, ușor buimac. Deîndată ce-l recunoscu pe Flavius, fața i se 
făcu toată numai cute și zâmbi larg, scoțându-și la iveală 
gingiile vinete. 

— Flavius Aetius, copilul meu, propriul meu oylan, spuse cu 
glasul său dogit, răgușit. Cum îţi merge, bine? 

— Foarte bine, Mare Rege. Tata mi-a scris aducându-mi vești 
importante, despre care sunt sigur că aţi auzit deja de la 
mesagerii dumneavoastră, căci altfel nu aţi fi trimis după mine 
în timpul... orelor dumneavoastră de intimitate. 

— Flavius, mă tem că ceea ce pentru tine e de bun augur, 
pentru mine s-ar putea să nu fie. Sunt bătrân de-acum... 

— Nu-i adevărat, îl întrerupse Flavius, încă mergeţi călare cu 
lupii dumneavoastră, cum nu de puţine ori v-am zărit. 

— Nici nu mai pot urca în șa fără ajutor. 

— Aveţi cincizeci de neveste, din care niciuna nu pare să ducă 
lipsă de ceva, nici cele mai tinere măcar. 

127 


— Sunt educate să-și îndure soarta cu abnegaţie. 

Chipul regelui se cufundă în tristeţe. 

Flavius oftă. 

— Daţi des ospeţe și mâncaţi ca un războinic. Aseară am 
văzut cum servitorii v-aduceau încă o porţie... 

— De airag și ouă fierte de cocor. Fiule, mai am doar trei dinţi 
în gură. 

Flavius nu mai găsea cuvintele potrivite pentru a-i răspunde. 
Însă fără de veste, regele se lumină la faţă de bunăvoie. 

— Dar doi dintre ei sunt apropiaţi! râse el voios, ca pentru 
sine. 

— Mare Ker, interveni Flavius, ascultaţi-mă vă rog. 

Regele puse o faţă sobră și se cufundă dintr-o dată în tăcere. 

— Vorbește! 

— Împăratul Honorius a fost detronat. 

Rugila îl măsură atent cu privirea. 

— Așa am auzit. Dar de ce te bucură pe tine neliniștea ce 
tocmai a cuprins Roma? 

— Pentru că Honorius a fost un hoţ și-un imbecil. Mai că a 
distrus imperiul cu indolenţa și cu caracterul lui ușuratic. Chiar 
acum când vorbim, triburi inamice stau să ne-atace granițele din 
toate părţile. Tata mi-a scris de multe ori despre situaţia asta. 
Întotdeauna a trebuit să se exprime cu subiînțelesuri, dar pentru 
mine era foarte clar ce vroia să spună. Ticăloșia lui Honorius a 
călcat în picioare toate valorile Romei. 

— Și totuși, Honorius te-a trimis să trăiești printre noi, spuse 
regele șoptit. 

Flavius își plecă capul. 

— Ăsta e singurul lucru pentru care-i sunt recunoscător. 

Regele se uită lung la Flavius, căzut pe gânduri. 

— Cei de pe cele mai înalte culmi se prăbușesc jos, la fel cum 
cei de jos se ridică deasupra lor, iar Soarta n-are pic de 
consideraţie pentru muritori. Drept pentru care destinele se 
schimbă, așa cum se perindă anotimpurile. Mi s-a povestit odată 
că un roman de-al tău, un scriitor de teatru, a fost ucis în cel 
mai straniu mod, tocmai când atinsese culmile măreției sale. Se 
pare că un vultur trecând pe deasupra capului său cu o broască 
țestoasă în gheare, încercând să-i sfarme carapacea de-o 


128 


suprafață dură, i-a dat drumul direct în capul lui chel. Pentru 
bărbatul acela a fost fatal. Bănuiesc că și pentru ţestoasă la fel. 

Flavius își reținu zâmbetul. 

— Da, Mare Ker. Numele omului aceluia era Eschil, dar era 
grec și nu roman. 

Rugila încuviință mulțumit din cap. 

— Și ce-ai dori să-mi ceri, tinere Flavius? 

Flavius trase adânc aer în piept. 

— Precum știți, rege, am obiceiul de a-i chestiona pe 
negustorii și diplomaţii ce sosesc din ţinuturile dinspre Apus. 
Citesc cu atenţie scrisorile tatălui meu și pot înțelege lesne ce e 
scris printre rânduri. De multă vreme mi-am luat angajamentul 
de a fi cât mai bine informat în legătură cu evenimentele ce-i 
privesc pe romani. Pe de o parte, o fac dintr-un interes propriu, 
acela de a fi informat cu privire la patria mea, pe de alta o fac 
pentru că știu că acest lucru vă este de ajutor. 

— Într-adevăr, fiule, mi-ai oferit de multe ori explicaţii 
neprețuite referitoare la manevrele conducătorilor romani. Ii 
sunt recunoscător pentru asta. 

Flavius înclină din cap și vorbi mai departe. 

— Veștile pe care le-am primit de la tata mi le-au confirmat și 
un grup de negustori greci sosiți mai deunăzi din Constantinopol 
și un mesager diplomatic al curţii romane răsăritene. Honorius a 
fost dat jos de pe tron de un anume loannes, căruia-i mai zice și 
Uzurpatorul, un comandant de legiuni și un vechi tovarăș de-al 
tatei. Mi-l amintesc de acum câţiva ani, când ne-a vizitat 
locuinţa din Ravenna. E un om de onoare, care nu aleargă după 
glorie și avere și nu dorește altceva decât binele imperiului. De 
asemenea, a arătat mereu o anume bunăvoință faţă de huni. 

Rugila încuviinţă. 

— Așa-i, și eu îl cunosc. Așadar el a preluat conducerea 
Romei? 

— Nu chiar, Mare Rege. L-a detronat pe împărat, dar nu și-a 
consolidat puterea și se vede ameninţat din toate părţile, și de 
peste granițe, dar și dinăuntru. Honorius avea urmași la tron și 
împăratul Imperiului Roman de Răsărit, Theodosius, s-a aliat cu 
ei și chiar acum mobilizează o armată uriașă cu care să-l atace 
dinspre Constantinopol. Alţi câţiva generali romani influenţi sunt 
și ei însetaţi de putere... 


129 


— În veci n-am să înţeleg republicile astea, bombăni Rugila. 
Doar ca să aflu cine-i la putere în Roma, am nevoie de o sută de 
diplomați. 

— S-au scurs multe secole de când Roma nu mai este 
republică, maiestate, spuse Flavius. 

— Așa o fi, dar dacă Roma nu-i republică, atunci e altceva, și 
iată, duce lipsă de un element crucial. 

Rugila nu mai spuse nimic un răstimp, apoi se uită la Flavius 
rece, sălbatic, cu ochii lui urduroși. 

— Roma are nevoie de un rege bun! 

Flavius zâmbi. 

— Pesemne. Poate că aveţi dreptate. Și cu toate acestea, 
situaţia e fragilă acum și o dată cu lupta pentru putere, imperiul 
se va prăbuși în haos... 

— Așadar, îi tăie vorba regele, dorești să-l sprijini pe acest... 
acest loannes Uzurpatorul. 

— Într-adevăr. Am amânat întoarcerea mea acasă cu mulţi 
ani. Din pricina responsabilităţilor pe care le am aici și din 
devotament față de dumneavoastră. Dar și pentru că nu 
întrezăream niciun viitor pentru mine la Ravenna. Ştiam că 
atâta timp cât Honorius e împărat, un om cu o ambiţie onorabilă 
nu-și are locul acolo. Viitorul Romei atârnă pe brațele unei 
balanţe. Poate să se-ncline-n orice parte. Asta e șansa prin care 
se poate câștiga reputaţie, se poate atrage încrederea unui nou 
împărat de partea ta, se poate restabili onoarea în patria unde 
ea s-a pierdut. A sosit vremea ca eu să mă întorc și să-mi 
făuresc propriul viitor. 

— Și ai un plan pentru această mare făurire a viitorului tău? 
Peste tot tinerii speră să schimbe cursul lumii. Prin ce ești tu mai 
diferit față de toţi ceilalți? 

— Prin faptul că m-aţi făcut hun. Niciodată un roman 
provenind dintr-o familie nobilă n-a reușit să iasă din imperiu și 
să privească ţara unde s-a născut cu o așa obiectivitate. Ceea 
ce cred eu despre Roma nu e rezultatul unor gânduri trecute 
prin filtrul unei curţi decadente. Ceea ce știu eu să fac și ceea ce 
mi-a fost hărăzit nu se datorează unor oficiali corupți. Crezul 
meu e unul curat. M-aţi făcut hun, dar cel mai important, m-aţi 
făcut un roman, ale cărui trăsături Roma nu le-a mai cunoscut 
până acum. 


130 


Rugila îl privi îngândurat. 

— O perspectivă interesantă. Dar o civilizaţie colosală nu se 
cucerește doar prin puterea prospeţimii unui caracter. Tu nu ești 
un actor, ești un soldat. Ce anume ceri de la mine, tinere 
Flavius? 

Tânărul trase adânc aer în piept și apoi îl privi pe bătrânul 
rege drept în ochi. 

— Un corp de soldaţi huni. Deja v-aţi purtat cu mine ca și cum 
aș fi fost propriul dumneavoastră fiu, m-ati făcut Ker, mi-aţi dat 
pe mână un detașament de cavalerie... 

— Da, și ţie și lui Attila, căci amândoi v-aţi dovedit dibăcia și 
curajul, deși uneori vă pun la îndoială judecata. 

Flavius își plecă capul recunoscându-și nechibzuinţa din trecut 
și apoi își ridică din nou privirea către rege. 

— Acum vreau să fiu în fruntea războinicilor, comandându-le 
să lupte de partea lui loannes. Nu în fruntea unor simpli 
mercenari, ci în cea a unei armate adevărate de huni. 
Conducând niște trupe ca acestea, aș putea să pun și cu umărul 
la consolidarea victoriei noului împărat. 

Rugila se uita în gol, cu gândul dus departe, fixând un punct 
oarecare din spatele lui Flavius. 

— Ai fost cândva roman, ai devenit hun apoi. Ți-aduci aminte 
ziua în care ai pus piciorul pentru prima dată aici la curtea mea? 
Erai un băiețaș roman, rătăcit și confuz. Dar aveai totuși o 
scânteiere în ochi, un licăr de dispreţ, de curiozitate și de- 
ambiţie. Acum vei deveni roman iarăși, și încă unul mânat de 
patriotism. 

Regele scutură din cap. 

— Maiestate, interveni Flavius rupându-l pe rege din reveria 
aceea, loannes ar putea să schimbe Roma. Acum este 
momentul ca hunii să acţioneze, să-l înfrângă pe Theodosius și 
să restabilească echilibrul în Imperiul de Apus. N-ar trebui să 
ezităm nicio clipă. Am să atac cotropitorii Romei ca s-o salvez și- 
apoi am să-i vindec rănile trecându-le prin foc. Voi face ca 
săbiile și focul hunilor să curețe Roma și să închidă rana 
deschisă pe care Honorius a săpat-o adânc în ea. Dar am nevoie 
de oameni. 

Regele se întoarse brusc în prezent. 

— Și dacă n-am să ţi-i dau? 


131 


Flavius primi privirea tăioasă a regelui. 

— Atunci mă voi întoarce acasă călare, de unul singur. Va fi 
mai greu să-mi croiesc așa destinul, dar am să reușesc. Și dacă 
nu-mi va fi dat un cal, voi merge pe jos. N-am să iau cu mine 
nimic mai mult decât ceea ce aveam când am sosit aici pentru 
prima oară și nu mă voi simţi deloc mai sărac. 

Regele înclină din cap și surâse ușor. 

— Ai nevoie de oameni și eu ţi-i voi da. Turgrid îmi vorbise 
deja despre asta, și oamenii stau pregătiţi pentru tine. Armata 
Nordului. 

Flavius făcu un pas înapoi, ca și cum ar fi primit o lovitură 
grea. 

— Armata Nordului? Dar, Mare Ker! Sunt șaizeci de mii de 
oameni! 

Rugila îl privi cu asprime. 

— Întocmai. 

Flavius făcu un pas înainte de data aceasta, iar chipul îi era 
acum solemn. 

— Roma vă va răsplăti viziunea aceasta asupra viitorului. 

Regele tresări și dintr-o dată se posomori. 

— Fiule, tu chiar crezi că eu tânjesc după răsplata Romei? Că 
loannes are vreo importanţă pentru mine? 

Tânărul se uită lung la el, vizibil încurcat. 

— Ai impresia că eu chiar mă las mișcat de o posibilă răsplată 
din partea Romei sau din oricare parte când iau decizii? insistă 
regele. 

— Nu, dar... 

Regele se făcu cumplit la chip. 

— Uită-te la mine! Nu mai sunt în stare să-mi mestec 
mâncarea de ani de zile, și de-abia pot să-i mai simt gustul 
atunci când o mănânc. Muzica de-abia o mai aud, oamenii din 
camera alăturată de-abia-i mai văd, iar pe neveste nu le-am mai 
satisfăcut de multă vreme. Dar merg înainte, căci eu nu-s 
marionetă. Sunt departe de a fi o unealtă. Nu-s un instrument 
care primește stimuli din afară, ca o liră care dacă nu-i ciupită 
de corzi ca să învie, zace moartă undeva. S-a zis cu trupul meu 
Flavius, poate că așa-i, iar supușii mei vor râde de... 

— Niciodată, Mare Rege!, spuse Flavius pe un ton grav. 


132 


— Dar nu-mi piere voinţa și asta mă deosebește de-o simplă 
unealtă. Voința mea răzbate și onoarea mea e vie, onoarea mea 
de hun! Și îţi încredinţez acest dar ţie Flavius, această armată ti- 
o dau în dar, ca semn al voinţei mele și ca rezultat al onoarei 
mele. Înţelegi? 

— Da, maiestate. 

Regele Rugila încuviinţă din cap și se ridică anevoie din 
scaun. O femeie tânără, care până atunci stătuse retrasă în 
spatele lui se ivi pe dată din umbră și îl apucă de braț pentru a-l 
sprijini în mersul său șubred spre ușa odăii sale. Flavius se ridică 
și el în picioare. Păși înainte și se grăbi să-l prindă pe rege din 
urmă ca să-l sprijine de celălalt braţ, dar regele se scutură 
violent, se opri din mersul acela chinuit și-l ţintui pe Flavius cu 
privirea drept în față. Dintr-o dată ochii săi deveniră la fel de 
reci și de nemișcaţi ca ai unei vipere și Flavius își dădu atunci 
seama că omul acesta mai avea încă ani buni de trăit și că 
înțelepciunea-i era încă vie. 

— Tinere Flavius, fie că ești hun sau ești roman, îmi pun 
credinţa-n sufletul tău. Mi-ești ca un fiu. Dar dacă îmi calci în 
picioare voinţa, atunci mă trădezi ca tată. Nesocotești tot ce mi- 
a mai rămas, îmi nesocotești onoarea. Succesul încercării tale 
depinde doar de înțelepciunea ta, și numai de ea. Fă cinste 
darului meu. 

— N-am să vă dezamăgesc. 

Bătrânul aprig stărui cu privirea asupra lui Flavius pentru ceva 
vreme. 

— Ai să te înalţi foarte sus, tinere Flavius Aetius. 

Intrevederea ajunsese la sfârșit. Regele îi întoarse spatele și 
merse șontâcăind spre camera de dormit, lăsându-l singur pe 
Flavius în atriumul întunecos, să cântărească preţul pe care-l 
presupuneau toate darurile de mare însemnătate. 


Peste o săptămână, înveșmântat în straie de luptă hune, 
ușoare și elastice la călărie și totuși impenetrabile în luptă, 
Flavius gonea călare de-a lungul stepei, înconjurat de un 
detașament de stegari huni și de soldaţi auxiliari. Doi pui de lup, 
un dar de rămas bun de la Turgrid scoteau capul blegi din 
desaga în care li se pregătise culcuș, iar scutul șlefuit gepid pe 
care-l câștigase era prins bine de-o parte a calului, atârnându-i 


133 


pe coapsa din spate. Urmându-l îndeaproape, Armata Nordului 
ropotea în spate, alergând la galop în formaţie deschisă: șaizeci 
de mii de războinici de-ai stepei, înveșmântați și înarmaţi 
asemenea comandantului lor, dar purtând ca podoabe resturi și 
rămășițe pe care le luaseră de la dușmanii răpuși în ultimele 
campanii de luptă: bucăţi din zalele de fier ale sciţilor, câte-un 
coif de luptă germanic, chiar și smocuri de piele răzuită de pe 
testele alanilor, legate cu noduri de-o curea cu trofee agățată în 
spatele șeii, după un obicei pe care Flavius îl detestase 
dintotdeauna. 

Cum mergea la galop mic prin stepă alături de trupele sale, se 
gândi la ultima discuţie pe care o avusese cu Attila, o discuţie 
pe care avea să o rememoreze în multe împrejurări. Când 
Flavius era pe punctul de a încăleca pentru a pleca alături de 
noua sa armată, Attila îl oprise și îi strânsese cu putere mâna. 
Hunul nu era genul de om care să se lase pradă sentimentelor, 
nici acum nu o făcu, dar Flavius rămase surprins de căldura 
mâinii sale și de tristeţea sinceră din ochii săi. Într-adevăr, 
prietenia lor era una clădită puternic, deopotrivă în bătălie și în 
rivalitate, dar și bazată pe respect și admiraţie reciprocă. 

— Ce-ai să faci? îl întrebase Flavius și lui Attila parcă i se luă o 
piatră de pe suflet când tăcerea ce se instalase după ce-și 
dăduseră mâna fuse ruptă. 

— Eu? răspunsese tovarășul lui. N-am să trândăvesc, fii sigur 
de asta, și pentru mare parte din munca mea din lunile și anii ce 
vor veni îți sunt dator ţie. 

— Mie? Atunci ai noroc, căci ne vor despărţi multe săptămâni 
de mers. 

— Da, răspunse Attila, zâmbind amar. Regele ţi-a făcut un dar 
măreț cu Armata asta a Nordului. Dar nu ţi l-a făcut doar din 
iubirea pe care ţi-o poartă, deși există un dram destul de mare 
și din asta... 

— Desigur. 

— E în interesul hunilor ca Roma să fie puternică, spuse Attila 
mai departe. Nu foarte puternică, dar puternică totuși. În trecut 
am fost martori consecințelor pe care le-a avut prăbușirea 
granițelor voastre. Vizigoţii, care pe vremuri erau aliaţii noștri, 
au dat năvală peste Rin ca să-și stabilească un imperiu al lor în 
Hispania. Și vandalii fac acum cam același lucru... 


134 


— Dar ei n-au devenit aliaţii romanilor, îl contrazise Flavius. 

— E drept, dar nici aliaţii noștri nu mai sunt. Slăbiciunea 
Romei a slăbit de fapt și puterea hunilor, îndepărtând triburi 
mari care ne-ar fi putut fi de folos într-o bună zi. 

— Deci, datoria ta... 

— Datoria mea este să am grijă de graniţele noastre. Când 
Roma va fi întărită de noua ta armată, aliaţii noștri, și mai ales 
ostrogoții, vor fi opriţi din marșul lor către vest și cine știe, poate 
chiar îndepărtați de pe teritoriile cucerite pe Rin. Dacă nu pot 
înainta spre vestul imperiului, n-au decât două opţiuni: să stea 
pe loc și să se prăsească ca iepurii sau... 

— Să se-ntoarcă spre est, înapoi spre huni. 

Attila aprobă din cap. 

— Exact. De aceea goții și alte triburi mai bine se aliază cu 
noi, decât să ne fie dușmane. Am să îi aduc de partea noastră. 
Convingându-i dacă se poate, forțându-i dacă opun rezistenţă... 

— Forţându-i să ne fie aliaţi? întrebă Flavius sceptic. 

— ... înlăturându-i complet, dacă e nevoie, zise Attila mai 
departe. Și graniţele noastre sunt la fel de amenințate ca și ale 
Romei. Ori ne extindem ori neamul nostru se stinge, nu ne 
putem permite să stăm pe loc... Noi nu trebuie să rezolvăm 
problemele Romei prin a le lua de fapt asupra noastră. 

— Attila, ne vom sprijini reciproc. Neamurile noastre se 
confruntă cu aceleași pericole, sunt amenințate cam de-aceleași 
triburi. Putem găsi o soluție comună, deîndată ce se stabilizează 
situaţia la Roma... 

— Posibil, dădu din umeri Attila. Deși când oare a fost stabilă 
situaţia la Roma? Îţi doresc mult noroc și mult succes, prietene. 
Cât despre prietenie, mă tem că aceasta nu este un lucru pe 
care te poţi baza în asemenea împrejurări. 

Flavius nu avu răgaz să cântărească spusele lui Attila, căci 
chiar atunci sosiră pentru a-și lua rămas bun de la tânărul 
roman regele cu familia sa și Turgrid alături de ei. Această 
strategie a hunilor era una cutezătoare, Flavius știa prea bine, și 
necesară pentru planurile pe care el însuși le avea. Rămâneau 
totuși multe de discutat cu tatăl său, când va ajunge în sfârșit în 
Ravenna. 


135 


Acum însă, când călărea alături de tovarășii săi de-a lungul 
stepei, cuvintele regelui îi răsunau în minte, lovindu-l în ritmul în 
care copitele cailor izbeau pământul. 


Ai să te înalți foarte sus, Flavius Aetius... Să faci cinste darului 
acesta... Nu mă dezamăgi... 


Flavius scutură din cap pentru a-și alunga din minte ecoul 
ultimelor cuvinte rostite de rege. Se simți pustiit. Trupul său era 
puternic, dar sufletul îi era scindat, împărţit între două vieți 
diferite, ca pe muchia unei barde de luptă cu două tăișuri. Era el 
hun sau era roman? Un om de-al stepei sau de-al forumului? 
Camarad îi era lui Attila sau lui Vortigern? Cât era copil în 
Ravenna nu fusese chinuit niciodată de asemenea îndoieli, nici 
când rătăcea în tinereţe pe câmpiile Ținutului hunilor, și într-un 
loc și într-altul se simţise întreg, fără a fi împărţit între tradiţii și 
sentimente de loialitate rivale, aparţinând cu trup și suflet 
locului unde se afla. Acum însă simţea cum nesiguranta îi roade 
stomacul, precum vulpea din tunica băiatului spartan despre 
care vorbea o poveste străveche. Spre deosebire de spartan 
însă, nu știa dacă era bine să îndure chinul fără să crâcnească 
sau să sfâșie pânza tunicii în care se ascundeau toate 
incertitudinile sale și să se arate lumii cum era cu adevărat: un 
roman în armură de hun, un hun cu faţă de roman. 

Ca și când regele ar fi fost acolo, Flavius șopti ceva către el ca 
răspuns, cu o voce pe care nimeni n-o putea auzi decât el și 
minunatul lui cal hun de război, și acesta un dar de rămas bun 
din partea lui Rugila. 

— Nu te voi dezamăgi, Mare Ker, zise el. 


Însă deîndată ce rosti aceste cuvinte, chipul lui Rugila pe 
care-l privea cu ochii minţii păli, se înceţoșă și aproape că 
dispăru, apoi reveni și îi apăru din nou la fel de clar, dar 
îmbrăcând altă formă. 

Era chipul tatălui său. 


136 


CAPITOLUL PATRU 


Ravenna, 425 d.Hr. 


Acrul de vară târzie era încărcat de parfumul mentei sălbatice 
și murelor pârguite și soarele pulsa pe cerul alabastru aruncând 
văpăi de foc, privind leneș cum trec norii ca niște mulţimi 
adunate claie peste grămadă deasupra liniei orizontului. Flavius 
mergea la trap de-a lungul dealurilor migălos cultivate din 
nordul Italiei, unde, deși la mile depărtare de un oraș, fie el mic 
sau mare, drumurile erau pietruite mai fin decât pe orice alt 
drum pe care îl văzuse în ultimii cincisprezece ani, cât stătuse 
dincolo de hotarele imperiului. Un fel de borne sculptate din 
granit și dispuse din loc în loc îi arătau distanţa parcursă din 
ultimul oraș important până acolo și ce distanţă îl despărţea de 
Ravenna. Case moșierești din piatră se puteau zări la capătul 
drumurilor lungi și îngrijite, cu acoperișurile lor din bețe sau din 
paie, dar care ar fi rămas trainice încă o sută de ani de-acum 
sau chiar mai mult, acestea formând un contrast izbitor cu 
clădirile portabile cu care se obișnuise în Răsărit. 

Pomii fructiferi erau încovoiaţi sub greutatea pe care-o purtau 
atârnând de crengi - smochine și mere târzii, piersici coapte și 
numai bune de mâncat. Și pretutindeni, cățărându-se pe lângă 
case, în câmp, prinsă pe spaliere în rânduri ordonate și chiar 
crescând sălbatică la marginea drumului, era viță de vie. Cât 
timp să se fi scurs de când nu mai văzuse fructe proaspete din 
belșug? Deși zidurile Ravennei nu se puteau vedea încă, 
aflându-se dincolo de linia orizontului, Flavius sorbea până la cel 
mai mic detaliu fiecare frunzuliță verde de viţă, fiecare bulgăraș 
de ţărână, fiecare adiere de aer înmiresmat. 

Cei șaizeci de mii de soldaţi huni care călăreau în urma sa 
rămăseseră rigizi, impasivi și tăcuţi, dar simțea cum chiar și ei, 
acești oameni de fier ai stepei, care de-abia înfrânseseră într-o 
bătălie sângeroasă legiunile Imperiului Roman de Răsărit, 


137 


trăgeau adânc în piept aerul încărcat de mirosul florilor și se 
uitau împrejur, uimiţi de abundenta ținutului prin care treceau. 

Când pământul se mai netezi și începu să semene cu 
mlaștinile sărate obișnuite pentru locul său de baștină, Flavius 
văzu un chip cunoscut stând nemișcat în mijlocul drumului 
călare pe calul său. Purtând din cap până-n picioare armură și 
veșminte romane, cu o mantie imaculată ce i se revărsa ușor pe 
spate până peste coapsele albe ale minunatului său cal de 
război, cu lancea de cavalerie scoasă, tatăl său, Gaudentius, era 
singur ca o armată întreagă, vizibil mai bătrân, dar fără să fie 
lipsit de demnitatea romană și de disciplina neclintită de care 
Flavius își aducea aminte atât de bine. In spatele său stăteau 
trupele sale auxiliare, un detașament escortă de treizeci de 
gărzi călare, îmbrăcate în aceleași zale lucitoare, purtând 
aceleași arme, așteptând la fel de nemișcaţi și de senini ca și 
comandantul lor. 

Flavius își împunse calul cu călcâiele și alergă înainte, 
lăsându-și trupele în urmă. Când se apropie de micul 
detașament roman, Gaudentius fu singurul care descăleca și se 
îndreptă încet spre el. Flavius sări de pe cal în maniera aceea a 
hunilor, forfecându-și picioarele în spate și sărind jos pe partea 
dreaptă a animalului care încă galopa, și atinse pământul cu 
mișcări graţioase deși descălecase din mers, iar calul său coti 
ușor spre stânga, încetini și apoi se opri singur. Flavius se 
îndreptă cu pași mici și repezi către tatăl său și plin de bucurie, 
îl cuprinse într-o îmbrăţișare, în timp ce frontul întâi al trupelor 
sale rămase pe loc în drum, la distanţă, în semn de respect. 

După ce-l apucă pe Flavius de după umeri, bărbatul mai în 
vârstă se desprinse din îmbrăţișare și se uită lung la fiul său, pe 
care nu-l văzuse de mult amar de vreme. Privirea sa iute care-l 
cuprinse pe acest ofițer tânăr neobișnuit, cu pletele împletite 
revărsându-i-se pe spate, cu armura pătată de nădușeală, 
împodobită cu vârtejuri încrustate, cu jambiere din piele 
netăbăcită și cu cizme înalte cu franjuri, ridica mai multe semne 
de întrebare decât să-i ofere răspunsuri. De-abia-i venea a crede 
că un barbar ca acesta, în fruntea unei asemenea armate se 
aventurase atât de departe, până în civilizata Italie, și cu atât 
mai puţin că îi era chiar fiu. 


138 


— Înainte să-ţi pun o întrebare pe care trebuie să ţi-o pun, 
spuse Gaudentius, fără ca un singur mușchi să i se clintească pe 
față, vreau să știi cât de mândru sunt de tine. 

Flavius se simţi mișcat. 

— Tată, scrisorile tale au însemnat foarte mult pentru mine. 

Gaudentius îi întoarse un surâs vag, dar ochii săi rămaseră 
aspri. Făcu semn cu capul către armata uriașă care rămăsese 
tăcută în urma lui Flavius. 

— Ti-am scris despre unele lucruri, dar despre altele nu, de 
teamă să nu cadă sub ochii cui nu trebuie. Dar mai înainte de 
toate: Ai venit cu pace sau cu război? 

Flavius rămase uluit. 

— Pace sau război? N-ai primit vestea victoriilor mele? Am 
plecat din Ținutul hunilor acum câteva săptămâni, deîndată ce- 
am auzit că Honorius a fost dat jos de pe tron. L-am înfrânt pe 
Theodosius cu armatele sale, care pornise din Imperiul de 
Răsărit ca să-l supună pe loannes. De-atunci n-am mai avut 
parte de alte confruntări militare în drumul spre Ravenna, nici 
aici, nici dincolo de graniţe. Garnizoanele romane ne-au lăsat să 
trecem  nestingheriţi. Desigur, tu ai avut grijă de asta, 
asigurându-ne un drum lipsit de pericole. Știi bine cum am 
venit! 

Gaudentius scutură din cap. 

— Imperiul nu mai e cum ţi-l amintești tu, fiule. Stăpânirea 
oscilează precum fluxul. Nu știi ce dușmani poate avea Roma. 
Chiar așa, uneori nici măcar eu nu știu care-s dușmanii Romei. 
Dacă garnizoanele te-au lăsat să treci fără să te atace, este 
pentru că le-a fost teamă s-o facă, fără să știe dacă legiunile le 
vor sări în ajutor. Trupele tale - și făcu semn iarăși către armata 
aceea impresionantă - au pătruns printr-o ușă lăsată 
întredeschisă. Ai învins dușmanii Romei, dar asta nu te face 
neapărat prietenul ei. Așadar, mă văd nevoit să te întreb din 
nou, pentru că acest lucru nu-i este limpede curții și nici mie: Ai 
venit cu pace sau cu război? 

Privirea lui Flavius pătrunse dincolo de tatăl său, de micul 
detașament de soldați romani, urmând cursul drumului. Poteca 
pietruită șerpuia infinită de-a lungul mlaștinilor, topindu-se într- 
un sfârșit în aerul ceţos și tulbure deasupra mării, care mânjea 
orizontul. Știa că dincolo de acesta, călătorul avea să zărească 


139 


ridicându-se marele dig pietruit care trecea peste mocirlosul râu 
Padus și apoi avea să vadă vârfurile zidurilor Ravennei cum se 
înălţau după negura care pâlpâia fierbinte sub razele soarelui. 
Acum totuși, pentru întâia oară, observă o scânteiere de oţel 
șlefuit nu foarte departe, licărind din faţa unei umbre lungi ce 
întuneca drumul, înșirată pe linia orizontului. Puternica 
garnizoană a orașului. Desigur, Gaudentius nu putea să 
călărească așa de unul singur, doar cu o gardă de corp, 
mergând să întâlnească o posibilă armată inamică. 

Flavius își privi tatăl în ochi. 

— Pace sau război? Am venit să-i apăr dreptul lui loannes. Am 
venit să apăr Roma. 

Gaudentius îi întoarse privirea, fără să clipească. 

— Atunci ai sosit prea târziu. 

— Cum adică? Am venit deîndată ce-am aflat că loannes a 
preluat puterea. 

— loannes e mort. 

Flavius își încleștă fălcile. 

— Acum două săptămâni, zise Gaudentius mai departe. Ucis 
de asasinii trimiși de Theodosius. 

— Dar orașul e de nepătruns. Cum au putut să treacă peste 
dig fără să fie observați? 

— Păi n-au trecut, răspunse Gaudentius. Au fost conduși de 
către un cioban pe un drum tainic ce străbătea mlaștinile. Unii 
zic că ar fi fost un înger deghizat. Alţii spun că necuratul i-a 
condus. Oricum ar fi, loannes a fost prins. l-au retezat mâna 
dreaptă, l-au plimbat pe străzi în văzul lumii călare pe-un măgar 
și apoi l-au dus la Aquileia și i-au tăiat capul în piaţa publică. 
Ravenna a fost supusă și toți conducătorii i-au făgăduit credință 
împăratului răsăritean, inclusiv eu însumi. Am bătut atâta drum 
ca să ţi-o spun chiar eu. 

— Credinţă lui Theodosius? Dar a vrut să cotropească Apusul 
când traversa o perioadă de slăbiciune. Armatele mele l-au 
înfrânt cu săptămâni în urmă! N-are niciun fel de dominație... 

— S-au încheiat alte alianţe. Să nu-mi ceri să-ți explic. Sunt un 
simplu soldat, nu vreun vrăjitor. Theodosius este cel mai mare 
conducător din amândouă imperiile. A încoronat un nou împărat 
pe tronul Apusului. 


140 


Flavius se întunecă la față. Tot drumul până aici și bătălia de- 
acum câteva săptămâni din care cu greu ieșise învingător, toate 
acestea fuseseră în zadar? Se căzni să-și amintească oamenii pe 
care-i știa de mic copil în Ravenna, care ar fi putut să-l 
lingușească pe împăratului răsăritean într-atât încât să fie 
numiți la tron. 

— Un nou împărat? întrebă, cu vocea sugrumată de mânie. 

— Da, răspunse Gaudentius pe un ton egal cu el însuși. Vărul 
lui Theodosius, Valentinian. Nu-l știi. Inainte de a părăsi 
Constantinopolul, Theodosius i-a conferit titlul de Nobilissimus. 
În călătoria sa de-a lungul Thessalonicului, a fost înaintat la 
gradul de Caesar. Și când a sosit la Ravenna, după uzurparea lui 
loannes, a fost proclamat Augustus, aclamat de senat și 
înveșmântat în purpura imperială. 

— Și acest Valentinian, e acesta un om vrednic de noul său 
statut? 

— Câtuși de puţin. Gaudentius închise gura și rămase cu 
privirea pierdută departe. 

— Câtuși de puţin vrednic? 

— Câtuși de puţin bărbat. Abia de-a-mplinit șase ani. 

— Șase ani! scuipă Flavius cu dispreţ. Theodosius nu e în 
toate minţile? 

— Probabil. Împărăteasa-mamă Galla Placidia va fi la putere 
până ce el va împlini vârsta potrivită. 

— Galla Placidia, sora lui Honorius? Asta înseamnă că la 
curtea Ravennei lotul va rămâne neschimbat. E ca o hidră. Îi 
retezi un cap, dar... 

— N-am nicio observaţie de făcut în legătură cu împărăteasa- 
mamă, îi tăie vorba Gaudentius, cu răceală în glas. Trebuie să- 
mi înţelegi poziţia. 

Flavius îl ţintui cu privirea fără să spună un cuvânt, iar 
Gaudentius se întoarse către calul său și încăleca cu grijă, din 
pricina armurii sale solide de cavalerie. 

— Am să te-nsoțesc până la Ravenna, adăugă Gaudentius. 
Suntem la trei zile de oraș, două dacă mânăm iute. Avem destul 
răgaz să recuperăm multe lucruri, să recuperăm cei 
cincisprezece ani cât n-ai mai trăit la curte. Impărăteasa-mamă 
dorește să te vadă imediat ce sosești. 


141 


Flavius se îndreptă de umeri și aruncă o privire în spate, către 
trupele sale. 
— La asta măcar, voi fi bucuros de-a mă supune, răspunse. 


Flavius și Gaudentius, escortaţi fiecare de un detașament de 
treizeci de gărzi, trecură în ropot de copite și zăngănit de zale 
pe sub porţile Ravennei, intrară pe străzile pietruite ale orașului 
și apoi direct în palatul masiv, asemănător unei fortărețe. 
Armatele lor fuseseră amândouă lăsate în afara zidurilor 
orașului, la o distanţă prudentă una faţă de cealaltă, dar nu atât 
de depărtate încât cel mai vigilent soldat dintre ei să nu 
iscodească tabăra cealaltă cu o urmă de neîncredere. 

Ajunși în faţa intrării principale, descălecară cu toții și 
Gaudentius înaintă cu pași mari, deși Flavius încă mai șovăia. 
Bărbatul mai în vârstă privi înapoia sa. 

— Gărzile rămân afară. Niciunui legionar nu îi este îngăduit să 
pășească pe domeniile palatului, iar hunilor cu atât mai mult. 

Flavius scutură din umeri și făcându-le un semn în tăcere 
trupelor sale care așteptau nedumerite ca ele să rămână în 
curte, intră înăuntru după tatăl său. 

— Nu mă duci să-mi văd mai întâi apartamentele? întrebă 
Flavius când văzu că tatăl său îl conducea în altă direcţie, 
trecând de apartamente și mergând drept spre mijlocul 
palatului, spre antreu și atrium. Nu vreau să mă înfăţișez 
împărătesei așa, adunat de pe drum, ar însemna lipsă de 
respect din partea mea. Când își bătu cu mâna piciorul îmbrăcat 
în piele ridică în aer un mic nor de praf. 

Gaudentius îi aruncă o privire fugară și nu făcu altceva decât 
să-și mărească pasul. 

— Impărăteasa a poruncit să i te prezinţi pe dată. 

Trecând direct în atrium, cei doi bărbaţi pășiră pe lângă un 
rând de curteni și pe lângă slujnicele personale ale împărătesei. 
Informati de iscoade cu câteva ore în urmă că vor sosi trupele 
hune, aceștia le ieșiseră înainte deosebit de gătiţi și curioși să 
asiste la reîntoarcerea fiului demult plecat al lui Gaudentius. 
Cum își croia drum printre privitorii care stăteau acolo gură- 
cască, își încordă maxilarul și-și desfăcu părul împletit, 
plimbându-se cu degetele prin el ca să-l așeze, în timp ce 
mergea prin palat. Sala se cufundă în tăcere și scârţâitul sec al 


142 


cizmelor aspre de cavalerie ale lui Gaudentius era singurul 
sunet ce se auzea pe podeaua lustruită de marmură, alături de 
pașii lăsaţi în urmă de încălțămintea de cavalerie, din piele de 
căprioară, a lui Flavius. Armura sa plină de pete și blana 
mâncată de molii care-i împodobea mantaua simplă de lână 
băteau la ochi în comparaţie cu mătăsurile delicate ale 
curtenilor și cu perucile lor parfumate și un grup de eunuci aflaţi 
în slujba împărătesei stăteau la piciorul podiumului deasupra 
căruia era tronul, zâmbind afectaţi și dispreţuitori. 

Flavius continuă să privească înainte, fără să ia în seamă ochii 
aţintiţi asupra-i și șușotitul dimprejur și înaintă semet spre 
împărăteasa Placidia, care ședea pe tron. Insă cum puse piciorul 
pe podium, un nobil tânăr, cam de aceeași vârstă cu Flavius, 
voinic ca un gladiator, dar având pleoapele pictate în kohl după 
moda egipteană și părul parfumat și uns cu pomadă, făcu dintr- 
o dată un pas înainte și-l împiedică să treacă. 

Flavius se opri, cercetându-l pe bărbatul acela fără să spună 
nimic. Gaudentius păși lângă el. 

— Fiule, te prezint Marelui șambelan al împărătesei, Eugenius 
din Alexandria. 

__ Șambelanul nici măcar nu binevoi să primească prezentările. 
In schimb, își înclină capul cu răceală spre sabia de cavalerie pe 
care Flavius o avea atârnată de-o parte a corpului. 

— In prezenţa doamnei armele nu sunt permise, spuse acesta 
printre dinţi, pe un ton jos, dar care răzbătu peste tot în sală. 
Vei sta pe loc și vei îngenunchea când te vei prezenta 
împărătesei. 

Flavius nici măcar nu tresări. 

— Nu-mi dau sabia pe mâna niciunui om, spuse pe un ton la 
fel de jos și la fel de ameninţător. Cu atât mai puţin pe mâna 
unui eunuc. 

Eugenius deveni și mai țeapăn și celor care priveau li se tăie 
respiraţia. Gaudentius se aplecă înainte ca să-i șoptească ceva 
la ureche fiului său. 

— Eugenius nu este eunuc. 

Flavius nu se sperie de asta. Işi puse mâna pe mânerul sabiei 
și ochii îi scânteiară când se uită înspre bărbăţia intendentului și 
apoi îi scrută chipul. 

— O să am eu grijă să fie, dacă nu se dă în lături. 


143 


Pătrunse cu forţa dincolo de intendentul rămas ca paralizat, 
îngenunche scurt, pe un picior, în fața împărătesei regente și a 
tânărului Valentinian care-i stătea alături și apoi se ridică în 
picioare, privindu-i deschis în faţă. 

Băiatul împărat, înveșmântat într-o uniformă de luptă de 
general roman, dar în miniatură, alcătuită însă cu aceleași 
detalii, având până și platoșa metalică, pentru pectorali, pictată 
într-așa fel încât să semene cu o carapace din bronz, îi aruncă o 
privire nou-venitului, iar ochii săi zăboviră mult asupra părului 
lui încâlcit și asupra armurii lui prăfuite. După un răstimp, ca și 
cum curiozitatea și uimirea sa s-ar fi topit subit, ochii îi sticliră și 
își întoarse privirea în altă parte, plictisit și visător, către un 
punct din mulţimea aceea de curteni din fundul sălii. 

— Bun venit, tinere Flavius Aetius, spuse împărăteasa, pe un 
glas moale și rafinat, dar totuși tensionat din pricina efortului ei 
de a-l păstra neutru și inexpresiv. Tatăl tău mi-a povestit multe 
despre tine. Suntem încântați să aflăm că te-ai întors bine 
sănătos și că dorești să servești împăratului. Își puse mâna ușor 
pe umărul băiatului ei dus cu gândul departe, care tresări ca și 
când ar fi fost deșteptat din reverie și apoi se uită iarăși, la fel 
de plictisit, la nou-venitul plin de praf și transpiraţie, care-i 
stătea înainte. 

— Mulţumesc,  împărăteasă-mamă, răspunse Flavius cu 
respect, fără să-și plece privirea în semn de consideraţie, după 
cum se obișnuia la curte. Și de-abia aștept să servesc... Romei. 
Acea pauză pe care o făcuse când rostise aceste cuvinte nu fu 
observată aproape de nimeni, mai puţin de împărăteasa-mamă, 
care se crispă vizibil. 

— Să servești Romei. Da, desigur, vei face întocmai. Ai fost 
departe multă vreme și deși mă tem că va trebui să te deprinzi 
din nou cu obiceiurile noastre, ţi-am pregătit o funcţie pentru 
care vei fi invidiat: procuror al ltaliei. Te vei retrage de la 
comanda trupei tale de mercenari, se-ntelege, și vei fi 
responsabil cu toate îndatoririle administrative, financiare și de 
încasare a taxelor și impozitelor oficiale pentru peninsulă, 
precum și cu sfătuirea acestei curți cu privire la... 

Flavius îi întrerupse discursul cu sânge rece. 

— Vă mulțumesc maiestate, dar cu tot respectul, trebuie să 
refuz. 


144 


Împărăteasa amuţi și trase adânc aer în piept, iar în sală se 
auziră din nou suspine speriate. Cuvintele lui Flavius răsunară 
ca un ecou între pereţii de marmură și coloanele canelate, de 
parcă le-ar fi rostit strigând. Curtenii tăcură și se strecurară 
înainte, privindu-l cu ochi mari. Nimeni nu dăduse dovadă de o 
asemenea cutezanţă încât s-o contrazică fățiș pe împărăteasa 
regentă, mai ales când îi fusese oferită o poziţie atât de 
însemnată. Gaudentius stătea cu privirea pironită în faţă, lipsit 
de expresie, iar un strop de transpiraţie începuse să i se scurgă 
de pe tâmplă, deși în sală era curent și răcoare. 

Placidia se prefăcu că zâmbește ușor, ca și cum s-ar fi adresat 
unui copil sau unui sclav greu de cap. 

— Pesemne că n-ai prea înțeles, Flavius Aetius. Ti-am oferit o 
funcţie de autoritate publică destul de îmbietoare, una foarte 
potrivită pentru un bărbat de vârsta ta și cu experiența ta. Mulţi 
alţii de viță mai nobilă și de un rang mai înalt s-au luptat grozav 
pentru a obţine un astfel de post... 

Flavius îi tăie vorba din nou. 

— Împărăteasă regentă! Armata mea m-așteaptă dincolo de 
porţi. Sunt voinici și ambiţioși și trebuie să îi ţin ocupați și bine 
hrăniţi sau... devin agitați... 

Împărăteasa și Flavius se uitară unul la altul un lung răstimp, 
până ce cuvintele lui se pierdură în spaţiu, aluzia sa nerostită 
plutind în aer ca niște rotocoale de fum de la o lumânare înfiptă 
într-un candelabru de perete. 

— Atunci, spuse împărăteasa într-un final, iar ochii i se 
îngustară de mânie, va trebui să ne gândim la o funcţie care să 
fie cumva mai pe masura potenţialului tău. 

— Într-adevăr, împărăteasă, răspunse Flavius, fără să tresară. 
Ard de nerăbdare să discut cu dumneavoastră chiar despre 
acest aspect. 


După un lung răstimp, un Flavius multumit și un Gaudentius 
tras la chip se înapoiau cu pași mari trecând prin coridoare și 
galerii. Pretutindeni împrejurul lor erau semne ale luxului și 
puterii colosale a noului împărat al Imperiului Roman de Apus: 
mozaicuri complexe, fântâni curgând în curțile mititele, palmieri 


145 


în ghivece, și foșnetul delicat al mătăsuri lor care venea dinspre 
doamnele și curtenii care treceau încet pe lângă ei. 

— Flavius, zise Gaudentius gânditor, deși mi-ești fiu, eu nu te 
mai recunosc. Eşti creatura cea mai străină care a călcat 
vreodată prin holurile acestea ale palatului, deși în multe feluri 
ești mai roman decât... decât orice alt roman de pe-aici. 

Flavius îl privi încurcat. 

— Ce vrei să spui tată? 

— Ai cea mai mare armată din toată Europa. Oh, desigur, 
armata permanentă a Romei e mai mare, dar legiunile ei sunt 
risipite de-a lungul a mii de mile și dezorganizate și nu te poţi 
bizui pe ele, încropite cum sunt din sute de naţii barbare. Ai fi 
putut să pui stăpânire pe palat. Ai fi putut să cucerești imperiul. 

— Pot încă. 

Gaudentius tăcu preţ de o clipă, chipul său părând și mai 
descompus ca până acum. 

— Imi scoţi peri albi când spui asta. O să albesc de tot până la 
sfârșitul zilei. 

Flavius nu se lăsă înduioșat. 

— Dar dacă cuceresc imperiul, aș putea oare să-l păstrez al 
meu? 

— E o întrebare retorică sau una sinceră? 

— Eu vorbesc întotdeauna sincer, răspunse Flavius. Tu însuți 
ești comandant de legiuni tată, așa că dintre toţi, tu trebuie să 
știi. Dacă-l cuceresc, pot să-l păstrez? 

Gaudentius își privi fiul cu asprime. 

— Atunci îţi voi spune și eu totul fără ocolișuri. Dacă l-ai 
cuceri, ai fi cel mai tânăr comandant roman dintr-un secol. 
Probabil cel mai puternic după Constantin. Ai plecat de-aici ca 
un băiețaș și te-ai întors în fruntea unei armate. 

Flavius nu mai spuse nimic și se întoarse cu faţa către tatăl 
său. 

— Așa-i. Asta e povestea tuturor eroilor. Dar nu mi-ai răspuns 
la întrebare. Dacă am să cuceresc Roma, am s-o pot păstra? 

Gaudentius evită să-l privească. 

— Asta e povestea eroilor tragici. Nu, nu cred că ai putea 
păstra-o. 

— Nici eu nu cred. Nu cu o armată de trupe străine auxiliare. 
Nu cu niște trupe de huni... 


146 


— Dar mulţi au să-ţi fie potrivnici, răspunse Gaudentius. 
Împărăteasa se teme de tine, căci altfel n-ar fi fost de acord să 
anuleze numirea ta ca procuror și să-ţi ofere comanda militară 
asupra întregii Galii. 

Flavius surâse ușor. 

— Nu că mi-a oferit-o. Eu i-am sugerat s-o facă și a 
încuviințat. Crezi că s-ar fi așteptai să mă mulțumesc cu mai 
puţin? 

Chipul lui Gaudentius nu trăda nimic din ceea ce simţea. 

— Ai grijă să nu le autodepășești. Mulţi au căzut foarte jos și 
foarte cumplit din cauză că au cutezat să meargă prea departe, 
prea repede. 

Flavius îi alungă grijile tatălui său. 

— Să pun mâna pe putere cu tăișul sabiei, asta nu-i pentru 
mine tată. Dacă voi ajunge la putere, vreau s-o fac legitim. 
Vreau să merit asta. Să iau în mână puterea ca pe o simplă 
jucărie nu m-ar situa mai presus decât un dictator. Un Sulla sau 
un Nero. Nu m-ar face mai vrednic ca Honorius. 

— Și totuși, ai toată Galia, asta nu e floare la ureche. 

— Nici eu n-o iau așa. Mi-au fost daţi pe mână cei mai buni 
călăreți din lume. Un asemenea dar nu se irosește. Am fost oprit 
de la a-mi duce la îndeplinire planul meu de a-l sprijini pe 
loannes, dar acum s-au ivit alte dificultăţi. Chiar și cât am stat 
printre huni, am știut despre granițele fragile ale Romei. 
Ostrogoţii și alamanii pe care i-am întâlnit în tabere se făleau cu 
invaziile lor de-a lungul Rinului și povesteau în gura mare cum 
Roma stătuse neputincioasă în faţa lor și nu putuse să-i 
împiedice să treacă graniţele după bunul lor plac, cum că nu era 
decât o chestiune de timp până ce-și vor aduna trupele și vor 
cuceri Galia. Tu însuţi mi-ai scris adeseori despre această 
problemă, cum armatele tale au fost reduse la un simplu 
schelet, cum cele mai bune trupe s-au retras către campaniile 
dinspre Răsărit sau din Africa, iar trupele auxiliare s-au spart și- 
au dezertat. 

— Ne-am confruntat cu problemele astea generaţii de-a 
rândul, spuse Gaudentius, surprins de răsunetul pe care 
scrisorile sale îl avuseseră asupra fiului său de-a lungul anilor. Și 
tu vei să le rezolvi cât ai bate din palme? Granița la râul Rin nu e 


147 


doar o scăpare în instalaţia de apă, e un dig întreg gata să 
explodeze. 

— Am sosit cu cea mai bună cavalerie din Europa și acum am 
de partea mea și armatele Galiei. N-am nicio obligaţie faţă de 
curte și de eunucii săi și simt liber să acţionez după bunul plac, 
și să pun stavilă decăderii. Aștept momentul ăsta de multă 
vreme, n-am să mă mai întâlnesc cu o asemenea ocazie prea 
curând. Sper să-mi dai binecuvântarea ta. 

Conversaţia lor fu întreruptă de o cascadă de tamburine și de 
fluiere. Cum dădură colţul, Flavius și Gaudentius ajunseră într-o 
curte împodobită vesel și înţesată de oameni. La început, le fu 
greu să răzbată cu privirea dincolo de rândurile de servitori ce 
se năpusteau afară din galeria prin care ei treceau. Dar când cei 
doi bărbaţi își croiră drum de-a lungul aleii, ajunseră într-o 
margine a curții de unde puteau observa limpede festivitățile. 

Felinare micuţe fuseseră agăţate de niște sfori întinse între 
ziduri, iar înăuntrul lor, într-o cutie din hârtie tare de Pergamum 
vopsită în culori vii dansa veselă câte-o flăcăruie. Din ele lumina 
răzbătea afară ca un tablou incandescent, răspândind pete 
colorate pe pereți și pe podea. Păsări cântătoare fâlfâiau agitate 
din aripi închise-n cuști decorative din cea mai aleasă sârmă 
răsucită. Dar lui Flavius îi furară ochii altceva, și anume oamenii, 
care arătau de parcă ar fi aparţinut altui veac și altei lumi, la fel 
ca el, care privit așa cum era înveșmântat încă în straie hune ar 
fi stârnit fără-ndoială aceeași reacţie. Femeile erau desculțe și 
dalele de piatră din curtea în aer liber nu fuseseră doar șterse, 
ci frecate într-atâta încât luceau tocile, ca să le permită fetelor 
să danseze descălțate, fără să-și murdărească tălpile roze și 
catifelate de ţărână sau noroi. Tunicile pe care le purtau erau 
într-atâta de scurte încât de-abia le-acopereau șezutul, iar 
marginea lor era tivită-n volănașe, ca la primul foșnet sa le poţi 
fura din ochi albeaţa șoldurilor. Veșmintele din pânză de în, atât 
de subţiratice și fine că la fiecare cută deveneau străvezii, 
ușoare ca o adiere, erau croite scandalos de decoltat la baza 
gâtului, astfel încât când și când să alunece în jos, dezvelind un 
umăr fin și gol. Pe cap purtau niște coroniţe gingașe de flori, iar 
obrajii lor erau pudraţi cu roșu suav și auriu strălucitor. Efectul 
hainelor și al machiajului era de a le face să pară că le-au trecut 
toate apele și de-abia mai pot respira sau poate că acesta era 


148 


efectul natural al vinului pe care-l sorbiseră din cupele poleite cu 
aur. Când Flavius privi în fundul carafei ornamentale de cristal 
din care se servea băutura văzu că lichidul de culoarea mierii 
era agitat și făcea spumă, desigur dres cu apă din izvorul pe 
care-l știa curgând printre dealurile din apropiere și ale cărui 
ape spumegau cu bule ce-ţi gâdilau nasul. 

Și mai surprinzători erau bărbaţii. Aceștia erau toți goi până la 
brâu, deși nu încăpea îndoială că sunt nobili tineri, de familie 
bună și nu servitori pe lângă grădină, trudind pe pământurile 
împăratului. Intr-adevăr, la drept vorbind, ei nu purtau niciun fel 
de îmbrăcăminte, afară de o lenjerie de corp de culoarea pielii, 
împodobită cu frunze de viţă de vie, așezate strategic. Spre 
deosebire de fete, care aveau părul împletit cu grijă și purtau 
coifuri, părul bărbaţilor era lăsat liber, dezordonat și buclat. 
Feţele le erau nerase și pictate în chip de satir, cu sprâncenele 
stilizate și cu vârfurile întoarse în sus și gurile spoite într-o 
nuanţă de roșu nefirească, animalică. Mulţi sorbeau vin hulpavi 
și beau din niște piei rustice de capră pe care le ţineau atârnate 
de gât ca ţăranii care lucrau pământul și cu toții se legănau 
voioși pe ritmul muzicii intonate de un trio de muzicanți greci 
care cânta într-un colț. 

Flavius privea mut de uimire. Era o priveliște care într-un ţinut 
precum acela al hunilor ar fi fost de neconceput, poate chiar 
ilegală și cu siguranță dezagreabilă, în timp ce urmărea acel 
spectacol, o fetișcană cam de optsprezece ani îl cercetă din ochi 
și o luă la fugă, hohotind de râs și roșie la faţă. Gaudentius îi 
aruncă o privire dezaprobatoare. 

— Domniţă, la rangul și la vârsta dumneavoastră, câtă 
nerușinare! dădu din cap uitându-se la paharul cu picior pe care 
ea îl ţinea în mână. Așa ceva nu se cade pentru fetele cu sânge 
nobil! 

— Generale Gaudentius, chicoti ca. E un travesti! Ai venit cu 
chipul tău cumplit ca să-l întruchipezi astă seară pe regretatul 
meu unchi Honorius? Sau poate că prin faţa ta prelungă și tristă 
aspiri să arăţi asemenea calului său! Poţi să te întorci fără grijă 
la planurile și la hărţile tale. Sau... cine știe, poate dorești să ni 
te-alături? Sclavă! Făcu semn unei servitoare zăpăcită ce stătea 
lângă o coloană din apropiere, așteptând poruncă. Adu-i 
generalului Gaudentius o frunză de viţă de vie, să poarte și el! 


149 


Gaudentius se dete înapoi vizibil scârbit și un hohot de râs 
zgomotos porni din spatele fetei. 

— Ce? Bătrânul Gaudentius aici? strigă o voce hârâită. Se 
pare că cineva i-a scos bățul din blestematul lui de... 

Fata se întoarse și întrerupse huiduiala aceea zâmbind. 

— Hai, Narcis, poartă-te și tu drăguţ. Apoi se apropie sfioasă 
de Gaudentius și rosti un aparteu în gura mare. El cică e Narcis. 
Ne-am deghizat fiecare în personajul mitologic preferat. 

Flavius era din ce în ce mai amuzat. 

— Și tu cine ești, mă rog? întrebă el. 

Fata se răsuci cu faţa la el, părând că îl observă acum pentru 
prima oară și se împurpura în obraji de plăcere, căci tocmai îi 
fusese dată ocazia să-și joace rolul. 

— Nu vezi? Sunt Echo! Nu vezi? Sunt Echo! Nu vezi... 

Flavius îi tăie vorba zâmbind. 

— Parcă Echo repeta cuvintele altora, nu pe ale ei. 

Fata se opri din cântatul ei, ușor tulburată, apoi surâse când 
văzu că ochii lui Flavius aduceau a zâmbet. Gaudentius făcu un 
pas înainte, sever și dezaprobator. 

— Fiule, dă-mi voie să ţi-o prezint pe prinţesa Justa Grata 
Honoria, fiica împărătesei regente și soră mai mare a tânărului 
nostru împărat. 

Honoria își țuguie nurlie buzele. 

— Ah, Gaudentius, m-ai dat de gol! Deci el e faimosul Flavius 
Aetius? E chiar mai chipeș decât m-așteptam. Il apucă pe 
Flavius de mână și începu să-l tragă după ea spre petrecerea 
din mijlocul curții. 

— Hai cu noi, strigă ca râzând. Ai putea să fii... 

Se opri preţ de o clipă, mângâindu-i provocator umărul 
îmbrăcat în piele și apoi uitându-se uimită la stratul de praf și 
funingine care i se luase pe degete. 

— ... a vedem... Marte, zeul necruţător și... murdar... al 
războiului! 

Flavius zâmbi și își trase mâna dintr-a ei în mod politicos. 

— Mulţumesc, prințesă, dar chiar trebuie să plec... 

Încă o dată, un hohot de râs ameţit de băutură izbucni de 
undeva din spatele fetei. 

— La fel ca taică-su', amândoi sunt încuiaţi de parc-ar avea 
beţe-n fund! 


150 


Honoria se uită înapoia sa enervată și apoi se întoarse spre 
Flavius. 

— Să nu-i iei în seamă, spuse. 

Flavius scutură din umeri. 

— Nu-i iau. 

Ea râse încet. 

— Să mai treci pe la noi cât de curând, Flavius Aetius, vom 
avea răgaz să vorbim mai mult altă dată. 

Flavius și Gaudentius plecară și își croiră cu greu drum printre 
servitori și gură-cască până spre capătul celălalt al curții, unde 
galeria era din nou neaglomerată. Merseră apoi înainte, tăcuţi. 

— Aduce numai necazuri fata aceea! spuse Gaudentius 
încruntându-se. Să stai departe de ea. 

Flavius oftă și arătă cu mâna împrejur, spre palmierii plantați 
cu grijă în ghivece de care dădeai la tot pasul, spre mozaicurile 
ce li se întindeau la picioare, spre frescele desenate pe fiecare 
perete, în culori atât de grozav de puternice încât păreau 
incandescente în lumina tremurândă a făcliilor. 

— Toată curtea asta aduce numai necazuri, tată. Politică și 
schimb de favoruri, peste tot. Pol să citesc în ochii tăi că ţi-e 
teamă să vorbești, ţi-e teamă să faci un pas măcar, ţie, unul din 
cei mai puternici ofiţeri ai imperiului! 

— Nu generalilor le este dat să stăpânească adevărata putere 
la curte, ci eunucilor, spuse Gaudentius încet. 

— Poate că asta este Roma, dar nu este vrednică de numele 
de Roma, răspunse Flavius. 

— Fiule, Roma înseamnă onoare și nobleţe. Împărații vin și 
pleacă precum se schimbă anotimpurile, dar Roma este eternă, 
pentru că are temeliile clădite pe onoare și onoarea-i eternă. Să 
ţii minte asta și să trăieşti conform acestui principiu. Să-ţi duci 
datoria la bun sfârșii. 

— Onoarea Romei, asta e doar un ideal tată, răspunse Flavius. 
A fost clădită de Aeneas, care s-a refugiat departe de o armată 
înfrântă și înșelătoare și care la rându-i a trădat-o și a 
abandonat-o pe femeia ce-l iubea. Asta să fie onoare? Roma nu 
va putea nicicând să ajungă la onoare. Privește aici în jurul tău. 
Nu poţi să te-amăgești într-atâta. 

Gaudentius rămase în tăcere un răstimp, apoi scutură din cap. 


151 


— Nu e o amăgire, căci nici Platon nu s-a amăgit atunci când 
a încercat să descrie o lume ideală sau o republică ideală, deși 
știa că una n-are să existe niciodată cu adevărat. Trebuie 
întotdeauna să te străduiești să mergi dincolo de realitatea 
Romei. Doar atunci te vei ridica la înălțimea Romei ideale. 

— Să te ridici la nivelul unui ideal, spuse Flavius gânditor. 
Chiar dacă o faci cu prețul de a te detașa de realitate. 

Amândoi se cufundară în tăcere, iar cântecele și strigătele ce 
veneau dinspre petrecere se topiră în urma lor. De-abia când 
ajunseră aproape de poarta principală a palatului, Gaudentius își 
drese glasul pentru a vorbi din nou. 

— Ar mai fi ceva. 

Flavius zâmbi. 

— Am fost plecat mult amar de vreme. Trebuie să fie mult 
mai multe lucruri. 

— E ceva important. Te-ai gândit să-ţi iei o soţie? 

— Am avut mult mai multe lucruri cu care să-mi bat capul. 

— Am vorbit cu senatorul Carpilio și ne-am învoit, spuse 
Gaudentius în continuare. Are o fiică, Priscilla... 

— Carpilio...? 

— Magistratul suprem, răspunse Gaudentius. Familia lor e una 
de senatori din tată-n fiu. Fiica sa e tânără, va fi gata de măritiș 
peste câţiva ani, dar datorită rangului tatălui său, are deja mulţi 
pețitori. Senatorul a fost de acord să o ceri tu înainte ca ea să 
accepte propunerea altora. 

Flavius cumpăni în tăcere propunerea câteva momente, apoi 
își ridică privirea către tatăl său. 

— Tată, îţi sunt recunoscător. E într-adevăr o onoare. Dar nu e 
timpul potrivit pentru așa ceva. Mi-ai spus să îmi îndeplinesc 
datoria. Datoria mea este faţă de Roma mai înainte de toate. 

Gaudentius scoase un oftat. 

— Așadar pleci spre Galia deîndată? 

— Mâine dis-de-dimineaţă, răspunse Flavius prompt. Nu-i 
nevoie să mai zăbovesc nici măcar o zi în plus. 

Așadar de-abia de se întorsese acasă și acum iată, știa foarte 
clar că trebuia să plece. Niciun om nu putea rămâne pentru 
multă vreme în acest câmp cu lotuși fără să-și piardă dorința de 
a-și atinge scopurile, fără să-și piardă cu totul onoarea și 
disciplina - sau fără să fie forțat, cum era tatăl său, să ducă o 


152 


luptă continuă pentru a le păstra intacte, să-și folosească fiecare 
dram de putere în fiece clipă a zilei doar ca să-și poată menţine 
echilibrul interior. De ce să trăiești înconjurat de lene și ispită și 
să te zbaţi să poţi trăi măcar după propriile principii, când ai 
putea să realizezi ceva într-un ţinut respectabil, printre oameni 
care deja se ghidează după asemenea principii și apoi să te 
înalţi chiar mai sus, deasupra unei baze constituite pe aceste 
valori? Totul era atât de limpede pentru el, încât nici nu era 
nevoit să sufere și nici măcar să cumpănească mai mult nu era 
nevoie. 

Tatăl său îi rupse firul gândurilor. 

— Am să trimit un om să te-nsoţțească atunci când vei pleca, 
să te sprijine, pe post de consilier printre sfetnicii tăi, spuse. 

— E puternic, ţine la călărie? Am de gând să mă mișc repede 
și să călătoresc iute în cele mai aspre condiţii. Nu vreau să iau 
cu mine sfetnici. 

— Florentius mi-a slujit ani buni, și pe timp de război, și pe 
timp de pace. A fost centurionul meu șef de cavalerie, până și-a 
pierdut un picior într-o luptă cu slavii. S-a vindecat și acum 
călărește la fel de bine ca oricare altul, dar între timp eu l-am 
ținut printre consilierii mei, căci e isteț și se pricepe la condus. 
De asemenea, el mă cunoaște mai bine decât orice om de pe 
lumea asta. Eu însumi nu pot merge cu tine, dar Florentius te va 
servi cum trebuie în locul meu. 

Flavius încuviinţă din cap și cei doi bărbaţi nu mai spuseră 
nimic, cotiră după un colț și intrară prin tunel, prin poarta ce 
trecea dincolo de zidurile înalte de șaisprezece picioare ce 
limitau spre exterior palatul-fortăreaţă. Chiar în acel moment, 
un obiect dur îl lovi în umăr, ca și cum cineva l-ar fi lovit cu o 
bâtă. Impactul îl făcu să se răsucească și să se rostogolească pe 
drumul pietruit, iar peste el căzu un om solid, care gemu de 
durere și apoi se ridică iute în picioare. 

Flavius scoase un geamăt și se întoarse pe-o parte înainte să 
se ridice, clătinându-se pe picioare. Când își mai reveni și ochii 
lui începură să vadă prin semi-întunericul tunelului, senzaţia de 
amețeală pe care o avea se transformă în furie. 

— Cine-i acolo? spuse deodată. 

În faţa sa, aşezată în mijlocul tunelului pe pietrele din pavaj, 
era o canapea bogat tapisată, pe care stătea un bărbat uriaș. 


153 


Avea hainele zdrenţuite ca un cerșetor, lăsând să iasă la iveală 
printre petecele îmbrăcămintei un piept cam păros și foarte 
musculos. Avea o barbă neagră și stufoasă care-i urca până spre 
mijlocul obrajilor, ca iedera pe un zid, iar sprâncenele i se uneau 
într-o linie groasă deasupra nasului mare. De n-ar fi fost 
lacrimile ce șiroiau din ochii uriașului ce se ghemuia pe 
canapeaua aceea ce scârțâia din pricina greutăţii, Flavius ar fi 
crezut că întâlnise un trol dintr-o pădure germanică. 

— Cine e? repetă Flavius în vreme ce-și freca umărul dureros 
cu mâna. Uriașul scoase un suspin zgomotos. 

Gaudentius oftă. 

— Magnus, răspunse. 

— Magnus, mare. Știu că-i mare. Dar cum îl cheamă? 

— Noi îi zicem Magnus. Doar atât, Magnus. 

Între timp hunii din garda personală a lui Flavius alergaseră 
de la locul unde stăteau până la porțile principale, cu săbiile 
scoase. Flavius le făcu semn cu mâna să se îndepărteze și se 
uită la uriașul care hohotea de plâns. 

— Priveşte ce brațe are, sunt la fel de mari ca mijlocul meu. 
De ce nu e într-un circ ambulant? Și de ce stă pe o canapea de 
mătase în mijlocul tunelului? 

Tatăl lui Flavius oftă. 

— E simplu, spuse el și îl privi pe Flavius cu subiînţeles. 

Flavius nu înţelegea. 

— Păi spune-mi, zise după un răstimp. Dacă-i așa de simplu. 

Gaudentius dădu din cap. 

— Nu, spuse el încet. Magnus e simplu. De-abia știe să 
vorbească. E băiatul unui vechi servitor de-aici de la palat, care 
a murit acum mulți ani. Honorius l-a ţinut pe lângă el ca animal 
de companie. E de folos, pentru mutat mobilă și câte și mai 
câte... 

Magnus făcu o plecăciune și căzu în genunchi în fața lui 
Flavius, apucându-l de mână și punându-i singur palma pe capul 
său ciufulit și unsuros. 

— E neîndemânatic, zise Gaudentius în continuare. De vei 
auzi o oală spartă sau un scaun răsturnat la palat, să știi că 
Magnus e prin apropiere. Eugenius îl snopește în bătaie ca pe-un 
câine al nimănui. De-asta se ghemuiește și tremură de frică. Eu 


154 


încerc să fiu mărinimos cu el, atunci când se ivește ocazia. 
Ridică-te-n picioare, Magnus. 

Uriașul clipi și se ridică încet. Lui Flavius i se păru că un 
munte se ridicase în fața sa. Gărzile hune scunde de statură, ce 
de-abia îi ajungeau la piept lui Magnus se deteră înapoi și-și 
încleștară și mai tare mâinile pe săbii. Magnus își șterse 
lacrimile, se bătu pe piept cu pumnul său uriaș și spuse anevoie, 
bâlbâindu-se, M-m-mi-les. 

— Miles? întrebă Flavius, prudent încă faţă de el. Soldat? Vrei 
să fii soldat? 

— Păcat, spuse Gaudentius. Chiar și cu bicepșii lui, cam la ce- 
ar putea fi iscusit? Și ce armură i-ar fi pe potrivă? Ar avea nevoie 
de un coif mare cât un butoi de anșoa. Uite aici, Magnus, spuse 
iute, iar ochii titanului începură din nou să lăcrimeze. 

Gaudentius își vâri degetele în punga de piele de la centură și 
îi întinse două monede mici de cupru. 

— Du canapeaua înăuntru și mergi de ia-ţi o prăjitură cu 
miere să te mai înveselești și tu. 

Chipul lui Magnus se lumină pe dată cu un fel de rânjet care 
lăsa să i se vadă dinţii albi și sparți ieșind din încrengătura bărbii 
ce semăna cu un cuib de pasăre. Când pipăi monedele însă, 
strânse din sprâncene dezamăgit și din nou o umbră 
întunecoasă îi brăzdă faţa. Uitându-se în palma sa enormă, 
ridică cu grijă una dintre micile monede cu degetele sale 
butucănoase și i-o întinse înapoi lui Gaudentius. 

— Unus, mormăi. 

Gaudentius zâmbi. 

— O fi Magnus neîndemânatic, dar e cel mai cinstit om din 
imperiu. El ştie că o prăjitură cu miere costă doar un denarius, 
așa că pe celălalt mi-l dă înapoi. Mereu ne jucăm așa amândoi. 

Se întoarse cu faţa spre Magnus. 

— Păstrează-l băiete, îi zise. Cumpără una și pentru prietena 
ta. 

Uriașul dădu bucuros din cap și strânse bine micile monede în 
pumnul său mare cât o coapsă. Se opri apoi, luă într-o mână 
canapeaua aceea lungă ca și cum ar fi fost ușoară ca un 
pergament făcut sul și continuă să meargă târșâindu-și 
picioarele, trecând dincolo de poartă și izbind mobila de pereţi 


155 


din greșeală, de două ori, astfel că pe pavimentul de piatră se 
scuturară mici bucăţi de poleială aurită. 

Flavius se uită lung după el câteva momente apoi se întoarse 
către gărzile sale, care, până la întâlnirea neașteptată cu uriașul 
palatului, nu făcuseră un pas de la locul lor de la baza porţilor, 
unde așteptaseră ordine întreaga zi. Acum îl priveau tăcuţi. 

— In seara asta înnoptăm în Ravenna, anunţă Flavius. 

Cu toate aceste, hunii nici măcar nu-și mutară privirile în altă 
parte. Stătuseră neclintiţi cât timp fuseseră martori la 
întâmplarea ce tocmai avusese loc, și acum tot nemișcaţi erau, 
până ce unul dintre ei rupse tăcerea într-un final. 

— Și mâine în zori? mormăi soldatul în limba aceea răgușită a 
hunilor. 

— În zori, răspunse Flavius, pornim călare spre Galia. 


156 


PARTEA A II-A 


CAPITOLUL CINCI 


Galia și Ținutul hunilor, 425-444 d.Hr. 


Se perindă anotimpurile, norocul și loialitatea cresc și 
descresc precum fazele lunii, dar Roma dăinuie etern, și tot așa 
dăinuie și ameninţarea celor care îi doresc pieirea. 

De zeci de ani, garnizoanele de frontieră ale Romei în Galia s- 
au rărit și au slăbit încontinuu, din vreme-n vreme fiind distruse 
ca un baraj spart de noi șuvoaie de barbari năvălind ca niște 
torente spumegânde și turbate. Roma a reușit mereu să 
recapete un oarecare control, reclădind firavul stăvilar împotriva 
avalanșei ce răbufnea împotriva-i. În ultimii ani, predominase un 
fel de stabilitate rece între apărători și atacatori, însă acum 
dușmanii de dincolo de Rin aveau încă o dată năzuinţe 
crescânde. Alamanii, vandalii și francii clocoteau de mânie, căci 
fuseseră opriţi pe malurile marelui fluviu. Fuseseră nevoiţi să se 
zbată în mizerie și să sufere bolile populațiilor tot mai 
numeroase de pe pământul acela sărac și necultivat și tinerii lor 
războinici făceau copii cu nemiluita în speranţa că vor putea 
ajunge să pună stăpânire pe pământurile fertile ale Galiei. În 
fiecare iarnă, când râurile și pârâiele îngheţțau bocnă și 
drumurile imperiului erau pline de nămeţi, iar legiunile se 
ghemuiau de frig prin barăci, oamenii triburilor, îmbrăcaţi în 
blănuri, ieșeau din colibele lor pline de fum, chemaţi de 
comandanții lor la luptă. În fiecare iarnă își ridicau săbiile forjate 
grosier și scuturile de stejar și încălecau pe caii lor costelivi, 
deprinși cu gerul năprasnic. Și în fiecare iarnă se năpusteau 
furioși în număr mare pe poteci străvechi și prin trecători tainice 
săpate în munţi ca să-și încerce puterea și ca să pătrundă pe 
câmpiile cu climă temperată ale Galiei în ciuda mult hărţuitelor 
legiuni romane ce apărau ţinutul. 

Așa și în iarna aceasta, când furia și năzuinţa lor arzândă 
atinseseră cote maxime. Acum, în valea aceasta izolată, 


158 


dealurile înghețate, îmbrăcate de conifere, răsunau de zgomotul 
bătăliei, de nechezatul cailor turbaţi și de urletele bărbaţilor 
cuprinși de mânie. Zăpada viscolită îi biciuia necontenit împinsă 
de vânt și pielea de pe feţele oamenilor se făcuse roșie și 
crăpase din cauza aerului rece și tăios. Era un haos total, iar în 
aer plutea mirosul și sunetul fricii, chiar mai puternic decât furia 
zăpezii viscolite. 

Nicicând nu dăduseră francii piept cu un inamic atât de 
grozav. Pădurile dese ale Galiei de est erau teritoriul /or, dacă 
nu în realitate, atunci în mod sigur datorită înverșunării și luării 
în stăpânire de către ei, căci oamenii tribului lor se furișaseră 
peste Rin și trecuseră în valea aceea muntoasă de luni bune, 
așteptând momentul prielnic, împrejurările potrivite, când vor 
avea strânse multe trupe ca să spargă apărarea romană și să 
pătrundă dincolo de liniile păzite de legiuni, urmând să dea 
buzna nestingheriţi pe pământurile calde ale sudului. Francii se 
bazaseră pe vechea repulsie a romanilor de a proteja aceste 
ținuturi vitrege pe vreme de iarnă, pe faptul că acum marșau cu 
greu și drumurile pe care le veneau proviziile erau puţine, pe 
moralul lor slab și pe armatele lor împuţinate. 

Dar nici nu se gândiseră la generalul Flavius Aetius și la 
trupele lui auxiliare. 

Până ca francii să-și pună la punct strategia de atac în masă 
asupra Galiei, fuseseră împinși înapoi înainte să atace cu 
violenţă, de această nouă armă a Romei, de acești huni, ucigași 
călare ce nu cunoșteau frica, nu simțeau frigul și stăteau drepți 
în faţa oricărei vicisitudini. Acești călăreți ciudați dinspre răsărit 
nici măcar n-aveau nevoie de carne, căci se spunea că pot trăi 
săptămâni bune în munţii înzăpeziţi hrănindu-se doar cu lapte 
muls de la iepele lor și cu sânge, pe care-l storceau din venele 
picioarelor din față ale animalelor. Se dusese vorba printre 
franci cum că comandantul roman, un bărbat înalt, zvelt și cu 
părul curgându-i pe spate, se hrănea și el cu sângele calului său 
și bea lichidul acela aburind cot la cot cu oamenii săi, lipsindu-se 
de confortul la care ar fi avut dreptul prin rangul lui, dormind în 
zăpadă și strigând ordinele pe limba barbară a soldaţilor săi. La 
un asemenea om francii nu se așteptaseră și neluând în seamă 
iscusința de care el dădea dovadă în luptă și forța războinicilor 
săi cu chipurile spoite în negru, căzură pradă lui, încolțiţi într-un 


159 


loc unde nicio armată romană obișnuită nu s-ar fi aventurat și 
într-un moment al zilei în care niciun comandant roman n-ar fi 
cutezat să atace: în amurg, pe o furtună de zăpadă viscolită, la 
trei zile de mers depărtare de cea mai apropiată așezare 
romană. 

Bătălia fusese cumplită, dar previzibilă, căci un corp de 
soldați franci dezordonați și morţi de frig, chiar și luptând pe 
teritoriul lor, chiar depășindu-și adversarul ca număr, fiind doi la 
unul, nu poate rezista unor trupe călare precum acestea, ale 
căror cai păreau că prind și mai multe puteri cu cât condiţiile 
erau mai aspre. Dar când n-ai unde să fugi, când în spatele tău 
te lovești de o culme muntoasă îngheţată, când lumina se stinge 
văzând cu ochii și hunii cu lupii lor nenorociţi încă te asaltează, 
n-ai ce să faci decât să lupti în continuare și să târăști după tine 
în iad cât mai mulţi dușmani cu putinţă. 

Însuși Flavius Aetius condusese prin zăpada împroșcată cu 
sânge ultimul asalt al trupelor hune asupra armatei france ce 
rămăsese în picioare și care în disperare de cauză stivuise 
leșurile îngheţate ale cailor și camarazilor lor unul peste altul, 
clădind în faţa sa o baricadă sinistră. Însă cum înainta prin 
zăpadă, cu sabia de cavalerie ridicată sus deasupra capului în 
semn de atac, un soldat franc ce zăcea la pământ într-o baltă 
îngheţată roșie de sânge sări deodată pe picioare. Urlând turbat, 
francul se repezi la calul lui Aetius, încleștându-și mâinile în jurul 
gâtului animalului pentru a-l dobori la pământ. Calul se bălăbăni 
pe picioare din cauza greutăţii atacatorului și ochii i se 
rostogoliră de groază, iar Aetius se aplecă și-i strânse coastele 
animalului între pulpe ca să se ţină drept. 

Ca din senin, o străfulgerare sură zbură prin aer și se aruncă 
în spinarea francului, izbindu-l cu putere. Uriașa lupoaică a lui 
Aetius pătrunse cu colții pana la beregata sa și îi sfâșie armura 
atacatorului, înfigându-și ghearele în spatele și coapsele lui ca 
să se răzbune. Bărbatul fusese luat cu totul prin surprindere și 
se prăbuși gemând de pe cal, răsucindu-se și încercând în 
disperare să ajungă cu mâna la spate ca să dea la o parte fiara 
care-l prinsese de spinare cu aceeași tenacitate ca a unui leu. 
Aplecându-se asupra calului său înecat în spaimă, Aetius își 
înfipse sabia de cavalerie în zona neacoperită de armura 
bărbatului, chiar între gât și umeri și simţi cum trosnește țesutul 


160 


odată ce oţelul îi străpunsese pieptul. Când smuci sabia afară, 
lupoaica sări jos și se întoarse lângă calul stăpânului ei, mârâind 
furioasă, cu urechile lipite de cap de mânie. 

Francul, ușurat de povara lupoaicei și a vieţii, mai stătu 
legănându-se pe picioare un moment, cu încheieturile gâtului 
tăiate și cu capul căzut, odihnindu-i-se pe un umăr. ÎI ţintui pe 
Aetius cu privirea piezișă, clipind uluit din ochi apoi se prăbuși 
încet la pământ, sub copitele repezi ale unui grup de călăreţi ce 
treceau pe-acolo. 

Aetius își întoarse calul și se opri ca să-l liniștească în timp ce 
trupele auxiliare hune dădură năvală pe lângă el, caii lor sărind 
peste nămeţi, către baricada improvizată și către grupul de 
franci ce stăteau după ea. Pentru dușman venise sfârșitul - 
sfârșitul  consideraţiilor lor greșite despre Roma, sfârșitul 
năzuinţei lor de a cuceri Galia, însă și sfârșitul vieților lor. 

Nu avea să treacă multă vreme până ce pădurea se va fi 
cufundat din nou în liniște și doar vântul se va mai auzi, 
șuierând printre copacii tremurânzi. Zăpada sângerie de sub 
cele zece mii de cadavre se va netezi, iar roșul ei aprins se va 
face rozaliu deîndată ce noi straturi de nea vor cădea, până ce 
va fi iar albă, căci viscolul va șterge orice semn al măcelului ce 
avusese loc în acea zi. 

Aetius se întoarse către trupele de atac final, aplecându-se 
înainte ca să poată privi prin rafalele de zăpadă, cu fața nerasă, 
cu ochii vârstaţi în roșu din cauza oboselii, cu părul brăzdat de 
un alb de gheaţă. Își ridică sabia dând onorul, iar de pe mânerul 
ei încă i se scurgea sângele francului până pe pumnul său. 

— Pentru Roma! urlă și vocea sa sună ascuţit deasupra 
sunetelor bătăliei ce se stingeau încet și deasupra vaietelor 
muribunzilor. 

Intr-un singur glas, trupele hune ce ieșeau ca turbate dintre 
liniile francilor se ridicară în scări și își înălţară și ele săbiile. 

— Pentru Aetius! strigară în loc de răspuns înainte să se 
întoarcă la măcel. 

Printre triburile nordice din marele neam slav, în cele mai 
îndepărtate ţinuturi ale stăpânirii hune, furia era cumplită și 
loialitatea nestrămutată, cu alianţe trecute prin focul curajului în 
luptă și clădite pe legendele spuse în lungul și bântuitul 
întuneric al nopţilor de iarnă. Cei din afară rareori se încumetau 


161 


să vină în acest ţinut aspru și nici măcar cel mai bătrân dintre 
bătrâni nu-și amintea ca vreun străin de sânge nobil să fi ajuns 
atât de departe. Triburile fuseseră luate fără de veste de sosirea 
acestui prinț dinspre Răsărit înveșmântat în blănuri astfel că 
niciun comandant de clan nu avusese timp să-și strângă trupe 
să i se înfăţișeze. 

De-abia acum, la o săptămână după ce sosise acolo, 
războinicii începuseră să se adune din nenumăratele cătune 
împrăștiate de-a lungul stepei, venind pe râu sau pe cai de 
război robuști, sau mergând pe jos. De zile bune tot veneau cu 
duiumul și acum câmpurile îngheţate erau pline până hăt 
departe de corturi întinse la întâmplare și de barăci de lemn, iar 
aerul noptatec răsuna de zgomotul petrecerilor animate de 
băutură și de cel al luptelor date de miile de bărbaţi care 
sosiseră în noaptea aceea, acea noapte a Adunării despre care 
vorbea tradiţia și care avea loc în prima noapte cu lună plină 
după solstițiul de iarnă. Dar acum, sfatul bătrânilor care se 
strânsese roată în jurul focului mare, ce vâjâia zgomotos nu era 
condus de regele slav succesor la tron. Bărbatul din frunte era 
oaspetele venit dinspre Răsărit, pe care puţini războinici îl mai 
văzuseră. Era scund de stat, dar puternic, având faţa lată și 
brăzdată de un desen ciudat de cicatrici, iar părul, ca un râu 
negru izvorând din stâncă, i se revărsa pe spate de sub căciula 
îmblănită. Bătuse drum lung ca să ajungă aici să le vorbească 
acestor oameni, acestor războinici aprigi ai Nordului, iar 
cuvintele sale erau cu atât mai convingătoare, cu cât venise cu 
o armată întreagă după sine. 

Ca să răzbată până la locul de întâlnire, fiecare războinic slav 
trecuse prin tabăra imensă a trupelor care-l însoţiseră pe acest 
comandant dinspre Răsărit. Nici ei nu se distingeau prin statura 
lor fizică și erau la fel de tăcuţi, niște bărbaţi care nu ieșeau din 
armura lor groasă de piele și nicicând nu lăsau sabia din mână, 
bărbaţi ce păreau că nu descalecă niciodată de pe caii lor ca 
niște arătări, neînagrijiți, nici măcar pentru a-și potoli foamea sau 
pentru a se odihni. Erau oameni care se mișcau prea puțin, ca și 
cum ar fi vrut să-și conserve energia. Și totuși se spunea despre 
ei, că atunci când erau chemaţi la atac, oricare dintre cei câteva 
mii era în stare să lovească inamicul cu o viteză uluitoare, să 
contracareze un atac prin surprindere, să prindă un cal nărăvaș 


162 


doar aruncându-i frânghia după gât, sau să călărească cincizeci 
de mile pe zi fără să se plângă de asta sau s-o considere o mare 
caznă. Așadar, când oamenii din triburile slave trecură prin 
tabăra acestor bărbaţi vigilenţi îmbrăcaţi în zale, își dădură 
seama pe dată că zarurile fuseseră aruncate și că lumea lor 
avea să se schimbe pentru totdeauna. 

Noaptea aceea era una prielnică. Aerul era atât de rece că 
părea solid și material, de parcă ai fi putut să strângi în palme 
întunericul, încleștându-ţi mâinile pe el ca pe-o bucată de fier. Și 
totuși, asprimea aerului de-abia se simţea, căci nerăbdarea îi 
ațâța pe toţi și le punea sângele-n mișcare. Sus, pe cerul 
noptatec, aurora desena văpăi, mai strălucitoare și mai 
puternică cum nimeni din acest ţinut n-o mai văzuse din moși 
strămoși. Fâșii mari de lumină, incandescente, se revărsau 
cascadă și se rostogoleau ca un torent de pe o culme invizibilă, 
învolburându-se în turbioane și atârnând așa, în uriașe arcade 
cu ghirlande de culori schimbătoare. Până și zeii se adunaseră 
pentru a fi de faţă la evenimentul din noaptea aceea, iar 
spectacolul de lumină le-anunţa prezența. O sută de mii de 
oameni rămăseseră muţi de uimire, iar acrul îngheţat pe care-l 
expirau dansa plutind deasupra capetelor lor, ca un val de ceaţă 
fosforescent. 

Conducătorul acestor oameni cu feţele pline de cicatrici, al 
acestor huni veniţi dinspre Răsărit, făcu un pas înainte în fața 
focului pentru a vorbi bătrânilor triburilor. Dar răsunetul vocii lui 
demonstra că nu li se adresează doar lor, doar bătrânilor. Mai 
curând, el vorbea tuturor slavilor, fiecărui soldat blondiu și dârz 
din cei care se strânseseră în apropierea locului. Vocea lui se 
auzea chiar și până la cei care se aflau atât de departe în 
întunericul rece al nopţii încât nici nu zăreau flăcările focului, 
darămite să mai simtă dogoarea pe care-o împrăștia în jur. În 
lumina obscură din spatele focului așteptau, călare ca 
întotdeauna, siluetele întunecate ale războinicilor huni, aranjate 
în formaţie de luptă în șiruri ce se întindeau în direcția opusă, 
departe, în bezna aceea rece. 

— Cinstiţi slavi! strigă hunul și de-acum fiecare nordic știa că 
numele comandantului era Attila și că acesta nu se lăuda cu 
numele tatălui sau al tatălui tatălui său, după obiceiul slav, ci 


163 


era cunoscut doar după numele lui, ca un om singur pe-o insulă, 
fără nicio peninsulă care să-l lege de trecut sau de strămoși. 

— Slavi cumpliţi și înfricoșători! urlă din nou. Sunt aici în astă 
noapte pentru a dovedi respectul meu faţă de luptătorii voştri. 
Sunt aici pentru că vă preţuiesc pentru curajul vostru, pentru 
forţa voastră și pentru inimile voastre de războinici. Îmi pare rău 
de pierderile pe care le-aţi suferit în trecut din pricina celor care- 
au căutat să pună mâna pe viaţa voastră prosperă și pe 
pământurile voastre roditoare. Sunt aici pentru că văd deja 
victoriile ce vor veni pentru voi și traiul îmbelșugat pe care-l veți 
lăsa moștenire copiilor copiilor voștri. 

— Puternici slavi! Sunt aici ca să ne unim, să facem din 
triburile noastre unul singur. Sfatul vostru mi-a auzit vorbele și a 
consimţit să fie așa. De ne vom uni popoarele, săbiile ne vor fi și 
mai puternice. Aliindu-ne armatele, ne vom asigura libertatea! 
Căci modul de viață al hunilor este modul liber de a trăi, 
libertate în fața asupririlor și libertate în faţa tiraniei. Libertatea 
de a cutreiera pământul în lung și-n lat. Libertatea de 
expansiune și dezvoltare. Prin această alianţă dintre popoarele 
noastre desăvârșite, puterea voastră, care-i deja extraordinară, 
devine puterea noastră și puterea noastră devine a voastră, o 
forţă care o depășește pe cea a oricărui regat care luptă singur, 
o forță atât de mare încât nimeni pe lume n-a mai cunoscut-o. 

— Alăturaţi-vă mie slavilor, să facem un legământ din această 
prietenie, din acest pact, bucuraţi-vă alături de mine, că 
neamurile noastre laolaltă vor avea parte de o glorie și mai 
mare, și binecuvântate de zei vor fi, devenind popoarele pe care 
oamenii noștri le merită! Căci dușmanilor noștri de departe nu 
le-a fost dat să vadă Focurile Zeilor pe care le zărim noi acum 
pe bolta de deasupra noastră și nicicând n-au văzut cum arată 
focurile hunilor! 

O sută de mii de războinici își ridicară armele și dădură un 
strigăt, făcându-și scuturile să răsune prin a le lovi cu sulițele, 
iar zăngănitul lor se înalţă în aerul geros și se topi apoi printre 
culorile risipite deasupra și dedesubtul stelelor clare, licărinde. 
Trebuiau însă să se mai scurgă niște ore bune până ce orizontul 
se va fi luminat de roșul subțire al zilei, și doar câteva ceasuri 
după aceea, soarele istovit avea să se scufunde dincolo de 
marginea câmpiei. Și, în timp ce mulţimea de uriași sălbatici își 


164 


zbiera susținerea faţă de cauza expusă de Attila, acesta se 
întoarse cu fața spre răsăritul unde lumina se stingea lăsând loc 
întunericului, ca să se închine zeilor sacri ai soarelui, după 
obiceiul sfânt al hunilor. Era nevoie ca zeii să-i consfințească 
fapta cea riscantă, să fie împăcaţi cu străduinţele lui. Căci deși 
acum ferise graniţele hunilor spre nord și spre est de primejdia 
pe care-o reprezenta puterea slavilor, erau încă multe alte 
popoare, multe alte triburi, care trebuiau alipite marii alianţe. 

Prin puterea convingerii sau prin puterea tăișului de sabie. 

XXX 

Capitala burgundă Borbetomagus, așezată strategic pe un 
spaţiu întins și stâncos sus pe malul stâng al Rinului fusese 
odinioară unul din cele mai frumoase orașe din ţinuturile aflate 
pe graniţele Imperiului Roman. Era și unul din cele mai greu de 
cucerit, lucru care-l încurajase pe regele burgund Gundahar să- 
și intensifice atacurile și jafurile asupra unei fâșii largi de 
teritoriu roman. Mai mult decât atât, regele mersese atât de 
departe încât se alăturase regelui alan Goar și alături de el jură 
credinţă unui nou „împărat” roman - un anume Jovinus, un 
senator roman parvenit, a cărui funcţie era întărită de o cohortă 
de gărzi burgunde de temut. Era o faptă declanșatoare de război 
și mai flagrantă decât asalturile fulgerătoare asupra hotarelor 
Romei pe care Gundahar le conducea, căci astfel de invazii erau 
obișnuite în zonele de graniță ale imperiului, aproape previzibile, 
dar o negare în adevăratul sens al cuvântului a autorităţii 
supreme a împăratului, așa ceva nu se putea trece cu vederea. 

Insuși Jovinus muri în chinuri după o domnie scurtă, prins de 
armate romane în Narbo, iar capul său retezat făcuse înconjurul 
imperiului și acestui lung tur al său i se duse vestea până 
departe. Intr-un sfârșit, i se alocase un loc permanent, pe 
parapeţii zidurilor din Cartagina, de unde rânjea în jos spre 
călători. Cu toate acestea, cel care-l sprijinise, Gundahar 
burgundul rămăsese nepedepsit. Și spre dezamăgirea curții de 
la Ravenna, invaziile lui Gundahar sporiră și mai mult, iar el își 
rotunjea bogăţiile pe spinarea romanilor care aveau pământuri 
și pe care-i supunea la suferinţe groaznice. Amenințarea sa 
asupra autorităţii romane părea de neoprit. 

Până acum. 


165 


Aetius străbătu frontul bine pazit din fața acelor ziduri 
burgunde de nepătruns, fără să se ferească de norii de săgeți și 
proiectile care coborau ploaie peste legiunile sale grupate la 
poalele fortificațiilor. Un front de trupe de artilerie romane era 
înaintea-i, cu toate simţurile ascuţite, fiecare soldat fiind cu 
ochii-n patru către vârful zidurilor ca nu cumva burgunzii să-i ia 
în bătaia armelor cu ușurință. În spatele romanilor erau zeci de 
catapulte masive, uriașe mașini de război pentru aruncarea 
pietrelor, despre al căror recul năprasnic se spunea că e mai 
ceva ca o catapultă africană. lar îndărăt, unele după altele, cinci 
legiuni de cavalerie hună. În trecut, trupele călare ale Romei 
rareori totalizau în luptă mai mult de o zecime din numărul de 
trupe pedestre. Insă când Aetius conducea campania, acestea 
creșteau la jumătate sau trei sferturi din numărul pedestrașilor. 
Și când trupele călare erau hunii săi cei cumpliţi, atunci pe 
câmpul de luptă întâlneai cea mai puternică armată ce-a existat 
vreodată. 

Aetius își ridică sabia deasupra capului în vreme ce lupul său 
uriaș alerga neobosit alături de el, cu părul zburlit. 

— Pregătiţi proiectilele de foc! urlă el. 

— Pregătiţi proiectilele de foc! reluă ordinul și comandantul 
de artilerie. Torţe aprinse fură încărcate pe braţul catapultei: 
butoaie cu smoală înfășurate cât mai strâns cu paie înmuiate în 
ulei inflamabil, care odată ce-și loveau ţinta izbucneau în flăcări. 

— Foc! strigă Aetius. 

— Foc! veni și ecoul. 

Uralele trupelor ce stăteau de veghe fură înghiţite de sunetul 
armelor din lemn de stejar, douăzeci de catapulte trăgând toate 
deodată în fortificațiile de apărare, trimițând prin aer și 
azvârlind peste ziduri proiectile de foc. La același semnal, hunii 
ce stătuseră așteptând comanda își încordară grozavele lor 
arcuri de război și traseră, iar aerul fu copleșit pe dată de o 
furtună de săgeți de foc ce parcă venea din fundul iadului și 
care-i secera pe soldaţii apărători cățărați sus pe ziduri, 
străpungându-le armura și chiar scuturile. Tot ce era în jurul 
zidurilor fu cuprins de flăcări - acoperișurile de paie, coamele 
cailor, carnea burgunzilor. În câteva clipe, o furtună nimicitoare 
de foc se dezlănţui în orașul ce mișuna de oameni, un infern din 
care se ridica un nor de fum negru care îneca ochii soldaților și îi 


166 


țintuia pe civili în casele lor și-n adăposturi chiar înainte ca ei să- 
și poată da seama de pericolul ce avea să se abată asupra lor. 

Insă atacul de-abia acum începea. Când haosul de deasupra 
zidurilor ajunse la cote maxime, trupele romane de artilerie își 
schimbară muniţia. Acum din nemaipomenitele mașini de luptă 
erau catapultate pietre mari, ce sfărâmau zidurile, răsturnau 
crenelurile și căscau găuri mari în parapeţi. Și dintr-o dată, 
peste sunetele asurzitoare și frenetice ale asaltului, se auzi 
zgomotul unor lovituri repetate, curgând la nesfârșit. Pe 
flancurile romane, departe de locul de unde ataca cea mai mare 
parte a armatei, porțile orașului începură să fie împinse de un 
berbec, care avea prins de el un buștean armat cu oțel ce se 
legăna în față și-n spate alunecând pe lanţuri și era acoperit de 
un acoperiș ascuţit din lemn. Auzind loviturile berbecului, 
comandantul burgund de pe vârful zidului, și el de-abia ţinându- 
se pe picioare și cu umărul străpuns de două săgeți hune se 
îngălbeni de frică și fu cuprins de disperare. Zbieră către armata 
sa să întărească garnizoana de la porţile principale. Dar era prea 
târziu pentru așa ceva. De-abia de mai erau câţiva soldați în 
viaţă pe ziduri, care să audă măcar ce ordonase el. 

Cu un trosnet înfiorător, poarta fu spartă și la prima lovitură a 
puternicului berbec de război, aceasta se prăbuși de tot la 
pământ. Soldaţii romani săriră în lături, căci de dincolo de ziduri 
năvăliră flăcările către ei, înghițind acoperișul bușteanului într-o 
pală de foc. In spatele zidurilor priveliștea era parcă desprinsă 
din iad, dar când flăcările se mai domoliră, o sută de soldați 
romani chiuind a victorie dădură buzna afară prin poarta ce 
ardea, sărind peste scândurile fumegânde și peste zidurile 
sfărâmate. Năvăliră de-a lungul culoarului de trecere, trimițând 
pe lumea cealaltă soldaţii ce încă nu-și dăduseră duhul 
apărându-și cetatea și întărind forţele aflate în alte puncte 
fortificate ale orașului. Nu aveau prea multă pradă de luat acum 
și nici sclavi. Borbetomagus fusese înfrânt, iar invaziile barbare 
pe teritoriul roman fuseseră stârpite chiar de la rădăcină. 

Aetius își privi oamenii urcați pe ziduri. Cum ar mai fi acceptat 
el sabia lui Gundahar după ce acesta i se va fi predat, căci într- 
adevăr, el o ceruse doar cu o zi înainte regelui, fără de folos 
însă. Aetius știa că burgunzii nu aveau obiceiul de a capitula și 
asta era un mare regret pentru el, căci spre deosebire de alte 


167 


popoare pe care le învinsese de-a lungul vremii, burgunzii 
aceștia războinici nu puteau fi transformați în aliaţi sau trupe 
auxiliare. Dar războiul e război și calea pe care o aleseseră 
burgunzii era una de onoare, chiar dacă însemna sinucidere 
curată. Ștergându-și din minte regretele, Flavius sări în spinarea 
calului său și-și ridică sabia-n aer. 

— Pentru Roma! urlă, iar vocea sa pluti peste zgomotul luptei, 
până spre flăcările furtunoase din oraș. Acum însă, răspunsul ce 
veni dinspre soldații săi nu mai era un ecou, ci o confirmare. 

— Pentru Aetius! veni replica de departe. 

Sus pe turnul de observaţie aflat pe zidul dinspre est ce 
dădea spre râu, zări silueta întunecată a unui sol roman ce se 
cățăra anevoie pe ultima scară spre platforma de unde se dădea 
comanda de foc, probabil singurul loc din oraș în care focul chiar 
nu ajunsese. Nu trecu mult și aclamaţiile izbucniră dinspre oraș 
și de dincolo de el, căci trupele îl surprinseră cu privirea, prin 
valurile mari de fum, pe aqui/ifer, purtătorul vulturului, ţinând în 
mână steagul victoriei romane, fluturând pe cerul senin și 
albastru. 


Îndepărtatele băltoace meotice de pe coasta ocupată de 
barbari a Mării Negre serviseră drept adăpost timp de secole 
întregi celor care fugeau de lege, dar pentru cei care vroiau să 
atace de aici erau totuși o mlaștină. Acum o jumătate de 
mileniu, cumplitul rege al Pontului, Mithridates îl distrusese pe 
Pompei cel Mare venind aici în miezul iernii prin îngheţaţii Munţi 
Caucaz în fruntea unei adunături de soldaţi mercenari. Acum și 
alanii căutau să facă același lucru, clădind aici, în smârcurile 
pustii ale acestui pământ neprimitor, un refugiu în care puteau 
să-și întărească trupele ca să dea piept încă o dată cu valul 
cotropitor de huni care îi împingeau către apus, mereu spre 
apus. 

Dar Attila nu avea să cadă în cursă. Cei ce nu acceptă 
stăpânirea hunilor vor trece drept inamicii lor. Cei ce nu devin 
aliaţii lor, trebuie nimiciţi. Într-o lume a triburilor războinice 
puternice, a imperiilor care fie se extind, fie pier, a presiunii 
neostoite asupra teritoriilor străvechi și asupra graniţelor, nu 
există altă cale. Condu sau cucerește, căci până la urmă nu e 
vorba de glorie, ci de pură supravieţuire. 


168 


Năpustindu-se ca o furtună pe linia orizontului la nămiezi, 
armata sa uriașă ajunse la orașul încropit din scândură de lemn 
cu mult înainte de căderea nopții. Străjerii alani ce vegheau din 
turnurile construite din bușteni îi zăriseră din timp pe călăreți 
apropiindu-se, dar atacul propriu zis îi luă de-a dreptul pe 
nepregătite. Nicicând nu reușise o armată să facă înconjurul 
pământului și apoi să continue să marșeze la atac în galop fără 
să se oprească ca soldaţii săi să-și mai tragă sufletul sau să 
prânzească. Căruţele cu provizii ale hunilor rămăseseră cu mult 
în urmă și cavaleria nu dădea semne că ar încetini pasul ca să-i 
permită să se apropie. Apărătorii alani erau uluiţi. Pe cât de 
imposibil părea, tocmai văzuseră cu ochii lor un marș călare de 
treizeci de mile. Și chiar în fruntea hoardei de călăreţi tăcuţi, cu 
pletele răvășite de vânt, stătea însuși comandantul hunilor. 

Când ajunseră la valurile de pământ abrupte dinspre estul 
orașului, de la baza zidurilor, hunii, în loc să încetinească, își 
mânară caii direct pe povârniș, chiar în ploaia aceea mușcătoare 
a săgeţilor de foc ale cumpliţilor alani. Tăind totul în calea lor cu 
săbiile și cu securile de război, apăraţi de scuturile lor ușoare, 
împletite, războinicii stepei se  repeziră furioși înainte. 
Spintecară palisada de țăruși ascuţiţi ca și cum ar fi fost din 
trestie de baltă, iar caii lor călcară în copitele tăioase liniile 
inamice. În toiul asaltului se auzi un șuier ascuţit din spatele 
trupelor hune și apoi, spre groaza luptătorilor alani, sute de lupi 
de război mârâind cu colții scoși săriră și ei în luptă. Animalele 
sălbatice se năpustiră asupra alanilor care încercau să fugă, 
rupându-le armura ușoară cu ghearele și înfigându-și colții plini 
de sânge în beregatele lor. 

Primul front de apărare fusese distrus, și alanii se întoarseră și 
o luară la fugă dincolo de zidurile puternice din butuci de lemn 
ce apărau orașul, punând repede obstacole la porţile acelea 
groase și rugându-se că așa vor putea avea răgaz să vadă de 
răniţi și să dea semnal către triburile de prin apropiere să le 
trimită întăriri. Dar călăreţii huni nu se opriră așa ușor. Lăsând 
de-o parte scuturile, călăreții înșfăcară colacul de frânghie pe 
care fiecare-l avea atârnat de șaua de lemn. Cum galopau la 
viteză maximă, se înălţară în scări și se aplecară înainte pe 
spinarea cailor, mânându-i într-un sprint paralel cu zidurile de 
lemn. Când se apropiară de acestea, călăreţii se folosiră de 


169 


inerția cailor aflaţi în mișcare ca să sară, să se apuce cu mâinile 
de marginea de sus a zidurilor și să se târască îndemânatici 
deasupra în timp ce caii cotiră și se depărtară. Apărătorii de pe 
pasarelă, luaţi ca din oală de apariţia fără de veste a o sulă de 
huni deasupra obstacolului lor înalt de doisprezece picioare, 
rămaseră stană de piatră de uimiţi ce erau. Frânghiile hunilor 
vâjâiau în aer și în câteva clipe zidul exterior fu înțesat de 
trupurile  zvârcolindu-se ale soldaților alani, ce atârnau 
spânzurați de gât în josul buștenilor din care era făcută 
fortificația. 

Attila o luă la galop mic spre vârful valurilor de pământ de 
protecţie care rămăseseră acum fără apărare, oprindu-se un 
răstimp pentru a măsura din ochi priveliștea aceea. Dând din 
cap neîndurător, porni la trap către o linie de soldaţi ostrogoți 
care, în tot acest timp, încropiseră la repezeală un rând de 
focuri pe cărbuni în iarba bătătorită. Apucă o torță pe care unul 
dintre bărbaţi i-o întinse, o ridică sus deasupra capului său, 
agitând-o ca și cum ar fi dat un semnal, apoi o azvârli către 
ziduri, unde căzu la picioarele cadavrelor alane ce se legănau 
spânzurate de frânghiile hunilor. O sulă de goți se năpustiră spre 
torţe să facă la fel, iar hunii care erau încă pe zid săriră jos 
înăuntrul fortăreței. Nu trecu mult și zidul, de la un cap la altul, 
se transformă în flăcări. 

După ce văzură că apărarea orașului fusese distrusă, 
mulțimile de oameni dădură năvală afară, unii urcându-se pe 
porțiunile încă neatinse de foc ale zidurilor, alţii, cuprinși de 
disperare, luptându-se din răsputeri să scape de flăcări prin 
porțile principale. Când îi văzură pe cei din cetate cum ieșeau 
strigând, orice urmă de disciplină dispăru dinspre partea 
atacatorilor. Soldaţii ostrogoți săriră de pe cai și se repeziră 
către mulţime, înșfăcând pradă și femei, pe care le aduceau 
înapoi către frontul lor. 

Faţa gălbuie a lui Attila se făcu neagră de furie când îi zări. O 
luă la galop spre un got pe care-l prinsese asupra faptului prin 
apropiere, căci o târa de brâu pe o femeie alană, și din mers, îl 
izbi cu tăișul sabiei în ceafă, aruncându-i coiful de bronz cât colo 
și dărâmându-l cu faţa la pământ, în noroi, fără simţiri. Un ofițer 
ostrogot înalt, văzând lovitura aceea, își îndreptă încet calul 
spre Attila, afișând o figură groaznică. 


170 


— Generale Attila, zbieră bărbatul peste toată larma bătăliei, 
oamenii mei te-au ajutat să ieși victorios, și acum își iau și ei 
răsplata. Asta-i scopul războiului! Și totuși iată, îi pedepsiţi! 

Rotindu-și răutăcios calul, Attila își împinse animalul în cel al 
gotului, își întinse brațul și îl apucă pe ofițer de platoșă, 
trăgându-i faţa spre el. Când vorbi, scuipă chiar, din pricina 
furiei care pusese stăpânire pe el. 

— Nu, căpitane, șuieră printre dinţi. Nu ăsta e scopul 
războiului. 

Ofiţerul făcu ochii mari, mut de uimire. În turbarea sa, Attila 
mai că îl dăduse jos de pe cal, așa că încercă să se controleze 
înainte să continue pe un ton mai jos, dar la fel de ameninţător. 

— Scopul războiului e să bagi groaza-n toți. 

Gotul înghiţi în sec și Attila își descleștă brațul acela de fier 
din platoșa bărbatului și își trase calul înapoi. 

— Lăsaţi civilii să se împrăștie pe unde vor, spuse Attila în 
limba lui aspră, făcând semn către mulţimea îngrozită ce 
mișuna fără direcție prin orașul transformat în ruine. Ei vor purta 
vestea mai departe și noi vom subjuga toată țara asta, prin 
frică, dacă nu prin lovitura sabiei. Ori devin aliaţi de preț pentru 
marea coaliţie a hunilor, păzindu-ne graniţele - și păzind și 
granițele voastre, gotule, ori s-a zis cu ei! 

Işi întoarse calul încă o dată și se depărtă în galop, lăsându-l 
pe ofițer acolo, să-și frece galul învineţit și să se uite lung după 
el, cu o frică ce-i măcina inima, la fel de mare ca cea pe care-o 
aveau în suflet și alanii ce plângeau de disperare. 


Soarele fierbinte de vară al Galiei de sud sufoca pământul ca 
o plapumă de lână, smulgând uleiuri parfumate lămâiţei 
sălbatice și rozmarinului ce creșteau presărate de-a lungul 
coastelor părjolite și pline de praf. Aerul era așa de încărcat de 
mireasmă și de dogoare că oamenii și animalele se mișcau ca și 
cum ar fi sorbit dintr-un narcotic. Șerpii și broaștele râioase, 
prea încete ca să se târască la umbră după ce se încălziseră de 
la răcoarea nopţii, stăteau la nămiază pe pietre, prăjite de 
arșiță, iar corpurile lor păreau a fi doar niște coji uscate. 
Oamenii își târșâiau picioarele posomorâţi în aerul acela 

171 


canicular de la un copac cu umbră la altul, zăcând toropiţi în 
umbra clădirilor din piatră, moţăind în curţile păzite de soare de 
viță de vie și pe alei. 

Doar șopârlele rămâneau treze. Micile vietăţi cu lăbuţe plate 
stăteau ascunse prin toate ungherele și crăpăturile din pereți, 
nemișcate, doar rotindu-și în cap ochii proeminenţi, cercetând 
cu luare aminte zborul muștelor ce băzâiau, așteptând ca 
vreuna să se apropie într-atâta încât s-o poată prindă pe limbă. 
La începutul anotimpului fusese o epidemie de șopârle. Unii 
oameni o numiseră chiar plagă. Șopârlele umpluseră cu miile 
străzile, târându-se mereu-mereu din locuri necunoscute spre 
locuri la fel de misterioase, în căutare de pereche, de mâncare, 
de apă, de moarte sub picior de om sau adunându-se pe străzile 
pietruite pentru orice altceva. Timp de o săptămână, capitala 
Arelate, aliată la marginea imperiului, fusese chinuită de aceste 
creaturi. Curgeau de pe tavan în blidele cu mâncare, de pe 
pereţi în perucile femeilor de viță nobilă, din copaci pe burţile 
pruncilor înspăimântați. Au fost aduși sclavii de pe ogoare să 
stea zile la rândul ca să le calce cu piciorul până mureau. Au 
măturat apoi scheletele lor mici și le-au strâns cu fărașul din 
casă, ducându-le pe stradă, și de pe stradă le-au încărcat în 
căruţe funeste ca să fie cărate la gropile comunale de gunoi din 
afara orașului. 

Ajutoarele de bucătar și bucătarii au primit ordin de la prefect 
să curețe băile orașului, instituţiile și alte dependințe ale 
statului. Până și băieţii tineri au fost transformați în vânători 
plătiți și le fu acordat un denarius pentru fiecare sută de 
dăunătoare predate. O bună bucată de vreme, copiii câștigau 
mai mult ca părinții. 

Apoi, după șapte zile, la fel de brusc precum sosiseră, 
șopârlele părăsiră orașul. Plecaseră, nimeni nu știa unde, lăsând 
în urmă câte una sau două exemplare din specia lor per cameră, 
ceea ce era în limitele normalului, șopârle care să-și ducă la 
îndeplinire datoriile lor respectabile de veacuri întregi de 
eliminare a muștelor ce chinuiau populaţia. Oamenii dădură din 
cap nedumeriţi, se întoarseră fiecare la treaba lui și așteptară, 
parcă presimţind ceva rău, următoarea plagă ce avea să dea 
peste ei. Inflamaţii pe corp? Râul Rhodanus curgând în valuri 
roșii de sânge? 


172 


Niciuna dintre acestea nu veni și invazia șopârlelor fu repede 
dată uitării, iar oamenii dormiră iarăși agitat în pragurile caselor 
și prin curți în dogoarea înmiresmată a zilei, ca odinioară. 

În faţa bazilicii din Arelate - o magnifică construcţie din piatră 
ca o fortăreață, cea mai mare biserică din Galia de sud - 
nuntașii lâncezeau așteptând răbdători în arșița zilei, înghesuiți 
cu toţii într-un mic loc umbros format sub arcul proeminent al 
intrării principale. Procesiunea urma să înceapă din clipă-n clipă 
și ofițerii din escortă își încheiară armura ceremonială ce frigea 
de la soare, pe care și-o des făcuseră mai devreme când metalul 
începuse să le ardă pielea. Tocmai când se rânduiau ca să intre 
în biserică, se auzi tropot de copite pe strada pustie, venind din 
direcția garnizoanei militare aflată imediat dincolo de zidurile 
orașului. Cu toţii se opriră și-și îndreptară privirile într-acolo. 
Într-un oraș garnizoană cum era Arelate, jumătate din circulaţie, 
indiferent de zi, cel puţin în arșița după-amiezii când magazinele 
erau închise și negoţul scădea la zero, consta în curieri militari și 
transport. 

Și totuși, acesta nu era câtuși de puţin un curier, însuși 
comandantul garnizoanei în persoană, plin de splendoare în 
mantaua sa stacojie și în armura lustruită pe care o purta doar 
la ocazii importante, ropoti călare până la alaiul de nuntă și sări 
de pe cal, salutând în grabă. Generalul Flavius Aetius, comite al 
Galiei și Italiei și comandant al Legiunilor Imperiului de Apus, îi 
ieși în întâmpinare din locul umbros unde stăteau cu toții. 

— Prin urmare, vei participa la ceremonie, tribune? întrebă 
Aetius, cu o urmă de enervare în glas. Credeam că ne 
înţeleseserăm să rămâi în garnizoană pe parcursul zilei. 

Ofițerul încheie salutul și își șterse iute de marginea mantalei 
faţa transpirată. 

— lertaţi-mă, generale, dar tocmai ce a venit o depeșă 
urgentă. M-am gândit că ar fi bine să v-o aduc eu însumi. 

— Nu poate s-aștepte...? 

— E de la împăratul Valentinian, generale. 

Sfetnicul Florentius, pe care Gaudentius îl pusese la dispoziția 
lui Flavius cu mulți ani în urmă, ieși șchiopătând din umbră unde 
așteptase și el, iar bila de alamă din capul piciorului său de lemn 
răsună tare pe dalele fierbinţi de piatră. Era un bărbat mic de 
stat, cu umerii și musculatura brațelor bine dezvoltate ca ale 


173 


unui om ce-și petrecuse mulţi ani deplasându-se cu greutate pe 
cârje înainte ca să-și găsească un meșter priceput în a-i face un 
picior artificial. Era ras cu neglijenţă, însă părul său cărunt era 
tuns scurt și egal, după obiceiul celor din legiuni. Deși se 
scurseseră douăzeci de ani de când comandase o armată, chipul 
și ținuta sa încă aduceau până la ultimul detaliu cu centurionul 
care fusese odată, își aranjă gulerul armurii sale dure de 
ceremonie și privi nerăbdător în întunericul bisericii. Nu se 
dăduse încă semnalul de începere a ceremoniei. 

— Lăsaţi asta în seama mea, spuse el rece și întinse mâna 
după depeșă, iar comandantul garnizoanei i-o înmâna. 
Florentius parcurse rândurile în grabă. 

— Împăratul va trimite trei reprezentanţi ai Imperiului de 
Răsărit pentru a discuta chestiuni ale statului cu 
dumneavoastră, generale, și vă cere să pregătiţi o escortă 
militară pentru ei, ca să-i însoțească peste Alpi... 

Aetius îl întrerupse, întorcându-se cu fața către comandantul 
garnizoanei. 

— Tribune, ai idee ce zi este astăzi? 

— Da, generale... 

— Îi cunoşti pe oaspeţii ce vor fi de faţă? 

— Generale, înţeleg că printre ei se va afla și Theodorie al 
vizigoților... 

— Theodorie, cel mai vechi prieten al meu, cel mai puternic 
aliat al Romei și poate cel mai puternic inamic al ei. Și crezi că 
împăratul nu-și dă seama ce zi e azi? 

Tribunul nu mai spuse nimic preţ de o clipă. 

— Pesemne c-a uitat, generale. 

— Când a trimis scrisoarea asta? 

Florentius se uită din nou pe depeșă. 

— E datată acum douăzeci de zile la Ravenna. Se pare că a 
fost întârziată, trimișii vor fi trecut deja Alpii până acum. 

Aetius dădu din cap. 

— Deci încă o zi nu va conta prea mult. Sper că împăratul 
înţelege că mânia câtorva diplomaţi de la Răsărit nu se compară 
câtuși de puţin cu cea a unei proaspete mirese a cărei 
ceremonie de nuntă tocmai a fost întreruptă. 

— Generale, consideraţi înțelept să nu luăm în seamă o 
depeșă a împăratului...? 


174 


— Întoarce-te la garnizoană, la îndatoririle tale, tribune! 
Theodorie și curtea sa vor fi de față, episcopul e și el aici, iar 
astăzi este ziua nunţii mele. Impăratul mai poate s-aștepte preţ 
de încă o rotaţie a soarelui. 

Când Aetius se întoarse spre locul cu umbră, nu se putu 
abţine să nu răscolească amintirile. Douăzeci de ani trecuseră 
de la ziua aceea, când băiat fiind, intrase călare în Ravenna în 
fruntea celei mai mari cavalerii din Europa. Dacă vreunul din 
locuitorii de la palat ce fuseseră martori la sosirea sa de-atunci 
ar fi fost în bazilică astăzi, de-abia de l-ar mai fi recunoscut. De 
când preluase comanda în Galia, se tunsese scurt în modul 
acela practic și ascetic al legionarilor romani, deși încă nu se 
dezbărase de obiceiul de a-și trece când și când degetele prin 
păr, ca și cum încă ar fi avut plete pe umeri, în stilul acela 
flamboaiant al hunilor. Armura hună fusese cu mult timp în 
urmă lăsată într-un cufăr din lemn de cedru, pe care Aetius ÎI 
deschidea foarte rar, doar când căuta vechi documente de 
proprietate sau alte lucruri de care avea nevoie. Singurul lucru 
care-i rămăsese din vremurile hune era lupoaica, care-i era 
tovarășă nedespărțită. Desigur, nu era unul din lupii pe care 
Turgrid i-i dăduse când plecase spre Ravenna. Aceia pieriseră cu 
ani în urmă, masculul într-un accident de vânătoare, femela de 
bătrânețe. Dar de-atunci Aetius încrucișase cu grijă urmașii lor și 
la câţiva ani odată își păstra cea mai zdravănă femelă din căţeii 
abia fătaţi, ca să-i ia locul mamei când aceasta avea să moară. 

O altă amintire despre viaţa sa de hun ajunsese doar cu o zi 
în urmă și era una care lăsa trecătorii înmărmuriţi, când el 
apărea călare pe ea. Era o iapă autentică de război a hunilor, un 
animal minunat pe care Attila i-l trimisese ca dar de nuntă. 
Aetius își aminti prezentarea pe care curierii huni care veniseră 
cu ea i-o făcuseră - o coamă până la genunchi împletită într-o 
sută de codițe mici, fiecare împodobită cu câte o periuţță ce 
atârna de păr, șaua de lemn lustruit, încrustată cu un decor 
bactrian de lapislazuli sub forma unei tamga regale; și coada, 
care fusese lăsată să crească până ce atinse o lungime deloc 
practică și absurdă și care acum, spălată și țesălată, arăta 
strălucitoare și pufoasă, atârnând până-n pământ. Tribunul 
garnizoanei, când văzuse pentru prima dată acest animal 
extravagant, zisese că este cea mai elegantă femeie pe care o 


175 


cunoscuse vreodată și se întreba cu voce tare dacă e măritată 
sau nu Dar Aetius, pentru a-i dovedi că este un adevărat cal de 
război, scoase la iveală ultimul detaliu pe care Attila îl vârâse 
discret în coburul de șa bogat ornamentat, un scalp străvechi și 
uscat de scit. Aetius zâmbi când își aduse aminte cum se 
dăduse tribunul înapoi, scârbit de ceea ce descoperise. 

Firul gândurilor sale fu deodată întrerupt de sunetul 
cântecului de nuntă și preotul îi făcu semn din pragul bisericii să 
intre. 

O oră mai târziu, după încheierea ceremoniei, cuplul pășea 
încet prin naosul central al bisericii, răcoros și umed, pe lângă 
oaspeții superb îmbrăcaţi care-i aplaudau, către treptele de 
afară, unde fură loviți de o pală de căldură la fel de puternică de 
parcă ar fi călcat în cuptorul unui fierar. Aetius și proaspăta sa 
soție coborâră treptele, și se opriră pentru a-i saluta pe diferiţii 
demnitari care deja îi așteptau în șirul acela de primire. Insă un 
bărbat se împinse înspre afară și ieși pe ușa principală a bisericii 
prin spatele cuplului, coborând direct în mulţimea ce se adunase 
în față. Era extraordinar de scund, dar cu un bust solid, deschis 
și entuziast, cu o barbă toată maronie ce-i urca pe obraji până 
spre ochi și era îmbrăcat în veșminte frumos lucrate, dar deloc 
ceremonioase, ca un nobil la vânătoare. Merse cu pași mari 
până ajunse chiar în spatele lui Aetius și, fără să se oprească, îl 
strânse tare în braţe pe general, care-și lăsă mâinile pe lângă 
corp, ridicându-l ușor în aer, înainte să-l lase la loc pe pământ. 
Omul-urs izbucni într-un hohot de râs zgomotos, iar dinţii săi albi 
străluciră prin barba sa groasă ca un șirag de perle împodobind 
o pelerină de blană. 

— De tine Flavius, m-am cam săturat, strigă el. Pentru numele 
lui Dumnezeu, de ce te-oi fi îmbrăţișând eu pe tine, și mai mult, 
din spate! Ingăduie-mi să-ţi sărut încântătoarea mireasă! 

Și fără ca Aetius sau doamna să se poată împotrivi, bărbatul îi 
cuprinse ambii umeri cu labele sale uriașe, trăgând-o înainte și 
făcând-o să se aplece ca să ajungă la înălţimea lui, și îi dădu o 
sărutare silită, răsunătoare, pe amândoi obrajii. Apoi se dete 
câţiva pași înapoi ca s-o admire, încă ţinând-o de după umeri. 
Femeia, uimită și cu vălul desprins și atârnându-i pieziș, surâse 
sfioasă și roși, înainte să se uite către soţul ei, cu ochi rugători. 


176 


— Ce pereche minunată, Flavius, minunată! exclamă 
oaspetele plin de voie bună. Cum prindeţi ocazia, trebuie să-mi 
faceți o vizită la Tolosa, mie și reginei! 

Draga mea Priscilla, ţi-a povestit vreodată Aetius cum l-am 
salvat dintr-o încăierare cu un hun turbat când eram copii, în 
palatul din Ravenna? 

Aetius făcu un pas înainte, timid. 

— Priscilla, regele Theodorie al vizigoților. Cel mai vechi 
prieten al meu și cel mai înfipt. 

— Infipt! protestă regele râzând zgomotos. Ce fel de minciuni 
are să-ţi mai servească? Eu, înfipt, auzi! Draga mea, zise el 
apucând-o de braț, îngăduie-mi să-ţi spun... 

— Veţi avea destul timp să vă cunoașteți mai bine, zâmbi 
Aetius, luându-și soția de mână ca s-o scape. 

Regele Theodorie se cutremură de râs, bătându-l pe Aetius pe 
umăr și se îndepărtă de ei. In spatele lui, un om în vârstă, 
respectabil, purtând o toga formală, aștepta răbdător, cu chipul 
luminat de un zâmbet. Păși înainte și o îmbrăţișă pe Priscilla, 
care la rându-i îl cuprinse în braţe fericită. 

— Fata mea, rosti bătrânul. Niciodată nu te-am văzut mai 
frumoasă ca azi. Am așteptat mulţi, mulți ani această clipă. 

— Onorabile Carpilio, vă mulţumesc că ați bătut atâta drum 
pentru această ceremonie, spuse Aetius, mulțumindu-i sincer. 
Este într-adevăr o onoare să mă alătur familiei dumneavoastră. 

— Onoarea este de partea mea, generale, răspunse bătrânul 
binevoitor. Mă știu cu tatăl tău de ani buni și deseori ne-am 
împărtășit dorinţa de a uni destinele copiilor noștri. Păcat că ţie 
ţi-a luat atât de mult s-o îndeplinești! Deși trebuie să recunosc, 
atunci când te-ai întors prima dată din ţara hunilor cu părul 
acela înfiorător, m-am temut că am comis o mare greșeală, 
promiţându-ţi ţie pe Priscilla. 

Aetius surâse. 

— Am avut multe responsabilități. lar acum fiica 
dumneavoastră este întâia mea răspundere. O privi mândru pe 
femeia de lângă el. 

O femeie cu părul elegant aranjat, în haine de călătorie, urcă 
trepte din stradă și înaintă, însoțită de suita ei: câteva slujitoare, 
un trio de bărbați respectabili străini și un detașament-escortă 
de gărzi romane călare. Ceilalți oaspeți de rang înalt, care încă 


177 


mai ieșeau cu pași mărunți din biserică se dădură înapoi cu 
respect, surprinși de această apariţie. Femeia în haine de 
călătorie cu faţa roșie și umedă din pricina arșiței soarelui, luă 
graţioasă mâna lui Aetius, când acesta i-o întinse pentru a o 
ajuta să urce ultima treaptă. 

— Generale Flavius Aetius, mă iartă c-am ajuns așa de târziu 
la nunta ta, spuse ea pe un glas moale. Vremea din Alpi ne-a 
întârziat călătoria. 

Aetius își înclină capul spre ea, politicos. 

— Alteța sa Honoria, ce surpriză plăcută! Dacă știam mai din 
timp că sora împăratului mă va onora cu prezenţa ei, aș fi 
pregătit o escortă să-i iasă în întâmpinare în munți... 

Honoria râse, urcând ultima treaptă. 

— Prostii! La cât de puţin timp petreci tu la Ravenna, chiar mă 
mir că mă mai recunoști! Și că trebuie să fie... 

Aetius îi făcu cunoștință cu soţia sa. 

— Soţia mea Priscilla Aemilia. Cu siguranţă îl cunoști pe tatăl 
ei, senatorul Carpilio. 

— Ce mireasă încântătoare! adăugă Honoria. Și norocoasă de 
asemenea! Știi draga mea, zilele astea s-au frânt multe inimi de 
nobile femei romane. Viteazul nostru general Flavius Aetius e 
atracţia imperiului! 

Îi aruncă lui Aetius o privire șireată, iar acesta o evită, 
uitându-se enervat la ceilalți oaspeţi ce așteptau în rând. 

— Prinţesă, spuse cu iritare în glas, călătorești singură, doar 
cu slujnicele tale? 

— Bineînţeles că nu! pufni în râs Honoria. Fratele meu de-abia 
mă lasă să ies neînsoţită din palat, darămite să plec singură 
până-n Galia! 

Un bărbat bine făcut, musculos, păși lângă ea și îl ţintui cu 
privirea pe general fără să binevoiască să se aplece în semn de 
salut. Vizibil încurcat, Aetius îi cercetă mai atent chipul, știind că 
ar putea să recunoască omul, dar nu și să-și dea seama cine era 
de fapt. 

— Generale, spuse Honoria mai departe, l-ai cunoscut pe 
cancelarul meu? Odinioară era în slujba mamei mele. 

— Desigur, Eugenius, nu-i așa? își aminti Aetius imediat ce se 
aplecă să-i strângă mâna. Mi-aduc aminte de tine chiar foarte 


178 


bine, de când m-am înfățișat reginei-mamă cu câţiva ani în 
urmă. Și acum ești în slujba prinţesei? 

Eugenius rămase tăcut amintindu-și de jignirea pe care o 
îndurase din partea tânărului general ce de-abia sosise din 
Ținutul hunilor, apoi lăsă să i se deseneze pe chip un zâmbet 
ușor dispreţuitor. 

— Îi slujesc prinţesei într-un mod plăcut de ambele părţi, 
răspunse intendentul pe un ton jos. 

Aetius îl privi cu răceală. 

— Încă nu te-au înălțat la rangul de eunuc? întrebă el pe un 
ton la fel de jos, înainte să-i întoarcă spatele cu indiferență. 

Eugenius se crispă și ochii-i străluciră de mânie. 

Fără să bage de seamă scurtul schimb de replici al bărbaţilor, 
Honoria sporovăia în continuare. 

— Augustus ţi-a trimis o delegaţie de consiliu din partea 
împăratului din Răsărit. Își întoarse privirea către cei trei străini 
din spatele ei, care încuviinţară respectuos din cap. Și pentru că 
ei se îndreptau către orașul tău, l-am implorat să mă lase să 
merg și eu, căci până la urmă, nunta celui mai faimos general al 
Romei e demnă de un reprezentant de la palat, nu-i așa? 

Dându-l uitării pe Eugenius, Aetius se uită din nou la prinţesă, 
ca și cum de-abia acum băga de seamă că ea e încă acolo. 

— O delegaţie de consiliu? 

— Ah, dar nu fi așa îngrijorat dragă Flavius! râse Honoria, 
lăsându-și ușor mâna pe braţul lui. Au venit să ceară sfaturi de 
la tine, nu să le dea! Așa, o întrebare, două despre prietenul tău, 
regele acela hun. 

— Bleda? 

— Da, firește. Îl cunoști, nu-i așa? 

— Vag. Unchiul său, bătrânul rege Rugila mi-a fost ca un tată. 
Dar Bleda era bolnav și a stat izolat în palat tot timpul cât am 
fost acolo, așa că l-am cunoscut prea puţin. 

Honoria strâmbă din nas. 

— Fascinant! Și totuși, poate că tu ești persoana de care au ei 
nevoie pentru a discuta despre o mică problemă cu care se 
confruntă. Dar gata, isprăvim cu politica. Vorbim mai târziu. 

Făcându-i prinţesei o plecăciune și salutându-i din cap pe 
ambasadorii care stăteau în spatele ei, Aetius își conduse 
mireasa pe lângă garda de onoare alcătuită din soldaţi purtători 


179 


de sabie ce transpirau în bătaia soarelui până la intrarea într-o 
villa mare din vecinătatea bazilicii, casa sa pentru perioadele 
când nu se afla în campanie și locuinţa guvernatorului. Chiar 
înainte să treacă pragul și să primească felicitările servitorilor ce 
se adunaseră ciorchine afară pentru a urmări ceremonia, se opri 
și aruncă o privire scurtă în urma sa. Prinţesa Honoria rămăsese 
în picioare, exact unde o lăsase, uitându-se lung după el, cu un 
zâmbet îngheţat pe chip. 


A doua zi dimineață, Aetius stătea la capătul unei mese lungi 
de lemn în sala de consiliu a palatului guvernatorului. Rareori 
se-ntâmpla ca el să programeze întâlniri sau evenimente 
dimineaţa, preferând mai degrabă să petreacă primele ore ale 
zilei singur, redactând scrisori sau citind depeșele decodificate 
care soseau în timpul nopţii de la garnizoanele pe care le avea 
sub comandă. Camera avea decoraţiuni simple, din piatră și din 
lemn nu foarte ornate, și s-ar fi potrivit mai degrabă gusturilor 
unui sobru ofițer de armată decât culorilor aprinse și marmurei 
șlefuite preferate de obicei de guvernatorii de provincie ai 
imperiului, care căutau să imite cât se poate curtea de la 
Ravenna. Larma pe care-o făceau vânzătorii și sunetul străzilor 
pătrundeau timid prin pereţii solizi de piatră, drapaţi în tapiserie 
groasă, ca să ţină răcoare în timpul zilelor toride. 

Florentius bătu la ușă. Fără să mai aștepte răspunsul lui 
Aetius, păși înăuntru, iar capul de alamă al piciorului său de 
lemn răsună ascuţit pe podeaua pietruită. 

— Generale, oaspeţii străini care au sosit deunăzi. Le-am spus 
că este ziua nunţii dumneavoastră, dar au insistat să le îngăduiţi 
o întrevedere... 

Aetius lăsă hârtiile deoparte. 

— Da, mă așteptam ca ei să vină cu noaptea-n cap. Condu-i 
înăuntru. 

Florentius încuviință din cap și ieși. Puțin mai încolo se 
întoarse, deschizând ușa de perete pentru a le face loc să treacă 
celor trei diplomaţi, care acum își schimbaseră hainele prăfuite 
de călătorie și apărură înveșmântaţi în mantii de mătase viu 


180 


colorate, specifice răsăritenilor, croite de mâni pricepute după 
ultimul ton al modei de la Constantinopol. 

— Generale Aetius, îi introduse Florentius, după ce intră 
bocănind după ei. Ambasadorii Plinthas și Epigenes din 
Constantinopol și scribul Priscus. 

Când cei trei bărbaţi pășiră în cameră, Aetius îi măsură 
amănunţit cu privirea. Cei doi mesageri păreau amândoi trecuţi 
de cincizeci de ani și aveau bărbile rase îngrijit și părul tuns 
drept, după cum se purta la curtea răsăriteană. Scribul era tânăr 
și părea să fie energic, neted ras în cap și pe faţă. Purta sub un 
braţ un mic birou mobil, o scândură pliabilă, prevăzută cu un 
compartiment pentru călimara închisă și pentru penele de 
rezervă. Sub celălalt avea câteva foi de pergament făcute sul. 

În clipa în care intrară, Aetius își împinse scaunul în spate și 
se ridică în picioare. 

— Bună dimineaţa, domnilor. Sper că locuinţele în care ați 
fost găzduiţi peste noapte au fost destul de confortabile. 

Plinthas încuviinţă din cap. 

— Destul de mulțumitoare, generale, pentru gusturile noastre 
simple. lertaţi-ne pentru a vă fi deranjat în ziua imediat 
următoare nunţii dumneavoastră, dar chestiunea în cauză este 
una destul de urgentă, venind deopotrivă din partea împăratului 
dumneavoastră și a împăratului nostru. 

Aetius scutură din umeri și își ridică braţele larg, în semn de 
bun venit. Florentius trase trei scaune cu spătar până la masa 
de vis-a-vis de Aetius, producând ceva zgomot. 

— Ziua imediat următoare nunţii mele, repetă Aetius. Nu are 
importanţă, soţia mea cunoaște faptul că s-a măritat cu un 
soldat și absenţa mea e parte din învoială. Pesemne că asta a 
atras-o la mine în primul și-n primul rând. 

Diplomaţii râseră pe înfundate, păstrând respectul cuvenit. 

— Vă rog, luaţi loc. Un pahar de vin? 

Plinthas refuză invitaţia cu un semn al mâinii, strâmbând din 
nas. 

— Vă mulţumesc, stimate domn, dar acum când nu ne mai 
aflăm în compania prinţesei, cred că am prefera mai degrabă 
să... hmm... ne ospătăm cu micul dejun, decât să-l bem. 

Aetius bătu din palme. Un servitor gal intră în încăpere printr- 
o ușă laterală cu o tavă pe care erau fructe și brânzeturi și 


181 


așeză meticulos farfuriile pentru mâncare pe mijlocul mesei. 
Plinthas și Epigenes luară fiecare o felie de brânză și o bucăţică 
de pâine și începură să mănânce discret, în timp ce Priscus își 
aţinti ochii în tavan, încercând să nu ia în seamă faptul că-l 
rodea stomacul, măcar până ce superiorii lui terminau de luat 
micul dejun. Aetius așteptă ca servitorul să termine de așezat 
masa și să iasă din cameră. Apoi, după ce ușa se închise în 
urma acestuia, se întoarse spre oaspeţii săi, lăsând să se 
întrevadă o undă de nerăbdare în expresia chipului său și în 
faptul că stătea cu umerii aplecaţi înainte, dornic să-i asculte. 

— Cu ce vă pot fi de ajutor, domnilor? 

Epigenes îmbucă zgomotos o fărâmă de brânză și se șterse 
mulțumit pe barbă cu un șerveţel de pânză. 

— Generale Aetius, după cum știți, sunt singur, de ceva 
vreme încoace, de mulţi ani de zile de fapt, împăratul răsăritean 
Theodosius conduce... Cum să-i spun?... Diplomaţia în rândul 
triburilor de la Dunăre. 

Aetius îl sfredeli cu privirea. 

— Triburile de la Dunăre? De pe malurile Mării Negre? De fapt, 
nu știam asta, deși așa se explică în parte comportamentul lor. 
Cu toate acestea, acele triburi sunt supuse hunilor, și știu că 
generalul hun Attila e mereu cu ochii pe alianțelor sale străine. 
Ce fel de „diplomaţie” conduce împăratul acolo? 

Ambasadorii se uitară unul la altul prudenţi însă nu rostiră 
niciun cuvânt, fiecare așteptând pesemne ca celălalt să ia 
inițiativa și să vorbească. Într-un bun sfârșit, Priscus se opri din 
scris și rupse tăcerea. 

— Diplomaţie de natură financiară, generale, șopti încet, fără 
a-și ridica privirea. 

Aetius se așeză din nou pe scaun. 

— Înţeleg, răspunse el. Tribut. O politică obișnuită, între 
imperiile răsăritene și cele apusene deopotrivă. Așa prosperă 
negoțul. Și regele Bleda al hunilor, are cunoștință de acest 
lucru? 

Epigenes scutură din cap nesigur, dar tovarășul său îl opri din 
tăgăduință aruncându-i o privire și apoi se uită la Aetius cu o 
expresie exasperată. 

— Oh, dar bănuiește de multă vreme, răspunse Plinthas, dar 
nu putuse dovedi prin nimic. Până acum. 


182 


Epigenes interveni și el. 

— Am negat totul, desigur, până ce un grup de iscoade hune 
au pus mâna pe un sac de aur roman și pe niște... documente. 

Aetius îl privi cu suspiciune. 

— Ce fel de documente? 

— Anumite... planuri, generale, spuse Plinthas, căutându-și 
cuvintele. De fapt, tributul nu era pentru a înlesni relațiile de 
negoț cu barbarii. Era ca să, ăăă, se desemneze conducători 
huni mai, ăăă, înțelegători faţă de interesele romane. 

Aetius lovi furios cu palma în masă. 

— Aţi făcut planuri pentru uzurparea lui Bleda? 

— Mai degrabă planuri și supoziţii, generale, îl linişti Epigenes. 
Suntem de părere că din punct de vedere strategic, ar fi în 
interesul imperiului dacă hunii ar fi mai maleabili, mai... docili 
faţă de politica  Constantinopolului privitoare la rutele 
comerciale și graniţele dinspre Răsărit... 

— Mai maleabili? pufni Aetius. Hunii sunt deja presaţi de aliații 
lor, cu precădere de alamani și de ostrogoți. Triburile astea se 
extind rapid, revendicând zgomotos și mai mult pământ și și mai 
multe teritorii. Acum că granițele noastre de pe Rin și Dunăre 
sunt mai puternice, nu mai au unde să se ducă. Dacă îi învrăjbiţi 
împotriva stăpânirii hune, cum credeţi că acest lucru va fi în 
beneficiul Romei? Fie Bleda se va întoarce împotriva aliaţilor săi, 
invadându-i, ceea ce ar aduce hunii la graniţele noastre, fără ca 
ostrogoții și alamanii să mai fie tampon între noi, sau Bleda va fi 
uzurpat, pentru a fi înlocuit de un conducător și mai puternic 
care să facă faţă aliaţilor săi. Căpeteniile de triburi și clanuri nu 
se vor mulțumi cu mai puţin. Vreți într-adevăr ca unul din aceste 
scenarii să se împlinească? 

Ambasadorii își abătură tăcuţi privirile în altă parte. 

Glasul lui Aetius se mai înmuie. 

— Și care a fost reacţia regelui Bleda la acest amestec al 
vostru? 

Plinthas puse o faţă dispreţuitoare. 

— Ameninţă imperiul cu război. 

Aetius se ridică din nou în picioare și începu să se plimbe prin 
cameră cu pași egali. 

— Deci până la urmă Bleda nu-i așa de lipsit de cutezanţă. 
Totuși, răul e deja făcut. 


183 


— Într-adevăr, generale, hunii sunt mai neînfrânaţi ca 
niciodată atunci când vine vorba de invadarea teritoriului roman 
de peste Dunăre. Ciobanii și coloniștii lor ignoră toate însemnele 
de hotar... 

Aetius dădu din cap dezaprobator. 

— Însemne de hotar? Nişte linii trasate pe hărţile din birourile 
Ravennei și Constantinopolului n-au nicio noimă pentru huni. 
Niciun călăreț hun nu se va opri vreodată la o piatră de hotar. 
Puţini dintre ei înţeleg măcar noțiunea de hotar. 

Epigenes își drese glasul. 

— Oricum ar fi, noi ne-am gândit că poate, cu experiența pe 
care aţi avut-o în relaţiile cu hunii, aţi putea să ne sugeraţi un 
plan de acţiune... s 

— Un plan de acțiune? Firește că pot să vă indic unul. Incercat 
și testat de toți împărații romani de veacuri la rând. 

Diplomaţii se aplecară curioși înainte ca să asculte mai bine. 

— Nu-i nici pe departe un secret. Vă achitaţi datoria față de 
rege. Are și el un preț, ca toată lumea. Aţi fost prinși în flagrant, 
acum primiţi-vă pedeapsa. Pentru băieţii care sunt prinși la furat 
în livadă taţii lor sunt buni de plată. Orice împărat bine crescut 
trebuie să aplice aceeași regulă. Cereţi-vă iertare, plătiţi 
penalizările și retrageţi-vă onorabil. 

Ambasadorii se uitară unul la altul descumpăniţi și după o 
scurtă pauză, Epigenius ridică un deget, în semn că avea o 
obiecțiune. 

— Așa este, hunii au cerut deja despăgubiri materiale. Dar 
pentru Constantinopol sunt cu totul inacceptabile. 

Aetius se opri din mersul său în susul și-n josul camerei și se 
întoarse spre grec. 

— Inacceptabile? întrebă acesta, iar chipul său scoase la 
iveală o undă de amuzament. Să fie visteria răsăriteană așa de 
goală încât să nu-și poată cumpăra protecţia împotriva 
atacatorilor? Voi trei nu păreți să suferiţi prea mult din pricina 
lipsei de bani. 

Cei doi ambasadori își coborâră privirea către degetele lor cu 
inele de aur și le ascunseră stânjeniţi sub masă, în timp ce 
Priscus profită de stagnarea conversaţiei ca să întindă mâna și 
să înșface o piersică. 


184 


— De-ar fi numai hunii, continuă Epigenes, ne-am putea 
permite fără probleme să-i plătim lui Bleda. Dar deîndată ce se 
va duce vorba că ne-a crescut tributul, fiecare trib din Pannonia 
până la graniţele Persiei va cere același lucru. 

Dintr-o dată Aetius se simţi peste măsură de plictisit de 
discuţie și incapabil de a simula măcar că este interesat sau de 
a păstra o atitudine politicoasă faţă de acești oameni care 
veniseră la el prefăcându-se că sunt săraci și cerându-i lui să se 
prefacă îngrijorat. Se așeză pe scaunul său și începu să 
frunzărească distrat un vraf de hârtii. Priscus, care terminase de 
stenografiat iute și eficient fiecare cuvânt al discuţiei, își plecă 
capul pentru a-și ascunde zâmbetul care îl tot ameninţa să 
apară ca reacţie la situaţia incomodă în care se aflau superiorii 
săi. 

— Atunci nu-i plătiţi tribut lui Bleda, spuse Aetius tulburat. 
Porniţi la război împotriva lui. Și asta e o opţiune acceptabilă și 
onorabilă. 

Plinthas făcu ochii mari, înspăimântat. 

— Domnul meu, poate nu am fost destul de clari în ceea ce 
am vrut să spunem și privitor la scopul vizitei noastre. Permiteţi- 
mi să spun lucrurilor pe nume: imperiul de Răsărit nu poate da 
piept cu hunii de unul singur, chiar dacă aceștia din urmă sunt 
conduși de un rege slab. 

Aetius se opri din răsfoitul hărtiilor și se uită la bărbaţii aceia 
enervat. 

— De ce-aţi venit la mine pentru chestiunea aceasta? 
Împăratul vostru și împăratul meu sunt în măsură să cheme la 
arme trupe dinspre Apus. Eu sunt un biet... 

— Sunteţi generalul suprem al Galiei, îi tăie Plinthas vorba. 
Lumea-ntreagă știe cine deţine de fapt controlul resurselor 
militare ale Imperiului de Apus. Nucleul comandei, generale, 
este aici, în camera aceasta. Sunteţi un om respectabil. Mai 
mult decât atât, toată lumea vă recunoaște onestitatea. Sfatul 
dumneavoastră în această chestiune este vital. 

— Înţeleg, răspunse Aetius încet. Se ridică încă o dată de pe 
scaun și începu să umble prin încăpere, consternat de faptul că 
nu putuse să se ţină departe de această problemă, oricât de 
mult se străduise. Într-un final, se opri în faţa oaspeţilor veniţi 
dinspre Răsărit și își puse mâinile pe masă. 


185 


— Bleda e firav la trup, spuse el în continuare. Dar este și 
isteț. 

Ambasadorii dădură din cap ușuraţi și chiar îndrăzniră să 
schimbe între ei niște zâmbete timide și piezișe. 

— Totuși, adăugă Aetius, nu sunt în măsură să vă trimit trupe. 
Armoricii își declară independenţa în nord-vest și burgunzii 
rămân o problemă, chiar și după moartea regelui lor Gundahar 
de-acum doi ani. Și iată, deși Theodorie mi-e prieten și vizigoții 
sunt oficial aliaţii noștri, ei tot nu pot fi ţinuţi în frâu. Niște uriași 
lăţoși și pictaţi pe faţă, care de-abia disting o baie de o troacă 
de porci. Cu prieteni de teapa lor... 

— Dar aveţi sub comandă trupe hune, așa este? interveni 
Plinthas. 

Aetius tăgădui scuturând din cap enervat. 

— Doar niște armate auxiliare. Mulţi soldaţi au fost scoși din 
slujba militară după campania burgundă, când legământul lor de 
douăzeci de ani a ajuns la sfârșit. Fie s-au întors acasă, fie s-au 
retras din armată. 

— Dar... 

— Împăratul vostru a fost nerecunoscător și ofensiv în politica 
sa. Nu are cum să scape din situaţia asta fără să-și primească 
pedeapsa. 

Zâmbetele de pe feţele ambasadorilor păliră ca din senin. 

— În ciuda amenințărilor lui Bleda, spuse Aetius, mă îndoiesc 
că el își dorește războiul mai mult decât voi. Nu-l ţin puterile 
fiindcă e firav la trup și nu poate conduce trupele la luptă, așa 
că va fi nevoit să lase pe altcineva să facă asta și până la urmă 
își va pierde autoritatea. Cu toate acestea, cu Bleda nu-i de 
joacă. A stat în fruntea hunilor doar prin puterea voinţei sale 
timp de zece ani, de când a murit Rugila, și din câte văd, se 
pare că va mai conduce încă zece ani de-acum înainte. Nu se 
poate retrage, căci pentru un hun retragerea e sinonimă cu 
moartea. Și nici căpeteniile lui de trib și aliaţii lui barbari nu-l vor 
lăsa să intre-n umbră. 

— Și ce ne sfătuiţi? îl întrerupse Epigenes pierzându-și 
răbdarea. Pornim război împotriva lui sau nu? 

Aetius îi aruncă o privire compătimitoare. 

— Aveam impresia că voi răsăritenii sunteţi faimoși pentru 
istețimea voastră. 


186 


Epigenes se uită în altă parte, vizibil deranjat. 

— Un lucru mult mai important decât puterea voinţei lui 
Bleda, spuse Aetius mai departe, este că el îi seamănă unchiului 
său Rugila și are un simţ al onoarei foarte bine dezvoltat. Și doar 
din motivul acesta ar trebui să fie interesul vostru să-l ţineţi pe 
tron cât mai mult cu putinţă, căci nu se știe cine-i va urma. Pe 
cuvântul unui om de onoare te poţi bizui oricând. Nu te va lua 
niciodată prin surprindere, așa cum faceți voi acum cu el. 

— Ne acuzaţi de lipsă de onoare? se încruntă Plinthas. 

Aetius îl ţintui cu o privire care-l făcu să se lase din nou pe 
spate în scaunul său. 

— Veţi face în felul următor, spuse acesta, fără să ţină seama 
de faptul că oaspetele se înfuriase. Nu vă lăsaţi intimidați de el. 
Spuneţi-i că refuzaţi să-i plătiţi. În același timp însă, trebuie să-i 
permiteți să-și păstreze reputaţia neîntinată în faţa aliaţilor săi 
barbari și a căpeteniilor de triburi. De nu veţi face așa, nici 
măcar eu nu pot să întrevăd ce s-ar putea întâmpla. Oferiţi-vă 
să creșteţți simbolic tributul, ca el să le poată spune 
comandanților supremi că romanii au fost pedepsiţi cum se 
cuvine. 

— Și celelalte triburi? protestă Plinthas. Când vor auzi că am 
plătit cu vârf și îndesat, că am mărit tributul... 

— N-or să știe. După cum spuneam, înțelegerea aceasta 
trebuie ţinută secretă. Cereţi-i tăcerea în schimbul banilor 
pentru tribut. Faceţi-l să consimtă formal că va păstra totul în 
taină... 

Priscus își ridică ochii surprins și vorbi din nou, pentru întâia 
oară de când întrerupsese conversaţia. 

— Un contract? Să-l punem pe hun să semneze un contract? 
La ce bun? 

Aetius îi aruncă o privire tăioasă. 

— Ești prea deprins cu tradiţia romană, scribule. La huni, un 
jurământ de credință are mare însemnătate. Nu este nevoie de 
nicio hârtie. Intr-adevăr, un contract n-ar servi la nimic, căci 
puţini huni cunosc scrisul și cititul. Toţi scribii lor sunt romani 
sau goți surghiuniți. 

Aetius se uită înspre ușă, ceea ce însemna că întrevederea 
luase sfârșit. Văzându-i gestul, ambasadorii se ridicară să plece. 


187 


— Vă mulţumim generale, pentru sfaturile dumneavoastră, 
spuse Plinthas scurt. Aţi fost extrem de binevoitor. 

Aetius dădu din cap enervat și începu să-și ordoneze depeșele 
de pe birou. Dar în timp ce răsăritenii ieșeau pe ușă unul câte 
unul, își ridică dintr-o dată privirea. 

— Încă ceva. 

Cei trei se opriră în prag și se întoarseră spre el. 

— Oricând veţi avea de-a face cu hunii, nu mă amestecați în 
astfel de probleme. Nu aţi discutat cu mine nimic. Aţi înţeles? 

Cei trei bărbaţi încuviinţară solemn din cap și fără vreun 
cuvânt în plus, Florentius îi conduse afară, în lumina orbitoare a 
soarelui, unde escorta garnizoanei îi aștepta răbdătoare pentru 
a-i însoţi în călătoria lor spre casă. 


188 


CAPITOLUL ȘASE 


Ținutul hunilor și Ravenna, 445 d.Hr. 


Cortegiul uriaș șerpuia pe străzile gloduroase ale Ținutului 
hunilor, sub cerul de un cenușiu metalic, ce parcă ameninţa că 
din clipă-n clipă va turna cu găleata. Un val de tunete năvăli din 
orizontul îndepărtat și se abătu asupra mulțimii numeroase de 
persoane îndoliate, și apoi, la fel de iute, înainta spre cealaltă 
margine a văzduhului. Încă un val se prăvăli după acesta, 
cadențat precum mareea. Prin avalanșa de tunete, sunetul 
bătăii unei tobe, încet și profund, murmura un ritm egal și 
hipnotic, pe care bubuitul unui gong funerar îl înăbușea din 
vreme-n vreme. Sunetele tremurau în aer și deveneau din ce în 
ce mai înalte, într-un contrapunct disonant cu basul tobei și cu 
tunetele. 

Zece mii de oameni, ba mai mult - de zece ori câte zece mii - 
plângeau și îngenuncheaţi îndureraţi, fără cuvinte, legănându-se 
după un ritm al lor, nestingheriţi de bătaia pulsândă a tobei și 
de tânguitul sfâșietor al gongului. Unii dintre ei se aplecau și 
ridicau țărână umedă și tot felul de resturi de pe stradă și își 
mânjeau cu ele fețele și veșmintele. Alţii își smulgeau părul din 
cap, până ce scalpul li se jupuia cu totul și se umplea de sânge, 
sau își biciuiau pielea cu cravașele pentru cai. Atât bărbaţii cât 
și femeile își rupeau hainele de pe ei, rămânând goi până la 
brâu în această suferință pe care și-o provocau singuri, ceea ce 
îi făcea foarte greu de deosebit unul de altul, așa cum erau cu 
trupurile brăzdate de un strat de noroi amestecat cu sânge. 

În fruntea cortegiului, înaintând încet în ritmul tobei, o mie de 
războinici înarmaţi tropăiau indiferenți prin mulţime, feţele lor 
de piatră rămânând nepăsătoare în faţa pandemoniului ce-i 
împresura din toate părţile. În mijlocul acestora, patru ponei 
cenușii se mergeau legănându-se ușor pe picioare, doi câte doi, 
legați unul de celălalt de doi țăruși între care fusese așezat un 


189 


catafalc de lemn, complicat sculptat în lemn preţios și vechi, 
adus cu mare cheltuială dintr-un ţinut îndepărtat, torid și foarte 
ploios, aflat la o sută de zile de mers susținut către răsărit. 

Deasupra catafalcului era un giulgiu acoperit întru totul cu o 
broderie fină de modele învolburate reprezentând creaturi 
fantastice și imagini mitologice, încât pânza de in pe care 
acestea fuseseră cusute nici nu se mai întrezărea. În mersul 
zdruncinat al cailor și în bătaia vântului, fiinţele acelea din fir de 
mătase se legănau și tremurau pe faţa giulgiului atât de viu 
încât păreau că veneau dintr-o altă lume - o lume mai colorată 
și mai neobișnuită și mai grozavă decât tristețea monocromă a 
norilor încruntaţi din văzduh sau decât strada murdară de sub 
cer, o lume imaginară stăpânită de dragoni și de oameni-lup și 
de cai înaripaţi cu ochii roșii ca sângele. 

Sub giulgiul de in brodat se odihnea un om mort, doar 
coroana de aur ce-o purta pe cap ieșind înspre afară. 

Toba aceea gravă izbucni într-un tumul de bătăi accentuate 
de bocetul tot mai puternic ce venea dinspre mulţime și de 
sunetul tot mai ameninţător al tunetelor. Șirul de soldaţi se opri 
în marginea unei mici pieţe și garda de onoare compusă din opt 
soldaţi pedeștri, care-i aștepta în centru, înainta solemnă către 
catafalc. Apucând de mânerele de piele potrivite în cele patru 
colțuri ale postamentului, aceștia îl ridicară cu grijă dintre ţărușii 
care-l legau de cai. Apoi își puseră pe umeri platforma aceea 
grea, având grijă să n-o răstoarne, ca nu cumva preţțioasa 
povară de deasupra ei să fie răsturnată sau deranjată în vreun 
fel. Fără să se oprească din mers, o duseră la altarul din piatră 
din mijloc și o lăsară jos pe un piedestal întins, după ceremonial. 

De jur-împrejurul postamentului înălţat fusese făcut un pat de 
tufișuri uscate și de vreascuri îmbibate în petrol. Mirosul 
substanţei, ameţitor, medicinal, plutea în acrul din jurul 
altarului, estompând duhoarea ce venea de pe străzi. Făcută 
grămadă peste vreascurile înmuiate în inflamabil era așezată cu 
grijă comoara unui imperiu: statuete și idoli, cufere cu obiecte 
de valoare, maldăre de lingouri și farfurii de argint, valuri groase 
de mătase. Un qam în vârstă, un şaman de clan, făcu un pas 
înainte și începu să respire anevoios din pricina fumului ce 
venea dinspre ierburile sfinte ce ardeau mocnit în coșul pentru 
jar de lângă el. Apoi, trăgând puternic aer în piept, de parcă l-ar 


190 


fi sorbit în sine, începu să dea glas unei jelanii sygyt, acea 
cântare străveche și misterioasă din gât, care le permite celor 
care o practică să cânte pe două voci deodată. Începu cu un 
tânguit jos, gutural, apoi își închise ochii și își îndoi umerii în 
afară concentrându-se la maximum și împingând acrul prin gâtul 
său ca să intensifice volumul și forța sunetului. Cântecul se 
ridică încet-încet până deveni un băzâit strident care vibră și 
răsună până ce umplu altarul, apoi întreaga piaţă centrală, 
acoperind chiar și bătaia tobei. Aflat în transă, își dădu ochii 
peste cap și din nou aceștia se întoarseră la poziţia normală; 
mulțimea rămase mută de uimire și bătaia tobei deveni tot mai 
puternică, atingând culmea înfrigurării. Dintr-o dată, un sunet 
secundar înalt, asemănător cu cel al fluierelor, se avântă afară 
din gura sa, limpede ca și clinchetul unui pahar, străpungând 
aerul până spre cele mai îndepărtate unghere ale pieţei, în 
ciuda bocetului profund, nespus de dureros, care rămase un 
contrapunct de bas în același timp cu el. Armonia aceea 
răscolitoare, care aducea a voce de femeie, se înfoia și vibra în 
cascade de triluri, amestecându-se cu basul grav ce se încrucișa 
cu ea, rămânând totuși o notă separată, distinctă. Când atinse 
efectul supranatural, preotul bătrân susținu ambele tonuri un 
lung răstimp, iar faţa i se întunecă de efort și concentrare, în 
timp ce toba explodă într-un ultim crescendo tumultos, 
cufundându-se apoi în tăcere. In aer stăpâneau doar suspinele și 
tânguitul acela ascuţit, dar și acestea se risipiră în neant. Qam- 
ul căzu deodată într-o stare de puternică istovire care dură doar 
un moment, pupilele contractându-i-se și dilatându-i-se într-o 
încercare de focalizare. Apoi trase adânc aer în piept și întinse 
mâna să ia din vas un tăciune aprins. 

O sută de mii de perechi de ochi lacomi, aproape înfometați, 
sorbiră din priviri rugul funerar. Qam-ul se legănă pe picioare 
înaintând printre obiectele artizanale și printre bogăţiile depuse 
lângă piedestal, căci vârsta și narcoticele îi făceau mișcările 
șovăinde. Ochii i se roteau în cap și buzele sale articulau niște 
silabe încâlcite, de nepătruns pentru toată lumea, înţelese doar 
de zeii sau de demonii lui. Călcă pe urechea unui arc de război, 
ce ieșea afară din maldărul acela de obiecte, una din multele 
arme luate de la făurarii de armament și depuse pe rug ca să-l 
însoţească pe defunct în călătoria ce avea s-o facă în lumea de 


191 


dincolo. Arcul ricoșă și îl izbi pe bătrân în fluierul piciorului, 
dezechilibrându-l, mai să-l dărâme la pământ. Oamenilor din 
mulțime li se tăie respiraţia când acesta se opri, înfiorat de 
durere. Apoi se cufundară iară în tăcere și quam-ul își continuă 
drumul printre tezaurul făcut grămadă lângă rug, până la altarul 
din piatră înălţat în mijloc. Se opri acolo, ridică torța aprinsă 
deasupra capului și rămase cu ochii ațintiți undeva în mulţime. 

Sunt culturi care păstrează trupurile neînsufleţite ale 
oamenilor lor de vază prin a le îmbălsăma cu mare pricepere 
înfășurându-le în straturi succesive de pânză sau îngropându-le 
în edificii impresionante din piatră. Unele chiar învelesc mortul 
în ceară sau în smoală sau îl scufundă într-o groapă umplută cu 
miere, ca să se usuce acolo și să se întărească precum muștele 
chihlimbar. Acestea sunt civilizaţii ce rămân în același loc vreme 
de generaţii întregi și de milenii întregi, care caută ca morții lor 
să rămână și ei nestrămutați în timp. Aproape că nu există nicio 
diferenţă între cei trecuţi pe lumea cealaltă și cei rămași pe 
pământ. Astfel de popoare rămân statornice chiar de se 
schimbă anotimpurile, căci și-au pierdut obiceiul de a călători cu 
turmele de animale. Orașele lor sunt din granit, durabile și 
eterne. 

Însă hunii nu se aseamănă lor. Viaţa e trecătoare. Se perindă 
anotimpurile și turmele merg mai departe. Hunii își copleșesc 
morții cu onoruri. Ei sunt conduși pe lumea cealaltă cu 
nemaipomenite cântece de jale și cu post, acel strava pentru 
care hunii sunt renumiţi pe bună dreptate. Dar morţii nu sunt 
conservaţi ca să reziste în timp. 

În timp ce gam-ul stătea cu torta fumegândă ridicată 
deasupra capului, din spatele mulţimii răzbătu un cântec 
monoton, dintr-o silabă, un murmur gutural, aproape animalic 
care, plutind tot mai departe în aer căpătă forță și volum cum o 
făcuseră tunetele și bătăile de tobă de mai înainte. 

— Foc! Foc! Foc! zbieră mulțimea, deși gam-ul nu părea să se 
lase influenţat, căci nu răspunse la ţipetele lor și nici nu se 
osteni să se miște mai repede cu ceremonialul. 

Mișcându-și buzele într-o rugă mută, se aplecă în sfârșit, 
ridică mâna ofilită a mortului de unde era vârâtă sub giulgiu, și 
și-o duse ușor până la frunte, apoi o plimbă pe amândoi obrajii 
săi și pe deasupra gurii. În final, o lăsă să cadă înapoi, aproape 


192 


neglijent, iar mâna se reîntoarse la locul ei, pe pântecul acela ce 
zăcea nemișcat. Qam-ul se ridică din nou și privi sus înspre cer, 
deschizându-și gura și slobozind un strigăt îndoliat, știrb, un 
urlet fulgerător și cu atât mai înspăimântător cu cât era de-abia 
perceptibil, acoperit de bocetele ce veneau dinspre mulţime. In 
timp ce glasul lui plângea un cântec de adio, torţa îi căzu din 
mâini în vreascurile îmbibate în petrol pregătite la picioarele 
sale. În jurul altarului izbucniră flăcările, mușcând lacome din 
sutana șamanului, care stătea pironit acolo, cu brațele ridicate 
spre cer, cu capul dat pe spate și gura căscată larg, cuprinsă de 
durere și extaz. 

O pală de vânt se porni ca din senin, ațâțând flăcările și 
abătând o dogoare puternică asupra cuferelor cu podoabe 
preţioase, asupra mătăsuri lor rare, asupra armelor și 
veșmintelor fără seamăn în lume. Într-o singură clipă, gam-ul se 
prăbuși pe spate în foc. Un nor de fum negricios fu purtat de 
vânt ca un vârtej și abătut asupra mulțimii, sufocând-o cu 
lacrimi usturătoare și cu mirosul greu de carne arsă și narcotice. 
Vântul răbufni iară, într-o rafală strașnică de data asta, 
domolind pentru un timp flăcările dinaintea altarului și risipind 
din calea oamenilor fumul înţepător. Giulgiul greu în care era 
înfășurat trupul neînsufleţit se umflă și începu să se scuture 
puternic în bătaia vântului și nu trecu mult până ce focul se 
înteți din nou, mai aprig decât înainte, aţăţat fiind de valurile 
puternice de aer, săltând lacom și înfometat, înaintând iute spre 
marginile pânzei brodate. Când flăcările acelea furtunoase luară 
cu totul în stăpânire prinoasele, o ultimă adiere șuieră în aer, 
îndepărtând violent bucata de pânză ce acoperea capul mortului 
și scoțând la iveală o rană rozalie, larg deschisă de-a lungul 
gâtului, ce părea degrabă sfâșiat decât tăiat, cu pielea ce-l 
acoperea jupuită-n zdrenţe, ca pătrunsă de colții unui lup sau de 
tăișul unei lame dinţate. 

Mulțimea răcni exaltată într-un vaier lung, ca aflată în transă, 
iar regele Bleda privi pentru ultima dată văzduhul Ținutului 
hunilor, aprins ca para focului și încărcat de nori prevestitori de 
furtună, înainte ca părul său împletit să fumege ars și ca fața sa 
palidă și suptă să se topească pentru vecie în spatele unei 
cortine de fum negricios. 


193 


De-a lungul câmpiei pustii, la o oră de mers de-acolo, nimeni 
n-ar fi bănuit că în capitala hună avea loc un asemenea 
eveniment, mult mai departe de locurile ce puteau fi cuprinse cu 
privirea, dincolo de linia joasă și flancată de iarbă a orizontului. 
Într-adevăr, cât vedeai cu ochii în toate direcţiile, nu se zărea 
nici cel mai mic semn al civilizaţiei, sau vreun indiciu că acolo ar 
locui fiinţe umane. Totul era cufundat în liniște și doar vântul 
tânguindu-se îndurerat prin iarbă rupea din când în când 
tăcerea. Cei trei diplomaţi romani și mica lor escortă de apărare 
formată din eguitates, gărzi călare, ședeau cu umerii plecaţi de 
oboseală pe caii lor de război, plini de praf și vlăguiţi din pricina 
călătoriei. Înaintea lor, îmbrăcaţi din cap până-n picioare în 
armură de luptă erau războinici huni grupaţi într-un detașament, 
călare pe caii lor scunzi și cu botul încovoiat. Romanii se înălțau 
cu un cap deasupra corespondenţilor lor huni sau chiar mai sus, 
poate cu două capete, dacă punem la socoteală statura cailor cu 
care veniseră. În ciuda acestui fapt, detașamentul de huni îl 
depășea numeric pe cel roman cam de zece ori, iar soldații 
aveau sulițe și topoare de luptă la vedere, scoase din teacă. 
Însă și mai amenințătoare era expresia împietrită de pe chipurile 
lor, care nici măcar nu tresăreau de frică în faţa acestor intruși 
cu părul tăiat scurt călare pe caii lor uriași, care sosiseră din 
ținuturile dinspre apus, la fel cum soseau veștile proaste când și 
când, fără fanfară și fără vreo înștiinţare prealabilă. 

— Am fost trimiși la porunca împăratului Imperiului Roman de 
Răsărit, Theodosius Augustus, să purtăm tratative cu regele 
Bleda, proclamă Plinthas pe cel mai impunător ton pe care 
cuteza să vorbească. 

Văzând că nu primește niciun răspuns de la trupele acelea 
care stăteau imperturbabile înaintea-i, oftă și cumpăni bine ce 
avea să zică mai departe. De fiecare dată se simţea tulburat în 
faţa acestor barbari, care nu erau în stare să înțeleagă nici cea 
mai elementară limbă latină sau greacă, cum ar trebui să facă 
orice individ educat de pe lumea asta. Plinthas dădu să 
vorbească din nou, de data aceasta mai tare și mai rar, 
încredințat că astfel mesajul său se va face auzit. 

— Am fost trimiși la porunca împăratului Imperiului Roman de 
Răsărit... zbieră cu asprime în glas. 


194 


Un alaman lat în spate, îmbrăcat în armură de luptă hună, cu 
părul său roșcovan împletit la spate într-o coadă tipică 
războinicilor, își făcu repede loc spre înainte din spatele 
detașamentului de huni și îi tăie scurt declaraţia lui Plinthas 
printr-un șuierat brusc, punctat de privirea plină de mânie ce 
razbatea din ochii săi albaștri, sfredelitori. 

— lam audivimus, canis Romane, spuse acesta. Te-am auzit 
de prima dată, câine roman ce ești. 

Alamanul dădu pinteni calului până ce ajunse față-n faţă cu 
ambasadorii romani. Aceștia amuţiră când dădură ochii cu 
barbarul acela cu pielea palidă aflat la comanda detașamentului 
de huni, când îi auziră latina, când ochii lor se întâlniră cu 
privirea lui otrăvitoare. Nu se mai auzea nimic, afară de adierea 
vântului, care începuse să se întețească și să prindă viteză și 
părea să-i zorească încoace sau încolo, doar ca să-i facă să se 
miște, să nu mai rămână în locul acela. Câmpia și vântul nu au 
milă faţă de cei ce stau pe loc, faţă de cei care nu se adaptează, 
care nu pleacă mai departe. Alamanul îi privi cu suspiciune, fără 
să dea vreun semn de ospitalitate. 

— Aţi ajuns prea târziu. 

— Prea târziu? protestă Plinthas. Cum adică prea târziu? Am 
pregătit o ambasadă pentru regele Bleda, lungă fie-i domnia, 
pentru a-i transmite un mesaj de la împăratul Theodosius. Ne 
refuzaţi onoarea de a-i prezenta regelui vostru gândurile bune 
ale împăratului? 

Războinicul roșcovan pufni pe nas și lui Plinthas i se urcă 
sângele în obraji de frustrare. 

— Împăratul Theodosius ne-a însărcinat cu o misiune! zbieră 
acesta. Cine ești tu să ne spui ce avem de făcut? 

— Sunt generalul Oreste, căpetenie succesoare a tribului 
silesian al alamanilor, comandant al gărzii regale hune. Regele 
Bleda este mort. 

Urmă o tăcere lungă. Nimeni nu se mișcă în niciuna dintre 
tabere și vântul care mătura câmpia păru că prinde puteri și mai 
mari, încărcat acum cu picături grele de ploaie. Norii cenușii 
păreau că apasă asupra soldaţilor cu o greutate aproape fizică, 
ostili și sufocanți. 

— Mort? îngăimă Plinthas. Dar nu știam! Și-atunci cine...? 


195 


— Gura! spuse Oreste pe un ton jos, ameninţător. Nu știați 
pentru că n-aţi întrebat, pentru că în nenorocita voastră de 
aroganță romană nici că v-aţi gândit la circumstanţele 
schimbătoare din jurul vostru. Împăratul vostru să se teamă și 
să tremure în faţa măreției noului conducător al popoarelor și 
alianțelor hune unite! Acum veţi trata cu... 


— ... Regele Attila! strigă generalul Turgrid ridicându-și 
pocalul aurit deasupra capului și glasul său urcă până la 
grindele sculptate complicat ale tavanului de lemn. 

Se auzi bătaia unui gong și în cameră se revărsă o explozie de 
râsete și chiote alături de sunetele ascuțite și pătrunzătoare ale 
fluierelor. De-a lungul celor patru pereţi ardeau flăcările în vetre 
și sala de mese largă și excesiv de împodobită era scăldată în 
căldura și lumina focurilor ce aruncau scântei jucăușe. În jurul 
celor trei laturi ale camerei fuseseră așezate niște mese lungi și 
o sută de oaspeţi îmbrăcaţi cu cea mai mare eleganță se 
ridicară în picioare în jurul lor. Cu toţii ridicară în aer cupele 
aurite și splendid lucrate, închinând paharul în cinstea gazdei, 
care stătea calm lângă tronul său, în centrul mesei din mijloc. 
Un grup de băieţi huni neastâmpăraţi, rași în cap și gălăgioși 
chicoteau pe la colțuri și se împingeau unul pe altul ca să vadă 
mai bine ce se petrecea. Turgrid stătea în mijlocul tuturor, iar pe 
fața sa se desena un zâmbet neobișnuit, în timp ce el privea la 
gazda lipsită de expresie. 

Printre toţi acei oaspeţi strălucitori și în palatul acela 
amenajat atât de elegant, Attila era îmbrăcat cel mai simplu, 
hainele sale fiind mai degrabă potrivite pentru un servitor decât 
pentru un rege. Spre deosebire de oaspeții săi, care mai toţi își 
afișau opulenţa și trofeele câștigate în luptă, el nu purta niciun 
fel de podoabe. Nicio broșa de argint sau cataramă prinsă de 
veșminte. 

Nicio broderie sau vreo dungă nu îi era cusută pe marginea 
straielor sale. Imbrăcămintea sa era din cea mai simplă și mai 
rezistentă piele unsă și lână de oaie. lar atitudinea sa sobră, 
autentică sau simulată, nu se oprea doar la veșminte. Cana pe 
care și-o ducea la buze era din lemn răsucit grosolan, crapată și 
uscată pe marginea ei groasă, rotunjită. Scaunul pe care 
servitorul îl împinse după ce el se așeză la masă era din lemn, 


196 


cu un Spătar drept, necapitonat, deși toţi oaspeţii care se 
așezară după el erau încântați de perniţele din piele plușată, 
umplute cu păr de cal și potrivite la margini, astfel încât ei să se 
poată relaxa într-o poziţie foarte confortabilă. 

După ce toată lumea se așeză cu mare zarvă la masă și 
începură să soarbă din vin după bunul plac, gongul bătu pentru 
a doua oară. Oaspeţii își ridicară ochii nerăbdători, și servitorii 
intrară unul după altul, fiecare ducând un platou șlefuit de argint 
care arăta foarte rustic: grămezi de fructe tăiate felii și 
triunghiuri de pâine, boluri cu supă aburindă de berbec și 
nenumărate tăvi cu carne roșie, suculentă. 

Imediat cum intrară servitorii, doi băieţi rași în cap, cei mai 
ageri și mai cutezători din mulţimea aceea care se hlizea în colţ 
la căldură, suindu-se răutăcioși unii peste alţii, ţâșniră înăuntru 
pe una dintre ușile laterale. Purtau între ei un platou uriaș pe 
care-l șterpeliseră de la bucătărie, încărcat cu măruntaie 
aburinde. Erau urmăriţi îndeaproape de un servitor ce înjura de 
mama focului și cum dădeau fuga cu tava plină de bunătăţi la 
prietenii lor, de peste tot erau acompaniaţi de hohotele de râs 
ale privitorilor. Când în sfârșit ajunseră, o duzină de mâini 
cafenii se întinseră spre ei, înfigându-și cuțţitele în ficăţeii și 
burta fiartă și aruncând bucăţelele direct în gurile lor hulpave. 
Când servitorul acela roșu la faţă reuși să-și croiască drum 
printre oaspeţi și să ajungă la faţa locului unde se petrecuse 
toată nelegiuirea, platoul era deja gol și o mulțime de mutrițe 
zâmbitoare se uitau la el cu ochii mari, având pe chip o expresie 
de inocenţă pură, dacă n-ar fi fost zeama aceea sângerie care li 
se prelingea în jos de pe bărbii. 

Servitorii se  împrăștiară prin cameră și începură să-i 
servească pe oaspeţi din platourile elegante - toţi mai puțin 
servitorul șef, care se duse direct la regele Attila. Spre deosebire 
de colegii săi, acesta avea pe braţ doar un fund simplu de lemn, 
pe care se odihnea un picior de miel netranșat, pe care Attila îl 
apucă cu mâna și începu să-l roadă. Oaspeţii se desfătau cu o 
carne mai aleasă și cu bucățele mult mai bune: obraji fragezi și 
creier de ied tânăr, miez de coadă de miel, omoplat, osul 
pieptului și coaste de cal. 

Preţ de un răstimp, totul fu un spectacol de lăcomie pură și nu 
se mai auzea nimic în afară de sunetele înghiţiturilor repezi și 


197 


ale clefăitului general al oaspeţilor, care se aplecau după 
platouri ca să se înfrupte din carnea suculentă, mânjindu-și 
gulerele și îmbibându-și bărbile în grăsime, suflecându-și până 
la cot mânecile soioase și întinzând farfuriile către servitori 
pentru a primi încă o portie. Când se săturară cu toţii, începu din 
nou gălăgia, vocile voioase și glumele sonore ajungând până în 
locul unde stătea Attila, care tocmai își ștergea degetele de 
poala tunicii, și-atunci camera se cufundă în tăcere. 

— Să-i întâmpinăm cu bucurie pe membrii clanului meu, pe fii 
mei! spuse acesta și aruncă o privire plină de afecțiune către 
copiii știrbi și neastâmpăraţi ce râdeau spre el din colţul lor, și în 
mod special pe cei trei oaspeţi romani ce-au sosit din Imperiul 
de Răsărit. Suntem încântați să le oferim să guste măcar puţin 
din umila noastră ospitalitate hună și din distracţiile noastre. Cât 
despre tratate și alianţe, avem timp să le discutăm mâine. În 
noapte asta, prieteni, ne vom veseli! 

În bătaia tobelor dădu buzna în sală o trupă de acrobaţi 
chinezi, care se avântară într-o serie de salturi și mișcări 
contorsioniste, zburând pe deasupra meselor și chiar peste 
capetele celor de la masă, rămași uimiţi și ferindu-se care cum 
putea. Dintr-un alt colț, un nou cvartet de fluiere începu dintr-o 
dată să sune ascuţit într-un ritm alert și însufleţiţi de muzica 
săltăreaţă și de echilibriștii ce se roteau în aer, câţiva meseni 
apucară din cui arcurile atârnate pe pereţi și începură să le 
ciupească de corzi, făcându-le să zbârnăie cadențat și strident. 
In cameră izbucni o pală de foc și înăuntru năvăli un fum 
înțepător, alături de un grup de scuipători de flăcări care-i 
făcură pe băieți să fugă care încotro când începură să scoată 
flăcări pe gură, amenințând să transforme tapiseria de pe pereţi 
într-un iad viu. Sala răsuna de strigătele celor ațâțați de băutură 
și chiar în mijlocul haosului, un pitic maur, Zercon, se rostogoli 
din ascunzișul său de sub masă până la picioarele lui Attila. 
Omuleţul fusese bufonul lui Bleda, care i-l dăduse în dar lui 
Aetius, care la rându-i îl oferise generalului Asper din Imperiul 
de Răsărit, acesta trimițându-l înapoi la curtea hunilor. Piticul 
dădu glas unui cântec prostesc, un amalgam de hună, limbă 
gotică și latină, asezonat cu glume fără perdea și gesturi 
obscene care în scurt timp îi făcu pe meseni să se tăvălească pe 


198 


jos de râs, în ciuda spectacolului extraordinar al saltimbancilor și 
al scuipătorilor de flăcări. 

Până la sfârșitul serii, oaspeţii erau epuizați, cu burțile 
umplute până la refuz de la atâtea butoaie de airag și de vin 
vechi date pe gât, cu fălcile obosite de la mestecatul cărnii și al 
fructelor și cu coastele rupte de durere din pricina hohotelor de 
râs. Cu toții erau frânţi, afară de Attila, care stătea nemișcat și 
inabordabil, urmărind cu privirea și cântărind comportamentul 
celor din jur. Toată seara nu schițase nici urmă de zâmbet, iar 
ochii săi - acele despicături de ochi ca niște săgeți negre, care 
vedeau totul și totuși nu trădau nimic, care sorbeau totul din 
priviri, oferind la schimb doar o ușoară expresie de dispreț - 
erau aţintiţi asupra celor trei romani cu fețele roșii, hohotind de 
râs. 


Zorii zilei următoare fură martorii spectacolului dezgustător, 
rezultat în urma petrecerii din noaptea trecută. De jur împrejurul 
camerei, deasupra fiecărei mese, cu excepţia uneia care fusese 
răsturnată, zăceau platouri de mâncare pe jumătate golite și 
pocaluri din care se băuse. Carafele de vin fuseseră vărsate și 
sparte, lichidul de pe fundul lor se prelingea încet din hârburi pe 
podea, iar șervetele și fețele de masă îmbibate în grăsime erau 
întinse pe jos, mototolite și aruncate pe sub scaune. Intr-un colț, 
un nobil got, mult prea beat ca să-și mai găsească drumul spre 
casă pe străzile acelea înguste în seara precedentă, căzuse 
gemând peste masă, iar din gură îi ieșea un os unsuros de cotlet 
asemenea unui colț de mistreţ. O tapiserie chinezească de pe 
perete fumega ușor și răspândea în aer un miros greu și 
respingător de lână arsă și într-un colț o mână de băieţi stăteau 
înghesuiți unul într-altul într-o grămadă, satui și sforăind ca 
niște purceluși. 

Cei trei romani, ameţiţi de beţie și uitându-se cruciș din 
pricina luminii puternice a dimineţii de-afară, fură conduși înapoi 
în camera umbroasă de unde plecaseră doar acum câteva 
ceasuri. Incepură să meargă, cu mare băgare de seamă la pași 
și ţinându-se de mesele răvășite. Servitorul le anunţă prezenţa 
pe un ton strident, care-i făcu pe toţi cei chercheliţi din cameră 
să geamă așa cum stăteau cu capetele plecate în farfurii și 
ambasadorii, victimizaţi, se cutremurară la auzul lor. Dar 


199 


baldachinul unde stătuse Attila în seara trecută și unde 
servitorul se aștepta să-l găsească și acum era gol. Omul dădu 
din umeri și îi conduse printr-o mică ușă laterală pe jumătate 
ascunsă de o altă tapiserie ce atârna strâmbă de perete. 

Când intrară în mica anticameră, ambasadorii se opriră, 
țintuiţi pe loc de uimire. De jos până sus, toţi cei patru pereţi ai 
camerei aveau rafturi înțesate cu lucrări de erudiție. Cărţi, suluri 
de pergament, papirusuri, codice de tot felul, legate în tot felul, 
de toate mărimile, mai vechi sau mai noi. 

Odihnindu-se liniștit pe o canapea într-un colț, stătea Attila, 
ciugulind alene dintr-un picior fript de pui pe care-l ţinea într-o 
mână, în timp ce în cealaltă avea un volumaș de Strabon, în 
ediţie de călătorie, din care citea. Incă mai purta hainele acelea 
simple cu care fusese îmbrăcat și noaptea trecută, dar ca să se 
apere de răcoarea dimineţii luase pe el o căciulă din piele de 
marmotă care-i venea de minune și o pelerină militară de lână. 
Nu băgă de seamă prezența ambasadorilor, căci într-adevăr, 
ochii săi continuară să se plimbe peste rândurile de pe pagină 
încă un răstimp până ce într-un bun sfârșit, mormăind 
satisfăcut, termină fragmentul pe care îl citea, închise volumul și 
îl așeză cu grijă pe o măsuţă din apropiere. 

— Minunat geograf, Strabon, remarcă el în treacăt. 

Romanii se uitau lung la el, cuprinși de mirare. 

Dintre toţi cei pe care îi văzuseră în dimineaţa aceea, numai 
Attila părea treaz și chiar plin de voie bună, căci pe chipul său 
se desena o expresie de mulţumire mai puternică decât cea din 
noaptea trecută - într-adevăr, când văzu cât de surprinși sunt, 
aproape că schiţă un zâmbet acru, ridicând ușor din colțurile 
gurii. 

— Vă place geografia, Mare Rege? întrebă Plinthas. 

— Aproape la fel de mult cum îmi place să văd pe chipul 
vostru expresia asta neîncrezătoare în faptul că un barbar știe 
să citească. Da, cu siguranţă Strabon este un maestru, cum sunt 
de altfel și Pomponius Mela și Arrian. Deși pe Arrian îl citesc mai 
degrabă în traducere, pentru că greaca mea a devenit cam 
stângace odată cu trecerea vremii. 

Romanii se uitară împrejur la rafturile încărcate cu cărţi, 
fiindcă nu mai știau ce să spună. 


200 


— Sper că v-aţi delectat cu ospăţul de aseară? întrebă Attila 
politicos, văzându-le fețele puhave și bărbiile nerase. Strava 
reprezintă un rămas-bun tradiţional pentru huni, dedicat unui 
rege care a... murit. 

— Sigur că da, Mare Rege, încuviință din cap Epigenes. Vinul 
a fost foarte ales... 

— Și carnea? insistă Attila. 

Plinthas își ridică privirea, zâmbind cu jumătate de gură. 

— Carnea, Mare Rege, a fost delicioasă. N-am mai gustat 
până acum un vițel așa de delicat, de fraged... 

— Cal, îl corectă Attila. Ambasadorii făcură ochii mari, pierduţi 
cu totul. Cal nenăscut încă, să fiu mai exact. Avorton de mânz. 
Carnea este de o calitate pe care oamenii mei o preţuiesc foarte 
mult. 

Romanii se făcură albi ca varul. Dar când șambelanul le făcu 
un semn cu capul, își dădură seama că e timpul să spună ce 
aveau de spus. 

— Mare Rege, zise Plinthas mai departe, am fost trimiși din 
partea împăratului Theodosius, care prin înțelepciunea și 
mărinimia sa, ne-a împuternicit să negociem termenii unui tratat 
de cooperare între huni și Imperiul Roman de Răsărit. Ne vom 
strădui să găsim condiţiile pentru încheierea unei alianţe 
comerciale între cele două mari popoare ale noastre... 

Chipul lui Attila fu străbătut de o undă de amuzament, înainte 
ca acesta să-l întrerupă pe Plinthas. 

— Comerţ? Cu ce aţi avea voi de făcut negoț în afară de 
insulte și de mita plătită dușmanilor ce stau la graniţele mele? 

Plinthas trase tare aer în piept. 

— Avem multe lucruri de care s-ar putea bucura poporul 
dumneavoastră, Mare Rege. Tehnologia, de pildă. Arme. 
Pânzeturi. Opere de artă. Cărţi! La schimb, ne puteţi da fier. Cai. 
Scumpeturi din Răsărit... 

Attila îl privea lung, deloc impresionat. 

— ... aur, continuă Plinthas. Maimute. 

Attila ridică dintr-o sprânceană. 

— Maimuţe? 

Plinthas își plecă privirea, tulburat. 


201 


— Poate că maimuțe nu. Dar în orice caz, suntem 
împuterniciţi să negociem termenii unei cooperări între 
popoarele noastre... 

— Nu, nu sunteți, spuse regele simplu. 

Amândoi diplomaţii rămaseră în tăcere, așteptând un răspuns 
mai complet. După un răstimp, traseră concluzia că poate 
regele nu a înțeles ceea ce-i spusese Plinthas. 

Diplomatul dădu să explice, uitându-se la tovarășul său. 

— Maiestate, vom negocia... 

Attila îi tăie din nou vorba. 

— Ca să negociezi, ai nevoie de două părți care să dorească 
asta. La curtea mea, nu avem decât o parte, și anume voi. Nu 
vor avea loc niciun fel de tratative între noi. 

Plinthas pufni de mânie. 

— Și ce-i voi spune împăratului? 

— Ce-mi pasă mie ce-i spui tu împăratului tău? răspunse 
Attila. 

Auzind aceste vorbe, Epigenes rupse tăcerea pe care o 
păstrase până acum și făcu un pas înainte. 

— Nu aveţi pic de respect pentru poziţia noastră? Nu aveţi pic 
de respect pentru puterea Romei? 

Attila îl fixă rece cu privirea. De-a lungul anilor devenise 
maestru în arta pe care puţini o stăpânesc cu desăvârșire, 
aceea de a-ţi ascunde sentimentele de orice fel. Chipul său nu 
trăda nicio expresie în plus faţă de un monument din piatră. 

— Nu. Cu toate acestea, dacă sunteţi atât de dornici să 
discutăm stabilirea unor condiţii și îndeplinirea pretențiilor, am 
și eu câteva. Prima: împăratul vostru să jure că niciodată nu va 
mai acorda sprijin dușmanilor mei. A doua: să-mi dea înapoi toţi 
hunii care servesc acum în armatele romane, atât în Apus, cât și 
în Răsărit. Și a treia: tributul imperiului vostru să fie dublat, de la 
trei sute cincizeci de livre de aur pe an, la șapte sute. 

— Dar, rege Attila! protestă Plinthas. Șapte sute de livre de 
aur - este exagerat! Imposibil! Imperiul... 

— Nu încape discuţie, răspunse Attila sec. Am zis ce aveam 
de zis. 

— Dar, rege Attila! Fiţi rezonabil... 


202 


Chiar atunci, Turgrid ieși pe nesimţite din umbra ușii din 
spatele lor și își salută regele. Apoi se întoarse către cei trei 
romani consternați. 

— Vă voi însoţi pe drumul de la sud de Nyssa, le spuse acesta 
simplu. 

Attila privi impasibil cum Turgrid și romanii ieșiră unul după 
altul din cameră și apoi, când ușa se închise în spatele lor, se 
întoarse către o intrare lăturalnică. 

— Oreste, strigă. 

Într-o clipă, alamanul înalt, înveșmântat într-o tunică hună 
aspră, din lână împâslită, păși înăuntru. Attila rămase nemișcat 
un moment, căzut adânc pe gânduri, apoi se ridică și se 
îndreptă cu pași mărunți către un cufăr simplu din lemn de 
cedru, ce zăcea într-un colț. 

— A sosit vremea, spuse el, să ducem la îndeplinire ceea ce 
am discutat cu multe luni în urmă. Îţi mai aduci aminte locul, 
prietene? 

— Da, Mare Rege. De-atunci am mai fost acolo călare de 
câteva ori, la vânătoare. Nu locuiește nimeni acolo, în afară de 
bătrânul fermier got, un sclav din părinţi imigranţi. Își cultivă 
pământul prin rotaţie și ară doar o treime din el o dată, lăsând 
restul pârloagă în ceilalţi ani. 

Attila deschise cufărul, aruncă o privire înăuntru și apoi îl 
răsturnă pe o parte. Pe podeaua de lemn căzu zăngănind o mică 
colecție de arme străvechi: două coifuri de luptă sparte, un 
pumnal ruginit, capul unui topor de luptă neobișnuit, de factură 
gotică. Attila luă în mână fiecare obiect, cercetându-l cu atenție. 

— Trofeele de luptă ale lui Rugila. Nu vroia să ţină prada 
pentru el, le-o împărțea războinicilor. Avea obiceiul de a păstra 
doar câte o amintire pentru fiecare om pe care-l răpunea. 

Oreste rămase tăcut, urmărind cu privirea ceea ce făcea 
regele. 

— Asta căutam, zise Attila în continuare. Desfășură o bucată 
de pânză murdară și scoase la lumină o sabie îndoită, al cărui 
mâner fusese odată bătut cu pietre preţioase, din care acum 
mai rămăseseră încrustate foarte puţine. O apucă strâns de 
mâner ei și o împinse cu vârful în podea, apoi o rupse în două, 
frângându-i de la mijloc tăișul cu piciorul. Apoi înveli cu grijă 


203 


cele două bucăți înapoi în pânză și îi întinse legătura aceea 
alamanului. 

— Faci după cum am plănuit, îi spuse lui Oreste. Tribul tău mi- 
este de multă vreme un aliat de încredere, iar tu ai stat în 
fruntea multor războinici, conducându-i în luptă ca și comandant 
al gărzii regale din serviciul meu. Când va sosi timpul, vei avea 
sub comandă mult mai mulţi. Din partea ta, pretind tăcere 
absolută. 

Alamanul încuviinţă cu un semn al capului și plecă la fel de 
iute precum și apăruse. 


Turgrid și zuun-ul hun îi escortară pe romani spre ieșirea din 
oraș. Deîndată ce cotiră din drumul principal și intrară pe o 
potecă foarte puţin bătută de călători, ceva mai arătoasă ca un 
drum pentru capre, Turgrid îi lămuri că aceea este o scurtătură 
care avea să îi scoată către drumul comercial intens circulat 
dinspre sud. Căluţii huni mergeau fără să se clatine, la trap, pe 
poteca aceea care de-abia se distingea, iar romanii se căzneau 
și ei să ţină pasul pe caii lor lungani de război. Trecând pe lângă 
o stâncă ieșită din pământ din pricina eroziunii, zăriră o 
grămadă de bușteni care fuseseră ridicaţi doi câte doi, în chip 
de cruci. Era limpede că fuseseră folosiți cu multe luni în urmă, 
căci cadavrele ce atârnau de ele erau în mare parte doar niște 
schelete. Cu toate acestea, încă se mai vedeau rămășițele 
armurii lor ruginite și ale mantiilor stacojii. 

Când romanii trecură pe lângă ei și își dădură seama ce 
priveliște era aceea, traseră de hățuri și se opriră stupefiați. 

— Generale Turgrid, zbieră Epigenes. Ce este aici? 

— Ție ce ţi se pare că e? îi răspunse Turgrid cu răceală. Locul 
pentru execuţii, firește. Orice oraș are unul, nu-i așa? 

— Dar... mantiile stacojii! zise Epigenes indignat. Oamenii 
ăștia sunt romani! 

Turgrid se opri și el, întinse mâna și apucă între degete 
marginea putrezită a mantalei unui soldat de pe cruce. Cercetă 
pânza aceea ca și cum ar fi dus la îndeplinire o observaţie 
clinică. 

— Au fost romani cândva, spuse el, dar s-au înrolat în 
armatele noastre. Un soldat hun e un soldat hun, indiferent de 


204 


unde se trage. Oricine dezertează din armata hună, are parte de 
pedeapsa unui dezertor hun. 

— Dar sunt romani, lua-v-ar naiba! urlă Plinthas. 

Turgrid păru că se gândește la asta preţ de o clipă, în timp ce 
se uita lung la orbitele goale ale unui craniu aparţinând unui 
soldat executat. Turgrid își cobori din nou privirea aspră către 
Plinthas. 

— Au fost romani cândva, spuse pe un glas moale și totuși 
amenințător. Acum sunt doar niște morți. 

Rotindu-și calul, Turgrid porni din nou la trap pe potecă, 
alături de oamenii săi. Romanii nu avură de ales și consternaţi și 
descurajaţi cum erau, se văzură nevoiţi să-i urmeze. 


În Ravenna, Plinthas și Epigenes stăteau frământându-se 
înaintea împăratului Valentinian, așteptându-i reacția la veștile 
pe care tocmai i le dăduseră. Doar scribul Priscus nu părea 
neliniștit în ceea ce privește răspunsul pe care l-ar fi dat 
împăratul, și în loc să se mute de pe un picior pe altul, așa cum 
făceau mai marii săi, el stătea liniștit în spatele lor. Avea o 
expresie plictisită desenată pe chip, în timp ce ochii lui 
contemplau locul rămas chel pe ceafa lui Plinthas, unde părul se 
rărise cu o repeziciune îngrijorătoare în decursul ultimelor 
săptămâni. Sosiseră în Ravenna de-abia acum o noapte, după 
lunga lor călătorie dinspre Ținutul hunilor, și nu avuseseră răgaz 
nici măcar să-și netezească cutele mătăsurilor înainte de a fi 
chemaţi la curte. Faptul că se știau șifonaţi și murdari îi făcea să 
se simtă și mai stingheriţi decât erau deja. 

Tânărul împărat împlinise vârsta majoratului de-abia acum 
cinci ani și se simțea încă foarte confuz în ceea ce privește 
înalta funcţie la care fusese ridicat. De ochii lumii, fusese 
pregătit pentru a conduce Imperiul de Apus încă de când avea 
șase ani. Însă în fapt, mama sa, împărăteasa regentă, Galla 
Placidia, îl ţinuse departe nu numai de responsabilităţi ci chiar 
de orice ocazie care l-ar fi pus în poziția de a învăța ce înseamnă 
responsabilitatea. Murise nu cu mult timp în urmă, iar 
Valentinian ceru ca trupul ei să fie îmbălsămat cu mare grijă, 
îmbrăcat în veșminte imperiale și așezat în poziţie autoritară pe 

205 


un tron din lemn de chiparos în Capela Sfinţilor Nazarius și 
Celsus. Dar deși o vizita și mergea la cripta ei să-i ceară sfat în 
fiecare zi, că nu-i putea fi de prea mult ajutor și nu-l putea 
sprijini. Aflat la comanda strategică a imperiului, zi după zi, el se 
baza acum în mod necondiționat doar pe sfatul și îndrumarea a 
doi oameni: Flavius Aetius, comandant al legiunilor, care își 
împărțea responsabilităţile între armatele din Galia și palatul din 
Ravenna și Eugenius din Alexandria, administrator al casei 
imperiale. Însă sprijinul lor nu era suficient pentru a-i da 
încredere deplină în rolul pe care-l deținea acum. Lipsa mamei 
lui lăsase un gol pe care îi venea greu să-l umple cu altceva, 
căci tânjea profund după apropierea și încurajarea familiei. 
Dintre rudele mai la îndemână îi rămăsese numai sora sa cea 
mare, Honoria. Și în ciuda faptului că ea nu se arătase niciodată 
interesată de chestiunile statului, el o dorea în preajma-i, ca pe 
un câine de companie, de care nu te poţi despărți. Astăzi, după 
cum îi era obiceiul încă de când mama lor trecuse în neființă, 
prinţesa rămăsese în atrium cu Valentinian, în timp ce acesta se 
îngrijea de treburile imperiului. Plictisită și absentă, ea se plimba 
indiferentă printre curteni și oaspeţi, ascultându-i cu mintea 
dusă departe. Totuși, chiar și această prezenţă distrată a surorii 
lui reprezenta o alinare pentru neliniștea tânărului împărat. 

Când cei doi diplomaţi terminară de relatat totul despre 
călătoria lor de dincolo de Dunăre, Valentinian se uită lung la ei, 
schițând o expresie indiferentă și încercând să mimeze o 
atitudine încrezătoare ca a unuia ce cunoaște diplomaţia 
străină, domeniu în care nu se simţea câtuși de puţin stăpân pe 
sine. 

— Aţi spus că nepotul lui Rugila deţine acum puterea? îl 
întrebă Plinthas. Aetius, spune-mi, tu l-ai cunoscut pe acest 
Attila, nu-i așa? 

Aetius, care stătea la o masă de-a dreapta împăratului, lăsă 
din mână raportul de călătorie al diplomaților pe care îl citise 
până atunci. 

— L-am cunoscut, Augustus, și sunt mulţi oameni vechi aici la 
palat care pot spune același lucru. Attila a trăit aici la Ravenna, 
la curtea unchiului dumneavoastră. 

Este un om de onoare, dar necruţător. Un război cu el nu este 
de dorit. 


206 


Eugenius, care stătea imperturbabil de-a stânga împăratului, 
zâmbi afectat. 

— Vorbești de parcă ţi-ar fi frică de el, generale. N-aș fi crezut 
că se poate întâmpla așa ceva unui bărbat cu abilităţile și 
potenţialul tău. 

Prinţesa Honoria își ridică privirea, atentă la comentariul 
înțepător al șambelanului. 

— Eugenius, este nedrept ce-ai spus, îl dojeni în batjocură. 
Generalul nostru nu se teme de nimeni, în afară de mine, poate. 

— Generale Aetius, interveni Plinthas, spui că este un om de 
onoare. Și cu toate acestea, ameninţă imperiul cu război! Cum 
să vă înțelegeți... 

— E adevărat, onorabile Plinthas? interveni Valentinian timid. 
Ne-ai spus că ameninţă cu război /mperiul de Răsărit. Dar aici în 
Apus, nu am niciun conflict cu hunii. Cu siguranţă acest Attila 
poate fi transformat într-un prieten... Expresia de pe chipul 
împăratului era una înfricoșată, aproape rugătoare, făcându-l să 
pară chiar mai tânăr decât era. 

Aetius oftă, întrebându-se, așa cum se întrebase în fiecare zi 
în ultimii douăzeci de ani, cum de-a putut un biet adolescent să 
fie pus în scaunul unui împărat. 

— Cu tot respectul cuvenit, Augustus, îi explică acesta, hunii 
nu fac prea mare diferenţă între Imperiul de Răsărit și cel de 
Apus. Cele două imperii s-au sprijinit reciproc în acţiunile lor din 
trecut, mai ales în atacurile asupra barbarilor. De aceea, Attila 
are un motiv întemeiat de a le vedea unul și același. In sensul 
acesta, pesemne că vă anticipează visele ambiţioase, nu-i așa? 

Valentinian surâse ușor. 

— Da, poate. E un om foarte isteț, Attila. 

Aetius continuă: 

— Ceea ce este însă important, este că Attila a trăit mulţi ani 
în Ravenna. Cunoaște imperiul, vorbește fluent latina, știe 
obiceiurile romane... 

Eugenius se întoarse enervat către rege, făcându-l pe tânărul 
conducător să tresară ușor la vehemenţa șambelanului. 

— Attila cunoaște Roma? Ce absurditate totală! Uita-ţi-vă la 
tratatul pe care ni l-a adus onorabilul Plinthas. Cum de se- 
așteaptă tâlharul ăsta ca un popor, chiar și Roma, să plătească 
șapte sute de livre de aur în fiecare an unei șlehte de barbari! 


207 


Aetius îi smulse pergamentul din mâini lui Eugenius și îl trânti 
pe masă. Totul în cameră fu cuprins de tăcere. 

— Ai dreptate, șambelane. Acest tratat este revoltător. Dar 
ceea ce este și mai revoltător este că împăratul răsăritean l-a 
semnat. 

— Păi a avut de ales? sări Plinthas. Acum, în ceea ce privește 
cele șapte sute de livre de aur despre care lordul șambelan atât 
de receptiv le-a adus în discuţie: din moment ce și Imperiul de 
Răsărit și cel de Apus sunt supuse riscului în acest caz... 

— La naiba cu cele șapte sute de livre! ripostă Aetius, 
șocându-i pe ceilalţi și reducându-i din nou la tăcere. Chiar nu 
puteţi vedea dincolo de aur? 

— Șapte sute de livre e o sumă considerabilă, generale, 
răspunse Epigenes cu băgare de seamă. 

— Aurul nu contează, continuă Aetius. Nu contează câtuși de 
puţin. 

Eugenius râse dispreţuitor. 

— Atunci plătește-l tu. Pun pariu că ai pus ceva la ciorap din 
anii petrecuţi în Galia. 

Aetius nu-l luă în seamă. 

— Și ceea ce este și mai important, lui Attila nu-i pasă de aur. 

— Ce vrei să spui? întrebă Valentinian, care se uita când la 
Aetius, când la Eugenius, cu obrajii împurpuraţi din pricina 
impresiei puternice pe care i-o făcuse discuţia. 

Aetius îi întinse tratatul împăratului, ca acesta să-l poată 
vedea. 

— Aceasta este propoziţia cheie: „Daţi înapoi toți expatriaţii 
huni care servesc Romei”. Asta vrea Attila. Pe cartea asta joacă 
în avantajul lui. 

Valentinian nu înțelegea. 

— Dar de ce ar cere una ca asta? Cu siguranță are destui 
oameni. Știu că împreună cu acea coaliţie de aliaţi are sub 
comandă deja un milion aproape. 

— Nu asta e important, explică Aetius cu blândeţe în glas. 
Sunt mii, poate zeci de mii de huni expatriaţi care servesc în 
armatele auxiliare romane împrăștiate peste tot prin imperiu și 
prin Asia, care cunosc armele romane, limba, ce-i motivează pe 
romani, tactica lor. Și acum toţi aceștia se vor întoarce în patria 
hunilor. 


208 


— Dar oare ar îndrăzni el să atace Apusul? insistă împăratul. 
— Fără un pretext nu, n-ar îndrăzni, răspunse Aetius. 
Eugenius îl privi cu scepticism. 

— Un „pretext”? 

— Bineînţeles, replică Aetius. Are nevoie de o justificare, de 
un motiv ca să-și cheme la luptă aliaţii, un impuls ca să 
pornească la atac. Attila nu vede războiul ca pe un scop ultim - 
este un mijloc - și trebuie să le dea căpeteniilor de trib și 
aliaţilor săi un motiv real ca ei să se riște alături de el într-o 
asemenea acțiune. 

Impăratul se gândi în tăcere la lucrurile acestea preţ de o 
clipă, apoi se aplecă înainte și îl pironi cu privirea pe Plinthas. 

— Atunci, spuse împăratul încet, trebuie să evităm cu orice 
preț să-i oferim un astfel de pretext. 


În acea noapte Aetius ieși din apartamentul personal în care 
locuia pe timpul vizitelor sale în Ravenna și străbătu un coridor 
scurt ce dădea într-o curte largă, aflată în aer liber, direct sub 
cerul noptatec. Totul era cuprins de liniște. Nu se auzeau decât 
susurul moale al fântânii din centru, iar o adiere răcoroasă făcea 
ca puternicul parfum al glicinei căţărătoare să plutească până la 
nările sale. Când se uită împrejur își dădu seama că aceasta era 
chiar curtea în care avusese loc cu mulţi ani în urmă petrecerea 
cu măști din mitologie. | se părea aproape uimitor când se 
gândea că acel tânăr soldat hun de atunci devenise în doar 
câţiva ani cel mai puternic om din Imperiul de Apus. Cum se mai 
învârte roata norocului se gândi acesta. Și cum trebuie să te mai 
păzești ca nu cumva să se întoarcă înapoi de unde a pornit. 

Trase adânc aer în piept, simțindu-se ușurat că a ieșit din 
încăperile înăbușitoare la aer proaspăt. Dar dintr-o dată reveria 
îi fu curmată de un sunet de ceramică spartă ce venea din 
spatele său. Aruncând o privire înapoi zări o umbră lungă 
furișându-se repede în spatele unei coloane și oftă. 

— Magnus, ieși de acolo! îl chemă el în șoaptă. După o clipă 
de liniște servitorul ieși timid din întuneric, cu capul plecat, 
sângerând la piciorul drept din cauza ghiveciului de flori peste 


209 


care dăduse cu piciorul și care se rostogolise prin curte ca o 
minge. 

— Ce faci și de ce te furișezi așa prin noapte? întrebă calm 
Aetius și fără să aștepte vreun răspuns, se îndreptă către un 
coridor ce ducea către aripa îndepărtată a palatului. Uriașul 
porni după el, târșâindu-și picioarele. 

— Flavius - m-m-mi-les, spuse încet Magnus după un timp. 
Aetius se opri și se întoarse să-l privească. 

Magnus se bătea cu pumnul în piept. 

— Mi-les, spuse iarăși. 

Aetius clătină din cap. 

— Împăratul are nevoie de tine aici la palat. 

Magnus își plecă dezamăgit capul. 

— Dragul meu prieten, la ora aceasta ar fi trebuit să fii de 
mult în pat. Eu mai iau o gură de aer, după care o să intru și eu 
înăuntru. Noapte bună. 

Pentru o clipă Magnus îl privi prostește, fără să zică nimic, 
după care dădu din cap în semn de încuviințare și începu să își 
târâie picioarele înapoi pe drumul pe care venise. 

Aetius își continuă plimbarea, privind către cer. Era unul 
dintre puţinele momente când își putea permite luxul câtorva 
momente de relaxare, în care să contemple stelele. Dar după ce 
scrută câteva clipe întunericul, își cobori privirea enervat. 
Jumătate din întreaga sa viaţă și-o petrecuse pe câmpiile întinse 
ale Ținutului hunilor și pe dealurile stâncoase ale Galiei, unde 
privirea nu-i era înfrânată decât de vreun arbust. În timpul 
vizitei de la Ravenna și din alte orașe ale imperiului, nu putuse 
să se obișnuiască deloc cu modul acela dificil de a vedea stelele 
și planetele de pe cer. De jur-împrejur, pe toate laturile 
clădirilor, se aflau torţe care luminau coridoarele și curțile, 
învăluind tot ce vedea în lumină. Era imposibil de privit stelele în 
aceste condiţii. Până și Venus, care pentru el purta încă numele 
hun - steaua păstorilor zo/bon - atunci când se gândea la ea, nu 
se putea observa din cauza unui acoperiș. Privind împrejur, 
Aetius zări la colţul acelei aripi a palatului un turn ce avea 
deasupra o terasă întinsă, împrejmuită de o balustradă joasă din 
fier. Începu să meargă către acolo, dar apoi se opri. Ușa de la 
baza turnului era închisă și, cel mai probabil, era și încuiată. 
Cum să ajungă până sus? 


210 


Gândurile îi fură din nou întrerupte de sunetul unei torţe 
dărâmate de pe perete undeva în spatele său și de un mormăit. 

— Magnus, zise el, fără să se mai întoarcă să vadă cine este. 
Cum se poate ajunge în vârful acestui turn? 

Auzi cum uriașul se apropie împleticindu-se în spatele său. 

— S-s-stellae? întrebă vocea aceea gravă. 

Aetius încuviinţă din cap: 

— Da, stellae, stelele. Vreau să privesc stelele. 

Se întoarse și văzu o expresie de îngrijorare pe chipul lui 
Magnus care dădea din cap dezaprobator. Acesta îi arătă cu 
degetul un alt turn, situat în colțul opus al palatului. 

— E prea departe, obiectă Aetius. O să mă urc pe acesta. Cu 
siguranţă trebuie să existe o scară exterioară. Magnus își aruncă 
ochii către o latură a turnului, iar când Aetius se uită și el într- 
acolo, zări un pasaj îngust, aproape ascuns în umbră. 

Uriașul se uită din nou către Aetius, cu aceeași neliniște în 
ochi, și scutură din cap dezaprobator, de data aceasta ridicând 
din umeri aparent a nepăsare. 

— Magnus, există o scară în acel pasaj? întrebă Aetius. 

Magnus tăcu o bună bucată de timp și apoi dădu ușor din cap, 
aproape imperceptibil. 

Aetius zâmbi. 

— Cel mai onest om din imperiu, spuse, scotocindu-se în 
punga pe care o avea prinsă la centură. Uite Magnus, cumpără- 
ți un pahar de vin și mergi la culcare. 

ÎI lăsă pe uriaș în curte, așa cum stătea neajutorat în picioare, 
și intră în pasaj, urcând apoi pe scară. 

Puțin mai târziu, Aetius trecu prin ușa de la capătul scărilor și 
ajunse pe terasa de pe acoperiș, unde erau așezate niște 
măsute cu șezlonguri confortabile. Doar o lampă cu petrol 
atârna într-un colţ. Păși spre marginea terasei și ţinându-se de 
balustrada rece din fier, privi în jos la orașul cufundat în tăcere 
care se întindea sub ochii săi în bătaia razelor lunii - străzi și 
pieţe, reședințele luxoase ale celor bogaţi îngrămădite de-a 
lungul zidurilor palatului, dincolo de ele, vama și alte birouri 
administrative, băile centrale, și mai încolo, sute de insulae, 
blocuri de locuinţe și case închiriate unde erau găzduiţi 
muncitorii din oraș și locuitorii mai nevoiași. Deasupra tuturor, 
luna coborâtă înspre pământ, plutea peste ele ca un minunat 


211 


scul poleit cu aur, nestingherită de clădirile dimprejur. Chiar în 
clipa aceea auzi un glas de femeie, venind din spatele său. 

— Speram că ai să vii. Te-am văzut jos în curte. 

lritat, căci fusese întrerupt, Aetius se întoarse și privi în 
umbră. Nu vedea nimic, așa că apucă mica lampă cu petrol și 
merse înspre locul de unde venea vocea aceea. 

Honoria stătea întinsă pe jumătate pe un șezlong, purtând o 
rochie subțire de mătase legată la brâu, care se desfăcuse la 
mijloc. _ 

— Prinţesă, mă iertaţi că v-am deranjat, spuse Aetius. Işi feri 
privirea, ca să-i permită să-și aranjeze hainele pe ea, dar 
Honoria nu făcu nicio mișcare în acest sens. Mai mult, se întinse 
ca o felină, căscând ușor și îi zâmbi în lumina lămpii. 

— N-am putut să închid un ochi, așa că am venit aici să beau 
un pahar cu vin. Pesemne că am aţipit. 

Aetius făcu o plecăciune și se îndreptă către scară, dar 
Honoria se ridică în picioare și îl chemă înapoi. 

— Generale, te rog, stai aici lângă mine. 

Aetius se opri și se întoarse. Când ajunse la ea, se așeză pe 
marginea canapelei. Honoria îl privea, iar ochii îi scânteiau în 
lumina lămpii. 

— De ce mă eviţi întotdeauna? întrebă ca. Pe chip i se 
desenase un ușor surâs distrat. 

— Nu vă evit nici pe departe, domniţă, răspunse el cu răceală. 
Sunt un om ocupat. 

— Ocupat, foarte ocupat, da. Părintele îmi zice mereu să îmi 
ocup și eu timpul cu ceva, ca să nu cad pradă ispitei. Când te 
plictisești, mai degrabă păcătuiești, asta e vorba lui. 

— Înțeleaptă învăţătură. Eu doar îmi fac datoria, prinţesă. 

— Și cred că ești foarte mândru că îţi iese atât de bine - ce 
hotărâre ai, ce perseverenţă... 

Aetius o privi mai îndeaproape. În ciuda tonului ei batjocoritor, 
ea adusese vorba despre ceva care întotdeauna fusese o 
chestiune ciudată pentru el. Mândru că-și face datoria? Cum ar 
putea asta să-l facă mândru, în afara cazului în care și-ar face 
datoria doar ocazional? Ar fi la fel de mândru în măsura în care 
este mândru că și-a luat micul dejun atunci când și-ar face 
datoria. A fi mândru pentru el ar fi fost un semn că își face 
datoria rareori și că faptul că nu și-o face este prea puţin 


212 


rușinos. Ar putea cineva pe lumea asta, afară de un prost, să fie 
mândru doar pentru că nu face ceva demn de rușine? 

— De-asta încerci să fii mereu ocupat? insistă ea. Fugi de 
ispită? 

Aetius zâmbi strâmb. 

— Dacă fug de ispită? Nu prinţesă, am răspundere în ceea ce 
privește chestiunile statului, sunt însărcinat cu treburile fratelui 
tău. Nu am... 

— N-ai ce? îl întrerupse Honoria. Tentaţii? Cu toţii le avem, 
generale. Cu toţii avem poftele noastre. 

— Poate, domniţă. 

— Uite eu, de pildă. Noi doi ne cunoaștem de mulţi ani și 
totuși tu mă eviţi. Nu crezi că e un prilej favorabil - ca și cum 
soarta ar fi vrut să fie așa - că acum suntem exact în același loc 
unde ne-am cunoscut prima dată? 

Aetius o privi cu răceală. 

— Sunt un om căsătorit, prinţesă. 

Honoria râse, pocnind din degete zeflemitoare. 

— Poftim? Cu durdulia aceea mică de Carpilia? 

— Priscilla. 

— Dar, generale, toată lumea știe că este o căsătorie din 
interes. Ea a avut noroc că provine dintr-o familie bună, cu un 
rang adecvat, o văduvă perfectă - cam greu mai întâlnești 
virgine în ziua de azi- și în același timp, tu aveai nevoie deo 
soţie cu o zestre potrivită. Un aranjament cum nu se poate mai 
bun, zic eu. Și mai zic ceva: Și ce dacă? 

Aetius zâmbi prudent. 

— O singură femeie îmi este de ajuns. Habar n-am cum se 
descurcă unii bărbaţi cu mai multe... 

Honoria scoase un oftat tare, exasperată. 

— Chiar nu vrei să mă înţelegi dinadins, dragul meu general, 
sau chiar nu te lași deloc pradă ispitei? 

— Cu tot respectul cuvenit, prinţesă... Nu-mi voi trăda soţia. 

— Atunci n-o face! Divorţează. Părăsește-o. Toţi fac asta. 
Pentru orice femeie trebuie să dai ceva la schimb, nu? 

Aetius o privea lung, fără să spună nimic. 

— Și apoi, încheie Honoria învârtindu-se triumfătoare, însoară- 
te cu mine. 

Aetius se strâmbă. 


213 


— Să mă însor cu tine! 

— Oh, dar este cât se poate de simplu, zâmbi Honoria, și logic 
de asemenea, ceea ce mintea ta isteață nevoie-mare ar trebui 
să o știe deja. Ești cel mai puternic om din imperiu, pe lângă 
împărat. Eu sunt sora împăratului, ceea ce mă face cea mai 
puternică femeie din imperiu. Nici că se poate o potrivire mai 
bună, nu crezi? ȘI... 

Se lipi de el pe canapea și el simţi mirosul acela puternic de 
vin ce venea din respiraţia ei. 

— ... aș putea să-i ușurez foarte mult viaţa micii Carpilia. 

Aetius stătea nemișcat, uitându-se lung la lună. În ciuda 
profundului dezgust pe care îl simţea faţă de această femeie, 
simțea o undă de intrigare. 

— Să-i ușurezi viaţa, repetă el. Cum așa? 

— Nu face pe prostul cu mine, Aetius, îi zise ea tăios. la-mă de 
nevastă. Valentinian nu-și va dori vreun urmaș, ai încredere în 
ce-ţi spun, decât dacă or să înveţe eunucii să nască prunci. Tu 
vei fi primul la tron... 

Îi luă degetele în mâna ei. 

„„„Și primul la rând pentru asta. 

Cu o mișcare iute, Honoria îi strecură mâna înăuntrul rochiei 
sale deschise, apoi se sprijini cu spatele de el, cu ochii închiși, 
torcând ca o pisică deîndată ce-i simţi căldura degetelor. 

Aetius stătea nemișcat. Poate niciodată în istoria Romei nu 
avusese un om un așa de mare potenţial, atâta putere, în cele 
cinci degete ale sale. O singură mișcare în susul rochiei sale, o 
singură mângâiere fină de-a lungul curbei delicate a sânului ei, 
și întreaga Romă, întregul Imperiu de Apus, titlul de Augustus, 
ar fi fost ale lui. Împăratul era o simplă marionetă, ușor de 
manevrat, pe care-l puteai înlătura ușor dacă era nevoie. 
Legiunile îi erau credincioase lui Aetius și fiindcă doar sprijinul 
lor nu era suficient, căsătoria cu Honoria ar fi înclinat balanţa în 
mod categoric în favoarea sa. Cea mai mică mișcare a degetelor 
lui, cea mai fină atingere a trupului ei fierbinte ar fi făcut 
diferenţa în ceea ce privește cariera sa și viața sa și probabil 
chiar în ceea ce privește soarta Romei. 

Cu toate acestea, el rămăsese neclintit, ca de gheață. Așa 
cum se uita la lună, își dădu seama că Priscilla s-ar putea să o 
privească și ea în același moment, gândindu-se la el în timp ce 


214 


se fâțâia încolo și-ncoace în casa lor din Galia, la sfârșitul zilei, 
sărutându-și copiii de noapte bună înainte ca slujnicele să-i 
zorească la culcare. Chipul ei, grăsuț și cu pielea rozalie, îi 
umplu imaginaţia și își aduse aminte de prima dată când se 
gândise la ea, la posibilitatea de a se căsători cu ea, la acel 
orizont cu totul diferit decât cel pe care-l vedea acum. Tatăl lui, 
care murise cu mulți ani în urmă, făcuse primele aranjamente, îi 
vorbise cu mândrie fiului său despre acest subiect, spunându-i 
ce avantaje i-ar fi adus căsătoria, dar la vremea aceea Aetius nu 
se putea gândi la altceva decât la armatele sale de huni și la 
următoarea mare aventură care-l aștepta. Vocea tatălui său îi 
răsuna încet în minte, ca o șoaptă care se făcea însă tot mai 
auzită și mai distinctă, iar chipul său bătut de vreme îi luă locul 
imaginii Priscillei din mintea sa. Ce anume spusese? Ce neglijase 
Aetius, ce pierduse din vedere în toate încercările și în confuzia 
politicii de la curte și în fruntea legiunilor, așa cum stătuse 
atâţia ani de zile? 

Roma înseamnă onoare și noblețe... Trebuie să te străduiești 
mereu să depășești realitatea Romei... 

Fiindcă nu mai putea răbda ezitarea lui Aetius, Honoria se 
aplecă mai aproape peste el, arcuindu-și ușor spatele, 
cuibărindu-se mai bine sub mâna sa caldă și-și întoarse capul 
spre el, zâmbitoare și plină de dorinţă. 

— Eu sunt trofeul, iar imperiul este premiul, șopti ea 
visătoare. Sau e viceversa? 

Aetius își trase brusc mâna la o parte și se ridică în picioare, 
în timp ce ochii Honoriei se deschiseră bătând din gene, cuprinși 
de mirare. 

— Roma nu este o felie de fruct, pentru care să te tocmești la 
piaţă, spuse el simplu, pe un ton egal cu sine și rece ca gheața. 

Honoria sări în picioare și își închise iute halatul, plină de 
mânie. 

— Cine crezi că se tocmește, mă rog? izbucni ea. Felie de 
fruct! Poate că știi tu să profiţi de fiecare moment în luptă, 
generale, dar vei regreta că ai dat cu piciorul unei ocazii ca asta. 

Aetius dădu din cap și se înclină, făcându-i o reverență în 
batjocură. 

— A fost plăcerea mea să ratez o astfel de șansă, domniţă. 


215 


— Nu, a mea a fost plăcerea, idiot și cap sec ce ești. lar eu îmi 
găsesc plăceri oriunde vreau. 

Luă un clopoțel pe care îl pusese pe masă lângă ea și sună 
nervoasă. Pe coridorul de afară se auziră pași și ușa se deschise 
în spatele ei. Aetius se încordă. Pentru că nu era lumină, ușa era 
doar o deschizătură în întuneric, iar persoana care intră pe 
terasă nu putea fi recunoscută defel. Fără să se uite măcar în 
spatele ei, prinţesa vorbi. 

— Eugenius, condu-l pe generalul Aetius afară. Afară din 
clădire, afară din Ravenna și afară din imperiu. 

Îi aruncă o privire răutăcioasă lui Aetius înainte să se încrunte 
într-o expresie forţată de suferinţă. 

— A încercat să... profite de mine. 

La auzul cuvintelor prinţesei, Eugenius zâmbi și păși în 
lumină. Aetius strânse din ochi a dispreţ. Honoria îi aruncă 
servitorului ei o privire lungă, stăruitoare, apoi un surâs viclean 
îi brăzdă chipul. Lunecă ușor până în faţa lui Aetius, lângă 
Eugenius și îi puse încet mâna pe umăr. 

— M-am răzgândit, spuse ca, cu vocea tremurândă, în timp 
ce-și ștergea o lacrimă din ochi cu mâneca rochiei. Eugenius, 
rămâi. Generalul se poate întoarce și singur. Ne vom îngriji 
mâine de cele trebuincioase pentru călătoria sa. 

— Cum doriţi, doamna mea, zâmbi servitorul afectat. 

Aetius se îndepărtă cu pași mari, plin de mânie. 

Când cobori scările la întoarcere, prin pasaj și apoi jos în 
curte, aproape că se ciocni cu Magnus, care stătea ascuns în 
umbră, abătut ca un câine. 

— Ai știut tot timpul că ei sunt acolo sus, așa e? îl chestionă 
Aetius. De-aia n-ai vrut să-mi arăţi pe unde pot urca. 

Dar nu avea chef de vorbă și nici Magnus nu știa ce să-i 
spună, ca să se lege firul discuţiei. 

— Drace, amândoi am stat în Ravenna prea mult timp, mârâi 
Aetius și se depărta de uriaș, care rămase unde era, cu privirea 
ațintită în umbră. 


Aetius trecu prin coridoarele de marmură, cu chipul marcat de 
o expresie de furie mută. Totul părea acum ca pus sub lupă, 
proporţiile își căpătau esenţa adevărată - stelele îl luminau ca 
niște reflectoare. Susurul vreunei fântânile de colț hârșâia 


216 


pentru el ca sunetul sticlei sparte. La capătul curții întunecoase, 
urma unui melc în noapte strălucea cu o fosforescenţă bizară, 
desenând pe perete o scriitură sclipitoare, învinovăţitoare. 
Mintea îi era asaltată de gânduri - despre cariera sa, despre 
siguranţa familiei sale, despre cum avea să fie Roma în viitor. 
Subtil, îi trecu prin minte să-i povestească împăratului despre 
conversaţia cu Honoria, dar în ciuda faptului că împăratul era 
dependent de sfatul său, dacă era să aleagă între cuvântul lui și 
al prințesei, se știa de a cui parte va fi Valentinian. Ar pierde 
lupta pentru câștigarea încrederii împăratului, s-ar face de râs și 
pe lângă acestea ar fi socotit a fi un trădător pentru că ar acuza- 
o pe sora împăratului de... ce anume? Că l-a ispitit? De furios ce 
era, aproape că îi venea să râdă în hohote, căci îl lovise atât de 
tare cu arma ei, iar el, Comandant al Legiunilor Imperiului de 
Apus nu avea nimic cu care să se apere și s-o lovească la rându- 
i. Să fie soarta unui om atât de fragilă, încât să-i fie doborâtă de 
un lucru atât de neînsemnat, rămânând în același timp 
nevinovată? Stelele se uitau la el din cer, licărind și mai 
puternic. 

Nici nu avu timp să descâlcească bine ițele întâlnirii aceleia 
prevestitoare de rele că imediat ce trecu de ultimul colţ al străzii 
care mergea către locuinţa sa, se întâlni faţă-n faţă cu împăratul 
însuși, care trecea pe sub o arcadă, consultându-se încet cu 
câţiva curteni. Două gărzi pretoriene înarmate stăteau vigilente 
în apropiere. Aetius nu avea cum să o ia pe altă cale, amânând 
astfel confruntarea pentru altă dată. Tânărul împărat deja îl 
zărise. 

— Ah, generale Aetius, spuse Valentinian întinzându-și mâna 
pentru a i-o așeza pe umăr, prefăcându-se prietenos și 
afirmându-și totodată o poziţie de superioritate, care mereu îi 
lipsea atunci când era în prezența ofiţerilor săi. 

— Tocmai ieșisem la o plimbare, să iau o gură de aer proaspăt 
înainte de culcare. De ce cutreieri coridoarele la ora aceasta 
târzie? 

Aetius avea faţa ca de piatră. 

— Mă eliberez și eu de gânduri, Augustus. Vă rog să mă 
scuzaţi, sunt extrem de obosit. Sunt sigur că aţi prefera să fiți 
singur, decât alături de umila mea companie. 

Împăratul se uită surprins la el, apoi zâmbi. 


217 


— Nu-i adevărat! adăugă el cu un entuziasm fals. Dar te 
înțeleg. Și eu mă simt cam obosit. Noapte bună. Se întoarse cu 
faţa către curtenii săi. Haideţi, să-l lăsăm pe general să se 
odihnească. 

Aetius făcu o plecăciune, trecu pe lângă ei și la primul colț 
aceștia îl pierdură din ochi. Deodată, auzi un zgomot tare de 
ceramică spartă și un mormăit. Ingheţă pe picioare și trase cu 
urechea. 

— Ah, Magnus! strigă împăratul voios. 

— Ce faci aici așa târziu în noapte? Am crezut că te-ai culcat 
devreme. 

Urmă o pauză, apoi se auzi un singur cuvânt bolborosit. 

— S-s-stellae. 

Aetius se întoarse. Neghiobul de Magnus vorbea acum cu 
împăratul? 

— Stelele? se miră împăratul. Ah, stelele! Strașnică idee, 
Magnus! Îmi place și mie să mă uit la stele. Mi-aduc aminte de 
turnul acela - deseori mă urcam acolo cu mama, deși n-am mai 
fost sus de când ea nu mai e. Se vede foarte frumos de pe 
acoperiș. Ei bine, noapte bună, Magnus. Și ia ăștia, cumpără-ţi o 
prăjitură cu miere mâine dimineaţă... 

Aetius rămase uluit, ascultând sunetul pașilor ce se pierdea în 
depărtare. 

După puţin timp, Valentinian și cei care-l însoțeau începură să 
urce pe scara exterioară a turnului. Ajunși în vârf, cu respiraţia 
aproape tăiată, el deschise ușa și se îndreptă către acoperiș. Se 
auzi un țipăt surprins de femeie, iar împăratul timid sări 
deoparte, speriat. Cei doi pretorieni se avântară înainte, cu 
săbiile scoase și se uitară împrejur înspăimântați, ochii lor de- 
abia acomodându-se cu acoperișul întunecat, luminat doar de 
razele lunii și de lampa atârnată acolo. Însuși Valentinian 
descoperi de unde venea sunetul acela. Zâmbind triumfător, îi 
văzu pe cei doi goi pușcă lângă canapeaua din apropierea 
balustradei, împleticindu-se pe podea și scotocind după haine 
prin întuneric. Pielea lor lucea palidă în lumina blândă a lunii. 

Ce fa... Pleacă de-aici, strigă femeia. 

Tânărul împărat se amuza teribil de o asemenea priveliște 
când el se așteptase să găsească acolo un loc pentru meditaţie 
solitară. 


218 


— O, nu, râse acesta pe înfundate. Cine-i acolo? 

Apucă o torță pe care unul din curteni i-o aduse de pe coridor 
și se apropie de cuplul acela care se zbătea pe jos asemenea 
unui vânător care-și încolţește prada prinsă-n plasă. 

— E chiar mai interesant ca un travesti, râse el. Amorezii au 
doar două mâini. Dacă le folosesc pentru a-și ascunde 
goliciunea, am să le văd feţele. Dacă-și ascund feţele-n mâini, 
cu atât mai bine! 

Însă propria sa faţă se făcu palidă ca a unui mort când lumina 
torței căzu asupra lor. 

— Honoria? zise el, împietrit de uimire, iar vocea sa se sparse 
și deveni tot mai stridentă cu cât se amplifica impactul a ceea 
ce tocmai vedea. 

— Și... Eugenius?... Șambelanul meu? Șambelanul palatului?! 
Soră, am să pun să te bată cu biciul! Ce-ar fi zis mama de 
asta...! 

Dedesubt, Aetius stătea în umbră, ascultând sunetul 
încăierării de sus și vocile acelea pe care nu le putea desluși. 
Deodată, de după perete apărură trei siluete care începură să 
coboare. Când ajunseră jos și pășiră în lumina torței, îi 
recunoscu pe cei doi pretorieni ai împăratului, târându-l pe 
Eugenius, gol și turbat de mânie. Gărzile se opintiră până la 
Aetius, care stătea nemișcat, și se opriră ca să-l apuce mai bine 
pe prizonierul care se zvârcolea în mâinile lor. 

— Aetius, șacal ce-mi ești! îi aruncă Eugenius printre dinţi, 
plin de mânie. 

Unul dintre pretorieni îl arse o lovitură peste faţă cu capătul 
lâncii sale. 

Aetius dădu din cap și se uită la el impasibil. 

— Felicitări, Eugenius, spuse acesta încet. Cred că în sfârșit 
vei fi și tu înălţat la rang de eunuc. 

Pretorienii rânjiră, îl apucară și mai strâns și-l târâră pe 
șambelan în josul coridorului până când dispăru cu totul în 
întuneric. 


Celula avea niște pereţi simpli din piatră, o masă, un scaun și 
un pat mic de campanie. O rază firavă de soare ce se strecurase 
prin fereastra înaltă învăluia masa într-o lumină puternică, deși 
restul încăperii rămânea ascunsă în umbră. Nu era nici umed, 


219 


nici răcoare. Podeaua era pavată cu dale de piatră, tăiate 
neglijent, asta ca să nu fie doar pământ bătătorit. Și nu erau 
scurgeri sau găuri de păianjeni sau alte lucruri neplăcute. Și cu 
toate acestea, era o închisoare în toată regula, cu zăbrele la 
fereastră și cu un zăvor greu din fier ce fereca ușa masivă de 
stejar. 

Honoria stătea aplecată deasupra mesei, scriind frenetic cu 
pana o scrisoare lungă. Părul îi era nepieptănat și de săptămâni 
întregi nu se mai îngrijise să se machieze. Paznicii ei de celulă 
nu se lăsau impresionați de frumuseţea sa și în orice caz, era 
imposibil să rămâi cochetă în aceste condiţii. Își turnă puţin vin 
într-o ceașcă ordinară de lemn din carafa de pe masă și îl dădu 
pe gât repede, spunând în șoaptă o rugăciune de mulțumire 
pentru fratele ei, care îi îngăduise măcar acest lux neînsemnat. 
Când termină scrisoarea într-un bun sfârșit, semnă decorativ în 
josul pergamentului, o împături o dată, apoi încă o dată într-o 
bucată mai mare de pergament. Işi scoase inelul cu sigiliu de pe 
degetul de la mâna dreaptă, dar când luă lumânarea și se 
pregăti să picure ceară pe plic pentru a-i pune pecete, se opri. 

Ținându-și inelul cu grijă în faţa ochilor, îl privi așa un răstimp, 
căzută pe gânduri. Apoi revenind cu picioarele pe pământ, îl 
sărută și în loc să-l apese peste ceara fierbinte, îl vâri iute 
înăuntrul plicului. Îl închise și picură puţină ceară pe margine, 
dar apoi se opri dându-și seama că îi lipsește ceva. Fiindcă 
pusese inelul în plic, acum nu mai avea o pecete cu care să 
sigileze plicul. Pe chip îi flutură un zâmbet fugar și își băgă 
degetul mare în ceara udă, suflă peste sigiliu ca să se usuce și 
mâăzgăli repede ceva pe fața plicului. Aruncând o ultimă privire 
rapidă asupra operei sale, încuviinţă mulţumită din cap și apoi 
sună din clopoțel. 

După o clipă se auziră pașii paznicului apropiindu-se, iar 
acesta se opri, deschise ușița ferestruicii de la celulă și se uită 
înăuntru cu o privire suspicioasă. 

Honoria își ridică privirea într-acolo și oftă. 

— Nu tu, neghiobule! îl apostrofă. Să vină fata mea. 

Ușița fu trântită și închisă și după câteva momente o pereche 
de ochi sfioși de femeie se iviră prin ferestruică. Honoria se 
ridică și îi întinse plicul. 


220 


— Dă-i ăsta lui Marcus, curierul. Imediat să dai zor până la el! 
Poate s-o dea cu poșta călare. Spune-i că are să primească 
cincizeci de monede de aur dacă o duce repede. 

Slujnica dădu din cap că a înţeles și dispăru. 

Puțin mai încolo, după ce alergă gâfâind până la grajduri, fata 
îi dădu scrisoarea unui călăreț tânăr și zvelt, care tocmai ţesăla 
un cal în spume. 

— Ce-i asta? întrebă cu dispreț. De-abia am sosit din Neapole. 
Stăpâna ta nu-mi îngăduie nici măcar jumătate de zi să-mi adap 
și cu gâtlejul și să fac un drum până la băi? 

— Jumătate de zi? i-o întoarse fata. Eu nu știu cum mai e să ai 
o jumătate de zi liberă de când am început să muncesc aici. Cât 
despre adăpat gâtlejul, nici nu încape vorbă! Cine știe dacă tu ai 
să stai doar o jumătate de zi? 

— Ei bine, dacă nu mă crezi, poţi să vii cu mine Lavinia, să 
vezi ce și cum fac. Se întoarse către ea și o ciupi cu toate 
degetele de pulpe. Te cam ia valul pe la băi, dacă n-ai un paznic 
bun, îi făcu el cu ochiul. 

Lavinia dete un țipăt și îi dete mâna la o parte de pe ea, deși 
în sinea ei zâmbea. F 

— Ce neruşinare! Și ce păcat de asemenea. Imi pare că 
trebuie să găsesc alt curier. Stăpâna se grăbea aşa de tare să 
trimită răvaşul ăsta, că promisese chiar să-i dea călărețului 
cincizeci de monede de aur când se întoarce în oraș... 

Marcus făcu un pas înainte încercă să apuce scrisoarea, dar 
Lavinia se feri. 

— Cincizeci de monede de aur! exclamă el, luând-o de mijloc 
și chinuindu-se să-i fure scrisoarea din mâna întinsă. M-aș duce 
călare până-n fundul ladului și-napoi pentru banii ăștia! 

Lavinia chicoti și îl sărută pe obraz. 

— Uite pentru ăsta ar trebui să te duci acolo. 

Băiatul stătu locului și zâmbi, atingându-și obrazul cu mâna. 

— N-ai mai făcut asta până acum. Cu ce ocazie, mă rog? 

Fata îi vâri scrisoarea în pumn și o luă la picior. 

— Cu asta. La revedere. Ne vedem la toamnă! 

O văzu cum iese pe ușile de la grajd și apoi se uită la scrisul 
acela de pe plic, iar faţa i se întunecă pe dată. 

— Doamne iartă-mă. Către Attila, regele hunilor? Pentru o 
clipă rămase pierdut printre gânduri, iar buzele sale se mișcau 


221 


încet în timp ce calcula distanțele pe care trebuia să le 
parcurgă. Mai trecu o dată ţesala prin părul calului său. 

— Ne vedem la toamnă, bombăni el, dacă am cu norocul ăsta 
să mă-ntorc așa de curând! 

Băiatul se urcă în scări și o luă la trap ieșind pe ușile grajdului. 


IV 


Attila stătea în sala întunecoasă, plină de fum, cu Turgrid de-a 
dreapta sa. Erau înconjurați de un batalion de soldați puternici, 
căpeteniile armatelor sale de goți și de huni. Încăperea se 
schimbase profund de la noaptea aceea cu petrecerea - pereții 
erau acum goi, fără o tapiserie care să mai schimbe aspectul 
aspru al scândurilor de brad. Mesele fuseseră împinse spre 
marginile camerei și culcate la pământ, cu excepţia uneia mai 
mici care era trasă în faţa tronului și încărcată cu tot felul de 
hârtii și de hărți. Chiar și șemineul era întunecat și rece, în ciuda 
răcorii de vară târzie și a înserării ce se lăsa peste pământ. 
Ofițerii erau și ei îmbrăcaţi la fel de auster, iar unii dintre ei 
purtau chiar pelerine de călărie pătate de transpiraţie și cizmele 
le aveau pline de noroi. Numai prezenţa celor șase băieței rași în 
cap, fii omniprezențţi ai lui Attila, mai îmblânzea din asprimea 
încăperii, atunci când aceștia fugeau de colo-colo pe podeaua 
goală și se luau la harță, sfădindu-se pentru vreo bucăţică 
rămasă de mâncare. Mezinul, învins în încăierare, fugi plângând 
la Attila, rugându-l printre lacrimi să-l ridice de jos și să-l ţină-n 
poală. Regele îi făcu pe plac fără să-l ia în seamă, fără să se uite 
în jos la el, în timp ce citea atent depeșele ce-i erau întinse. 

— Aceasta tocmai ce a sosit, stăpâne, spuse Turgrid, 
întinzându-i o foaie împăturită și ponosită de pergament. De la 
curtea romană din Ravenna. 

Attila cercetă plicul acela curios. 

— Ciudat sigiliu, nu-i așa? Arată aproape ca amprenta unui 
deget. 

Când rupse plicul cu degetul, căzu din el un inel, zăngănind 
pe masa din faţa regelui. Acesta îl ridică și se uită atent la el. 

— Litera „H”, spuse uimit. Împăratul Honorius? Dobitocul 
acela e mort de ani de zile. Știu că poșta vine greu, dar... 


222 


— Nu, stăpâne, spuse Turgrid, aruncând o privire peste 
umărul lui Attila ca să zărească ciudatul răvaș. Este de la 
Prinţesa Honoria, sora împăratului Valentinian. 

— Sora lui? De ce mi-ar trimite...? Vocea sa se topi în tăcere 
în timp ce el își plimbă ochii repede peste hărtie. 

— Asta-i foarte ciudat, spuse după un timp, așezând 
scrisoarea pe masă și ciupindu-l în treacăt pe ţâncul pe care-l 
legăna pe picior. Spune că a fost întemniţată pe nedrept și că i 
s-a refuzat judecata... și că în calitate de suveran apropiat, este 
de datoria mea să o ajut. Îmi trimite inelul ei cu sigiliu, ca 
dovadă a identității ei. 

Işi ridică privirile, surăzând cu jumătate de gură, în timp ce 
oamenii săi râdeau pe înfundate. 

— Dintotdeauna a fost un pic dusă, îi explică Turgrid prudent. 
Desfrânată cu vinul și cu bărbaţii. Fratele ei, împăratul, nu a 
reușit să-i găsească un soț potrivit, e mult prea viperă, bag 
scama. Probabil că a închis-o ca s-o ţină departe de rele. 

— Ha! exclamă Attila. Așadar, acum sunt Hercule al ei, care s- 
o salveze din mâinile fratelui ei cel rău. Ce mai poveste 
siropoasă! Și inelul, parcă e o cerere în căsătorie! 

Bărbaţii hohotiră din nou, chiar mai tare acum, dar Attila nu le 
ținu isonul de data aceasta. Din contră, rămase pierdut în 
spaţiu, plimbând absent inelul acela în susul și-n josul degetului 
său mic. 

— Parcă e o cerere în căsătorie... repetă el. 


La curtea din Ravenna, tânărul împărat stătea în camera cu 
hărţi înconjurat de curtenii săi, uitându-se repede peste depeșe 
deîndată ce acestea îi erau înmânate. Aetius, purtând niște 
haine de călărie bătute de ploile din dimineţile de toamnă, 
stătea la masa decorativă de marmură chiar față în față cu el, 
indicându-i pasajele importante din documente și explicându-i-le 
tânărului împărat. Brusc, grupul acela restrâns de sfetnici ieși, 
iar camera se cufundă în tăcere când Marcus, curierul, dădu 
buzna înăuntru, murdar și cu respiraţia tăiată, urmat de un 
eunuc furios. 

— Mă  iertaţi, Augustus, interveni Marcus, întinzându-i 
scrisoarea. Tocmai ce a sosit. O depeșă urgentă pentru 
dumneavoastră. 


223 


Valentinian ridică dintr-o sprânceană și rânji batjocoritor. 

— Da? De data asta de unde vii, Marcus? Credeam că ne-ai 
părăsit de tot. Slujnicele au șters și-au lustruit toată vara. 

Marcus roși. 

— Din capitala hunilor, Augustus. 

Valentinian se întinse și apucă scrisoarea, tremurând ușor. 
Însă înainte să-i rupă sigiliul, se opri. 

— Cu cât aflu mai multe despre hunii tăi, generale Aetius, cu 
atât îmi displace mai mult orice veste din partea lor, spuse, 
despăturind în mână pergamentul. Mi-aduce aminte de vremea 
când băiat fiind, m-am strecurat în pivniţa palatului și-am băgat 
mâna într-un butoi cu mere, simțind ceva cu blană înăuntru. Nu 
eram sigur ce putea fi, dar știam că nu-i de bine. 

Aetius își ridică absent privirea pentru o clipă, apoi îi dete 
înapoi  depeșa peste care se uitase. Împăratul rupse 
pergamentul de pe exterior și chiar atunci îi căzu în poală un 
inel de aur cu sigiliu, pe care-l ridică surprins. După o clipă, își 
lăsă mâinile să-i cadă pe masă. 

— Acum sunt absolut sigur că nu-i de bine, spuse. 

Aetius se uită la inel. 

— Seamănă cu sigiliul Honoriei. Cum de a ajuns pe mâna 
hunilor? 

Valentinian despături încet răvașul și îl citi în gând. 

— Doamne Dumnezeule! 

Aetius le aruncă o privire tăioasă curtenilor pe care-i rodea 
curiozitatea ca să-i facă să plece de-acolo, apoi se ridică în 
picioare și se aplecă să ia scrisoarea din mâinile tremurânde ale 
împăratului. Generalul își plimbă iute ochii peste pergament, 
apoi își ridică privirile, uitându-se undeva departe. 

— Attila se învoiește să accepte cererea în căsătorie și 
primește bucuros jumătate din Imperiul de Apus drept zestre, 
citi Aetius. Vocea îi era calmă, dar își încleștase fălcile de mânie. 

Curtea amuţi pe dată, fiecare om uitându-se la împărat, ale 
cărui buze se mișcau fără să scoată un sunet, într-un sfârșit, 
Valentinian începu să râdă pe înfundate, câţiva dintre curteni 
râseră și ei și în câteva clipe doar toată lumea hohotea de râs. 
Aetius singur rămăsese serios. 

— Căsătorie cu un hun? pufni Valentinian, ștergându-se la 
ochi cu marginea mânecii. Cine-ar fi crezut că Attila posedă un 


224 


așa simţ al umorului? Și zestrea ei să meargă la maimuța aia cu 
fata gălbejită! 

În vreme ce el dădea din umeri și sala răsuna de hohote de 
râs, Aetius îi făcu semn prin spatele împăratului unui intendent 
ca să vină mai aproape. Punându-i o mână pe umăr, se aplecă 
să-i spună ceva la ureche. 

— Să-i pana prinţesei și să schimbi gărzile și slujnicele de la 
închisoare, îi șopti. 

Intendentul încuviinţă din cap și se furișă afară. 

Împăratul își împinse scaunul la perete și se ridică în picioare, 
bătând din palme voios. Expresia aceea glumeaţă de pe chipul 
său era dezminţită de frica din privirea sa. 

— Destule depeșe pe ziua de azi! exclamă el. Generale 
Aetius, vrei să mă însoţești te rog până la apartamentele mele? 
Cred că sunt gata să iau prânzul! 

Cei doi bărbaţi își croiră drum printre curteni, coborâră 
treptele până spre coridorul de afară și porniră într-acolo, 
fiecare cu două gărzi pretoriene veghind după el. Valentinian îi 
puse mâna pe umăr bărbatului mai în vârstă, în semn de 
respect, ca un fiu către tatăl său. Totuși, greutatea mâinii lui era 
neobișnuit de mare, ca și cum împăratul s-ar fi sprijinit de el ca 
un moșneag sau ca un schilod. Aetius se încordă simțind 
apăsarea și Valentinian, dându-și seama de enervarea lui, își luă 
mâna de acolo și se opri din mers, făcându-l și pe Aetius să 
rămână pe loc și să se întoarcă spre el. 

— Generale, spuse Valentinian încet după un timp, deși eu 
sunt îmbrăcat în purpură, amândoi știm care-i adevărul. Eu 
niciodată n-am avut experienţă în ceea ce privește conducerea. 
Legiunile, și probabil întregul imperiu, se uită la mine ca la un 
tinerel neîncercat de viață. Tu ești cel care susţine greutatea, ca 
O... ca O... 

— Ca o cârjă, îl întrerupse Aetius, uitându-se fix în ochii lui. O 
cârjă sau un baston. 

Faţa tânărului împărat deveni abătută. 

— Da, ca o cârjă. Și totuși, mie, schilodului, mi se aduce laudă 
pentru că merg. Știu că asta e în mintea ta și nu te pot 
învinovăţi pentru asta. Dar cum aș fi putut să fac să fie altfel? 

Își ridică ochii și îi privi chipul lui Aetius, iar glasul tău era 
aproape rugător. 


225 


— Lucrurile mărunte, aceste lucruri mărunte mi-au scăpat de 
sub control și s-au transformat în chestiuni importante. Nici 
măcar lulius Caesar nu a putut să ţină-n frâu efectele pe care 
poftele femeii le au. Însăși Cleopatra era nesăţioasă, iar după 
moartea lui Caesar... 

Aetius îi tăie vorba pierzându-și răbdarea. 

— Ce anume vroiaţi să discutaţi cu mine, Augustus? 

Valentinian scoase un oftat. 

— Problema aceasta a zestrei, este ea pretextul de care 
trebuie să ne temem? 

Aetius se opri. 

— Nu este un pretext suficient ca Attila să atace imperiul. El 
este ambițios, dar e departe de a fi nebun. 

— Atunci așa știe el să facă glume? 

Aetius cumpăni o clipă la acest lucru. 

— Nici asta nu este. Attila nu are simțul umorului. 

— Atunci... noi ar trebui... poate... 

Aetius dădu din cap cu îndârjire. 

— Pregătiţi-vă pentru ce-i mai rău. Mobilizaţi legiunile în 
punctele de acces în imperiu, pe Dunăre, pe Rin. Ca măsură de 
precauţie. 

Împăratul făcu ochii mari. 

— Dar graniţele! Dacă raportările garnizoanelor noastre sunt 
corecte, Attila are nenumărate triburi sub comanda sa, triburi 
care râvnesc la pământurile și la bogăţia Imperiului Roman. 
Dacă se hotărăşte să pornească marșul, atunci are un... un... 

— Un milion de oameni, îi termină Aetius fraza. Știu foarte 
bine ce resurse are. 

Împăratul înghiţi în sec. 

— Și la un milion de oameni, garnizoanele noastre vor ceda cu 
siguranţă, chiar dacă le întărim cu obișnuitele detașamente de 
armată! Decât să mobilizăm soldaţi la graniţe, n-ar fi mai bine 
să-i strângem înapoi în Italia, să facem Roma mai puternică, să 
întărim Ravenna? Cu orice preț? 

Aetius se întoarse cu spatele și începu să meargă spre 
locuinţa sa aflată în aripa opusă a palatului, iar Valentinian porni 
după el. 

— Attila nu este singurul conducător care are aliaţi, spuse el, 
fără să se uite înapoi la împărat. O invazie dinspre Răsărit nu va 


226 


afecta doar Roma ci și o mulţime de triburi din imperiul nostru, 
pe vizigoți, pe burgunzi, pe diversele triburi prietene ale 
alamanilor, pe franci. Am și eu resursele mele. Nu trebuie să vă 
faceţi griji. 

— Generale? 

Aetius nu-l băgă în seamă și continuă să meargă, forțându-l 
pe împărat să lungească iar pasul până ce-l prinse din urmă. 

— Incă ceva, generale. 

— Am foarte mult de lucru, Augustus. Voi pleca mâine 
dimineaţă pentru a mă ocupa de această chestiune a aliaţilor. 

— Generale, uiţi că-mi ești supus. Am spus că mai este ceva 
ce trebuie să știi de la mine. 

Aetius se opri și se întoarse încet către el, aruncându-i o 
privire ca de piatră. Vocea tânărului tremura și totuși suportă 
privirea cumplită a generalului. 

— Eu sunt schilodul, spuse el, și tu ești cârja mea de lemn 
călit. 

Aetius se uită la el egal, dar nu spuse niciun cuvânt. 

— Și dacă pe un om îl lasă cârja lui, spuse împăratul mai 
departe, dacă alunecă la pământ și-l face pe om să cadă, omul 
acela se poate răni. Dar el nu va muri din cauza asta. Mai 
degrabă, se va ridica singur în picioare, va blestema cârja 
pentru că l-a trădat și o va rupe-n două pe genunchiul său. 

Aetius strânse din ochi. Văzându-i chipul, cele două gărzi 
pretoriene din spatele lui Valentinian veniră mai aproape, 
prudente. 

— Probabil povestea ta cu hunii ţi-a oferit multe lucruri 
plăcute, continuă Valentinian, cu ceva mai multă încredere în 
glas. Probabil că pregătirile pentru acest eveniment trebuiau 
făcute acum mulţi ani, când Attila de-abia începuse să 
alcătuiască coaliția. Probabil că ar fi trebuit să anticipezi atacul 
lui Attila și foamea de pământ a triburilor sale aliate. 

— Probabil, spuse Aetius cu răceală. 

— Sau probabil că fosta ta cunoștință cu Attila și felul său de 
a acţiona este cel mai mare zid al imperiului, în loc să fie un 
obstacol, după cum ar crede unii. 

— Nu doresc nici să mă scuz, nici să primesc laude pentru 
faptele mele din trecut, răspunse Aetius. Eu conduc cum am 
condus întotdeauna, pentru binele și pentru onoarea Romei. 


227 


Împăratul dădu din cap aprobator. 

— Și vei face asta în continuare. Și vei fi răsplătit dacă vei 
înlătura această ameninţare de cotropire, fie că o faci diplomatic 
sau cu forța armelor. Atacul lui Attila trebuie înăbușit. Cu toate 
acestea generale, dacă dai greș... 

— Dacă vorbiţi despre eșec, o iau ca pe o insultă la adresa 
mea, Augustus. 

Împăratul ezită, dar rămase ferm pe poziţii. 

— Dacă dai greș, generale, adu-ţi aminte de soarta cârjei de 
mai devreme. Dacă te decizi să dai piept cu Attila pe front, în 
luptă, în loc să te retragi pentru a apăra Ravenna, atunci 
acțiunea ta trebuie să fie una decisivă. Attila trebuie nimicit. 

Coborându-și din nou privirea, împăratul se uită fix la podea 
pentru un răstimp și apoi, trăgând tare aer în piept, ca și cum și- 
ar fi revenit dintr-un mare efort fizic, începu să meargă mai 
departe, trecând pe lângă Aetius, cu cele două gărzi urmându-l 
îndeaproape. 

Aetius rămase nemișcat, uitându-se lung după împărat. 
Așadar, se ajunsese în acest punct. Trebuia să conducă legiunile 
în război contra hunilor. Să dea socoteală unui băiețaș de 
împărat. Să dea ordin să fie ucis Attila. Și totuși, avea oare de 
ales? Desigur, pe calea aceasta o apucase cu mult înainte, 
atunci când alesese această viaţă. Dar oare o alesese el într- 
adevăr? Chiar a/esese el să conducă legiunile decât de pildă, să 
fermenteze struguri sau să construiască ziduri de piatră? Sau 
să-i conducă pe huni? Nu trebuie să știi că ai de ales înainte să 
evaluezi cu adevărat ceea ce faci? Era prea târziu acum. 
Ipotezele erau zadarnice, regretele, și mai rău. 

Pentru un soldat, pentru un soldat roman, nu există decât o 
singură direcţie în care să privească: înainte. Făcându-le semn 
pretorienilor săi, ridică fruntea sus și își continuă drumul. Când 
trecu după un colţ, auzi zgomot de ceramică spartă. Tresări 
instinctiv și apoi merse în spatele unei coloane să vadă ce era. 
Acolo, în faţa lui apăru speriat Magnus, cu hârburi de oale la 
picioarele sale, împroșcat până spre coapse de vinul roșu din 
amfora pe care tocmai o scăpase pe jos. Când îl văzu pe Aetius, 
chipul acela cu barbă se lumină pe dată și uriașul începu să se 
bată tare în piept: 

— Mi-les, spuse el. 


228 


Soldaţii din spatele lui Aetius începură să râdă pe înfundate. 

De data aceasta însă, Aetius nu-l luă în batjocură și nici nu-i 
spuse uriașului să plece. In loc să facă asta, se opri și apoi se 
învârti încet în jurul lui Magnus, pășind peste balta aceea de vin, 
uitându-se la mușchii lui uriași, care se vedeau pe sub tunica sa 
zdrenţăroasă. 

— Ştii, se uită Aetius gânditor la el, cred că e vremea să te 
promovăm afară din palat, Magnus. E timpul să te facem soldat. 

Ochii lui Magnus se făcură mari, barba i se despică lăsând loc 
unui zâmbet enorm și el își deschise larg brațele, vrând să-l 
sufoce pe Aetius într-o îmbrăţișare. Garda lui Aetius ieși imediat 
înaintea-i, cu sabia scoasă, oprindu-i calea uriașului, dar asta 
nu-l împiedică să dea un chiot de bucurie asurzitor și lipsit de 
cuvinte. 

— Stăpâne, îi șopti una dintre gărzi lui Aetius. Omul ăsta e 
prea mare pentru a purta armură și mănâncă prea mult. In plus, 
e la pământ cu inteligenţa. 

Aetius se prefăcu surprins de această descoperire. 

— La pământ, zici? Asta înseamnă că-i mai deștept decât 
jumătate din ofițerii mei, care nu-s la pământ. 

Gărzile râseră și luară mâna de pe săbii. 

— Magnus, adăugă Aetius trecând pe lângă el, cu brațele 
puternice ca ale tale, ţi-am găsit o slujbă cum nu se poate mai 
potrivită pentru tine. 

În curte, chiar în faţa intrării în palat, curierul Marcus verifica 
șaua calului său și așeza mai bine baierele desăgii de piele 
aruncată în spinarea-i. Deși era deja întuneric și de-abia sosise, 
pentru el nu era timp de dormit în noaptea aceea. Nici nu 
avusese răgaz să meargă să facă mult-visata baie la care se 
gândise săptămâni de-a rândul, iar speranţele sale de a-i intra în 
graţii Laviniei se topiseră de mult. Marcus înjură cu foc în timp 
ce se urcă în șa și-i dete bice calului la galop, întorcându-se din 
nou pe drumul ce ducea înspre Răsărit. 

— Cincizeci de monede de aur, mi-a zis. Cincizeci de monede! 


V 


Pe o câmpie sub un mal înalt, cam la o zi de galop de-a lungul 
câmpiei din locul unde se afla acum capitala hună, un bătrân 


229 


fermier ostrogot își târșâia picioarele desculțe pe pământul plin 
de pietriș al ogorului său. Din patru-n patru pași își biciuia alene 
cu frânghia pe spate măgarul, care trăgea de plug în faţa lui. 
Omul acesta cultiva acest pământ neprimitor de șaizeci de ani 
încoace și-și blestemase fiecare zi, căci singurele lucruri care 
răsăreau și mai abitir decât buruienile erau pietrele. Grâul 
apărea întotdeauna pe locul trei. Ici și colo se mai oprea să 
azvârle deoparte câte o piatră care intra sub lama ciobită a 
plugului. Șaizeci de ani, murmura el, de șaizeci de ani trudea 
pământul ăsta. Șase copii și o nevastă îngropase în țărâna de- 
aici, ca să-i îmblânzească pe zei, oricare ar fi zeii aceștia care să 
ceară asemenea sacrificii ca să nu mai facă rău. Și totuși, 
pietrele ieșeau la suprafaţă ca bulele de aer dintr-un iaz. Oare 
avea să găsească ultima piatră înainte să închidă ochii? Va 
azvârli deoparte ultima piatră în viaţa asta? Va putea oare să-și 
vadă lama plugului lunecând ușor printr-o brazdă de pământ 
moale, decât să hârșâie și să sară în spatele măgarului aceluia 
ticălos și să se odihnească apoi în pietrele pe care le scosese cu 
atâta trudă cu băţul lui de săpat? 

Ofta și îi implora tăcut pe zei să-i ierte blasfemia și 
nerecunoștința. Totuși, starea sa de depresie nu dispărea. Era 
aceeași cum fusese timp de șaizeci de ani. 

Vor crește vreodată bănuţi de aur în copaci și fii voinici din 
muguri de ceapă? 

Visul cu ochii deschiși al fermierului fu deodată întrerupt, 
când acesta simți o durere ascuţită în picior. Tipă de durere, îi 
strigă măgarului să stea pe loc și se așeză în ţărână să se uite 
mai bine la talpa lui scorojită, acoperită de piele aspră. Curgea 
sânge, dar avea să se vindece. Dacă pietrele nu reușiseră să-l 
deformeze când picioarele lui erau cele ale unui flăcău tânăr și 
fraged, cu siguranţă n-aveau cum să-i facă rău acum, cu pielea 
asta bătrână pe el, mai groasă ca a unui măgar și de două ori 
mai hidoasă. Se uită enervat împrejur, ca să zărească obiectul 
pe care călcase. 

Văzu o piatră ascuţită, cu vârful ieșit din pământ, la câţiva 
pași mai încolo, trase o sudalmă, se ridică în băţul lui de săpat și 
cu mare greutate, gemând de durere, șchiopătă până acolo, ca 
să dea piatra la o parte. Ciudat, dar piatra nu vroia să se 
clintească din loc. Șaizeci de ani arase câmpul ăsta și ca din 


230 


senin, apare un bolovan unde înainte nu găseai niciunul și mai 
mult, nu se mișcă din loc? Dădu din cap enervat, dar deloc 
surprins, căci pe bucata sa de pământ pietrele creșteau ca o 
recoltă și dacă într-un an nu se tăceau, la anul aveau să iasă și 
mai mari. Trase din nou și din nou obiectul opuse rezistenţă, iar 
de data asta îi tăie și mâna când vru să-l apuce. El se uită lung 
la palma sa jupuită, plină de sânge - de data aceasta uimit cu 
adevărat - și animat de o curiozitate bruscă, îngenunche și 
începu să sape în jurul obiectului cu degetele, foarte hotărât și 
totuși precaut. 

Deodată, aceasta ieși din cripta sa: o sabie străveche, 
ruginită, cu tăișul rupt și scurt, cu marginile ascuţite mâncate de 
coroziune, dar rămășițele mânerului încrustat cu agate în aur se 
vedeau cu ochiul liber sub pământul de pe ea. 

Fermierul o cercetă cu privirea uluit un lung răstimp, apoi o 
așeză cu grijă pe pământ, o sărută și se uită către cer cu 
adoraţie. Ochii săi bătrâni și tulburi se umplură de lacrimi. 

După șaizeci de ani, zeii erau în sfârșit mulțumiți. 

XXX 

În atriumul placat cu scândură al palatului, Attila primi 
zâmbitor ultima scrisoare pe care i-o înmână un Marcus ostenit, 
care tocmai se prăbușise de pe cal și fusese adus în faţa regelui, 
ținut pe braţe de două gărzi hune impasibile. 

— Mulţumesc, romane, răspunse regele vesel. Dacă o ţii tot 
așa ai să devii aproape la fel de rapid ca un hun. Oreste! Adu-i 
omului ăstuia un cal nou, și să fie unul hun, să-i înlocuiască 
mârţoaga asta romană de doi bani. 

— Mare Rege... își ridică Marcus privirea către el, cu ochi 
rugători. 

Attila aruncă o privire în jos și-l privi pe curier absent. 

— Hmm? Ce este romanule? Pe toţi zeii, ești mai murdar ca o 
turmă de porci de-a goților. Așa își trimite Ravenna curierii în 
zilele noastre? Gărzi, faceți-i o baie omului ăstuia și daţi-i de 
mâncare și apoi trimite-ţi-l înapoi pe drumul lui. Nu vreau să zică 
stăpânilor lui că hunii nu dau dovadă de ospitalitate, chiar și față 
de-un roman. 

Marcus dădu încet din cap de mulțumit ce era și apoi ieși 
clătinându-se pe picioare, cu mâinile sprijinite de umerii masivi 
ai celor două gărzi hune. 


231 


Attila deschise relaxat scrisoarea și o citi în gând, pufnind de 
dezgust când ajunse la sfârșitul ei. 

— O glumă, asta zic ei c-a fost. O glumă! Turgrid! 

Attila făcu pergamentul sul în mână și-l aruncă pe podea când 
Turgrid intră pe o ușă laterală. 

— Da, Rege. 

— E timpul să ne revendicăm „zestrea”. 

Turgrid se încruntă în semn de dezaprobare. 

— Mare Rege, cu tot respectul cuvenit, va fi dificil să vă 
convingeţi aliaţii să pornească la război înspre Apus doar pentru 
că vă doriţi o nevastă romană. Sunt deja trei sute de neveste în 
harem, din fiecare ţară de sub comanda dumneavoastră. 
Soldatul de rând din comanda dumneavoastră de-abia dacă-și 
poate permite măcar o nevastă care să-i culeagă noaptea 
păduchii din păr, ce să mai vorbim de trei sute. 

— Se pare că nici lu nu ești convins, spuse Attila zâmbind 
batjocoritor. 

Turgrid îl privi la rându-i. 

— Eu? Ker, eu sunt un om bătrân. Trei sute de femei ar fi mult 
prea multe pentru mine. 

— Vârsta n-are importanţă, spuse Attila. Nu contează dacă ai 
o soţie sau trei sute... sau dacă conduci peste un popor sau 
peste douăzeci. Toate posesiunile nu sunt perfecte. Dacă 
aparţin de lumea aceasta, atunci sunt imperfecte și drept 
urmare, insuficiente. Singurul lucru pe care-l poate face cineva, 
un bărbat adevărat, un rege, este să caute mereu să atingă 
perfecțiunea. 

— Dar dacă nimic în sine nu este perfect, atunci este imposibil 
să atingi perfecțiunea, indiferent de cât de mult o vei căuta. 

— Nu chiar, îi explică regele. Poate că perfecțiunea este de 
neatins, dar te poţi apropia de ea. Două obiecte un pic 
imperfecte sunt mai aproape de ideal decât unul singur. 

— În cazul ăsta, spuse Turgrid, singura cale de a-ţi îmbunătăţi 
poziția în viață nu este să cauţi perfecțiunea, ci să cauţi să ai... 
mai mult. Dar unde poate duce asta, vă întreb? 

— Tu ce concluzie tragi? 

Turgrid nu mai spuse nimic preț de o clipă, cugetând. 


232 


— Cel mai aproape de a atinge perfecțiunea într-o lume 
imperfectă este cel care... obţine totul, concluzionă el într-un 
sfârșit. 

Attila încuviinţă din cap. 

— Exact. 

Turgrid îl privi încurcat. 

— Deci de-asta pornim la război? Ca să obţinem... 

— ... perfecțiunea, îi răspunse Attila. Corect. 

— Eu nu văd nimic perfect în legătură cu războiul în acest 
context. 

Zâmbetul zeflemitor al lui Attila dispăru brusc. 

— Chiar crezi că eu aș porni la asalt chiar și până în camera 
de dincolo, ca să nu mai vorbim despre Europa, doar ca să îmi 
iau încă o nevastă? Sunt destule motive bune pentru a distruge 
Roma, fără să fie nevoie să recurgem la o justificare atât de 
slabă ca aceasta. Roma reprezintă un pericol nu numai pentru 
huni, ci pentru lumea întreagă. Cel mai mare om al lor, lulius 
Caesar, pe care oamenii lui îl privesc ca pe un zeu, ca pe un zeu, 
a ucis un milion de oameni inocenți în Galia. A fost un ucigaș în 
masă, și cu toate acestea, fiecare împărat de la el încoace și-a 
luat numele lui ca titlu imperial. 

Turgrid se încruntă. 

— O fi asta adevărat, dar... 

— Nu am terminat. Am trăit printre romani și îi cunosc prea 
bine. Dovezile lor de prietenie sunt false, alianțele lor sunt 
făcute doar pentru propriul lor interes. Dacă sunt puternici, 
atunci cuceresc. Dacă sunt slabi, atunci joacă o cacealma și se 
retrag, sperând că dușmanul nu va băga de seamă, până ce 
devin iar puternici. Cei din afara imperiului - barbarii, cum ne 
numesc ei, nu au fost nicicând suficient de puternici sau de uniți 
ca să profite exact de vremea când Roma este slabă. Până 
acum! 

Turgrid îl privi stăruitor. 

— Și pentru această... această teorie a răului ce vine dinspre 
Roma, îl veți ataca până și pe Flavius Aetius? 

Dacă a făcut ceva, atunci a reușit să suprime excesele ce se 
făceau la Roma. El este singurul om de onoare de la curtea lui 
Valentinian... 


233 


— Poate că este așa. M-am gândit mult la lucrul acesta, dar 
eu atac Roma, nu pe Flavius. Rămâne alegerea lui dacă vrea să 
ia parte la războiul împotriva noastră sau nu. 

— Flavius e unul de-al nostru. Este un hun. 

— Dacă este hun, atunci să ni se alăture. Eu am să-l primesc 
cu dragă inimă și am să-l răsplătesc. Cu toate acestea, știu în 
sufletul meu că n-are s-o facă. S-a născut roman, roman va fi 
toată viaţa. Înșiși romanii au o vorbă: Naturam expellas furca, 
tamen usque recurret! Caracterul poţi să-l azvârli afară și cu 
furca, tot se va întoarce mereu la tine. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— O simplă prietenie nu este îngăduit să stea în fața dorinţei 
destinului. Asta e șansa pentru o domnie, pentru un regat al 
hunilor care va dăinui veșnic. Nu trebuie s-o irosim. 

— Mare Rege, spuse Turgrid, cu fața împietrită. Acestea sunt 
lucruri de care trebuie să se îngrijească filosofii și învățații. Nu 
aveţi un motiv îndreptăţit pentru a porni război în toată Europa. 
Aliaţii le văd doar pe cele trei sute de neveste. Nu vă vor urma... 

Attila se strâmbă. 

— Aliaţii nu mă vor urma? De zeci de ani ostrogoții și alamanii 
s-au îngrămădit la granițele romane, înfometați, clocotind și 
înmulţindu-se peste măsură. Fierb de furie și de ambiţie. Pe 
aliați nu-i mai poţi ţine în frâu mult timp, Turgrid, propriile 
noastre pământuri ar fi în primejdie. Nu, nu aliaţii trebuie să mă 
urmeze pe mine. Eu am să-i urmez pe ei! Cavaleria mea va fi 
doar berbecul care va împinge-n porţi. Deîndată ce învingem 
apărarea romană, nu trebuie decât să ne dezlănţuim hoarda și 
să dăm năvală înăuntru. 

Chiar atunci, o gardă se năpusti înăuntru, urmată de un ţăran 
șchiopătând, venit din interiorul ţării. Oreste își aţinti privirea 
asupra lui, fixându-și ochii de germanic asupra chipului 
bătrânului. 

— Mare Rege! strigă garda. O minune! Priviţi ce a descoperit 
bătrânul acesta got pe bucata sa de pământ! 

Desfăcând o bucată de pânză de sac murdară, scoase la 
lumină sabia străveche, plină de praf, făcându-i pe toţi să 
amuțească de uimire. 


234 


Șoptind molcom, dar deslușit, Turgrid repetă străvechea 
legendă care fusese transmisă din gură-n gură de-a lungul 
generaţiilor. 


„Într-o bună zi sabia străveche va fii găsită, sabia făurită și 
bătută pe lamă de însuși Părintele Dinastiei, cu tăișul trecut prin 
foc, întărită de gheață, sărutată de vânt. Va fi tăinuită într-o 
piatră şi doar Berik Ker, Marele Conducător, căruia îi este 
destinată cea mai aleasă soartă o va scoate la lumină, căci el 
este regele de care fiecare popor se va teme, mai presus de 
oricine. Când sabia va trece sub stăpânirea lui, Sabia Dinastiei, 
el va sta de-a dreapta zeilor și chiar va deveni zeu adevărat." 


Attila îi aruncă iute o privire lui Oreste. Chipul alamanului 
rămase ca de piatră, dar îi făcu un semn cu capul, aproape 
imperceptibil. Regele luă apoi sabia în mâini și o privi lung, cu 
lăcomie. 

— Chiar va deveni zeu adevărat, repetă el cu respect, 
întorcând cu grijă relicva în mâinile sale. Priviţi. Ăsta o motivul 
meu. 

Turgrid își închise ochii un răstimp, îngrozit, dar Attila era atât 
de extaziat de visul din mintea sa, încât nici nu băgă de seamă. 

— A sosit vremea, Turgrid, spuse Attila, ridicându-și privirea 
cu o scânteiere în ochi. Pregătește hoarda. 


235 


CAPITOLUL ȘAPTE 


Drumul spre Campi Catalunici, 451 d.Hr. 


Mai presus de orice, răsunau tobele hunilor. 

Pulsând, acoperind toiul cu sunetul lor, tobele băteau din zori 
până-n scară, ţinând ritmul pentru picioarele care mărșăluiau 
necontenit. Chiar și pe timpul nopţii oamenii nu scăpau de tobe, 
căci orele în care le ascultaseră bătăile deja constituiau o 
obișnuinţă în mintea lor, astfel că sunetul le rămânea în cap cu 
mult după ce marșul se oprea. Într-adevăr, cu cât era noaptea 
mai liniștită, cu atât era mai necruțătoare bătaia dinăuntrul lor, 
pulsându-le în cap și zbuciumându-le somnul, bătaia care-i 
trezea  dis-de-dimineaţă și care, aproape izbăvitoare, se 
confunda din nou cu răsunetul real, fizic, al tobelor acoperite de 
piele de bou, în timp ce bărbaţii își reluau marșul. Căci 
picioarele lor nu se mișcau în cizmele cusute din piele de 
căprioară sau în sandalele cu ţinte ale celor câteva mii care 
serviseră ani buni în legiunile auxiliare romane. Picioarele lor 
stăteau în acestea și erau protejate de ele, desigur, dar nimic 
mai mult. Nu aceste biete straturi de piele și de fier le mișca 
picioarele soldaţilor înainte, nu ele le ridicau pas după pas, nu 
ele făceau ca sub picioarele lor să curgă mile întregi, fără oprire. 

Tobele erau cele care-i împingeau înainte. 

Și risipite printre bătăile puternice, ca de plumb, se auzeau și 
alte sunete. Tropăitul iute al copitelor de cai se ridica în aer și se 
prăbușea ca o pală de tunete, în timp ce grosul cavaleriei 
străbătea câmpia plină de iarbă. Un nor de praf se ridică ca un 
vârtej în urma lor, înălțându-se până sus în văzduh și zburând 
odată cu vântul, conturând o potecă galbenă, ușoară ca o pană, 
o scară pe care înșiși zeii puteau cobori pentru a contempla 
forța aceea măreaţă ce se desfășura dedesubt. Metal se ciocnea 
de metal, căci scuturile gotice de război, azvârlite pe umerii 
puternici, noduroși, zăngăneau când marginile lor de bronz se 


236 


loveau de sulițele de fier legate nu prea strâns în chingi, în 
spatele harnașamentului. Roţile masive ale carelor, ca niște 
pietre de tocilă, scârțâiau prin șanțurile deja adâncite pe drum 
de urmele a o sută de mii de alte care ce trecuseră înainte pe 
acolo. 

Trupele se deprinseseră cu aceste sunete, cu larma și vâjâitul 
unei armate în plin marș, și de-abia de se găsea vreunul care să 
fie pe deplin conștient de grandoarea aceea totală, 
înspăimântătoare, a armatei uriașe, căci de-abia de putea zări 
cineva dincolo de micul cerc de arvani și zuuni, detașamente de 
câte zece și o sută de oameni, care-l înconjura. Acolo, spre 
dreapta, conturul unui cap cu coif de fier, cu păr blond ieșindu-i 
afară, un nas drept de got, silueta gigantică a unui om de trib ai 
cărui strămoși sălășluiau departe înspre nord, unde soarele palid 
se ia la trântă fără sorți de izbândă cu luna îngheţată și unde alţi 
zei sunt stăpâni pe zi. Acolo, drept înainte, o aripă de cavalerie 
persană, cu soldați cu pielea închisă la culoare și cu bărbi negre, 
o mie de oameni cu coifuri cu vârf ascuțit, stând drepţi în șa pe 
niște armăsari nervoși, cu picioare subțiratice. Și peste tot, în 
fiecare unitate, conducând fiecare brigadă și fiecare divizion și 
alcătuind o mare masă de războinici călare, erau hunii îmbrăcaţi 
în piele, cu fețele lor compacte și osoase și cu bărbile lor subțiri. 
Ochii lor erau aproape închiși din pricina prafului care-i sufoca, 
coifurile trase bine peste față le acopereau sprâncenele și se 
legănau în ritmul bătăilor de tobă și al tropăitului de la copitele 
căluţilor lor cu capul încovoiat, mișcându-se alături de animale 
ca și cum erau una cu caii lor, ca și cum prin vene le-ar fi curs 
același sânge și inimile lor ar fi bătut ca una singură, ca și cum 
ar fi fost împinși de aceeași dorinţă de a trăi și de a lupta și dea 
muri. 

Privind cum treceau trupele sale, Attila fu deodată distras de 
un strigăt și își întoarse calul. În faţa lui stătea unul din fiii săi 
mai mici, un flăcău voinic de doisprezece ani, îmbrăcat în 
veșminte militare hune, combinate de-a valma, pe care le 
adunase din rămășițe de armuri și de arme, pe care le găsise 
prin tabără sau pe care le șterpelise din fabrica de armament, 
când fierarii nu erau atenţi. În spatele lui erau o mulţime de alţi 
băieţi, patruzeci sau cincizeci în total și toți erau fii de-ai lui 
Attila sau ai altor nobili huni, având vârste cuprinse între opt și 


237 


doisprezece ani. Aveau capetele rase și purtau pelerine din 
blană de vulpe și o armură încropită, asemănătoare celei pe 
care o avea pe el conducătorul lor cel tânăr. Cei mai mulţi erau 
înarmaţi cu securi și cu pumnale, deși puţini erau cei care 
avuseseră norocul să aibă arcuri și săgeți de antrenament, în 
timp ce tot atâția nu aveau decât niște bâte de lemn. Așteptau 
acolo uitându-se la Attila și la conducătorul lor, în formaţie 
militară de drepţi. 

Attila se uită lung la ei, cu asprime. 

— Ce-i asta? Fiule, tu ai pus la cale asta? 

— Zuun-ul Puiului de Lup, tată, îi răspunse băiatul. La datorie, 
așteptăm ordinele dumneavoastră. 

Attila își lăsă fața să fie brăzdată de un surâs. 

— La datorie? Și care este datoria voastră? 

Băiatul se zăpăci, neștiind pentru o clipă ce să zică. 

— Să omorâm romani, spuse el după un moment. 

— Să omorâți romani! exclamă Attila. Curajoși pui de lup mai 
sunteți! Dar prea tineri. Cum ați ajuns aici? 

Băiatul arătă cu degetul niște cai ce pășteau undeva în 
spatele lor. 

— Călare. 

— Călare? Acolo nu-s destui cai pentru voi toți. 

Băiatul își umflă pieptul cu mândrie. 

— Am mers câte doi. Uneori câte trei. O să reușim, tată. Ne- 
am pregătit pentru război toată viaţa noastră. 

— Toată viaţa voastră, ei? Ei bine, trebuie să vă mai pregătiţi 
un pic. Acasă cu voi acum! 

Băiatul se făcu roșu la față de indignare. 

— Dar, tată! Am ajuns așa de departe. În plus, suntem la cinci 
zile depărtare de oraș acum, doar n-ai să ne trimiţi singuri 
acasă. Pe noi, fiii lui Attila și ai nobililor săi? Singuri prin stepă? 
Să ne luptăm cu lupii și cu bandiții? 

Se uită la Attila cu ochi rugători. 

Regele plecă și el privirea către el, dar cu răceală. 

— V-aţi ascuns printre care cinci zile înainte de a vă apropia 
de mine și acum vi se pare prea departe să vă întoarceţi acasă? 
Călăriţi alături de armată dacă vreţi. Dar nu aveţi voie să luptați. 

Băieţii izbucniră în chiote și urale, ieșind din formaţie care 
încotro. Fericiţi, alergară spre caii lor și le săriră în spinare, 


238 


băieții cei mici în față, cei mai mari urmând să călărească în 
spatele lor. Attila se uită după ei cum coborâră dealul la 
întrecere, înspre armata care marșa și dădu din cap admirativ. 

— Sălbatici mici și isteţi, murmură el, apoi își întoarse din nou 
privirile asupra armatei masive, în timp ce aceasta trecea în 
marș pe lângă el. Huruitul carelor grele și galopul cailor le 
simţea în stomac la fel de tare precum le auzea cu urechile și cu 
cât stătea mai departe de armată, cu atât simţea mai puternic 
răsunetul câmpiei, sunetele delicate, din depărtare, 
îngemănându-se cu cele mai de-aproape, răgușite, încolăcindu- 
se unele după altele, ca o iederă în jurul trunchiului unui stejar. 
Sunetul ascuțit al fluierelor gotice și murmurul cântecelor de 
marș ale hunilor intensificau și purtau cu ele sunetul surd și 
pătrunzător al tobelor, atacând simțurile din toate părțile. 

Stătea singur în spinarea calului său, iar lângă el mergea 
fioros un lup cenușiu uriaș, prins între instinctul său originar de 
a urla și de a scheuna în faţa revoluţiei din jurul său și între frica 
pe care-o avea față de stăpânul lui. Attila cuprinse cu privirea 
armata lui, creaţia lui, copiii lui, plin de multumire. Era cea mai 
mare realizare a lui într-o viaţă încununată de realizări. Era cea 
mai letală forță pe care o întâlniseră vreodată dușmanii lui, și 
cea mai mare forță armată întrunită vreodată în istoria lumii. 

Era hoarda lui Attila. Și gonea spre Apus. 

XXX 

Cu vederea înceţoșată din pricina ametțelii, Aetius se strădui 
să ignore puntea care se rotea într-una sub picioarele sale. 
Trebuia să se concentreze, să se gândească la scopul său 
general, care de săptămâni întregi îi maci nasc mintea în fiecare 
clipă din nopţile în care nu putuse să închidă un ochi: coaliția. 
Trebuia să se alcătuiască o coaliţie, să se reînvie alianțele cu 
triburile supuse Romei, și asta repede. Veștile de la neguţătorii 
călători și de la diplomaţii curţii răsăritene nășteau îngrijorări lot 
mai mari, căci raportau că triburile de la Răsărit se-adună. Cu 
toate acestea, privind valurile mari, cenușii, cum se sparg 
înaintea lui, era abătut și nu se putea gândi la altceva decât să 
treacă cu bine de această călătorie pe apă și să pună din nou 
piciorul pe pământ, cât de repede cu putinţă. 

Își aţinti ochii asupra plajei care se apropia tot mai mult, în 
vreme ce mica lui flotă înainta spre ca. Pescărușii se balansau și 


239 


se roteau în aer, deasupra valurilor agitate, ca niște hoţi 
răutăcioși care urmaseră flota pe toi drumul ei dinspre Galia 
până aici, și care acum se năpusteau în jos pe punte să 
ciugulească vreun cui care lucea în soare, acum planând cam cu 
o palmă deasupra apei, arcuindu-și trupurile după mersul 
fiecărui val și lunecând ușor. In spatele plajei se ridicau stâncile 
albe ale Britanniei ca zidurile unei fortărețe. Sunetul slab al 
bătăii ciocanului de velar pe un buștean de lemn ţinea ritmul 
pentru sclavii care dădeau la vâsle și când corpul navei atinse în 
sfârșit fundul apei, căpitanul strigă ordin să pună ramele-n furci. 

Inainte ca echipajul să poată pregăti ambarcaţiunile pentru 
debarcare, Aetius le făcu semn oamenilor săi și împreună cu o 
duzină de gărzi galeze sări din navă printr-o parte în apa care-i 
venea până la brâu. Când se apropiară și celelalte două nave 
din detașamentul său, văzu că și acolo oamenii lui sar peste 
brâul de protecţie al vaporului și o iau la înot. Zâmbi sardonic, 
plin de satisfacție. Deși el ura apa cu fiecare celulă a corpului 
său, oamenii lui nu trebuiau să afle. Sărind în valurile reci ca 
gheaţa, înotând indiferent spre mal, fără a lua în seamă că 
trupul său nu stătea într-o poziţie prea sigură și că în spate i se 
spărgeau valuri după valuri, îndurând cu stoicism umezeala 
care-i pătrunse de la umeri în jos, el dădea dovadă de o ambiţie 
romană, de dispreţ și de curaj fată de forţele naturii, lucruri care 
erau absolut necesare pentru un general ce trebuia să prezinte 
astfel încredere în ochii oamenilor săi. 

În ciuda acestor lucruri, tot nu putea să sufere marea. 

Pe plajă îi aștepta o mică gardă de onoare formată din 
reprezentanţi bretoni, condusă de un ofițer înalt, slab și 
roșcovan, îmbrăcat într-o pelerină cu dungi în culori puternice, 
tivită cu blană moale. Alături de legiunile lui Neptun, acest 
bărbat făcu un pas înainte și fața sa plină de riduri se lumină cu 
un zâmbet larg. Aetius stătu preț de o clipă pe nisip ca să se 
scurgă apa de pe el și-și așteptă oamenii, iar apoi, văzând cum 
se apropie căpetenia, zâmbi larg la rându-i și înaintă pentru a-i 
primi îmbrăţișarea. Căpetenia nici măcar nu tresări atunci când 
Aetius îl umplu și pe el de apă lipindu-și de el pelerina udă de 
lână. Bretonii nu păreau să resimtă prea mult frigul sau 
umezeala. 


240 


— Vortigern! exclamă Aetius, desprinzându-se din 
îmbrățişarea aceea strânsă și bătându-l ușor pe umeri. S-au 
scurs atâţia ani și totuși te-aș recunoaște într-o clipă. 

Vortigern râse și arătă cu degetul înspre o casă de lemn 
alterată de intemperii, situată undeva în spatele plajei, pe o 
terasă de piatră, cam la jumătatea înălțimii stâncilor. O potecă 
îngustă, cu scări de lemn, fusese tăiată primejdios printre pietre 
și șerpuia în sus de pe plajă până la casa aceea. 

— Vino, Flavius, spuse bretonul. Refugiul meu de lângă plajă. 
Este rustic, dar intim. Mă folosesc de ea doar la ocazii speciale și 
da, tu ești primul roman care o va vedea. Să vă uscați hainele tu 
și oamenii tăi și să vă odihniţi. Avem multe de discutat după 
atâta vreme! Îl bătu pe Aetius pe spate, îi făcu semn unui om 
de-al său să-i arunce pe umeri generalului o pătură uscată de 
lână, și apoi îi conduse sus pe poteca abruptă. 

Ajunseră după un răstimp, gâfâind din pricina urcușului, cu 
hainele și armurile ude leoarcă. Intrară pe ușă zăngănind din 
toate cele și își deteră jos armurile făcând zgomot mare, apoi se 
adunară în jurul focului încropit din lemne plutitoare care fusese 
deja pregătit într-un colț într-un cămin făcut din pietre de pe 
plajă. Aetius își făcu loc până în faţă, sporovăind una-alta cu 
oamenii săi și frecându-și mâinile, bucuros că a dat de căldură. 
Aerul se umpluse deja de mirosul de umezeală și de lână care 
începea să se usuce. Trei slujnice, durdulii și roșii în obraji din 
pricina dogorii de la bucătărie, intrară printr-o ușă laterală, 
purtând pe brațe niște tăvi pe care erau pocale de cositor 
aburinde, conţinând o băutură fierbinte, ce fu împărţită 
oamenilor. Vortigern luă o cană fierbinte de margine, tresări căci 
frigea, apoi i-o dete iute lui Aetius ca s-o apuce de mâner. Pe 
urmă, își ridică și el cana ca s-o închine în cinstea oaspetelui. 

— E o specialitate de-a noastră, zâmbi el. Bere blondă 
englezească, fiartă, îndulcită cu miere și cu ierburi aromate. li 
spunem mied. O să te-ncălzești de două ori mai repede de la ea 
decât dacă ai bea sucul ăla leneș de struguri pe care voi romanii 
vă încăpățânaţi să-l produceţi peste tot, din Africa, până la 
Marea Baltică. 

Aetius gustă din fiertură, se strâmbă și lăsă cana jos pe polita 
de lemn sculptat a căminului. 


241 


— Din păcate rege, nu pot rămâne prea mult. Le-am dat ordin 
căpitanilor de flotă să m-aștepte pe plajă. Rămân doar cât ţine 
fluxul. 

Vortigern îl privi mirat înainte de a le face semn cu capul 
ofițerilor lui de prin apropiere. Codindu-se puţin, bretonii și 
romanii îngrămădiţi în jurul căminului în care pâlpâia focul își 
adunară de pe jos mantalele ude de lână și ieșiră unul după altul 
pe ușă, luându-și miedul cu ei, în veranda bătută de vânt ce 
dădea înspre plajă. 

— Ce atâta grabă? întrebă Vortigern. Am așteptat patruzeci 
de ani să te primesc cu ospitalitate și... 

— De va vrea Domnul, vom mai avea și alte ocazii pe viitor, 
răspunse Aetius. 

— Invazia asta despre care vorbeai în scrisoarea ta, înseamnă 
că ești îngrijorat din pricina ei, așa-i? 

Aetius mai luă o gură din băutura aceea brună, aburindă. 

— Attila a strâns împreună multe triburi. 

Vortigern pufni în râs. 

— Și eu de ce-ar trebui să mă tem? Attila n-are curaj să pună 
piciorul pe-un vas. În niciun caz nu va fi în stare să-și facă o 
flotă. Sunt puţine armate terestre care să prezinte o ameninţare 
pentru noi, aici în Britania... cu excepţia voastră, a romanilor! 

Aetius surâse ușor. 

— Nu-mi fac griji pentru bretoni. Francii și galii au prea puţini 
oameni și sunt dezorganizați. Avem nevoie de ajutor, de 
oameni. 

— Flavius, Flavius, oftă Vortigern. Pentru asta îmi faci în 
sfârșit o vizită, ca să-mi ceri capete și braţe care să lupte alături 
de tine? Din toate lucrurile pe care mi le-ai fi putut cere, oamenii 
sunt cel mai greu de dat pentru mine. Soldaţii bine pregătiţi își 
au și ei preţul în aur și mă zgârcesc ca un calic atunci când 
trebuie să-i dau până și căpeteniilor mele. 

— Ai cel mai mare șanț de apărare din lume, Canalul. De ce ai 
avea nevoie de armate așa numeroase? 

— Canalul își duce bine la îndeplinire scopul. Dar amenințările 
la adresa noastră nu vin de acolo. Granițele mele dinspre nord 
sunt atacate în fiecare zi de picţii mânjiţi pe faţă cu albastru, iar 
zidul roman clădit de Hadrian ca să-i ţină departe se macină 
până se va prăbuși de tot. Saxonii pe care i-am chemat să lupte 


242 


alături de mine ca mercenari se întorc împotriva mea precum 
niște câini vagabonzi, la cea mai mică provocare, și acum chiar 
s-au răsculat în sud. Până și hibernienii, dincolo de marea 
dinspre vest, se mai deşteaptă din amorțeala lor de beţivi destul 
de bine astfel încât să plutească până-n Britania în copăile lor de 
piele și dau foc la un sat sau două înainte să le pun cu stavilă. 
Nu pot să mă lipsesc de oameni ca să-i trimit în ajutorul unor 
gali de departe, care mai curând ar tânji după capul meu decât 
după ajutorul meu! 

Aetius se uita fix la foc, posomorăt. 

— Ti-am cerut trupe prietenește. Chiar trebuie să ţi le cer cu 
forța? Deși Britania nu mai e oficial supusă Romei, Augustus ar 
putea să schimbe asta, dacă este nevoit s-o facă. 

Vortigern trase adânc aer în piept, la auzul acestei ameninţări 
făţișe, apoi după o vreme oftă din nou. 

— Cere orice ai vrea, Flavius, în numele tău, sau al 
împăratului. Bretonii nu vor merge nicăieri dacă nu-i voi 
conduce eu. lar asta eu n-am să fac și nici nu pot s-o fac. Roma 
va trebui să pună la cale o expediţie împotriva Britanniei ca să 
mă forţeze să fac asta. Probabil că veţi câștiga, desigur, dar cu 
ce preţ? Și veți avea destul timp să-i mobilizați pe războinicii 
mei împotriva hunilor? Îţi spun asta ca un prieten Flavius, și ca 
un posibil dușman. Nu cere așa ceva. 

Aetius îi aruncă o privire cumplită. 

— Atunci, asta e decizia ta finală? 

— Nu este o decizie, astea sunt împrejurările. La fel de bine, 
mi-ai putea cere să schimb vremea. Dar de ce să-ţi faci griji? 
Eforturile tale de a clădi o coaliție sunt pierdute și inutile. 
Alamanii de la est de Rin nu vor lăsa niciodată să le calce 
pământurile o armată de huni, golindu-le recolta și mâncându-le 
vitele. Și apoi, să treacă ei Rinul? Imposibil. Gândește-te la râu 
ca la linia voastră de apărare. Cu ceva noroc, îi veţi putea 
învrăjbi pe alamani și pe huni unii împotriva celorlalţi ca pe două 
pisici. Dușmanii Romei vor face ei treaba Romei, luptându-se 
unul cu celălalt. Ai putea să-i distrugi pe amândoi, fără să miști 
măcar un deget. Acum, ia de bea. 

Aetius se uita lung și abătut prin fereastră, iar acolo jos, 
valurile spărgându-se la mal indicau că vântul se înteţise și 
mareea crescuse. Își imagină lunga călătorie de întoarcere spre 


243 


Galia. Nici nu ajunsese înapoi pe puntea navei comandant că 
deja simţea cum i se întoarce stomacul pe dos împotrivindu-se 
la gândul că va trebui să suporte din nou hula. Naiba să-i ia pe 
bretoni! Va găsi el destui aliaţi și în altă parte. 


Dădu pe gât miedul într-o singură înghiţitură și întinse cana 
ca să-i fie umplută din nou. 

De luni de zile, turingienii din susul Dunării prevăzusem 
invazia hunilor. Lumea întreagă știa că se strânsese o uriașă 
armată de războinici și se apropia dinspre Răsărit. Raportări 
scurte se strecuraseră până la ei de la cei care supravieţuiseră: 
în mod ciudat, cotropitorii nu ocupaseră ţinuturile peste care 
trecuseră, deși politica lor era moartea sau prăpădul, fără 
îndoială. Pământurile pe unde trecuseră ei erau prăduite de 
mâncare și de orice alte bunuri, de-a lungul a mile întregi. Cei 
care opuseseră rezistenţă fuseseră uciși pe loc, nevestele și 
copiii fuseseră luaţi ca pradă. Cei care li se supuneau, erau luați 
în armată, iar loturile lor de pământ abandonate. Case, biserici 
și poduri, toate fuseseră distruse. Acest drum al prăpădului era 
el însuși un mesaj. Urmele cotropitorilor grăiau: Predaţi-vă lui 
Attila sau veți fi nimiciţi cu totul. 

Timp de generaţii întregi, turingienii trecuseră cu bine peste 
astfel de mesaje și ameninţări. Oamenii aceia mândri stătuseră 
drepţi în faţa încercărilor nu prea hotărâte ale Romei de a-i 
cuceri de-a lungul anilor și într-adevăr, rezistaseră tentaţiei de 
a-și uni forțele cu triburile dimprejur pentru a invada Galia 
alături de ele. Să trăiască în liniște viața străbunilor lor pe 
străvechiul pământ dintre câmpii și Marea Pădure, acesta este 
un scop vrednic ca ei să aspire către el - o viaţă pentru care 
merita ca ei să lupte. Cotropitorii veniseră și plecaseră de-a 
lungul veacurilor, și hoarda aceasta de oameni cu fețe gălbejite 
venind dinspre Răsărit, ca și ceilalți dușmani, avea să vadă în 
curând ce înseamnă să dai piept cu niște războinici turingieni 
adevăraţi. 

Conducătorul sfatului bătrânilor, Yoric Sașiul, avusese destul 
timp să se pregătească pentru sosirea cotropitorilor. Intr-adevăr, 
cea mai mare fortăreață a sa - cetatea de piatră care străjuia 
importanta trecătoare peste râul Albis, împiedicându-i pe 
răsăriteni să se apropie în pădure, era bine organizată ca să 


244 


reziste. Femeile și copiii fuseseră încă de acum câteva 
săptămâni trimiși în cătunele îndepărtate. Turmele fuseseră 
mânate în spatele zidurilor orașului ca să le fie hrană 
apărătorilor atunci când atacul susținut avea să înceapă. Grâul 
de toamnă fusese cules verde, mai de timpuriu, zidurile groase 
ale garnizoanei întărite, foișorul din centrul oraşului 
recondiționat temeinic, ca să fie pregătit să stea ca ultim 
bastion. Mai mult, Yorik întărise până și obișnuita garnizoană a 
fortăreței cu cinci sute de trupe suplimentare. Singura lor 
sarcină era să-i încetinească pe huni din marșul lor prin Turingia, 
să împrăștie trupele inamice atunci când vor trece prin pădure, 
dându-i lui Yorik răgaz să mai strângă apărători cu care să-i 
atace și cu care să-i distrugă chiar, o dată pentru totdeauna. 

Timpul era esenţial. Dacă opreau hoarda din înaintare aici, la 
intrarea în pădure, turingienii ar fi putut slăbi inamicul, căci 
acesta n-ar mai fi avut mâncare și alte provizii. Yorik avea 
nevoie de timp pentru a-și strânge alianţa de clanuri. Dacă îi 
întârzia pe cotropitori la fortăreață pentru șase săptămâni, 
poate opt, dacă avea noroc și hunii erau incompetenţi, i-ar fi 
împiedicat să intre în cetate până la mijlocul verii. Apoi, o serie 
de atacuri nimicitoare asupra inamicului în pădure ar fi fost 
suficiente pentru a da lovitura finală - prin întârzierea și 
dezorientarea dușmanului în codrul acela înspăimântător, 
doborându-le formaţiile una câte una, hoarda va pieri, 
fărâmiţată, anihilată. 

Acesta era planul. Cel mai bun plan pe care-l avea. 

Trupele lui Yorik erau conduse de un neînfricat comandant 
saxon, Theolaif, care căpătase experiență după ani și ani 
petrecuți în legiunile romane. Luă imediat controlul fortăreței 
din garnizoana lui și se angajă într-o mulțime de activităţi. 
Urmări îndeaproape restaurarea zidurilor castelului, instalarea 
parapetelor de apărare, a „lupilor” și „scorpionilor” deasupra 
turnurilor, testarea și îmbunătăţirea artileriei. In cea mai bună 
tradiție romană, ordonă să fie ridicate o serie de turnuri de 
semnalizare din lemn de brad sus pe marginea dealurilor de-a 
lungul a cincizeci de mile, ca să iscodească și să dea de veste 
din timp cu semnal de fum dacă se apropie hoarda prin câmpie. 
El însuși se îngriji de apărările din câmp, o treabă care-i făcea 
plăcere și era demnă de mintea sa de strateg. Dirijând o mie de 


245 


oameni veniţi de prin împrejurimi, cu mult sânge și multă 
sudoare, săpase o serie ingenioasă de șanțuri de apărare în jurul 
fortăreței, în unele așezând ţepușe, altele umplându-le cu apă, 
baricadându-le cu movile de pământ moale, proiectând palisade 
și baricade din bușteni - pusese la cale orice cursă care din 
experienţa sa i-ar fi dat posibilitatea de a mai nimici din trupele 
dușmanului sau de a-l opri. 

Intr-adevăr, el căuta atât de mult să se pregătească cum 
putea mai bine încât acţiunile sale erau extrem de variate și 
într-o zi chiar îl chemă pe scribul garnizoanei ca să-i traducă și 
să-i rezume un pasaj dintr-un pasaj în latină din Herodot, pe 
care și-l amintea vag, de pre vremea când servise în legiuni. 
Secretarul se uită peste volumul foarte des răsfoit și începuse să 
traducă repede în saxonă. Se făcea că acum câteva veacuri, 
când Marele Rege Darius asediase orașul Babilon după ce îi 
presase doi ani de zile fără succes, unul din ofiţerii săi persani, 
Zopyrus, ieșise în faţa tuturor susținând că dacă orașul era tot 
ceea ce conta, el însuși îi va da regelui Babilonul în dar. 

Chemând un măcelar, Zopyrus îi porunci să-i taie buzele, 
nasul și urechile. Apoi se prefăcu în fața babilonienilor și arătă 
spre locurile mutilate, lăsându-i să înţeleagă că fusese acuzat de 
Marele Rege de o crimă și că acesta îl surghiunise. La felul în 
care arăta, plin de sânge și cu chipul desfigurat, cine nu l-ar fi 
crezut? 

Da, Zopyrus fu crezut și chiar luat sfetnic pe lângă guvernanţii 
orașului, pe care-i sfătui să ucidă toate femeile ca să păstreze 
mâncarea pentru soldații de pe metereze luaţi sub asalt. Cinci 
mii de femei au fost omorâte, iar moralul celor care mai 
rămăseseră în viaţă și apărau cetatea se prăbuși de tot, atât de 
mult încât porţile erau păzite mai mult de mântuială. Într-o 
noapte, când babilonienii se îndeletniceau cu ceremoniile lor 
religioase, Zopyrus se furișă de lângă ei și deschise una dintre 
porți pentru persanii cotropitori, care intrară și cuceriră acel 
oraș de nesupus chiar în noaptea cu pricina. 

Când Theolaif cumpăni asupra poveștii mai târziu, simţi că nu 
avea cum să fie mulțumit. Era sigur că pentru mulţi era o lecţie, 
deși el nu prea înţelegea ce era de luat aminte. Până la urmă, se 
opri la ceea ce era cel mai evident - să te temi de sosirea 
oamenilor fără buze - și după ce le spuse și gărzilor acest lucru, 


246 


își văzu mai departe de treabă, de-acum înainte concentrându-și 
toate strădaniile asupra ultimului bastion de apărare - foișorul 
turn. 

Theolaif nu avea pretenţii de erou sau de martir, căci ceea ce 
făcea nu era o misiune sinucigașă pe care el se oferise s-o 
conducă. Cel mai important câștig pentru apărare era unul 
peste care dăduse din întâmplare, când restaura foișorul. Era 
groapa - groapa adâncă și secretă, descoperită și lărgită de o 
mână de oameni săpând în beciul foișorului. Ea dădea într-unul 
din tunelele de ieșire ale fortăreței, foarte vechi și aproape uitat, 
dar care mergea direct pe sub zidurile masive din spatele 
cetăţii, ieșind la suprafață după câteva sute de metri chiar în 
desișul pădurii. Nu povesti nimănui despre existenţa tunelului și 
îi plăti pe cei care săpaseră acolo cu bani din visteria regelui, ca 
să păstreze totul în taină. Trupele, știa prea bine, vor lupta mai 
bine, sau cel puţin mai sângeros, dacă erau sigure că luptă pe 
viaţă și pe moarte, dacă erau conștiente că nu aveau nicio cale 
de scăpare când bătălia devenea aprinsă. Era timp să le spună 
despre existența gropii mai târziu, dacă va fi vreodată nevoie. 

Săptămâni bune după sosirea lui Theolaif, peste tot fu liniște 
și pace. Zilele erau pline de nesfârșita îndeletnicire a căratului 
pietrelor și a amestecatului mortarului, iar nopţile de plictiseala 
și de jocurile de noroc ale soldaţilor care făceau de serviciu la 
avanposturile garnizoanei. Iscoadele trimise înspre răsărit pe 
drumurile comerciale raportaseră că deși toată lumea era 
încordată, niciun semn că Attila s-ar fi apropiat nu se ivise încă. 
Se iscară tot felul de zvonuri care începură să circule. Poate că 
hunii au apucat-o prin sud ca să ajungă în Apus? Poate că vor 
să-l evite pe Yorik și Marea Fortăreaţă, să treacă în marș 
Pannonia Inferioară și să se îmbarce pe Mediterană? Trupele 
chiar își îngăduiră să se odihnească timp de câteva zile. Și cum 
să nu zâmbești ușurat când cea mai mare teamă a ta aproape 
că se dovedește a fi neîntemeiată, ca atunci când te trezești 
dintr-un coșmar cumplit ca să-ţi dai seama că de fapt stai 
confortabil în patul tău, alături de femeia ta. 

Însă primele semne că hunii se apropie le-au fost date de 
animale, de leii și de căprioarele câmpiilor nemărginite dinspre 
Răsărit. 


247 


Nicicând nu mai fuseseră turingienii martori la așa ceva. Când 
se ridică primul nor de praf pe linia orizontului, toți oamenii se 
repeziră la posturile lor și așteptară încordaţi, deși pesemne că 
norul era la câteva zeci de mile depărtare de-acolo. Când în 
sfârșit se apropie, de-abia a doua zi, când oamenii deja 
obosiseră să-l mai aștepte și își făceau schimburile obișnuite, ei 
fură uluiţi atunci când își dădură scama că nu venea de la 
marșul soldaţilor și nici de la caii de război ai hunilor, ci de la o 
turmă imensă de antilope, mii de antilope, împreună cu tot felul 
de animale și de păsări care se amestecaseră printre ele, 
inclusiv cai sălbatici, oi pierdute și capre de la triburile care 
locuiau așa de departe înspre est faţă de trupele garnizoanei, 
încât acestea nici nu le cunoșteau însemnele de pe spate. 
Vedeai până și câte un leu rătăcit, furișându-se în marginea 
turmei aceleia uriașe de animale care căutau refugiu, 
deopotrivă prădător și animal care fugea din calea primejdiei. 
Fără să bage în seamă câmpurile recoltate și zidurile orașului, 
animalele dădură năvală în josul drumului din marginea 
orașului-fortăreaţă și se afundară direct în pădure, lăsând în 
urma lor o anume tăcere, o lipsă sesizabilă, căci sunetele 
obișnuite de păsări și animale pieriseră. Aceasta se alătură 
tulburării și tremurului pe care dintr-o dată, membrii divizionului 
ales pe sprânceană de Sașiu, odinioară așa de curajoși, începură 
să-l simtă. 

Căci turingienii erau ferm convinși că Dumnezeu nu face 
lucrurile la întâmplare și că dacă golise întreaga câmpie de 
viețuitoare, nu o făcuse în mod arbitrar. Pământul devenea tot 
mai pustiu sub ochii lor, ca atunci când un copil golește un 
borcan pe care l-a umplut cu lăcuste culese dintr-un lan de grâu, 
și tot ce se întâmpla se întâmpla cu un motiv anume, același pe 
care-l prevesteau ici-colo semnalele turnurilor care se pierdeau 
undeva înspre Răsărit. Rotocoalele vineţii de fum se ridicau în 
aer, lăsând în urmă niște dâre drepte care se vedeau de la 
distanță, erau semnalul cunoscut de toţi. Și apoi, cum apăru 
fumul fu în aceeași clipă stins și nu se mai văzu nimic. După încă 
o oră, timp în care oamenii se chinuiseră să zărească ceva 
înspre est, se înălţă din nou o dâră, apoi o sută, o mie de alte 
dâre de fum, pe tot întinsul liniei orizontului dinspre Răsărit, și 
toate alcătuiră o perdea groasă de fum tulbure și negru. 


248 


Theolaif, care stătea pe ultimul turn de veghe din linie, care 
fusese așezat pe un acoperiș neted deasupra foișorului 
fortăreței își pierdu brusc acea încredere nestrămutată pe care 
o simţise în ultimele săptămâni. Toată linia Răsăritului luase foc 
și din turnul de veghe chiar se putea vedea pe orizontul 
noptatec acel pâlpâit al orașelor și câmpurilor păârjolite în calea 
hoardei. Și pentru prima dată în cariera sa de soldat, Theolaif 
simţi o gheară în stomac, semn al disperării sale fără speranţă. 

La prânz a doua zi, atunci când stătea cu urechea lipită de 
sol, auzea ropotul pașilor din depărtare, până în străfundul 
stomacului și până în suflet, căci pământul se cutremura și 
purta reverberaţiile marșului, trimițând până la el o bătaie 
surdă, ca un ciocănit. La o oră după aceasta, tremurul 
ameninţător al materiei fu simţit și de gărzile de veghe de pe 
vârful zidurilor și de cei doi soldaţi din turnul de veghe care 
raportară agitaţi că stabilimentul se leagănă ca bătut de vânt, 
deși nu se simţea nici pic de adiere. Oricum, soldații de veghe 
erau de prisos acum. Norul îndepărtat de praf se zărea acum nu 
numai de pe metereze, dar și de jos, de pe pământ. Firește, la 
început nu puteai distinge ce anume era, fiindcă norul era atât 
de împrăștiat încât părea o furtună care pornea de la linia 
orizontului dinspre est, desfășurându-se ca un uriaș vârtej în 
formă de arc. 

După încă o oră, umbra întunecată a norului începuse să se 
proiecteze pe pământurile verzi și maronii din depărtare și acum 
se strângea în jos, se prăbușea precum un tunel săpat în nisip și 
imediat după ce-i zăriră apariţia, soldaţii de veghe înțeleseseră 
că tușa aceea uriașă, întunecată, de la orizont nu era umbra 
norului cenușiu de deasupra, ci era ea însăși o creatură, iar la 
câteva clipe după aceasta își dădură seama că ea este vie și se 
năpustește asupra lor cu furia unei plăgi de lăcuste, ca în textul 
biblic. Apoi se gândiră cu invidie la Faraon, căci plaga care se 
abătuse asupra lui era doar un asalt al lăcustelor. 

Hoarda mișuna de-a lungul câmpiei și peste dealurile mici de 
după pădure, războinicii ropotind cu miile pe caii lor de război, 
conducând la luptă un adevărat oraș în mișcare, cu căruțe și 
care de luptă. Nici măcar nu se obosiră să o ia pe drum, ci își 
croiră singuri calea prin iarbă, peste câmpii, peste pâraiele 
șerpuitoare, peste tufișuri și arbuști. Era un val de nestăpânit, 


249 


rostogolindu-se pe pământ, trecând peste orice obstacol, 
oprindu-se pentru nimeni, frontul neregulat de călăreți și de 
soldați înaintând sigur în fruntea unei mări întunecate de 
soldaţi, marșând neobosiţi. 

Când ajunseră în faţa fortăreței, hunii nu se opriră nici să ducă 
tratative cu locuitorii, nici să își stabilească tabăra. Nimeni nu 
văzu dacă se dădură ordine și nici nu le auzi, fiindcă într-adevăr, 
nici nu-ţi puteai da seama care erau căpeteniile, atât de mult se 
asemănau comandanții huni cu oamenii lor, și la felul în care 
erau îmbrăcaţi și la cum călăreau. Armata nu făcu decât să se 
împrăștie, împărțindu-se astfel încât să acopere ambele linii ale 
apărării garnizoanei. Cinci sute de care fură așezate peste 
șanțuri, ca trecătoare pentru armată, și cinci mii de soldați 
primiră indicaţii să sape jgheaburi de scurgere și să golească 
șanțurile de apă până la apusul soarelui. Vârfurile ţepușelor fură 
acoperite cu scânduri și palisadele de apărare fură pur și simplu 
răsturnate și călcate în picioare în marș, iar apărătorii fugiră 
mâncând pământul fără să apuce să tragă măcar. Ca într-un 
ceremonial, cu cea mai mare disciplină și cu cea mai mare 
pricepere, forța aceea uriașă se strânse într-un cerc în jurul 
zidurilor, ca un mușuroi mare de furnici încolţind trupul unui 
șoarece mort. 

Asedierea orașului începu fără preget, fără ca hunii să le 
ceară celor din cetate să se predea. Începu chiar fără 
aranjamentul fronturilor de luptă, fără pregătirea taberei pentru 
asediatori şi nimeni nu pierdu timpul cu pregătirea 
armamentului. incepu chiar fără o primă încercare de asediu. 
Când atacatorii de pe flancuri așezați în formaţie în cadrul 
hoardei ce înainta închiseră cercul în jurul fortăreței, atacul 
începu pur și simplu. Cerul înserării, întunecându-se tot mai 
mult, se lumină ca o zi din toiul verii, deîndată ce mii de săgeți 
de foc fură slobozite spre parapete. Theolaif anticipase o astfel 
de manevră și poruncise ca acoperișurile dinăuntrul zidurilor să 
fie decopertate de stuful și de paiele uscate cu care erau 
acoperite în mod obișnuit. Cu toate acestea, numărul mare de 
proiectile de foc îi luară trupele prin surprindere și făcură 
prăpăd. Oamenii și animalele dinăuntrul orașului fugiră din 
preajma zidurilor, gonind pe străzi cu lâna, părul și straiele 
cuprinse de flăcări. Apărarea se risipi și hunii se repeziră înainte, 


250 


agăţându-se cu putere de cârlige și urcându-se pe creneluri, și 
înainte ca apărătorii care mai rămăseseră pe metereze să îi 
răstoarne jos sau să taie frânghiile, ţinând cârligele pentru ei, 
alți huni urcau, astfel încât în câteva clipe zidurile mișunau de 
oameni care-i trăgeau în sus pe camarazii lor. Nu dură mult și 
aerul fu umplut de zgomotul săbiilor, de nechezatul cailor și de 
zbieretele oamenilor turbaţi de furie sau prinși în ghearele 
morții. 

Theolaif stătea pe un post de veghe deasupra unui zid, 
uitându-se îngrozit la acel atac. Să-i întârzie pe huni din marșul 
lor timp de două luni? Nu fusese în stare să-i ţină în frâu nici 
două ore măcar. Dădu imediat ordin de retragere, acel ordin pe 
care sperase că n-o să-l dea decât după multe săptămâni, din 
piatra aceea inexpugnabilă a uriașului foișor. Theolaif și o sută 
de trupe de-ale sale, acelea care fuseseră destul de aproape 
încât să-i audă ordinul, își abandonară artileria și săriră jos de pe 
ziduri, coborând scările câte doi sau trei deodată. Alergând 
peste piaţa centrală a garnizoanei, urcară scara până la intrarea 
în foișor, care fusese tăiată în peretele moale la douăzeci de 
picioare înălţime, traseră scara după ei și blocară bine ușa 
masivă de fier. 

Puțin mai târziu, în lumina torțelor înșfăcate chiar de la 
apărătorii cetăţii, hunii împroșcaţi de sânge dădură năvală prin 
porțile deschise și o apucară pe singura stradă de-acolo, călare 
pe caii lor antrenați, în timp ce soldaţii turingieni și cei din 
garnizoane fugeau îngroziți din calea lor. Un singur om își mâna 
calul încet, intrând pe porți. Un singur om nu-și biciuia animalul 
cu furie turbată. Attila călărea încet prin noroiul amestecat cu 
sânge, calul său călcând cu grijă peste cadavrele ce zăceau în 
mizeria de la picioarele lui. Se opri preţ de o clipă, ca să 
cerceteze o pată de sânge ce împroșcase zidul alb și vechi și 
apoi continuă să înainteze încet. O păpușă de paie, 
sărăcăcioasă, zăcea în noroi la picioarele sale, alături de alte 
bunuri dintr-o casă ce fusese prădată și un detașament călare 
de huni trecură semeţi în galop peste ea, afundând-o și mai 
mult în glod. 

Când se crăpă de ziuă, dinspre oraș se ridicau valuri de fum 
negru, care acopereau cetatea și pluteau ca o mantie 
zvârcolindu-se aproape de pământ, deasupra câmpiilor din jur. 


251 


Pe deasupra zidurilor dărâmate, ici-colo din fumul gros se iveau 
flăcările furioase. Fortificațiile care ar fi trebuit să ţină piept 
hunilor timp de un întreg anotimp, căzuseră după doar o singură 
noapte. Când Theolaif, alături de soldaţii lui rămași în viaţă, ieși 
din gaura secretă la suprafaţa pământului, la o sută de metri în 
desișul pădurii, fu răpus de călăreţii huni care căutau de 
mâncare pentru animale prin tufărișul de la marginea codrului. 
Inainte ca ochii să i se împăienjenească și el să-și dea duhul, 
ultima imagine pe care o zări fu cea a zidului vestic al cetăţii, 
prăbușindu-se, zidul despre care crezuse că era invincibil, 
tocmai pentru că avea în spate pădurea aceea amenințătoare. 

Hunii nici nu se obosiră să ocupe fortăreața. Nu vruseseră 
altceva decât s-o distrugă până la ultimul zid. 

Din nou, peste toate se cobori tăcerea. Masacrul se terminase 
repede, jaful chiar mai iute. Asemenea celorlalte orașe din calea 
hoardei de-a lungul câmpiilor, așezarea era acum doar o 
grămadă de dărâmături, casele doar un morman ars din temelii, 
străzile pustiite. Se mai auzea doar hohotul de plâns al celor 
câţiva supraviețuitori care-și pierduseră minţile, înfricoșaţi și 
rătăcitori, precum fantomele concetățenilor lor morți, furișându- 
se printre umbre și ascunzându-se la auzul oricărui pas. 

Hoarda își continuă drumul către Apus, gonind prin ambele 
părţi ale orașului lăsat în ruine și apoi strângându-se din nou 
laolaltă, ca un fluviu al cărui curs fusese despărțit o vreme de un 
bolovan de piatră. Șuvoiul curgea peste obstacol și pe lângă el 
și până la urmă nimic nu-i mai stătu în cale. 

Apoi întreaga hoardă, până și ultimul om, cal sau car, fu 
înghițită de Marea Pădure. 


Pădurile de pe teritoriile romane din Galia sunt dese și 
umede, urmașii înfrunziți ai pădurilor germanice nesfârșite și de 
nestrăbătut, care încep chiar de pe malul celălalt al Rinului și se 
întind până Dumnezeu știe unde. Căci da, numai Dumnezeu știe 
până unde merg ele, căci după toată știința omenească, niciun 
muritor nu a străbătut sălbăticia aceea înspăimântătoare de la 
un cap la celălalt și nu s-a întors de-acolo să povestească. Mulţi 
au tăcut cale întoarsă spre locul de unde plecaseră, după zile 
sau săptămâni întregi, delirând ca nebunii de frică sau pur și 
simplu de urât ce le era, sau turbaţi din pricina mușcăturilor 


252 


fiarelor din pădure, sau morţi de foame, sau îmbolnăviţi pentru 
că mâncaseră plante necunoscute și ciuperci ca să-și mai 
potolească foamea. Astfel de păduri sunt în Germania. 

Dar până și pădurile din Galia de est sunt mărginite și 
eclipsate de vârfurile semeţe ale Alpilor, o barieră la fel de 
grozavă pentru călători și pentru armate ca pădurea însăși. Pe 
aceste pustietăţi din munţi odinioară s-au războit și au vânat 
triburi cumplite, și într-adevăr, la dezghețul de primăvară, pe 
trecătorile din munţii înalți încă se mai găsesc osemintele roase 
de timp ale unor membri de-ai lor, înghețate pe de-a-ntregul 
chiar acolo unde au fost uciși sau îngropați, cu mai bine de o 
mie de ani în urmă. Intr-o călătorie de mai demult pe care Aetius 
o făcuse prin munţi, descoperise un fildeș de elefant, un vestigiu 
de la invazia lui Hannibal cartaginezul ce avusese loc cu o 
jumătate de mileniu în trecut. lar iscoadele care căutau noi 
drumuri îi aduseseră o dată scoici de piatră pe care le găsiseră 
cuibărite chiar pe versanţii acestor munţi semeţi. Era un ţinut 
neobișnuit, un ţinut bântuit, un ţinut al înălțimilor ameţitoare, 
dar unde elefanții și moluștele se aventuraseră odinioară. Și era 
un ţinut aproape nelocuit de oameni, afară de câteva triburi 
sălbatice de crescători de capre, care mergeau pe zăpadă pe 
niște scânduri de lemn legate de picioare. 

Insă de data aceasta, scopul incursiunii lui în Alpi nu era unul 
de explorare, nicio simplă călătorie nu era. De două săptămâni 
Aetius și escorta sa de gărzi călare merseseră încet prin 
trecători, care chiar și acum, în toiul primăverii, erau așa de 
încărcate de zăpadă că nu se putea înainta pe ele decât câteva 
mile pe zi. Trecuseră ani buni, poate generaţii întregi, de când 
cele câteva drumuri romane construite aici nu mai fuseseră 
îngrijite și de când nu mai existau popasurile cu merinde și cai 
odihniţi. Aetius se gândi că drumurile vor fi acoperite de 
buruieni și uitate și că acele trecători primejdioase care fuseseră 
descoperite și apărate de romani în trecut cu prețul unor 
sacrificii umane se vor întoarce în sânul naturii sau vor trece sub 
stăpânirea popoarelor ciudate care se încăpăţânaseră să 
supraviețuiască prin văile și coastele acestea îndepărtate. 

După ce coti pe o pantă lungă acoperită cu pietriș, Aetius își 
trase sufletul când zări culmile montane ce se întindeau la 
nesfârșit sub ochii săi. Aerul era extrem de rece, dar se opri preţ 


253 


de o clipă pentru a sorbi toată splendoarea aceea, uitându-se 
Florentius cel șchiop, care călărea tăcut lângă el. 

— Acolo este, chiar după valea aceea lungă, spuse el. 
Saupadia, capitala burgunzilor, unde l-am exilat pe regele 
Gundahar și pe cei care au supraviețuit acum zece ani, când i- 
am înfrânt. Acum sunt sub conducerea lui Gundioc. Il cunosc, 
dar nu m-aștept să ne primească cu braţele deschise. 

Florentius mesteca o bucată de carne uscată, dus pe gânduri. 

— Arată ca o tabără de vânătoare. Chiar este asta capitala 
burgunzilor? Mi-aduc aminte ce mai bătălie am tras cu ei. Erau 
un popor măreț odată. 

Aetius îl aprobă din cap. 

— Încă mai sunt, deși acum sunt împrăștiați, de când le-a fost 
distrusă vechea lor cetate de pe Rin. 

— Mi-amintesc, răspunse Florentius. După asediu, trupele 
auxiliare au ras de pe fața pământului Borbetomagus înainte să- 
i poată opri cineva. Mare păcat. Zidurile lor erau puternice, iar 
foișorul palatului era impresionant. Puteam să ne folosim și noi 
de ele. 

Aetius ridică din umeri. 

— Dar de pământ nu s-a atins nimeni și e un pământ bun. 
Este un ţinut unde Gundioc și poporul lui s-ar reîntoarce. Și noi 
le vom permite asta, în schimbul ajutorului pe care ni-l vor oferi. 

Florentius privi drept înainte. 

— Nu prea văd de ce burgunzii ne-ar ajuta pe noi, mormăi el. 
L-am înfrânt. De fapt, i-am masacrat. 

— Nu noi, îl corectă Aetius. Hunii le-au distrus orașul și le-au 
omorât regele. 

— Or fi fost hunii, dar erau hunii noștri, trupele noastre 
auxiliare. Sunteţi la fel de dușman pentru ei pe cât este Attila. 

— ... dar tot hunii sunt cei care vor intra pe vechile pământuri 
ale burgunzilor de pe Rin, dacă nu-i oprește nimeni, continuă 
Aetius. Când Gundioc va auzi că hunii se apropie din nou, are să 
se alăture nouă cu oamenii săi. Or fi burgunzii aroganţi, dar 
totuși sunt războinici. 

— De ce ar dori el o astfel de alianţă? Ei ne-ar înjunghia pe la 
spate la fel de bucuroși precum hunii, care ne-ar înjunghia direct 
în piept. 

Aetius se încruntă. 


254 


— Legiunile nu pot apăra singure râul. L-am exilat pe 
burgunzi, însă ei știu despre pământurile de pe Rin. Nu avem de 
ales decât să ne înțelegem cu ei. 

Dădu pinteni calului și o luă la galop, cu detașamentul 
urmându-l îndeaproape. 

La intrarea în oraș, fură întâmpinați de o armată de gărzi 
burgunde călare, așezate în formaţie în fața porții principale. 
După cum arătau veșmintele lor aurite, care acum erau 
neîngrijite și peticite, Aetius presupuse că erau gărzile de la 
palatul regelui, toţi din trupe de rezistență, deși acum treceau 
prin vremuri grele. Se uitară lung la el, pe chipurile lor citindu-se 
lesne dușmănia. 

Roma era suverană peste acest popor, cel puţin în mod 
oficial, gândi Aetius, dar încă mai avea de mers multe zile până 
să ajungă la cea mai apropiată garnizoană romană și pierduse 
mulţi oameni. Nu avea rost să-i înfurie pe burgunzi degeaba, nu 
acum. 

Își conduse escorta față în față cu linia burgundă, cu suliţele 
de cavalerie pregătite, și apoi înainta el singur, cu mâinile goale, 
la vedere. 

— Care-ţi e numele și ce dorești, romane? strigă căpitanul lor 
într-o latină cu accent, înaintând și el călare câţiva pași. 

Aetius clipi, surprins că nu fusese recunoscut, dar după ce se 
gândi puţin, își dădu scama care era motivul. Călătorise timp de 
aproape două săptămâni, era murdar și neras. În ciuda solului 
din spatele său, care purta steagul cu vultur, însemn al 
comandantului de legiuni, nu exista alt motiv pentru care acești 
burgunzi izolaţi de lume să cunoască emblemele de rang. Se 
opri în faţa căpitanului, măsurându-l de sus până jos. 

— Generalul Flavius Aetius, comandant șef al legiunilor 
romane. Vin cu pace, să mă sfătuiesc cu regele Gundioc al 
nobilului trib burgund. 

De data aceasta căpitanul burgund fu cel surprins și, rotindu- 
și calul cu iscusinţă, se retrase, ca să discute cu unul din 
ajutoarele sale. După un răstimp, descălecă și înaintă spre 
Aetius, făcându-i semn să se dea și el jos de pe cal. 

— Nu am primit vreo veste despre sosirea dumneavoastră, 
generale, spuse ofițerul cu un respect răutăcios. Doar niște 


255 


informări de la iscoadele noastre cum că o armată romană 
avansează prin trecători și ne-așteptam la ce era mai rău. 

— Cum am mai spus, vin cu pace. 

— Înţeleg. Ne-aţi învins în luptă, generale Aetius și Roma este 
stăpână peste poporul nostru. Suntem conștienți de asta. Cu 
toate acestea, nu ne putem preface că ne bucurăm să vă 
primim. 

— Nu doresc nimic de la voi, decât să mă conduceţi până la 
rege. 

Ofiţerul nu mai spuse nimic preţ de un moment. 

— Regele este ocupat. 

— Atunci am să intru în orașul vostru și am să aștept. 

— Petrece cu niște oaspeţi. Va fi ocupat destul de mult. 

— În cazul acesta, spuneţi-i regelui vostru, că am să merg la 
el imediat. Dacă nu mă veţi lăsa să trec, voi trece cu forța. Dacă 
mă veţi ataca în vreun fel, până la sfârșitul lunii veţi avea în 
interiorul cetăţii o tabără de trei legiuni romane. 

Încă o dată, căpitanul se depărtă pentru a se sfătui cu ofiţerii 
săi, în timp ce Aetius aşteptă răbdător. Într-un bun sfârșit, veni 
înapoi cu răspunsul. 

— Dumneavoastră, generale Flavius Aetius, puteţi intra, dar 
armata rămâne dincolo de ziduri. Le vom da mâncare și provizii, 
și pot să stea aici cât e nevoie. Am să vă conduc, în deplină 
siguranţă până la rege. 

Auzind aceste cuvinte, Florentius, care ascultase totul cu 
luare aminte, își trase calul lângă Aetius. 

— Nu faceți asta, generale, îi șopti pe un ton destul de tare, 
care ajunse până la urechile căpitanului burgunzilor. Propria 
dumneavoastră siguranță nu trebuie lăsată pe mâna barbarilor. 

Căpitanul îi aruncă o privire tăioasă, dar nu spuse nimic, iar 
Aetius se uită drept înainte, ignorându-l pe Florentius. 

— Regele Gundioc mi-este un vechi prieten. Am încredere să- 
mi las viața în mâinile lui. 

Și fără vreun cuvânt în plus, Aetius înaintă cu pași mari. 
Rândurile de călăreţi se dădură de-o parte, ca să-i îngăduie să 
treacă și împreună cu căpitanul, intră pe porţile orașului. 
Înaintea lor, un călăreț burgund o luă la galop pentru a-l anunţa 
pe rege de sosirea lui Aetius. 


256 


Orașul acela dărăpănat era de o sărăcie nemaiîntâlnită de 
Aetius de când pusese piciorul în capitala Ținutului hunilor, cu 
patruzeci de ani înainte, deși aici atmosfera era una cu mult mai 
gravă. Pentru că aici, femeile și copiii zăceau în stradă de 
disperare și de foame, decât să cutreiere câmpiile, ca în restul 
Ținutului hunilor. Aici animalele și găinile stăteau în pragurile 
locuinţelor, pentru că nu aveau alt adăpost, în loc să stea alături 
de oameni, așa cum se întâmpla în Ținutul hunilor. Aici clădirile 
erau sărăcăcioase și rudimentare, de-a dreptul sordide, în loc să 
fie compacte și ușor de transportat. Aetius privea drept înainte, 
încercând să nu amplifice rușinea burgunzilor din urma 
înfrângerii prin a băga de seamă și în ce mizerie trăiau, iar 
căpitanul care-l însoțea, simțind probabil reținerea lui Aetius, 
rămase și el tăcut, fără să-i dea vreo explicaţie sau să se scuze. 
Din toate părţile, Aetius simțea mânia unui popor înfrânt și 
totuși semeț, asaltându-și cuceritorul ca o privire cumplită. 

După puţin timp ajunseră la palat, o clădire joasă de piatră 
care fusese ridicată în grabă, imediat ce tribul ajunsese aici, cu 
câţiva ani în urmă. Intrarea principală era păzită de doi soldați 
pleoștiți. Calul mesagerului, priponit în faţă, indica faptul că 
prezenţa romanului tocmai ce era anunţată înăuntru. Aetius și 
căpitanul înaintară până la gărzi și apoi rămaseră acolo 
stingheriţi, fără să spună un cuvânt. Dacă Gundioc petrecea 
alături de oaspeţi, se gândi Aetius, atmosfera mohorâtă a 
orașului și lipsa gărzilor de la palat era pentru el o primire 
ciudată și prea modestă. 

Deodată ușile se deschiseră dintr-o smucitură și cele două 
gărzi ale palatului se dădură la o parte, așteptând atente. Primul 
care ieși fu un om în vârstă, în veșminte alese, cu o figură 
mândră și dreaptă care indica faptul că avea un rang înalt în 
cercul regelui. Gulerul bogat de blană al hainei lui de in 
contrasta izbitor cu veșmintele ponosite și spălăcite ale gărzilor 
și ale trecătorilor, iar mânerul șlefuit de aur al sabiei sale pe 
care-o purta la brâu sugerau că este un om înstărit. Fără să-l 
bage în seamă pe Aetius, acesta trecu arogant pe lângă el. 

— Șambelanul regal, îi șopti căpitanul burgund lui Aetius. 

— A, răspunse Aetius, un intendent. Toată naţia lor ar trebui 
să fie rasă de pe fața pământului. 


257 


În spatele șambelanului pășea un nobil, un got înalt, cărunt, 
îmbrăcat în veșminte de ceremonie albe și purtând pe umeri un 
guler cu fir de aur, marcând funcţia sa înaltă. Aetius ignoră total 
aceste straie neobișnuite. Ceea ce îi atrase imediat privirea fu 
căciula nepotrivită a gotului. Ca să se protejeze de aerul rece 
din munți, care pătrundea până și în cel mai uscat loc, bărbatul 
purta o căciulă din piele, cu blană de vulpe, strânsă pe cap, 
provenind din... Ținutul hunilor. 

În timp ce nobilii ieșeau, acesta se opri o clipă din mers, 
cântărindu-l pe Aetius din ochi, cu răceală și observându-i 
uimirea. Apoi trecu mai departe, fără a spune nimic. 

Aetius așteptase destul. Se îndreptă nerăbdător spre ușă și 
intră singur, urmat doar de un cor de proteste din partea celor 
care-l însoţiseră până aici. 

— Gundioc, strigă Aetius, intrând în camera întunecoasă. 

— Cunosc vocea aceasta! spuse un om de undeva din fundul 
camerei. Nu se poate să fie, chiar este...? 

Înainte ca Aetius să-i răspundă, căpitanul ajunsese deja lângă 
rege. 

— Generalul Flavius Aetius, îl anunţă el regelui care stătea 
înăuntru. Comandant suprem al legiunilor romane. 

— Flavius, tu ești? zbieră vocea dinăuntru. Adu-l pe cel din 
Pannonia la mine, căpitane. Dumnezeule mare, Flavius, arată-te, 
ce mai aștepți? Sunt patruzeci de ani de când nu ne-am mai 
văzut și te lungești atâta în prag, de parc-ai fi un om de rând... 

Aetius străbătu camera cu pași mari și îi scutură puternic 
mâna regelui Burgundiei. Un om deschis, inimos, care nu părea 
să aibă acea ură pe care ceilalţi locuitori ai orașului aceluia 
sărăcăcios nu știau să o ascundă prea bine și cu care îl 
întâmpinaseră pe Aetius imediat ce intrase pe porţile lor. Intr- 
adevăr, ochii lui albaștri, înfundaţi adânc printre nenumăratele 
riduri ale feței regelui, păreau chiar să lucească de plăcere când 
îl zăriră pe acest vechi coleg de școală. Aetius nu putea să nu fie 
uimit de o asemenea voie-bună venind din partea unui om al 
cărui oraș el îl distrusese doar cu câţiva ani înainte. Însă Aetius 
n-avea timp să cumpănească prea mult asupra caracterului său. 
Îi povesti imediat regelui despre situaţia curentă. 

O oră mai târziu, în ciuda jovialităţii sale, Gundioc își pierduse 
răbdarea. Băgând de seamă, Aetius arătă cu vârful sabiei sale 


258 


spre harta mare din pergament pe care regele o scosese și o 
întinsese pe masă. 

— Hunii au cucerii deja toate teritoriile la est de Marea 
Pădure, îi explică Aetius. Attila se fălește că atunci când termină 
cu un oraș, calul său poate să calce sub copitele sale locul unde 
a fost, fără să se împiedice. Regatul tău, care este situat în 
vecinătatea Rinului și la intrarea în Galia, are o poziţie ideală 
unde putem să trimitem oameni înarmaţi care să-i oprească din 
înaintare. 

— Fostul meu regat, vrei să spui, răspunse Gundioc cu un 
zâmbet crispat. Nu am stăpânit ţinutul acela de când înșiși hunii 
voştri l-au ucis pe Gundahar și au distrus Borbetomagus. Cred 
că poporului meu i-ar fi foarte greu să apere pământul acela 
de... aici. Făcu un semn scurt cu mâna dincolo de fereastră. 

Aetius își cobori privirea până îi întâlni ochii. 

— Dacă veţi vrea să apăraţi pământul acela de barbari, sunt 
sigur că vom face astfel încât voi să vă reîntoarceţi acolo. 

Gundioc pufni. 

— Hunii, barbari? Flavius, nu ai stat chiar tu zece ani printre 
ei? Cu siguranţă faptul că îi cunoști nu poate naște o astfel de 
jignire. În ultimele două zile am petrecut alături de însuși 
ambasadorul hunilor, grecul Onegesius. Poate îl cunoști? A venit 
cu niște propuneri foarte interesante la mine... 

— Acești huni, răspunse Aetius, nu sunt hunii pe care-i știu eu 
și printre care am trăit... 

— Nici măcar Attila? Am auzit că el conduce această armată 
defensivă. 

— Armată defensivă? Gundioc, ei jefuiesc și distrug totul în 
calea lor, înaintând spre Apus! Mi-e teamă că Attila a pierdut 
controlul asupra lor și comandanții lui dictează tot. 

— Nu crezi că exagerezi? zise Gundioc liniștit. Ambasadorul 
hun m-a asigurat că nu vor să pricinuiască niciun necaz, doresc 
pur și simplu să treacă peste fostele pământuri ale Burgundiei, 
fără întârziere. Având în vedere intenţiile lor pacifiste, nu ar fi 
prudent din partea mea să îi împiedic. Mai exact, ar însemna 
cheltuială și bătăi de cap cu transportarea trupelor mele înapoi 
la Borbetomagus. 

Aetius îi aruncă vechiului său prieten o privire dură. 

— Să treacă pur și simplu? Ca să ajungă...? 


259 


— Da, da, firește că la Roma, îl întrerupse regele nerăbdător. 
Dar presupun că nu-ți faci griji. O armată ca cea a lui Attila nu 
va ajunge niciodată prea departe. Alamanii de la est de Rin își 
strâng forțele chiar acum când vorbesc cu tine. Ei vor 
contracara atacul. Hunii nu vor trece niciodată peste râu. Am 
zis. Dar între timp, sunt bucuros să îi primesc pe ambasadorii 
lor. 

— Așadar, n-ai să mobilizezi armate împotriva lor? insistă 
Aetius. 

Fata lui Gundioc se crispă, iar zâmbetul lui forțat dispăru. 

— Să-mi mobilizez toţi oamenii mei ca să mă opun unei 
primejdii care poate că nici nu e reală? Să vărs eu sângele 
poporului meu ca să-l apăr pe un general roman care mi-a ucis 
regele și jumătate din armată? „Coaliţia”, cum o numești tu, nu 
are decât să atragă urgia hunilor împotriva poporului meu, 
tocmai acum când începusem și noi să ne mai revenim de la 
masacrul vostru de acum ceva vreme. Crezi că suntem păpuși 
de cârpă, ca Roma să se folosească de noi și să ne arunce mai 
apoi? Nu vreau să fiu parte din așa ceva. 

— Probabil că îţi dai și tu seama, continuă Aetius, de data 
aceasta pe un ton ameninţător, că hunii nu se vor mulțumi cu 
niște cuceriri minore în Răsărit... 

— Firește, dar tu Flavius, dintre toți, poţi să faci diferenţa între 
amenințările reale și cele false. Lasă-i pe alamani și pe huni să 
se războiască în voia lor. 

— Vreau să-ţi reamintesc, Gundioc, că poporul tău a fost 
cucerit și că încă ne ești supus, și până și faptul că stai pe acest 
tron, ţine de voința împăratului și de voința mea. Nu lua 
îngăduința mea de a-ţi lăsa mână liberă la conducere ca o 
derogare de la datoria ta. 

Regele simţi cum îi îngheaţă sângele-n vene pentru o clipă, 
apoi se aplecă înainte, cu faţa roșie și cu ochii ieșiţi din orbite. 

— Mă ameninţi, Flavius? întrebă el, respirând greu din pricina 
furiei stăpânite. Mă ameninţți? Căci dacă ceea ce-mi ceri vine 
într-adevăr în numele regelui, n-am să-mi neglijez datoria față 
de imperiu. Da, am să-i dau împăratului oamenii. Dar să știi că 
nu răspund în legătură cu calitatea sau cu ambiția celor pe care 
am să-i trimit legiunilor voastre învechite. Poţi să-mi ceri câți 
oameni vrei, dar dacă nu ţi-i dau cu voie bună, vor fi mai mult 


260 


decât inutili pentru tine. La fel de bine ai putea să-mi ceri 
monede de aur solidi, dar să primeşti în schimb nummi de 
bronz, căci așa de buni vor fi pentru tine. 

— Îndrăznești să-mi spui c-ai să-mi trimiţi trupe slab 
pregătite? întrebă Aetius, la rându-i de-abia stăpânindu-și mânia 
din glas. Pentru asta, rege, aș putea să te... 

— N-am spus nimic de acest fel. iți spun doar că dacă vei fi 
înfrânt în bătălie din cauza recruţilor incompetenţi din partea 
„aliaţilor” tăi, însuși împăratul te va executa când va vedea ce 
armată deplorabilă ai strâns. 

Aetius îl privi lung un răstimp, în tăcere, apoi se ridică încet în 
picioare, și fără a mai spune un cuvânt în plus, ieși din încăpere. 
Porni cu pași egali, fără să se grăbească, pe străzile gloduroase 
ale orașului, însoţit de căpitanul burgund care îl așteptase afară 
sub razele reci ale soarelui. Când ajunse la porţi, încăleca alături 
de oamenii săi și porniră la galop zgomotos pe drumurile de 
munte pe care sosiseră cu puţin timp în urmă. 

XXX 

Armata hună continua să avanseze printre dealurile foarte 
împădurite, caii și carele lor de lemn trecând neoprite peste 
toate obstacolele. De la incursiunea împăratului roman lulian, cu 
aproape un secol în urmă, nicio armată nu mai trecuse cu bine 
prin desișul Marii Păduri și niciodată în istorie o armată atât de 
mare nu bătuse aceste drumuri. Călăreţii se ţineau în formaţie 
strânsă, înaintând cu feţele aspre și cu privirea alertă, dar 
impenetrabilă. Pădurea era stranie. Nu mai văzuseră până acum 
copaci atât de mari, ce se întindeau cât lungimea unui car cu 
patru cai, sau atât de deși, ca niște paie uriașe de grâu, astfel că 
uneori de-abia puteai trece printre ei. Și totuși, copacii sunt doar 
copaci. În Ținutul hunilor nu sunt multe păduri și de aceea nici 
zeii pădurii nu sunt veneraţi și nici de demonii pădurii nu se 
teme nimeni. Pădurea e doar un alt obstacol care trebuie trecut 
cu grijă, ca un lanţ muntos sau o trecătoare înzăpezită sau un 
râu. 

Cu toate acestea, pentru căruțași și pentru cei care urmau 
tabăra neînarmaţi și vulnerabili, pădurea era un loc al 
nenumăratelor primejdii. Cu toţii auziseră legende de la 
prizonierii germanici, povești despre fiare îngrozitoare, cu corpul 
de elefant și cu colți plini de sânge, sau despre vârcolaci și 


261 


fantome înrudite cu cele care bântuiau și stepa hunilor, despre 
spiritele rele ale oamenilor care nu fuseseră îngropaţi sau 
despre suflete tânjind după răzbunare. Însă și fricile adevărate îi 
asaltau, frici care erau bazate mai mult pe fapte. Despre 
triburile din zonă se spunea că stau la pândă după călătorii 
nevinovaţi prin ţinuturile acestea întunecoase și pustii. Că 
blocau drumurile cu iscusinţă și le înconjurau cu capcane. Că 
prăbușeau copacii unul peste altul în lanţ, astfel încât sub 
trunchiurile lor striveau armate întregi de la distanţă. Că 
schimbau cursul izvoarelor sau le otrăveau și alungau vânatul ca 
să lase armatele să moară de foame. 

Erau ţinuturi fertile, dar nu îmbelșugate, unde plantele păreau 
că se ridică peste noapte crescând până atingeau dimensiuni 
colosale, dar care nu rodeau nimic bun de mâncare sau folositor 
oamenilor. Într-adevăr, atât de verde și de vie era pădurea, 
încât era împânzită de moarte, iar putreziciunea umbla de-a 
lungul ei ca un asasin încet și răbdător. Odată, când așezaseră 
tabăra lângă râu, într-un hăţiș atât de des încât acolo razele de 
soare erau la fel de rare precum nestematele, un grup de 
oameni care umblau după hrană dădură peste leșul unei capre 
înecată care plutise departe dintr-un loc ascuns până în susul 
râului. Până a doua zi dimineaţa din cadavrul ei deja răsărise o 
ciupercă și până la prânz aceasta se făcuse cât un coif de luptă. 
Pământul era îmbibat de apă, și din sol se revărsau afară 
umezeala și moartea verde. Oamenii glumeau cu voie bună 
spunând că nici n-au curaj să închidă ochii, de frică că a doua zi 
dimineaţa se vor trezi plini de licheni cu rădăcinile înfipte-n 
pielea lor și cu o ciupercă otrăvitoare răsărind chiar din carnea 
lor. 

Toate aceste gânduri îi asaltau, învârtindu-se ca un vârtej și 
amplificându-se în mintea lor, sub bolta întunecată a brazilor și 
molizilor vechi de sute de ani, care se legănau și oftau în bătaia 
vântului. Ici și acolo se-auzeau strigăte de păsări și animale, 
necunoscute de nimeni. Umbrele ayac-eri-lor ale oamenilor 
pădurii, se furișau printre copaci și peste tot le simţeai privirea. 
O dată un arcaș hun cu ochii ageri chiar îl atinse pe unul cu o 
săgeată. Frunzele erau pline de sânge în locul unde fusese rănit 
oaspetele nepoftit. Bucăţi de haine atârnau de murii pe lângă 
care fugise ca să scape în lăstăriș. Dar iscoada hună nu îndrăzni 


262 


să se aventureze mai departe în pădure ca să-l găsească sau ca 
să afle unde-i este sălașul. În pădure erau lucruri de care să-ţi 
fie frică, dar și mai rău era că ea crea frici, prin însăși 
întunecimea sa, prin tăcerea aceea care se lăsa tocmai atunci 
când aveai nevoie să simţi alinarea zgomotului și prin zgomotul 
ei atunci când căutai mângâierea tăcerii. 

După trei săptămâni de mers înainte pe poteca aceea 
noroioasă care fu și mai afundată în glod de roţile cu ţinte ale 
carelor și de loviturile a nenumărate copite, aerul deveni mai 
puţin greu, la început sesizabil doar la nivelul mirosului, care 
părea să nu mai fie asaltat de duhoarea putreziciunii umede 
care pătrundea peste tot. Curând, această ușurare se putea 
observa cu ochiul liber. Se apropiau de marginea pădurii. Linia 
copacilor se subţia, și arborii erau tot mai rari, ici-acolo zărindu- 
se chiar buturugi tăiate cu toporul și rămășițele caselor izolate și 
ale colibelor de vânătoare, abandonate acum din calea marșului 
armatei. Coloana uriașă de soldaţi și de cai își lungi considerabil 
pasul, ieșind din temniţa tenebroasă în care se zbătuseră în 
ultimele săptămâni. Deasupra lor, începură să se vadă fâșii de 
cer, cenușii ca oţelul, și în față, spre vest, se ivi pentru întâia 
oară lumina după-amiezii strălucind puternic printre copaci. 

Dintr-o dată, coloana se opri. Asta nu era ceva ieșit din 
comun. O armată în marș se oprește de multe ori în timpul zilei, 
ca să ia masa, să cerceteze terenul, să adape animalele, sau pur 
și simplu fără niciun motiv întemeiat afară de faptul că o mie de 
oameni mergând unul în urma celuilalt se strâng și se 
îngrămădesc într-un cerc imens care se contractă și se întinde. 
Intr-o situaţie ca aceasta, aerul se umple de obicei de strigătele 
ofițerilor care aleargă în sus și-n jos, de ordinele date inginerilor 
ca să dea la o parte vreun obstacol, de chiotele trupelor din față 
atunci când ajung la o ţintă pe care o urmăreau de mult sau 
atunci când le iese în cale un dar nesperat precum un pârâu sau 
un oraș numai bun de prăduit. O armată în marș sau una pe loc, 
e rareori tăcută. 

Însă acum nu era o astfel de oprire. Căci da, din liniile 
fruntașe ce se întindeau preț de mile întregi cu oameni și 
animale deopotrivă, nu venea niciun sunet. Armata se oprise în 
tăcere, pur și simplu. 


263 


Attila, care călărise în mijlocul coloanei, azvârli o sudalmă și 
începu să-și facă loc cu greu pe drumul noroios până în fruntea 
liniei de soldaţi. Inaintea sa mergea un detașament de gărzi 
hune, care strigând „Faceți loc! Loc pentru rege!” îi eliberau 
calea printre trupele nedumerite și printre care. După aproape o 
oră de înaintare greoaie printre masa aceea de oameni, Attila 
ieși în faţa liniei, care se oprise chiar la marginea pădurii. 
Înaintea lor se desfășurau o serie de câmpii întinse, printre 
delușoare ivindu-se ici și colo câteva colibe de fermieri și niște 
turme ce pășteau liniștite. Pășunea și micile ferme se întindeau 
până la un lanţ de dealuri dinspre orizontul îndepărtat, la o 
distanţă de un marș cam de două sau trei zile. Dincolo de aceste 
dealuri, Attila știa, se întindea un obstacol teribil, Rinul, o 
piedică pentru care trebuia să se folosească de toată 
ingeniozitatea sa dacă vroia să o treacă. Totuși, un obstacol și 
mai grozav se afla chiar în faţa lui, chiar înaintea armatei sale 
uriașe. 

In marginea din depărtare a versantului aceluia lung, aproape 
ascunsă de lumina puternică a soarelui care cobora înspre Apus, 
era o altă armată, la fel de mare ca a lui, poate chiar mai mare 
decât cea care aștepta în spatele lui în pădure. Chiar de la o așa 
depărtare se vedea cum stăteau în forma unui arc uriaș, și nici 
nu erau dispuși ici-colo, căci movila din spatele liniilor de front 
era plină până-n vârf de trupe de soldaţi unul lângă altul. 

Turgrid o luă la galop mic până ajunse lângă Attila, în locul de 
unde acesta privea mișcarea de trupe. Își mână calul aproape 
de cel al lui Attila și-i vorbi încet. 

— Armatele alamanilor, Mare Ker, conduse chiar de Yorik, se 
pare. Iscoadele noastre zic că triburile nu se mai sfădesc și 
acum s-au unit într-un front comun. 

Attila dădu din cap. 

— L-aţi trimis pe Oreste înainte, către oamenii din triburi? 

— Da, Mare Rege. Acum o săptămână, cum era stabilit. 
Totuși, de-atunci n-am mai primit vești de la el. 

Attila își aţinti ochii drept înainte luând-o la trap încet prin faţa 
coloanei de soldaţi, în vreme ce ofițerii lui și gărzile care-l urmau 
șușoteau între ei. Apoi oprindu-se dintr-o dată, se uită drept la 
armata alamană care înainta spre ei și-și ridică în aer pumnul 
încleștat. Trupele din spatele lui amuţiră și nimeni nu se mai 


264 


mișcă. Niciun mușchi nu tresărea, niciun sunet nu se-auzea în 
afară de foșnetul ușor al vântului și murmurul copacilor din 
pădurea din spatele lor. Toate chipurile hunilor aveau privirea 
pironită impasibil înainte, asupra armatei triburilor alamane 
unite ce avansa spre ei. 

Forța aceea colosală se ivi în plină formaţie de luptă, iar 
soarele se reflecta metalic în cuirasele și-n coifurile lor. Aceasta 
nu era o simplă armată de triburi ci o adevărată armată 
antrenată, o alianţă nemaipomenită de clanuri și de triburi. Și la 
fel ca alamanii pe care Attila îi întâlnise în trecut, acești oameni 
erau grozav de bine făcuţi - chiar de la distanţa aceea, statura 
și musculatura lor erau impresionante - și purtau un arsenal de 
arme de temut: săbii late, lungi pe cât erau ei de înalţi, securi 
de luptă atârnate de umeri pentru a tăia adversarul corp la corp, 
sulițe lungi având la capăt lame curbate, ca de coasă, tăcute în 
așa fel încât să ajungă până la scuturi și în spatele lor, ca să 
dărâme armele direct din mâna dușmanului, ca să-i despice 
beregata din faţă sau din spate, la o întâlnire directă. 

Pe ambele flancuri ale frontului lung de infanterie, aripi întregi 
de călăreţi germanici înaintau în formaţie strânsă, cu lăncile de 
cavalerie coborâte pentru atac, cu scuturile grele ridicate sus, în 
poziţia tipică pentru cavaleria germanică. Caii erau imenși, cu 
un cap mai înalţi decât poneii aceia scunzi ai hunilor și chiar de 
la distanţă, de la câţiva metri depărtare, pământul se cutremura 
de la apăsarea copitelor lor grele. 

Călăreţii avansau la trap, mai iute decât partea de pedestrași 
din linia de mijloc, strângând frontul întins ca să formeze o 
barieră în formă de semicerc în faţa coloanei hune. În timp ce 
aceștia se mișcau, infanteria se comprimă și două arcuri ale 
semilunii de călăreţi înaintând o luară înspre interior, îngustând 
spaţiul liber din faţa hunilor, și modelându-l sub forma unei lungi 
cavităţi, ca o scorbură sau ca un tunel. Dacă Attila avansa cu 
trupele, avea să fie încolțit din trei părţi. Dacă se retrăgea, nu, 
să se retragă nu era cu putinţă. Să întorci înăuntrul pădurii 
întunecate o armată atât de numeroasă ca a lui, acolo unde cine 
știe ce alte trupe i-ar fi înconjurat, nu era o opţiune. 

Attila urmărea calm mișcările de trupe, cu chipul aproape 
împietrit, iar Turgrid și ceilalţi ofiţeri făceau același lucru. 
Armata din spatele lor însă, aceia care se înghesuiseră înainte 


265 


ca să iasă din întunecimea copacilor și să vadă de ce nu 
mergeau mai departe, se foiau nerăbdători în șa în timp ce 
priveau cum se apropie alamanii tot mai mult. Spuneau ceea ce 
vedeau celor din spate, aceștia purtând vorba mai departe spre 
camarazii și mai dinapoi, până ce fiecare soldat al armatei hune 
află că acolo, în acea coloană lungă și vulnerabilă, fără vreo 
posibilitate de a ieși din pădure în formaţie de luptă, armata va 
da piept cu cea mai mare forță a Europei, strânsă vreodată 
laolaltă într-un singur loc. 

Attila continua să privească în tăcere cum se apropie 
alamanii, până ce propriii lui ofiţeri începură să se uite la el 
întrebători, mereu-mereu agitati. Trupele călare ale alamanilor 
erau acum la distanţa unei bătăi de săgeată, de ambele părți ale 
liniilor fruntașe din coloana de huni, iar trupele pedestre 
alamane erau la depărtare de un marș călare. Dintr-o dată, la 
sunetul ascuţit al unei fluierături ce venea de undeva din 
spatele liniilor alamane, toţi soldaţii se opriră din înaintare. 
Fiecare bărbat rămase pe loc repaus, lăncile de cavalerie erau 
îndreptate înainte, caii răscoleau nervoși cu copitele în brazdele 
de iarbă de pe jos, pedestrașii încercau să zărească ceva printre 
șuvițele de păr blond ce le fluturau peste ochi. Toţi stăteau 
nemișcaţi, privind în tăcere în locul acela unde erau pe drumul 
îngust de pământ ce ieșea din pădure, regele hun, ofiţerii săi, 
avangarda hoardei care îi urmărea la rându-i. 

Și hunii stăteau pe loc împietriţi, întorcându-le privirea aceea, 
cu o forţă care nu trăda niciun fel de frică sau de ezitare. 

Preţ de un lung răstimp, cele două armate stătură una în faţa 
celeilalte, privindu-se, calculând în gând forţa din spatele liniilor 
fiecăruia, hotărârea conducătorilor lor, felul armelor pe care le 
aveau și viteza cailor. Preţ de un lung răstimp, un milion de 
oameni stătură faţă în faţă, pe o pășune pustie de la marginea 
pădurii și se cântăriră din ochi să vadă cât de puternici sunt unii 
și ceilalţi. Preţ de un lung răstimp, soarta ambelor armate era în 
balanţă. 

Și apoi, fără de veste și fără vreo atenţionare, un războinic 
alaman înalt dădu pinteni calului și o luă înainte la galop în faţa 
coloanei tovarășilor săi. Părul său lung și roșcovan ce-i flutura 
pe spate, în maniera aceea hună, era inconfundabil. In timp ce 


266 


alerga de unul singur spre liniile hunilor, își azvărli coiful de 
luptă de pe cap și-și ridică pumnul în semn de salut triumfal. 

Attila zâmbi de mulțumire. 

— Oreste, spuse el încet. 

La semnul din cap al regelui, coloana de huni începu să 
înainteze clătinându-se și scârțâind, ca o singură fiinţă vie, 
avansând sigur, ca un șarpe, cavaleria după rege, carele după 
cavalerie, apoi alţi călăreţi, pedestrași, caii de schimb, iarăși 
cavalerie, tot mai multă, mergând înainte încet și sigur, într-o 
ordine perfectă... 

Direct în mijlocul tunelului germanic. 

Coloana de huni înaintă în armata aceea masivă de soldați 
înarmaţi și rândurile alamane se sparseră, ca grâul în fața 
secerii, făcând loc, făcând loc regelui din est și armatei sale. 
Chiar în mijlocul rândurilor germanice călări Attila, încet și fără 
preget, uitându-se nici în stânga nici în dreapta, neluând în 
seamă nici măcar prezenţa acestei adunături uriașe de soldați 
barbari cu feţele pictate și purtând arme, care-l înconjurau din 
ambele părți, înalţi și musculoși, călare pe caii lor grozavi de 
război. Și când armata hună trecu de liniile de cavalerie și 
ajunse pe fronturile de pedestrași, alamanii pășiră ușor înainte 
și se aranjară în formaţie alături de coloana de huni, dublându-i 
lăţimea, triplând-o, conferindu-i coloanei ce șerpuia putere și 
masivitate, o lungime și o mărime pe care poate chiar lumea 
întreagă n-o mai văzuse până atunci. 

Intrară și ei în ritmul hunilor, porniră și ei cu aceeași viteză 
înainte și marșară alături de huni. 

Deasupra lor, stoluri de pescăruși veniţi dinspre marea 
îndepărtată se roteau și ţipau îndrăzneţi în aer, așteptând să 
treacă oamenii și animalele, ca să se abată și ei spre pământ și 
să ciugulească rămășițele celor din tabără și mâncarea lăsată 
acolo. Însă păsările se rotiră multă vreme în văzduh și armata 
încă mai ieșea din pădure. Forţele aliate înnegriseră faţa 
pământului, o căptușiseră cu un covor mișcător de oameni și de 
animale care înaintau încet și sigur, o hoardă imensă, mai 
numeroasă decât orice s-ar fi văzut pe pământ până acum, 
marșând acum condusă de o singură căpetenie și îndreptându- 
se către un singur obiectiv: spre Apus, spre Rin, spre Roma. 


267 


La începutul primăverii aceleia, pe coasta unui deal de lângă 
Tolosa, în sud-vestul Galiei, Aetius mergea la galop mic alături 
de un bărbat de vârstă cu el și de câţiva călăreţi mai tineri. 
Niciunul nu purta uniformă, fiind îmbrăcaţi în veșminte de 
vânătoare din piele și lână aspră și erau urmaţi la o oarecare 
distanţă de un șir de servitori. 

— O vânătoare! strigă Theodorie din toţi rărunchii. Să nu lași 
să treacă zi de la Dumnezeu, Flavius, fără să vânezi ceva. Așa a 
zis doctorul, ca să-ți mai abaţi gândurile de la suferinţele tale! 

— Nu există decât un singur leac pentru suferinţele mele, 
rege... 

— Thorismund! zbieră Theodorie. Frideric! Adu- ce-ţi-vă fraţii 
aici! Hai, repede! 

Cinci tineri veniră călare la Theodorie și la Aetius și traseră de 
hăţurile cailor lor ce băteau din copite și călcau iarba în picioare. 
Și oamenii și animalele nu mai aveau stare, de-abia așteptau să 
facă ceva. Cel mai mare dintre cei cinci, un călăreț voinic, cam 
de douăzeci și cinci de ani, semăna ca două picături de apă cu 
tatăl său, ceea ce-l făcu pe Aetius să tresară prima dată când îl 
văzu, crezând că într-un mod miraculos, Theodorie descoperise 
izvorul tinereţii. Thorismund își strecură calul între cel al lui 
Aetius și cel al lui Theodorie, pregătindu-se să fie aproape de ei 
pentru orice avea să urmeze. 

— Băieți, vedeți movila aceea de-acolo? zbieră Theodorie. De 
fapt, putuse Theodorie vreodată să vorbească pe un ton 
normal? se întrebă Aetius zâmbind ușor. Nu degeaba prietenii 
lui din copilărie de la palat îl porecliseră Sparge Timpane. Din 
păcate, nu pusese la suflet această remarcă explicită, ba mai 
mult, vocea sa devenise și mai ascuţită cu trecerea vremii. 

— Auziţi, vedeţi movila aia de acolo? Acolo am pândit cu 
cerbul acela uriaș ieri, un trofeu, să dea naiba! Păcat că n- 
aveam arcul cu mine, că dacă-l aveam, azi mâncam carne rece 
de vânat la prânz. Cine-mi va aduce coarnele lui câștigă de la 
mine ca premiu armăsarul pe care l-am tot antrenat. Start! 

Băieţii o luară la goană, chiuind și strigând și Theodorie zâmbi 
cu duioșie. 

Aetius îi privi visător. 

— Cinci băieţi voinici! Eşti un om norocos, Theodorie! 


268 


— Thorismund, cel mai mare fiu al meu, e cel mai bun dintre 
toţi, îi răspunse regele. Dar prea n-are răbdare. Nu poate 
niciodată să aștepte momentul potrivit. Ei, mezinul însă, 
Himmerit, e cu totul altfel decât el... 

— Rege Theodorie, îl întrerupse Aetius, oprindu-și calul și 
adoptând un ton mai grav. Trebuie să vorbim. Hunii s-au aliat cu 
alamanii. Nenumărate orașe și localităţi au fost distruse. 
Triburile galice care-au mai rămas sunt slabe și nu-și pot apăra 
singure pământurile. Până la Roma și până la dezastrul total nu 
mai e decât râul lat de opt sute de metri, garnizoanele noastre 
de la graniţă și... voi. 

Theodorie privi cruciș înainte. 

— Tu trebuie să știi sigur de ce face Attila așa ceva? De ce 
atacă Roma? De ce te atacă pe tine? 

Aetius scutură din cap. 

— De multă vreme disprețuiește el Roma, deși n-am știut că 
așa de mult. Cu toate acestea, n-a fost niciodată destul de 
puternic ca să ne provoace la luptă, până acum. Are toate 
stelele de partea sa, aliaţii lui sunt puternici și însetaţi de 
pământ roman. Și ţara lui e în siguranţă. 

Împăratul Romei este tânăr și n-are experienţă, graniţele ne 
sunt slabe. 

Theodorie se strâmbă. 

— Tot ce spui tu sunt motive, da, dar nu sunt suficiente. Eu 
am auzit că hunii au străbătut Europa de est, au dărâmat la 
pământ orașe întregi, au jefuit biserici și mănăstiri, au ucis până 
și călugării și femeile neprihănite. Un asemenea prăpăd are în 
spate ceva mai mult decât scopuri militare. De ce asemenea 
cruzimi? 

Aetius nu mai spuse nimic. 

— Cred că Attila suferă de o formă de nebunie... 

— Nebunie pe dracu’, mârâi Theodorie. Doar dacă nu cumva 
este acea formă particulară de nebunie care vine din setea de 
putere. Tu cauţi scuze pentru el, ca un prieten. E timpul să vezi 
cu adevărat ce înseamnă tot ce a făcut. 

— De aceea mă aflu aici. 

Fața lui Theodorie luă o atitudine gravă. 

— E o luptă dură Flavius, și nu mă refer la cea împotriva 
hunilor. Nici domnia mea nu este sigură, pentru că încă am 


269 


nevoie de aprobarea sfatului bătrânilor și de cea a căpeteniilor 
de trib ca să pornesc la război. 

— Dar sunt sigur că bătrânii vor fi de acord cu o asemenea 
decizie... 

— De acord? se strâmbă Theodorie cu dispreţ. Nu pot fi de 
acord cu ceva ce miroase de la o poștă a primejdie. Vechii 
vizigoți, cei din generaţia tatălui meu, nu au amintiri prea 
plăcute în legătură cu Roma. Au făcut vărsare de sânge ca să 
cucerească Roma odată, și acum nu mai vor așa ceva, și chiar 
văd Roma cum iarăși își afișează aroganța. Căpeteniile de trib 
mai tinere sunt dornice să-și încerce săbiile în luptă, dar se tem 
că Roma va fi cea avantajată, dacă câștigă. Se tem că își vor 
trimite la moarte oamenii, în timp ce Roma rămâne nepătată de 
sânge și pune ea stăpânire peste tot după aceea. Dacă vor 
lupta, mai degrabă o vor face de unii singuri. Au și ei ambiția lor. 

Aetius îl privi lung. 

— Nu vezi că singure, nici Roma, nici Ținutul vizigoților nu pot 
triumfa singure asupra hunilor? Numărul lor colosal nu poate fi 
învins, și armatele lor se fac tot mai mari cu fiecare pas pe care- 
| fac spre Apus. Trebuie să ne unim forțele. 

Theodorie se uită înspre orizont, îngândurat. 

— Ambasadorii lui Attila au fost aici, mărturisi el. Mi-au promis 
că dacă îi las pe huni să treacă nestingheriţi peste pământurile 
noastre, nu vor face nimic rău oamenilor mei. Însă dacă ne 
opunem... 

— Nu veți fi înfrânți. Nu se poate să pierdeţi. Nu cu ajutorul 
romanilor și cu armata noastră în spate. Vă vom sprijini... 

— O armată romană „în spate” nu e de ajuns, Flavius. Trupele 
romane trebuie să fie în prima linie. Sângele vostru trebuie 
vărsat înaintea tuturor. 

— Și dacă-ţi promit că legiunile romane vor fi la înaintare? îi 
răspunse Aetius pe dată. 

Theodorie scrută orizontul uitându-se după fii săi, gândindu-se 
dacă or fi dat de cerb. 

— Dacă promiţi că trimiţi legiunile romane în prima linie, și 
dacă hunii chiar trec Rinul și ameninţă Galia, atunci am să mă 
alătur coaliției. Dar oamenii mei vor lupta pentru tine, nu pentru 
Roma. Altfel, voi fi nevoit să accept propunerea hunilor pentru 
a-mi apăra regatul și trebuie să rămân neutru. 


270 


Aetius cumpăni asupra spuselor lui. 

— Doar dacă ameninţă Galia? 

Theodorie îi aruncă o privire. 

— Flavius, hunii trebuie mai întâi să treacă Rinul. Nicio armată 
atât de mare nu a reușit vreodată să treacă peste râu. Știi și tu 
asta. Ai legiuni care păzesc podurile și trecătorile importante. Și 
știi cât de lat este Rinul, mai ales după ploile de primăvară și 
după topirea zăpezilor din Alpi. Fii atent. Rinul va face pentru noi 
ceea ce toată diplomaţia nu a reușit să facă. Râul îl va întoarce 
din drum pe Attila. 

Aetius scutură neîncrezător din cap. 

— Și tu, Theodorie, spuse el pe un ton batjocoritor. Tu cum te 
ferești de nebunia despre care am vorbit mai devreme? Nebunia 
după putere? 

— Eu? Eu nu tânjesc după putere, în afara faptului că-mi oferă 
plăcerea de a vâna. Doamne Flavius, eu aș trăi ca un măturător 
de podele la o mănăstire pentru tot restul vieţii mele, dacă mi-ar 
fi îngăduit să vânez în fiecare după-amiază! 

— Asta îţi dorești tu? Asta e ambiția ta? Să vânezi? 

— Destul cu filosofia, romane. Eu nu-s sofist. Spre cerb! își 
biciui calul Theodorie și porni înainte, gâfâind de entuziasm că 
își va continua urmărirea. 

Aetius se opri o clipă înainte să îl urmeze, uitându-se cu 
dezamăgire cum se depărtează prietenul său. 

— Uite de-asta, rege Theodorie, șopti el, de-asta stăpânește 
Attila jumătate din lume. 


Gâfâind, tâmplarul hun termină îmbinarea, strânse tare nodul 
dublu de la mâner și tăie frânghia care-i atârna la capăt cu 
pumnalul său. De fapt, nu era decât o jumătate de metru de 
frânghie în plus, care ar fi putut să fie ascunsă privirii într-o 
legătură, în afară de un rotocol abia vizibil care ieșea pe unde 
trecea. Ar fi fost destul de bine și așa, pentru o treabă făcută ca 
la armată. Însă metoda sa era mai dificilă, căci a face noduri 
bune și îmbinări și a lega capetele de funie nu era floare la 
ureche. 

Dar treaba asta nu era una neînsemnată și armata omului 
acestuia nu era o armată neînsemnată. Toate abilităţile pe care 
le deprinsese timp de-o viață întreagă, acelea de a construi case 


271 


din scânduri cu împletitură de funie, robuste, dar ușor de 
transportat pe stepa hună, le pusese în slujba unei singure 
structuri: o barcă improvizată cu fundul drept, construită din 
scânduri de pin unse cu smoală de la fostele care și colibe ale 
hunilor. Se depărtă puţin de ultima îmbinare ca să arunce o 
privire la ceea ce făcuse, dădu din cap mulţumit apoi se 
îndreptă cu pași mari până la capătul celălalt al ambarcaţiunii și 
se urcă sus pe puntea pe care tocmai ce-o legase strâns. 

Când urcă pe scara aceea scurtă, o mulţime de mâini îi fură 
întinse în ajutor și-l apucară de antebraţe și de umeri ca să-l 
tragă peste trepte și apoi pe scândurile groase de stejar ale 
digului. Când îl lăsară jos, chiotele venind din gurile atâtor 
oameni se ridicară în aer de undeva din spatele lui și în acel 
moment el știu, că pe acel doc, își câștigase o glorie la care 
puţini regi aspiraseră, ce să mai vorbim de niște bieţi tâmplari. 
Intorcându-se ca să primească uralele, își ridică mâinile 
deasupra capului, ca un luptător campion. Grămada aceea de 
oameni urlă din nou confirmându-i victoria, bătându-l pe spate și 
ridicându-l pe umerii lor, de unde putea să vadă dincolo de 
marginea docului, înspre malul nămolos al râului și spre poalele 
dealurilor inundate de apă de curând. Fiecare palmă de pământ 
era plină de oameni și de cai. 

Alţi tâmplari urcară și ei și fură trași pe podeaua docului, din 
nou în uralele zgomotoase și în hohotele de râs ale celorlalți. 
Dintr-o dată, la picioarele docului apăru un călăreț pe un cal de 
război hun robust și toată lumea amuţi. Era înveșmântat într-o 
armură pătată de nădușeală și purta o căciulă de blană trasă 
peste urechi și peste sprâncene, iar pe spate îi atârna în vânt o 
manta neagră din lână moale de capră, prinsă în jurul gâtului cu 
o agrafă de fier. Mergând la pas pe lângă el, în rând cu calul 
său, era un lup uriaș și cenușiu, cu blana din jurul gâtului și 
umerilor săi la fel de groasă precum coama unui leu, cu mușchii 
puternici mișcându-i-se ușor pe sub ea în timp ce înainta. Ochii 
fiarei îi scânteiau în cap, galbeni și vigilenți și imediat în faţa lui 
se deschise o cale prin mijlocul mulţimii care ducea spre locul 
unde grupul de tâmplari aștepta nerăbdător. 

Attila merse încet călare pe dig, copitele calului său răsunând 
pe scândurile de lemn și apoi, ajuns în faţa lucrătorilor, își roti 


272 


calul cu mare abilitate. Mulțimea gigantică din spatele său 
amuţi. 

— Dacă după atâtea victorii, strigă el, dacă după ce-am 
cucerit atâtea popoare mărețe, vă lăsați opriţi de un râu, aș fi un 
prost să cred că vă pot îmbărbăta doar cu niște vorbe, ca și 
când voi înșivă n-aţi ști care e miza. Doar un conducător 
neîncercat ar recurge la așa ceva. 

Oamenii încuviinţară din cap și începură să vorbească încet 
între ei, ici-colo din mulţime răzbătând strigăte entuziaste care 
plutiră în aer. 

— Niciodată n-am să vă înjosesc prin a vă spune vorbe goale, 
continuă el, și niciodată voi nu mă veţi cinsti fals prin a le 
asculta. Nu trebuie să vă mâne nimeni la război. Căci ce e 
războiul, altceva decât pâinea voastră și carnea voastră? Ce e 
mai dulce în viaţa asta decât momentele când un viteaz își 
obţine gloria cu propriile lui braţe, când își satură sufletul cu 
cuceriri? Ce e mai adevărat decât momentul în care un om își 
lasă deoparte ambițiile personale și tihna lui și prietenii ca să 
aducă victorie poporului său? 

Un zumzet de entuziasm se ridică din mulţimea din jur și 
oamenii se repeziră înainte înspre doc, unde stătea Attila. Lupul, 
neobișnuit cu așa ceva, începu să urle surd și gărzile din fața 
mulțimii îi împinseră pe huni înapoi, opunând rezistenţă celor 
din spate. Câţiva bărbaţi, chiar și un cal și călărețul lui își 
pierdură echilibrul și se prăbușiră de pe marginea digului și 
totuși nimeni nu privi într-acolo când oamenii aceia se zbătură 
să iasă din apă și să ajungă din nou la mal. Fiecare ins, fiecare 
chip, era concentrat asupra imaginii  neînduplecate a 
conducătorului lor. 

— Vom profita de această ocazie, noi hunii și aliaţii lor măreți. 
Îi vom ataca pe romani cu înverșunare! Căci în ciuda 
mașinăriilor lor de luptă și a focurilor, în ciuda manevrelor și 
antrenamentului lor, ei tremură de frică. Nu știu unde să se mai 
ascundă și să caute refugiu, pe culmile munţilor, sus pe dealuri 
sau pe întinderea de câmpie. Cel mai mare aliat al nostru, 
Destinul, e alături de noi și cu el aproape nu avem cum să 
pierdem. Dacă ne este sortit să murim, moartea ne va secera 
oricum, chiar și pe timp de pace, în timpul somnului. Dar dacă 
ne este dat să trăim, nicio suliță nu ne poate atinge. Și pentru 


273 


noi e scris să trăim, căci altfel de ce ne-ar fi lăsat Destinul să 
ieșim victorioși asupra atâtor popoare, dacă nu ca să ne 
pregătească pentru victoria cea mare? Eu însumi am să arunc 
prima suliță în bătălie. Dacă vreunul dintre voi poate să stea 
deoparte în timp ce Attila luptă, acela este un om mort! 

Strigătele se înteţiră, tot mai apăsătoare, și Attila fu nevoit să 
ridice tonul pentru a se face auzit. 

— Bărbaţii ăștia... zbieră el, arătând spre muncitorii din faţa 
lui, tâmplarii ăștia, care s-au pregătit pentru lucrurile simple din 
viaţa de zi cu zi, au făcut o faptă eroică! Cu meseria lor de a 
ridica căruţe și colibe, acești oameni ne-au clădit drumul către 
victorie. Cu funii din iarba de pe câmpiile Ținutul hunilor, cu 
lemnul de la scândurile caselor și carelor hune și cu forța venind 
de la brațele călăreţilor huni, oamenii aceștia ne-au clădit 
drumul spre destin. Puritatea și simplitatea și gloria poporului 
hun sunt aici ca să înfrunte și să învingă decadența Romei cea 
măreață! 

Oamenii dădură năvală și gărzile se luptară din răsputeri să îi 
țină în frâu, ca să nu se îngrămădească pe digul pe care stătea 
regele. 

— Și asta, urlă Attila, asta va fi calea noastră, calea hunilor 
care va pune Roma, pricina tuturor relelor din lume, în 
genunchi. 

Rotindu-și calul de luptă și întărâtând lupul de la picioarele 
sale, regele arătă cu vârful sabiei sale lungi barca aceea simplă 
legată strâns la prova de marginea docului pe care stătea el. 
Oamenii izbucniră în urale de triumf când el își ridică sabia 
încet, arătând spre pupa navei, care era legată de prova altei 
bărci... și aceasta de alta, formând o linie lungă și dreaptă de 
ambarcaţiuni care străbăteau întinderea uriașă a râului cu ape 
line, cele din mijloc aplecându-se ușor într-un arc grațios din 
pricina forței curentului dar ţinându-se bine de navele apropiate. 
Îmbinarea atentă și nodurile strânse, tot planul tâmplarilor 
fusese unul bun. 

— Pentru destinul nostru! strigă Attila și uralele se ridicară 
asurzitoare de peste tot din jurul său. Vreo zece muncitori 
ridicară o rampă de lemn până la picioarele lui, se opintiră cu ea 
înainte și o lăsară jos la marginea docului până la podul acela de 


274 


bărci care pluteau liniștite sub ei, legând iute rampa de stâlpii 
digului ca să nu alunece. 

— Pentru Roma! Zbieră și pornind înainte, își mână calul de 
război la trap în josul rampei și până în prima barcă, care plutea 
la fel de lin și de nemișcată ca și cum ar fi fost un drum pe 
pământ. Calul nu șovăi prea mult, iar lupul fu nevoit s-o apuce și 
el pe rampă, ca să-l prindă din urmă pe stăpânul său. 

În urma lor, hunii, ostrogoții, alamanii, rugii, scirii, gepizii, 
vandalii, și o mulţime de alte triburi care se alăturaseră ca să-l 
sprijine pe acest nou conducător, acest nou conducător al 
întregii lumi, se așezară iute în formaţie după cum erau 
obișnuiți, cu cavaleria și cu carele, căci mărșăluiseră cinci sute 
de mile până aici și mai aveau încă pe-atâta ca să ajungă la 
Roma. 

Cei un milion de inși ai hoardei porniră în marșul lor de peste 
Rin. 


— Spune-mi o poveste, tată, îl rugă vocea aceea de copil. 

— La ora asta trebuia să fii de mult în pat. 

— Flavius, spuse Priscilla, mâine vei pleca. Lasă-l pe băiat să 
mai stea cu tine încă puţin. 

Aetius se gândi la asta zâmbind. 

— Deci nici acasă nu am sprijin, la fel ca pe câmpul de luptă. 
Ce poveste vrei să-ţi spun? Despre mine când eram mic? Despre 
bunicul tău? 

— Spune-mi o legendă! O legendă de-a grecilor! 

Zâmbetul lui Flavius dispăru. 

— O legendă. A trecut cam multă vreme, nu prea mai știu 
multe... 

— Te rog? 

Aetius tăcu o bucată de vreme, stând cu ochii în tavanul 
camerei de luat masa a casei lui din Arelate. Cât timp va trece 
oare până când va sta din nou odihnindu-se pe canapeaua asta, 
uitându-se la tavan ca acum sau ţinându-și copilul în poală? 

— A fost odată un tânăr, un tânăr foarte talentat, începu 
Aetius, bogat și faimos. 

— Un războinic, ca Ahile? Hercule? 

275 


— Nu... 

— Un marinar, ca lason? 

— Nu, el era un cântăreţ. 

— Ah. 

Era o undă de dezamăgire în vocea copilului. 

— N-a cucerit pe nimeni? 

— Oh, ba da. L-a cucerit pe cel mai aprig zeu al grecilor, pe 
însuși Hades. 

— Și nu era războinic? 

— Numele lui era Orfeu, iar armele sale erau lira și vocea lui. 

O privi pe soţia sa și văzu că îi face semn să iasă slujnicei care 
tocmai atunci strângea farfuriile. Priscilla se întoarse apoi și îl 
aruncă o privire care-i pătrunse până în străfundul sufletului. 
Aetius regretă pe dată că alesese acea poveste, dar acum era 
prea târziu ca să mai dea înapoi. Nu avea ce să facă, trebuia să 
continue. 

— Muzica lui Orfeu era așa de încântătoare că atunci când 
oamenii îl ascultau toate barierele din mintea lor cădeau și se 
topeau pe dată. Când cânta el, copacii cu rădăcinile în pământ 
veneau înspre el, râurile unduitoare se opreau din curs și până 
și pietrele cenușii de pe câmp ieșeau la suprafaţa pământului și 
începeau și ele să cânte. Muzica lui era o sublimă realizare a 
omului, cea mai mare creaţie a zeilor. Dar Orfeu nu era zeu. Era 
un om, ca toţi muritorii care suferă pe pământ. Spre marea sa 
durere, frumoasa sa soţie Euridice, pe care o iubea chiar mai 
mult decât își iubea muzica, muri, iar sufletul ei trecu pe lumea 
cealaltă. Orfeu era distrus. În bocetul său sfâșietor, cânta și mai 
înflăcărat. Dar deși cânta și cu cântecul său izbăvea lumea de 
toate relele, el nu putea să-și aline durerea din suflet. Atât de 
mare era iubirea lui pentru Euridice, atât de puţin mai preţuia el 
viața aceasta fără ea, că până la urmă hotărî să coboare el 
însuși în Infern, ca s-o caute și s-o aducă înapoi, eliberând-o din 
strânsoarea paznicului ei întunecat. 

În camera de servit masa se lăsă tăcerea, iar soţia lui Aetius 
și fiul lor ascultau. Cobori înserarea și umbrele dinăuntru 
începură să se alungească și se adânciră devenind tot mai reci. 
Totuși, nimeni nu se îndura să aprindă o lumânare măcar. 

— El găsi intrarea tainică în Infern și se cobori în întuneric. 
Peste tot în jurul lui, se vânturau sufletele morților, ţipând ca 


276 


liliecii, ameninţându-l ca să plece pe limba lor de neînțeles. Cu 
toate acestea, Orfeu era de neoprit și când nu mai putu suporta 
vocile lor, își ridică lira și începu să cânte. Și acolo, chiar în 
străfundurile Iadului, muzica sa și dorul său începură să-și facă 
efectul. Uriașul câine cu trei capete, Cerber, amuţi de uimire și îl 
lăsă să treacă. Furiile, care răzbună păcatele oamenilor și le fură 
fericirea muritorilor, începură să plângă cu lacrimi de durere. 
Tantal, în temniţa lui blestemată uită de apele care se ridicau 
neîncetat și de setea sa de neîndurat și până și vulturul care zi 
după zi îi sfâșia și îi mânca organele uriașului Tityus se opri 
pentru o vreme din ciugulitul său teribil. În sfârșit, după ce cântă 
o zi și-o noapte, Orfeu auzi cuvintele pe care le așteptase atâta. 
„Ne supunem ţie, se auzi vocea Monarhului Morților, a lui Hades 
însuși. la-ţi soția, căci prin muzica sa ai salvat-o cu adevărat.” 
Orfeu se repezi s-o îmbrăţișeze, dar se opri când auzi ce spuse 
zeul mai departe: „Dar trebuie să respecţi regula aceasta: nu 
trebuie să-ţi priveşti iubita până ce nu ajungeţi amândoi la 
lumină. Căci doar atunci va putea ea să fie din nou a ta.” Orfeu 
nu fu dezamăgit de aceasta și porni fericit spre lumea 
pământească împreună cu soţia sa, pe poteca șerpuitoare și 
întunecată ce străbătea Lumea de Dincolo. Căci cine în afară de 
un zeu ar fi putut da o asemenea poruncă care să-i interzică 
unui bărbat să-și privească iubita? Și cine-ar fi putut să se 
supună unei astfel de reguli decât doar un alt zeu? Pentru un 
om, sau cel puţin pentru Orfeu, era imposibil. Imediat ce văzu 
peștera care urma să-i scoată afară din Regatul Morților, se uită 
înapoi cu dragoste spre soţia sa și cum o privi o și pierdu și o 
ucise pe loc. 

Camera se cufundase în întuneric și pentru o clipă nu se mai 
auzi nimic. 

— Și n-a mai putut să o câștige înapoi? întrebă vocea aceea 
mică, întristată. 

Aetius nu mai spuse nimic, preț de un lung răstimp, căzut pe 
gânduri. 

— N-a mai putut. Dar bătrânii spun că trebuie să învăţăm 
ceva din legenda lui Orfeu. Că atunci când căutăm ceva pe 
calea cea dreaptă, pe calea luminii, a păcii, a adevărului, trebuie 
să privim mereu înainte. Și oricine va privi înapoi spre ceea ce a 
căutat, în trecut, în întuneric, spre prietenii pierduţi sau spre cei 


277 


dragi, pe vechile căi, acela se va lăsa pradă drumului 
întunericului. 

Copilul alunecă jos din poala lui Aetius, îl sărută de noapte 
bună și apoi ieși din cameră și merse spre bona care-l aștepta, 
deși Aetius de-abia băgă de seamă. Soţia lui rămase de 
asemenea tăcută în celălalt colț al camerei, undeva în umbră, și 
adâncit pe gânduri cum era, Aetius de-abia de-o observă și pe 
ea. 

Gândurile sale erau asaltate complet de amintirile ce veneau 
din propriul lui trecut, erau despre vechile sale apucături, 
despre vechii lui prieteni. Și acum știa sigur, ca și cum i-ar fi 
auzit cântecul lui Orfeu la ureche, că nu mai putea privi înapoi, 
că nu mai putea să caute să se împace cu umbrele trecutului. 

Nimeni nu poate trăi în două lumi deodată. Trebuia să 
privească înspre viitor sau să se prăbușească pe marginea 
drumului. Ori era viu, ori era mort. Ori roman, ori hun. Vine o 
vreme când nu mai e loc pentru întrebări, când nu mai ai timp 
să te îndoiești în sinea ta sau să regreţi. Vine o vreme când nu 
mai poţi privi în urmă. 

Aetius se ridică brusc în picioare și se îndreptă către ușă. Mai 
avea o mulţime de lucruri de făcut și de pregătit, dar acum avea 
conștiința curată. 

Era roman. 


Aetius stătea călare pe calul său în faţa zidurilor fortificate ale 
orașului Arelate. Timp de luni întregi strângea trupe aici, în locul 
acesta unde își avea sediul comanda supremă romană din Galia, 
și deși uriașa tabără era deja plină de soldaţi care de-abia 
sosiseră din garnizoane de foarte departe, precum Lusitania și 
Sicilia, trupele tot mai soseau în marș disciplinat și cu gândul la 
victorie. Chiar și acum se auzeau strigăte pe drumul ce ieșea din 
oraș și o lua înspre nord, iar văcarii care mergeau în urma 
contingentului care venea din Galia Transalpină le cereau 
colegilor de breaslă spanioli, care deja se depărtaseră și le-o 
luaseră înainte soldaţilor să le facă loc să treacă. 

Armata romană stătea în faţa lui Aetius pentru a fi trecută în 
revistă, cu armurile lustruite, cu mantalele de lână proaspăt 


278 


spălate, din care încă mai ieșeau aburi sub razele arzătoare ale 
soarelui, cu curelele de piele ale sandalelor și apărătoarelor de 
umeri reparate și date cu unsoare cu mare dibăcie. Masa aceea 
de soldați era colosală, poate chiar mai mare decât orice altă 
armată văzută vreodată pe acest pământ al Galiei, cu siguranţă 
cea mai mare armată care fusese adunată vreodată într-un 
singur loc de la domnia - Aetius enumera încet în gând 
personalităţile din istoria Romei - de când oare? De la armata 
strânsă de împăratul lulian în secolul trecut? Poate chiar din 
vremurile foarte îndepărtate ale cuceririlor lui însuși lulius 
Caesar. Cu toate acestea, Aetius scutura din cap dezamăgit. Din 
raportările iscoadelor cu privire la apropierea armatei hune, 
chiar dacă ar fi lăsat deoparte acel coeficient de exagerare 
înspăimântător, trupele sale tot rămâneau atât de puţine încât 
erau demne de a fi compătimite. 

Făcându-i semn lui Florentius să vină cu el, Aetius își întoarse 
calul și se îndreptă la galop mic către un tânăr nobil vizigot care 
stătea tăcut lângă calul său, alături de o mână de servitori de-ai 
săi, cam la o sută de pași depărtare. Veșmintele lor erau 
prăfuite și îmbibate de transpiraţie, iar caii lor gâfâiau din greu 
și băteau cu copitele în pământ, trăgându-și sufletul în locul 
acela umbros de lângă zidurile orașului. 

— Prinţe Thorismund, strigă Aetius când se apropie de el, 
zâmbindu-i tânărului comandant care cu constituția sa robustă 
și musculoasă îi amintea atât de mult de Theodorie, regele 
vizigoților. Bine-ai venit! Nu te-am văzut când ai sosit, dar 
prezenţa ta îi îmbărbătează pe oamenii mei, căci știu că vizigoții 
ne sunt alături. 

Prinţul se întoarse cu faţa spre el și afișă un zâmbet larg. 

— Generale Aetius! exclamă el. Am alergat până aici din 
Tolosa, deîndată ce trupele noastre au fost strânse. Tata mi-a 
cerut să mă alătur sfetnicilor tăi și să-l ţin la curent cu înaintarea 
armatelor tale spre nord. Am adus cu mine curieri care să 
poarte mesajele și să cerceteze drumurile, cunosc ținutul foarte 
bine. 

Florentius își mână calul lângă Aetius, cercetând din ochi 
grupul acela mic de călăreţi care așteptau în spatele lui 
Thorismund. 


279 


— Theodorie ne-a promis soldaţi, spuse el, fără orice fel de 
introducere. Soldați mulţi. 

Thorismund îl privi pe bătrân indignat, iar ochii săi stăruiră 
disprețuitori asupra piciorului său de lemn. 

— Cine este acesta? 

— Centurionul Florentius, spuse Aetius. E un om de încredere. 
Vorbește ca din partea mea. 

Prinţul dădu din cap neîncrezător. 

— Tata va trimite trupele pe care le-aţi cerut. Nu a fost deloc 
ușor, sfatul bătrânilor s-a opus și nu a fost de acord cu 
trimiterea de soldaţi care să lupte pentru această cauză. Dar 
tata a trecut peste voința lor până la urmă... 

— Peste voinţa lor? Credeam că sfatul vizigoților va fi de 
acord cu... 

Tânărul surâse. 

— Păi au fost de acord. Dar doar după ce tata i-a încuiat în 
sala de consiliu a palatului și i-a ţinut acolo până au încuviinţat. 
Încă sunt închiși, e mai bine să stea așa cel puţin până când va 
pleca armata noastră. 

— Și când va pleca armata? Trupele noastre sunt depășite 
numeric de huni în proporție de patru la unu. Ne confruntăm cu 
o situaţie critică. 

Prinţul dădu din cap, semn că înțelege. 

— Tata știe asta, generale. Mi-a cerut să îţi spun că în fix trei 
săptămâni de-acum va veni în întâmpinarea ta cu armata lui, la 
Aurelia. De acolo, cele două armate vor putea merge mai 
departe împreună. 

— Cât de mare este armata pe care-a strâns-o? 

— A chemat la luptă toţi bărbaţii, în afară de cei de la 
garnizoanele de pe graniţe. Două sute de mii de soldați. 

Florentius răsuflă greu și se depărta. 

— Ei, asta-i o veste bună, răspunse el. Acum vom fi decât doi 
la unu. 

Thorismund se uită lung la Florentius, iar pe chipul său se 
citea uimirea. Aetius îl bătu însă pe umăr, zâmbindu-i aspru. 

— Decât doi la unu! Ce ușurare, nu-i așa? 

Se îndepărtă și el la galop mic, trimiţându-l pe Florentius să 
dea o mână de ajutor la organizarea armatei pentru plecare și 
strigând câteva ordine ofiţerilor săi. În bătaia tobelor și în 


280 


strigătul ce izbucni din gâtul a trei sute de mii de oameni, 
soldaţii își puseră repede pe ei armurile și echipamentul de 
luptă, se puseră pe poziţii și începură să se miște în procesul 
acela greoi al marșului de pe loc. Coloană după coloană, soldații 
înaintau unul după altul la pas roman, în timp ce Aetius îi privea 
cum înaintează cu gândul dus departe. Apoi se opri din galop, în 
spatele lungului rând de palisade din lemn al taberei, imediat 
după colțul dinspre sud-est al zidurilor orașului, pe partea cu 
adăpostită și umbroasă. In mijlocul stabilimentului oficialilor de 
comandă era Priscilla, care-l aștepta nerăbdătoare în fața unui 
cort mare, cu copiii în jurul ei, alături de alte neveste și copii de- 
ai comandanților superiori. 

Aetius trase de hățuri, descălecă și veni lângă Priscilla. Când îi 
vorbi, de pe fața sa nu dispăruseră grijile și părea să fie la fel de 
absorbit de gânduri, iar din vocea lui nu dispăruse tonul aspru 
de comandă pe care-l adopta de fiecare dată când ordona 
trupelor sale. Se vedea pe fața sa că de-abia aștepta să plece. 

— Vom marşa trei săptămâni până ce-om ajunge în Aurelia, 
spuse el. Apoi să dea Dumnezeu ca Theodorie să-și ţină 
cuvântul și să ne întâmpine acolo cu vizigoții lui. Nu m-a 
dezamăgit niciodată, de când eram amândoi doar niște copii, 
dar în trei săptămâni se poate întâmpla orice, atâta vreme ce 
ești la comanda unei armate așa de mari. 

— Nu există altă cale? întrebă ea încet. 

Aetius aproape că tresări când îi auzi glasul, iar când o privi 
se strădui din răsputeri să-și adune gândurile. Scutură din cap. 

— Dacă ar fi fost o altă cale, am fi găsit-o mai devreme, 
înainte ca Attila să pornească. Acum e prea târziu, în trei 
săptămâni vom alia. 

Un băieţel se apropie sfios. 

— Ce vom afla, tata? 

Aetius își cobori privirea până la el, zâmbi și-i ciufuli ușor 
părul, gândindu-se ce și cât de mult ar trebui să-i spună 
copilului. Cum să-i spui unui băieţțaș, pe care-l dojenești de 
fiecare dată când își ciupește sora, că meseria tatălui său e să 
omoare oameni? Cum să-i explici că singura lui misiune este să 
le răpească altor băieţei taţii, ucigându-i? 

— Vom afla... dacă suntem romani sau huni. 

Băiețelul se uită la el entuziasmat. 


281 


— Huni! Când o să putem să fim și noi huni, tata? 

Aetius îl ridică pe băiat în brațe și îl privi cu ochi stăruitori. 

— Dacă vom deveni huni, n-o să mai fim romani niciodată, 
fiule. Vom fi huni pentru totdeauna. De-a pururi. 

Se auzi un strigăt ascuțit de eunuc: „Faceţi loc senatorului!” și 
un palanchin sosi în spatele lor, purtat pe umeri de patru sclavi 
puternici, care-l coborâră ușor pe pământ. O mână de servitori 
se adunară iute împrejurul lui. Priscilla se uita mirată la agitația 
aceea, apoi își privi soțul. 

— Să fie oare cu putință? exclamă ea. 

Carpilio, în toga sa oficială romană, se dădu jos din palanchin 
și se uită înspre Priscilla și Aetius. 

— Tată! strigă Priscilla. 

Alergă spre el și îl îmbrăţișă, dar se trase înapoi brusc și-l privi 
cu îngrijorare în ochi, căci o salutase rece și absent. Bătrânul 
senator de-abia de o privea pe fiica lui, iar ochii săi treceau 
dincolo de ea, spre Aetius. Aetius înaintă și-i strânse puternic 
mâna lui Carpilio. 

— Nobile senator! spuse el, zâmbind cu toată gura. Mă bucur 
să vă revăd! 

Carpilio îi răspunse la îmbrăţișarea aceea afectuoasă. 

— Flavius, de câte ori să-ţi mai spun să-mi zici tată? 

Priscilla îl luă din nou de mână pe tatăl ei. 

— Am așteptat atât de mult să vii să ne vezi! Dar acum e prea 
târziu, Flavius pleacă în dimineaţa asta. 

— Ah, dar acum e cel mai hun moment, o corectă Aetius. 
Bunul senator, tata, poate să stea cu tine cât voi fi eu plecat. Să 
aibă grijă aici de băieţii mei ca să nu se transforme în niște 
barbari absoluţi. 

Carpilio zâmbi, dar scutură din cap. 

— Din nefericire, Roma nu finanţează călătorii în Galia doar ca 
senatorii să-și poată vizita nepoţeii. Am pus la cale o detaşare 
până la tabăra lui Flavius în calitate de observator, ca să-i 
raportez împăratului cum îi va pune el la punct pe huni! 

Aetius încuviinţă din cap. 

— Atunci mă bucur să te am printre oamenii mei. Dar nobile 
senator, trupele mele vor pleca acum, iar eu trebuie să pornesc 
alături de ele. Voi lăsa un detașament care să te însoţească spre 
un loc mai civilizat. 


282 


Carpilio flutură din mâini. 

— Bine, bine, hai, la drum cu tine! Lasă-mă doar o clipă să fac 
și eu cunoștință cu familia fiicei mele până să o iau la marș să 
mă bat cu Attila! 

Aetius se dădu aproape de calul său, dar Priscilla îi ieși 
înainte, lăsându-i de-o parte pe bătrânul ce sporovăia vesel și pe 
băieţi, ca să-l îmbrăţișeze pe soţul ei. El o privi și apoi își întinse 
mâinile spre ca și o trase aproape la pieptul său. Rămaseră așa 
împreună un lung răstimp, în tăcere, în timp ce ofiţerii din jurul 
lor își depărtară privirile și se depărtară, căci rare erau ocaziile 
în care generalul se lăsa pradă sentimentelor în public. Deodată, 
ea se trase înapoi din brațele lui, ca și cum și-ar fi amintit ceva, 
și scoase din haină un dar - o sticluță simplă cu dop, decorată 
cu un fir strălucitor de purpură legat cu un nod. 

Aetius o privi curios. 

— Ce este aceasta? 

— Ulei de măsline de pe moșia noastră, îi răspunse Priscilla. 
Prima presă. E minunat. Ca să-ți poarte noroc. 

— Cu fir de purpură. Asta înseamnă fie mult noroc, fie 
nenorocire foarte mare. 

— În cazul acesta este un fir norocos. Crede-mă. 

Aetius îi scoase dopul, adulmecă ușor conținutul și zâmbi. 

— De noroc ai mereu nevoie. Îţi mulţumesc. 

Priscilla îi luă din mâini sticla deschisă, o răsturnă pe vârful 
degetului și apoi se unse cu puțin ulei pe gât, ca și cum ar fi fost 
parfum. Zâmbi. 

— Am să-l păstrez pentru tine. 

Aetius încuviinţă din cap și o sărută pe frunte. Apoi încălecă și 
porni încet spre trupele sale, dintre care detașamentele cele 
mai rapide deja parcurseseră câteva mile în josul drumului. 
Priscilla se depărtă de copii și de Carpilio, urmărindu-și soţul cu 
privirea cum dădea pinteni calului. Mult timp după ce nu-l mai 
văzu, Priscilla încă se mai uita lung la norul de praf ce se 
ridicase în urma trupelor pornite în marș. 


283 


PARTEA A III-A 


284 


CAPITOLUL OPT 


Campi Catalaunici, Galia, 20 iunie, 451 d.Hr. 


Ceea ce multe civilizaţii ale lumii numesc un oraș capitală, 
pentru legiunile romane e o simplă tabără de-o zi. „Simplă” 
poate nu e chiar termenul potrivit. Dacă dușmanii Romei au 
învățat ceva de-a lungul secolelor de luptă împotriva legiunilor, 
este că soldaţii romani nu vor îi niciodată luaţi prin surprindere 
în paturile lor. 

În această seară tabăra fusese construită întocmai cum 
fusese și noaptea trecută, cu douăzeci de mile în urmă, sau în 
cealaltă noapte, cu încă douăzeci de mile în urmă. Un adăpost 
fortificat, unul depășit ca rezistență de foarte puţine din Galia, în 
afară de rarele cetăţi construite pe locuri înalte, deasupra 
intersecţiilor strategice de drumuri și râuri. Tranșeele ce-o 
înconjurau erau adânci, de doisprezece picioare, și late de încă 
doisprezece, întinzându-se ca un pătrat imens în jurul taberei, în 
care puteai pătrunde doar prin porţile principale din faţă și pe o 
poartă mai mică din spate, sau printr-un mic pasaj aflat pe 
laturile sale, pe sub care curgea un pârâiaș ce ieșea apoi din 
tabără. Incă se mai dădea pământ afară din șanțuri când ultima 
coloană de soldaţi și de provizii intră în tabără pe rând, dar 
soldaţii romani sapă repede, căci mulţi dintre ei au săpat 
tranșee în fiecare zi din ultimii douăzeci de ani, de fiecare dată 
după ce înaintaseră la marș cu optzeci de livre de unelte și de 
arme în spinare. Este un efort care prima dată îţi arde mușchii și 
te face să tresari din pricina convulsiilor, dar care cu timpul se 
îmblânzește, până ce devine o rutină dureroasă și greoaie. Dar 
trebuie să te adaptezi, să suporţi durerea, căci antrenamentul și 
instrucţia și săpatul șanţurilor e destinat atât minţii cât și 
corpului, și noroc că creierul este un organ maleabil, căci 
întotdeauna e de săpat, la fel cum întotdeauna există durere, și 
dacă un om nu s-ar adapta la el, atunci ar înnebuni. 


285 


Înăuntrul pătratului, pământul din tranșee fusese aruncat într- 
un taluz înalt, bătătorit și presat apoi cu scânduri de lemn, ca 
fortificația să fie cât mai rezistentă. Deasupra baricadei de 
pământ fură așezați ţăruși ascuţiţi pentru palisadă, iar căruțele 
încărcate cu pini proaspăt tăiaţi tot soseau dinspre un pâlc de 
copaci pe care iscoadele îl descoperiseră la o milă depărtare în 
susul drumului. Înăuntrul taberei, inginerii deja trasaseră 
drumurile într-un careu ordonat, izolând cu frânghie zonele de 
lângă ziduri pentru vite și pentru prizonieri, zonele de corturi 
pentru diversele unități așezându-le mai în centru, departe de 
bătaia proiectilelor, iar zona oficialilor, foarte intens păzită 
fusese stabilită în mijloc. Spitale, bucătării, fabrici de armament, 
ateliere de tâmplărie - un întreg oraș fusese plăsmuit și 
construit în doar câteva ceasuri, de-a lungul unor linii și tipare 
standard. Dacă un soldat roman din Siria ar fi din întâmplare 
transportat peste noapte către o tabără de legiuni din Iberia, 
nici c-ar simţi că nu se află acasă, căci într-adevăr, dacă ar privi 
în jurul lui, la orașul-tabără unde a sosit, nici măcar nu și-ar da 
scama că s-a mișcat din loc. Roma este cunoscută sub numele 
de Orașul Etern, dar mai degrabă taberele legiunilor, construite 
din pământ și bușteni, sunt eterne și durabile decât orașele din 
marmură și cărămidă. Sub împăratul Nero, Roma a ars, sub 
Honorius a fost jefuită, și de fiecare dată ea a fost reconstruită 
într-un nou stil. Dar o tabără de legiuni, o tabără de legiuni 
rămâne întotdeauna aceeași, se dărâmă în zori și este iarăși 
ridicată la apus, renăscând ca o pasăre Phoenix, identică și 
neschimbată. 

Puţine armate din lume sunt în stare să invadeze o tabără 
înconjurată de un șanț de douăsprezece picioare, cu o palisadă 
de ţăruși ascuţiţi deasupra, apărată de un sfert de milion de 
legionari romani și sprijinită de tot atâţia soldaţi din trupe 
auxiliare. 

Dar Attila nu-și făcea iluzii. Hunii erau o astfel de armată 
capabilă. 


Curierii alergau înnebuniţi încolo și-ncoace, călare și pe jos, 
aducând depeșe din liniile fundase către coloană. Iscoadele 
ieșeau ca o furtună din avanposturile îndepărtate, identificând 
traseul pentru marșul din ziua următoare și căutând un loc bun 


286 


unde să așeze tabăra a doua zi. O nouă tranșă de bușteni de pin 
dintr-o căruţă basculantă huruia pe drum, aproape lovind o 
turmă de oi ce behăiau întruna și care o luară repede spre 
curtea pentru vite. Centurionii zbierau ordine și tot felul de 
obscenităţi, revendicând cele mai bune locuri pentru trupele lor. 
Sunetul de țăruși bătuţi în pământ pentru mii de corturi îţi lua 
urechile. Aetius mergea călare prin haosul acela, uitându-se 
distrat în jurul său și supraveghind progresele legiunilor. O 
iscoadă înainta la galop până la el pe un cal în spume, sări jos 
din șa și îl salută cu respiraţia tăiată. 

— Generale, avanposturile informează cum că armata hunilor 
nu-i decât la o zi de marș distanţă înspre est. 

— Se mișcă la fel de repede ca și noi, răspunse Aetius, iar 
gura sa schiţă un zâmbet amar. 

— Au cai, generale. 

— Și noi avem romani. Și pământul din calea hunilor? 

Iscoada clipi. 

— Orașele prădate, tot ţinutul ars complet pe distanţă de mile 
întregi. Oamenii sunt așa de disperaţi încât au început să se 
bucure pentru morţi și să-i jelească pe cei vii. Refugiații sunt 
evacuaţi în toate direcțiile. Devastează pământul cu hoţia lor, la 
fel cum hunii distrug tot cu torțele. Dacă ne văd coloana cu 
provizii, va fi la fel de dificil să-i ţinem pe ei departe ca și pe 
dușman. 

Aetius dădu din cap. 

— Arse complet. E un adevăr trist zicala pe unde trec hunii, 
nu va mai crește iarbă. Și totuși dușmanul nu poate să stea să 
ne-aștepte pe noi să atacăm, căci vor muri de foame. Trebuie să 
vină după noi aici. Cum se numește câmpia asta? 

— Oamenii de-ai locului îi zic Campi Catalaunici, generale. 

Aetius încuviinţă din cap și privi în depărtare. 

— Catalaunici. Așa să fie. Și ce-i mulţimea aceea care vine 
călare dinspre răsărit? 

Ofițerul se uită într-acolo. 

— O parte dintr-o cohortă călare de-a noastră, generale. A 
fost trimisă ieri ca să încerce să pună capăt hărțuirii flancurilor 
noastre de către călăreţii huni. Se pare c-au adus niște prizonieri 
cu ei. 


287 


Aetius dădu pinteni calului și o luă la galop spre călăreţii aceia 
ce înaintau la trap pe caii lor plini de spumă. Erau cam cincizeci 
de romani într-un detașament, cu fețele trase și ochii roșii de 
oboseală, călărind unul lângă altul. Vreo doisprezece prizonieri 
huni mergeau călare în mijlocul grupului, stând drepţi și solemni 
pe poneii lor miţoși, legaţi la ochi, cu mâinile prinse la spate cu 
frânghie și cu picioarele imobilizate unul peste altul, legate cu 
sfoară pe sub burţile cailor. În ciuda situaţiei în care se aflau, 
prizonierii ţineau capul sus, cu acea demnitate a celor care știu 
că au victoria, dar că pentru a se încununa cu lauri mai au 
nevoie doar de bătălia finală. Aetius își opri calul și se uită lung 
la grupul acela care înainta spre el. 

— Ce-i cu aceștia, centurioane? întrebă el. 

Comandantul detașamentului, un celt vânjos cu barba nerasă 
de trei zile, îl salută cu mâna întinsă. 

— Prizonieri, generale. Ne-au atacat detașamentul din frunte 
și apoi au sărit la ambuscadă. Pe majoritatea i-am omorât, dar 
echipajul ăsta de-aici s-a depărtat de grupul principal și i-am 
prins în învălmășeală. Se pare că l-am capturat și pe 
conducătorul lor. 

Cu un semn al capului, arătă înspre un hun, un tânăr îndesat 
căruia i-ai fi dat cam douazeci și cinci de ani, ce stătea nemișcat 
în șa. Veșmintele pe care le purta și atitudinea sa erau identice 
cu cele ale camarazilor săi, singura diferenţă dintre ei fiind 
aceea că zăbala și frâiele calului său erau de aur și nu din fier 
obișnuit. Aetius se apropie de calul lui, cu ochii aţintiţi asupra 
călăreţului hun, care stătea în continuare țeapăn și drept, fără 
să-și poată da seama că este studiat cu atenţie, căci era legat la 
ochi. Privirea lui Aetius stărui asupra chipului bărbatului. Fruntea 
aceea, maxilarele lui, chipul acela de hun nu-i era deloc străin. 

— Conducătorul lor, zici? 

— Nu pot spune cu siguranţă. Nu vor să vorbească, nici măcar 
cu tălmaciul nostru. 

Aetius păși în faţa călăreţilor huni. 

— Sunteţi prizonierii Romei, spuse el ferm, pe limba hunilor. 
Veţi fi interogaţi, iar soarta voastră depinde de cât de 
cooperanţi veţi fi. Dacă veţi muri sau dacă veţi trăi, asta 
depinde numai de voi. 


288 


Hunii nici nu se mișcară și nici nu băgară în seamă cuvintele 
lui Aetius. Si de ce-ati făcut-o? se gândea el. Așa legaţi la ochi 
cum erau, nu aveau cum să știe cine le vorbește și puteau 
foarte ușor să creadă că în faţa lor stă un tălmaci obișnuit din 
tabără. 

Scoțându-și cuțitul de la brâu, Aetius se aplecă și dintr-o 
singură mișcare tăie cureaua aurită a căpăstrului pe care-l purta 
calul conducătorului hun și se uită atent la ca. Era exact precum 
bănuise - o tamga aparţinând clanului lui Attila. Işi vâri cureaua 
la centură. Zăbala, pentru că acum nu mai stătea prinsă, se 
lăsă, iar calul o scuipă afară, lăsând-o să-i atârne în josul 
grumazului. Dar animalul acela atât de bine antrenat tot nu se 
clinti din loc. Aetius îi făcu semn centurionului, iar călăreţii 
porniră din nou la drum, trecând pe lângă el și apucând-o pe 
drumul ce ducea la tabăra romană. 

Chiar în momentul acela Florentius sosi la trap, întinzându-i 
lui Aetius o bucată de pergament. 

— Tocmai ce-am primit-o de la un mesager. Regele Theodorie 
are să sosească. Vizigoţii se vor desfășura în formaţie de luptă 
până la sfârșitul zilei. 

Aetius îl privi lung un răstimp, adunându-și gândurile și apoi 
schiţă un zâmbet șters. 

— Bun. Trimite-i veste lui Theodorie să nu se simtă ca acasă. 

— Să nu se simtă ca acasă? 

— Întocmai. Mâine în zori va porni la luptă. 

Florentius se uită în jurul lui neîncrezător. 

— La luptă, aici? Pe câmpul ăsta deschis? Locul acesta oferă 
un mare avantaj cavaleriei lor. Cât despre noi, nici nu se pune 
problema de cai, căci nu avem. Trebuie să alegem un loc mai 
bun. 

— Nu avem de ales. Și dacă mergem înainte, dăm peste 
aceleași condiţii și nu ne putem retrage, căci oamenii au să-și 
piardă moralul. Ne oprim aici. 

Florentius își mai plimbă o dată ochii de jur-împrejur, apoi 
dădu din umeri și spuse scurt: 

— Putea să fie și mai rău. 

Aetius ridică dintr-o sprânceană. 


289 


— Putea. Dar miza nu va fi niciodată mai mare ca cea de 
acum. Soarta noastră se va decide pe acest pământ, soarta 
Imperiului de Apus. Pesemne chiar soarta civilizaţiei însăși. 

Florentius privi în depărtare, jucându-se cu un fir de iarbă pe 
care-l plimba pe limbă. 

— Nu pari îngrijorat, spuse Aetius. 

Bătrânul veteran se uită la el. 

— În legătură cu imperiul? Generale, de fiecare dată când 
lupt, lupt ca și cum imperiul ar fi la mijloc. Dar eu nu mă 
gândesc la asta. Atunci când lupt, mă gândesc că viaţa mea e la 
mijloc. Și vieţile camarazilor mei. La naiba cu filosofia aceea: 
omul trebuie să lupte pentru ceva mai măreț decât sine, dar nu 
așa de mare ca să nu conteze faptul că-și dă viaţa pentru asta. 
Romanii nu luptă pentru imperiul lor. Acest lucru e mult prea 
vag. Romanii luptă pentru camarazii lor și pentru comandantul 
lor. 

— Dar războiul ăsta e diferit. 

— Normal că e diferit. Sunt și mai mulţi camarazi. 

— Florentius, spuse Aetius, ai fost alături de mine timp de 
mulți ani și m-ai însoţit peste tot cât timp m-am străduit să 
construiesc această coaliţie. Ştii foarte bine că miza este mult 
mai mare. l-am spus fiului meu că dacă suntem înfrânți, vom 
deveni cu toţii huni. 

— l-aţi spus ceva greșit, generale. Dacă vom fi înfrânți, 
niciunul nu va mai rămâne în viaţă, răspunse centurionul. 

— Nu-ţi pasă că vom pierde toată Galia, că Roma va fi 
distrusă, că însăși civilizaţia noastră va fi ștearsă de pe faţa 
pământului? 

Florentius scutură din umeri. 

— Spuneţi-le soldaţilor asta, generale, și nu știu ce vor face. 
Poate că are să-i îmbărbăteze sau poate îi va paraliza de tot. 

— Și ce crezi că ar trebui să le spun atunci? 

Florentius rămase tăcut o clipă. 

— Să lupte pentru familiile lor. Și pentru fraţii lor soldaţi. 

— Doar atât? E asta de-ajuns? 

— Vreţi ca oamenii să lupte cu adevărat? 

— Altfel nu te-aș mai fi întrebat. 

— Atunci, răspunse bătrânul centurion, spune-ţi-le să lupte 
pentru dumneavoastră. 


290 


Aetius își îndreptă privirea undeva departe și nu mai spuse 
nimic. 


Iscoada hună se repezi înainte spre porţile foarte bine păzite 
de la intrarea principală în tabăra lui Attila, cu calul de-abia 
respirând, cu mantaua de lână sfâșiată și cu hainele de piele 
pline de noroi. Faţa-i era înfășurată într-o cârpă pătată toată de 
sânge și doar un ochi i se mai vedea, când își suci capul într-un 
unghi neobișnuit ca să poată pătrunde cu privirea dincolo de 
întuneric. „Lăsaţi iscoada regelui să treacă!” striga el. „Faceţi 
loc pentru iscoadă!” Doi ostrogoți înarmaţi până-n dinţi făcură 
un pas înainte și ieșiră din cercul luminat de bătaia torțelor, 
îndepărtându-se de mulţimea de gărzi care blocau drumul spre 
interiorul taberei. Îi făcură semn călăreţului să se oprească, 
ceea ce acesta și făcu, enervat. 

— Parola? se răsti unul dintre ei, într-o limbă hună foarte 
apăsată. 

— Du-te dracului cu parola ta cu tot, spuse călăreţul printre 
dinţi. De trei zile și de trei nopți tot merg călare și sunt rănit. De 
unde naiba să știu ce parolă aveţi astă seară? 

— Nu poţi să intri în tabără fără paro... 

Hunul îi tăie vorba gotului deîndată ce îi găuri grumazul cu 
sabia, care-i ieși prin ceafă, cu sângele curgând șiroaie de pe ea, 
chiar deasupra carapacei armurii. Urlând, celelalte gărzi săriră 
înainte la atac, dar se opriră atunci când calul celui care sosise 
se sprijini pe picioarele din spate și începu să lovească periculos 
cu copitele ascuţite din faţă. 

— Lăsaţi armele jos! strigă o voce poruncitoare din spatele 
porţilor, care erau de fapt un blocaj alcătuit din două care 
răsturnate, așezate peste o baricadă din bușteni ciopliţi la 
repezeală. 

Goţii lăsară precauţi săbiile jos și se dădură înapoi. 

— Idioților. 

Turgrid ieși din spatele porților și se uită dezgustat la cadavrul 
gărzii ucise care-i zăcea la picioare în întuneric. 

— Rostul parolei este de a-i respinge pe spionii romani, nu pe 
iscoadele noastre care ne-aduc vești. 

291 


Își ridică privirea spre călăreț. 

— Spune cine ești. 

— Călăreţ de avangardă, îngăimă bărbatul, tremurând de 
durere din pricina rănilor. Spionez liniile romane cu provizii spre 
sud și spre vest. Am fost atacați prin surprindere de un 
detașament călare al inamicului. Regele trebuie informat... 

Turgrid făcu ochii mari. 

— Eşti din Detașamentul Corbilor? Și restul oamenilor? 

— Îi voi relata regelui. 

— Bineînţeles că asta vei face. Și apoi, dacă-ţi mai îngăduie să 
trăieşti, vei fi supus unei pedepse disciplinare pentru prostia de- 
acum. Aruncă-ţi sabia la pământ, descalecă și vino cu mine. 

Puțin mai târziu, cei doi trecură peste o serie de blocaje 
șubrede din scânduri rupte din căruțe spre zona lui Attila apoi 
intrară într-un cort modest de pânză. Regele stătea căzut pe 
gânduri deasupra unui vas pentru jăratec lucrat din fier, iar 
lângă el dormea un lup. Când Turgrid și călăreţul acela se 
aplecară să intre în cort, își ridică privirea către ei. 

— Avem vești, maiestate, anunţă Turgrid. 

— Ascultă-le tu de la el și apoi vino lângă mine, avem de 
lucru. 

— Insistă să aducă la cunoștință veștile numai regelui. Se 
pare că el este ultimul călăreț care s-a întors... din 
Detașamentul Corbilor. 

Attila îi aruncă lui Turgrid o privire tăioasă și apoi călăreţului. 

— Atunci spune o dată omule. 

Călărețul se uită la rege prin întunecimea bandajelor ce-i 
acopereau fața. 

— Nu voi discuta decât cu regele, între patru ochi, spuse el cu 
voce tare. Ș 

Attila făcu ochii mici și adoptă o poziţie dreaptă în scaun. Il 
privi lung pe omul acela o bună bucată de vreme, ca și cum ar fi 
pătruns cu ochii dincolo de bandajele murdare până la trupul 
omului în spatele lor, ba chiar până în sufletul bărbatului. 

— Turgrid, lasă-ne singuri. 

Bătrânul șovăi, uitându-se când la rege, când la călăreț, apoi 
se întoarse cu spatele la ei și ieși. Attila așteptă prevăzător până 
ce poala cortului se închise după bătrânul general. Apoi se 
întoarse din nou cu faţa la călăreț, se ridică încet în picioare și 


292 


își puse mâna pe mânerul sabiei. Așa cum stătea, era grav și 
ameninţător, balansându-se de pe un picior pe altul, sprinten ca 
o pisică. 

— Așadar, Flavius Aetius, spuse el în latină, de ce cutezi să 
intri în vizuina lupului? Ai de gând să-l omori pe conducătorul 
haitei? Sau ai luat-o razna pur și simplu? 

Aetius își dădu încet bandajele jos de pe faţă. 

— Niciuna din toate acestea. Când soarta unor popoare întregi 
e în mâinile noastre, se cuvine să vorbim unul cu altul înainte de 
a săvârși o crimă. Unele fapte nu le poţi da înapoi. 

— Și faci asta prin a te furișa în tabăra mea în toiul nopţii? 

— Ai o definiţie foarte ciudată pentru furișare. Pun pariu că 
garda ta ce zace în faţa porţilor n-ar fi de acord cu ea. Cum ţi-ai 
imagina că puteam să te văd altfel? 

— De ce n-ai trimis un sol? Așa cum face orice comandant 
roman. 

— De luni de zile respingi toţi solii pe care ţi-i trimit. Ce-ai 
face tu cu un sol de-al meu care-ţi bate la porţi? 

— L-aș împușca, recunoscu Attila, înainte să încerce măcar 
să-mi corupă ofițerii. Nu mai tolerez minciunile și aroganţa 
romanilor. 

— Tocmai de-asta am venit eu însumi. 

Attila râse zgomotos. 

— Treizeci de ani s-au scurs de când noi doi am luptat ultima 
dată. Atunci o făceam ca tovarăși de luptă. Acum o vom face ca 
dușmani. Crezi că n-aș putea să te ucid acum și în felul acesta 
să câștig bătălia înainte ca să înceapă măcar? 

— Eu nu sunt legiunile, răspunse Aetius senin. Eu sunt decât 
generalul lor. 

— Romanii nu-s ca o hidră. Dacă îi tai capul, nu-i vor crește 
altele în loc. Astă seară ai pus soarta întregii tale armate în 
mâinile mele. Vei rămâne în istorie drept cel mai nesăbuit 
general al Romei. 

Aetius îi aruncă o privire rece. 

— Ucide-mă, dacă asta îţi e voia. Dar sunt două motive pentru 
care n-ar trebui s-o faci. 

— De-abia aștept să le aud. 

— Primul este legat de onoare. Am venit în faţa ta singur, 
neînarmat, ca ambasador. Ca prieten. Pentru a discuta despre 


293 


pace. În virtutea unei vechi tradiţii și a legămintelor de onoare 
dintre prinți, nimeni nu se atinge de ambasadori. Și nici 
prietenilor nu le poţi face rău, în virtutea prieteniei însăși și cu 
riscul de a-l supăra pe Dumnezeu. 

Attila râse. 

— Prietenia ta, Flavius, cu asta sunt de acord. Dar onoarea? 
Nu poţi tu să oferi așa ceva. Onoarea e o vorbă goală fără forța 
care trebuie s-o definească și fără braţul de fier care s-o sprijine. 
Onoarea începe cu lupta pentru putere și se termină cu 
cucerirea popoarelor. Puterea și cuceririle sunt reale, palpabile. 
Există în mod independent și sunt absolute. Onoarea e o 
chestiune relativă. Se schimbă o dată cu părerile celui care o 
recunoaște și de aceea nu te poţi încrede în ea. În plus, dacă 
declaraţia ta de prietenie este una sinceră, de ce ar trebui eu să 
fiu îngăduitor? 

Aetius îl privi un lung răstimp, cu chipul lipsit de expresie, 
însă ochii lui nu puteau ascunde dezamăgirea pe care o simţea. 

— Acesta ţi-este răspunsul? întrebă el. 

— Acesta mi-e răspunsul la primul motiv. Sper că cel de-al 
doilea va îi mai convingător. 

Aetius dădu din cap. 

— Despre asta e vorba. 

Duse mana la brâu, scoase cureaua aceea aurită de 
harnașament și o aruncă la picioarele lui Attila. 

— Cred că e a fiului tău. 

Attila își cobori privirea către podoabă, apoi se uită la Aetius, 
iar faţa sa nu trăda nicio urmă de frică sau de îngrijorare. 

— Dengizich. Așadar, l-ai ucis? 

— Nu. Eteafăr. Deocamdată. 

— Am o sută de fii... 

— Felicitări. Dar ai doar unul care s-a născut primul, un singur 
moștenitor care-ţi va urma la tron. 

— Dacă ai impresia că viaţa fiului meu este atât de valoroasă 
încât să mă facă să nu mai cuceresc Galia, să mă convingă să 
schimb drumul armatei mele, atunci nu ești demn de rangul tău. 

— Nu cred asta nici pe departe, răspunse Aetius. Totuși, cred 
că viața fiului tău e destul de însemnată ca să-mi garanteze mie 
siguranţa câtă vreme mă aflu în tabăra ta. Dacă voi fi lăsat să 
mă întorc teafăr, fiul tău și camarazii lui vor fi eliberați fără să li 


294 


se facă vreun rău. Dacă nu, îi voi răstigni pe cruce în zori, în fața 
armatei mele. 

— Vrei să mă sperii, dar știu prea bine că romanii nu mai 
practică crucificarea. Ameninţările tale sunt doar vorbe goale. 

— Chiar în momentul ăsta tâmplarii lucrează cu sârg. _ 

Attila se uită lung la el o vreme, cântărindu-l din ochi. Intr-un 
final, încuviinţă din cap. 

— Prea bine. Îţi garantez că vei fi în siguranţă, din prietenie, 
nu din pricina amenințărilor tale. Spune ce-ai de spus. 

Aetius trase adânc aer în piept. 

— Am să-ţi fac o propunere. Întoarce-ţi armata din drum 
acum. Treceţi Rinul înapoi și întoarceţi-vă acasă, în schimb, eu 
am să văd de siguranţa voastră atâta timp cât veţi fi în interiorul 
graniţelor imperiului. Nu ne vom răzbuna pe voi pentru 
stricăciunile pe care deja le-aţi făcut și pentru prada pe care 
deja aţi luat-o. 

Cei doi bărbaţi se priviră în ochi. 

— Asta e propunerea ta? întrebă Attila într-un sfârșit. Pentru 
asta ţi-ai riscat viaţa ca să dai ochii cu mine? 

— N-aș fi fost om sau prieten dacă nu ţi-aș fi oferit o cale de a 
scăpa. 

Attila izbucni într-un hohot de râs strident. 

— Chiar dacă aș accepta propunerea ta ridicolă, nu m-ai lăsa 
să plec nestingherit. Nu ai putea să faci așa ceva! Impăratul tău 
îți va cere capul tău pe tavă pentru a-i fi permis ticălosului care 
a distrus Galia de est să scape neatins. Nu Flavius, aici nu există 
cale de mijloc. Ca Roma să rămână în picioare, eu trebuie să 
mor. Chiar trebuia ca eu să-ţi spun crudul adevăr? 

— Deci refuzi? insistă Aetius. 

Attila scutură din cap exasperat. 

— Dacă tot zici că-mi ești prieten, să-ţi fac și eu o propunere 
la schimb. Demobilizează-ţi armata. Vei cruța vieţile a mii de 
oameni care altfel vor muri răpuși de săbiile hunilor. Alătură-te 
mie în campania mea de cucerire. Am să-ți dau un sfert din 
imperiu în stăpânire, și un loc de onoare. Așa îţi vei atinge toate 
scopurile: vei avea pace, onoare și control. Am uitat ceva? 

— Un singur lucru, răspunse Aetius. Eu comand deja tot 
imperiul, de facto, dacă nu cu numele. De ce să cedez două 
treimi din ceea ce stăpânesc deja? 


295 


— Poate că ești tu comandantul legiunilor, dar nu deţii titlul 
de Augustus. Eu sunt singurul om de pe lumea asta care ţi-l 
poate oferi. 

— Cărţile de istorie sunt pline de împărați numiţi printr-un 
decret. Niciunul n-a rezistat prea mult, și mulţi dintre ei au lăsat 
imperiul mai rău decât îl găsiseră. Nu vreau să intru în rândul 
acestor trădători. 

— Roma e cu un picior în groapă, Flavius. Este mai slabă 
acum decât pe vremea când furam amândoi fructe de pe 
străzile din Ravenna, acum patruzeci de ani. 

— Roma își va reveni. Mereu a făcut-o și o va face mereu, ca 
o mare putere a lumii și ca stare de spirit. Roma este eternă și 
nici tu, nici hoarda ta nu poate schimba acest lucru. 

Attila scutură din cap. 

— Și cică eu sunt nebun. Nu mai am vreme de discuţii, nici cu 
prietenii, nici cu dușmanii. Dă-mi un răspuns, o dată și gata. 

Aetius tăcu un răstimp, înainte de a vorbi. 

— Nu pot să accept. De ce ai vrea ca eu să accept? Dacă aș fi 
de acord, n-aş fi un om demn de a stăpâni o treime din imperiu. 

— Și imperiul acesta pe care crezi că l-ai trăda, merită el oare 
să fie apărat? insistă Attila. 

— Dacă nu merită, atunci nimic nu merită să fie apărat. Nu 
am de ales. , 

— N-ai de ales? Asta e cel mai mare defect al tău și al Romei, 
răspunse Attila. Dacă am puterea la îndemână, eu am să o 
înșfac fără să preget, fără să mă las distras de o simplă 
prietenie sau de alte principii. Eu îmi aleg propria soartă, o apuc 
în ghearele mele ca un leu, o sorb cu lăcomie ca pe un pahar de 
vin neînceput, fără frică. În felul acesta îi fac până și pe zei să se 
rușineze, zeii ăștia care vor să-mi controleze mie destinul. Tu în 
schimb, tu ești legat de tradiţia ta, de conceptul tău de onoare, 
de Dumnezeul tău. Destinul tău este prestabilit și nu e altul 
decât acela în care pierzi totul. 

— Trebuie să plec, spuse Aetius simplu, înfășurându-și din 
nou bandajele însângerate peste faţă. 

Attila îl privi cu răceală. 

— De ce m-aș fi așteptat eu la altceva? Ai refuzat să fii 
împărat și nu vei rămâne decât cu numele tău. Dar cine știe, 
poate pentru tine asta e de-ajuns. Pentru mine nu e. Turgrid! 


296 


Când intră bătrânul general, Attila se întoarse cu spatele și 
spuse scurt: 

— Fă rost de un cal odihnit pentru omul ăsta și lasă-l să plece. 
Ştie drumul. Să nu-l chestionaţi sau să-l tulburaţi în vreun fel. 

Turgrid încuviinţă din cap și se furișă afară din cort. Aetius se 
întoarse și el ca să iasă, dar se opri, căci Attila îl chemă brusc 
înapoi. Expresia de pe chipul regelui era din nou dură, de 
nepătruns. 

— Peste trei ceasuri, mârâi el, soarele va ieși și va lumina ziua 
în care armata ta își va găsi sfârșitul. Uită-le la soare, Flavius. 
Uită-te atent la astrul acesta și la razele pe care aruncă și la 
umbrele pe care le presară pe pământ. Gândește-te la alegerea 
pe care ai făcut-o, la oamenii care vor fi afectaţi de ea, la vieţile 
pe care le va schimba. Și află un lucru - că până la asfinţit, eu 
voi fi stăpânul fiecărui ţinut de pe pământul învăluit în lumina 
acestor raze. lar Roma va fi înghițită de întuneric. 

Aetius se opri și apoi ieși din cort fără a spune un cuvânt. În 
faţa lui se întindea tabăra imensă a hunilor. De-abia băgase de 
seamă de existenţa ei când se îndreptase spre cortul lui Attila 
acum o oră, atât de tensionat era, dar acum priveliștea aceea 
grandioasă a hoardei hunilor era evident și copleșitoare. Un 
milion de oameni, cel mai mare oraș din Imperiul de Apus, o 
metropolă în mișcare, un popor lipsit de cultură, de istorie sau 
de autorităţi, un instrument al morţii uriaș și viu. De-a lungul 
câmpiei, luminile ce licăreau dinspre focurile la care se gătea și 
dinspre torţe se întindeau până spre linia întunecoasă a 
orizontului, se topeau în depărtare până ce deveneau doar niște 
punctulețe luminoase, amestecându-se cu stelele reci și 
tremurânde de pe boltă și formând un joc neîntrerupt, ameţitor 
de lumini, care începeau de la picioarele lui și se roteau în toate 
direcţiile, întâlnindu-se apoi în marele dom ceresc de deasupra. 

Îl urmă pe Turgrid prin tabără, croindu-și drum printre focuri, 
simțind dogoarea flăcărilor cum îi arde obrazul, când pe o parte 
a feţei, când pe alta, ca o pulsaţie fierbinte. Nu mai văzuse un 
asemenea oraș sau o asemenea tabără. Aici nu erau rânduri 
ordonate de corturi, nu erau străzi proiectate cu grijă și nici 
terenuri pentru instrucţie, iar spaţiul nu era înconjurat de 
palisade și șanțuri de nepătruns. Aici era o adunătură barbară 
de proporții, cu ostrogoți brutali mergând semetți și războinici 


297 


printre cumpliţii soldaţi huni, cu femei și copii din ambele triburi 
fugind care-încotro, cu care de lemn lăsate alandala printre 
corturi sau răsturnate într-o parte astfel încât să te poţi sprijini 
de ele și peste toate acestea, cai, cai peste tot, caii hunilor, 
răbdători și neîngrijiţi, stând lângă oameni și uitându-se lung la 
foc, vârându-și boturile alungite și încovoiate în corturi, 
odihnindu-se leneși culcați pe-o parte în mijlocul drumului. Cai, 
milioane de cai, la fel de mulţi ca și oamenii și pe lângă aceștia, 
cai de rezervă. Ce șansă avea Roma, îşi spune în gând Aetius cu 
disperare, în fata unei asemenea armate? Nu erau disciplinati, 
nu erau ordonati, și cu toate acestea, ce armată de pe fata 
pământului putea să țină piept unor cai și unor călăreți precum 
erau aceștia? 

Se gândi cu amar la lunile pe care le pierduse chinuindu-se să 
adune și el măcar o coaliție masivă, la împotrivirea împăratului 
de a-i încredința trupe și bani, la batjocura pe care o îndurase 
din partea aliaţilor. lar aici, în tabăra hunilor, el văzu cum toată 
strădania lui nu reușise să ridice decât o armată atât de 
inferioară, încât era demnă de râsul lumii. Atât de pedestră și de 
greoaie încât sandalele soldaţilor săi erau ca și priponite la 
pământ, în comparaţie cu viteza și mobilitatea acestei armate 
grozave, cu caii săi nenumărați. Aș da toate fortificațiile și 
disciplina din tabăra mea, își spunea el, în schimbul a jumătate 
din caii hunilor; iar trupele mele n-ar suferi câtuși de puțin. 

Turgrid se apropie de el. 

— Regele a poruncit să-ţi fie dat un cal și să te lăsăm să pleci, 
spuse el pe o voce gravă, deși eu te-aș fi biciuit și te-aș fi 
executat pentru comportamentul tău de la poartă. 

— Rămâi cu bine, bătrâne, răspunse Aetius din spatele 
bandajelor. 

Turgrid se opri și se uită lung la el. 

— Te cunosc, șopti el, mai mult pentru sine, decât către 
Aetius. Te cunosc. 

Aetius încălecă pe calul odihnit pe care i-l adusese Turgrid. 

— Poate că mintea unui bătrân îi mai joacă și feste, spuse 
Aetius înainte de a se îndepărta la galop mic. 

Turgrid se uită după el, căzut pe gânduri, apoi se întoarse la 
patrulările sale de-a lungul taberei și la pregătirile pentru a doua 
zi de dimineaţă. 


298 


Zorii zilei se iviră ca o făgăduinţă de raze luminoase, deși așa 
ceva era greu de închipuit în ceața aceea rece și groasă ce 
apăsa câmpia. Romanii și vizigoții se așezaseră în formaţie spre 
orizontul apropiat al câmpiei ce se întindea dincolo de tabăra 
lor. O jumătate de milion de oameni împânzeau versantul, o 
masă de războinici atât de uriașă încât nici nu se putea zări în 
depărtare, topindu-se în ceața argintată. Până unde puteai 
răzbate cu privirea, pământul era acoperit cu un covor ce 
fremăta de armuri metalice lucind în soare și de mantii stacoijii, 
iar o mie de steaguri aquila cu ramuri de măslin marcau 
unităţile de sine stătătoare, străpungând sfidătoare aerul. 

În acea tensiune dinaintea bătăliei, niciun om nu putea 
rămâne locului. Unii se lăsau de pe un picior pe altul, alții își 
legănau mâinile și le roteau ca să-și mai dezmorțţească braţele 
înțepenite și să-și mai încălzească sângele în acrul înviorător. 
Alţii se aplecau sprijinindu-se pe călcâie și ascuțeau nerăbdători 
vreun capăt de suliță pentru a suta oară sau lustruiau vreun 
scut cu piatră ponce. Unii dintre ei se adunaseră în grupuri mici 
și sporovăiau încet, încercând să pătrundă cu privirea prin 
ceață, cu ochii aţintiţi înspre direcţia de unde se spunea că avea 
să se apropie dușmanul, în vreme ce alţii se retrăseseră în ei 
înșiși, rămânând singuri, deși erau înconjurați de o grămadă de 
oameni. Fiecare soldat reacţionează diferit la ideea morții 
iminente, iar în clipele dinaintea începerii luptei, adevărata 
natură a unui om - fie ea cea de singuratic, de inimă de leu sau 
de om cu credință în Dumnezeu - iese dintr-o dată la lumină. 

În spatele lor era un divizion de catapulte aruncătoare de 
proiectile, douăzeci de monștri din aceștia, construiți din bușteni 
grei și cu armătură de fier, cărate anevoios până aici din 
garnizoanele romane de la Lutetia și Aurelia de care cu boi și 
puse iute pe picioare peste noapte. Fiecare armă era așezată pe 
o căruță enormă de lemn ce se sprijinea pe niște roţi de fier și 
care nu avea să se îndoaie sau să se curbeze din pricina 
tensiunii încărcăturii pe care trebuia să o arunce în aer. Partea 
din faţă a fiecărei căruțe era poziționată la același nivel cu 
marginea tranșeului de apărare înalt de doisprezece picioare și 
ancorată la pământ cu ţăruși și frânghii puternice, astfel încât să 

299 


nu se răstoarne atunci când braţul-proiectil era lăsat în jos. 
Rândurile de artilerie erau aliniate față în faţă cu poziţiile 
inamicului, fiecare aparat la distanță de douăzeci de pași de cel 
de lângă el, astfel încât să existe loc pentru manevrare. Partea 
din spate a divizionului de artilerie nu se mai vedea și dispărea 
în ceața mișcătoare. 

În timp ce mergea la trap de-a lungul liniei de catapulte, 
privirea lui Aetius fu atrasă deodată de un chip familiar. Așa 
cum stătea lângă una din mașinăriile de luptă, soldatul acela 
uriaș bătea la ochi faţă de camarazii săi pentru că nu purta 
armură. Avea pe el doar o haină care-i acoperea spatele și 
sandale în picioare, iar pe cap, un coif prea mic pentru el, 
cocoţat într-o parte în vârful creștetului ca o pălărie agățată de 
un ciot ieșit din perete. Cu toate acestea, așa cum stătea în 
poziție de drepţi alături de divizionul său, își scotea pieptul 
înainte la fel de mândru ca și când ar fi purtat cea mai aleasă 
platoșă gravată în electrum. Spre deosebire de ceilalţi 
manevranţi de catapulte, ale căror fălci erau încleștate cumplit 
în semn de prevestire a efortului ce urma să fie depus, el arbora 
un rânjet știrb ce se întrevedea din barba sa deasă ca un tufiș. 
Aetius îi zâmbi și el și își opri calul în dreptul lui. 

— Magnus, strigă el. Cum se poartă oamenii cu tine aici în 
legiuni? 

Zâmbetul lui Magnus se lăţi și mai mult, iar el își ridică 
pumnul său de gigant și se bătu pe piept. 

— Mi-les!, spuse triumfător. Mi-les! 

Camarazii săi din legiuni, stând în poziţie de drepţi, de-abia de 
se puteau abține, iar umerii lor tremurau deja din pricina râsului 
pe înfundate. 

— Centurioane! îl chemă Aetius pe ofițerul răspunzător de 
artilerie. Cum servește omul ăsta în armată? 

Un veteran încercat și vânjos, a cărui barbă de-abia îi ajungea 
lui Magnus în dreptul pieptului, făcu un pas înainte. 

— E un recrut de primă clasă, generale, spuse acesta cu 
satisfacţie. Trebuie să recunosc că la început am fost 
neîncrezător, pentru că mănâncă cât doi la un loc. Dar face 
treabă cât pentru patru, așa că eu zic că legiunile au ieșit în 
avantaj din afacerea asta. 


300 


Aetius încuviinţă din cap, își ridică mâna către Magnus în 
semn de salut, apoi dădu pinteni calului și își continuă trecerea 
în revistă a trupelor. 

Când se apropia de fiecare unitate, oamenii stăteau tăcuţi, 
aranjându-se în formaţie, înarmaţi, cu coifurile trase peste fată, 
cu Scuturile ridicate. Braţele lungi ale catapultelor de lemn 
atârnau în aer deasupra capetelor lor ca niște libelule uriașe. 
Steagurile fiecărei centurii și cohorte fluturau mandre în acrul 
nemișcat. Ici și colo câte un soldat își mai dădea jos coiful, cu 
grijă, ca să-și așeze mai bine căciula de lână pe care o purta pe 
dedesubt, ca să-i protejeze capul de marginile crestate și de 
îmbinările aspre ale armurii de bronz pentru cap specifică 
legiunilor. Soarele se zărea acum ca un disc de un alb spălăcit 
lucind prin ceaţă și deși aceasta încă nu se risipise, căldura zilei 
începuse deja să se simtă și să-i necăjească pe oamenii 
îmbrăcaţi din cap până-n picioare în armură și purtând 
echipament de luptă. Aerul era deja atât de umed încât câinii 
vagabonzi care se treziseră și ei după armată de-abia mai 
respirau. 

Aetius, Florentius, regele Theodorie, prinţul Thorismund și un 
grup de ofiţeri majori își mânau caii la pas prin faţa lungii linii de 
soldați, rotindu-i într-una și întorcându-și capetele pentru a 
scruta câmpia în depărtare. Ceaţa începuse să se ridice în timp 
ce ei priveau, iar boarea aceea ușoară se învolbura acum jos, pe 
deasupra ierbii. Erau rămășițele evaporate de soare din roua 
nopţii trecute. Și acestea aveau să se topească sub arșiţa zilei, 
dar aerul cald și umed urma să-i facă pe oameni să se simtă ca 
și cum ar fi stat într-un cuptor de pâine. 

Uitându-se la trupele ce așteptau în lumina și în ceața aceea, 
Aetius își ridică sabia, atrăgându-le astfel atenţia către el. 

— Romanilor și aliaţilor! strigă el, cu o voce care sună ca un 
clopot peste armata tăcută, sufocată de căldură. Suntem aici 
astăzi, cea mai mare armată din Apus strânsă vreodată 
împreună, ca să ne apărăm popoarele, patriile, dar cel mai 
important, ca să ne apăram onoarea. 

Se opri și își mână calul încet de-a lungul primelor linii ale 
legiunilor, uitându-se în ochii fiecărui soldat, cercetându-le cu 
atenţie chipurile. Și cu aceeași atenţie, oamenii își păstrară 
expresiile împietrite și îi evitară privirea. Datoria lor era să lupte, 


301 


fuseseră angajaţi și plătiţi să lupte și erau supuși Romei. Dar 
dacă aveau să lupte cu înverșunare, cu trup și suflet, punându-și 
toată ființa în joc sau dacă își vor împrumuta doar braţele și 
săbiile, acest lucru depindea doar de ceea ce generalul Romei 
avea să le inspire, și trebuiau să fie convinși să facă asta. Căci 
deși însuși Aetius era cel care le vorbea, un om cunoscut peste 
tot în imperiu pentru curajul și îndemânarea sa, în realitate el nu 
era altceva decât un avocat care pleda pentru o cauză, cauza 
împăratului, iar legiunile erau juraţii neîncrezători, care-l 
ascultau și se pregăteau să judece dacă argumentaţția omului 
ăstuia era una demnă de luat în seamă sau nu. Aetius își 
continuă discursul. 

— Hunii văd ce tradiţie avem și spun că suntem slabi, strigă 
el. Văd ce cultură avem și spun că suntem decadenţi. Văd 
libertatea și mila de care dăm dovadă față de dușmanii noștri și 
spun că suntem fricoși. Dar lumii se înșală! O mie de ani de 
victorii romane nu se nasc din slăbiciune. O mie de ani de 
progres roman și de triumf nu răsar din decadență. Niciun neam 
nu a fost superior Romei vreodată. Niciun neam nu a călcat 
vreodată în picioare onoarea vizigoților. lar hunii nu vor învinge 
acum! 

La fiecare frază care răsuna în aer, trupele izbucneau într-un 
cor discontinuu de urale și aclamații, dar acestea erau fără 
vlagă și deloc convingătoare, iar Aetius vedea prea bine că nici 
măcar nu erau instinctive, ci mai degrabă erau aţâțate de ofiţerii 
lui, în încercarea lor de a entuziasma cât mai mulţi oameni să li 
se alăture. Până și centurionii stăteau tăcuţi, și asta era cea mai 
periculoasă observaţie dintre toate. Pentru că în orice armată, 
dacă centurionii nu sunt entuziaști, atunci bătălia e ca și 
pierdută, înainte ca ea să înceapă măcar. Oamenii pur și simplu 
nu reacţionau. Pe un ton tot mai tare, Aetius mai rosti o dată 
ultima propoziţie. 

— Am zis, hunii nu vor învinge acum! 

Uralele fură puţin mai sonore acum, dar cu toate acestea erau 
departe de a fi multumitoare. Trupele erau rezervate. Nu se 
opuneau, ci ezitau doar. Aetius o luă la trap spre regele 
Theodorie și îi vorbi în șoaptă, cu o expresie mirată care trăda 
îngrijorare desenată pe chipul său. 


302 


— Theodorie, oamenii ăștia au băut ceva? Sau sunt obosiţi? 
De ce nu au nicio reacţie? 

— Aetius, nu pot să-ţi spun nimic cu privire la romani. Cât 
despre oamenii mei, ei sunt îngroziți din pricina cailor. 

Aetius se uită din nou lung peste câmpie. Undeva în depărtare 
se zărea imaginea pe care trupele sale o cercetaseră cu băgare 
de seamă încă de când se crăpase de ziuă. Prin ceața aceea 
mișcătoare, un corp enorm de cavaleri huni înarmaţi se așeza în 
formaţie - sute de mii, depășind clar ca număr armata uriașă 
convocată înaintea sa. Armata hunilor întunecase pământul, iar 
când se apropiară încet-încet, începură să se contureze detalii: 
ale călăreţilor în galop nebun împânzind câmpia, cu coifurile 
strălucindu-le în bătaia soarelui aliat jos pe linia orizontului, ale 
carelor de lemn cu încărcătura lor acoperită de foi de cort 
murdare, dar mai mult decât orice, detaliile cailor, atât de mulți 
cai încât parcă fiecare ponei de pe lumea asta venise exact în 
locul acela. Amploarea armatei călare a hunilor era copleșitoare, 
chiar și pentru un veteran al legiunilor romane. Pentru trupele 
auxiliare mai puţin încercate, era terifiantă. 

— Vezi? continuă Theodorie. Attila a dispus cele mai puternice 
armate ale sale - propria lui cavalerie - chiar în mijlocul liniilor. 
Acolo ar trebui să stea și puterea noastră, la centru. Cu toate 
acestea, tu ai pus acolo cele mai slabe trupe pe care le ai. 
Auxiliarele alanilor, ce naiba, conduse de regele acela netrebnic 
al lor, Sangiban! Dracu’ știe din ce văgăuni au ieșit ăștia, dar să 
știi că nu sunt antrenați și par să fie aproape morți de foame. Ai 
spus că romanii vor fi primii care să verse sânge. Schimbă 
poziţiile, Flavius, acum cât mai avem timp. 

Aetius scrută câmpia. 

— Nu, răspunse el după un răstimp. Hunii își pun mereu cele 
mai puternice trupe în centru. Se vor aștepta ca noi să facem la 
fel. li lăsăm pe alani acolo unde sunt, ei îi urăsc pe huni ca 
niciun alt popor. Îl vom lăsa pe Attila să intre în mijlocul nostru, 
chiar înăuntrul taberei și înspre catapulte. 

— Vrei să conduci cele mai slabe trupe ale noastre împotriva 
celor mai puternici soldaţi ai lor? Cavaleria hună le va călca în 
picioare ca pe niște păpuși de paie și vom pierde mijlocul. 

— Centrul este întărit de tranșeu și de tabără, răspunse 
Aetius. Acolo este ultimul front. 


303 


— Și când vor ajunge la linia aceea? Hunii nu vor zăbovi prea 
mult în lupta cu alanii. 

— Vor zăbovi destul ca noi să avem timp să facem ce este de 
făcut. Tu, Theodorie, îţi vei conduce înainte vizigoții pe flancul 
drept, împotriva ostrogoților lui Attila. Ca de la uriași la uriași. 
Vei păstra douăzeci de mii de oameni de rezervă, ascunși 
undeva în spatele taberei. Să nu le spui când anume vei avea 
nevoie de ei. Eu am să marșez cu soldaţii romani de carieră prin 
stânga. Iscoadele zic că și-a aranjat trupele auxiliare germanice 
pe partea aceea. Vor fi sub comanda regelui gepid Ardarie. Are 
oameni puternici, dar indisciplinaţi. 

Theodorie se gândi o clipă. 

— Deci tu vrei ca hunii să ne străpungă fix prin mijloc? 

— Alanii nu trebuie decât să reziste în tranșeele din fața 
catapultelor și a taberei. Până și alanii pot rezista - sau pot muri 
- în fața unui tranșeu. Flancurile noastre sunt mai puternice ca 
ale lor. Eu și cu tine ne vom împinge trupele înainte prin stânga 
și prin dreapta și vom încolți dușmanul, apoi îl vom bloca înspre 
margini. 

— Ăsta-i planul tău? Eşti de două ori depășit ca număr și tu 
vrei să flanchezi hunii? 

— Acesta este planul meu. 

Theodorie scutură din cap. 

— Nu ești în toate minţile. Nu mă miră de ce sunt trupele așa 
de îngrozite. M-ai asigurat că romanii vor fi primii care să verse 
sânge, dar uite-i acum, stau pe flancuri. Oamenii mei vor ca tu 
să faci atacul principal, să duci greul pedepsei. 

— Astăzi se va vărsa mult sânge, din partea amândurora, 
răspunse Aetius. 

Theodorie îi aruncă o privire rece ca gheața, neîncrezător. 

— Și caii? întrebă el. 

Aetius privi în depărtare. 

— Îl cunosc bine pe Attila. E moarte curată să ataci caii 
odihniţi ai hunilor în mod direct, cavaleria sa e invincibilă. 
Asaltul său frontal ne va nimici nouă mijlocul, iar alanii nu 
trebuie decât să le opună repede rezistenţă, să îi obosească, să 
formeze un zid înaintea tranșeelor. Cu propriile lor cadavre, 
dacă e nevoie. Până ce putem noi să înaintăm cu flancurile și 
apoi să năvălim din ambele părți... 


304 


— Asta vrei să le spui alanilor? Că trebuie să ia direct în piept 
asaltul greu al cavaleriei? Că trebuie să moară, dar că vor muri 
cu zâmbetul pe buze pentru că există o șansă ca noi să fim în 
stare să câștigăm în luptele noastre și apoi să-i flancăm caii lui 
Attila când aceștia vor fi distrași de măcel? 

Aetius se întoarse din nou către trupele sale. Planul îi părea 
până și lui absurd, dar era singurul care avea o mai mică șansă 
de a reuși, fie ea cât de mică. Bineînţeles că nu putea să le 
spună despre diferențele uriașe pe care trebuiau să le înfrunte, 
despre faptul că ei toţi - alani, romani și vizigoți deopotrivă - 
puteau oricând să moară, chiar dacă aveau să învingă, dar cu 
siguranţă dacă vor fi învinși. Și totuși, nu putea nega ceea ce 
era evident. Acolo, în spatele lui, o masă colosală de cavalerie 
hună se apropia, flancată de trupe pedestre auxiliare, 
întinzându-se de-a lungul câmpiei pe un front de aproape două 
mile. Oamenii lui de-abia puteau să-și ridice privirea către el, din 
pricina fricii care le umplea inimile atunci când vedeau armata 
aceea grozavă cum se năpustea asupra lor. Trebuiau să facă 
față atacului violent și trebuiau să se opună fricii. Işi aminti de 
lectura discursului lui Xenophon către armata sa depășită 
numeric într-o situaţie asemănătoare, însă cu o mie de ani în 
urmă și ridicându-se în scări începu să meargă semet prin fața 
liniilor de soldați aranjate în formație. 

— Caii! Sunteţi descurajaţi pentru că dușmanul are cavalerie 
și noi n-avem? 

Se auzi un murmur răzleț printre oameni în timp ce se 
legănau stingheriţi de pe un picior pe altul și schimbau priviri 
crucișe. 

Aetius intui expresia lor neîncrezătoare. 

— Cavaleria! Asta-i tot? Cavaleria nu reprezintă altceva decât 
niște oameni călare! Eu aș pune oricând o sută de alani pedeștri 
față în faţă cu o mie de huni călare pe poneii lor cu burţile 
acelea ca de porci. Și credeţi-mă că știu ce vorbesc, eu însumi 
am condus cavalerii hune! 

Oamenii se cufundară din nou în tăcere, ascultându-l 
încordaţi. Dar expresiile de pe chipurile lor parcă se mai 
îmblânziseră și deveniseră puţin mai încrezătoare. Aetius le 
smulgea frica din sân, schimbându-le părerile prin simplul fapt 
că el era atât de încrezător. 


305 


— Poate să moară un om în luptă lovit de un cal? urlă el. 

Oamenii stăteau fără să spună nimic. 

— Răspundeţi legiunilor! Spuneţi, poate un om... 

— Nu! urlară trupele drept răspuns. Nu! 

Aetius așteptă să se mai domolească zgomotul. 

— Sigur că nu! zbieră el. Un om moare în luptă de sabie sau 
de suliță, nu din pricina unei copite. Și săbiile voastre vor avea 
de-a face cu burțile barbarilor mai mult decât orice armă de pe 
lumea asta. Hunii se așază în formaţie pe câmpie chiar acum 
când îi privim, îmbărbătându-se să ne atace, dar știind și 
temându-se că vor da piept cu ceva tare ca granitul - cu granitul 
roman! Cu muntele tare de granit roman și cu aliaţii săi glorioși! 

Oamenii începură să bată cu scuturile de genunchi, 
răspunzând cu acea reacție pe care Aetius sperase că o va crea. 
El continuă, ridicându-și tonul glasului, iar vocea sa răsună de 
entuziasm. 

— Se îmbărbătează să ne atace și totuși se tem că or să cadă 
de pe caii lor nenorociţi la fel cum se tem de faptul că oţelul 
rece al săbiilor noastre se va răsuci în măruntaiele lor. Eu însumi 
sunt un călăreț cu antrenament, sunt un cavaler cu 
antrenament de-al hunilor și știu un lucru cert: Caii nu se 
compară cu legiunile și cu aliaţii noștri, doar că hunii pot fugi 
mai repede din calea noastră în spinarea cailor lor. 

Soldaţii izbucniră în niște urale asurzitoare, bătându-se unii pe 
alţii pe umeri și lovind zgomotos cu sulițele de genunchi. 
Uitându-se într-o parte, Aetius îl văzu pe căruntul veteran 
Florentius cum îl privea atent și își aduse aminte de discuţia pe 
care o avusese mai devreme cu sfetnicul său. Romanii nu luptă 
pentru imperiul lor, îi spusese acesta. Acest lucru e mult prea 
vag. Romanii luptă pentru camarazii lor și pentru comandantul 
lor... pentru comandantul lor!”. Acum se ridicase în scări pe cal 
și glasul lui răsuna peste liniile de soldați așezați în formaţie. 

— Romanilor! strigă el. Luptaţi pentru Roma, pentru onoarea 
și idealurile pe care patria noastră le reprezintă și le-a 
reprezentat întotdeauna timp de toţi acești o mie de ani. 
Vizigoţilor! Luptaţi pentru gloria neamului vostru măreț, a forței 
ce stă în armele voastre, a curajului din inimile voastre. Alanilor! 
Luptaţi pentru a vă răzbuna, luptaţi până la moarte, împotriva 
dușmanului care v-a jefuit pământurile, v-a luat femeile și a 


306 


căutat să șteargă până și amintirea mândrului vostru nume. Și 
în lupta asta, care va fi consemnată de istorie ca fiind cea mai 
mare bătălie dusă vreodată, să nu urmăriţi decât o singură 
țintă: ţinta să vă fie victoria, chiar dacă ochii voştri vor fi 
acoperiţi de pâcla morţii, chiar dacă lancea vă va cădea din 
mână. Pentru orice veţi lupta, soldaţi, fie că luptaţi pentru 
onoare, pentru glorie, pentru răzbunare, oricare dintre ele ar fi, 
războinicilor! luptaţi pentru mine! Așa cum și eu - și luând o 
suliță de la un centurion din linia de frunte, o azvârli în aer, 
departe peste câmpie, unde se înfipse în pământ și rămase așa 
sfidătoare, legănându-se, ca un stindard roman, ca o provocare 
clară pentru dușmanul ce se apropia - așa cum și eu voi lupta 
cu fiecare fibră a trupului meu, pentru voi! 

Oamenii izbucniră în urale și se avântară înainte, iar sângele 
le împurpura obrajii, pofta arzândă de a lupta punând stăpânire 
pe ei și îi aţăţându-i. Aetius își ridică sabia sus deasupra capului, 
salutându-le curajul, scăldându-se în unda aceasta de entuziasm 
și adorare ce izvora din inimile oamenilor săi. Dar nu dură mai 
mult de o clipă. Inamicul se apropia cu repeziciune. 

Lăsându-și sabia jos, îi făcu semn regelui Theodorie și 
ofițerilor lui, care așteptau pe poziţii în liniile lor, strigând ordine. 
Sunetul răzleț al trompetelor trâmbiţa peste semnalizările 
fanfarei. Oamenii înaintară aclamând și mai puternic. 

Insă acesta nu era un marș obișnuit. Mai degrabă, era un 
marș de luptă roman, cu un mers mândru și cu o cadență 
calculate anume pentru a vâri spaima în sufletul dușmanului 
chiar înainte de momentul ciocnirii liniilor inamice. Tobele 
acoperite cu piele de bou băteau ritmul acela care-ţi pătrundea 
până-n viscere, zvâcnirea adâncă, repetitivă, din trei bătăi, care 
marcase pasul de marș piric$. Creată de spartani cu secole în 
urmă, adoptată de romani, care înţeleseseră ce efect 
înspăimântător avea asupra dușmanilor, această mișcare era 
precum un dans, hipnotică, în ritmul ei implacabil, mortal. Trei 
pași înainte, stop, și o bătaie a tobei. Legionarii romani fuseseră 
învăţaţi acest marș încă din prima zi în serviciul militar, așadar 
aveau antrenament. Trei pași înainte, stop, și o bătaie a tobei. 


$ Expresia este o trimitere la regele Pirus al Epirului, care i-a învins pe romani la Heraclea şi 
Asculum în 279 î.Hr., clar a suferit pierderi de neînlocuit în timpul luptelor, ceea ce a dus la 
pierderea în cele din urmă a războiului piric. (n. tr.) 


307 


Legănăm scutul la unison cu soldaţii de lângă noi, numărăm 
cadența pașilor. 

Pe chipurile legionarilor se desena o expresie de maximă 
concentrare și toți priveau înainte, fără să se mai teamă de 
dușman, fără să se mai gândească măcar la el, pentru că 
atenţia le era canalizată spre păstrarea ritmului. Pe frunţile lor 
se iviseră broboane de transpiraţie, căci fiecare se străduia să 
meargă perfect la pas cu camarazii lui. Bătaia hipnotică a tobei 
le umpluse fiecare colț al minţii, căci acesta îi era rostul de fapt, 
îndepărtând orice gând legat de durere sau de moarte, 
fortificându-le tăria de caracter cu fier roman. Trei pași, stop. 
Bătaie, bătaie, bătaie, liniște. 

Legiunile Imperiului de Apus înaintau cu precizie peste 
câmpie, iar scuturile lor lucind în razele soarelui se legănau la 
unison exact. 

Trupele aliaților marșau într-un ritm neregulat de-a dreapta 
romanilor, iar armura lor era de fapt o adunătură amestecată de 
piese provenind de la fiecare trib în parte. Mulţi dintre ei aveau 
părul vâlvoi, unii aveau barbă, alţii erau rași și pictaţi pe față. 
Cei care nu mai văzuseră pasul piric până atunci se uitară mai 
întâi speriați la mișcările sincronizate ale camarazilor romani. 
Apoi, la început stângaci, șovăitori, dar cu o încredere 
crescândă, și ei începură să bată același ritm hipnotic. Trei pași, 
pufnet. Fiecare ins se străduia din răsputeri să ţină pasul cu 
bătaia surdă a tobelor romane, cu privirea aruncată într-o parte, 
aţintită asupra scutului purtat de cel de lângă el. Pentru un 
moment fugar, glorios, fiecare soldat nu simţi decât măreţia, 
precizia și forța legiunilor romane. Pentru o clipă, fiecare, 
vizigot, alan sau alt neam, era roman. Pentru un singur moment 
binecuvântat, temerile oamenilor fuseseră stinse, iar minţile lor 
abătute de la apropierea sigură a hunilor, care la rândul lor 
marșau nestingheriţi de zidul uriaș de oameni ce se apropia de 
mijlocul câmpiei. Sentimentul puterii, invincibilităţii, dat de 
apartenenţa la această armată enormă, era de-a dreptul 
sufocant. Trei pași, stop. Bătaie, bătaie, bătaie, liniște. 

Aetius, observând totul îndeaproape de pe flancul stâng, își 
ridică sabia de cavalerie și o roti înspre solii care așteptau 
atenţi, iar aceștia preluară semnalul și i-l trimiseră pe dată lui 
Theodorie, care își conducea vizigoții pe flancul opus. La un 


308 


strigăt brusc al unui tribun, care fu îngânat și răspândit în rândul 
întregii armate pe durata a două cicluri de pas piric, romanii 
izbucniră la unison într-un cântec răgușit, imnul străvechi al lui 
Marte și Mithras, o rugăciune înspăimântătoare, veche de o mie 
de ani, de când legiunile se convertiseră de la vechii zei păgâni. 
Era ca un huruit ce mai degrabă se simțea ca o vibrație în 
stomac decât să se audă ca un cântec și era la fel de calculat ca 
bătaia tobelor și a  pașilor mecanici, având ca scop 
demoralizarea și îngrozirea dușmanului. Monstrul uriaș de metal 
și aducător de moarte se legăna, o forţă venită din altă lume și 
aproape inumană, înainta încet și implacabil spre liniile de 
călăreţi huni, ale căror feţe se puteau distinge acum prin ceața 
învolburată, nu foarte departe. 

Prima ploaie de săgeți, mii de proiectile șuierând în aer, lovi 
hotărâtă liniile din faţă, dar de la distanța aceea de-abia de se 
simţi. De la două sute cincizeci de pași săgețile hunilor nu 
puteau să provoace decât pagube ușoare, majoritatea dintre ele 
nimerind inofensiv în scuturi sau zbârnâind pe lângă coifuri. Cu 
toate acestea, câteva străpunseră carnea moale și câţiva fură 
răpuși, căzând la pământ gemând, lăsaţi fără aer. Totuși, ritmul 
hipnotic al tobelor își dusese la îndeplinire sarcina: nimeni nu 
tremura de frică în mijlocul corpului principal al armatei. Liniile 
din spate trecură pur și simplu peste cei căzuţi și înaintară ca să 
umple golurile lăsate de ei. Acele trupe auxiliare, care încă de la 
început priviseră cu dispreț alăturarea lor la pasul de marș, acei 
războinici novice, care nu erau obișnuiți cu disciplina, sau 
veteranii care se credeau prea experimentați ca să aibă nevoie 
de cadenţa aceea numărată în gând, se opriră uluiţi în fața ploii 
de săgeți. De la dovă sute cincizeci de pași! Și trase călare! 
Doar diavolii puteau să lovească de la o asemenea distanţă, iar 
din galop, nici nu mai încape vorbă. Dacă aceasta era o 
demonstrație a felului în care ţinteau hunii și a forței lor de la 
acea distanţă foarte îndepărtată, atunci ce prăpăd ar putea face 
aceștia de îndată ce spaţiul dintre cele două armate se va fi 
micșorat? Auxiliarele începură să tremure în rânduri. 

Și totuși, romanii din stânga lor rămăseseră neclintiţi, iar 
Theodorie îi îndemna la luptă pe vizigoți, cu strigătul lui tăios. 
Bătaie, bătaie, stop. Efectul era unul plin de forță, dar hunii nu 
se dădeau înapoi. Mai traseră o salvă de săgeți, acum cu o rază 


309 


de acţiune și mai mortală. Și mai mulţi oameni se împleticiră pe 
picioare și căzură, de data aceasta din trupele mai puternice din 
flancurile romanilor. Pentru soldaţi începuse să devină tot mai 
greu să se concentreze asupra pasului și golurile ce se iveau în 
rânduri nu puteau fi la fel de repede umplute ca înainte. 

Aetius simţi cum un obiect îi zgârie antebraţul drept, trăgând 
după sine mâneca, ușor insistent. Își duse cealaltă mână într- 
acolo, cu gândul în altă parte, și privi în jos uimit atunci când 
simţi umezeala fierbinte a sângelui. Braţul său fusese julit adânc 
de o săgeată și acum sângera abundent. Sângerarea, știa prea 
bine, era semn bun, chiar mai bun decât o străpungere din care 
nu curgea sânge. Asta dacă putea opri sângerarea. Se uită 
împrejur. Nimeni nu băgase de seamă că fusese rănit, nici 
măcar Florentius, căci fiecare se uita fix înainte sau înspre 
scutul celui de lângă el. Lucilla singură, lupoaica lui, care 
mergea la pas curajoasă pe lângă calul său, îl privi întrebătoare, 
cu urechile ciulite și cu ochii ei galbeni licărind puternic. Nu era 
vreme de alergat călare până în spate, la medicul militar. Fără a 
se da jos de pe cal sau a încetini, sfâșie o bucată de pânză din 
marginea mantalei sale stacojii și o înfășură repede în jurul rănii 
folosindu-se de cealaltă mână și de dinţi. Nu îl durea și lucrul 
acesta îl surprinse ușor și îi aduse chiar o undă de plăcere 
perversă. Era pentru prima dată în mulţi ani de luptă când 
fusese rănit. Cu toate acestea, o biată zgârietură de săgeată nu 
era ceva cu care să se laude în fața copiilor lui. 

Călăreţii huni din faţa lor galopau și se roteau ca un vârtej, 
așezându-se și dezbinându-se în și din formaţie, astfel încât să 
poată trage cu săgețile și apoi să se dea iute din cale, lăsând loc 
unui alt rând de călăreţi care se avântau să tragă imediat după 
ei. Asediul lor cu săgeți era unul ferm, fără pauză sau răgaz și 
acum devenise tot mai apăsător și mai mortal, căci cele două 
linii inamice se apropiau una de cealaltă. În ploaia aceea 
neîntreruptă de proiectile, liniile din faţă, chiar și ale romanilor, 
începură să șovăie, ca și cum trupele marșau printr-o mlaștină 
ce le trăgea picioarele în jos și care-i oprea din drum. Rotindu-se 
călare într-o parte și împungându-și calul cu călcâiele, Aetius 
începu să înainteze iute de-a lungul frontului de luptă. Își ridică 
sabia sus în aer, deschise gura pentru a urla comanda de atac, 
dar înainte ca el să își rostească cuvintele, acestea fură înecate 


310 


în vuietul asurzitor al strigătului de luptă al alanilor, un urlet de 
mânie izvorât din generaţiile întregi de înfrângeri pe care 
poporul lor le suferiseră în faţa hunilor. Într-o clipă, întreaga 
armată adoptă urletul acesta cumplit ca fiind al ei. 

Romanii, alanii și vizigoții se avântară într-o cursă furioasă, 
lăsând la o parte ritmul lor sincronizat. Săgeţile inamice curgeau 
peste ei ca o ploaie întețită cu grindină, șuierând ca o ceată de 
vipere. Cu capetele aplecate în spatele scuturilor, își croiră drum 
printre ele, menţinându-se încă în formaţie strânsă, în timp ce 
călăreţii huni dădură năvală și apoi traseră de hăţuri, 
retrăgându-se și făcându-și poneii să sară în lături, părând că se 
topesc ca niște fantome undeva unde romanii ce porniseră la 
asalt nu-i puteau ajunge. Dar nu era nicio retragere. Alanii se 
avântau înainte, cavaleria hună se împrăștia și luneca înapoi, și 
de-a lungul flancurilor de călăreți apăru un zid înalt de 
infanteriști purtând armură, liniile fruntașe ale aliaţilor ostrogoți 
și germanici ai lui Attila. 

Într-un trosnet teribil de oţel contra oţel, masivele linii din faţă 
ale romanilor se ciocniră cu mulțimea germanicilor turbațţi. 
Formaţia strânsă și ordonată de dinainte explodă, împrăștiindu- 
se într-o masă haotică de oameni furioși și de cai zvârcolindu-se. 
De la primul moment al coliziunii, din vârful triunghiului de luptă 
al hunilor împotriva alunilor, impactul se propagă în stânga și-n 
dreapta, de-a lungul liniilor, ca o imensă undă de șoc, ca un 
talaz de apă ţâșnind dintr-un baraj rupt, izbindu-se dintr-o dată, 
cu o forţă de neoprit, de un zid neclintit de piatră. O jumătate de 
milion de oameni din ambele părți fură înghiţiţi de gura aceea 
de ceaţă rotindu-se în aer și de norii de praf. Indemnaţi de 
fluierele ascuţite și de strigătele comandanților, alte mii de 
oameni se avântară în lupta aceea imensă și sângeroasă. 

Uitând de rana sa, Aetius alerga printre linii, zbierând răgușit 
prin haosul asurzitor, îndemnându-și oamenii înainte, intrând în 
ghilotina vârtejului plin de praf al morții și lovind și sfâșiind în 
toate părţile cu sabia sa, încercând să-și facă loc printre 
grupurile de atacatori. După ceea ce i se păruse a fi o eternitate 
de strădanii pentru a-și croi drum prin bătălia aprigă, el se opri 
pentru o clipă, scrutând cu privirea prin ceața și haosul 
dinaintea-i, încercând să se orienteze în spaţiu. Soldaţii îl 
asaltau din toate părţile, iar zgomotul luptei era asurzitor și de- 


311 


abia putea să vadă la distanţă de zece pași în fiecare parte, din 
pricina norului de ceaţă și de praf ce se abătuse asupra câmpiei. 
Își dădu pe dată scama că locul lui nu era acolo, că nu putea fi 
văzut și auzit de oamenii lui, că risca să piardă bătălia dacă 
încerca să o câștige luptând cu propriile lui braţe. În jură și îşi 
întoarse calul, începând din nou să se strecoare prin mulţimea 
de legionari porniţi la atac, înapoi, dincolo de norul acela orbitor, 
înapoi, către liniile din spate, pentru a lua legătura cu solii și cu 
generalii, pentru a sta în fața lui Attila. 

Aetius se grăbea așa de tare să treacă la următoarea etapă a 
planului său că drumul spre fortificațiile romane i se părea 
nesfârșit, deși distanţa era aceeași pe care infanteria sa o 
parcursese mai înainte, când pornise la atac. Luptându-se 
pentru a-și croi drum printre oamenii săi, Aetius azvârli din nou 
o înjurătură, furios că vizibilitatea era atât de slabă încât nici nu 
putea să deslușească tabăra trupelor sale sau a rezerviștilor. 

Deodată, înainte ca el să-și dea scama că ajunsese, deasupra 
capului său se ridicară prin ceață, amenințătoare, braţele 
catapultelor pe care el le așezase acolo minuţios în noaptea 
trecută. Și tot dintr-o dată, valurile de ceață ale dimineţii 
începură în sfârșit să se risipească. Işi opri calul smucind de 
hăţuri, se întoarse și privi înapoi, peste câmpul de-a lungul 
căruia tocmai ce alergase atâta. Era întocmai cum plănuise: ca 
pe niște fantome la asfinţit, putea desluși prin ceața gălbuie de 
praf linia de romani îmbrăcaţi în mantale stacojii de pe flancul 
stâng și chipurile ca de strigoi ale germanicilor infanteriști, 
stând chiar înaintea ochilor săi. În dreapta, goții luptau 
împotriva goților, iar strigătele lor de luptă din străbuni se 
ridicau deasupra larmei bătăliei. Dar la mijloc, la mijloc, era 
incredibil, auxiliarele alane încă mai rezistau. In ciuda tuturor 
așteptărilor, luptând cu furia unui popor care fusese umilit de 
inamic timp de decenii, alanii stăteau încă în picioare, în 
formaţie ordonată și nu se lăsau dărâmaţi de greutatea 
cavaleriei hune. Ei se retrăgeau doar, încet, înspre el, înspre 
porţile taberei, suferind pierderi cumplite, dar câștigând timp 
pentru el, așa cum sperase de fapt. Strategia funcţiona. Se 
întoarse către catapulte. Venise timpul să treacă la etapa 
următoare. 


312 


— Centurioane, strigă el de pe cal, până dincolo de tranșeul 
de protecție care-l separa de detașamentul de artilerie. Vânjosul 
comandant al catapultelor alergă înaintea-i din cealaltă parte. 

— Jos scândurile! 

Ofițerul strigă ordinul în spate și doi bărbaţi apucară în grabă 
două scânduri late, pe care le așezară peste șanț. Aetius își 
mână calul lui ager pentru a trece peste scândurile ce se 
legănau și a ajunge de cealaltă parte, acolo unde cei care 
manevrau catapultele așteptau pregătiţi. 

— Trageţi la liber! strigă Aetius. 

Chipul centurionului fu străfulgerat de un zâmbet care-i lăsă 
să se vadă dinţii îngălbeniţi și el se întoarse pentru a sta în faţa 
echipajelor sale de artilerie. Cu un zbierăt care depășea 
zgomotul luptei ca intensitate, strigă ordinele încet, metodic, 
acele ordine care aveau să dezlănţuie ploaia mortală îndreptată 
către dușmanul ce se apropia. 

— Catapulte, fiți gata! urlă ofiţerul în timp ce alerga de-a 
lungul liniei de artilerie, cu sabia-n mână, cu privirea cercetând 
în toate direcţiile pentru a observa cum avansează armata. Opt 
oameni la o unitate, doi așezați în fiecare colț, care să întindă 
braţul și să așeze fiecare proiectil la locul lui, în poziţie de 
tragere. 

Sunetul bătăliei, ce se apropia tot mai mult, imprima un fel de 
urgenţă crucială acestei sarcini, iar Aetius își mula privirea când 
la artileria din faţa sa când la lupta teribilă din spatele său, în 
timp ce calul lui se cabra agitat. 

— Lăsaţi-le în jos! urlă centurionul, și Aetius îi aruncă o privire 
cumplită căci ordinele sale erau prea încete, deși în fapt, 
oamenii nu puteau să se miște mai repede sau mai frenetic 
decât o făceau. Patru soldați la fiecare catapultă, goi până la 
brâu, fără coifuri chiar, se căzneau să dea la manivela zimţată 
ce cobora încet braţul. Pentru această operaţiune era nevoie de 
o sforțare care-ţi tăia respiraţia și până și oamenii aceștia, 
recrutați anume pentru așa ceva, se încordau și gâfâiau din 
pricina efortului, cu mușchii umflaţi și cu broboane de sudoare 
curgându-le în ochi. Aetius îi privea atât de intens, încât observă 
o venă vineţie cum pulsează în tâmpla celui mai apropiat bărbat 
care manevra manivela, prin părul neuniform al capului său tuns 
scurt. Privind mai departe de-a lungul rândului de mașini de 


313 


luptă, zări coiful acela subdimensionat, cocoţat încă în capul lui 
Magnus. Sub el, fața uriașului era schimonosită din pricina 
efortului și era pentru prima oară când Aetius îl vedea cum se 
sforțează pentru o sarcină, dar ce-i drept, cu forța sa demnă de 
Hercule, Magnus manevra singur manivela catapultei sale, ca 
semn al mândriei de care dădea dovadă în slujba militară. 

Brațele catapultelor fură înțepenite în poziție la capătul 
arcului lor și cei care învârtiseră manivelele se dădură în lături, 
suflând din greu. Aetius privea agitat bătălia. Situaţia ajunsese 
într-un punct critic. Deși centrul nu se prăbușise în faţa 
cavaleriei hunilor, alanii se retrăgeau totuși și nu mai puteau 
păstra formaţia foarte mult, căci pierderile pe care le suferiseră 
îi lăsaseră uluiţi. Avântul inamicului trebuia oprit acum, căci 
altfel Aetius avea să fie nevoit să dea semnalul pentru 
retragerea generală a tuturor trupelor, pentru a proteja tabăra. 

— Încărcaţi... răcni tribunul într-o comandă lungă, detașată, 
care îl exaspera pe Aetius dându-i senzaţia că era prea lejeră, 
deși soldații care manevrau unitățile munceau fără să dea greș 
la catapulte și cu o repeziciune care nu-și avea seamăn în altă 
armată de pe faţa pământului. La fiecare armă, un legionar 
înainta anevoie dinspre carele cu provizii din spate, purtând pe 
umeri un butoi greu cu benzină și pucioasă. Il așezau cu grijă la 
locul lui, în praștia din piele atașată fiecărui braţ coborât al 
catapultelor. 

După un răstimp, care păru să dureze o veșnicie, centurionul 
alergă din nou cu faţa roșie și cu respiraţia tăiată de-a lungul 
liniei de catapulte, strigând în sfârșit ordinul pe care Aetius 
așteptase atât de mult să îi audă. 

— Foc! 

La fiecare catapultă, cel care manevra manivela apucă de o 
torță aprinsă ce fusese înfiptă în pământ prin apropiere și atinse 
cu ea butoiul cu benzină, dând foc lemnului îmbibat în 
inflamabil. Aproape în aceeași clipă, celălalt om de la manivelă 
ridică un ciocan de lemn deasupra capului și izbi cu el 
mecanismul de declanșare, făcând să sară opritorul de la roata 
manivelei. Cu un plesnet, ciocanul lovi la fix și braţul ţâșni în 
sus, cu o viteza mai mare decât ai fi putut-o urmări cu ochiul 
liber. Se auzi un șuierat și un vuiet care îi înspăimântă calul lui 
Aetius și îl făcu să se dea înapoi, iar douăzeci de proiectile fură 


314 


azvârlite în aer, aruncând în urma lor văpăi mistuitoare și 
aterizând într-o ploaie uleioasă de foc, chiar în mijlocul liniilor 
inamice. Nici nu căzuseră bine bombele de foc mortale, că 
Aetius își și mână calul înapoi pe scândură, până în vârful unei 
movilițe aflată chiar înaintea lui, între detașamentul de artilerie 
și locul unde se ciocniseră armatele. Acolo zărise o mână de 
ofițeri superiori adunaţi pentru a cântări situaţia. In spatele său, 
auzea strigătul turbat al tribunului începând iarăși ciclul acela 
laborios. 

— Catapulte, fiți gata! 

Când ajunse în vârful movilei, chiar deasupra grosului bătăliei, 
Aetius satisfăcut să vadă că se pornise o adiere ușoară de vânt 
care sufla norul înecăcios de praf înapoi către liniile hunilor. Să-/ 
facă pe Attila să simtă cum e să nu vezi în iureșul bătăliei, îşi 
spuse cu îndârjire și își opri calul pentru a urmări catapultele ce- 
și azvârleau încărcătura aducătoare de moarte. Proiectilele de 
foc zbârnâiau prin aerul de deasupra sa ca niște comete, căzând 
chiar în mijlocul dușmanilor, imediat în spatele frontului de 
luptă. La fiecare impact al mingiilor de foc, gemetele celor 
torturați se auzeau dinspre cai și dinspre oameni, iar flăcările 
benzinei din butoaie explodau și îi acopereau cu un lichid 
lipicios, inflamabil, care le ardea pielea și care nu putea fi stins. 
Proiectilele căscau goluri în liniile adverse și dușmanii erau 
răpuși cu o viteză uluitoare. De îndată ce artileria romană își 
găsise ţinta, aceasta ataca nu numai frontul inamic, ci și 
rândurile mai din coadă, din spatele lui. Era imposibil să dea 
greș. 

Și totuși, era de asemenea imposibil ca inamicul să fie oprit 
din înaintare. Pentru fiecare călăreț care cădea la pământ, altul 
se ridica în loc și pornea la asalt și cei din rândurile fruntașe 
erau chiar presaţi de zelul celor ce veneau din spate. Izbucniră 
focuri în iarbă, îngrozind animalele și orbindu-i pe călăreţi cu 
funinginea lor, ce le zbura drept peste faţă. Ici și colo, câte un 
copac era cuprins de flăcări pe câmpie, sporind efectul priveliștii 
rupte ca din iad. Valuri negre de fum se ridicau de peste lot și 
apoi se amestecau într-o perdea groasă, un zid mișcător, 
zvârcolindu-se, refuzând să se ridice sau să se împrăștie în aer, 
îngemănându-se cu ceața umedă și rece adusă de dogoarea 


315 


soarelui și formând o perdea soioasă, urât mirositoare ce flutura 
peste câmpie. 

Asaltul necruţător al hunilor asupra alanilor nu contenea însă, 
iar trupele auxiliare ale dușmanului de pe flancuri nu păreau nici 
ele să slăbească. Cu fiecare pas înainte pe care romanii și 
vizigoții îl făceau către carnagiul acela înnegrit de fum, erau și ei 
întâmpinați de același foc și de aceeași întunecime care-i 
chinuia pe alamani și pe ostrogoți. Nu se mai mișca nimeni în 
nicio direcţie, deși lupta se dezlănţuia invizibilă în spatele 
perdelei negre de fum și urletele a milioane de oameni se 
ridicau din norul acela rotindu-se ca un vârtej. Aetius cobori 
movila la trap, înapoi către front și strigă către un ofiţer roman 
al cărui cal ieșise gâfâind și împleticindu-se pe picioare din norul 
de pe flancul stâng. Întorcându-și calul, ofițerul înaintă cu greu 
până la Aetius, de-abia răsuflând, cu fața brăzdată de nădușeală 
amestecată cu funingine și cu ochii roșii, lăcrimând. 

— Du-că-se-n fundul iadului artileria! scuipă ofițerul răgușit, și 
văzând că cel care stătea înaintea-i era Aetius, îl salută în grabă. 

— Artileria v-a salvat vieţile, tribunule, spuse Aetius ca o 
mustrare. Cohorta la ce face? 

Tribunul se uită la el ca prostit. 

— Cohorta? Nu pot să-mi găsesc cohorta! Îi aud sau aud 
cohorta cuiva, peste tot în jurul meu, dar acolo nu vezi nici 
pământul peste care să-ţi deșerți vezica, darămite să vezi o 
cohortă! Generale! 

— Dușmanul a fost cuprins de flăcări, tribunule. Îi văd cum 
ard de vii de aici. Privește! 

Tribunul își aruncă ochii în josul dealului, străduindu-se să 
pătrundă cu privirea dincolo de valul de fum până în spatele 
liniilor inamice. 

— Or fi ei în flăcări, generale, dar continuă să lupte! Oamenii 
mei au ajuns să-și omoare camarazii, atât de mult i-a orbit 
fumul, dar dușmanul continuă să lupte. Oricine altcineva de pe 
lumea asta ar fi fugit mâncând pământul până acum, ei nu. 

— Așa este, recunoscu Aetius. Dar nu avem în față un 
adversar oarecare. Tribunule, catapultele au ușurat misiunea 
infanteriei, dar nici ele nu sunt apărate. Dacă hunii continuă să 
ne apese dinspre centru, vor sări peste tranșee și vor pune 


316 


stăpânire pe artilerie și pe tabără. Trebuie să adunăm trupele de 
pe flancuri și să întărim mijlocul. 

Tribunul se uită lung la el, fără a rosti niciun cuvânt. 

— Tribunule! tună Aetius. Alanii noștri sunt pe cale să se 
prăbușească. Întăriţi mijlocul! 

— Întăriţi... Cu ce, generale? Habar nu am unde îmi sunt 
trupele! 

— Atunci du-că-se dracului, mă duc eu să le găsesc! urlă 
Aetius. 

Își pocni cu sălbăticiune calul cu patul sabiei peste pulpe, o 
luă la galop în josul dealului și apoi se afundă orbește în norul 
negru, iar tribunul o luă la goană după el, cu fața roșie, uluit de 
ceea ce se întâmpla. 


IV 


Attila își rotea calul mânios, cu ochii scânteindu-i de furie, 
privind bătălia ce se dădea acolo jos. Ceaţa dimineţii care-l 
enervase atâta când romanii porniseră la primul asalt se risipise 
toată. Și totuși, acum vizibilitatea era și mai proastă, căci un val 
gros de fum venit de la proiectilele de foc ale romanilor îmbrăca 
precum o pătură groasă tot centrul câmpului de luptă. Turbat de 
mânie, își aruncă deoparte coiful de bronz de pe cap, 
azvârlindu-l la pământ, și apoi făcu la fel cu căciula de piele pe 
care-o purta dedesubtul lui. Părul său lung, care începuse să 
încărunțească, curse peste armura de bronz pe care o 
îmbrăcase la insistenţele ofițerilor săi. Se uită în sus la cerul 
senin, care acum se făcu de un galben spălăcit, din pricina 
fumului. De-abia venise după-amiaza și soarele deja se 
apropiase de linia orizontului, ca un ciocan pe-o nicovală. Peste 
tot împrejurul lui călăreţii zbierau și galopau care încotro, în 
vreme ce proiectilele de foc curgeau peste ei, iar icnetele 
ascuțite ale cailor ce cădeau răpuși, chinuiţi de durerea 
pricinuită de picăturile arzânde, aproape că îi înnebuneau în tot 
haosul acela. Faptul că trupele sale piereau era destul de greu 
de suportat, dar cum să îndure spasmele violente în care se 
zbătea un cal bine antrenat, prins în ghearele morții? 

Dedesubt, pe câmpie, erau bălți de flăcări care conturau 
coordonatele și posibilităţile viitoare în clarobscurul desenat de 


317 


fumul ce se înălța ca un talaz de apă, iar în același timp ţinutul 
era transformat într-o pustietate înșelătoare. Dacă se întâmpla 
să calci sau să cazi într-o asemenea baltă, era lucru sigur că 
picioarele aveau să-ţi rămână acolo, ca niște cioturi arse și 
negre de fum. Un cal sări peste ele îngrozit, iar coada și părul 
lung al călăreţului fluturară în flăcări în urma lor. Cu toate 
acestea călărețul nu lua în seamă durerea, ci își golea tolba de 
săgeți, cu iuțeală și aproape orbește, în norul întunecat unde 
știa că luptă dușmanul. Oameni și animale, cu sutele, zăceau 
zvârcolindu-se și dându-și duhul în noroiul cuprins de flăcări. 
Avântul hunilor fusese stăvilit. Planurile sale pentru o derută 
iscată din timp și decisivă fuseseră spulberate. 

Dintr-o dată, așa cum privea câmpia cenușie de dedesubt 
într-un scurt moment de limpezire a aerului, Attila zări o portiţă. 
Catapultele romanilor! Dacă s-ar grăbi cu nimicirea alanilor 
acolo în centru, călăreţii lui ar fi putut să spargă tranșeele de 
apărare și să dea năvală peste artilerie, tăind o linie între cele 
două flancuri romane. 

— Ingrămădiţi-vă în centru! zbieră el, iar vocea sa aspră 
pătrunse în adâncimea norului gros de fum ca dangătul unui 
gong. Adunați cavaleria și goții și îngrămădiţi-vă în centru! 
Doborâți blestemăţiile alea de mașini de luptă! 

La comanda lui, ofițerii de cavalerie din apropiere porniră în 
sprint. Galopară spre flancul stâng, acolo unde încleștarea dintre 
ostrogoți și aliaţii vizigoți ai Romei începuse furioasă. Intrând ca 
un talaz în mijlocul luptei aceleia disperate, scoaseră de acolo 
un batalion mare de soldaţi pedeștri, cinci mii de oameni, și îi 
împrăștiară iute către centru pentru a sta în fruntea cavaleriei 
hune, gâtuită de fumul acela letal. Un corp imens de trupe 
pedestre ce erau mai aproape de pământ și mai ușor de 
manevrat decât caii în faţa mormanelor crescânde de cadavre, 
erau în stare să dea lovitura finală care să străpungă alanii 
așezați în linie de bătaie. O dată cu aceasta, nimic nu avea să-i 
mai separe pe hunii năvălitori de artileria mortală. 

Attila continua să urle ordine, alergând către trupele ce 
înaintau greoi apoi retrăgându-se, mânându-i înainte, lovind din 
spate caii și oamenii cu patul sabiei sale. 


318 


În spatele liniilor coaliţiei, totul îi era limpede lui Aetius, ca și 
cum Attila îi desenase toată manevra de luptă pe o bucată de 
pergament și i-o trimisese printr-un sol. Aetius înaintă spre un 
loc unde fumul se risipise și-i văzu pe pedestrașii ostrogoți cum 
se adună în spatele liniei centrale de bătaie, pregătindu-se 
pentru un atac masiv asupra vlăguitelor trupe auxiliare alane. 
Alanilor le trebuiau întăriri cu orice preţ, dar însăși armele care 
salvaseră centrul până acum, fumul gros și salvele furioase de 
mingi de foc azvârlite de catapulte, îl împiedicau să găsească 
întăriri care să sprijine mijlocul. Își pierduse solii în încăierarea 
aceea haotică, astfel că el însuși trebui să gonească spre norul 
de fum pentru a-și avertiza comandanții. Alergând prin 
întunecime, aproape că se ciocni cu Theodorie, care se retrăgea 
în galop, negru ca un drac, cu sabia șiroind de sânge. Barba sa 
era atât de înţesată de praf și de funingine încât părea că este 
făcută din argilă arsă și nasul îi curgea abundent. Imediat în 
urma sa era Thorismund cu o mână de alți comandanți tușind 
din greu ca să-ţi curețe gâtlejul, cu ochii albiţi, afundați pe 
chipurile lor mânjite de fum. 

Când înaintară la galop spre cerul liber, un cavaler gol uriaș 
care-i urmărise până atunci ţâșni din perdeaua de fum, cu gura 
deschisă, avid după aer, iar ochii săi roșii, bulbucaţi, îl fixară pe 
Theodorie. Aetius se întoarse exact în momentul în care gotul își 
ridică sabia sa lungă, gata să lovească în plin. 

— Theodorie! urlă el. 

Regele vizigot sări ca ars și își roti calul instinctiv, în același 
timp plecându-și capul și lipindu-i de gâtul animalului. Sabia 
grea a gotului tăie inofensivă aerul la câţiva centimetri deasupra 
capului regelui și acesta dete un urlet plin de ură. 

— Acum am pus mâna pe ticălosul ăsta! zbieră Theodorie, iar 
calul său se dădu înapoi speriat. De la înălţimea sa, regele 
apăsă sabia în barbar cu toată greutatea corpului său, cu toată 
forța pe care-o avea braţul său puternic. Implântată chiar în 
gâtul călărețului, undeva în marginea platoșei, sabia tăie ca în 
brânză prin claviculă și apoi în țesutul moale de dedesubt, 
străpungându-i corpul și armura în diagonală, până spre pulpa 
opusă, oprindu-se doar atunci când ajunse în adâncitura 
pelviană. Theodorie smuci de sabie afară, iar jumătatea de sus a 
trupului gotului, care încă mai purta o expresie împietrită pe 


319 


chip, căzu liberă la pământ. Picioarele, strânse în jurul calului în 
armura rigidă de cavalerie rămaseră la locul lor, iar animalul 
înspăimântat o luă la fugă. 

— Să fiu al naibii! zbieră Theodorie uimit. Blestematul ăsta n- 
avea oase! 

Totuși, nu era vreme de zăbovit asupra manifestării de putere 
a regelui. 

— Theodorie! strigă Aetius. Alanii nu mai rezistă mult! Se 
prăbușesc acolo în mijloc! 

— Dă-mi ceva să beau! răspunse Theodorie urlând la rându-i. 
Și gotul ăla, chiar tre' să fac totul de unul singur pe-aici? 

Fără să spună nimic, Aetius îi întinse bidonul lui de piele. 
Theodorie îl luă și dădu pe gât hulpav vinul amestecat cu apă cu 
înghiţituri mari, fără să respire, apoi i-l înapoie aproape gol. Işi 
șterse buzele cu dosul palmei, dar încă îi rămaseră câteva 
picături în barbă, atârnând ca niște picături de sânge. | 

— Deci zici că alanii s-au retras acu? dori el să afle. Asta era 
planul: acum mergem cu flancurile înspre centru și îi prindem pe 
huni în ţarc ca pe niște oi! 

— Planul e încă valabil, dar trupele noastre de pe flancuri nu 
au avansat destul, răspunse repezit Aetius. Și nu mai putem 
aștepta nicio clipă în plus. Attila a năvălit cu valuri de oameni în 
centru ca să spargă tranșeele artileriei. Cheamă-ţi trupele de 
rezerviști neîntârziat! 

Theodorie încuviință din cap, iar unul din ofițerii care călărea 
alături de el își duse un corn zimţat la gură. O dată cu tânguitul 
prelung al chemării la arme vizigote, se porni și un vuiet, care 
pentru moment opri liniile obosite de legionari ce luptau 
dedesubtul lor, și aceștia se uitară înapoi pentru a vedea reacţia 
pricinuită de proclamarea zgomotoasă a trâmbiţei. Aetius își 
întoarse calul și porni la galop spre liniile de artilerie, unde trecu 
din nou cu grijă peste scândura de lemn și de data aceasta 
ordonă ca ea să fie ridicată în spatele său. 

Din spatele marginii îndepărtate a taberei fortificate, douăzeci 
de mii de soldaţi pedeștri vizigoți ieșeau năvălind din fumul 
risipit, unde așteptaseră până acum nerăbdători. Erau dispuși 
dezordonat, dar curajul lor compensa lipsa organizării și a 
preciziei. Aranjându-se în formaţie chiar înaintea șanțului adânc 
care proteja tabăra de artilerie, se aliniară în rânduri de câte opt 


320 


adunându-și puterile pentru asaltul de cavalerie al hunilor pe 
care-l vedeau cum se formează în faţa lor prin fumul ce se 
dispersa ușor. La ordinul lui Theodorie, douăzeci de mii de 
scuturi fură ridicate, sulițele fură coborâte iute în poziţie 
orizontală de luptă, iar picioarele fură ferm înțepenite pe poziții, 
aproape cu aceeași eficienţă a manevrei ca însăși trupele 
romane. Imediat ce se așezară astfel, ei înșiși simţiră o ușoară 
vibraţie, un zgomot asurzitor, grav, care se înteţea, devenind tot 
mai ameninţător. Din valul de fum se ridica sunetul copitelor de 
cai, apoi se iveau piepturile late ale animalelor, și în final, fețele 
întunecate, cumplite, a mulțimii covârșitoare de călăreţi huni. 
Porniseră la asalt cu o linie de front de cinci sute de călăreţi, 
direct înspre liniile decimate ale alanilor, înspre vizigoți și apoi în 
spatele lor, către ţinta finală, tabăra mortală de artilerie. 

Vizigoţii din prima linie de apărare se suciră sub scuturile lor, 
aplecaţi înainte, cu genunchii îndoiţi, strângându-și toate forțele. 
Fumul era încă mult prea gros, iar când cavaleria hună deveni 
vizibilă nu mai era timp de azvârlit sulițe, săgeți nici atât, pentru 
a mai stăvili hoarda ce năvălea la atac. Trebuiau să primească 
lovitura întregii forțe a călăreţilor ce goneau spre ei în scările 
cailor. Nicio armată pedestră, fie ea barbară sau romană, nu 
fusese în stare să facă faţă unui asemenea asalt până acum. Și 
niciun atac de cavalerie nu fusese atât de masiv precum acesta. 

În spatele liniilor înaintașe vizigote, soldaţii din rândul al 
doilea își ţineau răsuflarea și se aplecau și ei înainte, apăsându-i 
în spate cu faţa scutului pe cei aflaţi în fața lor. În rândul al 
treilea, oamenii făceau același lucru, și mai departe, tot așa, 
până la cel mai din urmă rând. Niciunul nu putea să tremure și 
să se dea înapoi, nimeni nu se putea feri de caii hunilor porniţi la 
atac. Era un zid uman, care trebuia să rămână în picioare, care 
trebuia să ţină piept fiecărui animal din cei o mie care tropăiau 
înspre el. Trebuia să reziste, să nu cadă. O altă posibilitate era 
de neconceput. 

Cavaleria hună izbi masa liniilor vizigote cu un zgomot 
asurzitor. Caii se dădură înapoi și începură să necheze la 
impactul acela, iar animalele din fruntea asaltului fură străpunse 
de vârfurile sulițelor pe care apărătorii vizigoți le înfipseseră în 
pământ, ţintind către burţile lor. Prinși în ghearele morții cum 
erau, cu bucăți rupte de sulițe ieșindu-le din piepturile 


321 


puternice, sute cai se prăbușiră la pământ, spumegând și 
sângerând, peste trupele care tocmai îi înțepaseră cu sulițele, 
iar călăreţii lor săreau furioși din spatele lor, cu săbiile de 
cavalerie vâjâind în aer, asupra vizigoților de sub ei. În spatele 
lor, cal după cal se prăbușea neîncetat peste animalul dinaintea 
sa, gemând de groază și de turbare, iar călăreţii lor săreau și ei 
jos, tăind și lovind cu săbiile. 

Prima linie de apărători se prăbuși sub greutatea aceea 
teribilă a cailor la asalt, apoi cea de-a doua linie și cea de-a 
treia. Carnagiul era terifiant cu cât vizigoții cădeau ca secerați 
de caii și călareţii huni. Cu toate acestea, chiar și aflaţi sub 
apăsarea cailor huni, apărătorii reușiră să-i deposedeze de cea 
mai mare armă pe care o aveau: de avântul lor. Căci primul 
rând de cai fusese nimicit de sulițele vârâte în pământ de 
vizigoți, al doilea fusese împiedicat să avanseze de trupurile 
moarte ale celor dinainte și nu se mișcă decât câţiva metri 
înainte în blocul solid al grupării înainte ca ei însuși să fie opriţi. 
Caii se prăbușeau la pământ în agonia morţii, strivindu-și atât 
călăreţii cât și atacatorii. Rezerviștii vizigoți dădură năvală peste 
animalele ce se zvârcoleau răpuse, târându-i pe călăreţii huni 
jos de pe șa și încleștându-se cu ei la o luptă corp la corp. In 
continuare, rând după rând, călăreții atacau linia și săreau peste 
carnagiul dinaintea lor, avansând iarăși încă vreo câţiva pași 
înainte de a fi și ei nimiciţi. Câmpul de luptă se transformase 
într-un haos total, toate liniile formaţiei fiind distruse. 

Vizigoţii tremurară în fața atacului înspăimântător, însă nu 
aveau unde să fugă de furia hunilor, decât în șanțul adânc ce 
stătea în faţa lor. Așa că rămaseră pe poziţii, respingând 
cavaleria ce-i presa val după val. Peste larma bătăliei se auzeau 
strigătele furioase ale lui Theodorie, care-și îndemna oamenii la 
un efort și mai mare, urlând la ei să rămână în picioare, să 
reziste, sau să moară. Mânaţi de o furie crescândă, hunii 
continuau să se izbească de zidul de cadavre ce se formase de- 
a lungul frontului, dar încăpăţânata grupare vizigotă încă 
rezista. 

Dincolo de tranșeu, cei ce manevrau catapultele trăgeau 
frenetic, azvârlindu-și proiectilele de foc în liniile hunilor și 
goților dinaintea lor. Pentru că erau aproape morți de oboseală, 
comandantul de artilerie micșorase frecvenţa loviturilor și a 


322 


mingiilor de foc azvârlite în dușman. Atât de concentrați erau 
artileriștii asupra muncii lor încât de-abia de-și ridicaseră 
privirile pentru a urmări atacul hunilor și apărarea brutală a 
rezerviștilor vizigoți, ce se desfășurau la câţiva metri distanţă de 
mașinile lor de luptă. În urletele și strigătele și prăpădul acela 
infernal care se desfășurau chiar sub ochii lor, echipajele de foc 
continuau să abată o ploaie aducătoare de moarte asupra 
inamicului de pe câmpie. 

Deodată, un detașament de atacatori huni călare apăru ca de 
nicăieri, gonind pe cai pe partea romană a șanțului de apărare și 
în josul potecii de care centurionul se folosea pentru a-și striga 
ordinele către soldaţii de la artilerie. Acești călăreţi văzuseră cu 
ce primire mortală îi întâmpinaseră pe camarazii lor vizigoții, 
așa că o luaseră la galop până spre flancul drept al unităţii de 
cavalerie și apoi, până la marginea îndepărtată a șanțului, acolo 
unde nimiciseră detașamentul care apăra tranșeul. Acum se 
dezlănţuiseră turbaţi, neopriţi, în partea romană a liniilor de 
artilerie, distrugând echipajele de artilerie, care renunţaseră la 
armură ca să se poată mișca mai repede și nu aveau nici măcar 
un pumnal ca să se apere. Aplecându-se pe caii lor, hunii 
hăcuiau cu săbiile, decapitând și ucigând din prima câţiva 
soldaţi din artilerie. Oamenii de la catapulte se opriră o clipă 
uluiți apoi o luară la goană către căruțele cu provizii ca să pună 
mâna pe scuturi și pe arme, cu care să se poată apăra. 

Aetius alerga de-a lungul liniei, zbierând furios la soldaţi să 
pună mâna pe săbii și să lupte. Chiar în iureșul bătăliei își struni 
calul: acolo, chiar în faţa lui, exact în postul unde fusese trimis, 
era Magnus, cu faţa sa bărboasă schimonosită de groază și de 
durere, cu mușchii superiori ai uriașului său braţ drept 
sângerând abundent din pricina unei tăieturi adânci făcută de 
sabia unui călăreț hun. Dumnezeule mare, se gândi Aetius, cum 
de l-am trimis acolo? Bietul de el, e prea încet ca să se poată 
apăra, nici nu poate să poarte o armură ca lumea. Chiar în clipa 
aceea, încolțit de groază și de haos, simţi o remușcare profundă 
pentru soarta acestui om din faţa lui, un sentiment ce depășea 
chiar și ceea ce simţise vreodată faţă de miile de oameni care 
căzuseră în luptă sub comanda sa, în ultimii treizeci de ani. 

Magnus îl privea fără să rostească un cuvânt, fără să-și poată 
țină scutul sau o armă, căci sângele de care ţinea viaţa lui 


323 


țâșnea afară din rana adâncă de pe braț. Pentru Aetius, timpul 
părea că încetinea și rămânea îngheţat, iar zgomotul asurzitor 
părea că se topește undeva în depărtare. Fu pur și simplu 
paralizat la vederea lui Magnus rănit, orbit de furie și de durere, 
incapabil de vreo reacţie, când un alt cal scund de-al hunilor se 
năpusti direct asupra sa, cu rânjetul gălbejit al călărețului 
ivindu-se din umbra întunecată a coifului său de cavalerie. Când 
călărețul se apropie, Magnus își întoarse capul plictisit și ochii 
săi pe jumătate încețoșațţi și-i pironi asupra tăișului lucind al 
sabiei. Dintr-o dată, chipul său fu străfulgerat de gândul 
conștient și cuprins de groază. 

— Ae-ae-aetius! urlă el, scuturând din braţul care nu-i era 
rănit. 

Rotindu-și calul, Aetius se întoarse și zări hunul năpustindu-se 
asupra lui. Nu mai avea timp să-și scoată sabia din teacă, nici să 
sară jos de pe cal, fugind din calea călărețului. Mână iute pe o 
parte și se prăvăli de pe cal la pământ, exact când sabia hunului 
fu coborâtă asupra sa, dar lovi în gol, cu toată puterea asaltului 
hunului. Lovitura aceea cumplită străpunse însă oasele și gâtul 
calului său, omorându-l pe loc. Înainte ca Aetius să se dea lao 
parte, corpul masiv al animalului căzu peste el, imobilizându-i 
picioarele. 

După ce alergă împleticindu-se pe picioare până la căpătâiul 
prietenului său, Magnus se lăsă pe vine și apucă copita din 
spate a calului, trăgându-l la o parte cu cealaltă mână. Povara 
aceea grea se urni într-un sfârșit, dar foarte puţin. 

Apucându-i iarăși piciorul, dar de data aceasta mai bine, 
Magnus se aplecă din nou și începu să tragă de el. Din pricina 
efortului, sângele i se urcase în obraji, dar încet-încet dădu la o 
parte leșul de pe picioarele lui Aetius. 

La cincizeci de pași depărtare, atacatorul hun, înjurând de 
mama focului căci își ratase lovitura, trase de hățuri, alunecă și 
se uită îndărăt. Văzându-l pe general căzut la pământ, acoperit 
de sângele vărsat de calul său, rânji, dădu călcâie calului și 
porni la galop pentru lovitura finală. 

Magnus își ridică privirea către călăreţul ce se năpustea 
asupra lor și într-o clipă, cele mai primare, cele mai disperate 
instincte ale minţii sale se declanșară. O dorință nebună - de 
supraviețuire? De răzbunare? Il copleși. Lăsând să cadă jos 


324 


copita pe care-o ţinea cu o mână, Magnus se aruncă înainte și 
cu toată puterea ce-i mai rămăsese se azvârli asupra călăreţului 
ce se apropia. Gonind cu pași șovăitori, ca de beţiv, dar cu forța 
unui taur întărâtat, se izbi direct în coastele calului hun. 

Calul necheză ascuţit de durere și se prăbuși la pământ, 
brăzdând ţărâna cu fălcile sale, dând în continuare din copite. 
Totul se petrecu atât de iute, încât călărețul încă se mai ţinea de 
spinarea calului în virtutea instinctului său inconștient. Inerția îl 
azvârli pe călăreț în catapulta lui Magnus, gata coborâtă, 
pregătită, așteptându-și încărcătura, care să declanșeze apoi 
mecanismul și să tragă. La momentul impactului călăreţul nu se 
mai putuse ţine de coama calului și zbură peste marginea de 
fier a roții, izbindu-și căpăţâna de platforma mașinii de luptă, 
deasupra căreia ardea o baltă în flăcări, rămășițele ultimei 
lovituri. 

Trupul hunului apăsa chiar pe trăgaci și declanșă lovitura. Cu 
un scrâșnet asurzitor și o pală fierbinte de vânt, braţul 
catapultei se smuci și azvârli încărcătura în aer, iar praștia de 
care era agăţat capul hunului i-l smulse acestuia de pe umeri, la 
fel de ușor cum ai scoate un fir de ceapă din pământ. Acesta 
zbură rânjind prin aer, înapoi către liniile inamice, un proiectil în 
flăcări, cu ochii larg deschiși, cea mai eficientă lovitură a lui 
Magnus din acea zi. După ce Aetius se eliberă de sub povara 
grea a calului sări lângă Magnus și-l găsi la întins la pământ, 
ametit, cu coiful strâmb, cu faţa albă, pentru că pierduse sânge. 

Aetius rupse imediat o fâșie din mantaua sa zdrenţuită și o 
legă în jurul bicepsului lui Magnus, punând un ac stricat de la 
manivelă în nod și rotindu-l în așa fel încât să strângă bandajul 
și să oprească curgerea sângelui în brat. 

— O să-ţi fie bine pentru moment, prietene, spuse el, luându-i 
mâna uriașă într-a sa. 

Apoi ridicându-și privirea zări un cal hun al cărui călăreț 
tocmai ce fusese ucis. Alergă pe lângă animalul acela turbat, 
apoi i se aruncă în spinare în stilul hun pe care-l deprinsese cu 
mulți ani în urmă și de-abia oprindu-se ca să se așeze mai bine 
în șa, o luă la galop ca să regrupeze apărarea catapultelor. 


V 


325 


În spatele liniilor hune, Turgrid se apropie călare de Attila. 
Privindu-l pe bătrân, Attila dădu din cap uimit. 

Optzeci de ani are, se gândi Attila. /ncă se mai poate lua la 
întrecere cu orice călăreț de la vest de Rin, iar sabia îi e-nmuiată 
în sângele romanilor. Pentru că există oameni ca el Roma nu va 
fi niciodată în stare să ne înfrângă. 

Dar Turgrid nu se lăsa impresionat de asemenea laude. 

— Auxiliarele Romei resping cavaleria! raportă el răgușit, cu 
ochii roși, lăcrimând, căci privise atacul hunilor prin fum. 
Artileria încă rezistă în faţa noastră! 

Attila își încruntă sprâncenele de mânie. 

— În artilerie e puterea lor. Trebuie să le-o distrugem! 

Se uită în jur cu neliniște în ochi. Soluţii, avea destule, dar 
toate presupuneau un preţ mare în ceea ce privea oamenii și 
mai era încă teritoriu de cucerit înainte ca el să ajungă la Roma. 
Într-o încleștare a forțelor, știa prea bine, armata cu un număr 
mai mare de oameni câștiga de obicei, iar dacă mureau mai 
bine de o jumătate de milion de oameni de ambele părţi, asta ar 
însemna distrugerea coaliției romane, dar nimicirea doar a unei 
jumătăţi din armată. Cu un asemenea preţ... Își aduse aminte de 
victoria inutilă a lui Pirus asupra romanilor, de câteva secole în 
urmă. Faptul că învinsese atunci i-a adus generalului aceluia 
pieirea. Putea el să câștige bătălia suferind totodată asemenea 
pierderi și să mai aibă apoi puterea de a continua până la scopul 
său final? Era un calcul iscusit ce trebuia făcut, care l-ar fi 
frământat și pe cel mai încercat comandant, iar gândurile îi 
fugeau cu repeziciune cântărind alternativele pe care le avea la 
dispoziţie. 

Se uită înapoia sa și văzu un detașament de băieţi cu 
pelerinele lor cu capete de vulpe stând grupaţi în apropiere, cu 
ochii căscaţi mari sus pe caii lor de război, rotindu-și săbiile și 
aclamând trupele ca și cum ar fi privii curse de cai de-a lungul 
stepei. La semnul lui Attila, conducătorul băieţilor se despărți de 
grup și o luă la galop spre el, iar chipul său arăta cât de 
nerăbdător era. Regele se opri o clipă, cântărind tinereţea fiului 
său, braţele și picioarele sale subțiratice, capul lui ras, noduros, 
arcul și săgețile acelea în miniatură care-i atârnau în spinare. 
Apoi, părând că a luat o decizie, se aplecă deasupra calului său 
și se sfătui un răstimp cu voinicul, care dădu din cap aprobator. 


326 


Când Attila reveni la poziţia sa dreaptă în șa, băiatul strigă ceva 
către camarazii săi, care izbucniră în urale pătimași și apoi 
porniră iute la galop, fluturându-și săbiile deasupra capului, ca 
niște războinici. 

Turgrid își mână calul înapoi spre Attila și îl privi cu asprime. 

— Băieţii ăștia trebuie să se întoarcă lângă carele cu provizii, 
departe de pericol, spuse el. Ce le-ai spus? 

Chipul lui Attila fu brăzdat de un zâmbet ușor. 

— Tocmai mi-am trimis pe câmpul de luptă arma secretă. 

Turgrid îl privi lung preţ de o clipă, apoi pufni, uitându-se 
după băieţii care tocmai dispăreau în norul de fum și praf. 

— Armă secretă? Nu știam că deţii așa ceva. 

— Am fost și eu tânăr odată, răspunse Attila depărtându-se 
încet. Nu e nimeni mai însetat de victorie decât un băiat tânăr. 


La fortificațiile de lângă catapulte, bătălia continua între 
trupele călare ale hunilor și rezerviștii vizigoți. Toate limitele ce 
separaseră cele două armate se nărui- seră acum. Toată 
așezarea în formaţie se transformase într-un atac haotic, într-o 
îngrămădire de forțe. O victorie obţinută de huni aici, pe acest 
front, ar fi pus un vârf inamic între principala armată a romanilor 
și aliaţii vizigoți de pe cele două flancuri și practic ar fi sufocat 
de asemenea catapultele. Poziţia era deosebit de importantă și 
ambele tabere  începură să  aglomereze acolo trupe 
suplimentare. Mii de călăreţi odihniţi dădură năvală în iureșul 
bătăliei din rândurile hunilor, iar Aetius alerga frenetic cu 
comandanții săi supremi pe flancuri, strigând la detașamentele 
lor să mobilizeze forțe rapid în lupta secundară ce avea loc în 
spatele lor, pe liniile artileriei. Luptele de pe flancuri mai slăbiră, 
ca rezultat al oboselii acumulate de ambele părți și al ordinelor 
de retragere venind de la comandanţi. Dar încleștarea din 
tabăra de artilerie devenea tot mai violentă și mai haotică, iar 
mormanele de morţi și de răniţi din fața șanțului de lângă 
catapulte luaseră proporții îngrijorătoare, rivalizând cu 
parapetele de cadavre ce se formaseră pe însuși câmpul de 
luptă. 

Prin tot haosul acela, răzbătură ca din senin zeci de băieți, 
târându-se pe coate și pe genunchi, strângând în pumni topoare 
și săbii abandonate. Furișându-se ca să nu fie văzuți, aici 


327 


ascunzându-se după un leș de cal, dincolo în spatele unor 
cadavre contorsionate de vizigoți, desfigurate în mod grotesc, 
alergau în și afară din haosul și larma aceea, fără să se facă 
simţiţi, cu prudență. 

Ca niște maimuțe sprintene se aruncară în toiul luptei, roind 
printre picioarele războinicilor, scăpându-le printre degete, 
ferindu-se de pumni și de tăiș de sabie, până ce într-un sfârșit 
ajunseră în spatele liniilor vizigote, chiar pe marginea șanțului 
de apărare ce era umplut acum cu sânge. Chiar și în momentul 
în care soldaţii vizigoți îi văzură, ei nu atraseră atenţia și trecură 
drept oameni din tabăra hunilor, dornici de jaf, dar inofensivi. 
Nişte neisprăviţi de băieţi nu erau nimic față de mulţimea 
nesfârșită de călăreți huni ce-i împingeau tot mai mult pe 
vizigoți înspre zidurile taberei. 

Când băieţii se strecurară în spatele vizigoților, săriră în 
tranșeul de apărare de sub catapulte, dând la o parte pământul 
moale de pe margini și aterizând între degetele rășchirate ale 
cadavrelor și ale celor care-și dădeau duhul acolo pe fundul 
șanțului. Săriră în picioare, își înăbușiră oroarea și începură să 
înainteze cu greu prin carnagiu de-a lungul tranșeului, 
distanțându-se unul de altul, fiecare în spatele unei catapulte 
din cele opt aflate în centru. Cu o nespusă ușurare, săriră apoi 
dincolo de drumul abject pe care-l străbătuseră și se târâră 
până la zidul din depărtare, sprijinindu-se în toporiști ca să 
înainteze pas cu pas pe înclinarea aceea abruptă. Imediat ce 
ajunseră sub marginea de sus a zidului, fiecare băiat se opri și 
își înfipse vârful sabiei în perete. Stând pe tăișul ce se legăna în 
aer, se bălăngăneau precum tăietorii de copaci pe scândurile lor 
de trecere atunci când se pregătesc să taie deasupra rădăcinii. 

Când comandantul roman strigă „Fiţi gata” ceata de băieţi își 
scoaseră pumnalele și începură să taie iute frânghiile groase 
care ancorau partea din față a fiecărei mașini de lupte de 
pământ cu niște greutăți mari. Când auziră ordinul „Trageţi” își 
băgară pumnalele în teacă, deși frânghiile erau rupte de-abia pe 
jumătate, și-și scoaseră toporiștile. Comandantul băieților, 
aruncând o privire pe furiș dincolo de marginea de sus a 
tranșeului, ca să urmărească ce pregătiri se fac, le mima din 
buze băieților ascunși comenzile centurionului. Chiar în 
momentul în care purtătorii de torţe atinseră cu flăcările lor 


328 


proiectilele și înainte ca centurionul să-și deschidă gura, 
comandantul puilor de lup zbieră, cu vocea sa ascuţită, 
stridentă: 

— Loviţi! 

Un rând de toporiști izbiră la unison frânghiile pe jumătate 
rupte și partea din faţă a fiecărui car de catapultă, deja gemând 
sub mecanismul cu pârghii aplicat de braţul proiector întins la 
maxim, sări în aer. Cu un zgomot înspăimântător, cele opt 
mașini de luptă se prăbușiră pe spate, ca niște insecte 
monstruoase, strivindu-i pe cei de la manivele și pe oamenii cu 
torţe din spatele lor. Într-o clipă linia de artilerie fu cuprinsă de 
flăcări. Centurionul ce stătea în mijlocul prăpădului se uita lung, 
uluit de distrugerea mijlocului taberei sale, articulând încet 
cuvântul foc!... 

De pe o colină din apropiere, în spatele liniilor hune, Attila 
privea ruinele artileriei satisfăcut. 

— Maimuţici viclene ce sunteţi! zise el meditativ, dând din cap 
admirativ. Mai bune decât propria mea cavalerie. Turgrid! 

Bătrânul general veni la galop lângă el, iar ochii îi scânteiau în 
spatele vizetei de la coiful armurii sale. 

— Da, Mare Rege. 

— Rezerviștii vizigoți sunt îngrămădiţi la porţile ce dau spre 
tabăra romană, încă apărându-și tranșeele artileriei, deși bietul 
lor Dumnezeu știe de ce-ar mai face asta, catapultele sunt rase 
de pe fața pământului. Aetius direcţionează trupe romane de pe 
flancul lui stâng și le trimite ca întăriri. E îngrijorat, dacă mișcă 
într-acolo oameni care sunt deja în toiul luptei, atunci înseamnă 
că a rămas fără rezerve. Vezi cum stau acolo ca un nod, strânși 
împreună, înaintea porţilor taberei, împotrivindu-se cavaleriei 
noastre? 

Turgrid  încuviinţa din cap,  cunoscându-i gândurile 
comandantului său poate chiar mai bine decât pe ale lui însuși. 

— Da, Ker. Frânghiile? 

— Când sunt îngrămădiţi într-un grup cât mai strâns. 
Frânghiile. 

La un semnal al generalului, un sol hun sună un cântec de jale 
dintr-un corn de păstorie cu margini de aramă. Strigătul acela 
tremurător își duse mesajul mai departe, așa cum plutește 
fumul de tămâie arsă, mult peste haosul și carnagiul de pe 


329 


câmpul de luptă de dedesubtul lor. Animalele erau pictate cu 
motive fantasmagorice, cu bestii mitice, cu vârtejuri și alte 
ciudățenii tribale, după un obicei străvechi pe care Turgrid îl 
reînviase pentru a distrage inamicul și a-i sădi frica în suflet la 
simpla vedere a neobișnuitelor desene. Fiecare călăreț nu era 
echipat doar cu un arc și cu o suliță, ci avea un pumnal la brâu, 
un scut în braţul stâng, iar în mâna dreaptă un lasoul lung din 
frânghie. Și fiecare neam barbar căzut sub stăpânirea hunilor 
simţise pe propria-i piele lovitura acestor lasouri mortale. 

Armata de călăreţi proaspeţi înaintă la trap până la Attila, 
care îi aprecie cu un ochi critic. 

— Bine c-am mai păstrat și noi rezerviști, îi spuse lui Turgrid. 

Bătrânul îl aprobă din cap. 

— O jumătate de turneu, răspunse el, cinci mii de oameni. 
Cealaltă jumătate este în urma lor, își așteaptă și ei rândul, și 
dacă va fi nevoie, vom mai aduce alții din altă parte. 

Attila se mai uită o dată peste câmpul de luptă, apoi arătă cu 
vârful sabiei sale de cavalerie spre flanc, acolo unde o legiune 
întreagă de întăriri romane venite din bătălia împotriva gepizilor 
era redistribuită către vizigoții sufocați în tranșeul de la artilerie. 

— Călăreţi cu frânghii! urlă Attila către oamenii entuziaști ce 
stăteau pe poziţii înaintea lui, pe caii ce fornăiau și băteau din 
copite nerăbdători. Victoria e chiar înaintea voastră, e în mâinile 
voastre! Imbărbătaţi-vă inimile, treceți-vă mușchii prin oțel ca 
să dați năvală în mijlocul luptei, în timp ce dușmanul încă se 
retrage din fața atacului nostru! Călcaţi-le în picioare liniile de 
luptă! Atacaţi-i pe alani! Nimiciţi-i pe vizigoți! Căutați să 
învingeţi Roma cât mai iute prin a pătrunde adânc în punctele ei 
vitale. Atunci când le veţi seca izvorul puterilor, le va fugi și 
craca de sub picioare, când le veţi rupe oasele, trupurile lor se 
vor prăbuși! Arătaţi-le cât de iscusiţi sunteţi, hunilor! Arătaţi-vă 
puterile! Răzbunaţi-vă camarazii răniţi prin luptă până la 
moarte, iar pe cei teferi lăsaţi-i să se distreze măcelărindu-și 
adversarul! 

Oamenii izbucniră în urale, iar caii fremătară. 

— Ascultaţi-mă! zbieră Attila. Cel ce-mi va aduce capul lui 
Theodorie, regele vizigoților, va primi un cufăr plin cu aur pentru 
fiecare membru al familiei sale! 


330 


Călăreţii își luau avânt, apoi se retrăgeau, de-abia stăpânindu- 
și pofta de sânge, nerăbdători să înceapă asaltul spre masa 
aceea strânsă de legionari romani pe care o vedeau alăturându- 
se vizigoților în depărtare, chiar înaintea lor. 

— ... lar cel ce-mi va aduce capul lui Aetius, comandantul 
romanilor... 

Călăreţii tăcură dintr-o dată, așteptând spusele sale. 

— ... va fi servit ca cină lupului meu, chiar astă seară! 

Lupul, mergând neobosit pe lângă calul lui Attila, se uită 
pieziș la oamenii aceia cu ochii săi gălbui. 

— M-aţi auzit? urlă Attila. Pe Aetius mi-l veţi aduce viu. Dați-i 
bătaie acum! 

La un alt sunet ascuţit al cornului și în uralele oamenilor, 
cavaleria cu lasouri sprintă înainte, luând-o la goană peste 
pământul plin de gropi și de cadavre, drept în faţă, spre liniile 
romane. 

Jos, în iureșul bătăliei ce se dădea în faţa tranșeului dinaintea 
flăcărilor furioase ce aduseseră sfârșitul artileriei, soldaţii huni 
ce încă luptau cu trupele vizigote își ciuliră urechile la auzul 
cornului. Fără să stea pe gânduri, începură să se retragă încet, 
în ordine, călare în cazul celor ai căror cai erau încă în viaţă, pe 
jos pentru cei foarte mulţi care-și pierduseră animalele în bătălia 
cumplită dată în tranșeu. Vizigoţii stăteau lipsiți de vlagă și 
priveau retragerea dușmanului simțind o anume ușurare și 
totodată uimire faţă de ceea ce se petrecea. 

Inaintea lor, pământul era acoperit de cai și de oameni, de 
grămezi de cadavre, unele înţepenite pe vecie, altele gemând și 
zvârcolindu-se în agonia morții. Erau stivuiţi la întâmplare unul 
peste altul peste zidul obstacol strivit unde căzuseră sub 
atacurile repetate ale hunilor și umpleau șanțul nămolos, unde 
fuseseră aruncați în avântul atacurilor violente ale hunilor. Peste 
tot în faţa lor era suferinţa și moartea, iar cei ce supravieţuiseră 
erau acoperiţi de atâta sânge închegat încât până și oamenii 
care erau prieteni de-o viață nu se mai puteau recunoaște unul 
pe celălalt. Tremurând de oboseală, se dădeau înapoi din fața 
ororii la care tocmai erau martori. 

Intăririle romane din legiuni, dispuse în detașamente egale, 
începură să umple golurile lăsate în rândurile vizigoților, 
grăbindu-se într-acolo cu respiraţia tăiată din pricina sprintului 


331 


pe care-l făcuseră de la prima lor tabără de pe flancul stâng 
până aici. O dată ce sosiră trupele romane, vizigoții zdrobiţi de 
puterea dușmanului își îngăduiră un strop de optimism, și ici- 
colo dintre rândurile lor neuniforme se auziră chiote și urale. 
Speranţele lor crescuseră deja atunci când auziseră sunetul 
tânguitor al  coarnelor hune ce semnalizau retragerea 
inamicului. Și totuși, în mișcările hunilor se citea o anume ordine 
și determinare, care-l făcură pe Aetius să îi observe cu o notă de 
suspiciune. Până acum strategia lui Attila fusese aceea de a 
pune neîncetat presiune pe ei cu armatele sale copleșitoare ca 
număr, în fiecare punct de pe frontul aliaţilor, dar mai ales spre 
centru. De ce le-ar acorda el acum romanilor timp ca să se 
regrupeze și să-și recapete puterile? 

În faţa porţilor ce dădeau spre tabără, în spatele artileriei 
distruse, Florentius apăru la galop pe calul său, cu chipul negru 
de fum și cu piciorul lui de lemn fărâmat de o sabie inamică, dar 
altfel nevătămat. Trase de hăţuri și apoi își roti calul încolo și- 
ncoace, căutând să cuprindă mai bine cu privirea întreaga 
acţiune ce se desfășura în fața sa, dincolo de ceața groasă. 

Din apropiere se auzi strigătul unui sol. 

— Generale Aetius, strigă el răgușit. Se retrag! l-am învins, 
cavaleria hună se retrage! 

Aetius înaintă la trap câţiva pași ca să vadă mai bine, iar 
Florentius se întoarse și o luă la galop până ajunse lângă el. 
Bătrânul centurion scrută iarăși ceața și dădu din cap. 

— Se retrag, generale, vă spun eu că este așa, dar nu îmi 
place deloc cum arată retragerea asta. Noi nu i-am înfrânt pe 
huni, nici măcar n-am fost aproape de victorie. De ce s-ar 
retrage atunci? 

— Ai dreptate, sunt de acord cu tine, răspunse Aetius. Cunosc 
acel semnal al cornului. Spune-le comandanților să-și ţină 
armatele în formaţie. 

Prințul Thorismund alergă până la cei doi bărbaţi pe calul său 
de război, a cărui faţă era acoperită de o spumă sângerie. 

— Generale Aetius, exclamă el, cu răsuflarea tăiată. 
Dușmanul se retrage! l-am împins înapoi, departe de tranșeele 
de la catapulte, se dau înapoi! Comandaţi acum atacul, cât sunt 
plini de sânge și zăpăciţi, asta s-ar putea să fie cheia! 


332 


Fără să-l bage în seamă pe prinţ, Florentius mai aruncă o 
privire spre liniile inamice. 

— Generale, hunii nu s-au retras decât pe o distanță mică. 
Vedeţi acolo? Celălalt detașament? 

Soldaţi proaspeţi de rezervă! 

Aetius încuviinţă din cap. 

— O jumătate de tumen, aș estima eu din ochi... 

Thorismund pufni enervat când auzi cuvântul acela hun, 
străin de el. 

— Soldaţi de rezervă? Nu au destui ca să dea lovitura 
decisivă, acum că legiunile voastre au întărit rândurile 
vizigoților. Generale, haideţi să dăm semnalul pentru atac cât se 
retrage dușmanul! 

Florentius își mână calul mai aproape de cel al lui Aetius. 

— Generale, spuse el aproape șoptit, de este aceasta bătălia 
care va pune capăt civilizaţiei noaste, nu știu să zic. Dar este 
cea mai nenorocită și mai mare bătălie pe care-am văzut-o în 
viața mea și slavă Domnului, am văzut destule. Nici nu ne 
putem vedea prin ceată flancurile. La naiba, de-abia de vedem 
ce se întâmplă la douăzeci de pași de nasul nostru. Dacă trimiţi 
douăzeci de mii de oameni la un atac de care nu ești sigur, s-ar 
putea să-i trimiţi pe fiecare în ghearele morţii. 

— Generale Aetius, strigă Thorismund cu o insistenţă 
crescândă. Inamicul se retrage, daţi ordin pentru atac! 

Aetius înaintă câţiva pași călare. Cuvintele lui Florentius îl 
puseseră în gardă. Atenţionarea pe care i-o dăduse lui 
Theodorie înainte de începerea luptei îi tot răsuna în cap: E 
moarte curată să ataci caii odihniti ai hunilor în mod direct... 

În timp ce el privea în gol, o adiere ușoară ridică un vârtej de 
fum pentru o clipă. Momentul fu scurt, dar destul de lung ca el 
să zarească lasourile pe care fiecare călăreț le avea agăţate 
într-o parte. Dintr-o dată își dădu seama de intenţiile lui Attila, 
atât de sigur încât parcă ar fi auzit el însuși comanda pe care 
acesta o dăduse. Nu-i mai văzuse niciodată pe huni folosind 
această tactică în luptă deschisă și era lucru sigur că trupele 
sale nu fuseseră vreodată antrenate cum să se apere împotriva 
ei. 

Își învârti calul de jur împrejur, urlând către comandanții săi: 

— Împrăștiaţi trupele! 


333 


Thorismund și cei din apropierea lui se uitară lung la Aetius, 
uluiţi, iar toate uralele pe care le strigaseră o dată cu retragerea 
hunilor li se opriră în gât și pieriră acolo. Cu toate acestea, 
grosul armatei continua să atace înainte, pentru că simțeau cum 
se schimbă vântul, simțeau că situaţia se schimbase în favoarea 
lor, că victoria poate fi la doar câţiva pași. Când se retrase prima 
armată de huni, rezervele vizigoților și întăririle romane care 
tocmai li se alăturaseră avansară la fel de repede, dornice de a 
apăra acel sector de pe câmpul de luptă pe care tocmai îl 
pierduseră înainte când fuseseră împinși în tranșeul de la 
artilerie. 

— N-au putut ei să pătrundă cu primul val de călăreţi, se auzi 
un strigăt plin de dispreţ din rândurile vizigoților, și n-or să 
pătrundă nici cu al doilea! Un cor de urale se ridică din gurile 
camarazilor de lângă el. 

Din linia de frunte, un roman își ridica în aer scutul zimţat, 
plin de sânge, rotindu-l deasupra capului. 

— Ha! Pun eu mâna pe dracul ăla gălbejit din faţă, să nu-mi 
zici pe nume dacă nu. Daţi-mi careva o suliță, de-aici îl pun la 
pământ! 

— N-are nimeni sulițe, primi el răspunsul de undeva din 
detașamentele din spate. 

Un val de râsete și de fluierături făcură înconjurul câmpiei și 
trecu repede printre rânduri. 

— Opriţi-vă și împrăștiaţi-vă! striga Aetius din spatele 
legionarilor. Trupele din apropiere îngheţară pe poziţii și își 
ridicară privirile când trecu generalul în galop. 

— Nu atacați cavaleria! zbiera el. Împrăștiaţi-vă! 

— Să ne împrăștiem? începură să protesteze niște voci, dar 
întrebarea lor fu înghițită de zgomotul tot mai asurzitor al miilor 
de oameni ce urlau entuziaști văzând cum se retrage dușmanul. 

In toată confuzia aceea, strigătele lui Aetius fură transmise 
mai departe doar de câţiva din comandanții săi, care nu-și 
dădură seama de pericol decât foarte tardiv. Trompetiștii nu 
fură de găsit pentru a împrăștia ordinele mai repede, unii dintre 
ei fuseseră uciși în atacul hunilor de mai înainte, iar restul își 
aruncaseră la pământ coarnele, și apucaseră și ei disperaţi 
armele. Legiunile aliate rămaseră strânse în formaţia pe care o 
adoptaseră când apăraseră tranșeele artileriei. Uralele se 


334 


înteţiră și mai mult când porniră singuri într-un avânt pe viaţă și 
pe moarte. 

Cele două linii se apropiau tot mai repede una de cealaltă. 
Dintr-o dată însă, romanii din primele rânduri, cei care puteau 
vedea cel mai bine ameninţarea dinaintea lor, începură să 
tremure și să șovăie. 

— Au lasouri! strigă un soldat, însă prea târziu, înapoi! 

Dar trupele aliate erau dispuse prea strâns ca să se poată 
mișca în altă parte decât înainte. Cavaleria hună alerga înspre 
ei, știind că nu are de ce să se teamă de sulițe sau săgeți, 
pentru că romanii și vizigoții deja le folosiseră sau le stricaseră 
pe acestea cu câteva ore înainte. Gonind la atac la o distanţă de 
zece pași de prima linie romană, hunii aflaţi în frunte traseră de 
hăţuri și dădură drumul la frânghia făcută colac pe care o purtau 
cu ei, direct în mulţimea de grupuri de soldați pedeștri pe care o 
aveau în faţă. O mie de lasouri fură azvărlite precum o plasă 
enormă deasupra capetelor soldaţilor luați prin surprindere și cu 
o iscusinţă fără de greș, hunii smuciră iute frânghiile înapoi. 

Romanii pe ai căror umeri aterizaseră lasourile fură cei mai 
norocoși, căci gâturile lor fură frânte dintr-o singură mișcare, 
deîndată ce caii micuţi ai hunilor se mișcară înapoi cu forța lor 
impresionantă. Cei pe care frânghia picase mai jos, dedesubtul 
umerilor, legându-le mâinile strâns, fură trântiţi violent la 
pământ, în noroiul amestecat cu sânge închegat și apoi târâţi pe 
jos spre liniile hune ca niște pești zbătându-se, urmând sa fie 
călcați apoi în copitele cailor dușmanului. Când prima linie de 
călăreți mânuind lasoul își trase la ea prada, chiuind 
triumfătoare, cea de-a doua se avântă iute spre inamic, și apoi 
cea de-a treia, de fiecare dată azvârlind lasourile mortale asupra 
mulțimii năucite de soldaţi ai forțelor aliate aflați în faţa lor. Un 
centurion se întoarse și își deschise gura încercând să articuleze 
în disperare un ordin de retragere, dar strigătul său fu curmat 
de un lasou ce veni dintr-o parte și fuse tras înapoi atât de tare 
că aproape îi seceră beregata. 

Nu era cale de scăpare. Aerul mustea de strigăte gâtuite, iar 
rândurile din frunte ale legiunilor se întoarseră, încercând să 
bată în retragere. Cei din spate, care încă nu conștientizaseră 
pericolul, continuau să împingă înainte, generând haos. Soldaţii 
se împiedicau și cădeau unul peste altul, împleticindu-se peste 


335 


camarazii de sub ei, clătinându-se pe picioare de obosiţi ce erau 
și din pricina armurii care-i dărâma cu greutatea ei. Erau 
incapabili de a-și folosi săbiile sau manevrele de luptă împotriva 
dușmanului care nu era decât la doi pași de ei. Inamicul avansa 
necruţător și în final fu încetinit de grămezile de cadavre care se 
formaseră la picioarele lor, cei care fuseseră târâți din liniile 
romane și cei care fuseseră călcați în picioare de propriii lor 
camarazi înnebuniţi de groază. Caii hunilor băteau frenetic din 
copitele lor un dans al morţii peste dușman, iar sângele îi 
îmbrăca atât pe vii cât și pe morţi în straie stacoijii, oferind 
pământului o pastă amestecată de viscere. Un călăreț se opri o 
clipă din vânătoarea sa letală, se aplecă într-o parte așa cum 
stătea călare și ridică de jos un coif de roman pe care lasoul său 
i-l desprinsese de pe umeri. Ținând trofeul acesta în aer, de 
panașul stacojiu al coifului, îl scutură brusc și un cap retezat se 
rostogoli imediat la pământ, spre râsetele răutăcioase ale 
camarazilor. 

De pe movila de unde romanii puteau privi de pe flancul lor 
drept Aetius se chinuia turbat de mânie să se facă auzit. 

— Imprăștiaţi trupele! urla el, alergând încolo și-ncoace de-a 
lungul rândurilor, dând buzna în mijlocul soldaților și lovindu-și 
oamenii cu patul sabiei sale pentru a-și întări cuvintele și mai 
tare. Thorismund urmase primul rând de trupe al lui Attila, în 
timp ce Florentius, cercetând aspru totul în jurul său cu privirea 
sa pătrunzătoare, se îndreptă la trap spre un gornist îngrozit ce 
stătea ca o stană de piatră pe călare, hipnotizat ca de o vrajă în 
fața spectacolului sângeros dinaintea-i. 

— Eşti singurul gornist din toată armata asta? zbieră bătrânul 
centurion, iar în ochi îi mocnea focul. Sună odată ordinul, ca să-l 
audă toată lumea! Imprăștie armata, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Tresărind, soldatul își duse goarna la gură. Instrumentul 
articulă un ordin sacadat, iar și iar, după un ritm repetat. 
Vizigoţii înspăimântați se uitau zăpăciţi cum Aetius se 
năpustește călare, ca o furtună, printre rândurile lor, obligându-i 
să fie atenţi la el prin lovituri de sabie. Cu toate acestea, 
romanii, sau cel puţin cei care luptaseră sub comanda sa în 
Galia, păreau să lase orice frică la o parte și să-și recapete 
forţele slăbite la vederea lui. 


336 


— Unde naibii e Theodorie? strigă el. Împrăștiaţi-vă! 
Romanilor, vizigoților, spargeţi rândurile! Risipiţi-vă! Lăsaţi 
lasourile să cadă între rândurile voastre, și apoi puneţi mâna pe 
ele! Theodorie, împrăștie-ți oamenii! Comandă-le soldaţilor, 
luate-ar naiba să te ia! 

Intr-un bun sfârșit oamenii înţeleseră. Cu repeziciune și 
ordonat, aceștia se regrupară în rânduri, de data aceasta în 
formaţie extinsă, fiecare soldat la depărtare de șase sau opt 
picioare de camaradul său. Mânuitorii de lasouri își restabiliseră 
și ei rândurile și începuseră să pornească un alt val de violență 
asupra liniilor inamice. 

Insă de data aceasta romanii erau pregătiți. Vârându-și săbiile 
în teacă și stând curajoși în formaţie în timp ce frânghiile ce 
șuierau prin aer înspre ei ca niște șerpi înaripaţi, în ultima clipă 
fiecare soldat sărea în lături, căci noua organizare a armatei îi 
permitea să se ferească astfel. 

Inșfăcând lasourile cu mâinile goale, le smuceau repede, 
nelăsând cailor hunilor răgaz pentru a le trage înapoi. Într-o 
singură clipă, o serie de huni fură azvâriliţi jos de pe cai, luaţi 
prin surprindere, în timp ce alţii lăsară să le cadă frânghiile din 
mâini, rămânând vulnerabili și fără apărare. Din rândurile 
aliaţilor se ridicară urlete de furie, căci romanii și vizigoții 
chinuiţi până acum își recăpătaseră puterile și înaintau plini de 
elan, peste cadavrele camarazilor lor căzuţi în luptă și în mijlocul 
rândurilor din faţă ale călăreţilor huni în care intrase frica. 

Pătrunzând în rândurile cavaleriei, aceștia terorizară cu 
lovituri de scut caii aceia ai hunilor cu ochi sălbatici și tăiară 
încolo și-ncoace, orbește, cu săbiile, lepădându-se de orice urmă 
de neputinţă pe care o încercaseră mai devreme în fața tacticii 
surprinzătoare a hunilor. Vizigoţii turbați, căutând să 
răscumpere prăbușirea lor aproape finală din tranșeele artileriei, 
săriră direct la cai, aruncându-se într-o luptă corp la corp cu 
călăreţii huni ce se zvârcoleau și se roteau pe caii lor. 

In câteva clipe, cavaleria era oprită din asalt, cu rândurile din 
faţă distruse de atacurile asupra cailor și călăreţilor, iar fiecare 
animal se sufoca zbătându-se sub apăsarea soldaţilor ce roiau 
peste tot. De data aceasta, liniile de frunte ale cavaleriei hune 
erau cele care se retrăgeau în disperare, ca să fie aruncate 
iarăși în haos și confuzie deîndată ce se ciocneau cu armatele 


337 


din spate ce împingeau și ele înainte. Cai și călăreți se 
prăbușeau la pământ sub aceleași copite ascuţite care 
decimaseră și rândurile romanilor mai devreme și numai cu un 
efort supraomenesc reușiră hunii să schimbe cursul avântului 
luat și să se retragă într-un loc care să nu se afle sub ținta 
infanteriei aliaţilor, unde se opriră ca să se poată regrupa. 

Romani și vizigoți deopotrivă căzură în genunchi din pricina 
oboselii sfâșietoare. Un strigăt de victorie răgușit, fără cuvinte, 
se auzi peste câmpie, un urlet animalic de disperare, de ușurare 
și de emoție, căci reușiseră să împingă iarăși inamicul înapoi, 
căci respinseseră iarăși să respingă ce avea Attila mai bun de 
azvârlit asupra lor pentru a-i distruge. Totuși, strigătul era 
temperat de o durere nespusă și de un sentiment de zădărnicie, 
căci în ciuda acestei clipe fugare în care puteau gusta victoria, 
în ciuda acestei confirmări că Dumnezeu este alături de ei, 
pierderile pe care le suferiseră în urma primului atac cu lasouri 
al hunilor erau aproape de neconceput. Și însuși hunii stăteau și 
îi priveau cu ochii lor sălbatici, de pe caii lor ce gâfâiau și 
asudau în spume, de la o aruncătură de suliță distanță. Dar 
romanii nu mai aveau sulițe pe care să le arunce. 

Aetius își opri calul în mijlocul carnagiului și se uită împrejur, 
profitând de acest scurt răgaz pentru a cântări situaţia. Până 
acum rezistaseră fiecărui asalt al dușmanului, dar cu ce pierderi 
în rândul oamenilor săi? În toate părţile, de la porţile taberei 
romane din spatele său până în mijlocul câmpiei, pământul era 
acoperit cu o pătură contorsionată de morţi și răniți. De la 
distanţă, aceasta părea să fie vie, căci se vedeau clar mișcările 
convulsionate de durere ale cailor și oamenilor cuprinși de 
chinurile morţii, iar călăreţii de-abia de-și puteau croi drum 
printre cei căzuți fără să calce peste vreun braț sau fără să 
treacă printr-o baltă sângerie aruncând stropi împrejur. 

Călăreţii huni nu-și reluară atacul ci mai degrabă așteptau 
vlăguiţi la adăpost după ce călăreţii cu lasoul fuseseră dați 
înapoi. Cu toate acestea, nu se liniștise totul încă. De pe 
flancuri, larma unei lupte ce se dădea încă, plutea deasupra 
căldurii înăbușitoare a după-amiezii târzii. Aetius alergă întins 
către un tribun obosit peste măsură care se clătina pe picioare 
undeva în marginea unui morman de cadavre, căutând ce mai 
rămăsese din cohorta sa. 


338 


— Tribunule, ai venit de pe flancul stâng? Cum merge lupta 
acolo? 

Comandantul îl privi lung, plictisit, iar Aetius zări cum la 
picioarele sale i se prelingea sânge, căci omul avea capul unei 
săgeți vârât dincolo de platoșă. 

— Vin de pe flancul drept, generale, vorbi tribunul tăios și 
răgușit, străduindu-se să rămână atent, în vreme ce Aetius se 
apropia, dar tresărind de durere și de oboseală. Armata mea a 
fost trimisă acolo ca întărire pentru că vizigoții erau asaltați. 
Asta se-ntâmpla acum vreo oră. Dar iată, i-am pierdut. 

Se prăbuși pe un genunchi, vlăguit, și se sprijini de o suliță pe 
care o înfipsese în pământ. 

Aetius scrută cerul spre Răsărit, de unde se auzeau tunete ce 
se rostogoleau unul peste altul într-o amenințare tot mai 
întunecată. 

— În curând are să se lase întunericul, îi spuse tânărului 
comandant. Vine furtuna, și are să pună capăt luptei. Să sperăm 
că Theodorie va rezista până atunci. 

— Mi-e teamă ca nu va putea să reziste, generale. 

Aetius se uită și mai concentrat la norii ce se apropiau. 

— Nu mai am rezerve, iar oamenii care mi-au rămas nu-s în 
stare să-i mai ajute. Cum te cheamă, tribunule? 

Comandantul înghiţi încet în sec și încercă să-și recapete 
suflul. 

— Quintus Valerius, murmură el. Legiunea a unsprezecea, 
cohorta întâi. Pentru o clipă nu mai spuse nimic. Apoi gura i se 
strâmbă într-un rânjet dureros. E prima mea bătălie, generale. 
Tata aranjase pentru mine o mutare pentru un an, dar m-am 
gândit să merg pe acel post după ce îmi expiră serviciul militar 
de acum. 

Aetius își îndepărtă privirea de pe chipul tribunului chinuit de 
o suferință îngrozitoare. Un om care moare plin de curaj nu 
dorește să-i fie văzute chinurile. Și un om care nu știe dacă va 
muri nu dorește să-și întrevadă soarta în expresia chipului 
altcuiva. 

— Tribune Quintus Valerius, spuse el într-un sfârșit. Voi avea 
grijă să-ţi fie prețuită vitejia de astăzi. Fii și nepoţii tăi se vor 
mândri cu tine. 


339 


Tribunul se ridică cu greu înapoi în picioare, sprijinindu-se tot 
mai tare de suliță, ca și cum aceasta i-ar fi servit drept cârjă. 

— Vă mulţumesc, generale. Am să-l informez pe regele 
Theodorie că trebuie să reziste de unul singur. Mi s-a spus că a 
chemat întăriri. 

Cu un efort supraomenesc, tribunul se târî spre sunetul 
bătăliei ce se afla încă în toi în depărtare, făcându-și drum cu 
grijă printre trupurile neînsufleţite a șase sute de oameni care, 
nu mai târziu de dimineața aceea, marșaseră mândri sub 
stindardul cohortei sale. Aetius îl urmări cu privirea un răstimp și 
apoi se întoarse la trap spre rândurile vizigoților și romanilor. 
Soldaţii zăceau epuizați după încercarea grea cu mânuitorii de 
lasouri, întinși la pământ, ţinându-le tovărășie camarazilor lor 
morţi, cei vii devenind totuna cu cei morţi, cei răniți aproape de 
nerecunoscut printre cei teferi. Pe o mică movilă în mijlocul 
trupelor, înconjurată de soldaţi căzuţi în luptă, stătea 
neîmblânzitul Florentius, sprijinit de două săbii de infanterie pe 
care le folosea în loc de baston, căci piciorul său de lemn și-l 
pierduse cu totul. Se uita prin ceața fumurie cu ochii roșii și fața 
înnegrită și își ridică privirea către Aetius când acesta veni la 
trap lângă el și descălecă. 

— Florentius, spuse el. Credeam că te-am pierdut! 

Florentius îi aruncă o privire și pufni. 

— E greu să ţii pasul când ţi se suflă calul de sub picioare și 
piciorul ţi-e hăcuit de-un got. L-am dat ciotul meu în schimbul 
beregatei, ce era să fac, spuse el, ridicând una dintre săbii și 
cercetându-i atent luciul care era jumătate înmuiat în sânge. 

— N-aș vrea să fi fost în pielea dușmanului care-a crezut c-o 
să te supună, bătrâne, spuse Aetius. 

Florentius mormăi ceva. 7 

— Băiatul tău s-ar putea să fie dezamăgit, îi răspunse. Incă nu 
suntem huni. 

— Încă nu s-a sfârșit, spuse Aetius, privind carnagiul de jur 
împrejur. 

— Așa este. Mai bine adunacţi-vă trupele în caz că-i vine 
dușmanului vreo idee să ne atace din nou. 

Aetius trecu printre soldaţii lui risipiţi, încurajându-i cu 
blândeţe să se ridice iarăși pe picioare. Însă nu primi nicio 
reacţie de la ei, astfel că începu să-i împingă cu vârful cizmelor 


340 


sale de cavalerie, apoi să-i lovească cu patul sabiei sale peste 
spate și peste coapse. 

— În picioare, soldaţi! Hunii s-ar putea să mai încerce un truc 
de-al lor până la lăsatul soarelui, dar dacă le opunem din nou 
rezistenţă, nici c-au să mai lupte după asfințit! 

Vlăguită și scoțând tot felul de gemete de durere, armata se 
ridică nesigură pe picioare. Aetius fu uimit de numărul celor care 
rămăseseră întinși acolo unde zăceau la pământ, incapabili să 
se ridice, oricât de mult s-ar fi sforţat. Incet și cu mare grijă, 
oamenii se târâră înapoi pe poziţii, ţinându-și scuturile cu 
mâinile lor tremurânde. Ochii lor umflaţi, injectaţi, priveau 
dincolo de vizeta coifului, spre războinicii călare ai hunilor 
dinaintea lor ce porniseră înainte în grupuri mici, atacând cu 
nesăbuinţă și apoi bătând în retragere în ultima clipă, strigând 
tot felul de vorbe batjocoritoare și lătrând zgomotos pe limba 
lor. 

— Dumnezeule mare! Ăștia nu renunţă niciodată? gemu un 
legionar cu un picior în groapă, clătinându-se pe picioare, către 
un camarad extenuat ce-și oblojea rana pe care o săgeată i-o 
făcuse în umăr. Dobori unul la pământ și în locul lui răsar trei! 

— Totuși, raspunse celălalt, i-am ţinut la distanţă pe diavoli! 
Zi și tu dacă nu? N-am fost noi în stare să le ţinem piept 
blestemaţilor ăstora? 

Primul soldat încuviință cu un geamăt obosit, dar nu 
recunoscu victoria, spunând cu amărăciune în glas: 

— Încă o victorie din asta, adăugă, și ne-am dus cu toţii pe 
lumea cealaltă! 

Turgrid porni la trap spre Attila, care stătea călare nemișcat 
pe o ridicătură mică de pământ, scrutând câmpul de luptă ce se 
întindea jos, sub privirile sale. 

— Călăreţii noștri cu lasouri au fost opriţi, Ker. Celelalte trupe 
încă mai luptă pe toate fronturile, dar sunt deja epuizate și nu 
mai înaintează deloc. Într-o oră se va lăsa întunericul. Trebuie să 
organizăm o retragere. 

Attila trase o înjurătură. 

— Turgrid, eu trebuie să adun oamenii pentru keshig, pentru 
garda regală. Mergi și găsește-mi pe Oreste și cinci sute de 
oameni cu cai odihniţi. Tabăra romanilor este mare, iar drumul 
din spatele ei este lung. 


341 


Turgrid îl privi prudent. 

— Drumul din spatele ei? Dar unde ai de gând să te duci pe- 
acolo? Hoarda nu mai e în stare să lupte mai departe, nici 
astăzi, nici mâine, iar proviziile noastre s-au epuizat. Sfatul meu, 
Ker, este să... 

— Atunci să se întoarcă hoarda sau să se ducă dracului dacă 
asta vrea! Au reușit ei să-mi oprească armata, dar Aetius n-o să 
mai vadă ziua de mâine ca să savureze victoria. Trebuie să-mi 
organizez garda! 

— Așadar nu mai e vorba de o luptă pentru Europa? E doar un 
război personal, propria ta sfadă cu un om care ţi-a fost prieten, 
care nu ţi-a pricinuit niciun rău? 

Attila se opri brusc și îi aruncă bătrânului general o privire ca 
de gheaţă. 

— Flavius Aetius mi-a pricinuit mai mult rău decât se poate 
măsura vreodată, mai mult decât ar putea ști cineva, cu 
excepţia unui rege, șuieră el printre dinţi. l-a fost oferită o parte 
din comanda întregii lumi, pe care a refuzat-o însă, alegând să 
provoace această... distrugere totală! El s-a pus de-a curmezișul 
destinului, destinului nostru comun! Voia zeilor a fost respinsă! 
Există oare un rău mai mare ca acesta? Aetius trebuie nimicit! 
A-I trece acum cu vederea înseamnă a-l ierta. Eşti hun sau ești 
roman? 

Turgrid îi întâlni privirea fără să se ascundă. 

— Sunt hun, Mare Rege. Hun voi fi pentru totdeauna. 

În vocea sa nu era nici urmă de șovăială. 

Încuviinţând iute din cap, Attila își întoarse calul și plecă la 
galop. Turgrid rămase uitându-se lung după el. Toată greutatea 
anilor săi mulţi îi apăsa acum pe umeri ca un nor greu și dintr-o 
dată se simţi foarte bătrân. Umerii îi căzură brusc și pentru o 
clipă chipul său se crâmpoţi tot, trădându-i disperarea. 

Însă doar pentru o clipă. 

Îndreptându-se dintr-o dată din umeri și punându-și pe buze 
obișnuita sa expresie hotărâtă, se dădu jos de pe cal și îl bătu 
ușor pe-o parte, iar acesta porni încet la trap înapoi spre tabăra 
hună. Se uită după el un răstimp, văzând cum se alătură turmei 
de animale fără călăreţi ce se mișca încet în aceeași direcţie, 
departe de larma necontenită a bătăliei. Apoi își dete jos cu 
mișcări repezi coi ful greu și armura de comandant pe care o 


342 


purta, gândindu-se că acestea îl apăraseră timp de o jumătate 
de secol, că fuseseră tăiate de nenumărate ori, că petele de 
sânge al dușmanilor, și cele mai vechi și cele noi, se îmbibaseră 
atât de adânc în piele că o coloraseră într-un fel de negru 
amestecat. Armura aceea era ca o legendă pentru trupele pe 
care le comandase de-a lungul anilor. 

In cele din urmă, își scoase mantaua de lână și însemnele 
rangului pe care le purta sub forma unei broșe prinse de gât. 
Era un ac de bronz, de factură antică barbară, care-i fusese 
dăruit de regele Rugila cu zeci de ani în urmă pentru vitejia sa în 
luptă și pe care de atunci îl purtase zi de zi. Toate aceste lucruri 
le împrăștie jos pe pământ în faţa sa, printre hainele rupte, 
armele sfărâmate, și alte rămășițe ce acopereau câmpul preţ de 
sute de pași în orice direcţie ai fi privit. Rămase doar în hainele 
sale de tabără, în cizmele de călărie și purtând un colţ de lup 
sculptat grosier, care-i atârna pe o curea de piele ce o avea în 
jurul gâtului lucind precum un talisman. 

— Sunt hun, repetă el, strângând colţul gălbui între degete. Și 
un hun își plătește întotdeauna datoriile. 

Se opri în drum și ridică de jos un coif abandonat de legionar 
roman, punându-și-l neglijent în cap. Bătrânul porni singur spre 
mijlocul câmpului de luptă și în ciuda faptului că era înconjurat 
de un milion de oameni războindu-se, nu fu observat de nimeni 
când se topi în norul gros de fum și praf care se ridica de pe 
urma luptei și mătura câmpia. 


VI 


Într-un sfârșit se lăsă și asfinţitul și o dată cu el se înteţi și 
vântul, care purtă pe aripile sale trădarea și răzvrătirea până în 
înaltul cerurilor. Norii purtând armuri negre se aranjară în 
formaţie, uitând de ultimele lor războaie și de lipsa lor de 
disciplină. Când luna se avântă tăcută în cursa ei de-a lungul 
cerului, ei se năpustiră pe urmele acesteia, sufocând-o ca niște 
ucigași neauziţi. Din întunecimea văzduhului coborâră mai întăi 
câţiva stropi sporadici, apoi mai mulţi, până când norii aducători 
de tunete se adunară peste tot pe cer, iar apa căzu într-o ploaie 
sficiuitoare, ce-i spălă pe cei morți și-i răcorea pe cei vii. 


343 


Un mesager ce purta toate însemnele regalității ieși singur la 
galop dintre liniile romane, cu o lance în mâini, fluturând o 
flamură albă. 

— Suspendarea ostilităţilor! Vocea mesagerului răsună peste 
câmpia care aproape că se cufundase în tăcere de când ultimele 
trupe încetaseră să mai lupte o dată cu lăsarea întunericului. 
Generalul Aetius cere suspendarea ostilităţilor pe timp de 
noapte ca să ne adunăm morții și răniții. Sunteţi de acord? 

Din rândurile neliniștite ale hunilor nu veni niciun răspuns, ci 
se auziră doar fluierăturile și sudălmile lor obișnuite. 

Mesagerul îndrăzni să înainteze câţiva pași, ridicând mai sus 
steagul alb și rugându-se ca acesta să se vadă prin întuneric și 
prin ploaie și pe de altă parte, ca trupul său neînarmat să nu fie 
zărit. Işi ridică vocea sa extraordinară, străduindu-se să-și 
înăbușe frica pe care o simţea. 

— Am spus, sunteţi de acord? 

După un răstimp, Attila înaintă la trap câţiva pași înaintea 
armatei sale călare pe un cal scund de război ce fornăia și lovea 
din copite. Era al patrulea cal pe care îl avea pe ziua aceea. 
Primii doi fuseseră răpuși chiar sub picioarele lui, iar al treilea 
alunecase pe un roman prăbușit la pământ și își rupsese 
piciorul. Regele avea în mână o torţă aprinsă. 

— Un armistițiu, romanilor? zbieră Attila într-o latină 
batjocoritoare. Aveţi timp până la răsăritul soarelui să vă luaţi 
gunoaiele de pe câmpie! 

Când cei care serveau ca tălmaci pe câmpul de luptă 
traduseră ceea ce rostise el în hună și în limba goților, din 
rândurile hunilor izbucni un hohot de râs. Attila aruncă o privire 
aspră și plină de furie în direcția dușmanului, își azvârli în 
întuneric torţa spre locul de unde se auzea glasul mesagerului 
invizibil, apoi își roti calul și o luă la trap înapoi în mijlocul 
hoardei care-l aștepta. 

Câmpia imensă a  Catalaunicilor aparţinea acum doar 
echipajelor sanitare și celor care adunau morții. 


344 


CAPITOLUL NOUĂ 


Campi Catalaunici, Galia, noaptea, 20 iunie, 451 d.Hr. 


Aetius se prăbuși răpus de oboseală pe un scaun fără spătar 
tipic taberelor, lângă patul de campanie al lui Turgrid, cu mâinile 
atârnându-i între genunchi. In ciuda durerii pulsânde din locul 
unde săgeata îi străpunsese brațul, oboseala absolută îl dobori 
și capul îi alunecă înainte. Felinarele cu petrol sfârâiau încet și 
totul era cuprins de liniște. Doar sporovăitul neobosit al ploii ce 
cădea pe acoperișul de pânză se mai auzea și zgomotele abia 
simţite ale taberei pe timp de noapte: gărzile chemând străjerii 
de noapte, fornăitul necontenit al cailor. 

Dintr-o dată, tresări și deschise ochii, trezit de vocile din 
apropiere. Tânărul tribun Antonius, purtând o manta îmbibată 
de ploaie și o armură stropită toată de noroi, dădu buzna în cort 
fără să mai fie anunţat de gardă, după obicei. Aetius sări repede 
în picioare și îl cercetă cu privirea, trecându-și o mână prin părul 
său înţesat de praf. Comandantul se purta ca cineva foarte 
nerăbdător, observă Aetius, dar expresia chipului său era una 
sumbră. Era limpede că avea vești importante de comunicat, 
însă veștile nu erau bune. Ce n-ar fi dat Aetius să fi fost în 
noaptea acesta înapoi în Arelate cu Priscilla. Ce n-ar fi dat să fi 
fost în locul lui Turgrid, să doarmă sub o pătură, fără alte griji. 
Ce să mai, ar fi meritat și rana din braț pentru așa ceva. 

— Generale Aetius! strigă tribunul, mult prea tare pentru 
spaţiul închis al cortului. 

Aetius îi aruncă o privire aspră, iar comandantul își drese 
glasul și începu din nou, de data aceasta o idee mai încet. 

— Mi-aţi ordonat să vin să raportez la următoarea strajă. 
Echipajul de noapte a terminat numărătoarea. Veștile nu-s 
dintre cele bune, generale! 

— Mai încet, Antonius, spuse Aetius printre dinţi. Nu vezi c- 
avem un pacient aici? 


345 


Tribunul tresări surprins când zări silueta care zăcea pe patul 
de campanie. 

— Un... un hun? în camera dumneavoastră, generale? 

— Precum vezi. Ce vești ai, tribunule? 

Comandantul rămase o clipă fără să spună nimic, încercând 
să-și vină în fire, apoi își aruncă privirea peste o bucată de 
pergament pe care o avea în mână, întorcând-o pe toate părțile 
în lumina ce pâlpâia ușor. 

— Aproape de o sută de mii de victime de partea noastră, 
generale, morți și răniţi. Estimăm că hunii au pierdut de două ori 
mai mulţi oameni, asta în mod normal ar fi o veste bună, dar... 

Aetius îi tăie vorba scurt. 

— Dar ei au fost de la început de două ori mai mulți. Corect? 

— Întocmai, generale. Chiar mai mulţi de-atât, cred eu. 

Aetius dădu din umeri. 

— Nu-mi spui nimic nou. 

Antonius se îndreptă de umeri. 

— Forţele noastre au fost secate, generale. Să răspândesc 
vorbă pentru începerea retragerii? 

— Retragere? Ai înnebunit? îl întrebă Aetius cu o voce egală 
cu sine. Împarte cât de repede vorbă să opunem rezistenţă în 
continuare, asta e cea mai mare victorie pe care Imperiul 
Roman de Apus a obținut-o vreodată. 

Tribunul se uită la el cu ochii mari, neîncrezător. 

— Victorie? Victorie! Mă iertaţi, poate că nu m-aţi auzit mai 
devreme: Armatele noastre sunt epuizate! 

— Da, dar i-am oprit pe huni, asta e tot ce contează. Sunt 
așezați în tabere de două zile întregi pe câmpia asta 
blestemată, și nu sunt în stare să treacă de noi, să ne ocolească 
sau să ne calce în picioare. Attila nu a întâlnit niciodată până 
acum un astfel de obstacol. Suntem romani, și el știe prea bine 
că vom mai rezista două sau trei zile în plus, dacă e nevoie. 

— Încă trei zile! Vom fi toţi morţi până atunci! 

Aetius scoase un oftat. 

— Nu-ţi face griji tribunule, n-o să se întâmple asta. Există un 
motiv pentru care oamenii lui Attila se cheamă o „hoardă” și ai 
noștri o „legiune”. Oamenii lui trăiesc pentru jaf și pradă de 
război. Ceea ce tu vezi a fi o înfrângere, eu văd a fi o victorie. Și 


346 


cu cât stăm mai mult înaintea lui, blocându-i calea, cu atât mai 
sigură devine izbânda noastră. 

— Dar, generale, protestă comandantul, soldaţii lor mulţi sunt 
puterea lor! 

Aetius scutură din umeri, se ridică și merse înapoi la masa sa 
de scris. 

— Nu, tribunule. Soldaţii lor mulţi sunt puterea noastră. 

— Bineînţeles, îi explică Aetius cu răbdare. Ei n-au nicio linie 
de aprovizionare, cum avem noi. Când ai un milion de oameni 
cu tine, trebuie să te miști, să găsești mâncare. Ei nu se pot opri 
din drum, nici măcar pentru o singură zi. Au secătuit ţinutul ăsta 
pe distanţe de mile întregi în toate direcţiile, iar ceea ce n-au 
putut mânca, au ars complet, imediat. Nu trebuie să distrugem 
hoarda ca să obţinem victoria, trebuie doar să-i oprim. Foamea 
va face restul. Dacă nu pot trece de noi, trebuie ori să se 
întoarcă, ori să moară de foame. Chiar și acum, în zelul lor cu 
pregătirile luptei, pot să jur că n-au mâncat de trei zile. 

— Dar, generale, cu toate victimele înregistrate de noi... 

Chiar în acel moment veteranul tribun Pellus dădu buzna în 
cort cu mai multe vești. Aetius îl privi mirat. 

— Gărzile mele nu sunt de serviciu noaptea asta? Cortul ăsta 
s-a transformat în circ ambulant... 

Pellus îl întrerupse. 

— Generale, tabăra hună a înviat. Se așază în linie, se 
pregătesc să pornească la marș... 

— E un asalt! izbucni Antonius. 

Pellus îi aruncă o privire plină de dispreţ. 

— Nu, răspunse el. Noi credem că e vorba de o retragere. 
Printre soldați deja circulă vorba. 

După ce rosti aceste cuvinte, cei trei se opriră și ascultară. 
Afară era un freamaăt străin de ei, diferit de liniștea sumbră și de 
gemetele răniților pe care le auziseră preţ de ore întregi. Se 
auzeau chiar urale undeva în depărtare și zgomote ce aduceau 
a sărbătoare în tabără. Florentius intră brusc în cort, sprijinit în 
cârje, ciotul piciorului său legănându-i-se în aer, nefolositor fără 
extensia sa de lemn și capătul de aramă, iar senatorul Carpilio 
intră și el cu greutate înăuntru, cu cizmele mari de armată în 
picioare. 


347 


— Generale Aetius, anunţă Florentius, s-a confirmat. Hunii se 
pregătesc să spargă tabăra! 

Carpilio păși înainte și îi strânse mâna lui Aetius. 

— Bravo, fiule! Când te-am logodit cu fata mea, nici prin cap 
nu-mi trecea că îi voi deveni socru salvatorului civilizaţiei 
apusene. 

Aetius încuviinţă din cap. 

— Venirea dumneavoastră se pare că ne-a adus noroc, nobile 
senator. Poate mâine vom vedea cum se retrage armata. 

Carpilio se dădu înapoi și dădu din deget, dar zâmbetul său 
larg nu-i părăsi deloc chipul. 

— Ah, hai să nu gândim înainte. Victoria nu este încă 
asigurată. Incă mai sunt multe lucruri de făcut înainte ca hoarda 
să fie distrusă... 

Dintr-o dată, prinţul Thorismund dădu năvală în cort, cu o 
expresie sălbatică pe chipul său. Pe lângă comandanții romani, 
prinţul arăta din cap până-n picioare precum căpetenia barbară 
în retragere. Vesta sa de piele era deschisă și lăsa să i se vadă 
tot pieptul, care era acoperit de un bandaj legat într-o parte cu o 
curea soioasă pe care sângele rănii o înmuiase și o pătase toată 
în stacojiu. Părul său lung era legat în vârful capului ca o 
creastă, braţele îi erau dezgolite, iar pantalonii săi largi de lână 
îi atârnau lălâi și uzi leoarcă, înmuiaţi în noroi de la genunchi în 
jos, de parcă ar fi mers târșâindu-și picioarele pe drum alături 
de oamenii săi. Se uită împrejur cu ochii săi ce aruncau văpăi și 
după ce își mai veni în simţiri înăuntrul spaţiului închis al 
cortului generalului, păși spre Aetius, cu bărbia înainte, ca un 
războinic. 

— Tata a murit! Vocea sa era răgușita. Nu mai spuse nimic și 
îl privi pe Aetius drept în ochi. 

Aetius îi întoarse privirea calm și îi puse o mână pe umăr. 

— Fiule... 

Dar Thorismund se scutură și îl îndepărtă furios. 

— A fost răpus în toiul luptei, ucis ca un câine de cavaleria 
aceasta diavolească a hunilor, și în ciuda celor întâmplate, 
tabăra ta sărbătorește? îi aruncă o privire tăioasă lui Carpilio. 
Până și gărzile au părăsii posturile din fața cortului tău. Își 
leagănă paharele cu vin fiert în curtea șefului intendenței. Asta 
e protecţia romană pe care ne-ai promis-o? Asta e minunata 


348 


disciplină romană? Promisiunea de a sta în primele linii ca să vă 
apăraţi imperiul? 

Aetius îl privi lung un răstimp, fără să spună nimic, apoi îi făcu 
semn să se așeze. 

— Regele Theodorie a fost un bărbat dârz, prințe, îi spuse 
încet. Un rege ca nimeni altul, cu un plus de onoare... 

Thorismund izbi scaunul de campanie turbat, lovindu-l de cort 
și scuturând un val de picături de ploaie în capul tuturor. 

— A fost de asemenea un aliat loial, răspunse el pe un ton 
acuzator. 

— lar moartea sa este o mare pierdere pentru vizigoți, și 
pentru Roma, continuă Aetius calm. 

Carpilio păși înainte. 

— Numele său va fi onorat pentru vecie, tinere prinţ, pentru 
că el a contribuit enorm la această victorie romană! 

Thorismund se învârti în jurul bătrânului mânios. 

— A contribuit, asta spuneţi. Dacă n-ar fi fost armata 
vizigoților, nici n-ar mai fi fost o victorie, senatorule. Asta a fost 
o izbândă a vizigoților, o izbândă totală a vizigoților, dar încă nu 
s-a terminat! 

Aetius se uită la el. 

— Ce vrei să spui, prinţe? 

Thorismund se întoarse către el, furios. 

— Vreau să spun că Attila e încă în viaţă și atâta timp cât el 
trăiește, moartea tatălui meu nu va fi răzbunată. Trebuie să-i 
distrugem pe huni o dată pentru totdeauna! 

— Nu vom face așa ceva, răspunse Aetius încet. Hunii se 
retrag. 

— Totul e o amăgire, o minciună. Hunii n-au fost învinși, ci 
doar... opriţi! 

Aetius dădu din cap încet. 

— A-i opri înseamnă a-i învinge. Hunii sunt încă periculoși, ca 
un urs încolţit, dar forțele noastre sunt secătuite. Dacă îi atacăm 
acum, vom pierde avantajul pe care l-am câștigat. Am putea 
pierde însăși victoria. 

Thorismund îl privi uluit. 

— Refuzi să-i ataci? Refuzi să-l răzbuni pe tata? Dacă îi 
permiţi lui Attila să mai lupte o zi în plus, oare împăratul tău te 
va mai lăsa pe tine în viață? 


349 


— Ascultă-l pe general, băiete, îl întrerupse Carpilio supărat. 
Bucură-te de ceea ce ai câștigat decât să blestemi ceea ce ai 
pierdut. 

— Dar... 

— Refuz să risc alte vieţi atâta timp cât nu este nevoie, spuse 
Aetius cu răceală în glas. Reacţia împăratului nu are nicio 
importanţă în ceea ce privește hotărârea mea de acum. Mă 
gândesc la binele oamenilor mei și la binele Romei. 

— Dumnezeule mare! strigă Thorismund. Dacă romanilor le e 
frică să-i atace pe javrele astea gălbejite, atunci am s-o fac eu 
de unul singur! 

Cortul răsună dintr-o dată de strigăte și insulte căci fiecare 
vroia să vorbească în același timp. Aetius singur rămase 
deoparte, studiindu-i atent chipul vizigotului, într-un sfârșit, 
vorbi din nou, apoi se cufundă în tăcere. 

— Așadar vei ataca hunii fără Roma, repetă Aetius. Dar ce îţi 
dă ţie dreptul să faci asta? Eşti tu regele vizigoților acum? 

Thorismund se opri, încercând pentru prima dată o undă de 
nesiguranţă. 

— Armata mea m-a salutat ca rege... 

— Ah, spuse Aetius. Dar ai fraţi în Tolosa. Eu am cunoscut cel 
puţin patru dintre ei. Și toţi sunt în capitala voastră, trăiesc la 
palat, deci sunt într-o poziţie mai bună pentru a-și afirma 
drepturile, nu-i așa? 

— Cuvintele tale sunt o insultă la adresa mea, romane! 
izbucni Thorismund cu furie. Îmi renegi autoritatea la comanda 
armatei mele? Te îndoiești de capacitatea mea de a... 

— Nu, interveni Aetius. Dar cu fiecare clipă pe care o petreci, 
rămânând aici, căutând să te răzbuni pe huni, fraţii tăi din 
Tolosa câștigă timp pentru a pune mâna pe putere. 

— Crezi că eu nu m-am gândit la asta? exclamă Thorismund 
înfierbântat. Dacă aș pleca pe dată, aș ajunge în Tolosa înainte 
ca ei să primească vestea că tata a murit. Și făcând asta, aș 
trăda coaliția. S-a mai confruntat vreodată cineva cu asemenea 
alegere blestemată, între a câștiga controlul asupra împărăției 
sale și a rămâne loial datoriei pe care o are? 

— Da, spuse Aetius încet. 

— Cu atât mai rău pentru el, îl repezi Thorismund. 


350 


— Eu îmi iau toată responsabilitatea cu privire la acţiunile 
tale, răspunse Aetius. Pleacă acum spre Tolosa. Consolidează-ţi 
tronul și rămâi aliat romanilor. Vom avea ocazia să ne servim 
reciproc pe viitor. 

Thorismund îl privi cu băgare de seamă. 

— Mă absolvi de legământul pe care îl am faţă de tine? 

— Asta ar fi vrut și tatăl tău. 

— Tata ar fi vrut ca sângele să-i fie răzbunat, nu dat la o 
parte. 

Aetius nu mai spuse nimic un răstimp, confruntându-i privirea 
furioasă a tânărului. Apoi se întoarse și se depărtă de ei. 

Fără să rostească un cuvânt în plus, Thorismund se întoarse 
pe călcâie și ieși drept din cort, în ploaia de-afară, lăsându-i 
îngroziți pe sfetnicii rămași în cort. 

O tăcere lungă se abătu asupra tuturor, întreruptă doar din 
când în când de bătaia ploii în pânza îmbibată de apă a cortului. 
Într-un bun sfârșit, Carpilio vorbi. 

— Flavius, îţi dai seama ce-ai făcut? Dacă vizigoții pleacă, 
puterea ta se va înjumătăți. 

— Chiar mai rău, răspunse Aetius, rămas fără expresie. 
Suntem deja înjumătăţiţi ca număr, din pricina victimelor. la 
întrebațţi-l pe tânărul nostru numărător de cadavre. 

Antonius tresări. 

— Nu chiar înjumătăţiţi ca putere, dar situaţia este cât se 
poate de serioasă. 

— Și nu sunt de acord cu asta, exclamă Aetius înainte ca 
altcineva să mai spună ceva. Armata principală a vizigoților nu 
va pleca până mâine în zori. Însă hunii se retrag chiar în clipa de 
faţă. 

— Acesta este un joc al timpului care mie nu-mi place, 
murmură Carpilio. 

— Și ce-aţi vrea să fac? ` 

— Eu? spuse Carpilio surprins. iți spun eu ce trebuie să faci. 
Eu aș... hmmm... 

— O să vă scutesc de efortul de a decide, îl întrerupse Aetius. 
Chiar și cu puterile înjumătăţite, voi sta în faţa hunilor și-i voi 
înfrunta, așa cum va face fiecare roman din tabăra asta. 
Oamenii ăștia care zac vlăguiţi în noroi în faţa corturilor lor, da, 
ei își oblojesc rănile și beau un pahar de vin galic pentru a 


351 


sărbători retragerea hunilor, dar dacă hunii se întorc mâine, 
fiecare dintre ei se va ridica în picioare și va lupta până la ultima 
suflare. Voi comandanților... Și acum arătă înspre oamenii care 
stăteau în jurul său la masa din centru. Voi comandanților, care- 
aţi stat la căldură și v-aţi hrănit bine și n-aţi suferit din pricina 
niciunei răni, voi veţi face mai puţin decât oamenii ăștia? 

Cu toţii se uitară lung la el, în tăcere. 

— Veţi ezita să rămâneţi pe poziţii? Le veţi înșela încrederea? 

Aceștia își plecară privirile. 

— Pe toţi zeii, n-o să facem asta, spuse bătrânul senator cu 
înverșunare. 

— Atunci, fie el joc al timpului sau nu, e jocul pe care eu îl joc, 
spuse Aetius ameninţător, pentru că e singurul joc pe care pot 
să-l joc. lar voi, voi fie veţi sta alături de mine, cu trup și suflet, 
ori veţi fi declaraţi dușmani ai Romei și atunci am sa-mi adun 
gărzile bete de la fiecare joc de zaruri în care s-au băgat și am 
să pun să vă aresteze, indiferent dacă sunteţi tribun, iscoadă 
sau senator. Vă e clar? 

Comandanții se uitară la el agitaţi, dar nu scoaseră niciun 
sunet. Aetius continuă. 

— Mâine în zori vom sărbători retragerea hunilor sau ne vom 
avânta la luptă din nou. Cu jumătate din puterile noastre, dacă e 
necesar. Florentius și nobile senator, voi rămâneţi. Ceilalţi, 
mergeţi de vă culcați. 

Oamenii ieșiră târșâindu-și picioarele. Afară, în tabără, 
petrecerea continua și devenea din ce în ce mai zgomotoasă, 
dar înăuntrul cortului cufundat în tăcere nu se auzea nici măcar 
un sunet. 

Aetius era mâhnit, dar nu surprins, auzindu-i respiraţia grea a 
lui Turgrid devenind tot mai neregulată. 


În tabăra hunilor, larma era de nedescris. Soldaţii își rânduiau 
zgomotos armele, comandanții strigau ordine pentru aducerea 
carelor și mereu-mereu, în toate părţile, se auzea tunelul 
copitelor cailor ce treceau. Noaptea fusese neagră ca smoala, 
iar ploaia căzând în rafale transformase pământul într-o 
mlaștină. Cu toate acestea, fiecare om era treaz și nu stătea 


352 


locului. În partea îndepărtată dinspre vestul taberei, în cortul 
săli pătrat din piele soioasă, doar puţin mai încăpător decât cele 
folosite de tinerii comandanți ai armatei, Attila își îmbrăca furios 
armura, iar mânia îi înnegrea chipul. Bombănind ceva ca pentru 
sine, se plimba încolo și-ncoace prin cortul înghesuit, luându-și 
armele aruncate prin colțuri și dându-i peste mână pajului care 
scotocea și el peste tot, însă cu mișcări foarte încete, în 
încercarea sa de a-l ajuta să se îmbrace. Era al treilea paj pe 
care-l avea până acum. Pe ceilalți doi, asemenea cailor, îi 
pierduse în luptă. 

La intrarea în cort se auzi un șuierat și băiatul sări în picioare 
și se duse la ușă, ridicând coviltirul. După o conversație scurtă în 
șoaptă, pajul lăsă coviltirul jos și se întoarse către Attila, care 
tocmai îşi potrivea apărătoarea de umăr a armurii. Agitat, 
băiatul rupse tăcerea. 

— Ker, generalul Oreste a strâns cele cinci sute de gărzi la 
ieșirea din tabără. Vă așteaptă ordinele. 

Attila mormăi ceva. 

— Să înțeleg că generalul Turgrid nu a fost găsit încă? 

— Nu, Ker. Poate că zace mort sau rănit pe câmpul de luptă. 

— Poate. Am căutat, am folosit și lupii, dar pe blestemata asta 
de ploaie nu poţi să găsești un om la fel cum nu poţi să găsești o 
monedă murdară într-o groapă cu noroi. Ce vreme bună pentru 
el să o ia la picior de capul lui și să caute gloria în luptă. Dacă 
asta o fi făcut. 

Pajul stătu puţin pe gânduri. 

— Veţi continua să-l căutați? 

— Nu mai pot întârzia. Noaptea s-a dus aproape de tot. Vino, 
haide să terminăm aici. 

Își legă cuirasa și îşi aşeză coiful pe cap, apoi Își cercetă iute 
din priviri sabia. Se încruntă şi îi șterse tăișul cu jambierele sale 
din piele de capră, apoi o vâri înverșunat în teacă. După aceasta 
se iîndreptă spre masa sărăcăcioasă de campanie, singura 
mobilă din cortul său, în afară de un scaun scund de lemn, fără 
spătar. Se opri în fata unui cufăr lustruit din os și abanos, atât 
de delicat și de frumos lucrat încât contrasta dur cu 
împrejurimile grosolane ale taberei. Desfăcându-i cu grijă 
capacul, scoase ce era înăuntru: străvechea, sfărâmată Sabie a 
Dinastiei. O ridică până la felinarul agăţat de stâlpul din mijlocul 


353 


cortului, cercetând-o minuțios în lumina slabă, apoi o vârf cu 
grijă într-o a doua teacă pe care o purta în spinare, lângă tolba 
cu săgeți. 

Curiozitatea pajului îi depăși neliniștea pe care o simţea când 
se afla în jurul marelui Attila. 

— Veţi lua ambele săbii, Ker? șopti el. 

Attila încuviinţă din cap și spuse printre dinţi. 

— Asta, și atinse sabia simplă, mai nouă, este o sabie de luptă 
ca toate celelalte. Dacă am s-o rup, iau alta de jos și lupt în 
continuare. Poate fi dată uitării. Dar asta, și se întinse ușor 
înapoi pentru a-i atinge mânerul celeilalte, este sabia care îi 
însuflețește pe oamenii mei. Ea reprezintă însuși modul nostru 
de viață, este binecuvântarea și atenţia zeilor, sabia destinului 
nostru. Atâta timp cât voi trăi, sabia asta va fi mereu cu mine. 

Strângându-și mai bine pe umăr cureaua de la tolba cu săgeți 
și potrivindu-și încă o dată coiful, păși afară din cort în ploaia 
care tot cădea. 

Înaintea ochilor săi se întindea o priveliște care l-ar fi făcut să 
plângă până și pe cel mai puternic bărbat. Grozava armată se 
pregătea de marș, de retragere, dar nu pentru că fusese 
învinsă, ci mai degrabă din inerție. Asemenea unei mingi de 
lemn aruncate de un copil într-un zid de piatră de pe o alee, 
care nu se putea opri, ci trebuia să se miște încontinuu. Dacă 
mișcarea sa înainte fusese blocată, acum trebuia să își schimbe 
direcția, dar să-și continue blestemata și inexorabila sa mișcare. 
Corturile erau strânse și făcute legături, iar carele treceau pe 
lângă ele, încărcate cu vârf de arme și armuri. Regele trecea cu 
chipul său sumbru prin haosul acela, înaintea lui, orice activitate 
înceta, oamenii se risipeau, caii și boii erau trași deoparte 
pentru a-i face loc să treacă. In spatele său însă, agitația era 
reluată, strigătele și înjurăturile răsunau din nou. El mergea 
țanţoș, învăluit într-un cocon de furie tăcută, prin roiul acela de 
oameni ce bâzâia de ocupat ce era, spre capătul îndepărtat al 
taberei hune. 

Acolo, așteptându-l în întuneric, în tăcere și într-o ordine 
perfectă, stăteau cinci sute de războinici călare. Aceștia nu erau 
niște huni oarecare, ci fuseseră aleși pe sprânceană din garda 
personală a regelui. Veterani dârji, cu privirile amenințătoare, 
înarmaţi până-n dinţi, cu caii lovind pământul nerăbdători. 


354 


Aceștia nu erau niște simpli ostrogoți pe care nu te puteai bizui, 
nici mercenari vandali sau alamani. Fiecare era un hun ce 
provenea dintr-o familie nobilă. Fiecare luptase alături de Attila 
ani de-a rândul, precum luptaseră și taţii lor cu tatăl lui, și 
bunicii lor cu bunicul lui. Fiecare dintre acești bărbaţi era gata 
să-și dea viaţa pentru el. Îl priviră pe Attila într-o tăcere sumbră 
cum încalecă pe singurul cal care rămăsese fără călăreț. 

— Cum stăm, Oreste? întrebă el. 

Alamanul își împunse calul și ieși în faţă dintre rânduri. 

— Jumătate din armată a spart tabăra și se pregătește de 
plecare, spuse el. 

— Asta pot s-o văd și s-o aud și eu. Pe mine mă interesează 
cealaltă jumătate. 

— Cealaltă jumătate e în poziţie, de luptă. Așteaptă doar 
semnalul dumneavoastră. 

Attila inspectă iute din ochi cohorta de luptători dinaintea sa. 
Fără să se clintească, se uitau lung înapoi, cu ochii scânteindu-le 
de sub marginea coifurilor, reflectând luminile îndepărtate ale 
taberei, cu fețele lucind, ude de ploaie. Ici-colo se zărea câte o 
străfulgerare albă a dinților în întuneric când unul dintre ei 
rânjea cu sălbăticie. Attila cuprinse toată această imagine dintr- 
o singură privire. 

— Semnalul se va da din tabăra romană în câteva ore. Dă 
indicaţii străjerilor de noapte să-și aţintească ochii într-acolo, să 
fie atenţi la săgeata de foc. 

— Deja au primit indicaţii, Ker. 

Attila dădu din cap mulțumit, apoi, ridicându-și sabia 
deasupra capului, urlă în întuneric. 

— Spre Roma! 

Un strigăt din care nu se distingeau cuvintele răzbătu din 
rândul oamenilor și toţi cei cinci sute de cai se avântară înainte 
ca și cum toţi ar fi fost o singură ființă și dispărură apoi în 
întuneric. 

În ciuda orelor târzii, Aetius era încă treaz în cortul său, 
cercetând cu atenţie o hartă a câmpului de luptă, în vreme ce 
Florentius și Carpilio vorbeau în șoaptă. Pe fundal se auzea o 
tuse persistentă, atât de slabă și de regulată că aproape crea un 
zgomot de fond, asemenea sunetului necontenit al ploii și 
strigătelor străjii de noapte, pe care te înveţi să nu le mai bagi 


355 


în seamă după o vreme și chiar să simţi că îţi lipsesc atunci 
când se opresc. Numai în momentul în care ploaia se mai domoli 
pentru o vreme, învăluindu-i pe oameni într-o tăcere 
neobișnuită, sunetele scoase de bătrânul hun aflat în suferință îi 
pătrunseră în gândul lui Aetius. Se opri din contemplatul hărții și 
se îndreptă către Turgrid, care își deschisese ochii. Hunul trăgea 
nesăţios aer în piept, gâfâind, zbătându-se lipsit de aer în patul 
acela, iar un firicel de sânge i se prelingea din colțul gurii. Cu 
sufletul îngreunat, Aetius înțelese că acestea erau ultimele clipe 
de viaţă ale hunului. 

Bătrânul își ridică privirea, își întinse mâna, și îl apucă slăbit 
pe Aetius de mânecă. Gura i se mișca, dar nu putea articula 
cuvintele. 

— Stai liniștit Turgrid, liniștit... liniștit, șopti Aetius lăsându-se 
să cadă pe scăunelul din spatele patului lui Turgrid. Ai să fii bine 
până mâine dimineaţă, dacă te odihnești puţin. Dormi, bătrâne, 
dormi. 

Turgrid scutură violent din cap. 

— Nu... Flavius, tu trebuie să... 

— Nu încerca să vorbești. Odihnește-te doar. 

— Flavius... gemu Turgrid. Trebuie să-ţi păstrezi... să-ţi 
păstrezi... 

Aetius zâmbi, părând a-l înţelege. 

Ce, să păstrez asta? Dădu la o parte mantaua și scoase de 
acolo colţul de lup care-i atârna pe o curelușă de piele la gât. 
Bineînțeles că am să-l păstrez prietene, pentru totdeauna am 
să-l păstrez. 

Nările lui Turgrid se umflată în agonia pe care o suferea, iar 
vocea îi tremură. 

— Nu, se opuse el. Nu... Să-ţi păstrezi... ochii spre Răsărit... 

Spunând aceasta, Turgrid trase adânc aer în piept și amuţi 
înainte de a putea absorbi tot aerul. Rămase nemișcat pe patul 
de campanie. Doar firicelul de sânge ce lucea în lumina 
felinarului continua să se prelingă în jos. 

Carpilio, care se apropiase puţin mai devreme, se întinse spre 
el și îi închise ochii bătrânului, acei ochi care i se rostogoliseră în 
cap și fuseseră cuprinși de ceața morții, palizi ca piatra lunii. 
Aetius se uită lung la bătrânul hun, încremenit, dar chipul său nu 


356 


trăda tristețe, căci ochii i se tăcură tot mai mari, ca și cum ar fi 
tresărit dându-și seama de ceva înspăimântător. 

— Ochii spre Răsărit, repetă Carpilio când îi trase mâna 
înapoi. Bietul nenorocit bătrân. Totuși, era hun. Nu pot să zic că- 
mi pare rău de el. 

Florentius, care se apropiase și el șchiopătând, dădu din 
umeri. 

— Ne-a vrut binele, dar a ajuns prea târziu. Ne-a spus să 
privim către Răsărit, să ne păzim de hoardă. Dar hoarda se 
retrage acum. 

Aetius încă stătea uitându-se lung la fața lui Turgrid, apoi își 
ridică privirea. Un amalgam de sentimente îi transfigurară 
expresia când simţi că deodată asupra sa se abate înțelesul 
cuvintelor hunului. 

— Nu, spuse Aetius încet. Nu asta a vrut să spună. 

Florentius pufni ușor. 

— Mă iertați, generale, normal că asta a vrut să spună. Dar 
Răsăritul nu mai prezintă o ameninţare pentru noi. 

— Nu! repetă Aetius, de data aceasta și mai vehement. Ochii 
spre Răsărit... a venit aici ca sa mă atenţioneze. Ce a zis el 
înseamnă... înseamnă „Păzește-ţi spatele!”. 

Sări în picioare cutremurându-se, dărâmând scaunul, fără să-l 
mai bage în seamă pe omul mort ce-i zăcea înainte și își 
contrarie camarazii din cort. 

— Florentius! tună el. 

— Generale? 

— Coloana cu provizii de la Aurelius a sosit în tabără deja? 

Florentius se retrase la masă și scotoci prin câteva depeșe 
ude de ploaie, împrăștiate peste ea. După câteva clipe, o găsi 
pe cea bună. 

— Trebuia să ajungă acum două ore, dar n-a ajuns. Probabil a 
întârziat-o furtuna. 

— Drumurile sunt încă bune, iscoadele noastre au călătorit 
după bunul plac, deci nu are cum să fi fost întârziată de furtună. 
Aetius se opri preț de o clipă, căzut pe gânduri. Situaţia asta nu- 
mi place. Nu trebuiau să fie întârziaţi. Cred că se întâmplă ceva 
în spatele liniilor noastre. 

— Generale, dar asta e imposibil. Este un tren mare cu 
bagaje, are gărzi și însoțitori de drum. Sunt bine echipați pentru 


357 


a se apăra de oricine, doar să nu fie un atac însemnat. Cu 
siguranţă refugiații nu au avut cum să provoace vreo pagubă... 

— Nu la refugiaţi mă gândeam, îl întrerupse scurt Aetius. Ti- 
amintești ce-am discutat aseară? Cum Attila caută nu doar să 
câștige lupta asta, ci să ne distrugă întreaga civilizaţie? 

— Mi-aduc aminte, răspunse Florentius. A dat greș în ambele 
cazuri. 

— La un asemenea scop nu renunţi prea ușor. Attila nu va 
renunța în veci la un asemenea scop. Găsește-l pe generalul 
intendenței. Spune-i să vadă ce-i cu întârzierea coloanei de 
aprovizionare, imediat. 

— Generalul intendenţei? 

— Da. Pleacă acum! 

— Generale, continuă Florentius, generalul intendenţei a fost 
ucis în luptă astăzi. 

— Ucis! exclamă Aetius. Atunci trimite-l pe aghiotantul lui. 

— Mort și acesta. 

Aetius începu să se plimbe înfuriat de-a lungul cortului. 

— La naiba! ordonă oameni lor să încalece, Florentius. Mă voi 
duce chiar eu să văd ce s-a întâmplat cu coloana aceea de 
aprovizionare. Ca măsură de precauţie... 

— Ordonă oamenilor să încalece, vă referiţi la garda 
dumneavoastră personală? Bănuiţi că s-a produs o pagubă la 
trenul de alimentare. Așa că mergeţi persona! în tabără în toiul 
nopţii cu un detașament de gărzi ca să verificaţi, generale? 

Aetius se opri din nou ca să se gândească. 

— Nu, nu garda mea personală. Cohorta de cavalerie a șefului 
intendenței, care în mod normal ar fi trebuit să însoțească trenul 
dacă n-ar fi fost pe câmpul de luptă astăzi. Cinci sute de 
oameni. Să fie pregătiţi până la schimbarea următoare a gărzii. 

— Vă voi însoți și eu. 

Aetius se uită în jos la bătrânul ce stătea înaintea-i într-un 
picior, străduindu-se să-și țină echilibrul pe cârje și zâmbi. 

— Mi-ai slujit bine astăzi, prietene, și ţi-ai pierdut piciorul 
pentru a doua oară. Pregătește cohorta pentru mine și apoi 
mergi și odihnește-te. 

Florentius scutură din cap în timp ce ieși din cort în ploaia de 
afară. 


358 


— Cinci sute de oameni, mormăi el. Pentru un tren de 
aprovizionare care pe timpul nopţii stă pe loc. 


Ploaia se opri într-un bun sfârșit și odată cu adierea vioaie și 
răcoroasă a vântului cerul începu să se însenineze. Norii groși, 
încărcaţi de apă, erau împinși repede de vânt înaintea lunii, 
făcându-i lumina să arunce umbre. De pe movila pe care el și 
oamenii săi își opriseră caii, Aetius putea să-și plimbe privirea 
peste valea dinaintea-i și să zărească umbrele întunecate ale 
norilor trecând peste lună în fuga lor deasupra pământului, din 
care aruncau peste peisajul de jos umbre fluide și schimbătoare, 
gri, albe și negre, de parcă bătălia din ziua trecută ce fusese 
dată pe pământ se muta acum în ceruri. Se întrebă cu tristeţe în 
sinea-i de partea cui lupta Dumnezeu în această noapte apoi își 
îndepărtă repede acest gând din minte. Tocmai mersese călare 
zece mile prin întuneric, alături de cinci sute de oameni, care 
acum îl priveau insistent, așteptându-i ordinele. 

Aetius scrută cu privirea stelele, printre bucățile mișcătoare 
de cer senin. 

— Două ore până-n zori. Lumina e prea împrăștiată ca să se 
poată cineva folosi de ea până atunci. 

Apoi se strădui să se uite înapoi în jos și își mușcă buza ca să 
nu izbucnească în plâns de cât de furios și de neputincios se 
simțea. 

Sub privirile lor se desfășura imaginea unei devastări totale. 
Care de aprovizionare ce ardeau mocnit zăceau răsturnate de 
ambele părţi ale drumului. Trei sute de oameni erau morti, 
întinși la pământ și peste tot în jur era tăcere, căci până și aceia 
care fuseseră doar răniți ușor și care puteau să mai trăiască 
pentru a prinde încă o noapte ploioasă, fuseseră executaţi în 
locul unde căzuseră, beregatele le fuseseră înjunghiate iute, iar 
armura şi bunurile lăsate intacte. Provizii și alimente 
abandonate zăceau împrăștiate pe pământ. Nu era vorba de un 
atac de refugiaţi înfometați, care căutau hrană și pradă. Era 
vorba de o crimă în toată regula. 

Călăreţii lui Aetius descălecară, dar în loc să se împrăștie în 
formaţie pentru a cerceta ce pagube s-au făcut și pentru a-i 

359 


căuta pe cei care scăpaseră cu viaţă, se grupară strâns, privind 
cu precauţie împrejur. Chiar și caii rămaseră temători, agitaţi. 
Aetius făcu semn cu mâna să i se dea o torţă, una dintre 
puţinele care mai rămăseseră aprinse după cursa rapidă pe care 
o făcuseră călare prin ploaie, și se aplecă pe vine ca să 
cerceteze urmele lăsate pe pământ. Centurionul principal al 
cohortei, învestit la repezeală cu rangul de tribun după moartea 
superiorilor săi, era îngrozit. Întoarse cu piciorul un cadavru 
roman și se dădu înapoi de oroare când văzu cum capul său 
rămase în locul unde era, în timp ce trupul se rostogoli mai 
departe. 

— Ce s-a petrecut aici? exclamă cu respiraţia tăiată. Sunetul 
vocii sale rupse tăcerea ca o sabie pe care o scoţi ușor din teacă 
într-o încăpere închisă și câţiva dintre oamenii din apropiere se 
întoarseră cu fața spre el tresărind. Cine a făcut asta? 

Aetius îl privi aspru un răstimp, cu o urmă de dispreț pe chip. 

— Dacă nu știi fiule, atunci nu meriţi să fii la comanda unei 
cohorte. 

Comandantul clipi surprins pentru o clipă, apoi continuă. 

— Hunii? Dar hunii sunt faţă în faţă cu armata noastră și își 
organizează retragerea. Nu sunt la zece mile în spatele liniilor 
noastre... 

Se auzi un șuier și un thwack, un vârf de săgeată ud de 
sânge, ieși dintr-o dată din gâtul bărbatului și acesta căzu în 
genunchi, sângele gâlgâindu-i afară. Luna dispăru în spatele 
unui nor negru, cufundând totul în beznă. 

— Jos capul! urlă Aetius, azvârlind torța departe de el, dar fu 
prea târziu. Aerul era plin de șuierul săgeţilor, iar în timp ce 
soldaţii cădeau la pământ, aruncaţi pe burtă în noroi, ţipetele 
celor răniţi le răsunau în urechi. Cum zăceau în noroi, șocați și 
îngroziţi, pământul începu să tremure sub tunetul copitelor care 
păreau că se apropie prin întuneric, din toate părțile. Nu trecu 
mult și siluetele negre ale călăreţilor se năpustiră la galop afară 
din copacii dimprejur și dădură năvală în tabăra de 
aprovizionare pe care tocmai ce o distruseseră. 

Când șuierul săgeților deveni mai puternic, Aetius își dădu 
seama că nu mai era nicio șansă de scăpare și sări în picioare. 

— Toată lumea sus și scoateţi armele! strigă el. Lăsaţi 
deoparte caii! Așezaţi-vă în formaţie! 


360 


Cohorta romană fusese luată total pe nepregătite, căci nu era 
în stare să se miște rapid și să-și scoată armele în același timp, 
din pricina armurii rigide de cavalerie. Caii cuprinși de groază se 
traseră înapoi de lângă călăreţii rămași pe jos și o luară la 
sănătoasa în timp ce hunii călare luară sub asalt ca turbaţi 
coloana distrusă. În beznă, zăpăciţi, cei din detașamentul roman 
nu putură să facă prea multe pentru a se apăra de atacul 
fulgerător, căci inamicul părea să îi împresoare din toate părțile, 
fiind peste tot și totuși nicăieri unde i-ai fi putut surprinde. 

Cuprinși de furie și de confuzie, romanii își ridicară scuturile 
sus, lăsând la o parte vizibilitatea, pentru că oricum nu se vedea 
aproape nimic prin umbrele nopţii repede mișcătoare. Tot ce le 
rămânea de făcut era să ţină strâns de scuturi deasupra capului 
și peste umeri, să respingă cu ele săbiile și topoarele ce se 
abăteau asupra lor în ploaie, mânuite de călăreţii înverșunați, și 
să se aplece pentru a evita săgețile ce roiau prin aer ca niște 
viespi turbate. Hunii, călare pe poneii lor, șerpuiau printre ei, 
schimbându-și mereu direcția, parând loviturile romanilor cu 
dibăcie și curaj pe viaţă și pe moarte, pătrunzând întunericul cu 
privirea ca pisicile, lovind ca o haită de lupi asupra unei turme 
de mioare. Păreau să fie pretutindeni, secerându-i pe romani din 
picioare, făcând scuturile ridicate bucăţi, călcând totul în 
picioare în calea lor, fără pic de milă. 

În măcelul acela cumplit, la fel de sinistru de tăcut precum 
oamenii săi concentrați asupra omorului, Attila pășea semeţ, 
îndreptându-se spre ţinta lui, cu sabia ridicată sus. Când ajunse 
în mijlocul bătăliei, sări deasupra unui car de aprovizionare 
răsturnat pe o parte, iar vocea sa tunătoare ajunse până la 
fiecare ureche care mai era în stare să audă. 

— Aetius, urlă el. Flavius Aetius e-al meu! 

Norii negri se risipiră din faţa lunii pentru o clipă, dezvăluind 
carnagiul aproape la fel ca în plină zi, iar în lumina aceasta Attila 
își zări prada în apropiere. Aetius era de asemenea pe jos, dar 
într-o direcție opusă față de el, pregătindu-se să se apere de un 
războinic hun ce se năpustea asupra lui în galop. Gura hunului 
era schimonosită într-un rânjet, iar toporul de luptă ridicat sus în 
aer. Aetius îl aștepta calm, pregătit, ţinându-și sabia cu ambele 
mâini, gata să lovească. 


361 


Într-o clipă Attila își lăsă sabia jos și cu o singură mișcare iute 
apucă arcul de război din spinare, scoase o săgeată din tolbă, o 
potrivi în arc, apoi trase. Rânjetul de pe chipul hunului îngheță și 
cu un geamăt, lăsând toporul să-i cadă din mâini, el se prăbuși 
de pe cal la picioarele lui Aetius, cu săgeata lui Attila ieșindu-i 
din frunte. În acest moment toată mișcarea de pe câmpul de 
luptă păru să înceteze și călăreţii huni își traseră după ei caii în 
tăcere, unii stând chiar deasupra cadavrelor dușmanilor romani 
pe care-i înfrânseseră. Soldaţii romani care mai rămăseseră în 
viaţă se grupară într-un cerc strâns, uitându-se cu disperare 
înainte, la hunii care-i înconjurau. Își ridicară scuturile în faţă, cu 
braţele atât de vlăguite încât tremurau de oboseală, iar armurile 
le erau pline de sânge și zdrenţuite din pricina loviturilor pe care 
le primiseră prin întuneric. Fără să spună nimic, Aetius se uită la 
hunul ce-i zăcea la picioare cu ochii larg deschişi, înmărmurit. 
Apoi se întoarse încet. 

Se auzi iarăși o voce, de data aceasta ca un strigăt de 
victorie, nu ca o comandă. 

— Am zis Flavius Aetius e-al meu! 

Attila drept, fără să șovăie, cu arcul descărcat și din nou, cu 
sabia de luptă scoasă. Cei doi se priviră lung unul pe celălalt, 
preț de un răstimp. Romanul se clătina pe picioare de oboseală, 
hunul se lăsa înainte și-napoi, stăpân pe situaţie. În apropiere 
aștepta lupoaica lui Aetius, Luciila, mârâind încet din gât, 
pregătindu-se să-l prindă în gheare pe lupul lui Attila ce stătea 
chiar în fața ei. 

Attila își îngustă ochii și zâmbi. 

— Îți mulțumesc că ţi-ai „salvat” coloana de aprovizionare. M- 
ai scutit de bătaia de cap de a te mai vâna până în tabăra ta. 

Aetius se uită lung la el. 

— Te-ai fi strecurat în tabăra mea? 

Attila zâmbi. 

— Tu înţelegi cuvântul ăsta, a te strecura într-un mod foarte 
ciudat. Când dau eu semnalul, tabăra ta va fi distrusă. 

Aetius aruncă o privire iute pe cerul întunecat. Nu se zărea 
încă nicio urmă a zorilor ce aveau să vină. Rana din braţ îl ardea 
necruțătoare și simțea că de-abia mai putea sta pe picioare, 
atât de extenuat era. Cu toate acestea, trebuia să intre în joc 
pentru a câștiga timp. 


362 


— Peste putinţă, spuse Aetius. Nu ești în toate minţile. 

— În timp ce oamenii tăi zac beţi, sărbătorind „retragerea” 
mea! 

Aetius îi aruncă o privire tăioasă. 

— Avem un pact, până în zori. Toţi regii huni pe care i-am 
cunoscut nu ar fi încălcat o înțelegere. Rugila avea onoare. 

Attila dădu drumul unui râs scurt, ca un lătrat. 

— Onoare? Cât de avantajos. Romanii jefuiesc în războaie de 
mii de ani, dar când în sfârșit le atacă cineva pământurile, 
invocă onoarea. Ți-am oferit o șansă, Flavius, ai fi putut să 
stăpânești Galia, am fi putut face pace. Cu toate acestea, m-ai 
refuzat, de dragul onoarei, care ne-a târât pe amândoi la război. 
Onoarea Romei este distrugerea lumii întregi. 

Aetius se năpusti asupra lui, iar Attila păși înainte pentru a-l 
înfrunta. Cei doi bărbaţi se luptară cu mânie, fără să spună un 
cuvânt, într-o serie de lovituri fulgerătoare de sabie și eschive în 
stilul hunilor. Romanii priveau dornici să vadă furia și măiestria 
în luptă a comandantului lor, deși hunii ce se zăreau ca siluete 
venind asupra lor nu-și luau ochii de la prizonierii lor. Pe lângă 
cei doi conducători, lupii lor se sfâșiau unul pe celălalt, într-o 
încleștare strânsă, rostogolindu-se prin sângele închegat, unul 
deasupra celuilalt, atât de rapid încât nici nu se mai distingeau 
unul de altul. Mârâind ca turbaţi, își clănțăneau fălcile unul la 
gâtul celuilalt, iar caii sperioși se depărtară de acolo. 

Într-o fandare, cei doi se despărţiră, fără ca vreunul să fie 
rănit, dar transpirând din greu, cu piepturile tresăltând de efort. 
Își aţintiră ochii unul asupra celuilalt în timp ce lupii lor se 
încăierau furioși în apropiere. 

— Există onoare dincolo de împărați și de armate, zise Aetius 
gâfâind. Există onoarea ca om, în fața lui Dumnezeu și... în fața 
propriului tău popor! 

Rostind acest ultim cuvânt, sări înainte, înverșunat și dibace, 
dar hunul era prea rapid. Attila se dete în lături și se roti într-o 
poziție joasă de luptă. Aetius fu dezechilibrat, iar când Attila 
simţi că acum este șansa sa de a-l ucide, se aruncă cu tot corpul 
în aer, abătându-și toată greutatea asupra adversarului său ce 
se clătina pe picioare, și-l dobori pe Aetius în noroi. Cei doi 
bărbaţi se rostogoliră un răstimp până ce într-un sfârșit se 
opriră. Soldaţii, cei care luaseră prizonieri și captivii, se aplecară 


363 


înainte pentru a vedea rezultatul luptei, rezultat de care 
depindea probabil și viața lor. Ceea ce văzură le îngheţă sângele 
în vene romanilor. Acolo, printre sângele și murdăria grămezilor 
de oameni ce zăceau morţi deja, era întins Aetius, cu Attila 
deasupra lui, ţinându-și pumnalul dinţat deasupra gâtului 
romanului. Pentru o clipă nu se mai auzi niciun sunet, afară de 
respiraţia anevoioasă a celor doi bărbaţi. Apoi, ochii hunului îi 
căzură peste colţul de lup ce atârna la gâtul lui Aetius. Attila 
tresări surprins. 

— L-ai prins pe bătrân! 

Cu mare greutate, Aetius reuși să scuture din cap. 

— El... mi-a răsplătit o faptă bună. Cel puţin e/a avut onoare. 

Attila mârâi furios și strânse mai tare de pumnal. 

— Uite asta e ceea ce cred eu despre onoarea romană... 

Şi apoi lumea explodă. 

Intr-un strigăt asurzitor, sute de oameni călare dădură năvală 
afară din pădure. Atât romanii cât și hunii îngheţțară uluiţi, și 
înainte ca cineva să reacționeze, războinicii îmbrăcați în armură 
erau deasupra lor, secerându-i pe huni înainte ca aceștia să-și 
poată adăposti caii, călcându-i în picioare pe romanii pedeștri în 
goana lor nebună pentru a se salva. Nimeni nu știa dacă noul 
atac venea din partea unui prieten sau a unui dușman. Într-o 
clipă, aerul se umplu din nou de strigăte furioase și de oameni în 
ghearele morii, și totul se transformă într-un tumult 
înspăimântător. 

La momentul declanșării atacului, Attila tresărise luat prin 
surprindere, iar Aetius reușise să se rostogolească într-o parte, 
scăpând de ameninţarea pumnalului și aruncându-l pe hun de 
deasupra sa. Amândoi săriră în picioare, dar romanul avea acum 
avânt. Inainte ca Attila să poată reacţiona, Aetius făcu un atac 
simulat, acela cu care însuși Attila îl păcălise cu ani în urmă în 
duelul lor din copilărie. Învârtindu-se repede pe picioare, se 
strecură în spatele lui Attila, cu sabia aţintită în spatele său. 

Attila îngheţă și o dată cu el în acea clipă îngheţară toți 
războinicii lui, cărora le era clar că viața regelui atârna în 
balanţă. Hunii zăceau la pământ morţi sau pe moarte, iar 
sângele lor se amesteca cu cel al romanilor pe care-i uciseseră 
puţin mai devreme. Lupoaica Lucilla, sângerând dintr-o ureche 
și cu orbita goală, acolo unde-i fusese ochiul, se ghemui înaintea 


364 


lui Attila, mârâind, gata să sară la el. Se lăsă un moment cumplit 
de tăcere și toţi ochii fură fixaţi asupra celor doi conducători. 

Aetius vorbi primul, șoptit, aproape imperceptibil pentru 
ceilalţi, însă îndeajuns de tare ca prizonierul său să îl audă. 

— Întoarce-te. Încet. 

Attila făcu întocmai, cu bărbia ridicată, cu ochii străfulgerând 
de furie. 

— Acum, aruncă sabia la pământ, continuă Aetius. 

In loc să se supună pe dată, Attila își întinse mâna liberă în 
spate, spre tolba cu săgeți, și scoase de acolo sabia străveche, 
ruginită, cu tăișul său sfărâmat îndreptat înspre înainte. Acum 
ținea ambele săbii, fiecare într-o mână. 

— Pe care dintre ele vrei s-o arunc? spuse el printre dinţi. 

Trecu un moment lung de tăcere, în care Aetius se uită când 
la o sabie când la cealaltă, cântărind situaţia. Prinse sensul celor 
două pe dată. Fără să șovăie o clipă, făcu semn cu capul înspre 
sabia de luptă obișnuită, cu tăișul pătat de sânge. 

— Doar pe aceea, răspunse el. 

Attila o aruncă în noroi, apoi lăsă pe lângă corp mâna în care 
o ţinea pe cea sfărâmată. Înainte să spună ceva, un bărbat păși 
înainte, conducătorul armatei atacatoare ce tocmai sosise. 
Trecu de partea lui Aetius, aruncându-i lui Attila o privire 
cumplită. 

— Deci acesta este cel care l-a ucis pe tata, spuse 
Thorismund. 

Aetius încuviinţă din cap. 

— Acesta este comandantul armatei hune. Tatăl tău a murit în 
luptă dreaptă cu inamicul. 

— Sângele tatălui meu cere să fie răzbunat, mârâi 
Thorismund. Eu am să-l răzbun chiar acum! 

Işi scoase sabia din teacă și se îndreptă spre Attila, dar fu 
oprit dintr-o dată, căci simţi o sabie în spate. Apoi, în liniște, 
Thorismund se întoarse încet, se uită la sabie, apoi îi urmă încet 
tăișul, până la mâner, până la braţul puternic care o ţinea și în 
sfârșit până la chipul neclintit al lui Aetius. 

— Acum, aruncă-ţi sabia la pământ, prințe! ordonă Aetius 
încet. 

Thorismund își încleștă fălcile și se opri o clipă, gândindu-se 
dacă avea de ales, dar ochii săi zăriră împrejur soldaţii lui 


365 


Aetius, toţi cu săbiile scoase. Înciudat, își azvârli sabia la 
pământ, lângă cea a lui Attila. 

— Prințe, îi aruncă Aetius o privire lui Thorismund, nu mai 
este nevoie de prezența ta aici. Continuă-ţi drumul. Regatul tău 
te așteaptă. 

Totuși, Thorismund nu se clintea din loc. Aetius se întoarse 
mânios înspre el. 

— Du-te! 

Thorismund deschise gura pentru a se opune, dar văzându-i 
expresia lui Aetius, se depărtă în tăcere. Se simţi o ușoară 
agitaţie când el și escorta sa vizigotă încălecară și apoi porniră 
iute la galop, continuându-și călătoria spre Tolosa. 

Attila își scoase pieptul înainte, sfidător. 

— Acum, spuse el pe un ton poruncitor. Tânărul prinţ a plecat. 
Poţi să mă omori cu mâna ta, Flavius. 

Aetius scutură încet din cap. 

— Nu am s-o fac. Întoarce-te la oamenii tăi. Te așteaptă să-i 
conduci înapoi înspre răsărit. 

Attila îl privi lung, cu un fel de neîncredere rece. 

— Îţi trimiţi înapoi dușmanul de moarte? 

— Un hun nu-și uită niciodată datoriile. lar acum mi-am plătit 
și eu datoria. 

— Tu nu ești hun! șuieră Attila. Ești roman, ești dușmanul 
meu. Ucide-mă! 

— Nu. Cândva mi-ai salvat viaţa. Cum și eu i-am salvat viața 
lui Turgrid. El mi-a spus că-mi va fi sclav de atunci încolo. 

— Asta era o vorbă umflată. 

— Nu pentru Turgrid, îl contrazise Aetius. El și-a dat viața. 
Pentru o vorbă umflată? 

Attila se întinse după vârful sabiei, dar Aetius o dădu mai 
încolo fără ca el să bage de seamă, apoi dădu și el drumul sabiei 
sale la pământ. Attila îl privi ameninţător. 

— Dacă ești sclavul meu, mârâi hunul, cu o undă de furie în 
glas, atunci fă ce-ţi poruncesc. Ucide-mă! 

— Așa crezi că-mi voi plăti datoria? Prin a te ucide? 

— Asta este voia mea! scuipă Attila. 

Aetius se opri o clipă, cercetându-l pe bărbatul înverșunat, 
clătinându-se pe picioare înaintea sa. 


366 


— Atunci renunţ la datoria mea și îmi nesocotesc onoarea. Un 
roman nu-i este sclav nimănui. 

— Dacă-mi dai drumul, îmi vei cruța trupul, dar îmi vei ucide 
sufletul! 

Aetius dădu din umeri și se îndepărtă. 

— Cruț ce pot cruța și eu. Cu sufletul e treaba ta ce faci. 

Nu se mai auzise niciun sunet, nu se mai zărise nicio mișcare. 
Fiecare om stătuse încremenit, ascultând acest schimb de 
replici extraordinar. În sfârșit, Attila rupse tăcerea, pășind în 
locul în care Lucilla zăcea în noroi, cu capul tremurându-i în 
agonia durerii, respirând greu, vlăguită. O împinse cu piciorul și 
ea mârâi și-și arătă colții, dar nu mai avu putere să se ridice. 
Attila se întoarse și îl privi rece pe Aetius. 

— Lupoaica ta e pe moarte, spuse Attila. Trebuie să-i curmi 
chinul. 

— Așa voi face. 

— La fel trebuie să faci și cu mine. Merit măcar să am parte 
de aceeași onoare ca animalul ăsta al tău. 

Aetius râse cu dispreț. 

— Așadar acum tu ești cel care invocă onoarea. Ce repede ţi 
se mai schimbă părerile când ești tu la capătul celălalt al sabiei. 

Attila se întinse iarăși după sabie și iarăși Aetius o dădu mai 
încolo, ca să n-o poală apuca. 

— Ai fost și tu hun odată, mormăi Attila. Ştii prea bine că 
acesta ne este felul. Este calea hunilor! 

— Dar nu este calea Romei... 

— Am să scuip pe calea Romei! Mai degrabă mort cu tot cu 
armata mea decât să mai apuc o zi să văd calea Romei, sub 
papucul Romei! 

— Încă un motiv pentru care să trăiești atunci, spuse Aetius 
pe un ton egal cu sine, ca o mărturie a puterii - și onoarei - 
Romei. 

Attila strânse din ochi și îi ţinu închiși o clipă, lăsând afară 
ceea ce era de neconceput, visul său frânt, dezamăgirea unui 
milion de oameni pe câmpul de luptă și a nenumăratelor 
milioane din urma lor. Apoi îi deschise din nou și privi cerul în 
tăcere. Luna plină încă se mai juca de-a v-aţi ascunselea printre 
norii ce alunecau în depărtare, încărcaţi de ploaie. Încă mai 
arunca umbre mișcătoare pe pământ și o lumină albă care 


367 


sclipea rece, o lumină ce nu era dătătoare de viaţă, ci mai 
degrabă neînsuflețită și sterilă, palidă și mortală. Apoi dispărea 
în întuneric. Nimic nu se schimbase. Insă ceva se schimbase, 
ceva incomensurabil, și lumea nu avea să mai fie aceeași. 

Un stol de ciori speriate ţâșni dintre ramuri croncănind 
ascutit. Işi luară zborul pe cerul pustiu, care tocmai ce se lumina 
sub zorii palizi ai zilei și după ce dădură roată un răstimp se 
îndepărtară și dispărură spre orizont, strigându-și în continuare 
râsetele batjocoritoare. 

O clipă mai târziu, un detașament de călăreţi ieși la galop din 
luminișul dintre copaci, apucând-o pe drumul care avea să-i 
poarte pe lungile meandre spre nord-est, înapoi în tabăra hună. 
După felul obișnuit al hunilor de a fi, erau puternici și călăreau 
iute, ca niște războinici cumpliţi și purtau cicatricele luptelor 
groaznice pe care le dăduseră. Dar în același timp, ceva era 
schimbat la ei. Acum erau ceva ce nu fuseseră nici măcar cu 
câteva clipe în urmă, ceva ce urmau să fie pentru tot restul 
vieţii. 

Pentru întâia oară, ei erau niște oameni învinși. 


IV 


Se crăpă de ziuă, cu zorii tot mai aproape și gri, adăugând o 
tușă amenințătoare peste peisajul terifiant al zilei trecute și 
peste ușurarea pe care noaptea trecută o adusese. Trupele 
romane nu mai petreceau, ci se desfășurau în formaţie 
precaută, pe vârful unui deal sub care se întindea câmpul de 
luptă. În faţa lor, fumul negru încă se mai ridica din rămășițele 
de care ce ardeau mocnit și din bălțile unsuroase lăsate să ardă 
în urma proiectilelor de foc. Soldaţilor le era greu să se uite 
peste câmp, darămite să stea în rânduri strânse și să nu se lase 
afectaţi de distrugerea la scară largă și totală care avusese loc. 

Înspre marginea câmpiei, spre orizontul îndepărtat, mii de 
cadavre zăceau împrăștiate de-a valma peste câmpie, cai și 
oameni, războinici și vivandiere, amestecându-se la întâmplare, 
neînsuflețiți și reci. Ulii se plimbau printre leșuri, uitându-se 
hrăpăreţi cu ochii lor ca mărgelele la cantitatea uriașă de resturi 
și ciondănindu-se unul cu altul asupra unei singure victime, deși 
erau înconjurați de mii de alte cadavre. Câinii sălbatici alergau 


368 


de colo-colo, cu spinările arcuite și cu coada între picioare, în 
căutarea cărnii, dar tremurând de frică să nu fie și ei uciși de 
ceilalţi. 

Echipajele de noapte continuau să înainteze încet prin 
câmpie. Cei rămași în viaţă, sau cei care mai avuseseră suflu în 
ei, suficient pentru a face un semn cu mâna din locul în care 
zăceau sau ca să strige cu voce gâtuită după ajutor, cu limba 
înţesată de noroi, fuseseră strânși de pe câmp noaptea trecută. 
Acum echipajele adunau morții și pe cei aproape morți, fără să 
le pese prea mult și fără prea mare grijă. Extenuarea fizică și 
disperarea îi căliseră și oamenii pur și simplu ridicau trupurile și 
le stivuiau, ca pe niște lemne aglomerate din carne și sânge. 

Lângă un asemenea morman, un preot bătrân murmura 
rugăciunile pentru cei trecuţi pe lumea cealaltă, făcând semnul 
crucii încet și duios. Când termină, un soldat voinic cu o cârpă 
legată peste față îl împinse brutal deoparte pe bătrân, aruncă o 
găleată de inflamabil peste cadavre și le dădu foc cu o torţă. Din 
nou, coloanele de fum negru începură să plutească în aer, 
împrăștiind un miros înțepător peste câmpie. Soldaţii așezați în 
formaţie scrutară orizontul, veteranii mai vârstnici cu feţele ca 
de piatră, recruţii mai tineri multumind în sinea lor că fumul 
unsuros și respingător ce plutea în jurul lor fusese abătut de 
acolo, și lăsase să se vadă cum îi podidește plânsul. Până acum, 
sub acoperirea acestui fum își putuseră lăsa lacrimile să curgă 
în voie, fără să se simtă rușinaţi. 

La jumătatea distanţei până la linia orizontului, un șir 
amestecat de oameni se mișcau încet de-a lungul drumului 
desfundat. Erau miile de călăreți și de care ale hoardei lui Attila. 
Coloana aceea uriașă se întindea până la orizont, deși rândurile 
din spate încă nu plecaseră din tabără, iar romanii stăteau 
tăcuţi, privindu-i cum se mișcă. Aetius și Carpilio stăteau călare 
undeva puţin mai departe de armata romană, dar se uitau lung 
la coloana ce se îndepărta, cu aceeași fascinaţie extenuată cu 
care o priveau și soldaţii romani. 

— Ai obţinut o mare victorie, spuse Carpilio încet. Ai salvat 
Imperiul de Apus. Numele tău va fi pomenit pentru vecie. 

Aetius scutură din cap cu tristețe. 

— Încă mai avem mulţi dușmani. 


369 


— Ești mult prea pesimist, fiule. Acum că i-am înfrânt pe huni, 
nu există alţi barbari care să stea în calea măreției Romei. 
Nimeni n-ar îndrăzni să facă una ca asta. 

— Pesemne că aveţi dreptate, răspunse Aetius meditativ. Dar 
nu toţi dușmanii Romei se află dincolo de zidurile ei. Precum 
bine știți. 

Carpilio se gândi la spusele lui un răstimp, apoi scutură din 
umeri. 

— Zeița Fortuna a fost bună cu noi. Voi lăsa în grija ei să ne 
păzească și la curtea împăratului așa cum ne-a păzit pe câmpul 
de luptă, împotriva lui Attila. 

— Atunci vă încredinţaţi viaţa pe mâini care nu-s demne de 
încredere, căci Fortuna e o zeiță cât se poate de obișnuită, 
răspunse Aetius. Lasă-ţi barca să lunece în bătaia vântului ei și 
te vei îndrepta după cum bate acesta, nu încotro vrei tu. Cât 
despre mine, nu vreau să am de-a face cu jocurile ei 
periculoase. Eu mă bizui pe propriile mele braţe și pe propriile 
mele buze, și dacă dau greș, va fi din pricina greșelilor mele și 
nu pentru că nu-s în grațiile Fortunei. 

Carpilio îi aruncă o privire și surâse cu subiînțeles. 

— Și dacă zeiţa noastră capricioasă se dă de partea lui Attila, 
pentru că tu o neglijezi? Femeile refuzate cu dispreţ n-au să 
iubească niciun bărbat, ci-l vor iubi pe dușman. 

— Să fie asta paguba ei, pentru că știu prea bine că Attila o 
nesocotește și el. Dacă există om pe lume care să se încreadă 
doar în forțele lui proprii, atunci acela este Attila. 

— Atunci cinstea ta este și mai mare, pentru că l-ai învins. Să- 
mi acorde atunci mie biata Fortuna favorurile ei așa de 
batjocorite de voi, căci eu le primesc cu braţele deschise. Vino. 
Să luăm micul dejun apoi acasă cu noi. Rămâne încă o călătorie 
lungă de făcut. Te-așteaptă soția. Te-așteaptă și nepoțeii mei. 

Aetius zâmbi pentru prima dată după un timp care i se păruse 
lung de ani întregi. 

— Așa să facă, căci eu am terminat aici. 

Dând pinteni cailor, Aetius și Carpilio o luară la galop, 
întorcându-i spatele armatei hune ce se vedea în depărtare. 

Pe o moviliţă situată în partea opusă punctului de unde 
priveau romanii, un alt bărbat privea și el cum înaintează 
coloana de trupe ce se depărtau. Strunindu-și calul la marginea 


370 


vastului câmp de luptă, Attila stătea nemișcat și ameninţător, 
degetele sale jucându-se neîncetat cu o sabie de război pe care 
o ţinea în mâna dreaptă. Se uita peste câmpie la formaţia 
romană, scrutând cu privirea curios pe comandanții ce stăteau 
în spatele steagului fiecărei legiuni, încordându-și ochii pentru a- 
și recunoaște adversarii. Apoi, undeva în colțul ochiului, spre 
marginea îndepărtată a taberei romane, el distinse doi călăreţi, 
înainte ca aceștia să dispară la galop de sub ochii săi. Unul 
dintre ei purta o togă romană care se mișca și îi atârna fluturând 
în spate și aluneca în șa ca un bătrân neobișnuit să aibă sub el 
un cal de război. Dar celălalt, de la acea distanţă se vedea cât 
de semeţ este și ce ușurință are călare. L-ai fi luat foarte lesne 
drept hun. Dar Attila știa: el nu era hun. Ochii lui se aţintiră 
asupra bărbatului și pentru o clipă se simţi ruginit și bătut de 
vreme, cu mult mai bătrân de cât spuneau anii pe care-i avea, 
iar adierea vântului dinspre apus ce-i răsfira părul lung îi cânta 
în urechi cântecul celor învinși, în locul cântecului ambiţiei și al 
speranţei. Era înfrânt, dar se străduia să rămână drept în șa, iar 
expresia chipului său rămăsese sfidătoare, iar ochii lui prudenţi. 

Deodată, își cobori privirea. Ceva îi atinsese piciorul. Acolo jos 
pe pământ era un băieţel hun, de vreo opt ani. Ras în cap, 
purtând o căciulă din blană de vulpe și un arc în miniatură, 
semne distinctive ale detașamentului de mici războinici al lui 
Attila. Băiatul îl trăgea pe Attila de pantaloni și se uita sus înspre 
el. 

Attila își întinse mâna stângă ca să-l apuce de braţ pe băiat și 
apoi îl ridică și pe el sus pe cal. Îl rezemă de spinarea 
animalului, chiar în faţa picioarelor lui. 

Băiatul se uită într-o parte și zări sabia lui Attila pe care 
acesta încă o mai ţinea strâns în mână. Își întoarse capul și din 
nou, îl privi pe rege tăcut. Attila îi întoarse privirea aceea 
solemnă și apoi se întinse încet pe spate până la tolba de săgeți 
pe care-o purta pe umăr și scoase de acolo bătrâna, ruginita 
Sabie a hunilor. l-o dădu băiatului, care o strânse tare în mâna 
dreaptă, exact cum făcuse și regele. Apoi se întoarse și le 
aruncă dușmanilor romani o privire plină de fiere. 

Regele își împunse calul cu călcâiele și, alături de băiatul lui, 
începu să coboare la trap dealul înverzit, pentru a se alătura 


371 


șirului de care și de cai ce șerpuia în josul drumului spre 
orizontul răsăritean. 


372 


POSTFAȚA AUTORULUI 


În epoca noastră, când știința pare a fi capabilă să ne 
furnizeze toate cunoștințele, de la cele mai intime aspecte ale 
geneticii noastre, până la cronologia universului în formare, este 
surprinzător cât de puţine lucruri cunoaștem despre huni, un 
popor care aproape a răsturnat civilizaţia apuseană acum un 
mileniu şi jumătate. Asemenea altor triburi migratoare, 
transhumante, aceștia nu au lăsat nimic scris și prea puţine 
dovezi fizice valoroase ale trecerii lor există. Într-adevăr, 
propriile lor origini sunt subiectul unei controverse, deși mulți 
antropologi tind să accepte o părere general împământenită. Se 
pare că hunii au apărut pentru prima dată în stepa unde astăzi 
se află Mongolia sau Siberia de vest și de-a lungul a câtorva 
generaţii s-au mișcat încet-încet către vest, cucerind și 
măturând de pe fața pământului alte triburi din calea lor, 
amestecându-și sângele cu acestea și dobândind noi obiceiuri. 
La scurtă vreme după sosirea lor în regiunea pe care astăzi o 
numim Ungaria, strămoșii lui Attila au atras atenţia Romei. 

Cu toate acestea, chiar și cunoștințele romanilor legate de 
acest popor ciudat erau mult prea vagi. Descrierea fizică pe care 
romanii o fac hunilor pare destul de precisă, dacă este 
exagerată, dar relatările lor cu privire la obiceiurile hunilor sunt 
cel mai adesea niște simple repetiţii ale celor mai barbare 
trăsături ale triburilor răsăritene mai timpurii, ale sciţilor și chiar 
ale amazoanelor, a căror existenţă era probabil una mitică, într- 
adevăr, o informaţie esenţială precum anul nașterii lui Attila 
este pusă sub semnul întrebării. Unii cercetători susțin că 
aceasta s-a întâmplat în 406 d.Hr., în timp ce alţii (majoritatea 
europeni) au calculat-o a fi și mai devreme, în anul 395 d.Hr. 
(anul în care s-a născut Aetius, presupunere pe care eu am 
ulilizat-o). Așadar, cu atâtea goluri în ceea ce privește sursele, 
un scriitor care se apucă să scrie despre huni din interiorul 
taberei hune (ceea ce este foarte diferit de o scriere bazată pe 
„observaţiile” celorlalți, precum romanii sau grecii) își vede 
adesea opera nedesăvârșită. 


373 


Firește, ceea ce cu am pus pe hârtie este un roman, nu un 
studiu academic, dar mi-am permis să fac anumite referiri 
istorice ici și colo, pe care cititorul le va accepta ca fiind lipsite 
de însemnătate, sper eu. Cuvintele hune din limba veche pe 
care le-am inclus în text pot fi exacte sau nu. Unele sunt 
transcrieri ale termenilor huni în greacă sau latină făcute de 
călătorii străvechi, altele sunt cuvinte cunoscute din vechea 
mongolă, turcă sau slavă, care ar fi putut să fie derivate ale 
limbii hune sau împrumuturi făcute de aceasta. Cuvintele care 
desemnează anumite locuri bine-cunoscute, precum Roma sau 
Rinul, au fost traduse în engleza modernă, pentru că am 
considerat că folosindu-le sub numele lor latin ar suna prea 
vibrant și pretenţios. Unităţile de măsură, precum iard sau milă, 
sunt în general în limba contemporană, pentru a evita confuzia 
inutilă care ar putea apărea o dată cu folosirea sistemelor 
arhaice de măsură. 

Discursul lui Aetius către oamenii săi, pe câmpul de luptă, a 
avut loc în ajunul luptei de la Châlons, deși eu l-am împărțit și 
am introdus o parte a sa în pasajul cu trecerea Rinului. 
Descrierea pe care am făcut-o eu delegației lui Plinthas la huni 
este de fapt o compilaţie a altor astfel de întâlniri între romanii 
răsăriteni și curtea lui Attila. Și curierul Honoriei, Marcus, se 
pare că a fost de fapt un eunuc pe nume Hyacinth, un nume a 
cărei asociere modernă cu floarea tropicală omonimă l-a făcut 
nepotrivit și confuz pentru a-l utiliza în acest roman. (Cititorii 
interesaţi vor fi ușurați să afle că Honoria a ieșit până la urmă 
din închisoare, s-a căsătorit cu un respectabil senator roman pe 
nume Herculanus și se pare că și-a petrecut tot restul vieții în 
tihnă). 

Pesemne că cea mai importantă libertate pe care mi-am luat- 
o nu este legată de ceea ce am inclus în această carte, ci de 
ceea ce am omis. Am pus accentul preponderent pe relaţia 
dintre Aetius și Attila și pe evenimentele care au condus la 
punctul de climax, bătălia de la Châlons, deși fiecare poveste 
individuală a celor doi este mult mai însemnată decât aceasta. 
Printre evenimentele majore din viaţa lui Attila pe care eu nu 
am reușit să le descriu se numără și campaniile sale 
devastatoare de pe Dunăre și asaltul său de la Orleans pe care l- 
a abandonat, chiar înainte de Châlons, precum și viaţa sa plină 


374 


de culoare și moartea sa, survenită după bătălia decisivă. În 
ceea ce-l privește pe Aetius, evenimentele pe care le-am omis 
includ lupta cu marele rival politic al său, Bonifaciu, invazia 
vandalilor în Africa și o altă obligaţie de ostatec în copilărie, de 
data aceasta printre goți. Deși fascinante în felul lor, aceste 
evenimente au trebuit să fie sacrificate pentru ca romanul să 
aibă totuși o lungime rezonabilă. 

Dintre autorii antici care au tratat acest subiect, lordanes, un 
istoric ostrogot din secolul al șaselea mi-a fost probabil cel mai 
folositor. Cartea sa Getica, istoria goților s-a bazat pe o istorie 
mai veche, acum pierdută, scrisă de politicianul și călugărul 
roman Cassiodorus, care a trăit în generaţia care a prins bătălia 
de la Châlons și care cunoștea foarte probabil participanţii la 
luptă, pesemne chiar vorbind cu aceștia. Mulomedicina 
administratorului roman Vegetius din secolul al cincilea ne oferă 
o descriere realistă a ciudatei rase de cai huni, precum și date 
despre cum erau îngrijiţi și antrenați aceștia. Scribul grec 
Priscus face o descriere extraordinar de detaliată a unui ospăț 
găzduit de Attila la care acesta a participat, după care am 
plăsmuit îndeaproape scena cinei din această carte. Consolatio 
Philosophiae de Boetius, un nobil roman care a trăit la scurt 
timp după Aetius reprezintă o strădanie interesantă și 
impresionantă de a face pace între moștenirea antică a filosofiei 
clasice și creștinism. Într-adevăr, interpretarea mea a legendei 
lui Orfeu, pe care unii studenţi la mitologie greacă o vor găsi ca 
fiind ușor ciudată, este luată direct de la Boethius și de aceea 
este probabil foarte aproape de versiunea bine-cunoscută 
printre romani în vremea lui Aetius. Și Ammianus Marcellinus, în 
Istoria Imperiului Roman Târziu oferă informaţii indispensabile 
despre tacticile militare și armele romane din ultimele două 
secole ale Imperiului de Apus, deși el este adesea frapant 
imprecis în ceea ce privește descrierea hunilor (și a fost unul din 
primii propagatori ai zvonului fals conform căruia hunii își gătesc 
carnea sub șa). 

Cititorilor interesaţi de mai multe informaţii despre vieţile lui 
Attila și Aetius le recomand să consulte Declinul și căderea 
Imperiului Roman al lui Gibbon, Hunii de E.A. Thompson și 
magistrala carte Lumea hunilor scrisă de Olto J. Maenchen- 
Helfen. 


375 


MULTȚUNMIRI 


A fi recunoscător este un lucru rar și extraordinar, este 
imaginea în oglindă a unei generozităţi genuine, care este cu 
atât mai rară. După patru romane cu care mi-am inoportunat 
prietenii și familia rugându-i să le revizuiască, datorită 
cunoștințelor lor istorice, datorită părerilor lor editoriale şi 
datorită răbdării lor faţă de nerăbdarea mea, sunt cât se poate 
de sigur că am ajuns să știu ce înseamnă să fii generos. Mark 
Usher are această calitate din plin, căci strădania lui cu detaliile 
istorice a fost una îndelungă și el s-a încăpățânat să-mi citească 
primele variante necizelate fără să intre în pământ de rușine. 
Mir Bahmanyar, de asemenea, deţine generozitate în cantități 
enorme, datorită numeroaselor sale recitiri ale pasajelor, 
datorită disponibilităţii sale continue de a mă ajuta să-mi 
gândesc problemele spinoase ale intrigii și datorită hotărârii sale 
neclintite de a ţine personajele lupilor în viață. Alan Nevins nu 
numai că are o minte brici pentru afaceri și cunoaște bine 
domeniul editorial ca un agent literar de top, dar a fost 
binecuvântat cu un simţ al optimismului care nu dă greș și cu un 
entuziasm legat de proiectele mele, trăsături pe care mi le-a 
oferit cu generozitate. lar editorul meu, Pete Wolverton, nu 
numai că deține capacitatea demnă de un sergent de instrucție 
de a îndrepta exact punctul cel mai slab al manuscrisului lipsit 
de fermitate, dar mi-a dăruit cu generozitate timpul și resursele 
sale în ceea ce privește aspectele legate de producţia foarte 
deosebită a cărţilor mele. 

Procesul scrierii unei cărți presupune și o serie de nemulțumiri 
și de frustrări, dar îţi aduce și o mulţime de recompense de 
asemenea, și pe acestea - faptul că am putut lucra acasă, că 
am putut să-mi educ copiii, că am făcut ceea ce îmi place să fac 
- le dedic familiei mele. Lui Eamon, a cărui îndemânare cu 
calculatoarele și cu gimnastica mă ţin în activitate și în formă. 
Lui Isa, al cărei talent muzical și spiritual mă lasă uimit și mă fac 
să mă simt foarte umil. Hunului meu personal, lui Mărie, a cărei 
exuberanţă și dragoste necondiționată îmi motivează cum se 


376 


cuvine priorităţile. Și soției mele, Cristina, fără de care totul ar fi 
cu adevărat pustiu și gri. În sânul familiei mele am văzut ce 
înseamnă adevărata generozitate. Nu pot decât să sper că vor 
găsi și ei în mine o recunoștință adevărată. 

Michael Curtis Ford 


377