David Durham — Mandria Cartaginei (Hannibal)

DAVID ANTHONY DURHAM 


MÂNDRIA CARTAGINEI 


ROMANUL LUI HANNIBAL 


Prolog 

Imco Vaca, abia ajuns la vârsta de 16 ani, era un tânăr zvelt, cu 
barbă rară şi nişte buze despre care unii spuneau, în glumă, că 
ar avea o îmbufnare efeminată. Capul său s-ar fi potrivit mai 
bine unui poet sau unui războinic, dar el ştia că singurul său 
talent în mânuirea cuvintelor se limita la glume vioaie, ironii şi 
subiecte triviale. Credea că poeţii au înclinații mai serioase. Deşi 
era cetăţean al Cartaginei, din cauza afacerilor conduse cu 
nesăbuinţă şi a lipsei favorurilor din partea zeiţei Fortuna, 
familia sa sărăcise de mult. În calitate de unic fiu din cinci copii, 
se temea că surorile sale vor avea parte de o soartă ruşinoasă. 
Tocmai de aceea, postul său în armata cartagineză nu era 
rezultatul unei înclinații, ci doar o încercare de a avea un venit 
asigurat. Şi, după cum spunea tatăl său, conflictele armate 
ofereau ocazia de a te face remarcat şi de a îmbunătăţi situaţia 
economică a familiei. Spre marea sa surprindere, tocmai acest 
lucru se întâmplase în ultima zi a asediului cetăţii Arbocala. 
Batalionul său se aflase chiar unde era cel mai probabil să se 
ivească o breşă. În timp ce berbecul lovea ritmic, executându-şi 


misiunea de distrugere, Imco stătea cu capul acoperit de scutul 
în care se înfigeau săgețile trase de pe ziduri. Privirile sale 
sondau împrejurimile atât de rapid, încât de-abia dacă reuşeau 
să surprindă lucrurile din jurul lui, cu excepţia câtorva obiecte 
disparate: coada împletită a bărbatului din fata lui, tatuajul de 
pe umărul altuia, îndoitura propriului braţ şi zvâcnirea arterei 
aflate în locul acela moale. Ceilalţi soldaţi se îmbrânceau, 
încercând să ajungă în cel mai bun loc pentru a aborda zidul. 
Imco nu avea nicio intenţie în acest sens. El chiar s-ar fi retras, 
dar înghesuiala de trupuri din spatele său nu-i permitea să facă 
nicio mişcare. 

Când zidul cedă, pietrele căzură în interiorul cetăţii, mai puţin 
un bloc mare care, pentru moment, legănându-se, se mai ţinea 
de baza zidului, care stătea încă în picioare. Imco îşi fixă privirea 
asupra lui, încredinţat că acesta îi va aduce pieirea. Dar, când se 
prăbuşi, blocul de piatră se înclină într-o parte şi strivi mulţimea 
de soldaţi care se afla în stânga lui. Văzând ce păţiseră 
camarazii lor, ceilalţi soldaţi începură să urle. Sunetele erau atât 
de înspăimântătoare, încât îl făcură pe Imco să se mişte înainte, 
un pas, apoi un altul, pe lângă blocul de piatră şi peste 
următorul bolovan. Se căţără pe grămada de moloz, după care 
se ridică pe o lespede mare şi descoperi că nu se putea urca 
mai sus de atât. Pentru o clipă, reuşi să zărească oraşul, aflat 
sub nivelul la care se găsea el, şi îşi dădu seama unde era. 
Apărătorii se strânseră acolo de-a valma, cu armurile prăfuite, 
cu ochii ridicaţi şi ţinând strâns armele în faţă, un pâlc de vârfuri 
de sulițe care semăna cu spatele unui arici de mare. Arcaşii din 
spatele lor îşi lansaseră tirurile. Imco nu-şi dorea câtuşi de puţin 
să înainteze, dar, dacă avea s-o facă, îşi dorea cel puţin să nu fie 
singur. Ridicase un braţ pentru a le face semn celor din spate că 
era calea liberă. O mişcare ghinionistă. 

O săgeată îl lovi în mijlocul palmei. Forţa tirului îi smucise braţul 
către spate, dezechilibrându-l. Imco se rostogoli pe panta în 


care se transformase zidul de apărare, printre picioarele 
luptătorilor care îl urmaseră. Următoarele secunde ale vieţii sale 
îl puseră în postura de a se vedea călcat, lovit şi transformat 
într-o piedică. Cineva călcase pe săgeată, răsucindu-i-o în carne 
şi trimiţându-i fulgerări de durere până în degetele de la 
picioare. Un altul îi rupsese două coaste proptindu-şi sulița în 
pieptul lui când trecea peste el. Dar, după toate acestea, tânărul 
se ridicase cu greutate şi aruncase o privire peste dărâmături, 
descoperind un oraş cucerit. 

Mai târziu află că avusese onoarea de a fi fost primul soldat 
ajuns pe zidul prăbuşit al cetăţii Arbocala. Ofiţerul care-i 
spusese acest lucru era conştient că distincţia avea şi o 
conotaţie amuzantă, dar, oricum, îi aparţinea. În seara aceea 
băuse vinul cetăţii şi se ospătase cu bucăţi de carne de 
căprioară şi pâine din cuptoarele iberice. Căpitanul companiei 
sale trimisese o femeie tânără în 


cortul lui. Aceasta încălecase peste corpul său rănit, se coborâse 
asupra sa şi, după câteva minute, primise descărcarea lui. Avea 
ochi mari, pe care şi-i fixase adânc în privirile lui, fără nicio 
tresărire sau vreun sentiment. Cu o voce tremurândă, o 
întrebase cum o cheamă. Dar ea îşi terminase deja misiunea şi 
nu avea nicio dorinţă să mai aibă de-a face cu el. Abia dacă 
apucă femeia să plece, că în cortul lui Imco îşi făcu apariţia un 
alt vizitator. 

Acesta purta platoşa frumoasă a infanteriei şi o tunică închisă la 
culoare pe dedesubt. Avea braţele goale şi umerii laţi, tenul 
închis la culoare, ochii negri şi era chipeş într-un mod ce nu 
avea nimic care să amintească de feminitate. Imco nu-l mai 
văzuse niciodată, dar îşi dădu seama, de la prima vedere, că era 
comandantul. Soldatul roşi şi îşi aranjă aşternuturile, temându- 
se că-şi întâmpina oaspetele arătându-i mai mult decât dorea 
acesta să ştie. Inima îi bătea la fel de repede ca a unei păsări. 


Se considera un impostor absolut şi era sigur că bărbatul acela 
avea să-i vadă adevărata faţă. 

— Deci, tu eşti cel pe care-l cinstesc toţi? întrebă bărbatul. Atât 
de dornic să vezi sângele Arbocalei? Dacă era să te judec după 
înfăţişare, nu mi-aş fi închipuit niciodată un asemenea lucru, dar 
contează ce este în interiorul unui om. De ce nu am mai auzit 
numele tău înainte? 

Imco îi răspunse cât mai sincer la această întrebare şi la cele 
care urmară. Îi vorbi despre originile numelui său de familie, 
despre perioada pe care o petrecuse departe de Africa, despre 
locurile unde se pregătise şi despre conducătorii care-l 
călăuziseră, despre cât de mult îi lipseau tatăl şi surorile sale şi 
despre faptul că spera că solda sa le mai uşura existenţa. După 
cinci minute, Imco aproape că reuşise să uite ce persoană 
importantă era oaspetele său şi să-şi închipuie că era un 
locotenent de infanterie, care trebuia să vorbească adesea cu 
soldaţii pedeştri. Bărbatul îl asculta cu ochii aţintiţi asupra lui cu 
şi mai multă înţelegere decât găsise de când plecase de acasă. 
Şi tocmai de aceea nu se simţi jignit când bărbatul îl întrerupse. 

— lartă-mă, dar familia ta este săracă? 

— Şobolanii iberici mănâncă mai bine decât familia mea, 
răspunse tânărul. 

— Nu şi de-acum înainte. Secretarul meu va veni să noteze 
datele familiei tale. În cinstea vitejiei tale, le voi trimite un mic 
pachet şi, împreună cu el, titlul de proprietate asupra unei mici 
bucăţi de pământ în afara Cartaginei, o sută de sclavi pentru 
lucratul pământului şi servitori domestici. Aşa le va fi uşurată 
povara? 

Soldatul îşi pierduse glasul, dar reuşi să aprobe printr-o mişcare 
a capului. Celălalt bărbat zâmbi şi îi spuse: 

— În această zi m-ai ajutat să îndeplinesc o sarcină şi să 
deschidem calea pentru lucrurile măreţe ce vor veni. Vei lupta la 
fel de vitejeşte pentru mine şi în campania următoare? 


Imco doar consimţi cu o mişcare a capului, deşi simţea că lumea 
se învârte în jurul lui şi era extrem de uimit. Nu putea înţelege 
nimic pe deplin, cu excepţia faptului că i se pusese o întrebare şi 
că se cuvenea să răspundă pozitiv. 

— Bine. Există multe căi către destinele noastre, dar niciuna nu 
este atât de directă ca războiul. Să nu uiţi asta! Toate vieţile 
noastre duc către moarte, Imco Vaca. Zeii nu ne-au lăsat niciun 
cuvânt de spus în această privinţă. Dar, cel puţin, putem 
influenţa întrucâtva felul în care ne conducem viaţa şi, uneori, 
suntem puşi în faţa unor realizări care depăşesc planurile 
noastre iniţiale. Ar trebui să ai în vedere acest lucru. 
Comandantul se întoarse, împinse cu un braţ pânza ce acoperea 
intrarea cortului şi se opri un moment, respirând adânc aerul 
nopţii. Soarta nu dărâmă ziduri pentru noi fără să aibă un motiv, 
spuse el. 

Cu aceste cuvinte, bărbatul ieşi din cort şi se făcu nevăzut. Abia 
apoi, pe măsură ce clipele de linişte îşi urmau cursul, Imco reuşi 
să priceapă înţelesul conversaţiei avute. Înțelegerea completă a 
identităţii celui cu care tocmai vorbise nu îl ilumină, ci, mai 
degrabă, îi aburi mintea. Nu se mai 


aflase niciodatl atat de aproape pentru a-i privi conduciitorul in 
ochi, dar acmn o racuse. Comandantul sau, un barbat care avea 
putere de viata i de moarte asupra existentei atator oameni, cu 
o avere nemaipomenit in bogatia sa, un soldat care, de i IID 
implinise inca treizeci de ani, avea geniu 

in ceea ce prive te arta razboiului, despre care unii spuneau cii 
era localizat in corpul sau, intr-o cavitate ce se afla chiar langa 
inimii. Hannibal Barca. 

Dilndu-i seama cine 11 vizitase, tanarul striga numele 
servitorului care ii fusese repartizat. il ruga 

sa-i aducii o galeati sau un vas, orice, cat mai repede. Ziua 
aceasta fusese o aglomerare de 


evenimente uimitoare, iar acesta din urmii pur i simplu era prea 
nrult pentru el. | se racuse greata. 


1 
Introducere 


Delegaţia ajunse în capitala Republicii Romane într-una din 
zilele din ce în ce mai reci ale toamnei mediteraneene. Membrii 
acesteia plecaseră din cetatea Saguntum din estul lberiei să 
implore acordarea unei audienţe în faţa Senatului. Odată ce li se 
aprobase cererea, un bărbat pe nume Gramini vorbi în numele 
tuturor. Acesta scrută încăperea cu o expresie sagace şi vorbi cu 
un glas puternic, deşi oarecum sâsâit Romanii, aşezaţi pe bănci, 
fură nevoiţi să se aplece şi să-i urmărească buzele pentru a-l 
înţelege, unii făcându-şi mâinile pâlnie la ureche, iar alţii 
strâmbându-se şi şoptind că latina lui era neinteligibilă. Totuşi, 
într-un final, înţeleseră cu toţii ideea centrală a discursului său, 
iar aceasta era următoarea: saguntinilor le era frică. Se temeau 
pentru propriile vieţi. Erau ca nişte nestemate îngropate într-un 
ţinut dur, în care conflictele tribale şi hărţuielile erau ceva 
obişnuit. Erau ca nişte oi care simt în ceafă suflarea unui lup 
puternic. Numele fiarei nu constituia o noutate pentru ei, fiindcă 
era veşnic flămândul Hannibal Barca al Cartaginei, fiul lui 
Hamilcar, duşman mărturisit al Romei. 

Delegatul le explică faptul că Roma neglijase Iberia în 
detrimentul Republicii. Puterea africană profitase de acest lucru 
şi-şi construise un adevărat imperiu acolo. Devenise un duşman 
mai puternic decât fusese vreodată în timpul războaielor 
trecute. Gramini se întreba cu voce tare dacă romanii nu 
uitaseră cumva lecţiile istoriei. Oare nu-şi aminteau pagubele 
pricinuite de Hamilcar Barca în decursul ultimului război dintre 
Roma şi Cartagina? Negau faptul că rămăsese neînvins şi că 
soarta războiului fusese hotărâtă de greşelile altora, pe care nu 


avusese cum să-i controleze? îşi aminteau că, după răsturnarea 
sa, Hamilcar nu numai că învinsese revolta mercenară din ţara 
lui, dar că începuse şi să cucerească teritorii iberice? Datorită 
lui, cartaginezii se îmbogăţiseră şi mai mult, deţinând argint, 
sclavi şi cherestea, o avere care curgea în fiecare zi în tezaurele 
pământului lor natal. 

Prin bunăvoința zeilor, Hamilcar murise de câţiva ani, dar 
ginerele său, Hasdrubal cel Chipeş, extinsese teritoriile lor şi 
construise un oraş-fortăreaţă, Cartagena. Acum, şi el murise: din 
fericire, cuțitul unui asasin îi găsise gâtul pe când dormea. Dar 
spiritul lui Hamilcar fusese readus la viaţă în fiul său, Hannibal. 
Acesta pornise într-o campanie de desăvârşire a misiunii 
înaintaşilor săi. În total, cei trei cartaginezi îi învinseseră pe 
olcazi şi le distruseseră cetatea Althaea, îi pedepsiseră pe 
vaccaei,  capturaseră  Salmatica şi porniseră un război 
neîntrerupt cu triburile de pe râurile Beletis şi Tagus şi chiar cu 
cele de pe Durius, popoare mai sălbatice şi mai îndepărtate 
decât cele din zona Saguntum. Chiar şi acum Hannibal era 
plecat într-o campanie nouă împotriva cetăţii Arbocala. Dacă 
izbândea - după cum, se temeau emisarii, era probabil să se fi 
întâmplat deja -, cea mai mare parte a lberiei ar cădea sub 
călcâiul cartaginez. Mai rămânea un singur mare oraş, iar acela 
era Saguntum. lar Saguntum nu era aliatul Romei? Nu era Roma 
un prieten pe care se puteau baza în vremuri tulburi şi care, la 
rândul său, fusese ajutat în propriile momente dezastruoase? 
Tocmai de aceea se afla în faţa lor, pentru a cere angajamentul 
clar al Romei că îi vor ajuta în cazul în care vor deveni 
următoarea ţintă a lui Hannibal. 

Senatorul Gaius Flaminius se ridică pentru a răspunde. Un om 
înalt în comparaţie cu ceilalţi romani, Gaius era un om 
încrezător în propriile forţe, cu un păr negru, scurt şi ţepos care 
se ridica vertical de pe frunte, ca şi cum ar fi fost întărit cu albuş 
de ou. Spuse, în glumă, că saguntinii nu puteau fi confundați cu 


oile. Erau un popor puternic, care îşi stăpânea teritoriile în mod 
legitim. Fortăreaţa lor era puternică şi era bine cunoscută 
dârzenia lor în luptă. Adăugă, de asemenea, pe un ton puţin mai 
sec, că în bazinul Mediteranei exista un singur lup şi că acesta 
îşi avea casa nu în Iberia, ci pe Tibru. Nu răspunse direct la 
întrebarea ibericilor, doar le mulţumi pentru încrederea lor 


şi îi rugă să aibă răbdare. Senatul avea să ia în consideraţie 
această problemă. 

Gramini se înclină în faţa răspunsului său, dar, ridicând braţul, 
indică faptul că încă nu terminase. Voia să se înţeleagă că 
pericolul în care se afla Saguntum avea legătură cu alianţa lor 
cu Roma. Dacă această alianţă avea să se dovedească lipsită de 
substanţă, atunci se va comite o nedreptate gravă împotriva 
unui popor nevinovat. Saguntum avea intenţia de a rămâne 
loială Romei. Gramini spera că Roma îşi va onora şi ea acest 
angajament, pentru că erau voci care spuneau că, oarecum, 
conducerea Saguntumului dădea dovadă de naivitate punând 
atâta preţ pe alianţa cu latinii. Delegatul încheie cu o întrebare: 
— Ne putem baza, deci, pe promisiunea domniilor voastre în 
ceea ce priveşte un ajutor militar direct? 

— Mai întâi, ar trebui să fiţi atacați, spuse Flaminius. Ar fi lipsit 
de înţelepciune să hotărâm asupra unei acţiuni înainte de a 
înţelege natura conflictului. 

El îi asigură pe iberici că, în orice caz, saguntinii se vor întoarce 
în Iberia cu o stare de spirit bună. Nicio naţiune nu regretase 
sau nu avea să regrete vreodată prietenia cu Roma. 

După ce a primit acest răspuns, Gramini se retrase şi, la scurt 
timp, începu aranjamentele pentru călătoria de întoarcere. La 
rândul lor, în cursul acelei după-amiezi şi al celor următoare, 
membrii Senatului începură să discute pe marginea întrebărilor 
puse de iberic - dezbateri profunde, aprinse. Căzură de acord să 
trimită un mesager la acest cartaginez, Hannibal Barca. Să fie 


scuturat puţin. Să-şi aducă aminte de puterea Romei şi să 
acţioneze ca atare. Totuşi, în afară de această decizie, nu 
reuşiră să se pună de acord asupra unor măsuri clare. Mai aveau 
şi alte chestiuni de politică externă de rezolvat, în Galia şi în 
Iliria. Problemele Cartaginei trebuiau să mai aştepte. 


În fiecare după-amiază de la sosirea în Iberia, în urmă cu două 
săptămâni, cel mai tânăr dintre fraţii Barca, Mago, făcuse o 
plimbare călare prin teritoriile din apropiere. De fiecare dată, la 
întoarcere, se oprise pe acelaşi loc înalt şi privise îndelung 
concretizarea fizică a moştenirii familiei sale. Cartagena era atât 
de frumoasă, încât îţi tăia răsuflarea. Era aşezată la capătul 
îndepărtat al unui istm lung, ca o insulă legată de continent 
numai de un braţ de uscat care refuza să se desprindă de țărm. 
Din depărtare, părea că, pe trei laturi, zidurile sale răsăreau din 
apă, fiind legată de continent numai printr-o fâşie îngustă. Golful 
reprezenta un cerc aproape perfect în jurul oraşului, cu degete 
de stâncă proeminentă care aproape că-l închideau. Două treimi 
din apele sale aveau o culoare albastru- închis, aidoma celor din 
larg, iar cealaltă treime, în partea de sud a oraşului, strălucea cu 
reflexe albastru-turcoaz, luminată de dedesubt de o platformă 
puţin adâncă de stâncă şi corali care captau lumina solară ca 
interiorul unei stridii. 

A cincisprezecea oară când admiră această privelişte, îşi dădu 
seama că se schimbase ceva. Era un detaliu minuscul şi avu 
nevoie de un minut pentru a-l identifica: steagul care, în mod 
normal, fâlfâia deasupra citadelei, fusese coborât. Stindardul 
roşu nu mai era mângâiat de briză. Acum, chiar în timp ce el 
privea cetatea, locul său fu luat de un steag nou. Acesta 
tremura, se curba şi nu lăsa să se vadă clar semnele înscrise pe 
el, dar el ştia ce era: Leul Cartaginei. Simbolul familiei sale. 
Însemna că fratele său se întorsese din campania de înăbuşire a 


rebeliunii din nord. Mesagerii aduseseră veşti despre apropierea 
armatei în primele zile ale săptămânii, dar probabil că forţele 
armate se mişcaseră mai repede decât anticipaseră ei. 

Călărețul trimis după el îl întâlni în apropierea porţilor sudice ale 
fortăreței. Mesagerul îi spuse că Hannibal ceruse să vină fără 
întârziere. După ce Mago descălecă şi porni spre palat, bărbatul 
îi spuse: 

— Nu într-acolo. Vă rog să mă urmaţi. 


Cei doi merseră împreună preţ de câteva minute. Mesagerul îl 
conduse în fugă în cealaltă parte a curţii, coborâră câteva 
paliere de scări din marmură printr-o mulţime de tuneluri şi apoi 
urcară o rampă abruptă până pe zidul propriu-zis. Dincolo de 
acesta, Mago zări armata care se întorcea, intrând pe drumul 
dinspre nord. Pe măsură ce asimila măreaţa privelişte, paşii săi 
încetiniră. 

Coloana lungă şi largă curgea peste peisajul curbat, pierzându- 
se în depărtare şi totuşi vizibilă pe cea mai îndepărtată creastă 
de la orizont. Infanteria mărşăluia în formaţie liberă, respectând 
ordinea legiunilor şi afilierile tribale. Cavaleria mergea pe 
flancuri, încercuind trupele. Ducea carele de luptă şi pornea în 
galop în izbucniri scurte, ca păstori ai unei turme imense. 
Elefanții mergeau într-o desfăşurare similară, dar despărțiți de 
intervale mai mari. Mago putea să-l vadă foarte bine din locul 
unde stătea pe cel mai apropiat de el. Erau din specia africană, 
iar călăuzele lor erau aşezate chiar în spatele urechilor 
pahidermelor. Capetele şi trunchiurile călăuzelor de elefanţi se 
legănau în ritmul lent al paşilor acestor creaturi. Vorbeau cu 
animalele şi le loveau cu nuiele, dar acestea păreau nişte 
gesturi involuntare, întrucât pahidermele vedeau fortăreaţa şi 
simțeau deja hrana pregătită pentru ele. 

Mago se întoarse şi porni repede pe urmele mesagerului, 
făcându-şi loc cu coatele prin mulţimea voioasă şi mereu în 


creştere. Trebuia să se mişte repede pentru a se strecura 
printre ei. Când mesagerul mai încetini ritmul şi se uită în urmă 
după Mago, oamenii ajunseseră deja la poalele fortăreței. Mago 
şi mesagerul merseră în jos, pe un culoar întunecat. Acesta 
şiroia de umezeală, iar aerul dinăuntru era mai rece decât cel de 
afară. Fânul vechi, care probabil căptuşise pardoseala, fusese 
măturat şi adunat într-o parte a coridorului. Mirosul acru de 
urină îl făcea pe Mago să meargă cu capul într-o parte. Tocmai 
se pregătea să-l întrebe pe mesager în ce situaţie se afla - o 
glumă sau o greşeală -, dar exact în momentul acela zări capul 
unei persoane aflate într-o încăpere din capătul holului, care 
privea spre exterior. O siluetă apăru din spatele acelei 
persoane: fratele său mai mare, Hanno, al doilea după Hannibal. 
Mago trecu pe lângă mesager şi alergă spre el, cu braţele 
ridicate pentru salutul pe care-l aştepta. 

Hanno ridică un braţ. Degetele sale se strânseră în jurul 
bicepsului fratelui său, într-un salut scurt. Dar apoi trecură de 
momentul acesta îşi fixă privirea în ochii lui Mago şi îşi strânse 
buzele într-o linie severă. 

— Romanii, spuse el. Au ajuns chiar înaintea noastră. Nu a fost 
chiar intrarea triumfală la care ne aşteptaserăm. Hannibal 
tocmai se pregăteşte să le vorbească. Vino! 

Hanno îi făcu semn fratelui său să intre în încăperea din spatele 
lui. Deşi măturată de paie şi de murdărie, încăperea era pur şi 
simplu un coridor, iar pe o parte erau înşirate boxe. Era 
iluminată atât de torţe, cât şi de lumina cenuşie a zilei, care 
cădea oblic printr-o gură de aerisire ce dădea spre câmpurile 
unde erau antrenați caii. Mai mulţi soldaţi din Legiunea Sacră 
erau aliniaţi de-a lungul zidurilor. Aceştia erau gardieni care 
juraseră să îi apere pe generalii naţiunii. Toţi erau raşi pe obraji 
şi pe buza superioară, având numai un smoc de păr pe bărbie, 
tuns atent. Stăteau câte unul în faţa fiecărei boxe, cu braţele 
încrucişate şi privirea îndreptată înainte. 


În centrul încăperii, fusese aşezat un singur jilţ înalt, cu spătarul 
drept, cu braţe în lateral, care ascundea profilul oricui se aşeza 
în el. Şi tocmai acest lucru se întâmpla cu bărbatul care stătea 
acum pe scaun. Braţele sale se odihneau, parcă neînsufleţite, pe 
mânere, cu articulațiile degetelor proeminente şi aspre, pielea 
maronie având pete şi mai închise la culoare, cauzate de o 
substanţă care se uscase de mult şi formase o crustă. Mai multe 
siluete erau aproape de el, aplecate şi vorbindu-i în şoaptă. Una 
dintre ele - pe jumătate ascunsă în spatele jilţului, văzându-se 
numai o parte a capului şi a umărului - îi era cunoscută lui 
Mago. Când această persoană se ridică, Mago îi văzu faţa 
greoaie cu maxilarul pătrat şi fruntea brăzdată adânc şi 
acoperită de o masă de păr negru şi ondulat Deşi avea o 
expresie sumbră, bărbatul schiţă un zâmbet văzându-i pe cei doi 
nou-veniţi. Era 


Hasdrubal, cel de-al treilea dintre fiii Barca. După cum Mago 
ştiuse de la început, bărbatul de pe scaun era fratele său cel 
mai mare, Hannibal. 

Mago făcu un pas spre ei, dar Hanno îl prinse de braţ şi îi făcu 
un semn cu capul către gura coridorului. În spaţiul acela 
apăruseră cinci bărbaţi. Aceştia stăteau pe loc, scrutând 
coridorul, după cum se părea, uitându-se unul la altul şi 
împărtăşindu-şi părerile despre el. Unul dintre ei dădu din cap în 
semn de refuz şi scuipă pe pământ. Altul se prefăcu că începe 
să se îndepărteze. Dar un altul îi potoli printr-un gest liniştitor al 
mâinii. Îşi scoase coiful cu creastă pe care-l avea pe cap şi îl 
puse sub braţ, după care porni spre intrarea coridorului. Ceilalţi 
mergeau cu câţiva paşi în urma lui, cinci siluete conturate pe 
fundalul luminii de afară. 

— Eu şi cu tine ne vom poziţiona în dreapta lui, şopti Hanno. 
Hasdrubal şi traducătorul vor sta în stânga. Este o formaţie de 


întâmpinare ciudată, într-adevăr, dar vrem să apari ca fiind unul 
dintre noi. 

Cei doi îşi ocupară poziţiile. Nici acum Mago nu putea să vadă 
faţa fratelui său mai mare, dar Hasdrubal dădu din cap în 
direcţia lui şi îi şopti ceva ce el nu reuşi să audă. Apoi se 
întoarseră cu toţii spre romani, tăcuţi, cu feţele împietrite şi cât 
mai golite de expresie. 

Conducătorul delegaţiei se opri la câţiva paşi de scaun şi 
rămase într-o poziţie impunătoare, cu picioarele depărtate. Deşi 
nu purta sabie, îmbrăcămintea era cea a unui războinic. Pielea 
lui era doar cu un ton mai deschisă decât a cartaginezilor, dar, 
cu toate acestea, nu lăsa loc de îndoială în privinţa originii lor 
diferite. Era mai scund cu o jumătate de cap faţă de majoritatea 
cartaginezilor, avea umeri masivi şi un trunchi gros. Una din 
marginile buzelor era deformată, probabil o cicatrice veche, o 
rană care se vindecase mai greu şi lăsase urme. Ochii săi se 
mutau cu repeziciune de la un frate la altul, studiindu-i pe 
fiecare şi fixându-se, în cele din urmă, asupra celui aşezat în jilţ. 
— Hannibal Barca, spuse el, comandant al armatei cartagineze 
din Iberia, numele meu este Terentius Varro. Vă aduc un mesaj 
din partea Republicii Roma, din ordinul Senatului acestei 
republici. 

Delegatul se opri un moment din vorbit şi aruncă o privire peste 
umăr. Unul dintre bărbaţii din spatele său îşi drese vocea şi 
începu să traducă latina vorbită de Varro în cartagineză Acesta 
fu întrerupt printr-o singură mişcare scurtă, care atrase toate 
privirile. Hannibal ridicase un deget de pe braţul jilţului. 
Încheietura sa se răsuci într-o mişcare neclară la început, până 
ce degetul se opri într-o anumită poziţie, arătând direct către 
unul dintre oamenii care stăteau în spatele lui, propriul său 
interpret, un tânăr îmbrăcat într-o mantie simplă, care-i 
acoperea tot corpul, cu excepţia capului şi a mâinilor. Acesta 
traduse introducerea. 


— Bine ai venit, Terentius Varro, spuse Hannibal prin interpretul 
său. Spune-ne mesajul ce ţi s-a încredinţat. 

— Mă puneţi să vorbesc aici, într-un grajd? Varro aruncă o 
privire în jur. Unul dintre bărbaţii din spatele său expiră 
zgomotos pentru a-şi manifesta iritarea şi îşi cercetă tălpile 
sandalelor, să nu să se fi murdărit cumva. O să vă spun din nou, 
Hannibal Barca... 

— Asta pentru că mi s-a spus că sunteţi nerăbdători să vorbiţi cu 
mine, spuse Hannibal, intervenind în cartagineză. După cum 
vedeţi, eu tocmai m-am întors din campania de asediere a 
cetăţii Arbocala, nu e nici măcar o oră. Sunt obosit, nespălat. 
Încă mai am sânge sub unghii. Şi, cu toate acestea, m-am oprit 
aici ca să vă ascult mesajul. Odată ce-l veţi fi transmis, veţi 
putea încăleca să duceţi răspunsul meu înapoi la Roma. Și nu vă 
faceţi griji în privinţa sandalelor. Vă putem oferi altele noi, dacă 
doriţi. 

Comandantul făcu un semn către un soldat aflat în coltul cel mai 
îndepărtat şi îi indică să părăsească încăperea. Tânărul arboră o 
expresie încurcată, dar, oricum, ieşi în grabă. 

— O să vă placă sandalele noastre, spuse Hannibal. Nu există 
altele mai plăcute la purtat. 


Romanul se întoarse şi îi adresă o privire aspră interpretului său, 
ca şi cum i-ar fi cerut să ia notă în mod oficial de cele spuse. Se 
întoarse din nou către comandant: 

— A ajuns în atenţia Senatului faptul că unii dintre aliaţii noştri 
din Iberia se tem de manevrele cartagineze. 

Hannibal emise un sunet grav, din gât, o consimţire huruitoare. 
Romanul păru să nu acorde nicio atenţie acestei reacţii. Îi aminti 
comandantului că Saguntum era aliatul Romei şi că va fi apărată 
ca atare. Roma fusese generoasă cu Cartagina până acum, 
abţinându- se să-i reteze avântul în campaniile din Iberia încă 
din epoca lui Hamilcar şi pe parcursul domniei lui Hasdrubal cel 


Chipeş. Chiar şi acum Roma păstra un ton moderat în relaţiile cu 
Hannibal. Dar acest lucru nu însemna că romanii uitaseră 
prevederile tratatelor anterioare. Ei încă mai onorau acordul 
încheiat cu Hasdrubal care menţiona ca limită a sferei de 
influenţă cartagineze zona de la sud de Ebru. Cunoşteau faptul 
că legăturile familiale şi tribale ale unor aliaţi iberici ai 
Cartaginei se apropiau de acea graniţă şi tocmai de aceea, până 
acum, se făcuseră că nu văd nimic din aceste încălcări minore 
ale prevederilor. Dar Roma nu va sta cu braţele încrucişate dacă 
Saguntum avea să fie ameninţat. Şi nu va permite mişcări de 
trupe dincolo de Ebru. Niciuna. Republica dorea ca acest lucru 
să fie înţeles şi de tânărul comandant, în cazul în care moartea 
prematură a predecesorilor săi îl lăsase cu o serie de nelămuriri. 
În timp ce interpretul termina redarea discursului său, Varro 
aruncă o privire peste umăr la colegul său, o ocheadă expertă, 
care arăta că abia acum ajungea la cheia de boltă a discursului 
său. 

— Prin urmare, Roma cere ca Hannibal să-şi limiteze acţiunile 
din împrejurimile Saguntumului la tranzacţii paşnice cu aliaţii 
existenţi, să nu pună bazele vreunei aşezări acolo şi să nu 
medieze vreun conflict între triburile din regiune. Roma cere ca 
nicio forţă cartagineză sau aparţinând vreunui aliat al Cartaginei 
să nu treacă Ebrul, indiferent de motiv. Mai mult, Roma cere... 
— Destul! spuse Hannibal în latină. Nu rostise acest cuvânt tare, 
dar reuşise să-l reducă pe roman la tăcere. Se aplecă spre 
interlocutorul său, profilul său ivindu-se pentru prima dată în 
raza vizuală a lui Mago. Ochii săi înfundaţi în orbite rămaseră 
ascunşi privirii, adumbriţi de sprâncenele stufoase şi de lama 
ascuţită a nasului. La fel ca bărbaţii din Legiunea Sacră, purta 
un barbişon tuns cu atenţie, un smoc de păr crescut din bărbie. 
Îl atinse cu vârfurile degetelor şi părea că smulge cuvintele ca şi 
cum ar fi fost fire din propria barbă. Nu am ce asculta mai 


departe. Ai spus ce aveai de spus. O să transmiţi tu răspunsul 
meu? 

Varro reuşi să-şi vină în fire. Mai mult decât speriat de 
întrerupere, nu părea a se simţi în largul său vorbind cu 
cartaginezul direct în latină. Trebui să-şi dreagă vocea înainte 
de a răspunde. 

— Din moment ce am fost întrerupt, nu voi considera că mi-am 
expus ideile în mod complet. 

— Indiferent de asta... 

Hannibal se ridică şi înaintă câţiva paşi, fiind cu un cap mai înalt 
decât emisarul roman. De la umăr în jos, braţele sale erau 
goale. Îşi încordă tricepşii, îşi roti articulațiile umerilor şi îşi 
împinse bărbia în faţă într-un mod care-i făcu maxilarul să 
trosnească destul de tare ca să fie auzit de toţi. Ceva din 
înfăţişarea sa îl surprindea pe Mago, deşi nu era nimic schimbat 
în privinţa fizicului. Hannibal fusese întotdeauna mai atletic şi 
mai disciplinat decât majoritatea, dar acum mişcările sale aveau 
o concentrare şi o hotărâre cu totul noi. Chiar acum, când părea 
oarecum plictisit de discursuri, în spatele ochilor săi se ghicea 
totuşi o încordare meditativă. Se plimba încolo şi încoace prin 
faţa delegaţiei, aţintindu-şi privirile asupra diferitelor obiecte din 
grajd: duşumeaua murdară, lemnul din care erau construite 
boxele, emblema de pe scutul unui membru al Gărzii Sacre. Preţ 
de o secundă, îşi fixă ochii asupra lui Mago şi înregistra din 
priviri prezenţa lui acolo. 

— De când durează această prietenie dintre Roma şi Saguntum? 
întrebă el, vorbind din nou în 


cartagineză. Interpretul său tălmăci imediat ce isprăvise de grăit 
Unde este scris acest tratat? Mie mi se pare că această cetate 
este un prieten nou al Romei, poate un prieten numai cu 
numele, având un singur interes. Fii sincer şi dezvăluie cauza 
nemulțumirii voastre! Roma este îngrijorată de prosperitatea 


Cartaginei. Ne-aţi considerat un popor învins, dar, în loc de asta, 
descoperiţi că noi înflorim. Am venit în aceste ţinuturi sălbatice 
şi le-am domesticit, iar acum ne ocupăm de bogăţiile care curg 
din ele. Tocmai la asta râvniţi. Roma a urât mereu felul în care 
monedele de argint apar printre degetele cartaginezilor, ca prin 
farmec. Vorbeşte cinstit şi recunoaşte că te afli aici, în faţa mea, 
mânat numai de lăcomie şi de invidie, nu de dragul protejării 
unui singur oraş. Această problemă a cetăţii Saguntum e doar 
un pretext pentru a deschide conflictul cu Cartagina. 

Hannibal se opri pentru un moment. Când, după câteva 
secunde, interpretul se opri din tradus, trimisul roman răspunse 
repede: 

— Tratatul de alianţă dintre Saguntum şi Roma este înregistrat 
de arhivarii Senatului. Este o prietenie bine-cunoscută, despre 
care nu se poate pune problema acum. 

— Bine, bine, spuse Hannibal, intervenind înainte ca interpretul 
să fi terminat de vorbit. Să trecem mai departe atunci! 

În loc să facă acest lucru, conducătorul cartaginez înaintă spre 
una dintre boxe. Când se apropie de ea, din umbră apăru capul 
unui cal cu bot mare şi negru, neted, cu excepţia nărilor 
fremătânde. Hannibal îşi plesni limba de cerul gurii în semn de 
salut şi întinse mâna să mângâie animalul. Se lăsă absorbit de 
cercetarea coamei şi a urechilor, trecându-şi mâna peste genele 
lui. Când începu să vorbească, păru s-o facă într-un mod absent. 
— A doua mea obiecţie este legată de amestecul vostru în zona 
noastră de influenţă, spuse el. Saguntum este înconjurată din 
toate părţile de multe triburi loiale Cartaginei. Dar saguntinii au 
tulburat liniştea aliaţilor noştri turdetani. Numai în ultimul an au 
fost omorâţi capii a trei clanuri. Şi pentru ce? În ce fel au 
ameninţat aceste mici puteri tribale Saguntumul - sau Roma, 
dacă e s-o luăm aşa? Ce au făcut să merite aceste suplicii? Eu 
întreb, dar nu mă opresc să vă ascult, pentru că nu aveţi un 
răspuns, nu unul adevărat. Se întoarse cu spatele la cal şi îşi fixă 


privirile din nou asupra romanului. Care spuneai că e numele 
tău? 

— Terentius Varro. 

— Să-ţi spun eu ceva, Terentius Varro, ceva ce poate nu ştii 
despre Cartagina. Noi îi ajutăm pe cei care au fost nedreptăţiţi. 
Cu puterea noastră, noi ne apărăm prietenii de tirani. Aceasta 
este singura mea revendicare în legătură cu Saguntum. Cer ca 
ei să plătească nedreptăţile pe care le-au făcut Şi iată că tu vii 
aici ca şi cum eu aş fi intrat în cetatea lor, le-aş fi luat 
conducătorii cu forţa şi i-aş fi țintuit pe cruci. Acest mesaj este o 
porcărie şi tu o ştii prea bine. Du-te înapoi la Roma şi spune-le 
stăpânilor tăi acest lucru! Întoarce-te la Roma, spune-le că ţi-am 
ascultat mesajul şi dă-le următorul răspuns... 

Hannibal trase adânc aer în piept şi lăsă secundele de tăcere să- 
şi urmeze cursul. După care expiră într-un oftat prelung, care 
trăda iritarea, printre buzele relaxate care scoaseră un şuier 
poticnit în timp ce aerul trecea printre ele. Din boxe se auzi, 
drept răspuns, un zgomot similar. Unul dintre soldaţii din 
Legiunea Sacră chicoti, după care se stăpâni şi arboră o 
expresie împietrită. 

— Ce a fost asta? întrebă romanul. 

— Poţi să imiţi sunetul acesta, nu? Ca un armăsar plictisit de 
mestecarea ierbii. Du acest răspuns înapoi la Roma - să stai în 
faţa Senatului şi, cu cea mai bună şi mai distinsă voce a ta, să 
spui... Scoase din nou sunetul acela, de data aceasta mai 
prelung şi mai asemănător cu cel făcut de cai. 

Varro îl privea fix. Trăsăturile sale erau dezgolite de învelişul 
aroganţei oficiale. 

— Chiar vreţi să intraţi în conflict cu noi? 


— Nu e important ce vreau eu, spuse Hannibal. Important e ce 
va fi. În hotărârea acestui lucru, Hannibal nu e decât una dintr- 
un milion de minţi, numai un singur om într-o oştire de zei. Noi 


nu am făcut nimic care să reprezinte o călcare a cuvântului dat. 
Acesta este singurul răspuns pe care trebuie să vi-l dau eu. Ţi- 
am vorbit simplu. Cu îndrăzneală, da, dar mesajul meu este clar. 
Eu am probleme de rezolvat cu Saguntum. Acestea pot, cu 
voinţa lui Baal, să fie rezolvate în mod paşnic, dar să fie clar că 
ele vor fi rezolvate, într-un fel sau altul. Roagă-te zeilor voştri să 
nu se nască vreun conflict în această chestiune. Rămas-bun şi 
fie să aveţi o călătorie frumoasă! 

Întâlnirea fu încheiată. Hannibal se întoarse pe călcâie şi se 
afundă imediat în discuţii cu Hasdrubal şi cu ceilalţi din jurul 
său, vorbind despre lucrurile pe care trebuiau să le facă în după- 
amiaza respectivă, îngrijirile de care aveau nevoie animalele 
care se întorceau în cetate şi proviziile care trebuiau date, din 
ordinul său, oamenilor pentru a sărbători întoarcerea lor 
victorioasă. Nesimţindu-se în largul lor, romanii se uitau unii la 
alţii. Se consultară rapid, printr-un schimb de priviri şi câteva 
şoapte. Varro părea gata să strige către comandant, dar unul 
dintre sfătuitorii săi îi atinse cotul. Delegaţia se retrase fără nicio 
tragere de inimă, cinci siluete care traversau din nou lungimea 
grajdului, gata să iasă în lumina gri ca cenuşa a zilei de iarnă. 
Imediat ce romanii se făcură nevăzuţi, Hasdrubal îl bătu pe 
spate pe fratele său. Hannibal dădu din cap şi pufni în râs. 

— A fost o dovadă de imprudenţă să sforăi aşa? Credeţi că le va 
transmite mesajul senatorilor romani? 

— Dacă o va face, mi-ar plăcea să le văd feţele, spuse 
Hasdrubal. Dar uite, Hannibal, s-a întors celălalt leu tânăr. Făcu 
un semn cu capul în direcţia lui Mago. 

Hannibal îi urmări gestul şi se puse în mişcare chiar înainte de a- 
| fi zărit pe Mago. 

— Pe toţi zeii, chiar s-a întors! Şi acum va fi întâmpinat aşa cum 
se cuvine. 

Îşi făcu loc printre consilierii săi, ajunse la Mago din câţiva paşi 
şi îşi înlănţui braţele în jurul trupului lui. Mago îi recunoscu 


mirosul caracteristic, o aromă de vechi, deopotrivă înţepătoare 
şi dulce. Simţi şuviţele ondulate ale părului fratelui său lângă 
obrazul lui şi înţepătura perilor din barbă pe umeri şi aproape 
că-şi pierdu răsuflarea din cauza forţei cu care fusese 
îmbrăţişat. 

| se păru că stătură aşa ceva timp, dar îşi dădu seama că acest 
lucru se datora faptului că fratele său îşi exprima, muteşte, 
mulţumirile faţă de Baal. 

— Mago, nu ştii ce bucurie îmi umple inima că te văd, spuse 
Hannibal îmbrăţişându-l în continuare, cu o voce aproape la fel 
de înceată ca o şoaptă, dar plină de emoție. A trecut prea mult 
timp. Mă rog ca educaţia pe care ai primit-o să merite toţi aceşti 
ani de absenţă. Ştiu că tata voia ca tu să-ţi îmbogăţeşti darurile 
minţii, dar de multe ori mi-am dorit să fii alături de mine. 

În timp ce Hannibal îi dădea drumul, Hasdrubal înaintă, 
mişcându-şi pumnul cu încetinitorul către bărbia lui. Această 
mişcare se transformă într-un ghiont rapid în coaste, după care, 
o secundă mai târziu, se preschimbă într-o îmbrăţişare. Vorbind 
peste umărul fratelui său, Mago spuse: 

— Am venit să te slujesc, frate, dar nu mă aşteptam să găsesc 
nişte romani în grajduri. 

— Nici eu, spuse Hannibal, dar să nu uităm că astfel de 
întâmplări reprezintă vrerea lui Baal. Se învârt multe lucruri mari 
în jurul nostru, posibilităţi, strigătele zeilor care ne îndeamnă la 
acţiune. Trebuie să ne aşteptăm la astfel de întâmplări 
neprevăzute. Dar ascultă... îşi desfăcu braţele într-un gest care-i 
îngloba pe toţi. Nu-i aşa că trăim un moment minunat? După ani 
de separare, fiii lui Hamilcar sunt, în sfârşit, împreună. Ziua de 
mâine ne va aduce lucruri mari, nouă şi Cartaginei, în memoria 
lui Hamilcar... 

Tocmai atunci intră umil soldatul care fusese trimis după 
sandale, strângând lucrurile cerute la piept. Hannibal izbucni în 
râs. 


— Ne-am lăsat oaspeţii să plece fără încălţămintea promisă! 
Păcat Adu-mi mie o pereche, atunci. Picioarele mele au fost 
chinuite rău în nord. Şi dă-i o pereche fratelui meu, primul dintre 
nenumăratele daruri de bun venit. Luă o pereche de sandale şi, 
cu o mişcare puternică, le puse la pieptul lui Mago. Trebuie să 
mă ocup de armata mea, spuse el. Au trudit incredibil de mult, 
aşa că merită cele mai de seamă recompense. Dar diseară... 
diseară îi vom slăvi pe zei. Vom lăsa poporul să sărbătorească. 
Şi în curând vă voi dezvălui toate planurile măreţe pe care le-am 
făcut pentru noi. 


Până la apus, toate treburile puse la cale fuseseră duse la bun 
sfârşit. O oră mai târziu, ofiţerii, căpeteniile şi demnitarii, 
curtezanele şi cei care asigurau buna dispoziţie începură să-şi 
facă apariţia în principala sală de banchete, o încăpere enormă, 
cu tavan înalt şi cu pereţii vopsiți în roşul bogat al apusului 
african, pe fundalul căruia se profilau siluete întunecate de lei. 
Oaspeţii îşi făceau intrarea în atmosfera însufleţită de bătăile 
tobelor, clinchetele chimvalelor şi ritmul sec al tamburinelor din 
fibră de palmier. Mesele erau joase, iar pernele ţineau loc de 
spătare. Peste tot erau întinse covoare groase pentru confortul 
oaspeţilor. Băutura preferată era vinul, foarte uşor de procurat. 
Băieți mai mici de 12 ani se plimbau printre oaspeţi cu carafe 
pline cu lichidul rubiniu. Li se spusese să umple toate pocalele, 
indiferent dacă oaspetele solicita acest lucru sau nu, iar ei 
îndeplineau această datorie cu entuziasmul specific vârstei. 

Bucătarii trimiteau bucatele ospăţului în valuri. Toţi servitorii se 
mişcau la unison, probabil la vreun semnal din partea 
muzicanţilor, deşi privitorii nu-şi puteau da seama exact care 
era acesta. Pe fiecare masă, în faţa oaspeţilor, aşezară câte un 
peşte mare cu gura larg deschisă. Dintr-o singură mişcare, 


tăiară pe lung burţile peştilor. Îşi băgară degetele înăuntru şi îi 
ajutară să dea naştere la alţii, nişte peşti cu pielea roşie care, la 
rândul lor, aveau în burţi alţi peşti, în care se aflau ţipari fripţi, 
din care traseră un alai lung de caracatiţe în miniatură, creaturi 
imature de mărimea strugurilor mari, care erau aruncate în gură 
ca atare, în interval de câteva secunde, peştele se transformase 
într- un buchet de splendori oceanice, fiecare fel fiind asezonat 
cu condimente diferite şi gătit în alt mod înainte de a fi cusut în 
burta celuilalt. 

Bărbaţi goi purtau pe umeri frigări uriaşe în care erau înfipţi 
porci mistreți. Fiarele, în toată splendoarea lor întunecată, erau 
aşezate deasupra unor focuri molcome de cărbuni - făpturi 
masive, cu păr aspru, care, chiar şi în această ipostază 
nedemnă, păreau bestii asmuţite asupra pământului de către un 
zeu malefic. Oaspeţii tăiau cu cuţitele lor bucăţi din ei şi, cu 
buzele lucind de grăsime, rămâneau uimiţi de gustul cărnii, 
pentru că, nu se ştie cum, aceasta fusese îmbogăţită cu o 
aromă dulce şi suculentă de afumătură, care lăsa pe cerul gurii 
un gust de citrice. Printre toate acestea, se aflau şi numeroase 
vase mici, platouri cu fructe şi cu legume la grătar, boluri cu 
diferite soiuri de măsline şi carafe cu ulei extravirgin. 

Aşa arăta ospăţul pregătit pentru ofiţeri, căpeteniile aliate şi 
anumiţi soldaţi care se evidenţiaseră în timpul campaniei. Se 
ştia foarte bine că însuşi comandantul se bucura numai de 
puţine dintre aceste delicatese. Excesele sale erau mai degrabă 
din rândul celor pe care lumea militară le numeşte virtuţi: o 
conştiinţă curată în faţa durerii, a torturii şi a morţii; dorinţa de 
disciplină absolută; sânge-rece, în ciuda faptului că avea drept 
de viaţă şi de moarte asupra a mii de oameni. Făcea exerciţii 
fizice chiar şi în momentele de odihnă. Mergea atunci când 
putea foarte bine să stea nemişcat, stătea în picioare în timp ce 
scria sau citea scrisori, purta sandale în care fuseseră cusute 
greutăţi, îşi ţinea respiraţia pentru mult timp în timpul 


antrenamentelor - acest ultim obicei era practic neobservat de 
cei din jur, dar îi asigura o rezistenţă care o depăşea cu mult pe 
cea a altora. Fratele său Hasdrubal avea un trup făurit după 
acelaşi tipar, dar exerciţiile sale erau făcute în public şi se ştia 
prea bine că iubea petrecerile. Dimensiunea reală a eforturilor 
lui Hannibal nu putea fi decât ghicită. Îşi dovedise 


cumpătarea în mai multe ocazii. Nu bea niciodată mai mult de o 
jumătate de pocal de vin. Nu mânca niciodată până la saturație, 
nu dormea nicicând mai târziu de primele momente ale oricărui 
răsărit şi mereu se scula pentru a respira aerul proaspăt al 
zorilor şi să chibzuiască asupra zilei pe care o avea înainte. 
Prefera carnea slabă celei grase, îmbrăcămintea simplă celei 
sofisticate şi duritatea pământului luxului patului său din palat. 
Mai mult, el o prefera pe soţia sa oricărei alte femei, o 
adevărată anomalie din partea unui om care domnea cu puteri 
depline asupra unei mulţimi de sclave, servitoare, femei uşoare, 
asupra soțiilor şi fiicelor celor care-l proslăveau ori îi căutau 
favorurile. Putea să-şi aleagă din mii de frumuseți capturate de 
la triburile învinse. Nu o făcea, în loc de toate acestea, el se 
păstra pentru lucrurile care, credea el, contau cu adevărat. 

Cum toţi cunoşteau aceste lucruri, puţini se mai deranjară să 
protesteze când comandantul se retrase. Acesta părăsi 
banchetul cu discreţie, lăsându-şi fraţii să-şi împartă între ei 
porţia lui de plăcere, care luă o turnură mai carnală după 
plecarea lui. Ceva mai târziu, Hannibal stătea în balconul 
dormitorului său, de unde se vedea toată cetatea, privind jocul 
luminilor provenite de la numeroasele focuri, ascultând 
zgomotele înăbuşite ale petrecerii de pe străzi. Absorbi această 
privelişte cu o linişte interioară care nu era nici bucurie, nici 
mulţumire şi nici mândrie, ci un sentiment pe care nu-l putea 
numi. Deşi aerul nopţii era rece, purta numai o robă. Materialul 


mătăsos se drapa pe conturul umerilor săi şi cădea până jos, 
atingând lespezile lustruite de sub picioarele sale. 

În spatele lui, dormitorul era puternic luminat. Acesta era o 
expoziţie luxoasă de mahon şi materiale orientale, canapele 
joase şi mese cu picioare subţiri, care păreau să producă de la 
sine fructe şi băutură, niciodată goale, cu roade mereu 
proaspete. Autorii acestei iluzii se ascundeau în umbrele şi în 
colţurile încăperii. Aceşti servitori zvelţi erau omniprezenţi, dar 
arborau expresii atât de goale şi erau atât de discreţi în munca 
lor, încât puteai să fii încadrat de ei şi să te simţi complet singur. 
Camera era încălzită de un singur şemineu, atât de mare, încât 
un armăsar ar fi intrat direct în mijlocul flăcărilor fără să-şi 
încline capul. Ca şi în cazul banchetului de la care tocmai 
plecase, nimic din opulenţa acestei încăperi nu era gândit de el 
şi nimic din ea nu-i era aproape de inimă. Corespundea rolului 
pe care el trebuia să-l joace. Şi era un dar către cea care-i 
oferise nemurirea. 

Deşi roba pe care o purta era prea luxoasă pentru gustul lui, o 
aprecia pentru subţirimea materialului. Cu ochii închişi, Hannibal 
se concentra asupra căldurii care-i dogorea în spate, asupra 
aerului răcoros al nopţii care-i atingea faţa şi asupra senzaţiei 
de mişcare create pe măsură ce căldura ieşea din cameră şi-şi 
lua zborul către cer. Aceasta avea ceva fascinant, ca şi cum s-ar 
fi înălţat şi el odată cu căldura, ca să privească din cer propriul 
oraş, ca şi cum ar fi fost în stare să zărească, măcar pentru o 
secundă, lumea din perspectiva unui zeu. Ba chiar văzu în 
mintea sa o astfel de imagine, o privelişte ciudată şi ameţitoare 
pe care n-o mai zărise niciun om până atunci. Privea în jos 
drumul şerpuitor al creaţiei, de la o distanţă atât de mare, încât 
creaturile de sub el se mişcau tăcute şi fără identitate, fără 
pasiunile şi dorinţele mărunte, atât de vizibile de aproape. 
Deschise ochii şi descoperi că totul era la fel ca înainte, oraşul 
din jurul lui, balconul lui de marmură şi aerul nopţii care-l 


învăluia Lumina albastră a lunii cădea asupra lui, asupra pietrei 
şi chiar asupra mării scânteietoare, învăluind totul în aceeaşi 
tentă de paloare. Cât de ciudat era că, în momentele de 
sărbătoare, el era cuprins de accese de melancolie! O parte din 
mintea lui se bucura de recunoaşterea faptului că repurtase un 
alt succes şi de-abia aştepta momentele tihnite pe care avea să 
le trăiască alături de fraţii săi. Dar o altă parte a sa privea 
cucerirea Arbocalei ca pe un eveniment îndepărtat, lipsit de 
strălucire, un episod mediocru din trecut. Unii bărbaţi ar fi 
repurtat această victorie şi şi-ar fi petrecut restul vieţii 
reamintindu-le celorlalţi de ea, ocupându-se numai cu exersarea 
limbii, spre propria laudă. Poate că el era un teren de luptă pe 
care doi zei îşi disputau o 


problemă despre care el nu avea habar. Din ce altă cauză se 
forţa el mereu, mereu şi totuşi se simţea gol...? 

O voce îi întrerupse şirul gândurilor. 

— Hannibal! Vino să-ţi întâmpini fiul tău cel adorat. Se întoarse 
şi o văzu pe soţia sa apropiindu- se, ţinând în braţele 
împreunate un sugar care dormea. Ne-ai lăsat să te aşteptăm 
suficient de mult, spuse ea. 

Cartagineza ei era lină şi măsurată, deşi pronunția avea ceva 
aspru, o asprime care-şi avea rădăcinile în limba ei maternă şi 
care făcea ca vocea ei să pară oarecum masculină în 
comparaţie cu rafinamentul trăsăturilor. Era, la urma urmelor, 
născută în Iberia, fiica lui llapan, o căpetenie din tribul Betis. 
Căsătoria o aruncase în braţele unei culturi străine şi, cu toate 
acestea, se adaptase repede şi cu graţie. Hannibal ajunsese 
chiar să creadă că afecțiunea aparentă dintre ei era reală. 
Uneori, acest lucru îl făcea să simtă o mare bucurie; alteori, îl 
îngrijora mai mult decât l-ar fi preocupat o atitudine indiferentă. 
Imilce se opri la oarecare distanţă de balcon. 


— Vino înăuntru, nu mai sta în frig. Fiul tău e aici, înăuntru, unde 
ar trebui să fii şi tu. 

Hannibal se conformă. Se mişca încet, cercetând-o pe femeie cu 
o privire precaută, ca şi cum căuta indicii că ea nu era cine 
pretindea a fi. Soţia sa avea o frumuseţe alcătuită din contururi 
fine, cu sprâncene maro-deschis care păreau a fi rezultatul unei 
singure tuşe de penel, buze deloc îmbufnate, mai degrabă de o 
eleganţă unduitoare, şovăitoare. Trăsăturile ei erau ţinute 
laolaltă de o energie fragilă, ca şi cum trupul ei ar fi fost un vas 
ce conţinea spiritul unui copil capricios, adorat, de o inteligenţă 
sclipitoare, care fusese, de fapt, şi primul lucru care atrăsese 
privirile lui asupra ei. Hannibal îşi puse o mână pe partea 
inferioară a spatelui ei, o trase aproape de el şi îşi lipi buzele de 
pielea fină, măslinie de pe fruntea ei, inspirând mirosul părului 
ei. Regăsi acelaşi miros pe care şi-l amintea, uşor floral, uşor 
condimentat. Era neschimbată. 

Deşi ea rămăsese la fel, în mod clar, fiul său nu mai era acelaşi. 
Se părea că, în timpul celor cinci luni de absenţă, greutatea i se 
dublase. Nu mai era o fărâmă de copil pe care Hannibal să-l 
poată ţine în căuşul palmelor. Nu mai era palid, zbârcit şi chel. 
Tenul i se pârguise. Avea încheieturile moi, acoperite de un strat 
de grăsime, iar pumnişorii săi încleştaţi păreau ciocane în 
miniatură. Tatăl se regăsi în buzele groase ale copilului, iar 
acest lucru îi făcu plăcere. Cu stângăcie, Hannibal luă băiatul din 
braţele mamei. Capul copilului se lăsă pe spate, Hannibal îl 
susţinu şi, atent, se lăsă într- un jilț. 

— Eşti exact ca sora ta mai mare, spuse Imilce. Oricât de bună a 
fost ea cu mine, şi Sapanibal încearcă să-l trezească de fiecare 
dată cu mişcările ei stângace. Spune că vrea mereu să-i vadă 
ochii cenuşii. Dar nu vei reuşi, de data asta. E sătul de laptele 
mamei sale şi mulţumit, îmbătat cu toată mâncarea pe care o 
cere de la lume. 

Hannibal îşi ridică privirea pentru a o studia. 


— Bucură-te de timpul acesta, mamă, pentru că, în curând, 
acest prunc îşi va ridica privirile şi va descoperi lumea de 
dincolo de sânii tăi. Şi atunci va fi numai al meu. 

— Niciodată, spuse Imilce. Se prefăcu că vrea să-i ia copilul, dar 
n-o făcu. Şi cum te simţi după victorie, bărbate? 

— Deja eşti înfometat? 

— Întotdeauna rămâne o parte din mine neîndestulată. 

— Ce poţi să-mi spui despre această campanie? 

Comandantul ridică din umeri, oftă şi îşi drese vocea. Spuse că 
nu era mare lucru de zis. Dar 


Imilce aşteptă până ce el găsi un lucru, după care un altul 
despre care să vorbească. Cei trei fraţi se întorseseră sănătoşi şi 
nevătămaţi. Arbocala era a lor, nu că era un câştig prea mare, 
pentru că cetatea era o adunătură de colibe mai jalnică decât 
fusese Mastia înainte ca Hasdrubal cel Chipeş să construiască 
pe acel loc cetatea Cartagena. Arbocalienii nu fuseseră numai 
sfidători, ci şi aroganţi, lipsiţi de respect şi trădători. Omorâseră 
delegaţia trimisă în cetate pentru a prezenta condiţiile 
capitulării. Aruncaseră leşurile decapitate cu catapultele şi le 
arboraseră capetele în vârful unor pari aşezaţi pe zidurile cetăţii. 
Hannibal se simţise profund afectat de această insultă, pentru 
că, iniţial, voise să-l trimită pe Hasdrubal cu delegaţia 
respectivă. Erau nişte oameni atât de încăpăţânaţi, încât 
singurul aspect pozitiv pe care-l vedea în toată această 
campanie era posibilitatea de a-i îngloba în armata cartagineză. 
Dacă erau suficient de înţelepţi pentru a înţelege avantajele 
unei asemenea opţiuni, aceştia s-ar fi trezit mai bogaţi decât îşi 
vor fi închipuit vreodată. Dar se îndoia că aveau să fie uşor de 
convins. Se gândea că, chiar şi acum, bolboroseau de ură şi 
căutau înfriguraţi o cale de a încălca tratatul de pace ca să fie 
din nou liberi. 


— Nu va fi niciodată o sarcină prea uşoară să ţii aceste ţinuturi 
unite, spuse el. Ibericii sunt o seminţie dificilă, ca nişte câini 
sălbatici, care nu se lasă conduşi nici de forţă, dar nici de 
prietenie. 

Bebeluşul se strâmbă, îşi săltă căpşorul şi se încordă în braţele 
tatălui său. Imilce întinse mâinile să-l ia. 

— Prin venele lui curge sângele acestor câini sălbatici, să ştii, 
spuse ea. Nu-i stârni furia. Ar trebui să-l lăsăm să doarmă în 
pace acum. Mâine o să stai cu el după pofta inimii. 

Imilce se îndreptă către marginea camerei şi puse copilul în 
braţele unei servitoare care stătea în aşteptare. Îi şopti ceva, iar 
fata se retrase, mergând cu spatele, făcând plecăciuni şi 
legănând bebeluşul în acelaşi timp. Apoi, Imilce rosti două 
cuvinte hârşâite în limba ei modernă. Drept urmare, în umbra ce 
se întindea de-a lungul peretelui se iscă un foşnet, zgomote 
uşoare care trădau mişcarea unor servitori care se strecurau 
afară din cameră prin mai multe ieşiri diferite, aproape nevăzuţi, 
cu excepţia câtorva întrezăriri. 

O secundă mai târziu, dispărură cu toţii, iar Imilce se întoarse la 
soţul ei. Faţa ei arăta deja altfel, ca şi cum obrajii ei s-ar fi 
îmbujorat dintr-odată, iar ochii i se măriseră şi căpătaseră o 
privire mai senzuală. În timp ce se apropia de el, îşi scoase acele 
din părul legat strâns. Eliberate, şuviţele întunecate i se 
revărsară pe umeri. Părea că mama din ea părăsise camera 
odată cu copilul, iar lângă Hannibal rămăsese o altă făptură. 

— Acum suntem singuri, spuse ea. Aşa că... arată-mi. 
Comandantul zâmbi şi se opri în loc pentru acest obicei al lor. 
Desfăcu cingătoarea mantiei pe care o purta şi trase materialul 
în jos de pe umeri, lăsându-l să cadă pe pardoseală. Rămase gol 
în faţa ei, având mâinile ridicate în lateral, cu palmele în sus, 
astfel încât ea să-i poată vedea fiecare parte a corpului. Muşchii 
lungi ai picioarelor lui stăteau fiecare la locul lui; gambele sale 
păreau a fi pietre de râu lustruite care fuseseră ascunse sub 


carnea lui, fibrele părţii interioare a coapselor erau încordate ca 
nişte funii răsucite strâns. Sexul său era cuibărit în locul lui, 
cumva timid, iar deasupra lui abdomenul vălurit se avânta către 
pieptul tare şi lărgimea umerilor. 

— După cum poţi vedea, spuse el, pe trupul meu nu am niciun 
semn nou, nicio crestătură, nicio lovitură. 

Privirea femeii cobori către vintrele lui. 

— Nicio parte nu a fost tăiată? Hannibal zâmbi. 

— Nu, sunt tot întreg. Nu s-a atins nimeni de mine. 

— Dar tu te-ai atins de ei? întrebă ea. 


— Sigur că da. Sunt mulţi care-şi regretă acum faptele, iar unii o 
fac de pe lumea cealaltă. 

— Dar tu, tu nu regreţi nimic? 

Hannibal o urmări cu privirea când ea îi dădea ocol. 

— Baal a fost alături de mine în această expediţie. Am fost 
numai umilul slujitor al vrerii sale. Din spatele lui, Imilce îl 
întrebă: 

— Chiar aşa? Hannibal se supune voinţei altcuiva? 

— Dacă e vorba de zeul meu, atunci da. 

Imilce îi atinse cu degetul baza gâtului, trasă o linie urmărind 
conturul coloanei vertebrale şi îşi retrase mâna tocmai când 
ajunsese exact deasupra feselor lui. 

— Înţeleg, spuse ea. Şi asta ce e? 

— Ce? 

Hannibal îşi întoarse capul să vadă, dar, înainte să zărească 
ceva, lmilce îşi arătă dinţii şi muşcă din carnea umărului lui. 
Hannibal se întoarse şi se îndepărtă de ea, după care o apucă în 
braţe, o lăsă pe spate şi o lipi de pieptul lui. O purtă până la pat, 
cu picioarele atârnând deasupra podelei. 

Mai târziu în aceeaşi seară, Hannibal stătea pe mai multe 
cuverturi aşezate pe pardoseală. Se întinse pe burtă, cu ochii 
aţintiţi numai asupra faldurilor ţesăturilor din faţa lui, urmărind 


atent crestele şi umflăturile acestora, culmile pe care el le 
înălţase cu degetele, şi le studia de parcă ar fi fost de piatră. 
Imilce se strecură fără zgomot înapoi în încăpere. Se opri pentru 
câteva momente pentru a-l privi dintr-un loc slab luminat de 
lângă perete, după care îşi lăsă mantia să cadă din nou. Îşi 
înmuie degetele într-un bol cu apă parfumată şi le trecu peste 
sfârcurile ei umflate. Înaintă în clopotul de lumină creat în jurul 
lămpii. Se aşeză deasupra soţului ei, cu coloana lipită de a lui, 
umerii odihnindu-i-se pe spatele lui, cu fesele lui în curbura de 
deasupra feselor ei. Un timp, niciunul din ei nu rosti vreun 
cuvânt, dar, când Imilce începu să vorbească, era destul de clar 
la ce se referea. 

— Deci, ai de gând s-o faci, nu-i aşa? Vei ataca Roma? 

— Momentul se apropie, iar eu sunt pregătit. 

— Bineînţeles că eşti pregătit. A existat vreun moment în care 
să nu fi fost pregătit? Dar, Hannibal, eu cred totuşi că mergi 
prea repede. Nu voi încerca să te conving că aşa este. Ştiu că te 
supui numai propriei voințe, dar, spune-mi, iubire, unde va duce 
acest drum? 

— La glorie. 

În timp ce se gândea la vorbele lui, Imilce privea fix tavanul. 
Una dintre lămpi începuse să scoată fum şi o panglică de ceaţă 
neagră plutea pe sub tavan ca un ţipar ce-şi căuta cuib. 

— Asta e tot? întrebă ea. Glorie? 

— Şi, de asemenea, dreptate. Libertate. Şi da, dacă m-ai 
întreba, răzbunare. Hannibal îşi goli plămânii de aer şi rosti cu 
glas tăios: nu voi purta această discuţie cu tine. Imilce, soţul tău 
nu este un bărbat obişnuit. Am fost născut pentru asta. Atâta tot 
şi nimic altceva. Te iubesc prea mult pentru a fi supărat pe tine; 
aşa că încetează! 

Imilce se rostogoli şi se cuibări sub braţul lui. El îşi schimbă 
poziţia pentru a se potrivi cu a ei şi o trase aproape de el. 


— Ştii la ce m-am gândit când te-am văzut pentru prima dată? 
întrebă Imilce. Nu a fost în ziua nunţii, după cum ai putea crede. 
Te-am spionat înainte. M-am ascuns o dată în spatele draperiilor 
aflate de-a lungul pereţilor din sala tronului tatălui meu, când 
stătea de vorbă cu tine. Am tăiat țesătura suficient de mult ca 
să te pot vedea. 

— Tatăl tău te-ar fi jupuit de vie pentru asta, spuse Hannibal. 

— Poate, dar era disperat după încuscrirea cu familia Barca. Nu 
era atât de puternic cum îl credeai 

tu. 


— Ştiu. Tribul Betis are un rol prea puţin important acum. Poate 
că ar trebui să te repudiez şi să- mi găsesc o altă mireasă. 

Imilce îşi apăsă dinţii de carnea umărului lui, dar nu mai avu şi 
altă reacţie la cuvintele lui. 

— Îmi era frică de tine, spuse ea. Aşezat pe canapea, păreai un 
leu atât de încrezător în puterea sa, încât nu trebuia să facă 
altceva decât să se aşeze şi să-şi întindă muşchii pentru a-i face 
pe ceilalţi să tremure. Mă temeam că aveai să mă devorezi. Preţ 
de o secundă, m-am gândit că ar trebui să ies de după draperii, 
să mă dezonorez şi să distrug orice plan de căsătorie. 

— Dar nu ai făcut-o. 

— Nu, pentru că, oricât tremuram la gândul că va trebui să dau 
ochii cu tine, mă atrăgeai. M-am simţit, poate, ca o insectă care 
este atât de atrasă de lumina torţei, încât zboară direct în 
flacără. Înţelegi ce-ţi spun? 

Hannibal confirmă printr-o mişcare a capului. 

— La Arbocala, am cunoscut un soldat care dăduse dovadă de 
curaj, spuse el. În onoarea acestui fapt, i-am dăruit umilei sale 
familii o plantație în afara Cartaginei. Le-am dat rudelor sale 
sclavi şi o mică avere în argint şi, în numai câteva secunde, le- 
am schimbat viaţa pentru totdeauna. Aceasta este puterea pe 
care o am datorită lucrurilor pe care le realizez. Şi, dacă pot 


dărui atâtea unui băieţandru soldat, ce dar e potrivit pentru 
soţia mea? Nu simple comori. Nu mai mulţi servitori. Aceste 
lucruri nu sunt de ajuns. În doi ani, vei putea să priveşti din 
balconul acestui sau oricărui alt palat pe care-l alegi şi să ştii că 
toată lumea mediteraneană este la picioarele tale şi poţi s-o 
modelezi după voinţa ta. Câţi bărbaţi pot spune asta soțiilor şi 
să vorbească serios? Ţi-ar plăcea să fie aşa? 

Imilce se strânse şi mai tare la adăpostul pieptului lui, până ce 
el se ridică, iar ea îşi putu înfăşură picioarele în jurul trupului 
său. Îi adresă o privire lungă, sinceră, ca şi cum ar fi fost în stare 
să-i dezvăluie un secret. Dar apoi zâmbi, se întinse către el, îşi 
atinse buzele de ale lui şi îl atinse uşor cu limba. 


Hanno Barca îşi începu ziua cu o privire mai clară decât a 
multora din jurul său. Deşi petrecuse cu ceilalţi, el se trezi 
înaintea zorilor şi se ocupă cu sarcini autoimpuse. Călare pe 
unul dintre armăsarii lui Hannibal, fără şa, el trecea pe străzile 
cetăţii. Aleile tăcute erau inundate de resturi, bucăţi şi fâşii de 
pânză care, în lumina dimineţii, păreau lipsite de formă, 
fragmente de metal ce făcuseră odată parte din vreo armură, 
dar care fuseseră dezmembrate într-una din etapele ritualului 
din seara precedentă. Hanno ar fi vrut să pună sub semnul 
întrebării această risipă de echipamente militare, dar nu avea 
niciun rost. Aşa era armata Cartaginei, care adunase în rândurile 
ei soldaţi din toate şi cele mai ciudate colţuri ale imperiului ei. 
Cine cunoştea toate obiceiurile lor? Şi, oricum, la ce folosea? 
Cumva, Hannibal îi suda într-un întreg, iar acest întreg îşi 
formase obiceiul de a învinge. 

Fântâna din piaţa principală era goală - fusese băută până la 
ultima picătură. Bazinul ei era plin ochi cu trupuri moi: oameni 
îmbrăcaţi şi dezbrăcaţi, dar şi în toate stadiile intermediare, 
pătaţi cu maroul roşcat al vinului vărsat, lucioşi de la grăsimea 


resturilor de mâncare, unii dintre ei ţinând încă în mâini bucăţi 
de os, cu buzele umede de grăsime şi întredeschise în aerul 
rece al dimineţii. Flăcările coborâseră de la înălțimile ameţitoare 
la care se ridicaseră, dar încă mai ardeau mocnit, conferind 
întregii privelişti un aer suprarealist. Lui Hanno i se păru că are 
în faţa ochilor nu o cetate în sărbătoare, ci una cucerită. „E 
ciudat, îşi spuse el în gând, că pentru privitorul detaşat, aceste 
două aspecte opuse au atât de multe în comun.“ Nu lipseau 
decât infirmeriile improvizate şi săracii care ar fi cules de printre 
cadavre orice lucru de valoare pe care l-ar fi găsit. Chiar şi 
aceştia trebuiau să-şi fi astâmpărat foamea cu o seară în urmă. 
La grajduri, îi trezi pe rândaşi cu lovituri care le risipiră toropeală 
dată de beţie şi îi puse la 


muncă. Caii aflaţi în grijă aveau nevoie de ei, în ciuda 
mahmurelii. Apoi îi vizită pe preoţii de la templul lui Baal. Încă 
de la întoarcerea armatei, se desfăşurau mai multe ritualuri de 
mulţumire şi împăcare. Hanno oferise jertfe suficiente în după- 
amiaza anterioară, dar voia să ştie dacă se cuvenea să ofere şi 
altele. Descălecă şi se apropie de templu ţinându-şi sandalele în 
mână, simțind sub tălpi marmura rece a scărilor care duceau 
spre intrarea principală. Se mişca încet din respect, dar şi 
pentru că nu avea de ales. Treptele erau foarte puţin înalte, 
ceea ce făcea să nu poată fi urcate cu repeziciune. Credincioşii 
trebuiau să fie atenţi la fiecare pas, fapt care accentua 
sentimentul  copleşitor al propriei micimi şi senzaţia de 
prevestire a unor rele ce însoțeau apropierea de sanctuarul 
zeului. 

Cu toate acestea, la intrarea în templu, Hanno află că preotul 
suprem, Mandarbal, nu putea să-l primească. Era ocupat cu 
probleme importante şi nu putea să fie întrerupt în acel 
moment. lar ceremonia pe care o oficia în momentul respectiv 
nu era una care să poată fi permisă ochilor profanilor. Hanno fu 


nevoit să se retragă, coborând cu spatele treptele templului, 
simțindu-se nelalocul lui, pentru că nu merita această jignire. În 
fond, el era cel mai cucernic dintre fraţi, cel mai atent faţă de 
zei, primul care să le ceară ajutorul, cel care le aducea laude 
pentru orice succes. Odată, chiar i se confesase lui Mandarbal 
că, dacă nu s-ar fi născut ca fiul lui Hamilcar Barca, ar fi intrat în 
rândul preoţilor. Auzind acest lucru, preotul se mulţumise să 
mormăie ceva. 

După câteva ore, Hanno stătea pe terasa de unde se vedea 
terenul de exerciţii pentru elefanţi. O vreme, îi privi pe dresorii 
cum se ocupau de animale, mişcându-se de colo-colo pe sub 
burţile lor, comunicând cu ele prin comenzi scurte şi lovituri 
uşoare cu beţele din mâini. Se gândi în repetate rânduri să 
coboare şi să se plimbe printre animale, să-şi preumble mâinile 
peste părul lor aspru şi carnea ridată. Îi plăcea să stea de vorbă 
cu călăuzele de elefanţi şi îi plăcea faptul că aceştia aveau o 
singură misiune, dar o făceau cum nu se poate mai bine. Dar fu 
ţinut în loc de alte gânduri, amintiri care nu-i erau de niciun 
folos, dar care păreau să nu aibă alt scop decât să-l tulbure. 
Acestea se învălmăşeau în centrul minţii lui, în acea porţiune 
care nu are nimic de-a face cu vederea, cu auzul sau cu 
mişcările corpului, cea care pune stăpânire pe o persoană chiar 
dacă aceasta continuă să trăiască în lumea materială. 

Se gândea la copilul care fusese el odată şi la fratele care fusese 
binecuvântat, sau blestemat, să-i fie mai mare. Campaniile fără 
de sfârşit ale lui Hannibal erau încercări care se terminau mereu 
triumfător. Ceea ce-l rănea pe Hanno chiar şi acum era că tatăl 
lor ştiuse că, dintre ei, numai Hannibal avea acest dar. Hamilcar 
îi transmisese acest lucru într-o mie de moduri, într-o mie de 
ocazii diferite. Pe parcursul întregii sale adolescente, Hanno îşi 
privise fratele excelând mai întâi la jocurile tinereşti, apoi 
transformându-se într-o făptură cu o putere fizică extraordinară, 
care înflori ca o buruiană întru bărbăţie. Privise cum fratele său, 


cu numai doi ani mai mare, trecuse de la statutul de privitor pe 
marginea cercului consiliului, la cel de membru al lui şi apoi 
chiar în centrul cercului. Era precoce în unele privinţe, dar toţi 
bărbaţii păreau să-l vadă pe marele comandant în primul său 
născut. Nu că Hanno ar fi avut vreun neajuns evident: era înalt, 
cu membre puternice şi destul de priceput în mânuirea tuturor 
armelor. Studiase aceleaşi manuale, se antrenase cu aceiaşi 
veterani, învățase istoria războiului de la aceiaşi preceptori. Dar 
în ochii tatălui nu era loc decât pentru o singură stea, iar Hanno 
nu fusese niciodată aceea. Rar se întâmplase ca Hamilcar să-i 
dea comanda vreunei forţe mai mari decât o centurie. Prima lui 
încercare se încheiase cu o tragedie. 

Trebuia să conducă o patrulă de la o capitală cucerită a beţilor 
în amonte de râul Betis spre Castulo, apoi trupele să se ramifice 
înainte de a ajunge în acel oraş şi să urmeze un drum secundar 
până la Cartagena. Avea ordin să mărşăluiască apoi cu trupele 
către casă pe un drum important, lucru care să întărească 
temerile ibericilor că erau înconjurați de un duşman mai 
organizat Era o 


operaţiune de rutină, care se făcea de obicei într-un teritoriu 
unde fusese instaurată pacea, văzută ca o demonstraţie de forţă 
pentru băştinaşii legaţi de Cartagina printr-o supunere mereu 
îndoielnică. Hamilcar îi dăduse o companie de 2 000 de soldaţi 
oretani, iberici, care, deşi nu totalmente loiali, erau consideraţi 
cel puţin supuşi. 

La început, misiunea nu avea nimic ieşit din comun, dar, după 
trei zile de marş, o iscoadă veni cu o informaţie către călăuză 
care duse la schimbarea traseului: beţii plănuiau un atac pentru 
a redobândi cetatea cucerită recent. Trupele lor nu capitulaseră 
toate. De fapt, multe fuseseră ţinute în rezervă, într-o 
fortăreață, pe o vale din Munţii de Argint, aşteptând diminuarea 
forţelor armate cartagineze. Cum Hanno mărşăluia pe un traseu 


nordic, iar Hasdrubal pe unul sudic, beţii aveau ocazia de a 
ataca forţele dispersate ale armatei lui Hamilcar. 

Hanno ascultase aceste informaţii cu o mină detaşată, deşi 
inima lui bătea ca un ciocan, marcând o primire mult mai 
nebunească a veştilor. Începuse să dea ordine trupelor să se 
întoarcă, dar iscoada sugerase o soluţie diferită. De ce să nu-i 
trimită un mesaj de avertizare lui Hamilcar? Atâta timp cât 
fuseseră prevenite, trupele lui Hanno erau totuşi destul de 
puternice pentru a face faţă unei rebeliuni. După ce trimitea un 
mesager, Hanno însuşi putea să pornească în direcţia beţilor şi 
să atace fortăreaţa lor lipsită de apărare. Aceasta, care nu era 
consemnată pe niciuna dintre hărţile pe care le aveau 
cartaginezii, era ascunsă într-un defileu îngust, uşor accesibil 
din orice direcţie. Iscoada îi dăduse asigurări că era o aşezare 
valoroasă şi că, dacă ar fi cucerit-o, ar da o lovitură puternică 
întregului trib. Beţii nu ar mai fi avut astfel unde să se întoarcă 
şi ar fi nevoiţi să încheie pacea cu Cartagina. 

Hanno încercase să-şi închipuie ce i-ar spune tatăl său să facă 
sau ce ar fi făcut Hannibal dacă s-ar fi confruntat cu aceleaşi 
provocări. Informaţiile primite erau certe, credea el, pentru că 
mesagerul era de neam din tribul castulilor, iar aceştia le erau 
aliaţi credincioşi de aproape doi ani. N-ar trebui să profite de 
ocazie? Ar fi putut transforma o misiune de rutină într-o mică 
victorie, iar apoi să se întoarcă acasă pentru a-i prezenta relaxat 
tatălui său detalii despre un punct gol de pe hărţile lor. Era un 
risc, da, şi nu se încadra în ordinele primite, dar oare fiii Barca 
nu fuseseră învăţaţi să gândească la faţa locului? îşi închipuise 
privirea severă pe care i-ar fi adresat-o tatăl său dacă se 
întorcea acasă cu veşti despre o ocazie ivită şi ignorată. Şi nu 
putea să dea ochii cu o asemenea privire. 

Întoarse coloana de soldaţi către defileu şi, după două zile, intră 
în spaţiul strâmt al acestuia. Călăuza merse înainte în 
recunoaştere împreună cu un grup de soldaţi călare. În mare, 


drumul urma cursul unui râu îngust, tivit pe ambele părţi cu 
şiruri de copaci. Era atât de îngust, încât linia de înaintare se 
reduse întâi la patru, după care la trei soldaţi umăr la umăr. Se 
îngustă şi mai mult, iar soldaţii săreau de pe o piatră pe alta sau 
mergeau prin băltoace. Era o zi frumoasă, destul de caldă ca 
soldaţii să bea mereu apă din căuşul palmelor, vorbind rapid în 
limba lor nativă. Hanno conducea compania mergând călare, el 
şi un pâlc de 20 de soldaţi din Legiunea Sacră aflându-se în linia 
întâi. Între aceştia se iscă o discuţie agitată, legionarii uitându- 
se unii la alţii şi şoptindu-şi că iscoada ar fi trebuit să se întoarcă 
până atunci sau ar fi trebuit ca ei s-o prindă din urmă. Dar tot nu 
ajungeau la nicio aşezare şi nici nu erau prea multe semne că o 
forţă armată ar fi trecut pe acolo în ultimul timp. Deşi Hanno 
observase aceste lucruri, în mod inexplicabil chiar şi pentru el, 
nu dăduse ordin pentru încetarea marşului. Coloana înainta într- 
un teritoriu puţin mai accesibil, deşi în continuare mărginit de 
pereţi abrupți şi de copaci. 

Aproape că terminaseră de urcat viroaga, când se întâmplase 
nenorocirea îşi dăduse seama că fusese atras într-o capcană 
când auzise prima săgeată înfigându-se în pământ, la câţiva 
metri de el. Fusese o mişcare aproape neauzită, un zgomot surd 
şi înfundat, căderea fiind anunţată numai de şuieratul capătului 
din spate, iar tremuratul tijei trăda viteza cu care apăruse. Preţ 
de câteva secunde, 


Hanno rămase împietrit. Vedea şi simţea lumea cu o precizie 
supranaturală: penele din capătul săgeţii erau gri şi zburlite, 
briza care-i atingea pielea părea o rafală aţintită asupra unei 
răni proaspete, o pasăre singuratică se întrerupse deodată din 
ciripit şi îşi luă zborul, se înălţă de pe sol şi se făcu nevăzută. 
Apoi o altă săgeată îşi atinse ţinta, de data aceasta înfigându-se 
nu în pământ, ci în clavicula unui infanterist aflat la câţiva metri 
în spate. 


Hanno se întorsese rapid pentru a da ordine - nu apucase să se 
gândească exact care ar fi fost acestea -, dar oricum, nu mai 
conta. Zgomotul şi învălmăşeala erau deja dincolo de puterea lui 
de control. Săgeţile cădeau ca grindina, lovindu-se de armuri, iar 
unele îşi găseau locul în carne. Soldaţii se adăposteau sub 
scuturi şi încercau să vadă de sub ele. Beţii se năpustiră asupra 
lor de printre copaci, năvălind cu o viteză şi dintr-un unghi 
imposibile, mai mult căzând decât alergând. Unii se împiedicau 
şi se rostogoleau la vale, iar alţii alunecau pe spate. Cu toţii 
urlau un cântec de război cât puteau de tare, un cântec pe care 
toţi îl cântau la fel, dar nu în acelaşi timp. Două ziduri 
zdrenţăroase de iberici se prăbuşiră asupra coloanei din ambele 
părţi, distrugând instantaneu orice aparenţă de ordine. Înainte 
ca bătălia să fi trecut dincolo de starea de haos, un nou val de 
strigăte războinice se abătu asupra lor. Arcaşii îşi lăsaseră 
arcurile deoparte şi, cu săbiile în mâini, alergau acum să se 
alăture celorlalţi. 

Un locotenent îl trase de braţ pe Hanno: 

— Trebuie să plecăm, spuse el. Oamenii aceştia sunt pierduţi. 

— Atunci, sunt pierdut şi eu. 

Încercase să-şi întoarcă bidiviul, dar Legiunea Sacră se 
strânsese în jurul lui. Unul dintre ei îi smulse frâul din mână, iar 
altul îi înghionti calul, astfel că înaintară cu toţii, formând un 
singur corp. Hanno îi blestemase, se agitase şi chiar încercase 
să-şi scoată sabia. Dar nu avea niciun rost. Un moment mai 
târziu, erau dincolo de pantă şi, de acolo, totul nu fusese decât o 
mişcare descendentă. Destul de curând, întâlniră un contingent 
de cavalerie alcătuit din numidieni şi, cu ei în ariergardă, 
petrecură întreaga după-amiază - şi, sporadic, cele două zile 
care urmară - într-o luptă în alergare. Dar beţii îi urmăriseră fără 
nicio tragere de inimă - îşi atinseseră scopul. Hanno nu era sigur 
dacă-l vânau sau, pur şi simplu, îl împingeau afară din teritoriul 
lor. 


În intervalul celor câteva zile ce se scurseseră după sosirea lui în 
Cartagena, totul se clarificase. Nu avusese loc niciun atac 
asupra trupelor lui Hamilcar. Singurul lor atac avusese ca ţintă 
armata condusă de Hanno. Şi, din moment ce acesta se 
terminase cu succes, întregul teritoriu fusese cufundat din nou 
într-o stare de confuzie. Hanno nu dăduse ochi cu tatăl său până 
când, o lună mai târziu, se întâlniră pe câmp. Dar, dacă în acest 
răstimp bătrânul soldat îşi uitase furia, această stare a lucrurilor 
nu se reflecta pe figura lui. Îl găsise pe Hanno în cortul său. 
Hamilcar intră neanunţat, purtând armura de luptă şi ţinându-şi 
coiful într-o mână. Pe cealaltă, stânga, o balansă ca pe o piatră 
şi o izbi peste nasul fiului său. Nasul lui Hanno începu să 
sângereze deodată, lichidul gros revărsându-i-se în gură şi 
curgându-i de pe bărbie pe tunică. 

— De ce trebuie să mă dezamăgeşti mereu? îl întrebase 
Hamilcar. Vocea sa era constantă, dar tonul era grav şi plin de 
batjocură. Data viitoare când o să conduci 2 000 de oameni la 
moarte, să rămâi şi tu cu ei. Să ai măcar această demnitate. Pe 
vremea tatălui meu, ai fi fost crucificat pentru asta. Bucură-te că 
trăim nişte vremuri mai blânde. 

După ce terminase ce avea de spus şi-şi lovise fiul, bătrânul 
soldat se întoarse, împinse pânza ce acoperea ieşirea din cort şi 
se făcu nevăzut. 

În noaptea aceea, Hanno nu încercase să găsească leac pentru 
rana de la nas, ci dormise bandajat. În dimineaţa următoare, 
doctorul său îşi pusese mâinile în cap. Spusese că nasul lui nu 
va mai stârni invidia femeilor, dar poate că acum va arăta mai 
mult a războinic. Hanno ieşise din cort, pentru a-şi 


ocupa locul lângă tatăl său, cu nasul tumefiat şi cu cearcăne 
negre în jurul ochilor umflaţi. În două săptămâni, Hannibal 
condusese o armată împotriva beţilor şi îi înfruntă în câmp 
deschis. Până la sfârşitul  după-amiezii, avea capul 


conducătorului lor în vârful unei sulițe. Spre sfârşitul săptămânii, 
dobândise principala lor aşezare şi supunerea lor eternă. 
Aceasta era diferenţa dintre el şi fratele său. Hanno n-o uitase 
niciodată. 

Hanno se sculă. Îşi dădu seama că stătuse ceva vreme deasupra 
ţarcului, uitându-se la dresori cum muncesc, dar fără să-i vadă 
cu adevărat. Se întoarse şi se îndepărtă. Elefanții nu aveau 
nevoie să fie inspectaţi. Erau îngrijiţi bine. Bineînţeles că erau. 
Mai abitir decât oricare dintre fraţii săi, Hasdrubal Barca îşi trăia 
viaţa pendulând între extreme. În timpul zilei, îşi perfecționa 
trupul cu activităţi războinice, iar noaptea, se cufunda până 
peste urechi în toate plăcerile trupeşti care îi erau la îndemână. 
Hannibal adusese o dată în discuţie programul lui zilnic şi dacă 
aceste obiceiuri erau potrivite pentru un Barca, sugerând că 
foamea de plăceri a lui Hasdrubal indica un defect care, odată 
cu trecerea anilor, l-ar putea slăbi. Auzind acestea, Hasdrubal 
izbucnise în râs şi spusese că, în loc să fie un defect, devoţiunea 
pe care i-o arăta trupului său era cea mai înaltă formă de 
disciplină. De fapt, spusese el, putea, după o noapte întreagă de 
excese, să se scoale cu zâmbetul pe buze. Poate că acesta era 
semnul unei puteri pe care el, Hannibal, n-o avusese niciodată. 
Cât despre semnele de declin şi de slăbiciune, la vârsta de 21 
de ani, trupul său era un monument sculptat care îl întrecea 
chiar şi pe al fratelui său cel mai mare. Astfel că, momentan, îşi 
petrecea zilele şi nopţile după cum considera el a fi mai bine. 

În timpul iernii, Hasdrubal urma un program de exerciţii extrem 
de strict. La trei zile după întoarcerea de la Arbocala, îşi reluă 
antrenamentele, deja indispus de cele câteva zile de relaxare 
continuă, sărbătorirea victoriei reprezentând prea mult, chiar şi 
pentru puterile lui. Dormea gol, mereu în patul său, încheindu-şi 
nopţile întotdeauna singur, indiferent de persoanele cu care-şi 
împărţise plăcerile mai devreme. Slujitorul său, Noba, îl trezea 
exact când soarele se dezlipea de linia orizontului şi stătea 


drept, în toată splendoarea formei sale sferice. Împreună, cei 
doi se scăldau în apele reci ale băii personale a lui Hasdrubal, 
aflată pe balconul său. O dată, Noba fusese nevoit să spargă 
pojghiţa de gheaţă formată deasupra apei înainte de a intra în 
baie, o sarcină neplăcută pentru un etiopian. Hasdrubal 
considera că această scufundare rituală reprezenta cel mai 
eficient leac pentru oboseala cauzată de desfrâul serii 
anterioare. 

Îşi întrerupea postul cu o masă frugală alcătuită din alimente pe 
bază de carne, consistente - ficat de vită cu ouă, carne de 
căprioară pe un pat de ceapă, bucăţi de carne de capră 
înăbuşite după care pleca la sala de gimnastică. Hasdrubal şi 
Noba avuseseră parte de acelaşi antrenament în ceea ce 
priveşte lupta corp la corp, dar Noba avusese cunoştinţe 
anterioare, priceperea popoarelor sudice în artele marţiale. Cei 
doi bărbaţi amestecau aceste tehnici de luptă şi mergeau chiar 
dincolo de ele. Se luptau adoptând nişte poziţii ciudate şi 
discutând care era cea mai eficientă şi fatală metodă de a se 
elibera, cea mai rapidă cale de a administra o lovitură de 
moarte. Transformau uciderea într-un joc, un exerciţiu fizic şi al 
minţii în timpul căruia glumeau, cu inima uşoară, 
camaradereşte. Cu toate acestea, învățau bine şi, nu o dată, 
supraviețuirea lor s-a datorat tacticilor învăţate în timpul acestor 
şedinţe de antrenament. De la lupta corp la corp, cei doi treceau 
la exerciţii cu arme. Se luptau cu săbii, împungând cu tăişul, sau 
exersau loviturile laterale cu falcata(1), sulița spartană sau 
javelina Când Hasdrubal se sătura de acestea, exersau folosirea 
diferitelor scuturi pe post de arme, lupta cu săbii rupte, cu 
partea superioară a suliţelor retezate, sau cu vârfurile de suliță 
lipsite de coadă. 

Înainte de masa pe care o lua după-amiaza, Hasdrubal urca 
scările din sala de exerciţii cu o bârnă de frasin susţinută în 
echilibru pe umeri. Pentru acest exerciţiu, se dezbrăca de tot, 


prindea legăturile care-l ajutau să ţină lemnul şi ridica bârna, 
punându-şi la încercare puterea tuturor muşchilor, găsind 


încet punctul de echilibru, strecurându-şi corpul sub greutatea 
bârnei şi obişnuindu-se cu ea Fiecare pas era executat cu mare 
atenţie, cu piciorul apăsat pe piatră şi apoi ridicând corpul şi 
greutatea pe care o purta ca pe o pereche de aripi întinse. Era 
un chin lent, o sută de trepte la urcare, o întoarcere lentă şi apoi 
alte o sută la coborâre, altă întoarcere şi din nou... 

Uneori, în sala de sport se adunau grupuri de tineri nobili care 
veneau să-l privească. Vorbeau între ei în şoaptă, arătau cu 
degetul, râdeau şi uneori strigau la el, întrebându-l dacă nu-şi 
exersează şi al treilea picior, pentru că, în comparaţie cu 
celelalte două, era moale şi neînsufleţit Hasdrubal îşi vedea de 
exerciţiile lui, neacordându-le mai mult decât un zâmbet şi o 
mişcare din cap, prin care să- şi manifeste refuzul. În loc să fie 
deranjat de tachinarea lor, el era amuzat, flatat, încurajat, ei 
reprezentând pentru el amintirea faptului că plăcerea nu era aşa 
de departe, îşi trăgea corpul de sub greutatea bârnei numai 
când picioarele nu-l mai ajutau, ca şi cum ar fi fost din cauciuc, 
atârnând sub corpul lui şi nemaiţinând cont de ordinele adresate 
lor de către creier. 

Restul zilei era petrecut în exerciţii mai puţin fizice în aparenţă: 
perfecţionarea abilităților de călăreț, exersarea graiurilor 
diferitelor triburi, studierea relatărilor legate de alte campanii, 
învățând din greşelile sau victoriile altora, şi ducerea la bun 
sfârşit a obligaţiilor pe care i le repartizase Hannibal. La o 
săptămână după întoarcerea lor din campanie şi apariţia 
delegaţiei neaşteptate de la Roma, Hannibal convocă o întrunire 
cu fraţii săi şi cu toţi generalii. Mago îl întâlni pe Hasdrubal în 
baia sălii de gimnastică. Se înţeleseseră să meargă împreună la 
această întrunire, astfel încât Hasdrubal să-i poată explica orice 
detaliu care nu-i era cunoscut. Fratele mai mare stătea drept şi 


gol în faţa lui Mago, iar Noba îi masa omoplaţii cu mişcări ferme, 
ca şi cum l-ar fi bătut. Faţa întunecată a slujitorului era calmă şi 
oarecum golită de expresie, iar corpul său - zvelt şi înalt, de o 
perfecţiune proprie poporului său. Muşchii braţelor sale se 
umflau şi se contractau la fiecare mişcare implicată de 
activitatea servitorului. 

— Ar trebui să te antrenezi cu mine, spuse Hasdrubal. Cartagina 
o să te moleşească. Prea mult vin de palmier şi prea multe 
servitoare nubiene care să-ţi ungă corpul cu ulei. Ai nevoie deo 
luptă bună şi apoi de Noba, care să-ţi alunge oboseala cu 
loviturile lui. 

Etiopianul îşi lovi uşor stăpânul cu palma pe spate, după care se 
îndepărtă de el, arătând că terminase. Hasdrubal îşi roti capul şi 
îşi întinse trunchiul în mai multe poziţii, ca şi cum ar fi verificat 
dacă toţi muşchii funcționau aşa cum trebuia. Apoi începu să se 
îmbrace. 

— Aşadar, spuse Mago, care stătea pe o bancă de piatră şi 
privea apa gălbuie din baie, este sigur? La primăvară atacăm 
Saguntum? 

Hasdrubal îşi puse tunica pe care o purta pe dedesubt şi o trase 
astfel încât să-i îmbrăţişeze corpul. 

— E sigur că o să ne războim cu cineva. Hannibal îşi va petrece 
iarna consolidând bunăvoința noilor noştri aliaţi. Va reuşi în 
parte, dar niciodată total. Bărbaţii care au fost bătuţi tare şi 
umiliţi nu prea se grăbesc să devină prieteni adevăraţi. Dacă ar 
fi în puterea mea să decid, n-am ataca Saguntumul anul viitor. 
Ştii bine că-mi place să mă lupt, dar sunt suficiente lupte de dus 
în restul Ilberiei care să-mi ocupe timpul. Fratele nostru, cred eu, 
vrea de mult să-i pedepsească pe saguntini. Delegaţia aceea de 
la Roma n-a făcut decât să dea un aer irezistibil acestei dorinţe. 

— Poate de aceea ar fi o mişcare înţeleaptă să atacăm 
Saguntumul, spuse Mago. Pentru a le arăta noilor noştri aliaţi că 


putem avea aceiaşi duşmani. Le va uşura umilinţa şi va uşura 
trecerea lor în rândul unui nou popor. 

Câteva momente, Hasdrubal îşi ridică privirea şi îi aruncă o 
ocheadă sinceră fratelui său. Se aşeză lângă el şi îşi încheie 
şireturile de la sandale. 

— Poate, spuse el. În orice caz, Hannibal merge înaintea 
avangardei chibzuinţei. lar pe noi, restul, ne lasă să-l prindem 
din urmă. Şi, că tot veni vorba, păzeşte-te sau o să afli că ai fost 
promis în 


căsătorie fiicei vreunei căpetenii. Aceasta este o metodă sigură 
de a le câştiga bunăvoința - să ti-i faci rude. 

— Din ce spui tu, pare neplăcut. Hannibal a făcut chiar el acest 
lucru. 

— Adevărat, dar nu toate fiicele de căpetenii sunt ca Imilce. Ca 
să fiu sincer, frate, mie îmi place ţinutul acesta. Mă simt mai 
acasă aici decât în Cartagina. Celtibericii sunt aliaţi buni şi 
duşmani amuzanţi. Şi au început să-mi fie pe plac femeile lor, cu 
toată paloarea pe care o au. Mago, nici nu ți- ar veni să crezi 
dacă ai vedea-o pe femeia cu care mă culc în ultima vreme. E 
frumoasă, nu? Ochi argintii, voce blândă şi o gură care pare 
mereu bosumflată pentru un sărut, ştii? Inventează lucruri care 
ar face-o să roşească pe o egipteancă. Face o şmecherie cu un 
şir de mărgele... Ochii lui Hasdrubal se dădură pe spate, cu 
genele bătându-i-se. Câteva momente, se sprijini cu spatele de 
peretele de piatră, pierdut în contemplarea amintirilor. Nici nu 
pot să descriu. Nu ştiu ce părere ţi-ai face despre mine. 

— Este dragoste sau doar pasiune? întrebă Mago. 

— Este dragostea de pasiune, fratele meu. lubirea de pasiune. 
Cei doi fraţi erau printre primii care urcau scara de piatră în 
spirală care ducea în vârful cetăţii, unde urma să aibă loc 
întrunirea generalilor. Tumul era deschis, o platformă rotundă 
mărginită circular de un zid de piatră înalt până la brâu. Din 


vârful său se vedeau atât fortăreaţa, cât şi marea turcoaz care 
se întindea până la orizont. Un vânt biciuia şi îi lovea pe fraţi, în 
rafale reci şi răutăcioase. Din cauza lui, era foarte greu să 
vorbeşti, dar, având în vedere ce avea de transmis, Hannibal nu 
avea nimic împotrivă să-şi strige vorbele. Şi, oricum, erau 
departe de orice urechi indiscrete. 

Majoritatea ofiţerilor încă erau ocupați cu instalarea după 
campania către Arbocala. Deşi erau surprinşi să fie convocați la 
o întrunire atât de devreme, n-o arătau deloc. Urcară pe 
platformă, urmaţi de slujitorii lor, pe feţele lor reflectându-se o 
varietate de caractere, cu temperamente la fel de diferite ca 
nuanțele pielii lor. 

Maharbal, căpitanul cavaleriei numidiene, păşi pe platformă cu o 
atitudine severă, care emana din fiecare părticică a corpului 
său. Îşi purta părul lung. Şuviţele groase şi sârmoase erau 
adunate la spate şi legate cu o fâşie de meşină. Pielea sa 
întunecată avea o nuanţă roşiatică, ca şi cum ar fi fost coaptă 
de soare şi întărită până devenise un strat dur, gros. Nasul său 
era subţire şi ascuţit; bărbia îi ieşea în afară, ca şi cum faţa lui 
era o lopată făcută să spintece vântul. Într-adevăr, tocmai 
pentru acest lucru era faimos, pentru viteza şi precizia cu care 
călărea. 

— El e nou la conducere, spuse Hasdrubal, trimis de regele Gaia 
al tribului masililor. Îşi cunoaşte oamenii şi caii lor şi inspiră o 
devoțiune care aproape rivalizează cu admiraţia pe care o au 
pentru însuşi Hannibal. Are aproape prea multă putere, dar s-a 
dovedit a ne fi credincios. Am fi lipsiţi de picioare dacă nu am 
avea cavaleria numidiană. 

Adherbal, inginerul-şef, sosi şi el devreme, îmbrăcat într-o tunică 
cartagineză largă. Îşi puse palmele pe zidul de piatră şi aruncă o 
privire asupra oraşului la înălţarea căruia dăduse o mână de 
ajutor. Mişcările ochilor săi trădau o inteligenţă deosebită, ca şi 
cum în spatele lor s-ar fi învârtit rotiţele gândurilor lui, făcând 


calcule şi măsurători chiar şi atunci când zâmbea, vorbea ori 
asculta. În ultima vreme, abilităţile sale de constructor şi 
cunoştinţele privind legile fizice fuseseră folosite mai degrabă 
pentru a distruge cetăţi decât pentru a le construi. 

— Dacă asediem Saguntumul, atunci maşinile lui ne vor face să 
cucerim cetatea, spuse Hasdrubal. Chiar înainte de ora stabilită 
pentru întâlnire, ceilalţi sosiră într-o succesiune grăbită. Tânărul 
Carthalo comanda cavaleria uşoară, fiind subalternul lui 
Maharbal. Bostar şi Bomilcar: primul era secretarul lui Hannibal, 
iar cel de-al doilea, un general favorizat. Synhalus, cel mai 
bătrân din grup, 


fusese doctor încă de pe vremea lui Hamilcar. Era cel mai zvelt 
dintre toţi, cu trăsături fine şi care trădau inteligenţă, având 
sânge egiptean. Avea ochi senini, buze pline, iar faţa sa nu-i 
trăda nici în cea mai mică măsură sentimentele sau gândurile. 
Lângă el stătea un bărbat pe nume Vandicar, căpetenia 
călăuzelor de elefanţi, originar din ţinutul îndepărtat al 
hinduşilor. Tenul său era cu o nuanţă mai închis decât al 
cartaginezilor, dar părul negru tuns scurt era absolut drept, 
uleios şi des. În spatele fiecăruia dintre personajele importante, 
stăteau slujitorii şi asistenții lor, umbre tăcute ca Noba, care 
auzeau tot cu feţele golite de orice expresie, ajutoare şi prieteni 
de încredere, la rândul lor soldaţi întăriţi în nenumărate bătălii, 
unii liberi, alţii legaţi ca sclavi. 

Hasdrubal îi cunoştea pe majoritatea acestor bărbaţi, atât din 
rigorile campaniilor, cât şi din plăcerile oferite în momentele de 
relaxare. Îi întâmpină cu mişcări ale capului şi cu un uşor 
zâmbet. În mişcările şi în atitudinea sa era ceva din împăunarea 
unui leu tânăr, încrezător în locul său printre semeni. Aşa păru 
până când zări vârful coamei negre a unui bărbat care urca 
scara ce ducea la platformă. Era Monomachus. Acesta aruncă 
adunării o privire dispreţuitoare care îi învăluia pe toţi, dar 


trecea repede de la unul la altul, ca şi cum niciunul dintre cei de 
faţă nu prezenta prea mult interes. Ochii săi erau bulbucaţi, cu o 
privire intensă, aparent prea mari pentru faţa lui. Sau poate 
doar păreau astfel, din cauza obrajilor supţi şi a gurii uscate şi 
ofilite. 

Expresia uşuratică de pe faţa lui Hasdrubal dispăru. Şopti în 
urechea fratelui său, un pic mai încet decât înainte, cu privirea 
aţintită nu asupra bărbatului în chestiune, ci privind în 
depărtare, fără să se concentreze asupra vreunui lucru. 

— Acolo se află o formă de om mai veche decât altele. 

— Îmi aduc aminte de el, spuse Mago. Este Monomachus. Ela 
creat Calea Leului, nu-i aşa? Hasdrubal aprobă printr-o mişcare 
din cap. 

— Şi nu e mai întreg la minte acum faţă de cum era atunci. Şi-a 
dedicat practicile lui Moloch, Devoratorul de Copii. Rar se 
întâmplă să-şi lase vreun adversar în viaţă. Cel puţin, luptă 
pentru cauza noastră - să fii recunoscător pentru asta. 

Când îşi făcu apariţia, Hannibal se îndreptă către ceilalţi, plin de 
o energie canalizată către un scop clar. Purta corsetul de piele 
pe care-l îmbrăca uneori la antrenamentele fizice. Întunecimea 
sa lustruită era la fel de impresionant sculptată ca oţelul bătut. 
Purta o pelerină roşie care aproape atingea pământul, dar, sub 
ea, braţele îi erau goale, aşa cum erau şi picioarele, de la 
coapse în jos. Părea că tocmai se întorcea de la antrenament, 
încă roşu în obraji şi încălzit de efort. Când privirile sale poposiră 
asupra lui Hasdrubal, tânărul simţi cum, în ciuda propriei voințe, 
obrajii i se îmbujorară. Privirea voioasă a fratelui era ca razele 
soarelui ivindu-se de după un nor. 

Hanno apăru imediat după el. Îşi salută fraţii mai mici printr-o 
mişcare a capului, după care îşi încrucişă braţele şi aşteptă. 
Când începu să vorbească, vocea lui Hannibal răsună puternic şi 
răspicat, în ciuda vântului care parcă voia să-i răpească vorbele. 


— Aduceţi-vă aminte împreună cu mine, pentru un moment, 
măreţia poporului nostru şi opera pe care am înfăptuit-o aici, în 
Iberia, spuse el. Noi, cei învinşi prin trădare, am construit unul 
dintre imperiile măreţe ale lumii. Noi, cei care ar trebui să fim 
săraci, suntem bogaţi. Noi, care ar trebui să fim învinşi, ştim 
numai drumul de la o victorie la alta. Avem multe lucruri cu care 
să ne mândrim. Aşa să fie, în numele tatălui meu, Hamilcar, şi al 
fratelui meu prin căsătorie, Hasdrubal cel Chipeş, pentru că ei 
au făcut toate aceste lucruri posibile. Opera lor a fost începută 
bine, dar nu este completă încă. Pentru că ei au plecat la Baal, 
ne revine nouă sarcina de a transpune în realitate lumea pe 
care ei au imaginat-o. Mai avem un duşman, un singur adversar, 
dar un adversar cum nu există altul. Ştiţi despre cine vorbesc... 
Nu despre grecii cu care ne-am luptat atât de mult în vremurile 
trecute. Nu 


celții care ne sfidează încă, aflaţi chiar în nordul acestui ţinut. 
Nici chiar saguntinii, spre care vă voi îndrepta atenţia în câteva 
momente. Vorbesc acum despre acel cuib de hoţi şi de pirați 
căruia i se spune Roma. Mai e nevoie să enumer din nou 
nelegiuirile lor împotriva noastră? 

Cei prezenţi murmurară că aceste nelegiuiri le erau bine 
cunoscute tuturor. Hannibal rosti oricum aceste nume, încet, 
fiecare silabă fiind accentuată diferit: 

— Sicilia. Sardinia. Corsica. Toate ne-au fost răpite. Bogăţiile 
noastre. Sânge. Bunuri. Toate ne- au fost răpite. Costurile 
enorme ale unui război pe care nu l-am pornit noi... au căzut 
asupra noastră şi vor fi achitate încă mulţi ani de acum încolo. 
Flotele noastre au fost distruse. Poporul care era mai presus de 
orice alţi navigatori este limitat acum la numai câteva vase, 
blestemate să stea pe pământ în loc să urmeze bătaia vântului. 
Aceste pierderi sunt prea mari pentru a fi suportate de un popor 
mândru. lar noi suntem mândri, nu-i aşa? 


Toţi fură de acord că erau mândri. Monomachus scoase un oftat 
grav, gutural. 

— Acum, prieteni, botul lupului adulmecă şi aici, în Iberia. Din 
nou romanii sunt pe punctul de a ignora legile onoarei. Aşteaptă 
nu un motiv, ci o ocazie. Unii cetăţeni ai Cartaginei se numesc 
Partida Păcii. Ar vrea ca noi să evităm orice conflict cu Roma - 
ar vrea ca noi să ne plecăm capetele, iar şi iar. Spun că ar trebui 
să acceptăm regulile impuse de cei mai buni ca noi şi să 
scoatem profit din comerţul pe care-l putem desfăşura, ca nişte 
traficanţi mărunți ce-şi caută clienţi pe aleile întunecate ale 
periferiei. Dar ce ştiu exemplarele acestea paşnice despre 
lucrurile pe care le-am creat aici? Ei nu ştiu altceva decât că 
bogăţiile curg dinspre noi spre ei şi că aşa ar şi trebui să fie. Nici 
nu trebuie să ştie altceva, pentru că noi, cei din această cetate, 
vom hotărî viitorul naţiunii noastre. Fiţi atenţi - noi suntem 
Cartagina, atât inima, cât şi braţele ei. Suntem un grup mic aici, 
dar fiecare dintre voi este cheia acestei armate. Fiecare dintre 
voi face Cartagina măreaţă prin munca sa. Fiecare dintre voi 
deţine o parte din imperiul acesta. lar tot ce am construit până 
acum nu este decât temelia a ceva mai mare. 

Vă voi vorbi simplu, astfel încât să mă înţelegeţi toţi în aceeaşi 
măsură. La primăvară, vom pleca împotriva cetăţii Saguntum. 
Fie romanii vin în ajutorul cetăţii, fie oraşul va cădea în mâinile 
noastre. Dacă Saguntum cade, romanii vor şti ce părere avem 
despre ei şi vor fi nevoiţi să reacționeze. Aşa că, şi într-un caz, şi 
în celălalt, Saguntum este lovitura de deschidere a unui atac 
asupra Romei în sine. Romanilor le va lua ceva timp să-şi dea 
seama de acest lucru. Informatorii mei îmi spun că acum sunt 
mai preocupaţi de evenimentele din Iliria decât de situaţia de la 
noi. Se vor mişca mai mult ca broaştele țestoase decât ca lupii. 
Până când îşi vor da seama că suntem duşmanii lor, noi vom fi 
deja pe pământurile lor, cu săbiile la gâturile lor. Aşa că... 


Saguntum în vara aceasta. După care, Roma. Există cineva care 
să aibă ceva de spus? 

Numai vântul răspunse la această provocare, lovind tare pereţii 
citadelei cu trei rafale puternice. Hasdrubal ştiuse că se vor 
spune aceste lucruri, dar simpla lor rostire îl înmărmurea. 
Cuvintele păreau să-şi găsească foarte uşor drumul către buzele 
fratelui său. Păreau extrem de fireşti, în ciuda faptului că ele 
introduceau prima menționare oficială a unui proiect grandios. 
Se întrebă dacă vreunul dintre cei adunaţi acolo avea să 
obiecteze, dar generalii şi consilierii erau cufundaţi în tăcere, 
până când Monomachus spuse: 

— Nimeni nu-ţi contestă decizia! 

Hannibal aprobă răspunsul printr-o mişcare a capului şi spuse: 
— Acest ţel este numai pentru membrii consiliului nostru. 
Ceilalţi nu trebuie să cunoască intenţiile mele; nici spionii Romei 
nu trebuie avertizaţi. Dar eu n-o să ţin secrete faţă de voi. În 
anul care vine, vom fi încă Armata cartagineză din Iberia. Anul 
viitor, ne vor numi Armata din Italia. Haideţi, să începem! Avem 
de pregătit totul. 


Numidianul îşi cheltui ultimul său argint la trecerea către Iberia, 
la Stâlpii lui Hercule. Călătorea singur, neafiliat nici unui oraş 
sau general. Deşi călăreț prin naştere, el stătea drept şi mergea 
pe propriile picioare. Capul şi-l purta ras, având pielea de 
culoarea mahonului uns. Era îmbrăcat simplu, într-o tunică de 
culoarea pământului, cu o piele de leopard aruncată peste umăr 
şi prinsă în faţă, veşmânt, cuvertură şi aşternut - toate în 
acelaşi timp. Pe braţe avea tatuaje, linii subţiri care nu alcătuiau 
cuvinte, dar erau foarte uşor de înţeles pentru cei care ştiau 
cum să le citească. Avea un nas puternic, coroiat, şi o barbă 
rară care forma cârlionţi mici exact sub bărbie. Ochii îi avea la 
fel de limpezi ca în tinereţe, deşi, la 29 de ani, văzuse lucruri 
care făceau ca trecutul să reprezinte cea mai bună parte a vieţii 


lui, iar acum îşi amintea numai vag despre ele. Numele lui era 
Tusselo. 

După ce a ajuns pe ţărmul iberic, Tusselo începu să caute. 
Semnele nenumărate nu erau greu de urmat. Pământul fusese 
tocit de tălpile multor mii de oameni. Era plin de cicatricele 
lăsate de potcoavele cailor, bătătorit de picioarele elefanților, 
tăiat de roţile carelor şi de numeroase alte obiecte care fuseseră 
târâte, împinse sau transportate pe pământ într-un mod care 
lăsase urme adânci. De-o parte şi de alta, terenurile cultivate 
fuseseră golite de recolta de vară. Mulţi dintre oamenii pe lângă 
care trecea sufereau încă de pe urma trecerii armatei şi în 
niciun caz nu-l tratau cu blândeţe. Deseori, se întâmpla să i se 
interzică intrarea în aşezări - nu părea să conteze dacă era 
vorba despre o cetate, un oraş sau un sat. O bătrână din Acra 
Leuce îl scuipă în mijlocul străzii şi îi blestemă pe zeii săi ca fiind 
neputincioşi. Un bărbat dintr-un oraş fără nume îl tăiase cu un 
pumnal iberic, o tăietură curată care-i traversa fruntea şi care 
sângera abundent, dar nu prezenta niciun pericol. Fusese o 
întâlnire ciudată pentru că, după ce-l tăiase pe numidian, 
bărbatul pur şi simplu se trăsese câţiva paşi înapoi şi îl privise 
cum se îndepărta, fără să-i zică nimic altceva. Odată, fusese 
urmărit de o bandă de tineri puşi pe răzbunare care l-ar fi 
pedepsit pentru crimele înfăptuite de alţi oameni. Aceştia îl 
atacaseră noaptea târziu, dar el fusese pregătit şi prea puternic 
pentru forţele lor, aşa că le lăsă urmele dureroase ale acestui 
adevăr. Nu purta suliță degeaba, aşa cum le explică el în lupta 
lor corp la corp. 

Nici natura nu era dispusă să-i vină în ajutor. Soarele ardea cât 
era ziua de lungă, pe un cer neumbrit de vreun nor. Umbra era 
subţire şi greu de găsit, iar peisajul - plin de forme mătăhăloase 
la orizont. Odată, mersese pe un teren pustiu, traversat de râuri 
secate, unele având o albie enormă, care ar fi găzduit torenţi, 
dar care acum era scorojită de soarele de vară. Mai târziu, 


traversase o mare largă, dar puţin adâncă, cu apă atât de 
concentrată, încât se cristaliza pe picioarele lui şi le acoperea cu 
o crustă. În jurul său, nu erau prea multe forme de viaţă, cu 
excepţia unor păsări zvelte şi delicate de culoare roz, creaturi 
care stăteau într-un picior, după care în celălalt, şi îşi mişcau 
ciocurile curbate ca şi cum ar fi fost implicate într-un dans 
nupţial. Din când în când, trecerea lui le deranja, iar păsările se 
înălţau în valuri uriaşe, mii şi mii, ca nişte pânze enorme biciuite 
de briză şi ridicate în ceruri. Era o privelişte pe care nu avea s-o 
uite niciodată, aşa cum aveau să-i rămână în memorie marea de 
opal în zori sau o plajă albă la fel de fină ca marmura şlefuită ori 
fluturele cu aripi albe care-l trezise cu un sărut pe frunte. 
Începuse să-şi piardă nădejdea, disperat că va muri în urma 
vreunui accident înainte de a-şi atinge țelul, dar apoi traversă 
râul Sucro şi îşi dădu seama că se apropiase. Îşi petrecu noapte 
într-un sat de la malul mării şi descoperi că, oricât de ciudat 
arăta, oamenii nu îi mai erau potrivnici. Nu avea să uite 
niciodată cum mâncase peşte fript pe plajă, servit de un bătrân 
cu care nu putea comunica prin cuvinte, dar care, oricum, părea 
prietenos. Cei doi stătuseră pe nisip unul lângă celălalt şi 
culeseseră carnea albă a peştelui, care se desprindea în fâşii, cu 
degetele. Tusselo încercase să-i plătească bătrânului, dar acesta 
refuzase, cu palmele întinse în faţa lui şi ridicate, astfel încât să 
nu poată fi pus 


nimic în ele. După ce se despărţiră, Tusselo merse o distanţă 
scurtă, după care se uită înapoi pentru a-i face cu mâna 
bătrânului. Dar acesta era cu spatele şi împingea nisipul cu 
piciorul pentru a acoperi locul unde stătuseră. Văzându-l, 
Tusselo simţi cum neliniştea i se cuibărea în suflet. 

O săptămână mai târziu, zări grupuri de soldaţi trimise să 
jefuiască pentru a face rost de provizii pentru armată. Le evită 
timp de o zi, dar a doua zi fu zărit de un cavaler singuratic. 


Călărețul se opri la ceva distanţă de el, îl cercetă cu privirea, 
după care porni, coborând o mică vale. Când apăru din nou, 
Tusselo îl recunoscu drept un membru al poporului masililor, 
zvelt şi cu pielea închisă la culoare, una cu calul său, întrucât 
călărea fără şa şi fără frâie. Tusselo îşi ridică mâna în semn de 
salut, ştiind că drumul său solitar se încheiase. Călărețul se opri 
la o distanţă mică de el şi-l întrebă ce căuta prin ţinuturile 
acelea. 

Cunoscând graiul cald pe care-l vorbea călăreţul, Tusselo 
răspunse folosindu-se de el. Venea cu informaţii pe care 
comandantul le-ar considera preţioase, îl lămuri el. Venise să 
slujească. Venise să lupte pentru Hannibal. 


Asediul Saguntumului porni imediat ce se împrimăvără, în anul 
următor după înfrângerea cetăţii Arbocala. Continuă neabătut, 
săptămână după săptămână, pe măsură ce primăvara lăsa locul 
verii. Oraşul era cocoţat pe marginea unui platou stâncos, 
suficient de înalt pentru a oferi o privelişte clară asupra 
dealurilor dimprejur şi asupra mării. Era bine fortificat, cu ziduri 
pe toate părţile, de înălţimi şi grosimi diferite, după cum se 
potriveau cu diferitele elemente de peisaj. Zidurile erau dublate 
din loc în loc de turnuri, de dimensiuni atât de mari, încât s-ar fi 
crezut că cetatea era perfect apărată. Dar Hannibal îşi 
propusese să contrazică această părere. 

Sub conducerea lui, o masă de oameni acoperea terenul 
dimprejurul cetăţii, trudind într-o sută de moduri diferite pentru 
a străpunge învelişul oraşului şi să pătrundă dincolo de ziduri. O 
parte a zidului se prăbuşise în primele săptămâni, într-un haos 
de praf, resturi şi cadavre, creând o primă mare rană în 
apărarea cetăţii, care se întindea pe distanţa dintre două 
turnuri. Saguntinii o astupaseră înainte ca invadatorii să poată 
năvăli înăuntru, construind o nouă carapace din rămăşiţe şi 


transformând casele distruse în material pentru zid, umplând 
toate golurile cu baricade, folosind orice material aveau la 
îndemână. Unii luptaseră pentru a ţine invadatorii la distanţă, 
chiar în timp ce alţii alergau printre ei, lucrând cu piatră, lemn şi 
pământ. Rana rămăsese, acoperită de o crustă, şi palidă, dar 
oraşul era protejat pentru încă o nouă zi. 

Saguntinii primiseră condiţiile lui Hannibal de fiecare dată când 
acesta le făcuse o ofertă, dar refuzaseră să le accepte. El ştia că 
sursa neclintirii lor era întreită. În primul rând, era ura de 
înfrângere şi de umilirile pe care le aducea aceasta. Apoi, 
bravada încăpăţânată a ibericilor, pe care o întâlnise la toţi cei 
cu care venise în contact. Şi, bineînţeles, saguntinii priveau 
zilnic la orizont, pe mare, aşteptând salvarea. De la spionii săi, 
Hannibal aflase de trei trimişi care ieşiseră pe ascuns din oraş 
pentru a înnoi rugăminţile lor stăruitoare de ajutor către romani. 
l-ar fi putut intercepta cu uşurinţă, dar îi convenea ca ei să-şi 
atingă țelul şi să-şi expună cazul în Senat Voia ca romanii să fie 
scoşi din fire şi să fumege de furie. Dacă porneau împotriva lui, 
atunci şi el avea să pornească spre ei. 

Dar, în ciuda tuturor planurilor sale, asediul nu dădea niciun 
semn că s-ar isprăvi prea curând. Tocmai de aceea, într-o 
dimineaţă înăbuşitoare de mijloc de iunie, Hannibal hotărî că 
trebuia să se facă totuşi ceva Ştia la fel de bine ca oricine că 
faptele sale erau aproape o nesăbuinţă, dar se trezi 
conştientizând că oamenii săi fuseseră cuprinşi de o letargie. 
Era foarte probabil ca fierbinţeala zilei de vară să-i înăbuşe încet 
şi să-i aţâţe unii împotriva altora, posaci şi frustraţi. Nu avea 
cum să permită aşa ceva Deşi el unul nu putea să străpungă 
zidurile, un singur om era în stare să inspire o 


mulţime în a face fapte măreţe care trec dincolo de puterea 
unui individ. Aşa ar fi făcut tatăl său şi, cum acesta plecase 


dintre cei vii, responsabilitatea cădea pe umerii primului său 
născut. 

Urcă în şaua armăsarului care, în ultima vreme, devenise 
preferatul său şi se aventură pe câmpul acoperit cu resturi de 
zid care se întindea între fortificaţii şi mulţimea sa de oameni 
obosiţi şi plictisiţi. Strigă la ei pentru a-i face să acţioneze. 
Soldaţii îşi ridicară privirile din praf şi murdărie spre el. Aceştia îi 
zăriră silueta prin arşiţa unduitoare a căldurii şi îl crezură nebun 
sau pur şi simplu enervant. Apoi îşi dădură seama cine era şi 
începură să-i priceapă cuvintele. Cei care nu vorbeau 
cartagineza îl înțelegeau numai când vorbea greceşte sau în 
celtiberică sau numidiană. Totuşi, unii vorbeau alte limbi şi-l 
înțelegeau cu ajutorul interpreţilor sau prin deducție. Oricum, el 
începu simplu. 

— Ridicaţi-vă şi fiţi bărbaţi, spuse. Ridicaţi-vă de pe dosurile 
voastre leneşe şi urmaţi-mă printre zidurile acestei cetăţi, într-o 
orgie extraordinară, unică. 

Le spuse că aveau tot ce era necesar pentru a răvăşi oraşul 
chiar în acel moment. Toţi oamenii şi toate maşinăriile de 
trebuinţă, toate armele şi ocazia potrivită. Aveau nevoie numai 
de curajul de a transforma planul în realitate. Fuseseră refuzaţi 
cu dispreţ în repetate rânduri de conducătorii aroganţi şi lacomi 
ai Saguntumului. Chiar în momentul respectiv, aceştia râdeau 
de ei şi îi umileau. Chiar şi femeile şi copiii îi credeau probabil 
jalnici, nedemni nici de prietenie, nici de supunere, nici măcar 
de împreunare. 

Călări spre tabăra unui batalion de celtiberici, fără ca armăsarul 
său să se ferească să calce pe vreunul dintre ei. Soldaţii săriră în 
picioare şi se retraseră pentru a-l lăsa să înainteze. Aveau 
tenurile palide, unii cu reflexe aurii în păr. Mulţi dintre ei îşi 
vedeau pentru prima dată conducătorul de aproape şi îl priveau 
cu ochii holbaţi şi cu gura căscată. 


— Saguntum, spuse el, pe un ton insuficient de răsunător pentru 
a ajunge la toţi, dar învăluindu-i pe mulţi dintre ei. Vi se pare 
înfricoşătoare această sarcină, prieteni? Vă solicită, vă 
epuizează răbdarea şi voinţa? Aşa ar trebui. Acesta este un oraş 
măreț, cu fundaţii adânci şi ziduri groase, locuitori nătângi şi 
înfumuraţi. Aceste luni de muncă şi-au pus pecetea dureroasă 
asupra tuturor - asupra mea şi asupra voastră - şi, cu toate 
acestea, suntem aici cu un scop de o valoare incontestabilă. Am 
venit aici la rugămintea prietenilor noştri turdetani, aceşti 
oameni vrednici care au îndurat asuprirea oraşului din spatele 
meu. 

Se auzi un strigăt, probabil venit din piepturile turdetanilor, care 
reacţionau la rostirea numelui lor. Hannibal le răspunse printr-o 
mişcare aprobatoare din cap, dădu pinteni calului şi se îndreptă 
către ei. 

— Sunt de discutat probleme legate de ce e bine şi ce e rău, 
spuse el, o dispută care poate fi tranşată cel mai sigur de cineva 
imparţial. Tocmai de aceea m-am oferit să fiu eu cel care să 
judece. Dar, în loc să discute ca nişte oameni onorabili, 
saguntinii aceştia au cerut Romei să ne strângă în pumnul ei 
puternic. lar asta, înainte ca noi să fi ales vreo tabără şi să ne fi 
înarmat. Romanii au venit în fortăreaţa mea, au stat în faţa mea 
şi mi-au spus mie, Hannibal, ceea ce puteam şi ceea ce nu 
puteam face. Mi-au spus că sunt un copil, iar voi toţi, camarazii 
mei de joacă, neputincioşi din cauza picioarelor voastre 
strâmbe. Aşa vă vedeţi voi? 

Cu o lovitură de picior, Hannibal îşi porni calul într-un galop 
care-i făcu pe pedestraşi să se arunce disperaţi din drumul lui. 
Traducerea vorbelor sale întârzie reacţia cu câteva momente. Pe 
măsură ce diversele grupuri înţeleseseră întrebarea, răspunsul 
se rostogoli ca o minge de foc însoţită de tunete, unele 
puternice şi îndepărtate, altele apropiate, unele ascuţite, iar 
celelalte mormăitoare, rezonând din ce în ce mai furios, ca şi 


cum insulta primită era de nesuportat, ceva la care nu se mai 
gândiseră până atunci, dar care îi atingea în mod dureros. În 
multe limbi, bărbaţii răspunseră nu. Nu 


erau camarazi de joacă, iar Hannibal nu era un copil. 

Când comandantul începu din nou să vorbească, o făcu din 
mijlocul unei oştiri de mercenari libieni. Când trecea prin 
mijlocul lor, soldaţii întindeau mâinile şi-i atingeau picioarele. 
Erau bărbaţi cu pielea de culoarea cuprului, cu nasurile şi 
bărbiile parcă sculptate în granit şi lăsate nefinisate. În multe 
feluri, ei reprezentau miezul armatei sale, veterani întăriţi în 
războaie ale căror familii luptaseră pentru Cartagina de mai 
multe generaţii încoace. Relaţia dintre cele două popoare nu se 
rezuma la o alianţă formală; Cartagina nu se angajase să-i 
protejeze pe libieni şi nici regele lor, Syphax, nu era obligat faţă 
de ea. Dar Syphax continuase tradiţia îndelungată de a le 
permite bărbaţilor din poporul său să se angajeze ca mercenari 
în armata cartagineză, mai ales că o parte din solda lor îi 
revenea lui, într-o formă sau alta. Libienii din jurul lui Hannibal 
nu vorbiră când el trecea, dar fiecare lovea pământul cu piciorul 
într-un ritm palpitant. 

— Cine sunt saguntinii să spună că alt popor este stăpânul 
nostru? Pare aceasta o acţiune a unor oameni care să merite 
milă? Nici nu vor avea parte de ea. Nici pentru nedreptatea care 
a stat la baza acestui conflict, nici pentru lunile de trudă pe care 
le-au iscat, nici pentru fraţii noştri trimişi pe lumea cealaltă. 
Chiar zilele trecute le-am comunicat, prin nişte cetăţeni de-ai 
lor, condiţiile în care să se predea. Chiar şi în momentul acesta 
Hannibal le-a oferit şansa să primească mila noastră. Dar am 
fost refuzat cu dispreţ. 

Ajuns lângă forţelor libiene, Hannibal făcu o pauză de câteva 
momente, având în faţa lui o companie de numidieni masili 
călare, bărbaţi care se simțeau ca peştele în apă pe caii lor 


ageri, cu şuviţe de păr încurcate ca nişte funii căzându-le pe 
umeri şi cu ochii afundaţi în orbite şi clipind lent. Şi aceşti 
oameni erau plătiţi pentru serviciile lor, dar fuseseră oferiţi 
armatei cartagineze de câtre regele lor, Gaia, care declarase 
clar că dorea o uniune oficială şi durabilă cu Cartagina. 

După ce nenumăraţii tălmăcitori isprăviră de spus vorbele 
conducătorului şi mulţimea amuţi, Hannibal începu să vorbească 
în ritmul vibrant al picioarelor libienilor. 

— Aşa că trebuie să se ştie: cetatea aceea, când va cădea, 
revine bărbaţilor care o vor captura! Orice pradă s-ar găsi acolo, 
în aur, în monede, bijuterii şi arme. În bărbaţi şi copii. În femei. 
Hannibal nu cere nicio fărâmă din ea. Vom trimite un tribut 
pentru Cartagina, astfel încât lumina să ne înţeleagă faptele, şi 
o parte pentru a finanța această mare armată. Dar, în afară de 
acestea, Hannibal dăruieşte toate bogăţiile celor suficient de 
curajoşi să le ia şi să facă, după poftă, cu ele ce vor. Acest 
asediu a durat suficient, prieteni - haideţi acum să distrugem 
acest loc şi să terminăm cu el! 

Nu avu nevoie să aştepte tălmăcitori pentru a primi urletul de 
aprobare al soldaţilor. Cei care-i înțelegeau cartagineza strigară 
pentru a-i transmite plăcerea lor imediată. Ceilalţi se alăturară, 
poate neînţelegând complet, dar ştiind că li se oferea ceva 
neobişnuit şi fiind dornici să-şi exprime mai întâi bucuria şi apoi 
să afle detaliile. În acea zi, se abătură asupra Saguntumului cu 
un entuziasm care trebuie să-i fi cutremurat pe apărători. 
Soldaţii pestriţi ai Cartaginei îşi loviră trupurile de ziduri ca şi 
cum ar fi fost în stare să-şi înfigă ghearele chiar şi în piatră. 
Saguntinii, la rândul lor, azvârliră cu sulițe şi pietre. Trupuri fură 
străpunse şi arse, cranii împrăştiate, mâini şi picioare fură 
frânte. Fiecare bărbat care cădea era călcat în picioare de un 
altul, bucuros să urce pe trupul lui pentru a obţine pentru sine o 
parte din bogăţiile cetăţii. Şi poate că fiecare soldat era 


conştient că trupul pe care călca însemna un om mai puţin cu 
care să împartă comoara. 

Soldaţii nu erau lipsiţi nici de modele de curaj. Hannibal era 
printre ei. Mai târziu, toţi aveau să pretindă că au luptat alături 
de el într-un moment al zilei. Hannibal trăgea înapoi berbecul, 
alerga urlându-şi furia neîmpăcată şi îl lovea de temelia zidului. 
Urcă primele trepte ale unei scări şi nu sări să se pună la 
adăpost decât atunci când de deasupra fu aruncat un buştean, 
doborându-i pe soldaţii aflaţi deasupra şi dedesubtul lui, 
lăsându-i împrăştiaţi şi zdrobiţi. În urma saltului, Hannibal 
ateriză 


într-o poziţie nefirească şi şchiopăta atât de tare, încât Mago îl 
convinse să urce din nou în şa. Aşa făcu, apoi începu să se mişte 
de colo-colo, îndemnând soldaţii. Acolo, deasupra acelei mase 
de muşchi, mâna sorții altuia îl atinse într-un fel cum nu i se mai 
întâmplase niciodată. 

Cu toată mişcarea şi acţiunea din jur, cu gura deschisă, 
strigând, cu calul zvârcolindu-se sub el, cu toţi oamenii care 
mişunau în jur, Hannibal nu observă falarica lansată din tumul 
de deasupra. Nu văzu degetele care o lăsară să cadă şi nici nu 
auzi rugăciunea de pe buzele acelei persoane. Vârful suliţei 
avea numai el peste un metru, urmat de o parte mânjită cu 
catran şi aprinsă, în spatele căreia se afla o tijă de trei metri 
care îi dădea armei aflate în cădere o greutate letală. Falarica îşi 
croi o traiectorie indirectă către ţinta sa, ridicându-se întâi în 
aer, arcuindu-se apoi şi pierzând viteza de înălţare, dar 
câştigând putere, prin forţa gravitaţională, în întoarcerea ei pe 
pământ. Când acest proiectil era în aer, Hannibal şi armăsarul 
său alergau în cercuri, săreau, galopau, iar în final se opriră. El 
şi calul său ar fi putut foarte bine să se afle la câţiva metri mai 
încolo de locul unde se înfipse sulița când ajunse pe pământ. 
Conştiinţa acestui fapt urma să-l chinuiască multă vreme, deşi el 


nu avea să dea glas niciodată întrebărilor despre sensul acestui 
incident, despre voinţa zeilor sau intenţiile soiţii. 

Un gardian de lângă el urlă un avertisment tardiv, care oricum 
rămase neauzit. Vârful falaricei se înfipse în piciorul lui Hannibal, 
prin carnea şi muşchii lui, în pielea şeii sale şi chiar mai departe, 
în spatele calului. Rupse două dintre coastele calului şi se opri 
atât de adânc în corpul lui încât rana fu mortală. Calul nu mai 
avea scăpare. Hannibal lovi catranul aprins de pe tijă ca şi cum 
ar fi fost în stare să îndrepte lucrurile doar cu puterea palmelor 
sale. Apoi simţi calul clătinându-se sub el şi îşi dădu seama că 
putea fi strivit. Aşa că făcu ce trebuia. 

Când calul se prăbuşea pe o parte, el se înclină în cealaltă. 
Ridicăturile ascuţite ale vârfului de suliță îi sfâşiară carnea 
piciorului, oprindu-se pentru un moment, la contactul cu o fâşie 
mai rezistentă de fibră, după care se eliberă. Hannibal ateriză 
deasupra calului. Încercă să se ridice, dar, cum unul din picioare 
nu era zdravăn, se trezi cu pieptul lipit de crupa calului. Într-una 
din ultimele sale acţiuni de pe lumea aceasta, calul lovi cu 
copita, iar Hannibal îşi dădu seama de trei lucruri. Pieptul îi fu 
golit complet de aer, astfel încât, pentru un moment, plămânii 
săi se turtiră, neputincioşi. Aflat în aer, îşi dădu seama că forţa 
loviturii îl trimisese peste capetele câtorva soldaţi care veniseră 
să-l ajute, şi dincolo de ei. Apoi, când se rostogolea, zgâriat de 
pământul zgrunţuros şi oprindu-se într-o poziţie nedemnă, 
înţelese că nu va mai fi în stare niciodată să apară în faţa lui 
Imilce la fel cum o făcuse în trecut. Nu mai era perfect. Acest 
gând îl lovi chiar mai tare decât durerea, mai mult chiar decât 
apropierea morţii, acei câţiva centimetri care hotărâseră ca 
vârful suliţei să se înfigă într-o parte a corpului său, şi nu în alta. 


Când îl găsi mesagerul, Mago era în celălalt capăt al taberei şi 
cerceta dacă lemnele tăiate recent pentru maşinăriile de asediu 


erau de ajuns. Plecă direct. Trecu prin părţi ale taberei pe care 
nu le explorase niciodată: vecinătăţile corturilor diferitelor 
triburi, în care fiecare popor îşi păstra datinile şi trăia după 
propriile tradiţii. Trecu pe lângă colibele celor care urmau 
oastea - locuinţe turtite, acoperite cu piei de animale, altele 
împletite din diverse plante, iar unele înălțate din cărămizi 
făcute din pământ şi excremente; trecu pe lângă pieţe în aer 
liber, în care cadavrele animalelor jupuite atârnau în aer, pline 
de muşte, pământul de sub ele fiind pătat de resturi, cu aerul 
plin de mirosul cărnii tăiate şi de duhoarea măruntaielor de 
peşte. Dincolo de confuzia creată de numărul mare de seminţii, 
existau o sumedenie de femei, bucătărese, femei uşoare, 
fecioare, soţii şi surori, ba chiar şi fiice, mai ales din triburile 
celtiberice, care nu se aflau chiar atât de departe de casă. 
Printre ele se aflau copii, aceiaşi ştrengari care-şi duceau viaţa 
pe străzile oraşelor, iuți şi ageri, care cumva păreau să prospere 
sub tălpile războinicilor. Pe alei patrulau chiar şi nelipsiţii câini 
vagabonzi fără 


de rasă, cu picioare slăbănoage şi blană scurtă. Precum copiii, şi 
ei reuşeau să-şi încropească o existenţă în interiorul şi în 
preajma uriaşului angrenaj reprezentat de război. Era foarte 
greu de găsit vreo ordine în aceste aşezări, cu excepţia faptului 
că, pe o rază de câţiva kilometri, fiecare suflet ştia numele lui 
Hannibal Barca. 

Dar puţini dintre ei îl recunoscu pe membrul familiei Barca 
mergând printre ei, în spatele mesagerului, fapt ce lui îi era pe 
plac. Mago fusese confruntat cu responsabilităţile sale mai mult 
decât niciodată. Zilnic, ţinea evidenţa tuturor schimbărilor 
importante, organiza însemnările şi rapoartele inginereşti ale lui 
Adherbal, urmărea moralul diferitelor contingente, rezolva 
dispute în numele lui Hannibal când soldaţii epuizați îşi 
îndreptau frustrarea împotriva camarazilor. Fusese însărcinat 


chiar şi cu rechiziţionarea de provizii pentru Vandicar, şeful 
călăuzelor de elefanţi, animale care erau la fel de împovărate cu 
munca de asediu ca oricare alt soldat. 

În încercarea de a îndeplini toate sarcinile atribuite, Mago se 
trezi printre soldaţi, examinând maşinăriile şi învățând despre 
strategie de la cei care-i răspundeau la întrebări. La început, era 
ezitant în relaţiile cu bărbaţii mai în vârstă decât el, mai 
experimentați, cu feţe mânioase şi păreri pe care nu se sfiau să 
le rostească la cea mai mică provocare. Dar, în fiecare seară, 
înregistra interacţiunile de care avusese parte în acea zi şi îşi 
nota unde nu se ridicase la înălţimea situaţiei. 

Într-o dimineaţă, Mago îl smulsese pe generalul cavaleriei, 
Carthalo, de pe cal, şi îl ţinuse sub piciorul său. Infracţiunea 
călăreţului avusese loc cu o zi în urmă, o problemă legată de un 
ordin pe care-l considerase mai prejos de oamenii săi, dar Mago 
avusese nevoie de răgazul serii pentru a-şi chibzui reacţia. 
Aceasta fii o surpriză pentru mulţi, inclusiv pentru Carthalo, dar 
trecu neobservată de alţi câţiva. Cel mai tânăr dintre fraţii Barca 
se maturiza şi împlinea promisiunea făgăduită de numele său 
destul de repede. 

Mago făcu un semn din cap către gardienii postați în afara 
cortului lui Hannibal. Se strecură dincolo de ei în linişte şi intră 
într-o ceaţă lugubră de substanţe frumos mirositoare şi de 
aroma cunoscută, umedă de sudoare şi extenuare, de sânge şi 
oţet. Pe măsură ce ochii săi se obişnuiau cu lumina din cort, 
încăperea se contura încet, mobilele rare ordonându-se în faţa 
privirilor sale. În centru se afla o singură masă de lemn, 
acoperită cu hărţi şi alte hârtii, şi înconjurată de scaune împinse 
la o distanţă mică de ea. Chiar dincolo de masă, lângă celălalt 
perete, Hannibal zăcea pe un pat mic. Îşi sprijinea capul pe un 
umăr şi, din poziţia aceea, îl privea pe doctorul său, Synhalus, 
care lucra la lumina lămpii ţinute de un asistent. 


— Bine ai venit, frate, spuse Hannibal pe un ton surprinzător de 
voios. Îmi pare rău că te-am luat de la îndatoriri, dar am nevoie 
de serviciile tale de scrib. Creatura bolnăvicioasă care a avut 
acest post a decedat într-un mod cât se poate de neplăcut. 
Chirurgul meu, aici de faţă, spune că a murit din cauza 
obiceiurilor sale sexuale, măcinat dinspre spate către abdomen. 
În mod clar, eu unul aş prefera o moarte în război. 

Medicul egiptean aruncă o privire peste umăr şi, preţ de o clipă, 
păru să reflecteze la întreruperea activităţii sale. Expiră, se 
ridică în picioare şi îi adresă câteva cuvinte comandantului. În 
acest timp, Mago reuşi să-i vadă opera. Piciorul fratelui său era 
dezgolit, înţepat în mijlocul coapsei, un cerc de carne zdrobită 
care ajungea adânc, în muşchi. Chirurgul aşeză o pânză udă 
deasupra rănii. Ţesătura albă se îmbibă în contact cu rana, iar 
apoi, treptat, culoarea roşie deveni din ce în ce mai aprinsă şi se 
preschimbă în brun. 

— Să nu crezi că sunt rănit prea tare, spuse Hannibal. Mi-au 
străpuns pielea şi muşchii, Mago, dar nu oasele şi, în mod clar, 
nu inima şi hotărârea. Sunt convins că sunt victima vreunui 
grăjdar care a smuls vreo suliță când a întrezărit şansa lui de 
glorie. Mă supără mai ales pentru că nesăbuinţa mea a frânt 
avântul nostru şi asediul continuă. Intră şi ia loc. Synhalus mă 
părăseşte acum, dar se va întoarce 


îndată. Are plănuite tot felul de torturi pentru mine în după- 
amiaza aceasta, dar crede că poate împiedica transformarea 
acestui picior într-o poartă de intrare a morţii. 

Hannibal îl apucă pe medic de încheietură, într-un gest de 
despărţire. Synhalus dădu din cap şi părăsi încăperea fără să-l fi 
privit în ochi pe Mago. Asistentul său luă lampa cu el şi, pentru 
un moment după plecarea lor, încăperea se cufundă în umbră. 


Mago se strecură printre scaune şi, după cum fusese îndemnat, 
se aşeză. Îi venea greu să-l privească numai pe fratele său, 
pentru că ochii săi nu voiau altceva decât să se uite la rană. 

— Ţi-aş lua locul dacă aş putea, spuse el. Aş accepta 
necruţătoarea armă în carnea mea numai să te văd din nou 
întreg. 

Zâmbetul de pe faţa comandantului se topi. Deşi aerul din cort 
avea o temperatură agreabilă, pe nasul şi fruntea lui erau perle 
de sudoare. Acestea erau singura dovadă a durerii pe care 
trebuia să i- o stârnească rana din picior. Îşi schimbă poziţia şi 
spuse: 

— Tu n-ai fi fost niciodată la fel de nesăbuit ca mine. Sunt multe 
motive ca eu să-mi risc viaţa pentru ţelurile noastre; nerăbdarea 
nu este unul dintre ele. Oamenii sunt tulburaţi tare? 

— Niciunul nu-şi aminteşte să te fi văzut rănit, spuse Mago. A 
fost ceva total neaşteptat. În vreme de război, zvonurile se 
răspândesc mai repede decât febra. Hannibal se mişcă de parcă 
ar fi fost gata să se ridice, dar, pricepându-i intenţiile, Mago îl 
opri cu o mişcare a mâinii. Ne ocupăm de asta, frate. M-am 
asigurat ca preotul care a făcut sacrificiile de dimineaţă să 
găsească semne pozitive. De asemenea, i-am instruit pe 
generali să vorbească nu despre fragilitatea ta, ci despre curajul 
de care ai dat dovadă, să le amintească tuturor oamenilor că tu 
ai la fel de multe de pierdut în această bătălie ca ei şi, cu toate 
acestea, nu te fereşti de ea. Lor le spun asta, dar fii mai atent, 
frăţioare. Nu e adevărat că tu ai deopotrivă de multe de pierdut 
ca ei; tu ai extraordinar de mult de pierdut. 

— Înţelept sfat, spuse Hannibal. Uneori cred că tu semeni mai 
mult cu mine decât oricare dintre copiii tatălui nostru. 

— Mă lauzi prea mult. 

Hannibal nu zâmbi, dar expresia lui căpătă o nuanţă de ironie. 
— Nu prea cred. Tu semeni cel mai mult cu cel care aş fi dacă aş 
putea să fiu altfel decât sunt. Hasdrubal primeşte bucuria de la 


viaţă într-un mod uşuratic, de care eu n-aş fi în stare. Hanno 
trăieşte bine, dar poartă pe umeri o povară care-l stânjeneşte. 
Pe când era tânăr, în sufletul lui a fost plantată o sămânță de 
îndoială, iar el nu a reuşit niciodată s-o stârpească. Tu, Mago, ai 
un echilibru pe care eu îl invidiez. Într-o zi, o să-ţi arăt 
profunzimea admiraţiei mele, dar hai să ne ocupăm mai întâi de 
cele trebuincioase. Te-am chemat pentru că, încă o dată, 
romanii au trimis mesageri care să ne mustre. l-am lăsat să 
aştepte pe mal, fierbând în suc propriu, sper eu, şi cocându-se 
la soare. Poate că i-aş fi primit mai devreme, dar nu în starea 
aceasta. Sunt sigur că, într-o zi sau două, vor pleca de aici către 
Cartagina. Dar hai să-i prevenim pe cei din Consiliu. E mai bine 
să asculte mai întâi ce am eu să le spun. O să găseşti cele 
pentru scris acolo, în spatele tău. 

Aşteptă până ce Mago îşi pregăti cele necesare scrisului, încercă 
să-şi schimbe poziţia, dar piciorul îl împiedica să se mişte. 
Renunţă să mai facă eforturi. În loc de asta, alungă muştele care 
se aşezaseră pe bandaj. Acestea se împrăştiară, dar numai 
pentru a zbura în cercuri câteva momente şi a se întoarce în 
acelaşi loc. Când fratele său îşi ridică privirea către el, începu. 
— Transcrie exact cuvintele mele. Dacă ai vreo întrebare, te 
opreşti şi o pui. Nu putem să avem vreo greşeală într-o scrisoare 
atât de importantă. Scrie aşa... Onorat şi venerat Consiliu al 
Cartaginei, iubit de către Baal, descendenţi ai Elissei, Hannibal 
vă salută. Vă scriu într-o chestiune de mare importanţă, pe care 
vreau s-o luaţi în consideraţie chiar în ziua în care primiţi 
această misivă. După cum ştiţi, vă slujesc cu respect în Iberia. 
Duc mai departe munca tatălui meu, Hamilcar, 


care, prin simpla forţă a voinţei sale, a smuls Iberia din anarhia 
luptelor dintre triburi. A preschimbat acest ţinut într-o provincie 
de preţ, bogată în argint, lemn şi alte resurse. Tatăl meu v-a 
umplut vistieriile, contribuind, ca nimeni altul, la reclădirea 


averilor epuizate ale Cartaginei. A murit în mijlocul acestor 
străduinţe, sacrificându-şi chiar şi viaţa pentru ţara pe care o 
iubea 

Hannibal se opri pentru a-i permite lui Mago să-l ajungă din 
urmă. Fu surprins să vadă că fratele său se opri din scris la 
numai câteva momente după ce el terminase de vorbit. 

— Atât de repede? Te-au învăţat bine. Poate că nu ar fi trebuit 
să trimit după grecul acela să înregistreze evenimentele pentru 
mine. Continuă, vorbind un pic mai repede: în timpul de după 
moartea tatălui meu, cumnatul meu, Hasdrubal cel Chipeş, a 
condus cu pricepere Iberia După moartea lui, am luat această 
povară asupra mea, nu numai din dorinţă, dar şi la rugămintea 
tuturor celor interesaţi de gloria Cartaginei. De atunci, am 
terminat cucerirea lberiei. Nu am cerut mijloace Cartaginei, ci, 
prin resurse proprii, am câştigat supunerea triburilor de pe 
Tagus şi am cucerit Salmatica şi Arbocala. Cartagina îi 
favorizează pe generalii care înving şi pe cei care îmbogăţesc 
oraşul unde s-au născut. Aşa stând lucrurile, nu puteţi avea nicio 
plângere în legătură cu Hannibal sau moştenirea familiei Barca. 
Vă aduc aminte de toate acestea astfel încât să vă fie proaspete 
în minte când veţi primi solia romanilor. Vor veni la voi 
vorbindu-mă de rău, schimbând adevărurile în minciuni şi 
minciunile în adevăruri, aşa cum le stă în obicei. Voi cunoaşteţi 
misiunea mea, aşa că ţineţi minte două lucruri, că Saguntum 
este la sud de Ebru şi că nu avem nicio obligaţie să onorăm 
ordinele romanilor în legătură cu o cetate aflată în zona noastră 
de influenţă. Cred că acţiunile mele în ceea ce priveşte 
Saguntumul nu încalcă tratatele existente. Chiar dacă ar fi aşa, 
voi aveţi autoritatea de a respinge aceste înţelegeri, pentru că 
nu au fost hotărâte direct de voi. Ceea ce vă cer este simplu. 
Trimiteţi-i pe romanii aceia acasă, ca pe nişte câini 
neascultători, aşa cum şi sunt, de fapt. În curând, voi duce la 
bun sfârşit această misiune şi, vă asigur, Cartagina va câştiga 


bine de pe urma ei. Şi să mai ştiţi că, dacă Roma ne-ar provoca 
la o înfruntare armată, Cartagina poate conta pe Hannibal şi 
armata lui pentru a înfrânge orice ameninţare înainte ca aceasta 
să ajungă pe pământul african. 

Hannibal îi făcu semn fratelui său să ridice pergamentul ca să 
vadă ce scrisese. 

— Ai o mână pricepută, spuse el, pe un ton prietenos. Sunt chiar 
straşnici romanii aceştia. Spun despre mine că sunt barbar, 
când ei sunt maeştri în arta trădării şi a încălcării tratatelor. Se 
înfăţişează ca nişte copii uimiţi de duritatea lumii din jurul lor. 
Dar chiar şi saguntinii aceştia vor depune mărturie într-o zi că 
Hannibal este atât puternic, cât şi drept. 

— Oare? întrebă Mago. M-ar surprinde. Adică faptul că ar 
recunoaşte aşa ceva. 

— Nu pot spune că nu le-am oferit o alternativă. Gândeşte-te 
aşa: când dai peste un copac mare care-ţi barează drumul, te 
repezi la el şi îl provoci la o confruntare armată? Când ieşi la 
plimbare noaptea şi auzi în spatele tău răgetul unui leu, te 
întorci să te lupţi cu el dacă te deranjează? Nu. Ocoleşti copacul. 
Grăbeşti pasul, mergi în direcţia opusă celei în care se află leul 
şi cauţi un loc ferit. Îi înfrunt pe saguntini cu o forţă dincolo de 
puterea lor de rezistenţă. Trebuie să facă faţă. Dacă ei ar fi avut 
înţelepciunea necesară pentru a recunoaşte acest lucru, nu ne- 
am mai lupta acum. Când mi-au respins condiţiile, în loc de 
prietenia mea, au stârnit furie. Aşa că soarta le-a fost decisă de 
propriile fapte. Nu e vorba de încăpăţânarea mea Lumea este 
crudă. Fiecare trebuie să ia asupra sa o parte din această 
cruzime pentru a supravieţui. Asta e tot ce am făcut noi. 
Hannibal se opri, îşi înclină capul pentru a asculta nişte strigăte 
venite de afară, după care continuă: 

— Dar, ar putea întreba unii, Hannibal este propulsat de acest 
curent sau el este cel care îl dirijează? La care eu recunosc că 


purtarea saguntinilor îmi convine cum nu se poate mai tare. 
Ştiam 


cum vor reacţiona ei şi cum va reacţiona Roma. Deşi poate că 
m-am gândit că îi vom captura mai devreme, mă bucur că acest 
asediu se dovedeşte o provocare pentru oamenii mei. 

Deşi Mago nu era de acord cu logica fratelui său, îi aprobă 
spusele cu o mişcare din cap. În minte îi răsăriră întrebări bine 
închegate; se gândi la lucruri care ar fi putut submina afirmaţiile 
generalului. Nu se putea contesta faptul că saguntinii se luptau 
cu vitejie pentru a-şi apăra vieţile, pentru a-şi proteja femeile şi 
a împiedica vânzarea copiilor lor ca sclavi. Noaptea, când îi 
auzea strigând blesteme de pe ziduri, putea distinge disperarea 
curajoasă din vocile lor. Poetul din el era emoţionat de aceste 
accente. Poate că, o dată în plus, se vedea urmărit de amintirea 
lliadei, gândindu-se la Priam şi la Troia lui. Întotdeauna fusese 
dezamăgit de acest aspect al marilor epopei. Toată acea 
grandoare eroică se transforma în violuri, jaf şi distrugerea 
completă a unui popor. Dar Mago nu dăduse glas acestor 
gânduri în faţa nimănui şi făcu la fel şi de această dată. 

— Oricum, Consiliul îmi va cunoaşte părerea şi toţi vor fi 
influenţaţi de ea, continuă Hannibal. Deşi sunt plecat de acasă 
de prea mulţi ani, eu încă îmi cunosc poporul. Prin voia zeilor, 
mesajul meu va întrece delegaţia romană şi îşi va găsi cuibul în 
inimile compatrioţilor noştri. Aceasta este voinţa mea. S-o 
vedem împlinită! 

Spunând acestea, îşi puse sigiliul pe pergament Mago îl rulă cu 
grijă şi îl înmână unui mesager care aştepta la uşa cortului. 
Părea că Hannibal se pregătea să-l concedieze pe Mago, dar îl 
mai reţinu încă puţin. Îşi trecu palma peste şaua nasului şi îşi 
depărtă degetele peste partea inferioară a feţei, ca şi cum ar fi 
dorit să prindă căldura propriei respiraţii. 


— Mago, mai scrie-mi o scrisoare. Ca în cazul oricărui alt lucru 
ce se petrece între noi, trebuie să nu spui nimănui despre 
această scrisoare. Poate că femeia aceasta este slăbiciunea 
mea, frate, iar dacă este aşa, aş prefera să nu ştie nimeni în 
afară de tine. 

După ce Mago se pregăti, Hannibal ezită câteva momente, iar 
când începu să vorbească din nou, în glasul lui se putea detecta 
o oarecare şovăială: 

— Mult iubită Imilce... 


În venele lui Sapanibal, sângele Barca curgea la fel de puternic 
ca la oricare dintre fraţii săi. Aceasta avea ochii înfundaţi în 
orbite ai fratelui său Hannibal, statura şi fruntea lată ale lui 
Hanno, gura frumos rotunjită a lui Hasdrubal şi mintea sensibilă 
a lui Mago. Ca toţi fraţii, inclusiv sora ei mai mică, Sophonisba, 
fusese crescută în spiritul slujirii intereselor familiei. Căsătoria ei 
cu Hasdrubal cel Chipeş făcuse tocmai acest lucru, creând o 
legătură mai puternică decât simplele jurăminte şi promisiuni. 
Astfel, sacrificiul ei fusese la fel de mare ca dedicarea întregii ei 
vieţi în slujba războiului; Sapanibal îşi împlinise sarcina cu 
aceeaşi devoțiune cerută de la fraţii ei. Poate tocmai de aceea 
era indispusă în ultimul timp. Nu mai era sigură ce i se cerea. 
Soţul ei murise de câţiva ani buni şi, prin urmare, nu mai avea o 
unealtă prin intermediul căreia să exercite influenţă. Niciunul 
dintre copiii pe care-i plantase înăuntrul ei nu trăise mai mult de 
câteva luni în pântece, aşa că nu se putea concentra asupra 
îndatoririlor de mamă. Fraţii ei erau întotdeauna ocupați cu 
războaiele, în care ea nu putea avea niciun rol oficial. Apoi, mai 
era lmilce, care reclama întreaga atenţie a lui Hannibal într-un 
mod în care, simţea Sapanibal, înlocuia treptat, inevitabil, 
influenţa pe care va fi avut-o ea odată. 


Într-o dimineaţă de la sfârşitul verii, Sapanibal se plimba pe 
cărarea şerpuitoare care se afunda în pădurea din Cartagena, 
un teren pătrat plin de copaci deşi, uriaşi bătrâni prinşi între 
zidurile de granit ale cetăţii. Aceeaşi arhitectură care protejase 
aceşti câţiva copaci aleşi se îmbogăţise pe seama kilometrilor 
întregi de pădure, cândva deasă, de dincolo de porţi. În 
condiţiile în care preţul 


lemnului nobil era în creştere, pădurea din incinta Cartagenei 
era un lux imens, care fusese protejat în timpul guvernării 
regretatului ei soţ. Se zvonea că această indulgență izvora nu 
dintr-un interes pentru natură, ci pentru a face pe plac unei 
concubine de care era îndrăgostit până peste cap. Tocmai de 
aceea se numea Pădurea Târfei, un nume care-i plăcea în mod 
deosebit lui Sapanibal. Încetase de mult să se simtă jignită de 
infidelităţile lui Hasdrubal. Fusese un bărbat, iar bărbaţii îşi 
arătau principala slăbiciune cedând în faţa impulsurilor venite 
din vintre. Oricum, târfa respectivă împărțea patul cu Hasdrubal 
în noaptea în care acesta fusese asasinat. Murise în locul lui 
Sapanibal, cu pieptul şi abdomenul pătate de răni prin 
înjunghiere, exact ca plăgile amantului ei. În fond, Baal avea 
simţul umorului. 

Sub învelişul de crengi întreţesute, Sapanibal găsi o anume 
stare de calm şi pace, trăgând în piept umiditatea din aer. Cine 
n-ar fi rămas cuprins de respect şi teamă privind coloanele de 
stejar şi molid, înconjurate de ferigi dese şi cu frunzele din 
coroane aţâţate de curenţi de aer nesimţiţi pe pământ? Deşi nu 
vorbea despre acest lucru cu nimeni, Sapanibal dormise uneori 
în pădure. Întinzându-şi trupul pe pământul acoperit de muşchi, 
cu ochii închişi, ascultase cum natura se schimba în jurul ei. Era 
o plăcere rară, intimă, unica împrejurare în care se simţea a fi 
ea însăşi cu adevărat, pentru că era singura ocazie în care uita 
de sine. 


Îi zări pe Imilce, pe servitoarea ei şi pe gardianul care le însoțea, 
conştienţi de prezenţa ei, aşteptând-o, aşa cum aranjaseră 
printr-un mesager cu câteva ore în urmă. Îşi încetini pasul şi, 
preţ de câteva secunde, îi contemplă în voie. Aşezaţi pe scaune 
pe care probabil servitorii le aduseseră pentru ei, păreau nişte 
pitici în comparaţie cu copacii, atât cei ce se ridicau spre cer, 
cât şi uriaşul ce se prăbuşise cu doi ani în urmă. Acesta era mai 
gros decât înălţimea oricăreia dintre cele două femei. Stătea în 
spatele lor ca un zid, construit de codrul însuşi. „Ce straniu, îşi 
spuse Sapanibal în gând, această rasă de creaturi care a 
construit structuri atât de imense poate arăta şi ea, la rândul ei, 
ca nişte insecte în faţa măreției tăcute a naturii.“ 

— Bună lmilce, strigă ea ivindu-se în luminiş, iartă-mă că ţi-am 
cerut să ne întâlnim aici. Asta, pentru că nu-mi încep niciodată 
ziua fără o plimbare prin pădure. M-am gândit cât de plăcut ar fi 
să împart această bucurie cu tine. Vino să te plimbi puţin cu 
mine! O să-ţi fiu călăuză prin Pădurea Târfei. 

Imilce se ridică şi făcu un semn din cap către servitoare, iar cele 
două se alăturară cumnatei ei. Corpul lui Imilce avea o vioiciune 
şi o zvelteţe care contrastau puternic cu statura lui Sapanibal. 
Deşi Sapanibal era bine îmbrăcată şi îşi purta părul împletit cu 
grijă în mai multe codițe, iar cerceii ei erau împodobiţi cu cercuri 
de argint, era totuşi o gâscă alături de o lebădă, iar ea era 
conştientă de acest lucru. Acest fapt îi rănea orgoliul şi încerca 
să-l ascundă prin intermediul persiflării. Pădurea era plină de 
viaţă, iar ea îi spuse acest lucru lui Imilce în timp ce se plimbau. 
Sunetele ascuţite scoase de păsările tropicale - creaturi 
spectaculoase, colorate în verde şi roşu aprins, unele albe din 
cap până în picioare, cu ciocurile mari şi cu forme absurde - 
străbăteau aerul în unduiri cacofonice. Nu sălăşluiau în această 
pădure în mod firesc, dar numărul lor era completat în fiecare 
an, iar ele erau ţinute pe loc prin tăierea aripilor şi prin 
imposibilitatea de a parcurge terenul pustiu şi golit de copaci 


din jurul cetăţii. Papagalii nu erau singurii străini. În pădure trăia 
şi un grup de maimuțe. Acestea fuseseră aduse din Africa, cu 
feţele lor mici, membrele lungi şi atât de agile, încât mişcările 
lor frizau imposibilul. Acestea se chemau unele pe altele şi 
aruncau insulte asupra celor care le invadau teritoriul. Sapanibal 
scoase nişte curmale dintr-o taşcă prinsă de centura ei şi le 
aruncă, una câte una, către coroanele copacilor. Această 
manevră stârni şi mai multe ţipete. Maimuţele săreau de pe o 
creangă pe alta şi prindeau fructele din zbor. Le însoţiră pe 
femei până când acestea ajunseră la marginea pădurii şi ieşiră 
în câmpul atent cultivat care se întindea pe 


distanţa scurtă până la zidurile cetăţii. 

Sapanibal se lăsă în jos şi se aşeză cu picioarele încrucişate în 
faţa ei, ţinându-şi spatele drept. 

— Noi suntem un popor ciudat, spuse ea, arătând spre un mic 
grup de siluete aflate lângă un colţ al zidului. De la distanţă, 
semănau cu nişte cai, dar era ceva diferit în mişcările şi coloritul 
lor. Zebre. Sunt unii care ar transforma Cartagena într-un ţarc în 
care să existe oameni, bijuterii sau animale exotice. Într-adevăr, 
uneori mi se pare că fratele meu reuşeşte nu datorită 
Cartaginei, ci în ciuda ei. Dacă e să decădem, aceasta va fi 
cauza. Ştiai, Imilce, că odată, un negustor pe nume Sastanu a 
plecat din Cartagina cu două girafe adulte? Le-a numit cadouri 
de nuntă pentru Hasdrubal şi pentru mine. Una a murit de febră, 
iar cealaltă a muşcat un gardian de dos şi s-a trezit cu artera 
gâtului retezată de sabia lui. 

Imilce stătea nemişcată, gândindu-se dacă să se aşeze pe iarbă. 
În cele din urmă, fără nicio tragere de inimă, se aşeză. 

— Nu auzisem până acum despre această întâmplare. Mi-ar 
plăcea să văd o girafă. Sunt chiar atât de înalte cum se spune? 
Deşi ea deschisese subiectul, Sapanibal îşi pierdu răbdarea 
necesară tratării lui. 


— Da, ai putea merge pe sub burta unei girafe fără să te apleci 
şi ar mai rămâne loc. Dar nu am venit aici să vorbim despre 
astfel de lucruri. Îţi aduc un mesaj, cumnată, de la fratele meu. 
— Soţul meu? 

Sapanibal băgă mâna într-unul dintre faldurile largi ale rochiei 
sale şi scoase un pergament mic, rulat strâns. 

— Se pare că asediul continuă, la fel de încet ca vara şi deloc la 
fel de plăcut. 

— Tu ai citit scrisoarea? 

Sapanibal îi adresă o privire iritată. 

— Nu am citit-o, soră. Multe mesaje ajung în mâinile mele, iar pe 
acesta am zis să ţi-l înmânez ţie decât să mai treacă prin 
mâinile altuia. 

Imilce luă pergamentul şi, cu mişcări stângace, îl ţinu în faţa sa. 
Degetele ei mângâiau şnurul cu care era legat. Un moment se 
scurse în tăcere, până ce, în sfârşit, ea îi mulţumi lui Sapanibal 
şi părea gata să-şi ia rămas-bun, dar, pe un ton firesc, Sapanibal 
spuse: 

— ŢI-l citesc eu, dacă vrei. 

Această ofertă o făcu pe Imilce să se oprească. Începu prin a-şi 
scutura capul în semn de refuz, dar mişcarea ei se transformă în 
ridicarea unui umăr. 

— N-aş vrea să te deranjez, spuse ea. Sapanibal îşi deschise 
palma. 

— Nu-i niciun deranj. Un lucru mic pe care sunt bucuroasă să-l 
fac pentru tine. 

Imilce îi dădu înapoi pergamentul şi aşteptă până ce Sapanibal 
desfăcu şnurul, îl desfăcu şi îl apăsă cu degetele, pentru a-l face 
să stea drept. 

— „Mult iubită Imilce, citi ea. Fie ca acest mesaj să te găsească 
aşa cum erai când te-am văzut ultima dată, întruchiparea 
sănătăţii şi a frumuseţii. Mă rog ca vara să nu fi fost prea 
neîndurătoare cu Cartagena. Am auzit despre cazuri de febră în 


regiune, dar mai târziu mi s-a spus că nu a fost aşa. Te rog să- 
mi vorbeşti despre acest lucru data viitoare când îmi scrii. Aici 
treburile merg încet. Adversarul nostru este mai tenace decât 
mă aşteptasem, aşa cum m-ai prevenit. Tu cunoşti aceste 
popoare mai bine decât mine. Poate data viitoare îmi vei aduce 
aminte despre aceste întâmplări şi mă vei obliga să-ţi urmez 
sfatul. Dar asediul se va isprăvi înainte de sfârşitul anotimpului 
războinic. Te asigur de asta, iar apoi mă vei găsi din nou lângă 
tine.“ 

Sapanibal se opri pentru câteva secunde, îşi drese vocea şi 
alungă o muscă ce i se aşezase pe braţ. 


— „Cum o mai duce tânărul Hamilcar? Pentru mine, una dintre 
cele mai grele încercări este că nu-l pot vedea zilnic cum creşte. 
Sper că-i şopteşti în ureche, aşa cum am zis în primăvară să-i 
vorbeşti de aproape, astfel ca urechiuşele lui să audă despre 
tatăl său şi să mă recunoască la întoarcere. Mi s- a spus de 
curând că, de când am plecat, ai oferit zilnic sacrificii în numele 
meu. Îţi mulţumesc. Fie ca zeii să-ţi zâmbească şi să reverse 
înţelepciunea ta şi asupra fiului tău. Imilce, este posibil ca tu să 
fi auzit că am fost rănit. Acest zvon nu are nimic adevărat; sunt 
la fel de sănătos ca întotdeauna. De la soţul tău, care te iubeşte. 
Hannibal.“ 

Timp de mai multe secunde, Imilce tăcu, după care spuse: 

— Minte, nu-i aşa? A fost rănit. Ar trebui să mă duc la el. 

— N-ar trebui, spuse Sapanibal. Dacă fratele meu spune că e 
perfect sănătos, atunci trebuie să-l crezi. lar dacă a fost rănit, 
atunci de el trebuie să se ocupe medicul, nu soţia. 

— Deci şi tu crezi că e rănit? 

Sapanibal nu-i luă în seamă întrebarea. 

— El trebuie să ştie că tu eşti aici, bine, iubitoare şi că nu-ţi faci 
griji. Chiar şi această scrisoare este un răsfăţ prea mare. El e 
comandantul unei armate, Imilce. Mintea sa ar trebui să fie 


limpede, concentrată numai asupra scopului său. Vieţile multor 
oameni şi soarta poporului nostru depind de acest lucru. Dacă 
vrei, te pot ajuta să-i scrii un răspuns, o scrisoare veselă care 
să-i aducă aminte că fiul său este sănătos, iar soţia lui îl iubeşte. 
De asta are nevoie. Înţelegi? 

Imilce îşi ridică privirea şi o fixă asupra zebrelor aflate în 
depărtare. 

— Mi-ai explicat cât se poate de clar, soră. 

— Bine, spuse Sapanibal. Cu cât Hannibal se poate concentra 
mai mult asupra recuperării sale, cu atât sunt mai multe şanse 
să-şi revină mai repede. 

Exasperată, Imilce îşi mişcă brusc capul şi o ţintui cu privirea pe 
Sapanibal. 

— Deci şi tu crezi că e rănit! Sau o ştii din altă sursă? Spune-mi, 
te rog. Tu ai iscoade peste tot, nu-i aşa? Nimic nu se petrece 
fără ştirea lui Sapanibal. Numai eu sunt ţinută în ignoranță. 

— Ne desconsideri pe amândouă şi, în niciun caz, nu spui 
adevărul. Nimeni nu ar sugera vreodată că Imilce este ignorantă 
sau că eu am vreo putere. Eu doar îţi ofer sfatul meu, ca una ce 
a fost soţia unui soldat. Ştii la fel de bine ca mine că Hannibal a 
tot provocat Roma. Dacă intră într-un conflict total cu romanii, 
se va porni un război ca niciun altul văzut pe lumea aceasta. Nu 
va mai fi o campanie de-o vară, ci un efort mult mai lung. În 
această situaţie, ar trebui să te gândeşti cum să ne susţii cauza 
mai bine. 

— Poate că o să-l însoțesc, se oferi Imilce. 

Sapanibal strânse din buze - pentru lume în general, pentru că 
Imilce îşi coborâse privirea spre poala rochiei pe care o purta. 

— Unele soţii au făcut acest lucru, da, spuse ea. Şi sunt 
întotdeauna femei în rândul celor care urmează armata. Dar tu 
ştii la fel de bine ca mine că e o idee absurdă pentru tine, cu 
bebeluşul. Dimpotrivă, cred că ar trebui să te întorci cu mine în 
Cartagina şi să aştepţi acolo până ce se sfârşeşte războiul. 


— M-ai face să părăsesc Iberia? 

— Ar fi cel mai bine. În fond, tu eşti măritată cu Cartagina. Ai 
putea s-o vezi, să înveţi limba bine, să le cunoşti pe mama mea, 
Didobal, şi pe sora mea, Sophonisba. 

— O să-l întreb pe soţul meu. 

— Poţi să faci asta, dar să ştii că eu am vorbit deja cu el despre 
această problemă, iar el este de acord cu mine. 

Imilce se uită pieziş la Sapanibal în timp ce cântărea această 
veste. 


— O să-l întreb. Se ridică şi scutură resturile vegetale care se 
agăţaseră de rochia ei. Îi voi aduce sacrificii lui Baal în seara 
aceasta şi voi pune să fie scris un mesaj vesel, după cum spui 
tu. Mulţumesc, soră, pentru sfatul tău. 

Sapanibal o privi pe Imilce îndepărtându-se. În ciuda cuvintelor 
respectuoase adresate de tânăra frumuseţe, Sapanibal nu avea 
încredere în ea. Cumva, nu era suficient de sigură că aceasta nu 
va interveni în vreun fel în cursul evenimentelor ce aveau să 
vină, intenţionat sau nu. Era, la urma urmelor, fiica unei 
căpetenii supuse. Deşi alţii nu-şi dădeau seama de acest lucru, 
Sapanibal ştia că Imilce îşi forma singură părerile. Cel puţin 
pentru ea, acest lucru era vizibil, în ciuda fațadei elegante. 


După cum sperase Hannibal, Consiliul cartaginez avu timp să 
analizeze scrisoarea lui înainte de a primi vizita trimisului 
roman. Consilierii îl  expediară cu uşurinţă,  citându-i 
argumentele prezentate lor în scrisoare. Din păcate, acelaşi 
mesager care îi aduse această veste lui Hannibal aduse şi ştiri 
legate de o rebeliune a tribului carpetanilor, din centrul lberiei. 
Comandantul părăsi Saguntumul pentru a se ocupa personal de 
aceasta. Putea să delege această sarcină unui general de 
încredere, dar o considerase suficient de serioasă pentru a 


necesita atenția lui personală. Dacă erau lăsate 
nesupravegheate, aceste triburi revoltate puteau inspira şi alte 
nemulțumiri legate de autoritatea cartagineză. Acest lucru era 
de nepermis. 

În lipsa lui, îi încredinţă conducerea lui Hanno, cu instrucţiuni să 
ducă asediul la final, dacă era posibil. Dar, aproape dinainte ca 
silueta lui Hannibal să dispară după dealurile saguntine, 
entuziasmul oamenilor se scurse din trupurile lor istovite. Hanno 
văzu imediat acest lucru. Poate chiar mai semnificativ, el însuşi 
simţi acelaşi lucru. Nu avea niciun discurs inspirat care să-i 
umple de energie pe aceşti bărbaţi asudaţi, urât mirositori şi 
plini de insecte, dar credea că nicio cetate nu putea rezista 
veşnic în faţa unei stăruinţe atât de dârze. Îi puse să 
construiască maşinării de asediu şi mai mari decât cele 
anterioare, turnuri mai înalte decât zidurile, care puteau fi 
împinse pe zonele nivelate. Din vârful acestor turnuri, trimiteau 
torente de săgeți, sulițe şi lănci pentru a-i acoperi pe cei care 
lucrau dedesubt în alte zone, construiau alei adăpostite, astfel 
încât muncitorii să poată înainta în siguranţă şi să sape la 
temelia zidurilor în relativă siguranţă. Adherbal, inginerul-şef, 
raporta că blocurile de la baza întăriturilor erau fixate şi prinse 
cu lut. El ordonase ca aceste blocuri să fie îndepărtate în număr 
mare, slăbind fortăreaţa chiar de la temelie. Din când în când, 
zidurile masive îşi schimbau poziția, acomodându-se cu 
intruziunea şi mârâind ca şi cum ar fi cerut ajutor. 

Acestea erau manevre destul de normale - de aşteptat, după 
cum erau şi berbecii care băteau adânc, în fundaţiile lor -, dar, 
într-o dimineaţă sufocantă de la sfârşitul verii, Hanno se 
deşteptă cu senzaţia că era ceva în neregulă. Când un mesager 
îi aduse veşti despre o întâmplare ciudată, aproape că simţi că o 
aşteptase. Partea din colţ a bastionului de nord al cetăţii se 
mişcase brusc, zdrobind corpurile lucrătorilor care săpau la baza 
lui, îngropându-i într-un gigantic mormânt comun - un zgomot 


profund, urmat de tăcere, fără ţipete, vaiete sau strigăte după 
ajutor, în timp ce praful se aşeza, în spatele său se ivi cea mai 
năstruşnică asamblare arhitectonică. Zidul nu se prăbuşise, ci 
doar coborâse cu 3,5 metri, complet intact, fără să fie mai slab, 
fără să poată fi străpuns mai uşor. 

Cercetând locul, Hanno se trezi măcinat de o senzaţie bruscă de 
îndoială care-i cuprinse sufletul. Ce forţă îşi ridicase gheata 
imensă şi o lăsase apoi să cadă asupra celor 50 de oameni, 
ştergându-i de pe faţa pământului fără să lase vreo urmă? Era o 
întâmplare prea ciudată ca să nu fie luată în seamă. Putea fi un 
semn rău în legătură cu lucrurile ce aveau să vină. Poate 
saguntinii apelaseră la puterea unui zeu al cărui ataşament faţă 
de ei era mai puternic decât legătura lui Baal cu cartaginezii. 
Dacă era aşa, nici chiar priceperea lui Hannibal nu putea să-i 
conducă mai departe. Hanno dădu ordin să se 


oprească operaţiunile de acest fel şi îl chemă pe preotul suprem 
pentru a se sfătui. 

Mandarbal era un bărbat taciturn, cu o figură desfigurată. Buza 
lui superioară era lipită direct de partea de jos a nasului, 
lăsându-i gura veşnic deschisă, cu dinţii lui galbeni orientaţi spre 
exterior. Se zvonea că se născuse cu mâini asemănătoare cu 
înotătoarele unei creaturi marine, iar degetele lui erau unite cu 
o membrană pe care un preot chirurg o tăiase în ziua în care 
băiatul orfan fusese acceptat în ordinul lor. Din acest motiv, 
preotul purta mereu mănuşi de piele, ca şi în acea după-amiază, 
când invoca prezenţa zeilor, înţelepciunea şi sfaturile lor în 
legătură cu problema care îi preocupa. Animalul ce urma să fie 
sacrificat era o capră care petrecuse câtva timp într-o stare 
binecuvântată, aşteptând să fie chemată. Asistenţii lui 
Mandarbal, purtând pelerine negre, o conduseră în curtea 
prăfuită a cortului comandantului, scandând cuvinte sacre, al 
căror înţeles le era cunoscut numai lor. Capra se uita prudentă 


la ei, sperioasă şi ţâfnoasă, trăgând de frânghia cu care era 
legată. Preoţilor le venea greu să păstreze aerul de solemnitate 
cerut în timp ce îi controlau mişcările. 

Mago, care stătea lângă fratele său, îi dădu un ghiont în coaste. 
— Pare că ştie ce urmează, spuse el. Viitorul nostru e scris 
înăuntrul ei. E ciudat cum ne vorbesc zeii. 

Sforţările animalului fură de scurtă durată. Mandarbal îşi 
cunoştea meseria foarte bine şi trecu la treabă fără întârziere. 
Cu ajutorul asistenţilor săi, încalecă pe umerii caprei şi o 
înjunghie în gât cu o ţepuşă lungă şi subţire. Dintr-o arteră 
ţâşniră câteva şuvoaie vioaie de sânge, care se transformară 
într-o curgere lină ce înnegri încet gâtul caprei, iar picăturile de 
sânge căzură pe pământul ars. Preotul întinse mâna pentru a 
primi următorul instrument, un cuţit cu lama bombată şi îndoită 
şi un mâner despre care se spunea că ar fi fost făcut din coloana 
vertebrală a unui monstru marin. Mişcarea pe care o schiţă 
pentru a tăia gâtul animalului fu ciudată, dar atât de rapidă, 
încât capra aproape că n- o observă. Aceasta se trezi în 
genunchi înainte să-şi dea seama că i se făcuse o nouă rană. 
Această parte a ceremonialului era publică, dar, pe măsură ce 
preoţii se aplecau peste animal, ei acoperiră victima şi lucrară în 
tăcere. 

Mago începu să spună ceva la urechea fratelui său, dar se opri 
să privească un bărbat care se apropia de marginea grupului. 
Era scund, cu un piept slab, cu braţe zvelte ca acelea ale unui 
adolescent. Capul său părea un pic mai mare decât normal, 
pătrăţos în spate şi acoperit cu o masă de păr negru şi creţ. Dar, 
în ciuda aparentei sale fragilităţi, pielea îi era puternic bronzată 
şi mergea cu un pachet mare pe umeri, picioarele vânjoase 
având mişcări iuți. Îşi aruncă povara în praf şi se prezentă, 
vorbind mai întâi în greacă, apoi încă puţin în latină şi, în final, 
cu elocvenţă, în cartagineză. Era Silenus, grecul care trebuia să 
preia postul de istoric şi cronicar oficial al lui Hannibal. Le spuse 


că venise de departe pentru a imortaliza această aventură 
colosală în cuvinte care i-ar putea face geloşi pe poeţii 
antichităţii. Avea nevoie de puţine lucruri, în afară de nişte vin 
pentru a-şi uda peniţa. 

Mago se simţi atras de el imediat, dar Hanno spuse: 

— Ai sosit într-un moment nepotrivit. Trebuia să soseşti cu 
câteva săptămâni în urmă. 

— Ştiu, domnule. Am fost reţinut de prea multe lucruri pentru a 
le putea povesti pe scurt. O să vi le relatez dacă mi-o cereţi, dar 
este o poveste mai potrivită pentru momentele de răgaz. 
Înainte de a răspunde, Hanno se gândi un moment la această 
perspectivă. 

— Poate să mai aştepte, spuse el. Caută-l pe administratorul 
taberei. El te va ajuta să te instalezi şi îţi va arăta tabăra. Îmi vei 
explica motivele întârzierii tale în seara aceasta. 

— La cină, spuse Mago. Explică-mi şi mie. Spune povestea pe 
larg, după cum ne-ai sugerat. 

Hanno îi adresă o privire fratelui său, dar nu îl contrazise. Îşi 
îndreptă atenţia din nou asupra ritualului de divinaţie, deşi era 
conştient că trecură alte câteva momente până ce grecul îşi luă 


încărcătura şi se îndepărtă. 

Mandarbal se ridică într-un final, cu ficatul însângerat în mâinile 
sale înmănuşate. Capra zăcea pe o parte, cu abdomenul tăiat şi 
intestinele scoase în afară, pătate cu praf de culoare deschisă, 
roind deja de muşte. Preotul puse cu grijă pe masa ceremonială 
organul sacru şi se aplecă aproape de el, cu asistenții săi de-o 
parte şi de alta, umăr la umăr, cap lângă cap, astfel încât cei doi 
fraţi nu vedeau nimic din semnele înscrise în ficat. Mandarbal 
stătu drept deasupra mesei pentru un moment, după care se 
întoarse şi se îndreptă către cei doi fraţi. Când părăsi cercul de 
preoţi, locul eliberat de el fu ocupat de ceilalţi, care închiseră 


cercul în urma lui. Hanno reuşi doar să zărească pentru câteva 
secunde carnea mutilată a animalului sacrificat. 

— Semnele sunt nesigure, spuse Mandarbal cu o voce ascuţită şi 
sâsâită. Lobul ficatului este anormal de mare, ceea ce înseamnă 
o schimbare a ordinii naturale. Partea dreaptă este sănătoasă şi 
bună, dar cea stângă are un semn negru de forma unei broaşte 
mici. 

— Cum interpretezi acest lucru? întrebă Hanno. 

— Este nesigur. Suntem favorizați de zei în unele privinţe şi, cu 
toate acestea, sunt forţe divine împotriva noastră. 

— Asta e tot ce vezi? 

Mandarbal se gândi la această întrebare. Aruncă o privire peste 
umăr, în spatele său. O insectă ateriză pe buza sa, dar îşi luă 
zborul aproape imediat. 

— Poate că aţi jignit o singură zeitate şi poate încă aveţi de 
suferit pentru această ofensă, spuse el. Pentru un moment, 
Hanno îşi apăsă limba de dinţi. 

— Vreau să văd chiar eu organul, spuse el. Pot să... 

Preotul îl opri cu un gest al mâinii. Vârfurile degetelor sale 
pătară platoşa lui Hanno cu sânge. 

— Nu îţi este permis să vezi organele sacre. Este interzis pentru 
ochii tăi. Ai profana ritualul. Ţi- am spus mai mult decât 
suficient. Ai încredere când îţi spun că viitorul nu este sigur. Adu 
sacrificii lui Baal şi lui Anath. Mă voi ruga lui El pentru sfaturi. 
Poate cel bătrân ne va vorbi. Şi, de asemenea, lui Moloch - 
venerează moartea. 

Mandarbal schiţă o mişcare, ca şi cum s-ar fi întors la asistenții 
săi, dar, observând expresia întipărită pe faţa lui Hanno, se opri. 
— Evenimentele se vor desfăşura după voia zeilor, spuse el. 
Soarta nu ne permite să le cunoaştem întotdeauna dorinţele; 
indiferent de asta, să fim implicaţi în ele este blestemul şi 
binecuvântarea vieților noastre. Împacă-te cu acest lucru. Un 


om agitat se va îneca întotdeauna; unul pasiv ar putea pluti 
uneori. 

Spunând acestea, preotul se întoarse şi le arătă spatele fraţilor 
Barca. Mago ridică din umeri, strânse din buze şi-l bătu pe 
fratele lui pe umăr. 

— La ce te aşteptai? îl întrebă el. Sunt preoţi. E împotriva 
principiilor lor să vorbească desluşit. Hanno lua ceremoniile 
religioase mult mai în serios decât fratele său, dar nu putea 
nega adevărul 

simplu la care făcea referire fratele lui. Întotdeauna, preoţii îi 
lăsau pe credincioşi mai neliniştiţi decât înainte, mai nesiguri, 
mai îngrijoraţi în privinţa numeroaselor posibilităţi. Era ciudată 
această artă a lor, dar una către care nu putea să-şi întoarcă 
spatele. 

Dacă ar fi fost în stare să se gândească numai la propriile 
plăceri, nu s-ar fi alăturat fratelui său la cină, ci s-ar fi retras 
devreme, ca să poată fi singur. Dar, aşa cum se întâmpla 
adesea de la plecarea lui Hannibal, prezenţa sa părea necesară 
din punct de vedere oficial. În onoarea grecului, ofiţerii cinară în 
stilul cu care era el obişnuit, tolăniţi pe canapele joase în cortul 
lui Mago, gustând din brânzeturi şi peşte, legume şi carne de 
capră cu degetele. Ziua era încă sufocant de caldă. Unul dintre 
pereţii cortului mare era dat la o parte pentru a încuraja 
pătrunderea primilor zvâcniri ale brizei de 


seară. Silenus vorbea cartagineza cu accent de Siracuza. Îi 
distra pe soldaţii obosiţi cu poveşti despre călătoria sa dinspre 
Cartagina către Sicilia, de acolo către oraşul grecesc Emporiae 
din nord- estul Ilberiei, de unde navigase de-a lungul coastei la 
bordul unei nave de negoţ care îl debarcase la Saguntum. Era 
greu de stabilit unde anume în povestea bărbatului se întâlnea 
realitatea cu fantezia, pentru că odiseea sa părea calculată să 
întreacă poemul cântat de Homer. Vorbea despre piraţii din 


apropierea arhipelagului Aegates, despre vederea unui leviatan 
mai mare decât cvineverema cu care călătorea el şi despre un 
fulger care străbătuse cerul senin şi lovise suprafaţa apei. 

— Povestea ta ne face să credem că suntem norocoşi să te 
vedem, spuse Mago. Făcu un semn către un servitor să-i umple 
din nou cupa grecului cu vin, o sarcină îndeplinită de un 
arbocalian cu umerii înguşti. 

— Chiar aşa stau lucrurile, consimţi grecul. Dacă aş fi ştiut că nu 
am să-l găsesc pe comandant, poate că nu m-aş fi grăbit. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată, spuse Hanno. 

Deşi nu dorea să-şi trădeze intenţia, în vocea sa se simțeau 
accente de ameninţare. Era ceva la acest scrib care-l irita; în 
plus, îşi reproşa faptul că îşi arăta sentimentele în compania 
unor oameni care păreau să-l vadă cu ochi buni pe grec. 
Continuă pe un ton mai controlat: 

— Sunt o mulţime de lucruri de învăţat în ce priveşte îndatoririle 
care te aşteaptă. 

— Bineînţeles că aşa este, spuse Silenus. Îşi plecă fruntea şi o 
lăsă mai încet. 

Unul dintre ofiţeri, Bomilcar, părea deosebit de amuzat de 
Silenus. Deşi avea un fizic de uriaş, perfect proporţionat, dar de 
dimensiuni rar întâlnite, Bomilcar nu era un ofiţer teribil de 
disciplinat sau deosebit de inteligent. Indiferent de aceste 
aspecte, puterea lui fizică îl făcea să fie un conducător potrivit. 
Provenea dintr-o veche familie cartagineză care păstrase într-o 
măsură remarcabilă puritatea sângelui fenician, lucru dovedit de 
linia curbată a nasului, bărbia ascuţită şi sprâncenele stufoase şi 
proeminente. 

— Grecule, spuse el, lasă-mă să-ţi pun o întrebare. Cum a reuşit 
zeul şchiop Hefaistos s-o primească pe Afrodita drept soţie? De 
ce nu Ares? De ce nu însuşi Zeus? Sau zeul acela din mare? 


— Fierarul are picioare şubrede, răspunse Silenus, dar celelalte 
mădulare funcţionează chiar bine. Îşi petrece zilele înroşind 
fierul... 

— lar nopţile înroşind altceva! Bomilcar râdea de propria glumă, 
înainte s-o rostească până la capăt. 

Silenus zâmbi. 

— Da, dar Hefaistos este cunoscut, de asemenea, drept un zeu 
blând. Poate că Afroditei i se pare că blândeţea este o virtute. S- 
ar putea să te surprindă, Bomilcar, dar eu nu-i cunosc personal 
pe zeii olimpieni. Te asigur că le-am invocat prezenţa de multe 
ori, dar până acum m-au refuzat cu dispreţ. Artemis, Hera, 
Afrodita - le-am invitat pe toate la ospăț, dar m-au ignorat. L-am 
zărit o dată pe Dionysos, dar eram un pic ameţit atunci. Nu, în 
cea mai mare parte a timpului, zeii nu vorbesc în ceea ce-l 
priveşte pe tânărul Silenus. 

— Eşti un necredincios, aşadar? întrebă Mago. 

— Chiar deloc, spuse Silenus. L-am văzut pe Ares cu ochi de 
muritor, am gustat din meşteşugurile Afroditei şi putem vedea 
în fiecare zi eforturile lui Apollo. Pur şi simplu, am fost ignorat şi 
sunt plin de amărăciune. 

— Grecii sunt nişte oameni ciudaţi, spuse Hanno. Pretind că-şi 
venerează zeii mai mult ca pe oricare alţii şi totuşi, în acelaşi 
timp, pretind că nu cred în nimic. Nu ţi-e frică de ofensa pe care 
o pot simţi zeii sau de pedeapsa ce se va abate asupra ta? 

— Ofense aduse zeilor? întrebă Silenus. Câteva secunde, îşi ţinu 
cupa de vin nemişcată, chiar sub 


nas, gândindu-se. Sunt un om prea mic pentru a face acest 
lucru. Vedeţi braţele acestea, acest cap diform? Ce zeu ar putea 
să se simtă ofensat de vreo vorbă de-a mea? 

— În loc să răspunzi la întrebări, te joci cu ele, spuse Hanno. Noi, 
cartaginezii, ne temem de zeii noştri. Ne rugăm zilnic, în fiecare 
oră, în fiecare minut, ca mânia lor să se abată asupra 


duşmanilor noştri, nu asupra noastră. Nu ştim niciodată ce le va 
displăcea, aşa că suntem mereu plini de respect. 

— Ce păcat, spuse Silenus. Părea să aibă mai multe de spus, dar 
se opri aici. 

— Hai să nu vorbim despre destinele noastre, spuse Mago. Noi 
toţi ne închinăm lui Baal. Între cei de aici, inclusiv greci, nu 
încape nicio îndoială în această privinţă. Dar spune-ne ceva mult 
mai de folos, Silenus. Tu chiar ai fost la Roma, nu-i aşa? 
Povesteşte-ne despre romani. 

Silenus preluă subiectul cu inima destul de uşoară. 

— Romanii sunt o adunătură de oameni necivilizaţi. Nu a trecut 
mult de când Roma era o groapă de gunoi plină de purici, lipsită 
de orice importanţă. Nu au o literatură proprie de care să merite 
să vorbeşti. Îi îmbună pe zei când le convine, dar în devălmăşie. 
De fapt, ei doar au împrumutat zeitățile noastre greceşti şi le-au 
dat alte nume. Te întrebi pe cine cred ei că păcălesc. În mod 
clar, nu pe zei. Îmi închipui că, atunci când vor avea nevoie de o 
literatură proprie, o vor împrumuta pe cea din Grecia. Îl vor lua 
pe Homer şi-l vor numi Pomponius sau îi vor da un alt nume la 
fel de absurd şi vor schimba toate numele din Iliada. Vă asigur 
că sunt o adunătură de neruşinaţi. S-ar putea întâmpla asta. 

— Dacă nu sunt umiliţi înainte, spuse Bomilcar. Ceea ce se va şi 
întâmpla, prin mila lui Baal şi viclenia lui Hannibal. Aş vrea ca el 
să fie aici ca să te cunoască, grecule. Aşa ai vedea faţa 
viitorului. În curând, îi va zdrobi pe romanii aceia sub călcâiul lui. 
Hannibal toarnă bronz în coloanele vertebrale ale oamenilor săi. 
Roma nu este un duşman de temut. 

— Eu nu sunt războinic, spuse Silenus, dar ţi-aş putea spune că 
există un lucru chiar mai puternic decât bronzul. 

— Şi care este acela? întrebă Bomilcar. Nu cumva pana şi 
cerneala? Faci parte din şcoala aceea de gândire? 

— Nu, răspunse sec Silenus, faţa lui părând să se întristeze când 
recunoscu acest lucru. Nu sunt într-atât de idealist să cred aşa 


ceva. Lucrul la care mă refer eu nu e uşor de explicat. Nu 
cunosc încă termenul care să-l descrie, dar... Aţi auzit de 
Cincinnatus? Pe la începuturile întemeierii Republicii, romanii se 
războiau mereu cu vecinii. În episodul despre care vorbesc eu, 
armata romană a fost prinsă de ecvi într-o situaţie cumplită: 
blocată cu prea puţină mâncare şi apă, pusă în faţa unui 
duşman care o depăşea numeric. Cum situaţia părea fără ieşire, 
romanii cerură îndrumare preoţilor, iar aceştia le spuseră să-l 
cheme pe Cincinnatus, un soldat veteran care se retrăsese de 
câţiva ani, ducând o viaţă liniştită. L-au găsit, îmi închipui eu, 
lucrând pe ogorul său, împingând plugul, asudând, aruncând 
câte o privire către soare, cu soţia, copiii şi câţiva porci prin 
preajmă. Vă puteţi imagina. Şi totuşi l-au chemat şi i-au oferit 
puterea unui dictator. Acesta a lăsat plugul acolo unde 
rămăsese cu aratul şi a adunat o armată nouă din fermele şi 
câmpurile din jurul locuinţei sale. În câteva săptămâni, a pornit 
împotriva ecvilor şi i-a învins categoric. O faptă pe cinste pentru 
un fermier umil, nu credeţi? 

— Dar Cincinnatus nu era un fermier umil, spuse Hanno. Era un 
veteran. Retras, dar tot războinic. Ce morală vrei să scoţi din 
această poveste? 

— Spun că era războinic, dar şi un simplu fermier în acelaşi 
timp. Şi nu mai mult războinic decât fermier sau invers. Asta 
este morala mea. Romanii cred despre ei că sunt simpli fermieri. 
Dar mai cred şi că, alături de această îndeletnicire, se află şi 
aceea de a fi soldaţii naţiunii lor. În minutul acesta plugul, sabia 
în următorul - depinde de ce are nevoie ţara. După victoria 
repurtată, Cincinnatus a renunţat la titlul de dictator, a părăsit 
conducerea Romei şi s-a întors la ferma lui. A 


luat plugul de unde rămăsese şi şi-a continuat munca pe care o 
alesese. 


Mago se îndoia că plugul bărbatului stătuse neatins atâta timp şi 
îşi exprimă opinia. Cu un gest, Silenus respinse această remarcă 
drept superficială. 

— Acesta este un detaliu folosit de povestitor. Conferă simetrie 
poveştii, dar nu ar trebui să ne abată de la adevărul acesteia. 
Totuşi, ce vreau să spun eu... 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise Hanno, dar o armată de fermieri 
nu poate face faţă unei armate de soldaţi antrenați, bărbaţi care 
au ales războiul din multe alte căi de urmat. Un soldat care 
tocmai a ieşit de pe câmp nu poate cuteza să spere că ar putea 
învinge pe unul instruit în repetate rânduri, unul care nu 
cunoaşte decât viaţa războinică şi care-i dispreţuieşte pe cei 
care îşi îndoaie spinările încercând să cultive plante, lucrând 
pământul arid. Armata noastră are succes nu în ciuda lipsei de 
civili, ci datorită acesteia. Niciunul dintre membrii Consiliului 
cartaginez nu ar rezista măcar o zi în bătălie alături de fratele 
meu sau de mine. Pot pune rămăşag că acelaşi lucru este 
valabil şi pentru senatorii romani. Eu cred că Cincinnatus nu e 
decât un personaj de legendă, un detaliu preluat de la un 
povestitor de pe la începuturi, ca să folosesc cuvintele tale. 
Silenus ridică din umeri. Înălţă pocalul şi îşi dădu seama că era 
gol. Ţinându-l în sus spre a fi umplut din nou, spuse: 

— Dar, dacă înţeleg eu bine planurile posibile pe care mi le-a 
sugerat această conversaţie, fratele domniilor voastre se 
gândeşte să-i atace pe romani pe propriul lor teritoriu. Bărbaţii 
luptă altfel când soțiile şi copiii lor sunt în joc. Saguntinii 
demonstrează acest lucru în momentul de faţă. 

Hanno îl studia pe grec printre pleoapele îngustate. 

— Mă întreb dacă eşti potrivit pentru slujba pe care ar trebui s-o 
ocupi. Fără să aştepte vreun răspuns, se ridică, le ură o seară 
plăcută şi se întoarse, îndreptându-se spre ieşire. 


— Hanno, îl strigă Bomilcar. Nu ne-ai spus dacă reluăm atacul în 
forţă mâine. Ştiu că semnele sunt neliniştitoare... dar oamenii 
mei sunt pregătiţi să treacă la atac. Adherbal spune... 

— Ştiu, îi răspunse tăios Hanno, dar arhitecţii nu dau ordine. Le 
execută. lar eu nu m-am hotărât. Trebuie să mă mai gândesc. 
leşi în noaptea de vară şi rămase pentru o secundă drept, cu 
ochii închişi, simţindu-şi faţa atinsă de briza de seară. Mirosul 
cărnii fripte plutea către el. Dincolo de acesta, simţi aroma de 
tămâie şi mirosul rânced-moscat al cailor, iar dincolo de 
acestea, fumul uscat a o mie de focuri mici. Auzea fragmente de 
conversații, un țipăt într-o limbă pe care n-o recunoscu, râsete 
asemănătoare cu cele ale copiilor aflaţi la joacă şi o rugăciune 
rostită cu glas tare către Shalem, zeul căruia îi plăcea cel mai 
mult să privească soarele apunând. 

Porni spre căsuţa în care stătuse în ultima vreme. Aceasta se 
afla un pic mai departe, ceva mai sus decât tabăra, aşezată pe 
un platou neted şi mărginit de vârfurile unor stânci ieşite din 
pământ. Fusese locuinţa de vacanţă a unuia dintre conducătorii 
bogaţi ai Saguntumului, fiind situată suficient de departe pentru 
ca acesta să aibă parte de linişte, suficient de sus pentru ca 
aerul să fie ferit de miasmele canalelor din cetate, având o 
privelişte pe care puteai s-o contempli de o mie de ori fără să te 
saturi de ea. Hannibal nu ar fi fost de acord - ar fi preferat un 
cort simplu sau să doarmă pe pământul gol, la fel ca bărbaţii 
care-i slujeau -, dar comandantul era plecat. Hanno cunoştea 
foarte bine greutăţile vieţii într-o tabără, dar, când se ivea 
ocazia, prefera să aibă în jurul lui pereţi solizi, confortul unui pat 
şi intimitate - pe care s-o împartă cu cine voia. 

În timp ce urca dealul, cerul se coloră în nuanţe magnifice. 
Orizontul auriu-roşcat strălucea, ca şi cum aerul însuşi ar fi 
preluat căldura soarelui şi vibra. Chiar şi fumul care se ridica din 
interiorul zidurilor cetăţii fu învăluit de căldura stacojie. Fumul 
gri-negru unduitor se desfăşura într-un val de nuanţe. Hanno îşi 


aduse aminte despre discuţia anterioară despre Hefaistos. Cerul 
din jurul vulcanului-forjă unde lucra zeul ar arăta chiar aşa... îşi 
scutură capul pentru a scăpa de gândurile 


legate de grec. Era un singur aspect care-l interesa în poveştile 
lui Silenus: ideea că romanii descifraseră profeția corect când îl 
căutaseră pe Cincinnatus. Îşi dorea să fi avut şi el o astfel de 
înţelepciune, pentru că era mai nedumerit ca niciodată în 
legătură cu ce urma să facă. Era el omul acela care se îneacă, 
cel la care făcuse referire Mandarbal? El aşa simţea, dar cum 
putea cineva să plutească pe o mare atât de agitată precum cea 
în care se afla? 

Când ajunse pe platoul unde se afla casa, văzu că în faţa 
acesteia se profila o siluetă, nu un soldat sau un gardian, ci unul 
dintre tinerii care aveau grijă de cai pe dealurile din spatele 
taberei. Avea în jur de 15 ani, era suplu, cu pieptul gol, un celt 
cu reflexe de soare în păr, ochi mari şi negri, pe care-i ţinea 
plecaţi în timp ce generalul se apropia de el. Hanno nu se opri 
pentru a i se adresa, dar sufletul îi era încălzit de prezenţa lui şi 
recunoscător pentru tovărăşia tăcută pe care avea să i-o ofere. 
Trecu pe lângă el fără să schiţeze niciun gest de salut. Băiatul 
aşteptă un moment. Îşi ridică privirea suficient cât să contemple 
priveliştea oraşului aflat în faţa sa, după care se întoarse şi 
trecu pragul. 


Hannibal îl întâlni pe Hasdrubal pe drumul dinspre Cartagina, iar 
cei doi fraţi mergeau împreună în fruntea unei armate de 
aproape 20 000 de soldaţi. În săptămâna petrecută pe drumul 
spre interiorul peninsulei, Hannibal îl tinu mereu pe fratele său 
priponit lângă el, discutând despre tactică, testându-i 
cunoştinţele privind teritoriul, întrebându-l numele diferitelor 
căpetenii, cum era caracterul lor, care le erau defectele şi 


calităţile. Avea nevoie să ştie că acest tânăr era capabil să facă 
lucrurile care aveau să i se pretindă, iar timpul de antrenament 
şi învăţătură se micşora cu fiecare zi ce trecea. Armata era o 
legiune mixtă, alcătuită în parte din veterani încartiruiţi în 
Cartagena, nişte iberici din triburile sudice, la care se adăugau 
recruți libieni noi şi o unitate de mercenari mauri, pe lângă care 
fusese adăugată o companie de elefanţi proaspăt aduşi din 
nordul Africii. Aceştia nu luptaseră niciodată în aceeaşi armată, 
dar, cel puţin, ştiau că ordinele se dădeau prin sunete de 
trâmbiţă. Şi mai important, Hannibal avea încredere că generalii 
care supravegheau diferitele companii vor avea grijă să-i ducă 
la îndeplinire ordinele. 

Cu cât înaintau mai mult în interiorul peninsulei, dogoarea 
sporea, uscată şi necruțătoare ziua, înăbuşitoare noaptea. Când 
priveau înapoi spre soldaţii încolonaţi, armata se pierdea în zare 
într-un nor greu de praf. Hasdrubal remarcase o dată că oamenii 
erau ca nişte flăcări individuale ale unui singur mare foc. „O 
imagine potrivită”, îşi zise Hannibal. 

Deşi nu vorbea cu nimeni despre acest subiect, rana căpătată îl 
deranja mereu. Se vindecase numai pe jumătate, lăsând în urmă 
o cicatrice zdrenţuită şi înspăimântătoare, iar piciorul abia dacă- 
| susţinea suficient încât să meargă şi să călărească. Synhalus 
se opusese acestei campanii, iar curând, Hannibal îşi dădu 
seama cât de înţelept fusese medicul - chiar dacă nu spuse 
nimănui un cuvânt -, când zilele petrecute în şa începură să-şi 
spună cuvântul. Noaptea, durerea provocată de rană îi frământa 
piciorul, iar fierbinţeala ei era atât de tulburătoare, încât 
Hannibal visase o dată că în rana lui fusese închisă de vie o 
vulpe în miniatură. Se trezea scăldat în sudoare şi furios pe sine. 
Un bărbat ar trebui să-şi controleze durerea, nu invers. Tatăl său 
dăduse dovadă de o putere uimitoare în ultimul deceniu al vieţii 
sale, iar Hannibal era hotărât să nu se lase mai prejos. Pentru a 
dovedi acest lucru, îşi lovea coapsa cu pumnul ca şi cum ar fi 


vrut să pedepsească animalul aflat în interiorul ei, s-o bată până 
ce se va supune. Totuşi, acest lucru se dovedea imposibil. Se 
bucura când venea momentul bătăliei, pentru că, în timpul ei, 
uita cu adevărat de durere şi nu avea decât un singur scop. 

Mai devreme în ziua respectivă, iscoadele din tribul masililor 
aduseseră primele veşti. Ca atare, Hannibal ştia, în timp ce se 
apropiau de râul Tagus, că tribul carpetanilor se afla undeva pe- 
aproape. Dar situaţia nu deveni în întregime clară până ce nu-şi 
văzură oprită înaintarea de întreaga armată de barbari. Aceştia 
stăteau pe malul râului, mii şi mii, o forţă armată mai mare 
decât strânseseră 


vreodată. Dintr-o singură privire, Hannibal îşi dădu seama că 
această hoardă nu reprezenta un singur trib, ci o confederație 
de mai multe triburi. Aceştia depăşeau numeric armata 
cartagineză într-o proporţie de cel puţin trei la unu. Înaintând 
într-o formaţie semiorganizată, aceştia strigau în diferite 
dialecte, suflau în corn şi îşi loveau suliţele şi săbiile de scuturi. 
Fraţii Barca priveau acest tablou de pe spinările neliniştite ale 
cailor. Hasdrubal blestema faptul că nu avea altă opţiune decât 
să-i înfrunte direct, dar Hannibal negă dând din cap. Era deja 
după- amiază târziu; soarele aluneca după dealurile aflate spre 
vest. Dădu ordine ca armata să se retragă şi să lupte, să se 
retragă şi să lupte. Aruncă în focul bătăliei unităţi alese de el, 
pentru scurt timp, după care le retrase, provocând cât mai mari 
daune cu ajutorul suliţaşilor şi al lăncilor agile ale trăgătorilor 
mauri. Elefanții provocară şi ei ceva ravagii printre carpetani, 
dar chiar şi pe aceştia îi ţinu din scurt. 

După-amiaza se transformă în seară şi li se părea - nu numai 
carpetanilor, ci şi multora dintre cartaginezi - că în ziua 
respectivă ibericii se impuseseră în faţa oamenilor lui Hannibal. 
În timp ce soarele apunea, cartaginezii trecură de la război la 
arhitectură, construind fortificațiile care aveau să- i apere până 


a doua zi. Hannibal le ordonă s-o facă într-un mod cât mai 
evident, producând cât mai mult zgomot, pentru a le transmite 
clar duşmanilor că se instalau pentru a purta o luptă prelungită 
în ziua următoare. 

Către sfârşitul primului sfert al nopţii, Hannibal şi un grup de 
iscoade conduseră infanteria şi o mare parte a cavaleriei într-o 
incursiune de opt kilometri în aval. Merseră în linişte, profitând 
de acoperirea pâlcurilor de copaci întâlniți în cale. Străbătură o 
trecătoare îngustă aflată între dealuri, coborâră la nivelul râului 
şi-l trecură prin vad, binecuvântaţi, pe tot parcursul traversării, 
de o lumină selenară atât de strălucitoare, încât pietrele din 
albie şi dealurile erau colorate într-un gri pal fantomatic, iar apa 
întunecată era brăzdată de panglici albe. Marşul în aval spre 
armata inamică a fost executat în orele întunecate de după 
apusul lunii şi înaintea zorilor. A doua zi dimineaţă, triburile se 
treziră că mare parte a forţelor inamice se aflau în spatele lor şi 
că acestea trecuseră, ca prin minune, râul. Acest fapt răspândi 
printre ele confuzia, căpeteniile întâlnindu-se pentru discuţii 
rapide, certuri şi consilii improvizate. 

— Priveşte-i, îi spuse Hannibal fratelui său. Priveşte-i numai! 
Oricare ar fi fost subiectul discuţiilor dintre căpetenii, acestea 
păreau a nu duce la vreo acţiune organizată. Se strânseră pe 
malul râului, strigând insulte la adresa cartaginezilor, numindu-i 
laşi, femei şi câini. Hannibal îşi tinu oamenii în frâu, tăcuţi, 
atenţi, aşteptând. Acest calm avu darul de a-i înfuria şi mai tare 
pe carpetani. Un singur soldat făcu un pas înaintea celorlalţi şi 
îşi aruncă sulița peste râu. Aceasta căzu pe pământ, înainte de a 
fi ajuns în dreptul primei linii. Vârful ricoşă la contactul cu o 
piatră, iar sulița se rostogoli pe pământ, până la picioarele unui 
soldat libian. Infanteristul o ridică, se uită la ea, o cântări în 
mână şi îi testă locul de unde se ţinea. Apoi o aruncă deoparte, 
ca şi când nu ar fi fost bună de nimic. 


Nu se poate spune exact dacă acest gest făcuse ca întreaga 
mulţime de barbari să acţioneze, dar, în mod clar, aceştia se 
puseră în mişcare. Un flanc de soldaţi iberici începu să-şi 
croiască din greu drum prin apă. Alţii, văzându-le îndrăzneala, 
porniră şi ei. Curând, o linie zdrenţuită şi unduitoare de soldaţi 
ajunse în mijlocul râului, cu apa până la brâu. Hannibal păstră 
tăcerea până ce unii dintre duşmani trecură de jumătatea 
curentului de apă şi începură să iasă din partea cea mai adâncă 
a râului. Apoi strigă către lăncierii mauri să fie gata. Un moment 
mai târziu, le spuse să-şi ridice armele. În timp ce primii iberici 
sosiră în porţiunea unde apa le ajungea până la genunchi, 
Hannibal dădu ordinul. Din trompete ţâşni sunetul scurt şi 
asurzitor, care era semnalul pentru suliţaşi, iar o mie de lănci îşi 
luară zborul. Ibericii nu erau pregătiţi pentru acest torent, având 
scuturile în poziţii ciudate 


sau deasupra capului ori fiind prinşi în curent şi dezechilibrându- 
se. Tirurile sfâşiară tunicile simple şi platoşele de piele, se 
împlântară în oasele craniene ale soldaţilor, rupseră articulațiile 
umerilor sau pătrunseră prin apă pentru a găsi coapse şi vintre. 
Urmă o altă rafală de lănci, iar apoi aruncătorii de sulițe fură 
lăsaţi să lupte în propriul ritm, astfel că cerul se transformă într- 
un vârtej de proiectile care întâlneau ţinte alese de ochiul ager 
al suliţaşilor. 

Fără să se adreseze cuiva anume, dar vorbind destul de tare 
pentru a fi auzit de fratele său, Hannibal spuse: 

— Am nevoie de un duşman mai puternic decât acesta. 

Ibericii veneau în continuare, până când, într-un final, prin forţa 
numărului lor, împinseră linia întâi de atac până pe malul 
cartaginez. Cele două tabere se ciocniră frontal. Deşi carpetanii 
erau plini de furie, mai erau şi uzi şi obosiţi. Se izbiră de libieni, 
adversari sălbatici, demoni cu ochi negri şi braţe vânjoase, care 
luptau în propria versiune de falangă, cu scuturile ţinute strâns 


unele lângă altele, cu suliţele grele, formând o singură fiinţă vie 
cu o mie de braţe cu vârf de fier. Pe spinarea bidiviului său, 
Hannibal se avânta în luptă şi tăia duşmanii cu sabia, urlând 
ordine încurajatoare către oamenii săi. Hasdrubal era mereu 
lângă el şi îi salvă viaţa înfigând o suliță în gâtul unui carpetan 
care se pregătea să-i facă acelaşi lucru comandantului. Dar cei 
doi fraţi nu stătură mult în miezul luptei. Hannibal ieşi în galop 
din învălmăşeală şi le strigă gorniştilor următorul său ordin. 
Sunetul ţâşni din trompete şi, când se auzi răspunsul, acesta nu 
venea de pe câmpul de bătălie propriu-zis, ci din spatele 
armatei tribale. Elefanții, cu călăuzele cocoţate chiar în spatele 
capetelor lor, pormiră tropăind din tabără spre spatele 
neorganizat al armatei duşmane. Întorcându-se să vadă aceste 
animale imense gonind spre ei, carpetanii îşi dădură seama cât 
de nefericită avea să le fie soarta. 

Armăsarul lui Hannibal se întorcea şi-şi mişca grumazul dintr-o 
parte în alta, părând să caute ceva în care să-şi înfigă dinţii. 
Comandantul îl prinse de urechi şi, peste hărmălaia măcelului, îi 
strigă fratelui său: 

— Acum înţelegi? Vezi adevărul care se află aici, în faţa ta? 
Aceşti oameni vor fi mereu mai prejos decât noi. Ei niciodată nu 
cercetează trecutul pentru a crea ceva nou. Ei doar iau ce li se 
dă şi- | duc mai departe. Nu au luptat niciodată cu un bărbat ca 
mine şi vor fi mereu aşa cum sunt acum; nu se vor schimba 
decât prin contopirea cu ceva nou. lar acum acel moment a 
sosit. Aceasta va fi misiunea ta, Hasdrubal. Când o să plec spre 
Roma, voi lăsa Iberia în mâinile tale. Anul viitor, nu numai că vei 
domni peste aceşti oameni, dar îi vei şi aduce în lumea ta şi vei 
făuri din ei soldaţi pentru Cartagina. Astăzi îi ucidem; mâine îi 
vom învia după chipul şi asemănarea noastră. Fă asta, 
Hasdrubal, şi lumea va fi a noastră, să-i dăm ce formă vrem. 

A doua zi dimineaţă, Hannibal plecă spre Saguntum. Îl lăsă pe 
fratele său să abată întreaga putere a victoriei asupra oraşelor 


şi cetăților care fuseseră atât de nesăbuite încât să-şi trimită 
oamenii la măcel. După eforturile făcute în ziua precedentă, 
comandantul era chinuit de durerea rănii din picior. Călătorea cu 
un grup mic din Legiunea Sacră şi părea hotărât să se 
pedepsească prin această călătorie, mergând mai departe, în 
timp ce durerea creştea, iar uneori o sfida lovindu-şi coapsa cu 
palma. Se gândea adesea la lmilce, iar aceste gânduri erau 
sursa unor alte junghiuri de frustrare, ceea ce-l făcea să simtă 
prea puţină bucurie în urma victoriei obţinute. Acum, aflat la o 
distanţă de o zi, două călare în urma sa, Tagusul părea o 
amintire veche din povestea altuia. 

Nici întoarcerea la Saguntum nu reuşi să-i îmbunătăţească 
dispoziţia. Deşi sosi în toiul nopţii, află că asediul nu înaintase 
prea mult. În ciuda eforturilor laborioase depuse în cele câteva 
săptămâni scurse de la plecarea sa, scena luminată de lună era 
parcă aidoma celei lăsate în urmă. Îl găsi pe Hanno în căsuţa lui 
şi îl strigă să iasă. În câteva momente, se simţi copleşit de o 
mânie pe care rar şi- 


o manifesta în afara câmpului de bătălie. 

O canaliză asupra fratelui său, ţinându-şi faţa la numai câţiva 
centimetri de a lui. Ce făcuse Hanno cu comanda încredinţată? 
Cum lăsase să treacă trei săptămâni fără să facă nimic? 

Hanno nu răspunse direct la aceste întrebări, ci stătu în faţa 
fratelui său, îmbrăcat în veşmintele sale largi de dormit, 
recitând, în ordine cronologică, toate lucrurile pe care le 
realizaseră. Purtarea sa nu trăda nici în cea mai mică măsură 
dacă fusese luat pe nepregătite de izbucnirea fratelui său. Şi nici 
nu reacţionă când fratele său îi făcu un gest să tacă şi spuse: 

— Hanno, ce dar minunat mi-ai fi făcut dacă m-aş fi întors să pot 
lua masa înăuntrul acestor ziduri. În loc de asta, ai lucrat cu 
viteza melcului, bucurându-te de plăceri în reşedinţa ta de vară. 
Ce părere ar avea tata dacă ar vedea asta? Se aşeză pe un jilț şi 


închise ochii pentru a nu vedea cetatea şi încercă să ignore 
durerea care-i săgeta piciorul. Mi se spune că ai fost tulburat de 
semne rău- prevestitoare, zise el, aproape prea încet pentru ca 
Hanno să-l audă. Nu te-a învăţat tatăl nostru că aceste semne 
sunt numai repere în drumul nostru spre înainte? Dacă le 
displaci zeilor, n-o faci prin acţiunile tale, ci prin încetineală. Îi 
vom distruge, Hanno. Aşa îi onorăm noi pe zei, prin victorii 
repurtate în numele lor. Vom isprăvi acest asediu în cel mult o 
săptămână. Îi atacăm acum cu tot ce avem. Saguntum va 
pierde tot, mai puţin amintirea numelui meu şi conştiinţa că voia 
lui Baal se manifestă prin mine. Aşa se încheie acest asediu, şi 
în ziua pe care o voi hotărî eu. 


Când văzu că cetatea ceda, în sfârşit, Imco Vaca alese să intre 
pe un alt drum decât o făcuse ultima oară când se aflase într-o 
astfel de ocazie. Urcă treptele gigantice de lemn care duceau în 
vârful unui turn de asediu, urmând paşii unui soldat şi simțind 
ghearele celui din spatele său. Mişcările sale erau frenetice, 
întregul trup fiind însufleţit de cursa către un ţel anume, înainte 
să-şi dea seama, ajunsese în vârful construcţiei şi se trezi 
aruncat, ca şi cum ar fi fost scuipat de o gură imensă. Ateriză în 
vârful zidului, dar el şi soldatul din faţa lui se aruncară de pe zid 
şi căzură circa şapte metri, până la un prag aflat mai jos. Imco 
avu impresia că, mai mult ca sigur, aici îşi va găsi sfârşitul, dar 
încă o dată providenţa îi veni în ajutor. Soldatul din faţa lui se 
izbi de zid, iar Imco ateriză pe trupul lui moale. Din nou în 
picioare, Imco se alătură valului de invadatori ca şi cum până 
atunci ar fi urmat un drum bine gândit. 

Masa de cartaginezi se izbi de apărătorii aflaţi în aşteptare cu o 
forţă care zgudui ambele tabere. Armele erau inutile, iar soldaţii 
stăteau faţă în faţă, atât de aproape, încât îşi puteau privi 
adversarii în ochi. Apoi, clipa aceea trecu, iar Imco începu să 


taie cu spada în stânga şi-n dreapta, pulsând, ferindu-se, 
învârtindu-se. Dobori un saguntin tăindu-i piciorul de la 
genunchi. Nu reuşi să-l atingă pe altul cu o lovitură de sus în jos, 
dar îl prinse cu o lovitură verticală sub bărbie. Vârful spadei sale 
tăie carotida bărbatului. Auzi răsuflarea acestuia ieşind gâjâit 
din rană. Un altul aruncă o suliță către el, dar vârful acesteia 
alunecă pe suprafaţa dură a coifului său, iar libianul de lângă el 
îşi înfipse lancea în pieptul ibericului. Coiful lui Imco se răsucise 
într-o parte. Se lupta fără să-şi acorde răgazul să-l îndrepte, 
câmpul său vizual fiind un pic ştirbit în partea stângă, dar fără 
să-l afecteze, deoarece lupta pe partea dreaptă. Un timp, se 
zbătu într-un cerc amestecat, cu prieteni şi inamici. Dar, în 
curând, înaintarea sa individuală îl îndepărtă de camarazii săi, 
iar el pricepu că nu avea cum să moară în ziua aceea. Era parcă 
împins de la spate de o rafală de vânt şi ştia că un zeu îl 
favoriza. Atât el, cât şi apărătorii recunoşteau acest lucru. 
Aceştia cedau în faţa lui pe măsură ce loviturile sale orizontale 
deveneau din ce în ce mai largi. 

Curând, Imco alerga pe străzi cu ceilalţi, lovind uşile cu 
picioarele şi vânând grupuri izolate de oameni. Ordinele lui 
Hannibal erau clare şi simple. Să fie ucişi toţi bărbaţii. Aceasta 
era singura lor îndatorire. Soldaţii dispăreau înăuntrul caselor şi 
nu se mai întorceau. Ţipau, răscoleau mobilierul și- 


i căutau pe cei care locuiau acolo - pe bărbaţi pentru a-i ucide, 
pe femei pentru a le viola, iar pe copii pentru a-i transforma în 
sclavi. Alţii ieşeau încărcaţi cu pradă de război, bijuterii şi 
ornamente, cratiţe de bronz şi tacâmuri de argint, târând 
prizonierii de păr. Zări un grup de bărbaţi tineri, neînarmaţi, 
hăituiţi către o piaţă. Soldaţii cartaginezi din spatele lor loveau, 
îi împungeau cu suliţele şi îi făceau să se mişte încontinuu. Unul 
dintre saguntini imploră milă, invocând propria tinereţe şi 
prietenia, apoi arătă către ceilalţi şi începu să enumere crimele 


comise de ei împotriva Cartaginei. Poate că ar fi continuat, dar 
unul dintre saguntini îl lovi direct în falcă şi îl făcu să scuipe 
sânge. 

Până la prânz, Imco văzuse mai mult decât suficientă suferinţă. 
Intră într-o căsuţă din capătul unei alei, neaşteptându-se să mai 
găsească nimic, şi întrebându-se dacă ar putea să stea câteva 
momente singur. Stătu ceva vreme uitându-se prin încăperea 
care se deschidea în faţa privirilor sale. Într- adevăr, casa fusese 
prădată şi niciun obiect nu stătea drept, niciun vas nu rămăsese 
nespart. Era amortit, plin de picături de sânge şi foarte obosit. 
Nemişcarea din încăpere îl învăluia, la fel ca sentimentul straniu 
de a fi într-o casă străină. Ruşinea cobori ca un şal pe umerii săi. 
| se păru că auzise ceva, dar, pe măsură ce-şi încorda auzul, îşi 
dădu seama că sursa sunetului era propria fiinţă. Un strigăt de 
epuizare izvori din centrul fiinţei sale, un urlet alcătuit nu din 
cuvinte, ci din sunete mai primitive şi mai sincere, sentimentele 
izbindu-se în interiorul lui. Nu era capabil să le pună în ordine. 
Avea nevoie numai să stea liniştit câteva momente, trebuia doar 
să îndepărteze emoţiile din sufletul său, pentru că nu era locul 
potrivit pentru aşa ceva. 

Gândurile îi fură întrerupte de o tuse înăbuşită. Urmă sunetul şi 
zări un picior care atârna dinăuntrul hornului de deasupra vetrei. 
Îşi lăsă prada jos şi eliberă acea fiinţă din strânsoare: o fată de 
circa 11 ani, acoperită de funingine şi înlăcrimată, cu un păr atât 
de lung încât, probabil, nu fusese tuns niciodată. Ochii îi 
străluceau, în contrast cu fata înnegrită de funingine. Erau plini 
de spaimă. Întinse mâinile către ochii lui Imco şi i-ar fi scos, dar 
el o lovi peste ele şi i le ţintui pe lângă corp. Cu un 

„ŞŞŞ!“ puternic, o făcu să tacă şi strigă că avea să-i spună ceva. 
Când, în sfârşit, fata se potoli, se calmă şi el, deşi strânsoarea 
braţelor nu slăbi. 

— Eşti ultima? întrebă el. Ai avut rude? Se opri şi îşi răspunse 
singur: bineînţeles că ai avut. Cu toţii avem rude, atât cuceriti, 


cât şi cuceritori. Fata privea fix faţa lui, încercând să înţeleagă 
ce spunea, dar necunoscându-i deloc limba. 

De afară se auzi un alt strigăt. Soldaţii loveau cu picioarele un 
bătrân, dându-l afară din casă şi împingându-l în stradă, 
acuzându-l că avea fiice şi cerându-i să trădeze secretul 
ascunzătorii lor înainte de moarte, ameninţându-l că îl vor viola 
cu vârfurile suliţelor lor dacă nu vorbea Imco nu reuşi să 
înţeleagă răspunsul lui, dar acesta nu fu pe placul torţionarilor. 
El şi fata ascultară, fără să se mişte niciunul, până ce chinul 
bătrânului se încheie, iar soldaţii plecară mai departe. 

— Vreau să te aşezi, spuse Imco. 

Îşi întinse piciorul şi îndreptă un jilţ. Slăbind un pic strânsoarea, 
o făcu să se aşeze şi îşi trase mâinile din jurul corpului ei. Se 
trase un pas înapoi şi o studie. 

Era drăguță. Imco îşi putea da seama de acest lucru în ciuda 
negrelii ce-i acoperea obrajii. Bărbia îi era un pic slabă, avea un 
ochi mai jos decât celălalt, dar, oricum, era drăguță. Corpul îi 
era încă băieţos, dar acesta nu era un defect Nu era prea tânără 
pentru a fi luată, nici pentru a fi vândută sau închiriată. Imco îi 
dădu ocol şi rămase în spatele ei ceva timp. Trebuia să se 
gândească. Mai mult decât oricând, era foarte conştient câtă 
suferinţă îi oferea viaţa acestei fete. Umerii ei erau foarte slabi, 
dar fragilitatea lor avea să fie pe placul multora. Pielea ei era un 
acoperământ translucid deasupra oaselor. Probabil că suferise 
de foame în timpul acestor ultime luni, dar şi acest lucru i-ar 
face pe unii bărbaţi s-o dorească. Părul i se revărsa peste umeri, 
iar Imco putea vedea pulsul arterei de sub maxilar. Întinse mâna 
şi o atinse cu vârful degetelor. Fata se mişcă uşor, dar el îi şopti 
să stea 


nemişcată, iar ea se supuse. Pulsul ei era puternic, cald. Părea 
să bată neregulat şi, la început, Imco nu-şi puse întrebări în 
legătură cu cauza. Cineva avea să profite de suferinţa ei. Înainte 


de sfârşitul lunii, va fi fost folosită de sute de bărbaţi. Va fi 
bolnavă şi bătută. Avea să putrezească dinăuntru spre dinafară, 
atât ca trup, cât şi ca suflet. Dar acum era sănătoasă. Nefericită, 
da. În doliu, mai mult ca sigur. Dar coşmarul ei nu începuse. Lui 
- prin nu se ştie ce voinţă divină - i se dăduse viaţa ei pentru a o 
modela. Unii bărbaţi ar fi considerat că primesc un mare dar. 
Atunci, de ce îl durea atât de mult? 

Exact după ce apăru această întrebare în mintea lui, Imco îşi 
dădu seama de ce i se părea ciudat pulsul ei. Îşi luă degetele de 
pe gâtul ei şi atinse acelaşi loc cu o lovitură orizontală de sabie. 
Fata căzu de pe scaun, iar un moment mai târziu, el ţâşni afară, 
îndepărtându-se repede, lăsând căsuţa în urma lui. Avea să-şi 
amintească întotdeauna momentul când şi-a dat seama că 
bătăile neregulate ale inimii erau, de fapt, amestecul pulsului lui 
cu al ei, amândouă prinse acolo, în vârfurile degetelor sale, 
pentru cele câteva secunde în care fuseseră legate. Poate că, în 
ultimii ani, devenise soldat, dar mai era încă un frate, mai era 
încă un copil care-şi iubea surorile, care avea încă o parte de 
inimă neîmpietrită. Se rugă ca fata să fi înţeles gestul lui aşa 
cum fusese gândit: ca un dar ciudat, plin de compasiune. 


Când veştile despre căderea Saguntumului ajunseră la urechile 
Senatului roman, mai mulţi senatori se ridicară cerând o 
declaraţie de război imediată. Valerius Flaccus se ridică şi el cu 
ei, momentul inspirându-i un atât de mare entuziasm, încât rosti 
un întreg plan de atac, atât de complet, încât era evident că 
fusese gândit cu mult înainte. Un alt senator sublinie că Roma ar 
fi trebuit să se ocupe de Cartagina cu mult înainte. Hannibal 
mersese atât de departe numai pentru că anumiţi indivizi 
puneau propriile interese în Galia mai presus de cele ale 
poporului. Unii îl aclamară şi îi întăriră plângerea, dar alţii 
încercară să canalizeze din nou dezbaterile asupra chestiunii 


propuse: Roma avea un duşman. N-ar trebui să fie cleveteli între 
senatori. 

De la unul dintre cei mai respectaţi bărbaţi, veniră cele mai 
prudente cuvinte. Unul propuse trimiterea unei noi delegaţii: să 
călătorească unul dintre ei către Cartagina şi să întrebe, o dată 
pentru totdeauna, dacă acţiunile lui Hannibal erau într-adevăr şi 
acţiunile Cartaginei. Dacă liderii cartaginezi nu răspundeau în 
mod satisfăcător, atunci se va hotărî chestiunea războiului. Să 
nu spună nimeni că Roma porneşte la război fără chibzuinţă. Mai 
întâi, justiţia romană trebuia gândită; apoi, când era necesar, 
aplicată cu viteza şoimului. În ciuda dezbaterilor aprinse, acest 
plan fu adoptat înainte de sfârşitul zilei, iar Fabius Maximus cel 
Bătrân fu ales drept purtătorul mesajului. 

Delegaţia se îmbarcă pe o vreme surprinzător de bună, fără 
nimic ameninţător pe cer sau chiar pe mare. Se părea că natura 
nu era conştientă de importanţa dezbaterii ce urma să aibă loc. 
În zilele umede, Fabius suferea de artrită, iar vederea lui nu era 
la fel de bună ca în tinereţe. Avea un umăr mai ridicat decât 
celălalt - rezultatul unei răni la piciorul stâng căpătate cu ani în 
urmă -, dar îşi ascundea acest defect bine când îşi părăsea 
casa. Părul negru pe care-l avusese în tinereţe încărunţise 
prematur. După câţiva ani de împotrivire, purta acest semn de 
maturitate cu mândrie. Vârsta sa conferea profunzime autorităţii 
pe care o avea. Acesta fusese unul dintre numeroasele motive 
datorită cărora fusese ales să conducă delegaţia, având pe 
umeri responsabilitatea de a pune o întrebare şi de a răspunde 
la ea în mod adecvat. 

Trimişii romani fură întâmpinați de cartaginezi şi li se oferi 
ospitalitatea cetăţii cu toată politeţea. Fabius refuză aceste 
favoruri şi nu ceru decât o audienţă în faţa Consiliului. Fabius nu 
pierdea timpul. Se îndreptă cu grijă până în centrul încăperii, 
care era mai întunecată decât cea în care se întrunea Senatul 
roman, nefiind luminată de soare, ci de torţe mari, care ţâşneau 


din pereţi. Aerul era umed şi aromat de urnele clocotinde cu 
ierburi aromatice şi substanţe parfumate. Cu vederea sa 
înceţoşată, 


Fabius abia dacă-i putea distinge pe oamenii cărora trebuia să li 
se adreseze, iar mirosurile îi asaltau nările. Dar stătea cu 
spatele drept şi se prefăcu că-şi priveşte interlocutorii cum nu 
se poate mai direct. Întrebă dacă Hannibal acţionase în virtutea 
propriei nebunii când atacase Saguntumul sau dacă era un 
adevărat reprezentant al voinţei Cartaginei. 

Din diferite părţi ale sălii, izbucniră strigăte, nu răspunsuri la 
întrebarea adresată, ci întrebări şi afirmaţii propriu-zise. Fabius 
aşteptă. 

Un bărbat, pe nume Imago Messano, îi linişti pe ceilalţi şi se 
ridică pentru a lua cuvântul. Acesta răspunse politicos: 
Problema nu era dacă Hannibal acţionase sau nu ca urmare a 
ordinelor de stat sau a propriilor toane. Era, mai degrabă, legată 
de legi şi de precedente. Saguntum nu era aliatul Romei când 
fusese încheiat tratatul dintre aceasta şi Cartagina. Şi, mai 
târziu, înţelegerea făcută cu Hasdrubal cel Chipeş nu putea fi 
considerată obligatorie, pentru că fusese încheiată în afara 
Consiliului şi, ca atare, nu avea nicio valoare oficială. Acestea 
fiind spuse, Cartagina nu avea nicio obligaţie să se supună 
dorințelor Romei. 

— Această chestiune cu Saguntumul, spuse Imago zâmbind, 
este o problemă de afaceri interne şi ar trebui respectată ca 
atare. Aceasta este poziţia noastră. 

Fabius alese să înceapă simplu. Prinse un fald al togii sale în 
pumn, îşi roti privirea, pentru a cuprinde feţele severe care-l 
înconjurau şi se asigură că toţi îi observaseră gestul. Strânse 
materialul atât de puternic, încât încheieturile i se albiră de 
atâta presiune. 


— În mâna aceasta ţin războiul sau pacea, spuse el. Le ofer pe 
oricare dintre ele în dar poporului cartaginez, dar depinde de voi 
să hotărâți pe care din ele preferaţi s-o primiţi. 

Imago, căutând cu privirea aprobarea confraţilor săi, răspunse 
printr-o ridicare din umeri. 

— Noi o acceptăm pe oricare vrea s-o ofere inima ta de roman. 
Şi, astfel, Fabius îşi deschise pumnul şi eliberă faldurile togii într- 
un mod care transmise clar pe care dintre cele două o prefera 
inima romanilor. În timp ce se întorcea să plece, cartaginezii 
vorbiră la unison, declarând acceptarea darului şi hotărârea lor 
de a lupta până la, sfârşit. Astfel fu hotărât, prin mijloace 
cordiale, cel de-al doilea război dintre Cartagina şi Roma. 


În timpul iernii care urmă asediului Saguntumului, Hannibal le 
dădu voie soldaţilor săi iberici să se bucure de familiile lor pe 
perioada anotimpului rece, cu ordin să se întoarcă în primăvară 
pentru a pomi într-o călătorie care le va aduce o faimă veşnică. 
Dar, pentru comandant şi cei care-l slujeau în chestiunile 
personale, nu fii timp de odihnă. Rudelor sale li se părea uneori 
că Hannibal nu se întorsese deloc din campanie. Zile sau chiar 
săptămâni la rând, era plecat la antrenamente. Când era acasă, 
programul său era plin, de dimineaţa până seara, de întâlniri şi 
consilii, de sesiuni de planificare, şedinţe de dictat scrisori către 
căpetenii străine şi de adunat informaţii de la spioni. Proiectul 
pe care-l avea acum în faţă era un ansamblu imens de chestiuni 
militare, geografice, culturale, monetare - probleme la fel de 
diverse precum convoaiele de provizii sau ramificaţiile politice, 
subiecte la fel de variate ca rutele navale şi constituţia fizică a 
elefanților. 

Îşi antrena veteranii libieni dincolo de aşteptările lor. Aceştia se 
trezeau înainte de zorii zilelor de iarnă, erau trimişi în marşuri 
lungi pe care trebuiau să le execute în echipament complet, cu 


hrană, animale şi arme de asediu. Patrulau munţii înalţi, urcând 
atât de sus încât se cufundau în zăpada care le ajungea până la 
genunchi, escaladând stânci şi instalând sisteme de funii pentru 
a ajuta animalele de povară, acoperindu-şi membrele goale cu 
un strat de grăsime şi minunându-se de felul în care respiraţia 
lor se prefăcea în stafii chiar în faţa gurilor lor. Ceru să i se 
trimită noi transporturi de elefanţi din Cartagina, majoritatea din 
specia autohtonă, din dealurile împădurite ale Africii de Nord. Nu 
erau atât de mari ca specimenele ce se puteau găsi mai la sud, 
nici nu erau la fel de înalţi precum 


cei asiatici, dar fiecare dintre ei reprezenta o forţă colosală. Cu 
un conducător priceput în spatele urechilor lor, aceştia puteau 
secera duşmanul cu o forţă de neoprit. Simpla lor vedere putea 
croi o cale printre barbarii care stăteau între ei şi Roma. De 
asemenea, Hannibal convocă falange noi de aruncători cu 
praştia, pentru că ajunsese să admire precizia maximă a 
loviturilor lor, felul în care transformau chiar şi cele mai mici 
pietre în proiectile care zburau cu o viteză uimitoare. Aranjă să 
transfere unele dintre trupele iberice pentru a apăra Cartagina, 
în timp ce aduse africani pentru a proteja Iberia în absenţa lui. 
Spera să le asigure loialitatea păstrând fiecare grup departe de 
casă, departe de tentaţia de a dezerta, şi lăsându-i dependenţi 
de stăpânii lor cartaginezi. Trimise emisari către triburile ale 
căror teritorii trebuiau să le traverseze, popoare dure de neam 
galic şi celtic, cu care prefera să se afle în relaţii de prietenie, şi 
nu de război. 

În zilele premergătoare sfârşitului iernii mediteraneene în 
Cartagena, Hannibal primi cea mai detaliată hartă de până 
atunci a teritoriului prin care trebuia trasat drumul său către 
Roma. Singur în apartamentul său, o întinse pe masă şi se 
aplecă asupra ei pentru a o studia. Pe hartă, Alpii nu erau nimic 
mai mult decât o linie în zigzag de creste, ca o cicatrice ciudată 


A 


pe faţa pământului. Documentul sugera trasee prin diferite 
trecători, dar nu oferea detalii, nicio indicație privind altitudinea, 
natura terenului sau posibilităţile de procurare a hranei pentru 
animale. Erau prea puţine informaţii pe baza cărora să poată 
alege un traseu. Ce să înţeleagă din poveştile despre vârfuri 
care împungeau cerul sau gheţuri care ţineau tot anul şi 
cutremure în care zăpada şi pietrele cădeau în torente care într- 
un moment se asemănau cu apa, apoi deveneau la fel de dure 
ca cimentul? Se întreba cum ar merge elefanții în aceste 
condiţii. Unii sugerau că elefanții ar muri la asemenea 
temperaturi scăzute. Alţii erau de acord că pieile lor groase îi 
vor apăra. Auzise de oase ale măreţelor pahiderme găsite prinse 
în gheţurile din regiunile nordice. Se spunea că acestea erau 
gigantice. Dacă animalele acelea creşteau atât de mari acolo, 
poate că această climă s-ar potrivi elefanților mai mult decât 
ştiau oamenii. 

lar dacă acestea nu erau motive suficiente de îngrijorare, 
numele triburilor ieşeau în evidenţă dintre elementele de 
descriere a caracteristicilor naturale: volcii, cavarii, allobrogii, 
tricastinii, taurinii, cenomanii... Ce popoare erau acestea? Unele 
îi erau cunoscute; unele canale de comunicaţie fuseseră 
deschise de mult. Unele dintre triburi, cum ar fi insubrii şi boii, 
erau ostile în mod activ faţă de Roma şi foarte interesate de 
planurile lui. Dar altele erau doar nume învăluite în zvonuri şi 
speculaţii. Creaturi blonde care trăiau în regiuni atât de reci, 
încât li se schimba culoarea naturală a pielii, devenind la fel de 
palizi ca statuile de marmură, mai înalţi decât oamenii obişnuiţi 
şi feroce precum lupii. Aceştia beau sângele duşmanilor ucişi, 
făceau podoabe din oase şi dinţi şi îşi împodobeau colibele cu 
craniile albite ale adversarilor. Luptau cu o dăruire sălbatică, ce 
nu avea alt criteriu ordonator decât dorinţa de glorie personală. 
Auzise că mergeau la război goi sau aproape goi şi că adesea 
purtau doar nişte pantaloni care le acopereau picioarele ca oa 


doua piele. O idee foarte ciudată: să vezi numai rar muşchii, 
carnea şi părul de pe propriile picioare. Era greu de ştiut cât 
adevăr conţineau aceste poveşti şi, cu toate acestea, el nu se 
îndoia că orice greşeli nu erau decât abateri de la nişte 
adevăruri chiar şi mai stranii. 

Stând deasupra hărţii, simţi cum un val de sânge îi inundă faţa. 
În ciuda tuturor informaţiilor oferite, harta era teribil de 
nepotrivită, detaliile erau schiţate de pana unui om, împinsă de 
o singură mână şi o singură minte. Nu era lumea reală, ci numai 
un contur vag, incomplet al acesteia. Avea să sosească şi ziua în 
care aceşti munţi şi aceste popoare vor fi reale, în faţa lui, 
concrete, când va putea simţi rocile ascuţite prin sandale şi va 
privi barierele de munţi retrăgându-se din faţa lui, când va 
putea vedea ochii acestor oameni, să le miroasă respiraţia şi să 
le strângă mâinile în semn de prietenie sau să le verse sângele 
în bătălie. Era ciudat că o mie de vieţi depindeau de planurile pe 


care le făcea acum, construite din neant, într-o solitudine calmă, 
îşi dorea ca tatăl lui să fi fost alături de el, astfel încât să poată 
împărtăşi acest moment, dar, cu o hotărâre îndelung exersată, 
îşi alungă acest gând din minte. Nehotărârea era lanţul care-i 
ţinea în frâu pe oamenii comuni. 

În timp ce se apleca, uitându-se lung la hartă, sora lui apăru în 
deschizătura care făcea legătura cu coridorul. Sapanibal se opri 
un moment, în tăcere, apoi trecu peste prag, făcând un semn 
din cap către servitoare. Sclava îşi lăsă capul în jos şi se 
strecură afară din încăpere, lăsându-i pe cei doi fraţi singuri 
pentru prima dată după aproape un an. 

— Fratele meu, spuse Sapanibal, nădăjduiesc că nu te deranjez. 
Hannibal îşi ridică privirea de pe hartă. Văzând-o, faţa lui suferi 
o transformare rapidă. La început, o întâmpină cu expresia 
severă a unui general. Această expresie se transformă în 
zâmbetul nedus până la capăt al unui frate, iar imediat după 


acesta, apăru expresia sinceră şi obosită pe care o afişa numai 
în faţa câtorva oameni din lume. 

— Multe lucruri mă deranjează, sora mea, dar tu eşti un vizitator 
bine-venit. 

— De fapt, vin ca emisar al iubitei tale. Îşi face griji pentru tine. 
Crede că te vei îmbolnăvi de tuberculoză cu toate aceste 
antrenamente pe timp de iarnă. 

Hannibal zâmbi şi respinse aceste vorbe cu o mişcare a capului. 
— Se teme pentru mine acum, când doar mă antrenez pentru 
război? Voi, femeile, sunteţi nişte creaturi ciudate. Sunteţi 
fericite să mă trimiteţi la război, dar vă temeţi că frigul ar putea 
să-mi vină de hac. 

— Lucrurile mărunte determină uneori căderea oamenilor mari. 
Nu cred că Imilce e singura care se teme că îţi faci singur rău. 

— Îmi fac rău? întrebă Hannibal. Dacă ai şti, sora mea... Pentru 
a pune în fapt acest război ce va veni e nevoie de o vigilenţă 
neostoită. Acum, nu e decât calmul; vino să vezi ravagiile pe 
care le va face această furtună. Îi făcu un semn să vină mai 
aproape de masă. Cu toată arta cu care e realizată, această 
hartă e o înfăptuire grosolană, plină de spaţii goale, punctată cu 
morţi care încă nu au fost scrise. Îmi cunoşti planurile? 

— Nimeni nu m-a invitat la consiliu, spuse Sapanibal. Lucrurile 
pe care le-am auzit le pun numai pe seama speculațiilor. 
Hannibal se îndoia că sora lui avea cunoştinţe chiar aşa de 
limitate, dar spuse: 

— Un atac pe uscat. Din moment ce romanii ne-au distrus flota 
în ultimul nostru război, s-au crezut a fi în siguranţă pe teritoriul 
lor. Barierele naturale au părut mereu insurmontabile. O armată 
nu poate trece o mare înot. Nici nu poate urca înălțimile unor 
munţi ca Alpii sau Pirineii. Sau, cel puţin, aşa cred romanii. 
Spionii noştri spun că ei cred că vor purta acest război după 
cum vor. Se aşteaptă ca eu să-mi întăresc poziţia aici, în Iberia, 
şi să aştept să mă apăr. lar aici se înşală. 


Se opri câteva clipe, şi studie din nou harta. 

— Comandantul a schimbat harta lumii după propriul plac? 
întrebă Sapanibal pe un ton sec. 

— Harta rămâne aşa cum este, spuse Hannibal. La primăvară, 
vom mărşălui de-a lungul coastei Mediteranei, la începutul verii 
vom traversa Pirineii, în toiul verii vom ajunge la Rhon şi vom 
traversa Alpii înainte de instalarea toamnei. Va fi un marş lung 
şi dificil, dar refuz să accept că ar fi imposibil. Înseamnă doar că 
noi vom fi primii. Gândeşte-te la câte a realizat Alexandru cel 
Mare forțând, în repetate rânduri, inimaginabilul. Ce părere ai 
despre toate acestea? 

Sapanibal izbucni în râs. 

— Hannibal cere sfatul unei femei în chestiuni legate de război? 
Hannibal nu-i dădu niciun răspuns, mulţumindu-se s-o privească 
şi aşteptând, în schimb, răspunsul ei. Era cea mai mare dintre 
urmaşii lui Hamilcar şi, deşi femeie, era, cu uşurinţă, egalul lui 
Hannibal 


în ceea ce privea înţelepciunea: amândoi cunoşteau acest lucru. 
De când se ştia, Sapanibal se asigurase că el era conştient de 
acest lucru. De fapt, existase o vreme când ea îi fusese 
superioară din punct de vedere fizic. Corpul ei puternic, cu 
picioarele lungi, îl ţintuise la pământ de multe ori în timpul 
luptelor din tinereţea lor. O fată de 12 ani, în perioada timpurie 
a dezvoltării feminităţii ei, nu este în nicio privinţă inferioară 
faţă de fratele ei în vârstă de 9 ani. Hannibal nu uitase niciodată 
acest lucru. Această situare se afla în fundalul oricărei discuţii 
dintre ei. Aşa că, da, cerea sfatul unei femei, iar el ştia că ea l-ar 
da. 

— Planul tău este cea mai bună strategie posibilă, spuse ea. 
Tata ar fi mândru. Şi ce se va întâmpla cu noi, ceilalţi? Ce soartă 
ai hotărât pentru fraţii tăi? 


Hannibal se îndepărtă de masă şi îşi roti umerii pentru câteva 
momente, ca şi cum tocmai îl ajunsese oboseala 
antrenamentelor din acea zi. Se aşeză pe un jilţ din apropiere şi 
îşi roti capul pentru a înlătura tensiunea acumulată în vertebre. 
Oasele trosniră suficient de tare pentru a fi auzite, dar, judecând 
după expresia comandantului, această mişcare nu-i amelioră 
disconfortul. 

— Fiecare are rolul său de jucat, spuse el, deşi nu l-am stabilit 
exact încă. O voi face în curând. Dar, în ceea ce te priveşte pe 
tine, îţi cer să... 

— O voi escorta pe soţia ta spre Cartagina, spuse Sapanibal, o 
voi prezenta mamei noastre şi Sophonisbei şi îi voi prezenta mai 
bine obiceiurile ţării noastre. După o scurtă pauză, adăugă: 
Dacă aceasta îţi este dorinţa, frate. 

— Nu ai învăţat s-o iubeşti pe soţia mea, nu-i aşa? 

— Ce are asta a face acum? întrebă Sapanibal, cu sinceritatea 
dezarmantă pe care o arăta de obicei. 

Se ridică, merse în jurul fratelui ei şi îi împinse cu palma mâna 
pe care acesta o ţinea la gât. Rămase un moment cu degetele 
pe suprafaţa fermă a muşchilor de pe spatele lui, apoi le strânse 
şi le relaxă, le strânse şi le relaxă. 

— O respect, spuse ea. Asta contează. Înţeleg valoarea uniunii 
tale cu ea aici, în Iberia. Este iubită de poporul ei, iar acest lucru 
este benefic pentru Cartagina. Şi, de asemenea, frate, recunosc 
pasiunea ta pentru ea. 

Sapanibal îşi apăsă degetele mari pe spatele lui Hannibal cu o 
forţă care-l surprinse, ca şi cum ar fi fost făcute din rădăcini 
noduroase de copac. Aproape că se întoarse pentru a verifica 
dacă nu cumva era astfel, dar mâinile ei îl ţineau ferm. 

— Dacă aranjarea căsătoriei ar fi fost sarcina mea, continuă ea, 
poate că aş fi găsit o mireasă la fel de folositoare, dar cumva 
mai casnică. Bărbatul ar trebui să preţuiască legătura cu soţia şi 
s-o cinstească aşa cum se cuvine, dar un comandant nu ar 


trebui să amestece datoria cu pasiunea. E mai bine să-ți 
respecţi soţia şi să-ţi înfigi penisul într-o femeie frumoasă, care 
urmează armata. 

Din nou Hannibal aproape că se întoarse, pentru că i se părea că 
vorbele surorii sale aveau o semnificaţie dublă, referindu-se la 
propria căsătorie. Dar Sapanibal îi opri orice mişcare cu un sunet 
dojenitor, printr-o mişcare a limbii. 

— Chiar vorbeşti serios? întrebă Hannibal. Tata nu a făcut aşa cu 
mama... 

— Da, dar forţa ei era la fel de mare ca a lui. Tu eşti bărbat, 
Hannibal. N-ai nici cea mai vagă idee care sunt sacrificiile pe 
care trebuie să le facă o femeie. Mama noastră a fost temelia pe 
care s-a înălţat Hamilcar Barca deasupra lumii. Dar nu a fost 
niciodată, niciodată un izvor de slăbiciune pentru el. Tu n-ai cum 
să ştii acest lucru, dar crede-o pe cuvânt pe sora ta mai mare. 
— Aşadar, tu crezi că soţia mea nu este o astfel de temelie? 

— N-am spus niciodată un cuvânt rău despre lmilce. Pur şi 
simplu rostesc cu voce tare părerile despre acest subiect şi 
despre meritele mamei noastre. Cât despre orice nevastă de-a 
ta... Ar trebui 


educată strict, astfel încât să te distragă cât mai puţin. 

Hannibal ascultă aceste cuvinte cu buzele strânse, cu un rictus 
în colţul gurii, dar nelăsat să se manifeste complet. În cele 
câteva momente de tăcere, dispăru treptat. 

— Sora mea, ar fi trebuit să vorbim mai des. Sfaturile tale sunt 
înțelepte şi luminează părţile pe care eu nu am fost în stare să 
le desluşesc. Ar fi fost bine pentru noi să fi dezbătut problemele 
vieţii mai pe larg. 

— De ce spui „ar fi trebuit” şi „ar fi fost“? Nu ne sfătuim acum? 
Vorbeşti de parcă nu am avea viitorul înainte. 


Chiar atunci, cei doi fraţi zăriră o mişcare dinspre coridor. Imilce 
intră în încăpere. Îşi îndreptă privirea asupra celor doi fraţi, îşi 
drese vocea şi îşi duse mâna la clavicula ei delicată. 

Hannibal îşi puse o mână pe degetele surorii sale. Aceasta şi le 
retrase. Pe când se ridica şi se apropia de soţia sa, Hannibal îi 
spuse blând - deşi ochii săi erau îndreptaţi asupra lui Imilce - 
numai surorii sale: 

— Avem un război de înfruntat. Dincolo de acesta, prea puţine 
sunt sigure. 

Nimeni nu putea spune cum scăpase copilul de sub 
supravegherea guvernantei, dar era un băieţel vioi, iar de 
curând, odată cu stăpânirea mersului, devenise mai îndrăzneţ, 
iar copiii de acest fel au propriile mijloace, cunoscute numai de 
ei. Înaintă neobservat pe mai multe coridoare, printr-o încăpere 
în care se afla o masă lungă pe sub care trecu, apoi într-un 
balcon, în aerul unei după-amiezi de iarnă şi apoi din nou la 
căldură, printr-o altă intrare. Mergea pe toată talpa, cu 
picioarele îndoite, tălpile lui grăsuţe plescăind pe pietrele plate, 
picioruşele dolofane rotindu-se din încheietura şoldurilor, astfel 
încât funduleţul înfăşurat în cârpe servea drept pivotul din care 
se mişca înainte. Împinse o perdea şi intră într-o cameră plină 
de voci masculine. Acestea îl atrăgeau, pentru că printre ele se 
aflau timbrul şi ritmul pe care le recunoştea ca fiind ale tatălui 
său. Abia acolo, când stătea la marginea camerei, privind timid 
către masă şi bărbaţii puternici din jurul ei, băiatul fu 
recunoscut. 

Expresia lui Hannibal fusese serioasă, mâna sa masând smocul 
din vârful bărbii în timp ce se gândea. Dar ochii săi se înveseliră 
când îl zări pe copil. 

— Ciocan Mic! spuse el, întrerupându-l pe unul dintre oaspeţii 
săi la jumătatea frazei. Scuzaţi-mă, prieteni, dar suntem 
spionaţi. Comandantul se ridică din locul său de lângă masă şi 
înaintă către copil. Îl înşfăcă în mâinile sale puternice şi îl ridică 


deasupra capului pentru câteva momente, în timp ce băiatul se 
zbătea bucuros. Ce cauţi aici, Hamilcar? 

— A venit să înveţe chestiuni politice şi de război, spuse 
Bomilcar. Bostar, pentru a le explica oaspeţilor, vorbi în greacă. 
— Fiul lui Hannibal, spuse el, numit astfel în onoarea bunicului 
său, desigur. Servitoarele trebuie să fie mereu atente la el, dar 
de data aceasta a evadat de sub supravegherea lor. 

Cei trei macedoneni încuviinţară printr-un semn al capului. 
Niciunul dintre ei nu păru jignit de întreruperea survenită. În loc 
de asta, unul dintre ei comentă pe seama înfăţişării sănătoase a 
băieţelului; altul spuse că poate băiatul nu avea nevoie de 
servitoare, ci de soldaţi tineri, care să ţină pasul cu el. 
Lysenthus, şeful delegaţiei greceşti şi, ca atare, cel aşezat în 
centru, ceru să-l vadă pe Hamilcar de aproape. Grecul purta o 
platoşă de piele închisă la culoare, pe care fuseseră scoase în 
relief contururile muşchilor abdominali şi ai pieptului cu ţinte de 
argint. Era un om solid, cu o cicatrice care-i străbătea obrazul şi 
îi tăia sprânceana, ridicându-i-o puţin. Părul său drept de 
culoarea castanei cădea în şuviţe oarecum uleioase în jurul 
feţei. Dar, în ciuda înfăţişării războinice, avea un aer de om 
senzual, maniere relaxate şi un zâmbet superior. Întinse mâinile 
către Hamilcar şi îl urcă pe masa din faţa lui. 


Hannibal rămase în apropiere câteva momente, dar, cum copilul 
părea fascinat de macedonean, se întoarse la locul său. 
Lysenthus îi adresă băiatului un şir de cuvinte neinteligibile, nici 
greceşti, nici cartagineze, ci bâlbâielile adresate atât de des 
copiilor. Hannibal simţi privirea lui Bostar aţintită asupra lui şi îşi 
dădu seama că era invitat la câteva momente de voie bună 
privindu-l pe Lysenthus - războinic din Macedonia, trimisul 
personal al lui Filip al V-lea - redus la a folosi cuvinte fără niciun 
sens de către un băieţel. Pentru prima dată în cele câteva ore 
de când începuseră să discute, Hannibal observă că Lysenthus 


nu avea un deget la mâna stângă. În niciun caz nu era o rană 
neobişnuită, dar era surprins că observa abia cum, când absenţa 
degetului era atât de evidentă în împreunarea mâinilor pe 
spatele copilului său. 

— Am făcut şi eu câţiva ca acesta, spuse Lysenthus. Mai mulţi 
decât pot număra, de fapt. Va mânui şi el sabia, ca tatăl său? 
Hannibal îşi înclină capul şi vorbi o greacă îngrijită, poate cu o 
pronunție mai pură decât cea a macedonenilor înşişi. Dacă va 
trăi până în ziua aceea, prin îngăduinţa lui Baal... Eu cred că 
soarta lui în viaţă a fost aleasă de alte puteri decât mine. 

— Copilul unui leu este un leu, nu-i aşa? 

Ceilalţi vizitatori încuviinţară prin mişcări din cap, dar Bostar nu 
era sigur. 

— Am auzit o poveste în ţinutul Chad care ar putea contrazice 
această afirmaţie. Se spune că, odată, nu cu prea mulţi ani în 
urmă, o leoaică a dat naştere unei antilope şi a crescut-o cu 
dragoste. 

— Eşti nebun! spuse Bomilcar, vorbind în cartagineză. Te-am 
auzit bine? Un leu a născut o antilopă? 

— Aşa am auzit, spuse Bostar, vorbind în continuare greceşte. 
Etiopienii jură că astfel de lucruri s-au întâmplat în mai multe 
rânduri şi, de fiecare dată, prezic schimbarea destinului 
omenirii. 

Bomilcar se încruntă auzind acestea şi aruncă o privire în jur 
pentru a i se traduce. Vorbea greceşte suficient de bine pentru a 
da ordine militare, dar nu îndeajuns de bine pentru a purta o 
conversaţie. 

— Nu ştiu care este ordinea lucrurilor dincolo de deşertul cel 
mare, spuse Hannibal. Mai mult ca sigur, orice om aude 
legende, dar acest copil este născut din sângele meu - pui al 
unui leu. Poate că, în timp, mă va depăşi. 

Ca şi cum ar fi vrut să-i răspundă, Hamilcar întinse mânuţele 
către pumnalul aflat în teacă sub braţul lui Lysenthus. 


Macedoneanul mişcă băiatul la o lungime de braţ de el şi întrebă 
râzând: 

— Aţinut vreodată o armă în mâini? 

Hannibal negă printr-o mişcare a capului, cu buzele strânse într- 
o linie şi cu fruntea străbătută de cute de îngrijorare. 

Lysenthus ţinu băiatul cu o mână şi cu cealaltă scoase pumnalul 
cu lama scurtă din teacă. Pentru câteva momente, îl ţinu în faţa 
copilului, admirând fascinația din ochii lui, rotind lama astfel 
încât să- şi reflecte luciul pe faţa lui Hamilcar. Băiatul întinse 
mâna după ea, delicat, ca şi cum ar fi ştiut că trebuia să fie 
atent dacă voia să i se dea voie să atingă obiectul respectiv. 
Lysenthus, care acum nu se mai uita decât la băiat, îşi aşeză 
degetele pe lamă şi-i oferi mânerul. Micul Hamilcar luă arma şi o 
tinu în faţa sa, dreaptă, abia cuprinzându-i mânerul cu mânuţa 
sa, la fel de mare pentru el cât era sabia pentru un om matur. 
Pentru o secundă care părea să se dilate, stătu perfect 
nemişcat, iar întreaga adunare îl privea într-o tăcere care 
sugera teamă şi respect, ca şi cum ar fi fost martorii unei 
profeţii. Dar apoi micuțul îşi aminti că nu era decât un copil. 
Scoase un gângurit fără de înţeles şi începu să mişte pumnalul 
în sus şi-n jos, cu mişcări dintr-odată bruşte. Lysenthus îşi lăsă 
capul pe spate, dar cu o secundă prea târziu. Vârful lamei tăie o 
crestătură micuță în pielea nasului său care sângeră imediat. 
Exact în momentul în care Hannibal se ridică brusc, mâna 
macedoneanului căzu peste mâna copilului şi îi luă arma. 


— Un adevărat războinic! strigă el, râzând şi încercând să bage 
arma înapoi în teacă. Are numai un an şi deja a tăiat în carnea 
unui războinic. Şi tu erai la fel de tânăr când ai vărsat sânge 
pentru prima dată, Hannibal? 

Tensiunea acumulată în corpul lui Hannibal se risipea foarte 
încet. În cele din urmă, acesta zâmbi, scoase o bucată de 
material din tunica pe care o purta şi i-o aruncă lui Lysenthus. 


— Nu-mi aduc aminte când am vărsat pentru prima oară sânge, 
spuse el. Şi nici el nu-şi va aduce aminte. 

Hannibal îşi ridică fiul şi îl aşeză pe podea. Îi făcu un semn lui 
Bostar să-l distreze pe băiat, o sarcină pe care ofiţerul o execută 
cu stângăcie, dar suficient de bine pentru ca întâlnirea să 
continue. Trecuseră deja de etapa prezentărilor îndelungate şi 
treptate ale poziţiilor adoptate şi ale planurilor de viitor. 
Hannibal oferise un pact de prietenie cu Macedonia şi 
descoperise că ambasadorii regelui erau la fel de receptivi cum 
sperase. Dar chestiunea pe care se pregătea s-o abordeze exact 
înainte de intrarea lui Hamilcar era mai delicată. Lysenthus 
aduse vorba despre ea într-un mod indirect. 

— Filip nu este deloc ataşat de Roma, spuse el. Dimpotrivă, 
urăşte felul în care romanii se amestecă în problemele din zona 
Mării Adriatice care n-ar trebui să-i intereseze. Vă va urmări 
înaintarea cu interes, dar, comandante, el nu e încă pregătit să 
vi se alăture într-un război împotriva Romei. 

Cumva, Bomilcar reuşi să-i urmărească discursul suficient de 
bine pentru a formula un răspuns. 

— Filip ar vrea ca, mai întâi, noi să facem toată treaba - asta 
vrei să spui? Apoi s-ar alătura şi el la sărbătorirea victoriei. 
Lysenthus îşi tamponă tăietura de la nas. 

— Filip ar juca un rol activ în orice victorie asupra romanilor, 
spuse el. S-ar putea să descoperiţi că aveţi mare nevoie de 
ajutorul nostru în a o obţine, dar evenimentele vor trebui să-şi 
urmeze cursul cumva înainte de a se întâmpla acest lucru. Aţi 
luptat admirabil împotriva barbarilor din Iberia, dar confruntarea 
cu Roma va fi o încercare cu totul diferită. Vă vor ataca, şi încă 
repede. 

— Nu îndeajuns de repede, spuse Hannibal. Ştiu multe despre 
ce se întâmplă pe la sfaturile romanilor. Plănuiesc un atac pe 
două fronturi: un consul şi armata sa vor ataca însăşi Cartagina, 
iar celălalt are ca ţintă Iberia. Este un plan rezonabil, dar vor 


vedea că lucrurile se vor desfăşura într-un fel pe care nu şi l-au 
închipuit niciodată. 

Lysenthus se gândi la vorbele lui câteva momente, aruncă o 
privire la ajutoarele sale, după care se uită din nou la Hannibal, 
în trăsăturile sale fiind schiţată o înţelegere nouă a 
evenimentelor. 

— O să-i atacați voi întâi, pe propriul lor teritoriu? Cum? Nu aveţi 
flotă... nu aveţi cum să ajungeţi la ei. 

Hannibal îi aruncă o privire lui Bostar, care părea nerăbdător să 
se ridice de pe podea şi să spună ceva, dacă Hamilcar nu s-ar fi 
urcat pe genunchii lui şi nu ar fi încercat să-i desfacă şireturile 
de la sandale. 

— Să mă ierţi, Lysenthus, continuă comandantul, dacă nu-ți voi 
dezvălui toate aceste amănunte. Dar să te asiguri că Filip va 
urmări cu atenţie aceste manevre de început O să vadă ce 
popor suntem şi ce putem realiza - cu prietenia şi ajutorul lui, 
sperăm noi. Cel puţin, să ne continuăm corespondenţa. 
Lysenthus îl asigură că acest lucru era posibil şi că mesajul avea 
să ajungă la urechile regelui imediat ce avea să sosească la 
curte. Cu aceste cuvinte, întâlnirea ajunse la final. Cei doi ofiţeri 
îi conduseră pe macedoneni afară din încăpere, spre o partidă 
de vânătoare ce avea să dureze întreaga după-amiază, ultima 
înainte de îmbarcarea lor în periculoasa călătorie pe mare înapoi 
către Macedonia. 


Hannibal se aşeză şi stătu câteva momente admirându-l pe 
Hamilcar, care se juca voios cu mingile din cârpe pe care le 
făcuse Bostar pe post de jucării, în timp ce soldaţii vorbeau. Era 
o privelişte veselă, dar, din spatele veseliei, se ivi rapid senzaţia 
de tensiune jos, în măruntaiele sale, aproape ca neliniştea din 
timpul unei bătălii. Minţise în răspunsurile date lui Lysenthus: de 
fapt, îşi amintea prima dată când vărsase sânge. Această 


amintire era gravată în conştiinţa lui - una dintre primele 
imagini pe care şi le amintea, de dinainte de a veni în Iberia 
Locuia încă în Cartagina, în palatul familiei sale, aflat pe dealul 
Byrsa. Tatăl său îl trezise din somn. Faţa lui era aspră şi plină de 
murdărie şi sudoare. Mirosea urât şi avea pe el încă armura 
murdară pe care o purtase în luptă. 

— Vino, vreau să-ţi arăt ceva, îi spusese Hamilcar. 

Inima băiatului zvâcnise în pieptul său mic; nu numai din cauza 
trezirii bruşte, ci pentru că nu ştiuse că tatăl său se întorsese de 
la război. Mercenarii întorseseră armele asupra oraşului şi îl 
asediaseră. Conflictul fusese cel mai brutal din ultima vreme, 
dar, sub conducerea lui Hamilcar, nobilii cartaginezi îi 
alungaseră în sfârşit pe mercenari în deşert, unde trădătorii îşi 
înfruntaseră foştii comandanţi pentru ultima dată. Băiatul nu 
avea nici cea mai mică idee despre ce anume se întâmplase. 
Nici Hamilcar nu rosti vreun cuvânt în timp ce-l conducea pe 
Hannibal prin încăperile cufundate în întuneric ale palatului şi 
apoi afară. Trecură prin mai multe curţi şi ajunseră jos, la 
grajduri. O torţă, aflată în celălalt capăt al coridorului, arunca o 
lumină gălbuie. Înaintară spre ea, printre umbre. Caii sforăiau şi 
se mişcau speriaţi privindu-i cum treceau pe lângă ei; păreau la 
fel de conştienţi ca Hannibal că avea să se întâmple ceva 
important. 

Abia când se opriră zări Hannibal silueta de care se apropiaseră. 
Un bărbat fusese fixat de nişte bârne de lemn prin cuie bătute în 
încheieturi, trupul îi atârna ca ofilit, iar bărbia i se rezema de 
piept. Era acoperit de umori şi sânge care formaseră crustă, şi 
de praf. Stătuse acolo îndeajuns ca sângele picurat din 
încheieturile sale străpunse să se închege în bobiţe negre. 
Hamilcar apucase părul bărbatului şi îi trase capul în sus. Ochii 
bărbatului se deschiseră, se dădură peste cap, iar apoi picară 
într-o stare de semiconştienţă. 


— Acest om a trădat Cartagina, spuse Hamilcar cu un scrâşnet 
sec în voce de care nu putea scăpa, deşi îşi drese voce de 
câteva ori. Înţelegi asta? Acest bărbat a conspirat să deschidă 
porţile cetăţii pentru ca mercenarii să intre. A făcut-o pentru 
bani, pentru putere, dintr-o ură pură pe care a ascuns-o sub 
masca unui bun cetăţean. Aproape că a reuşit. Dacă ar fi pus 
mâna pe putere, te-ar fi luat de glezne şi i-ar fi izbit craniul de 
lespezile de sub picioarele noastre. Mi-ar fi bătut mâinile şi 
picioarele de o cruce şi m-ar fi lăsat să mor încet. S-ar fi uitat la 
mine cum aş fi devenit un cadavru putred, plin de viermi şi ar fi 
râs. Ar fi tăiat gâtul fratelui tău, ar fi violat-o pe mama ta şi ar fi 
vândut-o ca sclavă. S-ar fi instalat în casa noastră, ar fi mâncat 
mâncarea noastră şi ar fi stăpânit peste servitorii noştri. Acesta 
este bărbatul din faţa ta. Îi ştii numele? 

Hannibal dăduse din cap, în semn că nu-l cunoştea, cu ochii 
aţintiţi asupra pietrelor de pe jos, fără să-i ridice nici măcar când 
răspunsese. 

— Numele lui e Tamar. Unii îi spun Binecuvântatul, alţii 
Murdarul. Unii îl numesc prieten. Alţii tată. Unii iubit înţelegi? 
Mai are şi alte nume: Alexandru, Cyrus, Ahile, Khufu, Yahweh 
sau Ares ori Osiris. Este sumerian, persan, spartan. El e hoţul din 
stradă, consilierul care stă lângă tine, bărbatul care râvneşte la 
soţia ta. Alege-i tu numele, pentru că are multe, la fel de multe 
câţi bărbaţi şi femei sunt pe lume. Numele lui e Roma. Numele 
lui e Omenire. Aceasta este lumea în care trăim şi o să vezi că 
este plină de oameni ca acesta. 

Hamilcar dăduse drumul capului bărbatului şi îşi pusese mâinile 
pe umerii fiului său. Îl trăsese aproape de el şi îl lăsase pe băiat 
să-şi rezeme fruntea de obrazul său. Hannibal o făcuse bucuros, 
pentru că nu voia să-l privească pe bărbatul despre care 
vorbeau. 

— Fiule, spuse Hamilcar, în jurul gâtului nostru era un laţ şi, 
pentru a-l tăia, a trebuit să ucid mulţi oameni într-un mod 


îngrozitor. Tu eşti un copil, dar lumea în care te-ai născut nu e 
un loc blând. Tocmai de aceea îţi spun că lumea e plină de lupi 
care se aliniază împotriva noastră. Pentru a trăi în ea fără să 
cazi pradă nebuniei, tu trebuie să faci din tine mai mult decât un 
simplu om. Să iubeşti cu toată inima ca tată, fiu şi soţ. Să-ţi 
îmbrăţişezi mama şi să cunoşti bunătatea femeilor. Să găseşti 
frumuseţe în lumea din jurul tău şi s-o preţuieşti. Dar să nu te 
abaţi niciodată de la calea forţei. Niciodată să nu fugi de o luptă. 
Când vine vremea să acţionezi, fă-o, cu spada în mână, cu forţa 
trupului şi cu inima lubeşte-i fără rezerve pe cei care te iubesc şi 
protejează-i fără să-ţi pară rău! Vei face mereu aşa? 

Lipit de pieptul tatălui său, băiatul dăduse din cap în semn de 
încuviinţare. 

— Atunci, sunt mândru să te numesc primul meu fiu, spuse 
Hamilcar. 

Se trăsese înapoi, se ridicase, smulsese un pumnal din teaca 
fixată la gleznă şi pusese mânerul în mâna fiului său. 

— Acum, omoară-l pe bărbatul acesta! 

Hannibal se uitase lung la arma aflată în mâna lui mică, un 
pumnal aproape la fel de mare ca săbiile de jucărie cu care se 
antrena. Îşi strânsese încet degetele în jurul mânerului, simţise 
pielea uzată care-l acoperea, textura sa dură şi rigiditatea 
bronzului aflat sub ea. Îşi ridicase privirea, înaintase către 
bărbatul crucificat şi făcuse aşa cum îi ordonase tatăl său. Nu 
ridicase capul bărbatului, ci îi strecurase lama sub bărbie şi 
crestase o linie zdrenţuită şi neglijentă, care se termina chiar 
sub ureche. Pentru o secundă, se prăbuşise peste corpul 
bărbatului mort. Deşi se retrăsese rapid, această atingere îi 
pătase totuşi hainele în care dormea cu sângele proaspăt al 
bărbatului. În noaptea aceea nu avea decât opt ani. Evident că 
nu uitase acel moment. Nici nu avea să-l uite vreodată. 
Amintirea urma să-l însoţească pe patul de moarte, dacă 


momentul trecerii sale pe lumea cealaltă avea să permită 
reflecţia. 

Atât el, cât şi micul Hamilcar fură distraşi de la gândurile lor de 
vorbăria servitoarelor aflate pe 


hol. Dincolo de ele, tonul ascuţit şi alarmat din vocea lui Imilce 
trăda îngrijorare. Hannibal se mişcă, îşi luă fiul în braţe şi îl 
ridică deasupra capului, uitându-se fix la el, în timp ce băiatul se 
zbătea şi îşi întindea mâinile să mângâie faţa tatălui său, 
neştiind sigur dacă trebuia să se joace sau să-şi strige mama. 
Ochii băiatului erau, într-adevăr, de un gri frapant, iar părul era 
atins de o urmă a tonurilor deschise ale frumuseţii mamei sale. 
Dar nasul, gura şi constituţia robustă erau, indiscutabil, 
moştenirea neamului Barca. Avea o piele extrem de fină, fără 
nicio pată, cu un miros unic, pentru că puţine lucruri erau la fel 
de pure. Dinţii de jos, din faţă, erau perfect drepţi, aşezaţi strâns 
unul lângă celălalt, ca o falangă micuță formată din patru 
războinici. De pe buzele sugarului cădea un fir de salivă şi se 
aduna în bărbie, gata să se reverse. Cu un singur gest, Hannibal 
linse scuipatul şi curăţă pielea fiului său. 

— Pe toţi zeii, spuse el, tu eşti suma a ceea ce sunt eu, a tot ce 
a fost înainte. Tu eşti tot ceea ce pot deveni eu vreodată. 

Îl puse pe băiat pe pardoseala din piatră şi îl privi cum se 
întoarse şi porni clătinându-se, întâi la întâmplare, apoi în 
direcţia de unde venea vocea mamei sale, care se afla acum pe 
coridor, exact în faţa intrării. Privindu-l, plin de dragoste, tatăl 
spuse în şoaptă: 

— Vieţile noastre sunt o tortură. 


Încartiruit în afara zidurilor Cartagenei peste iarnă, Tusselo avea 
timp să rememoreze cele două perioade ale vieţii sale, acum 
încheiate, şi să se gândească la cea care abia începea. În 


copilărie, fusese în şa de când se ştia. Unul dintre mulţi ca el în 
satul său, provenea dintr-o familie mare, vorbind cu toţii aceeaşi 
limbă, venerând aceiaşi zei şi trăind după aceleaşi rânduieli. Se 
crezuse stăpân al propriei lumi şi aşteptase iniţierea întru 
bărbăţie cu nerăbdare. 

Dar într-o seară se culcase om liber, un numidian din tribul 
masililor, un călăreț; când se trezise, lama curbată a unui cuţit 
libian lipită de gâtul său îi şoptea că toate acestea luaseră 
sfârşit. Zorii îl găsiră mergând târşâit în lanţuri, mânat de 
negustorii de sclavi cărora nu le păsa că sângele lui semăna 
foarte mult cu al lor. Într-o săptămână, ajunseră la țărm. Acolo, 
un căpitan roman îl cumpărase şi îl dusese, pentru prima dată, 
pe mare. Tocmai ajunsese la o vârstă când gândurile sale se 
îndreptau cu afecţiune către fetele din clanul său, dar în prima zi 
la vâsle aceste gânduri fuseseră transformate pentru totdeauna 
într-o pedeapsă de către stăpânul său. În urma unei scurte 
lovituri de cuţit, îşi pierdu nemurirea. Tusselo se chircise, 
ţinându-se de vintre, speriat şi cuprins de o durere mai mare 
decât tot ce cunoscuse vreodată, uimit să audă râsul bărbatului 
care-l castrase şi ascultând, în ciuda propriei voințe, glumele 
bărbatului că, acum, putea din când în când să joace rolul unei 
femei, dar că nu-şi va mai putea impune bărbăţia asupra uneia 
vreodată. Era un act absolut inimaginabil, o schimbare de soartă 
atât de profundă, încât refuzase s-o creadă chiar şi când se 
zvârcolea pe punte într-o băltoacă formată din propriul sânge. 
Din păcate, avea să trăiască multe zile după aceea, care-i 
arătaseră clar cum cruzimea oamenilor nu trebuia niciodată 
subestimată, că trebuia mereu să creadă în ea, deoarece era 
mult mai constantă decât favorurile vreunui zeu. 

Petrecuse 12 ani ca sclav în Roma, vândut de la un stăpân la 
altul de trei ori înainte de a găsi un loc permanent la un 
negustor ambulant cu o avere medie. În acei 12 ani, trăise o 
viaţă care aproape nega existenţa anilor dinaintea ei. Aproape, 


dar nu chiar. De aceea, încercase în câteva rânduri să obţină 
libertatea şi într-una din nopţi reuşi, în sfârşit, nu departe de 
Brandisium. Fugise cu o pungă plină de monede pe care, beat, 
stăpânul o lăsase în palma sa deschisă. Folosise monedele ca să 
plătească un singur loc, exorbitant de scump, pe un vas care 
pleca în Africa. 

În ţinutul său de baştină, nimic nu mai era la fel, nici priveliştile 
pe care le vedea, nici el, cel care le percepea. Nu mai exista 
nimeni despre care să poată spune că-i era rudă. Tusselo găsi 
doar un pâlc 


de colibe, care semănau mai degrabă cu o colonie de leproşi 
decât cu oraşul înfloritor în care se născuse. Se aşezase pe un 
deal, cu faţa spre nord, şi admirase câmpiile acoperite de iarbă 
şi pădurea neuniformă care se întindea până la mare. Era un 
ţinut frumos. Avea o măreție a proporţiilor diferită de ţara unde 
fusese sclav. Îl duruse că trebuia să se gândească atât de des la 
locurile acelea şi, cu toate acestea, nu se putuse opri. Fiecare 
amintire pe care i-o stârnea vederea ținutului său natal avea în 
spate umbra conştiinţei modului în care sclavia i-o distrusese. 
Sperase că libertatea pe care şi-o câştigase cu greu urma să-i 
aline o parte din suferinţă, dar nu era aşa. | se furaseră atâtea 
lucruri - înţelesese abia atunci cât de multe, în timp ce 
contempla un tărâm care-l făcea să sufere trezind la viaţă 
amintiri şi nu oferea nicio alinare. Se simţise un exilat în propria 
ţară: tocmai de aceea o părăsise şi i se alăturase lui Hannibal. ŞI 
i se părea corect că traseul pe care îl alesese avea să ducă 
înapoi spre Italia. 

În ziua în care Tusselo zărise acel călăreț solitar în apropiere de 
Saguntum - după ce urmase armata lui Hannibal pe jos nu mai 
urcase în şaua unui cal de 13 ani. Şi nici nu schimbase imediat 
această stare de lucruri. Petrecuse luni întregi la Saguntum, 
fiind doar ceva mai mult decât un muncitor, acceptând orice 


sarcină i se dădea. Lucrase cu o supunere mai respectuoasă 
decât manifestase vreodată în faţa unui stăpân şi îşi petrecuse 
mereu timpul în compania compatrioţilor săi, amintindu-şi 
obiceiurile lor. Rămăsese cu armata victorioasă când aceasta 
reveni în Cartagena, şi se asigură că dorinţa sa de a călări şi de 
a lupta din nou era bine cunoscută de toţi. 

Stăpânul său avusese obiceiul să-şi ţină toţi sclavii cu capul ras. 
Din moment ce nu mai era sclav, Tusselo îşi lăsă părul să 
crească în voie. Nu-şi amintea când se oprise din a-şi trece 
cuțitul peste scalp, dar, în curând, părul său crescu suficient de 
lung încât el să ia şuviţe creţe şi să le răsucească în codițe 
încâlcite. Rar se întâmpla să-şi vadă propria înfăţişare - nu 
contase până atunci pentru el dar acum se obişnuise să se 
oprească pentru a se studia în ochiurile liniştite de apă, în 
cerculeţele scuturilor lustruite de metal sau în reflexia slabă a 
lamei cuţitului său. Se bucura oarecum de ceea ce vedea. Era 
un eu diferit faţă de ce cunoscuse el de ceva vreme, o încarnare 
anterioară. Părul său era negru şi des. Ţâşnea din cap cu o 
agresiune înăbuşită, la fel de dezordonat ca şerpii ce încoronau 
capul gorgonei Medusei şi la fel de impresionant. Îi încadra faţa 
şi le oferea trăsăturilor sale o unitate nouă, o duritate, o 
identitate africană pe care el o îmbrăţişa. Poate că de aceea 
stăpânul său îi răsese părul, pentru a-l priva de aceste lucruri şi 
ca să-l lase străin de propria imagine, ca să se uite pe sine şi să- 
şi aducă aminte numai de sclav. Dar până aici. Îşi primise părul 
înapoi, iar la mijlocul iernii îşi recăpătă şi statutul de călăreț. 

În ziua în care fusese desemnat să urce pe cal, avea genunchii 
moi, gâtul contractat şi degetele tremurânde. Caii armatei erau 
majoritatea iberici, aduşi de la mai multe triburi şi din mai multe 
regiuni ale provinciei, antrenați prin diverse tehnici de călăreţi 
africani şi având toţi percepții diferite privind rolul lor în relaţia 
cu omul. Erau oarecum mai mari decât animalele iuți din Africa 
de Nord, de o mie de culori şi de temperamente, cu o sălbatică 


energie ce se aprindea pe măsură ce călăreţii masili despărţeau 
animalele din herghelie pentru a le examina mai atent. Era 
minunat să priveşti un asemenea spectacol, iar Tusselo, care 
trăise mulţi ani departe de ţara natală, era cuprins de respect 
faţă de arta antrenării cailor pe care o stăpânea tribul în mijlocul 
căruia se născuse. 

Numidienii îşi strângeau picioarele în jurul cailor şi le vorbeau. 
Trimiteau semnale prin atingere, uneori cu un băț, dar mai des 
cu degetele. Îşi schimbau centrul de greutate după mişcările 
cailor, îşi fâlfâiau braţele din umeri ca şi cum această mişcare îşi 
transmitea viteza către potcoavele cailor şi comandau manevre 
bruşte, surprinzătoare. Animalele păreau să-i înţeleagă pe 
deplin şi să se bucure când îşi croiau drum prin mijlocul cailor 
iberici, împărţindu-i, înconjurându-i şi ameţindu-i până ce 
aceştia, uimiţi, stăteau în loc. Tusselo îşi amintea abia acum, dar 
nu văzuse o astfel de pricepere în 


timpul anilor pe care-i petrecuse în exil. Aproape că i se făcuse 
ruşine la gândul că se obişnuise atât de mult cu felul în care 
romanii tratau caii, fără niciun fel de artă, de bucurie; era, pur şi 
simplu, stăpânirea omului asupra animalului. 

Când îi veni rândul să primească un animal, nu se pripi. Ştia că 
mişcările sale trebuiau să arate încredere în sine, pentru că 
bărbaţii aceştia aveau să detecteze orice urmă de stângăcie, 
aşa cum o leoaică vede slăbiciunea prăzii sale. Se apropie de cal 
dintr-o parte, cu un braţ pe lângă corp, iar cu celălalt uşor 
ridicat, cu degetele întinse, ca şi cum le-ar fi trecut prin vârfurile 
firelor înalte de iarbă. Şi nu era nimic ascuns în apropierea 
aceasta, nicio viclenie. Mergea spre cal ca şi cum mişcarea sa 
era cel mai natural lucru din lume. Îi adresă cuvinte de 
încurajare, fără nicio urmă de timiditate, ca un prieten care 
vorbea cu un altul la o nouă întâlnire. 


Înainte ca iapa să-şi dea seama, el era deja lângă ea. Şi, în timp 
ce ea îşi înălța capul pentru a-l urmări cu privirea, el sări, o 
mişcare lină, care îl aşeză pe spatele ei aşa cum ar cădea o 
pătură. Îşi trecu braţele în jurul corpului ei, îşi distribui greutatea 
peste a ei şi continuă şirul vorbelor. Crezuse că bucuria aceasta 
era legată numai de trecut, şi poate chiar aşa era, dar acum se 
stârnea ceva în el, şi nu era fierberea înăbuşită pe care o 
purtase cu el atâţia ani. Ştia deja că putea să redevină aproape 
în întregime el însuşi cu acest cal. Pe el putea să înveţe din nou 
să călărească precum un vârtej de vânt. Putea să aparţină din 
nou unui popor şi să lupte pentru un scop. Acest cal nu avea să 
se îndoiască niciodată de bărbăţia lui, nu avea să-l tachineze 
niciodată pentru stricăciunea suferită din partea fostului său 
stăpân. lar asta era o mare binecuvântare. În schimb, avea să 
fie blând cu el, avea să-l hrănească bine, n-o să-l alerge prea 
tare şi îl va conduce numai în înfruntări mai puţin periculoase. 
Împreună, aveau să vadă lucruri minunate. Nicio bucată de 
pământ nu-i va lega, pe niciunul din ei. Acestea fură unele 
dintre lucrurile pe care i le spuse şi, chiar dacă era iberică, în 
curând iapa se calmă şi-i dădu ascultare. 

Cum iapa sa nu era învățată cu tehnica de călărie a masililor, 
comandantul cavaleriei îi permise lui Tusselo s-o antreneze, s-o 
îngrijească aşa cum ar face-o dacă ar fi a lui. Văzuse tot ce 
avusese nevoie să vadă în acţiunile lui Tusselo pentru a-şi da 
seama că locul lui era printre ei. Tusselo călăii către dealurile de 
dincolo de Cartagena chiar în aceeaşi seară, cu calul puternic 
sub el, copitele lovind pământul şi ridicând bucăţi de turbă, 
viteza deplasării vrăjindu-l pe omul blestemat atâta amar de 
vreme să se mulţumească doar cu ritmul propriilor picioare. 

Opri calul pe culmea unui deal. Dincolo de el, Cartagena 
fumega, aşa cum fac de obicei cetăţile, învăluită într-un strat de 
ceaţă. Către sud, marea se umfla şi se retrăgea dinspre țărm. 
Către vest şi nord, pământul se întindea nesfârşit până la 


orizont. Niciunul dintre aceste elemente nu părea a fi dincolo de 
puterea lui. Din copilărie, pentru prima dată era liber. Şi - dacă 
zeii aleseseră în sfârşit să-i zâmbească - avea să se întoarcă în 
curând în Roma pentru a-şi rezolva afacerile neterminate, fără 
să fie singur de data aceasta, ci cu o armată. 


Există oameni blestemaţi de zei la naştere să trăiască în timpuri 
de război; există alţii pentru care această soartă este o 
binecuvântare. Sunt unii care nu tânjesc la altceva decât la 
haos, care-şi devorează durerea şi se bucură de a altora. Un 
astfel de om era Monomachus, iar darul pogorât asupra lui era 
de o asemenea natură, încât, zilnic, putea lua elementele de 
bază ale vieţii, le deschidea, căuta rădăcina emoţiei umane şi o 
răsucea, provocând spaimă. Toată lumea ştia că-şi închinase 
munca sa militară lui Moloch Devoratorul, dar mulţi spuneau că 
se închina unor zeități şi mai primitive. Unii spuneau că se 
trăgea dintr-o familie egipteană şi că înfăţişarea sa actuală era o 
încarnare a unor zei uitaţi din acea ţară veche. Unii spuneau că 
sursa cruzimii sale putea fi găsită numai în întinderea propriei 
vieţi, dacă cineva ar fi suficient de curajos încât să vorbească 
despre el 


sau chiar să-i rostească numele. lar câţiva îi erau loiali doar lui şi 
slujeau numai sub comanda lui. 

Hannibal îl alese pe acest bărbat să conducă delegaţia care 
avea să prezinte Cartagina pentru prima oară în faţa galilor. O 
alegere stranie poate, dar comandantul dorea să stabilească 
foarte clar anumite lucruri în ceea ce privea acest popor 
necioplit. Monomachus se înfăţişă înaintea lor ca un clocot de 
forță negativă. Pomeţii săi înalţi de felină erau atât de 
proeminenţi, încât restul feţei sale atârna în umbră, sub ei. Era 
atât de lipsit de grăsime, încât corpul său părea doar ceva mai 


mult decât un schelet acoperit de fibre striate de muşchi. Când 
îl zăriră, galii ştiură, chiar şi după standardele lor, că era o fiinţă 
pe care nu era înţelept s-o înfurii. Cei mai mulţi dintre ei se 
bucurau că nu era nevoie să-l enerveze. Pentru că, în ciuda 
intensității arzânde a privirii sale fixe, el le oferea prietenie. 
Împărţi cu generozitate daruri de aur şi de argint căpeteniilor. 
Scoase din teacă săbii iberice meşteşugite cu fineţe şi le dărui 
ţinând lama între degetele sale. Vorbi despre puterea Cartaginei 
şi despre beneficiile prieteniei. Şi spuse că fusese trimis numai 
pentru a i se garanta trecerea în siguranţă a trupelor pe 
pământurile lor, în marşul Cartaginei către Roma. Dacă galii ar 
dori să li se alăture în acest război măreț, vor fi acceptaţi cu 
bucurie în calitate de camarazi, iar bogăţiile Italiei aveau să fie 
împărţite între toţi. Descoperi că majoritatea triburilor se 
dovediră înţelegătoare. 

Dar lucrurile se schimbară întru câtva atunci când ajunse la 
volei. Aceştia erau un fel de trib barbar chiar mai necioplit decât 
majoritatea, războinici şi primitivi, cărora nu le păsa aproape 
deloc de lumea ce se întindea dincolo de hotarele lor. 
Monomachus descoperi că interpretului său îi venea greu să 
comunice cu ei. Acceptară darurile destul de repede, dar nu 
aveau nicio tragere de inimă să se plece în faţa dorințelor 
acestor străini. În fond, cei prezenţi reprezentau numai o mică 
parte din ei, iar volcii erau un popor numeros. Cartaginezii îşi 
oferiră darurile, convocară consilii şi, în tot acest timp, volcii tot 
veneau de pe dealuri în grupuri mici, care parcă nu se mai 
terminau. Tabăra lor se întindea din ce în ce mai mult în jurul 
delegaţiei, iar cartaginezii simțeau cum răutatea ascunsă 
creştea în fiecare minut. 

Trimişii petrecură o noapte albă în compania acestor oameni. 
Era o iarnă îngheţată şi niciunul dintre africanii cărora le curgea 
sânge fierbinte prin vene nu se acomoda bine cu astfel de 
temperaturi. Auziră mişcări în jurul lor pe tot parcursul nopţii; 


până în zori, se părea că gazdele lor îşi dublaseră încă o dată 
numărul. Cei 25 de delegaţi ai Cartaginei stăteau aburind în 
aerul îngheţat al dimineţii, vorbind între ei în şoapte care se 
cristalizau înaintea feţelor. Un bărbat îi şopti altuia că nu aveau 
să părăsească acest loc în viaţă, dar Monomachus îl lovi pe 
tânăr cu pumnul şi le spuse ce aflase în timpul nopţii, pentru că 
el nu stătuse degeaba. Interpretul lor reuşise să obţină această 
informaţie plătind în stânga şi-n dreapta: această zi urma să fie, 
într-adevăr, ultima pentru ei. Căpetenia avea să-i invite în coliba 
lui pentru a primi alte daruri, dar, odată ce ar ajunge înăuntru, 
urmau să fie prinşi. Apoi mulţimea de afară avea să atace restul 
contingentului. Urmau să fie ucişi prin diferite tipuri de torturi. 
Capetele aveau să le fie despărțite de trupuri şi folosite în 
diferite sporturi. Mai târziu, craniile lor aveau să împodobească 
intrările în casele volcilor sau să se rostogolească pe podele, în 
chip de jucării pentru copii. 

— Sau cel puţin, spuse Monomachus, aşa ar vrea ei să se 
desfăşoare lucrurile. 

Dar el era de altă părere, iar oamenii săi îşi plecară cu 
nerăbdare urechea la vorbele sale. 

Merseră în faţa căpeteniei fără să poarte vreo armă, ci 
prezentând săbii în dar, câte una din partea fiecăruia dintre cei 
cinci care aveau să intre în colibă. Existaseră ceva discuţii pe 
tema aceasta, dar, în final, prudenţa cedă în faţa lăcomiei, 
pentru că galii îşi doreau acele săbii lucrate meşteşugit. Coliba 
era plină de fum, întuneric şi înghesuială. Cei cinci se prezentară 
în faţa căpeteniei şi îşi explicară propunerile. Simţeau presiunea 
pe care o exercitau gărzile alinate în spatele lor, dar 
Monomachus vorbi cu uşurinţă, descriind războiul ce avea să 
vină şi rolul pe care ei îl puteau juca în 


cadrul lui, activ, dacă doreau, sau pasiv, permiţând armatei să 
treacă fără s-o atace. Oricare dintre aceste două căi îi era pe 


plac lui Hannibal. Aşteptară până ce interpretul le tălmăci 
cuvintele. 

Când sosi răspunsul, fu cel pe care-l anticipaseră cartaginezii. 
Căpetenia nu voia să promită nimic până nu vedea darurile ce i 
se ofereau. Era nevoie ca aceste daruri să fie nemaipomenite, 
pentru că nu avea nicio tragere de inimă să lase o forţă străină 
să treacă pe sub nasul lui. Oricum, cine era acest Hannibal? De 
ce nu venise el însuşi? Dacă era atât de puternic, de ce 
trimisese o delegaţie atât de mică? De ce încerca să-şi croiască 
drum cu bani printr-un teritoriu dacă armata lui era, după cum 
pretindea, atât de puternică? ceru din nou să vadă darurile. 
Poate că avea să discute mai mult după aceea. 

Monomachus ascultă aceste cuvinte cu calm. Se uita fix la nasul 
bulbos al galului, la ochii lui albaştri şi la pielea roşie şi ridată. 
Ridică sabia încovoiată în faţa sa, o sabie cum galul nu mai 
văzuse niciodată, lucind chiar şi în lumina slabă a focului. Spuse: 
— Vor trece. Vor trece, cu binecuvântarea lui sau nu, sub nasul 
lui sau nu. 

De fapt, avea să-i ducă nasul lui Hannibal şi să-l lase pe 
comandant să hotărască această problemă. Înainte ca tălmaciul 
să termine versiunea galeză a cuvintelor sale, Monomachus îşi 
împinse capul înainte, cu gura deschisă şi dinţii dezgoliţi. Muşcă 
nasul căpeteniei şi îşi scutură capul dintr-o parte în alta, cu 
toată furia unui leu la vânătoare. Se îndepărtă cu o bucată din 
carnea bărbatului în gură. Faţa galului era o masă însângerată, 
dar, în curând, aceasta avea să fie cea mai mică din problemele 
sale. 

Monomachus făcu câţiva paşi înapoi şi începu să folosească 
sabia adusă în dar. Lovi jos şi îl atinse pe gal cu o lovitură 
curată, chiar sub genunchi. Acesta îşi simţi tibiile alunecându-i 
sub el, dar, un moment mai târziu, se ridică, luptându-se să-şi 
menţină echilibrul pe cioturile însângerate care erau acum 
picioarele sale. Această încercare nu putea dura mult, dar 


cartaginezii nu aşteptară să-l vadă căzând din nou. Într-un haos 
de înjunghieri şi tăieri, îi omorâră pe restul de gali prezenţi, care 
abia dacă avuseseră timp şi spaţiu pentru a-şi pune în mişcare 
săbiile. 

Micul grup ieşi din zona apărată a colibei în braţele unei mase 
armate. Ceilalţi membri ai delegaţiei, care aşteptaseră afară, îşi 
scoseseră săbiile la primele semne de dezordine din colibă. 
Când Monomachus li se alătură, se izbiră de un zid de piepturi 
blonde cu o furie şocantă şi imediată, din gura conducătorului 
lor ridicându-se un urlet care-i transportă pe ceilalţi într-o 
frenezie războinică, croindu-şi drum tăind şi lovind spasmodic. 
Deşi înainte de întâlnire fuseseră 25, când ajunseră la cai 
rămăseseră 17, iar când ajunseră să privească în urmă fără 
teamă erau 11. În zilele următoare, alţi doi muriră din cauza 
rănilor. Unul fu omorât la cererea sa. 

Şi rămase un grup zdrenţuit de opt războinici, care se întoarse, 
în sfârşit, în Cartagena. Monomachus se duse direct la Hannibal, 
fără să se spele şi acoperit de cruste de sânge, pe care hotărâse 
să nu şi le spele de pe armură. Raportă că lucrurile merseseră 
destul de bine în Galia şi că aveau mulţi prieteni. Că trecerea 
de-a lungul Rhonului, aşa cum aveau să constate, nu va trebui 
făcută numai prin teritoriile unor popoare ostile. 

— Sunt câteva triburi care ne vor face probleme, spuse el, dar 
vor descoperi că nu ne pot ţine piept. 


Intrând în apartamentul său cu pas vioi, Hannibal o zări pe 
servitoare înainte ca aceasta să-l vadă pe el. Stătea aplecată 
peste pat, iar curba şoldurilor sale putea fi ghicită prin 
materialul subţire al veşmintelor, care lăsa la vedere picioarele 
goale. Talpa unui picior mângâia degetele de la celălalt Părea 
complet fascinată de ceva aflat chiar lângă ea, care nu se putea 


vedea. Hannibal îşi drese vocea, iar capul tinerei se întoarse 
rapid. Trase adânc aer în piept şi sări în picioare, cu capul plecat 


şi cu braţele pe lângă corp. Abia atunci deveni clar că stătuse cu 
copilul Hamilcar. Copilul, ca şi cum ar fi fost prins şi el într-un 
moment de clandestinitate, se rostogoli de pe spate pe burtă. 
Se ridică în patru labe şi se opri, privindu-l fix pe tatăl său, 
neştiind de ce tatăl său determinase o asemenea agitaţie din 
partea servitoarei. După câteva momente în care păru că se 
gândeşte profund, îi oferi tatălui său un gângurit de bun venit. 
— Deja vrei să-mi seduci fiul? întrebă Hannibal. Servitoarea se 
lansă într-un răspuns grăbit, dar el îi făcu semn să tacă şi se 
apropie, aruncându-şi pelerina pe un scaun. Unde este soţia 
mea? 

— Ar trebui să vină imediat, spuse servitoarea. M-a... trimis cu 
tânărul stăpân să aştept pe 

Domnia Ei şi pe Domnia Voastră, într-o oră. 

Privirile ei se ridicară suficient de repede pentru a evidenția 
acest lucru, accentuând - intenţionat sau nu - că Hannibal 
sosise mai devreme la întâlnirea plănuită cu soţia. Avea o faţă 
atrăgătoare, rotundă, cu trăsături pline. Deşi era mai scundă 
decât Imilce, corpul ei avea curbe mai moi. Sânii ei, depărtaţi şi 
plini, erau presaţi de haine, pătând materialul cu umezeala 
izvorâtă din sfârcurile ei. 

Observând acest lucru, Hannibal întrebă: 

— Pe lângă faptul că te joci cu fiul meu, îl şi hrăneşti? 

— Da, stăpâne. Dar numai uneori. Soţia Domniei Voastre îl 
hrăneşte bine. 

— Asta înseamnă că trebuie să ai şi tu un copil al tău, nu? 

— O fetiţă. 

— Şi ea mănâncă altceva? Nu vrea laptele tău? Servitoarea 
părea jenată de aceste întrebări, dar răspunse. 


— Nu, stăpâne. După cum eu dau lapte fiului Domniei Voastre, 
aşa o alta dă lapte fetiţei mele. Hannibal aproape că întrebă 
despre copilul acelei femei, dar deja rostise mai multe cuvinte 
decât 

obişnuia să le adreseze servitorilor. La un moment dat, ştia bine, 
copilul cuiva putea pieri, astfel încât fiul său să fie hrănit din 
plin. Nu voia să zăbovească prea mult asupra acestui gând. O 
concedie pe servitoare cu o mişcare a capului. 

— O să am eu grijă de băiat, spuse el. 

Când Imilce intră în încăpere, tatăl şi copilul erau aşezaţi pe 
podea Hannibal încerca să aşeze nişte soldaţi de marmură într-o 
anumită formaţie, dar Hamilcar îl întrerupea mereu, luând întâi 
un soldat, apoi un altul, băgându-i în gură de parcă ar fi fost un 
uriaş care încerca să rezolve problema rozându- le capetele. 
Imilce se opri pentru un moment, admirând priveliştea, după 
care intră fără să exprime vreun gând care îi fusese inspirat de 
cei doi. 

— Azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva ciudat, spuse ea, făcând 
semn cu degetele că nu voia să se aşeze pe podea. 

Hannibal se ridică şi se aruncă pe pat. Imilce se aşeză lângă el, 
continuând să povestească. Se părea că bucătarul care 
pregătea masa de după-amiază în onoarea micii delegaţii din 
partea galilor insubrieni rămăsese fără un ochi. Fusese unul 
dintre cele mai ciudate accidente: nu făcuse altceva decât să 
cufunde un polonic într-un vas cu ulei încins pentru a-i testa 
consistenţa. Dar, în contact cu uleiul, din acesta sări o singură 
picătură. Ea nimeri în ochiul deschis al bucătarului şi îl făcu să 
se împleticească de durere. Auzind acest lucru, Hanno se 
supărase destul de tare. Se dusese să-l vadă pe Mandarbal, dar 
fusese anunţat că preotul clarvăzător era bolnav de febră şi nu 
putea să-l primească. 

— Acest lucru l-a supărat şi mai tare, spuse Imilce, pentru că i s- 
a părut a fi un al doilea avertisment din partea zeilor. 


Hannibal ascultă fără prea mare interes, comentând că fratele 
său avea o predispoziţie prea mare să vadă semne 
prevestitoare de rău chiar şi în cele mai simple lucruri. 

— Trebuie să fim atenţi în ceea ce-i priveşte pe zei, spuse el, dar 
nu paralizaţi în toate privinţele. 


Un strop de ulei nu e un semn de la Baal. Cred că omul poate să 
gătească la fel de bine şi cu un singur ochi. 

În timp ce spunea aceste lucruri, se apropie mai mult de soţia 
sa, mângâindu-i mai întâi pielea fină de pe dosul palmelor, 
genunchiul şi apoi întinderea de piele palidă de pe interiorul 
coapsei. 

— Am hotărât care va fi rolul lui Hanno în acest conflict, spuse 
el. Îl voi informa şi pe el în curând, deşi nu mă îndoiesc că el va 
vedea ceva prevestitor de rău în decizia mea. 

— Şi ce ai hotărât în privinţa familiei tale? Imilce îşi strecură 
mâna peste cea a lui Hannibal, mângâind-o şi, în acelaşi timp, 
încetinindu-i înaintarea. Ce soartă ne-ai rezervat? 

— Cea mai bună şi singura soluţie pentru voi este cea care este 
mai sigură, spuse Hannibal. Aşa că tu, iubirea mea, vei vedea, în 
sfârşit, ţara mea de baştină. Sapanibal te va însoţi şi te va 
prezenta mamei, surorii mele mai mici şi Cartaginei înseşi. Sunt 
sigur că toţi te vor întâmpina cu braţele deschise. Vei aştepta ca 
acest război să se sfârşească în mai mult lux decât ai avut 
vreodată. 

— Dacă aceasta îţi este voia... spuse Imilce. Dar nădăjduisem 
oarecum că aş putea veni cu tine. Hamilcar se ridică în picioare 
şi trase un castron cu măsline de pe masă. Imilce se ridică pe 
jumătate pentru a se ocupa de el, dar fu oprită de braţele 
soţului. Îşi privi fiul cum vărsa fructele şi le rostogolea sub 
palmele sale micuţe. 


— Ai veni cu mine la război? întrebă Hannibal, privind-o ca şi 
cum ideea l-ar fi surprins. Nu ştiam că faci parte din neamul 
amazoanelor. 

— Nu glumi pe seama mea. Vreau să călătoresc cu tine, astfel 
încât să te pot vedea din când în când, iar fiul tău să nu te uite. 
Nu sunt atât de slabă încât să fiu o povară. Hasdrubal m-a şcolit 
bine în arta călăriei anul trecut. 

— Te-a învăţat şi să arunci o suliță? Te-a învăţat care sunt 
părţile dinăuntrul trupului unui om şi cum să le distrugi cel mai 
bine? Imilce începu să-i răspundă, dar Hannibal continuă cu 
voce tăioasă: Viaţa de campanie nu ţi s-ar potrivi. Ce s-ar 
întâmpla cu tine dacă aş muri? Dacă romanii ar pune mâna pe 
tine, te-ar dezonora. Ar putea să formeze o coadă în spatele tău 
şi fiecare din ei - sute de romani - şi-ar împinge sămânţa în tine, 
iar astfel, m-ar pedepsi şi pe mine. Aceasta nu este o 
ameninţare fără rost, ci felul în care se duce un război, natura 
urii. Ce s-ar întâmpla dacă l-ar prinde pe fiul meu? Ce ar putea 
face cu el? Însuşi gândul este insuportabil. 

— Nu m-ai înţeles, spuse Imilce, deşi vocea ei căpătase accente 
sobre şi îşi pierduse accentele jucăuşe. Am vrut să spun că o să 
fim aproape. Ai putea să cucereşti o cetate la început şi noi am 
veni acolo şi să locuim în siguranţă, într-o fortăreață pe care tu 
ai stabili-o drept bază în... 

Hannibal îi îndepărtă mâna cu care ea îl mângâia şi se ridică. 

— Şi când se va răspândi vestea că mult iubita soţie a lui 
Hannibal sălăşluieşte într-o cetate? Curând, va deveni o ţintă. 
Dacă eu aş fi la porţile Romei cu mâinile pe berbec şi mi-ar 
ajunge la urechi vestea că tu eşti în pericol, ce ai vrea să fac? 
Nu, ideea în sine este absurdă. Mi-ai crea un punct slab acolo 
unde nu trebuie să existe niciunul. 

— Dacă s-ar ajunge la asta, aş muri înainte de a... 

— Ai avea noroc să ţi se permită luxul de a muri, spuse 
Hannibal. Nu. Acesta este răspunsul meu. Tu vei pleca în 


Cartagina cu tot ce am eu mai scump pe lume. Hai să nu mai 
vorbim despre acest lucru. 

Deşi avea ochii larg deschişi şi faţa încordată din cauza 
lucrurilor nerostite, Imilce aprobă printr-o mişcare a capului. Se 
ridică, îşi luă fiul şi începu să se îndepărteze. 

— Ce faci? 

Drept răspuns, Imilce îşi lovi limba de cerul gurii. Servitoarea 
băiatului îşi făcu apariţia, luă băiatul şi dispăru cu el. Imilce se 
întoarse din nou la soţul ei. Întinzând mâna să-şi dea drumul la 
par, 


spuse: 
— Poate comandantului i-ar plăcea să aibă un al doilea copil. 
Dacă-i aşa, n-ar trebui să irosească timpul. 


Cu un aer emoţionat şi feţe pline de aşteptare, bărbaţii se 
adunară pentru întâlnirea ce urma să aibă loc. În sfârşit, 
Hannibal avea să le prezinte toate părţile planului său şi fiecare 
să afle rolul pe care urma să-l joace. Deşi participaseră la consilii 
pe tot parcursul iernii şi cei mai mulţi chiar vorbiseră în 
particular cu comandantul, această întâlnire marca intrarea într- 
o nouă etapă, momentul când pregătirile începeau să se 
transforme în fapte. Stăteau în jurul unei mese joase, aşezaţi pe 
perne, în voie pentru moment, dar nu-şi lăsau spatele moale şi 
nici nu se întindeau, cum ar fi făcut dacă ar fi fost relaxaţi. Mago 
şi Hasdrubal, Bostar şi Bomilcar, Maharbal şi  Carthalo, 
Monomachus şi Vandicar: toţi personaje importante în campania 
ce avea să înceapă, toţi comandând câte un compartiment al 
armatei. Hannibal dispreţuia înghesuiala unor astfel de întâlniri, 
în schimb, avea încredere în generalii săi să-i asculte dorinţele şi 
să le pună în practică. 


Hanno, taciturn ca de obicei, se aşeză la marginea mesei joase, 
perna sa fiind împinsă un pic înapoi, astfel că persoanele care se 
aflau lângă el erau nevoite să se uite aproape peste umăr 
pentru a- i vorbi. De mult timp se temea de această întâlnire. 
Acum simţea frica pulsându-i în palme. Fie că le încleşta, le 
ţinea libere sau le aşeza pe coapse, în fiecare poziţie inima sa 
părea să se fi mutat în ele şi pulsa. Îl zăpăcea total, mai ales că 
trebuia să se concentreze să facă abstracţie de ele, să-şi facă 
curaj pentru rolul care-i va fi atribuit. Ce ar fi mai rău: o poziţie 
înaltă, în care să greşească din nou în luarea vreunei decizii, sau 
o decădere către un rol mai puţin însemnat, care le-ar arăta 
tuturor că nu se ridicase la înălţimea aşteptărilor lui Hannibal? 
Sosirea cronicarului îl smulse pe Hanno din gândurile sale. 
Silenus intră încărcat cu cele necesare pentru scris, cu care 
avea să ţină evidenţa tuturor realizărilor lui Hannibal. Se aşeză 
lângă Hanno, salutându-l cu un zâmbet pe care nobilul Barca i-l 
întoarse cu răceală. Grecul îi inspira la fel de puţină simpatie ca 
în momentul primei lor întâlniri. Silenus nu rosti prea multe 
cuvinte cât îşi pregăti ustensilele de scris, dar, după ce termină, 
aruncă o privire în jur şi găsi imediat o portiţă într-o zonă a 
discuţiilor. 

— Ceea ce îmi aduce aminte de povestea lui Titus Manlius şi a 
fiului său. A auzit-o cineva? Această întrebare fusese adresată 
mai degrabă întregii adunări decât vreunei persoane anume şi 
putea trece neobservată, dar Bomilcar îşi ridică braţele: 

— Vorbeşte! Propriul nostru cronicar şi expert în cultura 
romanilor! Silenus, dacă ai fi la fel de productiv în pat pe cât eşti 
în inventarea poveştilor, ţi-ai fi creat propria naţiune până 
acum! 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Silenus, dar, de bine, de rău, 
zeii nu prea m-au înzestrat în această privinţă. Mă bucur de 
plăcerile aşternutului ca orice alt bărbat, dar referitor la ce ai 
spus tu... Până acum, sunt tată numai poveştilor mele. Oricum, 


mi s-a spus despre aceasta că ar fi adevărată. S-ar putea să vă 
înveţe câte ceva despre caracterul romanilor. 

Înainte ca Hanno să spună ceva care să-l intimideze, Mago, din 
contra, îl încurajă. 

— Aşteptăm cu răbdare, spuse el. 

— Consulul Titus Manlius, începu Silenus, a dat odată ordin 
întregii sale legiuni să nu se lupte cu duşmanul în acea zi. 

— Ce duşman? întrebă Hasdrubal. 

— Nu este relevant pentru poveste, spuse Silenus. S-ar zice că 
era un ordin destul de clar şi de uşor de îndeplinit. Dar Titus 
avea un fiu impetuos cu alte... 

Silenus se opri din vorbit la intrarea comandantului. Toţi se 
ridicară să-l salute, dar, printr-un gest, 


Hannibal înlătură orice formalitate. Probabil că pusese să i se 
tundă părul chiar în după-amiaza respectivă, pentru că îl avea 
mai scurt decât fusese cu o zi în urmă, tăiat atent în jurul 
urechilor şi în linie dreaptă la baza gâtului. Obrazul îl avea 
proaspăt şi bine ras, în afară de smocul lăsat să crească din 
bărbie, care fusese numai tuns pentru a i se da formă, nu 
scurtat. Se aşeză greoi şi luă sulurile de pergamente, care-i fură 
înmânate de un slujitor. În timp ce Hannibal le întindea pe masă, 
făcu semn din cap că grecul putea să-şi continue povestirea. 

— Titus Manlius avea un fiu, reluă Silenus, un tânăr curajos care, 
chiar în ziua aceea, s-a întâlnit cu duşmanii. Ei îl provocară pe 
tânărul Titus la o luptă individuală, iar acesta nu s-a putut 
abţine. Cei doi se luptară, iar tânărul Titus ieşi învingător. A 
omorât un adversar distins, spuse Silenus, privându-l pe duşman 
de un conducător şi... 

— Nu a respectat porunca tatălui său, spuse Bostar. 

— Exact. Manlius l-a chemat pe tânăr şi a cerut să fie convocată 
o adunare. După ce îşi făcură toţi apariţia, a ţinut un discurs, nu 
rețin exact cuvintele... 


— Nu! spuse Bomilcar. Mai mult ca sigur ai fost acolo şi poţi să 
ni-l reproduci cuvânt cu cuvânt. Silenus lăsă această remarcă 
fără răspuns şi, cu o figură tristă, îşi roti privirile prin încăpere, 
având însă în ochi un dispreţ plin de umor faţă de uriaşul 
cartaginez. 

— Din câte am înţeles eu, a vorbit despre nevoia de disciplină. 
Faptele fiului contraveneau ordinului dat de el, iar ordinul său 
era un punct de cusătură în materialul care ţinea unite forţele 
Romei. Dacă tânărului Titus i se permitea să rupă acest fir, 
atunci veşmântul pe care-l alcătuiau forţele romane putea să se 
destrame şi să se rupă. 

— Mie mi se pare că e un citat aici, spuse Hasdrubal. Bomilcar 
se declară şi el de acord. 

— Consulul convocă un lictor, continuă Silenus, şi puse ca fiul lui 
să fie bătut, legat de un ţăruş şi decapitat în faţa întregii 
asistenţe, fără nicio altă discuţie. Aceasta este natura disciplinei 
romane şi acestea sunt sacrificiile pe care ei le-ar face pentru a 
o păstra, fie că-i drept sau nu. 

Monomachus spuse că nu se punea problema dacă pedeapsa 
fusese dreaptă sau nu. Pe de altă parte, el era sigur că se 
dovedise eficientă în a asigura disciplina de atunci încoace. 

— În mod sigur, asta a vrut să ne arate Silenus. 

— Voi toţi puneţi prea multe pe seama legăturii dintre tată şi fiu. 
Poate că bătrânul acela nu avea astfel de sentimente. Poate că 
era bucuros să scape de el. 

— Toţi taţii îşi iubesc copiii, nu au de ales, spuse Hannibal cu un 
aer absent, arătând doar prin cuvinte că asculta conversaţia din 
jurul său. 

— Deci tu nu ai fi făcut ce a făcut Manlius? întrebă Silenus. 

— Fiul meu nu mi-ar fi încălcat ordinul, aşa cum nici eu nu am 
încălcat vreun ordin de-al tatălui meu. 

— Dar, dacă, din întâmplare... 


În sfârşit, Hannibal îşi ridica privirea de pe hărţile întinse pe 
masă. 

— Aceasta nu este o decizie cu care să mă confrunt vreodată. 
Dacă, din punctul meu de vedere, nu are cum să apară, atunci 
nu merită să comentez pe marginea ei. Silenus, aici e nevoie de 
tine ca scrib şi cronicar, nu ca povestitor. Scrie ce se întâmplă 
acum. Lucrurile despre care vom vorbi azi sunt cunoscute, în 
parte, tuturor celor prezenţi. Dar vă voi spune din nou ordinea 
etapelor, ca să înţelegeţi întru totul. 

În primăvara aceasta, armata lberiei cartagineze îşi începe 
marşul către Roma. Hasdrubal, ţie îţi revine comanda lberiei, cu 
toate îndatoririle ce decurg din aceasta. Nu va fi o sarcină deloc 
uşoară să respingi armatele romane şi, în acelaşi timp, să ţii 
foarte bine sub control triburile celtiberice. O să-ţi 


solicite toate talentele, ca şi pe ale lui Noba, de altfel. Vandicar, 
tu şi elefanții tăi veţi lua drumul mării spre nord, de-a lungul 
coastei, pe nave de transport, dar din dreptul munţilor Pirinei 
elefanții vor trebui să meargă pe jos. Noi, ceilalţi, vom pleca în 
marş de aici într-o lună. Vom suferi pierderi considerabile chiar 
înainte de a ajunge pe teritoriul Italiei. Nimeni nu poate spune 
cât de mari, pentru că nimeni nu a mai încercat vreodată ceva 
asemănător. Dar ne putem reduce pierderile la minimum prin 
gestionarea atentă a marşului. Trebuie să găsim cele mai bune 
călăuze pentru fiecare porţiune de drum: o trecătoare poate 
duce la moarte, cealaltă spre Roma. Trebuie să alegem bine. ŞI 
trebuie să fim neînduplecaţi cu celții din munţi. Vom trimite o 
gardă în avans cu două zile faţă de restul trupelor. Pot să ne 
primească drept prieteni şi să ne asigure provizii şi pot chiar să 
se alăture cauzei noastre dacă aşa le spune inima. Dacă ni se 
opun, vom lăsa în urmă casele lor arzând, bărbaţii morţi şi 
femeile lor plângând. Este foarte simplu. 


Deşi Hannibal părea gata să treacă la următoarea etapă, 
Monomachus arătă, prin ridicarea unui deget, că dorea să ia 
cuvântul. 

— Aceşti gali vor fi ca un spin în coaste în fiecare zi a călătoriei 
noastre, spuse el. Nu mă îndoiesc că vom omori o mare parte 
din ei. Dar de ce să nu profităm de morţi? Din primele zile ale 
marşului, soldaţii ar trebui să primească o raţie zilnică din 
carnea duşmanilor. 

Dinspre Hasdrubal şi Bostar se auziră strigăte de dezgust. 
Bomilcar îşi lovi palma de masă. Mago izbucni: 

— E nebun? 

Calm, Monomachus îşi continuă ideea, acoperind hărmălaia 
creată. 

— Aşa le folosim carnea. Îi vom învăţa pe oameni cu această 
practică, iar mai târziu, dacă, în perioade de foamete, vom fi 
nevoiţi să recurgem la această măsură, oamenilor li se va părea 
mai uşor de suportat. Şi, de asemenea, sunt unele popoare care 
cred că luptătorul devine mai puternic mâncând carnea 
războinicilor învinşi. Poate că există o fărâmă de adevăr în 
miezul acestor legende. 

— Hannibal, chiar trebuie să discutăm despre asta? întrebă 
Mago. Comandantul se gândi câteva secunde înainte de a 
răspunde. 

— Monomachus, mă rog să nu devenim niciodată duşmani, 
spuse el. Înţeleg că în propunerea ta este un element de logică 
macabră. O armată care nu doar ucide, ci îşi şi mănâncă 
adversarii, ar fi o forţă colosală, paralizând minţile şi curajul 
duşmanilor săi. lar eu nu mi-aş obliga oamenii la o practică la 
care să nu particip şi eu. Ne vom descurca aşa cum am făcut-o 
mereu. 

— Sunt legende despre... 

— Să nu ne gândim prea mult la poveşti. Răspunsul este nu. Ne 
vom croi drum prin Alpi şi îi vom forţa pe romani să iasă din 


vizuină. Dacă n-o să vă conduc acolo, n-o să fie din cauza unei 
voințe insuficiente. Dar nu vom deveni mâncători de carne de 
om. Haideţi să trecem mai departe! 

Era clar că Monomachus ar mai fi dorit să spună ceva, dar tonul 
lui Hannibal era hotărât. Monomachus îşi supse obrajii şi îşi 
aţinti privirea către peretele gol din cealaltă parte a încăperii. 

— Hanno, tu vei rămâne în fruntea unei companii care să 
păzească trecătorile din munţi. Acesta este singurul nostru drum 
spre Italia şi, odată asigurat, trebuie ţinut deschis pentru a primi 
întăriri. Este un post deosebit de important, pentru că, lipsiţi de 
artera care să facă legătura dintre armata noastră şi Iberia, vom 
fi izolaţi în mijlocul teritoriului inamic. 

Hannibal îşi continuă discursul, dar, pentru câteva momente, 
Hanno nu mai auzi nimic, ci doar o repetare a cuvintelor rostite 
mai devreme, soarta lui. Ce însemna asta? O companie care să 
păzească trecătorile din munţi? Era o insultă să fie lăsat pe o 
margine stâncoasă, în mijlocul barbarilor, un exil într-un pustiu 
înzăpezit? Sau cumva rolul şi comanda pe care avea să le 
exercite - deşi erau mici - aveau importanţă? Nu putea să se 
gândească repede la toate aspectele acestei repartiţii, nu în 
timp ce 


stătea în mijlocul acestor oameni, dorind să arate o figură golită 
de orice expresie, să se poarte ca şi cum ar fi ştiut în tot acest 
timp care avea să-i fie postul şi chiar că avusese o contribuţie în 
planificarea lui. Simţi din nou tensiunea pulsându-i în palme. Îşi 
strecură în jos mâinile pe care le ţinuse pe coapse, în afara 
câmpului vizual al celor din jur. 

— Mago mă va însoţi, spunea Hannibal. El va fi braţul stâng 
îngemănat lângă dreapta mea. Şi voi, Bostar şi Bomilcar, vă veţi 
încerca puterile pe pământul italian. Maharbal, picioarele 
animalelor de sub tine vor răsuna pe văile şi dealurile din jurul 
Romei. Aceasta, cel puţin, este ordinea primului vârf al acestei 


ofensive. Anul viitor, vom petrece lunile friguroase în ţinutul 
galilor, unde triburile boilor şi insubrilor sunt gata să se alăture 
cauzei noastre. În primăvara anului următor, atacăm, cu cea mai 
mare armată care a ameninţat vreodată Italia. După ce îi vom 
face să se retragă în poziţii defensive, Hasdrubal poate să mă 
urmeze cu o altă armată. Dacă Baal şi sorții vor fi în favoarea 
noastră, până în toamna celui de-al doilea an vom cina în sălile 
Romei, ca oaspeţi sau cuceritori, în funcţie de termenii de pace 
hotărâți de circumstanţele respective. 

— Şi ce facem dacă ne întâlnim cu forţele romane cât suntem 
încă în Catalania? întrebă Maharbal. După ce primi o aprobare 
din privirile lui Hannibal, Bostar răspunse: 

— O astfel de întâlnire ar putea fi în avantajul nostru. Ştim că 
romanii îşi vor împărţi armatele consulare: una pentru Iberia, 
alta pentru Africa. Dacă, într-adevăr, debarcă o armată în Iberia, 
atunci sigur o vor face în nord, mai aproape de aliaţii lor greci 
din Massilia. Nu ne-ar afecta să luptăm acolo, departe de 
Cartagena. Fiind învinşi de noi, vor chema înapoi cea de-a doua 
forţă consulară, din drumul ei spre Africa. 

— Fiecare desfăşurare de evenimente ne convine, spuse 
Hannibal, deşi nu putem conta pe Roma să facă aşa cum vrem 
noi. Trebuie să imaginăm un plan prin care să avansăm graţie 
propriilor acţiuni. 

— Atunci, de ce să nu asediem însăşi cetatea Romei? întrebă 
Bomilcar. Nu am făcut pregătiri să luăm maşini de asediu. Acest 
aspect trebuie reconsiderat. 

— Asediul nu va reprezenta prima noastră manevră. Maşinile ar 
fi prea greoaie să fie transportate cu armata, pe uscat. Ne pot 
ajunge din urmă pe mare, dar flota noastră este prea mică. Am 
putea construi maşinile îndată ce ajungem în Italia, dar, în orice 
caz, eu cred că asediul ar fi o manevră greşită. Roma e 
fortificată prea bine. 

— Nicio cetate nu poate rezista la nesfârşit, spuse Bomilcar. 


— La fel cum o armată mică nu poate supravieţui pe o perioadă 
nedefinită într-un ţinut ostil, răspunse Hannibal. Nu, trebuie să-i 
înfruntăm pe câmpul de bătălie şi să-i învingem categoric. Întâi 
îi rănim, după care îi urmărim, până ce slăbiciunea îi va trăda 
Aliaților latinilor le arătăm nu imaginea cetăţii unui prieten 
puternic aflată sub ameninţare, ci dovada că suveranii lor se 
confruntă cu o forţă superioară pe câmpul de bătălie. Un 
învingător nu duce niciodată lipsă de prieteni. Pe scurt, 
mărşăluim spre Italia, îi învingem pe romani în luptă, le stricăm 
alianțele cu vecinii şi apoi - abia apoi - atacăm însăşi cetatea 
Romei. Am discutat aceste chestiuni pe larg cu fiecare dintre 
voi. lată cum vom începe. În restul perioadei de început de 
primăvară, vă veţi instrui fiecare în toate aspectele importante 
îndeplinirii rolurilor repartizate. 

— Acum, spuse el aplecându-se peste hărţi şi netezindu-le cu 
palmele, haideţi să cercetăm aceste puncte în amănunt! 

Hanno, aplecându-se odată cu ceilalţi asupra mesei, cercetă 
profilul fratelui său: părul lui negru şi ondulat, fruntea brăzdată 
de cutele unei gândiri concentrate, cu sprâncenele precum două 
creste de bazalt negru, gura plină, cu buzele bine creionate. 
Pentru prima dată, asocie un cuvânt cu sentimentul pe care-l 
nutrea faţă de fratele său, sentiment care se afla chiar dincolo 
de dragostea pe care i-o purta, în spatele admiraţiei şi adoraţiei, 
lipit de conştiinţa că aveau acelaşi sânge, aceleaşi trăsături 


şi un miros atât de asemănător, încât nici măcar copoii nu 
puteau să-i distingă. Într-un loc aflat dincolo de toate aceste 
sentimente, o sămânță încolţită încă din copilăria sa, se afla o 
emoție care acum primi nume pentru prima oară. ÎI umilea 
simplul fapt de a forma acest cuvânt în mintea sa şi de a-l auzi 
răsunând înăuntrul său. 

Ură. 


Hasdrubal se trezi conştient că visase ziua în care murise tatăl 
său. Nu-şi amintea detaliile viziunii avute. Acestea se estompară 
în aburii lumii inconştientului chiar în timp ce el deschidea ochii 
asupra celei pământeşti. Îi rămase în schimb ceva la fel de 
deranjant - amintirea evenimentelor actuale, rolul pe care-l 
jucase în ele şi lumea înfricoşătoare, în care copilăria nu era 
decât o fâşie îngustă, deoarece i se ceruse să se maturizeze 
chiar înainte ca trupul său se schimbe întru bărbăţie. 

Cel de-al doilea frate Barca în ordinea vârstei căpătase 
conştiinţa propriei existenţe în timp ce ţara sa natală se afla 
într-o stare de înfrângere profundă. Unul dintre primele lucruri 
pe care le ştiuse despre patria sa era că pierduseră un mare 
război în faţa unei mari puteri numite Roma. Li se luaseră 
pământurile, proprietăţile şi mândria. Se clătinaseră sub povara 
despăgubirilor de război şi, mai mult, cetatea însăşi fusese 
asediată de propriii mercenari. Rezolvarea acestui conflict nu 
fusese clară. Numai prin voia întârziată a zeilor tatăl său, 
Hamilcar, reuşise, într-un final, să ridice asediul, să-i alunge pe 
mercenari în deşert şi să măcelărească 40 000 dintre ei 
atrăgându-i într-o cursă de proporţii înfricoşătoare, lăsând în 
urmă un mormânt comun care întrecea orice imaginaţie - deşi 
mintea copilului Hasdrubal crease adesea imagini legate de ea. 
Aceasta fusese Cartagina în care băiatul Hasdrubal crescuse şi 
se maturizase. Aşa cum unii copii aleargă pe scările întunecate 
de frica unor fiare imaginare care s-ar afla în spatele lor, 
Hasdrubal alergase în primii ani ai vieţii sale urmărit de masele 
armate ale morţilor care aşteptau să distrugă tot ce cunoştea el 
într-un vârtej de violenţă. Poate că s-ar fi transformat într-un 
adult timid dacă tatăl său nu ar fi reprezentat un model atât de 
absolut de încredere militară. Hamilcar pornise să schimbe 
această lume, cu Iberia drept cap de pod, cu fiii săi muşcându-l 
de călcâie ca nişte pui nerăbdători. Având avanpost pe râul 


Betis, şi-a săpat drum prin Iberia prin forţă brută, războaie 
continue, învingând datorită voinței puternice specifice 
neamului Barca. 

În anul morții lui Hamilcar, cea mai mare rezistență o opunea 
cetatea llici. Asediul lui Hamilcar asupra ei avansase greoi pe 
parcursul verii târzii, al toamnei şi continuă toată iarna. 
Arţăgoşii băştinaşi nu dăduseră niciun semn că s-ar gândi să se 
predea încrâncenaţi, chiar aruncaseră trupurile celor bătrâni sau 
bolnavi de pe ziduri, femei şi bărbaţi, cu gâturile tăiate, un 
mesaj clar că preferau să moară decât să se sfârşească încet, 
prin înfometare: preferau să fie cadavre decât sclavii 
cartaginezilor. Răbdător, dar hotărât, Hamilcar trimise o parte 
din armată să ierneze în altă parte şi continuă asediul cu o forţă 
mai modestă. Credea că răbdarea avea să le asigure victoria. 
Aveau posibilitatea de a-şi înnoi proviziile, în timp ce ilicienii nu 
aveau cum. Poziţia sa era puternică. Era pur şi simplu o 
chestiune de timp, iar cei doi fii care-l asistau - Hannibal şi 
Hasdrubal - aveau să beneficieze de această lecţie de răbdare. 
Când Orissus, regele unui trib care trăia chiar în nordul cetăţii, 
se apropiase de ei, prefăcându-se paşnic, manevrele acestuia i 
se păruseră destul de rezonabile. Căpetenia fusese în relaţii 
amiabile cu ei de ceva vreme. Probabil că voia să-şi 
îmbunătăţească poziţia pe seama nefericirii ilicienilor. Îi oferea 
distracţie lui Hamilcar, în poziţia sa de forţă, o supapă de la 
tensiunea asediului, şi ocazia de a lua în consideraţie o alianţă 
între ei. Când vorbea, pe faţa lui nu exista niciun semn de 
viclenie, oferind adevăruri simple şi promisiuni atrăgătoare 
pentru urechile războinicilor. 

Într-un consiliu privat în care se discuta acceptarea ofertei lui 
Orissus, Hamilcar le ceru fiilor să- 


şi exprime părerea. Hannibal, care de multă vreme era 
confidentul tatălui său, îl avertizase să nu accepte. Spusese că 


ar trebui ca ei să suporte frigul şi să continue asediul. Să-i lase 
pe ceilalţi să vină când sarcina fusese dusă la bun sfârşit, nu 
înainte. Cât despre Hasdrubal, acesta nu era încă obişnuit să i 
se ceară părerea. Bâjbâise căutând un răspuns, încercând să-şi 
ascundă înflăcărarea când era vorba de logică. 

— Nu avem niciun motiv să ne îndoim de Orissus, spusese el. 
Ne-a fost prieten până acum. Şi apoi, trebuie să ne gândim la 
sănătatea dumitale, tată. Frigul poate aduce uneori moartea 
oamenilor mari. 

Hamilcar îi ascultă pe amândoi, stând cu braţele încrucişate, cu 
muşchii braţelor presăraţi cu degerături provocate de frig, cu 
răsuflarea întretăiată, suferind, în mod clar, de o inflamare a 
gâtului. Într-adins nu comentă despre problema sănătăţii sale, 
dar îl contrazise pe Hannibal. Nu era vorba numai despre o 
problemă de plăcere, ci şi despre ocazia de a construi alianţe 
politice. 

Plecaseră cu o companie de cavalerie de 200 de oameni, lăsând 
câţiva în urmă pentru a menţine asediul. Hamilcar călărise lângă 
iberic, împărțind cu el un burduf de vin cald, cu mirodenii. Părea 
să se bucure sincer de compania acelui bărbat, deşi Hamilcar 
era un politician atât de desăvârşit, încât era greu să-ţi dai 
seama cu adevărat ce simţea Cerul avea culoarea gri a ardeziei, 
iar norii erau atât de groşi, încât nici măcar nu se zărea globul 
soarelui. Ploua liniştit, aşa cum se întâmplase toată săptămâna, 
fără să îngheţe pământul, dar atât de necontenit, încât 
oamenilor le pătrunsese frigul până în măduva oaselor. 
Hasdrubal, aflat într-o parte faţă de calul pe care mergea tatăl 
său, îşi dorea un singur lucru: să meargă mai repede. Prin cap îi 
treceau gânduri despre fetele din partea locului, despre vin, 
căldură şi toate gusturile care începuseră să-i placă. Ştia că erau 
lucruri prosteşti, nedemne de atenţia sa Privind în lateral, îl văzu 
pe fratele său şi îşi dădu seama, din expresia lui severă şi 
concentrată, că gândurile acestuia nu erau umbrite de astfel de 


dorinţe. Hasdrubal îşi aminti că, în momentul acela, avusese un 
gând rău la adresa fratelui său. Era ceva care putea foarte bine 
să fie dat uitării, dar era legat, în conştiinţa sa, de acţiunile care 
îl întrerupseseră. 

Din spate sosi o iscoadă din tribul masililor care, neliniştită, ceru 
să-i vorbească lui Hamilcar. Spusese ceva în limba lui maternă 
care atrase atenţia comandantului. Acesta se apropiase de 
iscoadă pentru a-i asculta vorbele. lată ce spusese soldatul 
masil: o companie iberică mixtă de infanterie şi cavalerie sosise 
în valea din spatele lor, tăindu-le retragerea către llici şi 
înaintând spre ei. Câţi erau? Numidianul nu era sigur, 
vizibilitatea fiind slabă, dar aprecia numărul lor în jurul a o mie 
de persoane, alte cinci sute putând să fi fost ascunse de copaci. 
Credea că-l văzuseră şi că-l vor urma la scurt timp. 

— Ce neam? întrebă Hamilcar. 

Fără să-şi ridice privirea, folosindu-şi numai bărbia, numidianul 
arătă către cei pe care-i credea răspunzători. 

Hamilcar îşi întoarse rapid privirea către Orissus. În privirea 
acestuia găsi confirmarea de care avea nevoie. Ibericul îşi dădu 
seama de acest lucru. Trase de frâie pentru a-şi îndemna calul 
să se mişte, urmat imediat de restul companiei sale. Hamilcar 
mormăi un ordin. Monomachus şi un mic contingent de cavalerie 
porniră în urmărirea lor. Dar, înainte ca Hamilcar să poată rosti o 
altă comandă - cu bucăţi de noroi de la copitele cailor căzând 
încă printre ei -, armata de ambuscadă se ivi la orizont. 

Apoi, nu fu nici măcar bătălie, nici fugă în învălmăşeală, ci pur şi 
simplu zbor. Nu era timp pentru consultat hărţi, cu excepţia 
celei pe care Hamilcar şi-o schiţase în minte. Goniră spre vest 
cât mai repede cu putinţă, sărind peste cadavrul lui Orissus şi 
peste cele ale oamenilor săi, fără să se oprească măcar pentru a 
spune o vorbă despre cei care-i trădaseră. Deschiderea văii 
către nord 


aduse cu sine încă o grupare de atacatori. Cartaginezii 
traversară în fugă pe lângă ea şi trecură râul fără să se 
oprească. De cealaltă parte, fură întâmpinați de un val de 
săgeți, unele atingându-şi ţinta, majoritatea alunecând pe 
suprafaţa pietrelor. Astfel îşi petrecură o bună parte a acelei 
după-amiezi de iarnă. 

Când ajunseră la râu, pe care nu-l puteau traversa, caii le erau 
asudaţi. Înaintea lor, se învolburau apele unui râu fără nume, ce 
putea fi traversat cu uşurinţă pe timp de vară. Dar acum îşi 
ieşise din matcă şi era suficient de adânc ca să acopere 
rădăcinile copacilor şi să umple de mâl crengile care, de obicei, 
reprezentau casa păsărilor şi a veveriţelor, nu a peştilor. Atunci, 
tatăl său dădu un ordin, singurul ordin pe care Hasdrubal îşi 
dorea să-l fi nesocotit. 

— Voi doi, spusese el, mergeţi spre sud cu Legiunea Sacră. 
Duceţi-vă, cu toată graba. Ne întâlnim într-o săptămână la Acra 
Leuce. 

Rostind aceste cuvinte, Hamilcar îşi întoarse bidiviul şi se 
îndepărtă, strigându-le celorlalţi soldaţi să-l urmeze. Hasdrubal îi 
aruncă o privire fratelui său şi, pentru câteva secunde, văzu că 
pe faţa acestuia era întipărită aceeaşi îngrijorare. Era o nebunie 
să înaintezi în amonte. Cu _ ibericii apropiindu-se din spate, 
Hamilcar nu avea nicio cale de scăpare, pentru că, mai sus, râul 
era, mai mult ca sigur, un torent rapid. Hasdrubal îşi dorise să 
strige către tatăl său să se oprească, să se ducă şi, să-l apuce 
pe marele om de păr şi să-l oprească. Voise toate acestea, dar, 
întorcându-se încă o dată către fratele său, descoperise că 
expresia acestuia se schimbase. Chipul îndreptat către el acum 
era împietrit, rece şi nemilos. 

— Ai auzit ce-a zis, spusese Hannibal. Întoarce-te şi porneşte, 
după cum ţi-a ordonat. Şterge-ţi întrebările de pe chip! 

Şi aşa făcuse. Nu putea să nu-şi asculte fratele la fel cum nu 
putea să nu-şi asculte tatăl. 


Se aflau într-o încăpere încălzită din Acra Leuce când 
Monomachus le dăduse vestea. Hamilcar Barca nu mai era. Se 
înecase când încerca să traverseze în amonte acel râu repede. 
El şi calul său, aruncaţi şi loviți până la neînsufleţire, împinși, 
îndesaţi, învârtiţi de muşchii apei contractaţi în jurul oaselor de 
piatră. Tatăl lui murise pentru ca fiii săi să poată trăi, pentru că, 
mai mult ca sigur, Hamilcar alesese acest traseu complet 
conştient de riscurile pe care şi le asumase. Îi condusese pe 
urmăritori mai departe şi, ca atare, îşi sacrificase propria viaţă. 
Hasdrubal refuzase să îşi privească fratele, deşi primiseră 
vestea împreună. Simţea o furie arzătoare vizavi de el, un 
sentiment mai puternic decât oricare altul îi încercase inima 
până atunci şi de atunci încolo, dar nu durase decât până când 
simţise braţele acestuia pe umerii săi, cuprinzându-l apoi într-o 
îmbrăţişare. Astfel, furia se trezise dezvăluită şi trădase că era, 
de fapt, durerea surprinsă a unui individ care se trezeşte a fi 
veriga unui lanţ incomplet, un orfan care nu era încă pregătit să- 
şi piardă tatăl, pentru că nu devenise încă pe deplin bărbat. Nici 
copil, nici tată, ci încă frate. Nu ştia de ce, dar această ultimă 
conştientizare fusese cea care îi aduse lacrimi în ochi. 

Aceste amintiri nu-l părăsiră decât spre sfârşitul dimineţii, când 
pregătirile pentru discursul pe care avea să-l rostească Hannibal 
în faţa soldaţilor care se întorceau se impuseră ca prioritare. 
Asistându-l pe fratele său în ultimele clipe dinaintea începerii 
discursului, Hasdrubal putea să audă mulţimea care se strângea 
în afara zidurilor cetăţii: întreaga armată, aproximativ 90 000 de 
soldaţi, adunaţi pentru a asculta planul lui Hannibal pentru 
campania ce urma să înceapă. Sigur, războinicii ştiau cu cine 
aveau să se înfrunte şi ştiau că vor purta războiul pe teritoriul 
romanilor, dar abia acum, în dimineaţa aceasta, avea să le 
dezvăluie comandantul planurile sale în întregime. 

Hannibal se îmbrăcase cu mai multă grijă decât îşi permitea de 
obicei, acordând mai multă atenţie detaliilor fastuoase. 


Acceptase chiar sugestiile vanitosului său frate mai mic. Purta o 
platoşă cu imaginea Elissei, fondatoarea Cartaginei, în mijloc. 
Faţa femeii era deopotrivă frumoasă, feroce şi 


absentă. Sub platoşă, tunica pe care o purta era de un alb pur, 
fiind cusută cu fir roşu şi brodată de-a lungul umerilor cu fir de 
aur. Chiar şi sandalele fuseseră alese cu grijă, fiind din piele fină 
argăsită până aproape de negru, împodobită cu ţinte de argint. 
Hasdrubal nu-l văzuse niciodată arătând atât de bine, dar 
mintea lui Hannibal era concentrată asupra altor probleme. 

— La capătul acelui coridor, voi privi peste o armată imensă şi 
bine instruită, spuse Hannibal. Dar oare le pot spune eu ce ne 
rezervă viitorul? Nu, pentru că nu am această putere decât dacă 
ei mi-o oferă. De fapt, eu o să propun un viitor, iar ei o să-mi 
spună dacă mi l-am imaginat corect. Şi, dincolo de toate 
acestea, soarta va sta să ne judece. 

— Frate, ei te-ar urma oriunde, spuse Hasdrubal. 

— Poate. Regii persani credeau că armatele lor erau doar 
instrumente ale propriilor voințe şi totuşi numărul lor nu a putut 
face faţă furiei oamenilor liberi. Nu, când păşesc pe platforma 
aceea, eu pun o întrebare. Ei sunt cei care răspund. 

Hasdrubal ascultă toate acestea în tăcere, după care arătă, 
printr-o mişcare a capului, că, în sfârşit, acceptase 
raţionamentul fratelui său. Privind în continuare coridorul gol, 
întrebă: 

— Îmi permiţi să te întreb un ultim lucru? 

— Bineînţeles. 

— Nu ştiu dacă a mai fost pusă această întrebare şi aş vrea să 
ştiu care este răspunsul tău. Nu e altă soluţie decât să ne 
războim cu romanii? Unii spun că, dacă nu-i băgăm în seamă, 
ne-am putea bucura de imperiul pe care l-am construit aici. Ne- 
am putea extinde mai departe, egali romanilor şi alături de ei. 
Să nu înţelegi că mi-e frică de război. Ştii bine că nu e aşa. Sunt 


învăţăcelul tău în toate privinţele. Te întreb numai pentru că 
vreau să înţeleg cât se poate de bine. Îi urâm chiar atât de 
mult? 

Hannibal îşi aţinti privirea asupra feţei pline de îndoială a 
fratelui său. 

— Îți aduci aminte că, pe când eram copii, alergam după 
umbrele pe care le lăsau norii pe pământ? Călare, ne întreceam 
cu vântul şi loveam legiuni întregi de vrăjmaşi făcuţi doar din 
aburi albi. 

Hasdrubal încuviinţă printr-o mişcare a capului. Hannibal zâmbi 
şi abandonă acest gând; nu îl reluă şi nici nu-i explică 
semnificaţia. 

— Pui o întrebare cinstită, iar în răspuns îţi voi vorbi despre două 
lucruri. Da, eu îi urăsc. Am avut bucuria de a petrece mai mulţi 
ani cu tatăl nostru decât oricare dintre fiii săi. În inima lui, ardea 
ura împotriva romanilor. Ne-au furat atâtea! Sunt trădători, 
lipsiţi de remuşcări şi vicleni. Cred că tatăl nostru a fost unul 
dintre cei mai înţelepţi bărbaţi. El ura Roma; la fel şi eu. 

Mago şi Bostar apărură de pe coridorul care ducea la platformă. 
Prin semne ale capului, arătară că totul era pregătit. Oamenii 
aşteptau. Hannibal mişcă şi el aprobator din cap şi le făcu semn 
să se întoarcă pe unde veniseră. 

— Dar nu sunt nebun, spuse Hannibal. Ura trebuie stăpânită, nu 
trebuie să te laşi stăpânit de ea. Nu aş ataca Roma doar din ură. 
Adevărul este că nu am de ales. Romanii au o foame diferită de 
tot ce a văzut lumea până acum. Am mulţi spioni printre ei. 
Aceştia îmi aduc piesele unui mozaic pe care-l potrivesc de ceva 
vreme. Am pus cap la cap suficient pentru a şti că Roma nu ne 
va lăsa niciodată în pace. Poate că ne vor permite să avem 5 ani 
de pace, poate 10 sau 15, dar în curând vor veni din nou asupra 
noastră. Cu fiecare an, devin mai puternici, Hasdrubal. Dacă nu 
ne luptăm cu ei acum, în condiţii impuse de noi, o vom face, mai 
târziu, în cele impuse de ei. Tata ştia foarte bine acest lucru şi 


m-a instruit în acest spirit în tinereţe. Nimic din ce-a spus în 
aceasta privinţă nu s-a dovedit greşit. Cu toţii vrem putere, da. 
Bogăţii, da. Sclavi care să ne satisfacă orice toană. Cartagina nu 
e cu nimic diferită. Dar, în adâncul inimilor lor, romanii îşi doresc 
mai mult decât aceste lucruri. Visează să fie stăpânii întregii 
lumi. Stăpâni a ceva intangibil, dincolo de simpla putere a 
bogățiilor. Şi nu se vor 


mulţumi cu mai puţin. Într-un astfel de vis, tu şi eu nu am fi 
altceva decât sclavi. Îşi lăsă cuvintele să răsune pentru un 
moment, după care continuă, trăgând aer în piept şi adunându- 
şi gândurile: aşa că răspunsul meu are două feţe. Urăsc Roma, 
da, dar accept acest război pentru că nu am de ales. Ne vom 
lupta pentru nimic mai puţin decât lumea întreagă, frate. Nimic 
mai puţin decât tot ce există. Nu mai alergăm după nori. Nu am 
mai putea, chiar dacă ne-am dori-o. 

Comandantul se ridică, îşi puse o mână pe umărul fratelui său şi 
strânse muşchii adunaţi acolo. Fără să mai rostească vreun 
cuvânt, se îndepărtă, traversă încăperea şi pătrunse în coridor. 
Sandalele hârşâiau pe piatra zgrunţuroasă. Zgomotul făcut de 
ele se estompă, iar Hasdrubal ascultă mai departe. Îşi dădu 
seama când anume ieşi Hannibal de pe coridor şi păşi pe 
platforma de deasupra armatei care-l aştepta. Strigătele cu 
care-l întâmpină mulţimea erau asurzitoare. 


2 
Tunetul lui Baal 


În felul ei, Aradna fusese născută pentru războaie. Adică pentru 
a urma războaiele. Una dintre multele siluete zdrenţăroase care 
mergeau în spatele maşinăriei aducătoare de măceluri, 
procurându- şi cele necesare vieţii despuind cadavre, incendiind 
sate, trăind în haosul care acoperea câmpurile de luptă. Nu-şi 


cunoscuse niciodată mama, dar tatăl său fusese aproape bun cu 
ea. Cu ajutorul unui singur catâr, acesta condusese o căruţă 
încărcată cu obiecte găsite, pe care le vindea, fleacuri atât de 
puţin importante, încât soldaţii cuprinși în vârtejul bătăliei nu le 
mai luau de pe corpurile celor ucişi: inele de argint, proiectile 
pentru prăştieri, sandale, fâşii de piele, unguente care vindecau 
diverse beteşuguri, talismane din diferite ţinuturi, imagini ale 
zeilor importante numai pentru credincioşii din anumite secte. 
Era un om aspru, de origine greacă, cu umeri laţi şi bine 
cunoscut în cadrul hoardei. Era faimos pentru faptul că, într-o 
ceartă, lovise atât de tare un mercenar bythian, încât îl lăsase 
efectiv fără cuvinte - el, care fusese un gură-spartă, nu mai 
putuse forma cuvinte cu limba lui greoaie. Tatăl Aradnei ar fi 
putut să fie un bun războinic, dar alesese să trăiască exploatând 
nebuniile altora, nu alăturându-se lor. 

Cât trăise el, copilăria Aradnei fusese relativ sigură. Poate că el 
nu cunoscuse noţiunea de blândeţe sau modalităţile de a o 
arăta, dar, în felul lui, ţinea la fată. Vorbea încet noaptea, îi 
povestea despre mama ei, despre sătucul din care fugiseră cu 
mulţi ani în urmă, despre marea nedreptate care li se făcuse şi 
care îi împinsese departe de insula pe care el o iubea şi pe care 
îşi dorea atât de mult să se întoarcă. Toate aceste rătăciri nu 
însemnau nimic, aşa îi spunea el. Acestea nu erau decât 
încercările cărora trebuia să le facă faţă, ca un actor în piesa 
numită viaţă. Nu voia decât să se întoarcă în Grecia. Se ruga 
zilnic ca acela care-i scria zilnic soarta să-i ofere mijloacele 
pentru a o face, să-i facă povestea o epopee, nu o tragedie. 
Dimineaţa, o privea dormind, aşa că uneori se trezea simţindu-i 
privirea aţintită asupra ei şi era încălzită de ea. 

Fusese omorât de o boală care se abătuse asupra lui brusc şi 
pur şi simplu îl ucisese. Ea avea 12 ani şi fusese violată pentru 
prima dată chiar de bărbatul care o ajutase să-l îngroape, cel 
care fusese prietenul tatălui ei mulţi ani. Era plata, spusese 


omul, iar dacă fusese aşa, atunci datoria era una mare, pentru 
că o luă ca fiind a lui şi călătorise cu ea legată în spatele căruţei 
care fusese a tatălui ei. O viola în fiecare noapte, strigând 
numele altei femei în timp ce îşi deşerta sămânţa, iar apoi era 
furios pe ea. Aradna nu jelise atunci când acesta murise din 
cauza unei înţepături în talpă care, încet, îi mâncase piciorul şi 
ajunsese în centrul fiinţei lui. 

Se afla într-un ţinut agricol la sud de Castulo şi, pentru o vreme, 
îşi găsi liniştea locuind într-un sat Lucra pentru un bărbat mai în 
vârstă căruia îi plăcea s-o privească, dar care era neputincios. Îi 
vorbea aşa cum, spunea el, nu putea să le vorbească fiicelor 
sale. Era grea munca la fermă, dar era floare la ureche faţă de 
viaţa pe care o dusese până atunci. Îşi făcea treburile zilnice cu 
un sentiment distant de familiaritate, un fel de memorie 
ancestrală. Ar fi putut să rămână acolo după moartea 
bătrânului, dar fiicele lui o goniseră de pe proprietate, temându- 
se că soţii lor puteau fi atraşi de ea. Le-ar fi cerut celor două 
femei să se gândească la ea ca la o soră, dar ştia că nu se 
putea. Nu erau de- acelaşi sânge şi nu vedeau nimic la ea, cu 
excepţia propriilor defecte. 

Avea 14 ani pe atunci şi deveni din nou una dintre acele 
persoane care trăiau pe seama morţilor. Lăsase copilăria în 
urmă şi crescu repede, odată cu trupul ei de femeie. Deveni 
zveltă, cu muşchi supli şi cu pielea groasă. Mintea ei avea o 
ascuţime care o conducea către scopul propus şi nu se oprea 
niciodată, pentru că nici carnivorele care adulmecau prin 
preajma ei n-o făceau niciodată. Nu era singura femeie de pe 
câmpurile de bătălie, dar faţa ei era mai drăguță decât a celor 
mai multe, iar 


silueta ei zveltă, androgină, atrăgea privirile bărbaţilor. Ochii ei 
aveau culoarea şi strălucirea opalului. Aşezaţi pe fondul pielii ei 


bronzate şi însoţiţi de trăsături regulate, aceştia erau două 
blesteme din spatele cărora vedea lumea. 

Mersese pe jos de la Gades până la Tagus şi traversase coloana 
vertebrală a Munţilor de Argint şi întreaga coastă a lberiei, până 
la Cartagena. Fusese prezentă la căderea Arbocalei şi văzuse cu 
propriii ochi puterea crudă a cartaginezilor. Oriunde se ducea, 
găsea mereu acelaşi tip de bărbaţi, cu dorinţe la fel de uşor de 
prevăzut cum era nevoia ei de a le respinge. Veneau la ea 
noaptea, şi în timpul zilei, şi la apus: se lupta cu aceeaşi putere 
cu toţi. Unuia îi afectase vederea pentru totdeauna, zgâriindu-i 
ochiul cu o unghie zimţată; pe un altul, îl înjunghiase în 
abdomen cu un vârf de suliță; pe un al treilea îl muşcase de 
obraz şi aproape că-i smulsese carnea din locul respectiv. 
Pentru această din urmă faptă, fusese bătută până-şi pierduse 
cunoştinţa şi violată cu o violenţă răzbunătoare. 

Dar, în ciuda tuturor acestor încercări, nu era înfrântă, ci doar 
temperată, impulsionată să-şi găsească puteri noi. Ea era 
victima, da, dar vedea ceva în comportamentul bărbaţilor care-i 
făcea să fie slabi. Bărbaţii erau sexul tare, dar când erau mânaţi 
de dorinţă, deveneau vulnerabili. Pentru a se sătura, trebuiau 
să-şi poarte bâtele goale, ridicate în faţa corpurilor lor. Poate că 
acesta era aspectul final care le învingea pe cele mai multe 
dintre femei, vederea acelui membru mărit, cu un singur ochi şi 
acoperit cu o glugă, ca şarpele răului, cum de fapt era. Acest 
gând îi venise în minte în timp de trezie, dar îi reveni în minte în 
timp ce visa. O femeie moartă îi vorbea şi-i spunea că şerpii - 
indiferent cât de veninoşi erau - pot fi zdrobiţi sub un călcâi 
aşezat cum trebuie. 

Când Aradna se alătură mulţimii care avea să călătorească în 
urma armatei lui Hannibal, o făcu fără să fie interesată prea tare 
de rezultatul războiului. Mergea în urma soldaţilor, dar nu din 
devotament faţă de ei. Aceasta nu era decât următoare 
campanie: fiecare tabără îi putea da lucrurile pe care le căuta, 


într-un săculeţ atârnat de gât, păstra o comoară. O purta ca pe 
un talisman şi, într- adevăr, în interior avea oasele unui vultur 
omorât când era încă în ou, căţei de usturoi pe care-i înlocuia 
periodic pentru a păstra mirosul puternic, o singură şuviţă de 
păr despre care se spunea că fusese tăiată de pe cadavrul 
Clitemnestrei, după ce fusese asasinată cu mulţi ani în urmă, o 
mică statuetă din os de balenă reprezentând-o pe Artemis. Dar, 
de asemenea, în săculeţ se aflau mai multe monede de aur, 
începutul - spera ea - unei mici averi de care avea nevoie 
pentru a cumpăra o bucată mică de pământ în ţara aceea 
îndepărtată pe care n-o văzuse niciodată, dar din care se 
trăgea. Urma trupele lui Hannibal, dar nu era preocupată de 
niciun alt destin în afară de cel propriu. 


La începutul războiului cu Hannibal, Publius Scipio nu se 
deosebea prea tare de ceilalţi nobili tineri. Avea o statură 
medie, nu încărcată de muşchi şi, graţie antrenamentelor, bine 
sculptată şi zveltă. Contururile feţei erau sculptate aproape de 
oasele care o delimitau, adumbrite de părul castaniu-deschis. 
Într-adevăr, prietenii săi glumeau adesea că profilul său era 
suficient de fin pentru a fi bătut pe monede, deşi niciunul dintre 
ei nu-şi putea imagina de ce ar vrea cineva să facă un 
asemenea lucru. Tatăl său îi aranjase deja căsătoria cu fiica unui 
senator ilustru, Aemilius Paullus, semn sigur că un viitor luminos 
i se aşternea înainte. Intenţiona să onoreze familia distinsă din 
care provenea - prin participarea la întrunirile Senatului, prin 
obţinerea şi împărțirea generoasă a averilor, printr-un 
comportament nobil şi prin fapte excepţionale pe câmpul de 
bătălie. Având în vedere toate acestea, Publius Scipio fu destul 
de receptiv la veştile privind un viitor conflict cu Cartagina încă 
din copilărie, fusese instruit că un bărbat îşi putea face cu 


adevărat un nume doar prin eforturi susţinute. Ca atare, 
eforturile trebuiau căutate. 

Publius credea - atât cât putea crede un tânăr emotiv care abia 
acum adulmeca propria viziune despre lume - că tatăl său le era 
superior tuturor celorlalţi în ceea ce privea lucrurile importante. 


Cornelius Scipio fusese ales consul într-un moment în care 
Senatul roman se aştepta la începerea unui război. Prin urmare, 
poporul însuşi îşi demonstrase încrederea în el. Când bătrânul 
Scipio îşi prezentase planul pentru un atac pe două fronturi - el 
însuşi avea să plece pe mare către Iberia, în timp ce consulul 
celălalt, Sempronius Longus, avea ca ţintă însăşi Cartagina -, 
tânărul soldat crezu că nu avea cum să dea greş. Chiar şi când 
răscoala amenințătoare a boilor şi insubrilor îi reţinu în regiunea 
Padului Publius era convins că această întârziere nu avea foarte 
mare importanţă. Revendicările barbarilor trebuiau cercetate. 
Cu toţii ştiau că, nu de mult în istoria Imperiului Roman, astfel 
de barbari jefuiseră chiar cetatea Romei. Dar fuseseră alte 
vremuri. O altă Romă. lar galilor trebuia să li se reamintească 
acest lucru prin demonstraţii ocazionale de forţă. 

Arseră sate şi confiscară terenuri, intrară în încăierări cu aceste 
fiinţe sălbatice şi priviră fără nicio lacrimă cum indivizii deosebit 
de recalcitranţi agonizau ţintuiţi pe cruci de lemn. Suferiră şi 
ceva pierderi, simţiră cum fierbea duşmănia în spatele tuturor 
acelor ochi albaştri, dar nu întâlniră rezistenţa armată şi 
organizată la care se aşteptaseră. Tânărul Scipio avea să-şi 
amintească mai târziu că o femeie galeză cu care se culcase 
pentru a se distra într-o seară rostise numele lui Hannibal în 
timp ce ieşea din cortul său. La vremea respectivă, nu pricepuse 
nimic din această întâmplare şi o uită degrabă, numai că şi-o 
aminti mai târziu, cu semnificaţia unui blestem tardiv descifrat. 
încrezător că răscoala ce urma să izbucnească fusese înăbuşită 
în faşă, Cornelius şi legiunile sale plecară pe mare spre Massilia 


şi ajunseră pe coasta aflată la vest de Alpi. Consulul se lupta cu 
efectele târzii ale unei răceli, avea febră şi se plângea că 
picioarele sale nu-şi reveniseră în urma unei primăveri umede, 
îşi trimise fiul să se întâlnească totuşi cu magistraţii cetăţii şi 
apoi se retrase în confortul propriului apartament. Acolo îl găsi 
Publius în seara aceea, relaxându-se în compania fratelui. 
Cornelius era aşezat pe o canapea joasă, cu toga trasă peste 
coapse, iar picioarele şi le ţinea sprijinite pe un scaun de lemn. 
Chiar şi când se odihnea, consulul era înconjurat de o aură de 
autoritate. Era suplu, iar figura lui reprezenta un model pentru 
trăsăturile sculpturale ale fiului său. Un adolescent îngenunche 
în faţa lui, cu unul dintre picioarele bărbatului prins în palme. 
Tânărul ţinu piciorul în faţa sa ca şi cum l-ar fi mirosit, întreaga 
sa energie era concentrată în degete, în încheietura degetului 
mare şi în masajul pe care îl administra tălpii şi degetelor 
consulului. 

— Nu te gândi că o să mă transform într-un soldat bătrân şi 
stricat, spuse Cornelius observând intrarea fiului său. De la 
picioarele acestea o să mi se tragă. Au fost rănite în anii trecuţi, 
iar campaniile de primăvară nu le fac bine deloc. Acest băiat are 
mâini bune şi le mai linişteşte. Îmi face o oarecare plăcere, deşi 
nu sunt încă grec. 

Publius îşi salută unchiul printr-o înclinare a capului. Acesta 
stătea lângă peretele de vizavi, contemplând lumea printr-o 
fereastră micuță, ţinând o cupă de vin chiar sub nas. Gnaeus era 
un bărbat de înălţime medie, dar avea picioarele şi trunchiul 
groase şi braţe lungi şi puternice, pe care unii le asemănau cu 
cele ale unui fierar. Semăna foarte puţin cu fratele său mai 
mare, exceptând felul în care vorbea: vocile celor doi fraţi erau 
aproape identice chiar şi pentru urechile celor obişnuiţi cu ele. 
— N-am nimic rău de spus împotriva grecilor, spuse Publius. 


— Adevărat. Am uitat că tu te întâlneşti cu un număr mare de 
greci în momentele de relaxare. Poate că ar trebui să fim 
îngrijoraţi în privinţa moralității tale. Îmi aduci veşti, nu-i aşa? 

— Îţi aduc un raport, spuse Publius. Avem noutăţi, dar nu sunt 
sigur că ne putem încrede în adevărul lor. Se pare că unii dintre 
volei pretind că Hannibal a traversat Pirineii şi se apropie de 
Rhon. 

Gnaeus îşi întoarse rapid capul către nepotul său, vărsând 
câteva picături de vin pe toga cu care 


era îmbrăcat. 

— Nu se poate! 

Cornelius primi veştile cu mai mult calm, fără altă reacţie în 
afara unei strângeri sceptice a buzelor. 

— Ce crede Marius despre aceste vorbe? 

— Guvernatorul crede că sunt adevărate. Le-a auzit de la un 
informator de încredere, cu binecuvântarea unor importanţi 
conducători de trib. Spune că nu au niciun motiv să ne 
amăgească. De când a fost numit în Massilia, nu i-au făcut 
niciodată probleme serioase. Şi se pare că volcii nu au nevoie să 
fie convinşi de ameninţarea pe care o reprezintă Hannibal. Se 
pare că au propriile motive să-i urască pe cartaginezi. De 
asemenea, acest raport concordă cu veştile primite din 
Catalania. 

— Catalania nu este pe valea Rhonului, spuse Gnaeus. Cum 
poate fi în concordanţă cu veştile de acolo? 

— Este posibil, serios vă spun. Este posibil să fi traversat 
Pirineii... 

— Destul de adevărat, spuse Cornelius, dar de ce ar face-o? 
Spionii noştri ne-au confirmat că are de gând să lupte pe 
teritoriul Iberiei, unde are o poziţie puternică. Am înţeles că a 
plănuit în detaliu un război pe teritoriul iberic. De ce să-şi 
schimbe planurile tocmai acum? 


— Poate că spionii noştri nu merită aurul pe care l-am dat, spuse 
Gnaeus. 

Cornelius îşi trase piciorul din mâinile servitorului, care-şi 
desfăcu mâinile şi rămase nemişcat, în genunchi, aşteptând 
ordine. Consulul îşi puse picioarele pe pământ şi se ridică. Era 
un bărbat înalt după standardele romane, fiul său ajungându-i 
abia până la sprâncene, şi nu era bătrân, deşi se afla în ultimii 
săi ani de serviciu militar. Deşi nu mai era în formă fizică 
maximă, acest aspect nu se observa când îi domina pe toţi cu 
statura sa. lar acum făcu tocmai acest lucru, făcându-i semn 
servitorului să plece şi trecându-şi braţul peste umerii fiului său 
pentru a-l conduce către Gnaeus. 

— De ce ar traversa bruta Pirineii? întrebă Cornelius din nou. E 
destul de uşor de crezut că ar vrea să pună stăpânire pe toată 
Iberia până la Pirinei, dar să intre pe teritoriul voirilor? Prea mult 
dintr- odată şi prea aproape de teritoriile care ne interesează pe 
noi. Ar trebui să ştie că nu-i vom permite aşa ceva. De ce să se 
întindă astfel, când ştie că ne pregătim să-l atacăm? 
Sempronius m-a întrebat într-o scrisoare dacă nu cumva mă tem 
că Hannibal intenţionează să traverseze Alpii. Ideea în sine m-a 
făcut să zăbovesc câteva momente, dar a trebuit s-o resping. Ar 
fi absurd şi - oricât de impetuoşi sunt cei din neamul Barca - 
Hannibal nu este un nebun. Şi atunci ce...? 

Consulul lăsă întrebarea neterminată. Unora li s-ar fi părut că 
era o invitaţie să răspundă, dar Publius ştia că nu îi era menită. 
Luă o cupă de vin, o învârti pe sub nări şi aşteptă continuarea 
meditaţiei tatălui său. 

— Poate că e un şiretlic, speculă Gnaeus. 

Cornelius turnă câteva picături de vin în pocalul fratelui său, bău 
o duşcă însemnată din propria cupă, iar apoi dădu din cap în 
semn de aprobare. 

— S-ar putea să fie o înşelăciune, să ne ţină ocupați aici în loc să 
ne concentrăm asupra unui atac direct asupra Cartagenei. Ştie 


că şi-a depăşit limitele, dar este îndrăzneţ. S-a hotărât să se 
retragă înaintând, dacă înţelegi ce vreau să spun. Dacă ne 
menţine atenţia concentrată aici, ar putea încă să-şi salveze 
cetatea. Ar putea, spre sfârşitul anului, să se retragă în Iberia şi, 
astfel, să încheie anul retrăgându-se, dar mai mult câştigând 
decât pierzând. Tocmai de aceea sunt încă hotărât să facem 
presiuni asupra lberiei. Gnaeus va acosta la Emporiae pentru a 
pregăti calea. Eu voi veni din urmă cu grosul armatei. Să-l lăsăm 
pe Hannibal să afle că cetatea lui este asediată şi că 
Sempronius se îndreaptă pe mare către pământul său natal. Va 
vedea că şiretlicurile nu se pot măsura cu o minte hotărâtă. Nu 
sunteţi de acord? 


Publius aprobă printr-o mişcare a capului, dar avea o altă idee şi 
ştia că, în sfârşit, i se dăduse ocazia să vorbească. 

— Dar - de dragul meticulozităţii - ce facem dacă, într-adevăr, 
este nebun? 

— Ce? 

— Ce facem dacă ţinta sa este Roma? 

Pentru câteva momente, Cornelius îşi studie fiul, cu capul într-o 
parte, privindu-l cruciş, ca şi cum nu era sigur că-l recunoştea 
pe tânăr. 

— De dragul meticulozităţii... Dacă Italia este ţinta, atunci, în 
mod sigur, trebuie să se ţină aproape de coastă şi să ne 
înfrunte. Nu ar încerca să traverseze munţii pieptiş. Pierderile pe 
care le- ar suferi ar asemăna această înaintare cu o sumă de 
lupte zilnice. S-ar putea să aibă o încredere exagerată în sine, 
dar tot nu şi-ar irosi armata luptându-se cu gheaţa, zăpada şi cu 
galii. Dacă ar ajunge în Italia, ar fi în fruntea unei liote de 
cerşetori flămânzi. Nu, dacă vrea Roma, trebuie ca mai întâi să 
treacă de noi, iar eu aş fi bucuros de o astfel de întâlnire. 

Încă o dată, tonul său sugera că discuţiile ulterioare nu-şi aveau 
rostul. Umplu din nou pocalul lui 


Publius şi i-l întinse. 
— Luând în consideraţie toate acestea, cred că ne putem 
continua pregătirile fără teamă. 


Nimeni nu ar putea spune că drumul către Rhon fusese lipsit de 
evenimente pentru cartaginezi. Îşi întinseră stăpânirea mai 
departe decât fuseseră vreodată graniţele lor, prin negocieri 
dure, uneori prin război deschis, asediu sau ambuscade. 
Hannibal ştia că trebuia să păstreze controlul pământurilor care 
se întindeau între el şi Cartagena. Armata călătorea în trei 
coloane de război, separate de câţiva kilometri, fiecare cu 
propriile sale încercări de înfruntat şi fiecare condusă de câte un 
Barca. Trimiteau înaintea lor emisari de pace, dar era greu 
pentru orice popor să privească această putere armată şi să nu 
pună mâna pe sabie sau pe suliță. Soldaţii originari din Insulele 
Baleare, mici şi robuşti, mărşăluiau în primele linii, cu praştiile 
pregătite, capabili ca, în numai o secundă, să trimită pietre 
şuierând prin aer cu o viteză orbitoare; lângă ei mergeau acele 
animale mari de culoare gri, călărite de bărbaţi a căror origine 
putea fi ghicită. Animalele cenuşii erau masive, având urechi 
mari, iar nasul era la fel de puternic şi de flexibil ca oricare 
dintre picioare. În spatele lor veneau rânduri şi rânduri de 
soldaţi, mărşăluind în diversele companii şi grupări tribale, 
urmate de soldaţii călare; în urma tuturor, se înşira un convoi de 
bagaje care alimenta fiara războiului. Armata cartagineză 
bătătorea pământul cuprins de înviorarea primăvăratică, 
transformându-l într-un mare pustiu. De-o parte şi de alta a 
traseului lor, pământul rămânea gol, ca şi cum ar fi fost 
traversat de un nor de lăcuste, iar în spatele armatei umblau 
lupi, vulpi, şorecari, corbi şi roiuri de muşte. 

Ajunseseră la o învoială să treacă pe teritoriul tribului Ruscino, 
dar erau şi alte facţiuni tribale cu care trebuiau să se înfrunte. 


Niciun conducător nu putea să aibă în stăpânire absolut toţi 
membrii unei populaţii. Deşi niciun cartaginez nu dormea liniştit 
noaptea, către sfârşitul verii puteau spune că îşi impuseră prin 
mari eforturi dominaţia asupra Catalaniei. Nicio legiune romană 
nu apăruse la orizont, aşa că Hannibal îi lăsă lui Hanno comanda 
triburilor care trăiau pe teritoriile de până la poalele Pirineilor. 
Apoi porni cu armata peste munţi şi cobori în câmpia care ducea 
către Rhon. 

Ajunşi la râul acela, volcii se adunară pentru a le ţine piept. Aflat 
pe malul dinspre vest, Hannibal zări pentru prima dată 
creaturile sălbatice din mâinile cărora, în expediţia anterioară, 
Monomachus abia scăpase. Purtau părul lung şi erau pe 
jumătate dezbrăcaţi, aveau pielea palidă precum scândura de 
pin, pe care unii şi-o vopsiseră în tonuri de verde şi albastru. 
Strigătele lor transmiteau, peste întinderea plană şi unduioasă a 
curenților domoli, provocări rostite într-o păsărească ciudată, un 
dialect gutural complet străin pentru urechile unui african. ŞI 
totuşi înţelesul din spatele acelor 


cuvinte era destul de clar, îngemănat fiind cu gesturi sugestive. 
Volcii gesticulau folosindu-şi braţele şi degetele, îşi dezveleau 
fesele şi se apucau de vintre, scoteau limbile şi îşi agitau săbiile 
lungi deasupra capului. În mod clar, nu erau un popor dispus să 
negocieze. 

— Oamenii aceştia nu sunt în toate minţile, spuse Mago, aflat 
lângă fratele său. Hannibal cântări imaginea care-i era oferită cu 
o figură impasibilă. 

— Nebuni sau nu, spuse el, ne stau în cale. 

Şi, astfel, alcătui un plan pentru a-i îndepărta. Pentru a-l duce la 
îndeplinire, Mago plecă imediat după lăsarea întunericului cu un 
contingent din Legiunea Sacră protejându-l îndeaproape. În 
spatele lor venea restul contingentului, iberici aleşi pentru 
uşurinţa cu care se deplasau prin apă, câţiva având câte un corn 


galic legate de spate, care se ridicau peste capetele lor, ca şi 
cum din carnea lor creşteau nişte păsări stranii cu gâtul lung. 
Mergeau pe urmele a două călăuze galice, care-şi riscau vieţile 
şi libertatea familiilor lor dacă-i induceau în eroare pe soldaţi. Nu 
înaintau în rânduri uniforme, ci strecurându-se printre copaci, 
ferindu-se de crengile joase şi sărind peste albiile pârâiaşelor, 
tot ieşind şi intrând în umbră. O vreme urmară cursul Rhonului. 
Apoi părăsiră firul apei pentru a urca într-o zonă deluroasă de 
unde zăreau, uneori, râul curgând în depărtare, un şarpe negru 
care traversa peisajul, cu excepţia locurilor unde lumina lunii 
trasa dâre argintii. Poposiră într-o pădure de pin, la mare 
altitudine, având grijă să se mişte puţin şi să nu facă focuri mari. 
Patul de cetină îi păru lui Mago aproape un lux. Prindea acele 
între arătător şi degetul mare şi, pentru o vreme, se ocupă cu 
smulsul lor, unul câte unul. Această activitatea avea în ea ceva 
liniştitor. 

În seara următoare, când coborâră din nou la râu, călăuzele îi 
conduseră în zona unde voiau să ajungă. Era exact aşa cum li se 
promisese: o insulă acoperită de copaci, care împărțea apele în 
două. Până la ea, apa era suficient de puţin adâncă pentru ca, în 
cea mai mare parte, oamenii să-şi croiască drum mergând şi nu 
pierdură contactul cu fundul râului decât pentru câteva 
secunde, deşi acestea fură înnebunitoare pentru cei care nu 
ştiau să înoate. Inima lui Mago începu să bată cu putere când 
simţi că picioarele sale nu mai ajungeau la fundul apei. Bărbia i 
se cufundă. Scuipă, simţi că se îneacă şi îşi lăsă capul pe spate, 
atât de mult, încât se uita direct la cer şi îl simţea mişcându-se 
deasupra sa, iar pe moment, avu senzaţia că fiecare licăr de 
lumină era un ochi care se uita în jos la el. Dar atunci piciorul 
său întâlni o piatră. Una, apoi alta, apoi una mare, de care se 
lovi cu ambele picioare şi se răsturnă. Apoi, apa era din ce în ce 
mai puţin adâncă. Ajunse pe insulă într-o formă la fel de bună 
precum a celorlalţi. 


Dar aceasta nu fusese decât jumătate din traversare: de 
cealaltă parte a insulei, apele erau mai adânci şi mai iuți. Se 
puseră la treabă, tăind pini, retezând crengile de pe trunchiuri şi 
unindu-le pe acestea din urmă pentru a face plute. La lumina 
slabă a lunii, nu era o muncă uşoară, dar o duseră la bun sfârşit 
înainte ca luna să apună şi să-i lase în beznă. Porniră la bordul 
plutelor greu de cârmit, vâslind către pădurea întunecată de pe 
celălalt mal. 

Abia ajunseseră la țărm când se iviră zorii. Traseră plutele la 
adăpostul copacilor şi se adunară într-o vale îngustă pentru a se 
încălzi pe lângă foc şi ca să mănânce. Mago puse străji, dar 
majoritatea soldaţilor adormiră imediat ce se culcară pe pământ 
şi îşi petrecură ziua odihnindu-se. Mago Barca nu trecu în lumea 
viselor atât de repede. Stătea întins, privind coronamentul des 
de deasupra sa, cu miile de crengi dispuse în straturi şi 
încrucişându-se. Ochii săi căutau modele regulate formate din 
contururi şi umbre, dar nu exista aşa ceva acolo. Această 
constatare îl deranja, pentru că se părea că, în haosul 
pământului, prea rar se întâmpla ca natura să construiască 
forme ordonate. De ce era aşa? De ce nu existau două ramuri la 
fel, două frunze care să reprezinte copia fidelă una pentru 
cealaltă? Până la urmă, adormi, dar nu avu parte de un somn 
odihnitor. 

Puţini fură aceia care se treziră până spre sfârşitul după-amiezii. 
Fură treziţi de foame, iar 


conştiinţele le reamintiră sarcina pe care o aveau înainte. Cea 
de-a treia noapte fu dedicată marşului înapoi, în aval, o 
manevră dificilă, având în vedere că se temeau să nu fie 
descoperiţi. Se mişcau atât de silențios, încât cei din fruntea 
contingentului dădură peste un grup de căprioare luate prin 
surprindere. Ţapul stătea pe coama unui deal neîmpădurit, 
hrănindu-se cu arbuştii tineri răsăriţi peste cicatricele lăsate de 


un incendiu care izbucnise în urmă cu câţiva ani. În jurul său, 
erau cinci căprioare şi doi masculi tineri, având cu toţii capetele 
lăsate în jos, bucurându-se de ospăţul lor nocturn. Cei doi gali 
fură primii care zăriră animalele. Unul ridică un braţ pentru a-l 
opri pe celălalt. Această mişcare bruscă fu suficientă pentru a 
trimite, prin atmosfera încărcată de tensiune a nopţii, o undă de 
şoc prin contingent şi, rând pe rând, fiecare soldat rămase 
neclintit. Sunetul rezultat o fi fost unul mai ciudat decât cele 
date de mişcarea lor, pentru că ţapul privi în sus, îşi ridică nasul 
şi cercetă atmosfera tăcută a nopţii. Grohăi un avertisment şi 
fugi, lăsându-le pe căprioare singure pe moment. Apoi se puseră 
şi acestea în mişcare. Coborâră dealul şi ieşiră din câmpul vizual 
al soldaţilor, cu dosurile pendulând în salturi, cumva înşelător, 
ţinând cont de iuţeala de deplasare a animalelor. În nemişcarea 
goală ce se instală apoi, cei doi gali se uitară lung unul la 
celălalt. Începură să vorbească nedesluşit despre semnificaţiile 
profunde ale unei asemenea întâlniri şi ar fi continuat ceva 
vreme dacă Mago nu le-ar fi făcut semn să tacă. 

După acest incident, marşul lor fu lipsit de alte întâmplări 
deosebite. În dimineaţa celei de-a patra zile, se aflau în locul 
convenit. Mago puse să fie aprins focul de semnalizare şi 
mesajul convenit se ridică în aer sub forma fumului alb, 
unduitor. Privind cum se ridică dâra de fum, Mago spuse în 
şoaptă o rugăciune către Baal, implorându-i atenţia şi 
binecuvântarea în aventura care îl aştepta de acum înainte. 
Odată încheiate aceste preparative, le făcu semn soldaţilor să 
avanseze. 


Deşi Imco Vaca ştia că, în urmă cu câteva zile, Mago plecase cu 
un grup mic de soldaţi într-o misiune, planul nu îi fusese 
explicat. Plin de îngrijorare, se desprinse de mal şi începu 
traversarea cursului de apă. Numărul volcilor se mărise în 


ultimele zile. Era greu să-i numeri, fiind aliniaţi la țărm dintr-o 
zare în alta. Mulţi îşi aşezaseră tabăra chiar pe marginea 
stâncoasă a râului, iar alţii printre copaci şi pe dealurile din 
spatele lor. Când văzură că soldaţii cartaginezi începeau, în 
sfârşit, să traverseze râul, scoaseră strigăte de bucurie. Îşi 
loveau săbiile de scuturi şi suflau în cornii lor curbați, 
instrumente ce scoteau sunete nicidecum muzicale, ci 
asemănătoare cu mugetul unui elan prins într-o mlaştină Aveau 
impresia că soldaţii cartaginezi se îndreptau către un măcel. 

Pe parcursul primei jumătăţi a drumului, Imco nu i-ar fi 
contrazis. El se afla pe una dintre barjele mari care porniseră din 
amonte. În prima parte a călătoriei, manevră o cârmă, sprijinind- 
o pe fundul apei, trăgând de ea şi apoi luând-o de la început. 
Încercau să prindă cât mai mult avânt, înainte ca râul să devină 
mai adânc, dar, până trecură la vâsle, păreau să se mişte mai 
degrabă în sensul curentului decât dinspre un mal către celălalt. 
Şi nici nu erau singuri. Răspândite în depărtare de-a lungul 
malului, în aval, se aflau nenumărate vase, de toate felurile. 
Barje din copaci întregi legaţi cu frânghii din scoarță de copac, 
plute care se aflau atât de jos, încât ocupanţii lor erau în apă 
până la glezne. Câteva vase aveau pânze simple care să le 
înlesnească deplasarea, iar altele erau trase de cai cu pripoane. 
Unii soldaţi erau călare pe câte-o bucată de buştean, cu 
picioarele în apă de-o parte şi de alta, cu armele legate de 
spate, împingând apa cu braţele. Dintre ei, singurii care se 
simțeau în largul lor în apă erau ibericii. Mulţi dintre ei 
dispreţuiau toate aceste vase la un loc. Înotau cu scuturile 
strânse la piept, iar îmbrăcămintea şi echipamentul le purtau în 
spate, în saci de piele. Era o flotilă pestriță. 

Când se aflau la jumătatea distanţei dintre maluri, începură să 
pice primele proiectile lansate de gali, căzând în apă cu ceva 
mai mult zgomot decât ar face o pietricică aruncată de pe mal. 
Dar nu erau 


pietricele, după cum avea să afle destul de curând bărbatul de 
lângă Imco. Tânărul soldat auzi cum acesta se opri brusc din 
vorbit. Recunoscu zgomotul surd şi lipăit al impactului. Dar nu 
ştiu că bărbatul fusese lovit până ce acesta nu-l apucă de umăr 
şi nu îl trase spre el. Vecinul său fusese prins de săgeată cu 
gura deschisă. Aceasta îi ţintuia limba de cerul gurii şi îi 
străpungea laringele. Ochii bărbatului nu trădau nici urmă de 
panică, ci numai suspiciune. Probabil că, odată cu înţelegerea 
situaţiei în care se afla, această expresie avea să se schimbe, 
dar Imco nu observă nimic. 

Se întoarse, apucându-şi scutul şi adăpostindu-se în spatele 
acestuia. Era complet sigur că înrolarea în această campanie 
fusese cea mai mare greşeală din scurta sa viaţă. Încă de la 
începerea  marşului, nimic nu-i mersese bine. În prima 
săptămână de la plecare, călcase cu piciorul gol pe un cârlig de 
undiţă. În ochii războinicilor din jurul său, rana era mică, dar îi 
cauzase o durere necontenită pe toată durata marşului. Praful şi 
noroiul intraseră în rană şi transformaseră întreaga zonă într-o 
masă inflamată de durere plină de puroi. Cam înainte de 
traversarea Pirineilor, Imco luase păduchi de corp. Aceştia îi 
atacau cu mare cruzime vintrele, muşcându-l cu atâta putere, 
încât uneori tresărea, oprindu-se înfiorat chiar în mijlocul 
coloanei de războinici. 

Acum era sigur că existenţa sa nefericită avea să se sfârşească, 
iar trupul avea să fie lăsat să plutească asemenea atâtor resturi 
duse de curent. Îşi închipuia ravagiile naturii asupra cadavrului 
său, concentrându-se mai ales asupra organelor genitale: o 
broască ţestoasă flămândă molfăindu-i penisul flasc, peştii 
ciugulind săculeţii ridaţi ai bărbăţiei sale, anusul - o zonă în care 
nu permisese nicio violare în toată viaţa lui - înghiontit de 
şorecari pleşuvi şi cu gâtul lung. Ce prost era! Ar fi trebuit să 
renunţe la postul său din armată şi să fi plecat acasă, în 


Cartagina, pentru a se bucura de noua avere a familiei. Nu avea 
ce căuta în acest ţinut străin. Succesele repurtate până acum în 
război fuseseră daruri de la zei. Acum le epuizase bunăvoința 
crezându-se un adevărat războinic, imaginându-şi că va putea 
mărşălui alături de Hannibal în misiunea sa nebunească. 
Reflectând la toate acestea, observă târziu schimbarea ce avu 
loc în cursul bătăliei. Abia când un soldat de lângă el îl înghionti, 
glumind pe seama curajului său de războinic, Imco aruncă o 
privire peste marginea scutului, către malul îndepărtat. Galii 
erau cuprinși de haos. Strigau, dar nu peste apă. Acum ţipau 
unii la alţii. Unii erau întorşi cu spatele la vasele care se 
apropiau. Ploaia de săgeți aproape că se oprise. Părea să fie 
mare dezorientare în spatele lor, pe care o amplificau cu 
strigătele. Aerul se umplu de fum, nu cel scos de focurile din 
tabără, ci de distrugere. Şi apoi se auziră chemările de corni. Nu 
erau diferite de cele folosite de volei cu numai câteva momente 
în urmă, dar se auzeau din altă direcţie, iar cei care suflau în ei 
nu se pricepeau. Sunetul ţâşni şi se întrerupse rapid, crescu şi 
scăzu în volum. Discordanţa lor îi împinse pe gali într-o şi mai 
mare stare de confuzie. Apoi Imco îi zări: Mago şi micul său 
contingent. 

Soldaţii lui Mago ar fi fost copleşiţi numeric, numai că, în 
momentul acela, prima navă ajunse la țărm. Câţiva iberici săriră 
în apele râului cu săbiile în mâini şi se dezlănţuiră. Cavaleriştii 
se urcară pe cai, tăiară sforile ce-i ţineau priponiţi şi le dădură 
pinteni să pornească prin apă. Unii începură să-şi arunce suliţele 
de pe barje, lovindu-i pe gali în spate şi în părţi. Bărbatul de 
lângă Imco - nevrând să irosească una dintre armele sale 
preferate - aruncă o toporişcă spre mal. Rotindu-se, aceasta 
trasă o linie arcuită şi stranie prin aer şi lovi un gal chiar în 
moalele capului. Deşi nu îl atinsese deloc cu partea cu tăiş, forţa 
impactului fu suficientă să înmoaie picioarele bărbatului şi să-l 
culce la pământ. Văzând aceasta, soldatul care aruncase 


toporişca scoase un urlet animalic de plăcere. Ţipătul lui îi făcu 
lui Imco pielea ca de găină şi, un minut mai târziu, i se alătură şi 
el. Era clar că această luptă avea să fie o învălmăşeală. 

Până ce Imco reuşi să vadă pietrele de sub apa ce-i ajungea 
până la genunchi din locul unde acostase barja, uitase frica ce-l 
făcuse să se ghemuiască sub scut. Setea de sânge aflată în 
spatele 


laşităţii este un impuls puternic. Imco îl simţi în toată fiinţa sa. 
Sări pe mal şi prima sa lovitură avu ca ţintă gamba unui tânăr 
care, din nu se ştie ce motive, gonea înnebunit de-a lungul 
malului în loc să se îndepărteze de acesta. Galul se prăbuşi, se 
întoarse şi se uită în sus printr-o claie de cârlionţi blonzi 
murdari. Dintr-un motiv care nu-i era în întregime clar, Imco îşi 
îndreptă următoarea lovitură chiar între ochii gri-albăstrui ai 
bărbatului. 


Până în a cincea zi, toată armata trecu pe malul celălalt, în afară 
de elefanţi şi de îngrijitorii lor. Aceştia din urmă se pregăteau 
încă de când ajunseseră cu toţii la Rhon. Câteva plute fuseseră 
trimise pe apă cu câte un singur elefant, dar mai multe 
pahiderme intraseră în panică şi se aruncaseră în apă. Două 
dintre ele făcură cale-ntoarsă; alte două reuşiră să înainteze 
până la celălalt mal, cu spinările, vârfurile craniilor şi trompele 
ieşite din apă. Îngrijitorii observară că, nu se ştie în ce fel, 
elefanții găsiseră porţiuni mai puţin adânci ale albiei, perfecte 
pentru traversare. Una dintre călăuzele de elefanţi jura că 
aceştia înotaseră şi că ştia că, în ţara sa natală, elefanții înotau 
chiar pe porţiuni mai lungi, dar ceilalţi îi strigară că e nebun. 

Plutele mici erau socotite prea riscante, aşa că se hotărâră să 
folosească altă metodă. Vandicar le ordonă îngrijitorilor să 
construiască un debarcader înspre larg. Dincolo de acesta, 


construiră plute din trunchiuri zdravene, unele la fel de groase 
ca trupul unui om, unite cu mai multe rânduri de sfoară. Puseră 
pământ pe plute şi plantară smocuri de iarbă deasupra acestuia; 
ba chiar fixară copaci cu ramuri înverzite în poziţie verticală. 
Cantități chiar mai mari de sfoară fură strânse din aval, din 
amonte şi din toate direcţiile. Frânghiile fură legate unele de 
altele, prinse de plută şi trase către celălalt mal, unde fu nevoie 
de un întreg corp de soldaţi pentru a ţine sfoara dreaptă, 
învingând presiunea curgerii apelor. 

Încărcarea animalelor pe insulele plutitoare nu fu o sarcină 
uşoară. Femelele fură primele, fiind mai calme decât masculii şi 
mai înclinate să aibă încredere în oameni. În urma lor, veneau 
câţiva masculi agitaţi, încercând pământul, găsind că era de o 
calitate îndoielnică, lucru evident din mugete şi din mişcările 
agitate ale urechilor. Vandicar îi blestema în limba sa maternă, a 
hinduşilor. Şeful călăuzelor de elefanţi părea să nu se teamă 
deloc de aceste animale imense. Le lovea crupele, le trăgea de 
fildeşi şi chiar părea să le scuipe în ochi atunci când era cu 
adevărat furios. 

Pentru o vreme, aceste fapte trecură fără a fi sancţionate, dar 
apoi unul dintre masculii tineri făcu notă discordantă. Îşi înălţă 
capul. Nu era o mişcare de furie, dar fu suficient de rapidă 
pentru a-l lua pe nepregătite pe Vandicar. Fildeşul elefantului îl 
înghionti în umăr. Unul din picioare i se împiedică de celălalt, 
întinse mâna să se sprijine de un puiet care nu avea rădăcini şi, 
ca atare, nu găsi ceea ce căuta. Un moment mai târziu, ajunse 
în apă: pe spate, cu braţele întinse de-o parte şi alta, cu gura 
deschisă de uimire. Acest incident păru să confirme bănuielile 
tânărului mascul. Se întoarse şi fugi înapoi pe malul solid, 
determinând mişcarea întregului grup, atât masculii, cât şi 
femelele. La urma urmelor, nimeni nu avea încredere în omul 
acela nebun, mai ales acum, cât se căţăra pe mal cu o înfăţişare 
de şobolan murat. 


Până la urmă, animalele fură trecute pe celălalt mal - unele pe 
plute, iar altele înotând -, iar armata se urni din nou. Se 
menţinură de-a dreapta Rhonului, urmându-i cursul spre nord. 
Hannibal ştia că, la un moment dat, fluviul avea să facă un cot 
la începutul Alpilor, şi că, îndepărtându-se de țărm, erau din ce 
în ce mai departe de romani. Deşi fusese tentat să se înfrunte 
cu legiunea lui Scipio, prefera să câştige mai mult teritoriu 
italian, apoi să se lupte chiar în ţinutul romanilor, unde orice 
victorie putea fi valorificată rapid. De asemenea, se apropiau de 
cea mai mare barieră naturală din calea lor. Deja simţea cum 
neliniştea creştea în rândul soldaţilor. Lăsaseră în urmă mai 
mult decât sforţările unei campanii normale de un sezon, dar 
acum oamenii stăteau treji nopţile din cauza 


provocărilor necunoscute pe care aveau să le işte gheaţa şi 
stâncile, murmurând în jurul focurilor de tabără. Hannibal 
observa toate acestea, pentru că ochii lui erau ageri, iar 
degetele sale atingeau fiecare soldat precum cele ale unui 
medic ce examinează corpul unui pacient în locuri depărtate de 
cele unde se simte boala. 

Astfel, nu din neglijenţă, ci în urma unei decizii conştiente, 
hotărî să nu-i alunge pe cei care însoțeau armata. Avea să fie 
greu să impună ordinea în orice situaţie, dar, de asemenea, 
Hannibal ştia că o parte din luptătorii săi aveau să se strecoare 
printre cei alungaţi. Printre cei care însoțeau armata, câţiva 
ofiţeri ascundeau sclavi şi concubine. Chiar şi unii dintre soldaţii 
plătiţi îi angajau pe însoțitori să procure furaje, mâncare şi 
obiecte de uz comun. Mulţi, bineînţeles, satisfăceau nevoile 
sexuale ale trupelor. Rar se întâmpla ca bărbaţii care alcătuiau o 
forţă implicată într-o campanie de cucerire să nu aibă prăzi de 
război, monede, arme sau podoabe; cei care urmau trupele 
ofereau distracţii pe care să cheltuiască asemenea flecuşteţe. 
Câţiva dintre veteranii libieni capturaseră sclavi din rândul 


galilor. Din moment ce Hannibal ştia că soldaţii aceştia luau 
foarte în serios drepturile lor la prada de război, nu comentă 
deloc pe seama acestui fapt. De asemenea, poate că şi cei mulţi 
care nu se amestecau cu cei care urmau trupele erau încurajați 
de starea de normalitate pe care o sugerau aceştia. Dacă prin 
aceste ţinuturi sălbatice puteau călători femei, copii cu braţe 
subţiri, bătrâni trecuţi de vârsta luptelor şi chiar capre şi porci... 
atunci, în mod sigur, se potrivea şi bărbaţilor în floarea tinereţii. 
Hannibal cunoştea acest mod de gândire şi, în momentul 
respectiv, îl tolera, deşi ştia foarte bine că nu era decât o iluzie. 
Numai cei mai puternici îşi aveau cu adevărat locul în această 
aventură. 

De fapt, era surprins că cei care nu făceau parte din trupe 
rezistau atât de bine. Marşul lor nu fusese în niciun moment 
uşor, iar acum traversau un teritoriu lipsit de drumuri care să-şi 
merite numele. Îşi croiau drum cu greu prin păduri, peste creste 
şi râuri, cu toată ordinea pe care o puteau menţine pe acest 
teren accidentat. lar asta nu era mult. Deşi nu venise încă iarna, 
orele friguroase de dinaintea zorilor erau grele pentru cei 
originari din zone cu climă caldă. Din ce în ce mai des, se 
trezeau în zori umezi, în care pământul era acoperit cu ceţuri 
joase şi reci, care se mențineau printre ei din ce în ce mai mult, 
cu fiecare zi care trecea. Într-o dimineaţă cufundată în linişte, 
Hannibal ieşi din cortul său şi admiră tabăra acoperita cu un 
strat de brumă. Firele subţiri de gheaţă se topeau cu 
repeziciune, dar întreaga armată le recunoscu drept vestitori ai 
anotimpului care avea să vină. 

Hannibal opri marşul în regiunea Cavares cât să asculte disputa 
dintre doi fraţi, fiecare revendicând conducerea clanului lor. 
Preocupaţi de propria dispută, nu arătară ostilitate faţă de 
cartaginezi. În schimb, îi cerură lui Hannibal - ca străin fără 
niciun interes în acel diferend - să le fie judecător şi fură de 
acord să-i respecte decizia. Hannibal îi ascultă pe amândoi şi îşi 


dădu rapid seama că totul se reducea la dorinţa fratelui mai 
tânăr de a uzurpa dreptul fratelui mai mare. Luă deci partea 
acestuia din urmă, căci vârsta era factorul care avea greutate în 
astfel de situaţii. Când anunţă decizia luată, argumentă 
amintind precedentul a mii de ani de istorie. 

Cartaginezii plecară fără să aibă nici cea mai vagă idee dacă 
hotărârea lor avea să dureze, dar rolul de arbitru le convenise 
până atunci. Fratele mai mare aprovizionă armata destul de 
bine din recolta de toamnă. Îi trimise cu o escortă care le 
asigură flancurile printr-un teritoriu deluros ce părea să facă loc 
unor culmi chiar mai înalte, până la poalele Alpilor. 

Îi izgoniră pe cavari până la râul Druentia, un torent sălbatic cu 
mai multe braţe, care curgea învolburat printr-o albie stâncoasă. 
Traversarea avea să fie dificilă, dezordonată, un adevărat 
calvar. Abia acum, când se văzură lipsiţi de prieteni la poalele 
munţilor, îngrămădiţi pe malul acestor ape duşmănoase, 
mormăiala oamenilor deveni cu adevărat suficient de puternică 
pentru a fi auzită. Niciunul dintre ei nu rostea plângeri care să-l 
vizeze direct pe comandant, dar Hannibal auzi 


suficiente de la generalii săi. Soldaţii se întrebau dacă această 
traversare a munţilor era într-adevăr posibilă, mai ales atât de 
aproape de instalarea iernii. Oare comandantul nu vedea, cum 
ei înşişi vedeau, colibele părăginite ale ţăranilor cu părul ca 
paiul care trăiau în zonă? Vitele pipernicite, oile tremurând de 
frig, râurile tumultuoase şi înspumate? Acesta nu era un ţinut 
potrivit pentru oameni civilizaţi. Avea Hannibal de gând să 
rămână celebru pentru conducerea unei armate spre o pierzanie 
albă? Delegații de soldaţi le propuneau conducătorilor lor alte 
planuri: ar trebui să ierneze în ţinuturile unde se aflau acum; ar 
trebui să atace Massilia; ar trebui să se retragă în Iberia cu 
prada considerabilă câştigată în această campanie lungă. 


Hannibal ascultă aceste plângeri, dar nu le răspunse, în 
momentul respectiv, decât prin tăcere. El fu unul dintre primii 
oameni care reuşiră să traverseze râul Druentia, în văzul 
tuturor, ţinându-şi echilibrul pe trunchiul alunecos al unui pin 
doborât, îşi croi cale cu greu printre ramuri, sări de pe trunchi 
pe un bolovan, după care se aruncă pe burtă într-o porţiune 
mişcătoare a râului. Într-un final, ieşi pe malul celălalt, cu apa 
picurându-i din veşminte şi aproape îngheţat. Privi în urmă, spre 
armata în expectativă, cu o expresie acuzatoare întipărită pe 
chip. Mormăind, ceilalţi nu avură de ales şi îi urmară exemplul. 

Curând după aceasta, fură întâmpinați de o delegaţie din partea 
tribului pe pământurile căruia se pregăteau să intre, allobrogii. 
Era un grup restrâns, alcătuit din cinci bătrâni, fiecare susţinut 
de câţiva războinici. Monomachus, care nu avea încredere în 
niciun popor, cu atât mai puţin în gali, îi escortă personal în 
tabără, postând garda aleasă de el pe flancuri - libieni cu 
membre puternice, care împărtăşeau pasiunea generalului lor 
pentru măcel. Hannibal le acordă allobrogilor o audienţă în faţa 
cortului său. Stătea pe scaunul simplu, cu trei picioare, pe care-l 
lua mereu cu el în campanii. Fusese al tatălui său, după cum le 
explică delegaților prin intermediul tălmacilor săi. După 
schimbarea politeţurilor obişnuite şi acceptarea darurile pe care 
le ofereau galii - cel mai important, un craniu enorm de cerb 
poleit cu aur -, Hannibal îi întrebă care era scopul acelei vizite. 

Conducătorul soliei, Visotrex, făcu un pas înainte pentru a vorbi 
în numele tuturor. O pală de păr neîngrijit îi ascundea figura; 
şuviţele argintii îmbâcsite fuseseră cândva blonde. Rostea 
cuvintele cu o asprime profundă, ceea ce le făcu să fie dincolo 
de orice înţelegere pentru Hannibal, aşa că, de data aceasta, 
trebuia să se bazeze numai pe interpretul său. Visotrex 
pretindea că oamenii din tribul său auziseră tot ce aveau nevoie 
despre Hannibal şi armata puternică pe care acesta o conducea; 
nu aveau nicio dorinţă să încrucişeze armele. Venea să le ofere 


trecere liberă pe pământurile lor, chiar şi călăuze, pentru că 
drumurile erau grele şi numai cunoştinţele unui localnic aveau 
să-i îndrume pentru a traversa zona fără să îndure pierderi 
grele. 

Hannibal îi ceru bărbatului să-şi ferească părul de pe faţă. 
Visotrex se supuse. Figura sa era marcată de adâncituri 
asemănătoare unor peşteri, ochii erau atât de adânciţi în orbite, 
încât se mențineau în umbră, obrajii se strângeau pe oasele 
feţei, iar gura o avea suptă, urmând linia dinţilor. Pe gâtul său 
se vedea o excrescenţă care putea explica oarecum 
contractarea glasului său; era ca şi cum bărbatul ar fi înghiţit o 
lămâie cu totul şi aceasta se oprise de o parte a gâtlejului său. 
Cu toate acestea, faţa galului era de nedescifrat, o informaţie pe 
care Hannibal o detectă cu mare atenţie. 

— Rosteşti această ofertă în numele întregului tău popor? 
Visotrex încuviinţă, aruncând o privire către compatrioţii săi 
pentru a verifica acest lucru. Aceştia îşi exprimară acordul prin 
mişcări din cap şi vorbiră în limba lor până ce Hannibal le făcu 
semn să tacă. 

— Eşti o căpetenie sau un simplu sol? 

Galul spuse că era căpetenie, aşa cum fusese şi tatăl său 
înaintea lui, şi că fiul lui le va conduce poporul după moartea sa. 
Spunând acestea, Visotrex arătă către tânărul care stătea în 
spatele umărului 


său stâng. Hannibal îl privi. Era cu un cap mai înalt decât tatăl 
său, avea umerii largi, o faţă cu trăsături regulate, dar pe care 
se aflau prea puţine elemente care să amintească de tatăl său. 
— Acesta este fiul tău? întrebă Hannibal. Pare să fie 
binecuvântat de zei. Pentru prima dată, chipul lui Visotrex fu 
însufleţit de emotie. Mândrie. 

— În el eu văd viitorul poporului meu. Acesta este un lucru 
mare, spuse el. 


— Da, este, spuse Hannibal. Dai dovadă de înţelepciune venind 
la mine aşa, ca prieten, fără nicio bănuială, fără duşmănie. După 
cum ţi s-a spus, noi nu avem nimic de împărţit cu tine. 
Duşmanul nostru este numai Roma. Dar calea către ea ne aduce 
pe pământurile tale. Dacă îţi ţii cuvântul, vei vedea că trecerea 
noastră nu va arunca asupra voastră o mare povară. De fapt, ai 
putea trage folos din ea. Tot ce îţi cer e să călătoreşti alături de 
mine cât timp ne aflăm pe pământurile voastre. Dacă aş putea 
să-ţi ofer ospitalitatea noastră în vreme ce tu mi-o oferi pe a 
ta... 

Auzind această ultimă sugestie, Visotrex, care urmărise 
discursul cu o ureche înclinată spre tălmaci, rămase împietrit. 
Părea a nu fi sigur cum să răspundă, ba chiar aruncă o privire 
către ceilalţi pentru îndrumare. Într-un final, îşi ridică braţele în 
lateral: acest lucru nu era posibil. O căpetenie are multe 
îndatoriri. Trebuia să prezideze anumite ceremonii, aşa că 
sugestia lui nu putea fi... 

— Atunci, am să mă mulţumesc cu fiul tău, interveni Hannibal, 
care-mi va fi oaspete. Mă voi purta cu el cu aceeaşi politeţe pe 
care aş arăta-o faţă de tine. Fiul căpeteniei este viitorul 
poporului, nu? Aş fi onorat să-l am drept însoțitor. Mulţumesc 
pentru sfatul înţelept. Generalii mei vor discuta cu tine despre 
traseu. 

Fără să aştepte vreun răspuns, Hannibal se ridică de pe scaun şi 
se retrase în cort. Rămase o clipă acolo, chiar după bucata de 
material care acoperea intrarea, ascultând conversaţia scurtă şi 
dezorientată care urmă. Visotrex, odată ce înţelese vorbele 
comandantului, încercă în van să se opună: din multe motive nu 
putea să-şi lase fiul. Dar, ca şi cum Hannibal i-ar fi instruit, 
Hannibal îi auzi pe Bostar şi Bomilcar punând capăt discuţiei şi 
îndepărtându-i pe membrii delegaţiei. 

Când aceştia se  îndepărtau, în cort intrară Mago şi 
Monomachus. Hannibal le zări expresiile întrebătoare, dar le 


vorbi ca şi cum ei ar fi venit pur şi simplu ca să primească 
instrucţiuni. 

—  Mâine-dimineaţă le vom ordona oamenilor echiparea 
completă şi marşul în formaţie de luptă, zise el. Spuneţi-le că 
este o demonstraţie: cu cât spectacolul va fi mai grandios, cu 
atât mai puţine probleme vom avea cu allobrogii. Voi vorbi în 
faţa întregii adunări. lar pe parcursul marşului, vreau ca fiul 
căpeteniei să fie mereu lângă mine. 

— Doar nu te încrezi în spusele galilor, nu-i aşa? întrebă Mago. 
— Nu, şi nici nu ar trebui, spuse Monomachus. Mă tem că este 
un şiretlic la mijloc. Aş vrea să-i tai gâtul bătrânului şi să ascult 
adevărul care va ieşi la iveală fără ajutorul limbii. 

— Vă înţeleg pe amândoi, spuse Hannibal, dar nu putem nega 
că oamenii aceştia ne oferă multe. Baal ştie că dacă se ţin de 
cuvânt, toţi vom avea de câştigat. Trase pânza care acoperea 
intrarea cortului cu muchia palmei şi contemplă spatele galilor 
care se îndepărtau şi escorta care-i flanca. Să nu vă închipuiţi că 
mă las dus de nas. Nu putem avea încredere în ei mai mult 
decât am avea într-un lup într-o cuşcă. Trebuie să ţinem 
aproape de săbiile noastre ceea ce căpetenia preţuieşte cel mai 
mult Moştenitorul său; viitorul poporului său. 

În seara aceea, Hannibal stătea întins pe spate, privind fix pânza 
cortului de deasupra sa. Trebuia să împrăştie temerile şoptite 
care distrugeau moralul armatei sale şi trebuia s-o facă într-un 
singur discurs. Voia să-i încurajeze la fiecare pas, dar nu se 
putea lăsa văzut luptând într-o bătălie deja pierdută, ca o mamă 
ce-şi tot imploră copiii să fie cuminţi. Încerca să urzească în 
minte cuvintele pe care avea să le rostească a doua zi, dar, de 
fiecare dată când începea, gândurile sale se ordonau în mod 
diferit şi săreau în direcţii diferite. Asemenea gânduri i se 
învârtiră prin minte până la miezul 


nopţii. Ştia ce aveau nevoie să audă oamenii săi, ce ar fi spus 
tatăl său. Cel mai bine era să stea în faţa lor şi să rostească 
adevărul, aşa cum îi izvora din inimă. 

Alungându-şi din minte acest subiect, începu să analizeze 
celelalte probleme. Căută, rememorând scurta conversaţie cu 
Visotrex, semne de înşelăciune. Îşi trecu în revistă cunoştinţele 
despre numele şi istoria triburilor galice, dar nu reuşi să aducă 
la suprafaţă vreo amintire despre Visotrex. Cu toate acestea, 
credea că tânărul pe care acesta îl numise fiu era într-adevăr 
urmaşul său. Mândria paternă se observă uşor şi este un 
sentiment greu de ascuns. Hannibal era conştient de 
ameninţarea implicită din gestul de a-l reţine pe fiul lui ca 
ostatic, dar nu-şi putea da seama dacă Visotrex avea să evite 
orice act de trădare. Lăsă deoparte această chestiune şi trecu 
mai departe. 

Avea să facă presiuni asupra lui Visotrex cât mai curând pentru 
a obţine provizii suplimentare: piei şi blănuri, cărnuri uscate, 
care se transportau uşor, încălţăminte potrivită pentru zăpadă şi 
gheaţă, grăsime cu care oamenii să-şi protejeze pielea. Avea să 
ceară mai mult decât puteau să ofere galii, iar astfel, va obţine 
mai mult decât erau dispuşi să dea. Se întreba dacă ar trebui să- 
şi vopsească elefanții cu un amestec de grăsime de animale şi 
ierburi, cum sugeraseră unii. Vandicar nu era de acord, dar nici 
măcar el nu putea să spună care avea să fie soarta animalelor. 
Hannibal avea nevoie ca ele să rămână vii şi să-şi păstreze 
imaginea impresionantă, mai ales pentru descinderea în Valea 
Padului. În acel moment, soldaţii aveau să fie slăbiţi, pe 
jumătate morţi de foame, degeraţi şi suferinzi de febră. Armata 
căreia urma să i se adreseze în zori semăna prea puţin cu cea 
care avea să intre pe teritoriul Italiei în câteva săptămâni, deşi 
chiar în momentul de faţă, puterile acesteia erau diminuate faţă 
de cea care plecase din Iberia în urmă cu câteva luni bune. Dar, 
dacă elefanții aveau să se ţină încă pe picioare, îi puteau 


distrage pe duşmanii cartaginezilor, astfel încât să nu observe 
celelalte slăbiciuni ale armatei lor. Da, ar trebui acoperiţi cu 
grăsime de animale, hotărî el. N-avea cum să le facă rău, iar el 
nu-şi putea permite să le neglijeze. 

Parcurse din nou harta mentală a aşezării triburilor galice în 
Valea Padului, hotărând care era cel mai bun punct de intrare, 
traseul preferat prin care avea să ajungă la aşezările insubrilor 
şi boilor, cele două triburi care se revoltaseră deja împotriva 
Romei. Şi se hotări să emită un nou avertisment către cei care 
însoțeau armata: dacă alegeau să meargă mai departe în urma 
ei, aveau să fie toleraţi numai atât timp cât nu constituiau o 
povară. La primul semn de întârziere sau de slăbiciune, urmau 
să fie ucişi şi lăsaţi neîngropaţi, neincineraţi, fără să-i jelească 
nimeni, hrană pentru lupi. Ar trebui să renunţe la această 
călătorie şi să se întoarcă acasă cât mai erau în stare. Putea să 
spună toate acestea, dar ştia deja că era prea târziu. Despărţiţi 
de armată, cei care îi urmaseră până aici aveau să fie atacați şi 
jefuiţi de gali chiar din prima oră. Având în vedere că se 
hotărâse în această privinţă, trecu la alte chestiuni care 
aşteptau să li se acorde atenţie. Era o listă lungă. Abia când 
simţi somnul îngreunându-i pleoapele îşi lăsă mintea să 
rătăcească spre lmilce, iar asta numai pentru câteva clipe. Mai 
mult de-atât era prea greu de suportat. 

În dimineaţa următoare, Hannibal stătea pe o ridicătură în faţa 
trupelor care se adunau în formaţie. Terenul nu era nicăieri în 
întregime plat, ci cu suişuri şi coborâşuri, un peisaj punctat de 
copaci, iar rândurile de soldaţi din faţa lui păreau să acopere 
întregul pământ. În spatele lui, o stâncă ascuţită de granit gri 
ţâşnea dintre copaci şi se întindea către cer - impresionantă, da, 
dar şi un semn pentru oamenii săi că nu avea să fie intimidat de 
mărimea munţilor din drumul lor. Delegaţia galică se afla lângă 
el. Priviră împreună cum soldaţii se aşezau în formaţie, 
contingent după contingent, de naţionalităţi diferite, de rase şi 


cu obiceiuri variate, cu armuri variate şi o gamă largă de arme 
preferate şi de modele de scuturi şi coifuri. Putea să pară un 
conglomerat de brute. Era un conglomerat de brute. Dar era 
dominat de ordine. Diversele părţi se contopeau într-o unitate 
paradoxală. 


Hannibal aşteptă până ce tăcerea se lăsă şi dezvoltă o energie 
proprie. 60 000 de oameni tăcuţi, caii şi elefanții cufundaţi şi ei 
în muţenie şi, dincolo de ei, pe margini, cei care urmau armata, 
umbre taciturne, rareori zăriţi, dar văzând totul. Comandantul 
prelungi tăcerea câteva momente, ascultând-o cum creşte. 
Apoi, schiţând un gest prin care tălmacii ştiură că trebuiau să 
înceapă, se întoarse şi i se adresă lui Visotrex. 

— Ce au de spus oaspeţii noştri despre toate acestea? întrebă 
el. Armata mea este neplăcută ochiului sau este o minune? 
Visotrex se consultă cu ceilalţi din grupul său. Răspunse că în 
faţa lui se afla cea mai măreaţă armată pe care o văzuse 
vreodată. 

— Într-adevăr, spuse el, lumea este a lui Hannibal să-i dea 
formă după cum binevoieşte. 

După ce aşteptă ca răspunsul lui Visotrex să ajungă la soldaţi în 
diferitele lor limbi, Hannibal zise: 

— Auziţi? Bătrânii allobrogilor vă privesc cuprinşi de frică. Aceşti 
bătrâni ce trăiesc în ţinutul care vi se pare atât de aspru... Vă 
consideră o armată puternică, plecaţi într-o aventură cum nu a 
fost alta vreodată. Ei văd măreţia în voi şi au venit să ne ofere 
liberă trecere pe pământurile lor. Vor să ne însoţească în drumul 
nostru pe aceste teritorii, precum cavarii, care ne-au condus 
până aici. Dar ce să le spun eu când printre voi circulă vorbe de 
frică? Vorbe despre munţii din faţa noastră. Despre romanii care 
ne aşteaptă dincolo. Ce să le spun eu bărbaţilor acestora, care 
au în faţa lor o armată de neînvins? Vreţi să le spun despre 
îndoielile care vă macină? 


Se opri câteva momente şi lăsă diferitele traduceri să curgă prin 
rândurile armatei. Visotrex îi spuse ceva tălmaciului în limba 
galilor, un negustor iberic pe care Hannibal îl tocmise când 
ajunseseră la Pirinei. Bărbatul nu rosti niciun cuvânt. Nu îl privea 
pe Visotrex în ochi, ci doar fixa cu privirea pământul de sub el. 
Furios, galul îl înghionti. Fără să-i întâlnească privirea, 
translatorul îşi târşâi picioarele pe o distanţă mică, se întoarse şi 
îşi aţinti privirea asupra comandantului, ignorându-i total pe 
allobrogi. 

Hannibal nu dădu atenţie acestui incident. Aceste cuvinte erau 
adresate armatei sale, nu lui Visotrex. Când începu din nou să 
vorbească, rosti cuvintele în timp ce se mişca, încet, cu pauze 
fireşti, astfel încât traducătorii nu rămâneau niciodată prea în 
urmă. Mergea la o distanţă mică de trupe, plimbându-se pe 
lângă diferitele divizii, lăudându-le pe un ton relaxat, cu ceva 
amuzant în mers. 

— Spuneţi-mi sincer, ce e cu frica despre care am auzit că s-a 
cuibărit în inimile voastre? Am crezut că merg alături de eroii 
care şi-au croit drum cu sabia în mână în Iberia, care au 
traversat în marş Pirineii şi au tăiat o cale prin teritoriile 
triburilor de barbari. Nu este printre voi un bărbat pe nume 
Harpolon, care l-a ucis pe campionul volcilor cu o lovitură care i- 
a despărţit capul de trupul care-l susţinea? 

Mulțimea soldaţilor fu traversată de un murmur de dezorientare, 
până ce un bărbat îşi ridică sulița şi ţipă că el răspundea la acel 
nume şi revendica acea ispravă. 

Câteva momente, Hannibal rămase pe vârfuri pentru a-l căuta 
pe erou, după care îşi continuă plimbarea. 

— Când am fost atacați cu sălbăticie de barbari în Pirinei, oare 
nu cumva un om pe nume Tardis a salvat întreaga sa companie 
încălecând un armăsar neîmblânzit şi cântându-le pentru a-i 
regrupa? Printre noi nu e un tânăr soldat pe nume Vaca, care a 
fost primul pe zidul cetăţii Arbocala? Eu cred că aceştia sunt 


oameni de lăudat, fiind învăluiţi de o onoare care-i va însoţi în 
tot restul zilelor lor. Dar onoarea nu înseamnă nimic dacă 
soldatul n-o trăieşte căutând noi fapte eroice. S-ar mai cânta 
numele lui Alexandru cel Mare dacă s-ar fi retras din războaie şi 
ar fi trăit până la o sută de ani, gras, bogat şi temându-se de 
faptele de glorie din tinereţea sa? Nu! Adevărul este că aici, în 
compania 


noastră, avem eroi care îi aşteaptă pe poeţii care o să-i cânte 
întru nemurire. Dar nu sunt poeţi la poalele Alpilor. Nici în 
retragerea pe valea Rhonului. Nici chiar în Cartagena. Dacă vreţi 
să scrie cineva povestea voastră, trebuie mai întâi să vă 
instalaţi într-un palat din Roma. De acolo, puteţi chema cei mai 
buni scribi ai lumii. Puteţi chema grecii, care urzesc atât de bine 
cuvintele. Să le dictaţi faptele care vă vor face nemuritori. Toate 
acestea vă stau în puteri dacă sunteţi suficient de bărbaţi. Dacă 
sunteţi suficient de bărbaţi... 

Comandantul repetă ultima propoziţie încet, punând cuvintele 
sub semnul întrebării, împungându-i cu ele şi cu privirea, care se 
rotea, oprindu-se asupra câte unuia şi cercetându-l pe fiecare ca 
şi cum întrebarea ar fi fost adresată mai ales acestuia, în timp 
ce murmurele tălmacilor se estompară, Hannibal îşi ridică 
privirea şi întâlni ochii lui Bostar; acesta, la rândul său, îi făcu un 
semn unui tânăr soldat din cavalerie. Băiatul înaintă, ţinând de 
frâu ultimul cal ales de Hannibal, un armăsar cu un păr maro- 
ruginiu atât de închis, încât bătea în negru. Hannibal îşi lovi 
limba de cerul gurii în semn de salut. Luă frâul din mâna 
soldatului, dar, în loc să urce în şa, îl trase înapoi peste capul 
calului şi merse mai departe, continuându-şi cuvântarea. Calul îi 
urmă din proprie voinţă. 

— Cât despre aceia dintre voi care nu preţuiţi vorbele ce vor fi 
rostite în vremurile ce au să vină: gândiţi-vă, atunci, la bogății. 
Gândiţi-vă la bucuria sângeroasă. Prada care vine odată cu 


cucerirea. Îi vedeţi pe oamenii din acest ţinut muntos? Chiar şi 
gali ca aceştia au jefuit o dată Roma S-au întors acasă încărcaţi 
cu toate bogăţiile pe care le puteau căra noii lor sclavi, cu 
bucuria rămasă pe chipuri, cu mădularele epuizate, atârnând 
flasce sub ei, picurând... De ce să se bucure ei de astfel de 
plăceri, iar noi nu? Gândiţi-vă! Sunt pe lumea aceasta călăreţi 
mai iscusiţi decât masilii? Soldaţi care să poată ţine piept în 
luptă libienilor? E vreo rasă la fel de hotărâtă ca ibericii? Sunt 
popoare la fel de sălbatice şi de curajoase ca aliaţii noştri gali? 
Şi, oricum, ce credeţi voi că sunt Alpii? Sunt ceva mai mult 
decât piatră şi zăpadă? Mai înalţi ca Pirineii, da, şi ce dacă? 
Lucrurile stau astfel: nicio parte a pământului nu ajunge la bolta 
cerească; nicio înălţime nu e de netrecut pentru bărbaţii 
hotărâți. Nu trebuie să ne înălţăm în zbor pentru a trece munţii 
aceştia Avem picioare şi curaj. lar asta este tot ce ne trebuie. 
Fără să aştepte vreun răspuns, se întoarse brusc şi plecă în 
direcţia calului său. Încălecă şi lăsă calul să pornească într-un 
scurt galop. Se opri pentru un moment, până ce vorbele 
traducătorilor se epuizară, după care desfăcu larg braţele. 

— Prieteni, poate aţi uitat în a cui armată luptaţi. Nu sunt eu 
Hannibal Barca? Copilul unui fulger. Binecuvântat de Baal şi 
sămânţa lui Hamilcar. Dacă aţi uitat curajul pe care-l aveaţi 
altădată, cercetaţi-l pe al meu. Dacă aţi uitat ce înseamnă 
onoarea, priviţi înspre mine pentru a-i regăsi tâlcul. Dacă vă 
îndoiţi de soarta voastră, atunci să ştiţi că eu nu m-am îndoit 
niciodată de a mea. Imaginaţi- vă, ostaşii mei bravi, priveliştea 
de pe înălţimi asupra pământului bogat al Italiei. Haideţi să 
terminăm povestea aceasta într-un mod care să fie pe placul 
zeilor, pe Câmpul lui Marte, între Tibru şi zidurile Romei. 

Urmă o pauză, în care cuvintele lui treceau dintr-un dialect în 
altul şi se cufundau în inimile soldaţilor. Hannibal ştia că, în 
timpul acestei tăceri întrerupte de murmure în zeci de limbi, mii 
de ochi aveau să rămână fixaţi asupra sa. Îşi ţinu în continuare 


braţele înălțate, cu degetele relaxate şi palmele deschise. Dând 
pinteni calului, îi porunci să-l ducă în faţa trupelor. În timp ce se 
mişca, legănându-se, cu braţele întinse, auzi răspunsul armatei 
sale. 

Strigătele de aprobare veniră mai întâi dinspre cartaginezi, aşa 
cum anticipase: vocea bubuitoare a lui Bomilcar; un strigăt în 
care recunoscu vocea lui Mago, chiar dacă avea o tonalitate 
ciudată de falset; Monomachus striga numele zeilor care ar 
trebui invocaţi în pregătirile de război. Se aşteptase la acestea, 
dar îşi dădu seama care era adevăratul răspuns la discursul său 
când îi auzi pe libieni. Din 


mijloc, din inima africană a armatei sale, se auzi corul de voci 
profunde al infanteriei grele. După acesta, izbucni un val de 
ţipete din partea trupelor originare din Insulele Baleare. Apoi se 
ridicară vocile numidienilor în vaiere prelungi, asemănătoare 
ţipetelor de şacali. lar atunci, întreaga armată izbucni într-o 
hărmălaie de proporţii reverberante, ca un ecou al primelor 
reacţii. Dacă îndoiala stăruia încă în mintea vreunui luptător, fu 
redusă la tăcere de cacofonia unei armate care-şi rememora 
identitatea, declarându-şi renaşterea într-un loc mărginit de 
blocuri de granit. 

Hannibal îşi lăsă braţele pe lângă corp. Merse mai departe, 
trecând pe lângă allobrogii năuciţi şi spre cortul său. Discursul 
se încheiase cu un succes, şi-l alungă din minte şi începu să se 
gândească la lucrurile ce aveau să vină, la calvarul ce avea să 
fie această traversare. 


Cartagina se întindea deasupra unui peisaj stâncos, care dădea 
către o plajă sinuoasă cu nisip deschis la culoare. Multe dintre 
clădirile sale fuseseră decolorate de soare până la un alb 
asemănător celui al cojii de ou. Printre ele se înghesuia o 


asemenea varietate de forme şi obiecte, încât formau o 
încâlceală urbană, o privelişte deconcertantă, un labirint punctat 
de obeliscuri şi temple cu coloane solide. Deasupra orizontului, 
se iţeau ici şi acolo frunzele alungite ale palmierilor şi coroane 
de pini, sugerând răcoarea izvoarelor de sub ele, apele 
susurânde, o bogăţie la care lmilce nu se aşteptase. Având 
aproape un milion de locuitori, oraşul era închis de întărituri 
care le umileau prin dimensiuni pe cele ale Cartagenei, de două 
ori mai înalte, vădit solide, ca şi cum arhitecţii ar fi intenţionat 
să trâmbiţeze tăria zidurilor. Şi, dincolo de această îmbulzeală 
de oameni, terenurile cultivate se întindeau cât vedeai cu ochii, 
ogor după ogor, semănate cu grâu şi orz, vii, livezi de smochini, 
pruni şi măslini. 

Stând pe docuri, Imilce abia putea să-şi menţină echilibrul. 
Greaţa creştea în măruntaiele ei şi trebuia să alunge dorinţa de 
a se apleca şi de a se ţine de abdomen. Lumea trebuia să fie 
stabilă acum, că era din nou pe uscat, dar, în loc de 
înmărmurirea neînsufleţită a pietrei, sub picioarele ei era un 
dezastru mai crunt decât legănarea vasului. Şi mai rău era că 
numai ea părea să observe acest lucru. Oamenii treceau în 
valuri pe lângă ea, din toate părţile, bărbaţi care ridicau urne, 
trăgeau baloturi, punând pachete pe spinările catârilor. Un 
elefant - mult prea aproape de ea pentru a se simţi în largul- 
trăgea o piesă mare de mobilier, nu-şi dădea seama ce anume. 
Vedea în jurul ei deopotrivă bogăţie şi sărăcie, simţea în nări 
parfumurile ameţitoare din răsuflarea unuia şi duhoarea 
transpirată a muncii din a altuia. Deşi îşi mişca privirea de la un 
lucru la altul, imaginile i se învălmăşeau în minte în loc să se 
aranjeze în ordine. Sesiza formele fără a prinde înţelesul din 
spatele lor. Fu nevoită să întindă mâna către un punct de sprijin 
şi rămase surprinsă când îşi dădu seama că se agăţase de braţul 
lui Sapanibal. Femeia mai matură îi adresă o privire piezişă, nu 
severă, dar încărcată de obişnuitul ei spirit critic. 


— Vino, spuse ea, ne aşteaptă o trăsură. 

Imilce înghiţi cu greu lichidul provenit din propria burtă şi porni. 
Îşi dădu seama că mulţi dintre cei care se mişcau în jurul ei le 
serveau pe ele şi cărau numeroasele daruri şi obiecte personale 
pe care le aduseseră acestea. Servitoarea ei se afla în cealaltă 
parte, iar Ciocanul Mic se agăța de ea cu ochii larg deschişi şi 
însetaţi de priveliştile acestei lumi noi. Înăuntrul micii trăsuri, 
Imilce se aşeză într-o poziţie încordată, iar servitoarea i-l aşeză 
pe Hamilcar în poală. Îşi puse o mână pe genunchii lui, sperând 
ca băiatul va fi potolit şi o va lăsa să se gândească, dar acesta 
nu voia sub niciun chip să stea nemişcat. Chiar şi acest spaţiu 
înghesuit oferea destule lucruri interesante: cadrul din lemn 
lustruit din jurul lor, bumbii de aur cusuţi pe materialul care 
căptuşea trăsura şi le proteja genunchii, priveliştea lumii care 
părea să treacă pe lângă ei, vizibilă prin uşa trăsurii. Ilmilce 
întinse mâna şi trase o perdea pentru a acoperi deschizătura. 
Un moment mai târziu, Hamilcar prinse materialul în 


pumni şi îşi îngropă faţa în el, găsind în acest gesto bucurie de 
neînțeles care se transmise în întregul său corp. Mama se trezi 
copleşită de dorinţa bruscă de a-l îmbrăţişa strâns, cu ambele 
mâini petrecute În jurul lui. Dar, în loc de asta, îl trase înapoi şi îl 
strânse la piept Până la sfârşitul călătoriei pline de hurducături, 
îşi tinu ochii plecaţi, fără să se bucure de drum sau de alt lux în 
afară de materialul moale şi perna de sub ea. 

În acest tip, Sapanibal îşi fixă de câteva ori privirea asupra ei, 
dar nu rosti niciun cuvânt. 

Când intră în Sala Palmierilor din palatul soacrei ei, Imilce îşi 
simţi picioarele moi. Stomacul ei se agita şi se contracta fără s-o 
mai asculte, amenințând să se reverse şi să-şi arunce conţinutul 
în afară, în valuri neregulate, dar dese. Era bine, cel puţin, că nu 
se afla afară, la soare, fiind departe de căldura şi agitația de pe 
străzi. Ascultă zgomotul făcut de uşa de lemn care se mişcă în 


spatele lor şi detectă sunetul făcut de zăvor. Urmând-o pe 
Sapanibal, înaintă într-o zonă de primire, unde fu întâmpinată 
de o răcoare asemănătoare celei dintr-o pădure bătrână. Stâlpii 
de granit ieşeau din lespezile de piatră ca şi cum ar fi fost 
trunchiurile unor copaci uriaşi. Tavanul trebuie să fi fost de 
lemn, dar era bine lustruit şi vopsit în stacojiu-închis. Pereţii nu 
erau chiar atât de depărtaţi, încăperea nu era chiar atât de 
mare, iar rândurile de stâlpi confereau spaţiului o impresie de 
grandoare înghesuită. Ceva din aspectul acestei camere îl făcu 
până şi pe micuțul Hamilcar să rămână nemişcat. Aflat în 
braţele doicii sale, îşi lăsă corpul moale, îşi dădu capul pe spate 
şi începu să se holbeze, cu gura deschisă, la tavan. 

Sapanibal se opri în centrul încăperii, un spaţiu mai mare, 
deoarece din succesiunea stâlpilor lipsea unul. În apropiere, se 
aflau scaune şi canapele joase, dar nu se aşezară. Sapanibal 
rămase cu mâinile împreunate şi o vreme nu rosti niciun cuvânt. 
Apoi spuse: 

— Vom aştepta aici. 

După câteva momente, se deschise uşa din celălalt capăt al 
încăperii, împinsă pe balamalele sale din lemn de doi 
adolescenţi, fiecare aplecat asupra obiectului muncii sale. Din 
spatele acestei baricade care fu înlăturată, apăru Didobal, 
văduva lui Hamilcar Barca, mama grupului de lei care se războia 
acum cu Roma. În stânga, în dreapta şi în spatele ei se aflau 
slujitori, femei tinere şi bătrâne îmbrăcate în veşminte viu 
colorate. Alături de ea, păşea un băiat, pe capul căruia se 
odihnea mâna ei stângă. 

Imilce nu-şi făcuse niciodată o imagine mentală despre această 
femeie şi, ca atare, pentru ea înfăţişarea acesteia întotdeauna 
fusese ceva de domeniul unei revelații. Şi chiar aşa era. Imilce 
ştia că mama lui Didobal provenea din rasa locală, din poporul 
Theveste, care trăiau la sud de Cartagina, dar era totuşi 
surprinsă de pigmentul pielii lui Didobal, mai închis decât pielea 


fiilor ei. Ochii îi avea depărtaţi, iar pomeţii - înalţi şi rotunjiţi, 
dându-i un aer regal. Părul ei, prins într-o încâlceală complicată 
de cosiţe strâns împletite, era negru şi des. De prima dată când 
o zări pe văduva Barca, Imilce îşi dădu seama că nu era o 
femeie care să se lase amăgită cu uşurinţă. Deşi nu ştia de ce 
anume, acest gând o tulbură. 

Sapanibal îşi salută mama foarte ceremonios, aşa cum lmilce n- 
o mai văzuse vreodată. Atinse podeaua cu un genunchi, îşi lăsă 
capul în jos şi îşi puse mâinile pe frunte, gata să primească 
binecuvântarea mamei. Didobal păşi mai aproape de ea, 
studiind-o ca şi cum nu era sigură că o recunoaşte. Sapanibal 
rosti şoptit o rugăciune de întâmpinare, vorbind cu respect, 
recunoscând datoria ce o lega de aceasta femeie fie numai prin 
faptul că îi dăduse naştere, şi invocând binecuvântarea lui Tanit, 
zeiţa-mamă a Cartaginei. 

Didobal ascultă toate acestea cu un aer indiferent. 

— Ridică-te, draga mea, spuse ea. Ştiu ce-mi datorezi şi ştiu că 
şi tu ştii acest lucru. 

Sapanibal dădu drumul mâinii femeii şi se îndreptă. Stătea cu 
braţele întinse pe lângă corp, cu 


bărbia ridicată, într-o poziţie total neobişnuită. 

— Nu ai îmbătrânit frumos, spuse Didobal. Mereu ai avut în tine 
prea mult din mama tatălui tău, prea mult orient. Dar m-am 
împăcat de mult cu gândul acesta. Eşti distinsă în felul tău şi 
eşti bine- venită aici. Sora ta se va bucura să te vadă. Acum, 
fiica mea, spune-mi despre cea care te însoţeşte. 

leşind de sub privirea cercetătoare a mamei prin această 
propoziţie simplă, Sapanibal îşi reluă postura obişnuită. Se 
întoarse pe jumătate spre Imilce şi spuse: 

— Mamă, aceasta este cea iubită de Hannibal, Imilce, fiica unei 
căpetenii de pe valea râului Betis numite llapan. Este cunoscută 


pentru frumuseţea ei şi este şi fertilă, pentru că ne-a dăruit un 
fiu, primul bărbat din generaţia sa. 

Mai mult ca sigur, Didobal ştia deja aceste lucruri, dar îşi aţinti 
privirea asupra lui Imilce şi încuviinţă cuvintele fiicei sale prin 
mişcări ale capului. Imilce ştia câte ceva despre cum să salute 
femeile cartagineze, dar tot se simţea complet nepregătită 
pentru această întâlnire şi se întreba cum de ajunsese în 
această situaţie fără să se fi gândit mai mult la acest moment. 
Când Sapanibal se opri din vorbit, Imilce imită salutul formal 
schiţat de aceasta, cu mâinile întinse de-o parte şi de alta a 
frunţii, cu capul paralel cu pământul şi cu un genunchi proptit de 
lespezile reci de piatră. | se păru o veşnicie până ce femeia mai 
în vârstă o gratulă cu o atingere. Oricât de scurtă şi uşoară fu 
atingerea, degetele lui Didobal lăsară un miros pe pielea lui 
Imilce, parfumul unei loţiuni uleioase pe care aceasta avea să-l 
simtă şi în zilele următoare. O auzi cerându-i să se ridice. 

— Ai un chip delicat, spuse Didobal. 

— Mulţumesc, murmură lmilce. 

încercă să se uite direct la Didobal, dar nu era o sarcină uşoară. 
Ochii femeii nu erau numai ai ei, ci şi ai fiului ei, înfundaţi în 
orbite, având o culoare asemănătoare şi fiind însufleţiţi de 
aceeaşi inteligenţă clocotitoare. Era ciudat cum virtuțile minţii 
ascunse în spatele ochilor se puteau transmite prin ei. Imilce îşi 
dădu seama că nu va fi niciodată în stare s-o privească pe 
Didobal fără să-l vadă pe soţul ei. Ce nu ştia era dacă acest 
lucru avea să fie o binecuvântare sau un blestem. 

— Dacă fiul meu s-a căsătorit numai pentru frumuseţe, atunci a 
ales bine, spuse Didobal, dar femeile bătrâne ca mine ştiu că 
frumuseţea contează prea puţin. O femeie este mai mult decât 
un chip şi un piept. Mai mult chiar decât rodnicia pântecelui său. 
l-am spus toate acestea fiului meu într-o scrisoare, iar el m-a 
asigurat că în tine se află multe calităţi. Mi-a cerut răbdare în a 
te cunoaşte încetul cu încetul. Am să-i acord această favoare. 


Dar, fiica mea, eu nu iubesc ţara ta. Este o stăpână care mi-a 
tinut bărbaţii departe timp de prea mulţi ani. E greu să ierţi aşa 
ceva... Dar acum, înainte de a ne retrage, lasă-mă să-l văd pe 
copilul fiului meu. 

Imilce îi făcu un semn servitoarei sale, care i-l aduse pe Ciocan 
Mic. Imilce îl luă în braţe cu mişcări stângace, sprijinindu-l pe 
şold. Copilul era surprinzător de liniştit, cu pumnii încleştaţi în 
veşmintele mamei sale. 

Didobal se încruntă: nu era suficient să-l vadă. Îşi strecură 
mâinile închise la culoare în jurul copilului şi îl luă din braţele 
mamei. Hamilcar părea gata să protesteze, dar, înainte s-o facă, 
se opri un moment, nesigur de felul în care avea să fie răsplătită 
o asemenea acţiune. Didobal se îndepărtă câţiva paşi şi îl 
cercetă în lumina care cădea pieziş printr-o fereastră înaltă. 
Imilce îşi dorea să fi răspuns cu mai multă forţă. Ar fi trebuit să 
spună că acum ţara ei era Cartagina şi că stăpâna bărbaţilor lor 
era războiul, nu o naţiune anume. Ar fi trebuit să spună că şi ea 
regreta că soţul ei era veşnic plecat, mereu în calea pericolului. 
Se gândi că s-ar fi cuvenit să spună multe lucruri, dar acum 
vorbele erau deja moarte înăuntrul ei. Fără să scoată niciun 
sunet, aruncă o privire către tavan. Ochii îi fură atraşi iniţial de 
zborul unei păsări mici, dar apoi rămaseră fixaţi asupra 
plafonului din cauza unei suspiciuni bruşte că acesta nu era 
solid deloc, ci era format dintr-un 


lichid închis la culoare care putea să se reverse asupra lor într-o 
inundație subită. Îi venea greu să-şi dezlipească privirea de la el. 
Didobal se întoarse. Înfăţişarea sa era la fel de stăpânită şi 
calmă ca mai înainte, dar ochii ei căpătaseră o nuanţă roşiatică 
şi umedă. Dădu băiatul înapoi nu lui lmilce, ci servitoarei. 
Aproape că se întoarse cu spatele, dar se opri suficient cât să 
spună: 

— Veniţi. Sunteţi bine-venite în casa mea! 


Imilce studie profilul femeii în căutarea vreunui semn care să-i 
trădeze sentimentele. Dar nu era nimic care să-i trădeze 
gândurile. Văzut dintr-o parte, adumbrit de genele lungi, ochiul 
ei era plat şi lipsit de profunzime, plat şi, prin urmare, mult mai 
greu de descifrat. 

Odată întrevederea terminată, Didobal se retrase. Cele două 
femei aşteptară câteva momente, în care servitoarele văduvei o 
escortară afară din încăpere, ca nişte albine care bâzâie 
protector în jurul reginei. 

Deşi Didobal nu mai vorbi direct cu lmilce în ziua aceea, o 
prezentă în mod oficial aristocrației cartagineze. Femeile o 
salutară ca şi cum ar fi fost copii ale văduvei lui Hamilcar: 
mândre, distante şi grandioase, arătând prin vorbe şi gesturi că 
Imilce trebuia să-şi demonstreze meritele în faţa lor. Bărbaţii se 
purtară un pic mai blând, dar, în mod clar, acest comportament 
nu era totuşi măsura respectului, ci mai degrabă avansuri 
ireverenţioase. Vorbiră despre norocul lui Hannibal că o 
câştigase, despre gusturile sale de epicureu. Făcură aluzii la 
femeile dintre care ar fi putut să aleagă comandantul, despre 
celelalte din ale căror farmece gustase înainte de ea, despre 
atenţiile pe care le putea obţine şi ea, la rândul ei, din partea 
inimilor înnebunite ale altor bărbaţi. 

În ciuda acestor vorbe linguşitoare, mesajul transmis pe tot 
parcursul după-amiezii era că ea nu avea o foarte mare 
importanţă. Prezenţa sa era remarcată din două motive: 
legătura ei cu soţul care plecase de mult şi rolul cuvenit ca 
mamă a unei alte generaţii din familia Barca. Întrebară în 
repetate rânduri despre fiul ei şi îi vorbiră mereu de soţ, ca şi 
cum ea nu şi-ar fi cunoscut soţul, ci trebuia educată de aceşti 
cartaginezi, oameni care, în ciuda distanţei în spaţiu şi timp care 
îi despărţea de el, păreau să creadă că îl cunoşteau mai bine 
decât ea. Se simţi din ce în ce mai stingheră pe tot parcursul 
după-amiezii. Stomacul ei încă se contracta şi protesta înăuntrul 


ei. Crampele care o chinuiau porneau de jos, dinspre pelvis, şi 
se împrăştiau în sus. 

Într-un moment de răgaz dinaintea activităţilor din seara 
respectivă, Imilce se scuză pentru a se duce în camera de baie 
ce-i fusese repartizată. Acolo, ghemuindu-se pentru a se uşura, 
descoperi motivul simptomelor ei fizice. Nu erau determinate 
numai de tensiunile zilei, ci erau simptomele de mult uitate ale 
sângerării ei lunare, pe care n-o mai avusese din ziua 
binecuvântată în care rămăsese însărcinată cu Ciocanul Mic. 
Câte luni trecuseră de când izvorâse din ea această curgere 
ultima dată? Câţi ani? Sperase ca sămânţa lui Hannibal să 
rodească din nou în ea - chiar înainte să-şi dea seama că îi 
revenise menstruaţia -, dar, în mod clar, acest lucru nu se 
întâmplase. 

Rămânând în aceeaşi poziţie, îşi sprijini spatele de peretele de 
piatră. Îşi prinse capul între mâini şi strânse; nu ştia de; ce. Se 
gândea la Hannibal - oriunde putea să fie el în momentul acela - 
şi îl certă în tăcere că o lăsase singură cu toate acestea. 
Sophonisba apăru ca un răspuns la rugăciunile pe care lmilce 
nici măcar nu le rostise. Sora cea mică a lui Hannibal se apropie 
de lmilce în grădina palatului, în lumina amurgului. Avea în 
mâini două cupe mici, oferindu-i una din ele. Se cunoscuseră 
mai devreme, în cursul după-amiezii, dar nu se salutaseră decât 
formal şi prin mişcări ale capului. 

— Ai gustat din băutura aceasta? întrebă Sophonisba. Este un 
vin făcut din fructele palmierilor. Este o băutură pentru săraci, 
dar mamei îi place şi mereu are câte un pic la îndemână. Totuşi, 
ar trebui să bem departe de ochii altora. Vino să vorbim lângă 
iazul cu peşti! 


Sophonisba nu avea mai mult de 12-13 ani, atributele femeii ce 
urma să devină nefiind decât înmugurite. Dar parcurgea această 
zonă dintre copilărie şi maturitate cu vioiciune, cu o încredere 


care o făcu pe lmilce să se simtă ruşinată. Şi nu-i trebuiră mai 
mult de câteva priviri pentru a-şi da seama că Sophonisba avea 
să devină o frumuseţe strălucitoare. Semăna cu mama ei la 
frunte, la forma pomeţilor şi a nasului, dar pielea ei era mai 
deschisă decât a tuturor fraţilor, iar gura o avea mai mică, un 
oval plin şi moale. Imilce simţi că, pe lângă fata aceasta, 
înfăţişarea sa lăsa de dorit. Din fericire, Sophonisba nu era de 
aceeaşi părere. 

— Eşti cea mai graţioasă femeie din toată Cartagina, spuse ea. 
Celelalte vor fi invidioase, aşa că nu le lua în seamă. S-ar crede 
că ai fost sculptată de un artist în loc să te fi născut dintre 
picioarele unei femei. Şi bebeluşul tău... Mama era cum nu se 
poate mai încântată. N-ai cum să-ţi dai seama uitându-te la ea 
acum, dar în după-amiaza aceasta s-a retras în apartamentul ei 
şi a plâns, gândindu-se la el. Nu a mai făcut asta de când a aflat 
despre moartea tatălui meu. 

Imilce ţinea cupa cu vin de palmier fără s-o ducă la buze. 

— Chiar atât de tare a dezamăgit-o copilul? 

— S-o dezamăgească? întrebă Sophonisba. Îşi încreţi fruntea 
într-un fel care o făcu să arate, pentru câteva momente, 
surprinzător de neatrăgătoare. Apoi această expresie dispăru şi 
totul fu din nou ca înainte. A fost atât de emoţionată, încât a 
vărsat lacrimi de bucurie. Azi şi-a ţinut în braţe pentru întâia 
oară primul ei nepot. Şi-a văzut fiul în chipul lui şi, astfel, chipul 
soţului ei trecut în nemurire. Nu, nu a fost dezamăgită. Ceea ce 
a simţit a fost... extaz. 

Pentru un moment, Imilce o privi fix. 

Observând concentrarea din privirile ei, Sophonisba se apropie. 
— Deşi nu sunt decât o fată, spuse ea, cred că, poate, vom fi 
prietene. Ţi-ar plăcea? Imilce dădu afirmativ din cap. 

— Foarte mult. 

— Bine. Ca o favoare către tine, îţi voi spune tot ce trebuie să 
ştii despre Cartagina. Tot ce e important, cel puţin. Dar, mai 


întâi, trebuie să-mi povesteşti tu mie. Spune-mi despre fraţii 
mei. Nu i- am mai văzut pe niciunul, cu excepţia lui Mago, de ani 
buni. Sincer, soră, nu mi-i amintesc deloc pe fraţii mei mai mari. 
Povesteşte-mi despre ei şi despre alţi bărbaţi tineri. Cei nobili. 
Sunt încă nemăritată. E un băiat aici, un prinţ masil pe care-l 
cheamă Masinissa, care e chiar fermecat de mine. Spune că mă 
va lua de soţie într-o zi. Ai auzit de el? 

— Nu, răspunse Imilce. 

Faţa fetei fu traversată de un val de dezamăgire. 

— Ei bine... vei auzi în anii următori. S-ar putea să-l iau drept 
soţ, dar nu fără să ştiu nimic despre bărbaţii adevăraţi, bărbaţii 
de acţiune. Masinissa este chipeş, dar este încă un băiat Aşa 
că... spune- mi. Vorbeşte! Îmi voi ţine gura cât timp o vei face. 
Deşi fata nu mai vorbi, Imilce începu târziu. Voia să spună cât 
de multe făcuse Sophonisba pentru ea în aceste ultime minute, 
cât de copleşit era sufletul ei de valul de uşurare şi afecţiune. 
Cum numai această fată fusese singura dintre cei cu care 
vorbise până acum lmilce care i se adresase deschis, fără 
reţineri şi ocolişuri. Dar nu fusese întrebată aceste lucruri, aşa 
că, în loc să le rostească, îşi drese vocea, sorbi din vinul de 
palmier şi răspunse cât mai detaliat la toate întrebările adresate 
de Sophonisba. Deşi continua să sângereze, în lumea ei secretă, 
în tăcere, Imilce ştia că putea să mai suporte lumea aceasta 
încă puţin. 


Când auzi prima dată de sosirea legiunilor romane în nordul 
Iberiei, Hanno îşi dori cu disperare să aibă strălucirea fratelui 
său mai mare, inteligenţa lui Mago sau îndrăzneala lui 
Hasdrubal. Dar îşi 


aminti şi că se despărţise de ei, cu mai multe luni în urmă, cu 
urări de rămas-bun rostite printre dinţii încleştaţi. Ultima dată 


când vorbise cu Hannibal, cuvintele schimbate între ei 
ajunseseră până aproape de limita violenţei. Din adolescenţă 
până în momentul respectiv, atunci fu cel mai aproape de a se 
năpusti asupra fratelui său. Existase o vreme în care se luptau 
adesea, se doborau la pământ şi ieşeau din luptă loviți şi plini de 
sânge. Dar, pe măsură ce se perfecţionaseră în arta mânuirii 
armelor, părură să identifice amândoi în luptele dintre ei o 
ameninţare pe care nu îndrăzneau s-o provoace. Totuşi, când 
Hannibal îi ordonase să rămână la sud de Pirinei, Hanno fu 
copleşit pentru câteva secunde de dorinţa de a lovi capul 
fratelui său cu ceva greu şi ascuţit. Nu era vorba doar de ordin. 
Era şi momentul ales, seara în care primise vestea, toate 
sugerau ce ştia şi ce gândea fratele său despre el. 

Îşi începuse seara bând vin din podgoriile locale cu Mago, 
Bostar, Adherbal şi Silenus. Adherbal vorbise despre scrisorile 
primite de la Arhimede, matematicianul din Siracuza, în care 
dădea detalii despre teorii pe care credea că le poate aplica în 
manevrele militare de apărare. Silenus spusese că luase masa o 
dată cu Arhimede - scoici crude, dacă-şi amintea bine, savurate 
pe o terasă aflată lângă malul stâncos al mării, de unde 
urmăriseră servitorii pescuindu-le mâncarea direct din apă. La 
scurt timp, Silenus îl întrerupsese pe Bostar la jumătatea frazei. 
Secretarul sugerase să fie bătute monede noi, care să poarte 
portretul lui Hannibal pe o parte, iar pe verso să aibă o inscripţie 
în care să fie numit cuceritorul Italiei. Lui Silenus i se păruse că 
era prea devreme pentru aşa ceva 

— Nu poţi socoti un război deja câştigat înainte de a-l termina, 
spusese el. Gândeşte-te la etolieni, cu numai câţiva ani în urmă. 
Erau siguri că asediul asupra cetăţii Medios avea să se încheie 
cu o victorie. Erau atât de încrezători, încât, atunci când s-a 
apropiat data alegerilor anuale, conducătorii care se retrăgeau 
au spus că ar trebui să aibă dreptul de a decide repartizarea 
prăzii de război şi că această victorie ar trebui să le fie atribuită 


prin gravarea numelor lor pe nişte scuturi comemorative Cei 
care urmau să fie aleşi s-au împotrivit Dacă asediul avea să se 
sfârşească în prima zi după alegerea lor în funcţiile respective, 
atunci, aşa să fie. Însemna că aceasta era voia zeilor! Şi, în 
acest fel, pe scuturi ar trebui trecute numele lor. Bineînţeles, 
niciuna dintre tabere nu putea consimţi la o înţelegere care să-i 
ofere celeilalte onoarea respectivă, deci hotărâră că, oricine i-ar 
conduce când asediul se va sfârşi, vor împărţi prada cu toţi 
predecesorii lor. Foarte elevat din partea lor, nu credeţi? Foarte 
nobil, ca să folosesc un cuvânt pe care-l cunoaşteţi. Ba chiar s- 
au gândit ce anume să graveze pe scuturi pentru a comemora 
victoria. 

— Şi ce vrei să spui, de fapt? întrebă Bostar. 

— Abia acum ajung la asta. Demetrius al Macedoniei se 
angajase să-i ajute pe medionieni. Contingentul său de 5 000 de 
ilri a acostat chiar în seara când etolienii ajunseseră la o 
înţelegere. A doua zi dimineaţă, i-au atacat prin surprindere, i- 
au făcut să-şi abandoneze poziţiile de asediu şi i-au zdrobit. lată 
care a fost victoria lor sigură. În ziua următoare, medionienii şi 
ilirii s-au întâlnit pentru a discuta problema scuturilor şi ce ar 
trebui gravat pe ele. Au ales să folosească aceeaşi structură pe 
care o hotărâseră etolienii, menţionând atât numele 
comandanților etolieni, cât şi pe cele ale candidaţilor înscrişi 
pentru anul următor. Au făcut totuşi o schimbare. În loc să scrie 
că a fost cucerită cetatea de comandantul etolian, au scris că a 
fost cucerită de la acelaşi comandant. Isteţ, nu-i aşa? Un singur 
cuvânt adăugat şi totuşi o aşa de mare modificare de sens. 
Silenus se lăsă pe spate şi îşi ridică pocalul. Nu vă socotiți cauza 
victorioasă înainte de vreme. Asta vreau să spun. Şi nu vă 
însemnați orgoliul în scris, pentru că vreo minte iute îi va găsi 
greşeli. 

Cartaginezii răspunseră prin hohotele şi glumele obişnuite. Cu 
toţii, în afară de Hanno. Nu-l îndrăgise niciodată de Silenus, dar 


se părea că, în ultima vreme, grecul îl irita ori de câte ori 
deschidea gura. Însăşi gura lui părea să aibă o formă insolentă. 
Era prea îngustă, prea plină spre 


mijloc, uşor strânsă, ca şi cum ar fi fost mereu pe punctul de a 
trimite o sărutare în aer. Ceilalţi nu păreau să observe acest 
lucru, dar îngâmfarea grecului era de nesuportat. 

Mai târziu, când se îndrepta spre cortul său cu grecul limbut 
alături, ascultase numai ca să vadă cât de mult putea continua 
să pălăvrăgească înainte de a-şi da seama că vorbele lui 
răsunau în gol, fără a fi măcar auzite. Când Silenus intrase în 
cortul lui Hanno fără să fie poftit, acesta credea că e pe punctul 
de a-l strânge de gât. Şi totuşi ceea ce urmase nu se desfăşură 
tocmai în această direcţie. 

Aşezându-se pe o canapea joasă care aparținuse până nu de 
mult unui şef de trib, Silenus desfăcuse un alt vas cu vin. Îşi 
ghemuise picioarele scurte sub el, iar cu cealaltă mână îşi 
aranjase tunica scurtă pe care o purta. În timp ce turna, 
spusese: 

— Eşti un om dificil, Hanno. Vreau să spun că te-am tot studiat. 
Te-am studiat cum îi cercetezi pe ceilalţi, inclusiv pe mine. Un 
studiu interesant, crede-mă. Dar ce mai am de descifrat este 
modul în care te uiţi la fratele tău. Uneori, îl priveşti pe Hannibal 
Cu... care e cuvântul pe care vreau să-l rostesc? 

— Ca toţi bărbaţii care-l cunosc, spuse Hanno, şi eu am 
încredere în înţelepciunea fratelui meu. 

— Dar tu nu eşti „toţi bărbaţii”. În primul rând, pentru că ţi-e 
frate. 

— Da, suntem degete ale aceleiaşi mâini, spuse Hanno. 

Auzind aceasta, Silenus zâmbise, strânsese din buze, după care 
zâmbise din nou. Păruse să aibă ceva de zis în răspuns, dar, 
iniţial, îşi alungase intenţia din gând, dar apoi nu se putuse 
abţine să nu vorbească. 


— Şi atunci cine este degetul lung, arătător? Cine este degetul 
mare şi cine este ciotul mic de la capăt? Spune sincer, Hannibal 
te istoveşte teribil uneori, nu-i aşa? Ochii săi nu încetează să 
judece nicio clipită. Vede slăbiciunile pe care alţii, cu un simţ al 
observaţiei nu aşa de bine dezvoltat, nu le sesizează. 

Hanno schiţase o respingere formală a acestui subiect de 
discuţie, cuvintele sale neexprimând altceva decât dispreţ 
pentru o astfel de temă. Tocmai când se pregătea să înceapă, 
zărise o scânteiere de amuzament în ochii grecului, şi îşi dăduse 
seama că vorbele lui, repetate, ar suna a moarte chiar în 
momentul în care i-ar zbura de pe limbă. În loc să le rostească, 
răspunsese tăios: 

— Nu e vina mea că fratele meu nu e de acord cu înclinațiile 
mele! 

— Bineînţeles că nu. Cine se ridică la înălţimea standardelor lui 
Hannibal, în afară de el însuşi? Hanno luă cupa din lemn pe care 
i-o oferi Silenus şi o duse imediat la gură, simțind arsura vinului 
venit în contact cu buzele sale crăpate. Fără să-şi dea seama cu 
adevărat sau să fie surprins, descoperi că se simţea tentat să 
vorbească, să umple tăcerea neobişnuită a grecului cu 
mărturisiri. 

— Dacă e adevărat că-i simt mereu ochii aţintiţi asupra mea? 
întrebă el. Da. Chiar şi când e întors cu spatele la mine. Dacă 
mă bucur un moment de ceva luxos, de o plăcere, se uită pieziş 
la mine. Şi asta, din partea unuia dintre cei mai bogaţi oameni 
care au trăit vreodată, provenind dintr-o familie şi un popor care 
iubesc averile şi lucrurile fine. Pare să creadă că sunt slab 
tocmai pentru că păstrez spiritul poporului meu. 

— Vede aceeaşi slăbiciune şi în Hasdrubal? Acela, în mod clar, 
îşi îngăduie cu mărinimie toate plăcerile. 

Hanno îşi dăduse seama că avea palmele transpirate şi simţea o 
furnicătură în piept, ca şi cum s-ar fi apropiat de duşman în 


bătălie. Trecuseră numai câteva clipe, dar nu avea nicio idee de 
ce vorbise astfel. 

— Nu te priveşte, spuse el. Ca de obicei, uiţi cine eşti. 

— Îmi cer iertare, spuse Silenus, dar, Barca, tu eşti o slovă greu 
de descifrat. Te-ai gândit vreodată cum ti-ar fi fost viaţa dacă 
erai primul născut al mamei tale? 


— La fel cum este acum. 

— Ce vrei să spui? Ai fi fost conducătorul armatei? Hanno, 
Comandantul Suprem al Armatei Cartaginei... Sau titlul acesta i- 
ar fi revenit fratelui tău, aşa cum îi aparţine acum, dar sărind 
cumva peste dreptul primului născut? Adică, în ce fel ar fi fost la 
fel? 

— E o întrebare prostească, spuse Hanno. Un şiretlic de filosof. 
Poţi să mă înconjuri cu brâuri de vorbe, dar lumea este aşa cum 
este. În niciun alt fel. Discuţia aceasta mă plictiseşte, Silenus. Tu 
mă plictiseşti. 

— Eşti sigur? întrebă Silenus. Îşi coborî un picior de pe canapea, 
expunându-şi, preţ de câteva momente, partea interioară a 
coapsei. Uneori, mi se pare că nu e plictiseală ceea ce simţi tu 
faţă de mine, nu e deloc dezgust, ci o anume foame. Noi, grecii, 
înţelegem această foame mai bine decât oricare alţii. Posed din 
plin uneltele necesare acestei îndeletniciri, prietene. Din plin. 
Poate ai dori să te iniţiez în ea. 

— Poate, spuse Hanno într-un final. 

Cu faţa destul de aproape de a celuilalt bărbat, Silenus 
mormăise un răspuns afirmativ, un sunet grav, prelung, din gât. 
— Da, spuse el. Poate că da... 

Grecul lăsase cuvântul şi posibilităţile deschise de acesta să 
plutească în aerul dintre ei. Din nou, Hanno simţise dorinţa 
copleşitoare de a se dezlănţui. Dar ştia că sentimentul ce-l 
însufleţea nu era deloc furie. Era, după cum spusese Silenus, o 
anumită foame. Voia să-şi apese gura de cea a grecului şi să-l 


reducă la tăcere cu forţa buzelor şi a limbii sale. Voia să-l ridice 
şi să-l arunce la pământ, să-l înveţe că erau egali trupeşte, dacă 
nu şi în ceea ce privea isteţimea. Nu se gândise vreodată că în 
sufletul său se putea ascunde o asemenea pasiune pentru 
individul acesta, cu scheletul lui subţire, picioarele îndoite, capul 
prea mare şi o aroganță care unea toate aceste atribute. Nu era 
un războinic. Nu era un model de frumuseţe bărbătească. ŞI 
totuşi Hanno îl dorea cu o pasiune care-l lovea în partea de jos a 
abdomenului. Dorea violenţa brutală, intimă şi nu înţelesese 
acest lucru pe deplin până acum. 

Această revelaţie fusese întreruptă de o chemare din afara 
cortului. Hanno răspunsese aspru, iar un mesager îi zise că 
Hannibal dorea să-l vadă. 

— Comandantul îşi cere scuze pentru ora târzie, se auzise 
vocea, însă ar dori să vorbească imediat cu domnia ta în cortul 
său. 

Silenus ridicase dintr-o sprânceană şi terminase propoziţia pe 
care o începuse cu ceva vreme în urmă: 

— ... Şi poate că nu, spuse el. Oricum, nu acum. Se ridică şi 
aruncă o privire împrejur, ca şi cum ar fi vrut să-şi adune 
lucrurile. 

Hanno nu-şi mişcase decât ochii, care-l însoţiseră pe Silenus 
ridicându-se şi îndreptându-se către pânza ce acoperea intrarea 
cortului. 

Înainte de a pleca, grecul aruncase o privire scurtă în urmă. 

— Transmite-i fratelui tău toate cele bune din partea mea. 
Câteva secunde mai târziu, Hanno îşi croise drum prin tabără. 
Undeva, un muzician singuratic urzea o melodie la un fluier de 
os. Focurile de tabără iluminau diferitele sectoare, 
împrumutându-le o lucire discretă, ca şi cum, chiar deasupra 
capetelor oamenilor, s-ar fi aflat un strat gros şi plin de 
umezeală, care nu permitea înălţarea luminii. Când trecu pe 
lângă un cal priponit, animalul dăduse drumul unui jet de urină. 


Zgomotul făcut fusese atât de puternic şi de neaşteptat, încât 
Hanno se speriase. Făcuse un pas mic într-o parte, încercase să- 
şi potolească bătăile inimii şi aruncase o privire în jur. Nu se 
vedea nici ţipenie de om. Mormăise un blestem la adresa 
calului. 


Pânza care acoperea intrarea în cortul lui Hannibal era ridicată 
pentru a lăsa să intre aerul nopţii. Comandantul stătea pe 
scăunelul său cu trei picioare, studiind un sul de pergament 
aflat pe masa din faţa lui. Nu se ridicase pentru a-l întâmpina pe 
Hanno, ci îi cercetase îmbrăcămintea cu o privire lungă. După ce 
considerase că văzuse destul, îşi întorsese din nou capul către 
măsuţă. 

— Ţi-am întrerupt momentele de răgaz, nu-i aşa? 

Hanno nu avusese nici cea mai mică dorinţă să numească 
activitatea din care fusese întrerupt. 

— Mă gândeam că te voi găsi la fel, spuse el. Soldaţii se bucură 
de plăceri... Oare n-ai să te opreşti niciodată să guşti roadele 
victoriilor tale? 

Hannibal răspunsese fără să-şi ridice ochii. 

— La sfârşitul zilei, tu îţi aduci laude că ai trăit? Nu ştii că după 
noapte urmează zorii unei noi zile? Când expiri aerul, crezi că ai 
realizat ceva măreț? Sau îţi aduci aminte că în momentul 
imediat următor trebuie să tragi din nou aer în piept şi s-o iei de 
la capăt? O mie de forţe diferite ar fi fericite să mă vadă eşuând. 
Nu pot să renunţ la vigilenţă nici măcar pentru o clipă. Asta 
înseamnă să ai comanda. Poate că, într-o zi, ai să înţelegi pe 
deplin acest lucru. Vino mai aproape şi aşază-te, dacă doreşti. 
Hanno înaintase câţiva paşi, reducând cu doar doi paşi distanţa 
dintre ei, nu mai mult. 

— Hanno, ştiu că nu ai fost mulţumit de decizia mea în privinţa 
rolului tău, dar m-am gândit bine şi nu mi-am schimbat părerea. 
Vei rămâne aici şi vei supraveghea tribul suessetanilor. E nevoie 


de o mână de fier ca aceştia să rămână supuşi. Sunt sigur că 
înţelegi importanţa acestei misiuni. Mâine- dimineaţă să vorbeşti 
cu Bostar. Ţi-a pregătit detalii scrise care să te ajute în 
desfăşurarea misiunii: nume şi legături familiale ale acestor 
oameni, elemente de geografie şi resurse naturale. De 
asemenea, ar trebui să înveţi mai multe cuvinte din limba lor. O 
să-ţi găsim un profesor. Ţi-aş cere numai să-ţi ţii plăcerile în 
frâu. Nu uita, cuțitul care ne-a ucis cumnatul l-a găsit în pat. 
întrevederea se sfârşise. Ca orice ofiţer de rând, Hanno a fost 
lăsat să plece. Faţa i se înroşise şi i se înfierbântase, iar în 
spatele ochilor simţise o presiune puternică. Deşi îşi poruncise 
să se întoarcă, să dea la o parte pânza ce acoperea intrarea în 
cort şi să se îndepărteze, nu făcuse nimic din acestea. Nu-şi 
putuse face picioarele să se urnească. 

— Sunt chiar atât de lipsit de valoare pentru tine? întrebase el. 
Fără să-şi ridice privirea sau să-şi schimbe ţinuta şi tonul, 
Hannibal spusese: 

— Eşti fratele meu şi am nevoie de un comandant de încredere 
aici. 

— Nu te-ai gândit vreodată că şi eu vreau să deschid cu o 
lovitură de picior porţile Romei? Această întrebare îl făcuse pe 
Hannibal să-şi ridice ochii spre el. 

— Nu a trebuit niciodată să mă gândesc la asta. Răspunsul 
poate fi găsit în natura sângelui care ne curge prin vene. Dar de 
ce mi-ai pus hotărârea la îndoială? Acest post nu este o 
pedeapsă. Este dorinţa mea. lar tu îi vei fi credincios. Dacă e să 
cer vreodată lucruri măreţe din partea ta, trebuie să ştiu că mă 
vei sluji fără să te îndoieşti de ordinele mele. Nu ai reuşit mereu 
să faci acest lucru în trecut. Consideră această misiune o nouă 
ocazie. 

Din nou Hannibal îşi coborâse ochii asupra documentelor pe 
care le studia, arătând că terminase ce avea de spus. Dar, din 
nou, pe Hanno îl luase gura pe dinainte. 


— Îmi zici într-o răsuflare că această misiune nu e una uşoară, 
spusese el. În următoarea, îmi numeşti greşelile. Dar ce e 
adevărat? Vorbeşte-mi simplu! Îmi datorezi măcar atât. 

— Nu ştiam că-ţi sunt dator cu ceva, spusese Hannibal. 
Credeam, poate, că tu îmi eşti mie. 

Privind fruntea fratelui său, cu vena care se zbătea aproape de 
linia părului şi scăpărarea ochilor ce urmărea tonul cuvintelor, 
Hanno ştiuse că era în stare să-şi omoare fratele. Fusese chiar o 


realizare calmă. Indiferent de ce putea să vină după aceea, în 
planul posibilităţii el putea să comită o crimă; Hannibal putea 
muri. Din această perspectivă unificatoare a lucrurilor, ei se 
aflau pe poziţii de egalitate. Cu acest gând în minte, Hanno se 
răsucise pe călcâie şi plecase din cortul fratelui său târşâindu-şi 
picioarele. În următoarele zile, îl evitase şi se despărţise de el ca 
şi cum ar fi fost duşmani, nicidecum fraţi. Îşi alungase din minte 
gândurile legate de Silenus. Nu mai simţise până atunci ruşine 
în legătură cu dorinţele sale, dar era ceva diferit la acest scrib şi 
la profunzimea chinului din sufletul său pe care acesta Îi 
alimenta. 

Acum, după două luni, un locotenent îi aduse veştile de care se 
temuse. O legiune comandată de Gnaeus Scipio acostase la 
Emporiae, o aşezare grecească ce refuzase alianţa cu Cartagina. 
Romanii fuseseră întâmpinați cu mare bucurie. Erau mai mulţi 
decât dublul celor zece mii de soldaţi pe care-i conducea el şi nu 
ascundeau deloc că scopul lor era să-l vâneze pe Hanno, şi încă 
repede. 

— Trebuie să-i dăm de veste lui Hasdrubal, spuse Hanno în 
timpul unei şedinţe cu ofiţerii săi. Nu avem destui oameni ca să-i 
înfruntăm. 

Deşi mai tânăr decât Hanno, şi cu un rang inferior, un 
locotenent dădu din cap în semn de negare. 


— Nu avem cum să primim întăriri. Hasdrubal se află la sud de 
Cartagina. l-a fost trimis deja un mesaj, dar trebuie să acţionăm 
singuri. 

— Şi decisiv, adăugă un altul. 

Hanno îşi apăsă podul palmelor peste ochi şi îşi înfipse degetele 
în carne. Un gest neobişnuit pentru un general, dar el ignoră 
nedumerirea tensionată a ofiţerilor. lIntestinele sale se 
contractau şi se agitau şi îşi simţea pieptul strâns, ca şi cum, cu 
fiecare expiraţie, o curea se strângea din ce în ce mai tare în 
jurul lui, astfel încât nu putea să tragă suficient aer în piept. Ar 
trebui să acţioneze decisiv? Bineînţeles că da. Aşteptarea nu 
putea să-i aducă nimic bun. Era posibil să acosteze şi alte trupe 
de- ale romanilor. Puteau să încheie alianţe cu ibericii, să afle 
conformaţia ținutului şi să găsească diverse moduri prin care să- 
şi mărească şansele de reuşită. Cu fiecare zi, aveau să devină 
din ce în ce mai puternici. Şi era posibil ca Hasdrubal nici să nu 
ajungă la el. Dar Hanno nu avea niciun plan. Ce putea face 
pentru a anula diferenţa numărului de soldaţi? De ce trebuia să 
se frământe cu această întrebare? Ar trebui să aibă mai mulţi 
oameni. Greşeala lui Hannibal crease această situaţie. Îl lăsase 
aici să se ocupe de iberici, dar nu suficient de pregătit să se 
lupte cu o legiune romană. Şi totuşi, şi totuşi trebuia să 
acţioneze! Putea să-i ia pe romani pe nepregătite cu un atac 
frontal, înainte ca ei să apuce să se instaleze. Nu s-ar aştepta 
niciodată la o asemenea îndrăzneală. În mod sigur, aşa trebuia 
să procedeze. Şi dacă riscul asumat avea să se întoarcă 
împotriva lui? Ei bine, cel puţin Hannibal nu putea să-l mai certe 
fiindcă ar fi ezitat, aşa cum făcuse la Saguntum. 

Într-un final, Hanno îşi desprinse degetele de frunte. Aruncă o 
privire în jur, asupra tinerilor ofiţeri, şi le comunică decizia luată. 
O alegere pentru care avea să sufere teribil. 


Primul bolovan se anunţă printr-o trepidaţie, un duduit care 
părea să nu vină dintr-o direcţie anume, ci era transmis chiar 
din măruntaiele pământului. Mago îl simţi prin tălpi. Când îl văzu 
- o bucată de stâncă la fel de mare ca un elefant, la fel de 
cenuşie, iniţial deplasându-se aproape în cădere liberă pe 
partea abruptă a unei stânci, apoi lovind peretele oblic şi 
rostogolindu-se, atingând pământul când cu un capăt, când cu 
celălalt, rupând şi împingând copacii din calea sa -, avu 
impresia că agitația produsă de trecerea armatei îl făcuse să se 
desprindă. Bolovanul se oprise în fundul râpei, la mică distanţă, 
zdrobind sub el un catâr şi cei doi oameni care-l mânau. Apoi 
întreaga zonă fu cufundată într-o confuzie de praf şi o inundație 
de pietre mai mici. lar acesta nu fusese decât începutul. 

Armata  înaintase constant în zilele precedente, dar îşi 
petrecuseră mare parte din cea de-a patra zi 


încercând să străbată un defileu strâmt şi şerpuit. Erau nevoiţi 
să meargă în rânduri de numai câţiva soldaţi, pentru că pereţii 
de stâncă se ridicau de fiecare parte a şirului de soldaţi, uneori 
de-a dreptul vertical. Mago călărea în apropierea avangardei, 
împreună cu cea mai mare parte a cavaleriei şi cele două 
călăuze din tribul allobrogilor, în timp ce Hannibal mergea în 
partea din spate, cu corpul de infanterie. Înaintau greu, 
calculându-şi fiecare pas după cursul şerpuitor al râului, urcând 
pe stânci, trăgând caii de hăţuri, convingând elefanții că totul 
era în regulă. Şirul armatei se întindea probabil pe mai mulţi 
kilometri; partea din faţă a coloanei nu putea zări partea din 
urmă, iar comunicațiile dintr-un capăt în altul se desfăşurau cu 
dificultate. 

De deasupra lor izbucni un cor de strigăte, urmat de valuri 
coordonate de sulițe. Trunchiul unei copac proaspăt tăiat cobori 
spre fundul defileului într-o ploaie de ace de pin. Căzură alţi 
bolovani, pietre mai mici şi alţi copaci. Daunele provocate erau 


potenţate de groaza pe care o răspândiseră în rândul trupelor. 
Caii de povară deveneau ţinte uşoare şi, când erau răniţi, 
începeau să necheze de durere. Câţiva o luară la goană, iar fuga 
lor îi înnebuni pe ceilalţi. Se uitau în jur cu ochii măriţi şi îi 
loveau cu copitele pe oamenii care încercau să-i liniştească. Îşi 
dezveleau dinţii, pentru că nu erau siguri cine era la originea 
acestei spaime, şi credeau că vina o purtau cei care încercau să- 
i controleze. Animalele de luptă care, în toiul bătăliei, erau 
calme şi liniştite fuseseră luate prin surprindere acum şi mai 
multe dintre ele îşi aruncară călăreţii din şa. lar elefanții... Din 
fericire, fuseseră repartizaţi departe unul de celălalt, în 
avangarda coloanei. Mago nu văzu decât un singur astfel de 
animal uriaş, înnebunit de trei săgeți care i se înfipseseră în 
spate, cum mugea prin defileul îngust, încercând să fugă, 
răsturnând care, călcând în picioare oameni şi gonind caii din 
calea sa. 

— Generale, strigă Maharbal, care e ordinul? 

Mago se întoarse şi strigă, punând întrebarea la care ştia deja 
răspunsul. 

— Călăuzele galice unde sunt? Cineva să pună mâna pe ele, 
spuse el, dar ordinul său rămase fără răspuns în haosul creat, 
iar galii dispăruseră. 

Scrută înălțimile, căutând o cale să urce până la atacatori, dar 
nu era niciuna. Şi, chiar dacă ar fi fost în stare să urce, se părea 
că ei erau prea mulţi pentru a se ocupa repede de ei. Era clar că 
partea din faţă a coloanei scăpase de pericolul principal, dar 
sentimentul de uşurare lăsat de această constatare fu de scurtă 
durată. 

Galii năvăleau de pe o vale aflată în faţă, la mică distanţă de 
locul unde se găsea Mago. Într-o clipită, ei împărţiră armata în 
două şi provocară mari pierderi în compania de iberici 
dezorientaţi asupra căreia se năpustiseră. Luptau sub un nor 
protector de sulițe aruncate de pe un dâmb al peretelui stâncos, 


de unde se putea supraveghea valea. Era clar că acesta era 
centrul de atac al celor care organizaseră ambuscada. Mago 
reţinu această observaţie. Se afla în spatele soldaţilor iberici, 
dar porni rapid înainte pentru a conduce atacul. Dar ceea ce 
observă în următoarele secunde îl făcu să se răzgândească. 
Pietre de toate mărimile cădeau asupra lor, ciobind coifuri şi 
făcându-le să stea într-o poziţie ciudată pe capetele celor care le 
purtau, lovind scuturile mai puternic decât orice spadă. Văzu un 
om cu piciorul țintuit de pământ printr-o lovitură de suliță. Omul 
îşi răsturnă capul pe spate, lăsând să-i scape un urlet de durere 
pe care Mago nu-l auzi din cauza celorlalte zgomote. Oricum, nu 
dură mult. Acum, că soldatul devenise o ţintă fixă, două alte 
sulițe îi pătrunseră în corp. Una i se înfipse în partea de jos a 
spatelui şi ieşi prin bazin. O rană fatală, după cum se vedea. 
Mago comandă o retragere organizată, lucru mai uşor de cerut 
decât de făcut. O aşchie de stâncă desprinsă de sus căzu printre 
ei. Era înaltă cât un stat de om şi de două ori mai groasă decât 
corpul vreunuia Se înfipse în pământ ca vârful unei sulițe. 
Bărbaţii aflaţi în jurul ei se traseră înapoi, cuprinşi de teroare. Cu 
toate acestea, când văzură că rămâne în poziţie verticală, n-o 
mai considerară o ameninţare şi se deplasară de fiecare parte a 
ei, ca şuvoaiele unui râu în jurul unei stavile. Părea că 


acest haos avea să domnească veşnic. Că mereu avea să se 
abată asupra lor ploaia de pietre. Hanno fu lovit în podul palmei 
pe care o ridicase de către un armăsar înnebunit. Lovitura îl 
zgudui cu atâta foiţă, încât crezu că i se sfărâmaseră toate 
oasele degetelor. Dar nu se alese decât cu o vânătaie şi 
furnicături în palmă pentru tot restul zilei. 

Nu ajunse la Hannibal decât după lăsarea întunericului, 
călătorind în secret cu un mic contingent de gărzi. Găsi ofiţerii 
adunaţi în jurul focului, sub un şopron improvizat, vorbind încet, 
pe un ton care trăda oboseala şi deprimarea. Când pătrunse în 


cercul de lumină, Bomilcar se ridică şi îl prinse într- o 
îmbrăţişare scurtă şi dureroasă. După bătălii, uriaşul avea 
tendinţa de a fi atât feroce, cât şi afectuos. 

— Eşti teafăr? întrebă el. 

— Da, dar numai prin capriciul zeilor. Monomachus avea 
dreptate, spuse Mago, dând din cap în direcţia tăcutului general. 
A fost o trădare plănuită cu grijă. Cum v-aţi descurcat... 

Nu termină întrebarea. Privirea îi fu atrasă de un membru al 
grupului, ceea ce-l reduse la tăcere. Fiul lui Visotrex stătea 
printre ei, rezemat de un balot, nemişcat, ca şi cum ar fi admirat 
flăcările. Mago rămase uitându-se la el, reuşind cu greu să-şi 
recapete răsuflarea. Deşi tocmai fusese martorul unei zile de 
măcel, ceva din prezenţa acelui tânăr lângă foc părea chiar mai 
înspăimântătoare. Avea gura deschisă, iar ochii priveau în gol, 
aţintiţi înainte. Nu avea nicio rană evidentă, era clar că murise 
de câteva ore, iar pielea lui căpătase o nuanţă palid-albăstruie. 
Hannibal îşi ridicase privirea suficient de mult pentru a-şi studia 
fratele, să-i treacă în revistă părţile corpului şi să-i verifice 
starea de sănătate. Bostar răspunse la întrebarea lăsată 
neterminată de Mago. Suferiseră pierderi mari, îi explică el. De 
exemplu, patru sute de morţi în rândul libienilor. Dacă nu şi-ar fi 
aşezat cei mai bun infanterişti în partea din spate a armatei, 
aceasta ar fi fost distrusă cu totul. Fuseseră luaţi practic pe 
nepregătite şi se luptaseră cu o hotărâre care i-ar fi impresionat 
până şi pe spartani. Bomilcar îl întrebă pe Mago ce veşti aducea, 
iar acesta îi confirmă ceea ce ştia deja. Armata fusese împărţită 
în două, desfăşurată în rânduri de câţiva oameni, iar pe toată 
lungimea ei fusese înconjurată de barbari ostili, care aveau 
avantajul înălțimii terenului. Odată transmisă această 
informaţie, consiliul se cufundă în tăcere, aşteptând îndrumările 
comandantului. 

Când Hannibal începu să vorbească, vocea sa trăda o 
melancolie neobişnuită la el. Nu se uită direct la Mago, dar era 


clar că răspundea la întrebările nerostite ale fratelui său în 
legătură cu galul. 

— Chiar înainte să înceapă atacul, vorbisem cu el despre 
obiceiurile poporului său şi despre familia pe care o lăsase 
acasă. Ştiai că era tatăl a doi gemeni? Două fetiţe. Pentru un 
moment, mă convinsesem că era sincer cu mine. Că oamenii din 
poporul său erau de cuvânt. 

— Aproape că ne-au distrus, Hannibal, spuse Bomilcar. 

Vocea sa gravă făcea ca această afirmaţie să fie greu de 
respins. 

— Ştiu. Ştiu. Sabia mea a fost cea care i-a spintecat burta. 
Totuşi, mă uimeşte că oamenii sunt atât de nechibzuiţi. Nu era 
nevoie ca acest gal să sălăşluiască acum în tărâmul de sub 
pământ. Nici ca oamenii mei să sufere atât 

Bomilcar vorbi mai tare, ca şi cum s-ar fi îndoit de acuitatea 
auzului comandantului. 

— Dacă ne-ar fi distrus, ar fi fost cel mai bogat trib din munţii 
aceştia blestemaţi. Acesta era singurul motiv de care aveau 
nevoie. 

Hannibal se uită la flăcări pentru alte câteva secunde. 

— Chiar aşa, spuse el într-un sfârşit Mago, chiar înainte să vii, 
mi-am dat seama de un lucru. Când au început să se 
rostogolească primele pietre şi au izbucnit strigătele de alarmă, 
galul acesta a tresărit, ca şi cum ar fi vrut să-şi scoată sabia. l- 
am luat-o înainte şi am împlântat-o pe-a mea în burta lui. 
Aceasta era înţelegerea pentru care l-a vândut tatăl său. Dar ce 
mi s-a părut ciudat a fost privirea 


de uimire pe care mi-a adresat-o. Era o privire sinceră, privirea 
unui om care îşi dă seama că a fost înşelat. Înţelegi ce spun? 
Mago credea că înţelege. 

— Visotrex nu i-a spus despre ambuscada pe care o plănuia. 
Propriul fiu... 


— Ce fel de om ar face aşa ceva? E corect ca tatăl să moară de 
dragul fiului său, dar nu invers. Nu aşa. Care este ceremonia de 
înmormântare onorabilă pentru galii aceştia? 

Îşi îndreptară privirile către Bostar. La început, acesta ridică din 
umeri, după care spuse: 

— Cred că ridică nişte platforme, înfăşoară strâns corpul în piei 
şi numesc oameni care să jelească şi să alunge animalele 
sălbatice. 

Hannibal dădu aprobator din cap. 

— Aşa să se facă. Nu voi lăsa ca trupul lui să fie pângărit mai 
mult decât a fost din pricina lăcomiei tatălui său. Cine va 
executa acest ritual? 

Peste grupul adunat se lăsă tăcerea lar cel care răspunse o făcu 
fără să vorbească. Monomachus mormăi un reproş la adresa 
camarazilor săi, făcu vreo doi paşi înainte şi apucă una din 
gleznele groase ale galului. Astfel, îl târî, ca un muncitor ce 
acceptă resemnat o ultimă sarcină pentru ziua respectivă. 

Când zgomotul scos de corpul târât se estompă, lăsând în urmă 
numai trosnetul focului, Hannibal spuse: 

— Deja simt că-mi este afectată omenia. Trase aer în piept, îşi 
adună gândurile şi îşi recăpătă vocea de comandant: Avem 
multe de făcut în seara aceasta. la loc printre noi, Mago. Nu uita 
că jumătate din armata noastră e despărțită de noi. Nu am 
primit nicio veste despre cum se descurcă. Trebuie să găsim o 
cale de a ne uni din nou cu ei. Calea trebuie deschisă. 

Fratele mai tânăr se gândi la aceasta. 

— Se poate. O să-ţi spun cum, zise el. 

Mai târziu în noaptea aceea, Mago părăsi tabăra în fruntea unui 
mic contingent. Ajunseră la o altitudine mai mare urcând prin 
spatele unui pinten de granit ce ducea la o peşteră ascunsă, din 
care se putea ajunge la un drum în zigzag ce urca până la un 
perete de stâncă înălțându-se aproape de vertical. Mago se 
îndoi în mai multe rânduri că aveau să găsească un drum care 


să-i poarte la înălţimea unde se afla protuberanţa de unde îşi 
coordonaseră atacul allobrogii. Dar rugăciunile pe care le rostea 
în şoaptă păreau să-l ajute în drumul său. Ajunseră la locul 
respectiv cu câteva ore înaintea zorilor. Din ascunzătoare, Mago 
cercetă focurile galilor, prinse frânturi din conversațiile lor. O 
vreme, ascultă ritmul sonor al sforăitului cuiva, atât de puternic 
încât trimise câteva iscoade pentru a vedea despre cine era 
vorba. Dar împricinatul nu putu fi găsit prin apropiere. 

Atacară odată cu ivirea zorilor. Luaţi pe nepregătite, galii fură 
măcelăriți în cursul mesei de dimineaţă. Căzu o nouă ploaie de 
sulițe, dar, de această dată, galii erau cei ţintuiţi de pământul de 
sub ei. Calea era deschisă. Cele două braţe ale forţei 
cartagineze erau unite din nou. Deşi armata nu reuşi să pună 
stăpânire pe toate înălțimile din jurul defileului unde se 
organizase ambuscada, au trecut mai departe, suferind alte 
pierderi de vieţi omeneşti, călcând pe cadavre, urmând drumul 
înfricoşat pe care-l croiau elefanții prin mulţimea de barbari. 
Când se lărgi valea, se mai liniştiră. Poposiră într-o parte a văii 
deschisă către cerul lipsit de vină care nu prăvălea peste ei 
bolovani, copaci sau săgeți. 

Terenul era plat şi uşor de apărat, acoperit cu un praf de 
zăpadă, cu o stâncă enormă la un capăt, în vârful căreia fură 
postați soldaţi care să stea de pază. Dacă allobrogii i-ar fi atacat 
aici, ar fi trebuit să lupte ca o armată compactă. Deşi obosiţi şi 
răniţi, mulţi dintre soldaţii lui Hannibal doreau o astfel de 
înfruntare pentru a răzbuna relele pe care le înduraseră. Dar nu 
era niciun semn că duşmanul 


dorea să-i urmărească mai departe, cu excepţia unor grupuri 
mici, care atacau soldaţii răzleţiţi. Mago se gândea că jefuirea 
cadavrelor din defileu era o sarcină suficientă pentru a-i ţine pe 
allobrogi ocupați o săptămână. Armata petrecu două zile lipsite 
de evenimente îngrijindu-şi rănile, numărând morţii şi dispăruţi, 


socotind animalele rănite şi proviziile pierdute, primind oamenii 
care urmau trupele şi soldaţii rătăciţi care soseau în tabără, 
mărturie a rezistenţei umane, a instinctului mut şi animalic de 
supravieţuire. 

Părea că nu trecuse deloc timpul când Hannibal puse să sune 
cornul, în zorii celei de-a treia dimineţi. Trebuiau să meargă mai 
departe. Soldaţii se _ treziră jilavi din somn şi îşi strânseră 
veşmintele în jurul corpului pentru a se apăra de frig. Se uitau 
după soare, dar cerul era apăsător şi încărcat de nori. În timp ce 
se ridicau, acoperişul cerului cobori să-i întâmpine. Zăpadă. 
Începu la jumătatea dimineţii, întâi un fulg imens, după care 
altul. Mulţi dintre soldaţi nu văzuseră aşa ceva niciodată. 
Tartesienii scoaseră panglici roşii din ranite şi le înfăşurară 
strâns în jurul capetelor, gest încărcat de semnificaţia unui 
ritual. Libienii încercară în van să evite fulgii, de frică să nu fie 
arme ale magiei galice. Se fereau şi mergeau în zigzag, atât de 
serioşi în teama lor, încât soldaţii originari din nordul Iberiei se 
tăvăleau pe jos de râs. Membrii triburilor din centrul Iberiei se 
opriră pur şi simplu, îşi lăsară sarcinile şi începură să se uite în 
jur, cu gurile căscate de uimire şi indignare. Numidienii priviră 
toate aceste manifestări cu priviri dispreţuitoare. Vorbeau între 
ei în şoaptă, de pe spinările cailor, şi încercau să pară calmi, 
deşi puţini fură cei care se abţinură să nu-şi scuture fulgii de pe 
umeri şi de pe braţe, gesturi rapide, ca şi cum ar fi îndepărtat 
scorpioni. 

Însuşi Mago simţi adunându-se în sufletul său un sentiment din 
ce în ce mai accentuat de teamă, dar Hannibal acţionă înainte 
ca acesta să pună stăpânire complet pe el. Comandantul 
descălecă în mijlocul soldaţilor şi îi certă că se temeau de nişte 
fulgi albi mai lipsiţi de substanţă decât penele porumbeilor. Îşi 
lăsă capul pe spate şi prinse câţiva fulgi cu limba, încurajându-i 
şi pe ceilalţi să facă la fel. Barba sa crescuse mai stufoasă în 
timpul acestor ultime săptămâni, dar nu putea ascunde 


zâmbetul voios al comandantului. Luă un pumn de zăpadă, îi 
dădu forma unui bulgăre şi îl aruncă spre fratele său. Mago se 
uită fix la el, cuprins de uimire, fără să se mişte, în timp ce 
bulgărele i se împrăştie pe platoşă. Un moment mai târziu, 
Hannibal repetă această manevră, ochind de data aceasta 
braţul ridicat al unui numidian. Curând, soldaţii prinseră gustul 
acestei distracţii şi bulgării de zăpadă zburau în toate direcţiile, 
iar bărbaţii ţipau şi râdeau. În numai câteva momente, soldaţii 
îşi amintiră cine erau. Li se întâmpla des să privească fără frică 
săgețile şi suliţele - de ce să se teamă de zăpadă? Atmosfera 
relaxată se schimbă totuşi când soldaţii din Insulele Baleare 
începură să arunce bucăţi de gheaţă cu praştiile. Impactul 
acestora asupra țintelor semăna prea mult cu războiul propriu- 
zis. Făcând un efort, Hannibal struni oamenii şi ordonă 
continuarea marşului. 

În câteva ore, zăpada îşi pierdu farmecul ciudat şi deveni o 
iritare banală. Cădea mai abitir, cu fulgi mai mici, dar mai deşi. 
Stâncile şi pământul din jurul lor erau acoperite cu un covor alb. 
Zăpada împodobea crengile şi se aduna pe umerii soldaţilor, pe 
capete şi coifuri. Aceştia luptau cu frigul prin eforturile pe care 
le făceau, mergând cu greu, apăsaţi de armuri, baloturi şi arme, 
iar focul lor interior era slab şi se stingea pe măsură ce ziua 
înainta spre noapte. Braţele şi picioarele lor goale se învineţiră, 
deveniră greoaie şi nesigure. Gheaţa se aduna între degetele 
goale de la picioare, iar unii oameni, cărora le amorţiră 
picioarele, se împleticiră, căzură şi greu se mai ridicară. 

La înălţime mare, găsiră un peisaj golaş, lipsit de copaci, 
aparent fără viaţă, cu coli zimţaţi de stâncă ridicaţi ca nişte 
arme îndreptate către pântecele cerului. În ochii lui Mago, 
masivitatea piscurilor, felul în care se ridicau unul lângă celălalt, 
ca o armată de uriaşi strânşi la un loc, linia bizară unde 
pământul se sfârşea şi începea cerul şi spectacolul extraordinar 


al elefanților care loveau zăpada cu picioarele lor enorme aveau 
ceva înspăimântător. Era sigur că lumea nu mai văzuse un 


astfel de spectacol de mult, din vremea când zeii străbăteau 
pământul luând diverse forme şi vânând animale uriaşe, ale 
căror oase mai apăreau din pământ uneori. În timpurile acelea, 
orice era posibil. 

Aşa cum se întâmpla şi acum, sub comanda lui Hannibal. Părea 
să fie peste tot, fără să arate în vreun fel că ar simţi oboseala. În 
fiecare seară, Mago adormea de cum punea capul jos şi i se 
părea că vocea lui Hannibal îl conducea în lumea viselor şi tot 
ea îl chema în zori către cea reală. Întreaga dimineaţă, călărea 
cu compania de soldaţi, impulsionându-i pe toţi să trudească 
mai departe, să persevereze, vorbind mereu despre prada care-i 
aştepta în Italia, spunându-le că faptele le vor fi scrise de poeţi 
şi cântate în jurul focurilor de tabără în epocile ce aveau să 
urmeze. Aceasta era şansa lor de a deveni nemuritori. Oare cei 
zece mii de mercenari greci ai lui Cyrus cel Tânăr se 
confruntaseră cu dificultăţi mai mari decât acestea? Nu se 
înscria marşul lor, alături de cele ale lui Alexandru cel Mare prin 
munţii Persiei? Aveau să fie ţinuţi minte aşa cum fuseseră cei 
din vechime, dar nicio onoare de acest gen nu vine uşor. În 
prima noapte în care dormiră pe pământul acoperit cu zăpadă, 
Hannibal aruncă o cuvertură subţire pe gheaţă, trase o pelerină 
peste el şi se cufundă într-un somn profund, instantaneu. 
Auzindu-i sforăitul, soldaţii dădură din cap şi, în ciuda propriei 
lor voințe, zâmbiră. Ce armată avusese vreodată un conducător 
mai măreț decât acesta? 

A doua zi dimineaţă, Hannibal călări printre oameni spunându-le 
că se apropiau de vârful ultimei trecători. Iscoadele sale erau 
sigure. Trebuia doar să mai îndure puţin şi Italia avea să fie a 
lor. Să şovăie acum ar fi cea mai mare tragedie. Să eşueze aici 


ar stârni însăşi mânia zeilor, cărora li se întâmplă foarte rar să 
vadă oamenii ajungând atât de aproape de faima eternă. 
Sprijinindu-se moale în suliță în timp ce se odihnea alături de 
Silenus, Mago îl auzi pe scrib murmurând: 

— De ce să ne mulţumim cu ltalia? De ce să nu pornim spre 
cucerirea cerurilor? Cred că din acest loc porţile sunt aproape, 
trebuie doar să mergem vreo zece minute sau aşa ceva... Nute 
uita la mine aşa, spuse Silenus, deşi Mago nu-şi îndreptase încă 
privirea spre el. Campania aceasta nu a fost ideea mea. M-a 
întrebat cineva pe mine ce părere am? Ştii că, se spune, 
regiunile acestea nu sunt făcute pentru oameni? Cu cât ne 
apropiem mai mult de zei, cu atât mai grele devin vieţile 
noastre. Spune-mi că tu nu simţi acest lucru. Până şi aerul care 
ne intră şi ne iese din plămâni este o grea povară. Spune-mi că 
nu simţi acest lucru. 

Mago pregăti un zâmbet şi căută o replică dezaprobatoare, dar 
nu-i veni nimic în minte şi însăşi încercarea îl obosi. Se odihni 
alte câteva secunde în tăcere. Tocmai când se pregăteau să 
plece, observă silueta familiară a lui Bomilcar apropiindu-se de 
ei. Îl atenţionă pe Silenus cu un ghiont şi urmăriră amândoi 
apropierea războinicului. Acesta purta cu sine armele şi un 
balot, aşa cum o făcuse de la începutul ascensiunii. Pentru a fi 
un exemplu pentru oamenii săi, le explicase el. Fiecare pas era 
bine gândit. Punea piciorul pe pământ, lăsându-i o secundă 
pentru a se obişnui cu conformaţia solului. Îşi împingea corpul 
său enorm şi apoi punea şi celălalt picior, ca şi cum l-ar fi 
plantat, apoi scotea copacul din rădăcini şi o lua de la capăt. 
Mago şi Silenus îl priviră urcând către ei timp de ceva vreme. 
Deşi Bomilcar nu-şi ridica privirea, păru să ştie exact când 
ajunse în dreptul celor doi. 

— Ce poveste ne spui acum, grecule? 


— Încă o mai compun, spuse Silenus. Va fi o poveste despre 
nebunia iernii. O să ai şi tu un rol în ea, prietene. Fii sigur: Goliat 
al înălțimilor. 

— Limba ta nu cunoaşte oboseala, spuse Bomilcar. Dacă te lasă 
mădularele, atunci poate limbii tale o să-i crească picioare şi o 
să te poarte peste vârfurile acestea. 

Silenus păru amuzat de această imagine. Poate ar fi spus mai 
multe, dar Bomilcar îşi continuă mersul greoi şi se pierdu curând 
în întinderea albă care-i înconjura. Grecul îi şopti lui Mago: 

— Pot să pun rămăşag că a şlefuit replica asta de la trecerea 
Rhonului încoace. 


În orele aproape calde ale miezului după-amiezii, cei doi îşi 
continuară drumul în spatele unui lung şir de oameni. Deşi nu 
era la fel de încărcat ca Bomilcar, Mago alesese şi el să meargă 
pe jos, oferind o jertfă de sudoare şi de muncă soldaţilor de rând 
din jurul său. Şi era o jertfă pe cinste. Ninsorile neregulate, 
nopţile reci şi soarele puternic din zilele senine creaseră straturi 
de moină pe sub suprafaţa zăpezii, despărțite de pieliţe de 
gheaţă care creau falsa impresie că aveau puterea de a susţine 
o persoană. Talpa străpungea stratul de la suprafaţă, greutatea 
soldatului făcând să se înfunde în moină până găsea o suprafaţă 
solidă. Cu grijă, avea să facă un pas şi apoi un altul, căpătând 
siguranţă, crezând că nu putea să se cufunde mai mult Dar apoi, 
din cauza unei toane a gheții, avea să intre mai adânc în 
zăpadă, întâi până la gleznă, apoi până aproape de genunchi şi 
în final până la talie. Animalele de pradă se cufundau uneori atât 
de mult, încât li se vedeau numai capetele mişcându-se haotic 
deasupra zăpezii. 

Mulțumită unei raţii numai un pic mai mari decât cea a 
soldatului de rând, Mago se descurca mai bine decât 
majoritatea. La început, smucise soldaţii, înlăturase zăpada cu 
mâinile, tăiase carnea ei albă cu lama spadei, urnise cu lovituri 


de palmă oamenii şi animalele. Mai târziu - simţindu-şi mâinile 
prea amorţite pentru a ţine sabia cum trebuie, prea îngheţate 
chiar şi pentru a înlătura zăpada 

-, strigase la ceilalţi pentru a-i încuraja, pentru a le da ordine, 
blestemându-i pentru a-i face să nu se oprească din mers. 
Aceste eforturi continuară ore întregi, momentele neschimbate 
unindu-se, fiecare pas aidoma celui dinaintea lui. Faţa unui 
soldat se confunda cu a celui din faţă. Corpul pe jumătate 
îngheţat al oricărui om arăta ca toate celelalte. Ochii lucioşi, 
buzele crăpate, rugăminţile murmurate, membrele ţepene 
ţâşnind din acoperământul de gheaţă: nu mai avea început şi 
părea să nu aibă vreun sfârşit. Era pur şi simplu firea lucrurilor, 
iar lucrurile care-i formaseră viaţa înainte nu mai aveau acum 
nicio logică. 

Pierduse şirul ocaziilor în care crezuse că ajunsese în vârf pentru 
a descoperi că urcase numai un dâmb al muntelui, o 
protuberantă, un tăpşan, dincolo de care se întindeau noi 
înălţimi. Agonizant Era sigur că, răuvoitor, peisajul se schimba 
dinadins. Se avânta mai sus şi mai sus de fiecare dată când 
privea în depărtare. lar cel mai rău era că lumea nu-şi trăda 
niciodată caracterul perfid. Stătea mereu nemişcată şi 
impasibilă sub privirea sa cercetătoare, ca un animal imens cu 
umerii îndoiţi, nevinovat începând cu un moment pe care nu-l 
conştientiză la vremea respectivă şi pe care nici nu şi-l aminti 
ulterior, Mago renunţă să mai fie atent la alţii şi începu să se 
mişte pe lângă ei în tăcere. Se pierdu de Silenus, dar aşa era 
ascensiunea aceasta - acum treceai pe lângă un om; un pic mai 
târziu, trecea el pe lângă tine. Aşa trebuia să fie, îşi dădu el 
seama. Fiecare trebuia să se lupte pentru a merge mai departe 
- el, ca şi ceilalţi. Raţiile sale suplimentare nu erau suficiente 
pentru a-l face să nu sufere. Corpul său se hrănea din el însuşi. 
Putea să simtă cum acest proces îl seca, dizolvând țesuturile de 
sub piele, sugând lichidele din muşchi, nelăsându-i altceva 


decât sfori uscate, panglici striate ţepene în mişcare şi 
răspunzând cu încetineală la ordinele pe care le transmitea. 

Era în patru labe - luptând să mişte fiecare membru, centimetru 
cu centimetru - când o izbucnire de vânt îi lovi faţa cu o forţă 
care aproape că-l împinse înapoi, la poalele povârnişului. Aerul 
era mai mult ca sigur rece, dar el simţi mai mult forţa decât 
temperatura scăzută. La început, o blestemă şi îşi adăposti faţa 
sub cot, gândindu-se că ajunsese în vârful unei alte ridicături, de 
unde să privească o altă panoramă asupra înălțimilor de 
netrecut. Simţi cum răsuflarea i se retrase în faţa frigului 
usturător. Nu se simţea nicio căldură în ea, iar el se întrebă dacă 
nu începuse deja să se răcească pe dinăuntru. Întâi tălpile şi 
apoi palmele, genunchii şi antebraţele, poate acum şi pieptul: 
toate părţile corpului său îngheţau bocnă încetul cu încetul şi 
deveneau una cu muntele. Gândul acesta avea ceva îmbietor. 
Putea să zacă, fără să se mişte şi fără să se mai chinuiască. Îşi 
amintea cum era nemişcarea. Era posibil să se oprească din 
chin şi să se odihnească. Grecul avea dreptate. Asemenea 
înălţimi, ca 


acestea, nu erau menite muritorilor. De ce să te împotriveşti 
acestui adevăr când puteai să dormi? Nu era atât de greu să 
renunţe. Greu era numai să continue. 

Şi aşa ar fi rămas Mago dacă nu ar fi auzit vocea. Îşi înălţă capul 
şi, privind printre pleoapele aproape închise din cauza vântului, 
înţelese ce îl lovea cu atâta forţă. Nu mai era nimic deasupra 
decât cerul. Spre sud, o cârpăceală de nori plutea pe un fundal 
albastru. Mago se ridică în picioare şi începu să înainteze 
împleticit. Dintr-odată, sub picioarele sale nu se afla nimic 
altceva decât stânca golaşă, prăfuită de valuri de zăpadă 
purtate de vânt. Muntele cobora direct către fundul văii din faţa 
lor. Aproape că putea să distingă detaliile câmpiei plate şi ale 
prosperității de acolo. Era în vârf! 


Un nebun stătea în picioare pe un bolovan, la un mai mult de o 
aruncătură de piatră. Vocea nebunului fusese aceea care-l 
urnise pe Mago: acesta arăta cu degetul şi striga către soldaţii 
care treceau pe lângă el că ţinta lor putea fi zărită la orizont. 

— Priviţi, spuse el, pământurile bogate ale Italiei! Uitaţi răsplata 
pentru eforturile voastre! Ne-am atins capetele de acoperişul 
lumii şi nu trebuie să mai urcăm. Drumul nostru merge la vale. 
Ce a fost mai greu a trecut! Mergeţi repede, iar la noapte vă veţi 
odihni capul pe pământ neted! 

Mago abia dacă-l recunoscu pe individul care striga. Barba se 
zbârlea sălbatic în jurul feţei, crescută inegal şi neîngrijită, părul 
îi era încărcat de gheaţă, chiar dacă de pe frunte i se scurgeau 
picături de sudoare. Pe obraji avea o crustă neagră cu tente 
roşietice. Bărbatul îşi scoase coiful şi îl agită deasupra capului în 
semn de triumf, scoțând la iveală o masă de păr lânos lipit de 
craniu, care imita în mod straniu conturul coifului. Era o creatură 
cu totul sălbatică, cu veşmintele bătându-i în vânt, ca un profet 
nebun strigând în mijlocul unei furtuni. Dar Mago ştia exact 
asupra cui îşi aţintise privirea. Acum putea să-l audă clar şi 
remarca în ochii fratelui său un entuziasm scânteietor cum nu 
mai văzuse vreodată. Mago se duse suficient de aproape pentru 
a-l prinde de picior. 

Hannibal îşi cobori privirea şi zâmbi, cu o bucurie întipărită în 
încreţiturile frunţii şi arcuirea gurii. Vorbi atât de domol, încât 
Mago trebui să-i citească vorbele de pe buze. 

— Roma va fi a noastră, spuse el. Roma va fi într-adevăr a 
noastră. 

Mago dădu din cap exprimând un acord pe care nu-l simţea. 
Voia să împărtăşească entuziasmul lui Hannibal, dar nimic nu 
era dus la capăt încă. Drumul mergea într-adevăr la vale, dar nu 
avea să fie uşor. În multe privinţe, aveau de înfruntat cele mai 
mari pericole ale traversării. Înălţimea la care ajunseseră în zile 
şi kilometri de urcuş trebuia coborâtă doar într-o fracțiune din 


această distanţă, ceea ce făcea ca traseul să fie extrem de 
abrupt, aproape impracticabil. Privind în jos de lângă bolovanul 
pe care se afla, Mago se întrebă dacă nu cumva allobrogii îi 
conduseseră în cea mai îngrozitoare trecătoare a Alpilor. 
Ticăloşii încă erau în stare să-i învingă. 


Imco Vaca nu mai simţise bucurie de când plecase din nordul 
Iberiei. Nici măcar un moment de satisfacţie. Nicio clipă de 
plăcere. Se simţea ca şi cum ar fi fost capturat şi lăsat în munţii 
aceştia de o fiinţă răutăcioasă care îşi propusese doar să-l vadă 
pe bietul Imco suferind. Altfel, totul nu avea nicio logică. Gheaţă 
şi zăpadă. Vârf după vârf, colţi zimţaţi de stâncă. Degetul mic de 
la mâna stângă era înnegrit şi ţeapăn ca un ciot Evident, cineva 
îi jucase o festă crudă. Faptul că-şi putea aminti fiecare pas, din 
însorita Iberie peste crestele Pirineilor, prin valea Rhonului şi tot 
drumul prin Alpi, nu explica nimic. Şi nici nu conta că trecuse la 
mică distanță de comandant. Hannibal rostea cuvinte 
încurajatoare, dar se transformase într-o creatură cu o înfăţişare 
atât de nebunească, încât, dacă s-ar fi întâlnit în oricare cetate 
civilizată a lumii, Imco ar fi trecut pe cealaltă parte, pentru a-l 
evita. Trecu pe lângă el fără să rostească niciun cuvânt, hotărât 
să coboare de pe aceste culmi cât mai repede. 

Dar era undeva în mijlocul coloanei de soldaţi, iar poteca găsită 
de iscoade cotea şi urma capriciile reliefului muntos. Zăpada 
prin care trebuia să meargă fusese înmuiată de soare şi 
bătătorită 


de miile de tălpi într-un strat de gheaţă murdară şi brăzdată de 
făgaşe. Fiecare pas trebuia făcut cu cea mai mare grijă, dar aşa 
ceva nu era posibil într-o astfel de stare de extenuare, la limita 
inaniţiei, având picioarele degerate şi purtând în spinare baloturi 
grele. Imco văzu cum mai mulţi oameni aflaţi mai la vale îşi 


pierdură echilibrul. Aceştia se agăţau şi-şi încleştau mâinile de 
orice când începeau să alunece la vale. Strigau după ajutor, 
chemând pe nume oameni şi apoi zei, iar apoi, când se pierdeau 
în zare cu o viteză inimaginabilă, ţipetele lor se desfăceau în 
sunete risipite, distorsionate şi purtate din munte în munte de 
ecou. 

Imaginea pe care o ofereau elefanții era un constant prilej de 
uimire. Potecile păreau atât de înguste, încât s-ar fi spus că 
imensele pahiderme nu ar fi fost în stare să se strecoare, dar, 
cumva, reuşeau să înainteze în acelaşi ritm cu oamenii. O dată a 
urmărit cum o femelă înainta pe un prag îngust de stâncă. 
Aceasta îşi balansă greutatea în aşa fel încât tălpile ei se 
aşezară aproape în linie dreaptă. Era o manevră riscantă, 
demnă de un spectacol de circ, dar femela o duse la capăt cu o 
eleganţă pe care Imco ar fi vrut s-o aibă şi el. 

Către sfârşitul celei de-a doua zile, fură nevoiţi să traverseze o 
zonă în care trebuiau să cotească pieziş la circa 45 de metri în 
faţa lui. Dincolo de colţ, se afla o altă prăpastie, un spaţiu gol 
care făcea legătura cu neantul. Pe pământ se vedeau urmele 
miilor de oameni care trecuseră înaintea lui. Deşi putea vedea 
drumul din faţa lui, zări doi soldaţi împiedicându-se în 
apropierea curbei, unul apucându-l pe celălalt de genunchi, iar 
apoi agăţându-se unul de celălalt, norocoşi că nu alunecaseră în 
prăpastie. „Fii atent când ajungi în zona aceea“, îşi spuse Imco 
în gând. 

Chiar atunci, zări o haină pe zăpadă, la numai câţiva paşi de el, 
lăsată în urmă în deraparea grăbită a vreunui soldat în ziua 
respectivă. Hotări s-o ridice, să şi-o treacă pe după gât şi apoi să 
i-o dăruiască vreunui nefericit. Ridică un picior în acea direcţie, 
dar îşi dădu seama că mişcarea aceasta fusese nechibzuită. 
Celălalt picior îi alunecă de parcă ar fi lovit o minge. Se trezi 
aruncat la pământ, sprijinit în mâini şi în călcâie. Pentru un 
moment, rămase nemişcat, dar apoi, încet, dureros, simţi cele 


patru puncte de sprijin date de membrele sale alunecând pe 
gheaţă. Încercă să-şi înfigă degetele în suprafaţa dură şi să-şi 
fixeze tălpile pentru a-şi menţine echilibrul, dar continuă să 
derapeze, cu o iuţeală din ce în ce mai mare. Încercă să se 
închipuie mai uşor, să se ridice de pe gheaţă cu puterea minţii şi 
să găsească sprijin în aer. Când văzu că această manevră nu 
dădea niciun rezultat, se întoarse şi îmbrăţişă deznădăjduit 
panta, simţindu-i contururile alunecând sub el, fiecare urmă de 
picior, pietricică şi ridicătură. Era sigur că pământul avea să 
dispară de sub el în orice moment îşi canaliză frica şi furia într- 
un strigăt îndreptat spre gheaţă, având dinţii atât de aproape de 
suprafaţa gheții, încât putea muşca din ea. Ar fi făcut-o, dar 
chiar şi într-o asemenea stare ştia că trebuia să-şi protejeze 
dinţii. 

Nu era sigur de ce se oprise, ci doar constată această 
schimbare. Şi îşi dădu seama numai pentru că ţipătul lui 
ajunsese să fie singurul zgomot într-o lume cufundată în tăcere. 
Cei doi bărbaţi pe care-i văzuse împleticindu-se se uitau la el de 
la numai câţiva paşi. Derapase până la curbă. Prăpastia se 
căsca chiar la picioarele sale. Îşi aţinti privirea asupra celor doi, 
dădu din cap şi îşi transmise iritarea dându-şi ochii peste cap; 
apoi se ridică, foarte încet, şi merse mai departe. Nu mai întinse 
niciodată mâna după veşminte pierdute. 

A treia zi fu chiar mai rău. Prima dată înţelese acest lucru când 
auzi un mormăit de exasperare venind din partea din faţă a 
coloanei. O avalanşă acoperise o parte a potecii de mai jos. Era 
o porţiune deosebit de abruptă, lipsind traseele alternative. 
Trebuia să fie curăţat stratul de zăpadă. Destul de rău, dar apoi 
află că mulţi dintre bolovanii amestecați cu zăpadă şi gheaţă 
erau prea mari pentru a fi mutaţi, chiar şi cu ajutorul elefanților. 
Trebuiau să fie sparţi în bucăţi mai mici. Cineva - de a cărui 
pricepere în domeniu Imco se îndoia - sugeră să se facă un foc 
imens în jurul stâncilor ca 


să le înfierbânte, apoi să le ude cu apă şi oţet. Acest individ 
spunea că schimbarea de temperatură avea să creeze falii în 
structura lor şi să le facă mai uşor de manevrat. Părea 
îndoielnic. 

Imco îşi petrecu ziua doborând copaci şi târându-i prin zăpadă 
către foc. Era o muncă absurd de dificilă, la fel de periculoasă ca 
o bătălie. Cufundat în zăpadă până la brâu, lovind trunchiul unui 
copac care era atât de tare încât toporul era mai afectat decât 
lemnul, Imco se trezi plângând. Nu plângea neapărat de frică. 
Nu mai era sigur de ce anume trebuia să se teamă. Lacrimile nu 
erau chiar efectul fricii, nici al oboselii, nici al furiei: simţise 
aceste lucruri îndeajuns de mult ca acum să facă deja parte din 
fiinţa sa. 

Amintirile stârneau lacrimile, rememorarea faptului că fusese 
odată copilul unei mame, că exista pe lumea aceasta o femeie 
care-l lovise la fund, îl ştersese la gură când fusese bolnav şi-l 
hrănise cu pâine înmuiată în ulei de măsline. Toate acestea 
păreau negrăit de triste. Atât de triste, încât nici măcar nu se 
înveseli când stâncile explodară în mijlocul unor şuvoaie de abur 
şi roiuri de bucăți de piatră. „Ce prostie! Să te bucuri de aşa 
ceva!” îşi spuse el în gând. Bolovani sparţi. Din nou marş. Din 
nou frig. Cum arătau aceste lucruri în comparaţie cu 
îmbrăţişarea femeii grase care te născuse? Nu avea cum să nu- 
şi spună în gând că şi oamenii aceştia erau nebuni, nu numai 
conducătorul. 

Apoi se întâmplă ceva neaşteptat. Într-o dimineaţă, se trezi 
îngheţat, la poalele Alpilor, la patru zile după ce începuseră 
coborârea. Se afla pe pământul Italiei. Realizarea că izbutiseră 
să înfăptuiască imposibilul creştea încet în sufletul lui, odată cu 
lumina răsăritului. Armata care părăsise Cartagena număra mai 
mult de 100 000 de suflete. Acum, era numai o rămăşiţă tristă, 
lovită şi vlăguită a acelei forţe. Poate 30 000, poate mai puţini. 


Pierduseră mii de cai. lar elefanții, deşi cu toţii în viaţă, erau 
versiuni sfrijite ale fostelor lor înfăţişări. Din câte ştia el, 
convoiul îmbelşugat cu pradă şi comunitatea prosperă a celor 
care urmau armata dispăruseră. 

Dar, deşi ştia toate astea, în acea dimineaţă Imco se uită prin 
spaţiul dintre pânza cortului şi materialul care acoperea intrarea 
şi îşi îndreptă privirea către cerul alb-albăstrui al Italiei. 
Ajunseseră. În ciuda tuturor adversităţilor, nu fuseseră învinşi. 
Sufletul i se umplu de un entuziasm brusc, de mult aşteptat. 
Lucrurile încă mai puteau să se îndrepte. Era posibil să 
primească şi alte recompense, plăceri care nu-şi aveau locul 
lângă imaginea mamei sale. O dată în plus, Imco îşi aminti cine 
era, soldatul care devenise şi misiunea la care lua parte. Erau o 
furtună care avea să se abată asupra ltaliei. Ce armată putea 
să-i mai oprească acum? 


Aradna se simţi binecuvântată că-l găsise pe bărbatul acela 
mort. Deşi văzuse multe cadavre la viaţa ei, nu avea să uite 
niciodată cum stătea vertical, cu un braţ întins în faţă, ca un 
cerşetor orb implorând milă din partea unor trecători nevăzuţi. 
Poate că mulţi nu-l luaseră în seamă tocmai din cauza poziţiei. 
Cu toate acestea, Aradna nu putuse să nu-l observe când un 
corb se aşezase pe umărul lui, îşi rotise privirile, ciugulise din 
buza bărbatului, după care îşi îndreptă din nou privirile asupra 
lucrurilor dimprejur. După trăsături, părea un celt iberic şi era 
mai în vârstă decât majoritatea luptătorilor. Avea ochii deschişi, 
buzele crăpate şi descuamate, iar obrajii erau înnegriţi din cauza 
degerăturilor de dinaintea morţii. 

Dar aceste detalii nu erau suficiente s-o facă să nu întindă mâna 
pentru a atinge veşmântul drapat în jurul umerilor, o mantie din 
blană de lup care era posibil să fi fost făcută în timpul marşului. 
Pentru un moment, se întrebă dacă un om putea să îngheţe cuo 


astfel de haină pe el, dar apoi îi observă cealaltă mână. Aceasta 
era apăsată de o pată maronie de pe tunica pe care o purta, cu 
degetele de-o parte şi de alta a unui vârf de săgeată. Probabil 
că avusese parte de o moarte lentă, iar mâna ridicată fusese o 
implorare pentru îngrijiri medicale de care nu avusese parte. Nu 
era chiar uşor să-i scoată mantia de pe umeri, dar Aradna reuşi 
în cele din urmă. Porni mai departe înfăşurată în ea şi cuo 


credinţă înnoită că Artemis veghea binevoitoare asupra ei. 
Astfel de gânduri erau adevărate acte de credinţă, având în 
vedere greutăţile îndurate în ultimele săptămâni. Soldaţii se 
plângeau de soarta lor, dar nu cunoşteau ce însemnau 
adevăratele privaţiuni. Ea mergea pe acelaşi pământ ca şi ei, 
prin aceleaşi râpe, peste trecători acoperite de zăpadă şi râuri 
de gheaţă lichidă. Dar ea nu primea raţie. Oamenii cu care 
mergea aveau provizii puţine şi erau extrem de suspicioşi în 
ceea ce privea acţiunile altora faţă de ei, fie blânde, fie crude. 
Fuseseră masacrați în defileu, numărul lor fiind înjumătăţit într-o 
singură după-amiază şi micşorându-se continuu de atunci. 
Ordinea laxă care-i legase de armată dispăruse. Proviziile 
fuseseră abandonate în mâinile allobrogilor. Bărbaţi şi femei 
erau ucişi şi jefuiţi, iar unii erau capturați de vii şi transformati în 
sclavi. 

Într-o seară, tabăra de rătăcitori în care dormea fu atacată de 
tâlhari locali. Sărise în picioare la primul zgomot nefiresc, dar un 
bărbat o apucase de încheietură şi începuse s-o târască. Îşi 
trăsese braţul cu atâta putere, încât îi sări din umăr. Senzaţia 
ciudată pe care o provocase această reacţie atacatorului dădu 
naştere unui scurt moment de dezorientare. Îi strivi piciorul sub 
călcâi şi fugi. Braţul dislocat o înjunghia cu o durere usturătoare, 
dar fuga i-l fixă din nou în articulaţie şi durerea dispăru într-o 
clipită. 


După aceea, călătorise singură o perioadă, amestecându-se 
printre cei din ariergardă, căutând de mâncare prin resturile pe 
care aceştia le lăsau în urmă. Avusese şi mai mare grijă să nu 
atragă atenţia. La fel ca toţi ceilalţi, trecuseră câteva săptămâni 
de când nu se mai spălase. Dar avea grijă să fie mai murdară 
decât majoritatea. Îşi acoperea faţa cu murdărie şi grăsime. 
Părul îi crescu încâlcit, plin de bețe şi gunoaie. Îşi agăţă un 
şoarece mort de gât. Îşi trecea degetele prin putoarea 
subsuorilor şi o împrăştia pe toate veşmintele. Se gândi că 
mirosul care-i ajungea la nări când se lăsa pe vine pentru a se 
uşura putea să-l împrăştie şi pe haine. Cu toate acestea, ideea 
fu alungată destul de repede. Nu se ştia niciodată ce poate să 
stârnească pofta unui bărbat. Auzise şi de lucruri mai ciudate. 

Dar, chiar şi murdară, zburlită şi înfometată, Aradna era o 
frumuseţe. Bărbaţii nu se puteau abţine să nu observe acest 
lucru. Un gal o oprise într-o dimineaţă senină la poalele unui 
urcuş de grohotiş. Se ivise în faţa ei brusc, cu sabia în mână. 
Apăruse din spatele unui copac, ca şi cum ar fi stat în aşteptare 
ceva timp şi alesese acest moment pentru fineţea aerului 
proaspăt şi singurătatea liniştită în care se aflau. Printr-o 
zvâcnire a bazinului, îi arătă la ce se gândea. Ea scuipă în 
direcţia lui. El ignoră acest gest, calmând-o cu mâna lipsită de 
armă, printr-un gest mângâietor, arătându-i că nu avea să 
doară. Ea scoase un sunet şuierător şi gesticulă cu mâinile că el 
ar trebui să se satisfacă singur şi s-o lase în pace. Dar, dincolo 
de această respingere îndrăzneață, ea era perfect conştientă de 
ameninţarea pe care o reprezenta el. Era un bărbat puternic, în 
floarea vârstei, care ar fi fost cât se poate de dispus s-o 
rănească pentru a o poseda. Putea să-i rupă un braţ pentru a o 
pedepsi, s-o bată până îşi pierdea cunoştinţa şi s-o facă sclavă. 

Aradna se lăsă în genunchi pe grohotiş, deschise gura şi îi arătă 
prin gesturi că avea să-l satisfacă astfel. El întâmpină această 
ofertă cu suspiciune, dar, pe măsură ce ea începu să îşi mişte 


buzele în timp ce inspira şi expira, începu să reconsidere decizia 
iniţială. În secunda următoare, pantalonii îi căzură în jurul 
genunchilor. Aradna aproape că zâmbi. Slăbiciunea bărbaţilor o 
uimea întotdeauna. În timp ce el îşi târşâi picioarele în direcţia 
ei, nu observă că ea luase câte o piatră ascuţită în fiecare mână. 
Îşi ridică braţele, le trase înapoi şi le uni cu o mişcare 
asemănătoare cu cea a unei păsări care- şi fâlfâie aripile pentru 
a se desprinde de pământ. Mâinile ei ciocniră cele două pietre, 
cu penisul bărbatului la mijloc. Se întoarse şi o rupse la fugă, dar 
nu înainte de a simţi un val de sânge împroşcându-i faţa. În timp 
ce fugea, scutura din cap, un refuz mut al nesăbuitei şi 
blestematei 


frumuseți pe care n-o ceruse niciodată şi de care nu era în stare 
să scape. 

Până când ea ajunse pe platoul plin de zăpadă, cei care urmau 
armata se răriseră într-atât încât mergea singură. Cerceta 
cadavrele, căutând monede şi alte obiecte de preţ, tăia carne 
din animalele de povară îngheţate, strângea sau arunca haine 
pe măsură ce găsea noi veşminte. La jumătatea urcuşului, 
povârnişul se curmă brusc şi Aradna găsi o groapă ciudată lângă 
cărare. Era un crater cu pereţi abrupți, cu o adâncime egală cu 
înălţimea totală a câtorva oameni. În fundul ei se vedea materia 
stâncoasă a muntelui însuşi. În centrul acesteia se afla un 
măgar singur şi trist. Animalul stătea complet nemişcat, cu 
capul plecat şi privirea aţintită în gol, nemaicăutând nimic. Din 
groapă se ridica un miros înţepător de urină, suficient de 
puternic pentru a o face pe Aradna să-şi acopere nasul cu mâna. 
Îşi dădu seama că măgarul nu avea nimic de-a face cu formarea 
acestei depresiuni. Era pur şi simplu un loc în care om după om 
aleseseră să urineze, topind astfel zăpada şi gheaţa şi lăsând în 
urmă o groapă aburindă. Probabil măgarul căzuse în ea din 
întâmplare sau ajunsese acolo din dorinţa de a găsi piatră solidă 


pe care să stea. Aradna rămase nemişcată câteva momente, 
privindu-l şi gândindu-se. Apoi cobori în groapă. Astfel de daruri 
nu trebuie puse sub semnul îndoielii, ci doar primite cu 
recunoştinţă. 

Ea şi măgarul ajunseră pe şaua trecătorii după-amiază târziu. 
Fără să ştie că Hannibal făcuse acest lucru înaintea ei, se urcă 
pe stânca ce domina peisajul şi admiră ltalia din acelaşi loc. 
Armata se scurgea sub ochii ei ca o pată ce aluneca uşor, un 
şuvoi de murdărie care-şi croia drum prin văile albe. Coborârea 
avea să fie deosebit de grea. Supravieţuirea prin noaptea care 
se apropia cu paşi repezi era o provocare. Vedea lucrurile cât se 
poate de clar. Dar era plăcut să privească armata mărşăluind în 
faţa ochilor ei. „E bine“, îşi spuse ea în gând. Bine. Ţara în care 
intrau acum era mai apropiată de locul naşterii ei decât oricare 
alta în care ajunsese de când o părăsise, în braţele tatălui ei. 
Simţea greutatea săculeţului ei plin de comori atârnat între sâni, 
acum mai greu ca oricând, pentru că nu se oprise nicio secundă 
din adunat lucruri valoroase de la morţi. Privind-o, ţi s-ar fi părut 
ciudat, dar, dincolo de faptele crude şi de murdărie, dincolo de 
acceptarea mizeriei umane şi de inima aspră de fiinţă care trăia 
pe seama morţilor, se afla un copil tăcut, care era încă în stare 
să-şi închipuie frumuseţea şi putea încă visa la o viaţă trăită cu 
bucurie. Văzu cum calea către acea bucurie se întindea sub 
ochii ei şi astfel porni mai departe. 

Aradna îşi ridica picioarele şi îşi înfigea călcâiele în gheaţă, 
trăgând măgarul încăpățânat după ea. Făcu un pas şi apoi un 
altul, mânând animalul către bogatul pământ al Italiei. 


Toamna primului an ca singur comandant al sudului lberiei 
marcă apogeul dezmăţului dionisiac al lui Hasdrubal. Terminase 
anotimpul campaniilor cât putuse de devreme cu putinţă şi se 
întorsese în Cartagena. Departe de privirile severe ale fratelui 


său, se afundă în excese de tot soiul. În fiecare seară, domeniile 
Barca din Cartagena deveneau un labirint de festivități, jocuri, 
muzică şi plăceri carnale. Servitorii făceau focuri uriaşe şi băgau 
pietre în mijlocul lor care, după ce se încingeau, erau scoase cu 
grijă din foc şi scufundate în apă, conferind încăperilor o 
atmosferă aproape tropicală, făcându-i pe toţi să transpire şi să 
le fie sete, umezind veşmintele aşa de tare, încât alunecau de 
pe umeri şi, curând, se adunau pe podea în grămăjoare 
neregulate. Deşi era atent să cinstească frumuseţile de viţă 
nobilă, Hasdrubal se asigura ca la petrecerile sale să fie 
prezente cele mai frumoase fiice de căpetenii iberice, 
prostituate şi servitoare. Şi nici nu era invidios pe alţi bărbaţi. 
Calitatea de prieten al lui Hasdrubal era un privilegiu la care 
aspirau cu toţii. Camerele pline de abur erau pline de siluete pe 
jumătate goale de soldaţi tineri, cu trupuri întărite de război şi 
instrucţie. Adăugând cantităţi generoase de vin roşu, carne şi 
sosuri, fructe şi sucurile obţinute din ele, substanţe parfumate, 
şi toate acestea noapte de noapte, rezultau scene care i-ar fi 
impresionat până şi pe 


macedonenii lui Alexandru. 

Având în vedere toate acestea, Hasdrubal aştepta ziua iminentă 
a nunţii sale cu oarece emoţii. Dacă ar fi fost după el, nu s-ar fi 
căsătorit cu nimeni deocamdată - sau vreodată, de fapt. lar 
dacă ar fi trebuit să-şi aleagă o soţie, ar fi ales una dintre cele 
mai dezmăţate vulpiţe din anturajul său, pe cineva care ar fi fost 
în stare să ţină pasul cu el, cineva care tânjea, ca şi el, după 
varietate sexuală. La începutul iernii, primise o scrisoare de la 
Consiliul Bătrânilor. Mesajul era scris într-un stil formal arhaic, 
astfel încât era aproape de neînțeles. Îl descifrase numai cu 
ajutorul lui Noba. 

Bătrânii îi ordonau să se însoare cu una dintre fiicele unei 
căpetenii din tribul oretanilor, Andobales. Nu ştiuse că membrii 


Consiliului erau în legături cu Andobales, dar bătrânii aveau 
degete lungi, cum spunea Hamilcar. Această uniune avea 
importanţă strategică. Oretanii căpătaseră din ce în ce mai 
multă influenţă în ultimii ani. Reuşeau să întoarcă prezenţa 
cartaginezilor în Iberia în propriul lor interes, atacând la început 
un trib vecin, apoi un altul, în tot acest timp evitând cu grijă să 
stârnească mânia Cartaginei. Ba chiar întorseseră dezastrul lui 
Hanno - când îi condusese pe două mii dintre ei într-o capcană 
întinsă de beti - în folosul lor. Nu uitau niciodată să amintească 
de el, să facă remarci spirituale despre această lovitură teribilă 
la adresa bărbăţiei lor. Andobales protestase chiar la căsătoria 
lui Hannibal cu Imilce, întrebând dacă aceasta era un semn că 
beţii erau favoriţii Cartaginei. Din toate aceste motive, Consiliul 
era ferm în decizia sa că o nuntă la nivel înalt era necesară. 
Bătrânii transmiseră foarte clar că aveau puterea de a refuza să 
trimită întăriri şi de a-l înlocui, dacă refuza. 

Hasdrubal se înfurie în faţa acestei insulte. Când Hamilcar sau 
Hannibal conduceau Iberia, puţine astfel de ordine sosiseră din 
Cartagina. Se plimba nervos prin apartamentul său, adresându- 
le blesteme răstite fiindcă se amestecaseră; îi ameninţă cu 
refuzul de a se supune sau chiar cu o revoltă făţişă. Dar, în cele 
din urmă, nu găsi nicio cale prin care să-i refuze. Manevra era 
logică. Chiar şi în perioada de apogeu a puterii lui Hannibal 
fusese dificil de menţinut autoritatea cartagineză în Iberia. 
Ibericii din jurul său păreau să se răzvrătească împotriva 
dominaţiei africane. Hasdrubal încercase pe tot parcursul verii 
să le arate clar că autoritatea sa era la fel de reală precum cea 
a fratelui său, dar ibericii nu aveau niciodată stare, fiind mereu 
predispuşi să vadă numai neajunsurile situaţiei prezente şi doar 
beneficiile unei schimbări. 

Astfel, mult mai devreme decât i-ar fi fost pe plac, Hasdrubal se 
trezi organizând un banchet de nuntă. Sosirea lui Andobales 
părea învăluită într-un nor de agitaţie. Membrii tribului său erau 


oameni gălăgioşi, plăcându-le râsul şi risipa, şi dispuşi, la fel de 
iute, să-şi verse furia şi să omoare din mândrie. Andobales 
însuşi era un om corpolent, războinic de-o viaţă. Se luptase cu 
triburile învecinate - sau cu cartaginezii ori cu romanii - în 
fiecare an după vârsta de zece ani. Îşi purta forţa ca pe o 
platoşă, masa de muşchi fiind din ce în ce mai vizibilă în partea 
superioară a trunchiului şi pe umerii lui aduşi. Era un bărbat 
masiv ca un mistreţ, cu o faţă care părea a fi fost prinsă între 
două pietre şi alungită în zona maxilarului şi a nasului. Privindu- 
I, Hasdrubal nu se putu abţine să nu se întrebe ce fiică o fi ieşit 
dintr-un astfel de om. Nu o văzuse, nu vorbise niciodată cu ea, şi 
nici nu avea vreo idee prin ce raţionament îi fusese aleasă drept 
mireasă, fiindcă ştia că Andobales avea mai multe fiice 
nemăritate. 

Potrivit tradiţiilor neamului ei, mireasa intră înconjurată de 
rudele ei femeieşti şi rămase acoperită de un văl pe tot 
parcursul ceremoniei. Oricât ar fi încercat, Hasdrubal nu-şi putu 
face nicio idee despre trăsăturile sau măcar despre forma 
corpului ei. Femeile din jurul ei aveau înfăţişări diverse, de la 
tinere la bătrâne, majoritatea cu părul închis la culoare şi nu mai 
puţin atrăgătoare decât era normal, dar el nu se consolă deloc 
cu această constatare. Ce anume se ascundea în spatele acelui 
văl? Putea ascunde orice fel de boală sau desfigurare. Din câte 
ştia el, soţia lui putea foarte bine să aibă 


faţa lipsită de păr a unui câine, sau a unei vaci, sau a tatălui ei. 
Putea să fie ciupită de vărsat, plină de coşuri ori fără dinţi. Putea 
să aibă bube dulci sau diaree, o boală de piele sau - aşa cum 
descoperise o dată la o femeie cu care avea de gând să se culce 
- larve de insecte care să-i crească în gingii. Perspectivele erau 
nesfârşit de înfiorătoare. 

Mirele şi mireasa stăteau în părţi opuse ale încăperii. Nu 
schimbară niciun cuvânt, ci ascultară vorbele diferiților bărbaţi 


care se ridicară pentru a le binecuvânta căsătoria. Celtibericii 
vorbiră cu accente războinice. Accentuară semnificaţia uniunii 
dintre cele două popoare. Unii sugerară că, odată cu stabilirea 
acestei legături, poporul lui Andobales ar trebui să fie favorizat 
faţă de celelalte triburi şi că ar trebui să aibă un anumit grad de 
autonomie în ceea ce privea subjugarea vecinilor. Un bărbat 
aminti o dispută veche cu beţii pe care Hasdrubal încercase s-o 
ignore, nedorind să deschidă o dezbatere pe marginea unor 
astfel de probleme. 

Andobales, care stătea chiar lângă Hasdrubal, se ridică pentru a 
rosti şi el un toast. Întâi lăudă linia ereditară a neamului Barca, 
numind, la întâmplare şi fără să ţină seama de cronologie, 
realizările şi calităţile ei. Se opri un pic mai mult decât era 
potrivit asupra lui Hannibal, ca şi cum acesta ar fi fost viitorul lui 
ginere. Cu toate acestea, imediat după ce termină, prezentă în 
detaliu propria ascendență, care, după cum pretindea, se trăgea 
direct dintr-o uniune a unei prințese iberice şi zeul grec al 
războiului, Marte. Rememoră faptele bunicului şi pe cele ale 
tatălui său, care domnise înainte de el. Şi nu neglijă nici să-şi 
menţioneze propriile isprăvi, totul, de la ospeţe de război până 
la sporul în răspândirea seminţei sale în trupurile numeroaselor 
sale soţii şi chiar ale mai multor alte femei. 

Acest ultim subiect atrase atenţia lui Hasdrubal, dar căpetenia îl 
luă prin surprindere rostind tare, cu vocea sa aspră ca un lătrat: 
— Bayala! Bayala! Vino aici, fetiţo. 

Silueta acoperită de văluri se ridică şi se îndreptă către ei prin 
sala de banchet plină de oameni. Îngenunche în faţa lor, 
suficient de aproape pentru a fi atinsă. Cu toate acestea, prin 
materialul vălului nu se vedea nimic. Hasdrubal abia dacă auzi 
discuţia care urmă, dar înţelegea suficient aceste ceremonii 
pentru a-şi da seama că ibericul îi oferea fata în mod formal. 
Andobales îi luă pe amândoi de mână. Reprezentând elementul 


lor de legătură, îi declară căsătoriţi şi proclamă uniunea eternă a 
celor două familii şi naţiuni. 

lar asta fu tot. Femeia acoperită de văluri dădu din cap în semn 
de încuviinţare şi se retrase în apartamentul nuptial, fiind 
urmată în drumul ei de privirea lui Hasdrubal. Căpetenia se lăsă 
să cadă pe perna de lângă el. Îşi pierdu echilibrul pentru un 
moment şi făcu un efort să se ridice, încleştându- şi degetele 
puternice în jurul braţului lui Hasdrubal. Fiind atât de aproape 
de el, Andobales profită de acest moment pentru a-i şopti ceva 
la ureche. Respirația sa era asemănătoare unui şuvoi de vin, 
amestecată cu mirosul mai neplăcut care indica o oarecare 
stricăciune a dinţilor. 

— Fiica mea a fost păstrată pură. Pură! E a ta s-o străpungi 
pentru prima dată. Bucură-te de ea, noul meu fiu, şi umple-o cu 
mulţi copii. Fă din ea pântecul unei noi armate. Mama unor 
bărbaţi născuţi pentru a ucide romani! 

Hasdrubal nu primi vestea purității soţiei sale cu bucurie. 
Prefera ca femeile sale să fie versate şi dezmăţate. Şi nu-i pică 
bine nici ideea amestecării sexului cu soţia sa şi cucerirea 
Romei. Era sigur că nu avea să scape niciodată de imaginea 
unor soldaţi micuţi, perfect formaţi şi în armură ieşind dintre 
picioarele fetei cu săbiile în mână, cu răutate întipărită pe 
chipuri, încercă să urmeze exemplul lui Andobales şi bău până 
ce avea să uite de sine. 

În aceeaşi seară, după câteva ore, Hasdrubal stătea în sală 
lângă draperia care se afla între el şi soţia sa, sprijinindu-se de 
perete. Vinul făcuse ravagii asupra corpului său, dar părea să nu 
fi avut 


decât un efect minor asupra clarităţii minţii. Privea fix materialul 
gros şi purpuriu, lipsit efectiv de puterea de a-l da la o parte şi 
de a trece dincolo de el. Era o prostie, o copilărie şi poate chiar 
o ruşine, dar era teribil de speriat să intre în dormitor. Îşi 


imagină cum ar fi dacă s-ar întoarce şi s-ar cufunda în compania 
femeilor cu care era obişnuit, a tinerilor ofiţeri cu care se simţea 
atât de bine. Putea să spună că-şi îndeplinise deja datoria de soţ 
şi că ieşise să caute alte plăceri. Dar nu îi plăceau întrebările pe 
care aveau să i le pună camarazii săi, glumele pe care aveau să 
le facă, felul în care amantele sale aveau să-i adulmece 
pântecul pentru a simţi mirosul soţiei. Nu, nu putea îndura toate 
acestea. Era ciudat că avea putere deplină asupra atâtor 
oameni şi că acum se simţea ca şi cum ar fi fost suspendat de o 
plasă de păianjen, înţepat, temându-se să se mişte pentru că, 
lucru sigur, mişcarea sa se putea transmite printr-o sută de fire 
invizibile, aducând după sine orori nespuse... 

Se opri la jumătatea gândului. O mână de femeie ieşi de dincolo 
de draperie şi o trase uşor într-o parte. Acolo era soţia lui, încă 
acoperită de văluri, deşi îşi schimbase veşmintele cu altele mai 
subţiri, o țesătură atât de rară, încât era aproape transparentă. 
Avea, observă el cu plăcere, sâni, abdomen plat, şolduri 
oarecum curbate. Dar tot nu-i vedea deloc faţa şi era ceva rău- 
prevestitor în asta. 

— Vino, bărbate, spuse ea cu o voce liniştită, blândă şi 
tinerească. 

Prinse materialul tunicii lui şi îl trase în încăpere, lăsând draperia 
să cadă în urma lui. Apoi, spre surprinderea lui, se lăsă în 
genunchi, îşi strecură mâna pe sub tunica lui şi îi prinse sexul 
flasc. 

— lartă-mă, spuse ea, dar am auzit nenumărate poveşti. Trebuie 
să văd acest instrument cu ochii mei. 

Spunând acestea, îi ridică tunica şi o strânse astfel încât să n-o 
incomodeze. Se aplecă şi îşi aranjă vălul. După câteva momente 
de cercetare tăcută, spuse: 

— Zeii te-au binecuvântat. Şi, de asemenea, pe mine. 

Până atunci, Hasdrubal nu găsise nimic excitant în această 
examinare, dar acest lucru se schimbă destul de repede. Bay 


ala începu să-i frământe mădularul moale, trăgând de el şi 
scoţându-l, strângându-l între degete. Îşi înmuie palmele în ulei 
parfumat şi umezeala caldă a acestuia îl ajută să se întărească. 
Hasdrubal se uita la ea mut de uimire. Degetele ei aveau o 
pricepere care o depăşea pe a oricărei foste amante. Îl mângâia 
pe toată lungimea, mişcând ba o mână, ba cealaltă, într-un dans 
exersat, unduios, alunecos. 

Ţintuit cum era în noul centru al fiinţei sale, Hasdrubal nu avea 
nici cea mai vagă idee ce să facă cu restul corpului. Întinse 
mâinile de-o parte şi de alta ca şi cum ar fi vrut să se prindă de 
ceva, dar mâinile sale rămâneau în aer, parcurse de spasme. 
Chiar şi degetele de la picioare se contractau şi încovoiau, 
părând gata să strige. Începu să respire sacadat, trăgând aer în 
piept de fiecare dată când tânăra femeie îl atingea cu mâna. 
Părea că ea preluase controlul deplin al fiinţei lui şi chiar şi 
capacitatea de a inspira şi expira. Nu putea nega că faptul că 
nu-i văzuse încă faţa făcea ca totul să fie mai excitant, dar nici 
nu mai rezista nevoii de a-şi îndrepta privirea asupra ei. Cu 
mare efort, îşi mişcă un braţ şi prinse vălul între degete. După 
ce aşteptă să treacă un spasm, trase materialul. 

Mâinile delicate se opriră. Bayala îşi ridică privirea spre el. Faţa 
ei nu era frumoasă. Nasul trasa o linie subţire, un pic strâmbă. 
Buzele ei, de asemenea, nu erau atât de pline pe cât dicta 
canonul de frumuseţe. Pomeţii îi avea înalţi, conferind feţei un 
aspect trist. Dar era tânără, ochii îi avea gri şi vicleni, dinţii, 
îndeajuns de drepţi, iar gingiile, probabil lipsite de larve. Fără să 
se gândească, Hasdrubal ridică din sprâncene şi-şi strânse 
buzele. 

— Bună, nevastă, spuse el. 

Bayala zâmbi şi mai larg, părând să considere acest salut 
perfect adecvat situaţiei. 

— Salutări, bărbate. lartă-mi îndrăzneala, dar nu am mai văzut 
niciodată un monument asemănător 


cu acesta, spuse ea, strângând mădularul. Am auzit poveşti, dar 
acum ştiu că ele sunt adevărate. M-aş putea atârna de stâlpul 
acesta şi să-mi încerc puterea braţelor ridicându-mi corpul. 
Speriat de această sugestie şi de posibilitatea ca ea s-o pună în 
practică, Hasdrubal spuse: 

— Adevărat. Dar nu încerca asta chiar acum. Bavyala îşi flutură 
genele. 

— De ce pari atât de surprins, bărbate? 

— Tatăl tău... 

— Nu mă cunoaşte la fel de bine pe cât crede. Nu aş fi aranjat 
căsătoria aceasta dacă gusturile mele nu s-ar fi potrivit cu ale 
tale. Spunând acestea, Bayala îşi puse dinţii de sus pe vârful 
penisului lui şi îşi plimbă limba pe prepuţul lui. 

Hasdrubal îşi dădu seama că avea multe de învăţat despre 
căsătorie. Conştientiză că în cuvintele ei era sugerată o greşeală 
feminină, pe care ar trebui s-o trateze cu severitate. Dar uită 
toate acestea pe măsură ce plăcerile oferite de gura ei îl 
atraseră într-un vârtej. În ciuda rezervelor sale, căsătoria părea, 
dintr-odată, o instituţie binecuvântată de zei. 


Aflând că Hannibal încerca traversarea Alpilor, Cornelius Scipio 
acţionă cu rapiditate. Îi trimise un mesaj lui Gnaeus, ordonându-i 
să continue atacul împotriva lberiei cartagineze. Pe de altă 
parte, el şi Publius aveau să se întoarcă în ltalia şi să preia 
comanda armatei din Galia. Un consul care-şi părăsea armata, 
lăsând o rudă nealeasă prin vot să continue bătălia şi plecând 
apoi să adune o armată nouă din proprie iniţiativă, reprezenta 
un moment fără precedent în istoria Romei. Dar se părea că 
aceasta era situaţia care îi aştepta. Cornelius ştia deja că îl 
subestimase pe Hannibal. Era hotărât ca pierderile să se 
oprească aici. 


În timp ce tatăl şi fiul călătoreau - întâi pe un vas de război, apoi 
pe jos şi călare, în cele din urmă pe o barjă -, veştile îi ajungeau 
una mai îngrijorătoare decât cealaltă. Hannibal coborâse din 
înălţimi în teritoriul dominat de gali din nordul Italiei. Soldaţii săi 
erau aproape morţi de foame, zdrenţăroşi şi slabi, dar aceste 
informaţii nu-l liniştiră pe Cornelius decât vreo câteva zile, până 
când află că Hannibal atacase capitala taurinilor. Coborârea îl 
adusese în teritoriul lor, din moment ce taurinii erau în război cu 
insubrii, şi se ştia că insubrii erau aliaţii Cartaginei, taurinii 
refuzară să le acorde ajutorul cerut. Africanii cuceriră oraşul în 
trei zile. Hannibal ordonase uciderea tuturor bărbaţilor adulţi şi 
aruncă în sclavie întreaga populaţie de femei şi copii. 

Călăreţii săi numidieni porniseră în raiduri dispersate asupra 
altor aşezări galice - chiar aşezări ale insubrilor, aliaţii lor de 
până atunci omorând mulţi oameni, jefuindu-i de proviziile 
pentru iarnă şi arătându-se superiori cu prilejul fiecărei 
înfruntări. Ba chiar merseseră atât de departe, încât hărţuită 
garnizoana din Placentia, unul dintre puţinele centre de control 
ale romanilor din zonă. Numidienii mergeau în apropierea 
soldaţilor, singuri sau în grupuri mici, provocându-i la luptă. 
Inspiraţi de acest curaj şi pierzându-şi încrederea în superiorii lor 
romani, cinci sute de aliaţi gali se treziră în miezul nopţii şi 
dezertară în favoarea cauzei lui Hannibal. Mulţi dintre ei 
aduseseră capetele camarazilor romani drept dovezi ale 
sincerităţii lor. 

Deşi toţi oamenii din jurul său vedeau în acest fapt o dovadă a 
lăcomiei simpliste şi a cruzimii iraționale a cartaginezilor, 
consulul recunoştea în el o logică fatală care-i dădea fiori. 
Fiecare lovitură avea un scop dublu. Dintr-o lovitură, capturarea 
taurinilor le completase proviziile sărăcite, reînnoise încrederea 
soldaţilor şi le oferise recompense în hrană, comori, sex, haine şi 
arme noi, ba chiar şi sclavi care să-i slujească. De asemenea, 
această victorie le arăta clar tuturor triburilor galice că puterea 


lui Hannibal nu avea cum să fie ignorată. Şi îi răpise lui Cornelius 
o posibilă bază. Atacurile asupra insubrilor? Cornelius ştia că 
acest trib avea informaţii despre apropierea armatelor 


romane. Cu firea lor nestatornică, probabil că îşi renegaseră 
promisiunile făcute lui Hannibal. Ar fi preferat să aştepte câteva 
săptămâni şi să se dea apoi de partea învingătorului, după 
confruntarea celor două armate. Era posibil ca pedeapsa lui 
Hannibal care se abătuse asupra lor să fi venit din furie, dar, de 
asemenea, le clarifica statutul, aliaţi de nădejde sau duşmani 
înfrânți, oricare din ele fiind de preferat aceluia de simpli 
spectatori. Nu era niciun dram de nebunie în toate acestea, ci 
doar logică pură. 

Coborâră de pe barjă în apropierea Placentiei, urcară pe caii 
care-i aşteptau şi plecară în grabă. Descălecară la sfârşitul 
după-amiezii, la marginea unui câmp ce se întindea până în 
avanpost Cornelius voia să intre în fort pe jos, să-şi salute 
trupele şi să fie întâmpinat de soldaţi, să vorbească direct cu ei 
şi să le câştige loialitatea. De la distanţă, priveliştea era chiar 
încurajatoare: fortul cocoţat la înălţime, solid, corturile aşezate 
pe câmpurile din apropierea lui, vecine cu zarva recoltării. Era 
liniştitor să observe că lanurile nu fuseseră distruse, pentru că 
aveau nevoie de aceste provizii în săptămânile următoare. 

Dar, pe măsură ce se apropia de corturile soldaţilor, fu invadat 
de o senzaţie ciudată de spaimă. Aceasta crescu în intensitate 
chiar înainte de a-şi da seama ce anume o stârnise. Nu era 
nimic straniu în lucrurile pe care le vedea, dar stranie era 
descurajarea pe care acestea o scoteau la suprafaţă. Focurile 
ardeau cu flacără mică, degajând mult fum. Soldaţii se 
îngrămădeau lângă căldura dată de ele, cu capetele plecate şi 
umerii încovoiaţi, adunaţi ca pentru jelanie. Nu se auzeau 
conversații, nu se auzeau râsete; niciunul nu era antrenat în 
vreun exerciţiu fizic. Chiar şi pânza corturilor atârna moale, ca şi 


cum şi corturile fuseseră slăbite de vara dificilă. Ştia că aceşti 
soldaţi erau ultimele rămăşiţe lovite ale unei armate care 
avusese parte de mai multe bătălii aproape pierdute în faţa 
galilor. Acum, la sfârşitul acestei campanii, erau extenuaţi şi 
sătui de război. Probabil că erau speriaţi de veştile legate de 
isprăvile lui Hannibal. Dar ce văzu Cornelius pe feţele lor fu o 
emoție care depăşea toate acestea. Pe chipurile lor era 
întipărită conştientizarea propriei morţi. 

Consulul ar fi înaintat direct prin tabără, fără să-şi dezvăluie 
identitatea, dar, înainte să facă acest lucru, un centurion cu simţ 
de observaţie îl recunoscu. Îi semnală prezenţa prin strigăte 
adresate camarazilor. Oamenii îşi ridicară privirea şi îl cercetară 
cu scepticism în priviri. Se ridicară, dar nu repede, nu cu 
vioiciunea şi disciplina cane i-ar fi plăcut consulului. 

— Pe loc repaus, soldaţi, spuse Cornelius. Odihniţi-vă. În curând, 
vom avea nevoie de braţele voastre puternice. 

În seara aceea, consulul compuse alte scrisori. În cea adresată 
Senatului, ceru ca Sempronius Longus, celălalt consul, să fie 
rechemat, iar asta foarte curând. Armata de aici nu se potrivea 
pentru sarcina pe care o avea de îndeplinit. Nu avea pe nimeni 
pe care să se bazeze, ci doar veterani răniţi şi obosiţi şi o oaste 
de recruți neinstruiţi care abia erau în stare să bată pasul în 
cadență. Nu aveau cum să-l înfrunte pe Hannibal de pe poziţii 
egale, mai ales dacă reuşea să-i răscoale pe gali. Planul de a-l 
trimite pe Sempronius să atace Cartagina nu putea fi dus la bun 
sfârşit, nu cu un invadator aflat deja pe teritoriul Italiei. 

Îi trimisese o scrisoare şi lui Sempronius, care începea astfel: 


Dragul meu camarad, citeşte această scrisoare şi vino cât mai 
repede la mine. Tunetul lui Baal s-a pogorât asupra noastră. 


În spaţiul delimitat de materialul gros al cortului, atmosfera 
avea culoarea unui ceai slab. Un foc mic ardea într-o groapă, la 
nivelul pământului ce servea drept pardoseală. Atmosfera 
melancolică a interiorului reflecta cerul plin de nori apăsători şi 
apatia din ultima săptămână. Eforturile din timpul traversării 
erau uitate, fiind urmate de manevrele rapide care prezentaseră 
armata lui Hannibal în faţa 


populaţiei din regiune. Dar acum chiar şi capturarea taurinilor şi 
raidurile asupra galilor păreau amintiri îndepărtate. Duşmanul 
pe care-l căutau era armata romană, iar pe aceasta nu reuşiseră 
încă s- o întâlnească. Hannibal chiar adunase întreaga armată în 
apropiere de Placentia şi lansase o provocare formală la luptă, 
dar rămăseseră pe câmp toată după-amiaza fără să primească 
vreun răspuns. Acum Scipio era în apropiere, în tabăra de pe 
celălalt mal al râului Ticinus. Dar această apropiere nu făcea 
decât să-i stimuleze prudenţa. Trebuia să fie luat pe 
nepregătite. Între timp, Hannibal se concentra asupra bătăliei 
mai importante ce avea să vină. 

— Haideţi să recapitulăm, spuse Hannibal. 

Îşi aruncă o smochină uscată în gură şi mestecă la ea cu râvnă, 
fiindcă trebuia să transforme pietricica zbârcită în ceva 
comestibil. Zgomotul maxilarului lui Hannibal  măcinând 
smochina ridică privirile lui Mago şi ale lui Carthalo de la 
cercetarea schemei pe care comandantul o încrustase cu 
pumnalul în tăblia mesei. Era un desen surprinzător de precis, 
ilustrând organizarea şi desfăşurarea uzuală a armatei romane. 
Bostar stătea la oarece distanţă, cufundat în gânduri, iar 
Bomilcar era întins pe canapea, cu corpul lui mare aparent 
relaxat, deşi trădând cumva neplăcerea produsă de o rană. 
Hannibal suferea de câteva zile de o tuse urâtă, însoţită de o 
durere în gât atât de puternică, încât, ori de câte ori înghiţea, 
simţea că laringele său era străpuns de un pumnal tocit şi plin 


de rugină. Îi era când cald, când rece; ochii îi erau sensibili la 
lumină; când se ridica, lumea se mişca precum un vas pe mare. 
Această slăbiciune îi deranja mintea aproape mai mult decât îi 
afecta corpul. Durerile fizice nu erau nimic nou; iar acestea abia 
dacă meritau să fie amintite, în comparaţie cu rănile pricinuite 
de război. Dar simplul fapt că fusese atins de această boală 
părea o înfrângere, o deturnare a disciplinei sale. Pe tot 
parcursul călătoriei prin munţi şi în zilele scurse de atunci, 
rechemase în minte amintirile legate de antrenamentele tatălui 
său, înţelepciunea pe care el, la rândul său, o învățase de la 
Xanthippus, spartanul care comandase o perioadă armata 
cartagineză în războiul de demult cu Roma. Xanthippus spunea 
că un soldat era de ajuns să ignore vremea rea pentru a o 
învinge. Numai recunoaşterea disconfortului permitea umorilor 
perfide să intre totodată în corp. Zeii îi priveau cu ochi buni pe 
stoici şi îi dispreţuiau pe cei cu voinţă slabă. O astfel de gândire 
păruse destul de corectă şi până acum îi fusese de folos lui 
Hannibal. De când trecuse în rândul bărbaţilor, rar se 
întâmplase să fie bolnav şi nu fusese niciodată țintuit la pat de 
febră. Se întâmplase să nu se simtă bine, dar înfrânsese forţele 
naturii, oboseala şi durerea îşi construise în minte un băț cu 
care lovea orice parte a corpului său care trăda slăbiciune, aşa 
cum loveşti un câine turbat. Şi totuşi, cumva, animalul găsise un 
loc slab şi-şi înfipsese adânc colții. Era chinuit de o dorinţă 
ciudată, deloc bărbătească, de a fi cu Imilce, dar, ori de câte ori 
apărea, îşi alunga imaginea ei din minte. 

Înghiţi smochina şi rosti ferm: 

— O legiune este alcătuită din 4 000 de soldaţi. Aceştia sunt 
împărţiţi în cohorte de câte 400 de oameni. Fiecare cohortă are 
trei rânduri de soldaţi, aşezate astfel încât să fie spaţiu între ele 
pentru a se retrage sau a ataca. De obicei, veliţii sunt aşezaţi în 
faţa infanteriei grele, purtând lănci, scuturi mici şi săbii. De 
obicei, nu au armură, pentru că sunt cei mai săraci dintre 


cetăţeni. Prima linie a infanteriei grele este alcătuită din soldaţii 
cu cea mai mică experienţă, hastaţii. Aceştia au coifuri şi 
armură uşoară. Îşi aruncă lăncile scurte şi grele, pe care le 
numesc pila, toţi odată, la un moment hotărât dinainte, pentru 
a-şi lua adversarii prin surprindere şi a le rări rândurile. Dacă 
inamicul nu iese din formaţie, hastaţii se retrag prin spaţiile 
libere, iar în atac intră cea de-a doua linie, alcătuită din 
principes, întâi cu lănci şi apoi cu spade. Nu-şi agită spadele cu 
sălbăticie, ci încearcă să înlăture scuturile adversarilor cu ale 
lor, apoi îi străpung într-un loc rămas neacoperit. Fără pierdere 
de energie, dar suficient cât să ucidă. Apoi cea de-a treia linie, a 
veteranilor, triarii, vine să termine treaba începută, prima şi a 
doua linie de atac putând să revină în luptă în numai câteva 
momente. ŞI 


fac mare parte din aceste manevre aproape în tăcere: fără 
ţipete, vaiere sau laude. Doar fapte, cu ordine venite de la 
consul, prin şase tribuni, iar de la ei la centurioni, în număr de 
aproximativ 60. Caută mereu să atace şi o fac fără ezitare. 
Astfel mi-au fost zugrăviți. 

Bomilcar izbucni în hohote. 

— Caută mereu să atace... Ar trebui să-l străpungi cu sabia pe 
idiotul care a spus asta. Hannibal stătea drept, deşi ochii săi 
erau pironiţi pe schemă. 

— Unde este punctul slab al acestei organizări? 

Mago îi aruncă o privire lui Carthalo. Îşi ridică ferm capul pentru 
a arăta că va amâna să ia cuvântul dacă poate Carthalo avea un 
răspuns pregătit. Cu toate acestea, locotenentul de cavalerie nu 
făcu altceva decât să-şi încreţească fruntea şi să se aplece 
pentru a studia schema. O cercetaseră şi înainte, de multe ori, 
dar fiecare dintre ei înţelesese - şi poate comandantul ştia mai 
bine decât oricine - că tacticile pe care le concepuseră pentru 
confruntarea cu legiunile romane nu erau suficient de bune, cel 


puţin la nivel teoretic. Formaţia de luptă a romanilor era mai 
flexibilă decât falanga, mai disciplinată decât hoardele 
barbarilor, mai degrabă o maşinărie decât un animal 
temperamental. Unii afirmau că dezvoltarea acestei organizări 
fusese cea care îi determinase pe romani să renunţe la obiceiul 
vechi al încăierărilor din fiecare an şi să înceapă să-şi subjuge 
complet vecinii. Cuceriseră teritoriile din jurul lor, înscrise într- 
un cerc veşnic în expansiune, îi învinseseră pe majoritatea 
comandanților cartaginezi în timpul primului război punic şi îl 
umiliseră chiar şi pe Pirus din Epir, a cărui maşinărie de război 
era considerată de mulţi de neoprit. Hannibal spusese 
întotdeauna că veteranii săi libieni erau capabili să stea faţă în 
faţă cu orice soldat al lumii. Dar aceştia reprezentau numai o 
parte din armată, puţini la număr în comparaţie cu recruţii 
iberici lipsiţi de experienţă şi cu galii care nu trecuseră încă prin 
proba bătăliei. 

— Speram să ne spui tu, zise Mago într-un final. Eu nu pot să 
găsesc punctul slab. 

— Nici eu, spuse Hannibal, cuprins brusc de un acces de tuse. Îşi 
drese vocea şi îşi trecu palma peste gură, ca şi cum ar fi tras 
boala afară şi ar fi aşezat-o în altă parte. Dacă soldaţii sunt bine 
antrenați, cred că această formaţiune de luptă este aproape de 
neînvins. Falanga poate fi un taur tepos acoperit de armură, dar 
romanii aceştia au creat un animal cu mulţi ochi şi cu 
nenumărate picioare. Nu cred că-i putem învinge în câmp 
deschis, nu dacă împrejurările sunt în favoarea lor. Dar 
disciplina poate fi un defect la fel de bine cum poate fi o 
calitate. Vor reacţiona, aşa cum au fost instruiți, în faţa oricăror 
împrejurări prestabilite. Aşa că trebuie să-i confruntăm mereu 
cu neprevăzutul. Atunci când ne vom avânta în atac, va trebui 
să ne asigurăm că o facem în condiţii care să ne avantajeze. 
Trebuie să luptăm inteligent, imprevizibil. 


Bomilcar aşteptase o pauză în discursul comandantului pentru a 
interveni. 

— Această discuţie îşi avea rostul iarna trecută, între zidurile 
Cartagenei. La ce mai foloseşte acum o astfel de flecăreală? 
Cum să învingem un duşman care nu vrea să ne înfrunte? 
Acesta este aspectul pe care-aş vrea să mi-l explicaţi. 

Bostar avea privirile aţintite undeva între Hannibal şi Bomilcar, 
nesimţindu-se în largul său. Faţa lui fusese afectată de frig mai 
mult decât cele ale majorităţii. Vârful nasului şi o parte a 
obrajilor erau şi acum carne vie în urma expunerii la ger. 
Synhalus îi unsese faţa cu una dintre alifiile sale, dar era puţin 
probabil ca egipteanul să fi avut cunoştinţe despre degerături. 
— Ce ai vrea să facem? întrebă el. 

— Să mărşăluim spre Roma! spuse Bomilcar. E la sud de noi, iar 
spre sud e şi căldura. Nu pentru asta am venit aici? Nu l-am 
văzut niciodată pe Hannibal ezitând. Mă rog să n-o facă nici 
acum. 

Hannibal îşi fixă privirile asupra lui Bomilcar, o căutătură 
periculoasă, care nu era manifestarea furiei, dar se putea 
transforma cu uşurinţă în aşa ceva îşi tunsese barba de curând, 
îndeajuns de scurt 


cât să lase la vedere tremurul tensionat al muşchilor din jurul 
gurii. 

— O să mă gândesc la cuvintele tale, spuse el. Acum lăsaţi-mă - 
toţi. Cunoaştem toţi situaţia în care suntem, aşa că haideţi să ne 
gândim la ea fiecare în parte. Lăsaţi-mă şi ocupaţi-vă de 
treburile voastre. 

Singur în camera plină de fum, comandantul se aşeză pe 
scaunul său şi trase către el masa pe care era configurat câmpul 
de bătaie. Bomilcar avea dreptate, desigur - cel puţin în 
legătură cu faptul că trebuiau să provoace o înfruntare înainte 
ca iarna să-şi între în drepturi. Situaţia lor nu era atât de diferită 


faţă de ce anticipase el în căldura Cartagenei. Ştia că, până în 
acel punct, campania avusese parte de un succes mai mare 
decât ar fi visat majoritatea oamenilor, în ciuda numărului de 
morţi lăsaţi în urma traversării munţilor. Dar într-o zonă puerilă 
a minţii sale păstrase imaginea unei victorii măreţe şi rapide. 
Crezuse - şi mai credea - că romanii aveau să sufere numai 
câteva înfrângeri înainte de a cere încheierea unei păci. 
Câştigaseră prea mult în ultimii ani pentru a risca totul într-o 
înfruntare pe viaţă şi pe moarte. 

Luă o pană de gâscă, o înmuie în cerneală şi îşi trecu mâna 
printre papirusurile lăsate de Silenus până ce găsi unul gol. Nu 
avea nicio idee clară asupra motivului pentru care căuta aceste 
obiecte de scris. Avea un gând vag c-o să mâzgălească vreo 
câteva rânduri pentru a se inspira, că, apăsând pana pe papirus, 
avea să scoată la iveală cuvinte care să dea formă faptelor ce 
aveau să fie duse la bun sfârşit. Dar, când mâna sa se mişcă - 
tremurătoare şi mare, în jurul instrumentului de scris, pe 
jumătate înţepenită chiar de la prima literă -, scrise ceva foarte 
diferit. 


lubită Imilce. 


Privi numele câteva momente, admirându-l şi aducându-şi-l 
aminte. 


Îmi face plăcere să scriu literele numelui tău, să-i modelez 
sunetele pe buzele mele. Aici, în cortul meu de războinic, în 
Galia îngheţată, numele tău este ca o revelaţie. Când îmi aduc 
aminte că tu trăieşti în lumea aceasta... 


Se opri câteva secunde, simțind un val de cuvinte sentimentale 
care ameninţa să rupă zăgazul voinţei sale. Era aproape 
copleşitoare dorinţa de a se descărca în faţa ei, aşa cum o poate 
face un bărbat numai în faţa unei femei, a cuiva care era o parte 
atât de importantă a vieţii lui şi care totuşi era complet diferită 
de îndeletnicirea sa atât de cumplită. Dar nu putea ceda în faţa 
acestei dorinţe - din multe motive, cel mai important fiind că 
asemenea gânduri nevolnice nu onorau deloc mintea sa de 
strateg. Aşa că scrise un adevăr diferit decât acela pe care voise 
iniţial să-l aştearnă pe papirus. 


îmi aduc aminte de ce lupt. Nu sunt altceva decât un 
războinic, dar îmi displace să fiu departe de tine. Nu tânjesc la 
victorii atât de mult încât să uit aspectele mai blânde ale vieţii. 
Crede-mă când îţi spun toate acestea. Chiar şi Hannibal... 


Îşi strânse mâna la gură, tuşi în ea şi îşi privi palma, căutând să 
vadă dacă expectorase. Nu era nimic. Citindu-şi cuvintele, se 
încruntă la ele. Chiar şi Hannibal ce? Pana din mâna sa se 
legănă deasupra cuvintelor, nehotărâtă. Era cât pe ce să le taie 
şi să înceapă din nou, citindu-le cu un înţeles şi găsind imediat 
un altul. Părea prostesc să îngrădească o scrisoare de dragoste, 
dar era aproape un sacrilegiu să n-o facă. Cuvintele erau 
adevărate şi totodată mincinoase. Nu putea să le dea contur. În 
schimb, căută o modalitate de a-i spune cum decurgea 
campania. Se gândi să scrie că trecuseră munţii fără pagube, 
dar nu putea urzi un neadevăr atât de bătător la ochi. Se gândi 
să-i descrie manevrele militare, dar nu înaintă mult în această 
direcţie. Detalii privind distanţele parcurse, soldaţii şi proviziile 


pierdute, alianțele făcute şi desfăcute: avea să-i pară o 
trăncăneală de bărbaţi, doar un alt 


coşmar de nefericire masculină. Aceste date n-aveau să capete 
nicio logică în luxul Cartaginei. Nici nu-şi găsea cuvintele pentru 
a descrie războiul pe scurt. Şi nici nu voia ca mintea ei să fie 
pângărită de probleme legate de război. În minte îi încolţi un alt 
gând. 


Ce mai face Ciocan Mic? Poate că, până acum, deja rosteşte 
câteva cuvinte. Pare incredibil, dar toţi primim darul vorbirii. Nu- 
| lăsa să se formeze slab în absenţa mea. E doar un băieţel, dar 
va deveni un bărbat mai devreme decât îţi închipui. Găseşte-i un 
profesor grec. Să ia lecţii de scrimă şi de tras cu arcul. Chiar şi 
băieţii foarte mici pot făuri arcuri cum fac africanii. Aminteşte-ţi 
că e un fiu al Cartaginei şi că ar trebui să aducă zilnic omagii lui 
Melkart, lui Baal şi tuturor zeilor poporului meu. Învaţă-l să-şi 
stăpânească sentimentele. 

De asemenea... 


Înfipse vârful penei în papirus, întrerupând curgerea cuvintelor. 
Ce făcea? Nu trecuse niciun an de când plecase. Doar câteva 
luni, un anotimp care se pierdea într-un altul, iar acela într-un 
altul. De ce să scrie despre sentimente când fiul său nu era 
decât un copilaş? De ce să se poarte de parcă şi-ar putea creşte 
fiul de la distanţă, prin nişte cuvinte înşirate pe o foaie de 
papirus? 

Tocmai atunci, Maharbal intră în cort. Acesta se mişca la fel de 
repede pe jos precum călare şi vorbea în concordanţă cu figura 
sa: ascuţit, direct, ca lama unei securi. 


— Scipio e aproape! Dacă vrem să ne batem cu el, putem să-l 
atacăm azi. 

Hannibal ceru detalii. Comandantul cavaleriei îi răspunse că 
unul dintre călăreţii săi îi zărise pe romani deplasându-se pe 
malul dinspre ei al râului Ticinus. Aveau, în mare parte, trupe de 
cavalerie, poate un contingent mare de recunoaştere, urmate 
de suliţaşi şi ceva infanterie. Puteau ajunge la ei destul de 
repede dacă mergeau călare, deşi era posibil ca pedestraşii să 
nu-i ajungă dacă se hotărau să se retragă pe podul de vase pe 
care-l folosiseră pentru a traversa Ticinusul. 

Hannibal se hotărî atât de repede, încât ordinele sale sosiră 
imediat după încheierea raportului lui Maharbal. Aveau să 
încalece şi să plece imediat Fără infanterie, dar cu toate trupele 
de cavalerie care puteau fi convocate imediat. 

— Trebuie să ne mişcăm iute, spuse el. Haideţi să-i înţepăm pe 
romani şi să simţim gustul sângelui! 

Ridicându-se, Hannibal luă scrisoarea neterminată, izbindu-şi 
podul palmei de ea şi strângându-şi apoi degetele, ca pe nişte 
gheare. Aruncă foaia mototolită în foc. O privi suficient de mult 
pentru a se asigura că se topise toată în căldură şi fusese 
cuprinsă de flăcări. Oricum, fusese o greşeală. Rătăcirile unei 
minţi obosite într-un moment de slăbiciune. Dar acesta deja 
trecuse. leşi din cort în răcoarea umedă a dimineţii, strigând 
ordine în timp ce mergea. 

Şi după numai câteva ore zări armata romană. Pentru prima 
dată, Hannibal văzu stindardul unui consul roman pe câmpul din 
faţa lui. Le mulţumi zeilor că-i permiseseră un astfel de moment, 
iar apoi porni să le facă pe plac prin fapte. Înaintă pe câmpul de 
bătălie şi îşi dădu seama imediat cum avea să procedeze. 


Cornelius Scipio văzuse multe bătălii. Luptase mereu bine şi 
credea că avea să facă asta până în clipa când va muri. Dar în 


zilele ce urmară după încăierarea de lângă râul Ticinus zăcu 
bântuit de spasme, de coşmaruri, încercând să înţeleagă exact 
ce se întâmplase şi cum. Bătălia începuse prea repede, se 
schimbase prea brusc şi fusese decisă prea rapid. Cartaginezii 
călare apăruseră în faţa lor, veliţii îşi aruncaseră tirurile; cele 
două forţe se întâlniseră; o sabie se strecurase în locul moale de 
sub braţul său ridicat; africanii se năpustiseră asupra lor din 
spate. Imediat, bătălia devenise o îngrămădeală sălbatică. 
Cineva îl smucise de pe cal. Se zbătuse în noroi, iar deasupra 
lui, siluetele se mişcau, copitele cailor se abăteau spre el din cer 
şi îl loveau. Faţa, pieptul, braţele ridicate şi craniul 


- toate fuseseră lovite puternic. Trei dinţi îi fuseseră scoşi cu 
totul, iar falca devenise o încheietură din care durerea curgea 
liberă. Îşi puse medicul să i-o bandajeze strâns şi refuză să mai 
vorbească. Dădea ordine numai în scris şi prin mişcări ale 
capului. 

Trecură două zile până înţelese cum îi fusese salvată viaţa şi cui 
trebuia să-i mulţumească. Publius. Scipio cel tânăr lupta în 
apropierea tatălui său când soarta bătăliei se schimbase. Îşi 
văzuse tatăl străpuns de sabie şi prăbuşindu-se de pe cal în 
mocirla de dedesubt. Tânărul se apropiase cât mai mult, lovind 
orice soldat cu înfăţişare cât de cât străină. Când văzuse că nu 
se putea apropia mai mult de atât, descălecase şi se strecurase 
printre picioarele agitate ale cailor. Înjunghiase un african chiar 
în ochi şi retezase tendonul din spatele genunchiului altuia. 
Când acesta căzuse, călcase pe trupul lui, apăsându-l cu călcâiul 
pe ceafă, conştient de momentul în care noroiul redusese urletul 
de furie al bărbatului la tăcere. Un iberic era cât pe ce să-i taie 
capul cu o lovitură orizontală a spadei sale curbate, dar Publius 
îşi mişcă picioarele atât de repede, încât îi fugiră de sub el. Se 
prăbuşise imediat, tăind cu sabia aerul de deasupra. Îşi ridicase 


privirea în aşteptarea următoarei lovituri, dar ibericul dispăruse 
în învălmăşeală. 

Când ajunsese la tatăl său, Publius era în genunchi. Lovise un 
cal care stătea periculos de aproape şi sprijini capul lovit al 
tatălui său pe braţul său îndoit. Îşi agitase sabia deasupra 
capului şi începuse să strige ordine în latina puternică, 
prescurtată, pe care o vorbea tatăl său în timpul luptelor. Un 
mic grup de soldaţi îi auzise tipetele. În scurt timp, aceştia 
formaseră un cerc în jurul consulului rănit. Publius îşi ridicase 
tatăl în spate şi plecase de pe câmpul de bătălie, având mereu 
în jurul său un brâu de soldaţi. Reuşiseră să ajungă în zona de 
protecţie romană şi de acolo plecaseră mai departe. 

Aceasta fu povestea pe care o auzi consulul. Era recunoscător 
că scăpase cu viaţă şi mândru că această salvare îi conferea 
fiului său o aură de glorie, dar nu suporta să afle aceste 
evenimente din gurile altora. În acele prime zile de febră, 
încercase să-i asculte şi pe generali, care încercau să explice 
întâmplările încăierării; relatările lor contradictorii îl aruncară 
într-o stare de confuzie şi mai mare. Prima informaţie cu 
adevărat clară venise din partea unei iscoade care descrisese 
evenimentele aşa cum le văzuse de la înălţimea dealurilor 
dinspre vest, de unde se întorcea dintr-o misiune solitară de 
patrulare. 

Acesta îi explică faptul că ambele armate se înfruntaseră cu 
puteri egale, deşi cartaginezii depăşeau cu mult numărul 
soldaţilor romani. După învălmăşeala de la început cauzată de 
călăreţii care pătrundeau în rândurile armatei adverse, aceştia 
descălecaseră şi începură să lupte printre picioarele cailor. 
Nimic nu păruse ieşit din comun, până ce un grup de cavalerie 
numidian, aflat aproape de ariergarda forţelor inamice, nu se 
îndepărtase de câmpul de luptă. Aceştia plecaseră în grabă 
către sud, ca şi cum ar fi abandonat lupta, dar apoi se 
întorseseră, mergând spre vest, într-o coloană subţire care se 


îndrepta către partea din spate a forţei romane. Partea 
principală a armatei lupta mai departe cu aceeaşi furie, numai 
că forţele cartagineze întinseseră linia de bătaie, desfăşurându- 
se în partea din nord a armatei romane, ca şi cum călăreţii ar fi 
încercat să atace flancul respectiv. Armata romană se întinse 
pentru a se opune acestei manevre, formând un front îndoit şi 
subţire. 

Privind acea înfruntare disperată, iscoada uitase pe moment de 
unitatea de cavalerie care părăsise linia de atac. Când se 
întorsese să-i caute din nou, aceştia ajunseseră la nişte dealuri 
aflate în spatele contingentului roman. Se strecuraseră printre 
copaci şi se adunaseră lângă creastă, acumulându-se ca spuma 
din creasta unui val aruncat spre țărm. Apoi năvăliseră printre 
copaci, într-o linie compactă care atacase din spate forţele 
nepregătite ale romanilor. 

Un moment mai târziu, iscoada văzuse stindardul consulului 
clătinându-se şi apoi dispărând. După aceea, nu mai privise. 
Plecase în galop către câmpul de bătălie să ajute cu ce putea. 
Nu mai văzuse 


nimic din punctul acela înalt, dar mai avea ceva de povestit. Se 
întrebase de ce trecuse neobservată cavaleria din flanc. Acest 
fapt părea un mister şi se temuse că mâna vreunui zeu îi 
ascunsese în timpul acelor câteva momente hotărâtoare. Abia a 
doua zi, când inspectase terenul, îşi dăduse seama că trupele de 
cavalerie numidiene îşi desfăşuraseră manevra dincolo de 
culmea dealului. Se deplasaseră printr-o depresiune îngustă, 
îndeajuns de adâncă pentru a-i ascunde. Configuraţia terenului 
era ideală pentru acest plan; iar comandantul inamic o 
recunoscuse imediat şi o folosise spre avantajul său cât se 
poate de precis. 

Cornelius părăsi tabăra la miezul nopţii şi conduse un marş 
forţat către Placentia, distrugând podul peste Pad în urma 


trupelor sale. Hannibal îl urmă, construi un nou pod de vase şi, 
în câteva zile, îşi adună din nou trupele în câmp deschis. ÎI 
provocă pe consul la luptă, dar Cornelius nici nu voi să audă. 
Nici în ziua aceea, nici în zilele următoare, pe când aştepta, 
crispat şi fără să-şi găsească locul, sosirea celuilalt consul şi a 
întăririlor pe care acesta trebuia să le aducă. Nu trebui să 
aştepte mult. 

Sempronius Longus sosi ca o vijelie, abia trăgându-şi răsuflarea 
din cauza marşului forţat, pretinzând că se ciocnise deja cu o 
companie de cavalerie numidiană şi o pusese pe fugă. Nu 
văzuse nimic în afară de partea din spate a cailor africanilor, 
care fugeau mâncând pământul, aşa-numiţii soldaţi arătându-şi 
adevărata faţă când fuseseră confruntaţi cu o forţă superioară. 
Oamenii săi omorâseră o bună parte din ei şi îi lăsaseră hrană 
pentru fiare. 

— Deja l-am prins pe ticălos pe picior greşit, spuse Sempronius. 
Încă o lovitură şi îl vom răsturna. Studiindu-i chipul, Cornelius 
văzu trăsăturile pe care le cunoştea atât de bine: ţepii negri ai 
părului său, ochii apropiaţi, cicatricea zimţată pe care o 
căpătase în copilărie şi care-i străbătea bărbia. Dar aceste 
trăsături erau deplasate cumva, aglomerate de furia plină de 
indignare a frunţii, de mândria care-i deforma gura într-un 
zâmbet afectat. Cel mai mult, în ochii lui Sempronius lucea 
ambiția în stare pură. În loc de bucuria pe care se aşteptase s-o 
simtă la sosirea camaradului său, Cornelius descoperi o altă 
formă de tensiune, care nu făcu altceva decât să crească în 
decursul întâlnirilor 

următoare. 

La urechi le ajungeau veşti disparate şi niciuna nu era bună. 
Aflară că grânarul roman din Clastidium acceptase un preţ de 
400 de piese de aur în schimbul predării, oferind astfel în dar 
cartaginezilor grânele depozitate cu grijă. Alte câteva triburi 
galice din zonă renunţaseră la şovăieli şi se aliaseră cu 


Hannibal. Apoi sosi vestea că armata trimisă de tribul boilor din 
est sosise, mărind şi mai mult armata cartagineză. Sempronius 
se hrănea cu toate aceste veşti aşa cum un lup înfometat 
mestecă pielea. 

Privindu-l, Cornelius abia dacă-şi recunoştea vechiul prieten. 
Stătea în patul său de bolnav şi îşi sfătuia colegul consul să aibă 
răbdare. Îi spuse că galii care se îngrămădeau pe lângă 
Hannibal aveau să-l părăsească în mijlocul iernii. Cauza Romei 
putea suferi grav în urma unei înfrângeri, dar nu ar câştiga la fel 
de mult printr-o victorie. 

— Lasă-l pe Hannibal să se lupte cu iarna, spuse el. Putem 
instrui armata pentru a fi cu adevărat pregătită şi să-l înfruntăm 
în primăvară, dar având toate şansele de partea noastră. 

Dar Sempronius nu voia să asculte nimic din toate acestea. 
Stătea aşezat, mângâindu-şi cicatricea din bărbie cu degetele, 
fără să se lase convins de argumentele rănitului. Ba chiar spuse 
că judecata lui Cornelius fusese întunecată de loviturile pe care 
le primise cu atât de puţin timp în urmă. Sempronius voia fapte, 
răzbunare fulgerătoare, înainte ca Hannibal să se stabilească pe 
aceste pământuri cu adevărat. Fiecare oră petrecută de african 
pe pământurile lor era o insultă adusă zeilor Romei. Spunea că 
singura cale corectă de acţiune era cea directă. În fond, aceasta 
era calea Romei. 

Pe tot parcursul acestor dezbateri, armata îşi tot schimba 
tabăra, mărşăluia şi se confrunta cu cartaginezii pentru a-şi 
stabili poziţia, care acum păreau să stăpânească pământul şi rar 
se întâmpla 


să-i lase în pace. Aşa cum era obiceiul atunci când doi consuli îşi 
uneau forţele, aceştia împărțeau comanda având autoritate 
supremă câte o zi, pe rând. În zilele lui Cornelius, acesta se 
retrăgea şi dădea dovadă de precauţie; când comanda îi 
revenea lui Sempronius, acesta avansa, aşezându-şi într- un 


final tabăra pe malul râului Trebia. Acolo, în zorii uneia dintre 
zilele următoare, a purtat bătălia despre care credea că îi va 
aduce gloria. 


Urmând ordinele primite cu o zi înainte direct de la Hannibal, 
Tusselo şi ceilalţi masili se treziră înainte de răsăritul soarelui. O 
astfel de faptă nu era uşor de pus în practică, pentru că noaptea 
aceea era cea mai rece din toată viaţa lui, mai friguroasă chiar 
decât cele petrecute în munţi. Aerul era suficient de crud pentru 
a pudra pământul cu un praf de gheaţă, dar şi îngreunat de o 
umezeală rece, care îngroşa atmosfera. Cât mai repede cu 
putinţă, se apropie de unul dintre focurile din tabără şi se 
cuibări lângă el. Se ospătă cu fâşii de carne dintr-o oaie tăiată 
cu o seară în urmă. Îşi unse faţa şi membrele cu ulei, aşa cum 
făcură şi ceilalţi soldaţi care se trezeau, şi aşteptă. După câteva 
minute petrecute astfel, vremea nu mai părea chiar atât de rea. 
Şi mai important, Hannibal mergea printre ei, îndemnându-i, 
zgomotos şi plin de voie bună, glumind că se iveau zorii unei zile 
frumoase, tocmai potrivită pentru un măcel. Consulul cel 
nechibzuit avea comanda în ziua respectivă şi, în sfârşit, era 
atât de aproape, atât de nerăbdător, încât Hannibal credea că 
sosise momentul potrivit pentru ei. Comandantul ştia exact care 
era strategia ce avea să le aducă victoria. Dar, spunea el, 
punerea ei în practică depindea numai de ei. 

Odată, se nimeri în jurul focului lângă care stătea Tusselo. Bătea 
uşurel umerii soldaţilor, le aranja coifurile cu câte o lovitură de 
palmă şi îi încuraja să-şi ducă la capăt mai repede pregătirile. Le 
reamintea că erau departe de casă, adânc în teritoriul 
inamicului. Trăiau o zi a judecății. Nu puteau fugi de ea şi nici n- 
o puteau ocoli. În joc erau chiar vieţile lor. Dar şi gloria lor 
supremă. Toate bogăţiile la care visaseră când începuseră 
această aventură erau aproape. Roma se afla şi mai la sud de 


ei, un giuvaier greu aruncând priviri neliniştite spre nord, 
cercetând şi aşteptând să vadă de ce era în stare armata lui 
Hannibal. 

Când încălecă, Tusselo îşi simţi stomacul plin şi cald. Ştia că 
putea să aibă crampe de la călărit, dar Hannibal voia ca oamenii 
săi să înfrunte zilele îngheţate cu flăcări iradiind din interiorul 
trupurilor. Porni, înconjurat de glasul comandantului său, care se 
estompă treptat, o parte din el dorind să rămână pentru a-l 
asculta mai departe; i se părea - aşa cum li se părea multora, 
era sigur - că persoana conducătorului lor avea ceva fascinant. 
Dar avea o sarcină de îndeplinit, iar devotamentul său era 
demonstrat cel mai bine prin fapte. 

Călărea, alături de alţi o mie, toţi bine hrăniţi, cu pielea închisă 
la culoare, strălucind, mulţi având părul lung şi bogat. Se 
deplasau printre copaci, pe caii lor rapizi, iuți ca fulgerul în câmp 
deschis, zvelţi şi uşori când călcau pe trupurile căzute. La un 
moment dat din călătoria lor, fiecare călăreț rupse o crenguţă 
uscată dintr-un copac sau descălecă şi luă un beţişor de pe jos. 
Le purtară în pumni, prinse în strânsoarea de fier a degetelor 
lor, aşa cum îşi ţineau suliţele. 

În luminişul de lângă malul râului Trebia, găsiră iscoade trimise 
chiar mai devreme decât plecaseră ei, conduse de generalul 
Bomilcar. Acesta nu rosti niciun cuvânt, ci pur şi simplu se ridică 
din poziţia sa ghemuită şi arătă cu degetul spre fort. Călăreţii îşi 
schimbară direcţia de mers după cum li se ceruse. Pietrele de 
pe malul râului purtau coifuri de gheaţă, inele de cristal linse de 
curentul în perpetuă mişcare. Tusselo încercă să ignore aceste 
observaţii şi începu să vorbească încrezător în timp ce-şi dirija 
calul prin apă. Când apa rece îi ajunse la tălpi, strânse din dinţi, 
iar când îi atinse zona genitală, scoase un blestem cu un glas 
ascuţit. Îi auzi pe ceilalţi icnind şi încercă să creadă că nu era 
atât de diferit de ei. 


Curând, ieşiră pe celălalt mal, copitele ude ale cailor ciocnindu- 
se cu zgomote scurte şi înăbuşite de pietre. Caii tremurau, 
nervoşi şi temători, pentru că această călătorie avea ceva ciudat 
în ea. După un scurt galop, aveau tabăra romană în câmpul lor 
vizual. leşiră dintre copaci învăluiţi într-un nor înăbugşitor de 
abur. Înaintea lor se întindea un câmp cu vegetaţie înaltă, 
fiecare fir de iarbă trasând arcade delicate, împovărat de 
veşmintele sale de gheaţă. lar dincolo de acesta se întindea 
tabăra romană: întărituri înalte, trunchiuri verzi cioplite şi legate 
laolaltă, formând turnuri de observaţie, mii de vârfuri zimţate 
străpungând cerul, înclinate spre în afară, ca dinţii unui animal 
imens. Tabăra era în mare parte cufundată în tăcere, soldaţii 
dormeau, focurile erau aproape stinse, fuioare subţiri de fum 
ridicându-se din ele şi pierzându-se în văzduhul înnorat şi 
apăsător. Călăreţii numidieni admirară scena în tăcere şi 
înaintară încet-încet până depăşiră limita de la care tirurile lor 
puteau face pagube. 

Calmul nu dură mult. Fură zăriţi. În tabără izbucni un cor de 
strigăte, urmat curând de sunetul cornilor, menit să trezească 
întreaga armată. 

Numidienii aşteptară ordinul lui Maharbal şi, la primul strigăt al 
vocii sale puternice, şfichiuitoare, începură cu toţii atacul verbal, 
aşa cum fuseseră instruiți. Strigau într-o latină cu accent 
puternic, tachinându-i pe romani, spunându-le să iasă din 
ascunzătoare şi să se veselească, spunându- le că femeile şi 
copiii lor se împreunează cu caprele, oferindu-le favoruri 
sexuale, anusuri mieroase şi guri deschise, toate lucrurile 
despre care auziseră că sunt pe placul romanilor. Aruncară cu 
bețe în ei - nu sulițe, nu lănci, ci lemnele uscate pe care le 
adunaseră mai devreme. Nu arme, ci crengi, numai bune pentru 
a-i aţâţa. 

La început, romanii alergaseră de colo-colo, pregătindu-se de un 
atac. Dar, pe măsură ce insultele şi crengile începură să se 


înalțe, spaima lor se transformă în surprindere. Peste marginea 
întăriturilor, începură să se arate din ce în ce mai multe capete. 
Erau atât de aproape, încât Tusselo putea zări uimirea completă 
întipărită pe chipurile rămase cu gura căscată, dezorientarea, 
apoi îndoiala, după care - chiar imediat - furia. Începură să facă 
şi ei gesturi obscene şi insultătoare. Câţiva dintre ei chiar 
aruncară înapoi simulacrele de arme, ca şi cum jignirea adusă 
putea fi răzbunată aşa de uşor. Stăteau la vedere şi le făceau 
semne africanilor să se apropie. Apoi îşi aduseră aminte că 
aveau posibilitatea de a-şi ucide duşmanii şi începură să-şi 
slobozească armele. 

Ploaia de sulițe se înteţi, presărată cu săgeți. Străpunşi, soldaţii 
începură să cadă. Un cal rămas fără călăreț fu lovit de o suliță 
într-o parte şi se prăbuşi într-o agitaţie de nechezături ascuţite 
şi mişcări spasmodice. Un bărbat călare, aflat foarte aproape de 
Tusselo, fii lovit direct în piept de o săgeată trimisă dintr-o 
arbaletă a romanilor. Forţa impactului îl smulse de pe spinarea 
animalului şi îl lăsă întins pe încâlceala îngheţată a firelor de 
iarbă. Câmpul devenise dintr-odată domeniul morţii, covorul 
imaculat din urmă cu numai câteva clipe fiind deja călcat în 
picioare, bătătorit şi pătat pe alocuri cu sânge. Maharbal le făcu 
semn oamenilor lui să se retragă uşor, doar cât să-i atragă pe 
romani în capcană. 


Sempronius se afla la comandă în ziua aceea şi, la trezire, 
primul său gând fii că avea să-şi folosească în vreun fel această 
putere. Când auzi de bufoneriile numidienilor, hotărî că erau de 
neîndurat. Ordonă ca oamenii lui să fie gata de luptă. Ştia că 
soldaţii încă nu mâncaseră, că nu se dezmeticiseră complet din 
somn, că nu-şi pregătiseră armele sau că nu se îmbrăcaseră aşa 
cum şi-ar fi dorit. Această situaţie nu era tocmai ideală, dar 
duşmanul era aproape şi la fel era şi victoria. Puteau să ducă la 


capăt această sarcină pe parcursul dimineţii şi să se ospăteze ca 
proprietari ai taberei duşmane. Cel puţin, aşa le strigase 
consulul ofiţerilor săi când aceştia îşi exprimaseră rezervele. 
Când fu chemat de Cornelius, îi trimise un mesager care să-i 
explice că era ocupat. Nu avea timp de discuţii. Dar, spuse el, 
camaradul său consul putea sta liniştit, pentru că, până la 


sfârşitul zilei, Roma va fi din nou în siguranță.. 

Când romanii porniră în marş pe poarta taberei, numidienii 
săriră pe cai, se învârtiră de câteva ori, mai strigară câteva 
înjurături şi le arătară crupele cailor. Văzând acestea, 
Sempronius fu şi mai sigur că victoria era aproape. În mai puţin 
de o oră, ajunse la malul Trebiei. De cealaltă parte, consulul zări 
masa crescândă a forţelor duşmane, aşteptându-i sub primele 
picături de ploaie rece ca gheaţa, care se transformă curând 
într-o lapoviţă neîntreruptă. Numidienii se aflau cel mai aproape, 
plimbându-se de colo-colo ca nişte sălbatici ce erau, mergând 
care mai de care mai ţanţoş, îndemnându-şi caii în galop scurt şi 
purtându-se de parcă ar fi obţinut vreo victorie. În spatele lor, 
Sempronius zări forţele la care se aşteptase, distribuite în unităţi 
pe bază de etnie şi stil de luptă: libieni, gali şi celtiberici. 
Elefanții bătătoreau înnebuniţi solul din apropierea părţii 
frontale a trupelor. Aveau o înfăţişare înfricoşătoare, dar el îşi 
instruise deja oamenii să-şi îndrepte tirurile către călăuzele lor, 
a căror pierdere ar face inutile animalele, insule haotice ale 
distrugerii pentru ambele tabere, dar fără să servească nici unei 
cauze. Armata întreagă era un monstru poliglot dezorientat, 
nefiresc şi nepotrivit cu această parte a lumii. Sempronius se 
aşteptase la asta. Ba chiar zări stindardul lui Hannibal. Observă 
contingentul unit de gărzi îngrămădite în jurul unei figuri 
centrale şi îşi dădu seama că ticălosul era, în sfârşit, atât de 
aproape că putea să-l prindă. Dădu ordin oamenilor săi să 
avanseze. 


Legiunile porniră cu pas egal spre albia râului. Înaintară cu feţe 
aspre, cu dinţii încleştaţi de frig, cu mişcări stângace din cauza 
curentului care-i împingea şi a pietrelor neregulate de sub apă, 
luptându-se să-şi păstreze echilibrul în timp ce-şi ţineau armele 
ridicate deasupra apei. Până la jumătatea traversării, soldaţii 
intraseră în apa îngheţată până la piept. Mai mulţi soldaţi îşi 
pierdură echilibrul şi îşi dărâmară şi vecinii. Unii îşi scăpară 
armele în timp ce se zbăteau să găsească un punct de sprijin, se 
scufundară şi ieşiră împroşcând apă, cu pielea lividă şi ameţiţi. 
Cei mai mulţi ajunseră pe celălalt mal uzi până la piele, cu 
picioarele amorţite şi greoaie, abia ţinându-şi armele din cauza 
degetelor înţepenite de frig. 

Primii soldaţi romani căzură, în timp ce prin aer pietrele şuierau, 
proiectile aproape invizibile care ciobeau brusc coifurile, rupeau 
coaste, antebraţe şi străpungeau craniile prin ochi şi nas. 
Aceasta era opera prăştierilor din Insulele Baleare. Erau scunzi, 
nu purtau deloc armură, dar erau îmbrăcaţi pentru a se proteja 
de frig, deoarece ei loveau duşmanul de la distanţă. Îi şicanau 
pe romani, strigau înjurături şi îşi aruncau pietrele cu o viteză 
uluitoare. Sempronius, care traversare râul călare, le strigă 
oamenilor lui să-şi păstreze calmul. Le spuse să nu ia în seamă 
aceste arme muiereşti şi să se grupeze. Cu toate acestea, abia 
termină de vorbit şi o piatră lovi capul calului său, împrăştiindu-i 
sânge pe faţă. 

Când se porni al doilea val de atacatori, Sempronius era în 
picioare şi striga să i se aducă un alt cal. Mai multe mii de 
suliţaşi cartaginezi înaintară până în zona de unde puteau lovi 
armata romană, având pregătite suliţele lor incredibil de lungi. 
Sempronius le strigă oamenilor lui să-şi arunce lăncile, dar 
reacţia fu slabă. El şi oamenii săi îşi dădură seama, în aceeaşi 
secundă tăcută, că majoritatea îşi folosiseră deja toate tinirile, 
fie încercând să-i lovească pe numidieni fie, cu câteva clipe 
înainte, când încercaseră să-i lovească pe prăştieri, care şi acum 


trimiteau pietre şfichiuitoare peste capetele aliaţilor lor şi către 
ţintele lor romane. 

Suliţaşii îşi aleseseră singuri victimele, străpungându-i de parcă 
i-ar fi pus la frigare de la depărtare, nepermiţându-le să-i atingă 
cu săbiile. Unii înaintară ţinând arma în ambele mâini şi o 
îndreptau către abdomen şi vintre. Alţii o ridicau într-o singură 
mână şi o aruncau către faţă şi piept. Purtând armură uşoară, se 
îndepărtară ca într-un dans, în timp ce soldaţii romani îi atacară, 
aşteptând formarea golurilor în rândurile duşmanilor latini 
pentru a-şi înfige armele. Se retraseră numai când 


fură împinşi de soldaţii înghesuiți pe mal. 

Sempronius le ordonă din nou oamenilor să se regrupeze. Le 
comandă să intre în formaţie de luptă şi să atace. Era încrezător 
încă şi concentrat. Dispreţuia strategiile prea puţin bărbăteşti 
ale adversarului său şi striga atât de tare, încât toţi să-i 
cunoască părerile. Şi totuşi o parte din el simţea că nu era ceva 
în regulă. Încercă să ignore această senzaţie. Încercă să-şi 
revină din fiecare şoc şi să- şi aşeze oamenii în formaţiile 
disciplinate pe care le ştia a fi imbatabile. Dar, când auzi 
trâmbiţatul  pahidermelor, când văzu acea masă imensă 
cuprinsă de furie, când fu martorul izbirii şi dezmembrării a 
patru soldaţi - atunci, pentru prima oară, simţi un nod jos, în 
stomac, un ghem de frică în care zvâcnea posibilitatea ca 
evenimentele să nu se desfăşoare aşa cum ar dori. 


Deşi era întins pe pământ - nemişcat şi cuprins de frig, aşa cum 
stătuse încă din orele întunecate ale nopţii -, inima lui Mago 
bătea cu putere în piept, ca şi cum s-ar fi aflat în toiul bătăliei. 
Vedea tot ce se întâmplă şi voia să creadă că totul era aşa cum 
trebuie, dar îşi spunea mereu că nu avea voie să lase speranţele 
s-o ia înaintea evenimentelor. Îşi continuă aşteptarea, în timp ce 


primii romani ajunseră la malul râului. Privind prin aburii propriei 
respiraţii, văzu legiunile masându-se şi atacând armata fratelui 
său. Recunoscu încercările de a menţine ordinea, modul în care 
veliţii veneau în faţă pentru a-şi arunca suliţele, înaintau 
clătinându-se, unii dintre ei deja fără arme, mulţi prăbuşindu-se 
sub loviturile pietrelor pornite din armele prăştierilor. Cei care 
puteau îşi lansau suliţele cu o precizie remarcabilă, dar nu-şi 
ordonară aruncările într-o salvă unitară. Mago nu găsi niciun 
punct slab în eforturile lor. Pur şi simplu, din primele momente 
bătălia se purtase în condiţiile impuse de Hannibal, nu de ei. 
Curând, elefanții începură să atace, trâmbiţând şi mugind, iar 
călăuzele lor îi loveau în cap şi îi îndemnau să meargă mai 
departe. În haosul iscat, soldaţii erau călcaţi în picioare, aruncaţi 
prin aer sau străpunşi de fildeşi. Romanii se temeau de aceste 
animale aşa cum s-ar fi temut orice om în toate minţile, dar nu 
se retrăgeau din faţa lor. Îşi îndreptau loviturile de sabie către 
ochi, le înfigeau în părţile laterale ale trunchiurilor şi le 
ciopârţeau trompele. Mai multe călăuze de elefanţi fură 
dărâmate din locurile lor cu vârful suliţei. 

În ciuda goanei coloşilor, în ciuda lapoviţei şi a noroiului 
împroşcat de copite, romanii reuşeau totuşi să se grupeze şi să 
se regrupeze în formaţie. Tot mai făceau victime. Stilul lor de 
luptă era sever şi organizat. Se aplecau, apăraţi de scuturi, şi îi 
doborau mai ales pe galii care-şi învârteau săbiile cu sălbăticie, 
înfigându-le spadele scurte în burţile lipsite de apărare, se 
retrăgeau, după care înjunghiau mai departe. Înaintau constant 
prin nucleul format din gali al armatei cartagineze, luptând cu o 
eficienţă surprinzătoare, ţinând cont de situaţie. Dar totuşi fură 
copleşiţi. Cavaleria numidiană trasa cercuri în jurul celei romane 
şi o puse curând pe fugă, îndepărtând-o în mod decisiv de 
marginile legiunilor şi lăsându-i pe romani cu flancurile 
descoperite. 


În acel moment, recunoscu Mago, trebuia el să intervină. Îi făcu 
semn din cap soldatului de alături, care sări în picioare şi îi 
chemă pe ceilalţi cu un strigăt. Se dezlipiră de pământ, 
înţepeniţi din pricina aşteptării îndelungate, mulţi dintre ei 
îngheţaţi bocnă, îşi ridicară spadele şi scuturile şi începură să 
zbiere, să grohăie şi să scandeze, fiecare invocând zeii preferaţi, 
adresându-le rugăciuni şoptite. Mago înaintă. Nu se uită în 
urmă, ci se încrezu în faptul că toţi ceilalţi îl vor urma. Cât timp 
făcu vreo câţiva paşi, abia dacă-şi simţea picioarele sub el. Îşi 
trânti tălpile cât mai tare pentru a se asigura că are stabilitate 
şi, datorită efortului, membrele i se încălziră destul de repede. 
Auzea clinchetul metalic al armurilor celor din spatele lui şi 
bocănitul picioarelor pe solul pe jumătate îngheţat. Iniţial, 
aceste sunete aveau în ele ceva ireal, dar, pe măsură ce se 
apropiau de locul bătăliei, soldaţii auziră şi alte zgomote. 
Maxilarele li se relaxară, simţindu-şi corpurile alimentate de o 


căldură bruscă. Graiurile îndepărtate se împleteau în timp ce 
alergau şi deveniră un muget sălbatic care era dincolo de 
cuvinte, înrădăcinat într-o zonă a creierului mai primitivă şi mai 
profundă decât cea a limbajului. Aveau de parcurs o distanţă 
considerabilă şi, alergând, furia lor crescu. Indivizii îşi aleseră 
ţintele şi anticipară rănile pe care aveau să le provoace. 

Mago zări infanteristul pe care voia să-l atace de la o sută de 
paşi şi se îndreptă spre el. Îl ucise cu o lovitură orizontală care-i 
sfâşie gâtul până la coloana vertebrală. Un şuvoi de sânge cald 
îi acoperi pumnul încleştat pe mânerul sabiei şi îi stropi braţul. 
Bărbatul nici nu-şi dăduse seama de unde venise lovitura. Şi nu 
era singurul în această situaţie. Contingentul lui Mago se avântă 
în flancul legiunilor ca un roi de lăcuste înfometate, călcând 
peste corpurile străpunse pentru a ajunge la altele. Legionarii 
postați în centru nu aveau cum să-şi dea seama ce se 
întâmplase, dar probabil că simţiseră presiunea soldaţilor din 


ambele părţi şi, odată cu aceasta, primii fiori de panică. 
Înaintarea lor fu stăvilită, iar ei se opriră în loc. În loc să taie galii 
lipsiţi de armură, rândurile din faţă se treziră în faţa suliţelor 
veteranilor numidieni, soldaţi proaspăt sosiți din jurul focurilor, 
bine unşi şi cărora le lăsa gura apă după sângele roman, 
comandaţi de Bomilcar, a cărui voce bubuia acoperind 
hărmălaia. 

Pentru Mago, bătălia dură numai câteva secunde învălmăşite. 
Braţele i se agitau şi loveau, picioarele călcau pe cadavre, 
gleznele i se încordau pentru a-l susţine pe pământ sau pe 
burţile, spinările sau gâturile celor de sub el. Se întorcea, se 
ferea şi striga cât putea de tare, toate acestea cu o viteză 
inimaginabilă. Fu cuprins de o furie primitivă şi aceasta îl 
transformă, pentru câteva momente, într-un mesager furios al 
morţii. Mai târziu, avea să-şi aducă aminte că spintecase 
abdomenul neprotejat al unui velit cu o lovitură de dreapta. 
Mânat de un impuls străin până atunci lui însuşi, îşi împinse 
pumnul în măruntaiele bărbatului şi smulse ghemul cald şi 
aburind de viscere. Le scutură de pe degete, împinse bărbatul 
din calea sa şi merse mai departe. Mai târziu avea să considere 
aceste imagini drept tulburătoare, dar, în febra acelor scurte 
clipe, era fiul tatălui său şi fratele lui Hannibal, talentat în a 
semăna moartea, luptând nu cu mintea sa chibzuită, ci din pur 
instinct. 

Fu printre primii care îi împinseră pe romani înapoi în apele 
râului. Era însufleţit de euforia sângelui, dar manevra romanilor 
nu era o debandadă. Aceştia reuşiră să păstreze o ordine în 
retragerea lor. Se afla în apa care-i ajungea până la glezne când 
îşi dădu seama că Hannibal ordonase oprirea bătăliei. Rămase 
răsuflând greu, privind rămăşiţele legiunilor retrăgându-se în 
spatele norului de lapoviţă cernută din cer, care se transforma 
treptat în zăpadă. Când se întoarse şi îşi aţinti privirea asupra 
măcelului, acesta îi tăie răsuflarea, nu de fericire şi nici de 


uşurare. Îngenunche ca şi cum ar fi vrut să se roage şi, ascuns 
astfel, scuipă bucăţi din gustarea de dimineaţă în apele râului. 
Prima sa bătălie adevărată trecuse. 


Aşteptând în celula sa umedă din Emporiae, Hanno avu la 
dispoziţie lungi ore chinuitoare pentru a reflecta la greşelile care 
duseseră la capturarea sa. Dar nu se gândi la manevrele tactice 
pe care Gnaeus Scipio le contracarase. În schimb, nu putea 
scăpa de amintirea tremurului care-i afectase mâinile înaintea 
începerii atacului. Îl simţise prima dată pe când stătea treaz, în 
orele de dinaintea zorilor. Ştia că era ceva în neregulă cu 
mâinile lui, deşi nu-şi putea da seama ce anume. Pe rând, le 
simţea de parcă ar fi fost înţepate de o mie de ace mici, ca şi 
cum ar fi fost acoperite cu furnici sau ca şi cum ar fi fost 
cufundate în apă rece ca gheaţa şi se învineţiseră de frig. Şi le 
aşeză sub fese şi le forţă să rămână nemişcate cu greutatea şi 
căldura corpului său, dar, după ce se ridică din aşternut, 
tremurul continuase, devenind din ce în ce mai puternic. 


La întâlnirea cu generalii, încercă să ascundă acest lucru, dar ei 
observaseră că nu întinsese mâna să ia hărţile oferite, că îl 
pusese pe unul dintre ei să deseneze cu un băț configuraţia 
terenului în loc s-o facă singur, că stătuse cu mâinile prinse între 
genunchi. După ce încheie şedinţa, rămase în cort şi-şi lovi 
palmele de masa aflată în faţa lui. Aceste izbituri nu schimbară 
cu nimic situaţia. Le lovi de pardoseala dură a cortului. Se aşeză 
pe ele, cu mintea tulburată de furia că propriul trup îi nesocotea 
în acest fel voinţa. Niciuna dintre aceste metode nu reuşi să 
schimbe ceva, şi, când merse spre câmpul de bătălie, nu fu în 
stare să-şi tină palmele nemişcate decât asigurându-se că erau 
mereu încleştate de ceva: de coif, de adânciturile platoşei, de 


mânerul sabiei care, se ruga el, avea să fie plin de sânge latin 
până la lăsarea serii. 

Acest lucru însă nu avea să se întâmple. Înţelesese asta din 
momentul în care-i văzuse pe romani pe câmpul din faţa lui. 
Bătălia fusese un eşec plin de gafe. Încerca să şi-o îndepărteze 
din minte, nefiind sigur cum putea afla ceva dintr-un colaj atât 
de amestecat de imagini, lipsite de logică, niciuna dintre ele 
capabilă să-i ofere vreo soluţie prin care să evite 
deznodământul. Era ca şi cum s- ar fi uitat pe o tablă de şah şi 
ar fi făcut mutarea de a le ordona oamenilor săi să înainteze 
numai pentru a descoperi că făcuse o greşeală clasică - şi că, 
de-acum, nimic nu-l mai putea salva de la eşec. Pierdu întreaga 
armată pe care o comanda, zece mii de oameni. Cei mai mulţi 
fură ucişi. Mulţi fură capturați. Nu ştia sigur nici măcar câţi 
anume, pentru că fusese el însuşi prins. Gărzile sale luptaseră 
până la moarte cu roiul de romani care-l înconjurase. Dar, când 
încercase să-i îndemne să-l ucidă, nu voiseră. În loc de asta, 
înaintară spre el încet, în număr mare, apăsându-l din spatele 
scuturilor până ajunse să fie atât de înghesuit, încât nici măcar 
nu se putea mişca. Îl dezarmaseră, îl legaseră şi îl loviseră cu 
picioarele. Se clătina lipsit de demnitate, prizonier, un Barca în 
lanţuri, refuzându-i-se privilegiul de a merge pe cal. Într-un final, 
intrase în Emporiae pe post de distracţie pentru feţele uimite ale 
orăşenilor greci. Ar fi preferat din tot sufletul să fi murit. 

Dar se trezi înghesuit într-o cămăruţă subterană, întunecată, 
udă din cauza infiltraţiilor şi plină de şobolani. Unul dintre pereţi 
avea în partea de sus găuri de mărimea unui pumn. Prin ele 
pătrundea lumina torţelor din hol, aruncând umbre şi irizări pe 
bârnele vechi de lemn care susțineau acoperişul. Era singura 
sursă de lumină din încăpere, dar ochii lui Hanno se obişnuiră 
îndată cu întunericul. Cei patru pereţi erau ciopliţi dintr-o piatră 
alburie de calcar, nefinisaţi, ca şi cum cămăruţa fusese gândită 
ca un depozit, nu pentru a fi locuită de vreun om. Simţea 


pulberea cretoasă a pietrei în gât. Praful i se lipise de piele. 
Frigul se insinua încet în corpul lui, ca şi cum, cu cât ar fi stat 
mai mult, cu atât corpul său ar fi preluat mai mult din calitatea, 
textura şi consistenţa calcarului. Închis aici, fusese lăsat singur, 
neputând aprecia trecerea timpului decât orientându-se după 
mişcările gardienilor aflaţi de cealaltă parte a uşii, schimbarea 
gărzii şi mesele pe care i le strecurau pe sub uşă din când în 
când. Nu îi mai tremurau mâinile. Erau nemişcate, înţepenite şi 
îl dureau. Oricare ar fi fost frica ce-şi găsise sălaşul în ele, acum 
nu-l mai chinuia. Acest lucru îl irita aproape la fel de mult câto 
făcuse tremurul lor. 

Ce fel de loc era acesta pentru a ţine prizonier pe cineva de 
rangul său? îşi dădu seama că nu ştia deloc la ce să se aştepte 
din partea acestor romani. Puteau să-l trateze cu demnitate 
dacă le convenea, aşa cum Hannibal îşi instruise generalii să 
facă ades cu prizonierii importanţi. Puteau să înceapă 
negocierile cu Cartagina, folosindu-l ca monedă de schimb. Dar 
nimic din comportamentul lor de până acum nu indica intenţia 
vreunui tratament demn. Probabil că romanii nu cunoşteau 
politica lui Hannibal în privinţa prizonierilor. Ceea ce îşi 
aminteau erau atrocitățile războiului anterior dintre cele două 
popoare, când barbaria atinsese cote maxime. Într-adevăr, nu 
exista nicio tradiție comună de respectat vizavi de 
comportamentul celor care luau prizonieri. Dacă doreau, puteau 
să-i belească pielea, să-l stropească cu oţet şi să simtă o plăcere 
direct proporţională cu durerea lui. Pur şi simplu 


nu era în stare să prevadă cursul evenimentelor. Lovit de forţa 
cruntă a acestei realităţi, îşi dădu seama de adevărul din spatele 
ei: nu avusese niciodată controlul propriului destin; viitorul nu 
fusese niciodată sigur. Aşa că, măcar prin această idee, reuşise 
să depăşească înţelepciunea lui Hannibal. 


În ciuda caracterului mizer al celulei şi a torturilor care-l 
aşteptau, preocuparea sa majoră era mai concretă. Celula nu 
avea latrină, nicio gaură sau un canal de scurgere sau vreun alt 
spaţiu destinat acestui scop. Pe parcursul primelor şase zile, nu 
se putu ghemui pentru a se uşura. Nu mancă nimic şi bău foarte 
puţină apă. Îşi jură să nu se uşureze până ce romanii nu îi vor 
oferi o toaletă din proprie iniţiativă. Dar n-o făcură. Deja în a 
treia zi trebuia să-şi strângă cu fermitate fesele. În cea de-a 
patra, se concentră asupra muşchilor aflaţi exact în jurul 
anusului şi îi încordă pentru a lupta cu puterea ritmică a 
intestinelor sale. 

Când fecalele sale ieşiră, se întâmplă într-un moment de 
slăbiciune, când era aţipit şi devastat de vise. Se trezi în poziţie 
ghemuită, într-un colţ al celulei, anusul deschizându-i-se chiar 
înainte ca el să-şi dea seama ce face. În timp ce simţea 
eliberarea euforică a materiei care ieşea din el, încercă să se 
convingă că era un act de sfidare. Se uşura pe Roma, 
aruncându-şi dejecţiile pe feţele cetăţenilor ei, murdărindu-i. 
Dar, un moment mai târziu, se ghemui în cealaltă parte a celulei 
şi se trezi copleşit de lacrimile care i se vărsară din ochi. Era 
ciudat ca un astfel de lucru să i se pară nedemn, dar aşa îl 
vedea. Îl făcea să se simtă ca un copil lipsit chiar şi de controlul 
funcţiilor corpului. În acest decor întunecat, tremurător din 
cauza lacrimilor, se rugă lui Baal, lui El, lui Anath şi lui Moloch. 
Numele acestor zei sunau ca moarte pe limba lui, dar le invocă 
totuşi, promițând că, dacă avea să trăiască, o să provoace tot 
felul de dezastre în numele lor, încercând să se convingă că încă 
era un bărbat care să poată transforma asemenea promisiuni în 
realitate. 

După o săptămână întreagă de singurătate, Hanno fu bucuros 
când văzu că uşa se deschide şi în celula lui intră un roman. Cel 
puţin, urma să se întâmple ceva, orice ar fi fost. Bărbatul purta 
haine de ofiţer, o mantie roşie curgându-i pe spate. În mână 


avea o lampă, a cărei singură flacără arunca raze pe muşchii 
lungi şi sculptați de pe braţele sale. Rămase nemişcat un 
moment, cercetând încăperea, căutându-l pe Hanno prin celulă, 
oprindu-şi pentru un moment privirea pe grămăjoara de fecale. 
Apoi îşi aţinti ochii asupra lui Hanno şi vorbi cu o încredere 
arogantă, fără să se întrebe dacă acesta înţelegea latina. 

— Mă cunoşti? Eu sunt Gnaeus Scipio, învingător în această 
bătălie. Tu, Barca, eşti prima veste plăcută Romei de când 
fratele tău a început această nebunie. Eşecul tău va aprinde 
focul speranţei în inimile romanilor, flăcări care nu pot fi stinse 
de nicio ploaie, de niciun vânt. Cum te simţi să ştii că le dai 
atâtea speranţe duşmanilor tăi? Gnaeus se apropie. Se aplecă şi 
cercetă chipul lui Hanno. Avea sprâncene groase, stufoase şi 
zbârlite şi un nas rotunjit, pe care probabil şi-l fracturase în 
tinereţe. Văd că mă înţelegi, aşa că nu te preface că nu-mi 
cunoşti limba. Vorbesc foarte serios. Mi-ai făcut un mare 
serviciu. Când am văzut pentru prima dată desfăşurarea 
evenimentelor sub conducerea lui Hannibal, m-am temut de ce 
e mai rău. Dar, când te-am întâlnit pe tine pe câmpul de bătălie, 
m-am liniştit. Fraţii Barca pot fi învinşi. Ştiu, pentru că am văzut- 
o cu ochii mei. Şi acum o ştii şi tu. Înţelegi că, într-un final, te 
vom trimite la Roma, nu-i aşa? Eşti şi vei fi în continuare 
prizonier al republicii romane, dar, înainte de a porni în călătoria 
către capitala mea, te voi folosi pentru câte ceva aici, în Iberia. 
Am trimis deja vorbă tuturor triburilor iberice care te considerau 
aliat. l-am chemat pe toţi aici să te vadă, să privească un Barca 
prizonier şi să se convingă ce eşti cu adevărat. Imaginează-ti ce 
efect va avea asupra lor să te vadă trăind într-o cameră mică, 
singur, cu excepţia propriei tale murdării. Gnaeus îşi îndreptă 
spatele. Când vei ajunge la Roma, nu pot spune cum anume va 
hotărî Senatul să se descotorosească de tine. Într-o anumită 
măsură, asta depinde de tine şi de fraţii tăi. Gândeşte-te cu 


atenţie la ce ar fi posibil, pentru că destinul tău nu trebuie 
neapărat să fie 


atât de odios cum te-ai teme. Hannibal va pierde acest război. 
Nu trebuie să-l pierzi şi tu cu el. Ai putea, de fapt, să ne câştigi 
favorurile. Ai putea să ne ajuţi şi, prin urmare, să te trezeşti 
înălţat chiar în timp ce fratele tău este înfrânt. De exemplu, 
dacă ai alege să te înţelegi cu triburile şi să le convingi să rupă 
alianţa cu Cartagina... Sau dacă deschizi gura şi ne spui lucruri 
valoroase în lupta noastră împotriva Cartaginei aici, în Iberia... 
Sunt multe moduri în care ne poţi fi de folos. E nevoie să-ţi 
explic în detaliu? 

Înţelegând clar miezul spuselor romanului, Hanno îi răspunse. 

— Nu-mi voi trăda niciodată familia sau ţara. 

— Oameni mai vrednici decât tine au făcut-o şi nimeni nu insultă 
un om care reuşeşte în timp ce fratele său piere. Cum poţi fi 
sigur că fraţii tăi nu te vor vinde pentru a-şi salva propriile vieţi? 
— Nu ştii nimic despre noi. 

Romanul îşi studie prizonierul din alt unghi, după care întoarse 
capul pentru a arăta că nu văzuse nimic nou. 

— În orice caz, ţara ţi-ai trădat-o deja. Oare nu cumva voi 
consideraţi eşecul a fi cel mai mare păcat al unui om? Poate că 
ar trebui să te urc pe un vapor care merge la Cartagina şi să-i 
las pe ei să se ocupe de tine. Sentința lor va fi crucificarea, nu-i 
aşa? Sau e tragerea în ţeapă? 

Hanno scuipă pe jos, după care acoperi locul cu piciorul. 

— Te blestem pe tine şi pe toţi ai tăi, fraţi şi fii! Fie să nu ţi se 
nască decât fete şi ca toate să fie târfele duşmanilor tăi. 

Gnaeus zâmbi. Pentru un moment, îşi odihni bărbia în palmă şi 
păru să se gândească amuzat la blestemul rostit de cartaginez. 
— Mă blestemi apelând la zeii tăi? Nu mi-e frică de ei. lar tu, tu 
nu ar trebui să ai încredere în ei. Priveşte numai cum te-au 
abandonat! Ciocăni în uşă şi aşteptă ca gardienii să-i dea 


drumul afară. Când uşa fu crăpată, se opri şi i se mai adresă o 
dată lui Hanno: Că-ţi place sau nu, îţi vom pune multe întrebări. 
E spre binele tău să răspunzi. Dacă nu, vom descoperi ce tortură 
te convinge prin mai multă durere. Pe toţi zeii - ai tăi şi ai mei 
nu mi-aş dori să fiu în locul tău în următoarele săptămâni! 
Spunând acestea, trase uşa repede în urma sa, lăsându-l pe 
Hanno singur, cu vorbele sale răsunându-i încă în minte. 


După bătălia de pe malul Trebiei, porni un viscol puternic. Ninse 
două zile fără încetare. În a treia zi, din munţi veni parcă un alt 
fel de ger. Acesta înţepa atât de tare pielea neacoperită, încât 
oamenii nu puteau merge decât cu feţele acoperite de văluri, 
orbecăind către scopul care-i făcuse să se mişte. Soldaţii abia 
dacă se bucurau de victoria repurtată şi nici nu veni vorba să 
plece în urmărirea zdrenţuroaselor rămăşiţe ale armatei 
romane. Puţini se aventurară să adune pradă de pe câmpul de 
bătălie. Cimitirul acela fu lăsat în voia lupilor, a corbilor şi a 
animalelor cărora le plăcea să consume carne de om şi nu se 
speriau de o astfel de vreme. Elefanții care bătuseră atâta cale 
şi făcuseră atâtea pagube nu puteau suporta frigul neîndurător, 
într-o săptămână, muriră toţi, cu excepţia unuia; acest ultim 
animal, numit Cyrus, era îngrijit cu mare atenţie, pentru că 
acum era ultimul protejat al lui Vandicar. Şeful călăuzelor de 
elefanţi jură că avea să ţină animalul în viaţă pentru a simţi 
fierbinţeala verii italiene. 

În ciuda greutăților, Hannibal era încântat că învinseseră în 
prima bătălie cu Roma. Pe parcursul iernii, reuşi să obţină 
câteva rapoarte de la spionii săi, iar ce află îl transpuse într-o 
stare de bucurie pură. Vestea înfrângerii suferite ajunse repede 
în capitală şi afectă încrederea populaţiei. În timpul primei sale 
întâlniri cu Senatul, Sempronius minimizase dimensiunile reale 


ale înfrângerii şi faptul că fusese principalul autor al acesteia. 
Suferiseră acest eşec din mai multe motive, spunea el. Lipsa de 


experienţă a atâtor soldaţi. Vremea neîndurătoare care a stat în 
faţa desfăşurării depline a trupelor. Ascendentul moral pe care îl 
aveau cartaginezii după încăierarea de la Ticinus. Bătălia de la 
Trebia nu reprezenta o înfrângere importantă, spunea el, ci doar 
un incident nefericit. 

Ajungând oarecum mai târziu, Cornelius descrise situaţia după 
cum şi-o aducea aminte. Răspunse la întrebările senatorilor cât 
mai sec şi mai simplu, dar, cu toate acestea, fiecare cuvânt căzu 
ca o lopată de pământ peste mormântul colegului său consul. 
Printre alte lucruri, Cornelius oferi cea mai corectă estimare a 
numărului de morţi - peste 13 000 ucişi pe loc, mai mulţi morţi 
în urma infectării rănilor. Întrebat dacă Sempronius acţionase cu 
neglijenţă crasă, în mod surprinzător, Cornelius afirmă că el nu 
credea acest lucru. Evenimentele de partea lui Hannibal din 
dimineaţa aceea fuseseră prea multe pentru a fi explicate. 
Niciun om nu era capabil să pună în scenă o astfel de situaţie. 
Poate numai zeii ar fi fost în stare. 

Şi nici nu fu singurul care ajunse la această concluzie. Curând 
după vestea înfrângerii, printre oameni începură să circule 
poveşti despre semnele care i-ar fi prevenit pe luptători asupra 
nemulțumirii zeilor. În Sardinia, bastonul unui ofiţer de cavalerie 
izbucnise în flăcări. Nişte soldaţi din Sicilia fuseseră loviți de 
fulger în timpul instrucției. La Praeneste, numărul de şobolani se 
dublase în numai câteva zile, iar la Antium secerătorii jurau că 
găsiseră urme de sânge pe lamele uneltelor lor. În mai multe 
locuri, plouase cu pietre roşii ca focul, suficient de mari pentru a 
sparge capetele celor neatenţi. lar acestea nu erau simple 
zvonuri. În fiecare astfel de caz de întâmplări supranaturale, un 
martor călătorise la Roma şi povestise totul Senatului. Consiliul 
celor Zece consultase Scrierile Sfinte şi, la recomandarea lor, 


cetatea petrecuse mare parte din iarnă aducând ofrande lui 
Jupiter, lunonei şi Minervei, executând ritualuri şi organizând 
banchete publice ca Stropirea Canapelelor, sacrificând porci în 
onoarea lui Saturn. 

„Bine, îşi spuse Hannibal în sinea lui. Lasă-i să se roage până vor 
fi cuprinşi cu toţii de frenezie.” La începutul primăverii, sosi 
vestea că Servilius Geminus şi Gaius Flaminius fuseseră aleşi 
consuli. Amândoi fuseseră însărcinaţi să continue războiul prin 
luarea unor măsuri extreme. Trebuia ca aceştia să preia 
controlul tuturor drumurilor prin Apenini şi să stăvilească 
înaintarea lui Hannibal către sud. Acum erau două legiuni de 
fiecare consul, alte două fiind cantonate la Roma, încă două în 
Sicilia şi o alta pentru a proteja Sardinia. Cele două legiuni din 
Iberia trebuiau să-şi continue eforturile de acolo. Flaminius - un 
membru nou al senatului şi primul din familia sa care obținuse 
vreodată funcţia de consul - era dornic să acţioneze. Îşi anunţă 
planurile de a părăsi capitala şi de a începe campania de îndată, 
evitând ceremoniile tradiţionale, care i-ar fi întârziat plecarea 
până la mijlocul primăverii. 

Aceste veşti îi erau la fel de plăcute lui Hannibal. Fervoare 
religioasă pe de o parte, nerăbdare arogantă pe de alta: ce-şi 
putea dori mai mult? 

Chiar în zilele dinaintea primelor semne timide de primăvară, 
comandantul organiză consiliu după consiliu, studiind hărţi, 
vorbind cu iscoadele şi dezbătând ce aveau să facă mai departe. 
Ţinta lor o constituiau sudul - Roma şi aliaţii ei puternici -, dar 
nu era deloc uşor să hotărască rapid ce traseu anume să 
urmeze. Puteau să mărşăluiască spre coasta de est, să 
cucerească sau să ocolească Ariminum şi să se năpustească pe 
Via Flaminia direct către Roma. O altă traiectorie i-ar fi dus prin 
Apenini către cetatea etruscă Faesulea, de unde puteau să-şi 
croiască drum către sud prin mai multe culoare diferite, nu la fel 
de directe ca Flaminia, dar care reprezentau trasee rezonabile şi 


le puteau oferi suficiente provizii şi protecţie naturală pentru a- 
şi croi cale prin luptă până în inima peninsulei. Sau puteau 
încerca traversarea lanţului muntos liguric, un teren dificil care 
merita luat în consideraţie numai pentru că şi-ar fi putut 
reîmprospăta proviziile de la flota cartagineză de-a lungul 
coastei tireniene. 

Ca de obicei, generalii comandantului îi prezentară opinii 
diferite, pe care le exprimară liber. Bomilcar şi Mago pledau 
pentru un marş către Ariminum, pentru a-l înfrunta direct pe 
Servilius, consulul care avea comanda acolo: dacă-l învingeau, 
întreaga Italie ar fi fost deschisă înaintării lor. Maharbal şi 
Carthalo preferau o variantă a traseului central, o traiectorie 
care li s-ar potrivi călăreţilor lor rapizi, capabili să acopere o 
suprafaţă mare, şi care le-ar oferi ocazia de a se implica în 
încăierările la care se pricepeau atât de bine. Numai Bostar se 
declara în favoarea marşului dificil către coasta vestică şi a 
beneficiilor pe care le-ar fi avut de pe urma întâlnirii cu flota. 
Monomachus nu părea să creadă că traseul conta atât de mult; 
toate duceau la sângele roman, iar acest lucru era suficient 
pentru el. 

Niciuna dintre aceste rute nu se potrivea perfect cu planurile lui 
Hannibal. Acesta voia ceva mai şiret, mai neaşteptat, o cale de 
înaintare care să-i dezorienteze o dată în plus pe romani. Când 
auzi că printre oamenii lui Maharbal se afla un soldat care 
pretindea că ştia tocmai un astfel de traseu, ordonă să fie adus 
imediat. 

Bărbatul li se alătură lui Hannibal, Mago şi Silenus în cortul 
comandantului către sfârşitul unei dimineţi plăcute şi blânde. 
Intră umil, în spatele lui Maharbal, cu capul în jos şi cu ochii 
fixati în pardoseala de pământ a cortului. Era slab, într-un mod 
care arăta că trecuse prin luni întregi în care nu mâncase 
suficient. Arăta ca o marionetă încropită din bețe, îmbrăcată, 


făcută să sperie păsările. Hainele atârnau largi pe el, o 
adunătură de piei şi blănuri suprapuse pentru a-l proteja de frig. 
Părul îl avea zburlit, crescut prea lung şi încâlcit. Nu i se revărsa 
pe spate, ci stătea în sus în jurul feţei, precum coama unui leu. 
— Numele lui este Tusselo, spuse Maharbal. Ni s-a alăturat de la 
Saguntum. Este un bun călăreț, deşi nu-mi pot da seama de 
unde cunoaşte aceste ţinuturi. 

— Faci parte din tribul masililor? întrebă Hannibal. Tusselo 
încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Cum de ştii pământurile romanilor? 

Tusselo nu-şi ridică privirile, dar, când vorbi, glasul său era 
constant şi calm. 

— Am fost sclav la romani. Am trăit 12 ani pe meleagurile 
acestea. Stăpânul meu era negustor. Călătoream mult. Le-am 
învăţat străbătându-le pe jos, la picior. Multe locuri şi drumurile 
dintre ele îmi sunt încă limpezi în minte. 

— i se pare diferit pământul acum, că-l priveşti cu ochii unui 
om liber? 

— Da, diferit. Şi totuşi acelaşi. 

— Nu poate fi uşor să te întorci în ţara care te-a făcut sclav, mai 
ales pentru un masil. Poporul tău nu a fost lăsat pe pământ 
pentru a fi aruncat în sclavie. Te-ai întors pentru a te răzbuna? 
Numidianul nu răspunse imediat. Îşi drese vocea şi aşteptă, fără 
să dea niciun semn că avea să răspundă. Dar Hannibal lăsă 
tăcerea să continue. 

— Nu vă pot răspunde cu siguranţă, spuse Tusselo într-un final. 
Am multă furie în suflet, da. Mi s- au furat multe lucruri, dar nu 
lucruri concrete pe care să le pot cere înapoi ca atare. Vreau 
răzbunare, comandante, dar vreau şi lucruri pe care nu am cum 
să le explic prin cuvinte. 

— Nu te voi forţa să găseşti aceste cuvinte, spuse Hannibal, atât 
timp cât există hotărâre în spatele acţiunilor tale. Care este 
drumul spre sud pe care-l cunoşti tu? 


Tusselo le spuse că, la nord de Arretium, se afla un drum 
neglijat şi dificil. Îl arătă pe harta folosită de generali în 
dezbaterile lor. Acesta trecea pe la sud de râul Amo, printr-un 
teritoriu mlăştinos. Pe traseul acesta erau puţine şanse de 
aprovizionare, deoarece pământul era atât de îmbibat, încât în 
împrejurimi nu creşteau decât plante de apă. Copacii fuseseră 
copleşiţi de umezeală de mult timp şi stăteau goi, putrezind. 
Avea să fie dificil să găsească iarbă pentru cai. În acel 


anotimp, întregul teritoriu avea înfăţişarea unui pustiu friguros, 
o întindere acoperită de ape care aveau să le ajungă până la 
genunchi. Această rută avea un singur avantaj care s-o 
recomande, şi anume că nimeni nu avea să-şi închipuie că o vor 
prefera. Puteau să iasă chiar în centrul Italiei, în spatele 
armatelor trimise să le oprească trecerea. 

— Stăpânul meu a mers o dată pe drumul acesta pentru a evita 
recuperatorii de datorii care îl vânau, spuse Tusselo. S-a dovedit 
o alegere bună. Dar chiar şi în toiul verii era tot o mlaştină. O să 
fie chiar mai plin de apă primăvara. 

— Încă îl mai numeşti stăpânul tău? întrebă Silenus. 

Tusselo îşi întoarse privirile către el, îl cercetă şi apoi se uită 
înapoi în direcţia în care se afla 

Hannibal. 

— E doar un cuvânt, cel mai uşor de folosit pentru mine. 
Adevărul e ceva foarte diferit. Mago îşi puse degetele pe papirus 
şi îl întoarse către sine. 

— Dacă aceste ţinuturi mlăştinoase sunt atât de grozave cum le 
descrii, vor cauza la fel de multe morţi ca traversarea munţilor. 
— Este cea mai puţin favorabilă cale din câte ne-am putea 
închipui, spuse Tusselo, dar, dacă vom reuşi, am trece armata 
de ambii consuli fără să fim descoperiţi. Va fi ca şi cum am 
dispărea de pe faţa lumii într-un loc... 

— ... şi mai târziu am apărea în altul, încheie Hannibal. 


Tusselo aprobă printr-o mişcare a capului. Pentru prima dată, 
privi direct în ochii comandantului. 

— Ca prin magie, spuse el. 

Asupra adunării se lăsă tăcerea. După câteva momente, 
Hannibal îl lăsă liber pe numidian. Îi spuse lui Maharbal: 

— Ai încredere în acest om? 

— Nu ştiu cum a ajuns la noi, răspunse Maharbal, dar nu mi-a 
dat niciodată motiv să mă îndoiesc de el. Cred că ştie aceste 
ţinuturi. Şi cred că nu are nici cel mai mic sentiment de 
prietenie faţă de romani. 

— Asta văd şi eu în ochii lui, spuse Hannibal. Uneori, mă 
minunez de înrâuririle zeilor. Nu aş fi găsit acest drum fără acest 
om şi totuşi simt ca şi cum în pieptul meu ar bate o tobă. Acest 
drum e o parte din destinul nostru. Trebuie să cred că zeii l-au 
pus în mijlocul nostru pentru a ne face să vedem ceea ce nu am 
fi văzut altfel. 

— Sau pentru a ne abate de la drumul drept, spuse Mago. Nu 
toţi zeii ne privesc cu ochi buni. Frate, eu sunt de părere că nu 
ar trebui să ne compromitem cauza printr-un marş atât de 
periculos. Nu putem supravieţui unei încercări asemănătoare 
traversării munţilor. Mă tem că această alegere ne va costa prea 
scump. 

— Uneori, destinul ne este prezentat în forme puţin probabile, 
spuse relevat Hannibal. Eu cred că acest numidian este o astfel 
de formă. Din ce alt motiv s-ar fi întors în ţinutul care l-a 
transformat în sclav? Nici chiar el nu poate răspunde la 
întrebare. Acest drum e ca o săgeată slobozită în întuneric. 
Romanii nici nu vor vedea, nici nu vor auzi zborul acestui tir, ci 
doar vor simţi vârful împlântându-li- se adânc în piept. Lui 
Maharbal îi ordonă: spune-i lui Tusselo că în acest marş o să 
călărească alături de mine. Dacă reuşim, voi fi primul care să-l 
laude. Dacă însă se întâmplă ceva ciudat... va simţi furia noului 
său stăpân. 


Când, după câteva minute, întâlnirea luă sfârşit, Hannibal îi ceru 
lui Silenus să rămână în cort. Rămaşi singuri, comandantul se 
ridică şi începu să se plimbe prin cameră. Îşi drese vocea, după 
care-şi plimbă degetele de-a lungul gâtului, luă o bucată de 
piele între ele şi trase. 

— Îmi eşti credincios, nu-i aşa? 


Nesimţindu-se în largul său din cauza tonului folosit de Hannibal, 
Silenus se ridică şi spuse: 

— Nu am nici cea mai vagă idee despre ce s-a spus împotriva 
mea, dar credinţa mea este totală. M-a vorbit cineva de rău? 
Hannibal se opri din mers. Îşi înălţă capul şi îl întoarse suficient 
de mult pentru a-şi concentra privirea asupra scribului. 

— Nu, nimeni nu te-a vorbit de rău. Adevărul este că amo 
întrebare pentru tine. Este vorba despre o misiune care ne 
depăşeşte cu mult posibilităţile şi am nevoie de ajutorul tău. 
Este vorba despre fratele meu, Hanno. Am aflat că trupele sale 
au suferit o înfrângere zdrobitoare în faţa lui Gnaeus Scipio. A 
fost capturat şi este ţinut la Emporiae. Cunoşti cetatea, nu-i 
aşa? 

Silenus se lăsă înapoi pe scaun. În mod clar, aceste veşti aveau 
pentru el o semnificaţie importantă. 

— Deja se află acolo de prea mult timp, spuse Hannibal. Veştile 
au ajuns la urechile mele destul de greu. Când mi-l închipui pe 
fratele meu prizonier în mâinile lor... la mila lor... îmi fierbe 
sângele în vene, aşa cum rar se întâmplă. Trebuie să fie 
eliberat. Mă blestem că nu am aflat mai devreme despre 
prinderea lui. M-aş oferi să-l răscumpăr, dar nu am încredere în 
romani că-mi vor acorda această favoare. Tu ai? 

Grecul îşi drese vocea. 

— Le-ar face mare plăcere să primească o astfel de cerere, 
spuse el. Dar nu, nu l-ar elibera. Sunt surprins că nu l-au dus 
deja la Roma. 


— Le e mai de folos în Iberia. L-au plimbat prin faţa diferitelor 
triburi, înjosindu-l, îndepărtându- mi aliaţii şi câştigându-i de 
partea lor, arătându-le un Barca prizonier, lipsit de putere. 
Cineva de- acolo înţelege că puterea unificată a Iberiei - dacă ar 
putea fi vreodată strunită - ar fi în stare să împingă Cartagina în 
mare şi, odată cu ea, toate lucrurile pentru care am luptat eu 
vreodată. Chiar şi aşa, trebuie să presupun că-l vor trimite la 
Roma destul de curând pentru a-l expune încă o dată, dar, de 
data aceasta, în faţa populaţiei italiene. Aşa ceva nu se poate 
întâmpla. Cunoşti un magistrat pe nume Diodorus din Emporiae? 
Grecul încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Este soţul surorii mele. După câteva secunde care trecură 
greu, în timp ce Silenus şi Hannibal meditau asupra situaţiei, 
grecul întrebă: Ce doriţi să fac? 


Sapanibal îl aştepta pe Imago Messano în grădina ei privată, un 
loc izolat aflat în celălalt capăt al palatului familiei Barca. 
Apartamentul său era mai puţin luxos decât fusese la apogeul 
căsniciei cu Hasdrubal cel Chipeş, dar se potrivea destul de bine 
cu gusturile ei. Salonul ei se întindea din interior către grădină 
fără nicio graniţă între ele. Se aşeză pe un scaun, la umbra mai 
multor palmieri masivi. Apa curgea dintr-o cisternă ascunsă, 
aflată la mare înălţime, şi forma un izvor mititel care alimenta 
iazul aflat în spatele ei, înconjurat de trestii şi plin de nuferi, 
unde trăiau mai multe specii de peşti şi şerpi de apă care 
ajunseseră graşi şi leneşi într-un astfel de mediu îmbelşugat. 

Solicitase o întâlnire cu consilierul ei din trei motive. Unu, pentru 
că ştia că acesta avea să vină direct din Consiliu şi era cea mai 
bună sursă pentru a afla lucrurile discutate acolo. Doi, întrucât 
ştia că era complet loial familiei ei, iar aşa ceva nu se întâlnea 
prea uşor în aristocrația cartagineză. Şi, în al treilea rând, pentru 
că i se păreau interesante atenţiile pe care le manifesta un 


văduv faţă de ea. Nu avusese mulţi pretendenți înaintea 
căsătoriei importante din punct de vedere politic contractate cu 
răposatul ei soţ. Nici nu beneficiase de prea mare interes de la 
moartea lui încoace. Pusese acest lucru pe seama tăriei sale de 
caracter, a poziţiei ciudate pe care o ocupa în familie şi a 
reputației imposibil de egalat pe care o aveau fraţii ei. Şi, 
dincolo de toate acestea, nu era o frumuseţe. În 


lumina tuturor acestor lucruri, atenţiile lui Imago deveneau 
interesante. 

Când Imago îşi făcu apariţia, Sapanibal nu se ridică. Pentru un 
moment - privindu-l mergând spre ea de-a lungul aleii din granit 
şlefuit, cu veşmintele largi unduindu-se lejer în jurul lui, cu o 
figură îmbătrânită suficient pentru a adăuga o expresie potrivită 
stângăciei din tinereţe -, Sapanibal simţi cum inima începea să-i 
bată mai tare. Deşi îşi promisese că nu-i va arăta niciodată 
acest lucru, acest bărbat o atrăgea aşa cum puţini o făcuseră 
vreodată. Îl admirase prima dată când nu era decât o fetişcană, 
iar în inima ei sălăşluia încă o scânteie din acea devoțiune 
trecută. Nu era un războinic, dar călărise alături de tatăl ei 
pentru a înăbuși răscoala mercenarilor. lar aceasta nu era o 
faptă măruntă. Acea înfruntare fusese una incredibil de brutală. 
Trebuie să fi ştiut că, dacă ar fi fost prins de acea adunătură de 
sălbatici, ar fi avut parte de o moarte oribilă. Pe atunci era 
tânăr, având un viitor promiţător. Faptul că-şi pusese viaţa în 
pericol confirma vitejia din sufletul lui, chiar dacă, de atunci, 
înclinațiile sale fuseseră mai domestice. De asemenea, îşi 
dovedise valoarea şi recent, răspunzându-i lui Fabius Maximus şi 
exprimând acceptarea declarației de război în numele 
Cartaginei. 

— Imago Messano, spuse ea, fii bine-venit! Mulţumesc că mi-ai 
acordat favoarea prezenţei tale. 


— Pentru puţin, spuse el, luând loc în jilţul pe care i-l arătase ea. 
Mereu sunt fericit să răspund la chemarea unui Barca. 

Sapanibal îi oferi mâncare şi răcoritoare. Făcu conversaţie 
pentru câteva momente, întrebându-l de sănătatea lui şi de cea 
a copiilor, dar evitând să aducă vorba despre regretata lui soţie. 
Nu trecu mult până îl rugă să-i prezinte un raport al dezbaterilor 
din Consiliu. Înainte să răspundă, Imago sorbi din băutura cu 
aromă de limetă pe care i-o oferise un servitor. Închise ochii, 
savurând gustul. 

— Îmi plac lucrurile mai amare, spuse el. Deschizând ochii, 
întâlni privirea lui Sapanibal. Ştii, desigur, ce s-a întâmplat cu 
fratele tău, Hanno. Consiliul a primit în mod oficial veşti despre 
înfrângerea pe care a suferit-o şi despre capturarea lui. Nu e 
puţin lucru să pierzi zece mii de soldaţi. Într-adevăr, a fost un 
eşec destul de răsunător, care pune în pericol dominaţia noastră 
asupra lberiei. 

Sapanibal îşi simţi părul de pe ceafă ridicându-se din cauza 
concentrării cu care-şi asculta oaspetele. 

— Din câte am înţeles, fratele meu nu a avut de ales. Romanii 
acostaseră şi fuseseră întâmpinați cu prietenie la Emporiae. Ce 
aţi fi vrut să facă? A luptat pentru cauza noastră. Dacă ar fi 
interesat de dreptate, Consiliul ar negocia eliberarea lui. De ce 
n-o face? 

Imago reflectă cu atenţie la răspunsul pe care avea să-l ofere. 
Mâinile îi erau acoperite de bijuterii. Bătând darabana în timp ce 
se gândea, inelele sale păreau un fel de armură. 

— E puţin probabil ca romanii să elibereze un general care să se 
întoarcă şi să se lupte cu ei chiar a doua zi. Acesta este singurul 
motiv pentru care nu am făcut niciun demers în acest sens. 
Timpul ne va oferi o altă cale. 

— Nu, Hannibal va oferi o altă cale. După ce-şi va consolida 
poziţia şi va primi întăriri, va fi din nou de neînvins. Nu am nicio 
îndoială că-l va elibera chiar el pe Hanno. 


Imago trase aer în piept într-un mod care arăta că se gândea la 
chestiuni de mare importanţă. 

— Să sperăm că aşa vor decurge lucrurile. Totuşi, ar trebui să-ţi 
spun: Consiliul a hotărât să continue trimiterea de întăriri în 
Iberia, dar nu în Italia. 

— Nu lui Hannibal? 

— Când situaţia în Iberia va fi stabilizată, Hasdrubal va fi 
eliberat pentru a se alătura fratelui vostru mai mare. 

Sapanibal îşi plesni degetele şi îi arătă lui Imago palma. Ca un 
truc de îmblânzitor de şerpi, această mişcare simplă îl reduse la 
tăcere. 

— Dar, în mod sigur, consilierii noştri sunt prea prevăzători 
pentru aşa ceva. Puterea noastră stă 


încă în mâinile lui Hannibal! Succesul lui înseamnă siguranţa 
Iberiei. Dar are nevoie de întăriri. Nu îi veţi refuza acest ajutor. 
— Este complicat, draga mea, spuse Imago zâmbind, în semn că 
o invita să lase discuţia să se termine în aceşti termeni. 

— Ca mine. Spune-mi ce ştii şi eu îţi voi explica ce nu înţelegi. 
Imago luă în consideraţie cuvintele ei pentru un moment, le 
întoarse pe toate părţile, hotărându-se într-un final că acest tip 
de isteţime era chiar lucrul care-l atrăgea la această femeie. 

— Mulţi membri ai Consiliului nu-l susţin pe fratele tău cu toată 
inima, spuse el. Se tem că acest război ne-a pus interesele în 
pericol. Iberia abia dacă era supusă sub mâna de fier a fratelui 
tău. Cu el plecat, e posibil ca ibericii să se răscoale din nou. Sau 
- aşa cum a demonstrat-o Hanno - romanii pot reuşi să ne 
înlocuiască în această provincie. Dacă fratele tău eşuează, 
nimeni nu vrea să se trezească apoi cu romanii bătând la porţile 
cetăţii. 

— Şi totuşi nu Hannibal a declarat acest război, nu-i aşa? Acel 
jurământ a fost rostit aici, în 

Cartagina, de aceeaşi gură care-mi vorbeşte mie acum. 


— Ei bine, da, dar... Noi suntem un popor conservator, 
Sapanibal. Noi nu vrem lumea întreagă. Nu semănăm cu 
Hannibal în această privinţă. Ceea ce-şi doreşte mai mult 
Consiliul e să recapete posesiunile pierdute. Sicilia, Sardinia, 
Corsica. Să păstrăm Iberia... 

— Care a fost cucerită numai de familia mea, răspunse tăios 
Sapanibal. Imago strânse din buze. 

— Chiar aşa. Şi aici se află problema. Puţini ar privi cu ochi buni 
întoarcerea lui Hannibal victorios. Uneori, invidia este mai 
puternică decât raţiunea. Familia Hannon pledează pentru pace, 
acum ca întotdeauna, dar ceea ce-i sperie cu adevărat este că 
fratele tău şi-ar putea atinge ţelurile. Un astfel de rezultat i-ar 
face mai bogaţi decât putem concepe - dar i-ar conferi lui 
Hannibal o faimă nepieritoare. Măreţia îşi face mereu duşmani, 
Sapanibal. Familia Hannon şi familia Hadus îl urăsc şi se tem de 
Hannibal la fel de mult cât l-au urât şi s-au temut înainte de 
Hamilcar. Spun acest lucru pentru ca tu să înţelegi că aceia care 
au ales să-ţi iubească familia - aşa cum o fac eu - trebuie să se 
mişte cu grijă în astfel de cercuri. 

— Mă rog să nu ai dreptate, răspunse Sapanibal. Fratele meu 
este mândria Cartaginei. Poate consilierii nu-l cunosc cu 
adevărat. Timp de atâţia ani, nu a fost altceva decât un nume 
pentru ei. Aminteşte-le calităţile sale; fă-i să fie mânari de el, nu 
invidioşi. 

— Cred că tu şi eu avem o înţelegere diferită a naturii umane. 

— Atunci, ia cuvântul direct în faţa Consiliului Bătrânilor, a Celor 
O Sută. Invocă amintirea lui 

Hamilcar... 

De data aceasta, fu rândul lui Imago s-o reducă pe Sapanibal la 
tăcere printr-un singur gest 

— Fratele tău are prea puţin prieteni printre Cei O Sută, spuse 
el. Reprezintă cu prea mare fidelitate gloria tinereţii, iar o astfel 
de imagine este neliniştitoare pentru cei bătrâni. Consilierii nu 


gândesc ca infanteriştii. Ei nu-şi riscă vieţile pentru cei pe care-i 
adoră şi nici nu se încred în mod real în cei pe care-i aleg în 
posturi de conducere. Ar prefera să aibă o victorie lipsită de 
eroi, astfel încât gloria să nu se răsfrângă asupra altora. Crede- 
mă, niciun consilier nu vrea să-l vadă pe Hannibal venerat după 
un astfel de triumf măreț. Pur şi simplu nu sunt capabili să 
accepte aşa ceva. 

— Şi tu, Imago? Tu ce poţi accepta? 

— Aş împodobi bucuros umerii fratelui tău cu petale de flori. Aş 
fi primul care să se plece în faţa lui. Am fost mereu prietenul 
familiei tale. Am fost credincios tatălui tău şi l-am susţinut chiar 
şi când succesele i-au adus duşmani. 

Sapanibal îşi ridică paharul cu băutură de fructe pentru prima 
dată, sorbi din el şi apoi îl aşeză la 


loc, cu mâinile cuprinse de un tremur aproape imperceptibil. 

— Ştiu, Imago. Tata mi-a povestit despre prietenia voastră. Nu 
mă îndoiesc de loialitatea ta, dar spusele tale mă îngrijorează. 
Dacă acum consilierii sunt deja pregătiţi să-l părăsească pe 
fratele meu 

- când nu a avut parte decât de succese pentru care s-a luptat 
din greu -, ce vor face în caz că va eşua? 

— Roagă-te să nu eşueze, spuse Imago. 

Îşi feri privirea pentru a semnala schimbarea subiectului de 
conversaţie. Întrebă de sănătatea lui Didobal. Sapanibal nu avea 
nicio tragere de inimă să lase conversaţia să alunece la 
întâmplare, dar aflase multe lucruri şi amândoi ştiau asta. 
Răspunse că mama sa era bine, ca întotdeauna. Întrebată 
despre sora ei mai mică, îi rosti numele. La început, fu surprinsă 
că Imago întreba de o fată, dar apoi acesta îşi trădă adevăratul 
interes. 


— Am înţeles că se bucură de atenţiile fiului regelui Gaia, 
Masinissa, spuse Imago. Dar mama ta nu le-a confirmat 
logodna, nu-i aşa? 

De fapt, Sapanibal vorbise cu mama ei despre acest subiect 
chiar în ziua precedentă, dar toată discuţia o făcuse să nu se 
simtă în largul ei. Îi amintea prea mult de maşinaţiunile care 
duseseră la căsătoria ei dezastruoasă. Într-adevăr, o legătură cu 
masilii i-ar aduce pe aceştia şi mai mult în zona de influenţă a 
Cartaginei, asigurându-i că regele nu va înceta niciodată să le 
furnizeze călăreţii săi pricepuţi, dar nu dorea să se gândească la 
faptul că sora sa putea fi dată pe mâna unui bărbat care era în 
stare s-o folosească şi să abuzeze de ea după cum credea el de 
cuviinţă. Cine poate şti ce se ascunde în spatele zâmbetului unui 
bărbat? răspunse că Didobal credea că cei doi erau încă prea 
tineri. Mai era timp, iar Didobal spera că fiul ei cel mai mare 
avea să binecuvânteze uniunea celor doi în persoană, atunci 
când avea să se întoarcă. 

Imago zâmbi în tot timpul cât ascultă vorbele acestea, dar 
răspunse cu o voce marcată de o oarecare gravitate: 

— Mă rog să nu aştepte prea mult. E posibil ca Hannibal să nu 
se întoarcă suficient de curând pentru această chestiune. 
Masinissa este un tânăr pe cinste. Are un destin măreț înaintea 
sa. Mulţi dintre membrii Consiliului sunt de această părere. Dar 
mai sunt mulţi alţii care se întrec să-şi mărite fiicele cu un fiu al 
tribului masililor. Fie cu Masinissa, fie cu vreun altul care să-i ia 
locul. Din acest motiv, mama ta ar trebui să accepte cât mai 
repede. Avem nevoie de stabilitate de-a lungul coastei, acum 
mai mult ca niciodată. Dacă Roma ne-ar ataca vreodată aici, am 
avea nevoie de aliaţi mai mult decât ne-ar plăcea să 
recunoaştem. În mod clar, Sophonisba ar trebui să stea departe 
de libian, de Syphax. 

— Ce legătură are el cu toate acestea? 


— Nu ai auzit de banchetul dat în timpul ultimei sale vizite? Sora 
ta a dansat. A avut o apariţie scurtă, da, dar l-a întărâtat pe 
rege. Şi-a petrecut restul serii încercând să afle cât mai multe 
despre ea. E un libidinos, dar nu putem să ne prefacem că nu e 
important. Mă tem că, destul de curând, ne va face necazuri. 
Chiar acum e cu ochii pe teritoriile regelui Gaia. E greu de 
prevăzut cum se vor desfăşura lucrurile, dar sunt sigur că, 
pentru Cartagina, nu există o uniune mai bună decât cea dintre 
Masinissa şi o membră a familiei Barca. Profeţii spun că băiatul 
va juca un rol important în viitorul Cartaginei. Şi ei nu se înşală 
niciodată. Gândeşte-te la ce îţi spun şi fă-o pe mama ta să ia 
hotărârea cea bună! Imago îşi ridică jilţul şi-l trase mai aproape. 
Din nou schimbă tonul conversaţiei: terminase cu afacerile. Arăţi 
bine, Sapanibal. Mi se pare că îţi prieşte soarele. Într-adevăr, e o 
binecuvântare să te am atât de aproape... 


În toată nefericita lui viaţă, Imco Vaca nu văzuse ceva 
asemănător mlaştinilor din Amo. Crezuse că 


munţii fuseseră un iad de gheaţă şi stânci, un loc oribil, mai rău 
decât oricare altul pe lume. Pe tot parcursul lungii ierni, avusese 
vise legate de înălțimile acelea, coşmaruri în care trebuia încă 
să se lupte pentru a ajunge la sfârşitul traversării. Se trezea 
conştient că mii de suflete erau prinse în gheaţa de pe munţi şi 
că ar putea rămâne acolo pentru eternitate. În fiecare zi, le 
mulțumea zeilor că supravieţuise acelui chin şi nu avea nici cea 
mai mică intenţie să-l retrăiască în timpul orelor de veghe. 

Tocmai de aceea i se părea deosebit de crud - aproape un 
afront personal - că Hannibal alesese să-i ducă printr-un peisaj 
atât de dezolant. Imco ajunsese în primăvară o versiune 
bolnăvicioasă, mizeră a fostei sale splendori. Corpul său nu era 
obişnuit cu luni întregi de ger şi zăpadă. Privise cu oroare cum 


un chirurg îi retezase un deget degerat cu un cuţit zimţat în mod 
miraculos, această operaţie nu dusese la formarea unei infecţii, 
dar Imco credea că rana permitea ca spiritele malefice să intre 
uşor în corpul său. Cum altfel se strecurase febra în carnea lui? 
Dar tuşea? Oricât ar fi încercat, nu putea elimina masa aceea 
care îi creştea în piept Şi nici nu putea stăvili curgerea 
mucusului verde care-i înfunda nările. Unii soldaţi reuşeau să 
facă rost de hrană acceptabilă din furtişaguri şi jefuirea 
cadavrelor, dar Imco abia dacă avea energia să mai caute aşa 
ceva. Deşi mânca bucăţi de carne tăiate din trupurile animalelor 
de povară, nu mai mâncase un fruct sau ceva care să semene 
chiar şi de departe cu o legumă de când capturaseră proviziile 
taurinilor. 

Până la sosirea primăverii, îşi dădu seama, privindu-şi braţele şi 
abdomenul, că trupul i se micşorase. Coapsele, gambele şi 
antebraţele îl dureau cât era ziua de lungă, dar nu numai din 
cauza efortului. Muşchii îi zvâcneau de durere chiar şi în 
momentele de odihnă. Dinţii i se mişcau şi, era sigur, părul îi 
cădea anormal de mult. Şi vederea îi era afectată. Putea să 
vadă obiectele destul de clar, dar îi venea greu să traducă tot 
ceea vedea în mesaje inteligibile. Astfel, deşi vedea crupa 
calului, nu pricepea cât de nepotrivit stătea în spatele 
animalului până când acesta nu îl lovi cu copita plină de noroi. În 
alte ocazii, călca strâmb şi se prăbuşea în genunchi în mocirlă, 
nu pentru că nu ar fi văzut obiectul care-l împiedicase, ci pentru 
că nu conştientizeze suficient nevoia de a anticipa influenţa 
acestuia asupra vieţii sale. 

Până la sfârşitul primei zile petrecute în mlaştini, îşi reevaluase 
complet noţiunea de suferinţă. ladul nu era îngheţat şi tare. Era 
ud, şiroind şi moale. Era acoperit cu un strat de apă care 
ajungea la glezne. Era plin de noroiul care-ţi lua tălpile 
prizoniere. Era un loc unde nu puteai nici măcar să te aşezi 
pentru a te odihni câteva momente. Ar fi trebuit să înţeleagă că 


li se pregătea ceva îngrozitor când auzise cum vor fi aranjate 
trupele în linia de marş. Cei mai buni infanterişti, libienii, 
mergeau în partea din faţă a coloanei, astfel încât solul să-i 
susţină bine primele câteva mii. În spatele lor veneau celelalte 
trupe africane, inclusiv Imco. Urmau aliaţii iberici prin noroiul 
deja răscolit care devenea din ce în ce mai vâscos. În ariergarda 
infanteriei, erau plasați galii. Până la trecerea lor, mii de tălpi şi 
copite răscoliseră atât de tare solul mlăştinos, încât oamenii 
mergeau cu greu şi alunecau în mocirla adâncă, apucându-se cu 
degetele de noroi, în căutarea unui punct de sprijin, încercând în 
zadar să-şi ferească încărcătura de murdăria care-i înconjura. 
Privindu-i, Imco se opri cât pentru a le mulţumi zeilor că-i 
sortiseră a se naşte în Africa, fiindcă gloata de gali palizi nu 
avea nicio speranţă. Aceştia erau atât de nefericiţi, încât ar fi 
dezertat probabil până la ultimul, numai că Mago şi Bomilcar îi 
urmau, în fruntea cavaleriei numidiene. Aceştia mergeau prin 
mlaştină ca nişte păstori indispuşi, înarmaţi până în dinţi, 
împingând armata înainte, indiferent ce se întâmpla. Hannibal 
nu le lăsase de ales. 

Era un ţinut părăsit; singurele plante care creşteau acolo erau 
nişte ierburi tari ca pielea tăbăcită şi nişte smocuri de tufişuri 
asemănătoare răchitei. Insectele se ridicau de pe suprafaţa apei 
şi zburau în roiuri la fel de mari ca elefanții. Acestea păreau să 
se ivească de nicăieri, viclene, astfel încât, dacă 


ar fi privit pentru un moment în altă parte, Imco s-ar fi trezit în 
mijlocul unui haos de astfel de creaturi, inspirându-le, 
încâlcindu-i-se în genele de la colţurile ochilor sau între firele de 
păr din nas. Scheletele lungi şi albe ale copacilor morţi de mult 
punctau peisajul, unele înălțându-se către cer, altele zăcând ca 
şi cum s-ar fi dat bătute şi s-ar fi prăbuşit din cauza oboselii. | se 
spusese că urmau un drum. Privind prin ceața de insecte şi 
aburi, Imco nu zărea niciun semn că ar fi astfel. Îi venise în 


minte acest lucru şi înainte, dar acum nu se putea abtine să n-o 
gândească: Hannibal era nebun, un demon alienat în corpul unui 
războinic, un despot care îşi trăgea puterea din nefericirea celor 
din jur. Nu merse atât de departe încât să împărtăşească 
această impresie cuiva, dar, în mintea sa, rostea o tiradă 
împotriva acestui om. 

Nu avură cum să se oprească peste noapte, aşa că menţinură 
până în zori o înaintare chinuitoare plină de umezeală. Până la 
răsăritul soarelui, orice asemănare cu un marş organizat 
dispăruse. Febra făcea ravagii în rândul multora. Bolnavii şi 
muribunzii, gălăgioşii şi cei demni de milă erau atât de aproape 
de el, încât, uneori, a-ţi croi drum printre ei era asemănător 
parcurgerii unui peisaj plin de asperităţi. Lui Imco - gândindu-se 
din nou la spirite, aşa cum începuse s-o facă în fiecare zi - i se 
părea că vede boala plutind prin aer de la un om la altul, o 
creatură diafană care-i atingea pe imprudenţi cu degete 
contaminate. Se ferea şi-şi schimba direcţia de mers pentru a o 
evita, arătând uneori ca un om care evita lilieci pe care nu-i 
putea vedea. 

Singurele locuri relativ uscate erau cadavrele animalelor de 
povară. Oamenii încercau să profite de momente de odihnă 
rezemându-se de catâri şi petrecându-şi braţele în jurul gâturilor 
de cai morţi. Imco văzu un om întins pe două capre. Priveliştea 
era jalnică, având în vedere că poziţia lui nu era deloc 
confortabilă, aşa cum stătea pe trupurile animalelor, cu fesele, 
cu degetele de la mâini şi de la picioare înmuiate toate în 
mocirlă. Dar i se păru şi mai ciudat când una dintre capre îşi 
înălţă capul din noroi şi îi aruncă o privire demnă de milă lui 
Imco. Nu era deloc moartă, ci doar cufundată până la gât în 
noroi, nefericită, iar privirea sa reprezenta o punte de 
comunicare directă între animal şi om. 

„Ce rost are?“, părea să întrebe. Imco nu avea niciun răspuns. 
Pur şi simplu, mergea mai departe. Până la lăsarea serii, 


numărul de animale moarte pe lângă care trecea ajunse să fie 
aproape egal cu cel al oamenilor decedați. 

În a treia zi, reuşi să-l zărească la orizont pe Hannibal. 
Comandantul stătea în spatele urechilor singurului elefant în 
viaţă. Era prea departe ca Imco să-i vadă trăsăturile, dar 
probabil că alţii puteau. Se răspândi zvonul că Hannibal fusese 
contaminat de febră. Unii spuneau că-şi pierduse vederea, alţii 
că nici nu mai auzea. În mod ciudat, pentru Imco această veste 
era un imbold de a merge mai departe. Dacă era adevărat, 
atunci această călătorie ajunsese la un nivel de absurditate pe 
care nu-l crezuse niciodată posibil. Oare Hannibal cel Orb şi Surd 
avea să-i conducă la porţile Romei? Era sigur că acesta avea să 
încerce, aşezat pe elefantul său, lătrând la ei, construind planuri 
ingenioase pe care nu le putea auzi şi nici vedea înfăptuite. Era 
o perspectivă prea absurdă chiar şi pentru o simplă închipuire. O 
posibilitate mai rezonabilă ar fi fost ca, în curând, să înceapă să 
înoate printre rechini, fără conducător, departe de casă şi de 
orice posibilitate de salvare. Niciun alt general nu putea 
conduce acest război cu fermitatea lui Hannibal. Fără el, aveau 
să fie zdrobiţi în două săptămâni. Absurditatea situaţiei îl făcea 
pe Imco să meargă mai departe. Trebuia să parcurgă această 
farsă până la capăt. Ce tragedie avea să povestească în lumea 
subterană a morţilor! 

Mergeau prin mlaştinile acestea dezolante de patru zile şi trei 
nopţi, iar Imco îşi dădu seama că tălpile sale întâlneau un sol 
mai stabil. În după-amiaza celei de-a patra zile, ieşi din apă şi 
ajunse pe un teren îmbibat. În seara aceea, se aruncă pe 
pământ şi-i simţi din nou contururile rigide. lar în dimineaţa celei 
de-a cincea zile, privea un ţinut despre care auzise că se numea 
Etruria. De data aceasta, Imco nu avu nicio problemă în a 
transmite minţii ceea ce zăreau ochii lui: un ţinut agricol cu 


dealuri şi văi, păşuni, un pământ bogat în plina înflorire a 
primăverii. Cu binecuvântarea lui 

Hannibal, aveau să-l prădeze după pofta inimii. 

Încuviinţarea dată soldaţilor de a jefui fu pentru ei mai mult 
decât o simplă răsplată, mai degrabă o măsură necesară pentru 
ca aceştia să-şi recapete puterea fizică şi moralul de luptători. 
De fapt, Hannibal trebuia să le dea o ocupaţie în timp ce el se 
lupta cu blestemul pe care-l îndura încă din mlaştini. Nu era încă 
orb, aşa cum mergea veste printre oamenii săi. Nici surd. Dar 
avea o infecţie puternică la ochiul stâng. Nu simţise niciodată o 
forţă atât de malefică făcându-şi loc în trupul său. Părea că vrea 
să scoată ochiul din orbită şi să lase cavitatea goală. Îi devora 
întreaga fiinţă, îi afecta şi dezorganiza chiar percepţia despre 
lume. Synhalus îl avertizase că infecția putea foarte bine să se 
răspândească atât la celălalt ochi, cât şi mai departe. Medicul îi 
ştergea adesea ochiul cu apă curată, îl ungea cu balsamuri, iar 
noaptea i-l stropea cu picături preţioase de apă de mare pentru 
a menţine orbita hidratată şi a o aduce la starea ei naturală. Îl 
pusese pe comandant să bea fierturi din ierburi, în combinaţii 
gândite special pentru a-i reface starea de sănătate, şi să stea 
cu faţa în jos, astfel încât forţele rele să slăbească şi să cadă din 
corpul său. Dar niciuna dintre aceste măsuri nu stăvili infecția. 
Serviciile lui Mandarbal erau la fel de importante ca aceste 
măsuri medicale. Hannibal ştia că preotul se simţise lezat de 
când începuse campania. Deşi oferea sacrificii la începutul 
fiecărei etape a călătoriei şi interpreta adesea semnele 
prevestitoare de rău în mijlocul trupelor libiene şi numidiene, 
Hannibal nu-l consultase în chestiunile militare. De ce să ceară o 
părere pe care era foarte posibil să n-o accepte? Cu o greutate 
mărită de semnul comunicării cu forţele divine, proclamaţiile 
sinistre pe care Mandarbal le rostea cu satisfacţie erau în stare 
să-i zădărnicească eforturile. Şi totuşi Hannibal ceru ca preotul 
să intervină pe lângă zei în legătură cu sănătatea sa. Mandarbal 


făcu slujbe de rugăciune şi sacrificii, implorându-i pe zei să ducă 
boala înapoi de unde venise. Înjunghie trei capre, un vițel 
neprihănit şi un taur matur, tăindu-le gâtul şi oferindu-le 
zeităților pe care le credea responsabile. Şi toate acestea, fără 
vreun efect. 

În mintea sa, Hannibal ştia că nu era niciun mister cu privire la 
originea bolii sale. O simţise sărind din pământul îmbibat pe 
care mergea calul său. O singură picătură de noroi care-i intrase 
în colţul ochiului. Se frecase la el fără să se gândească. O 
particulă de noroi rănise globul ocular, alunecase pe lângă el şi 
ajunsese într-un spaţiu închis, unde se pusese pe treabă. Nimic 
nu mai fusese la fel de atunci. Fluctuaţiile de temperatură nu-i 
ajutaseră deloc. Şi nici umezeala constantă, insectele, febra 
care făcea ravagii printre soldaţi sau mirosul morţii care plutea 
în aer. 

Nu era vorba de faptul că marşul fusese mai rău decât îşi 
închipuise. Privise scene pe care ar fi fost în stare să şi le 
imagineze dinainte. Numărul de morţi nu-l surprindea deloc. 
Pierderile erau la limita extremă a ceea ce gândise a fi posibil, 
dar rar se întâmpla ca Hannibal să se înşele în estimarea 
mortalităţii. Ceea ce-l îngrijora era că fusese el personal afectat. 
Îşi amintea că, în urmă cu numai câţiva ani, stătuse aproape 
nepătat în faţa lui Imilce şi îşi aducea aminte cum glumise o 
dată cu Sapanibal că o simplă răceală, ceva atât de trivial, nu-l 
putea răni. Acum carnea piciorului său purta cicatricele lăsate în 
urmă de acea suliță saguntină; trupul său nu reuşea să alunge 
spiritele rele care se transmiteau prin frig; nici ochii săi nu mai 
percepeau lumea complet Simţea că plăteşte preţul propriei 
aroganţe. Unii, privindu-i realizările de la distanţă, puteau crede 
că o strunea pe Fortuna, zeiţa norocului, ca pe un catâr pe care-l 
mâna cu biciul. Bineînţeles, îi convenea de minune ca ei să 
gândească aşa ceva, dar ştia că dansul dintre el şi Parce era 
mult mai complicat. 


După-amiază în care ieşiseră din mlaştini, organiză un consiliu. 
Pe tot parcursul întrunirii, Mago se holbă la el, cuprins de o 
uimire mohorâtă. Abia dacă rosti vreun cuvânt în consiliu, dar, 
când acesta se încheie, făcu semn că ar vrea să vorbească între 
patru ochi cu fratele său. Când rămaseră singuri, 


nu irosi nicio secundă în a-şi spune părerea. 

— Cum ţi s-a putut întâmpla aşa ceva? întrebă el. Eşti aproape 
orb! Chiar acum, văd că mă zăreşti numai pe jumătate! E numai 
vina numidianului acela. Ar trebui să-i scoatem ochii pentru răul 
pe care ţi l-a făcut. Hannibal, trebuie să existe o cale să 
îndreptăm lucrurile. Trebuie să te împotriveşti cu mai multă 
forţă. Nu ai auzit propunerea lui Mandarbal? Crede că un 
sacrificiu uman ar fi în stare să-l îmbuneze pe zeul care te-a 
lovit. 

Observând frica întipărită pe chipul fratelui său, Hannibal văzu 
cum răspunsul îi veni pe buze în mod automat. Ştia cum ar 
trebui să răspundă şi, în timp ce-şi dădea seama de acest lucru, 
înţelese şi că el însuşi se luptase prea mult timp cu aceleaşi 
îndoieli. Zâmbi. Fără să vrea, Mago îl făcuse pe Hannibal să-şi 
aducă aminte cine era de fapt. 

— Soldaţii noştri ucid zilnic în numele nostru, spuse Hannibal. 
Dacă un sacrificiu uman ar reprezenta leacul pentru rana mea, 
atunci ar trebui să fiu nemuritor până acum. Nu, ar părea că 
Hannibal nu poate să-şi îndure rănile aşa cum ar trebui s-o facă 
un comandant. 

— Dar aceasta nu e o rană! Nu a fost făcută de vreo suliță! Este 
un blestem coborât din... Hannibal scutură din cap în semn de 
refuz. 

— Ascultă-mă. Ai auzit de generalul Bagora, nu-i aşa? Există o 
poveste despre el pe care mi-a spus-o tata. Nu am mai auzit-o 
de la altcineva, dar tata credea că e adevărată. Unul dintre 
căpitanii lui Bagora, un luptător curajos, era foarte priceput în 


mânuirea suliţei şi era cunoscut pentru talentul cu care o 
folosea. Era un erou al războaielor de demult cu libienii, priceput 
în arta războiului încă dinainte de a fi avut o femeie. Dar, într-o 
zi, când împărțea lovituri în dreapta şi-n stânga, a călcat peste 
un om despre care credea că e mort. Dar nu era mort. Şi-a 
ridicat arma şi i-a retezat eroului braţul cu care arunca sulița. 
Căpitanul s-a vindecat destul de repede, dar, fără mâna aceea, 
nu mai era cel dinainte. Refuză să-şi reia postul, ba chiar şi să 
ajute la antrenarea recruţilor. Când a fost chemat să-şi explice 
comportamentul în faţa generalului, tânărul s-a plâns că nu mai 
era bun de nimic. Nu putea să-şi mai ţină sulița! Zeii îl trădaseră 
tocmai pe el, care făcuse toate eforturile de a-i cinsti. Fără 
niciun cuvânt, Bagora şi-a scos sabia din teacă şi i-a retezat 
soldatului cealaltă mână. Eroul s-a lăsat în genunchi şi l-a 
implorat să-i explice de ce. Ştii ce i-a răspuns Bagora? 

Mago negă printr-o mişcare a capului. 

— A spus: „Acum nu eşti bun de nimic pentru mine. Dar nu 
pentru că nu ai o mână, nici pentru că îţi lipsesc amândouă. Ai 
devenit bun de nimic în momentul în care te-ai numit bun de 
nimic, când nu ai înţeles că zeii dispreţuiesc autocompătimirea“. 
Hannibal îşi drese vocea şi îşi înălţă bărbia. Mago, eu nu am de 
gând să fiu disprețuit de zei. Aceasta să fie ultima oară când te 
aud văicărindu-te de vreo rană a corpului - al meu sau al tău. 
Niciunul dintre noi nu ar trebui să sufere de o astfel de 
slăbiciune. Îţi mulţumesc că mi-ai reamintit acest lucru. 

A doua zi dimineaţă, pe când se aflau în ţinutul uscat al Etruriei, 
iscoadele se întoarseră cu vestea că forţele romane sub 
conducerea lui Flaminius îşi aşezaseră tabăra în apropierea 
oraşului Arretium. Asta însemna că nu aveau mult timp la 
dispoziţie. Vestea prezenţei cartagineze în regiune urma să 
ajungă la urechile consulului în câteva zile, dacă nu cumva 
ajunsese deja. În timp ce calcula următoarea lor manevră, lui 
Hannibal îi veni în minte Tusselo. Numidianul călărise alături de 


el prin mlaştini. Schimbaseră puţine cuvinte, pentru că drumul 
fusese exact cum îl descrisese acesta, iar mintea lui Hannibal 
fusese ocupată cu altceva, dar acum simţea nevoia să stea de 
vorbă cu el. 

Când Tusselo îşi făcu apariţia la intrarea în cort, Hannibal îi 
recunoscu prezenţa şi îşi drese vocea. Tocmai îşi ştersese 
lichidul care i se scurgea din ochi; degetele sale erau pline de un 
lichid galben cu miros înţepător. De-a lungul anilor, văzuse tot 
felul de lichide secretate de corpul omenesc. Ştia prea bine că 
nu era normal ca această substanţă să se scurgă de la ochi. Îşi 


şterse degetele de 


materialul tunicii. 

— M-ai făcut să-mi pierd jumătate din vedere, spuse Hannibal. 
Tusselo nu îl contrazise. 

— Dacă aş putea să-mi scot un ochi şi să vi-l dau, aş face-o. 

— Medicul meu e priceput, dar nu suficient de talentat pentru 
un astfel de schimb. Totuşi, e o ofertă tentantă. Fratele meu 
crede că ar trebui să-ţi scot ochiul drept pedeapsă. Aş putea să-l 
port la gât, ca semn că puterea mea de răzbunare e egală cua 
fiinţei care mi-a făcut mie aşa ceva. 

Hannibal lăsă ameninţarea să plutească în aerul dintre ei vreme 
îndelungată. 

— Puteţi să-mi luaţi ochiul şi pentru aşa ceva, dacă astfel doriţi, 
spuse într-un final Tusselo. 

— Hannibal nu face rău numai pentru a-şi satisface vanitatea 
personală. Adevărul este că îţi sunt recunoscător pentru drumul 
pe care ni l-ai arătat. Mă aflu acum acolo unde-mi doream să 
ajung. Italia este înaintea noastră, iar armatele ei în spate - 
exact cum ai spus. Vino, stai aici şi priveşte această hartă! 

Îi arătă numidianului un jilţ aflat de cealaltă parte a mesei mici 
din faţa lui. După cum i se comandase, Tusselo îşi fixă privirea 
pe harta Italiei. Ochii săi căprui-deschis alunecară peste linii şi 


imagini timp de ceva vreme, dar, când îşi ridică ochii, pe faţa lui 
era întipărită prea puţină înţelegere. 

— Această imagine e diferită faţă de cea a pământului aşa cum 
există în mintea mea, spuse el. 

— Atunci, pune harta din mintea ta în cuvinte şi prezint-o în faţa 
mea. Vreau să găsesc o capcană ascunsă în acest teritoriu. 
Ajută-mă şi vei vedea ce preţ are viaţa ta pentru mine. 
Numidianul abia dacă ezită. Îşi deschise gura şi începu să 
vorbească. Cuvintele ieşeau netede şi egale, ca şi cum le-ar fi 
repetat pentru acest moment. Hannibal se lăsă pe spătarul 
scaunului, închise ochii şi îşi dădu seama că imaginea lumii 
create în spatele pleoapelor sale nu era afectată de infecţie. 
Încă era posibil să vadă clar. Îl ascultă pe african vorbind ceva 
vreme, aflând configuraţia pământului într-un fel inaccesibil lui 
până atunci din studiul hărţii. 

În seara aceea, medicul său veni şi, după o examinare atentă, 
confirmă ceea ce Hannibal ştia deja: ochiul său era mort. De- 
acum înainte, avea să vadă lumea printr-o singură lentilă. „Aşa 
să fie“, îşi spuse el în sinea lui. Ştiind acest lucru, simţi că de- 
acum nu mai era nevoie de o mică amânare. Începând de a 
doua zi, armata se puse în mişcare, o masă imensă însetată de 
focul distrugerii. Comandă ocolirea legiunilor romane de lângă 
Arretium şi mărşăluiră către Faesulae, un oraş fortificat pe care-l 
cuceriră prin forţă. Îl devastară: omorâră bărbaţii, brutalizară 
femeile, loviră copiii şi-i alungară către dealuri. Luară tot ce se 
putea căra şi porniră în marş către sud, repetând acest 
comportament în drumul lor. Zilele lor erau un pustiu întunecat 
de disperare. În marşul acesta, Hannibal fu necruţător. Era 
nevoie de o sută de mii de morţi pentru a încheia războiul 
acesta, aşa că putea la fel de bine să mărească zilnic numărul 
de victime. Tocmai de aceea, era sarcina romanilor să-i 
recunoască supremaţia şi să oprească vărsarea de sânge. 


Pe când trecea de Cordona, iscoadele îi aduseră vestea pe care 
o aşteptase plin de speranţă. Flaminius era în urma sa. Armata 
romană îi urmărea cu pas grăbit, fără să fie conştientă că nu 
urmăreau deloc o pradă hăituită. Fuseseră momiţi. 


Deoarece era mai aproape de coasta vestică decât de cea 
estică, Silenus plecă pe calea apelor dintr-un port fără nume, 
unde nu se afla nimic în afară de un sat, de pe coasta aflată la 
sud de cetatea Asculum. Întreaga călătorie urma să aibă loc sub 
semnul clandestinităţii, fără să fie menţionată cauza cartagineză 
şi fără să fie folosit vreun vas cartaginez. Acesta din urmă ar 
transforma călătoria într-un drum anevoios, dar era considerat a 
fi cel mai bun. Romanii, care nu fuseseră niciodată prea mari 


iubitori ai mărilor, reuşiseră de puţin timp să stăpânească într-o 
oarecare măsură arta navigaţiei. Silenus nu-şi putea permite să 
urce pe puntea unui vas care putea deveni o ţintă a atacurilor. 
Deşi circula incognito, fu oprit de trei ori de patrule aleatorii ale 
romanilor. Prima dată, Silenus declarase că era negustor din 
Heracleea, şi făcea comerţ cu obiecte din piele de-a lungul 
coastei adriatice. Întrebat dacă nu era o ocupaţie cam riscantă, 
ţinând cont că era vreme de război, răspunsese că avea 
încredere totală că Roma urma să spulbere cât de curând 
duşmanul african, după care câştigul muncii sale îndrăzneţe să-i 
răsplătească din plin riscul asumat. Când le arătă mostre din 
mărfurile sale şi încercă să-i convingă să i le cumpere, fu 
eliberat fără întârziere. 

A doua oară, în portul Siracuza, nu numi niciun scop concret al 
vieţii sale, ci, în timpul interogatoriului, nu făcu altceva decât să 
înşire cuvinte evazive. Având în vedere că trăise în acest oraş 
până atinsese maturitatea, vorbea cu inflexiuni care-l 
recomandau ca făcând parte din populaţia cetăţii. Soldaţii îl 


eliberară, considerându-l o pacoste, nu o ameninţare. Imediat 
după aceea, rămase o vreme privind lung cetatea. Era - ca 
întotdeauna - o privelişte minunată, un muzeu care găzduia 
multe dintre cunoştinţele şi operele de artă ale lumii. Şi-ar fi 
dorit să uite de misiunea lui pentru câteva ore şi să urce în 
vecinătăţile cunoscute, să admire priveliştile pe care le iubea, să 
caute prieteni vechi şi să le împărtăşească poveşti despre 
lucrurile văzute în ultimii câţiva ani. Tânjea după compania 
grecilor atât de tare, încât simţea dorul de ei ca pe o durere în 
interiorul abdomenului. Privind realizările mintii şi ale muncii 
grecilor, se întrebă de ce oaie îşi legase viaţa într-atât de soarta 
unei alte rase? Era probabil o nebunie. 

Stând astfel pe gânduri, îi parveni vestea despre o navă care-l 
putea duce până la Emporiae şi care pleca chiar în acea după- 
amiază. Se întoarse către bărbatul care-i adusese vestea şi îl 
întrebă cum putea găsi vasul acela. Nu se gândea la ce avea de 
făcut până la capăt, ci doar îşi continua misiunea. Împotriva 
tuturor circumstanțelor, impulsul care îl mâna era unul personal. 
Deşi nu-i spusese nimic lui Hannibal, vestea capturării lui Hanno 
îl zdruncinase. Era destul de şocant să-şi închipuie un Barca în 
custodia romanilor, nemaipunând la socoteală că faţă de acesta 
nutrea o afecţiune specială. Îi era greu să explice, chiar şi 
propriei persoane, dar mereu văzuse ceva fermecător în 
trăsăturile pe care alţii le-ar fi numit defecte ale lui Hanno. Firea 
tăcută a lui Hanno îl făcea pe Silenus să se bucure de propria 
voie bună. Frica superstiţioasă a lui Hanno de semne şi 
simboluri îl făcea să zâmbească, aducându-i în minte propria 
lipsă de respect pentru forţele superioare. Nu întâlnise niciodată 
o persoană care lua viaţa atât de în serios, care să fie atât de 
aproape de măreție, dar care să se bucure atât de puţin de ea. 
Hanno nu impresiona prin prezenţa sa plină de bărbăţie, ca 
Hannibal, nu era nici izbitor de chipeş, ca Hasdrubal, nici blând, 
ca Mago, dar Silenus nu se putea stăpâni. Îl plăcea cel mai mult 


pe acest soldat tăcut şi îşi dorea foarte tare un viitor în care să 
aibă timpul necesar pentru a înţelege natura şi profunzimea 
relaţiei lor. 


Nu exista privelişte mai jignitoare pentru ochii unui roman decât 
cea a unei întinderi imense, dintr- un orizont într-altul, de 
ogoare şi sate aprinse de torţele invadatorilor. Lui Flaminius 
abia dacă-i venea să creadă că imaginile care-i asaltau privirea 
în timp ce urmărea armata cartagineză prin Etruria erau 
adevărate. Cum apăruseră la sud de el, ca din pământ? Vestea îl 
făcuse să se clatine de uimire. Cumva, Hannibal se dovedise 
deja superior, se strecurase pe lângă el fără să se implice măcar 
într-o încăierare. Uluirea fu urmată rapid de furie, iar Flaminius 
nu irosi deloc timpul, ridicând tabăra şi ordonând celor două 
legiuni să pornească în urmărirea cartaginezilor. 

Era o urmărire cât se poate de ciudată. Dacă Hannibal fusese 
înainte invizibil, acum alegea să lase semne ale trecerii sale pe 
cer, pe pământ şi pe feţele oamenilor. Fumul se învolbura pe 
cer, provenind de la o mie de focuri. Chiar şi printre ofiţerii 
romani circulau şoapte cum că acest 


invadator era favorizat de nişte zei noi şi nu putea fi oprit. Era 
un zvon prostesc, dar printre ei încolţise o sămânță de îndoială. 
Flaminius hotărî să se ocupe de această problemă înainte de a 
se transforma într-un val de frică. 

Într-o seară, porunci să fie aprins un foc uriaş. Se poziţionă cu 
spatele la el, îşi aţinti privirile spre feţele roşii ale oamenilor săi 
şi le ţinu un discurs lung. Oare nu vedeau că această invazie era 
doar o versiune a primului val de barbari? Prima dată când 
romanii se treziseră faţă în faţă cu galii, crezuseră că brutele 
acelea erau războinici divini, trimişi să vestească sfârşitul lumii 
pentru Roma. Monştrii aceia cu păr galben veniseră din nord, o 


hoardă de giganţi, invincibili, cu o forţă nemaipomenită. Romanii 
care le ieşiseră în întâmpinare fuseseră atât de înspăimântați, 
încât se întorseseră şi o luaseră la fugă. Galii găsiseră Roma 
pustie, cu excepţia Capitoliului, apărat de câţiva soldaţi care-şi 
dăduseră viaţa pentru el. Pârjoliseră pământul, aşa cum o făcea 
acum Hannibal, sălbatici, lipsiţi de disciplină. 

— Şi totuşi iată-ne aici, spuse Flaminius după câteva generaţii, 
stăpâni ai întregii Italii, ramificându-ne în toată lumea. Cum e 
posibil aşa ceva? Datorită puterii unui singur om. Un singur 
cetăţean a inversat cursul sorții. Acel om a fost Camillus, un om 
la fel de măreț ca Cincinnatus. Camillus îi ura pe aceşti barbari. 
El a spus: „Uitaţi-vă la ei. Nu sunt zei. Nu sunt demoni. Nu sunt 
vestitori ai schimbării. Sunt oameni ca noi, numai că ne sunt 
inferiori. Nu sunt disciplinaţi. Dorm sub cerul liber. Nu ridică 
fortificaţii. Se îndoapă cu mâncare şi vin, se desfată cu femei şi 
se prăbuşesc la pământ“. Camillus i-a văzut aşa cum erau cu 
adevărat şi i-a învăţat pe ceilalţi cum să-i zdrobească, într-o 
noapte, conducând un contingent de soldaţi aleşi de el, s-a 
strecurat în tabăra lor întinsă, mergând în linişte prin mulţimea 
de soldaţi care sforăiau, până ce oamenii săi se postară peste 
tot. Apoi s-au năpustit asupra galilor. Le-au tăiat gâturile şi i-au 
lăsat luptându-se să mai respire, trezindu-se din visele lor de 
beţie numai pentru a vedea faţa iadului. Flaminius îşi ridică 
braţele în lături, îmbrăţişând întreaga asistenţă aflată în faţa lui, 
o siluetă întunecată, cu focul arzând luminos din spate. De 
atunci, romanul nu s-a mai temut niciodată de vreun barbar. Să 
nu uităm învăţăturile strămoşilor noştri. Noi suntem Roma; nu 
ne temem de invadatorii aflaţi acum pe teritoriile noastre. Nu 
avem decât să ne amintim cine suntem pentru a triumfa. 

A doua zi, la masa de dimineaţă, iscoadele îi raportară că 
Hannibal se îndrepta către Perusia, de unde urma probabil să 
cotească spre sud. Auzind aceste veşti, Flaminius se bucură. Nu 
putea să primească veşti mai bune decât acestea. Hannibal nici 


nu avea habar că, în scurt timp, urma să fie prins între două 
armate consulare: cea a lui Flaminius şi cea a lui Geminus, care 
chiar atunci mărşăluia grăbită către sud. Era perfect Zeii erau de 
partea lor. Dacă reuşea, avea să taie capul lui Hannibal de pe 
trupul care-l susţinea şi să-l poarte în vârful unei sulițe. Roma 
avea să-l întâmpine cu festivități de proporţii nemaiîntâălnite. 
Precipitându-se din cauza nerăbdării, dar şi pentru a le arăta 
celor din jurul său cât era de hotărât, Flaminius îşi lăsă micul 
dejun pe jumătate nemâncat. Se ridică şi se duse grăbit către 
cal, strigând ordine către ofiţerii care se agitau să ţină pasul cu 
el. Trebuiau să mărşăluiască într-un ritm mai rapid. În acelaşi 
timp, urma să-i trimită vorbă lui Geminus pentru a-i cere trupe 
de cavalerie ca întăriri. Era posibil să prindă inamicul între 
forţele reprezentate de cele două armate romane. 

— Şi atunci, zise el, pe toţi zeii, o să-i omorâm pe toţi. 

Spunând acestea, încercă să se urce pe cal cu un avânt egal cu 
cel al vorbelor. Sări direct de pe pământ. Mişcarea începu destul 
de iute, având ceva din graţia unui călăreț de circ. Ceva, dar nu 
toată. Calul se agită, dădu înapoi, după care se ridică, iar 
consulul căută un punct de sprijin. Se învârti în loc şi smulse 
frâiele din mâinile călăreţului. Această mişcare furtunoasă sfârşi 
în acalmie: calul aflându-se la distanţă de câţiva paşi, liniştit şi 
aparent netulburat, iar consulul căzu cu şezutul în 


noroi, privindu-şi veşmintele întinate, aparent uluit de această 
desfăşurare a evenimentelor. Era, în mod clar, un semn 
prevestitor de rele, iar Flaminius respinse cu lovituri mâinile 
care-i ofereau ajutor. 

— Doar ghinion! izbucni el. Nu a mai căzut nimeni de pe cal 
înaintea mea? 

Apoi, ca şi cum nu ar fi avut suficientă furie în suflet, primi un 
raport cum că unul dintre purtătorii de stindarde nu putea să 
smulgă steagul din pământ. În faţa privitorilor uimiţi, care nu 


aveau nicio tragere de inimă să atingă stâlpul respectiv, tânărul 
se sforţa, gemea şi obosise de atâta efort. Într- adevăr, 
pământul era umed, îmbibat cu apă, dar puterea cu care reţinea 
stindardul le părea tuturor privitorilor nefirească, era ca şi cum 
pământul însuşi voia să-i întârzie. 

Falminius îşi înălţă privirea către cer şi întrebă zările dacă 
existase vreodată un consul care să fi comandat o armată mai 
puţin dornică de luptă ca a lui. Ordonă ca stindardul să fie 
dezgropat din pământ şi ceru ca marşul să înceapă din nou. 
Blestemate fie semnele rele; consulul era hotărât să dea piept 
cu duşmanul şi să-şi măsoare puterile cu el. Şi aşa avea să se 
întâmple, după trei zile, lângă lacul numit Trasimene. 


În urmă cu un an, Aradna nu şi-ar fi închipuit că ea şi măgăruşul 
ei aveau să-i însoţească încă pe cartaginezi, dar, odată cu 
venirea primăverii, trebui să-şi lase deoparte planurile de 
evadare. Deşi încă avea comoara ei legată şi adăpostită între 
sâni, se părea că nu e de ajuns. Totodată, în decursul 
îndelungatei ierni, se alăturase din nou celor râmaşi din grupul 
de oameni care urma armata. Se ajutaseră reciproc, împărţindu- 
şi mâncarea şi căutând provizii în grup, deşi jefuitul cadavrelor 
rămânea o acţiune solitară, executată în secret. Erau mai multe 
grupuri, unele alcătuite numai din femei galice care se ocupau 
de soţii lor, iar acela din care făcea ea parte era cel mai mic, 
alcătuit din 

15 oameni. Chiar şi acest număr modest oferea o oarecare 
siguranţă în comparaţie cu riscurile la care s-ar fi expus 
călătorind singură. Era un grup mixt, de bărbaţi şi femei, tineri şi 
bătrâni. Reuşea să îndepărteze atenţiile bărbaţilor şi să trăiască 
cu ei paşnic. Şi, chiar mai mult, venise cu o propunere care le 
adusese avantaje şi pentru care le câştigase încrederea. 


Ca în cazul oricărei armate, animalele cartaginezilor trebuiau 
menținute în viaţă şi în stare să se ţină pe picioare. La plecare, 
această sarcină era în grija unei hoarde de sclavi, servitori şi 
băieţi ambiţioşi, dar numărul lor scăzuse simţitor. Mulţi dintre 
cei care erau încă în viaţă fuseseră recrutaţi ca soldaţi, acum, 
când era nevoie de voluntari - şi uneori chiar împotriva dorinţei 
lor. De ce să nu le fie permis celor care însoțeau armata să ajute 
la îngrijirea animalelor? Aradna înaintă această propunere 
secretarului lui Hannibal prin intermediul celtibericului masiv 
care se credea conducătorul lor. Cartaginezul, pe nume Bostar, 
din câte îşi amintea, fusese de acord, iar astfel, urmăritorii 
zdrenţuroşi deveniseră păstori de oi, capre şi vaci. Nu primeau 
nicio plată pentru munca lor, în afară de bucăţile rămase atunci 
când erau tăiate animalele, dar nu era puţin lucru. ŞI, de 
asemenea, îi situa în cea mai bună poziţie pentru a jefui 
cadavrele, dacă aveau să fie răsplătiți curând printr-o mare 
bătălie. 

În seara când armata mărşăluia printr-un defileu şi cobora către 
valea în care se afla lacul, Aradna era convinsă că sosise clipa 
bătăliei. Nimeni nu se gândise să se sfătuiască sau să dea 
ordine celor ce însoțeau armata, dar aceştia interpretară singuri 
semnele şi acţionară în consecinţă. Ea şi ceilalţi mânară cele 
câteva capre care supravieţuiseră şi ajunseră pe un dâmb mare, 
acoperit de iarbă. Se bucurau de avantajul unei poziţii înalte, 
având sub ochi întreaga vale de sub ei. Culmile mai joase 
tocmai alunecau în umbră, dar aerul de deasupra părea încărcat 
cu particule pâlpâitoare de culoarea ambrei, desprinse din 
soare. Malul lacului forma un arc larg şi neuniform care ieşea şi 
revenea în câmpul lor vizual. Lângă el se afla o întindere relativ 
plată. Aceasta se înclina şi se ridica într-un urcuş unduios, 
punctat de copaci şi vegetaţie pitică. Un pic mai sus, urcuşul 
devenea mai abrupt, 


ducând către creasta stâncoasă a muntelui, care bloca complet 
o parte a văii. Singurele căi accesibile către lac erau defileul 
îngust prin care trecuseră şi o breşă similară de cealaltă parte. 
O armată care ar fi vrut să intre pe acest câmp trebuia să 
mărşăluiască într-un şir subţire prin trecătoare, răsfirându- se pe 
o distanţă considerabilă, având foarte puţin spaţiu de manevră 
până să ajungă la porţiunea de teren plat. 

Contingentul principal al infanteriei lui Hannibal luă poziţie în 
centrul părţii îndepărtate a câmpiei, ca şi cum s-ar fi pregătit să- 
i înfrunte pe romani într-o luptă clasică, faţă în faţă. Dar câmpia 
însăşi nu era suficient de largă pentru a le permite celor două 
armate să mărşăluiască una spre cealaltă în formaţie de luptă. 
Aradna îşi dădu seama că mişcările de trupe care aveau loc sub 
ochii ei erau gândite cu viclenie. Câteva unităţi de cavalerie se 
postară lângă gura defileului, pe câmpul destul de plat, dar 
ascunse în spatele dealurilor şi crestelor care marcau zona 
respectivă. Prăştierii şi trupele de infanterie uşoară erau plasați 
în grupuri mici pe întreaga lungime a câmpiei, se mişcau spre 
dealuri şi se strecurară printre încreţiturile reliefului de acolo. În 
scurt timp, niciunul dintre ei nu mai era la vedere. 

Aradna aşteptă pe tot parcursul nopţii, încărcată de energie şi 
bântuită de emoție. Se uita în sus, la stelele care atârnau atât 
de jos pe boltă şi luminau blând, părând a fi suficient de 
aproape pentru a fi atinse, în cazul în care ar fi avut vreo dorinţă 
să le tulbure. Se întreba dacă era adevărat că luminile ce 
pluteau acolo sus erau sufletele celor plecaţi din lumea viilor. 
Aşa îi spusese odată o bătrână, dar nu ştia dacă o asemenea 
credinţă ţinea de vreo religie anume. Era posibil ca tatăl ei să fie 
acolo sus. Încercă să-l recunoască din mulţimea de luminiţe, dar 
erau prea multe şi toate semănau între ele. Dacă bătrâna 
rostise adevărul, atunci în fiecare noapte aveau să se nască alte 
stele. În curând, noaptea avea să strălucească mai tare decât 
ziua. 


Nu adormi voit, dar când se deşteptă, îşi dădu seama că 
avusese un somn greu şi că fusese trezită de ceva anume. 
Hainele erau umede din cauza răcorii de peste noapte şi simţea 
fiorul vaporilor reci şi umezi alunecând peste ea. Cerul era alb, 
acoperit cu nori deşi. Stelele se retrăseseră spre locul unde îşi 
petreceau orele de peste zi. Privea toate acestea în timp ce se 
afla încă într-o stare de semitrezie amestecată cu vise, dar apoi 
auzi din nou sunetul care o trezise, o vibraţie transmisă prin 
pământul de sub ea. Avu nevoie de câteva momente pentru a-l 
localiza - un bufnet ritmic de picioare pe pământ. Se ridică rapid 
şi, strigându-i pe ceilalţi, alergă către punctul de observare. 
Priveliştea care se deschidea în faţa ochilor ei o uimi şi o umplu 
de iritare. 

Ceea ce, cu o zi în urmă, fusese o întindere largă de ape şi o 
privelişte completă asupra câmpiilor era acum ascuns sub o 
pătură de ceaţă joasă. Pe culmile mai înalte, pământul era 
mângâiat numai de câteva fire de nor alb prin părţile concave, 
dar restul văii era complet învăluit în ceaţă. Cu toate acestea, 
putea zări breşa în peretele muntos prin care mărşăluia armata 
romană. Probabil că ridicaseră tabăra înaintea zorilor, pentru a 
ajunge în locul respectiv cât mai devreme. Mergeau în formaţie 
ordonată, atât de disciplinat, încât până şi paşii le erau la 
unison. Privind către celălalt capăt al câmpiei, Aradna putu 
distinge mişcările corpului principal de infanterie cartagineză. 
Era greu să-şi dea seama dacă romanii puteau să-i vadă. Dar, 
indiferent dacă-i vedeau ori nu, mărşăluiau înainte cu viteză 
maximă. Aradna admiră întreaga armată până ce capătul 
şerpuitor al coloanei se pierdu în ceaţă. 

Din ceea ce auzea, Aradna putu doar să presupună ce urma să 
se întâmple. Îşi imagină armata lui Hannibal tăcută şi 
ascunzându-se, ascultând acelaşi duduit al tălpilor romane care 
o trezise din somn. Aşteptau, aşteptau şi iar aşteptau. lar apoi 
tăcerea fu sfâşiată de un țipăt, o singură voce, două modulaţii 


care străbătură văzduhul timp de o secundă ce părea să nu se 
mai sfârşească. Şi-i închipuia pe cartaginezi ieşind din 
ascunzători şi năvălind din toate părţile asupra armatei romane. 
Deşi abia 


putea distinge câte ceva, era convinsă că plecaseră în mare 
viteză pe traseele hotărâte cu o seară în urmă. Pentru romani, 
duşmanul s-ar fi înfăţişat întâi ca un val de sunet, ţâşnind brusc 
dintr-un spaţiu gol care, cu câteva momente mai înainte, fusese 
cufundat în tăcere. Probabil că romanii nu avuseseră timp să-şi 
scoată spadele din teacă. În mod clar, nu avuseseră timp să 
formeze rânduri ordonate şi să primească ordine. Când forţele 
cartagineze se materializară, probabil că li se părură demoni 
ieşind din necunoscut, retezând şi înjunghiind, trimițând tiruri 
care-şi croiau drum cu repeziciune prin aerul plin de umezeală. 
— Ce zei îşi fac lucrarea aici şi astăzi? 

Vocea care puse această întrebare o luă prin surprindere pe 
Aradna. Pentru o clipă, uitase de camarazii ei, dar apoi 
recunoscu vocea ca aparţinând unei femei mai în vârstă pe care 
o cunoscuse în iarnă, o fiinţă pe care rar se întâmpla s-o 
impresioneze ceva. Nu era o întrebare care să aştepte un 
răspuns şi nimeni nu încercă să-l ofere. Toţi ascultau cu mare 
atenţie ce se întâmpla în valea de sub ei. În ciuda vacarmului de 
voci, a scrâşnetului de arme şi a chemărilor din corn, simfonia 
bătăliei era estompată într-un mod straniu. Aradna cunoştea 
războiul la fel de bine ca orice soldat şi, ca atare, ştia că 
momentele în care oamenii se măcelăreau unii pe alţii erau 
marcate la fel de mult prin tăcere şi zgomot. Carnea nu strigă 
când este străpunsă. Membrele retezate şi căzute la pământ 
abia dacă scot un zgomot surd. Este puţin probabil ca bărbaţii 
care alunecă în bălți de sânge şi se încurcă în măruntaie să 
formuleze vreo plângere raţională, inteligibilă. O bucată de fier 
azvârlit dintr-o praştie loveşte carnea, un sunet la fel de 


puternic precum cel făcut de o pietricică aruncată într-un ochi 
de apă. 

Pentru că Aradna ştia toate acestea, îşi concentra toate 
eforturile să perceapă până şi cel mai slab sunet. Căuta un 
indiciu că romanii ar fi reuşit să se regrupeze, dar nimic din 
haosul de sunete nu sugera acest lucru. Din câte auzea, romanii 
erau făcuţi arşice. Nu putea să-şi închipuie altfel mersul 
lucrurilor, deşi cunoştinţele ei despre lume îi spuneau că aşa 
ceva nu era posibil. Soldaţii Romei nu aveau cum să moară atât 
de uşor. Hannibal îi masacrase o dată. Dar şi a doua oară, în tot 
atâtea confruntări? 

Nu-şi putea da seama cât timp trecuse de când i se învârteau în 
minte astfel de întrebări. La un moment dat, pământul însuşi se 
cutremură. Femeia aflată lângă ea o prinse de braţ şi cele două 
aşteptară împreună ca zguduiala să se sfârşească, întrebându- 
se dacă nu cumva şi această mişcare fusese orchestrată de 
Hannibal, cu inimile bătându-le cu repeziciune la gândul că el 
putea să fie instrumentul prin care lucra o putere divină. Când 
unele porţiuni de ceaţă începură să se risipească, în faţa ochilor 
lui se  înfăţişă o mare parte din întinderea lacului, 
materializându-se, brusc, ca o masă de substanţă solidă. Apele 
erau tulburate. În multe locuri, părea că suprafaţa era bătută de 
bancuri mari de peşti. Având în vedere cât de ciudată fusese 
întreaga dimineaţă, Aradna aproape că înclina să creadă că 
nişte animale fantastice din lumea apelor se ridicau pentru a 
face comentarii despre bătălie, fără să ştie însă dacă admirativ 
sau pline de mânie. 

Fu nevoie de numai câteva secunde pentru a înţelege ce se 
întâmplase. Era agitația soldaţilor care se năpusteau în apă, 
agitația mâinilor şi a picioarelor lor. Romanii fugeau. În graba 
lor, îşi zvârleau cât colo coifurile şi armele, ba chiar încercau să- 
şi smulgă armura care le stânjenea mişcările. Călăreţii 
numidieni şi celtiberici mergeau prin apă în urma lor, lovindu-i 


cu săbiile în ceafă, despicându-i ca pe nişte fructe cu coaja tare, 
străpungându-i cu suliţele ca pescarii. În cele din urmă, chiar şi 
cei mai îndepărtați înotători fură nevoiţi să se întoarcă. Era 
peste puterile lor să ajungă până pe malul opus şi puţini avură 
curajul să aleagă moartea prin înec. Când se apropiară de mal, 
fură nimiciţi până la unul de cavalerie - o pată de un roşu atât 
de întunecat, încât înnegri tot malul lacului. Când ceața se 
retrase şi mai mult, scoțând la iveală câmpia, Aradna percepu 
pentru prima oară 


amploarea reală a masacrului. Era chiar mai rău decât îşi 
închipuise. 

Deşi moartea violentă n-o mai impresiona, Aradna se întoarse 
cu spatele la câmpul de bătălie şi se aşeză pe pământ, învățase 
demult câte ceva despre arta războiului, dar găsise în Hannibal 
un profesor nou, care-i deschisese ochii asupra unui nou aspect 
al acestuia. Stând acolo, rememorând pe îndelete ceea ce 
văzuse, Aradna avu o revelaţie. Poate că Hannibal avea să 
reuşească. Poate că avea să câştige acest război. Roma nu 
putea să vină mereu cu alţi soldaţi care să fie măcelăriți. Nu 
putea creşte o nouă generaţie de conducători peste noapte. Nu 
putea hrăni la nesfârşit din pământurile lor o imensă armată 
ostilă. În toate călătoriile ei, se gândise mai tot timpul la ea şi la 
drumul către ţara natală. Nu-i păsase cu adevărat şi nici nu se 
gândise prea mult la succesul acestui război. Acum, pentru 
prima oară, îşi dădu seamă că acest rezultat putea să-i afecteze 
cursul vieţii, indiferent în ce colţ liniştit avea să se 
adăpostească. Era posibil ca omul acesta, cu geniul lui în arta 
morţii, să schimbe lumea. 


3 
Sfârşitul războiului 


Evenimentele din Iberia nu îi aduseră prea multe bucurii lui 
Hasdrubal: nici măcar satisfacția unei singure victorii, nici 
speranţa vreunei schimbări în viitorul apropiat. Simţea cum în 
jurul lui se înmulţesc şoaptele de nemulţumire, intrigile 
răzbunătoare încurajate de romani, care se îngrijeau de ele aşa 
cum oamenii suflă în scânteile timide care apar în vreascuri. 
Acest Gnaeus Scipio, fratele fostului consul, se dovedea un 
duşman plin de surprize. La începutul primăverii, organizase o 
ambuscadă împotriva întregii forţe navale a lui Hasdrubal, pe 
când vasele se aflau ancorate la gura de vărsare a Ebrului. 
Romanii - care mai mult ca sigur beneficiaseră de avantajul 
unor informaţii furnizate de vreun trădător - se năpustiseră 
asupra marinarilor când aceştia tocmai se treziseră din somn, 
venind cu soarele în spate, abia vizibili. Nu avusese loc nicio 
bătălie, ci mai degrabă o agitaţie sălbatică, vasele fiind 
străpunse şi copleşite de invadatori înainte de a apuca să se 
avânte printre valuri. Navele care nici măcar nu pluteau 
fuseseră prinse cu cârlige, remorcate în apă şi incendiate. 
Aflând despre acest dezastru, Hasdrubal îşi imaginase ziua 
îndepărtată în care şi fratele său va afla despre ea. Îşi lovise 
capul cu palmele atât de tare, încât ofiţerii îi ţintuiră braţele 
pentru a-l opri. Cel mai mult voia să atace Emporiae şi să-l 
elibereze pe Hanno, dar Gnaeus îi furniza alte preocupări. 
Conducătorul roman pornise pe calea apelor către sud, atacase 
şi jefuise oraşul Onusa, din apropierea Cartagenei, aliat al 
africanilor, după care ordonase incendierea unui sat care putea 
fi văzut din cetate şi distrusese recoltele care trebuiau să 
asigure hrana cartaginezilor. Hasdrubal nu avusese altă opţiune 
decât să se retragă pentru a proteja capitala. Şi - ca şi cum 
pagubele pricinuite de acest singur om nu erau suficiente - la 
începutul toamnei sosi fratele său mai mare, Cornelius Scipio. 
De-acum încolo, Hasdrubal trebuia să se măsoare cu amândoi. 


În ciuda acestor ghinioane, reuşise să menţină mare parte din 
triburi unite. Îşi controla strâns majoritatea aliaţilor iberici, 
trimițând avertismente uneori subtile, alteori detaliate în mod 
grăitor. În multe privinţe, reuşise să obţină concentrarea şi 
viziunea largă pe care le cerea de la el fratele său mai mare, dar 
ardea de dorinţa eliberării din acest post şi de a duce la bun 
sfârşit următoarea etapă a planului lui Hannibal. Nici măcar 
apetitul sexual insaţiabil al tinerei sale mirese nu-i abătu prea 
mult timp atenţia de la acest scop. Simţea că nu punea deloc 
umărul la câştigarea războiului şi, din ce în ce mai mult, făcea 
presiuni asupra Cartaginei pentru a primi permisiunea de a 
porni într-un marş către Italia. Înştiinţase Consiliul în legătură cu 
această dorinţă, dar nu primise niciun răspuns. 

Astfel, primise cu ardoare vestea sosirii unei delegaţii de vase 
cartagineze. Poate că avea să primească, într-un final, 
permisiunea dorită. Stătea în balconul apartamentului său, 
privind cum vasele îşi coborau pânzele şi se deplasau, cu 
ajutorul vâslelor, printre stâncile păzite de la gura golfului. 
Priveliştea pe care o oferea flota era cu adevărat impresionantă, 
aceasta fiind alcătuită din peste 30 de vase de diferite mărimi. 
Văslele loveau undele la unison, determinând formarea unei 
spume albe şi propulsând vasele într-o mişcare pe care 
Hasdrubal o găsi ciudată. Acordul vioi şi straniu dintre vas şi apă 
îl uimea de fiecare dată. Ce făcea suprafaţa aceea să fie în 
acelaşi timp solidă şi fluidă? Susţinând unele obiecte, fatală 
altora, amenințând mereu să distrugă totul în cale, fiecare val 
fiind ca un junghi de foame deplasându-se în burta unui 
monstru. Nu ar fi fost vreodată să devină căpitan de vas. Prefera 
moartea într-o bătălie nebunească pe uscat decât atras de suflul 
infinit al mării. 

Noba intră cu pas grăbit, ţinând câteva suluri de pergament 
desfăcute între degete. 


— Aduc întăriri, spuse el. Patru mii de soldaţi. Puțin, zău, dar cel 
puţin sunt libieni. 

Unul din colţurile gurii lui Hasdrubal se lăsă în jos, după care 
reveni în poziţia iniţială. 


Cartaginezul stătea pe un jilţ scund, cu picioarele desfăcute şi 
palmele odihnindu-se pe genunchi. Obrajii îi erau umbriţi de o 
barbă de curând crescută, care-i dădea un aspect neîngrijit. 

— Şi ce altceva? 

— Zece elefanţi. Două sute de masili. Şi ţi-au trimis un general 
nou, Gisco, fiul lui Hannon. Va ocupa funcţia de locotenent 
guvernator. E sub comanda ta, dar se va ocupa de chestiunile 
civile în timp ce tu vei fi în campanii, şi va reprezenta principala 
legătură dintre Cartagina şi Iberia. Cred că această ultimă veste 
nu e deloc bună. 

— Un membru al familiei Hannon nu e niciodată legat de vreo 
veste bună. Nu mai e niciun alt mesaj pentru mine de la Sufet 
sau de la Consiliu? 

Servitorul negă printr-o mişcare a capului. 

— Va trebui să le cer socoteală pentru asta într-o zi. Câţi oameni 
au trimis în Italia? 

Preţ de câteva momente, Noba se uită lung la el. Îşi drese 
glasul, ridică unul dintre pergamente şi îl cercetă cu atenţie 
câteva secunde. 

— Nu i-au trimis încă întăriri lui Hannibal, spuse el. 

Hasdrubal îşi înălţă brusc capul, se ridică şi făcu câţiva paşi 
înainte, cu mâna întinsă pentru a-i smulge documentul din 
mână. 

— Glumeşti? 

— Ştii bine că nu am simţul umorului. 

După o cercetare rapidă, Hasdrubal aruncă deoparte sulul de 
pergament. 

— Fă-mă să înţeleg, Noba, pentru că nu văd nicio logică în asta. 


— Poate că resursele lor nu sunt atât de mari pe cât ne-am 
imaginat, încercă să explice Noba. 

— Eu pot să-mi imaginez multe lucruri, spuse Hasdrubal, dar 
bogăţia Cartaginei depăşeşte chiar şi puterea mea de 
imaginaţie. Nu, nu asta e problema. Vor ca el să eşueze, nu-i 
aşa? 

— Nu te gândi cum conspiră bătrânii aceia. Ceea ce contează e 
ce facem noi aici. lar 4 000 de oameni sunt totuşi ceva - ieri nu-i 
aveam. 

Hasdrubal o zări pe Bayala, care intrase printr-o uşă aflată în 
cealaltă parte a încăperii, lângă colţ. Văzându-l pe Noba, 
aceasta rămase la distanţă, trecându-şi degetele peste 
materialul unei tapiserii atârnate pe perete. Hasdrubal îşi 
conteni speculaţiile şi cobori glasul: 

— Şi atunci de ce să nu-i acorde lui Gisco acesta întregul control 
al Cartaginei? Poate să-l ia. Scrie un mesaj către Cartagina din 
partea mea. Spune-le că mă duc la fratele meu. O să iau numai 
câteva mii de oameni - o parte din soldaţii pe care ar fi trebuit 
să-i trimită ei înşişi. 

Noba îşi încrucişă braţele pe piept 

— Consiliul nu te va lăsa să pleci. Amândoi ştim asta. Unii vor 
folosi împotriva ta chiar faptul că ai făcut o cerere în acest sens. 
Acum vor spune că eşti indispensabil pentru Iberia; apoi, ţi-ar 
pune la îndoială loialitatea. Îşi vor băga nasul în treburile 
noastre şi îţi vor răpi întâi partea aceasta de autoritate, după 
care şi restul. 

— Noba a devenit atotştiutor în ultimele luni? Era o vreme când 
îmi erai credincios. 

— Cei care-ţi sunt credincioşi îți spun când te înşeli, spuse Noba. 
Această loialitate e mai importantă decât alimentarea 
momentelor tale de nebunie. Ai pricepe acest lucru dacă zeii ți- 
ar fi dat o înţelepciune la fel de mare ca a... 


Hasdrubal îşi ridică mâna cu repeziciune şi îşi îndreptă pumnul 
spre chipul servitorului său, suficient de aproape încât o simplă 
zvâcnire a braţului ar fi transformat ameninţarea într-o lovitură. 
— Termină propoziţia aceasta şi nu vei mai cunoaşte niciodată 
ce e bucuria! Noba îşi dădu ochii peste cap. Apoi păru a se 
răzgândi şi spuse: 

— lartă-mă. Am greşit. la orice hotărâre crezi tu că este 
necesară. Acum o să plec şi o să-l 


întâmpin pe Gisco în numele tău. Ar trebui să cinăm cu el în 
seara aceasta. 

În timp ce zgomotul făcut de paşii servitorului se estompau pe 
hol, Hasdrubal închise ochii şi expiră lung. O auzi pe Bayala 
apropiindu-se de el. Deschise ochii. Aceasta merse în jurul lui 
câteva momente, privindu-l cu timiditate, cu vârful limbii vizibil 
prin strungăreaţă dinţilor ei din faţă. ÎI privea cu ochii ei gri pe 
jumătate închişi şi cu o căutătură poznaşă pe care o fixa mereu 
asupra lui ca invitaţie amoroasă. Chiar dacă-şi simţi sexul 
zvâcnind, Hasdrubal îşi concentră privirea asupra celeilalte părţi 
a încăperii. Nu avea dispoziţia necesară pentru asemenea 
distracţii. Probabil că ea simţise acest lucru, fiindcă îl luă prin 
surprindere când începu să vorbească. 

— Noba are dreptate. 

— Poate că are, spuse Hasdrubal, dar nu ţi-am cerut părerea. 

— Nu, nu ai cerut-o. Dacă-mi spui să-mi ţin gura, o voi face, dar 
nu ai niciun motiv pentru care să nu discuţi cu mine astfel de 
probleme. E un om bun. Tu şi fraţii tăi sunteţi norocoşi. Le 
inspirați loialitate celor din apropierea voastră. Puţini oameni 
obţin asta atât de uşor precum cei din familia Barca 

Hasdrubal nu dorea s-o privească. 

— Ce ştii tu? Mintea unei femei otrăveşte gândurile cumpătate. 
— În unele ţări, femeile îi conduc pe bărbaţi. 

— Aceasta nu e una dintre acele ţări. 


Bayala strânse din buzele ei subţiri, ca şi cum ar fi vrut să 
preseze această realitate între ele. După care şi le relaxă, fără 
să-i replice soţului ei. 

— Oricum, e nevoie de tine aici, în Iberia Şi eu aud lucruri, 
bărbate. Femeile vorbesc la fel de mult ca bărbaţii şi, de multe 
ori, despre aceleaşi subiecte. Multe triburi nu aşteaptă decât un 
pretext pentru a se dezice de alianţa cu tine. Chiar şi tatăl meu 
s-ar putea dovedi nestatornic. Te-ar abandona fără să mai stea 
pe gânduri dacă Norocul te-ar părăsi. Ştii, pentru a obţine 
funcţia prezentă, şi-a ucis fratele mai mare. Unii spun că ar fi 
pus ca din măruntaiele sale să fie făcută o tocană şi ar fi obligat 
întreaga familie să mănânce din ea, astfel încât să fie toţi 
părtaşi la crimă. Eu nu mă născusem încă, dar nu mă îndoiesc 
de adevărul acestei poveşti. 

În mintea lui Hasdrubal, apăru o imagine clară a masivităţii lui 
Andobales, silueta lui asemănătoare cu cea a unui mistreţ, 
maxilarul ieşit în afară şi nasul puternic. Nu-i plăcea să se 
gândească la el, nici să-şi aducă aminte că obiectul atâtora 
dintre dorinţele sale izvorâse din el. Dar nici nu i se părea corect 
ca o fiică să spună poveşti compromiţătoare despre părintele ei. 
— Aşadar, acum eşti o femeie care îşi vorbeşte de rău tatăl? 
întrebă el. Mă întreb oare despre mine ce spui atunci când nu 
sunt de faţă? 

— Nimic din ce n-aş spune în genunchi în faţa ta, bărbate. 
Bayala îşi strecură o mână dincolo de abdomenul lui. Degetele 
ei găsiră o încreţitură a materialului şi alunecară printre faldurile 
acestuia pentru a-i mângâia carnea. 

— Trebuie să stai aici să-ţi protejezi imperiul, spuse ea. Trebuie 
să-ţi protejezi soţia. Niciodată nu mă simt în siguranţă când nu 
eşti prin preajmă. Oricum, chiar vrei atât de tare să mă 
părăseşti? Nu reuşesc să-ţi ofer plăcere? 

Hasdrubal era cât pe ce să spună că viaţa însemna ceva mai 
mult decât căutarea plăcerii, dar cuvintele muriră în mintea lui: 


în primul rând, pentru că se întrebă de ce oare se simţea ea în 
pericol, iar în al doilea, pentru că se simţea plin până la 
revărsare de dorinţă şi se îndoia de propriul raţionament. Bayala 
nu părea deranjată de tăcerea lui. Îşi apăsă corpul de al lui. El 
simţi greutatea moale a sânilor ei în contact cu propriii bicepşi. 
În timp ce ea se întoarse către pieptul lui, sânul ei ieşi de sub 
materialul hainelor. Ceva din impresia instantanee şi trecătoare 
produsă de acest fapt îl 


lăsă fără suflare. 

— Îți sunt pe plac, bărbate? întrebă ea îndreptându-şi, într-un 
final, privirea către faţa ei - la voioşia încrezătoare din ochi, la 
contururile imperfecte ale chipului, la linia subţire marcată de 
buze Hasdrubal ştiu că îi era foarte mult pe plac. Mai mult decât 
ar fi vrut să recunoască în faţa ei. Se întrebă dacă vreun alt 
Barca simţise vreodată o astfel de slăbiciune faţă de o femeie. O 
voce din interiorul său îi şopti că, dacă nu era suficient de atent, 
un astfel de sentiment avea să-i aducă moartea. 


Lui Imilce nu-i plăcea să-i trimită lui Hannibal scrisori scrise de 
mâna altuia, dar nu putea încă să scrie cu graţia pe care o 
râvnea. Nu avea de ales şi trebuia să-şi rostească dragostea cu 
voce tare şi s-o privească prinzând contur sub degetele fine ale 
unui scrib mai mic cu câţiva ani decât ea. Acesta nu-şi ridica 
niciodată privirea, ci îşi ţinea capul la numai câţiva centimetri de 
pergamentul pe care scria. Imilce era recunoscătoare pentru 
această discreţie şi vorbea rar, astfel încât scribul să nu fie 
nevoit s-o întrerupă. 


Dragă bărbate, iubit atât de Baal şi de Imilce... îţi scriu cuprinsă 
de dor şi de mândrie. Nu ştiu în ce loc te va găsi această 


scrisoare şi ce suferinţe vei fi îndurând în momentul în care o vei 
citi. Nu ştiu, bărbate, nici dacă vei citi vreodată aceste rânduri. 
Încă îţi scriu plină de speranţă. Aici a ajuns vestea că ai lovit de 
câteva ori forţele Romei, exact cum ai spus că vei face. Aceste 
veşti au fost întâmpinate cu emoţii mari, deşi nu toţi cartaginezii 
doresc să reuşeşti. Nu voi da nume în această scrisoare, dar 
acum înţeleg că, pe lângă fiecare consilier care te ridică în slăvi 
este unul care se vaită că duci națiunea spre ruină. Nu aş fi 
crezut că poate cineva să gândească astfel, dar oamenii din 
Cartagina mă surprind în multe privinţe. Această cetate unde te- 
ai născut este frumoasă, bogată dincolo de închipuirile mele. Şi 
- pentru mine, cel puţin - este înăbugşitoare, închisă, ca un 
mormânt. Nu vreau să-ţi închipui că nu sunt recunoscătoare. 
Mama şi surorile tale au fost foarte bune cu mine, dar eu nu 
sunt nimic aici fără tine. Nimeni din cei de aici, cu excepţia lui 
Sapanibal, nu m-au văzut alături de tine. Nimeni nu mă vede 
cum m-ar vedea dacă ai fi aici. Sunt destul de buni cu mine, dar 
mă fac să mă simt un colier bătut cu pietre scumpe lăsat într-o 
cutie, lipsit de gâtul pentru care a fost făurit încă mai crezi că n- 
ar trebui să vin la tine, în Italia? 

Aş face-o cu bucurie, mai ales acum, când câştigi faimă pentru 
noi toţi... 


— Ai scris tot? îl întrebă ea pe scrib. 

Fără să-şi ridice privirea, acesta dădu din cap în semn că da. 

— Faimă pentru noi toţi, mormăi el în timp ce termina de scris. 
Imilce luă o smochină şi îi încercă pulpa cu dinţii. Le văzuse pe 
femeile cartagineze făcând frecvent acest lucru şi - voit şi 
inconştient - copiase din purtările lor. La recomandarea tinerei 
ei cumnate, adoptase portul cartaginez. Hainele erau frumoase 
în sine, dar Imilce rămăsese impresionată de efectul obţinut prin 
combinarea lor cu graţia voluptuoasă a femeilor africane. 


Didobal era întruparea perfectă a acestei graţii şi îi conferea 
efecte remarcabile: pielea sa smeadă era înfrumuseţată de 
nuanțele aprinse de roşu şi de portocaliu ale veşmintelor sale, 
de modelele şi imaginile pictate pe pânză. În mod clar, bărbaţii 
cartaginezi o priveau cu ochi buni, dar cât contau ei? Se găsea 
într-o lume a femeilor, iar aici se simţea surprinzător de 
necoaptă. Gândindu-se la soacra ei, lmilce se simţea ca o 
adolescentă înfofolită în haine de adult, ca o marionetă, şi 
nicidecum ca o femeie în toată firea. O, îşi dorea atât de mult 
să-şi poată înfige unghiile în spatele musculos al soţului ei, să-i 
conducă sexul înlăuntrul ei şi să se convingă încă o dată că el 
era real, că era preţuită şi că avea viitorul asigurat. Păcat că nu 
rămăsese din nou însărcinată... Dar astfel de gânduri nu erau 
pentru urechile scribului acesta. Aruncă smochina înapoi în bolul 
de unde o luase şi continuă scrisoarea cu altă idee. 


Acum o să-ţi spun ceva ce m-a uimit profund, deşi nu ştiu ce o 
să crezi în această privinţă. Astăzi, am luat prânzul cu sora ta 
cea mai mică, Sophonisba. Sunt convinsă că tu nu ţi-o aminteşti 
deloc. Are numai 13 ani, dar frumuseţea ei înfloreşte pe zi ce 
trece. Ochii ei sunt nespus de negri şi de mari, încadraţi de gene 
care par să mângâie cu senzualitate însuşi aerul, ca şi cum 
fiecare geană ar fi o pană în 


mâinile unei dansatoare egiptene. Nu pot să-mi dau seama cum 
dă această impresie printr-o simplă clipire, dar efectul este cât 
se poate de real. 

E înspăimântător, sincer, ce efecte devastatoare poate avea 
privirea ei adolescentină. Bărbaţi în toată firea, soldaţi, taţi, 
bunici chiar... Se prăbuşesc toţi la picioarele ei. Fie fac asta, fie 
zâmbesc prosteşte şi cochetează cu ea. Este un pic mai mult 
decât o fetiţă, dar lupii urlă deja în noapte. 


Dar ceea ce m-a surprins cel mai mult este mintea Sophonisbei. 
Este o tânără cu principii foarte solide. Este foarte bine 
informată şi discută cu plăcere orice subiect Ştie detaliile 
campaniei tale şi îşi doreşte să fi luat parte şi ea la aventura ta. 
M-a privit cât se poate de serioasă şi mi-a spus: „Dacă m-aş fi 
născut bărbat, aş răzbuna toate nedreptăţile pe care le-am 
îndurat din pricina Romei“. A întrebat: „Nu crezi că femeile 
noastre au un curaj care-l depăşeşte chiar şi pe cel de care dau 
dovadă bărbaţii noştri?“ 

l-am răspuns că, dacă vorbele ei erau adevărate, atunci, în mod 
clar, chiar aşa stăteau lucrurile. Dar nu s-a lăsat flatată atât de 
uşor. Căuta ceva mai mult, dar, pentru început, nu ştia sigur 
cum să se exprime. M-am referit la mama ei, la mama mamei ei 
şi la toate cele care-şi trimiseseră cu vitejie bărbaţii la război şi îi 
aşteptaseră ani mulţi să se întoarcă. Nu am vorbit despre mine, 
desigur, dar, auzindu- mă vorbind, am simţit o oarecare mândrie 
că, în toată această lungă perioadă de când ai plecat, am fost 
atât de stăpână pe mine. Sophonisba nu mi-a contrazis spusele, 
dar mi se păru că acestea o întristară. Îşi dorea să existe şi alte 
căi de a-şi demonstra curajul. Mi-a spus: „Imilce, eu nu sunt ca 
majoritatea fetelor. Eu nu mă rog pentru lucruri copilăreşti. Mă 
rog să pot servi cumva Cartagina într-un mod care să onoreze 
familia Barca“. 

Îţi poţi închipui aşa ceva? Să auzi cuvintele acestea din gura 
unei fete care ar trebui doar să viseze la vreun prinţ străin cu 
care să se mărite... 


Pentru prima dată de la începerea scrisorii, Imilce se aşeză pe 
întortocheatul pat pliant din salonul ei. Era o mobilă care nu-i 
plăcea nici măcar acum. În ciuda formei elegante şi a pernei 
micuţe din piele de zebră, era foarte puţin confortabil. Dacă ar fi 
fost încrezătoare în poziţia ei l-ar fi înlocuit până acum. Şezu în 


tăcere câteva secunde, rezemându-se pe speteaza perfect 
dreaptă din mahon, ascultând scrijelitul penei scribului pe 
suprafaţa papirusului. 

Îşi amintise de pretendentul Sophonisbei, Masinissa, şi se 
gândea dacă ar fi trebuit să vorbească şi despre el. Îl văzuse 
pentru prima dată cu câteva zile în urmă, în timp ce se întorcea 
de la o vânătoare de lei, un eveniment important la care 
participa pentru prima oară. Alături de Sophonisba, lmilce 
stătuse pe zidul din apropierea porţilor cetăţii şi urmărise carele 
gonind zgomotos pe drum. După- amiaza era plăcută şi 
răcoroasă, iar suprafaţa drumului era întunecată de ploaia 
uşoară. Masinissa, fiind un masil, dispreţuia vehiculele cu roţi. În 
loc să apeleze la un astfel de mijloc de transport, stătea mândru 
în şa în mijlocul furnicarului de călăreţi. Sophonisbei îi veni 
foarte uşor să-l identifice în mijlocul mulţimii. 

— Uite-l, spusese ea. E cel chipeş. 

Aceasta nu era chiar o trăsătură care să-l distingă din mulţimea 
de războinici tineri. Imilce aproape că dădu glas acestui gând. 
Dar apoi, spre surprinderea ei, zări într-adevăr un tânăr de o 
graţie neobişnuită. Îmbrăcămintea sa nu era cu nimic diferită de 
a celorlalţi, iar şaua calului său era simplă. Cu toate acestea, în 
timp ce alerga în cerc, mergea ţanţoş şi făcea paradă printre 
camarazii săi, faţa sa strălucea cu o bucurie regală care-l 
deosebea de tot restul. Era un băiat jucându-se cu prietenii lui şi 
deopotrivă monarhul care-şi cunoştea locul între ei, asumându- 
şi-l cu un aer firesc. Curând se răspândi vestea că tânărul prinţ 
ucisese primul său leu. Îl omorâse din şa, dansând în jurul 
animalului, străpungându-l cu trei sulițe înainte ca acesta să se 
prăbuşească. Lui Imilce îi venea greu să accepte că un tânăr 
atât de zvelt putea ucide un leu. Se întrebă dacă nu cumva 
povestea fusese exagerată pentru a alimenta mândria prinţului. 
Deşi era femeie, ştia la fel de bine ca orice bărbat că faptele 
servitorilor erau adesea reclamate de stăpâni ca fiind ale lor. 


Dar, când îl cunoscu pe Masinissa, văzându-i faţa şi ţinuta de 
aproape, extraordinara lui încredere calmă în sine, zâmbetul 
deferent şi aerul umil cu care primea laudele, Imilce sesiză toate 
acestea şi fu convinsă că povestea era adevărată. 

l-ar fi plăcut să împărtăşească această întâmplare şi multe altele 
cu soţul ei, dar deja simţea că spusese prea mult, vorbind 
despre probleme care nu erau prea importante, şi că lui 
Hannibal i se 


puteau părea triviale în comparaţie cu eforturile în care era el 
implicat. Şi, oricum, ea nu reuşea niciodată să-şi pună toate 
părerile în scrisori. Încredinţându-le scrisului, începea să se 
îndoiască de faptul că şi le cunoştea. 


Poate că familia ta va avea eroine în viitorul ei, dictă ea, dacă 
surorile tale vor avea ocazia să strălucească asemenea fraţilor 
lor. Cu toată dragostea pe care o îngăduie Baal între noi, soţia 
ta, Imilce. 


Când scribul termină de scris, Imilce îi spuse că e liber să plece, 
luându-i ostentativ documentul de sub ochi, astfel încât acesta 
să nu i-l citească, aşa cum făcea de obicei. Un moment mai 
târziu, singură, Imilce cerceta scrisoarea. Începu s-o citească 
grăbită, dar apoi se răzgândi. Deşi înţelegea câte ceva din 
înşiruirea de litere, niciodată nu fusese foarte încrezătoare în 
abilitatea ei de a citi. Prea multe cuvinte îi scăpau fără voie, 
astfel încât mereu i se părea că nu-şi redase complet 
sentimentele. Oricum, scribii nu scriau niciodată exact cuvintele 
dictate; prescurtau; prefăceau ideile complicate într-unele 
simple, sentimente dintr-o bucată. Dacă şi-ar fi permis, ar fi 
rechemat scribul şi l-ar fi pus să rescrie scrisoarea de mai multe 


ori. Făcuse acest lucru în cazul scrisorilor anterioare, dar, de 
data aceasta, îşi ţinu în frâu această pornire. 

După ce fu sigură că se uscase cerneala, desfăcu materialul 
rochiei pe care o purta. Ridică papirusul şi îl apăsă pe carnea ei 
dezgolită. Pipăi fiecare porţiune cu vârfurile degetelor, simțind 
cum umezeala sudorii ei fu absorbită de suprafaţa papirusului. ÎI 
apăsă pe pielea abdomenului, până la golul unde coastele se 
uneau, pe culmea moale a sânilor. Tinu papirusul acolo cât trase 
de câteva ori aer în piept, imaginându-şi-l pe Hannibal primind 
documentul, simţindu-i fiinţa în el, închipuindu-şi că hârtia era 
chiar carnea ei, simţindu-i dorul în spatele cuvintelor şi 
înțelegând mai multe lucruri decât fusese ea în stare să-i spună. 


Masacrul de lângă lacul Trasimene nu avea precedent în istoria 
Romei. Nu era o reluarea a dezastrului de la Trebia; era mai rău. 
De data aceasta, 15 000 de soldaţi fuseseră ucişi în masacrul 
iniţial. Printre ei se afla şi consulul care-i condusese, străpuns de 
sulița unui gal insubrian. 6 000 reuşiseră să scape prin defileu şi 
să fugă într-un oraş din apropiere, dar nu rezistaseră mai mult 
de o zi, predându-se împreună cu alte câteva mii. În plus, 
cavaleria lui Geminus fusese înfruntată de forţa superioară a lui 
Maharbal. Numidienii îi omorâră sau capturară pe toţi 4 000. 
Dacă ultima înfrângere îl lovise pe fiecare roman în piept, 
aceasta lovi sufletul colectiv al poporului precum ciocanul unui 
fierar. Îi lăsă pe cetăţeni fără suflare, năuciţi, fără să-şi dea 
seama care erau limitele puterilor lui Hannibal, nemaifiind siguri 
de nimic. 

Curând, se auzi că o mică parte din soldaţi îşi croiau drum spre 
casă. Poporul se adună la porţile Romei, oamenii aglomerându- 
se pe ziduri, văitându-se din cauza priveliştii care se deschidea 
înaintea lor. Femeile alergară în faţa lor, agăţându-se de soldaţii 
murdari, plini de sânge, privindu-i în ochi, strigând numele 


soţilor, fiilor, fraţilor, implorându-i pe zei să-i aducă pe cei dragi 
lor acasă. Dar zeii îşi întorseseră faţa de la ei. Roma se 
confrunta cu posibilitatea ca Hannibal să nu poată fi învins. 
Poate că o prinsese pe Fortuna, o ţinea închisă şi o forţa să fie 
mereu de partea lui. Poate că omul era ceva mai mult decât un 
simplu om. 

Oricât de mare era panica, oricât de sinistre erau poveştile, 
conducătorii Republicii nu puteau pierde timpul frângându-şi 
mâinile. În Senat, facțiunea dominată de familia Fabian şi 
susţinută de aliaţii acesteia ceru numirea imediată a unui 
dictator. Era o propunere uluitoare, pe care nimeni nu dorea s-o 
considere necesară. Puterea absolută aducea cu sine pericole 
însemnate, dar, dacă fusese vreodată nevoie de adoptarea unor 
măsuri extreme, atunci acesta era momentul. Şi cumva tuturor 
le 


era clar că liderul facțiunii Fabienilor era singura alegere clară 
pentru această poziţie. Căruntul Fabius Maximus: fost cenzor, de 
două ori consul, de două ori interrex, fusese numit încă o dată 
dictator, chiar omul care declarase război Cartaginei prin 
scoaterea în afară a unui fald al togii sale. Era întruparea 
perfectă a virtuţii romane, de neclintit, tenace, onest până în 
pânzele albe. Nu era nici pătimaş în vorbire, nici impulsiv în 
acţiuni, dar, odată stârnit, era plin de forţă. Avea totuşi un 
neajuns - vederea slabă -, dar acesta nu-i făcea pe camarazi să- 
şi schimbe părerea despre el, întrucât, odată cu trecerea anilor, 
aceasta afecta mulţi bărbaţi. Acesta aranjă să aibă la dispoziţie 
o pereche de ochi în timpul ceremoniei de învestire ca dictator, 
un ofiţer tânăr cu o agerime a privire care putea rivaliza cu cea 
a unui şoim; fiul fostului consul, Publius Scipio. 

Ca primă hotărâre în noua funcţie, Fabius proclamă că dezastrul 
de la Trasimene fusese rezultatul impietăţii lui Flaminius şi al 
neluării în seamă a formalităţilor religioase. Oare nimeni din 


jurul lui nu sesizeze că acesta-şi începuse urmărirea într-o dies 
nefastus, o zi cu ghinion, când nu ar fi trebuit să se desfăşoare 
nicio muncă, într-o oră în care zeii îi priveau strâmb pe cei care 
începeau proiecte noi? Fabius ordonă consultarea Cărţilor 
Sibilice, sperând că spusele profetice ale sibilei Cumana le vor 
oferi vreun sfat, aşa cum făcuseră în trecut. Se consultă cu 
preoţii şi ceru începerea imediată a ritualurilor, jocurilor, 
dedicaţiilor şi jurămintelor pe care, spuneau aceştia, le cereau 
zeii. Apoi, emise un edict prin care îi obliga pe toţi oamenii care 
locuiau la ţară să-şi distrugă recoltele, casele şi chiar uneltele la 
cel dintâi semn al apropierii lui Hannibal. Ordonă convocarea a 
două legiuni care să protejeze Roma. Îl trimise pe Lucius 
Postumius în Galia Cisalpină cu două legiuni complete, cu 
misiunea de a-i ţine pe boi şi pe insubri sub presiune. În cel mai 
bun caz, spera el, armatele lor aveau să-l părăsească pe 
Hannibal pentru a-şi proteja propriii oameni. În cel mai rău caz, 
Postumius îi putea împiedica pe aceştia să trimită noi întăriri 
către oastea cartagineză. 

Şi apoi, chiar înainte de a pleca pentru a prelua legiunile lui 
Geminus, Fabius vorbi în faţa Senatului şi dezvălui strategia 
surprinzătoare pe care o gândise pentru a nimici duşmanul. 
Spuse că marele său plan era marcat, de fapt, de simplitate. Pur 
şi simplu nu avea să se lupte cu barbarul. O armată care nu se 
implică într-o bătălie nu poate fi înfrântă, spuse el. Când fu 
întrebat dacă avea de gând să-i lase pe invadatori să jefuiască 
teritoriile din afara cetăților, Fabius răspunse afirmativ. 

— Îi vom lăsa să străbată teritoriul în voie, spuse el. Focurile nu 
numai că-i vor urma, dar îi vor şi preceda. Vom lăsa săptămânile 
şi lunile să treacă înainte de a ne angaja într-o bătălie decisivă. 
Îi vom lăsa să moară unul câte unul din cauza diferitelor pericole 
ale vieţii: boli şi răni, sau chiar din cauza vârstei, dacă această 
campanie va dura suficient de mult. Prin aceste metode, vom 


reduce şi mai mult numărul deja limitat de soldaţi de care 
dispune duşmanul. 

Îi lămuri că, în tot acest timp, el nu avea să stea cu mâinile în 
sân. Armata sa o va urmări pe cea a lui Hannibal, hărţuind-o şi 
făcându-i viaţa grea. Va acţiona în aşa fel încât cartaginezilor le 
va fi greu să-şi procure mâncarea sau să-şi repare armele. Avea 
să lase oboseala şi timpul să-i doboare pe invadatori. Avantajul 
Romei era că ei aveau cum să compenseze pierderile, să 
recruteze alţi soldaţi şi să planteze noi recolte. Hannibal nu 
putea face niciunul dintre aceste lucruri sau cel puţin nu atât de 
uşor. Aceasta va fi pierzania sa. 

Strategia lui Fabius îi umplu de îngrijorare pe mulţi dintre 
membrii Senatului. Unul dintre ei, Terentius Varro, se ridică în 
încăperea cuprinsă de tăcere şi întrebă: 

— Ce nebunie este aceasta, Fabius? Chiar atât de disperat eşti? 
Te-am ales pe tine numai pentru a afla că tu ne crezi 
condamnaţi? 

— Hannibal nu poate fi înfrânt pe câmpul de bătălie, spuse 
Fabius, dar poate fi învins. Gândiţi-vă profund şi cu înţelepciune 
la toate acestea, nu orbiţi de vanitate, ci conduşi de rațiune. 
Oare Cornelius a fost un general mai slab decât oricare dintre 
cei prezenţi azi aici? Sau Sempronius? 


Flaminius? Armata romană are cumva în urmă un şir de 
înfrângeri? S-a ridicat vreo naţiune împotriva noastră şi a învins? 
Nu. Acum ne confruntăm însă cu cel mai mare pericol pentru 
republica noastră de la fondarea ei încoace. Nu ştiu ce zeu 
insuflă geniu în tânărul Barca, dar trebuie să recunoaştem că, în 
momentul de faţă, ne este superior în încrucişarea directă a 
armelor. Prieteni, nu m-aţi ales pentru spiritul meu. Nu mi-aţi 
oferit această responsabilitate pentru că mintea mea este ageră 
încât să-i dau roată cartaginezului acesta. M-aţi ales pentru că 
aţi avut încredere în judecata mea. Şi tocmai asta vă ofer astăzi. 


Prin metoda mea, îl vom învinge pe invadatorul acesta. 
Cartagina va avea parte de ziua ei de jeluire. Aveţi răbdare şi 
aveţi încredere în mine! Eu sunt dictatorul vostru. Roma va fi 
salvată. 

leşi din camera cufundată în tăcere înconjurat de asistenții săi, 
cu Publius alături. 

— Cum crezi că au primit planul meu? întrebă el când ajunseră 
în stradă. 

— Domnule, spuse Publius, păsările ar fi putut să-şi construiască 
cuiburi în gurile lor, să-şi crească şi puii în pace, atât de 
surprinşi au fost. 

Fabius zâmbi şi spuse: 

— Să sperăm că va avea acelaşi efect şi asupra lui Hannibal. 


După Trasimene, Hannibal conduse armata către est şi mărşălui 
prin Umbria Nu era o campanie, ci mai degrabă un festin în 
mişcare, întregul ţinut fiind asemănător unei pieţe imense de 
unde prădau bunuri după pofta inimii. La fiecare oprire, 
Hannibal era atent, căutând cuvinte de încurajare pentru 
oameni şi cetăţi, suficient de înţelepţi încât să se dezică de 
Roma şi să se alăture cauzei învingătorilor. Dar oamenii cu 
sânge latin erau încăpăţânaţi şi nesupuşi. Mai multe oraşe 
respinseră oferta cartaginezilor şi avuseseră de plătit pentru 
asta. Cetatea Spoletium fu cumva mai surprinzătoare. Spoletinii 
respinseseră atacul cartaginez cu dispreţ. Un act necugetat. 
Dacă Hannibal ar fi dispus de înzestrarea şi de timpul necesare 
pentru a asedia cetatea aşa cum se cuvenea, ar fi făcut-o, dar 
avea alte probleme de rezolvat. 

În prima săptămână din iulie, îşi aşeză tabăra de-a lungul 
coastei din apropierea cetăţii Picene şi le ordonă soldaţilor să-şi 
lase poverile, să-şi odihnească trupurile şi să evalueze prada pe 
care o strânseseră până atunci. În ciuda triumfului lor, luptătorii 


erau într-o formă jalnică, răniţi în bătălii, subnutriţi din cauza 
traiului greu din timpul iernii, obosiţi din cauza marşului şi 
cuprinşi de accese de diaree. Nici animalele nu se aflau într-o 
stare mai bună. Aşa că Hannibal le dădu timp să-şi revină în 
apropierea oceanului. Se scăldară în apele calde, se prăjiră la 
soare şi uitară de greutăţile iernii. Tăiară mieii şi vitele grase ale 
localnicilor, mâncară pâine proaspătă şi fructe culese din pomii 
aflaţi în regiune. 

Săptămânile de recuperare nu fură petrecute numai în plăceri 
sedentare. Hannibal îi reînarmă pe libieni cu cele mai bune din 
armele romane pe care le luaseră. Aceştia se antrenară cu ele 
şi, destul de curând, ajunseră să le prefere, să înţeleagă mai 
bine tehnica de luptă a romanilor şi cum s-o contracareze mai 
bine. Îi trimise pe numidieni în raiduri îndepărtate, în urma 
cărora fu aprovizionat cu cai noi, dintre care cei mai buni fură 
antrenați după metodele lor. De asemenea, trimise mesageri 
către Cartagina care să ducă vestea victoriilor sale şi să ceară 
întăriri. Ştia, chiar în timp ce compunea mesajul, că existau unii 
membri ai Consiliului care aveau să se împotrivească poate 
cererilor sale. Dar el trebuia să le facă. 

Sfidarea întipărită pe chipurile ţăranilor pe care îi prădaseră îl 
luase prin surprindere. De ce nu picaseră în genunchi să-i 
închine laude? De ce nu minţiseră şi nu pretinseseră că-l 
susțineau? Ştia bine felul în care se comportă majoritatea 
popoarelor în ceasul înfrângerii; italienii aceştia nu urmaseră 
niciun model comportamental pe care să-l fi întâlnit înainte. lar 
Roma, se părea, nu rostise până acum nici măcar o şoaptă 
despre încheierea unei păci. Prin Bostar, reuşea să menţină o 
reţea 


constantă de spioni care plecau şi veneau din capitală. Niciunul 
nu rostise vreun cuvânt despre un armistițiu cu cetatea Romei. 
Niciunul nu sugerase că minţile senatorilor ar fi fost preocupate 


de acest gând, cu atât mai puţin că ar fi menţionat acest lucru 
pe scena publică. Se părea că Roma nu se gândea decât la 
următoarea etapă a războiului. 

Într-o întrunire cu generalii săi, Hannibal întrebă: 

— Care e semnificaţia acestei măsuri de instaurare a dictaturii? 
Se adunaseră într-o căsuţă abandonată de ceva vreme, care 
servea drept centru ad-hoc de comandă. Uşa era deschisă, 
proiectând un pătrat de lumină strălucitoare pe podeaua 
încăperii. Era înăbuşitor de cald la soare, jilţurile fiind astfel 
aşezate încât să valorifice cât mai mult umbra. Deasupra lor, 
şopârlele se strecurau cu foşnete printre paiele arse de soare 
ale acoperişului. 

— Înseamnă că le e frică, spuse Bomilcar. 

— Ar fi şi cazul. Dar în ce fel schimbă un dictator lupta pe care o 
avem înainte? 

— Ar trebui să-i atacăm curând şi cu putere, spuse Maharbal. 
Monomachus îşi supse obrajii şi vorbi prin gaura uscată care-i 
servea drept gură. 

— Nu-mi place întârzierea, spuse el. Oamenii noştri sunt 
odihniţi. Haideţi să lovim inima romană acum, cât timp soldaţii 
noştri încă îşi amintesc cât de uşor este să taie carnea latinilor! 
Bostar ascultă aceste cuvinte cu o expresie îndurerată. Îşi 
formase obiceiul de a-şi mângâia obrajii plini de cicatrice 
cauzate de ger în timp ce se gândea. Aşa făcu şi acum, ritmic, şi 
spuse: 

— La întrebarea comandatului... Senatul aprobă chemarea unui 
dictator numai în cazul unor mari dezastre. Astfel, ştim că 
recunosc măcelul provocat asupra lor. În loc să fie conduşi de 
doi consuli, ca de obicei, dintre care fiecare să conducă două 
legiuni, au pus un singur comandant, cu puteri depline. 
Dictatorul controlează patru legiuni simultan, pe o perioadă de 
şase luni. Deţine un control total. Anul trecut, după cum vă 
amintiţi, romanii au trimis şase legiuni, dar nu au luptat 


niciodată ca o forţă combinată. Tot n-o vor face, dar, cu un 
dictator, putem presupune că vom da piept unei forţe mai mari 
decât până acum. 

— Aşadar, şi-au ales un rege? întrebă Mago. Asta înseamnă că 
schimbă tot. 

— Nu prea, spuse Bostar. Romanii se tem de monarhi chiar mai 
mult decât atenienii. Îl vor tolera pe dictatorul acesta numai atât 
timp cât le este de folos. Apoi îi vor cere să se retragă. Senatul l- 
a ales pe Fabius pentru că îl cred prudent şi umil. Nu ar oferi o 
astfel de putere oricui. Dacă vi-l amintiţi pe Cincinnatus... 

— Nu începe să ne repeţi acum poveştile grecului! spuse 
Bomilcar. Am auzit cu toţii de Cincinnatus acesta. Şi-a scos 
plugul din brazdă şi l-a lovit pe duşman în cap cu el, apoi s-a 
întors la arat şi şi-a continuat munca. Deci trebuie să ne luptăm 
cu ţărani? 

— Da, s-ar putea spune şi astfel. Romanilor le place să se vadă 
ca umili muncitori ai pământului. Ideea mea, când menţionasem 
numele lui Cincinnatus, era că acesta este modelul de dictator 
roman. Acesta era un om la care apelau într-o situaţie de criză, 
în care aveau încredere completă că va acţiona cu înţelepciune 
maximă, un alt tip de om decât Sempronius sau Flaminius. 

— Aşadar, Fabius nu va fi nesăbuit? întrebă Hannibal. 

Bostar aprobă printr-o mişcare a capului, astfel încât să 
sugereze că Hannibal prezentase problema pe scurt. 

— Nu va fi deloc nesăbuit, ceea ce ne duce la întrebarea: cum îţi 
va ţine piept un conducător mai înţelept? 

Bomilcar izbucni în râs. 

— Dacă ar fi cu adevărat înţelept, nu s-ar lupta deloc cu noi! 
Câţiva izbucniră şi ei în râs, dar Monomachus se gândi la vorbele 
sale ca şi cum ar fi fost spuse pe 


un ton serios. 


— Există anumite metode de a ne asigura că se vor lupta cu noi, 
spuse el. Se aplecă spre comandant şi îşi potrivi tonul suficient 
de grav încât ceilalţi să stea perfect nemişcaţi pentru a-l auzi. 
Haideţi să le ordonăm oamenilor să-i omoare pe toţi cei care ni 
se ivesc în cale. Nu numai pe bărbaţi, ci şi femeile şi copiii. Cum 
ar putea reacţiona dictatorul la aşa ceva dacă nu prin luptă 
deschisă? O să se grăbească să ne înfrunte mai repede chiar 
decât Flaminius. Oricum, eu nu văd ce poate fi bine în a lăsa în 
viaţă copii care, peste ani, să devină bărbaţi sau femei care să 
nască noi soldaţi? Nu e o strategie sănătoasă. Ar trebui să-i 
ucidem pe toţi până ce ne vor implora în genunchi să încetăm. 
— Monomachus, uneori mă întreb dacă te-ai opri chiar şi acolo, 
spuse Hannibal. Ca întotdeauna, sugestia ta are o logică 
puternică. Ca întotdeauna, îţi iau spusele în serios. Darnue 
nevoie să se ajungă la aşa ceva. Nu mi-am schimbat deloc 
părerea. Singura cale de a învinge Roma este s-o înstrăinăm de 
aliaţii săi. Oamenii din Italia trebuie să vadă că suntem 
puternici, dar nu vreau să ne creadă monştri. Nu putem câştiga 
acest război dacă toată Italia ne urăşte. 

— Dar, dacă-i omorâm, vor fi toţi morţi! spuse Monomachus, 
scuipând ultimul cuvânt cu viteza şi rezonanţa unui strigăt. Nu 
mă tem de furia morţilor. Strigoii sunt abur. Niciodată nu s-a 
întâmplat ca vreunul să ridice sabia împotriva cărnii vii. 
Cuvintele sale fură urmate de o tăcere stânjenitoare. Într-un 
final, Mago spuse: 

— Sunt de acord cu fratele meu în problema aceasta. 

Folosi un ton puternic, dar, după ce termină de pronunţat, nu 
mai găsi nimic altceva de spus. Monomachus îşi abătu privirea 
asupra lui încet, expresia pleoapelor sale inferioare trădând o 
condescendenţă vecină cu răutatea. Mago nu înfruntă privirea 
generalului mai în vârstă şi se simţi despovărat atunci când 
fratele său luă din nou cuvântul. 


— Deocamdată, nu ştim nimic din ce va face Flaminius, spuse 
el. Haideţi să fim direcţi! îi vom provoca la luptă ori de câte ori 
ne va sta în puteri. Poate că Fabius va accepta. lar victoria ar 
trebui să slăbească legăturile Romei cu aliaţii săi. Aşa vom 
proceda. Dar nu suntem încă nevoiţi să recurgem la uciderea 
femeilor şi a copiilor. 


Pe Silenus îl uimea întotdeauna uşurinţa cu care oamenii 
mărginiţi cheltuiau banii. Casa lui Diodorus era luxoasă în stilul 
unui proaspăt îmbogăţit - de fapt, în felul caracteristic unui 
funcţionar public care cheltuia averea altora pe flecuşteţe: pene 
de struţ, vaze cu modele orientale, perne împodobite cu bucăţi 
de sticlă care să arate a pietre preţioase; câteva piese de 
mobilier încrustate cu aur. Trecuse ceva vreme de când grecii 
experimentaseră o astfel de tentativă de a atinge culmile 
splendorii în ceea ce privea civilizaţia urbană. O recunoscu şi, în 
ciuda luxului ostentativ, Silenus observă suficiente defecte de 
execuţie pentru a-şi da seama că magistratul nu era chiar atât 
de prosper cât voia să pară. 

La scurt timp după debarcarea în Emporiae şi pe uscat pentru 
prima dată de o săptămână încoace, Silenus trebuia să se 
obişnuiască încet cu realitatea imobilă a uscatului. Capul i se 
legăna pe umeri, menţinând încă ritmul valurilor. Picături de apă 
de mare i se uscaseră pe faţă şi formau o crustă subţire. Îşi 
formase obiceiul de a-şi trece cu un aer absent degetele peste 
obraji până la vârful limbii, gustând astfel savoarea înţepătoare 
a mării. Asta şi făcea când, în sfârşit, Diodorus îşi făcu apariţia. 
Silenus nu-l mai întâlnise pe magistrat decât o dată, iar asta în 
urmă cu câţiva ani, în Siracuza - când Diodorus se logodise cu 
sora lui -, dar îşi dădu seama într-o clipită că se îngrăşase, mai 
ales în zona abdomenului şi a coapselor, aşa cum făceau 
femeile ajunse la maturitate. Gura o avea la fel de largă precum 


şi-o amintea Silenus, dar fu surprins să constate că ochii îi avea 
foarte apropiaţi. Cel 


mai puţin atrăgător detaliu al ţinutei sale era veşmântul pe care 
îl purta, aidoma unei togi, nu chiar precum cea originală, dar 
suficient de asemănătoare pentru a-i trăda aspiraţiile. 

— Silenus, spuse el, frate, nu mi-am venit să cred când mi s-a 
spus că eşti aici. Prin bunăvoința zeilor, arăţi foarte sănătos! 
Dacă nu te-aş cunoaşte, aş fi crezut că eşti un războinic. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară scurt, după care se îndepărtaseră 
câţiva paşi unul de altul. 

— lar eu, dacă nu te-aş fi cunoscut, aş fi crezut că eşti un 
roman, spuse Silenus. 

— O, nu încă, dar cine ştie cum vor aranja zeii lucrurile în viitor? 
Şezi. Şezi şi bea cu mine! 

Silenus se supuse şi, preţ de câteva minute, cei doi făcură 
schimb de politeţuri. Silenus întrebă de viaţa surorii lui. Diodorus 
recunoscu că îi era o soţie potrivită. Deşi, îi explică el, prefera 
mai degrabă plăcerile furnizate de virgine. Era păcat că erau 
atât de greu de găsit şi o marfă atât de scumpă. Asemenea 
plăceri îi solicitau permanent resursele financiare. Silenus îi 
primi spusele cu mişcări aprobatoare din cap, zâmbind în ciuda 
adevăratelor sale sentimente. 

De asemenea, Diodorus era dispus să discute pe larg despre 
evenimentele tumultuoase din viaţa sa politică. Beneficiind de 
ghinioanele altora - câteva epidemii de febră, un război între 
triburi şi un caz de demenţă galopantă îi creaseră o cale de 
ascensiune -, avansase din postul de funcţionar mărunt în acela 
de magistrat în numai câţiva ani. Din păcate, îşi văzuse statutul 
micşorat în urma maşinaţiunilor celorlalţi magistrați. Singura 
dificultate era că nu ştia niciodată sigur care zeu îl favoriza şi 
care îl dispreţuia. Ca să fie sigur, el îi cinstea pe toţi - o sarcină 
care îi lua foarte mult timp. 


Într-un final, când Diodorus păru să fi terminat de vorbit, Silenus 
exprimă direct scopul vizitei sale, sperând ca impactul să aibă o 
forţă maximă. 

— Vin cu un mesaj din partea lui Hannibal Barca, spuse el, 
comandantul armatei cartagineze din 

Iberia şi Italia. 

Diodorus aproape că se înecă subit cu vinul din care sorbea. 
Scuipă o parte din el înapoi în cupă, se ridică de pe canapea şi, 
printre accesele de tuse, reuşi să spună: 

— Poftim? Hannibal ai zis? 

Silenus îşi reţinu cu greu zâmbetul. 

— M-a rugat să vorbesc cu tine în legătură cu un prizonier pe 
care-l ţineţi aici. Ştii despre cine vorbesc: fratele lui, Hanno 
Barca. Emporiae nu a dat dovadă de înţelepciune lăsându-i pe 
romani să-l ţină aici. Hannibal nu v-a considerat niciodată 
duşmani şi vă imploră ca nici voi să nu-l consideraţi inamicul 
vostru. 

— Aşteaptă un moment, spuse Diodorus. Tu ai venit la mine ca 
reprezentant al Cartaginei? Tu, un siracuzan? Când te-ai alăturat 
africanilor? lar acum vii aici, în casa mea, să-mi ceri... 

— Te rog, zise Silenus. E vorba de o chestiune serioasă; 
vorbeşte calm cu mine, ca între rude. Diodorus îşi aruncă ochii 
prin încăpere, verificând să nu fi rămas cineva în încăpere şi să-l 
audă. 

— Adevărul este că nu am nimic de împărţit cu Hannibal, spuse 
el. Nu-l vreau nici ca duşman, nici ca prieten. Această chestiune 
a prizonieratului fratelui său nu-i nicio plăcere pentru mine, dar 
unele lucruri nu pot fi evitate. 

— Singurul lucru care nu poate fi evitat este moartea, Diodorus. 
Hanno e sănătos? La auzul acestei întrebări, un colţ al gurii 
magistratului zvâcni nervos. 

— Ai putea spune asta, zise el. Vreau să spun că... cred că da, 
dar nu l-am văzut decât de câteva ori. 


— Te-ai gândit care va fi soarta ta când Hannibal va câştiga 
acest război? 

— Când? Victoria lui a fost deja hotărâtă de zei? 

Silenus nu se obosi să răspundă la această întrebare altfel decât 
printr-un zâmbet batjocoritor. Se aplecă şi, pentru câteva 
secunde, îşi puse mâna pe încheietura păroasă a celuilalt. 


— Diodorus, eu nu m-am alăturat campaniei lui Hannibal fiindcă 
am crezut că o să câştige, nici pentru că mi-ar fi păsat cum avea 
să se sfârşească războiul. A fost o formă de angajare, o 
aventură, o poveste pe care o puteam povesti pentru tot restul 
vieţii. Şi chiar a fost toate acestea. Dar nu pot nega ce am văzut 
cu propriii ochi. Nu am văzut niciodată un om mai potrivit pentru 
a comanda o armată. Tot ce vrea Hannibal este înfăptuit; toţi 
care i se opun sunt înfrânți. Acesta este adevărul, pur şi simplu. 
Te rog să nu ti-l faci duşman! 

Diodorus îşi retrase braţul. Se lăsă pe spătar cu un aer oarecum 
îngâmfat şi îl studie pe Silenus ca şi cum atunci îl observa 
pentru prima oară. 

— Atât de tare te-a cucerit? Spune-mi, împărţi şi patul cu el? Se 
spune că Hasdrubal Barca are un mădular de armăsar. Fratele 
său mai mare îi seamănă? 

Silenus nici nu se sinchisi să răspundă la astfel de vorbe. Se 
aplecă, băgă mâna în traista lui de călătorie, scoase o pungă 
mică de piele şi o aşeză pe masă. Monede de aur. 

— Ce? întrebă Diodorus. Mă crezi sărac? Poate că nu te-ai uitat 
în jur... 

— Nu eşti sărac, ştiu asta, dar nici nu eşti atât de bogat pe cât 
ţi-ai dori. Acest dar e doar o atenţie. Bogăţiile pe care ţi le 
promite el pentru acest serviciu îţi vor depăşi cele mai 
nebuneşti închipuiri. Tocmai de aceea ştiu că nu e niciun pericol 
să-ţi arăt această pungă. Accept-o şi vei primi mult mai mult. 
Refuz-o, şi vei refuza mult mai mult decât îţi imaginezi. 


Pentru prima dată, Diodorus uită să-şi manifesta refuzul 
dispreţuitor. Ochii îi zăboviră asupra grămăjoarei de monede. 

— Dar braţul Romei... 

— Până anul viitor, braţul Romei nu va fi cât distanţa de la 
umărul tău până la vârful degetelor. 

— Chiar crezi asta? Că africanul acesta... 

— Dacă l-ai cunoaşte, nu te-ai îndoi de el, spuse Silenus. 
Gândeşte-te cu toată înţelepciunea la afacerea aceasta! Când se 
va sfârşi războiul, Hannibal va stăpâni Mediterana. Nu-i va uita 
pe cei care l-au ajutat. Cum ar fi, Diodorus, să conduci Emporiae 
ca pe propria ta moşie? Hannibal te va numi guvernatorul lui; tu, 
bineînţeles, o să te poţi crede mai degrabă un rege, având 
acces, printre alte plăceri, la câte fecioare poate străpunge 
penisul tău. lată ce-ţi oferă Hannibal! 

— Dar eu nu vă pot da ce-mi cereţi. Nu sunt decât un magistrat 
printre mulţi alţii şi, oricum, romanii nu se pleacă în faţa 
dorințelor noastre. Gărzile lor nu se supun decât conducătorilor 
romani... 

Silenus îl întrerupse. 

— Mintea mea este vicleană, frate. Spune da în principiu şi vom 
găsi împreună o cale de a duce sarcina la bun sfârşit. 

Diodorus se gândi o vreme. 

— Cum e posibil, spuse el într-un final, ca tu să stai în faţa mea 
vorbind despre astfel de lucruri? E 

o nebunie, iar răspunsul meu este nu. Nu pot face ceea ce-mi 
ceri. 


În lunile dinainte ca visele să înceapă, Imco abia dacă se 
gândise la fata saguntină, dar, odată ce acestea se porniră, 
deveniră un chin constant. O vedea ca în ziua în care căzuse 
Saguntumul. Retrăia cele câteva momente de după ce o găsise 
înţepenită în hornul vetrei. În mod repetat, se chinuia 


revăzându-i soarta, dorindu-şi să se întoarcă şi să fugă, dar fără 
să reuşească nici măcar o singură dată. După ceva vreme, o 
văzu în tabără, în cortul lui, la picioarele lui în timp ce dormea, 
devenind din ce în ce mai materială cu fiecare întâlnire, până ce 
păru a fi din carne şi oase şi se apucă să-i vorbească. Era el 
vreun zeu? Cine îi dăduse drept de viaţă şi de moarte asupra ei? 
Imco încercă să-i explice că-i tăiase gâtul nu ca pedeapsă, nu 
din cruzime sau răutate, ci 


dimpotrivă. Un dar, având în vedere circumstanţele în care o 
găsise. O salvase de la o suferinţă şi mai mare. Auzind aceste 
cuvinte, fata îşi dădea ochii peste cap, după care se uita lung şi 
îl ţintuia cu privirea. Apoi îi arăta cicatricea şi îl întreba dacă 
arăta ca un dar pentru care avea să-i fie recunoscătoare. Cu 
trecerea timpului, devenea din ce în ce mai îndrăzneață, ajunse 
să-l cunoască mai bine şi să-l dispreţuiască mai mult - ceea ce 
lui i se părea o evoluţie ciudată, pentru că lucrurile ar fi trebuit 
să se desfăşoare tocmai invers. O omorâse din milă, dar 
mulţumirea pe care o primea era bântuirea chinuitoare. Acesta 
era norocul lui. 

Poate din cauza prezenţei ei răgazul de pe coastă trecu aproape 
neobservat şi, în mod sigur, fără să fie apreciat. Când sosi 
vestea că armata avea să mărşăluiască pentru a-l intercepta pe 
noul dictator, Imco începu să cârtească. Abia dacă-şi lepădase 
povara! Abia dacă-şi trăsese un pic sufletul. Vederea lui 
revenise la normal doar de puţină vreme. Dinţii i se prinseseră 
mai bine în gingii, braţele şi abdomenul începeau să se 
împlinească de la o zi la alta, dar tot nu era mai mult decât o 
umbră a vechiului Imco. Îşi spuse părerea în faţa conducătorului 
de escadron. De asemenea, preciză că pieptul lui era în 
continuare plin de flegmă, că păduchii genitali îl torturau fără 
încetare şi că picioarele sale sufereau de răni căpătate în 
mlaştini care trebuiau lăsate să se vindece. Îi spuse şi că 


vederea sa era slăbită şi că nu era în stare să deosebească 
prietenii de duşmani pe câmpul de luptă - o minciună mică în 
ansamblul lucrurilor. Poate chiar cea care îl salvă. 

Spre marea lui surprindere, conducătorul escadronului îi făcu 
semn să plece, ordonându-i să rămână, atunci, şi să se alăture 
gărzilor care păzeau oraşul ocupat şi depozitele de pradă. Peste 
câteva zile, după ce privise ariergarda dispărând dincolo de 
orizont, Imco îşi dădu seama că făcea parte dintr-o companie 
relativ mică, alcătuită în parte din cei care urmau armata şi din 
sclavi, însărcinată cu apărarea unui tezaur destul de mare, 
înconjurată de nenumărați băştinaşi nevăzuţi care, în mod 
firesc, erau nemulţumiţi că fuseseră izgoniți din casele lor. 
Primele zile trecură într-o urmărire plină de încordare a fiecărui 
vârtej de praf stârnit până spre orizont şi a fiecărui vas care 
apărea pe mare. Cât era ziua de lungă, Imco se prăjea sub 
soarele neîndurător, sâcâit de bănuiala din ce în ce mai mare că 
nu fusese deloc norocos câştigând acest post Se puteau lipsi de 
el - aşa stăteau mai degrabă lucrurile. Ba chiar petrecu o seară 
chinuit de gândul că era posibil ca armata să nu se mai întoarcă 
vreodată. De fapt, era posibil ca acest nou dictator să-i învingă. 
lar dacă se întâmpla aşa ceva, atunci nu ar fi fost decât o 
chestiune de timp până ce romanii aveau să-i găsească şi să-i ia 
prizonieri pe toţi. 

Dar dimineaţa următoare se ivi la fel de liniştită precum cea 
dinaintea ei. Unităţi de cavalerie sosiră şi plecară, cutreierând 
teritoriile dimprejur şi lăsându-şi câştigurile în tabără. Soldaţii 
stăteau de pază prin rotaţie. Ziua respectivă trecu înspre 
următoarea fără să se schimbe mare lucru şi fără să aducă veşti 
despre vreo bătălie importantă. Aşezat la umbra rară a unui pin 
de stâncă, la marginea dinspre țărm a taberei, Imco găsi în 
priveliştea liniştită o pace pe care n-o simţise de mult timp. 
Mirosul aerului sărat, bufnetul valurilor care se spărgeau de 
țărm, vederea bărcilor de pescuit trase pe plajă, mişcările 


graţioase ale păsărilor de apă care ţâşneau pe deasupra 
valurilor - în lumina scenelor violente la care luase parte în 
ultimii ani, era un peisaj aproape prea liniştit pentru a fi şi 
adevărat. Starea sa era aproape de extaz, cu excepţia faptului 
că, având mai puţini oameni alături de el, fata părea să-şi ducă 
la bun sfârşit întruparea în lumea reală. Evada dintre limitele 
viselor sale, îl vizita ziua-n amiaza mare, iar acum îşi asuma 
libertatea de a-l necăji cu o mulţime de întrebări. 

Acest lucru îi fu pentru prima dată clar în acea după-amiază. 
Observase un câine fără stăpân care umbla prin tabără 
adulmecând. Mergea pe lângă căsuțe şi cocioabe ca şi cum ar fi 
cunoscut bine locurile, dar privirea lui sugera că nimic nu era 
aşa cum îşi amintea el. Câinelui îi lipsea o ureche. Era plin de 
praf, iar blana era pe alocuri atât de rară, încât îi lăsa pielea la 
vedere. Limba roz îi 


atârna pe partea stângă a botului. Pentru Imco, mişcările 
nervoase ale câinelui prin tabără aveau ceva amuzant, care îl 
făcea să-l îndrăgească. ÎI strigă şi încercă să-i atragă atenţia prin 
gesturi care să nu conţină nicio sugestie de ameninţare. Dar, 
când câinele nu se lăsă convins să se apropie de el, se răzgândi 
şi aruncă o piatră spre el. 

— Jalnic animal! 

Imediat după ce bombăni aceste cuvinte, o voce de lângă el îl 
întrebă: 

— Cine eşti tu să spui că o altă fiinţă este jalnică? 

Era fata, aşezată lângă el, la umbră. Îi atrase atenţia că alesese 
să nu plece cu ceilalţi soldaţi pur şi simplu pentru că-i fusese 
frică. Oare acest lucru nu-l făcea să fie mai demn de milă decât 
un câine? Trecea de la o secundă la alta plângându-se de soarta 
lui, temându-se mereu de următoarea bătălie, de următoarea 
rană sau boală. Dacă ura războiul atât de mult, de ce nu-şi lua 
viaţa, aşa cum o luase pe a ei? îi spuse că ar fi preferat să fie 


străpunsă de pofta unui războinic decât cruţată de mâna 
tremurătoare a unuia care nu era bărbat decât pe jumătate. Nu-i 
permisese să aleagă, nu-i aşa? îi declară că nu cunoscuse 
niciodată un bărbat mai ipocrit decât el. Putea să ucidă când era 
uşor s-o facă, dar, de fapt, orice act de curaj pe care şi-l putea 
asuma nu era decât o laşitate pe care mintea sa o răstălmăcise. 
Oare nu i se spunea Eroul de la Arbocala? 

— Ce prefăcătorie! spuse ea. 

Până la sfârşitul săptămânii, fata îl urma chiar şi sub soarele 
dogoritor al amiezii, abordându-l când se afla aproape de alţi 
soldaţi, care o ignorau din respect pentru el şi poate din 
înţelegere pentru situaţia în care el se afla. Părea să-i ştie cele 
mai ascunse gânduri. De fapt, îl înţelegea cu o claritate care-l 
uluia. Cum ajunsese să cunoască atâtea detalii din viaţa lui? Să 
se poarte de parcă ar fi vorbit cu mama şi surorile lui care se 
aflau în Cartagina? Îi puse aceste întrebări, dar ea îi răspunse că 
morţii au căi necunoscute celor vii. „Absurdităţi oculte“, îşi zise 
el în gând. 

Într-o după-amiază, fata îl hărţui atât de insistent, încât rătăci 
drumul către râul în care obişnuia să se scalde. Scăldatul era 
singura cale de a scăpa de căldura înăbuşitoare şi prefera apa 
dulce celei a mării. O blestemă că îl distrăsese cu o litanie 
întreagă de întrebări despre cum ar privi diverşi membri ai 
familiei sale laşitatea de care dăduse dovadă pe tot parcursul 
campaniei. Era o zi sufocant de caldă. Razele soarelui se 
repezeau asupra cărnii sale ca nişte degete incandescente care 
voiau s-o maseze. Îşi dădu jos tunica şi continuă să meargă gol, 
cu veşmântul pe umăr. Petrecu ceva timp luptându-se cu 
vegetaţia înainte de a da de malul râului. Dar locul în care 
ajunsese era total nepotrivit. Malul era înalt, iar din locul 
respectiv se vedea cotul pe care-l făcea râul. Era nevoit să 
meargă o bucată bună spre amonte pentru a găsi un loc pe 
unde să coboare către apă. Resemnat, spunându-şi că sudoarea 


pe care o va declanşa acest efort avea să facă înotul şi mai 
plăcut, îşi continuă drumul. Atunci o văzu. 

Era ghemuită pe pietrele de pe celălalt mal şi spăla haine în râu. 
La început, lui Imco i se păru că era un adolescent, poate dintre 
orăşenii alungaţi care-şi făcuseră tabăra la marginea fostului lor 
oraş. La mică distanţă, un măgar păştea liniştit iarba rară. În 
mod ciudat, vederea măgarului îl deranjă pe Imco, dar nu 
simţea nicio nevoie de a se gândi la acest subiect în momentul 
respectiv. Îşi fixă din nou privirea asupra tinerei femei. Din 
cauza poziţiei ghemuite, nu-i putea distinge trăsăturile mai în 
detaliu decât prima dată când o zărise. 

Imco se pregătea să se mişte, când femeia se ridică şi-şi 
îndreptă spatele, dezmorţindu-şi gâtul, rotindu-şi umerii şi 
întinzându-şi braţele de-o parte şi de alta a corpului. Tunica ei 
era subţire şi uzată de la bun început, dar fusese şi stropită cu 
apă, aşa că i se lipise de piept şi de abdomen. Această privelişte 
fii ca o revelaţie divină pentru Imco. Simţi că nu mai poate 
respira, ca şi cum plămânii i-ar fi fost goliţi de aer, atât de 
puternic fu impactul formelor corpului ei asupra lui. 


Trecuseră săptămâni bune de când făcuse sex ultima dată şi îşi 
simţi mădularul întărindu-se. Imco şi-l aranjă încât să stea în jos 
şi înaintă câţiva paşi prin tufele pitice. 

Nu era deloc o fată, ci o tânără femeie. Şi, pe toţi zeii, era 
frumoasă! Ca şi cum s-ar fi jucat cu el, aceasta îşi dădu jos 
tunica şi intră în râu. Imco îşi continuă înaintarea, pipăind pentru 
a-şi croi drum prin vegetaţie fără să facă zgomot. Femeia ajunse 
până la mijlocul curentului şi se cufundă în apă. Această mişcare 
n-o făcu mai puţin atrăgătoare, pentru că apa era foarte 
limpede, punându-i în lumină trupul, asupra căruia revărsa unde 
albăstrui. Femeia se răsuci, îşi înmuie părul în apă şi ieşi cu 
cârlionţii lipiti de cap, după care se scufundă din nou, astfel 
încât fundul ei apăru la suprafaţă pentru o fracțiune de secundă. 


Era prea mult pentru Imco. Penisul lui zvâcnea. Nevoia lui de 
atenţie nu putea fi ignorată. Imco se supuse. Poate că n-ar fi 
trebuit să-l atingă, pentru că, făcând acest lucru, nu se mai 
ţinuse cu mâna respectivă de tufişuri, ci se fixă într-o poziţie mai 
puţin utilă. Nu se mai concentra asupra echilibrului, aşa cum ar 
fi fost necesar. La prima atingere, rămase aproape fără suflare. 
La a doua, ochii i se dădură peste cap. La a treia, piciorul îi 
alunecă de sub el. Corpul său se întoarse îndeajuns încât să 
piardă şi sprijinul celuilalt picior. Întinse mâna liberă într-aiurea, 
fără să-şi dea încă seama ce se întâmpla. Degetele sale nu 
atinseră decât frunze uscate şi crengi prea subţiri pentru a-l 
susţine. Alunecă înainte, târându-şi fundul pe pământ pentru 
câteva secunde, ajungând repede la marginea taluzului. Se trezi 
în aer, într-o ploaie de praf şi bucăţi de pământ. 

Căzu pe o plajă mică, aflată de-a lungul malului. Impactul avu 
urmări suficient de dureroase asupra dosului său, iar mădularul 
său în erecţie se lovi de nisip cu toată forţa prăvălirii sale. S-ar fi 
încovoiat de durere, dar o văzu pe femeie ridicându-se în apă. 
Nu fugi de el. Îşi croi drum către el, stârnind un valuri de stropi 
care o precedau. Se opri la numai câţiva paşi şi începu să-i 
strige cuvinte jignitoare. În timp ce ea îl insulta într-o limbă care 
lui nu-i era cunoscută, Imco îşi dădu seama că, de aproape, 
frumuseţea ei era chiar mai uluitoare decât îşi închipuise. Însăşi 
pielea ei radia frumuseţe. Plutea în aer ca mirosul unui ulei 
parfumat. Se întindea către el ca şi cum spiritul ei ar fi avut şi 
alte mâini în afară de braţele care se agitau în gesturi 
amenințătoare. Frumuseţea ei nu era pur şi simplu un ansamblu 
de părţi plasate în mod fericit unele lângă altele, deşi el observă 
aceste părţi în detaliu. Părul îi cădea pe faţă ca şi cum ar fi avut 
o voinţă proprie şi voia să se joace cu ea. Sânii i se mişcau 
sălbatic, în ritmul agitaţiei. Muşchii trunchiului ei se întindeau şi 
se contractau la fiecare pas. Pe interior, partea de sus a 
coapselor era la fel de lină şi fermă precum cea a unui 


adolescent, iar din triunghiul de păr din mijlocul ei picura apă. 
Chiar şi în momentul acela de durere şi de încordare extremă, în 
ciuda stringenţei confruntării şi a nudităţii sale excitate în mod 
ruşinos, în minte îi apăru în detaliu imaginea gurii sale lipite de 
sexul femeii, bând umezeala care curgea de acolo ca dintr-un 
izvor sacru. 

Poate că acestei imagini i-ar fi urmat altele, dar femeia îşi 
încheie discursul arătând spre sexul lui, scuipând şi mişcând din 
cap în semn de total dispreţ. Apoi se întoarse, îşi înşfăcă hainele 
şi se îndepărtă. Imaginea fundului ei dezgolit avea să-l bântuie 
mult timp. Cumva, vederea crupei măgarului care o urma nu 
făcea decât să-i mărească durerea. Animalul mergea la câţiva 
paşi în urma ei, ca şi cum ar fi fost un soţ ingrat şi nedemn, o 
barieră patrupedă aflată între ea şi un pretendent cu adevărat 
devotat. Cei doi dispărură într-o meandră a peisajului, lăsându-l 
singur în liniştea clipocitoare a după-amiezii. 

Imco reuşi să se ridice, dar, revenit în poziţie verticală, se 
răzgândi. Îşi puse un genunchi pe pământ, apoi pe celălalt, după 
care se lăsă în patru labe. Dar nici aşa nu era suficient de bine. 
În cele din urmă, se aşeză într-o parte pe nisip, cu genunchii la 
piept şi braţele îmbrăţişându-i. În poziţia aceasta, reuşi să 
depăşească agonia provocată de lovitura de după căzătură, 
care-i făcea stomacul să 


se revolte. Îşi spuse că aceasta nu avea cum să fie o întâlnire 
întâmplătoare. Mâna unui zeu blând îl adusese aici. Nu se 
întrebă dacă era acelaşi zeu care-l împinsese să cadă la 
Saguntum, pentru că acest episod i se părea irelevant. Găsise 
un nou scop în viaţă. Un nou destin. Trebuia să afle ce nume 
purta. Era - în acord cu poetul reprimat din sufletul lui - 
îndrăgostit. 

După o vreme, auzi apropierea unor paşi cunoscuţi. Fata 
saguntină se ghemui pe nisip, la ceva distanţă de el, şi spuse: 


— Am folosit deja cuvântul „jalnic”? Tu îi îmbogăţeşti înţelesul. 
Imco medită la cât de ciudat era că, într-o perioadă atât de 
scurtă, în viaţa lui intraseră două femei, fiecare o tortură în felul 
ei. Nimic nu era uşor în viaţă. 


Fabius Maximus îşi ţinea trupele departe de câmpul de bătălie, 
ca pe nişte ogari în lesă ce adulmecau mirosul sângelui. Stătea 
cu o mână pe umărul lui Publius Scipio, ascultând cum descria 
acesta terenul dinaintea lor şi pedeapsa pe care i-o administrase 
Hannibal. Publius avea o voce egală, ponderată, care trăda 
inteligenţă şi meticulozitate. Ştia ce voia să afle dictatorul chiar 
dinainte ca Fabius să pună întrebări şi întotdeauna scotea în 
evidenţă mai întâi cele mai importante trăsături ale peisajului. 
Cu ajutorul lui, Fabius aşeza imaginile plăsmuite mental 
deasupra dovezilor furnizate de propriii ochi. Unirea celor două 
perspective reconstituia o imagine pe care el o credea mai clară 
decât cea creată de o singură vedere, fiind nuanţată de mai 
multe detalii şi beneficiind de mai multă profunzime. 

Poate că întârzierea determinată de o elucidare atât de atentă 
era temelia răbdării pentru care era faimos dictatorul. Acesta 
respinse provocarea cartaginezilor de a se întâlni pe câmpul de 
bătălie, mai întâi la Aecae, apoi în fiecare zi care urmă. Ordonă 
armatei să urmeze invadatorul prin Apulia, menţinându-se pe 
relieful mai înalt, pentru a evita atacurile cavaleriei numidiene. Îi 
hărţuia cu raiduri rapide, ducând un război meschin, 
permițându-i duşmanului atrocitate după atrocitate şi evitând cu 
orice preţ bătălia în câmp deschis. Soldaţii lui Fabius aveau 
provizii destule, aşa că acesta ordonă distrugerea tuturor 
proviziilor care puteau cădea în mâinile duşmanului. Acorda 
mare atenţie alegerii ca ţintă a grupurilor de soldaţi plecaţi în 
misiune de aprovizionare, fiind mereu atent, mereu suficient de 
aproape încât să-i zărească şi să trimită detaşamente de soldaţi 


care să-i atace. Chiar şi vestea omorâării calului unui masil îl 
bucura. Doi prăştieri din Insulele Baleare capturați în timp ce se 
antrenau lovind o turmă de oi, un gal lăsat în urmă din cauza 
unui picior afectat de cangrenă, torturat pe fugă şi lăsat cu 
membrele bătute în cuie de trunchiul unui măslin: fiecare dintre 
aceste episoade venea ca o confirmare că strategia sa era bună 
şi că, în timp, va da roade. 

Terentius Varro, maestrul cailor, tuna şi fulgera, cârcotind că 
Hannibal venise în faţa lor şi că ar trebui să-l spulbere fără 
întârziere. Nu puteau menţine această politică de pasivitate! 
Poate că păruse rezonabilă când dictatorul o visase, aflat în 
siguranţă, între zidurile Romei, dar aici, în Apulia, se putea 
vedea că nu dădea defel roade. Italia ardea. În fiecare zi, aliaţii 
lor erau omorâţi şi violaţi. Ce fel de strategie era aceasta? Era 
împotriva lungii tradiţii războinice a romanilor. Roma nu se 
ridicase permițându-i duşmanului să alerge liber pe pământurile 
ei. Roma atacase mereu prima, prompt, direct, decisiv. 

Fabius îi asculta peroraţia şi îi răspundea cu toată demnitatea 
de care putea da dovadă. Varro nu fusese alegerea sa pentru 
funcţia de prim-locotenent. De fapt, Senatul îl numise pe el 
pentru că luase cuvântul împotriva strategiei fabiene. Această 
decizie îl rodea - chiar în momentul în care-l numeau dictator, îl 
forţau să aibă alături un ofiţer de rang înalt care nu-i împărtăşea 
părerile. Varro era un om din popor. Tatăl său fusese măcelar, 
bucurându-se de un succes financiar suficient pentru a constitui 
baza carierei fiului său. Lui Fabius i se păruse întotdeauna că 
astfel de oameni proveniţi dintre cei 


nou-îmbogăţiţi aveau întotdeauna caractere îndoielnice. În ciuda 
realizărilor anterioare ale tânărului, părea a fi mai potrivit pentru 
sarcini ce necesitau muncă, pentru încăierări prin ganguri, 
pentru a executa ordine, nu pentru a le da. De fapt, era 
oarecum o pacoste. Fabius îşi reiteră tacticile alese, nu făcu 


concesii şi îi aminti lui Varro căruia dintre ei i se oferise titlul de 
dictator. Varro nu putu reacţiona prin altceva decât printr-o furie 
cenzurată. 

Conform ordinelor lui Fabius, urmară armata cartagineză în 
urcarea şi traversarea Apeninilor, pe teritoriul tribului hirpinilor, 
o regiune cu dealuri înalte întretăiate de lespezi înclinate de 
calcar, un colţ de lume frumos, cu largi zone cultivate. Hannibal 
îşi conducea armata pe o traiectorie şerpuitoare. Ridica tabăra 
în miezul nopţii şi încerca să-l păcălească pe Fabius, să-l 
surprindă cu o apropiere bruscă sau să dispară din câmpul lui 
vizual. 

Fabius privea cu nelinişte cum cetatea Beneventum respingea 
atacul cartaginez. Trimise un mesager către conducătorii cetăţii 
cu promisiunea că vor fi răsplătiți mai târziu pentru loialitatea 
lor. Pe de altă parte, nu reuşi să anticipeze atacul lui Hannibal 
asupra Telesiei. Acesta cuceri oraşul cu uşurinţă şi găsi cantităţi 
mari de grâne ascunse în grabă între ziduri. Din nou Varro ţipă 
în urechea superiorului său, ca şi cum s-ar fi îndoit nu numai de 
văzul dictatorului, ci şi de auzul său. Dar acesta era la fel de 
hotărât ca invadatorul. Se ţinu de drumul ales. 

Într-o seară, când Fabius se întorcea în cortul său după ce-şi 
făcuse nevoile, Publius începu să vorbească, învăluit în 
întuneric. Spuse că gândurile legate de suferinţele pe care le 
abătea Hannibal asupra poporului nu-l lăsau să doarmă. Fabius 
îşi căută patul de campanie cu piciorul şi se aşeză pe el. După 
ce se instală într-o poziţie confortabilă, medită câteva momente 
la spusele tânărului Scipio. Până acum, acesta nu-şi spusese 
niciodată părerea personală despre această campanie. Spre 
deosebire de Varro, el beneficiase de o creştere aleasă, într-o 
familie respectabilă şi alături de un tată care lua foarte în serios 
educaţia fiului său. Având în vedere toate acestea, decise să-i 
acorde lui Publius un răspuns scurt. 


— Sarcina noastră ne impune să dormim, spuse el, astfel încât 
să putem lucra mai bine mâine pentru a-i elibera. 

— Aveţi dreptate, desigur, spuse Publius, dar nu vă gândiţi deloc 
la ei? Nu-i vedeţi în vise? 

— Nu. 

Fabius răspunse pe un ton ferm, menit să pună capăt 
conversaţiei. Dar tânărul zise: 

— Suferinţa lor e ca o scenă pictată pe o draperie subţire prin 
care văd lumea. Pot vedea dincolo de ei, dar nu pot uita chinul 
lor actual nici măcar un moment. Văd feţe de bărbaţi şi de 
femei, chipuri de copii, atât de clare, încât mi se pare că-mi sunt 
cunoscuţi, deşi nu este aşa. Îmi cer să-mi aduc aminte de ei, să- 
mi dau seama pe deplin că fiecare dintre ei are numai o viaţă, 
care se aseamănă cu sticla fragilă zdrobită sub talpa lui 
Hannibal. 

Plin de iritare, Fabius se întoarse pe o parte. 

— Poţi visa la poeţi, nu la ţărani. 

— Uneori, oamenii simpli seamănă foarte mult cu poeţii. 

— Asemenea vise nu-ţi fac bine. Ar trebui să le pui capăt Un 
conducător nu trebuie să se gândească la cazuri particulare: nici 
la străini, nici la propria familie. lată ce nu înţeleg tinerii! Eu am 
în minte o viziune mai mare decât eşti tu capabil să concepi. 
Acum, du-te la culcare! Îmi ţii loc de ochi, nu şi de gură! 

Câteva zile mai târziu, cartaginezul făcu încă o mişcare 
îndrăzneață. Hannibal plecă din Telesia. Îşi conduse armata pe o 
traiectorie şerpuitoare, prin munţi, nu departe de Samnium, 
traversă râul Voltumus şi cobori în câmpiile regiunii Campania. 
Aceasta se afla în înflorirea deplină a verii, fiind la fel de bogată 
ca delta Nilului, neatinsă până atunci de război şi nepregătită 
pentru sosirea bruscă a 


acestuia. Fabius făcu tot posibilul să trimită mesageri înainte 
pentru a-i avertiza pe localnici, dar ştia că, în mare parte, 


eforturile sale erau în van. Hannibal avea întreaga câmpie 
falemiană la picioare. Chiar dacă acest lucru nu era destul de 
grav, manevra respectivă îl situa, pentru prima dată, suficient 
de aproape de Roma pentru a o ataca direct. 

Varro se înfurie iarăşi, dar, impasibil, Fabius stătea pe culmea 
dealului cu privirea în zare, ferm în decizia luată, cu urechile 
ciulite la vocea tânărului care vorbea încet lângă el. Publius fu 
cel care, întâmplător, spuse că forţele lui Hannibal se aflau 
acum într-un perimetru natural şi că acest lucru putea fi folosit 
împotriva lor. Fabius abandonă contemplarea contururilor 
imprecise care i se înfăţişau şi se concentră asupra tânărului 
soldat, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată, deşi erau 
inseparabili de săptămâni bune. Îi ceru lui Publius să-i explice la 
ce anume se referă. lar tânărul o făcu, spre marele interes al 
bătrânului soldat. 


Hannibal văzu clar situaţia înainte ca masa voioasei sale armate 
să-şi găsească răgaz pentru a se gândi la ea. Erau pe uscat, 
neînvinşi pe pământ italian, bucurându-se de bogăţiile smulse 
din Campania, entuziasmați de victoriile lor, îngrăşaţi de 
mâncarea bună şi satisfăcuţi de sexul cu femeile autohtone. 
Majoritatea soldaţilor aveau sclavi pe care-i reclamau ca 
aparţinându-le în convoiul din urma armatei, iar aceştia erau 
încărcaţi la maximum şi chiar dincolo de această limită: arme şi 
giuvaiere, monede, instrumente şi obiecte de cult. În urma lor 
mergeau sute de vite, din care tăiau în fiecare seară, mirosul 
cărnii fripte conferind taberei un aer plăcut. Deşi erau mereu 
conştienţi de armata care le urmărea fiecare mişcare, laşii 
romani nu îndrăzneau să-i înfrunte în luptă. De mai multe ori, 
Hannibal îşi postase armata pe terenuri perfecte pentru bătălii 
şi-l invitase pe Fabius să atace, dar latinul stătuse cu mâinile-n 
sân. Niciunul dintre soldaţii cartaginezi nu-şi închipuise vreodată 


că forţa lor avea să fie atât de temută. Campania fusese o 
binecuvântare pentru ei; Fabius acesta fusese mai puţin un 
duşman şi mai mult un însoțitor. Dar Hannibal vedea problema 
care-i urmărea, gradual şi inevitabil, la fel ca schimbarea 
anotimpurilor. 

Convocă o întâlnire cu generalii săi şi o deschise cerându-le să 
studieze hărţile în ceea ce privea poziţia armatei în momentul 
respectiv, şi să acorde atenţie notelor sale, în care erau cuprinse 
cele mai bune informaţii pe care le avea cu privire la poziţiile 
romanilor. Ajunseseră la câmpie prin trecătoarea îngustă numită 
Callicula. Fabius pusese stăpânire pe aceasta la scurt timp după 
trecerea lor, postând acolo un contingent de 4 000 de soldaţi. 
Apoi, dictatorul îşi trimisese maestrul cailor în defileul din 
Terracina, unde munţii se avântau către mare, iar Via Appia 
putea fi apărată cu uşurinţă. Întărise garnizoana din Casilinum şi 
postase trupe la poalele dealurilor care mărgineau câmpia, forţe 
uşor de convocat, care aşteptau cel mai mic semn de slăbiciune 
şi care puteau vedea foarte clar orice manevră a cartaginezilor. 
— Pe scurt, spuse Hannibal, suntem prinşi în cursă. Această 
câmpie reprezintă un teritoriu perfect de jefuit în timpul verii, 
dar nu ne poate hrăni pe timp de iarnă. Şi nici nu ar fi înţelept să 
rămânem aici, în apropierea unor cetăţi ca Nola şi Capua, care 
ne sunt încă ostile. lar Fabius ştie asta. În parte, acesta este 
motivul pentru care ne-a urmărit şi nu ne-a atacat, astfel încât 
să ne închidem peste iarnă într-un teritoriu sărăcit Ce crede, 
fiecare dintre voi? 

După cum le era obiceiul, fiecare general vorbi când îi veni 
rândul, susţinând fiecare o altă direcţie de acţiune, dacă nu din 
convingere, atunci din obişnuinţă, pentru că Hannibal voia 
mereu să audă toate variantele rezonabile înainte de a se hotări 
asupra celei mai bune. Bomilcar se declară în favoarea unei 
lupte care avea să le deschidă drumul prin trecătoare; Maharbal 
sugeră un asalt către Via Appia, cu un scop dublu - pentru a 


eluda schimbarea anotimpurilor şi a ajunge într-un teritoriu mai 
favorabil; Bostar propuse, pe un ton plin de îndoieli, că ar putea 
trece Voltumusul prin vad; 


Monomachus era neînduplecat, susţinând că puteau supravieţui 
cu uşurinţă pe parcursul iernii, pentru că aveau cu ei şi alte 
provizii decât vitele destinate sacrificării. 

Hannibal rămase tăcut. Dacă nu era de acord cu vreuna dintre 
propuneri, nu-şi exprima imediat obiecțiile; şi nici nu fu nevoie, 
pentru că Mago le găsi puncte slabe fiecăreia. Romanii deţineau 
toate atuurile. Numărul de victime pe care avea să-l sufere 
armata cartagineză dacă încerca să cucerească trecătoarea 
avea să-i slăbească, lucru care aducea cu sine distrugerea 
totală. Nu ar fi mai înţelepţi decât perşii la Termopile şi, spre 
deosebire de perşi, ei nu aveau mii de vieţi de irosit. Puteau fugi 
către sud, dar această manevră i-ar împrăştia într-o formaţie 
periculos de laxă. Soldaţii ar fi nevoiţi să-şi abandoneze prada; 
în acest fel, moralul lor ar avea de suferit, costându-i mare parte 
din ceea ce câştigaseră până acum, şi ar trăda o teamă ce le-ar 
da curaj romanilor. Râul însuşi constituia un obstacol demn de 
luat în seamă, fiind greu de traversat în orice perioadă a anului, 
şi, în mod clar, nu reprezenta un drum favorabil acum, când 
aveau pe urmele lor o armată pregătită să se năpustească 
asupra lor. 

Mago aruncă pe masă pumnalul pe care-l folosise pe post de 
indicator. 

—  Prinşi în capcană! Fabius are la dispoziţie Latiumul, 
Samniumul şi Beneventumul pentru a-i furniza provizii. Se vor 
îngrăşa în timp ce noi vom flămânzi. Această câmpie 
îmbelşugată va fi sfârşitul nostru. 

Hannibal vorbea relaxat, privindu-l pe Mago şi afişând un rânjet 
schimonosit. 


— Fratele meu are un foc războinic în suflet, spuse el. Şi totuşi e 
ceva de poet în el. Cea mai mare bucurie a mea este să-l văd 
evoluând astfel. 

Mago îşi înălţă rapid capul şi îl ţintui cu privirea pe fratele său, 
căutând urme de sarcasm. Dar pe chipul comandantului nu se 
vădea decât un umor ambiguu, ca şi cum se gândise la o glumă 
şi se pregătea s-o spună şi celorlalţi. Mago mai văzuse această 
expresie. Zâmbi şi îşi sancţionă propria izbucnire cu o mişcare a 
capului. 

— Spune-ne atunci, zise el. 

Ca răspuns la acest îndemn, Hannibal le explică felul în care 
aveau să procedeze. 

În zilele următoare, armata desfăşurată mărşălui înapoi, către 
culmile munţilor care marcau graniţa cu Apulia. Câmpia pe care 
o traversau se întindea exact până la poalele munţilor, iar 
crestele se înălţau abrupt. În drumul lor, puteau zări dispunerea 
foiţelor lui Fabius, soldaţii postați în zonele înalte, aşteptând, 
privind. Focurile lor trasau cercuri de lumină în noapte, care, 
prin dimensiuni, trădau diferite drumuri prin munţi. Trecătoarea 
cea mai largă era apărată de contingentul cel mai mare, dar 
Fabius nu lăsase nepăzită nicio traiectorie posibilă. Unităţi mici 
de soldaţi păzeau deschizăturile mai înguste împotriva spionilor, 
mesagerilor şi a tuturor celor care ar căuta o evadare 
individuală. Deşi multora dintre soldaţi situaţia aceasta li se 
părea de nesuportat, Hannibal nu vedea decât elemente pe care 
le anticipase. 

În seara aceea, soldaţii mâncară în grabă. Îşi împachetară 
armele şi proviziile în legături compacte. Puseră câte alimente 
putură pe spinările cailor, ale măgarilor şi chiar ale vitelor. 
Bărbaţii porniră în lumina din ce în ce mai slabă a amurgului şi 
strânseră toate lemnele pe care le găsiră: crengi căzute, copaci 
putrezi, vreascuri de toate mărimile, până la cele subţiri ca 
degetul. Le aşezară în grămezi, la marginea taberei. Lângă 


acestea, adunară o sută de juncani pe alese într-o mulţime 
neliniştită de bovine. Pentru aceasta, Hannibal ordonase să fie 
aleşi doar cei mai mari, din turma pe care o adunaseră pe tot 
parcursul verii, cei cu coarne puternice şi cu forţa necesară 
pentru a îndura chinul pe care i-l sortise. 

Gândindu-se la zei şi la moralul oamenilor săi, Hannibal îi ceruse 
lui Mandarbal să sfinţească pregătirile. Preotul, îmbrăcat în robă 
de ceremonie, îşi îndeplini sarcina cu o duşmănie ursuză, 


rostind cuvintele sacre care-i marcau funcţia. Nu dădu prea 
multe explicaţii soldaţilor emoţionaţi care-l urmăreau, ci se 
plimbă printre animale crestându-le umerii şi gâturile. Întindea 
mâna după obiecte invizibile, smulgându-le din imperiul celest, 
apăsându-le pe pieptul său şi frecându-le de pumnalul pe care-l 
purta. Lovi mâinile celor care atingeau juncanii, astfel încât 
niciunul să nu-i maculeze în timpul ritualului său. Până când 
termină, toţi credeau că strategia doritei lor evadări fusese unită 
cumva cu o ofrandă măreaţă: un sacrificiu religios şi, în acelaşi 
timp, izbăvirea lor. 

Odată cu retragerea lui Mandarbal, Hannibal însuşi supraveghe 
următoarea etapă a pregătirilor. Cu propriile mâini, trase unul 
dintre animale din turmă către grămada de vreascuri. Luă bucăţi 
de lemn şi le puse între coamele animalului, aşezându-le cu 
mare atenţie. Ceru sfoară pentru a la fixa. Curând, animalul fu 
încoronat cu o diademă de bețe şi crenguţe împletite, legate de 
coamele sale şi stropite cu răşina folosită la aprinderea torţelor. 
Hannibal făcu vreo doi paşi înapoi şi cercetă animalul 
circumspect şi nefericit, cu capul îngreunat de încărcătură. 
Stând lângă fratele său, Mago spuse: 

— Aceasta este o manevră extrem de ciudată. 

Hannibal nu îl contrazise. Ordonă să fie împodobiţi în mod 
asemănător şi ceilalţi juncani. 


Când părăsiră tabăra, luna subţire arunca o lumină slabă asupra 
pământului. Se strecurară până la baza muntelui, după care 
începură să urce. Deocamdată, foloseau doar câteva torţe 
pentru a lumina calea. Imediat în urma lor, cei însărcinaţi cu 
îngrijirea vitelor supravegheau înaintarea acestora. Restul 
armatei mergea în urmă. Se mişcau cu stângăcie din cauza 
baloturilor pe care le aveau de cărat, împinşi de tălpile celor 
care-i urmau. Cei care însoțeau oastea mergeau grăbiţi în urmă, 
agitaţi din cauza acestei manevre, dar nevăzând nicio cale de a 
o ocoli. 

Drumul ales ducea, la o oarecare distanţă, către două trecători, 
cea principală şi o deschizătură aflată mai jos, mai îngustă, unde 
era destul de probabil ca Fabius să fi postat o companie mai 
mică. Când zări focurile din ambele tabere romane, Hannibal 
rosti în şoaptă ordinul convenit dinainte. Purtătorii celor câteva 
torţe se întoarseră şi le oferiră celor care aşteptau în apropiere 
cu nuiele neaprinse. Întâi una, după care alta şi apoi multe torţe 
prinseră viaţă. Într-o secundă, ieşiră din perdeaua învăluitoare 
de întuneric şi văzură chipurile celor de lângă ei înfăţişându-se 
în lumina galbenă şi pâlpâitoare a torţelor. lar apoi, înainte ca 
animalele să intre în panică, fură incendiate. Purtătorii de torţe 
se plimbau printre ele, atingând flacăra de substanţa inflamabilă 
cu care erau stropite coamele lor. O secundă mai târziu, 
îngrijitorii începură să strige pentru a-i face pe juncani să se 
mişte. 

Nesigure de ceea ce se întâmpla cu ele, vitele porniră înainte şi 
începură să alerge în sus, pe versantul muntelui, lăsându-şi 
capetele în jos, strecurându-se printre copaci şi tufişuri ca şi 
cum ar fi putut să scape de flăcări prin viteză şi mişcări din 
picioare. Armata porni în urma lor. Deşi animalele mugeau, 
sforăiau şi umpleau aerul nopţii cu sunete de panică, soldaţii se 
mişcau cât mai silențios cu putinţă, tuşind în palme, protejându- 
şi ochii de fum şi încercând să respire pe gură. 


Gărzile romane care priveau această turmă de lumini 
şerpuitoare rămaseră cu gura căscată. Nu văzuseră niciodată 
aşa ceva şi nu puteau găsi nicio logică pentru dimensiunile 
neobişnuite ale flăcărilor, pentru modul în care se mişcau sau 
pentru sunetele ciudate purtate de aerul nopţii. Îl treziră pe 
tribunul care răspundea de garnizoana însărcinată cu 
supravegherea trecătorii. Acesta trimise un mesager către 
Fabius, dar ştia că nu avea să primească un răspuns în timp util 
pentru a împiedica lucrurile care se desfăşurau mai jos de ei. 
Trebuia să acţioneze. În lipsa unei explicaţii mai bune, tribunul 
ajunse la concluzia că armata cartagineză ataca trecătoare 
aflată mai jos. Bineînţeles că aşa stăteau lucrurile. Era exact 
genul de manevră pe care ar încerca s-o facă acest african 
îndrăzneţ, să atace tabăra mai slabă şi să treacă dincolo prin 
forţă brută. Tribunul le ordonă 


majorităţii oamenilor săi să pornească repede către trecătoarea 
de jos şi să susţină micul contingent postat acolo. Aceasta 
manevră avea să fie dificilă pe întuneric, dar fusese avertizat în 
privinţa şireteniei lui Hannibal şi nu avea nicio dorinţă să se lase 
tras pe sfoară. 

Desigur, Hannibal contase tocmai pe această manevră. Când 
văzu torţele romanilor care părăseau trecătoarea aflată la 
altitudine mai mare, dădu ordin părţii principale a armatei să-l 
urmeze. Se îndepărtară de vitele în flăcări şi înaintară, pe 
ascuns, către trecătoarea de mai sus, cea părăsită în grabă de 
romani. 

În timp ce se îndreptau spre romanii aflaţi la cealaltă trecătoare, 
animalele zbierau ca monştrii, din cauza chinului pielii şi al cărnii 
arzânde. Alergau către infanteriştii romani, o hoardă de animale 
pusă în mişcare de însăşi voinţa lui Baal, ieşind înnebunite din 
beznă, propulsate de fum şi flăcări, îşi agitau capetele şi greblau 
pământul cu coamele, se ciocneau şi se urcau unele pe altele, 


creând un haos de nedescris. Unul sau doi soldaţi îşi ridicară 
săbiile, ca şi cum s-ar fi pregătit de luptă. Majoritatea se 
retraseră, strigând unii la alţii, fiecare dintre ei cerându-i 
vecinului să-i explice ceea ce vedea. Niciunul dintre ei nu 
înţelese că Hannibal şi cea mai mare parte a armatei sale 
cucereau trecătoarea de mai sus fără să întâmpine o prea mare 
rezistenţă. 

Peste câteva ore, cerul se lumină suficient pentru a face vizibile 
siluetele lor cenuşii. Fabius, privind prin ochii tânărului Publius 
Scipio, văzu partea din spate a armatei cartagineze dispărând 
dincolo de trecătoare. Gardienii rămaşi în urmă se retraseră din 
posturile lor şi îşi luară rămas-bun de la Campania, întreaga 
armată se strecură dincolo de orizont, precum coada unui şarpe 
care intră în vizuina sa. 


Sapanibal aluneca într-o furie tăcută ori de câte ori auzea 
refuzurile Consiliului de a-l ajuta pe Hannibal. Era intolerabil să 
treacă atâta timp fără ca el să primească un singur semn de 
susţinere din partea naţiunii pentru care lupta. Chiar şi acum, 
când comandantul era atât de aproape de victorie, membrii 
Consiliului nu aveau pic de viziune. Starea de spirit din Consiliu 
nu se asemăna deloc cu entuziasmul neobosit al populaţiei. 
Oamenii simpli îl cunoşteau pe Hannibal ca eroul ce era. Cântau 
ode închinate lui. Poeţii scriau versuri prin care îi povesteau 
faptele. Pe străzi, copii jucau rolurile lui şi ale fraţilor săi. Se 
părea că până şi sclavii erau mândri de realizările lor. Aparţinea 
întregii naţiuni şi era reprezentativ pentru cei mai buni dintre ei. 
Aceste manifestări erau adevărate pentru toţi, mai puţin pentru 
puternicul grup al consilierilor adunaţi în jurul conducătorului 
ales al Consiliului, sufetul Hadus, şi susținuți de vechea ură a 
familiei Hannon. Indiferent ce realiza Hannibal, ei îi găseau o 


vină. Neavând încotro, îi lăudau faptele în puţine vorbe, dar era 
clar că li se ofileau şi li se amărau pe buze. 

Dincolo de orice rațiune, Sapanibal era femeie, temperată de 
mulţi ani de sacrificii şi fără vreo înclinare spre a-şi arăta 
sentimentele în sfera publică sau de a se comporta în moduri 
nepotrivite pentru sexul ei. Nu i se mai întâmplase niciodată să 
simtă nevoia să dea glas gândurilor ei în afara casei familiei, dar 
bărbaţii Cartaginei se aflau pe un curs atât de greşit, încât 
puteau sfârşi prin a pierde totul. Hotări că era nevoie ca 
duşmanii fratelui ei să fie provocaţi. Nu avea încredere că aliaţii 
ei din Consiliu o făceau cu suficientă vigoare. Aşa că trebuia să 
se ocupe singură de această sarcină; ştia exact în ce context să 
se refere la acest subiect, să-l transforme într-un scandal şi, în 
acest fel, să-i facă pe oameni să vorbească. Îi atacă în locul 
unde-şi petreceau cea mai mare parte a vieţii: baia consilierilor. 
Sapanibal trecu pe lângă îngrijitorii de la intrare înainte ca 
acestora să le treacă prin minte s-o reţină, înainte să fi 
conştientizat pe deplin prezenţa ei acolo. În încăpere era cald, 
iar atmosfera era încărcată de mirosul ierburilor fierte şi de 
ceața dată de arderea substanţelor parfumate şi de fumul 


de pipă. Era luminată difuz, numai de câteva torţe speciale şi 
focuri mici aţâţate de băieţi goi. Tavanul înalt nu dădea un aer 
de  lejeritate, ci intensifica atmosfera sumbră. Fiecare 
centimetru pătrat de perete fusese decorat cu fresce 
reprezentând scene de război, ilustrări ale unor poveşti erotice 
şi imagini ale unor zei cu chipuri întunecate, măşti care 
completau atmosfera sinistră. 

Îi găsi pe bărbaţii care o interesau stând relaxaţi. Hadus o zări 
de la distanţă şi-şi dădu ochii peste cap. Nu-şi schimbă deloc 
poziţia, ci rămase cu pieptul său slab dezgolit şi organele 
genitale abia acoperite de o cută a robei. 


— Ce cauţi aici? o întrebă un consilier aflat în spatele sufetului. 
Nu e un loc pentru femei! 

— Nici pentru laşi, spuse Sapanibal. Îl privi în ochi pe Hadus: să 
plecăm împreună? 

Fruntea lui Hadus se încreţi. Era un om slab, predispus să facă 
riduri, iar expresia adoptată îi făcu chipul aproape de 
nerecunoscut. 

— Ce e asta? întrebă el. Intri în locul nostru de relaxare pentru a 
mă jigni? Femeile Barca sunt la fel de arogante ca bărbaţii din 
familia lor. 

— De ce ai vorbit împotriva lui Hannibal în după-amiaza 
aceasta? Nu ar cere ajutor dacă nu ar avea nevoie şi dacă n-ar 
şti că-i va aduce victoria. Vrei chiar atât de mult să eşueze, 
încât... 

— Ce ştii tu despre lucrurile acestea, femeie? 

— Ştiu că fraţii mei sunt cea mai mare bogăţie a naţiei noastre. 
Ştiu că geniul lui Hannibal ne-a adus victoria acolo unde niciunul 
dintre voi nu a considerat că e posibilă. Ştiu că acest război a 
fost declarat aici, în Cartagina, dar voi sunteţi prea laşi sau 
invidioşi pentru a-l duce până la capăt. De ce vă temeţi, de-i 
legaţi fratelui meu mâinile? 

— Cineva s-o ia pe căţeaua aceasta de aici până nu-mi sare 
ţandăra, spuse Hadus, ca şi cum s-ar fi adresat cuiva în mod 
special şi nu putea să-l găsească. Aproape că-mi vine s-o 
plesnesc şi s-o regulez cum se cuvine. Nu e vreo frumuseţe, dar 
prefer asta decât s-o aud trăncănind. 

— Nici măcar tu n-ai putea să scapi nepedepsit pentru aşa ceva, 
răspunse Sapanibal, pe un ton la fel de sec şi de stăpânit ca 
întotdeauna. 

Hadus aruncă o privire în jur spre colegii săi, cu faţa boţită într-o 
expresie de dispreţ total. Nu se uită la Sapanibal când vorbi din 
nou: 


— Din partea mea, spuse el, m-am cam săturat de discuţiile 
despre Hannibal. În toată istoria Cartaginei n-a mai existat un 
om atât de arogant şi de încrezut. Bineînţeles, cu excepţia 
tatălui său. Numai el şi-a întrecut fiul în lăcomie. 

— Eşti nebun de spui astfel de lucruri! spuse Sapanibal. Tot ce 
fac membrii familiei Barca e pentru Cartagina. Ascultându-te, 
îmi dau seama că reciproca nu este valabilă. 

— Chiar aşa? Atunci unde este tributul succeselor lui? De ce nu 
a trimis nimic acasă pentru a-şi dovedi loialitatea? 

Sapanibal rămase cu gura căscată, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. 

— Loialitate? Cum ar putea să ne trimită ceva când trebuie să-şi 
plătească şi să-şi hrănească trupele? A suportat toate... 

Hadus o întrerupse: 

— Tu spui că acest război a fost declarat de Consiliu, dar, de 
fapt, acesta nu prea a avut de ales. Neamul Barca deja se 
dezlănţuise. Ei au trezit Roma din amorţire. Dacă am fi negat că 
Hannibal acţiona în numele nostru, Roma l-ar fi atacat şi ne-ar fi 
lăsat fără bogății. Nu ne putem aştepta de la tine să înţelegi aşa 
ceva, dar acceptarea războiului de către Consiliu a fost o 
manevră defensivă. Din păcate, fratele tău a plecat în marşul 
său nebunesc fără să ne consulte. A provocat nenumărate 
probleme, care l-au afectat pe el, dar şi pe noi. Acesta este 
adevărul. 

Servitorii se agitaseră pe lângă pereţii încăperii încă de la 
intrarea ei. Creaturi slabe, aceştia 


păreau jigniţi de intruziunea lui Sapanibal, dar le era teamă să 
se apropie de ea. Cu toate acestea, era clar că trimiseseră după 
ajutor. Doi eunuci intrară în încăpere cu mers hotărât. Sapanibal 
nu-i urmări cu privirea, dar era conştientă de înaintarea lor pe 
lângă celălalt perete, dincolo de raza ei vizuală şi apropiindu-se 


apoi prin spate. Auzi zgomotul surd făcut de tălpile lor şi apoi 
cum se opriră. 

— Nu te amăgi singură, Sa-pa-ni-bal, spuse Hadus, lungind 
silabele cu un dispreţ calm. Dacă ar fi după mine, l-am chema 
pe Hannibal acasă şi i-am despărţi capul lui genial de corp. Aşa 
aş salva eu Cartagina şi le-aş asigura un viitor fiilor mei. Ar fi un 
gest cu un impact maxim asupra Romei. Din moment ce nu 
depinde de mine acum, va trebui să-l las să-şi găsească sfârşitul 
singur. Şi o va face. O va face. Niciun om nu poate ajunge la 
soare fără să se ardă. 

Simţind apropierea eunucilor, Sapanibal răspunse tăios: 

— Nu le permite să se atingă de mine! 

Vocea ei era atât de ascuţită, încât mai mulţi consilieri tresăriră. 
Eunucii îngheţară, cu ochii aţintiţi asupra lui Hadus, aşteptând 
un ordin. 

— Voi pleca aşa cum am intrat, spuse Sapanibal. Hadus, ascultă- 
mă acum şi aminteşte-ţi vorbele mele mai târziu! Va veni o 
vreme în care faptele fratelui meu le vor depăşi pe ale altora în 
grandoare. Va veni vremea când se va întoarce în Cartagina 
victorios. Nu mi-aş dori să fiu în locul tău în momentul acela. Vei 
avea nevoie de ochi la ceafă, pentru că nu vei mai avea un viitor 
înainte, ci vei privi doar înapoi, la lucrurile care puteau să fie. 

Se întoarse, îşi smulse cotul din mâna unuia dintre eunuci şi ieşi 
din cameră cu toată demnitatea graţioasă de care era în stare. 
Ştia că rostise adevărul şi îi plăcea că îl combătuse pe Hadus de 
parcă i-ar fi fost egal, dar, de asemenea, se temea că nu reuşise 
să facă nimic pentru cauza fratelui ei. Şi mai era ceva. Deşi n-o 
arătase în timpul schimbului de replici, privirea ei ageră 
observase prezenţa unui alt bărbat în grup: Imago Messano. 
Acesta stătea, cu pieptul gol către perete, în celălalt capăt al 
încăperii. Cartagina era o cuşcă plină cu duşmani, fiecare dintre 
laşi plănuind o cale să devină ucigaş de lei. De ce nu pricepuse 
acest lucru până atunci? 


În Emporiae, şederea lui Silenus se prelungea de la o săptămână 
la alta. În fiecare zi, îl căuta pe Diodorus şi se întâlnea cu el. 
încerca să-l facă să vadă calea cea bună, să-l convingă să se 
dezică de conducătorii romani şi să accepte viitorul pe care i-l 
oferea Hannibal. Tot ce trebuia să facă era să ajute un singur 
prizonier să evadeze. Atâta tot, iar drept răsplată, avea să 
devină la fel de bogat ca un rege peste o ţară mică. Ca un 
bărbat care simte plăcere sexuală în a-şi refuza satisfacția, 
Diodorus îşi ascultă cumnatul în fiecare zi. Ezită între cele două 
puteri, dar nu se ralie total nici uneia din părţi. Când şi când, îşi 
lingea buzele în văzul lui Silenus, auzind de bogăţiile pe care 
acesta i le descria în detaliu, dar nu mergea până la capăt şi nu 
trecea la fapte. Nu-şi putea permite să-şi facă un duşman din 
Roma. Aşa că prizonieratul lui Hanno se prelungea 

Silenus îşi vizită sora pentru a-i cere sprijinul, dar află destul de 
repede că aceasta nu avea cum să-l ajute prea mult. Conform 
obiceiurilor greceşti, autoritatea ei era limitată la lumea ascunsă 
a căminului. Nici măcar nu fu de acord să-i vorbească soţului ei 
despre problema eliberării lui Hanno. După câteva săptămâni, 
Silenus renunţă s-o mai viziteze. Privindu-i chipul rotund de 
femeie, îşi dădu seama că erau prea puţine lucruri care să-i lege 
în afară de amintirea părinţilor, dispăruţi cu mult timp în urmă. 
Ce mai însemna asta într-o lume prinsă în vârtejul războiului? 
Neavând altă cale, Silenus continua să insiste. Ca grec 
necunoscut într-o aşezare grecească, era la fel de liber precum 
ceilalţi locuitori ai acestui oraş ocupat. Mergea printre romani pe 
străzi şi le auzea ironiile. Îşi ciulea urechile să asculte veşti 
despre războiul care se purta în Iberia Stătea alături de ei în 
baia publică, atât de aproape, încât, dacă ar fi întins mâna, le-ar 
fi atins carnea dezgolită. Aşa 


află despre înfrângerile şi micile victorii repurtate de Hasdrubal, 
despre căsătoria lui şi despre intrigile romanilor de a face 
presiuni care să ducă la deciderea sortii conflictului în anul ce 
avea să vină. Nu o dată s-a trezit asaltat de ocheade flămânde, 
deloc ascunse. Romanii nu ştiau multe despre obiceiurile 
amoroase ale grecilor. Ca orice alţi bărbaţi, erau însufleţiţi de 
pofte carnale, dar, când era vorba de sex, se grăbeau precum 
creaturile patrupede, ajungând la apogeu repede, ca şi cum 
actul în sine ar fi fost sub demnitatea lor. Silenus le respinse 
avansurile cu tot disprețul pe care îşi permitea să-l arate, dată 
fiind situaţia în care se afla. 

Din fericire, nu toţi locuitorii oraşului erau duşmani ai lui 
Hannibal sau prieteni ai latinilor. Mulţi dintre greci nu priveau cu 
ochi buni atitudinea îngâmfată a romanilor, iar aroganta lor era 
cea a unor văcari îmbătaţi de succesul adus de o toană a 
Fortunei. Silenus nu-şi dezvăluia niciodată părerile, dar se mişca 
în diverse cercuri, căutând indivizii care antipatizau cel mai mult 
Roma. Astfel, dădu peste un grup de turdetani care locuiau în 
cetate, încadraţi în cele mai umile categorii sociale, fiecare în 
parte şi toţi laolaltă indignaţi de umilinţele la care fusese supus 
Hanno şi dorind să-i vadă pe romani eşuând. Credeau că 
Hannibal atacase Saguntumul pentru a-i proteja şi nutreau faţă 
de el o loialitate rar întâlnită printre iberici. Silenus credea că 
oamenii aceştia - deşi nişte infractori neciopliţi - puteau fi chiar 
actorii piesei pe care o avea în minte. Diodorus însă îi priva în 
continuare de roadele misiunii sale, chiar şi când îi expuse un 
plan complet de acţiune, însoţit de toate argumentele pe care i 
le putea dicta puterea de convingere. 

— Am oamenii necesari, îi explică el. Ei se vor ocupa de sarcina 
sângeroasă de a scăpa de gardieni. Tot ce trebuie să faci este 
să întocmeşti planul cu mine, să faci rost de toate detaliile 
legate de locul şi de condiţiile în care este deţinut, cele mai 
bune drumuri până la el, orele de schimbare a gărzilor. Să ne 


faci rost de cheia de la celula şi de la lanţurile care-l ţin 
prizonier. Nu sunt lucruri grele pentru un om cu funcţia ta. 

— Vom fi descoperiţi, spuse Diodorus. Poate că tu vei putea fugi 
cu Hanno, dar eu voi rămâne în urmă să înfrunt furia romanilor. 
Silenus se apropie brusc de el şi îi prinse una din mâini între ale 
sale. 

— Ascultă! Chiar înainte de a ne desfăşura planul, îi voi spune 
unuia dintre turdetani exact care dintre magistrați ne ajută, îi 
voi da orice nume îmi spui. Ei vor vorbi despre asta cu alţii. 
Gândeşte- te! La o oră după descoperirea fugii noastre, toată 
comunitatea va vui şi niciunul dintre cetăţeni nu se va gândi să 
le rostească numele. În furia momentului, tu vei fi unul dintre 
cei mulţi care-l va denunța pe cel ales. Acesta va primi 
pedeapsa ta; în cele din urmă, tu vei ajunge la conducerea 
cetăţii. Tu eşti făcut pentru viaţa politică. Mai mult ca sigur, ai 
un duşman pe care ai vrea să-l vezi crucificat. 

Deşi vorbise cu tărie, Diodorus era în continuare indecis. Silenus 
îşi dorea să-i poată povesti eforturile sale lui Hannibal, dar ştia 
că, dacă ar fi interceptată, orice scrisoare i-ar semna 
condamnarea. Preferă să se roage pentru o schimbare a 
norocului. Invocă zei în care nici măcar nu credea, cerându-le 
să-şi dovedească existenţa printr-o minune, promițând să-şi 
retragă plângerile dacă aveau să se arate şi să lucreze în 
favoarea lui. 

Într-o zi de la începutul toamnei, se întâmplă ceva aproape la fel 
de neaşteptat ca o minune; nu-i schimbă cu nimic gândurile 
despre zei, pentru că Silenus putea identifica autorul ca fiind un 
om în carne şi oase. În acea dimineaţă, aştepta în anticamera 
apartamentului lui Diodorus, cu capul îngreunat de vinul 
consumat cu o seară înainte. Băuse prea mult şi fusese deo 
calitate îndoielnică, dar tânărul învățăcel cu care îl împărţise 
meritase cu prisosinţă suferinţa lui din zori. Evenimentele din 
cursul nopţii erau un amalgam înceţoşat de imagini şi frânturi de 


conversaţie, dar încă îşi amintea că fusese deosebit de 
convingător în actul său de seducţie. Spera ca mai târziu să reia 
discuţiile de unde fuseseră întrerupte. 


Când, într-un final, fu chemat, îl găsi pe magistrat aşezat, ca 
întotdeauna, la masa acoperită cu suluri de documente. Totul 
era aşa cum fusese de atâtea ori înainte, doar că, atunci când 
Diodorus îşi ridică privirea din acte, păru a nu se simţi în largul 
său. Ochii săi luceau cu o energie tremurătoare, iar mâinile i se 
mişcau peste hârtii ca nişte păsări agitate, mutându-le, 
aranjându-le, după care repeta fiecare mişcare, dar în sens 
invers. 

Pentru a o suta oară, Silenus începu să-şi pledeze cauza. Vorbi 
din nou despre generozitatea ofertei lui Hannibal, despre cât de 
simplă era cererea lui. Menţionă din nou victoriile 
comandantului cartaginez, fiecare un bun exemplu că era 
superior Romei. Două până acum şi aveau să urmeze altele. 
Începu să le numească, dar Diodorus îl opri. 

— Două ai spus? întrebă el. 

— Ticinus... 

— Ticinus? Vorbeşti despre Ticinus? 

— Da. E o victorie mică, dar nu trebuie ignorată. Alături de ea, 
cea de la Trebia... Diodorus îl întrerupse. 

— De ce te joci cu mine? Amândoi ştim că lumea s-a schimbat şi 
toate lucrurile din ea au fost puse sub semnul întrebării. 

Silenus nu ştia aşa ceva, dar răspunse detaşat, ca şi cum s-ar fi 
jucat cu interlocutorul său. 

— Da... şi cum s-a întâmplat acest lucru? 

— Ştii foarte bine cum s-a întâmplat. Nebunul acela pe care-l 
serveşti tu... A transformat Italia într-o măcelărie. Ştiu că te 
bucuri de triumful de la Trasimene, dar nu mă lua de prost. 

— Trasimene? 


Diodorus se uită lung la el. La început, îl fixă cu o expresie 
ostenită de dezgust. Dar, cu cât îl privea mai mult, cu atât 
dezgustul începu să se transforme în neîncredere. Silenus nu-şi 
putea masca perfect dezorientarea, iar ochii politicianului 
detectară imediat confuzia lui. 

— Chiar nu ştii de Trasimene? 

Silenus abia îşi amintea numele locului, dar nu voia să fie prins 
pe picior greşit de omul acesta. 

— Puţine sunt pe lumea asta lucrurile pe care nu le ştiu, 
cumnate, dar unele evenimente mi-ajung la urechi cu 
încetineală. Ezită timp de o secundă. Poate că tu ştii detalii pe 
care eu nu le cunosc. 

— Ce contează detaliile? Fie ştii, fie nu ştii. E adevărat, ceea ce 
am aflat e greu de crezut. Cumva, comandantul tău a 
transformat însuşi pământul într-o capcană. L-a ucis pe 
Flaminius şi i-a măcelărit armata ca şi cum ar fi fost un cârd de 
găini adunate într-un ţarc. Nu mi-am închipuit niciodată că voi 
apuca să aud aşa ceva. 

Magistratul se ridică şi aduse o carafă de vin şi un pahar. Era 
devreme, într-adevăr, dar Silenus descoperi că şi lui îi era sete. 
Se îndreptă către carafa şi bău direct din ea, suficient cât să 
simtă efectul vinului asupra trupului său. Diodorus îi luă carafa 
din mâini şi îşi umplu din nou paharul. Aşa trecură câteva 
minute, în care cei doi plimbară carafa de la unul la celălalt, 
fiecare fiind cufundat în propriile gânduri. 

Diodorus fu primul care-şi ridică privirea. 

— Mai e valabilă oferta comandantului tău? 

Peste patru ore, în cursul după-amiezii, cei doi bărbaţi mergeau 
grăbiţi prin coridoarele din partea inferioară a fortăreței. În 
sfârşit, Diodorus găsise argumentul care să-i canalizeze 
acţiunile. Se dedică misiunii cu o concentrare plină de emoție şi 
agitaţie care-l surprinse pe Silenus, dar care se dovedi un lucru 
pozitiv. Planul se desfăşurase aşa cum îşi imaginase, deşi el 


fusese martor mai mult la faza următoare decât la evenimentul 
eliberării.  Asasinii îşi îndepliniseră misiunea şi suferiseră 
consecinţele. judecând după măcelul de pe holuri, gărzile 
romane uciseseră cel puţin câte trei 


turdetani de fiecare. Ibericii care supravieţuiseră nu se vedeau 
nicăieri, deoarece se ascunseseră în mulţimea de cetăţeni 
anonimi. 

Călcând peste şi pe lângă cadavre, atent să nu alunece pe 
podeaua plină de sânge, Diodorus îl preveni pe Silenus să se 
pregătească pentru cât de jalnic arăta prizonierul. Romanii se 
purtaseră cu el fără milă. Diodorus descrise torturile la care 
fusese supus, iar Silenus tresări ascultându-l. Îi puseseră mii de 
întrebări. Hanno nu le dăduse însă niciun răspuns. 

— L-au maltratat, spuse Diodorus. Se afla în faţa uşii de la celula 
lui Hanno şi se agita să găsească cheia potrivită, cu mâna 
tremurându-i din încheietură, ceea ce făcea această sarcină 
simplă să devină una dificilă. Fiecare zăngănit al legăturii de 
chei răsuna în tot holul. Nu i-au provocat vreo rană gravă. Încă 
are toate membrele şi degetele, dar a suferit Să nu-ţi închipui că 
nu a suferit. 

Silenus atinse umărul lui Diodorus. 

— Zici că nu le-a răspuns la întrebări? 

— Niciun cuvânt trădător nu i-a alunecat de pe buze, şopti 
Diodorus. L-au ameninţat cu lucruri care ar face penisul oricui să 
se zbârcească şi părul să încărunţească pe loc, dar nu a rostit 
niciun cuvânt din ce doreau de la el. Se ridică la înălţimea 
numelui său de Barca. 

Magistratul găsi cheia potrivită şi o introduse în încuietoare. Se 
aplecă s-o rotească şi apoi împinse cu umărul uşa cu ramă din 
fier. Silenus îl urmă în celulă fără nicio tragere de inimă. 
Trunchiul lat al lui Diodorus îi bloca vederea. Lui Silenus îi veniră 
în minte imagini legate de diversele tipuri de desfigurare, de 


nuditate, de tot felul de moduri în care-l putuseră lega pe 
Hanno, dar, când îşi aţinti privirile spre cel de-al doilea frate 
Barca, nu întâlni deloc imaginea la care se aşteptase. 

Hanno stătea pe podea într-un colţ, ca un copil care îndura o 
pedeapsă îndelungată. Era înfăşurat într-o pelerină lungă şi avea 
capul acoperit cu o glugă. Capul i se lăsă în jos. Nu se mişcă 
deloc la intrarea lor. Gândindu-se că Hanno probabil îşi închipuia 
că torţionarii săi reveniseră, Silenus se luptă să-şi găsească 
cuvintele de salut. Înaintă cu mişcări sfioase, cu un braţ întins 
pentru a atinge genunchiul prizonierului. 

— Hanno Barca, şopti el în cartagineză. Hanno, am venit cu 
binecuvântarea lui... 

Diodorus trecu pe lângă el. Îşi puse braţele sub cele ale lui 
Hanno şi îi făcu semn grecului că ar trebui şi el să facă la fel. 
Văzând spaima de pe faţa lui Silenus, spuse: 

— Ţine-ţi discursurile pe mai târziu. Vino, hai să facem asta cât 
mai repede. 

Târâră trupul războinicului între ei, îl aşezară într-o căruţă, îl 
acoperiră şi porniră pe aleile lăturalnice ale cetăţii. Diodorus îşi 
luă rămas-bun aproape de docuri, împuindu-i urechile lui Silenus 
cu tot felul de laude la adresa lui Hannibal, cu jurăminte de 
prietenie tainică, cerând în repetate rânduri confirmarea 
bogățiilor care aveau să-i parvină. Se îndepărtă murmurând, 
testând inflexiunile cu care urma să răspundă la întrebările ce 
aveau să-i fie adresate în curând, încercând să găsească rapid 
cele mai plauzibile minciuni, pe care să le spună cât mai firesc. 
Silenus şi încărcătura sa părăsiră cetatea în seara respectivă, la 
bordul unui vas mic care tăia valurile cu o viteză riscantă. După 
atâta aşteptare, Silenus văzu cum se îndepărtau de uscat. 
Vântul care le bătea în pânze putea fi numit de unii furtună, dar 
el îl văzu ca pe o binecuvântare. Negustorul sărac care 
conducea corabia ştia, fără să întrebe, că misiunea lor era 
secretă şi periculoasă. Ţinu pânzele sus şi parcurse întinderea 


agitată a mării aşa cum ar fi călărit pe spinarea unui taur 
înfuriat în micul adăpost al corăbiei, cei doi bărbaţi se înghesuiră 
unul în altul pentru a se feri de frigul nopţii şi de picăturile de 
apă. Hanno fu trezit de legănarea valurilor. Îşi aţinti privirea 
asupra grecului şi îl cercetă cu atenţie, ca şi cum ar fi încercat 
să-i regăsească faţa în vreo parte a memoriei sale. Silenus 
încercă în repetate rânduri să-l facă să vorbească, dar Hanno nu 
rupse tăcerea decât atunci când vru 


el. 

Într-un final, în întunericul nopţii, Hanno spuse: 

— Din ghearele unui grec... Silenus îi duse fraza la sfârşit: 

— ... şi în mâinile unui vechi prieten. Pe toţi zeii, trebuie s-o fi 
dus bine dacă ai părăsit camera aceea cu vorbe glumeţe. Ţi-e 
foame? Am adus mâncare, de frică să nu fi fost lăsat să 
flămânzeşti. 

Hanno negă printr-o mişcare a capului. 

— Romanii cred că mâncarea bună şi carnea îl fac pe om să fie 
moale. Aşa că mi-au dat carne în locul hranei simple pe care o 
preferă ei. Cuvintele îi fură întrerupte de un acces de tuse. Tăcu 
vreo câteva clipe, după care şopti: M-au hrănit astfel încât să fiu 
mai puternic în faţa întrebărilor lor. 

— Nu te mai gândi la asta, spuse Silenus. S-a terminat Gata. Ai 
părăsit temniţa aceea şi nimeni nu trebuie să vorbească despre 
ce s-a întâmplat acolo. Eu nu te voi trăda niciodată, aşa cum nici 
tu nu ți- ai trădat ţara. Asta e tot ce trebuie să ştie ceilalţi. 

Pe faţa lui Hanno se întipări o expresie ce sugera că era în stare 
să schiţeze un zâmbet slab. Dar n- o făcu. Pur şi simplu, îşi 
cufundă privirea în ochii celuilalt bărbat într-un mod care 
aducea cu o declaraţie, cu o întrebare şi reducea totul la tăcere. 
Silenus fu nevoit să-şi ferească privirea. 


— Şi, când te gândeşti, spuse el, că a fost o vreme în care 
credeam că suntem la numai câteva cuvinte distanţă de a 
deveni amanti. 

Hanno închise ochii, ca şi cum gândul acesta îl durea. 


Aerul de deasupra Romei vibra din cauza unei energii sălbatice, 
tremurătoare, din cauza ciudei şi a mâniei, a speranţei şi a 
patimilor, a fricii de zei, şi era plin de speranţa vie că forţele 
divine aveau să zâmbească în curând poporului roman. Pe alei, 
la terme şi în pieţe, romanii nu vorbeau despre altceva decât 
despre situaţia în care se aflau şi despre cum s-o remedieze. 
Puţine erau opiniile coerente, dar tonul discursurilor se 
schimbase. Uimirea produsă de lupta de la Trebia era acum o 
amintire îndepărtată; disperarea de după Trasimene dispăruse; 
ideea invincibilităţii lui Hannibal fusese uitată. În locul lor, în 
inimile romanilor ardeau flăcările unei furii pline de indignare. 
Sub conducerea lui Fabius, irosiseră un anotimp întreg 
prefăcându-se a fi laşi. Suferiseră umilinţă după umilinţă. Când, 
în sfârşit, bătrânul păruse a-l avea pe african în puterea lui, îl 
lăsase să-i scape printr-un şiretlic ieftin, plin de laşitate. Era 
nevoie ca lucrurile să se schimbe cât mai curând, la toate 
nivelurile şi în mod decisiv. 

La întoarcerea sa în Roma, dictatorul fu primit cu răceală. 
Străbătu străzile capitalei cu demnitatea şi buna-cuviinţa care îl 
caracterizau de-o viaţă, înconjurat de cei credincioşi lui. Nu dădu 
niciun semn de sfială, niciun indiciu că s-ar gândi cu regret la 
strania sa campanie. Îşi depuse funcţia de dictator în mâinile 
Senatului fără să-şi ceară iertare în vreun fel. Această aparentă 
indiferenţă la critica publicului îi făcu pe oameni să se unească 
împotriva lui. Nevasta unui senator îl porecli Fabius-cel-care- 
Amână. Numele se impuse. Copiii îl necăjeau pe stradă. Îi 
adresau insulte care rar erau inteligibile - rostite în grabă, frica 


şi râsul împleticindu-le limbile -, dar priveliştea tinerilor care 
mergeau încoace şi-ncolo prin anturajul dictatorului avu un efect 
dăunător pentru reputaţia sa. Suficient de dăunător încât un 
actor ambulant putea rămâne nepedepsit după ce-l înfăţişă pe 
dictator complet orb, o creatură slabă care se plângea că 
testiculele îi căzuseră din săculeţii care le ţinuseră până atunci. 
Până la sfârşitul spectacolului - care stârnea hazul unei mulţimi 
din ce în ce mai numeroase -, actorul era în genunchi, 
căutându-şi biluţele. Publicul râdea tot mai tare, întrucât cetatea 
nu simţise de mult gustul veseliei. Cu toate acestea, odată 
revenită voia bună, se întrevedea un nou 


viitor. Alegerile confirmară acest lucru. 

Terentius Varro fu primul care îmbrăcă toga cu bordură roşie, de 
consul. El, care protestase atât de mult faţă de tacticile de 
amânare ale dictatorului, deveni repede alegerea publicului, îşi 
petrecuse veşmântul în jurul pieptului său mare şi mergea cu un 
braţ îndoit, astfel încât să-i iasă în evidenţă bicepsul 
proeminent. Deşi nu provenea chiar din popor, ştia cum să fie 
pe placul mulţimii, lăudându- se în mod grosolan că familia sa se 
ocupase odată cu măcelăria. Cetăţenii - atât cei săraci, cât şi cei 
bogaţi - voiau fapte, iar el ştia acest lucru. Nu era doar o 
chestiune de onoare, de mândrie naţională sau de răzbunare a 
vieților pierdute. Adevărul era că oamenii flămânzeau. 
Rezervele de alimente se împuţinaseră. Transporturile de bunuri 
care traversau ţinutul în mod normal fuseseră stopate prea mult 
timp. Italia, care revenea de drept stăpânirii Romei, îşi pierduse 
echilibrul. Varro jura să îndrepte toate acestea prin metoda 
tradiţională a poporului roman - lupta în câmp deschis. În 
discursul de acceptare a funcţiei de consul, el aminti Senatului 
că îl mai privise o dată pe Hannibal în faţa lui respingătoare, cu 
câţiva ani în urmă, în cetatea lui, Cartagena. Jură ca, data 
următoare când avea să-l zărească, să fie ultima zi în care 


africanul să mai dea ordine. Avea să se lupte chiar în ora 
respectivă şi să ducă acest conflict la bun sfârşit. 

Poporul primi aceste vorbe cu urale. Dar adânc în inima 
romanilor se afla un miez de precauţie, un fel de geamăn care 
voia mereu să calmeze pasiunile fratelui său. Astfel, în cealaltă 
funcţie de consul fu ales Aemilius Paullus, care era deja veteran 
în Senat: până atunci, fusese însărcinat cu conducerea 
provinciei Iliria. Arborele genealogic al acestei alegeri mai 
mature nu se intersecta deloc cu vreo familie de măcelari. Era 
un prieten al fraţilor Scipio şi îşi făcuse ucenicia chiar sub 
comanda lui Fabius. Într-adevăr, se zvonea că, în seara de după 
alegeri, Aemilius cinase acasă la fostul dictator, ascultând 
sfaturile bătrânului şi însuşindu-şi parte din opiniile acestuia. 
Dar, dacă era adevărat, atunci el era suficient de înţelept să n-o 
recunoască. 

Numindu-i pe aceşti doi oameni pentru a rezolva chestiunea 
războiului, Senatul luă în serios susţinerea lor. Pe lângă cele 
patru legiuni care se aflau deja pe câmpul de bătaie, mai 
convocară încă patru. Măriră numărul de soldaţi din fiecare la 5 
000 şi le ceru aliaţilor să ofere un număr egal de oameni. Peste 
o sută de membri părăsiră Senatul pentru a sluji în armata care 
urma să lupte în anul care venea. Deşi mergeau la război, 
oamenii se simțeau însufleţiţi de un val euforic de entuziasm. 
Aveau să desfăşoare pe câmpul bătălie o armată cum nu fusese 
alta pe lume - 80 000 de soldaţi care aveau să ridice sabia 
pentru Roma. Soarta poporului le era la îndemână. Trebuia doar 
ca ei să-şi amintească despre asta şi să întindă mâna. Erau 
romani, în fond. 

Un alt punct de interes în ceea ce privea alegerile anului nou - 
un eveniment care era cât pe ce să treacă neobservat din cauza 
harababurii legate de desemnarea consulilor - fii ridicarea lui 
Publius Scipio la rangul de tribun. Ca atare, acesta era însărcinat 
cu protejarea vieților, proprietăţilor şi bunăstării poporului. 


Tânărul, fiul fostului consul, salvatorul tatălui său la Ticinus, cel 
care şoptea în urechea dictatorului, pornise pe o cale de 
ascensiune discretă. 


Pentru Hasdrubal, fraţii Scipio erau o pacoste constantă, o 
viperă cu două capete care ameninţa să agite întreaga lberie şi 
să stârnească o rebeliune. Probabil că veştile despre bătălia de 
la Trasimene ajunseseră rapid la urechile celor doi Scipio, pentru 
că strategiile lor se schimbară pe parcursul ultimelor săptămâni 
ale verii. Deveniră prudenţi. Îşi concentrară atenţia asupra 
intrigilor politice. Cele două tabere se lansară într-un joc de 
manevre strategice, făcând presiuni una asupra celeilalte, 
abordându-se şi evitându-se, încăierându-se la graniţa dintre 
zonele lor de influenţă, dar fără să se înfrunte în mod direct. 
Ambele părţi începură să curteze diferite triburi, urmărind 
fiecare să instige triburile autohtone unele împotriva celorlalte 
sau împotriva altor populaţii iberice, după cum era mai 


convenabil pe moment. Era un joc complicat, care nu se 
potrivea deloc firii tânărului Barca. Abia dacă reuşea să ţină 
minte cine cui îi era loial, cine era duşmanul cui şi de ce sau ce 
trădare dublă sau chiar triplă se pregătea în orice moment. 
Dacă nu l-ar fi avut pe Noba, cu memoria sa labirintică, atunci, 
cuprins de frustrare, ar fi răsturnat tabla de joc de mult. 

În toamnă, enervat de lipsa unor confruntări directe şi cuprins 
de senzaţia sumbră că şansele nu erau de partea lui, Hasdrubal 
forţă o înfruntare militară directă. Armata sa era împărţită - 
jumătate din forţele sale patrulau sudul extrem al peninsulei, 
atente ca nu cumva vreun trib să pornească o rebeliune -, dar 
apelă la o rezervă nouă de trupe adunate din regiunea râului 
Tagus, alcătuite în mare parte din carpetani. Erau recruți 
proaspeţi, numeroşi, dar, de la campania dură condusă de 


Hannibal împotriva lor, nu chiar fericiţi în privinţa destinului care 
li se anunţa. Era posibil să nu fi fost prea doritori să lupte, dar, 
ca toţi oamenii, aveau s-o facă pentru a-şi salva vieţile. Dacă 
erau flancaţi de fiecare parte de trupele sale cele mai bune, 
alcătuite din soldaţi africani, atunci simplul instinct de 
conservare avea să-i facă utili. 

Când se ivi ocazia să-i surprindă pe cei doi Scipio, într-un loc 
oarecare de lângă Dertosa, Hasdrubal profită de ea. Se gândea 
că, în sfârşit, avea să-i ia prin surprindere. Romanii se grupară în 
formaţia lor ordonată cu o eficienţă uimitoare şi, la primul val de 
sulițe aruncate de veliţii latini, carpetanii ieşiră din formaţie. 
Mulţi dintre ei erau nemulţumiţi că fuseseră forţaţi să intre în 
luptă, iar priveliştea măcelarilor romani, aşezaţi ordonat, îi 
copleşise pe toţi. Se mişcară agitaţi, fiecare rând împingându-l 
pe cel din spatele său şi creând astfel dezordine în toată 
armata. Un tumult de confuzie străbătu oastea, de la un soldat 
la altul. Trupele africane rămaseră pe loc, dar numai pentru 
puţin timp. Îi văzură pe romani înaintând prin rândurile de iberici 
ca un râu împingând un zăgaz neîncercat. Ar fi putut să atace 
duşmanul de pe flancuri, dar sorții nu fură de aşa natură în ziua 
respectivă. În loc să înainteze, se întoarseră, apoi se retraseră 
cu repeziciune. Astfel, soarta bătăliei fu hotărâtă. 

Hasdrubal striga ordine pe care mesagerii săi le trimiteau cât 
puteau de bine. Dar frica îi poate înmuia pe oameni mai repede 
decât o ploaie de vară. Hasdrubal auzise despre astfel de 
lucruri, dar nu văzuse niciodată aşa ceva. În ziua aceea, romanii 
nu se luptară prea mult, ci uciseră. Deşi în retragere, africanii nu 
intrară în panică, aşa că majoritatea furiei războinice a 
romanilor se concentră asupra ibericilor. Soldaţii latini înaintară 
cu repeziciune, hăcuind şi înjunghiind spinările recruţilor 
speriaţi, tăindu-le tendoanele tibiilor, înfigând săbiile în 
moliciunea din spatele genunchilor. 


La Dertosa muriră peste o mie de iberici. Căzură doar câteva 
sute de africani, dar aceste pierderi nu fură nimic în comparaţie 
cu ostilitatea pe care o insuflară pe toată suprafaţa lberiei. 
llergeţii din nordul peninsulei lăsară deoparte orice aparenţă de 
imparţialitate. Se dădură complet de partea Romei, consfinţind 
alianţa printre capetele tăiate ale delegaților cartaginezi. 
Vaccaeii - deşi teritoriul lor era la oarece depărtare, spre nord- 
vest - îşi anunţară dezertarea în favoarea Romei. Era cunoscut 
că şi turdetanii, pentru care Hannibal atacase Saguntumul, se 
aflau în corespondenţă cu fraţii Scipio. Andobales jură că 
tratatul dintre oretani şi cartaginezi era încă valabil, dar 
Hasdrubal auzea, pe lângă tot ce spunea acesta, şi cuvintele 
Bayalei, care-l preveneau asupra lui, aşa că nu avea încredere în 
el. Din păcate, nu putea decât să continue, ca şi cum ar fi avut. 
Sosiră veşti despre o revoltă prea importantă la nivel simbolic 
pentru a fi ignorată. Carpetanii, auzind de pierderile suferite la 
Dertosa, se ridicaseră din nou, declarându-şi independenţa atât 
faţă de Cartagina, cât şi faţă de Roma. Hasdrubal îşi aminti 
conversațiile avute cu Hannibal în timp ce mărşăluiau cu soldaţii 
către aceleaşi popoare, cu câţiva ani în urmă. Amintirile erau 
aproape dureroase: ei doi călare vorbind, în fruntea unei armate 
întregi. În momentul acela, Hasdrubal nu-şi imagina prea bine 
povara pe care o aduce cu sine poziţia de conducător. Chiar şi în 
lumina violenţei sângeroase a campaniei, era totuşi o amintire a 
unor vremuri inocente. 


Dar amintirile nu sunt de niciun folos dacă nu luminează în 
vreun fel circumstanţele prezente. Cu acest gând în minte, 
Hasdrubal acţionă - de data asta fără să fie mânat de 
sentimente, ci de o fermitate rece. Trupele cantonate în sud 
tocmai se întorseseră din misiunea lor de patrulare. Le mobiliză 
din răgazul scurt de care beneficiaseră, porni în marş forţat spre 


ele şi, consultându-se cu Noba, plănui să reacționeze la trădarea 
ibericilor cu alta şi mai mare. 

Carpetanii întâmpinară armata care se apropia de teritoriul lor 
în maniera lor obişnuită: ca un furnicar dezordonat, pus în 
mişcare mai degrabă de curaj decât de vreo strategie. 
Hasdrubal făcu în aşa fel, încât armata sa să ajungă în câmpul 
vizual al hoardei către sfârşitul zilei. Îşi aşezară tabăra, dând de 
înţeles că aşteaptă bătălia din ziua următoare. Aşa cum făcuse 
Hannibal cu prilejul ultimei lor întâlniri, Hasdrubal îşi puse 
oamenii în mişcare în toiul nopţii. Dar, de data aceasta, ordonă 
celei mai mari părţi a infanteriei sale să se retragă mai mulţi 
kilometri, cât să se asigure că ibericii nu aveau să atace a doua 
zi. În acelaşi timp, trimise întregul corp de cavalerie într-o 
misiune, sub conducerea lui Noba. Cunoştea foarte bine zona 
respectivă şi se folosi de aceste informaţii în dirijarea traseului 
nocturn. 

În zori, cavaleria se năpusti nu asupra hoardei de carpetani, ci 
peste soțiile şi copiii lor lipsiţi de apărare, aflaţi la câţiva 
kilometri distanţă. Pătrunseră cu uşurinţă prin barierele de 
apărare a principalului lor oraş şi năvăliră pe străzile 
sărăcăcioase, măcelărind bărbaţii în putere. Hasdrubal ordonase 
capturarea tuturor femeilor aflate la vârste fertile. Destul de 
multe îndeplineau această condiţie. Fură legate şi trimise pe jos 
către Cartagena, prizoniere pentru a asigura semnarea de către 
carpetani a unui nou tratat de loialitate. 

Toate acestea reprezentară munca unei singure zile. Bărbaţii de 
pe câmpul de bătălie nu aflară despre această situaţie până la 
sfârşitul zilei, moment în care nu-şi puteau descărca furia. În 
schimb, îşi petrecură noaptea în dezorientare şi nelinişte. Mulţi, 
disperaţi la aflarea sorții familiilor lor, se strecurară din tabără 
sub acoperirea nopţii, sperând să-şi găsească soțiile şi fiicele în 
siguranţă. Între timp, Hasdrubal dădu ordin infanteriei să 
înainteze din nou. La ivirea zorilor, atacă rămăşiţele descurajate 


ale armatei carpetanilor. Măcelul fu rapid şi uşor. În acea seară, 
acceptă o invitaţie să negocieze cu căpetenia carpetanilor, 
Gamboles. De fapt, nu erau multe de negociat. Diatriba lui 
Hasdrubal fu şi mai muşcătoare din cauza oboselii, a 
resentimentelor şi a dezgustului faţă de propriile tactici. 
Femeile, spuse el, nu aveau să fie rănite atât timp cât cele două 
popoare erau prietene. Dar, în cazul când Cartagina se va vedea 
trădată, atunci fiecare dintre ele avea să fie umplută cu 
sămânţa cartaginezilor, pentru a da naştere unei armate de 
corcituri în viitor. 

— Mă înţelegi? întrebă el. Carpetanii nu trebuie să se mai 
răscoale niciodată. Au fost învinşi dincolo de speranţa vreunei 
victorii viitoare. Nu fi nebun. Să nu ascunzi planuri de răzbunare 
în inimă! Să nu pleci de aici cuprins de ciudă. În loc de asta, 
înţelege că am fost mai generos decât meritaţi. Spune lucrul 
acesta oamenilor tăi! Vorbeşte-le simplu, astfel încât să te 
înţeleagă şi să-ţi audă vocea pentru ultima oară înainte de a 
veni cu mine, ca oaspete al meu, în Cartagena. Fă exact cum 
am spus, pentru că, îţi făgăduiesc, Gamboles, dacă aud o 
singură şoaptă de revoltă, femeile voastre o să sufere. Ca şi 
tine. O să-ţi retez capul de pe umeri şi o să ţi-l înfig cu nasul în 
fund. De atunci încolo, poporul tău, fiecare dintre oamenii tăi, va 
mânca numai rahat. 

Hasdrubal plecă, obţinând toate promisiunile cerute. Nu fusese 
o înfruntare teribil de satisfăcătoare, dar, în mod sigur, cel mai 
bun aranjament pe care putea să-l obţină în acele condiţii. Nu se 
mai gândise vreodată la astfel de acte de cruzime. Nu avea nicio 
dorinţă să pună în aplicare vreuna dintre aceste pedepse, dar 
nici nu putea lăsa imperiul tatălui său să se prăbuşească sub 
propriii ochi. Având în vedere circumstanţele, era una dintre 
cele mai reuşite acţiuni ale sale, deşi nu se simţea deloc mândru 
de ea şi nu credea cu adevărat că Fortuna se alăturase cauzei 
sale. 


Finalizând această misiune, se îndreptă către Cartagena. Cele 
zece zile de care avu nevoie pentru a ajunge în capitală trecură 
ca o învălmăşeală, un tumult de mişcare, agitaţie şi dorinţă 
profundă şi arzătoare de a-şi vedea din nou soţia şi de a-i simţi 
picioarele încolăcite pe după şoldurile sale. La sosire, nu se 
ocupă de nicio problemă, ci merse direct în apartamentul său 
personal. Intrând în prima cameră, strigă: 

— Nevastă, vino acum! Am nevoie să te străpung! 

Fără să se sinchisească, îşi lăsă spada să cadă pe pardoseala de 
piatră, azvârli mantia pe un scaun şi înşfăcă o carafă cu vin. 
Făcu toate acestea din mers şi intrase de ceva vreme în 
încăpere, când zări două siluete întinse pe canapele. Se uită 
lung la ele, cu gura căscată, cu toată uluirea pe care ar fi 
încercat-o dacă ar fi văzut două vedenii. Ţinea carafa la 
jumătatea distanţei dintre braţ şi gură, lăsând vinul să picure pe 
jos. 

Silenus îi aruncă o privire lui Hanno şi spuse: 

— Ciudată întâmpinare! 


Era aproape insuportabil să se gândească la asta, dar Imilce nu 
se putea abţine să nu facă acest lucru în mod repetat, zi de zi. 
Îşi amintea mereu că tânărul Hamilcar se apropia de cea de-a 
patra aniversare şi că trecuseră trei ani lungi de când tatăl său 
nu-l mai văzuse. Îşi amintea cum arătaseră cei doi în ziua 
dinaintea plecării lui. Hannibal ţinuse băiatul în braţele sale 
musculoase, privindu-l şi şoptindu-i lucruri care, spusese el, erau 
numai pentru urechile pruncului. Picioarele copilaşului se 
legănau sub braţele tatălui său, dolofane şi încântătoare; 
trăsăturile le avea încă rotunjite, iar degetele 

- grăsuţe. Băiatul îşi ascultase tatăl plin de răbdare, cel puţin 
câteva momente. Apoi se răsucise, se eliberase din strânsoare şi 


fugise la joacă. Hannibal îşi înălţase privirea către ea, ridicase 
din umeri, zâmbise şi spusese ceva de care nu putea să-şi 
aducă aminte, chiar dacă şi-l imagina mereu mişcându-şi buzele 
şi îşi dorea să se poată apropia de amintirea respectivă, să-şi 
pună urechea pe buzele lui, să le simtă atingându-i în treacăt 
pielea. 

O durea gândul cât de mult se schimbaseră acum, atât el, cât şi 
ea, cum zilele, lunile şi anii se îngrămădiseră între acel moment 
şi acesta. Ştia că soţul ei suferise răni care aveau să-l marcheze 
pe viaţă. Ştia că-şi pierduse vederea la un ochi şi că îndurase 
greutăţi pe care abia dacă şi le putea imagina. Putea să fie cu 
totul alt om data viitoare când avea să-l vadă. La fel, Micul 
Ciocan avea să fie aproape de nerecunoscut pentru Hannibal. 
Crescuse ca o viță-de-vie care se înalţă către cer. Nu se mai 
clătina pe picioarele nesigure, ci ţâşnea prin apartamentul lor ca 
un ghepard. Îşi dădea seama că fiul considera Cartagina casa 
lui. Întindea mânuţele după Sapanibal şi Sophonisba total liniştit 
şi plin de o indubitabilă afecţiune. Acestea se bucurau de toate 
aceste răsfăţuri, chiar dacă glumeau că trebuiau să preţuiască 
puţinii ani pe care băiatul îi mai avea de petrecut în compania 
femeilor. Chiar şi Didobal se înmuia în prezenţa băiatului. 

De-a lungul anilor, Imilce îi vorbise fiului ei despre tatăl său, aşa 
cum făcuseră mulţi alţii. Copilului i se amintea mereu al cui fiu 
era şi cât de multe se aşteptau de la el. Dar, în curând, începu 
să se teamă că vorbele ei nu găseau vreun punct de sprijin în 
memoria lui. În timp ce ea vorbea, băiatul se uita absent în gol. 
Când discuţia lua sfârşit, se îndepărta de ea, mereu politicos, 
dând din cap când se aştepta acest lucru de la el sau 
răspunzând când i se puneau întrebări - dar ştia că, în interiorul 
lui, băiatul avea un gol. Hannibal nu fusese în preajma lui decât 
un an din cei patru ai vieţii băiatului, un interval aproape 
nesemnificativ, în mintea copilului, tatăl nu putea să fie decât o 
fiinţă închegată din cuvinte, o închipuire, un personaj precum 


cele ale poveştilor din bătrâni. Nu prea diferit de zei: ca şi ei, era 
partea nevăzută a existenţei zilnice, în care trebuia să creadă, 
de cele mai multe ori fără nicio dovadă concretă. 


Într-o după-amiază, tocmai când medita la aceste lucruri, fu 
vizitată de Sophonisba. Imilce se întinsese pe canapeaua de la 
marginea salonului ei, de unde se vedea grădina. Ca de obicei, 
nu avea nicio ocupaţie, nicio responsabilitate, iar Hamilcar era 
prins într-o activitate care nu necesita atenţia ei. Sophonisba 
intră în urma servitoarei. Nu aşteptă ca aceasta să-i anunţe 
venirea, aşa cum se obişnuia în gospodăriile cartagineze, ci 
trecu pe lângă femeie şi se lăsă pe canapea, lângă cumnată. 
Servitoarea încercă preţ de câteva momente să vestească 
sosirea musafirei, dar apoi renunţă. Se retrase, cu o expresie de 
iritare. Văzând acest lucru, Imilce aproape că o certă pe loc. Nu 
se cădea ca o servitoare să judece acţiunile stăpânilor săi. Dar 
Sophonisba nu era în stare să mai aştepte, aşa că începu să 
vorbească. 

— Dacă eşti bună cu mine, spuse ea, îţi voi spune un secret. 
Totuşi, trebuie să-mi promiţi că n-o să spui nimănui despre asta. 
Dacă mă trădezi, nu te voi ierta niciodată. Vei avea în mine un 
duşman neînduplecat pentru tot restul vieţii. Promiţi? 

Instinctiv, Imilce se uită spre ea cu o privire gravă. Vorbele 
Sophonisbei treziseră în ea o doză ilogic de mare de teamă. Nu 
putea supravieţui în locul acesta cu Sophonisba drept duşman. 
Destăinuirea secretelor scotea la iveală atât camaraderia, cât şi 
indiciul că altcineva era exclus. Inima îi bătu un pic mai tare, 
chiar dacă ştia că ar fi fost necugetat să vadă ceva prevestitor 
de rău în spusele fetei. Pe faţa tinerei cartagineze se citeau 
buna dispoziţie şi afecțiunea. Amenințarea ei nu era decât o 
tachinare între prietene. 

— Bineînţeles. Spune-mi, zise Imilce. 


— Mi-am petrecut noapte în sălbăticie cu Masinissa, spuse 
tânăra. 

Se opri, pentru a spori efectul dramatic, cu buzele strânse, o 
privire şireată în ochi şi, pe de-a- ntregul, dureros de frumoasă, 
îi spuse că ea şi logodnicul ei se furişaseră afară din oraş cu o 
seară în urmă, ea călare în faţa lui, pe spinarea fără şa a unui 
armăsar. Plecaseră printr-o poartă laterală, trecuseră prin 
aşezarea ţăranilor, ieşiseră în câmp şi ajunseseră la livezile de 
pe dealuri. Cerul era senin dintr-un orizont în altul. Era un fundal 
albastru-închis, însufleţit de nenumărate stele. Pământul însuşi 
părea nesfârşit, aranjat în cute care se întindeau către inima 
continentului. Uneori, treceau pe lângă focurile de tabără 
aprinse de cei care lucrau câmpul sau vedeau focurile de 
semnalizare ale soldaţilor, dar, în mare parte, noaptea fusese 
numai a lor. 

Imilce o certă pentru nechibzuinţă şi pericolul la care se 
expusese - fără să mai vorbească despre cât de tare îşi 
periclitase reputaţia şi chiar perspectiva căsătoriei. În fond, abia 
dacă se logodiseră şi era nevoie să mai treacă puţin timp până 
la căsătorie. Dar Sophonisba întâmpină aceste observaţii cu 
hohote de râs. În ceea ce priveşte pericolul, când spusese că 
plecase singură cu Masinissa, se referise la „singură” în termeni 
aristocratici. Fuseseră însoţiţi de un alai de cincizeci de călăreţi. 
Cât despre reputaţie, pentru ea nu conta nimic mai mult decât 
puterea legăturilor ei cu familia; şi pentru Gaia, tatăl lui 
Masinissa, nimic nu conta mai mult decât siguranţa regatului 
său. Toată lumea dorea ca ei să se căsătorească, aşa că, era 
sigură, totul avea să fie trecut cu vederea. Şi, oricum, auzise 
cum că Didobal însăşi fusese la fel de zburdalnică precum un 
şacal în tinereţe. Avea câteva secrete cu care s-o ţină sub 
presiune, lucruri pe care nu i le divulgase nici măcar lui Imilce, 
deşi îi era soră. 


— Aşadar, să-ţi spun ce s-a întâmplat? întrebă Sophonisba. Sau 
e nevoie să-mi găsesc altă confidentă? 

Imilce îşi strânse buzele într-o linie încordată, menţinând 
expresia de reproş cât mai mult. Dar această aparenţă 
ascundea sentimente foarte diferite. Mereu o uimea felul în care 
Sophonisba acapara lumea şi cum acţiona în ea. Nu era vorba 
doar de faptul că, uneori, lua în râs tradiţia şi împrejurările, ci 
mai degrabă încrederea relaxată cu care o făcea. Privind-o lung, 
Imilce îşi dori să aibă o parte din 


puterea acestei tinere; dacă ar li avut o asemenea putere, poate 
că şi ea ar reuşi să găsească o cale de a acţiona cu îndrăzneală 
pentru a rezolva lucrurile care o deranjau. 

În cele din urmă, Sophonisba trecu peste întrebările la care nu 
primise răspuns şi începu să povestească. Deşi Masinissa 
călărea cu repeziciune pentru a o impresiona şi părea să 
ţâşnească dintr-un loc în altul, urmându-şi capriciile, acesta 
avea totuşi o destinaţie în minte. Se opriră lângă o alcătuire 
ciudată, aşezată pe culmea unei creste line, de unde se putea 
vedea ţinutul de o parte şi de alta. Descălecaseră şi merseseră 
dincolo de un perete dărăpănat ce mărginea pătratul unei curţi 
care nu era mai mare decât un ţarc pentru câţiva cai. Într-un 
colţ se înălța un turn, deşi era prea deteriorat acolo unde ar fi 
trebuit să fie mijlocul său. Pământul era presărat cu resturi de 
piatră. 

— Acesta este punctul de pază al lui Balatur, spusese Masinissa. 
Am venit de multe ori aici să mă gândesc la viitorul meu, la 
lumea pe care o s-o construiesc şi la femeia care va sta alături 
de mine în tot timpul acesta. 

Masinissa spusese că Balatur nu mai exista. Murise de mulţi ani. 
Se povestea că fusese un ofiţer cu o reputaţie grandioasă. În 
timp ce se afla în campanie împotriva unui trib din sud, întâlnise 
o prinţesă din neamul autohton, cu pielea închisă. Se 


îndrăgostise atât de tare de ea încât viaţa sa de mercenar în 
slujba Cartaginei îşi pierduse din importanţă. Crezuse că şi ea îl 
iubea şi, cu toate acestea, nu voise să părăsească armata. După 
campanie, se întorsese în Cartagina, dar n-o uitase niciodată. Se 
gândea mereu la ea, zi şi noapte, cu o foame atât de puternică, 
încât simţea că din trup îi fusese smulsă o bucată de carne. 
Ajunsese să creadă că ea îl vrăjise şi că faptul că el nu reuşea s- 
o uite însemna că ea îl dorea în continuare la fel de mult. Într-un 
final, ceruse să fie trimis la acest punct de pază. Îi dădu de 
veste fetei că, dacă ea avea să vină să-l întâlnească aici, puteau 
fi împreună. Dacă avea să-i jure şi ea dragoste, atunci puteau 
fugi împreună şi să-şi construiască o viaţă în altă parte. Îi jurase 
că putea fi mercenar sau cerşetor, pescar sau tâmplar - orice, 
oriunde, atât timp cât putea fi cu ea. Din tumul acela, se uitase 
zi şi noapte către sud, aşteptând un mesager de la prinţesa lui. 
Aşa îşi petrecu 40 de ani din viaţă. Ea nu venise niciodată, iar el 
murise aşteptând-o. 

— Aceasta este povestea lui Balatur, spusese Masinissa, 
terminându-şi relatarea cu un aer teatral, sumbru. 

Sophonisba izbucnise în râs şi îl certă, spunându-i să nu-i mai 
povestească lucruri fără noimă. 

— Bineînţeles că nu a venit la el, spusese ea. Ce prinţesă şi-ar 
abandona poporul pentru a fi cu un om care vrea să fie 
cerşetor? Un asemenea devotament nu e deloc ispititor. Oricum, 
nu s-a născut vreodată un masil care să iubească o singură 
femeie. 

Prinţul declarase că el făcea excepţie. Se aşezase în genunchi şi 
spusese că el era un nou Balatur, un bărbat posedat de o 
dragoste atât de mare, încât eclipsa totul în jur, aşa cum soarele 
întrece în strălucire stelele. După unire, iubirea lor avea să fie 
povestită peste veacuri. Ajutând Cartagina să învingă Roma, 
avea să devină rege. Sophonisba avea să fie regina lui şi, 
împreună, aveau să conducă un imperiu depăşit în glorie numai 


de Cartagina. Îi amintise că nu era un simplu băiat. Era fiul 
regelui Gaia şi avea să se dovedească demn de familia Barca în 
cel mai scurt timp. Jurase acest lucru, punându-şi în joc propria 
viaţă. 

În timp ce rememora cuvintele prinţului, glasul Sophonisbei 
căpătă un ton de insistenţă pasionată. Trase adânc aer în piept, 
sorbindu-le, astfel încât vocea ei deveni un pic aspră, ca şi cum 
ar fi fost încălzită de dorinţă. Dar, când termină această parte a 
povestirii, izbucni în râs şi emoția dispăru de pe figura ei, ca şi 
cum ar fi îndepărtat cu mâna o mască. 

— Îți poţi imagina o astfel de scenă? întrebă Sophonisba. 
Aproape că am izbucnit pe loc în lacrimi, chiar acolo. Lacrimi de 
râs, vreau să spun. 

— Sophonisba! spuse lmilce. Chiar atât de crudă eşti? Mie 
niciodată nu mi-a vorbit astfel un 


bărbat. Nici chiar soţul meu! 

— Şi astfel vedem sinceritatea fratelui meu, răspunse 
Sophonisba. Vezi tu, nu ţi-am spus că, pe tot parcursul acestui 
discurs poetic, prinţul a reuşit să se apropie de mine şi să mă ia 
în braţe. M-a rugat să mă uit la cer şi la pământ, să mă minunez 
de frumuseţea lor - ca şi cum el le-ar fi creat pentru mine! Şi, în 
tot acest timp, încerca să se frece de mine. Pretindea că nu era 
aşa, dar eu puteam să-i simt mădularul întărit. Este, într-adevăr, 
un om alcătuit din două părţi: una este de poet, iar cealaltă, de 
şarpe cu o limbă iscoditoare. Da, cuvintele sale erau frumoase, 
dar, la scurt timp, îmi respira în ureche, spunându-mi că nu pot 
să-l fac să aştepte până atunci. l-am spus că puteam s-o fac şi 
că, dacă avea să mă posede împotriva dorinţei mele, aveam să 
dau ordin să fie urmărit şi ucis prin sfâşiere între patru cai. 

— Sophonisba! Fata izbucni în râs. 


— Exact asta a spus şi el: „Sophonisba!” Părea gata să plângă. 
Ar fi făcut-o, sunt sigură, numai că i-am dat o mică dovadă de 
bunăvoință. 

Lăsă cuvintele să-şi facă pe deplin efectul, aşteptând ca Imilce 
să înțeleagă. 

— Ce fel de dovadă? 

— L-am atins, spuse Sophonisba, arătând cu un deget întins ce 
gest blând şi nevinovat făcuse. L-am rugat să-mi arate lungimea 
iubirii lui, iar când a făcut-o, l-am atins. Abia l-am atins cu vârful 
degetelor şi din el a ţâşnit lauda către zei. 

Imilce schimba feţe-feţe. Ezita între amuzament, uimire şi 
reproş. Într-un final, spuse: 

— Sophonisba, ascultă şi crede ce îţi spun: nu te poţi juca în 
felul acesta cu dragostea bărbaţilor. 

— N-ar trebui să te temi, Imilce, el nu e încă decât un băiat, nu 
un bărbat. Deşi, da, plin de entuziasm. Şi minunat de înzestrat, 
dacă mă înţelegi... Gândeşte-te, soră! Viitorul rege al Numidiei, 
curajosul Masinissa, care spune că se va alătura lui Hasdrubal în 
Iberia la primăvară - cucerit de atingerea unui deget! Băieţii 
sunt creaturi foarte ciudate. 

— Băieţii devin bărbaţi foarte repede, spuse lmilce. Aşa cum 
fetele se transformă în femei. 

— Da, da. 

Sophonisba îşi turnă un pahar de apă cu lămâie. Goli paharul din 
câteva înghiţituri lungi, la fel de repede ca un truditor însetat. 
Dar, când îşi ridică privirea, chipul ei era din nou un amalgam 
ademenitor de trăsături. Imilce îşi dădu seama că secretul 
frumuseţii consta în faptul că faţa ei te lua mereu prin 
surprindere. Cumva, de fiecare dată când îi vedeai faţa, aceasta 
părea proaspăt creată, ca şi cum trăsăturile ei erau încă ude în 
urma atingerii degetelor unui sculptor. Pe lmilce o lăsa fără 
răsuflare şi îi umplea inima cu căldură fiind apropiate una de 
cealaltă. Masinissa nu avea nicio şansă să-i ţină piept. 


Într-o dimineaţă de la începutul primăverii, Hannibal găsi 
scrisoarea care îl aştepta ca pe un mesaj oarecare. Stătea pe 
masa lui, printre alte suluri de pergament: mesaje din 
Cartagina; inventare şi calcule făcute de Bostar; misive 
neangajante de la diferite state aliate cu Roma, ai căror 
conducători erau dispuşi să poarte discuţii secrete cu el, dar 
care deocamdată nu-i ofereau nimic; şi un document de la 
regele Macedoniei. Pe lângă acestea, avea cea mai puţină 
autoritate, având în vedere că era pe masa unui comandant de 
armată, dar ochii săi se fixară numai asupra ei. Recunoscu 
mărimea papirusului şi emblema sigiliului. A lui. 

Hannibal îi pofti pe secretari să iasă, dând instrucţiuni să nu fie 
deranjat. Singur în căsuţa de ţară, luă loc, alese sulul şi le 
îndepărtă pe celelalte cu antebraţul. Îşi vâri unghia sub pecete 
şi desfăcu papirusul fragil. Acesta scârţâi sub degetele sale, 
aspru şi imperfect, un papirus vechi conceput în cel 


mai bătrân dintre ţinuturi. 

Cuvintele fuseseră însemnate pe el de o mână lipsită de 
sentimente, precisă, formală, mesajul având o înfăţişare la fel 
de oficială ca orice mesaj trimis de Consiliu. Dar cuvintele erau 
ale lui Imilce. Acestea îl atraseră cu forţa unei magii. Îi auzi 
salutul ca şi cum ea însăşi îi şoptea în ureche. Murmură cu voce 
tare răspunsul la întrebările ei legate de starea lui fizică, 
încredinţând-o că era sănătos. Simpla evocare a numelor legate 
de ţinutul său natal aduse o mulţime de amintiri, imagini care 
nu fuseseră defel umbrite de trecerea timpului. Cât despre 
perfidia celor din Consiliu despre care pomenea lmilce, pur şi 
simplu îi provocă furie, aducându-i aminte că nu fusese nevoit 
niciodată să-şi ascundă sentimentele faţă de această femeie. 
Dacă Imilce ar fi fost cu el, Hannibal i-ar fi blestemat pe bătrânii 


mizerabili din Consiliu, care îl pizmuiau şi, din această cauză, îşi 
zădărniceau propriul succes. Cât de mult i-ar fi plăcut să 
vorbească despre toate aceste lucruri cu ea, gol, în pat, 
satisfăcut şi ud încă în urma penetrării. 

Citirea scrisorii se termină prea repede. Timpul necesar 
parcurgerii documentului era dureros de scurt, iar scrisoarea 
lăsa prea multe întrebări fără răspuns. Nu spunea nimic despre 
Micul Ciocan, nicio vorbă despre cum creştea, dacă vorbea sau 
nu, dacă-şi amintea de tatăl lui şi dacă mai semăna la fel de 
mult cu el. Şi cine era această Sophonisba? Sora lui, da, dar 
pentru el o persoană total necunoscută. Nu şi-o putea imagina 
deloc. Trăise departe de ea aproape de când venise ea pe lume 
- un gând care-i dădu o senzaţie stranie, în ideea că aceasta 
aproape ajunsese la maturitate. Era chiar şi mai ciudat că voia 
s-o protejeze, să-l cunoască singur pe acest prinţ tânăr, 
Masinissa, şi să-l judece cum numai bărbaţii o pot face între ei. 
Şi nu, nu era deloc sigur că luase o decizie înţeleaptă trimițând- 
o pe Imilce în Cartagina. Bineînţeles că-şi dorea să fi fost cu el, 
dar cum ar fi putut el fi bărbatul care trebuia să fie cu ea alături, 
iscând în el emoţii pe care nu le-ar vrea observate de vreun alt 
bărbat? Evident, separarea fusese cea mai bună soluţie. 

Nefiind încă pregătit să ruleze la loc papirusul, Hannibal îl duse 
la nas, cu un aer absent, şi îl mirosi. Aromele erau slabe la 
început, ezitante şi timide. Cu cât inspira mai mult, cu atât 
descoperea mirosuri dincolo de aroma uscată a papirusului. 
Simţi ceva din uleiurile mirositoare ale mamei sale. Ceva din 
mirosul palmierilor din Cartagina. O aromă de aer marin, de praf 
cărat de vânturile din deşert. Şi acolo era Imilce. Mirosul ei fu 
ultimul care ajunse la el. Când, în sfârşit, ieşi la iveală, se dovedi 
a fi cel mai puternic. Îi umplea sufletul de o dorinţă atât de 
dureroasă, încât se smulse cu forţa din puterea lui. Aruncă 
scrisoarea pe masă şi o privi de parcă se aştepta să se ridice şi 
să-l atace. Căutase mirosul lui Imilce, dar, găsindu-l, ştia că 


astfel de pasiuni nu-şi au locul în camera unui comandant de 
armată. Erau mai periculoase decât armele sau viclenia 
romanilor. 

Îl chemă pe Gemel şi ordonă ca papirusul să fie rulat şi depus în 
altă parte.. 

— Pune-l undeva în siguranţă, spuse el. În siguranţă şi departe. 
După ce orândui astfel lucrurile, căută printre celelalte suluri cu 
un aer absent. Printre ele nu se afla cel pe care-l dorea, cel de la 
Roma. Cât de nesăbuiţi şi de încăpăţânaţi erau latinii! Alte naţii 
ar fi recunoscut deja pierderea războiului. Ar fi ajuns la o 
înţelegere, aşa cum procedaseră dintotdeauna popoarele 
puternice. Deşi ştia că romanii se formau astfel încât să devină 
un alt fel de popor - în fond, tocmai de aceea era necesar acest 
război -, tot îl uimea faptul că nu se purtau conform uzanțelor. 
Încercă să şi-i închipuie pe bărbaţii Romei, senatorii în camera 
lor, cetăţenii în casele lor din cetate, aliaţii cu diferitele lor 
înfăţişări. Ba chiar vorbi în gând în limba lor, încercând să 
ghicească măcar ce le dictau inimile. De-a lungul timpului, 
făcuse acelaşi lucru cu alte popoare, concentrându-se uneori 
chiar asupra anumitor persoane. Era o tehnică în care îl iniţiase 
tatăl său. 

„Cunoaşterea minţii duşmanului înseamnă să-l învingi“, îi 
spusese Hamilcar. În multe ocazii vorbele sale înțelepte se 
dovediseră adevărate. Cu toate acestea, în cazul romanilor, 
Hannibal nu se împăca 


deloc cu ce îi apărea în minte. 

Începu să se plimbe prin cameră cu un aer absent. Înaintă spre 
uşă şi admiră câmpurile care abia începeau să înmugurească, în 
lumina soarelui care devenea tot mai puternic cu fiecare zi. 
Ceva din mirosul aerului îi aduse aminte cum călărea cu tatăl 
său prin Cartagina primăvăratică, supraveghind pământurile 
familiei. În primii săi ani de viaţă, crezuse că Hamilcar era 


conducătorul tuturor celorlalţi bărbaţi din lume, mai înţelept 
decât oricare altul, mai puternic şi mai curajos. Aproape 
simultan cu această idee, înţelesese că aceste calităţi aduceau 
cu sine şi responsabilităţi. Tocmai de aceea tatăl său fusese 
chemat să înăbuşe revolta mercenarilor cu atâta asprime. 
Tocmai de aceea plecase în Iberia pentru a construi un imperiu. 
Tocmai de aceea nu putuse ierta Roma pentru crimele comise 
împotriva Cartaginei. Toate acestea fuseseră pentru el acţiuni 
total îndreptăţite, certitudini indubitabile. 

Se gândea la un incident pe care nu şi-l mai amintise de multă 
vreme. Avea nouă ani. Tocmai aflase că tatăl său urma să plece 
din Africa în Iberia pentru a purta o campanie lungă. Poate 
pentru că Hamilcar lipsise atât de mult din copilăria sa, această 
veste îl lovise crunt, provocându-i o suferinţă puternică. Îşi 
abordase tatăl în piaţa publică şi îl rugase să-l ia cu el. Se 
prinsese de picioarele lui şi jurase că era un bărbat suficient de 
puternic pentru o astfel de misiune. Era puternic, putea să 
arunce sulița şi nu se temea de război. 

La început, Hamilcar îl lovise uşor, pentru a-l îndepărta, dar, cu 
cât băieţelul vorbea mai mult, cu atât mai îndrăzneţe deveneau 
pretenţiile lui şi comandantul începuse să-l asculte cu tot mai 
multă atenţie. În cele din urmă, îl apucase de încheietură şi îl 
trase până la templul lui Baal, strigând, în timp ce intra, că 
preotul ar trebui să se pregătească pentru un sacrificiu. În 
Cartagina, obiceiul infanticidului era o tradiţie veche, rareori 
practicat în epoca aceea, dar des întâlnit cu ceva vreme în 
urmă. Privind, timp de câteva momente de uluire, altarul zeului, 
Hannibal crezuse că tatăl său se săturase de el şi avea să-l ofere 
ca sacrificiu. 

Dar apoi auzise behăitul caprei aduse de preoţi. Animalul era în 
totalitate alb, cu ochii de culoare rozalie, având coamele atât de 
deschise la culoare, încât păreau aproape translucide. 
Aduseseră un animal frumos, nepătat, care probabil avea să fie 


pe placul zeilor. Preoţii erau asemănători cu cei pe care-i văzuse 
de atunci încoace, de multe ori bărbaţi deformaţi, ciudaţi într-un 
fel sau altul din naştere, şi care astfel se potriveau misiunii 
sacre. 

Tatăl său îngenunchease alături de el. Simţise atingerea 
puternică a mâinii noduroase a tatălui strânse peste a sa, cu 
pielea palmei la fel de aspră ca piatra. 

— Ascultă-mă, spusese Hamilcar, eu nu sunt preot, dar tu eşti 
fiul meu. Am dreptul să-ţi povestesc istoria zeilor. Într-o epocă 
îndepărtată, tatăl zeilor, El, a hotărât, în mod greşit, să-l aşeze 
pe Yarn, zeul mărilor, deasupra tuturor celorlalţi zei. Yarn s-a 
bucurat de acest statut şi a devenit un tiran, impunându-şi 
voinţa asupra tuturor zeilor. Niciun altul nu avea curajul de a se 
lupta cu el. Toţi îl credeau prea puternic, chiar şi El, care îi 
dăduse binecuvântarea sa. Pentru a-l îmbuna, Asherah, soţia lui 
El, i s-a oferit lui Yarn, astfel încât acesta să cunoască bucuria şi 
să se poarte mai blând cu toţi. Când Baal a auzit de această 
faptă, s-a înfuriat foarte tare. Acesta, singur dintre toţi zeii, ştia 
că Yarn era un impostor care nu avea cum să-i trateze corect. 
Făcu două arme măreţe - Yagrush, vânătorul, şi Aymur, 
conducătorul. Cu ele, s-a dus către Yarn. L-a lovit în piept cu 
Yagrush, dar această rană nu-l ucise pe zeu, aşa că l-a pocnit în 
frunte cu Aymur. Yarn a căzut pe pământ. Astfel, în lume a fost 
restabilit echilibrul, cu Baal ca zeitate supremă, dar dreaptă. 
Hamilcar îşi întoarse fiul astfel încât să fie cu faţa la capră, 
îngenunche în spatele lui şi, cu un braţ, îşi trase fiul la piept. 

— Acum, ascultă-mă şi înţelege ce-ţi spun! Cartagina îl serveşte 
pe Baal; Roma e asemenea celor 


care îl slujeau pe Yarn. Roma a fost pusă mai presus de noi 
dintr-o greşeală a zeiţei Fortuna, dar lucrurile nu vor rămâne 
astfel. Eu şi cu tine, noi împreună putem fi Yagrush şi Aymur, 
vânătorul şi conducătorul. Nu afirm că am fi zeități. Aceasta este 


o problemă a oamenilor, bazată mai mult pe justiţie decât pe 
bunăvoința zeilor. Nu-ţi cer să urăşti fără motiv. Nu condamn 
Roma pur şi simplu pentru că este plină de romani. Ceea ce 
urăsc eu e felul în care acţionează Roma. E felul în care caută să 
ne prefacă pe toţi în sclavi. Aşa că, te întreb acum, juri pe viaţa 
ta că vei răzbuna nedreptăţile care ne-au fost făcute de către 
Roma? Vei sta alături de mine în timp ce voi face dreptate? Îți 
vei dedica viaţa doborârii lor, aşa cum Baal l-a doborât pe Yarn? 
La toate aceste întrebări, băieţelul de atunci răspunsese pur şi 
simplu: 

— Da, aşa voi face, tată. 

Preotul îi înmânase lui Hamilcar cuțitul pentru sacrificii. Tatăl îl 
strecură în mâna băiatului. Împreună, cei doi apăsară lama 
curbată pe gâtul tremurător al animalului şi o cufundară în 
carnea lui, mâna tânără şi cea bătrână fiind unite în aceeaşi 
mişcare. Şi astfel fusese făcut sacrificiul; Hannibal fusese 
dedicat şi juruit lui Baal. La câteva zile, Hamilcar plecase spre 
Iberia şi, de atunci, nu avusese altă viaţă decât războiul. 

Cât de departe ajunsese din ziua aceea... Câte văzuse... 
Parcursul vieţii sale îl uimea uneori - nu des, pentru că rar se 
întâmpla ca mintea să nu-i fie ocupată cu plănuirea viitorului, iar 
arta războiului, la care el se pricepea atât de bine, părea a fi 
starea firească a lumii. Dar arareori existau şi momente liniştite, 
când melancolia apăsa mai greu asupra sufletului său. Uneori, 
se trezea din visele care-l purtau în toiul luptelor şi simţea - în 
momentele înceţoşate care marcau trecerea de la somn la 
trezie 

- bucurie, crezând că nu fusese decât o himeră, că nu era atât 
de implicat, că poate anii nu trecuseră aşa cum credea. Dar 
această stare era totuşi de scurtă durată. Unicul său ochi se 
deschidea pentru a zări tot scene cu bărbaţi în armuri, iar 
urechile sale prindeau din zbor zgomotele taberei: amintiri 


constante ale faptului că visele sale nu erau altceva decât 
oglinzi care reflectau lumea pe care o crease. 

Se întoarse şi se retrase la masa de lucru. Nu-i plăceau deloc 
aceste momente de slăbiciune. Nu scoteau la iveală cea mai 
bună latură a sa. Curând, urma să se întoarcă la adevărata sa 
fire şi avea să plănuiască pentru sezonul ce avea să vină o 
victorie cum nu se mai văzuse în toată istoria. Se gândi să-l 
cheme pe Mago ca să scrie pentru el, dar hotărî că 
sentimentele, adevărurile şi înşelătoriile pe care avea să le 
transmită erau prea intime, prea pline de prevestiri, aşa că era 
mai bine ca nimeni să nu le cunoască. Îşi pregăti cerneala şi 
ridică el însuşi pana. Nu se putea abţine, chiar dacă scrisoarea 
era sortită să rămână necitită, să sfârşească în flăcările roşii, 
aşa cum se întâmplase cu cele dinainte. 


Mult iubită Imilce, scrise el, aş vrea atât de mult să fii aici, cu 
mine, să-mi povesteşti despre tine şi despre fiul nostru, despre 
prezentul 

meu şi viitorul nostru... 


Pentru soldaţii din armata lui Hannibal, primăvara şi începutul 
verii celui de-al treilea an de război trecură într-un abur de 
linişte aproape idilică. În loc să pornească la luptă odată cu 
prima zi cu vreme călduroasă, se apucară de semănat, după 
îndrumările localnicilor capturați. Soldaţii îngrijiră animalele, 
văzură viței  născându-se, hrănindu-se şi se  dedicară 
meşteşugurilor practice, cum ar fi prelucrarea pieilor şi topirea 
metalelor. Uneori, aproape din amuzament, trimiteau 
contingente de soldaţi care să jefuiască iute comunităţile 
învecinate pentru a face rost de alte bunuri, dar, în general, se 
hrăneau din propriile resurse. Corpurile lor îşi recăpătară starea 


de sănătate, pe care n-o mai cunoscuseră de la plecarea din 
Iberia. La sfârşitul primăverii, pe când culegeau primele roade, 
mai mulţi soldaţi glumeau că lui Hannibal începuseră să-i placă 
ţinuturile şi că se hotărâse să se 


stabilească acolo, mulţumit de vremea frumoasă şi briza sărată 
venită dinspre ocean. Dar la fel de mulţi spuneau că bravul lor 
comandant nu-şi pierduse defel foamea de război. Fiecare 
acţiune era calculată - chiar şi durata inactivităţii. Oare cine 
putea să jure că marele om nu punea la cale o altă tactică 
invincibilă? 

Desigur, nu Imco Vaca. Dacă aceasta era calea cea mai bună de 
a câştiga un război, atunci el o susţinea. De fapt, deşi executa 
ordinele primite şi uneori chiar dădea la rândul său însărcinări, 
atenţia sa era concentrată îndeosebi asupra unor aspecte mai 
carnale. Nu-şi revenise deplin după întâlnirea cu frumuseţea 
aceea goală, scăldată de apele râului. De asemenea, fata 
saguntină continua să-l bântuie. Stătea la oarece distanţă şi-i 
urmărea faptele cu priviri dezaprobatoare, iar uneori striga la el 
atât de tare, încât era convins că o s-o audă şi ceilalţi. Dar nu 
era decât o muscă supărătoare în comparaţie cu tortura pe care 
i-o provocaseră femeia aceea şi măgarul. 

Luni întregi o căutase şi nu găsise nici măcar un indiciu al 
existenţei ei. Părea dispărută de pe faţa pământului. Ştiind că 
aşa ceva nu era posibil, se îngrijorase şi mai tare în legătură cu 
ce i se putuse întâmpla. Cutreiera satele vecine, hoinărea prin 
aşezările galilor şi chiar încercase să câştige încrederea celor 
care urmau oastea. Dar era greu să caute o femeie pe care o 
văzuse preţ de numai câteva secunde, despre care nu ştia nimic 
şi pe care nu era în stare s-o descrie în detaliu, pentru că nu 
voia să ştie ceilalţi de existenţa ei. Cunoştea mulţi bărbaţi care 
ar fi considerat această căutare doar o nebunie nedemnă de un 
soldat veteran, dar Imco nu mai ştia cum să separe 


comportamentul raţional de obsesie. Poate că nebunia războiul 
îşi pusese pecetea pe mintea lui. | se părea destul de probabil 
să fie aşa şi accepta situaţia ca atare. Tot ce voia era s-o 
regăsească pe fată. 

Dar apoi, la fel de neaşteptat ca prima oară, ea apăru din nou. 
Nici măcar nu-şi începuse ziua căutând-o. Însoţise un contingent 
de iscoade numidiene şi, fiindcă nu ştia să călărească, stătea în 
spatele unuia dintre călăreţi. Era cât se poate de zguduit şi 
hurducăit de această experienţă. N-ar fi crezut niciodată că 
spinarea unui cal era atât de tare, cu atâtea neregularități care 
să-i împungă picioarele şi fundul. La un moment dat, pe drumul 
de întoarcere, rugă să fie coborât de pe cal, preferând să 
meargă pe jos. 

Aşa dădu peste un pâlc de locuinţe aparţinând unora dintre cei 
care urmau armata, o comunitate pe care probabil n-ar fi 
observat-o de pe spinarea calului aflat în galop. Neştiind că 
astfel de persoane locuiau aici, crezuse că întâlnise nişte 
localnici alungaţi din case de către armată. Dar, după câteva 
momente petrecute observându-i, înţelese că erau străini de 
diferite naţionalităţi. Din câte vedea, abia reuşeau să 
supravieţuiască. Aşezarea se îngrămădea pe şaua dintre două 
dealuri, pe o pantă punctată de copaci scunzi. Pe aceasta se afla 
o aglomerare umilă de corturi şi adăposturi din piei de animale. 
Pe dealurile din depărtare, păştea o turmă de capre slabe. În 
centru, se afla un foc mare pentru gătit, la care se prepara masa 
de seară. O femeie bătrână stătea în apropierea lui şi ţesea. Doi 
bărbaţi dezbăteau care ar fi cea mai bună modalitate de a 
construi un umbrar. Un bebeluş ţipă preţ de câteva secunde, 
după care tăcu. O femeie tânără se aplecă pentru a lega o 
frânghie în jurul picioarelor din spate ale unei capre 
înjunghiate... 

Capul lui Imco se întoarse, ca pentru a trece la următoarea 
privelişte, dar ochii îi rămaseră lipiţi de femeie. Pentru câteva 


secunde, pupilele sale se măriră, apoi se micşorară brusc: se 
concentrară, după care se destinseră, iar apoi se concentrară 
din nou, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva cu ochii lui. Îşi simţi o 
anumită parte a corpului ţâşnind din orbite, şuierând în aer şi 
atingând fundul fetei. Se ascunse repede în spatele unui copac, 
de teamă că ea putea să simtă atingerea lui aproape fizică. Dar 
ea îşi continuă treaba. 

Dădu capătul liber al funiei cu care erau legate picioarele caprei 
peste îndoitura unei crăci, apoi o duse din nou spre pământ. 
Folosindu-şi greutatea, trase de funie până când animalul din 
care curgeau 


picături de sânge fu ridicat. Se apropie de el, spintecându-i 
pielea cu mişcări sigure, ajutându-se de ceea ce probabil era o 
unealtă foarte ascuţită, răsucind corpul animalului într-o parte şi 
în alta, fiecare gest trădând detaşare şi experienţă îndelungată 
într-o astfel de activitate. Apoi, îşi strecură degetele sub pielea 
caprei şi începu s-o jupoaie. Trase atât de tare, încât animalul se 
înclină într-o poziţie plină de încordare, oblic, înainte de a-i ceda 
pielea şi a atârna gol, complet învins. 

Era o muncă brutală şi devenise foarte clar cine era măcelarul. 
Picioarele ei erau la fel de suple şi de musculoase cum şi le 
amintea. Gambele îi ieşeau în evidenţă, conturul muşchilor fiind 
aproape masculin. Roba subţire de vară urma curba şoldurilor şi 
arăta chiar şi depresiunea care-i împărțea fundul în două 
porţiuni rotunde. Braţele erau goale până la umăr, iar părul îi 
crescuse foarte mult. | se revărsa pe spate într-un râu negru de 
cârlionţi. Şi, dacă toate acestea nu erau suficiente, se afla acolo 
şi măgarul, care stătea la câţiva metri de femeie, oarecum 
nefericit, fără s-o privească sau să mănânce, ci doar susţinându- 
se pe cele patru bețe slăbănoage care-i serveau drept picioare. 
Femeia se răsuci pe călcâiele goale şi se îndepărtă de animalul 
lipsit de viaţă. Imco se apăsă de pământul înţepător şi o urmări 


cu privirea. Aceasta vorbi întâi cu bătrâna, apoi strigă ceva în 
direcţia bărbaţilor şi începu să urce dealul. O secundă mai 
târziu, Imco era în picioare. Se îndepărtă de tabără, după care o 
ocoli de la mare distanţă şi merse în linişte printr-un pâlc de 
pini. Pentru câteva secunde, o pierdu din ochi pe femeie şi intră 
într-o stare de agitaţie cumplită. Încercă să ghicească locul spre 
care ea se îndrepta după aspectul terenului, astfel încât s-o 
urmărească din ascunzătoare, dar nici nu apucă să-şi pună în 
aplicare planul, că-şi pierdu încrederea Ţâşni pe o distanţă 
scurtă, după care se opri brusc, înclinându-şi capul pentru a 
surprinde vreun sunet care ar fi trădat poziţia femeii, dar nu auzi 
nimic, ci doar şuierul vântului care-şi făcea loc printre copaci. O 
luă din nou la goană, de-a lungul unei creste aflate în apropiere, 
printr-o amestecătură haotică de bolovani, apoi peste culme şi 
în jos, pe panta acoperită de pini, cu toată iuţeala ajunse în 
câmp deschis abia respirând, gâfâind, dându-şi seama prea 
târziu că ajunsese la câţiva paşi înaintea femeii şi a măgarului, 
care mergea în urma ei. Femeia se opri brusc. Rămase 
nemişcată şi, preţ de câteva răsuflări uimite, îl privi ţintă. Dar 
uimirea nu dură prea mult. Cu degetele unei mâini, prinse un 
pumn de păr şi îl trase peste ochi, acoperindu-şi faţa. Îi spuse 
ceva într-un dialect celtiberic. Îşi depărtă şuviţele de păr 
suficient cât să scuipe înspre el, după care începu să meargă în 
mare grabă în sus, pe taluzul de pe care el coborâse. 

Imco zări cum saliva pluti în aer şi fu în mare grabă luată de 
vânt. Înainte de a-şi muta privirea pentru a urmări mişcările 
femeii, măgarul se afla în locul de unde aceasta dispăruse. Nu 
putea înţelege cum de ajunsese măgarul acolo atât de repede, 
pentru că acum stătea complet nemişcat. Era un animal cu o 
înfăţişare demnă de milă, cu pielea zdrenţuită, cu urechile 
crestate ca şi cum ar fi fost sfâşiate de dinţii vreunui animal 
carnivor. Deşi îi era credincios femeii, aceasta nu părea să-i 
acorde vreo atenţie. 


— Ţi-ai uitat măgarul! strigă Imco. 

Femeia se opri. Se întoarse încet şi făcu vreo doi paşi ezitanţi 
înspre el. 

— Ce? întrebă ea. Vorbea o cartagineză cu un accent foarte 
puternic, dar el nu-şi putea da seama dintr-un singur cuvânt 
care îi era limba maternă. 

— Ţi-ai uitat măgarul, repetă Imco. Catârul, vreau să zic. 

Femeia înclină capul şi îl cercetă cu atenţie. Imco abia dacă-i 
desluşea trăsăturile printre valurile de păr. | se păru că vede pe 
chipul ei şi altceva decât furie. Era o uluire profundă, dar totuşi, 
considera el, ceva de la care putea porni. Cu toate acestea, 
când vorbi, vocea ei era plină de venin şi de hotărâre. Din 
păcate, se întorsese la dialectul iberic, iar Imco nu putea 
înţelege niciun cuvânt din ce-i spunea. 


Probabil că şi ea era conştientă de acest lucru, pentru că 
adăugă vorbelor gesturi grăitoare. Mâinile ei prinseră ceva, 
probabil o creangă imaginară, o rupseră şi o aruncară într-o 
parte şi în cealaltă. După ce-şi exprimase cât se poate de clar 
dorinţa, femeia se întoarse şi porni din nou spre culmea 
dealului, făcându-se nevăzută. Imco rămase câteva secunde 
privind fix locul de unde dispăruse. Parte din el voia să plece 
după ea, dar ce ar fi avut de făcut atunci când avea s-o ajungă? 
Nu avea sângele-rece al unui violator. Şi, oricum, obținuse ceva 
în decursul acestei întâlniri. Ştia că ea locuia în siguranţă, în 
sânul unei mici comunităţi. În timp ce se întorcea în tabără, îşi 
dădu seama că măgarul nu se mai vedea. Nu urcase pe mal, dar 
probabil găsise un alt drum să-şi urmeze stăpâna. Şi-ar fi dorit 
să fie la fel de norocos ca el. 

Dar nu era. Peste o săptămână, plecă împreună cu întreaga 
armată. Nu putea găsi niciun pretext viabil să se eschiveze şi, se 
părea, Hannibal voia neapărat să aibă cu sine toţi soldaţii valizi. 
Mărşăluiră cu jumătate din viteza normală, îndreptându-se 


pieziş spre sud, către forţele bătrânului consul, traversară râul 
Aufidus şi - întâmpinând prea puţină rezistenţă - puseră 
stăpânire pe un siloz de grâne de-al romanilor, aflat în 
apropierea vechii aşezări numite Cannae. 

Nu dură mult până se răspândiră zvonurile despre apropierea 
armatei romane. La început, câţiva călăreţi aduseră veşti despre 
o masă mare de oameni mărşăluind, o armată atât de mare, 
încât ochiul n-o putea cuprinde şi nici număra, ca o hoardă 
persană revărsându-se asupra ținutului. Cei doi noi consuli 
mergeau către ei cu toată iuţeala. Conduceau o armată imensă; 
mii şi mii de soldaţi bine înarmaţi, atât cetăţeni romani, cât şi 
legiuni ale oraşelor aliate. Dacă armata cartagineză rămânea pe 
loc şi înfrunta această oaste, nu avea să lupte numai cu soldaţii 
aroganţi ai Romei, ci să se izbească de toată Italia. 

De multe ori, Imco se îndoise de raţionamentele comandantului 
numai pentru a le vedea dovedită valabilitatea. Dar acest lucru 
nu-l opri să se îndoiască încă o dată. Niciun om nu se poate afla 
în grațiile Fortunei pentru o perioadă prea mare de timp. 
Probabil că Hannibal nu dorise un război atât de îndelungat şi 
poate că acum vântul destinului îşi schimbase direcţia şi avea 
să-i ducă pe romani către victorie. Încercat de presimţiri 
înaintea confruntării, Imco nu avea cum să nu ceară veşti şi 
păreri din partea oricui se afla în imediata sa apropiere. Astfel, 
cunoscu un tânăr soldat care pretindea că auzise o conversaţie 
între comandant şi fratele său. 

Soldatul jura că povestea sa era adevărată şi o spuse lângă foc, 
în timp ce mânca de seară alături de Imco. Spunea că se aflase 
îndeajuns de aproape pentru a auzi, deoarece fusese însărcinat 
cu paza unui depozit pe care Hannibal îl verificase personal. 
Stătuse acolo cât mai discret, drept şi nemişcat ca un stâlp. Cei 
doi nu-l băgaseră deloc în seamă. Când Mago îşi exprimase 
neliniştea în legătură cu mărimea armatei romane, Hannibal îi 
răspunsese că era aşa cum trebuia să fie. Spusese că, în ultima 


vreme, auzise voci în interiorul minţii. Nu, nu aşa cum i se 
întâmplă unui nebun, pentru că înţelegea că vocile veneau nu 
din afară, ci erau plăsmuite în interiorul lui. Uneori, vocea putea 
fi recunoscută ca fiind a lui; alteori, era a tatălui său sau era 
murmurul grav despre care credea că ar fi vocile zeilor. Dar 
toate îi spuseseră acelaşi lucru. Toate veniseră la el cu un singur 
mesaj... 

Tânărul soldat se opri aici şi contemplă flăcările, părând că nu 
mai avea nimic de spus. Imco îl înghionti să continue. 

— Vine! 

— Ce? întrebă Imco. Ce vine? Nu-i niciun secret că vin. Asta 
este... 

Uitând scena tăcută petrecută în urmă cu câteva momente, 
soldatul ridică tonul: 

— Asta a spus: „Vine!“ A zis: „Bătălia care vine o să hotărască 
tot. Peste câteva ore va sosi momentul pentru care m-am 
născut”. Acesta e lucrul despre care spun vocile comandantului 
că vine: momentul pentru care s-a născut. lar tu şi eu vom fi de 
faţă. 


Soldatul îşi luă din nou aerul prevestitor de rău, dar Imco îşi lovi 
limba de cerul gurii şi îşi întoarse privirea de la el. Ce fel de 
poveste era aceasta? Una inventată de povestitor probabil. Nu 
avea să-l flateze pe cel de lângă el punând întrebări. Aşa se 
gândi, dar descoperi în mintea sa un cor de întrebări şi 
răspunsuri. Care este momentul pentru care s-a născut? Era o 
propoziţie vagă, ca venită de la vreun oracol. Se referea la o zi 
de glorie? Dar oare nu întotdeauna, în interpretarea profeţiilor, 
sensul cel mai evident este cel greşit? Poate că ziua pentru care 
se născuse însemna ziua morţii sale. Oare nu era aceasta 
singura certitudine din viaţa oricărei fiinţe? Oare comandantul 
îşi văzuse propria prăbuşire? Dacă era astfel, de ce nu fugea de 
ea? Pentru un moment, acest gând îl linişti pe Imco, dar apoi îşi 


aminti cât de încăpățânat era Hannibal. Poate că avea de gând 
să sfideze moartea, s-o scuipe în faţă şi s-o îndepărteze din 
calea sa. 

În seara aceea, când se întinse să se odihnească, somnul nu se 
lipi de el deloc, era ca un animal care se ştie urmărit. Încercă să 
se gândească numai la frumoasa lui care mergea în urma 
armatei, dar când ea îşi întoarse privirea către el, o auzi 
repetând mesajul pe care voia să-l evite. 

— Vine. Vine... 


În timpul primelor două săptămâni ale marşului pornit din Roma, 
consulii împărtăşiră aceeaşi intenţie unică. Să parcurgă distanţa 
rapid, să dea ochi cu Hannibal şi să găsească ocazia potrivită de 
a-l provoca la luptă. Cel puţin aceste lucruri nu erau subiect de 
dezbatere. Dar, pe măsură ce se apropiau, presiunea conducerii 
lor duale începu să se facă simțită. Varro considera că ar trebui 
să năvălească asupra cartaginezilor într-un val imens, de 
neoprit. Spunea că locul şi configuraţia terenului nu aveau 
importanţă strategică, ţinând cont de şocul copleşitor pe care 
urma să-l simtă duşmanul văzându-i. Îşi imagina oroarea din 
ochii lor larg deschişi, gurile căscate şi bufnetul din piepturile lor 
în timp ce aveau să-şi contemple pierzania avântându-se către 
ei într-un nor de praf. Aceasta era adevărata putere a armatei 
pe care o comandau. Trebuiau s-o folosească la maximum, 
oriunde ar găsi duşmanul ascunzându-se. 

Paullus era de altă părere. Dacă aveau de învăţat un singur 
lucru după Ticinus, Trebia şi Trasimene, acela era precauţia. 
Mărşăluiau către Hannibal, iar el părea să nu facă altceva decât 
să-i aştepte. Pentru Paullus, acest lucru părea neliniştitor. Se 
cădea să se apropie încet. Se cădea să evalueze cu foarte mare 
grijă ce le pregătea duşmanul. Se cădea să afle din timp tot ce 
era de aflat despre configuraţia terenului, numărul de soldaţi de 


care dispunea în acel moment Hannibal, despre moralul trupelor 
lui, starea de sănătate a soldaţilor cartaginezi şi despre 
proviziile lor. Războiul nu era o chestiune chiar aşa de simplă 
cum credea Varro. 

În concordanţă cu aceste divergențe, în zilele în care Paullus era 
la conducere, ordona încetinirea ritmului de mers şi trimitea 
iscoade şi soldaţi în misiuni de recunoaştere pentru a-i descrie 
în detaliu reliefului dimprejurul aşezării Cannae. Informaţiile pe 
care le primi îl umplură de îngrijorare. Era sigur că locul ales de 
Hannibal nu era prielnic unei bătălii. Terenul era prea plat. În 
afară de înălţimea pe care fusese construită Cannae, terenul se 
întindea pe kilometri întregi, era lipsit de neregularități, punctat 
din loc în loc de copaci piperniciţi şi stufoşi, şi străbătut de râuri 
puţin adânci, care puteau fi trecute uşor cu piciorul. Era cât se 
poate de favorabil cavaleriei africane. Vorbi cu precauţie despre 
toate acestea cu al doilea consul, pentru că unui călăreț roman 
îi venea mai uşor să recunoască supremaţia altuia. Dar Paullus 
credea că tocmai acest lucru trebuia făcut. Ultimii ani 
demonstraseră că africanii, mai ales numidienii, le erau 
superiori în lupta călare. Propuse să-şi schimbe direcţia de 
înaintare, astfel încât bătălia să aibă loc pe alt teren. 

— Ascultă-mă, spuse el. 

Stătea faţă în faţă cu Varro în cortul de campanie, avându-i între 
ei pe tribuni, ofiţerii de cavalerie 


şi alte persoane. Paullus convocase această întâlnire către 
sfârşitul uneia dintre zilele în care avea comanda. O deschisese 
cu argumentele familiare de-acum tuturor şi ascultă 
dezaprobările celorlalţi, bine cunoscute şi ele. Dar, din moment 
ce îşi transfera puterea celuilalt consul, dorea să facă tot ce-i 
stătea în putinţă pentru a-l determina pe tovarăşul lui să se 
răzgândească. Acum erau atât de aproape de cartaginezi, încât 
orice greşeală putea să-i piardă. Spuse: 


— Haideţi să ordonăm trupelor să se întoarcă şi să se îndrepte 
către un teren mai neregulat dinspre vest, cu dealuri suficient 
de înalte pentru a stânjeni cavaleria duşmanului. Trebuie să ne 
luptăm într- un loc ales nu de Hannibal, ci de noi. 

Varro abia dacă-şi mai putea ţine în frâu disprețul faţă de aceste 
raționamente. 

— Dacă Hannibal este atât de strălucit, spuse el, de unde ştim 
noi că nu contează tocmai pe-o asemenea manevră? Poate că 
anticipează o astfel de laşitate. Dacă procedăm aşa cum spui, 
este foarte posibil să cădem într-una dintre capcanele sale. 

— Nu cred, spuse Paullus. Vorbea pe un ton grav, masându-şi 
tâmplele cu degetele ambelor mâini. Te rog, Varro, lasă ca forţa 
să-ţi fie temperată de înţelepciune. Fabius a luptat din greu să 
evite situaţii care... 

— Fabius a luptat? întrebă Varro, întrerupându-l şi folosind un 
ton ridicat. Îşi înălţă capul pieziş, ca şi cum nu era sigur de 
fidelitatea auzului său. A luptat? Niciodată n-a fost folosit mai 
nepotrivit acest cuvânt. Am fost acolo, lângă Fabius, şi îţi pot 
spune că nu a ridicat niciodată mâna împotriva duşmanului. 
Lupta nu se potriveşte cu caracterul lui. Şi acum tu, Paullus, ai 
proceda la fel ca el. Nu eşti decât o marionetă a bătrânului 
acela. Nu gândeşti singur, ci îi faci pe plac - aşa cum el îi face 
pe plac lui Hannibal. Chiar crezi că Roma ar putea rezista încă 
unui an precum cel pe care ni l-a impus Fabius? Ne-a făcut să ne 
purtăm ca nişte nebuni, laşi, oi tremurând la vederea unui lup 
care se apropie de noi. Deja am lăsat să treacă o jumătate de 
vară. Crede-mă, dacă nu lovim acum, vom începe să pierdem 
din aliaţi. E suficient un singur dezertor pentru a se risipi cu toţii. 
Dar de ce îţi spun eu toate lucrurile acestea? Le ştii deja. Nu-ţi 
lipseşte decât inima sau curajul de a le transforma în acţiuni! 
Copleşit de acest val de insulte, Paullus se înroşise la faţă. 
Aruncă o privire către ofiţerii aflaţi în încăpere, care se foiau, 


nesimţindu-se în largul lor, cu privirile coborâte pentru a nu 
sugera vreun partizanat şi chipurile golite de orice expresie. 

— Ar trebui să vorbim între patru ochi, spuse Paullus. Nu se 
cuvine ca... 

— Nu-mi pasă ce se cuvine şi ce nu! strigă Varro. 

— lar eu nu voi lăsa trupele noastre să se îndrepte spre 
dezastru! îi răspunse urlând Paullus, izbucnirea lui de furie fiind 
atât de bruscă, încât vreo câţiva ofiţeri tresăriră. Zău, Terentius 
Varro, eşti demn de neamul de măcelari din care provii! Ce bine 
ar fi fost dacă neamul tău s-ar fi limitat la ocupaţia lui şi ar fi 
lăsat problemele importante pe mâna celor vrednici de ele! 
Varro se ridică brusc; Paullus făcu la fel. Se îndreptară unul 
către celălalt, la început ezitant, apoi, ca şi cum ar fi răspuns 
unui semnal stabilit dinainte, se năpustiră unul spre celălalt ca 
doi berbeci în sezonul luptelor pentru împerechere. Camera se 
prefăcu într-un val de mişcare. Unii săriră înapoi, retrăgându-se 
lângă pereţii cortului. Câţiva rămaseră nemişcaţi. Mai mulţi se 
chirciră, de parcă furia consulilor era îndreptată împotriva lor. 
Numai o singură persoană îşi făcu loc între cei doi. 

Publius Scipio se ridicase mai repede decât oricare din cei doi 
consuli. Înaintase şi preluase greul impactului, avându-l pe Varro 
la spate, iar pe Paullus apăsat de pieptul său. Strigă la ei să-şi 
recapete uzul raţiunii. Le ţinu braţele în jos şi se răsuci pentru a- 
i separa cu umerii săi. Prinzând curaj, se luptară şi alţii cu cei doi 
şi încercară să-i calmeze. Publius reuşi să-şi pună câte o palmă 
pe piepturile consulilor şi să-i îndepărteze la o distanţă egală cu 
anvergura braţelor sale. 


— Dacă voi nu aţi fi acum cei mai importanţi romani din toată 
Italia, aş sta liniştit şi aş privi cum unul din voi s-ar dovedi mai 
bărbat decât celălalt, spuse el. Dar nu e momentul pentru 
dueluri. Roma se bazează pe voi; arătaţi-vă demni de ea! Pe toţi 


zeii, reveniţi-vă! Duşmanul nostru se află în afara cortului 
acesta, nu înăuntru. 

Ceilalţi tribuni, colegii lui Publius, îşi îndreptară privirile în spaţiul 
dintre el şi cei doi comandanţi superiori, nesiguri de modul în 
care avea să fie primită izbucnirea lui şi nesiguri, prin urmare, 
asupra felului în care să reacționeze. Publius era cel mai tânăr 
dintre ei şi, până atunci, fusese cel mai tăcut. Varro părea că se 
gândeşte cum anume să-l lase pe Publius fără cap, dar, când 
Paullus se retrase cu o jumătate de pas, făcu şi el acelaşi lucru. 
— Tânărul tribun este imprudent, dar vorbele sale conţin o doză 
de adevăr, spuse Varro. 

— Mă numeşti imprudent, dar ai de gând să-mi asculţi planul? 
— Ai un plan? 

— Nu sunt nebun, Paullus. 

— Spune-mi, atunci. Mi-ar plăcea să aud cuvinte chibzuite din 
gura ta. 

O secundă, Varro îl săgetă cu o privire aspră, după care le făcu 
semn tuturor să se aşeze. 

— Comandăm cea mai mare armată pe care a poziţionat-o 
vreodată Roma pe un câmp de bătălie, spuse el, poate chiar cea 
mai mare strânsă vreodată de vreo naţiune civilizată. Aceasta 
este puterea noastră, iar Hannibal ştie prea bine acest lucru. Ar 
trebui să-i arătăm, de prima dată când ne va zări, că suntem un 
ciocan, iar el e cuiul pe care-l vom înfige în pământul de la 
Cannae. Trebuie să ne folosim grandoarea copleşitoare prin 
număr ca să obţinem un efect maxim. Pentru asta, vom reduce 
lăţimea primului rând al fiecărui manipul cu o treime şi vom 
micşora intervalele dintre el. Această manevră va lăţi armata, 
astfel încât duşmanul va privi un râu nesfârşit care se îndreaptă 
spre ei. Oamenii lui Hannibal vor tremura la vederea noastră, iar 
unii o vor lua la fugă. Imaginează-ţi, Paullus! Aminteşte-ţi că 
este prima dată când ne întâlnim faţă în faţă cu ei în plină zi. Tu 
şi eu vom comanda cavaleria de pe fiecare flanc. Acesta este 


punctul slab, dar nu e neapărată nevoie să ne învingem 
omologii. Tot ce trebuie este să-i ţinem pe loc o perioadă, să-i 
împiedicăm să ne flancheze şi să nu permitem corpului de 
infanterie să pătrundă. Astfel, va fi prea târziu ca trupele lor de 
cavalerie să mai conteze. Îi vom lovi chiar în mijloc, îi vom 
împărţi în două foiţe mai mici şi o vom ataca pe fiecare după 
cum ne este placul. 

Paullus îşi privea tovarăşul consul atât de încordat, încât 
colţurile ochilor începuseră să-i tremure. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse el, dar nu ştiu dacă e înţelept 
să ne modificăm companiile fără ca înainte să ne instruim 
soldaţii. 

— E imposibil să ne oprim pentru asta, spuse Varro. Deja 
suntem prea aproape. lar acest plan va funcţiona tocmai pentru 
că trupele nu sunt obişnuite cu aşa ceva. Aşa cum inamicul le va 
vedea dimensiunea incomensurabilă, aşa şi trupele din primele 
rânduri vor fi încurajate de rândurile de oameni din spatele lor. 
Vor constata că sunt invincibili. Ca un întreg, vor fi mai curajoşi 
decât într-o formaţie mai spaţială. Acest tip de formaţie exclude 
actele de laşitate. Un soldat aflat în mijlocul acestui râu nu va 
avea unde să fugă decât înainte, peste cadavrele duşmanilor. 
Paullus, nu mai căuta cusururile acestei strategii şi fii alături de 
mine! 

— Nu sunt sigur, spuse Paullus cu sinceritate şi fără urmă de 
răutate. Deşi vorbiră până noaptea târziu, consulul cel bătrân nu 
oferi alt răspuns în afară de acesta. 

În zori, cei doi consuli nu mai erau în dezacord, dar nici nu 
împărtăşeau exact aceleaşi idei. Varro, aflat la conducere, ridică 
tabăra şi se apropie şi mai mult de Hannibal, atât de aproape, 
încât, dacă ar fi vrut să se retragă, lui Paullus i-ar fi fost 
imposibil. Îşi aşeză tabăra pe malul râului Aufidus şi ordonă unui 
mic contingent să revendice un loc pe celălalt mal. Trimise 
detaşamente de soldaţi cu 


misiunea de a hărţui grupurile de aprovizionare ale 
cartaginezilor, dar încheie ziua mai mult exasperat decât 
răzbunat în loc să se lase intimidaţi de numărul romanilor, 
călăreţii numidieni surprinseră într-o ambuscadă trupele care 
aduceau apă, lansându-şi suliţele asupra lor, astfel că romanii 
fură nevoiţi să-şi abandoneze canistrele şi să fugă. Dar, cu toate 
acestea, Varro reuşise să-şi atingă principalul obiectiv. Era prins 
în etapele preliminare ale luptei. În ziua următoare, Paullus 
primi veste că inamicul se deplasa ca şi cum i-ar fi invitat să se 
înfrunte, dar el nu răspunse la provocare. Mută trupele dintr-un 
loc în altul, ezitând, încercând să găsească o metodă de a le 
optimiza poziţia, ştiind că în ziua următoare comanda îi va 
reveni din nou lui Varro. Oricât s-ar fi fofilat, era țintuit pe loc, ca 
şi cum celălalt consul i-ar fi înfipt sulița în picior. Nu era nimic de 
făcut. Înfruntarea avea să înceapă în zori. Soarta lor era în 
mâinile lui Varro. 


Mago se trezise cu câteva ore bune înainte de întâlnirea cu 
Hannibal şi cu un contingent de generali călare, în vârful 
dealului pe care fusese înălţată cetatea Cannae. Împreună, 
priveau cum armatele se aşezau pe câmpia vastă. Priveliştea 
care li se desfăşura în faţa ochilor era dincolo de tot ce-şi 
imaginaseră vreodată. Mago învățase de la fratele său să 
aproximeze numărul de soldaţi orientându- se după indicii 
vizuale, să evalueze cu un cântar interior densitatea trupelor şi 
aria acoperită şi să compenseze diferenţa de scară creată de 
depărtare. Numărul soldaţilor romani aflaţi acum în faţa lui era 
dincolo de orice capacitate de calcul. 80 000? 90 000? 100 000? 
Nu avea cum să-i numere, iar numărul exact ar fi părut arbitrar. 
Ceea ce conta era că prima linie a oştii romane se întindea pe 
toată lăţimea câmpului, fiind atât de largă, încât i-ar fi fost 


imposibil chiar şi celui mai bun alergător s-o parcurgă de la un 
capăt la celălalt. Era complet uniformă, fără porţiuni care să 
rămână în urmă sau s- o ia înaintea celorlalţi. Acest zid era 
formidabil în sine, dar profunzimea coloanelor fu cea care îl 
uimi: veneau, rând după rând, fără să li se poată vedea capătul, 
pierzându-se în zare şi în norii de praf, astfel încât părea că 
mărşăluiesc din ceaţă, o armată născută din chiar ţinuturile pe 
care le aveau sub ochi. 

— Le bate vântul din faţă, spuse Hannibal. O afirmaţie simplă, 
întărită de ceilalţi prin mişcări ale capului şi rumoare. Şi au mai 
multă lumină din partea soarelui decât noi. Îmi place avantajul 
acesta. 

Pe Mago îl uimea întotdeauna calmul fratelui său. Privindu-l, se 
simţi contaminat de siguranţa pe care o afişa acesta. Dacă 
Hannibal credea că vor câştiga acest conflict, atunci cine era el 
să se îndoiască? Cu o zi în urmă, comandantul îşi prezentase 
multiplele strategii cu o siguranţă calmă şi raţională. Chiar şi 
când propusese manevrele cele mai neaşteptate, acestea fură 
prezentate drept concluzii reieşite în urma unor evenimente şi 
nicidecum planuri sugerate înainte de bătălie. Trasase linia 
curbă pe care aveau s-o formeze primele rânduri de soldaţi, un 
front convex alcătuit în întregime din gali, condus de Mago şi 
Hannibal însuşi. Cu acesta avea de gând să înfrunte primele 
rânduri ale duşmanului. 

— Trebuie să menţinem această semilună, spusese el. Să n-o 
lăsăm să se frângă, ci să ne retragem uşor, cu atâta grijă, încât 
romanii să fie păcăliţi şi să se creadă pe punctul de a învinge. 
Treptat- treptat, astfel încât galii să nu se sperie şi să n-o rupă la 
fugă. 

Când Mago îl întrebase dacă nu cumva galii aveau să se 
răscoale împotriva aşezării lor într-o poziţie care însemna măcel, 
Hannibal răspunsese: 


— Tu nu înţelegi cum gândesc celții, frate. Oamenii aceştia nu 
concep lumea aşa cum o faci tu. Gândeşte-te că ei percep 
creaţia drept un echilibru între două lumi. Moartea în aceasta 
înseamnă renaşterea în cealaltă. Astfel, ei jelesc la naşterea 
unui prunc şi sărbătoresc prăbuşirea finală a omului respectiv. 
Nu au nicio teamă că vor muri mâine; ei aleargă către moarte, 
se aruncă simplu cu capul înainte spre ea. 


Mago jurase că va face tot ce îi spunea Hannibal, dar, după o 
noapte albă, imensitatea provocărilor pe care le ridica ziua 
respectivă îl umplea de frică şi respect, făcându-l să rămână cu 
privirea în gol. Chiar şi norul de praf ridicat de picioarele 
romanilor îl umplea de spaimă. Era o umbră mare, maronie, 
care se ridica până la ceruri şi se întindea atât de departe, încât 
acoperea tot orizontul. 

— Uitaţi-vă la ei, spuse el. Vocea lui avea un tremur de 
încordare, ca al unui om care tocmai primise un pumn în 
stomac, dar încerca să vorbească în timp ce resimțea durerea 
loviturii. Nu mi-am închipuit niciodată că sunt atât de mulţi. 
Hannibal se îndreptă în şa. Vorbi fără niciun accent de ironie: 

— Da, sunt mulţi, dar niciunul dintre ei nu este fratele meu. 
Niciunul nu poartă numele Mago. Ceilalţi izbucniră în râs, dar 
Mago avu nevoie de câteva momente pentru a rumega această 
declaraţie calmă şi a-i percepe umorul. 

Monomachus fu primul care răspunse, cu o voce seacă, fără să 
dea vreun semn că vorbea în glumă. 

— Au printre ei câţiva care nu se dau în lături de la a consuma 
carne de om. 

— Mai mult, adăugă Maharbal, nu sunt comandaţi de un bărbat 
pe nume Hannibal. Sunt convins că sunt teribil de îngrijoraţi în 
această privinţă. 

— Şi, dacă nu mă înşel, spuse Bostar, printre ei nu se află vreun 
Bomilcar ori un Himilco sau chiar vreun Gisco, nici măcar un 


singur Barca, niciunul dintre ei nu se închină lui Baal sau Melkart 
şi niciunul nu a fost născut din pântecul unei mame africane. 
Sincer, n-am văzut niciodată atâţia oameni lipsiţi de noroc 
adunaţi într-un singur loc. 

Expresia severă de pe faţa lui Hannibal făcu loc unui rânjet 

— Îţi văd pe chip uimirea, Mago, şi înţeleg la ce te referi: ar fi 
trebuit să le dăm soldaţilor câte două spade, una pentru fiecare 
mână, pentru a putea ucide mai repede. 

Mago îşi cobori privirea şi îşi trecu palma peste grumazul calului, 
după care îşi ridică din nou ochii. Simpla ascultare a vorbelor lor 
îl făcea să se simtă umil. Cine mai fusese vreodată aşa de 
norocos ca el, să înveţe arta războiului de la astfel de bărbaţi? 
Căută în minte o altă glumă pentru a o adăuga celor rostite de 
ei, dar nu învățase încă meşteşugul de a glumi înainte de o 
bătălie. 

În scurt timp, generalii părăsiră întrunirea, îndreptându-se 
fiecare către diferitele contingente ale armatei pe care trebuiau 
să le conducă, fiecare având un scop diferit în bătălia ce urma 
să aibă loc. Mago mai rămase un pic cu Hannibal. Ei erau aşezaţi 
în posturi de comandă destul de apropiate şi nu era nevoie să se 
despartă decât atunci când bătălia avea să fi început deja. Chiar 
şi cu cele două armate aşezate faţă în faţă - în aşteptare, cu o 
fâşie largă de pământ între ele -, mai erau manevre de executat 
înainte ca grosul trupelor să se înfrunte direct. Linia de înaintare 
a duşmanului strălucea în lumina soarelui, armurile lor 
reflectând soarele în mii de explozii. La început, scuturile lor 
părură a fi unite la fel de strâns ca solzii de pe burta unui şarpe, 
dar erau suficiente goluri între ele pentru a permite înaintarea 
trăgătorilor. Aceştia se revărsară pe câmp. Această bătălie avea 
să debuteze într- un mod care favoriza stilul de luptă al 
romanilor, exact aşa cum prevăzuse Hannibal. 

— Veliţii, spuse comandantul. Hai să vedem dacă aceşti căţeluşi 
au dinţi! 


Tinerii soldaţi se mişcau nu ca oamenii, ci ca nişte creaturi 
semizoomorfe, dând dovadă de o agilitate uimitoare. Unii 
şerpuiau printre rânduri, împărțind îndemnuri de curaj şi 
blesteme la adresa cartaginezilor. Purtau coifuri acoperite de 
piei de animale: majoritatea capete de lupi, unii de urşi şi câţiva 
de râşi. La început, înfăţişarea lor era înfricoşătoare, ca şi cum 
regatul animalelor se unise cu cel al oamenilor şi acestea luptau 
de partea romanilor. Erau înarmaţi cu mai multe sulițe fiecare, 
pe care le aruncau cu toată forţa de care erau în stare trupurile 
lor, trimiţându-le spre cer, pe traiectorii curbe şi cu rezultate 
fatale. Aşa îi percepeau ochii lui Mago, dar Hannibal îi vedea 
diferit: 


— Sunt nesiguri, spuse el. Le e frică. Priveşte, Mago, par să 
păşească înainte cu îndrăzneală, dar vin suficient de aproape 
cât să-şi lepede armele. Apoi se retrag pentru a-şi face curaj să 
repete manevra. Au luat piei de războinici, dar nu şi inimile 
acestora. 

Mago nu-şi dăduse seama chiar de la început de acest lucru, 
dar, curând, văzu că Hannibal avea dreptate. Veliţii nu erau 
chiar aşa de impresionanţi, la urma urmei. Lipsa lor de 
experienţă îi împiedica să ţină piept trăgătorilor veterani. 
Prăştierii din Insulele Baleare îşi azvârleau tirurile lor mărunte cu 
un aer aproape relaxat, alegând veliţii ca ţinte după bunul plac, 
rupând braţe şi coaste şi chiar doborându-i pe unii, atunci când 
pietrele le găureau ţestele. 

Aceste schimburi durară aproximativ o oră, până când Hannibal 
făcu semn ca prăştierii să fie retraşi. Aceştia se opriră, strigară 
un ultim val de ironii la adresa romanilor şi se retraseră spre 
corpul de infanterie. Romanii executară aceeaşi manevră. Veliţii 
dispărură printre solzii de şarpe, astfel că, în numai câteva 
minute, câmpul fu cuprins de nemişcare, cu excepţia zvârcolirii 
răniților căzuţi la pământ şi lăsaţi în urmă. 


Aproape în acelaşi timp, cele două tabere începură să înainteze 
una spre cealaltă. Romanii înteţiră ritmul până ajunseră să 
alerge şi îl menţinură. Privindu-i, Mago îşi simţi măruntaiele atât 
de încordate, încât aproape că se aplecă în şa. Ştia să privească 
dincolo de trucurile de intimidare: vârtejurile, modelele şi 
imaginile unor trăsături animale pictate pe scuturi, panaşele 
înalte, menite să- i facă să pară mai înalţi, zidul suprapus de 
scuturi, lăncile lungi, metalul scânteietor şi picioarele de sub ele, 
înaintând constant, astfel încât, de la distanţă, nu păreau 
indivizi, ci mai degrabă o singură forţă care înghiţea pământul 
ce despărţea cele două armate. Cunoaşterea acestor trucuri nu-i 
uşură misiunea de a urmări avansarea oştii. Romanii se mişcau 
cu o coordonare mai mare chiar decât cea a libienilor şi nu era 
nicio păcăleală în numărul lor copleşitor. 

Mai mult decât orice, tânărul Barca fu impresionat de tăcere, 
liniştea îngrozitoare, nepământeană în care înainta duşmanul. 
Nu rosteau nici măcar un singur cuvânt, nicio incantaţie, ordin 
sau strigăte de furie. Niciun sunet nu răzbătea din direcţia lor, 
doar bufnetul ritmic al tălpilor şi zăngănitul săbiilor lovite de 
scuturi. Da, erau zgomote, dar lipsite de emoție. Mecanice. 
Înspăimântătoare, pentru că păreau a fi însuşi ritmul morţii. 
Diferitele contingente ale armatei africane ţipau, cântau şi îşi 
provocau furia prin eliberarea unor urlete din rărunchi. Galii 
creau o hărmălaie asurzitoare cu cornii lor, capetele acestora, în 
formă de animale, înălțându-se în aerul de deasupra lor. Ar fi 
trebuit să fie o cacofonie feroce, dar tăcerea cu care erau 
întâmpinate le făcea să pară chiar şi mai lipsite de vigoare. Era 
ca şi cum Cartagina ar fi lovit o ţintă vizibilă, dar o rata şi doar 
despica aerul. Dacă romanii aceştia simțeau vreun pic de frică, 
atunci în mod clar n-o arătau, iar trupele cartagineze nu avură 
decât să ţipe şi mai tare. 

Mago ştia ce urma, dar, când se întâmplă, efectul fu tot şocant. 
Avangarda romană - la un semnal sau ajunsă într-o poziţie 


cunoscută numai de ea - îşi ridică lăncile şi le aruncă în aceeaşi 
secundă. Dintr-odată, cerul fu înnegrit de două-trei mii de astfel 
de proiectile. Câteva sute de soldaţi se prăbuşiră, zvârcolindu- 
se, strigând de durere sau fiind reduşi la tăcere pe vecie. De 
unde stătea Mago, alături de fratele său, văzu porţiuni întregi 
ale armatei încovoindu-se şi dispărând. 

— Aşa cum trebuie să se întâmple, spuse Hannibal. Va fi un al 
doilea val. Şi apoi un al treilea, nu uita. Pentru asta am venit. 
Am învins până acum datorită norocului şi nesăbuinţei 
romanilor. Astăzi, îi înfruntăm în condiţiile impuse de ei. Această 
luptă e totul, aşa cum îmi doresc. Ocupă-ţi locul şi adu- ţi aminte 
tot ce te-am învăţat! Du-te acum! Şi nu uita numele pe care-l 
porţi! 

Spunând acestea, Hannibal cobori de pe cal şi se alătură 
locotenenţilor, mesagerilor şi gărzilor, care aveau să fie în jurul 
lui pe tot parcursul bătăliei. Se îndepărtară pe culoare lăsate 
libere anume pentru ei. Mago auzi un soldat strigându-l pe 
comandant, spunându-i că îl aşteptau. Descălecă, îşi 


lăsă calul în mâinile unui îngrijitor şi se alătură contingentului de 
soldaţi care juraseră să-i apere viaţa. În timp ce simţi pământul 
şi propriile picioare mişcându-se pe el, Mago pricepu în sufletul 
lui că se întâmpla ceva. Se opri încercând să întrerupă trecerea 
timpului, se opri dorind să aibă la dispoziţie mai multe momente 
pentru a reţine şi a înţelege lucrurile cu care se confrunta. Păşi 
şi simţi un val enorm de energie punându-l în mişcare. Avea să 
lupte aşa cum n-o făcuse niciodată. Forţele lumii se întâlniseră 
în sfârşit. Înaintă în spatele locotenenţilor săi, simțindu-se cu 
fiecare pas tot mai în largul său. În fond, era un Barca. 


Cele două contingente de cavalerie - unul compus din 
numidieni, celălalt alcătuit din cartaginezi, iberici şi gali - se 


poziţionară pe fiecare din flancurile infanteriei. Ordinele 
generalilor erau clare: Atacaţi călăreţii romani din faţa voastră! 
Loviţi-i tare şi repede! Înfrângeţi-i din primele momente ale 
confruntării, faceţi-i să dispară de pe câmpul de luptă şi lăsaţi 
corpul roman de infanterie descoperit pe ambele flancuri! O 
mare parte a strategiei lui Hannibal depindea de asta. De 
asemenea, comandantul hotărâse să dividă şi să dezorienteze 
duşmanul şi în alte moduri. Tocmai de aceea, Tusselo şi alte 
patru sute de numidieni plecaseră într-o misiune cu scop precis. 
Aceştia înţeleseseră că acţiunea presupunea un pericol mai 
mare decât lupta directă. Necesita atât dibăcie militară, cât şi 
viclenie. Luară cu ei armele obişnuite, dar fiecare dintre ei purta 
încă o sabie, ascunsă sub tunică, înfăşurată în rămăşiţe de 
pânză pentru a-i feri de lamele ascuţite. 

Plecară pe urmele lăsate de cavaleria lui Maharbal, care 
marcase un făgaş demn de urmat. Se mişcau într-o ceată 
imensă, mândră, la galop, aruncându-şi suliţele o dată, de două 
ori şi încă o dată chiar înainte să ajungă la duşman. Până 
ajunseră să se izbească de ei, mulţi dintre romani căzuseră deja, 
străpunşi de fierul rece, după care fură zdrobiţi sub un ropot de 
copite. Unii cai se roteau şi alergau de colo-acolo, simţindu-şi 
călăreţii înmuindu-se brusc. Tusselo îl văzu pe Maharbal 
înjunghiind cu sabia sub braţ un roman rănit şi smulgând o 
suliță din coapsa acestuia dintr-o singură mişcare. Înfipse 
această suliță în gâtul altuia. Îndreptă arma înainte, după care 
trase. Romanul străpuns o apucă plin de disperare, merse 
împleticit, de parcă ar fi fost împins încolo şi încoace de o mână 
agitată, având pictat pe faţă semnul morţii iminente cu ajutorul 
propriului sânge. Într-un final, Maharbal smulse sulița din carnea 
lui şi îşi lăsă adversarul să se prăbuşească peste grumazul 
calului. Fără să stea pe gânduri, ţâşni către o nouă ţintă. 
Tusselo îl pierdu din ochi pe căpitan, care nu era decât un singur 
om în mulţimea de luptători. Toţi ceilalţi aveau ocupaţii similare. 


Aşa erau numidienii. Ar fi trebuit să reprezinte ţinte uşoare, 
nefiind acoperiţi de armuri, neavând decât scuturi de piele şi 
călărind fără şei care să-i ţintuiască pe cai. Şi totuşi ei se mişcau 
fără frică, cu atâta agilitate, încât nu exista niciun interval de 
timp între gânduri şi mişcările cailor. Romanii erau nevoiţi să 
tragă de frâie şi să se lupte cu animalele pe care le călăreau 
pentru a le controla înainte de a încerca o nouă lovitură. Poate 
că erau pricepuţi, după standardele lor, dar îndemânarea lor nu 
era suficientă în faţa acestor adversari. Numidienii ştiau ce 
sulițe aveau să fie aruncate în direcţia lor înainte ca acestea să 
fie lansate. Pentru că vedeau pregătirile pe care trebuiau să le 
facă romanii până să fie gata de un atac, loveau din timp 
vârfurile săbiilor care îi vizau şi se aflau mereu acolo unde 
adversarii îşi doreau să nu fie, pentru că anticipau cum avea să 
evolueze acest dans călare înainte ca italienii s-o poată face. 
Funcţionau după cu totul alte repere de viteză şi dexteritate. 
Romanii se retraseră, intrară iarăşi în formaţie şi atacară din 
nou. Se confruntară cu o reluare a masacrului iniţial. 
Descălecară, încercând să transforme bătălia într-una pedestră. 
Spre surprinderea lor, africanii nu li se alăturară pe pământ, ci 
călăreau în continuare printre ei, ucigându-i cu şi mai mare 
uşurinţă. După câteva secunde, toţi romanii care fură în stare se 
ridicară din nou în şa, înainte 


de a primi vreun ordin. Şi acest gest semănă prima sămânță de 
panică. O astfel de sămânță încolţeşte într-un minut, creşte şi 
înfloreşte. Romanii se întoarseră şi o luară la fugă. Numidienii se 
opriră suficient cât să-şi recupereze suliţele şi să-şi şteargă 
palmele pline de sânge. Câţiva înşfăcară obiecte prea ispititoare 
pentru a fi lăsate în urmă. Apoi porniră în urmărirea prăzii, 
zâmbind şi glumind între ei, ca nişte vânători pe urmele 
vânatului preferat. 


Venise momentul folosirii planului pe care Tusselo i-l prezentase 
lui Hannibal cu câteva zile în urmă. La început, lui Hannibal i se 
păruse puţin probabil ca romanii să anticipeze înşelăciunea care 
se afla la baza acestui plan, dar Tusselo îi cunoştea mai bine. 
Acesta scoase în evidenţă că romanii aflaţi în partea din spate, 
la mare distanţă, n-aveau de unde să ştie cum se descurcau 
trupele de cavalerie în înfruntarea cu africanii. Nu vor avea o 
imagine de ansamblu asupra bătăliei şi - în aroganţa lor - vor 
accepta cu uşurinţă ceea ce propunea el. Şi urma să 
funcţioneze, pentru că niciun roman nu era în stare să 
gândească o astfel de înşelăciune; prin urmare, nici nu ar fi 
recunoscut-o în acţiunile celorlalți. Reuşind să câştige 
încrederea comandantului, Tusselo se puse în mişcare pentru a 
se dovedi demn de ea. Le aminti celorlalţi să-l urmeze în tot şi 
să aibă încredere. 

Cu aceste cuvinte, el şi ceilalţi patru sute se îndreptară spre 
nord. Merseră paralel cu rândurile de legiuni romane, la o 
distanţă dincolo de raza de acţiune a vreunui tir. Înaintară în 
mare parte nestingheriţi. Rămăseseră prea puţini călăreţi care 
să-i înfrunte, iar legiunile îi ignorară, aşa că nu se concentrau 
decât asupra avansării. Când văzu spaţiul deschis din spatele 
armatei romane, Tusselo se întoarse către aceasta îndată ce se 
încredinţă că numidienii fuseseră observați, rosti primul ordin 
cât mai tare cu putinţă. Camarazii săi se supuseră. Îşi atârnară 
scuturile la spate. Un pic mai încolo, strigă din nou. Fiecare 
dintre ei aruncă suliţele pe pământ, la fel săbiile şi pumnalele, 
care străluciră scurt în lumină. Înaintară lipsiţi de arme, cu 
braţele întinse de o parte şi de alta, arătându-se inofensivi. 
Alarmaţi de apropierea lor, soldaţii dintr-o companie romană 
ţinută în rezervă se împrăştiară pentru a le ieşi în întâmpinare. 
Tusselo îşi ocupă poziţia şi rememoră cuvintele pe care avea să 
le rostească în curând, folosind o limbă pe care n-o mai vorbise 
de ani buni. Înainta către avangarda contingentului şi fu, aşadar, 


primul coborât de pe cal. Un legionar îndreptă mâna către braţul 
său întins, îl prinse şi aproape că i-l smulse din umăr. Tusselo 
căzu pe spate, suficient de tare cât să expire forţat tot aerul din 
plămâni. Soldatul îl ridică şi îl lovi direct în gură. Îşi scoase sabia 
din teacă şi se prefăcu că vrea să-l lovească, dar un ofiţer aflat 
în apropiere interveni, îi luă arma şi presă vârful acesteia într-un 
punct de sub bărbia lui Tusselo, apăsând suficient cât metalul să 
străpungă pielea şi să curgă un şuvoi subţire de sânge care se 
scurse de-a lungul lamei. 

— De ce veniţi la noi? întrebă el pe un ton poruncitor. Dă-mi un 
motiv să nu vă ucid pe toţi chiar acum! 

Deasupra spadei, faţa lui Tusselo afişa o expresie senină, dar 
acesta nu ştia dacă putea vorbi. Ignoră durerea pricinuită de 
vârful de metal care-i intra în maxilar şi reuşi să spună: 

— Veţi câştiga astăzi. Zeii noştri... ne-au dat semne în această 
privinţă. Hannibal le-a ignorat. Acum se îndreaptă către moarte. 
Nu mai vrem să fim amestecați în aşa ceva. Voi sunteţi mai 
puternici. 

Câteva momente, ofiţerul se uită lung la el, cuprins de uimire. 
Nu se aşteptase ca un african să vorbească o latină perfectă. 
judecând după expresia lui, acest fapt părea să-l sperie. 

— Cum de vorbeşti latina? 

— Sunt un bărbat educat, spuse Tusselo. Romanul părea a nu fi 
sigur cum să interpreteze toate aceste lucruri. Faţa sa rămase 
neschimbată, dar vârful spadei fu coborât. Cruţă-ne vieţile, 
continuă el. Nu suntem laşi. Eu sunt prinţ în ţara mea. Pe 
cinstea mea, tribul masililor va abandona Cartagina 


în favoarea voastră. Tu, stăpâne, îi poţi oferi Romei poporul 
numidian. lar noi îi putem oferi întreaga 

Africă. 

— Mie nu mi se pare că arăţi a os de domn, spuse romanul, cu 
ochii pe claia încâlcită de păra lui 


Tusselo. 

— Poporul meu e diferit de al tău, dar eu sunt aşa cum ţi-am 
spus. Întreabă-l pe oricare dintre oamenii care mă urmează. 
Pentru prima dată, romanul ezită în mod evident. Îşi ridică ochii 
şi văzu pe feţele solemne ale războinicilor călare suficiente 
motive pentru a conteni ameninţarea cu moartea. Îl eliberă pe 
Tusselo şi făcu vreo doi paşi înapoi. 

— Sunteţi înţelepţi dacă înţelegeţi că vă suntem superiori, spuse 
el. Poate laşi, dar măcar veţi trăi mai mult datorită acestui gest. 
Legionarul care îl lovise pe Tusselo începu să obiecteze, dar 
vocea ofițerului acoperi vorbele sale. Armata romană încă ia 
prizonieri! Noi nu suntem barbari care omoară soldaţii înfrânți 
care ni se predau. Un soldat capturat e la fel de bun ca unul 
mort, ba chiar mai bun în anumite privinţe. Gândeşte-te ce 
sclavi buni vor fi africanii aceştia. Deşi rostise aceste vorbe cu 
tărie, un moment mai târziu păru să se îndoiască de ele. 
Mormăi: n-aş vrea să acţionez greşit, tu ce zici? Găseşte măcar 
un tribun. Dar, între timp, dă-i jos de pe cai şi ţine-i sub pază! 
Romanii îi forţară pe numidieni să descalece şi să mărşăluiască 
în mijlocul unei companii de soldaţi acoperiţi de armură care-i 
loviră cu latul săbiilor, îi împunseră cu capetele suliţelor, îi 
ironizară şi îi ameninţară, insultară căţelele care le dăduseră 
naştere şi îl ridiculizară pe comandantul care-i condusese către 
sclavie. Într-un final - adunaţi într-un grup compact, pe o 
porţiune plată de teren pustiu şi ars de soare -, li se spuse să se 
aşeze pe fundurile lor negre şi să nu facă nicio mişcare. 

Puţini dintre ei rostiră vreun cuvânt. Se uitau unii la alţii cu ochii 
lor întunecaţi, iar această formă de comunicare le era de ajuns. 
Bărbatul din faţa lui Tusselo aruncă o privire peste umăr şi îi 
oferi o fâşie de carne uscată. Tusselo aprobă printr-o mişcare a 
capului calmul de care dădea dovadă tovarăşul său, dar refuză 
hrana. Încă simţea gustul sudorii legionarului roman pe buzele 
sale crăpate. Acesta îi amintea de lucruri pe care dorea să le 


uite şi totuşi ceva din el voia ca el să-şi aducă aminte ceea ce 
dorea să dea uitării. Se gândi că, dacă exista pe lume vreo rasă 
de oameni care să fie identici, atunci aceştia erau romanii, chiar 
până la consistenţa şi gustul sudorii lor. 

Tusselo era singurul dintre compatrioţii săi care vorbea limba 
duşmanului. Ascultă atent rapoartele care veneau dinspre 
câmpul de bătălie, fiecare mai optimist decât cel precedent. 
Printre soldaţi se răspândi vestea că Varro considera că victoria 
era în mâinile lor. Se părea că loveau chiar în mijlocul forţei 
cartagineze, alcătuit din luptători gali. Erau un vârf de metal în 
mişcare pe care Hannibal nu avea puterea să-l oprească. Planul 
avea atâta succes, încât Varro dădu ordin să fie luaţi soldaţi 
dinspre flancuri şi aduşi în centru, să fie poziţionaţi într-un front 
şi mai îngust pentru a tăia în două armata cartagineză. 

Bărbatul de lângă el îl înghionti, îl lovi în coaste şi apoi îi şuieră 
în ureche, întrebându-l ce spuneau romanii. Tusselo îl lovi cu 
cotul şi vorbi în colţul gurii. 

— Spun că momentul morţii lor se apropie, zise el. 

Aceste vorbe fuseseră rostite cu o forţă rece şi cu convingere, 
dar, de fapt, veştile romanilor îl umpleau de groază. Da, ştia că 
Hannibal spusese că lucrurile aveau să se desfăşoare astfel, dar 
dacă se înşela? În ciuda încrederii sale în comandant, i se părea 
imposibil să învingă masa aceea imensă de romani. Dacă numai 
un sfert din duşmani reuşeau să omoare sau să rănească un 
adversar, cauza lui Hannibal era pierdută. Îşi dădu seama că - 
oricât de ciudat părea - el era singurul din toată armata 
cartagineză care, în momentul acela, stătea în echilibru între 
cele două puteri. Pentru a-l trăda pe 


Hannibal, nu trebuia să facă nimic, ci doar să stea acolo unde se 
afla. Privi în depărtare, către ariergarda forţei romane, cu toţi 
soldaţii aceia întorşi cu spatele spre el. Mai aproape, în faţa şi în 
spatele său, roiau noncombatanţii, cei care urmau armata, 


îngrijitori de cai şi sclavi, toţi ocupați cu diferite sarcini pentru a 
susţine efortul armatei. Foarte mulţi sclavi. Ce alt popor 
prosperase sau va prospera astfel, pe baza suferinţei altora? 
Tusselo alese acest moment la întâmplare. Dezertarea nu era o 
posibilitate pentru el. Loialitatea lui nu era pentru Hannibal, nici 
pentru poporul său. El îşi era loial, înainte de toate, sieşi, iar el 
ştia mai bine decât oricine care era duşmanul său. Se ridică în 
picioare. Se scutură de praf şi îşi întinse gâtul, prin mişcări 
laterale ale capului. Unul dintre gardieni strigă ceva şi începu să 
meargă în direcţia lui, cu mâna pe mânerul sabiei, ameninţător. 
Tusselo rosti un singur cuvânt, o silabă scurtă care dezlănţui un 
torent de mişcare. 

Un african aşezat lângă soldatul aflat în mişcare scoase o sabie 
de sub tunică. ÎI lovi cu o mişcare orizontală în spatele 
genunchilor. Până când soldatul se prăvăli în praf, toţi cei patru 
sute erau în picioare: întâi se produse o mişcare colectivă, 
lăsând la vedere porţiuni de piele închisă la culoare şi veşminte 
tribale; apoi un val de lame acoperite de cârpe. Doborâră toţi 
gardienii, lovindu-i de moarte, beneficiind de efectul de surpriză 
şi de avantajul numeric. Rămaseră apoi privind lung la diversele 
tipuri de civili, dintre care unii nu făcură altceva decât să se uite 
prosteşte la ei, dar majoritatea fugiră care încotro văzură cu 
ochii. 

Ştiind că trebuia să-i menţină pe oameni concentrați asupra 
luptei, nu a jafului, Tusselo îşi lovi limba de cerul gurii şi începu 
să meargă. Ceilalţi îl urmară. În timp ce mergeau, soldaţii 
îndepărtau ultimele resturi de material de pe săbii şi le lăsară în 
voia vântului uscat, care le rostogolea şi le deplasa de colo-colo. 
La ceva distanţă, dădură peste scuturile lepădate mai devreme 
şi le luară din nou, iar majoritatea reuşiră să-şi recapete caii, 
care fuseseră abandonaţi în grabă de băieţii care se îngrijeau de 
ei. 


Astfel, în număr de patru sute, năvăliră asupra ariergardei 
romane. Niciunul dintre romani nu se întoarse să-i privească. 
Niciunul nu se aştepta la atacul ce se abătea asupra lor. Tusselo 
se afla la numai câţiva metri distanţă, când un tânăr soldat îşi 
întoarse faţa către ei, cuprins de o teroare subită, dar de scurtă 
durată. 


Înainte de începerea bătăliei, comandantul trimisese un mesaj, 
în toate limbile posibile şi în toate sectoarele armatei sale, 
tuturor soldaţilor din armata sa cosmopolită. Acesta suna astfel: 


Noi suntem duşmanii Romei, făcând toţi parte din rase atacate 
de bărbaţii de pe Tibru. Astăzi, Hannibal vă cere să vă onoraţi 
strămoşii cu jertfe de sânge roman. Urmaţi-i ordinele şi, cu 
siguranţă, veţi reuşi. Când va suna cornul galic, să ştiţi că în ele 
vocea comandantului vostru care strigă spre voi. Când auziţi 
strigăte de furie în orice limbă, să recunoaşteţi în ele urletul lui 
Hannibal. Să ştiţi că larma armelor izbindu-se este voinţa lui 
Hannibal transmisă prin fier. Chiar şi atunci când un duşman 
deschide gura, veţi auzi vocea comandantului vostru. 

Dacă urlă ameninţător la voi, nu face altceva decât să vă aducă 
aminte care vă este datoria. Dacă răsuciţi un duşman cu vârful 
sabiei voastre, din gura lui vor ţâşni laudele lui Hannibal. Este 
bucuria lui la vederea faptei voastre şi ordinul de a trece peste 
cadavru şi de a continua. Auziţi Leul din Cartagina în toate şi 
ziua va fi a voastră! În viitor, ori de câte ori oamenii vor vorbi 
despre război, vor vorbi despre această zi. Faceţi să vă 
rostească numele cu teamă şi respect! 


„Frumoase vorbe, îşi spuse Imco în gând, dar curajul iese la 
iveală mai uşor în vorbe şi mai greu în fapte.” Poate că Hannibal 
avea în el o astfel de încredere brutală, dar, în dimineaţa aceea, 
lui Imco îi păsa mai mult de salvarea unei vieţi - a lui adică. Anii 
petrecuţi în armată îl făcură să devină un războinic 
experimentat, de cele mai multe ori împotriva voinţei sale şi 
fără consimţământul său. Mâinile, corpul şi mintea se mişcau cu 
agilitate în timpul luptei, mai repede decât partea raţională a 


minţii sale, cu instincte proprii. Ochii lui găseau slăbiciuni care 
aduceau cu sine atacuri fatale. Numai el ştia că lupta pur şi 
simplu din instinct de conservare, astfel încât să trăiască în timp 
ce altul murea în locul său. Ştia că aceste idei nu erau chiar 
nobile. Nu era mai bine să omori din simpla plăcere de a ucide, 
fără de frică? Acela era tipul de om pe care zeii îl răsplăteau şi îl 
perpetuau din abundentă pe pământ. 

Imco îi privi pe ucigaşii veterani care trebăluiau în jurul lui. 
Primele rânduri curbate de soldaţi se înfruntau deja cu 
duşmanul, dar soldaţii aceştia stăteau impasibili, părând a nu fi 
deloc preocupaţi de haosul ce avea să se pogoare curând 
asupra lor. Vorbeau între ei şi îşi întindeau membrele calmi. 
Încercau să vadă cât de bine li se potriveau armurile şi îşi 
scărpinau cu un aer absent bărbile dezordonate. Un bărbat urina 
chiar acolo unde îşi avea locul; un altul îşi ridică veşmintele şi se 
ghemui pentru a se uşura. Câteva lovituri de picioare şi glume 
însă îl făcură să se răzgândească. Rămase în picioare şi îi 
blestemă, dar apoi fu de acord să aştepte şi să se uşureze pe un 
cadavru de roman. Mulţi dintre ei purtau uniforme de legionari 
romani, beneficiind de echipament capturat de la duşmani, ceea 
ce îi transforma într-o parodie grotescă a inamicilor. Unii dintre 
ei îşi plimbau palmele de-a lungul suliţelor lungi; unii le ridicară 
pe umăr şi exersară aruncarea de deasupra umărului cu care 
loveau; alţii testau felul în care simțeau spadele romane în 


mâinile lor. Imco avea aceleaşi sentimente pe care le avusese 
pe înălțimile Alpilor: ca şi cum exista o greşeală comisă de mult 
şi neîndreptată niciodată. Nu-şi avea locul în situaţia aceasta. 
Era sigur că lumea nu crease niciodată un soldat mai puţin 
dornic de luptă decât el. Niciodată nu se jucase Fortuna cu 
vreun om atât de perfid, plasându-l în repetate rânduri în 
centrul nebuniei omeneşti. 

Hărmălaia creştea cu fiecare minut. Călăreţii lui Carthalo 
galopau pe lângă ei, îndreptându-se spre confruntarea cu flancul 
vestic al cavaleriei romane, un talmeş-balmeş de potcoave şi 
strigăte de luptă care se estompară curând în depărtare. În 
continuare, compania lui Imco aştepta. Se apropia amiaza, iar 
fierbinţeala soarelui se abătea asupra lor cu toată forţa 
sfârşitului verii prin aerul apăsător. Deasupra lor, se învârteau 
nori de praf, împinşi de rafale iuți, cu un miros greu, de parcă ar 
fi fost răsuflarea unui gigant cu dinţii stricaţi. Sudoarea începu 
să curgă, întâi din subsuori, apoi de pe frunte, vintre, picioare şi 
mâini. Umezeala îşi croia drum până la ochi şi aceştia, la rândul 
lor, secretau lacrimi sărate. De undeva din spate, se auzi un 
strigăt să strângă rândurile. Se executară, fiecare soldat 
delimitând un spaţiu mic în jurul său, apropiindu-se de cel de 
lângă el, controlând poziţia scuturilor. Acum puţini erau cei care 
mai vorbeau; niciunul nu se mai întindea şi nici nu mai glumea; 
nu făceau decât să aştepte. 

Când se auzi strigătul, Imco nu fu în stare să desluşească bine 
ordinul. Simţi o apăsare din spate şi îl văzu pe cel dinaintea lui 
înaintând. Păşi în locul pe care acesta îl părăsise. Pe moment, 
asta fusese tot. Imco privea atent la metalul zimţat din care era 
făcut coiful celui din faţă şi îşi zări propria reflexie. Era prea 
neclară pentru a oferi detalii, doar o umbră a unei forme umane. 
Apoi ordinele fură încheiate cu o serie de mugete de corn, 
făcându-i să pornească în marş. În continuare Imco nu înţelegea 
ce i se cere. Nu era nimic în faţa lor, doar o întindere plată, 


aflată într-o parte faţă de scena principală a bătăliei, dar cornii 
insistau. Ca şi ceilalţi, făcu paşi mici, târşâiţi, abia ridicându-şi 
tălpile. Înaintau către nimic. Timp de cinci minute, după care 
aproape zece. Înaintau din ce în ce mai departe. 

Apoi cornii izbucniră din nou, dictând un soi de manevră de 
întoarcere. Din nou Imco nu ştiu cum s-o interpreteze. Din 
fericire, ceilalţi înţeleseseră. Toată masa de oameni, câteva mii, 
se întoarseră încet, cu o parte a armatei rămânând pe loc, iar 
cealaltă în plină mişcare, ca şi cum ar fi fost prinşi de balamalele 
unei uşi imense. Bărbatul aflat în spatele lui Imco îi rănea 
tălpile, călcându-l la fiecare câteva secunde. Imco tocmai se 
pregătea să se întoarcă şi să-l blesteme, când cornul ordonă 
oprirea. 


Se opriră toţi în aceeaşi secundă. Armurile se opriră din 
zăngănit. Abia atunci, privind atent pe lângă soldatul din faţa lui, 
Imco pricepu care le era scopul. Terminaseră întoarcerea. 
Înaintea lor, la mai puţin de o sută de paşi se afla flancul lung, 
vulnerabil, al oştirii inamice. După veşminte, se părea că nu 
erau cu adevărat romani, ci o legiune a aliaţilor. Erau în formaţie 
strânsă, parte dintr-o forţă imensă. Niciunul dintre ei nu era 
întors spre afară. Cu toţii priveau drept înainte. Nu aveau nici 
cea mai vagă idee că deveniseră ţinta celor mai buni infanterişti 
ai lui Hannibal. Următorul ordin era destul de uşor de înţeles. 
Atacară. 

Până în ultimele secunde, puţini fură aliaţii romani care părură 
să observe africanii ce se apropiau de ei. Cei care erau expuşi 
cel mai mult încercară să reîntregească formaţia, dar soldaţii de 
lângă ei făceau parte dintr-o formaţie mult mai mare şi 
rămaseră pe poziţiile iniţiale. Imco nu ştia din ce popor făceau 
parte soldaţii pe care-i atacau, dar nu avea să uite niciodată 
emblema asemănătoare discului solar ştanţată pe scuturile lor 
albe. Cartaginezii nu-i izbiră cu viteză maximă, ci într-o alergare 


uşoară, cu o forţă de impact care se propagă prin masa de 
oameni dispuşi la mică distanţă unul de altul. 

Odată cu momentul primului contact, orice mişcare ordonată 
dispăru. De atunci încolo nu era vorba decât de o muncă 
sângeroasă, diferită chiar de cea pentru care se antrenaseră. În 
loc să adopte o formaţie de falangă - scuturi unite, ţâşnind în 
afară într-o mare de sulițe -, se răspândiră. Toată lumea părea 
să înţeleagă că aceasta nu era o bătălie obişnuită. Latinii 
aproape că refuzară să se întoarcă şi să-i privească în ochi, 
lăsând porţiuni expuse în lateralul gâtului, pe lungimea braţului, 
partea exterioară a coapsei, părţi ale feţei. Erau atâtea locuri de 
lovit şi atâtea ţinte între care să aleagă, încât atacatorii se 
împrăştiară, fiecare căutând cel mai bun loc să intre în luptă. 
Astfel, Imco se trezi faţă în faţă cu primul duşman mult mai 
repede decât s-ar fi întâmplat în mod obişnuit. 

În jurul lui erau nenumărați soldaţi, dar el şi un roman se zăriră 
unul pe celălalt şi amândoi ştiură imediat că destinul le cerea 
să-şi măsoare puterile. Imco - care nu era însufleţit pe deplin de 
curajul său războinic - îşi lansă sulița. Bărbatul o dobori cu 
scutul şi trecu peste ea. Nu avea să fie atât uşor. Loviturile 
iniţiale de sabie lansate de Imco erau şovăitoare. 

| se păru greu să găsească un loc unde să atace. Scutul latinului 
era greu şi înalt, iar emblema solară de pe el îl distrăgea extrem 
de tare. Acesta acoperea aproape tot corpul duşmanului. Vârful 
înalt al coifului părea aproape impenetrabil. Imco lansa lovituri 
mărunte, ţintind faţa, braţul cu care mânuia romanul sabia, 
sabia însăşi, încercând să i-o zboare din mână. Pentru fiecare 
atac, trebuia să pareze un contraatac, rămânând ascuns sub 
pavăză, încasând o lovitură care aproape că-i dobori coiful de pe 
cap, primind o izbitură care îi atinse serios apărătoarea de 
umeri. Nu putu să nu observe că obrajii bărbatului tremurau 
spasmodic, că închidea ochii ori de câte ori lovea şi că părea să 
inspire mai mult aer decât expira. Îşi dădu seama că era foarte 


posibil să fie angajat într-o luptă cu singurul soldat care era mai 
speriat de toate acestea decât el. 

În momentul acela se petrecu ceva atât de ciudat şi de 
inexplicabil, încât Imco nu avea să-l povestească nimănui după 
aceea, nici măcar când i se lăuda curajul aducător de moarte. 
Un val de aer cald păru să se învârtească sub picioarele lui, să 
bată printre picioarele sale şi să intre în el prin anus. Pieptul i se 
umflă, capul îi fu cuprins de un zumzet, iar braţele şi picioarele 
începură să tremure din cauza forţei insuflate. Mai târziu, avea 
să creadă că era o răsuflare furioasă trimisă de femeia aceea 
frumoasă, o binecuvântare pentru bietul Imco, un ordin să se 
dovedească vrednic de ea şi să trăiască, să trăiască. 

Aproape din întâmplare - în timp ce propriul trup evita convulsiv 
o lovitură -, vârful sabiei sale spintecă faţa adversarului, de la 
bărbie, trecu prin ambele buze şi mai departe, împărţindu-i 
nasul în două părţi egale. Bărbatul urlă de durere, iar un şuvoi 
de sânge ţâşni către capul lui Imco. Acesta se 


lăsă în jos pentru a se feri şi îşi înfipse spada pe sub bărbia 
romanului. Simţi cum lama atinse vertebrele de la baza capului 
şi cum acestea plesniră, făcând loc metalului şi lăsându-l să se 
împlânte la baza creierului. Imco smulse spada din corpul 
duşmanului şi îl văzu prăbuşindu-se, uluit că învinsese, uimit de 
modul în care corpul omenesc îşi pierdea orice urmă de 
demnitate într-o singură secundă. Omul căzu la pământ cu ochii 
deschişi, dar prinşi în contemplarea celor mai îngrozitoare 
privelişti. Dar Imco nu avea să-l privească prea mult timp. 

Se trezi atacat de un alt roman, care-l lovi cu scutul şi lansă o 
lovitură de sabie spre capul său. Imco îl lovi şi el cu scutul, îşi 
trânti un călcâi pe talpa celuilalt şi îşi agită sabia până ce lama 
acesteia întâlni gâtul latinului. Apoi, plin de furie, îl mai lovi de 
câteva ori, până ce coiful îi alunecă de pe cap, iar sabia lui Imco 


se afundă în craniul adversarului. Doi ucişi şi se încălzise pentru 
ce-l aştepta. Următorul muri şi mai repede. 

Un ceas mai târziu, îşi simţea braţele ca de plumb topit, iar 
picioarele nu-l mai susțineau decât găsindu-şi loc printre 
cadavrele răpuse la pământ, înghesuite în spaţiul delimitat de 
un braţ îndoit sau înghesuit sub vintrele vreunuia. Nu mai ştia 
câţi ucisese. Şi nici nu-şi putea da seama de partea cărei tabere 
înclina balanţa. Pentru el, întâmplările se petreceau la o scară 
mai mică, fiind decise secundă de secundă, depinzând de 
înfruntarea dintre el şi celălalt. Îşi spunea mereu că încă era în 
viaţă. Ştia că se putea retrage cu demnitate. O parte din el 
dorea să continue, dar de-abia putea să-şi ridice spada. Făcu un 
pas în spate, strigă ceva peste umăr şi un alt soldat veni să-i ia 
locul. Câteva momente mai târziu, îngenunche în mizeria de pe 
jos, alături de ceilalţi, gâfâind, chinuindu-se să respire, scuipând 
sânge, strigând să i se aducă apă. În felul acesta, avu parte de 
câteva momente de odihnă, deşi nimeni nu-i aduse apă. 

Poate că Imco ar fi stat acolo la nesfârşit, numai că uriaşul 
Bomilcar veni la luptătorii săi, ordonându-le tuturor să se alăture 
încăierării. 

— Roma moare astăzi! urlă el. Acum, în momentul acesta! 
Răgea mergând printre ei, lovind soldaţii cu piciorul să se ridice, 
izbindu-i pe alţii cu palma şi chiar cu sabia peste coifuri. Avea o 
înfăţişare stranie, plină de furie şi totodată de bucurie. 

— S-aveţi mereu sânge pe spadă! Nu vă ţineţi armele însetate! 
Din tot grupul, la întâmplare, îl alese pe Imco. Îşi fixă mâinile pe 
umerii săi şi îl ridică dintr-o singură mişcare. Ceru să i se spună 
numele lui. Auzindu-l, întrebă: Sabia ta e uscată? Imco se 
întoarse să verifice, dar uriaşul îl prinse de bărbie rostind: Un 
bărbat adevărat nu trebuie să verifice. Ştie. O sabie uscată e ca 
un penis flasc. Un penis flasc nu regulează. Dacă nu regulezi, 
atunci eşti ca o femeie: vei fi regulat. Mă înţelegi? 


Imco de-abia dacă reuşi să urmărească vorbele bărbatului, dar 
confirmă printr-o mişcare a capului. 
Bomilcar afişă un rânjet larg cât pentru doi. 


— Imco Vaca, câştigăm bătălia aceasta. Rămâi viu până mâine 
şi Hannibal va auzi de vitejia ta! îl întoarse pe Imco, îl împinse 
către linia de bătaie şi continuă să strige. 

Când Imco se întoarse în linia întâi, ceva se schimbase. Nu mai 
simţea decât puţină frică. Corpul său nu se mai smucea şi nu 
mai tresărea în manevre defensive. Avea în suflet o stare nouă 
de calm şi ştia că nu era singurul care simţea astfel. Şi bărbaţii 
de lângă el o simțeau. Nu se mai mişcau lipsiţi de apărare, ca 
nişte soldaţi prinşi într-o încăierare, ci mai degrabă ca un curent 
lent ce învăluia duşmanul. Poate că, într-adevăr, câştigau. Din 
ce în ce mai mult, sabia sa îşi găsea drumul către burţile şi 
gâturile duşmanilor, prin carnea braţelor lor. Se gândea mai 
puţin la fiecare mişcare. Se întreba dacă frumoasa lui avea să 
fie de acord cu faptele sale. Poate că avea să găsească un dar 
pentru ea printre morţi, un inel sau un medalion, poate un coif 
încrustat cu pietre preţioase. Îşi dădea seama când sabia i se 
oprea în vreun os sau când lama se strecura printre coaste. 
Putea s-o ia prin surprindere, să-şi treacă braţul peste 
abdomenul ei şi să-i înfăşoare capul cu laţuri moi de sfoară. 
Începu să-şi dea seama că putea simţi exact ce organ spinteca 
după diferitele texturi, după felul în care țesuturile se desfăceau 
sau rezistau în faţa sabiei sale. Poate că, într-o zi, avea să-i 
cumpere ceva, poate un şirag de perle, într-un loc departe de 
aici, cu totul diferit. Arma ajunsese să-i fie o prelungire a 
braţului, un deget ascuţit care spinteca tot ce atingea. O insulă 
liniştită, un singur bloc de stâncă ridicându-se din marea de 
azur, un pământ acoperit de copaci, unde puteau creşte oi şi 
capre, cu smochini şi pâlcuri de măslini... 


La un moment dat, extenuarea trecu dincolo de acest melanj de 
sânge şi visuri. Capul îi bubuia cu o durere tensionată, apărută 
parcă din neant. De data aceasta, nu se retrase pentru a se 
odihni. Pur şi simplu se aşeză pe încâlceala de cadavre şi 
muribunzi din faţa lui, ignorând duhoarea de sânge, măruntaie 
şi fecale. Fără să fie conştient de asta - sau chiar dacă era 
posibil aşa ceva pe un câmp de luptă -, Imco alunecă într-o 
stare de inconştienţă. Se trezi cu faţa apăsată de cea a unui 
latin, cu buzele unite, ca şi cum ar fi fost cuprinşi de pasiune. 
Dintre toate senzațiile pe care le încercase în acea zi, cea care 
avea să rămână întipărită în mintea lui cel mai mult era 
atingerea bărbii aspre a romanului pe obrazul lui şi gustul salivei 
acestuia pe vârful limbii sale, ideea că putea chiar să numească 
mâncărurile cu care se hrănise respectivul în acea dimineaţă. 
Lupta era încă în toi în altă parte. O putea auzi, dar nu avea 
puterea s-o caute cu privirea. Lumea se mişca. Ceaţa de 
deasupra lui se mişca, se răspândea şi se risipea. Aerul era 
străbătut uneori de strigăte, iar acum, acesta era împovărat de 
un vaier înăbuşit. Privindu-şi corpul, nu-şi putea da seama unde 
se sfârşeau membrele sale şi de unde începeau ale altora. Era 
încâlcit printre ei toţi. Împreună, creau un nou organism, o fiinţă 
enormă alcătuită din carne moartă şi muribundă, un organism 
care se deplasa cu un milion de mişcări infime, aproape 
imperceptibile.  Lipăind, alunecând, înţepenind, cu lichide 
adunându-se în bălți şi ochi pierzându-şi licărul vieţii. Zvârcolirile 
răniților se transmiteau prin sute de trupuri, deoarece se 
atingeau unii de alţii, întreţesuţi într-un model grotesc, parte din 
covorul de la Cannae. 

Şi tot nu-şi putea da seama cine avea să câştige în ziua aceea. 
Într-adevăr, i se păru destul de posibil să fi pierdut cu toţii, viii şi 
morţii din oricare naţiune. Nu ştia dacă trebuia să fie mândru 
sau ruşinat, dacă luptase bine sau ca un laş. Toate păreau la fel, 


acelaşi coşmar numit diferit de oameni diferiţi, dar identic în 
fond. Îşi dorea foarte, foarte tare să-şi vadă din nou frumoasa. 
Şi ce surprins fu când aceasta îşi făcu, într-un final, apariţia. 


În tabăra romanilor, lucrurile ar fi trebuit să fie evidente de la 
început. De obicei, formaţia de manipuli a legiunilor le conferea 
o fluiditate uimitoare. Luptau grupaţi, ca o țesătură de soldaţi, 
aflaţi exact la distanţa potrivită unul de celălalt, cu spaţii 
suficiente pentru ca soldaţii extenuaţi să se 


retragă şi permiţând înlocuitorilor să avanseze în locurile goale. 
Dar, din momentul în care Varro ordonase ca formaţia să fie 
îndesită, acest du-te-vino dispăru. Armata era prinsă într-un 
avânt atât de mare, iar soldaţii erau atât de înghesuiți, încât 
oricine cădea din cauza vreunei răni era imediat călcat în 
picioare, întâi de un singur picior, apoi de încă unul, iar apoi de 
nenumărate altele. Aveau parte de o moarte îngrozitoare, cu 
tălpi apăsându-le gleznele, picioarele, călcându-le pe trunchi, cu 
carnea şi oasele strivite de pământul pe care-l apărau. 

Publius Scipio n-avea să-şi ierte niciodată că nu-şi dăduse 
seama mai devreme că întreaga bătălie era doar un sacrificiu de 
proporţii imense. Petrecuse primele etape ale înfruntării călare, 
strigând cuvinte de încurajare infanteriştilor săi, trăgându-şi el 
însuşi putere din expresiile hotărâte ale nenumăratelor chipuri 
de soldaţi. La un moment dat, calul începuse să-i şchioapăte din 
cauza unei răni pe care n-o putuse vedea, refuzând să înainteze, 
mişcându-se de pe un picior pe altul ca şi cum ar fi stat pe o 
imensă plită încinsă. Publius descălecase. Spre surprinderea sa, 
calul o luase deja la goană, tropotind prin mulţimea de soldaţi, 
într-un efort panicat de a părăsi locul. 

Din momentul acela, tribunul se alătură trup şi suflet oamenilor 
săi. Legiunea sa se afla aproape de centrul armatei romane. 


Ocupă o poziţie aproape de ariergarda contingentului pe care-l 
conducea, de unde putea urmări cursul evenimentelor şi, dacă 
era necesar, să dea ordine. Cu fiecare oră, se trezi din ce în ce 
mai aproape de linia de bătaie. Înaintarea armatei continuă, dar, 
în loc să-şi croiască drum în armata duşmană, păreau din ce în 
ce mai mult să dispară în masa acesteia. Până la jumătatea 
după-amiezii, întreaga legiune care se aflase în faţa lui 
dispăruse. Oamenii săi ajunseseră în prima linie şi, lipsiţi de 
posibilitatea de a se retrage, se luptară ca nişte fiare încolţite. 
Lupta se ducea dincolo de orice reguli. Atacul duşmanului nu 
înregistra nicio pauză. Uriaşii blonzi se repezeau la ei ca nişte 
demoni ai amarnicului nord ce erau. Erau mişcare, urlet, piele 
palidă împroşcată de sânge, cu săbiile agitându-se în arcuri 
largi. Oamenii lui - compacţi, instruiți, disciplinaţi - îi doborau în 
număr mare. Dar, dacă romanii erau compacti, galii erau tocmai 
invers. Reprezentau o gloată la fel de tumultuoasă ca marea pe 
timp de furtună, aruncând mereu valuri noi de soldaţi şi 
retrăgându-i pe restul. Confruntaţi cu ei, soldaţii lui nu puteau 
decât să lupte până când se prăbuşeau pur şi simplu de 
extenuare. 

Prins în conflict, strigând ordine şi adunându-şi oamenii, Publius 
uită de pericolul în care se afla el însuşi şi că funcţia pe care o 
ocupa îl obliga la mai multă precauţie. Lupta în formaţie, aşa 
cum fusese învăţat pe când nu era decât un băieţandru, atât de 
crunt şi atât de îndelungat, încât, pentru o vreme, nu-şi putu 
ridica ochii pentru a evalua situaţia generală. Poate că Publius 
ar fi murit în luptă dacă tovarăşul său, Laelius, nu şi-ar fi băgat 
degetele sub marginea platoşei sale şi nu l-ar fi tras dincolo de 
focul bătăliei. Pentru o secundă, Publius îşi pierdu echilibrul, 
întinzând braţele pentru a-şi găsi sprijin chiar în aerul dinaintea 
sa. O imagine cât se poate de nedemnă. Când, în sfârşit, îşi 
recăpătă echilibrul, se întoarse pentru a-l certa pe Laelius, dar 
bărbatul nu-l lăsă. Îl trase pe Publius spre o ridicătură în mijlocul 


căreia se afla un ciot de copac. Îşi strânse degetele pe maxilarul 
tribunului şi îi arătă că ar trebui să privească înainte, deasupra 
încăierării, la o siluetă aflată destul de departe, în mijlocul 
armatei duşmane. 

Acest bărbat era deasupra celorlalţi, la o înălţime aproximativ 
egală cu înălţimea unui om, stând probabil pe o grămadă de 
cadavre sau pe un car întors. Era înconjurat de mai multe gărzi, 
aflate mai jos decât el, dar înarmată fiecare cu un scut şi cu o 
suliță, pe care erau mereu pregătite să le folosească. Timp de 
câteva secunde, acesta supraveghe scena din jurul său. Apoi, pe 
neaşteptate, lansă o avalanşă de cuvinte. Publius nu le putu 
distinge, dar aproape i se păru că aude bubuitul lor străbătând 
hărmălaia. Un moment mai târziu, îşi ridică din nou ochii şi 
admiră întreaga privelişte din jurul său. Publius îşi dădu seama, 
fără niciun dubiu, că acela era Hannibal. 


— O suliță! urlă tribunul. Daţi-mi o suliță! 

— Nu fi nesăbuit! spuse Laelius. Nu eşti Ahile: n-ai să poţi 
arunca până la el. Nu te uita la el, Publius; uită-te mai bine la ce 
vede el! 

Publius făcu aşa cum i se ceruse, uitându-se întâi din nou la 
comandant, încercând apoi să-i urmărească privirea peste 
armata romană, către partea cealaltă. Făcând acest lucru, 
pricepu aproape imediat ceea ce probabil că Laelius înţelesese 
deja. Marginea apropiată a armatei o arăta clar şi, chiar dacă nu 
putea distinge cealaltă margine, indiciile observate arătau că şi 
acolo lucrurile stăteau la fel. Erau înconjurați din cel puţin trei 
părţi. Acum lupta nu se mai dădea pentru victoria supremă. Era 
o luptă pentru supravieţuire. 

Următoarele câteva ore trecură într-un efort continuu, la unison 
cu mintea colectivă a armatei. Publius încercă să trimită cât mai 
mulţi oameni către flancuri, să creeze o gaură dintr-o parte a 
coloanei în loc să se concentreze asupra părţii din faţă. Trupele 


lui Hannibal nu puteau să fie atât de numeroase, astfel încât 
rândurile lor să fie prea multe. Tribunul nu reuşi să găsească un 
mesager care să transmită ordinul prin corn, aşa că îl strigă el 
până când răguşi. Îşi făcu loc cu coatele prin îmbulzeala de 
războinici, împingându-i, lovindu-i cu pumnii pentru a le capta 
atenţia. Îi apuca de umeri şi le striga direct în faţă. 

Cu Laelius alături, care-i repeta ordinele, Publius reuşi într-un 
final să determine o întoarcere a trupelor. Încet, începu să simtă 
o schimbare în corpul armatei. Ultimele ore ale după-amiezii îl 
găsiră în fruntea acestei noi manevre, defrişând o cale 
însângerată prin contingentul de iberici dispuşi pe trei rânduri. 
Pentru un moment, în toiul bătăliei, Publius fii fascinat de o 
imagine a frumuseţii - aceea a sângelui ţâşnind pe tunicile albe 
ale ibericilor, toate formele posibile de şuvoaie şi vârtejuri, o 
mie de variaţiuni de roşu, maro şi aproape negru. Îi veni ideea 
să păstreze una dintre aceste tunici ca amintire, un obiect 
decorativ demn de a fi atârnat pe un perete şi admirat în voie, o 
poveste care putea fi citită printr-un studiu atent al contururilor 
şi nuanţelor. 

Se năpustiră înainte, tăind în stânga şi-n dreapta, urlând, 
parcurgând o distanţă bună, crezând în continuare că încă se 
luptau cu duşmanii şi dându-şi seama târziu că drumul le era 
blocat nu de războinici inamici, ci de grămezi de cadavre, câte 
trei sau patru suprapuse. Dându-şi seama că scăpase, Publius fu 
inundat de un val de uşurare atât de copleşitor, încât fu convins 
că întreaga armată se va revărsa în urma lui. Zări o porţiune de 
teren mai înalt şi porni în direcţia ei. Încercă să-şi bage sabia în 
teacă, dar descoperi că nu putea face aşa ceva. Aceasta era 
îndoită în două locuri, în direcţii diferite, la fel de dreaptă ca o 
creangă ruptă dintr-un copac. Alergă cu ea în mână. 
Contingente mici şi numidieni solitari îi hărţuiră mare parte din 
cale, chinuindu-i din pură plăcere. Când ajunseră la ridicătura 
respectivă, Publius se întoarse şi contemplă haosul din mijlocul 


căruia fugise. Nu reuşise să creeze o breşă pentru tot centrul 
armatei. Într-adevăr, deschizătura creată de soldaţii săi fusese 
astupată. În sfârşit, văzu imaginea de ansamblu - care acum era 
tragică şi dureros de evidentă. Hannibal plănuise totul. Tot ce se 
străduiseră soldaţii romani să facă se încadrase în strategia lui. 
Conform planului, loviseră în trupele de gali şi iberici din centru; 
dar Hannibal tocmai acest lucru îl dorise. Eliminase cavaleria din 
flancuri, astfel încât, pe măsură ce pintenul armatei romane 
înainta, companiile de veterani atacară flancurile armatei. Apoi, 
odată ce cavaleria numidiană eliminase trupele omoloage, se 
întoarse şi se năpusti asupra ariergardei romane. Şi asta a fost 
tot. De atunci încolo, n-a fost decât masacru. O serie de lovituri 
de maestru. O armată de 90 000 de soldaţi fusese înconjurată 
complet de o foiţă inferioară numeric într-un interval de câteva 
ore. Erau ţintuiţi pe loc, o masă imensă de soldaţi blocaţi în 
centru, fără altă soluţie decât să aştepte momentul când firele 
vieților lor aveau să fie retezate de spadele duşmanilor. 

Varro veni spre el în galop mărunt, cu asistenții săi călare 
urmându-l la mică distanţă, mulţi dintre 


ei privind în mod repetat peste umăr, ca şi cum se temeau ca nu 
cumva întreaga armată duşmană să se întoarcă pentru a-i 
urmări. Consulul nu dădu niciun semn că avea de gând să 
vorbească el cu tribunul, dar Publius ţâşni în faţa lui, înşfăcă 
frâiele calului său şi îl opri. 

— Ce ştii de Paullus? întrebă el. Unde este celălalt consul? Varro 
îl fixă cu o privire scurtă, plină de ură în stare pură. 

— Unde crezi? Este pe câmpul acela. Mort. Aşa cum e şi viitorul 
Romei. Dă-te din calea mea! Publius sări un pas înapoi, în timp 
ce consulul îi făcu semn să dispară din cale. Îl lăsă să se 
îndepărteze, şocat la fel de mult de cuvintele şi atitudinea lui pe 
cât era de toate evenimentele zilei. Privi în urmă la câmpul de 
luptă şi, în mod uimitor, totul era aşa cum fusese înainte. 


Soldaţii mureau în continuare, cu sutele şi cu miile. Avu nevoie 
de toată voinţa sa pentru a se mobiliza. Nu se putea face nimic 
pentru soldaţii prinşi în cercul morții, chiar dacă şi-ar fi dat viaţa 
ca să-i poată salva. Strigă către cei care fugiseră cu el şi cei 
care li se alăturaseră. Îi conduse către Canusium. 

Ajunseră în oraş seara târziu, găsindu-l luminat de torţe şi cu 
porţile deschise în aşteptarea lor. Gardienii autohtoni stăteau de 
pază tensionaţi, privind dincolo de rândurile zdrenţuite de 
soldaţi, cu ochii plini de groază - frica de urmărirea lui Hannibal. 
Soldaţii loviți ocupară fiecare cotlon liber. Laelius plecă să 
găsească loc pentru ceilalţi ofiţeri. Publius nu se opri nici să-şi 
tragă răsuflarea după marşul lung. Se mişca de colo-colo printre 
soldaţi, vorbindu-le cu toată voia bună de care mai era în stare, 
lăudându-i că supravieţuiseră bătăliei, întrebând de soarta 
conducătorilor lor. 

Totuşi, făcea toate aceste lucruri ca prin ceaţă. Abia dacă auzea 
răspunsurile soldaţilor. Acţiona de parcă o cu totul altă fiinţă îl 
propulsa, o fiinţă suficient de inteligentă încât să-i mişte corpul 
şi să rostească acele cuvinte cu gura lui. Dar adevăratul Publius 
Scipio trăia într-o lume plină de confuzie. Vedea din nou imagini 
ale vărsării de sânge din ziua respectivă suprapuse peste lumea 
din faţa ochilor săi. În toată hărmălaia, auzea vocea tatălui său 
şi îşi aducea aminte numeroasele lecţii pe care încercase să le 
dea, pentru a-l pregăti pentru datoriile cu care avea să se 
confrunte odată ajuns bărbat. Gândul la acele momente liniştite 
îi provoca o durere mai acută decât oricare dintre junghiurile 
surde pe care le simţea corpul său. Ce copil fusese! Până în 
dimineaţa trecută, nu ştiuse absolut nimic! Chiar nici acum nu 
ştia nimic! Marea revelaţie care-i izbise mintea era simpla 
conştientizare a ignoranței sale; posibilitatea uluitoare că lumea 
putea foarte bine să nu fie deloc aşa cum şi-o imaginase şi că nu 
avea să mai poată vreodată s-o ordoneze cu autoritatea 
vanitoasă a copilăriei. 


Abia dacă se aşezase pentru a se odihni câteva secunde, că fu 
chemat din nou, primind veşti care-l treziră din amorţeala ce-l 
cuprinsese. Laelius sosi în fugă, gâfâind: 

— Discută despre abandonarea ţării. 

— Cine? 

— Tânărul Fabius Maximus, Lucius Bibulus, Appius Pulcher... Toţi 
tribunii pe care i-am găsit. Discută despre posibilitatea 
îmbarcării şi căutarea unui refugiu... 

Înainte ca Laelius să-şi poată termina fraza, Publius sări în 
picioare. 

— Du-mă la ei! 

Ofițerii se adunaseră într-o sală folosită pentru dezbateri 
publice. Publius intră fără să aibă vreun plan în minte. Dintr-o 
primă privire aruncată asupra ofiţerilor adunaţi acolo, văzu 
înfrângerea  întipărită pe chipurile lor, ruşinea celor care 
conspiră. Publius încă avea în mână sabia îndoită, imposibil de 
băgat în teacă. Cu arma ridicată, îşi croi drum prin mulţime 
până în centru. Fiul fostului dictator vorbea, dar Publius îl reduse 
la tăcere strigându-i numele. Cuvintele care urmară îi ajunseră 
pe buze înainte de a se forma ca gânduri, propulsate de un 
amestec ciudat de furie şi calm. În ciuda înfrângerii şi a morţii 
pe care o văzuse în ziua respectivă, era cuprins de o seninătate 
vibrantă. Văzând feţele acestor oameni, îşi aduse aminte că 
acum nu mai conta nimic în afară de certitudinea 


onoarei. Pe lumea aceasta, erau prea puţine lucruri pe care te 
puteai baza. 

— Fabius Maximus! strigă el. Eu am lucrat sub comanda tatălui 
tău. În ciuda tuturor celor care îl vorbesc de rău, eu îi cunosc 
măreţia. Crezi că el ar lua vreodată în calcul planul pe care-l 
construieşti tu acum? Aţi uitat cine sunteţi? Dacă-i aşa, atunci 
într-adevăr Roma a murit azi. Noi nu mai suntem altceva decât 


cadavrul Romei, iar cuvintele voastre sunt primul semn de 
descompunere. 

Tânărul Fabius începu să-şi justifice faptele, dar Publius îşi 
cobori braţul cu care ţinea sabia şi îl lovi cu pumnul direct în 
gură. Bărbatul se prăbuşi ca o masă informă, lipsită de viaţă, 
pierzându-şi cunoştinţa. 

— Jur în faţa tuturor, spuse Publius, că nu voi permite nimănui 
să părăsească patria noastră şi că eu însumi n-o voi trăda! Fac 
un legământ de moarte pentru Roma. Dacă o voi dezamăgi 
vreodată, fie ca Jupiter să-mi rânduiască o moarte ruşinoasă, să 
distrugă onoarea neamului meu şi să arunce toate posesiunile 
mele în mâinile lacome ale duşmanilor. Jur; care dintre voi veţi 
jura alături de mine? Şi care dintre voi veţi simţi lama spadei 
mele străpungându-vă? 

Terminând de vorbit, rămase înconjurat de o mulţime de ofiţeri 
răsculați, cu spada ridicată împotriva tuturor. Laelius stătea 
lângă el, cu mâna strânsă atât de puternic pe mânerul sabiei, 
încât încheieturile degetelor i se albiseră. Dar ceilalţi nu-i 
atacară. În loc de asta, îşi coborâră cu toţii privirile. În timp ce 
asculta cum, pe rând, depuneau jurământul cerut, Publius îşi 
spuse în gând că acesta nu era sfârşitul, nici al războiului şi nici 
al naţiunii sale. Soarele avea să răsară din nou a doua zi. 
Războiul avea să continue. Publius Scipio nu murise la Cannae, 
aşa cum s-ar fi putut întâmpla. În schimb, îşi găsi marea 
provocare a vieţii. Avea să dea ochii din nou cu Hannibal. Era 
sigur că aşa va fi. 


Aradna ar fi uitat întâlnirile cu tânărul soldat cartaginez dacă nu 
ar fi dat peste el în cimitirul uriaş, intrat în putrefacție, rămas în 
urma înfruntării de la Cannae. Ea şi grupul ei, ca şi alte grupuri 
de civili care urmau oastea, se treziră înaintea zorilor şi salutară 
ivirea soarelui de la marginea câmpului de luptă. În mod normal, 


ar fi roit printre morţi odată cu prima rază de lumină, dar 
priveliştea care se deschidea în faţa ochilor lor era de o oroare 
extremă. Măcelul din ziua precedentă era dincolo de orice 
închipuire. Privind dezastrul imens, ţâşnit parcă din măruntaiele 
pământului, încâlcit, potenţat de umbrele zorilor, niciunul dintre 
ei nu îndrăzni să se aventureze printre cadavre. Gemetele 
răniților creau o tonalitate joasă, nefirească, de jelanie. Chiar şi 
cei mai puţin superstiţioşi dintre cei care urmau armata se 
temeau să calce fără grijă printre atâtea creaturi lipsite de 
suflet. Diferitele tărâmuri în care pătrunseseră aceşti oameni nu 
puteau admite un număr atât de mare de suflete. Mai mult ca 
sigur, multe dintre ele bântuiau încă pe câmpul acesta, furioase 
din cauza sorții pe care o avuseseră şi reprezentând un pericol 
pentru cei vii. 

Aflată în partea de est a câmpului, Aradna simţea căldura 
soarelui atingându-i ceafa şi coborând pe umeri. Privea cum 
primele raze aurii luminau porţiuni ale corpurilor lipsite de viaţă 
şi se strecurau în egală măsură în deschizături şi răni, peste feţe 
şi organe genitale. În toată încâlceala aceea, corpul uman îşi 
pierdea orice noimă. Braţe şi picioare răsucite în unghiuri 
imposibile pentru cei vii, ieşind în afară din grămezile de 
cadavre în care corpurile erau suprapuse în trei, patru straturi 
sau chiar mai multe. Rănile se deschideau larg, fără apărare în 
faţa roiurilor de muşte. Aşchii de oase se ridicau spre cer. 
Carnea căpătase o gamă infinită de culori: nuanţe de albastru şi 
violet, albă ca fildeşul strălucitor, galben, maro şi, uneori, 
nefiresc de roşie. În mai multe rânduri, ochii Aradnei îi înfăţişară 
în mod iluzoriu că printre siluetele umane se aflau corpuri de 
porci pe jumătate fripţi. Dar, evident, nu era aşa. Doar că, în 
moarte, unii oameni nu mai arătau deloc a fiinţe omeneşti. În 
lumină, priveliştea nu era cu nimic mai liniştitoare decât înainte, 
doar că acum măcelul se releva în adevărata 


sa măsură - nimic spectral, doar faptele barbare ale oamenilor 
atingând dimensiuni nemaiîntâlnite. Acest lucru era, cel puţin, 
ceva ce urmăritorii armatei înțelegeau. Îşi începură munca. 

Mai târziu, ori de câte ori avea să-şi amintească acest moment, 
n-avea să-şi poată explica de ce se oprise chiar deasupra 
tânărului soldat, cu excepţia faptului că, în ziua aceea, fusese 
nevoită să se oprească des, să-şi controleze tremuratul 
membrelor şi să-şi recapete suflarea. Era îngropat până la 
jumătatea trunchiului în încâlceala de braţe şi picioare. Acestea 
îl sprijineau în aşa fel încât stătea aproape vertical, cu capul 
lăsat pe spate. Faţa îi era acoperită de murdărie - sudoare, 
sânge şi noroi, toate amestecate într-o mască pe care o afişau 
cu toţii. Avea gura larg deschisă, inspirând adânc, la fel ca mulţi 
alţii. O muscă bâzâia în jurul acestei cavităţi, aşezându-i-se pe 
dinţi, târându-i-se pe buze şi în jurul nărilor. Imaginea lui se 
suprapuse încet şi treptat peste chipul pe care-l văzuse ea 
odată. Aradna îi privi faţa o perioadă atât de lungă, încât 
imaginea soldatului ciudat şi gol pe care-l întâlnise de două ori 
se ivi, într-un final, de după masca de murdărie. Trăsăturile sale 
se ordonară încet în forme şi contururi pe care le recunoştea. Se 
aplecă aproape de el, crezându-l mort şi nesimţindu-se 
ameninţată de un cadavru, împinsă de curiozitate şi de o umbră 
de tristeţe. 

Soldatul gemu, se mişcă puţin şi îşi ridică un pic braţul din 
mizerie. Pentru ea, acesta fu primul semn că, de fapt, el trăia. 
Lăsă jos sacul pe care deja îl umpluse cu obiecte de podoabă, 
monede şi talismane sacre, pumnale cu mânerul încrustat cu 
pietre preţioase şi bucăţi aurite luate de pe coifuri şi armuri, 
orice lucru care i se păruse de valoare în relaţie cu greutatea şi 
forma sa. Se aşeză pe comoara pe care o strânsese şi întinse o 
mână către bărbatul respectiv. Pielea gâtului era caldă la 
atingere. Îi găsi pulsul şi îl simţi zbătându-se sub degetele ei. 
Era inconştient, dar viaţa din corpul lui era puternică. Îşi retrase 


mâna şi rămase acolo încă un pic, studiindu-l. Deja simţea cum 
între ei se instala o intimitate ciudată. Îi atinsese carnea. Acum îl 
privea aşa cum era cu adevărat, fără să fie conştient de 
prezenţa ei. Ce, se întrebă ea, putea afla despre omul acesta 
studiindu-i chipul adormit? 

Nu avu prea mult timp la dispoziţie să mediteze asupra acestei 
întrebări. Soldaţii supraviețuitori se treziseră, mişcându-se în 
grupuri mici pe suprafaţa câmpului de luptă. Şi ei furau de la cei 
morţi, dar o făceau înarmaţi. Judecând după tipetele de durere 
care se auzeau din când în când, îşi dădu seama că-i ucideau pe 
cei răniţi: pe cei din armata adversă, bineînţeles, dar şi pe unii 
dintre camarazii lor, dacă-i credeau dincolo de orice posibilitate 
de vindecare. Ce aveau să creadă despre soldatul din faţa ei? 
Conştientă că putea să facă exact ce voia numai dacă nu stătea 
prea mult pe gânduri, Aradna îi căută pe bărbaţii din grupul ei. 
Cu ajutorul lor - deşi aceştia erau uluiţi -, Aradna smulse trupul 
soldatului din încleştarea grămezii de corpuri şi îl târî până în 
tabăra lor. Bărbaţii nu-i puseseră deloc la îndoială hotărârea; în 
felul lor, fiecare dintre ei o iubea. În privinţa aceasta, semănau 
mai mult cu o familie, din ce cunoscuse ea din copilărie până 
acum. Le mulţumi, fără să mai spună nimic şi îi avertiză prin 
gesturi să stea nemişcaţi dacă voiau să rămână în grațiile ei. 

În seara aceea, stătea alături de soldatul cartaginez, sub 
acoperişul înclinat al adăpostului ei. Acesta încă dormea adânc, 
sforăind acum, aşezat pe spate cum era. 

— N-a mai existat vreodată un bărbat atât de obosit, murmură 
ea. Numai bărbaţii pot dormi atât de adânc. 

Îi desfăcu cataramele armurii, o ridică de pe pieptul lui şi o 
aşeză într-o parte. Îndepărtă materialul tunicii pe care o purta, 
lăsându-i la vedere pielea. Materialul era rigid din cauza sudorii 
uscate şi a murdăriei şi plin de sânge, deşi nu ştia dacă era al lui 
sau al altora. Îi pipăi corpul, căutând răni. Şi găsi destule: 
tăieturi pe braţe şi pe picioare, una adâncă sub claviculă, o alta 


la una din nări. Vânătăile pătau fiecare centimetru al pielii sale. 
Probabil că toate aceste răni îl storseseră de forţă sufletească, 
dar, din ce vedea ea, niciuna nu părea fatală. 


Soldatul se mişcă. 

Aradna înşfăcă torţa şi o ţinu între ei. Ochii i se deschiseră greu 
şi părură să se concentreze asupra pieilor de deasupra capului 
lui. Aradnei i se păru că zăreşte o lucire conştientă în privirea 
lui, dar poate că nu era aşa. Soldatul închise din nou ochii şi 
pieptul lui începu să se mişte din nou în ritmul constant, propriu 
somnului. 

Îşi continuă munca. Înmuie o bucată de pânză în apă cu ierburi 
şi îi tamponă blând faţa. Timp de câteva clipe, o ţinu pe pielea 
lui. Când văzu că nu reacţionează în vreun fel, o trecu peste 
frunte, ştergând murdăria pentru a scoate la iveală pielea 
bronzată de dedesubt. Pe măsură ce îndepărta straturile de 
mizerie, faţa soldatului ieşi la lumină. Avea o gură mică, o frunte 
destul de largă şi un nas de o formă perfectă, aşezat drept şi 
uniform, cu excepţia crustei formate în locul micii tăieturi. Ochii 
stăteau ascunşi sub pielea subţire a pleoapelor, în aşa fel încât 
Aradna avu impresia că-şi putea da seama de expresia lor. 
Trebui să se aplece pentru a-şi verifica observaţiile, venind atât 
de aproape, încât fu nevoită să-şi ţină respiraţia de teamă ca el 
să n-o simtă atingându-i pielea umedă. Şi astfel văzu acelaşi 
lucru. Ochii lui erau blânzi. 

În acest timp, bătrâna, Atneh, venise la adăpost şi aruncase 
câte o privire de mai multe ori. De fiecare dată, ea se 
îndepărtase fără să scoată vreun cuvânt şi se aşezase lângă foc. 
Aradna ştia că Atneh le ceruse bărbaţilor să stea prin apropiere, 
în caz că soldatul s-ar trezi şi ar fi cuprins de furie. Le dăduse să 
mănânce o supă pe care o gătea uneori, făcută din ingrediente 
pe care ea nu le numise niciodată şi despre care ei n-o 
întrebaseră. Stăteau cu toţii liniştiţi şi vorbeau despre plecarea 


de a doua zi. Erau încărcaţi peste posibilităţi; cel mai bine era să 
se îndrepte către coastă, iar apoi, către orice destinaţie dorită. 
În cele din urmă, Atneh se ghemui alături de tânăra femeie şi, 
pentru câtva timp, o privi în linişte. 

— N-am crezut vreodată că voi vedea expresia aceasta pe 
chipul tău, spuse Atneh. 

— Ce? întrebă Aradna. Îşi simţea obrajii înroşindu-se şi îşi 
întoarse faţa pentru a nu fi văzută. 

— Noi, femeile, suntem întotdeauna nesăbuite la tinereţe. Eu 
aşa am fost. Şi mama mea a fost, înaintea mea. Aceasta este 
dorinţa zeilor, astfel încât să se poată distra pe seama noastră. 
Şi bărbaţii sunt nesăbuiţi, dar e ceva diferit.. De cele mai multe 
ori, femeile devin înțelepte în timp. Sperasem că aşa va fi şi cu 
tine. Văd că m-am înşelat. 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Ba da, ştii. Nu mă minţi! E inutil şi ne insulţi pe amândouă. 

— Mătuşă, spuse Aradna, totul e că faţa lui e diferită de a altor 
oameni. În somn, arată ca un băiat pe care mi l-aş dori ca fiu, ca 
frate. 

Acest răspuns n-o impresionă pe bătrână. 

— Lasă-l, spuse ea. Noi plecăm mâine; el nu. Cine poate judeca 
un om după chipul lui? Mai bine îl judeci după organele genitale 
şi să te temi de ce atârnă acolo. Bărbatul acesta n-o să-ţi aducă 
altceva decât necazuri. Mă auzi? Lasă-l şi mergi mai departe 
către scopul tău! Ce vrei tu de la viaţă? 

— Foarte puţine, spuse Aradna. 

— Dar spune-mi şi mie. Ce vrei? Care sunt lucrurile pe care mi 
le-ai spus mie în secret? Spune-le din nou! 

Aradna îşi scutură capul în semn de împotrivire. 

— Foarte puţine, repetă ea. Vreau să merg acasă pe insula de 
unde a plecat tata. Vreau să cresc capre pe dealuri şi să privesc 
vasele trecând în depărtare. Vreau un colţ liniştit de lume, 


departe de toate acestea. În fiecare zi, îmi doresc din ce în ce 
mai puţine lucruri... Mătuşă, nu vreau decât linişte şi pace. 

Pe tot parcursul acestui discurs, bătrâna dădu din cap în semn 
de aprobare, plină de tristeţe. 


— Şi atunci, spune-mi: ce loc are ucigaşul acesta pe insula 
aceea? Hmm? Chiar crezi că ucigaşul acesta de romani, 
africanul acesta, îţi va permite să ai parte de pacea pe care ai 
câştigat-o? Nu fi nesăbuită, draga mea! Părăseşte-l pe acest 
bărbat! Trăieşte! E mai mult decât merită. 

Aradna nu putea contesta niciuna dintre vorbele bătrânei. Ştia 
că Atneh avea dreptate şi, cu toate acestea, nu se putu abţine 
să nu rostească un ultim protest: 

— Mătuşă, l-am întâlnit pe bărbatul acesta de câteva ori. De 
două ori şi acum din nou. Ce semnificaţie are faptul că l-am 
găsit şi a treia oară? 

Bătrâna răspunse repede, în timp ce se străduia să se ridice: 

— Înseamnă că nu ar trebui să te îndoieşti. E mai viclean decât 
pare. Poate că te-a prins în vreo vrajă. Oricum, părăseşte-l! 

Şi aşa a făcut. În dimineaţa următoare, târî tot ce se putea căra 
de la Cannae cu ajutorul unei sănii la care se înhămă. 
Intenţionau să se întoarcă pe coastă, unde, credea ea, avea să- 
şi aranjeze traversarea mării spre Grecia. Se ducea acasă. 
Numai un om nesăbuit ar fi făcut altceva. Abia mai târziu în ziua 
aceea îşi dădu seama că nu ştia numele bărbatului. De trei ori, 
Fortuna îi făcuse să se întâlnească, dar nu se putea gândi la el 
spunându-i pe nume. 


Hannibal se asigură că trupul avea să fie îngrijit într-un mod 
corespunzător cu calitatea omului ce fusese odată. Îi ajută pe 
servitori să-l aşeze pe grindă. Îi legă fâşii de pânză albă peste 
glezne şi vintre, fixându-l într-o poziţie rigidă, disciplinată. 


Cadavrul unui ofiţer nu trebuia văzut moale ca al altora. Merita 
mai mult de atât Tocmai de aceea, măruntaiele îi fuseseră 
scoase pe unde îi ieşiseră, fuseseră curățate, puse la loc şi 
cusute în cavitatea în care-şi aveau locul. Hannibal urmărea 
cum preoţii îi ungeau corpul cu uleiuri parfumate şi înghesuiră 
un săculeţ cu un talisman într-o încreţitură a materialului din 
apropierea mâinilor sale. Odată ce aceste pregătiri fură 
încheiate, Mandarbal intră şi îşi rosti cuvintele sale ciudate 
deasupra cadavrului. Atinse fruntea şi umerii, mâinile şi 
picioarele mortului cu picături din sângele său cald, tras cu 
numai câteva momente înainte dintr-o tăietură de la încheietura 
preotului. 

După ce Mandarbal se îndepărtă, comandantul se lăsă în 
genunchi, îşi odihni fruntea pe pieptul prietenului său şi 
murmură numele bărbatului. Bostar. Îl repetă încet, o dată şi 
încă o dată, un singur cuvânt transformat în rugăciune şi 
discurs, o mărturisire şi o scuză. Vorbi de parcă ar fi fost singur 
cu defunctul său secretar, dar ofiţerii supraviețuitori se aflau 
acolo, pe marginile cortului unde ţineau consiliile. Ultimele 
douăzeci şi patru de ore fuseseră umplute cu sărbătorirea 
victoriei lor, dar urmările bătăliei nu le permiseseră să-şi acorde 
vreun răgaz. Fuseseră, şi încă erau, o mie de probleme de 
rezolvat Această pauză de jelire a unuia dintre ei oferea celor 
mai mulţi primele momente liniştite în care puteau reflecta la 
cele întâmplate. 

Fiecare dintre ei fusese rănit într-un fel sau altul. Maharbal 
fusese tăiat până la tibie de o sabie neascuţită. Abia putea sta în 
picioare, dar pretindea că, atunci când era călare, abia dacă 
observa că era rănit. Bomilcar avea o rană de-a lungul frunţii, 
unde un vârf de suliță aflat în zbor jumulise o fâşie de piele. 
Avea să-i rămână o cicatrice pentru tot restul vieţii, fiind primul 
element al figurii sale masive asupra căruia aveau să se 
oprească ochii oricărui necunoscut. Glumea că acum putea să-şi 


lovească uşor, cu vârful degetelor, craniul pentru a-şi limpezi 
mintea tulburată. Braţele lui Monomachus era pline de vânătăi şi 
răni deschise, din care se scurgea sânge. În jurul palmei stângi, 
avea înfăşurată o pânză care căpătase o culoare maro-roşiatică, 
unde primise o săgeată trasă de la distanţă foarte mică. 
Carthalo stătea întins pe un pat de campanie în cortul său, 
având o rană la coapsă de la o suliță. Alţi câţiva ofiţeri de grad 
inferior stăteau aşezaţi sau în picioare, după cum le permiteau 
rănile primite. 


Mago îşi privea fratele cu o expresie îndurerată, care nu avea 
nicio legătură cu suferinţa lui fizică. Prin voia lui Baal, 
supravieţuise şi scăpase din bătălie fără nicio rană importantă. 
El şi cei câţiva slujitori luptaseră în apropierea primei linii de 
gali. Era şi acum răguşit de la strigăt, din cauza încercării sale 
nebuneşti de a conduce energia sălbatică a barbarilor, de a le 
controla retragerea, de a rămâne în viaţă şi de a privi cum 
Hannibal închidea fălcile capcanei construite. În timpul bătăliei, 
secundele haotice se succedară de parcă ar fi fost, fiecare pe 
rând, ultima, fiecare legată de mii de feluri în care ar fi putut să 
moară. El personal omorâse mai mulţi oameni decât era în stare 
să numere. Făcuse paşi înapoi, fiind mereu în prima linie a 
contingentului în retragere, dând înapoi în faţa armatei romane 
care îşi croia drum peste cadavrele soldaţilor săi. 

Unul dintre gardienii săi fusese străpuns pe sub bărbie de o 
suliță romană. Arma lovise cu atâta putere, încât Mago, care 
stătea chiar lângă el, auzise vertebrele trosnind din cauza 
presiunii şi văzuse cum capul bărbatului ajunse să atârne în mod 
ciudat de vârful suliţei, legat de corp prin lujeri de carne, dar 
nemaicomunicând cu structura principală care se ascundea sub 
acoperământul de piele şi carne. Încă avea în minte această 
imagine dezgustătoare, gata oricând să se suprapună peste 
imaginea oricui trecea pe lângă el, peste orice faţă pe care o 


privea. Şi nici nu era singura imagine deranjantă. Încerca să 
scape de acestea prin rațiune şi prin sărbătorirea victoriei, dar, 
ca întotdeauna, în sufletul lui se ascundea ciudata dualitate de 
caracter pe care o descoperise mereu pe câmpul de luptă. Era, 
în acelaşi timp, extraordinar de priceput la luptă şi, în mod 
absurd, bântuit de ea după ce lua sfârşit în mod straniu, el şi 
Hannibal - cei care fuseseră răniţi cel mai puţin - păreau a fi cei 
mai tulburaţi. 

Hannibal încă şoptea numele celui mort, când în cort intră 
Gemel. Acesta era asistentul comandantului de câţiva ani buni, 
dar părea intimidat de noul rol, de înlocuitor al lui Bostar, 
stângaci şi ezitant în vorbire. Îşi plecă privirea şi rămase acolo 
tăcut. 

Dar probabil că Hannibal îi simţise apropierea. Fără să-şi ridice 
capul, întrebă: 

— Ce ştim cu siguranţă? 

Gemel aruncă o privire în jur la ceilalţi, dar ştiau cu toţii cui i se 
adresase comandantul şi ce întrebase exact. 

— Nu putem şti sigur decât puţine lucruri, domnule, începu el. 
Galii au fost cei mai afectaţi. Încă se mai fac numărători, dar e 
posibil să fi pierdut mai mult de 4 000. Nu putem spune nimic 
de soarta a 

2 000 de iberici şi de soldaţi africani şi am pierdut cel puţin 200 
de soldaţi din cavalerie. Comandante, nu sunt deloc sigur de 
aceste cifre. Sunt numai rezultatul numărătorilor de astăzi. 

— lar duşmanul? 

— Estimarea domniei tale ar întrece-o pe a mea în precizie. Am 
luat prizonieri 20 000 - mulţi dintre ei răniţi şi muribunzi - şi am 
pus stăpânire pe ambele lor tabere. Unii s-au ascuns chiar în 
Cannae. Câţiva au fugit în Canusium şi Venusia... 

— Dă-mi numai cifre, Gemel, un inventar numai. 

— Cel mai bun număr pe care vi-l pot oferi provine chiar de la 
romani. Spun că erau 90 000. Dintre aceştia, noi am capturat 20 


000. Poate că au fugit zece mii. Aşa că... această câmpie a adus 
moartea a 60 000 dintre ei. 

Maharbal nu se putu abţine să nu vorbească. 

— Ai auzit, Hannibal? Gândeşte-te - 60 000! Şi poate chiar mai 
mult de atât! Lasă-mă să fac ce am propus mai devreme. 
Oamenii mei pot pleca înainte de ivirea zorilor. Să nu mă 
socoteşti rănit.. 

— Ti-am răspuns deja, Maharbal, spuse Hannibal. Pentru o 
fracțiune de secundă, îşi aţinti privirea singurului său ochi 
asupra călăreţului. Mă bucur că eşti atât de dornic să treci Roma 
prin foc şi sabie. Dar numai un om nesăbuit nu ia în calcul 
sistemul reprezentat de acţiunile altora. Nu suntem primii care 
învingem legiunile romane pe propriul lor teritoriu. Galii au 
prădat cetatea Romei şi şi-au făcut 


toate mendrele cu ea, ca şi cum ar fi fost o târfă. Au plecat 
încărcaţi cu pradă şi plini de poveşti despre măreţia lor. Dar 
cum s-a sfârşit? Roma a mers mai departe. Romanii s-au 
strecurat înapoi în cetate, au reconstruit-o, şi-au întins 
dominaţia, iar acum nu au de ce să se teamă de gali, poate doar 
să fie un pic deranjati. 

— Noi nu suntem barbari, spuse Maharbal. Povestea lor nu este 
asemănătoare cu a noastră. 

— Pirus din Epir s-a luptat aici... 

— Şi nici nu suntem Pirus! interveni Maharbal. El ştia cum să 
obţină o victorie, dar nu şi cum s-o folosească. Nu săvârşi 
aceeaşi greşeală. 

Hannibal îşi ridică din nou privirea către el, studiindu-l de parcă 
ar fi fost un străin care vorbea nelalocul său. Dar, după o 
secundă, păru să-l recunoască pe cel care rostea cuvintele 
acestea şi îi vorbi cu o răbdare obosită: 

— Pirus a învins Roma pe câmpul de luptă, spuse el, o faptă 
pentru care-l respect. A ieşit victorios în mod repetat, dar nu a 


câştigat deloc teren. Deşi a învins, a pierdut. Roma şi-a înlocuit 
soldaţii aşa cum Hidrei îi cresc mereu alte şi alte capete. Tocmai 
acest lucru nu l-a înţeles Pirus. Roma are mereu alţi soldaţi. Nu 
pentru că femeile lor i-ar împinge afară din pântece mai repede, 
ci pentru că folosesc pântecele altora. Dacă rămân fără, 
apelează la cetăţile lor municipii, la colonii şi, mai departe, la 
statele aliate. lată ce le conferă putere. Tăiaţi capetele acelea, 
iar imaginea se va schimba total. lată ce nu a reuşit niciodată 
Pirus. Nu i-a izolat niciodată pe romani. Aceasta este cheia, să-i 
izolăm de restul lumii, să le tăiem legăturile cu vecinii. Acestea 
fiind făcute, Roma e doar o cetate ca toate celelalte. Şi atunci 
orice cetate - nu numai Cartagina - o poate trata după cum 
merită. Roma va descoperi că e naţia urâtă cel mai mult din 
toate câte au existat vreodată pe lume. Toate acestea, 
Maharbal, sunt la fel de adevărate azi pe cât erau când ţi le-am 
explicat prima dată. Ştiu ce am hotărât în această privinţă. Voi 
lovi Roma nu cu cea mai mare forţă, ci tocmai cu loviturile 
potrivite pentru a găsi carne neapărată. Îşi ilustră vorbele cu o 
mişcare a palmei, tăind aerul din faţa sa. Apoi, aducându-şi 
aminte de corpul neînsufleţit al prietenului său, îşi retrase mâna. 
Discuţia aceasta îmi dă o durere teribilă de cap. Gemel, l-au 
găsit pe consulul ucis în bătălie? 

— Nu. E posibil să fi fost deja jefuit de haine de cei care 
urmează armata. 

— Căutaţi-l în continuare! Merită o înmormântare onorabilă, 
chiar dacă a fost un nebun. Şi ai grijă ca prizonierii aliaţi să nu 
fie trataţi cu cruzime în seara aceasta. O să vorbesc cu ei 
mâine-dimineaţă. Vreau să-i trimit la casele lor ca prieteni, nu 
ca duşmani. Să trimiteţi daruri deosebite galilor, alături de vin, o 
mulţime de laude şi cărnurile care le plac cel mai mult. Şi, 
Gemel, să ai socoteli exacte pentru mine înainte de zori. 

În timp ce secretarul se retrăgea, Monomachus spuse: 


— Şi zeii merită laude pentru victoria noastră. Ar trebui să le 
oferim sacrificii. Cu permisiunea ta, voi alege o sută de romani 
dintre prizonieri. Ar trebui să-i torturăm în manierele tradiţionale 
şi să oferim sacrificii... 

— Nu. Am oferit suficiente sacrificii ieri. Şi ce este omul acesta 
din faţa mea dacă nu un sacrificiu? 

Acest răspuns nu-l impresionă pe Monomachus. 

— Ştii că mi-am închinat viaţa lui Moloch. Îi pot simţi foamea. 
Bătălia aceasta nu l-a săturat. 

— Nu-mi vorbi de astfel de lucruri. 

— Pe vremea tatălui tău, noi... 

— Opreşte-te! Hannibal se ridică brusc în picioare. Au înnebunit 
toţi generalii mei? Nu va avea loc niciun sacrificiu! Nu vom 
mărşălui spre Roma şi nu ne aflăm pe vremea tatălui meu! Tu 
eşti consilierul meu numai atât timp cât te tolerez şi s-ar putea 
să nu mai fie cazul multă vreme. Lăsaţi-mă 


acum! Toţi. Plecaţi! 

Monomachus se întoarse fără să rostească vreun cuvânt şi se 
alătură celorlalţi. Mago porni şi el spre ieşire, dar Hannibal îl opri 
cu o privire. 

Rămas singur cu fratele său, comandantul întrebă: 

— De ce mi-e inima atât de tulburată? Ar trebui să mă bucur, 
dar îmi simt umerii încovoiaţi sub o greutate nouă. Ar trebui să- 
mi onorez generalii cu elogii; în loc de asta, le găsesc numai 
greşeli. Ani de zile, am avut poftă de sânge roman; şi totuşi nu 
mai vreau altă victorie ca aceasta. Mago, când am privit faţa lui 
Bostar, era ca şi cum aş fi privit-o pe ata, pe a mea. 

— Ştiu, spuse Mago, sau eu pe ata. 

— Victoria aceasta nu merita pierderea vieţii lui. Aş renunţa la 
tot pentru a-l avea înapoi pe el. Cât de ciudat e, frate, că un 
bărbat ca mine, care nu vrea decât să-şi învingă duşmanul... Cât 


de ciudat e că, jelind, aş schimba toate acestea pentru viaţa 
tovarăşului meu. 

— Vorbele acestea nu pot aduce nimic bun, zise Mago. Nu va 
trebui să mai priveşti niciodată un câmp precum cel de la 
Cannae. Nu va trebui să-ţi îngropi fraţii. În mod sigur, acesta 
este sfârşitul războiului. Lumea nu va mai vedea niciodată o altă 
zi ca aceasta. lată ce ai realizat! Bostar nu ar vrea deloc să dea 
timpul înapoi. 

Hannibal îşi puse degetele pe lemnul mesei funerare şi apăsă 
până ce i se albiră vârfurile. 

— Nu ştiu nimic despre ce gândeşte Bostar acum. Pe toţi zeii, 
vreau să câştig războiul acesta! Totul e munca mâinilor mele, 
dar, uneori, mă uit în jos şi-mi dau seama că sunt pe spinarea 
unui monstru mai respingător decât orice aş fi putut construi eu 
vreodată. 60 000 de romani morţi? Uneori mă întreb cine-l 
serveşte mai bine pe Moloch: Monomachus sau eu? 

Hannibal respinse acest gând cu un tremur care cuprinse, după 
care relaxă, muşchii de pe o parte a feţei sale. Mago observase 
acest tic de mai multe ori în ultimele câteva săptămâni. Nu-i 
plăcea, pentru că, în timpul contractării trăsăturilor, faţa lui 
Hannibal nu mai semăna cu înfăţişarea lui obişnuită. Era o 
mască urâtă, asemănătoare cu faţa lui, dar diferită într-o 
manieră  neliniştitoare. Una dintre torţe începu să ardă 
zgomotos, flăcările fiind alimentate de câteva izbucniri 
zgomotoase ale uleiului incandescent. Mago se întoarse şi o 
privi, temându-se ca nu cumva o izbucnire accidentală să 
distrugă solemnitatea încăperii. 

— Mă surprinzi, frate, spuse el. Ţi-e milă de tine acum, în 
momentul celei mai mari glorii pe care ai atins-o vreodată? 

— Nu mi-e milă de mine, spuse comandantul. Eu nu cunosc 
mila. Şi nici nu am vreun cuvânt cu care să numesc ceea ce simt 
eu acum. Chiar şi zeii în numele cărora luptăm ne amintesc să 
nu ne gândim mereu numai la război. Gândeşte-te la Anath! 


După înfrângerea lui Yarn, ea a găzduit un ospăț în cinstea lui 
Baal. Când zeii s-au adunat toţi, ea a închis uşile şi a început să-i 
omoare pe toţi. l-ar fi omorât pe toţi, pentru că îl trădaseră cu 
toţii pe Baal în războiul precedent. Îţi aduci aminte cine a oprit- 
0? 

— Baal însuşi. A convins-o că vărsarea de sânge durase suficient 
şi că era nevoie de o perioadă de pace şi iertare. 

— Chiar aşa... 

Ticul desfigură din nou chipul lui Hannibal. Închise ochii şi, 
pentru o ceva vreme, păru să se concentreze doar asupra 
propriei respiraţii. Privindu-i chipul pe măsură ce redevenea 
calm, Mago îşi aminti de măştile din lut pe care le purtau actorii 
ambulanti în lunile de iarnă. Erau chipuri vagi, aproape lipsite de 
trăsături, care semănau cu elementele chipului uman, dar fără 
să redea detaliile. Nu trădau nicio emoție, iar spectatorii nu-şi 
puteau da seama de sensul general al piesei decât ascultând şi 
privind jocul actorilor cu mare atenţie. Chiar şi în copilărie i se 
păruse ciudat că aceeaşi 


mască putea exprima într-un moment bucuria, iar în următorul, 
să întruchipeze durerea. Ca atare, fu şi nu fu surprins de ce rosti 
fratele lui în continuare: 

— Hai să uităm discuţia aceasta, spuse Hannibal, deschizând 
ochii şi îndreptându-şi corpul. Nu-i face nimănui vreun bine şi 
avem multe lucruri de care trebuie să ne ocupăm. lată ce vom 
face, frate! Trebuie să mergi în Cartagina în numele meu... 


Niciodată nu se mai întâmplase ca Roma să îndure un moment 
atât de îngrozitor. Fiecare dintre bătăliile anterioare îşi atinsese 
ţinta, dar Cannae întrecea orice închipuire. Zile întregi după 
sosirea primelor veşti despre dezastru, oamenii nu reuşiră să 
înţeleagă clar ce se întâmplase. Cine fusese ucis, cine fusese 


luat prizonier şi cine fusese cruțat? Mai rămăsese ceva din 
armată? Pornise Hannibal spre ei cu priviri crunte? Chiar era de 
neoprit? Întrebările se înmulţeau, neprimind decât prea puţine 
răspunsuri. Locuitorii Romei ştiau doar că fiecare aspect al vieţii 
lor fusese schimbat; acum, totul era supus pericolului de 
distrugere iminentă. Străzile şi Forumul deveniră ecluze 
neliniştite ale disperării. Viii şi morţii erau jeliţi în acelaşi timp, 
amestecați, pentru că, se părea, nu exista nicio cale de a separa 
cele două categorii. 

La sugestia lui Fabius Maximus, călăreţii străbăteau Via Appia şi 
Via Latina pentru a aduna toate informaţiile posibile de la 
supraviețuitorii răniţi - dacă puteau să găsească vreunul. Porţile 
cetăţii fură ferecate în urma lor. Toţi credeau că Hannibal avea 
să-i atace acum pe ei. Ce alt scop ar avea decât distrugerea 
Romei înseşi? Moartea bărbaţilor ei, batjocorirea femeilor 
romane, furtul bogățiilor ei: ce putea să-i tenteze mai mult pe 
monştrii cartaginezi? Pentru un popor susţinut în mare măsură 
de transformarea altora în sclavi, era foarte uşor să-şi imagineze 
la ce aveau să fie supuşi dacă barbarii aveau să intre în cetate. 
Stăpânii se ploconeau în faţa servitorilor, spuneau lucruri 
nemaiauzite până atunci şi şopteau scuze la care nici nu s-ar fi 
gândit înainte. Aşteptau cu toţii furtuna ce se îndrepta spre ei. 
În mod uimitor, abia credibil, enigmatic... Hannibal nu apăru la 
orizont. Da, amănuntele pe care le aflaseră erau îngrozitoare, 
numărul de morţi îi ului, iar nicio veste nu era, bună sau 
îmbucurătoare... dar Hannibal nu veni. Nu veni. Şi, odată cu 
transformarea zilelor în săptămâni şi apoi în luni, gândurile 
oamenilor se mutară de la dezastrul iminent la alte treburi. În 
mijlocul fervorii belicoase şi a speranţei cetăţii, de când Paullus 
şi Varro plecaseră, nimeni nu observase că minunile aveau loc 
neobişnuit de frecvent. Aceste evenimente erau acum amintite 
frecvent în cetatea închisă, aflată în aşteptare. 


În Atrium Publicum, în Capitoliu, trăsnise de mai multe ori, aşa 
cum se întâmplase şi la altarul lui Vulcan, la templul lui Vacuna 
şi pe drumul din cartierul sabinilor. În acest ultim loc, trăsnetul 
lăsase în urmă un crater, în mijlocul unei răscruci, în care un 
copil găsise mânerul unui pumnal vechi. Mai fuseseră şi alte 
trăsnete, în locuri nelocuite, care cauzaseră izbucnirea unor 
incendii pe dealuri. Într- un sat din sudul extrem, pe străzi 
apăruse un tap în flăcări care strigase: „Ura, ura!“ Se credea că, 
în mod asemănător, animalul fusese victima unei lovituri de 
trăsnet rău intenţionate, deşi nu exista vreun martor care să 
confirme acest lucru. 

Toate acestea avuseseră loc în anul precedent. În timp ce anul 
nou înainta, ţinutul părea împânzit de semne. Pământul se 
despică şi oferi privelişti uimitoare, care demonstrară în mod 
repetat că ordinea naturală fusese răsturnată. În Mantua, era o 
mlaştină care capta şi reţinea excesul apelor râului Mincius. 
Chiar şi în cele mai bune perioade era un loc respingător, umed 
şi mirosind a putreziciune, plin de vieţuitoare şi cumva plin şi de 
moarte. Toate acestea erau după rânduirea naturală. Dar un om 
ajunse din întâmplare în acest loc la ora asfinţitului şi descoperi 
că apele se transformaseră în sânge: nu numai la culoare, ci şi 
la consistenţă, groase şi coagulate, cu un miros 


metalic, ca şi cum pământul însuşi ar sângera ca oamenii. 

La Spoletium, o femeie se trezise într-o zi preschimbată în 
bărbat. La Hadria, pe cer au fost zărite plutind nişte forme albe. 
Pe ţărmul de lângă Brundisium, au fost găsiţi o mulţime de peşti 
morţi. lar unii spuneau că, la fiecare apus, tunica statuii lui 
Marte din Praeneste se umfla sub presiunea imensei erecţii de 
granit a zeului. Zvonurile privind explicaţia acestui lucru se 
răspândiră la fel de repede şi de haotic ca liliecii pe cerul nopţii. 
Unii spuneau că zeul îi sfătuia pe oameni să procreeze. Alţii 
sugerau că ar trebui să caute un lider înzestrat cu o lungime şi 


regularitate similare. Curând, apăru zvonul că târfele locului 
intraseră în serviciul Cartaginei. Că se apucaseră să satisfacă 
poftele zeului pentru a-l distrage de la eforturile războiului. Cu 
toate acestea, persoanele serioase nu confirmară acest lucru, 
aşa că această poveste fu primită cu scepticism. 

Era un anotimp plin de prevestiri, iar rezultatele alimentau 
suspiciunile din ce în ce mai mari că zeii nu priveau cu ochi buni 
cauza romanilor. Oraşul neglijase să-i onoreze aşa cum ar fi 
trebuit. Tocmai de aceea îi învinsese atât de uşor acest cuceritor 
cartaginez. Oamenii reacționară conform sfaturilor magistraţilor 
şi preoţilor. Fu emis un edict care impunea o perioadă de 
rugăciuni faţă de toţi zeii Romei, ca nu cumva vreunul să fie 
neglijat şi să se simtă ofensat. Fură sacrificați miei, miei graşi cu 
lână moale şi chipuri frumoase. Sângele lor curse liber pentru a-i 
îmbuna pe zei. Măruntaiele lor scoaseră la iveală multe semne 
prevestitoare de rău, prea întunecate şi numeroase pentru a fi 
detaliate, astfel încât preoţii recurseră la măsuri şi mai drastice. 
Doi sclavi gali fură decapitaţi în public într-un act de sacrificiu 
complicat adresat lui Apollo. Se zvonea că noaptea, de-a lungul 
Tibrului, se puneau în practică ritualuri chiar mai vechi, dar ce 
se întâmpla acolo nu-şi avea locul în înregistrările publice. Unii 
oameni apelară chiar la prezicători - lucru neobişnuit pentru 
romani, deoarece această practică era mai degrabă grecească - 
şi aceste persoane îndoielnice rosteau tot felul de sfaturi diferite 
şi contradictorii. Unii oameni băteau cuie în obiectele sfinte şi le 
ofereau ca jertfe în templele zeilor, alţii lăsau alimente în afara 
caselor lor pentru anumite animale, se spălau numai cu o 
singură mână, se abţineau de la rostirea anumitor cuvinte sau 
îşi înţepau pielea cu ace, lingând apoi sângele scurs. 

Deşi unii credeau că aceste practici le îmbunătăţeau norocul, 
alţii observau că incidentele supranaturale continuau fără 
oprire. Era, într-adevăr, o perioadă frământată, în care raţiunea 
era greu de găsit, iar vocile măsurate erau rareori ascultate. 


Două dintre Fecioarele Vestale fură surprinse în mijlocul unor 
acte lipsite de castitate. Una se sinucise cu un pumnal; cealaltă 
nu avu curajul de a-şi lua viaţa şi fu îngropată de vie de 
mulţimea înnebunită. Străzile erau cutreierate de grupuri de 
tineri care îi biciuiau pe cerşetori şi nimiceau anumiţi cetăţeni 
pe care-i numeau spioni ai Cartaginei. La câteva săptămâni 
după primirea veştilor legate de bătălia de la Cannae, văduvele 
soldaţilor cutreierară străzile plângând, trecându-şi unghiile 
peste faţă, braţe şi piept. Jelania lor era atât de deranjantă, 
încât Senatul se sesiză. Senatorii interziseră orice manifestare 
de durere, spunând că astfel de acte erau trădătoare şi ne- 
romane şi recrutară tineri sălbatici pentru a pedepsi orice 
nerespectare a interdicţiei. 

Şi totuşi, prin toate aceste chinuri şi suferinţe, nici măcar o voce 
importantă nu sugeră încheierea unui armistițiu. Roma nu 
trimise nicio delegaţie pentru a negocia cu cartaginezii, iar 
cetatea nu primi mesagerii punilor altfel decât cu dispreţ. Fără 
să discute măcar această chestiune, cetăţenii Romei aleseră 
războiul suprem în defavoarea unei păci compromiţătoare. 
Aveau să trăiască după propriile reguli sau să piară. 


4 
Dans în cinstea zeilor 


În ciuda circumstanțelor aproape fatale ale primilor săi ani de 
viaţă, Masinissa era un tânăr plin de siguranţă. În copilărie, 
fusese ameninţat de o boală nenumită. Câţiva ani mai târziu, o 
epidemie de variolă i-a luat pe fratele său mai mare, mai mulţi 
veri şi pe camarazii săi de joacă: aceasta era prima lui amintire. 
Un an mai târziu, fu atins de o altă boală. Era chinuit de dureri 
de cap şi urticarie. Crampele stomacale îl făceau să se îndoaie. 
Vomita tot ce înghiţea şi alte substanţe izvorâte din adâncul 
fiinţei sale. În cele din urmă, ajunse să zacă, fără să se mai 


poată ridica, cuprins de febră, cu aşternuturile pătate în roz de 
sângele care-i ieşea prin piele. Preoţii şi medicii lucrau cot la cot 
pe lângă el. În jurul lor, el vedea mişcarea altor creaturi, mici, cu 
o înfăţişare pe jumătate umană, pe care nu le putea vedea 
decât el. Aceşti demoni îşi puneau mâinile lor micuţe pe el şi 
trăgeau, încercând să-l ridice de pe pat şi să-l târască într-un loc 
înspăimântător. Avusese nevoie de toată puterea voinţei pentru 
a le respinge. Nu ştia sigur cum exact ajunsese să le învingă, 
dar îşi revenise de pe urma acestei boli cu o convingere senină 
asupra propriului destin. Boala fusese o încercare; reuşise să 
treacă de ea. 

Nu era înalt, dar tatăl său îi spusese întotdeauna că bărbaţii cei 
mai buni erau cei compacţi, duri ca lemnul dens. Erau atât de 
multe substanţe din care putea fi făcut omul, dar calitatea era 
rară. Regele Gaia îi spusese că neamul său era alcătuit din 
mahon pur. Privindu-şi imaginea reflectată în bronzul lustruit, 
Masinissa găsi această comparaţie destul de îndreptăţită. Corpul 
său era astfel alcătuit, încât fiecare porţiune musculoasă se lega 
de structura osoasă exact în locul potrivit. Nu avea pic de 
grăsime; un strat neted de piele îl înfăşură ca un acoperământ 
ud uscat de soare pe formele lui. 

Nu-şi putea aminti o vreme în care să nu fi călărit şi putea face 
orice la fel de bine călare şi pe jos. Îşi fuma pipa călare, îşi 
mânca majoritatea meselor astfel, chiar urina de pe cal uneori, 
glumind cu camarazii săi despre puterea jetului său. Uneori, visa 
la cuceriri sexuale pe cal, deşi această artă nu era deloc uşoară 
în orele de trezie. Cât despre luptă, putea arunca sulițe din 
galop, putea străpunge păsările în plin zbor, veveriţele în timp 
ce fugeau. Animalele mai mari reprezentau ţinte chiar mai 
uşoare, fără să întreacă vreunul piepturile largi ale oamenilor. 
Când plecă spre Iberia, îi promise Sophonisbei că avea să se 
întoarcă la ea ca un erou. Vorbea serios şi îl durea că ea îl 
privise cu o expresie extrem de amuzată, ca şi cum astfel de 


cuvinte nu erau nimic mai mult decât laude. Tânjea după ea. Nu 
era vorba atât despre plăcerea pe care i-o oferea, cât despre 
faptul că era conştient de plăcerea care i se refuza. Era rafinată 
şi crudă: această combinaţie era irezistibilă. După moartea 
tatălui său, avea s-o facă regina imperiului său, iar apoi, să-şi 
întindă stăpânirea în multe direcţii. Chiar dacă cetatea 
Cartaginei domina Mediterana, masilii aveau să-şi întindă 
stăpânirea către vest şi aveau să-i supună pe getuli şi pe mauri, 
ca să nu mai vorbim de libieni. Avea să-l strivească sub călcâiul 
piciorului drept pe Syphax, iar apoi, să se îndrepte spre sud. 
Avea să făurească alianţe noi cu Audagost şi Kumbi, cetăţi 
despre care ştia puţine lucruri, cu excepţia faptului că 
aparţineau unor culturi vechi, bogate şi prospere. Cu ele drept 
partenere, avea să controleze fluxul comercial dintre continentul 
african şi popoarele din bazinul Mediteranei. Ce lume avea să 
creeze! Urma să aibă în stăpânire grămezi de aur şi fildeş, 
mărgele şi ţesături şi vopsele pentru mireasa lui. Avea să vadă 
ea în anii următori că el nu era un băiat de care să poată râde, 
ci un bărbat care avea să fie ţinut minte de-a lungul veacurilor. 
Era sigur de toate acestea. Tot ce trebuia să facă era să le 
transforme în realitate. 

În decursul primelor luni petrecute pe teritoriul Iberiei, se dovedi 
a fi luptătorul ce se pretindea. Ştia că metoda cea mai bună de 
a purta un război se schimba odată cu circumstanţele. Romanii 


înțelegeau greu acest lucru, dar numidienii se descurcau cel mai 
bine atunci când convingerile şi strategiile li se schimbau la fel 
de repede ca direcţia de mers a cailor de pe ale căror spinări 
luptau. O dată, oamenii lui surprinseră un contingent roman 
aflat într-o misiune de recunoaştere în timp ce se întorcea spre 
nord. Nu ştia ce aflaseră, dar, orice ar fi fost, şi-a găsit sfârşitul 
odată cu toţi cei cincizeci de soldaţi. Conduse raiduri până în 


nord, în Catalonia, năvălind în sate cu torţe în mâini, 
transformându-le în ruguri aprinse ale disperării. 

Nu avea nicio ură personală faţă de aceşti oameni, dar 
trădaseră Cartagina şi erau aliaţii duşmanului acesteia. Încerca 
să-i facă pe fraţii Scipio să simtă că nu au nici cel mai mic 
control asupra teritoriului lor, că nu puteau oferi nici cea mai 
mică protecţie aliaţilor lor. Putea lovi după bunul plac, oriunde 
dorea Din punctul lui de vedere, putea s-o ţină aşa la nesfârşit 
Era un novice în arta războiului, da, dar simţea deja cum în 
venele sale pulsa o pricepere desăvârşită. Cu ajutorul lui, fraţii 
Barca trebuiau să învingă. Le aducea aminte des de calităţile 
sale. Aceştia râdeau auzindu-l cum se lăuda, dar, în mod clar, le 
era pe plac. Îl băteau pe spate, îl îmbrăţişau cu putere, îl 
trăgeau de păr şi îl numeau fratele lor mai mic. O dată chiar, 
Hasdrubal îi răspunsese astfel: 

— Adevărat, prinţe, fie ca niciodată să nu te avem ca duşman. 
Fie ca Fortuna să nu ne trădeze niciodată într-un aşa hal! 

Chiar şi Hanno, despre care Masinissa ştia că suferise de pe 
urma romanilor şi care, în general, era un om taciturn, începuse 
să-l îndrăgească. 

La sfârşitul verii primului său an petrecut în Iberia, ambele 
armate cartagineze erau pe teren. Lucrurile se potriviră de aşa 
natură, încât manevrele lui Hasdrubal îl aduseseră în apropierea 
fraţilor Scipio la Amtorgis. Hanno, care îşi asumase din nou 
comanda uneia dintre armate, era în apropiere, dar izolat de 
kilometri întregi de teren deluros. Se părea că romanii se 
săturaseră de încăierări şi hărţuieli şi doreau o bătălie adevărată 
înainte de încheierea anotimpului. Erau în atac, aşa cum îi 
credeau a fi şi pe compatrioţii lor din Italia. Câteva momente, 
situaţia lui Hasdrubal păru disperată, separat cum era de 
armata fratelui său. Dar, în loc să-l atace cu toată forţa, romanii 
se împărţiră în două armate. Gnaeus porni înspre nord pentru a-l 


opri pe Hanno, în timp ce Cornelius se postă chiar lângă 
Hasdrubal, fiind separați doar de un râu. 

La prima vedere, ambele armate romane erau considerabile, 
având fiecare aproximativ 30 000 de soldaţi. Dar, de la 
iscoadele sale care cutreierau ţinutul până la mari depărtări, 
Masinissa află că forţa lui Cornelius era alcătuită în mare parte 
din celtiberici. Numai o treime erau romani. Drept răspuns la 
această veste, prinţul rostise o glumă la adresa celtibericilor, 
dar un moment mai târziu se opri, uluit de ceea ce spusese. Era 
o idee simplă, dar avea o anumită frumuseţe sublimă. Când 
generalii se întâlniră în mijlocul armatei pentru un consiliu 
convocat în grabă, Masinissa nu se putu abţine să nu înceapă cu 
ideea sa. 

— Ascultaţi-mă, spuse el, vorbind cu graba lui obişnuită, chiar 
înainte ca grupul să se fi aşezat. lbericii aceia nu au pic de 
bucurie în inimi. Nu îşi doresc să înceapă această bătălie, n-o 
aşteaptă cu bucurie şi nici nu iubesc Roma Noi avem argint De 
ce nu-i plătim noi? 

Hasdrubal se lăsă într-un jilţ, mişcând din cap în semn de refuz. 
— Nu vor lupta împotriva Romei. Sunt prea legaţi de ei şi au 
stricat în aşa măsură relaţiile cu noi încât nu se aşteptă la 
prietenia noastră. 

— Nu am spus că ar trebui să lupte împotriva Romei, spuse 
Masinissa Nici nu se poate pune problema de aşa ceva. Plătiţi-i, 
dar nu să lupte pentru noi. Plătiţi-i numai să nu lupte. 

— Să nu lupte? 

Masinissa încercă să găsească vorbele potrivite pentru a-şi 
lămuri mai bine ideea, dar apoi îşi dădu seama că exprimase 
bine ceea ce gândea. Pur şi simplu, aprobă printr-o mişcare a 
capului. 


Gnaeus Scipio se săturase până peste cap de Masinissa. Din 
momentul în care-şi începuse marşul spre nord, căţelanarul 


acesta îi pândise fiecare mişcare, lătrându-i la călcâie, năpustind 
în mod repetat atacuri atât de rapide, încât oamenii săi abia 
dacă avuseseră timp să intre în formaţie pentru a le ţine piept 
soldaţilor comandaţi de el. Oamenii lui Masinissa apăreau cât 
să-şi arunce suliţele, să taie gâtul sau braţul ridicat al câtorva 
hamali, pentru a arunca o torţă aprinsă în vreun car sau să 
sperie caii şi să-i facă să se cabreze. Apoi dispăreau, încovoiaţi 
pe grumazul cailor, galopând într-o vitează nebunească pe sub 
crengile pinilor. Acestea erau strategiile unui laş, dar fiecare raid 
îl costa scump - vieţi, provizii şi mândrie. 

Tocmai de aceea Gnaeus ordonase ca marşul în completă tăcere 
să fie început la miezul nopţii. Ştia că Indibilis şi tartesienii lui - 
aliaţi ai Cartaginei - mergeau pe jos la numai câţiva kilometri 
către est Hărţuielile lui Masinissa puteau fi un şiretlic pentru a-l 
ţine ocupat în timp ce ibericii mărşăluiau pentru a se alătura 
armatei lui Hanno. Hotărâse să acţioneze pentru a precipita 
lucrurile, rugându-se ca, atunci când norul de praf avea să se 
risipească, să descopere că sorții deciseseră în favoarea sa. 
Lăsă în urmă un detaşament de soldaţi lângă focurile de tabără, 
să strige la trecerea fiecărui sfert din noapte şi, per total, să 
facă în aşa fel încât să pară mai numeroşi decât erau de fapt; 
astfel, el şi mare parte a armatei sale se strecurară nederanjaţi, 
lucru deloc uşor pentru o armată de 

25 000 de soldaţi. Dacă planul său decurgea cum ar fi trebuit, 
avea să rezolve repede cu tartesienii şi apoi să se întoarcă 
pentru a da piept cu ameninţarea mai serioasă pe care o 
reprezenta cealaltă armată. Era sigur că Indibilis avea să-şi 
ridice tunica sa tivită cu roşu şi avea să se uşureze pe pietre 
când avea să-şi dea seama ce armată imensă se îndrepta către 
el. 

Marşul începuse perfect, soldaţii menţinând ordinea, mergând 
cu o viteză asemănătoare cu cea pe care ar fi avut-o la lumina 
zilei. La ivirea zorilor, se aflau în câmpul vizual al ibericilor, aşa 


cum prevăzuseră iscoadele sale. Îi forţă să se angajeze în luptă, 
o încăierare dezlânată, împrăştiată pe dealurile din apropiere. 
Oamenii săi fură nevoiţi să lupte individual, ca o mulţime de 
gladiatori într- o întrecere imensă. Acest lucru ar fi fost dificil 
pentru majoritatea legiunilor, dar Gnaeus îi instruise tocmai 
pentru o astfel de posibilitate. Avantajul fusese de partea lui 
încă de la început. Ibericii se retrăgeau în faţa fiecărei lovituri 
sau eschive. 

Dar, când auzi primele strigăte ascuţite, bâlbâite ale 
numidienilor, simţi cum sângele i se răcea în vene. Un moment 
mai târziu, călăreţii lui Masinissa se avântară printre soldaţii săi 
din ambele părţi, furii africane slobozite asupra lor, ca o armată 
pe care vreun zeu numidian ar fi scuipat-o din gura sa imensă, 
plină de dinţi stricaţi. Dar nici măcar acest atac surprinzător nu 
hotări soarta bătăliei. Sângele era când de gheaţă, când în 
clocot. Gnaeus striga la soldaţi să strângă cât mai mult 
rândurile. Cornul de lângă el mugea ordine, mutând oamenii 
către flancuri pentru a-i înfrunta pe invadatori, oprind înaintarea 
printre tartesieni şi alertând fiecare soldat să adopte o poziţie 
de defensivă controlată. După ce reuşiră să se grupeze într-o 
oarecare ordine, forţele romane începură să se retragă. 

Toate acestea fură realizate cu mare pricepere, dar în ziua 
aceea fu confruntat cu forţe mai importante care conspirară 
împotriva lui. Un călăreț veni la el cu ultima lovitură a 
ghinionului: oamenii lui Hanno se apropiau cu repeziciune. 
Romanii fuseseră atât de preocupaţi, încât nu le observară 
înaintarea decât atunci când îi văzuseră mărşăluind în coloane 
imense în jocul de lumini şi umbre de sub pini. Privirea 
generalului zbură către crestele tivite cu copaci pe care i le 
arăta iscoada. Putea să fie doar o iluzie, vântul care bătea prin 
crengi, dar coroanele conice ale pinilor tremurau şi se încovoiau 
ca şi cum ar fi fost lovite de soldaţii care-şi croiau drum printre 


ele. Îi spuse călăreţului să adune un grup mic, să pornească 
spre tabăra lui Cornelius şi să implore ajutorul, 


orice se putea. În timp ce mesagerul său dădea pinteni calului, 
Gnaeus ştia că efortul lui era în van. 

Odată trimis mesajul, dădu noi ordine. Soldaţii romani se opriră 
şi se apucară să construiască fortificaţii. Ignorară ordinea 
normală a unei tabere defensive. Gnaeus îşi mâna calul dintr-un 
punct în altul, dând ordine, orientându-se după configuraţia 
terenului. Veliţii şi diverşii funcţionari săpau tranşee în pământul 
sfărâmicios. Soldaţii tăiau copaci şi îi făceau să cadă astfel încât 
să se unească unii după alţii pentru a forma un perimetru chiar 
în spatele tranşeelor. Legară cu sfoară spaţiile dintre bolovanii 
de mărimea unor elefanţi şi încercară să folosească în avantajul 
lor contururile terenului. 

În tot acest timp, printre ei cădeau diferite proiectile. Soldatul 
însărcinat cu semnalizarea care stătea lângă Gnaeus se prăbuşi 
într-un chin contorsionat, tăcut. O lance îi străpunsese pieptul şi 
îi perforase un plămân, ieşindu-i prin spate. Părea să nu aibă nici 
cea mai vagă idee cum să reacționeze la o astfel de rană, aşa că 
nu făcu decât să zacă pe pământ. Câteva clipe mai târziu, cinci 
numidieni săriră peste trunchiul unui copac doborât şi dădură 
piept cu gărzile generalului. Gnaeus însuşi îşi scoase sabia din 
teacă şi se strădui să ajungă suficient de aproape pentru a-i 
crăpa craniul unuia dintre ei. Dar numidienii se făcură nevăzuţi 
chiar înainte de a da măcar o lovitură. 

Apoi sosi armata lui Hanno. Nu puteau fi numărați, cum erau 
dispuşi pe terenul neregulat, acoperit de copaci, dar erau de 
ordinul zecilor de mii. Forţele lui Hanno se răspândiră într-o 
manevră de împresurare. Se amestecară printre tartesieni, care 
îi întâmpinară cu urale şi sunete din corn. Îi înconjurară pe 
romani atât fizic, cât şi printr-un zid de sunete şi o poftă de 
sânge nemărginită. Gnaeus le striga oamenilor săi cuvinte de 


încurajare, deşi nu-şi putea menţine prea bine tonul încrezător, 
vocea sa trădând apropierea morţii. Fu oarecum mândru de 
următoarele câteva clipe. Oamenii săi luptară cu o abnegaţie 
completă. Nu văzu niciun semn de panică la vreunul dintre ei. ÎI 
rugă pe Jupiter să permită ca măcar unul să supravieţuiască 
pentru a spune povestea celor întâmplate acolo. După această 
rugăciune, nu mai gândi. Descălecă şi se pierdu printre oamenii 
săi. În mijlocul lor, întâlni hoarda care se revărsa asupra lor de 
printre copaci. 


Patru zile după ce fratele său îşi începuse marşul către nord, 
suessetanii care îl însoțeau pe Cornelius Scipio se treziră şi 
părăsiră tabăra în grabă. Îşi dărâmară corturile şi îşi îngrămădiră 
proviziile pe spinările animalelor de pradă. Când Cornelius 
trimise un tălmaci să întrebe ce făceau, aceştia răspunseră că o 
problemă ivită în ţinutul lor cerea prezenţa lor imediată. Auzind 
aceste vorbe, proconsulul se duse chiar el la căpeteniile lor şi 
încercă să se înţeleagă cu el. Îi imploră să rămână, lăsând să se 
înţeleagă că ar fi răsplătiți dacă s-ar supune. Fu la numai un pas 
de a le oferi bani, dar mânaria îi opri cuvintele în gât. În cele din 
urmă, îi certă pentru trădarea lor şi îi acuză că ar fi complotat cu 
duşmanul. Schiţă o mişcare plină de forţă către una dintre 
căpetenii şi se trezi prins între două pâlcuri ţepoase de sulițe; 
celtibericii din faţa lui şi cei din spate. Aproape că strigă ca 
liderii lor să fie prinşi, după care îşi dădu seama că nu dispunea 
de o astfel de putere. Suessetanii erau de două ori mai mulţi 
decât romanii. 

Văzându-i îndepărtându-se într-o turmă neorganizată, răsfirată, 
simţi un fior de frică străbătându-i şira spinării. Cornelius ştia că 
fusese trădat. Se întoarse şi începu să-şi numere oamenii din 
priviri, dar se opri. Ştia numărul şi care era semnificaţia lui. Îşi 
chemă ofiţeri şi hotărî cu ei să plece rapid pe urmele armatei 


fratelui său. Erau la distanţă de patru zile, da, dar dacă trimiteau 
imediat mesageri rapizi şi plecau în grabă, ar fi reuşit să se 
unească în mai puţin de o săptămână. Oricum, faptul că erau 
mai puţini însemna că aveau să se mişte mai repede. 

Armata lui Hasdrubal traversase râul în spatele lor şi-i urmărea 
la o zi distanţă. În primele două zile, grupuri de soldaţi 
cartaginezi hărţuiau uneori convoiul de bagaje al romanilor. În 
dimineaţa celei de-a treia zile, unul dintre mesagerii trimişi 
înainte sosi în tabără pe un cal plin de spume, care- 


şi dădu duhul în momentul când se opri. Bărbatul aproape că-şi 
pierduse braţul stâng din cauza unei lovituri de sabie la 
încheietură. Partea laterală a calului şi piciorul călăreţului erau 
stropite de sânge. Chipul îi era brăzdat de dâre maronii în 
locurile unde se ştersese de sudoare. Cornelius primise până 
acum veşti bune chiar de la mesageri cu înfăţişări mai jalnice 
decât a acestuia, dar, odată cu primele cuvinte ieşite din gura 
acestuia, îşi dădu seama că nu era cazul şi acum. 

Drumul spre nord era plin de numidieni, îi explică el. Erau 
pretutindeni, cutreierând ţinutul după bunul lor plac. El scăpase 
numai pentru că animalul pe care-l călărea se aventurase într- 
un urcuş atât de abrupt, încât nimeni nu pornise în urmărirea 
lui. Ar face bine să se pregătească, pentru că numidienii aveau 
să sosească dintr-un moment în altul. 

Cornelius se aplecă, astfel încât să-şi apropie chipul de al 
bărbatului, care se aşezase, lăsându-i pe medici să-i bandajeze 
mâna şi sorbind înghiţituri mari de apă printre vorbe. 

— Eşti sigur de ce ai văzut? întrebă el. Nu cumva numidienii 
urmăresc partea din spate a armatei fratelui meu? Dacă sunt 
atât de aproape, atunci şi Gnaeus e aproape. Poate că sunt 
prinşi între noi. 

Mesagerul mişcă din cap în semn de negare. 


— Domnule, când ne-am întâlnit noi cu ei, nu erau în urmărirea 
fratelui domniei voastre. Se îndreptau spre sud. Vin spre noi. 
Spre est, terenul era pustiu şi, pentru romani, în mare parte 
necunoscut. Nu erau aşezări importante, aşa că zona fusese în 
general ignorată. Dar nu era o suprafaţă foarte mare. În cinci 
zile, ar fi trebuit să ajungă pe coastă; alte două şi aveau să fie 
printre aliaţi. Această decizie nu fii deloc uşor de luat Cornelius 
nu ştia dacă fratele său fusese implicat în vreun eveniment 
nefericit. Nu-şi putea da seama dacă înaintarea ar duce la 
reunirea armatelor sau i-ar nimici. Tot ce putea să facă era să ia 
hotărâri pe baza a ceea ce ştia. Cei zece mii de soldaţi ai săi nu 
puteau ţine piept forţei cartagineze. În spate, avea o armată, iar 
în faţă, jefuitori africani. Ordonă ca armata să pornească în ritm 
rapid către coastă. 

Îşi abandonară carele şi proviziile pentru tabără, care trebuiau 
trase de animalele de povară, păstrând numai alimente 
suficiente pentru o săptămână. Parcurseră o distanţă destul de 
mare în ziua respectivă. Nu se opriră decât după căderea 
întunericului şi se treziră înaintea zorilor. Cornelius ceru 
raţionalizarea strictă a rezervelor de apă, dar în a doua zi, 
ajunseră într-un ţinut atât de pârjolit, încât părea să absoarbă în 
mod viclean lichide prin pielea şi ploştile lor. Soarele atârna pe 
un cer lipsit de nori, aruncând raze usturătoare, frigându-i prin 
reflectarea sa pe nisip. Zările nu dădeau niciun semn că ar fi 
aflat de apropierea toamnei şi de ploile pe care le aducea mereu 
cu sine acest anotimp. 

În cea de-a treia după-amiază, trecură printr-o zonă locuită de 
oameni care trăiau în peşteri. Aceştia erau ciudaţi, fără nicio 
putere militară şi urmăriră trecerea romanilor din gurile negre 
ale grotelor lor. Păreau să ştie cine erau cei aflaţi în pericol, 
deoarece nu dădură semne că le-ar fi cumva frică. Copiii se 
îngrămădeau printre picioarele adulţilor, holbându-se, vorbind, 
arătând cu degetul priveliştea ciudată pe care o oferea armata 


romană în plin marş. Cornelius dădu ordin să se rechiziţioneze 
apă de la ţărani, dar nu găsiră niciun strop. Era o enigmă totală 
cum reuşea populaţia autohtonă să-şi ducă zilele în acel ţinut 
stâncos. 

În cea de-a patra zi, atacurile cavaleriei numidiene - care 
fuseseră uşoare şi sporadice - deveniră mai intense. Călăreţii îşi 
făcură apariţia în ambele părţi ale armatei puse pe fugă. Până la 
prânz, începură să-i atace frontal pe romani. În timp ce soarele 
începea să se scurgă spre orizont, iscoadele îi aduseră lui 
Cornelius cele mai proaste veşti cu putinţă: credeau că atacurile 
cavaleriei erau conduse de însuşi Masinissa. lar spre vest 
zăriseră un nor de praf stârnit de la sol, iluminat de razele 
roşietice ale soarelui care apunea: nu putea indica decât 
apropierea unei forţe mari. Probabil că armatele fraţilor Barca se 
uniseră. 

Cornelius ştia că, dacă se întâmplase astfel, era foarte probabil 
ca Gnaeus să fi pierit. Petrecu 


noaptea întorcând pe toate părţile această posibilitate şi nu 
închise un ochi. Din momentul în care soarele se ivi, numidienii 
nu le îngăduiră nicio clipă de răgaz. Nu găsiră apă în ziua aceea, 
ci doar albii secate. În perioadele de odihnă, Cornelius vedea 
soldaţi ţinându-se de cap, cu buzele uscate şi crăpate, cu ochii 
duşi în fundul capului. Unii dintre cai refuzară să meargă mai 
departe. Câţiva se prăbuşiră de extenuare, prăvălindu-şi 
călăreţii. Cornelius era convins că nu aveau nevoie decât de o 
singură zi. Încă o zi de alergat. Dar, în timp ce soarele apunea 
pentru a cincea oară, îşi dădu seama că trebuiau să îndure o 
noapte lungă până să poată respira uşuraţi, iar teritoriul în care 
trebuiau s-o facă era atât de pustiu, încât depăşea orice 
imaginaţie. 

Se opriră pe singurul element de relief din peisajul care-i 
înconjura, un deal golaş cu pante line pe toate părţile, nimic mai 


mult decât o pustulă pe faţa terenului. Cei zece mii de soldaţi 
abia dacă încăpeau pe pantele sale. Nu oferea niciunul dintre 
lucrurile necesare pentru a înjgheba o tabără fortificată. Nu era 
lemn pentru stâlpi. Nu erau tufişuri de tăiat şi decojit pentru a 
construi pereţi. Nu fură în stare nici măcar să străpungă solul 
pietros pentru a săpa tranşee. Proconsulul ezită numai cât îi 
trebui să se convingă singur de toate aceste lucruri. Privi înainte 
şi se convinse că, în orice direcţie s- ar fi uitat, terenul nu oferea 
decât replici ale acestui amplasament. 

Postă infanteria într-un cerc în jurul dealului cu ordinul de a 
respinge atacurile inamicului, care începură chiar când rostea 
aceste cuvinte. În interiorul acestei bariere umane, toţi ceilalţi 
deşeuară caii, descărcară baloturile de pe spinările animalelor 
de povară, echipamente şi lucruri de tot felul. Toate acestea 
fură aruncate într-o grămadă care formă o a doua linie de 
apărare. Adunară pietre şi le îngrămădiră în calea duşmanului. 
Uciseră cincizeci de catări şi le urcară cadavrele pe grămada din 
resturi. Curând după aceea, îi omorâră şi pe cei rămaşi, pentru 
că... la ce le-ar mai folosi unor oameni care aveau să fie morţi 
mâine? 

Până când fură realizate toate aceste lucruri, forţele cartagineze 
apărură în toată puterea. Se răspândiră în împrejurimi ca un râu 
de sânge în plină coagulare, cu armurile lor ca nişte piei întărite 
ce luceau sidefat în lumina piezişă a cerului de carmin. 
Numidienii se retraseră pentru a se consulta cu ele, iar Cornelius 
ordonă infanteriei să se poziţioneze în interiorul straniei sale 
fortărețe. Blocară intrarea. Cornelius postă santinele de-a lungul 
peretelui circular şi ordonă unor soldaţi să se urce pe locurile 
cele mai înalte pentru a urmări mişcările duşmanului. Toate 
acestea fiind orânduite, armata se cufundă în tăcere. Nu mai era 
nimic de făcut. Stăteau gâfâind, murdari, atât de deshidrataţi, 
încât mulţi dintre ei nu puteau nici măcar să asude. Cornelius le 
spuse să se odihnească, să bea apă, dacă aveau vreun strop, 


să-şi ţină armele la îndemână şi să-şi aducă aminte de zeii lor şi 
de naţia pe care o slujeau. Erau aici din motive nobile şi niciunul 
dintre ei nu trebuia să regrete ce avea să se întâmple. Niciunul 
dintre ei nu trebuia să întâmpine ceea ce avea să se întâmple 
altfel decât cu bravură. 

Aerul se înnegri, după care deveni mai deschis, pe măsură ce 
răsărea luna şi stelele se aprindeau lucitoare. În jurul lor era 
doar tăcere. Vântul aducea când şi când frânturi de cuvinte 
africane, dar acestea nu dădea niciun indiciu asupra mării de 
ură care-i înconjura. Cornelius stătea pe un scaun simplu, 
înconjurat de ofiţeri. Aceştia vorbeau încet între ei. Îşi aminteau 
diferite întâmplări din timpul zilei, meditau asupra nopţii care-i 
aştepta şi propuneau, plini de optimism, strategii de apărare. 
Dar, pentru bătrânul aflat în mijlocul lor, vorbele lor nu erau 
decât trăncăneli de copii. Singur se ruga în sinea sa ca africanii 
să aştepte să treacă noaptea. Aveau să întârzie, îşi spuse el în 
gând. Aveau să se odihnească. Nicio armată nu porneşte la atac 
noaptea îşi dorea să se urce pe cal şi să le strige acest lucru, în 
caz că nu-l ştiau. Manevrele pe timp de noapte erau o nebunie. 
Să aştepte măcar până în zori. Să aştepte până în zori! Dar, 
chiar în timp ce-şi dorea toate acestea, recunoscu faptul că 
africanii ar fi nebuni să nu-i termine în seara aceasta. lar fraţii 
Barca nu erau nebuni. 

Cornelius încercă să găsească vreun motiv pentru care zeii îi 
blagosloviseră pe duşmani aşa, 


deodată. În seara aceasta era Nonae Caprotinae(2). Ziua 
aceasta era marcată pentru a onora femeile care apăraseră 
odată Roma Nu avea nimic prevestitor de rău. Nu reuşise 
niciodată să înţeleagă urcuşurile şi căderile oscilante ale 
Fortunei, iar epoca în care trăia le făcea din ce în ce mai stranii. 
Nu conta că alţii puteau explica orice succes sau eşec. Lui nu i 
se păruse niciodată că oamenii înțelegeau măcar o parte din 


preferinţele zeilor. Nu şovăise niciodată când era vorba de 
venerarea zeilor, nu lăsase să treacă nicio ocazie fără să aducă 
jertfe şi laude, nu-şi permisese niciodată să-şi micşoreze grija 
faţă de zei. Atunci, de ce fusese Fortuna atât de hotărâtă 
împotriva lui? 

Deşi îl aştepta, când sosi, strigătul îl surprinse atât de tare, încât 
tresări vizibil. 

— lată! strigă o santinelă. Vin! 


Zidurile albe ale Cartaginei fierbeau încet, sub strălucirea 
fierbinte a soarelui, superbe, orbitoare, ca nişte structuri 
sculptate în argint şi lustruite până ce le ieşea la iveală luciul. 
Mago îşi aduse aminte cât de mult iubea locul acesta. Puse 
piciorul încă o dată pe sol african, trase în piept aerul african şi 
îşi privi compatrioţii. Veştile privind sosirea sa fuseseră mai 
rapide decât el. În timp ce îşi croia drum din port către cetate, 
oamenii îl acostau pe stradă. Era îmbrăţişat şi sărutat de femei, 
bărbaţii îi strângeau mâna şi îl băteau pe spate. Şi unii, şi alţii îi 
puneau întrebări şi îl lăudau. Dar el nu voia să vorbească despre 
zvonurile pe care le auziseră ei, încă nu. Consiliul îl chemă la 
câteva ore după sosire, dar el amână ceva vreme şi ordonă ca 
de pe corabie să fie aduse mai multe lăzi. 

Se îndreptă cu pas grăbit către casa mamei sale. Aceasta Îl 
primi în public cu toată demnitatea statutului ei, dar în interiorul 
proprietăţii lor îl îmbrăţişă ca o mamă. Mago nu se împotrivi. Îi 
spuse tot ce putea. Didobal îi asculta fiecare cuvânt, zâmbea şi 
se încrunta, după cum cerea situaţia, şi emise judecăţile ei 
măsurate asupra campaniei cu toată autoritatea unui războinic 
veteran. Ca şi Hannibal, accepta victoriile ca fiind destul de 
fireşti şi privea dincolo de ele, la un mod de a încheia războiul. 
Pentru Mago, era ciudat s-o asculte. Vocea ei avea o cadență 


care-i amintea de tatăl lui. Nu observase până atunci acest 
lucru. 

Sapanibal îl întâmpină cu mai mult entuziasm decât de obicei. 
Se apropie de el, îi atinse faţa cu degetele şi îi ceru detalii 
despre cum se desfăşura campania, cât de mult suferiseră 
fiindcă nu primiseră întăriri, care erau gândurile lui Hannibal 
despre un marş spre Roma... Dacă Didobal era un războinic 
experimentat, Sapanibal era unul mai tânăr, un vas clocotind de 
planuri şi idei. 

Sophonisba fu cea care îl salvă de întrebările ei. Se aruncă de 
gâtul lui de parcă ar fi fost încă o copilă, înconjurându-şi 
picioarele pe după corpul lui şi acoperindu-i chipul cu sărutări. 
Mago era în egală măsură uimit şi încântat de comportamentul 
ei. În mod clar, sora lui fusese plăsmuită de Astarte; sau era 
creaţia Afroditei, zeiţa grecilor? Nu mai era o fetiţă, chiar dacă 
juca rolul uneia. Deşi îi era frate, Mago recunoscu frumuseţea 
răpitoare a chipului şi a siluetei ei. În momentul în care deveni 
conştient de aceasta, începu să nu se mai simtă în largul său. 

— Fie ca războiul să nu ajungă niciodată pe pământurile 
acestea, îngăimă el aproape nedesluşit. Acest gând îi era încă 
prezent în minte când o întâlni pe Imilce. Ea fu singura care se 
apropie de el 

cu rezerva cerută de politeţea cartagineză. Se plecă în faţa lui, îl 
întâmpină cu laude şi nu se ridică decât după ce el o rugă să 
facă acest lucru. Se interesă sfioasă despre Hannibal, cu un aer 
firesc, ca şi cum ar fi întrebat despre vreme. El îi răspunse 
numai în termeni extrem de vagi, vorbind nu despre soţul ei, ci 
despre comandantul victorios. În mod sigur, nu avea nici cea 
mai mică dorinţă de a vorbi despre rănile suferite de fratele său, 
despre încercările prin care trecuseră şi despre schimbările pe 
care le cioplise soarta în el. Numai Hannibal însuşi trebuia să 
transmită astfel de lucruri. Cu toate acestea, Mago îi dădu sulul 
de pergament pe care i-l încredinţase fratele său. Dintre toate 


documentele cu care sosise, acesta era singurul care îşi găsise 
destinatarul. Putea să-şi dea seama, 


după nerăbdarea din privirile lui Imilce, că îşi dorea cu disperare 
să citească mesajul primit. Dar n-o făcu. Îşi înclină capul în semn 
de acceptare şi i-l înmână unei servitoare. 

Când, în final, se prezentă în faţa Consiliului, zarva întrebărilor 
lor răsună prin camera întunecată, plină de fum, care era 
luminată de strălucirea pâlpâitoare şi portocalie a torţelor. Mago 
se strădui să- i facă să tacă ridicând braţele. Le spuse că venise 
la ei cu dovezi despre măreţia faptelor lui Hannibal, dovezi pe 
care avea să le înfăţişeze înaintea lor în numai câteva momente, 
înainte de aceste lucruri însă, voia să înşiruie realizările fratelui 
său pentru a se asigura că înțelegeau cu toţii valoarea lui. 
Descrise obstacolele geografice pe care le depăşiseră. Numi 
bătăliile pe care le purtaseră şi menţionă şi numărul de morţi 
din tabăra duşmanului pentru fiecare. Spuse că, până în acel 
moment, Hannibal provocase moartea a aproape 200 000 de 
soldaţi romani. Capturase şi eliberase pe răscumpărare încă 40 
000; mai mult, trimisese nenumărați aliaţi ai Romei la casele lor 
pentru a cânta laude către o Cartagină dreaptă. Vorbi pe larg, 
fără a spune nimic care să lezeze Consiliul în mod făţiş, 
atrăgând însă atenţia că toate acestea fuseseră realizate cu 
resurse cât se poate de limitate. 

Continuă prin a sublinia planul lui Hannibal în ce privea 
continuarea războiului. Avea să fie o strategie complexă. Să 
trimită întăriri în Italia, desigur, dar şi să sporească eforturile de 
a controla Iberia, să atace Sicilia, să recâştige vechii aliaţi şi să 
trimită ajutoare pentru a-l susţine pe Filip în timp ce acesta avea 
să încerce alungarea influenţei romane din Illiria. Dacă cetatea 
Cartaginei putea să menţină Roma într-o stare de asediu pe mai 
multe fronturi externe, Hannibal urma să-şi finalizeze atacul pe 
frontul intern. Avea să lase Roma fără aliaţi, să-i îndepărteze 


unul câte unul, până ce avea să rămână goală, singură în 
mijlocul duşmanilor. În interval de un an, Cartagina avea să fie 
cea mai de seamă naţiune a lumii, cea mai mare putere, 
singura, fără vreo rivală care să-i stânjenească extinderea în 
toate direcţiile. 

Când îşi încheie discursul, un consilier, Gisco, strigă atât de tare, 
încât acoperi vociferările celorlalţi, care începuseră să-i pună tot 
felul de întrebări tânărului Barca. lritat, acesta îşi aţinti privirile 
în tavan. Gisco fusese dintotdeauna duşmanul tatălui său şi, 
judecând după expresia de pe faţa sa lată, era încă adversarul 
oricărui lucru asociat cu numele Barca. 

— Vorbeşti cu aroganță despre victoriile fratelui tău, spuse 
Gisco, dar vorbeşti cu dublu înţeles. Dacă Hannibal a câştigat 
atâtea victorii măreţe, de ce nu a jefuit încă Roma? Dacă e să te 
credem pe tine, în toată Italia nu a rămas un singur om capabil 
să lupte. Şi atunci, Hannibal are nevoie de ajutor să se lupte cu 
femeile şi copiii? Sau îi e teamă de bătrâni? Vorbeşti despre 
victorii şi apoi ceri mai mult, mai mult, mai mult. Explică-mi, 
pentru că nu mai înţeleg nimic. 

Chipul lui Mago nu-şi pierdu nimic din expresia detaşată, deşi 
fusese luat prin surprindere. Se aşteptase ca printre membrii 
Consiliului să apară ceva resentimente, dar era şocat că primele 
întrebări erau ostile într-un mod atât de făţiş. Din nou Hannibal 
avea dreptate. Consilierii reacţionau exact cum îl asigurase el că 
o s-o facă, aproape ca şi cum fratele său le-ar fi pus cuvintele pe 
limbă. Deşi era departe de ei de atâţia ani, Hannibal îşi cunoştea 
compatrioţii extrem de bine. 

Mago îşi lăsă surprinderea să capete expresia exterioară de 
amuzament. 

— Consiliere, spuse el, nu sunt sigur dacă vreun număr de 
explicaţii ar putea vindeca tipul dumitale de confuzie. 

— Să nu mă insulţi! strigă Gisco. Se ridică rapid în picioare, o 
sarcină dificilă pentru el, fiindcă era destul de gras şi vechile 


răni îl incomodau. Nu eşti un prinţ înfăţişat în faţa noastră! 
Fratele tău nu e vreun rege. Răspunde-mi cu răspunsuri, nu cu 
jocuri de cuvinte, sau o să mă asigur că vei fi bătut în cuie pe o 
cruce! 

Alte voci murmurară aprobări vagi, deşi numai câţiva părură 
încântați de ameninţarea directă. Cineva spuse, pe un ton ceva 
mai rezonabil, că era ciudat ca un general victorios să tot ceară 
ajutor. 


O altă voce, a unuia dintre membrii mai tineri ai familiei 
Hannon, adăugă: 

— Fratele tău nu a cerut îndrumări când a pornit acest război; 
de ce ne cereţi ajutorul pentru a-l isprăvi? De fapt, acest război 
nu a fost iniţiat cu adevărat de Cartagina Aceasta este lupta lui 
Hannibal, iar rezultatul nu este decât responsabilitatea lui. 

— Atunci, şi toată gloria se va revărsa doar asupra lui? întrebă 
Mago. 

Răspunsul la această întrebare sosi din altă parte a încăperii. 
Hadus nu se ridică. Vorbea încet, dar, cumva, vocea sa era 
susţinută de toată autoritatea necesară pentru a se face auzită. 
— Hannibal va primi ce merită Hannibal, spuse el. Dar să nu 
anticipăm. Ai spus că ai adus dovezi, tinere. Arată-ni-le! 

Preţ de o secundă, Mago păru că se gândeşte ce să facă, după 
care mişcă din cap în semn că momentul era potrivit. Îşi lăsă 
capul pe spate şi îşi trimise cuvintele spre înaltul încăperii. 

— Onoraţi domni, aveţi dreptate. O să vă arăt ce am adus. Exact 
asta voi face. Vă aduc un dar din partea fratelui meu, Hannibal 
Barca, fiul lui Hamilcar, mândria Cartaginei! 

Către sfârşitul propoziției, tonul său urcă, astfel încât ultimele 
cuvinte fură strigate. Evident, această rostire reprezenta un 
semnal, pentru că, după o clipă, în foaierul de la intrarea în 
Consiliu se produse agitaţie. Mai mulţi bărbaţi, sclavi goi de la 
brâu în sus, fiecare dintre ei zvelt şi musculos, trăgeau şi 


împingeau un car bine încărcat către mijlocul Consiliului. Acesta 
era învelit cu o pânză groasă care-i acoperea conţinutul, arătând 
numai că ţinea ascuns o grămadă mare de pradă. Mago se 
plimbă în jurul carului câteva secunde, trecându-şi o mână peste 
pânză. 

— Când vă vorbim despre măreţia victoriei noastre de la 
Cannae, mi se pun o mulţime de întrebări. Unii se îndoiesc de 
faptele care le-au fost transmise. Alţii cer numere, dovezi, un 
semn prin care voi, cei aflaţi aici, ocrotiţi de zidurilor Cartaginei, 
să înţelegeţi ce a realizat armata lui Hannibal în numele vostru. 
Dar cum să aducem realitatea victoriilor noastre din câmp în 
această încăpere? Şi cum să numim cu precizie numărul 
duşmanilor morţi? Cine, în afară de Baal, cunoaşte numărul 
exact? Nici eu nu am reuşit să-i număr, dar, onorabililor, dacă 
vreţi să ştiţi numărul, puteţi să le numărați pe acestea, luate 
fiecare de la mâna unui cetăţean roman! Un dar de la Hannibal 
şi de pe câmpul de la Cannae! 

Cu o grandoare actoricească, Mago smulse țesătura de pe car. 
Aproape simultan, sclavii îl înălţară din spate. Conţinutul se 
revărsă pe lespezile de piatră, sărind şi alunecând. Într-un mod 
destul de ciudat, dintre toate aceste mii, un singur obiect fu cel 
care îi făcu pe spectatori să înţeleagă despre ce anume era 
vorba. Se rostogoli departe de celelalte, pe o traiectorie ciudată 
care îl aduse aproape de băncile consilierilor, înainte de a se 
întoarce şi a reface drumul înapoi. Cu o mişcare rapidă, Mago îl 
înşfăcă şi îl ridică în sus. Era un inel de aur. Unul dintre miile 
aflate acolo. Inele romane, atât de multe, încât priveliştea era 
de necrezut. 

Consilierii tăceau. Liniştea aceasta se instalase ciudat după 
zăngăneala inelelor. Mago stătea radios, privind cum surpriza, 
teama, respectul şi înţelegerea se instalau treptat pe feţele 
bărbaţilor din faţa lui. Uita reținerea pe care o manifesta până la 


gradul de artă fratele său. Nu se putea abţine. Rânjea cu gura 
până la urechi. 

Şi nici nu se opri din zâmbit mai multe zile, până ce Consiliul îi 
ordonă să se întoarcă la luptă cu o armată nou. Dar, în ciuda a 
tot ce le arătase, refuzară să-l lase să se întoarcă la Hannibal, în 
Italia. Îl trimiseră în Iberia, unde putea duce mai departe 
succesele fratelui său. Hannibal, îi spuseră ei, avea să se 
descurce încă un pic şi fără el. 


Toamna de după bătălia de la Cannae trecu într-o ceaţă ciudată, 
vorace, ca şi cum bătălia ar fi fost un festival enorm şi fiecare 
participant în viaţă rămăsese clătinându-se, epuizat. Forţele 
cartagineze 


pluteau pe un val de euforie, hrănit în fiecare săptămână de alte 
veşti bune. Prima municipalitate care se declară de partea lor fu 
Capua Rivală veche a Romei, cetatea campaniană alunecase 
sub autoritatea acesteia. Oraşul se întoarse împotriva Romei 
prin consens popular, dar nu fără oarecare subterfugii. Avertizaţi 
că locuitorii oraşului aveau să se întoarcă împotriva lor, 
funcţionarii romani şi susţinătorii lor fuseseră păcăliţi să se 
adune în băile publice pentru a fi în siguranţă. Uşile fuseseră 
blocate şi ei toţi fuseseră lăsaţi în aburi, având parte de o 
moarte precedată de chinuri groaznice. După aceea, familiile lor 
fuseseră scoase cu forţa din case şi lapidate. Şi astfel îşi 
pecetluiră cu sânge cetăţenii Capuei înţelegerea lor cu 
Cartagina. 

Condiţiile pe baza cărora încheiară pace cu Cartagina îi 
proclamau drept cea mai importantă cetate din Italia, nemaifiind 
supuşi Romei, dar şi în afara jurisdicției cartagineze. Erau 
condiţii dure, care poate că treceau dincolo de limitele 


rezonabilului, dar Hannibal nu era într-o situaţie în care să nu 
vadă cu ochi buni acest dar. 

Alte cetăţi urmară exemplul dat de Capua Calatia şi Atelia se 
dădură de partea africanilor. Triburile din sud se răzvrătiră: 
hiipinii, lucanii, bruţii, ligurii din nord-vest se declarară de acord 
să lupte ca mercenari. Spre deosebire de vecinii lor gali, aceşti 
bărbaţi aveau o constituţie zveltă, erau infanterişti rapizi, 
deprinşi cu lupta corp la corp, nu purtau armură, ci tunici de 
lână pe care le îmbrăcau în tot timpul anului, indiferent de 
anotimp. Pe lângă aceştia, din nord veniră noutăţi, o poveste 
ciudată care fu ascultată cu mare bucurie. 

Membrii tribului boilor din Galia porniseră spre nord de pe 
câmpul de luptă de la Cannae, purtaţi de suflul victoriei. 
Văzuseră, în sfârşit, dovezi clare că Hannibal avea să-şi ţină 
promisiunile. Purtaseră această informaţie către compatrioți, 
împreună cu diverse fleacuri luate de la soldaţii romani care 
muriseră în bătălie, bijuterii, arme, oase carpiene şi dinţi. Nu era 
greu să convingi populaţia să se ridice cu adevărat împotriva 
romanilor, care încă mai patrulau pe teritoriile lor, lovindu-i cu 
fiecare ocazie. Deşi boii erau un trib de oameni puternici, 
mândri şi războinici, aceştia nu erau deloc faimoşi pentru 
talentul strategic şi de coordonare. Dar aveau printre ei un 
duşman despre care ştiau acum că poate fi înfrânt. Pentru prima 
dată, concepură un plan de atac organizat care le părea tuturor 
suficient de inspirat ca să le trezească întregul devotament de 
care erau în stare. 

Ştiau că o armată romană avea să mărşăluiască pe un drum ce 
trecea printr-o zonă împădurită numită Litana. Galii aleseră o 
porţiune în care copacii erau deşi pentru a-şi întinde capcana. 
Pini străvechi mărgineau drumul îngust, copaci groşi şi înalţi. 
Boii se apucară de muncă, folosind topoare şi fierăstraie cu lama 
zimţată. Înainte ca romanii să ajungă în zona respectivă, sute de 
copaci fuseseră lăsaţi într-un echilibru precar, fiind susținuți 


doar de porțiunile înguste rămase netăiate. La o privire fugară, 
arătau ca o pădure ajunsă la maturitate. Galii îşi aşezară săbiile 
lor lungi pe pământ, la picioare, se ghemuiră în ferigile de lângă 
copacii aproape tăiaţi şi se puseră pe aşteptat. 

Fără să aibă vreo bănuială, Lucius Postumius îşi conduse armata 
prin pădure. Avea sub comandă două legiuni şi, în afară de 
acestea, trupe aliate adunate de pe coastă. Erau circa 20 000 de 
soldaţi, aşa că trecu ceva vreme până se strecurară toţi pe 
drumul îngust din pădure. După ce şi ultimul soldat pătrunse în 
codru, galii se ridicară din ascunzătorile lor şi împinseră copacii 
cei mai îndepărtați de drum. Pentru acest lucru, pregătiseră 
pârghii şi legaseră unii arbori cu frânghii, în timp ce alţii putură 
fi mişcaţi dintr-o simplă împingere. Un copac se prăbuşi, 
antrenând şi mişcarea celui din faţa sa. Ambii căzură pe cel de- 
al treilea, şi aşa mai departe, până cele două păduri de 
cherestea în plină cădere se întâlniră într-o confuzie încâlcită, cu 
romanii prinşi la mijloc. Coloane de lemn blocau zarea. Bârnele 
zdrobiră oameni şi cai şi distruseră care. Aerul era plin de o 
învălmăşeală de sunete, frunze şi praf, prin care păsările 
încercau înnebunite să se înalțe. 

Unii soldaţi reuşiră să scape din această oroare şi să fugă, dar 
niciunul dintre ei nu reuşi să iasă 


viu din cuprinsul pădurii. Boii erau în aşteptare. Soldaţii uluiţi 
dădeau peste ei şi erau tăiaţi ca nişte sperietori de paie menite 
să-i distreze. Galii îşi mânuiau săbiile, trasând arcuri grandioase 
pe orizontală, astfel că reuşiră să despartă capul multor soldaţi 
romani de umerii care-l purtaseră o viaţă întreagă. Postumius 
însuşi fu dezbrăcat şi umilit. Apoi, boii îl decapitară şi îi jupuiră 
pielea. Îi stopaseră creierul şi i-l scurseră din craniu. Apoi, 
îmbrăcară craniul în aur şi îl transformară într-o cupă 
înfricoşătoare destinată libaţiilor în cinstea zeilor lor. 


Hannibal trimise mesageri dintre boi, să spună această poveste 
acasă, împreună cu daruri şi laude. Curând după aceea, 
comandantul cartaginez îşi mută armata la Capua pentru a ierna 
într-un confort de care oamenii săi nu se bucuraseră de ani buni 
- într-un lux pe care unii dintre ei nu-l gustaseră în toată viaţa 
lor: mâncare bună pescuită din mare, vin la discreţie, paturi 
calde şi femei mai mult decât dispuse să le facă pe plac pentru 
o părticică din bogăţiile câştigate pe câmpul de luptă. Hannibal 
le dădu drumul oamenilor săi să hoinărească pe aleile şi prin 
casele cetăţii, după care se retrase în vila gazdei sale şi încercă 
să se concentreze asupra anului ce avea să vină. 

Acolo, înconjurat de opulenţă şi desfătare, primi vestea morţii 
fraţilor Scipio în Iberia. Şi, câteva zile mai târziu, sosi un alt sol 
cu veşti bune. 

Lysenthus intră în încăpere cu un pas vioi. Părul lui lung şi negru 
i se revărsa pe umeri, iar trăsăturile sale erau exact cum şi le 
amintea Hannibal, puternice, vultureşti. Văzându-şi 
comandantul, se opri brusc şi strigă: 

— Pe toţi zeii, Hannibal, eşti un om măreț cât pentru un secol! 
Numele tău nu va fi uitat curând. Permite-mi să nu te numesc 
om: eşti o zeitate în devenire! Mă încilin în faţa ta, a copiilor tăi 
şi a copiilor copiilor tăi. 

Macedoneanul îşi aplecă trunchiul, după care îşi lăsă un 
genunchi pe pardoseală, ca şi cum s-ar fi prosternat. Hannibal îl 
apucă de braţ, îl îndreptă şi îl îmbrăţişă. Nu plănuise acest gest, 
dar entuziasmul bărbatului i se transmisese instantaneu. 
Vederea lui îi înapoiase amintiri legate de ultima lor întâlnire - 
cu atât de mult timp în urmă, se părea, în zilele senine în care 
întreaga sa aventură nu era decât un plan, când fraţii săi erau 
toţi lângă el, iar Bostar era încă printre cei vii. 

— Eşti impresionat, aşadar? întrebă el, zâmbind larg. 

— Sunt, dar, şi mai important, aşa e şi regele meu. Filip este 
cum nu se poate mai atent la orice frază care începe sau se 


sfârşeşte cu numele Hannibal. Este încredinţat că orice astfel de 
rostire anunţă, în mod sigur, dangătul funerar al Romei. Oricine 
ar putea să-i spună: „Hannibal şi-a înţepat degetul într-un spin“, 
el ar striga de bucurie! Ar spune: „Aţi auzit? Hannibal şi-a 
înţepat degetul într- un spin; Roma e condamnată! 4* O să-ţi 
spun toate lucrurile măreţe pe care le-a plănuit regele meu, dar 
dă-mi ceva de băut. Comandante, nu ţi-ar veni să crezi prin ce 
încercări am trecut pentru a ajunge la tine! Dă-mi apă şi îţi voi 
povesti totul. 

Bineînţeles, prin „apă“, macedoneanul voia să spună vin. 
Hannibal nu bea aşa ceva decât rar, dar setea lui Lysenthus 
păru s-o stârnească şi pe a sa Părea să se simtă în largul său în 
compania grecului, şi se aşeză pentru a-i asculta povestea, 
având o strălucire de voie bună în privire. 

Lysenthus spuse că fuseseră prinşi de o furtună pe coasta 
Picene. Vasul aproape că se scufundase, marginea punţii 
ajungând uneori sub nivelul valurilor şi întregul vas fiind îmbibat 
de apă. Supravieţuiră, numai pentru a fi abordaţi de un vas de 
patrulă în dreptul cetăţii Salapia şi fură ţinuţi acolo cinci zile, în 
timp ce magistratul local încerca să-şi dea seama cum să 
procedeze cu ei. Din fericire, aveau cu ei documente în care se 
exprima compasiunea lui Filip pentru situaţia grea prin care 
trecea Roma şi dorinţa lui de a fi de ajutor. Simple prostii, 
bineînţeles, dar îl liniştiră pe magistrat, iar el îi lăsă să plece. La 
scurt timp după aceea, nava lor începu să ia apă. Încercând să 
ajungă la țărm, carena se spărsese într-un recif şi fuseseră pur 
şi simplu aruncaţi pe uscat. 


— Aceea a fost cu adevărat o noapte neagră, spuse Lysenthus. 
Se opri pentru a da pe gât o cupă cu vin. O parte din el i se 
vărsă pe barbă şi se împrăştie pe platoşa pe care o purta, dar 
acest lucru păru aproape dorit, ca şi cum ar fi considerat că era 
nevoie de ceva dezordine pentru a mări plăcerea Continuă prin 


a povesti despre călătoria pe uscat, despre cum se împărțiseră 
în grupuri mai mici, deghizându-se, ajungând în două rânduri să 
fure cai, să călătorească în partea din spate a căruţei unui 
negustor, mergând adesea fără oprire de la răsărit până la apus 
pentru a ajunge în locul pe care stătea acum. Toate acestea 
pentru a ajunge la tine, spuse el. După cum am spus, regele 
meu este impresionat. Ai reuşit să-ţi ridici numele printre cele 
ale oamenilor măreţi. 

— Mă onorezi, Lysenthus din Macedonia. 

Lysenthus respinse vorbele lui Hannibal cu un gest. Nu spunea 
decât adevărul, arătă el. Apoi deveni oarecum mai sumbru, 
ridicându-şi privirea dinspre mâinile sale acoperite de cicatrice 
către faţa comandantului, coborând-o apoi. 

— Văd că povestea pe care am auzit-o e adevărată, spuse el. 
Războiul acesta a răpit o parte din tine. Înţeleg astfel de 
pierderi, prietene. Fie ca Roma să nu-ţi mai răpească nimic... 
Hannibal aprobă printr-o mişcare a capului. Şi acum, la treabă! 
Am venit cu o propunere de tratat între naţiunile noastre. Filip 
vrea ca flagelul dominaţiei romane să dispară din bazinul 
Adriaticii. Macedonia se va uni cu tine pentru a învinge Roma. 
Va lupta mai mult în Grecia, dar va aduce bătălia şi pe aceste 
meleaguri. În primăvara anului viitor, promite să apară pe 
ţărmul roman cu două sute de vase, suficiente pentru a-i face 
pe romani să tremure. 

Preţ de o secundă, după ce cântări această veste, Hannibal fu 
prea încântat pentru a răspunde. Văzu clar vasele cu ochii 
minţii, iar imaginea aceasta îi făcu inima să bată mai repede. 
Părţile planului său începeau cu adevărat să se unească. 


Chiar de când îl spionase pe Imago Messano în compania 
conspirativă şi cu pieptul dezgolit a lui Hadus şi a altor membri 
ai familiei Hannon, Sapanibal îl evitase, considerându-l un 


trădător. La rândul său, el încercase s-o convingă că îi era 
credincios ei şi cauzei familiei Barca. Din politeţe, Sapanibal 
aproape că nu avea de ales şi trebuia să-l primească când îşi 
anunţa vizita, lucru pe care îl făcea des, pledându-şi cauza cu 
aproape aceeaşi pasiune pe care ar fi arătat-o dacă ar fi luat 
cuvântul în faţa Consiliului. Sigur că-şi petrecea timpul în 
compania acelor fiinţe josnice! îi explica el. Cum ar putea să n-o 
facă? Aparţineau aceleiaşi clase. În afara chestiunilor legate de 
război, trebuia să desfăşoare o gamă largă de afaceri cu ei. Un 
bărbat cu funcţia lui era invitat la diverse evenimente. Nu o 
dată, schimbase păreri adânc înrădăcinate, pe când se întorcea 
de la o vânătoare sau supraveghea vreo ceremonie religioasă. 
De cele mai multe ori, era mult mai convingător în orele târzii 
ale nopţii, având limba slobozită de vin şi distracţii. Imago îşi 
bază argumentaţia pe faptul că era destul de apropiat cu Hadus, 
ceea ce însemna că avea acces la informaţii pe care nu le 
puteau afla cei pe care acesta îi considera duşmani juraţi. 
Niciunul dintre aceste lucruri n-o făcu să se răzgândească. Şi 
nici nu îi lezară în vreun fel demnitatea. 

Sapanibal îi asculta vorbele cu ochii îngustaţi. Putea să facă 
exact ce dorea şi cu cine dorea, dar nu se mai putea bucura de 
încrederea ei deplină. Ea îşi dădea seama că indiferența aceasta 
îl rănea mai mult decât furia ei. Se dădea înapoi ca şi cum ar fi 
avut în faţa ochilor o vergea înroşită în foc. Lui Sapanibal îi 
plăcea acest lucru, pentru că, printr-o astfel de tortură 
amoroasă, putea obţine informaţii preţioase. Exact acest lucru 
se întâmplă în vara de după bătălia de la Cannae. Imago îi 
destăinui lui Sapanibal o informaţie clandestină: o veste care nu 
fusese făcută încă publică şi extrem de delicată, pentru că 
submina entuziasmul nou al cetăţii-mamă pentru cauza lui 
Hannibal. Şi, de asemenea, el salvă familia de ceea ce, credea 
ea, putea să fie o gravă eroare de judecată. 


Se întâlniră aşa cum o făceau încă de la presupusa trădare a lui 
Imago, nu în grădina interioară, ci pe canapele din camera 
exterioară de primire, un loc sumbru, solemn. Atmosfera din 
încăpere era greoaie, înăbugşitoare. Stâlpii înalţi se înălţau către 
tavan ca tot atâţia soldaţi tăcuţi, flăcările torţelor jucând pe 
suprafeţele lor, creând umbre într-o mişcare perpetuă. Pe Imago 
îl irita formalitatea cu care se întâlneau acum, dar o accepta cu 
o expresie resemnată, care totuşi părea să spună că nu va 
accepta această situaţie la nesfârşit. 

— Am auzit nişte veşti neliniştitoare de dimineaţă, spuse el. 
Veşti de la Roma... Se pare că fratele tău l-a trimis pe ofiţerul de 
cavalerie Carthalo în cetate, împreună cu reprezentanţi ai 
prizonierilor romani care au căzut în mâinile lui la Cannae. 
Acesta trebuia să stabilească un preţ pentru răscumpărarea lor 
şi să organizeze transferul. Senatul abia dacă s-a sinchisit să-l 
primească. Când au făcut-o, au respins din capul locului 
posibilitatea vreunei plăţi. Ba chiar le-au interzis familiilor 
prizonierilor să le cumpere ele însele libertatea. 

Sapanibal medită asupra informaţiilor primite. Avea părul atât 
de strâns la spate, încât pielea de pe fruntea ei era netedă şi 
întinsă ca o foaie. Această coafură făcea ca trăsăturile sale să 
fie mai rigide decât de obicei. 

— Inteligent, spuse ea într-un final, şi prostesc în acelaşi timp. 
Imago dădu din cap, manifestându-şi aprobarea, deşi nu părea a 
şti foarte sigur la ce se referea ea. 

— Dar soldaţii aceia nu sunt marcați de altă ruşine decât aceea 
că au avut un conducător nesăbuit care i-a dus spre masacru. 
După tradiţia cartagineză, generalii sunt crucificaţi pentru eşec, 
nu oamenii lor. Dar Roma nu vede lucrurile astfel. Aşa că se 
privează de mii de soldaţi pur şi simplu de ciudă. Sunt un popor 
ciudat. Când va auzi acest lucru, Hadus va spune că e o dovadă 
că succesele lui Hannibal nu sunt chiar atât de mari. 


— Ce ştie Hadus despre lucrurile acestea? replică tăios 
Sapanibal. Acum spune că negrul e alb, după care spune că 
albul e negru. E vina lui că Mago trebuie să se ducă în Iberia în 
loc să se întoarcă la Hannibal. Dacă ar fi să-i scriu fratelui meu, 
i-aş spune să ceară Consiliului contrarul a ceea ce doreşte; 
numai aşa ei, în ciuda lor, ar putea fi păcăliţi să acţioneze 
rezonabil. 

Cu un aer absent, Imago muşcă o fâşie de unghie care se 
desprinsese parţial şi o îndepărtă. Era un gest grosolan pentru 
un om care, de obicei, era manierat Păru să-şi dea seama ce 
făcuse. Aruncă fâşia de unghie şi îşi acoperi mâna vinovată cu 
cealaltă. 

— E ciudat că nu te înfurii pe romani aşa cum o faci când e 
vorba de concetăţenii tăi! 

— Nu pot face nimic pentru a influenţa Senatul Romei; îmi 
păstrez ciuda pentru ţinte mai apropiate de mine. Mai e ceva 
sau am terminat? 

— Mai e o chestiune. Poate chiar mai urgentă... Imago înaintă 
puţin câte puţin, până ce fundul său ajunse pe marginea 
canapelei, mişcându-şi călcâiele, ca un băieţel nerăbdător să 
plece în altă parte. Îşi întinse braţele, cu palmele în sus, arătând 
cumva că problema respectivă se potrivea mai bine unei femei. 
E vorba de familia ta. Sora ta, mai precis... 

Imago ezita, dar Sapanibal spuse: 

— Continuă. 

În timp ce continuă, Sapanibal îl asculta cu o faţă rigidă, fără să 
dea semne că povestea o afecta în vreun fel, poate cu excepţia 
ochilor, care păreau dornici să se retragă în orbite. Era greu de 
crezut ceea ce spunea, dar, în ciuda indiferenţei afişate, 
Sapanibal ştia că n-ar fi minţit-o în legătură cu lucrurile 
importante. 

Puțin mai târziu, cei doi înaintară către ieşire. Imago mergea 
încet, vorbind mai repede. 


— Sapanibal, într-o zi te voi numi draga mea Sapanibal. Îmi 
doresc foarte mult acest lucru şi ştiu că tu eşti prea înţeleaptă 
pentru a mai încerca să-mi ascund pasiunea. Chiar îmi doresc să 
nu mai fi 


aşa de rece cu mine. Sunt un bărbat matur cu multe 
oportunităţi. Dacă te aleg pe tine este pentru că găsesc în 
conversațiile noastre o profunzime pe care nu am întâlnit-o 
niciodată la o altă femeie. Nu mă evita la nesfârşit, Sapanibal! 
Cei doi se opriră la marginea curţii. O servitoare ieşi din spatele 
zidului - nu chiar din zid însă, şi rămase în aşteptare pentru a-l 
conduce pe oaspete. Sapanibal nu dădu niciun semn că ar fi 
auzit declaraţia lui. Spuse numai atât: 

— Mulţumesc pentru veştile pe care mi le-ai adus. Voi acţiona în 
această privinţă într-un fel care să ajute națiunea. Rămas-bun! 
Imago îşi rosti cuvintele de bun-rămas, fraze îndelung repetate, 
spuse cu emoția unui poet. Expresia lui Sapanibal nu se 
schimbă. Întreaga ei înfăţişare nu dădea niciun semn de cedare 
în faţa ardorii lui. Şi totuşi, în timp ce el se îndepărta, îşi trecu 
degetele peste partea superioară a braţului lui. Imago se 
întoarse ca şi cum ar fi vrut s-o întrebe ce semnificaţie avea 
acest gest, dar ea începuse deja să se îndepărteze, reproşându- 
şi acest semn de slăbiciune. 

Nu fu deloc uşor să verifice povestea aflată de la Imago. Legile 
şi tradiţiile statului nu ofereau niciun pretext sub care o femeie 
din aristocrație să trateze cu negustori şi marinari. Dar nu avea 
de ales. Nu voia să-i permită lui Imago să mai aibă vreun rol în 
chestiunea aceasta. Şi nici nu putea încredința această sarcină 
vreunei servitoare. Şi totuşi trebuia dusă la capăt. Plecă de 
acasă cu capul acoperit de o glugă, urmată de un gardian cu 
pieptul gol, un eunuc cu muşchi proeminenţi care atârnau greu 
de oase. Îşi croi drum până la docuri, prin înghesuiala de sclavi 
goi, printre animalele de povară care cărau lăzi grele. Sacii 


împletiţi erau aşezaţi pe piatră, umflaţi până la refuz cu peşti 
care umplea aerul cu un miros greoi. 

Imago îi spusese ora la care era programată plecarea către 
Capua. Numise vasul şi căpitanul care acceptase să primească 
la bord neobişnuiţii pasageri. Întrebă câţiva sclavi eliberaţi 
despre căpitan şi, într-un final, reuşi să-l găsească. Nu era chiar 
un om dezgustător; de fapt, avea ceva din postura sigură de 
sine a unui consilier, un maxilar puternic şi un zâmbet pe care-l 
scotea în evidenţă lipsa câtorva dinţi. Sapanibal îl întâlni în faţa 
unui depozit plin de aburi. Nu-şi dezvălui identitatea, dar era 
încrezătoare că statura ei va vorbi de la sine. Îi spuse că drumul 
nu-i va include şi pe pasagerii speciali pe care el intenţiona să-i 
ia cu el. Ea avea să dubleze preţul primit deja, astfel încât 
eforturile să nu rămână nerăsplătite. Dar, pentru aceşti bani, ea 
cerea un singur lucru. 

Vasul însuşi era unul modest. Lemnul din care era făcută, care 
împrumutase culoarea oaselor, licărea alburiu, argintat de zilele 
lipsite de nori şi de picăturile de apă sărată. Era o corabie cu 
pânze, dar avea şi fante pentru vâsle şi rânduri de bănci uzate, 
pe lemnul cărora se imprimase forma dosurilor nefericiţilor 
vâslaşi. Singura încăpere care era folosită pentru transportul 
pasagerilor se afla în partea din spate a punţii, o baracă scundă 
care părea construită ulterior, din alt lemn, fixată cu nişte 
scoabe mari înfipte prin scânduri în punte. Căpitanul trebui să 
smucească de uşă de mai multe ori pentru a o deschide, în 
interior, Sapanibal descoperi o încăpere micuță, rece şi umedă, 
în care se aflau un morman de lemne colorate, nişte sfori şi alte 
resturi. 

Văzând expresia de repulsie de pe chipul lui Sapanibal, 
căpitanul spuse: 

— Nu a cerut prea multe. Şi nici eu nu am promis nimic 
deosebit. Puteţi rămâne aici cât doriţi. Rânji cu gura lui ştirbă şi 


adăugă: dar nu prea mult. Mâine-dimineaţă ridicăm ancora. Aşa 
că, dacă nu cumva vreţi să vă croiţi o nouă viaţă pe mare... 
Sapanibal nu se obosi să răspundă la o astfel de replică. Ea şi 
eunucul intrară în încăperea micuță. Se aşeză pe ceva 
asemănător cu o bancă, iar el rămase aplecat, pentru că 
acoperişul era prea jos pentru înălţimea lui. Şi asta fu tot. Se 
puse pe aşteptat. 

Era cald, înăbugşitor, ca în băile publice, dar urât mirositor şi 
deloc plăcut. Era clar că la bordul 


vasului fuseseră transportate nu de mult vite. Pe măsură ce 
ochii ei se obişnuiau cu lumina difuză, începu să desluşească 
desene pe scândurile grosolane, opera neîndemânatică a unor 
oameni de naţii diverse. Erau mai multe imagini senzuale, 
desene simple, care  diferenţiau bărbaţii de femei prin 
exagerarea organelor sexuale, prin poziţiile lor de supunere sau 
agresiune. De ce oare minţile bărbaţilor se îndreptau mereu 
către astfel de lucruri obscene atunci când nu erau stăpânite? 
Oare merita vreunul puterea şi încrederea acordate de femei? 
Se gândi la soţul ei. Venind atât de curând după această 
constatare, amintirea o izbi cu o forţă surprinzătoare. O lovi în 
partea de jos a abdomenului, o dorinţă asemănătoare cu 
nostalgia. Hasdrubal cel Chipeş era foarte diferit de Imago. 
Frumuseţea lui fizică o lăsa în urmă pe cea a lui Imago: avea 
trăsături îndrăzneţe şi totuşi cizelate, ca nişte forme sculptate 
de mişcările iuți ale unei lame într-o masă de argilă fină. 
Talentele sale: o limbă rapidă şi vicleană, un zâmbet care-i 
topea pe naivii de ambele sexe, o minte făcută pentru intrigi, o 
memorie care păstra fidel faptele, aşa cum într- o bibliotecă 
sunt aşezate sulurile de pergament. Se lăsase complet dusă de 
nas de el. Putea să-i soarbă chiar şi aerul din plămâni cu o 
singură privire. 


Sau, cel puţin, aşa fusese la început. După ce căsătoria lor 
devenise oficială, el renunţase la orice prefăcătorie de pasiune. 
Era o tranzacţie de afaceri care fusese încheiată cu succes. 
Cuvintele cu care o curtase abia dacă apucaseră să se stingă pe 
buzele lui, când se îndepărtă de ea Rar se întâmpla să vină la 
ea, iar când o făcea, o regula rapid, cu chipul departe de alei, 
ca şi cum chiar şi mirosul corpului ei i s-ar fi părut respingător. 
Şi totuşi ea îl văzuse de multe ori cu alte femei, cum găsea 
plăcere în compania lor în mai multe moduri decât ar fi putut să- 
şi imagineze. Nu erau deloc întâlniri întâmplătoare: el o obliga 
să-l privească. Aducea alte femei în apartamentul ei noaptea şi 
ea se trezea în râsete, gemete şi incantaţii obscene. Uneori, se 
destrăbăla şi cu bărbaţi. Avea toate calităţile unui degenerat, 
dar reuşea să ţină aceste înclinații departe de responsabilităţile 
sale publice. Era mereu în grațiile lui Hamilcar. După moartea lui 
Hamilcar, condusese raidurile de răzbunare cu mare pricepere, 
iar apoi, condusese lberia cu abilitate. Prin toate torturile 
meschine care o aveau ca ţintă pe Sapanibal, reuşise s-o 
domine, iar această situaţie nu încetase niciodată cu adevărat - 
nici chiar acum, la atâţia ani după moartea lui. 

Imago Messano nu avea s-o trateze niciodată aşa cum o făcuse 
Hasdrubal. Sapanibal ştia asta, iar conştientizarea acestui fapt o 
durea şi mai tare, deoarece îşi dorea cu ardoare să-i răspundă la 
declaraţii cu ale ei. Dar nu ştia dacă-şi putea împărţi 
sentimentele între doi bărbaţi atât de diferiţi. Oricât ar fi 
încercat, fata din ea trebuia să se lepede de dragostea pe care i- 
o mai purta încă libidinosului acela, mort de atâţia ani. Încă 
purta în ea durerea pe care i-o pricinuise el înfăşurată în jurul 
gâtului, ca un colier din lanţuri de sclav. Cum s-ar putea uita 
vreodată la Imago altfel decât cu frică? Poate că avea cheile 
potrivite pentru a o elibera; sau, pur şi simplu, nu voia decât să 
adauge alte lacăte vechii poveri. 


Încă se uita fix la desenele obscene, când auzi zgomot afară. Se 
îndreptă repede, stând cu braţele unite în poală şi cu picioarele 
încrucişate. Uşa se deschise greu, întâi ridicată, după care trasă, 
pivotând pe balamalele din piele. Înăuntru năvăli o lumină 
orbitoare. Sapanibal îşi înfrânse dorinţa de a bloca înaintarea 
luminii puternice a soarelui cu mâna până ce o siluetă înaintă în 
pătratul de lumină şi întrerupse strălucirea nemiloasă. Imilce. 
Fiul ei stătea alături de ea, cercetându-şi mătuşa, într-o stare de 
uimire totală. 

Sapanibal se ridică şi privi drept în ochii uimiţi ai tinerei mame. 
Îşi construise un adevărat discurs pentru acest moment, dar 
cuvintele rămaseră grele ca nişte pietre în adâncul sufletului ei. 
Susţinu privirea lui Imilce, lăsând să se vadă suficient din ce 
simţea, după care spuse: 

— Hai să mergem! Nu e nimic pentru noi pe nava aceasta, în 
timp ce trecea pe lângă Imilce, îşi 


puse mâna pe umărul Ciocanului Mic şi o aşeză pe zona netedă 
de la ceafă. ÎI întoarse printr-o uşoară apăsare şi îl făcu să 
meargă mai departe, aplecându-se pentru a vorbi cu el. Simţi 
răceala situaţiei: tăcerea îngrozitoare a lui Imilce, felul în care 
chipul ei îşi pierdu orice urmă de culoare, concizia propriilor 
cuvinte şi fracțiunea de secundă de care avusese nevoie pentru 
a schimba planurile lui Imilce. Simţea ceva asemănător cu 
satisfacția. Dar şi ceva situat la cealaltă extremă: bucuria amară 
la vederea suferinţei celor dragi, de a şti că ei suferă la fel de 
mult ca tine. 

Totuşi, unele lucruri erau necesare. Unele lucruri serveau binele 
suprem. lmilce avea să-şi revadă soţul după război, dar nu 
înainte, după cum va hotărî el, şi nu ea. O soţie nu se putea 
duce la soţul ei în timpul războiului; se putea numai ca el să se 
întoarcă sau nu la ea. În cele din urmă, Imilce avea să accepte 
acest lucru. 


Publius Scipio primi vestea morţii tatălui şi a unchiului său în 
Senat, înconjurat de sute de ochi care se întoarseră pentru a-l 
studia. Situaţia în Iberia fusese atât de tulbure, iar îngrijorarea 
romanilor atât de mare, încât trecură multe luni până ce vestea 
ajunse la ei. Voia să sară de pe bancă şi să-l apuce de gât pe 
mesager, să-i spună că e un mincinos şi să-i ceară să 
dovedească moartea pe care tocmai o anunţase. Dar printr-o 
astfel de izbucnire şi-ar fi dezonorat tatăl. Nu avu de ales, aşa 
că-şi încordă fălcile şi ascultă fără să tresară. Se chinui să nu 
arate nici cea mai mică urmă a sentimentelor pe care le încerca, 
după care să se ridice şi să dea tonul pentru comemorarea celor 
doi războinici. 

Mai târziu, când se află singur în casa tatălui său, căzu în 
genunchi în centrul atriumului, îşi prinse capul în mâini şi izbucni 
în plâns. Pe pereţii din jurul său erau atârnate imagini de ceară 
ale iluştrilor săi strămoşi. Chipurile erau ascunse în spatele 
fațadelor unor temple în miniatură, pe fiecare dintre imagini 
fiind gravate detalii privind realizările respectivului: funcţii 
deţinute, onoruri câştigate. Ultima dată când îşi văzuse tatăl, se 
întâlniseră chiar în acest loc. Din anumite motive, Cornelius 
vorbise despre mama lui Publius, care era moartă de tot atâţia 
ani cât număra fiul ei. Cornelius spusese că femeia aceea încă îi 
mai era dragă. lubirea lui pentru ea fusese umilitoare, 
întinzându-se mult peste limitele contractului lor de căsătorie. O 
adorase aşa cum un poet grec îşi adora muza. Dacă ar fi trăit, ar 
fi fost posibil ca el să devină o creatură stranie. Senatorii l-ar fi 
numit efeminat, sclav prea devotat iubirii unei femei. Şi ar fi 
avut dreptate. Poate tocmai de aceea Fortuna i-o răpise în ziua 
în care îi dăruise un fiu. 

— Nu mă privi astfel, spusese Cornelius. Eşti prea mare pentru a 
te necăji pentru asemenea de lucruri. Mama ta a dorit foarte 


mult ca tu să te naşti, atât de mult încât, atunci când au apărut 
complicaţii, l-a implorat pe medic s-o taie pentru a te aduce pe 
tine pe lume. Vieţile noastre nu sunt decât evenimente 
trecătoare. Lucrurile pe care le facem sau nu reuşim să le facem 
nu ne aparţin; ele aparţin onoarei familiei. Poate că zeii vor 
crede de cuviinţă că eu trebuie să mă întorc din nou în casa 
aceasta. Dar poate nu. Nu sunt eu în măsură să mă pronunţ. Aşa 
că trebuie să-ţi amintesc că tot ce sunt, tot ce am realizat 
transfer către tine. La rândul tău, trebuie să măreşti gloria 
noastră şi să transmiţi spiritul familiei Scipio către fiii tăi. Toţi 
suntem verigi ale unui lanţ. Fii o verigă la fel de puternică 
precum te ştiu eu în stare şi educă-ţi fiii să fie şi mai puternici! 
Amintirea acestui discurs îl tulbura acum pe Publius. Tatăl său îi 
vorbise ca şi cum ar fi făcut-o de dincolo de mormânt, iar de 
acum n-o va mai face decât astfel. Nu putea găsi niciun defect 
trăirilor despre care vorbise Cornelius. Într-adevăr, amintirea lor 
îl făcea să se simtă mândru. Cuvintele acestea se aşezaseră în 
sufletul său, alături de credinţa sa neclintită în dreptatea cauzei 
romane. Şi totuşi era ceva în sinceritatea declaraţiilor tatălui său 
care îl acoperea de ruşine. Nu ştia dacă avea să se ridice la 
înălţimea lor. Nu ştia dacă era demn de bărbatul care-i fusese 
tată. Nu putea spune sigur dacă drumul său în viaţă dovedise 
până acum că încrederea bărbatului fusese întemeiată. 


Recrutarea şi antrenarea de noi trupe îl ţineau ocupat în Roma, 
deşi el îşi implorase superiorii să se întoarcă pe câmpul de 
bătălie. Cât era ziua de lungă, îşi concentra mintea asupra 
războiului. Mărşăluia cu noii soldaţi - fermieri, sclavi şi negustori 
- prin arşiţa amiezii. Medita asupra cronicilor care se ocupau de 
războaiele anterioare. Vorbea cu cei care suferiseră deja din 
pricina  stratagemelor pline de viclenie ale lui Hannibal, 
absorbind toate informaţiile primite, prelucrându-le, 
diferenţiindu-le, integrându-le în conştiinţa sa. În general, îşi 


ţinea deocamdată părerile numai pentru sine, dar se interesa 
mult despre ceilalţi şi asculta cu dragă inimă orice om dornic să 
vorbească, începu să studieze Cartagina însăşi. Şi medita 
îndelung şi profund asupra adversarului: Hannibal. Publius 
credea că niciun bărbat nu era de neînvins. Niciunul. Nici chiar 
zeii nu erau lipsiţi de slăbiciuni. Îi plăcea cultura grecilor, îi 
plăcuse încă de când trecuse în rândul bărbaţilor. Se gândea la 
străvechea legendă a lui Ahile. Chiar dacă fusese un războinic 
desăvârşit, falnic şi fără pereche, avusese şi el o slăbiciune. Şi 
Hannibal trebuia să aibă una. Trebuia. 

Absorbit pe de-a-ntregul de problemele legate de război, îşi 
instruia soldaţii cu mult peste a noua oră fără să-şi dea seama. 
Zărea soarele amiezii aplecându-se către apus, umbrele 
lungindu-se, bărbaţii punându-i întrebări voalate din priviri. Nu o 
dată, locotenentul său trebui să-l tragă deoparte pentru a-i 
spune cât arăta ceasul. Chiar şi pe vreme de război, i se 
reamintea, un roman trebuie să fie totuşi un roman. Nu trebuia 
să uite împărţirea zilei: orele hotărâte pentru muncă şi cele 
consacrate relaxării. 

Trezindu-se din lumea gândurilor sale, Publius era mereu 
surprins că desfăşurarea normală a vieţii cetăţenilor romani 
continua netulburată. Plimbându-se prin forum la lăsarea serii, 
cu mintea plină de violenţă războinică, îşi ridica privirea şi pe 
chipurile compatrioţilor săi zărea o expresie senină, aproape 
plăcută. Deşi el purta mereu togă, oamenii care ieşeau seara 
purtau tunici viu colorate, roşii, galbene şi albastre, veşminte 
brodate cu aur, mantiile cu glugă care erau în vogă în vara 
aceea. Cei care se bucurau cel mai mult de această procesiune 
probabil că erau sclavii eliberaţi, văduvele care trăgeau cu 
ochiul la membrele, trunchiurile şi dosurile tinerilor şi chicoteau 
ca nişte fete împreună cu servitoarele lor. Atmosfera era 
însufleţită de sunete de voie bună, de vorbele povestitorilor 
care-şi vedeau de treabă, şi plină de aroma cârnaţilor fripţi şi a 


prăjiturilor cu miere. Şi, după toate acestea, masa de seară, 
cena, îi tenta pe toţi să se lase în voia mâncării, a vinului şi a 
odihnei. 

De cele mai multe ori, Publius îşi savura cina rezemat, vorbind 
liniştit cu prietenul său, Laelius. Se bucura de aceste momente, 
dar era o bucurie ciudată. Laelius era singura persoană faţă de 
care îşi putea mărturisi tristeţea îi venea greu să înţeleagă cum 
oamenii puteau continua să caute plăceri mărunte. Uitau chiar 
aşa de uşor? Erau înşelaţi sau prea aroganti? Sau toate acestea 
reprezentau ceva caracteristic spiritului roman? Oamenii nu 
aveau de ales, trebuiau să trăiască până mureau. Aşa fusese 
întotdeauna. Poate că fiii Romei, prostituatele, matroanele pline 
de pofte şi senatorii îmbibaţi de vin ştiau acest lucru mai bine 
decât el. Poate că în această aparentă nebunie se găsea un 
grăunte de înţelepciune. 

Chiar dacă era adevărat, erau şi alte fapte în care Publius nu 
găsea nimic înălţător. Terentius Varro deţinea încă respectul 
Senatului. Niciun alt om, în toată istoria, nu fusese vinovat de 
mai multe morţi decât el şi totuşi puţini erau aceia care păreau 
să-şi dea seama de acest lucru. Publius nu avea niciun 
resentiment faţă de el, dar se temea că Roma nu avea să înveţe 
din gafele acestui om decât dacă le numeau şi le declarau ca 
atare. 

Pe de altă parte, asupra celor care se predaseră lui Hannibal la 
Cannae se aruncau nenumărate defăimări, insulte şi blesteme. 
Erau consideraţi a-şi fi pierdut orice onoare, astfel încât Senatul 
refuzase recompensa pe care o cerea Hannibal şi le interzisese 
rudelor să plătească ele însele această sumă. Preferau ca 
prizonierii să lâncezească în mâinile duşmanilor. Publius, care 
de-abia scăpase de 


această dezonoare, se abţinea să se pronunţe în privinţa 
insultelor aduse acelor soldaţi. Nu se mai întâmplase niciodată 
ca atâţia soldaţi să fie abandonaţi de către stat. 

În cele din urmă, majoritatea sosiră acasă. Hannibal nu câştiga 
nimic, din punct de vedere financiar, de pe urma lor, aşa că Îi 
eliberă şi îi lăsă să meargă printr-o ţară care nu mai voia să-i 
revendice. Mulţi considerară această măsură drept nebunească, 
dar Publius văzu logica din spatele ei, luând în calcul faptul că 
duşmanul lovea în inima naţiunii sale. În altă ordine de idei, 
dispreţuia reacţia Senatului. Mare parte din aceşti soldaţi 
fuseseră trimişi în Sicilia, ca să servească interesele romane pe 
meleaguri străine, unde nu aveau să jignească prin simpla lor 
prezenţă. În mod clar, era o nebunie totală. Imaginându-şi 
ruşinea pe care o îndurau soldaţii, Publius ştia că aceştia erau 
încă nişte luptători curajoşi. Care alţii ar fi avut un mai mare 
interes pentru a-şi dovedi devotamentul? lar el ştia că 
supraviețuitorii luptei de la Cannae trăiseră clipe de oroare, 
fuseseră confruntaţi cu o viziune a iadului, diferită de orice altă 
experienţă păstrată vie în memorie. Acest lucru îi unea şi îi 
făcea să fie deosebiți, chiar dacă lipsa meschină de înţelegere 
pe care-o manifestau ceilalţi arăta tocmai contrariul. 

Anul următor, la sărbătoarea ldelor, Publius se ridică în Senat 
pentru a lua cuvântul. Invocă prezenţa tatălui său şi ceru 
binecuvântarea acestuia în privinţa a ceea ce avea să propună. 
lar apoi spuse tare: 

— Compatrioţi, dacă l-aţi respectat pe tatăl meu şi i-aţi numit pe 
el şi pe fratele său eroi ai naţiunii, atunci daţi-mi ce vă cer eu 
acum! Lăsaţi-mă să plec în Iberia şi să preiau postul tatălui meu. 
Familia Scipio nu şi-a dus până la capăt misiunea acolo, iar eu 
aş vrea tare mult s-o duc la bun sfârşit. 

Un timp, încăperea rămase cufundată în tăcere. Apoi, treptat, 
mai mulţi senatori îi adresară întrebări. Câţiva aduseră în 
discuţie problema vârstei prea fragede a lui Publius. Totuşi, erau 


unii care sugerară că nu era nevoie să se sacrifice doar pentru 
că încă îşi jelea rudele. Adevărul era că teritoriul Iberiei fiind 
cutreierat fără încetare de câteva armate duşmane, unii 
senatori spuneau pe ascuns că ar trebui să se renunţe 
momentan la aceste ţinuturi. Dar acestea nu erau decât vorbe 
goale. În final, senatorii, ştiind că nimeni altul nu dorea acest 
post, îi împliniră dorinţa. Nu avea să primească o armată mare. 
Nu avea să beneficieze de toate resursele statului. lar sarcina 
era extrem de dificilă. Dar dacă el şi-o dorea... 


Sapanibal nu-i pomeni niciodată lui lImilce de încercarea 
acesteia de a se îmbarca spre Italia. Nu-i explică în ce fel aflase 
de planul ei, n-o certă pentru nesăbuinţă. Pentru Imilce, tăcerea 
aceasta se transformă într-o dojană chiar mai aspră. Ideea ei 
fusese atât de absurdă, încât nici nu merita reproşuri. Nici ea 
nu-şi putea explica faptele. Îi venise în minte brusc: ştia că 
Hannibal îşi petrecea iarna în apropiere de Capua şi îşi dorea să 
ajungă la el. Ce ar fi găsit dacă sosea neanunţată într-un port 
străin? Oare Hannibal s-ar fi bucurat de venirea ei? Oare ar fi 
recunoscut-o, oare ea l-ar fi recunoscut pe el? Şi ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi fost capturată de duşman? 

Încă o considera pe Sapanibal o fiinţă fără inimă, dar, pe zi ce 
trecea,  lmilce îşi dădea seama că ar trebui să-i fie 
recunoscătoare cumnatei sale. Unul dintre lucrurile ciudate 
legate de familia în care intrase prin căsătorie era că toţi aveau 
ceva care o făcea să-şi dorească aprobarea lor. Nu era un lucru 
obişnuit pentru ea. Învăţase de mult că majoritatea oamenilor 
nu au nimic care să-i facă demni de a-i judeca pe alţii. Aflase că 
mulţi îşi purtau avariţia în mişcările mâinilor, dorinţa în 
îmbufnarea buzelor, nesiguranța în felul în care vorbeau, 
meschinăria minţii în fluturarea genelor. Dar aceste lucruri nu 
erau valabile şi pentru membrii familiei Barca. Pentru ea, fiecare 


era o insulă de stabilitate. Sapanibal îşi însuşise disciplina dată 
de numele familiei sale şi o demonstra în toate 


modurile aflate la îndemâna unei femei din clasa ei socială. 
Chiar şi Sophonisba - în ciuda trăncănelii şi a bârfelor ei - avea o 
putere morală neobişnuită pentru vârsta ei. lar Didobal o 
umplea pe Imilce de frică şi respect cu fiecare mişcare: fiecare 
cuvânt rostit sau nerostit, fiecare gest, lucrurile asupra cărora îşi 
fixa privirea, poziţia capului şi dilatarea nărilor în timp ce 
respira. Întâlnirile lor erau pline de tensiune, iar în cursul lor, rar 
se întâmpla ca venerabila doamnă să rostească mai mult decât 
minimul cerut de politeţe. 

La începutul primăverii, când vremea umedă se mai îmblânzise, 
lui Imilce i se oferi onoarea de a împleti părul femeii mai 
bătrâne. Se pregătise pentru acest moment chiar de când sosise 
în Cartagina. Complexitatea coafurilor cartagineze era ceva total 
nou pentru ea, fiind influenţată, din câte auzise, de obiceiurile 
popoarelor din sudul îndepărtat în zilele impare ale săptămânii, 
se întâlnea cu Didobal în apartamentul acesteia, într-o încăpere 
mică ai cărei pereţi erau acoperiţi cu mai multe straturi de 
pânză colorată. Aici era mereu cald, atmosfera fiind încărcată cu 
arome ameţitoare şi plină de ameninţare. Pe podea, jur- 
împrejur, în suporturi, se aflau lămpi cu ulei care luminau 
încăperea: flăcări mici, dar atât de multe, încât radiau o lumină 
aproape uniformă. O dată se întâmplase ca lmilce să-şi 
pârlească veşmintele trecând pe lângă ele. Cu altă ocazie, 
răsturnase două dintre ele cu un singur pas greşit. Servitorii se 
năpustiseră cu ţesături ude pentru a stinge focul. De fiecare 
dată, Didobal nu făcuse niciun comentariu pe marginea 
incidentului. 

Într-o dimineaţă, la câteva săptămâni după tentativa ei de a 
fugi, Imilce îşi trecea degetele dinspre vârful capului soacrei ei, 
printre şuviţe. Degetele sale simțeau desimea părului negru şi 


greu al lui Didobal. Acesta nu atârna drept, ci avea o încordare 
unduioasă în fiecare fir. Imilce aranja părul în şuviţe pe care le 
măsură cu degetele. Cu ajutorul unei slujnice, începu să se 
ocupe de fiecare. Pe unele le stropi cu ulei parfumat cu 
scorţişoară. În altele încorporă particule de argint. Altele fură 
legate cu panglici de alge. Astăzi avea să aranjeze părul soacrei 
sale după modelul unei anumit bust al Elissei, o împletitură de 
codițe răsucite strâns, trecute peste partea din spate a capului, 
construind o platformă în care să fixeze o diademă de aur care 
să unească două coame curbate de păr. 

Aşa cum se întâmpla destul de des, Imilce se trezi vorbind 
pentru a umple tăcerea plină de tensiune. Cuvintele îi ajungeau 
pe buze de la sine: o observaţie legată de nivelul în creştere al 
apei din cisterne, o amintire legată de visul avut cu o noapte în 
urmă, o întrebare - care rămase fără răspuns - despre soarta 
vălului lui Tanit, acea relicvă sfântă şi atât de adorată a zeiţei. 
lar apoi, fără să-şi dea seama, făcu un comentariu despre 
durerea de a fi despărțită de soţul ei de atât timp. Era nedrept, 
spuse ea, că el lupta atât de departe şi că nu se putea întoarce 
pe timpul iernii, aşa cum făcuseră majoritatea soldaţilor din cele 
mai vechi timpuri. 

Didobal îşi drese vocea. Îşi atinse slujnica doar cu privirea. Fata 
făcu un pas înapoi, se întoarse şi plecă. Ceilalţi servitori îi 
urmară exemplul. Aceştia se retraseră în faldurile ţesăturilor de 
pe pereţi; feţele lor pierdură orice expresie, cu ochii sticloşi, 
privind aerul din faţa lor, nemişcaţi precum cei ai statuilor. 
Didobal făcu toate acestea dintr-o singură ocheadă. Imilce se 
temea că femeia avea de gând s-o dea afară, dar, în loc de asta, 
o întrebă: 

— Simti o pasiune mare pentru fiul meu? 

— Da, spuse Imilce. 

— De genul acelora pe care puţine femei le nutresc pentru soţii 
lor? 


— Nu ştiu ce simt alte femei, dar eu mă gândesc mereu la el. 

— Prin tonul tău, sugerezi că eu nu ştiu nimic despre lucrurile 
acestea. Crezi că eşti singura care şi-a iubit soţul până aproape 
de nebunie? 

— Nu. Nu am vrut să spun... 

— Când ne-am întâlnit prima dată, nu am ştiut ce să cred despre 
tine, spuse Didobal. Nu aveam 


încredere în tine. lartă-mă, dar e greu pentru o mamă să-şi 
privească fiul oferindu-şi afecțiunea unei alte femei. O mamă 
simte întotdeauna că ea are prioritate: primul pântec, primul 
sân între dinţii lui, prima dragoste necondiționată... Femeia îşi 
întoarse capul încet, trăgând codiţele groase din mâinile lui 
Imilce. Ochii ei erau mari, cu albul uşor îngălbenit, cu vene 
adânci şi cu un iris foarte întunecat, un maro care, în acel 
moment, era negru intens. Spuse: Sunt sigură că înţelegi. Se 
întoarse din nou cu profilul feţei către femeia mai tânără. Din 
această cauză nu m-am putut abţine să nu te primesc cu 
neîncredere, continuă ea. Am pus să fii urmărită. E ruşinos - dar, 
Imilce, nu cred că ai făcut vreun lucru în Cartagina de care să nu 
aflu eu în numai câteva minute. De ce am făcut asta? Pentru că 
o persoană dovedeşte cine este nu prin vorbe, ci prin 
acumularea acţiunilor în timp. Oare erai în gospodăria mea 
numai de dragul bogățiilor? Îţi păsa de soarta soţului tău şi 
onorai tradiţiile poporului său în momentele tale secrete? Te 
bucurai de distracţiile pe care le oferă acest oraş chiar şi 
femeilor din clasa noastră socială? Zâmbeai afectat când 
simţeai aţintite asupra ta privirile bărbaţilor puternici? lartă-mă, 
dar aveam multe nelinişti în privinţa ta! 

Pe tot parcursul acestui discurs, lmilce încercă să-şi continue 
munca. Prinse agrafe pentru a fixa partea inferioară a coafurii. 
Apoi luă un pieptăn de fildeş pentru a se ocupa de masa de păr 
de mai sus, care acum era oarecum sălbatic, haotic, în 


comparaţie cu țesătura strânsă de la ceafă. Dar încetini treptat, 
pe măsură ce Didobal avansa şi, în cele din urmă, rămase cu 
pieptenul în mână, ţinându-l într-o parte, strângând între 
degetele ei albite perlele cu care era încrustat. „Ce şir de 
întrebări!”, îşi spuse Imilce în sinea ei. Oricât s-ar fi chinuit, nu-şi 
putea imagina care erau răspunsurile pe care le-ar fi putut 
primi. Fusese urmărită! Tot timpul acesta.. Într-un fel ciudat, era 
logic. Explica mare parte din senzaţia ei de disconfort. Tot 
timpul acesta... 

— Era la fel de greu să nu-l iubeşti pe Hamilcar pe cât este în 
cazul lui Hannibal, spuse Didobal. Sunt făcuţi pe acelaşi tipar, 
aceştia doi. Noi, cei care trăim aproape de flăcările fiinţelor lor, 
suntem în egală măsură binecuvântaţi şi blestemaţi. De 
asemenea, se pare că noi două nu suntem atât de diferite pe 
cât părem, în timpul Răscoalei Mercenarilor, nu am suportat să 
stau departe de soţul meu. Am făcut ceea ce tu - cu o 
înţelepciune mai mare - nu ai făcut. L-am urmat în deşert când 
i-a alungat pe mercenari. L-am ajuns din urmă la două zile după 
bătălia de la Leptis Minor. leşise învingător, dar nu-l mai 
văzusem niciodată aşa, murdar de sânge şi noroi, cu ochii 
înroşiţi şi cu pielea jupuindu-i-se de parcă ar fi fost arsă. Mă 
aşteptam să fie furios şi îmi era frică, dar el nu a rostit niciun 
cuvânt de reproş. În loc de asta, m-a posedat aşa cum n-o mai 
făcuse până atunci şi nu mi-a adresat niciun cuvânt în tot acest 
timp. Nu m-a menajat deloc, lăsându-mă roşie, plină de petele 
războiului. 

A fost oribil, Imilce, dar, în noaptea aceea, m-am gândit că, dacă 
dorinţa soţului meu era atât de puternică când era în campanie, 
atunci era bine că eram acolo, pentru că, în afară de mine, cine 
avea să-l primească aşa? A doua zi, m-a luat de mână şi m-a 
dus dincolo de creastă, în valea unde luptaseră. Mi-a arătat 
câmpul de luptă. M-a plimbat printre grămezile înalte de 
cadavre. Imilce, era o privelişte pe care nu ar trebui să-ţi doreşti 


niciodată s-o vezi. După trei zile în căldură, cadavrele umflate 
dădeau afară gaze şi tremurau ca şi cum aveau încă viaţă în ele 
şi aceasta le parcurgea în spasme. Unele plesniseră de parcă ar 
fi fiert prea mult. Emanau cele mai îngrozitoare mirosuri. 
Păsările mâncătoare de leşuri înnegreau cerul, creaturi cu 
gâturile lungi care veneau din toate direcţiile, demoni cu 
capetele lipsite de pene. 

Şi acesta nu era decât începutul. Am petrecut toată săptămâna 
alături de soţul meu. M-a pus să văd tot. Au petrecut zile întregi 
înălţând cruci pentru a-i crucifica pe conducătorii prinşi. Pe alţi 
prizonieri i-au eliberat după ce le-au tăiat palmele. Altor 
prizonieri li s-au retezat picioarele de la glezne în jos şi au fost 
lăsaţi acolo să se lupte cu hienele. Pe alţii i-au orbit şi le-au tăiat 
limbile, le- au tăiat bărbăţia, i-au dat de vii ca hrană leilor 
capturați. Brutalitatea războiului întrecuse orice 


limită, iar Hamilcar, soţul meu, răspundea la barbariile 
anterioare cu aceeaşi monedă. După toţi aceşti ani, imaginile 
acelea sunt la fel de vii în memoria mea, aşa cum sunt de reale 
în altă parte. Cumva în războiul acesta, sunt repetate astfel de 
scene. Bărbaţii pe care noi îi iubim sunt creatorii sau victimele 
lor. Tocmai de aceea am ales să nu-mi mai deranjez niciodată 
soţul. L-am lăsat să-şi facă treaba, nu ca un sacrificiu, ci pentru 
că uram felul în care mă făcea să-l văd pe el. Uram - şi nu am 
înţeles niciodată - felul în care un astfel de om putea face 
asemenea orori. De aceea mi-am petrecut mare parte din anii 
de căsătorie departe de el. L-am iubit; şi, de aceea, abia dacă 
suportam să fiu cu el. 

Nu sunt sigură dacă are vreun înţeles pentru tine ce-ţi spun, dar 
nu cerceta meşteşugul războiului, Imilce. Nu-ţi dori să-l înţelegi. 
Bucură-te de soţul tău în momentele sale mai liniştite, când e în 
braţele tale şi când îţi priveşte fiul cu dragoste. Trebuie să faci 
acest lucru, pentru că, dacă o să cunoşti prea mult din viaţa 


unui războinic, o să ajungi să-l urăşti. lar eu n-o să te las 
niciodată să te îndoieşti de fiul meu. 

— Nici n-aş face-o, şopti Imilce. 

— Atunci, păstrează-ţi neştiinţa. E mai bine ca, pentru noi, 
nebuniile bărbaţilor să rămână un mister. 

— Crezi că totul e în zadar? 

— În zadar? Didobal strânse din buze. Nu, n-aş spune asta. 
Lumea prosperă de pe urma vrajbei celor care trăiesc în ea. Aşa 
cum mâncarea hrăneşte corpul, aşa şi lupta hrăneşte zeii. O 
fiinţă trebuie să învingă o alta. Nu mi-aş dori ca națiunea 
noastră să fie folosită ca o sclavă, aşa că mă rog zilnic ca 
victoria să fie de partea noastră. Ce altceva putem face? În ziua 
în care se va sfârşi acest război, va începe altul nou. Este 
îngrozitor, dar aşa a fost mereu. Nu avem niciun motiv să 
credem că lucrurile se vor schimba. 

— Aşadar, nu vom putea trăi niciodată în pace? Didobal 
răspunse sec: 

— Nu atât timp cât trăiesc zeii. Şi, după cum ştim amândouă, 
aceştia sunt nemuritori. Zeii ne vor face mereu să dansăm 
pentru ei. Asta înseamnă să te fi născut într-un trup din carne şi 
oase! Într- adevăr, Imilce, simt că zeii sunt neliniştiţi în privinţa 
acestui război. Nu ştiu ce se va întâmpla, dar se apropie repede, 
ca o furtună venită dinspre nord. Ca o vijelie stârnită în ceruri. 
Hai să ne rugăm mereu pentru toţi fiii mei! Didobal îşi ridică 
braţul şi îşi întinse palma către nora sa Imilce o luă şi simţi cum 
femeia îi strânse degetele cu mâna ei regală încărcată de inele. 
Ceva din strânsoarea acelei palme o făcea să se simtă ca un 
copil care atinge mâna unui uriaş. lartă-mi înşelătoriile de până 
acum, spuse Didobal. Îmi placi foarte mult, fiica mea! 


Publius se îmbarcă din Ostia la comanda unei flote, având cu el 
zece mii de infanterişti şi încă o mie de soldaţi de cavalerie, 


numărul maxim pe care i-l permisese Roma pentru anul 
respectiv. Soldaţii abia dacă apucaseră să simtă solul de la 
Emporiae sub picioare, că el îi puse la instrucţie, pentru a 
recăpăta puterea pe care le-o răpise călătoria Adună rămăşiţele 
armatei învinse şi împreună lăsară în urmă distracţiile oraşului 
grecesc. Mărşăluiră până la Tarraco, unde Publius îşi stabili 
sediul şi începu să-i interogheze pe toţi cei care aveau informaţii 
pe care le considera utile. Nu fusese niciodată mai ocupat ca 
acum. Nu comandase niciodată atât de mulţi oameni, nu se mai 
confruntase cu astfel de provocări, cu o responsabilitate atât de 
imensă. Ştia că Roma era prea departe pentru a se baza pe 
oarece îndrumări, aşa că Iberia era a sa, de câştigat sau de 
pierdut. Mişcarea continuă era singura care-l împiedica să se 
oprească suficient de mult timp pentru a cântări importanţa 
imensă a misiunii sale. 


În şapte zile, trimisese invitaţii tuturor triburilor aliate deja 
Romei şi chiar câtorva care sprijineau încă interesele Cartaginei. 
Delegaţiile se prezentară în faţa sa cu grade diferite de 
entuziasm, cu mai multe plângeri decât promisiuni, cu priviri 
descurajate care se opreau cu scepticism asupra tânărului trimis 
pentru a-i conduce. Oare numai atât putea face Roma, să trimită 
un băiat care abia dacă avea câteva fire de păr pe piept? Ce 
putea spera el să realizeze din lucrurile pe care nu le obţinuseră 
tatăl şi unchiul lui, mai ales acum, când situaţia era chiar mai 
rea? Cornelius şi Gnaeus fuseseră comandanţi pricepuţi, cu ani 
de experienţă, două armate şi o forţă aliată care fusese 
câştigată pe parcursul a mulţi ani. Dar fuseseră distruşi. Acum, 
că Mago Barca venise în iarnă, cartaginezii aveau trei armate în 
Iberia. Cutreierau teritoriul, nori de furtună aruncând fulgere de 
răzbunare pentru trădările anterioare. Hanno îl bătuse în cuie pe 
o cruce pe conducătorul tribului vaccaeilor şi trimisese cinci sute 
dintre fiicele poporului lui în Cartagena ca prizoniere. Hasdrubal 


pârjolise o fâşie de teritoriu de-a lungul râului Tagus, tocmai 
până la Marea cea Mare, aruncând triburi întregi în sclavie, 
arzând sate, întorcându-le conducătorii pe frigarea groazei, aşa 
cum numai cartaginezii ştiau s-o facă. Mago impusese taxe noi 
triburilor din sud şi, de pe o zi pe alta, îşi transforma armata 
într-o hoardă care se anunţa a fi al doilea val în marşul către 
Roma. Având în vedere toate acestea, mai multe delegaţii 
întrebară ce asigurări le putea da Publius că lupta Romei nu era 
moartă şi putrezită precum cadavrele predecesorilor săi? 

În mod ciudat, Publius descoperi că se liniştea privind fix în ochii 
aceştia plini de ameninţări războinice. În timp ce tălmacii le 
transmiteau mesajele, romanul le contempla trăsăturile exotice, 
portul diferit şi comportamentul. Cu cât ibericii îi arătau mai 
puţin respect, cu atât aspectul său devenea mai dur, privirea îi 
devenea mai hotărâtă, iar mâinile căpătau o mai mare uşurinţă 
în mişcări. Nu promitea nimic în detalii precise, spunea el, 
pentru că astfel de situaţii complicate nu erau niciodată 
hotărâte de un singur om. Dar promise să se lupte cu 
cartaginezii aşa cum nu-i mai înfruntase nimeni niciodată. Le 
reaminti că Roma nu rostise niciun cuvânt despre încheierea 
unei păci cu africanii; atât de convinşi erau că acest război lung 
le va da, în final, câştig de cauză. Făcuseră greşeli. Se pripiseră 
când ar fi trebuit să fie răbdători, au fost cinstiţi când ar fi 
trebuit să fie vicleni, şi reţinuţi când ar fi trebuit să explodeze de 
furie. În multe privinţe, purtaseră acest război fără pic de 
înţelepciune. Desigur, recunoscu el, chiar şi tatăl său făcuse 
erori de judecată, dar niciuna dintre acestea nu trebuia 
repetată. 

Aceste discursuri întâlniră reacţii diferite, dar, de fiecare dată, 
Publius credea un pic mai mult în propriile cuvinte. Îşi 
descoperea trăsături pe care nu şi le cunoscuse înainte, dar 
avea prea puţin timp pentru a se opri şi a medita asupra acestor 
lucruri. Laelius era mereu lângă el, ca un frate geamăn, şi nu 


vorbea niciodată despre lucruri care să nu fie legate direct de 
război, aşa că nici el nu deschise vreun alt subiect. Nu avea 
încredere în niciun ofiţer aşa cum avea în camaradul său. Numai 
cu el întindea hărţile şi dezbătea toate informaţiile pe care le 
avea despre Iberia. În patru labe, cei doi se târau pe pardoseala 
de marmură, analizând fiecare informaţie, de la aspectele 
evidente până la cele complexe. Amândoi credeau că trebuiau 
să atace, şi încă foarte repede. Nu se puteau baza pe întăriri din 
ltalia şi, din câte ştiau ei, Hannibal putea da în curând o altă 
mare lovitură acolo, ceea ce le-ar fi complicat şi mai mult 
situaţia. Puteau câştiga încrederea aliaţilor vechi şi să obţină 
alţii noi. Un învingător nu rămâne niciodată singur. 

Aşa se înfăţişau ideile lui Publius într-o după-amiază, la două 
luni după sosirea sa, când aerul era plin de căldura uscată din 
pragul verii. Perioada sa de graţie în relaţie cu soldaţii era 
scurtă. Deja îi auzea vociferând şi exprimându-şi îndoielile. 
Fiecare zi care trecea sugera ezitare. Oare noul comandant avea 
vreun plan? Adevărul era că nu avea, dar se trezea, mânca şi 
dormea cuprins de convingerea că se afla la limita unei revelații, 
că secretul cuceririi Iberiei se afla la îndemână şi că 


tot ce trebuia să facă era să găsească metoda de a ajunge la el. 
Intră în încăperea care-i servea drept cameră de lucru şi îl găsi 
pe Laelius întins peste hărţi, notându-şi observaţiile direct pe 
pergament Corpul său acoperea cercurile care marcau poziţia 
celor trei armate cartagineze. Glezna sa stângă ascundea baza 
lui Hasdrubal de la gura de vărsare a Tagusului; piciorul drept 
stătea peste Stâlpii lui Hercule, unde se stabilise Mago; trunchiul 
său acoperea în întregime centrul peninsulei, unde se afla baza 
de operaţiuni a lui Hanno. Singurul loc important care rămânea 
vizibil se afla în cu totul altă zonă, apărându-i dintr-odată aşa 
cum era de fapt: complet izolat, slab protejat, vulnerabil. 


— Până acum, ne-am gândit numai la câini, nu şi la oile pe care 
le păzesc, spuse Publius. Laelius, ce vezi dacă priveşti hărţile 
acestea de sus? 

Laelius se ridică în picioare şi aruncă o privire peste 
pergamentele întinse. Începu prin a-şi susţine părerea 
exprimată anterior, că ar trebui să caute întâi forţa lui Hanno, 
deoarece aveau informaţii că acesta avea probleme cu 
stăpânirea trupelor sale celtiberice. 

— Ne-am putea aduna la... Publius îi atinse încheietura. 

— Prietene, gândeşte-te! Îţi aduci aminte când m-ai salvat la 
Cannae? M-ai dus într-un loc unde aveam o perspectivă mai 
bună, aşa că am reuşit să văd prin ochii duşmanilor mei. Am 
învăţat acest lucru de la tine, chiar în ziua aceea, şi sunt în viaţă 
azi numai datorită ţie. Acum trebuie să folosim aceeaşi metodă 
pentru a anticipa evenimentele, cu fiecare zi ce trece, cu fiecare 
moment, până ce se va termina războiul. Fraţii Barca nu luptă 
ca oamenii normali şi nici noi nu vom face acest lucru. Priveşte 
aceste hărţi şi răspunde-mi! Care este punctul slab? Ce uneşte 
toate aceste puncte şi totuşi rămâne expus? 

Laelius avu nevoie de câteva secunde pentru a pătrunde sensul 
spuselor lui Publius. Expresia sa se schimbă de la perplexitate la 
înţelegere mută, după care ridică uşor colţul stâng al gurii. 

Două săptămâni mai târziu, când plecară în grabă spre sud, 
impuseră un ritm alert, impus de avansarea lui Laelius, care 
conducea flota pe un traseu paralel cu coasta. Cavaleria fusese 
grupată în unităţi mici care cutreierau zona în lung şi-n lat zona, 
ucigând orice om care ar fi putut să le trădeze mişcările. Cu 
excepţia câtorva aleşi pe sprânceană, nu mai mulţi de cinci, 
majoritatea ofiţerilor nu ştiau încă ţinta călătoriei. Publius era 
atât de hotărât să-şi ţină planurile secrete, încât refuza să le 
spună celor 20 000 de soldaţi mai mult decât obiectivul zilei în 
curs. Pentru ca planurile sale legate de Iberia să reuşească, 
trebuia ca prima lovitură să fie un succes. Nu lăsa nimic la voia 


întâmplării, dar acest lucru nu-l împiedica să se amestece zilnic 
printre soldaţi. Mergea călare alături de ei şi le ţinea discursuri 
din şa. Le zicea că totul avea să se schimbe. Zeii înşişi îi 
spuseseră. Nu aveau să mai participe niciodată la încăierări 
minore în Iberia. Nu aveau să se mai lupte vreodată pentru 
câştiguri mărunte. Nu aveau să-şi mai împartă forţele şi să se 
bazeze atât de mult pe onoarea ibericilor. Aveau să 
administreze numai lovituri decisive, bine coordonate, plasate 
perfect în spaţiu şi atât de eficiente, încât fraţii Barca nu aveau 
să-şi mai revină de pe urma primului atac. Poate că, într-adevăr, 
Hannibal rescrisese legile războiului, dar acum era rândul lor să 
ia pana în mână şi să scrie restul acestei poveşti. 

Trecură pe lângă Acra Leuce fără să arunce nici măcar o privire 
în jur, traversară râul Segura prin vad şi înaintară către capul 
Palus. Aşa se scurseră şapte zile, dar, cu toate acestea, fură cu 
toţii uluiţi când zăriră pentru prima dată zidurile cetăţii. Nici unul 
dintre ei nu crezuse că aceasta era o destinaţie rezonabilă, aşa 
că începură să caute o explicaţie rezonabilă pentru faptul că 
erau atât de aproape de ea. Mai mulţi se aşezară pentru a privi 
în voie nebunia care-i adusese chiar în gura duşmanului. 
Mărşăluiseră spre Cartagena. 


Sosirea lor îi luă prin surprindere pe locuitori. Amorţeala 
păstorilor fu tulburată abia când avangarda romanilor ajunse la 
o aruncătură de piatră de ei. Nu avură nevoie decât de o privire 
fugară pentru a-şi da seama că trupele acestea nu erau din 
tabăra lor. O rupseră la fugă, dar niciunul dintre ei nu scăpă de 
săgețile pornite din arcurile cavaleriei. Sclavii de pe câmpurile 
din apropiere îşi ridicară privirile către orizont şi îşi abandonară 
imediat sarcinile. În scurt timp, din tumul de veghe se auzi un 
sunet de corn care-i adună pe toţi în cetate, ca pe nişte iepuri 
care se refugiau în vizuini. Chiar înainte ca porţile să se închidă, 
printre ele se strecură un grup de şase călăreţi. Mesageri. 


Fiecare se îndreptă în câte o direcţie, cu misiunea de a-i avertiza 
pe fraţii Barca. Liniştit, Publius le ordonă patrulelor să plece 
repede pe urmele lor, cu instrucţiuni precise. 

— Prindeţi-i şi omorâţi-i, spuse el. Nu-l lăsaţi pe niciunul să-şi 
atingă ţinta! 

În seara aceea, îşi stabiliră tabăra la baza istmului, iar Publius 
luă cuvântul în faţa trupelor adunate. 

— Cetatea din spatele nostru reprezintă cel mai mare simbol al 
dominaţiei cartagineze în Iberia, spuse el. Din ea curge toată 
bogăţia continentului; în el curg toate dorinţele stăpânilor săi, 
care se bucură de o influenţă atât de mare. În spatele zidurilor, 
se află încăperi pline până în tavan cu argint, cu ambră şi cu 
aur, depozite cu arme şi maşinării de asediu, antrepozite cu fier 
brut şi cuptoare imense care îl toarnă şi-l transformă în arme. 
Înăuntru se află palate întinse îngrijite de servitori, fântâni prin 
care, în zilele de sărbătoare, curge vin, temple unde se aduc 
sacrificii către zeii lor întunecaţi şi o pădure străveche plină cu 
animale exotice aduse din Africa. Sunt multe mii de oameni 
ferecaţi între zidurile acestea, dar sunt negustori, marinari, 
aristocrați, preoţi, prizonieri iberici, sclavi, bătrâni, copii - nu 
luptători. Şi sunt şi femei, o mulţime. Nu se spune că Hasdrubal 
însuşi ţine un alai de o mie de frumuseți? Publius inventase 
chiar atunci acest ultim detaliu, dar se bucură de efectul pe 
care-l avu şi, pe măsură ce entuziasmul creştea, el continuă: 
Toate se află în interiorul acestei cetăţi, spuse el. Dar cine o 
protejează? Vă spun eu - abia dacă sunt o mie de soldaţi. Da, 
numai o mie. Acest lucru vi se pare imposibil, dar luaţi în 
consideraţie modul lor de a gândi. Nu şi- au imaginat vreodată 
că vom ataca această ţintă, aşa cum mulţi dintre voi nu aţi 
făcut-o. Acest loc a fost în siguranţă atâta timp, iar ei şi-au 
purtat luptele mereu în altă parte, aşa că nici nu observă cât de 
vulnerabil este. Sunt ca Ahile, care avea o singură slăbiciune, 
dar pleca la război fără să-şi acopere călcâiul, putând să fie lovit 


oricând de vreo săgeată duşmană. Ce e înţelept în asta? De ce 
nu-şi fac apărători cu care să acopere locul respectiv şi, astfel, 
să devină invincibili? Există, evident, un motiv pentru asta. Noi 
nu suntem aici singuri, ci acţionăm pe o scenă mică 
supravegheată de zei, iar zeii nu au permis până acum ca vreun 
popor să atingă perfecțiunea. Eu cred că Apollo ne oferă în dar 
această cetate. Spuneţi-mi că nu e aşa. Spuneţi-mi că nu v-ar 
plăcea să vă ospătaţi din bogăţiile sale! 

Mai târziu, Laelius avea să spună că Publius demonstra un talent 
din ce în ce mai mare pentru oratorie. Auzind acest lucru, 
comandantul avea să zâmbească şi să spună că Laelius avea un 
dar din ce în ce mai mare să observe ceea ce era evident. 
Petrecură două zile făcând planuri, mutând trupele de colo-colo, 
organizând misiuni de recunoaştere a terenului, a zonei 
exterioare golfului, a recifelor din apele puţin adânci şi a cotelor 
mareei spre şi dinspre golf. Publius petrecu cea de-a doua zi în 
compania unui pescar care locuise odată în Cartagena, dar 
ajunsese să nu mai fie privit cu ochi buni de câţiva oameni 
importanţi şi fusese alungat. Acesta avea motive pentru a 
dispreţui cetatea şi avea informaţii detaliate care-l interesau 
foarte mult pe Publius. 

Atacul începu în cea de-a patra dimineaţă, aşa cum mulţi şi-ar fi 
putut închipui. Cea mai mare parte a trupelor romane se treziră 
devreme şi porniră către istm, făcând zarvă mare, ducând cu ei 
scări înalte. Aceştia înaintau între rândurile de arcaşi dispuşi pe 
flancuri, care trimiteau valuri neîntrerupte 


de săgeți, dintre care multe erau aprinse şi aveau ca ţintă zona 
din spatele zidurilor propriu-zise. Prin porţile oraşului, se scurse 
un detaşament de soldaţi cu misiunea de a-i înfrunta, dar 
aceştia se retraseră la fel de repede cum apăruseră, conştienţi 
că nu aveau cum să ţină piept valului de soldaţi care venea spre 
ei. Publius înainta odată cu primele rânduri de soldaţi, protejat 


de trei scutieri şi, după cum se părea, lipsit de orice teamă. Işi 
îndemna oamenii să înainteze chiar din mijlocul lor. Strigând, le 
reamintea de datoria pe care o aveau faţă de Roma şi, de 
asemenea, le alimenta dorinţa de răzbunare. Aceasta era 
cetatea în care Hannibal se transformase în bărbatul de astăzi. 
Aici plănuia uciderea soldaţilor romani, violarea femeilor 
romane, cucerirea ţării lor natale... dincolo de zidurile acestea 
visase el să-i transforme pe toţi în sclavi! 

Dar, locuitorii cetăţii nu aveau nici cea mai mică intenţie de a le 
uşura sarcina. Absența soldaţilor era completată prin angajarea 
în luptă a tuturor persoanelor apte. Acestea răsturnau peste 
ziduri buşteni imenşi, care loveau şiruri întregi de soldaţi 
căţăraţi pe scările lor lungi. Aruncau cu pietre de mărimea oului 
de struţ, suficient de grele să străpungă coifuri, să-i arunce pe 
duşmani într-o stare de inconştienţă, să zdrobească degete, să 
rupă oase şi să disloce umeri, astfel încât romanii se ţineau de 
scări cu un singur braţ, urlând de durere şi incapabili să mai 
urce, dar nici să se retragă. Zidurile însele erau netede şi, în 
multe locuri, mai înalte decât scările sprijinite de ele, un lucru 
pe care unii soldaţi îl descoperiră doar când ajunseseră pe 
ultimele trepte. Alte scări se rupseră sub greutatea atacatorilor 
şi se prăvăliră într-un haos de lemn crăpat şi corpuri frânte. 
Cartagena se apăra cu furie. Dacă Publius n-ar fi fost acolo, 
probabil că soldaţii săi s-ar fi retras. Puţini erau cei care credeau 
că puteau cuceri cetatea astfel - dar tânărul lor comandant nici 
nu intenţiona acest lucru. Ceea ce niciunul dintre ei nu ştia era 
că, de îndată ce începuse atacul frontal, Laelius, împreună cu 
alte câteva nave, intrase în golf. Aceste nave se apropiară cât 
mai mult cu putinţă de pragul de mică adâncime alcătuit din 
stâncă şi corali care separa golful de curenţii din larg. Vasele se 
strecurară către întinderea vastă de apă azurie, dar navigatorii 
puteau zări stâncile peste care abia alunecau, clare şi dense, 
scufundate la o adâncime aproape egală cu un stat de om. 


Laelius striga, dând ordine în stânga şi-n dreapta, dar, pentru 
câteva momente, soldaţii nu înţeleseră nebunia aparentă a ceea 
ce li se cerea. Ştiau că misiunea lor era de a fi primii care să 
intre în cetate, dar nu mai mult de atât. 

În timp ce bărcile săltau pe valuri, vocile căpitanilor se alăturară 
vocii lui Laelius, iar soldaţii coborâră rapid, pentru că exista 
pericolul ca stâncile să spargă carenele şi să aducă sfârşitul 
acestui război pentru ei toţi. Puţini dintre ei ştiau să înoate, aşa 
că era un act de credinţă, de curaj sau - pentru unii - de 
resemnare să sară de pe punte, printre vâslele nemişcate, în 
apă, stropind în jur, abia susţinând armura care-i îngreuna. Se 
luptau pentru a-şi ţine capetele deasupra apei. Unii căzură în 
zone mai adânci, îşi lepădară armele şi se agăţară de picioarele 
camarazilor până fură ridicaţi. Doi dintre ei avură ghinionul de a 
sări de la înălţimea punţii într-un moment nepotrivit, 
nemaireuşind să nimerească stâncile. Aceştia alunecară în 
adâncuri, agăţându-se cu disperare de valuri, încercând să se 
menţină la suprafaţă, pierzându-se în albastrul mării până ce 
fură înghiţiţi de imensitatea de ape pentru totdeauna. Mulţi 
dintre soldaţi îşi imaginară cum, din adâncimile de sub vas, se 
iveau fălcile vreunui monstru care să-i zdrobească, iar cea mai 
mare parte aveau să spună apoi că partea cea mai grea a zilei o 
reprezentase acea primă oră de aşteptare. 

Ultimele obiecte descărcate de pe vase fură câteva scări, 
aruncate peste capetele soldaţilor de echipajul nerăbdător. Nu 
puteau spune exact ce aveau să escaladeze cu ajutorul lor. Nu 
erau deloc aproape de cetate. Aceasta se afla la distanţă, 
protejată de o întindere considerabilă de apă, mare parte din ea 
prea adâncă pentru a fi străbătută mergând. Cineva rostise în 
şoaptă că poate Publius îi lăsase acolo drept jertfă pentru 
Poseidon. O spusese în glumă, dar niciunul dintre cei care îl 
auzise nu 


râse. 

Schimbarea apăru odată cu modificarea direcţiei vântului, astfel 
încât părea că la mijloc era vorba de o forţă divină. Rafale de 
vânt se abăteau asupra apei, stârnind jeturi de picături care se 
opreau pe feţele soldaţilor, ceea ce-i făcea să se întoarcă şi să-şi 
apere ochii. Nu aruncau decât ocheade scurte către cer, dar, 
puse cap la cap, acestea dădură naştere unei versiuni 
accelerate asupra evenimentelor ce avură loc. Simţiră apa 
retrăgându-se printre ei, cu o smucitură suficient de puternică, 
încât fură nevoiţi să se aplece pentru a-şi menţine echilibrul. 
Mareea îşi schimba sensul. În curând, stâncile se iviră la 
suprafaţă, capete rotunjite de corali drapate cu alge translucide. 
Destul de repede, sub lumina soarelui începură să apară porţiuni 
întinse de stâncă, formând o alee care străbătea distanţa care-i 
separa de cetate, punctată de bălți puţin adânci, însufleţite de 
crabi şi peştişori pe care soldaţii îi împingeau cu picioarele în 
timp ce înaintau, cu paşi nesiguri, alunecând, dar cu o încredere 
care creştea cu fiecare pas. 

Laelius fu primul care urcă pe țărm, cu ajutorul unei scări, şi 
rămase acolo, contemplând oraşul care se deschidea în faţa lui. 
Nimeni nu li se împotrivea. Nimeni nu-şi închipuia că ei erau 
acolo. Soldaţii se adunară lângă el. Abia acum înțelegeau tot şi 
mergeau împinşi de o foame mistuitoare, de o sete de 
răzbunare pe care n-o simţiseră în urmă cu câteva momente. 

În decursul unei ore scăldate în sânge, oraşul era al lor. 


Spionii pe care Hannibal îi avea la Roma îl ţineau surprinzător de 
bine informat în privinţa a ceea ce se întâmpla în forurile oficiale 
ale cetăţii. Veştile ajungeau la el în decurs de câteva săptămâni, 
dar află destul de repede că alegerile consulare îi aduseseră la 
putere pe Tibruius Gracchus şi pe Claudius Marcellus. Pentru că 
era un luptător veteran cu experienţă şi era cunoscut pentru 


perspectiva sa marţială neclintită, mulţi credeau că Marcellus 
avea să fie următorul lider al acestui război. Dar Fabius 
Maximus, care avea o influenţă mai mare decât oricând acum, 
când filosofia sa de evitare se dovedise îndreptăţită, nu era de 
aceeaşi părere. Acesta găsi o greşeală de procedură în procesul 
alegerilor şi făcu în aşa fel încât Marcellus să fie descalificat. 
Apoi, Fabius se dovedi suficient de generos încât să ocupe el 
însuşi postul şi să înceapă procesul de reinstituire a calmului şi a 
proiectelor de viitor în rândul populaţiei. 

Sub conducerea sa, fu stabilit planul de bătaie pentru anul 
următor. Aveau să fie mai mulţi generali care primeau câte o 
armată: Tibruius Gracchus, bineînţeles, alături de Claudius 
Marcellus, Quintus Crispinus, Livius Salinator şi Claudius Nero. 
Senatul dublă impozitul de război. Avură loc noi recrutări, cu 
scopul de a alcătui 25 de legiuni. Conducătorii Romei se 
străduiau să transforme fiecare bărbat disponibil într-un 
războinic. Le spuneau băieţilor să lase deoparte mai devreme 
oasele cu care se jucau - să ia mai bine o sabie şi un scut. 
Vârsta recrutării fu coborâtă până la 17 ani, dar în legiunile nou- 
formate îşi găsiră loc şi mulţi de vârste mai fragede. Roma 
cumpără din fondurile publice 8 000 de sclavi de la stăpânii lor. 
Fură înarmaţi şi trimişi la instrucţie. Templele şi casele 
cetăţenilor fură private de armele ornamentale, de suvenirele 
din războaiele anterioare; fleacurilor acestora li se dădu 
întrebuinţarea iniţială. Nimic nu avea să mai fie la fel la Roma, 
raportau spionii. Cannae schimbase totul într-o singură după- 
amiază. 

Hannibal primi aceste veşti cu un amestec de mândrie şi 
rezervă. Îşi imagină încântarea pe care ar fi simtit-o tatăl său să 
fi ştiut că fiul său făcuse Roma să tremure. Acesta fusese scopul 
lui Hamilcar, iar acum fusese atins. Pe de altă parte, nu se putea 
abtine să nu se întrebe ce se afla în spatele strategiei romanilor. 
Se gândise că aceştia s-ar putea întoarce la tactica de evitare a 


confruntării, aşa cum fusese sub comanda lui Fabius, dar, în loc 
de asta, ei investeau şi mai mult într-o armată colosală. Acest 
lucru îi era pe plac, dar îl neliniştea să afle că puteau face rost 
de atât de mulţi 


soldaţi aşa de repede. Îşi fixaseră un scop, ceea ce însemna că 
aveau impresia că erau în stare să adune o armată de 125 000 
de luptători din senin. Dacă toate acestea erau adevărate, 
atunci măcelul nu era chiar atât de eficient pe cât s-ar fi crezut 
în ceea ce-i privea. 

Şi cum reuşeau să plătească pentru toate acestea? Hannibal ştia 
că moartea atâtor cetăţeni trebuia să fi afectat semnificativ 
averile Romei. Distrugerea nenumăratelor câmpuri, ferme, 
provizii şi rezerve ar fi îngenuncheat până acum alte naţiuni mai 
sărace. Mai mult ca sigur, familiile în care soţul fusese ucis 
luptau din greu pentru a-şi ţine fermele şi afacerile în stare de 
funcţionare; probabil că viaţa lor zilnică îmbrăca diverse forme 
de sărăcie şi nefericire. Fu atent la informaţiile care ar sugera că 
asupra aliaţilor s-ar fi impus un impozit de război mai mare, dar, 
dacă acest lucru se întâmplă, atunci aceştia îl acceptaseră şi nu 
se gândiseră să se revolte. Deşi, în fiecare dimineaţă, când se 
trezea, Hannibal se lupta cu îndoielile, rămânea ferm în credinţa 
sa că acţionase corect după Cannae. Încăpăţânarea continuă a 
romanilor dovedea că nu ar fi predat cetatea dacă ei ar fi 
atacat-o. 

La începutul anului nou, fu nevoie de ceva efort pentru a-i 
smulge pe soldaţi din traiul îmbelşugat din Capua. Îi aţâţă cu 
promisiuni despre lucruri şi mai măreţe. Îl trimise pe Bomilcar cu 
zece mii de oameni pentru a patrula zona oraşelor din sud, să 
recruteze trupe şi, în general, să întărească prezenţa 
cartagineză acolo. Apoi porni cu restul armatei către vest şi 
ajunse în Campania, sperând să-şi mărească avantajul atrăgând 
de pe acum mai multe oraşe de partea sa. Îşi alese ca primă 


ţintă Neapolis, care era suficient de important pentru ca, prin 
trecerea de partea lor, să influenţeze celelalte oraşe de pe 
coastă. Şi mai avea şi un port minunat, bine situat, care putea 
servi drept pâlnie prin care să curgă întăririle din Cartagina. Se 
apropie de cetate în fruntea unei armate compacte de veterani, 
dar avea intenţia de a oferi cetăţii posibilitatea unui armistițiu în 
condiţii echitabile. De ce să se lupte, avea el să întrebe, dacă nu 
erau duşmani? Într-adevăr, realitatea era că aveau un inamic 
comun: Roma. Hannibal plănuia să evidenţieze în discuţia sa cu 
neapolitanii că nimic din acţiunile sale nu dezminţise condiţiile 
pe care le oferea lor. Atacase vreodată o cetate care-l primise 
cu braţele deschise? Nu era adevărat că, în repetate rânduri, 
cruţase prizonierii aliaţi şi-i eliberase să se ducă acasă, în 
cetăţile lor natale? Îi tratase vreodată Roma cu blândeţea pe 
care le-o arătase Cartagina? 

În aroganta lor, neapolitanii nu-şi plecară urechea pentru a-l 
auzi punând aceste întrebări. Îşi trimiseră toată forţa cavaleriei 
de care dispuneau în atac. O mişcare prostească. Maharbal îi 
prinse într-o ambuscadă, îi înconjură şi îi masacră într-o singură 
zi. Dar totuşi, când Hannibal ajunse suficient de aproape pentru 
a vedea zidurile oraşului, porţile acestuia erau încuiate. 
Turnurile şi zidurile gemeau de apărători. Nu voiră să asculte 
delegaţiile trimise pentru a le propune condiţii favorabile de 
pace. În loc de asta, aruncară spre ei tot felul de proiectile, 
răsturnară pietre şi chiar coşuri cu peşte stricat. 

Monomachus îşi exprimă părerea că trebuia orchestrat un 
asediu total, o pedeapsă, un masacru rapace pentru a răspunde 
la o astfel de dovadă arogantă de rea-voinţă. Hannibal respinse 
această sugestie printr-o mişcare a mâinilor. Cucerirea oraşului 
prin forţă nu avea să-i facă pe oameni să-i îndrăgească, spuse 
el. l-ar uni pe ceilalţi împotriva lor. Era mai bine să lase timpul 
să lucreze. Neapolitanii nu trebuiau să facă altceva decât să 
mediteze îndelung asupra implicaţiilor luptei de la Cannae. Erau 


surprinşi şi încă nu conştientizaseră care era noua ordine a 
lucrurilor. De asemenea, cartaginezii nu aveau echipament de 
asediu. 

Monomachus spuse că maşinăriile de asediu ar putea fi 
construite. Adherbal era pregătit, neavând niciun alt proiect 
care să-i pună la încercare priceperea. În câteva săptămâni, 
puteau lovi zidurile Neapolisului şi să le transforme în fărâme. 
Dar aceste argumente nu-l convinseră pe comandant. Controlau 
Italia prin mobilitate, îi spuse el. Să pornească un asediu îi 
transforma într-o ţintă fixă. În 


loc să demareze atacul, ordonă retragerea trupelor şi mărşălui 
către Puteoli. Avu un oarecare succes în cucerirea unei părţi a 
oraşului, dar nu reuşi să pună stăpânire pe port - principalul său 
obiectiv - şi, pentru moment, renunţă să mai încerce. ÎI trimise 
pe Monomachus înaintea corpului principal de armată să 
pustiască teritoriul dimprejurul Neapolisului. Apoi porni rapid 
către Nola, unde, se zvonea, avea să fie primit cu căldură. 

Cu toate acestea, când ajunse acolo, află că proconsulul 
Claudius Marcellus ajunsese înaintea sa la cetate. Deşi era 
prima lor întâlnire, Hannibal ştia bine numele lui Claudius. 
Marcellus luptase împotriva lui Hamilcar în Iberia. Mai târziu, 
comandase campanii în Galia. Rezultatele sale erau variate, aşa 
cum se întâmpla la majoritatea soldaţilor care depindeau de 
capriciile sorții, dar, ca războinic, părea destul de ferm şi de 
inventiv. Ca şi Fabius, nu era deloc un prost; spre deosebire de 
Fabius, era un om al războiului, după cum află destul de repede 
Hannibal. 

Chiar dacă în oraş se afla o legiune romană, o delegaţie de 
cetăţeni favorabili Cartaginei reuşi să se strecoare afară din 
cetate cu mesaje de susţinere din partea oficialilor. 
Conducătorul grupului, Grimulus, propuse chiar un plan: dacă 
cei mai mulţi dintre soldaţii romani aveau să poată fi momiţi să 


iasă afară din cetate pentru a lupta, ei aveau să închidă porţile 
în urma lor, lăsându-i prinşi între duşman şi ziduri, la mila lui 
Hannibal, fără posibilitatea de retragere sau de a primi ajutor. 
Era un plan simplu, josnic şi viclean, genul de intrigă pe care 
romanii nu reuşiseră niciodată s-o conceapă. Grimulus - care 
stătea alături de Hannibal, cu umerii lui înguşti şi ochii umbriţi 
de izbucnirea stufoasă a sprâncenelor - pur şi simplu saliva 
imaginându-şi planul şi schimbarea de soartă pe care credea că 
i-o va aduce acesta. Lui Hannibal nu-i plăcea deloc individul 
acesta, care savura prea mult trădarea propriei cetăţi. Dar 
planul avea meritele sale. 

La câteva zile după ce stabilise o înţelegere cu Grimulus, 
Hannibal îşi adună trupele în formaţie şi îl chemă pe Marcellus la 
luptă. Pur şi simplu îşi aranja soldaţii în rânduri şi anunţa prin 
corni că avea să aştepte bucuros în timp ce romanii aveau să 
iasă şi să intre în formaţie. Era un gest destul de tradiţional, o 
aţâţare care, de multe ori, se dovedea prea tentantă pentru a fi 
refuzată de un general ambițios. Dar porţile rămaseră fixe, 
imobile, ca un copil care-şi strânge buzele pentru ca nu cumva 
să dezvăluie un secret Soldaţii rămâneau în posturile lor din 
turnuri, privind în jos, dar fără să fie tentaţi să acţioneze. 

Aceste jocuri evazive durară două zile. În dimineaţa celei de-a 
treia zile, Hannibal se hotărî să precipite lucrurile, să-i facă pe 
soldaţii refractari să se mişte, să-i îndemne să acţioneze cumva, 
oricum. Îi ordonă lui Monomachus să avanseze în spatele unui 
paravan de trupe din infanteria uşoară. Prăştierii din Insulele 
Baleare, mai ales, păreau să vadă această misiune ca pe o 
distracţie. Îşi desfăcură praştiile de rază medie de peste frunţi şi 
le încărcară cu pietre. Această încărcătură era grea şi masivă, 
dar, odată ce li se făcu loc, soldaţii reuşiră să-şi învârtă armele. 
Pe măsură ce se apropiau, îşi aleseră ţinte şi trimiseră pietrele 
învârtindu-se în aer la fel de tare şi de repede ca aruncate dintr- 
o catapultă uşoară. Întreaga armată văzu când reuşiră să-l 


doboare pe unul dintre apărătorii de pe ziduri. Întreaga masă de 
soldaţi striga, glumea, aplauda sau se lăuda. 

În spatele paravanului de prăştieri, Monomachus mergea cu 
spada scoasă din teacă - un gest pur simbolic, pentru că 
duşmanii nu erau încă în jurul său. Soldaţii din jurul lui duceau 
scări improvizate, construite în grabă, dar suficiente pentru 
zidurile modeste ale oraşului. Aceştia purtau coifuri complete, 
fixate bine pe capete, şi fiecare avea câte un scut greu cu care 
aveau să se apere de tirurile care, cel mai probabil, aveau să se 
abată asupra lor. 

Abia dacă apucaseră primele scări să atingă zidurile, când 
porţile cetăţii se mişcară. Se zguduiră o dată, ca şi cum ar fi fost 
lovite de o stâncă. Toţi ochii se îndreptară în direcţia respectivă. 
Toate mişcările conteniră. Soldaţii care se aflau în faţa porţilor 
nu avură decât foarte puţin timp pentru a se 


gândi ce putea să însemne acest lucru şi să acţioneze în 
consecinţă. O secundă mai târziu, uşile se deschiseră, împinse 
de sute de mâini, iar din spatele lor, se iviră mii de războinici. 
Romanii năvăliră cu un zgomot teribil, atât de puternic, încât 
chiar şi caii din ariergarda armatei lui Hannibal se speriară şi, 
cuprinşi de tensiune, făcură câţiva paşi mărunți. Romanii se 
revărsară cu toţii în fugă, cu scuturile unite. Îi loviră pe 
cartaginezii luaţi prin surprindere cu scuturile, dărâmânau-i, 
dezechilibrându-i şi apoi înjunghiindu-i în orice loc expus. Din 
spatele avangardei, se ridică un baraj de lănci, aruncate la mare 
înălţime, trasând arcuri ce-şi găseau ţinta departe, în partea din 
spate a armatei cartagineze. 

Iniţial, soldaţii alergară pe lângă Monomachus într-o retragere 
dezordonată, dar generalul rămase pe loc şi îi încurajă şi pe 
ceilalţi pornind înainte, către duşman, cu o expresie 
asemănătoare cu cea a mâştilor străvechi, cu gura larg 
deschisă, cu ochii retraşi în umbra întunecată de sub sprâncene 


şi coif. Nu rosti niciun cuvânt, ci se aruncă în luptă cu un curaj 
atât de evident, încât alţii nu făcură decât să-şi aducă aminte 
cine erau şi de ce erau în stare. 

Nici Hannibal nu stătu pe gânduri, ci acţionă prompt. Evaluă 
situaţia şi dădu rapid ordine. Mesajul fu transmis prin corni şi, 
odată cu el, soldaţii prinseră în mod vizibil curaj. Comandantul le 
vorbea. Nu trebuiau să se teamă de bătălie. Războiul acesta era 
motivul prezenţei lor aici. Hannibal abia aranjase corpul trupelor 
în rânduri ordonate, când porţile aflate de-o parte şi de alta a 
celei principale se deschiseră şi ele. De acolo, apărură două 
şuvoaie de soldaţi de cavalerie, mulţi dintre ei ducând în spatele 
lor, în şa, câte un velit. Aceştia înaintară în galop, lăsară 
infanteriştii aproape de locul luptei, după care se avântară în 
rândurile de cartaginezi. Această nouă lovitură schimbă întregul 
raport de forţe. Hannibal trebuia să facă în aşa fel încât oamenii 
săi să nu intre în panică. 

Fu o bătălie rapidă, care se termină în două ore. Abia mai apoi 
reuşiră cartaginezii să pună toate elementele cap la cap. 
Marcellus aflase despre complot, capturase rebelii şi îşi 
construise propriul plan. Trupele de pe ziduri nu erau soldaţi în 
putere, aşa cum păreau. Din contră, erau răniţi, bătrâni, băieţi 
care nu împliniseră încă vârsta pentru război şi chiar unele 
femei deghizate în bărbaţi. Astfel, toţi bărbaţii apți erau 
disponibili pentru luptă. Zgomotul teribil produs odată cu 
deschiderea porţilor fusese făcut de fiecare voce din Nola, nu 
numai de glasurile războinicilor: o stratagemă de a-i face pe 
inamici să creadă că numărul războinicilor era imens. Îşi făcuse 
efectul. lar Marcellus îşi plasase unii dintre cei mai buni soldaţi 
în spatele porţilor laterale. Când se năpustiseră asupra 
flancurilor, făcuseră pagube serioase cu o eficienţă extremă. 
Într-un gest final, odată ce luptele încetară, Marcellus atârnă un 
şir de cadavre pe ziduri, cu capetele în jos, o podoabă 
înspăimântătoare, dar extrem de grăitoare pentru toţi cei care o 


priveau. Grimulus, care stătea nu departe de comandant, lăsă 
să-i scape un geamăt grav. În şirul de aproape 50 de cadavre, 
era un singur loc liber. Grimulus îşi dădu seama că acela era 
pentru el. 

Pentru prima dată în acest război, Hannibal fusese păcălit şi 
învins. Îi spuse încet lui Gemel că se simţea ca un băietan căruia 
i se dăduse o lecţie despre înşelăciune de către un maestru. Per 
total, bătălia fusese orchestrată excepţional - cu atât mai mult 
cu cât Marcellus fusese suficient de înţelept încât să nu-şi 
forţeze norocul. Porţile se închiseră încă o dată în urma trupelor 
lui. Acesta îşi postă soldaţii în turnuri şi se bucură de succesul 
său, dar nu putu fi provocat să-şi încerce norocul a doua oară. 
Cântărindu-şi posibilităţile, Hannibal se îndreptă către un nou 
obiectiv. Avea toată Italia la mila lui, de ce să-şi piardă vremea 
cu o cetate recalcitrantă? Erau şi altele, multe altele. 

O bijuterie de cetate, Casilinum se înălța pe un pinten îngust, în 
locul unde râul Voltumus făcea un cot, fiind înconjurat de apă pe 
trei părţi. Şi aici se discutase despre abandonarea alianţei cu 
Roma. Ba chiar exista o facțiune în consiliu care susţinea 
această poziţie în mod public. O manevră imprudentă, pentru că 
fuseseră prinşi de o facțiune rivală şi executaţi pentru trădare. 
Încă o dată, 


Hannibal găsi porţile închise la sosire. Totuşi, de data aceasta 
nu avea dispoziţia necesară pentru a se arăta binevoitor. Şi nici 
în cetate nu se afla vreun Marcellus care să se joace cu el. 
Odată ce propunerile sale fură respinse, îl trimise asupra lor pe 
Isalca, gaetul din teritoriile aflate la sud de cele ale masililor, 
care fusese recent avansat în postul de căpitan. Îndrăzneţii 
orăşeni îi respinseră însă atacul, omorând o mulţime de africani. 
În continuare, Hannibal îl puse pe Maharbal să găsească vreo 
cale de acces în oraş, dar misiunile de recunoaştere trimise de 


acesta nimeriră în capcane, unde fură ucişi mai mulţi soldaţi şi 
chiar mai mulţi cai fură schilodiţi. 

În seara în care Monomachus îi aduse această veste, Hannibal 
stătea la o masă pliantă, aşezată la ceva depărtare de oraş, de 
unde comandantul avea o panoramă cuprinzătoare peste o 
întindere considerabilă. Era o imagine deosebit de frumoasă. 
larba era coaptă de ceva vreme sub soarele aflat în miez de 
vară. Acoperea pământul ca o pătură ţesută din părul blond al 
galilor, în contrast cu petele verde-închis ale copacilor care 
punctau peisajul şi cu lespezile de stâncă cenuşie. În aerul serii, 
insectele se adunaseră în roiuri. Probabil că aveau aripile tesute 
cu fir de argint, pentru că străluceau ca un praf metalic dus de 
vânt către norii învolburaţi. Hannibal trimise un contingent de 
soldaţi să-i prindă câteva insecte şi să i le aducă, o cerere 
ciudată, pe care trebui s-o repete de mai multe ori pentru a se 
face înţeles. 

Deşi nu voia să recunoască, simţea cum pe umerii săi apasă din 
nou greutatea vechii sale melancolii. Membrele îi atârnau greu; 
gândurile i se mişcau mai încet decât de obicei, tinzând mai 
mult către amintirea timpurilor trecute, ancorate în lucrurile 
trecute, decât preocupate de modelarea activă a perspectivei. 
Contemplând aceste ţinuturi unde-l adusese exilul său războinic, 
recunoştea cât de estompată ajunsese în mintea sa imaginea 
ținutului său natal. Încerca să-şi amintească plantațiile aflate la 
sud de Cartagina, deşertul care se întindea către ţinutul 
numidienilor, dealurile neregulate ale teritoriilor gaetulilor, pe 
care le văzuse în trecere, pe când era doar un băieţel, în timpul 
drumului său spre Iberia, în timp ce mărşăluise de-a latul Africii 
de Nord cu tatăl său. Simţea că imaginile acestea se aflau încă 
în fiinţa lui, dar era greu să le aducă la suprafaţă. Apăreau şi 
dispăreau, se amestecau cu întinderile largi, uscate ale lberiei, 
păşunile muntoase din Pirinei şi lacurile din Alpi care punctau 
munţii. Niciuna dintre imaginile estompate pe care le păstra în 


memorie nu rămânea nemişcată. Era ca şi cum toate acestea nu 
erau deloc peisaje reale, ci doar imaginare, formate din 
fragmente şi elemente ale altor ţinuturi. Dintr-odată, începu să 
se gândească la fraţii săi, la cât de mult le ducea dorul şi cât de 
tare tânjea după veşti despre soarta lor. Ştia că Hanno trăia, că 
atât el, cât şi Mago fuseseră trimişi în Iberia, că Hasdrubal se 
străduia să ţină provincia sub control, dar, în alte privinţe, 
informaţiile de care dispuneau erau fragmentare, dând naştere 
la mai multe întrebări decât la răspunsuri. 

Monomachus veni la el pe când medita la toate acestea. 
Rămase chiar în dreptul său, la stânga, în spaţiul gol creat de 
ochiul orb al comandantului. Hannibal îşi aminti că tatăl său îi 
spusese, atunci când venise pentru prima dată în armata 
cartagineză, că Monomachus era ca un lup turbat Fusese nevoie 
de eforturi considerabile pentru a-l transforma într-un soldat. 
Trebuise ca, înainte de toate, să fie domesticit Destul de 
domesticit cel puţin, astfel încât ferocitatea lui să poată fi 
dirijată. lar Maharbal îi spusese odată că Monomachus 
pretinsese că el nu lăsa să treacă o zi fără să nu ucidă pe 
cineva. Hannibal nu cercetase dacă aceste vorbe erau 
adevărate, dar nu avea niciun motiv să se îndoiască de ele. 

— Şi ce crezi? întrebă Hannibal. 

— Nu ar trebui să mergem mai departe de acest oraş până ce 
nu ne îndestulăm lamele săbiilor, spuse Monomachus. Altfel, 
vom părea nişte proşti. Dacă eu aş comanda această armată, aş 
pustii acest oraş. 


— Dar n-o comanzi tu. Răspunde-mi din perspectiva a ceea ce 
eşti, nu a ceea ce ţi-ar plăcea să fii! Ofiţerul gemu grav, din gât. 
— Ca războinic, dau acelaşi sfat. Sacrifică-le copiii lui Moloch! 
Zeul e înfometat, iar noi nu l-am onorat pe deplin. 


— Oamenii aceştia nu ne sunt de niciun folos morţi, spuse 
Hannibal. Ceea ce facem aici trebuie să ne susţină cauza în faţa 
altor popoare. 

— Şi sângele spune multe. 

Hannibal se împotrivi dorinţei de a-şi întoarce capul şi de a reuşi 
să-l vadă, dar aşezarea lui avea în ea ceva strategic, care s-ar fi 
pierdut dacă reacţiona. Oricum, ştia foarte bine cum arăta 
Monomachus. 

— Bine, ai permisiunea mea, spuse el. Asediază-i. Instaurează o 
blocadă. Înfometează-i. Aruncă leşuri putrezite în apele râului, în 
amonte de ei. Construieşte maşinăriile de care avem nevoie. Fă 
tot ce e necesar, dar fă aşa încât acest oraş să devină al nostru! 
Monomachus nu rosti niciun cuvânt. Nu dădu din cap şi nici nu 
arătă că ar fi emoţionat. Şi totuşi Hannibal ştia că era încântat. 
Nu mai întâlnise un om atât de atras de vărsarea de sânge. Spre 
deosebire de ceilalţi, acest bărbat se hrănea cu suferinţă. Era, 
într-adevăr, un lup, îşi spuse în sinea sa Hannibal, în timp ce, 
întorcându-se în sfârşit pentru a-l cerceta, îl urmărea cum se 
îndepărtează. Dar tatăl său se înşelase. Asemenea creaturi nu 
pot fi niciodată domesticite cu adevărat. 


Imco Vaca era dezorientat. Aşa fusese încă din zilele de după 
lupta de la Cannae, iar lunile care se scurseseră nu-l ajutaseră 
deloc să-şi ordoneze gândurile. Într-un ungher al conştiinţei sale, 
masacrul din ziua aceea nu încetase niciodată cu adevărat. 
Continua într-un loc aflat exact în spatele urechii sale stângi, ca 
şi cum ar fi privit în urmă către câmpul acela al loviturilor, 
înjunghierilor şi al sângelui călcat în picioare. În visele lui, se 
vedea înotând într-o mare puţin adâncă de cadavre, croindu-şi 
drum printre braţe, picioare şi trunchiuri. | se părea că nu putea 
încheia niciodată cu adevărat ziua aceea, s-o uite, să vadă 
lumea altfel decât acoperită de o mare pată, să inspire fără să 


simtă stricăciunea fetidă care se prinsese de perii din nările 
sale. Cum era posibil ca o astfel de zi să fie îngemănată cu 
amintirea unei fiinţe de o frumuseţe atât de sublimă? 

Zilnic, visa la frumoasa care călătorea cu armata. Acum îi părea 
a fi mai puţin o persoană reală, ci mai degrabă o fiinţă divină, o 
zeiţă sau o nimfă, o zeitate vindecătoare care-l smulsese din 
masacrul în descompunere şi îl făcuse să revină la viaţă, în zilele 
după ce se trezise, nu zărise niciun semn al prezenţei ei şi nu 
putuse afla absolut nimic despre ea. Căpătase obiceiul de a 
şopti rugăciuni pentru ea. O numea Picene pentru că acolo o 
zărise pentru prima dată. Aducea ofrande la fiecare masă, 
bucăţi din mâncarea sa, câte o înghiţitură din apa pe care o 
avea. Îi implora pe zei s-o aducă înapoi la el, să-i ofere vreun fel 
de explicaţie, astfel încât să înţeleagă ce se întâmplase. Îşi 
dorea cu ardoare suficient anonimat încât să poată aluneca în o 
cu totul altă viaţă. Ce-ar fi fost dacă ar fi abandonat viaţa 
militară şi ar fi plecat în căutarea lui Picene? Nu era sărac. Se 
remarcase. Familia sa, aflată acasă, chiar prospera! Nu că şi-ar 
fi primit cu adevărat recompensa pentru eforturile sale. Dacă i- 
ar fi stat în putinţă s-o găsească pe Picene şi s-o convingă să 
ducă o viaţă liniştită cu el, o viaţă plină de lucruri simple: 
cultivarea pământului, mâncare, aşternuturi calde noaptea şi 
sex, da, şi sex... Pe un câmp, sub soarele alb, într-un şopron, cu 
fan în părul ei, din spate în timp ce ea gătea pentru amândoi, cu 
faţa îngropată între picioarele ei la sfârşitul zilei, forma şi 
dimensiunea perfectă a sânilor ei între degetul mare şi 
arătătorul lui... Aproape că înnebunea gândindu-se la toate 
acestea, mai ales că era înconjurat, în mod neplăcut, numai de 
bărbaţi. Se temea ca nu cumva, prin nu se ştie ce metodă, 
aceştia să-i afle gândurile secrete şi să i le murdărească. Încerca 
să nu se mai gândească 


la ea, dar o făcea cu o intensitate şi mai mare. 


Fata din Saguntum era foarte amuzată de toate acestea. 

— Abia dacă i-ai atins fundul, spuse ea. Acum era prezentă 
mereu, fiindu-i alături în fiecare moment, chiar şi în cele intime. 
Dacă, în vreun fel, gândindu-se la Picene, mâna lui cobora 
pentru a-şi atinge penisul, o auzea chicotind şi ironizându-l. Ce 
avea el să scarpine? O auzea întrebând. Îl înţepase un scorpion 
acolo sau chestia aceea se umfla adesea în halul acela? 

De curând, ajunsese la concluzia că nimeni n-o putea auzi sau 
vedea pe fată. Acest lucru îi convenea de minune. Îşi înteţea 
încercările de a o ignora, dar aceasta era pe cât de sarcastică, 
pe atât de perseverentă. 

Oricât l-ar fi chinuit aceste două femei, suferinţa provocată de 
ele era nesemnificativă pe lângă greutăţile cu care se confrunta 
zi de zi. Se mişca atât de mult, încât i se părea că era împins de 
o mână nevăzută. Numărul soldaţilor se micşora şi se mărea 
într-un ritm care depăşea puterea lui de înţelegere. Ultima dată, 
auzise că erau peste 40 000, dar în acest număr erau incluşi şi 
noii recruți din Samnium şi Capua, acelaşi tip de oameni pe 
care-i măcelăriseră cu un an în urmă. Această idee nu avea cum 
să le mărească încrederea în ei, o adunătură ciudată, cu 
obiceiurile lor latine, cu limba şi superstiţiile lor de neînțeles. 

Nu avea nevoie decât de o scurtă privire în jur pentru a-şi da 
seama că se afla în mijlocul celor mai josnici oameni. Armata 
era total diferită faţă de ceea ce fusese la începutul războiului. 
Acea perioadă se afla acum numai în memoria lui, învăluită într- 
o nostalgie profundă. Oare ce se întâmplase cu bărbatul acela 
pe nume Gantho, care mereu îl bătea pe spate şi îi spunea Eroul 
de la Arbocala? Dispăruse după Trebia, probabil mort, deşi 
nimeni nu-i putuse confirma acest lucru. Şi ce se întâmplase cu 
cel numit Şoarece? Acesta fusese un personaj remarcabil, poate 
nu chiar întreg la minte, dar cine era oare? Avusese un animal 
micuţ, de la care i se trăsese şi porecla, într-o traistă pe care o 
purta pe umăr. Hrănea vietatea cu nasul roz din propria raţie şi 


se ştia că vorbea mereu cu el. Era smintit, dar Imco îl plăcea 
destul de mult, până ce Şoarece fusese lovit de o suliță în vintre 
la Trasimene şi avusese parte de o moarte lentă şi agonizantă. 
Unul dintre bucătarii armatei fusese atât de bun încât să-i dea 
lui Imco raţii mai mari, spunând că el avea nevoie de mai mult 
decât ceilalţi. Şi mereu se simţise bine în compania unui libian 
pe nume Orissun. Acesta avea o sculă la fel de lungă şi de 
zbârcită ca a unui armăsar, un lucru pe care acesta îl scotea în 
evidenţă ori de câte ori îşi ridica tunica. Toţi aceşti oameni erau 
morţi de mult. Priviţi prin ceața timpului, păreau nişte creaturi 
venerabile, mult mai buni decât adunătura care-l înconjura 
acum, cu obiceiurile şi portul lor latin. 

Dispariţia treptată a vechii armate se făcea simțită nu numai în 
privinţa melancoliei lui Imco. Cu fiecare zi în care reuşea să 
supravieţuiască, devenea din ce în ce mai important. Bomilcar 
nu-l uitase după Cannae. Avu nevoie de o săptămână pentru a-l 
căuta, dar, după ce Imco se prezentase în faţa căpitanului său, 
uriaşul îl găsise. Venise la el când Imco stătea aplecat asupra 
unui vas cu tocană de vită. Abia dacă se atinsese de ea, 
fierbinte cum era, dar ştia că zeama avea să fie lipsită de gust, 
iar carnea aţoasă, fără aromă sau condimente. Pentru moment, 
era mâncare din belşug, dar era pregătită dureros de primitiv. 
Încă-l durea tot corpul, centimetru cu centimetru, în urma luptei. 
Tocmai de aceea strigase atunci când generalul îşi pusese 
palmele sale masive pe umerii lui. Imco simţise această atingere 
de parcă umerii i-ar fi fost străpunşi de ghearele unui vultur care 
avea să-l ia cu el în zbor. În momentul următor, simţise de parcă 
o hienă îi înşfăcase organele genitale - dar acesta era efectul 
tocanei, pe care o vărsase toată în poală. Ţipase de durere şi, 
din acest motiv, Bomilcar căpătase obiceiul de a-l numi Imco 
Urlătorul. 

Pentru vitejia de la Cannae, generalul îl promovă pe Imco la 
rangul de căpitan şi îi încredinţă o unitate de cinci sute de 


soldaţi. Îl instrui să comande un marş ocolit către sud, pentru că 
Bomilcar 


avea să-şi ia cei zece mii de oameni din subordinea sa într-o 
misiune de menţinere a controlului asupra porţiunilor joase ale 
peninsulei. Imco încercă să se fofileze prin vorbe, dar Bomilcar îi 
respinse toate plângerile cu hohote de râs, ca şi cum ar fi fost 
glume. Era clar că generalul nu auzea decât ce voia să audă şi 
că, dintr-un motiv oarecare, voia să-l facă de râs pe Imco în 
ochii celorlalţi. Era sigur că acest lucru era evident pentru toată 
lumea, dar, în mod ciudat, când dădu un ordin, mai toţi soldaţii îl 
executară. În ciuda îndoielilor sale, ştia cum să imite 
comportamentul autoritar. Când trebuia să rostească un ordin, 
cuvintele îi ajungeau pe limbă în mod firesc. Cunoştea ordinea 
corectă a unui marş şi putea aproxima distanţele cu o precizie 
surprinzătoare. 

Prima bătălie purtată într-un post de comandă fu cea de la 
Beneventum, împotriva lui Tibruius Gracchus. Lupta fu sălbatică, 
mai ales pentru că armata lui Gracchus era alcătuită din 
datornici şi sclavi cărora li se promisese libertatea în schimbul 
victoriei. Fuseseră instruiți să-şi dovedească meritele aducând 
capetele celor pe care-i ucideau. Şi asta şi făcură, cu rezultate 
sinistre. Bomilcar acceptă înfrângerea şi se retrase repede, fără 
să se oprească măcar pentru a ridica tabăra, mulţumindu-se cu 
adunarea în grabă a lucrurilor esenţiale. Oricât de curajos şi 
puternic era, voinicul soldat nu era Hannibal, nici măcar un 
Barca mai prejos de acesta. Pentru a înrăutăţi şi mai mult 
lucrurile, Imco era destul de sigur că romanii se hotărâseră să 
lupte numai unde nu era Hannibal. 

Ca atare, simţi o oarecare uşurare când, la sfârşitul verii, 
comandantul însuşi li se alătură pe câmpul de lângă Tarentum. 
Voiau cu disperare ca această cetate să le devină aliat, 
deoarece avea un port minunat şi un golf interior adăpostit, iar 


originile sale spartane îi confereau o poziţie dominantă printre 
cetăţile greceşti din sud. În calitate de căpitan, Imco asista 
acum de departe la consiliile cu marele om, ascultându-i 
discursurile despre valoarea unui giuvaier ca Tarentum. Petrecu 
multe ore suficient de aproape pentru a studia trăsăturile şi 
comportamentul conducătorului. În mod clar, Hannibal se 
schimbase. Îmbătrânise mult mai repede decât ar fi făcut-o în 
mod normal în anii care trecuseră peste el. Imco încă şi-l 
închipuia pe Hannibal aşa cum îl văzuse cu mult timp în urmă, 
lângă zidurile cetăţii Arbocala, în floarea tinereţii, puternic, 
neatins, încrezător, cu o asemenea strălucire de inteligenţă în 
priviri, încât părea atotştiutor, de neînvins. Ce îi făcuseră anii? 
Răspunsul la această întrebare nu era unul evident. De fapt, era 
unul contradictoriu. În ochii unei persoane care şi-l amintea din 
anii anteriori, Hannibal purta semnele privaţiunilor fizice. 
Sprâncenele sale păreau să-şi fi pierdut legătura cu oasele 
frunţii. Acestea alunecaseră şi atârnau ca nişte cornişe peste 
orbite. Ochiul său orb părea să absoarbă toate privirile celor 
care-l priveau. Țesutul cicatrizat, înceţoşat, părea să posede o 
foame alimentată de inabilitatea sa de a privi spre lumea 
exterioară. De sub platoşă se ivea o urmă care-i tăia pielea 
pieziş, până la gât, iar antebraţele şi palmele îi erau acoperite 
de tot felul de crestături, tăieturi şi leziuni. Din când în când, 
tunica i se ridica suficient pentru a lăsa la vedere cicatricea 
zimţată a rănii de suliță pe care o căpătase la Saguntum. 

Dacă aceste răni îi captaseră imediat atenţia lui Imco, în timp, 
acestea se estompară cu fiecare moment ce trecea. Auzise de la 
locotenenţii săi că unii soldaţi - cei mai noi, de fapt - se arătau 
nemulţumiţi de ritmul încet al luptelor din timpul verii, insinuând 
că Hannibal fusese părăsit de suflul victorios care-l impulsionase 
până acum. Dar aceşti oameni nu stăteau atât de aproape de el. 
De fapt, singurul ochi al comandantului strălucea cu suficientă 
energie cât pentru doi. Şedea cu spatele drept, cu muşchii 


umerilor şi braţelor încordaţi sub învelişul de piele. Deşi stătea 
nemişcat, era greu să nu-l priveşti fix. Arăta de parcă ar fi fost 
gata în orice moment să sară în picioare, să-şi scoată sabia din 
teacă şi să taie capul cuiva de pe umeri. Dar asta nu însemna că 
avea o expresie furioasă. Nu era aşa. Stătea perfect calm. Pur şi 
simplu părea în stare de orice, oricând. Nu, îşi spunea Imco în 
sinea sa, Hannibal era încă teribil. Era marcat şi uzat de lupte, 
dar mintea din spatele trăsăturilor sale nu-şi 


pierduse nimic din acuitate, aşa cum o şi demonstră în atacul 
său asupra Tarentumului. 

Abia dacă stătea în afara porţilor cetăţii de o săptămână, când 
doi tineri, Philemenus şi Nicon, se aventurară în afara zidurilor şi 
jurară în faţa sa că în cetate se afla un contingent numeros de 
soldaţi hotărâți să renunţe la alianţa cu Roma şi să treacă de 
partea Cartaginei. Imco stătea cu ceilalţi ofiţeri într-o parte, 
putând auzi tot ce se discuta. Cei doi tineri spuseră că, în ultima 
vreme, romanii îi trataseră pe compatrioţii lor nedrept şi dur. 
Încă de la bătălia de la Cannae, romanii ţineau în capitala lor un 
grup de tarentini. Astfel, aceştia se asigurau de fidelitatea lor, 
dar, în ultima lună, unii dintre ostatici evadaseră şi îşi croiseră 
drum către cetatea lor. Nu era clar dacă era vorba sau nu de 
trădare, dar Senatul - arătându-şi poate iritabilitatea şi 
frustrarea - îi acuzase că se dăduseră de partea duşmanilor. 
Senatorii ordonară ca ostaticii rămaşi să fie biciuiţi, iar apoi, 
aceştia fuseseră aruncaţi de pe Stânca Tarpeiană, găsindu-şi 
astfel moartea. Veştile legate de soarta concetăţenilor lor 
stârniseră mânia tarentinilor. Cetatea era încă o fortăreață, un 
punct de apărare împotriva cartaginezilor, şi era apărată de o 
garnizoană romană, dar cei doi tineri credeau că erau mulţi cei 
cărora le-ar plăcea ca situaţia să se schimbe radical. Voiau să 
obţină promisiunea bunăvoinţei cartagineze faţă de ei şi de 


poporul lor. Odată acordată, ei aveau să facă tot ce puteau 
pentru a deschide porţile cetăţii. 

Hannibal nu răspunse direct la propunerea lor. Le vorbi prin 
intermediul tălmaciului său, deşi Imco ştia că o făcea, în primul 
rând, pentru aceia dintre ofiţerii săi care vorbeau doar 
cartagineza. 

— Cum, mai exact, aţi reuşit să ieşiţi din oraş, având în vedere 
că este o fortăreață închisă, aşa cum spuneţi voi? întrebă el. 
Philemenus, cel mai scund dintre cei doi şi cel mai vorbăreţ, 
spuse: 

— E uşor. Gărzile romane ne cunosc bine. Ne lasă să ieşim ca să 
vânăm mistreți. Din când în când, le aducem câte... 

— Vreţi să spuneţi că voi intraţi şi ieşiţi des din cetate? 

— Bineînţeles. La orice oră. Uneori, partidele noastre de 
vânătoare... 

Hannibal întrerupse vorbele bărbatului ridicându-şi palma. Lăsă 
tăcerea să se aşeze preţ de câteva momente, în timp ce se 
gândea, după care spuse: 

— Prieteni, aţi dat dovadă de înţelepciune că aţi venit la mine. 
De ambiţie. Şi aţi plantat în mintea mea sămânţa unui plan... 

În următoarele două săptămâni, Philemenus deveni un vânător 
înfocat leşea din cetate aproape zilnic, întorcându-se de multe 
ori noaptea târziu, cărând căprioare şi uneori chiar porci 
sălbatici. Pe măsură ce romanii se obişnuiră cu drumurile sale şi 
cu primirea în dar de carne proaspătă, Hannibal stârni zvonul că 
ar suferi de febră, că nu se putea ridica din pat şi că medicii se 
temeau pentru viaţa lui. Apoi, trimise o armată de zece mii de 
soldaţi de infanterie aleşi pe sprânceană cu raţii pentru patru 
zile, cu ordinul de a mărşălui noaptea, iar ziua să se ascundă 
într-o viroagă aflată foarte aproape de oraş. În seara hotărâtă, 
Hannibal se alătură trupelor sale şi se apropie de una dintre 
porţile laterale. Înăuntru, Nicon îi omori pe gardienii care nu 
bănuiau nimic cu un pumnal, după care îl lăsă pe Hannibal să 


intre. Armata se revărsă în urma lui, încercând să se mişte cu 
cât mai puţin zgomot. 

Atât văzu Imco cu propriii ochi, dar, la poarta aflată în partea 
cealaltă a oraşului, Philemenus - urmat de o mie de libieni - jucă 
rolul pe care-l are cel mai mic dintre cei doi cleşti ai unui crab. 
Strigă către gardieni să-l lase să intre, şi repede, pentru că era 
încărcat cu un mistreţ enorm. Aceştia îl lăsară să intre prin 
portita postului de veghe, împreună cu trei soldaţi deghizați ca 
păstori care-l ajutau la căratul animalului. Gardienii se 
aplecaseră să vadă mai bine uriaşul animal, iar acesta fu ultimul 
lucru pe care-l făcură pe lumea aceasta. Curând, poarta 
principală fu deschisă, iar libienii 


intrară la pas. 

Abia atunci, când avea 12 000 de soldaţi în interiorul cetăţii, le 
ordonă Hannibal oamenilor săi să- şi scoată armele. Aceştia se 
răspândiră pe străzile oraşului  nestânjeniţi, atât de 
entuziasmați, încât se împiedicau de pietrele pavajului, abia 
reuşind să-şi stăpânească bucuria, sfătuindu-i în şoaptă pe 
orăşeni să se ascundă în casele lor. Lamele lor erau dezgolite, în 
lupta lor cu Roma. Cei doi conspiratori începură să strige în 
apropierea barăcilor romane, pentru a da alarma. Când soldaţii 
adormiţi începură să iasă, fură o pradă uşoară pentru 
cartaginezi. 

Privind situaţia în ansamblu, acest plan viclean salvă mai multe 
vieţi de ambele părţi decât ar fi făcut-o confruntarea directă. 
Singurii romani rămaşi în viaţă erau cei sechestraţi în fortăreață. 
Având în vedere poziţia acesteia, departe, către capul 
peninsulei, Hannibal hotărî rapid că reprezenta un obstacol prea 
mare pentru a-l asedia. În loc de asta, săpă un şanţ, înălţă un 
zid între fortăreață şi oraş şi îi lăsă pe soldaţi să mediteze 
asupra sorții lor. Ştia că puteau primi întăriri pe mare şi că flota 
tarentină era prinsă în golful interior. De fapt, supraviețuitorii 


romani ar fi putut primi ajutor din afară cu mult mai multă 
uşurinţă decât ei. Dar Hannibal depăşi şi acest inconvenient. 
Ridică pur şi simplu flota din golf, aşeză vasele pe care şi sănii, 
le împinse pe străzile cetăţii şi le făcu să plutească din nou pe 
mare. Locuitorii cetăţii nu mai văzuseră niciodată ceva atât de 
ciudat ca şirul de catarge care trecea pe aleile lor înguste. 
Astfel, Hannibal rezolvă în numai câteva zile o problemă pe care 
alţii ar fi considerat-o imposibil de rezolvat. 

În câteva săptămâni, Metapontum şi Thurii trecură de partea lor. 
Curând după aceea, toate celelalte cetăţi greceşti din sud făcură 
acelaşi lucru, cu excepţia Rhegiumului. Acest şir de alianţe puse 
la dispoziţia comandantului cartaginez mai multe porturi. Acum 
putea să ceară, prin canalele obişnuite, întăriri din partea 
Cartaginei. Lui Imco i se părea uimitor că munca de o noapte 
putea aduce astfel de rezultate. Comandantul nu-şi pierduse 
deloc geniul. Poate că nu făcea decât să-l călească pentru a-l 
transforma într-un material şi mai bun. 

Valurile imense se prăbuşeau pe coasta Atlanticului cu o forţă 
care depăşea cu mult tot ce putea fi văzut pe țărmurile 
adăpostite ale Mediteranei. De când ajunsese la gura de vărsare 
a Tagusului, cu o iarnă în urmă, Hasdrubal nu se săturase să 
privească întinderea clocotitoare a oceanului. Acesta îi vorbea 
prin fiecare şuvoi de picături, prin fiecare creastă mişcătoare de 
apă, neagră ca ardezia. În timpul furtunilor din iarnă auzise 
mormăituri grave despre care localnicii spuseseră că erau 
răgetele înăbugşite ale uriaşilor care se luptau sub valuri. Silenus 
- care îl însoţise, după ce aflase că nu va putea să se alăture lui 
Hannibal prea curând - spusese că auzise vorbindu-se despre 
astfel de zgomote şi credea că nu erau decât bolovanii care se 
măcinau şi se rostogoleau înainte şi înapoi pe fundul mării. 
Auzindu-l, localnicii izbucniră în râs, îl traseră de urechile sale 
lungi şi imitară mersul lui cu picioarele îndoite, ca şi cum, prin 
aceste gesturi, ar fi respins orice teorie rostită de el. La rândul 


său, Silenus îşi manifestă disprețul faţă de poveştile lor despre 
monştrii marini. Băştinaşii spuneau poveşti despre creaturi cu 
fălci atât de mari, încât puteau străpunge o cvineveremă la 
mijloc, cu o sută de braţe cu care să-i înşface pe cei din echipaj 
şi să-i tragă în adâncuri. 

Într-o seară - târziu, la beţie, când se aflau în jurul unui foc cu 
flacără mică, în sala plină de fum în care se adunau oamenii 
aceştia -, Silenus povesti despre un ţinut aflat la sud de 
Cartagina, dincolo de savana deluroasă şi interiorul arid al 
continentului. Dincolo de popoarele din Nubia, Etiopia şi Axum. 
Departe, departe către sud, trăiau nişte oameni cu pielea albă 
care se ardeau atât de tare de la căldura soarelui, încât nu se 
aventurau niciodată afară în timpul zilei. Aceştia trăiau în peşteri 
subterane legate de altele asemenea şi împrăştiate pe toată 
întinderea lumii cunoscute. Nu mâncau decât măduva albă a 
oaselor de oameni obişnuiţi. Mulţi dintre cei care ştiau de 
existenţa acestui popor se temeau ca nu cumva, într-o zi, 
aceştia să preia controlul lumii, ieşind din grote şi din gurile 


peşterilor pentru a porni un atac neaşteptat, de proporţii uriaşe. 
Povestea sa fu întâmpinată cu priviri tâmpe, întunecate, cu 
expresii împietrite de nelinişte. Mai multe prostituate îşi 
acoperiră capetele cu bucăţi triunghiulare de pânză, iar câţiva 
bărbaţi spuneau rugăciuni în şoaptă, turnau picături de vin pe 
pardoseală şi încercau să străpungă întunericul cu priviri 
cuprinse de o spaimă nouă. Abia mai târziu, după ce mai mulţi 
bărbaţi încercaţi confirmaseră părţi ale poveştii sale, iar unul 
chiar pretinsese că întâlnise o dată un astfel de african la Gades, 
într- o noapte, iar un altul întrebă ce zei ar trebui îmbunaţi 
pentru a ţine aceste creaturi departe de ei... abia atunci se îndoi 
Silenus, cuprins de hohote de râs. Totul nu era decât invenţia 
lui! le strigase. Fiecare cuvânt. Înţelegeau acum cât de uşor era 
să înşeli o minte slabă? îi întrebă, auziseră oare de oamenii 


albaştri care trăiau în hamace prinse între stele? Sau despre 
rasa de oameni care urinau prin degetul mare de la piciorul 
stâng? Sau despre tribul nefericit de oameni ale căror dosuri 
colorate şi bombate atrăgeau atenţiile amoroase ale babuinilor? 
Grecul nu-şi făcu prieteni în seara aceea. Dar adevărul era că 
Hasdrubal începuse să se simtă bine în compania acestor 
oameni ciudaţi. De asemenea, Silenus era o sursă permanentă 
de amuzament, care scotea cumva la iveală umorul din orice 
situaţie. După atâta vreme, pentru prima dată, viaţa avea o 
nuanţă de bucurie. În fiecare zi, dorul de Bayala îl chinuia, dar 
până şi acesta era dulce. Ştia că ea îl aştepta şi că, nu peste 
mult timp, avea să fie din nou a lui. Sămânţa lui prinsese rod în 
ea toamna trecută. Aducând zilnic jertfe lui Astarte, se ruga să 
primească un băieţel, un văr care să crească alături de Ciocanul 
Mic în zilele de după război. Hanno şi Mago cutreierau provincia, 
cuprinşi şi acum de entuziasmul victoriei, dând lecţii greu de 
uitat ibericilor. Erau departe unii de alţii, desigur, dar sfârşitul 
părea mai aproape ca niciodată. 

Având în vedere toate acestea, primele veşti care-i ajunseră la 
urechi în legătură cu Publius Scipio îi tăiară respiraţia şi îl lăsară 
ca pe un burduf dezumflat. În câteva vorbe, mesagerul 
transformă în realitate toate presiunile, poverile şi neliniştile pe 
care le înlăturase atât de curând sosirea fraţilor săi. Cartagena 
era răpită! Inima tuturor operaţiunilor lor fusese smulsă! Casa 
lui, palatul cumnatului său, visul tatălui său, capitala pe care i-o 
încredinţase Hannibal, bogăţia poporului său, sute de negustori, 
prizonieri, aristocrați; toate acestea îi fuseseră răpite într-o 
singură zi. Pădurea Târfei incendiată, străzile pătate de sângele 
celor care odată strigau numele lui cuprinşi de adulare. Era 
uluitor. 

Mulţumi zeilor - atât alor săi, cât şi ai poporului soţiei sale - că 
Bayala se aflase în fortăreaţa oretanilor, la tatăl ei, la nunta 
surorii sale atunci când fusese cucerită Cartagena. Acest lucru, 


cel puţin, era o binecuvântare. Ideea că ea putea să fi fost 
capturată, pângărită şi posedată de soldaţii romani îi apăsa pe 
creier şi pe tâmple, îi făcea inima să bată mai tare şi să simtă 
furnicături în degete. Deşi ştia că nu se întâmplase, această 
posibilitate îl umplea de o frică mai mare decât simţise 
vreodată. Prezenta războiul într-o lumină nouă, îl făcea să pară 
respingător în privinţe pe care nu şi le imaginase până acum. Îşi 
dădea seama că un soţ luptă altfel decât un burlac. Şi poate, îşi 
zicea el, un tată luptă şi el altfel. Nu se aşteptase la o astfel de 
descoperire, dar aceste perspective noi îl umpleau de o 
smerenie extremă. Înţelegea ceva din ce se afla în spatele 
chipurilor bărbaţilor ale căror vieţi le distrugea, ale căror soţii şi 
copii erau trimişi în prizonierat şi sclavie din ordinul său. Pe 
parcursul primelor câteva zile ale întristării sale, toate acestea 
erau aproape de nesuportat. 

Dar, ca aţâţi alţi conducători, Hasdrubal era binecuvântat cu un 
ajutor care devenea mai puternic atunci când avea cea mai 
mare nevoie de el. Noba nu rosti niciun cuvânt despre durerea 
generalului său. Nu pomeni numele Bayalei decât atunci când 
trebuia să scrie mesajele lui Hasdrubal către ea. Vorbi numai 
despre dificultăţile strategice implicate de pierderea Cartagenei. 
De asemenea, luă asupra sa sarcina de a-l informa despre 
faptele noului proconsul roman. Nu numai că planul lui 


Publius Scipio de cucerire a cetăţii fusese o lovitură de maestru, 
dar, când fu vorba de a se ocupa de prizonieri, acesta dădu 
dovadă de o isteţime de cu totul alt gen. Cartaginezii, libienii şi 
numidienii pe care-i transformase în sclavi fură vânduți rapid 
mai departe, pentru a scoate profit. Dar ibericii fură eliberaţi 
aproape cu toţii. Protejă ostaticii cu funcţii diplomatice: copiii şi 
soțiile căpeteniilor iberice. Îi rugă să se întoarcă în sânul 
popoarelor lor fără vreun resentiment faţă de Roma în 
săptămânile de după victoria sa, proconsulul încheie alianţe cu 


Edeco, Indibilis şi Mandonius, trei dintre cele mai puternice 
căpetenii din peninsulă. O dată în plus, triburile din Iberia se 
transformaseră în bile aruncate în aer. Hasdrubal nu avea cum 
să le prindă pe toate, nu ştia către care să se întindă şi pe care 
să le lase să cadă. Cu vocea calmă a lui Noba şoptindu-i la 
ureche, Hasdrubal îşi adună rapid armata şi porni către centrul 
peninsulei. Trebuiau să oblojească rana şi să împiedice fără 
întârziere trecerea aliaţilor de partea Romei. Trimiseră călăreţi 
înaintea trupelor, cu ordine pentru mai multe triburi să se adune 
pe teritoriul oretanilor. De asemenea, acest lucru însemna că 
Hasdrubal urma s-o vadă din nou pe Bayala. 

Armata se mişca rapid, fără vreun incident cu vreun grup de 
localnici ostili, deşi nu fără o oarecare dezorientare. În cea de-a 
treia zi, dădură peste un oraş despre care nu auziseră până 
atunci. Acesta era o aglomerare de colibe de piatră aşezate într- 
o vale largă, colibe care, de la distanţă, păreau locuite. Unii 
soldaţi pretindeau chiar că vedeau dâre de fum înălțându-se de 
la focurile folosite pentru gătit. Dar, pe când armata lui 
Hasdrubal mărşăluia pe lângă această aşezare, soldaţii văzură 
acoperişurile zdrenţuite ale acestor construcţii, pereţii prăbuşiţi, 
interioarele cufundate în tăcere, vetrele nefolosite de atâta 
vreme, încât cicatricele de cărbune fuseseră de mult curățate 
de ploi. În această aşezare nu se vedeau nicio persoană, niciun 
animal sau bucăţi de hrană proaspătă, niciun alt semn de viaţă, 
cu excepţia celor lăsate în urmă de locuitorii de altădată. Era un 
loc straniu, iar războinicii fură cuprinşi de uşurare văzându-l 
lăsat mult în urma lor. De acolo înainte, Hasdrubal începu să 
vadă mesaje scrise peste tot: în petele neregulate şi ruginii 
picurând de pe pereţii stâncilor, în forma unui bolovan imens de 
mărimea unei fortărețe crăpat în patru părţi egale, ca şi cum ar 
fi fost aruncat pe pământ de vreun gigant, în forma ciudată a 
norilor apăruţi deasupra lor într-o seară, un model care imita 
perfect solzii unui peşte şi acoperea cerul dintr-o zare într-alta. 


Dar acestea nu erau semne pe care să le poată interpreta, ci 
doar mistere din ce în ce mai mari, care-l umpleau de o spaimă 
crescândă. 

În timp ce se apropia de pământurile oretanilor, fu abordat de 
un mesager care pretindea că primise instrucţiuni de la Bayala. 
Hasdrubal nu trebuia să intre pe teritoriul oretanilor. Trebuia să 
se întâlnească în Baecula cu soţia sa, către sud-est. Hasdrubal 
schimbă o privire cu Noba. Etiopianul îşi supse obrajii şi spuse 
că el nu vedea cu ochi buni această mişcare. Îi ceru mesagerului 
să-i dea mai multe explicaţii. Şi unde era Andobales? Ei aveau 
de rezolvat treburi de bărbaţi! Această armată nu se întorcea 
după toanele unei femei, fie ea şi Bayala. Nu-i aşteptau celelalte 
triburi? 

Mesagerul spuse că totul va fi explicat la Baecula. Puteau 
ajunge acolo în numai trei zile de marş. Noba încă avea întrebări 
şi le adresă, una după cealaltă, cu atâta intensitate încât, până 
la urmă, mesagerul îşi mută privirea de la el şi i se adresă 
simplu lui Hasdrubal: 

— Bavyala vă cheamă, comandante, spuse el. Ştiţi că Baecula vă 
este loială şi că aşa a fost încă de pe vremea tatălui domniei 
tale. Bayala se află acolo şi vă imploră să vă grăbiţi. Veţi 
înţelege restul când o s-o vedeţi. 

Dar, la porţile Baeculei, mesagerul se apropie din nou de 
Hasdrubal, îl opri şi spuse că mai avea de transmis un ultim 
mesaj. 

— Este menit numai pentru urechile domniei tale, spuse el. 
Odată ce Hasdrubal îi trimisese pe ceilalţi înainte şi îşi pusese 
gărzile să se dea înapoi cu câţiva paşi, mesagerul spuse: 
Andobales vă 


transmite că nu mai sunteţi fiul lui. 


Preţ de o secundă, Hasdrubal îl fixă cu privirea, fără să înţeleagă 
nimic. Apoi se uită urât. După care rânji, apoi se uită din nou 
urât. 

— Cum? Cum? Nu m-am însurat cu fiica lui? Nu-mi poartă copilul 
în pântec? Nu s-a dat de partea lui Scipio, nu-i aşa? Andobales 
nu e chiar atât de nesăbuit! Întoarce-te şi spune-i să nu se 
transforme într-un pion al jocurilor Romei. Eu sunt ruda lui, 
acum şi pentru totdeauna. Suntem uniţi prin căsătorie, prin 
sânge. 

Mesagerul ascultă toate aceste cuvinte, dar rămase tăcut. Ca 
toţi membrii tribului oretanilor, purta o fâşie de piele peste 
frunte, de care prindea diferite pene de păsări. Cuprins dintr- 
odată de exasperare, Hasdrubal îi smulse fâşia de piele de pe 
cap. Mesagerul nu reacţionă în niciun fel la această insultă. 
Când Hasdrubal termină de vorbit, bărbatul spuse: 

— Gândiţi-vă la această veste şi o veţi înţelege! Dar - să nu vă 
îndoiţi - nu mai sunteţi fiul lui 

Andobales. 

Fără să i se spună să plece, bărbatul încălecă şi porni în galop 
de-a lungul armatei care mărşăluia. Hasdrubal îl privi câteva 
momente, buimăcit şi plin de nelinişte. 

Acest sentiment deveni tot mai acut pe când intră în oraş. Un 
grup de zece oretani călare trecu în grabă pe lângă el fără să-i 
arunce măcar o privire. lar în interiorul palatului rezervat familiei 
Barca, nu găsi primirea caldă cu care era obişnuit, ci o 
adunătură de servitori şi funcţionari oficiali cuprinsă de zarvă şi 
confuzie. Îl auzi pe Noba strigând. Gărzile din Legiunea Sacră 
trecură pe lângă el într-un tropot de armură, cu săbii scoase din 
teacă şi pelerine negre. Silenus, care intrase mai devreme 
pentru a o chema pe Bayala, îl întâmpină cu braţele larg 
desfăcute, îl prinse în braţe pe comandant şi repetă de mai 
multe ori un lucru, deşi Hasdrubal nu-l asculta. Îl împinse cât 
colo pe grec. După câteva secunde, trebui să-şi croiască drum 


cu coatele printre soldaţii săi, care, dintr-un motiv necunoscut, îi 
blocau calea către apartamentul Bayalei. 

O mulţime de servitoare se ridicară brusc din aglomeraţia creată 
în jurul patului din mijloc şi se risipiră. Bayala zăcea pe pat, cu 
braţele desfăcute de-o parte şi de alta a corpului, cu veşmintele 
ridicate, astfel încât i se zărea o coapsă. Preţ de o secundă, 
rămase uluit - de ce ar sta într-o astfel de poziţie într-o cameră 
plină de oameni? Gândul nici nu apucă să se formeze până la 
capăt, că fu dintr- odată redus la tăcere. Se apropie, strigând-o 
pe nume, chiar dacă ştia deja că ea nu-i putea răspunde. Din 
nou fu conştient de prezenţa grecului lângă el, că acesta încerca 
să-l tragă deoparte. L-ar fi îndepărtat cu o singură lovitură pe 
omuleţul acesta cu picioarele îndoite. Dar o singură privire 
aruncată asupra crestăturii de pe gâtul Bayalei făcu să-i dispară 
toată furia. Se prăbuşi şi se târî pe pardoseală, agăţându-se cu 
unghiile pentru a ajunge la patul scăldat în sânge. Încă era 
caldă. Încă era caldă! ţipă, de parcă această constatare era 
cheia întregii situaţii. Apoi se simţi cuprins, întâi de braţele lui 
Silenus, apoi ale lui Noba. Îşi dădea seama că amândoi vorbeau 
cu el. Oare nu pricepea că ea încă era caldă? 

Hasdrubal îşi jeli soţia cu o intensitate dincolo de înţelesul 
simplu al acestor cuvinte. Îşi lovi pieptul şi ochii cu pumnii şi urlă 
blesteme către cerul întunecat al nopţii. Îşi dorea s-o fi ascultat 
şi să nu fi avut vreodată încredere în tatăl ei. Îşi dorea să-i fi 
tăiat capul lui Andobales când avusese ocazia. Îşi dorea să n-o fi 
întâlnit niciodată, să nu fi avut amintiri despre ea, să nu fi fost 
blestemat să- şi amintească o mie de plăceri diferite care, acum, 
se transformaseră şi îi apăreau ca nişte torturi. 

Primul său impuls fu să se năpustească asupra oretanilor. Deşi 
mesagerul care îl condusese la Baecula scăpase, Legiunea Sacră 
reuşise să-i prindă pe asasinii care voiau să fugă. Numai trei 
dintre cei zece supravieţuiră şi fură luaţi prizonieri. Unul dintre 
aceştia se dovedise rezistent la tortură, dar ceilalţi doi vorbiseră 


înainte de a-şi da duhul. Juraseră că Bayala fusese asasinată din 
ordinul tatălui 


ei. Fusese nevoie de o declaraţie ireversibilă: Andobales tăia 
toate legăturile cu Cartagina. Acum era aliatul tânărului 
conducător roman. Hasdrubal îşi ura fostul socru cu o ferocitate 
care-i întuneca mintea. | se părea că-l urâse mereu pe 
Andobales, dar abia acum înţelegea cât de profund. Acesta 
făcea degeaba umbră pământului. Era un parazit. Era un 
criminal. Ucisese viitorul, ucisese frumuseţea şi ucisese un copil 
care nu fusese văzut de ochii nici unui om. Tăiase un gât 
aproape perfect. Spintecase carnea care nu ar fi trebuit să 
cunoască nicicând durerea. Ordonase cu răceală ca sângele ei 
să fie lăsat să se scurgă din trup. Uimirea pe care trebuia s-o fi 
simţit ea... Frica din acele ultime momente... Andobales merita 
cea mai cumplită moarte cu putinţă, iar Hasdrubal tânjea să i-o 
aducă. 

Cu toate acestea, Noba reuşi să-l convingă că romanii erau prea 
aproape ca el să încerce un atac asupra ibericilor. Consiliul pe 
care-l convocase nu putea să aibă loc. Se părea că toţi erau 
nerăbdători să se împrietenească iute cu acest Publius. Să atace 
acum, orbit de sentimentele care-l încercau, ar fi fost, mai mult 
ca sigur, un pas greşit; probabil că era exact ce spera 
Andobales. Aşa că nu putea să le acorde această satisfacţie. Cei 
doi se certară îndelung în această privinţă. Uneori, se ajunse 
chiar la lovituri, fiecare din ei ajungând să se sprijine de celălalt 
şi să-şi pună toate frustrările în loviturile trimise către trunchiul 
celuilalt, izbituri care i-ar fi făcut pe alţii mai slabi să se 
încovoaie de durere. 

Într-un final, mutară armata pe un platou întins din apropierea 
Baeculei, un podiş înalt, cocoţat în vârful a două trepte terasate 
care se ridicau deasupra câmpiilor din jur. Hasdrubal privi cum 
armata lui Publius se apropia şi se aranja în poziţie de luptă, 


oferindu-le ocazia unei confruntări. Cartaginezul se ţinu tare, 
abţinându-se să se avânte în întâmpinarea lor. Poate că, 
aproape fără să-şi dea seama, îşi aştepta fraţii, sperând că se 
vor năpusti împreună asupra oştii romane. Dar nu trimise niciun 
mesager pentru a grăbi cursul evenimentelor. Lumea din jurul 
său şi amenințările sale păleau în comparaţie cu furtuna din 
sufletul lui. Tocmai de aceea nu dădu importanţă trupelor care 
se luptau pe terasele mai joase. Soldaţii săi abia dacă dăduseră 
piept cu soldaţii care urcau, când, din dreapta, apăru o altă 
forţă. Hasdrubal simţi pericolul, dar nu-l înţelese suficient de 
repede. 

Cel care-l trezi din stupoare fu Noba. Acesta porni de pe a doua 
terasă şi, fără să rostească vreun cuvânt, îl plesni pe Hasdrubal 
cu palma peste obraz şi tâmplă. Era un bărbat puternic, iar 
lovitura aproape că-l dobori pe general. Silenus, care stătuse 
până atunci lângă el, trebui să-l prindă pe comandant de braţ 
pentru a-l împiedica să-şi scoată sabia din teacă. 

— Aţi înnebunit cu toţii? şuieră Hasdrubal, smulgându-se din 
strânsoarea grecului. De ce mă loveşti? 

— S-ar putea să fiu nebun, spuse Noba, dar te plesnesc ca peo 
femeie, pentru că aşa te porţi. Jeleşte-ţi iubita altă dată! În 
curând, o să găseşti alt trup aţâţător, dar acum suntem pe 
punctul de a fi zdrobiţi. Trezeşte-te şi fă ceva! 

— Te-aş putea ucide pentru că-mi vorbeşti astfel. 

— Ai putea, spuse Silenus, dar fă-o mai târziu! Cred că Noba dă 
dovadă de o înţelepciune dură. 

— Bayala a însemnat mai mult pentru mine decât... 

Noba se apropie suficient de mult, încât ameninţarea sa se izbi 
ca un talaz de faţa lui Hasdrubal. 

— Ştiu. Vorbeşte-mi despre ea mâine! Şi din nou săptămâna 
viitoare. Apoi în mulţii ani ce au să vină. Dar, acum, ordonă 
retragerea! 


lar Hasdrubal făcu tocmai acest lucru. Aceşti doi bărbaţi îl 
slujeau cu mare înţelepciune. Sub conducerea lui Noba, cea mai 
mare parte a armatei fugi. Elefanții se năpustiră de cealaltă 
parte a platoului, unduindu-şi corpurile pentru a evita copacii 
care le ieşeau în cale. Convoiul de bagaje - care, animale de 
povară încărcate cu baloturi şi sănii - cobori cu greu panta până 
la porţiunea relativ 


netedă. Armata porni într-o retragere semicontrolată, ariergarda 
fiind nevoită să se lupte pentru fiecare pas făcut. Ajunseseră 
periculos de aproape de lipsa oricărei organizări, dar din nou 
Noba acţionă rapid. Strigă ordine pe care nimeni nu se gândi să 
le pună la îndoială. Le comandă celor care se ocupau cu 
organizarea taberei să renunţe la care şi la sănii. Acestea se 
dovediră suficient de tentante încât să-i încetinească pe romani, 
soldaţii nefiind dispuşi să lase pe seama altora prada menită să 
ajungă în mâinile lor. 

Până la lăsarea serii, Publius se oprise. Hasdrubal îşi zorea 
trupele mai departe, pentru a se îndepărta cât mai mult în 
lumina palidă a lunii aflate în ultimul pătrar. Nu prea înţelegea 
ce se întâmplase, nici de ce pierduse atât de repede poziţia 
avantajoasă, nici ce însemna să fugă cu toată viteza în noapte. 
Dar, pe măsură ce acţiunea şi pericolul îl făcură să-şi vină în fire, 
ajunse la o concluzie: se săturase de Iberia. De câte ori îi 
trădaseră ibericii poporul? De câte ori se întâmplase ca oamenii 
aceştia să-i ucidă pe cei pe care el îi iubea? Soţia, cumnatul, 
tatăl... Şi atâţia alţii. Blestemă acest pământ şi scuipă pe el. Nu 
mai suporta să-şi aţintească privirile asupra lui, nici să-l simtă 
sub tălpi, nici să-i mai inspire duhoarea în plămâni. A doua zi 
dimineaţă, trimise mesageri către fraţii săi, implorându-le 
iertarea, cerându-le binecuvântarea. Şi mai trimise unul care, 
spera el, va ajunge într-un final chiar în Cartagina. Se hotărâse; 
acum, tot ce puteau ei face era să afle ce îşi dorea. 


Hasdrubal Barca pornea în marş către Roma. 


În ziua hotărâtă, vasul plecă dintr-un port mic, aflat la nord de 
Salapia, imediat după răsăritul soarelui, având în vedere că 
semnele fuseseră favorabile, iar vântul bătea dinspre nord-est. 
Aveau să navigheze toată dimineaţa şi să se oprească la 
pintenul îndepărtat de pământ care arăta către Grecia. Acolo 
aveau să se odihnească, iar în zorii următori, dacă vremea era 
prielnică, aveau să traverseze Marea Adriatică într-o singură zi. 
Ţinând cont de distanţele pe care le parcursese până acum 
Aradna, aceasta nu era o călătorie foarte lungă. Şi putea să fie 
şi ultima, pentru că avea s-o poarte - împreună cu mica ei avere 
- către teritoriul ei natal, aşa cum îşi dorise de atâta vreme. Cu 
toate acestea, ea nu se afla la bordul vasului. 

Stătea pe mal şi privea mica ambarcaţiune care se avânta 
printre valuri, ridicându-se şi coborând. Odată ce trecu de 
valurile care se spărgeau spre țărm şi ajunse în larg, unde 
valurile se umflau şi coborau precum respiraţia unui piept 
imens, vâslele fură ridicate şi, preţ de o secundă, se agitară în 
aer ca nişte aripi fără pene. Căpitanul se mişca de colo-colo pe 
punte, silueta lui fiind aurită de strălucirea soarelui nou-născut. 
Frânturi din cuvintele lui erau purtate de vânt până la ea, de 
unde erau smulse de curentul de aer. Vâslaşii aşezaseră vâăslele 
de-a lungul punţii şi fu desfăşurată o singură velă pătrată, care 
fu imediat umflată de vânt. De atunci încolo, înaintarea vasului 
se produse în ritm constant, iar soarta pasagerilor săi nu mai era 
legată de a sa. 

Aradna îşi cufundă palmele în nisip şi strânse granulele dure 
între degete. Îşi strânsese părul care-i stătea pe faţă şi îl legase 
cu o fâşie de piele. Deoarece nu suporta ceea ce vedeau 
bărbaţii şi femeile când se uitau la ea, rar se întâmpla să-şi lase 
faţa să fie privită de ceilalţi. Nu se gândise niciodată la 


frumuseţe altfel decât ca la un ghinion, dar în momentul acela 
nu era nimeni în jur s-o vadă şi simţea nevoia ca aerul să-i 
mângâie faţa. Ochii ei aveau blestemata strălucire a unui 
albastru uimitor, afurisitele ei buze pline aveau colţurile un pic 
lăsate, strânse într-o îmbufnare. Curbura nasului era marcată de 
porţiuni mici de piele uscată, dar acestea nu făceau decât să 
confirme că faţa ei aparţinea unei pământene, făcută din 
aceeaşi materie precum celelalte. 

În spatele ei, atingându-i şoldurile de o parte şi de alta, se aflau 
toate lucrurile pe care le avea pe lumea aceasta. Într-un sac 
erau monedele pe care le obținuse în schimbul prăzii de război 
pe care o 


strânsese. Într-un altul, se aflau lucrurile simple, necesare 
traiului zilnic: mâncare şi cuțite, ierburi, aşternuturi, bucăţi de 
țesături şi ace. Cel de-al treilea nu fusese al ei până acum 
câteva zile, dar îi fusese lăsat moştenire. La mică distanţă de 
ea, se afla un crab mort, pe care Aradna nu-l zărise când 
alesese acest loc. Corpul lui era mai mult lung decât lat, cu doi 
cleşti enormi pe care lipsa de demnitate a morţii îi răstignise de- 
o parte şi de alta a trunchiului. Aradna încerca să nu-şi 
aţintească privirea asupra crustaceului şi să nu se gândească la 
el ca la o prevestire legată de hotărârea pe care o luase în orele 
târzii ale nopţii trecute. 

Nu fusese deloc uşor. Nu se întâmplase aşa cum îşi dorise. La 
urma urmelor, s-ar fi bucurat dacă ar fi avut certitudinea că îi 
era necesar să urce la bordul acelui vas. Atneh aproape că 
reuşise să-i insufle această idee. Când căutase pretexte pentru 
refuzul ei de a pleca, bătrâna i le doborâse cu precizia unui 
arcaş care ţinteşte spre porumbeii de pe cer. 

— Ce teamă de mare? întrebase ea. Din câte îmi dau eu seama, 
ţie nu ţi-e frică de nimic. Un pic de apă sub picioarele tale. Ce e 
asta în comparaţie cu încercările la care te-a supus viaţa până 


acum? Dacă zeii ţi-ar fi dorit moartea, te-ar fi luat deja la ei până 
acum. 

Când Aradna nu se înţelegea deloc cu negustorii care îi 
traduceau în monede diferitele obiecte găsite, Atneh o lovise 
peste ceafă şi trasă nişte termeni rezonabili în locul ei. Când se 
plânsese că niciunul dintre vasele pe care le văzuse nu părea 
potrivit pentru navigat, bătrâna găsi unul care era. lar când 
sugerase o ultimă misiune de jefuire a morţilor, bătrâna 
refuzase cu o mişcare din cap, considerând că era o nebunie. 

— La Casilinum? întrebase Atneh. Nici să nu te gândeşti! Ce 
înseamnă încă un oraş? Deja ai suficient. Nu vreau să te văd 
purtându-te prosteşte. Eu înţeleg prea bine despre ce e vorba şi 
nu are nicio legătură cu vreo câteva monede. Ştii, nu-i aşa, că 
zeii se joacă uneori cu noi, ca şi cum am fi nişte jucării? 
Gândeşte-te bine la acest lucru! Imaginează-ţi cum ar fi dacă ai 
avea inima legată cu o sfoară. Dacă simţi cum sfoara aceea te 
trage într-o direcţie sau în alta, atunci cunoaşte-o drept ceea ce 
este - capriciul celor nesăbuiţi. Nu-ţi poate aduce nimic bun. Nu 
uita cuvintele mele! Oricum, eu sunt bătrână. Nu ar trebui să mă 
laşi să călătoresc singură. 

Aşa că Aradna îşi însuşise siguranţa lui Atneh şi îşi aţintise 
privirile asupra mării, gândindu-se la ce avea să facă mai 
departe. Dar, exact când crezuse că avea cât se poate de clar în 
minte drumul pe care trebuia să-l urmeze... exact când îşi 
ridicase piciorul pentru a păşi pe punte, rugându-se să fie cel 
norocos şi s-o conducă spre fericirea pe care o căuta şi spre 
viitorul pe care Atneh o asigurase că le aştepta pe amândouă... 
exact în momentul acela, bătrâna se îmbolnăvise. Nu putea 
numi boala care o doborâse, dar spunea că o simţise mâncând-o 
pe dinăuntru. Era o durere care se isca din ambii sâni, se risipea 
în tot pieptul şi-şi întrepătrundea junghiurile în golul dintre 
coaste. Îi venea greu să respire şi, în câteva zile, abia dacă mai 
putea să-şi tragă răsuflarea, cu inspiraţii scurte şi puţin 


profunde. Până la sfârşitul ciclului lunii, fusese cuprinsă de o 
tuse chinuitoare. Aceasta se manifesta regulat, odată cu 
respiraţia, în şocuri dureroase şi repetându-se constant. 

Într-o noapte, târziu, Atneh o trezise pe Aradna trăgând-o de 
încheietură. Voia ca Aradna să-i promită că, după moartea ei, nu 
avea să devină o femeie nesăbuită, ci o să-şi aducă mereu 
aminte de cuvintele ei. Aradna încercase să-i spună că nu era pe 
moarte, dar bătrâna o contrazise cu o privire pe care Aradna o 
simţi străpungând întunericul. Îi ceruse Aradnei să-i descrie încă 
o dată viaţa liniştită pe care urma s-o ducă. Ceva vreme, 
bătrâna o ascultase, foindu-se, scuturată de accesele ei de tuse. 
Aradna crezuse că vorbele ei avea s-o liniştească oarecum, dar 
apoi, pe neaşteptate, Atneh spuse: 

— Nu mai văd nimic! 

— Asta pentru că e întuneric, mătuşă. E noapte. 


Bătrâna tăcu preţ de câteva clipe, după care spuse: 

— Asta crezi tu. 

În dimineaţa următoare, Aradna şi restul grupului o îngropaseră 
pe bătrână suficient de adânc în dunele nisipoase, pentru ca 
animalele să nu-i deranjeze odihna de veci. Cumpăraseră şi 
sacrificaseră o capră în cinstea lui Zeus, omorâseră găini care 
să-şi ia zborul către Artemis şi turnaseră vin pentru a-i uşura 
intrarea în lumea cealaltă. Ceilalţi presupuneau că Aradna fie va 
rămâne alături de ei, fie va continua călătoria pe care o plănuise 
cu bătrâna, dar Aradna ajunse să nu mai fie sigură că va alege 
vreuna din aceste variante. Visase îndelung la soldatul de la 
Cannae, dar, în lumina zilei, alungase imaginea lui către ceţurile 
subconştientului. Acum, acest lucru devenea din ce în ce mai 
greu de făcut. 

Uneori, se trezea cu senzaţia că el o vizitase peste noapte. Avea 
impresia că-şi putea aminti mirosul lui, deşi un asemenea lucru 
părea puţin probabil. Fusese acoperit de murdărie, sânge şi 


resturi, degajând o duhoare de nesuportat. Cum ar fi putut ea să 
simtă parfumul bărbatului acela? Dar apoi se trezise din alt vis, 
cu amintirea că îi spălase pielea cu o bucată de pânză, 
îngenunchease lângă el şi se aplecase, atingându-i carnea cu 
nasul, inspirând aroma pielii lui. Nu era sigură dacă acest lucru 
fusese numai în vis sau se întâmplase aievea. În gândurile ei, se 
regăsea o intimitate cu fiinţa lui care o făcea să roşească. Nu 
era nicio logică în faptul că ea - care evitase întotdeauna 
bărbaţii ca fiind o pacoste, care zdrobise odată un penis în 
erecţie între două pietre şi care se apărase adesea cu cuțite şi 
dinţi rânjiţi de avansuri - tânjea atât de mult după bărbatul 
acesta. Voia să stea lângă el, poate chiar să-l atingă, să-i audă 
vocea şi să vorbească încet, astfel încât să se poată înţelege 
unul pe celălalt. Avea multe întrebări pentru el. De ce li se 
întretăiaseră căile de trei ori în mijlocul haosului care era 
războiul acesta? Aşa ceva nu era o simplă întâmplare. Poate că 
zeii doreau ca ei să fie împreună. Nu se oprise nici măcar pentru 
a-l asculta. Poate că-i aducea un mesaj... Aceste idei îi tăiau 
respiraţia, la gândul a ceea ce putea să fie. Poate că bărbatul 
acela avea un rol inimaginabil în viaţa ei şi poate că îi sfidase pe 
zei când îi întorsese spatele. 

Aradna stătea în continuare pe plajă, privind marea, care acum 
era lipsită de imaginea prezenţei umane, când atenţia îi fu 
atrasă de ceva. La mijlocul distanţei până la orizont, se vedea o 
formă care străpungea întinderea apei, un obiect solid la fel de 
întunecat ca bazaltul ce se lupta cu valurile, îndreptându-se 
către sud. Dispăru, după care apăru din nou, un pic mai departe. 
Peste o clipă, apăru încă o dată, dar şi mai departe, după care 
înotătoarele creaturilor marine ieşiră la suprafaţă într-o sută de 
puncte diferite. Degetele de la picioarele Aradnei se încleştară 
în nisip. Nu-i plăcea imaginea aceasta. O văzu ca pe o prevestire 
nefastă, dar, ca întotdeauna când era vorba despre asemenea 
lucruri, nu ştia cum să o interpreteze. Unul dintre bărbaţii din 


tabără era priceput la astfel de lucruri, dar ea nu putea suporta 
privirea lui fixă şi felul în care o atingea, ca şi cum era un orb 
care avea nevoie să atingă pentru a vedea, chiar dacă toată 
lumea ştia că avea nişte ochi la fel de ageri ca ai unui copil. În 
loc să mai încerce să interpreteze acest semn, închise ochii şi se 
strădui să creadă că animalele acelea aflate în trecere erau 
importante pentru viaţa altcuiva, nu a ei. 

Găsi locul în mijlocul nopţii. Abia dacă putea zări ceva în lumina 
slabă a lunii aflate în ultimul pătrar. La început, săpă cu un băț 
ascuţit, pentru a afâna un pic pământul. Se lăsă în genunchi şi 
săpă cu mâinile, din ce în ce mai adânc. Într-un final, ajunse pe 
burtă, cu marginea gropii apăsându-i pe abdomen, cu genunchii 
bine fixaţi pe pământ, cu fundul înălţat spre cer, scoțând 
pietricele şi pământ cu o scoică plată, smulgând rădăcini şi 
luptându-se cu resturile care cădeau în mod repetat înapoi în 
groapă. 

Când se opri, n-o făcu pentru că era mulţumită de cât de adâncă 
era, ci pentru că renunţă să sape mai adânc de atât. Oricum, 
ajunsese la adâncimea maximă permisă de lungimea braţelor 
sale. Aşeză diferitele pachete în groapă, asigurându-se că 
pânzele în care erau învelite erau bine fixate. Acoperi 


repede gaura cu pământ, după care petrecu ceva vreme 
mutând pietre, trăgând de crengile căzute şi aranjând acele de 
pin pentru a ascunde ceea ce făcuse. 

Nu termină până la prima geană de lumină. Aruncă o privire în 
jurul ei, suficient cât să se asigure că era singură şi să 
înregistreze mintal punctele de reper, după care plecă fără să 
arunce vreo privire în urmă. Nu-şi mai trăgea măgarul după ea 
cu o sfoară. În felul ei tăcut, se întoarse către animal şi îi oferi 
posibilitatea unei vieţi fără ea. Dar acesta o urmă. 

În curând, ajunse pe culmea dealurilor din apropiere şi văzu 
pământul ridicându-se în întâmpinarea ei, întreaga lui întindere: 


terenurile cultivate din câmpia de mai jos, crestele zimţate care 
se înălţau în depărtare, ca înotătoarele animalelor marine pe 
care le văzuse, dar prinse în piatră. Îşi aminti cuvintele bătrânei. 
Se gândea la ele cu fiecare pas pe care-l făcea, şi, în mintea ei, 
îşi exprima tot respectul pentru regretata ei prietenă. Atneh era 
înţeleaptă, dar nicio persoană nu putea aduna toată 
înţelepciunea lumii. Aradna îşi urma mirosul. Nu conta că 
raţiunea o contrazicea; avea impresia că simţea mirosul 
soldatului acela din depărtare şi nu avea de ales: trebuia să-l 
găsească şi să ducă această poveste la capăt. 


Unde dispăruse copilăria? se întreba Mago într-o după-amiază 
înăbuşitoare, la câteva săptămâni după învingerea suferită de 
Hasdrubal la Baecula. Se plimba singur pe o creastă lină. Gărzile 
îl urmăreau de la distanţă, dar le ordonase să nu se arate. Avea 
nevoie de câteva momente de singurătate. Tânjea după o pauză 
cât de mică de la necontenitele manevre de război. Întrebarea 
despre copilărie i se ivise în minte perfect formată atunci când 
privise în sus, către pinii imenşi care- | înconjurau. Crengile nu 
porneau decât de la o distanţă considerabilă de sol, dar erau 
atât de drepţi şi de puternici încât se împleteau cu ale altor 
copaci, ca şi cum ar fi fost bărbaţi care stăteau cu braţele 
petrecute pe după umerii celor din jur. Dacă ar fi văzut aşa ceva 
când era copil, ar fi strigat să i se aducă o funie. S-ar fi căţărat 
până la crengile acelea, împingând la o parte acele, mânjindu-şi 
mâinile cu răşină. Ar fi căutat cel mai înalt loc unde să urce, s-ar 
fi uitat în jur, după animalele care sălăşluiau în zonă, şi ar fi 
contemplat lumea de sus, imaginându-se bufniţă, şoim sau 
vultur. 

Ce ciudat era să-şi dea seama că existase o vreme când îşi 
dorise agitaţie în locul studiului, zgomot şi luptă în loc de 
conversații liniştite cu profesorii săi, certurile cu colegii săi în 


locul îmbrăţişărilor mamei şi ale surorilor sale. Odată, petrecuse 
o zi întreagă ascultând epopeile în greceşte, pierdut în 
aventurile bărbaţilor care trăiseră cu secole în urmă, care 
comunicaseră cu zeii şi atinseseră măreţia în repetate rânduri. 
Cândva, studiul războiului fusese un exerciţiu al minţii, pus în 
scenă cu soldaţi ciopliţi din granit, care patrulau pe câmpuri de 
bătălie în miniatură. Erau siluete tăcute, lipsite de orice emoţii, 
nu le curgea nicio picătură de sânge, animate numai de 
atingerea degetelor sale sau răsturnate de pietricelele pe care 
le arunca în ei în timpul simulacrelor de bătălie. Existase o 
vreme când astfel de jocuri copilăreşti reprezentau toată 
experienţa sa în arta războiului. Şi totuşi tânjise să crească într- 
o clipită pentru a simţi haosul pe propria piele. Îşi dorise să se 
transforme în mâna aceea care lansa sulițe cu vârfuri 
neîndurătoare, care reteza capete de pe umeri, care ordona ca 
un bărbat să fie ucis, iar altul să fie cruțat. Ce băiat, în toată 
lumea aceasta, nu visase la acest fel de lucruri? 

Dar vremurile acelea erau de mult dispărute. Nu mai avea 
camarazi de joacă împotriva cărora să însceneze bătălii. Îşi 
petrecea zilele mergând printr-o îmbulzeală de criminali, bărbaţi 
de naţionalităţi diverse care nu erau uniţi decât de foamea 
pentru măcel şi pradă. Nu deplângea această schimbare şi nici 
nu-şi imagina vreo altă soartă pe care s-o dorească. Pur şi 
simplu nu înţelegea cum putea să aibă în fiinţa lui atât copilul, 
cât şi soldatul care era acum. Alături de Hannibal, reuşea să-şi 
menţină credinţa în grandoarea războiului. Faptele lor păruseră 
să reprezinte chiar esenţa legendelor; 


victoriile lor, momente maiestuoase cărora zeii le zâmbeau. 
Pentru o vreme, şi munca alături de Hanno şi Hasdrubal îl 
umpluse de bucurie. Se părea că şi ei fuseseră atinşi de aceeaşi 
măreție. În sfârşit, puteau simţi şi ei că aveau un loc alături de 
geniul lui Hannibal. 


Dar asta era înainte de apariţia lui Publius Scipio. Un bărbat, 
câteva luni, două bătălii: totul se schimbase. Pe Mago nu-l 
tulbura numai realitatea strategică. În absenţa lui Hannibal, 
primele vânturi schimbătoare ale înfrângerii spulberară o mască 
pe care nici nu-şi dăduse seama că o purtase. Era ca un coif 
care-i bloca anumite unghiuri ale perspectivei şi limita modul în 
care percepea lumea. Până atunci, conştientizase doar lucrurile 
care confirmau realizarea visurilor avute în copilărie. Totuşi, în 
aceste ultime săptămâni - de când masca fusese înlăturată -, 
imaginile pe care nu le conştientizase îl bombardaseră 
nestânjenite. Îşi aminti chipurile copiilor rămaşi orfani, suferinţa 
din ochii femeilor luate prizoniere, imaginea caselor arzând, 
privirile reci ale oamenilor cărora li se luau cu forţa grânele, caii 
şi, indirect, vieţile. Le auzise vaietele într-o dimensiune aflată 
dincolo de sunet, undeva în spate, în partea dreaptă a creierului 
său. Peste tot se aflau semne ale naturii barbare a războiului, 
urâte la vedere. Nicăieri nu putea să le evite. Deodată, i se 
părea că astfel de scene reprezentau faţa adevărată şi completa 
a războiului. Ce loc mai ocupa noblețea în toate acestea? Unde 
era bucuria eroilor? De ce nu mai putea recita versurile cu care 
poeţii sacralizaseră măreţia bărbaţilor prinşi în luptă? Asemenea 
gânduri erau un semn de slăbiciune. Ştia acest lucru, dar nu era 
în stare să scape de această dispoziţie sumbră. Se gândi în 
treacăt la melancolia care punea uneori stăpânire pe Hannibal. 
Acesta n-o explica niciodată... Dar, nu, nu putea să fie îndoiala 
pe care o simţea el acum. Hannibal era atât de sigur de locul 
său în lume, încât ai fi crezut că el fusese cel care o crease. 

Hanno venea spre el în linişte, iar acele de pin amortizau 
zgomotul pe care îl făceau paşii săi. Purta o armură din metal 
argintat, cu model de solzi, care strălucea, reflectând lumina ca 
pielea în eternă mişcare a unui peşte. Privindu-i chipul, Mago 
zări asemănarea izbitoare cu mama lor. Gândul la ea şi la 
bucuria pe care o împărtăşiseră când fusese în Cartagina îl făcu 


să se cutremure. De câtă nesăbuinţă dăduse dovadă, 
bucurându-se în momentul acela, uitând că roata vieţii se 
întoarce, astfel că acela care într-un moment priveşte soarele se 
trezeşte curând zdrobit de pământul dur. 

O vreme, Hanno stătu lângă el fără să scoată o vorbă, privind 
printre copaci către câmpia în care armata lor se agita, într-o 
aşteptare nervoasă. Crengile erau atât de stufoase, încât nu 
putea să vadă printre ele ceva mai mult decât Mago, dar 
aşteptă ceva timp înainte să rupă tăcerea. Când o făcu, Mago 
recunoscu o altă calitate care-i amintea de mama lor. În el, 
partea lui Didobal părea să fie cea mai puternică, cea mai fermă 
în hotărârea sa de a da piept cu viitorul. 

— Vino, spuse Hanno, nu mai putem aştepta! Ne vom bate la 
Dipa. 

Spunând acestea, fratele mai mare se retrase pe unde venise, la 
fel de tăcut ca înainte. După ce Hanno se făcu nevăzut, Mago 
auzi bătăile rapide ale unei ciocănitori, un val puternic de 
bufnete, după care se lăsă tăcerea. Nu exista nicio cale de 
întoarcere la epoca aceea trecută; singurul drum era înainte, 
prin lumea în care trăia. Numai înainte, către înfruntarea ce 
avea să vină. Fratele său rostise numele locului. Mago îl urmă la 
vale, îndreptându-se către el. 


După două zile, armatele ajunseră atât de aproape, încât se 
zăriră. Timp de trei zile după aceea, se adunară. Ambele oştiri 
coborâră crestele punctate de copaci unde îşi stabiliseră tabăra 
şi se apropiară la o distanţă atât de mică, încât un strigăt din 
mijlocul uneia putea fi auzit de soldaţii celeilalte. Trupele 
rămaseră în expectativă, iar generalii cântăriră cu grijă 
dimensiunile forţei cu care se confruntau, soldaţii însărcinaţi cu 
hărţuirea începură să profereze valuri de insulte. Transpirară 
sub razele necruțătoare ale soarelui, mestecară fâşii de carne 


uscată şi alungară muştele cu gesturi răbdătoare, dar încercară 
şi să se odihnească totuşi. Niciuna dintre părţi nu încălcă acest 
armistițiu 


ciudat, iar seara, cartaginezii fură primii care se retraseră. 

Mago şi Hanno petrecură fiecare noapte discutând ce ar putea 
însenina această tactică a romanilor, încercând să afle ceva nou 
pentru ziua următoare. Având în vedere că adunaseră o armată 
alcătuită din toţi aliaţii care le mai rămăseseră, erau mai 
numeroşi decât duşmanii, fiind 50 000, faţă de cei 40 

000 de romani. Poate că acest lucru avea vreun efect asupra 
conştiinţei romanilor, provocându-le o frică atât de mare, încât 
erau incapabili să acţioneze, înmuindu-i pentru înfruntarea 
directă despre care ştiau că urma să aibă loc în curând. Publius 
îşi aşeza mereu la fel diversele sale unităţi: legiunile în centru, 
iar mercenarii iberici pe flancuri. De fiecare dată, cartaginezii se 
aşezau aidoma, cu libienii în mijloc, soldaţii lor cei mai puternici, 
ca să le facă faţă celor romani. Împărţiră cei 20 de elefanţi egal, 
de fiecare parte, nădăjduind ca aceştia să menţină armata în 
formaţie. Cei doi fraţi intenționau să schimbe aranjamentul, dar, 
oricât s-ar fi gândit, desfăşurarea de forţe părea bună. Era 
posibil ca Publius să fie în căutarea unei slăbiciuni, dar, cu 
fiecare zi, Mago credea din ce în ce mai mult că tot ce arătau ei 
nu era decât forţă. 

Dar, odată cu prima geană de lumină cenuşie a celei de-a patra 
dimineţi, cavaleria romană se izbi de avanposturile cartagineze. 
Câţiva călăreţi reuşiră să scape şi să dea alarma. Dar, în 
momentul imediat următor, întreaga armată romană apăru, ca 
un râu domol ieşit din matcă, printre copaci şi pe câmpia 
netedă. Cartaginezii se ridicară buimaci din aşternuturi, îşi 
înşfăcară armele şi se grăbiră să intre în formaţie. Mago striga 
toate replicile pe care, ştia, soldaţii le aşteptau de la el. 


— Aceasta e ziua cea mare! spunea el. Inamicul încearcă să ne 
ia prin surprindere, dar nu va câştiga această bătălie doar 
pentru că s-a trezit mai devreme. Nimeni nu putea spune că nu 
învățase din exemplul dat de fratele său, dar, în sinea lui, îşi 
dădea seama că se întâmpla ceva care era dincolo de controlul 
său, ceva ce nu putea prezice. Pentru prima oară, înţelese cum 
trebuia să se simtă duşmanul înfruntându-l pe Hannibal pe 
câmpul de luptă. 

Armata care se apropia era încă la oarece depărtare, dar 
aranjamentul lui Publius se schimbase. Hărţuitorii mergeau la 
trap într-o întretăiere mobilă care crea confuzie, ca nişte furnici. 
Legiunile romane erau dispuse acum pe aripi; ibericii erau în 
centru. Înnebuniţi, fraţii Barca încercară să-şi dea seama ce ar 
putea să implice această modificare şi cum s-o contracareze, 
dar nu aveau timp să ordone o schimbare în formaţia lor. 
Soldaţii erau destul de dezorientaţi încercând să se aşeze 
fiecare pe locul său. De ce-şi postase Publius luptătorii cei mai 
slabi împotriva celor mai puternici din tabăra adversă şi 
viceversa? 

Imediat ce ajunseră pe terenul plat, romanii iuţiră pasul. Un pic 
mai încolo, începură să alerge. În timp ce se apropiau tot mai 
mult, flancurile armatei romane - auzind semnalul din corn - 
ajunseră să parcurgă terenul în salturi ca de lup. Mago se gândi 
că, în ritmul acela, o să rămână fără răsuflare până să ajungă la 
ei. Probabil că armurile le atârnau greu pe umeri. Dar, în timp ce 
privea, îşi dădu seama că se antrenaseră pentru un astfel de 
sprint. Plămânii lor se umflau pentru a face faţă unui astfel de 
efort şi nu dădeau niciun semn de oboseală. Picioarele îi mânau 
înspre duşmani cu paşi siguri, plini de fermitate. În acest 
răstimp, ibericii din centru îşi menţinură ritmul mai încet şi, cât 
de curând, rămaseră în urmă. După ce-şi lansară proiectilele cu 
care îşi încărcaseră pumnii, suliţele şi săgețile, hârţuitorii se 
retraseră printre rândurile de soldaţi. Se făcură nevăzuţi şi ieşiră 


în spatele legionarilor, se regrupară şi intrară în formaţie în 
urma lor. Îşi scoaseră săbiile din nişte teci pe care le purtau pe 
spate, pumnale de la brâu sau înşfăcară suliţele pe care 
infanteriştii din ariergardă le lăsaseră pentru ei. Cu coifurile lor 
înfăşurate în piei de animale, arătau ca o haită stranie de 
vânători 

- lei lângă lupi, lângă urşi şi vulpi - gonind armata către 
cartaginezi, pişcând-o de călcâie. 

Când, în sfârşit, cele două tabere se întâlniră, prima linie a 
romanilor arăta ca o potcoavă. Cele două coarne reprezentate 
de legiunile de veterani izbiră unităţile de aliaţi iberici ale 
cartaginezilor 


şi, chiar din primele minute, le zdrobiră. Hărţuitorii se 
răspândiră, se  întoarseră şi se avântară spre flancurile 
cartagineze. În acest timp, libienii rămăseseră dezorientaţi, 
privind într-o parte şi în alta, aşteptând ordine, cu suliţele în 
mâini, dar fără vreun folos. Prima linie de iberici care ar fi trebuit 
să ajungă la ei n-o făcu. La un singur ordin, transmis prin corn, 
se opriră cu toţii. Rămaseră la distanţă, prea departe pentru a fi 
atacați, dar suficient de aproape pentru ca libienii să nu se 
poată întoarce spre flancuri, de frică să nu fie loviți. Libienii nu 
puteau nici să-şi ajute aliaţii, care mureau pe capete, pentru că 
ar fi însemnat să iasă din formaţie şi să creeze haos. Pur şi 
simplu aşteptau, gâfâind cuprinşi de nerăbdare, în timp ce 
bărbaţii din apropierea lor cădeau sub loviturile romanilor. 
Publius orchestrase imposibilul. Încercuise o armată mai mare 
decât a sa doar mutând diversele unităţi într-un mod neaşteptat 
Libienii din centru erau la fel de morţi ca toţi romanii prinşi, 
umăr lângă umăr, la Cannae. 

Şi totuşi soarta bătăliei fu hotărâtă nu de oameni, ci de creaturi 
patrupede. Elefanții - care fuseseră înţepaţi în mod repetat de 
lăncile hărţuitorilor - se întoarseră şi porniră, unduindu-şi 


trupurile, către centrul armatei. Cuprinşi de durere şi furie, 
animalele se mişcau fără să ţină cont de partea cui erau soldaţii 
pe care-i călcau în picioare, pe care-i dădeau la o parte cu 
trompele şi fildeşii. Călăuzele de pe spinările lor îi loveau în cap, 
îi trăgeau de urechi şi urlau la ei să-şi schimbe direcţia de mers. 
Dar nu avea niciun efect. Ca şi cum s-ar fi înţeles, elefanții se 
întoarseră şi fiecare trasă o potecă de moarte cumplită către 
inima oştirii cartagineze. Astfel, bătălia se prăbuşi. De atunci 
încolo, Publius comandă o debandadă. 

Mago privea fix imaginea din faţa ochilor săi, atât de îndelungat 
încât nu fu salvat decât atunci când una dintre gărzile sale 
împunse crupa calului său cu o suliță. În timp ce era zguduit în 
şaua prinsă de calul ridicat pe două picioare, Mago ordonă să fie 
sunată retragerea. Imediat, trupele renunţară la orice aparenţă 
de disciplină. Se întoarseră şi o luară la fugă, cu romanii pe 
urmele lor. Cerul se deschise deasupra lor într-o rafală 
neaşteptată de ploaie. Aceasta încetini avansarea romanilor. 
Mago se lupta să menţină armata în mişcare prin noapte, dar 
distanţa parcursă prin beznă nu era suficientă. Dimineaţa, 
romanii porniră în urmărirea lor, extrem de aproape, lăsând în 
urmă cadavre ca semne ale trecerii lor. În ciuda nefericirii lui 
Mago, într-un final, el, Hanno şi cinci mii de soldaţi călare - 
majoritatea masili şi libieni - se avântară în faţa corpului 
armatei într-o fugă ruşinoasă. 


Mare parte din vară, Imco stătu exact în urma umărului lui 
Hannibal, privind cum Fortuna favoriza o tabără, după care pe 
cealaltă. Marcellus deveni cel mai ascuţit spin din coasta lui 
Hannibal, încercând să contracareze de unul singur tot ceea ce 
acesta realizase. La numai două săptămâni după ce Hannibal 
părăsise Casilinum, recucerise cetatea prin asediu şi trădare. 
Capuanii stabiliseră o garnizoană în oraş - nu erau cele mai 


bune trupe dar, având în vedere elementele naturale de 
apărare, chiar şi ei singuri ar fi trebuit să fie în stare s-o apere 
împotriva oricărui atac. Dar îşi pierduseră curajul, speriaţi, fără 
îndoială, de reputaţia crescândă a lui Marcellus. Ajunseseră la o 
înţelegere cu romanii în ce privea predarea, în schimbul căreia li 
se permitea să se întoarcă în cetatea lor fără să fie atinşi. Dar, 
când ieşeau pe porţi, romanii care aşteptau îi loviseră şi îi 
hăcuiseră dincolo de orice recunoaştere a formei lor umane, ca 
pedeapsă pentru crimele care, credeau ei, precedaseră această 
trădare. 

Casilinum nu fu singura pierdere: Fabius Maximus cucerise din 
nou Tarentum, Claudius Nero zdrobise un contingent de cinci 
sute de numidieni, Livius Salinator surprinsese un amiral 
cartaginez în apropierea coastei de lângă Neapolis, speriindu-l 
atât de tare pe prudentul navigator, încât acesta se întoarse în 
Sicilia. Dar, adesea, nesăbuinţa romanilor izbucnea atât de 
puternic, încât îl făcea pe Imco 


să dea uimit din cap. De exemplu, Tibruius Gracchus. Excesiv de 
încrezător după învingerea armatei lui Bomilcar, Gracchus se 
aventurase prea aproape de Hannibal. Călăuzele sale, care 
poate că greşiseră într-adevăr drumul, îl abandonară în 
momentul în care zăriră călăreţi numidieni. Acest fapt transmise 
o stare de agitaţie extremă în armata de sclavi, o situaţie uşor 
de exploatat. Privind evenimentele de la înălţimea unui deal 
unde trupele sale aşteptau ca rezerve, lui Imco îi veni ideea că 
bătăliile erau câştigate sau pierdute pe baza unui singur factor 
controlat de fiecare soldat în parte. Nu mâna vreunui zeu, nu 
abilitatea vreunui conducător, nu superioritatea armelor sau a 
antrenamentului: niciunul dintre aceste aspecte nu conta atât 
de mult cât vitejia fiecărui soldat. Poate că sclavii ar fi fost 
ultimii care să înţeleagă acest lucru. Aceştia intrară în panică, 


toţi în acelaşi timp. Soarta bătăliei fu decisă, iar Tibruius 
Gracchus pieri în dezordinea care urmă. 

Curând după moartea lui Gracchus, romanii ajunseră să fie 
fascinaţi de un centurion pe nume Centenius Paenula. Unii îşi 
aminteau că, în ziua naşterii sale, avuseseră loc evenimente 
nefireşti. Un alt cărturar făcu legătura între mai multe indicii din 
textele antice şi anunţă că numele tânărului soldat avea să 
atingă culmile gloriei şi să dăinuie peste veacuri. Cu o înfăţişare 
izbitoare, înalt, cu trăsături fine, acesta nu trebui să facă prea 
multe pentru a convinge Senatul că el era cel ales de zei să-i 
administreze o lovitură lui Hannibal. Cu rămăşiţele armatei lui 
Gracchus şi o adunătură de voluntari entuziaşti, acesta mărşălui 
spre Lucania, se întâlni cu Hannibal şi, fără să se gândească de 
două ori, îşi oferi toţi cei 8 000 de soldaţi ai săi ca sacrificiu. 
Fură măcelăriți până la ultimul. Se dovedi astfel că Centenius 
Paenula nu era un nume care să dăinuie peste secole. 

Imco se afla chiar în camera aceea din Herdonea când Hannibal 
se întâlni cu un magistrat nesăbuit, care îndrăzni să-i bea vinul 
şi să-i accepte darurile, dar implora să i se acorde mai mult timp 
pentru a se hotărî dacă era în stare să-şi aducă poporul de 
partea lui Hannibal. Pe tot parcursul acestor replici, Hannibal 
dădu din cap aprobator şi vorbi cu bunăvoință. Bineînţeles, 
spuse el, era rezonabil să i se lase mai mult timp. De fapt, el nu 
făcea decât să conducă în mod evident cel mai mare război pe 
care-l văzuseră vreodată popoarele din bazinul mediteranean. 
Dacă magistratul avea nevoie de timp să cântărească această 
problemă, putea s-o facă, cum să nu? Hannibal şi toată armata 
sa aveau să-l aştepte. Poate că magistratul simţi sau nu simţi 
ironia din vocea comandantului, dar, când se ridică pentru a 
pleca, Hannibal stabili termeni clari. Magistratul putea beneficia 
de cât timp avea nevoie pentru a se decide, dar trebuia s-o facă 
înainte ca vinul pe care tocmai îl băuse să iasă din corpul său. 
Bărbatul îl privi complet uluit. 


— Vezi tu, spuse Hannibal, eu îmi dăruiesc fericit vinul 
prietenilor, dar un bărbat care-mi bea vinul şi apoi îmi respinge 
prietenia este un hoţ. Aş vrea să ştiu din ce categorie faci parte 
înainte ca bunăvoința mea să curgă pe pământ, sub formă de 
urină. Poţi să stai cât vrei, dar, înainte să-ţi uşurezi vezica, 
trebuie să ştiu în ce relaţie suntem. Poate că ar trebui să te 
aşezi din nou. 

Curând, Herdonea fu a sa. Ca şi Caulonia. Un timp, magistraţii şi 
ofiţerii din oraş rezistaseră, închişi în fortăreață cu familiile lor, 
refuzând să se predea: aveau provizii din belşug şi credeau că 
Nero - cu încă o altă armată romană - avea să le vină curând în 
ajutor. Cu toate acestea, Hannibal găsi o cale de a-i face să iasă 
din vizuină. Câţiva prăştieri din Baleare, cuprinşi de plictiseală, 
găsiseră o peşteră puţin adâncă plină de şerpi, sute sau chiar 
mii. Hannibal ordonă ca animalele să fie adunate şi aşezate în 
nişte urne uriaşe. În lumina cenuşie din momentele 
premergătoare răsăritului, puse ca acestea să fie aruncate în 
fortăreață cu ajutorul catapultelor. Majoritatea urnelor se zdrobi 
de ziduri, dar mai multe ajunseră pe acoperişul construcţiei. 
Acestea se sparseră şi din ele ţâşniră fâşii târâtoare, 
zvârcolitoare de viaţă. 

Trezindu-se din cauza agitaţiei, caulonii începură să strige că 
zeii lui Hannibal aruncaseră asupra lor blestemul unor şerpi. 
Femeile preluară tonul alarmat şi se puseră pe urlat, iar copiii 
începură să 


se  jeluiască de frică. Împiedicându-se şi alergând în 
semiobscuritatea din fortăreaţa aglomerată, oamenii intrară în 
panică. Gardienii săriră din vârful turnului şi căzură cu un bufnet 
surd în iarba poleită de rouă. Unul sări într-o altă direcţie decât 
ceilalţi şi căzu, o imagine vie a ororii, cu picioarele drepte, atât 
de ţepene încât se înfipseră într-o grămadă de pământ aruncat 
de cei care săpau. Gleznele i se rupseră în momentul impactului, 


dar el se cufundă până la coapse şi rămase acolo urlând. 
Prăştierii din Insulele Baleare, pretinzând că toată această 
întâmplare era meritul lor şi, prin urmare, ei ar trebui să 
beneficieze de distracţia oferită, îl folosiră pe cel căzut ca ţintă 
pentru jocurile lor. Îşi aruncau proiectilele către silueta care se 
legăna, lovind-o în piept, dislocându-i dinţii, zdrobindu-i un ochi 
şi rupându-i bucăţi de carne de pe bicepşi. Bărbatul muri la scurt 
timp după ce începuseră să facă pariuri în legătură cu cel care 
avea să-i nimerească scrotul într-un fel care să facă proiectilele 
să rămână în sacul de piele care conţinea testiculele, ca nişte 
gemeni cu acestea din urmă, care se aflau acolo în mod firesc. 
După ce primiră asigurări că aveau să fie trataţi corect, 
magistraţii predară fortăreaţa. Un comportament rezonabil, 
după părerea lui Imco. Dacă Hannibal era în stare să producă o 
ploaie de şerpi, ce şansă aveau ei împotriva lui? 

Nici chiar Marcellus nu putea rezista la nesfârşit. El şi Crispinus 
muriră în apropiere de Venusia, într-un incident surprinzător 
numai prin consecinţele sale contrare tuturor aşteptărilor. Cei 
doi generali îşi aşezaseră tabăra de cealaltă parte a unei 
aglomerări de dealuri rotunde. Apropiindu-se de ei, Hannibal 
observă dealurile şi îi trimise în timpul nopţii pe numidieni într-o 
misiune de recunoaştere. Aceştia se conformară, observând 
conformaţia terenului şi reuşind, în acelaşi timp, să treacă 
neobservaţi. Dar şi romanii observaseră dealurile. Cei doi 
generali, crezându-se în siguranţă, plecară călare pentru a 
inspecta personal teritoriul. Numidienii îi recunoscură imediat şi 
le întinseră o capcană care duse la moartea imediată a lui 
Marcellus. Crispinus muri câteva zile mai târziu, din cauza unor 
răni provocate de suliță. 

Dincolo de toate lucrurile la care fusese martor alături de 
Hannibal, sau poate tocmai din cauza lor, Imco fu surprins şi 
aproape înfricoşat când comandantul îl invită să doarmă cu el 
pe creasta dealurilor aflate la est de tabără. Spuse că aveau să 


doarmă sub cerul liber, aşa cum făceau când erau băieţanari, şi 
să discute sub bolta de stele. Imco nu-şi putea da seama de ce îl 
alesese comandantul tocmai pe el pentru o asemenea onoare. 
Pe tot parcursul verii, stătuseră împreună suficient la consilii, 
dar nu vorbiseră niciodată într-un mod atât de intim. De fapt, ori 
de câte ori lua cuvântul în consiliu, Imco avea impresia că sesiza 
în privirea pe care o aţintea comandantul asupra lui o anumită 
doză de ironie. Nici măcar nu era sigur dacă Hannibal îşi 
amintea prima lor întâlnire, la Arbocala, când Imco începuse 
marea impostură care era cariera sa militară. 

În timp ce urcau dealurile, lăsând tabăra în urma lor, Hannibal 
avea cu el doar mantia şi un săculeţ. Jenat, Imco îşi strecură 
aşternuturile sub braţ, pentru că, dintr-odată, acestea păreau un 
lux nepotrivit, având în vedere invitaţia lui Hannibal. Pe creastă, 
culorile arzătoare, superbe ale apusului, abia începeau să se 
estompeze. Marginea pământului care oprea trecerea discului 
solar căpătase o nuanţă închisă de roşu, din ce în ce mai 
intensă, sângeroasă şi coagulată, ca şi cum, dacă cineva ar fi 
reuşit să întindă mâna atât de sus, bolta cerului ar fi fost 
cleioasă la atingere. Ţinutul de sub ei se întindea masiv în toate 
direcţiile. Lui Imco i se păru că dealurile arătau ca o sută de 
umeri care se încovoiau în depărtare, rotunjimi de oase şi 
muşchi prinse chiar în pământ. Ar fi putu sta acolo ceva vreme, 
studiind panorama ce i se oferea. Deşi era, în mod evident, 
frumoasă, umbrele crescânde aveau în ele ceva prevestitor de 
rău, la care, se gândi el o fracțiune de secundă, trebuia să fie 
atent. 

lar acestea nu erau singurele forme schimbătoare care-l făceau 
să nu se simtă în largul său. Gărzile din Legiunea Sacră îi 
flancau din toate părţile. Aceştia formau o stea cu opt colţuri, 
fiecare purtând o 


pelerină neagră şi având o expresie solemnă pe chip. Nu 
vorbeau niciodată direct cu stăpânul lor, nici nu-l priveau în faţă, 
şi totuşi îi urmau fiecare mişcare, păstrându-se în formaţie atât 
cât permitea conformaţia terenului. Deşi aveau diverse pumnale 
la brâu, principala lor armă era o suliță lucrată în stil spartan. De 
fiecare dată când se opreau, înfigeau mânerul suliţei în pământ, 
ca şi cum ar fi fost un al treilea picior, după care rămâneau atât 
de nemişcaţi, încât s-ar fi putut crede că erau făcuţi din piatră. 
Pentru Imco, acest fapt reprezenta o iluzie supărătoare. Nu se 
putea abţine să nu se uite strâmb la ei. Bineînţeles că îi mai 
văzuse până atunci şi le observase înfăţişarea fioroasă, dar nu 
stătuse niciodată atât timp în mijlocul lor. De asemenea, îşi 
dădu seama că fata saguntină nu era prin apropiere. Poate că 
bărbaţii aceştia o scoteau şi pe ea din fire. 

— Domnia ta, spuse el, ei trebuie să vă urmeze peste tot şi să 
nu scoată niciun cuvânt? 

— De ce ar vorbi? întrebă Hannibal. Nu vorbesc niciodată cu ei şi 
nici ei cu mine. Fiecare ştie cum trebuie să mă slujească, şi 
chiar asta face. E ciudat că ai adus vorba despre ei. Eu unul abia 
îi observ. Legiunea Sacră m-a însoţit peste tot din ziua în care 
am pornit spre Iberia cu tatăl meu. 

Hannibal îşi aruncă mantia pe jos şi se aşeză pe ea Dintr-un 
buzunar, scoase un pumn de caise. Le întinse lângă el şi îi făcu 
semn lui Imco să se înfrupte. După un timp, spuse: 

— Priveşte ţinutul acesta, Imco. Uneori înţeleg de ce se luptă 
romanii cu încăpățânare pentru el, deşi mă îndoiesc că mulţi 
dintre ei îi observă frumuseţea Unii oameni privesc astfel de 
lucruri şi văd doar copaci şi pământ, numai materia goală. Eşti şi 
tu unul dintre aceştia? 

— Nu, spuse Imco. Văd şi nişte stânci. Câteva tufişuri... 

Din fericire, comandantul izbucni în râs auzindu-i răspunsul. 
Părea să aibă o dispoziţie jovială. Poate că era vorba de efectul 
luminii calde, dar chipul lui nu mai avea decât o fracțiune din 


solemnitatea gânditoare cu care conducea consiliile. Nici măcar 
ochiul său orb nu mai părea atât de îngrozitor. Acum se mişca 
precum celălalt, fiind în continuare acoperit cu o peliculă 
albicioasă, dar cu suficientă vioiciune, încât lui Imco îi veni în 
minte că, de fapt, comandantul reuşea să vadă din nou cu el. 
Dar putea să fie vorba numai de puterea obişnuinţei. 
Comandantul nu-l mai ţinea închis şi nici nu i se mai scurgea din 
el lichidul acela galben care-l chinuise atâta vreme. 

Hannibal vorbi despre copilăria sa, despre primii ani petrecuţi în 
Iberia. 

— Pe toţi zeii, era o epocă a minunilor, spuse el. Cu tatăl şi 
cumnatul său încă în viaţă, cu toată peninsula înaintea lor, 
nenumărate popoare în faţa cărora să-şi încerce vitejia. Erau 
foarte departe de influenţa nesuferită a Consiliului, care le 
conferise puteri de regi. Şi totuşi îşi amintea cu cel mai mare 
drag de lucrurile simple. Discuţiile lungi cu tatăl său ocupau cel 
mai important loc. Se gândea cu voioşie la viaţa sa printre 
soldaţi. Era mai tânăr decât oricare dintre ei, dar toţi îl 
cunoşteau. Era binecuvântat să aibă mii de unchi. În fiecare 
seară, pleca şi se aşeza oriunde, în mijlocul armatei imense, şi 
discuta îndelung cu oricine se nimerea prin preajmă. Atunci 
învățase despre diferitele obiceiuri ale popoarelor, despre zeii 
lor, despre ce mâncau şi ce îşi doreau. Putea să întâmpine 
oameni din o sută de naţiuni diferite în limba lor maternă, cu 
gesturi de respect pe care avea să le recunoască fiecare. Într- 
adevăr, perioada aceea reprezentase baza educaţiei sale. 

Tăcu preţ de câteva minute, mestecând fructele aurii. Arcuirea 
colţurilor gurii sale indica faptul că-şi amintea cu drag de ceva. 
Spuse că, în tinereţe, nu fusese aşa moale cum era în prezent. 
Dormea fără niciun fel de aşternut. Se lăsa pur şi simplu pe 
pământ şi îşi acomoda trupul cu contururile sale. Ba chiar 
existase o vreme în care îşi propusese să doarmă pe stânca 


goală, învățase să găsească confort în tăria, crăpăturile, 
adânciturile şi neregularităţile pietrei. 

— Piatra seamănă cu corpul uman, spuse el, dar am avut nevoie 
de ceva antrenament pentru a descoperi acest lucru. 


Imco strânse din buze şi astfel aproape că recunoscu faptul că el 
prefera paturile moi din Capua oricărui alt aşternut în care 
dormise vreodată, dar găsi de cuviinţă că era cel mai bine să 
tacă. 

— Spuneam multe poveşti în epoca aceea, zise Hannibal. 
Legendele despre zei. 

— Vi le mai amintiţi? întrebă Imco. 

— Bineînţeles. Dacă mi s-ar cere, aş putea să petrec toată 
noaptea spunând poveşti. Ţi-l aduci aminte pe El? Îţi vei aminti 
că, la începuturile lumii, acesta a plecat pe mare cu o barcă de 
trestie... 

— De ce? 

Hannibal adoptase ritmul caracteristic povestirii. Întreruperea lui 
Imco îi tăiase din elan. 

— Poftim? 

— De ce a plecat El pe mare? Să pescuiască? Să facă negoţ? 

— Tu nu ştii nimic despre zei? 

Imco răspunse că ştia câte ceva, dar că totuşi poveştile pe care 
le auzise până atunci iscau mai multe întrebări decât ofereau 
răspunsuri. 

— Imco, uneori eşti ca un copil, spuse Hannibal. Îmi place asta 
la tine. Să vorbesc cu tine e ca şi cum aş vorbi cu o versiune 
adultă a bărbatului care, sper, va deveni fiul meu. Dar nu 
contează de ce a plecat El pe mare. Zeul a plecat pe mare. 
Atâta tot Vrei să ştii dacă a vâslit sau dacă a ridicat o pânză, ca 
să fie împins de vânt? Dacă a plecat singur sau dacă avea 
echipaj? Vrei să ştii cum putea să aibă o barcă în perioada în 
care lumea nu era creată pe de-a-ntregul? Nu-mi răspunde, 


Imco - sunt sigur că ai vrea să pui toate întrebările acestea. Ce 
avem la gustarea de dimineaţă? Plouă sau ninge? Dar, când 
spun o poveste despre El, nu pui întrebări, ci doar asculţi. 
Căpitanul îşi ţinu gura. Capul îi vâjâia încă de la complimentul 
pe care comandantul i-l făcuse în treacăt. Acest lucru, mai mult 
decât toate, îl făcu să nu mai vorbească. 

Hannibal o luă de la început, amintindu-i lui Imco faptul că El era 
tatăl Zeilor, Creatorul Tuturor celor Create. Era numit Cel Bun şi, 
mai mult decât orice, iubea liniştea şi pacea. Când era tânăr, se 
hotărâse, dintr-un motiv necunoscut, să plece pe mare. Departe 
în larg, întâlnise două femei frumoase, Asherah şi Rohmaya. 
Vrăjit de frumuseţea lor, El omorâse cu sulița o pasăre care 
zbura deasupra lui. O fripse şi - ascunzând-o de privirile femeilor 
- stropi carnea cu picături din sperma lui. Când femeile mâncară 
din carne, primiră sămânţa lui în trupurile lor şi fură fermecate 
de aceasta. El le întrebase dacă voiau să rămână alături de el şi 
dacă preferau să-i fie soţii sau fiice. Cele două aleseseră să se 
căsătorească însă cu el, exact aşa cum sperase. Acestea îi 
făcură doi copii, Shachar şi Shalim, zorii şi amurgul, şi aşa a 
început lumea să ia forma pe care o cunoaştem, măsurată prin 
trecerea zilelor, împărţită între copiii bătrânului zeu. În secolele 
următoare, Asherah ajunse să fie cea mai rodnică dintre cele 
două mame, dând naştere la mai mult de 70 de urmaşi, toţi cei 
divini care trăiesc în lumea de dincolo de percepţia oamenilor. 
După ce Hannibal tăcu, Imco întrebă: 

— Domnia ta crede, aşadar, că El este cel mai măreț dintre zei? 
— Nu. Nu cred asta. 

— Dar, fără el, tot ce a apărut apoi nu ar mai fi fost posibil. 

— Poate. Sau poate că altcineva ar fi făcut exact aceleaşi lucruri 
în locul lui. Nu poţi spune că, fără EI, nu e nimic; de fapt, fără EI, 
e altceva. Cât despre măreţia sa... La fel ca în cazul oricărui om, 
există aspecte ale personalităţii sale demne de admirat; altele 
nu. În iubirea sa pentru dragoste şi pace, uneori era laş. Propriul 


său fiu, Yarn, l-a făcut pe bătrân să tremure de frică. Prin simple 
ameninţări, l-a forţat să-i confere o poziţie superioară lui Baal. 
Nu l-aş considera niciodată un model pentru mine. Baal râdea 
de laşitatea lui. Şi eu aş fi făcut acelaşi lucru. Pacea este 
binecuvântată; dar întâi şi întâi vine sabia; iar apoi sabia trebuie 
să fie ţinută sus, gata să ucidă pe oricine ar vrea să 


profite de starea de calm instalată. Pur şi simplu, acesta este 
adevăratul mers al vieţii. 

— Dar Moloch al Focului l-a învins în bătălie pe Baal. 

Hannibal îl privi pe Imco şi zâmbi, ca şi cum tânărul soldat 
tocmai trădase un aspect al persoanei sale care era pe placul 
comandantului. 

— Cei mai buni nu înving întotdeauna. Adesea, cel mai puternic 
e înfrânt. Moloch nu este atotputernic; Anath l-a urmărit pe 
Moloch prin deşert şi i-a crăpat capul cu un toiag. 

— Atunci, Anath este cea mai puternică? O femeie! 

— Imco, lucrurile nu sunt atât de simple cum ti-ar plăcea ţie să 
fie, spuse Hannibal. 

Asprimea din vocea lui sugera că discuţia se sfârşise, dar în 
capul lui Imco se ivi o altă întrebare şi nu se putu abţine să nu i- 
o adreseze. 

— De ce credeţi că zeii sunt atât de tăcuţi acum? 

— Nu sunt, spuse Hannibal. Pur şi simplu, nu îi putem auzi noi 
toţi. 

Acest răspuns îl făcu pe Imco să tacă pentru ceva vreme. Se 
întreba dacă Hannibal se referea cumva la preoţi. Cu numai 
câteva zile în urmă, comandantul stătuse alături de Mandarbal 
când acesta tăia carnea unui taur galben şi citea semnele din 
măruntaie. Ştia că, de multe ori, bărbatul prezisese viitorul 
corect, dar i se părea o nefericire că persoanele care serveau ca 
intermediari cu zeii erau întotdeauna nişte creaturi atât de 
neplăcute. Respirația lui Mandarbal era atât de râncedă, încât 


părea să i se strecoare afară din gură şi să se târască pe 
pământ, în căutarea vreunei prăzi. Dinţii crescuţi în afară, 
mănuşile sale din piele şi forma ciudată a buzelor lui... Având în 
vedere câtă frumuseţe se găsea pe lume, de ce se lăsau zeii pe 
mâna unor indivizi ca Mandarbal pentru a-şi face cunoscută 
voia? 

Gândindu-se că Hannibal adormise, Imco spuse: 

— Uneori, comandante, mă întreb dacă viaţa aceasta de 
războinic mi se potriveşte. 

Spre surprinderea lui, Hannibal se întoarse şi îi cercetă chipul. 
Neputinţa de a-şi crede urechilor îi grava pe frunte dungi subţiri, 
vizibile în lumina lunii. 

— De ce ai spune aşa ceva? Eşti un bărbat binecuvântat, Imco 
Vaca, un războinic înnăscut. Altfel, nu ai fi supravieţuit 
încercărilor prin care ai trecut. Ai fost acoperit de glorie la 
Arbocala. Nu am uitat asta. lar Bomilcar - care este un judecător 
bun în materie de războinici - spune că ai un dar aparte. Poate 
că eşti iubit de vreun zeu care deviază săgețile menite ţie, 
blochează loviturile de sabie şi de suliță. Dacă aşa stau lucrurile, 
atunci cine eşti tu să pui totul sub semnul întrebării? 

Imco se gândi la momentul în care primise o săgeată în palmă, 
dar aceasta era o rană neînsemnată, care putea dovedi că 
vorbele comandantului erau nefondate. 

— Bomilcar are o părere prea bună despre mine. 

— Şi eu sunt un judecător bun în materie de oameni, spuse 
Hannibal. Tu ai o calitate pe care eu o admir, deşi n-o pot numi. 
Mergi mai departe până îţi vei fi descoperit destinul! i se va 
dezvălui la momentul potrivit. 

— Chiar nu aţi cunoscut niciodată îndoiala? 

Hannibal se întinse înapoi pe pământ şi închise ochii. 

— În ultimii săi ani, tatăl meu avea multe îndoieli. Punea sub 
semnul întrebării tot ce era legat de viaţa pe care o dusese până 
atunci. Se întreba de ce creaseră zeii lumea în care trăim. Se 


minuna în faţa haosului care părea să domnească în spatele a 
tot ce există. Într-un fel, cred că-şi dorea să fi trăit o cu totul altă 
viaţă. Dar, în acelaşi timp, continua să meargă înainte în toate 
misiunile date în grija lui. Nu putea să fie altfel decât era. Vorba 
aceea, un leu nu-şi poate lepăda pielea şi s-o îmbrace pe a altui 
animal. 

Imco aşteptă câteva secunde în tăcere, până ce fu clar că 
Hannibal terminase ceea ce avea de spus. 


-Dar, donmia ta, reincepu el, eu am intrebat de dmuneavoastra. 


— De ce să cunosc îndoiala acum? Anotimpul a ajuns la punctul 
maxim şi se apropie de iarnă. Am şi câştigat, am şi pierdut vara 
aceasta, dar, pentru noi, aceasta reprezintă victoria supremă. 
Gândeşte- te astfel: poate că am suferit noi în Iberia, dar poate 
că acum Consiliul îşi va schimba purtarea. Îşi vor jelui bogăţiile 
pierdute, dar, într-un final, îmi vor trimite întăriri, singura cale 
de a duce acest război la bun sfârşit. Crede-mă, romanii îl vor 
exploata pe acest tânăr Scipio şi îl vor asmuţi împotriva mea 
aici, în Italia. Şi tocmai asta vreau eu, mai mult decât orice. Sper 
că au la fel de multă încredere în el cum aveau şi în Varro 
înainte de Cannae. Fratele meu este în drum spre noi. În mod 
sigur, ai auzit şi tu, odată cu mine, această veste. Poate că 
Mago şi Hanno vor face acelaşi lucru în curând. Tu ai paria 
împotriva noastră, toţi patru, liberi să ducem acest conflict la 
bun sfârşit? Printr-o serie de înfrângeri, am fost eliberaţi în 
vederea unei victorii mai mari. Apoi, tot ce s-a pierdut poate fi 
câştigat din nou. Şi sper că, în primăvară, flota Macedoniei va 
sosi pe apele Adriaticii. Carthalo se va întoarce cu ei. În sfârşit, îl 
voi vedea pe Lysenthus într-o bătălie... Tocmai din aceste 
nenumărate motive privesc viitorul cu ochi buni. Ce loc mai are 
îndoiala dacă iei în consideraţie toate aceste lucruri? Acum, 
Imco, hai să tăcem! Ca întotdeauna, trebuie să reflectez la 


multe lucruri şi e suficient zgomot în capul meu pentru a adăuga 
şi tu întrebările tale. 

Şi asta fu tot Ceva vreme, Imco rămase întins lângă comandant, 
fără să poată adormi, făcându-şi griji în legătură cu lucrurile pe 
care le spusese şi modul în care comandantul le-ar fi putut 
interpreta, ascultându-i respiraţia, conştient că nici acesta nu 
dormea. Mult timp, nu se simţi deloc în largul său. După care 
începu să se simtă bine, deşi era posibil ca această stare să nu 
fie decât calmul dinaintea somnului. 

Se întâmplă trei zile mai târziu. Tocmai luase gustarea de 
dimineaţă - ouă fierte, peşte fript şi dovleac copt masă pregătită 
de un băiat tarentin, desemnat să-i fie servitor. În timp ce se 
ridica de la masă, întinzându-se şi scărpinându-şi vintrele, ochii 
îi poposiră asupra animalului. Se întoarse şi începu să-şi 
împacheteze aşternuturile înainte ca imaginea să i se fi întipărit 
în minte şi să fi încetinit mişcările mâinilor. Nu era posibil. 

Se întoarse. Locul unde văzuse animalul era gol acum, cu 
excepţia unei colibe dărăpănate şi a unei bucăţi de gard care 
făcuse odată parte dintr-un ţarc. Totuşi, Imco era destul de sigur 
că nu-l înşelaseră ochii. Îşi lăsă privirea să se mişte încet, în sus, 
de-a lungul drumului îngust, către marginile taberei, după care 
în lungul unei poteci făcute de capre până în vârful unei creste 
înguste. Acolo se afla măgarul, cu urechile lui lungi, burta lui 
umflată şi picioarele strâmbe. Demn de milă, cu blana lui uzată, 
cu o expresie sticloasă şi coada lăsată în voia gravitaţiei. Nu 
putea fi altul. 

Imco aruncă o privire în jur după fata saguntină. Probabil că îi 
juca o festă. Nu putea să fie vorba de animalul la care se 
gândea el. Era plecat la război de atâta timp, atât de departe de 
casă, atât de chinuit de dorinţă şi uzura înceată a fricii, încât îşi 
pierduse pur şi simplu controlul asupra simţurilor. Trebuia să fie 
atent, altfel, cât de curând, avea să fie unul dintre nebunii aceia 
care cutreieră străzile cetăților. Dacă Hannibal ar fi avut habar 


chiar şi de o fracțiune din absurdităţile care se petreceau în 
mintea lui, ar pune să fie biciuit şi vândut ca sclav. 

Mergea încoace şi încolo atât de repede, încât picioarele sale 
stârneau nori de praf. Un grup de femei italiene aflate în trecere 
îi aruncă o privire încărcată cu ceva mai mult decât doza 
obişnuită de dezgust. Murmurară ceva în limba lor, o insultă, 
mai mult ca sigur. Băiatul tarentin se încruntă şi se prefăcu a nu 
observa nimic neobişnuit. 

Ceva din înfăţişarea refractară a băiatului îi spulberă hotărârea. 
La naiba cu raţiunea! La naiba cu sănătatea mintală! Ambele 
erau supraevaluate şi contrazise zilnic de mersul lumii. Dacă era 
nebun, atunci poate că trebuia să-şi îmbrăţişeze condiţia. Când 
să mai aibă ocazia să urmeze o închipuire a minţii sale în 
căutarea marii iubiri a vieţii? Aceste lucruri se întâmplau rar şi 
trebuia să profite 


imediat de ele. Acestea erau cuvintele pe care şi le spunea Imco 
în timp ce aduna un minim de provizii şi porni relaxat, dând din 
cap în direcţia soldaţilor pe care-i comanda, ca şi cum n-ar fi 
plecat decât pentru vreo treabă de rutină. Dar, odată ce se 
îndepărtă de ei, iuți pasul şi se întoarse pentru a urmări fundul 
măgarului. 


Ar fi fost nepotrivit să i se ofere o primire triumfală unui 
conducător atât de tânăr ca Publius Scipio. În fond, nu deținuse 
niciodată poziţia de consul. Sângele din bătăliile purtate abia 
dacă se uscase. Veştile despre Dipa ajunseseră cu numai câteva 
săptămâni înaintea lui şi încă trebuiau cântărite în detaliu. În 
ciuda şirului său de victorii, marea Peninsulă Iberică era departe 
de a fi un teritoriu pacificat. Unii considerau că era un gest 
prostesc să-şi părăsească postul înainte ca misiunea sa să se fi 
încheiat. Având în vedere toate acestea, Senatul hotărî ca, la 


întoarcerea sa, Publius Scipio să se oprească în afara cetăţii, la 
Templul Bellonei, aflat pe celălalt mal al Tibrului. Acolo, sub 
burniţa rece care cădea din cerul gri ca ardezia al iernii, acesta 
aduse sacrificii în cinstea zeilor. Se umili în faţa forţelor divine şi 
îşi prezentă amănunţit campania în faţa senatorilor adunaţi 
acolo, dintre care mulţi stăteau cu braţele încrucişate, cercetând 
faţa proconsulului în căutarea celui mai mic semn de greşeală. 
Publius nu încercă să-şi justifice demersul cu prea mare 
îndrăzneală, dar sugeră că întoarcerea sa era doar rezultatul 
datoriei sale continue faţă de Roma. Credea că realizase cea 
mai mare parte din ceea ce putea face în Iberia. Fiind singurul 
general care, până acum, reuşise să învingă forţele cartagineze, 
se gândise să împărtăşească tacticile folosite cu cei de acasă şi 
să ajute la planificarea mişcărilor strategice viitoare. Aveau 
nevoie de o nouă lovitură puternică pentru a încheia războiul 
pentru totdeauna, un atac precum cel condus de el asupra 
Cartagenei, un asalt care să treacă dincolo de armura lui 
Hannibal şi să lovească punctele sale slabe în loc să le ţintească 
pe cele puternice. 

Zicând numai atât, intră în oraş, unde fu întâmpinat cu urale de 
bun venit din partea poporului, iar ei, prin lipsa oricărei 
sărbătoriri oficiale, căpătară un aer şi mai impresionant. 
Cetăţenii lansau strigăte de încurajare de pe străzi, de la 
ferestre, de pe acoperişuri şi de pe poduri. Femeile îi aruncau 
tot felul de tiruri care trădau afecțiunea, se întindeau pentru a-l 
atinge, îl numeau salvatorul, eroul lor. Fetele îşi ţuguiau buzele 
vopsite, zâmbeau şi leşinau când el trecea pe lângă ele. Copiii îl 
întâmpinară purtând peruci care voiau să sugereze şuviţele 
cârlionţate ale numidienilor. Unii purtau veşminte precum 
tunicile tivite cu roşu ale cartaginezilor sau smocuri din păr de 
măgar legate de bărbie pentru a arăta precum gărzile lui 
Hannibal. Fugeau din faţa proconsulului într-o panică prefăcută, 


privind peste umăr, fără să dispară cu adevărat, sărind mereu 
înapoi, astfel încât să-şi ia de la capăt strigătele. 

Oamenii credeau că aceste victorii pe teren iberic erau un semn 
pentru ce avea să urmeze. Unii spuneau că Publius vorbea cu 
Apollo în persoană şi de aceea reuşise să-şi pună la punct 
tacticile ingenioase. Unii, gândindu-se la eroii  epocilor 
anterioare, le studiau trecutul, concluzionând că Publius 
realizase mai mult decât o făcuseră aceştia la vârsta lui. Preoţii 
- care erau întotdeauna la curent cu schimbările petrecute în 
opinia publică - găsiră în augurele lor mai multe semne care-l 
favorizau pe Publius. Opinia publică era în mod clar în favoarea 
lui, încât fu votat în postul de consul pentru anul următor, 
devenind astfel cea mai tânără persoană care să fi deţinut până 
atunci o asemenea onoare. 

Dar, dacă zvonurile şi pălăvrăgeala îl ajutară să fie numit în 
funcţie, acestea stârniră şi iritarea senatorilor. Cineva îl auzise 
că demnitatea de consul ce-i fusese acordată îl îndreptăţea să 
ducă războiul până la capăt aşa cum credea el de cuviinţă, fără 
să aibă nevoie să convoace vreun consiliu. Alţii spuneau că 
începuse deja pregătirile pentru o misiune atât de secretă, încât 
nici măcar Senatul 


nu avea vreun cuvânt de spus în privinţa ei. Sau că respinsese 
cuvintele celuilalt consul, Licinius Crassus, considerându-le 
irelevante. lar câţiva jurau că se oferise să se întâlnească 
personal cu Hannibal într-o luptă individuală şi, în acest fel, să 
hotărască soarta războiului cu propriul sânge. 

Publius asculta toate aceste poveşti cu un zâmbet. Nu spusese 
niciunul dintre acele lucruri. Avea un plan, într-adevăr, dar îl 
ţinea închis într-un cerc format din cei în care avea cea mai 
mare încredere. Cândva, corpul lui Laelius îi indicase Cartagena 
ca ţintă, iar această idee îi veni tot prin intermediul camaradului 
său. Cu puţin timp înainte de a pleca spre Roma, în timp ce 


beau vin şi discutau pe marginea detaliilor recent primite în 
legătură cu campania lui Hannibal în Italia, Laelius spuse că ar 
trebui să le mulţumească bătrânilor care conduceau Cartagina. 
Când i se ceru să-şi explice vorbele, Laelius spuse: 

— Numai ei ne pot salva de Hannibal. Dacă i-ar da sprijinul de 
care are nevoie, am fi terminaţi. A câştigat victorii numeroase în 
numele lor, dar ei au trimis provizii şi oameni oriunde, numai lui 
nu. Hannibal luptă ca un leu, fără să-şi dea seama că, în spatele 
lui, o haită de hiene salivează, aşteptând să-l muşte de fund. El 
îşi varsă sângele pentru ei, dar ei ce... Laelius se opri în mijlocul 
frazei: Ce e? întrebă el. Ce e cu tine? Te-ai albit precum un 
barbar. 

Şi chiar aşa era. Publius tocmai găsise, în cuvintele camaradului 
său, cheia întregului război. De fapt, probabil că cunoştea 
răspunsul de ceva vreme. Nu era nici măcar o idee completă, 
dar acum Laelius îl lovise în cap cu ea. Slăbiciunea lui Hannibal, 
călcâiul lui Ahile, forţa care-l secătuia lună după lună, dar care 
nu-i oferea nimic... Fusese chiar acolo, în faţa lor, în tot acel 
timp. Cartagina însăşi. Cartagina. Cartagina. Publius rostise 
acest cuvânt de mii de ori în acea primă zi şi încă îl rostea în 
minte, o rugăciune compusă dintr-un singur cuvânt. 

Deşi încerca să păstreze această idee secretă până la momentul 
oportun, zvonuri despre ea se răspândiră, ca şi cum fragmentele 
propriilor gânduri se strecurau afară din mintea sa şi vorbeau în 
şoaptă la urechile duşmanilor lui. Succesul şi ambiția - învăţa el 
rapid - schimbau totul. Niciun gând nu era cu adevărat secret, 
nicio conversaţie nu era cu adevărat în siguranţă lângă urechile 
agere ale vreunuia. lar rivalii apar în cele mai neaşteptate locuri. 
Fabius Maximus, acelaşi om căruia Publius îi împrumutase 
privirea sa cu numai câţiva ani în urmă, aduse această 
chestiune în atenţia Senatului înainte ca Publius însuşi s-o fi 
făcut. Venerabilul senator se ridică impunător şi arătă că avea 
să vorbească despre o problemă deosebit de importantă. Nu 


putea vedea cealaltă parte a încăperii, dar vorbea mutându-şi 
privirea dintr-un loc în altul, ca şi cum s-ar fi uitat în ochii tuturor 
celor aflaţi în camera respectivă. Vârsta înaintată îl gârbovise şi 
părea că forma sa fizică se deteriorase disproporționat de la 
ultimul mandat de dictator, dar totuşi înfăţişarea sa fragilă şi 
părul alb îi confereau un aer de autoritate înţeleaptă, care 
ajunsese să-i servească drept armă într-o lume populată de 
bărbaţi mai tineri. 

— Având în vedere ideile pe care o să le afirm, începu Fabius, 
poate că ar trebui să-mi prefaţez observaţiile spunând cât se 
poate de clar că nu am nici cea mai mică rea-voinţă în ce-l 
priveşte pe tânărul Scipio. Unii vor spune că sunt invidios pe 
realizările lui, dar asta este o prostie. Ce rivalitate poate exista 
între un om cu vârsta şi trecutul meu şi un altul mai tânăr chiar 
decât fiul meu? Poate că mi-ar plăcea să am o parte din 
vigoarea sa tinerească pentru a-i face pe plac soţiei mele, dar 
asemenea lucruri dispar potrivit voinţei zeilor. Luaţi în 
consideraţie, dacă binevoiţi, faptul că am fost chemat să slujesc 
ca dictator în momentul de disperare extremă a Romei... 

Publius expiră nerăbdător, suficient de zgomotos ca toţi cei 
aflaţi în apropierea lui să audă ofensa adusă. Poate că şi Fabius 
o auzise, dar era greu de spus cu precizie, deoarece auzul 
bătrânului se pierdea treptat, aşa cum se întâmplase deja cu 
vederea lui. Laelius izbucni în hohote zgomotoase. Alţi câţiva 
chicotiră, acoperindu-şi gura cu palma. Unii aţintiră priviri 
severe asupra celor doi tineri. Dar 


toţi cei prezenţi ştiau, la fel ca Publius şi Laelius, că aveau să 
asculte o pălăvrăgeală interminabilă. Adeseori, Fabius îşi reitera 
faptele trecute pornind de la pretexte chiar mai puţin 
substanţiale decât acesta. De data aceasta, vorbi mult, 
încercând să şteargă orice indiciu că trecutul său ar putea fi 
egalat de faptele cuiva, asigurându-i pe cei prezenţi că toate 


criticile pe care le adusese la adresa planurilor lui Publius 
fuseseră rostite numai pentru binele Romei şi în spiritul unei 
chibzuinţe obiective şi mature. Publius era de părere că, odată 
cu fiecare frază şi părere, bătrânul senator îşi submina poziţia, 
dar se mulțumea să lase discursul acestuia să-şi urmeze cursul. 
— Permiteţi-mi să subliniez, spuse Fabius, după ce terminase de 
ilustrat adevărata dimensiune a realizărilor sale, că nici Senatul, 
nici poporul nu au hotărât ca Africa să reprezinte domeniul de 
interes al tânărului Scipio, cu atât mai puţin o ţintă de 
campanie. Dacă e să înţelegem că tânărul consul uzurpă 
autoritatea Senatului, atunci eu, unul, mă simt ofensat Domniile 
voastre, colegi senatori, nu sunteţi de acord? 

În mod vădit, unii îi împărtăşeau părerile, judecând după 
murmurele aprobatoare. Prinzând curaj, Fabius continuă prin a-l 
întreba pe consul de ce nu se dedica unei continuări directe a 
războiului. De ce să nu-l atace pe Hannibal aici, unde se afla 
acum, pe pământ italian? De ce să se ducă pe teritoriul unui 
popor îndepărtat, despre care ştia prea puţine, să lupte pe 
pământuri pe care nu le cunoştea, fără niciun port care să-i fie 
deschis, fără vreo bază pregătită, să dea piept unei armate 
imense? Oare chiar l-ar forţa toate acestea pe Hannibal să se 
întoarcă? Prea puţin probabil, sugeră Fabius. Dacă urma să aibă 
vreun efect, acesta ar fi fost să-l determine pe duşman să 
pornească chiar spre Roma. Aceasta era adevărata ameninţare. 
lar dacă Hannibal ar putea fi convins cumva să părăsească 
acest ţinut fortificat care-i devenise o a doua casă, cum ar putea 
spera tânărul consul să-l învingă pe teren propriu, când niciunul 
dintre predecesorii săi nu reuşise încă să realizeze acest lucru în 
Italia? 

— Gândiţi-vă cât de schimbătoare sunt zonele de interes ale 
copiilor noştri, spuse Fabius. Personajul acela venerat de toţi, 
Cornelius Scipio, a întors spatele misiunii sale din Iberia pentru 
a-şi salva ţinutul natal. Acum îl avem în faţa noastră pe fiul său, 


care vrea să-şi părăsească patria pentru a-şi acoperi numele de 
glorie. Dragi compatrioți, priviţi acest plan în adevărata sa 
înfăţişare - intriga unui tânăr indus în eroare de succesele 
anterioare, a unui băiat aflat pe punctul de a face o mare 
greşeală. Fiţi mai înţelepţi de atât, prieteni, şi nu faceţi din 
greşeala acestui copil dangătul funerar al naţiunii! 

Fabius se aşeză pe fundalul unui val considerabil de aplauze. Nu 
suficient de puternic totuşi pentru a-l convinge pe Publius că 
lupta pentru o cauză pierdută. Se ridică pentru a-i răspunde 
bătrânului. Adoptă o poziţie dreaptă, fermă, rotindu-şi ochii 
încolo şi încoace, aşa cum făcuse bătrânul senator, numai că 
Publius lăsă să se vadă clar că el se uita cu adevărat la fiecare 
faţă pe care o aţintea cu privirea. 

— Vreau să-mi exprim aprecierea sinceră faţă de Fabius, spuse 
el. Ce introducere mi-a făcut! A fost atât de amabil, încât mi-a 
combătut propunerea înainte chiar ca eu s-o prezint în faţa 
dumneavoastră. De asemenea, nu aveam nici cea mai vagă idee 
că-i pasă atât de mult de siguranţa mea. De fapt, e chiar 
surprinzător, pentru că nu-mi aduc aminte să fi protestat atunci 
când, dintre toţi cei adunaţi aici, numai eu m-am oferit să iau 
asupra mea misiunea continuării războiului din Iberia. Atunci, 
când tatăl şi unchiul meu au fost ucişi, când cele trei armate 
cartagineze cutreierau acel teritoriu neînfrânte... ei bine, se 
pare că atunci nu m-a considerat nimeni nedemn de a conduce 
o campanie militară. Eram mai vârstnic atunci decât sunt acum? 
Ştiam mai multe despre arta războiului? Armatele africane sunt 
mai mari decât cele cărora le-am ţinut piept în Iberia? Cartagina 
şi-a ţinut cei mai buni generali acasă? 

Fabius mormăi că tânărul avea dreptate să fie confruntat cu 
atâtea întrebări. 


— El le pune în glumă, dar poate că ar trebui luate în 
consideraţie... 


— Fabius, eu am luat cuvântul! replică tăios Publius. După ce 
termină de rostit aceste cuvinte dure, consulul trase aer în 
piept, respiră de câteva ori, controlându-se, lăsând calmul să se 
instaleze în încăperea rămasă în nemişcare. Stimaţi membri ai 
Senatului, alegerea pe care o aveţi înaintea domniilor voastre a 
fost scrisă până acum cu sângele naţiunii noastre. Aţi putea 
continua pe calea care ne-a făcut să suferim ani mulţi de război 
şi care ne-a adus înfrângeri ale căror nume nici nu le voi mai 
rosti aici. Puteţi alege să continuaţi aşa până ce Hannibal se va 
înfiinţa cu adevărat la porţile Romei sau puteţi alege să 
terminati acest conflict într-un mod îndrăzneţ. Nu vă lăsaţi 
induşi în eroare de îndoielile odrăslite în minţi sperioase! 
Ignoraţi temerile celor temători, protestele celor care se 
mulţumesc cu jumătăţi de victorii! Ascultaţi-mi cuvintele acum 
şi înţelegeţi ceea ce vă promit! Cu permisiunea dumneavoastră, 
voi pleca imediat către Africa. Veţi auzi aproape imediat că 
întregul ţinut va fi cuprins de flăcările războiului. Şi, îndată ce 
auziţi acest lucru, să vă pregătiţi pentru următoarele veşti: că 
Hannibal a fost chemat pentru a-şi proteja patria. Aceasta este 
singura strategie care ne poate aduce victoria. Singurul lucru 
care îl va lua pe nepregătite pe Hannibal, dar de care se va 
teme cel mai mult. Propunerea mea se rezumă la aceste lucruri 
simple. Judecaţi-o şi cântăriţi-o după merite, numai după merite. 
La scurt timp după încheierea acestei cuvântări, Senatul fu 
cuprins de dezbateri aprinse, până când unul dintre senatori îşi 
aduse aminte că cei doi consuli încă nu trăseseră la sorţi zonele 
de interes. Nu se putea decide nimic până ce nu se stabilea 
dacă Publius avea să se ocupe de frontul european sau de cel 
african. Oricum, aceasta nu era decât un obstacol de moment. 
La tragerea la sorţi, Publius primi Africa, iar mulţi senatori 
văzură în această întâmplare mâna Fortunei. Se hotări că, dacă 
chiar era nevoie de o astfel de măsură, Publius îşi putea 
planifica atacul asupra Cartaginei. Dar, spuseră senatorii, având 


în vedere că o astfel de întreprindere se afla dincolo de zona de 
protecţie imediată a Romei, consulul nu putea mobiliza noi trupe 
în acest scop. Era liber să se ducă, dar fără cele două legiuni 
care i se repartizau în mod normal fiecărui consul. În schimb, 
putea purta acest război servindu-se de veteranii dezonoraţi la 
Cannae, care fuseseră exilați în Sicilia, şi cu toţi acei voluntari 
care alegeau să-l urmeze. 

Pe când părăseau întrunirea, Laelius îşi dădu ochii peste cap: 

— Şi să mai zici că oamenii sunt recunoscători! 


5 
Fi i Fortunei 


lernară într-un ţinut aspru, mai friguros decât crezuseră ei. 
Cavarii îi întâmpinaseră în modul lor simplu, dar obiceiurile dure 
după care aceştia trăiau nu le ofereau un confort prea mare. 
Când nu ningea, din cer curgea lapoviţă; când asupra lor nu se 
abătea lapoviţa, erau udaţi de o ploaie rece, poate mai rea chiar 
decât precipitaţiile solide. Părea să pătrundă din ce în ce mai 
adânc în piele şi să se insinueze în oase, în piept, sub ochi. 
Uneori, zilele de strălucire senină împrăştiau norii, dar nopţile 
care le urmau erau şi mai friguroase, deoarece toată căldura se 
înălța către zare. 

Silenus începu să tuşească în timpul traversării platourilor înalte 
ale Pirineilor. Se îngriji pe tot parcursul anotimpului lung 
petrecut de-a lungul Rhonului. Scuipa o flegmă care-şi schimba 
culoarea de la o zi la alta. O vreme, corpul îi arse de febră. 
Zăcea asudat, părându-i-se că lumea se învârtea neîncetat în 
faţa ochilor săi, la mila vraciului cavarilor, care-i acoperea corpul 
gol cu fâşii de blană de animale îmbibate cu diverse unguente. 
La început, Silenus încercase să-l îndepărteze cu un gest pe 
omul acela, al cărui chip era ascuns de o glugă, mai ales când 
văzu rănile purulente pe care le avea pe mâini şi zări pentru o 


clipă trăsăturile din spatele cărora privea el lumea, o faţă atât 
de ridată şi bulbucată, de parcă ar fi fost plămădită din aluat cu 
cocoloaşe. Mai târziu, ajunse atât de slăbit, încât nu se putea 
mişca. Închise ochii şi începu să-l blesteme pe vraci în greacă, 
pe parcursul unor lungi diatribe, care nu fură deloc luate în 
seamă. Şi nici nu-i mulţumi vraciului când îşi recăpătă 
sănătatea. Bineînţeles că avea să-şi revină, spunea el. Şi ar fi 
făcut-o mai devreme dacă acel căpcăun nu l-ar fi chinuit într-un 
asemenea hal. 

De atunci înainte, rar se întâmpla ca Silenus să se aventureze 
pe afară. Când o făcea, i se părea că lumea aceea îngheţată era, 
într-adevăr, un loc ciudat. Îşi petrecea o parte a fiecărei zi 
notându-şi observaţiile. Crengile desfrunzite ale copacilor care 
rămâneau scufundate în şuvoaiele îngheţate îl fascinau. Apa 
curgea în forma ei lichidă, dar se agăța de nodurile lemnului în 
formaţiuni rotunjite de gheaţă. Observase că oamenii trimişi în 
misiuni de recunoaştere în perioadelor senine se întorceau cu 
chipurile arse de soare, ca şi cum ar fi fost în Africa. Şi găsi 
anumiţi peşti îngheţaţi în mijlocul sloiurilor de gheaţă. Punând la 
încercare o afirmaţie a copiilor din tribul autohton, îi lăsă să se 
dezgheţe într-un vas de lângă patul său de campanie şi 
descoperi că, pe măsură ce se încălzeau, aceştia reveneau la 
viaţă, mişcându-şi coada şi înotătoarele imediat ce acestea se 
eliberau de gheaţă şi rotindu-şi ochii. Aceste ţinuturi nordice 
sfidau logica. Ar fi preferat să rămână cu Hanno, la care se 
gândea adesea. Dar nu avea căderea de a lua o astfel de 
hotărâre, iar pentru el, prioritatea era să ajungă din nou lângă 
Hannibal. 

Starea de sănătate a lui Hasdrubal începuse să-l îngrijoreze. Nu 
suferea de nicio boală, dar era într-o dispoziţie atât de sumbră, 
încât, uneori, nu primea niciun vizitator o zi întreagă sau chiar 
două. Când Silenus reuşea să fie primit în cortul lui, îl găsea 
mereu în aceeaşi poziţie, pe marginea patului său de campanie, 


aplecat, cu o blană neagră de urs petrecută peste umeri. Capul 
şi botul animalului erau aşezate pe capul lui Hasdrubal. Dinţii 
acestuia apăsau pe fruntea lui. Mersese atât de departe, încât 
îşi trecuse labele din faţă ale pielii de urs peste braţe şi-şi legase 
labele de palme. Îşi petrecea zilele schiţând siluete în pământul 
uscat, ştergându-le şi apucându-se din nou de desenat. Silenus 
nu reuşea să-şi dea seama exact ce făcea. Se gândea că 
imaginile ar putea fi hărţi, planuri de bătălie sau vreo schemă a 
teritoriului în care pătrundeau. Uneori, zărea imagini care îi 
aminteau de părţile corpului uman - un ochi, o şuviţă de păr 
trecută peste o frunte, contururi care puteau reprezenta o 
bărbie. Dar Hasdrubal mâzgălea imediat peste ele, înainte ca 
grecul să le priceapă tâlcul. 

Când îl întreba cum o ducea cu sănătatea, ce gândea despre 
situaţia în care se aflau, despre anul ce 


avea să vină, despre moralul soldaţilor, despre calea cea mai 
potrivită pentru a lua legătura cu Hannibal, despre perspectiva 


traversării Alpilor la începutul primăverii - la orice întrebare 
pusă -, Hasdrubal, dacă răspundea, o făcea cu aceeaşi 
propoziţie: 


— Urşii hibernează iarna, spunea el. 

Pentru Silenus, acest răspuns nu avea nimic liniştitor, dincolo de 
zâmbetul sălbatic care-l însoțea, de privirea rătăcită a ochilor 
umflaţi şi de felul în care-şi muşca marginile buzelor cu dinţi 
care - în lumina difuză - păreau neobişnuit de mari. Rugat să-şi 
explice răspunsul, Hasdrubal se limita la repetarea acestuia. 
După care mormăia de câteva ori, aşa cum ar fi făcut-o 
respectivul animal. Silenus renunţă să mai pună întrebări. În 
schimb, îi reamintea lucrurile pe care le văzuse cu Hannibal şi 
construia ipoteze optimiste în legătură cu viitorul care-i aştepta 
pe ei toţi. Încercă să-i amintească lui Hasdrubal că, dincolo de 


iadul galic se afla o lume a tuturor posibilităţilor: oameni, locuri 
şi bucurii care aşteptau să fie descoperite. 

Nu era sigur dacă încercările sale se bucurau de succes, dar, 
odată cu primele zile de dezgheţ ale primăverii, ursul începu să 
se mişte. Hasdrubal adună rămăşiţele zdrenţuite ale armatei cu 
care fugise de la Baecula. În total, soldaţii care supravieţuiseră 
iernii erau peste o mie, mai puţini decât avusese Hannibal sub 
comanda lui în acelaşi punct geografic. Niciunul dintre ei nu 
părea dornic să lupte, dar toţi voiau să părăsească locul acela 
rece şi ştiau că, oricum, trebuiau să traverseze munţii. Aşa că 
acceptau conducerea generalului lor. 

Hasdrubal îşi porni armata de-a lungul cursului superior al 
Rhonului, unde fluviul era îngust şi nu reprezenta decât un 
obstacol minor. Se deplasa pregătit în orice moment să respingă 
vreun atac, soldaţii trimişi în recunoaştere fiind mereu vigilenţi, 
iar trupele păstrând mereu suliţele în mâini. Silenus jurase că nu 
putea fi de niciun folos în ceea ce privea traversarea Alpilor, dar 
asta numai pentru că nu voia să fie răspunzător de eventualele 
greşeli. De fapt, reuşise să aibă ceva de spus în fiecare etapă a 
călătoriei. O vreme, Hasdrubal îi spusese în glumă că singurul 
său scop era să evite orice drum care să semene în vreun fel cu 
cel urmat de Hannibal. Silenus nu-l contrazicea. De fapt, era 
bucuros să-l vadă pe tânărul Barca râzând din nou. Poate că 
grijile pe care şi le făcuse pe tot parcursul iernii nu fuseseră 
necesare. 

Amintindu-şi de prima armată care le traversase teritoriul, galii 
o întâmpinară pe aceasta cu curiozitate în loc de frică. Şi poate 
cu o doză de milă, pentru că soldaţii lui Hasdrubal nu arătau 
prea impresionant. Nici chiar triburile sălbatice care stăteau 
cocoţate pe colţurile de stâncă nu-i deranjau prea mult: vite 
furate, din când în când vreun civil dintre cei care urmau armata 
răpit, vreo ambuscadă organizată mai mult din amuzament 


decât pentru a provoca pagube. Fără îndoială, allobrogii s-ar fi 
dovedit mai periculoşi, dar cartaginezii îi evitară. 

Îşi aleseseră bine drumul. Traversarea fu, din punctul de vedere 
al lui Silenus, fascinant de lipsită de evenimente. Sigur, se 
întâmplară multe. Avalanşe; zile petrecute mărşăluind cu greu 
prin văi care se înfundau. O furtună uriaşe deasupra lor trei zile 
la rând, după care dispăruse. Proviziile de grâne fuseseră 
compromise de umezeală; o haită de lupi care prinsese gustul 
cărnii de om îi atacase pe cei rămaşi în urmă. Dar nu era nimic 
care să-i amintească de luptele eroice din timpul aventurii lui 
Hannibal. Pur şi simplu înaintau. Sus şi tot mai sus. lar apoi, într- 
un moment suficient de discret încât Silenus nici nu-l observă, 
începură coborârea, pe o pantă moderată, printr-o cu totul altă 
trecătoare. Înainte de a îndrăzni să creadă că se terminase, 
armata lăsase munţii în urmă şi înainta pe un teren 
binecuvântat de plat. 

Ajungând în regiunea Padului, Hasdrubal încercă să intre în 
legătură cu Hannibal. Nu ştia exact unde se afla fratele său, dar, 
mai mult decât orice, voia să-şi unească armata cu a acestuia. 
Dictă o scrisoare mai lungă decât s-ar fi aşteptat Silenus. De 
fapt, se părea că avea mai multe de discutat cu 


fratele lui decât despre strategii militare. Stătuse atâta timp fără 
el şi voia să-i explice tot ce se întâmplase în anii care trecuseră 
de la despărţirea lor. Şi asta şi făcu. Silenus transcrise fidel 
toate acestea. 

Odată dusă la capăt această sarcină, Hasdrubal dădu ordin ca 
mesajul să fie transmis cu ajutorul unui grup de călăreţi 
încercaţi. Trebuie ca aceştia să pornească în mare grabă spre 
sud, să-şi croiască drum în secret prin toată Italia, prin Apulia, în 
regiunea cetăţii Tarentum, unde sperau să-l găsească pe 
Hannibal. Imediat ce călăreţii porniră cu viteza fulgerului din 


tabără, lăsând în urmă o ploaie de resturi de pământ aruncate 
de copitele cailor, Hasdrubal ordonă începerea marşului. 

Se apropiară de Placentia ca şi cum ar fi vrut să asedieze 
cetatea, dar, deoarece nu aveau echipament de asediu, toată 
desfăşurarea de forţe era numai de faţadă. În loc să înceapă 
asediul, îşi aşezară tabăra în afara oraşului, luându-i peste picior 
pe romani, care nu voiau să coboare din vârful întăriturilor şi să 
se lupte cu ei. Cu cât ducea mai departe spectacolul provocării 
la luptă, cu atât galii autohtoni simțeau mai mult chemarea 
războiului în vene. La început, din cetate ieşi o delegaţie de 
reprezentanţi, testând posibilitatea unei noi alianţe cu 
cartaginezii, a unor noi promisiuni. Hasdrubal făcu declaraţii 
grandioase despre anul ce uima. Părăsise Iberia, spunea el, ca 
să se alăture fratelui său şi, împreună, să termine acest război. 
În porturile sudice, va fi susţinut de zeci de mii de soldaţi, trimişi 
ca întăriri din partea Cartaginei. Avea să-şi unească armata cu 
cea a lui Hannibal pentru a zdrobi cetatea Romei. Avea să 
inunde străzile cu sânge, să pună să fie ucise o sută de 
persoane pentru fiecare nedreptate a Romei pe care şi-o 
amintea el: fiecare soldat omorât pe nedrept, fiecare femeie 
violată, fiecare tratat încălcat, fiecare cuvânt pompos în latină. 
Avea să privească cetatea arzând, să jefuiască tot şi să târască 
femeile romane pe străzi ţinându-le de păr. 

În momentul plecării, la 15 zile după ce sosise, în spatele 
armatei sale mergea o hoardă de 30 000 de gali cisalpini. 
Aparent, acestora le plăcuse ce auziseră. Lângă Mutina, găsiră 
călăuze care pretindeau a cunoaşte toate drumurile cele mai 
bune către sud şi cum să comunice unii cu alţii pentru a crea o 
derută cât mai mare. Cu ei înainte, porniră marşul către sud. La 
început, călăuzele abia dacă părură a-şi merita solda: armata 
mergea pur şi simplu pe Via Flaminia, un drum cum niciunul 
dintre ei nu mai văzuse. Atât de larg şi de plat, cu pietrele 
aşezate una lângă alta cu o precizie uimitoare. Iniţial, înaintară 


cu o viteză aproape dublă faţă de cea obişnuită, iar soldaţii erau 
extrem de entuziasmați de progresele făcute, de faptul că 
tocmai realizările duşmanului îi ajutau în demersul lor. Trecură 
de Ariminum fără să fie deranjaţi. Locuitorii cetăţii se adunaseră 
înlăuntrul fortificațiilor şi îi priviră cum înaintau. Soldaţii din 
garnizoana locală erau pe poziţii, cu suliţele lor lungi avântându- 
se către cer. Dar rămaseră în spatele porţilor cetăţii, astfel că 
Hasdrubal îşi continuă drumul către țelul său. Urmară drumul 
care mărginea coasta, pe lângă Fanum Fortunae. Călăuzele îi 
puseră să traverseze râul Metaurus şi să înainteze, pe terenul 
relativ deschis, către Sena Gallica. 

Acolo descoperiră, în cele din urmă, că romanii nu aveau de 
gând să-i lase să meargă tot înainte la nesfârşit. Erau aşteptaţi 
de o armată sub conducerea lui Livius Salinator, care îşi stabilise 
tabăra într- o vale largă, cultivată în mare parte cu grâne. Timp 
de patru zile, cele două armate rămaseră pe loc, evaluându-se 
reciproc. De câteva ori, unităţile de cavalerie se angajară în 
lupte minore, de hărţuială. Romanii schimbară poziţia taberei 
lor, deşi nu era clar de ce avantaje beneficiau prin această 
mişcare. După calculele sale, armata lui Hasdrubal depăşea cu 
puţin numărul soldaţilor duşmani. Totuşi, având în vedere că 
mare parte din oastea sa era formată din gali indisciplinaţi, ezita 
să atace pe un teren atât de deschis. Încercă să găsească unele 
capcane care puteau fi întinse de romani, dar poziţia armatelor 
nu era deloc favorabilă strategiilor viclene. Se potrivea unei 
înfruntări deschise. Noba se oferi să conducă libienii într-un 
marş nocturn, pentru a-i împresura pe romani şi a-i surprinde 
din spate într-un moment bine stabilit. Dar, în timp ce Hasdrubal 
şi tovarăşul său dezbăteau 


această problemă, sosi un individ care schimbă totul prin veştile 
pe care le adusese. 


Spionul abia dacă reuşise să scape viu din tabăra romană, într- 
adevăr, o santinelă observase plecarea sa solitară. Înainte de a 
lua contact cu forţele cartagineze, se trezise în situaţia de a fi 
urmărit de un contingent de cavalerie romană. Fusese izbit 
peste coif cu o sabie, iar la umăr avea o tăietură. Deviase o 
suliță cu mâna, fiindu-i spintecată palma. Scăpase numai pentru 
că se aruncase într-o viroagă prea abruptă pentru urmăritorii săi 
aflaţi călare. Căzuse aproape vertical. Sărise de pe o stâncă pe 
alta, ricoşase, lovit de trunchiurile copacilor, şi îşi încheiase fuga 
aterizând pe un pâlc de tufişuri atât de des, încât nu reuşi decât 
cu dificultate să iasă din el. Cu toate acestea, cavaleria romană 
încă îl urmărea când ajunsese în direcţia avanposturilor 
cartagineze. Romanii se apropiară până în ultimul moment, 
văzându-i pe cartaginezi amuzându-se şi pe numidieni pornind 
în viteză din tabără. Apoi, dădură bir cu fugiţii, amintindu-şi 
brusc că siguranţa lor era ameninţată mai mult de africani decât 
de acel individ, oricine ar fi fost el. 

Când Hasdrubal auzi toate acestea, puse să-i fie adus bărbatul 
legat. Cercetă pielea măslinie cu urme de vărsat, statura 
îndesată, fruntea lată şi veşmintele simple care arătau că era 
vorba despre un legionar. Se întoarse şi îi făcu un semn lui 
Silenus să se apropie, pentru a-i servi drept tălmaci. Unul dintre 
gardienii care stătea lângă prizonier spuse că nu era necesar: 
bărbatul vorbea limba lor. Auzind acest lucru, Hasdrubal se 
încruntă, pe fruntea sa formându-se patru linii neregulate, care 
nu se relaxară până ce nu rosti simplu: 

— Ce ai de spus? 

Bărbatul îşi cobori capul şi-şi sărută vârfurile degetelor, după 
obiceiul poporului Theveste. Vorbea o cartagineză perfectă, 
împletită cu tonalități bogate, care se potriveau cu cuvintele 
sale de salut. Se prezentă ca un slujitor al lui Baal şi îi lăudă pe 
toţi cei care îi împărtăşeau credinţa. Spuse că, deşi era de sânge 
latin şi putea vorbi latina, fusese loial Cartaginei de când tatăl 


său fusese capturat în primul război mare. Era născut dintr-o 
mamă africană din aceeaşi regiune ca Didobal, soţia lui 
Hamilcar. De la naştere, se antrenase în obiceiurile poporului 
tatălui său, astfel ca, într-un final, să-i fie de folos naţiunii care-l 
adoptase. În cel de-al doilea an al acestui război, reuşise să se 
strecoare în rândul armatei romane, primind instrucţiuni chiar 
din partea lui Bostar. Dar, de la moartea tragică a acestuia, 
fusese lăsat de pierzanie, ca un orfan, în mijlocul armatei 
duşmane, fără nicio cale de comunicare cu Hannibal şi fără vreo 
persoană căreia să-i raporteze. Aşteptase şi rămăsese fidel 
zeilor cartaginezi şi pândise momentul potrivit pentru a dezerta. 
Îl găsise acum, iar veştile pe care le aducea erau de o gravitate 
care o depăşea pe a celor dinainte. 

— Şi ce veşti sunt acestea? 

Bărbatul îşi înclină din nou capul şi îşi sărută vârfurile degetelor. 
Apoi îşi mişcă mâna de-o parte şi alta, într-un gest care însemna 
că dădea deoparte orice înşelăciune şi rostea acum purul 
adevăr. 

— Vă aflaţi într-o capcană, spuse el. Mesagerii pe care i-aţi 
trimis nu au ajuns la Hannibal. Nero i-a capturat lângă Tarentum 
şi a găsit mesajul adresat fratelui domniei tale. Ştie tot. Eu sunt 
soldat în armata lui, unul dintre cei şase mii pe care i-a ales. A 
plecat din sud în urmă cu şapte zile, pretinzând că vrea să 
ajungă în Lucania, dar s-a întors spre nord imediat ce fratele 
domniei tale l-a scăpat din ochi. Ne-a alergat ca un nebun şi, 
două zile mai târziu, ne-a alăturat armatei lui Livius Salinator. 

— Şase mii de soldaţi? întrebă Hasdrubal. Bărbatul încuviinţă cu 
o mişcare din cap. 

— Şi o mie de soldaţi de cavalerie. 

— Eu nu am văzut aşa ceva, spuse Noba. 

— Am sosit noaptea. Niciunul dintre noi nu s-a arătat pe câmp. 
Mulţi stau printre civilii care urmează armata. Dormim înghesuiți 
în corturile celorlalţi soldaţi sau sub cerul liber. Aşteptăm 


sosirea lui Lucius Licinius. V-a urmărit încă din Placentia şi acum 
blochează Via Flaminia. Când va sosi, cu cei zece mii de oameni 
ai săi, totul va fi aranjat. 

— Vor fi mai mulţi decât noi cu 15 000, spuse liniştit Hasdrubal, 
cu accente de neîncredere în glas. 

— Care dintre membrii familiei Nero e acesta? întrebă Silenus. 
Dacă te referi la Claudius Nero, atunci nu te cred. Are un trecut 
lung, dar în niciuna dintre incidentele trecute nu a dat dovadă 
de o îndrăzneală atât de mare cum spui tu. 

Bărbatul îşi aţinti privirea asupra scribului, după care se întoarse 
către Hasdrubal pentru a răspunde. 

— Grecul spune adevărul. Dar şi eu. Nu pot explica, dar, vă rog, 
credeţi-mă, stăpâne! 

— lar Hannibal nu ştie nimic din toate acestea? întrebă Noba. 
Bărbatul dădu din cap că nu. 

— Nu din gurile bărbaţilor pe care i-aţi trimis domniile voastre. 
Ei nu mai vorbesc acum. Hasdrubal primi aceste ultime cuvinte 
cu o mişcare aproape imperceptibilă a capului. Se uită la 

Noba, la care semn etiopianul se apropie pentru a-l interoga mai 
în detaliu pe prizonier. La fiecare întrebare, acesta oferea un 
răspuns rezonabil. lar fiecare răspuns bubuia ca sunetele scoase 
de o tobă puternică din depărtare, apropiindu-se din ce în ce 
mai mult cu fiecare lovitură. Dacă spunea adevărul, atunci se 
aflau într-o situaţie chiar mai gravă decât cea de la Baecula. 
Deocamdată, se aflau pe teritoriul inamicului, cu Hannibal încă 
departe, fără să ştie de sosirea lor... Dar asta numai dacă 
spionul spunea adevărul. 

— Noi nu îl cunoaştem, spuse Noba după ce bărbatul fusese dus 
în altă parte. Spune că îi raporta lui Bostar, dar eu nu am mai 
auzit până acum de el. Poate că e un vicleşug. 

— În ce scop? întrebă Hasdrubal. 

— Să ne încurce. Să ne facă să fugim. Să ne facă să greşim. 


Încreţiturile de pe fruntea lui Hasdrubal se aranjară într-un mod 
care, pentru Silenus, era extrem de neliniştitor. Îşi muşcă un colţ 
al gurii, îl mişcă între dinţi, rozându-l aşa cum face o potaie cu o 
bucată de zgârci. 

— Ştia de mesajul meu, spuse el. Ştia numărul de soldaţi şi unde 
i-am trimis. Vorbirea lui poartă accentul poporului Theveste. 

— Sunt nenumărate metode de înşelăciune, spuse Noba. Nu 
poate fi făcut să-şi dovedească vorbele? Ce am putea să-l 
întrebăm... 

— Nu, replică tăios Hasdrubal. Dacă a fost învăţat cum să ne 
mintă, cum o putem dovedi noi, dincolo de orice umbră de 
îndoială? Să-l torturăm? Dacă spune adevărul, atunci nu poate 
spune altceva decât adevărul. Dacă minte, poate să mintă în 
continuare, pentru că va şti, mai mult ca sigur, cât de puţin preţ 
va avea viaţa lui dacă mărturiseşte. Nu pot să văd clar ce e de 
făcut. De ce nu e nimic simplu? Nimic nu se întâmplă aşa cum ar 
trebui. Niciunul... 

Îşi muşcă buza pentru a se opri din vorbit, se întoarse şi îl fixă 
cu privirea pe scrib. 

— Silenus, ţie ce-ţi spune inima? 

Grecul îşi ridică mâinile cu palmele spre cer şi oftă că fusese 
implicat în discuţie. Privi prin cadrul creat de mâinile sale şi 
dădu dezaprobator din cap. 

— Asemenea lucruri nu sunt pentru mine... 

— Ce-ţi zice inima? Spune-o pur şi simplu! 

— Eu îl cred, spuse Silenus. 

— Noba? 

— Trebuie să fim prudenţi, spuse etiopianul. Să trimitem 
iscoade... 


— Îți pun aceeaşi întrebare pe care i-am pus-o grecului. 
Răspunde! 
— Dacă trebuie... Spionul e sincer. Eu îl cred. 


— Şi eu, spuse Hasdrubal. Aşa că ne retragem. Noba, trimite-ţi 
călăuzele pentru a dovedi sau a nega povestea spionului, dar, 
dacă n-o infirmă dincolo de orice îndoială, atunci ne retragem 
chiar în această noapte. Aceasta e hotărârea mea. 

La primul ordin de începere a marşului, călăuzele se pierdură în 
noapte, fără a se mai arăta vreodată. Hasdrubal le condamnase, 
dar apoi spuse că nu conta. Aveau să urmeze cursul râului 
Metaurus prin noapte, apoi, a doua zi dimineaţă, pe lumină, vor 
căuta pe hartă un drum mai bun şi vor urca în Apenini pentru a 
fi protejaţi de terenul mai neregulat. Din primele momente 
retragerea mersese prost. Cursul râului era dificil de urmat chiar 
şi în plină zi. Apele săpau o albie adâncă şi şerpuitoare, prin 
câmpie; terenul era acoperit cu o pădure deasă, malurile erau 
abrupte, cu stânci înclinate în poziţii ciudate şi rădăcini ieşite din 
pământ care-i împiedicau pe soldaţi, în întunericul profund, 
pădurea se însufleţi, părând plină de intenţii malefice. Soldaţii 
abia dacă reuşeau să facă un pas fără să se prăvâălească sub 
povara baloturilor pe care le purtau, vărsând alimentele şi 
scăpându-şi armele din mâini, împrăştiind blesteme. Râul se 
transformă într-un şarpe uriaş, îndoindu-se şi încolăcindu-se, 
nefiind niciodată acolo unde te-ai fi aşteptat. Unele grupuri de 
soldaţi se rătăciră şi începură să strige unii la alţii, dar peisajul 
accidentat le devia vocile şi îi dezorienta şi mai tare. 

Galii nu se temeau de pădure atât de mult ca africanii, dar 
începură să fie cuprinşi de frustrare şi aprinseră torţe pentru a 
vedea pe unde merg. Alţii strigau la ei să stingă luminile, 
plângându-se că porțiunile mişcătoare de strălucire făceau 
întunericul să fie şi mai înfricoşător, distorsionând şi mai mult 
aspectul terenului, aruncând umbre care-i făceau pe unii să 
strige că romanii năvăliseră asupra lor. Apoi unul dintre ei scăpă 
o torţă şi nu reuşi s-o ridice îndeajuns de repede de jos. Flăcările 
se răspândiră rapid prin covorul de ace de pin, ajungând la 
scoarţa uscată a mai multor copaci, înălțându-se spre coroanele 


lor la fel de repede ca o veveriţă. În câteva minute, pădurea 
ardea deasupra capetelor lor. Sub ei, caii înnebuniră de frică. 
Vitele se smulseră din frânghiile cu care erau legate şi porniră în 
căutarea locurilor întunecate, după care se speriară şi alergară 
înapoi către lumină. 

Mare parte din noapte, Silenus merse încet, făcu pauze dese, 
ţinându-şi mâinile fie întinse în faţă, pentru a se feri de crengi, 
fie la tâmple, pentru a se calma. Era total greşit. Trebuia să fi 
rămas în teren deschis, departe de râu. Chiar dacă ar fi 
mărşăluit într-o direcţie aleasă la întâmplare, s-ar fi mişcat mai 
repede decât o făceau acum. Cunoştea acest lucru şi ştia că şi 
Hasdrubal îl pricepuse. Tocmai de aceea generalul se străduia 
atât de tare. Vocea lui răsuna printre copaci, aducându-i înapoi 
pe cei rătăciţi, reorientându-i. De mai multe ori, ajunse să 
călărească prin apele râului, stârnind valuri de stropi la fiecare 
pas al calului, îndemnându-şi oamenii, împiedicându-i prin 
simpla putere a vocii sale să nu-şi piardă minţile. 

Hasdrubal nu închise niciun ochi în noaptea aceea. Probabil că 
era extenuat, secătuit, fără să mai poată simţi nimic din cauza 
efortului continuu. Dar, în dimineaţa următoare, strălucea, plin 
de o energie pe care Silenus n-o văzuse niciodată la el. Părea să 
se hrănească chiar din gravitatea situaţiei în care se aflau şi nu 
prezenta niciunul dintre semnele melancoliei care-l împovărase 
pe timpul iernii. Când Silenus făcu un comentariu relaxat în 
această privinţă, Hasdrubal răspunse serios, spunând: 

— Sufăr. Vreau ca Roma să sufere odată cu mine. 

În primele raze de lumină ale unei noi zile, Hasdrubal le explică 
tuturor ce avea să se întâmple. Romanii erau pe urmele lor. 
Aveau să se lupte în ziua aceea. Dacă n-o făceau, aveau să fie 
măcelăriți în timp ce fugeau, iar el nu mai avea nicio dorinţă să 
mai fugă. Îi conduse la ceva distanţă de râu, către terenul mai 
liber, cu dealuri şi văi, unde avea să fie hotărâtă soarta bătăliei 
din acea zi. Imediat 


ce ieşiră dintre copaci, văzură masa armatelor romane reunite. 
Numărul mare de soldaţi dovedea adevărul spuselor spionului. 
Luaseră deja poziţie, aranjându-se în formaţie de luptă. 
Hasdrubal ordonă forţelor sale să facă acelaşi lucru. În scurt 
timp, începu să meargă prin faţa trupelor cu sabia scoasă din 
teacă. Părea mai înalt decât oricând, cu perfecțiunea sa fizică 
firească transformată în ceva mai tare, care aducea şi mai mult 
cu înfăţişarea unei statui. Nu purta armură pe umeri sau 
picioare, ci mergea cu membrele sale musculoase goale; 
acestea se încordau, tresăreau şi se îndoiau, pline de energie. 
Chiar şi muşchii gâtului se reliefau când îşi ridica bărbia şi-şi 
striga ordinele peste masele de soldaţi. Ordonă o linie de atac 
mai îngustă decât de obicei, deoarece conformaţia terenului 
restrângea raza de acţiune a flancurilor. 

Privirea lui Hasdrubal o întâlni pe cea a lui Silenus, dar, înainte 
ca acesta să-i adreseze vreun gest, generalul se întoarse şi dădu 
ordinul de începere a bătăliei. Grecul stătea la ceva distanţă în 
spatele poziţiei de comandă a lui Hasdrubal, dar avea cam 
aceeaşi perspectivă ca acesta asupra lucrurilor care urmau să 
se întâmple. Cele două armate se izbiră de parcă amândouă nu 
erau altceva decât două hoarde barbare. Romanii îşi aruncară 
valurile lor cronometrate de sulițe, dar Hasdrubal îşi puse 
soldaţii să-şi grăbească înaintarea pe parcursul acestor manevre 
de deschidere şi cartaginezii se apropiară rapid de oastea 
romană, încă din primele clipe, ordinea fu anulată şi bătălia nu 
avea nimic din arta războiului. Nimic care să amintească măcar 
de abilitate sau de strategie. Nimic în afară de panica ucigătoare 
a soldaţilor care încercau să ucidă înainte de a fi ucişi. Galii îşi 
lansau strigătele lor de luptă, suflau în cornii cu capete de 
animale şi se învârteau cu o asemenea forţă, încât cozile lor 
loveau în jur ca nişte bice. Libienii loveau cu suliţele, aruncându- 
le de peste umăr, ucigaşi tăcuţi, ca întotdeauna, străpungând ici 


o faţă, colo un umăr, sucind vârful armelor când le eliberau din 
trupurile victimelor lor, astfel încât carnea romanilor se 
desprindea de tendoanele şi oasele care o susţinuseră până 
atunci. Ibericii luptau cu săbiile lor cu două tăişuri, tăind braţele 
şi picioarele până la os, iar apoi prin os, spintecând burţile 
lăsate neprotejate, vărsând gheme însângerate de măruntaie pe 
pământ. La toate acestea, romanii răspundeau cu aceeaşi 
măsură. 

Şi poate că aşa ar fi continuat lucrurile, până ce una dintre 
tabere avea să încline, treptat, balanţa în favoarea sa. Dar 
Silenus văzu că Nero schiţă o manevră care schimbă 
instantaneu echilibrul bătăliei. Probabil că-şi dăduse seama că 
trupele de pe aripa dreaptă, care se aflau mai aproape de râu, 
se împleticeau în terenul neregulat de acolo şi nu aveau cu cine 
să se lupte. Şi nici nu puteau să înainteze, păstrând formaţia. 
Ordonă ca mai multe dintre aceste cohorte să se retragă, să se 
întoarcă şi să mărşăluiască prin spatele masei de soldaţi până la 
celălalt flanc. Apoi se întoarseră din nou, înaintară şi se 
năpustiră asupra flancului oponenților cartaginezi. În câteva 
momente, iscară un haos atât de mare, încât întregul front se 
clătină, îndepărtându-se de ei, zguduit de un val de confuzie 
care trecuse probabil neobservat de cei care luptau în centru. 
Această mişcare, în mod clar, decisese soarta bătăliei. Romanii 
părură să sesizeze că avantajul era de partea lor şi luptară şi 
mai cu foc pentru a-l mări. 

Silenus îşi mută privirea către planul mai apropiat şi îl căută pe 
Hasdrubal. O vreme, nu reuşi să-l găsească, dar apoi îi zări 
stindardul şi îi observă silueta, precum şi pe cea a lui Noba, 
lângă el, ambii grăbindu-se să se alăture încăierării. Muşchii 
gâtului i se încordară atât de tare, încât abia putea să mai 
respire. Pentru prima dată în viaţa lui, Silenus invocă intervenţia 
zeilor. Le ceru să-şi dovedească puterile doar de data aceasta, 
să-l salveze pe Hasdrubal Barca de haita aceea de lupi. Îşi dorea 


să fie în stare să-şi ferească privirea, astfel încât zeii să-şi 
manifeste influenţa în mod discret. Şi, de asemenea, dorea să 
înşface câte putea din sulurile sale de pergament cu însemnări 
şi să fugă cu ele strânse la piept, punând cât mai multă 
distanţă, cât îl ţineau picioarele sale îndoite, între el şi imaginile 
acestea. 


Dar n-o făcu. Nu-şi putea mişca decât privirile, care urmau 
stindardul pe care era pictată imaginea unui leu şi coiful lui 
Hasdrubal, aflat foarte aproape de acesta. Îl văzu aruncându-se 
în învălmăşeala luptei şi cât de repede ajunse să fie centrul 
întregii bătălii. Probabil că romanii îl recunoscuseră. Roiau spre 
el. Silenus îl văzu căzând, înghiţit de o masă de soldaţi inamici. 
Zece, douăzeci şi apoi chiar mai mulţi înconjurară locul în care 
generalul cartaginez dispăruse, înjunghiind, lovind cu toţii, coate 
şi umeri apărând şi dispărând din privirile grecului, întinzându- 
se peste ceilalţi pentru a străpunge carnea unui membru al 
familiei Barca, o dată şi încă o dată, ca şi cum s-ar fi temut că 
acesta avea să se ridice din nou, că nu-l vor putea opri. 


Hanno vizitase Cirta, capitala Libiei, când era doar un copil. 
Acum, când cvineverema sa făcea manevre de intrare în port, 
oraşul îi părea mai mic decât atunci. Se întindea la orizont, o 
aşezare scundă, nu atât de impozantă precum Cartagina, nu 
atât de uluitoare, prin amplasarea sa, ca multe dintre fortărețele 
iberice. Avea aceeaşi culoare mohorâtă ca şi pământul din jurul 
ei, cu puţine ornamente în afară de scoicile încrustate pe 
marginile anumitor părţi ale zidurilor şi de tapiseriile roşii şi 
portocalii atârnate pentru a împiedica să pătrundă înăuntru 
fierbinţeala soarelui. Poate că libienii deveniseră puternici în 
ultimii ani, dar, în ochii lui Hanno, nu erau complet dedicați 


abandonării tradiţiilor lor nomade în favoarea construirii 
cetăților. 

Oraşul avea ceva care-i stârni disprețul dintru început, deşi era 
posibil ca acest sentiment să fi fost rezultatul împrejurărilor 
care-l aduseseră aici. Atât el, cât şi Mago fuseseră înfrânți de 
Publius, părăsiţi de aliaţi, izgoniți din Iberia şi forţaţi să 
abandoneze întinderea pe care tatăl lor o numise odată imperiul 
său. Cel puţin, perseverau; nimeni nu le putea reproşa acest 
lucru. Nu renunţaseră. În ciuda oboselii pe care o simțeau, 
amândoi porniseră în noi misiuni. Când părăsise Iberia, Mago şi 
Masinissa se pregăteau să plece într-o călătorie către Insulele 
Baleare. Sperau să recruteze soldaţi de acolo, să-i inspire cu 
poveşti despre victoriile lui Hannibal, după care să pornească cu 
o armată pe mare spre peninsula italică. Lui Hanno îi reveni 
misiunea întoarcerii în Africa. În primul rând, trebuia să-l viziteze 
pe Syphax, regele libian, şi să găsească o cale de a-i implica, pe 
el şi pe numeroasa sa armată, în conflict. Mercenarii libieni 
reprezentau de multă vreme încoace coloana vertebrală a 
armatei cartagineze, dar Hanno intenţiona să ceară mai mult - 
nu numai soldaţi, ci o adevărată alianţă, care să-l angajeze total 
pe Syphax în cauza lor. După această vizită, avea de gând să se 
întoarcă acasă, în Cartagina, pentru a raporta tot ce se 
întâmplase în faţa Consiliului. Dacă nu-l crucificau sau nu-l 
decapitau, avea să facă tot posibilul pentru a porni cu o altă 
armată împotriva Romei. Acum, mai mult ca niciodată, tânjea 
după victorie. Pierduseră atât de multe; nu aveau de ales, 
trebuiau să lupte în continuare. 

Nu observă vasele romane până ce nu ajunse cu picioarele pe 
pietrele de pe doc şi pornise cu pas vioi către oraş. Priveliştea 
oferită de cele două vase îl opri brusc. Galere romane, una 
dintre ele arborând însemnele unui consul, amarate şi stând în 
repaus într-un port african. Nu se aşteptase niciodată la un 
astfel de lucru. Timp de o secundă, cântări posibilitatea de a o 


lua la goană înapoi, la bordul navei sale, şi de a ridica ancora, 
fără să se mai oprească până în Cartagina. Înainte de a se putea 
decide asupra acestui lucru, îi zări pe demnitari ieşind din cetate 
pentru a-l întâmpina. Se mişcau într-o formaţie ceremonioasă, 
un grup compact de bărbaţi înconjurați de tot felul de servitori, 
care le făceau loc să înainteze şi le răcoreau aerul din jur cu 
ramuri de palmier. Nu dădeau niciun semn că ar fi ceva în 
neregulă, astfel că Hanno îşi continuă drumul către ei, în urma 
unui alai propriu 

- servitori care cărau daruri care să-l cinstească pe rege. 
Adunase toate bogăţiile de care se putuse dispensa din cele pe 
care reuşise să le ia la plecarea sa din Iberia, dar deja îşi dorea 
să fi adus mai multe. 


În orele următoare, se trezi într-o situaţie mai ciudată decât şi-ar 
fi putut imagina vreodată. La masa principală, unde trebuia să-l 
întâlnească pe Syphax pentru prima dată, se trezi prezentat 
unui om al cărui chip încercase de multe ori să şi-l imagineze, 
un chip vag, care se schimba mereu în mintea lui, pe care îl ura 
în mii de feluri. Acum, în faţa lui se găsea chipul real: cu buzele 
subţiri, cu un nas încovoiat şi ochi cu o sclipire de inteligenţă, 
chiar dacă erau uşor inegali. Părul întunecat încadra trăsăturile 
într-un mod care făcea ca întreaga imagine să fie mai frumoasă 
decât ar fi fost părţile sale componente. Hanno îl privi îndelung 
pe cel aflat în faţa sa, până ce acesta deschise gura şi îi vorbi, în 
latină. 

— Crede-mă, generale, spuse Publius Scipio, sunt la fel de 
surprins ca tine de această întâlnire. Misiunea mea aici este una 
diplomatică, aşa cum, sunt sigur, este şi a ta. Hai să fim oameni 
de stat acum, vom fi războinici mai târziu! 

Hanno aruncă o privire prin încăpere. Syphax nu era prin 
apropiere. Prin încăpere se plimbau în voie mai multe pisici. 
Acestea erau exemplare mari, bine hrănite şi nu prea 


îndepărtate de strămoşii lor sălbatici. Aveau clopoței la gât, care 
zornăiau când se mişcau, îşi lingeau blana sau înşfăcau bucăţi 
de carne de pe masă. Erau şi alţi oaspeţi, dar aceştia rămâneau 
la distanţă, rezemându-se de pereţi, vorbind în şoaptă, fără să 
privească prea mult într-o direcţie anume. Hanno nu-i luă în 
seamă şi răspunse, ştiind că vocea sa va fi auzită în toată 
încăperea: 

— De acord, rosti el. 

Se aşeză de cealaltă parte a mesei joase şi cercetă bolurile cu 
struguri şi curmale care fuseseră aşezate acolo. Mintea sa era 
într-o învălmăşeală de gânduri, atenţia sa trecând cu rapiditate 
de la unul la altul, de la o întrebare la alta. Ştia că Publius se 
întorsese la Roma şi că fusese ales consul, dar ce, ce anume 
făcea consulul în Africa? Oare Syphax ajunsese deja la o 
înţelegere cu Roma? Cina cumva în bârlogul duşmanului? Avea 
să mai iasă viu de acolo? Roma avea acum planuri în Africa? 

— Îți plac lucrurile greceşti, nu-i aşa? întrebă Publius, pe un ton 
familiar, de conversaţie uşoară. Se vede în ochii tăi. 

Ca şi cum ar fi încercat să respingă această afirmaţie, Hanno îşi 
ridică privirea şi îl privi drept în ochi. 

— Poate că mi-au plăcut odată, dar acum nu-mi mai plac. Acum, 
sunt puţine lucruri care mă bucură în viaţă, cu excepţia uciderii 
duşmanilor poporului meu. 

Consulul izbucni în râs. 

— Atunci, trebuie să fii un om foarte nefericit... Dar, chiar 
înainte de a-şi termina propoziţia, Publius ridică o mână, în 
semn că-şi cerea scuze. 

Tocmai atunci, în încăpere îşi făcu apariţia Syphax, flancat de 
slujitori, bărbaţi de diferite vârste, unii înarmaţi, iar alţii 
înfăşuraţi în mantii, semn că erau consilieri civili. Hanno se 
întoarse cu un aer solemn şi rămase cu faţa la rege. Acesta nu 
era un bărbat înalt, dar avea umerii laţi, iar materialul subţire al 
robei sale punea în evidenţă puterea pieptului său. Pielea şi 


ochii săi aveau aceeaşi nuanţă de maroniu grăunţos ca zidurile 
cetăţii, ca şi cum omul şi cetatea ar fi fost din aceeaşi 
substanţă. Din țesătura strânsă a părului său se înălţau smocuri 
de şuviţe cârlionţate. Purta o barbă ciudată, alcătuită din 
ghemotoace de păr legate cu sfoară, care îi acoperea tot 
maxilarul până sub bărbie. 

— Vă rog, luaţi loc, spuse el zâmbind şi vorbind în limba lui 
maternă. Pe umeri, purta un şir de mărgele, piele de ghepard şi 
aur, un însemn al rangului său. Îl atinse şi spuse: suntem cu toţii 
egali aici. Ar trebui să vorbim ca atare. Poate că, într-o zi, 
Syphax va fi faimos pentru că a mediat încheierea păcii între 
Roma şi Cartagina. 

Niciunul dintre oaspeţi nu zâmbi auzind această remarcă, după 
cum, în mod evident, îşi dorise 

Syphax. După ce ascultă traducerea acestor vorbe, Publius reuşi 
să spună pe un ton cordial că 


neînțelegerile pe care le avea cu Cartagina nu erau de aşa 
natură încât să fie discutate în momentul respectiv. Hanno nu ÎI 
contrazise, iar Syphax, evident amuzat de poziţia în care se afla, 
îi rugă să ia loc şi marcă începutul banchetului. 

Pe tot parcursul mesei, Publius reuşi să menţină tonul lejer al 
conversaţiei, complimentând mereu gazda, dar şi o tentă 
amuzantă, reuşind să găsească rapid umorul în orice lucru, dând 
dovadă de tact prin evitarea oricărei apropieri de chestiunile 
legate de război. În mod uimitor - în ciuda trecutului şi a 
prezentului, pe parcursul scurtelor intervale când uita cine era şi 
ce suferinţe cauzase -, Hanno se trezi că se simţea bine în 
compania acestui bărbat. 

Pe de altă parte, regele era oarecum mai puţin amabil. Pe 
măsură ce bea mai mult din băutura groasă de cereale pe care 
o prefera, deveni vorbăreţ, lăudăros, aproape sentimental. 
Dosul palmelor sale era decorat cu diverse tatuaje. Acestea erau 


desene stilizate cu o înfăţişare familiară, dar Hanno nu reuşi să- 
şi aducă aminte exact unde le mai văzuse. Le atingea cu 
degetele de la cealaltă mână, schimbând din când în când 
mâna, cu gesturi care aveau în ele ceva de felină. Deşi niciunul 
nu vorbea deschis despre dorinţa de a încheia. O alianţă, regele 
părea să creadă că era în pragul unei îmbunătăţiri majore a 
destinului său şi vorbea de parcă trecutul său se pierdea în 
analele istoriei. 

— Ştiaţi că am fost mereu un om ambițios? întrebă el. Chiar şi 
când eram doar un băietan, uni încercam puterile cu alţi băieţi. 
Era unul care mereu mă întrecea pe mine şi pe camarazii mei la 
jocuri. Era cel mai rapid alergător, cel mai priceput luptător cu 
bastonul. Avea mâini şi picioare de bărbat înainte să-i fi crescut 
păr între picioare. Cunoaşteţi ura pură pe care o poate simţi un 
băiat faţă de un altul? Cei doi oaspeţi aprobară prin mişcări din 
cap. O astfel de ură simţeam eu faţă de el. Într- o zi, mi-a venit o 
idee. Un act mărunt de cruzime. Nu cred că aveam mai mult de 
şase, şapte ani. L-am văzut pe Marcor venind spre mine de-a 
curmezişul unei curţi. Era plină de bărbaţi şi am văzut că aveam 
ocazia de a-l pune într-o situaţie foarte jenantă. Imediat ce căile 
noastre s-au încrucişat, mi-am întins piciorul pentru a-l face să 
se împiedice. Am crezut că o să-l iau prin surprindere şi o să-l 
fac să cadă lat pe burtă. Dar piciorul său era mai bine înfipt în 
pământ decât al meu. Era ca şi cum aş fi lovit un trunchi de 
copac. În loc să-l fac pe el să cadă, m-am prăbuşit eu, am căzut 
ca un prost, cu picioarele şi braţele răşchirate, copleşit de 
ruşine. Marcor s-a întors şi s-a uitat la mine ca şi cum ar fi crezut 
că am înnebunit. Îmi cunoştea intenţiile şi totuşi era uimit că 
fusesem suficient de nesăbuit să cred că-l voi putea supăra. A 
întins mâna şi m-a ajutat să mă ridic. 

Când regele se opri din vorbit, Publius întrebă: 


— Şi ce s-a ales de acest Marcor? A devenit un bărbat la fel de 
puternic cum era în copilărie? Am impresia că, în curând, ni se 
va releva o morală. 

Syphax medită asupra întrebării. Învârtea un inel masiv pe care- 
| purta pe degetul mare, trase de el, după care începu din nou 
să-l învârtă. 

— Da. Mă întrecea în multe privinţe. De fapt, în majoritatea, în 
toate, mai puţin una, foarte importantă. Nu era fiul tatălui meu. 
Aşa că, în ziua în care am urcat pe tron, am pus ca Marcor să fie 
decapitat. l-am înfipt corpul într-un ţăruş şi l-am lăsat să 
putrezească în afara cetăţii. Vulturii i-au ciugulit carnea, după 
care l-au mâncat hienele şi şacalii, iar în câteva zile, nu 
rămăsese pe oase suficientă carne pentru a hrăni viermii. 
Aşadar, aş putea spune că, în cele din urmă, am reuşit să-i pun 
piedică. 

— Sunt sigur că povestea aceasta conţine o morală, spuse 
consulul. 

— Morală? întrebă Syphax. Morală? Poate. Poate că nu. E pur şi 
simplu ceva care s-a întâmplat Multe lucruri se întâmplă, nu-i 
aşa? Renunţă la acest subiect şi se întoarse către Hanno. Ce 
face sora ta? Creşte sănătoasă, nu-i aşa? 

— Sapanibal? 


Regele hohoti pe nas. 

— Nu, nu aceea. Frumuseţea, Sophonisba. De ce te întreb 
totuşi? Tu nu ai mai fost acasă de ani buni. Regele se aplecă. Cu 
mâna lui, asemănătoare cu laba unei pisici, îi făcu semn lui 
Hanno să se apropie. Data trecută când ţi-am vizitat cetatea 
natală, am zărit-o. Asta, acum mai mulţi ani. Zău, nu era decât o 
fetiţă, dar purta straie de femeie. Sânii ei erau tari ca nişte 
fructe gata să dea în pârg. Faţa ei... Faţa ei era ca... Era o 
imagine pe care o puteai privi ore în şir. Nu vreau să aduc vreo 
ofensă la adresa familiei tale, dar, dacă aş avea ocazia, i-aş 


trage-o fetei aceleia până ce i s-ar strâmba picioarele. O 
frumuseţe misterioasă ca ea trebuie posedată. 

Syphax se opri din vorbit şi se lăsă moale pe pernele pe care le 
avea la spate. Acum părea mai beat decât era cu numai câteva 
clipe înainte. Fără să se gândească la oaspeţii săi, se scărpina 
între picioare şi rămase ceva vreme concentrat asupra agitaţiei 
din zona respectivă. Îşi ridică privirea şi o fixă asupra lui Hanno, 
prima dată în seara respectivă când privirea lui căpăta o 
anumită semnificaţie. 

— Într-adevăr, Sophonisba ar putea înnebuni un om sănătos. 
Adu-ţi aminte că nu vreau să vă aduc vreo jignire, prietene. Dar 
mi-a apărut în vise, în cele cu ochii deschişi şi în cele din timpul 
somnului. Am văzut părţi şi aspecte ale ei în alte femei, dar 
niciodată totul. Niciodată nu m-a stârnit o căţea aşa cum o face 
ea Ba chiar aş lua-o de soţie dacă ar fi nevoie. 

Cu coada ochiului, Hanno putea vedea că Publius, care tocmai 
ascultase traducerea cuvintelor regelui, îşi muta privirea între 
cei doi. Ştia că vena de pe frunte i se zbătea în mod vizibil. În 
faţa ochilor, îi apărură fugitiv imaginea mâinii sale strângându- 
se în jurul gâtului lui Syphax şi apropierea vertiginoasă a 
celeilalte, care să-i zdrobească trăsăturile. Simţea nevoia să-şi 
ferească privirile, dar susţinu privirea injectată a regelui atât cât 
fu nevoie. 

Syphax îşi feri privirea îşi întoarse bărbia într-o parte, către 
Publius. Restul trăsăturilor sale părură s-o urmeze o secundă 
mai târziu. 

— Dar el nu are cum să ştie cum vine treaba, nu-i aşa? îl întrebă 
el pe roman. E sora lui. La urma urmei, nu e egiptean... 

Syphax îşi aşeză palmele sale mari peste genunchi. Văzând 
acest gest, Hanno îşi dădu seama că tatuajele erau o 
reprezentare stilizată a ghearelor unui leu, modelul pe care-l 
lăsau acestea pe pământul ud. Regele se ridică, spunând că 


avea nevoie de o femeie. Aveau să vorbească mai mult a doua 
Zi, promise el. Aveau să vorbească mult mai mult. 

Dar, în cele trei zile petrecute la Cirta, Hanno nu reuşi să aibă 
mai mult de câteva momente în care să discute între patru ochi 
cu regele. Se întâlneau pentru scurt timp dimineaţa şi, în 
trecere, după- amiezile; atât el, cât şi Publius mâncau împreună 
cu regele masa de prânz, fiind nevoiţi să stea unul în faţa 
celuilalt, să vorbească politicos, niciunul din ei nevrând să-şi dea 
cărţile pe faţă sau să răbufnească, cuprinși de frustrare. Nu era 
sigur dacă poate consulul roman reuşise să obţină mai multe 
momente de discuţii adevărate, dar abia dacă reuşea să-şi mai 
ţină în frâu furia clocotitoare din suflet. Syphax, un rege mărunt, 
exploata această situaţie pentru a-şi alimenta propria mândrie. 
Trăind în strălucirea trecătoare a propriei importanţe, părea să fi 
uitat puterea Cartaginei şi să ignore trecutul de trădări al Romei. 
Era un nebun, îşi spuse Hanno, dar îşi păstră opinia numai 
pentru el. 

Până în momentul în care Syphax îşi însoţi cei doi oaspeţi către 
portul de unde aveau să plece, Hanno nu era sigur în ce relaţie 
era națiunea sa cu Libia. Erau aliaţi sau nu? Se părea că ambele 
părţi se hotărâseră, în mod strategic, să nu aducă această 
chestiune în prim-plan cât timp se afla de faţă şi adversarul şi, 
din câte-şi putea da seama, niciuna din ele nu câştigase nimic 
sigur. Syphax părea a fi la fel cum fusese la sosirea lor - o 
putere neutră, amuzată de conflictul celor doi. Nevrând să 
descurajeze plecarea romanului, Hanno se hotărî să se poarte 
ca şi cum ar pleca, după care să se întoarcă în port imediat ce 
ar fi putut. Spera că Publius nu va încerca să facă aceeaşi 
manevră. 


— Aşadar, am încheiat înţelegerea? întrebă Syphax. Hanno 
aprobă printr-o mişcare din cap. 


— Ca întotdeauna, Cartagina vă doreşte numai binele, spuse el. 
Fie să fim întotdeauna fraţi! Auzind aceste cuvinte, Syphax 
zâmbi afectat. 

— Bine. Bine. Transmite binecuvântările mele compatrioţilor tăi 
şi femeilor din familia ta! 

Hanno se întoarse pe jumătate, arătând vag cu un braţ către 
docilii. Era o invitaţie ca Scipio s-o ia înainte, dar romanul nu se 
învoi. Consulul îi cercetă chipul rapid, după care se apropie de 
Syphax. Îi vorbi încet, dar fără să încerce cu adevărat să 
păstreze secretul celor discutate. 

— Bunule rege, spuse el în limba acestuia, din moment ce 
învoielile domniei tale cu Cartagina sunt încheiate, îţi voi vorbi 
despre câteva aspecte. Am nevoie numai de câteva minute în 
particular. Ceea ce am să vă spun se va dovedi foarte 
interesant. 

Clocotind, Hanno îi privi pe cei doi urcând către palat, romanul 
mergând foarte aproape, în urma libianului, cei doi având 
capetele înclinate unul spre celălalt. Aproape că porni în 
urmărirea lor, dar fusese deja învins, atât în diplomaţie, cât şi pe 
câmpul de bătălie. Cu toate acestea, înainte de a ridica ancora, 
compuse o scrisoare către rege. Îşi prezentă dorinţele în termeni 
cât se poate de clari şi făcu aluzii la tot felul de recompense 
însemnate pentru prietenia lui. Recunoscu faptul că nu avea 
nicio putere să ia vreo hotărâre de unul singur, dar îl asigură pe 
Syphax de faptul că cetatea Cartaginei punea cel mai mare preţ 
pe prietenia lui. Loialitatea faţă de aceasta nu putea decât să 
servească interesele poporului libian şi să-l facă pe rege mai 
bogat decât îşi închipuise vreodată şi cât mai puternic cu 
putinţă. Cartagina avea să-i dea tot ce pretindea. Tot ce putea 
oferi cetatea. Scrise că avea să andocheze lângă Hippo Regius. 
Peste doar câteva zile, un mesager îi aduse veşti despre 
posibilitatea ca - în ciuda avansurilor generoase pe care i le 
făcuse Roma - Syphax să devină din nou aliatul Cartaginei. Nu 


era nevoie de mare lucru pentru a marca această legătură, 
deoarece naţiunile lor aveau rădăcini adânci, bine înfipte în 
acelaşi teritoriu. Parteneriatul lor trebuia cultivat, dezvoltat, 
consfințit. Erau prieteni vechi, dar puteau fi mai mult de atât. În 
schimb, nu voia decât două lucruri. În primul rând, voia o 
garanţie din partea Cartaginei că va recunoaşte suveranitatea 
sa asupra tribului masililor. Regele Gaia era bolnav şi, mai mult 
ca sigur, avea să moară în curând. Syphax voia ca acest trib să 
devină al său, iar Cartagina trebuia să-l recunoască în această 
postură, în defavoarea lui Masinissa. 

Această cerinţă era destul de gravă, dar, pe măsură ce o 
parcurse cu privirea pe a doua, Hanno îşi simţi pulsul zbătându- 
se în degetele cu care atingea pergamentul. Era o singură cale 
sigură de a-i uni, scria Syphax. O singură cale prin care puteau 
să-şi unească cu adevărat popoarele. 


În fiecare dimineaţă, Imco se trezea cu frică. Imediat ce ochii săi 
se deschideau către lume, iar în conştiinţa sa reapărea viaţa de 
vis pe care o trăia de câteva săptămâni încoace, se ridica 
imediat. Îşi arunca privirea în jur, căutând-o pe femeie, pentru a 
se încredința că era adevărată. Dacă ea stătea întinsă în 
apropiere, o privea cuprins de teamă şi respect. Se apropia de 
ea, încercând să n-o trezească, lăsându-şi privirea să rătăcească 
de-a lungul picioarelor ei lungi şi musculoase, peste curba lină 
descrisă de coapsa ei; îşi imagina greutatea sânului ei 
odihnindu-se cu atâta nevinovăție pe pielea catifelată a părţii 
interioare a braţului. Studia felul în care părul negru cădea în 
valuri pe pielea ei aurie, felul în care inspira şi expira, fulgii de 
piele arsă de soare de pe nasul ei, crăpăturile minuscule de pe 
buze. Apoi, deoarece nemişcarea ei îl făcea mereu să fie 
copleşit de emoție, o împungea cu un deget până ce îşi 
deschidea ochii, încet, limpezi în măreţia lor opalină încă din 


primul moment, ca şi cum nici n-ar fi dormit cu adevărat, ci doar 
se odihnise mimând somnul. Dacă - aşa cum se întâmplase de 
mai multe ori - ea nu era în cortul lui, Imco se ridica imediat. 
leşea cât se 


putea de repede - îmbrăcat sau gol, nu conta - şi striga numele 
pe care i-l spusese ea, cu propriile buze scumpe. Aradna. 
Aradna! 

Adevărul era că, pur şi simplu, nu credea în realitatea făpturii ei. 
Nu avea încredere că reuşise într-adevăr s-o găsească şi se 
temea ca ea să nu fie vreo fantomă creată în mintea lui 
înşelătoare. Totul venise odată cu plecarea lui pe urmele 
măgarului. Animalul îl condusese către creasta unor dealuri 
împădurite, apoi către un câmp cultivat cu linte. O vreme, 
merseră fiecare pe câte unul din cele două făgaşe săpate de 
roţile căruţelor pe drum, după care traversară un câmp neted, 
necultivat. Uneori, i se părea că măgarul stătea chiar lângă el; 
alteori, îşi dădea seama că animalul era departe, făcându-l să se 
grăbească. De câteva ori îl pierdu din ochi, dar reuşi să-l 
găsească din nou. Când se oprise la marginea unei aşezări şi îşi 
dădu seama că nu mai vedea măgarul, pricepu că ajunsese în 
locul spre care-l condusese animalul. 

Intrase în aşezarea respectivă plin de emoție. Simţea cum părul 
de pe ceafă i se îndoia şi tremura. Era cuprins de sentimentul că 
intra într-o ambuscadă, deşi era conştient că aşa ceva nu avea 
nicio logică. Ce bandiți ar folosi măgarii pentru a-şi atrage 
victimele? Îşi lăsă o mână pe lângă şold şi pipăi mânerul sabiei. 
Era un grup de civili care urmau armata. O adunătură săracă de 
oameni de diferite rase. Erau corturi în stil cartaginez, dar erau 
şi adăposturi în piei, colibe din bețe, alcătuite dintr-un acoperiş 
oblic completat în lateral cu piei. Tabăra mirosea a dejecţii 
umane, a câini şi a corpuri nespălate. Fumul care se înălța din 
numeroasele focuri micuţe căpătase înfăţişarea mai multor 


coloane care se întindeau către cer. Din jurul focurilor, zări cum 
mai multe feţe ostile se înălţară către el. Nişte bărbaţi stăteau în 
picioare şi îl studiau, iar câţiva alţii adunau bețe şi topoare. 

O femeie înşfăcă de păr un copil care fugea şi apoi, când acesta 
începu să plângă, îl plesni peste faţă. Alţii îşi vedeau de treburi 
fără să fi părut a-l observa, dar el tot bănuia că, în spatele 
îndeletnicirilor lor, se aflau intenţii viclene. 

Cuprins de alertă în faţa pericolului, probabil că se uitase peste 
tot, mai puţin chiar în faţa lui, pentru că, dintr-odată, o femeie 
se ridică şi trunchiul ei îi bară privirea. Observându-l abia atunci, 
aceasta se întoarse şi rămase nemişcată, cu faţa la el, ţinând în 
braţe beţele pe care tocmai le strânsese. Exact aşa. Ea se afla în 
faţa lui, atât de aproape, încât, dacă şi-ar fi întins amândoi 
braţele, s-ar fi putut atinge. În timp ce-l privea fix, faţa ei pierdu 
orice urmă de culoare. 

Era exact aşa cum şi-o amintea. Ei bine, nu tocmai. Părul i se 
ridica de pe cap în câteva codițe încâlcite. În încreţiturile de pe 
fruntea ei se adunase murdărie, ca şi sub bărbie. La colţul gurii 
avea o rană de un roşu strălucitor, care probabil era foarte 
dureroasă. Îmbrăcămintea simplă nu avea nicio formă. Era 
murdară de noroi şi punctată de pete de grăsime, având o mie 
de nuanţe de maro. Imco văzu toate acestea, dar nimic nu 
conta, în spatele deghizării, o recunoscu la fel de clar, ca şi cum 
ar fi stat în faţa lui goală, acoperită de picături de apă rece şi 
proaspătă. Picene. 

Aproape că o strigă cu numele pe care i-l dăduse, dar nu îşi 
pierduse minţile chiar de tot. Neştiind ce altceva să facă, îi zise 
prin semne să se aşeze. Singurul loc de aşezat din apropierea 
lor era trunchiul ciopârţit al unui copac. Dându-şi seama de 
acest lucru, Imco se înroşi, cuprins de stânjeneală. Aruncă o 
privire în jur după un alt loc, dar, în acest timp, femeia se aşeză 
şi începu să-l studieze, cu beţele pe genunchi. Apoi, Imco avu 
nevoie de câteva secunde pentru a se hotări să se aşeze pe 


pământul gol. Apoi, se trezi din nou în criză de inspiraţie. Se auzi 
vorbind înainte de a-şi da seama cu adevărat ce zicea. Îi spuse 
numele lui, gradul pe care-l avea în armată şi unitatea pe care o 
conducea. Cumva, i se părea un mod ciudat de a începe o 
conversaţie, dar nu se putea abţine şi continuă să 
pălăvrăgească până ce femeia schiţă o mişcare din cap, semn 
că nu înţelegea. Spuse ceva într-o limbă care suna familiar, dar 
nu reuşi să înţeleagă ce voia să zică. 

— Nu te înţeleg, spuse el, uimit de această constatare şi de 
dificultăţile neaşteptate pe care le 


aducea cu sine. 

Femeia zâmbi, iar Imco sesiză şi el umorul situaţiei. Spuseseră 
amândoi că nu-l înțelegeau pe celălalt în limbi pe care acesta, 
respectiv aceasta nu le puteau înţelege. Lui Imco i se părea o 
problemă serioasă, dar zâmbetul femeii arăta că ar putea să nu 
fie. Îi spuse altceva. Tonul era destul de prietenos, dar nu avea 
nici cea mai vagă idee ce ar puteau să însemne, lucru vădit de 
chipul său tulburat. Femeia părea să se amuze şi mai tare. Vorbi 
mai departe. Din şirul de cuvinte, reuşi să-şi dea seama cel 
puţin că vorbea în greacă. Având în vedere că armata 
cartagineză folosea greaca pentru a da ordine în bătălii, ştia 
câteva cuvinte din limba respectivă, dar deloc suficiente pentru 
acest tip de conversaţie. Pentru o vreme, femeia rezolvă 
această situaţie. 

Făcându-i semn să rămână acolo unde era, îşi lăsă grămada de 
bete jos şi se îndepărtă cu repeziciune. După câteva secunde, se 
întoarse, însoţită de o fetiţă care nu părea să aibă mai mult de 
zece ani. Aceasta era blondă şi slabă ca un băț. Cu toate 
acestea, spre surprinderea lui Imco, vorbea cartagineza. După 
străfulgerările de furie din ochii ei, i se păru că era mai bine să 
n-o întrebe cum de ajunsese să cunoască această limbă. 


Fetiţa se aşeză între ei şi începu să traducă. Traducerile sale 
erau brute, probabil inexacte, dar amândoi o ascultau de parcă 
fiecare vorbă ar fi o avut o însemnătate crucială. Imco depăşise 
dificultatea de a afirma lucruri fără noimă, neînsemnate. În 
schimb, acum spunea lucruri pe care chiar dorea să le spună. El 
spuse că se gândise la ea încă de când o văzuse prima dată. Nu 
voia să-i facă niciun rău, dar visase adesea la ea. Fusese chinuit 
de nelinişte în privinţa ei, întrebându-se unde anume se afla, 
cum se descurca în mijlocul învălmăşelii caracteristice unui ţinut 
cuprins de război. O femeie n-ar trebui să fie singură într-un 
astfel de loc. Era singură, nu-i aşa? Nu era legată de vreun 
bărbat, de exemplu? 

Ca răspuns la toate acestea, femeia spuse că se descurca bine. 
Un răspuns rece, îşi spusese Imco în sinea lui, deşi această 
nuanţă putea să fi fost mai degrabă contribuţia traducătoarei 
decât a celei care- | rostise. Nu făcu referire la faptul că ar fi sau 
nu legată de vreun bărbat, dar recunoscu că nici ea nu-l uitase. 
Voia să înţeleagă de ce li se întretăiaseră căile de trei ori, ba 
chiar, având în vedere situaţia prezentă, de patru ori. Era vorba 
de ceva mai mult decât o simplă întâmplare, aşa credea ea. O 
urmărea? Imco îi jură că nu făcea aşa ceva. Nu o făcuse 
niciodată. Cel puţin, nu înainte ca măgarul să vină şi să-l aducă 
aici. Măgarul îl condusese la... 

— Ce? întrebă fata, din proprie iniţiativă şi fără să fie îndemnată 
de fetiţa care le servea drept tălmaci. 

Imco vorbi mai departe: trăise viaţa unui soldat, fără vreun alt 
scop decât acela de a supravieţui. De fiecare dată când se 
întâmplase ca ei doi să se întâlnească, pentru el fusese o 
surpriză totală. Faptul că ea îl găsise pe câmpul de bătălie de la 
Cannae i se părea tot mai surprinzător, cu fiecare zi ce trecea. 
Aşa cum nici felul în care o găsise de data aceasta nu era mai 
firesc. Urmărise măgarul pe care-l recunoscuse ca fiind al ei şi 
ajunsese aici. Ştia că aşa ceva părea straniu, dar nu era singurul 


adevăr straniu pe care-l avea de povestit. De exemplu, fata 
moartă din Saguntum care-l urmărea peste tot. Fusese o iritare 
continuă... 

Pentru fata care traducea, aceste cuvinte reprezentară picătura 
care umplu paharul. Se ridică dintr- odată. Aici erau implicate 
forţe pe care ea nu le înţelegea şi credea că era mai bine să 
stea departe de ele. Îi avertiză să n-o mai deranjeze şi plecă 
furioasă. 

Din nou, în tăcerea care se lăsă după plecarea ei, lui Imco i se 
păru că întreaga întreprindere era pe punctul de a eşua, ceea ce 
ar fi mult mai teribil acum, de neimaginat, tragic. Nimic din 
lumea aceasta nu conta atât de mult ca apropierea de femeia 
aceasta frumoasă. Încă mai era uimit de prezenţa ei, de 
apropierea ei, de strălucirea care se afla sub stratul de murdărie 
şi sub părul încâlcit. 


O privea cum se apropia puţin mai mult, îşi puse o palmă pe 
piept şi îi studie buzele în timp ce articulau aceste silabe: 

— A-rad-na. 

— Aradna? întrebă el. 

Când ea zâmbi şi dădu aprobator din cap, făcu şi el la fel pentru 
a-i spune numele lui. O vreme, cei doi stătură unul lângă 
celălalt, fiecare rostind numele celuilalt, ca şi cum ar fi căutat 
răspunsuri chiar în sunetele din care erau compuse. Un pic mai 
târziu, Aradna luă nişte jar de la un vecin şi aprinse şi ea un foc. 
Nu îi spuse lui Imco să plece şi nici el nu încercă s-o facă. 
Coapse un dovleac îngropându- | la marginea flăcărilor, 
întinzându-se din când în când şi rotindu-l cu mâinile goale. 
Imco scoase fâşii de carne uscată de vită din traista sa, 
împreună cu nişte vin în care fusese turnată multă apă. Cei doi 
mâncară în lumina din ce în ce mai slabă a zilei de toamnă. 
Curând, se făcu frig, dar Imco se bucură, pentru că acest lucru îi 
făcu să se apropie mai mult de foc şi unul de celălalt. Aradna 


vorbea liber, pe un ton degajat, fără să-i pese câtuşi de puţin de 
faptul că celălalt n-o putea înţelege. Aparent, cele mai 
complicate propoziţii îşi găseau înţelesul între ei. Numai lucrurile 
simple necesitau gesturi şi mormăieli: oferirea mâncării, întinsul 
mâinii după cana cu vin, indicarea unei cuverturi din piele de 
lup. 

Imco nu observă exact momentul în care ajunseseră atât de 
aproape, încât să se atingă. La un moment dar, erau pur şi 
simplu unul lângă celălalt, împărțind căldura oferită de pielea de 
animal, cuvintele Aradnei înălțându-se către cerul întunecat. 
Adormi privindu-i profilul şi se trezi mai târziu, având uimitoarea 
revelaţie a corpului femeii ghemuit chiar lângă al lui şi că mâna 
ei se strecurase sub tunica pe care o purta el şi îi atingea sexul. 
Observând că se trezise, Aradna îşi retrase mâna. Imco rămase 
întins ceva vreme meditând la toate acestea, după care, 
emoţionat, îşi lăsă propria mână să se strecoare către ea. Îi 
atinse genunchiul, după care îşi lăsă degetele să alunece până 
la pliul dintre coapsele ei. Se opri acolo şi poate că nu ar fi mers 
mai departe, numai că unul dintre picioare se ridică pentru a-i 
permite să înainteze. Ea era udă şi fierbinte, iar atingerea 
părului ei pubian cu vârfurile degetelor lui era cea mai erotică 
senzaţie pe care o avusese vreodată. 

Încă era copleşit când ea se mişcă, atât de repede, încât Imco 
tresări. Se urcă peste el. Icni, de parcă l-ar fi durut ceva. Căldura 
ei, în timp ce aluneca peste el, era atât de covârşitoare, de 
completă, centrul universului lui, şi la fel de fierbinte de parcă ar 
fi pătruns în chiar sfera soarelui. Nu-i venea să creadă că aşa 
ceva chiar se întâmpla. Aradna îl ţintui de pământ, îi prinse buza 
inferioară între dinţi şi refuză cu încăpățânare să-i mai dea 
drumul. Lui pur şi simplu nu-i venea să creadă că viaţa lui îl 
condusese către un moment atât de complet, de total. 

A doua zi dimineaţă, se trezi cu mirosul sexului ei pe vârfurile 
degetelor. Dacă nu ar fi ştiut de la ce provenea, poate că l-ar fi 


considerat neplăcut, dar, pentru că era dovada intimităţii lor, îl 
inhală cu plăcere. Nu se putea sătura de el. Nu rămânea 
suficient în nările lui, aşa că, pe tot parcursul zilei, îşi trecu 
vârfurile degetelor pe sub nas. Pe parcursul săptămânii 
următoare, se întoarse cât putu de des în aşezarea celor care 
urmau armata, până ce o convinse pe Aradna să vină cu el în 
tabăra principală. Deşi abia dacă-şi puteau vorbi, niciunul din ei 
nu lua în consideraţie posibilitatea despărțirii. Mare parte din 
iarnă, armata avea să rămână pe loc şi nimeni nu luă în seamă 
prezenţa Aradnei. Majoritatea războinicilor aveau sclave sau 
prizoniere care le ţineau de cald, dacă nu chiar soţii. O văzură 
pe Aradna ca pe una dintre femeile de soiul acesta, iar Imco ţinu 
adevărul numai pentru el. Ea nu era un reper mărginaş al vieţii 
sale zilnice; era centrul, iar toate celelalte lucruri se învârteau în 
jurul ei. Descoperi că ei îi putea spune lucruri pe care nu crezuse 
niciodată că avea să le spună unei alte persoane. Uneori, se 
temea ca nu cumva să-l audă fata saguntină, dar, de la sosirea 
Aradnei, n-o mai văzuse şi nici n-o mai auzise. 


Într-o seară, Aradna îl întâmpină în faţa cortului lui. Se îndreptă 
mândră către el şi, cu un zâmbet larg, rosti o singură propoziţie 
în cartagineză: 

— Tu eşti chipeş. 

Zâmbi pentru ea, mândră ca o pisică, iar Imco realiză cu o 
certitudine fără tăgadă că nu mai văzuse nimic atât de frumos 
în toată viaţa lui. Singurul aspect negativ era că îşi făcea mereu 
griji că ea avea să-l părăsească sau că el avea să moară în 
bătălia următoare ori că frumuseţea ei avea să atragă necazuri. 
Îl uluia faptul că deghizările ei îi induceau pe toţi în eroare, dar 
rar se întâmpla ca Aradna să atragă tipul de atenţie de care se 
temea Imco. Când simţiră următoarea lovitură - prima mare 
lovitură -, aceasta nu avu nicio legătură cu povestea lor de 


iubire. Veni total pe neaşteptate şi îi deschise ochii în privinţa 
lumii imprevizibile în care trăiau amândoi. 

Auzi zgomotele ce trădau agitaţie când încă se afla în cortul său. 
Privea degetele Aradnei cum luau bucăţi de carne de capră de 
pe pietrele fierbinţi din jurul vetrei lor. Afară, cornii dădură un 
semnal pe care nu reuşi să-l înţeleagă. În jurul lor, se auzi tropot 
de tălpi; oamenii îşi strigau lucruri neinteligibile unii altora. Într- 
o secundă, Imco fu în picioare. Îi adresă câteva cuvinte Aradnei, 
peste umăr, spunându-i că avea să lipsească doar câteva 
momente, după care se alătură mulţimii crescânde de soldaţi 
care se apropiau de cortul de comandă. În cele din urmă, trebui 
să-şi croiască drum cu unghiile şi umerii, înnebunit deja, pentru 
că în aer plutea ceva înfricoşător şi nu putea să pună cap la cap 
frânturile de cuvinte şi strigătele pe care le auzea. 

Când, în sfârşit, reuşi să treacă prin cercul de oameni adunaţi în 
faţa cortului lui Hannibal, îl văzu pe comandant în genunchi, o 
privelişte şocantă în sine. Braţele îi atârnau moi pe lângă corp, 
cu palmele desfăcute şi degetele tremurând. În faţa lui, pe 
pământ, se afla un obiect rotund care, la început, nu semăna cu 
nimic cunoscut Părea să fie un cap prins între două palme, toate 
legate cu sfoară. Imco se apropie şi mai mult, clipind des. Era un 
cap prins între două palme, legate cu sfoară. Chipul bărbatului 
de-abia se putea vedea, fiind lovit şi însângerat, putrezit, 
vineţiu, roşu şi maroniu - toate în acelaşi timp. Înspăimântător. 
Şi totuşi lui Hannibal nu-i venise deloc greu să recunoască cine 
fusese bărbatul respectiv. 

— Ce ţi-au făcut? întreba el. Hasdrubal, ce ţi-au făcut? Se aplecă 
şi mai aproape de capul aflat pe jos, cu atenţia concentrată 
asupra palmelor. Atinse încheieturile degetelor cu propriile 
degete. Acestea nu sunt palmele lui! spuse el, atras ca un 
nebun ce se agaţă de firul unei posibilităţi fantastice. Nu sunt 
ale lui! 


Dacă acestea nu erau mâinile lui - Imco putea vedea cu claritate 
şirul gândurilor care se formau în capul comandantului -, poate 
că acela nu era capul lui. Poate că totul nu era decât o 
minciună. Mai mulţi ofiţeri veniră mai aproape. Gemel întinse 
mâna, ca şi cum ar fi vrut să atingă spatele lui Hannibal, dar nu 
duse gestul până la capăt. Cercetă membrele ciopârţite, după 
care şopti ceva la urechea comandantului. Veştile pe care le 
dădu stoarseră orice urmă de speranţă din sufletul lui Hannibal. 
Ca şi cum s-ar fi înfuriat din cauza vorbelor lui Gemel, luă capul 
de pe jos şi îl duse la piept Se retrase tăcut în cortul său. 
Materialul care acoperea intrarea căzu în urma lui, iar toţi cei 
rămaşi continuară să privească locul pe unde trecuse 
comandantul într-o tăcere buimacă. 

Gemel le şopti ceva câtorva ofiţeri, după care, văzându-l pe 
Imco, se apropie de el. 

— Trebuie să ne întâlnim imediat cu toţii, spuse el. Sunt multe 
de discutat. Ceea ce vezi e adevărat. Acela era capul lui 
Hasdrubal Barca, aruncat în tabără de o mână de călăreţi 
romani. 

— Şi palmele? 

— Nu putem şti sigur, dar, pe când se îndepărtau, călăreţii au 
strigat numele scribului Silenus. 


Hannibal simţea nevoia să-şi dezlănţuie furia. Din momentul în 
care recunoscuse trăsăturile lui 


Hasdrubal, în sufletul său se iscase un val de mânie. Îl simţea 
agitându-se în interiorul său. Îi auzea mugetul în urechi, cu o 
forţă asemănătoare celei simţite de cel care merge împotriva 
unui vânt puternic, un zgomot care elimină din lume variațiile 
care diferenţiază sunetele, lăsând în urmă numai ţipătul pur 
care e zgomot şi tăcere în acelaşi timp. Voia să distrugă totul în 


jurul său. Simţi mâna lui Monomachus agăţându-se de cotul său, 
înfigându-şi ghearele în carnea lui, implorându-l să-i dea frâu 
liber pentru a-şi întinde teroarea de o mie de ori mai puternică 
pentru a răzbuna moartea lui Hasdrubal. Ştia că mormăise un 
consimţământ, dar n-o făcuse din toate profunzimile durerii 
sale. Nu ştia către ce loc să-şi aţintească mânia. Roma era ţinta 
evidentă. Nu avea să-şi mai schimbe această părere toată viaţa 
lui. Dar orice om are demoni mai puţin gălăgioşi cu care trebuie 
să se lupte, iar aceştia vorbeau mai blând decât furiile. Întrebau 
cine era adevăratul vinovat pentru toate cele ce se 
întâmplaseră. De pe ale cui mâini se scurgea mai mult sânge? Şi 
tot ele răspundeau: Ale lui Hannibal. Ale lui Hannibal. 

La patru zile după primirea teribilului dar, prins între aceste 
coruri de voci contradictorii, Hannibal abia dacă se putu mişca. 
Ca un om lovit atât de tare în abdomen, încât nu mai poate 
reacţiona, nu mai poate vorbi, nu mai poate contraataca, 
Hannibal se ghemui în jurul capului care stătuse odată pe umerii 
minunaţi ai fratelui său şi îl ţinu pur şi simplu aproape de inima 
lui. Nu-i păsa de duhoarea care îngreuna aerul din cortul său. 
Ignora putreziciunea din ce în ce mai avansată. Da, îl îngreţoşa 
atât de mult, încât icnea în sec, convulsiv, încercând să dea 
afară tot ce era în el. Pielea se desprinse de pe craniu şi chiar 
atingerea sa de orice obiect lăsa o amprentă perfidă, pe care o 
putea simţi la fel de mult cum o putea vedea şi mirosi. Toate 
acestea erau adevărate, dar totuşi acesta era fratele său. 
Aceştia erau ochii pe care-i folosea altădată pentru a vedea; 
gura cu care vorbea; urechile prin care auzise zgomotele lumii. 
Şterse murdăria depusă pe orbitele goale şi încercă să privească 
în interior. Era imposibil ca Hasdrubal să nu se mai afle undeva 
în spatele ochilor aceia. Îşi lipi buzele de carnea putrezită şi îi 
vorbi în şoaptă. Cuvintele îi şiroiau de pe buze, fără idei 
complicate, ci în propoziţii simple, precum cele rostite unui 
copil. Îi spuse că totul era în regulă. Era bine. Totul avea să fie 


bine. O, dar mama lui îl iubea. În ochii ei, era cel mai chipeş. 
Toate femeile îl vedeau aşa. Tatăl lui ştia că el era cel mai 
curajos, cel mai puternic. Avea să-l ia acasă, îi promisese. Acasă 
în Cartagina. Avea să plece chiar în acea zi. Vino! Împreună 
aveau să vadă oraşul înălțându-se pe culmea dealului Byrsa şi 
aveau să miroasă lămâii, să urmărească vrăbiile avântându-se 
deasupra capetelor lor în lumina descrescătoare a serii. Aveau 
să fugă la obelisc, în locul de unde se vedea marea, şi aveau să 
stea cu piepturile lipite de marmură, privind în sus, la blocul de 
piatră care străpungea cerul, minunându-se că norii de 
deasupra alunecau fără să fie atinşi. 

Era atât de tânăr când părăsise Cartagina, dar acum cetatea îl 
chema sumbru, oferindu-i trecutul renăscut, asigurându-l că 
ceea ce fusese odată putea să mai existe din nou. Întorcându- 
se, aveau să găsească o nouă cale înainte, un viitor diferit în 
care Hasdrubal trăia mai departe. Şi Imilce era acolo. Fiul lui 
trăia în cetatea aceea. Hanno şi Mago ar putea fi chemaţi acasă. 
Greşelile puteau fi reparate. Ce nebunie era aceasta, că nu era 
cu ei chiar în momentul acela, că nu erau toţi împreună, 
sănătoşi, sub soarele african, adăpostindu-se în pâlcurile de 
palmieri, plimbându-se prin grădinile interioare ale palatului 
familiei sale. 

Durerea încremenită a lui Hannibal şi dorul care-l chinuia nu-l 
părăsiră în zilele şi săptămânile care urmară. Bineînţeles, nu îl 
duse pe Hasdrubal în Africa; nu avea de ales, trebuia să-l 
îngroape în pământul italian. Mandarbal luă asupra sa 
monumentala sarcină de a-i călăuzi sufletul în lumea subterană, 
în ciuda faptului că trupul îi fusese descompletat. Aerul era 
îngreunat de fumul substanţelor parfumate; clopotele bătură 
zile întregi; preoţii îşi strigară formulele sacre fără contenire, zi 
şi noapte, executând ritualuri pe care nimeni nu le înţelegea, 
dar în faţa cărora se plecau cu toţii, 


mergând emoţionaţi, trăind în linişte, de teama unei noi orori 
care să fie determinată de toate acestea. În cele din urmă, 
Mandarbal compensă lipsa trupului prin decapitarea unui 
prizonier roman pe care-l consideră potrivit să servească drept 
dublul lui Hasdrubal. Cu membrele şi organele acestui bărbat 
servind drept ale sale, generalul plecă în final către lumea 
cealaltă în căutarea păcii. Hannibal nu se bucură câtuşi de puţin 
de toate aceste ceremonii. Nu-i ofereau decât o slabă consolare, 
dar trebuiau făcute. Aşa cum trebuiau făcute atâtea altele. 

Avea un război de purtat. Întâlnindu-se cu generalii săi, se purtă 
de parcă nu se întâmplase nimic care să-l afecteze personal. 
Moartea lui Hasdrubal conta numai pentru că un conducător 
priceput fusese eliminat din luptă. O armată fusese pusă pe 
fugă şi împrăştiată, lăsând oastea lui Hannibal, încă o dată, 
singură în toată peninsula. Niciuna dintre veştile pe care i le 
aduceau generalii săi nu era bună. În sfârşit, află versiuni 
detaliate ale evenimentelor ce avuseseră loc în Iberia în anul 
anterior. Pierderea Cartagenei era teribilă, dar Baecula, Ilipa... şi 
acum, pregătirile lui Publius de a ataca cetatea Cartaginei... 
înfrângerile în sine însemnau pierderi uriaşe. Şi, ceea ce era cel 
mai important, vedea în faptele tânărului soldat un geniu militar 
care lipsea înainte din tabăra romană. Niciun roman nu avusese 
o minte atât de ageră, atât de plină de viclenie, folosind 
străfulgerările de geniu temperate de o atitudine umilă. Se 
întrebă dacă şi asta era tot vina lui. Poate că, aşteptând atât de 
mult pentru a câştiga acest război, permisese maturizarea unui 
învățăcel, a unui protejat care, din păcate, se afla în tabăra 
adversă. Îşi dorea să-l poată atrage pe Publius să rămână în 
Italia, dar veştile legate de intenţiile lui ajunseseră prea târziu la 
el. 

Avea şi alte probleme cu care să se lupte. Macedonenii trimişi să 
încheie un tratat cu regele Filip fuseseră capturați pe mare, cu 
luni în urmă. Lysenthus şi Carthalo fuseseră executaţi, ceilalţi 


ofiţeri erau ţinuţi prizonieri, iar membrii echipajului fuseseră 
vânduți ca sclavi. O forţă romană aflată sub conducerea lui 
Valerius plecase pentru a stârni o rebeliune în rândul celorlalte 
oraşe greceşti. Valerius îi surprinsese pe macedoneni la 
Apollonia, le pusese armata pe fugă şi incendiase mare parte 
din flotă. Din moment ce documentele nu ajunseseră la Filip, nu 
exista niciun tratat şi, în loc să joace un rol în câştigarea 
războiului de către Cartagina, Filip lupta pentru propria 
supravieţuire. 

Altădată, astfel de veşti ar fi părut uluitoare, dar acum 
evenimentele se succedau atât de rapid, încât Hannibal le lăsă 
rapid în urmă. Bomilcar muri pe neaşteptate în cortul său. 
Fusese ucis nu de vreo rană de război, ci de o umflătură în 
vintre care crescuse în numai câteva săptămâni şi păruse să-l 
secătuiască de viaţă. O vrăjitorie, fără îndoială, şi încă o altă 
lovitură puternică pentru Hannibal, pentru că erau prieteni încă 
din adolescenţă. Puternicul Bomilcar mort; abia dacă părea 
posibil. Ar fi trebuit să moară în mijlocul bătăliei, cu o sabie într- 
o mână şi o suliță într-alta. De ce i se refuzase acest lucru? 
Livius Salinator stătea la pândă în apropiere, fără să le ofere 
şansa de a se lupta, dar hotărât să-i ţină pe cartaginezi ţintuiţi în 
sud. De fapt, asta era tot ce trebuia să facă. Chiar şi în lipsa 
unor bătălii majore, numărul armatei lui Hannibal scăzu încet, 
din cauza tributului normal al trecerii timpului, a oboselii, a 
rănilor, a bolilor şi a dezertărilor ocazionale. Cartagina continua 
să-l priveze de întăriri. Consilierii cetăţii începuseră deja să-şi 
facă griji pentru propria piele. 

Totuşi, poate cea mai presantă problemă pentru el era noul 
asediu instaurat asupra Capuei. Cetatea fusese înconjurată de 
trei armate romane care păreau hotărâte să ducă asediul până 
la capăt. Ba chiar trimiseseră un mesaj către conducătorii 
cetăţii, în care îi sfătuiau să nu le irosească timpul gândindu- se 
în ce condiţii să se predea. Roma era singura care avea să 


dicteze condiţiile şi puteau fi siguri că acestea o să fie dure. O 
delegaţie a cetăţii reuşise să iasă din cetate şi îl implora pe 
Hannibal să vină în ajutor. Ceilalţi generali îl sfătuiau să facă 
acelaşi lucru. De fapt, nu prea avea de ales. Capua nu putea fi 
abandonată: fusese prima cetate care se alăturase cauzei lor de 
bunăvoie. Dacă aceasta cădea 


în mâinile duşmanului, mai multe alianţe provizorii aveau să 
cadă precum frunzele în vântul toamnei. 

Hannibal era de acord că trebuia să acţioneze, dar încheie 
consiliul, spunând că avea nevoie să se gândească la această 
situaţie peste noapte. Întors în cortul lui, încercă să facă acest 
lucru, dar se trezi că gândurile începeau să-i rătăcească. Nu se 
puteau concentra asupra unui lucru, ci se mutau de la problema 
Capuei la Roma, de la Hasdrubal la Publius, din Iberia în 
Cartagina. O vreme, dormi, iar la trezire, îşi dădu seama că-l 
visase pe tatăl său, implicat într-o conversaţie pe care o 
purtaseră cu mulţi ani în urmă. Stătea în patul său de campanie 
aducându-şi aminte de înfăţişarea lui Hamilcar, ritmul vocii sale, 
inteligenţa severă care-i strălucea în priviri. Nu era sigur dacă-şi 
aducea aminte lucrurile aşa cum fuseseră cu adevărat sau dacă- 
şi compusese şi împletise propriile cuvinte în memorie. Poate că 
acest lucru nu conta. Amintirea se simţea a fi reală. Ocupa o 
parte a fiinţei sale, gânduri şi preocupări care erau adevărate. 
Era din perioada premergătoare sfârşitului vieţii tatălui său, cu 
un deceniu în urmă. Îşi aşezaseră tabăra în Iberia, lângă un trib 
ostil aflat la vest de ei. Hannibal îşi vizitase tatăl devreme - 
după cum avea obiceiul în ora de dinaintea zorilor. Vorbiseră 
scurt despre ziua ce începea, dar, tocmai când se întorsese să 
plece, Hamilcar îl oprise. 

— Hannibal, stai cu mine un moment, cât mă pregătesc pentru 
ziua aceasta, spusese el. 

— Bucuros, zisese Hannibal. Vrei să te ajut cu armura? 


— Mi-ar face plăcere. 

Printr-un gest, Hannibal îl îndepărtase pe slujitorul tatălui său. 
Acesta se strecurase afară din cort, deşi amândoi ştiau că era 
suficient de aproape încât să le audă fiecare cuvânt. Hannibal 
preluase sarcina pregătirii de unde fusese întrerupt servitorul, 
aplecându-se sub tatăl său pentru a-i încheia sandalele. Lăsase 
şireturile de piele lejere în jurul gleznelor, pentru mobilitate, dar, 
un pic mai sus, strânse fâşiile bine în jurul gambei, de parcă ar fi 
fost un al doilea înveliş protector, mai gros decât pielea. 
Hamilcar era un războinic bătrân, trecut de cel de-al 
patruzecilea an de viaţă. Fiecare parte a corpului său purta 
cicatrice, care stăteau mărturie în acest sens. De sub ochiul 
stâng, i se scurgea o cicatrice lividă, o incizie curbată căpătată 
în timpul Răscoalei Mercenarilor, ca şi cum artistul care o 
desenase voise să pună o lacrimă permanentă pe obrazul 
marelui om. Mâna sa dreaptă fusese zdrobită sub roata unui car, 
în timpul primului an petrecut în Iberia. Lui i se păruse că rana 
fusese una norocoasă, din moment ce prefera să folosească 
braţul stâng. Coastele rupte cu un an în urmă se sudaseră într- 
un mod ciudat şi, când nu purta armură, se vedea că îi lăsaseră 
cavitatea pieptului asimetrică. 

Când vorbise, aproape că păruse inspirat de o meditaţie asupra 
rănilor sale. 

— Ştii de ce am ales viaţa aceasta? 

Hannibal aproape că răspunse glumeţ, crezând, pentru o 
secundă, că tatăl său voia să facă o glumă. Dar, ridicându-şi 
privirile, văzu expresia absentă care se întipărise pe chipul 
bătrânului. Un cuvânt greşit l-ar fi putut reduce pe Hamilcar la 
tăcere chiar înainte de a-şi fi răspuns la propria întrebare, aşa 
că-şi strânsese buzele şi continuase ceea ce făcea. 

— Nu am fost obligat să aleg calea războiului, spusese Hamilcar. 
Tatăl meu a fost un războinic, dar eu aş fi putut alege un alt 
drum. Aş fi putut lua bogăţiile noastre şi să le înmulţesc în 


adevăratul stil cartaginez. Aş fi putut să trăiesc o viaţă uşoară şi 
luxoasă, să nu fi cunoscut pericolul bătăliei şi durerea de a fi 
departe de cei care îmi completează fiinţa. O asemenea viaţă 
are părţile sale bune, dar, dacă e să fiu sincer, n-aş fi putut s-o 
aleg vreodată. 

Hannibal terminase cu sandalele şi începuse să potrivească 
apărătorile de picioare peste tibiile tatălui său, metal bătut 
amestecat cu praf roşiatic, ceea ce le dădea o culoare înrudită 
cu cea a sângelui. 


— Acum suntem mai bogaţi decât şi-ar fi putut imagina 
vreodată tatăl tău, spusese tânărul. Nu e adevărat? 

Hamilcar reflectă la spusele fiului său, îşi înălţă capul şi privi din 
nou în gol. 

— Da. Acum conduc un imperiu vast. Comand sute de mii de 
oameni să lucreze în beneficiul meu. Tatăl meu nu şi-ar fi 
închipuit aşa ceva Dar, în legătură cu întrebarea de mai 
devreme, am ales sabia pentru că părea singurul drum cinstit 
deschis mie. Numai cu sabia, printr-o înfruntare a voinţelor prin 
care omul măsoară victoriile şi înfrângerile, în contrast cu 
valoarea vieţii omului... aceasta e singura cale care mi s-a părut 
a fi cu adevărat cinstită. Înţelegi ce vreau să spun? Că pot fi 
cinstit şi totuşi să mint în repetate rânduri pentru a-mi atinge 
scopurile. Cinstea rezidă în simplul fapt că toţi cei care poartă 
tratative cu mine ştiu măsurile pe care sunt în stare să le iau 
pentru a-mi atinge scopurile. Dacă îi spun uneia dintre aceste 
căpetenii iberice că voi obţine supunerea şi tributul său cu 
permisiunea sa ori peste cadavrul său mutilat, acesta ştie că 
sunt un om de cuvânt. Poate că, pentru a-mi ţine cuvântul, voi 
omori oameni nevinovaţi sau îi voi mitui prietenii. S-ar putea să 
mă lupt pe teren deschis cu el sau să-i întind o capcană. Poate 
că nu am să mă lupt deloc cu el, dar aş putea găsi un sclav din 
apropierea lui dispus să-i taie gâtul în somn. Aş putea, pentru a 


dovedi ceva, să dezlănţui o orgie de ucideri şi violuri care să-i 
şteargă poporul de pe faţa pământului. Aş putea folosi toate 
aceste metode pentru a-mi atinge scopul. Crezi că mai pot numi 
în continuare războiul o ocupaţie cinstită? 

— Da. Eşti cinstit în scopurile tale. Nu înşeli pe nimeni în privinţa 
lor. 

— Şi ce drept am eu să cer ceva de la un altul? 

— Dreptul celui care poate. Oare ploaia ne cere permisiunea să 
cadă deasupra noastră? Sau mările să ne înece corăbiile? Tu o 
faci pentru că poţi. Aşa e pretutindeni în natură. 

— Dar mările şi ploaia sunt elemente controlate de zei. Ele sunt 
dincolo de dreptul nostru de a le contesta, dincolo de dreptatea 
noastră. 

Hannibal se oprise din lucru şi îşi ridicase privirea, zâmbise din 
colţurile buzelor. 

— Tată, dar nu suntem noi înşine instrumente ale zeilor? 

— Da, da, recunoscu Hamilcar, făcându-i semn fiului său să se 
îndepărteze, în timp ce testa modul în care îi fuseseră potrivite 
sandalele şi apărătorile de picioare. Binecuvântat fie Baal, poate 
că sunt numai o sabie în mâna sa! Simpla vanitate mă face 
uneori să cred că sunt chiar mâna. Eu spun că aleg această 
viaţă, dar cine poate spune că nu a fost aleasă pentru mine de 
către zeu? 

Hannibal se ridică din genunchi şi luă platoşa tatălui său. Era o 
piesă grea de metal, cu modele elaborate. Pe partea care 
proteja abdomenul, se afla o imagine a Elissei, cea care fondase 
Cartagina în trecutul îndepărtat. Aceasta avea trăsături 
frumoase, puternice, buze potrivite şi o parură. Aceasta era un 
fel de coroană, dar avea totuşi o înfăţişare marţială, ca şi cum 
putea s-o poarte în bătălie. Părul i se curba în sus, în două cosiţe 
groase, asemănătoare cu coamele aduse ale unui berbec. Dar - 
un detaliu de o intimitate stranie - câteva şuviţe de păr de pe 
tâmple îi ieşiseră din coafură şi cădeau, ondulându-se pe lângă 


chipul ei. Era o platoşă străveche, o operă de artă făurită pentru 
război. Mereu o admirase. Singurul defect se afla în orbitele 
goale. Oricât ar fi fost de frumoasă, căutătura ei oarbă îi 
neliniştise întotdeauna. De ce nu-i dăruise artistul vedere? 
Hamilcar îşi lăsase fiul să-i aranjeze armura peste umeri. 

— În afara cortului acestuia apare o nouă zi, spusese el, o altă 
ocazie pentru ca soarta să fie cu sau împotriva noastră. E ciudat 
să-ţi aminteşti că nu toţi oamenii îşi pun viaţa în joc în fiecare zi. 
Îţi aduci aminte de consilierul Maganthus? Proprietatea sa se 
întinde pe dealurile şi păşunile aflate la sud de cetate. Ştii cum 
îşi petrece el zilele acolo? Are mii de sclavi care lucrează 
câmpurile dimprejur. Dar are un sclav cu o misiune specială, un 
trac, cred. Sarcina acestuia este să caute pe 


câmpuri o femeie tânără sau o fată. Maganthus stă gol în curtea 
sa, supraveghindu-şi muncitorii în timp ce femeia îi ia penisul în 
gură şi îl stimulează până la orgasm. Tracul stă lângă ea, cu 
sabia scoasă din teacă şi pregătită, în caz că femeia ar încerca 
să-i facă vreun râu stăpânului. Combinația gurii fetei atingându- 
|, sclavii de pe câmpuri şi tânărul trac cu sabia scoasă din 
teacă... pericolul şi puterea, aici găseşte el plăcerea. El însuşi 
mi-a spus aceste lucruri, de parcă ar fi fost mândru. Tu ce crezi 
despre el? 

— El însuşi e un sclav, spuse Hannibal, faţă de dorinţele corpului 
său. 

— Tu nu ai avut niciodată o astfel de problemă, nu-i aşa? 

— Tu mi-ai arătat mereu cum îşi controlează un bărbat 
dorinţele. 

— Am încercat, da, dar ţie ţi-a fost mereu mai uşor să te 
controlezi în această privinţă. 

Bătrânul soldat se oprise un moment, în timp ce Hannibal 
prindea cataramele strâns în jurul pieptului plin de lovituri. 
Probabil că îi producea durere, pentru că acesta închise ochii şi 


respiră încet Muşchii de sub cicatricea în formă de lacrimă 
zvâcniră de câteva ori, după care se liniştiră. 

— Maganthus este un pervers nenorocit, spuse Hamilcar, dar pe 
mine nu mă interesează dorinţele sale, ci amăgirea în care 
trăieşte. Mi-a spus că fiecare fată care-l satisface îi oferă dovada 
loialității faţă de el. Oricare dintre ele l-ar putea muşca, 
distrugându-i pentru totdeauna plăcerea. Faptul că n-o fac îi 
dovedeşte că îl iubesc. Nu ia în consideraţie sabia din mâna 
tracului. Pentru el, aceasta nu reprezintă o piedică adevărată. 
Dacă femeia respectivă ar avea o viaţă nefericită, atunci ar 
renunţa la ea, aşa că faptul că ea nici nu-l răneşte, nici nu 
renunţă la propria viaţă îi dovedeşte că totul e aşa cum trebuie. 
Hannibal terminase cu platoşa, iar acum stătea cu coiful tatălui 
său în mâini. 

— Maganthus uită că zeii ne-au creat să iubim viaţa în mod 
irațional, chiar dacă suntem confruntaţi cu diverse torturi. 
Hamilcar îi făcu semn că nu dorea încă să i se pună coiful. 

— Astfel, se pare că zeii ne-au sorocit soarta unor sclavi, spuse 
el. Sclavi ai vieţii, cel puţin. Hannibal zâmbi. 

— Aşa şi trebuie să fie, dar un bărbat adevărat nu este sclav 
faţă de altceva, nu-i aşa? Nu e sclavul vreunui alt bărbat. Nu e 
sclavul dorinţei de sex, al fricii sau al bogăției... 

— Dar ce zici de legătura căsătoriei? Nu ai nici cea mai vagă 
idee, tânărul meu fiu, cât din timpul meu este petrecut într-o 
conversaţie tăcută cu mama ta. Mi-a fost o soţie splendidă, mi-a 
dat copii puternici şi i-a crescut sănătoşi. Dar nu e de acord cu 
ceea ce fac - sau cu ceea ce facem. Nu o s-o auzi niciodată 
spunând ceva în această privinţă, dar eu ştiu că aşa este. 
Cândva, am făcut ceva pentru care mă căiesc de atunci încoace. 
l-am arătat munca mea. Am lăsat-o să-mi vadă capodopera 
sângeroasă - un câmp de bătălie plin de grămezi înalte de leşuri 
ale mercenarilor. Voiam s-o şochez cu imaginea aceea. Voiam 
ca ea să îmi vadă munca, să înţeleagă furia lui Hamilcar Barca şi 


să vadă că eu - un singur om - îi pot domina pe mulţi alţii. Nu ar 
fi trebuit s-o fac niciodată. 

— De ce? Nu a înţeles ce a văzut? 

— Nu, spuse Hamilcar, ba dimpotrivă. A înţeles pe deplin. De- 
atunci încoace, mă urăşte. 

— Glumeşti, spuse Hannibal. Mama nu te-a vorbit niciodată de 
rău. 

— Ce ştii tu despre asta? Tu aveai nouă ani când am părăsit 
Cartagina. Crezi că ar fi vorbit despre astfel de lucruri cu tine? 
Didobal nu a încetat să mă iubească; dar, în acelaşi timp, mă 
urăşte. 

— Dacă simte aşa, atunci se înşală, spuse Hannibal. Onoarea 
vine din lupta cu adversari formidabili. Mercenarii reuşiseră să 
îngenuncheze Cartagina. Numai tu puteai să-i salvezi. Nicio 
femeie nu poate înţelege ce înseamnă acest lucru. Aşa că ea nu 
putea să te judece. 

Hamilcar îşi pusese o mână pe umărul fiului său. Atingerea sa 
avea ceva blând, deşi palma era 


acoperită de bătături şi deformată de ani şi ani de violenţe. 

— Nu folosi tonul acesta când vorbeşti despre mama ta. Crezi că 
tu ai toate răspunsurile, ştiu. Dar aceasta este o boală a 
tinereţii. Când îmbătrânim, căpătăm alte boli, dar, în tinereţe, 
când corpurile noastre sunt puternice, suferim de o singură 
boală - siguranţa. Când eram mai tânăr, şi eu aveam puţine 
îndoieli în legătură cu scopul meu. 

— Acum mai ai? 

— Nu. Tu-mi cunoşti țelul. Nu m-am abătut niciodată de la el. 
Nici acum n-o fac. În ciuda şovăielilor mele de om bătrân, puţini 
îşi cunosc vocaţia atât de clar cum mi-o cunosc eu. Nu mă 
îndoiesc cu adevărat de justeţea hotărârilor mele pe lumea 
aceasta. Mama ta este o creatoare; eu sunt un distrugător. 
Există un echilibru în asta. Bătrânul războinic se îndepărtase şi 


testase din nou cât de bine potrivită era platoşa. Lăsându-se în 
voia armurii, îşi cobori braţele şi se uită din nou la fiul său. Apoi 
continuă: Cu toate acestea, pun sub semnul întrebării justeţea 
lumii înseşi. 

Întins pe patul de campanie din cortul durerii sale, Hannibal îşi 
dădu seama că abia acum învăţa să-şi înţeleagă tatăl. Cum era 
posibil ca discuţia aceea, purtată cu atâţia ani în urmă, să-i 
apară acum într-un mod atât de diferit? Îşi dorea să-şi poată 
întreba tatăl ce înţelepciune îi conferiseră anii următori în 
privinţa întrebărilor sale. Dar oamenii nu-i pot interoga pe cei 
morţi. Dacă existau răspunsuri de găsit, acestea trebuiau să fie 
în cărţile care fuseseră deja scrise: „Justeţea lumii înseşi“, 
spusese bătrânul. De acest lucru se îndoia el. Zece ani mai 
târziu, Hannibal începea să-l înţeleagă pe Hamilcar. În unele 
privinţe, devenea Hamilcar. 

Dar în dimineaţa următoare, când le vorbi generalilor adunaţi în 
faţa sa, se concentră pe o parte a cuvintelor tatălui său şi lăsă 
deoparte această ultimă proclamaţie. Putea să fi fost adevărată, 
dar la ce le folosea îndoiala celor care încă respirau aer şi 
trăiau? Îndoiala submina; nu le oferea niciun ajutor celor care 
încă erau sclavii vieţii. Când îşi rosti decizia privind manevra de 
deschidere a sezonului, toţi generalii îl fixară cu priviri 
neîncrezătoare. Gemel îl rugă să repete. Hannibal îi făcu pe 
plac. Exista o cale prin care puteau lega toate aceste probleme 
disparate într-o singură acţiune. Până la sfârşitul săptămânii, 
aveau să ridice tabăra şi să pornească într-un marş spre nord. 
— Dar nu către Capua, spuse el. Ţinta noastră este Roma. 


Vestea morţii lui Hasdrubal precedase sosirea lui Hanno cu 
numai câteva zile. Familia Barca era încă în doliu, deşi se 
manifestau într-un mod ciudat, care o umplea de furie pe 
Sapanibal. Preoţii, cu înţelepciunea lor nestatornică, considerară 


că moartea lui Hasdrubal nu trebuia comemorată în maniera 
obişnuită. Decretară că făcuse ceva pentru a atrage reaua- 
voinţă a lui Moloch. Eşecurile sale din Iberia, fuga spre Italia şi 
înfrângerea sa dovedeau acest lucru. Din această cauză, rudele 
sale nu puteau arăta niciun semn de durere. Nu aveau voie să 
jelească sau să-şi taie părul. Nu puteau să se acopere cu văluri. 
Nu puteau să-i rostească numele fără să-şi îndrepte respiraţia 
către pământ. Nu-şi puteau împunge degetele cu ace şi nici să- 
şi taie venele de la încheietură pentru a sângera până la 
slăbiciune şi leşin. În schimb, preoţii le interziseră să consume 
carne timp de o lună. Puteau să-şi aducă propriile sacrificii către 
zei pe tot parcursul zilei, dar seara, toate femeile din familia 
Barca trebuiau să-şi plece capetele, în timp ce zeii ofereau 
sacrificii pentru a curăța națiunea de păcatele lui Hasdrubal. 

Toate acestea o enervau pe Sapanibal. Ar fi trebuit să-i aducă 
laude cu toţii şi să-i uşureze trecerea în lumea de apoi. Într-o 
manieră tipic cartagineză, ei îl trădau în loc să-l onoreze. 
Poporul ei era unul meschin, îşi spunea ea în sine, care nici nu 
răsplătea succesele unui bărbat cât timp trăia, nici nu-l onora 
după moarte. Sapanibal se dezlănţuia împotriva tuturor acestor 
lucruri în apartamentul ei privat, neputând fi auzită decât de 
servitoarele sale. În public, îşi păstra gândurile numai pentru ea. 


Nici Sophonisba, nici Imilce nu afişară decât frica pe care ea o 
aştepta de la ele. Chiar şi Didobal părea să accepte sfaturile 
date de preoţi. Îşi jură sieşi că, dacă vreuna dintre ele avea s-o 
privească măcar cu cea mai mică aluzie de răzvrătire în priviri, 
avea să se ridice şi să critice în mod vehement ordinele 
preoţilor. Dar niciuna dintre ele nu-şi lăsă răzvrătirea să iasă la 
suprafaţă. Sau, cel puţin, ea nu zări niciun semn în acest sens. 

Se întrebă dacă vreuna dintre ele avea să iasă din starea de 
apatie dacă, într-o zi, cetatea avea să-l desconsidere şi pe 
Hannibal într-un mod asemănător. Nu-şi putea imagina că nu 


aveau s-o facă, deşi nici acum nu trebuia să fie altfel. Un frate 
era un frate. Un soţ, un soţ. De ce era numai ea cea care 
înţelegea acest lucru? Simţea, aşa cum i se întâmplase adesea 
înainte, că energia masculină din interiorul ei era zădărnicită de 
corpul ei de femeie. Dacă s-ar fi născut ca fiu în loc de fiică, le- 
ar fi frânt gâtul preoţilor acestora. 

Gândind toate acestea, se bucură la auzul veştii că Hanno se 
întorsese. Ce minunat că era în viaţă, dar era şi mai bine dacă 
se întorcea însufleţit de o mânie sacră şi smulgea inima coruptă 
care bătea în centrul instituţiilor acestui oraş. La urma urmelor, 
era un războinic. Cum ar mai tremura oamenii slabi din Consiliu 
în faţa lui! 

Dar şi în privinţa aceasta suferi o dezamăgire. Chiar înainte de a 
se întoarce pe domeniul familiei, acesta se oprise la templul lui 
Baal, unde aduse ofrande şi se supuse unei ceremonii de 
curăţare, pentru a îndepărta petele războiului de pe trupul său. 
Nici a doua zi nu veni acasă, ci se prezentă în faţa Consiliului. 
Din ce putu afla Sapanibal de la sursele sale, magistraţii îl 
chinuiră cu întrebări legate de fiecare aspect al războaielor din 
Iberia. Familia Hannon luă cuvântul împotriva tuturor bărbaţilor 
Barca: împotriva lui Hannibal, pentru că începuse războiul cu 
Roma, împotriva lui Hasdrubal, pentru că abandonase peninsula 
fără permisiune, împotriva lui Hanno şi a lui Mago, pentru că 
suferiseră înfrângeri din lipsă de pricepere militară. La fel de 
condamnabil, îl lăsaseră în viaţă pe acest Publius Scipio, despre 
care se spusese că găsea o asemenea plăcere în a ucide soldaţi 
cartaginezi, încât acum plănuia să atace chiar Cartagina. Hadus 
propuse crucificarea ca o pedeapsă dreaptă pentru faptul că 
Hanno fusese suficient de nesăbuit încât să se întoarcă. Un alt 
membru al facțiunii care susţinea pacea sugeră oferirea capului 
lui Hanno ca dar pentru romani, împreună cu rugi fierbinţi de a 
încheia conflictul. Poate că întreaga sa familie ar fi trebuit să se 
alăture mulţimii de sclavi ai cetăţii, inclusiv Hannibal. 


Dar, chiar dacă erau cuprinşi de o dispoziţie neplăcută, 
majoritatea consilierilor se împotrivi unor astfel de soluţii. Mulţi 
dintre ei pierduseră averi însemnate în Iberia şi ştiau că 
predarea în faţa Romei anula orice şanse de a recăpăta bogăţiile 
respective. Şi ştiau că Roma fusese speriată prea multă vreme 
pentru a se mulţumi cu o pace amiabilă. Cu excepţia celor mai 
fideli partizani ai păcii, ceilalţi - după ce îl certaseră pe Hanno în 
toate felurile posibile, trei zile la rând - îl întrebară ce propunea 
să facă mai departe. lar el le răspunse, deşi prezentase această 
parte a mărturiei sale numai în faţa Consiliului Celor o Sută de 
Bătrâni. Era mai bine ca propunerea sa să fie înaintată în secret, 
aşa că se întâlni cu bătrânii în partea centrală a templului lui 
Moloch, într-o încăpere protejată chiar de zeu. Ca atare, existau 
anumite aspecte ale întreprinderilor sale pe care Sapanibal nu le 
aflase încă. 

Când, în sfârşit, dădu ochii cu el, Sapanibal stătea alături de 
celelalte femei ale familiei în Sala Palmierilor. Hanno se opri 
imediat ce trecu de uşa de trestie, clipind în semiîntuneric, 
aşteptând ca ochii să se obişnuiască treptat cu lumina difuză. 
Chipul lui era palid din cauza chinului la care fusese supus. 
Părea să meargă absent. Mirosul intens de substanţe parfumate 
încă era impregnat în fiinţa lui, aroma puternică a lui Moloch. 
Odată cu intrarea sa în încăpere, păru să aducă însă cu el ceva 
din fiinţa flămândă a zeului. Îşi privea familia, în spatele căreia 
se înălţau stâlpii făcuţi să arate ca trunchiurile unei păduri 
străvechi. Printre aceştia se adunaseră servitori de-ai casei, 
funcţionari 


oficiali, gardieni eunuci: toţi voiau să-l zărească pe fiul întors. 

Hanno îşi plecă un genunchi şi îşi cobori capul, explicând că 
sosirea lui în siguranţă nu era numai meritul său. Fusese 
permisă de către zei şi, pe această cale, îşi exprimă 
recunoştinţa faţă de puterea lui Baal, care suflase peste mare 


vântul ce-l adusese pe el acasă; bunătatea lui Tanit, care 
protejase Cartagina şi binecuvântase recoltele sale; furia 
sângeroasă a lui Moloch, care răpise vieţile altora, nu şi pe a sa; 
Astarte, din a cărei fertilitate luase fiinţă, fără de care patria sa 
ar fi fost un ţinut pustiu; Eshmun, prin puterea căruia 
numeroasele sale răni se vindecaseră; Ares, care-l umpluse de 
furie în bătălie... întotdeauna fusese credincios şi nu uitase 
rolurile pe care le jucaseră zeii panteonului cartaginez în orice 
succes de care avusese parte. Rugăciunile sale durară ceva 
vreme, dar el le rosti până la capăt, fără să se grăbească. Abia 
apoi traversă distanţa scurtă dintre el şi familie şi se lăsă în voia 
îmbrăţişărilor surorilor şi mamei sale. De aproape, Sapanibal 
putea simţi ceva mai mult decât parfumul substanţelor 
mirositoare. Cu nasul aproape de urechea lui, inhală esenţa 
comună tuturor bărbaţilor din familia Barca. Aproape că i se 
umplură ochii de lacrimi. 

În sfârşit, seara târziu, când gospodăria se cufundase în tăcere, 
focurile ardeau cu flacără mică şi sclavul care înălța rugăciuni 
prin sunetele lirei îşi încetase cântecul şi se întinsese să doarmă 
alături de instrumentul său, Hanno o vizită pe Sapanibal în 
camera ei. Aceasta îl îmbrăţişă din nou, atârnându-se de gâtul 
lui ca o amantă. Se aşezară pe terasa de unde se vedeau livezile 
de măslini. Hanno sorbea un vin roşu, atât de concentrat încât, 
în lumina torţelor, se putea vedea că îi colora dinţii într-o nuanţă 
maronie. Şi îi povesti tot. Vorbi cu o voce în acelaşi timp 
monotonă şi sinceră, descriind viaţa pe care o trăise în aceşti 
câţiva ani. Vorbi cu sinceritatea absolută pe care o arăta numai 
faţă de ea, din tot poporul său. Îi descrise chiar şi torturile la 
care îl supuseseră romanii, lucrurile pe care i le promiseseră în 
caz că avea să-şi trădeze fraţii. Nu era vorba despre faptul că 
fusese vreodată apropiat de Sapanibal sau că o iubea mai mult 
decât pe oricare alt membru al familiei. Dar nu putuse niciodată 
s-o mintă. Ea fusese mereu sora mai mare care-i ghicise toate 


gândurile. Îl judeca, într-adevăr, dar el căuta mereu să i se 
confeseze. Relaţia lor nu se schimbase deloc. La început, 
Sapanibal îşi simţi inima cuprinsă de căldură văzând că îşi 
păstrase acelaşi rol. 

Dar, prima dată când auzi numele lui Syphax, simţi cum muşchii 
gâtului i se contractară involuntar. Îşi dădu seama că senzaţia 
sa era reflectarea unei tensiuni care afecta glasul lui Hanno. 
Acesta vorbea mai rar şi îşi ţinea privirea aţintită către 
întunericul de dincolo de livezi. Îi explică felul în care consulul 
roman, în cadrul planului său de a ataca cetatea lor, îi făcuse 
propuneri regelui libian. Nu puteau permite aşa ceva. Ar fi 
însemnat moartea lor. Regele Gaia era bolnav şi lipsit de putere; 
unii spuneau că era deja mort, dar că informaţia era ţinută 
secretă până ce luau legătura cu fiul lui, Masinissa. Oricum, 
masilii aveau să fie înglobaţi în imperiul lui Syphax. Era ceva 
sigur. Avea să se întâmple oricum. Secătuită de războiul purtat 
pe alte meleaguri, Cartagina era prea vlăguită pentru a se 
împotrivi. Masinissa era un tânăr strălucit, de care Hanno era 
foarte ataşat. Se dovedise un războinic excepţional în campania 
iberică. Se despărţiseră drept cei mai buni prieteni, dar Fortuna 
nu ia în consideraţie astfel de sentimente. 

— Masinissa a fost întrecut fără să ştie măcar că era într-o 
competiţie, spuse Hanno. E un lucru tragic pentru el, dar, dacă 
Syphax s-ar alia cu Roma şi s-ar întoarce împotriva Cartaginei, 
am putea fi confruntaţi cu sfârşitul a tot ce am construit noi 
vreodată. Ar fi distrugerea naţiei noastre. Crucificarea familiei 
Barca. Pedepse îngrozitoare. Lucruri de neimaginat... 

— Înţeleg imaginea pe care o construieşti, spuse Sapanibal. Și 
ce ai făcut în privinţa aceasta? 

— Am salvat patria, spuse Hanno. Am făcut o înţelegere cu 
Syphax care să-l aducă de partea noastră. Am promis că nu ne 
vom împotrivi pretențiilor sale asupra masiliilor. Şi i-am dat-o pe 
Sophonisba de soţie. 


Sapanibal se uita fix la fratele ei şi o făcu în continuare, timp de 
mai multe secunde. Dar, apoi, înţelesul cuvintelor lui îi atrase 
atenţia exact aşa cum un burete uscat absoarbe apa. Vederea i 
se împăienjeni. Ajunse să-l vadă pe Hanno ca prin ceaţă. Trebui 
să clipească pentru a-l vedea din nou clar. Reacţia ei fu o simplă 
contestare. Nu făcuse el aşa ceva. 

— Sophonisba este logodită cu Masinissa, îi explică ea. l-a fost 
promisă. Hanno strânse din buze. 

— Îmi pare rău. Îmi place foarte mult Masinissa, dar căsătoria lor 
nu poate avea loc. E păcat... Expresia de neîncredere întipărită 
pe chipul lui Sapanibal îl reduse la tăcere. 

— Cine ţi-a dat ţie dreptul acesta? 

Hanno îşi apăsă bărbia pe piept şi o ţinu aşa timp de câteva 
momente. Apoi privi din nou în noapte. 

— Consiliul a consfințit această uniune, spuse el. Didobal şi-a 
dat acordul. Au anulat deja logodna. Nu mai există. Nici n-a 
existat vreodată. Să vorbeşti despre ea ar fi o nelegiuire care se 
pedepseşte cu moartea. 

— Nu spui adevărul. 

— De ce aş minţi? 

— Dar ea îl iubeşte. Înţelegi? Ea vrea să se mărite cu el. Aşa îţi 
salvezi tu pielea? Vânzându-ţi sora ca sclavă? Chiar atât de 
josnici au ajuns bărbaţii Barca? Când va auzi, va muri pe 
dinăuntru... 

— Ştie deja, spuse Hanno. Aşteptă reacţia surorii sale, dar 
aceasta se mulţumi să-l privească lung. Hanno oftă şi încercă să 
adopte un ton mai calm. Sapanibal, dacă zeii au să-mi sortească 
vreodată să- | spintec pe Syphax cu sabia şi să-l privesc în timp 
ce viaţa i se scurge din trup, o voi face. Deocamdată, nu pot. 

— Aşa că, în loc să-l ucizi, tu ai să-l numeşti frate? Ce s-a 
întâmplat cu tine? Credeam că războiul formează bărbaţi, nu-i 
transformă înapoi în copii. 


Pentru prima dată, Hanno ridică tonul, înfuriat şi tăios. 

— Soră, priveşte-mă! Mă întorc învins, fără armată. Nu am 
nimic, ci doar viaţa mea, iar aceasta nu valorează prea mult. 
Consiliul a fost cât pe ce să mă condamne la crucificare. Hadus 
ar fi vrut să-mi scoată măruntaiele chiar el şi să le mănânce 
înainte de a se fi răcit. înţelegi? Sunt în viaţă pentru că am putut 
să le promit îmbuibaţilor acelora că la porţile cetăţii nu se va 
înfiinţa o armată de 60 000 de libieni. În loc să ne atace, vor 
lupta de partea noastră. Abia dacă mi-am salvat viaţa, soră - 
asta fără să luăm în consideraţie planul pe care l-am făcut şi 
riscurile pe care le implică. Deocamdată, niciunul dintre noi nu e 
în siguranţă. Sophonisba a înţeles toate acestea mai bine decât 
pari a înţelege tu. Nu mă aşteptam la aşa ceva din partea ta. 
Eşti înţeleaptă în multe privinţe, dar ai unele slăbiciuni 
femeieşti. 

Sapanibal se ridică şi se apropie de fratele ei. Îşi puse mâinile de 
fiecare parte a spătarului jilţului pe care stătea acesta şi, 
privindu-l fix în ochi, spuse: 

— Văd totul mai clar decât ţi-ai închipui, dar, dacă aş putea să- 
mi transform ochii în pietre, să-i smulg şi să-i arunc spre tine, aş 
face-o. Tu nu-ţi dai seama ce i-ai făcut. Syphax? Syphax? 
Vorbise pe un ton calm, dar, odată cu apropierea de el, ceva se 
schimbase. Hanno începu să-i amintească de faptul că Syphax 
nu era un demon. Era un rege, care avea să se poarte bine cu 
Sophonisba... 

Înainte ca vreunul din ei să-şi dea seama ce avea să se 
întâmple, Sapanibal îşi pălmui fratele. 

— Hasdrubal cel Chipeş era un demon? întrebă ea. Era? Era? 
Era? 

Îl lovi din nou, cu palma dreaptă, după care cu cea stângă, după 
care cu ambele, împreunate. Hanno rămase pe loc, suportând, 
cu trăsăturile pătate şi înroşite; apoi, Sapanibal se lăsă peste el, 


într-o îmbrăţişare stranie, înfigându-şi degetele în umerii lui. 

Mai târziu, Sapanibal parcurgea desculţă holul care ducea spre 
apartamentul surorii sale. Se opri între eunucii care păzeau 
intrarea, care era deschisă, dar ascunsă după colţ. Când se 
apropie, ambii bărbaţi adoptară poziţia de drepţi. Nu rostiră 
niciun cuvânt, n-o întrebară ce treabă avea şi nici n-o priviră mai 
mult de o secundă, timpul de care avuseseră nevoie pentru a o 
recunoaşte. Sapanibal rămase nemişcată, neştiind exact ce 
avea să-i spună Sophonisbei, sau măcar dacă avea să intre. Îşi 
spuse că era datoria ei s-o calmeze pe sora ei mai mică, 
amintindu-i, în acelaşi timp, importanţa pe care o avea această 
uniune pentru patria ei. Evident, acestea erau gândurile care se 
formaseră în mintea ei raţională. Izbucnirea pe care o avusese 
împotriva lui Hanno era ceva confuz, produsul grijilor 
îndelungate, al propriilor slăbiciuni. Destinul se învârte ca o 
sfârlează şi nimeni nu poate şti pe ce semn are să se oprească. 
La urechi îi ajunseră notele blânde şi pline, iscate de nişte 
clopoței tubulari mişcaţi de briza serii. Preţ de o secundă, avu 
gândul straniu că vreun spirit trecuse pe lângă clopoței în timp 
ce se grăbea s- o liniştească, s-o prindă de grumaz şi să-i 
stoarcă toate absurdităţile din gât, de unde se pregăteau să iasă 
sub formă de vorbe. Nu credea nimic din ce avea să spună. 
Poate că nu crezuse niciodată. Poate tocmai de aceea o durea 
atât de mult, pentru că toată viaţa ei dedicată datoriei fusese o 
tortură fără sens, o strangulare îndelungată. Auzi zgomote care 
trădau mişcare înăuntru, murmurul unei voci, după care un 
sunet scurt, întrerupt, care putea să fie un hohot de râs sau de 
plâns. Acesta o făcu să se mişte, deşi nu ştia ce avea să spună. 
Ocolind colţul, în lumina blândă a lămpii o observă mai întâi pe 
Imilce, aplecându-se peste masa de machiaj a Sophonisbei. 
Altădată, Sapanibal ar fi simţit un junghi de gelozie. Nu era prea 
apropiată de sora ei, dar lmilce era. Ocupase în viaţa 
Sophonisbei locul pe care l-ar fi avut Sapanibal dacă nu ar fi 


tratat-o cu atâta răceală, dacă nu ar fi fost invidioasă pe 
frumuseţea ei şi nu ar fi disprețuit bucuriile pe care aceasta le 
găsea în viaţă. Nu înaintă, ci rămase la intrare, cu mâinile 
împreunate pe piept. 

Sora ei mai mică stătea pe un jilţ, în faţa unui pupitru în care-şi 
ţinea sulemenelile şi bijuteriile. Sapanibal îşi ţinu răsuflarea, 
speriată de cât de frumoasă era. Avea părul strâns la spate, iar 
din profil, faţa ei era aidoma zeiţei Tanit. Curba nasului ei, 
bogăţia conturului buzelor - toate trăsăturile ei străluceau, de 
parcă ar fi fost modelate din nou în fiecare dimineaţă. Mereu 
părea ieşită din atelierul unui sculptor, pură, fără nicio 
imperfecţiune pe pielea ei de marmură. Rochia îi alunecă de pe 
un genunchi, lăsând la vedere greutatea gambei, talpa cu cele 
cinci degete, dintre care cel mai mic purta un inel mititel de aur. 
Perfecţiune. Perfecţiune tragică. 

Tocmai se pregătea să se retragă, când Sophonisba îşi întoarse 
repede capul. Văzut din faţă, chipul ei o impresionă pe 
Sapanibal, având aceeaşi forţă ca a unei măşti de ceremonie. 
Machiajul închis cu care îşi sublimase conturul ochilor cursese. 
Obrajii îi erau brăzdaţi de dungi întunecate, care se sfârşeau la 
colţurile buzelor. Câteva secunde, o privi lung pe Sapanibal, 
după care îşi răsuci buzele şi spuse: 

— De ce mă priveşti aşa? Nu sunt prima femeie care se mărită 
pentru binele Cartaginei. Asta ai de gând să-mi spui? Să-mi 
aduci aminte de propria ta căsătorie şi de binele pe care l-a 
adus aceasta familiei noastre? Spune toate acestea dacă vrei. 
Probabil că ai aşteptat mulţi ani ca s-o faci. 

Sapanibal închise ochii. Un moment mai târziu, când îi deschise, 
din ei izvori un torent de lacrimi. Chipul ei îşi pierdu orice urmă 
din expresia severă, înlocuită de tremurul bărbiei, roşeaţa din 
obraji şi cutele schimbătoare ale frunţii. Încercă să vorbească în 
repetate rânduri, dar cuvintele se amestecau în spatele dinţilor 


şi nu putea rosti niciun sunet din cauza suspinelor fierbinţi. Nu 
asta era ceea ce voia să spună. Chiar deloc. 

Sophonisba se ridică şi înaintă spre ea, îşi ridică braţele şi o 
trase pe sora ei scuturată de hohote într-o îmbrăţişare. 

— Ce se întâmplă cu noi? întrebă ea. 


Era o zi pe care Masinissa nu avea s-o uite vreodată, momentul 
unei decizii care avea să influenţeze toate aspectele drumului 
pe care avea să-l urmeze. Începuse ziua aceea fatidică 
încercând să-l convingă pe Mago să nu părăsească Iberia. Nu 
trebuiau să se dea încă bătuţi, îşi spunea el. Putea să trimită 
vorbă în ţara lui să i se mai trimită călăreţi. Poate că cetatea- 
mamă avea să trimită un alt contingent de infanterie. Până în 
momentul acela, i se păruse neobişnuit de uşor să omoare 
romani. Păstrase speranţa că era încă în stare să ducă la capăt 
toate sarcinile pe care şi le asumase şi să se întoarcă în Numidia 
aşa cum ar fi vrut. Deşi nu vorbise despre acest subiect cu fraţii 
Barca, vara trecută chiar respinsese delegaţii trimişi de Scipio. 
Romanul îi oferise prietenia în schimbul abandonării cauzei 
cartaginezilor. Scipio îi promisese că va primi pământuri care 
acum erau în stăpânirea Cartaginei, daruri din bogăţiile aflate în 
tezaurele cetăţii africane, nenumărați sclavi şi permisiunea de a 
domina Africa după pofta inimii. Erau multe facilităţi care să 
poată fi oferite de un singur reprezentant al Romei; tânărul 
Scipio era mai îndrăzneţ decât tatăl său. Dar totuşi nu avea 
importanţă. Respinsese oferta cu dispreţ şi continuase să-i 
ucidă. Cine erau romanii de îndrăzneau să-i ofere altceva decât 
sângele lor pentru a-şi spăla sulița? 

Totul se schimbă într-un singur moment, când un mesager îi 
şoptise în ureche. Ceea ce auzise îl lăsase fără respiraţie, 
blocându-i gâtul, astfel că preţ de câteva secunde, buzele sale 


se deschiseseră şi se închiseseră în van, nereuşind nici să 
vorbească, dar nici să tragă aer în piept. Asta se întâmplase 
imediat după ivirea zorilor. Înainte ca soarele să-şi înalțe un 
sfert din cercul său, se afla deja în tabăra lui Mago. Intrase cu 
pas grăbit, trecând în viteză printre cei doi gardieni surprinşi şi 
lovind cu piciorul pânza care acoperea intrarea în cort. 

— De când ştii? 

Mago îşi ridică privirea din mesajul pe care îl citea. Iniţial, se 
încruntă, dar apoi lăsă deoparte orice urmă de prefăcătorie. 

— Şi eu am aflat tot astăzi. Pe toţi zeii, Masinissa, eu nu am avut 
niciun amestec. Syphax a întrezărit o ocazie şi a profitat de ea. 
Dar nu acţiona pripit. Încă mai putem remedia situaţia. 

— Cum? Cum, când mi s-a răpit totul? Tatăl meu e mort! Nu mai 
sunt un fiu şi nu sunt un tată. Acum, un alt bărbat o ia pe 
Sophonisba în patul lui şi îi umple pântecul de duşmani de-ai 
mei. În loc să nască pruncii mei, printre coapsele ei vor ieşi 
libieni, bestii care latră după sângele meu. Cum poate fi 
remediată o astfel de situaţie? Lucrurile făcute nu mai pot fi 
desfăcute. Există numai o singură cale. Renunţ la postul meu de 
comandă din armata voastră; părăsesc Iberia... 

— Nu poţi să faci asta! spuse Mago, ridicându-se în picioare şi 
îndreptându-se către el. Nu fi nebun, Masinissa. Ştiu că prin 
vinele tale curge sânge fierbinte. Îmi pare rău că ţi-au făcut 
asta. Totul a fost făcut fără ştirea mea. Nici Hanno nu te-ar trăda 
şi nici chiar Sophonisba. Aceasta este opera Consiliului. Luptă în 
continuare alături de mine, frate, şi, într-o zi, vom îndrepta 
lucrurile. 

— Din nou te întreb: cum? Aţi vrea ca eu să lupt în continuare 
pentru voi, când voi v-aţi aliat cu un om care mi-a luat regatul 
ca fiind al său? Oare nu înţelegi? 

Masinissa clipea des, cuprins de furie. Realitatea conflictuală a 
situaţiei se reflecta intermitent pe chipul său, ca şi cum încă era 


bombardat de consecinţele veştilor primite, punând cap la cap 
diversele aspecte ale acestora. 

— În tot acest timp am fost luat de prost. Sophonisba... 
Sophonisba însăşi m-a atras într-o capcană. M-a transformat 
într-un câine, în lesa Cartaginei... 


— Nu, nu e aşa. Ştiu sigur că inima surorii mele e sinceră în ce 
te priveşte. Am văzut-o cu tine. Am văzut bujorii din obrajii ei şi 
bucuria pe care i-o aprinzi în suflet Dacă te trădează, o face 
pentru că i s-a pus cuțitul la gât şi nu are de ales. Spune-mi că 
mă crezi şi, împreună, putem face totul posibil. 

Emoţiile din sufletul lui Masinissa erau prea puternice pentru a 
le arăta în faţa altui bărbat. Îl prinse pe Mago şi îl trase atât de 
puternic într-o îmbrăţişare, încât impactul piepturilor lor îl lăsă 
fără respiraţie. Îşi apăsă obrazul de pielea aspră a gâtului lui 
Mago. 

— Aş vrea să te pot crede, spuse el, dar, în dimineaţa aceasta, 
de pe ochii mei a fost ridicat un văl şi văd totul altfel. 

— Nu pot să-ţi fiu duşman, spuse Mago. 

— lar eu nu-ți pot fi frate, şopti Masinissa. Te-am iubit, dar 
gândeşte-te la situaţia mea. Sunt un rege fără regat şi un soţ 
fără mireasă. Nu ştiu ce voi face în legătură cu mireasa, dar 
trebuie, cel puţin, să-mi recapăt regatul. 

În timp ce se îndepărta, numără paşii până la calul său, 
aşteptând ţipătul, strigătul să se oprească, ordinul adresat 
Legiunii Sacre să se ridice şi să-l ţintuiască la pământ. Dar 
acesta nu se auzi. Poate că acesta era ultimul act de dragoste 
frăţească; poate că era un semn de slăbiciune. În curând, se afla 
pe o creastă înaltă, călărind înconjurat de gărzi. Cu vântul 
bătându-i în faţă şi calul sub el, gândurile sale căpătau o 
claritate maximă. A doua zi, trimise un mesager către romani. 
Le jură supunere în baza termenilor oferiţi anterior de Publius, 
cu condiţia ca Roma să-l ajute să-şi reinstituie regatul şi să 


pornească război împotriva lui Syphax. Era ciudat să le facă 
promisiuni romanilor. Evident, acest lucru însemna că era în 
război cu Cartagina, dar nu se putea altfel. Era un masil. Odată 
cu moartea tatălui său, devenise rege. Era ciudat că nu primise 
nicio veste în acest sens timp de mai multe săptămâni. Era 
ciudat că fusese nevoie să-i şoptească la ureche cineva pentru a 
afla că lumea întreagă se schimbase. 

Spunându-le romanilor că se întorcea în ţara sa pentru a aduna 
o armată, Masinissa părăsi Iberia cu două sute dintre cei mai 
loiali călăreţi. Dacă ar fi avut timp şi vase care să-i vină în 
ajutor, ar fi adunat mai mulţi oameni. Această călătorie fu 
posibilă numai datorită alianţei sale cu negustorii mauri. Se 
gândise să-i trimită vorbă lui Maharbal în Italia şi să-i ceară să-l 
părăsească pe Hannibal şi să se întoarcă în Numidia, dar nu 
avea cum să facă acest lucru. Cel puţin, nu încă. Poate că se 
temea şi de răspunsul pe care l-ar fi primit. Maharbal nu îl 
cunoştea. Cine putea spune dacă avea măcar să-l recunoască 
drept regele său? Mai întâi, trebuia să se asigure că îl vor 
recunoaşte compatrioţii săi. 

Din momentul în care puse piciorul pe pământ african, 
evenimentele se derulară cu atâta furie şi repeziciune, încât 
prinţul abia avu timp să se odihnească. Nu dormea mai mult de 
un sfert din ciclul nopţii şi momentele de trezie erau atât de 
pline de schimbări, încât cele câteva săptămâni i se părură o 
viaţă de om. Acostase pe o plajă pustie aflată la est de Hippo 
Regius. Oamenii săi debarcară în lumina unei luni ca de ceară, 
într-un decor alcătuit din mai multe nuanţe albicioase, care 
aminteau de culoarea oaselor, plin de umbre şi de lumini, fără 
aspecte intermediare. Odată  coborâţi din vasul care-i 
transporta, călăriră prin apă către mal. Bătură valurile într-o 
spumă alcătuită din picături stârnite de copitele cailor, puşi în 
mişcare de undele bolborositoare. Animalele nechezau, îşi 
dădeau capetele pe spate şi stârneau trombe de nisip. Pe 


bucăţica aceasta de continent, ei erau singurul element de 
mişcare. Aşa şi trebuia. Masinissa spera să ajungă acasă pe 
neaşteptate. 

Dar, după cum află destul de curând, Syphax anticipase 
acţiunile sale. Imediat ce primise confirmarea Cartaginei, îşi 
chemase oamenii la arme. Convocase soldaţi de pe toată 
întinderea vastului său imperiu, făcând promisiunile obişnuite: 
bogății, femei, dominarea întregii Africi de Nord. Trimise mai 
multe armate către teritoriul masililor, un atac din mai multe 
direcţii care dusese 


la cucerirea aproape fără luptă a oraşului Thugga, şi se năpusti 
către Zama într-un nou val de violenţă, aruncând tentacule de 
teroare peste podişurile munţilor Tell. Puse să fie găsit 
mormântul regelui Gaia şi ca regele însuşi să fie deshumat. 
Incendie cadavrul şi şterse de pe faţa pământului orice amintea 
de domnia acestuia, ordonând gravarea propriului său nume pe 
tot ce-i aparținuse lui Gaia. Masilii erau un popor curajos, dar, 
fără un conducător care să-i unească, nu puteau face faţă unei 
asemenea forţe copleşitoare; fără protecţia învăluitoare a 
Cartaginei, păreau dintr-odată o naţiune măruntă. Syphax îi 
zdrobea sub călcâiul său şi savura avantajul obţinut, pentru că 
această cotropire reprezentase visul său de-o viaţă. Vara abia 
dacă ajunsese la jumătate, dar el se retrase la Cirta pentru a-şi 
aştepta noua soţie şi plăcerile pe care, era sigur, aceasta avea 
să i le ofere. 

Masinissa acostase într-un ţinut cuprins de haos. Din momentul 
în care sosise, fusese stigmatizat şi declarat drept nelegiuit, dat 
în urmărire. Se promiseseră o comoară celui care putea să-i taie 
capul şi să i-l ofere lui Syphax, o comoară şi mai mare celui care 
avea să-l aducă în viaţă, pentru distracţia lui Syphax. Deşi 
ajunsese la o zi după el, un căpitan libian pe nume Bucar 
descoperise semnele sosirii lui Masinissa şi pornise pe urmele 


lui. Câteva zile mai târziu, îi prinse soldaţii într-o ambuscadă, pe 
câmpia de lângă Ciupea; năvălise în tabăra lor, aşezată pe malul 
râului, prinzând contingentul între o forţă de două mii călăreţi şi 
alta de patru mii de infanterişti. Nu puteau să facă faţă unei 
astfel de armate, aşa că oamenii lui Masinissa încercară să 
scape din menghina care se strângea tot mai mult cu fiecare 
clipă. Fugiră din faţa călăreţilor, dar în toate direcţiile întâlneau 
sulițe îndreptate spre ei, lănci aruncate spre ei - atât de multe şi 
de dese, încât păreau un banc de baracude. 

Când scăpară de infanterişti, nu mai erau decât mai puţin de 
cincizeci. De-a lungul hărţuielii din ziua aceea, omorâră de trei 
ori mai mulţi adversari decât numărul de camarazi căzuţi, dar 
era o ecuaţie care excludea posibilitatea victoriei. Spre onoarea 
lor, călăreţii îl apărară pe Masinissa cu preţul vieţii. Tocmai de 
aceea, mai rămăseseră doar patru când prinţul îi conduse în plin 
galop în mijlocul undelor râului Bagradas. Curentul îi ridică şi îi 
făcu să se prăbuşească în apele maronii şi pline de aluviuni. 
Alunecară pieziş pe lângă urmăritorii lor, cu o viteză constantă, 
mai mare decât cea atinsă de un călăreț confruntat cu un teren 
neregulat, plin de cioturi şi strangulat de tufişuri. Unii dintre 
oamenii lui Bucar săriră după ei, dar trei dintre ei se scufundară 
şi nu mai ieşiră la suprafaţă. Văzând că doi, cel puţin, dintre 
soldaţii lui Masinissa avuseseră aceeaşi soartă, Bucar opri 
urmărirea. Mai târziu, prinţul află că îl declarase mort şi plecase 
spre Cirta pentru a-i duce vestea lui Syphax. 

Dar Masinissa nu muri. Râul îl scuipă pe țărm într-un loc în care 
lăţimea sa impresionantă trebuia să-şi facă loc printr-o albie mai 
strâmtă, pe o bucată de nisip fin şi moale care aducea cu blana 
de vidră. Cei doi soldaţi supraviețuitori îl găsiră şi, împreună, 
contemplară descurajarea care-i cuprinsese. Nici în dimineaţa 
respectivă nu fuseseră o forţă prea impresionantă, dar acum nu 
mai aveau decât doi cai, dintre care unul era şchiop. „Cum se 
putuse întâmpla aşa ceva?“, se întreba în tăcere Masinissa, 


mereu şi mereu, de parcă răspunsul putea fi găsit prin 
perseverenţă. Nu realizase nimic, chiar nimic, iar acum se 
temea că nici nu avea cum s-o mai facă. 

Unul din camarazi îi făcu semn cu cotul şi propuse să plece de 
acolo cât mai repede. Locuitorii unei aşezări din apropiere îi 
zăriseră şi îi priveau suspicioşi de pe celălalt mal. Puteau să se 
îmbarce către Roma, îi sugeră camaradul său. Să se înroleze în 
armata romană şi să se întoarcă mai târziu pentru a restabili 
situaţia. Dar bărbaţii aceştia, oricât de loiali şi curajoşi ar fi fost, 
nu erau conducători de naţiuni. Masinissa ştia că, dacă se 
întorcea în starea aceasta la Roma, viaţa sa nu mai valora nici 
cât preţul pielii sale, cât valoarea oaselor lui şi a bijuteriilor care 
atârnau de ele. 

În loc să fugă la Roma, se întoarse către câmpie şi urcă spre 
podişul Naragara, care făcea parte din 


teritoriul tatălui său. Îşi schimbă uzatele veşmintele regale pe 
unele umile. Nu purta niciun însemn de suveranitate şi împărțea 
frăţeşte cei doi cai cu gărzile sale, mergând de jos când era 
nevoie. Aceştia purtau straie asemănătoare cu ale lui şi, în ochii 
celor care-i vedeau pentru prima dată, se încadrau în aceeaşi 
categorie socială. Pretinzând a fi un pelerin sacru, se adăposti în 
casele ţăranilor de pe muntele Tell şi aduse ofrande zeului 
egiptean Bes, sperând să-i fie conferită o parte din puterea 
vicleană a acestuia. Se hrănea cu carne de capră friptă pe focuri 
făcute sub cerul liber şi fura fructe de unde putea. În tot acest 
timp, camarazii săi priveau înainte cu ochi cuprinşi de 
îngrijorare, pentru că părea să nu aibă niciun scop. Nu le vorbea 
de nicio strategie, de vreun plan prin care să-şi recâştige tronul. 
Îşi ţinea gândurile numai pentru el şi părea groaznic de 
mulţumit să cutreiere ţinutul fără niciun scop, de la munte 
înapoi către câmpie, apoi prin ţinuturile cu livezi de la sud de 
Zama, iar de acolo, înspre dealurile neregulate aflate la sud de 


Sicca, un teritoriu în care trăiau capre de munte şi oameni care 
mergeau de parcă ar fi avut şi ei copite despicate. Urcară atât 
de sus, încât puteau vedea dedesubt zborul vulturilor şi al 
acvilelor, păsări care puteau să-şi ia zborul numai dacă săreau 
de pe înălţimi, lăsându-se purtate de curenţii de aer cald care se 
ridicau dinspre câmpii. 

Pentru a-l ajuta, camarazii săi vorbeau relaxaţi cu oamenii pe 
care-i întâlneau, cercetându-le părerile. Jeleau moartea regelui 
Gaia? Se bucurau de venirea lui Syphax sau îl urau, după cum şi 
merita? Îi povesteau lui Masinissa tot ce auzeau. Oamenilor le 
era frică, spuneau ei. Erau disperaţi, dar încă iubeau neamul lui 
Gaia. 

Uneori, când stătea încovoiat lângă foc sau căţărat pe vreo 
creastă ori când jumulea penele vreunui porumbel cu gâtul 
multicolor - în orice moment de fapt, pentru că acest impuls 
apărea neanunţat, dintr-o voinţă externă -, prinţul murmura 
lucruri stranii. Cuvinte de laudă, evocări ale frumuseţii, 
discursuri întregi care trădau un dor fără margini, numele 
Sophonisbei pronunţat atât de încet, încât părea a fi un cuvânt 
nou intrat în limbaj, un şir de sunete care exprima dragostea 
chinuită a unui bărbat golit de învelişul aparenţelor - toate 
acestea îi făceau pe oamenii săi să se simtă stânjeniţi şi foarte 
jenaţi. 

Când vorbea despre tatăl său, îl înțelegeau oarecum mai bine. 
Masinissa spusese mereu că tatăl său nu avea viziune politică, 
că nu avea ambiţie. Era un om bun, înţelept şi destul de 
puternic pentru a ţine unit poporul masililor, dar Masinissa 
recunoştea în faţa camarazilor săi că fusese întotdeauna un fiu 
nerecunoscător, întotdeauna singur că el s-ar fi descurcat mult 
mai bine. Nu-şi putea aminti o perioadă în care să nu fi numărat 
zilele până ce tatăl său avea să renunţe la putere şi să-l lase să 
pornească în drumul său către măreție. Abia acum îşi dădea 


seama că nu ştia nimic despre ce însemna să fie rege. Nu ştia 
decât ce însemna să fie fiul răsfăţat al acestuia. 

Auzind acest lucru, unul dintre camarazi spuse: 

— Nu are cum să fie aşa. Taţii noştri ne învaţă, indiferent dacă-i 
ascultăm sau nu. 

— Crocodilul se naşte dintr-un ou şi nu-şi cunoaşte niciodată 
părinţii după ce deschide ochii în lume, adăugă celălalt. Şi totuşi 
devine crocodil; nu poate fi altceva. 

Masinissa se întoarse către cei doi şi îi privi o bucată de vreme, 
fără să fie sigur că erau chiar cei pe care-i ştia el. 

După câteva săptămâni, când ajunseră la izolatul consiliu al 
bătrânilor masili, părea că sosiseră acolo din întâmplare, ca şi 
cum fuseseră aduşi de un vânt oarecare. Consiliul se întrunea 
într-un loc străvechi, cunoscut numai de conducătorii triburilor, 
aflat dincolo de raza de acţiune a forţelor vreunuia dintre 
bătrâni. Masinissa avu norocul să ajungă exact la timp, deşi, 
deocamdată, nu era deloc consolat de această întâmplare. Rar 
se întâmpla să fie nevoie ca acest consiliu să se întrunească mai 
des decât o dată într-o generaţie, întotdeauna în perioade de 
agitaţie. Aşa era şi acum. 


Nu exista niciun edificiu suficient de mare pentru ca bărbaţii să 
se întrunească acolo, aşa că aceştia se întâlniră sub cerul liber. 
Chiar dacă-l observară pe Masinissa, crezură că era unul dintre 
păstorii din zonă. Purta haine sărăcăcioase şi murdare, iar părul 
îi atârna în şuviţe încâlcite, care-i ascundeau trăsăturile. Acesta 
ascultă cum bărbaţii - pe unii dintre ei îi cunoştea de când se 
născuse - vorbeau despre timpurile tulburi în care trăiau. Îşi 
alegeau cuvintele cu precauţie. Era clar că voiau să vorbească 
sincer unii cu alţii, dar nimeni nu ştia dacă nu cumva vreunul 
dintre ei nu se dăduse de partea lui Syphax. Puteau să spună azi 
ce aveau pe inimă, iar mâine aceasta să fie pusă la frigare de 
către libieni. Aşa că vorbeau pe ocolite şi nu păreau să ajungă la 


vreo concluzie clară. Era limpede că Syphax reuşise să le 
sădească frica în inimi. Îl urau pentru asta şi vorbeau cu 
afecţiune despre regele defunct. Dar abia când unul dintre ei 
rosti o rugăciune în amintirea lui Masinissa tânărul prinţ hotări 
că sosise clipa sa. Ar fi fost nefiresc să stea şi să-i asculte pe 
alţii plângându-i moartea şi să nu rupă tăcerea. 

Masinissa se ridică şi îşi croi drum până la grupul de bărbaţi. 
Aceştia se întoarseră şi îl priviră. Unul dintre ei îl împunse cu 
cotul, iar altul îl întrebă ce treabă avea cu ei. Masinissa îşi ţinu 
gura până ce ajunse în mijlocul lor, după care tăcu încă puţin. Îşi 
strânse părul de pe chip şi îl legă cu un şnur din piele de leu. 
Apoi îşi lăsă braţele pe lângă corp, îşi ridică bărbia şi înfruntă 
privirile celorlalţi. Cum stătea acolo, degetele îi erau cuprinse de 
un tremur nervos, gata să tragă pumnalul de la brâu şi, dacă era 
nevoie, să le ia vieţile tuturor înainte de a fi ucis. Rosti: 

— Nu mă jeliţi! Fiul regelui trăieşte. 


În primăvară, acostând în Sicilia, Publius găsi insula în fierbere, 
ca şi cum era o oală de apă clocotită abia luată de pe foc. 
Cetățile Siracuza, Agrigentum şi Lilybaeum nu rămăseseră 
indiferente la războiul care avea loc în jurul lor. Pe tot parcursul 
acestuia, ezitaseră între cele două tabere, fiind influențate de 
maşinaţiunile conducătorilor lor ambiţioşi. Mulţi dintre locuitorii 
lor - mai ales grecii 

- îşi aduceau aminte vremurile frumoase pe care le trăiseră sub 
dominaţia cartagineză, iar stăpânirea romană nu le era deloc pe 
plac. Se răzvrătiseră, deşi revolta lor se bucurase numai de un 
succes temporar, întrerupt de înfrângeri. Cu toate acestea, în 
momentul sosirii lui Publius, insula ajunsese din nou în mâinile 
romanilor. Toate centrele revoltei şi intrigile politice fuseseră 
zdrobite de armata staționată pe insulă, în parte graţie 
sprijinului nesubstanţial pe care-l acordase Cartagina celor care 


se declaraseră în favoarea ei. Rebelii greci din Siracuza se 
treziseră cu averile confiscate. Mulţi dintre ei fuseseră aruncaţi 
în stradă, unde copiii romani îi bombardau cu pietre, femeile îi 
scuipau, iar bărbaţii foloseau orice pretext pentru a se năpusti 
asupra lor. 

Privind toate acestea, Publius îşi dădu seama că nu era o bază 
prea stabilă de unde să lanseze cea mai mare întreprindere 
militară a vieţii sale. Aşa că se dedică îndreptării situaţiei încă 
din prima zi. Folosindu-se de autoritatea sa de consul, ordonă 
restituirea proprietăţilor către greci şi porunci ca toţi cetăţenii să 
convieţuiască din nou aşa cum o făcuseră în anii premergători 
acestui recent conflict. Cât mai repede cu putinţă, înconjură 
insula pe mare, ducând acest mesaj către toate cetăţile. Apoi 
convocă legiunile dizgraţiate de la Cannae. Le reuni cu cei 7 000 
de voluntari de care făcuse rost înainte de a pleca din Italia, 
împreună, formau o armată care depăşea cu puţin 12 000 de 
oameni, marea majoritate fiind trupe de infanterie. 

Îşi instruia soldaţii fără milă. Învăţase o mulţime de lucruri în 
Iberia, iar acum încerca să transmită aceste cunoştinţe 
oamenilor săi şi să le perfecţioneze. În fiecare zi apăreau provizii 
noi, aduse din depozitele răspândite pe tot cuprinsul insulei, 
erau făurite şi ascuţite arme noi, iar porturile Siciliei se umpleau 
de velele mai multor nave. Cetățile din Etruria care se ocupau 
cu negoţ pe mare se angajară să-i construiască vreo 30 de vase 
de război, pregătindu-le într-un interval remarcabil; nu 


trecură mai mult de 45 de zile din momentul doborârii copacilor 
din pădure până când acestea ajunseră în Sicilia. Laelius 
conducea misiuni de recunoaştere de-a lungul coastei africane, 
căutând un loc unde să acosteze, supraveghind cetăţile aflate 
acolo, încercând să-şi dea seama cât de bine erau apărate şi 
luând contact cu eventualii spioni. Nu se apropie de Cartagina 
însăşi, pentru că Publius se gândea la altă ţintă. Informaţiile pe 


care i le aduse Laelius îi arătară că toate elementele erau la 
locul lor. 

Dimineaţa plecării lor debută cu un cer extraordinar de senin, cu 
o temperatură plăcută, cu suficient vânt pentru a umfla pânzele 
celor 40 de vase de război şi ale celor câteva sute de vase de 
transport care se înghesuiau în portul cetăţii Agrigentum. 
Publius însuşi ordonă ca la bordul vaselor să fie păstrată liniştea. 
Când mesajul său ajunse la toate vasele, consulul invocă 
prezenţa tuturor zeilor şi zeiţelor care dominau asupra uscatului 
şi a mării. Rosti discursul pe care-l repetase pentru această 
ocazie, cuvinte care nu aveau nicio urmă de blândeţe în ele, ci 
cereau, în termeni simpli, ca forţele divine să-i ajute în a abate 
asupra Cartaginei toată teroarea şi suferinţa pe care aceasta o 
dezlănţuise asupra Romei. De asemenea, ceru să le fie îngăduit 
să ducă acest conflict la bun sfârşit, astfel încât bărbaţii Romei 
şi ai tuturor cetăților aliate cu ea să se poată întoarce la casele 
lor încărcaţi cu comori, cu prăzi suficient de multe încât să-şi 
îngroape bărbiile în mijlocul lor şi să uite necazurile care 
fuseseră abătute asupra lor. Sacrifică un taur de culoarea 
smântânii, cu o stea albă în frunte, azvârli măruntaiele în mare 
şi privi cum pluteau la suprafaţă. Socotind această imagine pe 
placul său, dădu un semnal în acest sens. Un răget prelung şi 
neregulat trecu de pe un vas pe altul, o cacofonie măreaţă de 
voci, corni, clopote care - jurau unii - răsună până pe ţărmul 
celălalt, făcându- i pe africani să tremure. 

În ziua aceea, navigară împinşi de un vânt destul de bun, iar 
noaptea nu înaintară decât puţin, deoarece marea era acoperită 
de o perdea de ceaţă. Chiar şi aşa, odată cu primele raze ale 
zilei următoare, ţărmul Africii apăru la orizont. „Atât de aproape, 
îşi spuse Publius în gând. Atât de aproape de noi.“ Primul punct 
de uscat, un loc pe care căpitanul îl numi Promontoriul lui 
Mercur. Lui Publius îi plăcu acest loc, dar ordonă să se îndrepte 
către vest. A doua zi dimineaţă, căpitanul strigă că zărise Capul 


Celei Frumoase. Consulul consideră că acesta era locul potrivit 
pentru ei, destul de aproape de Cirta, dar la o distanţă suficientă 
pentru a-şi aduce trupele pe uscat şi a le aşeza într-o formaţie 
ordonată. 

Văzându-i, ţăranii de pe țărm o luară la goană îngroziţi, 
înşfăcând tot ce puteau căra şi lovindu-şi copiii şi vitele pentru a 
se mişca mai repede. Laelius întrebă dacă ar trebui să-i 
urmărească şi să-i oprească, ca nu cumva aceştia să dea 
alarma. Răspunsul lui Publius fu negativ. De fapt, el chiar voia 
să se dea alarma. Să răsune până în Cartagina, pe tot parcursul 
câmpiilor libiene, până la munţii Atlas şi înapoi. Cu cât sunetul 
se auzea mai departe, cu atât mai bine. 

Cu întreaga armată pe uscat, începură imediat să mărşăluiască 
în direcţia Cirtei. Majoritatea soldaţilor aflaţi acum sub comanda 
lui Publius nu îl însoţiseră în Iberia şi mulţi dintre ei mormăiră, 
nemulţumiţi de această primă manevră. Plecau într-o direcţie 
greşită! De ce să pleci spre vest, când Cartagina se afla în est, 
lipsită de apărare? Dar, dând dovadă de aceeaşi prudenţă care îi 
adusese succese în trecut, Publius îşi urmă netulburat planul. 

La ceva distanţă de oraş, romanii fură abordaţi de o delegaţie 
din partea regelui Syphax, purtând un stindard de negociere. 
Publius se declară de acord să-i asculte. Aceştia aduceau 
mesajul că regele voia să se întâlnească personal cu Publius. 
Credea că vorbiseră o dată rezonabil şi puteau s-o facă din nou 
acum. Publius îi transmise că situaţia se schimbase mult de la 
ultima lor întâlnire. Acum nu venise să vorbească, ci în fruntea 
unei armate, pentru a purta război cu Cartagina. Spuse că 
auzise de pecetluirea alianţei sale cu familia Barca prin 
căsătoria recent încheiată şi că ştia că Hanno Barca 


strângea chiar acum trupe din rândul libienilor, în timp ce mai 
multe femei din familia Barca locuiau în Cirta. Avea toate 
motivele să creadă că starea de război cuprindea acum şi 


poporul lui Syphax. Dacă regele libian nu renunţa imediat la 
alianţa sa cu Cartagina, confruntarea armată era iminentă. 
Auzind acest mesaj, Syphax răspunse cu cele mai sincere 
speranţe că nu era nevoie să se ajungă la aşa ceva. Era 
adevărat, intrase prin căsătorie în neamul Barca şi, prin urmare, 
în destinul acesteia Soţia lui Hannibal şi sora mai mare o 
însoţiseră pe noua sa mireasă şi, în momentul de faţă, erau în 
grija lui, dar el era tot conducătorul poporului său şi era capabil 
să ia hotărâri în nume propriu. Într- adevăr, această situaţie îl 
punea într-o poziţie specială, din care puteau profita cu toţii. 
Înainte de a se gândi să se despartă de iubita sa soţie, îi 
propuse din nou să medieze conflictul dintre Roma şi Cartagina 
Acest război dura de prea multă vreme, muriseră prea mulţi 
oameni, avuseseră loc suficiente distrugeri, iar ambele puteri se 
dovediseră a fi la fel de puternice, în calitate de comandant pe 
teritoriul african, Hanno avea autoritatea de a încheia înţelegeri 
pe care fratele său, aflat în Italia, trebuia să le respecte. Ar fi 
fost bine să încheie o pace, în urma căreia Hannibal să se 
retragă din Italia, iar Scipio să se îmbarce către casă. Să nu 
răspundă dur, ci să se gândească la faptul că vărsarea de sânge 
putea fi oprită de cuvinte, nu dusă la capăt prin sabie. Oare 
această propunere nu oferea Romei beneficii suficient de mari 
pentru a merita să fie luată în consideraţie? 

Când se îndepărtară de membrii delegaţiei pentru a medita la 
aceste vorbe, Laelius îl întrebă pe 

Publius: 

— Crezi că e sincer? 

— Syphax e un şacal, răspunse Publius. 

Laelius se gândi câteva secunde la răspunsul primit. 

— Dar e un şacal sincer? 

Drept răspuns, Publius îi transmise lui Syphax că se simţea 
obligat faţă de poporul lui şi faţă de soldaţii curajoşi din armata 
lui să ia în calcul posibilitatea încetării acestui război în mod 


paşnic. Era de acord cu organizarea unei întâlniri cu regele, dar 
numai după ce vor stabili, prin corespondenţă, suficiente detalii, 
pentru a se asigura că o astfel de conferinţă avea să dea 
rezultate. Syphax fii de acord. 

În timp ce se purtau aceste tratative, Publius ordonă ca trupele 
sale să-şi stabilească tabăra în câmpie, la o distanţă care să-i 
permită să ajungă într-o jumătate de zi, călare, la Cirta. La o 
distanţă egală, se afla tabăra inamicului, într-un loc folosit de 
mult de către libieni pentru a găzdui trupele în perioada 
instrucției şi să ţină războinicii aspri în afara zidurilor cetăţii 
propriu-zise. Prin intermediul informatorilor recrutaţi de Laelius 
în timpul misiunilor anterioare de recunoaştere de-a lungul 
coastei, Publius avea o mulţime de date despre armata cu care 
avea să dea piept. Syphax avea un miez de soldaţi bine 
antrenați, dintre care unii luptau ca suliţaşi în formaţie de 
falangă grecească, iar alţii mânuiau mai ales spada. Aceştia 
luptau unul lângă altul, cu marginile tălpilor atingându-se, tăind 
precum nişte măcelari orice se apropia de ei. Purtau scuturi de 
lemn acoperite cu piele, dar stilul lor de luptă era mai potrivit 
pentru atac decât pentru apărare. 

Aceşti soldaţi reprezentau o ameninţare la fel de serioasă ca 
soldaţii antrenați de Hannibal, dar mare parte din armata lui 
Syphax era alcătuită din trupe recrutate în scurt timp, soldaţi 
adunaţi din toate colţurile imperiului său. Libianul nu avea un 
sistem de instrucţie şi aranjare care să fie pe măsura legiunii 
romane şi, ca atare, avea de gând să învingă pe baza simplei 
diferenţe numerice. Soldaţii săi se mişcau în voie, ca hienele 
atrase de o pradă. Înaintau individual şi în grupuri constituite pe 
baza apartenenţei la un anumit trib, creaturi singuratice care se 
îngrijeau în primul rând de binele propriu. Erau îmbrăcaţi în piei 
de leopard, de ghepard sau de leu, aveau braţe groase şi 
picioare lungi, unii purtând coafuri enorme care aduceau cu un 
cuib de şerpi, pe când alţii aveau 


capetele rase şi tatuate cu imaginea animalelor-totem. Deţineau 
o varietate de arme, majoritatea cu o înfăţişare înfricoşătoare: 
sulițe de diferite dimensiuni şi moduri de întrebuințare, lănci cu 
mai multe vârfuri, îmblăcie care desprindeau fâşii de piele la 
fiecare lovitură, harpoane legate de sfori, astfel încât un om 
străpuns de acestea putea fi tras şi doborât. Un grup alesese 
toporul ca armă favorită şi toţi soldaţii acestuia purtau suvenire 
zbârcite ale membrelor retezate pentru a dovedi eficienţa 
armelor lor. Luptătorii proveniţi dintr-un trib de pe coastă purtau 
scuturi rotunde încrustate cu bucăţi de coral şi tridente atât de 
grele, încât, odată străpuns de această armă, adversarul 
rămânea țintuit şi putea fi ucis cu ajutorul unui cuţit mic făcut 
dintr-o scoică. 

Rândurile armatei africane se îngroşau cu fiecare zi. În mod clar, 
tocmai asta şi spera Syphax, iar Laelius îl întreba în mod repetat 
pe Publius când aveau să acţioneze. Se temea că, în curând, 
forţele duşmane vor ajunge la 30 000 de soldaţi. Nu peste multă 
vreme, la 40-50 000. Cine putea şti câţi bărbaţi cu pielea de 
culoarea nisipului aveau să apară ca din senin? Armata lor nu 
avea decât 12 000 de oameni. Cât să mai aştepte? Cu fiecare zi, 
numărul soldaţilor inamici creştea, iar Hanno avea ocazia să-i 
adune într-o armată mai coerentă... 

— Câţi morţi au fost la Cannae? îl întrerupse Publius. 

— Ştii bine câţi, replică Laelius. 

— Da, ştiu, spuse Publius, ca şi cum acesta era un răspuns 
suficient pentru toată seria de întrebări. La o săptămână după 
debutul negocierilor care abia înaintau, Publius remarcă faptul 
că libienii nu- 

şi extinseseră teritoriul taberei. Dorind, fără îndoială, să ascundă 
cât de mulţi erau, aceştia înghesuiau numărul crescând de 
războinici în perimetrul inițial. Această structură era 
extraordinară, construită din bârne groase de lemn masiv, 


noduros, alăturate în forma unui zid puternic, acoperit cu ţepi de 
grosimea unui deget. Nu era o metodă nouă de apărare, dar, în 
decursul anilor, fusese îmbunătăţită. Era extraordinară, sublinie 
Publius, dar era construită din lemn. De asemenea, colibele din 
tabăra libiană erau construite din stuf şi trestie. Războinicii din 
contingentul cartaginez, după obiceiul lor, îşi construiau 
adăposturi din pământ şi lemn uscat. Tabăra lor reprezenta 
acum o mulţime de materiale combustibile, adunate într-o zonă 
micuță, cu o mulţime de oameni şi animale înghesuiți în limitele 
ei, provizii, haine şi alimente. Singurele lucruri invulnerabile la 
flăcări erau obiectele de metal, inelele, cupele, suliţele şi 
topoarele, care nu răniseră niciodată pe nimeni de unele 
singure. 

Ca întotdeauna, tovarăşul lui căută în această remarcă direcţia 
pe care o indica Publius şi apoi începu să-i vadă, ca prin ceaţă, 
contururile. 

Negocierile mergeau înainte. În primul rând, Syphax trebuia să-l 
convingă pe Publius că Hanno era dispus să accepte 
posibilitatea încheierii unei păci. Apoi Publius avusese nevoie de 
o dovadă că Hanno avea autoritatea de a încheia o înţelegere. 
După care, începură controversele legate de condiţiile 
fundamentale asupra cărora trebuiau să se pună de acord 
înainte de a merge mai departe. Chiar unii dintre oamenii lui 
Publius începuseră să murmure că intraseră în jocul lui Syphax. 
Deşi aceste cuvinte nu fuseseră niciodată rostite suficient de 
tare sau de aproape pentru ca tânărul consul să le audă, Publius 
află că unii dintre soldaţii săi credeau că era cuprins de frică şi 
voia să încheie pace, fără să-şi mai asume vreun risc, pentru ca 
succesele sale anterioare să nu fie puse în umbră de un eşec. 
Această opinie era greu de contestat, pentru că planul său avea 
nevoie de timp. Îi lăsă să vorbească în continuare. 


Faţă de Laelius, accentuă că, după apus, mai mereu se pornea 
vântul şi bătea preţ de câteva ore, timp în care pământul se 
obişnuia cu înlocuirea zilei de către noapte. 

La nouă zile după începerea negocierilor, Masinissa sosi în 
fruntea unei forţe de aproape două mii de masili călare. Publius 
nu se putu abţine să nu-i spună lui Laelius cât de ciudat se 
simţea privindu-i 


pe călăreţii africani intrând calmi în tabăra sa. Data trecută când 
avusese în faţa ochilor astfel de luptători, aceştia îi fuseseră 
duşmani de moarte; cu toate acestea, acum se strădui să uite 
relaţia pe care o avusese cu ei înainte, s-o treacă poate cu 
vederea, ca pe un detaliu ce ţinea de istorie, fără să reprezinte 
un motiv de suspiciune între ei. Sau, cel puţin, aşa declarase în 
mod public, în discursul său de întâmpinare. Oamenii lui 
Masinissa îl prezentară folosind titlul de rege. Publius nu ezită să 
preia această titulatură. De ce nu? Fie avea să devină realitate, 
fie tânărul va muri încercând s-o obţină. Acest lucru era cât se 
poate de clar. 

În decursul primei lor întâlniri, Masinissa reiteră părerile 
neliniştite ale celorlalţi ofiţeri în legătură cu armata crescândă a 
libienilor. Deşi nu vorbea latină, se putea face înţeles în greacă, 
care era aproape la fel de apreciată de consul. Publius îl linişti, 
spunându-i că, la momentul potrivit, oamenii săi vor fi în măsură 
să măcelărească la fel de mulţi câte pietre puteau ţine într-un 
pumn. Publius observă că tânărul privea adesea în direcţia 
cetăţii Cirta. Ştia de ce, dar deocamdată nu spuse nimic. 

Până în cea de-a unsprezecea zi, se părea că vremea schimbului 
de mesaje ajunsese la final. În ultimele câteva zile, Syphax şi 
Hanno formulară cereri care-i demascau drept ticăloşi. În 
schimbul încheierii ostilităţilor şi al retragerii lui Hannibal din 
Italia, nu numai că pretindeau retragerea lui Publius din Africa, 
ci şi restituirea celei mai mari părţi a lberiei, iar porturile 


cucerite de Hannibal în Italia să fie cedate în schimbul porturilor 
din Sicilia care acum erau controlate de romani. Propuneau ca 
niciuna din părţi să nu se recunoască drept învinsă de cealaltă; 
astfel, Cartagina nu trebuia să plătească o despăgubire de 
război pentru a compensa distrugerile pe care le suferise 
poporul roman. Şi voiau ca Masinissa să fie predat în custodia lui 
Syphax. 

Niciunul dintre aceşti termeni nu putea fi acceptat. Publius 
credea că Hanno înţelegea foarte bine acest lucru, dar poate că 
reprezentanţii Consiliului îi forţaseră mâna. Sau poate, cu cei 
cincizeci şi ceva de mii de oameni din tabăra lor, credeau că 
balanţa înclina în favoarea lor. În orice caz, consulul renunţă la 
orice scrupule în legătură cu planul său şi îşi trimise răspunsul. 
Era stabilit. Aveau să se întâlnească faţă în faţă peste două zile, 
pe terenul neutru dintre taberele lor, imediat după primele raze 
ale răsăritului. Atât Hanno, cât şi Syphax trebuiau să fie de faţă. 
lar ei, la fel ca Publius, trebuiau să-şi petreacă seara dinainte în 
rugăciune şi ritualuri de purificare, astfel încât toate vorbele pe 
care aveau să le rostească a doua zi să fie privite cu ochi buni 
de către zei. 

Publius nu-şi convocă generalii decât în dimineaţa dinaintea 
organizării întâlnirii şi le prezentă situaţia aşa cum o vedea el, 
răspunzând la toate întrebările lor pe parcursul acestei singure 
şedinţe. Bineînţeles că nu avea de gând să accepte condiţiile 
oferite de inamic! Nici nu se gândise vreodată s- o facă. Lăsase 
în urmă Cartagina dinadins, nu pentru a evita înfruntarea, ci 
pentru a repurta o victorie mai clară. Realitatea era că cetatea- 
mamă nu avea trupe la adăpostul fortificațiilor. Înlăuntrul ei se 
aflau o mulţime de bogății, bărbaţi îmbuibaţi, femei frumoase şi 
sclavi suficienţi pentru un oraş de două ori mai mare, dar nu 
erau decât foarte puţini războinici. Cartagina nu fusese 
niciodată un popor al cetăţenilor-soldaţi, iar aceasta era marea 
ei slăbiciune. Preferau să ridice bărbaţii de geniu în poziţii de 


conducere militară, după care să cumpere armate pentru scurt 
timp, în funcţie de nevoi. Într-o anumită măsură, Hannibal 
schimbase această concepţie, dar Hannibal nu era în Africa. 
Cetăţenii Cartaginei se credeau în siguranţă în interiorul 
perimetrului delimitat de formidabilele fortificaţii ale cetăţii. 
Puteau rezista lejer luni întregi; o şi făcuseră în trecut. După 
cum puteau vedea cu toţii, Hanno Barca şi regele Syphax 
adunaseră o forţă numeroasă aici, lângă Cirta. Oare de ce? 

— Nu e clar că cetăţenii Cartaginei au sperat că vom ataca 
cetatea-mamă? întrebă Publius. Odată ce am fi făcut-o şi ne-am 
fi construit propriile fortificaţii, hotărâți, limitându-ne la terenul 
pe care inamicul l-a format timp de generaţii în aşa fel încât să-i 
favorizeze apărarea, atunci şi abia atunci ne- 


ar fi atacat imensa lor armată, nu din cetate, ci din spate. Ei ar fi 
ales locul, momentul şi circumstanţele. Ar fi năvălit ca o forţă 
unificată, aflată sub conducerea celor mai buni comandanţi ai 
lor, adunând numărul maxim de soldaţi pe care-l puteau 
strânge. Sau, cel puţin, asta au vrut să facă. Dar se va întâmpla 
ceva foarte diferit. Războiul a început prin vicleşug şi trădare, 
spuse Publius. Acum, se va încheia în acelaşi mod. 

Propunerea lui Publius stârni o oarecare dezbatere, dar fără 
prea mare tragere de inimă. Toţi generalii îi sesizară eficienţa 
extraordinară şi erau conştienţi că orice altă metodă ar fi adus 
condamnarea lor la distrugere. Ca atare, în seara dinaintea 
întâlnirii programate, mai mulţi generali îşi poziţionară oamenii 
în apropierea taberei libiene. Aceştia aşteptară până se lăsă 
întunericul şi, dându-le timp soldaţilor să se adapteze la lipsa de 
lumină, porniră într-un marş în absenţa torţelor, care în mod 
sigur i-ar fi dat de gol. Fiecare unitate purta cu sine jăratic într-o 
ulcică de pământ înfăşurată în piele, pentru a o izola, prin care 
se dăduseră găuri, ca oxigenul să hrănească tăciunii. 


Când Publius consideră că venise momentul, luă un fluier de 
trestie şi cântă o melodie plină de nostalgie. Alţii o preluară, 
cântând-o mai departe, aşa cum stabiliseră. Auzind acest 
semnal, din patru zone diferite, soldaţii însărcinaţi cu transportul 
tăciunilor aprinşi îi răsturnară peste nişte aşchii de lemn uscat 
pregătite din timp. În jurul fiecăruia dintre ei, soldaţii se 
adunară, protejând flacăra nou- născută împotriva vântului care 
începuse să sufle. Imediat ce strălucirea roşiatică se extinse în 
limbi gălbui, soldaţii înaintară, fiecare cu câte o torţă în mână. 
De la distanţă, de unde stătea pentru a contempla întreaga 
scenă, Publius văzu cum se înmulţeau luminiţele, din câteva 
puncte neînsemnate în multe flăcări mişcătoare. Privi cum cele 
patru focuri deveniră sute, purtate de soldaţi în mişcări largi, 
orizontale, care le întindeau pe toată suprafaţa taberei. Văzu 
momentul în care prima torţă atinse zidul plin de spini care 
delimita tabăra duşmană. Şi văzu cum, câteva momente mai 
târziu,  torţele îşi luară zborul, descriind traiectorii 
spectaculoase, semicirculare, aterizând printre structurile din 
trestie şi lemn. Cu briza de seară care sufla peste toate acestea, 
în numai câteva secunde, întreaga bază duşmană era în flăcări. 
Lemnul uscat şi trestia se aprinseră la fel de repede, ca tot 
atâtea lămpi cu ulei. 

Africanii se treziră, dar, la început, niciunul dintre ei nu înţelese 
oroarea care se abătuse asupra lor. Câţiva gardieni dădură 
alarma, dar nu fură băgaţi în seamă. Soldaţii goneau prin cele 
câteva ieşiri din tabără în dezordine, cu ochii înceţoşaţi, în multe 
cazuri fără arme. Se împleticeau, împingându-se unii pe alţii, 
cuprinşi de delir, unii dintre ei luptându-se să stingă flăcările 
care le cuprinseseră veşmintele. Fură ucişi de soldaţi care, 
pentru ei, aveau aceeaşi culoare, formă şi materie ca flăcările, 
care ieşeau din întuneric cu săbii şi sulițe. În câteva momente, 
în jurul ieşirilor se adunară atâtea cadavre, încât soldaţilor 
romani le venea greu să-şi ţină echilibrul fiindcă erau nevoiţi să 


calce pe ele. Sau poate că imaginile pe care le vedeau îi făceau 
să se mişte cu stângăcie, pentru că acestea reprezentau o 
viziune a iadului. Când contingentele al treilea şi al patrulea îi 
înlocuiră pe soldaţii poziţionaţi la ieşiri, aceştia nu mai erau 
războinici, ci îngeri ai milei, doborând siluetele cuprinse de 
flăcări, înnebunite, care alergau urlând către ultima lor cale de 
scăpare. 

În lumina zilei următoare, armata contemplă scena respectivă 
cuprinsă de o uimire mută. Tabăra era un pustiu înnegrit. Din 
rămăşiţele carbonizate se înălţau demoni de fum, puteau fi 
văzute corpuri rămase pentru vecie în cele mai ciudate poziţii, 
atât oamenii, cât şi animalele fiind reduşi în mod identic la 
versiuni zbârcite ale vechilor lor trupuri. Stâlpii înnegriţi şi pieile 
care alcătuiseră până seara trecută adăposturi puteau la fel de 
bine să fie rămăşiţele unor fiinţe vii. Bineînţeles, Syphax fusese 
în tabără pentru a se supune ritualurilor de purificare. Publius le 
ceruse asta dinadins, pentru a-şi duce până la capăt scopul - să- 
| ţină departe de cetate şi de noua sa mireasă. Regele fusese 
capturat în timpul nopţii, iar acum stătea cu mâinile şi picioarele 
legate. Aţintea priviri tâmpe către 


scena din jurul său şi profera cât îl ţinea gura blesteme la 
adresa lui Publius, a Romei şi a zeilor Romei. Îi numea pe toţi 
mincinoşi şi ticăloşi, spunând că istoria le va cunoaşte perfidia. 
Avea să vină ziua în care păcatele comise se vor întoarce însutit 
asupra lor. 

Ceva vreme, le tot predică astfel, dar, destul de curând, Publius 
prinse esenţa vorbelor sale şi încetă să-şi mai pună tălmacii să-i 
traducă diatriba. Mai târziu, regele îşi lăsă bărbia în piept şi se 
mulţumi să mormăie numai pentru sine, arătând la fel de jalnic 
ca un veteran mutilat în vreun război uitat. Atât de nestatornică 
era Fortuna, chiar şi în ceea ce-i privea pe regii oamenilor. 
Hanno nu fusese găsit, dar nu era nimic care să contrazică ideea 


că se înălţase către ceruri sub formă de cenuşă şi flăcări. 
Pierise, aşa cum pierise întreaga armată a Africii, lăsând 
Cartagina fără apărare şi, în sfârşit, gata de cucerit. 

Privind în continuare imaginile din jurul său şi având asemenea 
gânduri, Publius zări mesagerul care se apropia şi stindardul pe 
care-l purta. Mesajul fusese trimis în urmă cu cinci zile, o 
perioadă nu tocmai scurtă, într-adevăr, dar suficient de scurtă 
pentru ca Publius să se alarmeze oarecum. | se păru că 
recunoaşte scrisul tremurat al lui Fabius, dar nici măcar asta nu 
atenuă starea de nerăbdare. Hannibal pornise către Roma, scria 
în mesaj. Cartaginezul nu se ascundea câtuşi de puţin, ci 
mărşăluia, anunţându-şi înaintarea cu tobe şi corni, ca şi cum 
oastea sa ar fi fost un circ ambulant. În drumul său, i se alăturau 
aliaţi noi şi lansase un val de cruzime nemaiîntâlnită, sub 
comanda generalului Monomachus, care venera Devoratorul de 
Copii şi care, chiar în momentul de faţă, devora tinerii Italiei. 
Senatul îl mustra pe Publius pentru pericolul grav pe care-l 
atrăsese asupra lor, amintindu-i că le promisese faptul că 
Hannibal o să părăsească Italia când avea să afle de sosirea lui 
Publius în Africa. În loc să fugă, invadatorul se folosise de 
absenţa consulului pentru a administra lovitura finală. Acum, 
Roma se găsea în cea mai mare primejdie din câte înfruntase. 
Povara acesteia atârna pe umerii tineri ai lui Publius. Ca atare, 
era rechemat la Roma. Imediat. Nu trebuia să existe nicio 
întârziere. 


Privind către sud de pe terasa aflată în prelungirea 
apartamentului ei din Cirta, Imilce găsea ceva prevestitor de rău 
în faptul că nu se întâmpla nimic important pe toată întinderea 
de pământ pe care o cuprindea cu privirea. Era adevărat că 
muncitorii lucrau pământul; un stol de păsări se înălța, plana şi 
cobora din nou, zburând de la un câmp la altul, ferindu-se de 


pietrele aruncate de copiii care fuseseră angajaţi în acest scop; 
o briză mişca frunzele palmierilor crescuţi pe marginea râului şi 
le făcea să foşnească; un car scârţâia mai jos, ducând, printre 
altele, şi doi bărbaţi care vorbeau în libiană; mirosul uscat de 
fum adus dinspre continent, amestecat cu parfumul întinderilor 
vaste de culturi agricole. Da, se întâmplau multe lucruri pe când 
ea stătea acolo, dar toate păreau false, o imitație a vieţii, o 
negare a evenimentelor importante care aveau loc. Era sigură 
de acest lucru şi o neliniştea conştientizarea faptului că lumea 
era atât de înşelătoare. Din momentul în care îşi pusese 
degetele pe lutul neted de pe perete, avusese senzaţia că nu 
trebuia să se mişte până ce misterul care plutea în aer nu se va 
revela. Până la urmă, nu trebui să aştepte dincolo de jumătatea 
dimineţii. 

Iniţial, îi văzu sub forma unui val negru la orizont, o linie 
întunecată care din când în când, apărea şi dispărea Se gândi că 
putea să fie o iluzie optică, joaca demonilor fierbinţi iscaţi din 
pământul câmpiilor. lar apoi avu impresia stranie că un cârd de 
struţi se îndrepta cu repeziciune spre ei. Dar această impresie 
dispăru aproape imediat cum apăru, dându-şi seama ce anume 
vedea: o hoardă de bărbaţi călare venind în direcţia lor. 

— Se întoarce soţul meu? întrebă o voce plată şi lipsită de 
emoție. 

Imilce nu se întoarse pentru a o întâmpina pe Sophonisba. 
Simţea parfumul surorii sale, suficient cât să se simtă şi mai 
tristă. Mirosul era oarecum moscat, masculin în bogăţia notelor 
sale. Se simţea 


în partea superioară a nasului, astfel că, până în momentul 
perceperii, acesta îşi croise deja drum în trupul celui care-l 
mirosea. Imilce simţi mâna tinerei alunecând peste a sa. Îşi 
mişcă degetul mare şi o salută prinzând-o preţ de o secundă de 
degetul mic. De săptămâni încoace, erau împreună în fiecare 


moment, de când atât ea, cât şi Sapanibal insistaseră s-o 
însoţească la Cirta. O astfel de escortă era obişnuită atunci când 
o tânără pleca într-o ţară străină pentru a se căsători, iar cele 
două femei mai mature refuzară să asculte protestele 
Sophonisbei. Într-adevăr, pentru Imilce, hotărârea cu care fata 
îşi acceptase soarta era cât se poate de nefirească. Îşi tot 
spunea că prin vinele Sophonisbei curgea sângele familiei 
Barca. De acolo provenea puterea ei. O şi spusese. 

— Eu nu sunt ca alte fete, spusese ea cu multa vreme în urmă. 
Nu mă rog pentru lucruri copilăreşti. Mă rog ca, în vreun fel, să 
fiu de folos Cartaginei. 

Şi exact asta făcea. Imilce se întreba dacă şi ea slujea Cartagina 
atunci când o ţinea în braţe pe Sophonisba când suspina, în ora 
aceea dinaintea răsăritului când se strecura din patul lui 
Syphax. Ce lucruri crude cereau naţiunile din partea femeilor 
lor! 

— Nu pot să-mi dau seama, răspunse într-un final Imilce. Sunt 
călăreţi, dar... 

— Probabil că au învins. Ar trebui să mă pregătesc. Regele o să 
mă vrea. 

În ciuda vorbelor sale, Sophonisba nu-şi ridică mâna şi nici nu se 
îndepărtă. În locul în care mâinile lor se atingeau, Imilce simţi 
cum se forma o peliculă de transpiraţie. Aproape că i se păru că 
simţea ritmul inimii fetei prin palma pe care aceasta şi-o lăsase 
peste a ei, dar era posibil să fi fost propriul puls. Se gândea la 
acest lucru de ceva vreme, când Sophonisba şopti: 

— Nu sunt libieni. Călăresc sub stindardul regelui Gaia. 

Tânăra avea o privire ageră. După numai o secundă, gărzile 
libiene ajunseră la aceeaşi concluzie. Un strigăt. Şi apoi se 
auziră bătăile de tobă care dădeau alarma. Bărbaţii, femeile şi 
copii cunoşteau sunetul şi reacționară. Soldaţii se ridicară din 
locurile lor de odihnă şi superiorii strigau ordine către cei din 
subordinea lor. Cei aflaţi în afara cetăţii renunţară la ocupațiile 


lor. Femeile care lucrau pe câmp îşi ridicară veşmintele 
deasupra genunchilor şi o luară la fugă către porţi, care 
începură să se închidă, sunetul puternic al mişcării lor 
reprezentând un alt semnal de pericol. 

Imilce aruncă o privire în jur, privind de la un turn către celălalt, 
după care spre orizont, aşteptând să sisteze cineva starea de 
alertă, să explice fluturarea stindardului ca nefiind altceva decât 
o farsă sau o neînțelegere. Trebuia să fie, pentru că nu exista 
nicio armată duşmană care să se apropie de ei în momentul 
acela. Hanno o asigurase că aveau totul sub control. Îi spusese 
că romanii fie aveau să încheie un tratat de pace, fie o să fie 
împrăştiaţi de mult mai numeroşii libieni. Încerca să găsească o 
altă explicaţie, o altă posibilitate care ar putea duce la această 
nouă desfăşurare de evenimente. Poate că fusese încheiată 
pacea, iar forţa care se apropia venea cu intenţii paşnice... 
Sophonisba şopti din nou: 

— Zeii mă pedepsesc în continuare. El e. 

Imilce avu nevoie de câteva momente pentru a-l identifica în 
mijlocul aglomerației de războinici, dar el era. Masinissa. Imilce 
aruncă o privire către cumnata ei, dar, privindu-i profilul, nu 
putu să găsească urma nici unei emoţii. Era împietrit, rece şi 
absent: cuvinte ciudate în asocierea lor cu astfel de trăsături 
bogate. Buzele Sophonisbei se deschiseră: 

— Haideţi mai aproape! 

Avură nevoie de câteva secunde să părăsească apartamentul, 
să parcurgă palatul şi să traverseze curtea. Probabil că soldaţii 
le-ar fi interzis să urce în tumul de la poartă, dar nu ştiau 
deocamdată cum se cuvenea să se poarte cu Sophonisba. Putea 
să fie o fată, dar putea să fie o regină autoritară cu putere de 
viaţă şi de moarte asupra lor: nu erau siguri care dintre variante 
era cea adevărată. Se dădură la o parte din calea ei, iar cele 
două femei ajunseră în curând într-un loc de unde se vedea, de 


la înălţime, intrarea principală. 

— Priveşte-l, spuse Sophonisba. Priveşte-l numai... 

Într-adevăr, era demn de admirat. Dispăruse de mult silueta 
suplă a adolescentului pe care Imilce îl văzuse hârjonindu-se cu 
prietenii săi după o vânătoare de lei, aşa cum dispăruseră 
rotunjimea trăsăturilor copilăreşti şi inocenţa ochilor săi. 
Masinissa călărea ca un bărbat aflat în fruntea unei armate de 
războinici. Purta straie regale, o fâşie de pânză de un indigo viu 
care era înfăşurată în jurul trupului său şi prinsă în păr, pentru a 
forma o mitră. Se apropie de porţile cetăţii plin de încredere, 
având picioarele neacoperite şi tălpile goale. Culoarea vibrantă 
a veşmintelor sale făcea din el punctul de interes al imaginii din 
afara zidurilor. Cei aflaţi în spatele său păreau o manifestare 
împrăfoşată, pârjolită a continentului însuşi: cu haine în nuanţe 
diferite, dar toate în tonuri de maro, acoperiţi cu piei de 
animale, tatuaţi, cu coame încâlcite de păr, cu coliere din colţi 
de leu în jurul gâtului şi pumnii încordaţi în jurul suliţelor. 
Masinissa le strigă celor dinăuntru că ar face bine să deschidă 
porţile. Sosise noul conducător al oraşului; era însetat şi 
înfometat, voia să se înfrupte cu carne şi cu plăcerile conferite 
de funcţia sa. 

Magistratul care conducea cetatea în lipsa lui Syphax îi răspunse 
că el nu deschidea porţile în faţa altui bărbat în afară de regele 
său. Glumi, spunând că tânărul rege fusese trimis la o adresă 
greşită. Oraşul îi era închis, spuse el. Era clar. Poate că prinţul 
nu avea habar de armata care-l aştepta pe câmpie. Dacă dorea 
să cucerească oraşul, trebuia ca, mai întâi, să se întoarcă şi să 
dea piept cu regele acestuia. 

Masinissa zâmbi suficient de larg pentru a scoate la iveală 
culoarea de fildeş a dinţilor săi. Din păcate, magistratul se înşela 
în multe privinţe. În primul rând, nu mai era doar un prinţ. Şi, în 
al doilea, bătălia din câmpie fusese deja dată şi câştigată de 
armata aliată formată din romani şi masili. Armata lui Syphax 


era distrusă. Moartă şi arsă. Din moment ce lucrurile stăteau 
aşa, nu mai avea niciun rost să discute mai departe. Magistratul 
era sfătuit să deschidă porţile, cu promisiunea că toţi cei din 
interiorul cetăţii aveau să fie trataţi corect. 

— Bătălia s-a sfârşit, spuse el. Haideţi să nu mai vărsăm nicio 
picătură de sânge astăzi. Suntem cu toţii africani aici. Acum, 
deschideţi! 

La strigătul unui ofiţer, suliţaşii aflaţi de-a lungul zidului din 
partea în care se găsea Masinissa îşi ridicară armele. Masinissa 
se afla suficient de aproape pentru a fi lovit de suliţele aruncate 
şi putea foarte uşor să se trezească transformat într-o pernă în 
care să se înfigă sute de vârfuri ascuţite. Soldaţii săi îi strigară 
să se retragă câţiva metri, dar el îşi ridică degetele şi pocni din 
ele - un zgomot destul de puternic - în aerul de deasupra 
capului său. Drept urmare, după câteva secunde, două gărzi 
călare aduseră în faţă un bărbat legat. Acesta stătea cu spatele 
drept, călare pe un cal murg, cu mâinile legate la spate, cu 
capul gol în arşiţa soarelui puternic, îmbrăcat ca un prizonier de 
rând - ceea ce şi era acum. 

— Priviţi-l pe fostul vostru rege! spuse Masinissa. 

Sophonisba trase aer adânc în piept, ca un copil care tocmai se 
oprea din plâns. Probabil că-şi recunoscuse imediat soţul. Cu 
toate acestea, magistratul nu-l recunoscuse. Striga că bărbatul 
respectiv nu-i fusese niciodată rege. Auzindu-l, războinicii masili 
izbucniră în râs. Una dintre gărzile aflate lângă bărbatul 
respectiv îl împunse cu cruzime cu coada suliţei. Prizonierul îşi 
strânse picioarele pentru a-şi păstra echilibrul pe cal, dar nu 
suficient de puternic. Se dădu de-a dura, căzând pe un umăr. 
Avea obrazul apăsat de solul pârjolit, iar gâtul îi era îndoit într- 
un mod periculos. Calul nu schiţă nicio mişcare. Pur şi simplu 
răsuflă pe nări şi aşteptă ca bărbatul să se desprindă în 
întregime de corpul lui. Reuşind s-o facă, prizonierul se ghemui 


în poziţie fetală, fără să reacționeze la îndemnurile lui Masinissa 
de a se ridica. 


Timp de câteva secunde, se instaură haosul. Oamenii lui 
Masinissa se luptară să-l ridice pe bărbat de pe pământ, lovindu- 
| cu picioarele, pocnindu-l şi ordonându-i să se ridice în picioare. 
Prizonierul se lăsă moale în mâinile lor, după care îşi dezveli 
dinţii şi îl muşcă de obraz pe unul dintre gardieni. La ordinul lui 
Masinissa, unul dintre masili îşi strânse palmele în jurul capului 
bărbatului şi i-l înălţă în soare, arătându-l întâi dintr-o parte, 
după care şi din cealaltă. Îi sfâşiară hainele care-i acopereau 
pieptul, ca şi cum putea fi identificat astfel. lar apoi îi ridicară 
palmele, arătând urmele de leu tatuate pe dosul lor. Magistratul 
nu se mai putea îndoi acum. Era Syphax. 

Masinissa descălecă şi se apropie destul de mult, încât nici nu 
trebuia să vorbească prea tare. 

— Fortuna s-a întors, spuse el. Nu aş fi aici acum, dar, în urmă 
cu câteva luni, regele vostru a pus stăpânire pe teritoriile tatălui 
meu. Ne-a dezonorat pe noi, cei lipsiţi de orice vină. Noi, care 
eram mândri, am fost forţaţi să ne plecăm în faţa lui. Dar totul a 
fost îndreptat. Nu am venit să vă fac rău. De ce aş face-o, din 
moment ce sunteţi toţi servitorii mei? Revendic tot ceea cea 
luat de la noi; iar tot ce a fost până acum al lui Syphax este al 
meu de-acum. Veţi găsi în mine un stăpân mai blând decât el. 
Aşa că, deschideţi! 

Totuşi, magistratul ezita. Discuta cu sfătuitorii săi şi căuta noi 
întrebări pe care să i le adreseze regelui, care devenea din ce în 
ce mai indispus. Ce se întâmplase cu conducătorul cartaginez? 
Hanno Barca era mort, se înălţase la cer sub formă de cenuşă. 
Nu mai era decât o amintire. Dacă l-ar cunoaşte pe Publius 
Scipio, spuse el, nu s-ar îndoi de acest lucru. Consulul abia dacă 
suferise vreo pierdere în bătălie, atât de priceput era. Publius îl 
trimisese, ca pe un frate, să asigure pacea cu cetăţile prin oferte 


paşnice, dar, dacă porţile se încăpăţânau să nu se deschidă, 
atunci Cirta - care nu avea vreo armată în toată Africa la care să 
apeleze - se va trezi asediată cu toată puterea de care dispunea 
Roma. 

Unul dintre ofiţeri prinse momentul şi aruncă o glumă: Masinissa 
era chiar rege? Din ce spunea, reieşea că ar fi mai degrabă 
tovarăşul de pat al romanului. Hohotele de râs se răspândiră cu 
repeziciune, dar se stinseră la fel de repede, locul lor fiind luat 
de încordare. Drept răspuns, Masinissa îşi sărută palmele şi 
împinse aerul din faţa sa cu ambele mâini. Jură că oferta sa de a 
se arăta mărinimos nu mai dura decât vreo câteva momente. 

— Dacă porţile nu se deschid imediat, voi măcelări şi voi închide 
toată populaţia, voi mutila şi tortura magistraţii... 

Începu să detalieze metodele pe care avea să le folosească, dar 
Imilce nu-l mai auzi. Sophonisba o apucă de braţ şi o trase prin 
mulţimea de soldați, croindu-şi drum, împingându-i şi 
blestemându-i pe cei care-i stăteau în cale pe întărituri şi în 
curte. Tânăra femeie o strângea cu o putere care-i învineţea 
carnea, dar lui Imilce nu-i păsa. Abia dacă era conştientă de 
existenţa oamenilor din jurul ei. Nu se gândea la ce avea să se 
întâmple cu ea, la cum se întorsese roata războiului, la moartea 
lui Hanno sau la cum ar putea supravieţui în următoarele ore. În 
schimb, se gândea la fiul ei. Mintea sa era asaltată de idei, de 
parcă acestea ar fi fost săgeți trase de atacatori necunoscuţi. 
Hamilcar era în siguranţă în Cartagina! Ce bucurie că era în 
siguranţă în Cartagina! Dar, în momentul următor, Imilce îşi 
dădu seama că era posibil să nu-l mai vadă niciodată, să nu ştie 
niciodată ce avea să ajungă. Putea s-o uite în anii următori şi să- 
i spună mamă unei alte femei. Şi-o imagină pe Didobal având 
grijă de el, iar această imagine o umplu în acelaşi timp de 
uşurare şi de nebunie. Pentru un moment, îşi închipui că Tanit 
avea să-i simtă disperarea, s-o ridice în înalturi şi s-o transporte 
acasă, în Cartagina. Închise ochii, chiar în timp ce înainta 


împleticindu-se, rugând-o pe zeiţă să-i îngăduie să- şi atingă fiul 
din nou, să-l ţină în braţe şi să-l sărute, şi să-l sărute, şi să-l 
sărute... 

Chiar şi în starea aceasta, recunoscu frecarea puternică a 
mecanismului porţii. Decizia fusese luată. Deschise ochii şi îşi 
dădu seama că nu ajunseseră deloc departe, ci doar la 
marginea curţii 


centrale, pe care trebuiau s-o traverseze pentru a se întoarce în 
apartamentele lor. Putea să vadă poarta mişcându-se cu greu. 
Sophonisba n-o lua în seamă şi îşi vedea de drum. Îşi croiau 
drum prin masa de trupuri înghesuite, aproape copleşite de 
mirosul, căldura şi apropierea lor năduşită. Imilce simţi cum 
lumea se învârtea în jurul ei şi, timp de o secundă, se temu că 
avea să leşine. 

Apoi, lângă ele apăru Sapanibal, tare, raţională, hotărâtă. Le 
prinse pe amândouă femeile de gât, le trase către ea şi începu 
să le explice cum aveau să evadeze. Trimisese deja o servitoare 
să le facă rost de haine de ţărani. Urmau să se întâlnească apoi 
cu ea la poarta dinspre nord, care avea o uşă secretă care, după 
cum aranjase ea, urma să fie deschisă. De acolo, aveau să-şi 
croiască drum spre docuri. Poate că una dintre ele va călări pe 
un măgar. Vor arăta ca nişte servitoare trimise de stăpâni să 
îndeplinească o sarcină oarecare. Nimeni nu o să le pună nicio 
întrebare, atât timp cât vor ajunge în port înaintea oamenilor lui 
Masinissa. Credea că puteau să reuşească, dar trebuiau să plece 
imediat. Căpitanul vasului cu care veniseră avea să le aştepte. 
Era sigură că era aşa, iar de acolo, totul se reducea la a trece de 
nişte nave romane de patrulare. Nu era uşor, dar trebuiau să... 
Chiar în timp ce vorbea, scenele dramatice din jurul lor se 
derulau mai departe. Unii dintre călăreţi intrară atât de repede 
în calea trasată de deschiderea porţilor, încât caii lor înaintau în 
două picioare, părând să le dea la o parte chiar cu copitele lor. 


Năvăliră înăuntru într-un tumult de furie ecvestră, propulsaţi de 
un vânt care ţâşni prin deschizătura abia creată, aducând cu 
sine un nor de praf şi miros de fum. Călăreţii scoteau sunete 
prin mişcarea cu rapiditate a limbii şi descriau cercuri cu 
animalele pe care le călăreau. Îşi agitau suliţele în semn de 
ameninţare şi loveau pe oricine se apropia prea mult, dintre 
care mulţi deja implorau milă, promiţându-le să-i conducă la 
diferite comori ascunse, să le servească drept călăuze până la 
palat, să le arate în care case puteau fi găsite cele mai mari 
averi. Era uimitor cât de repede se schimbau loialităţile. 

— Haideţi să mergem acum, spuse Sapanibal. Înainte ca... 
Masinissa îşi făcu apariţia. Ochii lui Imilce zburară către el şi, 
ştia, acelaşi lucru îl făcură cei ai Sophonisbei. Descălecă şi 
începu să se plimbe agale, cu mâinile în şold. Veşmintele sale 
albastre fluturau şi foşneau în vânt. În câteva momente, 
magistraţii se înfiinţară în faţa lui. Se lăsară întâi în genunchi, 
apoi în patru labe şi, în final, pe burtă. Aşteptau ca regele să le 
acorde atenţie, dar privirea lui zăbovea undeva deasupra lor, 
căutând ceva despre care el ştia că niciunul dintre ei nu putea 
să-i ofere. 

— De ajuns, şuieră Sapanibal. Trebuie să plecăm acum! Aceste 
cuvinte părură a o trezi pe Sophonisba din toropeală. 

Ochii ei se îndreptară către Sapanibal, mari, cu o expresie 
intensă, concentrați. 

— Da, surorilor, spuse ea. Aşa să faceţi! Aşa să faceţi chiar 
acum! Orice s-ar întâmpla, duceţi-vă şi să nu mă aşteptaţi! 
Spunând aceste cuvinte, se întoarse, se eliberă din strânsoarea 
lui Sapanibal şi se aruncă în mulţime. Ambele femei strigară 
după ea, dar ea înainta cu repeziciune. După câteva secunde, 
ieşi din cercul de cetăţeni şi rămase singură, îşi îndreptă 
veşmintele şi porni înainte. Un călăreț masil aproape că o 
străpunse cu sulița, dar se gândi mai bine şi îngheţă, cu arma 


ridicată. Sophonisba trecu pe lângă el, ducându-se către 
Masinissa. 


Nesiguranţa naşte anarhie. Sapanibal şi Imilce îşi croiră cu greu 
drum prin tentaculele ei, în timp ce se grăbeau să ajungă în 
port. Tinerii deja profitaseră de ocazie pentru a fura mâncare de 
pe tarabe. Un negustor libian se prăbuşi, cu o tăietură de-a 
lungul frunţii drept pedeapsă pentru o insultă care nu existase 
în urmă cu o clipă. Se rostogoli în praf şi întinse mâna după 
picioarele lui Imilce. Trecură pe lângă masa unui cămătar în 
timp ce era răsturnată, printr-o ploaie de monede şi o mulţime 
de mâini 


care se întindeau să le prindă. Un băieţel de vreo zece ani trecu 
pe lângă Sapanibal, aproape dezechilibrând-o, cu un picior de 
struţ pe umăr. Prin toate acestea, cele două femei înaintau. 
Purtau haine de servitoare şi nu-şi ridicau privirea din pământ, 
încercând să se facă mai mici decât erau. 

Când încercară să urce la bord, echipajul navei nu le recunoscu. 
Sapanibal îl plesni pe marinarul care încercase să-i stea în cale. 
ÎI scuipă şi îşi rosti numele cu gura atât de aproape de nasul lui, 
încât părea gata să-l muşte. Această manevră le asigură 
trecerea. Căpitanul nu avu nevoie să asculte prea multe 
explicaţii înainte de a le ordona oamenilor săi să ridice ancora. 
Primele grupuri de călăreţi libieni înconjuraseră oraşul şi 
începuseră să se apropie de port, în timp ce membrii echipajului 
îşi îndoiră spinările pentru a vâsli, ducând vasul către larg. 
Acesta era un vas comercial, nefiind proiectat pentru manevre 
iniţiale rapide, deşi era destul de rapid odată ajuns în larg. 
Sapanibal, care fusese atât de hotărâtă până atunci, se prăbuşi 
pe punte, lângă pupa. Realitatea luase dimensiuni nebuneşti. 
Erau prea multe de acceptat: moartea lui Hanno, înfrângerea lui 


Syphax, predarea  Cirtei, apariţia lui Masinissa, faptele 
Sophonisbei. Toate acestea se adăugau întâmplărilor anterioare 
- moartea lui Hasdrubal, înfrângerea din Iberia şi căsătoria 
Sophonisbei. Legănatul vasului se adăuga şi el, pentru a 
înrăutăţi şi mai mult lucrurile. Tot ce era în ea - şi mintea, şi 
măruntaiele - se agita odată cu înălţarea şi coborârea corabiei, 
înclinându-se, ridicându-se, coborându-se şi avântându-se. O 
vreme, îşi simţi corpul ca pe un cazan în care clocotea o tocană 
imensă. Când ieşiră din port şi întâlniră presiunea curenților 
schimbători, îşi dădu seama că Masinissa nu îi mai putea 
ajunge, dar nu se mai putea abţine. Îşi băgă capul printr-o gaură 
a balustradei şi dădu afară tot. Icni în repetate rânduri, privind 
cum picăturile de vomă atinseră coamele netede ale undelor. 
Rămase multă vreme în starea aceasta, mult după ce vomitase 
tot ce avea în măruntaie, şi nu mai putea face decât să icnească 
în gol. 

Apoi, se ghemui extenuată pe punte. Îşi făcu ordine în minte şi 
încercă să separe firele evenimentelor într-un mod în care să 
aibă sens. Nu avea nici cea mai vagă idee ce urma să se 
întâmple cu Sophonisba. Îşi văzuse sora căzând în genunchi în 
faţa regelui, văzuse că Sophonisba vorbea, iar el asculta, dar 
numai atât. Nu ar mai fi putut să rămână acolo niciun moment 
în plus. Soldaţii masili se apropiau de ele prin mulţime, lovind 
capetele şi braţele ridicate ale orăşenilor, ridicându-i cu forţa în 
picioare şi împărţindu-i după sex şi rang. Puteau fi observate 
dintr-o clipă în alta. Fusese nevoie de un mare efort şi de o 
hotărâre calmă pentru a o urni pe lmilce, dar reuşise. 
Sophonisba se hotărâse; ea şi Imilce trebuiau să facă acelaşi 
lucru. 

Şi Hanno. Ce se întâmplase cu fratele ei? Masinissa descrisese 
felul în care murise. Încercă să-l blesteme, să se convingă că nu 
era altceva decât un mincinos, dar simpla lui prezenţă arăta că 
spunea adevărul. Nu-şi putea imagina ce făcuseră Masinissa şi 


romanii, dar probabil că puseseră la cale un şiretlic. Hanno 
plecase să se purifice pentru întâlnirea cu consulul, plin de 
speranţă. Cu numai câteva zile în urmă, când se despărţiseră, îi 
păruse mai plin de viaţă ca oricând. Stătuse în faţa ei îmbrăcat 
într-un corset portocaliu, protejat de plăcile de bronz care se 
suprapuneau ca solzii unui peşte. Sub unul din braţe îşi ţinea 
coiful şi se uitase la ea cu intensitatea aceea gravă, care era, în 
felul ei tăcut, o formă de comunicare. 

— Ai de gând să duci război sau să aduci pacea? întrebase ea. 
— Să ne rugăm că vom putea să încheiem pacea, spuse el. Toţi 
am avut parte de suficient război. Atunci, Sapanibal îi 
încuviinţase vorbele printr-o mişcare a capului şi spusese că 
spera ca şi 

romanii să fie de aceeaşi părere, dar, ţinând cont că erau un 
popor mai războinic, nu prea credea că dorinţa lor avea prea 
multe şanse să se împlinească. 

— Cel puţin, spusese ea, ţi-ai construit o poziţie puternică aici. 
Ai fraţi africani, aşa cum ai dorit. Auzind remarca ei, Hanno 
închisese ochii, întâi unul, după care şi pe celălalt, iar apoi îi 
deschise 


în aceeaşi ordine, ca şi cum ar fi marcat trecerea unui val de 
oboseală prin el. 

— Sapanibal, o să jelesc târgul acela toată viaţa mea. Această 
uniune nu trebuie să dureze decât pe timpul războiului. Apoi, îmi 
dau cuvântul, o voi elibera chiar eu - dacă ea îşi doreşte asta. 

— Îţi dai cuvântul în faţa mea? întrebase Sapanibal. De ce n-o 
faci în faţa Sophonisbei? 

— O să-i transmiţi tu mesajul. Mie mi-e greu s-o privesc acum. 
Nu rosteşte niciun cuvânt prin care să se plângă, dar asta 
transformă căsătoria aceasta într-o crimă şi mai mare. 
Sapanibal fusese luată prin surprindere de cuvintele pe care le 
rostise el mai departe. Cuvintele nu păreau a se potrivi cu 


imaginea lui, stând acolo, un războinic acoperit de armură, 
pregătit să plece către inamic. Nu îşi îmblânzise poziţia şi nici nu 
se apropiase mai mult de ea, dar îi făcuse o mărturisire. Toată 
viaţa lui, de când se ştia, se temuse de Hannibal, se temuse de 
el şi îl invidiase. Hannibal îl făcuse să fie mereu nefericit, pur şi 
simplu prin faptul că era atât de talentat şi de iubit de către toţi 
cei care erau martori la graţia mortală cu care era înzestrat. 
Dar, în ultima vreme, lucrul acesta nu mai contase atât de mult 
pentru Hanno. Ajunsese să creadă că toţi fuseseră lăsaţi pe 
lume să fie aşa cum erau, nu să aspire la a fi altcineva, nu să se 
judece în raport cu alţii, ci, mai degrabă, li se dăduseră însuşiri 
cântărite cu grijă, cu o balanţă potrivită în vederea provocărilor 
pe care urma să le înfrunte fiecare. lar dacă reuşea să încheie 
un tratat de pace cu consulul pe baza termenilor pe care îi 
numise deja, atunci va fi obţinut ceva măreț de unul singur. 

— Hannibal se războieşte ca nimeni altul, spusese el, dar poate 
că Hanno îşi va descoperi darul de a aduce pacea. 

Asta spusese, gândise, simţise şi sperase. Era o nebunie că un 
om care aspira la astfel de lucruri murise fără să le înfăptuiască. 
Era mort, iar ea nu avea cu ce să se prezinte în faţa mamei ei. 
Nimic care să fi rămas din cadavrul lui, nicio bijuterie luată de la 
gâtul său, nicio şuviţă de păr, niciun inel. 

Când, în sfârşit, îşi înălţă privirea - cu pielea cenuşie, obrajii 
traşi şi buzele tremurânde -, Imilce stătea aproape de ea 
Aceasta îşi petrecuse braţele în jurul genunchilor, îmbrăţişându- 
şi picioarele, cu bărbia sprijinită pe unul dintre genunchi. 
Sapanibal nu-i adresă niciun cuvânt, dar faptul că Imilce era 
aproape şi că nu era încă total singură pe lume o umplea de 
afecţiune. 

Nu ajunseră departe în noaptea aceea, ci doar reuşiră să se 
îndepărteze de Cirta; traseră vasul la mal şi aruncară ancora în 
apropierea unui sat de pescari. În seara aceea, membrii 
echipajului îndepărtară toate semnele distinctive ale vasului. 


Înfăşurară atât steagul Cartaginei, cât şi leul de pe stindardul 
familiei Barca Aruncară excremente diluate cu apă pe velă, 
pentru că era prea albă pentru a trece neobservată. Smulseră 
ochii de aur ai imaginii de la prora reprezentându-l pe Yarn, 
zgâriară cu cârligele culorile chipului pictat acolo, pentru a da 
impresia de vechime şi proastă întreţinere, şi aşezară plase de 
pescuit în grămezi vizibile pe punte. 

În toiul nopţii, ridicară ancora şi plecară mai departe. Încercau 
să meargă încet, pentru că zona coastei nu era lipsită de zone 
unde apa era periculos de puţin adâncă, dar treceau pe lângă 
locul unde acostaseră romanii şi nu aveau nicio dorinţă să 
lenevească pe acolo. Într-adevăr, în zori, zăriră o întreagă flotă 
de vase romane trase la mal. Sute. Şi mai soseau şi altele. 
Căpitanul se gândise să treacă uşor cu vela ridicată numai pe 
jumătate, dar, zărind mai multe nave care se apropiau din nord, 
dădu ordin să se ridice toate pânzele şi să pornească având 
vântul la pupa. Din fericire, şi de data aceasta zeii fură de 
partea lor. Trecură neobservaţi sau, cel puţin, fără să trezească 
interesul duşmanilor. 

Mai târziu în aceeaşi zi, în drumul lor se ivi o cvineveremă 
romană care plutea spre țărm. Nava de război, un vas zvelt de 
patru ori mai lung decât vasul lor, trecu pe lângă ei atât de 
aproape, încât, dacă cineva ar fi tipat pe puntea lor, romanii l-ar 
fi auzit. Vâslele, dispuse pe trei niveluri şi în număr de aproape 
300, se scufundau în apă, tăiau aerul şi se scufundau din nou, 
toate aceste mişcări 


respectând ritmul dictat de o tobă mare care, chiar şi de la 
distanţă, bufnea atât de tare, încât Sapanibal o simţea 
apăsându-i pe tâmple. Pe lângă ea, vasul lor părea o jucărie. 
Nava romană spinteca valurile, împărțindu-le în doi cârlionţi de 
spumă, întrerupţi de ridicarea şi cufundarea provei prin valuri, 
un pinten acoperit de armură care, ori de câte ori ieşea la 


suprafaţă, arăta precum capul unei balene furioase. Dacă i-ar fi 
izbit, le-ar fi zdrobit vasul, făcându-l bucăţi, şi ar fi trecut prin ei 
fără să-şi piardă nimic din avânt Dar cvineveremă nu se întoarse 
către ei. Pur şi simplu vâsli mai departe, unii membri ai 
echipajului privind peste balustradă suficient pentru a-i inspecta 
în trecere, fără niciun interes, având alte treburi pe care le 
considerau mai importante. 

Îşi continuară drumul prin noapte, a doua zi dimineaţă trecură 
prin dreptul Capului Farina şi cârmiră direct către Cartagina, 
peste o mare înspumată, apa limpede ca gheaţa fiind acoperită 
de spumă de acelaşi vânt care-i purta către casă. În după- 
amiaza aceea, căpitanul se apropie de cele două femei acolo 
unde stăteau, în spatele unui adăpost aflat către pupa vasului. 
Mergea fără ezitare, deşi corabia se înălța şi cobora în 
înaintarea ei, şi rămase în faţa lor, cu corpul clătinându-se 
pentru a contracara tangajul vasului. La început, nu le privi, ci 
doar rămase în apropierea lor, trecându-şi degetele groase prin 
şuviţele aspre ale bărbii sale. 

— Aducem veşti proaste în drumul nostru către casă, spuse el 
într-un final. Probabil că suntem primii să anunţe înfrângerea lui 
Hanno. Consiliul nu va privi această veste cu ochi buni. Poate că 
domnia voastră ar trebui să daţi veştile în numele fratelui 
dumneavoastră. 

— Ţi-e teamă că vor omori mesagerul? 

Căpitanul se lăsă pe vine şi o privi pe Sapanibal. Ochii săi aveau 
o nuanţă intensă de albastru, ca şi cum în ei era conținută 
marea. 

— Dumneavoastră nu v-ar face rău, dar mie şi oamenilor mei? 
Îşi strânse degetele ca şi cum ar fi ciupit aerul şi apoi le scutură 
de parcă ar fi aruncat nisip în vânt. Spuneţi-le să-l cheme pe 
Hannibal înapoi, dacă nu au făcut-o deja. Nimic altceva nu ne 
mai poate salva acum. Fără el, Roma ne va măcina cum se 
macină grâul sub piatra de moară... 


— Aşa arată bărbăţia cartagineză? întrebă Sapanibal, plină de 
dispreţ. Ceri unei femei să-ţi facă treaba, după care te vaiţi de 
soarta naţiunii în aceeaşi respirare. Chiar nu ai pic de mândrie? 
Sub pielea arsă de soare a chipului său, căpitanul roşi, dar 
răspunse calm, atât de ferm în raţionamentul său că furia nu era 
deloc necesară. 

— Dacă sunt prea îndrăzneţ, vă rog să mă opriţi înainte de a 
jigni. Dar gândiţi-vă la Troia, doamna mea. Gândiţi-vă la Teba. Şi 
mai sunt şi alte cetăţi ale căror nume nu mai sunt rostite acum. 
Dacă Roma caută un pretext pentru a ne şterge de pe faţa 
pământului, nu are decât să privească spre trecut Numai un 
nebun crede că învingătorii ştiu ce este mila. 

— Deci tu cunoşti nu numai trecutul, dar şi viitorul? Nimeni nu 
poartă coroana victoriei în acest război. 

— Chiar aşa, spuse căpitanul. Tocmai de aceea Consiliul trebuie 
să-l cheme pe Hannibal acasă. Mă rog s-o fi făcut deja. 

Odată ce căpitanul se ridică şi se îndepărtă, Imilce spuse: 

— Cartagina nu va pieri. Viaţa fiului meu nu se va transforma 
niciodată într-o astfel de catastrofă. Trebuie să cred asta sau să 
mă întind şi să mor de durere chiar acum. Imilce se opri din 
vorbit, aruncând o privire în jur, inspirând pe nas, pentru a arăta 
că poate se purta prosteşte. Dar, după câteva momente, îşi 
ridică privirea. Tu nu iubeşti pe nimeni, soră? întrebă ea. Nu e 
nimeni care să te facă să vezi numai ce e mai bine în lumea ce 
va veni? 

Primul impuls al lui Sapanibal fu să răspundă bațjocoritor, 
întrebarea lui Imilce sugera că era imposibil ca ea să fie iubită? 
Dar, privind în ochii cumnatei sale, îşi dădu seama că nu era 
vorba 


despre asta. Aceştia aveau o nuanţă minunată de gri-deschis, 
fiind punctaţi de dâre de strălucire metalică şi aşezaţi pe un 
fundal curat, aproape lipsit de pată. Aceştia o fixau cu o 


bunătate atât de sinceră, încât Sapanibal simţi dorinţa de a se 
întinde şi de a săruta fiecare glob. De ce instinctul ei era să-şi 
calculeze mereu locul pe lumea aceasta ca şi cum ar fi fost 
implicată într-o înfruntare? Trebuia să lase deoparte gândurile 
de felul acesta. Şi cum s-ar putea considera superioară acestei 
femei? Sapanibal nu ştia mai multe decât Imilce. Nu era mai 
înţeleaptă decât ea. Nici mai puternică. Răspunse cu sinceritate: 
— Există un bărbat, spuse ea. 

— Există? Şi îl iubeşti cu adevărat? 

— Nu i-am spus-o niciodată, spuse Sapanibal, dar poate că îl 
iubesc. Mă umple de teamă, dar nu e numai teamă... 

— Aceasta este cruzimea lui Tanit, spuse lmilce. Uneşte 
dragostea şi pierderea, astfel că, întotdeauna, una trăieşte sub 
pielea celeilalte. Dar trebuie să-i spui. Du-te la el cu prima 
ocazie! Avem parte de atât de puţine lucruri, Sapanibal! În jurul 
nostru, lucrurile apar şi dispar. Oamenii trăiesc şi mor. Ne 
omorâm unii pe alţii pentru lucruri mărunte. Facem atâta 
zgomot pe lume. Şi de ce? Cine este fericit vreodată în urma 
tuturor acestor lucruri? Cine? Tu ai fost vreodată fericită? 

Unul dintre marinari strigă că zărise Cartagina. Cele două femei 
se ridicară şi priviră peste întinderea de ape. 

— Au existat momente când credeam că sunt, spuse Sapanibal, 
dar nu au fost decât iluzii. Sapanibal simţi cum degetele subţiri 
ale celeilalte femei îi strângeau încheietura. 

— Nu! Nu, momentele acelea erau adevărul. Iluzia este toată 
această confuzie pe care o creăm noi. Ştiu eu sigur. l-am cerut 
lui Hannibal să-mi aducă lumea. Voiam să fiu regină peste tot ce 
puteam obţine, dar asta nu a fost decât toana unui copil. Dacă 
ar fi ca el să-mi pună la picioare lumea acum, aş da-o înapoi. L- 
aş întreba: ce preţ au toate acestea? Ce-mi doresc cel mai mult 
acum e să fac amintiri noi, asemenea celor pe care le păstrez în 
suflet. Cum ar fi naşterea Ciocanului Mic şi aşezarea lui la sân 
pentru prima dată. Cum ar fi momentul în care stăteam aşezată 


pe partea concavă a spatelui soţului meu. Hannibal mi-a dat o 
dată struguri, punând mai întâi boabele în gura lui, astfel încât 
eu să-i iau de pe buzele sale cu ale mele. Aceste momente sunt 
adevărul. Soră... de ce plângi? 

Sapanibal dădu înnebunită din cap, după care îşi şterse lacrimile 
cu degetele. 

— Mă ustură ochii de la apa sărată. Atâta tot. lar un moment 
mai târziu - în timp ce se trezi gândindu-se la Imago Messano şi 
la cel mai bun drum de urmat din port către vila acestuia - 
spuse: Te rog, continuă, Imilce. Spune-mi mai multe despre 
ceea ce ai descoperit tu a fi adevărat în viaţă! 


La câteva zile după sosirea la Cirta, Masinissa simţi că era gata 
să explodeze de fericire. Rezolvase cele două mari probleme ale 
vieţii sale: duşmanul său era învins; iubirea sa era în posesia lui. 
Şi nu numai că Syphax fusese zdrobit; era practic uitat în acea 
primă după-amiază, în curte, Sophonisba căzuse în genunchi şi îl 
privise din spatele frumuseţii uimitoare a chipului ei. În colţurile 
ochilor ei se aflau lacrimi. Buzele îi străluceau de umezeala 
limbii ei. Pe obrajii ei apărură doi bujori castanii. Îi jurase că nu îl 
trădase nicio clipită. Îi spusese că îl iubea pe el şi numai pe el şi 
că toată viaţa ei nu avea să iubească pe altcineva De fiecare 
dată când Syphax o atingea, blestemase faptul că avea piele. 
De fiecare dată când intra în ea, simţea durere şi scârbă în loc 
de plăcere şi dragoste. Le cerea zeilor s-o preschimbe din 
femeie într-o altă creatură. Le spunea că prefera să fie un 
vultur, o broască sau un crocodil ori un scorpion. Îi spusese că, 
în fiecare noapte, spărgea o vază de ceramică egipteană şi îşi 
apăsa cioburile pe piele, rugându-se să aibă puterea de a le 
înfige în carne şi de a-şi tăia faţa în fâşii. Voia ca el să ştie - 
indiferent ce îi rezerva soarta - că mereu voise 


să fie numai soţia lui. Tocmai de aceea o întrista gândul că, în 
loc de asta, avea să fie violată de soldaţii romani. În câteva zile, 
aveau s-o împingă într-o navă şi s-o vândă ca sclavă. Aveau să 
ia tot ce ea voise să-i dăruiască lui şi să întoarcă aceste daruri 
spre propria ei tortură. 

Pe toţi zeii, era de o frumuseţe răpitoare. Fascinaţia pe care o 
simţise pentru ea în tinereţea lui nu era decât o infatuare 
copilărească pe lângă pasiunea care-l cuprinse în timp ce o 
contempla. lar ea spunea adevărul! În mod clar, spunea 
adevărul, atât în privinţa sentimentelor ei, cât şi în privinţa 
pericolului în care se afla. Şi, aşa stând lucrurile... Ei bine, el nu 
le putea lăsa aşa. Nu era nevoit. Era regele întregii Numidii. 
Nimic din ce dorea el să se facă nu era imposibil. 

O ridică în picioare şi, în faţa magistraţilor cetăţii, chiar înaintea 
ochilor fostului rege, cu binecuvântarea grăbită a preoţilor lui 
Syphax, în timp ce armata sa curgea în continuare printre 
porţile cetăţii, fără s-o întrebe dacă era de acord sau nu, în 
numai câteva minute... o luă de soţie. Şi de atunci începu 
extazul său. Pe parcursul următoarelor câteva zile, abia dacă 
ieşise din apartamentul lor privat O posedase şi făcuse dragoste 
cu ea de nenumărate ori pe patul care fusese odată al lui 
Syphax. Sophonisba râdea în timp ce se bucurau unul de 
celălalt, iar asta dădea şi mai mare dulceaţă momentelor. Când 
simţea corpul ei aproape de al lui, voia să-i posede fiecare 
centimetru al fiinţei ei. Nu-şi putea opri mâinile să nu-i exploreze 
corpul, degetele să nu-i frământe carnea, să-i simtă moliciunea 
pielii, greutatea şi forma fiecărei părţi a trupului ei. Voia s-o 
devoreze, să-şi îngroape faţa în adâncitura dintre sânii ei şi să 
plângă cu o bucurie atât de completă, că o simţea înrudită 
îndeaproape cu durerea. 

Îndoiala care-l apăsase atâta timp i se ridicase de pe suflet. 
Avea tronul, soţia, lumea lui. Cu Publius rechemat la Roma, 
putea să continue opera de sculptare a numelui său pe 


suprafaţa Africii. Poate, se avânta el cu gândul, Cartagina avea 
să ceară încheierea unei păci. Ar fi putut să le propună din nou 
încheierea unei alianţe. Poate că se înşelase... Lucrurile făcute 
pot fi uneori desfăcute... Sophonisba însăşi îi spusese sec acest 
lucru. Când Hannibal avea să se întoarcă, cetatea Cartaginei va 
privi din nou situaţia în mod raţional. Poate că Masinissa avea să 
descopere că erau încă aliaţi. Vechea lor prietenie valora mai 
mult decât această alianţă nouă cu Roma. Sophonisba punea 
lucrurile într-o lumină uimitor de limpede. 

Acestea fură gândurile sale timp de câteva zile minunate. Apoi 
sosi Publius, care până atunci supraveghease etapele ulterioare 
masacrului şi lovise deja câteva cetăţi libiene, pe ai căror 
conducători îi ţinea prizonieri. 

Din prima clipă în care-l zări mergând prin încăpere către el - 
bruscându-l pe unul dintre gardienii săi -, Masinissa simţi cum 
substanţa din spatele fațadei lumii sale se prăbuşea. Publius 
striga la el în greacă, îl înjura şi îi punea mereu aceleaşi 
întrebări. Era o apariţie atât de şocantă, încât Masinissa nu se 
simţea în stare să facă altceva decât să-l privească lung, cu 
gura căscată, încercând să găsească o logică în cuvintele sale şi, 
în acelaşi timp, dorindu-şi să n-o găsească. Romanul întreba: Era 
nebun? Prost? Îşi pierduse minţile? Publius repetă aceste 
întrebări până ce se transformară în acuzaţii. Chiar credea că se 
putea însura cu ea? Era pur şi simplu o nebunie. Sophonisba era 
o prizonieră a Romei, ca membră a familiei Barca şi soţie a lui 
Syphax. Asta era şi tocmai de aceea trebuia trimisă la Roma. 
Uitase că erau implicaţi într-un război? 

— i-am făcut un dar lăsându-te să iei cetatea, spuse Publius, 
astfel încât să-ţi dai seama că sunt un om de cuvânt, dar crezi 
că poţi să mă iei de prost? De ce ai face asta? 

— La ce te referi când mă întrebi de ce? întrebă Masinissa. 

— De ce ai face asta? 


— Tu nu ai iubit niciodată? Întreabă-mă de ce respir, motivul e 
acelaşi. 
— Eşti vrăjit? întrebă Publius. 


Masinissa se bâlbâi, spunând că era posibil să fie. Privi fix în 
ochii celuilalt şi încuviinţă printr-o mişcare a capului. Poate că 
fusese vrăjit. Dar nu conta: deja erau căsătoriţi. Sophonisba era 
soţia lui şi nu i se mai putea întâmpla nimic rău. Începuse să 
vorbească în limba masililor, dar consulul îl aduse înapoi către 
greacă. 

— Băiat nesăbuit ce eşti, spuse Publius. Se părea că furia 
începea să-i dispară. Băiatul meu nesăbuit. Ai crezut că asta ar 
salva-o? Ascultă, hai să ne aşezăm şi să vorbim ca fraţii! 
Vorbeşte-mi simplu şi eu îţi voi vorbi asemenea. 

Masinissa avea să-şi amintească apoi ceea ce se întâmplase 
între ei doi după aceea, într-un amalgam fragmentat, care nu 
avea cum să fi cuprins toată durata zilei, dar, se pare, se 
întinsese pe parcursul tuturor orelor de la răsărit la apus. 
Publius îl întrebase despre Sophonisba şi îl ascultase pe 
numidian spunându-i totul. Pornise de când o văzuse pentru 
prima dată. Îi spusese despre ocazia în care ieşiseră călare din 
Cartagina sub acoperirea nopţii. Îi spusese tot ce putea el să 
ajungă, iar ea râsese de el. Atât de crudă putea fi ea uneori. 
Dar, de asemenea, îi adusese extazul cu o simplă atingere cu 
vârfurile degetelor. lar cruzimea era o trăsătură folositoare. 
Avea să devină o regină pe cinste. Era o femeie - nu o fată - 
care făcea ca totul să devină posibil. 

Ascultând aceste cuvinte, consulul se plimbase de colo-colo prin 
încăpere, dar nu-l întrerupsese. Nu se încruntase, nici nu 
glumise şi nici nu strigase. Dar, într-un final, se apropie şi îşi 
puse o mână pe umărul numidianului. Îi mângâie ceafa şi îl trase 
într-o îmbrăţişare. Cu fruntea pe tâmpla lui Masinissa, cuvintele 


lui Publius îi atinseseră faţa ca respiraţia înfierbântată a unui 
amant: 

— Masinissa, să nu crezi că sunt surd la iubirea ta. Dar ce vrei tu 
nu se poate. Împreună, luptăm pentru lumea întreagă. De ce să 
rişti toate acestea pentru plăcerile pe care ţi le oferă o femeie? 
Dacă e să fii vrednic de un parteneriat cu Roma, trebuie să-ţi 
arăţi meritele - nu numai în ceea ce priveşte îndemânarea de 
călăreț, ci prin rațiune, prin înţelepciune în gând şi faptă. 
Sophonisba nu-ţi poate fi vreodată soţie. Îmi pare rău că nu ți- 
am spus clar acest lucru înainte ca tu să vii aici. Este extrem de 
atrăgătoare, iar bărbaţii ca tine au sentimente profunde, înţeleg 
foarte bine asta. Dar promisiunea de uniune pe care ai 
schimbat-o cu ea în tinereţe nu mai există. A dispărut odată cu 
trecutul şi nu va mai exista niciodată. Există, în schimb, ceva 
mai mult... Consulul îşi trecu buzele aproape de obrazul 
africanului. Îşi trecu degetele prin şuviţele lui de păr şi le 
încleştă în jurul acestora. Tu crezi că mie mi-e uşor să-ţi spun 
toate lucrurile acestea? îi şopti el. Gândeşte-te! Poporul meu a 
fost umilit, familia mea a fost distrusă. Am venit aici să salvez 
lumea, aşa cum o cunoaşte poporul meu. În Iberia, unele dintre 
triburi m-au declarat un zeu pe pământ Chiar şi unii dintre 
soldaţii mei cred că sunt binecuvântat de mâna lui Jupiter. Dar 
tu şi eu ştim adevărul despre lucrurile acestea, nu-i aşa? Zeii nu 
vorbesc în sufletul meu; la fel fac şi într-al tău? S-ar putea să 
pierd totul mâine, pur şi simplu nu ştiu. Nu am nimic în afară de 
mâini şi mintea aceasta... Acestea sunt lucrurile cu care încerc 
să-mi salvez poporul. Tocmai de aceea am nevoie ca tu să fii 
alături de mine. În curând, va veni momentul când mă voi 
măsura cu însuşi Hannibal. Trebuie să fii acolo. Publius îşi relaxă 
degetele şi se retrase un pic, dar vorbi în continuare în şoaptă. 
Îţi spun asta, iar tu o să fii primul care o ştie: nu mă întorc încă 
la Roma. Nu mi-am terminat munca aici, iar lucrurile trebuie 
duse până la capăt. Vei înţelege, aşadar, în ce poziţie ciudată 


mă aflu. Pe de o parte, nu mă supun ordinelor Senatului patriei 
mele; pe de alta, te oblig pe tine să le îndeplineşti. Nu te întreba 
unde e dreptatea aici. Pur şi simplu, ascultă-mă şi fă cum îţi 
spun. Fii mâna mea stângă şi lasă-mă pe mine să fiu cea 
dreaptă. Trage, alături de mine, de funia care-l va aduce pe 
Hannibal înapoi în Africa! Fă cum spun eu şi vei deveni unul 
dintre cei mai mari regi ai Africii. Renunţă la fată! Este o 
prizonieră a Romei; soţia unui duşman şi sora altuia. Nu e în 
puterea ta să schimbi aceste lucruri. Sophonisba va merge la 
Roma drept prizonieră - e o certitudine. Dacă va mai fi vreodată 
liberă, acest lucru se va întâmpla numai după învingerea 


completă a Cartaginei, şi e posibil să nu mai fie niciodată liberă, 
Masinissa. Viaţa ei nu mai poate fi decisă de ea însăşi; aşa cum 
nu mai e nici a ta. Dacă ne refuzi, nu mai ai niciun viitor. Senatul 
îmi va ordona să te distrug, să te arunc ca pe o insectă şi să 
găsesc un alt bărbat pe care să-l numesc regele meu preferat; 
iar dacă mi se cere să fac acest lucru, o voi face. Darnue 
nevoie. Sacrifică numai lucrul acesta şi totul va fi la picioarele 
tale! Publius se îndreptă şi se îndepărtă câţiva paşi. Vreau 
răspunsul tău acum! 

— Nu pot să trăiesc fără ea, spuse Masinissa. 

— Bineînţeles că poţi. Oare nu bate decât o inimă în amândoi? 
— Dar nu pot... 

— Acesta nu e răspunsul tău! replică tăios Publius. Cine te va 
recunoaşte drept rege dacă nu poţi fi puternic? 

Numidianul începu să dea din cap în semn de negare, dar ceva 
din această ultimă întrebare îl lovi într-un alt loc din inimă şi îşi 
atinse scopul. Într-o clipă, în minte îi năvăliră amintirile legate 
de săptămânile petrecute cutreierând teritoriile masililor, 
ascunzându-se, exilat în propria ţară. Învăţase o mulţime de 
lucruri în decursul acelei perioade, iar unul dintre ele era că nu 
se deosebea cu nimic de alţi bărbaţi. Deşi în inima lui purta o 


coroană de rege, nimeni nu-l recunoscuse. Mâncase fâşii aţoase 
de carne lângă foc, călărise alături de negustori şi dormise sub 
cerul liber cu câinii şi cerşetorii. Cine îl ştiuse atunci drept rege? 
Propriul popor nu-l recunoscuse ca atare. Vedeau în faţa lor un 
om din carne şi oase, cu păr pe bărbie, o persoană care mânca, 
defeca şi urina ca oricare altul. Dar nu vedeau un rege. 

— Întrebi cine mă va recunoaşte drept rege? 

— Asta te întreb. 

— Şi vrei să ştiu că pot fi înlocuit. Masinissa să dispară şi un altul 
să se urce pe tronul meu. 

— Aşa cum tu stai acum pe cel al lui Syphax. Şi în apartamentul 
lui, ba chiar în patul lui... Masinissa începu să vorbească înainte 
de a-şi da seama de acest lucru. Fiecare alternativă era la 

fel de cumplită, aşa că spuse: 

— Voi face aşa cum vrei. 

— Bine, spuse Publius. Ţi-ai asigurat viitorul. Poţi să-i trimiţi fetei 
o scrisoare de consolare, dar n-o mai poţi vedea vreodată. 
Spune-i că nu-ţi poate fi soţie şi că este prizoniera Romei. 
Imediat ce termină de rostit aceste cuvinte, consulul se întoarse 
şi plecă. 

Odată Publius plecat, Masinissa se aruncă pe pat. Mirosul 
Sophonisbei îi inunda fiinţa şi îi făcea măruntaiele să i se 
contracte. Ce spusese? Era nebun? Nu putea trăi fără ea. Nu 
putea. Pur şi simplu, nu putea. Rosti cuvintele acestea de 
nenumărate ori. Avea să se întrebe mereu unde anume în lumea 
asta largă se afla ea şi cu cine. Avea să-l roadă frica să nu 
sufere cumva. Sau - mai rău - să-şi ofere dragostea altuia. Nu 
putea să trăiască având aceste gânduri. Aşa că avea să-şi ia 
viaţa. Asta era - avea să-şi ia viaţa! 

Chemă un servitor şi întrebă dacă vechiul său stăpân avea ceva 
otravă. Bineînţeles că avea, iar aceasta fu adusă în timp util. 
Câteva momente mai târziu, ţinea în mână o fiolă micuță, 
meşteşugit împodobită. Dar, privind fiola, îşi dădu seama că nu 


putea s-o facă. El nu era un bărbat precum ceilalţi. Era rege. 
Promisese unei naţiuni întregi că avea s-o conducă înspre viitor, 
îi salvase pe compatrioți de un tiran. Nu-i putea abandona; ce 
avea să se întâmple cu ei? Oare nu cumva romanii s- ar năpusti 
asupra lor, înfuriaţi de trădarea lui? Şi cum rămânea cu măreţia 
pe care spera s-o obţină ca omagiu pentru tatăl său? Aceasta 
devenise menirea, datoria existenței sale. Trebuia să 
compenseze întreaga perioadă în care, tânăr fiind, nu fusese 
conştient de înţelepciunea tatălui său. Pur şi simplu trebuia să 
trăiască. 


Şi, ajungând la ideea aceasta, se hotărî. Îşi chemă slujitorul. 
Când acesta apăru, îi vorbi calm: 

— Du asta soţiei mele! Spune-i că-mi ţin promisiunea pe care i- 
am făcut-o. Nu va cădea în mâinile romanilor, dar nu-i pot fi soţ. 
Cere-i să bea asta. 

Bărbatul luă fiola fără să comenteze. După plecarea lui, 
Masinissa încercă să-şi concentreze atenţia asupra altor 
probleme. Se gândi la Maharbal şi speră că încă era 
comandantul cavaleriei lui Hannibal. Va trebui să discute cu 
Publius despre el, pentru că se gândise la un plan care putea să- 
i ajute în mare măsură, dacă Maharbal mai era încă loial 
poporului masililor. Începu să repete ce avea să spună. Cu 
victoria aceasta, putea să adune alţi 10-15 000 de bărbaţi din 
rândul poporului său. De fapt, probabil că putea să recruteze 
soldaţi din rândul libienilor - din cei care nu se transformaseră în 
cenuşă... 

Şi, foarte curând, slujitorul se întoarse. Nu trecuse decât puţin 
timp. Masinissa era sigur că fiola nu fusese dusă la destinaţie. 
Romanii îl întorseseră din drum; servitorul n-o putuse găsi; 
venise să-i ceară lui Masinissa să se răzgândească. 

Bărbatul îi vorbi: 

— A primit darul, înălţimea ta. 


— Ce a zis? Spune-mi exact. Exact! 

— A spus că îl acceptă, dar că o întristează. A spus că ar fi avut 
parte de o moarte mai bună dacă nu s-ar fi măritat în aceeaşi 
săptămână în care va avea loc înmormântarea ei. Mi-a spus să 
vă reamintesc de povestea lui Balatur. Ar fi vrut s-o creadă, dar 
că adevărul era exact cel pe care-l spusese ea. Niciun masil nu e 
cu adevărat credincios unei singure femei. Mi-a spus să vă 
transmit că nu v-a iubit decât pe dumneavoastră... numai pe 
dumneavoastră, singurul din întreaga lume. Şi a băut otrava. A 
băut-o pe toată fără ezitare, după care mi-a dat fiola înapoi. 
Servitorul i-o întinse regelui. Masinissa avea deja ochii plini de 
lacrimi, dar, văzând recipientul, se prăbuşi pe podea. Servitorul 
îl lăsă zvârcolindu-se pe pardoseala de marmură, ca şi cum ar fi 
vrut să se topească pentru a se uni cu suprafaţa de piatră, să 
ajungă la fel de rece şi de tare ca aceasta şi să nu mai simtă 
nimic. 


Era o privelişte superbă. Hannibal calcula fiecare mişcare a noii 
lor campanii. Pe parcursul primelor săptămâni, păruse a 
manevra întreaga lume ca pe un teatru de păpuşi. Lăsase 
melancolia în urmă. Îşi înjugase durerea pentru a-l trage înainte. 
Mărşălui din Tarentum în Metapontum, luă mare parte din foştii 
soldaţi ai lui Bomilcar - care ajunseseră la peste 34 000 - şi apoi 
se îndreptă către nord, urmând cursul râului către Apulia. 
Armata lui Livius Salinator îi urmărea, dar nu reprezenta o 
ameninţare mai mare decât un roi de țânțari. Traversară 
coloana vertebrală a peninsulei prin valea râului Aufidus şi 
creară un val de panică atunci când trecură printre Nola şi 
Beneventum. Mărşăluiau la pas, aproape relaxaţi, cutreierând 
teritoriul aflat de-o parte şi de alta a drumului lor cu o atitudine 
aproape festivă. Vara abia începuse şi totul era înflorit. Ca 
întotdeauna, era o adevărată bucurie să iei totul după pofta 


inimii. Ştia că Monomachus fura copii de la localnici şi îi sacrifica 
în cinstea lui Moloch. Acest fapt îl tulbura mai mult decât voia să 
recunoască, dar, pentru prima dată, se plecă în faţa certitudinii 
altuia. Poate că, într-adevăr, Moloch voia o parte mai mare din 
sângele pe care-l vărsau. Aşa să fie. 

Intrând pe Via Appia, îşi croiră drum înainte prin valuri de ploi, 
udaţi, dar uscându-se imediat, cuprinşi de frig, dar încălziţi 
imediat de soare, după care cuprinşi din nou de răcoare. 
Hannibal îşi întreba oamenii dacă le plăcea acest tip de 
purificare rituală. Era o binecuvântare oferită chiar de zei pentru 
a mirui campania ce avea să vină, spunea el. Apropiindu-se de 
Capua, încetiniră cât Hannibal să adune informaţii despre 
situaţia de acolo. Trei armate ţintuiau oraşul - cele ale lui 
Claudius Nero, 


Appius Claudius şi Fulvius Flaccus, în total, aproape 65 000 de 
soldaţi. Duseseră la capăt circumvalaţia oraşului şi construiseră 
fortificaţii exterioare. Orice atac îndreptat împotriva lor urma să 
fie un asediu în sine. Câteva secunde, Hannibal ezită. Ucigaşul 
fratelui său era aproape şi dorinţa de a-l răzbuna pe Hasdrubal îi 
pârjolea sufletul, dar nu se abătu de la planul său. 

Comandă un marş pe un traseu ocolit care-i ducea la vechea lor 
tabără, pe versantul muntelui Tifata. De acolo, porniră către 
cetate. În cursul după-amiezii, se înfruntară cu forţele lui 
Fulvius, după care se retraseră, ca şi cum ar fi vrut să se 
pregătească pentru a doua zi, când aveau să lanseze un alt 
atac. De fapt, nu îşi stabiliră tabăra pe de-a-ntregul, ci doar se 
prefăcură, până la asfinţit. În întuneric, Hannibal trimise un 
soldat care cunoştea o cale de a intra în cetate, cu un mesaj 
prin care le spunea celor din interior să nu-i îngrijoreze dispariţia 
sa bruscă, această manevră fiind doar o parte a unui plan 
elaborat. 


Soldaţii îşi ridicară pe umeri poverile şi plecară spre nord, 
dincolo de Casilinum, peste Voltumus, ocolind cetăţile Cales şi 
Teanum. Ajunseră pe Via Latina şi porniră spre Roma. 
Incendiară podurile în urma lor, câmpurile pe care creşteau 
culturi, se împrăştiară prin ţinut pentru a instaura o stare de 
teroare care amintea de cea de după Cannae. Totul era după 
cum îşi dorise Hannibal, pentru că intenţiile sale erau împărţite 
în două: prin instaurarea terorii în zona capitalei, spera ca 
blocada din jurul Capuei să fie abandonată şi - cunoscând de cât 
de puţin sprijin se bucurau acţiunile consulului - se ruga ca 
Senatul să-l cheme pe Publius din Africa. În mod clar, Roma - 
aşa cum o cunoştea el din întâmplările de până - avea să se 
concentreze mai întâi asupra propriului interes. Bineînţeles că 
aşa avea să facă. 

Traversară râul Anio şi îşi stabiliră tabăra acolo, putând ajunge 
la Roma după numai o dimineaţă de marş. Hannibal aşteptă 
încă o zi, lăsându-i pe numidieni să cutreiere prin faţa celor din 
cetate; fiecare zi care trecea, credea el, avea să umple sufletele 
duşmanilor de nelinişte. Într-adevăr, află că cetatea era cuprinsă 
de o agitaţie mai mare ca niciodată. Deşi li se interzisese să 
tulbure ordinea publică, locuitorii se agitau pe străzi, 
îndreptându-se către templele zeilor, jelind condamnarea lor 
iminentă, convinşi că torţionarul lor sosise să ducă la capăt 
acest conflict îndelungat. Femeile îşi despleteau părul şi 
măturau cu el altarele sacre, implorând zeii cu mâinile ridicate 
spre cer, din ce în ce mai tare, dat fiind că fiecare încerca să-şi 
transmită rugăminţile cu o forţă care să asigure ascultarea lor. 
Un sclav de origine africană care fusese zărit alergând pe străzi 
într-o dimineaţă devreme îl determinase pe un cetăţean 
panicard să declare că inamicul intrase în cetate, declanşând o 
zarvă care nu putu fi domolită decât la sfârşitul zilei. Fură 
înfiinţate posturi de veghe în toate locurile posibile: pe fiecare 
porţiune de zid, în fortăreață, pe Capitoliu. Bărbaţii stăteau 


înarmaţi chiar şi în terme, iar în tot oraşul, santinelele erau cât 
se poate de atente, pentru a putea da alarma cât mai prompt. 
Panica era atât de mare, încât toţi foştii consuli şi dictatori fură 
temporar repuşi în drepturi, o măsură care, în sine, trebuie să fi 
reprezentat o sursă importantă de confuzie. lar apoi sosi vestea 
că Fulvius renunţase la asediul asupra Capuei şi se îndrepta 
către Roma pe Via Appia, exact aşa cum sperase Hannibal. 
Odată cu această manevră a lui Fulvius, Hannibal credea că era 
posibil ca unul dintre obiectivele sale să fi fost atins, dar nu 
putea să se apropie atât de mult de Roma fără să-şi asume un 
risc. 

În zorii zilei următoare, luă cuvântul în faţa trupelor sale. larba şi 
copacii erau acoperiţi cu picături de rouă, dar cerul era atât de 
senin, încât era de un alb strălucitor. Se plimba prin masa de 
soldaţi cu un pui sub braţ şi cu pumnul celeilalte mâini plin cu 
grăunţe, bubuitul vocii sale marcându- i fiecare pas. Îi întrebă 
câţi dintre ei traversaseră Alpii cu el în urmă cu patru ani. Câţi 
dintre ei luptaseră la Ticinus, Trebia, Trasimene şi Cannae? În 
mod sigur, mai erau câţiva care fuseseră alături de el în tot 
acest timp. Se căţără pe trunchiul unui copac tăiat, din care 
jumătate fusese deja 


împărţit în bucăţi. Soldaţii, plini de entuziasm, se îmbrânceau 
pentru a-l auzi; câţiva se urcară pe bucăţile de copac din 
apropiere şi încercau din greu să-şi ţină echilibrul, în timp ce 
camarazii lor îi împingeau şi-i trăgeau. Comandantul le spuse că 
avea să folosească o metodă romană pentru a vedea de partea 
cui se afla Fortuna în ziua respectivă. Spunând aceste cuvinte, 
aruncă grăunţele. Bărbaţii trebuiră să se retragă rapid pentru a 
elibera spaţiul necesar aterizării lor. Hannibal prinse puiul care 
se zbătea cu ambele mâini şi îl eliberă. Preţ de o secundă, 
pasărea dădu înnebunită din aripi, dar apoi, văzând mulţimea de 
bărbaţi care o înconjura, renunţă la ideea unui zbor lung. Se lăsă 


în cercul de pământ eliberat şi începu să meargă ţanţoş, dând 
agitată din cap. 

Privind pasărea, Hannibal spuse: 

— Aţi măcelărit romani până vi s-au tocit şi vi s-au îndoit săbiile, 
tot lovind în carnea şi oasele lor. l-aţi văzut fugind din calea 
noastră aşa cum fug copiii din faţa monştrilor nopţii. V-aţi 
confruntat cu imposibilul de sute de ori şi i-aţi râs în faţă. Nu-i 
aşa? Cu toţii răspunseră că aşa era. Şi veţi fi răsplătiți pentru 
faptele voastre. Pe toţi zeii, veţi fi răsplătiți pentru toate 
acestea. Ce altă armată de pe pământul acesta merită victoria 
mai mult decât noi? Nu va trece neobservată... 

— Pasărea mănâncă! strigă un bărbat. Orătania persană 
mănâncă! În timp ce mesajul se răspândea prin mulţime, 
Hannibal spuse: 

— Prin această pasăre, zeii ne spun că în această zi victoria va fi 
a noastră. Şi noi, ca pasărea, ne vom înfrupta din prada noastră. 
Chiar azi veţi da ochii cu cetatea aceasta mult urâtă. Ştiu că, de 
la început, aţi aşteptat toţi cu nerăbdare acest moment. Acum a 
sosit. Să-i facem o vizită Romei! 

Urcă pe spinarea unuia dintre elefanții supraviețuitori din 
transportul pe care-l primiseră după Cannae, părând să se 
bucure enorm de priveliştea care se deschidea în faţa sa. În 
jurul lui, oamenii şi animalele se mişcau pe terenurile cultivate, 
prin lanuri şi ferme, sărind peste canalele de irigație, ferindu-se 
de crengile copacilor, înălțându-se şi coborând odată cu 
ondularea lină a terenului. Numidienii călăreau în avangardă. 
Unii soldaţi, cuprinşi de entuziasm, alergau în faţa corpului 
principal al oştirii, ca nişte copii curioşi să vadă ceva ce li se 
promisese de mult. Hannibal ceru să i se aducă un săculeţ de 
curmale şi începu să le ronţăie în timp ce înainta, legănându-se 
odată cu trupul masiv al elefantului, în ritmul paşilor săi lenți. 
Hannibal zări pentru prima dată cetatea în timp ce se afla pe 
şaua dintre două dealuri. Dacă ar fi fost pe jos, şi nu călare, 


poate că ar fi stat locului, atât de impresionat era. Pentru câteva 
secunde, de pe chipul său dispăru expresia voioasă, iar singurul 
său ochi sănătos deveni centrul fiinţei sale. Felul în care terenul 
deluros acoperit cu ferme şi păşuni se termina abrupt la zidurile 
puternice ale capitalei era cât se poate de dramatic, copleşitor 
şi de netăgăduit. În comparaţie cu peisajul înverzit din jurul ei, 
cetatea era o cicatrice verticală construită de mâini omeneşti în 
carnea pământului. Zidurile erau de zece ori mai înalte decât un 
om, întinzându-se într-o linie curbă, plină de forţă, punctată de 
turnuri aflate la distanţe egale unele de altele, construite din 
pietre atât de netede, încât aproape că luceau în lumina 
puternică. Chiar şi de la distanţă, era clar că populaţia era 
adunată pe ziduri. Marginea superioară era tivită cu cetăţeni 
care le urmăreau înaintarea, cu ţepii care erau suliţele soldaţilor 
şi linii curbate - armele arcaşilor. lar în spatele lor se afla oraşul 
propriu-zis. Cele şapte coline atât de faimoase, Quirinal, Viminal, 
Esquilin, Caelius, Palatin, Aventin şi Capitoliu: Hannibal se trezi 
ordonându-le în minte. De pe fiecare bucăţică de teren se 
înălţau clădiri din piatră, temple lângă palate, cu acoperişuri 
roşietice solzoase, ca pielea peştilor, din care ieşeau aburi pe 
măsură ce ultima parte a umezelii de peste noapte se evapora 
sub razele soarelui. Clădirile erau despărțite de alei înguste; 
pâlcuri de copaci încoronau unele dintre locurile înalte; mirosul 
amestecat de canalizare şi mâncare, substanţe parfumate şi 
fecale - duhoarea umanităţii - abia dacă-i atinse, adus de briză. 
Conturul contorsionat al Tibrului strălucea în timp ce curgea în 
unde de argint lichid. 


Roma în sfârşit, Roma. 

Zărind pentru prima dată cetatea, soldaţii încetineau şi ezitau, 
se loveau unii de alţii în timp ce priveau lung în depărtare. Poate 
că s-ar fi oprit de tot, numai că Hannibal, pe elefantul lui, merse 
mai departe. După câteva momente de linişte totală, generalii, 


căpitanii şi soldaţii curajoşi îşi amintiră cine erau. Numidienii 
scoaseră triluri ascuţite şi porniră la goană cu caii lor. Galii 
mugiră că se întorseseră pentru a termina opera începută cu ani 
înainte. Ei şi ibericii suflau în corni, stârnind o zarvă demnă de o 
mie de armăsari înfierbântaţi. lar contingentele alcătuite din 
aliaţii latini porniră înainte cântând. Astfel, Hannibal conduse 
inamicii Romei chiar lângă zidurile acesteia 

Opri armata în mişcare pe un teren deschis, aflat la o 
aruncătură de săgeată de ziduri. Aici, întoarse elefantul şi 
înaintă de-a lungul zidurilor, făcând comentarii legate de cât de 
bine fuseseră construite şi strigând către duşmani. Cine 
conducea această cetate? Ar putea să se prezinte în faţa lui o 
persoană aflată într-o funcţie de conducere? Fulvius, creatura 
aceea vicleană, era acolo? Cui trebuia să-i comunice termenii 
sub care avea să accepte predarea cetăţii? Sau aveau de gând 
să iasă şi să rezolve această dispută ca nişte războinici? El avea 
mai puţini soldaţi decât ei, dar nu se supărau dacă li se dădea 
de muncă. Nu? Dacă nu azi, atunci mâine, poate? În plus, le 
oferea preţuri rezonabile pentru parcelele de pământ din Forum, 
dacă vreunul dintre ei era interesat să înceapă afacerile din 
timp. El nu făcea diferenţe. Ba chiar avea să accepte monede 
romane ca plată. 

Supraveghease toată distanţa dintre porţile Colline şi Esquiline, 
când în aer se înălţă un baraj neaşteptat de săgeți. Acestea nu 
ajunseră chiar până la Hannibal, dar se înfipseră cu un lipăit în 
pământul din apropiere. Comandantul păru amuzat de această 
iniţiativă. Arătă cu degetul către un individ de pe ziduri, clipi din 
ochiul sănătos şi îi zâmbi, de parcă ei doi ar fi fost părtaşi la o 
glumă, iar Hannibal cântărea efectul poantei. Câteva secunde 
mai târziu, un proiectil se abătu printre soldaţii aflaţi nu la mare 
distanţă de comandant, lansat dintr-o balistă, un arc mecanic de 
mare putere. Pironul se înfipse chiar în gâtul unui soldat, 
secţionând artera într-o explozie de sânge. Ricoşă de scutul 


rotund al unui războinic din Bruttia şi îl lovi pe un capuan de jos 
în sus, ţintuindu-i trunchiul de partea laterală a corpului unui 
catâr. Soldatul muri pe loc, dar animalul scoase un țipăt vâjâit şi 
lovi de câteva ori cu copitele. Văzându-l, soldaţii izbucniră în râs, 
făcând glume pe seama duşmăniei romanilor, întrebând cu ce îi 
jignise vreodată catârul respectiv. Făcură haz pentru a-şi 
demonstra neînfricarea, dar totuşi se retraseră câţiva metri. 

Şi aşa se scurse ziua Hannibal părea mulţumit să stea pe 
elefantul său, ronţăind curmale, scuipând sâmburii pe jos ca un 
băieţel şi pălăvrăgind cu oricine se nimerea în apropierea lui. 
Soldaţii ajunseseră să înveţe că aşteptarea reprezintă jumătate 
din luptă. Aşa că urmară exemplul comandantului lor; făcură 
focuri şi fripseră animale pe care tocmai le luaseră de la fermele 
din zonă. Cei care aveau instrumente muzicale le scoaseră şi 
începură să cânte în noapte, astfel că romanii îngrămădiţi între 
ziduri auziră, mai mult ca sigur, un cor straniu, festiv: fluiere de 
os, sunători şi clopoței aduşi la viaţă de degetele celor care 
urmau armata sau ale sclavelor. Ritmul complicat al tobelor 
africane dură cel mai mult, ca bătăile inimii armatei - atât de 
puternice, încât toţi cei aflaţi în cetate să ştie că armata lui 
Hannibal trăia, prospera şi îi aştepta. 

A doua zi, Hannibal mărşălui cu armata pe câmpul întins aflat la 
est de cetate. Cerul era îngreunat de nori, lumina difuză, iar 
solul era suficient de umed încât picioarele soldaţilor nu 
stârneau niciun fir de praf. Spre bucuria comandantului, Fulvius 
şi consulii nu se sfiiră să-l întâlnească. Aceştia ieşiră pe poarta 
Esquiline cu mare pompă, fiecare rând de soldaţi mărşăluind la 
unison, purtând scuturi înalte, galbene sau roşii, pe care erau 
înfăţişate blazoane reprezentând mistreți sau lupi. Cetăţenii se 
aflau pe ziduri, îmbrâncindu-se pentru a prinde un loc cât mai 
bun, încurajându-şi soldaţii, ca şi cum s-ar fi aflat în tribunele 
Circului. Trupele se mişcau în acelaşi timp, reacţionând cu 
promptitudine la 


Sillletele tubei i lituusului, in ciuda zarvei rezultate din 
combinatia strigatelor spectatorilor i zgomotul racut de soldatii 
lui Hannibal. Velitii - purtand pe capete piei de lup, urs sau leu- 
stlteau la pilnda in fata trupelor, oferind distractiile obi nuite. 
Multi dintre ei urlau i rageau ca animalele cu ale ciiror piei se 
impodobisera. Cativa inaintara suficient de nrult pentru a-i lansa 
proiectilele i valul de ironii. 


În tot acest timp, Hannibal aşteptă, cu multă răbdare. Nu ţinu un 
discurs în faţa soldaţilor - avea glasul răguşit de cât vorbise cu o 
zi înainte - dar făcu remarci relaxate care treceau din gură în 
gură, prin toată armata. Privi cerul la fel de mult cât studie 
armata inamică şi spuse: 

— Cerurile promit o baie pentru primul soldat care va ucide 
astăzi. Numărând diferitele stindarde ale consulilor, foştilor 
consuli şi foştilor dictatori, se întoarse către Gemel şi întrebă: 
câte capete are monstrul? Ar trebui să fie atenţi, nu cumva 
vreunul să-l muşte pe celălalt de fiind. Un pic mai târziu, după 
ce zărise un velit împiedicându-se şi prăbuşindu-se peste scut: 
Uite un pui în haine de urs! 

Până când se adunară romanii, cerul se întunecă şi mai tare. 
Ambele tabere păreau dornice să-l ignore, dar le fu imposibil. 
Norii îşi descărcară încărcătura chiar când hărţuitorii înaintară 
pentru a începe confruntarea cu adevărat. Dar nu era duşul 
curăţitor despre care glumea Hannibal. Ploaia căzu constant 
timp de câteva secunde, după care se abătu într-o serie de 
averse înăbuşitoare. Un vânt brusc despărţi perdeaua de ploaie 
şi o împinse la o parte, agitând şi rupând vârfurile copacilor din 
apropiere. Soldaţii abia dacă avură timp să-şi acopere ochii 
când, privind spre cer, avură în faţa ochilor o imagine cu totul 
diferită. Aerul deasupra lor se transformase în apă. Valuri de apă 
cădeau din cer şi ricoşau pe iarbă într-o confuzie 


nemaipomenită, atât de dese încât masa soldaţilor din 
depărtare nu se mai putu zări. Ca şi cum nu era de ajuns, 
asupra lor se năpustiră bucăţi de gheaţă, ricoşând de materialul 
dur al coifurilor şi al apărătoarelor de umeri, pedepse 
usturătoare asupra încheieturilor expuse ale degetelor, făcându- 
i pe cai să alerge în cercuri, căutând o cale de scăpare. Hannibal 
nu dădu niciun ordin ca oamenii săi să iasă din formaţie, dar, în 
confuzia şi gălăgia create, mulţi crezură că dăduse. Unele unităţi 
se întoarseră şi se retraseră, soldaţii din altele se lăsară în 
genunchi în mocirla proaspătă şi începură să rostească 
rugăciuni în şoaptă, strângând în mâini idolii pe care-i purtau 
atârnaţi de gât: forţele divine îşi făceau simțită prezenţa. Nu 
avea să se poarte nicio bătălie în ziua respectivă. 

De altfel, comandantul avu nevoie de toată puterea sa de 
convingere pentru a-i face pe soldaţi să-şi reia locurile pe câmp 
a doua zi. În seara aceea, Hannibal porni prin tabără, vorbind cu 
grupuri de soldaţi, glumind cu ei şi diminuând tremurul 
înfricoşat din privirile lor. Oare nu văzuseră furtuni chiar mai 
puternice pe tot parcursul acestui război? Nu traversaseră ei 
munţi de gheaţă şi zăpadă, nu- şi croiseră drum prin vijelii? În 
copilărie, râdea de astfel de furtuni şi alerga în mijlocul lor, îşi 
îndrepta faţa spre cer şi prindea bucăţile de gheaţă în fălci. 
Lăsaţi-i pe romani să se teamă de furia cerurilor! Pentru oamenii 
lui Hannibal, această furtună era o binecuvântare. Trebuiau să-şi 
aducă aminte că Baal era zeul furtunii. Prin potopul din ziua 
aceea, zeul nu făcea altceva decât să-şi anunţe prezenţa. Dar 
eforturile sale se dovediră a fi în zadar. Trupele sale luară din 
nou poziţie de luptă, dar nu şi cele ale duşmanului. Aceştia 
rămaseră în siguranţă, în spatele zidurilor, trei zile la rând şi nu 
se lăsară momiţi să iasă. Poate că preoţii lor consideraseră că 
furtuna era un semn. În orice caz, Roma îşi închise porţile, îşi luă 
soldaţii la sân şi aşteptă. 


La consiliu, Hannibal ascultă părerile generalilor săi. lIsalca, 
gaetulul care, în ultima vreme, ajunsese într-o poziţie de mare 
putere, mai credea că aveau să-i poată atrage pe duşmani pe 
câmpul de bătălie. Propuse împrăştierea zvonului că Hannibal 
era bolnav. Sau ar putea pune la cale apariţia unui semn rău pe 
care romanii să-l interpreteze favorabil. Poate comandantul ar 
putea cădea de pe cal în apropierea templului lui Hercule şi să-şi 
scrântească glezna... Monomachus ascultă toate acestea plin de 
dispreţ. Ar trebui să crucifice câţiva dintre prizonierii capturați în 
timp ce mărşăluiau - în teren deschis, în văzul tuturor 
locuitorilor cetăţii. Vor trebui să răspundă la aşa ceva. Maharbal 
şi Tusselo propuseră un şiretlic care să-i facă să deschidă una 
dintre porţi. Imco Vaca era de altă părere. Ar putea să-şi 
stabilească tabăra şi să înceapă să construiască maşini de 
asediu. Terenul din jurul lor le oferea toate materialele 
necesare, în ultimii ani, Adherbal nu făcuse nimic altceva decât 


să-şi antreneze picioarele. De ce să nu apeleze, în sfârşit, la 
priceperea inginerului? Ar putea construi maşinării cum Roma 
nu mai văzuse şi să-şi croiască drum zdrobind zidurile cetăţii. 
Chiar dacă era nevoie de opt luni, aşa cum se întâmplase la 
Saguntum, tot ar merita efortul. Aşa susţinea Imco. Gemel părea 
să fie de acord. În timp ce stătea acolo, Hannibal asculta chiar 
mai multe glasuri. Auzea frânturi din părerile rostite mai demult 
de Hasdrubal, de Bostar şi Bomilcar. Se întrebă ce ar spune 
Mago şi ce perspective i-ar oferi Silenus. 

În cele din urmă, Hannibal ascultă raportul inginerului. Stătea cu 
capul în mâini, ascultându-l pe Adherbal expunând detaliile 
tehnice cu vocea sa monotonă. Zidurile erau cel puţin la fel de 
puternice pe cât arătau; în locurile unde erau mai subţiri, 
ajungeau la trei metri, având în mijloc pământ tasat, mărginit, 
de-o parte şi de alta, de pietre legate cu cleme din metal. O 
astfel de construcţie nu era deloc uşor de dărâmat Partea 


interioară a fortificațiilor se ridica suficient de sus încât să 
îngreuneze sarcina de a arunca proiectile în oraş, mai ales 
având în vedere faptul că trupele nu se puteau apropia foarte 
mult fără să devină ţinta unui atac de sus. Nici săparea unor 
tuneluri nu ar fi o sarcină uşoară, din moment ce zidul exterior 
se întindea la o distanţă apreciabilă sub pământ. Nu existau 
decât puţine puncte slabe, iar orice metodă care necesita 
eforturi concentrate din exterior putea fi contracarată prin 
eforturi din interior. Adherbal încheie cu concluzia că poate cel 
mai bun atac ar fi cel cu turnuri, construite până la înălţimea 
zidurilor, care ar putea fi aduse pe roţi până la locul ales. 
Cheresteaua necesară ar trebui adunată cam de departe, iar 
construcţia... 

— Destul, spuse Hannibal. De ce să nu aruncăm o frânghie 
peste lună şi să ne balansăm pe ea pentru a intra în cetate? 
Adherbal medită la întrebarea comandantului, dar acesta îi făcu 
semn să se îndepărteze şi puse punct consiliului. Se mohorâse 
dintr-odată şi nu voia ca oamenii săi să-l vadă. Nu aveau să 
câştige Roma prin asediu. O ştiuse dintotdeauna; acum era mai 
clar ca niciodată. În mod clar, n-o putea asedia cu armata de 
care dispunea acum. În niciun caz fără maşini de asediu. În 
niciun caz fără întăriri. Nu când Roma avea mii şi mii de soldaţi 
care să se năpustească asupra lui ca tot atâtea valuri. Raportul 
de forţe era de aşa natură încât, dacă el ar construi fortificaţii de 
asediu în jurul întregii cetăţi, ei ar putea să facă acelaşi lucru în 
jurul forţelor lui. Armata sa ar fi prinsă între ziduri romane şi 
dintr-o parte, şi din alta. Poate, îşi spuse el, după Cannae am fi 
putut... Dar situaţia fusese diferită atunci. Poate că Maharbal 
avea dreptate... Dar nu rosti aceste gânduri cu voce tare, şi se 
certă chiar pentru simplul fapt de a le fi gândit. Petrecu restul 
serii într-un efort imens de a-şi scoate gândurile deprimante din 
minte. Nimic nu era încă pierdut. Nu trebuia decât să aştepte 


vestea eliberării Capuei sau a sosirii lui Publius. Oricare dintre 
acestea ar însemna un oarecare succes. 

Abia se trezise cu această hotărâre nouă când un capuan sosi 
pentru a o bulversa. Când Fulvius plecase de la Capua, nu luase 
cu sine decât circa 15 000 de soldaţi; alţi cel puţin 50 000 încă 
mai înconjurau cetatea, fără să dea vreun semn că ar pleca 
undeva şi dictându-şi condiţiile pe un ton chiar mai impunător. 
Capua era încă în pericol. lar un spion care reuşise să iasă din 
Roma confirmă că încă nu sosise nicio veste de la Publius, nimic 
care să confirme că primise mesajul de chemare sau că avea 
vreo intenţie de a se conforma. De asemenea, spionul îi spuse 
că, în capitală, atmosfera se schimbase. Momentul de panică 
trecuse. Oamenii murmurau că nu aveau de ce să se teamă. 
Fiecare zi care trecea îi convingea pe din ce în ce mai mulţi că 
Hannibal nu avea nicio putere de a acţiona împotriva lor. Cineva 
chiar vânduse terenul pe care îşi stabiliseră tabăra cartaginezii. 
Fusese pe piaţă chiar înainte de sosirea lor şi fusese vândut 
pentru preţul cerut, fără nicio negociere. Noul proprietar plănuia 
să construiască acolo un monument în cinstea victoriei lor 
împotriva lui Hannibal, înconjurat de locuinţe, pentru a rezolva 
problema creşterii demografice. 

La zece zile după ce sosise în faţa capitalei, Hannibal stătea în 
vârful unui deal, pe un scăunel, cu 


Legiunea Sacră aproape. Cerul serii se însenina. Din spatele 
norilor din ce în ce mai subţiri se iveau porţiuni de turcoaz şi 
stacojiu. Roma se întindea în faţa lui. Cercetând-o în lumina 
schimbătoare a înserării, îşi confirmă că nu era deloc cuprins de 
teamă şi respect faţă de această cetate. Într-o anumită măsură, 
această constatare îl alina. O parte din el se temuse întotdeauna 
că va privi acest oraş şi se va simţi inferior faţă de el. Că-şi va 
da seama prea târziu că visul tatălui său fusese o greşeală şi că 
ambele lor existenţe nu fuseseră decât o nebunie tragică. Dar 


nu simţea asta. Cetatea nu era enormă. Nu părea a fi enorm de 
bogată. Nu se înălța maiestuos, precum Cartagina, deasupra 
unui port vast. Nu era un diamant încrustat în peisaj, precum 
Cartagena. Conducătorii săi erau oameni ca toţi oamenii, nu 
superiori. Aproape că-i învinsese. Era sigur de asta. Încă o 
greşeală, şi ar fi fost la mila lui. De ce - cu toate eforturile pe 
care le făcuse - îi era refuzată această singură greşeală? 

Îl zări pe numidianul care se apropia de el şi încercă să-şi 
şteargă orice urmă de melancolie de pe chip. Dar, pe când 
bărbatul respectiv se apropia, iar Hannibal zări greutatea 
puternică a trăsăturilor sale şi şuviţele lungi care-i făceau capul 
să semene cu cel al unui leu, uită să se mai prefacă. Îi făcu 
semn să se aşeze lângă el şi să admire priveliştea. Îi vorbi în 
limba masililor, pronunţând cuvintele încet, cu uşoara ezitare 
care marchează traducerea în gând. 

— Tusselo, tu ai trăit mult timp în cetate. Aşa e? 

— Prea mulţi ani, stăpâne, răspunse numidianul. Nu şedea 
efectiv, ci se ghemuise în felul celor din tribul masililor, pe un 
călcâi, lăsându-şi celălalt picior drept, întors în lateral. Când 
văzu că Hannibal nu-i puse o altă întrebare, adăugă: Am fost 
prizonier aici toată viaţa mea. 

— Chiar atât de memorabilă este perioada aceea pentru tine? 
Te-ai născut în Africa. Acolo ai devenit bărbat. Şi eşti liber de 
ceva ani. Şi atunci, cum poţi spune că ţi-ai petrecut toată viaţa 
aici? 

— Sunteţi un om liber, stăpâne, mai liber decât orice om viu din 
timpurile noastre. Aveţi ziua de mâine. Tusselo păru mulţumit să 
se oprească aici, dar Hannibal îl împunse să continue, crezând 
că nu sesizase nicio sintagmă cu dublu înţeles. Tusselo îi 
explică: Răsăritul pe care Tusselo îl vede mâine este deja 
revendicat de către Roma. Când deschid ochii, mă gândesc mai 
întâi la Roma, niciodată mai întâi la Tusselo. Uneori simt ca şi 
cum ei şi-ar fi tatuat cuvintele în interiorul capului meu. 


— De ce nu iei o daltă cu care să distrugi cuvintele lor? 
Cuvintele lor nu-şi au locul în tine. Dă-le afară! 

Tusselo dădu aprobator din cap, dar expresia de pe chipul său 
indica faptul că n-o făcuse decât din respect pentru 
interlocutorul său. Nu accepta ideea că o astfel de acţiune era 
posibilă, dar alegea să n-o dezmintă. 

— Dumneavoastră aveţi promisiunea nemuririi. Poate că 
Hannibal nu va trăi veşnic, dar forţa din sufletul lui poate că va 
mai cutreiera pământul peste o mie de ani. Peste două mii... 
Asta nu e adevărat şi pentru Tusselo. Credeţi-mă, încă sunt 
prizonierul lor. 

— Te tulbură să vezi din nou locul acesta? 

— Nu. Îl văd ori de câte ori închid ochii. 

— Poate că mi te-ai alăturat numai ca să te întorci aici, spuse 
Hannibal. Oricum, tu cunoşti cetatea bine. Vreau să-mi vorbeşti 
sincer. Vor ceda romanii în cazul unui asediu, după cum speră 
Imco? 

— Nu, nu vor ceda, spuse Tusselo. 

Auzindu-i răspunsul, Hannibal oftă, cu o oarecare relaxare, ca şi 
cum ar fi fost vorba de o părere asupra vremii din zilele 
următoare. 

— Bineînţeles că nu, spuse el, întorcându-se şi privind peste 
cele şapte coline. Îţi dai seama că nu am fost niciodată înfrânt 
într-o bătălie importantă? Nu în Iberia. Nici aici, în Italia. Nici 
măcar o dată nu s-a întâmplat ca vreun duşman să ucidă în voie 
soldaţii de sub comanda mea şi să sărbătorească apoi. 


— Ştiu asta, comandante. 

— Tusselo, mă tem ca nu cumva Roma să câştige acest război 
numai datorită simplei încăpăţânări. Cum învingi un popor care 
nu acceptă înfrângerea? E ca şi cum ai înjunghia un cadavru de 
o mie de ori, apoi te retragi şi, spre oroarea ta, cadavrul se 
ridică să lupte în continuare. Îi tai braţul, iar el îşi ridică sabia de 


pe jos cu celălalt braţ. Îl retezi şi pe acela, numai pentru a 
descoperi că celălalt a crescut la loc între timp. Îi tai capul, dar 
apoi creatura se ridică şi se năpusteşte orbeşte asupra ta... Cum 
învingi o creatură ca asta? 

Numidianul îşi înălţă capul, după care şi-l îndreptă. 

Hannibal îl privi ceva vreme, ca şi cum uitase ceva şi se aştepta 
ca acel ceva să apară pe trăsăturile bărbatului. 

— Am omorât zeci de mii de soldaţi de-ai lor, le-am cutreierat 
pământurile nestingherit, le-am răpit aliaţii, i-am umilit zi după 
zi, le-am ars recoltele şi le-am furat averile, am trimis o întreagă 
generaţie de generali de-ai lor în lumea de apoi. Toată durerea 
şi furia... Nu am schimbat nimic? Sunt mai puternici decât erau 
înainte. Sunt mai mulţi decât înainte. Luptă cu mai multă 
înţelepciune decât înainte. Câştigă, pe când înainte pierdeau... 
— Dacă e aşa, spuse Tusselo, atunci i-aţi schimbat foarte mult. 
În dimineaţa următoare, trupele lui Hannibal primiră ordinul de a 
se retrage într-o tăcere care conţinea atât uşurare, cât şi 
surprindere. În săptămânile următoare, trebuiau să se 
grăbească în drumul lor pe Via Valeria, în jurul lacului Fucinus, 
după care în jos prin Samnium şi în Apulia. Când câteva 
săptămâni mai târziu, Hannibal ajunse la Tarentum, află că 
cetatea Capua se predase, din cauza lipsei de alimente şi din 
teama că Hannibal o abandonase. Şi, la numai două zile după 
aflarea acestei veşti, fu găsit de o delegaţie din partea 
Cartaginei, care aducea ordine susţinute de toţi membrii 
Consiliului şi sigilate cu pecetea Celor O Sută. 


Privindu-l, Tusselo îşi dădu seama că Hannibal, care excela în 
toate privinţele, purta o povară de nefericire atât de mare, încât 
majoritatea oamenilor nici nu ar putea să şi-o imagineze. În 
seara în care comandantul îi dădu vestea rechemării sale în 
Cartagina, Tusselo împărțea cu acesta o cină simplă. La un 


semn al comandantului, fără nicio tragere de inimă, Gemel citise 
cu voce tare scrisoarea în faţa grupului restrâns de generali. În 
termeni succinţi, era descrisă situaţia, erau numiţi participanţii 
şi se încheia cu concluzia că cetatea Cartaginei era în pericol. 
Exact aşa cum tatăl său fusese chemat cu ani în urmă pentru a 
înăbuşi răscoala mercenarilor, Hannibal era chemat pentru a 
salva oraşul său natal din faţa unor invadatori atât străini, cât şi 
africani. Nu, i se comanda să facă acest lucru. Nu putea întârzia 
deloc, ci trebuia să plece spre casă imediat, cu toţi soldaţii pe 
care-i putea strânge. Aveau să trimită vase pentru a-l prelua din 
Metapontum, dar numai pentru a-i face întoarcerea mai rapidă. 
Se pare că aceeaşi cerere îi fusese trimisă şi lui Mago, care se 
afla fie în Insulele Baleare, fie în nordul Italiei. 

Isalca folosi tăcerea care urmă pentru a scuipa venin asupra 
Consiliului. Ca gaetul care lupta de partea Cartaginei prin 
proprie alegere, nu avea nicio datorie de sânge în a le fi loial. 
Acest ordin îi dădea ocazia de a condamna toate eşecurile 
anterioare ale Consiliului, promisiunile încălcate, trupele care nu 
fuseseră trimise, ajutorul care nu le fusese acordat. Dacă 
membrii Consiliului nu ar fi fost nişte nebuni meschini, războiul 
ar fi fost câştigat; în loc de asta, era distrus. Nu era sigur dacă el 
avea să se supună. Va trebui să vorbească şi cu oamenii săi, dar 
ştia că mulţi vor fi de aceeaşi părere cu el: că cele mai bune 
bătălii ale acestui război fuseseră deja purtate, şi că fusese 
câştigat sau pierdut într-un anume moment care se afla acum în 
trecut. 

— Oricum, nu am mai rămas prea mulţi, adăugă el, aruncând o 
privire în direcţia comandantului. 


Hannibal ascultă toate acestea cu ochii închişi, abia trăgând aer 
în piept. Şi nici nu făcu vreun comentariu când Maharbal ceru să 
fie adus mesagerul pentru a fi interogat. Numidianul era 
interesat mai ales de lupta pentru putere dintre masili şi libieni. 


Ce anume se întâmplase? Mesagerul îi explică. Faţa lui Maharbal 
se goli de sânge. Nu mai puse nicio întrebare. Imco Vaca era şi 
el prezent. Dar, ca şi Tusselo, îşi ţinu gândurile numai pentru el. 
Un timp, bărbaţii rămaseră tăcuţi, fără să se atingă de mâncare; 
singurele zgomote proveneau de la Isalca - gaetulul îşi dregea 
vocea -, de la Gemel, care îşi trecea degetele peste barba 
crescută din bărbie, şi de la Imco - tânărul îşi schimbă stângaci 
poziţia, după care se linişti din nou. Tusselo îşi dădu seama că, 
la un moment dat, comandantul îşi deschisese ochii. 

Când Hannibal vorbi, simplul sunet al vocii sale avu un efect 
liniştitor, pentru că era la fel cum fusese întotdeauna, numai că 
avea un ton mai blând, mai scăzut, fără să fie nevoie de forţă 
pentru a-şi proiecta cuvintele prin încăperea mică. 

— Cei O Sută, spuse el, nici măcar nu au exprimat vreo urmă de 
tristeţe în urma morţii fratelui meu. Îmi spun că Hanno Barca e 
mort, dar nu rostesc niciun cuvânt pentru a recunoaşte că aş 
putea fi îndurerat de această veste. El nu e decât un alt general 
căzut, cel mai bine ar fi să-l dăm uitării. Mereu am urât trăsătura 
aceasta a naţiunii noastre. Dacă generalii morţi sunt consideraţi 
generali eşuaţi, atunci ce e moştenirea cartagineză dacă nu un 
registru de eşecuri? În cele din urmă, din toţi se alege praful. 
Popoarele ar trebui să aibă amintiri. Chiar dacă oamenii uită, o 
naţiune nu ar trebui s-o facă. 

Isalca întrebă: 

— O să te supuli lor? 

Hannibal îl ţintui cu privirea, îl privi până ce gaetulul îşi cobori 
ochii. 

— Mai întâi, o să mă rog pentru fratele meu. lar apoi, da, mă voi 
duce acasă pentru a-mi salva ţara. Ce fel de om aş fi dacă n-aş 
face-o? 

Mai târziu în aceeaşi seară, Tusselo îşi împachetă cele câteva 
lucruri care îi aparţineau şi plecă din tabără, spunând în gând 
cuvinte de despărţire şi trimiţându-le pe calea dorințelor către 


bărbaţii care dormeau, cerându-i iertare comandantului şi 
mulţumindu-i pentru timpul pe care-l petrecuseră împreună. Nu 
fusese uşor să se hotărască să plece, dar nici nu fusese o 
hotărâre venită din senin. De ceva vreme, bănuise că era posibil 
ca această călătorie să nu se încheie în modul pe care şi-l 
imaginase el când se alăturase armatei lui Hannibal, cu ani în 
urmă, la scurt timp după ce-şi câştigase libertatea şi pe când 
încerca să-şi găsească locul în lume. Văzuse o mulţime de 
lucruri. Văzuse un om genial în acţiune şi fusese martorul 
umilirii unei naţiuni puternice pe care o detestase multă vreme. 
Avusese parte de bucurii. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu 
schimbase cine era, nu vindecase cicatricele pe care le purta, 
aşa cum nu îi înapoiase cel mai preţios lucru de care fusese 
privat. Aşa că închipui o perspectivă nouă asupra declaraţiei pe 
care voia s-o facă, iar acum hotărî s-o transforme în realitate. 

Nu departe de tabără, se opri, călare, în vârful unui deal puţin 
înalt, şi privi către nord, peste dealurile neregulate care se 
înălţau în depărtare. După calendarul roman, luna abia trecuse 
de Nones. Astrul selenar atârna pe fundalul unui cer lipsit de 
nori, atât de senin încât îi putea vedea pielea obosită, crăpată, 
plină de găuri şi la fel de palidă ca cea a unui gal bătrân. În 
câteva zile, avea să se rotunjească în forma ei maximă, în ziua 
care, în limba latină, se numea Ides. Deja era suficient de 
strălucitoare încât putea distinge contururile câmpurilor, colibele 
şi făgaşele drumurilor. Ba chiar putea să distingă câteva 
firişoare de fum care se înălţau deasupra focurilor. Teritoriul era 
plin de semnele oamenilor. Nu avea să fie deloc uşor să-şi 
traseze traiectoria prin el, singur, traversând mare parte din 
acelaşi teren pe care-l parcursese ca parte dintr-o oaste imensă. 
Dar, fie. Acesta era drumul 


pe care trebuia să-l urmeze. Avea de gând să ajungă în 
Campania odată cu luna plină şi să înainteze constant spre nord 


pe parcursul lunii respective. Până la Calende, avea să fie în 
centrul scopului său. Avea să anunţe luna nouă în felul său 
special. Calendele, Nonele, Idele... cunoştea prea multe cuvinte 
de-ale lor. Acestea îi veneau prea des în minte. Încercase să le 
dea afară, dar nu era atât de uşor pe cât credea Hannibal. Nu 
conta. Totul avea să fie desfăcut destul de curând. Atinse gâtul 
calului său. lapa porni şi, împreună, porniră să coboare lin, către 
nord, înapoi către Roma. 

La început, se întoarse pe drumul larg, pustiu, pe care îl lăsase 
în urmă armata în retragere a lui Hannibal. Parcurgea cât de 
mulţi kilometri putea pe parcursul nopţii, iar ziua rămânea în 
locuri izolate. De două ori se întâmplă să fie simţit de haite de 
câini care-l urmăriseră până la marginea oraşelor în care trăiau. 
O dată trebuise să-şi folosească toată priceperea sa în echitație 
pentru a scăpa de o patrulă romană. lar altă dată trebuise să 
urmărească, să captureze şi să imobilizeze un băiat din 
Campania care îi găsise, din întâmplare, ascunzătoarea unde-şi 
petrecea ziua. Băiatul nu avea mai mult de zece ani, dar Tusselo 
trebui să-l bată bine pentru a-l face să tacă. Ba chiar îi explică 
băiatului în latină că nu voia să-i facă niciun rău. Speriat, 
micuțul care îndrepta către el ochii larg deschişi, nu părea să 
înţeleagă ce-i spunea, deşi ar fi trebuit ca limba respectivă să-i 
fie destul de cunoscută. 

La o distanţă de două zile de mers faţă de capitală, îi dădu 
drumul iepei şi se îndepărtă de ea. Aceasta îl urmă ceva vreme, 
până ce el aruncă în ea cu pietre şi o sperie ridicându-şi braţele 
şi strigând. În seara aceea, se adăposti sub un prag de stâncă, 
într-o cavitate umedă unde picura un izvor. Se ghemui deasupra 
firicelului de apă şi, luând un cuţit împodobit pe care-l ascuţise 
special pentru această sarcină, îşi reteză şuviţele sale lungi de 
păr. Materia încâlcită se prăbuşi în bulgări mari. Cântări 
greutatea acelei mase încurcate în palme, surprins de ea. 
Nodurile pe care şi le formase părul legau în ele momente ale 


istoriei sale. Le simţi plutind în aer cu fiecare tăietură. Părea că 
fiecare zi a ultimilor cinci ani ajunsese, cumva, să fie închisă 
acolo: esenţele diferitelor ţări, mirosul cailor, al florilor 
îmbobocind şi al frunzelor ieşind cu rapiditate din muguri, 
murind şi prăbuşindu-se. Mirosi păduri de pin, praful de la 
Saguntum, apa Rhonului, reziduurile gheții topite, picături 
minuscule din sângele altor bărbaţi proiectate în aer în timpul 
bătăliilor. Îşi aminti de momentele în care mâncase peşte fript 
cu bătrânul acela, în Iberia. Rechemă în gând dimineaţa 
îngheţată din apropierea râului Trebia când scuipase insulte la 
adresa romanilor pentru a-i trezi în vederea bătăliei din ziua 
aceea. Îşi aduse aminte mlaştinile din Amo, ceţurile care se 
retrăgeau de pe suprafaţa lacului Trasimene, norul imens de 
praf stârnit de armata romană în timp ce se apropia de 
Trasimene. Erau o mulţime de lucruri pe care să şi le 
amintească. 

Fusese plăcut să fie stăpânul propriului păr şi să-l simtă 
crescând bogat în jurul lui. Dar, de asemenea, era plăcut să se 
elibereze de el. Apăsă lama pe piele şi o trecu atent peste 
contururile craniului său, făcând să ţâşnească sângele ici şi 
acolo, o dată calculând greşit unghiul şi desprinzând o fâşie de 
piele. Dar acestea nu erau decât răni mărunte în comparaţie cu 
cele pe care le suferise. Nu ştiuse niciodată că aerul are degete. 
În seara aceea le simţea, o presiune blândă asupra pielii 
proaspete a scalpului său, ca şi cum ar fi fost spiritele 
strămoşilor săi care se întindeau pentru a-l mângâia. Oricât ar fi 
fost de ciudat, se simţea alinat de această atingere. 

A doua zi, schimbă o monedă mare de aur bătută în Tarentum 
pe catârul bătrân al unui fermier. lar a doua zi cumpără un 
mistreţ abia ucis, o femelă care, odată legată de spinarea 
catârului, nu reprezenta o povară prea mare. Îşi legă sulița sub 
încărcătură astfel încât să arate mai degrabă ca o unealtă decât 
ca o armă. Îşi dărui restul sărăcăcioasei sale averi lucrătorilor de 


pe câmpuri care-l salutau pe când trecea pe lângă ei: câteva 
monede unuia, pumnalul altuia, diferite obiecte de preţ, pe care 
le obținuse ca pradă, altora. Până în momentul intrării în oraş, 
nu mai avea asupra sa decât o pelerină lungă care îi cădea pe 
umeri, învățase de mult că, în calitate de sclav, mare parte din 


identitatea unei persoane se găseşte în ochi. Pe când intra pe 
poarta Colline, şi-i lăsă în jos, aşa cum o făcea altădată. Dacă 
gardienii îl observară, n-o arătară în niciun fel. 

Din nou, se afla între zidurile Romei. Era la fel ca altădată. 
Aceeaşi agitaţie şi aceeaşi duhoare; zgomotul, zăngăneala 
carelor şi amalgamul de limbi nu se schimbaseră deloc. Îşi 
amintea drumul până la casa fostului său stăpân, dar n-o apucă 
în direcţia aceea. Misiunea aceasta era mai puţin personală. 
Şerpui pe străzile înghesuite, coborând colina Esquillin. Îşi ducea 
catârul trăgându-l de sfoară, coborându-şi privirile ori de câte ori 
observa ochii cuiva aţintiţi asupra lui. Nu avea nevoie să-şi 
ridice privirile prea des, pentru că ştia oraşul de parcă nu l-ar fi 
părăsit niciodată. Nu era nimic care să merite văzut din nou. 
Nu-şi ridică ochii cu adevărat nici măcar când ajunse la 
marginea Forumului. Se rezemă de zidul unei clădiri vecine, de 
parcă şi-ar fi aşteptat stăpânul. În jurul lui se aflau o mulţime de 
oameni. Le auzea discuţiile, le mirosea parfum urile şi corpurile 
pe care le învăluiau acestea. Simţea chiar şi căldura care radia 
dinspre pielea lor şi răceala degajată din marmura de pe jos, din 
stâlpii şi din statuile care împodobeau locul. În continuare, nu-şi 
ridica deloc privirile. Nu avea nevoie să cerceteze feţele 
oamenilor pentru a cunoaşte expresiile pe care le afişau, în 
mintea lui, putea să vadă feţele ridate ale bătrânelor la fel de 
clar ca toţi cei aflaţi în jurul lui, nasurile proeminente, ţinute pe 
sus, ale senatorilor. Ştia că, dacă privea în jur, avea să poată 
zări, câte o fracțiune de secundă, coapsele matroanelor, 


trunchiurile păroase ale tinerilor şi copiii jucându-se într-o lume 
numai a lor. 

Îşi puse degetele pe catarama care îi ţinea pelerina încheiată în 
jurul gâtului. Nu o desfăcu imediat, pentru că acest act însemna 
să schimbe tot ce putea fi schimbat în viaţa sa. Nu simţi frica la 
care poate că s-ar fi aşteptat. Şi nici nu simţi ura pe care o 
purtase în suflet timp de atâţia ani. În loc de acestea, fiecare 
respiraţie îl umplea de o senzaţie nouă, asemănătoare cu 
euforia. Pentru prima dată în viaţa sa de adult, simţea că 
beneficia de un control total asupra locului său în lume. 
înţelegea că nu avea cum să scape de crimele pe care le 
comisese Roma împotriva sa; acestea nu puteau fi confruntate 
şi purificate decât prin sânge şi uitare, prin eliberare de lanţurile 
memoriei. Nu era nicio urmă de înfrângere în asta. Din contră, 
era revelaţia perfectă, o dezminţire totală a singurului lucru 
care-l legase de sclavie - faptul că propria condiţie de muritor îl 
ţinuse prizonier. Eliberat de aceasta, avea să fie eliberat de 
toate lanţurile care-l ţintuiseră atâta timp. 

Era un moment religios, un moment care trebuia sanctificat 
printr-o ofrandă. Cu acest gând în minte, îşi dezveli sulița şi o 
luă de pe spinarea catârului. Lovi crupa animalului şi îl privi cum 
se îndepărtează. În continuare, nimeni nu se opri pentru a-l 
observa, dar lucrul acesta avea să se schimbe. Desfăcu 
catarama şi îşi smulse capa de pe umeri. O aruncă în sus, cu o 
mişcare rapidă din încheietură, şi porni către centrul mulţimii. 

— Cetate a Romei! strigă el în latină. Cum poţi trăi fără inima 
mea neagră care să bată pentru tine? Îşi ilustră vorbele izbindu- 
şi pumnul de piept. Timp de o secundă, în jurul său zări 
imaginea lumii încetinindu-şi mişcarea şi oprindu-se: ultimele 
sunete ale cuvintelor rostite fură luate de vânt, râsetele 
amuţiră, pelerina sa se prăbuşi pe pardoseala de marmură, o 
sută de chipuri de romani se întoarseră, privindu-l lung. Îşi 
învârti sulița, prinzând-o cu ambele mâini, îşi îndoi puţin 


genunchii, deschise larg ochii care i se mişcau agitaţi, precum 
cei ai unui leopard urmărindu-şi prada. Deja văzu 

cum, din diferite direcţii, mai mulţi soldaţi se îndreptau către el. 
„Bine, îşi spuse el. Bine. Tusselo nu va mai fi sclav.“ 


Spre uimirea sa, Mago descoperi că soarele devenise negru. Din 
această cauză se opri călare, se întoarse într-o parte şi se uită 
lung la el. Nu-şi putea lua ochii de la el. Sfera neagră îl atrăgea 
de parcă ar fi fost o fântână adâncă, iar el se rostogolea spre ea. 
Nu conta că bătălia se desfăşura în jurul 


lui. Romanii care-i loveau de trei zile încoace îşi închideau 
capcana în jurul lor, iar oastea sa era prinsă între trei legiuni 
romane care-o atacau din tot atâtea părţi. Avea chipul ud de 
sângele care sărise din gâtul unui bărbat care se aflase în 
apropierea lui şi fusese decapitat dintr-o lovitură, transformat 
pentru câteva momente într-o fântână. Locotenentul său ţipa că 
ar trebui să se retragă, dar, pentru câteva secunde, nimic nu 
conta la fel de mult ca faptul că soarele devenise negru. 

Auzi un glas care-i striga numele. Avea un ton imperios, umed şi 
era aproape de urechea sa, o şoaptă care, cumva, străpungea 
zarva din jur. Ca şi cum ar fi fost rănit de impactul acestei voci, 
calul lui Mago se cutremură. Îi simţi toate cele patru picioare 
încovoindu-se şi crezu că o să fie aruncat din şa. Cu toate 
acestea, se uita în continuare fix la soare, iar calul, în loc să se 
răstoarne spre faţă, lovi nervos din picioare şi se înclină într-o 
parte. Mago zări soarele pâlpâind şi fu străfulgerat de ideea că 
sfera îi zâmbea cu răutate. Apoi, calul se prăbuşi la pământ. 
Impactul îi solicită întreaga atenţie. Zări pilumul care ţâşnea din 
pieptul iepei, o văzu lovind din picioare, luptându-se să se ridice 
şi îşi dădu seama că piciorul lui era prins sub ea, până la şold. ÎI 


uimi faptul că nu fusese rănit; nu simţea nicio durere, deşi era 
conştient că greutatea animalului îl zdrobea de o stâncă. 

— Mago? Generale, trebuie să vă treziţi o clipă... 

Se enervă pe vorbitor, zicând că nu dormea. Era prins! Avea 
nevoie de ajutor! Dar bărbatul nu făcu niciun gest şi Mago fu 
nevoit să se zbată şi să împingă calul. Animalul întoarse capul şi 
îl privi, cu gâtul întors într-o poziţie nefirească, cu o privire de 
câine bătut, jignit, dezamăgit. Mago îl lovi cu piciorul liber 
pentru a-l da la o parte şi se ridică pentru a supraveghea 
câmpul de bătălie. Dar ce era asta? Nu se vedea nici măcar un 
soldat din armata sa, nici măcar cel însărcinat cu transmiterea 
ordinelor. În loc să fie printre ai săi, era singur în mijlocul forţei 
duşmane. Soldaţii romani îl încercuiră, apropiindu-se din toate 
direcţiile, păşind încet, ameninţător, cu suliţele aţintite spre el 
ca o mie de penisuri erecte, mortale. Coifurile lor atrăgeau şi 
reflectau strălucirea neagră a soarelui. Îşi dădu seama că avea 
gura plină de vin. Era un gust malefic. Îl dădea afară cu fiecare 
respiraţie şi, timp de o fracțiune de secundă, se gândi că 
sângele era la fel ca vinul. Poate că fusese deja străpuns. Îşi 
cobori privirea să caute rana şi, în neliniştea momentului, 
privirea i se înceţoşă şi i se întunecă. Îşi dădu seama că avea 
ochii închişi şi îi deschise. 

O viziune asupra lumii lăsă locul alteia. Îşi înălţă privirea pentru 
a întâlni chipului unui bărbat pe nume Gadeer, un maur, unul 
dintre căpitanii săi. Gadeer înclină gura unui burduf către buzele 
lui şi încercă să-i toarne nişte vin în gură. Mago îşi feri capul, 
blestemând. 

— Îmi pare rău, spuse maurul, dar nu am găsit nimic mai bun 
pentru tine. Medicul a dispărut, probabil l-au luat prizonier. Dacă 
se poate, vom lua nişte balsamuri de pe unul dintre celelalte 
vase. 

În timp ce buzele bărbatului se mişcau, lumea din jurul lor 
începea să-şi recapete din forme şi substanţă. Gadeer stătea 


aplecat sub nişte bârne joase de lemn, iar uşoara legănare a 
capului lui în comparaţie cu bârnele trăda unduirea mării. Mago 
simţea că în apropiere de el stăteau mai mulţi bărbaţi, dar nu 
dori să le vorbească. Era suficient să se concentreze asupra unui 
singur chip. Prin corpul său se întindea cu repeziciune o altă 
senzaţie, pe care, de asemenea, ar fi ignorat-o, dar aceasta 
ajunse de netăgăduit, zvâcnind cu putere. 

— Unde mă aflu? întrebă Mago. 

Ştia că mai pusese această întrebare, că i se răspunsese şi că ar 
fi trebuit să-şi amintească răspunsul, dar nu putea. 

— În drum spre Cartagina, spuse Gadeer. E noapte. În timp ce 
dormeai, mateloţii au anunţat că am trecut de Aleria, din 
Corsica. Au văzut luminile. Suntem în larg. Îmi pare rău că te-am 
trezit, dar trebuie să ne hotărâm. Nu avem medic, dar toţi cei 
care te-au văzut sunt de părere că nu mai putem aştepta. Pe 
toţi zeii, aş vrea să te putem duce în Cartagina mai întâi, dar 
adevărul este că nu se poate. 


În ciuda presiunii din ce în ce mai mari care îi strângea şi îi 
elibera corpul, Mago înţelese cuvintele bărbatului. Pur şi simplu 
nu înţelegea ce însemnau. Erau lipsite de context. 

— Despre ce vorbeşti? 

Gadeer se retrase. Nările sale largi se dilatară, după care se 
relaxară. Avea o piele netedă, maronie, neatinsă de trecerea 
anilor, acoperită de pistrui în jurul nasului şi pe frunte. 

— E vorba despre piciorul tău... Prietene, piciorul tău trebuie 
tăiat. Aceste cuvinte erau şi mai lipsite de logică. 

— Spune adevărul! Nu te înţeleg. Aceste cuvinte îl întristară pe 
Gadeer. 

— În apropiere de Genua, spuse el, romanii ne-au atacat. Au 
respins atacurile elefanților noştri. Piciorul tău a fost rupt într-o 
cădere... 

— Genua? 


— În nordul Italiei. Planul nostru era îndrăzneţ, generale, dar am 
eşuat... 

Gadeer continuă să vorbească mai departe, dar mintea lui Mago 
se încurcă în aceste două ultime cuvinte. Odată cu el, îşi aminti 
toată oroarea a ceea ce se întâmplase. Îşi aminti ultimele luni 
într-o singură izbucnire completă. Plecase din Iberia către 
Insulele Baleare şi, după ce acostase, aflase primele zvonuri 
despre sfârşitul lui Hasdrubal. Acesta îl surprinseseră atât de 
tare, încât aproape că- şi pierduse capacitatea de a acţiona, dar, 
în acelaşi timp, acestea arătau în mod clar cât de urgent era să 
întreprindă ceva. Petrecuse câteva săptămâni grele încercând 
să-i convingă pe locuitorii insulelor să se alăture cauzei sale. Îi 
asigurase că Hannibal era pe punctul de a distruge puterea 
romanilor. Le explicase că sosirea unei noi armate în nord avea 
să încline balanţa războiului definitiv. Ligurii şi galii aveau să li 
se alăture şi, împreună, aveau să se năpustească spre sud dintr- 
o parte, în timp ce Hannibal făcea ravagii din cealaltă. Aveau să 
prindă Roma între aceste două armate şi o vor stoarce aşa cum 
un coş gras este stors de două unghii ascuţite. O hiperbolă 
reuşită, dar ceea ce, într-un final, îi hotărâse, fusese 
promisiunea lui că, în afară de solda obişnuită pentru anotimpul 
respectiv, el personal avea să le ofere o plată suplimentară în 
vin şi femei, exact cum acceptaseră şi strămoşii lor în vechime. 
Pe la mijlocul iernii, mai multe vase încărcate cu mauri 
răspunseră cu întârziere propunerilor sale, oferindu-şi serviciile 
ca mercenari. Aceştia reprezentau o binecuvântare adusă de 
zeii Africii, reversul grandorii galice: bărbaţi masivi, supli şi 
înalţi, cu degetele lungi, încheieturi proeminente şi pielea la fel 
de întunecată şi netedă ca mahonul uns. În timp ce începea 
instrucţia cu ei, încercase să- şi creadă propriile discursuri şi să 
se menţină într-o iluzie în care Hasdrubal nu fusese ucis. Era în 
viaţă şi-i păcălea pe toţi, probabil ca parte a unui plan al lui 
Hannibal. 


Dar, asemenea atâtor izbucniri de entuziasm de pe parcursul 
războiului, şi aceasta se dovedi a fi de scurtă durată. Sosind pe 
teritoriul ligurilor, Mago descoperi că atât aceştia, cât şi galii îl 
tratară cu răceală, cu un aer de respingere care era aproape 
insultător. Se părea că ambele popoare fuseseră ţinta unor 
represalii din partea romanilor din cauza sprijinului acordat 
Cartaginei. Pe tot parcursul primăverii şi în primele săptămâni 
ale verii, două legiuni, operând din două tabere fortificate, 
atacaseră în voie puterile tribale. Ligurii şi galii se înstrăinaseră 
de cauza cartagineză: erau furioşi pe Hasdrubal pentru că 
murise, pe Hannibal pentru că nu reuşise să le sară în ajutor şi 
pe Mago pentru că nu sosise mai devreme în decursul verii. 

Din nou, Mago se trezi nevoit să apeleze la întreaga sa putere 
de convingere, o sarcină cu atât mai dificilă în condiţiile în care 
romanii îl transformaseră în ţinta campaniilor lor. Îi urmăreau 
fiecare mişcare, îl fortau să se retragă, îi blocau drumurile alese 
şi îl atacau la cel mai mic semn de slăbiciune. Loveau orice 
popor vizita cu atâta furie, încât, în curând, niciun conducător de 
trib nu mai 


accepta să se întâlnească cu el. Îl ţineau în şah şi în continuare 
nu primea nicio veste de la Hannibal. În loc de asta, primise 
numai confirmarea morţii lui Hasdrubal. Fără nicio tragere de 
inimă, hotărâse să se retragă. Poate, se gândea el, puteau să-şi 
asume riscul de a naviga către sud şi să acosteze mai aproape 
de Hannibal. 

Înainte de a se putea îndrepta către coastă, o a treia armată 
romană îşi făcu apariţia. Mago era uluit de modul în care romanii 
tot mai erau în stare să-şi aducă şi acum forţe noi pe câmpul de 
bătaie, de felul îndrăzneţ în care-l atacară ca şi de evenimentele 
adiacente care făcuseră posibil atacul. De aceea ajunsese, într- 
un final, să se bată cu toate trei. Era atât de aproape că putea 
simţi în nări mirosul mării, dar nu avusese altă alternativă decât 


să se întoarcă şi să lupte. Cei 15 000 de soldaţi ai săi erau 
extrem de puţini în comparaţie cu adversarii lor şi aveau un 
moral scăzut. Mago fusese prins în centrul acestei capcane, 
călare, strigând ordinele pe care le putea da în situaţia 
respectivă, iar iapa sa primise, într-adevăr, o suliță romană în 
piept. Aceasta se prăbuşise exact ca în vis. Rămăsese țintuit 
între corpul ei şi o creastă ascuţită de stâncă. Dar aici se 
terminase orice asemănare cu visul său. Forţa impactului îi 
spărsese femurul, iar durerea explodase din el într-un urlet de o 
intensitate animalică. Oamenii săi se adunaseră în jurul săi şi 
ridicaseră trupul calului folosind lănci. Cineva îl trăsese prea 
repede, înainte ca glezna să-i fie eliberată. Muşchii puternici ai 
coapsei i se contractaseră, iar osul piciorului cedase. În timp ce-l 
trăgeau spre marginea câmpului de luptă, capătul zimţat al 
femurului său părea să se agaţe de tot ce întâlnea. Rana i se 
umpluse de resturi, noroi, murdărie, bucățele de frunze şi 
sângele altor războinici. Fiecare atingere îi provoca dureri 
convulsive. 

Timp de două zile mizerabile, zăcuse cuprins de febră într-o 
colibă de pe coastă înainte să fie găsit de un mesager pentru a-i 
înmâna ordinul de rechemare din partea Consiliului. Fusese 
adus la bord şi se afla în cala vasului de atunci încoace, cuprins 
de febră, suferind dureri îngrozitoare, ameţit de vinul pe care-l 
turnau în el şi ud de urina şi transpiraţia în care era îmbibat 
patul, reuşind să înţeleagă vag faptul că, probabil, şi Hannibal 
primise ordinul de a paraşi Italia şi că ura profund faptul că 
Publius Scipio se afla acum pe pământ african. 

Toate acestea îi năvăliră în minte odată cu recunoaşterea, din 
partea lui Gadeer, a eşecului lor. Îşi amintea prea bine rana de 
la picior pentru a-şi mai cobori privirile către ea, dar durerea 
produsă de aceasta se năpusti asupra lui cu toată forţa. 
Ajunsese centrul fiinţei sale. Inima îi bătea din coapsa stângă, 
iar fiecare contractare îi trimitea prin corp valuri de chin. 


Îşi dădu seama că Gadeer îl părăsise la un moment dat, pe 
parcursul acestor meditații, şi că acum se întorcea. În urma lui 
venea un alt bărbat, tot un maur. Acesta avea în mână o sabie 
pe care o purtau maurii. Era asemănătoare falcatei curbate a 
ibericilor, numai că era mai grea, mai groasă. Era o armă cu 
care trebuia lovit în arcuri lungi, orizontale, cu intenţia de a 
produce răni mortale dintr-o singură lovitură. Văzând direcţia în 
care erau îndreptate privirile lui Mago, bărbatul păru stânjenit şi 
ascunse sabia, să nu mai poată fi văzută. 

Gadeer ţinea în mână o cupă făcută din jumătate de tigvă. 

— Bea asta. E o infuzie care se face la noi. Nu te va face să nu 
mai simţi durerea, dar te va face să nu-ţi mai pese de ea. Un 
bărbat a sărit în apă din unul din celelalte vase pentru a o 
aduce. Noi toţi ne dorim foarte mult să te faci bine. 

Mago luă vasul între mâinile sale tremurânde şi îşi înălţă gâtul. 
Reuşi să bea aproape tot lichidul, deşi o parte din el se scurse în 
încreţiturile de sub bărbia sa. Licoarea era amară, zgrunţuroasă, 
plină cu bucățele de frunze care i se lipeau de dinţi şi de cerul 
gurii. Dar era răcoroasă. Era altceva decât vinul. Din momentul 
în care capul i se lăsă pe spate, pe pat, Mago fu convins că îl va 
ajuta. Ce bine ar fi dacă durerea l-ar lăsa să respire şi să treacă 
spre alt loc... Atunci totul ar fi mai bine. Simţi cum 


promisiunea unui alt loc se dizolva în încăperea din jurul său, 
fâsâind prin aer ca o mulţime de bule de aer într-un vas cu apă. 
Închise ochii şi încercă să asculte aerul şi să nu se gândească la 
altceva decât la propria respiraţie, dar Gadeer nu-l lăsa în pace. 
— Acesta este Kalif, spuse maurul. E un om puternic. O să taie 
bine, cu toată forţa. Două, cel mult trei lovituri şi va ajunge de 
partea cealaltă. Sabia lui e foarte ascuţită... 

— Nu o face, spuse Mago, cu ochii strâns închişi, dând din cap. 
— Nu există altă soluţie. 

— Am spus să n-o faci. 


— Ţi-am prins artera pentru a opri sângerarea. Ţi se scurgea 
viaţa din tine. În loc de asta, acum trăieşti, dar partea de jos a 
piciorului este deja moartă. A putrezit, Mago. Te roade pe 
dinăuntru. Lasă-ne să facem ce trebuie. Nu pot să ajung în 
Cartagina cu tine mort, nu fără să fi făcut ceva pentru a te 
salva. 

— Dar am zis că nu. Tu trebuie să te supui... Mago nu reuşi să 
termine propoziţia. Efortul de a vorbi îl secătuia de puteri. 
Soarele era negru, spuse el. 

Ştia că avea să sune ciudat, dar simţea nevoia să explice cât 
încă mai putea. 

— Posibil, rosti Gadeer cu prudenţă în glas. Nu am observat, dar 
este posibil să fi fost aşa. 

— Ca ochiul unui animal de pradă înainte de a ucide, continuă 
Mago. 

Rostind aceste cuvinte, simţi un fel de împlinire. Lumea fâsâia în 
jurul lui, iar durerea nu mai era atât de importantă acum şi se 
gândi că poate avea să adoarmă. Îl auzi pe Gadeer vorbind cu 
ceilalţi. Dezbăteau dacă să se supună dorințelor lui sau să-l 
trateze. Mago nu mai simţea că această discuţie era despre el. 
Încerca să-i urmărească, dar mintea sa nu voia nicidecum să 
rămână locului. Se gândi la un bătrân care mătura treptele ce 
duceau la încăperile Consiliului din Cartagina. Din ce ştia el, 
bărbatul probabil că murise. Abia dacă schimbase două vorbe cu 
el în toată viaţa lui, dar, când era mic, uneori îi arunca monede 
pentru efortul depus şi îl asculta cum îi mulțumea cu gura lui 
lipsită de dinţi. De ce se gândea la un bărbat pe care abia dacă-l 
cunoştea? De ce nu îi veneau în minte imagini legate de 
Hannibal? De Hasdrubal şi Hanno, de surorile sale, de mama lui? 
Nu-şi putea aduce aminte amănuntele legate de ceea ce-i 
spusese omul acela. Poate că bătrânul îi spusese că era veteran. 
Poate că avea înţelepciunea necesară pentru a-i uşura trecerea. 
Poate că avea, nu-şi aducea aminte acum. 


Apoi se gândi la felul în care inelele senatorilor romani de la 
Cannae  clincăniseră pe pardoseala camerei Consiliului 
cartaginez. Poate că veteranul făcuse vreun comentariu legat de 
ele. Fusese atât de mândru atunci, se bucurase atât de mult de 
măcelul ce avusese loc. Îşi aducea aminte cum zâmbise în timp 
ce inelele rotunde se rostogoleau peste lespezile de piatră, şi îşi 
regreta voia bună. Zâmbetul acela părea murdar. Din toate 
lucrurile pe care le făcuse şi le desfăcuse în viaţa lui, ar fi vrut 
să poată şterge zâmbetul acela. 

Într-un final, îl auzi pe Gadeer: 

— Bine, haideţi s-o facem acum, că leşină, îl simţi pe celălalt 
bărbat înaintând spre el şi simţi mai multe mâini pe corpul său, 
mişcându-l într-o parte şi-n alta. Ştiu, fără să fie nevoie să se 
uite, exact momentul în care Kalif îşi ridică sabia, înţelese de ce 
şi această conştientizare îl întristă dincolo de orice cuvinte. 
Când lama lovi pentru prima dată, simţi o izbitură ca de bâtă. 
Cum putea să fie lama atât de puţin ascuţită? A doua lovitură fu 
la fel. Ca şi a treia şi a patra. Zău, nu prea se pricepeau, îşi 
spuse el în gând. Şi, oricum, era inutil. Indiferent de eforturile 
bărbaţilor acestora, simţea cum moartea venea spre el. 


Cei mai mulţi generali ar fi considerat misiunea de a retrage o 
armată răspândită în poziţii fortificate pe tot teritoriul Italiei de 
Sud ca fiind una extrem de dificilă, genul de provocare pe care 
un 


conducător o întâlneşte o singură dată în carieră, o sarcină care 
se întinde pe parcursul unei veri întregi, care necesită o 
planificare atentă, prezentând riscuri la fel de mari ca orice 
campanie ofensivă. Să o duci la capăt cu succes în timp deo 
lună, după cum ordona Cartagina, era imposibil, aşa cum îl şi 
avertizaseră pe Hannibal generalii săi. Dar, dacă era aşa, atunci 


nu avea să fie decât cea mai recentă imposibilitate din lungul şir 
care îi marcase cariera de comandant. 

Bineînţeles, Hannibal simţea acum o oboseală cum nu mai 
simţise niciodată: marcat de disconfortul fizic al oricărei 
campanii, secătuit mintal de anii în care condusese fără niciun 
răgaz o armată pe picior de război, distrus psihic de moartea 
fraţilor şi a prietenilor săi, de pierderea unui vis pe care aproape 
că-l transformase în realitate. Se simţea ca şi cum pământul îl 
trăgea în jos cu o forţă de două ori mai mare. Vechea rană de 
falarică pe care o căpătase la Saguntum îl chinuia cu dureri 
usturătoare, ca şi cum ar fi fost încă nouă şi crudă, iar vârful 
suliţei i-ar fi împuns încă în carne. Gândurile îi curgeau mai încet 
decât altădată. Fiecare idee era oarecum greoaie acum. Trebuia 
să fie rotită în minte, întoarsă, recunoscută şi pusă la locul ei. 
Odihna nu reuşea să-i împrospăteze forţele. De fapt, visa 
oboseală fizică, mişcare constantă, marşuri fără de sfârşit. 
Planifica trasee în ţări la mare distanţă de aceasta, trăia 
secvenţe din bătăliile vechi, unind o luptă cu alta ca şi cum, în 
mintea lui, toate se desfăşurau în acelaşi timp, o dezorientare 
enormă care nu se apropia niciodată de sfârşit. 

Dar, chiar şi în starea aceasta, se mişca prin lume arătându-se 
acelaşi comandant care fusese întotdeauna. Încă mai reuşea să 
realizeze imposibilul. Înghesuit cum era în regiunile sudice ale 
peninsulei, îşi luă rămas-bun de la pământul Italiei într-un mod 
care se ridica la înălţimea îndelungatei sale dominaţii. Îşi retrase 
trupele în formaţii agile, ordonate, ordonându-le generalilor să 
mărşăluiască noaptea, să facă manevre neaşteptate, să 
supravegheze terenul pe care-l parcurgeau astfel încât nicio 
armată romană să nu-i prindă în vreo capcană. Luă tot ce putu 
din regiune, goli pământurile de grâne şi legume, boabe şi vite. 
Nu le depozită, ci îşi instrui oamenii să se hrănească bine. Le 
spuse să se îngraşe, dacă puteau, să se sature acum, pentru că 


era posibil să nu mai vadă niciodată pământul acesta şi pentru 
că aveau nevoie de putere pentru luptele ce aveau să vină. 

Nu era sigur ce fel de trupe va găsi în Africa, aşteptându-l. Îi 
aţâţă pe gali cu imagini ale bogățiilor pe care aveau să le 
primească de la națiunea sa recunoscătoare. Pe de altă parte, 
puse accent pe faptul că, dacă rămâneau în Italia, aveau să fie 
departe de casă şi fără nicio navă care să-i ia de pe aceste 
teritorii ostile. Şi ar fi la mila legiunilor mânate de dorinţa de a 
se răzbuna. Le reaminti campanienilor care încă mai erau cu el 
că, pe termen lung, o încheiere victorioasă a războiului le-ar 
putea aduce beneficii popoarelor lor. Le vorbi conducătorilor 
cetăților din Lucania şi Bruttia despre obligaţiile pe care le 
aducea cu sine o alianţă; îi atrase pe ţărani cu promisiuni, îi luă 
din case cu forţa. Avea nevoie de soldaţi, chiar şi numai pentru 
a sta în faţa veteranilor ca să tocească săbiile romane. Secătui 
talpa cizmei Italiei de tot ce se putea. Se întâlni cu vasele 
trimise din Cartagina la Croton şi îşi îmbarcă armata, lăsând 
Italia în urmă. 

Când acostă la Leptis Minor, după cum aranjase Consiliul, 
sezonul de bătălii era deja pe sfârşite. Se părea că cetatea ÎI 
voia aproape, dar nu îi surâdea ideea invitării întregii armate în 
perimetrul desemnat de zidurile de apărare. La sosire, fu 
întâmpinat de un contingent de mahouţi cu 78 de elefanţi. În 
mod normal, această privelişte ar fi fost una îmbucurătoare, dar, 
la prima inspecţie, descoperi rapid că numeroşi elefanţi erau 
tineri şi practic neantrenaţi, fiind cu toţii novici în ceea ce privea 
bătăliile. Vandicar privea animalele cu buzele strânse şi, într-un 
final, declară că avea nevoie de trei luni pentru a le antrena, cel 
puţin trei. Hannibal îi acordă trei zile, după care aveau să 
mărşăluiască spre Hadnimetum. Preluă cei 12 000 de oameni pe 
care-i comandase Mago. Ştia că vestea morţii încă unui frate 
cuprindea în sine o tristeţe fără margini, dar nu se opri pentru a- 
i sonda 


profunzimile. Îşi puse durerea într-un loc al minţii sale la care 
avea să se întoarcă mai târziu. 

Primind rapoarte detaliate de la Consiliu, află ce făcuse 
duşmanul. După ce îşi stabiliseră dominaţia la Cirta şi în zona 
din jur, Publius şi Masinissa se întorseseră către est şi făcuseră 
ravagii pe câmpiile dinspre Hippo Regius, pe care le cuceriseră 
fără nicio dificultate. Se părea că Publius se oprise acolo timp de 
o săptămână şi trimisese misiuni de recunoaştere către dealurile 
din Naragara, probabil pentru a aduna mai multe trupe din 
rândul masililor. Apoi, întreaga armată pornise către Utica şi 
asediase cetatea şi dinspre uscat, şi dinspre mare. Consiliul 
trimisese o armată din garnizoana Cartaginei, crezând că vor 
putea ataca inamicul din spate în timp ce romanii erau ocupați 
cu asediul. O greşeală. Masinissa îi atacase prin învăluire de 
parcă ar fi visat manevra respectivă în timpul lui liber. Cartagina 
pierduse aproape 4 000 de soldaţi, mulţi dintre ei proveniţi din 
familii aristocratice.  Urmărindu-i în retragerea lor către 
Cartagina, romanii capturaseră Tunisul, care fusese abandonat 
de trupele staționate acolo. De acolo, consulul putea să 
privească efectiv peste golf către ţinta vrăjmăşiei sale. 
Cartagina era cuprinsă de o asemenea nelinişte, încât fuseseră 
trimise delegaţii care să înceapă negocierea unui tratat de pace, 
deşi aceste tratative fuseseră întrerupte când primiră veşti 
legate de sosirea lui Hannibal. 

Publius nu-şi irosise timpul încercând să se tocmească totuşi cu 
consilierii. Şi nici nu atacă cetatea propriu-zisă. În loc de asta, îşi 
întorsese armata către sud şi îi lăsase să distrugă în voie tot 
teritoriul până pe valea râului Bagradas. Fiecare zonă prin care 
trecuseră rămăsese în urma lor un infern înnegrit - fiecare 
câmp, fiecare sat şi oraş, fiecare depozit de grâne, fiecare 
livadă. Cuceriră rapid toate oraşele, aruncând în sclavie toţi 
oamenii care puteau avea vreo valoare ca sclavi şi omorându-i 


pe ceilalţi. La Thugga, aruncară cadavrele în râu şi le lăsară să 
plutească spre ocean, făcând din cursul de apă o venă imensă 
prin care se scurgea sângele continentului. Când cetatea Abba 
trimisese o delegaţie care să discute termenii unei predări, 
Publius ordonase ca trimişilor să le fie tăiate palmele şi îi trimise 
înapoi cu mesajul că nu existau alte condiţii în afară de predarea 
completă a Cartaginei înseşi. La Kemis, repetase atrocitățile de 
pe câmpii, dând foc unui sat alcătuit din colibe de trestie şi 
oamenilor care locuiau acolo, tineri şi bătrâni deopotrivă, 
capturându-i pe cei suficient de norocoşi pentru a scăpa cu viaţă 
şi transformându-i în sclavi. 

Oamenii nu înțelegeau cine era acest demon şi de ce se 
dezlănţuise asupra lor cu o astfel de furie, dar Publius era atât 
de calculat în actele de cruzime, pe cât fusese în generozitatea 
arătată în Iberia. Hannibal ştia exact ce făcea romanul, pentru 
că şi el folosise aceleaşi tactici. Consulul nu simţea nicio ură faţă 
de nefericiţii aceia, aşa cum nici Hannibal nu se gândise că 
triburile latine îi erau duşmane. Dar, prin acte de cruzime 
îndreptate împotriva lor, determina Consiliul să acţioneze rapid. 
Acesta, la rândul său, făcea presiuni asupra lui Hannibal înainte 
de a-şi fi stabilit o poziţie solidă în Africa, fără să-i lase prea mult 
timp să recruteze trupe noi şi răpindu-i total răgazul necesar 
instruirii lor. 

La început, Hannibal se împotrivi îndrăznelii Consiliului de a-i da 
ordine într-un astfel de mod. Nu acţionă imediat. În loc de asta, 
stabili o înţelegere cu libianul Tychaeus, care era o rudă de-a lui 
Syphax şi dorea cu ardoare să răzbune detronarea acestuia. 
Aduse 3 000 de veterani libieni în armata sa, un câştig 
important. Dar, în zilele necesare aranjării acestei alianţe, de la 
Cartagina sosiră noi ordine. Hannibal trebuia să-i găsească pe 
romani şi să-i anihileze cât timp mai erau încă departe de 
cetatea propriu-zisă. Dacă se întâmpla să aibă întrebări legate 
de îndeplinirea acestui ordin, ar trebui să-şi aducă aminte că 


familia sa încă mai locuia în Cartagina, prin bunăvoința 
Consiliului. Erau siguri, spuneau consilierii, că Hannibal nu şi-ar 
dori să aibă loc vreo întâmplare nefericită care să-i afecteze, 
mai ales pe soţia şi micul său fiu. 

În timp ce-şi închidea ochii după citirea acestui mesaj, Hannibal 
îşi formă în minte viziunea 


întoarcerii armatei asupra propriei cetăţi. Crezuse întotdeauna 
că era un fin cunoscător al mentalităţii cartagineze. Acum se 
întreba dacă nu cumva cetatea era mai josnică decât îşi 
imaginase el vreodată, dacă nu cumva merita pedepse chiar 
mai dure decât cele pe care le aruncase el asupra duşmanilor. 
Oare oamenii săi nu-l iubeau mai mult decât iubeau Cartagina? 
Aveau să se adune în spatele lui. Nu avea să-i fie greu să le 
amintească numeroasele aspecte în care cetatea îi neglijase în 
ultimii ani. l-ar face să creadă că, împreună, puteau intra în 
capitală să-i smulgă inima murdară şi s-o înlocuiască poate cu 
ceva de care să fie mândri, ceva care putea să-i îmbogăţească 
pe toţi cu comori dincolo de orice pradă, dincolo de aur şi sclavi. 
lar cetatea aceea - creaţia lui - avea să-şi poată folosi resursele 
în orice fel, chiar în pornirea unei campanii care să se încheie cu 
învingerea Romei. 

Dar asta nu era decât o închipuire, iar Hannibal nu era un bărbat 
care să trăiască în lumea închipuirilor. Încă de la retragerea de 
lângă zidurile Romei, ştiuse că acest război nu putea duce la 
victorie. Roma rezistase celor mai puternice lovituri pe care i le 
putuse el administra, şi încă mai trăia. Avea să-şi petreacă 
restul vieţii încercând să înţeleagă cum anume se întâmplase 
acest lucru, pentru că încă nu putea să arunce lumină asupra sa 
şi nu putea ordona evenimentele într-un mod care să explice 
rezultatul obţinut de romani. Şi, la nivel intim, îl uimea. Pe tot 
parcursul vieţii sale, aşa cum şi-o amintea, crezuse că destinul 
lui era să învingă Roma. Ideea că se înşelase arunca un văl de 


îndoială asupra tuturor realităţilor. Nu mai era încrezător nici 
măcar în faptul că avea să scape Cartagina de Publius Scipio, în 
lipsa unui impuls considerabil din partea destinului. Dacă ar fi 
ştiut ce să spună, ar fi contrazis ordinele Consiliului, dar 
rămăsese fără cuvinte. Aşa că se plecă în faţa dorințelor 
consilierilor şi îşi începu urmărirea. 

Se părea că nu exista lucru pe lume care să sperie mai mult 
animalele din Africa decât spectacolul unei armate în plin marş. 
În timp ce Hannibal înainta spre sud prin valea râului Bagradas, 
mâna turme de gazele care fugeau din calea sa peste peisajul 
fumegând, plin de cicatrice. Struţii alergau în zigzag în faţa 
mareei de oameni, cu paşi mari, ajungând din când în când să 
fie atât de neliniştiţi, încât să-şi agite aripile lor inutile, ca şi cum 
ar fi dorit să-şi ia zborul, ca alte păsări. Hienele protestau 
continuu la adresa înaintării lor, retrăgându-se numai cât era 
absolut necesar din faţa armatei care nu-şi contenea înaintarea, 
după care se întorceau să-i provoace pe soldaţi cu o hărmălaie 
de chelălăituri, numai pentru a se întoarce din nou şi a se 
retrage, lăsându-şi fundurile la vedere. Într-o seară, Hannibal se 
trezi din cauza răgetelor unui leu, o serie de sunete chinuite 
care părea să deformeze structura aerului prin care circula. 
Comandantului i se părea că pânza cortului se cutremura cu 
fiecare val de sunete, dar, în lumina difuză, nu putea fi sigur că 
lucrurile stăteau chiar aşa. Era ca şi cum animalul îi vorbea, dar, 
dacă aşa stăteau lucrurile, atunci el nu cunoştea limba pe care o 
folosea animalul. 

Având în vedere că armata lui Hannibal nu avea intenţii de 
distrugere, aceasta se apropie rapid de forţa romanilor. De 
lângă groapa nefericită care fusese odată centrul de negoţ 
Sicca, Hannibal trimise spioni. Aceştia se întoarseră câteva zile 
mai târziu cu o poveste ciudată. Mai mulţi dintre ei fuseseră 
capturați. Când fuseseră aduşi în faţa lui Publius, unul dintre 
generalii acestuia, Laelius, îşi scosese sabia din teacă. Prizonierii 


se aşteptaseră să aibă parte de soarta obişnuită a spionilor 
capturați: să li se taie mâinile şi limbile, după care să fie 
eliberaţi. Dar consulul izbucnise în râs şi îi făcuse semn lui 
Laelius să-şi bage sabia înapoi în teacă. Cu alt gest, ordonă să li 
se dezlege mâinile, îi numi oaspeţi şi le spuse că, dacă Hannibal 
dorea să ştie starea armatei lui, tot ce trebuia să facă era să 
întrebe. Îi escortase personal prin tabără, arătându-le totul, 
oprindu-se suficient de mult pentru ca privirile nervoase ale 
spionilor să poată număra şi estima ceea ce vedeau. Asta şi 
făcuseră. 

După ce-şi încheiară raporturile, spionii râmaseră stingheriţi, 
având şi altceva de spus, deşi se temeau s-o facă. 


— Ce altceva? întrebă Hannibal. Unul dintre libieni răspunse: 

— lertaţi-mă, comandante, dar Publius ne-a spus să te întrebăm 
dacă spionii lui ar putea să ne supravegheze tabăra în aceleaşi 
condiţii. 

Hannibal trimise înapoi aceiaşi mesageri pentru a comunica 
refuzul său. Cu toate aceste, se declară dispus să se întâlnească 
în persoană cu Publius pentru a discuta termenii unui tratat de 
pace. Fără să mai aştepte vreun răspuns, îşi văzu de sarcinile 
sale, aşa cum le gândea el. Oamenii lui Maharbal cercetară 
terenul dintre cele două armate, iar comandantul îşi mută 
armata după informaţiile oferite de ei. Destul de curând, deveni 
evident că Publius alesese ca loc de bătălie câmpiile largi de la 
est de Zama. O decizie care trăda forţă. Terenul era perfect 
pentru o luptă deschisă, fără niciun element care să favorizeze 
vreuna dintre părţi, fără capcane de întins sau de evitat - nu 
exista niciun motiv pentru a considera că acest teren nu oferea 
egalitate de şanse. De fapt, era un loc pe care Hannibal nu-l 
putea evita cu niciun pretext. 

Destul de ciudat, comandantul îşi dorea să-l poată evita. Simţea 
cum era împins de degetele altui războinic şi nu îi plăcea în 


trecut, ar fi găsit o cale de a prelua controlul situaţiei, dar acum 
nu vedea nicio metoda prin care s-o facă. Consulul avea de 
partea sa toate avantajele pe care le-ar fi avut în Italia. Din 
acest motiv, oferta lui Hannibal de a discuta era una serioasă. 
Consiliul voia ca el să-i distrugă pe romani, dar, dacă erau 
convinşi că numai el era capabil de această performanţă, 
trebuiau să-i accepte cuvântul dacă negocia un tratat de pace. 
Acesta putea să fie exact lucrul de care aveau cu toţii nevoie, să 
încheie o pace, după care să meargă acasă şi să fie din nou 
cetăţeni. Trimise o a doua solie către consul. 

În după-amiaza în care se apropia de Hannibal cu vestea 
acceptării propunerii sale de către Publius, Gemel îl găsi 
dormind aşezat în jilţul său. Stătea drept, cu o palmă întinsă în 
faţa sa pe picior, ca şi cum întindea mâna pentru a primi un 
obiect. Ofiţerul aproape că începu să vorbească, dar apoi îi 
observă înclinarea moale a capului şi ritmul regulat al 
respirației. 

— Hannibal! 

Comandantul deschise ochii. Nu tresări, nu se sperie şi nici nu 
dădu vreun semn că ar fi fost luat prin surprindere. Pur şi simplu 
îşi îndreptă capul, îşi întoarse privirea către ofiţer şi îl studie un 
moment în linişte. 

— Mă gândeam numai, spuse el, la cum obişnuiam să şterg cu 
săruturi saliva scursă pe bărbia fiului meu. Nu e nimic pe lume 
la fel de moale ca obrazul unui copil, acolo, la colţurile buzelor. 
Mi- ar plăcea să fac asta din nou, dar, dacă o să-l mai văd 
vreodată pe micul Hamilcar, probabil că nici nu-l voi mai 
recunoaşte. 

— Bineînţeles că o să-l recunoşti, spuse Gemel. E fiul tău. Primul 
meu fiu are o mamă turdetană, dar tot seamănă leit cu mine. 
Hannibal se încruntă. 

— Ai copii? 

Gemel încuviinţă printr-o mişcare a capului. 


— Am trei. Doi de la femeia turdetană. Nu ştiu ce s-a ales de ei, 
dar ea era o femeie foarte descurcăreaţă. Poate că încă trăiesc 
în Iberia. Cel mai mic e făcut cu o femeie din Bruttia care 
călătoreşte cu mine. E o fetiţă. Din nefericire pentru ea, 
seamănă tot cu mine. 

Privirea lui Hannibal alunecă în depărtare, mişcându-se de la un 
obiect la altul, dar, în mod evident, fără să vadă altceva decât 
lucrurile din mintea sa. 

— Nu ştiam, spuse el. Cum e posibil să nu fi vorbit despre acest 
lucru până acum? 


— Când vorbim, discutăm alte lucruri, comandante. Lucruri mai 
importante. Tocmai de aceea am venit acum. Scipio a spus că e 
de acord să vorbească cu tine. Mâine, pe câmpul dintre armate. 

— Deci e de acord că am putea termina războiul acesta prin 
cuvinte? Gemel păru stânjenit. 

— Asta nu ştiu. Comandante, eşti bine? Dacă doreşti, o să 
propun o amânare. 

Hannibal se ridică şi se apropie de secretarul său. Îi puse o 
mână pe umăr şi îl clătină uşor, înainte şi înapoi, cu trăsăturile 
sale obosite însufleţite de o undă de umor. 

— Mă întrebi dacă sunt bine... Ai ajuns foarte departe cu mine, 
Gemel, şi ai ajuns să-mi fii la fel de drag cum îmi era Bostar. Îmi 
aduc aminte dimineaţa de după Cannae, când i-ai luat locul. 
Aveai ochii plini de emoție atunci. Ai stat foarte drept şi ai rostit 
cuvinte scurte, care l-ar face mândru pe orice ofiţer. 

— Unii oameni spun că şi acum vorbesc la fel. 

— Da, da, aşa e. Dar m-am obişnuit foarte mult cu felul tău de a 
vorbi. Îmi pare rău că nu am vorbit mai mult ca prieteni. A fost o 
greşeală din partea mea. Îmi accepţi scuzele? 


Brusc stânjenii, Gemel dădu stângace din cap, într-un fel care îi 
confirma acceptarea şi nega că îi fusese adusă vreo ofensă. 

— Bine. Trimite-i lui Scipio răspunsul meu: ne vom întâlni mâine. 
Nu e nicio nevoie să amânăm. 

În noaptea aceea, Hannibal dormi buştean. Se trezi înaintea 
zorilor şi, automat, începu să treacă în revistă discursul pe care 
trebuia să-l rostească. Dar descoperi curând că vorbele pe care 
voia să le folosească nu aveau nevoie să fie repetate. Simţea că 
spune adevărul, iar adevărul nu se repetă niciodată. Luând 
această hotărâre, îşi linişti mintea, ieşi din cort şi privi zorii. 
Soldaţii lui Hannibal coborâră versantul dinspre nord, înaintară 
pe câmpul din Zama şi se opriră la jumătate, în faţa lor 
întinzându-se o porţiune mare de teren la fel de plat ca piatra 
fasonată. Armata romană ocupa zona din sud a acestui spaţiu 
întins. Se aşezaseră în formaţie de luptă, în modelul ca o tablă 
de şah al cohortelor. În spatele lor se ridicau contururile 
estompate ale dealurile care galopau către interiorul 
continentului. Hannibal ieşi în faţa armatei sale şi porni spre 
duşman fără nicio armă. Niciun gardian - nici măcar cei din 
Legiunea Sacră - nu-l însoțea. În spatele lui nu mergea decât un 
tălmaci, de asemenea neînarmat, un bărbat de neam egiptean 
şi care, drept urmare, vorbea fluent toate limbile. Hannibal nu 
avea nici cea mai mică intenţie să se folosească de serviciile lui, 
dar aşa erau termenii înţelegerii încheiate. 

În mod identic, Publius ieşi singur din masa de războinici. 
Tălmaciul său mergea alături. Ceva vreme, păru foarte mic, dar, 
pe măsură ce se apropiau de jilţurile aşezate pentru ei în 
mijlocul câmpului pustiu, dimensiunile bărbatului se apropiau de 
proporţia firească. În ultima vreme, Hannibal observase că 
privirea ochiului său sănătos începuse să-i joace feste, mai ales 
la lumină puternică. Din acest motiv, îşi începu discursul brusc, 
înainte ca vreunul din ei să fi apucat să se aşeze. 


— Nu putem vorbi raţional într-o lumină atât de puternică, spuse 
el în latină. Te-ar deranja dacă aş ordona să ni se facă umbră? 
Un singur sclav. Îţi dau cuvântul meu, n-o să aibă asupra lui 
nicio armă. 

În mod clar, Publius nu se aştepta la aşa ceva, nici la tonul 
folosit, nici la conţinut şi nici la limba folosită. Avu nevoie de un 
moment pentru a-şi recăpăta stăpânirea de sine. 

— Cheamă pe cine vrei. 

Hannibal îşi trimise traducătorul pentru a aduce un sclav, iar cei 
doi bărbaţi se aşezară pe jilţuri, uşor oblic, unul în faţa celuilalt. 
Se aflau la numai trei paşi unul de altul. Lui Publius îi venea cum 
nu se poate mai bine uniforma caracteristică funcţiei sale. 
Bronzul platoşei sale, ale căror contururi imitau musculatura 
trunchiului, era de un lustru proaspăt, având aproape nuanţa 
aurului. Teaca sa era 


legată de corp printr-o bandă stacojie care-i traversa oblic 
pieptul, iar din vârful coifului său se ridica un panaş din păr de 
cal vopsit în aceeaşi culoare. Hannibal nu se putu abţine să nu 
remarce tinereţea adversarului său. Pe toţi zeii, nu era decât un 
băiat! Cu ochii depărtaţi, un nas ascuţit care se avânta între ei, 
cu buzele închise, în aşteptare. Nu chiar un chip arătos, deloc 
feroce - aşa cum fusese cel al lui Marcellus, chiar şi în moarte, 
nu ranchiunos, precum cele ale multora dintre prizonierii 
romani, dar un chip care, chiar în tăcere şi nemişcare, trăda 
inteligenţă. 

Hannibal ştia că era de datoria sa să înceapă discuţiile. Şi aşa şi 
făcu. Pur şi simplu deschise gura şi puse în cuvinte gândurile 
care-i răsunau în minte. Vorbi în latină. 

— E ciudat să te văd, în sfârşit, spuse el. Am luptat cu tatăl tău 
şi am aflat multe despre unchiul tău, dar nu am stat niciodată 
atât de aproape de ei cum stau aici cu tine. Şi nici nu m-am 
temut atât de mult de ei. Publius Scipio, cuceritorul Iberiei... 


învingătorul din câmpii... am auzit atât de multe despre isprăvile 
tale încât mă aşteptam să văd fie un bărbat binecuvântat de zei, 
fie un demon, cu atingerea morţii în priviri. Tu nu eşti niciunul 
din aceştia. Arăţi mai tânăr decât mă aşteptam. 

Hannibal se întoarse pentru a-l privi pe tălmaci întorcându-se, în 
spatele lui mergând un sclav cu două crengi mari de palmier. 
Acesta din urmă era, în mod clar, originar din Umbria, palid de la 
natură, deşi acum era bronzat de soarele puternic din Africa. 
Acesta rămase lângă ei, complet gol, şi fixă bazele celor două 
crengi de palmier în locurile unde braţele sale se uneau cu 
spatele. Cumva, reuşi să-i învăluie în umbră pe amândoi. 
Hannibal regretă faptul că trimiseseră un latin, atât pentru că 
aducerea lui reprezenta o insultă gratuită, cât şi pentru că avea 
să fie nevoie ca bărbatul să fie ucis, pentru că îi putea înţelege. 
Odată fixată umbra, Hannibal continuă: 

— De câţiva ani încoace, Fortuna mi-a fost o stăpână 
nestatornică, spuse el. Când făceam ravagii în ţara ta, câştigând 
bătălie după bătălie, Fortuna mi-a cerut mereu în schimb bucăţi 
din mine. Mi-a luat ochiul. Mi-a luat primii prieteni şi camarazi, 
iar apoi fraţii, unul câte unul. Nu am pierdut nicio bătălie 
deschisă, dar ea tot nu m-a lăsat să prind victoria în pumn. 
Acum, când Fortuna a decretat că trebuie să vin să mă întâlnesc 
cu un consul roman şi să cer pacea, îmi face favoarea dea mă 
lăsa să mă înfăţişez în faţa ta, şi nu a altuia. Prin asta, cel puţin, 
sunt onorat. Ciudat, nu-i aşa? Prima bătălie pe care am purtat-o 
a fost împotriva tatălui tău; acum, cea din urmă, poate fi 
împotriva fiului. 

Comandantul se opri câteva momente. Publius - intenţionat sau 
nu - dădu din cap: Da, era, într- adevăr, un mod ciudat de 
aranjare a evenimentelor. Aştepta pasiv, dar cu o încordare a 
maxilarului care arăta că rezerva sa nu era cu nimic diminuată. 
Hannibal zâmbi. Publius ar fi putut vorbi de propriile înfrângeri, 
dar respinse invitaţia de a recunoaşte că ei doi aveau ceva în 


comun. Hannibal remarcă acest lucru şi, în sinea lui, lăudă 
manevra romanului. 

— Îți voi vorbi sincer. Şi ţi-aş cere ca şi tu să faci la fel cu mine. 
Nimeni nu ne ascultă acum. Gloata de bărbaţi bogaţi care ne 
conduc naţiunile nu e prezentă acum. Soarta acestui conflict se 
decide între noi. Hai să lăsăm la o parte mândria şi să ne bazăm 
numai pe rațiune. Pentru mine, nu e greu. Nu mi-a mai rămas 
multă mândrie, dar, judecând după privirea ta, îmi dau seama 
că tu nu ştii încă multe dintre lucrurile pe care eu le-am învăţat 
războindu-mă. Eşti la fel cum eram eu după Trebia, după 
Trasimene şi după Cannae. De multe ori, tinerii tânjesc mai mult 
după victorii decât după pace. Ştiu asta prea bine. Aceasta este 
diferenţa dintre bătrâni şi tineri. Dar, dacă ne înfruntăm mâine, 
nici tu, nici eu nu vom decide cine iese învingător. Noi suntem fii 
gemeni ai Fortunei. Cine poate spune care din noi va învinge? S- 
ar putea să-ţi pierzi chiar şi viaţa. În momentul acesta - când ai 
ajuns atât de departe -, ar fi tragic. Ascultă vocea înţelepciunii şi 
hai să încheiem războiul acesta astăzi, fără să mai moară alte 
multe mii de oameni. Pentru că deja au murit prea mulţi, iar 
bărbaţii curajoşi care stau alături de noi îşi doresc să trăiască - 
nu să moară mâine pe câmpul de luptă. 


lată care sunt termenii de pace pe care îi propun eu. E o cale de 
a încheia acest război chiar astăzi şi sunt sigur că voi convinge 
Consiliul cetăţii mele să-i respecte. Poţi păstra toate teritoriile 
pentru care am început acest război. Sicilia e a ta. Sardinia. 
Toate insulele dintre naţiunile noastre. În plus, retrag toate 
pretenţiile noastre în ce priveşte posesiunile noastre în Iberia. 
Teritoriul acela bogat, pe care noi l-am îmblânzit, nu mai este al 
nostru. Poporul meu va rămâne pe pământ african. Nu ne vom 
reconstrui flota. Nu vom ataca nicio provincie romană. Şi nici nu 
vom încerca să ne opunem la ceea ce, cred eu acum, este 
inevitabil - că Roma se va extinde către provincii noi şi va 


deveni chiar mai puternică. Cartagina este pedepsită, Publius. 
Lasă-ne să trăim simplu, aşa cum trăiam, ferindu-ne de tine şi 
evitând să-i mai facem necazuri Romei. Asta îţi pot oferi eu. 
Consulul roman asculta toate aceste propuneri fără să-şi trădeze 
cu nimic gândurile. Când Hannibal termină de vorbit, Publius îl 
mai studie câteva momente. Pe fruntea lui se umflaseră 
mărgele de transpiraţie. Câteva se uniseră cu altele şi alunecau 
pe lângă marginea părului său, pe sub linia maxilarului. 

— Te înşeli în privinţa caracterului meu, spuse Publius. Nu mă 
cred invincibil. Dacă a existat vreodată un om invincibil, atunci 
acela ai fost tu; şi iată-mă aici, privindu-te, cu înfrângerea 
drapată în jurul umerilor, de parcă ar fi un şal. Tu eşti o lecţie 
din care trebuie să învăţ. Dar nu pot accepta aceşti termeni. Nu 
stau în faţa ta în calitate de rege, ci ca reprezentant al poporului 
meu. Şi ştiu că ei nu ar accepta pacea pe care o oferi tu. Înainte 
ca tu să ajungi în Africa, am început tratative cu Consiliul tău. 
Atunci, poate, aş fi acceptat termenii pe care îi propui tu. Dar nu 
acum, nu după ce Consiliul s-a retras şi te-a trimis pe tine să îi 
faci treaba. 

— Dacă termenii aceştia erau corecţi atunci, înseamnă că sunt 
şi acum, spuse Hannibal. Lumea nu s-a schimbat chiar atât de 
mult în aceste câteva săptămâni. 

Publius îşi înălţă capul, cu o expresie întrebătoare. 

— Mi-ai cerut să vorbesc simplu. Hannibal, cred că, dacă 
armatele noastre se vor întâlni, te voi înfrânge. 

— Şi alţii au crezut acelaşi lucru, spuse Hannibal. 

— Cu toate acestea, asta cred eu. De asemenea, cred că nu se 
poate avea încredere în poporul tău în ce priveşte respectarea 
acestor termeni. Dacă cetatea Cartaginei şi-ar păstra controlul 
asupra Africii, până mâine s-ar îmbogăţi din nou, iar poimâine ar 
fi cuprinsă din nou de sete războinică. Sunt aliat cu Masinissa al 
masililor. Cu ajutorul lui am reuşit să mă lupt cu Syphax şi să 
cunosc acest ţinut. Acum, el este regele întregii Numidii şi 


prieten al Romei. Deci, vezi tu, chiar foiţele care m-au adus aici 
cer să-ţi propun aceşti termeni: Vi se va permite să rămâneţi 
Cartagina, cu obiceiurile şi legile voastre. Dar veţi abandona 
toate posesiunile dincolo de imediata vecinătate a capitalei 
voastre. Lui Masinissa îi veţi înapoia toate teritoriile care au 
aparţinut odată strămoşilor săi. Nu aveţi voie să porniţi la război 
- în sau în afara Africii - fără permisiunea Romei. Vom lua toate 
vasele voastre de război, de transport, şi elefanții, iar voi nu mai 
aveţi voie să mai antrenați alţii pentru război. De asemenea, să 
plătiţi o despăgubire. Nu ştiu sigur suma, dar va fi mare, 
plătibilă, poate, pe parcursul următorilor cincizeci de ani sau aşa 
ceva. Trebuie să înapoiaţi toţi prizonierii, sclavii şi dezertorii... 

— Inventezi lucrurile acestea pe loc? întrebă Hannibal. 

— lar eu personal voi alege o sută de ostatici dintre copiii 
poporului tău. Din orice clasă socială, consilieri, generali, chiar şi 
din familia Barca. 

Sclavul umbrian îşi schimbă uşor poziţia, fie din cauza oboselii, 
fie ca reacţie nechibzuită la ceea ce auzise, era greu de spus. 
Tot pieptul acestuia era punctat de broboane de sudoare. Din 
când în când - desprinse de mişcările uşoare ale acestuia, în 
efortul său de a ţine crengile nemişcate - picăturile se scurgeau 
în voie pe pielea sa, unele căzând pe nisip. Timp de câteva 
momente, Hannibal 


privi locul unde cădeau, calmându-şi zbuciumul interior. Deşi nu 
se trăda prin nimic, însemnătatea ultimei cereri îi îngheţă aerul 
în plămâni. Trebui să facă un efort conştient pentru a trage aer 
în piept şi să expire înainte de a putea răspunde. 

— Ce propui tu este inacceptabil. Consiliul m-ar ucide dacă le-aş 
propune astfel de condiţii, şi nu ţi-ar face pe plac. Ura lor faţă de 
Roma va arde la fel de puternic. lar asta nu ar fi deloc o pace, ci 
doar un pretext pentru a... Hannibal lăsă continuarea să atârne 
în aer. Clipi şi-şi reluă ideea: Dar discuţia aceasta nu e legată de 


condiţii. Nu fi atât de nesăbuit încât să cauţi răzbunare 
personală. Răzbunarea nu-i aduce înapoi pe cei pierduţi; nu face 
decât să le păteze memoria. Chiar trebuie să riscăm totul într-o 
înfruntare armată? 

Publius zâmbi, fără niciun pic de veselie, lăsând la iveală numai 
un umor sumbru. 

— E posibil oare ca Hannibal să dispreţuiască războiul? Niciunul 
dintre compatrioţii mei nu ar crede aşa ceva. Bineînţeles că e 
vorba despre un conflict personal! A fost personal din prima 
clipă în care ai pus piciorul pe pământurile romane. Ar trebui să 
ştii până acum că romanii nu luptă niciodată singuri. Te declari 
duşman unuia, ţi-i faci duşmani pe toţi. Aş muri bucuros mâine, 
luptându-mă cu tine; după ce voi cădea, un altul îmi va lua locul. 
Tu poţi spune acelaşi lucru? 

Hannibal nu răspunse. 

— Noi toţi suntem nişte cadavre ambulante, spuse Publius. E o 
amăgire să crezi altceva. Dacă n-aş şti cu cine am de-a face, aş 
crede că ai judecat greşit situaţia în care te afli. Rezultatul 
acestui război a fost hotărât deja. Niciun vânt nu mai poate 
dobori Roma de pe locul învingătorului. Ştii asta. Luptăm mâine 
numai pentru a determina condiţiile predării voastre: corecte 
sau mai puţin corecte. Dar, în orice caz, Roma a câştigat. 
Comandantul îşi duse o mână la faţă şi îşi cuprinse bărbia, îşi 
lăsă degetele să alunece suficient de departe pentru a apăsa pe 
pleoapa închisă a ochiului suferind. 

— Atunci i-am dezamăgit pe cei care ne urmează în luptă. 
Consulul se ridică. 

— Unul din noi a făcut-o, spuse el. 


A doua zi dimineaţă, Hannibal nu luă cuvântul în faţa armatei 
adunate. Nu găsea cuvinte de încurajare pe care să nu le fi 
folosit deja şi care să nu-i sune în auz drept goale. Dacă ar fi 


putut să le vorbească cinstit, le-ar fi spus să lupte cu tot curajul 
pentru simpla răsplată a continuării vieților lor. Să lupte pentru 
a se putea opri din luptat. Să lupte pentru a-şi putea lepăda 
armele şi să-şi croiască drum către regiunile unde se aflau 
casele lor. Să lupte pentru ca Hannibal să nu-şi vadă familia 
prizonieră a Romei. Acesta din urmă păru un factor la fel de 
important ca oricare. Publius avea dreptate. Totul era un conflict 
personal. Dar nu avea nici cea mai mică dorinţă să recunoască 
un astfel de lucru în faţa armatei. 

Într-adevăr, când Hannibal îşi stabili postul de comandă pe 
panta din spatele şi deasupra câmpului de bătălie, nu mai era 
sigur că armata pe care o comanda mai era, într-adevăr, a sa. 
Mintea sa era blocată pe ideea plină de nefericire că mai avea 
numai câţiva camarazi de încredere. Un bărbat pe nume 
Hasdrubal conducea prima sa linie de gali, baleari şi liguri, dar 
acesta era un impostor care purta numele fratelui său. În linia a 
doua - libienii, maurii şi balearii din armata lui Mago, împreună 
cu africanii recrutaţi de curând - recunoştea culorile şi substanţa 
soldaţilor, dar abia dacă-şi mai amintea numele ofiţerilor lor. lar 
în a treia linie, veteranii lui, trupe compuse din cartaginezi şi 
libieni care fuseseră cu el prin toată Italia... ei bine, aceştia erau 
mai puţini decât i-ar fi plăcut lui. E adevărat, acolo comandant 
era Monomachus, alături de lIsalca şi Imco Vaca; le mulțumea 
zeilor pentru ei, dar era şi mai conştient de lipsa celor dispăruţi. 
Nu putea să-l vadă pe niciunul dintre fraţii 


săi şi să ştie că destinele lor erau legate prin acelaşi sânge, că 
se născuseră din acelaşi pântece, că intraseră pe lumea aceasta 
în acelaşi mod şi că supseseră la acelaşi sân. Nu era niciun 
Bomilcar printre ei, niciun model de putere neşovăielnică. Niciun 
Bostar, cu mintea lui atentă la detalii. Pe partea dreaptă se afla 
un contingent de cavalerie cartagineză, dar bărbatul care îl 
conducea nu era Carthalo. Şi unde era Silenus, grecul care îi 


murmurase atât de des invenţii la ureche? Nu putea apela nici 
măcar la ritualurile întunecare ale lui Mandarbal, pentru că 
preotul îl părăsise la Hadrumetum pentru a performa ritualuri 
sacre în Cartagina. Se simţea aproape complet singur, separat 
de mulţimea de războinici curajoşi care se pregăteau să lupte 
sub conducerea lui, având o imagine a ceea ce putea să vină 
care era foarte diferită de a lor. 

Dar alunecarea spre melancolie nu-i era de folos nimănui în ziua 
respectivă. Îşi impuse să se concentreze din nou şi studie 
dispunerea forţelor inamice, căutând un indiciu care să necesite 
o schimbare în propria strategie. Formaţia romanilor era destul 
de simplă: o avangardă largă de infanterie, alcătuită din trei 
rânduri de manipuli, cu o linie mai depărtată de triarii ţinuţi în 
rezervă. Pe flancul vestic se afla cavaleria italiană condusă, ştia, 
de Laelius, prietenul de încredere al consulului. Flancul estic era 
compus dintr-un contingent şi mai puternic de numidieni, 
condus de Masinissa. Era ceva ciudat în legătură cu 
cvincuncialului, dispunerea în tablă de şah a infanteriei, dar 
Hannibal reţinu observaţia fără s-o cerceteze. 

Supravegherea forţelor duşmane îl ajuta să-şi îndrepte coloana 
vertebrală. În timp ce hărţuitorii începură să-şi lanseze tirurile, 
Hannibal îşi dădu seama că imaginea din faţa lui avea ceva 
familiar, liniştitor. Mai văzuse asemenea mişcări de trupe înainte 
şi, de fiecare dată, trăsese sfori şi mutase soldaţii după voia 
inimii. Poate că mai putea s-o facă o dată. Cele două forţe erau 
aproape egale numeric, având aproximativ 40 000 de soldaţi 
fiecare. Mulţi dintre oamenii săi nu erau experimentați, unii 
nefiindu-i complet loiali, dar toţi ştiau ce era în joc. ŞI 
dispunerea forţelor sale era făcută conform unei strategii. 
Rândurile erau aşezate cu un spaţiu între ele cu un scop, fiecare 
având câte un rol pe care îl desemnase el în gând. lar elefanții, 
pe care îi plasase în linia din faţă, cu puţin ajutor din partea 
Fortunei, aveau să deschidă bătălia în mod strălucit. 


Zări mişcare cu coada ochiului şi întreaga sa atenţie fu atrasă 
de locul acela. În mijlocul hărţuielilor generale, cavaleria de pe 
flancul drept, sub conducerea lui Maharbal, ţâşni înainte, în 
galop. Surprins, Hannibal urlă să se oprească. Se întoarse rapid 
şi strigă semnalizatorului dezorientat să sufle din corn şi să-i 
oprească. Dar, chiar în momentul când rosti cuvintele, îşi dădu 
seama că nu avea să meargă. Îşi schimbă ordinul cu altul care 
avea să stabilizeze întreaga armată, care să le spună că nimic 
nu se schimbase, să nu rupă rândurile sau să-şi schimbe 
poziţiile. Se gândi că generalul înzorzonat avea vreun plan în 
minte, dar nu-şi putea imagina care ar fi acela şi de ce nu-l 
discutase cu el. 

De partea romanilor, numidienii lui Masinissa porniră să-i 
întâmpine. Cele două contingente zburau unul către altul de 
parcă aveau de gând să se sfâşie în bucăţi unii pe ceilalţi. Dar, 
în ultimul moment - chiar înainte de încleştarea de soldaţi şi cai, 
dinţi, copite şi sulițe -, cele două tabere se întoarseră. Îşi 
calculară viteza astfel încât, într-o mişcare coordonată, să se 
unească, mergând unii lângă ceilalţi, fără să atace, ci 
amestecându-se precum apele a două râuri care-şi unesc 
curenţii. Chiar şi de la distanţa de la care privea, Hannibal le 
auzi trilurile care se înălţau dinspre feţele lor ridicate spre cer. Şi 
atunci înţelese complet. Maharbal şi cea mai mare parte a 
oamenilor săi  dezertaseră către Masinissa, regele lor. 
Bineînţeles că o făcuseră! Erau masili. 

Hannibal dădu noi ordine. Retrase o parte din cavaleria 
cartagineză de pe flancul stâng, îi puse să traverseze prin 
spatele armatei şi să se aşeze în locul rămas liber. Era o reacţie 
corectă, dar chiar pe când supraveghea executarea ei, respiră 
adânc, pentru a-şi reveni din şoc. Faptul că nu prevăzuse 


această trădare îl uluia. Luptase atâta timp cu Maharbal alături 
de el, încât nu se oprise să se gândească dacă sosirea în Africa 


avea să-i schimbe simpatiile. Era o scăpare şocantă, pe care nu 
ar fi făcut-o înainte. Dar nu avea timp să mediteze asupra 
acestui fapt. Romanii îşi începuseră înaintarea. 

Drept răspuns, Hannibal ordonă pahidermelor să pornească, în 
timp ce elefanții mergeau spre adversar, dădu ordin soldaţilor 
din linia întâi să-şi pregătească suliţele. Era greu să comanzi 
soldaţii de la distanţă, dar spera să-i facă să lanseze cel puţin un 
val de proiectile pentru a rupe şi mai mult ceea ce avea să 
rămână din rândurile romanilor după trecerea elefanților. Dar, 
imediat după ce-şi rosti ordinul, Hannibal primi a doua lovitură a 
dimineţii. 

La jumătatea drumului către adversar, câţiva elefanţi se opriră 
brusc. Alţi câţiva începură să tremure, să-şi mişte înnebuniţi 
capetele şi să schimbe direcţia de înaintare. Sunetul ajunse la el 
mai încet decât imaginea, aşa că avu nevoie de câteva secunde 
pentru a auzit explozia de sunete cu care fuseseră întâmpinați 
elefanții. Toţi odată, romanii dezlănţuiseră un baraj de sunet. 
Aproape toţi soldaţii din prima linie aveau cu ei corni de luptă şi 
suflau în ei. În spatele lor, ceilalţi ţipau la unison, după 
semnalele date diferitelor cohorte, astfel că sunetul pulsa întâi 
dintr-un loc, apoi dintr- altul. Toţi soldaţi îşi loveau săbiile sau 
suliţele de scuturi, de platoşe, de coifuri. Elefanții, mai ales cei 
tineri, nu auziseră niciodată ceva asemănător. Probabil că se 
întrebau de ce fel de monstru se apropiau şi pentru ce. 

Imediat ce primul elefant ajunse în raza de acţiune a suliţelor 
romane, sute de astfel de arme zburară către ei, înfigându-li-se 
între ochi sau în urechi, lovindu-i în gurile deschise, 
bălăbănindu-li- se, jumătate înfipte în piept, în timp ce alergau. 
Pentru mulţi dintre ei, era prea mult. Se întoarseră şi se 
retraseră, adăugându-şi ţipetele înnebunite la tumultul general. 
Cei circa 30 de elefanţi care ajunseră totuşi la oastea romană 
întâlniră o formaţiune ciudată, formată din modele alternante de 
oameni strânşi umăr lângă umăr şi culoare largi, libere. Aceasta 


era ciudăţenia cvincuncialului. Soldaţii fuseseră astfel aşezaţi 
încât se puteau feri din calea elefanților şi să se înghesuie unii în 
alţii, în faţa unor traiectorii de rezistenţă minimă, elefanții - 
indiferent de ce încercau să-i convingă conducătorii lor - se 
repeziră prin spaţiile goale, ca şi cum s-ar fi întrecut să iasă prin 
celălalt capăt. Cu toate acestea, puţin fură cei care reuşiră acest 
lucru, pentru că romanii se întoarseră şi îi bombardară în timp 
ce treceau. Suliţe şi pietre, lănci şi proiectile mai mici: toate într- 
un număr atât de mare, încât animalele se împiedicară şi căzură 
sub avalanşa aceasta, cu crupele înţepate ca nişte perniţe de 
ace. Unii soldaţi chiar începură să se apropie de ei, să-şi 
proptească picioarele pe trupurile lor şi să smulgă vreo suliță 
pentru a vedea dacă mai putea fi folosită din nou. 

Pe când în tabăra romană se petreceau toate acestea, tabăra 
cartagineză suferea un proces invers. Mai mulţi elefanţi 
porniseră chiar înapoi, croindu-şi o cale prin rândurile de 
infanterie ca nişte bolovani pe patru picioare. Către stânga, 
patru elefanţi în formaţie strânsă trasară o dungă prin rândurile 
cavaleriei, dezlănţuind un haos total, o situaţie care fu imediat 
exploatată de Masinissa, acesta făcându-şi apariţia chiar în 
siajul prăfos al elefanților. Acesta îi împinse pe călăreţii 
dezorientaţi de pe câmpul de bătălie. În scurt timp, Maharbal şi 
Laelius puseră pe fugă şi flancul drept. Aceştia porniră în viteză 
pe versant, către nord, şi, timp de o oră, cavaleria nu avea să 
joace niciun rol în partea principală a conflictului. 

Romanii îşi reluară marşul către prima linie a lui Hannibal. Nu 
mai aveau multe proiectile, dar Hannibal nu reuşi să-şi 
determine trupele să profite de acest lucru. Nu lansară valul pe 
care-l sperase, ci încercară să aleagă ţinte individuale şi nu 
avură prea mare succes. Romanii se apropiară încet de ei şi 
începură manevra de tăiere, blocare şi împungere, tăiere, 
blocare şi împungere care era foarte eficientă, folosindu-şi 


scuturile pentru a dobori garda adversarilor sau chiar să-i facă 
să-şi 


piardă echilibrul şi să se prăbuşească. Trupele amestecate care 
încercau să lupte cu ei în diverse stiluri nu aveau nicio şansă în 
faţa relativei uniformităţi a înaintării romane. În timp ce galii se 
împingeau să-şi facă loc pentru a-şi roti săbiile lor lungi, romanii 
îi înjunghiau în trunchiurile lor goale, le spintecau picioarele şi îi 
doborau în genunchi. Zvelţii liguri luptau bine corp la corp, 
mişcându-se rapid cu săbiile lor scurte, ridicându-se şi lăsându- 
se pe vine, lovind sus şi jos, vârtejuri de mişcare, dar fără să 
aplice prea des lovituri fatale. Mulţi dintre africani luptau cu 
sulițe, dar se chinuiau, singuri, să se lupte cu un zid 
impenetrabil de scuturi. 

Hannibal nu fu surprins când începură să se prăbuşească. Mai 
întâi un soldat, apoi mai mulţi, după care grupuri mari din linia 
întâi se retraseră către cea de-a doua. Credeau că aveau să se 
poată scufunda în mulţimea celor de acolo. În timp ce se 
apropiau, descoperiră că soldaţii nu voiau să-i primească, 
indiferent cât de tare încercau să-i împingă, blestemând plini de 
indignare. Fură întâmpinați de sulițe, săbii şi chipuri aspre care-i 
ţinură pe loc până ce romanii îi ajunseră din nou, iar ei trebuiră 
să se întoarcă şi să lupte încă o dată. Exact aşa le ordonase 
Hannibal. Era o manevră perfidă, da, dar circumstanţele nu-i 
lăsau nicio altă alternativă. 

În scurt timp, romanii ajunseră să lupte căţăraţi pe cadavrele 
celor din linia întâi. Libienii, maurii şi balearii din armata lui 
Mago luptau cu forţe proaspete. Erau mai disciplinaţi şi, în 
primele momente, opriră de tot înaintarea romanilor. Dar, aşa 
cum nivelul unui râu creşte încet pentru a protesta împotriva 
unui baraj nou, astfel şi forţa colectivă a romanilor începu să-i 
propulseze din nou înainte. Când cea de-a doua linie se 
fragmentă, soldaţii nu erau pregătiţi pentru surpriza care-i 


aştepta în cadrul retragerii. Cea de-a treia linie nu le permise să 
se refugieze, exact aşa cum ei dispreţuiseră eforturile celor din 
linia întâi. Fură doborâţi luptând, împunşi de la spate de un zid 
format din suliţele camarazilor lor. 

În timp ce romanii dădeau piept cu veteranii lui, Hannibal se 
gândi că era posibil ca victoria să fie, totuşi, a sa. Probabil că 
legionarii erau extenuaţi. Rândurile din faţă, confruntaţi cu 
veteranii odihniţi, aveau să cadă în număr mare. Ofițerii lui 
aveau să se retragă încet, momindu-i, făcându-i să urce, să 
alunece, să se împiedice de trupurile celor căzuţi pentru a 
ajunge la ei. Poate că aveau, cel puţin, să-i schilodească în 
primele câteva minute pentru a schimba psihologia colectivă a 
soldaţilor. 

Dar probabil că Publius prevăzuse această posibilitate la fel de 
bine ca Hannibal. Îşi retrase oamenii. Chiar dacă oamenii erau 
cuprinşi de furia sângeroasă a bătăliei, consulul rosti un ordin, 
acesta fu transmis prin intermediul cornilor, iar soldaţii săi se 
supuseră. Se retraseră într-o manieră semiordonată, schiţând 
paşi mari, grijulii peste cadavre, arme şi măruntaie. Se 
regrupară, vorbind unii cu alţii, găsindu-şi locul în formaţie, 
alăturându-se rândului înghesuit, gâfâind, ştergându-şi sudoarea 
de pe faţă, scuipând sânge. 

Când porniră din nou înspre duşman, păreau la fel de ordonaţi 
ca la începutul bătăliei. Cele două tabere se izbiră, scut cu scut, 
veteranii ţinându-le piept cu aceeaşi forţă, cu aceleaşi arme şi 
aceeaşi tehnică. Forţa impactului determină un val de zgomot 
care se împrăştie în toate direcţiile, ca bufnetul a o sută de 
berbeci de munte izbindu-se toţi odată. Din acel moment încolo, 
lupta se reduse la un măcel, ambele tabere având aproximativ 
aceeaşi forţă, fiecare soldat dansând cu câte un partener 
malefic, apoi cu altul, şi altul, cele două armate devorându-se 
reciproc. Hannibal nu reuşea să vadă atât de bine pe cât voia. 
Imaginea era învăluită într-un nor de praf, iar picăturile de 


sânge de deasupra câmpului păreau a fi o ploaie întunecată 
care cădea numai în acel loc din toată întinderea lumii. Dar îşi 
putea da seama, din fermitatea generalilor, că soarta bătăliei nu 
fusese încă hotărâtă împotriva sa. Undeva acolo, Monomachus 
conducea măcelul, Isalca îşi aduna gaetulii săi cu coamele lor 
lânoase şi Imco Vaca îşi exersa puterile sale aproape magice. 
Poate că zeii aveau să-l binecuvânteze din nou pe Vaca cel cu 
chip de copil şi să-l ridice din nou în poziţia de erou al acestei 
bătălii. Poate, dacă 


reuşeau să reziste suficient, consulul avea să-şi retragă oamenii, 
de frică să nu se trezească părăsit în mijlocul Africii, cu numai o 
mână de soldaţi care să-l protejeze. Fiecare secundă mărea 
şansele ca această întrecere să fie considerată, de comun 
acord, remiză. Atunci, mai mult ca sigur, el şi consulul ar ajunge 
la un acord de pace. Ba chiar, dacă avea să fie nevoie, urma să-i 
ofere un pic mai mult. Acest curs al evenimentelor părea atât de 
posibil că Hannibal începu să plănuiască în ce fel să-şi retragă 
mai bine veteranii. 

Dar atunci, dinspre vest, auzi un tunet familiar. Din cauza 
înclinării terenului, timp de câteva momente, nu reuşi să vadă 
nimic. Sunetul deveni din ce în ce mai puternic şi părea să-l 
înghită şi din direcţia opusă. Aproape în acelaşi timp, trupe de 
cavalerie îşi făcură apariţia pe creasta înălţimii dinspre vest, dar 
şi din căuşul unei văi line dinspre est. Hannibal nu avu nevoie 
decât de o singură privire - să le observe viteza, puterea şi 
numărul - pentru a-şi da seama că ambele forţe aparţineau 
duşmanului. În mod evident, călăreţii săi fuseseră înfrânți. Şi, cu 
asta, soarta bătăliei fu hotărâtă. Masinissa mai întâi, după care 
Laelius şi Maharbal îşi făcură apariţia cu miile lor de soldaţi, 
atacându-i pe veterani din toate părţile posibile. Infanteria se 
întoarse pentru a-i întâmpina, dar era un efort fără şanse de 
succes. Probabil că, înainte de a se întoarce, numidienii 


adunaseră suliţele căzute. Aveau mai multe, pe care le aruncau 
după voia inimii, ca şi cum făceau pariuri între ei, spunând 
glume, râzând. Nici nu se apropiară suficient pentru ca 
infanteriştii să-i rănească. Pur şi simplu se învârteau şi loveau, 
scoteau triluri şi loveau. 

Când câţiva dintre ei îl zăriră şi îşi întoarseră caii către el, 
Hannibal îşi dădu seama că nu mai putea să stea niciun minut 
acolo. O parte din el îşi dorea să se avânte cu capul înainte şi 
să-şi găsească sfârşitul. Acolo, în faţa lui, se aflau mii de oameni 
însetaţi după sângele său. Pentru un moment, aproape că fu 
dispus să li-l ofere. Dar, chiar şi în starea de extenuare care-l 
cuprinsese, chiar şi înfrânt, nu putea să nu-şi aducă aminte care 
era datoria sa, atât faţă de nație, cât şi faţă de familia sa. Ar fi 
fost o dovadă de laşitate să moară acum, un act iresponsabil. 
Aşa că se declară de acord cu rugămintea Legiunii Sacre de a 
fugi. Din moment ce caii lor erau odihniţi, reuşiră curând să- şi 
lase în urmă duşmanii şi să traverseze cu repeziciune pământul 
Africii către orizontul nordic. 


Făcu patru zile până la Hadrumetum. Se opri acolo atât cât să 
trimită un mesager pe mare către Cartagina, declarându-şi 
simplu înfrângerea, avertizând Consiliul că se îndrepta către 
cetate şi că aducea cu el sfârşitul războiului. Trebuiau să cedeze 
şi să accepte orice termeni li se ofereau. Trebuiau să se 
pregătească. 

Apoi porni din nou. Dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica 
nici sieşi, alese să meargă pe jos în ultimele zile ale drumului 
către Cartagina. Indiferent de ce ar fi putut să plănuiască 
Publius, avea să fie întârziat săptămâni întregi de urmările unui 
astfel de succes şi de necesitatea de a pune în mişcare o 
armată întreagă. Pe parcursul ultimei sale călătorii, Hannibal nu 
trebuia să se grăbească. La început erau un grup de 15, dar, pe 


când treceau, oamenii se adunară să-i privească, vorbind în 
şoaptă unii cu alţii. 

Cineva îl strigă Hannibal, jurând că îi recunoscuse chipul de pe o 
monedă. Barba îi crescuse sălbatică şi neîngrijită. Mergea 
împleticit, iar talpa unei sandale se desfăcuse şi lipăia la fiecare 
pas. Arăta ca un cerşetor înspăimântător, un veteran al vreunui 
război străvechi, un om pierdut în deşertul din sud şi, mai mult 
ca sigur, nebun. 

Dar cum se explică ochiul? întrebau alţii. Vede cu un singur ochi, 
exact ca Hannibal. Şi nu poartă veşminte de comandant? Nu e 
păzit de Legiunea Sacră? Adresau un potop de întrebări 
legionarilor, care refuzau să le răspundă şi, pentru ceva vreme, 
îi goniră. În cele din urmă, oamenii se adunară într-un număr 
atât de mare, încât aleseră să-i ignore. 


Peste câmpuri, livezi şi păşuni, Hannibal mergea în avangarda 
unei hoarde pururi crescânde. Acum erau siguri că era, într- 
adevăr, celebrul comandant, mergând spre casă, cu veşti care 
aveau să modeleze viitorul naţiunii. judecând după înfăţişarea 
lui, aceste veşti nu puteau fi bune. Hannibal încetă să mai 
mănânce în a doua zi şi nu bea apă decât din izvoarele peste 
care trecea sau din râurile prin care îşi croia drum. Era slăbit şi, 
sub învelişul subţire al pielii sale, muşchii braţelor ieşeau în 
evidenţă, ca şi striaţiile fibrelor de pe picioare. Nu se opri să 
doarmă. Mergea în continuare prin noapte şi pierdu o parte 
dintre urmăritori, dar, până la mijlocul celei de-a treia zile, 
aceştia îl ajunseră din urmă. Merse pe tot parcursul nopţii 
următoare şi, din nou, se întâmplă acelaşi lucru. Acum se afla 
atât de aproape de Cartagina, încât pelerini curioşi din cetate 
ieşiră în întâmpinarea lui. Îi strigară urări de bun venit, 
rugăciuni, întrebări. Care avea să fie soarta lor? Avea să se 
abată mânia Romei asupra lor? 


Imediat ce ajunse să poată vedea zidurile Cartaginei, 
Monomachus i se alătură, călare, mergând alături de el. Încă nu- 
şi spălase armura. Era acoperit de un strat de praf şi murdărie 
care se fixase peste sângele care-i acoperea fiecare centimetru 
de piele. Arăta ca un cadavru care se mişca din inerție, o 
imitație a vieţii. Generalul oferi un raport asupra ultimelor 
momente ale bătăliei. Numi unii ofiţeri şi specifică de ce soartă 
avuseseră parte, explică felul în care el, împreună cu un mic 
contingent, îşi croise drum, cu armele în mână, printre romani şi 
fugise. Puţini alţii avuseseră norocul acesta. 

— Numai cei binecuvântaţi să ucidă şi în altă zi, spuse el. 

Aflase că romanii îşi începuseră, încă o dată, marşul către nord, 
deşi nu dădeau vreun semn că s-ar grăbi şi ar putea avea 
nevoie de circa două săptămâni pentru a ajunge la Cartagina. 
Când generalul termină, Hannibal nu rosti niciun cuvânt. De 
fapt, abia dacă-l ascultase. Mergea în continuare. Monomachus 
călări ceva vreme alături de comandant, iar apoi, ca şi cum 
tocmai atunci îi venise în minte, întrebă dacă Hannibal avea 
nevoie de un cal. 

— Ai merge mult mai repede călare, spuse el. Dacă e să luptăm 
mai departe, atunci poate că ar trebui să ne grăbim. 

— Războiul s-a terminat, spuse Hannibal, rostind primele 
cuvinte care reuşiseră să-i iasă printre buzele crăpate de câteva 
zile încoace. Singura luptă pe care mai trebuie s-o dau este cea 
pentru pace. 

— Moloch urăşte pacea, spuse Monomachus. 

— lar eu îl urăsc pe Moloch, replică tăios Hannibal. E zeul tău; nu 
şi al meu. Nu mai e. 

Uimit, înfuriat, speriat de această blasfemie, toate în acelaşi 
timp - Monomachus trase de frâie pentru a-şi opri calul şi 
rămase nemişcat în şa, în timp ce mulţimea trecea pe lângă el. 
Hannibal mergea mai departe. 


Dimineaţa târziu, se opri pentru a admira grandoarea deplină a 
oraşului său natal, zidurile sale imense, fundaţiile groase, dealul 
Byrsa pe care Elissa revendicase pentru prima dată această 
parte binecuvântată şi blestemată a Africii. Oare ştiuse 
frumoasa regină feniciană ce anume începea când acostase 
aici? 

La ora prânzului, Hannibal mergea pe o stradă tivită cu mulţimi 
de locuitori ai Cartaginei: tineri care se îmbrânceau pentru a 
avea o poziţie cât mai bună, muncitori care-şi abandonaseră 
sarcinile, femei din clasele inferioare care reuşeau să-i 
urmărească fiecare mişcare păstrându-şi, în acelaşi timp, 
privirile coborâte, preoţi care priveau pe sub glugile care-i 
ascundeau de lumina zilei, sclavi şi copii, femei bătrâne care-l 
întâmpinau după obiceiul vechi, îngenunchind pe pământ şi 
atingând praful cu frunţile lor ridate. Vânzătorii ambulanți 
vindeau mâncare, îi ofereau înghiţituri de apă din tigve. Chiar şi 
câinii priveau printre picioarele oamenilor, curioşi în felul lor. 
Priveliştea chipurilor lor - cu trăsături şi nuanţe de piele atât de 
diferite, persoanele născute în 


acest ţinut şi cele aduse aici, unii cu cârlionţi negri lipiţi de cap, 
sau şuviţe căzând în valuri, sau plete la fel de drepte şi de fine 
ca mătasea - era minunată şi tristă în acelaşi timp. Aceştia erau 
poporul său. Erau întruchiparea tuturor naţiunilor de pe lume. 

În repetate rânduri, consilierii ieşiseră din mulţime şi se 
apropiaseră de el cu un aer de importanţă, purtând robele şi 
expresiile severe caracteristice funcţiei lor. El trecea pe lângă ei, 
dar nu din răutate. Avea să vorbească şi cu ei destul de curând, 
dar, mai întâi, avea alte treburi. 

Văzu de departe siluetele care stăteau pe ziduri şi pe cei 
adunaţi în vârful urcuşului care ducea către oraş. Fu calm până 
ce văzu înălţat stindardul familiei sale. Leul Barca. Marca locul 
unde stătea familia sa. La baza pantei de granit, se opri şi îşi 


încordă singurul lui ochi. Îşi adună toate puterile pentru a-şi 
putea concentra mai bine privirea. Acolo stătea mama lui, 
învăluită într-o robă purpurie, cu părul ridicat într-o structură 
care se înălța deasupra capului ei. Lângă ea, Sapanibal, care-şi 
atingea umărul de cel al unui bărbat al cărui nume Hannibal nu 
şi-l amintea pe moment, un prieten vechi de-al tatălui său. Avu 
nevoie de câteva momente pentru a o zări pe Imilce, aflată în 
mijlocul armatei de servitori ai casei. Dar era acolo, iar în faţa ei 
stătea un băiat Mâinile ei se odihneau pe umerii lui şi, chiar 
dacă nu semăna deloc cu copilul de doi ani pe care-l lăsase în 
urmă acum cinci ani, Hannibal ştia cine era băiatul respectiv. 
Ezită câteva momente, după care se întoarse către unul dintre 
membrii Legiunii Sacre. Îl trimise sus cu un mesaj. 

În timp ce stătea acolo aşteptând, inima îi bătea într-un ritm 
chiar mai alert. Ceru apă şi cineva îi aduse. Bău cu înghiţituri 
lungi, dar se simţi dintr-odată balonat, se hotărî că ura apa şi 
aruncă tigva la pământ Când privi din nou în sus, gardianul 
cobora panta către el, alături de băiat Hannibal nu putea face 
decât să privească lung această imagine. Cei doi părură să se 
apropie extrem de repede. Într-o clipită, erau acolo, în faţa lui. 
Gardianul îl prezentă, spunând: 

— Comandante, acesta este fiul tău, Hamilcar. Bărbatul se 
îndepărtă, iar tatăl rămase, cu genunchii înmuiaţi, în faţa 
copilului. 

Hamilcar nu mai era aşa cum fusese odată. Era înalt, zvelt, cu 
contururi desăvârşite. Purta un veşmânt de mătase din Orient, 
verde-deschis, pe care fusese brodată cu fir albastru imaginea 
unei păsări, cu puncte de aur pe aripi. Stătea cu braţele pe 
lângă corp, o poziţie care-i punea în evidenţă aripile claviculei şi 
slăbiciunea umerilor. Hannibal putea zări contururile lor pe sub 
țesătură şi voia să-şi pună mâinile peste ei. Urechile ţâşneau din 
conturul capului, vizibile chiar dacă părul îi atârna în cârlionţi 
lungi în jurul feţei, cu ineluşe potrivite pentru a fi înfăşurate pe 


după deget. Cele mai multe dintre trăsături erau necunoscute, 
fără să semene deloc cu ce fuseseră odată. Trebuiau să fie 
memorate din nou. Toate, cu excepţia ochilor... Ochii lui mari, 
luminoşi, îi aveau în ei atât pe tată, cât şi pe mamă: căprui în 
centru, gri de-a lungul marginii exterioare. Erau adăpostiţi de 
sprâncene puternice, ca ale lui, şi totuşi forma lor era moştenită 
de la Imilce. Era minunat. 

Gândind astfel, Hannibal era total nepregătit pentru ce se 
întâmplă apoi. Buza inferioară a copilului începu să tremure. 
Bărbia i se încorda, cuprinsă de convulsii, ca şi cum nişte vietăţi 
mici s- ar fi agitat sub învelişul de piele. Nările i se dilatară, 
sprâncenele îi zvâcniră şi deodată băiatul plângea. Dintr-odată, 
Hannibal îşi dădu seama ce vedea băiatul. În timp ce el 
contempla frumuseţea băiatului, acesta privea un monstru. Un 
căpcăun cu gura căscată, cu un singur ochi, cu pielea arsă de 
soare, plină de băşici şi cu buze crăpate, cu mâini mari, 
acoperite de cicatrice, cu urme de răni pe încheieturile 
degetelor, cu un păr zburlit precum coama unui leu muribund, 
cu barba neîngrijită, în care se agăţaseră tot felul de gunoaie. 
Sângele a milioane de oameni îl murdărea şi probabil că 
răspândea mirosul acestuia, o duhoare atât de puternică, încât 
nicio baie nu l-ar fi curăţat pe deplin. Se apropiase de copil, 
acoperindu-l cu umbra sa, mai înfricoşător decât orice demon al 
lui Moloch. Întinse mâna către el, voind să-i aducă bunătatea lui 
aproape de sine, dar băiatul tresări şi făcu o 


jumătate de pas înapoi. 

— Nu, nu, nu plânge, Micule Ciocan. Nu plânge. Eu... eu sunt 
tatăl tău şi m-am întors la tine. S-a terminat tot. 

Faţa băiatului se contorsionă într-o mască a nefericirii. Pe obrajii 
săi se scurgeau şiroaie de lacrimi. Hannibal îl luă în braţe cu o 
mână şi încercă să-l liniştească uşor cu cealaltă. Simţi trupul 
băiatului înţepenindu-se în contact cu el, tensionat şi suspinând 


chiar mai tare, zvârcolindu-se de parcă ar fi vrut să întindă 
mâinile să fie salvat, dar se temea. Hannibal începu să urce. 
Susţinea copilul cu un singur braţ, legănându-l pe celălalt pe 
lângă corp, pentru a compensa paşii săi atenţi. Murmura cât 
putea de blând pentru a-l linişti pe copil, rugându-l să nu plângă, 
spunându-i că nu era monstrul care părea. 

— Nu e nevoie să plângi, zicea el mereu, spunând adevărul şi 
minţind în acelaşi timp, nemaifiind sigur care era care. 

În tot acest timp, singurul său ochi o privea intens pe soţia sa. 
Privi distanţa dintre ei şi în sufletul său, în tăcere, îşi ceru 
iertare. 


EPILOG 


Aradna avea multe daruri pentru care trebuia să le 
mulţumească zeilor. Scăpase de război. Scenele violente, pline 
de moarte, îi bântuiau visele, dar nu mai erau substanţa fiecărui 
moment al zilei. Reuşise să ajungă pe insula pe care, până 
atunci, o ştiuse numai după nume şi apoi descoperise 
rămăşiţele familiei tatălui său, un unchi care abia dacă-şi mai 
amintea de fratele său, mai mulţi veri şi o cumnată care - lucru 
miraculos - o întâmpinase fără să-i pună vreo întrebare. Băieţii 
din sat râdeau de accentul ciudat cu care rostea cuvintele, dar, 
în mod clar, adorau compania ei. O ajutaseră să-şi construiască 
o colibă din piatră şi lut, cu un acoperiş de ţiglă aşezat pe un 
cadru de lemn. Într-un obor, lângă aceasta, creştea găini 
persane. Îşi ajuta familia regăsită să culeagă măslinele, să 
îngrijească fisticii şi să repare plasele de pescuit din sat. Îl ajuta 
pe un bătrân din oraş să crească alunari. Această ocupaţie, mai 
ales, îi făcea plăcere, pentru că micile vietăţi, asemănătoare cu 
veveriţele, erau sfioase şi liniştite, cu năsucuri tremurătoare, 
ochi negri bulbucaţi şi o blană minunat de fină. Era adevărat, 
acestea erau puse la îngrăşat şi erau vândute vii la târgul 


săptămânal, dar, oricum, era o binecuvântare să le vadă 
născându-se, să le ţină în mâini când erau pui, lipsite de păr, şi 
să le vadă crescând. Nimeni nu voia s-o jefuiască sau s-o 
violeze. Aproape că nici nu avea nevoie de mica ei avere şi 
totuşi era liniştitor s-o ştie îngropată adânc sub lutul din locuinţa 
ei. Îşi lăsa măgarul liber să cutreiere dealurile din apropiere, 
deşi animalul nu se aventura niciodată prea departe de ea. Oare 
nu era asta fericirea? 

Nu chiar. Tocmai de aceea, în fiecare zi după sosirea ei aici, 
Aradna urcase la ruinele vechi de pe culme. La început, pentru a 
parcurge o parte din distanţă, urmase o potecă de capre, dar, 
destul de curând, găsi acest traseu prea ocolit. Până la sosirea 
toamnei, îşi făcuse propria potecă, direct pe coasta unei vâlcele 
care urca atât de abrupt, încât trebuia să meargă o porţiune din 
drum în patru labe, ajungând apoi pe o creastă care o ducea 
spre locul dorit. Având în vedere distanţele pe care le 
parcursese urmărind armata cartagineză, acest urcuş nu era 
decât o mică plimbare de dezmorţire care abia dacă o făcea să 
năduşească, indiferent cât de caldă era ziua. Caprele o priveau 
cu scepticism, stând acolo cu burţile lor umflate şi cu atitudinea 
lor recalcitrantă, dând din urechi ca şi cum ar fi comentat 
despre lipsa ei de politeţe. Uneori, Aradna le spunea ce părere 
avea despre ele, dar, de fapt, îi plăcea enorm să fie înconjurată 
de fiinţe paşnice şi ştia că obsesia ei de a urca zilnic până pe 
culmea dealului era aproape absurdă. 

Odată ajunsă în labirintul de ziduri vechi şi albe, găsea o 
anumită linişte. Această ruină fusese cândva reşedinţa 
întortocheată a unui atenian exilat pe insulă din cauza unor 
intrigi politice. Fusese abandonată cu mulţi ani în urmă, deşi 
Aradna nu reuşise să afle de ce anume. Din moment ce nu 
exista nicio suprafaţă plană care să servească drept fundaţie a 
casei, aceasta şerpuia pe mai multe niveluri, în funcţie de 
terasele dealului, cu pereţii de piatră intrând şi ieşind din 


învelişul de vegetaţie ca şi cum arhitectul se plecase în faţa 
modelului naturii şi construise clădirile astfel încât să nu-l 
desconsidere. Din punctul acesta de vedere, În ciuda mărimii şi 
a amplasamentului minunat, clădirea era ciudat de modestă. 
Destinația Aradnei era întotdeauna aceeaşi. Urca în cel mai înalt 
punct al insulei, care era o colină noduroasă aflată în mijlocul 
pereţilor roşi de vreme. Acolo, sub măslinii bătrâni, cu solul 
zgrunţuros trosnind sub sandalele ei, se întorcea şi admira 
priveliştea circulară pe care o oferea marea ce se întindea în 
toate direcţiile. În zilele senine, şi erau multe, credea că putea 
să vadă tot ce plutea cale de o zi. Şi tocmai pentru acest lucru 
venea, zi de zi. Aşteptă pe tot parcursul sfârşitului toamnei şi 
chiar toată iarna, când circulau mai puţine nave. Stătea pe 
înălțimile bătute de vânt şi privea cum palma vântului îşi trecea 
degetele peste valuri. Se gândea cum îl văzuse prima dată pe 
soldatul acela, gol şi excitat, căzând de la înălţime pe malul 
nisipos din apropierea coastei Picene. Se minuna de cum se 
întâlniseră în repetate rânduri în haosul unui teritoriu sfâşiat de 
război. Îşi amintea cum îi spălase corpul gol în apropierea unui 
câmp de luptă şi se gândea la declaraţiile lui ciudate cum că 
vorbea cu o fată saguntină pe care o ucisese. Îşi amintea că 
avea o gură blândă. Pentru câteva momente, se simţea ruşinată 
că se despărţise de el furioasă, numindu-l nebun pentru că se 
întorcea în Africa împreună cu comandantul său. Dar nu se 
mustra prea mult. El era un nebun, în mod sigur. 

Dar, de asemenea, avea un destin care, ştia ea, nu avea să fie 
decis pe câmpul de bătălie. Tocmai de aceea urca acolo în 
fiecare zi, pentru că, într-un final, avea să vadă pânzele vasului 
care avea să-l aducă acasă. Într-un fel sau altul, Imco Vaca avea 
s-o găsească din nou. Era sigură. Bineînţeles că o va face. Era 
singura posibilitate ca viaţa ei să aibă sens. Aşa că îi plăcea să 
creadă că el avea să vină. 


NOTĂ ISTORICĂ 


După încheierea războiului lui Hannibal, tratatul dintre Cartagina 
şi Roma a fost respectat formal timp de cincizeci de ani. 
Cartaginezii au plătit despăgubirile anuale la timp sau chiar mai 
devreme şi, în curând, cetatea a început să prospere din nou. 
Hannibal a fost ales sufet în anul 200 î.Hr., în mare parte 
datorită sprijinului populaţiei, împotriva puterii deţinute de 
oligarhie. Deţinând puterea supremă timp de cinci ani, Hannibal 
a implementat mai multe reforme democratice şi fiscale. Dar 
vechii săi duşmani din Consiliu au conspirat împotriva lui. 
Aceştia au trimis un mesaj la Roma că Hannibal plănuia noi 
ostilităţi împotriva romanilor. Hannibal a fost forţat să fugă din 
cetate pentru a evita să fie luat prizonier de către romani şi şi-a 
petrecut restul vieţii ca general mercenar, fiind implicat în mai 
multe războaie lipsite de succes împotriva expansiunii către 
Orient a Republicii Romane, mai întâi în slujba regelui sirian 
Antioh al Ill-lea, apoi a lui Prusias | al Bitiniei (nordul Turciei). 
Aflat în Bitinia, la vârsta de 64 de ani, Hannibal s-a hotărât să nu 
mai lupte şi să nu mai fugă. S-a sinucis bând otravă. Se spune 
că ultimele sale cuvinte au fost: „Haideţi să scăpăm în fine pe 
romani de teroarea care-i stăpâneşte, făcându-i să nu mai 
aştepte moartea unui biet bătrân pe care-l detestă“. 

Chiar şi după moartea lui Hannibal, Roma se temea de puterea 
Cartaginei. Până în 191 î.Hr., Consiliul se oferă să plătească în 
avans tot tributul datorat pentru următorii 40 de ani. Probabil că 
o asemenea bogăţie era la fel de îngrijorătoare ca orice vitejie 
militară. În anul 149 î.Hr., Roma a declarat din nou război, 
folosind de această dată ca pretext o dispută între Cartagina şi 
bătrânul şi prosperul rege Masinissa. Cartagina a fost cucerită 
după un asediu de trei ani, iar locuitorii ei au fost ucişi. Un 
măcel general a lăsat în urmă numai 50,000 de supraviețuitori 
dintr-un total estimat la 700,000. Edificiile au fost dărâmate, 


arse, distruse. Cultura, literatura, arta şi obiceiurile cartagineze 
au fost şterse sistematic din moştenirea istorică a lumii. După ce 
şi-a distrus cel mai mare rival, Roma s-a transformat într-un vast 
imperiu.