Michael Ford — Caderea Romei

ROMAN ISTORIC 


CĂDEREA 
ROMEI 


MICHAEL CURTIS FORD 


A: îp : 


== WWW.VirtUal-Drolect.eu -- 


Michael Curtis Ford 


CĂDEREA ROMEI 


y 


www.virtual-project.eu 


Traducere de Bogdan Marin și Veronica Șerbănoiu 
The Fall of Rome (2006) 
Editura ALLFA (2010) 


Pentru Eamon, Isabel și Marie-Amandine 


NOTĂ ISTORICĂ 


S-a spus că nicio perioadă din istoria Imperiului Roman nu 
este atât de bine documentată ca secolul întâi, dar în același 
timp niciuna nu este atât de prost consemnată ca cel de-al 
cincilea. Și totuși printre umbrele vagi care au supraviețuit 
epocilor, putem încă să deslușim contururile unor tragedii 
eroice. Secolul a început cu dominaţia barbarilor la curțile 
imperiale și printre conducătorii legiunilor; la jumătatea sa, 
Roma se clătina sub invazia lui Attila și a hoardelor sale; apoi, 
imperiul slăbit a avut de îndurat asalturile neobosite ale 
barbarilor și revoltele interne descrise în această carte; în fine, 
Roma a încheiat acest secol cumplit și lunga sa istorie printr-o 
profundă nemișcare, ca la priveghiul unui patriarh dispărut, cu 
moștenitorii rugându-se tăcuți în jurul corpului neînsuflețit, dar, 
în același timp, observându-i atent cu coada ochiului pe ceilalți, 
pentru a nu-și pierde rândul la moștenire. Când secolul lua 
sfârșit, jumătatea apuseană a imperiului ieșise complet de sub 
controlul romanilor dar, ca o amputare salutară, acest lucru a 
ajutat jumătatea de răsărit să supraviețuiască, scăpând-o de 
amenințările foarte serioase ale străinilor și invadatorilor, 
întărind-o astfel pentru a putea rezista încă o mie de ani. 

Este greu să găsești lucrări de referinţă privitoare la această 
perioadă, iar cele existente tind să se contrazică în privința 
descrierii evenimentelor în aceeași măsură în care reușesc să și 
cadă de acord. Cea mai utilă trecere în revistă a acelor vremuri 
este, probabil, indispensabila /storie a declinului și căderii 
Imperiului Roman a lui Gibbon, care trebuie să fie punctul de 
plecare al oricăror cercetări, cel puţin în opinia mea, și de la 
detaliile și concluziile căreia sunt foarte reticent să mă 
îndepărtez. Anonimul Valesianus ne pune la dispoziţie relatări 
interesante la prima sau a doua mână despre bârfele de la 
curtea imperială și detalii biografice ale principalelor personaje; 
iar mereu utilul Oxford Classical Dictionary oferă o serie de piste 


4 


documentare pentru detalii minore, care vin să umple o parte 
din goluri. Printre istoricii mai recenți care s-au dovedit utili se 
numără Otto J. Maenchen-Helfen, cu magistrala sa operă The 
World of the Huns; Peter Brown, cu Augustine of Hippo și Paul 
Bigot, ale cărui minunate desene ale orașului Roma așa cum 
trebuie să fi arătat în Antichitate, realizate la începutul secolului 
al XX-lea, au avut o valoare inestimabilă pentru determinarea 
amplasării străzilor, podurilor și palatelor antice. 

În ultimă instanţă însă, acolo unde documentele istorice 
lipsesc sau capacitatea mea de a le găsi nu a fost la înălțime, 
am fost nevoit să recurg la deducţii bazate pe informaţiile 
existente. Așa s-a întâmplat în ceea ce privește prima parte a 
vieţii lui Odoacru printre sciri, un trib misterios (chiar și pentru 
romani), despre care nu s-a scris practic nimic. Pentru o parte 
dintre personajele minore ale acestei cărţi nu există decât 
informaţii extrem de sporadice și chiar în cazul unora dintre 
conducătorii din acea vreme, cum ar fi Anthemius și o parte 
dintre împărații Imperiului Roman de Apus, detaliile sigure sunt 
surprinzător de rare. Acest lucru oferă perspective atractive 
romancierului care încearcă să elaboreze intrigi și personaje 
interesante, fără a încălca adevărul istoric cunoscut, dar tot 
acest lucru îl și expune riscului de a nesocoti adevăruri 
cunoscute altora, dar nu și autorului. Am făcut tot posibilul să 
caut toate sursele disponibile, dar se știe despre cărți că nu sunt 
de fapt niciodată terminate, mai degrabă abandonate atunci 
când căutările autorului ajung într-un impas, fie real, fie 
imaginar. 

Nu-mi rămâne decât să-mi exprim uimirea și aprecierea față 
de munca extraordinară a istoricilor și scriitorilor de până la 
mine, ale căror eforturi le-am exploatat impenitent; și să-mi 
asum responsabilitatea pentru toate erorile istorice ce s-ar 
putea regăsi în această carte, care îmi aparţin desigur în 
întregime. Tot ce pot îndrăzni să sper este că eventualele 
neajunsuri îl vor face pe cititor să caute noi surse și să 
întreprindă propriile cercetări, contribuind astfel la progresul 
cunoștințelor noastre privitoare la aceste vremuri fascinante. 


Rog dar pe cei care vor citi această carte, să nu se 
îngrozească din cauza acestor suferințe; ci să socotească că 
aceste munci, nu spre pieire, ci spre învățătură au fost neamului 
meu. Că dacă Domnul nu lasă multă vreme pe cei care lucrează 
fărădelege, ci degrabă îi aruncă în munci, este semn de mare 
facere de bine.! 


Cartea a doua a Macabeilor (Cap. 6, 12-13) 


1 Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1968. 


6 


(Argentoratum) 


p 


A Ca TINUTUL 
(Aranean w 4 HUNILOR 


Virumum 


D, 
E Apus Onea, 


(Ticinum en opia) 
2, PANNONIA 


PaT 


li Saad ză K GEPI 
Narbonne x agos | 7 
A N K 3 


Ravenna 


PARTEA | 


Non solum fortuna ipsa est caeca sed etiam 
eos caecos facit quos semper adiuvat. 


(Nu doar că soarta este oarbă, dar îi orbește 
până și pe cei pe care îi ajută.) 


CICERO 


UNU 


453 d.Hr. 


Tabăra hunilor 


Stelele își încheiaseră de mult călătoria pe cerul înnoptat al 
acelei toamne târzii și nu peste multă vreme avea să se crape 
de ziuă; dar imensa tabără de pe câmpia hunică era luminată ca 
ziua, numărul torțelor și al focurilor fiind demn de 
Constantinopol. Strălucirea acestui oraș-tabără era pe măsura 
zgomotului făcut de locuitorii săi, căci toți bărbaţii, toate femeile 
și copiii, câinii și orătăniile și poneii domesticiţi, fiecare sclav și 
fiecare stăpân, fiecare hun și fiecare got și german exilat, toţi își 
înălțau vocile și sufletele în sărbătoare. Cântecele lor răsunau 
peste câmpie, iar focurile de balegă aruncau reflexii roșiatice 
prin fumul plutind la joasă înălțime, o strălucire ceţoasă, care se 
vedea cale de kilometri peste întinderea de iarbă, uscată de 
soarele verii, unduindu-se în bătaia vântului. 

Un grup de ofițeri huni călare, treizeci cu toţii, apăru în tropot 
de copite dinspre câmpie și trecu pe lângă goții puși să 
păzească locul, care își ridicară rânjind burdufurile cu kamon, 
băutura lor din orz, acum pe jumătate goale, într-un salut 
batjocoritor îndreptat către călăreţii plini de praf. Aceștia trecură 
mai departe bocănind pe străzile murdare, abia catadixind să 
privească în jos de pe caii asudaţi, căci figurile lor crunte și 
mișcarea rapidă a animalelor erau de ajuns să-i prevină pe 
trecători să se dea la o parte. Feţe de oameni beţivi îi priveau 
din toate părțile în lumina pâlpâitoare. Goarne, fluiere și strigăte 
nearticulate întâmpinau sosirea călăreților, iar cizmele din piele 
moale de căprioară ale acestora erau apucate de mâini din 
mulțime, în semn de bun venit sau pur și simplu împingându-i în 
înghesuială. Șeful călăreţilor privi în jur nemultumit, nu din 


9 


cauza sărăciei și mizeriei pe care o emana orașul, ci la vederea 
atâtor semne ale bogăției: tinerii spilcuiţi clătinându-se beți pe 
șapte cărări, cu degetele acoperite de inele și cu umerii 
încovoiaţi sub povara mătăsurilor fine, cu care încercau să imite 
moda celor pe care-i cuceriseră; caii europeni și arabi cu 
picioare subțiri pe care călăreau ofițerii goți, în locul poneilor de 
nădejde crescuţi de generaţii întregi de către huni; pocalele de 
metal din care mulţi dintre petrecăreţi dădeau pe gât vinuri 
importate, în locul cănilor de lemn din care cei mai în vârstă 
sorbeau umilul a'rag, băutura tradiţională a hunilor, făcută din 
lapte fermentat de iapă. Conducătorul grupului, un hun între 
două vârste cu umeri laţi, neobișnuit de înalt și puternic pentru 
rasa lui, se încrunta dezaprobator. Era o lume decăzută, oameni 
pentru care erau mai importante fleacurile pline de sclipici decât 
niște cai zdraveni, mai importantă beţia decât cuceririle și mai 
importante frivolităţile gotice decât austeritatea hună. Se gândi 
că Attila ajunsese cuceritorul Asiei și suveranul clanurilor hune 
împrăștiate pe tot continentul, ca și al multor triburi europene 
greu de strunit; dar pesemne că puternicul rege nu prevăzuse 
deloc prețul pe care avea să-l plătească pentru această unitate, 
pentru această asimilare. 

Grupul de călăreți își croi drum prin mulţime către porţile de 
lemn ale palatului. Acolo, cei care stăteau de pază erau huni, cu 
un aer mai de nădejde și mai sobru; aruncară o privire către 
figurile impasibile ale călăreţilor, le ordonară să se oprească și 
apoi trimiseră pe cineva în fugă înăuntrul clădirii. 

Călăreţii se aplecară în poziţia relaxată în care puteau să 
moţăie călare. Însă, în ciuda acestei aparente destinderi, ochii le 
rămăseseră atenţi, pândind de sub marginile joase ale coifurilor 
din fier forjat. Conducătorul grupului cobori de pe calul care încă 
mai gâfâia, aterizând cu o graţie de felină și scoțându-și coiful 
înainte să atingă pământul. Fără să-și dea jos arcul de luptă și 
tolba cu săgeți, se legăna nerăbdător de pe un picior pe altul, 
încercând să distingă, dincolo de gărzile palatului, ce se 
întâmpla printre umbrele mișcătoare, unde trupuri care sforăiau 
zăceau împrăștiate prin curte și în pragul ușilor precum 
victimele unei bătălii. 

De cealaltă parte a curţii, un ofiter germanic masiv, cu 
armura lucind ușor la lumina torțelor, ieși pe ușa de lemn a 


10 


palatului și porni ţanţoș către ei. Își făcu loc printre petrecăreții 
cuprinși de beţie, dându-și coama roșcată pe spate și 
împingându-și bărbia în afară, etalându-și mândru barba 
castanie cu fire cărunte. In mâna dreaptă ţinea un pocal 
argintiu, dar nu părea deloc băut sau euforic. Ochii alerţi, 
albaștri-cenușii erau la fel de iscoditori și răi ca în urmă cu șase 
luni, când îi văzuse ultima dată hunul. Se apropie cu pași mari 
de călăreți și se opri fără să zică nimic. 

— Ce se-ntâmplă aici, întrebă abrupt șeful grupului de huni. 

Germanul aruncă o privire dispreţuitoare nou-veniţilor, apoi 
făcu un semn cu capul gărzilor din dreptul porții, care luară o 
poziţie mai relaxată. In timp ce călăreţii huni se dădeau jos de 
pe cai, se întoarse iarăși către șeful grupului, cu un aer 
zeflemitor. 

— Și eu mă bucur să te văd, Edeco, îi răspunse într-o hună 
impecabilă. Ai fost plecat din tabără șase luni, asta e tot ce ai 
să-mi spui? 

Edeco mormăi iritat. 

— Nu-ţi datorez niciun fel de politeţuri, Orestes. După șase 
luni la Constantinopole mi-e greață de ele. Așa că, dacă nu 
cumva existența ta a devenit între timp mai importantă decât 
țin eu minte, dă-te la o parte. Trebuie să-i dau raportul lui Attila. 

— Regele își sărbătorește nunta. Nu are timp de rapoarte 
acum. N-ai văzut ce distracţie e aici? Sau ești și tu la fel de beat 
ca restul taberei? 

— Nunta? Și-a luat încă o soţie? 

— O prinţesă dintr-un trib panonic, răspunse Orestes laconic. 
Tatăl ei domnește peste niscaiva ţinuturi de la Dunăre. Fata o 
să-i țină de cald lui Attila câteva nopţi de-acum încolo. 

Edeco îi aruncă o privire rece, în timp ce traversau amândoi 
curtea înspre palat. 

— Un panonic, spuse dispreţuitor hunul. Fără îndoială loial 
Romei. Văd că și tu porţi în continuare inelul de cetăţean roman, 
deși pretinzi că-l slujești pe Attila. Tu germanic, ea germanică, 
se vede treaba că n-a fost niciun conflict de interese la mijloc. 

— Tatăl meu a fost făcut cetăţean roman cu ani în urmă și 
sunt mândru să-i port inelul. 

— Mândru să porți inelul Romei? 

Hunul râse scurt și sec. 


11 


— Și eu i-am pus odată un colier de aur unei corcituri de 
câine, care așa arăta mult mai bine. Dar tot o corcitură 
rămăsese. 

Orestes se opri în loc. 

— Unde baţi, hunule? Germanii nu sunt câini. 

Edeco continuă să meargă cu pași egali. 

— lar asta le face cinste câinilor. 

— Lepădătură hună... 

Edeco se răsuci către el. 

— Eşti cel dintâi comandant al armatei lui Attila. Ţi-ai petrecut 
ultimul an conducând trupele într-a doua campanie împotriva 
Imperiului Roman de Apus. Dar Roma continuă să înflorească. 
Ce s-a ales din eforturile tale, pe lângă o armată beată și încă o 
curvuliță blondă pentru patul regelui? 

Faţa lui Orestes se întunecă de furie; se încordă pentru a se 
repezi la hun, dar se răzgândi când îl văzu pe acesta ducându-și 
mâna la mânerul sabiei. 

— Am făcut scrum Concordia, Altinum și Patavium, răspunse 
mânios Orestes. Am capturat Verona, ca și Vicetia, Brixia și 
Bergomum. Până și puternicul Mediolanum ne-a predat bogăţiile 
sale - ai primit cu siguranţă veștile despre triumful nostru. În 
palatul de acolo am găsit o frescă imensă cu împărații romani 
din Apus și din Răsărit așezați pe tronurile lor, împărțindu-și 
prada din Sciţia. Attila a dat ordin artiștilor din oraș să modifice 
fresca, arătându-l pe el înălţat în fața celor doi romani care îi 
aruncă monedele de aur la picioare. 

— O lovitură cumplită pentru artiștii Romei, răspunse sec 
Edeco. Și după Mediolanum, cât de departe aţi intrat în Italia? 

Orestes își întoarse morocănos privirea. 

— N-am intrat mai departe. 

— Am auzit că v-aţi întâlnit cu bătrânul cu barbă albă, Leon, 
căruia creștinii îi spun papă. 

— Attila s-a întâlnit cu el, în particular. N-a vorbit cu nimeni 
despre asta. Bănuiesc că Leon i-a spus că Roma ar fi plină de 
ciumă și că, dacă am intra acolo, hunii n-ar rezista prea mult. 
Când Alaric, vizigotul, a jefuit orașul acum patruzeci de ani, a 
murit la puţină vreme după aceea... 

— Adică l-ai lăsat pe rege să fie întors din drum de un popă 
senil. Dar la urma urmei și tu ești creștin, nu? 


12 


— La fel ca soţia ta din neamul scirilor, răspunse Orestes, 
fierbând din cauza insultelor la adresa onoarei lui. Și la fel ca fiii 
tăi. Cum îţi permiţi să mă judeci? Nu prea te-am văzut în Italia 
dându-i sfaturi lui Attila. 

— Nu, răspunse Edeco. Dar n-ai văzut nici legiunile Imperiului 
de Răsărit atacându-te din spate, când erai cel mai vulnerabil. 
Cine crezi că l-a împiedicat pe Marcianus, împăratul de Răsărit, 
să-și aducă trupele din Constantinopole și să vă tăbăcească 
fundurile bete în timp ce pictaţi fresce la Mediolanum? 

— Nu te costă nimic să pretinzi asta. N-am văzut nici elefanţi 
africani de luptă înotând în Mediterană. Asta nu-nseamnă că i-ai 
ținut tu deoparte. 

— O să reglăm noi mai târziu povestea asta, germanule. Între 
patru ochi. 

Orestes zâmbi superior și își mângâie mânerul cuțitului de la 
brâu. 

— Așa o să facem, hunule. Cu mare plăcere. 

Din grupul de călăreți aflați cu câţiva pași în urmă se 
desprinseră două umbre. Doi tineri înaintară și îl flancară pe 
Edeco. Statura înaltă și părul castaniu nu se potriveau cu feţele 
late de huni și cu ochii înguști. Printre hunii din ultimele 
generaţii sângele se amestecase tot mai mult și puritatea rasei 
se pierduse. Dar, în ciuda trăsăturilor europene, devotamentul 
lor se îndrepta fără nicio îndoială către conducătorul grupului de 
huni. 

— E vreo problemă, îl întrebă pe Edeco, unul dintre ei cu voce 
joasă, ţintuindu-l dispreţuitor pe german cu privirea. 

— Nu, răspunse Edeco. li dăm raportul lui Attila și apoi ne 
găsim un loc unde să dormim. 

— Nu e nevoie să vină și oamenii tăi, mormăi nemulțumit 
Orestes. 

— Sunt fiii mei. Odoacru și Onulf sunt căpitani în cavaleria 
hună și merg oriunde le spun eu să meargă. 

— Regele nu trebuie deranjat, insistă Orestes. 

Edeco se opri chiar înaintea intrării în palat. Se întoarse către 
fiii săi, în voce simţindu-i-se mânia pe care abia reușea să și-o 
controleze. 


13 


— Daţi drumul oamenilor. Să aibă grijă de cai și să se strângă 
în zori. Apoi, voi doi vreau să veniţi înapoi și să rămâneţi aici, în 
fața ușii. 

Fără să mai aștepte un răspuns, Edeco i se adresă lui Orestes. 

— Gata cu flecăreala, germanule. Vino cu mine înăuntru sau 
ai grijă de cai cu oamenii mei, îmi e totuna. Cum îi merge 
regelui? 

— „Merge” nu e un termen foarte potrivit, rosti printre dinţi 
Orestes în timp ce pășea peste pragul de lemn al ușii. De trei 
zile e beat mort. 

Edeco se opri. 

— Beat? Regele nu se îmbată niciodată. 

Orestes ridică din umeri. 

— De când a fost înfrânt de romani, acum doi ani, regele nu 
mai e același om. Și de la asediul de la Aquileia a prins obiceiul 
să se îmbete. Des. 

— E bolnav? 

— Nu, trupul îi este sănătos. A trecut de cincizeci de ani și 
poate încă să călărească o zi și o noapte fără să coboare de pe 
cai; rămâne cel mai bun arcaș și cel mai bun la aruncat lasoul 
dintre toți hunii. li curge des sânge din nas, deși a fost examinat 
de qam și a zis că e un lucru bun - se curăță umorile rele. 

— li curge sânge din nas! Dacă asta e singura lui suferinţă la 
cincizeci de ani, atunci chiar n-are de ce să se plângă. 

— Nu, trupul îi este sănătos, repetă germanul când 
pătrunseră amândoi în sala de mese a clădirii simple, din lemn, 
care era palatul regelui hun. Edeco măsură locul cu o privire și 
se opri în loc consternat. 

— Cu mintea ar fi o problemă, continuă Orestes cu voce joasă. 

Marea Sală arăta de parcă fusese lovită de o furtună. Cele trei 
zile de petrecere o făcuseră harcea-parcea. Mese și mobile 
rupte erau aruncate peste tot, iar peste ele zăceau ofițeri huni și 
germani pe jumătate conștienți, întinși beți și sforăind printre 
resturi. Aerul era greu de la duhoarea de transpiraţie și airag 
acrit, care se îmbibase în covoare. Un fum subţire și înțepător 
plutea în aer, rămășițele unei tapiţerii mari de pe perete, care 
luase foc mai devreme, din cauza unei torţe manevrate 
neîndemânatic. Un tânăr războinic hun, în care Edeco păru să-l 
recunoască pe un căpitan de cavalerie sub comanda fiului lui 


14 


Attila, Dengizich, se ridică cu greu în picioare, privi buimac în 
jur, își desfăcu frânghia de la brâu și începu să se ușureze liniștit 
într-un jar mocnit, făcând să se audă un șuierat, care îi provocă 
un rânjet satisfăcut. Piticul Zercon se târi de sub una dintre 
mesele răsturnate și îl certă pe soldat într-o hună stricată. 
Acesta râse și îndreptă jetul către el, făcându-l pe măscărici să 
se retragă înapoi în adăpostul său. 

Pe podiumul din capătul încăperii Attila stătea pe tronul său 
de lemn, prăbușit cu capul pe masă și cu mâinile întinse. Edeco 
se uită atent în jur, uimit de lipsa oricăror măsuri de protecţie. 
Orice țăran supărat pe rege ar fi putut să intre în palat, să-i facă 
felul suveranului și să iasă apoi liniștit, fluturând prin aer cuțitul 
plin de sânge și nimănui nici măcar nu i-ar trece prin cap să-l 
oprească, înainte să primească însărcinările diplomatice de 
acum, fusese el însuși comandantul gărzii de corp a regelui; o 
astfel de scăpare, pe el și pe toţi oamenii săi de gardă din acea 
noapte i-ar fi costat capul. Acum vechea sa funcție era ocupată 
de Orestes. Alt comandant, alte reguli. In mod evident și alte 
rezultate. Pe de altă parte, nici Attila nu mai era același om. 

Singurele figuri treze din toată încăperea puteau fi văzute la 
dreapta lui Attila. Aici era așezată o fată cam de cincisprezece 
ani, cu părul lung și auriu împletit în cozi complicate, înfășurate 
strâns în jurul capului. Era îmbrăcată cu o rochie în ape de 
culoare roz și albastru pal, împodobită cu modele sinuoase din 
ținte de sticlă și tivuri brodate ornamental. Stătea nemișcată, cu 
farfuria și pocalul din faţă neatinse și cu urme de lacrimi uscate 
pe faţa sa durdulie, plimbându-și privirea între regele 
mătăhălos, rășchirat pe masă lângă ea, și noii veniţi. 

La dreapta ei stătea un bărbat în vârstă, în mod evident tatăl 
fetei, regele panonic, judecând după felul familiar cum îi atingea 
mâna și se apleca să-i șoptească ceva la ureche. Era îmbrăcat 
tot în haine scumpe, din alte ţări, probabil un dar de nuntă din 
partea lui Attila, iar pe faţa lui nu se citeau durerea și disperarea 
vizibile în ochii fetei, ci mai degrabă detașarea stoică și 
resemnarea în faţa pierderii fiicei, compensate de satisfacția de 
a fi făcut o alianţă politică de preţ măritând-o cu un monarh atât 
de puternic. 


15 


— Ildico, spuse Orestes. Mireasa. Stă aici de trei zile aproape 
fără să se miște, cu mâncarea și băutura neatinse. Fără îndoială 
îi e frică de noaptea nunţii. 

— Care va fi când? întrebă Edeco. 

Orestes rânji din nou, privind către regele adormit. 

— In noaptea asta. 

Edeco își clătină capul, uimit și rușinat. 

— O prinţesă, murmură în timp ce măsura cu privirea 
încăperea. O prinţesă a porcilor. Orestes, ești comandatul gărzii, 
dar toţi oamenii tăi sunt beţi. O să mă ocup eu să culeg 
nestematele din gunoiul de aici. 

Întorcându-și capul, fluieră scurt, declanșând o ploaie de 
înjurături morocănoase în jurul său. Odoacru și Onulf intrară 
imediat în încăpere, rămânând cu gura căscată în faţa 
destrăbălării care li se așternea în față. 

— Însoţiţi-l pe rege la cortul de nuntă, le ordonă Edeco. 

Cei doi tineri dădură din cap în semn că au înțeles. Trecând 
peste trupurile prăvălite pe podea ajunseră la rege, îl ridicară 
de-o parte și de alta, îi puseră braţele pe umerii lor și începură 
să traverseze încăperea, pe jumătate mergând împreună cu 
Attila, pe jumătate târându-l cu ei. Ildico și tatăl ei se ridicară și 
îi urmară, în timp ce Orestes și Edeco veneau și ei la urmă. 

Cortul de nuntă era o structură circulară din lemn, acoperită 
cu prelată, ridicată în mijlocul curţii exterioare, unde putea fi 
văzută de toţi locuitorii palatului și de celelalte neveste ale lui 
Attila, cam cincizeci la număr. Era o construcţie rituală, amintind 
de colibele tradiţionale ale hunilor, înălțate pe câmpii, în timpul 
campaniilor de prins cai cu lasoul, vara, dar era departe de 
adăposturile modeste folosite în acele situaţii. Fiecare părticică 
a sa era acoperită de covoare, flamuri și pături viu colorate, ca 
un giuvaer colorat așezat printre celelalte adăposturi mohorâte, 
din lemn, care formau complexul palatului. Fusese ridicat în 
mijlocul curţii chiar la începutul ceremoniei nupţiale și avea să 
rămână în picioare, ca o ameninţare sau ca o invitaţie, până în 
dimineaţa de după consumarea căsătoriei. În acea zi, după 
arătarea în public a cearșafului însângerat, dovadă a fecioriei 
miresei și a virilităţii regelui, festivitățile vor fi declarate 
încheiate, iar cortul va fi demontat, orașul-tabără se va întoarce 
la viaţa sa obișnuită, iar noua soţie avea să fie dusă la noua sa 


16 


casă - încăperile femeilor, unde stăteau și celelalte soţii ale 
regelui. 

În timp ce micul grup pătrundea în cort, aplecându-se în 
dreptul ușii joase, Ildico se porni să plângă cu vaiete, iar tatăl ei 
începu să-și frângă mâinile, detașarea sa stoică risipindu-se 
încet-încet când văzu salteaua plină cu pene, pe care fiica lui 
avea să se întindă cu soţul ei beat. 

— Cum o să se petreacă actul? întrebă regele panonic foarte 
îngrijorat, privind către Orestes în speranţa că un confrate 
german va simţi ceva compasiune pentru necazul lui. Cu tot 
respectul, regele nu poate nici să stea în picioare! Dacă nu va 
putea să facă ce e de făcut, mâine dimineaţă cearșaful nu va 
avea nicio urmă de sânge, care să dovedească fecioria fetei, iar 
lumea îi va pune virtutea la îndoială! 

Cei doi frați îl întinseră pe Attila pe saltea și rămaseră în 
așteptare. Orestes se aplecă să-i scoată regelui cizmele din 
picioare. 

— Stai liniștit bătrâne, o să fie sânge pe cearșaf, mormăi 
Orestes în timp ce îi așeza regelui picioarele pe saltea. O să-l 
luăm din altă parte dacă va fi nevoie. Ai grijă să nu-l luăm de la 
tine. 

— Dar fata mea nu se poate culca cu el în starea în care se 
află! O să fie imposibil! 

— Oricum n-o să se culce. Attila își pătrunde femeile din 
picioare. 

— Din picioare? Ca animalele? Așa vă trataţi voi hunii 
femeile? 

Orestes îi aruncă o privire furioasă, neavând niciun chef să-i 
explice acestui rege neînsemnat, acestui șef de trib, că 
hemoragiile nazale din ultima vreme ale lui Attila erau agravate 
când regele se împreuna la orizontală. N-avea nicio legătură cu 
obiceiurile hunilor. Era mai degrabă o problemă de igienă. 

— ÎI insulţi pe rege, îi răspunse Orestes. Ai devenit tu socrul 
lui, dar îl insulţi chiar înainte ca fata să-și fi dovedit meritele. 

Rânji răutăcios. 

— Ar trebui să știți cum sunt animalele, doar cu asta vă 
ocupați: un bou trage brazdă mai adâncă atunci când stă în 
picioare decât când e așezat pe jos. 


17 


Auzind aceste cuvinte, lIldico, prăbușită mută pe o rogojină 
lângă perete, se albi la faţă și izbucni iarăși în hohote. 

— De-ajuns, spuse Edeco scârbit. 

Le făcu semn cu mâna fiilor săi, tatălui fetei și lui Orestes să 
iasă, apoi, aruncând o ultimă privire către comandantul său, 
care sforăia de zguduia pereţii, și la mireasa îngrozită, păși la 
rândul lui afară în aerul cald al nopții și închise ușa în urma sa. 

Afară, în timp ce oamenii mergeau fiecare la cortul său, își luă 
cei doi fii deoparte ca să le vorbească. 

— Mai sunt șase ore până în zori, murmură el, și nu e nimeni 
în toată tabăra în care să pot avea încredere ca să păzească ușa 
regelui. O să trebuiască să rămâneţi voi aici. Știu că aţi călărit 
toată ziua, dar sunteți tineri. E dreptul celor în vârstă să meargă 
să se culce, ceea ce o să fac și eu. Voi fi în apartamentele 
regelui, la palat. O să trimit să vă înlocuiască în zori, dacă își 
revine cineva din beţie până atunci. 

Cei doi fraţi dădură din cap în semn că au înțeles, iar Edeco se 
îndepărtă cu pași mari, simțind deodată pe umeri apăsarea 
celor cincizeci de ani ai săi și a eforturilor, atât fizice cât și 
mentale, făcute în ultima vreme. Se gândi că era un hun născut 
să umble călare, născut pentru viața în stepă, pentru 
vânătoarea de antilope iuți de picior și de perși și alani încă și 
mai iuți de picior. Un bărbat nu poate supravieţui stând sub un 
acoperiș zi după zi, hrănit cu delicatese și răsfățat de eunuci, 
până când mușchii i se moleșesc, iar voinţa i se împrăștie ca 
fumul - dar în ultimele șase luni avusese parte numai de așa 
ceva la curtea Imperiului de Răsărit, depănând povești și 
ținându-se de măscări și intrigi, și minciuni, ca Zercon, bufonul 
de la palat, toate ca să-l convingă pe împăratul Marcianus de 
intenţiile pașnice ale lui Attila față de Constantinopole, asta în 
timp ce uriașa armată a hunilor mărșăluia către asociatul la tron 
al lui Marcianus de la Roma. Nu era așa dificil cum ar putea 
părea - Edeco învățase de mult că majoritatea oamenilor cred 
ce e cel mai ușor de crezut - și lui Marcianus îi era mult mai ușor 
să nu facă nimic și să se bucure de plăcerile de la curte, decât 
să privească adevărul în față: acela că jumătate din lumea 
romanilor era pe cale de a fi zdrobită, iar când acest lucru se va 
fi întâmplat, armata victorioasă a hunilor avea să-și întoarcă 
privirea către cealaltă jumătate. 


18 


Lui Marcianus îi era pur și simplu prea greu să recunoască așa 
ceva. Ar fi fost nevoie de eforturi, ar fi fost nevoie să adune 
laolaltă armata, să convoace garnizoanele de la graniță, să 
recruteze noi oameni - și toate astea consumă timp și bani. Era 
mult mai ușor să ignore problema și să se amăgească că hunii 
n-aveau într-adevăr niciun gând rău față de Imperiul de Răsărit - 
iar treaba lui Edeco era exact aceea de a-l convinge că așa stau 
lucrurile. 

Dar în aceste șase luni Edeco se moleșise și obosise, iar 
efortul își spunea cuvântul. La fel se întâmplase și cu fiii săi - 
băieți puternici, de toată isprava, tot ce mai rămăsese în urma 
singurei soţii pe care și-o alesese singur, o sclavă de neam scir 
pe care o prinsese într-un raid în Germania de Răsărit cu un 
sfert de secol în urmă și al cărei nume nu îl mai rostise de la 
moartea acesteia, survenită cu ani în urmă. Cei doi tineri erau 
nemulțumiți că trebuiau să îndure atât timp decadenţa și 
mizeria vieţii la oraș din Constantinopole, dar de faţă cu el nu le 
scăpase nicio vorbă de protest. Insă când a sosit vestea că Attila 
s-a retras în tabără și că ambasada hună la Constantinopole nu 
mai era necesară, pe faţa lor se citea o bucurie fără margini. 
Fiind împreună căpitanii micului escadron de cavalerie care îi 
însoțise în capitala Imperiului de Răsărit, plecaseră imediat să-și 
informeze oamenii, iar într-o oră escadronul își strânsese 
lucrurile și era gata de plecare. Asta se întâmplase în urmă cu o 
lună - o lună de lungi și grele drumuri călare, de traversări 
dificile de râuri; hrănindu-se cu pesmeţi viermănoși cumpăraţi la 
preţuri piperate de la niște cotoroanțe cu chipul împietrit, 
nemulțumite că erau nevoite să aibă de-a face cu hunii, fie și 
numai în trecere prin satele lor amărâte de negustori. O lună 
petrecută pe spinările osoase și ascuţite ale neobosiţilor ponei, 
de stepă. 

Fusese cea mai grozavă lună din viaţa lui Edeco. 

Nu se cufundase încă bine în somn când simţi o mână pe 
umăr, scuturându-l. Făcu un efort să-și limpezească mintea și 
deschise ochii. 

— Tata? 

Era vocea lui Odoacru. Edeco se frecă la ochi și privi în jur. Era 
în continuare întuneric, iar încăperea era luminată doar de o 


19 


torță anemică. Era întins pe vechiul său pat de campanie, în 
camera gărzilor, din faţa dormitorului gol al lui Attila. 

— Tată! repetă fiul său. Cred că regelui nu-i e bine. 

— Nu-i e bine, repetă Edeco. Ce vrei să spui? Unde e Onulf? 

— Onulf a rămas de pază la cortul nupţial. Fata plânge. 

Bătrânul râse încetișor. 

— Plânge? E noaptea nunţii, e fecioară și e încuiată în 
dormitor cu un rege beat. Vreau să mă treziți dacă nu plânge - 
abia atunci o să-mi fac probleme. 

— Tată, nu, plânge ca o apucată. Și regele nu se aude deloc, 
nu râde, nici măcar nu o lovește ca să tacă. 

Edeco chibzui câteva clipe. 

— Aţi intrat să vedeţi ce se întâmplă? 

— N-am îndrăznit. Dacă nu e, de fapt, nicio problemă și 
intram într-un moment nepotrivit? Regele... 

— Ne-ntâlnim la cort imediat. Găsește-l pe idiotul de Orestes 
și spune-i ce mi-ai spus și mie acum. N-am chef să fiu singurul 
care-l întrerupe pe rege în timp ce-și „trage brazda”. 

Peste puţină vreme cei patru stăteau adunaţi în faţa ușii, 
ascultând hohotele de plâns ale fetei. Întrebările lor, șoptite prin 
pereţii căptușiţi cu pâslă groasă, rămaseră fără răspuns. Fie nu-i 
auzea, fie nu-i băga în seamă. 

Încercând cu grijă ușa, constatară că e închisă pe dinăuntru, 
așa că era imposibil să arunce discret o privire, să vadă ce se 
întâmplă. Orestes se uită la cer. 

— Într-o oră se luminează, remarcă el. Soţiile din 
apartamentele femeilor sunt deja treze și agitate... 

— Nu se culcă niciodată când Attila își mai ia o soţie, răspunse 
Edeco. Se roagă ca nou-venita să aducă pe lume pitici, ca să nu 
devină rivalii copiilor lor. 

— Și totuși, continuă Orestes, în curând hohotele astea 
infernale vor da naștere la vorbe în tot palatul, apoi în tot orașul. 
Trebuie oprite. 

— Trebuie oprite? 

Edeco se uită fix la el. 

— Mă-ntreb dacă toţi germanii sunt la fel de neajutoraţi ca 
tine. 

Fără să mai lungească vorba, își scoase pumnalul și îl înfipse 
în pânza cortului în dreptul ochilor. Plânsetele dinăuntru 


20 


încetară imediat. Cu o mișcare rapidă de ferăstrău trase lama 
orizontal prin peretele de pânză, apoi cobori în unghi drept până 
la podeaua din lemn. Fără să mai stea pe gânduri, păși înăuntru. 

Toate erau cum le lăsaseră, până la lampa în stil roman, care 
pâlpâia pe masă. Fata era și ea aproape în aceeași poziţie, pe 
rogojina din colț, unde se trântise după ce a intrat în cort, cu 
câteva ore în urmă, iar acum stătea nemișcată, urmărindu-i pe 
intruși cu ochii larg deschişi și plini de lacrimi. Edeco aruncă mai 
întâi priviri precaute în stânga și-n dreapta, căutând semne ale 
vreunei ameninţări, și abia apoi își îndreptă privirea către 
mijlocul încăperii. Regele zăcea pe pat, așa cum îl așezaseră 
mai devreme. Nimic nu părea să se fi schimbat. 

Enervat, Edeco apucă una din lămpile mici și făcu câţiva pași 
înainte, urmat îndeaproape de Orestes. Regele își petrecuse 
toată noaptea nunţii dormind. O împrejurare nefericită, dar de 
așteptat, care nu justifica nicidecum hohotele delirante ale lui 
IIdico. 

— De ce dracu’ ne-ai adus aici, nebuno, se răsti Orestes la ea. 
Ce-i cu atâta lipsă de respect pentru bărbatul tău... 

Când se apropiară de pat și priviră în jos vehemența 
bărbatului începu să pălească. In penumbră nu văzuseră nimic, 
dar acum strălucirea lămpii scotea la iveală o pată întunecată 
întinzându-se pe cearșaf, sub capul regelui. Edeco puse jos 
lampa și îl apucă pe rege de umeri, ridicându-l în șezut. 

În acel moment capul i se aplecă în faţă și din gură începu să-i 
curgă sânge, un șuvoi gâlgâitor, care i se revărsa în poală. Fata 
începu să ţipe și își ascunse capul după o pernă. Edeco 
rămăsese mut, iar Orestes împietrise și el, apoi îl apucă pe Attila 
de celălalt umăr și împreună îl așezară ușor înapoi pe pat. 
Sângele continua să curgă, iar regele rămăsese cu privirea 
ațintită în sus, cu ochii ca de sticlă în lumina palidă. 

Orestes se ridică și se îndreptă către lldico, trăgându-și 
pumnalul de la brâu. Fata rămase mută, cu ochii măriţi de 
spaimă și cu faţa strălucindu-i în lumina palidă a lămpii. Ochii 
germanului se îngustară de furie, în timp ce o apucă de păr cu 
brutalitate și o ridică în picioare. 

— Decenii de lupte nu l-au doborât pe marele Attila, răcni 
acesta, și această scorpie trădătoare și-a dat gata bărbatul în 
noaptea nunții. 


21 


Îi dădu capul pe spate și ridică lama pumnalului către gâtul 
alb al fetei. 

— Stai, spuse Edeco, care încă cerceta cadavrul de pe patul 
năclăit în sânge. Fata n-are nicio vină. Regele s-a înecat - i-a 
curs sânge din nas în timp ce era beat. S-a înecat cu propriul 
sânge. 

Orestes se opri, ezită, apoi îi dădu drumul cu ciudă fetei, care 
se prăbuși la loc pe covoarele unde își petrecuse noaptea. Edeco 
se ridică în picioare și se îndepărtă de patul regelui, uitându-se 
cu o figură împietrită la cadavru. Apoi, fără să spună un cuvânt, 
traversă cortul, îl dădu la o parte pe Orestes, care rămăsese ca 
trăsnit, și ieși afară prin tăietura din pânza cortului. Ajuns între 
cei doi fii ai săi privi în jur tăcut, ridicându-și apoi privirea către 
fâșiile roșiatice care începeau să apară pe cer la răsărit, 
ascultând zgomotele potolite ale taberei la apropierea dimineții, 
murmurul femeilor care aţâţau focurile pentru gătit, cotcodăcitul 
orătăniilor persane domesticite, care își așteptau porţia de 
grăunţe. Oftă încet și prelung. După câteva clipe își apucă o 
șuviţă de păr de pe tâmple, se strâmbă de durere și își smulse 
firele însângerate din cap. 

Ridicând spre cer această ofrandă a durerii, scoase un vaiet 
ascuţit și sfâșietor, strigându-și numele într-un vaiet al morţii. O 
clipă tabăra amuţi, apoi alte voci se alăturară acestui vechi imn 
hun de doliu. Oamenii nu știau încă pentru cine plângeau, știau 
doar că era un bărbat de seamă, căci strigătul pornise din gura 
lui Edeco, om cu rang foarte înalt printre huni, iar cineva cu 
rangul lui nu plânge decât după un om mai de seamă ca el. 


Ceremonia a fost de o măreție nemaivăzută de la moartea 
fratelui lui Attila, Bleda, cu ani în urmă. La cinci kilometri de 
oraș, pe un catafalc în mijlocul câmpiei întinse, corpul lui Attila 
era așezat sub un cort de mătase viu colorată, cu părțile laterale 
lăsate libere să fluture în bătaia palelor de vânt, dezvelind și 
acoperind corpul dinăuntru. Pe o distanţă de sute de pași în jurul 
catafalcului, toată populaţia taberei se târa în cerc, bocind și 
plângând, cu lacrimi din abundență și cu o durere autentică. 
Femeile și bătrânii își descopereau spinările și se biciuiau cu 

22 


crengi rupte și cravașe pentru cai, până când pielea le devenea 
aspră și zbârcită de la lovituri, în timp ce bărbaţii mai tineri își 
făceau singuri răni mai adânci cu pumnalele și săbiile, un semn 
și mai profund de doliu după regele dispărut. Până și trimișii 
străini participau la acest ritual. Micul grup de nobili perși, 
vandali, suebi și ostrogoți, îmbrăcaţi în hainele de gală de la 
curțile fiecăruia, primiseră locuri de onoare în primele rânduri 
ale cortegiului, dar erau puși, la rândul lor, de către călăreţi huni 
cu fețele împietrite, să-și predea hainele, să-și dezgolească 
pieptul și să-și facă măcar niște zgârieturi fără prea mare 
tragere de inimă pe piele. 

In spaţiul dinaintea primului rând de bocitori erau adunaţi cei 
mai de seamă membri ai cortegiului, floarea cavaleriei hune, 
care se învârteau în jurul catafalcului în direcţia contrară celor 
din cercul exterior, intonând străvechiul imn funerar hun în 
amintirea eroului lor naţional. Oamenii călare se întretăiau și se 
evitau pe trasee complicate, unii așezați în picioare pe spinările 
late ale animalelor, alţii lăsându-se să atârne până la pământ, 
agăţaţi de cal doar cu un călcâi și o mână prinsă de coamă, 
acrobaţii iscusite ale unui popor născut călare. In timp ce se 
învârteau călare în jurul sicriului, se supuneau vechilor obiceiuri 
și ritualuri hune, brăzdându-și fața cu pumnalul, plângându-și 
astfel conducătorul nu doar cu lacrimi femeiești, ci și cu sângele 
stacojiu de războinic. 

Timp de trei zile războinicii continuară să se vaite și să se 
învârtă în cerc, iar în fiecare noapte, după ce oamenii se 
întorceau la tabără pentru a se ocupa de propriile nevoi și a-și 
întrerupe postul, îmbălsămători pricepuţi din Meoţia pregăteau 
corpul regelui pentru călătoria spre viaţa de dincolo. Spre 
deosebire de Bleda, de tatăl lui Attila, Mundzuk și de unchiul său 
Rugila, corpul acestui rege n-avea să fie mistuit de flăcări. In 
viaţă fusese un erou, un om ajuns deasupra tuturor celorlalți 
oameni, un zeu mai însemnat decât cei din ceruri. Nu s-ar 
cuveni ca trupul său să fie ars și distrus la fel ca al unei creaturi 
de rând. Devenise zeu și trebuia să rămână zeu, păstrat și 
îngropat sub pământ pentru totdeauna din ordinul fiului său cel 
mare Dengizich, odrasla sa zeiască. 

In cea de-a patra zi, corpul regelui fu ridicat de pe catafalc 
într-o ceremonie solemnă și așezat într-un sicriu căptușit cu 


23 


mătase, făcut din scândură de stejar dunărean rindeluită cu 
grijă și acoperit cu aur șlefuit, lucrat cu migală de meșterii goți 
din oraș, care, cu această ocazie, lăsaseră deoparte armele, 
armurile și bijuteriile cu care se ocupau de obicei. Acest sicriu fu 
la rândul său introdus într-unul doar cu puţin mai mare, placat 
cu argint șlefuit, reprezentându-l pe Attila ca rege atotputernic 
și părinte al poporului său. În fine, tot ansamblul a fost închis 
într-un al treilea sicriu din fier, metalul cu care subjugase atâtea 
popoare. Acest ultim sicriu era mai greu decât primele două la 
un loc, cu capacul și încheieturile protejate de efectul coroziv al 
aerului și apei prin aplicarea de plumb topit. Întregul ansamblu, 
cântărind peste jumătate de tonă, fu ridicat cu ajutorul unor 
bârne de câţiva bărbați puternici și așezat pe o căruţă din lemn 
cu obezi de fier, trasă de cai masivi, germanici, aduși ca animale 
de povară de la triburile îndepărtate de agricultori. Alte două 
căruţe au fost încărcate cu aur și argint - monede și iarăși 
monede, podoabe și chiar bulgări de aur puși acolo așa cum 
fuseseră găsiți în pământ, fără a mai fi extras minereul - ca și 
alte obiecte de preţ, arcuri de război și lame rituale, săbii 
neobișnuite și topoare de luptă venind de departe, craniile 
suflate în aur ale suveranilor care fuseseră învinși și uciși în 
luptă, toate pentru a ușura trecerea regelui în viaţa de apoi. Cei 
mai bine de zece /ogades ai lui Attila - aleșii săi, generali și șefi 
de armată - își băgaseră adânc mâna în cufere pentru acest 
ritual și alte două căruţe fuseseră umplute cu darurile acestora: 
pocale și tăvi de argint, frâie cu ţinte din pietre preţioase, perle 
indiene, chiar și produse de lux mai puţin durabile, aduse de 
caravanele cu cămile din locuri îndepărtate: piper negru și 
curmale, pânzeturi fine, tapiserii brodate. 

Fuseseră convocate două unităţi de cavalerie, numărând 
fiecare câte o sută de oameni - un escadron germanic, condus 
de Orestes și celălalt hun, condus de Edeco - respectând 
instrucţiunile date de Dengizich pentru strava tatălui său. Pentru 
această sarcină, fiecare călăreț avea la dispoziţie patru cai din 
herghelia regală. Cincizeci dintre cei mai puternici sclavi alani 
de la palat fuseseră aduși să aibă grijă de căruțele cu obiecte de 
preţ; iar șamanul-șef al orașului, gam-ul în vârstă care 
condusese riturile funerare, fusese chemat să binecuvânteze 
adunarea și să însoţească convoiul pe acest drum. Ritualurile 


24 


fiind îndeplinite, cortegiul funerar se puse în mișcare spre locul 
înmormântării. 


Odoacru veni călare lângă tatăl său, care îi făcuse semn să se 
apropie. 

— Aproape am ajuns, anunţă sec Edeco. 

Orestes, care călărea în tăcere de cealaltă parte a hunului, îi 
aruncă o privire nedumerită. 

— La locul mormântului? întrebă acesta. 

Edeco privea fix înainte. 

— La locul taberei, veni răspunsul. Două zile de mers cu 
căruța de locul mormântului. Cele două escadroane de cavalerie 
vor rămâne aici sub comanda lui Orestes, iar eu voi merge cu 
sclavii și căruțele cu obiecte de preț la mormânt. Dacă totul 
decurge cum trebuie, ne vom întoarce la tabără în patru-cinci 
zile. 

— Vin și eu cu tine la înmormântarea regelui, spuse Orestes. 
Luptătorii din tabără pot rămâne sub comanda fiului tău până 
mă întorc. 

— Am cincizeci de sclavi care să vină cu mine. Attila a fost 
regele hunilor și va fi o înmormântare hună. N-am nevoie de 
ajutorul tău, doar dacă n-ai cumva de gând să pui mâna și tu pe 
o lopată. 

Germanul își întoarse puţin calul și privi la cele cinci căruțe 
care se târau în urma lor, cu roțile lăsând două șanțuri adânci în 
urma lor. Obiectele dinăuntru erau acoperite cu prelate pline de 
praf. Se întoarse iarăși către Edeco. 

— Attila a fost și regele poporului meu, nu doar al tău, 
răspunse Orestes. lar acum nu mai e regele nimănui. O să vin cu 
tine. 

Dând pinteni calului, porni în galop către partea din față a 
caravanei, Edeco rămânând în urmă și privindu-l cum se 
îndepărtează. 

Căzut pe gânduri, Odoacru așteptă reacţia tatălui său. 

— Lasă-mă la tabără cu soldaţii, spuse fiul după un moment 
de pauză. Am mai condus atâţia oameni și altă dată, și huni și 
străini, iar Onulf are în grijă încă și mai mulţi în capitală, până la 
întoarcerea noastră. Orestes poate să meargă cu tine, n-am 
nevoie de el aici. 


25 


Edeco îi aruncă o privire scurtă fiului său și zâmbi 
imperceptibil. 

— Am deplină încredere în capacitatea ta de a comanda două 
sute de oameni timp de câteva zile, răspunse. Nu de-asta m-am 
opus venirii lui Orestes. Adevărul e că nu vreau să cunoască 
locul mormântului. 

Dădu din cap nemultumit. 

— Dar a fost comandantul gărzii și cavaleriei regale, ceea ce-l 
face egalul meu în rang. N-am cum să-l opresc. 

Odoacru îl privi nedumerit. 

— Dar de ce ai vrea să-l împiedici? 

Edeco privi în depărtare, pe față apărându-i un zâmbet abia 
schițat. 

— Locul mormântului e pământ sfânt. O peșteră săpată într-o 
stâncă, ce nu se vede nici de pe platoul de deasupra, nici de jos, 
din canion. Se ajunge la ea pe o cărare săpată în stâncă. 

— Și e un loc sfânt? 

— Absolut. Pereţii sunt acoperiţi de picturi străvechi, cu puteri 
magice - bărbaţi goi vânând animale nemaiîntâlnite vreodată 
prin aceste părţi, elefanţi cu păr, lei cu colţi lungi. În fundul 
peșterii se găsesc oase stranii, sfărâmate de vreme. Nu poate să 
fi fost decât sălașul unor zei. 

— Ce fel de oase, întrebă Odoacru cu ochii măriți de uimire? 

— De tot felul... oase de bărbaţi, cranii enorme cu 
sprâncenele ieșite în afară, femururi groase cum nu mai 
întâlnești în ziua de azi decât la uriașii din circurile ambulante, 
toate amestecate cu oasele altor fiinţe, colţi, cranii de animale 
asemănătoare unor tauri. Peștera e atât de uscată încât unele 
au încă rămășițe de piele, ajunsă la fel de tare ca oasele. Dar în 
apropiere există și un mic izvor. Este un loc liniștit și ascuns. Un 
loc potrivit ca să îngropi un rege. 

— Și ai vrea să nu mai știe nimeni de el. 

Edeco oftă. 

— Nu se mai poate. Orestes va ști, fie că vreau sau nu. Nu pot 
să neg că i-a fost loial lui Attila. Va merge cu mine, așa că o să 
știe și el. 

In acea noapte și-au instalat tabăra pe marginea canionului 
ce tăia câmpia pe care tocmai o traversaseră, în dimineaţa 
următoare căruțele fură descărcate, iar conţinutul lor împărțit 


26 


sclavilor alani, care fură legaţi unul de altul într-un șir lung, 
cărând comorile în saci aruncați peste umăr sau în coșuri mari, 
ținute pe cap. Lucrul cel mai important - trupul neînsufleţit al 
regelui - fusese urcat pe două bârne solide ce împărțeau 
greutatea pe umerii laţi ai celor mai puternici sclavi din grup, 
care în ciuda forței lor remarcabile se clătinau și făceau să se 
legene în mod îngrijorător povara, în timp ce pășeau pe 
pământul accidentat. Doar Edeco și Orestes rămăseseră călare 
și înarmaţi, neavând agățate de șa decât armele de rezervă, iar 
spatele încărcat doar de arcurile de război și scuturile hune. 
Când soarele se ridică roșu ca sângele deasupra orizontului, 
grupul se puse în mișcare, coborând rapid de pe podiș pe 
cărările labirintice din partea de jos a canionului. Curând 
dispărură de sub privirile soldaților germanici și huni, care îi 
urmăreau peste buza stâncii. 

Patru zile mai târziu tot grupul se întoarse în tabără, unde 
soldaţii așteptau în continuare. Fără să spună un cuvânt, 
Orestes adună oamenii din tabără într-un semicerc la marginea 
canionului, ca și cum s-ar fi pregătit de un discurs. Sclavii alani, 
transpiraţi și murdari după coborârea în canion, stăteau într-o 
parte a adunării, la marginea prăpastiei, cu soldaţii huni și 
germanici la mică distanţă. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui 
Orestes, rămas împreună cu soldaţii. În mod normal sclavii nu 
luau parte la astfel de adunări, ci li se prindeau picioarele ca la 
cai sau erau legați unii de alţii în spatele taberei, până când era 
nevoie de ei. De data asta, alanii se uitau în jur nedumeriţi, în 
timp ce se strângeau laolaltă. Edeco îi privi o clipă, apoi își 
întoarse privirea. 

— Alinierea în formaţie, ordonă calm Orestes. 

— Formaţie de infanterie, strigă Odoacru, iar cei două sute de 
soldaţi se împărțiră în două, germanii la stânga, hunii la 
dreapta. Alanii se foiau pe loc, unii lăsându-se pe vine epuizați. 

— Scoateţi arcurile, ordonă bărbatul mai în vârstă. 

Odoacru urmărea tăcut scena, din ce în ce mai îngrijorat, în 
timp ce soldaţii își apucară armele, le întinseră într-o singură 
mișcare curgătoare și prinseră câte o săgeată de corzi. Printre 
sclavi se produse dintr-o dată panică, începură să strige și să se 
strângă unii în alţii la marginea prăpastiei, cât mai departe de 
soldaţi. 


27 


— Trageţi, ordonă Orestes. 

Soldaţii ezitară, uitându-se când la Orestes, când la Odoacru, 
care fusese comandantul lor în ultimele zile, câtă vreme bărbaţii 
mai în vârstă și sclavii erau în canion. Odoacru deschise gura ca 
să protesteze, dar Orestes interveni, privind hotărât către 
soldați. 

— O să faceți ce vă zic eu, spuse Orestes pe un ton 
amenințător. Sclavii nu mai sunt necesari. Trageti! 

Odoacru rămase mut, privind îngrozit, iar Edeco întoarse 
spatele scârbit. 

Aerul se umplu de șuieratul celor două sute de săgeți, care își 
nimeriră toate ţinta. Sclavii abia mai avură timp să scoată vreun 
strigăt înainte ca glasurile să le amuţească definitiv. Câţiva, mai 
în spate, căzură sau săriră peste marginea prăpastiei, târând cu 
ei alţi zece care erau legaţi de ei, dar nu se auzi niciun zgomot 
când se prăbușiră pe fundul canionului. Ceilalţi se strânseră unii 
în alţii și căzură într-o grămadă nefirească, cu coatele înfipte în 
coastele celor de lângă, cu privirile îngrozite îndreptate spre 
figurile impasibile ale soldaţilor. Arcașii rămaseră încordaţi, în 
poziție de tragere, unii dintre ei având deja gata o a doua 
săgeată, din obișnuinţă. Era o tăcere deplină. 

Se auzeau doar foșnetul îndepărtat al vântului și fornăitul 
cailor din spatele lor. 

Orestes dădu satisfăcut din cap și se întoarse cu spatele la 
grămada de cadavre. 

— Împingetți-i în prăpastie, ordonă. Aruncaţi și căruțele. Apoi o 
să plecăm. 

Șamanul în vârstă, care îi însoţise pe călăreţi până aici, cobori 
de pe cal și își aruncă îngrijorat privirea peste marginea 
prăpastiei, uitându-se după urme ale morţilor sau poate ale 
sufletelor lor. Odoacru se întrebă cum vor fi arătând acestea, ca 
niște fuioare de fum, ca ceața norilor sau poate ca niște umbre 
năucite plutind ușoare și șovăitoare din stâncă în stâncă, din 
tufiș în tufiș pe peretele de stâncă, încercând temătoare să afle 
ce s-a întâmplat cu ele, înainte să urce sau să coboare înspre 
viața de dincolo. Bătrânul își începu bocetul funerar, lent și 
tărăgănat, iar în acest timp un soldat se apropie cu un cal 
pentru sacrificiul final, iar Odoacru își alungă aceste gânduri din 
minte. 


28 


Se întoarse în loc și își văzu tatăl urmărind scena de la 
distanţă, iar cei doi se îndreptară către locul unde soldații huni îi 
așteptau răbdători, călare și gata de plecare. Edeco nu scotea 
niciun sunet, dar în timp ce mergea alături de fiul său simţea că 
întrebările încep să se adune în mintea acestuia. 

— Erau cincizeci și doi de oameni care știau locul 
mormântului lui Attila, spuse simplu Edeco. Cincizeci și doi de 
oameni știau de comoara îngrămădită în jurul sicrielor, știau că 
sicriele erau făcute din metale prețioase, știau ce conţineau. 
Cincizeci și doi de oameni știau de acel loc sfânt. 

Odoacru încuviință în tăcere. 

— Și acum mai știu doar doi. 

Edeco se uită spre Orestes, ai cărui soldaţi nu terminaseră 
încă de ridicat tabăra. Germanul părea nefiresc de voios, îl 
auzeau chiar râzând din când în când la câte o glumă, în ciuda 
împrejurării sumbre în care se găseau. Edeco își întoarse 
privirea către fiul său. 

— Doar doi, confirmă sec. 

O oră mai târziu nu mai rămăsese nicio urmă a prezenţei 
soldaților, în afară de iarba culcată la pământ și băltoacele de 
sânge de la marginea prăpastiei. Călăreţii traversară în tropot 
de copite câmpia către capitala hunilor pentru a începe o nouă 
epocă, sub un nou rege, iar podișul reintră în stăpânirea 
vulturilor și a vântului gonind printre stânci. 


Odoacru începu să simtă schimbarea chiar înainte de răsăritul 
soarelui. 

Timp de trei zile soldaţii o ţinuseră tot într-un galop către 
capitală, schimbându-și caii la intervale regulate. Nu se opreau 
nici pentru masă, nici pentru nevoile trupului - căci hunii își 
învăţaseră de mult aliaţii că toate cele omenești pot fi făcute 
călare sau pot fi amânate până la căderea nopţii. Germanii se 
țineau deoparte, ducând caii de schimb și alegându-și ritmul de 
mers după cât de obosiţi erau oamenii și animalele. Hunii 
preferau să se desprindă de grup și să se împrăștie la începutul 
fiecărei zile de drum, înaintând mult ca să iscodească și să 
vâneze, găsind drumul cel mai bun, uitându-se după tabere ale 


29 


dușmanilor și vânând animale, care să fie mâncate mai târziu. 
Noaptea, cele două grupuri își așezau tabăra la o oarecare 
distanţă - uneori doar o sută de pași, alteori mai mult, în funcţie 
de forma terenului și de locul unde se găsea apă. Aveau mai 
multe avantaje procedând așa: flăcările focurilor întinse pe o 
suprafață mai mare le puteau da dușmanilor impresia că au în 
faţă un grup mai numeros; erau mai puţin vulnerabili la un atac 
surpriză, pentru că atacatorii ar fi fost nevoiți să-și împartă 
forțele pentru a acoperi un front mai mare și, lucrul cel mai 
important, hunii preferau să nu doarmă în același loc cu 
germanii, pe care îi priveau cu suspiciune și cu antipatie, 
considerându-i zgomotoși și certăreţi. Opoziția dintre Edeco și 
Orestes se transmisese și oamenilor lor, iar acum, că Attila 
murise, nu-i mai ţinea împreună nimic, un conducător comun 
sau un dușman comun, care să-i facă să-și unească forțele. In 
noaptea aceea cele două grupuri dormeau la aproape un 
kilometru unul de altul, fără să se poată auzi, legaţi numai prin 
caii care se amestecau și pășteau împreună, strângându-se din 
instinct într-un grup cât mai mare, pentru a fi la adăpost de 
prădători și păziți de câte două santinele din fiecare grup de 
soldați. 

Când se trezi, culcat în iarbă și înfășurat în mantaua sa, 
Odoacru simţi că ceva s-a schimbat. O turmă de o mie de cai 
face ceva zgomot, chiar și noaptea. In întuneric se auzeau 
întotdeauna nechezatul femelelor care își chemau partenerii, 
fornăâitul armăsarilor care intrau unii pe teritoriul celorlalţi sau 
încercau să se apropie de femele. Dar în noaptea aceasta era 
altfel. Nu se făcuse liniște deplină - noaptea se aud mereu tot 
felul de zgomote în stepă - uguitul păsărilor, lătratul vulpilor, 
foșnetul vietăţilor mișcându-se prin iarbă - dar ceva se 
schimbase. Caii nu făceau niciun fel de zgomot. 

Odoacru se ridică în picioare. Mijindu-și ochii în întuneric zări 
în apropiere alţi huni făcând același lucru, iar câţiva începuseră 
deja să alerge de la pârâul lângă care dormiseră către locul 
unde fuseseră văzuţi ultima dată caii. 

— Tată! spuse Odoacru cu voce joasă. 

— Aici, se auzi vocea morocânoasă a lui Edeco dintr-o direcție 
neașteptată. Fiul se întoarse și încercă să distingă ceva în 
lumina palidă venind de la jarul focurilor de tabără. Tatăl său 


30 


ieși din întuneric purtând o greutate pe umeri. Înaintând cu greu 
până la fiul său, lăsă jos corpul unui bărbat. Odoacru privi în jos 
fără să înțeleagă nimic și se aplecă să-l vadă, dar Edeco îl opri. 

— E mort, spuse cu glas aspru. 

— Mort? Ce...? Cine...? 

Incepură să se adune și alţi soldaţi huni, cu privirea aţintită în 
tăcere la tovarășul lor mort. Când se uită mai atent, Odoacru 
observă tăietura largă care brăzda gâtul bărbatului. 

— Nu e unul dintre cei care trebuiau să aibă grijă de cai în 
noaptea asta? întrebă Odoacru. 

— Ba da, îi răspunse tatăl. 

— Și caii...? 

— Nu mai sunt. Au fost luaţi sau împrăștiați. Probabil și una, și 
alta. O să am nevoie de o torţă ca să cercetez urmele. 

— Dar cine? Unde sunt ceilalţi paznici? 

Era o întrebare ce nu mai trebuia pusă. Ştia deja răspunsul, 
chiar înainte ca santinela hună rămasă în viaţă să sosească la 
tabără clătinându-se, cu gâtlejul sângerând din abundență. 

— Germanii, rosti acesta cu greu, cu sângele șiroindu-i din 
rană. Germanii - au plecat! 


În cursul zilei următoare, câteva zeci de cai reveniră la tabără. 
Cercetând urmele, Edeco reuși să reconstituie evenimentele din 
noaptea dinainte: Orestes se hotărâse să plece cu oamenii săi 
și, ca să nu fie urmărit, luase cu el cât mai mulţi cai, la 
adăpostul întunericului. l-ar fi fost imposibil să-i fure pe toţi - 
fiecare om ar fi trebuit să ducă zece animale, fiind nevoiţi în 
același timp să evite sau să omoare santinelele și îngrijitorii 
huni. Probabil că germanul trădător își pusese oamenii să 
meargă la paznicii huni sub pretextul unei întrebări, să-i ucidă 
pe tăcute și apoi, după ce se asiguraseră că nu mai are cine să 
dea alarma, prinseseră cât mai mulţi cai cu putinţă și îi duseseră 
într-un loc sigur. Cei care nu vroiau să vină sau care pășteau 
prea departe fuseseră împrăștiați cu biciul și cu praștia, ca să-i 
împiedice pe huni să-i urmărească pe fugari și, dacă se putea, 
chiar să se întoarcă în capitală. 

Să înţelegi ce se petrecuse nu era greu deloc. Ce-l îngrijora pe 
Edeco erau urmările. 


31 


— Odoacru, du soldaţii înapoi în oraș. Oamenii pot să meargă 
doi pe un cal sau să alerge pe lângă. 

— Cu atât de puţini cai drumul o să dureze mult mai mult. 

— N-are importanţă, spuse Edeco. 

— Și tu, îl întrebă Odoacru. Ce vrei să faci? 

— O să iau zece oameni cu mine. Fiecare cu câte un cal. 

— Unde, după Orestes? Cu zece oameni? E sinucidere curată. 

— Nu, nu după Orestes, răspunse Edeco. Cu caii de schimb pe 
care-i are și două zile avans n-am avea nicio șansă să-l prindem. 

— Atunci? 

— La mormânt. Pentru că... 

Făcu o pauză. 

— Pentru că, îi completă Odoacru vorbele, numai doi oameni 
știu locul. Vin cu tine. În curând îl vor ști trei. 

Edeco ezită o clipă, apoi dădu din umeri. 

— Cum dorești. 

Micul grup de huni refăcu drumul pe care tocmai îl 
parcurseseră de la tabăra așezată pe marginea prăpastiei, 
pășind ușor și cu grijă, cercetând precauţi semnele lăsate în 
urma lor de soldaţii lui Orestes. Traseul nu era greu de 
reconstituit: germanii nici măcar nu se sinchisiseră să-și acopere 
urmele. Odoacru călărea lângă tatăl său, cu o figură încordată și 
plină de înverșunare. Se uita din când în când la Edeco, dar dacă 
era cumva furios sau îngrijorat nu lăsa să se vadă nimic: faţa sa 
brăzdată de vreme rămăsese la fel de calmă și impasibilă ca 
întotdeauna, deși treceau ore întregi fără să spună nimic, 
călărind fără oprire, cu ochii aţintiţi la orizont. 

Această întorsătură adusese cu sine și alte dificultăți. 
Cantităţile de carne uscată, calculate cu grijă să ajungă pentru 
călătoria la mormânt și înapoi, se terminară curând, iar 
înaintarea hunilor era încetinită și mai mult pentru că erau 
nevoiți să vâneze antilope și apoi să pregătească vânatul. 
Odoacru încerca să se consoleze cu gândul că germanii aveau 
aceeași problemă, până când tatăl său îi atrase atenţia că nu 
degeaba luaseră atâţia cai de rezervă cu ei - cei mai înceţi sau 
mai tineri puteau fi omorâți pentru hrană. După o noapte și o zi 
fără urmă de vânat, Edeco le ordonă oamenilor să recurgă la o 
străveche practică folosită de înaintașii lor când traversau cu 
repeziciune zone sterpe - fiecare călăreț făcea o mică incizie în 


32 


vena cea mai mare de pe un picior din față al calului, lăsa să 
curgă un castron din lichidul stacojiu și, aburind, îl amesteca cu 
lapte din ugerul iepelor. Odoacru și soldaţii mai tineri nu 
apucaseră această practică, dar cei care străbătuseră stepele în 
lung și-n lat cu ani buni înainte ca hunii să devină un mare trib 
sub conducerea lui Attila deschideau venele cailor cu o mână 
sigură și înghiţeau cu poftă amestecul spumos. Curând Odoacru 
deveni la rândul său expert și, cu ajutorul deloc de neglijat al 
foamei, ajunse chiar să aprecieze această băutură. 

După cinci zile călare ajunseră înapoi la tabăra de unde 
Edeco, Orestes și sclavii coborâseră în canion. Oamenii lui 
Orestes se întorseseră și ei aici, cu câteva zile înainte. Judecând 
după starea latrinelor nu stătuseră mai mult de jumătate de zi. 
Edeco nici măcar nu se dădu jos de pe cal, ci continuă fără 
oprire pe cărarea îngustă ce cobora încet către fundul 
canionului. Ceilalţi îl urmară fără un cuvânt. 

O oră mai târziu, când ajunseră jos, Odoacru privi în jur, 
derutat de umbrele întunecate și de talmeș-balmeșul de stânci, 
bușteni răsturnaţi și urme de șuvoaie, ce păreau să se îndrepte 
în toate părţile. O duhoare pestilenţială îi ajunse la nas. Fără să 
se mai gândească ce face, descălecă și făcu câţiva pași în 
umbra de la poalele stâncii, ca să vadă despre ce e vorba. Acolo 
dădu de o enormă grămadă de hoituri în putrefacție, cu mâinile 
și picioarele răsucite și prinse unele de altele, cu oasele și 
capetele zdrobite și cu săgeți rupte ieșindu-le din corpuri. Peste 
muntele de carne descompusă trona capul rânjit al unui cal, cu 
buzele dezvelindu-i dinţii galbeni, ieșind din grămada de forme 
omenești precum capul unui centaur. Tot mormanul părea că se 
mișcă ușor, ca o respiraţie, iar când Odoacru se apropie mai 
mult își dădu seama că era locul unde alanii masacrați și calul 
sacrificat fuseseră împinși în prăpastie. 

Răsturnând cu piciorul cel mai apropiat cadavru văzu că 
mișuna de viermi și rămase ca hipnotizat de acest festin 
macabru. Un milion de creaturi umede și albicioase se răsuceau 
și se zvârcoleau, fiecare luptându-se să se elibereze din 
grămada tovarășilor săi și să apuce o bucăţică de carne cu care 
să se hrănească, căţărându-se pe ceilalți căutând cu disperare 
un punct de sprijin. Dacă te uitai la întregul maldăr de cadavre 
mișcarea era imperceptibilă și subtilă, păcălind ochiul care 


33 


ajungea să vadă acum un tablou nemișcat al morţii, acum o 
manifestare plenară și sălbatică a vieţii. Dar, dacă te concentrai 
pe un singur vierme, efectul era hipnotic, ca și cum ai urmări cu 
privirea un singur firicel dintr-un nor de praf, iar sunetul pe care- 
| făceau creaturile - căci între timp își dăduse seama că dinspre 
mormanul de viermi se auzea ceva - era la rândul său hipnotic, 
un fel de șuierat potolit, ca o bucată de carne rumenindu-se pe 
foc. Cu mare greutate își mută privirea, făcu câţiva pași, apoi 
îngenunche și vomită. O clipă mai târziu își ridică privirea și îl 
văzu pe Edeco, care îl urmărea și îi făcea semne. Scuturându-și 
capul ca să scape de imaginea hoiturilor încălecă și își urmă 
tatăl. 

Trecu ceva până reuși să scoată vreo vorbă. 

— Tată, puteau germanii să se descurce fără o călăuză? 
întrebă el cu o voce spartă. E un adevărat labirint aici și Orestes 
a mai fost o singură dată. 

Edeco dădu din cap. 

— Orestes n-a avut nevoie de nicio călăuză. Urmele lăsate de 
noi cu cei cincizeci de sclavi sunt încă foarte vizibile și vor 
rămâne așa o lună-două de-acum înainte. Uite! 

Arătă cu degetul către o moviliţă de balegă uscată pe 
marginea potecii, lăsată de unul dintre cai la primul drum prin 
canion. 

— Deci nu, Orestes n-a avut nevoie de nicio călăuză. 

— Cât de departe e peștera? întrebă Odoacru. 

— Mi-a luat trei zile să ajung acolo cu sclavii care purtau 
sicriele pe umeri. Călare ar trebui să dureze cam jumătate de zi. 

Următoarele ore călăriră în tăcere, găsindu-și cu grijă drumul 
prin hăţișul de stânci și tufișuri pline de spini. Chiar când soarele 
se pregătea să apună, Edeco ridică privirea. 

— Am ajuns, anunţă el laconic. 

Odoacru ridică și el privirea, măsurând pereţii de stâncă de 
deasupra sa. 

— Nu văd nimic. 

— Intrarea nu se vede de aici. Vino! 

Pătrunzând într-o albie îngustă, ca o alee desprinsă dintr-o 
stradă într-un oraș, dădură peste o cărare stâncoasă care 
traversa stânca, lată doar cât să poată trece un om fără să fie 
nevoit să-și întoarcă umerii. 


34 


— Cel mai bine este să ne căţărăm pe acolo, spuse Edeco. 
Lăsăm oamenii și caii aici, mergem singuri și ne întoarcem tot 
pe acolo. 

Agăţându-se cu mâinile de stânca îngustă și prinzându-se de 
rădăcini și tufișuri nesigure, ajunseră în cele din urmă sus, 
murdari și plini de julituri. 

— Nu-mi spune că aţi dus sicriul pe aici, e cu neputinţă, 
mormăi epuizat Odoacru. 

— Nu. Câţiva sclavi au rămas jos cu sicriul și comoara, restul 
ne-am dus sus ca să pregătim frânghiile. Aveam cu noi bârnele 
lungi folosite pentru cărat. Le-am prins una de alta la un capăt, 
formând o capră pe care am fixat-o la gura peșterii. Apoi am 
coborât frânghiile pe acest suport, iar cei de jos le-au prins de 
sicriu. N-a mai trebuit decât să-l ridicăm de-a lungul stâncii și 
să-i facem vânt înăuntru. 

Odoacru se aplecă și scăpără o cremene, aprinzând un mic 
foc dintr-un smoc de iarbă uscată. În timp ce făcea vânt ca să 
întețească flăcările, își aruncă privirea de cealaltă parte a 
canionului. În depărtare soarele tocmai apunea, iar bulgărele de 
foc palid și alungit era perfect aliniat cu un mănunchi nefiresc 
de simetric de tufișuri, aducând aminte de o colibă sau un mic 
turn, singura urmă de vegetaţie care putea fi văzută pe o 
distanță de kilometri întregi în stânga și-n dreapta de-a lungul 
marginii canionului. Reţinu scena, aproape ca și cum tufișurile ar 
fi fost înadins aliniate cu gura peșterii și soarele care apune, așa 
cum șamanii marchează uneori punctele solstițiilor de iarnă și 
de vară cu stânci puse una peste alta sau cu movile de pietriș. 
Știa că ziua de acum n-avea nicio semnificaţie astronomică, iar 
în câteva săptămâni soarele va apune mai spre nord-vest și nu 
va mai fi aliniat cu mănunchiul de plante pleoștite. Dar 
amintirea solstițiului îi readuse în suflet melancolia prin care 
trecea mereu cu astfel de ocazii, trecerea anotimpurilor, 
sfârșitul unui an sau al unei ere, începutul alteia. 

— Gata focul? mormăi Edeco. 

Odoacru aţâță flacăra. O clipă mai târziu reuși să aprindă 
două rădăcini uscate și îi dădu una din ele tatălui său. Edeco se 
aplecă și pătrunse prin gaura joasă și întunecată din stâncă. 
Urmându-și tatăl, Odoacru înclină băţul aprins, pentru a face o 
flacără cât mai mare și intră. Julindu-și rău umărul de peretele 


35 


stâncii, își înfipse bine picioarele în pământ, se îndreptă încet și 
așteptă ca ochii să i se obișnuiască cu penumbra dinăuntru. 

Intre timp, tatăl său începuse deja să înainteze prin nisipul din 
peșteră. Ridicând torța improvizată, Odoacru păși la rândul său 
înăuntru, dar deodată se opri în loc. Marele sicriu de fier era 
așezat pe un piedestal rudimentar, din patru stânci, care 
fuseseră rostogolite lângă peretele din spate al peșterii. Arăta 
așa cum îl ţinea minte, cu excepţia unui cap de om așezat 
deasupra, care se strâmba ameninţător și îi țintuia cu găvanele 
goale. 

— Ce...? începu Odoacru, luat prin surprindere. 

— Unul dintre sclavi, dădu din umeri Edeco. A murit când 
frânghia de care ţinea s-a rupt. Ne-am gândit că, dacă vom 
pune capul pe sicriu, îi va alunga pe oaspeţii nedoriți. Îmi dau 
seama că ne-am înșelat. 

Odoacru se uită atent la fierul sicriului. 

— N-a fost atins. Nu s-a umblat la sigiliu. 

— Intr-adevăr, Marele Rege e neatins. Probabil sicriul ar fi fost 
prea incomod pentru Orestes. 

— Atunci de ce-au venit? 

— Ce vezi în jurul tău? întrebă Edeco. 

Odoacru se uită. 

— Nimic... 

— Exact. Aurul, podoabele, hainele, toate lucrurile menite să-i 
ușureze regelui trecerea în viaţa de apoi au dispărut. 

Edeco mai aruncă o privire rapidă de jur împrejurul peșterii în 
timp ce torta din mână începuse să pâlpâie, dând semne de 
stingere. Podeaua era goală, nu mai rămăsese nici măcar vreo 
monedă scăpată pe jos, care să arate că aici fusese o comoară. 

— E ca și cum nici n-ar fi fost aici, murmură. 

Odoacru se aplecă și ieși afară din peșteră cu spatele. 

Se uită la canionul întins, învăluit în umbrele aruncate de 
lumina tot mai slabă și la distanţa enormă care îi separa de 
fundul acestuia. 

Comoara unei întregi naţiuni, plata pentru trecerea în lumea 
de dincolo a unui rege dispărut, birurile și prăzile din decenii de 
luptă - se evaporaseră toate într-o noapte în care niște cai nu 
fuseseră bine păziţi. Ca flacăra unui foc lăsat de izbeliște. 
Sufletul i se umplu de mânie, însetat de răzbunare. 


36 


— Orestes va plăti cu viaţa, spuse, pregătind frânghiile pentru 
coborâre. Jur că o să moară și o să ardă în veci în iadul zeilor săi. 

Edeco veni lângă fiul său, la intrarea în peșteră și îi luă fără 
grabă frânghia din mână. 

— E prea târziu să ne întoarcem jos în noaptea asta, îi spuse. 
Ar fi periculos să coborâm pe întuneric. 

Odoacru privi înspre peșteră, cu ochii aţintiţi în întuneric și cu 
un aer buimac. 

— Și ce propui să facem? 

Edeco ridică din umeri și se întinse pe piatra de la intrarea în 
peșteră. 

— Nu ne e dat să avem parte de răzbunare, spuse. Cel puţin 
nu în noaptea asta. ladul lui Orestes va trebui să aștepte. 
Deocamdată vom dormi în adăpostul regelui nostru. 

Nu se mai rosti niciun cuvânt până târziu, dimineaţă, după ce 
coborâseră deja pe frânghie la răsărit și se alăturaseră soldaţilor 
care îi așteptau jos pentru drumul mohorât de întoarcere. Ce 
povestiră că au văzut acolo sus le umplu tuturor sufletul de 
mânie, nevenindu-le să-și creadă urechilor. 


IV 


Odoacru mirosi că nu-i a bine, sau mai degrabă simți 
dispariţia oricărui miros, cu mult înainte să ajungă înapoi în 
capitală. Într-o după-amiază frumoasă de toamnă fumul 
înecăcios al focurilor de iarbă uscată și bălegar s-ar împrăștia 
până departe deasupra stepei, formând un nor cenușiu care se 
adună în zonele mai joase și e învolburat de vânt, împrăștiindu- 
se abia când arșiţa soarelui încălzește pământul, uscând rouă 
nopţii și făcând ca vânturile să înceapă a sufla din foalele 
ascunse ale lui Dumnezeu. La război, hunii călăreau cu 
repeziciune, atacând pe nevăzute, impasibili și tăcuţi când își 
mutau tabăra pentru iarnă de-a lungul Dunării, când gerul 
începea să coboare din nord - și precauţi când călătoreau, 
fiecare cu clanul său, ca niște haite de lupi sau niște turme de 
cai sălbatici hălăduind prin stepă. Insă când se adunau foarte 
mulţi la un loc în jurul regelui - cum se întâmpla de două ori pe 
an pentru prins cai și pentru sărbători, sau la evenimente 
cruciale ca moartea unui rege - ei bine, în astfel de momente, 


37 


discreția era ultima lor preocupare. Se aprindeau zece mii de 
focuri, aerul răsuna de strigătele de bucurie sau vaietele de 
doliu, animalele mugind și behăind erau tăiate cu sutele pentru 
hrană sau ca ofrandă, iar fumul ridicat de la focurile de gătit și 
rugurile rituale îneca aerul nemișcat al stepei pe distanțe de 
kilometri întregi. 

Dar acum, când nu trecuseră nici trei săptămâni de când 
părăsiseră imensa tabără pentru a-l înmormânta pe rege, nu se 
simţea nimic din toate acestea. Când călăreţii dădură cu ochii 
de valea aproape plată, aerul continua să fie limpede, deși briza 
abia începuse să sufle. Nu dădură de nicio santinelă care să-i 
întrebe ce-i cu ei sau să le ureze bun-venit; nici urmă de 
obișnuitele găști de copii care să tragă săgeți boante în coasta 
cailor, ca să-i sperie. Și, lucrul cel mai grăitor, nici urmă de 
garnizoană - fie ea ostrogotă, germană sau hună - staționată în 
avanposturile orașului tentacular. Taberele erau încă acolo, însă 
nelocuite de nimeni - corturile dispăruseră, latrinele erau pline 
de mizerie, țarcurile de animale goale. Edeco traversă această 
porţiune fără să privească nici în stânga, nici în dreapta, cu fața 
împietrită, însă Odoacru și ceilalți soldaţi se uitau stupefiaţi la 
tot ce vedeau. 

Abia când se apropiară de poarta improvizată a orașului - o 
căruţă de lemn răsturnată și prinsă rudimentar de gardul din 
trunchiuri de copaci - începură să zărească primele semne de 
viață. Fratele lui Odoacru, Onulf, stătea călare în dreptul porții 
pe jumătate deschise, între stâlpii ascuţiţi de lemn aflaţi de-o 
parte și de alta, urmărind tăcut apropierea tatălui și a fratelui. 
Deși doar cu un an mai tânăr decât Odoacru, în ultima lună 
părea să fi îmbătrânit foarte mult, iar privirea sa avea aerul 
neîncrezător al unuia care a luat parte la prea multe lupte și a 
primit prea puţin din pradă, iar acum e cuprins de deznădejde. 

Edeco făcu semn soldaților să se oprească și împreună cu 
Odoacru avansară călare până la poartă. Se apropie în tăcere, 
apoi își privi întrebător fiul, arătând către locul unde se găseau 
până nu demult trupele germane. 

— Au plecat, spuse simplu acesta. Acum două săptămâni ne- 
am trezit în mijlocul nopţii și i-am găsit ridicând tabăra, 
pregătindu-se să plece, ca și cum ar fi primit un ordin - deși nu 
înţelegeam cine ar fi putut da acest ordin, Orestes fiind cu tine. 


38 


Dengizich a ordonat trupelor hune să-i oprească, dar până să 
facem ceva, ostrogoții au început și ei să-și strângă lucrurile. 

— Pe ostrogoți și pe germani nu-i unește nimic, remarcă 
Edeco. Doar conducerea comună a hunilor îi poate forța să stea 
împreună. 

— N-aveam cum să-i forțăm, răspunse Onulf. Tu lipseai, iar cei 
doi fii ai regelui, ajunși deja la palat, au început să se 
ciondănească cu Ellac, sosit imediat după plecarea ta cu clanul 
său de huni acaţiri din est. Au venit și alţii - Emnetzur, Ultzindur, 
Hormindac, și rude mai îndepărtate. Orașul e plin de șefi de trib 
și oamenii lor, împărţindu-și pe faţă moștenirea regelui, 
tocmindu-se pentru națiuni și popoare ca pentru niște zorzoane 
la târg, ameninţțându-se chiar cu moartea unii pe ceilalți. 

— Își împart pământul? Stepa? întrebă Edeco, nevenindu-i să 
creadă că se întâmplă așa ceva atât de repede după moartea lui 
Attila. 

Onulf își măsură cu grijă vorbele. 

— Nu, nu pământul. Oamenii de pe el. Pământul fără oameni 
nu e de niciun interes, de oameni au toți nevoie. Mulți războinici 
huni și clanuri fără legături directe cu fiii lui Attila au fugit deja 
din oraș, de teamă. Hunii angisciri și bittugure au plecat, iar 
bardore se pregătesc și ei de fugă. La început am crezut că și 
germanii tot de-asta plecaseră - nu vroiau să fie împărţiţi între 
fiii lui Attila. Asta până acum câteva zile, când s-au întors 
soldaţii de la înmormântare câte doi pe un cal. Atunci am 
înțeles. 

— Ce-aţi înţeles? întrebă Edeco. 

— Că germanii au știut tot timpul ce vor face. Cei de-aici au 
plecat chiar în noaptea când Orestes v-a părăsit. Plănuise totul 
din timp, iar momentul fusese ales dinainte. 

— Și aţi aflat și unde s-a dus Orestes? 

— Am bănuit, iar privirea ta îmi spune c-am bănuit bine. Tată, 
ești așteptat de Consiliul Hunilor. 

— S-au întrunit? 

— Sunt la palat de trei zile. 

— Te-au trimis aici să-mi zici asta? 

— Da, și v-am așteptat. 

Îi aruncă o privire sumbră fratelui său. 

— Și vor să-l vadă și pe Odoacru. 


39 


— Atunci să nu-i facem să aștepte, spuse Edeco în timp ce își 
îmboldea calul, cu Odoacru călcându-i îndeaproape pe urme. 

Odoacru nu reușea să înțeleagă: Sala cea Mare era aproape 
neschimbată de când o văzuse ultima dată, în noaptea morţii lui 
Attila, survenită cu o lună în urmă. Mesele și scaunele erau în 
continuare răsturnate, deși între timp fuseseră îngrămădite la 
perete, pentru a face loc în mijlocul încăperii. Urmele de vomă și 
de vin vărsat pe jos în timpul petrecerii fuseseră curățate, dar în 
aer persista mirosul de alimente stricate, amestecat cu fumul 
unui jar care mocnea într-un colț și un miros iute de transpiraţie. 
Nu s-a gândit nimeni să readucă sala într-o stare pe măsura 
regelui hunilor? se întrebă el. Dar la urma urmei cine e regele 
hunilor? 

Încercă să fie din nou atent la fiul cel mare al lui Attila, 
Dengizich. Lui i se cuvenea de drept tronul, dar cu toate astea 
fratele său mai mic, Ernac, preferatul regelui, era așezat lângă 
el pe un tron identic, arătând de parcă de-abia ar fi depășit 
vârsta copilăriei, însă având o privire inteligentă și dură. Ellac, 
unul din fii, care plecase de la curte, un războinic mătăhălos, cu 
sprâncene groase, șeful unui puternic trib de hoţi de cai și 
jefuitori de la răsărit, era așezat între ei cu statura sa 
impunătoare, părând că nu e dispus să cedeze nimic în faţa 
fraţilor săi, unul mai mare, celălalt mai mic decât el. Și ce 
spunea Onulf, că și alte rubedenii aveau și ele pretenţii la o 
parte din imperiu? Bătrânul sfetnic Hormidac stătea cu 
picioarele încrucișate pe o bancă într-o parte, sprijinindu-se de 
perete cu un aer somnoros, la doar câţiva pași de Emnetzur și 
Ultzindur, fiii tineri și viguroși ai fratelui vitreg al lui Attila, care 
împreună controlau fortărețele foarte importante de la Utus, 
Oescus, Almus și Dacia inferioară. Aceștia, împreună cu zece 
sau chiar mai mulţi căpitani locali, stăteau și urmăreau totul cu 
atenţie, fixându-i cu privirea pe nou-veniţii, care se apropiau de 
podium. 

Nu se rostiră vorbe de bun-venit, cum era obiceiul la 
întrunirile tribale conduse de Attila. Fură întâmpinați de o tăcere 
de gheață, toate privirile fiind aţintite către Edeco și Odoacru. 
După o lungă așteptare, tăcerea fu, în fine, ruptă. 

— N-am ars trupul regelui pe rug în timpul strava, cum este 
obiceiul, intonă Ernac, cu o voce aspră și o căutătură fioroasă, 


40 


care arătau că înfățișarea sa tinerească e înșelătoare. Cum 
regele devenise un zeu în viaţă, gam-ul ne-a revelat că trupul 
trebuie lăsat neatins, ca să-și poată ocupa locul în panteon. 

— E adevărat, confirmă Edeco. 

— Consiliul te-a însărcinat să îngropi trupul tatălui meu în 
Peștera Sfântă - un loc știut doar de tine și de tatăl meu. Sclavii 
care participau la înmormântare urmau să fie sacrificați până la 
ultimul, pentru ca nimeni să nu cunoască locul. 

— Și asta e adevărat. 

— Și cu toate astea, interveni ameninţător Ellac, ai dat voie 
unui barbar să participe la înmormântare, iar apoi să fugă. O 
comoară uriașă, cu care se putea cumpăra un întreg imperiu, 
ne-a fost furată de sub nas. lar acum jumătate din Germania va 
ști unde e îngropat trupul regelui. 

Edeco respiră adânc. 

— Că trădătorul Orestes a fugit în Germania cu o gașcă de 
tâlhari e una, spuse el. Dar asta nu înseamnă că-i va fi la fel de 
ușor să se întoarcă în ţinutul hunilor cu destui oameni ca să ne 
înfrunte, apoi să găsească mormântul și să-l pângărească. 
Sicriele regelui sunt neatinse, doar zeii au pus mâna pe corpul 
lui Attila. 

— Deocamdată, pufni Ellac. Dar ce va fi de-acum înainte? 

Edeco nu-și plecă ochii în faţa privirii dispreţuitoare a 
tânărului. 

— Drumul până la peșteră e greu de găsit, răspunse. E un 
labirint de șanțuri. După ce urmele trecerii noastre vor dispărea, 
cărarea va fi imposibil de găsit. lar Orestes nu va putea în niciun 
caz să explice altcuiva cum se ajunge. Secretul e în siguranţă, îl 
cunoaște doar el și o să moară odată cu el. 

— Nu, interveni Dengizich, cu o voce atât de joasă și sumbră 
încât toată încăperea amuţți și toţi se aplecară ca să audă mai 
bine. Nu, mai există în ţinutul hunilor un om care cunoaște 
secretul. Poate doi. 

li aruncă o privire plină de subînţelesuri lui Odoacru, apoi își 
întoarse iarăși ochii către Edeco. 

— Pedeapsa pentru trădare este moartea, șuieră Ellac, cu 
privirea plină de venin. 

— O să-l găsesc pe german, se grăbi Odoacru să-i asigure. El 
e cel care trebuie să moară, iar eu... 


41 


— Liniște! îl întrerupse Ellac. Nu ţi-a dat nimeni voie să te 
aperi, mucosule. 

— Cu toate astea, interveni Ernac, Consiliul nu a căzut încă de 
acord în privinţa sorții voastre. Nu că moartea ni s-ar părea o 
pedeapsă prea aspră. Dimpotrivă, unii dintre noi cred că ar fi 
prea blândă... 

— Surghiunul, să rătăciți împreună cu lupii tot restul vieţii, ar 
fi mai nimerit, șuieră bătrânul Hormidac de pe bancă, iar câţiva 
dintre ceilalți bătrâni dădură aprobator din cap... 

— Vom continua să dezbatem cazul vostru, continuă Ernac, 
figura sa de adolescent devenind tot mai aspră, și vom ajunge la 
o hotărâre până mâine la apusul soarelui. Până atunci tu și fiii 
tăi veţi rămâne închiși în casa familiei voastre, de unde nu veți 
putea ieși, nici chiar în tabără, decât dacă vă dăm noi voie. 

Ellac își privi cu dispreț fratele, dezgustat de atâta îngăduință, 
dar Ernac nu-l băgă în seamă și, ridicând privirea, făcu un semn 
discret cu capul paznicilor din dreptul ușii. 

— Oamenii mei vă vor însoţi la casa voastră, spuse Ernac. 
Deocamdată nu veți fi legaţi, dar trebuie să urmaţi întocmai 
instrucţiunile lor. 

Patru paznici îi flancară pe Edeco și Odoacru, iar cei doi se 
întoarseră și ieșiră escortaţi pe ușa principală. Afară îi aștepta 
Onulf, păzit la rândul său de doi oameni. Privind către tatăl și 
fratele său ridică resemnat din umeri, apoi ieși din curtea 
palatului și porni pe lungul drum care traversa porțile interioare 
și tabăra pentru a ajunge la casa lui Edeco. 

Străzile erau pe jumătate pustii și nu se auzea niciun zgomot. 
În mod ciudat, hunii nu erau de văzut pe nicăieri. Absența 
străinilor era de înţeles - ostrogoții și germanii abandonaseră 
tabăra mai devreme - pieţele erau goale, în cârciumile 
improvizate unde se adunau seara ofițerii germani domneau 
tăcerea și întunericul. Până și corturile bordelului - adunate 
unele în altele ici și colo, oriunde găseau un loc liber grupurile 
de prostituate din Grecia când orașul-tabără se instala aici după 
sosirea turmelor, în primăvară - până și aceste corturi fluturau 
goale și părăsite în bătaia vântului. Femeile, care își pierduseră 
orice speranţă, stăteau în jurul micilor adăposturi, cu 
îngrijorarea citindu-li-se clar pe față. Din încăperile întunecate 
ale colibelor de bușteni și ale corturilor din prelată se aruncau 


42 


priviri circumspecte, femeile făceau semn celor mici să tacă, 
copiii erau înspăimântați de soldaţii și prizonierii care treceau pe 
lângă ei. Onulf parcă le citi gândurile tatălui și fratelui său. 

— Cei trei fraţi și-au trimis susţinătorii în afara orașului - în 
tabere diferite. 

— Se pregătesc de război? întrebă Odoacru. La asta s-a 
ajuns? Nici n-a murit bine Attila și fiii lui se dondănesc pe 
rămășițele imperiului? 

— Nu, nu încă, răspunse Onulf. Le place încă să pretindă că 
sunt civilizaţi unul cu altul. Au zis că scopul e aducerea cailor 
pentru iarnă - prinderea lor cu lasoul. Dar sunt convins că 
motivul real este să vadă fiecare ce susţinători are, să-și 
cântărească puterea. Și să se asigure că oamenii lor nu trec în 
tabăra altcuiva. 

— Dar Prinderea Cailor e o sărbătoare, protestă Odoacru, cu 
concursuri și petreceri. Femeile și copiii se uită și iau parte la 
eveniment, dar acum sunt aici în oraș, stau ascunși în colibe. 
Asta nu e Prinderea Cailor. 

Onulf dădu din cap. 

— Nu, nue. 

Dând colţul pe străzile pline de noroi ajunseră la gardul din 
pari care înconjura locuinţa lui Edeco, aproape la fel de înalt și 
trainic ca cel din jurul palatului regal, deși nu la fel de întins. 
Partea din faţă și două din lateral dădeau către străzile 
noroioase ale taberei hune, iar cea din spate se învecina cu 
micul afluent al Dunării care șerpuia prin stepă și era sursa de 
apă, uneori și de pește, a întregii tabere. Poarta masivă era larg 
deschisă, iar cei doi paznici huni care stăteau de obicei la intrare 
nu se vedeau nicăieri. 

— Ce-i asta? întrebă Edeco, apropiindu-se de poartă împreună 
cu ceilalți și intrând fără să se mai gândească. 

Dar abia puse piciorul înăuntru, că se opri în loc ca trăsnit, la 
fel ca soldaţii din escortă, în mod evident la fel de șocați ca și el 
de ceea ce vedeau. 

În curte, structura masivă din lemn care îi servea de ani buni 
drept casă lui Edeco, montată și demontată cu grijă la fiecare 
mutare a taberei într-un alt loc de păscut, dispăruse. Nu mai 
rămăsese decât un morman de bârne carbonizate și bucăţi din 
prelatele de pâslă, legănându-se a pagubă sub briza potolită, 


43 


focul refuzând parcă să mai mocnească în semn de protest faţă 
de ce se întâmplase. 

Edeco și fiii săi se uitau consternaţi în jur, însă nu avură prea 
mult timp să chibzuiască ce e de făcut pentru că o săgeată ţâșni 
dinspre ruinele casei și se înfipse fără zgomot în gâtul soldatului 
de lângă Edeco, care căzu în genunchi în timp ce picioarele lui 
Edeco erau acoperite de sânge. Ceilalţi, paznici și prizonieri 
deopotrivă, săriră afară din curte, adăpostindu-se după gardul 
de pari. 

— Oamenii lui Ellac, strigă unul dintre soldaţi, împrejurarea 
făcând să dispară orice noţiune de rang și regalitate. Ne 
așteptau. Să fugim, înapoi la palat! 

— Nu, ordonă Edeco, apucându-și fiii de mâini. Se gândesc c-o 
să facem asta și ne așteaptă în stradă... 

Dar era prea târziu. În timp ce cei șase soldaţi dădeau colţul 
în fugă fură opriţi de o ploaie de săgeți venite nu se știe de unde 
- Edeco nu putea vedea locul. Soldaţii căzură grămadă pe 
strada noroioasă, morți înainte de a putea riposta în vreun fel, 
așezați unul peste altul de parcă ar fi fost pregătiţi de 
înmormântare. 

Edeco, Odoacru și Onulf nu mai stătură pe gânduri. Intrară 
imediat în curte, trântind poarta în urma lor și baricadând-o în 
calea arcașilor din stradă. Dacă mai era cineva în curte erau 
nevoiți să-i facă faţă și aveau șanse ca acest lucru să stea în 
puterea lor. Dar judecând după numărul de săgeți trimise către 
soldaţi cu câteva clipe înainte, grupul atacatorilor de afară era 
mult mai mare decât capacitatea de ripostă a trei oameni, 
oricare ar fi fost ei. 

— Acolo, la ţarc, exclamă Odoacru, arătând către o 
construcţie separată din lemn, care nu fusese distrusă de foc, 
aflată de cealaltă parte a curţii. 

Cei trei o luară la fugă cu săgețile șuierând pe lângă ei. Chiar 
când ajunseră la ușa micii construcţii, Edeco scoase un geamăt 
și căzu. Odoacru îl prinse și îl trase înăuntru în încăperea fără 
ferestre, în timp ce Onulf trânti ușa și o propti cu o scândură 
groasă. În același moment vreo zece săgeți se înfipseră cu 
zgomot în lemnul ușii, vârfurile de fier ieșind pe partea cealaltă 
ca niște cuie bătute cu ciocanul. 


44 


Odoacru aruncă câteva priviri împrejur la interiorul staulului, 
în care nu mai erau animale de când tatăl lor plecase împreună 
cu ei la Constantinopole, cu luni bune în urmă. Văzând că 
înăuntru nu era niciun pericol, își așeză tatăl pe pământ și îl 
cercetă atent la lumina razelor strecurate printre scândurile 
tavanului. Săgeata intrase pe la ceafă și ieșise prin faţă, 
deasupra claviculei și, deși nu îl omorâse pe loc, bărbatul respira 
cu greu, săgeata trecându-i prin gât. Sângele făcea bulbuci în 
dreptul rănii, din care se auzea un șuierat la fiecare respiraţie a 
lui Edeco. 

— Tată, strigă Onulf, îngrozit de rană. Tată! 

Răpăitul săgeţilor fusese înlocuit de strigăte și bubuituri 
zgomotoase, semn că cei de afară încercau să dărâme poarta 
de lemn. Era destul de solidă, dar la un moment dat aveau să 
găsească un topor și apoi era doar o chestiune de timp până 
când poarta va ceda. Odoacru își privi tatăl. Respirația 
bătrânului era tot mai slabă și faţa i se întunecase vizibil. 

— N-avem timp, îi spuse cu voce pierdută fratelui său. O să 
fac tot ce pot. Baricadează ușa, apoi vezi ușiţa pentru hrană din 
partea cealaltă. 

Se aplecă deasupra lui Edeco, încercând să-și ţină în frâu 
emoţiile, mânia și teama care-i fierbeau în suflet și-l făceau să 
simtă un soi de greutate în stomac. Nu te gândi! încerca să-și 
spună. E un om ca oricare altul. Intorcându-și tatăl pe o parte, 
apucă partea din spate a săgeţii chiar în locul unde pătrundea în 
carne și o rupse cu mâinile, încercând să o ţină pe cât posibil 
nemișcată. Reuşind astfel să scurteze tija, apucă vârful săgeții 
de cealaltă parte și trase lemnul afară, având grijă să nu 
mărească și mai mult rana. 

Aerul din plămâni, care mai devreme șuiera, începu să 
gâlgâie odată cu sângele care, acum că rana era liberă, curgea 
din abundență. Odoacru se întoarse către fratele său, care 
sprijinea cât mai multe scânduri de ușa ce părea aproape să 
cedeze, proptindu-le bine în pământ. 

— Cât mai rezistă? îl întrebă, surprins să constate cât de calm 
îi era glasul. 

— De deschis n-au cum s-o deschidă, dar o vor sparge, 
răspunse Onulf furios. Fu întrerupt de zgomotul unui topor care 


45 


pătrunse prin perete aproape de umărul său, aruncând înăuntru 
o ploaie de așchii și țăndări. 

— Sau vor intra de-a dreptul prin perete... 

Odoacru dădu din cap gânditor. 

— Înseamnă că trebuie să plecăm, răspunse calm. 

Rupându-și o fâșie de pânză din tunică, tăie cu dinţii o 
bucăţică din ea, făcu un mic ghemotoc între dinţi, pe care îl 
umezi cu salivă și îl introduse în gaura din gâtul lui Edeco, 
împingându-l înăuntru cu degetul până aproape nu se mai 
vedea. Smulgând cu dinţii altă bucăţică, făcu același lucru cu 
gaura din ceafă, apoi îi înfășură ce rămăsese din fâșia de pânză 
în jurul gâtului, să nu pice cele două tampoane. Sângele trecu 
imediat prin material, formând o pată stacojie tot mai mare; dar 
curgea mai încet ca înainte. Faţa lui Edeco era în continuare 
cenușie, dar parcă se mai luminase puţin și, în ciuda gâfâielilor 
și șuierăturilor, părea că ceva aer reușește totuși să ajungă și la 
plămâni. Odoacru își privi tatăl în ochii sticloși, cu pupilele 
dilatate. 

— Nu muri, te rog nu muri, murmură. 

O altă lovitură de topor pătrunse prin perete aproape de capul 
său. Odoacru ridică privirea către tavan. 

— Onulf, trapa pentru hrană! Suie-te și deschide-o! 

Fratele său ridică și el privirea către jumătatea de sus a 
peretelui din fața ușii. Văzu un pătrat cu latura cam cât o 
lungime de braț, partea de jos fiind ceva mai sus de înălţimea 
unui om. Această deschizătură era făcută în peretele exterior al 
curții și amplasată astfel ca un sclav cocoţat pe o căruţă în afară 
să poată arunca înăuntru iarbă și grăunţe fără să deranjeze 
toată casa intrând cu căruța trasă de măgari pe intrarea 
principală. Ușa era groasă, închisă prin interior cu un drug de 
metal, ca să nu intre hoţii pe acolo și la fel de rezistentă ca 
gardul din pari. 

Onulf apucă un scaun șubred dintr-un colț și se urcă pe el, 
lovind cu mânerul pumnalului zăvorul ruginit, care se înţepenise 
în lunile de când nu mai fusese folosit, în faţa ușii principale, 
loviturile de topor se înteţiră, atacatorii fiind, se pare, întărâtaţi 
de activitatea pe care-o auzeau înăuntru. 

Reușind în fine să desfacă zăvorul, Onulf împinse cu putere 
trapa solidă, care se înțepenise și ea. Cu un scârţâit al 


46 


balamalelor aceasta se deschise în afară și căzu peste peretele 
exterior, chiar când scaunul îi aluneca de sub picioare. Lovindu- 
se cu pieptul de pervaz, Onulf înjură în barbă și scoase capul 
prin deschizătură. 

— Nu e nimeni pe stradă, anunţă cu o voce răgușită. 

Odoacru dădu din cap. 

— Sunt toţi în curte. Să mergem! 

Onulf se săltă prin deschizătură, ieși afară cu capul înainte și 
după ce se dădu peste cap în aer ateriză în picioare pe stradă. 
Inăuntru, Odoacru își apucă tatăl, care între timp își pierduse 
cunoștința și, nemaifiind timp pentru menajamente, îl ridică 
deasupra capului ca într-o probă de forță. Inaintând clătinat 
până la ușiţa din perete scoase capul și umerii lui Edeco afară, îi 
sprijini corpul de marginea de jos a deschizăturii și apoi îi 
împinse cu putere picioarele, ca să scoată afară și restul 
corpului. De cealaltă parte a peretelui se auzi o icnitură, semn 
că Onulf reușise să-l prindă. Apoi, ridicându-se și el prin 
deschizătură, se rostogoli afară cu capul înainte, ghemuindu-se 
în aer în ultimul moment, ca să poată ateriza pe umeri, se ridică 
imediat în picioare din rostogolire. 

La doar o sută de pași de ei curgea râul potolit, plin de noroi, 
cu apele împuţinate de lunga secetă din timpul verii, iar în 
depărtare, de-a lungul malului, o turmă de cai stăteau cufundaţi 
până la genunchi în apă, adăpându-se după cele două zile de 
mers dinspre pășunile de la răsărit. Erau păziţi de doi păstori, 
care îi aduseseră la adăpost pentru anotimpul rece. 

— Uite scăparea noastră, spuse Onulf, privind către poneii de 
stepă vânjoși și rezistenți, cu vocea aproape acoperită de 
bubuiturile tot mai insistente în pereții staulului din spatele lor. 
Ridică ușița prin care tocmai ieșiseră și o împinse cu putere la 
loc, pentru ca încăperea să arate la fel cum o găsiseră și ei ceva 
mai devreme. 

— O să mai piardă ceva timp întrebându-se unde am dispărut, 
după ce reușesc să intre. 

— Adică foarte curând, îi răspunse Odoacru. Hai, îl car eu 
primul, să-l ridicăm! 

Onulf îl apucă pe Edeco și îl urcă în spatele lui Odoacru, cu 
braţele atârnându-i în faţă. Odoacru îl prinse strâns de mâini și 


47 


simţi pe ceafă un firicel cald de sânge, scurgându-se din rana 
tatălui său. 

— Haide, spuse Odoacru, du-te după animale! Te prind din 
urmă. 

Onulf porni în fugă către turma de cai. Odoacru îl urma 
clătinându-se, povara de pe umeri făcându-l să se afunde în 
noroiul clisos de pe malul râului. Îl văzu pe Onulf cum se repede 
la caii speriaţi de apariţia lui și cum este atacat de cei doi sclavi 
ostrogoți, care păzeau animalele. Dar fu o joacă de copil pentru 
el să-l tragă de pe șa pe unul dintre ei și să-i înfigă propriul 
pumnal în gât. Văzând asta, celălalt păstor o luă la goană, 
lăsând animalele agitate și derutate. Onulf sări pe calul 
păstorului mort, singurul cu echipament de călărie pe el - o 
pătură pe post de șa, o bucată de frânghie, un săculeț cu carne 
uscată - și fără să mai piardă timp despărţi vreo zece animale 
din turmă. Le duse înapoi către Odoacru, care între timp sufla 
din greu sub povara de pe umeri. 

— Așa mulţi? întrebă Odoacru când ridică privirea. 

— Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Repede, urcă-l pe tata 
pe unul dintre ei și stai aici să-i păzești pe ceilalţi. 

Odoacru își puse tatăl peste spinarea goală a unuia dintre cai, 
legându-i mâinile sub gâtul animalului cu încă o bucată de 
pânză ruptă din tunică. În ritmul ăsta nu mai e mult până o să 
rămân doar cu pânza din jurul șalelor, se gândi nemulțumit. 
Intre timp Onulf se repezise iarăși la turma rămasă pe râu, 
strigând și dând din mâini cu putere, speriind animalele, care 
fugeau de el ca de un nebun, intrând mai adânc în apă și apoi 
ieșind pe celălalt mal, de unde dispărură. Goni înapoi în locul 
unde Odoacru era în continuare ocupat să-l lege pe tatăl lor de 
cal. In urma lor, la gardul din pari pe care îl părăsiseră cu puţin 
timp în urmă, ușița pentru hrană tocmai fusese deschisă de 
atacatorii care reușiseră într-un târziu să intre în staul și o figură 
furioasă se uita acum înspre ei. Vântul purtă către ei înjurăturile 
celor dinăuntru. 

— O să mergem după turmă pe celălalt mal, spuse Onulf. 
Dacă reușim să-i prindem, îi luăm cu noi spre apus. Dacă au 
luat-o în altă parte, vom ști cel puţin că nu-i vor putea folosi 
oamenii lui Ellac. Tâmpiţii vor trebui să alerge înapoi la palat, să 


48 


explice ce s-a întâmplat, să facă rost de niște cai și să 
organizeze urmărirea. Între timp, noi vom fi departe. 

— Avem un rănit cu noi, îi aminti Odoacru. 

— Și mulți cai de rezervă, răspunse Onulf. 

Nu mai era nimic de spus. Apucând bine cu mâna coama 
calului pe care se suise, Odoacru își lipi strâns picioarele de 
coastele animalului. Învăţase de mic copil să călărească fără șa 
și fără scări. Se aplecă să plesnească crupa calului pe care era 
suit tatăl său, care o luă la fugă speriat, apoi mână mica turmă 
de ponei pe jumătate sălbatici prin apă, udându-i până la piele 
pe toți trei cu lichidul maroniu și spumos, care îl spălă de 
sângele lui Edeco, de murdăria din staul și de praful taberei pe 
vremuri mărețe a hunilor, tărâmul strămoșilor săi. Se uită în 
spate în timp ce auzea caii cum tropăie pe câmpie, luând urma 
turmei mult mai mari de semeni ai lor, pe care îi auzeau și îi 
miroseau în fața lor. Știa că împărăţia hunilor murise odată cu 
regele său Attila. Tatăl lui îi fusese devotat până la moarte lui 
Attila. Dar pentru fiii săi venise vremea să-și caute alți stăpâni. 


49 


DOI 


Patru ani mai târziu, 
457 d.Hr. 


Garnizoana Romană, Argentoratum, 
Galia Răsăriteană 


— Stăpâne, nu-mi place, murmură căpitanul. 

Luntrea cu fundul turtit, purtată de vâăslașii plătiți peste 
întinderea leneșă a Rinului, alunecă lin până la docul din dreptul 
orașului Argentoratum. O duzină de legionari în armură 
completă erau aliniaţi pe chei, uitându-se cu priviri de gheaţă la 
marinarii care legau strâns ambarcaţiunea de mal. Căpitanul își 
trăise toată viaţa pe fluviu, scoțând bani frumoși din negoțţul cu 
bunuri între diversele triburi germanice de pe malul de răsărit, 
transportând blănuri, pânzeturi, diamante și alte mărfuri. Însă 
putea număra pe degetele de la o mână de câte ori i se dăduse 
voie să acosteze pe malul dinspre apus, în partea romană. Chiar 
și astăzi, după ce vasul său traversase linia de mijloc a fluviului, 
cu câteva clipe în urmă, fusese imediat acostat de două corăbii 
romane de patrulare din flota renană. Nu-și dădea prea bine 
seama dacă escorta era un semn de respect, dat fiind rangul 
pasagerului său, sau un escadron de atac. 

Legionarii înarmaţi de pe acele vase îl țintuiseră cu aceeași 
privire disprețuitoare și plină de neîncredere ca și cei de pe mal. 

— Nu te plătesc ca să-ţi placă, răspunse Orestes cu răceală, 
ridicând privirea către chei cu o mină firească și calmă, în timp 
ce marinarii își aranjau vâslele și se pregăteau să coboare pe 
uscat. 

— Te plătesc să-mi transporti oamenii pe malul ăsta și să mă 
aștepți aici. Dacă totul merge cum trebuie, mă întorc înainte de 
lăsarea nopții. 

— Sper din toată inima să fie așa, stăpâne. Nu mă încântă 
deloc ideea de a-mi petrece noaptea pe malul romanilor. 


50 


Orestes nu răspunse și începu să se caţăre pe scară către 
podeaua rudimentară din lemn a cheiului, urmat de cei trei 
ofițeri germani care îl însoțeau. În timp ce se uita la legionarii 
proaspăt rași, care îi așteptau pe mal, cu tunicile lor impecabile, 
armura lustruită și apărătorile din piele tare și nouă, abia reușea 
să-și ascundă invidia - nu pe soldați, ci pe ofiţerii care-i 
comandau. Acesta era geniul legiunilor romane: capacitatea de 
a lua niște băieţi neciopliţi de la ţară, din Toscana sau Siria, sau 
chiar din Germania, care abia vorbeau latinește și nu se 
descurcau să numere până la zece decât pe degete; și prin 
antrenament și disciplină și nu în ultimul rând o bătaie bună din 
când în când să-i transforme în oamenii pe care-i avea acum în 
față, lipsiţi de emoţii și demni de încredere, în stare să 
mărșăluiască o zi și o noapte fără să se plângă, mulţumiţi să 
mănânce doar pesmeţi, fără să ceară vreodată carne, stăpâni pe 
ei și, în general vorbind, niște profesioniști desăvârșiţi în toate 
privinţele. 

Dacă în locul gloatei nespălate cu care îl blestemase soarta ar 
fi avut o armată formată din astfel de oameni, cum aveau 
romanii, ar fi putut stăpâni lumea. Dar făcu un legământ cu sine 
că în acea zi va face primul pas către acel vis. 

Tovarășii lui Orestes se adunară pe chei, înfățișarea lor fiind 
izbitor de diferită de cea a romanilor. Toţi purtau cele mai bune 
haine și arme ale lor, cu Orestes ţinând falnic pe umeri o capă 
de blană fluturând în vânt, de culoarea nisipului, pe măsura 
rangului său de căpitan de clan. Pantalonii săi erau ţesuți din 
lâna cea mai fină, băgaţi în cizmele înalte din piele, pe care se 
îngrijise să le curețe în noaptea dinainte. Vremea era blândă, 
așa că pe sub capă purta doar o cămașă de in fără mâneci, 
brodată cu scene pline de culoare din legendele germanilor. 
Avea părul lung, mult mai lung decât în anii petrecuţi alături de 
huni, când a avea grijă de păr, în timpul lungilor călătorii călare, 
ar fi fost un lux inutil. Acum îl lăsase să crească până la mijlocul 
spatelui, șuvițele cenușii fuseseră smulse sau vopsite cu grijă și 
era împletit cu o neglijenţă voită în două cozi legate la capete cu 
bucăți de pânză colorată. Dar partea cea mai extravagantă erau 
mustăţile, pe care le lasase să crească: două smocuri lungi și 
roșcate, care se revărsau de-o parte și de alta a gurii ca niște 
colți de animal. 


51 


— Stăpânul Orestes? 

Decurionul care comanda escadronul roman făcu un pas 
înainte. 

— Comandantul te invită la el. Te informează că a fost plecat 
din garnizoană, ca să treacă în revistă avanposturile și nu a 
primit misiva care-ţi anunţa sosirea până în această dimineaţă. 
De aceea n-a avut timp să pregătească o primire pe măsura 
rangului tău. 

Ofiţerul aruncă o privire critică la veșmintele barbare și la 
părul rebel. 

— Dar îţi transmite că, dacă-l vei scuza pentru această lipsă 
de protocol, este gata să-ţi asculte cererea. 

— Ne duci chiar acum la generalul Ricimer? răspunse Orestes 
într-o latină cu un ușor accent străin. 

Decurionul îl privi ușor surprins. 

— Comandantul Ricimer, dacă nu te superi. A primit de 
curând comanda tuturor forțelor militare din Imperiul de Apus. 
De aceea e în trecere prin Argentoratum. Face turul tuturor 
garnizoanelor militare din lungul Rinului. Rămâne aici doar în 
seara asta, așa că te-aș sfătui să-ţi expui repede problema, căci 
comandantul are puţin timp și niciun pic de răbdare. Soldaţii mei 
vă vor percheziţiona, ca să nu aveţi arme la voi. 

Orestes își întinse brațele, iar doi legionari îl controlară pe el 
și pe oamenii lui. Săbiile și pumnalele fură luate și aruncate 
neglijent înapoi în vasul de lângă mal. Apoi Orestes își cobori 
privirea spre apă și-i făcu semn unuia dintre marinari să-i dea un 
săculeț, depozitat până atunci sub una dintre bănci. După ce 
marinarul îl așeză pe chei, Orestes se întoarse dispreţuitor către 
decurion. 

— Oamenii tăi or să care asta. 

Ochii ofițerului scânteiară mânioși, dar, văzând expresia 
hotărâtă de pe faţa șefului germanilor, mormăi fără tragere de 
inimă un ordin către soldaţi. Unul dintre ei se aplecă și își aruncă 
icnind pachetul peste umăr. Apoi legionarii intrară în formaţie, 
formând un pătrat în jurul străinilor, câte trei pe fiecare latură, și 
fără să pară a fi primit vreun ordin de la decurion începură să 
mărșăluiască la unison, trezind din nou invidia lui Orestes faţă 
de disciplina de care dădeau dovadă până și cei mai 
neînsemnaţi soldaţi dintr-o legiune. În ritmul de sandale lovind 


52 


regulat pietrișul, decurionul îi conduse dincolo de zidurile groase 
de apărare ale orașului, pe străzile întortocheate, care formau 
garnizoana principală a Legiunii a Opta Augusta din Armata 
Renană a Imperiului Roman de Apus. 


Intrând în al cincizecilea an al vieţii, comandantului Ricimer îi 
venise în fine vremea, iar așteptarea aceasta i se păruse mult 
prea lungă. Crescut de mic la curtea din Ravenna sub împărații 
Honorius și Valentinian, știa cum funcţionează politica în imperiu 
mai bine ca oricine, mai bine chiar decât răposatul general 
Aetius, în umbra căruia își petrecuse aproape toată viața și sub 
comanda căruia luptase cu pricepere împotriva armatei lui Attila 
la Campi Catalaunici, cu patru ani în urmă. Dar Ricimer nu era 
făcut să fie condus. Bunicul său din partea mamei fusese regele 
suebilor Vallia, spaima și mai apoi aliatul romanilor, iar mama 
sa, o prinţesă a tribului ei, se măritase cu un nobil roman. Din 
acea parte a familiei moștenise el statura semeaţă, ochii 
depărtaţi și maxilarul pătrăţos, specifice bărbaţilor din tribul 
său. In tinereţe îi plăceau riscul și încăierările, și poate chiar 
această fire mai iute îl împiedicase să avanseze mai repede în 
ierarhia imperiului. li fusese în schimb dat să se chinuie ani de 
zile sub comanda celor pe care norocul sau priceperea îi 
ajutaseră să fie avansați înaintea sa. 

Dar, odată cu recentele morți ale lui Aetius și Valentinian, 
romanii se confruntau cu o criză de conducători. Cei din afara 
imperiului profitaseră de vidul de putere. Cu un an în urmă, 
Genseric și hoardele sale de vandali invadaseră Roma dinspre 
Africa, devastând orașul și provocând moartea împăratului 
Maximus. Patricianul Avitus fusese proclamat împărat, iar de 
atunci generalii de pe tot cuprinsul imperiului erau cu ochii pe 
acesta și în același timp cu ochii unii pe alții, trăgând sfori 
pentru a-și păstra poziţiile la care ajunseseră sau pentru a 
accede la nivelul cel mai de sus - conducerea tuturor legiunilor. 

Deocamdată însă, această competiţie luase sfârșit. Avitus 
fusese asasinat și norocul îl ajutase pe Ricimer să fie în capitală 
în acea zi, reușind astfel să preia controlul asupra legiunilor 
înainte să se instaleze haosul. Competiţia se încheiase, iar 

53 


Ricimer era fericitul câștigător. Nu-i mai rămânea decât să-și 
consolideze puterea instalând pe tron un om al său, care să fie 
în același timp pe placul Senatului. lar vechiul său tovarăș de 
arme Majorian se potrivea foarte bine cu acest rol. Ricimer își 
văzuse visul cu ochii - control militar absolut și conducerea 
politică de facto prin intermediul prietenului său. Acum urma 
însă partea cea mai grea: transformarea imperiului, a cărui 
glorie se cam ofilise în ultimele secole, într-o putere demnă de 
ambițiile sale. Se hotărâse să înceapă printr-un tur al tuturor 
legiunilor. Avea de gând să evalueze punctele tari și cele slabe 
ale armatei, în special la graniţele imperiului, să-i identifice pe 
comandanții pe care putea conta și pe cei care vor trebui 
înlăturați. 

Când grupul de germani pătrunse în mica sală de întâlniri a 
vechii reședințe, care servea drept cartier general, Ricimer îi 
salută politicos, dar destul de absent, iritat că este întrerupt de 
la lucrurile mai importante care îl preocupau. Era așteptat peste 
două zile la garnizoana Moguntiacum, cu șaizeci de kilometri 
mai jos pe cursul Rinului. Știa că dacă nu termină repede ce 
avea de făcut aici, nu va ajunge la timp dincolo și avea oroare 
de întârzieri. Întârzierile le asigurau rivalilor și celor din 
subordinea sa mai mult timp să se pregătească, să uneltească 
împotriva lui și să găsească scuze pentru a-și ascunde 
neajunsurile, iar apoi trebuia să piardă săptămâni întregi pentru 
a le dejuca planurile. Dacă era posibil, prefera să ajungă la 
destinaţie cu o zi sau două mai devreme, fie și numai pentru a 
vedea expresia comandantului local, îngrozit de parcă tocmai ar 
fi fost informat că barbarii se strecuraseră în timpul nopții și 
dăduseră foc postului de comandă. Era limpede însă că nu mai 
avea nicio șansă să ajungă mai devreme la Moguntiacum. 
Ricimer descoperea nemulţumit că noul său titlu de patriciu 
implica nu doar rolul de comandant militar, ci și responsabilităţi 
diplomatice. Se resemnase deja în faţa acestor noi răspunderi, 
așa că strânse din dinţi și salută grupul de germani. 

Orestes făcu un pas înainte și îi strânse mâna lui Ricimer. 

— Dă-mi voie să fiu primul din tribul meu care te felicită 
pentru avansarea în grad, spuse germanul. Cu voia lui 
Dumnezeu popoarele noastre se vor bucura de mulţi ani de 
pace și cooperare. 


54 


După ce dădu drumul mâinii lui Ricimer, își încrucișă brațele 
pe piept, expunându-și în mod ostentativ inelul de aur de 
cetăţean roman, pe care-l purta pe arătătorul drept. 

Ricimer îl privi cu atenţie pe german, zăbovind cu privirea pe 
inel. Considera că se pricepe să judece oamenii la prima vedere, 
dar omul din fața lui, Orestes, nu era ușor de deslușit. Arăta și 
se purta ca ultimul barbar, dar latina sa îngrijită sugera un om 
educat, iar cetăţenia romană însemna că trebuia tratat cu un 
oarecare respect - dacă nu ca un egal, măcar ca un asociat 
militar. Oftă în sinea sa. N-o să fie vorba de un simplu schimb de 
amabilităţi și de daruri urmat de despărțire. Își dădea seama că 
toată după-amiaza era pierdută. 

— Plăcerea e de partea mea, generale Orestes. Am auzit 
multe despre tine și oamenii tăi, deși până acum nu fusesem 
informat de legăturile tale cu Roma. Din câte văd ești cetățean 
al imperiului. 

Orestes încuviinţă. 

— M-am născut în Galia. Tatăl meu a fost un prinț al 
alamanilor exilat. Mama era fiica unui magistrat roman, care mi- 
a făcut rost de cetățenie când eram încă un copil, înainte ca tata 
să mă treacă înapoi Rinul. 

Ricimer făcu, fără prea mare tragere de inimă, un gest către 
încăperea austeră. 

— lartă-mi primirea destul de rustică... am un program foarte 
strâns. N-ai vrea să mă însoțești într-o scurtă vizită a 
garnizoanei? 

Orestes, surprins de invitaţie, deși nu din cale-afară, fu de 
acord. Argentoratum nu prea mai era un secret pentru nimeni - 
orașul fusese timp de secole un centru comercial germanic, 
înainte ca romanii să preia controlul. Mulţi dintre oamenii mai 
bătrâni ai lui Orestes ţineau încă minte străzile, tavernele și 
docurile, deși nu le mai văzuseră de decenii. Deși Orestes nu 
avea ce să afle în această vizită, era totuși surprins, pentru că 
Ricimer îi recunoștea prin aceasta calitatea de comandant. 
Planul său părea să meargă chiar mai bine decât sperase. 

După ce ieșiră afară, Ricimer își conduse oaspeții, împreună 
cu oamenii săi, direct la terenul de paradă, unde un detașament 
de recruți din provinciile vecine era în mijlocul unor exerciţii 


55 


implicând montarea și demontarea rapidă a unor arme de 
artilerie. Orestes urmărea manevrele, profund impresionat. 

— Mă tem că exerciţiile sunt inutile, remarcă el. Soldaţii 
stăpânesc deja la perfecţie tehnica. 

— Exerciţiile nu sunt niciodată inutile, răspunse Ricimer. Chiar 
dacă nu sunt direct necesare pentru o operaţiune militară, le 
dau oamenilor ceva de făcut și păstrează disciplina. În cazul 
trupelor auxiliare din partea locului, care formează cel mai mare 
contingent al nostru la graniţă, acest lucru e și mai important. Îi 
„romanizează”, îi transformă din barbari - străini - în legionari 
romani în toată puterea cuvântului. Dar în cazul de față, soldații 
sunt deja antrenați, acest detașament a fost pregătit acum 
câteva luni. Exerciţiile nu sunt atât pentru ei... 

Orestes îl privi întrebător. 

— ... cât pentru ofiţeri. 

— Pentru ofițeri, repetă mirat Orestes. 

Ricimer ezită o clipă înainte să-și continue explicaţia. 

— Nu văd niciun motiv pentru care ţi-aș ascunde că, odată cu 
schimbările administrative din Ravenna, o serie de ofițeri au fost 
rechemați sau transferați în altă parte, fiind între timp înlocuiţi 
de oameni noi. 

Într-adevăr, Orestes observă că artileriștii făceau singuri 
exerciţiile. Tânărul tribun care îi supraveghea avea un aer de 
șef, însă, cu excepţia comentariilor adresate din când în când cu 
voce joasă centurionului de lângă el, nu scotea niciun cuvânt. 

— Paquius Proculus, spuse Ricimer, ca și cum i-ar fi citit 
gândurile lui Orestes. Numit de curând de pe un post 
administrativ pe care îl ocupa în Ravenna. Este prima sa misiune 
pe teren. Este unul dintre cei mai capabili ofiţeri tineri, dar n-a 
comandat niciodată o unitate de artilerie. Prinde foarte repede, 
însă. 

— Ce ironie, murmură Orestes. 

— Ce ţi se pare ironic? întrebă imperturbabil Ricimer. 

Orestes se gândi o clipă înainte să continue. 

— Păi situaţia ta se potrivește perfect cu a mea, răspunse. 
Situaţia militară, vreau să zic, pregătirea soldaţilor. 

Ricimer zâmbi. O comparaţie între soldaţii săi de elită și 
hoardele germane, făcută nici mai mult nici mai puţin decât de 
un căpitan germanic, ar fi fost de-a dreptul amuzantă. 


56 


— La ce te referi? 

— Ofițerii tăi sunt neexperimentați. Dar pregătirea soldaţilor 
este desăvârșită, chiar și a recruţilor germani din trupele 
auxiliare. O forță admirabilă, comandante, demnă de cei mai 
buni ofițeri pe care îi poate da Roma și n-am nicio îndoială că 
noii ofițeri se vor ridica în curând la înălțimea sarcinii lor. 

— Și situaţia ta? insistă Ricimer, făcându-i plăcere analiza 
germanului, în ciuda aroganţei abia deghizate pe care o detecta 
în purtarea și tonul celuilalt. 

— Situaţia mea este exact pe dos. Ofițerii mei sunt cum nu se 
poate mai capabili. 

În acest moment, Ricimer nu se putu abţine să nu arunce o 
privire într-o parte, unde ceilalți germani stăteau de vorbă cu 
ofițerii romani. Capabili? se întrebă amuzat. Cercetă cu privirea 
mustățile lungi, cozile roșcate care le atârnau pe spate, cizmele 
unsuroase de călătorie, tunicile din zale pline de urme de lovituri 
și mușchii oţeliți, supli și viguroși în ciuda vârstei. Niciunul nu 
avea mai puţin de cincizeci de ani, dar ar fi putut pune prinsoare 
că oricare dintre ei ar fi culcat la pământ un legionar roman de 
douăzeci de ani, dacă se luau la trântă. Puternici, da. Dar 
comandanți capabili... ? 

— Cum nu se poate mai capabili, repetă Orestes. Cu mulţi ani 
de experienţe în luptă alături de huni, împotriva triburilor 
vrăjmașe, unii dintre ei chiar împotriva Romei. 

Zâmbi. 

— Dar oamenii, soldaţii de rând... 

Dădu din cap cu tristețe. 

— Germanii sunt renumiţi pentru puterea și vitejia lor, îl 
provocă Ricimer. 

— E adevărat. Luaţi separat, nu ne întrece nimeni în luptă. 
Dar oamenii sunt nedisciplinaţi și neantrenaţi, neobișnuiţi să 
coopereze, să colaboreze, până și trezitul dimineaţa la o oră 
rezonabilă le pune probleme. Sunt formidabili luaţi separat, dar 
neîndemânateci împreună. 

Viteji, dar proști. Ar fi complet incapabili să asambleze rapid o 
mașinărie complexă, cum au făcut acești recruți în faţa noastră. 

— Interesant, răspunse Ricimer, întorcându-se către Orestes 
și făcându-i semn să-l urmeze. S-a făcut vremea cinei, te invit la 
masă împreună cu oamenii tăi. 


57 


Orestes i se alătură comandantului și porniră împreună înapoi 
către palat. 

— Mă tem că voi refuza. l-am promis barcagiului că ne 
întoarcem până să înnopteze. Marinarii se tem să-și petreacă 
noaptea pe malul acesta al fluviului. 

— Înţeleg. 

Se îndreptară în tăcere către porţile masive din lemn ale 
clădirii, pe care doi paznici le deschiseră în faţa lor, salutând 
impecabil când șefii trecură prin dreptul lor. Urmaţi de ceilalți 
căpitani germani și de ajutoarele lui Ricimer străbătură un 
coridor aproape gol, sandalele cu ţinte ale romanilor răsunând 
pe podeaua de piatră, în timp ce cizmele din piele moale ale 
germanilor nu făceau aproape niciun zgomot. Intrară într-o 
cameră de primire încăpătoare, încălzită de vase cu jar, care 
răspândeau o căldură plăcută. Orestes observă că săculeţii din 
pânză pe care legionarii îi căraseră din barcă fuseseră aduși 
înăuntru și așezați discret într-un colț, cu cataramele din piele și 
sforile încă nedezlegate. Ricimer merse la o masă mică dintr-un 
colț și sună dintr-un clopoțel. Apăru un intendent ducând un vas 
mare din argint. 

— Băutură pentru toată lumea, domnilor, anunţă Ricimer, iar 
servitorul scoase un rând de pocale dintr-un dulap și începu să 
le umple cu un lichid de culoarea mierii. Îmi plac foarte mult 
vinurile din partea locului, continuă comandantul, și sper că vom 
bea împreună cât mai mult din aceste licori în scurta mea 
ședere aici. 

Oamenii zâmbiră și făcură un pas înainte, luând fiecare o 
cupă și ciocnind cu cei de alături, după care începură să 
sporovăiască ca între prieteni. Ricimer însă îl ţintui pe Orestes 
cu privirea. 

— Vino cu mine, generale. 

Orestes își puse jos băutură și îl urmă pe comandant printr-o 
ușă laterală, care ducea către o încăpere mai mică, la fel de 
elegant mobilată și de caldă ca salonul din care tocmai 
plecaseră, dar mult mai redusă ca dimensiuni - abia dacă era 
loc pentru o masă dreptunghiulară și câte un scaun de o parte și 
de alta. Ricimer închise ușa în urma lor și îi făcu semn lui 
Orestes să se așeze. 


58 


— Așadar, spuse Ricimer după ce se așezară amândoi. Mă 
onorează vizita ta, generale, dar am senzaţia că nu ai venit doar 
să mă saluţi. Acum că am rămas între noi îţi propun să vorbim 
pe față, fără teamă. De ce ai venit? _ 

Orestes îl privi pe omul așezat la celălalt capăt al mesei. In 
fundal, se auzeau pierdut vocile celor rămași în salon, tot mai 
zgomotoase și mai destinse pe măsură ce vinul și căldura 
încăperii începeau să-și facă efectul, îi părea rău că nu-și 
adusese pocalul cu el, dar, dacă totul avea să meargă bine, va 
avea tot timpul să bea mai târziu. lar dacă va merge prost, cel 
mai probabil îl aștepta moartea. 

Zâmbi. 

— Am venit să raportez o crimă împotriva statului. 

— Împotriva statului? întrebă Ricimer uimit. Al cărui stat? 

— Roma, desigur. O trădare a imperiului de către un cetățean 
roman. Mai întâi însă, aș dori să știu pedeapsa pentru trădare. 

Ricimer făcu o pauză, încruntându-se. 

— Pedeapsa? Depinde. Sunt multe feluri de trădare. Orașele 
barbare sunt pline de negustori romani, care fac afaceri cu 
dușmanul, armatele străine sunt pline de foști soldați romani 
angajaţi ca mercenari. Se-ntâmplă foarte des în vremea noastră, 
în care frontierele nu sunt bine stabilite, dar nu e nimic nou și nu 
e un prilej de stat prea mult pe gânduri. Dacă prindem 
complotiști sau trădători, de obicei îi executăm cât mai repede, 
ca să nu împovărăm statul cu costurile întreţinerii lor în 
închisoare. De altfel, sunt convins că ești la curent cu aceste 
practici - făcu un semn către inelul de aur al lui Orestes - fiind 
tu însuți cetățean roman. 

Orestes rămase impasibil, deși pe faţă i se ghicea un zâmbet 
misterios. 

— Dar nu poate un trădător să plătească o răscumpărare 
pentru a-și salva viaţa? 

— Puţini au banii necesari... altminteri n-ar mai trăda, nu 
crezi? 

— Dar dacă ar avea, insistă Orestes. Cum s-ar calcula 
răscumpărarea? Cum se poate accepta așa ceva? E posibil ca un 
om să-și șteargă vina dând bani, în timp ce altul, mai sărac 
decât el, nu poate plăti decât cu propria viaţă? 

Ricimer îl sfredeli cu privirea. 


59 


— Interesantă întrebare, spuse el, căzut pe gânduri. Dar mă 
tem că nu sunt îndeajuns de filosof încât să-i pot da un răspuns. 

— Te-aș ruga să încerci totuși. 

Ricimer se lăsă pe spătarul scaunului, ridicând privirea spre 
tavan. 

— Creștinismul ne spune că viaţa oricărui om este dincolo de 
orice preț, răspunse el laconic. Dar statul recunoaște - de fapt, 
insistă chiar - că viaţa fiecărui cetăţean are o valoare monetară. 
Aș îndrăzni chiar să spun că o guvernare n-ar putea funcţiona 
dacă lucrurile n-ar sta așa. Dacă un bărbat e lovit de o căruţă și 
moare, văduva lui poate fi despăgubită printr-o sumă plătită de 
căruțaș; o sumă mai mare dacă victima era un negustor bogat, 
mai mică dacă era un lucrător de rând, foarte mare dacă era 
senator. Statul, prin intermediul tribunalelor, stabilește o 
valoare precisă sub forma unei sume atribuite în instanţă. 

— Și nu e o trufie din partea judecătorului să se joace de-a 
Dumnezeu în felul acesta? 

— Poate că e, răspunse Ricimer, dar nu facem oare cu toții 
asta, fiecare în felul său? Atribuim o valoare monetară nu doar 
vieţii altora, ci și propriei noastre vieți. De fiecare dată când ne 
asumăm un risc, când traversăm o stradă, când înotăm în ocean 
sau când ne aruncăm în mijlocul luptei, atribuim o valoare 
intrinsecă vieţii noastre și o multiplicăm cu o probabilitate 
intrinsecă, potrivit căreia acea activitate se poate solda cu 
moartea noastră, pentru a determina costul exact al riscului și 
a-l compara cu valoarea potenţială a câștigului sau plăcerii. 
Dacă riscul de a muri duși de curent e mai mare decât plăcerea 
pe care ne-o produce înotul, nu vom intra în apă. E motivul 
economic, dacă vrei, care explică de ce generalii patricieni 
rămân în spate în timpul unei bătălii, în timp ce soldaţii de rând 
luptă în primele rânduri. Nu e singurul motiv, desigur, dar e unul 
dintre ele. 

Orestes îl asculta nerăbdător, bătând darabana cu degetele 
pe masă. 

— În concluzie? 

— În concluzie: aș minţi dacă ţi-aș spune că o sumă suficient 
de mare de bani n-ar putea răscumpăra viaţa unui trădător. Dar 
cine e ticălosul despre care vorbim? 

— Eu. 


60 


Ricimer răsuflă ușurat și apoi zâmbi. 

— Ah! Atunci nu e atât vorba de o acuzaţie, cât de o 
mărturisire. Dar eu nu sunt preot, generale. Și, cât timp ești în 
vizită la mine, te bucuri de imunitate. Așa că n-ai de ce te teme, 
prin urmare nu ai nimic de mărturisit. 

— Am fost un apropiat al lui Attila timp de mulți ani. Am luptat 
împotriva lui Aetius la Campi Catalaunici. 

— Înseamnă că ai luptat și împotriva mea. Din fericire pentru 
tine ai pierdut. Dacă ai fi câștigat, crima ta ar fi fost mai mare în 
ochii mei. Totuși, ai dreptate să remarci că e o crimă pentru un 
cetățean roman să lupte împotriva Romei. Dar văd că ești 
dispus să îndrepţi lucrurile, iar eu sunt dispus să-ţi dau această 
șansă. O să dau dispoziţii ca un om al meu să discute detaliile 
cu tine în seara asta. Eu voi fi ocupat cu pregătirile - plec mâine 
în zori. 

Orestes se aplecă peste masă. 

— Comandante, o să fiu sincer. Am vorbit mai devreme 
despre problemele pe care le avem și unul și celălalt. Știm 
amândoi că soldaţii tăi sunt foarte bine antrenați, dar sunt 
conduși de ofițeri nepricepuți. 

Se făcu că nu vede grimasa lui Ricimer și continuă. 

— Cei din tribul meu stau la pândă de cealaltă parte a 
fluviului, la fel și celelalte triburi, cât e Rinul de lung și pe malul 
de nord al Dunării. Au pătruns de cealaltă parte în trecut, o vor 
face iarăși. Îţi garantez că așa va fi. 

— Mă ameninţi cumva? 

Orestes zâmbi. 

— Nu fac decât să dau glas evidenţei, comandante. Problema 
mea, cum am mai zis, e o reflectare în oglindă a problemei tale. 
Căpitanii mei sunt capabili, dar soldaţii nu sunt buni de nimic. 
Sunt nedemni de ofițerii care îi conduc. 

— Așa. 

— Aceste probleme se pot rezolva amândouă dintr-o lovitură. 

Ricimer îi aruncă o privire rece. 

— Îmi  sugerezi să aduc laolaltă capacităţile tale de 
conducător cu priceperea în luptă a soldaţilor mei? Adică vrei să 
te alături legiunilor? Să comanzi legiunile? 


61 


— Sunt cetățean roman. Tu ești comandantul forțelor militare 
ale întregii Rome. Există talentul, există relaţiile. Ti-ar fi ușor să 
rezolvi această problemă. 

— Dimpotrivă, tocmai am căzut de acord că ești un infractor, 
iar ameninţarea de adineauri n-a fost de natură să-mi schimbe 
părerea. Cred că ar fi foarte dificil de rezolvat această problemă, 
chiar dacă aș fi dispus să încerc. 

Orestes continuă calm să vorbească, ca și cum n-ar fi auzit ce 
a spus celălalt. 

— Mai vreau și poziţii de conducere pentru căpitanii mei, în 
jur de douăzeci la nivel de tribun sau mai sus. Și ca familiile lor 
să primească permisiunea de a imigra și să li se acorde 
cetăţenie romană. 

Ochii lui Ricimer se îngustară de furie. 

— Încerci să sugerezi... începu el, glasul trădându-i un 
amestec de amuzament și neîncredere, să-mi ceri de fapt... nu, 
să-mi pretinzi să deschid porțile imperiului pentru tot tribul tău, 
să permit gloatelor tale să invadeze teritoriul roman, cum 
făceau pe vremea tatălui meu, dar de data asta fără a mai fi 
nevoiți să aștepte înghețarea fluviului. ` 

— Nu, bineînţeles, răspunse calm Orestes. Nu tot tribul. Imi 
dau seama că nici măcar puterea ta nu e nelimitată. Doar clanul 
meu. O mie de bărbați cu familiile lor. 

Ricimer rămase mut de uimire câteva clipe, apoi dădu din cap 
cu un zâmbet obosit, ca și cum tocmai ar fi auzit poanta unei 
glume slabe. 

— Îți admir insolența, spuse el într-un târziu. Dacă nu te-ai 
bucura de imunitate, poate că aș da ordin să fii arestat. Nu 
pentru trădare, pentru nebunie. 

— Te asigur că sunt cât se poate de serios. 

— Asta nu face decât să-mi întărească convingerea. Pentru că 
îmi propui nu doar să-ţi iert crima, ci să devin la rândul meu un 
infractor. 

— Nu înțeleg cum ar putea fi considerată o crimă angajarea 
unui comandant experimentat, care în plus este cetățean 
roman. E clar că Roma are nevoie de astfel de comandanți. 

— lar eu nu înțeleg ce am câștiga - eu sau Roma - dacă ţi-aș 
primi aici toată hoarda de lăţoși, în afară de faptul că m-aș alege 


62 


poate cu câteva zeci de ofițeri a căror pricepere e oricum destul 
de îndoielnică. 

Orestes îl privea tot timpul în ochi pe Ricimer, fără să 
clipească. 

— Mai avem și alte lucruri interesante. 

Ricimer ridică o sprânceană, dar nu spuse nimic. 

Orestes se ridică hotărât și ieși pe ușă. În camera de alături 
conversaţia și râsetele amuţiră imediat. 

— Adu-mi tolba, îi spuse germanul unuia dintre oamenii săi. 

În spatele său, Orestes auzi zgomotul făcut de scaunul lui 
Ricimer. Acesta se ridicase în picioare, enervat că acest biet șef 
de trib credea că e atât de ușor să-l mituiești pe comandantul 
legiunilor romane. Orestes reveni în încăpere, însoţit de un ofițer 
german, care aruncă tolba de pânză pe masă. Impactul produse 
o bufnitură puternică, ce făcu să tremure picioarele subţiri de 
sub blatul de lemn. Ricimer clipi surprins - pachetul părea să 
aibă cel puţin cincizeci de kilograme. În spatele său, Orestes 
auzea cum se foiesc și tușesc ceilalți ofițeri, înghesuiți toți în 
dreptul ușii ca să vadă ce se întâmplă. 

— Ce-i asta, întrebă Ricimer. Deschide-o! 

— Îţi las această onoare. Eu am fost dezarmat de oamenii tăi 
când am pus piciorul pe uscat. 

Ricimer își scoase pumnalul și, fără să se mai sinchisească de 
dantelăria din piele, înfipse lama direct în pânză, despicând-o ca 
pe burta unei capre. Sute de monede de aur se revărsară afară 
cu zgomot, împrăștiindu-se pe măsuţă și de acolo pe podea, 
rostogolindu-se cu un zornăit metalic în cercuri concentrice. 
Romanii înmărmuriţi din dreptul ușii nu mai scoteau niciun 
sunet. Ricimer rămase nemișcat până când ultima monedă se 
opri din rostogolire. Apoi luă una din ele de pe masă și o cercetă 
cu atenţie. 

— N-am mai văzut astfel de monede. 

— Nici n-aveai cum. Vin din locuri îndepărtate - India, China. 
Unele sunt vechi de sute de ani. Dar din ele se pot bate monede 
noi. Monede cu efigia ta pe ele, de ce nu? 

Ricimer reflectă în tăcere, cu privirea alunecându-i lacomă 
peste grămada strălucitoare de aur de pe masă. 

— Poate că am reuși să facem ceva pentru clanul tău, spuse 
el cu glas pierdut. 


63 


— Poate? întrebă Orestes, ridicând din sprâncene. 

— Poate. 

— Mai am multe tolbe ca aceasta, puse bine într-un loc sigur. 
Exact ca aceasta. 

Pentru prima dată de când pachetul cu monede fusese așezat 
pe masă, Ricimer ridică privirea și zâmbi fără convingere. 

— Vom reuși să facem ceva. Dar ia spune-mi... acești bani, 
am auzit zvonuri că la înmormântarea lui Attila... 

— Nimeni nu e pe urma acestor bani, îl întrerupse Orestes, 
glasul trădându-i enervarea. 

Se întrerupse câteva momente ca să se liniștească, apoi 
continuă pe un ton calm. 

— Nu interesează pe nimeni de unde vin banii, e treaba mea. 

Ricimer îl privi fix o vreme, cu o figură gânditoare, apoi își 
cobori iarăși privirea către masă. 

— Aurul hunilor, murmură el. Aurul lui Attila. Roma l-a înfrânt 
o dată în luptă, apoi peste un an l-a alungat din Europa. Aceasta 
ar fi a treia înfrângere a lui Attila în fața Romei. O înfrângere 
postumă. 

Orestes încuviinţă din cap, apoi făcu un semn oamenilor săi 
de dincolo de intrare și ieșiră cu toţii afară din palat, 
îndreptându-se către vasul care-i aștepta pe chei, de data 
aceasta fără să mai fie însoţiţi de soldaţii romani. 


64 


TREI 


În același an, peste câteva luni, 
457 d.Hr. 


Tabăra Scirilor 


De pe culmea dealului care se înălța deasupra râului Nedao, 
în acest colț îndepărtat al Pannoniei, Odoacru privea în jur plin 
de multumire. Trupele aliate, numărând treizeci de mii de 
oameni, o confederație puternică a triburilor de gepizi, rugi, 
suebi și heruli sub comanda regelui gepid Guthlac, erau aranjate 
într-o formaţie de luptă flexibilă. Având în faţă un șanț adânc și 
palisade de pari ascuţiţi, pe care erau înfășurate ramuri 
țepoase, infanteria grea a scirilor aștepta încordată și gata de 
luptă în mijlocul trupelor aliate, strânsă laolaltă fără să fie 
înghesuită, gata să se separe în grupuri de zece sau o sută de 
soldați, în funcţie de nevoile schimbătoare ale luptei. Aranjarea 
soldaților fusese gândită de Odoacru, care, în ciuda tinereţii, știa 
mai multe despre lupte și victorie decât apucase să afle regele 
scirilor într-o întreagă viaţă de înfrângeri și retrageri, în care își 
condusese oamenii demoralizaţi și sărăciţi din refugiu în refugiu, 
în căutarea unui adăpost în faţa invadatorilor. Strategiile de 
luptă ale regelui Vismar fuseseră întotdeauna defensive, bazate 
pe reacţie și pe teamă, simple exerciţii de inutilitate și frustrare. 
Dar sosirea lui Odoacru, petrecută cu trei ani în urmă, reușise 
cumva să schimbe lucrurile, îl trezise din amorţire pe bătrânul 
rege, dându-i imboldul necesar pentru a-și sluji oamenii așa cum 
se cuvine, conducându-i cu pricepere în luptă. 

Hotărârea de care dădea dovadă Odoacru fusese molipsitoare 
și pentru alții; ofițerii sciri și chiar oamenii recrutați de curând, 
care se comportau acum așa cum trebuie să se comporte niște 
soldaţi tineri; erau agresivi, plini de ei, ascuţindu-și cu sârg 
sulițele, nerăbdători, de parcă ar fi avut de-a face cu un mistreț 


65 


de trofeu. Încrederea lor îi uimea pe soldaţii celorlalte naţii, ba 
chiar și pe regele scirilor. Vismar îl prevenise pe Odoacru în 
privinţa lipsei de experienţă a oamenilor săi - mulţi dintre ei nu 
luptaseră nici măcar o dată, tribul petrecându-și ultimii zece ani 
retras în mlaștinile de la nordul Dunării. Dar Odoacru nu se 
lăsase impresionat de îngrijorarea bătrânului și își văzuse de 
treabă în continuare, pregătindu-i pe soldaţi pentru luptă. 

Se uită din nou în jur. Desfășurarea trupelor, așa cum o 
gândise el, era la fel de bună și eficace ca oricare dintre cele 
pregătite de însuși Attila, deși Odoacru era prea tânăr ca să fi 
luptat vreodată sub comanda marelui rege. Singurele sale 
informaţii proveneau de la tatăl său, de la poveștile spuse de cei 
bătrâni în jurul focurilor de tabără din timpul iernii și din 
cântecele care celebrau bătăliile câștigate în trecut de fostul său 
trib. 

Grupurile mici și independente de luptători, care se puteau 
despărţi și mișca ușor, reprezentau o tactică de luptă clasică a 
hunilor, metoda care le permisese să se transforme în două 
generaţii dintr-un simplu clan rătăcitor în stăpâni ai celor mai 
puternice popoare din Asia și Europa de Est. Dar celelalte tehnici 
pe care le folosea acum - tranșeele, fortăreaţa din vârful 
dealului, unde îi convinsese pe rege și pe aliații săi să-și așeze 
cartierul general - acestea erau cum nu se poate mai diferite de 
metodele hunilor, pe care le exersase Odoacru de mic copil. 
Măsurile statice, defensive de felul acesta le învățase de la cei 
care luptaseră sub Attila la Campi Catalaunici. Cu ajutorul 
acestor tactici - parii ascuţiţi și tranșeele adânci; rândurile 
compacte de infanterie bine pregătite așezate în faţă, 
beneficiind de sprijin și întăriri masive; depozitele mari de 
provizii din tabăra din spatele acestora - hrană, apă, arme de 
rezervă - care le permiteau să renunte la liniile de alimentare, 
atât de vulnerabile, și la nevoia de a jefui în drumul lor pentru a- 
și asigura supraviețuirea - toate acestea deci erau tacticile care 
le permiseseră romanilor să-i învingă pe huni în acea bătălie 
epocală, deși după cât se pare aceștia le erau net inferiori 
hunilor în luptă și demni de tot râsul ca arcași sau călăreți, 
pricepându-se doar la lupta corp la corp și la folosirea artileriei. 
Luptătorii sciri și din celelalte triburi germanice erau foarte 
potriviti pentru astfel de tactici, fiind masivi și neînfricaţi în lupta 


66 


directă și locuind în plus în sate așezate, care aveau nevoie de 
apărare și fortificaţii. Acestea erau tacticile pe care încerca să le 
pună la punct Odoacru, în defavoarea vitezei și capacităţii de a 
acoperi distanţe lungi, tipice civilizaţiei nomade a hunilor. 

Dar ceea ce deosebea armata de acum a scirilor de cele 
dinainte era inovaţia pe care Odoacru reușise cu greu să-l 
convingă pe Vismar s-o accepte. Bătrânul fusese foarte reticent 
la început, dar devenea tot mai încântat pe măsură ce se 
scurgeau lunile de antrenament. Era vorba de cavaleria în stil 
hunic. Odoacru privi în jos pe coasta dealului către un pâlc de 
copaci aflat în partea dreaptă, în spatele căruia se zăreau 
trupele de cavalerie așteptând nerăbdătoare. Scirii foloseau 
desigur de multă vreme caii pentru alte scopuri militare - pentru 
cărat, pentru deplasarea ofițerilor, pentru recunoaștere - dar 
niciodată ca o adevărată forţă de luptă, care să poată avea rolul 
principal într-o bătălie, cum fusese mereu cazul la huni. lar în 
această privinţă, Odoacru profitase din plin de experienţa sa de 
ofițer în cavaleria hună și, lucrul cel mai important, de călăreț 
iscusit. De aceea petrecuse luni întregi antrenându-și cu cea 
mai mare grijă călăreţii, aleși cu toţii dintre cei mai mici de 
statură și mai tineri soldaţi sciri, cei care ar fi căzut primii într-o 
bătălie purtată cu topoare și săbii, dar care se potriveau foarte 
bine cu rolul pe care vroia el să i-l încredințeze. 

Își petrecuse ultimii doi ani învăţându-i tehnicile de bază: să 
rămâi călare cu orice preţ; să stai la distanţă de ceilalți călăreţi, 
ca să-i poţi flanca pe infanteriștii care se deplasează mai încet; 
să-ţi schimbi direcţia tot timpul, pentru ca arcașii să nu te poată 
tinti; să te repezi cu calul direct către grupurile de soldați 
dușmani, asta pentru că niște oameni îngroziţi se vor strânge 
mereu unul în altul, ceea ce-i va face încă și mai vulnerabili 
decât atunci când sunt fiecare separat sub imperiul fricii; să 
lovești capetele dușmanilor de sus în jos, pentru că armurile îi 
împiedică să-și ridice prea mult scuturile și săbiile, iar coifurile le 
limitează câmpul vederii. Și, lucru repetat iarăși și iarăși, să nu 
te dai niciodată jos de pe cal. 

Cavaleria pregătită de Odoacru număra aproape cinci mii de 
oameni, ceea ce lui Attila i s-ar fi părut de râs, abia dacă erau de 
ajuns pentru o gardă de corp, însă erau cu cinci mii mai mulţi 
decât avuseseră vreodată scirii și, lucru și mai important, cu 


67 


cinci mii mai mult decât se aștepta inamicul să aibă în față 
acum. lar elementul crucial era că acești cinci mii de oameni 
învăţaseră că destinul scirilor nu mai era să fugă și să se 
ascundă, nu mai era teama de triburile mai numeroase, nu mai 
era groaza la vederea luptătorilor mai experimentați, cu topoare 
mai mari și scuturi mai rezistente. Odoacru îi învățase pe acești 
oameni să călărească, îi transformase într-un detașament de 
cavalerie cum n-avea niciunul din triburile germanice și, mândri 
și recunoscători pentru această putere coborâtă asupra lor, 
tinerii se uitau la Odoacru aproape ca la un zeu, sau cel puţin ca 
la un dar al zeilor, picat în mijlocul lor direct din ceruri. Și erau 
hotărâți să-l urmeze până la capătul lumii. 

Odoacru știa că tacticile inteligente nu sunt de ajuns pentru a 
câștiga un război - bătălia de la Campi Catalaunici dovedise 
asta. Dar el reflectase de multe ori la cumplita înfruntare dintre 
huni și romani în Galia. Devenise aproape o obsesie pentru el. 
Trăgându-i de limbă pe supraviețuitori, refăcând diagramele 
luptei, citind relatări scrise ajunsese să se convingă că stilul de 
luptă al hunilor, pe cât de teribil și de eficace în fața unor triburi 
mai mici, nu le putea face faţă nici romanilor, nici altor triburi de 
huni. Pe de altă parte, din motive asemănătoare, metoda de 
apărare statică a romanilor nu era nici ea invulnerabilă. Trebuia 
să existe o metodă mai bună, o combinaţie a celor două 
maniere de a lupta, așa cum Guthlac îi aducea laolaltă acum pe 
oamenii lui Vismar și pe celelalte triburi din zonă într-o mare 
confederație. Trebuia să existe un astfel de „aliaj” al tehnicilor 
de luptă, care să ia două metode de lupte și să facă din ele una 
superioară amândurora. Și elaborându-și strategia pentru noua 
sa armata, Odoacru încercase să găsească cele mai bune 
tehnici, exerciţii și strategii. 

De-aici ideea tranșeelor. La care se adăugau caii. 

Dușmanii știau că era acolo. Știau cine e, de unde venise, de 
câtă vreme era acolo. Știau de tranșeele pe care le săpase, dar 
erau hotărâți să-l distrugă cu tranșee cu tot. Dar nu știau de cai. 

Iscoadele spuneau că inamicii vor sosi înainte de amiază și își 
imagina deja cum se va cutremura pământul sub pașii lor. Se 
uită iarăși în jos la șirurile lungi de soldaţi masați în spatele 
valurilor de pământ. Totul era gata. Dar dacă îi ţinea pe oameni 
gata de luptă câtă vreme dușmanii nici nu se arătaseră încă n-ar 


68 


fi făcut decât să-i obosească inutil. Șopti ceva unui aghiotant, 
spunându-i ca ofițerii să ordone pe loc repaus soldaţilor, să se 
distribuie raţii de vin îndoit cu apă și pesmetți pentru a-i linişti pe 
oameni, o tehnică folosită de romani înaintea bătăliilor. Oamenii 
vor avea destul timp să se pregătească de luptă când dușmanul 
se va apropia mai mult. 

Descălecă, se îndreptă către un copac din apropiere și, 
sprijinindu-se de el, își scoase burduful de apă și o bucată de 
pâine uscată. O masă fără pretenţii, dar cu aproape trei ani în 
urmă, când traversa acest rând de dealuri, și-ar fi dat toată 
moștenirea pentru o astfel de masă. Nu că ar fi avut cine știe ce 
moștenire la acea vreme, cel puţin așa își închipuia. Din câte 
știa, pe atunci averea sa se compunea din hainele zdrenţuite cu 
care era îmbrăcat și șase cai sleiți, partea sa din turma răpită 
după ce fuseseră atacați de oamenii lui Ellac. Ca în fiecare zi din 
ultimii trei ani, gândul îi alunecă înapoi la acele momente 
îngrozitoare. 


Cei doi fraţi călăriseră, ducând cu ei caii furaţi, aproape o sută 
de kilometri fără întrerupere, gonind prin noapte, mergând prin 
nisipul din albia râurilor pe distanţe de kilometri întregi pentru a- 
și ascunde urmele, despărțindu-se în faţa văilor care se 
înfundau și întorcându-se separat, dând ocol pentru a face 
același drum de două ori, toate trucurile pentru a li se pierde 
urmele, pe care le învăţaseră vreodată. Edeco rămăsese 
conștient tot timpul, atârnat de gâtul calului cu ochii larg 
deschiși, cu mâinile legate în jurul grumazului și gleznele prinse 
sub burta animalului, ca să nu alunece jos. Işi ţinea tot timpul 
privirea aţintită asupra lui Odoacru, care galopa lângă tatăl său, 
în timp ce Onulf se ducea mereu în spatele micii turme și pe 
laterale, îmboldindu-și caii pe jumătate sălbatici, legându-i 
laolaltă cu frânghie pe cei câţiva armăsari care păreau să 
conducă goana, cu iepele în urma lor. Din când în când Edeco 
încerca să vorbească, scoțând un șuierat sau părând că-și drege 
glasul. Odoacru nu-și putea da seama, tatăl său având mâinile 
legate și neputându-se face înțeles prin gesturi. Tot ce putea 
face Odoacru era să oprească pentru câteva momente caii, când 


69 


treceau peste vreun râu, să-i dea tatălui să bea puţină apă din 
căușul palmei și să-i stropească capul acoperit de praf pentru a-l 
răcori puțin. 

Astfel se scurseră o noapte și o zi și, pe măsură ce se lăsa 
întunericul în cea de-a doua noapte, cei doi fraţi se uitară în 
urmă și văzură că norul de praf din depărtare, ridicat de 
urmăritorii lor, dispăruse. Probabil se împrăștiase când oamenii 
lui Ellac se opriseră și își așezaseră tabăra pentru a înnopta. 
Onulf calculă că îi despărțeau cel puţin treizeci de kilometri. 
Urmărirea nu se terminase, urmele celor doisprezece cai nu 
puteau fi ascunse prea multă vreme, iar cursa avea să 
reînceapă cu siguranţă în zori. Dar, deocamdată se bucurau de 
un răgaz și puteau dormi. 

În tot timpul acestui drum dificil Edeco suferise în tăcere, 
singurele sunete pe care le scotea fiind câteva gemete atunci 
când fiii săi îl mutau de pe un cal pe altul, pentru a nu epuiza 
animalele. Dar când s-au oprit pentru a înnopta și l-au dat jos de 
pe cal au văzut că murise, faţa sa având culoarea stacojie a unui 
om sufocat. Cuprins de mâhnire, Odoacru nu reușea să 
înţeleagă cum de nu observase schimbarea. Când îl puse jos 
pentru a-i da la o parte bucata de pânză înfășurată în jurul 
gâtului văzu că acel cocoloș cu care îi astupase în grabă gaura 
din gât pentru a opri sângerarea nu se mai vedea - în goana 
calului alunecase înăuntru și îl sufocase. Încercarea disperată a 
fiului de a-l salva sfârșise prin a-l omori. 

Odoacru știa că, date fiind împrejurările, făcuse tot ce-i stătea 
în putință. Dar golul din suflet părea mai mult efectul unei 
obligaţii, aducea mai degrabă cu un sentiment de uimire în fața 
unei ocazii pierdute, decât cu durerea copleșitoare pe care se 
aștepta s-o simtă la moartea tatălui său. Ridică privirea spre 
Onulf și văzu figura fratelui său schimonosită de durere, cu dâre 
de lacrimi pe obrajii plini de praf. Odoacru se întrebă cum de nu- 
i dăduseră și lui lacrimile, cum de durerea lui părea atât de 
goală și stearpă. Se gândi că poate lacrimile vor veni mai târziu. 
Poate că gândul răzbunării, ura faţă de cei care-i urmăreau 
dăduseră la o parte durerea. Acea înlănţuire de evenimente - de 
la vandalizarea peșterii funerare la arderea casei familiei sale și 
acum la moartea tatălui său - toate acestea i se datorau în 
ultimă instanţă lui Orestes și Odoacru știa că n-o să se poată 


70 


lăsa pradă durerii și n-o să poată trece dincolo de ea câtă vreme 
nu va avea parte de răzbunare. Orestes trebuia să plătească. 

Peștera Sfântă se găsea în direcţia spre care se îndreptau, 
așa că decizia n-a fost greu de luat. Inainte de răsărit erau din 
nou pe cai, cu Edeco legat pe unul dintre animale, având acum 
capul și corpul acoperite de propria tunică de lână, ruptă de-a 
lungul ca să formeze un fel de giulgiu. După ce ajunseră la 
tabăra de pe marginea prăpastiei, unde stătuseră cu câteva 
săptămâni în urmă, se opriră, iar Onulf se uită în jos la cărarea 
pietroasă care cobora în valea abruptă. 

— Ești nebun, îi spuse fratelui său. 

Odoacru știa că celălalt are dreptate. Era imposibil să cobori 
doisprezece ponei neantrenaţi pentru asta și un cadavru pe 
acea potecă. Plecară de la locul taberei, rămânând aproape de 
marginea prăpastiei, în timp ce Odoacru cerceta nerăbdător 
forma stâncilor de dedesubt, contururile canionului și marginea 
zdrenţuită a stâncii de cealaltă parte a prăpastiei. După două 
ore de mers călare, reuși să-l găsească - tufișul izolat, 
proiectându-se pe cerul la amurg în partea de apus a canionului. 
Mijindu-și ochii, Odoacru se uită la soare, calculă unde va apune 
și deplasă în minte acel punct ceva mai la sud, unde s-ar fi găsit 
în urmă cu câteva săptămâni. Apoi descălecă. 

— Chiar... aici, spuse și se opri, cu ochii aţintiţi la marginea 
stâncii din faţa sa. 

Merse până la buza prăpastiei, având grijă să nu i se sfărâme 
sub picioare, apoi se așeză pe burtă și se târî până reuși să 
privească în jos, în prăpastie. 

— Aici e, spuse, sigur pe el. Cam douăzeci de brațe mai jos. 
Văd parii cu care a fost ridicat sicriul. Mai ai frânghiile luate 
odată cu caii? 

Onulf îl privi neîncrezător. 

— Ai găsit Peștera Sfântă? De deasupra? 

— Am folosit un semn - tufișul acela ciudat de dincolo de 
canion. 

— Păi și-atunci de ce a mers tata cu sclavii trei zile prin canion 
cu sicriul? 

Odoacru ridică din umeri. 

— În acel moment nici tata nu știa cum să ajungă la peșteră 
de sus - o descoperise împreună cu Attila în urmă cu patruzeci 


71 


de ani, pornind de jos. Și după ce au dus sicriul acolo, ar fi fost 
imposibil să se cațăre sus cu cincizeci de sclavi - stânca e 
înclinată în afară. Și oricum, drumul înapoi le-a luat doar 
jumătate de zi, nemaiavând nimic de cărat. 

— Dar când te-ai întors aici cu tata, de ce n-aţi luat-o pe sus, 
când îl urmăreați pe Orestes? 

Odoacru căzu pe gânduri. De fapt se gândise la asta în acel 
moment, dar din respect pentru dispoziţia sumbră a tatălui său 
nu vroise să-l deranjeze. Dar acum înțelegea de ce. 

— Pentru că, și dacă tata ar fi știut cum să ajungă acolo de 
deasupra, își dăduse seama că Orestes o va lua prin partea de 
jos. Pentru germani era mai ușor să care comoara în spate pe 
cărare, decât să o ridice bucată cu bucată aici deasupra, după 
care ar fi trebuit să ridice și oamenii după ea. Poate că tata s-a 
gândit că-i poate intercepta și prinde în cursă cumva. Dar 
oricum ar fi fost, am ajuns în urma lor. Dă-mi frânghia aia! 

În noaptea aceea Onulf rămase cu caii deasupra, fiind atent 
să nu apară la orizont torţe aprinse și rămânând cu urechea 
ciulită după tropot de copite. In peștera de dedesubt, Odoacru 
așeză cu grijă trupul lui Edeco pe sicriul neatins al lui Attila, 
lăsându-i pe cei doi să-și fie paznici muţi unul altuia. Petrecu 
pentru a doua oară noaptea în peștera întunecată împreună cu 
tatăl său și cu regele mort. Dimineaţa, când primele raze de 
soare apărură peste marginea canionului de deasupra sa, 
aprinzând culorile pestrițe de pe celălalt perete al văii, cobori pe 
fundul canionului, înaintă până dădu de o potecă urcând de 
cealaltă parte și se căţără la suprafaţă. Acolo sparse o piatră și 
își petrecu următoarea jumătate de oră tăind cu muchia ascuţită 
trunchiul tufișului pe care și-l luase drept reper, până când 
lemnul verde cedă și reuși să smulgă crengile de la nivelul 
solului și să le arunce în prăpastie. Nu mai putea nimeni să 
găsească peștera după acest semn. Cobori la loc în vale, se 
întoarse la Peștera Sfântă și se ridică la suprafaţă folosind 
frânghia. 

Nu răspunse nimic la privirea întrebătoarea a lui Onulf. Apoi, 
prinzând cu coada ochiului o mișcare într-un tufiș din apropiere, 
scoase imediat o săgeată din tolbă, își încordă arcul și trase. 

Acel iepure de stepă era primul lucru pe care-l puneau în gură 
de trei zile. De teamă ca fumul să nu le divulge prezenta, 


72 


jupuiră animalul și-l mâncară crud, aruncând apoi oasele și 
măruntaiele în canion. Soarele de-abia se ridicase de două 
degete deasupra orizontului când cei doi încălecară și se 
îndreptară împreună cu turma de cai înspre câmpia cea largă. 


În acea noapte, după ce își așezară tabăra lângă o baltă, cei 
doi fraţi începură să se gândească la viitor. Erau de acord că va 
trebui să înceapă o viaţă nouă - nu mai exista cale de-ntors - 
dar când venea vorba de cum ar putea arăta această viaţă nouă 
părerile lor se despărțeau. Onulf considera că le-ar fi cel mai 
bine într-un oraș mare, poate Constantinopole, unde locuiseră 
de curând împreună cu tatăl lor ca reprezentanţi ai lui Attila la 
curtea împăratului Imperiului de Răsărit. Aici li s-ar fi pierdut 
urma printre ceilalți oameni veniți din locuri îndepărtate - 
nubieni, indieni, berberi și greci. Ar putea găsi de lucru sau un 
stăpân, poate ar reuși chiar să-și găsească sau să-și cumpere 
soții, trăindu-și astfel viața în tihnă. Pe Odoacru îl atrăgea ideea 
de a începe o nouă viaţă ca necunoscut, creându-și o nouă 
identitate, dar gândul de a face asta printre gloatele colcăitoare 
din Constantinopole îl dezgusta. 

— Mai întâi trebuie să-l găsim pe Orestes și să-l omorâm, 
spuse Odoacru. 

— Nu, mai întâi trebuie să scăpăm cu viață, răspunse Onulf. 
Suntem încă urmăriţi, iar Orestes are un avans mult prea mare 
faţă de noi. 

— Totuși trebuie să avem parte de răzbunare. Pentru tata și 
pentru hunii noștri. 

Onulf ridică din umeri. 

— Nu e cu putință. O să fim omorâţi. Ce fel de răzbunare e 
asta? 

În dimineaţa următoare, când se crăpă de ziuă, Onulf se 
sculă, se spălă pe faţă cu apa stătută din baltă și, fără să zică 
nimic, se apucă să separe caii în două grupuri, în timp ce 
Odoacru stătea întins pe jos înfășurat în tunica sa subțire, 
urmărindu-l fără să spună nimic. Onulf vroia ca împărțeala să fie 
cât se poate de corectă, schimbând de câteva ori caii dintr-un 
grup în altul, având grijă ca iepele și armăsarii sau animalele iuți 
și cele mai încete să fie egal împărțite, separând caii rivali, 
păstrând mânijii alături de mamele lor. În cele din urmă se 


73 


întoarse mulțumit de rezultat către fratele său, fără nicio 
expresie pe față, însă cu o privire întrebătoare. Odoacru se 
ridică în picioare, schiţă un zâmbet și îl prinse pe Onulf de brațe. 
Strânsoarea dură foarte puţin, iar apoi cei doi bărbaţi încălecară, 
își adunară caii și se despărțiră, liniștit și firesc cum cade o nucă 
din copac, sau cum se îndepărtează o vulpe tânără de fraţii săi, 
pentru a-și găsi un nou culcuș. Onulf porni către sud-est, făcând 
un ocol larg în jurul taberei hune din depărtare și îndreptându-se 
către Constantinopole. Odoacru o luă spre sud-vest, înspre un 
loc despre care deocamdată nu avea decât o idee foarte vagă. 

Acest loc era Noricum, o zonă de care auzise în copilărie de la 
mama sa, un ţinut împădurit și mlăștinos care se întindea de-a 
lungul părții de mijloc a Dunării, unde trăia tribul germanic al 
înaintașilor săi, cunoscuţi sub numele de sciri. În afară de 
numele mamei sale, Gethilde, și de câteva vorbe în limba sa, nu 
știa nimic despre acest popor. In copilărie nu arătase niciun 
interes pentru poveștile ei nostalgice, parcă desprinse din vis. 
Febra o răpusese pe Gethilde când el avea doar patru ani, iar 
amintirile care-i mai rămăseseră erau ciudate, în același timp 
dureros de precise și înnebunitor de vagi: o piele palidă, 
aproape transparentă, prin care se vedea în zona sânilor o 
încrengătură de vene albastre și subţiri. Părul blond, împletit în 
cozi lungi, înfășurate în jurul capului. Ochi mari, triști și goi când 
îl priveau și în care se citeau un dor adânc după lumea ei și 
regretul că fiii săi nu vor face niciodată parte din ea. Alte 
amintiri nu mai avea. Mai târziu auzise despre ea că fusese un 
fel de prinţesă, deși nu-și dădea prea bine seama ce ar fi putut 
însemna asta la un trib îndepărtat ca scirii. Nu știa nici măcar 
dacă acest lucru era adevărat sau era doar o legendă de familie, 
inventată de tatăl său ca să-și înalțe fiii în ochii camarazilor 
huni. 

După două zile, întâlni în cale dârele lăsate de roţile unei 
căruțe, pe care le urmă și ajunse la un sătuc abandonat, ce 
părea să fi fost jefuit cu ani în urmă de migratorii goți. Acum mai 
era locuit doar de o haită de câini hămsesiţi și de un negustor 
ambulant german, care se oprise să petreacă noaptea acolo cu 
o căruţă plină de obiecte ieftine din metal, vase de gătit și alte 
produse pe care le ducea din Constantinopole către satele 
izolate din interiorul zonei, încercând să-și câștige astfel pâinea. 


74 


Odoacru n-avea niciun ban pentru cumpărături, dar îi oferi 
negustorului unul din caii săi pentru o pulpă uscată de porc și 
cele câteva zeci de săgeți cu vârf de fier pe care le ducea cu el. 
Era un schimb nebunesc, calul valorând de zece ori mai mult 
decât ce vroia în schimb. Dar negustorul, crezându-se șmecher 
și neluând seama la mânia care începea să sticlească în ochii lui 
Odoacru, spuse că animalele nu erau de rasă și vru doi cai în 
schimb pentru cele câteva lucruri pe care le ceruse celălalt. 

Odoacru fu ispitit să-l omoare pur și simplu și să ia ce avea 
nevoie. Se răzgândi însă și îl legă strâns de un copac, îi îndesă 
un pumn de iarbă în gură ca să nu mai înjure și apoi luă carnea 
și săgețile, împreună cu un vas de gătit, două pumnale, o 
bucată de cremene în locul celei tocite pe care o avea cu el și o 
mână de monede din cupru, cu care putea mai târziu să 
cumpere lucruri mai mici fără a mai fi nevoit să ofere un întreg 
cal la schimb, înainte să plece legă un cal de copac, unul care 
începuse să șchiopăteze în ultima vreme. Animalul nu mai putea 
fi folosit pentru călărit, dar era destul de puternic ca să tragă 
căruța negustorului. Apoi porni în tropot de copite cu animalele 
care-i rămăseseră. Se gândi că, la urma urmei, negustorul tot 
jeșise câștigat din povestea asta. 

Odoacru își petrecu iarna într-un adăpost pentru animale, cu 
pereţi din piatră, peste care dăduse în alt sătuc abandonat. 
Zilele erau scurte și nopţile lungi și sumbre. Când vântul tăios 
sufla prea tare, iar focul înecăcios din iarbă uscată care ardea 
înăbușit într-un colț al încăperii rudimentare nu mai făcea față, 
aducea doi cai înăuntru și se așeza între ei, după obiceiul 
hunilor, ca să-i ţină de cald trupurile animalelor. Poneii, 
mulţumiţi că erau la adăpost de rafalele tăioase de afară, 
rămâneau complet nemișcaţi o zi și o noapte, în afară de jeturile 
puternice de urină pe care le proiectau din când în când pe 
podeaua de pământ bătătorit și pe care Odoacru le dirija afară 
printr-un șănţuleț săpat în grabă de-a lungul pereţilor. Petrecu 
astfel multe ore întins pe pământul rece, înfășurat în pătură și 
privind la burta calului de deasupra, întrebându-se ce mai făcea 
Onulf și gândindu-se la tatăl lor. La primele ploi de primăvară, își 
îndesă tot ce avea într-o desagă din piele de iepure, pe care o 
cususe cu greu de-a lungul iernii și plecă mai departe, fără să 


75 


mai arunce nicio privire spre coliba dărăpănată. În ciuda lunilor 
petrecute acolo, nu se legase emoţional de ea niciun pic. 

Ajungând la râul Morava, un afluent sudic al Dunării, merse în 
jos zile întregi pe malul acestuia. Nereușind să dea de niciun 
vad, începu să fie îngrijorat de terenul tot mai mocirlos în care 
râul părea să dispară pe distanţe de kilometri întregi în mlaștini 
fără contururi precise, pentru ca apoi să iasă iarăși la suprafaţă 
și mai leneș și anemic decât înainte. În cele din urmă, dădu 
peste o mică așezare, construită pe plute de pin făcute să 
plutească în apa adâncă de doar câteva brațe, însă capabile să 
care o greutate foarte mare - familia fiecărui pescar, coliba din 
stuf și ce mai avea fiecare, împreună cu câteva butoaie în care 
erau ţinuţi ţiparii pe care îi prinseseră pescarii și îi duceau acum 
la piaţă. 

Apropiindu-se de micul sat plutitor, Odoacru strigă la un om 
aflat mai aproape de el, care stătea pe vine pe pluta sa și repara 
o plasă de pescuit. Făcând semne largi cu mâna și vorbind un 
amestec de dialecte germanice, îi dădu de înţeles celuilalt că ar 
vrea să treacă de cealaltă parte a mlaștinii. Omul arătă cu mâna 
oala de gătit, iar Odoacru înţelese cu părere de rău că acesta 
era prețul pentru traversare. După ce dădu din cap că e de 
acord, pescarul scoase un fluierat scurt și din colibele din jur ieși 
o ceată de copii goi și jegoși, râzând cu gura până la urechi și 
lăsând să li se vadă dinţii lipsă, care veniră în fugă la Odoacru și 
începură să turuie într-o limbă de neînțeles, întinzând mâinile 
pentru a primi cadouri și buzunărindu-l pe furiș în căutare de 
mâncare și monede. 

Odoacru rămase nemișcat și încordat, dezgustat de invazia 
puradeilor, dar vrând să nu-l jignească pe cel care fusese de 
acord să-l treacă de cealaltă parte. O clipă mai târziu, bărbatul 
strigă la copii în limba sa gâjâită, iar aceștia se retraseră 
imediat, rămânând însă cu privirea lipită de acel străin înalt. 
Pescarul îi făcu apoi semn să vină pe plută și, după o clipă de 
ezitare, Odoacru legă una de alta funiile cailor, le prinse de un 
stâlp din lemn de la provă și, ajutat de copii, lăsă în urma sa 
malul noroios, în timp ce caii intrau agitaţi în apa din spatele 
său. După o oră de împins pluta prin curenţii noroioși, urmaţi de 
animalele care fie înotau, fie mergeau pe fundul apei, în funcţie 
de cât de adâncă era aceasta, ajunseră cu bine pe celălalt mal, 


76 


unde oala de gătit trecu în mâinile pescarului, care arătă 
morocănos către o cărare noroioasă ce se întindea de-a lungul 
mlaștinii, dându-i de înțeles lui Odoacru că pe-acolo trebuie să o 
ia. 

După o jumătate de zi de mers, Odoacru dădu peste primele 
semne de civilizaţie adevărată în aproape șase luni și, deși nu-și 
dorea prea tare să intre în orașul pe care îl simţea apropiindu- 
se, nu avu ce face, pentru că terenul din jur era atât de 
mlăștinos încât era nevoit să nu părăsească drumul. Când 
trecea prin sătucurile și fermele mizere din afara orașului, 
localnicii rămâneau cu gura căscată, fără să zică nimic, nu din 
grosolănie, ci fiind uluiţi să vadă un străin apărând în mijlocul 
lor. Pe măsură ce așezările deveneau mai dese, locuitorii 
începeau să arate cu mâna înspre el și să vorbească între ei și 
își dădu seama că gesturile lor indicau totuși mai mult decât o 
simplă uimire. Coborând privirea înspre tunica și pantalonii săi 
jegoși, își dădu seama că deveniseră aproape străvezii de la 
purtat, iar cizmele sale de călărie din piele de căprioară erau 
ferfeniță, tălpile clămpănind în sus și-n jos, ca două limbi 
atârnate. Dar n-avea ce să facă și, câtă vreme nu îngheţa de frig 
și nu aducea ciuma, nu înţelegea de ce le păsa acestor ţărani 
jerpeliți cu ce era el îmbrăcat. Pocni din limbă ca să-și îndemne 
caii să meargă mai repede, privind dezgustat la mlaștina din jur, 
pe care nu se putea nici călări, nici planta nimic, potrivită numai 
pentru niște oameni nenorociţi și înfrânți ca aceștia. 

Chiar înainte de zidurile din pari înfipţi în pământ ale orașului, 
găsi ce căuta: un staul rudimentar care închiria cai trecătorilor. 
Reuși să-l convingă pe proprietar să aibă grijă de caii lui și să-l 
lase să doarmă pe o bancă în casă, punându-i pe masă o mână 
de monede din cupru ca avans pentru furajele cailor. Mai 
adăugă că animalele erau o garanţie suficientă pentru 
eventualele cheltuieli suplimentare. 

In timp ce proprietarul staulului se gândea la oferta care-i 
fusese făcută, doi copilași, o fată și un băiat, năvăliră râzând 
înăuntru și se opriră în loc când dădură cu ochii de străinul înalt 
și hirsut, care vorbea poticnindu-se cu tatăl lor. Când Odoacru 
se întoarse, să iasă în curte, fetița deschise gura. 

— Străine, ţi se vede fundul. 


77 


Băiatul începu să chicotească și amândoi copiii rămaseră cu 
ochii pironiţi spre el, pe jumătate temători, pe jumătate 
amuzaţi. Odoacru se întoarse iarăși către tatăl lor, care îl privea 
la rândul său. 

— E adevărat, spuse acesta cu o voce serioasă. Nu se cuvine 
să apară cineva pe stradă în halul ăsta, iar un creștin nu poate 
lăsa pe altcineva să apară astfel în lume. 

Se aplecă și ieși prin ușa joasă, lăsându-l pe Odoacru sub 
privirile fixe ale copiilor. Reveni peste câteva clipe cu o tunică 
veche, dar cusută și peticită. l-o aruncă noului venit. 

— Pune asta pe tine până când îţi repară nevastă-mea 
nădragii. 

Odoacru își dădea seama că, în acel moment, proprietarul 
tocmai adăugase încă o monedă la nota de plată, dar ridică din 
umeri neputincios și își trase tunica pe el, după care își dădu jos 
hainele vechi și le împinse într-un colț. La urma urmei n-ar fi fost 
un început prea bun să străbată orașul speriind copiii. 

— Cum se cheamă locul ăsta? întrebă Odoacru după ce-și 
schimbă hainele. 

Celălalt se uită ca prostit la el și la un moment dat se auzi 
glasul băiețelului. 

— Soutok, spuse el cu o figură gravă. Suntem sciri. 

Odoacru îi mulțumi pentru răspuns cu o înclinare a capului. 

leșind afară, se opri o clipă înainte de a trece prin poarta din 
lemn pentru a intra în orașul propriu-zis. În afară de nevoia de a 
cumpăra ceva provizii - printre care și un nou rând de haine, 
desigur - și de a vinde vreo doi cai pentru a putea plăti pentru 
ele, nu prea știa nici de ce venise aici, nici ce vroia. Deși nu 
avusese niciun contact cu civilizaţia timp de multe săptămâni, 
acest loc nu prea-i aducea aminte ce e aceea civilizaţie. Ce 
vedea în fața ochilor îl dezgusta încă și mai mult decât celelalte 
orașe prin care mai fusese. În Constantinopole, avea măcar 
avantajul că se putea pierde ușor în mulțime, tocmai pentru că 
era un străin. Acolo toți erau străini, ceea ce îţi permitea să-ţi 
păstrezi demnitatea și intimitatea, deși erai înconjurat de un 
milion de oameni, ce roiau în toate părțile, cu mirosurile, 
hainele, ciudățeniile și beteșugurile lor. Aici, în acest oraș 
mlăștinos îndepărtat, unde nu ajungeau nici hunii, nici romanii, 
averea pe care o adunau laolaltă toţi locuitorii l-ar fi lăsat 


78 


indiferent pe orice negustor cât de cât înstărit din 
Constantinopole. Păreau să fie mai mulţi copii nemâncaţi, adulţi 
cu picioarele sucite și soldaţi beţi decât oameni normali și 
sănătoși. lar clădirile dărăpănate, străzile împuţite și legumele 
veștejite de la piaţă erau semne ale unei lipse de energie și 
ambiţie de neînțeles, judecând după numărul de cerșetori și 
vânzători fără clienţi care se holbau la el pe toate străduțele. 
Dar, mai mult decât oriunde altundeva, în acest loc se simțea 
bănuit, aproape acuzat, ca și cum prin simplul fapt că a pus 
piciorul în orașul lor încălcase vreo înțelegere, le dăduse peste 
cap viețile, invadase un spaţiu preţios pe care și-l rezervaseră 
pentru sine. 

Nu înțelegea ce-l atrăsese aici și ce-l îndemna să rămână mai 
mult decât ar fi durat achiziționarea proviziilor. Dar, în același 
timp, avea un sentiment vag, o intuiţie că îl aștepta ceva aici, 
printre acești oameni, oamenii printre care trăise mama sa. 
Jumătate din sângele care-i curgea prin vine venea de aici, 
culoarea castanie a părului, diferit de cel negru al tatălui său, 
ochii cenușii care nu se potriveau deloc cu linia oblică a 
pleoapelor sale, tipică hunilor. Jumătate din el. Poate că era 
vorba de o jumătate pe care n-o mai dorea, o jumătate care nu-i 
va mai servi la nimic. Încă nu ştia. 

Oamenii îi aruncau priviri curioase, unele de-a dreptul 
dușmănoase, un sentiment pe care începu totuși să-l înțeleagă. 
Pe vremuri un popor mândru, locuind într-o zonă bogată și 
fertilă aflată la vărsarea în mare a râurilor, scirii fuseseră între 
timp înfrânți de nenumărate ori de către huni și sfârșiseră prin 
a-și pierde pământul. Era o poveste pe care o auzise de multe 
ori în copilărie, cântată de bătrâni în colibele lor rotunde în 
nopţile lungi de iarnă, în timp ce-și sorbeau laptele fierbinte din 
boluri. Tatăl său se alătura întotdeauna plin de mândrie 
povestitorilor, deși, când venea vorba de înfrângerea scirilor, 
mama sa își găsea mereu ceva de făcut în altă parte, pentru că 
era vorba de povestea ei, de cucerirea poporului ei, de fraţii ei 
care luptaseră în van împotriva hunilor mereu victorioși, ea 
însăși făcând parte din prada adusă înapoi de învingători, 
hohotind legată de spinarea calului lui Edeco și mai apoi dând 
naștere fiilor lui Edeco. 


79 


Odoacru știa bine această poveste. | se întipărise în minte 
încă de când începuse să înţeleagă vorbele adulţilor. 

Ce nu știuse niciodată, și nici nu se gândise vreodată la asta, 
era cum se vedea povestea din partea mamei, povestea 
supraviețuitorilor care, refuzând să trăiască sub dominaţia 
hunilor, cum făcuseră alanii, sau să se alieze cu ei și să participe 
la războaiele lor de cucerire, cum aleseseră ostrogoții, pur și 
simplu dispăruseră. Își adunaseră ce aveau prin casă - oricum 
foarte puţin - și plecaseră spre apus, pe Dunăre în sus, 
părăsindu-și ținuturile strămoşeşti, plecaseră unde forța 
devastatoare a hunilor nu-i mai putea ajunge. Plecaseră fără un 
sentiment de nedreptate - considerau poate că au fost trataţi cu 
asprime, dar nu că li s-ar fi făcut o nedreptate - pentru că așa 
era făcută lumea, iar în drumul lor spre apus, scirii dădură la o 
parte alte triburi și mai slabe decât ei. Scirii nu considerau 
greșite sclavia, cucerirea, uciderea, tot ce le făcuseră lor hunii. 
Nu era o problemă de drept sau nedrept, pur și simplu așa 
stăteau lucrurile. Scirii se duseseră la apus peste victimele lor, 
așa cum hunii veniseră peste ei și cum, fără îndoială, vreun 
dușman încă și mai puternic din răsărit ameninţa să vină peste 
huni. Și se opriseră din acest drum spre apus când au atins acel 
echilibru precar, când întâmpinară rezistenţă mai degrabă decât 
frică în rândul triburilor de care dădeau și când distanţa care-i 
separa de huni făcea ca aceștia să nu mai fie interesaţi să vină 
după ei. 

Acești sciri, reflectă Odoacru, aveau prin urmare ceva în 
comun cu el. 

Vreme de trei zile hoinări pe străzile din Soutok, refăcând 
traseele, dând peste aceiași ochi curioși și ostili, având aceeași 
senzație de neastâmpăr și dezgust, dar în același timp neputând 
să se smulgă din acest loc. Locul unde dormea nu era nici pe 
departe confortabil - banca din colibă era noduroasă și tare, 
copiii proprietarului plângeau în timpul nopţii, iar nevasta 
acestuia nu dădea niciun semn că ar avea de gând să-i 
cârpească pantalonii - dar, cu toate astea, se simţea atras de 
acest oraș. Își spunea că, poate, e din cauză că orice om are 
nevoie de un trib și fiind nevoit să și-l abandoneze pe al lui ceva 
dinăuntrul său tânjea după acesta. Dar respinse imediat această 
idee. Dacă era într-adevăr vorba de dorul după căldura 


80 


omenească - ceea ce nu prea credea - ar fi găsit fără probleme 
o companie mai de soi decât acest oraș de amărâţi, unde 
oamenii erau mai degrabă înclinați să-l ușureze de câteva 
monede, în timp ce râd de fundul lui, decât să-i ofere companie. 
Nu, nu era asta. Era glasul sângelui care-l trăgea încoace, 
sângele mamei sale, sângele lui... 

Gândurile îi fură întrerupte când două mâini puternice îl 
apucară de braţe. Se încordă, primul impuls fiind să-și scoată 
sabia sau să fugă. Dar, privind în stânga și-n dreapta, își dădu 
seama că fuga n-ar servi la nimic. Avea lângă el doi paznici 
masivi, neobișnuit de treji, purtând aceeași armură ruginită și 
prost făcută și aceleași arme ca oamenii pe care-i văzuse 
pierzând vremea prin jurul clădirii dărăpănate despre care 
presupunea că era palatul regelui din partea locului. Continuară 
toţi trei să înainteze fără să se grăbească, la fel cum mergea el 
înainte ca mâinile lor în mânuși de piele să-l apuce, ca și cum 
tocmai s-ar fi întâlnit pe stradă cu doi prieteni. După câteva 
clipe, încercă să le adreseze câteva cuvinte în latina obosită cu 
care tot încercase în ultimele zile să se înțeleagă și cu 
negustorii. 

— Încotro mergem? 

Paznicii părură că nu pricep și, la drept vorbind, nici nu era de 
așteptat ca niște simpli soldaţi să înţeleagă limba unor negustori 
străini. Cel din dreapta sa îi aruncă totuși o privire, îl strânse mai 
tare de mână și, cu o exclamație guturală, arătă cu capul înspre 
direcţia unde se afla palatul dărăpănat. Îl aștepta probabil un 
interogatoriu, urmat cel mai probabil de o bătaie sau câteva zile 
de închisoare, după care avea să fie aruncat afară din oraș fără 
menajamente pentru crima de a fi un străin. Se resemnă și se 
gândi că poate proprietarul staulului va avea totuși grijă de cai 
până la întoarcerea sa. 

După ce trecură prin porţile palatului, fu dus într-o curte 
interioară, înconjurată pe trei laturi de clădiri joase și discrete 
din piatră și ciment. Aici, fu condus către o construcţie în formă 
de dom aflată într-un colț, făcută din pietre așezate una peste 
alta, care alcătuiau pereţi înclinați spre interior, uniţi sus de o 
piatră de boltă. Pietrele care formau această colibă cu o singură 
încăpere erau mai bătute de vreme, petele de licheni și de apă 
fiind mult mai vechi decât cele de pe clădirile înconjurătoare. Pe 


81 


măsură ce se apropiau de ea o cerceta cu privirea, fără prea 
mare interes. Era evident că acest cuib de viespi făcut din piatră 
era aici de mult mai multă vreme decât restul orașului - poate 
că fusese ridicat de vechii locuitori ai acestor locuri, troglodiți 
sau ce-or fi fost ei, care dispăruseră de multă vreme, dar 
lăsaseră urme ale trecerii lor pe aici - oase, statui ciudate, 
fundațiile unor clădiri foarte vechi sau, ca în acest caz, clădiri 
întregi: o casă, un loc sfânt, sau poate... 

Fu aruncat la pământ și auzi cum în urma lui ușa masivă de 
stejar se închide cu zgomot. 

O închisoare. 

Nu era complet întuneric, pietrele prost tencuite lăsând să 
intre lumina soarelui în dâre înguste, ca zeama de zer 
scurgându-se prin sita de pânză a mamei sale. Încăperea era 
îndeajuns de lată încât să se poată întinde pe jos dacă dorea și, 
dacă se ducea în mijloc, unde tavanul era cel mai înalt, putea și 
să stea în picioare. Podeaua de pământ era foarte bătătorită și 
destul de curată, fără resturi sau mizerie de la prizonierii 
dinaintea lui. Lângă un perete exista un bloc mare de piatră, 
probabil pe post de scaun. Odoacru nu fusese legat, nici bătut 
sau torturat. Se gândea că lucrurile ar putea sta mai rău de-așa 
și ar fi stat cu siguranţă mai rău dacă îl prindeau oamenii lui 
Ellac. Dar n-avea idee ce-l aștepta, cât va fi ţinut aici. Se așeză 
pe blocul de piatră și se puse pe așteptat. 

judecând după unghiul razelor care se strecurau printre 
pietre, păreau să mai fie cam două ore până la înserat, când 
prizonierul auzi zgomote de pași în afara celulei. Acestea fură 
însoţite de un ordin răstit adresat paznicilor, apoi de foșnete în 
dreptul ușii, după care fu dată la o parte o mică ușiţă și în 
dreptul ei apăru o pereche de ochi îndreptaţi spre el. Rezistă 
ispitei de a-și înfige degetele sau de a arunca cu praf în ei. 
Rămase liniștit pe blocul de piatră, nebăgându-l în seamă pe cel 
care-l urmărea, până când într-un târziu drugul care închidea 
ușa pe dinafară fu dat la o parte, iar ușa se deschise larg. Prin 
ușă năvăli înăuntru lumina puternică a soarelui, desenând 
conturul unei siluete impunătoare care păși în dreptul ușii, fără 
a i se putea distinge expresia feței și detaliile cămășii de zale. 
Odoacru își miji ochii și se ridică în picioare. 

— Vorbești latinește? mormăi bărbatul. 


82 


Odoacru încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Sunt Baldovic, căpitanul gărzii palatului. 

— Din ce motiv am fost arestat și ţinut în această celulă fără 
apă, întrebă Odoacru, cu limba împleticindu-se în cuvintele 
latinești pe care le pregătise cu grijă cât timp așteptase acest 
moment. 

Baldovic râse scurt. 

— Celulă? repetă el. Există sute de domuri ca acesta în spate, 
folosite drept barăci de garda palatului. Doar că în ele stau câte 
patru oameni. Ar trebui să-mi mulţumești că stai singur aici, nu 
să te plângi. _ 

— Nu mă plâng. Intrebam doar de ce sunt ţinut aici. 

— Pentru că te plimbai prin oraș cu fundul la vedere. 

Soldaţii de afară se tăvăleau de râs, iar Odoacru observă că și 
umerii interlocutorului său trădau un chicotit înăbușit. Într-un 
târziu, Baldovic le făcu semn celor de afară să tacă. 

— Pentru că, continuă el, intrând în colibă, ești hun. 

Odoacru rămase interzis. 

— Și în orașul vostru de amărâţi e o crimă să fii hun? 

Figura ofițerului deveni și mai glacială, dar se făcu că n-a 
auzit insulta. 

— In plus, adăugă el pe un ton acru, am remarcat că ești 
bogat, dar te îmbraci ca un sclav. Asta înseamnă că ești fie 
nebun, fie hoț. Oricum ar fi, trebuie să te interogăm. 

— Bogat? îl privi Odoacru neîncrezător. 

— Ai sosit dinspre răsărit cu poneii tăi urâţi, pe care îi ţii în 
afara zidurilor. Ei bine da, am stat de vorbă cu proprietarul 
staulului. Ai venit singur, dar ai mai mulţi cai decât orice scir, cu 
excepţia regelui. Și ai monede furate de la un negustor scir cu 
câteva luni în urmă. Am stat de vorbă și cu el și cu vânzătorii de 
la care ai făcut cumpărături în acest oraș. 

Odoacru se gândi mirat la ce însemna bogăţia pentru acest 
om. La el acasă, lumea l-ar fi considerat demn de tot râsul dacă 
ar fi avut numai câţiva cai. Dar aici, printre acești oameni istoviţi 
și loviți de sărăcie... își reproșă aspru faptul că intrase astfel în 
oraș, fără să vândă sau să ascundă caii mai întâi. 

— Regele a hotărât să te ţină închis deocamdată, continuă 
Baldovic, scoțându-și coiful pentru a încăpea sub tavanul jos și 
apropiindu-și capul hirsut de faţa lui Odoacru. 


83 


Acesta îl privi fără să clipească. 

— Cai și monede... nu e nimic rău în asta. 

— Vrei să zici că nu ești bogat? 

— Dacă dovedesc că nu sunt, îmi daţi drumul? 

Baldovic nu răspunse imediat. 

— Nu. 

— De ce? 

— Chiar dacă nu ești bogat, ai putea fi valoros. Cel puţin 
figura ta pare să fie valoroasă. Ochi cenușii, păr castaniu, 
trăsături hune. Exact ca în mesajul lui Ellac. Ai putea să valorezi 
foarte mult. S-a pus o recompensă foarte mare pe capul tău. 
Bogăția n-a făcut decât să ne atragă atenţia asupra ta. 

Se îndreptă și făcu un gest larg cu mâna, arătând spre celula 
în care stăteau. 

— Unde mai pui că ai parte și de tot confortul! Nu mă îndoiesc 
că în curând va veni să te viziteze însuși regele. 

Izbucnind iarăși în râs, Baldovic ieși pe ușă, trântind-o în urma 
lui și închizând-o cu drugul. Odoacru auzea tot mai pierdut 
vocile paznicilor care se îndepărtau de celulă râzând de el. 

— ... pentru că umblă cu funaul la vedere! 


Era trecut de miezul nopţii - de data asta își dăduse seama 
după cum cădea lumina lunii printre pietre - când auzi din nou 
scârțâit de pași pe nisipul de afară. Nu se sinchisi să se ridice 
din locul unde stătea întins pe pământ, deși nu adormise încă. 
Rămase nemișcat când se deschise ușița și fu observat îndelung 
de paznic, după care drugul de fier fu dat la o parte și ușa se 
deschise. 

Baldovic intră înăuntru urmat de alţi doi soldaţi, care, 
judecând după zalele îngrijite, erau gărzile unui personaj 
important. După ei venea un bărbat mai în vârstă, înalt, dar 
încovoiat, purtând o tunică de zale care poate cândva îi venea 
bine, dar acum atârna pe el ca zdrenţele de pe o sperietoare de 
ciori. Cei patru se adunară în jurul lui Odoacru, întins în 
continuare pe jos, iar Baldovic îl îmboldi cu piciorul în coaste. 

— Scoală, hunule, strigă la el. Ridică-te în picioare în faţa lui 
Vismar. 

Odoacru deschise enervat un ochi, apoi se ridică în picioare 
foarte încet, fără să se grăbească niciun pic. Era la fel de înalt ca 


84 


Baldovic și bătrânul și cu jumătate de cap deasupra celor două 
gărzi, care se apropiară cu mâinile pe mânerul sabiei. 

Regele îl examina la lumina lunii care pătrundea printre 
pietre, iar Odoacru remarcă cum cel din faţa lui devenise brusc 
foarte interesat de ce vede. 

— Deci acesta e omul pe care-l caută Ellac, întrebă într-un 
târziu bătrânul. 

Baldovic încuviinţă din cap. 

— Sunt sigur de asta, stăpâne. Am aflat totul despre el. 
Proprietarul staulului e închis în beci, dacă vreţi să-i puneti 
întrebări. 

Regele dădu din cap, dar ochii îi erau în continuare aţintiţi 
asupra lui Odoacru. 

— Vreau să-l văd la lumină, murmură. Aduceţi-l afară, unde 
sunt torțele. 

Se întoarse spre ușă, urmat de una din gărzi, în timp ce 
Baldovic îl apucă de mână pe Odoacru și-l smuci spre ușă. 

Odoacru se trase înapoi. 

— Nu merg nicăieri până nu mi se dă apă de băut și ocazia să 
vorbesc, spuse el, cu vocea răgușită de sete, dar plină de 
hotărâre. 

Baldovic îl ţintui cu privirea și ordonă soldatului să-l ia de 
cealaltă mână. 

— Nu ești în situaţia de a avea pretenţii, hunule, strigă el, și-l 
împinse pe Odoacru către ușă. 

Regele însă, care tocmai se apleca să iasă pe ușă, se întoarse 
și privi din nou către prizonier. 

— Are dreptate, spuse bătrânul. Are dreptul la apă, fie că e 
oaspete, fie că e prizonier. Apărarea ta însă, mai adăugă, 
aruncându-i o privire dispreţuitoare, nu e treaba mea. 

Cei cinci ieșiră din colibă și așteptară ca unul dintre soldaţi să 
meargă la fântâna din mijlocul curţii, unde umplu un polonic 
mare cu apă dintr-o găleată așezată pe ghizdul de piatră și îl 
aduse prizonierului, vărsând jumătate pe jos până să ajungă. 
Odoacru îl apucă în mâini și-l duse la gură, bând cu poftă lichidul 
rece și dând capul pe spate ca să scurgă și ultima picătură 
înainte să dea polonicul înapoi. Dădu mulţumit din cap, apoi se 
îndreptă spre o torţă prinsă în zidul uneia dintre clădirile care 
dădeau spre curte, flancat strâns de Baldovic și celălalt soldat. 


85 


Împingându-l pe Odoacru înspre lumină, soldaţii îl întoarseră 
fără menajamente și-l lipiră cu spatele de zidul de piatră. Regele 
se apropie precaut. 

— Aveţi grijă, stăpâne, strigă Baldovic. Nu e legat. Nu vă 
apropiaţi prea mult, să nu vă lovească. 

Odoacru aruncă o privire disprețuitoare înspre ofițer. 

— N-am obiceiul să atac bătrâni neînarmați. 

— Așteaptă! exclamă regele. 

Odoacru își întoarse faţa către el, dar bătrânul întinse mâna 
spre el și-i făcu semn să stea nemișcat. 

— Nu te mișca, îi spuse. 

Il apucă ușor de falcă, o întoarse spre Baldovic, care îl privi la 
rândul său plin de dispreţ pe prizonier. 

— Fruntea asta, murmură regele, cu smocul de păr din mijloc. 
Și uite, forma urechii, mare și cărnoasă. Neobișnuite pentru un 
hun. 

— E o corcitură, explică Baldovic plin de dispreţ. Pe jumătate 
got, sau din vreo altă stirpe. Tabăra hunilor e plină de bastarzi 
din ăștia. Nu e unul cu sânge neamestecat. Dar recompensa lui 
Ellac va fi a noastră. 

Auzind de Ellac, faţa regelui se întunecă deodată și își cobori 
mâna. Dar părea să nu-și poată desprinde ochii de la captiv, iar 
Odoacru își întoarse încet capul și îl privi pe rege în ochi. 

— Cine ţi-e tatăl, hunule, întrebă bătrânul cu voce pierdută, 
ușor tremurată. 

— Edeco, răspunse Odoacru, din clanul lui Attila, general al 
armatelor regale și apoi ambasador pe lângă Imperiul Roman de 
Răsărit. 

— Mai trăiește? 

— Nu, a murit anul trecut, ucis de oamenii lui Ellac. 

— Deci e adevărat că fugi de Ellac. 

— Singurul motiv pentru care sunt în viaţă este să-l ucid. 

Regele dădu înțelept din cap. 

— Și mama ta? 

— A murit și ea, cu mulți ani în urmă. 

— Nu era hună... 

Odoacru făcu o pauză lungă înainte să răspundă. 

— Nu, se spunea că e din tribul tău, răpită în luptă. 

— Acum câtă vreme? 


86 


— În anul dinaintea nașterii mele. Acum douăzeci de ani. 

— Și cum o chema, băiete, zi-mi cum o chema. 

Odoacru îl privi fix pe rege. Ochii lui Vismar rămăseseră 
pironiţi asupra lui, ca și cum ar fi fost un lucru pe care fie îl 
dorea foarte mult, fie vroia să-l distrugă. Îi susținu privirea 
bătrânului fără să clipească. 

— Gethilde, murmurară amândoi în același timp. 

Soldaţii ridicară ochii uluiţi și slăbiră strânsoarea. 

Bătrânul se apropie de Odoacru, dar de data asta gărzile nu 
mai făcură niciun gest pentru a-l opri. Întinse mâinile și le așeză 
pe capul lui Odoacru și îl sărută pe frunte. Cu coada ochiului 
Odoacru văzu că soldaţii își înclinaseră capetele și puseseră un 
genunchi în pământ în fața sa. 

— Un nepot, murmură bătrânul rege. Nepotul meu trăiește. 

Odoacru simţea că se învârtește pământul cu el de cât era de 
uluit și înfometat, iar regele apucă mâneca tunicii zdrenţuite a 
tânărului în mâna sa noduroasă și îl conduse încet spre palat. 


Reveria lui Odoacru, căruia îi trecuseră prin fața ochilor 
aceste întâmplări din urmă cu trei ani, fu întreruptă de un sol 
care sosi tropotind pe unul din poneii huni aduși chiar de el în 
Noricum. Mica sa turmă nu fusese folosită pentru cavaleria 
scirilor în curs de formare, pentru că, deși caii scirilor erau 
răpciugoși și amărâţi din cale-afară, rasa ţeapănă a poneilor 
sărea în evidenţă atât de tare de parcă ar fi fost alte animale. 
Odoacru hotărâse să folosească poneii la treburi administrative, 
pentru care erau foarte potriviţi: să ducă neobosiţi iscoadele și 
solii de la un capăt al frontului la celălalt, galopând ore întregi 
fără să pască și fără să se adape sub soarele arzător. Era un 
efort neîntrerupt și epuizant, care ar fi dat gata caii mai mari, 
dar mai fragili ai germanilor, cu care era echipată cavaleria și 
care, la rândul lor, se descurcau foarte bine în condiţii de luptă - 
sprinturi scurte și viguroase, cu rotocoale și salturi acrobatice, 
urmate de lungi perioade de așteptare, când își puteau reveni 
din aceste izbucniri. 

Solul își struni calul lângă copacul de care stătea sprijinit 
Odoacru. 


87 


— Regele Guthlac vrea să te vadă, stăpâne, spuse călărețul 
fără nicio introducere, după care salută scurt, își întoarse calul și 
galopă să facă următorul anunţ. 

Stăpâne. Odoacru se îndreptă către calul său hun, pe nume 
Zborul Nopţii, iapa născută în timpul iernii petrecute în coliba 
abandonată din mijlocul stepei, al cărei frate geamăn îi 
mâncase, ca să supravieţuiască unui viscol. Își îngădui un 
zâmbet. Cât de mult îl ajutase Soarta de când sosise în Soutok, 
fără niciun ban și îmbrăcat în zdrenţe. Dar, de fapt, nu credea în 
Soartă. Nu era prea sigur nici că ar crede în divinitate. Până una- 
alta, își punea speranța în sine și în bunicul său. 

Porni în galop către locul unde se găsea regele, chiar în 
spatele liniilor de infanterie. Un sprint de aproape opt kilometri, 
după care un cal al germanilor ar fi rămas cu limba scoasă și cu 
picioarele tremurând, în timp ce al lui abia dacă respira ceva 
mai apăsat. Trecu de Baldovic, aflat în cercul de apropiaţi 
adunaţi strâns în jurul bunicului său, regele Vismar, iar ofițerul îl 
salută cu o scurtă înclinare a capului. De când Odoacru trecuse 
de la statutul de cerșetor la cel de prinţ moștenitor al tribului 
scirilor, purtarea căpitanului faţă de el se îmbunătăţise simţitor. 
Dar, chiar și acum, la ani de zile după tratamentul brutal și 
insultele lui Baldovic faţă de el din vremea când fusese luat 
prizonier, jena căpitanului nu dispăruse. La început, regele îl 
asigurase pe Odoacru de loialitatea și competenţa ofițerului său, 
iar acesta încercase să-l liniștească, arătându-i că nu dă nicio 
importanţă acelui episod și spunându-i că își făcuse pur și 
simplu treaba, ascultând ordinele regelui. Mai târziu însă, 
Odoacru renunţase să mai încerce a șterge urmele de încordare 
dintre ei. La urma urmei, se gândise el, poate că răceala lui 
Baldovic era un lucru bun. În trecut, când trăia printre huni, 
Odoacru fusese întotdeauna uimit de felul cum Attila putea să-și 
petreacă noaptea vânând și îmbătându-se alături de gărzile 
sale, acoperindu-le chiar cu daruri, pentru ca în dimineaţa 
următoare să-și trimită oamenii în luptă, la moarte sigură. 
Odoacru se gândea că poate apropierea din noaptea dinainte 
era intenţionată, un soi de rămas bun, Attila știind că soldații 
urmau să fie uciși peste puţină vreme. Dar oricum ar fi stat 
lucrurile, el unul hotărâse că dacă tot trebuie să trimiţi un om la 
moarte, este mai bine, și pentru propria conștiință și pentru 


88 


demnitatea rangului pe care-l ocupi, să păstrezi din timp o 
oarecare distanţă în relaţiile cu acel om. 

Bunicul lui Odoacru, lungan și adus de umeri, cu tunica de 
zale atârnând pe el, dar cu figura calmă și fără niciun tremur al 
mâinilor, îl apucă de umăr pe Odoacru pentru a-l trage mai 
aproape spre locul unde stătea de vorbă cu Guthlac, 
conducătorul forțelor germanice aliate. Odoacru nu-i fusese încă 
prezentat regelui gepid, iar acum îl examina cu atenţie pe acest 
războinic faimos, remarcând masivitatea celuilalt, armura 
lucrată cu migală, cu zale de aur inserate printre cele de fier, 
scutul acoperit cu aur și decorat cu desene de creaturi mitice. 

— Baldovic ne-a anunţat că dușmanul se apropie, spuse 
Vismar. Ultimele două iscoade tocmai s-au întors din 
recunoaștere. Uitaţi acolo! 

Arătă înspre culmea joasă a dealurilor aflate de cealaltă parte 
a văii, unde erau masate trupele sale. 

— Se vede norul de praf ridicat de cai, continuă el. 

Odoacru își miji ochii. Stolurile de păsări își luau zborul din 
copacii pe sub care se apropiau inamicii, ceea ce spunea chiar 
mai multe decât norul de praf. Rămase cu privirea aţintită în 
acea direcție, încercând să măsoare distanța. 

— Înaintează repede, spuse. Știu unde suntem și nu-și mai 
cruță forțele, vin cu toată viteza încoace. 

Guthlac râse dispreţuitor și se aplecă să-și mângâie calul, 
care tremura de nerăbdare. 

— N-am făcut un secret din locul unde ne găsim, răspunse 
regele aliat. Oamenii mei au avut mult de mers ca să ajungă 
aici, la fel ca rugilii și herulii. Focurile de gătit, copacii tăiaţi de 
pe coasta dealului, totul e sub ochii inamicului. 

— Nu chiar totul, Maiestate. 

Guthlac își cobori privirea de pe dealul din depărtare și se uită 
fix la Odoacru, cu pupilele atât de contractate de la lumina 
puternică a soarelui încât păreau niște vârfuri de ac, aproape 
înghiţite de ochii de un albastru-cenușiu apos, dând impresia 
unei statui ai cărei ochi rotunzi și bulbucaţi au fost modelaţi, dar 
artistul n-a apucat încă să-i picteze pentru a le da naturalete și 
viață. Era prima dată când îl privea cu atenţie pe Odoacru și 
păru surprins de ce vede, o reacţie pe care acesta o surprindea 
adesea în ochii străinilor. Deși de când sosise printre sciri 


89 


adoptase înfățișarea acestora - mustăţile lungi, părul împletit în 
două cozi, armura de zale și cizmele grele în locul hainelor de 
piele și al mocasinilor pe care îi prefera mai demult - în privința 
figurii și ochilor de hun n-avea ce face. După primul contact, 
lumea se obișnuia cu trăsăturile lui. Dar acest prim contact 
provoca adesea stupoare. Guthlac se holbă la Odoacru, apoi îi 
aruncă o privire lui Vismar, ca și cum ar fi vrut să se asigure că 
încrederea regelui scir în nepotul său era bine întemeiată. 

— l-ai ascuns bine pe călăreți? întrebă Vismar. N-ai decât cinci 
mii de cai... 

— Cinci mii de oameni - călare pe cai. Cei mai buni din toată 
oștirea aliată. 

Guthlac pufni disprețuitor. 

— l-am văzut când aţi sosit, acum două zile. Nu știu cât de 
buni sunt, dar sunt cu siguranţă cei mai mici din toată oștirea. 
Nişte țânci. 

Vismar îl liniști cu un gest pe aliatul său, apoi se întoarse 
iarăși către Odoacru. 

— Dar dacă sunt, cum zici tu, cei mai buni oameni, ce vrei tu 
să faci e cu atât mai periculos. Am putea pierde crema armatei 
noastre și în plus cea mai mare parte a animalelor. Singurele 
noastre animale. Dacă pierdem cinci mii de cai, scirii n-au de 
unde să-i înlocuiască. Am rămâne... 

— Bunicule... 

Odoacru nu-i spunea regelui astfel aproape niciodată. Poate 
că-i venea greu, apucând să-l cunoască abia după ce crescuse, 
după ce copilăria era un capitol de mult încheiat. Dar folosi 
acest apelativ acum și în spatele ochilor albaștri ai bătrânului 
Odoacru întrevăzu o licărire de surprindere și în același timp de 
bucurie. 

— Bunicule, ai dreptate, scirii ar putea fi distruși dacă am 
pierde cavaleria. Dar toată armata aliată va fi cu siguranță 
distrusă dacă nu aruncăm în luptă călăreții. 

Nu noi am cerut această bătălie. Popoarele noastre au fost 
împinse aici de dușmani și aceiași dușmani încearcă acum să ne 
împingă în altă parte, de pe un pământ care nu e al nostru, dar 
e cel puţin liber, înspre un pământ care tot nu e al nostru, dare 
locuit de oameni care se vor bate din toate puterile ca să apere 
ce-i al lor. N-avem de-ales. 


90 


— Nu vreau ca oamenii mei să sufere din cauza asta, 
răspunse Vismar, cuprins de îngrijorare. 

Guthlac îi aruncă o privire rece. 

— E prea târziu pentru astfel de gânduri. 

— N-o să sufere, răspunse Odoacru. N-au cum. 

— Cum poţi să spui asta? 

Odoacru strânse din buze și privi înspre culmea aflată de 
cealaltă parte a văii. Stolurile de ciori, care se înălțau speriate 
din copaci, erau tot mai aproape de ei, i se părea chiar că le 
aude croncănitul isteric. 

— Pentru că, dacă vom învinge astăzi, oamenii noștri vor 
sărbători victoria. lar dacă pierdem... 

— Oamenii noștri vor fi morţi, îi completă Vismar gândul. 

Guthlac își întoarse calul în loc. 

— Destul cu vorbele, strigă el. Trebuie să ne pregătim. 
Planurile sunt făcute. Voi, scirii, vă veţi ocupa de centru. Și - îl 
țintui pe Odoacru cu privirea - am așteptări foarte mari de la 
cavaleria ta. 

In timp ce Guthlac se îndepărta de ei în galop, Odoacru se 
întoarse iarăși către Vismar. 

— Totul e gata, bunicule. Dă-mi binecuvântarea ta. 

Regele îl privi lung și își așeză mâna pe capul lui Odoacru. 

— Vreme de douăzeci de ani nici măcar n-am știut că am un 
nepot. Fiii mei au fost omorâţi în luptă chiar în ziua când mi-a 
fost răpită fiica, iar copacul meu era tăiat de la rădăcină. 
Onoarea mea și orice speranţă că aș putea avea un urmaș se 
risipiseră ca un fum. Acum a apărut, ca și cum ar fi picat din cer, 
un nepot născut deja bărbat. Și s-ar putea ca, la fel de brusc 
cum a apărut, acest nepot să și dispară. N-am niciun drept să fiu 
îndurerat după ceva ce nu știam vreodată că aș fi avut. Dar 
sufletul mi-e îndurerat. 

— Bătălia abia urmează. 

— Ai binecuvântarea mea. Du-te. 

Odoacru dădu pinteni calului. Zborul Nopţii porni să străbată 
în goană distanţa care îi separa de pâlcul de copaci dincolo de 
care îl așteptau în tăcere cinci mii de oameni. 


Se revărsară din pădurea de pe fundul văii ca o tornadă, 
galopând peste pietrișul de pe celălalt mal al șerpuitorului 


91 


Nedao, pe un front larg de aproape un kilometru. Erau cu toţii 
treizeci de mii de oameni, la fel ca armata germanică aliată, atât 
că veneau cu toții călare pe ponei de stepă cu picioare scurte și 
groase. Privit dinspre fortificațiile germanilor aflate la un 
kilometru și ceva de râu, pământul părea să fi prins viaţă, 
forfotind de oameni și cai, înnegrind pietrișul ca o umbră sau o 
pată care se tot lățea. lar din pădurea aflată pe celălalt mal 
continuau să se scurgă tot mai mulţi oameni, ducând cu ei 
turme de cai de rezervă, secretul capacităţii acestor hoarde de a 
călători zi și noapte fără oprire, într-un ritm care pentru orice 
altă armată ar fi fost ucigător. Înaintea lor se înălţau stoluri 
enorme de păsări croncănitoare, ciori și grauri, un strigăt de 
război mai teribil decât al oricărei armate de invadatori. 

Ajunși la râu, atacatorii nu încetiniră aproape deloc. Rândurile 
din față se năpustiră în apă într-un nor de stropi și spumă, iar 
ceilalţi îi urmară fără ezitare. În câteva clipe, toţi caii erau în 
apă, înaintând pieptiș prin curentul mâlos, atingând cu copitele 
albia acoperită cu pietriș sau înotând cu iscusinţă când ajungeau 
la mijlocul râului, cu călăreţii aplecaţi pe spinarea lor pentru a 
cobori centrul de greutate, apoi ridicându-se iarăși în șa odată 
ce caii începeau să meargă iarăși și ieșeau din apă de cealaltă 
parte, cu pielea strălucind și tremurând de frig. Fără nicio 
ezitare, părând să nu fie deloc afectaţi de efortul depus și 
reușind să rămână în aceeași formaţie strânsă ca atunci când 
ieșiseră dintre copaci, caii din frunte porniră în galop peste 
întinderea de pietriș. Coasta dealului din faţa lor era mai înaltă 
și mai puţin înclinată decât cea de pe care tocmai coborâseră 
prin pădure, presărată doar din loc în loc cu câte un tufiș sau un 
copac răzleţ dincolo de care se vedeau soldaţii germanici, 
așteptând încremeniţi pe culmea dealului. 

Păsările care chirăiau peste tot se dădeau la o parte din calea 
invadatorilor și se împrăștiau pe cerul larg și lipsit de nori, 
tipetele lor pierzându-se în depărtare. Oștirea de pe pământ 
însă se apropia tot mai mult, slăbind rândurile și schimbându-și 
locurile, desenând traiectorii complicate, modificându-și mereu 
direcția, dar fără să se atingă niciodată. Semnalele pe care și le 
transmiteau nu se vedeau și nu se auzeau, erau mai degrabă 
trăite cu toată ființa, impregnate în fiecare călăreț cu anii de 
antrenament și exerciţii, impregnate în laptele supt de la sânul 


92 


mamei și de la ugerul iepelor, care îi făcea una cu caii, îi unea 
între ei, îi transforma într-un organism viu cu treizeci de mii de 
suflete. 

Sosiseră hunii. 

Vismar știuse întotdeauna că așa va fi. Cu o generaţie în 
urmă, hunii îi alungaseră pe strămoșii săi de pe teritoriul pe care 
îl ocupau și de atunci mai traversaseră noul pământ al scirilor de 
câteva ori, în trecere către ţinte mai importante dinspre apus și 
miazăzi: Constantinopole, Galia, Italia. De fiecare dată nu se 
sinchisiseră să jefuiască mai mult de câteva sate din noul 
domeniu al lui Vismar. Dar regelui îi era teamă nu de ziua când 
hunii vor deveni mai puternici, ci de cea în care aveau să devină 
mai slabi - ziua când prăzile de soi le vor părea inaccesibile, 
prea îndepărtate pentru tribul lor slăbit. Și aceea avea să fie 
ziua când hunii își vor întoarce privirea către ţinte mai ușor de 
cucerit. lar acum că Attila murise, clanurile se împrăștiaseră, iar 
aliații goți erau nehotărâţi, acea zi sosise: ziua hunilor mai slabi, 
dar în mod paradoxal mai periculoși, conduși de un nou șef care, 
după câţiva ani de lupte intense, se ridicase în fruntea acestor 
călăreți ai stepei: Ellac. 

În vreme ce uriașa masă de călăreţi urca în tropot de copite 
panta domoală a dealului, Vismar și celălalt rege germanic 
galopau fiecare în spatele armatei sale, strigând la arcași să se 
ridice din iarba unde așteptau venirea inamicilor. Culmea 
dealului se umplu deodată de războinici, desfășuraţi pe toată 
lungimea liniei de luptă, cu arcurile întinse și cu săgețile 
pregătite. 

— Trageţi! răcni Guthlac, iar strigătul lui fu preluat de crainici 
și ofițeri și transmis în ambele direcţii de-a lungul liniei de luptă. 
Imediat aerul se umplu de vâjâitul săgeților, arcuindu-se spre 
cer într-o traiectorie calculată cu grijă de arcașii pricepuţi și apoi 
coborând în cădere liberă de la acea înălţime, căpătând astfel 
forța mortală de a pătrunde prin armurile dușmanilor. 

Atacatorii erau încă prea departe pentru ca arcașii să-și poată 
alege ţinte precise. Scopul acestei salve era să decimeze, ca un 
tir de artilerie, să cadă asupra mulţimii invadatorilor și, profitând 
de numărul mare de săgeți și totodată de ţinte, să rănească o 
parte din ei, o parte tot mai mare pe măsură ce atacatorii 


93 


veneau mai aproape, iar săgețile arcașilor deveneau tot mai 
ucigătoare. 

Dar călăreţii aveau și ei modalitatea lor de apărare - 
permanenta împletire a traseelor lor în timp ce înaintau în 
galop, cu o viteză care ar fi făcut să-i joace ochii în cap oricărui 
arcaș ce și-ar fi propus să se concentreze pe unul din ei. 
Păstrând o distanţă cât mai mare între ei, se apropiau și se 
depărtau în goana cailor, săgețile căzând astfel în spaţiile mari 
dintre călăreţi, doar o mică parte din ele atingându-și de fapt 
ținta. Țipetele de durere ale victimelor erau înecate de urletele 
de luptă ale tovarășilor lor, iar bolta de săgeți părea să-i întărâte 
și mai tare pe călăreţi, să întețească ferocitatea atacului și să 
stimuleze parcă și mai mult frumuseţea teribilă a dansului lor 
ucigaș. 

Se ordonă o nouă salvă și cerul se umplu iarăși de șuieratul 
săgeţilor, de data aceasta aruncate mai aproape de pământ, 
pentru că între timp călăreţii se apropiaseră de arcași. De data 
aceasta, mai multe săgeți își atinseră ţinta și câteva zeci de 
animale din primele rânduri se împiedicară și căzură, nechezând 
ascuţit în timp ce se izbeau cu boturile de solul pietros, cu 
călăreții alunecând și rostogolindu-se în urma lor, unii dintre ei 
omorâţi de săgeți înainte chiar de a se prăbuși la pământ. Un 
strigăt de bucurie se înălţă dinspre rândurile germanilor, dar 
Guthlac îi puse capăt cu o privire furioasă și un nou ordin. 

— Trageţi de voie! urlă el, și acesta era momentul pe care-l 
așteptase fiecare arcaș, fiecare apărător, de fapt. Acum le 
venise momentul arcașilor de elită și aceștia își mijeau ochii și 
strângeau din buze în timp ce trimiteau săgeată după săgeată în 
rândurile dușmanilor care se apropiau tot mai mult, observându- 
și cu atenţie ţintele, încercând să distingă ritmul și viteza 
dansului lor, calculând ca hunul care se înclina spre dreapta și 
ocupa locul lăsat liber cu o clipă mai devreme de un altul să fie 
lovit în cap de o săgeată și răsturnat de pe cal, încurcându-i 
astfel pe călăreţii din urma sa, nevoiţi să sară peste corpul 
camaradului lor care se zvârcolea la pământ. Arcașii trăgeau 
fără oprire, două săgeți la fiecare respiraţie, trei, patru, abia mai 
apucând să respire în acele momente de concentrare intensă, 
cu minţile încercând frenetic să spargă codul ritmului pe care se 


94 


mișcau atacatorii, să descopere regulile secrete care guvernau 
înaintarea smucită a călăreţilor ce se apropiau cu repeziciune. 

Tot mai mulţi huni cădeau la pământ, iar infanteriștii aliaţi, 
care așteptau nerăbdători în spatele tranșeelor, izbucniră în 
urale înflăcărate. Dar uralele se stinseră imediat, atacatorii 
continuând să se năpustească spre ei, căci, deși primele rânduri 
fuseseră culcate la pământ aproape în întregime, cei din urmă le 
luau neînfricaţi locul, reluând blestematul lor dans de suveică și 
salturile peste confrații căzuţi la pământ. Ajunseseră între timp 
și mai aproape - se distingeau deja figurile, ochii albi și speriaţi 
ai cailor, până și cicatricile rituale de pe obrajii călăreţilor. 
Arcașii trăgeau în plin - atacatorii picau ca muștele - dar nu era 
de ajuns. Hunii își îmboldeau caii înainte într-un ritm ameţitor, 
sărind peste cei căzuţi înaintea lor, reducând eficiența barajului 
ucigător de săgeți prin simpla viteză cu care veneau: cu cât 
ajungeau mai repede la liniile inamice, cu atât mai puţine săgeți 
apucau să tragă arcașii germani. Strategia era simplă - să se 
năpustească direct în gura dușmanului. 

Barajul de săgeți deveni mai anemic, mai întâi imperceptibil, 
apoi tot mai evident pe măsură ce arcașii rămâneau fără săgeți. 
Vismar urmărea totul încordat, își îndreptase umerii și arbora o 
grimasă sumbră. Nu mai văzuse niciodată o armată supusă unui 
astfel de bombardament, iar aceasta continua să năvălească 
peste ei, nesinchisindu-se nici măcar să ridice scuturile mici de 
cavalerie pe care le aveau prinse de braţe călăreţii. 

— Pregătiţi suliţele, răcni Guthlac, și culmea dealului se animă 
iarăși. Douăzeci de mii de oameni se ridicară în picioare, mai 
înalţi și mai masivi decât arcașii, cu scuturile de stejar în faţă, 
mâna de care era prins scutul ţinând trei sulițe din lemn cu vârf 
de fier, în timp ce a patra era în cealaltă mână, gata de a fi 
aruncată. 

— Aruncaţi! 

Un val de icnete străbătu frontul apărătorilor și primul rând de 
sulițe zbură direct către piepturile late ale cailor huni. 

Cu ţipete disperate de agonie, animalele se ridicară pe 
picioarele din spate și se întoarseră în loc la impactul cu zidul de 
arme. Sulițele veneau una după alta, în bolți regulate, trupele 
germane intrându-și în ritm: aruncau, puneau un genunchi în 
pământ, aruncau cei din al doilea rând, puneau și ei un 


95 


genunchi în pământ, aruncau cei din al treilea rând, care 
rămâneau în picioare în timp ce cei din primul rând săreau la 
rândul lor în picioare și aruncau din nou, puneau un genunchi în 
pământ... Atacul hunilor păru să se clatine pentru prima dată, 
primele rânduri fiind culcate la pământ iarăși de avalanșa de 
sulițe, iar cei din spate fiind luaţi prin surprindere de zidul de cai 
care se zbăteau în fața lor, căzuţi la pământ. Ritmul fusese rupt, 
covorul de oameni și animale care acoperea câmpul de luptă 
făcea imposibile traseele complicate ale călăreţilor. Incetinind 
ca să-și facă loc printre obstacole, uneori oprindu-se chiar în loc, 
atacatorii deveneau ţinte și mai bune pentru suliţași, care 
înteţiră ritmul proiectilelor lor ucigașe. 

Dar asta nu dură foarte mult - fiecare apărător n-avea decât 
patru sulițe la dispoziţie, iar acestea se terminară rapid. Regele 
nu mai dădu niciun ordin și nici nu mai era nevoie de așa ceva. 
Fiecare știa ce are de făcut de-acum și toţi își traseră săbiile de 
la brâu. Pentru a-și continua atacul, hunii erau nevoiţi să 
înceapă lupta corp la corp, dar mai întâi trebuia să sară cu caii 
peste barajul de arbuști spinoși, peste șanț și peste valul de 
pământ. 

Atacatorii se mișcau nervoși de colo-colo în faţa tranșeelor, 
foarte expuși loviturilor de suliță, dacă germanii ar mai fi avut 
așa ceva. Se auzi un corn - un sunet lung, tânguitor, punctat de 
o serie de note scurte și intense - și aerul se umplu de strigăte 
guturale, transmițând mai departe ordinele comandanților huni 
aflaţi în spate. Într-o clipă, un grup de călăreţi veni în faţă, cu 
arcurile lor scurte în mâini și cu vârfurile săgeţilor fumegând de 
la smoala în care fuseseră muiate și apoi aprinse din vasele 
pline cu jar pregătite în acea dimineaţă, înaintară încrezători 
până în primele rânduri, tovarășii lor dându-se la o parte pentru 
a le face loc. Aproape fără să mai ţintească, arcașii își trimiseră 
săgețile aprinse drept în tufișurile spinoase din mijlocul 
palisadei. Ca la comandă, ca și cum un zeu al stepei ar fi trecut 
pe-acolo și nu aștepta decât acest semn, se stârni deodată o 
pală de vânt care ridică praful de la picioarele apărătorilor și 
înteți focul aprins de săgeți. Flăcările izbucniră deodată pe toată 
lungimea, învăluind spinii. În câteva clipe toată linia de apărare 
fu cuprinsă de foc, și peste alte câteva clipe totul se transformă 
într-un adevărat iad, fumul înecăcios scos de ramurile verzi fiind 


96 


dus de vânt înspre apărători, intrându-le în ochi și sufocându-i. 
Guthlac se uită întrebător înspre Vismar, care la rândul său 
căuta din priviri prin fumul gros coasta dealului, unde îl văzuse 
ultima oară pe Odoacru. Dinspre pâlcul de copaci nu se auzea 
nimic. 

Odată deturnată atenţia apărătorilor, o nouă serie de sunete 
scurte de corn străbătu tumultul și strigătele. Din spatele 
armatei hune, un batalion de oameni călare, trei mii la număr, 
ieșiră din formaţie și porniră în goană pe lângă flancul stâng al 
hoardei, ocolind poalele dealului, în confuzia produsă de fumul 
venind dinspre palisade, nimeni dintre germani nu-i văzu cum 
pleacă. 

Din pâlcul de copaci de la poalele dealului, oamenii lui 
Odoacru urmăreau nerăbdători lupta care avea loc deasupra lor. 
Ultima mișcare le stârni interesul - nu se așteptau la o astfel de 
manevră din partea escadronului hun, iar acum călăreții sciri se 
întoarseră spre Odoacru cu priviri întrebătoare. Fără să se 
consulte cu nimeni și fără să rostească niciun ordin, acesta își 
privi oamenii în ochi și înclină capul a încuviinţare. 

Hunii trecură de crâng în tropot de copite, urmărind să le 
cadă în spate apărătorilor din spatele tranșeelor și să-i prindă ca 
într-o menghină între escadronul de călăreți și restul hunilor. 
Chiar când treceau pe lângă ci, oamenii lui Odoacru se năpustiră 
dintre copacii unde stăteau ascunși și, slobozind o ploaie de 
săgeți în spinările descoperite ale hunilor, se luară după aceștia. 

Hunii nici măcar nu văzuseră cavaleria scirilor ieșind din 
pâlcul de copaci din urma lor. Incepură să-și dea seama că 
planul le fusese dat peste cap, abia când fură loviți de primele 
săgeți. O sută de oameni, apoi două sute, se prăbușiră gemând 
peste spinările cailor, cu săgețile scirilor ieșindu-le din spate. 
Zeci de cai, loviți în crupă de atacul venit din spate, se prăbușiră 
cu botul în pământ sau se opriră în loc cu scrâșnet de copite, 
începând să se învârtească în loc răniţi și furioși. Escadronul hun 
fu cuprins de haos, călăreţii neatinși de săgeți neînţelegând ce 
au păţit tovarășii lor, întorcându-și capetele ca să găsească 
sursa acelor urlete de agonie. Cei ai căror cai fuseseră răniţi sau 
omorâţi săreau din spinarea animalelor, rostogolindu-se la 
pământ și apoi sărind în picioare chiar când călăreţii sciri se 


97 


năpusteau printre ei cu săbiile scoase, secerându-i pe hunii care 
încercau disperaţi să se ferească. 

Dar n-aveau cum. Cei care încercau să fugă înapoi spre 
hoarda din care plecaseră erau culcaţi la pământ de călăreţii 
sciri care ieșeau în continuare dintre copaci, cu săgețile în 
arcuri. Odoacru, ajuns în mijlocul luptei, se feri de sabia unui 
călăreț hun ajuns pe jos după ce calul îi fusese omorât sub el, 
apoi, profitând de înălţimea la care se găsea, își împlântă sabia 
drept în capul aceluia, fierul trecând prin coiful de piele și 
înfigându-se adânc în craniu. Hunul căzu ca un sac de ovăz. 
Smulgându-și sabia, Odoacru își ridică ochii și privi în față. 

Ceea ce până în urmă cu câteva momente era o pajiște goală 
de lângă pâlcul de copaci se transformase în terenul unui măcel. 
Pe o distanță de sute de pași, în toate direcţiile, pământul era 
presărat cu oameni și cai morţi, toţi din oastea hunilor. La fel, 
toți oamenii în viață pe care-i vedea în jur erau sciri. Niciun 
călăreț hun din acel escadron nu supravieţuise atacului. 

— Să vină crainicul, strigă Odoacru. 

Omul se apropie triumfător de conducătorul său. 

— Ai ce-ţi trebuie pentru a trimite semnale? îl întrebă 
Odoacru. 

Soldatul îl privi fără să înţeleagă ce vrea. 

— Pentru semnale, strigă Odoacru. Bolul cu jar, smoală pentru 
săgeată? Răspunde odată! 

Călărețul tresări și înțelese, după care duse imediat mâna la 
desaga atârnată de oblânc și scoase de acolo un vas mic cu 
capac de lemn. 

— Du-te în spatele dealului, îi ordonă Odoacru. Urcă în spatele 
liniilor noastre, fără să te vadă inamicul din faţă. Apoi trage o 
săgeată cât poţi de sus înspre liniile inamice. Acesta e semnalul. 
El o să înţeleagă. 

Mesagerul căpătă în fine glas. 

— E1?... Regele Vismar? Regele Guthlac? 

— Nu, prostovane, nu ai noștri. Ellac! Nu știe că escadronul lui 
a fost eliminat. Hai du-te! 

Vizibil nedumerit, călărețul porni în galop, scoțând capacul de 
lemn cu dinţii din goana calului. Odoacru îl urmărea mulțumit. 


98 


După ce făcură felul și ultimilor războinici huni, oamenii săi se 
adunară în jurul conducătorului lor. Acesta trecu imediat la 
treabă. 

— Coborâţi dealul înspre râu, strigă el. Faceţi un ocol, să nu 
vă vadă hunii. Atenţia lor trebuie să rămână îndreptată spre 
fumul din tranșee. Aliniaţi-vă pe fâșia de pietriș din spatele lor. 
Când veţi vedea săgeata aprinsă de pe culmea dealului, în 
spatele liniilor noastre, atacaţi-i pe huni cu toate forțele! 

Cu un strigăt de luptă călăreţii sciri se năpustiră către Nedao, 
înspre un loc aflat cu aproape un kilometru mai în amonte față 
de cel pe unde traversaseră hunii mai devreme. Ajunși la mal 
cotiră strâns la stânga, urmând cursul apei până ajunseră chiar 
sub linia de luptă, pe care o vedeau acum deasupra lor. Fumul 
continua să plutească în nori urât mirositori deasupra câmpului 
de luptă, iar Odoacru văzu că în baricadele din spini se 
căscaseră deschizături largi. Soldaţii huni, care după ce 
trăseseră săgețile aprinse se învârteau nerăbdători prin faţa 
liniei de luptă, descălecaseră acum și înaintau pe jos, într-un 
grup strâns care se îndrepta drept spre una dintre acele 
deschizături. Duceau cu ei scânduri gata să fie aruncate peste 
tranșee. 

— Așteptaţi semnalul, strigă Odoacru la oamenii săi, iar 
ordinul său fu transmis din gură-n gură. Ridicând ochii în direcția 
indicată de conducătorul lor, oamenii văzură clar pe cerul după- 
amiezii, mânjit de fuioarele de fum care se împrăștiau în toate 
părţile: conturul vag al unei săgeți aprinse, cu vârful de smoală 
lăsând în urmă o dâră de fum negru, care făcu o boltă largă și 
căzu în spatele liniilor inamice. 

Cornul hun sună atacul și cu răcnete cumplite invadatorii se 
năpustiră înspre baricada care încă mai fumega, împingând 
scândurile peste tranșee și cățărându-se pe valul de pământ, 
convinși că în același timp germanii erau atacați din spate de 
camarazii lor care ocoliseră dealul mai devreme. Între timp, 
călăreţii sciri ai lui Odoacru de pe malul râului scoaseră la rândul 
lor strigăte de luptă și, lovind cu pintenii în burta cailor, se 
năpustiră pe aceeași coastă a dealului pe unde urcaseră cu 
numai câteva ore mai devreme călăreţii huni. 

Însă când hunii săriră peste valul de pământ, se treziră faţă în 
față nu cu soldații germani prinși la înghesuiala la care se 


99 


așteptau, ci cu un contraatac al unor oameni întărâtaţi, care 
tocmai zăriseră călăreţii lui Odoacru cum urcă dealul în viteză 
pentru a-i lovi din spate pe hunii care habar n-aveau ce-i 
așteaptă. Scirii și herulii, conduși de însuși Guthlac, care ridica 
deasupra capului o secure imensă, săriră peste valul de pământ, 
învârtind fără niciun efort armele grele cu braţele lor puternice, 
iar înfruntarea de metal și carne deveni asurzitoare. Deși foarte 
pricepuţi în lupta cu sabia, hunii nu aveau nicio șansă împotriva 
adversarilor lor masivi, cu armuri de metal, arme mai grele și o 
poziţie privilegiată. Era ca și cum un berbec de stejar s-ar fi izbit 
în poarta unui staul. Primele rânduri ale hunilor fură secerate ca 
iarba, cei din spatele lor abia mai având vreme să se întoarcă și 
să traverseze în fugă scândurile, unii dintre ei căzând în tranșee, 
retrăgându-se fiecare cum putea către locul de unde plecaseră, 
către caii care îi așteptau în urmă, către... 

Cornul sună cu disperare retragerea, însă, până să apuce 
atacatorii să plece înapoi, călăreţii lui Odoacru îi loviră din spate, 
întărâtaţi după masacrul primului escadron de huni din urmă cu 
puţin timp. Armata hună era făcută praf. Soldaţii îngroziţi săreau 
în toate părțile ca să se ascundă, ferindu-se de infanteria scirilor 
care îi urma dincolo de tranșee și fiind călcaţi în picioare de caii 
germanilor. Răniţii cădeau gemând peste palisadele fumegânde, 
iar cei rămași teferi își căutau cu disperare caii, care se 
împrăștiaseră în toate părţile în panica produsă de atacul 
scirilor. 

Traversând această îmbulzeală, Odoacru reuși până la urmă 
să găsească ce căuta: în spatele oștirii hune, călare, dar 
pregătindu-se să fugă, îl văzu pe Ellac, ușor de distins după 
tivurile îmblănite ale armurii sale din piele și după cei doi soldaţi 
goți care călăreau alături de el pe post de gărzi personale. 
Odoacru se năpusti înspre ei și cu o singură lovitură îi reteză 
capul unuia dintre goți, al cărui trup se prăbuși cu sângele 
țâșnind în toate părțile peste spinarea calului înspăimântat. Al 
doilea soldat ridică sabia, dar văzând căutătura cruntă a lui 
Odoacru o luă la goană, greșind direcția și nimerind în măcelul 
dinspre tranșee. Abia atunci își dădu seama Ellac ce se întâmplă 
și se întoarse pentru a-și privi în față inamicul. Deși trecuseră 
aproape patru ani de când se văzuseră pentru ultima oară în 


100 


Marea Sală a palatului lui Attila, îl recunoscu imediat pe 
Odoacru. 

— Tu, șuieră Ellac. Tu ești cel pe care-l căutam! 

Ridicându-se în șa, se repezi înainte, izbindu-l cu toată 
puterea pe Odoacru cu sabia sa grea de cavalerie. 

Odoacru pară lovitura cu sabia și simţi impactul izbiturii până 
la umăr. Inainte ca Ellac să poată lovi din nou, se dădu pe spate, 
își ridică animalul pe picioarele din spate și îl proiectă cu 
picioarele din faţă drept în crupa calului lui Ellac. Animalul 
hunului  necheză de durere, clătinându-se și aproape 
prăbușindu-se la pământ. Ellac se așeză la loc în șa și smuci 
frâul ca să-și recapete echilibrul. 

Nu mai era vreme nici de discuţii, nici de luptă. Profitând de 
confuzia și greșelile adversarului, Odoacru își struni calul și, 
ridicându-se în șa, lovi cu toată puterea. 

Ellac văzu lama sabiei venind spre capul său, o văzu chiar 
înainte ca Odoacru să se pregătească de lovitură și încercă să o 
evite, dar cum calul se clătina încă sub el, nu reuși întru totul. 
Sabia trecu pe lângă cap, dar se înfipse în gât, rupse clavicula și 
omoplaţii, intră adânc spre mijlocul pieptului, despică trunchiul 
în două și ieși afară în dreptul abdomenului. Zborul Nopţii sări 
înapoi, speriat de sângele care ţâșnea în toate părțile, iar 
Odoacru se întoarse să privească. O clipă îl mai văzu încă pe 
Ellac călare, cu braţele atârnându-i și cu ochii deschiși, având în 
ei strălucirea vieţii. Nu se întrevedea încă în privirea lui nimic 
din norul negru al morții. Apoi, calul lui Ellac se mișcă într-o 
parte și trunchiul se căscă în două, scoțând la iveală clavicula și 
tendoanele gâtului retezate. Se prăbuși cu faţa înainte și apoi 
jos de pe cal, în noroiul roșu frământat de copitele animalului, 
care o luă la goană înspre râul unde își putea găsi salvarea. 

Zgomotul luptei se mai domoli și peste câteva clipe încetă cu 
totul. Ștergându-și ochii de transpiraţie, Odoacru ridică privirea 
și se uită în jur. Călăreţii săi, încă încordaţi după tot efortul 
depus, începură să-și strunească animalele și să le ducă înspre 
peticele de iarbă neacoperite de cadavre. În direcţia tranșeelor 
vedea infanteria grea a regelui, unii dintre ei clătinându-se de 
oboseală, amuţiţi de furia masacrului și de iuţimea cu care luase 
sfârșit. Odoacru fu uimit de cât de pierduţi, de vulnerabili 
păreau învingătorii în acele ultime momente inutile și istovite de 


101 


după prăbușirea ultimilor dușmani, când nu apucaseră încă să-și 
dea seama că victoria era a lor. Cei din jurul lui erau tăcuți și 
retrași în sine, aproape nedându-și seama că mai erau și alţi 
oameni în jur, cu minţile la fel de goale ca ale morţilor întinși la 
picioarele lor. Nu se mișca niciun hun, nu rămăsese niciunul în 
picioare, nu se auzeau nici măcar gemete de agonie dinspre cei 
căzuţi la pământ. Nu supravieţuise niciunul, iar contraatacul 
germanic fusese atât de feroce încât nimeni nu reușise să fugă. 
Oastea lui Ellac fusese nimicită. 

Dinspre tranșee se auziră niște urale anemice, plutind 
deasupra câmpului de luptă ca o boare, care se pierdu și ea în 
aer. Oamenii se aplecau să-și culeagă armele și scuturile, își 
dădeau jos coifurile și urcau osteniţi dealul pentru a se îndrepta 
către casă. Doar Odoacru nu se mișca din locul unde-și oprise 
calul și abia după multă vreme băgă de seamă că Vismar se 
apropia de el, calul acestuia încercând să-și găsească drum 
printre movilele de cadavre. 

Regele scirilor se opri lângă Odoacru și rămase cu privirea 
aţintită spre trupul lui Ellac, pe care nu-l văzuse niciodată, dar îl 
recunoscu imediat, nu după blana de pe armură, ci pentru că 
zăcea la picioarele lui Odoacru. Sângele continua să se scurgă 
din rană, infiltrându-se în pământ, iar ochii mortului rămăseseră 
holbaţi înspre cel care-l doborâse, în timp ce Odoacru își ţinea în 
continuare sabia în mână, scoasă din teacă și acoperită de o 
strălucire roșiatică. 

— A fost o victorie măreață, murmură regele. Nici în vis nu 
speram așa ceva. 

Odoacru încuviinţă cu o înclinare a capului și simţi că îl 
cuprinde un val de oboseală fără margini. Zborul Nopţii fu trecut 
de un fior, ca și cum ar fi simţit asta, ca și cum senzaţia s-ar fi 
transmis de la călăreț la cal și de acolo în pământ, cum trece 
trăsnetul prin trunchiul unui copac. 

— O victorie măreaţă, repetă Odoacru, măsurând cu privirea 
întinderea câmpului de luptă, cei treizeci de mii de soldaţi morți 
și aproape tot atât de mulţi cai. 

— Ai găsit răzbunarea pe care o căutai? Poţi trăi împăcat de- 
acum? îl iscodi Vismar. 

— Ellac nu era răzbunarea pe care o căutam, răspunse 
tânărul. Poate că eu eram răzbunarea lui și căutându-mă n-a 


102 


făcut decât ce era de datoria lui de hun să facă și nu-i reproșez 
asta. Acum că a murit, viața mea e mai în siguranţă, dar asta nu 
înseamnă mare lucru. Răzbunarea mea rămâne de înfăptuit. 

— Ah! 

Regele privi în depărtare, peste câmpul de luptă. 

— Te surprinde? 

Vismar își clătină capul. 

— Nu, nu mă surprinde. Am avut încredere în strategia și forța 
ta și s-a dovedit că bine am făcut. Ţi-ai câștigat dreptul la 
moștenire în această zi. 

— Dar ești mulțumit? 

Regele se opri câteva clipe înainte să răspundă. 

— Mulţumit? Pentru cum mi-am trăit viaţa, poate. 

— Acestea nu par a fi cuvintele unui om care tocmai a avut 
parte de o mare victorie. 

— O victorie asupra hunilor, e adevărat. De-acum înainte 
acest popor nu ne va mai face zile amare. Deși au rămas 
numeroși, triburile și clanurile lor sunt prea fărâmițate. Dacă 
Ellac ne-ar fi învins astăzi, asta i-ar fi consolidat reputaţia de 
conducător și i-ar fi unit din nou. Înfrângerea lui înseamnă și 
împrăștierea hunilor. Nu mai avem a ne teme niciodată de ei. 

— Dar... 

— Dar... puterea și reputaţia lor au trecut acum asupra 
noastră - asupra scirilor, herulilor, rugilor și celorlalți germani. 
Alte popoare care până acum nu aveau niciun motiv să se 
teamă de noi, nici măcar să ne bage în seamă, de-acum vor 
privi cu alţi ochi înspre cei care i-au înfrânt pe huni. 

— Și nu e bine asta? Să te știe lumea, să fii temut de cei 
puternici? 

Regele clătină din cap. 

— Poate că e, răspunse el cu glas pierdut, întorcându-și calul 
pentru a o lua înapoi spre tranșee. Eu unul aș fi preferat să nu 
ne știe nimeni. 


103 


PATRU 


Șase ani mai târziu, 
463 d.Hr. 


Soutok, Capitala Scirilor 


Compania de soldaţi romani mărșăluia în formaţie strânsă pe 
strada principală din Soutok, cu ochii aţintiţi înainte și privirile 
încruntate, deși fuseseră dezarmaţi cu prudenţă la porţi de către 
gărzile scire înainte de a li se da voie să pătrundă și să se 
apropie de palat. Sandalele cu ţinte zornăiau zgomotoase pe 
pavajul din lespezi, iar tunicile lor împlătoșate, legănându-se 
țepene de genunchierele jambierelor confortabile din lână, 
fuseseră lustruite până luceau. Coifurile rămăseseră coborâte, în 
poziţie de luptă, și nu basculate pe spate pentru un confort și o 
ventilaţie sporite ca atunci când se aflau pe loc repaus. Soldaţii 
erau escortaţi, dinainte și dinapoi, de două escadroane de gărzi 
ale palatului scirilor și flancate de o companie a cavaleriei lui 
Odoacru. O pereche de soli avansau dinaintea întregii 
procesiuni, liberând străzile cu strigăte și câte-o burdușeală 
ocazională de ciomag în timp ce gloatele locuitorilor curioși 
ieșeau de prin cârciumi și prăvălii și se propteau în prag căscând 
ochii la priveliștea neobișnuită. Romanii ca popor nu erau străini 
orașului din moment ce comercianții, actorii și misionarii îl 
străbăteau adesea, de cele mai multe ori în drumul lor spre o 
altă destinaţie mai importantă. Totuși, niciodată o delegaţie 
militară romană oficială nu intrase în Soutok și doar câţiva 
locuitori văzuseră vreodată un soldat roman, în afară de câte un 
istovit veteran răzleţ ce călătorea cu nevasta și copiii lui către 
vreo zonă mlăștinoasă nepopulată din nord unde și-ar fi putut 
întemeia o casă mai ieftin decât pe teritoriile provinciilor din 
afara Romei. 


104 


Apropiindu-se de porțile palatului, care acum erau întărite cu 
piatră tăiată și mortar în loc de simplele ţepușe, rezultat al 
prosperității crescânde din ultimii ani ai orașului, au pășit în 
curte. Mărșăluind în sus pe treptele palatului, comandantul 
escadroanelor de cavalerie scire dădu un chiot, iar alaiul se opri 
la comandă. Toate privirile se holbau în expectativă, în sus, la 
bolta noului palat în curs de construcție, la zidurile exterioare 
care erau compuse dintr-un șir intimidant de piatră necizelată 
tăiată, din grinzi masive și din schelăria ca firul de păianjen. Un 
acoperiș incipient din scânduri de lemn acoperea doar o 
porțiune din construcţie, hăt-departe, pe o laterală. Sub arcada 
de la intrare stăteau Vismar, Odoacru și un grup mic de ofițeri și 
paznici. 

— Tu ce înţelegi din asta? mormăi Odoacru către bunicul său. 

Bătrânul rege urmărea spectacolul din curte. Timpul fusese 
blând cu el, dar totuși nu mai era tânăr, și nu fusese nici când 
Odoacru îl întâlnise pentru prima oară. Vismar era acum 
cocârjat și gârbovit, cu pielea mai cafenie și mai tare ca 
niciodată, iar încheieturile ţepene îi scârțâiau vădit când pășea. 
Îi aruncă nepotului său o privire cu ochii săi cenușii și 
pătrunzători, neafectaţi de cataractă sau de lipsa de hotărâre a 
minţii care îi însoțesc adesea cu vârsta. 

— Nu văd cum ar putea fi ceva bun, judecă Vismar. Trimișii 
militari romani rareori te convoacă la ședințe binevoitoare. Mai 
ales însoţiţi de cincizeci de legionari. Nu e puţin lucru pentru ei 
să se aventureze dincolo de Dunăre în teritoriul nostru. 

— Arată a fi pregătiţi să dea o bătălie chiar în această clipă. 
Bine că i-am dezarmat la poartă. 

— Într-adevăr știu cum să se costumeze înainte de a intra 
într-un oraș, observă sec bătrânul rege. 

Un ofițer din compania de romani păși înainte, își dădu jos 
coiful, și se apropie la câţiva pași de rege și de Odoacru. 

— Suverane și cetăţeni ai teritoriilor scire! rosti el tare, într-o 
latină  guturală, cu  modulări germanice. Legatul Paulus 
Domitius, al celei de-a Doua Legiuni Italice de la Lauriacum, de 
pe Dunăre, vă salută! Aduc vești de la comandantul legiunilor 
romane... 

Regele îl întrerupse într-o latină la fel de laborioasă. 


105 


— Legate, nu știu ce oameni ai vizitat cu „veștile” tale, însă 
scirii sunt civilizați și nu stau în stradă urlând unii la alţii. Dacă 
ați călătorit de la Lauriacum, traversând fluviul, atunci veniţi de 
departe. Te rog, dă-le voie oamenilor tăi se stea pe loc repaus și 
tu vino cu mine în palat, unde îţi vom arăta ospitalitate și vom 
discuta misiunea ta în tihnă. 

Ofițerul amuţi, cumva luat prin surprindere, iar Odoacru îl 
scrută mai îndeaproape. Era cam de vârsta lui Odoacru și cu o 
construcție identică - mai înalt decât restul soldaţilor, cu un 
caracter băţos și o privire rece în ochi care dădea de înţeles că 
pentru el nu era o simplă întâlnire politică a unui orășean cu 
mâini rotofeie, ci mai degrabă ipostaza unui soldat versat care 
se luptase ca să ocupe treapta pe care se afla acum. Chipul său 
era de o calmitate perfectă, lipsindu-i într-adevăr aproape orice 
trăsătură definitorie, de inexpresivitatea unei măști. Ochii săi 
etalau o inteligenţă vădită, însă și o prudenţă extremă, un 
observator taciturn totuși. Însă ceea ce i-a atras cel mai mult 
atenţia lui Odoacru era înfățișarea bărbatului: tenul arămiu, în 
pofida prafului de pe drum și a arșiței soarelui, cu părul auriu 
aproape de culoarea grânelor, ochii depărtaţi și o faţă puternică, 
pe deplin împlinită. O față de german. 

După ce a cântărit o clipă vorbele regelui, ofițerul s-a întors 
spre trupele sale și le-a făcut un semn pripit din braţ. Aceștia își 
relaxară ţinuta și își dădură jos coifurile, pălăvrăgind în liniște 
unul cu altul și trăgând disprețuitor cu coada ochiului la gărzile 
scire din jurul lor. Ofiţerul se întoarse apoi către rege, încuviinţă 
din cap, și urcă calm treptele în timp ce doi dintre paznicii 
palatului îl însoţiră în atriul spaţios din interior, o grămadă de 
moloz din piatră și bârne pe jumătate montate. 

Regele și alaiul său neînsemnat îl urmau îndeaproape. 

— Veţi scuza, sper, situaţia actuală a palatului, zise bătrânul, 
cu un gest larg al brațului. Am trăit aici câteva decenii, însă doar 
în ultimii ani, odată cu sosirea nepotului meu - continuă 
așezându-și mâna pe umărul lui Odoacru - națiunea noastră a 
ajuns suficient de prosperă ca să-și permită o capitală 
adevărată. Nimic asemănător însă cu clădirile cu care sunteţi 
obișnuit la Ravenna sau Milano, firește... 

— Nu sunt familiarizat cu aceste orașe, îl întrerupse tăios 
ofițerul, și regret să spun, Maiestatea Voastră, că nu sunt în 


106 


stare să vă accept ospitalitatea. Am vești importante de 
împărtășit și după aceea trebuie să mă întorc la oamenii mei. 
Dacă binevoiţi, am putea să ne oprim și să discutăm chestiunea 
aici, în loc să intrăm în... palatul domniei voastre. 

Regele nu se lăsă intimidat de grosolănia ofițerului sau de 
graba sa evidentă, ci se uita atent la el luând seamă de părul 
blond al bărbatului și trăsăturile lui lătărețe. 

— Ești german, concluzionă regele, ca și mine. Prin urmare, 
oamenii tăi au același sânge ca și ai noștri. Fără nicio îndoială 
străbunii noștri, ai tăi și ai mei, au luptat împreună. Sunt curios - 
cum de comanzi acum romani? Ţi-ai însușit un nume roman? Ne 
vorbești în limba Romei, și nu în graiul german pe care amândoi, 
fără niciun dubiu, îl vom găsi mai ușor pentru negociat? Negi 
moștenirea tatălui și bunicului tău? 

Domitius a deschis gura să răspundă și apoi a închis-o iarăși, 
luat prin surprindere. Întrevederea nu se derula cum 
intenţionase. Chipul său rămăsese compus, însă ochii săi 
scânteiau scurt de la rege la Odoacru în timp ce se gândea la un 
răspuns. 

— Înălţimea Voastră, zise el cu un glas domol, de parcă ar fi 
vorbit cu un copil mai greu de cap, servesc în unităţile auxiliare 
germanice ale Romei, întocmai cum a făcut-o și tatăl meu 
înaintea mea. Roma are o influenţă civilizatoare asupra 
barbarilor pe care-i guvernează, iar eu sunt onorat să o servesc. 
Aveţi dreptate: tatăl meu a făcut parte din tribul alamanilor din 
Argentoratum - însă acum sunt mândru să reprezint ordinea, un 
nou mod de viață, în locul haosului și mizeriei rădăcinilor mele 
germanice. 

Apoi puse brusc lacăt gurii, de parcă ar fi zis prea multe, în 
timp ce Vismar îl contempla într-o tăcere gravă. 

— Vorbesc cu neguţătorii, zise regele moale. Am și eu 
ambasadori trimiși la alte naţiuni, inclusiv la Roma. Roma are 
propriul ei haos, iar orașele ei propria lor mizerie, morală, dacă 
nu fizică. Împărații ei sunt detronaţi în fiecare an - aș putea zice 
aproape în fiecare anotimp. Îmi aduc aminte că doar cu puţini 
ani în urmă, când măreţul general roman Aetius l-a înfrânt pe 
Attila, a fost răsplătit de împărat cu un pumnal în pântec. La 
scurtă vreme după aceea, Gaiseric Vandalul a pătruns în Roma 
și a prădat-o cu hoarda sa. 


107 


Odoacru luă cuvântul. 

— E drept, Maiestatea Voastră. Însă când Gaiseric a atacat-o, 
Roma se afla sub comanda noului împărat Maximus, cred eu. 
Acest împărat a fost izbit în cap de o piatră când fugea de 
prădători și apoi sfâșiat membru cu membru de gloata propriilor 
lui supuși. 

Regele clătină trist din cap. 

— Uimitor. Niciun conducător german pe care-l cunosc nu s-ar 
gândi vreodată să scape cu fuga din orașul său și niciun 
membru al vreunui trib nu și-ar ucide atât de josnic propriul 
conducător. Vezi tu, legate, îţi zugrăvesc aceste subiecte pentru 
că nu văd nicio atracţie sau avantaj pentru un om inteligent ca 
tine să se alieze cu oameni de teapa romanilor. 

Domitius înțepeni, deși fața lui rămăsese inexpresivă întocmai 
cum fusese o clipă mai înainte. Dădu ușurel din cap aprobator 
de parcă ar fi confirmat punctul de vedere al regelui. 

— Ce oferă Roma unui om ca mine, spuse el calm, este 
prilejul favorabil și promovarea pe care nu le-aș fi avut printre 
alamani. Un om fără bunăstare sau căruia îi lipsește sângele 
nobil, cu greu poate accede la o poziţie de responsabilitate sub 
un rege, cel puţin sub regele oamenilor mei. Și cu toate astea în 
legiuni el poate. Într-adevăr - îl privi ironic pe Odoacru - 
legiunile caută chiar acum tineri ofițeri desăvârșiţi care să le 
comande escadroanele auxiliare. După cum știți, Roma are mulţi 
germani care servesc în rândurile sale - înglobând cohorte 
întregi de sciri - însă câţiva preţioși ofiţeri antrenați ai acestor 
popoare... 

Vismar îl întrerupse. 

— Odoacru nu e un simplu „ofiţer”, legate. E nepotul meu și 
un prinţ al regatului. 

— A! Legatul surâse slab. Din păcate legiunile nu au nevoie 
de prinți. 

Apoi, pășind către rege, scoase de la brâu un sul de 
pergament pe care-l desfășură dinaintea-i. Baldovic întinse 
mâna să-l ia. 

— Aduc un mesaj de la generalul meu, continuă legatul. Ca 
parte componentă a politicii legiunilor panonice de a-și întări 
frontierele de-a lungul Dunării se impune ca toți barbarii care 
locuiesc nu mai departe de treizeci de kilometri de malurile 


108 


nordice ale fluviului să-și abandoneze poziţiile și să-și 
stabilească reședința altundeva. 

Regele îl privi surprins. 

— Vreţi să spuneţi că Roma are de gând să traverseze 
Dunărea și să-i ocupe malul nordic cu propriile sale forțe? 

— Nu, replică legatul. Roma dorește doar să stabilească o 
zonă tampon ca să elimine atacurile și ambuscadele împotriva 
ei de la frontieră, care, în mod regretabil, au devenit prea dese 
în ultimii ani. Garnizoanele noastre permanente vor rămâne pe 
malul sudic. Vom patrula în regiunea din nord după placul inimii, 
ca să ne impunem politica, însă n-o vom ocupa. Nici barbarii, în 
orice caz. 

Până acum Odoacru meditase în tăcere la aceste vorbe, însă 
în acest moment vorbi. 

— Legate, malul nordic e populat de o mulţime de sate și 
orășele. Majoritatea aparţin altor triburi care s-au așezat 
înaintea noastră în această regiune, sau chiar unor oameni care 
nu aparţin nici unui trib, ci sunt simpli neguțători și fermieri 
imigranţi care s-au așezat acolo ca să facă comerț cu navigatorii 
de pe fluviu și cu romanii. Cu acești oameni ce se întâmplă? 

Domitius ridică din umeri. 

— Asta e treaba lor. 

— Atunci de ce ne aduci nouă la cunoștință această politică? 
Soutok e și el la peste treizeci de kilometri nord de fluviu. 

— Pentru că, răspunse legatul cu o urmă de îndărătnicie, acei 
locuitori din zona liberă trebuie să se retragă în nord. Din 
moment ce regatul tău, ba chiar acest „oraș”, se află tocmai în 
afara zonei, vor cere să se restabilească pe pământurile voastre. 
Vă fac favoarea de a vă preveni de sosirea migratorilor. 

Vismar se uită o clipă fix la roman, mut. În cele din urmă își 
recăpătă graiul. 

— Favoarea? murmură regele. Mi-e teamă că va fi imposibil. 
Poporul scir abia dacă supraviețuiește în situația de față pe 
acest pământ mlăștinos și pustiu pe care îl muncește de ani de 
zile. 

Romanul aruncă o privire furișă în jurul său la construcţia în 
desfășurare a palatului, privind chiorâș la afirmaţia de sărăcie a 
regelui. 


109 


— Atunci le refuzaţi permisiunea locuitorilor fluviului să se 
așeze aici? 

— Ne vom război cu ei dacă aceștia se vor lupta cu noi, 
replică Odoacru dur. Asta e pământul nostru. Oamenii aceia nu 
sunt din neamul nostru; unii dintre ei fac parte din triburi care s- 
au opus sosirii noastre aici și prin urmare sunt dușmanii noștri. 

— Sunt germani, cum sunt și eu și tu, răspunse Domitius, 
repetând vorbele pe care regele i le spusese un moment mai 
înainte. Mie mi-aţi oferit ospitalitate și interes faţă de starea 
moștenirii tatălui meu. Și totuși lor le puneţi la dispoziţie numai 
moarte și înfometare. 

— Nu noi le oferim moartea, ripostă Odoacru, ci voi. Nu ne 
privește pe noi că soarta lor e în mâinile romanilor. Orașul 
nostru este înconjurat de mlaștini și nu se poate extinde. Nu-i 
putem lăsa pe alţii să ne ocupe teritoriile noastre preţioase, să 
ne mănânce hrana noastră scumpă. Asta nu va face decât să le 
prelungească agonia și să ne-o pricinuiască și nouă. 

Legatul aruncă o privire către arcadă, ascultând murmurul 
neobosit al trupelor din curte, iar când se întoarse, chipul îi 
trădă nerăbdarea de a isprăvi cu această misiune. 

— Dacă declaraţi război acestor neamuri, zise el cu răceală, 
atunci regret să vă aduc la cunoștință că Roma va fi forţată să 
pornească represaliile contra voastră. 

Vismar îl privea fix și dur pe roman. 

— Triburile alea de pe fluviu sunt dușmanul vostru, dușmanul 
Romei, de aceea le retrageţi în primul rând de pe Dunăre. Sunt 
și dușmanii noștri și au fost de ani de zile. Cu toate astea porniţi 
războiul împotriva noastră de dragul lor? De când Roma îi atacă 
pe inamicii inamicilor ei? Asta nu-i o politică prudentă, legate, 
căci până și un rege „barbar” ca mine își dă seama. 

Domitius ridică din umeri și se îndreptă către ușă. În ochii lui 
întrevederea luase sfârșit. 

— Acestea sunt ordinele mele, înălțimea Voastră. Locuitorii de 
pe fluviu se pregătesc deja să se mute în nord și vor fi aici în 
două luni de zile. Ne veţi trimite veste despre consimțământul 
vostru de a le accepta prezenţa sau veţi suporta consecinţele. 

Cu un salut scurt spre rege, și altul spre Odoacru, se răsuci 
brusc pe călcâie și ieși cu pași mari. Ceilalţi rămaseră o clipă în 
cadrul ușii, dar apoi Odoacru înaintă strigându-l pe ofiţer în timp 


110 


ce acesta cobora în grabă treptele palatului către soldații lui 
care strânseră rapid rândurile și începură să-și așeze coifurile. 

— Legate, strigă el tăios. Cum îl cheamă pe generalul tău? 

Romanul se opri în loc și se răsuci pe jumătate să-l privească. 

— Servesc sub Dux Pannoniae Primae et Norici, comandantul 
militar suprem al Panoniei și Noricumului, care se află în fruntea 
legiunilor a Doua Italica, Prima Noricorum, a Zecea Vindobona? 
și a Paisprezecea Carnuntum, ca și a trei escadroane marine ale 
flotei Dunării superioare și ale tuturor cohortelor de artilerie 
anexe și alae de cavalerie: generalul Orestes. 

Salutând neglijent, Domitius se întoarse și înaintă cu pași mari 
spre soldaţii săi, făcându-se nevăzut în agitația pregătirilor 
acestora. Un moment, unicul sunet fu zăngănitul armurilor și 
tropăitul picioarelor mărșăluind cu pași cadenţaţi din curtea 
palatului și pe strada principală a orașului. Odoacru se întoarse 
spre rege cu ochii furioși și faţa lividă. 

— Orestes, mormăi bătrânul rege. Orestes. Numele ăsta îmi e 
cunoscut. Pentru tine înseamnă ceva? 

— Un bărbat pe care l-am cunoscut cândva, zise Odoacru. Un 
bărbat foarte bogat. 

— German? întrebă regele. 

Odoacru dădu din cap sinistru. 

— German. Insă precum legatul, nu e unul de-ai noștri. 


Ei vin cum vin romanii, fără subtilităţi sau ezitări, fără 
disimulări, precum constructorii de drumuri cărora li s-a ordonat 
să îndepărteze o locuinţă așa încât să netezească traseul unei 
străzi principale. Ei nu vin așa cum ar fi venit hunii, cu furia unui 
viscol de iarnă, copleșitori ca număr, terifianţi ca viteză și 
cruzime, abia lăsând în urma lor amintirea victimelor lor; și nici 
precum goții, ascunzându-se după copaci, furișându-se în tăcere 
și în taină prin mlaștini, eliminându-și inamicii ca niște asasini 
muţi și apoi, când victoria a fost înfăptuită, lăsând în urmă 
orașele să se descompună și să se prefacă în ruine încă în 
"2 Vindobona era la origine o așezare celtă, iar mai târziu o tabără militară romană în locul 
actualului oraș al Vienei. În jurul anului 15 î. Hr., regatul Noricum a fost inclus în Imperiul Roman. 


De atunci încolo, Dunărea marca granița imperiului, iar romanii au construit fortificaţii și așezări 
pe malurile fluviului. (n. t.) 


picioare, însă deposedate de avuţii și de locuitori. Ei vin mai 
degrabă precum romanii, fățiș și fără niciun vicleșug, încrezători 
în justețea și ineluctabilitatea lor, neclintiți în hotărârea lor de a- 
și îndeplini sarcina. 

După plecarea legatului, nu au mai existat alte avertismente 
sau tratative, nici lingușiri sau compromisuri. Nu au mai existat 
incriminări - scirii luaseră decizia lor, iar romanii acţionaseră 
cum se cuvenea, așa cum spuseseră că o vor face, așa cum 
anunţaseră din timp. Vânzătoarele de pește romane se târguiau 
în pieţe, bătrânii polemizau în Senate; într-adevăr până și 
împărații romani, și din est și din vest, blufau și se lăudau, și 
făceau negoț cu caii. Insă nu generalii romani, nu acest general 
roman. Acesta i-a anunţat ce va face el și acum punea în 
practică. Singurul lucru care îi mai rămânea era să anunțe 
ulterior ce înfăptuise și să se îndrepte spre următoarea lui 
misiune. 

Un porumbel a adus prima știre printr-un mesaj mâzgălit în 
pripă, înfășurat într-un tub minuscul din cupru atașat de piciorul 
său. Guvernatorul rug aliat al unui iarmaroc la o sută de 
kilometri depărtare spre sud le-a scris că a fost asediat de o 
avangardă a armatei romane și nu putea să ridice apărarea fără 
întăriri. Odoacru a strâns cinci mii de soldaţi de cavalerie ușoară 
și plecă în goană să-l sprijine, lăsând instrucţiuni cavaleriei grele 
și infanteriei să-l urmeze pe cât de repede posibil. Cetăţenii care 
au rămas în Soutok și-au abandonat între timp toate activităţile 
și se apucară să întărească fortificațiile orașului. 

Ziua următoare a adus un alt porumbel cu vestea pe care 
Vismar o dedusese deja din coloanele de fum negru pe care le 
distinseseră la orizont iscoadele lui răspândite pretutindeni: 
târgul rug căzuse la câteva ore după primul atac al romanilor. 
Misiunea lui Odoacru, deși își condusese soldaţii călări spre vest, 
va trebui schimbată de la defensivă, aducându-i întăriri unui 
aliat asediat, la ofensivă: să atace coloana romanilor care se 
apropiau înainte ca aceasta să lovească Soutok. Vismar a trimis 
curieri să gonească spre vest ca să-l ajungă din urmă pe nepotul 
său, să-l înștiinţeze de noile împrejurări și să-i poruncească să 
aștepte sosirea armatei scire principale. La o zi de la sosirea 
celui de-al doilea porumbel, escadroanele cavaleriei grele au 
pornit la drum către Dunăre, de-a lungul cărărilor vestice, în 


112 


aclamaţiile gloatei. Ținta lor era acum aproape vizibilă de pe 
meterezele din Soutok, căci coloanele de fum negru își aveau în 
prezent obârșia în alte iarmaroace și cătune arzând în calea 
romanilor, mult mai aproape de capitala scirilor. 

In ziua următoare la răsăritul soarelui armata din Soutok se 
afla deja la treizeci de kilometri distanţă, dar briza matinală nu 
aduse la urechile oamenilor vești despre victorie, nici măcar 
gălăgia refugiaților de pe fluviu jeluindu-se să fie lăsaţi să intre 
pe porți, ci sunetul de bătălie al trompetelor romane. Santinelele 
de pe ziduri se întoarseră alarmate de goarnele din depărtare, 
căci nu veneau din vest, de unde își aveau originea atacurile 
romanilor asupra celorlalte orășele de pe fluviu, ci dintr-un colț 
cu totul neașteptat. Cornurile imperioase erau auzite din sud, 
unde apele șerpuitoare ale Moravei se desprindeau într-o 
mocirlă vastă, fetidă și se scurgeau bolnăvicioase în Dunăre la 
mulţi kilometri depărtare - un smârc des, împădurit, pe care 
scirii, când s-au așezat aici cu multe decenii în urmă, l-au 
considerat ca o barieră împotriva atacurilor, la fel de 
inexpugnabilă precum un zid din piatră. Când santinelele și-au 
făcut  rondurile pe zidurile orașului, așteptând nervoși 
apropierea îndepărtată a romanilor din vest, nici măcar nu s-au 
gândit să se uite în urma lor înspre mlaștină. Niciun om sănătos 
la minte nu ar fi mers pe unde se afla mocirla și astfel nimeni nu 
se gândea că pericolul se apropie dintr-acolo. 

Regele tot își mai freca ochii împăienjeniţi, căci se deșteptase 
în grabă, zorii către scutierii graţioși de pe meterezele sudice. 
Din întunecatul turn de supraveghere, cel mai mic de pe ziduri, 
construit ca să fie ocupat doar de două santinele, iscodea cu 
privirea în penumbra zorilor. Acolo, pe marginea mlaștinii doar 
la un kilometru și ceva de zidurile neterminate ale Soutokului, 
se întindeau sute de ambarcaţiuni vârâte între trestii. Pe multe 
dintre ele le-a recunoscut ca fiind luntrele folosite de clanurile 
pescarilor care, precum generaţiile de străbuni ale acestora din 
mlaștinile Moravei, au trăit și și-au crescut familiile pe vasele cu 
fundurile puţin adânci. Cu toate astea, altele dădeau impresia că 
au fost cârpite stângaci din cherestea neadecvată, dar totuși 
erau potrivite să care ostași cu arme ușoare. Mintea lui pricepu 
iute capcana în care căzuse Soutok: în timp ce o armată romană 
mărșăluia neșovăitoare dinspre vest, momind cavaleria lui 


113 


Odoacru în apărarea aliaţilor scirilor, o forță chiar și mai 
numeroasă își croise calea în amonte pe Dunăre - sau în aval pe 
Dunăre, căci regele tot nu era sigur de unde provenea inamicul, 
fie din Noricum, fie din Panonia - în ambarcaţiuni construite de 
flota fluvială a Romei. Escadroane suplimentare fuseseră fără 
nicio îndoială transportate împreună cu acestea în barje de 
grâne și alte vase confiscate de la neguțători. La confluenţa 
mocirloasă a Moravei și a Dunării trupele au dezasamblat 
ambarcaţiunea cea mare și au construit altele mai mici, mai 
potrivite pentru mlaștinile superficiale, și apoi și-au transbordat 
trupele și proviziile în sus pe afluent, vâslind prin apa stătătoare 
și prin stuf în amorțeala nopţii, neobservaţi de avanposturile sau 
gărzile scirilor care fuseseră toate desfășurate în vest ca să 
stăvilească atacul pe care l-au perceput ca venind din acea 
direcţie. Chiar dacă deznădăjduia, Vismar se minuna de 
ingenuitatea și îndrăzneala romanilor și de ineluctabilitatea 
absolută a planului lor. 

Căpitanul gărzilor scruta escadroanele din depărtări cu 
vederea sa ascuţită, căutând flamurile și stindardele. 

— Prima Noricum și a Zecea Vindobona, bodogăni el. 

Regele îl privi tăios. 

— Două legiuni? zise el. Așa de mulţi oameni? 

Căpitanul gărzilor aprobă din cap. 

— Cel puţin șase sau opt mii de soldați. Și cel puţin o legiune 
întreagă mărșăluiește înspre noi din vest, fie a Doua, fie a 
Paisprezecea. Asta înseamnă că legiunea a Patra nu e pusă încă 
la socoteală - s-ar putea să fie dispersată între cele două 
fronturi sau să sosească dintr-o direcţie complet diferită. 

Vismar putea să întreprindă prea puţine cu cei câţiva soldaţi 
rămași în oraș, în afară de a baricada poarta principală și a 
trimite o pereche de curieri să alerge spre vest ca să-l 
înștiințeze pe Odoacru înainte ca romanii să strângă lațul 
complet în jurul orașului. Apărat doar de gărzile palatului Soutok 
nu va fi în stare să opună rezistenţă unui atac masiv. Singura lui 
speranţă era că Odoacru s-ar putea întoarce la timp ca să 
înceteze asediul - dacă ar putea să evite să fie prins între 
învăluitorii celor două forțe romane atacante. Dacă Odoacru va 
da greș, Soutok va fi forțat să se predea ori va fi distrus. 


114 


Romanii vor avea suficient timp la dispoziţie ca să 
desăvârșească încercuirea. Cu siguranţă vor putea să ia cu asalt 
orașul și să-l cucerească imediat dacă doresc, însă asta e prea 
puţin probabil, reflecta Vismar. Cu puţin noroc, nou-sosiţii 
romani nu vor avea habar că armata Soutokului se afla de fapt 
hăt-departe de zidurile palatului. Vor afla asta curând, căci 
spionii și scurgerile de informaţii sunt inevitabile la un asediu. 
Totuși, atâta vreme cât romanii cred că orașul e bine apărat, vor 
amâna atacul final, dându-le scirilor timp, permițându-le să 
reziste până când Odoacru se va întoarce. 

— Adună flăcăii și femeile tinere! ordonă regele aspru. 

Căpitanul gărzilor încetă să-i mai observe pe romanii din 
depărtare și îl cercetă întrebător pe rege. 

— Maiestatea Voastră? întrebă el cu îndoială în glas. 

— Flăcăii și femeile tinere, repetă regele. Orice persoană din 
oraș suficient de înaltă ca să fie văzută peste metereze și care 
se poate deplasa fără să se gârbovească. 

Căpitanului, gândindu-se la aceste vorbe, îi apăru un surâs pe 
chip. 

— Și apoi deschid arsenalul și scot tuturor coifuri și sulițe și-i 
pun să patruleze pe metereze, continuă ofițerul. 

— Intocmai, încheie Vismar, întorcându-se ca să coboare 
treptele din piatră până la baza zidului. De la depărtare romanii 
vor gândi că orașul nostru e pe deplin apărat. Intre timp, eu voi 
merge să pregătesc asediul. 

Cu o prudenţă născută din competenţă și încredere, romanii 
începură să pregătească un sistem de tranșee în jurul întregului 
zid al orașului, chiar în afara razei arcașilor, susținut de un baraj 
înalt de pământ. Au săpat latrine în spatele barajului, au înălţat 
bucătării de campanie, au îngrădit padocuri pentru vitele pe 
care le-au confiscat de la fermele din împrejurimi și au deviat un 
curs de apă din apropiere ca să aprovizioneze bazinele de apă, 
câte unul pentru fiecare cohortă care ocupa tranșeele de asediu. 
Până la sfârșitul zilei isprăviseră încercuirea și în partea mai 
uscată a orașului, departe de mlaștini, construiseră tabăra 
cartierului general, suficient cât să adăpostească zece mii de 
soldaţi, ea însăși fortificată meticulos de jur împrejurul 
perimetrului ei pătrăţos de stâlpi ascuţiţi și de o prelungire a 
tranșeelor de încercuire. Toate astea Vismar le observa de pe 


115 


metereze, înconjurat de femei care boceau mărșăluind îndârjit 
cu coifuri supradimensionate și sulițe grele. 

Prima noapte a asediului a trecut fără niciun incident și cu 
toate astea nu a pus geană pe geană. Ridicându-se de câteva 
ori, Vismar a pus mâna pe cârja sa și pe un opaiţ și s-a îndreptat 
șontâcăind spre ieșire, a trecut pe lângă schelăria de pe zidurile 
neterminate și a urcat treptele înguste din piatră de lângă cele 
mai apropiate metereze. Jos, în beznă, a zărit șirurile întinse ale 
forțelor militare dispuse în formaţiune de luptă împotriva lui, 
reprezentate de focurile minuscule ce ardeau mocnit în fața 
fiecărui cort, petele portocalii absurd de voioase cum numai 
obiectele neînsuflețite, moarte, pot fi în faţa catastrofei, aidoma 
rânjetului de pe chipul unui cadavru care zace pe câmpul de 
bătaie. 

De fiecare dată defila lent pe vârfurile zidului, evaluând 
mărimea forţei inamice, socotind numărul trupelor, ghicind care- 
i gradul lor de repeziciune, cugetând la starea lor de spirit și 
cunoscând mereu că răspunsul nu se va schimba. Aceștia erau 
romani, comandaţi de un general al cărui nume, Orestes, l-a 
zguduit până și pe Odoacru, și nu aveau niciun motiv să fie mai 
puţin decât ceea ce păreau a fi dinaintea lui în întuneric: o forţă 
de neînfrânt care, dacă în curs de o zi nu intervenea niciun 
miracol, avea să-i devină stăpână. Și de fiecare dată își termina 
circuitul pe zidurile vestice cercetând încordat în beznă, dincolo 
de luminile estompate ale focurilor de sub el, peste dealurile 
povârnite care știa că se întind în depărtare, deși îi era imposibil 
să distingă, către singura lui nădejde de apărare, oricât de mică. 

La cea de-a patra căţărare dureroasă până în turnul înalt de 
pază de la apus, soarele încă nu se ridicase pe muchia 
orizontului, dar cu toate astea vălul cenușiu așezat de-a 
curmezișul cvadrantului estic i-a îngăduit să întrezărească 
dealurile întunecate din vest, să distingă chiar atunci punctul 
unde se îmbinau cu negreala depărtată a cerului. Și acolo, a 
zărit o umbră care nu se aflase în acel loc cu o noapte înainte, o 
umbră care știa că o perioadă va fi invizibilă avanposturilor 
romane din poziţiile lor inferioare. În jumătate de ceas va căpăta 
forma ei adevărată, o mulţime în mișcare, care apoi se va 
descompune în componentele ei, oameni și cai, și când razele 
soarelui vor exploda la răsărit, călăreţii vor străluci și ei în 


116 


detaliile lor: armuri lustruite și zăbalele frâielor, lănci 
scânteietoare și scuturi șlefuite. Primul gând al regelui a fost să- 
și facă griji cărui corp aparţinea acest grup de bărbaţi înarmaţi - 
fie că erau legiuni romane care atacau de la apus, fie călăreţii 
pe care Odoacru i-a luat să apere orașele de pe fluviu; însă și-a 
găsit rapid alinarea căci umbra se mișca mult prea repede ca să 
fie romani iuți de picior, deci nu putea fi decât cavaleria sciră și 
știu că Odoacru a primit mesajul său. 

A doua sa reacţie a fost de exasperare la cât de măruntă 
apărea umbra comparativ cu forțele desfăşurate care 
instauraseră asediul sub el și cum vor fi chiar și mai mici odată 
ce legiunea romană apuseană va sosi ca să aducă întăriri 
camarazilor ei și la dificultatea pe care Odoacru o va avea de 
înfruntat ca să spargă asediul fără să comunice direct cu orașul; 
însă regele simţi o consolare tristă în faptul că avea puţine trupe 
în interior care ar fi putut coopera cu Odoacru în orice situaţie, 
iar Odoacru știa asta, așa că de fapt nu era nevoie decât deo 
foarte neînsemnată comunicare prețioasă. Există o anume 
mângâiere în a fi neajutorat, în a-ţi lipsi pe de-a-ntregul decizia 
și autoritatea și prin urmare în a-ţi încredința soarta în mâinile 
altcuiva. 

Suspinând, Vismar cobori zidurile încă o dată și șchiopătă 
până la capela palatului unde știa că preotul, un bărbat la fel de 
bătrân ca și el, se va pregăti în curând pentru liturghie. 
Ingenunchind pe podeaua acoperită cu pământ a structurii fără 
lespezi și acoperită de schelărie, sub bolțile cilindrice ale 
apsidelor deschise în lumina zorilor, aduse mulțumiri pentru 
sosirea iminentă a lui Odoacru și îl surprinse pe bătrânul 
prezbiter, când acesta își făcu intrarea, cu o privire de 
satisfacție. 


Orestes ieși cu pași mari din cortul comandamentului la prima 
geană cenușie a zorilor, respirând în aerul răcoros, scărpinându- 
și absent o coastă și privind în gol către răsărit, luând seamă de 
norii pufoși și întrebându-se în dorul lelii dacă furtuna va sosi în 
dimineaţa aceea înainte ca ei să cucerească orașul, sau ulterior, 
și dacă oamenii lui vor putea să se adăpostească în clădiri 
trainice ori în corturile lor din prelată permeabilă. Nu prea avea 
nicio importanţă - escadroanele sale de germani erau deprinse 


117 


cu frigul și umezeala, ca și oricare soldat în fruntea căruia se 
aflase. Cu toate acestea, el va fi primul care va recunoaște că 
prefera să comande huni pentru că, deși sufereau ca toţi 
oamenii din pricina vremii, cel puţin nu se plângeau. 

Se întoarse cu gândul la ziua trecută, când cele două legiuni 
ale sale străbătuseră în marș opt kilometri ca să sosească la 
porţile acestui oraș întunecat - singura parte a expediției pe 
care nu a putut să o plănuiască dinainte, căci satul mobil al 
luntrașilor era dificil de cercetat și numărul vaselor disponibile 
greu de stabilit. Totuși iscoadele lui își făcuseră treaba bine, iar 
cantitatea de aur pe care o plătiseră locuitorilor din mlaștină 
facilitase grozav chestiunile. Demonstraţiile de putere sunt 
folositoare, cugetă el, însă aurul este mai bun și mai ușor de 
procurat decât niște soldaţi buni. Învăţase cu multă vreme în 
urmă lecţia prin care mai degrabă și-ar pierde întreaga captură 
de război decât jumătate dintr-o legiune de veterani. Comoara 
pierdută poate fi recuperată chiar în ziua următoare, dacă 
condiţiile erau prielnice. Însă pentru soldaţii pierduţi ar putea fi 
nevoie de ani de zile înainte ca împăratul să reaprovizioneze o 
legiune epuizată, dacă o va face vreodată. 

După ce Orestes lăsă la o parte preocupările iniţiale despre 
luntre, chiar savură excursia prin mlaștini. Aproape cinci sute de 
vase fuseseră strânse la punctul de întâlnire - luntrașii erau 
chiar mai pofticioși după aurul roman decât se așteptase, sau 
mai ranchiunoși pe triburile scire care cu o generaţie în urmă le 
ocupase pământurile. Nu că în toată mlaștina ar fi existat cinci 
sute de luntrași în carne și oase - ar fi fost surprins dacă găsea 
o cincime din acest număr - însă localnicii aduseseră cu ei 
fiecare barcă pe care putuseră să pună mâna - zdravănă ori 
putredă, robustă ca un ciot stabil sau șovăielnică ca leagănul 
unui copil. Sosiseră după toate dimensiunile - de la vasele 
considerabile în care trăia toată familia până la pirogi de una 
sau două persoane folosite pentru a traversa cărările 
întunecoase ale mlaștinilor și a verifica năvoadele, până la o 
barjă uriașă de grâne cu fundul plat cu însemne grecești vechi, 
pe care băștinașii o achiziţionaseră Dumnezeu știe de unde, și o 
folosiseră de-a lungul deceniilor ca pe un fel de loc de întâlnire 
plutitor pentru consiliile lor anuale. Orestes încărcase doar 
această corabie cu trei sute de soldați romani și proviziile lor 


118 


împreună cu câteva duzini de cai mesageri nervoși și a fost 
nevoie de aproape cincizeci de oameni ca să vâslească prin 
mlaștini, precedaţi de o mână de pirogi încărcate cu soldaţi și 
luntrași cu coase ca să hăcuiască crengile copacilor pentru a 
permite monstruoasei ambarcaţiuni să treacă. Câţiva soldați 
temerari, nedorind să stea toată ziua pe o ambarcaţiune 
putredă înghesuiți unii într-alţii cu ceilalți camarazi, au încercat 
să încalece pe bușteni și să se împingă înainte cu vâsle 
născocite, însă au abandonat iute ideea și au salutat cel mai 
apropiat vas, căţărându-se peste alţi soldaţi mormăind și 
petrecându-și restul zilei culegând lipitorile care li se fixaseră de 
picioarele spânzurate în apă. 

Totuși, în pofida nesiguranţei și a organizării impuse de 
scurtul voiaj, luntrașii și-au păstrat promisiunile: sosiseră la 
punctul de întâlnire, i-au condus pe soldaţii romani prin mlaștină 
și, cel mai important, au ţinut secretă întreaga operaţiune față 
de scirii din Soutok. Niciun cuvânt nu se infiltrase spre exterior 
și când romanii au cucerit în cele din urmă ţinuturile 
mlăștinoase și au pus piciorul pe pământ solid, zidurile orașului 
fiind un obstacol ușor, populaţia a fost luată complet prin 
surprindere. Dacă scirii aveau forțe defensive, acestea au luat-o 
înapoi la goană și au baricadat porţile, pentru că nu exista nici 
cel mai îndepărtat indiciu de amenințare pentru momentul care 
pe Orestes îl preocupa cel mai mult: când soldaţii lui vor instala 
capul de pod pe pământ sigur și vor debarca echipajul pestriț al 
ambarcaţiunii. 

Acum, chiar în această dimineaţă, în timp ce privea ţintă la 
zidurile întunecoase ale orașului, gustând tăcerea momentelor 
dinainte ca zorii să trâmbițeze de sunete, satisfacția lui era 
desăvârșită. O clipă mai înainte, văzuse un bătrân stând în 
picioare pe cea mai înaltă parte a meterezelor scire, privind lung 
peste tabăra romană. Era fără îndoială o persoană de rang și 
înstărită, întrucât chiar și în lumina primilor zori Orestes 
distinsese licărirea luxuriantă a straielor sale și lungimea părului 
și a barbii sale albe. Poate că era regele acestei naţiuni prost 
guvernate și condamnate? Orestes nu știa, și nici nu avea 
curiozitatea să cerceteze, căci acel om, ca orice alt locuitor al 
orașului, va fi în câteva ore fie mort, fie sclavul său. Asta era 
singura soartă care le mai rămânea acestor oameni. Vremea 


119 


tratativelor și a condiţiilor trecuse cu două luni mai devreme, în 
ziua în care legatul său în Soutok fusese refuzat. 

Curând nobilul de pe ziduri dispăru, iar apoi Orestes auzi 
sunetul unui clopot înăuntrul zidurilor orașului. Chemarea la 
liturghie, fără nicio îndoială, și se gândi absent că bătrânul pe 
care-l văzuse pe metereze era posibil să se fi aflat în drum spre 
acea liturghie și că se oprise doar ca să se cațere pe un turn de 
pază și să cerceteze tabăra romană. Dacă așa stăteau lucrurile, 
fără doar și poate, chiar în acea clipă, se ruga ca mâinile 
inamicului să fie îndepărtate de orașul scirilor. Mâinile 
inamicului; mâinile romanilor; mâinile lui, ale lui Orestes. Simţi 
un fior straniu la gândul acesta - că exact în spatele acestor 
ziduri, el, Orestes, era subiectul rugăciunilor și implorărilor, că e/ 
era prezentat lui Dumnezeu ca asupritor al scirilor și prin urmare 
ca fiind în opoziţie cu Dumnezeu - căci nu-și identifică asupritorii 
drept dușmani ai lui Dumnezeu omenirea întreagă? Dacă vreun 
om îl va numi pe Orestes în faţă ticălos sau demon, va considera 
acest lucru ca pe o insultă de moarte și-l va dobori la pământ 
imediat. Procedase astfel în trecut. Însă la gândul că liturghia nu 
se ținea pentru binele său, ci împotriva binelui său, că 
rugăciunile se ridicau la cer echivalându-l cu un inamic al cerului 
- asta era o întorsătură la care nu se gândise nicicând, o 
promovare în statut. Și cu toate că și el era creștin, și spera în 
schimb că Dumnezeu se afla de partea lui și a Romei, se desfăta 
cumva vicios la gândul că era mandatarul trimis până în fundul 
iadului, blestemat de Dumnezeu, deși eronat, să fie condamnat 
de judecătorii pământești în speranţa că Judecătorul Divin va 
simpatiza cu ei - pe scurt, să fie venerat. În momente ca 
acestea Orestes înţelegea beţia, impetuozitatea absolută, pe 
care o văzuse în trecut, în ochii lui Attila, când hunul știa că o 
altă mare cucerire a unui popor mai nevolnic i se afla la 
îndemână. 

Nobilul de pe metereze dispăruse de mult, iar clopotul 
încetase să mai bată. Acum o pereche de santinele stăteau pe 
zidurile de deasupra, privind calmi bivuacul roman răspândit 
dinaintea lor, observând cum se trezeau soldaţii romani, 
defecau, luau micul dejun și se organizau pentru asalt. Ca un 
vârtej plonjă înapoi în cort, apucă cornul conic pe care crainicul 
său îl folosea ca să-și amplifice vocea și se îndreptă cu pași mari 


120 


spre marginea taberei romane, exact dincolo de palisadă, pe cât 
de aproape posibil îndrăznea să se apropie de zidurile orașului 
de teama de a nu deveni o ţintă pentru arcași. Scirii erau 
cunoscuti ca fiind buni ţintași. 

Ridicând cornul către cele două santinele care stăteau în 
picioare privindu-l curioși, trase aer în piept și strigă tare în 
latină cât de puternic i-a permis vocea. 

— O scyri fortissimi et nobilissimi: Aţi fost înconjurați și orașul 
vostru e pe cale să fie anihilat. Mă înțelegeți? 

Cei doi paznici nu dădură niciun semn că ar fi înţeles, însă nici 
nu se îndepărtară. Amândoi stăteau ţepeni ca niște bușteni, 
privindu-l cu atenţie și alte câteva capete răsăriră din spatele 
lor, deși în umbră Orestes nu putea discerne dacă erau soldați 
sau simpli observatori din rândul plebei. 

Orestes ridică cornul iarăși, presupunând că vorbele i-au fost 
înțelese. Câţiva soldaţi romani se strânseseră în tăcere în urma 
lui, supraveghind concentrați reacția paznicilor de pe ziduri. 

— Prea nobili și bravi sciri: Soutok este pierdut, națiunea 
voastră e osândită. Nu aveți decât o singură alternativă: să trăiţi 
sau să muriţi. Soarta voastră se află în mâinile mele. Într-un 
ceas, razele soarelui vor scălda în lumină orașul vostru. Înainte 
de acel moment, orice persoană care va părăsi orașul și se va 
îndrepta pașnic spre liniile noastre va fi cruțat. Soţiile și copiii 
vor rămâne în viaţă, chiar și luptătorilor li se va permite să se 
predea onorabil când vor lăsa armele. Însă din acel moment 
încolo, nimănui nu i se va mai da voie să plece, nicio predare nu 
va mai fi acceptată. Toate persoanele din oraș vor fi nimicite. 
Poate că veți rezista și poate chiar veţi reuși să luaţi soldați 
romani în iad cu voi. Însă nu veţi supravieţui, iar eforturile 
voastre vor fi în zadar. Va fi inutil, un suicid, care e un păcat 
uriaș și chiar o pierdere și mai mare. Mă numesc generalul 
Orestes, comandantul legiunilor romane și a flotelor Panoniei și 
Noricumului. Aveţi o oră la dispoziţie. Fiat voluntas Dei. 

Facă-se voia Domnului. 

Dădu drumul cornului într-o parte și stătea în picioare privind 
în timp ce trupele din spatele lui se îngrămădiseră așteptând pe 
marginea tranșeelor. Mai mulţi oameni se adunaseră pe 
vârfurile zidului, iar acum Orestes vedea că printre ei existau și 
soldaţi și oameni de rând, bătrâni și femei. Faptul că civilii se 


121 


aflau pe metereze îi semnala că orașul era apărat sumar, căci 
un set complet de soldaţi nu le-ar fi permis nicicând femeilor să 
se caţere pe metereze cu ei. 

O clipă totul se cufundă în tăcere, iar scirii priveau ţintă 
așteptând în același chip ca și soldaţii romani de sub ei care-i 
studiau. Orestes avu sentimentul bizar că scirii nu înțeleseseră 
nimic din ce le-a spus, însă îl lăsaseră răbdători să recite ca la o 
reprezentare artistică și așteptau acum deznodământul. Totuși, 
cu siguranță, nu putea fi adevărat. Soutok era un centru 
comercial cu o oarecare importanţă regională-il locuiau oameni 
educați, romanii se peregrinaseră prin el și făcuseră negoț ani 
de zile, latina și greaca erau cu siguranţă înțelese, chiar și de 
către gărzile de rang inferior de la palat. Oferta lui fusese 
suficient de generoasă, în termenii standard de predare ai 
armatelor romane.  Scirii rămăseseră într-adevăr așa de 
perplecși la vorbele lui? 

Pe vârful zidului, observatorii dădeau impresia că se 
hotărâseră până la urmă că nu va mai fi niciun discurs și unul 
câte unul se retraseră de la postul de observaţie până când 
primele două santinele, ultimele care mai rămăseseră pe poziţii, 
s-au întors și ele pe călcâie și au început lent să-și facă rondurile 
pe metereze. Orestes înălță din umeri și trecu dinapoia 
palisadelor și merse în cortul său de campanie. Își făcuse 
datoria, urmase regulile scrise. Când a intrat în cort a auzit 
trâmbiţa dimineţii vestind chemarea oficială la trezire. 

Ordinul era de prisos. În dimineaţa bătăliei niciun soldat nu 
dormea până târziu. 


Odoacru stătea întins pe burtă pe culmea unei mici ridicături, 
un delușor înăltuț și suficient de depărtat cât să iasă din raza 
vizuală a taberei romane și a tranșeelor din vale. Alături de el, 
Baldovic cerceta și el încordat în jos printre umbre, în timp ce 
ambele garnituri de trupe - cavaleria lui Odoacru și pedestrașii 
lui Baldovic care-și uniseră forțele gonind înapoi spre oraș - se 
odihneau la o jumătate de milă în urmă într-o vâlcea. Odoacru 
zâmbi nemilos. Dintr-o pură întâmplare se întorseseră pe la 
nord. 

Aici se găseau într-o poziţie bună ca să dea roată prin stânga 
lor și să ajungă la inamic din est - cum soarele răsărea în 


122 


următoarele câteva minute, unghiul coborât al razelor în 
spinările romanilor îi va împiedica pe aceștia să afle de prezenţa 
scirilor, chiar dacă se va întâmpla să arunce o privire în urmă. 

— Avem puţin timp, mormăi Baldovic. Legiunea din apus ne 
va ajunge din urmă pe măsură ce înaintează spre Soutok - sau 
corpul principal de sub noi ne va descoperi prezenţa când vor 
trimite iscoade ca să ia legătura cu trupele din vest. Oricare ar fi 
situaţia bânuiesc că avem cel mult un ceas. 

— El e, zise Odoacru abia dându-i ascultare. Lepădătura de 
Orestes. Dacă aș avea o duzină de arcași huni cu cai rapizi, aș 
cobori în goană chiar acum. Ar fi mort înainte să aibă timp să 
întoarcă capul. 

Baldovic se întoarse și îl privi lung și insistent. 

— Orașul e asediat și avem zece mii de soldați înarmaţi în 
spatele nostru care trebuie puși să acționeze imediat, altfel vor 
fi pierduţi. Probabil că ai o râcă personală cu acest bărbat. Insă 
acum nu e momentul s-o alimentezi. 

— Zece mii de soldaţi... repetă Odoacru meditativ. Nu e 
suficient să-i înfrângem nici măcar luaţi prin surprindere. O să 
fim prinși între cele două armate ale lor înainte de a ieși 
victorioși. Deja ne-au depășit numeric. 

Baldovic privi înapoi la desfășurarea de forțe romane cu faţa 
inexpresivă. 

— Prin urmare... continuă Odoacru, n-o să ne luptăm cu ei. 

— Trebuie să ne luptăm cu ei. 

— Oricum, nu acum. Cea mai bună posibilitate a noastră este 
să intrăm între zidurile orașului. Apoi ne luptăm. Romanii vor 
avea nevoie de cel puțin triplul soldaţilor noștri ca să ne 
invadeze în defensivă - chiar și așa s-ar putea să treacă 
săptămâni sau luni. Suficient timp să organizăm rezistenţa cu 
aliaţii din imediata apropiere. O putem scoate la capăt. 

— Tot va trebui să trecem cu soldaţii noștri pe lângă armata 
romană, peste tranșeele lor și prin porţile închise ale orașului, 
sublinie Baldovic. 

Odoacru medită o clipă în liniște la aceste lucruri, însă 
gândurile îi fură întrerupte de un al treilea bărbat care se târa în 
spatele lor, prudent să rămână în afara razei vizuale a romanilor 
de sub ei. 


123 


— Complimente, prinţe, zise bărbatul cu respiraţia întretăiată. 
Odoacru se întoarse și recunoscu pe una dintre iscoadele 
cavaleriei sale, fața lui fiind toată îmbujorată și prăfuită de la 
drumul pe care tocmai venise călări. 

— Legiunea apuseană se află la zece mile în urmă și se pare 
că ni se va alătura într-o secundă. Steagurile lor îi legitimează 
ca fiind a Doua Italica, fără Lauriacum și a Paisprezecea 
Carnuntum. Se vede că au mărșăluit toată noaptea, cu toate 
astea se mișcă rapid. 

— Altă legiune? cumpăni Baldovic. Asta înseamnă că avem 
două înapoia noastră și se pare că două legiuni asediază orașul, 
plus navigatorii de pe flota care i-a adus aici pe fluviu. Douăzeci 
de mii de suflete sau mai multe. Dublul alor noștri. 

— lar drumul este bun, zise Odoacru. Legiunilor apusene nu le 
va trebui mult timp să ajungă. Știi dacă au luat legătura cu 
escadroanele lui Orestes, de jos? 

— Nu cred, răspunse iscoada. l-am ucis pe trei dintre călăreții 
lor care ar fi putut să încerce să ducă veștile. Totuși, alţii s-ar 
putea să se fi strecurat pe lângă oamenii noștri, pe alt traseu... 

— Baldovic, i-o reteză Odoacru în pripă. Nu avem vreme 
pentru manevre complicate. Intoarce-te și pregătește oamenii, 
pune-i să dea ocol către est, în linie cu soarele care răsare. Apoi 
du-i înainte pe toți. Descalecă cavaleria, staţi la pământ, ca să 
amânaţi momentul când vom fi văzuţi. Soarele se va ridica în 
curând pe muchia orizontului. În clipa când se va înălța complet, 
iar lumina îi va orbi pe romani, plecăm acasă. 

— Acasă? Baldovic îl privi întrebător. 

— Acasă. Ne forțăm înaintarea. Drept în spinările romanilor. 
Năvălim printre liniile lor, sărim peste tranșeele lor - au scânduri 
de trecere și cărări pentru uz propriu, căutați-le pe acestea - și 
ne îndreptăm drept spre porți. Eu îi voi conduce pe călăreți mai 
înainte, ca să slăbesc inamicul, și vom rămâne în liniile 
romanilor până când infanteriștii tăi or să ne prindă din urmă. 
Insă nu-ți lăsa oamenii să se oprească să lupte - dacă o fac, vom 
pierde totul. Forţaţi. Forțaţi. Spune-le asta oamenilor. Strategia 
noastră constă dintr-un singur cuvânt: forțați. 

Baldovic aprobă din cap și începu să se retragă împreună cu 
cercetașul în mâini și pe genunchi. După ce au coborât 
delușorul, amândoi s-au ghemuit și au început să meargă în pas 


124 


alergător spre soldaţi, însă Baldovic se opri brusc și se întoarse 
alergând iarăși în sus, îndoit din șale. 

— Prinţe! Prinţe! zise el șoptind. 

Odoacru, tot pe burtă, își întinse gâtul înapoi. 

— Ce este? 

— Ce se întâmplă când vom ajunge la porţi? Regele va știi să 
ni le deschidă? Și să nu-i lase și pe romani înăuntru? 

Odoacru se holbă la el o clipă. 

— Asta, prietene, spuse el, nu mai stă în puterea noastră. 


Cum trupele romane stăteau în formaţie dezordonată în vârful 
tranșeelor, privind lung la zidurile orașului și așteptând ordinele, 
primul lucru pe care l-au simţit au fost razele soarelui 
revărsându-se de-a curmezișul câmpiei din spatele lor, 
iluminându-le spinările iradiind. Deși era încă prea devreme ca 
zăduful să penetreze răcoarea dimineţii și rouă groasă, lumina 
totuși mângâia prin simpla ei prezență, relaxându-le mușchii 
spatelui încordaţi pe timpul nopţii, iluminând fețele camarazilor, 
limpezind obstacolele dinaintea lor și adevărata înălţime și 
construcţie a zidurilor orașului care urmau să fie atacate. 
Orestes poziţionase grosul forțelor romane pe laturile sudice și 
sud-estice ale orașului, așa încât la răsăritul soarelui când 
santinelele de pe metereze se vor uita în acea direcţie la 
atacatori, vor fi orbite de razele orizontale ce le vor sclipi în ochi. 
Ştia că nu era decât un ajutor lacunar - ochii pot fi până la urmă 
umbriți parţial, iar într-un ceas, sau cam așa, soarele se va 
înălța sub un asemenea unghi că nu va mai interfera cu raza 
vizuală a liniei apărătorilor îndreptată spre romani - însă cel 
puţin în aceste câteva clipe consecinţele asupra orașului vor fi 
devastatoare. Și dacă totul va decurge bine, vor fi necesare 
numai câteva momente. 

Al doilea lucru pe care soldaţii romani l-au simţit a fost tunetul 
răpăielilor de potcoave din spatele lor, care la început fură cât 
pe ce acoperite de zeflemelele voioase ale oamenilor 
bucurându-se de primele raze ale soarelui, dar care după un 
moment au devenit și mai zgomotoase și mai puternice, un 
bubuit intens, simţit în aceeași măsură în măruntaie pe cât era 
auzit de urechi. Soldaţii au presupus că era propria lor cavalerie 


125 


în desfășurare pe latura opusă a lucrărilor de asediu sau 
exersând pe câmpurile din spatele liniilor. 

Numai când bubuitul continuă să crească și să se intensifice 
câţiva oameni se întoarseră alene să tragă cu coada ochiului în 
urma lor, deși erau orbiţi de sulițele de lumină. Nu avură timp să 
ducă mâna pavăză la ochi să și-i umbrească, nici să aștepte ca 
soarele să urce pe boltă sub un unghi mai comod. Cu un trosnet 
furios de carne de cal în armuri cei cinci mii de călăreţi ai 
cavaleriei blindate a lui Odoacru ţâșniră prin spatele trupelor 
romane de asediu. Răgaz de câteva respiraţii, o mie de romani 
îngroziți fură călcaţi în picioare la pământ sau trântiţi în propriile 
tranșee înalte de douăsprezece picioare, unde zăceau uzi în 
scurgerile mâloase de pe fund. Cu chiote stridente de 
entuziasm, călăreţii sciri dădură iama printre liniile romane, 
sărind peste podurile din scânduri din vârful tranșeelor, vânând 
legionari izolaţi care dăduseră drumul armelor în șocul iniţial, 
zburând prin depozitele de arme stinghere și burdufurile cu apă, 
împrăștiind suliţele și ciopârţind vasele cu apă curată de râu. În 
câteva clipe, sectorul răsăritean al trupelor de asediu răbufni în 
haos. 

Călare pe calul său la o jumătate de kilometru depărtare, 
Orestes a înţeles imediat situaţia, deși rapiditatea atacului din 
direcția soarelui îi lăsase pe ofiţerii săi cu gurile căscate de 
uimire. 

— Care cohortă staţionează la capătul de răsărit al orașului, 
lângă mlaștină - a cincea, nu-i așa? 

Un tribun orbecăia ca să identifice soldații. 

— A cincea, da, generale - și a șasea din a Zecea Vindobona. 

— Adu-i înăuntru, acum, de-a lungul tranșeelor, ca să aducem 
întăriri cohortei a treia care este atacată. Cohortele a doua și a 
patra... 

— |n partea opusă nouă, generale, pe latura de 
miazănoapte... 

— Adu-le și pe ele și dă ordin de atac imediat. 

— Ce să atacăm, generale - cavalerii barbari, din spate? 

— Nu, idiotule, orașul, la porţile principale! 

— Porţile principale? Tribunul ezită o clipă. Generale, porțile 
principale sunt cea mai puternică componentă a zidurilor 
orașului. Am căzut de-acord la întrunirea strategică de noaptea 


126 


trecută că cea de-a doua și a patra cohortă vor fi așezate față-n 
faţă cu cele mai slabe puncte, pe latura nordică. 

— Îmi pui raţionamentul la îndoială, tribune? 

— Nu, generale, atrăgeam atenţia doar... 

— Pierzi vremea, tribune. Ordonă atacul acum! 

Ofițerul se răsuci în cerc și galopă spre mulțimea de mesageri 
care așteptau iar, după ce primiră instrucţiunile urlate în gura 
mare, se împrăștiară imediat. Observând cu atenţie scena din 
apropiere, Paulus Domitius își îndreptă sfios calul spre locul 
unde Orestes stătea nerăbdător cercetând încordat vârtejurile 
de praf ale bătăliei prin strălucirea tăioasă a răsăritului. 

— Generale, v-am auzit ordinele și doar de dragul de a 
clarifica... un atac al porţilor principale? Cohortele acelea nu ar 
trebui trimise ca să respingă atacul asupra propriilor noastre 
trupe? 

— Nu e un atac, legate, îi răspunse Orestes laconic. 

— Nu e un atac? Dar, generale, cavaleria barbară a năvălit pe 
la coada trupelor noastre, iar iscoadele ne raportează că un corp 
însemnat de pedestrași îi urmează îndeaproape... 

— Nu este un atac. Barbarii nu caută lupta. 

— Dar.. 

— Fir-ar al naibii. Toţi ofițerii mei sunt surzi? Dacă nu auzi ce- 
ţi spun, cel puţin vezi ce văd și eu. 

Domitius se cufundă într-o tăcere posomorâtă și pe măsură ce 
bărbaţii priveau, un număr redus de călăreți sciri sparseră liniile 
romane, se cățărară peste tranșee, își croiră calea de-a 
curmezișul șanţurilor și dădură pinteni cailor pe terenul plat de 
pe malul celălalt. Fură urmaţi de alţii, iar apoi, cu un strigăt, 
întregul corp de călăreți sparseră liniile, călcând în picioare și 
evitând legiunile care le opuneau rezistență, dând buzna 
grămadă peste bariere. Se strânseră pe latura depărtată a 
tranșeelor să-și replieze formaţia, în timp ce în urma lor 
camarazii pedestrași loviră linia inamică, izbindu-se în legionarii 
deja ameţiţi, degajând un nor de praf și pulbere care le întunecă 
iarăși ofițerilor observatori scena. 

Domitius se răsuci la auzul bubuitului de picioare din spatele 
lui, când cohortele a cincea și a șasea trecură în pas alert, cu 
coifurile trase, scuturile în echilibru, cu săbiile strânse cu putere 
și fețele fioroase. Văzuseră și auziseră atacul de la mai bine de 


127 


un kilometru și jumătate depărtare, suficientă distanţă cât să-i 
permită fiecărui soldat să cumpănească pe măsură ce se 
apropia dacă acesta va fi ultimul kilometru pe care-l va mai 
alerga vreodată, ultimul răsărit pe care-l va mai vedea vreodată. 
Acum, pe măsură ce se apropiau de încăierare, puteau simți 
mirosul luptei - izul înțepător de urină al soldaţilor loviți de 
panică, tusea înecată de la praf, duhoarea feroasă de sânge, 
putoarea acidă de latrină a intestinelor perforate - și cu toate 
acestea soldaţii care goneau rămăseseră într-o formă și aliniere 
perfecte, toți ochii fiind fixaţi înaintea lor la scena de care se 
apropiau. 

— Or să sosească într-o clipă, murmură Domitius. 

— Și nu vor avea cu cine să se lupte în afară de păduchii din 
capul lor, răspunse Orestes. Legate, găsește-i pe comandanții 
cohortei, repede. Ordonă-le cohortelor a cincea și a șasea să 
atace și porţile principale. 

Domitius se întoarse și se holbă tăios la general, însă Orestes 
îi susţinu privirea. 

— Acum, legate, mârâi Orestes ameninţător. 

Fără vreun cuvânt, Domitius se îndreptă în galop către soldații 
nou-sosiți. O clipă mai târziu, cele două cohorte virară ta stânga, 
de-a curmezișul podului din scânduri aranjat în pripă peste 
tranșee, pe o diagonală, direct spre porţile orașului. Ritmul și 
cadenţa lor rămăseseră neschimbate, cu feţele la fel de fioroase 
ca până atunci, căci, dacă nu și mai rău, zidurile orașului arătau 
mai teribile decât haosul atacului barbarilor. 


Pe meterezele de deasupra orașului, Vismar privea cu atenţie 
printre soldaţii care-l fereau cu scuturile lor. Printre ostașii și 
locuitorii îngrămădiţi pe suprafața dinăuntrul zidurilor începuse 
să se împrăștie un murmur. 

— l-au străpuns, stăpâne! zise un soldat surescitat, arătând 
spre tranșeele răsăritene unde călăreţii sciri ieșiseră din 
încleștarea luptei și se repliau acum în spaţiul dintre tranșeele 
romane și zidul orașului. Cavaleria i-a străpuns, iar pedestrașii s- 
au încăierat cu inamicul! 

Regele trase cu coada ochiului și își puse palma pavăză 
împotriva razelor pătrunzătoare ale soarelui la orizont, exact în 
spatele bătăliei. Cum putea santinela să vadă un asemenea 


128 


lucru - că ostașii cavaleriei ieșiseră din încăierarea de la tranșee 
- era peste puterile lui de înţelegere. Chiar și fără soare, norul 
gros de praf și pulbere ce se ridica de pe câmpia din faţa lui te 
orbea. Trebuia să-l creadă pe străjer pe cuvânt. De aici începea 
sarcina lui. Sincronizarea era delicată și nu avea nicio 
modalitate de a comunica cu Odoacru, sau măcar de a ști dacă 
nepotul său mai era încă în viaţă după încleștarea de la tranșee. 
Din tot ce știa Vismar, anticipând greșit, s-ar putea să-i ofere 
Romei orașul său în dar... 

— Deschideţi porțile! strigă bătrânul rege. 

Fiecare persoană de pe zid se răsuci și căscă gura cu uimire la 
suveranul lor. Își pierduse minţile? 

— Deschideţi porţile! repetă bătrânul, ridicând vocea să-i 
zorească. 

— Alteță, protestă unul dintre oameni, bătălia nu este încă 
câștigată! Soldaţii noștri nu i-au înfrânt încă pe romani! Dacă 
deschidem porțile acum... 

— Bătălia - această bătălie - nu va fi câștigată, îl întrerupse 
regele. Nu aici, nu acum. Va fi în altă zi. Odoacru nu caută să-i 
învingă pe romani în tranșeele lor infernale. Nu are forța de a 
face asta. Își dorește numai să pătrundă prin liniile lor și să intre 
în oraș. Deschideţi porțile! 

— Și dacă romanii năvălesc peste noi? îl provocă cineva. 

Regele îl ţinti cu o privire otrăvită. Domnise aproape o 
jumătate de secol peste această naţiune mică și rareori vreun 
supus îi sfidase un ordin așa, pe faţă, îi pusese la îndoială așa de 
arogant autoritatea. Soldatul schimbă privirea și apoi o cobori 
sub ochii pătrunzători ai lui Vismar și se făcu mic printre soldații 
care se învârteau pe platforma de observaţie din vârful zidului. 
Și ceilalţi priviră în altă parte. Autoritatea regelui nu putea fi 
pusă la îndoială. 

— Dacă romanii dau buzna peste noi, replică regele, cu glasul 
hotărât, deși atât de delicat că soldaţii înaintară pe muchie ca 
să-l audă mai bine, cu atât motivul e mai întemeiat să 
deschidem porţile, căci Odoacru se va năpusti și el. O să staţi în 
vârful meterezelor și vă veţi privi camarazii măcelăriți la porțile 
propriului lor oraș, zdrobiţi sub aceste ziduri pe care ei le apără, 
zidurile în care au fost născuţi, pentru că voi refuzaţi să le 


129 


deschideţi? Pe Dumnezeu atotputernic, eu nu voi fi unul dintre 
aceia. Deschideţi porţile! 

O jumătate de duzină de bărbaţi ieșiră din grup și 
supravegheau bătălia. Târându-se de-a bușilea în jos pe treptele 
abrupte din piatră își întinseră gâturile și intrară în postul de 
pază construit într-o nișă din zid, în partea lui cea mai groasă, 
direct peste porțile principale ale orașului. In mod obișnuit nu 
era ocupată, iar de când zidurile fuseseră terminate cu câţiva 
ani în urmă, rareori portalurile fuseseră deschise. Când doi 
soldaţi traseră de drugul din fier atașat de lanţul gros care ieșea 
din zid, balamalele vârâte în zid se deschiseră lunecând, 
permiţând contragreutăţii uriașe din piatră culcușită în nișă să 
se balanseze liberă. Ceilalţi puseră mâna pe o sfoară groasă 
legată de un scripete, legănară contragreutatea din poziţia sa 
coborând-o la pământ, ca să ridice drugul imens care păzea 
intrarea în oraș. 

Poarta din stejar și fier masiv se deschise oscilând 
mătăhăloasă. 


Zărind cel mai apropiat pod de scânduri de peste tranșee, 
Odoacru goni cu iapa sa peste el și apoi o întoarse în loc pe 
malul celălalt, însă Zborul Nopţii se lupta cu hăţurile, smucind 
din cap și strivind furioasă pământul sub picioare ca și cum se 
zbătea să o ia la fugă spre ceilalți cai. Odoacru își apăsă 
genunchii strâns de coastele ei, simţindu-i respiraţia spasmodică 
și mușchii tremurându-i de surescitare abia reţinută și se înclină 
să o bată ușor cu palma, potolind-o pentru că se descurcase 
bine. lapa își rotea ochii frenetic și se smucea spre luptele date 
la tranșeele din spatele ei, incapabilă să înţeleagă de ce era 
ținută în frâu în afara bătăliei. Larma era asurzitoare, căci 
ceilalți călăreţi sciri se năpustiseră peste tranșeele din pământ 
și de partea cealaltă a șanţurilor. Panta din preajmă, dinaintea 
canalelor, se dovedise neașteptat de înșelătoare, construită 
dintr-o ţărână alunecoasă care nu fusese bătătorită cu scânduri 
și cu picioarele așa cum era pe partea opusă, faţă-n faţă cu 
tabăra. Câţiva cai, după ce se căţărară până în vârful tranșeelor, 
se scufundaseră în mocirlă până la genunchi, căzură înainte și 
își zvârliră călăreţii în șanțuri. Odoacru văzu o sută de soldaţi pe 
fund, întinși pe spate sau chinuindu-se frenetic să se ridice în 


130 


armurile ţepene înainte de a fi zdrobiţi de alți călăreţi care se 
prăbușeau de pe tranșee. 

Odoacru se uită înapoi, mijind privirile încordat prin praful 
care devenise acum atât de dens că aproape mânjea tăișul 
razelor de soare proaspăt răsărite. Cu greu se mai zărea la 
șaizeci de picioare de ambele părţi, dar chiar și atunci vedea că 
numărul călăreţilor care se cocoţau pe coamă scăzuse, iar 
majoritatea cavaleriei sale se organizase la bază. Zarva și 
strigătele de luptă dincolo de raza sa vizuală, de partea cealaltă 
a tranșeelor, aparţineau pedestrimii scire care se ciocnise de 
liniile romane chiar în clipa când călăreţii reușiseră să scape. 
Astfel, lucrurile nu mergeau nici pe departe bine. Acum se ruga 
Domnului ca Vismar să deslușească situaţia cum se cuvine, că 
va deschide porţile orașului și că scirii vor putea să se strecoare 
înăuntru înainte ca romanii să-și vină în simţiri. Auzea deja 
trâmbiţele de luptă romane chemând întăririle și anunțând 
redesfășurarea forțelor. Romanii își vor veni în simţiri. 

Când s-a întors către zidurile orașului, o durere mistuitoare îi 
secţionă o parte a feței. Imaginea cailor și călăreţilor din faţa sa 
licări de un alb orbitor și apoi se estompă treptat în cenușiu, 
întunecându-se pe măsură ce greutatea trupului său se evapora 
și simţi că se clatină, căzând lent prin atmosferă, ca o pană 
scăpată dintr-un cuib dintr-un copac... 

Exact când văzu negru în fața ochilor, larma bătăliei îi explodă 
iarăși în urechi. Își înălță capul și începu să se ridice din mocirla 
moale în care zăcea, însă durerea îl făcu să icnească. Simţi niște 
mâini puternice în spatele său, sub braţe, ridicându-l în picioare 
și se chinui să deschidă ochii și să se sprijine pe picioare. Arșiţa 
îi inundase partea stângă a trupului și simţea o ușurare 
binevenită la această căldură, o prezență mângâietoare care-i 
îngăduia o senzaţie de rezistenţă faţă de grozăvia bătăliei, după 
care simţi căldura răcindu-se până și în trupul său și devenind 
cleioasă și înţelese că propriul său sânge șiroind îl încălzea. Fu 
surprins chiar și de lipsa sa de mirare că poate să dea naștere 
unei cantităţi atât de abundente - el, care nu mai fusese 
niciodată rănit în bătălie. 

— Prinţe! strigă Baldovic în spatele lui în timp ce-l susținea pe 
Odoacru. Prinţe, aţi căzut de pe cal. Puteţi să câălăriţi? 


131 


Pedestrimea a început să pătrundă prin liniile romane. Trebuie 
să atacam spre porţi acum! Prinţe, printe! Mă auziţi? 

Odoacru se căznea să stea în picioare și să se concentreze. 
Dinaintea lui un mănunchi de soldaţi priveau cu ochii holbaţi, 
unii pe jos, cu piepturile înălțându-se de la efortul alergăturii 
peste șanțuri, alţii cu picioarele rășchirate pe caii nervoși, 
aruncând ocheade neliniștite spre locul unde zăngănitul bătăliei 
părea să se intensifice și mai tare. 

— Prinţe, zise Baldovic încă o dată, romanii primesc întăriri, se 
fortifică. Trupele noastre nu mai pot să traverseze tranșeele. 
Trebuie să plecăm, acum... 

— Liniște, Baldovic, icni Odoacru, trăgându-și respiraţia sub 
un nou val de durere. Ce s-a întâmplat? 

— V-a străpuns o suliță. V-a trecut pe lângă gât, printre 
apărătoarea de umăr și coif. A ocolit artera, însă v-a trântit la 
pământ și sângeraţi ca un porc înjunghiat. Am sfâșiat o mânecă 
și v-am oblojit rana, însă tot mai sângeraţi și nu avem vreme. 
Trebuie să mergem... 

Altă suliță vâjâi pe lângă chipul lui Odoacru și se izbi de 
pământ în faţa lui, capătul vibrându-i violent la impact, precum 
un șarpe care-și scutura coada. Odoacru se uită în spate. Un șir 
de legionari stăteau în vârful tranșeelor la mai puţin de cincizeci 
de picioare în urma lor, mânecile roșii ale tunicilor le luceau prin 
praful învolburat ca niște faruri. Brusc, aerul se umplu de 
proiectile și de sunetele umede, plesnitoare, ale focoaselor ce 
spintecau carnea. Un cal necheză de durere din pricina rănilor, 
un sunet moleșit, ca de muiere, care-i produse repulsie lui 
Odoacru și îi limpezi mintea. 

— Ajută-mă să încalec, bolborosi Odoacru și imediat mâinile 
din spatele său îl înălțară pe iapa lui. Simţi iarăși freamătul 
domolitor al coastelor Zborului Nopţii sub genunchii lui. Rana de 
la gât îl ardea acum ca un vătrai încins, însă nu-și mai pierdu 
cunoștința; cel mai rău era că întregul corp îl durea de la 
impactul căzăturii și de la sângele pierdut, însă zidurile orașului 
se întindeau înaintea lui, și când clătină din cap ca să-și 
limpezească vederea, știa că ceea ce zărea nu era închipuire - 
una dintre ușile enormei porți principale se clătina să se 
deschidă. Vismar înţelesese! 


132 


— Baldovic! strigă el. la pedestrimea! O s-o ţin deschisă 
pentru voi! Apoi se întoarse spre călăreţii care-i așteptau 
nerăbdători ordinele, lungimea șirului lor dispărând în norul 
tulbure de praf. Soldaţi - încetaţi lupta! Puneţi scuturile la spate 
și nu priviţi înapoi. Poarta! 

Cu un muget asurzitor, călăreții săltară înainte, aruncându-se 
peste trupurile zvârcolinde ale animalelor și soldaţilor care 
fuseseră azvârliți pe partea cealaltă a tranșeelor, în câmp 
deschis, în fața zidurilor orașului. Nu existau obstacole - cu ani 
înainte pământul fusese defrișat de copaci și tufe ca să nu 
stingherească vizibilitatea santinelelor din turnurile de pază și 
să împiedice inamicii ascunși să se apropie de oraș mai departe 
de rândurile arcașilor. Nu mai era decât jumătate de kilometru, 
nu mai mult, până când soldaţii vor putea să se năpustească 
prin poarta căscată, o jumătate de kilometru, aproape timpul 
necesar pentru a rosti calm un singur Tatăl nostru, dacă cineva 
mai era în stare să spună ceva în asemenea condiţii; poate că 
va fi nevoie de o pereche de Crezuri înainte ca și toată 
pedestrimea să treacă dincolo, însă era posibil. Capul i se 
învârtea și clipi ca să-și limpezească vederea. Odată ce distanța 
va fi străbătută, nu vor mai fi morţi, nici răniţi, sângele va putea 
fi oprit, oasele rupte bandajate, duhoarea spălată. Deși romanii 
vor rămâne în tranșeele lor infernale din jurul orașului, totuși 
înăuntrul zidurilor exista apă și mâncare, suficient pentru cel 
puţin câteva luni, și paturi și nutreţ pentru cai, și femei 
compătimitoare cu brațe puternice și sâni moi. Zidurile ce se 
apropiau rapid se estompară într-o negură și se luptă să rămână 
conștient. Femei... un asediu poate fi suportat multă vreme cu 
femei așa cum aveau scirii, acum doar la două sute de pași, o 
sută, dacă... 

În faţa lui, din amurgul prăfuit, apăru un rând de faruri roșii, 
slabe la început, vreo câteva, apoi mai strălucitoare și mai 
cutezătoare și apoi linia de tunici cu mâneci roșii se făcu alungi, 
cincizeci la număr, o sută și apoi o mie, săltând în sus și-n jos, 
suflând în ritmul sprintului frenetic al legionarilor: cohortele ce 
fuseseră aduse din capătul de est al încercuirii și care acum 
soseau simultan cu călăreţii sciri la poarta deschisă. 

Odoacru mijii ochii, prin norul de praf până la aerul limpede 
de deasupra, la cerul acum albastru ce lumina totul înaintea lui. 


133 


Meterezele zidului orașului erau aliniate cu santinele, fiecare 
slobozind cu frenezie săgeți în legionarii care se apropiau, însă 
Odoacru știu că nu erau de-ajuns. Nu erau suficiente gărzi în 
vârful zidurilor. Luase cu el prea mulți soldaţi în incursiunea sa 
spre apus de acum câteva zile, lăsând prea puţini înăuntrul 
orașului să-l apere contra atacurilor. Acum plătea preţul - tot 
orașul plătea prețul pentru prostia lui. Cele câteva gărzi din 
vârful meterezelor nu vor putea să-i izgonească pe legionarii 
atacatori, iar călăreţii lui nici măcar nu sosiseră la poarta 
deschisă - nici pedestrașii lui Baldovic, care se aflau la distanţă 
de cel puţin un Crez. Clătină din cap ca să rupă păienjenișul, se 
zbătu și apoi se concentră și își recăpătă luciditatea în grabă, 
deschise ochii și își recâștigă furia. 

— Spre poartă! urlă Odoacru. Nu abandonați lupta - năvăliţi 
prin poartă! 

Ordinul era de prisos. Fiecare soldat știa ce are de făcut, să-și 
croiască calea înainte sub pavăza orașului și numai apoi să se 
întoarcă și să lupte, căci va fi mai ușor să-i blocheze pe romani 
la poartă, să-i închidă în pasajele înguste și apoi să-i culce la 
pământ ori să-i respingă, apoi să le ofere suficient spaţiu de 
manevră în poieniţa netedă din afara orașului, unde-și puteau 
desfășura forțele. Fiecare soldat știa ce are de făcut. 

Cele două forţe se întâlniră într-o izbitură înfiorătoare, metal 
contra metal, întreruptă din când în când de ţipetele stridente 
ale cailor în agonie și de mugetele soldaţilor aruncaţi de pe 
armăsarii lor sau călcaţi în picioare de aceștia. Romanilor li se 
tăiase răsuflarea de la umbletul lor furios, însă în același timp se 
învioraseră, exultând că ajunseseră la poartă la timp ca să-i 
blocheze pe călăreţii sciri. Nu sperau că două cohorte romane 
șerpuitoare singure vor opri multă vreme călăreții înnebuniţi, 
însă timpul nu era o monedă în care erau interesaţi să facă 
schimbul. Nu era o bătălie pe moarte în afara zidurilor. Era o 
cursă pentru a intra în oraș. 

Nicio tabără nu căuta să zăbovească în afara porţii. Legionarii 
știau că pedestrimea sciră se apropia rapid ca să aducă întăriri 
camarazilor lor călări, iar Odoacru cunoștea faptul că 
infanteriștii lui vor fi urmaţi îndeaproape de trupele romane pe 
care tocmai le depășiseră la tranșee. Era o întrecere, nu o cursă 
spre victorie împotriva oponentului, ci o competiţie ca să intre în 


134 


oraș primii, câtă vreme poarta stătea deschisă. Cercetă încă o 
dată porţile și de data asta văzu că era bunicul său, Vismar, cu 
ochii larg deschiși spre carnagiul la care era martor sub el, 
zbierând ordine pe care nu le putea auzi, vorbele fiindu-i purtate 
de vânt și peste larma bătăliei. Soldaţii alergau de lângă rege să 
treacă la fapte și, privind în jos, Odoacru văzu cu exactitate ce 
se întâmpla. Poarta își oprise balansul greoi, scrâșnind 
șovăitoare, înfiorată, și acum, pe cât de mătăhăloasă era, 
începu să se bălăbăne spre înapoi, chiar în nasurile 
combatanților din afara zidurilor. 

— Nu! strigă el și, cu un efort disperat, ignorând durerea care- 
i penetra chipul și coborându-și brațul dădu cu răutate pinteni 
calului să înainteze, se izbi de un roman cu ochii căscați oprit 
chiar în faţa lui cu sabia ridicată și îl călcă cu sălbăticie în 
picioare. O duzină de alţi sciri, văzând și ei că poarta începe să 
se deschidă, plutiră înainte cu el, aruncându-și armăsarii în 
marea de combatanți în vreme ce poarta se legăna mai 
aproape, tot mai aproape. Și totuși romanii le ghiciră intenţiile și 
o luară la goană și ei către spărtura îngustă și, înainte ca 
Odoacru să reușească să-și taie calea prin îmbulzeala compactă, 
jumătate dintre soldaţii romani plonjară prin deschiderea dintre 
poartă și zid și dispăru în bezna din urma sa. Odoacru aproape 
că plânse de durere și furie. Știa că mai rămăseseră câţiva 
soldaţi sciri în oraș sub comanda lui Vismar, ba chiar mai puţine 
santinele cu arme ușoare, incapabile să ţină piept infanteriei 
grele romane. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, poarta uriașă 
mai făcu o pauză în balansul său mătăhălos. Se holba la ea, 
fascinat și disperat, îndemnând-o, dorindu-i în mintea sa să-și 
continue drumul, să blocheze drumul atacatorilor romani, ori să 
se deschidă, să dea voie propriilor lui soldaţi extenuaţi să 
gonească sub pavăza orașului, orice dar să nu se oprească în 
loc... 

O altă duzină de soldaţi romani forțară spărtura, și apoi încă o 
duzină, și înainte ca Odoacru să poată să-și croiască calea, 
poarta își începu din nou balansul, de data asta deschizându-se 
iarăși, iar întregul corp de legionari năvăli prin spărtură, sosind 
în bloc compact la poarta pe jumătate deschisă, împingând-o, 
grăbindu-i alunecarea. Ridică privirea - vârful meterezelor era 
gol acum, cu excepţia unui singur braț atârnând inert peste 


135 


muchie. Într-o clipită, o tunică roșie apăru în vârf, privind cu 
atenţie în jos, și apoi alta, după care ușa masivă din stejar se 
clătină până se deschise complet, iar stavila plesni și două 
cohorte romane se prelinseră înăuntru, ducând din impuls 
împreună cu ei mulţi călăreţi sciri, lăsând în afara porţilor 
orașului doar o formaţie de militari de cavalerie neatenţi, 
grămezi de răniţi zvârcolindu-se și mica coloană a pedestrașilor 
lui Baldovic care acum începură să sosească, epuizați și 
cotonogi, de la tranșeele din depărtare pe care tocmai le 
traversaseră. 

Și apoi, legiunile care au rămas loviră. 

Zborul Nopţii se înălță pe două picioare cuprinsă de panică, 
cât pe ce să-l azvârle pe Odoacru care se chinui să-și 
limpezească mintea și să-și recapete echilibrul. 

Atmosfera se încărcă de gălăgia luptei și o sută de arcași 
romani apărură pe neașteptate în vârfurile meterezelor, 
slobozind săgeți cu vârf de fier în scirii captivi. Odoacru se uită 
în jur fioros, capul învârtindu-i-se de la sângele pierdut și de 
zăpăceala atacului. Majoritatea călăreţilor căzuseră sau fuseseră 
trași de pe caii lor și cei care mai rămăseseră își roteau 
înnebuniţi caii în cerc, forțându-i să se cabreze și să lovească cu 
copitele din faţă, în timp ce călăreţii sfârtecau furioși cu săbiile 
lor de cavalerie curbate sau izbeau în coifurile din preajma lor 
cu marginile scuturilor. Din câte putea zări, pedestrimea sciră 
fusese copleșită și se prăbușise sub picioarele legionarilor. 

Privind cu coada ochiului spre poartă, știu că totul era pierdut. 
Spărtura era ticsită de soldaţi romani care se luptau să 
năvălească în oraș, acum că rezistența principală fusese 
înfrântă și tot ceea ce mai rămânea era să-l jefuiască. Privind 
peste intrare, Odoacru văzu flăcări izbucnind la ferestre și la 
acoperișurile clădirilor din interior, iar mugetul bătăliei era acum 
amplificat de tânguielile femeilor, captive în casele cuprinse de 
flăcări sau târâte pe străzi. Un val de disperare puse stăpânire 
pe el când își dădu seama că tot pentru ceea ce luptase - orașul 
său adoptiv, bunicul său - totul fusese pierdut, totul fusese 
distrus, întocmai cum legatul Domitius ameninţase, exact cum 
Orestes îi mai făcuse o dată și în raţionamentul său înceţoșat se 
întrebă singur, el - prinţul încoronat al orașului, comandant al 
cavaleriei scire - dacă fusese cumva cruțat, tocmai când soldații 


136 


inamici zoreau în jurul lui, presându-l din toate părțile, până și 
picioarele și coastele iepei sale. Se uită în jos - partea stângă 
era îmbibată în sânge, hainele zdrenţuite, scutul sfărâmat și 
sabia îndoită și netrebuincioasă. Era imaginea barbarului înfrânt, 
căci știa că așa îl văd romanii, și holbându-se la marea de coifuri 
romane dinaintea ochilor, toate grăbindu-se prostește către 
poartă în dorinţa frenetică de a intra în oraș înainte ca flăcările 
să distrugă tot ce era de valoare în el, a înţeles că i se permitea 
să supravieţuiască nu din pricina vreunui merit al său personal, 
ci pur și simplu dintr-o neglijenţă și confuzie de moment. 

Cum scirii și romanii se năpusteau în jurul său, un val de 
amețeală îl făcu să se prăbușească în faţă și dădu drumul 
frâielor. Zborul Nopţii se clătină, iar Odoacru căzu de-a dura, 
plonjând sub picioarele legionarilor care se îmbulzeau în jurul 
său. Suduind într-o germană guturală, îl izbeau brutal cu 
picioarele în spate și peste faţă în timp ce înaintau, dând prea 
puţină importanță figurii însângerate și zdrobite din ţărână, 
încât nici măcar nu s-au sinchisit să-și murdărească tăișurile 
săbiilor înfigându-le în coastele lui. Odoacru se ridică în picioare 
și se îndreptă clătinându-se către luminiș, abandonându-și sabia 
și scutul rupte. Işi azvârli și coiful, ca să-și ostoiască durerea 
insuportabilă din creștet și apoi, aproape ca o revelaţie, își 
scoase chiurasa ruptă în bucăţi care-i atârna de umeri în 
curelușe, inutilă pentru protecţie. Bălăbănindu-se epuizat, privi 
în jur. Din toate părţile câmpului, legionarii șuvoiau spre poartă. 
Ici și colo puteau fi văzuţi războinicii sciri, majoritatea zăcând 
inerți, alţii se împleticeau ca niște strigoi pe câmpul de luptă sau 
se sprijineau de ziduri la adăpost. Intr-o străfulgerare de 
luciditate, și-a dat seama că nu mai avea decât câteva clipe de 
trăit. 

Odată ce orașul va fi distrus, odată ce toți prizonierii de 
valoare vor fi luaţi și toate bunurile confiscate, cuceritorii vor 
căuta să-i jupoaie pe morţii și pe neajutoraţii care mai rămâneau 
în viaţă. 

Abia mai judecând, mintea lui amenințând ca în orice clipă să 
capituleze în faţa durerii, se împleticea de-a lungul liniei zidului 
exterior de la răsărit cât de departe putea și apoi cum acesta se 
curba către apus, o tăie de-a curmezișul câmpului către 
mlaștini. Aruncând priviri scurte și-n dreapta și-n stânga, văzu 


137 


că și alţi supraviețuitori, zeci, poate o sută, avuseseră aceeași 
idee și se poticneau și ei pe membrele ţepene de durere, cu 
fețele  contorsionate și priviri de nebuni. Nu știa dacă-l 
recunoscuseră însângerat și plin de murdărie cum era și-l urmau 
ca pe un lider sau dacă, din instinct, precum câinii răniţi, căutau 
pur și simplu, companie în prezenţa căreia să-și lingă rănile sau 
să-și dea duhul. 

Auzi un strigăt în urma lui și, la început, inima îi zvâcni la 
gândul că s-ar putea ca oamenii să mai opună rezistenţă, o 
izbucnire sfidătoare a luptătorilor sciri din spatele lui, însă când 
s-a întors a văzut orașul înghiţit în flăcări, fumul unduindu-se 
spre cerul senin și știu că era imposibil. Nu, un strigăt nu putea 
decât să prevestească răul - cineva remarcase că prizonierii 
valoroși fugeau. O clipă mai târziu auzi un sunet îndepărtat de 
potcoave și, trăgând cu coada ochiului în urmă, văzu că o 
companie a cavaleriei romane se repliase și îi încercuiseră pe 
supraviețuitorii sciri la distanţă de o suliță. Mări pasul atât pe 
cât era în stare: liziera mlaștinii se afla chiar înainte. Numai 
dacă ar putea reuși... 

O săgeată îi șuieră pe lângă obraz și apoi încă una. Strigătele 
și sunetul de potcoave din urma lui deveniră mai puternice. Sub 
el pământul se făcu brusc moale, lipăind în umezeala de sub 
picioare și aproape că se împiedică la schimbarea neașteptată. 
In anii în care trăise în Soutok, rareori se aventurase în mlaștini, 
exceptând vânătorile ocazionale de mistreți și atunci doar cu 
călăuze experimentate la îndemână. Nu a avut niciodată niciun 
motiv să pătrundă înăuntru: acolo nu creștea și nu trăia nimic 
de valoare, era dificil să găsești cărările, iar apa duhnea, nefiind 
bună de băut sau de înot. Nimeni nu sălășluia acolo, doar vreun 
sihastru sau doi și luntrașii, dacă-i puteai numi oameni, niciun 
inamic nu se aventurase să pătrundă în baltă, doar romanii... 

Trecu șchiopătând pe lângă o luntre trasă într-un pâlc de stuf 
și apoi pe lângă alta, bărcile care doar cu o zi înainte îi 
transportaseră pe romani pe Dunăre de la kilometri întregi 
depărtare în urmă. O altă săgeată zbură pe lângă el, alunecând 
silenţioasă în apa dinaintea lui, adâncă până la genunchi, 
îngropându-se nevăzută în nămol. Cercetă printre umbrele lungi 
ale copacilor și buruienilor - nu era primul care sosea aici - de 
jur împrejur oamenii lui împroșcau cu noroi prin băltoci, unii 


138 


smucind de bărcile cu fundurile plate ca să le târască în ape mai 
adânci, alţii plutind deja neînsuflețiţi și însângeraţi pe suprafaţa 
cleioasă. 

Strigătele îşi intensificară amplitudinea şi auzi apa 
împroșcând la doi pași în urma lui. Aruncă o privire înapoi și 
văzu o duzină de călăreţi romani, cu chipurile negre de furie, 
zorindu-și caii descălecaţi care refuzau să se avânte pe terenul 
înșelător. Romanii, puternici și teferi, îi pocniră pe scirii 
neînarmațţi îngrămădiţi în jurul bărcilor și apoi se căţărară la 
bord, împingându-i cu picioarele în stuf și potrivind în pripă 
săgeți în corzile arcurilor. 

Odoacru șovăi. Nu cunoștea mlaștina asta, era străin de apele 
negre și de creaturile pe care le-ar fi putut găzdui. Nu-i 
plăcuseră niciodată ţiparii pescuiți în aceste ape, nici gustul lor, 
nici structura și cu siguranță nici aspectul. Acum, în lumina 
obscură, zări pe suprafaţă o strălucire unsuroasă, cu gângănii 
stranii bâjbâind printre vălurelele care se înșiruiau înaintea lui 
pe măsură ce se zbătea prin apa adâncă până la brâu. Toate 
preocupările pentru durerea din gât și cap dispăruseră, toate 
senzațiile de rigiditate din picioare pieriseră - era cuprins de 
dorinţa disperată de a supravieţui și de căutarea frenetică a 
mijloacelor necesare. Apa? Nu era înotător, niciun hun nu era, 
totuși apele nu erau adânci... totuși. Să se predea urmăritorilor 
săi? O altă săgeată îi zbură pe lângă umăr, urmată de înjurături 
furioase - nu se va preda. O barcă era aproape pe urmele lui. Un 
bărbat din apropiere, plescăind prin mlaștini în aceeași direcţie 
ca a lui, slobozi un scheunat, aproape ca al unui câine, înţepeni 
la impactul cu săgeata din spinarea sa și apoi căzu cu capul 
înainte în apă, dispărând sub greutatea armurii sale, iar Odoacru 
fu recunoscător că și-o desfăcuse pe a lui. Totuși dispariţia... 
chiar și în agitația sa Odoacru se întreba cum poate un om să 
dispară completamente, deși se afla doar la o palmă sub apă - 
săgeata din spinarea acestuia ieșea din apă și stătea dreaptă, 
insesizabilă din stuful care-o înconjura, cu excepţia penelor din 
coadă de un roșu strălucitor distonant. Omul dispăruse sub 
apă... 

Abia îl străfulgerase gândul, că știu ce trebuie să facă. 
Trăgând aer adânc în piept, Odoacru plonjă în apă, închise ochii 
ferindu-se de depunerile de la suprafaţă și se chinui să ajungă la 


139 


fund unde știa că era doar la jumătatea înălțimii unui om, însă îi 
va camufla prezența la fel de eficient ca și cum ar fi fost 
îngropat atât de adânc în pământ. Chiar și în timp ce se 
scufunda auzea șuierăturile și bășicile săgeţilor ce spintecau 
suprafața, simţea valurile când soldaţii din preajmă se 
zvârcoleau de durere. Ajuns pe fund înșfăcă un ciot putred și se 
trase în jos ca să se lipească de el; acesta se frânse în mâinile 
lui și bâjbâi înnebunit după o bucată mai ţeapănă. Totul părea 
așa liniștit și pașnic sub apă, doar șuieratul înăbușit al săgeţilor 
care atingeau în treacăt suprafaţa, precum puzderia de pești, ca 
multitudinea de ţipari... 

Plămânii stăteau aproape să-i plesnească. Bărcile legionarilor 
trecuseră cel puţin? Nu avea de unde să știe, cu toate astea nu 
avea cum să rămână acolo unde se afla. Panica creștea pe 
măsură ce mintea devii conștientă de trupul său și își dădu 
seama că stătea întins cu faţa în jos sub apă - fusese vreodată 
un hun în această poziție și rămăsese în viață? Se forță să 
deschidă ochii, să înfrunte grozăviile pe care le-ar fi putut vedea 
în jurul lui - însă nu zări nimic, doar nori de particule cafenii 
plutind pe lângă el într-o rază de soare, apa fiind la fel de groasă 
și noroioasă ca o supă. Praful din atmosferă îl împiedicase să 
zărească în luptă, iar acum noroiul din apă îl stânjenea să-și 
vadă urmăritorii. Însă nu mai putea să reziste mult. Trăgându-și 
picioarele sub el, se așeză pe vine și apoi își întinse precaut 
picioarele până când capul lovi la suprafaţă. 

Exact înainte de a-și goli plămânii și a sorbi prima gură de 
aer, urechile îi fură asaltate de strigăte. Acum sosiseră alţi 
romani, puseră mâna pe alte bărci și când se uită furiș în jur, 
văzu că mlaștina fusese împânzită de ei stând în barjele 
minuscule, cu coifurile scoase pentru o vizibilitate mai bună, 
râzând zgomotos pe măsură ce trăgeau în scirii zvârcolindu-se 
în stuf. Peste tot în jurul lui, soldaţii ieșeau din apă, luau câteva 
guri hulpave de aer și apoi plonjau înapoi, urmaţi de săgeți și de 
țipete de triumf sau suduieli. Un obiect se ciocni de ceafa lui și 
se întoarse speriat: un cadavru plutea cu faţa în jos, călătorind 
trainic deasupra apei, neîmpovărat de greutatea coifului sau a 
armurii, iar o jumătate de duzină de săgeți se proiectau în afară 
voioase din umeri și spate precum fanioanele de pe o barcă. 
Odoacru se înfioră, însă respiraţia i se întretăie de o altă durere 


140 


ascuţită, de data asta provenind de la umărul stâng. Fu urmată 
de un strigăt de triumf și își dădu seama, fără ca măcar să se 
uite în jur, că fusese descoperit și lovit. 

Trăgând o gură plină de aer, se scufundă iarăși la fund, 
înșfăcând ciotul ca să-l tragă în jos și apoi întinzând mâna 
dreaptă în urma lui ca să-și rupă săgeata de la nivelul pielii, să o 
împiedice să iasă la suprafaţă și să-i trădeze poziţia. Se 
concentră cu toată puterea asupra sarcinii sale, ignorând 
durerea din umărul rănit, căci știa că legionarii de deasupra îi 
marcaseră poziţia și-l vor aștepta să iasă la suprafaţă. Chiar 
înainte de a se strecura mai jos, a observat un mănunchi vast de 
stuf la mică depărtare. Dacă va putea să ajungă până acolo pe 
sub apă, poate că ar reuși să se încolăcească în el și apoi chiar 
să-și ridice capul să respire la adăpostul lui, fără să fie zărit. 
Gândul îi dădu un nou elan și se târî precum un crab pe fund, 
pipăind după obiectele de care se putea agăța ca să se menţină 
la sol, cât timp se ţinea pe cât de aproape posibil de nămol. 

Cât timp se târî în patru labe pe fund, cu ochii strâns închiși 
contra apei și noroiului, deveni din ce în ce mai conștient de 
mâncărimea de-a lungul pielii picioarelor pe care până atunci o 
ignorase cu desăvârșire. Acum, totuși, mâncărimea devenise 
mai acută, chiar dureroasă, prefăcându-se într-un gând 
pregnant și luând-o înaintea oricărui alt disconfort - durerea de 
la cele două răni, plămânii care-i explodau, cunoașterea faptului 
că o luntre vecină plină ochi cu arcași scruta apa după el. Se 
opri, înșfăcă o buturugă cu mâna stângă și duse atent mâna 
dreaptă în spatele piciorului. 

Membrul era acoperit, de la fese până la vârfurile degetelor 
de la picioare, cu protuberanţe mici, cărnoase, pe care la 
început le-a considerat urticarie. Totuși, storcând una, a fost 
surprins să o simtă plesnindu-i între degete, deși fără să aibă 
nicio senzaţie unde se spărsese. Nu ar fi simţit o durere ascuţită 
sau ușurare, dacă ar fi spart o pustulă de o asemenea mărime? 
Mâna îi alunecă în jos pe gambă și atinse o alta, de data asta, 
spre groaza lui, avu senzaţia că o smulge din picior. Propria lui 
carne îi cădea de pe oase? Miasma aceasta era așa de 
otrăvitoare, apa atât de acidă, că-i făcea trupul să se 
descompună chiar și de viu? Încă nu-și croise calea până la 
pâlcul de stuf pe care-l viza, însă zăbovind ca să-și examineze 


141 


picioarele rămânea fără aer. Plămânii nu-i mai rezistau și, 
rotindu-se încă o dată în poziţie verticală, își ridică capul 
deasupra apei. 

Imediat, ca și mai înainte, urechile i-au fost asaltate de 
strigătele și țipetele soldaţilor din jurul lui aflați pe moarte, însă 
descoperise că ieșise la suprafaţă sub un petec mic de umbră 
răspândită de sălciile plângătoare și cel puţin pentru o clipă se 
părea că niciun roman din apropiere nu-l ochise. Și-a dat răgaz 
să ia trei guri de aer înainte de a se scufunda din nou. Între 
timp, și-a dus ușurel mâna stângă la ochi să examineze bucata 
de carne pe care și-o smulsese de pe picior. 

Tumoarea de mărimea unei falange de culoare negru-cenușie 
dintre degetele sale transpira în continuare sânge apos pe unde 
fusese smulsă de pe picior, însă conţinea și alte părți, cea mai 
evidentă fiind o tetină rotundă ca o gură. Odoacru își înăbuși 
greata care i se ridicase în gâtlej la gândul că picioarele sale, iar 
acum mâinile și alte părţi ale corpului său cu pielea expusă, 
atrăgeau aceste creaturi oribile. Zdrobi lipitoarea între degete, 
spărgând-o ca și pe prima, iar apoi își cobori involuntar mâinile 
sub apă ca să verifice dacă nădragii erau intacţi. Aceștia cel 
puţin vor ţine departe monștrii de vintrele sale. Dându-și seama 
că cele trei respiraţii acordate se isprăviseră, se scufundă în 
tăcere sub suprafaţă și își reluă mersul de crab. 

Puterea i se diminua rapid și știa că nu se va mai putea 
mișca. Ca un răspuns la rugăciunile sale, simţi fundul mocirlos 
începând să se înalțe gradat, iar mâinile și faţa începură să 
atingă tulpinile ţepene pe măsură ce-și tăia calea prin stufăriș. 
Aici, știa el, trebuia să fie precaut - un șir foșnitor de stuf pus în 
mișcare cât avansa îi va da de gol prezenţa. Se târa agale și 
puse mâna pe ceea ce el crezu a fi o creangă înecată, dar apoi o 
simţi zbătându-se ușurel și își dădu seama că era un membru de 
om și că un alt soldat găsise sau fusese purtat în derivă spre 
acest loc înaintea lui, și fie că omul era mort, viu sau 
inconștient, nu se cădea să se cațere deasupra lui ca să împartă 
aceeași soartă. Dădu drumul membrului și se abătu cumva din 
drum; ţinând seamă de modul cum a procedat, capul său 
începuse acum să spargă suprafaţa. Apa era prea puţin adâncă 
ca să-l mai ascundă - era suficient de departe în stuf ca să se 
ascundă de romani? 


142 


În timp ce se târa ușurel pe coate, capul îi ieși la suprafaţă, 
apoi umerii, iar picioarele trasau dâre în urma lui când se lipea 
pe cât posibil de pământ. Stuful se înălța deasupra lui poate la 
înălțimea unui braţ, însă era lipsit de frunze și știa că oricine se 
uita direct la el îl putea zări. Își alese cu grijă umbletul până 
când partea superioară a trupului ieși din apă și acum se 
odihnea pe pământul spongios, stuful fiind suficient de gros 
încât nu se mai putea strecura prin el; culca mai degrabă 
tulpinile sub el pe măsură ce se târa, tăindu-și încheieturile 
mâinilor și ale antebraţelor de marginile ascuţite, trăgându-și 
după sine picioarele printr-o urmă subţire de sânge. 

Strigătele din spatele său îl făcură să se oprească și își lipi 
fața una cu huma, străduindu-se să nu-și miște niciun mușchi. In 
apa din urma lui auzea o luntre vâslind mai aproape și 
chicotelile și pălăvrăgeala echipajului acesteia care căuta 
supraviețuitori, chiar și respiraţiile surescitate când din loc în loc 
discutau despre armurile, rănile sau armele cadavrelor 
plutitoare pe care le împingeau la o parte cu vâslele. Auzi 
zbârnâitul fin al unui arc și în același timp simţi impactul în 
spatele coapselor sale, ca lovitura pumnului minuscul al unui 
copil, urmată de o durere dogoritoare. Scrâșni din dinţi și își 
înfipse unghiile în pământul moale, silindu-se cu toată puterea 
pe care o avea să rămână stană de piatră, chiar dacă inamicul îl 
va ţintui la pământ cu săgețile lui. O altă zbârnâitură și un alt 
pumn de copil - de data asta în gamba cărnoasă a celuilalt 
picior - și își scrâșni dinţii atât de puternic unii de alţii că se 
temu că s-ar putea să i se sfărâme în gură. Intr-o clipă barca se 
apropie și mai mult și îi auzi pe ocupanţi înghiontind obscen un 
alt obiect - presupuse că era trupul soldatului care căzuse cât el 
se mai afla sub apă - și apoi plesnetul vâslei grele din lemn de-a 
curmezișul părţii anterioare a picioarelor sale. 

Nu mai avea forță să zacă nemișcat. Membrele îi amorţiseră și 
pe măsură ce deschidea ochii înceţoșaţi își dădu seama cu vagă 
surpriză că zărea totul la o scară redusă, întunericul se aduna 
din ambele părți, strâmtându-i vederea până la un cerc 
micșorat, mic și depărtat, așa încât până și stuful din faţa lui 
părea să se retragă într-un punct hăt-departe. Intunericul se 
lăţea, cercul de lumină care reprezenta raza lui vizuală se 
redusese acum la o simplă gămălie de ac. Și durerea se micșoră 


143 


pe măsură ce amorțeala i se răspândea prin trup și se simţi 
absurd de relaxat, absurd de somnoros și apoi până și auzul 
începu să-i slăbească. Sunetele deveniseră depărtate și neclare 
și numai răceala apei pe picioarele sale persista, o atingere 
ritmică, o dezmierdare alintătoare, un cântec de leagăn care 
înăbușea chiar și loviturile și plesniturile vâslelor luntrelor peste 
gambele sale sângerânde. 

— Mort! îl auzi pe unul dintre soldaţi lătrând cu un accent 
germanic gâjâit și apoi inclusiv gămălia de lumină dispăru, iar 
pleoscăitul delicat al apei se estompă și Odoacru plutea în 
bezna dulce. 


Severinus își făurise sălaș la marginea mlaștinii, într-o 
crăpătură dintr-o stâncă ce se înălța ridicolă din smârc și pe 
care de-a lungul anilor o lăţise treptat ca să devină mai mult 
decât simplul adăpost pentru rozătoare care fusese înainte de 
sosirea lui. Era strâmtă, cu un tavan așa de jos că abia puteai 
sta drept în picioare; și era igrasioasă de la aerul umed al 
miasmei și de la infiltraţiile care se scurgeau pe ziduri în șiroaie 
verzi în șănțuleţe nefinisate săpate de mână. În timpul 
anotimpului cald, pereţii laterali și pardoseala se căptușeau cu 
mucegai care uneori îi făcea pe vizitatori să strănute. Cu toate 
acestea, scobitura din stâncă devenise un loc sfânt, căci el îl 
prefăcuse într-un loc sfânt, un loc de rugăciune, și aici, 
înconjurat de umezeală, insecte și de putregaiul mocirlei, se 
simțea cel mai aproape de Dumnezeu și de natură. 

Recunoscuse făgăduiala adăpostului chiar de la început și îl 
preschimbase lent și cu ingeniozitate de-a lungul multor ani în 
care îl ocupase. Luni întregi, mai ales în timpul iernilor reci, își 
petrecea timpul absorbit în rugăciune și meditație pe măsură ce 
decora încet-încet pereţii și tavanul cu vopsele fabricate de el 
din sucuri de plante fierte, resturi de rocă și sângele insectelor 
zdrobite ale căror nume nu le cunoștea, dar pe care localnicii le 
folosiseră cândva ca să-și vopsească îmbrăcămintea. Un relief 
înălțat sculptat în tavan susţinea o reprezentare a lui Hristos pe 
cruce, în timp ce o stalagmită ridicându-se dintr-un colţ al 
podelei sub corpus era pictată astfel încât să formeze lancea 

144 


centurionului ce-i ţintea coastele. Și centurionul era zugrăvit pe 
zid în tonuri de cenușiu și roșu. Un orificiu de ventilare natural 
din tavan fusese mărit cu scoici de un alb translucid ca să se 
asemene cu steaua din Bethleem, iar prima rază de lumină care 
strălucea prin el în ziua de Crăciun forma o suliță ce cădea pe 
un perete pictat cu scena ieslei, îngerii plutind pe deasupra, cu 
aripi irizate din solzi de pește cu migală atașați cu stropi de 
rășină pe zidul din piatră umed. În fundul peșterii, piatra solidă 
fusese scobită ca un fel de altar pe care ardea un opaiţ minuscul 
cu ulei de pește, iar zidul din spate era acoperit cu găurile 
cuielor pe care penitenţii le folosiseră să atârne ofrande votive 
din ţărână înfățișând diferite părți ale trupului, rugăminţi sau 
simboluri ale  gratitudinii pentru vindecarea beteșugurilor. 
Pardoseala din piatră din fața altarului era tocită neted de 
genunchii și lacrimile lor. Însuși Severinus dormea pe jos la 
piciorul altarului pe o rogojină simplă din papură. 

Bunătatea și devoţiunea lui îl făcuseră extrem de iubit printre 
luntrași și familiile acestora, care-l adoptaseră ca pe unul de-al 
lor, deși în realitate el venise din altă parte - nimeni nu știa de 
unde și nimeni nu știa când, căci se afla aici de când își 
aminteau cei mai vârstnici dintre locuitorii mlaștinii. Copiii îi 
spuneau tată-mare, câinii răi îi lingeau picioarele, până și peștii 
și broaștele păreau să-i permita de bunăvoie să fie prinse de 
undița lui când se aventura săptămânal în mlaștină ca să-și 
suplimenteze dieta din plante. Viaţa sa era consacrată lui 
Dumnezeu și solitudinii, însă de fapt rareori se întâmpla să fie 
singur, iar cererile legate de timpul său numeroase. Iși petrecea 
ore întregi îngrijindu-i pe cei bolnavi, răcorindu-le capetele de 
febra mlaștinii de care se pare că sufereau cu toţii și se ruga 
pentru însănătoșirea lor. Locuinţa lui era un sanctuar deschis și 
în multe nopţi se întorcea la peștera lui umilă după lăsarea 
întunericului, epuizat după o zi de slujire a pacienţilor săi, ca s-o 
găsească ocupată de pelerini adormiţi, obligându-l să se 
odihnească la adăpostul unui buștean din vecinătate, unde 
depozitase o altă rogojină din papură în acest scop, luându-și 
măsuri de precauţie. Puținele sale nevoi erau satisfăcute în 
mare parte din milostenii, uneori de o așa abundență că își 
petrecea zile la rând primind asemenea daruri și împărțind 
preaplinul săracilor. Considera un păcat să păstreze pentru sine 


145 


mai multă mâncare decât îi era necesar pentru o zi, căci asta ar 
demonstra lipsa de credinţă în capacitatea lui Dumnezeu de a i- 
o pune la îndemână și lipsa de bunăvoință de a posti în semn de 
penitenţă în zilele în care traista lui cu mâncare ajungea la fund. 
Dădea chiar și îmbrăcămintea disponibilă care-i fusese donată 
și, fie că anotimpul era cald sau rece, nimeni nu-l văzuse 
vreodată acoperit cu altceva decât tunica zdrenţăroasă, peticită, 
despre care se zicea că o purta de când își făcuse apariţia prima 
oară, cu mulți ani în urmă. 

Acum stătea aplecat asupra unui asemenea caz caritabil. 

Odoacru își reveni lent în simţiri. Fiecare mușchi din trup îl 
durea și când își mișcă braţul drept niște ace îl săgetară pe 
toată partea de la gât până la coapsă. Gemu și apoi, fără să fi 
deschis încă ochii, făcu un inventar deliberat al restului părților 
trupului său, mișcându-și cu grijă degetele de la fiecare picior, 
contractându-și  rotulele,  încordându-și fesele și partea 
superioară a corpului. Unele mișcări îi provocau o durere 
torturantă și amintirea vie a săgeţilor în mlaștină îi veni în 
minte, legionarii  rânjind spre el din luntre, strigătele 
triumfătoare „Mort!” spre camarazii lor. Alte mișcări îl năuceau, 
în sensul că nici măcar nu putea urni sau simţi mușchii 
corespunzători și se întrebă în treacăt dacă asta se întâmpla din 
pricină că membrele sale îi erau bandajate strâns, îi lipseau ori 
pur și simplu erau adormite. Se concentră asupra tăieturilor de 
pe umăr: suprafaţa de sub ele era dură și rece. Într-adevăr, și 
aerul era răcoros și oarecum jilav, deși părea să simtă un fel de 
acoperământ care-l învelea, căci capul și gâtul simțeau mai 
pregnant curenţii de aer - restul trupului său fie era indiferent la 
toate senzațiile înconjurătoare, fie excesiv și dureros de treaz. 
Nu exista nimic între, nimic care să-i ofere alinare. 

Sudoarea i se prelingea de pe sprâncene în ochi și cu 
uscăciunea gurii și a limbii își imagina lichidul fiind un fel de 
sânge al zeilor, ca și cum fiecare umoare a vieții îi era stoarsă 
din el; în pofida acestui fapt continuă să se auto exploreze. Se 
mută mental la bărbie și buze, apoi la nări și în cele din urmă 
deschise ochii, examinând printre pleoapele ca niște cruste 
împrejurimile obscure, sulița subțire din gura de ventilaţie, 
imaginile umbrite gravate grosolan pe ziduri, stalagmita care se 
ridica din colţul podelei lângă el, părând singurul obiect ascuțit 


146 


bine definit din întreaga încăpere cu forme rotunjite, cu lumină 
verzuie filtrată și umbre voalate. Își întoarse capul ușurel și dădu 
cu ochii de pustnicul așezat pe o bordură joasă modelată 
minuţios în zidul din piatră, ţinând în mână un blid de pământ cu 
un lichid aburind de parcă ar fi fost ambrozie. Severinus îl 
examina curios. 

— A! zise bătrânul, cu o aluzie de surâs în vocea sa. Se 
trezește. Mi s-a spus că e prinţul populaţiei scire, însă eu am 
bănuit că s-ar putea să fie mai degrabă al optulea adormit din 
Efes. 

Odoacru își fixă privirea asupra personajului bizar, nesigur 
cum să reacționeze. Până la urmă, cu o voce care venea din 
miezul fiinţei sale, din piept, dar părea să-și aibă originea chiar 
și mai departe, așa de greoaie și tăcută era, glăsui răgușit 
printre buzele-i uscate. 

— Poftim? 

Severnius zâmbi satisfăcut. 

— Și vorbește! Deși îi lipsește elocvenţa. Adormiţii din Efes! 
Cu siguranţă trebuie să fi auzit minunatele vești, tu, un prinţ cu 
rețeaua ta de negustori, ambasadori și informatori. Chiar de 
curând descoperiţi! Șapte tineri nobili creștini, ca și tine, 
condamnaţi la martiriu de împăratul roman Decius acum două 
secole. Au fost aruncaţi și condamnaţi la asfixiere într-o peșteră 
de lângă Efes, care a fost închisă cu o lespede. Au fost daţi 
uitării până de curând, când un proprietar de pământ a mutat 
lespedea, gândindu-se să folosească peștera drept staul pentru 
vite. Unul dintre tineri, Diomede pe nume, s-a trezit și hoinărea 
prin oraș să cumpere mâncare pentru tovarășii lui. Când a 
încercat să plătească, oamenii s-au minunat că le-a oferit 
monede antice și l-au arestat pe motiv că le-a furat comoara 
ascunsă. În timpul interogatoriului s-a arătat uimit văzând 
biserici și cruci pe uși și alte dovezi ale creștinătății fațișe. A fost 
convocat episcopul, iar Diomede i-a condus pe locuitorii orașului 
la peșteră, unde au fost găsiţi și ceilalţi tineri, foarte lihniţi, sunt 
sigur. După ce l-au preamărit pe Domnul pentru această 
minune, tinerii s-au întins până la urmă pe jos și au murit o dată 
pentru totdeauna, așa cum e obișnuinţa pentru cei foarte 
înaintați în vârstă. Întrucât dormi de trei zile, am crezut că oi fi 
unul dintre camarazii lui Diomede. 


147 


— Diomede? 

Severinus îl privi cu o oarecare exasperare. 

— Da, Diomede, cum tocmai ţi-am spus. Hmm. Opaiţul e 
aprins, însă uleiul e rânced. Poate că ai fost o viziune a Sfântului 
Sebastian. 

— Ș... știu de Sebastian. 

Starea de alertă a lui Odoacru faţă de dialogul nebunesc 
creștea. 

— Sfântul Sebastian. El de multe săgeți fost-a rănit și mâhnit 
de durere. Ultima, desigur, fiind consecința naturală a primei. 

Pleoapele lui Odoacru căzură de oboseală. Fără să remarce, 
bătrânul continuă totuși să pălăvrăgească. 

— Firește, în calitate de vindecător al lui m-ar fi făcut să fiu 
canonizat ca Irene, sau altfel cunoscut ca Inocenţia. Se scărpină 
în barba lungă, apucând de un obiect pe care-l ţinu în faţa 
ochilor să-l examineze, apoi îl zdrobi între unghiile murdare. 
Care evident nu sunt. la niște supă. 

Bătrânul se așeză pe vine și ridică blidul ciobit. Odoacru își 
ridică capul și sorbi din supa limpede cu o aromă surprinzător de 
tare de pește. După ce luă o înghiţitură închise ochii și dădu 
drumul capului înapoi pe pardoseala din piatră. Lăsă supa să-i 
mai zăbovească o vreme în gură, umezindu-și palatinul și gâtul, 
înainte de a o înghiţi cu efort, savurând căldura pe măsură cei 
se împrăștia în stomac. Apoi deschise un ochi și își ridică iarăși 
capul ușurel. 

Severinus îl hrăni sorbitură cu sorbitură și privi cum lui 
Odoacru îi reveneau treptat-treptat culoarea în obraji și sclipirea 
de inteligență în ochi. Blidul fu repede golit, iar pustnicul se 
furișă spre o ieșire ascunsă vederii, lăsând să pătrundă înăuntru 
iluzia hoinară a fumului de la focul de gătit de afară. Când s-a 
întors, Odoacru se chinui să se ridice într-un cot, crispându-se 
de durere, și întinse mâna să ţină singur vasul. 

Bătrânul chicoti încântat, înmânându-i cu grijă blidul cu lichid 
fierbinte. 

— O reţetă străveche a tribului meu îndepărtat, zise el, o supă 
din lipitori și ierburi soporifice care i-a hrănit pe mulţi răniți în 
vremuri de restriște... 

Odoacru scuipă o gură de supă pe pardoseală. 


148 


— Supă de lipitori! scuipă el. Consumaţi creaturi care s-au 
desfătat cu sângele altui om? 

— Eu nu le consum, replică Severinus ofensat, căci eu sunt 
sănătos. Tu totuși consumi creaturi care s-au delectat cu 
propriul tău sânge și care, în afară de faptul că e o ironie 
amuzantă, este cu siguranță un mijloc eficient de a-ţi recâștiga 
forța pe care ţi-au furat-o, nu-i așa? 

Lui Odoacru îi tremura mâna, iar conţinutul străchinii se 
vărsă. Dacă ar fi avut puterea, se gândea el, ar fi azvârlit-o pe 
pardoseală. Abia se căznea să o ţină. Bătrânul privea vasul 
prudent, simțind intenţia lui Odoacru. 

— Te rog, nu-mi sparge strachina. E singura pe care o am și 
apoi voi fi nevoit să te servesc cu supă făcând mâinile căuș și 
mă îndoiesc că o vor face mai aromată. 

Cu mare efort, Odoacru așeză strachina pe podeaua din 
piatră. Îl privi fix pe Severinus, străfulgerându-l sfidător cu 
privirea, iar bătrânul se holbă la el, zâmbetul pliindu-i barba din 
jurul gurii. Apoi un val de oboseală îl cuprinse pe Odoacru, 
acoperindu-i ochii precum o pătură din lână și dădu drumul 
capului să cadă pe pardoseala rece din piatră, iar sunetul 
mormăitului bătrânului pustnic se estompă și căzu încă dată 
într-un somn binecuvântat. 


Timp de două zile se luptă astfel între veghe și somn, iar după 
aceea, în ziua în care pustnicul renunţă la supa din plante 
medicinale, efectul narcotic slăbi și el gemu în agonie, 
deschizând ochii și ridicându-se ușurel într-un cot. Primul lucru 
pe care-l văzu fu Severinus luminat de singura rază de lumină și 
zâmbind aprobator. 

— A! exclamă bătrânul. Durere. Știu că e neplăcut, Printe, 
însă vă dovedește că sunteţi viu, febra a scăzut și vă vindecaţi. 
Mușchii nu sunt străpunși de săgeți fără o durere grozavă, iar 
fibrele musculare sfâșiate nu se unesc din nou fără o cantitate 
identică de durere. Şase răni nu se vindecă ușor. 

— Șase? Imi amintesc doar de trei... 

— Prietenii tăi romani au căutat să se asigure că erai cu 
adevărat mort. Și aproape că au izbutit, căci te-au tras pe 
pământ uscat, înainte de a-ți pierde cunoștința, unde te-am 
găsit eu. 


149 


— Romanii - au plecat? 

Severinus oftă. 

— Da, plecară. Toţi au plecat: sciri, romani și pescari. Numai 
cei nebuni au rămas, hoinărind în continuare prin păduri, 
noaptea strigându-i pe cei pe care i-au pierdut. O să-i auzi. 
Supă? 

Odoacru luă strachina cu o mână tremurătoare în timp ce 
cumpănea la aceste cuvinte extraordinare. Șase săgeți? Zona 
pustie? Supa? Se uită suspicios la supă. 

Bătrânul zâmbi. 

— Fără lipitori. Nu se menţin, iar tu ai dormit multă vreme. 
Supă din rădăcini și ciuperci pe care le-am adunat cu mâna 
mea. 

Odoacru sorbi din ea, la început prudent, și apoi cu un 
entuziasm crescând căci simțea puterea revenindu-i în membre, 
deși durerea îl făcea să-și dorească să urle la fiecare mișcare. Se 
uită la bătrân. 

— Tu cine ești? Ce faci aici? 

— Eu? Pustnicul surâse. Eu sunt nimeni. Un bătrân care 
trăiește singur. Eu sunt Severinus. 

— Severinus... Am auzit de tine. Odoacru făcu o pauză, 
rememorând poveștile pe care le auzise în trecut. Tu ești cel 
sfânt de care preoţii se îndoiesc. Zic că atragi pelerini în sălașul 
tău de aici. 

Făcu semn cu capul spre altar și spre peretele din spatele 
acestuia acoperit cu reprezentări din lut ale picioarelor, mâinilor, 
sânilor, chiar și ale organelor interne nedeslușibile, pe care 
vizitatorii pretindeau că Severinus le vindecase așezându-și 
mâinile peste ele. 

— Ah, zise Severinus trist. Nu va mai veni niciun pelerin. 
Membrii tribului se ascund sau au dispărut cu totul. 

Odoacru îl privi îndeaproape. 

— Te bizuiai pe acești pelerini pentru hrană, așa-i? Ca să 
trăieşti. 

Pustnicul îi aruncă o privire tăioasă. 

— Mă bazez doar pe Dumnezeu. Ce dorește să-mi trimită, 
primesc, iar tot ce-mi ia înapoi, renunţ. Dumnezeu interzice să 
pun pe seama pelerinilor care nu vin problemele mele. 

Odoacru medită la acest lucru. 


150 


— Presupun că un pelerin care nu sosește, nu e un pelerin, 
speculă el. 

Severinus ridică din umeri, trase de pe perete un picior din lut 
fasonat grosolan și îl examină. 

— Atunci, poate, răspunse el cu un zâmbet fals, nu am 
necazuri. 

— Tu va trebui să mănânci în continuare. Oamenii tot vor 
trebui să se vindece, mental și fizic. 

— Poate că vor găsi o altă cale să se vindece. Poate că vor 
găsi o altă cale de a se strămuta dincolo de lumea asta, dincolo 
de somn și mâncare, dincolo de peșteri igrasioase și supa 
diluată. 

— Ce poate să fie dincolo de lumea asta? Pentru ce durerea și 
suferinţa noastră de aici au o valoare acceptabilă? 

Bătrânul îl cerceta. 

— Nu abia ţi-ai petrecut cinci zile acolo? Dincolo? Ce ai văzut? 

Severinus îl privea cu o asemenea intensitate, ochii urduroși, 
barba încâlcită și braţele firave ieșindu-i din străvechea tunică 
zdrenţuită, că în pofida propriei dureri, mâhniri și oboseli 
Odoacru făcea tot posibilul să nu izbucnească în râs. Cele cinci 
zile pe care și le petrecuse în somn erau ca niște zile care 
dispăruseră. Nu văzuse nimic din lumea cealaltă, nu-și amintea 
nimic și până acum întregul lui univers se rezuma simplu la a 
dormi și a mânca, la o peșteră umedă și o zeamă lungă. Nu-și 
putea imagina nimic mai mult pe lume și nici măcar nu-și 
închipuia să vrea mai mult de-atât. Bătrânul îl împunse cu 
piciorul din lut. 

— Nu ai văzut nimic? întrebă el. Nici nu-ţi dorești nimic? 

Odoacru clătină din cap. Se născuse cu nimic pe lume. Nu 
lăsase nimic primului său popor, hunii. lar acum - 
conştientizarea îl izbi, însă nu-l făcu să se clatine pe picioare, 
căci aproape că se simţea mângâiat de ideea că - pentru a treia 
oară în viața lui nu poseda iarăși nimic. 

— Nimic, repetă Odoacru, doar... 

— Da? zise pustnicul, aplecându-se înainte spre această 
șansă, poate ultima șansă pe care o avea în viața lui de a 
vindeca sufletul unui om, de a-și duce la capăt însărcinarea. 
Doar? 

Odoacru îl privi. 


151 


— Doar mai multă supă, spuse el întinzând strachina. 

Pustnicul se holbă o clipă, mut, apoi zâmbi și, luând strachina, 
se furișă după apărătoarea de la ieșire. Odoacru îl auzea afară 
râzând pe înfundate de unul singur în timp ce mesteca în vasul 
de pe foc. 


După trei săptămâni, Odoacru se ridică în picioare pentru 
prima oară, se gârbovi ca să fie stăpân pe sine, însă cu toate 
astea rămase în picioare. Să spunem adevărul, nu ar fi putut să- 
și ridice capul până la înălțimea sa maximă, chiar dacă nu ar fi 
fost stânjenit de tavanul scund, căci pe măsură ce se mișca 
simţea rănile pe cale de vindecare de pe tot corpul său 
întinzându-se, amenințând să plesnească în orice moment dacă 
forța prea mult, dacă ar fi umblat cu pași mari mult timp. 
Pustnicul îi cususe înțepăturile și tăieturile cu fire confecționate 
din intestinele unui rozător de apă mort pe care-l găsise și le 
schimbase de câteva ori în timpul procesului de vindecare pe 
măsură ce marginile rănilor se legară la un loc. Acum, Odoacru 
avea grijă să nu strice manopera bătrânului și rezultatele 
propriei sale suferințe dureroase și potolite. 

După ce merse târșâit câteva momente prin încăperea 
minusculă, bucurându-se cum niciodată nu se așteptase că se 
va bucura de priveliștea împrejurimilor dintr-un punct avantajos 
mai înalt, își croi mormăind calea înapoi pe pardoseală. Una 
peste alta o experienţă satisfăcătoare. Severinus îl urmărise în 
tăcere pe parcursul exerciţiului și acum îl privea aprobator. 

— Te vindeci bine, zise el. În curând vei putea să te deplasezi 
lejer. Îţi voi îndepărta copcile care ţi-au mai rămas după ce te 
vei odihni. 

— Simt un imbold uriaș, replică Odoacru. Dorinţa de 
răzbunare este un leac eficient. Și hotărârea de a o duce la bun 
sfârșit - asta îţi ţine mintea ocupată în timpul vindecării. 

Bătrânul ridică o sprânceană. 

— Ce lucru straniu spui. 

— Poftim? Că doresc să mă răzbun? 

— Nu, nu, ci că dorinţa ta de răzbunare a fost cea care te-a 
vindecat. Pentru un prinţ e un lucru bizar pe care-l rostești, cu 
toate resursele și cunoașterea pe care le ai la dispoziţie de când 


152 


ai ajuns printre sciri. Cineva ar putea fi pe punctul de a crede că 
mai repede tu ai trăit în peșteră, nu eu. 

— Ce vrei să spui? mârâi Odoacru. 

— Răzbunarea merită să-i acorzi atenţie doar împotriva unei 
ticaloșii făcute ţie personal. Nu te răzbuni pe vreme că ţi-a 
trăsnit casa, nu? Sau pe un urs că ţi-a încălcat tabăra când erai 
plecat și ţi-a mâncat mâncarea? Aceste lucruri nu sunt prejudicii 
aduse ţie personal. Fulgerul lovește la nimereală sau poate doar 
în punctele înalte. Urșii merg acolo unde-i conduc nasurile, spre 
mâncare, fie că e un câmp de zmeură sau propriile tale provizii 
de carne. Ba mai rău, vina e a victimei, căci și-a construit un 
turn așa înalt ca să atragă fulgerul sau că și-a lăsat carnea 
nepăzită. 

— Acesta a fost un atac asupra orașului meu, asupra bunicului 
meu, asupra poporului meu. Asta nu e personal? 

— Nu pentru Roma. Roma e ca un urs care își ia hrana de 
oriunde se găsește. Nu are nicio aversiune personală faţă de 
tine, pur și simplu a urmat calea pe care a perceput-o ca fiind 
destinul ei și a îndepărtat obiectele care-i stăteau în cale. Nu 
există decât o singură putere pământească: Roma. Își zdrobește 
toți rivalii și cu toate astea nu e nimic personal în gestul ei, iar a 
te ralia împotriva nedreptăţilor sale e ca și cum te-ai ralia contra 
vremii. Mai există o altă putere, însă nu e pământeană, ci este 
acea putere divină cu care eu am ales să mă aliez. Insă pentru 
tine - dacă nu cauţi să te aliezi cu cerul, de cauţi să rămâi legat 
de pământ și să trăieşti conform potenţialului tău de prinț și 
conducător - pentru tine, singura cale de succes este să te aliezi 
cu puterea pământeană, cu singura putere de pe pământ. Cu 
Roma. 

Odoacru îl privea ţintă. 

— Să mă aliez cu Roma? Cu Orestes? Cum pot să mă alătur 
celui care mi-a distrus poporul și familia, nu o dată, ci de dovă 
ori? 

Severinus clătină din cap. 


— Tot nu înţelegi. Acest Orestes știa că te aflai printre sciri 


înainte de a ataca? 
— Posibil - trebuie să fi știut de un prinţ scir cu numele meu... 


153 


— Și chiar dacă ar fi știut asta, ţi-ar fi recunoscut numele ca 
fiind al mezinului unui rival pe care l-a trădat cu ani în urmă pe 
un teritoriu îndepărtat și pe care cu siguranţă îl credea mort? l- 
ar fi pasat măcar? Ești cu adevărat așa de vanitos să crezi că 
pământul se învârte și soarele strălucește, iar Orestes a lovit 
doar pentru tine? Atunci ești ca o furnică ce îl afurisește pe 
Dumnezeu din vârful unui fir de iarbă. Orestes nu a acţionat 
personal împotriva ta. Legiunile nu sunt unealta sa particulară, 
nici unealta unui individ anume, ci ale împăratului, sau ale lui 
Ricimer, și chiar și atunci se pune întrebarea cine este unealta 
cui. Răzbunarea împotriva Romei, chiar răzbunarea contra lui 
Orestes, este zadarnică. Ei nu vor înțelege. Și la ce bună 
răzbunarea dacă destinatarul ei nu înțelege, nici nu-și 
amintește, jignirea pe care ţi-a adus-o? 

Odoacru cugetă la asta. Planurile pe care le urzise cu grijă în 
mintea sa în ultimele săptămâni de vindecare dureroasă se 
dizolvară acum. Fără razbunare, fără speranţa acelei satisfacţii, 
atunci pentru ce-i mai rămânea să trăiască? Severinus îl privea 
cu atenție, observându-i tumultul interior și confuzia, apoi, după 
o clipă, îi întrerupse gândurile. 

— Nu te-aș sfătui să te răzbuni, chiar dacă destinatarul ţi-a 
înțeles motivul. Căci așa cum spun Scripturile, răzbunarea este 
a Domnului. E vanitate pură, un risc inutil. Cel mai rău lucru e că 
nu vei găsi nicio satisfacţie în ea. Totuși sunt atâtea altele pe 
care le poţi face. 

— Cum ar fi să încep să-mi caut propria peșteră? 

Pustnicul chicoti. 

— Poate. Însă nu vei trăda pe nimeni, cu atât mai puţin pe 
bunicul tău, unindu-ți isteţimea și forţa cu toţi supraviețuitorii 
sciri pe care i-ai mai putea găsi... 

— Mai sunt câţiva? 

— O, da, răspunse bătrânul evaziv. Pădurile sunt pline de ei, 
de cei care nu au plecat în peregrinări. Însă nu suficienţi să ducă 
la capăt răzbunarea pe care o cauţi, să se opună Romei. 

— Atunci ce propui? 

— Profită pe cât de mult poţi de pe urma situaţiei. Valorifică-ţi 
soarta, folosește-ţi talentele care sunt demne de luat în seamă. 
Mergi acolo unde pot fi folosite. Du-te-n Italia, prefă-te în alt om. 


154 


Adu-ţi aminte cine erai, înțelege cine ești; însă anticipează ceea 
ce ai putea să devii. 

Odoacru rămase tăcut, iar câteva zile după aceea vorbi foarte 
puțin. În fiecare zi se ridica în peșteră, își întindea tăieturile un 
pic mai mult, se învârtea împrejur și simţea cum îi revin puterile. 
Nu mai era nimic de spus, doar o problemă serioasă la care să 
se gândească. După două săptămâni, se îndreptă șchiopătând 
spre intrarea în peșteră, trase deoparte acoperitoarea din piele 
ferfenițită de la ușă și păși afară. 

Severinus rămăsese răbdător înăuntru lângă altar, cu ochii 
închiși și buzele mișcându-se în rugăciune. Nu se auzea niciun 
sunet. Multe ceasuri mai târziu Odoacru se întoarse, cu un 
iepure mort sub braţ și rămășițele unui lujer din laț atârnându-i 
de picior. Dădu drumul animalului pe pământul de la intrarea în 
peșteră, apoi se aplecă și intră. Era epuizat, cu faţa palidă, 
tensionată într-un rictus de durere, iar de oboseală nu reuși să 
se plece suficient și își izbi dureros fruntea de pragul jos de la 
intrare. Se opri o clipă, cu genunchii îndoiţi, cu mâinile întinse ca 
să se agațe să nu cadă și ochii închiși de durerea pulsând. Apoi 
se aplecă ușurel, de data asta mai jos, intră și se îndreptă spre 
bătrân în vreme ce zgârietura de pe frunte i se bulbuca 
dureroasă. 

Severinus îl examină. 

— Mergi în Italia, atunci? 

— Plec acum. Aș vrea doar să pot să-ţi întorc bunătatea cu 
altceva decât un iepure pe care știu că nu-l vei mânca, însă nu 
am nimic altceva. 

— II vor mânca săracii și se vor sătura din el și ăsta e un dar 
suficient. Insă tu... tu porţi doar o bucată de piele zdrenţuită în 
jurul șalelor. O cale mediocră de a intra în centrul puterii 
pământești, nu-i așa? 

Odoacru îi oferi un zâmbet slab. 

— E mai mult decât am avut când am intrat în însăși 
împărăţia pământeană și mai puţin decât am avut când am 
intrat în regatul bunicului meu. Mă voi mulţumi cu ce am. Îți 
mulțumesc. Sper că-ţi voi răsplăti treaba bună pe care ai făcut- 
O. 


155 


Severinus se căzni să se ridice în picioare și stând dinaintea 
tânărului înalt gârbovit își așeză mâna pe creștetul acestuia, 
ignorând sângele care-i încâlcise partea anterioară a scalpului. 

— Du-te-n Italia, zise el. Mergi, tu, care acum ești înveșmântat 
în piei ticăloase. Căci în curând vei fi capabil să oferi daruri 
însemnate multora. 

Odoacru stătea nemișcat în vreme ce mâna pustnicului se 
odihnea pe capul său. Apoi aprobă din cap, se răsuci în liniște și 
păși afară, făcându-se mic. Severinus stătea neclintit, ascultând, 
până când sunetul pașilor șovăitori se pierdu în tăcere. 


156 


PARTEA a ll-a 


În vremuri de pace, indivizii și națiunile 
viețuiesc după standarde mai înalte... 
Insă războiul este un dascăl neînduplecat. 


TUCIDIDE 


157 


CINCI 


Patru ani mai târziu, 
467 d.Hr. 


Roma 


Decumanus Maximus, cea mai splendidă arteră principală ce 
lega estul de vestul Romei, era un desfrâu de culori, cu flamurile 
țipător colorate confecţionate din mătăsuri costisitoare și 
înșirate de-a curmezișul bulevardului larg într-o așa abundență 
încât semănau cu marchizele umbroase ale Colosseumului. 
Pavajul fusese măturat și murdăria frecată, iar clădirile și 
monumentele de pe fiecare parte a arterei primiseră straturi 
proaspete de văruială într-un curcubeu de nuanțe bătătoare la 
ochi ca să marcheze evenimentul. Vastele cocioabe care 
răsăriseră pe alei și pe trotuare găzduindu-i pe cei ale căror 
locuințe fuseseră distruse de invazia vandalilor cu câţiva ani 
înainte, fuseseră demolate. Clădirile publice ale căror pietre și 
coloane fuseseră sfărâmate de invadatori, ori furate pentru a fi 
folosite în proiecte de locuințe ilegale, fuseseră reparate la 
repezeală; străzile laterale ale căror dale fuseseră smulse de 
intruși ca să capete acces la conductele de apă și canalizare ale 
orașului au fost peticite la loc și erau păzite de companii de 
vigiles strânse în fugă, de forța polițienească a orașului și de 
brigăzile de pompieri care patrulau prin cele mai nevralgice 
poziţii. 

La răsărit de centrul orașului, în punctul de pornire al 
procesiunii grandioase, stătea o statuie din bronz impunătoare, 
Colosul lui Nero, înfățișând trupul acelui împărat formidabil 
înveșmântat ca Apollo, zeul soarelui. Capul statuii fusese înlocuit 
de câteva ori de-a lungul ultimelor patru secole cu chipurile 
ultimilor conducători și cu toate că versiunea prezentă fusese 
dărâmată în timpul invaziei de n-o mai puteai recunoaște, 


158 


venerabilul corpus în persoană fusese acum lustruit încât își 
recăpătase strălucirea sa originală. În apropiere, tizul statuii, 
masivul Colosseum, fusese împodobit cu flamuri și panglici ce 
fluturau voioase din cele patru galerii ale sale. De la înălțimea 
Capitoliului îndepărtat, din capătul de apus al Viei Sacra, arena 
decorată peste măsură semăna nu atât de mult cu un 
monument formidabil al plăcerii și al morţii, ci mai degrabă cu 
cuibul robust al unei păsări, sau cu zmeul unui copil, tremurător 
și grațios licărind la fiecare briză, de parcă o rafală de vânt l-ar fi 
putut înălța în aer și să-l sufle în depărtări. 

Mulțimea se strânsese în pâlcuri de câte opt-zece de-a lungul 
ambelor sensuri, iar la mai bine de o jumătate de kilometru 
depărtare, unde bulevardul se intersecta cu artera principală 
Regia și intra în Forumul roman, disciplina se alterase de-a 
binelea, iar spaţiul vast mișuna de furnicarul de oameni, 
petrecăreţi și beţivani ce așteptau sosirea coloanei regale. 
Cohortele de vigiles, care fuseseră urgent mobilizate să 
controleze mulțimea, îi cercetau precauţi pe chefuitorii 
turbulenţi, căci vinul comercializat la colţurile străzii de 
vânzătorii ambulanți curgea liber. Toate afacerile legale din oraș 
fuseseră închise cu ocazia grandioasei sărbători. Senatul fusese 
suspendat, curţile de justiție închise. Numai acele zone care 
găzduiau activităţi distractive și festive - teatrele, băile, 
bordelurile și firește, cea mai mare scenă dintre toate, strada 
publică - rămăseseră deschise și, ce-i drept, ultima săptămână 
răsunase la toate orele din zi și noapte de ţopăieli și zaiafeturi, 
de cântece obscene și sobre și de rugăciuni aduse lui Dumnezeu 
și zeităților antice. 

Dincolo de Forum ordinea începuse să fie restabilită iarăși 
doar la începutul Viei Sacra care ducea în vârful Capitoliului. De- 
a lungul traseului staţionau patru legiuni permanente ale 
cohortelor orășenești, garda militară personală a împăratului, 
din cap până-n picioare în armuri, cu scuturile pregătite, ţinând 
piept gloatelor dezlănțuite și protejând vieţile senatorilor, 
ambasadorilor străini și a magistraţilor care-și ocupaseră locurile 
de-a lungul ambelor părţi ale monumentalei străzi ca să asiste la 
procesiune. Pe parcursul lunilor când evenimentul a fost 
planificat, rangul fusese luat în calcul cu atenţie, iar demnitarilor 
li se alocase poziţiile după mărimea meritelor, dală cu dală în 


159 


sus pe treptele Templului lui Jupiter de pe Capitoliu, inima 
politică a Romei. Pregătirile minuţioase fuseseră astfel de 
departe un succes evitându-se disputele necuviincioase dintre 
cetățenii conducători ai Romei, întrucât se precizase cine fusese 
numit să stea pe ce treaptă din marmură fărâmiţată ca să vadă 
încoronarea. Mulţi senatori, cu averile încă precare de pe urma 
pierderilor suferite de moșiile și investiţiile acestora ca rezultat 
al invaziei vandalilor, își desăvârșeau pieirea în această zi în 
mătăsurile și bijuteriile cu care se împodobiseră și ei și soțiile lor 
mascând sărăcia în care tocmai se aruncaseră singuri cheltuind 
pentru un asemenea lux. 

Erau calendele lui ianuarie, prima zi a noului an, iar Roma 
avea multe de sărbătorit, nu doar pe noul lor împărat, 
Anthemius, care tocmai își făcea apariţia după lungul său marș 
de la vest de Constantinopole, ca să ia în primire poziţia lăsată 
vacantă de predecesorul său ucis, Libius Severus. În carul 
triumfal, cu grijă păstrat și restaurat, folosit de toți conducătorii 
de o jumătate de mileniu încoace de la luliu Cezar, Anthemius 
era însoţit de generalul Ricimer care se prezentase doar cu 
câteva ceasuri mai devreme, la cea de-a treia bornă kilometrică 
din afara orașului. Câţiva alţi generali conducători se deplasau 
în urma lor în alte care ostentative, iar înaintea lor se aflau 
trăsurile ocupate de membrii personalului casei lui Anthemius, 
noua familie regală a Romei: soţia lui, Eufemia, fiica împăratului 
Imperiului Roman de Răsărit, Leon, iar acum ea însăși 
împărăteasă; fiii lui, oameni în toată firea, Marcian, Romulus și 
Procopius și fiica sa, Alypia, înconjurată de un corp de gărzi 
înarmate, care și ele mărșăluiseră de la Constantinopole. 
Traseul Triumfului, de la Colosseum, în sus pe Via Sacra, până la 
Capitoliu era ultimul pas al lungii călătorii, însă această distanţă 
scurtă, de mai puţin de un kilometru și jumătate, lua întregii 
procesiuni aproape o zi întreagă ca să se deplaseze prin 
mulţimea dezordonată. Inaugurarea va culmina cu confirmarea 
formală a lui Anthemius de către senatorii în expectativă, în 
numele locuitorilor Romei și a confoederati-lor barbari ai 
acestora, și va fi urmată imediat după aceea de căsătoria 
Alypiei cu generalul Ricimer în Bazilica Sfântul Petru. Acesta va 
fi alt motiv de sărbătoare - unirea fericită a administrațiilor civilă 
și militară a Imperiului Roman de Apus și în același timp 


160 


alăturarea bogăției și destinelor a două imperii surori, de Răsărit 
și Apus, care adeseori s-au înstrăinat. 

Totuși, în pofida festivităților, Anthemius nu era mulţumit. E 
drept că fierbea de nerăbdare când procesiunea se bloca, dar 
legiunile din faţă și din laterale se străduiau să împingă 
mulțimile impetuoase, scuturile oamenilor săi presând și 
împingând din toate părţile. Cu toate astea, timp de un sfert de 
ceas caii lui nu avansaseră deloc. Trăgând cu coada ochiului 
prin aburul gros de fum provenind de la vânzătorii de mâncare 
și de la petalele florilor care coborau precum fulgii de nea de pe 
terasele acoperișurilor Bazilicilor Amelia și lulius vedea treptele 
Capitoliului cam la o jumătate de kilometru depărtare. Așa 
aproape cum se afla, era disperat să ajungă înainte ca să-i sară 
țandăra și udul să-i cedeze, după cele șase ore de stat în 
picioare concentrat în vehiculul scârțâitor, străvechi, ambele se 
aflau într-o stare avansată de criză. Cu un efort supraomenesc 
își păstrase pe chip zâmbetul în care mușchii faciali îi 
înţepeniseră aproape pe durata întregii zile, își ridică braţele 
într-un salut epuizant și mormăi furios în colțul gurii către 
Ricimer, aflat alături de el, a cărui față înroșită și asudată 
sugera că și el suferea. 

— N-ai niciun control asupra acestei mahalale lamentabile? 
Oamenii ăștia nu sunt cetăţeni, sunt o gloată! O drojdie infectă! 

Și zâmbetul lui Ricimer îngheţase într-o grimasă de nerăbdare 
și disconfort. 

— Cu tot respectul, împărate și tată-socrule... 

— Nu sunt încă socrul tău. Nunta nu are loc decât după ce 
sosim la Capitoliu. Dacă sosim... 

— Viitorul meu tată-socru. Probabil că a fost o greșeală din 
partea personalului dumitale să programeze procesiunea și 
nunta și distribuirea donațiilor trupelor toate în aceeași zi, exact 
la sosirea domniei tale, fapt ce a provocat în sine agitație. 

— Numai la Roma sosirea a două simple legiuni provoacă 
agitaţie. În orice oraș decent din Imperiul de Răsărit, unde 
populaţia e obișnuită cu o anumită grandoare, nu i s-ar acorda o 
atenţie mai mare decât sosirii unei caravane negustorești. Deși 
mă îndoiesc că vreo caravană notabilă a sosit aici în ultimul 
timp, strâmbă el din nas, aruncând câte-o privire îmbrăcămintei 


161 


ponosite a spectatorilor și calităţii bătătoare la ochi a mărfurilor 
vânzătorilor. 

— Cei din apus diferă de răsăriteni, replică Ricimer uniform, în 
vreme ce carul înainta clătinându-se câţiva metri înainte de a 
scrâșni iarăși oprindu-se. Poate că sunt mai exuberanţi, mai 
puţin înstăriți... 

— Și mai puţin disciplinaţi, mormăi Anthemius, izbindu-se de 
un cetățean ieșit din comun de entuziast care se vânzolea 
printre scuturile gărzilor ce înconjurau carul și fandă spre 
împărat cu un rânjet știrb și mâna întinsă cerând de pomană. 
Accidental, în timp ce treceam prin Toscana, episcopii locali mi- 
au cerut o audienţă. 

— Serios? zise Ricimer, vag interesat. 

Mintea lui hoinărea anticipând discursul pe care-l va rosti la 
sosirea lor, prezentarea sa formală în fața fiicei împăratului și 
nunta care va urma la scurt timp după aceea. Orizontul 
norocului său bun era neobișnuit, chiar și pentru el, Ricimer, cel 
mai ambițios bărbat din imperiu, începând prin mariajul cu o 
femeie pe care nu o văzuse încă, dar de dragul căreia divorțase 
de soția lui în etate de douăzeci de ani când unirea îi fusese 
propusă de ambasadorii lui Anthemius doar cu câteva 
săptămâni în urmă. Cu toate astea, ceea ce reprezenta o 
preocupare imediată era chiar acest nou împărat în persoană: 
va fi un molâu ca ceilalţi trei, care poate fi modelat și manevrat 
de Ricimer și de eunucii palatului? Sau un bărbat de o tărie 
morală mai serioasă, cum bănuia el că ar fi cazul cu Anthemius, 
un comandant militar ales de împăratul roman răsăritean Leon? 
Nunta iminentă a fost un semn bun de viitoare cooperare și 
prosperitate; însă nu și atitudinea de piatră a lui Anthemius faţă 
de propria-i persoană din clipa când au făcut cunoștință. Care va 
fi rolul lui Ricimer în noua administraţie? Va rămâne 
comandantul militar suprem al Apusului? Sau va fi exilat într-o 
poziţie de șef doar cu numele? Va domni? Sau va fi condus? 

— După cum știți, comandante, continuă Anthemius, iar 
gândurile hoinare ale lui Ricimer fură abrupt aduse înapoi la 
situaţia prezentă, episcopii mi-au sprijinit hotărât ascensiunea la 
tron. Sunt conștienți de devoţiunea mea faţă de Biserică. Totuși 
mă informează că la Roma au rămas prezente vestigii puternice 


162 


legate de superstiții și, într-adevăr, pregătirile sunt deja făcute 
pentru a sărbători aici luna viitoare Lupercalia. 

— E posibil, răspunse Ricimer, întrebându-se în sinea lui de ce 
împăratul ar trebui să se preocupe de acest festival religios 
minor. Tradiţia a fost sărbătorită aici înainte de a pune bazele 
Romei. Rădăcinile sale sunt adânci. 

— Este o sălbăticie, o profanare, care nu va fi niciodată 
tolerată la Constantinopole, scuipă Anthemius. Episcopii au 
dreptate să o deplângă. Mi s-a spus că sunt sacrificate capre vii 
și că tinerii se costumează în zeul Pan și aleargă goi pe străzi 
purtând în mâini curele din piele cu care croiesc femeile ce trec 
pe lângă ei, ba mai rău, „depozitează” în ele darul fertilităţii. Mie 
îmi sună a violuri organizate. 

— O exagerare, fără niciun dubiu. 

— Adevărat? Episcopii sunt dornici de ani de zile să suprime 
acest obicei barbar, s-ar părea, însă că nu au primit niciun 
sprijin din partea magistratului șef civil, care... 

— Magistratul nu e creștin... 

— Chiar el în persoană a asistat anul trecut la alergările în 
pielea goală pe străzi, hirsut și obez cum e, fără ca măcar să 
clipească sau să-și dojenească superiorii. 

— Superiorii lui? 

— Mă refer la tine. 

— Maiestate, replică Ricimer cu o răbdare studiată, eu sunt 
comandantul militar, iar magistratul este... 

— Autoritatea civilă, știu, îl întrerupse Anthemius. Nu face pe 
prostul cu mine, Ricimer. Știm amândoi cine deține adevărata 
putere în oraș. Așez responsabilitatea la picioarele tale privind 
orice tulburare a ordinii publice. 

Ricimer fierbea, însă cu un efort grozav își reprimă reacţia în 
timp ce carul înainta din nou clătinându-se. Procesiunea trecuse 
acum bine de Forum și se afla în plena Via Sacra, iar mulţimea 
de pe ambele părţi, numărând acum doar aristocrația, clasa 
senatorilor și familiile acestora, erau aici considerabil mai 
reţinută. Înaintând în fine, aproape că sosiseră la baza treptelor 
Capitoliului. 

Anthemius se întoarse și își privi rece companionul de 
călătorie. 


163 


— Avem multe de discutat despre starea curentă a Romei. 
Principiile morale și economia acesteia sunt mult inferioare 
orașelor ei surori din Răsărit, lucru pe care intenţionez să-l 
remediez fără întârziere. 

Ricimer se strâmbă. 

— Asta e ziua învestirii domniei voastre și a nunţii mele cu 
fiica dumneavoastră. Este o ocazie potrivită să discutăm 
asemenea chestiuni? 

La piciorul treptelor late din marmură, trupele de avangardă 
se așezară în evantai, într-o multitudine de culori, armurile 
sclipindu-le strălucitor în soare. Carul se opri, iar un slujitor 
îmbrăcat ca un prinţ sirian, înfășurat în mătăsuri și cu faţa 
mânjită cu sulemeneli, păși în faţă să-i ajute pe împărat și pe 
comandant. Cei doi bărbaţi totuși practic săriră din vehicul, 
nerăbdători să coboare. 

Parcurgând treptele goale câte două o dată, Anthemius dădu 
din cap neatent către nobilii și demnitarii care-i stăteau în 
picioare de o parte și alta, în timp ce Ricimer ţinea pasul cu el. 
În capăt, Alypia, care sosise deja cu mama sa, aștepta cu 
servitorii să-și întâmpine tatăl și viitorul soț. Era înaltă, o femeie 
subţire, probabil de vârsta lui Ricimer, înveșmântată magnific 
într-o mantie din mătase și purtând o tiara cu nestemate 
splendide, prevestind nunta care urma să aibă loc imediat după 
învestire. Chipul îi era acoperit în mare parte de un văl din 
mătase de culoarea șofranului, însă la o răbufnire a brizei, 
Ricimer surprinse un crâmpei de piele albă pe un maxilar fin și 
delicat, buze cărnoase și un șir de dinţi regulaţi precum perlele. 
Era mulțumit de perspectivele sale, cel puţin de la gură în jos. 

Gonind spre ea, împăratul îi dădu iute un sărut pe văl și 
mormăi cele mai scurte prezentări. 

— Alypia - Comandantul Ricimer. 

Apoi trecu pe lângă ea atingând-o în mișcare, în vreme ce 
Ricimer, străduindu-se să ţină pasul, arunca doar priviri scurte 
miresei sale uimite și domnișoarelor ei. 

Poruncindu-i gărzii uluite să deschidă una dintre ușile masive 
care fusese grosolan acoperită cu foiţă din bronz pentru a 
înlocui foița din aur rar pe care vandalii lui Gaiseric o 
desfăcuseră, împăratul păși maiestuos în atriumul templului gol, 
inima politică a Romei, unde Senatul se întrunea la ocazii 


164 


importante în adunare solemnă. Rămase o clipă în picioare și 
privi în jur nerăbdător, însă nu văzu niciun indiciu unde s-ar fi 
putut afla latrinele și niciun servitor sau măcar un senator pe 
care să-l întrebe, căci toți rămăseseră afară. Refuză chiar și să 
se uite spre Ricimer ca să fie ghidat - șase ore ţinuse în el în 
car, mai mult de-atât nu putea tolera. Traversând până la cea 
mai apropiată coloană, înaltă, cu caneluri din marmură de cel 
mai imaculat alb, ce fusese cu dexteritate reparată după 
dezastrul provocat de topoarele vandalilor, Anthemius se așeză 
în spatele ei, își smuci mantia în sus până la buric și începu să 
urineze pe pardoseala din marmură cu nervuri. Aproape în delir 
de la descărcare, doar câteva clipe mai târziu după ce fluxul se 
reduse auzi pași slabi, precipitaţi și ecoul unui oftat din capătul 
celălalt al încăperii și deschizând ochii dădu cu privirea de 
Ricimer stând într-o postură identică lângă stâlpul opus, cu o 
expresie similară de ușurare pe față. Dând drumul într-un târziu 
îmbrăcămintei la loc, cei doi bărbaţi pășiră precauţi peste 
pârâiașele gemene care șerpuiau leneșe de la bazele coloanelor 
spre centrul atriumului. 

— În felul ăsta sunt întâmpinat la Roma, zise Anthemius 
îndreptându-se cu pași mari în galerie și examinând-o cu un ochi 
critic. Fără să chibzuiască dinainte. Fără curtoazie. Precum doi 
câini vagabonzi care-și marchează teritoriul. 

— Dimpotrivă, cugetă Ricimer, uitându-se și el lung la locul de 
întâlnire ceremonială a Senatului, iar apoi aruncă o privire în jos 
la coloana udă de lângă care tocmai plecase. Mulţi oameni de-a 
lungul secolelor au visat să facă exact acest lucru. Este o 
realizare unică. 

Anthemius îl privi dezgustat și trase un sul de pergament din 
mâneca robei sale. 

— Sunt de asemenea întâmpinat, descopăr din acest raport al 
procuratorului, cu iminentul colaps militar și falimentul financiar 
ale Imperiului de Apus și cu atacurile repetate ale vandalilor din 
toate părţile Mediteranei apusene. Sub ochii tăi, generale 
Ricimer! 

Ricimer se holbă intens la Anthemius și păși spre el, cizmele 
sale militare cu flecuri tari răsunând în încăperea vastă și goală. 

— Da, haideţi să vorbim despre asta, spuse el ameninţător, și 
toată prefăcătoria politicoasă dispăruse acum că mulţimea și 


165 


patricienii se aflau în siguranţă la adăpost dincolo de ușile 
masive din bronz. Haideţi să discutăm cum sub supravegherea 
mea, cu șase ani în urmă, o navă întreagă a fost construită în 
șaizeci de zile - șaizeci de zile! — pentru a o lansa la apă 
împotriva lui Gaiseric și a piraţilor lui... 

— lar planul a eșuat. Flota ta laudăroasă s-a scufundat, mii de 
oameni uciși... 

— Nu sub ochii mei. Controlul flotei i-a fost acordat 
împăratului Majorian. 

— Pe care tu l-ai numit... 

— La presiunile predecesorilor tă; din Răsărit, Aspar și 
patronul tău, Leon! 

— Acum o să-l insulți pe împărat? O jignire adusă lui Leon 
este o ofensă adusă mie. O, sunt perfect conștient de soarta 
celor trei predecesori ai mei aflată în mâinile tale. Fie-le țărâna 
ușoară, nu am de gând să fiu cea de-a patra victimă a unui 
asasinat imperial, viitorule ginere. Miile de martori care ne-au 
văzut chiar acum intrând în această cameră augustă și gărzile 
mele care stau chiar la ușă vor avea grijă de asta. Ca să nu mai 
pomenesc de faptul că voinţa mea dispune anume ca bunurile 
mele să nu fie distribuite niciunui membru al familiei care-mi va 
lua viaţa. 

— Ce vrei să insinuezi? întrebă Ricimer rece. 

— Vreau să spun că Majorian a distrus marina de război a 
Romei; că tu l-ai numit în funcţie pe Majorian; și că tu ar trebui 
să fii prin urmare suficient de onorabil să-ți recunoști vina 
pentru dezastru. 

— Majorian, mârâi Ricimer, a fost cel mai competent împărat 
din punct de vedere militar de generaţii întregi, totuși, când a 
dat greș cu îndatoririle sale, am aranjat să fie înlocuit - așa cum 
am procedat și cu predecesorul și cu succesorul său. lar ţie ți- 
am facilitat ascensiunea în funcţia lui. Mă întreb... ar trebui să- 
mi asum vina și pentru acest fapt? 

— E scandalos! Nu ai nimic de-a face cu numirea mea! Am 
urcat până la această poziţie prin merite proprii. 

Tatăl meu a fost general și patrician al Imperiului Roman de 
Răsărit, iar bunicul prefect. Soţia mea este fiica împăratului din 
Răsărit. Eu însumi sunt comandant, consul și patrician. Dacă 
cineva din această încăpere își ocupă poziţia printr-o sinecură, 


166 


tu ești ăla, Ricimer, căci doar prin mariajul tău norocos cu fiica 
mea deții această funcție solemnă și nu ești spânzurat pentru 
nesupunere. 

— A, da, asta. Căsnicia mea cu preţioasa ta fiică. Și susținerea 
de către toate legiunile apusene. 

— Cam așa. Acum jocul e clar. De ce nu te numești pe tine 
împărat? 

— Ştii la fel de bine ca și mine că îmi lipsește descendența de 
sânge august care ţie îţi aleargă din abundență prin vene, tată- 
socrule. Propriul meu sânge barbar le-ar pica greu la stomac 
romanilor. Mă tem că suntem legaţi unul de altul, la bine și la 
rău, din motive și familiale și statale. Îţi sugerez să-ţi joci rolul în 
farsa asta și să-mi dai voie să mi-l joc și eu p-al meu. 

Anthemius îl cercetă, iar Ricimer îi susţinu privirea, într-un 
târziu împăratul privi în altă parte. 

— Aici ai dreptate. Trebuie să facem faţă publicului, nunţii tale 
și festivităților, iar pentru o vreme nu vom mai avea nicio ocazie 
pentru discuții. Cu toate astea, există o chestiune urgentă de 
discutat: apărarea imperiului. Roma este aproape falimentară. 
Nu mai există nimic în tezaur ca să punem pe picioare apărarea 
contra vandalilor. 

— Se pot împrumuta fonduri. Poate că de la binefăcătorul tău, 
Leon. 

— Ce idee strălucită, comandante. De fapt, am aranjat deja 
exact acest lucru. Drept dar de învestire pentru mine, împăratul 
Leon va ajuta Apusul să pună pe picioare apărarea pe care se 
pare că nu e în stare să și-o asume de unul singur. Tu, în calitate 
de comandant al legiunilor apusene, vei pune la dispoziţie toate 
trupele de uscat și resursele de care ești capabil și te vei implica 
la comanda operaţiunii de invadare a vandalilor în habitatul lor, 
Africa. Am sperat că atunci când vom ajunge să ne cunoaștem 
reciproc, vom fi capabili să ajungem la un punct comun de 
înțelegere a nevoilor militare. Însă acum mă îndoiesc că va fi 
posibil. 

Ricimer îl privea cu uimire. 

— Ai aranjat invadarea Africii? Sub comandă comună? 

Anthemius îl privea îndeaproape, savurând momentul. 

— Ah, am înțeles că legiunile și generalii apuseni îţi sunt loiali, 
Ricimer, și astfel poziţia și titlul tău vor rămâne intacte. Totuși, 


167 


vei lucra împreună cu amiralul Basiliscus, care-și va asuma 
responsabilitatea pentru operațiunile militare apusene și 
răsăritene de zi cu zi, începând cu comanda forțelor care vor 
recuceri Africa de la vandali. 

— Basiliscus... cumnatul lui Leon? Te aștepți ca eu să servesc 
sub comanda cumnatului împăratului din Răsărit? 

— Nu ai de ce să te plângi. Te căsătorești cu fiica mea. Cele 
două imperii sunt acum unite. Basiliscus va fi ofiţerul comandant 
al legiunilor unite. 

Ricimer nu scoase niciun cuvânt vreme îndelungată, meditând 
la această întorsătură neașteptată. 

— Deci îmi retragi comanda absolută a legiunilor din Apus și 
totuși vrei ca eu să-ți pun la dispoziţie soldaţi pentru această 
operaţiune. 

— Și să-i comanzi pe durata invaziei - sub Basiliscus. Posibil 
provenind din forţele tale din Galia de Răsărit, Noricum și 
Panonia, întrucât de legiunile staționate în jurul Mediteranei va fi 
nevoie pentru a ne apăra împotriva represaliilor vandalilor lui 
Gaiseric pe care îi va trimite neîndoios împotriva noastră. Nu mă 
îndoiesc de abilitatea ta de a lupta în bătălii, Ricimer. Pun sub 
semnul întrebării judecata ta de a guverna imperii. 

— Și când anticipezi că va începe această operaţiune? 

— Noua flotă e în pregătire chiar în momentul în care vorbim. 
Fondurile se strâng, soldaţii suplimentari sunt recrutați. 
Consolidarea unei forțe de asemenea mărime va dura poate un 
an. Ai atâta timp la dispoziţie cât să-ţi consolidezi propriul rol în 
această aventură, fie că participi activ, fie că te retragi cu totul. 
Nu te voi convinge să nu faci pe ultimul. Voi recunoaște că nu te 
pot îndepărta cu forţa din funcţie, comandante. Însă mă pot 
asigura că guvernarea ta nu va mai pune în pericol imperiul. 
Titlul tău formal rămâne intact - însă comanda ta va fi sub 
autoritatea și ochiul vigilent al lui Basiliscus. 

Ricimer își miji ochii furios. Nu mai rămăseseră prea multe de 
spus, iar afară gălăgia mulţimii lua deja amploare, scandând 
repetat ca noul împărat să se arate. Anthemius începu să se 
îndrepte către ușa acum întredeschisă, căci una dintre gărzi își 
vârâse precaut capul ca să cerceteze motivul întârzierii. 


168 


— Vino, zise Anthemius poruncitor peste umăr dând din cap și 
surâzând neglijent. Senatul și cetățenii Romei - și noua ta 
mireasă, Alypia - ne așteaptă. 

leșind cu pași mari pe ușă spre porticul din vârful treptelor din 
marmură îl lăsă pe Ricimer să spumege în centrul atriului gol, în 
timp ce ambele pârâiașe se uniră și formară o baltă mică la 
picioarele acestuia. 


Ricimer stătea în picioare pe puntea navei amiral romane, 
ancorată chiar în largul minusculului port nord-african, 
Mercurion, amplasamentul templului lui Hermes prefăcut în 
ruine, la șaizeci și patru de kilometri sud-est de capitala lui 
Gaiseric, atotputernica Cartagina. Dealurile cafenii și scunde se 
întindeau cât vedeai cu ochii, petecite ici și colo de lanurile de 
grâu și crângurile de măslini care cândva făcuseră din acest loc 
una dintre cele mai înstărite provincii romane. Cu toate acestea, 
aici istoria era capricioasă. Aproape o mie de ani Cartagina 
fusese o ameninţare; de trei ori Roma o cucerise și o distrusese, 
și de fiecare dată își găsise resursele de a reînvia și de a fi până 
la final, din nou, o ameninţare. De data asta totuși, pericolul nu 
venea de la cartaginezi, care erau, în cel mai fericit caz, o rasă 
muribundă de sclavi și țărani și nu războinicii mândri din vremea 
lui Hannibal. Acum ameninţarea venea de la vandali, un popor 
german pe de-a-ntregul ieșit din comun în arșiţa deșertului, cu 
pielea lor înroșită și trupurile solide care cuceriseră Cartagina cu 
câteva decenii în urmă. Mânaţi din estul Europei de huni, 
spulberaseră legiunile Romei la Rin și traversaseră Europa până 
în Hispania, unde au fost până la urmă opriţi de uscatul care se 
isprăvise - întâlniseră marea, capătul lumii și nu mai puteau să 
meargă mai departe. Roma, în efortul de a-i urni din loc pe 
vandali din bogatele porturi comerciale iberice și minele de 
argint peste care se stabiliseră, i-a convins să navigheze prin 
strâmtoarea îngustă care separa Europa de Africa și să o apuce 
pe lunga coastă goală a Mauretaniei, în jos spre coasta de vest, 
cât de departe își dorea tribul să meargă. După aceea, Roma și- 
a recâștigat fericită bogăţia moștenită a Hispaniei și Lusitaniei. 


169 


„Prorocire abisală”, gândi Ricimer. Fără ca Roma să știe, 
vandalii nu aveau nicio intenţie să rămână pe teritoriile uscate și 
fără valoare spre care năzuiseră. La câteva luni de la debarcare 
așezările vandalilor se răspândiseră deja departe, la estul 
Coloanelor lui Hercule. Înaintarea lor era implacabilă și precum 
un apeduct care se prăbușește lent la un cutremur, coloană cu 
coloană, provinciile africane cădeau și ele. 

Unul după altul, frumoasele orașe de-a lungul coastei africane 
nordice, Tripoli, Cezareea, Rusguniae, un șirag de perle romane 
cu secole de legături comerciale și culturale cu ţara mamă, au 
fost cucerite într-o orgie de foc și sânge. Până și puternicul 
episcop Augustin a fost incapabil să pună frâu măcelului și, 
asediat în orașul fortificat Hippo, a murit din pricina vârstei, 
înfometării și furiei absolute. Într-un târziu vandalii au pus mâna 
și pe Cartagina, împreună cu toate plantațiile și bogăţia 
Numidiei. Cu asta, tot sudul Mediteranei rămăsese deschis 
pentru a pune mâna pe el. La început oameni ai pădurilor, acum 
vandalii cuceriseră marea precum delfinii. Fiecare port germina 
noi corăbii și deveniseră bastioane ale operațiunilor marine 
vandale. Jecmănirile și jafurile deveniseră etalonul, iar insulele 
mediteraneene ale Romei - Sardinia, Corsica și Sicilia - fuseseră 
transformate în fortărețe ale piraţilor vandali. Coastele Hispaniei 
și Galiei fuseseră pustiite și însăși Roma nu a fost iertată, 
întrucât fusese martora atacului vandalilor doar cu paisprezece 
ani înainte, în urma căruia bogăţia și încrederea de sine a 
orașului nu-și reveniseră încă. 

În spatele tuturor acestora se afla Gaiseric, un schilod, 
înțelept și scump la vorbă, dispreţuind luxul, dar totuși avar 
după bogății, deprins cu accesele de furie nebunești, un 
maestru al intrigilor printre clanurile vandale și dibace în a sădi 
seminţele dezbinării, în a conjura vrajbe noi. Acesta era bărbatul 
care-și condusese tribul hoinar în persoană din Hispania, de-a 
lungul plajelor încinse ale Mauretaniei și până în actuala 
Cartagină scăldată în glorie. Acum era bătrân - foarte bătrân - 
deși Ricimer nu era sigur că avea vreo importanţă, căci există 
anumite rase de oameni care se pare că devin mai slabe cu 
vârsta și altele - precum vandalii, după câte s-ar părea - care 
pur și simplu devin mai puternice. Gaiseric condusese atacul 
asupra Romei zdrobind debarcaderele din Ostia, zbierând 


170 


obscenităţi de la prova unei corăbii piraterești pătată cu sânge. 
Gaiseric îl luase pe Ricimer în derâdere în ultimul deceniu, 
apărând în fruntea escadroanelor sale navale exact unde Roma 
îl aștepta mai puţin, devastând trecătorile  corăbiilor, 
îmbogățindu-se cu averile senatorilor și soțiile pe care le captura 
și le păstra pentru răscumpărare, sfidând pe față încercările 
Romei de a-l distruge. Gaiseric îl adusese pe Augustin în pragul 
mâhnirii văzând tot orașul prădat, vilele dărâmate, pe 
proprietarii acestora uciși, bisericile deposedate de preoţi, iar 
virginele sfinte și asceții risipiţi; unii torturați până la moarte, 
unii ucişi imediat, prizonierii determinaţi să-și piardă 
integritatea, morală și trupească, să servească unui inamic 
malefic și brutal... 

Însă acum Gaiseric era cel asediat 
hămesite. 

Cum se întoarce roata! Împăratul Imperiului Roman de 
Răsărit, Leon, nu era naiv; dovedise asta finanţând campania. 
Ricimer stătea pe puntea navei de război și cerceta portul 
neputându-se abţine să nu fie impresionat. 

O mie de corăbii, majoritatea construite doar în ultimul an în 
șantierele navale uriașe pe care Leon le ridicase special de-a 
lungul coastelor înțesate de lemn ale Asiei Mici și nordului 
Greciei. Erau locuite de o sută de mii de soldați, mulţi dintre ei 
veterani legionari din răsărit retrași de la îndatoririle 
garnizoanelor după învingerea finală a hunilor în susul Dunării. 
Însă cea mai mare contribuţie a lui Leon fusese ceea ce Ricimer 
putuse barem să obțină din resursele Apusului: banii. Aurul în 
valoare de o mie trei sute de pfunzi - o sumă colosală - fusese 
strâns în Constantinopole, mare parte din el sub ameninţarea cu 
moartea. Toate orașele erau aduse în pragul pauperităţii, bogaţii 
fuseseră sărăciţi, săracii prefăcuţi în cadavre. Totuși, până la 
capăt, banii au fost adunaţi, flota construită, soldaţii recrutaţi. În 
pofida presimțirilor iniţiale ale lui Ricimer, acum recunoscuse că 
efortul a fost cu adevărat uimitor, cu mult mai însemnat decât el 
însuși ar fi putut să rânduiască. Cu toate astea, în mintea lui 
totul fusese ruinat prin alegerea comandantului făcută de Leon: 
Basiliscus. 

Basiliscus, fratele geamăn al soţiei împăratului, Verina, cel 
mai grozav necaz al lui Ricimer de când... ei bine, de când 


A 


năuntrul Cartaginei 


171 


exista împăratul. Reputația bărbatului era corespunzătoare, 
chiar impresionantă în anumite privinţe, deși prea puţin din 
ceea ce ar fi așteptat cineva de la cel însărcinat să comande 
legiunile reunite ale Imperiilor Romane de Răsărit și de Apus 
pentru a recuceri întreaga Africă. Un bărbat scund, durduliu, de 
vârstă mijlocie, cu fălci ferme și late, buze cărnoase, îi amintea 
lui Ricimer de un negustor de covoare dintr-un bazar egiptean, 
satisfăcut că-și păcălise ultimul client și așteptându-l avid pe 
următorul. Într-adevăr, lingușirile lui Anthemius și setea acestuia 
de a purta într-o zi coroana imperială erau așa de prost ascunse 
că-l făceau obiectul de batjocură al curții imperiale. Totuși, 
Basiliscus dobândise iscusinţă în politică și jecmăneală, 
permițându-i să triumfe deasupra celorlalte neajunsuri. 

Ricimer clătină din cap - avea destule griji fără să mai fie 
distras și de uneltirile lui Basiliscus. Se uită din nou pe tărâmul 
opus al portului și aproape împotriva voinţei sale simţi un val de 
mândrie la vederea celor o mie de nave de luptă romane 
strânse la un loc în această zi de primăvară, cu flamurile 
fluturând în briza răsăriteană care le adusese aici, doar la o zi de 
navigat de portul nepăzit al Cartaginei. 

— Orestes? rosti el tare, fără să se întoarcă din punctul său 
avantajos de pe punte. Ricimer avusese întotdeauna un auz fin 
pentru pași și recunoscuse mersul care se apropia pe la spatele 
său. 

— Aici, răspunse generalul, iar după aceea Ricimer auzi alți 
pași, mai ușori și nesiguri, ca cei ai unei femei - neobișnuiţi aici 
pe puntea de observaţie a unei nave de comandă a flotei 
romane. 

Se întoarse și-l descoperi spre mirarea lui pe Orestes însoțit 
de un băieţel, probabil de vreo opt ani, costumat în versiunea la 
scară redusă a armurii de paradă a unui general roman, cu 
fiecare detaliu exact, până la zalele miniaturale ale tunicii și ale 
cizmelor de cavalerie din piele lustruită. Echipamentul adaptat 
trebuie să fi costat o avere, însă efectul, în special expresia 
mirată de pe chipul băiețelului, era impresionant. Un surâs fugar 
îi jucă lui Ricimer pe trăsăturile feţei altfel severe. 

— lar el cine ar putea fi? întrebă Ricimer. Stai, lasă-mă să 
ghicesc. Îl chem pe generalul Orestes și mă trezesc în faţa a doi 


172 


Orestes, căci cel mic este imaginea întruchipată a celui mare. 
Prietene, nu mi-am dat seama că ai un fiu. 

Orestes rămase serios, cu fălcile încleștate, însă privirea i se 
înmuie oarecum la complimentul comandantului său. 

— Într-adevăr, el este cel mai mare dintre cei trei copiii ai 
mei, ceilalţi doi fiind fete. Fiule, înclină-te în faţa ofițerului tău 
comandant și al meu. Comandante Ricimer, vi-l prezint pe fiul 
meu, Romulus Augustus. 

Ricimer înălță din sprâncene. 

— Romulus Augustus? Ai combinat numele fondatorilor 
orașului și al imperiului. De parcă ai avea de gând ca el să 
obţină diadema imperială. Foarte bine intenţionat, Orestes, 
chiar provocator pentru o căpetenie de trib german ca tine, nu-i 
așa? 

Orestes rămase impasibil. 

— Ultima mea soţie, mama băiatului, Lavinia Aureliana, ce se 
trage dintr-o familie veche de consuli și senatori, a făcut sângele 
fiului meu la fel de roman și regal ca al multora care au purtat 
purpura. Cu toate astea nu aș fi dispus să aspir la o asemenea 
poziţie pentru el. Destinul lui este să fie comandant militar, nu-i 
așa, băiete? 

Romulus aprobă din cap în tăcere, fără să-și mute ochii de pe 
chipul lui Ricimer despre care auzise multe legende și povești. 

— Imi dau seama după cum e îmbrăcat, răspunse Ricimer. 
Foarte impresionant. Insă nu am știut că l-ai adus cu tine pe 
corabie. Oarecum neregulamentar, nu-i așa? Ca să nu mai 
pomenim de pericolul pentru amândoi, și pentru tine și pentru 
moștenitorul tău, de a călători pe același vas în timpul unei 
invazii a unui teritoriu ostil. 

Orestes nu se clinti. _ 

— Deloc, generale. in timp ce flota se afla aici, în port, de 
acum o săptămână, Romulus abia a sosit din Sicilia, pe un iaht 
de agrement pe care l-am închiriat din timp ca să-i transporte 
pe el și pe dascălii lui. Vor rămâne numai o zi, poate două, și 
apoi se vor întoarce schimbând cursul către sud-est, dincolo de 
Cartagina, ca să evite orice întâlnire inopinată cu corăbiile 
vandalilor. Informatorii ne-au raportat că stârvul unei balene al 
cărei schelet este destul de mare ca să adăpostească 
doisprezece oameni a fost aruncat pe o plajă la o zi de navigat 


173 


de aici spre est, iar Romulus e dornic să-l examineze. Sunt sigur 
că veţi fi de acord că nu există o educaţie mai bună decât să 
explorezi lumea direct la sursă - lucru pe care sunt foarte dornic 
ca fiul meu să-l facă. 

Ricimer dădu din cap aprobator. 

— ţi laud efortul, răspunse el. Și sper că în... cât? Zece ani?... 
— ridică bărbia flăcăiașului cu degetele mare și arătător, ca să 
aibă o vedere mai bună a feţei lui și să cântărească anii - sper 
să-i ofer ocazia de a se alătura statului meu major. Poate sub 
comanda propriului părinte. Râse, dând drumul bărbiei băiatului. 
Poate deasupra tatălui său! 

Orestes își așeză mândru palma pe umărul fiului său. 

— Comandante, doriţi să vorbiţi cu mine? 

— Doar despre starea lucrurilor, generale. Fanfaronul nostru 
de amiral Basiliscus refuză să aibă de-a face cu mine și „uită”, 
convenindu-i de minune, să mă invite la ședințele sale cu echipa 
la care știu că tu iei parte, așa că sunt forţat să-mi obțin 
informaţiile de la intermediari. Cum stăm cu invazia? 

— Foarte puţine noutăți. După cum știți, generalul Marcellinus 
a navigat de puţin timp spre Sardinia și s-a năpustit asupra flotei 
piraterești vandale de acolo luând-o prin surprindere, 
scufundându-le multe dintre corăbii și izgonindu-i de pe insulă 
pe cei care-au rămas. Am primit înștiințare prin fum că generalul 
Heraclius, care a debarcat acum câteva săptămâni un 
contingent uriaș de marinari în afara orașului Tripoli din Libia, i-a 
înfrânt cu ușurință pe soldaţii lui Gaiseric, iar acum mărșăluiește 
spre vestul Cartaginei - ne așteptăm ca până mâine să-și așeze 
tabăra în afara zidurilor. Cu întăririle pe care i le-am trimis după 
ce a cucerit capul de pod avem aproape treizeci și cinci de mii 
de oameni pe uscat, în direcţia orașului, blocând toate drumurile 
ce duc la port, în vreme ce vânturile ne rămân în continuare 
favorabile conducându-ne flota dinspre mare către acesta. 
Marcellinus îi va împiedica pe piraţii lui Gaiseric rămași în viaţă 
să aprovizioneze orașul. Amiralul Basiliscus așteaptă doar 
vestea că trupele de uscat ale lui Heraclius și-au asigurat 
poziţia, iar apoi va da ordin ca flota să arunce ancora. Cu puţin 
noroc, cam pe timpul ăsta în două zile, vom cina cu carne de 
strut în propriul palat al lui Gaiseric. 


174 


Ricimer se strâmbă. Nu era sigur că o asemenea victorie 
desăvârșită și absolută a lui Basiliscus asupra lui Gaiseric, care 
de patru decenii fusese pedeapsa inevitabilă a Romei, putea fi 
considerată noroc. Cel puţin nu pentru el personal. Totuși 
trebuia să recunoască că după victorie, odată ce legiunile se vor 
fi întors, iar Cartagina va fi din nou o capitală de provincie 
romană în siguranţă, va fi bine să-și concentreze atenţia asupra 
a ceea ce-l preocupa cel mai mult: mișcările de la curte și 
presiunile asupra graniţelor Imperiului de Apus. In pofida tuturor 
probabilităților, până acum Basiliscus se dovedise chiar capabil, 
nu neapărat în arta războiului, ci să se miște singur spre locul 
cel bun în momentul prielnic, de o asemenea manieră că va 
putea să declare fără război victoria uluitoare, masivă, asupra 
vandalilor. Cu adevărat o poziţie de invidiat, iar Ricimer își notă 
în minte să studieze metodele individului în următoarele câteva 
luni, ca să discearnă ceea ce el însuși trebuie să învețe și ce 
trebuie să pună pe seama norocului pur, chior. 

— Următoarea întrunire a generalilor e în această seară la ora 
nouă, continuă Orestes. Și, aș putea adăuga, generalul 
Basiliscus a ţinut să-mi ceară să vă invit. Se pare că-și dorește 
de-adevăratelea ca de data asta să participaţi. 

— O! Ricimer îl privi ușor surprins. Nu era sigur dacă interesul 
neprevăzut manifestat de Basiliscus față de prezenta lui 
prevestea ceva de bine sau de rău. Tu ce înţelegi din asta, 
Orestes? 

Germanul ridică din umeri. ` 

— Greu de ştiut, comandante, replică el. Insă mi s-a povestit 
că ambasadorul lui Gaiseric sosește în curând. Iscoadele zic că 
convoiul său a fost deja zărit, mișcându-se rapid, de parcă ar fi 
într-o misiune urgentă. Basiliscus chiar acum vâslește spre plajă 
ca să se întâlnească cu el. 

— Interesant, medită Ricimer. Bătrânul Gaiseric e înconjurat și 
fără nicio îndoială își dă seama că e înfrânt și solicită condiţiile 
predării. Nu e de mirare că Basiliscus dorește ca eu să particip 
la întâlnire. Are de gând să-și anunţe formal victoria. 

— Posibil, confirmă Orestes, mulţumit în sinea lui că 
superiorul său a tras de unul singur concluzia pe care el nu voia 
să i-o sublinieze. Comandante, dacă nu mai e nimic altceva, aș 


175 


dori să-i arăt fiului meu corabia, iar apoi să-l duc înapoi pe vasul 
său. 

— Bineînţeles. Ricimer cobori privirea. Romulus Augustus, zise 
el. Ai niște trăsături frumos conturate, tinere. Ca ale unui micuţ 
împărat. Un Augustulus. Ține minte, postul de tribun din echipa 
mea te așteaptă peste zece ani. 

Băiatul zâmbi și împreună cu tatăl său se depărtară cu pași 
mari, în vreme ce Ricimer se întoarse din nou spre priveliștea lui 
de la balustradă. Pe plaja îndepărtată, văzu un mănunchi de 
flamuri colorate dansând în suflarea brizei și sclipirea armurilor 
în soare. Se părea că ambasadorul lui Gaiseric sosise. Toate 
bune și la locul lor. Cu cât farsa asta avea să se isprăvească mai 
curând, cu atât mai repede se putea întoarce la guvernarea 
reală a imperiului. 


— Domnilor, zise Basiliscus, plescăind din buzele cărnoase în 
timp ce vorbea și ridicând atent ochii săi mici când Ricimer și 
Orestes intrară în biroul înghesuit al amiralului. 

Ordonanţa lui Basiliscus, Joannis, o huidumă de grec, 
competent totuși, și care avansase pe scara ierarhică, era deja 
așezat confortabil pe un taburet tras lângă masa de conferinţe, 
iar alți câţiva oficiali mai în vârstă erau și ei prezenți. Incăperea 
era închisă și umedă, puţind a bărbați ţinuţi prea multă vreme 
pe o corabie, iar Ricimer speră că întâlnirea va fi scurtă. Privind 
roată prin încăpere fu totuși surprins să nu vadă nici urmă de 
ambasadorul lui Gaiseric. 

— Generale. Ricimer își salută rivalul cu o plecăciune din cap 
amabilă. Aveam impresia că astăzi ne vom întâlni cu 
reprezentantul vandalilor. 

Basiliscus îl privea ţintă, rece, perturbat de efortul evident al 
lui Ricimer de a prelua controlul asupra întâlnirii. 

— Veţi fi mulțumit să știți, comandante, că m-am întâlnit deja 
cu bunul ambasador Velsimic și am dus la bun sfârșit acordul 
privind condiţiile vandalilor. 

— Așa de repede, deci? Numai dintr-o scurtă întâlnire pe 
plajă? 

— Vandalii au recunoscut cinstit că nu se află pe poziţia de a 
se tocmi cu mine. 

— Și care sunt mai exact termenii cu care aţi fost de acord? 


176 


Basiliscus zâmbi, savurând momentul. 

— Predarea în întregime și necondiționată a Cartaginei, cu tot 
armamentul ei, deși populaţia civilă, bunurile lor personale și 
proviziile de alimente ale orașului vor rămâne intacte. 
Capitularea absolută a flotei navale vandale și a marinei 
comerciale, inclusiv a vaselor pe care noi le numim pirate și 
retragerea din bazele lor străine către Cartagina, Roma luând 
apoi în posesie toate corăbiile echipate de pradă sau de război. 
Dispersarea forțelor terestre vandale, eliberarea tuturor 
prizonierilor romani și străini pe care-i ţin ostatici și capitularea 
și exilarea lui Gaiseric și a ofiţerilor săi superiori pe teritoriul 
unui popor din lumea a treia, din afara Imperiului Roman, unde li 
se va interzice să mai exerseze vreodată artele militărești. 

— Să-i exilați pe Gaiseric și ofiţerii lui? Nu să-i arestaţi și să-i 
judecaţi? 

Basiliscus înălţă din umeri. 

— Nu fără luptă. Bătrânul este bolnav și după cât se pare își 
va da duhul cam într-un an. Am luat decizia că nu merită să ne 
folosim soldaţii și să le riscăm vieţile în arestarea unui om care 
nu va trăi destul cât să fie adus în faţa tribunalului. 

Ricimer își țuguie buzele o clipă și apoi se ridică în picioare. 

— Felicitările mele, amirale. Un aranjament echitabil, îmi voi 
pregăti soldaţii pentru ocupaţie. 

Basiliscus se lăsă pe spate meditând la ce i se spusese și 
bombă obrajii ca și cum ar fi plimbat o măslină prin gură. 

— Nicio grabă, zise el simplu. 

Ricimer se opri. 

— Poftim? 

— Am zis că nu e nicio grabă. Ocupaţia nu va începe încă. 

Ricimer îl privea fix inexpresiv. 

— Ambasadorul Velsimic îmi zice că, continuă Basiliscus calm, 
comandanții superiori ai lui Gaiseric au opus rezistenţă 
capitulării, deși este sigur că va avea câștig de cauză asupra lor, 
arestându-i dacă va fi nevoie. Ne cere cinci zile ca să-și pună 
afacerile interne în ordine înainte ca soldaţii noștri să intre în 
oraș. 

Ricimer se holba fără să-i vină să creadă. 

— Cinci zile? Cinci zile! Cinci zile ca vandalii să se ascundă și 
să-și împrăștie armele? Ca să-și golească porturile de toate 


177 


vasele? Să se pună la adăpost cu toată comoara sau s-o 
distribuie rudelor lui Gaiseric din provincii? Cinci zile ca Gaiseric 
și ofițerii lui să iasă din oraș deghizați și mânând măgari pentru 
că nu există niciun soldat roman înăuntrul zidurilor ca să-i 
oprească? 

Basiliscus își fixă privirea asupra lui cu calm. 

— Ai terminat, Ricimer? 

— Comandante Ricimer,  prostule. Sunt în continuare 
comandantul șef al armatei și ofițerul tău superior. Le-ai dat 
cinci zile ca să se predea?! 

Basiliscus căuta încruntat luptându-se în sinea lui să se 
stăpânească. 

— Velsimic este un bărbat drept și onest pe care îl cunosc și 
cu care am avut de-a face în trecut, când era detașat la 
Constantinopole. Am încredere în el fără rezerve, de la aristocrat 
la aristocrat și nu văd niciun motiv pentru care nu ai avea şi tu, 
căci mi s-a spus că ești de viță nobilă. Deși, probabil, greşesc... 
— îl măsură pe furiosul Ricimer - ca tu să ai încredere în el, 
vreau să spun. 

— lei de bun cuvântul unui vandal, fără nicio chezășie, fără 
ostatici, fără garanţii, când se află în joc victoria Romei și 
succesul întregii sale campanii africane? Ricimer zbiera 
nepăsător de prezența celorlalţi bărbaţi din încăpere. Asta nu e 
doar prostie, Basiliscus, e sminteală! 

— Mă faci smintit? îl întrebă Basiliscus calm. 

— Sau trădător! explodă Ricimer. Roma nu este un neguţător 
ca să accepte capitularea în rate a popoarelor înrobite. Mă duc 
să pregătesc trupele de uscat. Ocupaţia începe imediat. 

Basiliscus se ridică brusc în picioare, cu chipul îmbujorat, iar 
cei de la masă se ridicară și ei. 

— Sunt încântat la culme, zise amiralul calm, deși ochii lui 
aruncau flăcări, că statul meu major a fost aici de față să fie 
martor la izbucnirea ta. M-ai făcut „smintit”. „Trădător”. Sunt 
reprezentantul împăratului. Pe această corabie, în această flotă, 
eu sunt cu adevărat împăratul. Comandante Ricimer, ești 
arestat pentru înaltă trădare. 

Ricimer stătea consternat, iar Joannis, cu sabia scoasă, îl 
apucă de braţ. In același timp, două gărzi înarmate care 


178 


așteptaseră afară năvăliră în cabină, ocupându-și locurile chiar 
în spatele lui. 

— Orestes, zise Ricimer calm. Mergi acum la legiuni și 
povestește-le ofițerilor mei ceea ce tocmai ai văzut. Asta este o 
insubordonare grosolană... 

Orestes nu se mișcă. Toţi ochii din încăpere se întoarseră spre 
germanul care stătea neclintit lângă taburetul său privind. După 
o clipă se întoarse și făcu doi pași alăturându-i-se lui Basiliscus, 
care aprobă ușor din cap fără să-și ia ochii de pe Ricimer. 

— Vremurile s-au schimbat, zise Orestes, colţul gurii sale 
răsucindu-se puțin în sus, confirmând sfidător dizgraţierea 
fostului său comandant. 

Ricimer abia de mai putea să glăsuiască de furie. 

— Nu ai nicio autoritate să mă arestezi, Basiliscus! Eu sunt 
comandantul tău. Nu sunt îndatorat nimănui decât însuși 
împăratului! 

— Ah, și de data asta ai dreptate, jubilă iarăși Basiliscus cu un 
zâmbet slab de dispreț. Și anticipând întocmai o asemenea 
eventualitate împăratul ţi-a pregătit ordinul de arestare 
dinainte, ca eu să-l folosesc după bunul plac. Lovind cu degetul 
într-un mănunchi de pergamente din fața sa, Basiliscus 
îndepărtă unul pe care Ricimer îl văzu că includea pecetea și 
semnătura împăratului, chiar din capătul celălalt al mesei și cu 
capul în jos. Uite-l. Joannis, arată-i-l prizonierului, fără să pună 
mâna pe el, te rog. 

Ricimer scuipă. 

— De ce nu te scutești de deranj și mă asasinezi? 

— O întrebare bună, zise Basiliscus. Exact asta i-am propus și 
eu împăratului înainte de a pleca în expediţie. Se pare totuși, că 
în pofida a tot, noua ta soție te place de-adevăratelea. Ar fi 
nepotrivit pentru împărat, fiind tatăl ei, să te condamne la 
moarte. lar împăratul recunoaște de asemenea că tu controlezi 
legiunile apusene care, deși incompetente, atârnă oarecum în 
balanţă și ar fi supărător ca soldaţii să se revolte în mijlocul 
campaniei africane. Nu, Ricimer, nu trebuie să te temi de 
moarte la momentul prezent. 

— Atunci ce...? 

— A, lui Orestes trebuie să-i mulțumești pentru asta, căci el a 
ticluit soluţia ideală. 


179 


— Orestes... tu știai de toate astea dinainte? Corcitură de 
hun, trădător german, naiba să te ia! 

Orestes îl studia pe Ricimer, amuzându-se în tăcere, dar 
Basiliscus puse capăt izbucnirii sale. 

— Comandante, vei fi trimis înapoi la moșiile tale din Milano 
escortat de un corp al gărzilor mele personale, pentru o prea 
necesară odihnă după neașteptata ta „cădere nervoasă”. Pe 
perioada interimatului, legiunile apusene îmi vor reveni mie sub 
comandă. De îndată ce loialitatea lor va fi consolidată, 
retragerea ta va fi anunţată. 

— Pui în pericol imperiul! 

— Și numai tu îl poţi salva, presupun? rânji Basiliscus. Vasul 
care te va transporta așteaptă, Ricimer, iar bagajele ţi-au fost 
deja pregătite. Asta a fost tot, domnilor - ziua bună. 

Înjurând, Ricimer fu escortat afară pe punte, unde văzu că pe 
durata conferinței propriul vas al lui Basiliscus, iahtul 
comandantului flotei utilizat pentru a transporta ofiţerii între 
diferitele sectoare ale escadronului, fusese tras lângă nava 
comandant. 

— Onulf! Basiliscus îl strigă pe una dintre santinelele de pe 
iaht. Leagă-i mâinile și pune-i călușul până când vă veţi afla în 
siguranţă în largul mării. 

Garda sări de pe iaht și urcă pe nava comandant unde 
înfășură încheieturile generalului la spatele acestuia ca să-l 
împiedice să fugă sau să opună rezistență când vor traversa 
pasarela îngustă dintre cele două vase. Înainte ca membrii 
echipajului să poată lua seamă la priveliștea surprinzătoare a 
comandantului legiunilor Imperiului Roman de Apus condus 
legat, i se făcu vânt iahtului. 

Basiliscus și Orestes supravegheau de pe puntea superioară 
unde Ricimer stătuse doar cu câteva ceasuri mai devreme, cum 
vâslașii iahtului executau dibaci manevre printre vasele 
ancorate către marginea îndepărtată a portului și apoi spre 
largul mării. 

— Regretabil, însă a fost necesar, comentă Basiliscus, mai 
mult către sine decât către Orestes. Am încredere că înţelegi 
necesitatea acestei intervenţii - pentru schimbarea comenzii, 
cum vine vorba. 


180 


Orestes aprobă din cap, supraveghind cu aviditate plecarea 
fostului său comandant. 

— Totuși, răspunse el, e neplăcut că Ricimer nu poate să vadă 
necesitatea de a scuti trupele de o luptă inutilă îngăduindu-le o 
simplă păsuire de cinci zile. 

Basiliscus surâse. 

— Și uite-așa am făcut rectificări în beneficiul imperiului. 
Deodată, un cuvânt al ordinului lui Basiliscus de acum câteva 
clipe îi străbătu gândurile lui Orestes. 

— Am auzit bine că numele paznicului tău este Onulf? întrebă 
el nepăsător. 

— Onulf, da, un barbar răsăritean, o persoană loială. L-am 
adus din Constantinopole. De ce, îl cunoști? 

— Cândva am cunoscut un Onulf, cu mulți ani în urmă. Nu e 
posibil să fie... 

— Firește că nu, nu a fost niciodată în Germania. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Vino. Chiar și cu cele cinci zile de amânare sunt multe de 
pregătit pentru a primi un oraș cucerit. Vei călări triumfător la 
dreapta mea, comandante Orestes. 

Orestes își privi surprins noul amiral, însă Basiliscus se 
depărtase deja coborând pe punţile inferioare. Aruncând o 
ultimă privire corăbiilor săltătoare ale flotei enorme, Orestes se 
întoarse ca să-l urmeze. 


În a patra noapte după plecarea lui Orestes, flota romană, 
navigatorii ei și soldaţii acesteia dormeau somnul fără vise al 
inevitabililor biruitori. Festivităţile iniţiale avuseseră deja loc, iar 
acum mai rămăseseră doar formalitățile primirii efective a 
orașului în dimineaţa următoare. Totul fusese pregătit și cu 
atenţie coordonat cu forțele de uscat ale lui Heraclius din afara 
zidurilor Cartaginei. Când se va crăpa de ziuă, flota masivă va 
arunca ancora și va naviga ușor cei peste șaizeci de kilometri în 
sensul brizei de răsărit până la orașul înfrânt. Sosirea navelor 
din frunte era estimată pentru amiaza acelei zile. Frânghiile 
fiecărui vas fuseseră deja decorate cu flamuri și steaguri 
colorate, carenele frecate de mucegai până la nivelul apei de 


181 


către mateloţi agili atârnaţi de sfori înnodate, velele albite până 
deveniseră de un alb orbitor reflectând măreţia proaspăt 
descoperită a marinei romane. În ultimele patru zile soldaţii de 
la bordul navelor făcuseră neîncetat instrucţie în spaţiul limitat 
și își petrecuseră fiecare moment lustruindu-și armele, platoșele 
și coifurile pentru a prezenta o imagine strălucitoare a puterii 
militare de la Roma. Când vasele aveau să defileze în ziua 
următoare în portul din Cartagina, fiecare marinar de la bord va 
sta țeapăn de atenţie, cu scutul lustruit și sulița în echilibru, 
aliniaţi pe punţile lungi de la pupa la pupa, demonstrându-le 
vandalilor inutilitatea de a se opune atotputernicei Rome, 
convingându-i de înțelepciunea de a se preda la timp. 

Campaţi pe terenul din afara zidurilor Cartaginei, soldaţii lui 
Heraclius fuseseră angajaţi în mare parte în aceleași activităţi, 
făcând instrucție în praf, improvizând defilări în văzul 
observatorilor vandali de pe vârful zidurilor orașului, lustruindu- 
și armurile și ascuţindu-și armele, în vreme ce statul major își 
petrecea zilele trasând pe hartă ruta iminentului marș triumfal 
prin oraș, împărțind urbea și suburbiile ei în cartiere ușor de 
administrat pentru jefuirea și mai sistematică, sau așa cum 
Heraclius prefera să spună:  „rechiziţionarea bunurilor 
inamicului”. Ofițerii tineri coordonau împreună cu ofițerul de 
legătură al flotei navale timpii plecării fiecărui alai, așa încât 
forțele de uscat și navale să sosească în portul orașului exact la 
aceeași oră. Pe punți se căzuse de acord că se așteptau ca 
Gaiseric și ofițerii lui mai în vârstă să-și predea armele și să-și 
depună oficial vieţile și averile în mâinile cuceritorilor lor, 
supunându-se, precum barbarii cuceriți supuseseră și ei pe alţii 
timp de douăsprezece secole, puterii militare, intelectuale și 
morale superioare a Romei. 

Totul era pregătit pentru evenimentele din ziua următoare și 
până și luna în persoană îţi lăsa impresia că lucrurile sunt în 
ordine și se retrăsese devreme. Deși miezul nopţii abia fusese 
anunţat de cocoși, cârâielile lor răzbăteau de la o corabie la alta 
cât era flota de mare, luna se scufundase sub orizont, lăsând 
noaptea în beznă, cu excepţia scânteilor plăpânde ale opaiţelor 
santinelelor de pe puntea fiecărei corăbii și linia fosforescentă 
nedeslușită ce marca plaja îndepărtată, unde spuma clocotea și 
șuiera de la talazurile minuscule care săreau delicat pe nisip. 


182 


Totul era pregătit, cum fusese în ultimele patru ceasuri, cum 
fusese în ultimele patru zile, iar Basiliscus satisfăcut se 
retrăsese și el devreme, chiar după ce soarele apusese, dând 
ordin să nu fie trezit decât cu un ceas înainte de răsărit. Și din 
clipa în care închisese ușa cabinei sale, nimic care ar fi putut să- 
i facă pe supraveghetori să se alarmeze nu se schimbase, căci 
până și apusul timpuriu al lunii fusese prevăzut și luat în calcul 
și considerat neimportant pentru apărarea flotei. Nimic nu se 
schimbase, iar noaptea înainta lent, ceasurile se târau așa cum 
o fac pentru cei care se află în postul de supraveghere, 
străbătând aceeași linie de-a lungul punţii, dând din cap spre 
paznicii camarazi când îi întâlneau pe punte și întorcându-se să 
parcurgă lent același traseu. Nimic nu se schimbase. 

Cu excepţia vântului care, la apus, își orientase direcţia spre 
nord-vest. 

Cârmaciul de pe nava comandant băgase de seamă 
modificarea chiar și în somn, căci sunetele unei corăbii în repaus 
se schimbă odată cu vântul. Scârţăitul învelișului carenei își 
mărise tangajul în timp ce vasul se balansa ușor în sensul opus 
lanțurilor ancorei; velele care fuseseră închise strâns din pricina 
brizei estice își desprinseră brusc marginile și colţurile răzlețe la 
o rafală din vest. Ocheţii și frânghiile fixate pe o latură a vasului 
începură să zornăie slab pe partea cealaltă. Alţi cârmaci de pe 
alte corăbii ale flotei se treziră la modificarea sunetelor, rezultat 
al schimbării direcţiei vântului. Și ei meditară o clipă la 
implicaţii, calculând dacă furtuna s-ar fi putut afla sau nu în larg, 
însă deciseră ridicând din umeri că ultimele patru zile de cer 
curat ca lacrima nu pot să aducă decât cel puţin alte două zile 
identice, după care flota va fi în întregime ancorată în siguranță 
în portul Cartaginei. Singurul inconvenient legat de noua direcţie 
a vântului ar fi putut fi voltarea necesară pentru a aduce flota 
de la peste șaizeci de kilometri. Sosirea va fi întârziată, 
concluzionă timonierul navei amiral: cu patru ceasuri, poate 
șase. Își făcu o notă în gând să-l informeze pe general când se 
va trezi ca să trimită curierii necesari la generalul Heraclius și 
să-și sincronizeze corespunzător armata de uscat pentru a 
pătrunde în oraș. Apoi se întoarse și el pe partea cealaltă în 
hamac și adormi. 


183 


Cu câteva zile în urmă, veteranii lupi de mare vandali și 
profeții din Cartagina prevăzuseră schimbarea vântului aproape 
până la ora exactă, iar cu o seară mai înainte un escadron bizar 
de treizeci de corăbii părăsise orașul. Fiecare vas misterios, 
întunecos, târa după sine câte o barcă de transport la fel de 
misterioasă.  Iscoadele romane din legiunile lui Heraclius 
spionaseră manevra și îi dăduseră de știre generalului ce se 
trezise iritat la auzul acestora. Intr-o oră au fost expediate la 
intervale de un sfert de ceas și apucând-o pe trasee separate 
trei companii de curieri călări ca să ducă flotei romane veștile 
despre corăbiile negre. Niciun curier nu a ajuns la destinaţie, 
deși trei cutii cu degete mari amputate fură livrate a doua zi lui 
Heraclius în bătaie de joc. 

Cu două ore înainte de ivirea zorilor, prima corabie înnegrită 
cu gudron explodă într-o minge bubuitoare de flăcări la mai 
puţin de trei sute de picioare de bordul de atac al armatei 
romane ancorată liniștită la Mercurion. 

La interval de câteva bătăi de inimă, briza din vest, care acum 
se consolidase într-un vânt care despica apele și făcea vânt 
flăcărilor, conduse vasul cu carena abătută într-o corabie ce 
purta soldați romani înainte ca paznicul să-și revină din 
moleșeală și să tragă alarma surprins. Prova din bronz a vasului 
vandal izbi pe lateral corabia romană spintecând-o aproape 
până la chila din stejar. Catargele corabiei de atac, ciopârțite la 
jumătatea distanţei de bază înainte ca să ia foc, se rostogoliră 
cu un sunet strident de lemn fisurat și căzură, cu toată 
greutatea bârnelor gudronate și a velelor înmuiate în ulei, direct 
pe puntea corabiei romane, exact când soldaţii părăseau în fugă 
nivelul inferior la strigătele cuprinse de spaimă ale paznicului. În 
câteva momente corabia fu cuprinsă de flăcări, iar soldaţii ţipau 
și se aruncau de pe punți în toate direcţiile, fiind sufocaţi de 
velele arzând care cădeau pe ei de sus, sau azvârliți la pământ 
fără simţire de verfafoarele vaselor ce se prăbușeau despicate. 
Frânghia ancorei care fixa pupa vasului roman arsese, iar 
corabia se balansa în toate părțile, smulgând parâmele provei 
din danele lor și permițându-i vasului să fie purtat în derivă pe 
distanța scurtă până la următoarea corabie din linie. Acolo 
oamenii erau deja treji și stăteau în picioare cu căngi și prăjini 
ca să împingă huiduma în flăcări departe de vasul lor - însă era 


184 


imposibil. Butoiașele cu păcură și catran vrăfuite pe punți 
explodară împroșcând conţinutul lor inflamabil în toate direcţiile, 
la picioare depărtare. Pe măsură ce corabia romană în flăcări se 
apropia, căldura devenea prea arzătoare pentru ca apărătorii 
înarmaţi cu simple prăjini să rămână pe poziţii. Fură împinși 
până pe partea opusă a punţii, iar corabia lor a ajuns următorul 
infern plutind în derivă. 

De-a lungul întregii linii de demarcaţie a portului alte corăbii 
de atac vandale fuseseră aprinse și pe măsură ce fiecare set de 
flăcări proaspete țâșneau către cer, navigatorii vandali de la 
bord săreau de pe vasele lor învăpăiate și înotau către bărcile 
de transport remorcate, unde erau ridicați la bord de către 
camarazi și li se înmânau vâsle pentru a trece la manevre. 
Corăbiile în flăcări luminau cerul nopţii ca niște stindarde 
aprinse, iar rămășițele velelor arzând îmbibate în ulei șuvoiau în 
urma lor în vântul tăios, flăcările înghițind în scurt timp întreaga 
latură dinspre mare a armatei romane și începură să se 
dezlănţuie în centrul flotei uriașe. Apa clocotea de siluete care 
urlau, de chipuri albe strălucind de teroare în lumina flăcărilor 
care mugeau. Oamenii se scufundaseră părăsind punţile 
usturătoare ale corăbiilor lor, zvârcolindu-se în armuri, luptându- 
se unul cu altul ca să pună mâna pe grinzile spintecate ce 
pluteau prin preajmă. Unii se apucară iute chiar de butoiașele 
smolite cuprinse de flăcări, considerând omenește să ardă în 
flăcări decât să se înece, iar alţii își încercau norocul înotând 
spre plaja îndepărtată printre ploaia de bârne arzând, în loc să 
înfrunte sacrificiul flăcărilor mugitoare de pe corăbiile lor. 
Dispunerea îngrădită, disciplinată, a flotei romane cu care 
Basiliscus se mândrea grozav ajuta focul să avanseze și să se 
răspândească iute și fără să i se poată opune rezistenţă, iar 
șuierul vântului, pârâitul flăcărilor, strigătele marinarilor și ale 
soldaţilor care nu puteau nici să audă, nici să se supună, 
izbiturile prăjinilor cu care se străduiau să împingă corăbiile de 
atac în flăcări sau pe proprii lor companioni arzând dădură 
naștere unui haos imens. 

Pe măsură ce flăcările se împrăștiau, vandalii în navele lor de 
transport vâsleau în mijlocul supravieţuitorilor care băteau apa, 
îi împungeau cu lăncile, sfârtecau cu săbiile braţele celor care se 
apucau disperaţi de vâsle, ciomăgindu-i peste creștete pe cei 


185 


care încercau să fugă înot. Romanii care în mod miraculos 
scăpaseră de furia flăcărilor propriilor corăbii erau snopiţi până 
la moarte sau înecaţi de vandalii cocoţaţi în bărci aclamând cu 
fiecare lovitură pe care o administrau. 

Între timp, romanii de pe vasele laturii îndepărtate a portului 
erau totuși doar vag conștienți de pericolul cu care se 
confruntau. In locul cel mai apropiat de plajă, izolat de restul 
corăbiilor și depărtat de pericol, vasul lui Basiliscus rămăsese 
intact. Comandantul flotei dormise buștean câteva momente 
bune după atacul iniţial, înainte ca ofițerul de pază să-și dea 
seama care era sursa flăcărilor pe care le observase și să dea 
fuga să-și scoale șeful. Basiliscus făcu bilanţul și, văzând în 
lumina cenușie a zorilor că cinci sute dintre corăbiile sale ticsite 
erau pe cale de a fi distruse, îi ordonă căpitanului să pună 
imediat mâna pe rame și să vâslească afară din port. Manevra a 
avut succes și a fost urmat de alte corăbii din apropiere care 
făcură în schimb loc vaselor rămase ce supravieţuiseră 
incendiului,  distanțându-se de matahalele din jurul lor, 
poziționându-și forțele și angajând în luptă marinarii inamici. 

Odată cu sosirea zorilor, vandalii în inferioritate numerică, se 
retrăseseră, deși nu fără să reverse asupra romanilor o litanie 
de huiduieli obscene și să-i ia în zeflemea. Romanii își 
petrecuseră restul zilei salvându-i pe supraviețuitorii în stare de 
șoc care odată cu intensificarea vântului și schimbarea valurilor 
se aflau în pericol de a fi măturaţi în larg, dacă nu erau rapid 
scoși din apă. 

Trupurile celor morți au fost lăsate pentru a fi recuperate mai 
târziu de echipajele bărcilor de salvare, deși eforturile lor 
trebuiră să fie repede abandonate, căci bărcuţele erau asaltate 
de sute de rechini care se strecuraseră în port, precum o 
molimă pe val, atrași de mirosul sângelui și de duhoarea cărnii 
arse. Echipele de salvare făcură în grabă stânga-mprejur și se 
îndreptară vâăslind spre plaje ambarcaţiunile împresurate, iar 
apoi își petrecură restul zilei privind într-un amestec de 
fascinaţie morbidă și disperare cum apa portului colcăia de colţi 
și aripioare, iar spuma valurilor lăsa o dâră de un roșu sclipitor 
pe nisip. 


IV 


186 


— Recunosc, zise Ricimer, punând un picior pe masă în 
reveria lui și întinzând mâna după un blid cu nuci, că așa de 
incompetent cum a fost Basiliscus, are talent în alegerea 
gărzilor. Nu ești de aceeași părere, Onulf? 

Onulf stătea țeapăn la intrarea în încăpere privind drept 
înainte, inexpresiv. Cu șase luni în urmă, iahtul care-l purta pe 
Ricimer ajunsese în portul Genovei, iar Onulf primise o scrisoare 
de la Basiliscus ca să rechiziţioneze caii și căruțele armatei din 
garnizoana de acolo și să transporte prizonierul la Milano. De 
atunci și el și camarazii lui de gardă vegheaseră cu supunere 
asupra comandantului cu o rigoare strictă, chiar exagerată, într- 
adevăr, în primele câteva săptămâni încheieturile lui Ricimer 
rămăseseră legate, mai puţin când mânca sau scria la biroul 
său. Deși renunţaseră la măsura de precauţie când santinelele 
și-au dat seama că Ricimer nu dorea să fugă din propria lui 
locuință, totuși nu l-au lăsat singur nicio secundă, nici măcar 
când dormea. Cei treizeci de paznici bizari din escadron erau 
foarte disciplinaţi, își organizaseră un orar strict al schimburilor 
și în cazul în care nu primeau altfel de ordine de la Basiliscus 
aveau de gând să-și supravegheze prizonierul la nesfârșit. După 
vreo lună sau două, Ricimer dăduse impresia că se resemnase 
cu această stare de lucruri și din când în când chiar avusese 
tentative de a intra în vorbă cu păzitorii lui, deși fără prea mare 
succes, căci gardienii răsăriteni pretinseseră că glăsuiesc doar 
puţină latină, iar comandantul nu vorbise niciodată greaca 
fluent. De data asta făcu totuși un efort mai serios decât de 
obicei - vorbea lent și răspicat și presăra propoziţiile cu cât de 
multe cuvinte grecești își putea aminti. 

— Îți fac un compliment, idiotule, deși nu înţelegi niciun 
cuvânt din câte-ți spun. 

Onulf se încruntă, fapt ce sugera că înţelegea de-a binelea. 

— Ți-am zis că tu și escadronul tău sunteţi gardieni de soi. Nu 
pot nici măcar să urinez fără să vă zgâiţi peste umărul meu ca 
să vedeţi în ce stadiu mă aflu. De șase luni stăm aici, iar atenţia 
ta nu slăbește niciodată, nu-i așa, Onulf? 

Cuvintele sale fură întâmpinate cu o tăcere împietrită. 

— Nu lași niciodată garda jos, așa-i, Onulf? 

Și mai multă tăcere. 


187 


— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. Nu e nevoie să-mi 
răspunzi, nu voi fi jignit. Cât te plătește Basiliscus pentru 
serviciile tale? 

Onulf nu scoase niciun cuvânt, însă scânteierea scurtă din 
privirea lui îi dădea de înţeles lui Ricimer că în cele din urmă 
atinsese o coardă sensibilă. Forţă nota. 

— Dă-mi voie să reformulez: întrebarea nu e „cât”, ci mai 
degrabă „când”. Când te plătește, Onulf? Tu și oamenii tăi ați 
fost vreodată plătiţi de când am ajuns aici din Africa? 

Onulf își schimbă poziția incomodat. 

— Te rog spune-mi când încalc limita, da? Nu doresc să-mi 
bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Insă sunt curios. Dacă curtea 
răsăriteană este organizată precum cea apuseană, tu și oamenii 
tăi nu sunteţi un corp de armată oarecare, ci mai degrabă 
gărzile personale ale lui Basiliscus. Sunteţi pe ordinul de plată al 
statului său major, repartizat din contul său de rezervă alocat de 
împărat în persoană. Nu primiţi fonduri de la casierul principal al 
legiunilor, ci din mâinile lui Basiliscus, adevărat? 

Onulf rămase tăcut, însă clipi consimţind. 

— Și din această leafă, care îmi imaginez că este considerabil 
mai mare decât soldele armatei de rând, îţi întreţii familia, 
corect? O soţie, poate un copil sau doi? 

Nicio reacție. 

— Sau trei? 

Buza lui Onulf tresări. 

Ricimer oftă. Era dificil să facă progrese, să știe dacă barbarul 
înţelegea ceva. În mod limpede nu era o brută, altfel nu ar fi fost 
ales căpitanul gărzii personale a lui Basiliscus. Totuși, fie era cu 
desăvârșire ignorant, sau și mai rău, aproape inuman de 
disciplinat. Ricimer era înclinat să pună rămășag pe ultimul 
aspect. 

— Prietene, tocmai am primit o scrisoare de la un camarad 
care recent a călătorit pe pământul tău natal, Constantinopole. 
Îmi scrie despre lucruri nemaipomenite, pe care s-ar putea să le 
găsești interesante. Îmi dai voie să-ţi relatez câteva? Fie că îţi 
dai consimțământul sau nu, voi proceda așa, căci în ultimul timp 
găsesc că a vorbi cu mine însumi este cea mai agreabilă 
companie pe care o pot avea în aceste zile. 


188 


— Prietenul meu îmi scrie că după dezastrul de la Mercurion - 
în care stăpânul tău a pierdut mai mult de jumătate din flota lui 
și mai bine de treizeci de mii de oameni, deși sunt sigur că ai 
auzit deja despre acestea din propriile tale surse - Basiliscus a 
fugit ocărât înapoi la Constantinopole. Acolo nu a fost așteptat 
pe docuri de o gardă de onoare, ci de o companie de cohorte 
orășenești care voiau să-l aresteze, dar de care a scăpat cumva. 
A fugit spre oraș urmat de soldaţi și o gloată batjocoritoare și a 
căutat adăpost la bazilica Sf. Sofia, încolăcindu-se singur în jurul 
suportului altarului cu brațele și cu picioarele și trena-i 
agăţătoare până când sora lui care vărsa lacrimi amare a reușit 
să-i obţină iertarea, dacă se poate numi așa, de la împăratul 
Leon. Se zice că Leon l-a dojenit cu următoarele vorbe: „Mai 
bine o armată de cerbi conduși de lei decât o armată de lei 
condusă de un cerb.” 

Onulf stătea holbându-se în continuare drept înainte, însă 
gâtul și faţa i se îmbujorase. Ricimer era sigur că vorbele lui 
fuseseră înțelese, ba foarte clar. 

— Insă asta nu e tot, Onulf. După incidentul cu navele în 
flăcări, generalul Heraclius și forțele terestre romane au fost 
lăsate să eșueze sub zidurile Cartaginei și au trebuit să se 
retragă spre flota supraviețuitoare ancorată tot la Mercurion. 
Cincizeci de kilometri de deșert. De-a lungul drumului vandalii i- 
au hărțuit nemilos, iar Heraclius a pierdut și el mai bine de 
jumătate din oamenii lui, apoi a fost arestat de comandantul 
provizoriu al flotei la sosirea sa, întrucât se aliase cu Basiliscus. 
Marcellinus, care se presupune că i-a învins pe pirați și a 
recucerit Sardinia, a fost atacat de o flotă vandală pe care 
neglijase să o distrugă și a fost condus spre Sicilia, iar acolo 
asasinat de unul dintre proprii lui căpitani. lar bătrânul rege 
Gaiseric - mă asculţi, Onulf? 

Onulf asculta cu atenţie și chiar și roșeaţa chipului său 
persista. Singurul semn că înțelesese cuvintele lui Ricimer era 
mușchiul fălcii care-i tresărea în timp ce-și încleșta și descleșta 
furios dinţii. Ricimer zâmbea în sinea lui, căci prin acest semn 
știa că paznicul lui cu chipul de piatră era un om înfrânt la fel de 
desăvârșit ca și cum ar fi fost capturat în bătălie. 

— Regele Gaiseric organizase în Cartagina o sărbătorire a 
victoriei masive, în care el însuși - deși se vorbește chipurile că 


189 


e bătrân și decrepit - a condus dansul și și-a luat trei neveste 
noi, una dintre ele fiica lui Valentinian făcută prizonieră. Din 
câte s-ar părea, fata aceasta este acum grea cu bastardul lui 
Gaiseric, sângele lui amestecându-se cu cel al unui fost împărat 
roman. Când Gaiseric a auzit de soarta lui Marcellinus, Heraclius 
și Basiliscus și-a exprimat chipurile o mare satisfacţie că romanii 
în persoană i-au îndepărtat din calea lui pe cei trei oponenți 
dintre cei mai pârdalnici. Se zvonește că Sicilia este încă o dată 
sub controlul vandalilor, iar toată Mediterana este acum iarăşi 
jefuită de ei. 

Ricimer îl privi pe Onulf un moment îndelungat în tăcere, 
simțind răvășeala paznicului. După o vreme, Onulf și-a întors 
privirea și l-a privit pe Ricimer drept în ochi - lucru pe care nu-l 
mai făcuse până atunci. 

— Din acest motiv, continuă Ricimer liniștit, am întrebat de 
plata voastră, a ta și a escadronului tău. N-o să fiţi plătiţi, Onulf, 
sunteți lăsaţi în părăsire. Nu aveţi cum să vă întoarceți acasă, 
doar pe jos, iar în secunda în care veţi abandona moșia mea și 
puneţi piciorul în afara orașului, o să-mi trimit legiunile după voi, 
căci ele îmi sunt loiale și știu asta cu certitudine din 
corespondenţă. Nu puteţi să mă ucideţi sau să-mi prădați 
locuinţa din același motiv: loialitatea propriilor mei soldaţi, fapt 
ce va echivala cu moartea pentru voi dacă vă veţi atinge de 
vreun fir de păr din capul meu. Și din această zi înainte vă 
interzic să dormiţi în casa mea și să mâncaţi din magaziile mele, 
cel puţin în calitate de gărzi care mă ţin prizonier. Totuși, vă 
permit să rămâneţi pe proprietatea mea ca oaspeţi. Pune-mă la 
încercare dacă vrei, Onulf, însă văd în privirea ta că inima nu-ți 
mai e părtașă. 

Onulf cobori privirea. La urma urmei e inteligent, gândi 
Ricimer, nu e nătâng, posibil doar naiv, așa cum doar un om 
care duce o viaţă de gardian poate fi. Cu toate astea, Onulf 
lăsase garda jos, îi dăduse ascultare lui Ricimer, cu inima ca și 
cu urechile. Cuvintele lui Ricimer răzbătuseră. lar acum avea 
nevoie de timp să mediteze la ceea ce auzise. 

Ricimer se răsuci pe călcâie de parcă ar fi pus capăt unui 
interviu, deși Onulf era programat să rămână la post pentru încă 
câteva ceasuri. Comandantul ridică un pergament răsucit, 
pecetluit cu emblema lui din ceară. 


190 


— Doresc ca scrisoarea să fie livrată ajutorului de comandant 
al garnizoanei din Milano. Când pleci, dă-i-o curierului de la 
postul de gardă din afara porților mele. El va ști cui să i-o 
transmită. 

Onulf aruncă o privire hârtiei, însă nu făcu nicio mișcare să o 
ia. 

— Generalul Bonifacio e plecat din oraș să se consulte cu 
împăratul, zise el, într-o latină vulgară, însă folositoare. 

Ricimer surâse amiabil la aceste prime cuvinte pe care i le 
rostise Onulf. 

— Sunt conștient de asta. De aceea i-am adresat această 
scrisoare ajutorului de comandant. Doresc să mă întâlnesc cu 
acest om la asfinţit, un tribun, care se află - cel puţin tehnic - 
tot sub comanda mea. Cum tu ești paznicul meu, sau mai 
degrabă oaspetele meu, poţi fi prezent la întâlnire. Doresc cu 
adevărat să participi, căci tribunul este un răsăritean ca și tine. 
Acum lasă-mă și dă ordin ca scrisoarea să fie trimisă. Ne 
întâlnim în această seară. 

Onulf ezită un moment, apoi luă scrisoarea, se răsuci pe 
călcâie și ieși cu pași mari pe ușă. 


La asfinţit Onulf păși înapoi în cabinetul lui Ricimer fără să 
bată la ușă, urmat o clipă mai târziu de supraveghetorul casei, 
un bătrân eunuc toscan. 

— Lord Ricimer, anunţă bătrânul, comandantul interimar al 
garnizoanei a sosit. Să-l poftesc înăuntru? 

— Mai încape vorbă! zise comandantul. 

Onulf, nesigur de rolul său la această întâlnire, își ocupă 
poziția obișnuită lângă ușă, stând drept ca o suliță, cu ochii 
concentrați la jumătatea distanţei. 

— Pe Dumnezeu, spuse Ricimer, nu mai ești paznicul meu, 
Onulf. Găsește-ţi un scaun și... ah, comandantul garnizoanei. 
Ricimer se ridică de pe locul său și se îndreptă cu pași mari spre 
acesta să-l salute. 

— Comandantul interimar, îl corectă bărbatul. După cum știți, 
funcţia mea este doar de tribun. 

— Bineînţeles, replică Ricimer zâmbind. Tribune Odoacru, da- 
ţi-mi voie să vă prezint un compatriot de-al vostru, fostul meu 
paznic, Onulf. 


191 


Apoi Ricimer amuţi, trecându-și privirea de la Odoacru la 
Onulf și iarăși înapoi. Și Onulf înghețase. Doar Odoacru părea 
uimit, căci nu-l observase pe Onulf când intrase în cameră stând 
în umbră lângă perete. Acum, aruncând din nou o ocheadă în 
direcția căutăturii lui Ricimer, tresări și făcu apoi șocat un pas 
înapoi clătinându-se. 

— Mai mulţi huni decât am văzut într-un singur loc de la 
Catalaunici, zise Ricimer blând. lar asemănarea este 
remarcabilă... 

Fără un cuvânt, cei doi fraţi căzură unul în brațele celuilalt, 
bătându-se reciproc pe spate. După o clipă amândoi izbucniră în 
exclamaţii de surpriză, cuvintele guturale ale graiului lor 
străvechi izvorându-le din guri, cu feţele lor late de huni 
încununate de zâmbete. Ricimer stătea în picioare tăcut și 
amuzat, apoi se îndreptă pe partea laterală a mesei și turnă vin 
în trei pocale, înmânând două perechii de soldaţi care se 
apucaseră strâns de antebrațe și exclamau înfocaţi. 

— Habar n-aveam că vă cunoaşteţi - îi întrerupse Ricimer - 
însă aș dori să vi le ofer în semn de felicitări, întâlnirea voastră, 
cred, e un semn care ne prevestește binele pentru toţi. Beţi și 
apoi, tribune Odoacru, o scurtă explicaţie ar fi suficientă. 

Bărbaţii luară pocalele și dădură peste cap vinul dintr-o 
singură înghiţitură, iar Ricimer se minună cum sincronizarea și 
gesturile lor erau aproape identice, de parcă ar fi fost gemeni și 
cum amândoi se îmbujorau în aceeași nuanţă de roșu pe măsură 
ce tăria neobișnuită a licorii li se ridica direct pe chipuri. 
Odoacru izbucni în râs. 

— lertare, domnul meu, zise el într-o latină cu un ușor accent, 
căci cu siguranţă nu se cade să avem o întrunire privată chiar în 
cabinetul domniei voastre și în prezența dumneavoastră. 

Ricimer ridică din umeri. 

— Fraţi, presupun? Separaţi multă vreme? 

— Mulţi ani - două decenii, cred, deși le-am pierdut șirul. Ne- 
am văzut ultima oară în ţinutul hunilor... 

— Unde eram huni, zise Onulf răgușit. 

Ricimer zâmbea. 

— Da, mi-am dat seama de pe chipurile voastre că asta aţi 
fost cândva. Continuati. 


192 


— Comandante, asta e tot ce știu, continuă Odoacru. Am fugit 
împreună din ţinutul hunilor și cărările ni s-au despărțit. Onulf s- 
a dus spre răsărit. Eu am hoinărit în sud și la apus către tribul 
meu străvechi, scirii, unde am fost numit prinț și comandant. 

— Scirii, medită Ricimer, privindu-l viclean. Nu Roma i-a 
înfrânt cu ceva vreme în urmă? 

Odoacru se încruntă. 

— Da, am fost biruiţi de un șacal pe nume... nu mai contează. 
Tribul a fost distrus. Eu am fost rănit, însă după ce m-am refăcut 
i-am adunat pe supraviețuitori, cam o mie și ceva de oameni, și 
am călătorit pe jos spre vest, spre ltalia. Ne-am întâlnit cu 
Bonifacio, care era tribun la acea vreme. Soldaţii lui ne-au 
provocat, însă l-am asigurat că avem intenţii pașnice și a fost 
impresionat că am străpuns garnizoanele romane de la 
frontieră. Dându-și seama că eram luptători cărora le lipseau 
doar armele s-a oferit să ne ia sub comanda lui, căci legiunea lui 
fusese angrenată într-o mare campanie de-a lungul Rinului și 
aveau nevoie disperată de oameni. Noi, scirii, ne-am alăturat 
legiunii sale ca un corp. La timpul cuvenit, Bonifacio a fost 
promovat la gradul de general și m-a numit pe mine la comanda 
celor două cohorte de sciri. Am servit câţiva ani în legiunea 
renană și apoi am fost transferați aici. Staţionez în Milano de doi 
ani de zile. 

— lar eu am fost plecat din Milano pentru aproape aceeași 
durată de timp, reflectă Ricimer. Îmi aduc aminte de această 
tranzacţie care-i privea pe renegaţi, căci am semnat aprobările 
la vremea aceea, însă uitasem de ea până de curând. Am auzit 
lucruri favorabile despre cohortele de sciri ale domniei tale. Au 
reputaţia de bravi și grozavi luptători. lar fratele domniei tale de 
aici, care s-a dus în est, a picat în ordinul personalului de pază al 
prietenului nostru, amiralul Basiliscus și, ei bine, îl voi lăsa pe 
Onulf să îți explice asta mai târziu. Haideţi, domnilor, încă un 
pocal cu vin, iar apoi să trecem la treabă, căci avem multe de 
discutat. 

Pocalele fură umplute din nou, iar Ricimer îi invită pe fraţi să 
ia loc la masă. 

— Prieteni, începu Ricimer, Imperiul Roman de Apus e în 
pericol uriaș. 

Odoacru dădu din cap afirmativ. 


193 


— Sunt conștient de asta, comandante. 

— Da? Și ce informații deţineţi? 

Odoacru se opri ca să-și pună ordine în idei. 

— Mulţi dintre camarazii noștri nu s-au întors din Africa, iar 
generalul Bonifacio a fost tare distrat în conferinţa cu împăratul 
și ceilalţi ofițeri superiori. Garnizoana de aici este disciplinată 
însă își pierde această caracteristică, iar eu nu am rangul sau 
autoritatea să menţin ordinea multă vreme, cu excepția 
cohortelor mele. Dacă toate legiunile apusene se confruntă cu 
dificultăţi similare, atunci nu pot fi optimist. Din această pricină 
ne întâlnim astă-seară. Tribune, citesc în privirile domniei tale 
ceea ce crezi, chiar dacă nu aveţi tragere de inimă să vorbiţi 
despre asta deschis. Cu înfrângerea din Africa, împăratul 
Anthemius şi-a pierdut întreaga credibilitate în rândul 
patricienilor, însă și mai important, în rândul soldaților. Vandalii 
continuă să dea buzna năvalnic, tăind culoarele corăbiilor, iar în 
câteva luni de zile comerţul cu bunuri și chiar și cel cu alimente 
va deveni neîndestulător. Atunci împăratul își va pierde 
credibilitatea și în rândul oamenilor simpli din popor. Mulţi au 
văzut asta și au anticipat-o. 

— Dar nu aţi făcut nimic? 

— Nimeni nu are capacitatea de a face ceva. Doar eu. Doar 
noi. De asta am nevoie de sprijinul domniei voastre, sprijinul 
cohortelor scire și al garnizoanei din Milano. Sunteţi cel mai 
mare corp unit de soldați din ltalia, chiar mai mare și decât 
cohortele orășenești din Roma, mai mari decât oricare altă 
garnizoană a vreunui oraș. Dacă vom mărșălui împreună, ceilalți 
ni se vor alătura cu certitudine. 

— Să mărșăluim? Fraţii se priviră nedumeriţi. Unde să 
mărșăluim? 

Ricimer îi fixă lung cu privirea, cu o expresie dură în ochi. 
Aplecându-se înainte îndepărtă ulciorul de vin de pe masă și îl 
așeză pe măsuţa din spatele lui. 

— Aţi băut destul vin. Unde vom mărșălui? Spre Roma, firește. 
Unde credeaţi? 

— Eu voi pleca imediat cu oamenii mei, mormăi printre dinți 
Onulf. 

Ricimer zâmbi. 


194 


— Mulţumesc, zise el. Cu asta avem treizeci de soldați. Am 
nevoie cam de o mie de ori acest număr. Privi explicit spre 
Odoacru. 

Odoacru se uita gânditor la masă. 

— Scirii mă vor urma acolo unde-i voi conduce. Sunt loiali 
Romei, atâta vreme cât Roma plătește... 

— Dar...? Ricimer așteptă răbdător până când Odoacru ridică 
privirea. 

— Dar Roma nu a mai plătit de câteva luni și... 

Ricimer bătu cu pumnul în masă făcând pocalele să sară. 

— Ştiam eu! mugi el. Până Și leafa legionarilor este reţinută! 
Onulf, tu nu ești singurul om ai cărui copii merg la culcare lihniţi 
în această seară. 

Odoacru își privi curios fratele. 

— Ai copii? 

— La naiba, tribune, nu e vreme de asta, îl întrerupse Ricimer. 
Tu spui că scirii sunt loiali atâta timp cât Roma plătește, însă 
Roma nu le dă soldele. Așa că scirii se duc după bani, nu-i așa? 
Și ceilalţi soldaţi din legiune sunt în aceeași situație? 

Odoacru se uită la el fățiș. 

— Aceeași, comandante. Oamenii trebuie să mănânce, 
familiile lor trebuie îmbrăcate. Fără bani vor dezerta. 

Sculându-se în picioare, Ricimer se îndreptă spre un colț al 
încăperii, îngenunche, pipăi cu degetul în mortarul din jurul unei 
lespezi din pardoseală și găsi scobitura pe care o căuta. Ridică 
lespedea, dezvelind o scobitură destul de mare cât să-și 
introducă mâna până la cot. În vreme ce fraţii îl priveau, extrase 
un săculeț din pânză cam de mărimea pumnului său și apoi încă 
unul. Lăsând lespedea în jos aduse cele două trăistuţe și le dădu 
drumul pe masă, câte una în faţa fiecăruia. Amândouă scoaseră 
o bufnitură metalică până când se loviră de masă. 

Cei doi bărbaţi se holbau în tăcere la săculeţi, însă niciunul nu 
se mișcă să-l deschidă. După un lung moment, Odoacru se uită 
în sus. 

— Îmi cereţi să comit trădare. Vreţi să mă mituiţi. 

— Cine este comandantul tău? îl întrebă Ricimer. 

— Generalul Bonifacio... 

— Nu. Cine e comandantul tău suprem? Deasupra lui? 

— Domnia voastră. Dar... 


195 


— Corect. Și urmând ordinele propriului tău comandant, cu 
siguranţă asta nu înseamnă trădare. 

— Dar acești bani... 

— Sunt pur și simplu ca să te plătesc pentru ceea ce ești 
îndreptăţit datorită serviciilor puse legitim la dispoziţia 
imperiului. 

Odoacru cugetă la aceste vorbe un moment îndelung, în cele 
din urmă clătină din cap. 

— Nu pot să fac asta. Îmi cereţi să mă revolt împotriva 
împăratului. 

Ricimer rămăsese lipsit de expresie. 

— Desfă săculețul, zise el. 

— Știu ce conține. 

— Desfă săculețul! mugi Ricimer, scoțându-și brusc pumnalul 
și sfâșiind punguta de pe masă sub privirile unui Odoacru luat 
prin surprindere. 

Pânza legată strâns se deschise, iar monedele din aur se 
împrăștiară în toate direcţiile, revărsându-se pe pardoseală și în 
poala bărbaţilor. Ricimer își retrase tăișul și îl ţinu dinaintea 
ochilor lui Odoacru. Vârful străpunsese o monedă din aur 
micuță, metalul moale fiind cu dibăcie perforat de vârful ascuțit 
al oțelului lui Ricimer. 

Odoacru își ridică lent privirea de la banii vărsaţi dinaintea lui 
la moneda perforată din faţa chipului său, iar ochii i se măriră de 
mirare. 

— Moneda asta, zise el aproape înecându-se. E din răsărit... 
de multă vreme în urmă. De unde aţi luat-o? 

Onulf își sfâșie punguta lui din pânză turnând monedele într-o 
grămăjoară pe masa din faţa sa. Erau la fel, din aur vechi, 
aparținând unei civilizaţii îndepărtate. Ambii fraţi se ridicară 
ușurel și îl înfruntară pe Ricimer care puse pumnalul pe masă 
jos, dinaintea lor. 

— Roma este acum apărată, zise Ricimer, de un om pe care 
împăratul l-a numit noul său comandant șef. Probabil aţi auzit 
de generalul Orestes? 

Tăcerea era deplină căci amândoi fraţii se holbau avizi. Apoi, 
abia clipind unul către celălalt, amândoi se aplecară și împinseră 
simultan monedele din aur înapoi pe masă spre Ricimer. 


196 


— Nu am nevoie de mită, spuse Odoacru, ca să fac asta 
pentru poporul meu și pentru Roma. O să păstrez doar asta. 

Ridicând pumnalul, trase moneda perforată din vârf și o vări 
în punguţța de la brâu. Drept amintire. Când mărșăluim 
împotriva lui Orestes? 

Ricimer surâse. 

— Răbdare, prieteni. Mai sunt luni de zile de muncă, să ne 
pregătim pentru un asemenea marș. Și nu refuzaţi aurul meu 
prea repede. Există suficient acolo de unde provine și s-ar putea 
să fie nevoie ca oamenii... — oamenii voștri - să fie convinși de 
mai mult decât de niște simple gânduri de răzbunare. 

— Și vă veți numi singur împărat? întrebă Onulf. 

Ricimer îl privi surprins și apoi zâmbi fals. 

— Nu, prietene, romanii nu vor susţine un „barbar” ca mine 
care pretinde coroana - există destui ofițeri și senatori romani 
maleabili care pot să îndeplinească cu competenţă rolul. Nu vei 
fi simpla gardă de corp a unui împărat. Totuși, sub comanda 
mea, poţi deveni comandantul unei legiuni; iar tu, loiale 
Odoacru - îl bătu pe acesta pe umăr - vei fi secundul meu, în 
căutarea noastră de a restitui imperiului și legiunilor lui gloria de 
altă-dată. 

Cei doi fraţi își schimbară priviri reciproc, fețele lor exprimând 
în continuare uluială. 

— Și acum, domnilor, continuă Ricimer, luaţi aurul sau lăsați-l 
pe masă, cum doriţi. Ne-am pus de acord asupra viitorului 
nostru. Mergeţi, căci bănuiesc că amândoi aveți multe de 
depănat. 

— Da, zise Onulf. Și domnia voastră...? 

— Eu? Ricimer surâse. Onulf, tu și oamenii tăi vă puteţi lua o 
noapte liberă. 

Cu asta, Ricimer părăsi încăperea cu pași mari, ieși pe coridor 
și pe ușa din față a locuinţei sale, fără să fie oprit de vreun 
soldat sau vreun paznic, liber pentru prima oară după multe luni 
de zile. 


197 


ȘASE 


Cinci ani mai târziu, 
472 d.Hr. 


Roma 


Luni de zile, împăratul Anthemius abia se mișcase din 
încăperea întunecoasă. În zilele fericite aceasta fusese 
triclinium? -ul său privat, o bijuterie scânteietoare a unui salon 
pentru dineuri din capătul îndepărtat al aripii pa/atium-ului care 
găzduia apartamentele private ale familiei regale. Anthemius 
avea o slăbiciune mai ales pentru pardoseala încăperii: un 
mozaic uluitor pe care-l concepuse el însuși și care fusese 
asamblat de cei mai iscusiţi artizani din Ravenna. Înfăţișa un 
uimitor tablou veridic al marelui poet Virgiliu, cu două muze 
plutind languros, dar discret, în aerul din spatele lui. Poetul 
îngenunchease cu capul plecat ţinând în mână un mănunchi 
gros de manuscrise oferite drept omagiu unui personaj ca o 
zeitate care stătea înaintea lui pe un tron de aur împodobit cu 
emblema Romei: lupoaica cu sugarii. Ceea ce-l mulţumise cel 
mai mult pe Anthemius la mozaicul magnific era fața 
conducătorului eroic reprezentând statul roman ce aducea subtil 
cu el, un fapt care-l încânta când oaspeţii o subliniau, iar el 
simula politicos surpriza sau scepticismul. Cu toate acestea, 
mobilierul fusese aranjat într-o asemenea manieră ca locul 
niciunui oaspete sau picioarele acestuia să fie vreodată așezate 
deasupra capului portretului. 

Trei pereți fuseseră acoperiți cu fresce minunate, 
întrebuinţându-se o tehnică grecească modernă de reproducere 
_ ° Sală de mese într-o clădire romană. Cuvântul are origine greacă și înseamnă canapea. 
Incăperea se caracteriza prin trei canapele așezate pe cele trei laturi ale unei măsuţe pătrate 
joase, ale căror suprafeţe erau înclinate înspre spate cu 10 grade față de masă. A patra latură 
era lăsată liberă pentru a permite servirea la masă. In casele romanilor înstăriți triclinium era 


ceva obișnuit și folosit pentru a ţine companie, gazdele și oaspeţii sprijinindu-se pe perne în timp 
ce se desfătau cu fripturi și băuturi, (n.t.) 
198 


precisă a culorilor pardoselii și a pereţilor vecini, prelungind 
liniile și unghiurile naturale ale încăperii direct în pictură. Efectul 
era de așa manieră că, privită în lumina obscură ori în lumina 
pâlpâitoare a lămpilor, încăperea îţi dădea impresia că se 
continua prin pereţi de partea cealaltă, la o depărtare uimitoare 
sau că era aliniată pe toate părţile cu oglinzi perfect limpezi 
care se reflectau una într-alta la infinit. Pentru a completa iluzia 
nemaipomenită, picturile murale fuseseră zugrăvite cu mobilier 
și decoraţiuni care se potriveau întocmai cu cele care existau de 
fapt în cameră, chiar și până jos la pardoseala din mozaic. În 
fresce, oaspeții se tolăniseră nepăsători pe canapele și apucau 
fructe de pe mese imitând comportamentul musafirilor reali de 
la dineurile împăratului și îi măguleau pe companionii lor în 
carne și oase prin simpla lor prezenţă, căci oaspeţii pictați 
trăgeau cu coada ochiului de pe pereţi în încăpere, pentru că 
dincolo de timp și spaţiu, pe niciunui dintre ei nu-l întâlnise 
vreun român în viață: Cicero cerceta surăâzător un bob de năut 
între degetul mare și arătător, Socrate se uita pieziș la un pocal 
așezat  dinaintea-i, Cleopatra cu podoabe răsăritene era 
înfățișată ca o aspidă care trăgea cu coada ochiului din spatele 
gâtului său de cerboaică. Era cea mai frumoasă iluzie pe care 
Anthemius o văzuse vreodată și, în zilele când era singur, îi 
făcea plăcere să treacă prin ușa secretă din dormitorul său 
învecinat care-l conducea în încăperea întunecoasă, unde ca să 
aprindă aplicele oglindite în perete se folosea de un sfeșnic mic; 
toate astea cu ochii pe jumătate închiși și fără să cuteze să 
privească în jurul lui. Apoi, când lumânările care reflectau 
lumina fuseseră aprinse, stătea în picioare în mijlocul încăperii 
cu ochii larg deschişi și lua cunoștință de compania ameţitoare 
din jurul său. 

Totuși trecuseră multe luni de când își jucase singur această 
mică festă, iar acum, fără emoție, arunca priviri de pe locul său 
împrejurul încăperii cufundate în beznă, o singură lumânare 
luminând slab rânjetul cu strungăreaţă al lui Plautus din colțul 
superior al uneia dintre picturile murale. Lucarna faţetată de 
cristal care cândva îmbăia încăperea în raze sclipitoare, 
amplificând și difuzând razele soarelui și iluminând portretele 
chiar și în zilele noroase, fusese acoperită cu o bucată de pânză 
groasă de postav toarsă grosolan, lăsată să cadă leneș pe o 


199 


parte precum tunica șleampătă a unei târfe romane de la 
drumul mare. Observă cu gândul aiurea că pânzele de păianjen 
începuseră să se formeze în unghi cu tavanul și că frumosul 
mozaic nu fusese măturat și lustruit, iar acum purta patina mată 
a neglijenței.  Interzisese vreme îndelungată personalului 
palatului și servitorilor să intre în cameră, căci o convertise 
dintr-un centru de distracții private într-o simplă sală de lucru, 
deoarece avea avantajul de a se învecina cu apartamentele sale 
și se simțea incapabil să meargă mai departe în fiecare 
dimineaţă în starea de depresie și letargia care puseseră 
stăpânire pe el. 

Acum pardoseala era în dezordine cu fragmente de 
pergament și notițe, o amestecătură la voia întâmplării de hărţi 
militare și diverse însemnări ale propriilor sale invenții 
înfrigurate. Lunga masă de dineu era acoperită cu suluri de 
pergament și codice prăfuite, cu excepţia spaţiului mărunt de la 
capăt curăţat de reziduuri pentru scrierile personale săvârșite cu 
un scris minuscul, înghesuit, chiar la marginea îmbinării lespezii 
din marmură. Cărţile și hârtiile împrăștiate pe scaune și în 
colțurile prăfuite ale încăperii se amestecau cu tăvițele cu 
mâncare pe jumătate înghițită și articolele de îmbrăcăminte 
azvârlite pe care neglijase să le trimită la spălătorie, căci le 
interzicea valeţilor săi să-l îmbrace, ori măcar să se apropie sau 
să-l atingă. 

In anii în care urcase până la purpură, totul putrezise, totul se 
acrise. li aruncă o privire regelui Midas, unul dintre oaspeții 
pictaţii de pe peretele său, care în legenda antică transforma tot 
ce atingea în aur și îi veni în minte că el, Anthemius, era 
probabil imaginea în oglindă a miticului rege, anti-Midas, sub ale 
cărui atingeri totul se prefăcea în praf și pulbere. Cu toate 
acestea, chiar când medita asupra analogiei o găsi absurdă, căci 
dacă anticul rege ajunsese până la urmă să sufere și se ruinase 
din pricina darului său miraculos, atunci Anthemius, ca 
antonimic al său, ar trebui ca-ntr-un final să ajungă la 
binecuvântări și glorie atingând ruinele. Cu toate astea nu 
provoca decât descompunere și îl consola prea puţin faptul că 
prăbușirea era tot ceea ce găsise după sosirea lui. Roma era ca 
un fruct atrăgător cu o coajă ireproşabilă, un măr splendid 
căutat de prinții care tânjeau să-i guste dulceaţa, dar pe care, 


200 


când îl obțineau și-l degustau, îl găseau a fi viermănos; și nu 
avea nicio însemnătate că prinţul câștiga până la urmă premiul 
- la sfârșit, viermele ieșea la suprafaţă și fructul se veștejea și îi 
putrezea în mâini. 

Cu un păcănit pașnic ușa se deschise și fără să se anunţe ori 
să se prezinte, Orestes păși în cameră trăgând ușa în urma lui și 
își căută precaut drumul peste gunoiul presărat pe pardoseală 
ca să stea dinaintea împăratului. Chiar și la lumina unei singure 
lumânări și a gămăliilor de raze care păreau să-și forțeze calea 
prin aerul împrăfoșat al ţesăturii neglijente din lână de 
deasupra, Anthemius putea să citească pe chipul generalului 
său că acesta era profund îngrijorat. 

— Deci e adevărat? întrebă împăratul monoton, Orestes abia 
auzindu-l, deși nu mai exista niciun alt sunet în aripa 
abandonată a palatium-ului. 

Impărăteasa, copiii și familiile lor și servitorii acestora fugiseră 
demult la Neapole ca să se pună la adăpost, iar murmurele 
curtenilor fuseseră înlocuite de călcătura ritmică a cohortelor 
urbane care alături de împărat erau acum singurii locuitori din 
palat. 

— Au sosit? insistă împăratul. Ricimer a ajuns? 

Orestes îl privi lung în tăcere. 

— Prin urmare, doriţi raportul meu oficial? 

Anthemius se ridică brusc în picioare și explodă. 

— Să te ia naiba, generale! A sosit sau nu? Ricimer e la ziduri? 

Orestes pară izbucnirea împăratului cu o privire împietrită. 

— E așa cum aţi auzit. Ricimer a sosit noaptea trecută cu 
legiunile garnizoanei din Milano și o armată de trupe germane 
auxiliare. Abătând soldaţii din regiunea burgundă aici a golit 
complet garnizoanele din nord, lăsând granițele Rinului 
realmente neapărate. E doar o chestiune de timp până când 
barbarii din nord or să înceapă să se infiltreze pe albia fluviului. 
Ce-i drept, garnizoanele burgunde sunt acum abandonate de 
ceva vreme, de aproape jumătate de an, și prin urmare invazia 
barbarilor e posibil să fi început deja. După cum știți, nu mai 
avem nicio legătură de comunicare cu aceste regiuni de câtva 
timp... 


201 


— Vorbești verzi și uscate, generale. Nicio situaţie de pe Rin 
nu este la fel de stringentă ca cea de aici de la Roma, căci Roma 
este Roma. Care-i treaba cu soldatii lui Ricimer aici? 

— Și-au așezat tabăra în nordul orașului pe malurile râului 
Aniene, la podul cunoscut ca Pons Salarius. A doua legiune a 
noastră Parthica, care a fost temporar încartiruită la Ostia, i-a 
interceptat în acel punct, susținută de jumătate din cohortele 
urbane. Forţele noastre deţin controlul total asupra Tibrului, și în 
nordul și în sudul orașului. 

— Mi s-a spus că din această șleahtă de rebeli face parte și un 
număr de soldaţi ai cohortelor populaţiei tribului de sciri, sub 
comanda unui anumit Odoacru. E adevărat? 

Orestes se uita fix la împărat, surprins într-o oarecare măsură 
de mărimea informațiilor sale secrete. Chiar el aflase doar de 
curând acest fapt, iar numele de Odoacru, plutind peste viața sa 
din trecut precum o bucată de epavă dintr-o corabie pe care 
credea că o scufundase cu mult timp în urmă, îi provocaseră 
câteva nopţi de insomnie. E posibil ca acesta să fie Odoacru pe 
care-l cunoscuse cu ani în urmă în ţinutul hunilor? Logica i-a 
spus la început că nu, coincidenţa era pur și simplu prea mare, 
totuși cercetările amănunțite înlăturaseră orice urmă de 
îndoială. Această corcitură pe jumătate hun, fiul vechiului său 
rival, Edeco, o rămășiță a propriului său trecut de trădător și 
jefuitor de morminte, ieșise cumva din nou la suprafaţă, din câte 
se părea din morţi, căutând neîndoios răzbunarea pe care o 
hrănise mulţi ani la rând. Orestes n-o să-i dea această 
satisfacție. Aproape că salutase faptul că Odoacru conducea 
echipajul de sciri permițându-i să termine cu el o dată și pentru 
totdeauna, cum ar face cu un parazit săâcâitor, un ţânţar sau o 
muscă pe care în cele din urmă o înghesuise într-un colț. 

— Generale, insistă împăratul și mai vehement, e adevărat? 

— E adevărat, Auguste. 

— Nu tu ai fost ofiţerul responsabil pentru anihilarea acestui 
trib cu ceva ani în urmă, generale? Luptători aprigi, așa mi s-a 
spus. Arcași înverșunațţi. Atunci, cum de avem acum cohorte 
întregi de asemenea barbari chiar la pragul ușii noastre, luptând 
nu mai puţin decât în armura legionarilor romani? 

— Sunt plebea societăţii și niște dezertori, nimic mai mult, 
Auguste. Și-au legat soarta de a lui Ricimer cu câţiva ani în 


202 


urmă, iar acum s-au stabilit pe un afluent mlăștinos la câteva 
mile în sus pe Tibru. Nu avem de ce să ne facem griji pentru ei. 

— Și acolo vor rămâne, corect? Ricimer nu va putea să facă 
breșe în apărarea noastră? Zidurile Romei de la răsărit și din sud 
se întind pe treizeci și trei de kilometri și sunt impenetrabile de 
către berbece și săpăturile subterane, adevărat? lar cohortele 
tale urbane le-au încercuit la nord și vest, nu-i așa? 

— Corect. 

— Atunci Ricimer și Odoacru și șleahta lor de răzvrătiți pot să 
rămână până vor putrezi. 

Orestes tăcu o clipă, apoi vorbi iarăși. 

— Ricimer are mulţi soldaţi. Cohortele noastre urbane și 
legiunea ostiană sunt puternice și bine antrenate, dar sunt 
așezați rar. Treizeci și trei de kilometri de zid, plus posturile 
apusene ale orașului de pe malul celălalt al Tibrului sunt prea 
mult pentru a le apăra în permanență... 

Anthemius se ridică și-l întrerupse sălbatic. 

— Idiotule! Ai dat greș cândva să reprimi neascultarea 
supușilor noștri barbari, iar acum aceiași barbari s-au întors să 
ne atace. E nevoie să găsesc alt comandant să respingă această 
răzmeriță? Bonifacio e în oraș, iar comandantul cohortelor 
urbane, Gilimer... 

Privirea lui Orestes scânteie de ură. 

— Vă raportez situaţia, Auguste. Nu pot să ţin sub control 
treizeci și trei de kilometri de zid lungime și posturile din nord. 
Gilimer se va confrunta cu aceeași problemă. 

— Și ce-o să faci? îl batjocori Anthemius. O să capitulezi 
acum? O să-l inviţi pe Ricimer în oraș la un pocal de vin, 
cerându-i să nu joace așa dur cu băieţii tăi? 

— N-o să fiu luat în bătaie de joc. 

— Nu ai de ales. Te voi da fericit afară cât ai pocni din degete 
și o să numesc pe altcineva în locul tău. 

— În mijlocul unui asediu? Ar fi o nebunie. 

— O nebunie poate e să am încredere într-un general got să 
supravegheze apărarea împotriva altui general got. 

— Nu mai mult decât într-un împărat roman care le ordonă 
cohortelor sale urbane să intre în bătălie împotriva propriilor 
sale legiuni romane auxiliare. 

— Nu mă ispiti, Orestes... 


203 


Cei doi bărbaţi stăteau tăcuți în picioare înfruntându-se 
reciproc, Orestes respira lent și profund străduindu-se să-și 
controleze furia, capul lui Anthemius tremura puţintel, ca al unei 
persoane foarte obosite care abia mai putea să se ţină pe 
picioare. După o clipă, împăratul se dădu înapoi și se așeză 
greoi. 

— lartă-mă, generale. Abia dacă mai pot să gândesc zilele 
astea sau să hotărăsc cine este prietenul meu și cine dușmanul. 
A fost cineva vreodată hărțuit așa ca mine de nimeni altul decât 
de ginerele meu? Ce favoruri i-am refuzat lui Ricimer vreodată? 
Ce provocări nu am îndurat! Mi-am dat fiica unui got, mi-am 
sacrificat propriul sânge pentru siguranţa Romei. 

Orestes se adună. 

— Nu e nimic de spus, Auguste. Omul e un trădător și un 
mârșav, și va fi pedepsit după cum se cuvine. 

Anthemius ridică privirea și se uită la el curios. 

— Și care-i planul tău de acţiune? 

— Unul simplu. Vom controla în continuare coasta de apus și 
accesul în Ostia cu Flota Misenum și astfel Roma este protejată. 
Mai mult, orașele din est și sud ne sunt loiale și în curând ne vor 
trimite miliția“ în ajutor, iar flota de la Ravenna rămâne sub 
controlul nostru. Ricimer e izolat. Timpul e de partea noastră. Nu 
trebuie decât să-l înfometăm afară și să-l nimicim la momentul 
potrivit. 

— Atunci procedează întocmai. Soarta Romei este în mâinile 
tale. Du-te să te ocupi de apărare. 

Orestes salută, se răsuci scurt pe călcâie și ieși pe ușă 
lăsându-l încă o dată pe împărat singur, prăbușit de epuizare în 
amurgul unicei lumânări. 

Afară îl găsi așteptându-l pe comandantul cohortelor urbane, 
veteranul got Gilimer, care se distinsese în multe bătălii și își 
pierduse cele trei degete de la mâna dreaptă, tăiate de lama 
unui vandal în invazia de acum două decenii. Printre oamenii săi 
circula legenda că rana îl înfuriase așa de tare pe Gilimer că, 
incapabil să-și apuce sabia, sărise pe atacatorul său și-l 
strangulase doar cu mâna stângă, folosind sângele care-i picura 
din cealaltă ca să-l orbească. Când Orestes observă conduita de 


4 Corp de armată nepermanent înființat la începutul Republicii romane, care era chemat sub 
arme numai în timp de război. (n.t.) 
204 


gheață a colegului său got și controlul absolut asupra oamenilor 
lui, nu avu niciun dubiu că poveștile erau adevărate. 

— Tribune Gilimer, îl strigă el, făcându-i semn ofițerului să se 
apropie. 

Gilimer salută laconic cu mâna sa dreaptă mutilată. 

— Vreau să dublezi paza în sectorul împăratului în seara asta 
și ce mai rămâne trimite la asediu, zise Orestes pe un ton jos, 
aruncând o privire tăioasă spre ușa tric/iniumului. 

Gilimer se uită la paznici. 

— Generale, deja am schimburi permanente de câte opt 
oameni la posturi. Și așa ducem lipsă de soldați cu atâţia 
participând la asediu. Vă temetți de un atac asupra împăratului? 

Orestes studie îndeaproape chipul tribunului, însă ochii 
cenușii ai ofițerului cărunt nu trădau nicio provocare, ci doar o 
simplă întrebare. 

— Nu, e cu totul dintr-un alt motiv. Informează-ţi paznicii că 
împăratul nu trebuie să-și părăsească sectorul. Va fi oprit cu 
forţa, dacă va fi nevoie. 

— Și dacă împăratul le ordonă oamenilor mei să-i dea drumul? 

— Sub ordinele mele se află și el, iar tu te vei supune 
ordinelor mele tribune, nu ale împăratului. 

Auzind asta, Gilimer își ridică întrucâtva sprâncenele. Nu făcu 
nicio mișcare de protest, însă nici nu plecă să execute ordinul. 
Cohortele urbane erau o forţă puternică în Roma - cu adevărat 
singura forță din Roma - iar Orestes înțelese brusc că trebuie să 
dea comandantului lor o justificare mai serioasă pentru ca 
acesta să nu-i dea ascultare împăratului. 

— Împăratul nu se simte bine, tribune. Nu își dă seama că 
pericolul pe care Roma îl înfruntă și pentru propria lui siguranță 
nu trebuie să i se aducă la cunoștință. Nu vei da voie 
vizitatorilor să intre la el și nici nu-i vei permite să iasă din 
apartamentele sale. 

Gilimer medită la aceste lucruri un moment, apoi dădu 
aprobator din cap. 

— Și unde voi găsi soldaţii suplimentari de care am nevoie 
pentru această pază? O să-mi reduceţi forţele de la Aniene sau 
patrulele de-a lungul zidurilor? 


205 


— Vom retrage cohortele urbane de la Aniene în această 
parte a Tibrului. Apărarea se va face din interiorul zidurilor și 
dinspre fluviu. 

— Această parte a fluviului? Atunci abandonăm suburbiile de 
pe malul celălalt al Tibrului? 

— Este singura noastră șansă de a păstra orașul. Voi ceda 
rebelilor dealurile Vaticanului și al Janiculumului din nordul 
Tibrului. Ricimer le poate lua în posesiune după bunu-i plac. 

— Deci soldaţii noștri... 

— Vor fi nevoiţi să păstreze doar două răspântii: Pons Milvius, 
de partea cealaltă a Tibrului spre nord și Pons Aelius, care face 
legătura cu mausoleul lui Hadrian și cu Vaticanul. E mai ușor să 
ai în mână două poduri decât treisprezece kilometri de suburbii 
accesibile. Lasă-l pe Ricimer să ia Vaticanul, nu ne aduce niciun 
beneficiu tactic. Işi poate mărturisi păcatele la Bazilică. De-a 
Domnul ca episcopul să-i stabilească drept penitenţă postul, 
căci asta va da cel puțin sens înfometării sale. Eu mai deţin încă 
orașul și portul din Ostia. 

Gilimer ridică sarcastic un colț al gurii în ceea ce Orestes 
simțea că trebuie să fie un surâs, iar comandantul cohortelor 
salută iarăși înainte de a se întoarce și a o lua din loc cu pași 
mari. Aruncând o privire pe o fereastră a coridorului, Orestes se 
uită în jos la o secţiune a meterezelor din apropiere și i se 
adeveri că zidurile erau patrulate intens pe toată lungimea lor. 

— Așa va să zică, Odoacru, mormăi el, cercetând în depărtare 
către locul unde știa că legiunile inamice se strângeau. Ai fost 
destul de nesăbuit să cazi iarăși în cursă. De data asta, o să duc 
până la capăt ceea ce am dat greș înainte. 


— Nu aș fi crezut dacă nu aș fi văzut cu ochii mei, zise 
Odoacru în timp ce se apuca de traversele turnului de pază 
construit în pripă de oamenii lui. 

Chiar în dimineaţa aceea, Ricimer primise rapoarte în cortul 
de comandă cum că cohortele urbane ale Romei se retrăgeau 
din tranșeele lor din nordul orașului, întăriţi de Tibru în dreapta 
și de zidurile moșiilor de pe Janiculum în stânga. La început a 
alungat veștile drept gânduri deșarte, sau poate un șiretlic sau o 
instrucție cazonă a soldaţilor orașului; proprietăţile de valoare, 
ca cele de pe Janiculum, nu sunt de obicei puse la bătaie așa de 


206 


ușor. Însă când rapoartele cercetașilor suplimentari confirmară 
că retragerea nu era executată în grabă ori a renunțare, ci într-o 
ordine lentă, disciplinată, Odoacru simţi că e timpul să 
iscodească chiar el situaţia. Ricimer fu de aceeași părere, dar 
ferindu-se de o capcană se abţinu să-l însoțească, rămânând în 
schimb în bivuacul principal al revoltaţilor de pe malurile lui 
Aniene, pârâiașul care se vărsa la vest în Tibrul învecinat. 

Odoacru se cocoţă și mai sus pe schelăria fragilă, simțind 
structura legănându-se ușurel sub greutatea lui, însă nu se 
alarmă când își întinse gâtul ca să spioneze orașul din depărtare 
peste coama joasă. Iscoadele avuseseră dreptate, firește; exact 
cu o zi înainte chiar terenul pe care turnul de pază a fost ridicat 
fusese patrulat de soldaţii împăratului. Peste tot în jurul lui se 
aflau zidurile dărâmate ale grădinilor, șoproanele și casele 
cartierelor de la periferie care fuseseră ocupate și parțial 
demolate de soldaţii lui Anthemius când își construiseră 
fortificațiile. Chiar sub turn spionă ceea ce cunoștea de pe hartă 
a fi Pons Milvius - Podul Milvio - calcarul alb de pe fața boltelor 
sale înalte sclipea strălucitor în lumina soarelui în vreme ce 
placidul Tibru se rostogolea lent pe sub el, la mai puţin de două 
mile în amonte de centrul Romei. 

Râul limpede și albastru sclipea, un curs de apă amăgitor de 
frumos din care Ricimer interzisese armatei sale să bea de frică 
să nu contracteze boli. Chiar aici departe, în amonte de oraș, îi 
avertizase el, deși apa părea curată și proaspătă, ascundea 
umori misterioase care-i îmbolnăvea pe toţi cei care nu erau 
romani și prin urmare nedeprinși cu otrăvurile sale. Câţiva 
kilometri în aval, după ce râul iese din meterezele sudice ale 
Romei și curge prin suburbii și prin portul Ostia și apoi în mare, 
nici măcar romanii nu vor bea din el, căci după ce trece prin 
oraș evident apa se murdărește de la gunoaiele și canalizările 
milioanelor de oameni care locuiesc pe maluri. De secole râul 
fusese o sursă de viaţă; acum, pentru cei care beau din el 
devenea o cauză a morții, iar pentru morți devenea chiar și mai 
rău, căci pietrele funerare și monumentele sunt scumpe, în 
vreme ce râul scapă de victimele sale fără cheltuială. Nu 
degeaba era bancul de nisip de la Ostia cel mai mare cimitir din 
Italia, unde în fiecare zi câteva cadavre erau aruncate pe țărm, 
trupuri ale bătrânilor și celor uitaţi, ori ale nou-născuţilor și 


207 


respinșilor, îngropate acolo în canalul lung, întreţinut la nesfârșit 
de autoritățile igienico-sanitare municipale. 

Însă privirea lui Odoacru se concentrase pe Podul Milvio. Cu 
un secol și jumătate în urmă, răzvrătitul Constantin dusese o 
bătălie grozavă în acest loc, sub un stindard învăpăiat purtat de 
îngerii din ceruri care-i vesteau victoria asupra forțelor Romei. 
Odoacru își putu imagina întocmai cum trebuie să fi arătat 
răzmerița sângeroasă de pe pod: atunci era înţesat cu soldaţi 
înnebuniţi care o luaseră la fugă; acum, din câte vedea el, era 
înghesuit cu o gloată de refugiaţi ce se jeleau. Plânsetele 
acestora fură purtate până la el de briza sleită și, mijind ochii și 
privind fix cu toate puterile, credea că distingea chiar indivizi - 
majoritatea femei și copii, mulţi cu maldăre mari înfășurate în 
pânză pe capete, unii împingând alene peste pasaj roabe 
îngrămădite cu obiecte casnice și bunici în vârstă. Ici și colo 
distingea sclipiri de metal și o licărire stacojie - soldaţi imperiali 
care se străduiau să treacă prin mulţime sau poate că-i mâna 
înainte ca pe vite. După un moment ajunse la concluzia că 
ultima variantă era cea bună, căci deslușea paznicii staționând 
la intervale regulate de-a lungul străzilor care duceau la pod și 
prin mulţimea care se răspândea în evantai în capătul 
îndepărtat al trecătorii fără să se miște, ci mai repede zorindu-i 
pe fugari. 

Odoacru aruncă o privire iscoadei scire care-l însoțea pe 
schelărie. 

— Tu ce pricepi din asta? 

Iscoada ridică din umeri și scuipă. 

— Cine poate spune ce fac câinii ăștia de romani propriului 
său popor? Cohortele orășenești ne atacă, noi le atacăm pe ele, 
iar acum cohortele își atacă ţăranii. Orestes l-a slujit pe Ricimer, 
acum acesta îl servește pe împărat, pe care Ricimer îl atacă, în 
vreme ce Orestes... 

— Liniște, mârâi Odoacru. Nu ţi-am cerut părerea despre 
strategie. Te-am întrebat de podul ăsta. 

Iscoada își închise fălcile cu o bufnitură, ofensat de mustrare, 
însă tăcerea lui nu dură mult. 

— Nu se întâmplă doar aici, zise el. 

— Ce vrei să spui? 


208 


— La încă trei kilometri, la următorul pod, la Pons Aelius. 
Același lucru. Refugiații se revarsă aidoma. 

— Pons Aelius? Odoacru închise ochii și încercă să-și închipuie 
harta Romei la care el se holbase atâtea ore la rând în cortul 
comandamentului. Asta e podul care duce de la Vatican în oraș. 
Vrei să zici că soldaţii lui Anthemius abandonează și Vaticanul? 

— Așa se pare. Iscoada se uită în jurul său la fortificațiile 
părăsite și la dărâmăturile care recent fuseseră ocupate de 
trupele imperiale. De ce ar face asta, stăpâne? Aveau o poziţie 
bună și puternică în vârful acestei movile. Nici târfa lui Satan nu 
ar fi patruns printre liniile lor. Nu ușor, oricum. 

Odoacru privea ţintă la Podul Milvio și apoi în aval, cât de 
departe putea să zărească, la albia veche îndreptată spre râu. 
Mintea îi lucra furioasă. Ce arătau hărţile în capătul lui Pons 
Aelius, pe partea Vaticanului? Mausoleul, Mausoleul lui Hadrian. 
Auzise de el, una dintre cele mai mari construcții din Roma, un 
turn masiv, gros, mai înalt decât orice altă clădire din 
vecinătate, o fortăreață care putea fi stăpânită doar de câţiva 
oameni contra unei armate întregi. 

— Ce zici? 

— Zic, de ce să fi abandonat zidurile astea de aici? Am fi fost 
tare presați... 

— Nu la fel de presaţi cum vom fi acum. Tocmai s-au retras în 
spatele celui mai mare zid dintre toate, la patru sute de picioare 
de râu. Cu doar două puncte de trecere în oraș, Milvio și Aelius. 

— Dar tocmai ne-au dat colinele Janiculum și Vatican, protestă 
iscoada, cu toate suburbiile. Asta valorează ceva, chiar și numai 
pentru jaf. Numai pentru mâncare! Aruncă fugitiv o privire 
locuinţelor pe jumătate ruinate, iar mâinile sale strânseră 
schelăria așa de tare că încheieturile degetelor se albiră. De o 
săptămână nu am mâncat nimic decât pesmeți. 

Odoacru dădu aprobator din cap. Știu din clipa în care s-a 
îndepărtat că bărbatul va alerga la compania lui, chemându-și 
camarazii să-l ajute să prădeze casele și magaziile suburbiilor 
abandonate. 

— Nu-ţi bate capul, zise el. 

— Să nu-mi bat capul să ce? întrebă iscoada culpabilă. 

— Să jefuiești. Nu a mai rămas nimic. 

— Cum...? 


209 


— A fost o retragere plănuită. Romanii au luat deja orice 
rămășiță de mâncare pe care au putut-o găsi în partea aceasta 
a Tibrului înainte de a se refugia. Și pot să primească în 
continuare provizii din sud, din portul din Ostia. Orașul va fi în 
stare să reziste luni de zile, dacă nu ani. 

— lar noi rămânem credincioși pesmeților și locuim în corturi 
pe jumătate putrezite. 

— Ei bine, cel puţin norocul vostru s-a schimbat aici în bine. 
Or fi luat ei toată mâncarea, însă nu au dat foc la toate clădirile. 
Soldaţii vor putea să doarmă în locuințe astă-seară și nu sub 
cerul liber. 

Iscoada începuse să coboare îmbufnată de pe schele. 

— Fără doar și poate m-aș mulțumi mai degrabă cu o pulpă 
de coastă decât cu o podea uscată pe care să dorm. 

Odoacru se dădu jos după el de pe structura instabilă. 

— Mulţumește-te cu ce găsești, soldate. Fii recunoscător că 
nu ești unul dintre refugiați. 

Iscoada sări pe pământ când se afla la câteva picioare de sol 
și se uită fioros în sus. 

— Am fost refugiat, replică el. Știu cum este să fii mânat ca 
pe o cireadă de către romani. 

— La fel și eu, zise Odoacru când sări la rândul lui pe pământ. 
lar biciul lui Orestes lovește neîndurător. Înainte de a trăi iarăși 
acele zile, fie el va fi mort, fie eu. 


Ricimer se cocârjase într-un jilt în apartamentele disponibile 
ale episcopului Romei învecinate cu Bazilica Sfântul Petru din 
vârful colinei Vaticanului. Avea ochii înfundaţi în orbite și obosiţi. 
Când Odoacru se uită la el, simţi că Ricimer îmbătrânise cu zece 
ani în ultimele câteva zile ale asediului, deși, în pofida a toate, 
exista un zâmbet pe buzele lui. 

— Vă simţiţi bine? întrebă Odoacru, lăsându-se frânt pe o 
băncuţă din lemn din încăpere în partea opusă comandantului 
său. 

Se întreba cu nepăsare dacă și el arăta la fel de rău cum se și 
simţea, iar dacă da, de ce Ricimer nu l-a trimis în cortul-spital ca 
să se odihnească. Trupul său se tânguia de parcă nu mâncase 
de două săptămâni sau nu dormise de trei - sau din altă pricină? 
— și cele mai agasante erau sunetele chefuitorilor purtate de 


210 


vânt din oraș, exact din partea opusă a râului, și mirosul 
aromelor de mâncare gătită și fumul focurilor, deși știa că nici 
Roma nu trăia pe picior mare - spionii aduseseră veste și despre 
privaţiunile severe, despre boli și înfometarea agresivă, chiar 
despre cazuri de canibalism, cu toate că era imposibil să 
discerni ceea ce era adevărat și ce erau simple zvonuri și care 
dintre zvonuri erau născocite de romani cu intenţia precisă de a- 
i demoraliza pe atacatori. 

— Vă simţiţi bine? întrebă el încă o dată. Doctorii v-au dat 
vreun tămăduitor? 

— Durerea vine și pleacă, zise Ricimer sinistru. Pietre, mi-au 
zis ei, la rinichi ori în vezică sau la un organ asemănător. Durere 
specifică bogătanilor, ca și guta. Simt ca și cum capătul unei 
sulițe s-a rupt în spinarea mea și acum îl urinez. 

Odoacru se încruntă. 

— Pietre? E posibil așa ceva? 

— Foarte posibil, te asigur. O să-ţi încrustez una în inelul tău 
de comandant ca să-ţi aducă aminte de mine când voi fi mort. 

Odoacru se cutremură. 

— De ce aveţi nevoie ca să vă vindecaţi? 

— Pentru pietre la rinichi, pătrunjel - doctorii l-au amestecat 
cu lapte. Scârbos, însă ei zic că ajută. Și post, bineînțeles... 

Odoacru ridică din umeri. 

— E greu să găsești lapte, însă postul... ăsta e singurul lucru 
de care nu ducem lipsă în această oaste. 

— Care-i starea de spirit a oamenilor? 

— Bună, ţinând seama de împrejurări. Sunt încălziţi și uscați, 
majoritatea dorm pe pardoseala bisericilor, iar ofiţerii s-au 
adăpostit în locuinţe private. Eu am făcut instrucţie cu soldaţii în 
fiecare zi și am ridicat artileria de-a lungul întregului mal drept 
al Tibrului, între cele două poduri. La noapte vom lansa mingi de 
foc în sectoarele de la râu din oraș. Până acum, mare parte din 
clădirile situate de-a lungul malului stâng al râului au fost 
abandonate sau arse. Ține populaţia pe muchie și-i forțează să 
se depărteze de râu și să se îndrepte spre centrul orașului, fapt 
care le înmulțește privaţiunile. 

— Ai realizat un lucru grozav. Ricimer se înfioră căci un alt val 
de durere îl învăluise. Odoacru făcu pauză un moment ca să-l 
studieze, apoi continuă să raporteze. 


211 


— Nu e suficient. 

— Ce ne lipsește? 

— Ştii de ce ducem lipsă. Inamicul controlează în continuare 
ambele poduri cheie de peste Tibru și în special mausoleumul 
de pe malul nostru de la Pons Aelius. Se pare că în vârful acelui 
turn există o grădină spațioasă unde inamicul a ridicat un număr 
de arme de tragere: lupi, baliste. Singura dată când am încercat 
să o luăm cu asalt, au dat drumul la pietre de construcție peste 
oamenii noștri. Cincizeci au fost răniţi sau uciși. Fortăreaţa este 
de nepătruns. 

— Putem să-i încercuim și să-i înfometăm? 

— Tumul ăla poate să găzduiască provizii pentru ani de zile. Și 
e în legătură cu capătul podului Pons Aelius, așa că apărătorii 
pot fi aprovizionaţi din oraș. Atâta timp cât Roma mănâncă, 
mănâncă și turnul. 

— Și Roma are ce mânca? 

— Nu am putut să sigilăm toate rutele care duc în oraș. Niște 
încărcături vor sosi din Ostia. Am auzit că orașul suferă grozav, 
însă nu e pe moarte. 

— Și oamenii noștri? 

— Asta e o altă chestiune. Am rechiziţionat pe o rază de 
optzeci de kilometri toate proviziile și mâncarea. Mai departe de 
acest punct populaţia și-a ascuns magaziile și nu putem să 
trimitem suficienţi soldaţi să atace satele îndărătnice fără să 
slăbim aici asediul. 

Odoacru se cufundă în tăcere. Ricimer rămase un moment în 
expectativă, apoi se ridică epuizat în picioare și stătu în faţa lui. 

— Asta-i tot? 

— Poate nu m-am făcut înțeles, comandante. Suntem 
împiedicaţi să avansăm, blocaţi de Tibru și de cele două poduri. 
Soldații sunt epuizați și am auzit că o forţă ostilă mărșăluiește 
contra noastră din Galia ca să-l sprijine pe împărat. Cel mai rău 
dintre toate... 

— Cea mai rea dintre toate e problema mâncării. Murim de 
foame. Corect? 

— Da. Totuși, orașul continuă să mănânce. Comandante 
Ricimer, nu mai putem să rezistăm multă vreme. 

— Problema hranei, prietene, am rezolvat-o printr-o vizită pe 
care am primit-o în această dimineaţă. 


212 


Odoacru îl privi sceptic. 

— O vizita? Vă referii la Olibrius? 

— Îl cunoști? 

— Bah. A sosit ieri de la Ravenna, iar oamenii mei l-au 
escortat de la Via Salaria. Nimic mai mult decât un bătrân 
senator roman dizgraţiat. Nu are niciun control asupra proviziilor 
de alimente. 

Colţurile gurii lui Ricimer să răsuciră într-un început de 
zâmbet. 

— Eşti străin de politica Romei și nu mă aştept să cunoşti de 
la cap până la coadă povestea. 

— Și care ar fi aceea? 

— Că el este căsătorit cu Placidia, fiica fostului împărat 
Valentinian... 

— A, bine, zise Odoacru nepăsător. Asta-l face moștenitorul 
convenabil la tron pe care știu că-l căutați. După ce Anthemius 
va fi răsturnat, oamenii vor avea nevoie de cineva pe care să-l 
batjocorească pe la spate. 

Ricimer aprobă din cap. 

— Foarte perspicace. Soldaţii noștri îl vor aclama mâine pe 
rivalul împăratului Anthemius și vom trimite mesaje în oraș ca 
să le anunţăm acest fapt cohortelor urbane și locuitorilor lui. 
Vom anunţa și că Olibrius este pregătit să facă o danie 
generoasă, dacă i se dă voie să intre în oraș și să-și ia în primire 
tronul. 

Odoacru se uită ţintă la Ricimer o clipă, apoi se îndreptă cu 
pași mari în capătul celălalt al încăperii și privi pe fereastră. 

— Nu sunt sigur că înţelegeţi adevărata situaţie. 

— Și tu o înţelegi? Te rog, luminează-mă. 

Odoacru ignoră sarcasmul din vocea lui Ricimer. 

— Nu va fi nicio dificultate să ne convingem soldatii noștri să-l 
aclame pe senatorul Olibrius. Au nevoie de un împărat pe care 
să-l ironizeze. 

— Just. Continuă. 

— Să-i determini pe locuitorii Romei să facă acest lucru va fi 
totuși imposibil. Condiţiile sunt grele în Roma, însă nu suficient 
de rele nici după trei luni de asediu. Foarte puţini cetăţeni 
dezertează către liniile noastre, dar niciun soldat din cohorte. 
Anthemius își menţine controlul strict prin Orestes, iar populaţia 


213 


nu se va culcuși sub stindardul lui Olibrius, deși este un 
politician local popular. Chiar în ciuda daniei. 

— Asta-i tot? 

— Nu e destul? 

— Nu mi-ai dat voie să termin ca să-ţi duc istoria până la 
capăt. 

— Rogu-vă, povestiţi-mi atunci, replică Odoacru, imitând tonul 
sfidător al lui Ricimer de mai înainte. 

— Mai importantă decât descendența Placidiei este familia ei. 
Placidia, vezi tu, a fost cândva luată prizonieră de Gaiseric 
Vandalul în persoană și e adevărat că bastardul bătrân o ţine în 
continuare captivă pe sora ei, Eudoxia, pe care eu cred că fiul lui 
a cadorisit-o cu copilul pe care i-l poartă în pântece. Când 
senatorul Olibrius a stricat acum câţiva ani prietenia cu 
Anthemius, Gaiseric i-a înapoiat-o pe Placidia doar ca să-i dea 
împăratului peste nas. Acum Olibrius, dacă este proclamat 
împărat, s-a oferit să-i cheme pe vandali în ajutor ca un fel de 
favor în familie. 

Odoacru făcu ochii mari. 

— Senatorul Olibrius este cumnatul lui Gaiseric? 

Ricimer medită un moment la asta. 

— Păi, da, un fel de rudă. 

— Prin urmare, salutând numirea lui Olibrius ca împărat, de 
fapt, noi încheiem o alianţă cu... 

Ricimer aprobă din cap. 

— Adună soldaţii pentru această după-amiază. Nu mai e 
nevoie să amânăm până mâine. Găsește un loc pe malul râului 
unde puteţi fi auziţi, departe de bătaia balistelor acelui 
mausoleum blestemat. Aclamaţiile vor fi auzite în lung și-n lat, 
iar Olibrius a adus deja suficient aur în cufărul său de călătorie 
ca să pună banii jos pentru danie. 

Odoacru se întoarse să plece, însă când a ajuns la ușă alt 
gând îi trecu prin minte. 

— S-ar putea ca senatorul să amâne distribuirea de fonduri. În 
orice caz nu există nimic de cumpărat în tabără. Oamenii pun 
doar prinsoare și provoacă disensiuni în front. 

— Nimic de cumpărat? replică Ricimer. Mi-am adus aminte. 
Anunţă soldaţilor că sărbătorim în patru zile. 

— Sărbătorim? Odoacru era uimit. E înțelept? 


214 


— Mai mult decât înţelept, e necesar. Și Odoacru... 

Odoacru se întoarse, năucit, și văzu chipul comandantului 
schimonosit de durere. 

— Oprește-mi și mie niște lapte. 


— Ce au făcut vandalii? repetă Anthemius șocat. 

— Au capturat portul din Ostia, răspunse Orestes păstrându-și 
calmul cu un efort uriaș, chiar dacă trupul îi tremura puternic de 
furie. Escadronul nostru maritim care păzea Flotea Misenum a 
fost distrus. 

— Nu poţi să-l controlezi deloc pe Gaiseric? exclamă 
Anthemius. Omul ăsta e vreun Hercule sau un Mitridate? 

Nu există niciun soldat în Roma care să se ridice împotriva 
unei scârnăvii de vandal de nouăzeci de ani? 

— Vă reamintesc, Auguste, că nu am nicio autoritate asupra 
flotei... 

— Autoritatea ta era să aperi Roma! În mod limpede asta 
includea și singura ei sursă de aprovizionare pe mare. Și asta 
însemna să comanzi flota! Ești un trădător sau un simplu idiot? 

Ochii lui Orestes se îngustară de furie. 

— Infirm patetic! mârâi el. Zaci aici în camera ta murdară și 
întunecoasă, holbându-te la picturile tale și înfuleci fructe aduse 
pe tăvi din argint de soldaţii mei în timp ce străzile orașului tău 
gem de gunoaie, iar oamenii mor de foame. 

— Și a cui vină e asta, generale? A cui e vina că cohortele 
orășenești ale Romei se fac mici după ziduri, că sectoarele de la 
râu au ars scrum, că episcopul Romei este încartiruit chiar în 
atriumul meu pentru că o trupă de rebeli auxiliari i-au ocupat 
bazilica de la Vatican? Nu eu am pierdut acest asediu! Eu mi-am 
investit încrederea în generalii mei, care m-au asigurat de 
competența lor... 

— V-am informat deja că legiunile galilor mărșăluiesc în 
sprijinul nostru. Iscoadele mele mă informează că traversează 
acum Alpii. Numai trei săptămâni și vor sosi... 

— Trei săptămâni! Suntem asediați de trei /unii Uită-te pe 
fereastră la râu - privește! 

Împăratul smulse draperiile grele din lână care acopereau 
fereastra turnului, iar lumina năvăli în încăpere. Orestes clipi, iar 


215 


împăratul se chirci ca o bufniță, însă imediat își reveni și se 
întinse către fereastră. 

— Uită-te la rău! ţipă el. Cadavre! Ai văzut vreodată Tibrul 
într-o asemenea stare? Cadavre! 

Orestes știa prea bine peste ce o să dea. Râul era mânjit de 
cadavre. Într-un oraș de mărimea Romei, sute de oameni mor 
zilnic din pricini firești, însă în vremuri de asediu în compania 
bolilor și a foametei, morţii se dublau și se triplau, mai ales 
printre cei foarte tineri și cei foarte în vârstă. Și în condiţiile 
micșorării perimetrului și aglomerării, nu era loc să scapi de 
cadavre. Secularul mijloc eficace de a le lăsa să plutească până 
în Ostia ca să fie îngropate nu mai era valabil; numărul lor 
însemna ca aceste cadavre erau izbite de zidurile orașului și de 
chei răsucindu-se leneșe în vârtejuri, împiedicându-se de digul 
Tiberinei, insula de forma unei bărci din mijlocul râului, ca și 
cum căutau camarazi ce împărtășeau aceeași soartă, emanând 
o duhoare oribilă și contribuind chiar și mai mult la spaima 
locuitorilor. Acum câteva săptămâni Orestes stabilise o 
companie de soldaţi pe șlepuri ca să pescuiască din apă 
cadavrele buhăite, însă sarcina devenise din ce în ce mai 
împovărătoare și mai demoralizatoare, iar celor care patrulau pe 
ziduri li s-a distras atenţia. De câteva zile, cadavrele se 
strânseseră în pofida tuturor eforturilor acestora de a preveni 
acest fapt, în anumite puncte aproape asfixiind râul cu volumul 
lor și pe oameni cu duhoarea. 

— Uite-l! urlă împăratul, iar glasul îi devenise și mai strident. 
De partea cui ucizi, generale? Te voi aresta pentru trădare! O să 
te arestez! Gărzi! Gărzi! 

Orestes îndurase destul. Deși paznicii de afară se aflau sub 
comanda sa, nu se cădea ca aceștia să suspecteze că sprijinul 
pe care împăratul i-l acorda se șubrezea. Cum Anthemius urla 
cu vocea lui răgușită de bătrân, Orestes făcu calm un pas 
înainte și își așeză mâna pe gâtul împăratului așa de subţire și 
osos că degetele lui aproape că-l încercuiră. Vocea și respiraţia 
îi fură imediat strangulate, iar ochii împăratului se bulbucară 
șocați, gura fiind tot deschisă și buzele mișcându-i-se ca și cum 
continuau să ţipe sau să icnească după aer. Pe jumătate 
târându-l și pe jumătate luându-l pe sus prin încăpere, Orestes îl 
așeză pe divanul pe care stătea de obicei într-o tăcere 


216 


meditativă. Bătrânul își răsuci trupul în poziţie fetală gâfâind și 
gemând, apucându-și gâtul cu mâinile, în vreme ce Orestes se 
duse spre fereastră și trase draperiile înapoi, cufundând iarăși 
încăperea în beznă. Să-/ ia dracu pe bătrânul ăsta, îşi zise în 
sinea lui. Să-/ ia dracu pe Odoacru care e pricina tuturor acestor 
necazuri. Aruncând o ultimă privire împrejur, se îndreptă cu pași 
mari spre ușă și ieși afară. 

Lăsând zăvorul să gliseze pe ușa din spatele lui, cercetă atent 
în jur și îi găsi pe gardieni strânși la un loc în apropiere și 
privindu-l fix cu ochii mari. 

— Am crezut că am auzit ceva, generale, zise unul dintre ei. 
Ni s-a părut că-l auzim pe împărat strigând... 

— Vă mulţumesc pentru grija voastră, domnilor, răspunse 
Orestes calm. Împăratul este foarte bolnav, foarte bolnav, și 
striga de durere aiurând. Tu - arătă cu degetul spre cel mai 
vârstnic paznic, cel care arăta cel mai de încredere - du-te și 
caută-l pe medicul palatului. 

Adu-i la cunoștință că împăratul are iarăși febră și cere un 
sedativ. 

Bărbatul salută și începu să se întoarcă însă Orestes îl opri. 

— Soldat, zise el. De acum încolo toţi veți fi trimiși la zid. Nu 
avem oameni de irosit ca să-l păzim pe împărat. Prin urmare, 
anunţă-l pe medic că e/o să rămână cu împăratul și că sedativul 
să fie unul puternic. Foarte puternic. Nu vreau ca împăratul să 
fie sâcâit de veștile din afară până când eu și medicul vom 
stabili împreună că se simte suficient de bine să le primească. 
Acum pleacă. 

Soldatul merse pe un coridor către sectorul servitorilor unde 
stătea medicul palatului, în vreme ce Orestes se îndreptă în 
direcția opusă, lăsându-i pe paznici holbându-se după el cu 
gurile căscate în mijlocul liniștii absolute din spatele ușilor 
camerei împăratului. 


— De săptămâni așteptăm o dimineaţă ca aceasta, spuse 
Ricimer, rezemându-se în continuare pe băncuţa sa din 
apartamentele episcopului, privind în gol pe fereastră în bezna 


217 


nopții. Avea fața palidă și ochii găunoși, însă o scânteie de 
entuziasm licărea în ei la lumina slabă. 

— Da, stăpâne, fu de acord Odoacru, aplecându-se în afară pe 
fereastră și examinând atent panta colinei Vaticanului. 

În apropiere, în lumina estompată a stelelor și a pătrarului 
lunii de gheaţă, totul era clar și scânteietor, totul se înfățișa ca 
un crochiu în cărbune pe foiţă albă de pergament. In depărtare 
totuși, unde colina cădea spre râu, situaţia era diferită. La baza 
dealului, periferiile cursului inferior erau înfășurate într-un strat 
gros de ceaţă suspendat la înălțime mică și compact pe toată 
lungimea Tibrului cât vedeai cu ochii în ambele direcții, marcând 
râul ca pe o fâșie lungă și miţoasă de nori plutind între colinele 
orașului. Ceaţa atârna densă peste faleze și zonele mlăștinoase 
ale malului drept, tăinuind până și imaginea vaselor cu jăratic 
pe care Odoacru ordonase să fie puse la fiecare cincizeci de pași 
de-a lungul muchiei râului, să lumineze nopţile care se scurgeau 
posomorâte pentru paznicii ce patrulau malul râului și să le 
permită să-și încălzească mâinile în timpul schimburilor 
răcoroase. Insula Tiberina la sud și Podul Aelius chiar sub ei, 
care în mod normal se zăreau perfect de la ferestrele locuinţei 
episcopului de pe colina Vaticanului erau și ele complet învăluite 
în ceața deasă. Doar uriașul turn circular, Mausoleumul, marca 
vizibil punctul de trecere. Nivelurile sale inferioare erau 
îngropate în pâclă, însă caturile superioare se ridicau din ceață 
precum un bolovan dintre zăpezile Alpilor, iar Odoacru îi vedea 
deslușit pe soldaţii lui Orestes patrulând pe terasa de pe 
acoperișul acestuia de parcă ar fi fost ziuă, pipăind nervoși 
vinciurile de pe baliste, căutând sub ei semnele pericolului. 

— Nu te întâlnești în fiecare zi cu asemenea condiţii, medită 
Odoacru încă o dată. Le voi ordona oamenilor să se trezească 
mintenaș, fără goarne și să mănânce un prânzișor complet. 
Carne rece, ouă, pesmeţi, tot ce pot găsi. 

Ricimer se uita la el iritat. 

— Prânzișor? E un lux pe care nu ni-l putem permite. Vandalii 
au iniţiat o rută de aprovizionare, e drept, însă tot puţină 
mâncare avem de irosit. Și până când soldaţii vor mânca, 
vremea se poate schimba. Nu, trebuie să o facem acum. 

— M-aţi plasat la comanda atacului și acesta va fi primul meu 
ordin. Avem nevoie de burdihane pline. Nu numai că ne vom lua 


218 


inamicul pe nepregătite, însă îl vom surprinde cu burţile goale. 
La început avantajul nu va fi evident, însă dacă bătălia va dura 
mai mult de două ceasuri, armata care și-a mâncat micul dejun 
va câștiga. 

— Ai învăţat asta de la Attila, nu-i așa? bombăni Ricimer. 

— Dacă am învăţat ceva ca hun, asta a fost. 

— Și hun fiind nu ai învăţat și să tratezi cu alţi barbari? Nu 
poţi să-i convingi pe vandali să lupte alături de noi? 

Odoacru își înfruntă direct comandantul. 

— Gaiseric este de neclintit. Insistă că orașul nu deţine nimic 
de luat în seamă pe care soldaţii săi să nu-l fi jefuit prima oară și 
că nu le va risca viețile. A fost fericit să distrugă flota romană la 
Ostia ca o favoare pentru Olibrius și să ne trimită provizii, însă 
nu va merge mai departe. Suntem pe cont propriu. 

— Atunci mișcă-te repede. Și spune-i intendentului să arunce 
laptele ăsta blestemat. 

— Nu vă pică bine? Medicul a poruncit... 

— La dracu cu medicul, zbieră Ricimer. 

Azvărli într-o parte învelitoarea, se ridică în picioare și se 
îndreptă spre fereastră nesigur pe picioare apucând o butelcă 
de armată de pe masă. Odoacru se dădu la o parte și îl lăsă să 
șchiopăteze până la pervazul pe care-și așeză mâinile și se 
aplecă în exterior privind dintr-o parte în alta, în amonte și în 
aval, cât vedea cu ochii. 

— Pleacă! ordonă Ricimer. Și adu-ţi aminte: Anthemius 
trebuie prins viu și adus la mine. 

— Îmi amintesc. 

— Și spune.-le soldaților... 

Duse butelca la gură și îi bău lacom conţinutul, savurând 
rachiul tare soldăţesc ce i se prelingea în jos pe gât, câţiva 
stropi picurându-i afară pe la colţul gurii și atârnându-i în barba 
nerasă de săptămâni ca niște picături de sânge. După un timp 
așeză butelca cu o bufnitură pe pervazul gros al geamului și 
zâmbi, apoi se crispă și se cutremură apucându-și cu mâna 
stângă abdomenul. 

— Spune-le soldaţilor... că beau pentru reușita lor! 


Cu un trosnet răsunător și un fâsâit înăbușit, o duzină de 
baliste își sloboziră încărcăturile spre mijlocul Podului Milvio cu 


219 


acurateţea cu care artileriștii îi puteau ghici situarea sub stratul 
de ceaţă care îmbrăca râul și se învolbura peste zidurile de pe 
fiecare mal. Proiectilele inflamabile - butoiașe cu păcură - 
sfâșiau aerul, iar zăngănitul la impactul acestora cu pietrele 
solide, urmat de scânteia strălucitoare a flăcărilor portocalii care 
explodau prin învelișul de ceață, indicau faptul că cel puţin 
câteva lovituri își găsiră ţinta. La ordinele cumpănite ale lui 
Onulf soldaţii modificară poziţia armelor care loviră pieziș în 
rateu, le îndoiră braţele lungi ca ale unei insecte și încărcară 
alte butoaie în banduliere. Lucrând mecanic, fiecare mușchi se 
concentra doar pe o singură sarcină o dată, ignorând strigătele 
de durere purtate de vânt prin ceață provenind de la ţintele lor 
invizibile; soldaţii balansară mașinăria la locul ei, îi îndoiră 
braţele și încărcară; și iarăși balansară, îndoiră și încărcară. 

Ritmul se rupea doar când fiecare braţ era coborât pe deplin, 
când ţinta era reglată, iar aprinderea iminentă. Apoi cu o 
mișcare aproape sincronizată, doisprezece purtători de torţe 
pășeau din bezna dinaintea primilor zori de zi, atingeau flăcările 
de misile și așteptau un timp anume pentru ca focul să se 
împrăștie împrejurul întregului perimetru al butoiașelor cu 
păcură gudronate. Nici prea puţin, altfel flăcările erau stinse în 
timp ce misilele zburau în aerul încărcat de umezeală, totuși nici 
prea mult, ca nu cumva doagele subţiri ale butoiașelor - 
plănuite cu mult mai subţiri decât la un butoi normal de vin sau 
de ulei - ar fi ars în profunzime, împrăștiind conţinutul învăpăiat 
peste banduliera dispozitivului de lansare și ar fi schilodit 
întregul armament. După ce așteptau numărătoarea potrivită 
pachetul izbucnea violent în flăcări, iar aerul impulsiona 
ferocitatea focului. La impact butoiașul crăpa împroșcând 
conţinutul și acoperind oamenii, animalele și structurile din 
preajmă cu stropi lacomi: mărgele incendiare de foc topit care 
se agăţau de piele și de păr și nu mai puteau fi date jos sau 
îndepărtate până nu se răceau și se întăreau, provocând 
suferinţe inexprimabile printre victime. 

Când artileriștii se instalară la treabă, Onulf dădu pinteni 
calului și goni o bucată scurtă în direcția în care curgea râul, 
unde desfășurase trei companii de arcași pe malul drept, 
deasupra piciorului apropiat al podului, la marginea ceții 
plutitoare. La comanda sa, arcașii ţintiră prin stratul de ceață 


220 


de-a lungul a ceea ce ei presupuseră a fi piciorul podului, la 
nouăzeci de metri depărtare, lângă limita superioară a razei lor 
de acţiune. O mie de săgeți cu capete din fier șuierară prin aer 
sfâșiind ceața fără ca totuși să lase vreo urmă în spate, zornăind 
pe pietre și baricade, ciocnindu-se zgomotos de coifurile solide 
din fier, producând bufnituri înfundate când vârfurile mușcau din 
platoșele înzăuate, săpând prin verigile din fier sau mușcând din 
straturile de stejar și bronz ale scuturilor. 

Sunetele se distingeau amenințătoare chiar de pe colina 
situată hăt-departe, pe malul drept, căci așa cum se știe din 
vechime, sunetul este purtat peste apă, ba și mai eficient prin 
ceață. Totuși, săgețile care nu produceau niciun sunet îi făceau 
pe soldaţii lui Onulf să se bucure, iar pe romanii de pe pod să se 
lase pe vine în spatele baricadelor. Acelea erau săgețile care 
aterizau în carne moale, cele care se izbeau de o faţă 
neprotejată, ţintuiau o mână nenorocoasă într-un stâlp de 
reazăm sau cădeau după ce descriau o boltă înaltă pe căputa 
unui soldat străbătând mocirla de sub ea. În câteva momente, 
aerul nopţii fu spart de ţipetele de durere și de vaietele civililor 
prinși în schimbul de focuri dintre artileriștii atacatori; vâlvătăile 
de foc ale misilelor învăpăiate luminau bezna pe toată lungimea 
podului. 

Pe partea cealaltă a Tibrului, apărătorii romani își învinseră 
repede surprinderea inițială și organizară o rezistență 
neînduplecată sub forma arcașilor echipați similar și a pieselor 
de artilerie. Pe măsură ce ambele tabere măriră intensitatea 
bombardamentului prin ceaţă, podul și barierele sale de la 
ambele capete deveniră un vârtej de flăcări și săgeți 
șuierătoare. Comandantul roman de pe pod, hotărât să 
baricadeze accesul pe partea cealaltă a râului, ordonă să sune 
goarnele, iar trâmbițatul lor se ridică deasupra tipetele 
muribunzilor,  convocând paznicii de pe zid în ajutorul 
apărătorilor de pe pod. Soldaţii goneau din perimetrele estice și 
sudice ale orașului, unde patrulau contra unei manevre sau a 
unui atac asupra acelor sectoare, iar vigiles, brigăzile de 
pompieri și de jandarmerie se mobilizară ca să le ofere asistență 
suplimentară. 

Grăbindu-se spre scena de luptă, Orestes fu la început luat 
prin surprindere de violenţa atacului, deși în același timp ușurat: 


221 


un asemenea asalt nu însemna decât sfârșitul lungului asediu. 
Acum, știa el, bătălia - și răfuiala lui cu hunul Odoacru - va fi 
decisă. Din ceea ce putea să culeagă de ici și colo prin ceață, 
atacatorii își aruncaseră în luptă toate forțele lor la Podul Milvio 
și, precum Constantin cu un secol și jumătate în urmă, căutau o 
victorie decisivă în acest punct. Mintea lui Orestes gonea. 
Odoacru, își imagina el, va încerca să-i înmoaie pe apărători cu 
focuri și săgeți devastatoare, înainte de a-și infiltra armata peste 
construcţia antică și să copleșească apărarea infirmă; iar 
Orestes știa că oamenii lui vor fi atunci ultima barieră împotriva 
distrugerii definitive a orașului. Surâse în sinea lui; pentru că 
ghicise planul inamicului său, Orestes i se va împotrivi aici, iar 
numele lui va fi proslăvit printre giganții istoriei. Acesta va fi 
momentul când va salva Roma de brutalitatea și barbarismul 
acestei hoarde de rebeli. Orestes se întoarse și transmise ordine 
rapide să trimită heralzii pe străzi ca să mobilizeze toţi bărbații 
apți din oraș să se grăbească la locul iminentei bătălii, să scape 
Roma de la pieire. Atâta vreme cât el era în viaţă, Odoacru 
Hunul nu va pune piciorul în oraș. Podul Milvio era locul unde 
Orestes își va alătura renumele marelui Constantin, unul 
apărătorul, celălalt atacatorul, și unde își va dobândi nemurirea. 

Totuși pe latura vestică a Tibrului, unde furtuna de foc a 
balistelor rebele continua fără răgaz, Odoacru își opri calul și 
stătea în picioare ca o stană de piatră. Cumpănind pe coasta 
colinei deasupra liniei ascuțit schiţate a ceţii, inspecta echipele 
de artileriști cum dădeau foc după foc spre pod. Între salve 
iscodi prin ceaţă ascultând atent înjurăturile și mârâielile 
soldaţilor de la baliste, în timp ce se chinuiau cu armele lor 
dizgraţioase. lar peste larma artileriei auzea de pe partea 
cealaltă a râului ceea ce nădăjduise: sunetul frenetic al 
goarnelor, strigătele oamenilor  dispunându-și apărătorii, 
tropăitul cailor și, în cele din urmă, cadența pașilor cohortelor 
orășenești convocate frenetic din alte sectoare ale orașului și 
care începură să sosească. Și apoi el surâse așijderea, 
cunoscând măsurile pe care Orestes le lua ca să-și mărească 
forțele, dar nu aici avea de gând Odoacru să-i opună rezistenţă. 

Dădu din cap spre un tribun care stătea în picioare în 
apropiere comandând o cohortă de recruți proaspăt strânși în 
acest punct în noaptea dinainte. 


222 


— Acum, zise Odoacru, iar tribunul sări pe cal. 

— Spre pod! urlă ofițerul și, cu un muget, unitatea de novici 
își ocupă poziţiile și o luă la trap spre cea mai apropiată bază a 
Podului Milvio. 

Dispărură într-o clipă în ceață fără să lase nicio urmă a 
prezenței lor, în afară de bufniturile zvăcnite ale sandalelor cu 
ținte a cinci sute de oameni mărșăluind spre obiectivul lor. 
Odoacru se opri să asculte încă o dată, socotind în sinea lui, 
închipuindu-și strada pavată care cobora spre râu, fiecare 
intersecție și clădire pe care o vor întâlni înainte să sosească la 
barierele care le împiedicau accesul spre pod. În închipuirea sa 
bifă străzile pe care le vor traversa, aleile pe unde vor trece, 
până când strada se îngusta în apropierea podului și primele 
săgeți începură să zboare dinspre arcașii apărători. Săgeţile! 
Odoacru știa că vor fi trase de spaimă în ceața melancolică și 
doar cu un noroc chior să-i ochească soldaţii. Acolo, își zise el în 
minte în timp ce-și imagina scena, sunt apărătorii din 
avangardă, exact în locul unde le-am spionat ieri pozițiile de pe 
clădirile înconjurătoare. Arătau vânjoși, însă sunt putini la număr 
- nu sunt o provocare prea mare și nici nu aveau de gând să fie; 
sunt dispuși acolo numai să ne întârzie, chiar și numai pentru 
câteva momente, ca să dea timp principalului corp de apărători 
să se strângă pe pod și în spatele lui, să ne momească într-o 
capcană din care nu vom fi în stare să ieșim. Acolo - săgețile 
încep să zboare, iar soldații mei vor reacționa - acum! 

Și întocmai cum plănuise, larma plutea în sus din ceață în 
punctul pe care știa că soldații lui l-au atins. Era mugetul a doar 
cinci sute de voci, însă atât de sonore că-ți tăiau respiraţia și 
înadins sunau ca o mie de glasuri acompaniate de bubuitul 
picioarelor mărșăluind și alergând din nou atât de zgomotoase 
că răsunau de parcă alţi cinci mii de soldaţi veneau să atace 
podul. Din depărtări auzea reacţia cohortelor orășenești. 

— Mai mulţi soldaţi! Auzea slab ordinele inamicului plutind 
înapoi spre el peste râu și prin ceaţă. Mai mulţi soldaţi, o legiune 
să atace podul! Trimite-ţi rezervele sus pe pod! Mai mulți 
soldați! 

Odoacru aprobă satisfăcut din cap. Șiretlicul funcţiona, novicii 
lui se opreau exact înainte de punctul periculos, simulând 
suficient atacul ca avanposturile inamice să se retragă panicate 


223 


și să nu-i urmărească; mai degrabă se opreau - se opreau niţel - 
chiar acolo în stradă, în ceața deasă, nezăriţi de inamic și nici de 
prieteni și făceau cel mai grozav tărăboi de care erau în stare: 
își zăngăneau scuturile pe javeline, dansau zgomotos pe dalele 
de piatră, urlau unul altuia comenzi și înjurături soldățești, 
producând în ceaţă și în întuneric gălăgia și haosul unei legiuni 
întregi. 

Confirmându-i-se rezultatul, își învârti calul și goni aproape 
orb pe drumul de lângă râu prin ceața care înfășură promenada 
acestuia, rugându-se ca armăsarul lui să fie sigur pe picioare pe 
dalele brăzdate de făgașe adânci; dar mai presus de toate se 
ruga să sosească la timp la locul unde își desfășurase grosul 
soldaţilor - chiar până în Pons Aelius, acel pod lat cu trei boite 
care lega Vaticanul de inima Romei, învăluit în umbră de către 
strălucitorul turn circular al Mausoleului lui Hadrian. 

Sosind la primele linii ale formaţiei de luptă, își struni calul. În 
jurul său ceața se menținea groasă ca nămolul, deși aerul avea 
să se lumineze în curând și să devină sur când soarele palid se 
va ridica în stânga lui, dincolo de oraș. Ştia că timpul era 
drămuit - acoperământul de ceaţă va pieri într-o oră, iar atunci 
paznicii din turnul de deasupra, deja alarmaţi de strigătele și 
agitația care răzbătea din amonte, de la Milvio, vor putea să 
vadă ce se întâmplă exact sub ei, la baza Mausoleului, unde 
soldaţii lui Odoacru se adunaseră tăcuţi sub pătura de întuneric 
și ceaţă. Chiar și acum apărătorii din vârful masivei construcţii 
circulare suspectau că-i un vicleșug - proiectilele și cărămizile 
aruncate de pe înălțimile de deasupra se izbeau de pământ 
printre soldaţi, luându-i prin surprindere și pe cai și pe călăreți, 
și din când în când trântind câte-un soldat pe bolovani, zdrobit 
de o piatră de construcţie sau străpuns vertical de unghiul 
ascuţit al unei săgeți trase la nimereală; cu toate astea, până 
acum toţi rămăseseră tăcuţi și nici apărătorii din turn, nici cei 
care mai rămăseseră pe Podul Aelius și dincolo de el, nu puteau 
să-și facă vreo idee despre ceea ce întâmpla în ceaţă: cei zece 
mii de veterani care se pregăteau să ia cu asalt podul. 

Cu gesturi mute, Odoacru îl căuta pe Gundobar, comandantul 
burgund și nepotul lui Ricimer, pe care nu-l văzuse niciodată în 
acțiune, dar de care Ricimer îl asigurase că era egalul unui 
general de neam roman. Il găsi în şaua calului său cercetând 


224 


neliniștit spre răsărit, unde cerul devenea vădit luminos. 
Odoacru îl examină o clipă, cumpănind înfățișarea bărbatului și 
starea sa de spirit. Pentru un german era mic - scund și vânos, 
cu mustața lungă, aninată, tipică bărbaţilor din tribul său, însă 
îmbrăcat cu garnitura completă a chiurasei unui general roman. 
Majoritatea ausxiliarilor germani pe care Gundobar îi adusese 
purtau de asemenea echipamentul roman, mai mult sau mai 
puţin complet. Odoacru știa că acestor soldaţi antrenați sub 
comanda lui Ricimer nu le va lipsi nimic din bravură sau 
îndemânare. 

Gundobar discuta liniștit cu o pereche de ofițeri infanteriști și 
apoi, de parcă ar fi simţit că era examinat, se răsuci în șa și un 
moment îl privi tăios pe Odoacru înainte de a-l recunoaște. Una 
dintre mustăţi îi tresări identificându-l vag, boabele de apă care 
i se formaseră în ea de la ceața din jur îi picurau pe piept. 

— Onulf a început diversiunea? șopti Gundobar nerăbdător. 

— A început-o, confirmă Odoacru. Ascultă agitația de la Milvio. 
O să-i mai lăsăm lui Orestes un moment ca să sune alarma. 
Atrage soldaţii aici de peste tot din oraș. 

— Nu mai putem să așteptăm, zise Gundobar, smucindu-și 
capul către cerul ce se albea și trimițând încă o ploicică de 
stropi pe tunica îmbibată de peste platoșă. Paznicii din turnul de 
deasupra ne vor zări în curând linia de bătaie. 

— Nu uita ordinele. Orestes trebuie prins viu. O să mă 
răfuiesc cu el personal. Impăratul la fel, căci comandantul 
Ricimer are o socoteală cu el. Insă mai presus de orice, Orestes. 

— Știu. Soldaţii au fost instruiți. Însă amintește-ţi: în bătălie se 
poate întâmpla orice. 

Odoacru îl privi sever. 

— Orestes va fi prins viu - fără să daţi greș! Ai aliniat toți 
soldaţii? Două legiuni întregi? 

Gundobar ridică din umeri. 

— Am dat ordine să se alinieze, însă în talmeș-balmeșul ăsta 
cine poate ști? Eu am încredere în ofițerii mei. Așa cum tu 
trebuie să ai încredere în ai tăi. 

— Am discutat asta noaptea trecută. Alinierea este 
importantă. Soldaţii trebuie să ia podul cu asalt în front îngust. 
Traversarea nu e decât de treizeci de picioare lățime. Dacă-l 
atacă precum o gloată, se vor gâtui și zdrobi reciproc, iar 


225 


apărarea îi va dobori ca pe sclavi într-o galeră. Nu avem decât o 
singură șansă, Gundobar. Trebuie să o facem cum se cuvine de 
prima dată. 

— l-am instruit. Am ridicat macheta unui pod pe panta 
îndepărtată a Vaticanului și l-am luat cu asalt. 

— Știu. 

— Atunci trebuie să ai încredere în oameni că știu ce au de 
făcut. : 

— Asta sper, răspunse Odoacru. Insă nu văd nimic ce poate 
să-mi confirme. 

— Ceaţa... nu poți să ai și varza unsă și șunca-n pod. ÎI 
orbește pe inamic, ne orbește și pe noi. 

Odoacru medită o clipă la acest fapt în tăcere. 

— Până la capăt, noi, ofiţerii, suntem prea puţin de folos, nu? 

Gundobar ridică iarăși din umeri. 

— Ai încredere în oameni sau nu, dar ei vor ști dacă nu ai. Ai 
încredere în ei și lasă-i să știe că ai încredere în ei. 

— Nu trimit în luptă soldați în care nu mă încred. 

— Atunci hai să ne vedem de treabă. 

Odoacru dădu din cap aprobator. 

— Stă în puterea noastră acum. 

Gundobar clătină din cap și făcu semn către soldați. 

— Ba nu. Stă într-a lor. 

XXX 

În triclinium-ul unde trăia acum zi și noapte, Anthemius trase 
draperia masivă din lână care acoperea fereastra și iscodi 
întunericul. Somnul său ușor fusese întrerupt de sunetele 
luptelor din nordul orașului: comenzile trâmbițelor, strigătele 
soldaților. Erau sunete cu care el ar fi trebuit să se fi obișnuit 
până acum, căci în fiecare noapte rebelii treceau în formaţie 
pentru un astfel de atac, undeva de-a lungul liniilor extinse. 
Îndemnau, cercetau, iar împăratul știa că ei căutau constant 
slăbiciunile liniilor de apărare așteptând o scăpare în atenţie, o 
breșă în zidul prin care l-ar putea lua cu asalt. Asta îl epuiza - de 
luni de zile nu mai dormise buștean o noapte întreagă - și orașul 
era menţinut pe muchie. Cum se putea odihni Roma știind că o 
armată invadatoare era încartiruită tocmai de partea cealaltă a 
râului, ocupând ceea ce mai înainte fuseseră propriile-i periferii 
prospere? 


226 


Totuși Anthemius nu era demoralizat, căci singurul beneficiu 
al explorării constante a inamicului era menţinerea în alertă și 
disciplină a cohortelor sale orășenești. Nu le mai lăsa ofiţerilor 
timp pentru politica și mașinaţiunile care se pare că îi 
obsedaseră în vremuri de pace; soldaţii nu aveau ocazia să se 
plictisească, să lase garda jos. Deși doar o simplă lăţime de râu 
separa Roma de distrugere, niciodată Anthemius nu se simţise 
mai în siguranță decât fusese în timpul lunilor de asediu - căci 
niciodată soldaţii lui nu fuseseră la un nivel așa ridicat de 
pregătire. 

Și totuși această noapte era diferită. O simțea. 

Sunetele bătăliei îndepărtate erau aceleași, ca și tumultul 
soldaţilor gonind pe străzi convergând în punctul de atac al 
inamicului. Luna strălucea slab împrăștiind o lumină restrânsă, 
sărăcăcioasă. Doar conturul subţire și negru al conținutului 
acesteia era vizibil, lăsând timida impresie că acest corn de 
argint va reveni iarăși, în două săptămâni, la rotunjimea lui 
luminoasă, senzuală. 

Ce îl trezise? De ce tremura doar pentru că trăsese de-o parte 
draperiile ca să cerceteze prin fereastra care dădea spre 
pașnicul Tibru? 

Tibrul... unde era Tibrul? își întinse gâtul și mai mult peste 
pervazul gros să distingă. Acolo jos, unde erau străzile și forurile 
familiare asupra cărora-și pironise privirea zilnic în ultimele luni. 
Frecându-se la ochi, se întoarse în cameră și privi împrejur. La 
lumina nedeslușită a lumânării inspectă familiarele iluzii pictate 
pe pereţi, rânjetul răutăcios al lui Horaţiu, încovoierea umerilor 
enormi ai lui Hercule. Totul era intact, totul era așa cum trebuia 
să fie. Se întoarse înapoi la fereastră. Străzile, clădirile, zidurile 
masive din apropierea lui Circus Maximus își înălțau arcadele 
exact sub turnul său, dominând totul cu umbra pe care o 
împrăștia. Clipi în beznă, își aruncă ochii minţii mai departe spre 
nord, către meandra încovoiată a râului, unde știa că se afla 
străvechiul și minunatul Pod Aelius, singura trecătoare către 
centrul orașului. Zugrăvi podul în imaginaţie, meditând la panta 
blândă pe care o foloseai ca să traversezi lățimea râului peste 
cele trei boite cuprinse în anvergura acestuia. Trei, știa că erau 
trei, căci de multe ori în trecut stătuse în picioare pe zidurile ce 
dădeau spre pod, minunându-se de nepăsătoarea lor simetrie 


227 


romană, de clasicele lui proporții veșnice, deși de data asta abia 
dacă putea să zărească râul... 

Nu putea să vadă? Se propti și mai mult în afară încordându- 
se peste pervaz, vârfurile picioarelor părăsind mozaicul delicat 
al pardoselii în timp ce-și balansa pieptul pe pervazul lat. 
Sforțându-se își impunea singur să-și concentreze mintea, să 
înlăture stimulii concurenţi, sunetele bătăliei din depărtare, 
soldații și caii alergând pe străzile de sub el, luminile pâlpâitoare 
ale miilor de făclii mititele, căci bărbaţii - soldați, privitori, 
cârcotași și prădători - șuvoiau pe străzi precum roiurile de 
licurici suflaţi de curenţii rafalelor de vânt, toți goneau spre 
sectoarele nordice ale orașului către iminenta bătălie. Grijuliu, 
își potoli respiraţia, își vâri degetele în urechi ca să oprească 
hărmălaia și se uită atent la râu... în locul unde fusese râul... 
unde ar fi trebuit să fie râul... nimic. Dispăruse. Nu se mai vedea 
apa. Încetă să se mai gândească. Podul Milvio, la trei kilometri 
buni în nord, era sursa freamătului din ceea ce putea să 
înţeleagă din strigătele și comenzile haotice care pluteau în 
derivă spre el de pe străzile de dedesubt. Acolo se grăbeau toți 
soldații și dacă asculta cu atenţie putea chiar să discearnă 
sunetele bătăliei îndepărtate purtate către urechile sale de aerul 
liniștit al nopţii - nechezatul cailor, pocniturile proiectilelor pe 
pietre. Și totuși Podul Aelius, care era mai aproape de fereastra 
lui decât Milvio și mult mai vulnerabil, nu-i atrăgea deloc atenția 
- niciun sunet de bătălie, niciun ordin pentru întăriri. Și brusc 
pricepu, știu cu o certitudine mai mare decât propriul său nume, 
ce făcea Odoacru. Se trase înapoi de la geam și rămase în 
picioare dârdâind, holbându-se sălbatic în preajmă, până când 
respiraţia i se potoli suficient cât să capete grai. 

— Ceaţă! ţipă el. Ceaţă peste râu! Orestes! E o ambuscadă! 
Gărzi...! 

Alergând spre capătul îndepărtat al încăperii puse mâna pe 
mânerul din lemn rezistent de stejar și încercă să deschidă ușa, 
dar cu toate astea protestă de durere căci aproape își smulsese 
umerii din articulaţii. Ușa nu se clintea. 

— Orestes! ţipă el iarăși, smucind nebunește de mânerul ușii, 
gâfâind. 

Dându-și seama că ușa era barată din afară și de netrecut, 
judecă că se făcuse o greșeală colosală. Ridicând pumnul, pocni 


228 


în ușă cu toată forța sa, deși sforțările sale plăpânde îi sunau 
jalnic pe lemnul gros chiar și lui, și într-o clipă îngenunche 
disperat, sprijinindu-se de pereţi, cu umerii tremurând de 
frustrare în timp ce-și sugea încheieturile degetelor sângerânde. 
Dintr-o dată îi veni o idee - băncuţele! Băncuţele grele din lemn 
pentru cină! 

— Gărzi! strigă el încă o dată, dar glasul său era acum așa de 
slăbit, încât înţelese că n-or să poată să-l audă. 

Apucând strâns o băncuţă o trase spre ușă, o înclină la un 
capăt și îi reglă poziţia în așa fel încât bila grea de pe picior, 
susținută de gheara sculptată a unui animal, se afla exact la 
aceeași înălţime ca și balamaua superioară. Mârâind, balansă 
băncuţa spre spate și apoi o împinse cu tărie în balama. 
Impactul metalului pe metal iscă un zăngănit satisfăcător, mult 
mai puternic decât strigătele sale anemice. Inspectă balamaua. 
Se îndoise puţin, ca și cum cuiele fuseseră bătute strâmb în 
tocul ușii. Ridică iarăși băncuţa și o izbi în balama. Aceasta se 
mișcă din nou, și de data aceasta apăru o gaură între ușă și toc, 
căci scândurile masive din lemn cedară. Lovi iar și iar până când 
în cele din urmă, cu un scârţâit de lemn forțat și de metal slăbit, 
balamaua se eliberă, iar ușa se înclină înăuntru susținută 
stângaci doar de balamaua inferioară și obiectul care bara ușa. 

Strecurându-și mâinile însângerate în crăpătură, trase, iar ușa 
se clinti. Drugul transversal trebuie că n-a fost viguros - 
încăperea nu fusese concepută drept fortăreață, drugul fusese o 
simplă adăugire ulterioară, instalat la ordinele lui Orestes. Incă o 
smucitură și ușa se desfăcu prăbușindu-se în interior cu o 
pocnitură reverberantă, iar balamalele dezrădăcinate atârnau în 
continuare din glaf. 

Anthemius simţi un val de forță și furie. 

— Gărzi! strigă el, cu vocea mai puternică. Gărzi! repetă, 
pășind peste ușă și prin coridor. 

Fu surprins să nu zărească pe nimeni acolo, nici măcar o 
luminiţă - toate torțele fuseseră îndepărtate și singurul opaiț cu 
ulei dintr-un colț era aproape stins. Se aplecă peste tocul ușii și 
examină întunericul. 

— Gărzi! mai strigă el o dată și apoi, ridicându-și mâinile la 
gât, apucă mantia din mătase jegoasă cu broderie încâlcită cu 
care era îmbrăcat. 


229 


Într-un spasm de frustrare o sfâșie desfătându-se cu tânguitul 
împăciuitor al materialului rupt și cu valul de aer rece de pe 
trupul său și continuă să-și despice îmbrăcămintea în cascade 
scurte, disperate, de la gât spre picioare. 

— Ceaţa! urla el. Ambuscadă! 

Însă nu exista nimeni să-l audă și numai el era conștient de 
planul inamicului. Pășind afară din mantia distrusă alunecă ușor 
înainte simțind pardoseala netedă din piatră sub tălpile goale. 
Cu ochii aţintiţi prin beznă, cu mâinile întinse să evite coliziunea 
cu un perete sau o coloană, bâjbâia pas cu pas și izbi din 
neatenție lampa minusculă cu vârful picioarelor, deși uleiul din 
rezervor era așa de împuţinat că flăcările nu se răspândiră, ba 
chiar se stinseră. 

— Gărzi! suspină el, însă nu era nimeni să-l audă, iar 
împăratul Romei se împiedică prin coridor, gol și orb, 
convocându-și legiunile. 


Conform planului, tobele răpăitoare ale galilor erau folosite să 
dea semnalul atacului în locul goarnelor soldățești ale căror note 
înalte, metalice, ar fi fost purtate mai lesne peste râu și i-ar fi 
alertat pe apărători mai iute. Pe măsură ce tobele prindeau 
viață, pulsaţia lor joasă era percepută de soldaţii în expectativă 
ca o bufnitură viscerală în abdomenele lor. La pulsul profund 
linia de atac se dispuse în formaţie, în centurii de câte zece 
oameni în adâncime și de câte opt în linie, pe lungimea Podului 
Aelius. Prima unitate era urmată de un escadron de doisprezece 
călăreți dispuși în rânduri de câte patru, apoi o altă unitate de 
pedestrași și cavaleria ce-i acompania, cincizeci de centurii cu 
totul - o legiune - aliniate într-o coloană lungă care șerpuia prin 
ceață de-a lungul malului râului. Era prima falangă în care 
luptaseră soldaţii, probabil întâia alcătuită de când această 
structură sângeroasă căzuse în dizgrație cu secole în urmă. Era 
un berbec uman; totuși departe de a-i îngrozi pe soldaţii care 
slujeau în fruntea lui, în avangarda lui fatală, ba chiar îi 
însuflețea, iar ei se luau la întrecere pentru onoarea de a fi 
primii care trec podul. Din cei opt soldaţi din aliniamentul din 
frunte, patru erau centurioni, iar alţi doisprezece de același rang 

230 


îi urmau îndeaproape. Dacă un soldat trebuia să dea exemplul 
unei dispuneri intimidante, niciun centurion din oaste nu ar fi 
admis să se târască în ariergardă. 

Unitatea conducătoare mărșăluia înainte urmând precaută 
bulevardul vast care traversa prin grădinile ce înconjurau 
mausoleul circular, ușile din bronz masiv ale acestuia fiind 
închise și baricadate din interior. Tăcerea cumplită domnea 
peste ferestrele de la nivelul superior și de pe acoperișul care 
dispăruse deasupra lor în ceaţă, dar care soldaţii știau că e 
ocupat de o companie considerabilă de apărători. Ținând pasul 
în cadența rapidă, dar totuși cumpătată, a tobelor gale, au 
strâns frontul până când umerii aproape li se atingeau și apoi, 
simțind pe neașteptate un val de aer rece urcând panta scurtă 
unde strada se îngusta, pășiră pe pod și în porţiunea cea mai 
groasă a ceţii. Vizibilitatea scăzuse așa de mult că abia dacă 
puteai să discerni spinările soldaţilor cu două linii mai în faţă. 
Avangarda făcu prima duzină de pași pe pod într-o tăcere 
stranie, fără niciun semn de opunere din partea apărării și 
pentru un moment li se deșteptă speranța că buimăceala 
atacului capcană din aval, pe Milvio, avusese asemenea sorţi de 
izbândă că îndepărtase toate forțele inamicului de pe Aelius ca 
să poată trece nestânjeniţi peste pod și să intre în oraș. 

Fără niciun avertisment, fără nici măcar comanda îndepărtată 
a unui ofiţer, aerul neclintit fu sfâșiat de un șuierat ascuţit, ca și 
cum falanga se împiedicase de un cuib de vipere. Ceaţa apoasă 
fu tăiată de un baraj de săgeți slobozite de arcașii nevăzuţi și 
neauziți din capătul podului. Impactul proiectilelor neînsoţit de 
niciun ordin de atac îi determină pe mărșăluitorii din frunte să 
încetinească pasul, unii căzură într-un genunchi în spatele 
scuturilor dreptunghiulare, căci fuseseră antrenați să procedeze 
în acest fel mulţi ani la rând, și aidoma își antrenaseră și 
oamenii lor să procedeze, instruindu-i în această manevră de 
atâtea ori că devenise un automatism, un reflex. : 

Cu toate acestea nu era un reflex compatibil cu o falangă. In 
spatele mărșăluitorilor din frunte, soldații din al doilea și al 
treilea rând continuară să avanseze, bombeurile scuturilor 
presând în spinărilor oamenilor din faţa lor. La presiunea din 
spate, conducătorii se împleticiră pe picioare cu scuturile 
gemând de săgeți și mai multe proiectile zburară într-un nor de 


231 


rău augur, zumzăitor. O pereche de soldaţi ce se propteau pe 
membrele rănite căzură și fură călcaţi în picioare de soldaţii din 
spate care nu se puteau opri sau să vireze de la calea lor 
predestinată, presaţi de șirurile care îi urmau la rândul lor. Alţi 
doi mărșăluitori de avangardă fură loviți: unul găurit în beregată 
se bălăbăni și apoi se înclină tăcut înainte pe burtă; celălalt, cu 
braţul drept străpuns și dându-și seama că nu mai putea lupta, 
merse clătinându-se spre balustrada de pe o parte a podului, se 
rostogoli peste barieră și își dădu drumul în apă. In secunda 
scurtă când ridică scutul, expunându-se singur avalanșei de 
săgeți fatale, trupul său fu găurit de șase ori și cu toate că 
impulsul îl purtase peste balustradă, muri înainte de a lovi apa. 

Atacatorii înaintară încăpăţânaţi chiar în pântecul barajului 
apărării. Odoacru, așezându-și calul la coada primei centurii și 
simțind și el presiunea arcașilor când săgețile culisară pe coiful 
său și se afundară în scut, își dădu seama de situaţia grea și că 
oamenii lui vor avea la dispoziţie doar câteva secunde să biruie 
grindina de săgeți sau vor fi copleșiți. Liniştea și elementul 
surpriză nu mai erau necesare. Întorcându-se în șa zbieră înapoi 
în ceaţă spre corpurile sale de ofițeri în expectativă. 

— Gorniști! Sunaţi atacul! 

Când notele stridente străpunseră întunericul și loviră urechile 
mărșăluitorilor, unii rămaseră pe loc și se întoarseră surprinși. 
Linia soldaţilor care avansau pe pod, deja șovâăind vizibil, păru 
să ezite și mai mult, iar Odoacru simţi că iapa sa încetinise 
ritmul înaintării. Întorcându-se înainte ridică glasul și zbieră în 
întuneric. 

— Atacaţi podul! Înainte spre victorie! 

Soldatul dinaintea lui intensifică ritmul, dar și densitatea 
săgeţilor spori întocmai. Sărind de pe cal, tălpile lui Odoacru 
alunecară într-o dâră de sânge care se prelingea în jos pe panta 
podului și se lăsă în treacăt pe un genunchi. Recâștigându-și 
imediat echilibrul, își plesni calul peste pulpe ca să-l 
îndepărteze, apoi începu să-și croiască calea împingând din 
umeri printre soldaţii stagnaţi în faţa lui. 

— Înainte, soldaţi! răcni el. Alergaţi! Alergaţi! 

Ritmul crescu, iar când Odoacru înaintă dând soldaţii la o 
parte se împiedică din nou, de data asta de un corp care zăcea 
la picioarele sale pe pietrele pavajului. Ignorând obstacolul, 


232 


continuă să-și croiască calea cu forța călcând peste cadavrele 
ciuruite de săgeți al căror număr se mărea până când și-a dat 
seama că nu mai pășea deloc pe dale, ci mai repede pe un 
covor compact, îmbibat de came. Așa ceva nu se putea 
întâmpla - după ce au înaintat așa de departe în aventura lor - 
nu pot fi înfrânți în acest punct de un simplu pod. 

— Alergaţi, a/ergați! zbieră Odoacru încă o dată. 

Numai avansând chiar în barajul de săgeți, alergând și 
călcând în picioare arcașii inamicului și intrând în masa de 
pedestrași, care știa că vor fi dispuși în formaţie de luptă în 
spatele lor, vor putea să lupte soldaţii lui pentru șansa de a 
cuceri podul. Și arcașilor li se va limita libertatea de acţiune din 
pricina spaţiului îngust - nu mai mult de zece sau doisprezece 
vor putea să se ghemuiască în rând la baza îndepărtată a 
podului, alţi doisprezece vor sta în picioare deasupra lor, 
probabil a treia duzină atacând pe deasupra răsculaților din 
spatele lor. Treizeci, patruzeci de arcași, nu mai mult - totuși, 
dacă sunt dibaci, fiecare va fi capabil să tragă încontinuu câte-o 
săgeată la două guri de aer în atacatorii lui care puteau să 
formeze un front doar din opt oameni - probabilitatea era 
înspăimântătoare, știa, dar cu siguranţă ţintașii inamici vor 
obosi la fel ca și proprii lui soldaţi, ţinta lor va fi orbită de ceaţă, 
rezistenţa lor va slăbi, frica li se va intensifica... 

Frica celorlalţi! Nu-i putea vedea pe apărători, dar nici ei nu-l 
puteau zări. Nu aveau cum să știe cine-i ataca prin ceață, câţi 
soldaţi înaintau către ei, dacă barajul lor mortal de săgeți avea 
vreun efect sau nu. Inamicul știa doar că cineva urma bufniturii 
tobelor și trâmbițatului trompetelor. Dar ce anume? O sută de 
soldaţi? Cinci sute? Cinci legiuni? Acesta era atacul principal sau 
o diversiune a atacului care avusese loc în sus pe râu, la Milvio, 
care din câte știau ei era probabil să reclame o forță chiar și mai 
grozavă? Frica celorlalţi trebuie să sporească, chiar mai mult 
decât a propriilor lui soldaţi. Frica celorlalţi trebuie exploatată... 

Brusc, în spatele lui, Odoacru auzi o trosnitură puternică, apoi 
încă câteva, ca niște obiecte ce se rostogoleau. Se opri o 
secundă - să continue să-i împingă înainte adunându-și soldații 
la barajul artileriei? O altă trosnitură îi întrerupse firul 
gândurilor, de data asta însoţită de urlete de furie și durere de 
oameni și cai. Mintea îi gonea - ar putea să fie un atac pe 


233 


flancuri sau la spatele soldaţilor? Cum se poate ca inamicul să fi 
făcut o manevră și să treacă pe lângă el, dată fiind sărăcia 
punctelor de trecere peste Tibru, cu atât mai puţin prin ceața 
groasă a nopţii? Totuși la strigătele de teroare ce se înălțau din 
spatele său, Odoacru știu că nu era un lucru pe care să-l ignore, 
trebuia să se întoarcă. 

Soldaţii din preajma sa îl priviră pieziș - conștienți de 
masacrul îngrozitor pe care camarazii lor din față îl îndurau și în 
care vor fi prinși și ei în curând. Numărul cadavrelor ţintuite de 
săgeți pe care ei le călcau în picioare crescuse și apoi 
descoperiră singuri că nu doar călcau pe ele, ci le esca/adau. 
Înaintarea încetini, iar trupurile începură să formeze un morman 
dinaintea lor, proprii lor camarazi formând o  baricadă 
îndărătnică. Din dreapta și din stânga răzbăteau zgomotele 
pleoscăiturilor în apă, căci soldaţii răniţi săreau peste balustradă 
ca să nu-i stânjenească pe atacatori din urma lor și probabil să 
se salveze de la moartea prin tescuire. Cu coada ochiului, 
Odoacru vedea că până și soldaţii teferi se retrăgeau din 
formaţie și se poticneau spre o latură a podului pregătindu-se să 
sară chiar și înainte de a fi răniţi. În tot acest timp rămăseseră 
ascunși în spatele scuturilor, aruncând cate-o privire grabnică 
pe deasupra bordurii, încordându-se să zărească prin ceaţă, să 
ghicească sursa și distanţa până la grindina ucigașă de săgeți 
care le decimau rândurile, totuși temându-se să-și expună 
chipurile prea mult ca nu cumva vreun proiectil să-și găsească 
calea peste vârful scuturilor în ochii lor... 

Furios și frustrat, incapabil să avanseze printre liniile 
pedestrașilor care se legănau șovăielnic înaintea lui și știind că 
trebuie să se întoarcă la coadă ca să cerceteze haosul ce simţea 
că ia proporţii, Odoacru își ridică glasul într-un zbieret mut, un 
muget  gâjâit care părea să  reverbereze de pietrele 
înconjurătoare, de străzi, de zidurile podului, chiar și de clădirile 
îndepărtate de undeva din ceaţă. Auzind sunetul, bărbaţii din 
jurul lui săriră surprinși și apoi, de parcă ar fi fost mânați în 
acţiune cum ai îmboldi un bou, se buluciră înainte înghesuind 
iarăși scuturile în spinările soldaţilor din faţa lor, vârându-și 
umerii și fețele în scobiturile corespunzătoare și împingând cu 
tălpile în sandalele din piele groasă, încordându-se pe suprafaţa 
îmbibată de sânge de sub ei să câștige spaţiu, să pătrundă cu 


234 


călcâiele și să împingă înainte, împiedicând retragerea sau 
deplasarea în lateral a celor dinaintea lor. 

In același timp, chiar înainte ca strigătul său să piară, oamenii 
din jurul lui răspunseră la provocare și un urlet similar se ridică 
din piepturile soldaților din vecinătate, iar apoi din cele ale celor 
de dincolo de aceștia și chiar și mai încolo, înainte și înapoi, 
până când mugetul asurzitor umplu aerul din jurul lui și se 
împrăștie, știa el, până hăt la coada alaiului legiunii, dincolo de 
pod și în bezna invizibilă, iar în curând va fi auzit de tot orașul, 
însă cel mai important, de o jumătate de sută de arcași de la 
capătul îndepărtat al podului. Acei arcași vor ști acum că, 
departe de a domoli atacul, barajul lor ucigaș de săgeți mai 
degrabă a înfuriat bestia, a intensificat hotărârea atacatorilor 
care alergau pe pod și că indiferent câţi inamici erau doborâți de 
săgețile ce răneau ca fulgerul prin ceaţă, indiferent cât de mulţi 
erau măcelăriți sub picioare de către proprii lor camarazi și 
comeseni, pentru fiecare soldat care cădea, zece îi vor lua locul, 
cincizeci sau o sută vor păși prin breșă, iar torentele arcașilor, în 
pofida intenţiei lor criminale vor fi până la urmă zadarnice. 

Pe măsură ce strigătul improvizat de luptă se înălța în aer, 
oamenii se buluciră înainte, cu un avânt și elan care îi purta pe 
cărarea lor la fel de neîndoios cum sunetul urletelor acestora era 
purtat peste Tibru zburdând și atingând în treacăt suprafaţa 
apei ca o pietricică aruncată de un băiețandru. Cadenţa pașilor 
crescu - într-adevăr soldaţii care știau că pășesc pe cadavre nu- 
și mai ţârâiau picioarele înaintând cu greu ca acum un moment 
în urmă; acum înaintau în schimb de-adevăratelea, de-a binelea 
la trap, căci bărbaţii dădeau zor să umple spaţiile care se 
deschiseseră în liniile dinaintea lor. Chiar și sub picioarele sale, 
Odoacru putea simţi schimbarea: numărul celor prăbușiţi, care 
în anumite locuri erau dispuși în trei până la patru straturi, se 
rărise acum și descrescuse. Existau locuri de sprijin pentru picior 
unde nu căzuse nimeni, la început un simplu pas, sau doi, ici și 
colo, însă apoi înmulţindu-se până când soldaţii putură să 
avanseze la trap câţiva pași fără să calce pe cineva în picioare 
sau să se stropească prin băltoace de sânge. 

Efectul fu hipnotizator. Urletul sălbatic smuls din gâtlejurile 
soldaților îi îmboldi, iar acum simțeau că avansează și mai mult, 
și înregistrând din ce în ce mai puţine pierderi, ridicară glasurile 


235 


și mai amplu lăsând impresia că erau aproape pe punctul de a 
sări înainte. In același timp, potopul de săgeți căzu și într-o clipă 
se pierdură în depărtare. Apărarea rămăsese fără proiectile? Cu 
siguranţă nu! se gândi Odoacru - stătuseră luni de zile inactivi 
privaţi de libertate între zidurile orașului ca să confecţioneze 
săgeți. Mâncarea printre inamici s-ar putea să se fi împuţinat, 
somnul și odihna limitate, însă armele nu se vor împuţina. 
Cunoștea răspunsul: frica. Frica inamicului îi dobora, spaima de 
forța necunoscută care-i ataca din bezna încețoșată, frica 
exacerbată de urletul colosal care ţâșnise din vid, acest sunet 
întrupat din ferocitatea înăbușită ce se avânta peste pod. Frica 
avea întâietate, nu ploaia de săgeți, nici determinarea hotărâtă 
a atacatorilor de a avansa în grosul lor. Armata care se temea 
cel mai tare pierdea. Odoacru știa fără ca măcar să-și îndrepte 
ochii spre inamic, fără ca barem să vadă mai departe decât 
coiful soldatului din faţa lui, știa că arcașii apărării din capătul 
opus al podului își aruncaseră arcurile și o rupseră la fugă 
părăsind câmpul de bătaie și luând-o spre camarazii lor, 
pedestrașii care se vor comasa în apărare în spatele lor, 
împrăștiindu-se pe stradă ca un zid compact, câţiva metri mai 
încolo de capătul podului și știa că cel puţin în această 
încleștare iniţială, în această confruntare de a-și înfrânge frica 
absolută, oamenii lui avură câștig de cauză. 

Coborându-și scutul, Odoacru păși în lături lipindu-se de zid și 
dând voie oamenilor și cailor din spatele lui să năvălească 
înainte până când în linii se căscă o breșă și putu să se 
strecoare înapoi. Procedând astfel era surprins cât de departe 
înaintase singur într-un timp așa de scurt - evenimentele 
fuseseră așa de intense, se derulaseră așa de rapid, că se afla 
deja la jumătatea podului. Primele câteva unități îl șterseră 
trecând pe lângă el, urmate de escadroanele de cavalerie care-i 
însoțea, apoi apăru o altă spărtură în care se opri să privească 
înapoi, după care alte câteva centurii trecură la trap, însă acum 
se deschisese a treia spărtură, una suficient de lată că nu putea 
să deslușească prin ceață cât de departe s-ar putea afla 
următoarea linie de soldați, deși aerul era sfâșiat și dinaintea și 
dinapoia lui de sunetele bărbaţilor furioși și de izbituri. 
Avangarda, o știa, venise acum în contact direct cu apărarea din 
capătul îndepărtat al podului și se luptau furios să pătrundă 


236 


printre apărători și în oraș; cu toate acestea eforturile lor aveau 
să fie încununate de succes numai în măsura în care soldaţii 
auxiliari continuau să se scurgă peste pod, să se adauge la 
greutatea adusă pentru a se sprijini de liniile defensive. Puzderie 
de soldaţi - mii de soldaţi - vor trebui să treacă cu bine peste 
pod dacă atacul își va ajunge ţinta; totuși stătea aici pe teritoriul 
nimănui, în mijlocul podului, o mie de oameni treceau pe lângă 
el, probabil încă o mie zăceau morți la picioarele lui sau pluteau 
pe apele de dedesubt - și niciun auxiliar nu apărea din întuneric. 
Trăgând adânc aer în piept o luă înapoi la goană pe urcuș către 
capătul apropiat al podului, sărind peste morţi și ignorând 
tipetele răniților. 

Fugea orb prin ceață urmând sunetul trompetelor care mai 
trâmbițau atacul într-un tempo din ce în ce mai alert, întrerupt 
de strigătele soldaților și zgomotul haosului și al trosniturilor. 
Sări de pe urcuș la temelia podului și alergă pe bulevardul lat ce 
se întindea paralel cu râul, sub zidul din faţa grădinilor 
Mausoleului și aproape că alunecă din nou pe dalele lucioase de 
sub el, de apă și sânge. Revenindu-și se opri o clipă - bulevardul 
ar fi trebuit să abunde de soldaţi care presau înainte și în sus pe 
urcușul podului în formaţia falangă să susţină atacul asupra 
orașului - cu toate astea mai rămăseseră câteva unități răzlețe, 
la fel de zăpăcite ca și el, separate de centuriile lor și ezitau 
dacă să înainteze pe pod sau să se retragă în căutarea 
camarazilor în impas. Cu cât breșa dintre soldaţii lui dura mai 
mult timp, cu atât mai mare era probabilitatea ca soldaţii din 
avangardă să fie copleșiți de apărarea puternică de pe latura 
îndepărtată a podului. Mai rău: se apropiau primii zori de zi și, 
deși nu puteai să distingi nimic prin ceaţă la câţiva pași 
depărtare, începură să-și facă apariţia forme vagi. Soarele va 
răsări în curând, iar apoi ceața va fi calcinată. Timpul era 
măsurat. Odoacru împingea cu umerii printre soldații tulburați, 
ținându-se în continuare după sunetul trompetelor. Dând cu 
ochii de un cal, înșfăcă frâiele și strigă la ofiţer. 

— Unde e falanga? urlă el. Unde e Gundobar? 

Ofiţerul zăpăcit se uită fix la Odoacru, fără să-l recunoască la 
început, și uitându-se în jos pe lângă el, Odoacru își dădu seama 
că era acoperit cu sângele cadavrelor de care se împiedicase, 
scutul era înțesat de săgeți încrustate, iar emblema sa de ofițer 


237 


se ștersese - în haosul bătăliei nu avea cum să discearnă cine 
putea fi. Smulgându-și coiful, strigă iarăși la bărbat. 

— Ce se întâmplă aici? mugi el. Unde e Gundobar? 

Recunoscându-l dintr-o dată, soldatul arătă evaziv cu degetul 
înapoi. 

— In ariergardă, strigă el. Soldaţii s-au retras. Gundobar a fost 
prins în nisip! 

— Nisip! zbieră Odoacru. Ce dracu... 

— Nisip încins! răspunse ofițerul. Inamicul îl aruncă de pe 
acoperiș în butoiașe! Se izbesc de stradă înroșite în foc și 
explodează în soldaţii noștri... ei... 

Odoacru înţelese instantaneu. 

— Dă-te jos de pe cal și ajută-mă să aduc soldaţii în formaţie! 

— Dar oamenii nu pot trece de Mausoleu! strigă ofițerul în 
timp ce descălecă în grabă. Inamicul lansează... 

— Oamenii vor trece dacă trec pe lângă el! mugi Odoacru. 
Inamicul e la fel de orb ca și noi. Acum dă-i drumul! 

Plesnind calul pe laterale, cei doi bărbați o luară la goană pe 
stradă de-a lungul zidului întins al grădinii, către sunetele 
trompetelor și strigătelor. Exact când au ajuns la colț, o flacără 
strălucitoare își făcu apariţia deasupra lor din întuneric. 
instinctiv Odoacru se aruncă în șanț alunecând dureros pe 
dalele dure când se izbi de pârâiașul de reziduuri pătat de sânge 
ce se prelingea pe pereţii bordurii înalte a gârlei murdare. 
Ofițerul care-l însoțea nu reacționă la fel de iute. Obiectul 
învăpăiat lăsat să cadă de pe acoperișul Mausoleului se sfărâmă 
direct în calea acestuia, iar inerția îl făcu să alerge înainte 
tocmai când butoiașul îmbibat în păcură explodă în fragmente, 
împroșcând nisip încins și pilitură de metal direct pe chipul său 
și în toate direcţiile pe o rază de treizeci de pași. 

Când ofițerul ţipă agonizant, Odoacru ridică scurt privirea, 
însă imediat își feri capul, cufundându-l în apa reziduală în 
momentul în care o ploaie de scântei roșii cobora asupra lui. 
Acele zone ale trupului său neprotejate de chiurasă - brațele, 
pulpele, ceafa - explodară de durere când boabele minuscule îi 
săpară în piele cu un șuierat sfârâitor. Se zvârcolea cu faţa în 
jos, impunându-și să nu-și ridice capul până când ploaia de 
particule se va potoli, iar apoi își acoperi faţa cu palmele 
împotriva bucăţilor răzlețe care încă mai cădeau când se răsuci 


238 


pe spate ca să-și calmeze durerea înmuindu-și cealaltă parte a 
corpului în gârlă. Totuși nu era timp, nu era timp să evite 
bombele din beznă, să se bălăcească în apa împuţită. Ridicându- 
se în picioare aruncă o privire spre locul unde butoiașul 
aterizase, doagele din lemn sfârâind într-o băltoacă de lichid 
învăpăiat. Ofiţerul zăcea pe spate lângă el, membrele i se 
zbăteau spasmodic, faţa lui fiind aproape carne pulverizată cu o 
gaură căscată acolo unde fusese gura. Odoacru se opri să-și 
înăbușească greaţa din stomac și durerea din membre înainte 
de a-și relua trapul agale în jurul zidului Mausoleului. 

Luând colțul, plonjă fără să fie avertizat într-o mulţime vastă 
de oameni dispuși în continuare în formaţie de luptă strânsă, de 
parcă pregăteau un atac - jumătatea absentă a ariergardei 
falangei. Bărbaţii cei mai apropiaţi de el, care puteau să-l vadă 
deslușit în ceața care acum se albea, căscau gura miraţi la fața 
însângerată și la trupul îmbibat în mizeria din rigolă în care 
stătuse culcat. 

— Gundobar! zbieră Odoacru. Unde e Gundobar!? 

Oamenii se uitară lung o clipă și apoi arătară cu degetul într-o 
parte, unde se strânsese un număr de soldaţi răniţi în diferite 
stadii, unii vlăguiţi de parcă erau morţi, alţii clătinându-se 
nesiguri pe picioare, diferitele părți ale trupurilor acestora care 
fuseseră lovite de nisipul și metalul zburătoare arătau ca faţa 
distrusă a ofițerului care-l însoţise pe Odoacru o clipă mai 
înainte. Unul dintre ei făcu un pas în faţă, cu chipul și braţele 
învelite în sânge, ochii cenușii iscodind cu privirea fixă și 
penetrantă.  Mustăţile sale lungi, roșu  cleioase erau 
inconfundabile. 

— Dumnezeule... exclamă Odoacru. Gundobar? 

Germanul se deplasă cu pași mari, strâmbându-se de durere, 
însă totuși capabil să se deplaseze. 

— E doar la suprafaţă, mormăi el. Atacul... a reușit? 

— Încă nu, răspunse Odoacru, și va eșua dacă nu aducem 
întăriri falangei. 

— Atunci să mergem! zbieră germanul și întorcându-se 
țeapăn către liniile din fruntea coloanei din spatele său ridică în 
aer braţul drept însângerat. Soldaţi, la atac! 

Coloana se repezi înainte, aproape înghiţindu-i și culcându-i la 
pământ pe Odoacru și Gundobar, înainte ca aceștia să se 


239 


întoarcă și să o ia înapoi la trap alături de soldaţi în jurul 
zidurilor circulare ale Mausoleului până la piciorul podului. 
Alertaţi de strigătul de luptă, paznicii de pe acoperiș începură să 
slobozească butoiașele lor infernale cu o vigoare reîmprospătată 
și, ici-colo, pe toată lungimea coloanei de soldaţi, se auzeau 
trosnituri oribile, deși oamenii continuau să treacă nepăsători la 
pas. Tipete agonizante năpădiră iarăși aerul însoţite de 
strigătele soldaţilor din împrejurimi ca să umple golul lăsat de 
răniţi. Paznicii de pe acoperiș erau restricţionaţi și de numărul 
butoiașelor pe care le puteau pregăti și de faptul că erau orbiţi 
de ceață, iar multe proiectile își depășeau ţintele explodând 
inofensive pe o parte a clădirilor vecine sau cădeau în rigole, 
unde efectul acestora era anulat de gârla cu lături. Lunga 
coloană de soldaţi dădu ocol perimetrului Mausoleului și 
avansară pe dâmbul de la intrarea pe pod, sunetele luptelor 
crâncene din capătul îndepărtat luându-le urechile cu asalt. 

— Gundobar! strigă Odoacru, apucându-și camaradul de 
umăr. Podul e acoperit cu victime! Soldaţii nu vor putea să 
menţină falanga... 

— Atunci vor sparge formaţia! Nu e necesară atâta vreme cât 
nu vor fi sugrumați. 

— Îi voi conduce și îi voi aranja în formaţie în partea cealaltă, 
ca să întărim capul podului. Tu... 

— Nu! Ţi-ai avut partea de glorie astăzi și e nevoie ca restul 
armatei să fie comandată, răspunse Gundobar cu ochii 
scânteind. Eu voi conduce soldații în partea cealaltă! 

— Nu ești în situaţia să... 

Însă înainte ca Odoacru să poată termina, Gundobar se răsuci 
și sprintă către pod cu sabia înălțată deasupra capului, gura 
răsucită într-un urlet care reverberă peste pietre și fu purtat 
către toţi soldaţii, și către cei din urmă care așteptau momentul, 
și către cei din față a căror clipă sosise. 

— Atacaţi! 

Soldaţii sloboziră din piepturi un muget asurzitor și goniră pe 
lângă Odoacru ce se lipi iarăși de balustradă pe marginea 
podului ca să evite să fie luat pe sus sau călcat în picioare. 

Năvălind pe pod, soldaţii se poticneau de grămezile de 
cadavre, cei în viață gemeau disperaţi fiind încă o dată tescuiţi 
de camarazii lor, morții punându-le cu solicitudine la dispoziţie 


240 


reazem sigur soldaților care atacau peste pietrele alunecoase de 
sânge. Pășind într-o breșă din șir, Odoacru se contopi lin în 
fluxul de atacatori, mărind pasul cu al lor pe măsură ce furia 
acestora se intensifica auzind sunetele în creștere ale bătăliei de 
la capătul celălalt al podului. 

Și brusc, exact când a atins vârful curburii, larma a încetat. 
Inerția soldaţilor îl purtase în josul dâmbului într-un ritm care-i 
tăiase respiraţia, până la poarta masivă care străpungea zidul 
gros al orașului, Murus Aurelianus, ce servea ca dig pe malul 
stâng al râului. In ceața sură Odoacru simţea structurile negre, 
umbroase ale celor două turnuri defensive care se conturau 
ameninţător deasupra lui, însă era incapabil să ridice privirea de 
teamă să nu-și piardă reazemul în sprintul frenetic, să nu fie 
tescuit sub picioarele soldaţilor din spatele lui. Nu mai era 
ofițerul lor comandant, vocea lui nu mai avea greutate, căci, 
într-adevăr, glasul lui abia mai putea fi auzit pe deasupra 
mugetelor bărbaților din jurul său. Bezna, teama și lăcomia - 
mai ales lăcomia - nu ţin seamă de vârstă sau rang. 

Picioarele i se poticniră într-un obstacol și apoi într-altul și 
într-o clipă se înclină în faţă, bordura scutului târându-l fără 
graţie, mâna dreaptă râcâind pe caldarâmul umed, lipicios, de 
parcă ar fi fost o gorilă sau un schilod, bâjbâia confuz sub 
umbrele întunecoase ale turnurilor, în sprintul lor nebunesc, 
Odoacru și oamenii lui se buluciră impetuoși la porţile zidului 
orașului într-un morman de trupuri, unii dintre ei nefiind încă 
morți, ci mai repede soldaţi în viaţă prea răniţi ca să se mai 
ridice, îl apucau strâns de mână, de glezne, de scut, în vreme ce 
el se chinuia să treacă prin spaţiile strâmte ale porții. Se forță 
să-și ridice capul, ca un înotător amenințat să se înece 
încordându-se să vadă lumină în faţă, ferindu-se să nu se 
prăbușească la pământ, evitând să se alăture celor pe care el 
însuși îi călca în picioare. 

Și apoi Odoacru intră pe porţi și în lumină, iar aici, unde ceața 
râului era blocată de zidul înalt al orașului prin care tocmai 
trecuse, priveliștea i se deschise pe neașteptate dinainte-i. 
Vedea în jos toate străzile luminate de făcilii, nu ale paznicilor, ci 
ale gloatei care se revărsase dintr-o dată din clădirile de pe 
toate părțile, alăturându-se armatei sale de soldați turbaţi ce 
alergau peste apărătorii copleșiți călcându-se pe picioare. 


241 


Rămășițele cohortelor urbane se împrăștiaseră pe străzi 
abandonându-și scuturile și armele și fugeau ca să se pună la 
adăpost. Odoacru se opri și cercetă împrejur: primele raze de 
soare luminau cerul la răsărit etalând bulevardul larg dinaintea 
sa, uriașa Porticus Maximae care ocolea sectoarele sudice ale 
orașului; apoi se întoarse și își aruncă privirea spre nord, pe Via 
Recta, învăluită și acum în umbrele dimineţii unde se întindea 
de-a lungul zidurilor orașului către imensele Băi ale lui Nero. În 
spatele său oamenii se revărsau prin breșele din ziduri alergând 
năvalnici pe străzi, însă sarcina lui se încheiase acum. Nu mai 
avea nimic de făcut, chiar dacă și-ar fi dorit; după cinci luni de 
asediu în afara celui mai însemnat oraș de pe pământ oamenii 
nu mai pot fi controlaţi odată ce au pătruns în el. 

Brusc, inexplicabil, simţi o mâhnire copleșitoare. Deși 
niciodată nu pusese piciorul în Roma, și nici nu se considerase 
vreodată roman, acum își dădea seama că toate jafurile sunt la 
fel, fie că era vorba de un insignifiant sătuc scir din Noricum 
împrejmuit cu garduri din lemn, fie de Cetatea Eternă din 
marmură. Fără să mai fie nevoie să privească în continuare știa 
rezultatul și cunoștea și suferinţa care va urma. 

Stând în mijlocul considerabilei intersecţii, cu soarele 
ridicându-i-se în faţă, lăsă să-i cadă scutul și își cobori sabia, 
chiar dacă oamenii năvăleau pe lângă el din toate părţile, 
înnebuniţi de lăcomie, disperaţi să obţină ceea ce le fusese 
atâta vreme refuzat, ceea ce se temeau că vor pierde dacă nu 
vor ajunge chiar înaintea camarazilor. Și, deși mii de soldaţi 
alergau pe lângă el din toate părţile, stătea pe de-a-ntregul 
stingher. 

Însă apoi îi veni în minte gândul că sarcina lui nu era dusă 
până la capăt. Nu atâta vreme cât ordinele lui Ricimer 
rămâneau neexecutate. Și nu atâta timp cât Orestes rămânea 
liber. 

Inălțându-și sabia deasupra capului, își adună ultimele forțe și 
răcni la soldaţii care treceau sprintând pe lângă el, deși știa că 
nu-l puteau auzi. 

— Împăratul trebuie capturat viu! Anthemius trebuie capturat 
viu! 

Dădu drumul sabiei și apucă de braţ un soldat care alerga pe 
lângă el. 


242 


— M-ai auzit? Odoacru zbiera în fața omului. Anthemius 
trebuie să rămână în viaţă! 

Soldatul se holba tâmp în ochii lui Odoacru, fără să-l 
recunoască drept ofițerul său comandant, posibil nici drept 
camarad și își smuci braţul brutal. 

— Dă-mi drumul, prostule, mârâi el obraznic. Și fă pași înainte 
să-ţi pierzi partea. 

Și cu asta soldatul râse zgomotos în hohote și, hoinărind, se 
îndreptă spre o ușă din stradă căruia începu să-i care picioare. 

Odoacru se prăbuși epuizat înainte să mai ridice privirea o 
dată și să se uite fix și sfidător la soldaţii pe care o clipă mai 
înainte îi condusese, dar care acum nu erau nimic altceva decât 
o gloată. Avea o spaimă - o singură spaimă mai mare decât 
oricare alta pe care o simţise cândva, anume că pentru 
majoritatea soldaților fusese plin de temeri. Teama lui - obsesia 
lui - era că în harababură, în haosul ucigaș în care-și arunca 
chiar acum soldaţii, cel mai grozav premiu dintre toate va fi 
pierdut, își mobiliză ultimele rămășițe de energie și se îndreptă 
cu pași mari pe stradă, precum o insulă de hotărâre conștientă 
de ce vrea, înconjurată de un infern: soldaţii frenetici și cetăţenii 
îngroziți gonind în toate direcţiile. Cel mai însemnat premiu 
dintre toate nu trebuie revendicat de altcineva decât de el. 
Îndreptându-și umerii își croi calea împingându-se printre 
cuceritorii - romani, germani și sciri - care o clipă în urmă 
fuseseră soldaţii lui, aliaţii lui, proprii lui oameni, dar pe care 
acum îi vedea ca pe cea mai mare amenințare a sa. 

Palatul, trebuia să-și croiască calea spre palat. 

— Orestes! strigă el, glasul său răgușit ridicându-se peste 
larmă. Orestes este al meu! 


IV 


Ricimer se uită dezgustat cu coada ochiului la obiectul de pe 
masă, apoi dădu drumul capului să-i cadă înapoi pe pernă, ochii 
strălucindu-i de febră, iar buzele uscate și crăpate. 

— Apă, orăcăi el. 

Odoacru îi înmâna plosca lui, iar Ricimer o înșfăcă cu mâini 
tremurătoare și o duse la buze. Bău cu înghiţituri lungi, lacome, 
un firicel uniform prelingându-i-se pe o parte a feţei trecu 

243 


neobservat. Odoacru așteptă nerăbdător până când lăsă vasul 
jos și i-l înapoie. 

Chipul lui Ricimer nu exprima alinare sau ușurare și se 
întoarse iarăși spre masă, iar de data asta ochii i se umplură de 
furie. 

— Da, el e, zise cu glasul mai puternic acum. O săptămână de 
căutare a împăratului și asta îmi aduci tu acum? Această... 
căpăţână în putrefacție? la-o de-aici. Pute. 

Odoacru dădu din cap spre paznicul care înaintă, înșfăcă 
craniul de părul năclăit de sânge și-l vâri înapoi în sacul grosolan 
în care fusese adus. 

— Am crezut că am menționat deslușit că Anthemius trebuie 
prins de viu, continuă Ricimer. 

— A fost sub nasul nostru tot timpul și noi n-am știut asta, 
răspunse Odoacru liniștit. Când Gundobar a adus prima oară o 
cohortă aici, la palatium, ca sa caute indicii, se aștepta să-l 
găsească pe împărat, pe Orestes, familiile lor, statul major și 
ofițerii. Nu au găsit decât niște servitori îngroziţi. l-am interogat 
și pretind că familiile patriciene s-au strecurat afară din Roma 
cu săptămâni în urmă și că Orestes și statul său major au 
abandonat palatul în noaptea atacului. Nimeni nu l-a mai văzut 
pe împărat de săptămâni de zile. Se vorbea că zăcuse bolnav în 
apartamentele sale private, însă cercetările lui Gundobar nu au 
dat nimic la iveală. 

— De ce ai crede povestea asta? Servitorii au fost evident 
convinși să facă asta... 

— l-am interogat separat și... am recurs la forţă. Istorisirile lor 
au fost consecvente. 

— Și nu aţi făcut cercetări mai departe? 

— Am făcut, însă a fost o problemă de personal, zise Odoacru. 
Roma trebuie să fie în siguranţă - soldaţii noștri o luaseră razna, 
și orașul ar fi fost transformat în moloz, iar locuitorii în cadavre, 
dacă nu se restabilea disciplina. lar asta a durat câteva zile. 

— Soldaţii noștri sunt romani și înapoiau Roma autorităţii 
romane, de ce să se răzbune făcând ravagii? 

— Soldaţii au făcut foamea și au stat zăvorâţi la Vatican multe 
luni, așa că au fost orbiţi de lăcomie și de victorie. Și-au vărsat 
furia pe civili și pe mijloacele publice. Soldaţii lui Orestes și-au 


244 


scos uniformele și s-au topit în mulţime sau pur și simplu în haos 
s-au strecurat afară prin ziduri. 

— ldioţi, scuipă Ricimer, aruncând o privire ranchiunoasă lui 
Odoacru. Sunt înconjurat de idioţi. Sunt țintuit câteva zile la pat, 
iar asediul se duce dracului! 

Odoacru înţepeni. 

— Atacul a fost izbutit. Fără cusur. 

— Dar ocupaţia nu a fost mai de soi decât cea a vandalilor. 
Continuă - unde l-aţi găsit până la urmă? 

Odoacru se îndreptă spre fereastră să ia aer. Era epuizat, abia 
dacă dormise în ultimele două zile și pe tot parcursul săptămânii 
de când soldații lui intraseră prima oară în oraș nu se odihnise 
mai mult de trei ore în șir. Victoria era asigurată, controlul 
asupra orașului în cele din urmă consolidat, cu toate astea acum 
era dojenit de un bolnav care nu contribuise cu nimic și care era 
obsedat de o dihonie personală. Totuși Anthemius nu fusese 
singurul fugar în libertate - și Orestes fugise, iar urmărirea 
propriei  răzbunări rămăsese  neîmplinită pentru Odoacru. 
Văicărelile lui Ricimer îi puneau răbdarea la încercare. 

— Aproape renunţaserăm să-l mai găsim pe împărat, crezând 
că și-a luat tălpășiţa, zise Odoacru. Apoi, acum trei zile, când 
Gundobar efectua o ultimă căutare în fundaţiile inferioare ale 
palatului, un nebun dezbrăcat sări la el din umbră, mânuind o 
sabie veche și ruginită, urlând „Moarte lui Ricimer”. Gundobar a 
reacţionat din instinct și l-a străpuns pe bătrânul bastard în 
stomac. Din câte se pare, asta nu l-a oprit. Bărbatul a sărit iarăși 
la el, iar de data asta Gundobar îl lovi cu sabia cu putere și-i tăie 
capul. După ce s-a asigurat că zona este liniștită, Gundobar a 
urcat la etaj și i-a spus unuia dintre servitorii capturați să 
coboare și să curețe mizeria. Servitorul l-a recunoscut pe 
atacator ca fiind împăratul. 

— Cu toate astea, ți-au trebuit trei zile să vii la mine și să 
confirmi acest fapt? 

— Servitorul și-a petrecut noaptea cu cadavrul și a doua zi a 
încercat să-l scoată pe furiș din palat. A fost prins, firește. Apoi a 
trebuit să fie chestionat din nou și ca să-i stoarcem povestea a 
durat până acum. V-am adus capul pentru confirmarea finală. 

— Și bun lucru ai făcut, altfel l-am fi căutat în continuare. 
Știam că Anthemius era nebun. Insă nu așa de nebun. 


245 


Odoacru se clătina pe picioare de oboseală. Dacă 
comandantul nu-i dădea drumul mai repede, simțea că și el s-ar 
putea să-și piardă minţile. 

Ricimer medită o clipă, apoi își întoarse din nou ochii aprinși 
de febră spre Odoacru. 

— Și ordinea a fost repusă în drepturi, zici? 

Odoacru dădu din cap. 

— Olibrius a fost aclamat oficial împărat, a plătit soldaţilor 
dania pe care le-a promis-o și a anunţat amnistierea generală a 
populaţiei civile. Administraţia orașului a început acum să 
funcţioneze și s-au decretat jocuri sărbătorești. În câteva 
săptămâni totul va reveni la normal, cu un împărat roman 
autohton. Grecul e mort, asediul va fi dat uitării. Soldaţii au 
preluat vechile barăci pretoriene și în curând își vor relua rutina. 

— Și Orestes? Ce ai auzit de el? 

Odoacru se strâmbă amintindu-și de eșecul său. 

— Se pitește în nord cu un corp mic de soldați. Și-a trimis deja 
ambasadorii la Olibrius punându-și loialitatea zălog și oferindu-și 
serviciile... 

— Își oferă serviciile! răcni Ricimer cu o voce neașteptat de 
puternică, chinuindu-se să se ridice în șezut. Atâta timp cât eu 
sunt în viaţă, fiul ăsta de târfă nu va pune piciorul între aceste 
ziduri! Spune-i lui Olibrius... 

— l-am spus, îl întrerupse Odoacru. Olibrius știe cine ţine 
frâiele. El este împăratul Romei datorită domniei tale și și-a 
exprimat gratitudinea faţă de domnia ta. V-a pomenit în 
discursul de instalare. 

— Fiu nerecunoscător de târfă, bodogăni Ricimer. A fost 
vreodată aici să mă viziteze? Patul meu este în capătul celălalt 
al aceluiași hol ca și apartamentele sale! A venit vreodată să-mi 
ceară sfatul? 

— Va veni, răspunse Odoacru. Până acum situaţia a fost... 
curgătoare. Olibrius dorește doar să vă odihniţi. Sunteţi ofițerul 
său șef militar. In orice caz, acţiunile militare sunt departe de 
gândurile sale acum. Pregătește jocurile, numirile noi în 
magistratură, restabilirea serviciilor orășenești... 

Ricimer se cufundă epuizat în perne. 


246 


— Să-i spui lui Olibrius... spune-i... că o fi purtând el purpura, 
însă imperiul ăsta e al meu. Spune-i... Orestes nu va... el nu 
va... tu să-i spui... 

Cuvintele s-au stins treptat, iar Ricimer a închis ochii. Odoacru 
își mai privi comandantul o clipă, apoi se întoarse și părăsi 
încăperea fără ca măcar să salute ori să tragă ușa după el. Dădu 
din cap spre paznicii și medicii care așteptau afară, apoi porni 
cu pași mari pe coridor năucit de oboseală, deși avea o 
extraordinară grijă să nu o arate, să nu se împiedice sau să 
cadă, ca un bărbat care știe că e beat și se străduiește din greu 
să ascundă dovada care-i demonstrează cu acuratețe beţia prin 
maniera excesiv de grijulie de a merge. 

Pășind în soarele strălucitor din afara porţii principale a 
palatului clipi, își adună obiectele personale, apoi se întoarse 
către barăcile militare de lângă intrarea în palat, unde-și 
aranjase sectorul lângă cel al ofițerilor superiori. 

Dând din cap spre paznicii pe care-i depășea, urcă treptele 
agale, obiectă contra unui scrib care dorea ca el să-i semneze 
documentele unui transfer de proprietate și ridică din umeri unei 
perechi de ofițeri care-l întrebară unde să încartiruiască caii 
confiscaţi de la inamic. Intrând în apartamentele sale zăvori ușa 
în urma lui ca să împiedice să fie deranjat. Apoi oftă ușurat că 
rămăsese singur, se împletici spre încăperea următoare fără să-i 
mai pese de înfățișarea sa și își dădu drumul pe pătuţul gol de 
campanie pe care-l folosea drept culcuș. Dormi douăzeci de ore 
fără întrerupere. 

În săptămâna care a urmat starea de sănătate a lui Ricimer s- 
a înrăutățit. A eliminat o piatră, apoi alta, însă febra nu i-a 
scăzut și a scăzut în greutate. După două săptămâni a început 
să sângereze, iar doctorii nu au putut face nimic să oprească 
fluxul. După trei săptămâni și-a pierdut cunoștința. Intr-a patra 
săptămână a murit. 

În săptămâna aceea, împăratul Olibrius a căzut la învoială cu 
ambasadorii lui Orestes și o sumă considerabilă de bani a trecut 
dintr-o mână într-alta. Pentru a doua oară în viaţa lui, Orestes a 
fost numit comandant militar suprem al Imperiului Roman de 
Apus. În ziua în care a intrat în Roma cu soldaţii adunaţi a urmat 
același traseu pe care l-a parcurs și Anthemius cu ani înainte. 
Olibrius l-a întâmpinat oficial pe treptele Capitoliului declamând 


247 


că nu exista bărbat în imperiu mai bine pregătit decât Orestes 
ca să preia comanda legiunilor. În discursul său de acceptare, 
Orestes anunţă sfârșitul ostilităților dintre cele două facţiuni 
militare și aduse la cunoștință că cele două corpuri de soldați, 
care cu mai puţin de o lună în urmă fuseseră dușmani de 
moarte, vor fi consolidate într-o forţă legionară nouă, reîntinerită 
cu baza în Italia. 

Odoacru nu a fost prezent la ceremonie. Cu o zi în urmă, 
dezgustat de justificările inamicului său și de reluarea puterii, i-a 
convocat pe Onulf și pe cele câteva centurii de soldaţi sciri care- 
i mai rămăseseră sub comandă și se strecură pe furiș din Roma 
pe poarta răsăriteană. Pentru prima oară după douăzeci de ani, 
cei doi frați se treziră amândoi fugari. 

Își călăuziră soldaţii într-un circuit spre răsărit, hăt-departe de 
hotarele orașului, evitând să dea nas în nas cu legiunile lui 
Orestes care se aflau pe drum, și se îndreptară către 
miazănoapte. 


248 


PARTEA a lll-a 


Dacă și Roma poate să piară, 
ce poate fi sigur? 


SFÂNTUL JEROME 


249 


ȘAPTE 


Trei ani mai târziu, 
475 d. Hr. 


Roma și Bivuacurile Dunărene 


— Tată, cine este lulius Nepos? 

Orestes puse pana jos și când fiul său păși înăuntru ridică 
privirea clipind în lumina lămpii care-i invada cabinetul. Când 
vederea i se adaptă, îl privi drăgăstos pe Romulus, un flăcău 
chipeș cu tenul delicat și părul blond al mamei lui, o patriciană 
romană din nordul Italiei care murise cu ceva vreme în urmă, și 
membrele lungi și osatura puternică a tatălui său. Infăţișarea 
însemna totul la curtea romană și drept urmare Orestes știa că 
fiul lui era un conducător înnăscut al imperiului și-l dichisea ca 
atare. Pregătirea sa în arta războiului, retorică și istorie începuse 
când nu era decât de-o șchioapă, iar cunoștințele sale despre 
armament și echitație erau fără pereche. Cu toate acestea, 
Orestes nu simţise că e prudent să zorească lucrurile și de 
aceea îl ţinea pe băiat pe cât de mult posibil izolat de 
mașinațiunile de la curte, îl reținuse chiar și de la a-i da voie să-l 
acompanieze în majoritatea campaniilor sale militare, cu 
excepţia invaziei navale din Africa cu câţiva ani în urmă. 

Surâse. Romulus o să atingă în curând vârsta majoratului; 
poate că era timpul să-și sfârșească stilul său de viaţă protejat. 

— E o chestiune complicată, fiule... 

— Am cincisprezece ani acum, nu mai sunt un băiețel. Toată 
lumea vorbește despre el - dascălii, sclavii, până și copiii 
sclavilor. Nu e cinstit ca eu să par nepregătit. 

Orestes își frecă ochii și dădu din cap în semn de aprobare. 

— Într-adevăr, nu este. Ţi-ai terminat lecţiile, ai isprăvit 
antrenamentul de scrimă? Nu mai ai și alte sarcini? 

— Am încheiat cu toate. Acum - lulius Nepos? 


250 


— lulius Nepos. Foarte bine. După cum știi, când ne-am întors 
la Roma după rebeliune împărat a fost senatorul Olibrius. Nu a 
rămas la putere mult... 

— Odată l-am auzit pe un eunuc zicând că tu l-ai ucis. E 
adevărat? 

Orestes clipi surprins, apoi râse. 

— Eu? Să-l ucid pe Olibrius? Nu eu, fiule. Nu, un număr 
însemnat de împărați au venit și s-au dus în ultimii câţiva ani, 
majoritatea morţi de mâinile comandanților lor militari, însă 
Olibrius nu a fost unul dintre ei. A murit din cauze naturale, de o 
apoplexie subită, au spus doctorii. Fără nicio îndoială survenită 
ca urmare a unui stil de viaţă nesănătos. Era foarte gras, după 
cum îţi aduci aminte... 

— Și foarte bogat. 

Orestes râse iarăși. 

— Și asta... 

— Cum a devenit așa înstărit? Am auzit zvonuri... 

— Nu-i asculta pe eunuci, îl întrerupse Orestes. Ei vorbesc 
mult, însă nu știu nimic. Olibrius a avut un... piculeţ de noroc 
financiar neașteptat, la scurt timp după ce a fost făcut împărat. 

— Însă tu ai luptat împotriva lui, nu-i așa? îl întrebă Romulus 
confuz. 

— O neînțelegere tragică, îi răspunse tatăl său, prilejuită de 
un barbar înfometat de putere care a fugit în zăpăceala 
asediului. 

— Deci te-ai împăcat cu Olibrius pe urmă? 

Orestes aprobă din cap. 

— De fapt era în interesul nostru ca Olibrius să rămână la 
putere, zise el. Deși iniţial nu se afla de partea noastră, s-a 
dovedit a fi în mare parte... de aceeași părere, întotdeauna mi-a 
acceptat sugestiile la guvernare. 

— Și apoi, când a murit, generalul Glicerius a venit la putere. 

— Da, Olibrius a domnit mai puţin de un an. Glicerius a fost și 
el un bun conducător pentru noi. Așa și trebuia să fie, era un 
protector de-a lui Gilimer, iar acesta l-a propus. Bineînţeles că 
Senatul l-a proclamat rapid împărat, la recomandarea mea, căci 
era un patrician roman și el însuși senator. 

— Atunci de ce a plecat? 


251 


— A, ăsta e un mister enorm, fiule. A suferit o convertire 
religioasă cât timp se afla în funcţie și se pare că și-a exprimat 
Sfântului Părinte nemulţumirea față de politicile seculare, 
ulterior acesta i-a oferit episcopia Salonei... 

— A preferat să fie episcop în loc de împărat? 

Orestes clătină din cap. 

— Cine știe ce trece prin mintea creștinilor odată ce 
descoperă religia? De parcă nu ar fi avut o ocazie mai 
însemnată de a-i servi pe oameni ca împărat în loc de un simplu 
episcop. 

— Însă și-a anunţat abdicarea cu luni de zile în urmă și cu 
toate astea a plecat la Salona doar acum câteva zile. 

— Eu l-am presat să rămână mai mult, să ne dea voie 
Senatului și mie să identificăm un nou candidat împărat. E un 
lucru dificil în zilele noastre: să găsești un roman de obârșie 
nobilă acceptat de toate părțile și care în același timp să-și 
dorească de fapt postura... 

— Și deci acest lulius Nepos este omul pe care tu l-ai ales? 

— Nu! se răsti Orestes, făcându-și fiul să tresară. Nepos nu 
este omul pe care-l vrea Roma. Cel puţin nu omul pe care 
Imperiul Roman de Apus îl vrea. A fost numit în funcţie de 
băgăciosul ăla din Constantinopole, Leon, care crede că e 
prerogativa lui să umple fiecare post vacant din jumătatea 
noastră de imperiu. Așa ne-am trezit cu nebunul ăla de 
Anthemius acum câţiva ani în urmă. 

— Prin urmare, Nepos e un roman răsăritean? 

— Grec, din cap până-n picioare. Nepotul împăratului Leon 
prin căsătoria cu nepoata acestuia, Verina, care întotdeauna a 
fost dornică să-și promoveze familia exact pe socoteala noastră. 
De aceea Senatul nu a aprobat până acum numirea lui Nepos. Și 
atâta vreme cât eu sunt la comandă nu o va face. 

— Însă servitorii zic că Nepos vine să-și revendice titlul. E 
adevărat? Ce vei face? 

— Vine sigur, răspunse Orestes, însă nu aici, nu la Roma, 
fricos fără pereche ce e. El și unchiul său Leon au numit încă o 
dată Ravenna capitala imperiului și nu va mărșălui decât până 
acolo cu o armată de soldați răsăriteni. Din câte știu s-ar putea 
să fi sosit deja. Nu contează câtuși de puţin, căci știu că nu 
cuteaza să facă niciun pas dincolo de acest oraș. Și chiar și 


252 


acolo va fi nevoit să se baricadeze în interiorul palatului pentru 
propria-i siguranţă. Sunt convins că locuitorii din Ravenna îi vor 
tolera prezenţa chiar mai puţin decât cei din Roma. 

— Insă situaţia asta nu poate dura, insistă băiatul. Roma nu 
poate avea un împărat care nu este proclamat de locuitorii ei, 
un prizonier în propriul său palat. Trebuie să vorbești pentru un 
împărat adevărat! 

— Am făcut asta, flăcăule, îi răspunse Orestes, recâștigându- 
și calmul. 

— Dar cine? Asta aș dori să știu; tată, am cincisprezece ani, a 
sosit vremea să mă informezi mai bine decât pe personalul din 
palat. 

Orestes își privi fiul gânditor. 

— Ai dreptate. Mă bucur că ai venit la mine. Plec mâine. 

Băiatul se uită la el curios. 

— Mâine? Unde te duci? 

Orestes puse mâna pe pana de scris și se întoarse la hârtiile 
sale. 

— La Ravenna, evident. 

— Singur? 

— O să iau trei legiuni de cohorte orășenești, artileria lor și 
trei a/ae de cavalerie. Mă pregătesc să-l întâmpin pe lulius 
Nepos. 

— Și...? Romulus îl cerceta nădăjduind. 

— Și? Orestes rămase serios în timp ce-l privea cu o 
nerăbdare simulată. Ce mai ai să-mi spui? 

— Tată! protestă băiatul. 

Orestes rânji. 

— Fă-ţi bagajele, băiete. De data asta vii cu mine. 


Lui Odoacru i se păru că ultimii trei ani trecuseră ca-n vis: 
lunile și anotimpurile alergau de la unele la altele, o perioadă 
înceţoșată de activităţi frenetice. Misiunea pe care o aranjase în 
grabă în a Zecea Vindobona pentru el și oamenii săi înainte de a 
părăsi curtea lui Olibrius l-a dus în siguranță în anonimatul 
fronturilor vaste de confoederati, legiunile de străini ursuzi 
postate la granitele nordice și răsăritene ale imperiului 


253 


fărâmiţat. Aici se aflau departe de interesul, ori de a fi remarcaţi 
numaidecât de Orestes care după moartea lui Ricimer preluase 
comanda supremă a tuturor forțelor militare ale Imperiului 
Roman de Apus - deși Odoacru era incapabil să scape de ironia 
sorții că legiunea la comanda căreia se afla acum era una dintre 
cele care îi distrusese regatul său scir cu mai puţin de 
doisprezece ani în urmă. Aici, pe câmpiile măturate de vânt ale 
văii fluviului Dunărea, aproape exact de locul celui dintâi cămin 
al său, patrula o regiune ce includea un număr de forturi și 
garnizoane de tranziţie minore, cu o legiune insuficientă de 
germani și veterani sciri slab antrenați sub comanda lui și o 
mână de cavaleri recrutaţi Dumnezeu știe de unde; abia 
înțelegea latina necioplită, cu accent, a acestor călăreţi mărunți 
cu pielea oacheșă care susțineau că provin dintr-o regiune 
îndepărtată din Asia Mică și pe care i-a moștenit la sosirea pe 
acest pământ familiar, însă lăsat pradă uitării. 

Puterea de luptă a soldaţilor săi era scăzută - scirii erau 
singurii soldați experimentați din lot, deși îi erau loiali lui 
Odoacru la cel mai înalt nivel, completamente devotați lui în 
calitate de comandant care cu mult timp în urmă i-a prefăcut 
pentru prima oară într-o forţă de luptă eficace pentru tribul 
acestora. Totuși acești soldaţi erau relativ puţini, doar câteva 
sute, o proporţie neînsemnată din legiunea a zecea, iar 
majoritatea se apropiau acum de vârsta lăsării la vatră. Ceilalţi 
soldați ai lui Odoacru, germanii, erau tineri și vânjoși, însă după 
câte s-ar părea mai mult beţi decât treji și neinteresaţi de 
disciplina și instrucţiile pe care Odoacru încercase să li le 
impună. lar călăreţii din Galatia, ori Pisidia, ori Bithynia5, sau de 
unde-or fi pretinzând că proveneau, erau mulțumiți să se 
antreneze de unii singuri, cu proprii lor ponei neîngrijiţi, dar 
rezistenți, și atâta vreme cât rămâneau loiali și competenți, 
Odoacru îi lăsa în plata Domnului cu metodele lor. Onulf 


5 Galatia - ţară străveche din centrul Asiei Mici - a devenit provincie romană în anul 25 î.Hr. 
(locul unde s-au așezat primele comunităţi creștine). 

Pisidia - regiune străveche din sudul Anatoliei. Pe mare parte din ea se întind Munţii Taurus, 
refugiu pentru populaţia anarhică ce a rezistat cuceritorilor succesivi. A fost încorporată în 
provincia romană Galatia la începutul secolului | d.Hr. Și a devenit parte din Lycia și Pamphylia 
sub împăratul Vespasian în anul 74 d.Hr. Dioclețian a inclus Pisidia în dioceza Asiei (cea 297). În 
timpul Imperiului Bizantin a continuat să fie o regiune răsculată. În anul 1204 Imperiul Bizantin a 
pierdut controlul regiunii în favoarea invadatorilor turci. 

Bithynia - regiune străveche, regat și provincie romană din nord-vestul Asiei Mici, învecinată 
cu Propontis, Bosforul tracic și Pontus Euxinus (Marea Neagră), (n.t.) 


254 


răspundea de o cohortă de sciri amestecați cu germanici pe 
care-i strunea bine; și comandanții celorlalte trei cohorte ale lui 
Odoacru manifestau cu toţii deprinderi variate, însă adecvate. 

Totuși, lipsa de competență a confoederati-lor părea să nu 
ridice niciun semn de alarmă printre superiorii lui Odoacru, nici 
la centrul de comandă al Dunării de la Lauriacum, cu atât mai 
puţin la cartierul general din Roma, căci în ultimii ani regiunea 
Dunării devenise așa de sumbră și pustie că până și invadatorii 
de la apus - triburi germanice neasimilate, rămășițe 
descurajante ale hunilor, alaiuri de călăreți slavi - păreau să 
evite zona. Satele de lângă fluviu erau neinteresante pentru 
atacatori, gospodăriile și moșiile erau cu mult mai puţin înstărite 
decât satele și ceea ce valora câtuși de puţin în regiune era 
competent, dar sporadic, protejat de legiunea lui Odoacru. ȘI 
astfel, în pofida lipsei generale de experienţă și calificare a 
unităţii, se afla în pericol mic de a fi atacată, spre deosebire de 
unităţile împresurate de pe Rin; în consecinţă, legiunea scăpase 
neobservată de oficialii superiori. 

Și cu lipsa de provocare, fie din partea inamicilor ori a 
comandamentului major din Roma, legiunea a Zecea Vindobona 
se conducea singură, tăcută și fără ostentaţie, mai mult după 
preferința lui Odoacru. Căci în pofida muncii sale dure și a 
sprijinului loial al lui Onulf și al semenilor lui sciri, avea inima 
împovărată. Mintea îi era încărcată de fantome care-l hărţuiau, 
vocile naţiunii hune, a supușilor lui sciri îngropaţi practic în 
mlaștina și în pădurile de la pragul ușii sale, de soldaţii romani 
pe care de curând îi condusese în luptă - toţi cei care erau 
dispăruţi acum, morţi pentru el. În cei patruzeci și cinci de ani 
de viață ai lui Odoacru, nu realizase altceva decât să 
supraviețuiască, iar supraviețuirii îi lipsea semnificația; 
costându-l atât de multe morţi, pierderea prietenilor și a 
familiei, orașe întregi care se încredeau în el. Cu douăzeci de ani 
în urmă fusese un prinț hun și comandantul unei unități 
zdravene de călăreți de șes. Acum, obosit și speriat, îi pierduse 
aproape pe toţi cei cu care călărise; cu toate că era tot 
comandant conducea o gașcă de lepădături străine și de 
mercenari pe un teritoriu care cândva fusese al lui, însă acum 
înstrăinat; iar persoana care era cauza tuturor acestor 
nenorociri, a masacrării ambițiilor sale, a morţii tatălui și a 


255 


bunicului său - această persoană, Orestes, era încă în viaţă și 
după toate socotelile sale prospera bine-mersi. Odoacru știa că 
demonul amărăciunii și al răzbunării îl devora de viu; ce-i drept, 
își amintea adesea conversaţia pe care o avusese cândva cu 
Severinus chiar pe această temă, cu mulţi ani în urmă. Dar cu 
siguranţă venerabilul sfânt era, până acum, de multă vreme 
mort; Odoacru cel puţin nu mai auzise nicio vorbă despre el de 
când se întorsese prin părţile acestea, deși trebuia să 
recunoască faptul că nu făcuse niciun efort veritabil să-l caute 
pe pustnic, căci asta ar fi însemnat să se aventureze încă o dată 
în regiunile mohorâte ale mlaștinii și ale propriilor amintiri. 

Onulf urmărea acţiunile fratelui său în tăcere știind că 
atitudinea lui nu ar putea decât să dăuneze oricăror perspective 
viitoare la care Odoacru încă mai năzuia, într-adevăr, Onulf îi 
vorbise deseori lui Odoacru despre preocupările sale. În orice 
caz, temerile lui luaseră un nou elan în ultimele luni, căci veștile 
se infiltraseră până la ei de la Roma, noutăţi care nu prevesteau 
ceva bun pentru fraţi. Circul de la moartea lui Olibrius și 
abdicarea lui Glicerius legat de noua conducere din Roma părea 
că se calmase în cele din urmă. Asta însemna că zăpăceala 
eșaloanelor superioare ale armatei se va sfârși curând și 
conducerea statului va începe iarăși să se îngrijească de 
primejdiile de la frontieră și de desfășurarea forțelor. Mai mult, 
se dusese vorba că Orestes convocase majoritatea cohortelor 
urbane și a legiunilor italiene și mărșăluia spre Ravenna, 
somându-l cu nerușinare pe lulius Nepos care fugise în exil. Nu 
era nevoie de un geniu militar ca să își dea seama că, cu 
garnizoanele locale astfel ocupate apărându-se împotriva 
posibilelor represalii, unităţile periferice vor fi în curând chemate 
sub arme și reamplasate pentru a pune în siguranţă 
devotamentul fluctuant al altor orașe italienești și să-i asigure 
lui Orestes protecţie faţă de ofensatul Leon. 

Era doar o chestiune de timp, i-a spus Onulf fratelui său, până 
când chiar și unităţilor de confoederati prost văzuţi de la Dunăre 
li se va da ordin să se mute, iar Orestes și statul său major vor 
începe să planifice și să evalueze aptitudinile soldaţilor, nu 
numai în ceea ce privește dotarea cu oameni și armament, ci și 
aptitudinile de conducere ale comandanților acestora. Și atunci 
numele lui Odoacru va ieși din nou la suprafaţă în mintea 


256 


comandantului. Pe cât de învăluite în anonimat erau legiunile 
romane când comandamentul suprem era distras de jocurile de 
la putere din capitală, pe atât de expuse erau în vreme de 
război. lar semnele că acest lucru se va întâmpla, că Leon își va 
trimite propria armată spre Apus ca să-l repună pe Nepos în 
drepturi, deveneau din ce în ce mai clare. Ca și cum ar fi 
anticipat acest act, de parcă i-ar fi forțat mâna lui Leon, 
tachinându-l în legătură cu viteza ameţitoare cu care Nepos 
căzuse, Orestes își așezase imediat propriul om la putere. Abia 
mărșăluiseră cohortele urbane prin Ravenna și preluaseră 
palatul împăratului și privilegiile guvernului că Orestes a și 
convocat o adunare a poporului în uriașul forum al orașului și a 
anunţat numele noului împărat al Imperiului Roman de Apus, 
descendentul unei linii străvechi și distinse de patricieni și 
consuli romani: Romulus Augustus, fiul în vârstă de 
cincisprezece ani al lui Orestes. 

Numirea băiatului ca împărat i-a uimit pe soldaţi; era o 
lovitură de o asemenea lăcomie neprefăcută și nepotism că 
fiecare om din ierarhie, chiar și cei loiali lui Orestes mai înainte 
și ofițerii superiori romani, era revoltat. 

În Ravenna, Orestes s-a mișcat rapid ca să-și potolească 
cohortele urbane cu o uriașă danie în aur cules din vistieria lui 
Nepos - acesta fugind din oraș a lăsat în urmă comoara pe care 
o adusese cu el, un dar din partea lui Leon, cu doar câteva 
săptămâni în urmă. Având bani în mâini, soldaţii din capitală au 
consimţit tacit. Orestes s-a instalat în palatul imperial din 
Ravenna ca să asigure stabilitatea și siguranţa noii poziţii a fiului 
său și a propriei sale moșteniri istorice, dar și să pună la cale 
atacul contra  Constantinopolelui pe care-l prevedea cu 
certitudine. 

În orice caz, nu se făcuse nicio donaţie confoederati-lor 
germani din garnizoanele izolate de la Dunăre. În mod 
tradițional daniile împăraţilor erau menite tuturor soldaților, fie 
că erau sciri, sirieni sau romani get-beget și nu doar unităţilor 
cele mai vizibile prin postarea lor în capitală. Ascensiunea la 
putere a lui Romulus fusese destul de neplăcută, însă strâmba 
împărțire a donațiilor - sume însemnate pentru anumite unități 
și nicio leţcaie pentru altele - era și mai scandaloasă. 


257 


Printre soldaţi se răspândiseră amenințări vagi de revoltă, 
uneltirile planau amenințător în aer, dar nici măcar o singură 
persoană nu era în stare să-și canalizeze furia în acţiune. Serile, 
când Odoacru se plimba printre focuri și colibele de iarnă, 
oamenii amuţeau la apropierea lui; în prezenţa sa conversaţia 
se întrerupea brusc, întrebările fără răspuns atârnând pregnant 
în aer. Cu numirea îndepărtată a unui împărat băieţandru 
conexiunea dintre Odoacru și oamenii lui, legătura lor de 
loialitate și devoțiune datând cu ani în urmă, devenise 
tensionată - legătura de încredere se subţiase, între ei se 
ridicase o barieră. Soldaţii îl priveau pe Odoacru întrebători - 
mai era unul de-al lor? El resimțea aceeași furie pe care o 
simţea comandantul lor la numirea lui Romulus? Ori el, 
generalul lor, era una cu Orestes? Un susţinător al băiatului 
împăratului? Dacă-i trădase - nu, trădare era un cuvânt prea dur 
- înșelase, se arăta a fi un om care de dragul propriei sale 
ambiţii era dispus să consimtă o nedreptate contra prestigiului 
legiunilor, chiar împotriva siguranței și supraviețuirii lor? 

Intrebările cerșeau răspunsuri, însă Odoacru distras părea 
incapabil de acest lucru. Onulf nu putea să primească un 
răspuns nici pentru el, abia putea să-și convingă fratele să stea 
drept o clipă și să se angajeze în conversaţie. Odoacru își vedea 
de treabă zi și noapte, de parcă nimic n-ar fi fost nelalocul lui. 
Ceea ce în trecut îi cimentase loialitatea soldaților - eforturile lui 
neobosite în numele lor, bunăvoința lui de a accepta orice 
sarcină, oricât de josnică, ardoarea lui de a conduce frontul și de 
a-și asuma orice pericol în bătălie - aceste lucruri deveniseră o 
barieră, un impediment pentru a gândi, a planifica, a răspunde. 
Odoacru părea posedat de un demon al perpetuităţii, atât de 
frenetice îi erau eforturile, mișcările fizice, călătoriile. Întrebările 
soldaţilor sporeau, iar moralul le scădea, după câte s-ar părea în 
raport direct cu mărimea activităţilor lui. Soldaţii care-l 
urmaseră credincioși ani de zile, care și-ar fi sacrificat propriile 
vieți la cel mai neînsemnat indiciu că a lui era amenințată, acum 
se îndoiau. Și totuși Odoacru nu le oferea niciun răspuns. 

Și întrucât Odoacru refuza până și să asculte avertismentele 
fratelui său, Onulf era forţat să înceapă să se gândească la 
propriile opţiuni. Creierul său începu să facă treaba pentru doi și 
deveni imaginea contrarie a fratelui său, tăcut, meditativ, 


258 


temându-se de noapte, dând cu piciorul somnului în loc să îi 
ureze  bun-venit. Oamenii începură să vorbească despre 
comportamentul ciudat al celor doi fraţi, despre diferenţele care 
păreau să se ridice între ei, despre, probabil, conflictele și 
tensiunile interne din mijlocul ofițerilor superiori de la Roma la 
care erau martori de la depărtare, ce se răsfrângeau aici într-un 
microcosmos, în acest conflict local dintre cei doi capi ai 
legiunilor. 

Soldaţii priveau și își puneau întrebări în sinea lor și începură 
să-și piardă încrederea în comandanții lor, în înţelepciunea 
ordinelor acestora, în cererile și provocările lor. Și când Odoacru 
a pierdut încrederea legiunii sale, legiunea a început să-și piardă 
direcţia. 


La ultima inspecţie a avanposturilor de la frontieră, Odoacru 
își isprăvi rondurile devreme și aproape fără să se gândească își 
orientă calul pe un drum ocolitor traseului principal al fluviului, 
spre ruinele fostei capitale a scirilor. Era o călătorie pe care o 
evitase multă vreme, bântuit cum era de amintirile sale din 
tinereţe despre acest loc. Așezarea era acum un morman de 
dărâmături și grinzi arse de foc, rece și neînsufleţită, locuită 
numai de porci sălbatici și de pădurea care pusese stăpânire pe 
ea. Știu imediat că vizita fusese o greșeală; abia sosise că 
mintea îi și fu năpădită de năluciri ale trecutului, de regrete 
pentru ce ar fi putut să facă, pentru ce a dat greș. Ruinele erau 
pustii, dar totuși sălășluite de duhuri, de amintiri pe jumătate 
conturate; în orice direcţie s-ar fi întors, simţea ochi ţintuindu-l, 
deși nu se zărea niciunul, și voci care-l strigau, cu toate că 
niciuna nu se făcea auzită, îndreptându-și calul către mlaștina 
enormă, se opri la marginea ei, ezitând să meargă mai departe, 
să se rătăcească sau poate să dea peste ceea ce nu dorea să 
vadă. Apoi se îndepărtă dorindu-și să nu se mai gândească la 
lucrurile astea și să nu mai viziteze niciodată acest loc. 

In dimineața următoare, chiar când goarnele trezeau soldaţii, 
o bătaie în ușă îl făcu să tresară de spaimă în somn și se trezi 
derutat, întors pe dos. Se ridică în șezut mormăind, se frecă la 
ochi și își trecu scurt mâna prin păr. 

— Ce este? hârâi el. 


259 


Onulf deschise ușa, rămase o clipă în prag ca să-și 
acomodeze ochii în întuneric și apoi vorbi moale. 

— Frăţioare, zise el, trăgând cu coada ochiului mirat în urma 
lui la spaţiul luminos din vestibul, un vizitator dorește să-ți 
vorbească. Un bătrân. Zice că te cunoaște. 

Odoacru își dădu drumul înapoi pe pernă oftând, aruncându-și 
braţele peste ochi. Toţi străinii care veneau în audienţă la el 
pretindeau că-l „cunosc” și poate că era adevărat; omul ăsta s- 
ar putea să fi făcut schimb de saluturi cu Odoacru în timpul unei 
procesiuni la Roma sau i-o fi vândut o portocală în timpul unui 
marș printr-un oraș din provincie; în ochii străinului o singură 
privire îl făcea să se umfle în pene considerând-o o relaţie 
personală. Ori poate că era doar un reprezentant local care 
căuta să traverseze în siguranţă teritoriul garnizoanei. Odoacru 
suspină și se ridică în șezut, apoi se uită la Onulf nerăbdător. 

— Păi, trimite-l înăuntru. 

— Nu pot, răspunse Onulf. Stă la marginea taberei, refuzând 
să intre, ori să plece, până nu vei primi să-l vezi. 

— Atunci lasă-l să putrezească acolo, nici că-mi pasă. 

Onulf aprobă din cap și se pregătea să plece, însă Odoacru îl 
opri dintr-o dată. 

— Onulf. 

Fratele său se întoarse pe loc. 

Odoacru făcu o pauză înainte de a continua, examinându-și 
respiraţia rece în aerul răcoros chiar și înăuntrul colibei. 

— E foarte frig afară. 

— E amarnic. Le-am dat santinelelor permisiunea să aprindă 
focuri de avertizare. 

— De ce refuză bătrânul să intre în tabără? 

Onulf clătină din cap. 

— Susţine că nu e obișnuit cu oamenii. Că a trăit singur ani 
mulţi și că oamenii, mai ales soldaţii, îl neliniștesc. Aș spune că 
arată ca un sfânt. 

Odoacru cugetă la asta, căci o idee începuse să i se înfiripe în 
cap. 

— Cum arată? întrebă el. 

Onulf ridică din umeri. 


260 


— Părul rar, barba lungă. Tunica lui e putredă și peticită 
dincolo de orice putere a imaginaţiei. O să-i dau o coajă de 
pâine și o să-i spun s-o ia din loc. S-ar putea să fie lunatic. 

— Nu, răspunse Odoacru, o să mă duc eu la el. 

Imbrăcat din cap până-n picioare de noaptea trecută, se ridică 
și își strecură picioarele în cizmele așezate la marginea patului, 
apoi își aruncă pe el mantia cu care învelise scaunul cu o seară 
înainte. 

— Să vin cu tine? îl întrebă Onulf. 

— Nu. O să mă întorc înainte de ora mesei. Odoacru clipi în 
lumină, apoi traversă cu pași mari vestibulul și ieși pe ușă. 

Tremură când vântul rece îl mușcă prin mantia soldățească 
din postav și ca să se încălzească își bălăbănea braţele vioi și 
mări pasul. Drumul până la poartă dură doar câteva clipe și ieși 
pe ea fără să se oprească, dând din cap spre paznicii înghesuiți 
lângă focurile de fiecare parte a intrării. Cu toate că privi în jurul 
său, nu zări pe nimeni și, nedumerit, se întoarse către paznici. 

— Aţi văzut vreun bătrân aici care întreba de mine? 

Unul dintre paznici arătă cu degetul spre o dumbravă din 
apropiere. 

— A zis că o să vă aștepte acolo. Arăta obosit, am priceput că 
tabăra lui se află acolo. 

Pământul îngheţat scârțâăia sub picioarele lui Odoacru care se 
îndrepta spre copacii pe care-i știa împrejmuiţi de un pârâiaș 
mlăștinos, unde bărbatul precis că-și instalase tabăra, dacă apa 
nu îngheţase bocnă. Pe malul gârlei nu găsi însă niciun semn de 
viață și stătea uimit întrebându-se unde să mai caute. 

— Rănile ţi s-au vindecat bine? 

Odoacru se întoarse. Vocea părea să răzbată chiar de lângă el 
și în pofida răgușelii sale, ar fi recunoscut-o oriunde. 

— Severinus? Unde ești? Nu te mai juca cu mine. 

Un chicot șoptit răzbătu de la rădăcina unui copac din dreapta 
sa și trăgându-se mai aproape îl zări pe bătrân stând pe vine 
exact în aceeași postură în care-l văzuse de atâtea ori în grota 
de lângă vechea cetate sciră, neprefăcut și alert, cu toate astea 
invizibil, ca un animal de pădure. Veșmintele lui, până și pielea 
dezgolită, aveau culoarea noroiului de pe coaja copacului din 
spatele său, iar părul și barba dădeau impresia că se contopesc 
cu frunzele și rămuricile din apropiere. Numai ochii lui 


261 


strălucitori ieșeau în relief din mediul său înconjurător, însă 
dacă-i închidea, în somn sau meditând, ar fi fost aproape 
invizibil. Odoacru îl studie o clipă. 

— Refuzi să intri în tabăra mea, bătrânul meu prieten? Te 
ascunzi de mine? 

Severinus zâmbi știrb și obosit, însă ochii îi sclipeau. 

— Să mă ascund? Eu mă ascund? Peștera mea e doar la 
câţiva kilometri de aici. Te-am văzut ieri când patrulai, însă ai 
plecat fără să vrei să mi te arăţi. Nu eu mă ascund. Eu sunt 
întotdeauna prezent pentru cei care mă caută. 

— Mă bucur să te văd, însă eu nu te caut. 

— A, nu? Cândva m-ai căutat fără să-ţi dai seama. Te-am 
tămăduit când erai în suferință, însă asta a fost nimic. Mai măreț 
a fost faptul că te-am îndemnat pe calea destinului tău. . 

— Destinul meu? Odoacru surâse cu amărăciune. Asta e 
destinul meu? lartă-mă că nu plâng recunoscător. 

Zâmbetul lui Severinus păli. 

— Eşti pierdut tot. Se duce vorba că ești pierdut tot. 

— Unde ai auzit asemenea lucruri? îl întrebă Odoacru iritat. 

— Îţi închipui că doar pentru că tu nu mă vizitezi, nu-mi calcă 
nimeni pragul? Ce îngâmfat. 

— Pelerinii? îl întrebă Odoacru surprins. Pelerinii s-au întors la 
tine? 

— Mda, răspunse moșneagul, de asemenea și cei din propria- 
ţi tabără. Unii pe care îi știu de când erau tineri, cum te știu și 
pe tine. Ei îmi povestesc despre grijile tale, despre faptul că te 
miști într-o direcţie îndoielnică. 

— Și astfel îmi reproșezi că nu te-am căutat să mă călăuzești 
iarăși drept pe calea mea? Asta e? Sunt prea ocupat pentru 
asta, prietene. lar tu o să degeri și-o să mori dacă nu vii 
înăuntru să te încălzești. 

— Nu-ţi reproșez. Îţi poruncesc. Tu m-ai căutat. 

— Eu ce? 

— Nu trebuia să-ţi abandonezi îndatoririle chiar în momentul 
ăsta, să vii aici într-o pădure îngheţată, să cauţi un moșneag 
pustnic; totuși ai făcut-o, iar eu sunt recunoscător pentru asta. 
Nu ești întru totul pierdut. Atâta vreme cât omul se poate abate 
de la destinul său, atâta timp cât poate să rătăcească calea, dar 
caută să și-o găsească din nou, atunci nu e complet pierdut. 


262 


Odoacru iscodea soarele rece și steril, coborât în continuare la 
orizont, însă _infiltrându-se plăpând printre copaci. Nu avea 
răbdare să converseze în șarade ca să-i facă pe plac unui 
bătrân. 

— Veștile pe care le știi despre mine sunt eronate, răspunse 
el suspinând. Nu mă îndrept într-o direcţie îndoielnică. Nu am 
nicio direcție. Bat apa să-mi ţin capul la suprafaţă, cum am 
făcut-o în mlaștina în care m-ai găsit în ziua aceea și prefer 
situaţia asta. Am pierdut totul, bătălii, camarazi, ocaziile de a 
mă răzbuna, însă viaţa nu. În ce direcţie te aștepți să mă 
îndrept? 

Severinus îl privi fix, inexpresiv, apoi se uită în altă parte, 
tremurând în mantia lui subţire. 

— Vino cu mine la garnizoană, continuă Odoacru. Să faci o 
baie fierbinte și să iei masa, iar ordonanța mea o să-ți umple 
desaga cu pesmeți pentru călătoria de întoarcere... 

— Îți aduci aminte parabola slujitorilor și a talanţilor? îl 
întrerupse Severinus. 

Odoacru se uita lung la el. 

— Parabolă? lertat să fiu, însă nu mi-o amintesc. Știi că nu 
sunt o persoană religioasă. Când ești martor la ceea ce am 
văzut eu, e dificil să crezi în Dumnezeu. 

— A! Bătrânul aprobă din cap și se cufundă în tăcere, iar 
Odoacru continua să-l privească. 

— Severinus? 

Ridică privirea cu o expresie uluită ca și cum tocmai fusese 
trezit din somn. Fixându-și privirea pe Odoacru, zâmbi. 

— Vorbește, fiul meu. 

Odoacru oftă, incapabil să-și ascundă exasperarea. 

— Ai străbătut mile întregi prin frig ca să mă vezi și acum 
dorești să reciți din Scriptură? Slujitorii și talanţii, zici? 

Ochii lui Severinus se umbriră confuzi o clipă și apoi zâmbi 
când își aduse aminte la ce făcuse referire. 

— Da, Evanghelia Sfântului Matei!  Minunată parabolă, 
minunată. Îţi mulțumesc că mi-ai adus aminte de ea! Cei patru 
slujitori și talanţii din aur. 

Odoacru dădu din cap încuviințând resemnat. Pe drept 
cuvânt, avea puţine treburi de făcut în garnizoană, iar bătrânul îi 
salvase cândva viața; măcar atâta lucru putea să facă și 


263 


Odoacru, să-l asculte un ceas. Se ghemui pe jos, trăgând o 
cremene mică din buzunarul pelerinei sale și un șomoiog de 
iască. Lovind-o de pumnalul său până ieșiră scântei, azvârli o 
mână de crenguțe și scoarță pe flăcăruia minusculă și pe 
măsură ce se mărea, făcu câţiva pași mai încolo să strângă 
câteva crengi mai mari. În câteva clipe ridică un foc care 
trosnea, iar Severinus oftă fericit, frecându-și mâinile ca să le 
încălzească și sprijinindu-se confortabil de copac. Odoacru 
îmboldi focul cu un băț și apoi se așeză și el, sprijinindu-se într- 
un cot pe pământul îngheţat, cu faţa la moșneag. 

— Povestește-mi parabola, prietene, sau adu-mi aminte de 
ea, căci cu siguranță mi-ai mai povestit-o și înainte. Atât de 
multe dintre zilele acelea le evoc ca pe un vis. Durerea, leacurile 
pe care mi le-ai dat, abia dacă mai discern între ceea ce mi-ai 
spus tu și ceea ce este imaginaţie. 

Bătrânul aprobă din cap. 

— Și poate că până la urmă e mică deosebirea între cele 
două, căci mare parte din ce spun este propria mea imaginaţie. 
Anii mulți de trai pustnic fac dificilă distincţia dintre imaginaţie 
și fapte, dintre nevoie și dorință, uneori chiar între viață și 
moarte. Uneori am crezut că erai mort, așa de nemișcat zăceai; 
și totuși câte-o pleoapă ţi se zbătea sau o rană îţi sângera și 
simţeam că treci de pe un tărâm pe celălalt. 

— Și eu simt că am murit de multe ori. Sau și mai bine, că am 
trăit de multe ori. Am trăit cândva ca hun, apoi ca prinţ scir. Mai 
târziu am fost roman, însă nu mai simt asta. Nu pot să spun ce 
sunt. Îmi lipsesc multe, din zilele când eram hun și simțeam că 
stăpânesc lumea. Sunt lucruri din acea vreme cărora le duc 
dorul - încrederea, certitudinea că-mi cunosc calea. Totul era 
limpede și până și moartea nu-mi producea spaimă. Acum, se 
pare, lumea se mișcă înainte, indiferent de ceea ce omul ar face 
ori eșuează în a întreprinde, și are prea puţin sens ceea ce face, 
dacă nu chiar deloc, căci, în final, doar își sporește suferința și 
apoi, când viaţa ajunge la punctul culminant, moare. Ironic, nu? 
Moartea să fie apogeul vieţii? Ar trebui, probabil, să devin și eu 
pustnic. Nu am nicio îndoială că aș fi unul mai bun ca tine, 
Severinus. 

Aici moșneagul ridică din sprâncene. 


264 


— Îţi doresc tot ce-i mai bun, atunci, căci nu este o cale pe 
care să o apuci cu ușurință. Te rog, explică-i bătrânului ăstuia 
greu de cap cum ai deveni tu un pustnic așa de bun? 

Odoacru surâse. 

— A, tu nu ai făcut nimic, bătrâne prietene, căci cu certitudine 
acţiunile tale sunt ireproșabile. Mai degrabă sunt motivele tale, 
căci deși și ele sunt ireproșabile, poate chiar binecuvântate, mă 
tem că sunt prea inocente. Inocente până în punctul zădărniciei. 
In ciuda vârstei tale înaintate, Severinus, nu ai învățat încă 
lecţia zădărniciei. Ai făcut un efort uriaș să mă vezi în această 
dimineaţă rece, așa că în mod clar nu înţelegi cât de inutile și de 
meschine sunt cu adevărat eforturile omului. 

Severinus se holbă un moment în tăcere, apoi își îndreptă 
privirea spre orizont, spre soarele rece, iar chipul i se destinse, 
umplându-se de bucurie, și Odoacru crezu, uitându-se la el, că 
dacă sfinţii există cu adevărat pe pământ, trebuie să arate într- 
un fel sau altul ca Severinus. 

„Și este ca un om care, plecând departe, și-a chemat slugile și 
le-a dat pe mână avuția sa”, zise bătrânul, și închise ochii de 
plăcere pe măsură ce cuvintele vechi de secole i se rostogoleau 
de pe limbă la fel de lesne ca un cântec de pe buzele unui copil. 

„Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia 
după puterea lui și a plecat. Îndată, mergând cel ce luase cinci 
talanţi a lucrat cu ei și a câștigat alţi cinci talanţi. De asemenea 
și cel cu doi a câștigat alţi doi. lar cel ce luase un talant s-a dus, 
a săpat o groapă în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. 

După multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și a făcut 
socoteala cu ele. Și apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a 
adus alţi cinci talanţi, zicând: «Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, 
iată alţi cinci talanţi am câștigat cu ei». 

Zis-a lui stăpânul: «Bine, slugă bună și credincioasă, peste 
puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru 
bucuria domnului tău». 

Apropiindu-se și cel cu doi talanți, a zis: «Doamne, doi talanii 
mi-ai dat, iată alți doi talanţi am câștigat cu ei». 

Zis-a lui stăpânul: «Bine, slugă bună și credincioasă, peste 
puţin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în 
bucuria domnului tău». 


265 


Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: 
«Doamne, te-am știut că ești un om aspru, care seceri unde n-ai 
semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat. De aceea, m-am 
temut și m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai 
ce este al tău». 

Și răspunzând stăpânul său i-a zis: «Slugă vicleană și leneșă, 
știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am 
împrăștiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, și 
eu, venind, aș fii luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de 
la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. lar pe sluga 
netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai dinafară. Acolo va 
fi plângerea și scrâșnirea dinţilor.»"”$ 

Severinus se cufundă iarăși în tăcere, cu ochii închiși, cu o 
jumătate de surâs pe buze, iar Odoacru aștepta răbdător. In cele 
din urmă, crezând că moșneagul adormise, îl împunse blând. 

— Severinus. Nu ai spus că erau patru slugi. Ce e cu a patra 
slugă? 

Severinus deschise un ochi și se uită atent la Odoacru. 

— A, zise el. Te-ai gândit la soarta celei de-a patra slugi? 

— Severinus, nu exista cea de-a patra slugă în parabolă. 

Bătrânul își mestecă buzele o clipă, în tăcere. 

— Dar dacă ar fi fost? zise el în cele din urmă. Dacă i-ar fi dat, 
să zicem, trei talanti, pe care i-ar fi investit cu sârg ca primele 
două slugi, însă ar fi pierdut toţi banii, fără să obţină niciun 
beneficiu pe care să-l returneze stăpânului? Atunci ar fi păţit 
mai rău decât sluga care a îngropat banii. Ce i-ar fi făcut 
stăpânul? 

Odoacru cugetă la asta. 

— Presupun că, din moment ce sluga care a îngropat banii a 
fost condamnată de stăpânul ei, acest al patrulea servitor ar fi 
fost ucis pe dată. 

— Nu, răspunse Severinus. Nu cred că ar fi fost ucis, nici 
măcar condamnat, precum cea de-a treia slugă. Bănuiesc - ba 
nu, cred, dat fiind ceea ce știu despre Domnul - că ar fi fost 
lăudat și i s-ar fi dat încă o șansă, să înveţe din greșeli și să facă 
lucrurile cum trebuie. 

Odoacru îl privi mirat. 


6 Sfânta Evanghelie cea după Sfântul Matei - Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă 
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1968. 


266 


— Unde vrei să ajungi? îl întrebă până la urmă. Dumnezeu nu- 
i rasplătește pe investitorii săraci. 

Severinus clătină din cap. 

— Nu, fiul meu. Dumnezeu îi favorizează pe cei care profită de 
ocaziile ce li se oferă. Ocaziile sunt binecuvântări, precum 
sănătatea, ori o soaţă credincioasă sau vinul care ne bucură. 
Acceptarea ocaziilor presupune să mai și dăm greș din timp în 
timp, poate adeseori, căci oamenii sunt supuși greșelilor și 
credinţa este slabă. Însă ei sunt totuși cei blagosloviţi. 

— Nu pot să cred că Dumnezeu se veselește de nereușită. 

— Nu de nereușită se veselește El, ci de încercare. Acceptarea 
unei ocazii presupune încredere în Dumnezeu, în mărinimia 
darurilor Lui. Presupune gratitudine pentru generozitatea Lui, 
iubire pentru milostenia Lui. Însă eșecul de a accepta o ocazie, 
eșecul măcar de a încerca, semnifică contrariul: lipsa credinţei, 
a separării de Dumnezeu, în cele din urmă aroganţa și mândria 
de a spune că nu avem încredere că darurile ne pică-n poală; 
noi, oamenii, știm mai bine ca El, credem în noi înșine în loc să 
ne bazăm pe El. De aici pedepsirea celei de-a treia slugi care 
nici măcar nu a încercat. În pofida umilei sale scuze aparente și 
a înapoierii singurului talant, slujitorul cela a fost cel mai 
arogant și sfidător dintre toţi. Era timid și șovăitor. Servitorul își 
merita pedeapsa. 

— Dar, interveni Odoacru, cel de-al patrulea servitor a pierdut 
resursele stăpânului... 

— Dar nu le-a irosit, continuă bătrânul. A acceptat ocazia, a 
profitat de șansă, a investit în credinţă și apoi le-a pierdut. 

— Poate că era întru totul idiot. 

— Poate; însă ăsta nu e un păcat. Dumnezeu nu pedepsește 
prostia. El pedepsește mândria și lipsa de hotărâre și sfiala. 
Mândria și frica, vezi tu, sunt adesea una și aceeași. 

Odoacru cântări aceste vorbe. 

— Și ai bătut atâta amar de drum să-mi spui asta? Moșnege, 
fie că vorbele tale sunt sau nu adevărate, tare mă îmbărbătezi 
cu devoţiunea ta. Vino. Nu trebuie să stai aici, în frig, fără hrană. 
În noaptea asta o să-ţi dau un pătuţ de campanie în camera 
mea, iar mâine vom discuta unde te poți instala în siguranţă. 
Vor mai fi zile reci. O să trimit niște oameni acum în peștera ta, 
ca să-ți strângă lucrurile. 


267 


Severinus clătină din cap. 

— Nu doresc să-ţi deranjez oamenii. 

Odoacru se ridică în picioare și-și netezea pelerina. 

— Atunci, diseară voi veni chiar eu acolo cu cina. 

Severinus ridică din umeri. 

— Cum dorești, zise el simplu. 

În seara aceea Odoacru luă calea vechii poteci cunoscute de 
la marginea mlaștinii, conducând o pereche de soldaţi și un 
catâr. Ştia că toate bunurile lui Severinus intrau într-un singur 
buzunar al tunicii sale și că bătrânul putea fi cărat lesne pe unul 
dintre catâri înapoi la garnizoana legionarilor. Totuși ar fi fost 
nepoliticos să-și dovedească cunoștințele despre sărăcia și 
neputința moșneagului, așa că a luat oameni în plus. În orice 
caz, când au ajuns la peșteră, Severinus nu se afla acolo. O 
pereche de pelerini speriaţi, care se rugau și se odihneau în 
adăpostul rustic, pretinseră că nu-l mai văzuseră dis-de- 
dimineaţă, însă precizară că dispărea adeseori zile întregi când 
își făcea rondurile prin satele învecinate. 

Odoacru și oamenii lui așteptară câteva ore în grota fără 
urmă de bătrânul pustnic și apoi, dezamăgiţi, se întoarseră la 
garnizoană. Odoacru se hotărâse să uite de Severinus și 
deplasările lui excentrice și discursul cu rătăciri evazive ale unui 
posibil sfânt, însă al unui bătrân incontestabil pe jumătate 
nebun. Și totuși nu-și putea scoate din minte vorbele lui 
Severinus și noaptea stătea treaz și le cântărea. 

Talanţi - care erau talanţii lui Odoacru? Care erau riscurile? 
Unde-i erau resursele pe care să le investească, care erau 
pierderile ce trebuiau evitate? Stătea în șezut în camera lui, 
meditând la acţiunile lui din ultimii câţiva ani, la schimbările și 
evenimentele prin care trecuse, capul i se învârtea, dar cu toate 
acestea de data asta mintea nu i se învârtea haotic sau din 
inerție - acum era concentrată, contopită în limpezime. 
Cuvintele și gândurile se solidificau, opţiunile începură să se 
detașeze de presimţirile confuze. Indispoziţia din ce în ce mai 
dușmănoasă din garnizoană, avertismentele lui Onulff, 
bombănelile soldaților, zvonurile de la Ravenna de redislocare - 
toate începură să se înscrie într-un tipar, unul pe care l-a 
neglijat multe luni de zile, dar care acum, își dădea seama, îi 


268 


cerea să ia măsuri. Vorbele lui Severinus răzbătură prin el - 
unde erau talanții lui, ce ascunsese el în pământ toţi anii ăștia? 

Desprinzându-se din gândurile sale după multe ceasuri, păși 
spre geamul colibei sale de comandant și se uită afară. După 
unghiul lunii și sunetele taberei, știa că era trecut bine de 
miezul nopţii. Bizar totuși, se simţea proaspăt, chiar învigorat, și 
când se întoarse către cameră, sufletul său era ușor, de parcă o 
greutate enormă i se luase de pe umeri, ca și cum stafiile care-l 
împovărau de când sosise pe teritoriul acesta bântuit nu mai 
aveau puterea să-l mai prigonească. Zâmbi, însă nu era 
zâmbetul unei decizii luate, căci nu luase niciuna. Nu știa ce va 
face, e drept că nici măcar nu avusese răgaz să ia în 
considerare ori să-și identifice toate opţiunile, să analizeze 
situaţia, să discute evenimentele de la Roma și din garnizoană 
cu fratele său. Zâmbetul său nu era al unui fapt întreprins, căci 
era mult prea devreme pentru asta. 

Zâmbetul său provenea din cunoașterea faptului că avea o 
ocazie, iar Dumnezeu îi va binecuvânta încercarea de a pune 
mâna pe ea. Abia dacă știa care era aceasta - e drept era mai 
degrabă o senzaţie vagă decât cunoaștere adevărată - însă 
ocazia, știa, era acolo, impunea măsuri, iar el va acționa. Nu era 
știința că va face un anumit lucru care-i va unge inima, căci 
acesta era un stadiu prea avansat în acest punct al chibzuinţei 
sale - ci mai degrabă că va face ceva. 

Incapabil să doarmă, părăsi patul și se întoarse în scaun, 
încrezător acum că impasul său fusese depășit. Fie că-i va 
prezenta Stăpânului său dublul investiţiei sale, sau o pierdere 
totală, eforturile lui, oricare ar fi acelea, vor fi blagoslovite. 


— Acum ce mai e, Gilimer? Ce mai vor oamenii acum? 

Orestes se uită sever la secundul său, tribunul cu care își 
condusese legiunile din Roma spre capitala din nordul Italiei, 
Ravenna, ca să-l răstoarne pe lulius Nepos. Până aici marșul 
abia dacă durase două săptămâni și nu a fost nevoie de niciun 
asediu, căci Nepos o luase la fugă ca un câine traversând 
Adriatica, sub aripa protectoare a soldaţilor lui Leon. Ar fi trebuit 
să fie motiv de mare sărbătoare printre forţele lui Orestes. Cu 


269 


toate acestea, de la ocuparea Ravennei, armata fierbea la foc 
mic de nemulțumire. 

Gilimer cerceta holul vast și gol al sălii de ședințe a 
împăratului. Orestes se declarase singur magistrat-șef și se 
întâlnise cu capii, cetăţenii și negustorii Ravennei ca să-și 
întărească autoritatea, asigurându-se de numirea în funcţiile 
esenţiale a celor pe a căror loialitate se putea bizui. Prima 
săptămână a lui Orestes în Ravenna se isprăvise; acuma îl 
lăsase să plece pe ultimul petiţionar, cu câteva minute mai 
înainte. Camera era pustie, lumina lucarnelor de deasupra pălise 
și nu aprinsese nicio făclie sau lumânări înăuntru. Gilimer abia 
dacă zărea prin încăperea posomorâtă, însă intră și se deplasa 
cu pași lenți, măsuraţi, prin pasaj către estrada magnifică din 
faţă, unde știa că era așezat Orestes. 

— De trei zile caut să vă întâlnesc, comandante, zise Gilimer 
potolit, ecoul vocii sale lovindu-se de coloanele din marmură și 
pereţii mozaicaţi de parcă ar fi fost într-o peșteră. Cizmele 
soldăţești cu pingele groase răsunau zgomotos pe pardoseală 
pe măsură ce înainta cu pași mari. Oamenii sunt nerăbdători. 

— Și de ce anume? se răsti Orestes din umbra de deasupra 
lui. Chiar din ziua când am intrat în Ravenna, chiar din ceasu/ 
acela, am anunţat că fac soldaţilor o donaţie mai mare decât au 
primit vreodată de la foștii împărați, iar în ultimii câţiva ani, 
oamenii au primit mulţi. Cinci livre de aur promise pe centurion. 
Cinci livre! Și jumătate din cantitatea asta pentru fiecare soldat 
obișnuit! În generaţiile trecute, dacă un soldat primea o 
fracțiune dintr-o asemenea gratificație, chiar și măcar o dată în 
carieră, ar fi murit fericit! Acum ce avem? Legiuni de mercenari 
germani analfabeți care cer răscumpărări herculeene la fiecare 
șase luni, altfel ameninţă cu răzmeriţă. Singurii oameni fericiți în 
Ravenna sunt târfele. Nu eu ţi-am încredințat comanda 
cohortelor urbane, tribune? 

— Ba da, comandante, răspunse Gilimer, continuând să 
avanseze lent. 

— Asta include și ordinea, nu-i așa? 

— Așa-i, comandante. 

— Deci, unde-i ordinea? Oprește-te acolo. Poţi să iei loc în 
banca juraţilor. 


270 


Ecoul bătăilor pașilor lui Gilimer conteniră. Trăgând cu coada 
ochiului într-o parte, găsi băncuţa din marmură cu spetează 
dreaptă în rândul din faţă al sălii de ședințe în formă de 
amfiteatru, cu fiecare loc separat de cotiere sculptate. leșind de 
pe culoar, Gilimer se așeză liniștit, își propti un picior pe cotieră 
și se uită la chipul furios al conducătorului său, pe care-l zărea 
acum privindu-l sever de pe estrada obscur luminată. 

— Sunteţi de neam germanic, zise Gilimer calm, așa cum sunt 
și eu și, cu toate că v-aţi căsătorit cu o patriciană romană, 
insinuez că asta nu vă schimbă obârșia. 

— Continuă. 

— Vreau să insinuez că ordinea vine din ambele parți, 
comandante. 

Urmă un moment lung de tăcere, Orestes privindu-l fix pe 
soldatul veteran care se tolănise insolent pe băncuţa dinaintea 
lui. 

— Îţi dai seama, tribune Gilimer, că vorbele tale sunt vecine 
cu trădarea? Poate că un an sau doi la carceră o să-ţi schimbe 
atitudinea în bine. Gărzile mele sunt chiar afară la ușă. 

— Cum sunt și ale mele, generale. Poate că gărzile tale îți dau 
ție ascultare, dar poate că ale mele mi se supun mie. Sau 
viceversa. Propun să nu le amestecăm în discuţia noastră. 
Rezultatul va fi neclar. Asta e deja a treia propunere a mea din 
seara asta. E timpul să trecem mai departe în conversaţia 
aceasta. _ 

Orestes se holba iarăși la subalternul său tăcând lung. In cele 
din urmă vorbi din nou. 

— Nu sunt eu cel care pun beţe-n roate. Primele mele cuvinte 
pe care ţi le-am adresat au fost: „Ce vor oamenii?” 

Gilimer îi susținu privirea imperturbabil. 

— Oamenii au sentimentul că nu sunt trataţi corect. 

— Nu sunt trataţi corect! mugi Orestes. Au avut un marș 
plăcut de două săptămâni de la Roma încoace, au intrat în 
Ravenna fără nicio victimă și apoi li s-a dat cea mai însemnată 
donaţie din istoria Imperiului Roman! Vistieria e goală - eu sunt 
cel care nu este tratat cinstit! Eu sunt acum mai sărac decât 
Nepos, care a fost alungat în exil. 

Gilimer aprobă din cap. 


271 


— Posibil. Însă totul e relativ. Soldaţii au luat seamă că 
tovarășilor lor de arme din altă parte a imperiului, în special 
confoederati-lor din Africa și Hispania, li s-au concesionat 
terenuri. Vaste concesiuni teritoriale, în unele cazuri districte și 
provincii întregi, cărora li se va permite apoi să se administreze 
autonom. Asta este... 

— Nu exagera, Gilimer, îl întrerupse Odoacru. Nu le-ai explicat 
oamenilor că acele concesiuni teritoriale s-au folosit în locul 
banilor peșin doar din simplul motiv că administratorii romani ai 
acelor provincii îndepărtate nu au acces la cantităţi mari de aur 
și argint? Pământ se găsește din plin, bani peșin nu. 

— Totuși, continuă Gilimer, soldaţii au decis că pun preţ pe 
pământ mai presus de aur. Mai ales soldaţii noștri de origine 
barbară pentru care bogăţia s-a socotit dintotdeauna sub forma 
pământului și a moșiilor, preferabil bănetului. Ei folosesc prea 
puțin aurul. 

— Le-au încurcat, Gilimer; dacă nu vor bănet, atunci lasă-i să- 
și cumpere pământ cu el! 

— Nu e așa simplu, generale. Asemenea achiziţii vor necesita 
să fie făcute bucată cu bucată și sunt costisitoare. Un teren ici, o 
fermă dincolo, fără legătură. Nu asta caută oamenii. 

— Ce anume caută ei? repetă Orestes exasperat. 

— Recompense cum au primit camarazii lor din depărtare. 
Teritorii. Autonomie. 

Chipul lui Orestes se învinețţi de furie. 

— Autonomie? Numai barbarii se gândesc la asemenea 
lucruri. Își dau seama ce au? În Italia - în inima imperiului, 
teritoriul Romei de o mie de ani! Asta nu e vreo dună de nisip 
abandonată din Africa ce poate fi cedată ușor unui centurion 
lăsat la vatră, căci poate fi părăsită sau lăsată inamicului. Asta e 
Italia! Și ei vor... 

— O treime, continuă Gilimer calm. 

Urmă o altă pauză lungă, după care replica înmărmurită a lui 
Orestes. 

— Ce spui? 

— O treime din Italia, repetă Gilimer. Soldaţii simt că e o 
recompensă cinstită pentru că servesc sub... 


272 


— Că servesc sub comanda mea? mârâi Orestes amenințător. 
Un german ca ei, care s-a ridicat până în vârful puterii din 
Imperiul Roman! Protestează că servesc sub comanda mea? 

— Nu, generale. Nu contra domniei tale protestează ei că 
servesc, ci mai degrabă a noului împărat. 

— Fiul meu? Romulus Augustus este cel mai competent 
împărat al generaţiei sale, cu mult mai vrednic decât a fost 
Anthemius, sau maimuța aia de Olibrius pe care Ricimer l-a 
numit în funcţie, ori lașul de Nepos. Nu mi-aș fi așezat fiul pe 
tron dacă nu aș fi crezut că o merită pe deplin. El are... 

— Cincisprezece ani... 

— Naiba să te ia, nu cunosc vârsta fiului meu? 

— E doar o simplă marionetă, generale. Tu știi asta și o știu și 
soldaţii. Oamenii o văd ca pe o jignire și o rușine să servească 
sub comanda unui asemenea împărat. Poate că donația ta a fost 
cea mai consistentă din istorie, însă nu a fost suficientă să-i 
convingă pe soldaţi să servească de bunăvoie sub comanda 
unui băiat ai cărui obraji sunt încă netezi. Cer mai mult. 

— O treime din Italia. 

Gilimer susținu din cap. 

— O treime. Să fie administrată independent de ofițerii pe 
care ei îi vor alege în acest scop din rândurile lor. 

Orestes îl privea fix, cu o privire rece și inexpresivă. 

— În schimbul căreia vor servi supuși sub comanda noului lor 
împărat, Romulus Augustus? 

Gilimer aprobă din cap, iar Orestes se sprijini în jilțul său. 

— O treime din Italia, doar pentru a-l servi pe împărat cum au 
făgăduit când s-au legat prin jurământ de legiuni? O treime din 
Italia, să-și ţină o promisiune pe care deja au jurat s-o susțină? 

Gilimer nu mai aprobă acum, cunoscând din încordarea 
glasului lui Orestes și după pauzele lungi, sceptice, rezultatul 
întrevederii. Se ridică în picioare și ieși înapoi în centrul 
culoarului. 

— Nu aștepți să-mi auzi răspunsul? întrebă Orestes când 
Gilimer se îndreptă cu pași mari spre ieșire. Pleci fără să-mi 
asculți propriile propuneri pentru a o scoate la capăt cu aceste 
plângeri, cu acești neghiobi emasculaţi, care s-au înmuiat, care 
caută să violeze și să jefuiască ltalia așa cum au făcut deja 
compatrioţii lor în Africa și Hispania? Nu dorești să auzi... 


273 


— Nu am nevoie să aud răspunsul domniei tale. Îl cunosc 
deja. 

— Al naibii ce dreptate ai! mugi Orestes, ridicându-se în 
picioare de pe tronul de magistrat ornat pe care ședea. Al naibii 
ce dreptate ai! 

Gilimer se grăbi spre capătul încăperii și ieși pe ușă, fără să 
privească înapoi. i 

— Să le spui să se ducă la dracu! zbieră Orestes după el. Asta 
e răspunsul meu! N-o să mă las intimidat de gloată, în numele 
împăratului Romulus Augustus să le spui șantajiștilor ălora 
fricoși, bătăușilor ălora germanici, să se ducă dracului! 

Gilimer trânti ușa în urma lui, lăsându-l din nou pe Orestes în 
întunericul și liniștea camerei goale. 


IV 


— Oamenii s-au adunat, frăţioare. Întreabă de tine. 

Odoacru ridică privirea din scaunul în care stătea în întuneric 
în faţa vasului de mangal. Fereastra fusese crăpată suficient cât 
să absoarbă fumul de cărbune, fără să lase să intre prea mult 
din gerul năprasnic. Deși noaptea trecuse demult de al doilea 
ceas, abia dacă sesizase trecerea timpului și e drept că nu mai 
ieșise de ore întregi, nici măcar pentru a le da pauză soldaţilor. 
Puţini ofițeri remarcaseră acest lucru, căci Odoacru lucra adesea 
în camera lui, însă Onulf băgase de seamă că fratele lui fusese 
neobișnuit de gânditor de când îl vizitase pe Severinus cu o zi 
mai înainte. Acum, când Onulf intrase în încăpere, observă că 
Odoacru nici măcar nu se deranjase să aprindă o lampă. 
Întorcându-se înapoi la ușă, Onulf luă o făclie mică cu seu de la 
o santinelă și se întoarse. 

— Oamenii s-au adunat, repetă el. Te așteaptă. 

Odoacru clipi în lumina făcliei. 

— Asta-i răzmeriţa despre care s-a zvonit de săptămâni 
întregi, nu-i așa? De când Orestes și-a numit fiul împărat? Ei ce 
așteaptă de la mine? 

— Eşti comandantul lor. 

— Eu comand o legiune romană și prin urmare reprezint 
ierarhia conducerii, pe împăratul împotriva căruia ei se revoltă. 


274 


Dacă ei se revoltă, eu voi fi norocos dacă o să-mi mai rămână 
capul pe umeri. La fel și tu. 

Onulf făcu o clipă pauză. 

— Nu e adevărat. Ei te consideră unul de-al lor, nu ca pe unul 
dintre mizerabilii ăia din Ravenna. Cel puţin ei vor să te vadă în 
acest fel. Pentru scirii din sânul lor, tu ești prinţul lor, 
conducătorul lor ereditar. Pentru alţii, ești un soldat respectat a 
cărui onoare și carieră au fost ofensate în aceeași măsură ca ale 
lor prin numirea în funcţie a unui împărat băiețandru. Oamenii 
ăștia te-au urmat în iad și te-au urmat înapoi în sălbăticia asta. 
Vor continua să te urmeze, doar dacă le spui un cuvânt. Asta 
așteaptă ei. 

— Și nădăjduiesc că eu o să-i călăuzesc? Să conduc un 
detașament de confoederati incompetenţi într-o răzmeriță 
împotriva imperiului? 

— Vor proceda așa cum și-a pus-o în gând. Decizia nu se află 
în mâinile noastre. 

— A! Dar trebuie să facem ceva, corect? replică Odoacru. Să-i 
refuzăm sau să-i acceptăm. Insă are vreo importanţă? S-au 
hotărât deja? Mi se pare prea puţin probabil că e nevoie de mine 
la această întrunire. 

Onulf îl privi dur. 

— Poate că nu e nevoie de tine. Însă ești dorit. Refuză-i dacă 
vrei, sau acceptă-i. Insă nu-i mai poţi ignora. 

Odoacru tăcu un moment îndelungat, cântărind cuvintele 
fratelui său. 

— Deci și tu îmi interzici să ascund aceste lucruri în pământ. 

Onulf îl privi uimit. 

— Ce-ai spus? 

Odoacru îl mai privi lung o clipă, apoi un zâmbet slab îi apăru 
pe buze. 

— Nimic, răspunse el. 

Ridicându-se iute, întinse mâna după mantia de ofițer grea 
din lână pe care o lăsase să cadă peste un scaun din apropiere 
și apoi, după o clipă de meditaţie, se îndreptă spre cufărul micut 
din colț, de pe podea, unde-și păstra însemnele gradului său. 
Deschizându-l, găsi imediat ceea ce căuta - colanul greu din aur 
ce susținea medalia pentru bravură, ornată cu migală, cu care 
fusese recompensat de Ricimer și Olibrius după asediul Romei. 


275 


În timp ce și-o așeza după gât, Onulf îl privea curios. 

— Nu ai mai purtat-o niciodată înainte. De ce acum? 

— E o întrunire importantă, sau cel puţin așa zici tu. Poate că 
e cel mai indicat să-mi dovedesc autoritatea. Să-i dăm bătaie. 

Fraţii ieșiră împreună cu pași mari pe ușă și văzură pe loc 
uriașul foc în aer liber care fusese ridicat în piaţa centrală a 
taberei. Fără vreun cuvânt începură să meargă spre el. 

Aproape întreaga garnizoană se strânsese deja în jurul 
vâlvătăii și Odoacru băgă de seamă că soldaţii de la unele dintre 
forturile îndepărtate de la graniţă veniseră și ei călări cu această 
ocazie. Aceasta era strict împotriva regulamentului militar; când 
nu se aflau la datorie, soldaţilor repartizaţi fortărețelor li se 
interzicea să le părăsească, cu excepţia cauzelor crunte. In 
starea lui de spirit actuală, Odoacru nu putea totuși să se înfurie 
și ignoră infracţiunea; ce-i drept, soldaţii chiulangii nu depuseră 
niciun efort să-și ascundă prezenţa, iar unii chiar dădură din cap 
spre el și rânjiră, de parcă deja căpătaseră complicitatea lui. 

Un soldat tocmai își isprăvea discursul, în vreme ce altul se 
ridicase să-i ia locul. Pe acest al doilea soldat Odoacru îl 
recunoscu drept Pelleus, unul dintre centurionii lui în vârstă - 
primus pilus” al legiunii, din tribul dacilor, căruia întotdeauna i 
se dusese vestea pentru competenţa sa cuminte și loialitatea sa 
implicită. Odoacru se întreba acum în sinea lui cui va fi dacul 
loial când problema se va pune astfel. Imperiului? Legiunii? Lui 
Odoacru în calitate de comandant? Și el, și Onulf urmăreau cu 
interes de pe marginea cercului descris de lumina focului când 
Pelleus se ridică în picioare și-și drese glasul. 

— Soldaţi, strigă centurionul, ridicându-și vocea ca să fie auzit 
peste părâitul și sfârâitul flăcărilor care se înălțaseră așa de sus 
că oamenii din rândul din față erau roșii și transpiraţi de la 
dogoare, în pofida frigului ce-i împresura. 

— Soldaţi, mă cunoașteţi cu toţii, lupt cu legiunile de douăzeci 
și patru de ani și am ajuns la vârsta când număr zilele până 
când voi fi lăsat la vatră. Am dăruit imperiului tot ce-a fost mai 
bun în mine: într-un an mi-am pierdut o ureche - aici se întoarse 


7 Centurionul senior al legiunii și comandantul primei cohorte era numit „prim” (primul rând), 
soldat de carieră și sfătuitor al legatului. În vreme ce fiecare cohortă obișnuită era compusă din 
cinci până la opt centurii (normal șase, în cohortele secundus până la dedus), cea condusă de 
„prim”-ul avea cam zece centurii, sau 800 de oameni. Avea și soldați „suplimentari”, care erau 
bucătari, copiști etc., care nu luptau, (n.t.) 

276 


ușurel către lumina focului ca toţi să poată zari cicatricea 
furioasă de pe o parte a capului, întinzându-se albicioasă ca un 
vierme de-a lungul locșorului neted, fără păr, unde fusese 
cândva urechea - și am o gaură în plămân aici. 

Fără să se jeneze își ridică tunica până la gât ca să le arate 
crestătura roșiatică chiar sub sfârcul drept, unde pătrunsese 
cândva o săgeată sau un tăiș. 

Mulțimea de bărbaţi amuţi, recruţii mai tineri făcând ochii cât 
cepele la această expunere a ceea ce trebuiau să aștepte în 
următoarele două decenii de carieră în legiune, înainte de a da 
drumul tunicii la loc, bătrânul soldat se întoarse încetișor la 
lumina focului să le arate spatele soldaţilor. 

— Și aveţi grijă să luaţi seamă, strigă el, că pe spate nu am 
nicio urmă decât de la unghiile târfelor cu care m-am culcat luna 
trecută în Virunum! 

Cu asta momentul solemn fusese întrerupt, iar soldaţii urlau 
râzând și fluierând. Până și Odoacru și Onulf rânjiră. Pelleus 
ridică mâinile cerând liniștea pe care a putut să o restabilească 
doar cu greutate, căci un număr de ploști și burdufuri cu vin își 
făcură apariţia și acum erau trecute avid de la unul la altul. 

— Cum am spus, reluă soldatul, am ajuns la vârsta când 
număr zilele până când voi fi lăsat la vatră. Și iată ce cred: mi- 
am dat tot ce am avut mai bun - urechea, plămânul, mai bine 
de douăzeci de ani din tinereţea mea - iar Roma îmi e datoare. 
Ea îmi e datoare mie! 

Bombănelile surde crescură pe măsură ce oamenii dădeau 
glas aprobându-l. 

— Și ea ce îmi datorează? Care-i valoarea vieţii unui om? 
Dacă aș fi murit timpuriu, Roma mi-ar fi făcut o înmormântare și 
atât. O înmormântare. Așa cum se prezintă situaţia, a fost 
nevoie de două decenii de trudă și de câteva părți din mine, așa 
că ea mi-e datoare! Am pus degetul pe contract când m-am 
înrolat - un contract care pun rămășag că e unilateral, însă un 
recrut de douăzeci și doi de ani nu știe prea multe, nu știe cât 
valorează două decenii din viaţă, așa că-și pune amprenta pe un 
contract și apoi îi aparţine cu sânge, trup și suflet, pentru tot 
restul vieţii, sau dacă este norocos, doar timp de douăzeci și 
cinci de ani. Da, am făcut asta, și mă tocmesc și pun rămășag 
că Roma îmi va ţine piept. Când mă voi retrage, Roma îmi va 


277 


găsi șase pogoane de pământ arabil, undeva în provincii, și o 
cocioabă micuță într-un sat învecinat și voi sta acolo 
dezghiocând la fasolea pe care o voi cultiva pe propriul meu 
teren și o să le istorisesc nepoților minciuni despre cicatricea de 
pe cap și cele zece zgârieturi de pe spate. Însă știți voi, soldaţi, 
astea șase pogoane nu sunt nimic. După mintea mea nu 
valorează cât pergamentul pe care l-am semnat. Da, Roma îmi e 
datoare, însă ea valorează un rahat! 

Acum soldații tăceau mâlc, iar Odoacru stătea stană de piatră 
lângă Onulf pe un buștean unde găsise loc liber. Era inconștient 
de tot ce se petrecea în jurul lui, mai puţin de cuvintele 
centurionului, vorbe pe care nu le mai auzise grăite de un 
centurion până atunci, și pentru care soldatul putea fi arestat, 
biciuit și exclus din legiuni fără niciun bănut. 

— Când am iscălit să lupt pentru Roma, continuă veteranul, 
m-am gândit eu la șase pogoane de pământ în Noricum, un sfert 
de veac mai târziu? La naiba, nu! Iscălește vreun tânăr înrolarea 
în legiuni pentru un lucru ca ăsta? Iscălește vreun om gândindu- 
se la propria lui pieire, gândindu-se că, anul următor, sau peste 
zece ani, ar putea - că probabil - va muri în bătălie ori de vreo 
boală? Că dacă supraviețuiește douăzeci și cinci de ani în 
legiune, va fi unul dintre puţinii preţioși care reușesc în fapt? Și 
dacă supraviețuiește, alea șase pogoane vor fi o compensație a 
naibii de nenorocită pentru tot rahatul pe care a trebuit să-l 
îndure de-a lungul anilor. Se gândește vreun om la asta? 7u - 
bătrânul soldat arătă cu degetul direct spre un cavalerist tânăr 
din rândul din faţă, cu puţin mai în vârstă de optsprezece ori 
douăzeci de ani, fără nicio îndoială recrutat de curând - tu ai 
semnat doar ca să-ţi câştigi la bătrâneţe o retragere în mizerie? 

Băiatul se uita la el cu ochii mari. 

— De asta ai iscălit, băiete? zbieră Pelleus. Dar vreunul din 
voi? 

Strigăte răzlețe de „nu” se înălțară din mulţimea vastă de 
oameni, iar centurionul le lăsă să se amplifice și să-și dezvolte 
propriul ritm și cadență, până când scandările bubuitoare de 
„Nu! Nu! Nu!” umplură atmosfera din jurul lui. Își ridică braţele 
în aer, împinse bărbia înainte, privind spre ceruri, toţi 
asemuindu-l cu un profet antic sau un preot ce divinizează 
semnificaţia stelelor. Când scandările deveniră răgușite și 


278 


necizelate, dădu drumul braţelor și capului să cadă și începu 
iarăși să patruleze înaintea focului, trăgând cu coada ochiului la 
șirurile de soldaţi, până când toţi amuţiră încă o dată. 

— Nu! repetă el. Nu de asta v-aţi înrolat în legiuni și e al naibii 
de sigur că nu de asta m-am înrolat eu în legiuni. Am mers la 
luptă din același motiv ca Ahile - ca numele meu să nu fie uitat, 
ca să-mi câștig porţioara mea de nemurire făcând isprăvi 
nepieritoare. Că îmi voi sacrifica bătrâneţea fericită, dar 
anonimă, înconjurat de nepoți, în favoarea unei existenţe 
mărețe luptând pentru imperiu. Că dacă voi muri tânăr, moartea 
mea va fi cu atât mai glorioasă. 

— Ei bine! Se opri și toți ochii îl priveau cu aviditate. Nu pot 
spune dacă existenţa mea a fost glorioasă sau dacă am 
dobândit nemurirea. Mai repede aș gândi contrariul - că dacă aș 
muri acum, numele meu va fi dat uitării la fel de repede de 
parcă aș fi răposat în somn într-o colibă de la ţară, înconjurat de 
păstăi de fasole. Revenind la subiect: nu contează cât de 
glorioasă e viața mea, tot ce am făcut, am făcut pentru Roma. 
Am luptat pentru ea, am sângerat pentru ea, am umblat din 
târfă-n târfă pentru ea, m-am rugat pentru ea. Fiecare amintire 
pe care o am e despre ea, deși am fost în Roma doar o singură 
dată în toată existenţa mea. Și ceea ce legiunile mi-au oferit, 
ceea ce Roma mi-a oferit, este onoarea mea de legionar. 
Titulatura mea, de primus pilus, centurionul senior al acestei 
legiuni. Când mă voi retrage și mă voi plimba pe stradă, fie că 
va fi o stradă pavată cu aur din Constantinopole ori un făgaș 
mocirlos dintr-un orășel jalnic de doi bani din Dalmația, voi 
putea să-mi ţin fruntea sus pentru că am servit, și am 
supraviețuit, în legiunile romane. Am onoare...! Şi asta, prieteni, 
valorează mai mult decât șase mi; de pogoane de luncă în inima 
Italiei și valorează mai mult decât tot aurul și vilele oricărui 
patrician roman care și-a moștenit averea de la tăticu' sau a 
furat-o de la populaţie prin taxe. Eu am onoare și pe asta nu mi- 
o pot fura! 

Se uita ţintă și feroce împrejurul său, examinând pe fiecare în 
față. Toţi soldaţii amuţiseră precum morţii, abia mai respirând în 
timp ce ascultau cuvintele veteranului. 

— Sau pot? întrebă el moale. Mi-o pot răpi? Și dacă schimbă 
împărații la fiecare șase luni, într-o competiţie a celui mai puţin 


279 


competent să guverneze? Și dacă vă vor arunca donaţii masive 
de fiecare dată, cumpărându-vă ca să vă închidă fleanca și să 
încetaţi să vă plângeţi? Și dacă or să li se termine banii și or să 
dea aurul doar cohortelor de băieţi drăgălași din oraș și vor uita 
în mod convenabil de legiunile de la graniţe, care dorm în noroi 
în fiecare noapte și sunt doborâţi în fiecare zi de înotătorii 
fluviali germani? Și apoi, tocmai când credeţi că lucrurile nu pot 
merge mai nechibzuit în palatele de aur din Ravenna, dacă 
numesc noul împărat, noul comandant și vă treziţi că e un 
bubos de cincisprezece ani care se fălește că poate să-i conducă 
pe soldați pentru că e familiarizat cu sabia din lemn? Atunci 
unde e onoarea mea? Când mă voi plimba pe strada aia pavată 
cu aur cu fruntea sus, oamenii se vor înclina în fața mea 
reverenţioși și respectuoși? 

— Nu! Nu! răzbiră iarăși strigătele răzlețe ale soldaților. 

— La naiba, nu! scuipă amărât Pelleus. Vor râde de mine. „A 
servit sub Augustulus”, vor zice ei, și-și vor mătura băiețaşii 
încolo ca nu cumva să le intre și lor în cap să se înroleze în 
legiuni. Când mă voi plimba pe uliţa aia mocirloasă dintr-o 
văgăună din Dacia, oamenii se vor apropia de mine cu venerație 
și teamă, cerându-mi să stau în sătucul lor umil, să le devin 
diriguitor? 

— Nu! mugiră glasurile și mai tare. 

— Aveţi dreptate, fir-ar să fie! zbieră bătrânul soldat. Băieţii 
vor arunca cu bulgări de glod în mine și se vor lăuda că vor 
deveni bandiți sau contrabandiști când vor crește. „Și unde-i 
cinstea în asta?” o să-i întreb eu, însă cunosc deja răspunsul. 
„Unde-i cinstea în a-l servi pe Augustulus”, or să-mi strige ei mie 
înapoi, râzând, și apoi or s-o ia la fugă să mă bombardeze cu și 
mai mulţi bulgări. 

— Nu! Nu! Nu! reîncepură strigătele și acum fiecare bărbat se 
ridicase în picioare, iar valul lor de furie fu purtat departe, 
dincolo de cercul de soldaţi din jurul vâlvătăii mugitoare, afară 
din tabără, răsunând chiar peste apele placide, line, ale fluviului, 
până la taberele intrușilor și vânătorilor de pe malul celălalt, 
care se treziră în beznă și iscodeau văpaia din tabăra romană 
din faţa lor și se minunau. 

Totuși, cel mai important, psalmodierea se împrăștie singură 
în întuneric prin tabără, în oameni și în inima lui Odoacru, iar 


280 


aceștia știu dintr-o dată sensul parabolei lui Severinus, că omul 
care nu izbutește să acţioneze este cu adevărat cel care este cel 
mai damnat, chiar mai mult decât cel care acţionează și totuși 
dă greș; și știu că, indiferent dacă soarta lui era eșecul sau 
succesul, venise vremea să acţioneze. 

Odoacru se ridică în picioare, iar soldaţii din jurul lui tăcură 
când acesta înaintă. Și ceilalți se potoliră și pe măsură ce 
strigătele și psalmodierile sucombau neglijente în jurul său, 
Odoacru se îndreptă cu pași mari spre foc. 

Stând în faţa flăcărilor, își percepea spatele dogorindu-i și 
brusc se simţi ameţit, deși nu putea să presupună dacă se 
datora faptului că avea stomacul gol ori intensității emoţiilor pe 
care le trăia în acest moment. În jurul lui totul se cufundase în 
tăcere, mai puţin flăcările care vâjâiau și trosneau, și privi lung 
la soldații din faţa lui cu ochii goi, ochi care nu vedeau, căci 
gândurile i se întorseseră în interior, cugetând la ceea ce tocmai 
spusese bătrânul soldat și la ceea ce-i povestise Severinus în 
ziua precedentă. Stătea nemișcat, însă după balansul slab al 
posturii sale, holbându-se la chipurile dinaintea sa, sute de 
chipuri, ale căror trăsături, pâlpâind și tremurând la lumina 
focului, se estompau și se contopeau precum liniile ofilite ale 
unui portret în cretă în ploaie, se adăugau senzaţiei de 
imponderabilitate ireală pe care o încerca, închisese ochii ca să 
mediteze, să se concentreze, deși mintea îi era goală. Nu 
plănuise nimic înainte să se ridice în picioare și să pășească în 
lumina focului. 

Însă pe nepusă masă, la fel de precis cum își știa numele, la 
fel de sigur cum știa că era fiul lui Edeco și fratele lui Onulf, și că 
Orestes era inamicul care se interpunea între el și răzbunarea 
sângelui tatălui său, la fel de sigur cum știa acestea, Odoacru 
pricepu ce are de făcut. Chiar în acea secundă simţi arșiţa 
focului intensificându-se, ca un impuls, impregnându-i o energie 
și o claritate pe care știa că nu le mai trăise de multe luni și 
când deschise iarăși ochii, totul era limpede - chipul fiecărui 
soldat devenise distinct, până la cicatricile individuale de pe 
obrajii lor, părul aspru și ţepos de pe creștete, țesătura 
grosolană a materialului tunicilor care le picau pe umeri. Brusc, 
totul devenise clar. 


281 


— Prieteni, vorbi Odoacru, cu glasul aspru și fiecare soldat își 
lungi inconștient gâtul și făcu un pas înainte ca să nu piardă 
cuvintele comandantului. 

— Prieteni, Pelleus a grăit aici adevărul, cu o așa înţelepciune 
și cuminţenie cum ne-am aștepta de la o persoană care de-a 
lungul anilor a oferit legiunilor cu mult mai mult decât mușchi și 
sudoare. lar eu, unul, nu sunt impasibil la această pledoarie, că 
Roma îi e datoare mai presus de toate, nu o prăpădită de 
pensionare, ci mai degrabă acele recompense intangibile pentru 
care noi toţi luptăm în fiecare zi, fără de care niciun ban ori un 
pogon de pământ sau posesiuni nu au vreo valoare. Vorbesc de 
onoare, de demnitate și de bunul renume al unui soldat roman. 
L-aţi aclamat pe Pelleus, și pe bună dreptate, căci numind un 
băiat în funcţia de împărat, Orestes ne-a luat în derâdere și ne-a 
insultat. Ne-a spus că loialitatea și eforturile noastre nu 
valorează mai mult decât supunerea forţată a unui sclav față de 
un stăpân capricios. Numind un ștrengar să comande imperiul, 
Orestes ne-a spus că suntem un imperiu de sclavi și prostănaci 
care pot fi comandaţi de năzdrăvanul ăla. A pervertit singurul 
mijloc de plată pe care noi îl preţuim cu adevărat, singurul 
etalon care am crezut că nu ne poate fi niciodată furat: onoarea 
noastră. Și, deși aș fi ignorat afrontul, dacă mi-ar fi fost adresat 
doar mie, acum când am văzut grozava nedreptate pricinuită 
oamenilor mei, nu o mai pot ignora. Fie că mă veţi aclama ori 
condamna, nu-mi pasă. Nu vă cer niciunuia să mă urmaţi și nici 
nu îl voi pedepsi pe cel care nu dorește. Acţionez pe cont 
propriu, fără persuasiuni sau constrângeri, și nici nu voi aplica 
vreuna dintre ele cuiva, însă în această noapte... 

Odoacru își dezlegă cu grijă fibula de la gâtul mantiei sale 
ofițerești din lână și o așeză pe un braţ. Ușurel, concentrându-se 
intens, își scoase colanul greu din aur și medalia de la gât, le 
așeză meticulos pe mantie și apoi înfășură tot pachetul sul. 

— Din această noapte, prieteni, nu mai pot să servesc într-o 
armată condusă de Orestes. Renunţ la comanda legiunilor 
romane. 

Odoacru se întoarse, făcu un pas către foc și azvârli mantia 
împăturită cu co/anul înăuntru, în flăcările ce trosneau. 

De la soldaţii din faţa lui răzbătu un icnet, însă apoi, cu un 
răcnet aprobator, toți ţâșniră în picioare și dădură iama înainte, 


282 


iar pentru o fracțiune de secundă Odoacru se dădu înapoi 
temându-se de răzmeriţă, că va fi aruncat chiar în flăcările în 
care își lepădase atribuţiunile sale. O duzină de mâini se 
întinseră ca să pună mâna pe el, apucându-l strâns și ridicându-l 
în aer unde fu așezat pe umerii unei perechi de legionari voinici 
din primul rând. Aclamaţiile te asurzeau, la fel de zăpăcitoare și 
deconcentrante precum tăcerea înăbușitoare de acum o clipă, și 
Odoacru se simţi iarăși clătinându-se și ametit, deși de data asta 
era susţinut de mâini lacome și de către rânjetele știrbe a o mie 
de chipuri avide; îi zări pe unii dintre ei plângând emoţionaţi de 
ceea ce tocmai văzuseră. Dintr-o dată simţi o mână pe umăr, 
chiar și la înălţimea la care stătea pe umerii a doi uriași, și, 
răsucindu-și capul, îl zări pe centurionul veteran al cărui discurs 
îl precedase pe al său și care fusese și el săltat de camarazii lui, 
un erou confrate, deși unul mult mai elocvent în discursul său și 
mai meritoriu în onoruri decât el, gândea Odoacru. 

Pelleus prinse antebraţul comandantului său strângându-l în 
pumnul său în timp ce Odoacru apucă în schimb braţul 
centurionului. Cei doi bărbați își susţinură privirile o clipă și apoi 
rânjiră, iar pe măsură ce ovaţiile îi potopeau, își dădură drumul 
reciproc și își strânseră mâinile deschis, în maniera campionilor 
unei curse olimpice. Larma era copleșitoare, până când 
centurionul făcu semn ca să i se dea voie să vorbească încă o 
dată. Un moment îndelungat soldaţii îl ignorară, însă apoi, 
treptat, uralele păliră suficient cât centurionul cu glasul la fel de 
strident și de limpede ca al unui gong, șlefuit de anii de ordine 
strigate pe terenul de paradă sau pe câmpul de luptă, să poată 
fi auzit. 

— Oameni buni, zbieră Pelleus. Soldaţi, l-aţi auzit pe 
comandant. Numele noastre, onoarea noastră de soldaţi ai 
Romei sunt puse în joc. lar mâine o vom răscumpăra, mâine o 
vom lua înapoi! 

Această afirmaţie fu întâmpinată cu nedumerire și tăcere, căci 
bărbații se holbau uimiţi la veteran. 

— Cum? veniră strigăte împrăștiate de peste tot. Unde, 
Pelleus? Unde o vom răscumpăra? 

Pelleus se clătina pe umerii soldaţilor care-l purtau, privind 
mândru în jurul său, iar un rânjet i se înţepenise pe chip. 

— Unde? strigă el. Cum mă puteţi întreba asta? Știţi unde! 


283 


— Unde? Unde? răsună corul de glasuri din jurul său și alte 
zâmbete începură să se ivească de asemenea prin mulțime, iar 
uralele individuale începură iarăși să se înalțe în aer. 

— Unde? urlă el, ațâțând mulţimea. Mă întrebaţi unde? 

— UNDE? veni răspunsul unificat, un amestec de întrebare și 
consimţământ, de îngrijorare și ceremonie. 

— Ne urmăm comandantul! ţipă Pelleus. Îl urmăm pe 
Odoacru... la Ravenna! Înainte ca măcar să fi rostit ultima 
silabă, ţipetele de veselie ale soldaților îl asurziră și aceștia 
iarăși năvăliră în față, înghiţindu-i pe toţi din mijloc, comandant, 
centurion și cărăuși. Trăgând cu coada ochiului pe deasupra 
mulțimii, Odoacru îl văzu pe Onulf stând în picioare aproape de 
creasta dealului, cu brațele încrucișate pe piept, tăcut, însă 
zâmbitor. Când dădu ochii cu el, Onulf înaintă și începu să-și 
facă loc spre Odoacru împingând cu umerii prin mulţime. După 
câteva momente ajunsese în apropiere și apucând umărul unuia 
dintre legionarii care-l purta pe Odoacru, se târî ultimii pași 
lângă fratele său, făcându-i semn imperios. Odoacru se aplecă 
atât cât îi permitea poziţia. 

— Frăţioare! strigă Onulf în hună. Odoacru abia dacă-l auzea 
peste răcnetele soldaţilor, însă știa că, oricum, nimeni din 
preajma lor nu putea să înțeleagă cuvintele străine. 

— Odoacru! strigă el. O să faci lucrul ăsta? O să-i iei pe acești 
câţiva soldaţi, doar această legiune, ca să provoci Roma? 

Odoacru se încruntă și se așeză iarăși în capul oaselor pe 
umerii soldaților, însă Onulf îl trase înapoi, așa că practic îi urla 
în ureche. 

— Odoacru! continuă el. Nu trebuie să eziţi - trebuie să o duci 
la capăt, o dată pentru totdeauna! Ești în continuare 
comandantul oamenilor ăstora și ei te vor urma unde-i vei 
călăuzi, la moarte dacă e nevoie! Vei porni împotriva lui 
Orestes? 

La pomenirea numelui antipatizat, Odoacru știu că hotărârea 
lui, deși aparent spontană, era una spre care viaţa îl condusese 
timp de două decenii; fără nicio clipă de ezitare știu - stiu! — că 
hotărârea lui era una dreaptă. Dacă izbândea, câștiga lumea, își 
câștiga onoarea, câștiga satisfacție pentru sângele tatălui său, 
iar dacă dădea greș, nu pierdea nimic altceva decât propria 
viață. 


284 


Și chiar și atunci, chiar dacă eșua, numele lui, Odoacru, fiul lui 
Edeco, prinţul moștenitor al scirilor, va fi izbăvit, căci cel puțin 
încercase. 

Se întoarse către fratele său și, ca și cum ar fi fost îmboldite 
de un semnal invizibil, chipurile ambilor bărbaţi se despicară 
într-un rânjet. 

— Onulf, ești cu mine? strigă el. 

— Până la capăt! 

— Atunci, spre Ravenna! zbieră Odoacru peste aclamații. 

Și se așeză iarăși la loc, iar legionarii mergeau înainte, 
cărându-l în parada lor veselă împrejurul perimetrului 
garnizoanei. Inainte să se fi ascuns vederii, se uită înapoi către 
Onulf, care nu se mai chinuia să-și menţină locul în mulțime, ci 
mai degrabă rămăsese singur la marginea focului. Se mai uitară 
unul la altul încă o dată și, când Onulf își ridică pumnul în semn 
de salut, ambii bărbaţi știură ce gândea celălalt. Nu mai erau 
victime, obiectul urmăririi. Pentru prima oară în douăzeci de ani, 
ei vor fi vânătorii. 


V 


— Se pare că vestea pe care am primit-o acum o săptămână 
prin intermediul semnalului focului de pe Dunărea superioară 
este adevărată, comandante, zise Gilimer, dându-i raportul lui 
Orestes. 

Comandantul își continuă însufletit plimbarea prin garnizoana 
din afara Ravennei către poligonul de manevră. Romulus, 
potrivindu-și pasul cu mersul rapid al tatălui său, îl privi curios 
cu coada ochiului pe bătrânul veteran, apoi își aţinti privirea 
cenușie asupra părintelui său. 

— Ce anume? Răscoala soldaţilor de la hotare? replică 
Orestes. Nemultumiţi, nimic mai mult. Câteva cohorte ale căror 
tribuni au făcut un pic pe durii cu ei la instrucție ori care sau 
plictisit din pricina iernii. 

— Nu, generale, continuă Gilimer. Un curier de la 
comandamentul Noricumului și Panoniei tocmai a sosit. 

Din câte se pare e mai mult decât atât. O întreagă legiune, a 
Zecea Vindobona, de confoederati germani și sciri. 


285 


Pasul lui Orestes șovăi o clipă, aproape imperceptibil, și apoi 
își reluă cadenţa rapidă. 

— Sciri? întrebă el. De fiecare dată când cred că am șters 
tribul ăsta de pe faţa pământului, se pare că apar și mai mulți. 
Și de data asta în slujba mea, nici mai mult, nici mai puţin. 
Comandaţi de...? 

Gilimer aruncă o privire în jos la bucăţica de pergament pe 
care-l ducea cu el. 

— Comandaţi de generalul Odoacru. După cum vă amintiţi, a 
aranjat să fie transferați și el și oamenii lui la graniţa nordică 
chiar înainte să reveniţi la putere. 

— Da, mi-l amintesc, răspunse Orestes clocotind, și aveam 
toată intenţia să am de furcă cu el după reorganizarea 
legiunilor, înainte să fiu distras de treaba asta cu Ravenna. 
Acum se pare că această chestiune e un pic mai complicată. 

— Tată? îl întrerupse Romulus. E o răzmeriță? Ca împărat, n- 
ar trebui să stau pe gânduri să conduc un detașament în nord ca 
s-o înăbuș... 

— Nu e momentul acum, se răsti Orestes enervat. Ai multe de 
învățat despre arta conducerii. Dacă răspunzi fiecărei provocări 
minore, nu numai că vei irosi puterea soldaţilor, însă îţi vei slăbi 
și autoritatea și vei pune la încercare răbdarea oamenilor. O 
chestiune cum e aceasta se va evapora cum se topește gheata 
primăvara. Răzmeriţele nu durează multă vreme dacă cer 
soldaţilor să-și târâie picioarele săptămâni la rând printr-un ger 
amarnic, mai ales când sunt văduviţi de hrană și adăpost. 

— Deci nu facem nimic? 

— Întocmai. 

Odoacru se amăgea singur. Era un disperat, inconștient de 
nebunia sa, întinzând mâna după lucruri pe care nu putea să le 
înșface. Lunatici ca el vezi în fiecare zi la colţuri de stradă: 
slăbănogi, care se fălesc cu greutăţile ce le pot ridica, sărmani, 
cu comorile pe care le cheltuiesc, fricoși, cu uriașii pe care-i 
înving. Și acum ţărănoiul ăsta hun, Odoacru, se crede Marte. 

— Gilimer, trimite ordin comandamentelor din Noricum și 
Panonia să taie porţia de provizii garnizoanelor sale periferice. 
Să-i lăsăm pe scirii ăștia să simtă câteva săptămâni gustul 
foametei în vreme ce se pitulează prin fluviul lor mocirlos și 
îngheţat. O să le treacă grabnic pofta să se răzvrătească. 


286 


Gilimer își privi pieziș comandantul. 

— Îmi cer iertare, generale, însă am luptat contra lui Odoacru 
și a soldaților săi la Roma. Sunt oameni puternici, nu se lasă 
ușor intimidaţi. S-ar putea să nu fie suficient să le tăiem raţia de 
hrană. E posibil să avem nevoie de măsuri suplimentare... 

Orestes se opri brusc, forțându-i și pe ceilalți să staţioneze din 
scurt. ÎI privi fix pe Gilimer. 

— Mă contrazici, îmi contramandezi ordinele, chiar în 
prezența fiului meu? 

Gilimer înfruntă fățiș căutătura comandantului. 

— Caut cel mai bun mod de a acţiona în faţa acestei revolte. 

— Uiţi care-ţi e locul, Gilimer. Asta e o simplă răzmeriță care 
survine săptămânal pe undeva în acest imperiu, printre soldații 
prost instruiți și indisciplinaţi. Nu există nicio „revoltă”, în afară 
de a te împotrivi autorităţii mele și dacă se mai întâmplă o dată, 
o voi reprima la fel de rapid ca pe răzmeriţa asta de pe Dunăre. 
M-ai înţeles? 

Ochii lui Gilimer fulgerau de furie și deschise gura ca și cum 
ar fi vrut să vorbească, însă își înghiţi vorbele. Salutând rapid, se 
întoarse și plecă înapoi, cu pași mari, spre palatul 
guvernatorului, pe care Orestes îl stabilise la sosirea lui în 
Ravenna acum câteva luni drept comandamentul statului major 
pentru el și ofiţerii lui. Orestes aruncă o privire înapoi după ce 
împreună cu Romulus își reluară traseul către poligonul de 
instrucție, unde acum auzeau sunetele soldaţilor care se așezau 
în formaţie. 

— Ofițer competent, Gilimer, îi zise Orestes lui Romulus, însă 
înclinat să-și critice superiorii în faţa altora, lucru care nu trebuie 
tolerat. Trebuie ţinut în frâu, Romulus, așa cum tocmai ai fost 
martor. Trebuie să-ţi tratezi toţi subordonații cu o mână de fier, 
inclusiv pe mine. 

— Chiar și pe tine? întrebă Romulus surprins. 

— Chiar și pe mine, cel puţin în public. E o chestiune de 
exercitare a autorităţii - pe care trebuie s-o faci într-o manieră 
exacerbată, cel puţin la început. Pur și simplu s-a întâmplat ca 
Gilimer să fie un subiect oportun pentru ilustrare. După cum știi, 
soldaţii șovăie și se îndoiesc de condiţia ta fizică de a-i 
comanda... 


287 


— Condiţia mea fizică? Mă antrenez cu proprii instructori ai 
armatei! Ei îmi spun că sunt un spadasin mai bun decât marea 
parte a veteranilor! 

— Așa s-ar putea să fie, însă nu compensează lipsa ta de 
maturitate și experienţă. Singura cale prin care vei câștiga 
încrederea oamenilor este să-ţi demonstrezi autoritatea asupra 
lor, precum un lup asupra celorlalţi din haită. Și asta va necesita 
niște măsuri aspre la început, până când oamenii își vor da 
seama că în pofida vârstei tale, nu te vor călca în picioare. 
Astăzi va fi o ocazie bună. 

Romulus medită la asta o clipă. 

— Nu m-am gândit că mai există îndoieli legate de urcarea 
mea pe tron. Au trecut câteva săptămâni până acum și nu au 
existat plângeri. 

Orestes îl luă în zeflemea. 

— O, plângeri au fost din plin, deși nu rostite cu voce tare. 
Mormăieli. Astăzi când vei fi prezentat, le vei pune capăt. 

— Mi s-a spus că e o simplă prezentare oficială în faţa 
trupelor. Prezentarea comandamentului statului major, o 
aclamaţie formală. 

— Asta va fi, însă această mică răzmeriță dă o notă 
imperioasă evenimentului pe care nu avem timp să o discutăm. 
Un împărat trebuie să fie cu picioarele pe pământ, nu doar în 
sala de scrimă, ci și în cea de lectură. Te-am văzut declamând. 
Ai calități adecvate - la fel de bune ca ale majorităţii împăraţilor 
pe care i-am văzut și mai bune decât ale multora. 

— Să declam? Te aștepți să ţin un discurs? 

— Nu unul lung, ci doar ceva care să-i asigure pe soldați că tu 
ești conștient de situaţia din nord, că o ţii sub control și că ar fi 
cel mai bine să nu se lase ispitiţi să se alăture acestei razmeriţe. 

Dând colţul, sosiră în bătaia poligonului de instrucţie, unde 
erau strânse cele două legiuni de cohorte urbane romane din 
Ravenna. Romulus se opri dintr-o dată dând ochii cu corpul 
considerabil de soldați, dispuși în formaţie în armuri complete, 
mantiile  stacojii pe dedesubtul  chiuraselor lustruite 
împrumutând tabloului un aer viu colorat, festiv. Orestes mai 
făcu câţiva pași, apoi se opri și se întoarse să-și privească în 
expectativă fiul. 


288 


— Nici măcar nu am fost prezentat oamenilor, zise Romulus 
calm, deși vocea-i tremura ușurel. Cu toate astea, acum te 
aștepți să compun un discurs din senin și să-mi exercit 
autoritatea asupra a peste zece mii de veterani. 

Orestes își privi fiul în fugă, indiferent. 

— Vei proceda așa cum ţi-am ordonat, îi răspunse cu glasul 
uniform, sau domnia ta ca împărat va fi una foarte scurtă. 


O săptămână de mărșăluit prin zăpadă și gheaţă, chiar și pe 
drumurile bine bătătorite, paralele cu malul drept al Dunării, le 
ceruse soldaţilor tributul. Odoacru descălecase de multă vreme 
de pe calul său de cavalerie și le ordonase ofițerilor să coboare 
și ei, nu doar ca un exemplu pentru soldaţii cu picioarele 
bandajate, ci pentru că o astfel de călătorie era dificilă pentru 
animale - drumul era alunecos și așa de cavernos încât câţiva 
cai își rupseseră deja picioarele din faţă și trebuiră să fie 
doborâți. Acum, pe măsură ce-și târa picioarele de-a lungul 
drumului, ascultând într-aiurea gheaţa care-i scârțâia sub 
cizmele sale militărești, nu se putea abţine să nu remarce 
dârele roșii care pătau zăpada ici și colo. Deși niciunul dintre 
oameni nu se văita, știa că sufereau din pricina picioarelor jalnic 
echipate, sau de degerături, sau de alte neajunsuri pe care un 
soldat era probabil să le îndure când mărșăluia pe distanţe mari. 
Se așteptau la durere și la răni, însă efectul era multiplicat când 
temperatura era atât de scăzută că urina le îngheţa aproape 
înainte de a atinge pământul, iar carnea se albea de rău augur 
și începea să se cojească doar după câteva ore de expunere. 

In sinea sa, Odoacru era înfuriat pe Orestes și pe manevrele 
din Ravenna care-l forţase să ia aceste măsuri extreme. În 
ultimele câteva săptămâni toate proviziile pentru răsculați 
fuseseră tăiate de către comandamentele centrale din Noricum 
și Panonia. Erau nevoiţi să suporte încălțămintea ponosită, 
mantiile roase de molii, cioltarele peticite și centurile strânse în 
jurul stomacurilor. Orașelor învecinate li se interzisese să le 
furnizeze hrană rebelilor, iar proviziile sărace ale soldaților din 
tabără din seara cu focul uriaș erau tot ceea ce aveau ca să 
trăiască. Alternativa era fie să se așeze pe vine în sectoarele lor 
și să facă foamea, ori să se aventureze la drum și să înghete. 
Pentru Odoacru alegerea fusese simplă: mai bine să moară de 


289 


pe picioare, cum îi stă bine unui adevărat războinic, decât de 
foame și țintuit la pat. 

Până la acest punct soldaţii îi susținuseră decizia fără niciun 
fel de rezerve, iar Odoacru se minuna de tăria lor. Pentru prima 
oară în viaţa lui, preluase comanda unei oștiri din proprie 
iniţiativă. În trecut, luptele fuseseră întotdeauna la ordinele 
altcuiva: ale lui Edeco în tinerețe, ale bunicului său în timpul 
scurtei sale șederi pe pământurile scirilor, iar mai târziu ale lui 
Ricimer. Până la urmă fiecare individ trebuie să-și asume 
responsabilitatea pentru propria sa viață, pentru propriile sale 
decizii, chiar dacă se află pe patul de moarte. In această 
răzmeriță, Odoacru a acceptat provocarea pe care cerul i-o 
oferise, iar oamenii îl urmau recunoscători. Cu toate astea, 
reflecta Odoacru, privirea fiindu-i din nou distrasă de o striaţie 
lungă și rozalie de pe traseu și de o depresiune în dâmbul de 
zăpadă de lângă el, unde un trup se sprijinise epuizat, totuși 
Dumnezeu ar fi trebuit să-i îngăduie o vreme mai bună pentru 
iniţiativa sa. 

Gândurile îi fură întrerupte de scârțâitul blând al copitelor 
dinaintea lui și înainte ca măcar să privească prin amurgul rece 
și sur care se așternea rapid, știa că era curierul pe care-l 
trimisese cu câteva ore mai devreme, singurul bărbat din trupă 
căruia îi permisese să mâne înainte, în interesul de a acoperi o 
distanță mai mare. Loviturile potcoavelor încetineau pe măsură 
ce se apropiau, călărețul căutându-și comandantul prin grămada 
de soldați înghemuiţi, ofițerii fiind la fel de zdrențăroși ca și 
subalternii. Odoacru ridică mâna și fluieră, somându-l pe tânărul 
călăreț. 

— Ai zărit Virunum? îl întrebă Odoacru, atent să nu dea de gol 
oboseala și nerăbdarea din glasul său. Indicatoarele au fost 
toate îngropate sau distruse - m-am temut că te-ai rătăcit. 

— Orășelul e aproape, anunţă curierul, descălecând și 
plimbându-și calul pe lângă Odoacru. La trei sau patru kilometri. 

— Asta-i bine. Dar...? 

— Dar ce, stăpâne? 

— Asta te întreb eu pe tine. Veștile nu pot fi toate bune, 
altminteri le-ai fi anunţat deja soldaţilor din faţă și ai fi avut 
zâmbetul pe faţă. Care sunt veștile proaste, solule? 

Curierul se opri o clipă înainte de a-i răspunde. 


290 


— Vestea proastă e că porţile sunt închise. Toţi rezidenții din 
provincie au fost evacuaţi înăuntrul zidurilor orașului, iar gărzile 
avanposturilor mi-au interzis să mă apropii ca să discutăm, și 
nici măcar să mă prezint, sub ameninţarea că voi primi o ploaie 
de săgeți. Din ordinele lui Ardaric, ofițerul lor comandant, zic ei. 
Am văzut zidurile de la depărtare, însă nu m-am putut apropia, 
așa că m-am întors. 

— Ai procedat bine, zise Odoacru. Dă-mi calul tău. Voi vedea 
cu ochii mei Virunumul încercuit. 

Odoacru apucă frâiele și se ridică lin în șa. Dădu roată și se 
strecură grijuliu printre soldaţi către partea din faţă a coloanei 
lungi. 

A ajuns o oră mai târziu, chiar când se lăsa întunericul. Printre 
fulgii de nea învolburaţi și minusculi care începuseră să 
năpădească atmosfera, putu să discearnă luminile licăritoare ale 
felinarelor santinelelor de pe zidurile orașului. 

— Am ajuns, îi anunţă cu satisfacţie pe primii ostași care se 
clătinau la scurtă distanţă după el și sloboziră o ovaţie obosită, 
însă entuziastă. Așteptaţi aici, până când va sosi și restul 
legiunii. Ne vom apropia toată unitatea. 

Soldaţii dădură drumul raniţelor și se prăbușiră pe grămezile 
de zăpadă de la marginea drumului. În timpul cât îi trebuiră 
întregii coloane să sosească, bezna completă îi ajunse din urmă, 
iar oamenii au aprins torţe din ramuri de pin rupte din copacii 
doborâți în pădurea împrejmuitoare. 

— Așezaţi-vă în formaţie, ostași! strigă Odoacru. 
Avanposturile din Virunum au fost retrase în oraș și niciunul nu 
ne-a somat. 

— Prudenţă, frate, îi zise Onulf în hună. Odoacru nu-l 
observase furișându-se cât timp soldaţii se dispuseseră în 
formaţie. S-ar putea ca orașul să ne fie dușman. Oamenii noștri 
nu sunt pregătiţi să intre în luptă în noaptea asta. 

Fără să privească înapoi, Odoacru socoti adevărat 
avertismentul fratelui său. 

— Îl cunosc pe Ardaric, comandantul garnizoanei, zise el. L- 
am întâlnit toamna trecută la adunarea statului major din 
Lauriacum. E un om bun, nu înclină să acţioneze impulsiv. 

— Ai toate motivele să te păzești, răspunse Onulf. Un om ca el 
nu-și trădează lesne loialitatea. 


291 


— Ai dreptate, fu de acord Odoacru, strângându-și buzele. 
Ardaric s-ar putea să fie câștigat de partea lor. Ridicându-și 
capul le strigă soldaţilor: 

— Ne apropiem pașnici, însă pregătiţi de luptă. 

Bărbaţii încuviinţară din cap și își potriviră echipamentul, 
strângându-și armurile și îndepărtându-și husele din piele de pe 
scuturi. 

— Acum, chemă Odoacru după câteva momente, încolonaţi- 
vă în centurii până când ne vom apropia de oraș și apoi vă 
strângeţi în formaţie de defilare sub ziduri, exact în afara razei 
de acţiune a săgeţilor. Ofiţeri! 

Se strigau comenzi și basul unei tobe emitea un ritm vioi. 
Legiunea luă în primire marșul și în câteva clipe se strânsese 
sub ziduri, la două sute de iarzi depărtare. 

Odoacru se apropie precaut, inspectând porţile închise 
ermetic. Pe metereze patrulau santinele înarmate pe care abia 
le distingea prin zăpada groasă care i se învârtea peste chip. li 
trecu prin minte că probabil gărzile de pe zid nu puteau să-i 
identifice pe el și soldaţii lui în întuneric, crezând poate că erau 
o gloată de fermieri sau refugiaţi din provincie. Nu în fiecare zi 
cinci mii de soldaţi înarmaţi ieșeau din pădure, noaptea, printr-o 
furtună de zăpadă puternică. Oricum, abia îi trecu acest gând 
prin minte, când o sclipire portocalie pe vârful zidului i-a spus că 
paznicii erau într-adevăr în alertă, iar șuieratul săgeţii care 
traversă pe lângă urechea lui îi povesti că nu era binevenit să se 
apropie mai mult. 

— Staţi! strigă Odoacru în latină spre vârful zidului, nesigur 
dacă vorbele lui pot măcar răzbate peste șuieratul vântului. 
Uraţi-i bun-venit legiunii a Zecea Vindobona care caută adăpost 
dinapoia zidurilor voastre! 

Sunetele vocilor fură purtate până la el de vânt, deși cuvintele 
nu le putu înțelege. 

— Vă spun, repetă el, a Zecea Vindobona! Oamenii noștri 
îngheaţă! Căutăm adăpost! 

O voce îi răspunse, mai clară, deși nedeslușită. 

—A Zecea Vindobona, am recunoscut-o! Și cine e 
comandantul tău, a Zecea? 

Odoacru făcu o pauză, convins acum că veștile despre 
răzmeriță îi devansase și fie că soldaţii lui vor primi sau nu 


292 


adăpost pe timpul nopţii de amarnica furtună de zăpadă, 
depindea de numele său. Nu era nimic de făcut, își întoarse 
chipul către zid, spre vântul tăios. 

— A Zecea este comandată de generalul Odoacru! 

Urmă iarăși o pauză și voci neclare din vârf, înainte ca vocea 
metalică a aceluiași herald să fie purtată înapoi de vânt la el. 

— Odoacru, hunul, cel care a atras după sine răzmeriţa contra 
Romei? _ 

Odoacru se opri un moment, inima bubuindu-i în piept. Işi 
drese glasul. 

— El este! 

La aceste cuvinte totul amuți pe vârful zidului sau vântul 
învolburase răspunsul și-l duse departe. Tot ceea ce Odoacru 
știa era că rămăsese în liniște, că fără să primească permisiunea 
nu putea înainta niciun pas mai mult și că fără promisiunea unui 
adăpost sigur între ziduri, nu se putea întoarce la soldații din 
bezna din spatele său. Işi plecă privirea înapoi, cercetând 
gheața care începuse să acopere spinarea nădușită a calului său 
ca promoroaca, își trase pelerina peste cap ca să se apere de 
zăpada agitată și așteptă. 


— Ostași viteji ai cohortelor urbane, strigă Orestes către 
forțele adunate în poligonul de instrucţie de la periferia 
Ravennei. Vi-l prezint pe împăratul și comandantul Imperiului 
Roman de Apus, restauratorul lumii, pururea victoriosul, 
Romulus Augustus al nostru! 

Ovaţii răzlețe se înălțară din grămadă, întrerupte de strigăte 
de „Augustulus! Augustulus!”8 și râsetele batjocoritoare ale 
celor din apropiere. Strigătele au fost imediat îmbrăţișate drept 
o psalmodiere zeflemitoare care amenințau să crească în 
intensitate, până când Orestes aruncă o privire încruntată 
centurionilor din frunte, ordonându-le printr-un scurt gest 
retezat să sugrume izbucnirea oamenilor, ceea ce și făcură 
printr-o serie de pumni bine plasați și de măciulii de mânere de 
săbii. Soldaţii se cufundară într-o tăcere superficială când 
Romulus păși înainte. 

— Prieteni și camarazi, strigă băiatul, cu o voce surprinzător 
de puternică și sigură, deși alegerea apelativelor produse câteva 


8 Micuţul Augustus, folosit cu sens peiorativ. (n.t.) 


293 


chicoteli printre veterani, disprețuitori că un băiat de 
cincisprezece ani făcea referire la propria-i persoană drept 
„camaradul” lor. 

— Mă înfăţișez înaintea voastră în această zi ca să vă 
mulțumesc pentru aclamații și să laud hotărârea și valoarea 
voastră pentru că l-aţi izgonit de pe țărmurile noastre sacre pe 
acel fals împărat, lulius Nepos, acel grec care ne-a fost impus de 
Curtea răsăriteană și care ne-ar fi uzurpat autoritatea, ar fi 
uzurpat puterea, făcându-ne sclavi ai famenului tiran din 
Constantinopole! Vă asigur, prin autoritatea tatălui meu, 
comandantul vostru militar și veteran al multor bătălii pentru 
cauza Imperiului de Apus, că noi nu vom permite unor 
asemenea venetici să ne guverneze! Proclamându-mă pe mine 
Augustus, menţineţi linia patriciană a nobililor împărați ai 
Romei, prin descendența senatorială a familiei mamei mele. Mai 
mult, aveţi... 

— Dania! veni un strigăt din mulţime, iar centurionii își 
întinseră gâturile și cercetau rândurile ca să identifice pârâtul. 
Unde e recompensa noastră? se înălță un alt glas. Pământurile 
noastre? Suntem mai prejos decât legiunile africane? O a treia 
voce apăru, de data asta mai aproape de liniile din faţă. Ei au 
primit pământuri! 

Strigătele se ridicară în aer, iar de data asta centurionii erau 
neputincioși să le oprească. Refrenul dezarticulat venea din 
toate părțile. 

— Unde e răsplata noastră? Unde sunt pământurile? La naiba 
cu descendența ta! 

Romulus își ridică braţele deasupra capului fără niciun folos, 
căci soldaţii începură să strige tot mai tare, deși de data asta 
fără similitudinea coordonării sau măcar scandând la unison. 
Aclamaţiile degenerau în manifestarea gloatei. 

Băiatul aruncă neajutorat o privire tatălui care stătea chiar în 
spatele său cu o ceată mică de ofiţeri. Orestes păși în faţă, 
ridicându-și și el mâinile, cerând tăcere. După un moment, 
soldaţii se supuseră în silă, iar strigătele și huiduielile se 
domoliră într-un bodogănit surd. Orestes arunca priviri furioase, 
cu chipul roșu de emoție. 

— Răsplata voastră! strigă el. Răsplata voastră! Nu v-am 
promis recompensa voastră? Aţi avut vreodată neajunsul să nu 


294 


vă primiţi nenorocita voastră de răsplată de la vreunul dintre 
împărații care au stat pe tron de când vă comand eu? 

Unii dintre soldații din rândurile din faţă își coborâră privirile. 

— Niciodată nu vi s-a refuzat recompensa justă! continuă 
Orestes. Nu vi se va refuza nici acum, pe onoarea mea de ofițer 
comandant și pe onoarea de împărat a fiului meu. Totuși pot să 
scot eu pământuri din buzunar? Sau împăratul are autoritatea 
de a transfera iaca-așa noilor proprietari regiuni cu pământuri și 
populația de pe ele? 

Un mormăit înfundat se ridică dintre soldaţii dinaintea lui. 

— Nu are! mugi Orestes. Recompensele voastre nu au fost 
câștigate imediat și nici nu pot fi acordate instantaneu. Aţi 
luptat mulţi ani în serviciul Romei, în slujba împăraţilor, și 
meritaţi recompense care să fie cu grijă ticluite, ca nu cumva să 
nu-și piardă valoarea și să vă insulte strădaniile. Prin urmare... 

— Când? veni un țipăt furios din spate, susținut de alte 
strigăte. Când? 

— Se fac aranjamente, blufă Orestes. Se împart misiunile. 
Magistraţii și supraveghetorii vor fi trimiși pe tot cuprinsul 
nordului Italiei în primăvara asta, după ce drumurile se vor usca, 
să inspecteze regiunea și să ducă tratative pentru schimbarea 
regulii privind zonele selectate. Mai mult, suntem puși în fața 
unei revolte minore, a unei răzmeriţe, dacă vreţi, a unor soldați 
nerecunoscători de la frontiera din nord, ceea ce este o dovadă 
pentru voi că confoederati noștri și alte legiuni îndepărtate nu 
sunt tratate mai bine decât voi. Această revoltă trebuie 
înăbușită înainte ca pământurile voastre să fie identificate în 
pace și liniște; numai atunci poate avea loc un transfer eficient. 

Dintre soldați se înălțară și mai multe mormăieli, un amestec 
de furie și confuzie. Totuși, Orestes nu le dădu timp să-și 
calculeze pierderile și câștigurile. 

— Asta e oferta mea, strigă el imediat, cea mai generoasă 
donaţie pe care legiunile au primit-o vreodată. In schimbul 
căreia îmi veți aclama necondiţionat fiul, pe Romulus Augustus, 
ca împărat și comandant suprem. Primiţi sau refuzaţi - voi, cei 
care refuzaţi, veți părăsi legiunile și orașul Ravenna chiar în 
această zi și nu veți fi urmăriţi în justiţie pentru dezertare. Nu 
veţi mai face niciodată umbră vreunui cort legionar, indiferent 
că aveţi douăzeci de ani ori două luni de servire. Totuși, dacă 


295 


după lăsarea nopţii aud de vreo trădare sau lipsă de respect 
pentru împărat printre gradaţi, veți fi arestaţi și interogaţi de 
tribunalul militar. Asta e oferta mea. 

Tăcerea se instală, iar soldaţii cântăreau acest schimb ieșit 
din comun; la început individual, apoi la unison, strigătele de 
aclamație se intensificară. 

— Romulus Augustus! Romulus Augustus! strigau aceștia. 

Orestes aruncă o privire fiului său care făcu un pas înainte la 
semnal și își ridică mâinile în aer, aprobându-le decizia. 

— Romulus Augustus! Romulus Augustus! 

Nu mai era nevoie de niciun cuvânt în plus. După o clipă, 
Orestes și Romulus s-au întors și, escortaţi de un grup mărunt 
de ofițeri, se îndreptară înapoi cu pași mari pe străzile orașului 
la sediul statului major de la palatul guvernatorului, iar 
cohortele urbane se împrăștiară la sarcinile ce le fuseseră 
încredințate. 


Un ordin neinteligibil pluti spre urechile sale peste urletul 
vântului. Odoacru examina palisadele garnizoanei și văzu poarta 
deschizându-se și legănându-se lent. Înainte să poată reacţiona, 
o companie de călăreţi înarmaţi ieșiră la galop dintre ziduri 
călărind grabnic spre el prin zăpada grozavă. Intr-o clipită doi 
dintre ei se aliniară lângă calul său, întinzând torțele ca să 
ilumineze zona înconjurătoare, în vreme ce restul își continuară 
galopul către soldații acestuia care așteptau în bezna îngheţată 
din spatele său. 

— Stai, Odoacru, comandantul legiunii a Zecea Vindobona! 
zise unul dintre oameni într-o germană ireproșabilă, iar când 
Odoacru îl cercetă la lumina estompată, îl văzu salutând 
elegant. 

— Ardaric? întrebă Odoacru surprins, crezând că a recunoscut 
chipul comandantului garnizoanei. 

— În persoană, răspunse bărbatul când întinse mâna să-l 
apuce pe Odoacru de antebraț. Și ești binevenit în garnizoana 
mea. 

— Oamenii mei... zise Odoacru, aproape mort de oboseală și 
zăpăceală. Oamenii mei sunt tot în spatele lizierei... 

— Călăreţii mei îi vor escorta înăuntru. lIscoadele m-au 
avertizat în această dimineaţă că te apropii, deși nu puteam fi 


296 


siguri dacă erau soldaţii tăi sau legiunile imperiale trimise din 
Italia sau Dacia ca să te oprească - de aici reticenţa noastră de 
a deschide porțile, până când nu eram siguri de identitatea 
voastră. 

Ardaric își urni calul și cei trei bărbaţi înaintară la trap către 
ziduri. 

— Ştii atunci de „mișcarea” noastră? întrebă Odoacru frânt. 

Ardaric slobozi un ropot ascuţit de râs. 

— Să știu de ea? S-a dus vorba prin provincii. Singurele vești 
care i-au emoţionat pe oameni mai mult au fost cele care au 
precedat-o - când am auzit că generalul Orestes și-a numit 
puștiul împărat și comandant suprem. Tu singur, Odoacru, dintre 
toţi comandanții din imperiu, ai ţinut situaţia sub control. 

— Am motivele mele, răspunse Odoacru epuizat, care nu au 
legătură cu treburile statului ori cu politica. Orestes și cu mine 
am dat timpul înapoi mulţi ani. Insă dacă eu sunt singurul 
comandant din imperiu care se răscoală, atunci voi fi singurul 
care-și va pierde capul când vom fi prinși. 

Ardaric râse iarăși. 

— Nu fi așa de sigur, zise el când caii trecură printre zidurile 
din Virunum. 

Inăuntru orașul era luminat de sute de torţe ca pentru un 
festival ori o sărbătoare, deși străzile erau de fapt pustii. Cei trei 
bărbaţi coborâră artera principală către forul micuţ unde 
Odoacru fu surprins să vadă toată garnizoana, o legiune 
întreagă, adunată în formaţie de paradă în pofida orei târzii și a 
furtunii de zăpadă. 

— Ce e asta? întrebă Odoacru uimit. Sunt pedepsiţi...? 

Inainte ca să poată isprăvi, cuvintele sale fură înghiţite de 
urale asurzitoare, căci soldaţii își zbierau salutul de bun-venit, 
pocnind ritmic în scuturi cu lăncile. 

— Dimpotrivă, prietene, răspunse Ardaric zâmbind. Te aclamă 
drept apărător al legiunilor. Oamenii tăi vor sta aici cu noi - 
când am auzit că proviziile v-au fost tăiate, am început să cerem 
supliment de alimente și le-am raţionalizat pe ale noastre, știind 
că viitorul ne va rezerva și nouă același lucru. Depozitele 
noastre sunt pline ochi și vor ajuta ambele legiuni să iasă din 
impas multe săptămâni, chiar luni, până când drumurile se vor 
usca și vom începe să mărșăluim. 


297 


— Începem să mărșăluim? întrebă Odoacru, minunându-se 
dacă-l auzise corect sau nu pe Ardaric peste aclamaţiile 
soldaţilor. Incepem să mărșăluim? O să vă alăturaţi nouă? 
Trebuie să te avertizez, prietene, chiar și cu forțele noastre 
amestecate, soldaţii sunt foarte puţini, comparativ cu cei pe 
care împăratul îi poate chema sub arme împotriva noastră... 

Ardaric îl privea ţintă. 

— Cât timp ai călătorit de la garnizoana ta până aici? 

— O săptămână prin zăpadă. 

— Și nu ai auzit nicio știre în tot acest timp? 

— Despre ce vorbești? Cum să aud știri pe dealurile alea 
uitate de Dumnezeu? 

Ardaric se înclină în șa și strigă în urechea lui Odoacru ca să 
fie sigur că se va face auzit peste vacarmul din jurul său. 

— Generale, ai aruncat imperiul în haos! Mesagerii aleargă cu 
zecile între toate garnizoanele făcând schimb de informații. 
Fiecare unitate de pe Dunăre și Rin și-a declarat sprijinul în 
favoarea ta! E doar o chestiune de timp până când vom primi 
veste de la legiunile din Galia și nordul Italiei. Chiar și cele din 
Dacia și Dalmația oscilează, cu loialitatea divizată. 

Odoacru se holba lovit de trăsnet și apoi auzi o comandă 
răstită în spatele lui și tropăit de picioare. Se uită înapoi și văzu 
că oamenii lui - uzi leoarcă, nerași, frânţi de oboseală, 
șchiopătând de durere - tocmai treceau prin poarta principală, 
conduși de călăreţii lui Ardaric. Soldaţii locului rupseră rândurile 
și se îmbulziră în jurul oamenilor lui năuciţi, bătându-i pe umeri 
și trecând de la unul la altul ploștile cu vin și hălcile de carne 
uscată, în câteva momente, nou-sosiţii își reveniră din uimire și 
se amestecară nestingheriţi printre camarazii lor din Virunum de 
parcă ar fi sărbătorit o victorie grozavă. 

Odoacru se întoarse înapoi către Ardaric. 

— Mi-am adus toată legiunea. Asta face două legiuni în total, 
aici, într-o tabără construită să găzduiască doar una. 

— Oamenii mei le vor face loc în barăcile lor, iar mâine vom 
trimite alaiuri să taie bușteni să construiască mai multe. Nu doar 
pentru legiunea ta trebuie să facem loc, generale. Toate 
legiunile din nord se îndreaptă în același loc, iar când se va 
răspândi vestea că ești în Virunum, atunci toate vor veni aici. A 
sosit vremea ta, generale. 


298 


— Exagerezi. 

— Te mai îndoiești de asta? Tu ești cel pe care soldaţii îl vor 
aclama drept comandantul lor. Tu ești omul care va conduce 
marșul către Ravenna. Tu vei repune în drepturi bunul renume 
al legiunilor, după ani de zile de când împărații ne mituiesc și ne 
insultă cu incompetenţa numirilor lor în funcţii. 

— Și apoi ce se va întâmpla? Ce se va întâmpla odată ce vom 
ajunge la Ravenna, escortaţi de cinci sau șase ori zece legiuni? 
Pe cine va urma soldaţii? Cui vor rămâne loiali când Orestes va 
începe să arunce cu aur și pământ în ei, iar eu nu am nimic de 
oferit decât un nume? Ce fel de mișcare crezi tu, Ardaric, că eu 
conduc aici? 

Chipul comandantului garnizoanei fu traversat de o umbră, 
însă doar pentru un moment, când privi lung marea de oameni 
care se îmbulzeau pe străzile și în forul din jurul lui. 

— Motivele tale, zise el, disputa ta cu Orestes, trebuie 
rezolvate de voi și, de asemenea, de Dumnezeu, dacă dorești 
să-L amesteci și pe El în asta. Cât despre partea soldaţilor, nu 
există nicio șovăială. Oamenii te vor urma pe tine. 

Cei doi bărbaţi se rezemară vreme îndelungată de cai în 
tăcere, urmărind cum ostașii năvăleau în jurul lor, sărbătorind 
prin zăpada care pica din cer. 


VI 


Soarele sfârșitului de august dogorea nemilos peste soldații 
germani care, neobișnuiţi cu o asemenea arșiță, lepădaseră de 
pe ei mare parte din îmbrăcămintea cu care mărșăluiseră spre 
sud de la posturile lor de întărire de pe Dunăre. Țesăturile din 
lână aspră, descoperiră ei, erau insuportabile sub soarele 
arzător, mai ales sub armura înzăuată pe care Odoacru insistase 
s-o poarte tot timpul de când intraseră în ltalia. Efectul era 
amplificat de scuturile concave pe care le cărau în spate și de 
raniţele grele prinse de umeri cu sfori ce păreau să pătrundă cu 
și mai multă cruzime în pielea lor fiind căptușite cu lână care-i 
irita. În prima zi în afara Alpilor, înainte ca soarele măcar să fi 
atins meridianul, șanțurile de la marginea drumului erau pline 
cu hainele azvârlite ale soldaţilor și la câteva zile după aceea 
constituiră o sursă de grozavă veselie zgomotoasă printre 

299 


soldați, observând expresiile înfricoșate ale localnicilor când 
douăzeci de mii de oameni mărșăluiau prin satele lor înfășuraţi 
numai într-o cârpă în jurul șalelor și armura de luptă. 

Cu inevitabila ardere și bășicare a pielii bălaie nordice, 
intensificate de disconfortul provocat de roiurile de țânțari și 
muște care-i torturau pe măsură ce coborau pe teritoriile de șes 
din nordul Italiei, mulţi soldaţi regretau că au lepădat așa 
grabnic îmbrăcămintea de lână, așa aspră cum era. Germanii 
nădușiți puseră mâna pe trecătorii și sătenii năuciţi, îi dezbrăcă 
de haine, mai ales de ţesăturile din în și alte materiale moi, și le 
folosiră să-și acopere trupurile arse de soare. După ce Odoacru 
le-a interzis jafuri de genul acesta, prea puţin mai puteau face 
însă soldaţii suferinzi, decât să se acopere cu ulei și să se 
pudreze cu praful roșiatic care se strânsese pe marginea 
drumului, în umilul efort de a-și proteja pielea arsă. Rezultatele 
erau ineficiente: din pricina prafului și a culorii pielii de 
dedesubt, soldații nordici deveniseră cunoscuţi drept „oamenii 
roșii” și toată lumea, mai puţin cei mai curajoși sau cei mai 
curioși dintre privitori, fugea la apropierea lor. 

Într-a cincea zi departe de colinele de la poalele munţilor, 
înainte de a-și începe călătoria finală de-a curmezișul coloanei 
vertebrale a Italiei, la vest, spre Ravenna, se apropiară de 
garnizoana militară de la Ticinum Papiae. Aici, Odoacru hotări să 
staţioneze și să-și așeze tabăra exact dincolo de raza de acțiune 
a proiectilelor de pe zidurile fortificate. Nedumeriţi, căci era încă 
devreme după-amiază, totuși fără să pună la îndoială 
oportunitatea de a scurta cei peste treizeci de kilometri din 
marșul zilei, soldaţii ieșiră din formaţie, ţinându-se aproape de 
arme și provizii în cazul în care garnizoana romană așezată pe 
vine înăuntrul zidurilor ar fi lansat un atac neașteptat. Cât 
centurionii măsurară cu pasul planul pentru tabăra care urma să 
fie construită, oamenii se odihneau la umbra crângului rar din 
apropiere, iar Odoacru ordonă ridicarea unui cort în luminișul de 
la mică depărtare. Aici își întruni ofițerii superiori, pe Ardaric, 
Gundobar, Onulf și o mână de câțiva alţii care i se alăturaseră 
de când cu chemarea lui la arme de primăvara trecută. 

Când ofițerii sosiră câteva momente mai târziu, îl priviră 
întrebător pe Odoacru, căci trecuseră câteva zile de când 
ținuseră o reuniune a statului major general. 


300 


Mai înainte de toate, în sinea lor voiau să cunoască motivul 
staționării, căci erau aproape de Ravenna și de confruntarea 
finală care știau că-i aștepta acolo. Ticinum era un loc straniu de 
staționat, căci mai trecuseră pe lângă câteva asemenea orașe 
înarmate de când coborâseră din Alpi, inclusiv prin centrul 
administrativ Milano doar cu două zile în urmă, însă niciunul nu-l 
ispitise pe Odoacru să se oprească și să se lupte și nici nu 
reprezentau o ameninţare pentru evoluţia marșului lor. Ticinum 
nu părea să fie diferit. 

— Ocupăm acest oraș, anunţă Odoacru după ce ofițeri se 
adunară, în loc de un bun-venit sau de o discuţie preliminară. Nu 
vom lăsa Ticinum Papiae în urma noastră fără să capituleze. 

Ofițerii se uitară unii la alţii surprinși, iar Gundobar vorbi 
primul. 

— Odoacru, nu ne-am oprit acum două zile să ocupăm Milano, 
ci mai degrabă i-am abătut pe soldaţi departe, dând ocol 
zidurilor. Acest oraș e mult mai mic, o garnizoană neimportantă, 
totuși asedierea lui ne-ar putea costa zile întregi. Asta ar 
prelungi timpul petrecut de soldaţii noștri departe de Dunăre și 
Rin, unde hotarelor li s-au slăbit puterile contra invaziilor. Ține 
minte, legiunile pe care le-am lăsat în urmă sunt loiale, însă 
forțele le sunt reduse la jumătate; nu va fi decât o chestiune de 
timp până când triburile din partea cealaltă a fluviului își vor da 
seama de șansa lor. 

— Și, continuă Ardaric, îi va da mai mult timp lui Orestes să-și 
întărească apărarea împotriva noastră la Ravenna. Cu cât stăm 
mai mult aici, cu atât mai dificilă va fi sarcina noastră când în 
cele din urmă vom sosi la obiectiv. Ne aflăm la mai puţin de o 
săptămână de mărșăluit de capitală. Hai să continuăm. 

Odoacru își privi ofiţerii. 

— Sună rezonabil, răspunse el, cu excepţia unui singur lucru. 
Orestes nu mai e în Ravenna. E aici. 

Oamenii lui îl priviră surprinși. 

— În Ticinum? întrebă Onulf. Este un adevăr? 

— Avem un oaspete. Unii dintre voi s-ar putea să-l cunoașteţi. 
Deși nu face parte din armata noastră, e unul dintre ai noștri, 
după grai și după intenţie. 

Întorcându-se, Odoacru fluieră. Patru gărzi din apropiere își 
făcură apariţia și când Odoacru le făcu semn, începură să se 


301 


îndrepte spre cortul sub care se întâlniseră ofițerii. Pe măsură ce 
se apropiau, Onulf și ceilalți văzură că escortau o a cincea 
persoană, un ofițer roman cu uniforma de luptă completă, cu 
excepţia caracteristicei tunici stacojii romane purtate pe sub 
platoșă. Din câte se părea, nici el nu rezistase arșiţei și se 
îmbrăcase doar cu o cămașă din pânză ușoară, precum acelea 
în care poţi dormi. 

— Domnilor, vi-l prezint pe tribunul Gilimer, comandantul 
cohortelor urbane sub Orestes și ostrogot prin naștere. A sosit la 
cortul meu de comandă în această dimineaţă înainte ca noi să 
plecăm, după ce a discutat cu soldaţii din avanposturi și chiar l-a 
ucis pe unul care în aparenţă nu a fost de acord să stea de 
vorbă. Susține că l-a însoţit pe Orestes aici, la Ticinum, acum o 
săptămână, iar cohortele urbane pe care le-a adus cu el au 
triplat mărimea normală a garnizoanei staționate aici. 
Autoritățile civile au cooperat cu ei și i-au aprovizionat pe 
soldații lui Orestes cu alimente, armament suplimentar și 
provizii. Zidurile din Ticinum adăpostesc acum o armată 
puternică și bine înarmată, iar Orestes are de gând să ne atace 
ariergarda când vom trece pe lângă ei - dacă vom trece. 

O clipă ofiţerii se holbară șocați în tăcere la noul-venit, înainte 
să izbucnească toţi deodată strigând și argumentând. Odoacru 
gesticulă din brațe să facă liniște și după ce amuţiră, Gundobar 
ridică glasul. 

— De ce ai crede această afirmaţie? trânti el. Uită-te la vârful 
zidurilor orașului, nu există nicio dovadă a unei garnizoane 
triple. Orestes l-a trimis pe omul ăsta să ne aţină calea aici, să 
ne amâne sosirea la Ravenna, să câștige timp în plus ca să-și 
pregătească apărarea. 

Odoacru aprobă din cap. 

— Posibil. Și eu m-am gândit la asta. L-am informat pe Gilimer 
că dacă descoperim că teoria lui nu e adevărată, va fi ucis, fapt 
pe care-l știa înainte de a sosi aici. Cu toate astea a venit la 
mine, știind că voi face investigaţii și voi descoperi adevărul, pe 
care-l bănuiesc că este așa cum zice el. Dacă doar ne reţine aici 
pentru Orestes, își va sacrifica viaţa procedând astfel. Imi vine 
greu să cred că vreo persoană s-ar martiriza voluntar pentru 
Orestes. 

Ardaric îl privi sceptic pe prizonier. 


302 


— Oamenii sunt adesea dispuși să moară pentru o cauză, ori 
pentru alte stimulente. Poate că Orestes îi ține familia ostatică 
sau îl constrânge în alt fel. 

Gilimer vorbi pentru prima oară. 

— Probabil că motivele mele nu sunt la fel de nobile ca a-mi 
proteja familia, generale, zise el dispreţuitor. Poate că am un 
simplu conflict cu comandantul meu. Oamenii mai fac asta 
adesea. 

— Dacă nu ne poţi convinge de motivele tale, de ce te-am 
crede? 

— Pentru că aveţi multe de câștigat dacă mă credeţi și puţine 
de pierdut. 

— Cum așa? îl chestionă Onulf. 

Gilimer oftă, privindu-l chiorâș pe Odoacru care răspunse în 
locul lui. 

— Gilimer are dreptate, zise Odoacru. Dacă Orestes ar fi 
rămas într-adevăr în Ravenna, și-ar fi poftit acolo și pe 
majoritatea soldaților lui din garnizoană, ca să întărească 
cohortele urbane. Garnizoanele cum e cea de-aici, din Ticinum, 
ar putea fi dotate doar cu unităţi scheletice. Dacă atacăm aici și 
descoperim că sunt ușor de înfrânt - să zicem într-o zi sau două 
- atunci știm într-adevăr, că așa stau lucrurile, că soldaţii au fost 
direcționaţi spre Ravenna. Garnizoana de aici insuficient 
echipată ne va confirma că Orestes rămâne în Ravenna cu 
împăratul și cohortele urbane și atunci putem să-l tăiem pe 
prietenul nostru Gilimer, aici, de pe lista celor care primesc raţii 
de hrană... 

— Dar, continuă Onulf, priceperea citindu-i-se în ochi, dacă 
Ticinum opune o rezistență neînduplecată, mai puternică decât 
ne-am fi așteptat de la o garnizoană echipată cu prea puţini 
oameni, atunci știm că are ceva important de protejat sau 
plănuiesc o ambuscadă. 

— Just, confirmă Odoacru. 

— Nu, zise Ardaric, iar privirile tuturor se întoarseră spre el. 
Tot nu are sens. De ce l-ar lăsa Orestes pe împărat neprotejat, 
într-o capitală deposedată de jumătate din forțele ei armate? 
Dacă am ști că a făcut asta, de ce nu ocolim pe la periferie 
Ticinum Papiae cât de repede putem și ne năpustim imediat 
asupra Ravennei? Păzea, Odoacru, ca mintea să nu-ți fie 


303 


adumbrită de dihonia ta personală cu Orestes. Răspunzi de 
douăzeci de mii de oameni, soldaţii tăi, soldaţii meí, și nu ne 
jucăm cu vieţile lor. Sarcina ta nu e să-ţi învingi inamicul 
personal. Ci să capturezi Ravenna și apoi să pui mâna pe 
împăratul - băiat. 

— Nu, idiotule, mârâi Gilimer, și fiecare se întoarse spre el, 
surprinși că un ostatec întrerupe așa insolent un comandant de 
pe câmpul de luptă. Augustulus nu e ţinta ta. O fi el împăratul și 
fiul lui Orestes, însă e o simplă marionetă. Adevărata putere din 
imperiu rezidă în Orestes, iar dacă fiul său e detronat, o să 
numească simplu altă marionetă. Fără Orestes, Ravenna nu are 
nicio însemnătate. E un palat pustiu, cu mozaicuri frivole, nimic 
mai mult. Ascultă la mine, Odoacru: ţinta ta nu e un oraș. Este 
un om. lar omul ăsta e aici. 

Ceilalţi tăceau, privind de la Odoacru la Gilimer și iarăși 
înapoi. 

— Deci asediem Ticinum Papiae? își întrebă Odoacru ofițerii. 

Unul câte unul, bărbaţii încuviinţară, reticenţi la început și 
apoi mai deciși, iar Odoacru se întoarse înapoi către gărzile 
care-l aduseseră pe Gilimer. 

— Duceţi-l înapoi în celulă, ordonă el. 

— Nu avem nicio celulă, stăpâne, răspunse unul dintre 
paznici. 

— Atunci faceţi una, se răsti Odoacru, din ţepușe ascuţite sau 
din orice o-ţi găsi. Omul ăsta va fi pus în lanţuri și ţinut în 
închisoare. Dacă Ticinum este cucerit la primul nostru asalt, va fi 
trimis la moarte, drept pedeapsă pentru că ne-a ţinut aici pe loc 
inutil. Dacă asediul este mai dificil, atunci aduceți-l la mine. S-a 
înțeles? 

Gărzile aprobară din cap și, înșfăcându-l grosolan pe ostatec 
de braţe, îl duseră înapoi unde era amplasată tabăra principală, 
iar soldaţii, acum odihniţi, începuseră deja săpăturile. 


Cândva, cu ani în urmă, Odoacru stătuse în picioare pe un 
povârniș scund și contemplase agitat fioroasele lucrări de 
asediu pe care invadatorii, comandaţi de Orestes, le 
construiseră în beznă în jurul orașului său, Soutok. Acum simţea 
o plăcere macabră căci soarta schimbase locurile. 


304 


În următoarele două zile, soldaţii lui Odoacru săpaseră replica 
exactă a  șanțurilor, movilelor și stăvilarele care odată 
împrejmuiseră capitala scirilor. Întorcându-se la momentul iniţial 
amintindu-și acele fortificaţii, dădu comanda ca arborii să fie 
doborâţi, iar din bușteni să se cioplească și să se șlefuiască 
scânduri, care să servească drept poduri peste stăvilare când va 
veni vremea să ia cu asalt zidurile orașului. Unii dintre soldați 
bodogăniră că astfel de măsuri erau zadarnice dacă orașul va fi 
ocupat în urma unui atac fulgerător, așa cum anticipaseră, însă 
Odoacru nu-și va asuma riscul ca o forţă inamică considerabilă 
să se repeadă brusc dintre ziduri și să năvălească în propria sa 
tabără, în vreun punct sensibil identificat de turnurile lor de 
pază. Cei douăzeci de mii de soldați ai lui abia dacă erau 
suficienţi pentru invazie în condiţiile date. O mișcare greșită l-ar 
putea costa jumătate din oamenii lui. Chiar și pierderea unui 
sfert dintre ei ar face aventura ușor de combătut. 

Pe măsură ce lucrările la tranșee avansau, cu atât mai sigur 
era că povestea lui Gilimer fusese veridică. Punându-se în pielea 
santinelelor de pe zidurile orașului, sau în locul comandantului 
garnizoanei, ori într-al lui Orestes, își dădu seama că dacă orașul 
era cu adevărat slab înarmat așa cum se așteptase în primul 
rând, ar fi fost sinucidere curată să nu se predea când 
comandanții vor vedea fortificațiile de proporţii și numărul 
soldaţilor care aranjau asedierea acestuia. Într-adevăr, zidurile 
orașului nu erau îndeobște bine construite - relativ joase și 
neîmbrăcate în piatră - și prin urmare nu exista posibilitatea de 
a scăpa de înfrângerea de care apărătorii trebuia să știe că va 
surveni. Dacă Gilimer nu avea dreptate și înăuntru exista un 
asemenea corp uriaș de soldaţi, garnizoana putea să respingă 
asaltul și să pricinuiască pierderi nefaste atacatorilor. 

In cea de-a patra zi goarnele din oraș trâmbițară, poarta se 
deschise scârțâind și pe ea ieși un singur crainic cocoțat în șa, în 
uniforma completă a cohortelor urbane ale împăratului și cu 
însemnele unui tribun de cavalerie. Cu un fanion alb ce-i pocnea 
deasupra capului pe o lance de cavaler, începu să-și îndrepte 
precaut animalul către liniile invadatorilor. La apropierea sa, 
toate activităţile la lucrările de asediu încetară; de la o sută de 
iarzi din fiecare direcţie, oamenii începură să meargă la trap de- 
a lungul palisadei spre punctul în care călărețul singuratic își 


305 


conducea calul. Și Odoacru, care lucra cu un escadron de arcași 
din Raetia? ca să ridice o schelărie pentru ţintașii de elită pe un 
dâmb scund, se întoarse și începu să traverseze în partea 
cealaltă cu arcașii. In câteva momente, palisadele erau 
aglomerate cu soldaţi. La douăzeci de pași distanţă de cort, 
tribunul se opri, își propti lancea de pământ și scoase o 
portavoce de la o chingă a brâului său. 

— Cetăţeni romani! strigă ofițerul prin megafon, iar murmurul 
sarcastic din rândurile soldaților germani se potoli. 

— Soldaţi ai Romei! Deși veniţi de pe pământuri îndepărtate - 
din Noricum și Pannonia, din Dalmația și Raetia și chiar de 
dincolo, din Galia și Hispania - sunteţi soldaţi ai Romei, cum 
sunt și eu, cum sunt și camarazii mei dintre zidurile din spatele 
meu. În asemănarea noastră comună, prietenii mei, suntem 
fraţi, fără nicio dispută între noi, între voi și noi. Am venit să vă 
vorbesc, să vă cer să vă uitaţi la comandantul vostru - uite-l, 
căci văd că al vostru comandant stă chiar dinaintea mea, cu 
brațele încrucișate sfidător, precum un latifundiar care-și 
supraveghează sclavii - să vă uitaţi la comandantul vostru deci, 
și să-l întrebaţi de ce v-a târât de pe pământurile voastre 
răcoroase și verzi, de ce v-a adus în ţara asta prăfuită și 
înăbușitoare,  prefăcându-vă în  „roșcaţi” pe jumătate 
înveșmântaţi, forţaţi să mâncaţi pesmeţi uscați și să săpaţi 
șanțuri sub soarele arzător? 

Soldaţii ascultau în tăcere și de ici-colo, din mulţimea de 
bărbaţi goi, acoperiţi de praf, cu piepturile încă aburcând de la 
efortul săpăturilor de lopată, se ridicară murmure de indignare, 
deși era imposibil să spui dacă obiectau contra vorbelor 
temerare ale vestitorului sau luau parte la revolta lui pentru 
vitregiile lor. Toate privirile se întoarseră către Odoacru care 
stătea nemișcat, cu braţele încrucișate, exact cum mesagerul îl 
luase peste picior pentru asta, privindu-l ţintă și furios pe 
tribunul care-l sfida sub stindardul alb al armistiţiului. 

— Priviţi-vă comandantul! zbieră mesagerul iarăși, și întrebaţi- 
| - întrebaţi-l acum, înainte să puneţi din nou mâna pe lopată, 
înainte să înălțaţi alt buștean pentru garduri - întrebaţi-l de ce v- 
a adus aici? Ce vă oferă? Ce câștig speraţi să obţineţi de pe 

Provincie romană străveche din centrul Europei, situată la sud de Dunăre, care includea 


mare parte a regiunilor Tirolului și Vorariberg, astăzi în Austria și cantonul Graubtinden din estul 
Elveţiei, (n.t.) 
306 


urma acestei nebunii, a acestui atac asupra propriilor voștri 
camarazi de arme? Cu cine luptaţi și pentru cine luptaţi? 

Freamătul din rândurile germanilor se intensifică și o pereche 
de pietroaie care-și ratară ţinta fură aruncate în direcţia 
mesagerului, deși îl făcură pe cal să danseze jucăuș. Romanul 
câștigă controlul asupra calului său și ridică încă o dată 
portavocea. 

— Aţi mărșăluit toată distanța asta până în Italia degeaba! 
Degeaba, vă spun, dacă-l urmaţi pe omul ăsta! Cu ani în urmă, 
ca prinţișor al scirilor, a refuzat să recunoască autoritatea 
generalului Orestes, iar poporul său a plătit preţul suprem 
pentru nesăbuinţa lui. Acum comite încă o dată aceeași eroare 
tragică! Cu toate astea, pentru voi nu e totul pierdut. 
Comandantul meu m-a împuternicit să vă spun că și voi veți fi 
părtași la donația cu care le recompensează pe cohortele 
urbane cu ocazia urcării pe tron a împăratului Romulus. Și vouă, 
și tuturor legiunilor, până și confoederati-lor, li se va recunoaște 
o cotă-parte din teritoriile vaste ce vor fi redistribuite acelor 
oameni - nouă! — care ne-am vărsat vitejește sângele și ne-am 
sacrificat cei mai buni ani din viaţă pentru binele imperiului. 
Magistraţii și supraveghetorii călătoresc acum de-a lungul și de- 
a latul peninsulei italice, rechiziționând o treime din pământul 
familiilor patriciene, o treime din moșiile lor. Voi, soldaţi, veți fi 
destinatarii acestui pământ, ai acestor teritorii bogate și 
darnice! Voi veţi fi beneficiarii favorizați ai noului împărat, 
Romulus Augustus! 

Și cu asta o tăcere mormântală îi năpădi pe luptători și iarăși 
se uitară toți la Odoacru, care la fel ca înainte stătea ca o stană 
de piatră, cu dinţii încleștaţi și chipul negru de furie din pricina 
vorbelor mesagerului. 

— Voi, soldaţi, continuă heraldul, veţi fi înstăriți, dacă veți 
dori, însă lăsaţi armele jos și alăturaţi-vă fraţilor voştri romani 
din garnizoană! Dar, pe Dumnezeu, mugi el, ridicându-se în șa și 
săltându-și lancea dinainte-i, îngropând stindardul alb în 
pământul moale și uscat, pe Dumnezeu, veţi fi morti, lipsiţi nu 
doar de donaţie, ci și de orice altceva posedaţi, dacă persistațţi 
în acţiunea asta nebunească, în atacarea confraţilor voştri, în 
această trădare perfidă a împăratului Romulus Augustus în 
per... 


307 


Vorbele i-au fost întrerupte de o săgeată care zbură cu o așa 
putere și viteză că abia dacă a zărit-o cineva repezindu-se către 
el înainte de a se izbi de gura omului împroșcând cu sânge, 
vârful din fier ieșindu-i pe jumătate prin spatele capului, ca și 
cum craniul și coiful din metal nu opuseseră mai multă 
rezistență decât coaja unui pepene crud. Impulsul săgeții 
ridicase trupul bărbatului din șa în aer, răsucindu-l în sens invers 
crupei calului, ghemuindu-se dintr-un salt în mizeria din spatele 
animalului, mort înainte de a atinge solul. Calul necheză îngrozit 
și o luă la goană. 

Șocaţi, oamenii refăcură traseul săgeţii, până când ochii lor se 
întâlniră iarăși cu Odoacru cu un arc în mână vibrând încă, pe 
care-l înșfăcase de la unul dintre arcașii care îl acompaniau. 
Privind cu sălbăticie în jurul său, păși înainte și li se adresă 
soldaților. 

— Mesagerul a grăit adevărul doar într-o singură privință și 
numai una, strigă Odoacru. 

Soldaţii tăcură, lungindu-și gâturile într-o așteptare încordată. 

— Donaţia despre care v-a vorbit rămâne valabilă. Magistraţii 
și supraveghetorii, dacă-și îndeplinesc cu adevărat sarcinile, vor 
continua să procedeze astfel, iar dacă nu au început încă, eu mă 
voi asigura că o vor face. Soldaţi, voi legionari, credincioși 
Romei, îi veți moșteni nu numai avuţia, ci și idealurile, care nu 
vor fi pângărite de unii ca tribunul ăsta și cei de tagma lui. Însă 
cel mai important, învingându-i pe acești oameni, veţi câștiga 
ceea ce Orestes nu vă poate oferi. Voi, care ați mărșăluit 
departe de hotarele îndepărtate și reci ale imperiului, veți 
câștiga numele și onoarea, onoarea nepătată, neprihănită, de 
romani adevărați! 

Soldaţii explodară în urale care se răspândiră în cercuri 
concentrice spre cei din capătul îndepărtat al tranșeelor, 
lovindu-se de zidurile orașului și răsunând pe câmpuri și în 
dumbrăvile din spate. La început un simplu muget incoerent 
care astupase toate cuvintele, o expresie pură a susţinerii 
soldaţilor pentru comandantul lor, degeneră rapid într-o 
incantaţie ritmică pe care Odoacru o așteptase. 

— Roma! Roma! Roma! 

Pe măsură ce incantaţia răsuna, Onulf păși lângă fratele său. 


308 


— Informațiile lui Gilimer au fost corecte, sunt sigur de asta, 
zise el categoric, în hună. 

Odoacru trase cu coada ochiului peste umărul lui Onulf, peste 
soldații care ovaţionau, către figura dată uitării care zăcea 
moartă în iarba de dincolo de tranșee, săgeata cu pene ivindu-i- 
se din căpăţână și vibrând cu blândeţe în bătaia vântului. 

— İl cunoșteam, zise el îndărjit. Paulus Domitius. Cuvintele lui 
erau otravă pentru soldaţi. O fi fost el mesager, însă s-a 
descotorosit de steagul capitulării, stindardul lui Orestes. A 
declarat război, iar acum el este prima sa victimă. Orestes va fi 
următoarea. 

Odoacru se întoarse și se aplecă înșfăcând un puiet de molid 
care fusese de curând tăiat și descărcat. Așezându-și un capăt 
pe un umăr, începu să-l târască spre schelăria arcașilor, ca să 
mai adauge încă o bucată de material înălțimii crescânde a 
turnului ţintașilor. 


VII 


În cel mai întunecos moment al nopţii, chiar înainte de 
revărsatul zorilor, jumătate din cohortele urbane din garnizoană, 
cam două mii de suflete, se strecurară într-un singur șir prin 
poarta principală din Ticinum și de-a lungul zidurilor exterioare, 
ghemuindu-se la pământ și stând aproape de edificiu. Șase sute 
de picioare mai încolo, la prima linie de fortificaţii de asediu 
proaspăt săpate, era o liniște mormântală, iar din turnurile de 
pază de pe vârfurile zidurilor orașului santinelele garnizoanei 
puteau să confirme că din focurile de tabără ale invadatorilor nu 
mai rămăseseră decât cărbunii. Singura mișcare era pâlpâirea 
ocazională a câte unei torţe sau a unui felinar printre pereţii din 
țăruși ai stăvilarelor din spatele tranșeelor, când propriile 
santinele ale invadatorilor își făceau rondurile prin tabără. 

Incheieturile soldaților garnizoanei trosneau, pe când, 
deghizați cu fețele și îmbrăcămintea unse cu negreală, se târau 
lipiti de pământ, strângându-se sub zidul sudic, faţă-n față cu 
punctul unde, le spuseseră observatorii, prezenţa invadatorilor 
din spatele tranșeelor era cea mai vulnerabilă și cel mai 
depărtat de cartierul general al lui Odoacru de pe latura nordică. 
In capătul sudic, deși tranșeele fuseseră săpate până la 


309 


adâncimea maximă, stăvilarele nu fuseseră înălțate complet și 
doar o linie subţire de infanteriști germani fusese staționată în 
spatele acestora, susținuți de un escadron neînsemnat de arcași 
și de câţiva cavaleri călări. Pe zi lumină, această companie era 
suficientă pentru a servi drept tampon iniţial, ca să ţină la 
distanță orice atac neașteptat al soldaţilor din garnizoană până 
când o forță mai mare va putea fi convocată din tabăra 
principală, de la mai bine de jumătate de kilometru depărtare; 
totuși Odoacru considerase un astfel de atac improbabil, căci 
zidurile din Ticinum nu aveau porţi pe latura aceea. Toate 
semnele indicau că orice mișcare a cohortelor urbane din afara 
zidurilor ar fi trebuit iniţiată de la miazănoapte, fapt care i-ar fi 
avertizat din plin pe soldaţii lui Odoacru înainte ca secţiunile 
slabe ale tranșeelor să fie sparte. 

Noaptea, totuși, soldaţii lui Odoacru nu puteau să zărească 
manevrele care aveau loc și numai la șase sute de picioare de 
șanțuri, pe fundalul umbrelor întunecoase ale zidurilor orașului. 
Capătul din sud ocupat insuficient reprezenta locșorul vulnerabil 
în care cohortele urbane trebuiau să spargă o breșă în forțele 
aliniate împotriva lor. Și erau înarmaţi cu cele mai formidabile 
arme: scânduri din lemn. 

O sută de bucăţi, smulse de pe casele și șoproanele din 
Ticinum cu o zi înainte, rupte din grinzile de pe acoperiș, 
sfâșiate din pereții și barăcile săracilor din oraș. Majoritatea 
scândurilor erau suficient de înguste și ușoare ca să poată fi 
cărate de un om cu oarecare dificultate, iar de doi cu ușurință. 
Unele erau scurte și riscant îmbinate sau bătute-n cuie la un loc 
ca să obţină planșete mai lungi. Unele erau simple scări mobile. 
Toate aveau cel puţin douăsprezece picioare lungime, suficient 
cât să permită soldaţilor din garnizoană să treacă peste 
șanțurile proaspăt săpate. 

La un fluierat ușor, apucară scândurile și alergară sprinteni 
de-a curmezișul poieniţei întunecoase către locul unde știau că 
se află șanțurile. Mișcându-se compacţi și fără nicio luminiţă la 
ei, atacatorii pictaţi în negru sosiră lângă canale fără să fie 
observați până în ultima clipă, când sunetele planșetelor 
aruncate pe poziţii îi deșteptă pe paznicii din vârful palisadelor 
neterminate, ridicară torțele și iscodeau prin beznă. Era prea 
târziu. Când își încordară privirile spre oraș, o duzină de săgeți 


310 


străpunse fiecare santinelă înainte ca vreunul să poată da 
semnalul, săgeți slobozite în linie dreaptă de șirul de arcași 
situaţi exact sub ei. Cohortele urbane năvăliră peste apărarea 
fragilă care proteja tabăra de miazăzi a lui Odoacru. 

Numai atunci când atacatorii se cățărară pe zidul din pământ 
îngrămădit pe latura îndepărtată a șanțului și începură să 
străpungă țepușele din lemn pe jumătate înălțate, se sună 
alarma și cei câţiva soldaţi germani care-și stabiliseră tabăra în 
capătul îndepărtat al lucrărilor de asediu fură treziți de zgomot. 
Centurionii și ofiţerii ieșiră în fugă din corturi, strângându-și în 
grabă armurile și punându-și coifurile în timp ce le strigau 
soldaţilor să se adune și să se apere. În câteva momente, 
soldaţii din garnizoana principală își croiseră calea luptând peste 
tranșee și printre stăvilare și tunau și fulgerau furioși prin 
tabără, făcând loc celor din urma lor, iar dacă atacul avea 
succes, și pentru camarazii lor rămași în expectativă între 
zidurile orașului. 

O jumătate de milă mai încolo, pe latura estică a tranșeelor, 
chiar la marginea taberei principale, Odoacru se trezise alarmat, 
ascultă o clipă la strigătele îndepărtate care fură purtate până la 
urechile sale de acrul potolit al nopţii și sări drept în picioare din 
pătutțul său. 

— Onulf! zbieră el, îmbrăcându-și în grabă platoșa și înhăţând 
coiful și sabia care atârnau de un stâlp. 

leși buluc afară din cort și văzu că tabăra se afla deja în haos. 

— Onulf! mugi el din nou, iar de data asta fratele său apăru, 
gonind dinspre un cort învecinat cu cele ale ofițerilor, iar 
Gundobar sosea din direcția opusă, strâmbându-se și 
șchiopătând greoi, suferind încă de urmările arsurilor de la 
asediul Romei. 

— Inamicul a săpat o breșă în tranșeele noastre! strigă 
Gundobar, arătând cu mâna spre larma care până în acel 
moment fu aproape înghițită de strigătele soldaţilor din jurul lor. 
Pe flancul sudic! 

— Adună soldaţii! lute! îi ordonă Odoacru. Legiunile din 
Noricum și Pannonia! Acum! Orestes încearcă să pătrundă prin 
liniile noastre și să scape! Onulf, du cele două legiuni la 
tranșeele sudice, iar tu, Gundobar, strânge-ți burgunzii! 


311 


Cei doi ofițeri aprobară din cap și începură să alerge către 
cantonamentul soldaţilor când brusc Odoacru ţâșni după ei. 

— Aşteptaţi! 

Se răsuciră înapoi spre Odoacru care-i privea cu ochii măriţi, 
chipul său începând să se limpezească subit pricepând. 

— Nu! Să nu duceţi soldaţii pe latura din sud! Orestes nu 
caută să scape! 

— Ce spui? exclamă Onulf. Frate, lasă-mă să convoc soldaţii... 

— Nu! Asta vrea el să facem! Dacă voia să fugă, ar fi făcut-o 
deja, din moment ce avem așa de puţine trupe în capătul sudic. 
Nu, ascultă - acolo se duc în continuare lupte - cohortele urbane 
au încetat să mai lupte! Asta nu poate însemna decât un singur 
lucru... 

Gundobar intră în joc. 

— Orestes vrea să lupte, vrea ca noi să trimitem soldaţii din 
tabăra principală acolo, să ne despărţim forțele... 

— Așa încât el să poată să ne atace aici, în tabăra principală, 
cu restul garnizoanei sale, continuă Onulf. Aici, în punctul nostru 
cel mai puternic... nu ne-am aștepta la asta... 

— Insă nu ar mai fi punctul nostru cel mai puternic dacă 
trimitem jumătate din soldaţii noștri la locul capcană, zise 
Odoacru. Ne va separa, iar cu avantajul elementului surpriză și 
al întunericului, ne va încercui pe la spate, ne va deruta... 

— Stăpâne! icni o santinelă gâfâind, care tocmai apăruse în 
goană din întuneric la cortul statului major. Stăpâne! Companiile 
liniei sudice au fost atacate. Centurionul meu imploră întăriri. 

— Câţi atacanţi sunt, soldat! îl chestionă Onulf. 

— Mai mulți ca noi, iar noi suntem o cohortă întreagă - eram o 
cohortă întreagă... 

Odoacru auzise destul. 

— S-ar putea să fie o mie sau mai mulţi. Gundobar, burgunzii 
tăi. 

— Am doar cinci sute... răspunse Gundobar. 

— E destul. Sunt soldaţi buni. Nu e nevoie să-i înfrângem pe 
soldații din garnizoană, ci doar să-i stăvilim. Nici măcar asta, ci 
doar să-i întârziem. Instalaţi o blocadă. Împiedicaţi-i să ajungă la 
tabăra principală. Luaţi și cavaleria, o sută de cai, hărțuiţi-i de 
pe flancuri, stăpâniţi-i... 


312 


Gundobar aprobă din cap și o luă la goană înainte ca Odoacru 
măcar să fi terminat, iar Onulf își privea fratele. 

— Nu vrei să-i duc întărituri, să contracarăm atacul? 

— Avem aici nevoie de fiecare om pe care-l putem cruța. Ce e 
terminat, Onulf? Dispozitivele de asediu, catapultele, baliste? Ce 
avem? 

— Nimic încă. În ultimele două zile oamenii au fost transferați 
la tranșee și la stăvilare, iar câţiva la clădirea turnurilor pentru 
țintași. Balistele nu sunt încă montate, avem doar scările, căci 
ele au fost mai lesne și mai rapid de construit și aveam nevoie 
de ele pentru turn. Noi... 

— Pregătește un atac, acum, îl întrerupse Odoacru. Vom 
întoarce jocul lui Orestes contra lui, îi vom ataca fortăreața cât 
timp trupele lui sunt împărţite. Scări, ai zis? 

— Patruzeci, poate cincizeci, și mai pot fi încropite iute mai 
multe, din parii folosiţi la stăvilare. 

— Cheamă voluntarii. Primul care se va căţăra pe fiecare 
scară va primi solda pe un an, iar primul care se va sui pe vârful 
zidului, solda pe cinci ani. 

Onulf zâmbi funest. 

— Solda pe cinci ani? Știi că soldaţii nu sunt motivaţi de aur. 
Și așa nu i-ai plătit tot anul, cu toate astea ei luptă în 
continuare. 

— Soldaţii știu că sunt solvabil, mormăi Odoacru. Mai ales 
după ce vom cuceri Ravenna. 


În câteva clipe, Onulf și-a mobilizat un escadron important de 
arcași, i-a trimis în marș peste tranșee în spaţiul deschis de 
lângă zidurile de răsărit ale orașului și deschise un foc 
devastator de săgeți care curăţă meterezele inamice de 
santinele și apărători. Arcașii se dispuseră în formaţie și se 
poziţionară așa de iute că imediat după ce rândurile din față 
începură să slobozească săgețile, mulţi dintre camarazii lor tot 
mai alergau sprinteni în jos pe cărări peste tranșee ca să li se 
alăture. Infanteriștilor sadea li se ordonase să înceapă să 
transporte săgețile disponibile și chiar și armurile și scuturile 
arcașilor care nu avuseseră timp să și le îmbrace înainte de a o 
zbughi spre ziduri. Nu aveau vreme pentru perfecțiune. Haosul 
era regula, viteza necesitatea. 


313 


Abia fură slobozite primele săgeți, că infanteriștii începură 
dispunerea în urma arcașilor, la început organizaţi în centurii și 
cohorte, însă când ulterior asta se dovedi că le mânca prea mult 
timp în zăpăceală, în blocuri simple de o sută de oameni, oricare 
o sută de suflete, indiferent de unităţile cărora erau oficial 
încredințaţi. Odoacru,  abandonându-și calul din pricina 
pericolului ca animalul să nu calce greșit în întuneric, umbla 
repede înapoi și înainte dincolo de liniile care se formau rapid. 
Cu o voce arsă de sete își strigă soldații în timp ce aceștia 
părăseau în goană tabăra, chinuindu-se să-și încheie curelele 
armurilor și coifurilor chiar în timp ce alergau, clătinându-se spre 
formațiunile improvizate pe care ofiţerii lui le organizau. 

— In rânduri, soldaţi, alinierea! mugi el, pocnind un mocăit cu 
latul sabiei și înjurând în barbă când fu cât pe ce să calce peste 
un soldat care se împiedicase de una dintre punţile improvizate 
peste tranșee. In formaţie! Arcașii noștri s-au agăţat de vârfurile 
zidurilor. Cine vor fi primii care se vor cățăra pe scări? 

Un cor de strigăte îi întâmpinară cererea și o mână de scări 
apărură printre rânduri, cărate de la postul de întrunire din 
tabăra principală, le aruncară peste pali- sade ca să evite să-i 
blocheze pe infanteriștii care năvăleau peste punţile din 
scânduri și fură prinse de mâinile binevoitoare din partea 
cealaltă. În câteva clipe mai apărură alte câteva scări. 

— Onulf! zbieră Odoacru. 

Fratele său, executând în mare parte aceeași treabă o sută de 
pași mai încolo de tranșeea principală, veni în fugă. 

— Câţi oameni ai strâns? 

Onulf iscodi prin beznă și clătină din cap. 

_ — Greu de spus, situaţia e neclară. Două mii, poate mai mulți. 
Insă se dispun repede în formaţie de luptă. Numeri până la o 
sută și cifrele se vor dubla. 

— Nu e suficient timp. Scările? 

— Am văzut șase sau opt aruncate peste baricadele din 
capătul meu. 

— Gorniștii și mesagerii nu au sosit, ofițerii sunt împrăștiați, 
formaţia e în haos... 

— Totul atârnă de scări. Mai mulţi oameni nu ne-ar face niciun 
bine, nu au loc pe scări. Aleargă înapoi la tranșee și ordonă 


314 


asaltul, eu o să fac același lucru aici. Scări! Omule, cere mai 
multe scări! 

Onulf o luă înapoi la fugă spre front și cum porni zbieră după 
scări și văzu alte trei trecând din mână în mână peste tranșee 
chiar când alerga. Intre timp, Odoacru apucă de braț un soldat 
care gonea pe lângă el și îl învârti pe loc. 

— Burgunzii, soldat, ţipă el. Ce ai auzit de burgunzi? 

Soldatul se opri o clipă, examinându-și interpelatorul și apoi 
răspunse. 

— Nu știu nimic. Escadronul lor a fost încartiruit lângă cortul 
meu, au fost convocați de comandantul lor și au luat-o la fugă 
ca cerbii spre fortificațiile din sud. 

— Însă nu s-a întors niciunul? Au existat asalturi asupra 
taberei principale din direcţia aceea? 

— Niciunul, nu de când am plecat eu, cu câteva clipe-n urmă. 

— Om bun, ţi-e frică de înălțime? 

— De înălțime? 

— De înălţime! Vezi scările? 

Aruncând o privire la o scară care trecea pe lângă ei, soldatul 
înţelese rapid și se întoarse rânjind către Odoacru. 

— Ne întâlnim după ziduri! 

Alergând după cei care cărau scările, dispăru în haos. 

Odoacru o luă la fugă spre zona arcașilor. 

— Arcași, menţineţi ritmul! Nu vă opriţi nicio secundă, nici 
măcar ca să ţintiţi! Trageţi cât de repede puteţi, cât de repede 
vă vin proviziile de săgeți. Nu lăsaţi santinelele inamice să stea 
în picioare pe metereze! 

Fără să aștepte răspuns, alergă spre rândurile din frunte ale 
infanteriștilor care se mișcau nerăbdători pe loc în beznă. 

— Mutaţi scările în faţă! Acolo! Cincizeci de oameni în spatele 
fiecărei scări! Pregătiţi? Încărcaţi! 

Primele trei scări, fiecare cărată de o jumătate de duzină de 
oameni de-a lungul celor treizeci de picioare ale sale, fură 
basculate imediat prin îmbulzeală și înclinate către ziduri. În 
spatele fiecăreia se dispuseră cincizeci de oameni și fugiră 
sprinteni după ele. Odoacru nu vedea mai departe în întuneric 
de oamenii din imediata sa apropiere și nu putea decât să se 
roage ca Onulf să emită aceleași ordine în susul frontului. 


315 


— Mai multe scări! zbieră el, și alte patru fură trecute peste 
mulțime, apucate de oamenii din primele rânduri și apoi și ei își 
urmară camarazii care cu o clipă mai înainte se îndreptaseră 
spre ziduri. 

Deasupra capetelor lor ploaia de săgeți slobozite de 
escadronul de arcași zumzăia precum un roi de viespi, iar 
dinaintea lor răsuna un zângănit și un clinchet constant de fier 
al vârfurilor săgeţilor ce se izbeau de zidurile din piatră, 
marcând poziţia și distanţa acestora în întuneric. 

— Mai multe scări! striga Odoacru răgușit; și iarăși apărură 
scări de la formaţia din spate care se completa rapid și le 
trecură peste creștetele lor. Cincizeci de oameni la fiecare 
scară! Daţi-i drumul! 

Cu urlete de surescitare, fiecare scară care-și croise calea în 
primele rânduri fu apucată de mâini nerăbdătoare și 
transportată spre ziduri, urmată de o gloată măruntă de 
infanteriști fervenți, confundându-se în legiunile și formațiunile 
lor, însă toți dorindu-și același lucru: să fie primii care trec 
zidurile și intră în lupta cu inamicul care știa că-i așteaptă. 

Lui Odoacru îi trecu prin minte un gând neașteptat: arcașii! 
Soldaţii lui trebuie să fi poziționat până acum primele scări la 
ziduri și în câteva clipe le mai urmau și altele, iar barajul de 
săgeți al arcașilor îi va ucide proprii oameni în beznă! Luând-o 
înapoi la goană spre locul în care se poziţionase escadronul 
strigă fără să se gândească în urechea unui bărbat care arăta a 
fi căpitanul lor, deși în haos nu putea fi sigur. 

— Arcași, încetați focul! 

Ofițerul îl privea curios. 

— Dar vedeţi, santinelele inamice... 

— Nu poţi să le vezi, o să nimeriţi oamenii noștri! Avansează 
cu soldaţii tăi până când vei avea vizibilitate, suficient de 
aproape cât să zăriţi cățărătorii, direct sub ziduri dacă e nevoie. 
Apoi menţineţi barajul contra poziţiilor santinelelor! 

Căpitanul arcașilor înţelese și abia strigă ordinul că întregul 
escadron, înfrigurat deja văzând infanteria și pe cei care cărau 
scările trecând în goană pe lângă ei și îndreptându-se cu 
precizie spre obiectivele către care ţinteau, își încetară salvele. 
Arcașii își umplură brațele cu săgeți și Odoacru îi conduse 
sprinten la mai puţin de treizeci de pași de ziduri, unde puteau 


316 


discerne scările zvârlite sus pe piatră și șirul subţire de bărbaţi 
care începură să se caţere pe structurile bâţăitoare. 

Când ploaia de săgeți a fost oprită pentru a efectua manevra, 
meterezele se umplură iarăși cu apărătorii inamicului care 
goniră spre posturile de pe ziduri unde fuseseră plasate 
capetele fiecărei scări. Pe măsură ce escadronul de arcași se 
redispunea sub ziduri, Odoacru privea în sus nerăbdător. Spre 
groaza lui, două garnizoane de soldaţi de deasupra scării de 
lângă el vârâră sulițe rezistente pe sub traversele cele mai din 
vârf, le fixară în muchia de piatră a meterezelor drept punct de 
reazem, iar apoi se sprijiniră de capetele sulițelor, proptindu-le 
în capul scării ca să le îndepărteze de perete. Fără sprijinul din 
vârf, deși ridicată doar de o palmă depărtare de zid, scara se 
răsuci pierzându-și echilibrul, iar cuplul de torsiune asupra 
prăjinilor tensionate de greutatea a zece oameni care o 
escaladau o făcu să se despice cu un scrâșnet puternic. 

Totul se petrecu așa repede că nu se putea face nimic ca să 
preîntâmpine acest lucru. Căţărătorul din frunte, deja aproape 
de vârf, urlă îngrozit când scara îi căzu de sub picioare și, 
aruncându-se spre faţă, se apucă cu mâinile de marginea 
zidului, trăgându-se în sus și se prăbuși cu pieptul și abdomenul 
pe meterezele din piatră groasă, picioarele bălăbănindu-i-se sub 
el în afara zidului, înainte de a trece de partea cealaltă, sabia 
unui apărător care stătea în picioare deasupra lui îi sfârtecă 
spatele, atingându-i o vertebră, iar ţipătul de durere i se sfârși 
dintr-o dată în gât. Într-o clipă încă trei lovituri căzură în același 
punct, secţionându-i toracele, iar partea inferioară a trupului 
căzu de pe marginea zidului peste bărbaţii ce picaseră de pe 
scară un moment mai devreme și care se chirceau de durere, 
zăcând toți la baza zidului răniţi în diferite grade. Cu un mărâit 
furios, apărătorul de pe metereze sări pe muchia groasă a 
zidului, plasă o cizmă cu ţinte în fața mortului și dădu un șut și 
părţii superioare a trupului zvârlind-o peste zid, desăvârșind 
lucrarea cu membrele inferioare. 

Romanul nu avu vreme să exulte, căci chiar atunci când 
slobozi mugetul sfidător, vocea îi fu abrupt retezată de o 
săgeată trasă exact de sub el, ce-i străpunse gâtul pe sub 
bărbie și ieși prin vârful coifului din bronz. Mort instantaneu și el, 
se rostogoli peste zidul exterior, propriile sale membre tefere și 


317 


nevătămate alăturându-i-se în moarte celor sfârtecate ale 
bărbatului pe care-l ucisese cu o clipă mai înainte. 

Când arcașii își găsiră ţintele, soldaţii garnizoanei de pe 
metereze se feriră iarăși ca să se acopere, neputând să iasă în 
spaţiul deschis sau chiar să ridice un deget ca să împiedice 
scările să fie aruncate pe ziduri și pe soldaţii lui Odoacru să le 
escaladeze. Zidurile vor fi sparte - acum nu mai aveau cum să-i 
stăvilească pe căţărători - și Odoacru, fără să mai aștepte 
confirmarea sau măcar să observe rezultatele, o luă la trap 
înapoi la infanteriștii care se așezau în continuare în formaţie în 
fața tranșeelor. 

Când a ajuns, Ardaric alergă spre el să-i iasă în întâmpinare. 

— Dumnezeule, Ardaric, exclamă Odoacru, ușurat că-l vede. 
Ai dormit bine? 

Ardaric ignoră remarca zeflemisitoare. 

— Soldaţii din garnizoană tocmai au lovit cu putere pe la sud 
tabăra principală, îi raportă el grabnic. Probabil că ne-au invadat 
apărarea în capătul acela... 

Lui Odoacru i se cuibărise o senzaţie tulburătoare în stomac. 

— L-am trimis pe Gundobar și pe burgunzii lui... 

— Care s-a luptat cu ei la fiecare pas, îl întrerupse Ardaric. 
Burgunzii au fost copleșiți, însă bastarzii sunt prea tâmpiţi ori 
prea rezistenți ca să moară. S-au retras, fiecare răpunând doi 
sau trei soldaţi din garnizoană pentru fiecare camarad de-al lor 
care cădea. Când au ajuns la marginea taberei principale, pur și 
simplu au fuzionat cu frontul nostru și au continuat să se bată 
alături de băieţii mei. 

— Apoi i-ai strâns pe soldaţi în tabără? îl întrebă Odoacru. 

— Am sustras fiecare escadron pe care l-am găsit. La început 
nu au fost suficiente, însă se dispun în continuare în formaţie, 
iar atacul a fost stăpânit, până acum. Am un tribun și doi 
centurioni care-i comandă și am fugit să te găsesc, căci am 
nevoie de mai mulţi oameni. Tu ai aici cinci mii, poate zece, și 
tot mai mulţi se dispun în formaţie. Ce naiba e asta? 

Cuvintele sale fură întrerupte de semnalele gorniștilor din 
faţă, căci porţile principale ale Ticinumului fuseseră deschise. 
Prin spărtură puteau vedea orașul complet luminat de torţe și 
focuri de tabără. Acum, exact când dinapoia lui Odoacru, la 
orizont, începea să se crape de ziuă, porţile fuseseră deschise 


318 


exploziv, iar tot ce mai rămăsese din garnizoană se aruncase în 
luptă într-un ultim efort de a diviza și a învălui trupele germane 
opozante. 

La trâmbiţatul goarnelor și într-un muget conjugat, cei două 
mii de soldaţi formidabili ai cohortelor urbane ce încă se mai 
aflau dinapoia zidurilor orașului năvăliră printre porţi cu armurile 
de luptă scânteind și coifurile din bronz strălucind ca lustruite de 
paradă la lumina făcliilor. 

Era răspunsul la rugăciunile lui Odoacru. Fără să se mai 
oprească să-l întrebe mai departe pe Ardaric, fără ca măcar să 
se oprească să gândească, se întoarse spre oamenii lui, cu ochii 
încă umflaţi de somn, cu coifurile pieziș și armurile aruncate la 
întâmplare peste trupurile cu pielea arsă de soare și ciupite de 
țânțari. Înălțându-și vocea peste zarva romanilor angajaţi în 
luptă la mai puţin de o sută de pași depărtare, își zbieră 
provocarea. 

— Soldaţi, orașul e al vostru! 

Soldaţii din fața lui, dornici să ia parte la bătălia pe care o 
auzeau vuind pe meterezele de deasupra lor, frustraţi că 
fuseseră împiedicaţi să-i urmeze pe cei care urcau scările pe 
ziduri, sloboziră un strigăt sfidător. Făcând un salt înainte, 
lipsindu-le așezarea în formaţie și până și ordinele căpitanilor 
lor, își ridicară săbiile în aer și o luară la goană direct spre 
romanii angrenaţi în luptă care, dându-și seama de mărimea 
forței ce se avânta spre ei, mai numeroasă decât triplul lor, se 
opriră din scurt și se ghemuiră în poziţii defensive, cu scuturile 
în sus și săbiile și lăncile pregătite. Cu o trosnitură asurzitoare, 
germanii se izbiră de soldaţii romani în așteptare, năpustindu-se 
peste ei precum mareea, rândurile din frunte doborându-i pe 
apărători cu dimensiunea trupurilor și a inerţiei greutăţii 
acestora, iar coloanele din spate năvăliră peste mormanele de 
morţi și răniţi încovoindu-se sub povara mulțimii. Într-o clipită 
principala forță romană a fost anihilată, rămânând doar câteva 
dintre cele mai din spate unităţi, care văzând soarta camarazilor 
lor din liniile din față fugiră înapoi îngroziţi prin porţile orașului. 
Luptătorii germani, mânjiţi de noroi din timpul marșului și de 
sânge din bătălie, slab blindaţi și insuficient pregătiţi, însă 
înfuriaţi de pofta de sânge, luară la goană după ei. Forţară 
porţile care începură deja să se închidă și le dădură de perete, 


319 


iar apoi se alăturară căţărătorilor care coborâseră de pe 
metereze și săriră pe străzile orașului, care acum erau înţesate 
de femei și de spectatori îngroziți. 

Odoacru se trezi măturat de val ca de o gloată dezlănțuită. 
Doar după ce a trecut printre porți și a ajuns departe, pe străzile 
orașului, a putut să pășească afară din îmbulzeală și să pună 
piciorul pe o alee adiacentă, unde se alătură Ardaric și o mână 
de alţi ofițeri. Prădarea orașului nu se mai afla acum sub 
controlul lor. După o clipă, o figură sfrijită, fără armură, cu un 
coif neajustat pe cap care arăta de parcă fusese cules de pe 
câmpul de luptă și strângând o sabie acoperită cu sânge, păși și 
ea pe alee, alăturându-se grupului mic de ofițeri. Când l-a văzut, 
Odoacru puse mâna pe sabie. 

— Gilimer, zise el, iar Ardaric se întoarse și-și scoase arma. 
Ce...? 

— Unde sunt paznicii lui? îl întrebă Ardaric. 

— Paznicii tăi ţi-au urmat ordinele, îi răspunse Gilimer lui 
Odoacru în germană, și m-au trimis la tine. Cohortele urbane ale 
lui Orestes au fost aici în număr mare, așa cum ţi-am spus. Eu 
mi-am ţinut promisiunea, acum hai să terminăm cu asta. 

Odoacru îl privea bănuitor, fără să-și mute mâna de pe armă. 

— Ce cauţi? 

— Același lucru ca și tine: sânge roman - un anume sânge 
îndeobște. 

— Dacă vorbești de Orestes, e al meu și va fi prins viu. N-o să- 
| omor pe cel mai distins ofițer roman pe o alee, ca pe un câine. 

Gilimer zâmbi, aprobă din cap și apoi păși înapoi în stradă 
unde fu înghiţit de mulțimea de soldați turbati. 


VIII 


Orestes fu condus în oficiul pe jumătate distrus al prefectului 
de către doi paznici voinici, ţinându-l fiecare strâns de braţe. Un 
ochi era atât de umflat că-l ţinea complet închis și un firicel de 
sânge semi-închegat îi scânteia în colţul gurii. Totuși, rănile pe 
care le suferise nu păreau să-i fi slăbit vigoarea-i de german și 
nici înfrângerea vehemenţa, căci se lupta zadarnic contra celor 
care-l ţineau captiv chiar și când aceștia îl conduceau în 
încăpere. Chiar în spatele lui îl urma Gilimer, cu sabia lui Orestes 

320 


încrustată cu nestemate care-i atârna în teaca de la brâu, iar 
privirea sfredelindu-i ceafa fostului său patron. 

Odoacru privea dintr-un colţ din umbră, examinându-l pe 
acest bărbat pe care nu-l mai văzuse atât de aproape de la 
strava” lui Attila din regatul hunilor, cu mulţi ani în urmă. Ştia 
că și propria lui înfățișare nu era cu mult mai departe de cea a 
unui barbar - pielea sa era arsă de soare și mușcată de insecte 
din timpul marșului lung de la Dunăre, armura și îmbrăcămintea 
atârnau în zdrențe și duhoarea de sânge și sudoare nespălată îi 
dădea târcoale precum o ceaţă insipidă. Nu așa anticipase că se 
va întâlni din nou cu Orestes după toți anii ăștia - ce-i drept nu 
știa la ce să se aștepte întocmai în această privință - însă până 
la urmă, și-a dat seama că nu exista nimic mai potrivit decât ca 
cei doi rivali să se întâlnească astfel, cu chipurile, pielea și 
mirosurile purtând toate urmele strădaniilor și luptelor pe care 
le suferiseră de-a lungul anilor. De fapt, Odoacru nu se putea 
abţine să nu se minuneze de ferocitatea lui Orestes fiind condus 
înăuntru înjurând și spera ca și el să rămână le fel de dârz când 
va ajunge la aceeași vârstă. Însă opinia lui avu viaţă scurtă, căci 
atunci când păși dintre umbre ca să dea piept cu inamicul său în 
lumina desăvârșită a făcliilor, nu putu să adune decât dispreţ și 
ură de la acest bărbat. Și Orestes în persoană, simțind că o 
persoană importantă a intrat în sfera vizuală limitată a ochiului 
cel bun, se opri brusc căznindu-se, se aranjă și îl privi fățiș și 
aspru pe Odoacru în faţă. 

Un moment îndelungat cei doi bărbaţi se uitară lung unul la 
altul, scrutându-se din priviri și provocându-se reciproc, căutând 
semnele forțelor care-i torturaseră atât de mulţi ani. Stând în 
picioare nemișcat și inexpresiv, Orestes își întoarse capul ușurel 
într-o parte, aproape fără nicio tragere de inimă, ca să-i 
iscodească în schimb pe ofiţerii care-l însoțeau pe Odoacru, însă 
doar o clipă mai târziu ochiul cel bun luă exemplu, smulgându- 
se din privirea hotărâtă a lui Odoacru și concentrându-se unul 
câte unul pe ceilalți bărbaţi, asupra lui Onulf pe care-l recunoscu 
cu un ușor surâs batjocoritor, părând imperceptibil tuturor, dar 
nu și destinatarului; asupra lui Gundobar, privind oarecum uimit 
trăsăturile germane înnegrite de fum, însă recunoscând 
caracteristicile legăturii cu o familie sau un trib vechi pe măsură 


10 Capcană (în limba maghiară în text). (n.t.) 


321 


ce se holba la ochii cenușii pătrunzători și mustăţile care-i 
atârnau aproape până pe piept; asupra lui Ardaric, cu o expresie 
disprețuitoare pentru acest bărbat care, ani de zile ofițer dedicat 
legiunilor romane sub autoritatea lui Orestes, se întorsese 
împotriva comandantului său. In cele din urmă, privirea sa se 
opri asupra lui Gilimer, care făcuse un pas înainte ca să stea 
lângă Odoacru, deși aici Orestes nu zăbovi nici cât să-i arunce o 
privire sfidătoare. Ciulind urechea la adâncimile din pieptul său, 
scoase la suprafaţă un guguloi de flegmă albicios, pătat cu 
sânge, care ateriză împroșcând picioarele lui Gilimer. Acesta 
țâșni înainte înfuriat, însă Odoacru și Ardaric puseră mâna pe el 
și-l traseră înapoi, în timp ce unul dintre paznicii lui Orestes 
dădu drumul braţului suficient cât să-i lipească captivului peste 
gură un dos de antebraț protejat de zale, spintecându-i buza lui 
Orestes și sfărâmându-i cei doi incisivi. Orestes se prăbuși o 
clipită peste celălalt paznic, apoi ridică privirea împăienjenită, 
scutură din cap și un zâmbet obraznic îi înflori pe gura 
însângerată. 

Odoacru văzuse destule. 

— Singurul meu regret, intonă el grav în hună, este că nu 
suntem singuri, altfel te-aș fi omorât lent, la faţa locului, așa 
cum meriti. În schimb, ca cetăţean roman și ofițer imperial, vei fi 
subiectul unui proces, vei fi găsit vinovat și numai după aceea 
executat. Inevitabilul se prelungește pentru noi toţi. Mare păcat. 

— Și mie îmi pare rău, mârâi Orestes printre dinţii lui sparți, 
că nu te-am stârpit eu acum douăzeci de ani și l-am plătit pe 
Ellac să se ocupe de treburile mele. 

Odoacru și Onulf îl priveau fix și cu toate că ceilalţi bărbaţi din 
încăpere nu le înțelegeau graiul aspru și gutural, știau că se 
rostise ceva îngrozitor și toți amuţiră, urmărindu-i pe opozanți. 
Scuipând și mai mult sânge, Orestes continuă. 

— Ellac a dat greș și nu te-a omorât, aproape că nu a fost în 
stare să-ți ucidă nici câinele de tată, iar acum Imperiul Roman, 
mai mult decât orice, e pedepsit pentru imbecilitatea lui, aceea 
că te-a lăsat în viaţă! 

— Nu, bolborosi Odoacru, aproape în șoaptă, ochii azvârlind 
pumnale vrăjmașului său, care îi trimise în loc un zâmbet 
însângerat, triumfător. Nu, nu tot imperiul e pedepsit. Numai 
casa ta, Casa Orestes. Tu, trădătorule, pentru că ai complotat 


322 


împotriva superiorilor tăi. Și odrasla ta patetică, Augustu/us, 
pentru că a avut neșansa să aibă un părinte ca tine... 

Înainte de a fi terminat, Orestes sări înainte, braţele 
scăpându-i din mâinile celor doi paznici a căror strânsoare se 
înmuiase din pricina uimirii la auzul schimbului de replici dintre 
prizonier și comandant. Aproape mai iute decât putea privirea 
să perceapă, îl izbi pe unul dintre paznici cu cotul în faţă 
spărgându-i simultan nasul, orbindu-l și făcându-l să se îndoaie 
într-o explozie de sânge și durere. Inainte ca vreunul să 
reacționeze, Orestes întinse mâna dreaptă spre sabia paznicului 
mutilat și dintr-o singură mișcare grabnică o scoase din teacă, o 
roti și crestă braţul neprotejat al paznicului din dreapta sa, tăind 
cu lama lată mușchii și țesuturile și stâlcindu-i în profunzime 
articulaţia umărului. Căzând în genunchi din pricina șocului și a 
durerii, paznicul înfipse mâna în umărul rănit, sângele ţâșnindu-i 
printre degetele încleștate. 

Orestes nu mai așteptă să pună iarăși mâna pe el. Fandă 
imediat spre Odoacru care păși în lături chinuindu-se să-și 
scoată sabia încâlcită într-o deșirătură a zalelor care-i atârnau 
peste teacă. Anticipând fenta, Orestes își mută și el greutatea, 
deși nu putea să-și ajusteze ținta loviturii de sabie, spintecă 
aerul zadarnic, lovind cu vârful pardoseala din piatră într-o 
ploaie de scântei, înaintând cu umărul stâng, inerția îl purtă 
direct în Odoacru care mârâi când Orestes i se izbi de piept și 
amândoi căzură ţepeni pe jos. Se rostogoliră dintr-o parte în 
cealaltă a sălii, când unul deasupra, când celălalt. Ceilalţi ofiţeri 
se avântară înainte, însă fără să li se ofere o poziţie curată ca 
să-l lovească pe Orestes cu sabia ezitau și, păzindu-se de sabia 
biciuitoare a acestuia, erau incapabili să pășească între 
combatanți ca să-l scoată pe Odoacru. 

Până la urmă, izbindu-se de zidul de piatră din capătul sălii, 
opozanţii fură opriţi în încleștarea lor nebunească. Odoacru, deși 
inițial fu luat prin surprindere, era cel mai puternic și cu 
douăzeci de ani mai tânăr ca Orestes, iar într-un final își dădu 
seama de avantajul său. Aruncându-se cu toată greutatea peste 
pieptul lui Orestes auzi o plesnitură și-l simţi inspirând ascuţit 
din pricina durerii provocate de coastele rupte. Când braţul cu 
sabia biciuitoare ezită, Odoacru își împinse coapsele înainte și își 
așeză genunchiul cu totul pe cotul lui Orestes, zdrobindu-l de 


323 


pardoseala din piatră până când simţi o altă plesnitură și auzi 
sabia zăngănind neajutorată pe pardoseala din spatele său. 
Aruncând o privire într-o parte, văzu ochii lui Orestes daţi peste 
cap și faţa contractându-i-se de durere, căci se chinuia să-și 
tragă sufletul sub greutatea trupului lui Odoacru așezat peste 
coastele sale surpate. 

Timp de o clipă, întreaga încăperea se cufundă în liniște și 
Odoacru, întins de o parte și alta a torsului rivalului său care 
respira sacadat, se uită în treacăt la faţa lui Orestes, peste gura 
spartă și însângerată cu limba atârnându-i, spre bărbia 
proeminentă și gâtul vânjos care-și păstrase deplina forță și 
putere în pofida vârstei și rănilor. Ochii lui Odoacru fură atrași 
de lanţul care atârna neglijent în jurul gâtului rivalului său, un 
colan gros din aur, de care se legăna un medalion cuibărit în 
adâncitura dintre clavicule. Un medalion ca oricare altul purtat 
de orice bărbat, un disc simplu din aur cu figuri tocite gravate 
pe el, nimic care să atragă atenţia cuiva... 

Insă un lucru îi atrase atenţia chiar atunci când Odoacru 
stătea acolo, respirând sacadat aproape la fel de greoi ca 
adversarul său; ceva din discul acela micuț din aur i-a atras 
privirile și, după o clipă, asigurându-se că sabia nu va mai fi 
ridicată iarăși și împlântată în spatele său, și-a înălțat un piculeț 
capul ca să vadă mai bine medalionul de la gâtul bărbatului. 

Era o monedă cu o gaură prin care trecea lanţul. O monedă 
din aur, diferită de oricare alta pe care o vedeai în imperiu. O 
monedă răsăriteană. Moneda lui Attila. 

Pentru care tatăl lui Odoacru murise. 

Revenindu-și în simţiri, își dădu brusc seama că în sală era 
hărmălaie, privitorii strigau, cei doi paznici răniţi urlau de 
durere, iar ofiţerii lui Odoacru își recăpătară starea de spirit și 
alergau spre locul unde zăceau cei doi opozanți. Gilimer ajunse 
primul, cu ochii fulgerând furioși căci ridică piciorul și-și așeză 
cizma peste beregata lui Orestes care se sufocă, cu ochii 
bulbucaţi, dându-i voie lui Odoacru să-l elibereze cu prudenţă 
din strânsoare și să se ridice în picioare. Când se ridică șovăind, 
cu faţa roșie de efort și neagră de furie, Gilimer își scoase sabia 
însângerată. 

— Îmi acorzi onoarea? 


324 


Nu-i puteai pune la îndoială semnificaţia. Odoacru aprobă din 
cap în tăcere și fără nicio obiecție din partea celorlalţi din sală, 
Gilimer își ridică sabia și o cobori o dată, încă o dată, de trei ori, 
până când trupul spasmodic zăcea ţeapăn, iar capul lui Orestes 
se răsuci într-o parte ca să se odihnească de perete într-o 
băltoacă de sânge. 

Odoacru se îndepărtă. 

— Plecăm imediat, zise el. Nu doresc să-mi petrec noaptea în 
orașul ăsta, nici ca soldaţii să întârzie pe la femei, jefuind și 
uitând de disciplină. Cheamă oamenii în for să se dispună în 
formaţie. Plecăm la amiază. 

— Și orașul? îl chestionă Onulf. E o proprietate valoroasă, cu 
zidurile încă intacte. 

— Mărșăluim spre Ravenna. Nu avem oameni să ocupăm 
această garnizoană, nici alta pe care s-ar putea s-o cucerim, de 
aceea are valoare doar pentru soldaţii cohortelor urbane care au 
mai rămas, care s-ar putea să se întoarcă să o reocupe. Dă-i foc. 

— La tot? 

Odoacru se întoarse și-l privi pe Onulff. 

— Îţi amintești, frăţioare, cum aveam obiceiul să cucerim 
comunele și triburile care cugetau să se răscoale împotriva lui 
Attila? 

Onulf dădu încetișor din cap. 

— Fiecare clădire rămasă în picioare rasă până la temelii, 
continuă Odoacru. Locuinţele, prăvăliile, bisericile. Stilul hunilor. 
Stilul lui Attila. Răzbunarea lui finală contra celui care l-a 
batjocorit și i-a profanat mormântul și contra locuitorilor care l- 
au ajutat pe acest om. 

Ofițerii începură să se alinieze, Odoacru fiind ultimul care 
plecă, însă tocmai când se pregătea să iasă pe ușă, se opri. Se 
întoarse, se deplasă cu pași mari înapoi spre sală, staţionă o 
clipă ca să arunce o privire împrejur, să-și amintească 
confruntarea prin care tocmai trecuse, ultimele momente de 
viață ale lui Orestes, răzbunarea lui Gilimer. Indreptându-se spre 
cadavrul decapitat care zăcea lipit de perete, păși prin băltoaca 
de sânge care de căldură se coagula rapid pe pardoseala 
poroasă și întinse mâna în jos apucând moneda și lanţul din aur 
ce alunecară ușor de pe ciotul zdrenţțuit al gâtului. Ștergând-o 
de rămășițele de sânge de pe marginea tunicii, o înghesui la 


325 


cingătoare, iar apoi se răsuci și traversă din nou încăperea cu 
pași mari și ieși pe ușă în soarele dimineții. 

După penumbra sărăcăcioasă a încăperii pe care tocmai o 
părăsise, căldura înăbușitoare îl izbi ca suflul unui cuptor, însă 
abia dacă observă. Aerul era plin de lamentaţiile și vaietele 
femeilor ai căror bărbaţi fuseseră uciși în furia atacului și care 
acum erau scoase afară din locuinţele lor și li se ordonase să 
părăsească orașul. In forul din apropiere, o coloană de fum 
negru începuse deja să se înalțe și fu purtată de vânt pe străzi 
cu o miasmă înecăcioasă, înțepătoare. Acesta nu mai era un loc 
în care să zăbovești. Ușurel, se îndreptă spre cea mai apropiată 
străduță lăturalnică, își croi calea spre porţile orașului care 
acum atârnau deznădăjduite și pustii și ieși în câmpul deschis 
dincolo de ele, unde soldații începură deja să se adune. 


— Orestes e mort și în curând vom pune mâna pe Augustulus; 
a venit vremea să ne gândim cine va fi viitorul împărat, zise 
Onulf calm. 

Cei doi fraţi stăteau în picioare unul lângă altul pe estrada 
turnului ţintașilor din tabăra lor, supraveghind soldaţii care se 
revărsau prin porţile Ticinumului, dând la o parte mulţimea de 
femei și prizonieri, în vreme ce în urma lor fumul negru se 
unduia dinspre clădirile principale și locuințe. Peste ziduri, 
flăcările se zăreau de la ferestrele celor mai înalte turnuri și ale 
foișoarelor, iar Odoacru știu că în câteva clipe tot orașul va fi un 
infern. Dogoarea clădirilor arzând în vecinătatea zidurilor 
interioare prefăcea deja mortarul în pudră și, ici-colo, pe 
lungimea structurii, se căscau fisuri adânci, acompaniate de 
trosnituri zgomotoase și de gemetele pietrelor brusc tensionate. 
Înainte de lăsarea serii, nimic nu va mai rămâne din oraș, nicio 
clădire nu va mai rămâne în picioare, niciun zid înălţat, nicio 
bucătărie de vară fără să nu fie plină de moloz, de ţigle sparte 
de pe acoperiș și de rămășițele prefăcute în cărbuni ale grinzilor 
din tavan. Ticinum Papiae va urma soarta atâtor orașe, a 
Cartaginei din trecutul îndepărtat, a Soutokului din deceniul 
trecut. Odoacru nu simţea niciun fel de milă. 

— Ce ai spus? întrebă el. 

Onulf se uită la bărbaţii care se adunau în jurul lor, puţind a 
uleiul rânced cu care se mânjise pe trupuri sub stratul de noroi, 


326 


„oamenii roșii”, deși mulţi arătau la fel de negri ca și cum 
fuseseră uscați la foc, și, într-adevăr, focul și fumul de la 
clădirile arzând în interiorul orașului împrumutase pielii lor 
stratul acesta adiţional; unii erau acoperiţi cu un strat așa gros 
că numai ochii lor cenușii și bărbile bălăbănindu-se îi arăta ca 
fiind bărbaţi și nu demoni de pe lumea cealaltă. Oamenii se 
strânseseră în jurul turnului, la început ezitând, dar apoi mai 
entuziaști, jubilând pentru victoria lor recentă, exultând la 
duhoarea fumului, mirosul distrugerii și al morţii, veselindu-se 
pentru comorile mărunte pe care le adunaseră înainte ca 
flăcările asemeni unor limbi să-și ia partea lor, dornice să-și 
desăvârșească victoria finală, ca să se îmbarce pentru marșul 
spre ţinta finală, spre Ravenna, ca să-l răstoarne pe împărat, 
ultima rămășiță a emblemei furiei lor. Învălmășeala crescu și se 
extinse, iar ovaţiile lor se înălțară dintr-un colț îndepărtat și se 
răspândi ca un val spre mijloc și apoi în capătul celălalt, trecând 
pe la baza turnului ţintașilor de parcă nu ar fi fost mai mult 
decât o trestie sau un fir de iarbă. 

— Am zis că e vremea să proclamăm un nou împărat, 
continuă Onulf. Augustulus va fi răsturnat când vom sosi, dacă 
nu a fost deja, și nu trebuie să existe nicio pauză de autoritate. 

— Nu vreau să am nimic de-a face cu numirea unui împărat, 
scuipă Odoacru dezgustat. Nu sunt o persoană influentă, un 
manipulator de oameni, ca Orestes și Ricimer. 

— Nu trebuie să numești unul. Oamenii nu vor accepta asta în 
niciun caz. Tu trebuie să fii. 

— Eu? Împărat? 

— De ce nu? 

Odoacru o luă în derâdere. 

— Eu nu sunt roman. Nu am descendență romană, nici rang, 
nici strămoși. Tu nu înţelegi civilizația asta, frate. Poporul nu va 
accepta un asemenea împărat. 

— Poporul? Cui îi pasă de popor? Ai nevoie de susţinerea 
soldaţilor și o ai. Ani de zile i-ai călăuzit, întâi ca prinţ încoronat 
al scirilor, apoi ca general, acum ca... 

— Nu pot fi împărat, insistă Odoacru. E imposibil. 

— Oamenii s-au strâns dedesubt. Așteaptă să le proclame. 

— Să mă proclame ce? Nu împărat. 

— Conducătorul lor, cârmuitorul lor. 


327 


— Nu am vreme pentru jocuri de cuvinte. Sunt comandantul 
lor și asta ajunge. Trebuie să pornim marșul spre Ravenna 
acum, înainte ca Augustulus să prindă veste de victoria noastră 
și să fugă din oraș. 

— Odoacru, privește în jurul tău! Privește-ţi soldaţii! Oamenii 
nu-ţi vor da voie să pleci neproclamat, fără să nu fi recunoscut 
pentru această victorie imensă, pentru înfrângerea lui Orestes. 
l-ai insulta dacă ai face așa. Acceptarea stimei lor este la fel de 
importantă ca a le accepta supunerea. 

— Nu ca împărat, nu pot... 

Plasmodierea de sub ei își schimbase ritmul și cuvintele. 
Strigătele nu mai erau aleatorii și dezorganizate, zbieretul 
absurd al unei gloate îmbătate de victorie. Douăzeci de mii de 
glasuri se înălțau acum la unison aclamând în unanimitate și 
lovind cu sulițele în scuturi într-un ritm huruitor, toţi ochii fiind 
ațintiți asupra celor doi bărbaţi care stăteau în turnul ţintașilor. 

— Odoacru Rex! Trăiască regele! 

Odoacru privi în jos și pentru prima oară în acea zi păru să-și 
vadă oamenii, să-i vadă cu adevărat. Chipurile lor străluceau 
înfrigurate, entuziaste, chiar și sub negreală, sub sângele și 
mușcăturile de insecte, oamenii îl chemau, nu forţaţi, ci de 
parcă se bucurau, se veseleau de un cuvânt care nu mai fusese 
auzit în Italia ovaţionat de o mie de ani și mai bine, strigătul 
unanim al unei armate cuceritoare. 

— Rex, Rex, Rex! 

Și cum Odoacru își plimba privirea peste mulţimea de oameni, 
fumul fierbând în spatele lor în orașul muribund, aerul se încarcă 
brusc cu un nor de cenușa osemintelor purtată de vânt, plutind 
peste ei, acoperind totul, oameni și cai, și corturi, și șanțuri, 
învelind totul cu un luciu de pudră albă, un alb curat, mascând 
ororile distrugerilor din acea zi. Iscodind prin aburul cenușiu 
prefăcut în pulbere, îi dădu voie minţii sale să hoinărească în 
voie, să-și imagineze o scenă, o eră: una de bunăstare și pace, 
eliberată de împărați hrăpăreţi, dincolo de rivalitatea cu romanii 
din Răsărit, liberă de senatori decrepiţi ai nobilimii slabe servind 
drept împărați, scăpată de asasinate și înlocuiri, de danii 
ruinătoare, de false descendenţe din genealogii inventate, de 
moșteniri contrafăcute moștenite de la miticii Romulus și Remus 
în persoană. 


328 


— Rex, Rex! 

Venise vremea unui sânge proaspăt, a unui om nou, a unui 
cârmuitor nou, a unui alt titlu. Onulf avea dreptate. Nu putea să 
refuze. Pășind înainte pe platforma șubredă, ridică mâinile 
recunoscător, iar mugetul soldaților se intensifică și îl înconjură 
ca un val. Oamenii scandau și pe obrajii însângeraţi ai unora 
lacrimile șiroiau lăsând dâre în murdărie atunci când el le 
confirmă proclamația, în spatele lui îl simţi pe Onulf pășind și el 
în faţă, își simți fratele ridicându-și braţele în aer și auzi 
zgomotul mulțimii diminuându-se, doar insignifiant, însă destul 
cât vocea lui Onulf să se avânte peste masa de oameni. 

— Vi-I prezint, strigă el, iar vocile oamenilor se potoliră într-o 
măsură mai mare; vi-l prezint pe Odoacru întâiul, Rege suveran 
al Italiei, Rex Italiae! Roma împăraţilor e moartă. Trăiască 
regele! 

Și fiecare soldat din mulţime știu că în acest moment, chiar în 
secunda în care cuvântul hotărâtor „Rex” a fost pronunţat, 
sfârșitul unei epoci vechi de douăsprezece secole scârțâi de rău 
augur, înecat în fumul negru și în sânge, iar o nouă eră, ca un 
strat fragil de praf alb, se cobora asupra lor. 


329 


POST-SCRIPTUM 


Voi sfârși aici cuvântul. Și de este bine 
întocmit și cum se cuvine, aceasta și eu am 
vrut; iar de este cu ponosuri și de mijloc, 
eu unul am făcut tot ce-am putut. Că 
precum a bea numai vin sau numai apă, 
nepotrivit lucru este, pe când vinul amestecat 
cu apă este dulce și desfătează, tot 
așa și meșteșugul de a orândui istorisirea 
încântă urechile celor ce citesc. lar aici să 
fie sfârșitul! 


Cartea a doua a Macabeilor 


Orestes fiind mort, fiul său își dădu seama că nu putea să ţină 
piept armatei germanice invadatoare și predă Ravenna fără a se 
lupta. Odoacru acceptă proclamarea poporului drept cârmuitorul 
lor și, ca un gest de bunăvoință, cruţă viaţa băiatului pe 
considerându-l nevinovat de greșelile tatălui său, și-l exilă într- 
un castel din Campania, cu o rentă considerabilă. Ultimul 
împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus, 
dispăru apoi din istorie. 

Senatul roman capitulă la scurtă vreme după aceea și redactă 
o epistolă adresată împăratului răsăritean din Constantinopole 
prin care se renunţa la orice dorinţă sau nevoia de a numi un 
împărat al Apusului, declarând Italia o „dioceză” separată care 
va fi guvernată de cuceritorul lor. Odoacru nu-și uită nici 
promisiunile pe care le făcuse ostașilor săi, de a le împărți 
pământuri la urcarea lui pe tron. Familiile patriciene și 
latifundiarii înstăriți de pe cuprinsul Italiei erau siliți să renunţe 
la o treime din moșiile lor pentru recolonizaţii soldaţi ai armatei 


1 Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 


1968 
330 


germane și ostrogote a lui Odoacru, care după o generaţie, sau 
cam așa, s-au integrat complet în regiune. 

Odoacru a guvernat Italia aproape șaptesprezece ani până 
când norocul în cele din urmă l-a părăsit. După câteva ciocniri 
sângeroase cu nimeni alţii decât rudele lui îndepărtate, 
ostrogoții, care l-au invadat la porunca Imperiului Roman de 
Răsărit în continuare furios, Odoacru a fost împresurat la 
Ravenna, unde a rezistat patru ani de zile în pofida faptului că 
orașul era cât pe ce să moară de foame. Intr-un târziu a 
consimţit să se întâlnească cu asediatorul său, regele ostrogot 
Teodoric, la un „banchet de pace” care s-a ţinut la idele lui 
martie, anul 493, unde a fost cu perfidie ucis, dând naștere 
ultimei ironii a sorții: aceea că distrugătorul Imperiului Roman 
de Apus a fost înjunghiat mortal în aceeași zi în care fusese 
înjunghiat fondatorul acestuia, lulius Caesar. În timpul vieţii sale, 
Odoacru fusese martorul prăbușirii a trei state. 

Onulf a fost ucis de soldații lui Teodoric la scurt timp după 
aceea, întrerupând linia succesiunii regale, iar apoi situaţia 
politică a Europei s-a transformat în haos. Contrar așteptărilor 
inițiale ale lui Odoacru, sfârșitul Imperiului Roman de Apus nu a 
avut drept rezultat eliberarea de sub tiranie, ci mai degrabă 
deschiderea câtre o eră sumbră a războaielor, ignoranței și 
bolilor cunoscută astăzi sub numele de Evul Mediu, de pe urma 
căreia Europa nu și-a revenit timp de câteva secole. 


331 


MULȚUNMIRI 


În ultimii șapte ani, de când m-am apucat prima oară să scriu 
romane, am descoperit ca fiind o aventură uimitoare, în sensul 
cel mai adevărat al cuvântului. Ca majoritatea aventurilor, 
înglobează multă muncă grea și zăbavă, însă este punctată de 
avânturi minunate ale imaginaţiei, de scurte izbucniri de euforie, 
de perioade de descurajare alternând cu cele de triumf (este 
uimitor cum doar simpla nimerire întocmai a cuvântului potrivit 
poate face spiritul autorului să se înalțe la ceruri) și chiar de 
momentul ocazional de teroare nediluată (gândiţi-vă la 
discursurile  publice...). Respectarea termenelor limită şi 
menţinerea unui produs consecvent de-a lungul a cinci romane 
a fost pentru mine, în mare măsură, o chestiune de disciplină 
care adesea înseamnă să acorzi o atenţie sporită scrisului 
„sacru”, acelor ajutoare exterioare - o ceașcă de cafea bună sau 
o dușcă de Calvados, camera învăluită într-un anume grad de 
obscuritate, biroul peste care sunt puse claie peste grămadă 
notițe referitoare la lucrare - care nu contribuie neapărat direct 
la lucrare, dar care-l ajută pe autor să devină mai receptiv la 
grațiile inspiraţiei. Este greu să spui dacă aceste aspecte 
materiale îmbunătăţesc sau nu scrisul, însă este imposibil să-ţi 
închipui făcând-o fără ele. 

Cu toate acestea, în aceeași măsură în care anumite obiceiuri 
și ticuri sunt necesare, în ultimă instanţă inspiraţia trebuie să 
vină din existenţa proprie a individului și în această privinţă 
puţine lucruri rămân la fel. Evoluţia este constantă, un fapt 
zăpăcitor și revigorant. Adevărata mea vocaţie nu este cea de 
autor, ci mai repede de pater familias, și mi-am început cariera 
într-o vreme când mă chinuiam să găsesc liniștea și solitudinea 
cu doi copii mici care se tăvăleau pe sub biroul meu, iar acum 
descopăr că mă confrunt cu un nou conflict: de a ţine pasul cu 
pasiunile și minţile luminate a două persoane aproape adulte 
(ca și a încă unui bebeluș căruia și lui îi place să meargă de-a 


332 


bușilea pe sub biroul meu). Băiatul meu cel mai mare, Eamon, 
care m-a ajutat cândva să revin cu picioarele pe pământ 
preparându-mi cafeaua de dimineaţă și lansându-mi invitaţii 
constante (cereri?) la joacă, acum lasă calculatoarele și site- 
urile Web să zumzăie și îmi lansează în continuare invitaţii 
constante (cereri?), de data asta să-l las să exerseze șofatul. Isa 
cu ale ei gângurituri și îmbrăţișări de noapte bună ce obișnuiau 
să-mi iuţească pasul, acum le-au luat locul țopăiturile din 
transpunerile melodiilor de pe Broadway, iar cvadricepșii mei 
ard, căci mă străduiesc să ţin pasul cu antrenamentul ei de 
triatlon. (întâmplător, și Eamon și Isa au contribuit la corectura 
șpalturilor pentru această carte.) Micuța Marie, care cu patru 
romane în urmă nu era nimic mai mult decât o fotografie cât un 
bob de grâu a unui copil chel într-un raport de adopţie din 
Mongolia, acum a depășit chiar și realizările profesionale ale Isei 
din Departamentul Zgomotului de Fundal Neîncetat și și-a adus 
propria ei contribuţie la lucrarea mea, cu duzina ei de 
eșantioane ale ilustraţiilor tapetate pe pereții mei, cu memoria 
ei infailibilă pentru glumele din filme și cu imaginaţia ei infinită 
pe care o afișează în dialogurile frecvente cu imaginara sa 
„Surioară Al.” 

Totuși, ca de fiecare dată, cea mai mare recunoștință o 
datorez soţiei mele, Cristina, acel aspect cu adevărat stabil din 
viaţa mea. Ea aduce disciplină haosului, alină sufletul irascibil al 
autorului și pune ordine în meseria de conducător de familie, de 
afaceri și al unei școli în afara casei, cu dozele sale liberale de 
iubire, de umor și de bucătăreasă excelentă. Paradisul, cred eu, 
este acea stare de bucurie care se petrece la uniunea ultimă a 
sufletului unei persoane cu Creatorul său. Până când acest lucru 
va surveni (după voia lui Dumnezeu), viaţa mea cu Cris e un 
indiciu al acestui fapt, o prevestire a acestei fericiri, reflectarea 
paradisului, aici, pe pământ. 


M.C.F. 
lanuarie 2007 


333