Victor Hugo — Anul 93

VICTOR HUGO 


ANUL 93 


VICTOR HUGO 


ANUL 93 


PARTEA ÎNTÂI - PE MARE 


CARTEA ÎNTÂI - PĂDUREA SAUDRAIE 


În ultimele zile ale lunii mai 1793, unul dintre batalioanele 
pariziene aduse în Bretania de către Santerre cerceta 
înfricoşata pădure Saudraie din Astille. Să tot fi fost cel mult 
vreo trei sute de oameni, deoarece batalionul fusese decimat 
de încrâncenările războiului. La vremea aceea, în urma 
luptelor de la Argonne, Jemmapes şi Valmy, din primul 
batalion parizian, alcătuit cândva din şase sute de voluntari, 
nu mai rămăseseră decât douăzeci şi şapte de oameni, din cel 
de-al doilea treizeci şi trei, iar din cel de-al treilea cincizeci şi 
şapte. Vremuri de lupte legendare. 

Batalioanele trimise de la Paris în Vendâe însumau nouă 
sute doisprezece oameni. Fiecare dintre ele era înzestrat cu 
câte trei guri de foc. Unităţile fuseseră puse pe picioare în cel 
mai scurt timp. În ziua de 25 aprilie, Gohier fiind ministru de 
justiție iar Bouchotte ministru de război; secția Bon-Conseil 
propusese să se trimită în Vendee nişte batalioane de 
voluntari; unul dintre membrii Comunei, Lubin, întocmise 
raportul; în ziua de 1 mai, Santerre era în măsură să pună în 
mişcare douăsprezece mii de ostaşi, treizeci de obuziere şi un 
batalion de tunari. Aceste batalioane, organizate în cel mai 
scurt timp, s-au dovedit a fi atât de iscusit întocmite, încât 
slujesc drept model până în ziua de azi; companiile de linie de 
foc din vremea noastră sunt organizate după sistemul lor; 
odată cu înființarea acestor batalioane s-a modificat proporția 
dintre numărul soldaților şi cel al subofițerilor. 

În ziua de 28 aprilie, comuna din Paris dăduse voluntarilor 
lui Santerre cuvântul de ordine: Nici milă, nici cruțare. La 
sfârşitul lui mai, dintre cei douăsprezece mii de oameni plecați 
din Paris, opt mii căzuseră în luptă. 


Batalionul ce pătrunsese în pădurea Saudraie înainta cu 
băgare de seamă. Nimeni nu se grăbea. Oamenii erau cu ochii 
în patru. Soldatul are un ochi la spate a spus Kleber. Mergeau 
aşa de multă vreme. Cât să fi fost ceasul? În ce răstimp al zilei 
se aflau oare? Greu de spus, căci de obicei în asemenea 
hățişuri sălbatice dăinuie tot timpul zilei un fel de amurg, iar 
în codrul cu pricina nu e niciodată lumină. 

Pădurea Saudraie era un tărâm tragic. În inima acestor 
bungeturi, războiul civil îşi începuse, încă din luna noiembrie 
1792, vărsările sale de sânge; Mousqueton, sângerosul şchiop, 
ieşise din sânul acestor primejdioase desişuri; crimele 
săvârşite aici erau atât de numeroase încât ţi se făcea părul 
măciucă. Nu exista, cred, loc mai fioros. Soldaţii se afundau în 
pădure cu prudență. Pretutindeni era o risipă de flori; jur 
împrejur se înălța o împletitură de înfiorate rămurişuri ce lăsa 
să se răspândească boarea răcoroasă şi desfătătoare a 
frunzelor; întunecimea verde era străpunsă pe alocuri de 
razele soarelui; pe jos, săbiuța, stânjenelul de baltă, narcisele 
de câmp, sânziana, a cărei floricică măruntă vesteşte vremea 
frumoasă, brânduşa de primăvară smălțau şi întrețeseau cu 
fireturi covorul adânc de verdeață în care mişunau tot soiul de 
muşchi, începând cu cel în formă de omidă şi sfârşind cu cel ce 
seamănă cu o stea. Ostaşii înaintau pas cu pas, pe tăcute, 
îndepărtând încetişor mărăcinişurile. Deasupra baionetelor, 
păsările ciripeau. 

Pădurea Saudraie este una din acele sihle în care odinioară, 
în vremuri paşnice, se făcea pârpără, adică vânătoare 
nocturnă de păsări; în locul păsăretului acum erau vânați 
oamenii. 

Bungetul era format numai din mesteceni, fagi şi stegari; 
pământul era neted; muşchiul şi iarba deasă înăbuşeau 
zgomotul paşilor omeneşti; nicio potecă, nicăieri, sau doar câte 
un firicel de cărare ce se curma numaidecât; tufani de ilex, 
porumbari, ferigi, hăţişuri de osul-iepurelui, mărăcinişuri 
înalte; nu era chip să vezi un om la zece paşi. 


În răstimpuri se ițea printre tufişuri câte un bâtlan sau 
câte o găinuşă-de-baltă, vădind vecinătatea mlaştinilor. 

Ostaşii mărşăluiau. Mergeau la voia întâmplării, cu inima 
strânsă, temându-se să nu dea tocmai peste ceea ce căutau. 

Când şi când întâlneau în cale urme de tabere, locuri 
pârjolite, ierburi călcate în picioare, cruci închipuite din două 
bețe, crengi însângerate. Ici clocotise ciorba, dincoace se slujise 
liturghia, iar mai încolo fuseseră pansați răniții. Dar cei ce 
trecuseră prin partea locului îşi luaseră tălpăşița. Unde 
puteau fi acum”? Departe de tot, probabil. Sau poate ascunşi 
undeva în preajmă, cu flinta în mână. Pădurea părea pustie. 
Batalionul înainta cu şi mai multă fereală. Singurătate, deci 
atențiune. Nu se vedea țipenie de om; un motiv mai mult să se 
teamă c-ar putea fi cineva. Era vorba doar de o pădure rău 
famată. 

Oricând se puteau aştepta să cadă într-o capcană. 

Treizeci de grenadieri, trimişi în chip de cercetaşi sub 
comanda unui sergent, mergeau înainte, la o distanţă destul 
de mare de grosul trupei. Vivandiera batalionului plecase 
împreună cu ei. Vivandiereleit: sunt oricând gata să însoțească 
avangărzile. Îşi pun viaţa în primejdie, ce-i drept, dar cel puţin 
mai au câte ceva de văzut. Curiozitatea este una din formele 
sub care se manifestă bravura femeilor. 

Deodată, soldaţii micului detaşament avură acea tresărire 
ce-i încearcă îndeobşte pe vânători în clipa când ajung la un 
pas de bârlogul fiarei. Se auzise un freamăt în adâncul unui 
desiş şi parcă se zărise mişcând ceva printre frunze. Soldații 
îşi făcură semne. 

Ofițerii n-au nevoie, de obicei, să se amestece în misiunea 
încredințată cercetaşilor care trebuie să pândească şi în 
acelaşi timp să cerceteze cu atenție locurile; ceea ce trebuie 
făcut se îndeplineşte de la sine. 

În mai puţin de un minut punctul în care se simţise 
mişcarea fu încercuit; strânse roată, flintele îl împresurau 
gata să tragă; miezul întunecat al desişului fu luat la ochi din 
toate părțile deodată şi ostaşii, cu degetul pe trăgaci şi privirea 


aţintită asupra locului îndoielnic, nu mai aşteptau decât 
comanda sergentului ca să-i împroaşte cu plumbi. 

Între timp însă vivandiera se încumetase să arunce o privire 
printre mărăcinişuri şi în momentul în care sergentul se 
pregătea să ordone: Foc! femeia strigă: 

— Staţi! 

Apoi întorcându-se spre soldați: 

— Nu trageţi, camarazi! 

Şi se năpusti în hățiş. Ceilalți o urmară. 

Într-adevăr se afla cineva acolo. 

În inima bungetului, la marginea unuia din acele mici 
luminişuri rotunde pe care le croiesc în pădure cuptoarele de 
mangal arzând rădăcinile copacilor, într-un fel de firidă în 
rămuriş, căptuşită cu frunze şi deschisă ca un alcov, o femeie 
şedea pe covorul de muşchi, ținând la sân un prunc care 
sugea şi pe genunchi capetele blonde a doi copilaşi adormiţi. 

Asta era capcana. 

— Ce cauţi aici dumneata? strigă vivandiera. 

Femeia înălță capul. 

Vivandiera adăugă furioasă: 

— Ce stai acolo? Ai căpiat? 

Pe urmă: 

— N-a lipsit mult şi te-ar fi curățat! 

Apoi, către soldați: 

— E o femeie, îi înştiință ea. 

— Ce naiba, parcă noi nu vedem! spuse un grenadier. 

— Auzi colo, să vii în pădure ca să te facă zob! Cui poate să- 
i treacă asemenea nerozie prin cap? continuă vivandiera. 

Uimită, speriată, împietrită, femeia privea ca prin vis 
puştile, săbiile, baionetele, chipurile fioroase din jurul ei. 

Cei doi copii se treziră şi începură a scânci. 

— Mi-e foame! spuse unul. 

— Mi-e frică, zise celălalt. 

Pruncul sugea mai departe. 

— Tu eşti cel mai cuminte, îl lăudă vivandiera. 

Mama amuţise de groază. 


— Nu-ţi fie teamă, îi strigă sergentul, suntem batalionul 
Boneta-Roşie. 

Femeia tremura vargă. Se uita la figura aspră a 
sergentului, din care nu se desluşeau decât sprâncenele, o 
pereche de mustăți şi doi cărbuni aprinşi ce închipuiau ochii. 

— Pe vremuri batalionul Crucii-Roşii, adăugă vivandiera. 

— Cine eşti, cucoană? întrebă sergentul. 

Femeia îl privea îngrozită. Era tânără, palidă, slabă, 
îmbrăcată în zdrențe; purta o glugă de stofă groasă a 
țărăncilor bretone şi o broboadă de lână prinsă cu o sfoară de 
gât. Stătea cu sânul gol în văzul tuturor cu o nepăsare de 
femelă. Picioarele desculțe îi sângerau. 

— E o femeie sărmană, spuse sergentul. 

Vivandiera vorbi din nou cu glasul ei cazon şi feminin 
totodată, în care se simțea o tainică blândeţe: 

— Cum te cheamă? 

Femeia bâigui aproape nedeslugşit: 

— Michelle Flechard. 

Vivandiera mângâia cu mâna ei butucănoasă căpşorul 
sugaciului. 

— Cât a împlinit broscuţa? întrebă ea. 

Mama nu pricepu. Vivandiera stărui: 

— Te-am întrebat ce vârstă are asta? 

— A, se dumeri mama, optsprezece luni. 

— E destul de mărişoară, spuse vivandiera. Nu se mai cade 
să sugă. Ar trebui s-o înțărci. O să-i dăm nişte supă. 

Femeia începea să se liniştească. Cei doi puşti care se 
treziseră erau mai mult curioşi decât speriați. Priveau cu 
încântare panaşele. 

— Sunt lihniţi de foame sărăcuţii, spuse mama. 

Adăugând: 

— Nu mai am lapte. 

— O să le dăm să mănânce, strigă sergentul, şi lor şi ţie. 
Dar stai că n-am terminat. Care sunt părerile tale politice? 

Femeia se uită la el, fără să-i răspundă. 

— N-ai auzit ce te-am întrebat? 


— M-au trimis la mănăstire de mică, bolborosi ea, dar după 
aceea m-am măritat, n-am ajuns să mă călugăresc. Măicuţele 
m-au învățat să vorbesc franțuzeşte. Au pârjolit satul. N-am 
ştiut cum să fugim mai repede, n-am apucat nici să mă încalț. 

— Eu te întreb care sunt părerile tale politice? 

— Ştiu eu? 

— Fiindcă sunt femei care fac pe iscoadele, continuă 
sergentul. Şi iscoadele sunt împuşcate. Hai, vorbeşte. N-oi fi 
umblând cu şatra? Care ţi-e patria? 

Femeia îl privea mai departe ca şi cum n-ar fi înţeles. 

— Care ţi-e patria? stărui sergentul. 

— Nu ştiu, răspunse ea. 

— Cum. Nu ştii care-i țara ta? 

— A, țara mea. Ba da. 

— Ei, spune atunci, care? 

— Ferma Siscoignard din parohia Aze. 

De astă dată sergentul rămase cu gura căscată. Stătu un 
moment pe gânduri, apoi întrebă: 

— Cum ai spus? 

— Siscoignard. 

— Bine, dar asta nu-i o ţară. 

— E ţara mea. 

Şi după ce cumpăni în minte ceva, adăugă: 

— Acu” ştiu, domnule. Dumneavoastră sunteţi din Franța, 
iar eu din Bretania. 

— Ei şi? 

— Nu suntem dintr-un loc. 

— Dar avem aceeaşi patrie! se oțări sergentul. 

Femeia se mulțumi să răspundă: 

— Eu sunt din Siscoignard: 

— Bine, eşti din Siscoignard, fie, încuviință sergentul. De 
acolo se trag ai tăi? 

— Da. 

— Şi acum ce fac? 

— S-au prăpădit toți. Nu mai am pe nimeni. 


Sergentul, căruia îi cam plăcea să se asculte vorbind, 
continuă interogatoriul. 

— Orice om are neamuri, ce dracu! ori a avut. Cine eşti? 
Vorbeşte! 

Femeia ascultă năucită ţipătul lui — ori a avut — ce semăna 
mai degrabă cu un răget decât cu grai omenesc. 

Vivandiera simţi c-ar trebui să intervină. Începu să mângâie 
din nou pruncul de la sân şi le dădu câte o pălmuţă peste 
obraji celorlalți doi. 

— Cum o cheamă pe broscuţța asta? întrebă ea; fiindcă-i 
fetiță, dacă nu mă înşel. 

Mama îi spuse numele: Georgette. 

— Şi pe ăl mare? E băiat — nu-i aşa — drăcuşorul? 

— Ren6-Jean. 

— Dar prâslea? Că şi el tot băiat e, şi ce dolofan încă! 

— Alain-Bufleiul, spuse mama. 

— Sunt drăgălaşi mititeii, urmă vivandiera; cât îs de mici se 
poartă ca nişte oameni în toată firea. 

Sergentul însă nu se lăsa. 

— Vorbeşte odată, cucoană? Ai casă? 

— Aveam una. 

— Unde? 

— În Aze. 

— Şi de ce nu eşti acum acasă? 

— Fiindcă i-au dat foc. 

— Cine? 

— Ce ştiu eu! În bătălie. 

— De unde vii? 

— Dintr-acolo. 

— Şi încotro te duci? 

— Nu ştiu. 

— Răspunde la ce te-ntreb. Cine eşti? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii cine eşti? 

— Suntem nişte bieți oameni plecați în pribegie. 

— De partea cui eşti? 


— Nu ştiu. 

— Eşti cu albaştrii? Eşti cu albii? Cu care dintre ei? 

— Sunt cu copiii mei. 

Tăcură cu toţii un timp. 

— Eu n-am avut copii, spuse vivandiera. N-am avut când 
să-i fac. 

Sergentul însă o ţinea pe-a lui: 

— Dar părinţii tăi? Hai. Cucoană, spune ce şi cum e cu 
părinții tăi. Uite, pe mine, bunăoară, mă cheamă Radoub; 
sunt sergent şi stau pe strada Cherche-Midi; taică-meu şi 
maică-mea tot acolo stăteau, pot carevasăzică să vorbesc 
despre părinții mei. Vorbeşte-ne despre ai tăi. Zi, cine erau 
părinții tăi? 

— Cine să fie? Alde Flechard. Atâta tot. 

— Bine, alde Flechard sunt alde Flechard, aşa cum alde 
Radoub sunt alde Radoub. Dar tot omul are o stare. Ce stare 
aveau părinţii tăi? Ce făceau? Sau ce fac? Ce învârteau alde 
Flechard ăştia? 

— Erau plugari. Taica era beteag şi nu putea să muncească 
fiin'că-l cam  cotonogise seniorul, seniorul dumnealui, 
adicătelea seniorul nostru, pusese să-l bată cu ciomagul, ba 
încă a fost îngăduitor cu dânsul, fiin'că taica prinsese un 
iepure şi pentru o ispravă ca asta făptaşul era osândit la 
moarte; seniorul însă îi făcuse un hatâr: „Daţi-i numai o sută 
de ciomege!”, le-a poruncit oamenilor; şi de atunci taica 
rămăsese schilod. 

— Mai departe. 

— Moşu-meu era hughenot. Domnul părinte nu ştiu ce-a 
făcut şi l-a trimis la galere. Eu eram mică pe atunci. 

— Mai departe. 

— Tatăl omului meu făcea contrabandă cu sare. Regele a 
poruncit să-l atârne în ştreang. 

— Da” omul tău ce învârteşte? 

— Mai deunăzi lupta în război. 

— Pentru cine? 

— Pentru rege. 


— Şi pentru mai cine? 

— Păi, pentru seniorul lui. 

— Şi pentru mai cine? 

— Păi, pentru domnul părinte. 

— Dar-ar toți dracii-n ei să dea de cioflingari! răbufni un 
grenadier. 

Femeia tresări înfricoşată. 

— Precum vezi, doamnă, suntem parizieni sadea, rosti cu 
suavitate vivandiera. 

Femeia îşi împreună mâinile suspinând: 

— Doamne Isuse Hristoase! 

— Lasă superstiţiile, i-o reteză sergentul. 

Vivandiera se aşeză jos lângă ea şi luă între genunchi pe cel 
mai mare dintre prichindei, care nu se împotrivi câtuşi de 
puțin. Nimeni nu poate şti de ce uneori copiii sunt încrezători, 
iar alteori sperioşi. Se vede că au ei semnele lor lăuntrice. 

— Biată femeie, orice ar fi, măcar ai parte de nişte prunci 
drăgălaşi. Pot să-ți spun, dacă vrei, ce vârstă au. Ăl mare să 
tot aibă patru ani, frate-său trei. Da” gâgâlicea asta care suge 
la sân, ce să zic, mănâncă, zău, ca un căpcăun. la te uită la 
ea, priculiciul! Dă-i pace maică-tii, n-o istovi aşa! Vezi şi 
dumneata, doamnă, că n-ai de ce să te temi. Ar trebui să te 
înrolezi la noi în batalion. Aşa cum am făcut şi eu. Pe mine mă 
cheamă Husăroaia; e o poreclă, să ştii. Dar zău dacă nu-mi 
place mai mult să mă numesc Husăroaia decât demoazela 
Bicorneau, ca pe maică-mea. Sunt cantiniera batalionului, 
adicătele aceea care le dă de băut ostaşilor în timp ce-şi 
găuresc pielea cu plumbi şi se căsăpesc între ei. O harababură 
de nu mai înţelegi nimic. Pare-mi-se că ne potrivim la picior, 
am să-ți dau nişte ciubote de-ale mele. La 10 august mă aflam 
la Paris. l-am dat să bea lui Westermann!?. Şi a primit. Am 
văzut cum i-au tăiat capul lui Ludovic al XVI-lea. Ludovic 
Capet, cum i se zice acum. Nu voia să se lase. Păi, stai să-ți 
spun. Când te gândeşti că la 13 ianuarie încă mai poftea la 
castane prăjite şi că petrecea fără grijă în sânul familiei! Când 
l-au culcat cu sila pe aia, cum îi zice, pe basculă, nu mai avea 


nici haină, nici pantofi în picioare; era doar în cămaşă, cu o 
vestă brodată, nişte pantaloni de postav gri şi ciorapi de 
mătase tot gri. L-am văzut doar cu ochii mei. Trăsura cu care 
l-au adus era vopsită în verde. De-aia, zic, vino cu noi, în 
batalionul nostru sunt numai băieți de ispravă: o să fii 
cantiniera numărul doi; am să-ţi arăt eu ce-ai de făcut şi ai să 
vezi că nu-i mare lucru! Îţi iei plosca şi clopoţelul şi intri în 
vâltoarea bătăliei, când zarva e în toi, sub focul plutoanelor şi 
în bubuitul tunurilor, strigând: „Care mai vrea să tragă o 
duşcă, băieți?” Asta-i tot, nu-i cine ştie ce scofală. Eu, să-ți 
spun drept, le dau tuturor de băut. Să mor dacă nu-i aşa. Şi 
albilor, şi albaştrilor, cu toate că şi eu sunt albastră. Cu trup 
şi suflet albastră. Dar când e vorba să dau de băut, nu mai 
stau să aleg. Răniții sunt toți însetați. Toţi oamenii mor 
deopotrivă, oricare ar fi ideile lor. În pragul morţii toţi ar 
trebui să-şi dea mâna. Zău, ce nerozie să te războieşti! Vino cu 
noi. Dacă s-ar întâmpla să mă curăţ, o să-mi iei locul. Nu te 
uita la mine, că aşa-i felul meu; dar să ştii că sunt o femeie de 
treabă şi un om de nădejde. Să nu-ţi fie teamă. 

— Aveam o vecină pe care o chema Marie-Jeanne şi argata 
noastră se numea Marie-Claude, murmură femeia, după ce 
vivandiera încetă să vorbească. 

Între timp sergentul Radoub îl lua la rost pe grenadier: 

— Ţine-ţi gura, vezi doar c-ai speriat-o pe doamna. Nu-i 
frumos să înjuri când e o cucoană de față. 

— Auzi vorbă, răspunse grenadierul, păi cum să nu-şi iasă 
din balamale un om cu minte întreagă când vede nişte 
sălbatici ca ăştia veniți de pe altă lume care, cu toate că au 
socrul schilodit de senior, bunicul trimis de popă la galere şi 
tatăl atârnat în ştreang de rege, se războiesc — fir-ar dracu” al 
dracului — şi iau foc cu gura şi se lasă ciopârțiți de dragul 
boierului, popii şi regelui! 

— Tăcere în front! strigă sergentul. 

— Uite c-am tăcut, răspunse grenadierul, dar orice-ai zice 
dumneata, sergent, nu se poate să nu te râcâie la inimă când 


vezi o mândrețe de femeie ca asta în stare să-şi sluțească 
obrazul pentru o boaită de popă. 

— Aici nu suntem la Clubul Secţiei Lăncierilor, grenadier, îi 
atrase atenţia sergentul. Lasă polologhia! 

Apoi întorcându-se către femeie: 

— Da bărbatu-tău, cucoană? Ce-i cu el? Ce face? 

— Nu face nimic, fin'că l-au omorât. 

— Unde? 

— În pădure. 

— Când? 

— Acu trei zile. 

— Cine? 

— Ce ştiu eu? 

— Cum, nu ştii cine ţi-a omorât bărbatul? 

— Nu. 

— Un albastru? Un alb? 

— O zburătură de puşcă. 

— Acum trei zile, zici? 

— Da. 

— În ce parte? 

— Către Ernee. Omu-meu s-a prăpădit. Asta-i tot ce ştiu. 

— Şi ce faci de când ţi-a murit bărbatul? 

— Mi-am luat copiii şi-am plecat. 

— Încotro? 

— Tot înainte. 

— Da” de dormit, unde dormi? 

— Pe pământul gol. 

— Şi ce mănânci? 

— Nimic. 

Sergentul avu un tic pe care-l întâlneşti adeseori la militari, 
răsfrângându-şi buzele în aşa fel încât mustăţile i se lipiră de 
nas. 

— Chiar nimic? 

— Adică porumbe, agude, câte au mai rămas de anul trecut 
prin spinişuri, boabe de afin, frunze tinere de ferigă. 

— Da. Adică tot nimic. 


Cel mai mărişor dintre copii, care părea să înțeleagă ce 
vorbesc, scânci: 

— Mi-e foame! 

Sergentul scoase din buzunar o bucată de pâine cazonă şi-o 
întinse mamei. Femeia frânse pâinea în două şi o împărți 
plozilor. Micuţii începură să îmbuce cu lăcomie. 

— N-a păstrat nicio fărâmă pentru ea, bombăni sergentul. 

— Nu i-o fi foame, îşi dădu cu părerea un soldat. 

— E mamă, spuse sergentul. 

Copiii se opriră din mestecat. 

— Apă, ceru unul. 

— Apă, îl îngână celălalt. 

— N-o fi niciun pârâu în pădurea asta afurisită? întrebă 
sergentul. 

Vivandiera luă ceşcuța de alamă agăţată de centiron lângă 
clopoțel, răsuci robinetul ploştii pe care o purta în bandulieră 
şi turnă un strop de băutură în ceşcuța pe care o apropie de 
buzele copiilor. 

Primul bău şi se strâmbă. 

Al doilea bău şi el şi scuipă. 

— Totuşi e bun, se miră vivandiera. 

— E trăscău? întrebă sergentul. 

— Da, şi încă de soi. Da' ce ştiu ei, nişte ţărani! 

Şi se apucă să şteargă ceşcuţa. 

— Vasăzică ţi-ai luat lumea în cap, cucoană? continuă 
sergentul. 

— Păi ce puteam să fac? 

— Aşa, peste câmp, încotro ai văzut cu ochii? 

— Alerg până îmi iese sufletul, pe urma încetinesc pasul şi 
după aia mă prăbuşesc. 

— Biată creştină! spuse vivandiera. 

— Oamenii se războiesc, bolborosi femeia. Oriunde te întorci 
detună puştile. Nu ştiu ce-or fi având de împărțit între ei. Mi- 
au răpus bărbatul. Asta-i tot ce-am putut să înțeleg. 

Sergentul lovi cu patul puştii în pământ. 

— Dar-ar dracii-n el de război! răbufni. Ce tâmpenie! 


— Noaptea trecută, urmă femeia, ne-am culcat într-o 
ciotcă. 

— Câteşipatru? 

— Câteşipatru. 

— V-aţi culcat, zici? 

— Da, ne-am culcat. 

—  Adicătelea, spuse sergentul, v-aţi culcat de-a-n- 
picioarele. 

Şi întorcându-se către ostaşi: 

— Camarazi, ciotcă, în graiul acestor sălbatici, se cheamă 
un trunchi găunos de copac bătrân şi uscat, în care omul se 
poate vâri ca într-o teacă. Ce vreţi! Nu tot omul are parte să se 
fi născut la Paris. 

— Auzi colo, se minună vivandiera, să dormi într-o 
scorbură! Şi cu trei plozi încă! 

— Şi gândiți-vă când începeau să orăcăie copiii, spuse 
sergentul, ce şi-or fi închipuit oamenii care, trecând prin 
partea locului, auzeau copacul țipând: „Tăticule, mămico!” 

— Noroc că-i vară, suspină femeia. 

Se uita în pământ, resemnată, cu uimirea ce se oglindeşte 
în privirile oamenilor în fața unei năpaste. 

Soldații stăteau tăcuți, strânşi roată în jurul acestei 
întruchipări a nenorocirii. 

O văduvă, trei orfani, pribegia, căminul părăsit, 
singurătatea, războiul ce clocotea dintr-o zare într-alta pe tot 
cuprinsul, foamea, setea, nicio fărâmă de hrană decât 
buruieni, niciun adăpost decât cerul liber. 

Sergentul se apropie de femeie şi-şi aţinti privirile asupra 
pruncului care sugea. Copila slobozi sânul, întoarse încet 
căpşorul, privind cu ochii ei albaştri de toată frumusețea 
chipul bărbos, zbârlit şi sălbatic, ce se apleca, înfricoşător 
asupra ei, şi prinse a surâde. 

Sergentul se ridică din şale în timp ce o lacrimă mare i se 
rostogolea pe obraji pentru a se anina de sfârcul mustății ca 
un mărgăritar. 


— Camarazi, rosti el ridicând glasul, ştiţi ce zic eu? Cred că 
în curând batalionul nostru o să fie tată. Ne-am înţeles? Vom 
înfia câteşitrei copiii. 

— Trăiască Republica! strigară grenadierii. 

— S-a făcut! încheie sergentul. 

Şi întinse mâinile peste capetele mamei şi ale prichindeilor. 

— Iată, spuse el, copiii batalionului Boneta-Roşie. 

Vivandiera sări în sus de bucurie. 

— Trei capete sub o bonetă, strigă vivandiera. 

Şi izbucnind în hohote de plâns, o îmbrăţțişă cu înfocare pe 
biata văduvă. 

— Ce ştrengăriță-i puştoaica! spuse ea. 

— Trăiască Republica! repetară ostaşii. 

— Să mergem, cetățeană, spuse sergentul adresându-se 
mamei. 


CARTEA A DOUA - CORVETA CLAYMORE 


I — Anglia în devălmăgşire cu Franța 


În primăvara anului 1793, în momentul în care Franţa, 
atacată simultan de-a lungul tuturor frontierelor, avea parte 
de pateticul spectacol al căderii girondinilor, iată ce se 
petrecea în arhipelagul din marea Mânecii. 

În seara zilei de 1 iunie, în micul golf pustiu Bonnenuit, de 
pe coasta insulei Jersey, cam la o oră înainte de scăpătatul 
soarelui, pe o vreme ceţoasă, atât de prielnică fugarilor, pe cât 
de primejdioasă este pentru navigație, o corvetă se pregătea de 
plecare. Echipajul aflat la bord era francez deşi nava făcea 
parte din flotila engleză de protecţie a vaselor de comerț ce 
patrula în dreptul limbii de pământ din marginea răsăriteană 
a insulei, ca şi cum ar fi păzit coasta. Comandantul flotilei 
engleze era prințul de la Tour d'Auvergne, din casa de 


Bouillon, şi corveta fusese detaşată din ordinul său şi în 
vederea unei misiuni speciale şi urgente. 

Corveta, înregistrată la Trinity-House sub numele de the 
Claymore, părea un simplu vas de transport, în realitate era 
însă o navă de război. Avea înfăţişarea greoaie şi paşnică a 
unei corăbii de negoț: aparență amăgitoare. Nava fusese 
construită cu un dublu scop: înşelăciunea şi forța; să 
amăgească pe cât era cu putință, şi să lupte la nevoie. Dat 
fiind misiunea pe care o avea de îndeplinit în noaptea aceea, 
încărcătura ce ocupa spaţiul dintre cele două punți fusese 
înlocuită cu treizeci de tunuri de calibru mare. Fie că se 
aştepta o furtună, fie mai cu seamă pentru a da o aparență 
inofensivă corăbiei, cele treizeci de guri de foc erau ţinute în 
rezervă, adică, temeinic ancorate în interior cu trei rânduri de 
lanțuri şi cu țeava rezemată de tambuchiurile acoperite, aşa 
încât de afară nu se vedea nimic; sabordurile erau astupate, 
chepengurile închise, ca şi cum corveta ar fi purtat o mască. 
De obicei corvetele de ordonanţă nu sunt echipate cu tunuri 
decât pe punte; cea de forță, făcută anume pentru a ataca 
prin surpriză şi a întinde capcane, nu avea nicio armă pe 
punte, în schimb fusese în aşa fel construită încât să poată 
adăposti, aşa cum am văzut, o baterie în interpunte. Deşi 
scundă şi masivă ca înfăţişare, corveta Claymore totuşi ţinea 
la drum; avea cea mai rezistentă cocă din toată flota engleză şi 
era aproape tot atât de utilă în bătălii ca şi o fregată, deşi în 
locul artimonului avea un catarg subţirel cu o simplă 
brigantină. Cârma, de o formă savantă, neobişnuită, avea un 
schelet arcuit, s-ar putea spune chiar unic în felul său, lucrat 
pe şantierele de la Southnmpton şi care costase cincizeci de 
lire sterline. 

Echipajul, în întregime francez, era alcătuit din ofițeri 
emigranți şi din mateloți dezertori. Totuşi fuseseră aleşi pe 
sprânceană; n-ai fi găsit un singur om printre ei care să nu fi 
fost un bun marinar, un bun soldat şi un bun regalist. Erau 
cu toții însuflețiți de aceeaşi credință fanatică în corabie, 
spadă şi rege. 


Jumătate din efectivul unui batalion de infanterie marină 
fusese amestecat cu echipajul vasului, putând fi debarcat la 
nevoie. 

Căpitanul corvetei Claymore era contele de Boisberthelot, 
cavaler de Saint-Louis, unul dintre cei mai destoinici ofițeri ai 
fostei marine regale, secundul fiind cavalerul La Viewuville, 
comandantul companiei de gărzi franceze în care Hoche slujise 
cu gradul de sergent, iar pilotul navei, cel mai isteț căpitan de 
vas din Jersey, anume Philip Gacquoil. 

Era lesne de ghicit că vasul trebuia să îndeplinească o 
misiune excepţională. Într-adevăr, cu puţin înainte se 
îmbarcase un om care, judecând după înfăţişare, pornise într- 
o aventură. Era un bătrân înalt, drept şi voinic, cu o figură 
încruntată, a cărui vârstă ar fi fost greu de stabilit, deoarece 
părea deopotrivă şi tânăr şi bătrân; unul din acei oameni 
încărcaţi de ani, dar viguroşi, cu fruntea încărunțţită şi cu o 
privire scăpărătoare; vitalitatea unui bărbat de patruzeci de 
ani şi autoritatea unuia de optzeci. În momentul în care se 
urcase pe bordul corvetei, pulpanele pelerinei marinăreşti se 
desfăcuseră puțin, lăsând să se vadă că purta pe dedesubt 
nişte nădragi numiți prin partea locului poturi, o pereche de 
ciubote cu jambiere de piele şi o haină din piele de capră cu 
partea argăsită şi brodată cu mătase în afară şi cu perii 
zbârliți şi sălbatici înăuntru, adică îmbrăcămintea 
tradițională a ţăranului breton. Aceste bundițe bretone 
purtate din vremuri străvechi aveau o îndoită întrebuințare, 
putând fi întoarse după plac, fie cu partea îmblănită în afară, 
fie cu cea brodată, după cum erau îmbrăcate într-o zi de 
sărbătoare ori într-una de lucru: piei de animal în timpul 
săptămânii, haine de gală duminica. Pentru că asemănarea 
căutată şi urmărită cu tot dinadinsul să fie cât mai 
desăvârşită, straiele ţărăneşti pe care şi le pusese bătrânul 
erau roase la genunchi şi la coate, ca şi când ar fi umblat cu 
ele de cine ştie când, iar pelerina marinărească din stofă 
groasă părea mai curând o zdreanţă de pescar. În cap avea o 
pălărie înaltă, după moda timpului, cu boruri rotunde şi largi, 


care, lăsate în jos, o făceau să semene cu un clop țărănesc, iar 
răsfrânte într-o parte şi prinse cu un găitan cu cocardă, îi 
dădeau un aspect cazon. Pălăria lui avea borurile lăsate, aşa 
cum obişnuiau s-o poarte sătenii, fără găitan şi fără cocardă. 

Lordul Balcarras, guvernatorul insulei, împreună cu prinţul 
de la Tour d'Auvergne ținuseră să-i conducă în persoană şi să- 
i instaleze pe bordul navei. Agentul secret al nobilimii, 
Gelambre, care făcuse parte din garda personală a contelui 
d'Artois, fratele regelui, se ocupase el însuşi de dichisul 
cabinei, dovedindu-se însuflețit de o râvnă şi un respect atât 
de mare, încât nu pregetase să-i ducă el însuşi geamantanul, 
mergând în urma lui. Părăsindu-l, pentru a cobori pe uscat, 
domnul de Gelambre făcuse o adâncă plecăciune în fața 
călătorului în straie ţărăneşti; lordul Balcarras îi spusese: 
Noroc bun, generale, iar prințul de la Tour d'Auvergne: Să ne 
vedem, cu bine, vere. 

„Tăranu!/”, chiar aşa îi şi spuseseră de la început oamenii 
din echipaj, de câte ori îl pomeneau în convorbirile laconice pe 
care marinarii le au între ei; dar cu toate că nu ştiau prea 
multe despre el, îşi dădeau seama că țăranul cu pricina nu 
era nicidecum un țăran, aşa cum corveta de război nu era un 
vas de transport. 

Bătea un vând slab. Corveta Claymore părăsi golful 
Bonnenuit, trecu pe lângă Boulay-Bay şi îşi continuă drumul 
în direcția vântului, putând fi urmărită cu ochiul o bucată de 
vreme; pe urmă se făcu din ce în ce mai mică, topindu-se în 
noaptea ce începuse să coboare. 

O oră mai târziu, Gelambre, întorcându-se la Saint-Melier 
unde locuia, trimise prin curierul de Southampton domnului 
conte d'Artois, la cartierul general al ducelui de York, o ştafetă 
ce cuprindea aceste rânduri: 

„Monseniore, plecarea a avut loc. Izbândă sigură. Peste opt 
zile tot țărmul, de la Granville şi până la Saint-Malo, va fi în 
flăcări.” 


Cu patru zile mai înainte, reprezentantul Convenţiunii, 
Prieur de la Marne, aflat în misiune pe lângă armata de pe 
litoralul oraşului Cherbourg şi stabilit deocamdată la 
Granville, primise, printr-un emisar secret, scrisă de aceeaşi 
mână ca şi ştafeta de mai sus, o misivă care suna uşa: 


„Cetățene deputat, în ziua de 1 iunie, la vremea când se 
retrage mareea, corveta de război Claymore, cu bateria 
mascată, se va pregăti de plecare pentru a debarca pe coasta 
Franței un om ale cărui semnalmente sunt următoarele: statură 
înaltă, vârstnic, părul cărunt, straie ţărăneşti, mâini de 
aristocrat. Vă voi scrie mai amănunțit mâine. Persoana 
respectivă urmează să coboare pe uscat în dimineața zilei de 
2. Înştiințaţi cruciara, capturați corveta, dați dispoziții ca omul 
să fie ghilotinat. ” 


II - Noaptea se lasă asupra corăbiei şi călătorului 


În loc de a lua direcţia sud, îndreptându-se spre Sainte- 
Catherine, corveta pusese capul spre nord, apoi cârmuise spre 
vest, pătrunzând vitejeşte în brațul de mare cuprins între 
insulele Serk şi Jersey şi căruia i se spune îndeobşte 
Strâmtoarea Pierzaniei. Pe vremea aceea pe ambele țărmuri 
nu se afla niciun far. 

Soarele asfințise demult; era o noapte întunecată, mai 
întunecată decât sunt de obicei nopțile de vară; o noapte cu 
lună altminteri, dacă nori mari, ca în timpul echinocţiului mai 
degrabă decât la vremea solstițiului, n-ar fi acoperit cerul, aşa 
încât, după toate probabilitățile, luna nu avea să iasă la iveală 
decât în momentul când cobora pe linia orizontului, cu puțin 
înainte de a scăpăta. Trâmbe de nori spânzurau până aproape 
de suprafața mării, învăluind-o în pâclă. 

Toată întunecimea asta era cât se poate de binevenită. 

Intenţia pilotului Gacquoil era să lase insula Jersey în 
stânga şi Guernesey în dreapta, şi să se avânte cu temeritate 
printre recifele Hanois şi Douvres, pentru a ajunge într-un golf 


oarecare de pe litoralul de la Saint-Malo, pe o rută ceva mai 
lungă dar mai sigură decât dacă ar fi trecut pe lângă stâncile 
Minquiers, cruciera franceză având ordin să patruleze între 
Saint-Helier şi Granville. 

Dacă vântul era prielnic şi nu intervenea nimic, 
desfăşurând toate pânzele corvetei, Gacquoil spera să 
abordeze coasta Franţei în faptul zilei. 

Totul mergea strună; nava tocmai depăşise capul Gros-Nez; 
pe la orele nouă vremea păru să se îmbufneze, cum spun 
marinarii, se stârni vântul şi se umflară valurile; vântul însă 
era favorabil şi valurile puternice, fără să fie năprasnice. 
Totuşi, uneori, când se prăvălea vreun talaz, prova corvetei lua 
apă. 

„Tăranul”, pe care lordul Balcarras îl numise general şi 
căruia prințul de la Tour d'Auvergne îi spusese vere, era un 
om obişnuit cu hula marină şi se plimba tacticos pe covertă cu 
un aer grav. Nu părea să observe că vasul se clătina atât de 
tare. Când şi când scotea din buzunarul hainei o tabletă de 
ciocolată din care rupea câte o bucăţică şi o ronțăia; deşi avea 
părul nins îşi păstrase toți dinţii în gură. 

Nu vorbea cu nimeni, decât doar, în răstimpuri, îi spunea 
câte ceva cu voce scăzută comandantului, care-l asculta 
respectuos, ca şi cum în ochii săi călătorul ar fi fost mai 
căpitan decât el. 

Pilotată cu iscusință, corveta Claymore îşi urmă drumul, 
ascunsă în ceață, de-a lungul falezei nordice a insulei Jersey, 
navigând foarte aproape de coastă, de teama primejdiosului 
obstacol pe care-l constituiau recifele Pierres-de-Leegq din 
mijlocul brațului de mare cuprins între Jersey şi Serk. Stând 
în picioare la cârmă, Gacquoil semnala rând pe rând plaja 
Leeg, capul Gros-Nez, capul Plemont, strecurând corveta 
printre lanţurile de stânci, ca să zicem aşa, pe dibuite, dar cu 
deplină încredere în sine, ca unul de-ai casei, care cunoştea 
bine plăsmuirile oceanului. Corabia nu avea niciun fanar 
aprins la provă, ca să nu-şi trădeze prezența în apele acestea 
în care navigația era controlată. Marinarii nu puteau decât să 


se bucure aşadar de ceață. Ajunseseră în dreptul peninsulei 
Grande- Etaque; negura era atât de groasă încât abia se 
întrezărea umbra semeață a vârfului Pinacle. În momentul 
acela auziră ornicul clopotniței din Saint-Ouen bătând de zece 
ori, semn că vântul continua să bată din spate. Totul mergea 
strună ca şi mai înainte; marea era mai agitată însă din cauza 
apropierii capului Corbiere. 

Nu trecu mult după zece şi călătorul în straie ţărăneşti fu 
petrecut din nou de contele Boisberthelot şi de cavalerul La 
Vieuville până la uşa cabinei sale, care era însăşi cabina 
comandantului. Înainte de a intra înăuntru bătrânul le atrase 
atenția coborând glasul: 

— Ştiţi, domnilor, nimic nu-i mai de preţ ca secretul. Niciun 
cuvânt, deci, până în momentul când va răbufni totul. Nimeni 
altcineva în afară de dumneavoastră nu-mi cunoaşte aici 
numele. 

— Vom duce taina cu noi în mormânt, făgădui 
Boisberthelot. 

— În ce mă priveşte, continuă bătrânul, chiar de-ar fi să-mi 
văd moartea cu ochii n-am să suflu o vorbă. 

Şi intră în cabină. 


III — Nobilimea în devălmăşie cu plebea 


Căpitanul şi secundul se urcară din nou pe covertă şi 
începură să se plimbe împreună discutând. Vorbeau 
bineînțeles despre pasagerul lor şi vom încerca să redăm mai 
jos discuția pe care o purtau între ei şi ale cărei replici vântul 
le risipea în beznă. 

Boisberthelot mormăi, la urechea lui La Vieuville: 

— Vom vedea acum dacă e un conducător. 

La Vieuville răspunse: 

— În orice caz e un prinţ. 

— Oarecum. 

— Gentilom în Franța, dar prinț în Bretania. 

— Ca şi cei din familia la Tremoille sau Rohan. 


— Cu care se înrudeşte de altfel. 

— În Franţa, când e poftit în rădvanul regal, este marchiz, 
aşa cum sunt eu conte iar dumneata cavaler. 

— S-a dus vremea rădvanelor! exclamă La Vieuville. Acum 
umblăm cu cotiga. 

Un timp tăcură amândoi. 

— În lipsa unui prinț francez, te mulțumeşti şi cu unul 
breton, spuse din nou Boisberthelot. 

— De dorul fragilor... Ba nu, de dorul vulturului, te 
mulțumeşti şi cu un corb. 

— Prefer totuşi o pajură, spuse Boisberthelot. 

— Cred şi eu! răspunse La Vieuville. Un cioc şi nişte gheare. 

— Vom vedea. 

— Da, continuă La Vieuville, e timpul să avem un 
conducător. În privința asta împărtăşesc părerea lui Tinteniac: 
un conducător şi o pulberărie! Ascultă-mă pe mine, căpitane, 
cunosc pe degete aproape pe toți comandanții posibili şi 
imposibili; de ieri, de azi şi de mâine; niciunul dintre ei nu are 
o căpățână de războinic aşa cum ne trebuie nouă. Aici, în 
blestemata asta de Vendâe, avem nevoie de un general care să 
poată fi în acelaşi timp şi procuror; trebuie să-i sâcâim 
necontenit pe duşman, să ne răfuim cu el pentru orice lucru, o 
moară, un tufiş, un şanţ sau o piatră, să-i facem zile fripte, să 
ne folosim de orice prilej, să fim cu ochii în patru, să căsăpim 
cu nemiluita, să dăm exemple, să nu cunoaştem nici odihna şi 
nici cruţarea. În momentul de față, în armata noastră de 
țărani, avem destui eroi dar niciun căpitan. D'Elbee nu face 
doi bani, Lescure e bolnav, Bonchamps prea milostiv; are 
inimă bună, ceea ce-i o prostie; La Rochejacquelein e un falnic 
sublocotenent, Silz un ofițer iscusit când e vorba de o luptă în 
câmp deschis, dar nu poate face față unui război în care eşti 
obligat să recurgi la tot felul de expediente. Cathelineau e un 
biet căruțaş neştiutor, Stofflet un paznic de vânătoare 
pehlivan, Berard un nătăfleț, Boulainvilliers un caraghios, iar 
Charette e ceva de spaimă. Nu mai vorbesc de bărbierul 
Gaston. Drăcia dracului! Ce rost mai are să-i căutăm nod în 


papură revoluției şi ce diferență mai poate să existe între noi şi 
republicani, dacă nobilimea de sânge e obligată să asculte de 
ordinele unor peruchieri? 

— Fiindcă ticăloasa asta de revoluție a început să se 
încuibeze şi printre noi. 

— S-a întins ca o râie în toată Franța! 

— Râia stării a treia, adăugă Boisberthelot. Numai Anglia 
ne poate scăpa de ea. 

— Şi o să ne scape, fii fără grijă, căpitane. 

— Până una alta însă arată urât. 

— Te cred, unde te învârteşti numai mocofani; monarhia 
care a făcut din Stofflet, paznicul de vânătoare al domnului 
Maulevrier, comandantul suprem al armatei, n-are niciun 
motiv să râvnească soarta republicii care l-a numit ministru 
pe Pache, băiatul unui portar în slujba ducelui de Castries. 
Când te gândeşti cine sunt cei care țin cumpăna războiului 
din Vendâe: de o parte Santerre, berarul, de cealaltă Gaston 
frizerul! 

— Dragă La Vieuville, dacă-mi dai voie, Gaston al dumitale 
nu-i chiar de lepădat. Să ştii că n-a procedat rău cât a fost 
comandant în Guemânâe. A secerat frumuşel cu archebuzele 
trei sute de albaştri după ce i-a pus mai întâi să-şi sape 
singuri mormintele. 

— Să fie sănătos, şi eu aş fi făcut la fel. 

— Mai e vorbă? Ba bine că nu. Şi eu tot aşa aş fi făcut. 

— Faptele mari de război, stărui La Vieuville, nu pot fi 
săvârşite decât de un nobil de sânge. Asta-i menirea 
cavalerilor, nu a frizerilor. 

— Cu toate astea, răspunse Boisberthelot, există şi oameni 
vrednici de stimă printre cei din starea a treia. Să luăm de 
pildă pe ceasornicarul Joly. A fost mai înainte subofițer în 
regimentul Flandra; ajunge apoi căpetenie de răsculați în 
Vendâe; e comandantul unei cete de pe coastă; are un fecior 
care este republican şi, în timp ce tatăl luptă în tabăra albilor, 
fiul luptă în rândurile albaştrilor. Se întâlnesc. Începe bătălia. 


Fiul e făcut prizonier de propriul său tată, care-i zboară 
creierii. 

— E un om şi jumătate într-adevăr, recunoscu La Vieuville. 

— Un Brutus regalist, întări Boisberthelot. 

— Oricum ar fi, e imposibil să te împaci cu gândul că 
trebuie să asculți de ordinele unuia de teapa lui Coquereau, a 
lui Jean-Jean, a lui Moulins, a lui Focart, a lui Bouju sau a 
lui Chouppes! 

— Dragă cavalere, supărarea e la fel de mare şi-n tabăra 
cealaltă. Burghezii mişună în rândurile noastre, aşa cum 
nobilii mişună printre ei. Crezi dumneata, oare, că sanchiloții 
sunt mulțumiți că se află sub comanda contelui de Canclaux, 
a vicontelui de Miranda, a vicontelui de Beauharnais, a 
contelui de Valence, a marchizului de Custine sau a ducelui 
de Biron? 

— Ce harababură! 

— Dar ducele de Chartres! 

— Fiul lui Egalite. Ei, ce zici, când crezi c-o să ajungă rege? 

— Niciodată. 

— Ai să vezi c-o să se urce pe tron. Crimele lui îl ajută să se 
ridice. 

— În schimb năravurile îl coboară, spuse Boisberthelot. 

Tăcură iarăşi o bucată de vreme, după care Boisberthelot 
continuă: 

— Cu toate astea ar fi vrut să se împace. Venise chiar să-l 
vadă pe rege. Eram de față atunci, la Versailles, când au 
scuipat după el la plecare. 

— Din capul scării de onoare? 

— Întocmai. 

— Bine i-au făcut. 

— Noi îi spuneam Bourbon Buburosul. 

— E chel, plin de bube şi, pe deasupra, mai e şi regicid. Ptiu! 

La Vieuville adăugă: 

— Ştii, am fost la Ouessant când era şi el acolo. 

— Unde, pe Sfântul-Duh? 

— Da. 


— Dacă atunci ar fi ţinut seama de semnalizările 
amiralului d'Orvilliers, care-l îndemna să meargă în direcția 
vântului, le-ar fi tăiat drumul englezilor. 

— Cu siguranţă. 

— E adevărat că se ascunsese în fundul calei? 

— Nu. Dar nu strică să spunem c-a fost aşa. 

Şi la Vieuville izbucni în râs. 

— Există destui dobitoci, spuse Boisberthelot. Uite, de pildă, 
Boulainvilliers, despre care vorbeai adineauri, l-am cunoscut 
şi l-am văzut de-aproape. La început, ţii minte, ţăranii erau 
înarmați cu sulițe; nu zici că-i intrase în cap să facă din ei 
sulițaşi? Ţinea cu tot dinadinsul să-i învețe exercițiul cu 
sulița-n-curmeziş şi sulița-la-pământ-cu-fieru-nainte. Visa să 
scoată soldaţi combatanți din nişte sălbatici. Ce crezi că i se 
năzărise? Să-i învețe cum să formeze careuri cu unghiurile 
teşite, pentru a alcătui batalioane cu patru fronturi de luptă 
şi mijlocul liber. Îi boscorodea, vorbindu-le jargonul militar de 
pe timpuri; în loc de caporal spunea cetaş, aşa cum era numit 
comandantul unei căprării sub Ludovic al XIV-lea. Se 
încăpățâna să organizeze un regiment dintr-o gloată de 
braconieri; înființase chiar nişte companii aşa cum scrie la 
carte şi, în fiecare seară, subofițerii erau obligați să se-aşeze în 
cerc, ca să primească parola şi răspunsul de la sergentul 
primei companii care le suflă la urechea sergentului celei de-a 
doua companii, acesta le şoptea, la rândul său, celui de lângă 
el, care trebuia să le comunice mai departe vecinului său şi tot 
aşa, din gură în gură, până ajungea la urechea celui din 
coadă. Nu-ţi mai spun că a degradat un ofițer care nu avusese 
grijă să se ridice în picioare scoțându-şi chipiul pentru a primi 
parola de la un sergent. Îți dai seama ce-a ieşit din toate astea. 
Bădăranul nu era în stare să priceapă că țăranii vor să fie 
conduşi țărăneşte, şi că nu e posibil să faci ostaşi disciplinați 
din nişte sălbatici. Da, l-am cunoscut pe Boulainvilliers. 

Făcură câţiva paşi, adânciţi fiecare în gândurile lui. 

Puțin mai apoi discuţia se înnodă din nou: 


— Ce voiam să te întreb: s-a confirmat cumva zvonul că 
Dampierre ar fi fost omorât? 

— Da, căpitane. 

— În faţa oraşului Cond6? 

— În tabăra de la Pamars; l-a lovit o ghiulea de tun. 

Boisberthelot oftă. 

— Contele de Dampierre. Încă unul de-ai noştri care era în 
slujba lor! 

— Călătorie sprâncenată! spuse La Vieuville. 

— Dar Domniţele? Unde sunt? 

— La Triest. 

— Tot acolo? 

— Tot. 

— Ah, republica asta! exclamă La Vieuville. Câte distrugeri 
pentru un fleac de nimic! Când te gândeşti că revoluția a 
izbucnit din cauza unui deficit de câteva milioane! 

— Cauzele neînsemnate sunt şi cele mai primejdioase, 
declară Boisberthelot. 

— Totul merge prost, spuse La Vieuville. 

— Da, La Rouarie s-a prăpădit, Du Dresnay e un idiot. Ce 
jalnici comandanţi sunt toți episcopii ăştia, bunăoară, Coucy, 
episcopul din La Rochelle, Beaupoil Saint-Aulaire, episcopul 
din Poitiers, Mercy, episcopul din Lucon, amantul doamnei de 
l'Eschasserie... 

— Care de fapt se numeşte Servanteau. Ştii, căpitane, 
Eschasserie e numele unei moşii. 

— Dar aşa-zisul episcop de Agra, care în realitate este preot 
în nu ştiu care parohie! 

— În Dol. Guillot de Folleville, aşa-l cheamă. De altfel e un 
om viteaz şi nu pregetă să lupte. 

— Preoţi, când noi avem nevoie de soldați! Episcopi care nu 
sunt episcopi! Generali care nu sunt generali! 

— Căpitane, ai cumva Monitorul la dumneata în cabină? 
întrebă La Vieuyville, tăindu-i cuvântul. 

— Da. 

— Spune-mi ce se mai joacă la Paris în momentul de față? 


— Adele şi Paulin şi Peştera. 

— Mi-ar plăcea să le văd. 

— Ai să le vezi. Peste o lună vom fi la Paris. 

Boisberthelot se gândi o clipă şi adăugă: 

— Cel mai târziu. Aşa i-a spus domnul Windham lordului 
Hood. 

— Înseamnă deci că lucrurile nu merg chiar atât de prost, 
căpitane? 

— Totul ar merge strună, zău, dacă războiul din Bretania 
ar avea parte de o conducere destoinică. 

La Vieuville dădu din cap. 

— Căpitane, întrebă el, ce facem, debarcăm infanteria 
marină? 

— Da, dacă populaţia de pe coastă este de partea noastră; 
nu, dacă ne priveşte cu duşmănie. Războiul trebuie uneori să 
spargă uşile, alteori să se strecoare pe nesimţite. Războiul civil 
trebuie să aibă totdeauna în buzunar un şperaclu. Vom face 
tot ce ne stă în putință. Mai presus de orice însă avem nevoie 
de un conducător. 

— La Vieuville, ce-ai zice de cavalerul de Dieuzie? întrebă 
Boisberthelot îngândurat. 

— Tânărul? 

— Da. 

— Ca să preia comanda? 

— Da. 

— Aş zice că e, totuşi, un ofițer obişnuit să lupte în câmp 
deschis după toate regulile tactice. Hăţişurile nu-l cunosc 
decât pe țăran. 

— Atunci n-ai încotro, trebuie să-i accepţi pe generalul 
Stofflet şi pe Cathelineau. 

La Vieuville rămase pe gânduri câteva clipe apoi spuse: 

— Ne-ar trebui un vlăstar regesc, un prinț francez, un prinţ 
de sânge. Un prinț adevărat. 

— La ce bun? Cine zice prinţ... 

— Zice fricos. Ştiu, căpitane. În schimb face impresie 
asupra ochilor nătângi şi holbaţi ai flăcăilor noştri. 


— Numai că, vezi dumneata, iubite cavaler, prinții nu vor 
să se amestece. 

— O să ne descurcăm şi fără ei. 

Boisberthelot îşi apăsă instinctiv fruntea cu mâna, ca şi 
cum ar fi vrut să stoarcă din creier o idee. 

— În sfârşit, rosti el, să încercăm şi cu generalul ăsta. 

— E dintr-o familie mare. 

— Crezi că asta-i de ajuns? 

— Măcar de-ar fi destoinic! spuse La Vieuville. 

— Vrei să zici crunt, preciză Boisberthelot. 

Contele şi cavalerul schimbară o privire. 

— Ăsta-i cuvântul - crunt - domnule de Boisberthelot. 
Exact ceea ce ne trebuie nouă. Războiul de față nu cunoaşte 
îndurare. E vremea oamenilor sângeroşi. Regicizii i-au tăiat 
capul lui Ludovic al XVI-lea, iar noi vom rupe, la rândul 
nostru, mădularele ucigaşilor monarhului. Da, generalul care 
ne trebuie în momentul ăsta se numeşte Necruţătorul. În 
Anjou şi în partea de sus a ținutului Poitou, conducătorii fac 
pe mărinimoşii; atâta s-au scăldat în generozitate încât până 
la urmă s-au împotmolit; nimic nu merge cum trebuie. În 
Marais în schimb, ca şi în Retz, conducătorii sunt 
neînduplecaţți şi totul merge ca pe roate. Numai fiindcă e 
crunt, Charette poate să ţină piept lui Parrein. Două hiene 
încăierate. 

Boisberthelot nu mai apucă să-i răspundă. Un țipăt 
disperat îi tăie vorba deodată, şi în aceeaşi clipă se auzi un 
zgomot care nu semăna cu niciun alt zgomot cunoscut. 
TȚipătul ca şi vuietul veneau din interiorul navei. 

Căpitanul şi locotenentul se grăbiră să coboare în 
interpunte, dar nu reuşiră să pătrundă înăuntru. Tunarii 
urcau valvârtej scările ca scoşi din minți. 

Se întâmplase un lucru înspăimântător. 


IV - Tormentum beliii*. 


Una dintre gurile de foc ale bateriei, o caronadă de calibrul 
douăzeci şi patru, se desprinsese din legături. 

E poate cea mai cumplită nenorocire ce i se poate întâmpla 
unui vas pe mare. Nu există calamitate mai cumplită pentru o 
navă de război în largul mării şi în plină cursă. 

Atunci când un tun rupe lanțurile ce-l ţin ancorat, devine 
dintr-odată un fel de lighioană supranaturală. O maşină 
transformată într-un monstru. Un colos care alunecă pe roți, 
se rostogoleşte ca o bilă pe masa de biliard, se apleacă într-o 
rână sau se înclină, după cum vasul are mişcări de ruliu sau 
de tangaj, se duce, se întoarce, se opreşte, ca şi cum ar sta pe 
gânduri, porneşte mai departe, străbate ca o săgeată corabia 
de la un capăt la celălalt, face o piruetă, se fereşte, o ia razna, 
se cabrează, loveşte, ciunteşte, omoară, spulberă totul în cale. 
Ca un berbece care izbeşte la întâmplare în zidul unei cetăți. 
În plus, berbecele este de fier, iar zidul din blăni de lemn. E ca 
şi cum materia s-ar fi eliberat şi, scăpată din veşnica ei robie, 
încearcă să se răzbune; descătuşată, răutatea ce zace în aşa- 
numitele obiecte neînsuflețite pare a fi răbufnit fără veste; s-ar 
zice că şi-a ieşit din răbdări şi caută să-şi ia revanşa într-un 
chip ciudat şi misterios; nimic nu poate fi atât de crunt ca 
furia materiei neînsuflețite. Cuprins de turbare, colosul sare 
ca o panteră, e greoi ca un elefant, sprinten ca un şoricel, 
perseverent ca o secure, imprevizibil ca valurile mării, 
năprasnic ca fulgerul, surd ca mormântul. Cântăreşte zece 
tone şi saltă uşor ca o minge de copil. Se învârteşte în cerc 
pentru ca la un moment dat mişcarea să se frângă brusc în 
unghi drept. Ce-i de făcut? Cum să-i vii de hac? Furtuna 
potoleşte, ciclonul trece, vântul se astâmpără, un catarg rupt 
poate fi înlocuit, o spărtură prin care pătrunde apa poate fi 
astupată, un incendiu stins; dar ce te faci cu namila asta 
nesimțitoare de bronz? Ce mijloace foloseşti? Un dulău poate fi 
cumințit prin cuvânt, un taur poate fi ameţit, un şarpe boa 
hipnotizat, un tigru înfricoşat, un leu înduioşat; nu e nimic de 
făcut însă cu un monstru atât de fioros ca un tun dezlănțuit. 
Nici măcar nu poți să-l ucizi, fiindcă-i mort; e mort şi totuşi 


trăieşte. Trăieşte o viață sinistră care-i vine de undeva, din 
infinit. Sub el se află podeaua în continuă mişcare. Se clatină 
legănat de corabie, legănată la rândul ei de valurile mării, şi 
ele învolburate de vânt. Forța aceasta nimicitoare în realitate 
nu este decât o jucărie. E la cheremul navei, al valurilor, o 
vânturilor; de aceea şi existența ei este atât de 
înspăimântătoare. Ce poţi face împotriva unei asemenea 
conspirații? Cum să frânezi uriaşul mecanism al unui 
naufragiu? Cum să preiîntâmpini mişcările astea capricioase, 
ocolurile, opririle, izbiturile? Fiecare ciocnire de bordaj poate 
provoca o spărtură. Cum poţi ghici dinainte toate aceste 
cumplite meandre? Fiindcă ai de-a face cu un proiectil care se 
răzgândeşte mereu, care pare să aibă tot felul de idei şi care îşi 
schimbă în fiecare clipă direcția. Cum poţi pune stavilă unui 
lucru de care trebuie să te fereşti? Înfricoşătorul tun se agită, 
înaintează, dă înapoi, loveşte în dreapta, loveşte în stânga, o ia 
razna, alunecă, înşală toate aşteptările, sfărâmă piedicile, 
striveşte oamenii ca pe nişte muşte. Situaţie îngrijorătoare 
tocmai din pricina lipsei de stabilitate a podelei. Cum să lupţi 
împotriva unui plan înclinat căruia mereu i se năzăreşte 
altceva? Ca şi când nava ar ţine încătuşat în pântecele ei 
trăsnetul care încearcă să scape din închisoare; ceva ce nu se 
poate asemui decât cu un tunet ce se rostogoleşte bubuind în 
timp ce pământul se cutremură. 

Într-o clipă tot echipajul fu în picioare. Singurul vinovat era 
servantul tunului, care nu avusese grijă să înşurubeze cum 
trebuie piulița ce ţine fixat lanţul de amaraj şi să înțepenească 
temeinic roțile caronadei; din cauza asta atât platforma cât şi 
şasiul aveau un joc, cele două platouri nu se mai 
suprapuneau exact, aşa încât până la urmă lanţul de călcâi 
fusese dislocat. Parâma de ancorare plesnise şi mortierul nu 
mai avea nicio stabilitate pe afet. Pe vremea aceea nu se 
folosea încă lanțul de călcâi fix, care frânează reculul. Un 
puhoi de apă lovise sabordul, caronada, slab ancorată, se 
smucise din loc, rupând lanţul şi începuse a se zbănţui 
năprasnic încolo şi încoace prin interpunte. 


Pentru a vă face o idee despre ciudățenia acestor mişcări 
zănatice, închipuiți-vă o picătură de apă lunecând pe un geam 
în pripă. 

În momentul în care legătura de ancorare se rupsese, 
tunarii se aflau pe interpunte. Unii în grup, alții răspândiţi, 
îndeletnicindu-se cu diferitele treburi marinăreşti pe care 
oamenii de pe vas le au de făcut în aşteptarea semnalului de 
luptă. Azvârlită de tangaj, caronada pătrunsese în mijlocul 
mulțimii, strivind dintr-o dală patru marinari, pe urmă, 
smucită şi aruncată de mişcările ruliului, retezase în două 
trupul unui al cincilea nefericit şi izbise o gură de foc din 
bateria instalată de-al lungul peretelui de la babord, 
demontând-o complet. lată pricina strigătului disperat ce se 
auzise puţin mai înainte. Oamenii se repeziseră buluc spre 
scară. Interpuntea se golise într-o clipă. 

Namila de fier fusese părăsită. Rămăsese singură de capul 
său, stăpână pe propria-i soartă şi stăpână în acelaşi timp pe 
soarta corăbiei, putea acum să facă ce voia cu ea. Obişnuiţi să 
întâmpine bătăliile cu râsul pe buze, ostaşii de astă dată 
tremurau. Ar fi cu neputinţă de zugrăvit spaima de care erau 
CUprinşi. 

Căpitanul Boisberthelot şi locotenentul La Vieuville, de 
obicei atât de curajoşi, se opriseră totuşi în capul scării, 
privind, palizi, cu gurile încleştate, şovăitori, ceea ce se 
petrecea în interpunte. În momentul acela cineva îşi făcu loc 
printre ei şi cobori treptele. 

Era călătorul lor, ţăranul, despre care tocmai discutaseră 
cu câteva clipe mai înainte. 

Ajungând jos, la picioarele scării, acesta se opri. 


V — Vis et viri?. 


Caronada se rostogolea neîncetat de colo până colo prin 
interpunte, aidoma carului însuflețit din Apocalips. Felinarul 
marinăresc ce se legăna în dreptul etravei, sub interpunte, 
arunca asupra acestei privelişti o ameţitoare oscilare de 


umbre şi lumini. Atât de aprigă era goana turbată a colosului 
de bronz, încât aproape că nici nu i se mai desluşeau 
contururile; îl vedeai când ieşind la iveală negru în bătaia 
luminii, când lucind stins, ca prin ceaţă, în întuneric. 

Tunul continua să distrugă nava. Sfărâmase alte patru 
piese ale bateriei şi făcuse două spărturi în perete, din fericire 
mai sus de linia de plutire, dar prin care apa putea foarte bine 
să pătrundă dacă s-ar fi stârnit vântul. Şi acum se năpustea 
cu înverşunare asupra schelăriei; coastele întărite erau destul 
de puternice ca să înfrunte loviturile, blănile de lemn arcuite 
având o rezistență deosebită; se auzeau însă trosnind sub 
răbufnirile acestui imens buzdugan ce izbea în toate părțile 
deodată, înzestrat cu o miraculoasă omniprezență, mişcându- 
se cu aceeaşi iuțeală şi aceeaşi lipsă de noimă cu care un 
grăunte de plumb, vârât într-o sticlă scuturată cu mâna, se 
loveşte de pereţii acesteia. Cele patru roți treceau la fiecare 
alunecare peste trupurile oamenilor striviți, sfârtecându-le, 
ciopârțindu-le, căsăpindu-le, în aşa fel încât cele cinci cadavre 
se prefăcuseră în douăzeci de hălci de carne ce rătăceau 
purtate de colo până colo pe interpunte; căpățânile moarte 
păreau să strige; şiroaie de sânge se împleticeau pe podeaua 
ce oscila din pricina ruliului. Căptuşeala interioară, avariată 
în mai multe locuri, începea să crape. Corabia răsuna 
învolburată de un vuiet înfricoşător. 

Căpitanul îşi recăpătase numaidecât sângele rece şi, la 
ordinul său, echipajul azvârlise prin careu în interpunte tot 
felul de obiecte ce ar fi putut să încetinească sau să frâneze 
goana zănatică a mortierului, hamacuri, vele de schimb, 
saltele, colaci de parâme, saci de efecte, baloturi cu bancnote 
falsificate, din care corveta ducea o întreagă încărcătură, 
nevrednică potlogărie născocită de englezi şi care, totuşi, era 
considerată un mijloc de luptă cât se poate de onest. 

Dar ce putere aveau nişte cârpe? Cum nimeni nu se 
încumeta să coboare pentru a le aşeza în locurile potrivite, în 
câteva minute fură făcute ferteniță. 


Marea era destul de agitată pentru ca un asemenea 
accident să fie cât se poate de grav. În situaţia aceasta cu 
siguranţă o furtună era de preferat, fiindcă atunci, probabil, 
tunul ar fi fost dat peste cap, şi, în momentul în care s-ar fi 
răsturnat cu roțile în sus, oamenii ar fi putut să-l captureze. 
Între timp însă stricăciunile erau din ce în ce mai mari. 
Catargele, care, împlântate în lemnăria chilei, străbat 
diversele etaje ale unei corăbii, ca nişte stâlpi rotunzi şi 
puternici, erau zdrelite, ba chiar plezniseră pe alocuri. Din 
pricina loviturilor convulsive ale tunului, arborele trinchet 
avea câteva crăpături şi până şi arborele mare nu scăpase 
nevătămat. Bateria era pe cale să se distrugă. Zece piese din 
treizeci erau scoase din luptă; spărturile în bordaj se 
înmulțeau şi corveta începea să ia apă. 

Bătrânul călător care coborâse în interpunte stătea 
împietrit ca o statuie la picioarele scării. Privea încruntat 
dezastrul fără să se clintească. Părea cu neputinţă să faci un 
singur pas în interpunte. 

Orice mişcare a caronadei lăsate în libertate amenința să 
scufunde corabia. Câteva minute încă şi naufragiul nu mai 
putea fi evitat. Nu le rămânea altceva de făcut decât să piară 
sau să pună cât mai grabnic stavilă nenorocirii; erau nevoiți 
să se hotărască într-un fel, dar cum anume? 

Ce vajnic adversar era caronada! 

Un nebun primejdios ce trebuia imobilizat. 

Un fulger ce trebuia înşfăcat. 

Un trăsnet ce trebuia doborât la pământ. 

— Crezi în Dumnezeu, cavalere? îl întrebă Boisberthelot pe 
La Vieuville. 

— Da. Nu. Câteodată, răspunse acesta. 

— Atunci când se dezlănţuie furtuna? 

— Da. Şi în anumite împrejurări, ca de pildă, cea de faţă. 

— Într-adevăr, numai bunul Dumnezeu ne poate scăpa din 
impas, spuse Boisberthelot. 

Toată lumea tăcea, lăsând caronada să hodorogească în 
neştire, cu un zgomot infernal. 


Valurile ce se spărgeau de corabie făceau să se îngâne 
izbiturile tunului cu răbufnirile noianului de apă. S-ar fi zis 
bocănitul a două ciocane ce loveau alternativ. 

Deodată, în mijlocul acestei arene inaccesibile în care tunul 
descătuşat se zbănţuia într-una sărind încolo şi încoace se ivi 
un om cu un drug de fier în mână. Era cel ce purta 
răspunderea dezastrului, tunarul tembel din pricina căruia se 
produsese accidentul, servantul  mortierului. El făcuse 
pocinogul şi tot el voia acum să-l repare. Înşfăcase o manelă 
cu o mână, ținând în mâna cealaltă o torță cu un ochi la 
capăt şi sărise prin careu în interpunte. 

Începu atunci o încăierare sălbatică; un spectacol gigantic; 
bătălia tunului împotriva tunarului; duelul materiei cu 
inteligența, lupta obiectului neînsuflețit împotriva omului. 

Omul se aşezase într-un ungher, cu o mână încleştată pe 
manelă, cu cealaltă pe parâmă şi cu spatele lipit de o coastă 
întărită, proptindu-se temeinic pe picioare, ca pe doi stâlpi de 
oțel şi, vânăt la față, cu un aer tragic, aştepta calm, neclintit, 
ca şi cum ar fi prins rădăcini în podea. 

Aştepta să treacă mortierul pe lângă el. 

Tunarul îşi cunoştea arma şi avea impresia că şi ea îl 
cunoştea la rândul ei. Trăiau doar de atâta timp alături unul 
de altul. De câte ori nu-i vârâse mâna în beregată. Era 
lighioana lui cu care se obişnuise. Începu deci să-i vorbească 
aşa cum ar fi vorbit cu un câine. 

— Vino-ncoace! o îmbia el. 

Cine ştie, poate chiar îi era într-adevăr dragă. 

Părea că ţine într-adevăr s-o vadă apropiindu-se. 

Dar venind spre el ar fi însemnat să vină peste el. Şi atunci 
nu mai avea nicio scăpare. Cum să facă să nu fie zdrobit? 
Asta era întrebarea. Şi toți câți se aflau acolo de față, îl 
priveau îngroziți. 

Nimeni nu mai îndrăznea să răsufle, în afară poate de 
bătrânul care rămăsese singur cu cei doi combatanți, în 
interpunte, ca un martor sinistru al duelului. 


Putea şi el să fie tot atât de bine stâlcit de colosul de bronz 
şi cu toate astea nu se mişca din loc. 

Dedesubtul lor, valurile oarbe conduceau destinele bătăliei. 

În momentul în care, încumetându-se să primească această 
încrâncenată luptă corp la corp, tunarul îşi înfrunta tunul, 
întărâtându-l, frământările mării făcură ca prin nu ştiu ce 
întâmplare caronada să rămână o clipă locului nemişcată şi 
parcă nedumerită. „Hai, vino, de!” o tot ispitea omul. Şi 
caronada părea să asculte. 

Deodată se năpusti asupra lui. Omul însă reuşi să 
preîntâmpine lovitura. 

Lupta se încinse. O luptă fără seamăn. Un om plăpând 
luându-se de piept cu monstrul invulnerabil. Gladiatorul de 
carne atacând lighioana de bronz. De o parte o forță, de 
cealaltă un suflet. 

Totul se petrecea în penumbră. Părea arătarea unui miracol 
întrevăzut ca prin ceaţă. 

Un suflet; curios, caronada s-ar fi spus că avea şi ea unul; 
un suflet aprins însă de ură şi de mânie. Deşi oarbă se purta 
ca şi cum ar fi avut ochi. Fiara părea să pândească omul. În 
colosul de bronz exista, sau cel puțin îți venea să crezi că 
există, un dram de şiretenie. Aştepta şi el momentul prielnic. 
Semăna cu o uriaşă insectă de metal. Uneori lăcusta asta 
gigantică se lovea de plafonul scund al interpunțţii, cădea 
înapoi pe cele patru roți ca un tigru pe câteşipatru labele şi iar 
se repezea asupra omului. Sprinten, mlădios, iscusit, omul se 
răsucea ca un şarpe în fața atacurilor ei fulgerătoare. Se ferea 
tot timpul din calea ei, dar loviturile pe care izbutise să le evite 
se îndreptau împotriva corăbiei pe care continuau s-o 
devasteze. 

O bucată dintr-un lanţ sfărâmat rămăsese agățată de tun. 
Lanţul se înfăşurase cine ştie cum pe şurubul butonului de 
culată. Unul din capetele lui era astfel fixat pe afet, iar 
celălalt, liber, se învârtea fără rost, dând şi mai multă 
amploare salturilor tunului. Şurubul îl ţinea strâns ca o 
mână încleştată şi, însoțind loviturile de berbece cu tot atâtea 


lovituri de laici, lanţul stârnise în jurul mortierului un vârtej 
înfiorător, ca un harapnic de fier răsucit în aer de un pumn de 
bronz. Faptul acesta nu făcea decât să îngreuneze şi mai mult 
bătălia. 

Totuşi omul lupta mai departe. Mai mult chiar, uneori, el 
era cel care ataca tunul, târându-se de-a lungul bordajului, 
fără să lase manela şi parâma din mână; şi atunci, ca şi când 
ar fi priceput despre ce-i vorba şi ar fi simțit că vrea să-i 
întindă o cursă, tunul o lua la fugă. Vajnic, omul însă îl 
urmărea. 

Situaţia aceasta nu putea să dureze prea mult. La un 
moment dat tunul se opri locului ca şi cum şi-ar fi spus: 
„Gata! Trebuie să terminăm odată!” Toţi simțeau că se apropie 
deznodământul.  Stând în cumpănă, tunul părea să 
chibzuiască, sau chiar într-adevăr chibzuia, căci pentru toată 
lumea era o făptură însuflețită, un lucru cumplit. Brusc, se 
năpusti asupra servantului. Acesta se trase de-o parte, 
lăsându-l să treacă pe alături şi-i strigă râzând: „Mai încearcă 
o dată!” Tunul, clocotind parcă de mânie, sfărâmă o caronadă 
de la babord; apoi, scăpat ca dintr-o praştie nevăzută, în 
puterea căreia se afla, se repezi în partea cealaltă, la tribord, 
tăbărând asupra adversarului care izbuti şi de astă dată să se 
salveze. Trei caronade se prăbuşiră doborâte de iureşul 
tunului; cuprins de o furie oarbă şi nemaiştiind parcă ce face, 
colosul întoarse spatele potrivnicului său şi se rostogoli de la 
pupă spre prova, pricinuind stricăciuni etravei şi găurind 
peretele de la prova. Omul se refugie la picioarele scării, la 
câțiva paşi de bătrânul ce asista la duel. Tunarul ținea 
manela ca pe o spadă în poziție de apărare. Abia atunci 
monstrul păru să-l observe şi, fără a-şi mai da osteneala să se 
întoarcă, țâşni spre el de-a-ndăratelea cu iuțeala unei securi 
fulgerând prin aer. Încolţit în bordaj, omul părea condamnat. 
Întreg echipajul dădu un strigăt. 

În aceeaşi clipă însă, bătrânul călător, care tot timpul nu se 
clintise din loc, intervenise la rândul său mai năprasnic decât 
toate aceste cumplite năprasnicii. Înşfăcase un balot de 


bancnote false şi, cu riscul de a fi strivit, reuşise să-l azvârle la 
timp între roțile tunului. Operația aceasta hotărâtoare şi 
periculoasă nu ar fi fost executată cu mai multă precizie şi 
iscusință de un om care ar fi cunoscut pe de rost toate 
exercițiile descrise în cartea lui Durosel Instrucţia de artilerie 
marină. 

Balotul avu efectul unui tampon. O piatră poate frână 
alunecarea unui bloc, după cum o creangă de copac poate 
abate din drum o avalanşă. Caronada se poticni. La rândul 
său,  tunarul, folosindu-se de această întorsătură 
primejdioasă, se grăbi să vâre bara de fier printre spițele uneia 
dintre roțile din spate. Tunul se opri. 

Stătea acum într-o rână. Slujindu-se de manelă ca de o 
pârghie, cu o singură mişcare, omul îl făcu să se răstoarne. 
Matahala se dădu peste cap, cu zgomotul unui clopot care se 
prăbuşeşte. Fără să piardă o clipă, scăldat în sudoare, omul se 
năpusti vijelios asupra ei şi petrecu arcanul troței pe 
grumazul de bronz al monstrului doborât la pământ. 

Lupta se încheiase. Omul ieşise biruitor. Furnica izbutise să 
pună mastodontul cu botul pe labe; pigmeul încătuşase 
tunetul. 

Soldaţii şi marinarii începură sa bată din palme. Întreg 
echipajul se repezi cu parâme şi lanțuri în mâini şi într-o 
clipită tunul fu ancorat. Tunarul luă poziție de drepţi în fața 
călătorului. 

— Mi-aţi salvat viața, domnule, îi spuse el. 

Bătrânul însă, care avea acelaşi aer indiferent, ca la 
început, nu-i răspunse nimic. 


VI - Cele două talere ale balanței 


Omul ieşise învingător, dar se putea teme pe bună dreptate 
că tunul nu rămăsese nici el mai prejos. Naufragiul fusese 
deocamdată evitat, totuşi corveta nu era salvată. Corabia 
fusese atât de cumplit devastată încât s-ar fi zis că nu mai era 
nimic de făcut. Bordajul avea cinci spărturi, dintre care una 


destul de mare la prova; din treizeci de caronade, douăzeci 
zăceau surpate în cadrul lor. Caronada prinsă şi ferecată din 
nou în lanțuri era şi ea scoasă din funcțiune; şurubul 
butonului de culată se strâmbase şi prin urmare tunul nu 
mai putea fi îndreptat pe linia de ochire. Bateria nu mai 
număra acum decât două guri de foc. Cala începuse să ia apă. 
Trebuiau să se îngrijească neîntârziat de avariile produse şi să 
pună în mişcare pompele. 

Interpuntea, acum că putea fi cercetată în fine, era într-un 
hal fără hal. Nici cuşca unui elefant furios n-ar li fost atât de 
cumplit distrusă. 

Oricât ar fi fost de necesar pentru corvetă să nu se dea de 
gol, exista un lucru şi mai necesar în momentul acela şi 
anume salvarea neîntârziată a navei. Se văzuse aşadar nevoiți 
să lumineze puntea cu câteva felinare, agățate din loc în loc, 
de bordaj. 

Pe de altă parte însă, cum în timp ce se desfăşura tragicul 
spectacol întreaga atenţie a echipajului fusese absorbită de o 
împrejurare ce punea în cumpănă viața şi moartea tuturor, 
nimeni nu se mai sinchisise de ceea ce se petrecea în afara 
corvetei. Ceaţa se îngroşase; vremea se zbârlise; vântul 
mânase corabia după bunul său plac; pierduseră direcţia, 
îndepărtându-se de insulele Jersey şi Guernesey, şi în prezent 
se aflau mult mai la sud decât ar fi trebuit să fie; între timp 
marea se învolburase. Valuri mari se îmbulzeau să sărute 
rănile larg deschise ale corvetei şi sărutările lor erau 
primejdioase. Tălăzuirea mării era amenințătoare. Briza 
devenea vânt aprig. O furtună trecătoare sau chiar o vijelie în 
toată legea părea să-i pândească. Nu se vedea mai departe de 
crestele primelor patru valuri. 

În timp ce oamenii din echipaj reparau în grabă şi pe 
apucate stricăciunile pe care le suferise interpuntea, astupând 
spărturile prin care pătrundea apa, şi se străduiau să refacă 
bateria, aşezând la locul lor tunurile scăpate de prăpăd, 
bătrânul călător se urcase din nou pe punte. 

Stătea rezemat de arborele mare. 


Nici măcar nu băgase de seamă schimbarea ce se petrecuse 
pe vas. La ordinul cavalerului La Vieuville soldaţii de infanterie 
marină se aşezaseră în front de o parte şi de alta a arborelui 
mare, iar în momentul în care şeful echipajului şuierase din 
țignal, mateloţii care manevrau parâmele se ridicaseră în 
picioare pe vergi în poziție de drepți. 

Contele de Boisberthelot se îndreptă spre călător. 

În urma lui mergea un om cu o privire rătăcită, gâfâind, cu 
hainele răvăşite, dar pe chipul căruia se zugrăvea totuşi 
mulțumirea. 

Era tunarul care se dovedise atât de prompt un îmblânzitor 
de monştri, punând la respect tunul. 

Contele îl salută milităreşte pe bătrânul în straie ţărăneşti, 
înştiințându-l: 

— Domnule general, acesta este omul cu pricina. 

Tunarul stătea în picioare, cu ochii plecaţi, în poziția 
reglementară. 

— Domnule general, urmă contele de Boisberthelot, nu 
credeți că, față de fapta săvârşită de omul acesta, superiorii 
săi ar avea o datorie de împlinit? 

— Ba da, cred, încuviinţă bătrânul. 

— Binevoiţi atunci şi ordonaţi, spuse Boisberthelot. 

— Asta e treaba dumitale. Dumneata eşti căpitanul 
vasului. 

— Dar dumneavoastră sunteți comandantul, stărui 
Boisberthelot. 

Bătrânul îşi aţinti privirea asupra tunarului. 

— Apropie-te, îi porunci el. 

Tunarul făcu un pas. 

Bătrânul se întoarse atunci spre contele de Boisberthelot, 
desprinse crucea Sfântului-Ludovic de pe pieptul căpitanului 
şi o prinse de bluza tunarului. 

— Ura! strigară mateloții. 

Soldații din infanteria marină prezentară armele. 

După care, bătrânul călător adăugă, arătând cu degetul 
spre tunarul năucit: 


— Şi acum omul ăsta să fie împuşcat. 

Aclamațţiile fură urmate de cea mai adâncă uimire. 

Atunci în mijlocul unei tăceri mormântale se auzi răsunând 
glasul bătrânului: 

— O neglijență a pus în primejdie soarta vasului, spuse el. 
Poate că în momentul de față corabia este condamnată. A fi în 
largul mării e ca şi când ai da piept cu inamicul. O navă care 
se află în cursă e ca o armată pe câmpul de bătaie. Furtuna se 
ascunde numai, dar nu dispare. Marea este o uriaşă capcană. 
Orice greşeala săvârşită în fața inamicului trebuie pedepsită 
cu moartea. Asemenea greşeli nu pot fi îndreptate. Curajul se 
cuvine să fie răsplătit, iar neglijența pedepsită. 

Cuvintele rostite de el răspicat şi solemn, cu un fel de 
implacabilă cumpătare, cădeau unul după altul, ca nişte 
lovituri de secure asupra unui copac. 

Apoi, întorcând privirea spre soldaţi, bătrânul ordonă: 

— Executarea. 

Tunarul pe a cărui bluză strălucea crucea Sfântului- 
Ludovic, îşi înclină capul. 

La un semn al contelui de Boisberthelot, doi mateloți 
coborâră în interpunte, pentru a se întoarce îndată aducând 
hamacul ce slujeşte drept giulgiu morților; marinarii erau 
însoțiți de preotul vasului care, de la plecare, şedea în careul 
ofițerilor şi se ruga; un sergent chemă din front doisprezece 
ostaşi pe care îi puse să se alinieze pe două rânduri, şase de o 
parte şi şase de alta; tunarul se aşeză la mijloc, fără să scoată 
un cuvânt. Preotul, purtând crucifixul, se apropie şi rămase 
alături de el. „Înainte marş”, comandă sergentul. Plutonul se 
îndreptă cu paşi rari spre prova. În urma lui mergeau cei doi 
mateloţi ce duceau giulgiul. 

O tăcere mohorâtă se lăsă asupra corăbiei. În depărtare se 
auzea vuind uraganul. 

După câteva clipe răbufni o detunătură în beznă, fulgeră o 
lumină, pe urmă se făcu tăcere şi puţin mai apoi se auzi 
zgomotul căderii unui corp în apă. 


Bătrânul călător, care şedea mai departe rezemat de 
arborele mare, îşi încrucişase brațele pe piept, îngândurat. 

Aţintind spre el arătătorul mâinii stângi, Boisberthelot îi 
şopti cavalerului La Vieuville: 

— Vendee are un conducător. 


VII — Orice călătorie pe mare este o loterie 


Dar care era soarta corvetei? 

Norii, care toată noaptea se învălmăşiseră cu valurile, 
coborâseră atât de jos încât linia orizontului dispăruse cu 
desăvârşire şi tot întinsul mării părea ascuns sub o manta. 
Pretutindeni numai negură. Situația era  orişicum 
primejdioasă, chiar pentru o corabie teafără. 

Şi pe lângă ceață mai aveau de înfruntat şi hula marină. 

Mateloții nu pierduseră totuşi vremea degeaba; căutaseră 
să uşureze încărcătura corvetei aruncând peste bord toate 
bracurile pe care le putuseră strânge de pe urma 
stricăciunilor făcute de mortier, tunurile deteriorate, afeturile 
sparte, coastele răsucite ori smulse din cuie, piesele de lemn şi 
de fier sfărâmate; deschiseseră apoi sabordurile şi lăsaseră să 
alunece pe nişte scânduri în valuri cadavrele şi rămăşiţele 
omeneşti înfăşurate în prelate. 

Marea nu mai putea fi stăpânită. Şi nu pentru că furtuna 
trebuia să se dezlănțuie din clipă-n clipă; dimpotrivă, 
judecând după zgomote, s-ar fi zis că uraganul ce clocotea 
dincolo de zare apucase să se depărteze şi că vijelia se abătuse 
spre nord; talazurile însă se ridicau la fel de amenințătoare, 
ceea ce însemna că adâncurile continuau să fie agitate şi, 
şubrezită cum era, corveta nu mai putea ţine piept 
zbuciumului mării, iar valurile prea puternice puteau să-i fie 
fatale. 

Gacquoil stătea la cârmă gânditor. 

A face haz de necaz e una din obişnuinţele căpitanilor de 
marină. 


La Vieuville, care era din plămada oamenilor deprinşi să 
întâmpine dezastrele cu zâmbetul pe buze, intră în vorbă cu 
Gacquoil: 

— Cum văd eu, pilot, spuse căpitanul, uraganul n-a făcut 
nicio pricopseală. Se tot căzneşte să strănute şi nu poate. O să 
scăpăm ieftin. Cel mult o să se stârnească vântul. Atâta tot. 

Gacquoil răspunse fără să zâmbească. 

— Creşte vântul, cresc şi valurile. 

Nici vesel, nici trist, aşa cum e îndeobşte marinarul. 
Răspunsul avea un tâlc neliniştitor. Când cresc valurile, o 
corabie care a început să ia apă se umple mai repede. 
Gacquoil îşi sublimase prezicerea cu o imperceptibilă 
încruntare a sprâncenelor. Poate că după nenorocirea cu 
tunul şi cu tunarul, La Vieuville se grăbise să arunce cu prea 
multă uşurinţă nişte cuvinte glumețe. Sunt lucruri care 
poartă ghinion în largul mării. Marea e de felul ei ascunsă; 
niciodată nu poți şti ce are de gând. Trebuie să iei aminte. 

La Vieuville se simți obligat să devină serios. 

— Unde suntem, pilot? întrebă el. 

— Suntem în mâinile lui Dumnezeu, răspunse Gacquoil. 

Pilotul e stăpân; trebuie să-l laşi totdeauna să facă ce vrea, 
şi adeseori să spună ce-i place. 

De altminteri, oamenii de felul lui sunt îndeobşte scumpi la 
vorbă. La Vieuville plecă. 

La întrebarea pusă de La Vieuville pilotului răspunseră însă 
stihiile. 

Marea ieşi dintr-odată la iveală. 

Pâclele ce stăruiau deasupra valurilor se destrămară, 
sumbra tălăzuire a mării se descoperi larg, desfăşurată jur 
împrejur, şi iată ce li se înfățişă ochilor. 

Cerul era încă perdeluit de nori; trâmbele norilor însă nu se 
mai îngemănau cu marea; la răsărit albea o lumină ce vestea 
revărsatul zorilor, iar la apus pălea o altă lumină în locul 
unde scăpătase luna. Cele două mijiri luminoase învârstau 
orizontul cu două dungi înguste de palide licăriri, aşezate 
față-n față, între marea întunecată şi cerul încruntat. 


În dreptul acestor lumini se profilau, drepte şi neclintite, 
nişte umbre negre. 

Spre apus, pe cerul luminat de razele lunii, se conturau trei 
steiuri de piatră verticale, ca nişte megaliți celtici. 

La răsărit, în zarea alburie a dimineţii, se înălțau opt pânze 
aşezate în ordine, la o distanță destul de mare una de alta, 
într-un fel ce nu prevestea nimic bun. 

Cele trei steiuri alcătuiau o stâncă submarină; cele opt 
pânze o escadră. 

Aveau acum în spate colții Minquiers, care se bucurau de o 
proastă reputaţie, iar în față patrula franceză. Spre vest 
genunile mării, spre est măcelul; amenințați pe de o parte de 
un naufragiu, pe de alta de o bătălie. 

Ca să înfrunte stânca, vasul nu avea la îndemână decât o 
cocă ciuruită, un greement răvăşit, o arboradă zdruncinată 
din rădăcini; pentru a face față cerințelor unei lupte, dispunea 
de o baterie de treizeci de tunuri, dintre care douăzeci şi unu 
deteriorate şi, pe deasupra, pierduse şi pe cei mai destoinici 
tunari. 

Lumina zorilor era firavă şi noaptea încă se mai îngâna cu 
ziua, o noapte care mai putea să stăruie multă vreme de aci 
înainte, fiind în primul rând tributară norilor înalți, groşi şi 
adânci, ce păreau tot atât de trainic clădiți ca şi o boltă. 

Vântul care risipise în cele din urmă pâclele de pe fața mării 
făcea să derive corveta spre colții Minquiers. 

În halul de oboseală şi de dărăpănare în care se afla, vasul 
aproape că nu mai asculta de cârmaci, rostogolindu-se mai 
mult decât plutind şi, biciuit de vânt, se lăsa purtat de el la 
întâmplare. 

Colții Minquiers, stâncă submarină de tristă amintire, pe 
atunci erau şi mai fioroşi la vedere decât azi. Câteva din 
turnurile acestei citadele a abisurilor au fost spulberate prin 
măcinare de perindarea neistovită a valurilor; stâncile îşi 
schimbă necontenit înfăţişarea; nu degeaba se spune că 
valurile au muchii; fiecare flux şi reflux acționează ca un 


joagăr. Pe vremea aceea, a te apropia de colții Minquiers 
însemna moarte sigură. 

Cât priveşte patrula franceză, era o escadră din Cancale, 
care mai apoi a dobândit un strălucit renume sub comanda 
căpitanului Duchesne căruia Lequinio îi spunea „moş Stejar.” 

Situaţia era critică. În timp ce caronada dezlănţuită îşi 
făcea de cap, corveta derivase pe nesimţite, îndreptându-se 
mai curând spre Granville decât spre Saint-Malo. Chiar dacă 
ar fi putut ridica pânzele, navigând mai departe, colții 
Minquiers o împiedicau să se întoarcă la Jersey iar patrula îi 
tăia drumul spre Franța. 

Altminteri, nici pomeneală de furtună. În schimb, aşa cum 
prezisese pilotul, marea era agitată. Întinsurile ei ce tălăzuiau 
frământate de vântul aprig, pe un fundal sfâşietor de trist, 
aveau o înfăţişare sălbatică. 

Marea nu obişnuieşte să-şi dea prea lesne gândurile pe față. 
Abisul ascunde cele mai nebănuite lucruri, chiar şi mici 
hărţuieli. S-ar putea spune chiar că marea are o tactică a ei: 
înaintează şi se retrage, propune ceva şi-şi ia numaidecât 
vorba înapoi, dă semne de furtună şi apoi se răzgândeşte, 
promite să te tragă la fund şi nu se ţine de cuvânt, ameninţă 
nordul şi dezlănțuie atacul în sud. Toată noaptea corveta 
Claymore orbecăise prin ceață şi se temuse de o vijelie; marea 
se dezminţise şi de asta dată, dar într-un chip cât se poate de 
crud; îi amenințase cu o furtună pentru ca până la urmă să le 
scoată în cale nişte stânci. Adică tot un naufragiu sub o altă 
formă. 

Mai mult încă, pericolul de a sfârşi zdrobiți de stânci se 
îngemăna cu urgia unei bătălii. Doi duşmani ce se completau 
unul pe altul. 

La Vieuville exclamă cu râsul său neînfricat: 

— Aici naufragiul, dincolo pârjolul. Două numere 
câştigătoare deodată! 


VIII — 9 = 380 


Corveta ajunsese aproape o epavă. 

Lumina difuză şi săracă a zilei, întunecimea norilor buluciți 
pe cer, mişcările nedesluşite din zare, misterioasele tălăzuiri 
ale mării aveau un fel de solemnitate funerară. În afara 
vântului, care sufla cu vrăjmăşie, totul amuţise. Catastrofa se 
înălța maiestuoasă din abis. Părea mai curând o nălucire 
decât un atac adevărat. Niciun freamăt printre stânci, niciun 
semn de viață pe corăbii. O necunoscută, uriaşă tăcere. Totul 
se petrecea oare în realitate? S-ar fi spus arătările amăgitoare 
ale unui vis ce pluteau deasupra mării. În legende există 
asemenea vedenii; corveta se afla încolțită, ca să zicem aşa, 
între un diavol prefăcut în stâncă şi flota fantomă. 

Contele de Boisberthelot dădu ordine cu glas scăzut 
secundului La Vieuville care cobori în interpunte, apoi, 
luându-şi luneta, căpitanul se aşeză în spatele pilotului. 

Gacquoil se lupta din răsputeri să menţină corabia pe linia 
de plutire; căci având în coastă vântul şi valurile, nava cu 
siguranţă s-ar fi scufundat. 

— Unde suntem, pilot? întrebă căpitanul. 

— În direcţia Minquiers. 

— În care parte? 

— Cum e mai prost. 

— Fundul? 

— Stâncos şi colțuros. 

— Crezi că putem ancora? 

— Totuna e, dacă-i vorba să murim, răspunse pilotul. 

Căpitanul îndreptă luneta spre vest şi cercetă stâncile 
Minquiers; pe urmă o întoarse spre est şi privi corăbiile din 
zare. 

Pilotul continuă ca şi cum ar fi vorbit singur: 

— Sunt colții Minquiers. Popasul carabaşului când zboară 
spre Olanda sau al goelandului mare cu surtuc negru. 

Între timp căpitanul numărase vasele. 

Erau într-adevăr opt nave în formaţie reglementară, ale 
căror siluete războinice se înălțau deasupra apei. La mijloc se 
zărea statura falnică a unui bastiment cu trei punți. 


Căpitanul începu să-l descoasă pe Gacquoil: 

— Cunoşti corăbiile astea? 

— Ba bine că nu! răspunse pilotul. 

— Ce-ar putea să fie? 

— Escadra. 

— Care escadră? A Franței? 

— A diavolului. 

Tăcură un timp amândoi. 

— Asta-i toată patrula? întrebă din nou căpitanul. 

— Nu chiar toată. 

Într-adevăr, la 2 aprilie, Valaze înştiințase Convenţiunea că 
zece fregate şi şase vase de linie încrucişau în Marea Mânecii. 
Căpitanul îşi aminti de împrejurarea aceasta. 

— După câte ştiu, spuse el, escadra e formată din 
şaisprezece vase. Nu văd aici decât opt. 

— Celelalte, spuse Gacquoil, se vântură tot timpul de-a 
lungul coastei şi pândesc. 

Căpitanul, care continua să privească în zare cu luneta, 
îngână: 

— Un vas cu trei punți, două fregate de rangul întâi, cinci 
de rangul al doilea. 

— Da' lasă, că şi eu le-am ochit, bombănea Gacquoil. 

— Nave serioase, spuse căpitanul, pe unele dintr-astea am 
fost şi eu cândva comandant. 

— Eu, adăugă Gacquoil, le-am văzut de aproape. N-aş 
putea să mă înşel. Am băgat la cap toate semnalmentele. 

Căpitanul îi dădu luneta. 

— Priveşte, pilot, şi spune-mi dacă vezi desluşit vasul acela 
cu mai multe punți? 

— Da, domnule căpitan, e nava Coasta de Aur. 

— l-au schimbat numele, spuse comandantul. Altădată se 
chema Statele din Burgundia. E un bastiment nou. O sută 
douăzeci şi opt de tunuri. 

Scoase apoi din buzunar un carnet şi un creion şi însemnă 
pe carnet numărul 128. 

— Pilot, care este prima navă la babord? continuă el. 


— Experimentata. 

— Fregată de primul rang. Cincizeci şi două de tunuri. 
Acum două luni era la armare la Brest. 

Căpitanul notă pe carnet numărul 52. 

— Dar a doua corabie la babord, pilot? 

— Driada. 

— Fregată de primul rang. Patruzeci de tunuri de 
optsprezece. A fost în India. Are o frumoasă carieră în armată. 

Şi scrise 40 sub numărul 52 notat mai înainte; apoi, 
ridicând fruntea: 

— Şi acum, la tribord. 

— Sunt numai fregate de rangul doi, domnule căpitan. 
Cinci în cap. 

— Care e cea mai apropiată de vasul nostru? 

— Nestrămutata. 

— Treizeci şi două de tunuri de optsprezece. Următoarea! 

— Richemont. 

— Acelaşi armament. Pe urmă? 

— Ateea*. 

— Curios nume pentru o corabie care se încumetă să 
înfrunte marea. Pe urmă? 

— Calipso. 

— După aceea? 

— Cuceritoarea. 

— Cinci fregate câte treizeci şi două de tunuri. 

Căpitanul scrise 160 dedesubtul coloanei de cifre. 

— Eşti sigur, pilot, că le recunoşti? întrebă el. 

— Dumneavoastră însă, domnule căpitan, răspunse 
Gacquoil, le cunoaşteţi pe de rost. Să recunoşti un lucru 
înseamnă ceva orişicum, dar să-l cunoşti e şi mai bine. 

Căpitanul stătea cu ochii în carnet şi aduna cifrele, 
murmurând printre dinți: 

— O sută douăzeci şi opt, cincizeci şi două, patruzeci, o 
sută şaizeci. 

În momentul acela secundul tocmai ieşea pe punte. 


— Cavalere, îi strigă căpitanul, avem în față trei sute 
optzeci de guri de foc. 

— Bine! se mulțumi să răspundă La Vieuville. 

— Ai fost în inspecţie, La Vieuville, spune-mi exact câte 
tunuri avem în stare să tragă? 

— Nouă. 

— Bine, spuse la rândul său Boisberthelot. 

Luând apoi luneta din mâinile pilotului, privi iar în zare. 

Cele opt corăbii, tăcute şi întunecate, păreau că nu se 
mişcă din loc şi totuşi creşteau mereu. 

Se apropiau pe nesimţite. 

La Vieuville luă poziţie de drepți. 

— Domnule căpitan, rosti el, am onoarea să vă raportez. N- 
am avut niciodată încredere în corveta asta Claymore. Oricum 
e neplăcut să te pomeneşti îmbarcat pe nepusă masă pe o 
corabie care nu te cunoaşte şi nici nu te iubeşte. Navă engleză, 
piază-rea pentru flota franceză. Ticăloasa aceea de caronadă 
ne-a dat cea mai bună dovadă. Am fost acum în inspecție. 
Ancorele n-au niciun cusur. Nu sunt turnate, ci făurite din 
bare de fier sudate cu barosul. Inelele de ancoră solide. 
Odgoane minunate, pot fi manevrate cu uşurinţă şi au 
lungimea reglementară, o sută douăzeci de brațe. Muniţii 
berechet. Şase tunari morți. O sută şaptezeci şi unu de 
proiectile de fiecare tun. 

— Pentru că nu ne-au mai rămas decât nouă cu totul, 
adăugă printre dinţi căpitanul. 

Boisberthelot cercetă din nou prin lunetă depărtările. 
Escadra continua să se apropie treptat. 

Caronadele au un avantaj şi anume acela de a putea fi 
mânuite numai de trei oameni; în acelaşi timp prezintă şi un 
inconvenient: nu bat chiar atât de departe şi nici cu atâta 
precizie ca tunurile obişnuite. Aşadar, nu le rămânea altceva 
de făcut decât să aştepte până ce escadra va fi ajuns în bătaia 
caronadelor. 

Căpitanul dădu ordinele cuvenite cu glas scăzut. În tot 
cuprinsul corăbiei se aşternu tăcerea. Pregătirile de luptă fură 


executate, fără să se mai dea semnalul obişnuit. Corveta era 
tot atât de puţin în măsură să înfrunte o bătălie, pe cât era în 
stare să lupte cu valurile. Se siliră să folosească în chipul cel 
mai prielnic aceste vestigii ale unei nave de război. Pe 
pasarelă, lângă troțe, îngrămădiră toate parâmele de legare şi 
garlinele de rezervă pentru a întări la nevoie arborada. 
Dereticară postul pentru răniți. Potrivit tacticii navale folosite 
pe vremea aceea, înfăşurară bastingajul în prelate şi rețele de 
frânghie, sistem care putea cel mult să-i apere de gloanțe, dar 
nu şi de loviturile ghiulelelor. Scoaseră calibrele pentru 
gloanțe, deşi nu mai aveau vreme să le verifice dimensiunile; 
nimeni nu se aşteptase însă la atâtea buclucuri. Fiecare 
matelot căpătă o cartuşieră şi se înarmă cu o pereche de 
pistoale şi un pumnal pe care le vâri în centiron. Înfăşurară 
hamacurile; reglară tirul artileriei; încărcară muschetele; 
aşezară la îndemâna securile şi căngile; pregătiră magazia de 
cartuşe şi cea de ghiulele; deschiseră magazia de pulbere. 
Fiecare om îşi luă postul în primire. Toate aceste operaţii fură 
îndeplinite în cea mai deplină tăcere, ca în camera unui 
muribund. Cu mişcări grabnice şi într-o atmosferă lugubră. 

În sfârşit ancorară corveta. Vasul era înzestrat cu şase 
ancore, ca o fregată. Toate şase fură coborâte în apă; ancora 
de speranță la prova, ancorotul la pupă, ancora de maree 
înaltă spre largul mării, ancora de maree joasă în direcția 
recifului, ancora de afurcare la tribord şi ancora principală la 
babord. 

Cele nouă caronade care rămăseseră tefere, fură aşezate în 
poziție de tragere, toate pe o singură parte, față-n față cu 
inamicul. 

Escadra executase la rândul său până la capăt toate 
manevrele necesare. Cele opt bastimente alcătuiau acum un 
semicerc a cărui coardă o închipuiau colții recifului Minquiers. 
Închisă în acest semicerc şi ferecată pe de altă parte cu 
propriile sale ancore, corveta Claymore era țărmurită în spate 
de stânci, adică de primejdia unui naufragiu. 


Era exact ca un mistreț împresurat de o haită de câini care 
îşi rânjeau numai colții, fără să latre. 

S-ar fi zis că se pândeau unii pe alții. 

Tunarii de pe Claymore aşteptau în dreptul tunurilor. 

— Mi-ar plăcea să deschid eu focul, îi mărturisi 
Boisberthelot secundului. 

— Cochetării, spuse La Vieuville. 


IX — Cineva scapă cu viață 


Călătorul care nu părăsise puntea nicio clipă privea totul 
cu sânge rece. 

Boisberthelot se apropie de el. 

— Domnule, spuse căpitanul, am făcut toate pregătirile. 
Suntem agățaţi de marginea mormântului şi n-o să-i dăm 
drumul cu niciun preț. Ne aflăm la cheremul escadrei sau al 
stâncilor. Va trebui să ne predăm inamicului ori să ne strivim 
de stânci, altă cale nu avem de ales. Ce-i drept, ne mai rămâne 
o ultimă scăpare: să murim. E mai vrednic să lupţi însă, decât 
să te duci la fund. Mai bine să mor ciuruit de mitralii decât 
înecat. Dacă-i vorba să-mi aleg moartea, prefer focul, valurilor. 
Aşa ne-a fost scris, să murim, asta-i soarta noastră; a 
noastră, numai, nu şi a domniei voastre. Sunteţi alesul 
principilor şi vi s-a încredințat o misiune măreaţă, aceea de a 
lua conducerea luptelor din Vendee. Dacă s-ar întâmpla să 
pierdeţi, cine ştie, poate că monarhia s-ar duce de râpă; de 
aceea trebuie să trăiţi. Onoarea ne cere să rămânem pe loc, iar 
dumneavoastră să plecați. Veţi părăsi aşadar corabia, 
domnule general. Vă voi pune la dispoziție un om şi o barcă. 
Făcând un ocol, nu văd de ce n-aţi putea să ajungeţi la țărm. 
Nu s-a luminat încă de ziuă, valurile sunt înalte, marea 
întunecată, aşa că o să vă puteţi strecura. Sunt împrejurări în 
care a fugi înseamnă a învinge. 

Bătrânul îşi înclină, grav, fruntea încruntată, în semn de 
încuviințare. 

Contele de Boisberthelot înălță glasul: 


— Soldaţi şi mateloțţi, rosti el în gura mare. 

Orice mişcare încetă pe punte şi, din toate colțurile vasului, 
mateloții întoarseră fețele spre căpitan. 

— Călătorul care se află în mijlocul nostru, continuă 
acesta, este reprezentantul monarhului. Ne-a fost încredințat 
şi suntem datori să-l apărăm. Tronul Franţei are nevoie de 
dânsul; în lipsa unui vlăstar domnesc, va fi, cel puțin aşa 
nădăjduim, comandantul trupelor din Vendee. Este un ofițer 
ce şi-a dovedit în chip strălucit destoinicia pe câmpul de luptă. 
Trebuia să ajungă în Franța odată cu noi; acum însă, din 
păcate, va fi nevoit să debarce acolo fără noi. Când fruntea 
rămâne teafără, înseamnă că totul e salvat. 

— Da! Da! Aşa e! strigă într-un glas echipajul. 

— Nu încape nicio îndoială, urmă căpitanul, că va avea de 
întâmpinat la rândul său primejdii destul de mari. Nu e chiar 
atât de uşor să iasă la liman. Ar trebui să aibă o barcă destul 
de mare ca să poată înfrunta valurile şi în acelaşi timp destul 
de mică pentru a se putea furişa nebăgată în seamă de 
patrulă. Trebuie apoi să acosteze într-un loc sigur, dacă se 
poate mai aproape de Fougeres decât de Coutances. Pentru 
asta are nevoie de un marinar voinic, vâslaş iscusit şi bun 
înotător totodată, care să fie din partea locului şi să cunoască 
şenalele. E încă destul de întuneric pentru ca luntrea să se 
poată îndepărta de corvetă fără să bată la ochi. De altminteri 
fumul ce se va isca în curând o s-o ascundă şi mai bine. Fiind 
mică, va putea să treacă fără nicio greutate prin locurile unde 
apa e puțin adâncă. Atunci când pantera cade-n capcană, 
nevăstuica poate foarte bine să scape. Pentru noi nu există 
nicio ieşire, pentru ea mai există una. Trăgând la lopeţi cu 
nădejde luntraşul va izbuti să se îndepărteze de vas fără ca 
navele inamice să prindă de veste; de altfel între timp, o să le 
dăm şi noi de lucru. Ne-am înțeles? 

— Da! Da! Da! strigă echipajul. 

— Nu mai e niciun moment de pierdut, adăugă 
comandantul. Există un om de încredere pe care să ne putem 
bizui? 


În întunericul ce învăluia puntea, un om ieşi din front şi 
rosti: 
— Eu. 


X - Va scăpa oare? 


După câteva clipe, una din acele bărcuțe, care în limbajul 
marinăresc se numesc pui şi sunt puse anume la dispoziția 
căpitanilor de vas, se desprindea de corabie. În bărcuță se 
aflau doi oameni, bătrânul călător care şedea la chilnă şi omul 
„de încredere” care se aşezase în fața lui. Negura nopţii era 
încă destul de groasă. Potrivit îndrumărilor căpitanului, 
matelotul vâslea voiniceşte în direcția colților Minquiers. Era 
singura cale posibilă. 

Marinarii aruncaseră ceva merinde în barcă, o traistă cu 
biscuiţi, o limbă de vacă afumată şi un butoiaş cu apă. 

În momentul în care puiul se desprindea de corabie, La 
Vieuville, ca de obicei zeflemitor în fața morții, se aplecă peste 
etamboul de la cârma vasului şi le spuse rânjind, în chip de 
rămas bun, celor din barcă: 

— Salvare sigură, scufundare garantată. 

— Nu e momentul de glumit, domnule, îi atrase atenția 
pilotul. 

Luntrea se depărtă grabnic şi, în scurtă vreme, distanța 
dintre ea şi corvetă era destul de mare. Vântul şi valurile 
înlesneau  sforțările vâslaşului şi bărcuța luneca repede 
legănându-se în lumina crepusculară, ascunsă de uriaşele 
cute ale valurilor. 

Stăruia, pe tot întinsul mării, nu ştiu ce mohorâtă 
aşteptare. 

Deodată, în mijlocul vastei şi frământatei tăceri a 
oceanului, se ridică un glas care, amplificat de portavoce ca de 
masca de bronz a tragediei antice, părea aproape 
supraomenesc. 

Era glasul căpitanului Boisberthelot care se adresa 
echipajului: 


— Mateloţi ai regelui, trâmbiţă el, ţintuiți pavilionul alb pe 
arborele mare. Azi vom vedea răsărind pentru ultima oară 
soarele. 

Şi o detunătură de tun răbufni de pe bordul corvetei. 

— Trăiască regele! strigă echipajul. 

Atunci se auzi răsunând în fundul zării un alt strigăt, 
clocotitor, învălmăşit, îndepărtat şi totuşi destul de limpede: 

— Trăiască Republica! 

Şi un vuiet asemănător cu bubuitul a trei sute de trăsnete 
răscoli adâncurile oceanului. 

Bătălia se dezlănțuise. 

Întinsul mării se acoperi de fum şi de văpaie. 

Căzând în apă, ghiulele făceau să țâşnească spuma ce 
cădea în stropi peste valurile din preajmă. 

Corveta Claymore începu să împroaşte cu flăcări cele opt 
nave. În acelaşi timp, întreaga escadră desfăşurată în semicerc 
în jurul corvetei deschisese la rândul ei focul, trăgând cu toate 
bateriile. Zările se învâlvorară, ca şi cum ar fi izbucnit un 
vulcan din sânul mării. Vântul făcea să se zbuciume imensa 
flamură purpurie a războiului sub care navele ieşeau la iveală 
şi piereau ca nişte fantome. În primul plan, scheletul corvetei 
se profila, negru, pe fundalul sângeriu. 

În vârful arborelui mare se zărea pavilionul cu crinii 
regalității. Cei doi oameni care se aflau în barcă tăceau. 

Baza triunghiulară a recifului Minquiers, un fel de prispă 
submarină cu trei vârfuri, mai vastă decât tot întinsul insulei 
Jersey, este acoperită în întregime de valuri în afară de 
punctul său culminant, un podiş care rămâne veşnic 
deasupra nivelului mării, chiar în timpul celor mai puternice 
maree şi din care se desprind, în partea de nord-est, şase 
falnice stânci aşezate în linie dreaptă, semănând cu un zid 
înalt surpat pe alocuri. Strâmtoarea cuprinsă între podiş şi 
cele şase stânci nu este accesibilă decât pentru ambarcațiile 
cu pescaj mic. De îndată ce treci însă prin această 
sugrumătură, ieşi în larg. 


Matelotul, care se oferise să scoată luntrea la liman, 
pătrunse în strâmtoare, punând ambarcaţia la adăpost 
îndărătul stâncilor ce se înălțau ca un scut între ea şi 
învălmăşeala bătăliei. Se strecură apoi cu iscusință pe şenalul 
strâmt, evitând ciocnirile la babord ca şi la tribord; reciful 
acoperea acum priveliştea luptelor. Văpaia din zare şi 
bubuitul furios al tunurilor începeau să descrească, pe 
măsură ce rămâneau tot mai departe în urmă; dar judecând 
după detunăturile ce răsunau fără întrerupere, îți dădeai 
seama că nava Claymore nu voia cu niciun preț să se dea 
bătută şi că ţinea să tragă toate cele o sută nouăzeci şi una de 
salve, până la ultima. În scurtă vreme barca se afla în largul 
mării, fără a mai avea să se teamă nici de stânci, nici de urgia 
bătăliei, nici de bătaia proiectilelor. 

Treptat, treptat, tălăzuirea mării deveni mai puțin 
întunecată, licăririle ce se stingeau brusc, înecate de umbre, 
prindeau să se desfăşoare, spumele dantelate se risipeau în 
scăpărări de lumină, pete alburii pluteau pe spinările 
valurilor. În sfârşit se făcu ziuă. 

Barca ajunsese prea departe ca să mai poată fi amenințată 
de inamic; partea cea mai grea însă abia de aci încolo începea. 
Scăpase, ce-i drept, de mitralii, dar nu şi de înec. Mare cât o 
coajă de nucă, fără punte, fără pânze, fără catarg, fără busolă, 
neavând alt mijloc de a înfrunta oceanul şi furia uraganului 
decât o pereche de vâsle, rătăcea în larg, ca un atom în 
puterea unor giganți. 

Atunci, în mijlocul acestor nețărmurite  pustietăți, 
ridicându-şi fața ce părea de ceară în lumina palidă a zorilor, 
omul care şedea la capătul de dinainte al luntrei îşi aţinti 
privirea în ochii călătorului care se aşezase la chilnă şi-i 
spuse: 

— Sunt fratele celui pe care l-aţi împuşcat. 


CARTEA A TREIA - HALMALO 


I — Şi Dumnezeu era Cuvântul 


Bătrânul ridică încet capul. 

Omul care îi vorbea să tot fi avut vreo treizeci de ani. Ca toți 
cei ce-şi duc viaţa în largul mării avea fruntea arsă de soare; 
privirea ochilor săi era ciudată, o privire ageră de marinar, în 
ochii plini de nevinovăție ai ţăranului. Ţinea cu nădejde vâslele 
în mâinile încordate. Părea un om blajin după înfăţişare. 

Purta un pumnal, două pistoale şi un şirag de mătănii 
vârâte în centiron. 

— Cine eşti dumneata? 

— V-am spus adineauri. 

— Şi ce vrei de la mine? 

Omul lăsă din mână vâslele, încrucişă braţele pe piept şi 
răspunse: 

— Să vă omor. 

— Cum doreşti, spuse bătrânul. 

— Pregătiți-vă, îi porunci matelotul ridicând glasul. 

— Pentru ce? 

— Să muriți. 

— De ce? stărui bătrânul. 

Omul rămase tăcut câteva clipe. Întrebarea părea să-l fi pus 
în încurcătură. 

— Am spus că vreau să vă omor, repetă el. 

— Şi eu te-am întrebat pentru ce? 

În ochii matelotului scăpără o fulgerare. 

— Pentru că l-aţi ucis pe fratele meu. 

Bătrânul îi răspunse cu sânge rece: 

— Mai înainte însă i-am salvat viaţa. 

— Asta aşa e. Mai întâi l-aţi scăpat de la moarte şi după 
aceea l-aţi ucis. 

— Nu l-am ucis eu. 

— Dar cine atunci? 

— Greşeala lui. 


Matelotul se uită la el cu gura căscată; pe urmă încruntă 
din nou sprâncenele, fioros. 

— Cum te cheamă? spuse bătrânul. 

— Mă cheamă Halmalo. Dar n-aveţi nevoie să ştiţi cum mă 
cheamă ca să muriți de mâna mea. 

În momentul acela răsări pe cer soarele. O rază ţâşni pe 
fața matelotului, luminându-i din plin chipul sălbatic. 

Bubuitul tunurilor, care nu încetase încă, se auzea acum 
răbufnind sacadat, cu întreruperi, ca şi cum s-ar fi pregătit 
să-şi dea sfârşitul. O uriaşă trâmbă de fum cobora încet 
împâclind depărtările. Barca pe care vâslaşul o lăsase la voia 
întâmplării plutea mânată de valuri. Călătorul îl privea cu 
atenție. 

Apucând cu dreapta unul din pistoalele vârâte în centiron, 
matelotul scoase cu stânga şiragul de mătănii. 

Bătrânul se ridică în picioare: 

— Crezi în Dumnezeu? îl întrebă el. 

— Tatăl nostru carele eşti în ceruri, spuse marinarul. 

Şi făcu semnul crucii. 

— Maică-ta trăieşte? 

— Da. 

Şi se închină din nou. 

— Gata, rosti el apoi. Vă mai dau răgaz un minut, 
monseniore. 

— De ce îmi spui monseniore? 

— Fiindcă sunteţi senior. Se vede după faţă. 

— Şi tu aiun senior, nu-i aşa? 

— Da, şi încă unul mare. Care om de pe lume n-are 
seniorul lui? 

— Şi unde-i acum, seniorul? 

— Păi ce ştiu eu! A plecat din ţară. Se numeşte domnul 
marchiz de Lantenac, viconte de Fontenoy şi e os domnesc în 
Bretania; e stăpân peste Şapte-Codri. Nu l-am văzut niciodată 
dar, chiar aşa, tot stăpânul meu se cheamă că este. 

— Şi dacă l-ai vedea, ai asculta de cuvântul său? 


— Mai încape vorbă! Că doar n-oi fi păgân să nu-i dau 
ascultare! Orice om trebuie să se supună lui Dumnezeu, pe 
urmă regelui care-i ca şi Dumnezeu, pe urmă seniorului care-i 
ca şi un rege. Dar asta nu înseamnă nimic, l-aţi omorât pe 
fratele meu, şi de-aia trebuie să muriți de mâna mea. 

— E adevărat, răspunse bătrânul, l-am omorât pe fratele 
tău şi bine am făcut. 

Matelotul încleştă degetele pe pistol. 

— Gata, spuse el. 

— Bine, încuviință bătrânul. 

Şi adăugă liniştit: 

— Unde-i preotul? 

Matelotul se uită la el. 

— Preotul? 

— Da, preotul. Eu i-am adus un preot fratelui tău, eşti 
dator să faci şi tu la fel. 

— N-am niciun preot, răspunse marinarul. 

Adăugând apoi: 

— De unde să găseşti un preot în mijlocul mării? 

Zbuciumul clocotitor al bătăliei se auzea din ce în ce mai 
departe. 

— Cei ce mor acolo în clipa de față au un preot la căpătâi, 
spuse bătrânul. 

— Adevărat, murmură matelotul. Îl au pe domnul părinte. 

— Din pricina ta, continuă bătrânul, sufletul meu nu va fi 
izbăvit, ceea ce e mare păcat. 

Marinarul lăsă capul în jos, îngândurat. 

— Şi dacă din pricina ta sufletul meu o să rămână 
neizbăvit, vorbi din nou călătorul, nici al tău nu se va putea 
mântui. Ascultă! Mi-e milă de tine. Vei face aşa cum doreşti. 
Eu nu mi-am îndeplinit decât datoria adineauri, salvându-i 
mai întâi viaţa fratelui tău, ca după aceea să i-o scurtez, şi 
nu-mi fac decât datoria acum, străduindu-mă să-ţi scap 
sufletul de la pierzare. Gândeşte-te bine! Toate astea pentru 
tine le spun. Auzi cum bubuie tunurile? Sunt atâția oameni 
acolo care pier în momentul ăsta, atâția deznădăjduiţi care 


trag să moară, atâţia soți care nu vor mai avea parte să-şi 
vadă soțiile, părinți care nu vor mai avea parte să-şi vadă 
copilul, frați care, ca şi tine, nu vor mai putea să-şi vadă 
fratele. Şi din vina cui, te întreb? Din vina fratelui tău. Crezi în 
Dumnezeu, nu-i aşa? Ei bine, ştii că Dumnezeu pătimeşte în 
clipa de față; Dumnezeu  pătimeşte prin fiul său, 
preacucernicul rege al Franţei, care este un copil ca şi pruncul 
lisus şi care se află întemnițat în turnul Temple; Dumnezeu 
pătimeşte prin biserica sa din Bretania; Dumnezeu pătimeşte 
prin catedralele sale pângărite, prin cărțile sale sfinte nimicite, 
prin casele sale de rugăciune sparte; Dumnezeu pătimeşte 
prin preoţii săi măcelăriți. Ce căutam noi, oare, pe corabia 
asta care se scufundă în clipa de față? Ne îmbarcasem cu 
gândul de a veni în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă fratele tău ar 
fi fost un slujitor credincios, dacă şi-ar fi îndeplinit îndatoririle 
sale ca un om înțelept şi folositor, nu s-ar fi întâmplat 
nenorocirea cu caronada, corveta n-ar fi suferit atâtea 
stricăciuni şi nici n-ar fi rătăcit drumul, nimerind în mijlocul 
acestei flote blestemate, iar la ora asta am fi debarcat în 
Franța cu toţii, ca nişte războinici şi marinari neînfricați ce 
suntem, cu sabia în mână şi drapelul alb fluturând în vânt, 
numeroşi, mulțumiți, cu inima voioasă şi am fi sărit în 
ajutorul vitejilor ţărani din Vendee, spre a izbăvi Franța, spre 
a-l izbăvi pe monarh, spre a-l izbăvi pe Dumnezeu. lată ce 
aveam de gând să facem, iată ce am fi făcut. lată ce vreau să 
fac eu, singurul care a mai rămas în viață. Numai că tu te 
împotriveşti. În lupta pe care nelegiuiții o duc împotriva 
preoților, vărsătorii de sânge împotriva regelui, în lupta 
satanei împotriva lui Dumnezeu, tu eşti de partea satanei. 
Fratele tău a întins cel dintâi mâna diavolului, tu eşti al doilea 
care se grăbeşte să-i fie de folos. Ţi-ai pus în gând să duci la 
bun sfârşit ceea el a început. Eşti de partea vărsătorilor de 
sânge regesc şi vrăjmaş al tronului, de partea nelegiuiților şi 
vrăjmaş al bisericii. Şi acum vrei să-l lipseşti pe Dumnezeu de 
ultimul sprijin pe care se mai poate bizui. Pentru că din 
moment ce eu, care am venit în numele regelui, nu voi putea 


ajunge acolo, cătunele vor fi mai departe pârjolite, familiile vor 
fi tot timpul cu lacrimile pe obraz, preoțimea va sângera ca şi 
până acum, Bretania va suferi, regele va rămâne mai departe 
în închisoare, iar lisus Hristos în restrişte. Şi toate astea din 
pricina cui? A ta. N-ai decât, te priveşte. Deşi îmi pusesem 
atâtea speranțe în tine. Văd însă că m-am înşelat. Aşa e, ai 
dreptate, l-am ucis pe fratele tău. A fost viteaz şi l-am răsplătit 
cum se cuvine; dovedindu-se vinovat, l-am pedepsit. Şi-a 
nesocotit datoria, eu însă am ţinut să mi-o îndeplinesc. Ceea 
ce am făcut, aş fi în stare s-o mai fac încă o dată. Şi jur pe 
sfânta Ana d'Auray, preacuvioasa, care ne vede acum, că aşa 
cum am poruncit să fie împuşcat fratele tău, la fel l-aş fi 
osândit chiar pe fiul meu, dacă ar fi săvârşit aceeaşi greşeală. 
Totul se află în mâna ta acum. Da, într-adevăr, te plâng. L-ai 
mințit pe comandantul tău. Deşi creştin, ţi-ai lepădat 
credința; breton fiind, ai dovedit că nu ţii la onoarea ta; am 
fost încredințat unui om de cuvânt şi am încăput în mâinile 
unui trădător; încrederea celor cărora le-ai făgăduit să-mi 
salvezi viața înţelegi s-o răsplăteşti prin moartea mea. Ştii cine 
are de pierdut din toate astea? Tu. Ridicând viața mea 
pământească închinată regelui, dăruieşti în schimb diavolului 
viața ta veşnică. Foarte bine, grăbeşte-te să duci la capăt 
crima pe care ai pus-o la cale. Puțin îți pasă, cum văd eu, că-ți 
pierzi locul ce ţi-a fost hărăzit în rai. Mulțumită ţie diavolul va 
ieşi până la urmă învingător, mulțumită ţie bisericile se vor 
părăgini, mulțumită ţie păgânii vor putea topi nestingheriți 
clopotele pentru a face din ele tunuri şi oamenii vor fi secerați 
tocmai de ceea ce era menit să le mântuie sufletele. Şi poate 
chiar în clipa în care-ţi vorbesc, maică-ta este răpusă de 
clopotul care a sunat la botezul tău. Hai, dă-i ajutor 
necuratului. Nu şovăi. Da, l-am pedepsit pe fratele tău, dar 
află că eu nu sunt decât mijlocitorul lui Dumnezeu. A, îţi 
îngădui cumva să judeci mijloacele folosite de Dumnezeu? Ai 
de gând poate să judeci şi trăsnetul din cer? Ai grijă, sărmane, 
să nu te judece el. la seama la ce vrei să faci. Ştii măcar dacă 
păcatele mele au fost iertate? Nu. Ce-are a face, nu sta la 


îndoială. Fă cum doreşti. N-ai decât să mă azvârli în focul 
gheenei şi să te azvârli şi tu odată cu mine. Osânda veşnică — 
a noastră amândurora se află în mâinile tale. Tu însă vei fi cel 
ce va da socoteală la judecata Stăpânului Ceresc. Suntem 
singuri acum, față-n față, în mijlocul unui noian de apă. Nu te 
opri, fă ce vrei să faci, termină ce ai început. Eşti tânăr şi eu 
sunt bătrân; n-am nicio armă asupra mea şi tu eşti înarmat: 
omoară-mă. 

În timp ce bătrânul, stând în picioare, rostea aceste cuvinte 
cu o voce puternică, ce întrecea chiar şi vuietul valurilor, 
tălăzuirile mării îl făceau când să se topească în umbră, când 
să apară scăldat în lumină; vâslaşul era pământiu la față; 
stropi mari de sudoare îi picurau de pe frunte; tremura tot ca 
o frunză; uneori ducea la gură mătăniile, sărutându-le. Când 
bătrânul sfârşi tot ce avea de spus, matelotul lepădă din mână 
pistolul şi căzu în genunchi. 

— Fie-vă milă, monseniore! lertați-mă, strigă el; prin glasul 
dumneavoastră am auzit cuvântul bunului Dumnezeu. Sunt 
vinovat. Fratele meu a fost vinovat. O să-mi dau toată silința 
să-i spăl păcatul. Spuneţi-mi ce vreţi să fac. Porunciţi şi mă 
supun. 

— Te iert, rosti bătrânul. 


II —- Memoria unui țăran face cât iscusința unui căpitan 


Merindele ce se aflau în barcă se dovediră de folos. 

Cei doi fugari, nevoiţi să facă lungi ocoluri, pierdură treizeci 
şi şase de ore pe drum până să poată ajunge la țărm. 
Petrecură aşadar o noapte întreagă pe mare; o noapte 
frumoasă însă, deşi prea puternic luminată de lună, pentru 
nişte inşi care încercau să se ascundă. 

Trebuiră mai întâi să se îndepărteze de Franţa şi să iasă în 
larg ținând direcţia spre insula Jersey. 

Avură astfel parte să audă ultima salvă de tunuri trasă de 
pe bordul corvetei ce primise lovitura de grație, aşa cum s-ar 


auzi în pădure ultimul răcnet al leului răpus de vânători. 
Apoi, pe tot întinsul mării cobori tăcerea. 

Corveta Claymore pieri în aceleaşi împrejurări ca şi 
Răzbunătorul; lucru pe care însă istoria nu l-a aflat niciodată. 
Nu poţi fi erou atunci când lupți împotriva propriei tale patrii. 

Halmalo era un marinar neîntrecut, făcând adevărate 
minuni prin dibăcia şi istețimea sa; itinerarul pe care-l 
născocise, strecurându-se printre stânci, printre valuri şi pe 
sub privirile agere ale inamicului, putea fi socotit o adevărată 
capodoperă. Vântul se mai potolise între timp şi marea 
devenise mai docilă. 

Halmalo se feri de colții Minquiers, ocoli stânca Plăvanilor, 
se adăposti, ca să se poată odihni câteva ceasuri, în scobitura 
ce iese la iveală în timpul refluxului în partea de nord a 
recifului, apoi, coborând spre sud, găsi mijlocul să treacă 
printre Granville şi insulele Chausey, fără să prindă de veste 
nici straja de pe insulă, nici cea de la Granville. Intră apoi în 
golful Saint-Michel, ceea ce era oricum o cutezanţă din partea 
lui, dat fiind că patrula navală obişnuia să ancoreze în dreptul 
oraşului Cancale, care se afla în vecinătate. 

A doua zi pe înserat, cu un ceas înainte de asfințitul 
soarelui, lăsând în urmă muntele Saint-Michel, vâslaşul se 
pregăti să acosteze la marginea unei plaje pustii, pe care 
vasele o evitau de teamă să nu se împotmolească. 

Din fericire ajunseră acolo în timpul fluxului. 

Halmalo mână ambarcaţia cât mai aproape de țărm, 
încercă nisipul şi, văzând că e destul de rezistent, trase 
luntrea pe uscat şi sări jos. 

Bătrânul cobori la rândul lui şi cercetă depărtările. 

— Ne aflăm la gura fluviului Couesnon, monseniore, îl 
lămuri Halmalo. Uitaţi, acolo, la tribord, e Beauvoir, iar 
dincolo la babord Huisnes. lar drept înainte se zăreşte 
clopotnița din Ardevon. 

Bătrânul se aplecă să ia din barcă un pesmet, pe care-l vâri 
în buzunar. 

— Poţi lua restul, îi spuse el matelotului. 


Halmalo îndesă în traistă carnea şi pesmeţii ce mai 
rămăseseră şi săltă apoi traista pe umăr, după care întrebă: 

— Şi acum ce trebuie să fac, monseniore, să vă arăt drumul 
ori să vă urmez? 

— Niciuna, nici alta. 

Matelotul îl privi uluit. 

— Halmalo, continuă bătrânul, acum ne vom despărți. Doi 
oameni nu fac mare ispravă împreună. Ar trebui să fie o mie 
sau, dacă nu, mai bine singur. 

Se întrerupse pentru a scoate din buzunar, o fundă de 
mătase verde, semănând cu o cocardă, în mijlocul căreia se 
afla o floare de crin brodată cu fir. 

— Ştii să citeşti? întrebă el. 

— Nu. 

— Cu atât mai bine. Un om cu carte mai mult te încurcă. Ai 
ținere de minte? 

— Da. 

— Bine. Ascultă, Halmalo. Tu ai s-o apuci acum la dreapta 
iar eu la stânga. Eu spre Fougeres, iar tu spre Bazouges. 
Păstrează traista fiindcă aşa semeni mai mult a țăran. 
Ascunde armele. Taie o creangă din hățiş şi fă-ți un toiag. 
Târăşte-te pe brânci prin lanurile de secară, fiindcă sunt mai 
înalte. Strecoară-te pe sub uluci. Sări pârleazurile şi ia-o peste 
câmp. Cată să te ţii cât mai departe de trecători. Fereşte-te de 
drumurile umblate şi ocoleşte podurile. Nu intra în Pontorson. 
Ah! Va trebui să treci fluviul Couesnon. Cum ai să faci? 

— ÎL trec înot. 

— Bine. De altfel există şi un vad. Ştii unde? 

— Între Ancey şi Vieux-Viel. 

— Întocmai. Se cunoaşte că eşti din partea locului. 

— Dar se înnoptează. Unde o să doarmă monseniorul? 

— Am eu grijă de asta. Dar tu unde ai să dormi? 

— Sunt destule scorburi pe aici. Înainte de a fi marinar, am 
trăit doar la țară. 

— Aruncă pălăria asta marinărească să nu te dea de gol. 
Trebuie să găseşti pe undeva un clop. 


— A, o glugă se găseşte la tot pasul. Orice pescar ar fi 
bucuros să mi-o vândă pe a lui. 

— Bine. Şi acum ascultă ce-ţi spun. Cunoşti bungeturile? 

— Cum de nu. 

— Din tot ţinutul? 

— De la Noirmoutier până la Laval. 

— Ştii şi cum li se spune? 

— Cunosc bungeturile şi ştiu şi cum li se spune, ştiu tot. 

— N-ai să uiţi nimic? 

— Nimic. 

— Bine. Şi acum ascultă-mă! Cam câte leghe ai putea face 
pe zi? 

— Zece, cincisprezece, dacă-i nevoie chiar şi douăzeci. 

— O să fie nevoie. Ţine minte tot ce-am să-ți spun, cuvânt 
cu cuvânt. Ai să te duci în pădurea Saint-Aubin. 

— Lângă Lamballe? 

— Da. Pe marginea râpei dintre Saint-Rieul şi Pledeliac se 
află un castan bătrân. Ai să te opreşti acolo. N-ai să vezi 
țipenie de om. 

— Asta nu înseamnă că n-o să fie totuşi cineva. Ştiu. 

— Ai să dai semnalul. la să vedem, ştii cum? 

Halmalo îşi umflă bucile, se întoarse cu fața spre mare şi în 
aceeaşi clipă se auzi un țipăt de cucuvaie. 

Părea o chemare venită din adâncurile nopții, atât era de 
fioroasă şi de asemănătoare. 

— Bine, îl lăudă bătrânul. Ai nimerit-o. 

Îi întinse apoi lui Halmalo funda de mătase verde. 

— lată şi cocarda mea de comandant. la-o cu tine. Nimeni 
nu trebuie să ştie încă numele meu. Cocarda asta-i de ajuns. 
Floarea de crin a fost brodată de alteța sa prințesa în 
închisoarea Temple. 

Halmalo puse un genunchi în pământ şi primi înfiorat 
funda cu emblema regală pe care o duse la buze; o clipă mai 
apoi, se opri speriat parcă de îndrăzneala sa. 

— Am voie? întrebă el. 

— Fireşte, de vreme ce săruți crucifixul. 


Halmalo sărută floarea de crin. 

— Ridică-te, îi porunci bătrânul. 

Halmalo se sculă în picioare şi vâri cocarda în sân. 

— Şi acum deschide bine urechile, continuă necunoscutul. 
Ordinul sună aşa: Răsculați-vă! Nicio cruțare! Aşadar, când vei 
ajunge la marginea pădurii Saint-Aubin, vei da semnalul. De 
trei ori în şir. La al treilea semnal ai să vezi un om ieşind din 
pământ. 

— Dintr-o văgăună la rădăcina copacilor. Ştiu. 

— Omul ăsta e Planchenault căruia i se mai spune şi 
Inimă-de-Rege. Îi arăţi cocarda şi o să înțeleagă. Pe urmă 
cauţi să ajungi, cum şi pe unde te-o tăia capul, în pădurea 
Astill6; acolo ai să întâlneşti un ins crăcănat, poreclit Sâneaţă, 
căruia nu-i e milă de nimeni şi de nimic. Să-i spui că-l iubesc 
şi c-a venit vremea să pună în mişcare oamenii din parohiile 
lui. După aceea ai să te duci în pădurea Couesbon care se află 
cam la o leghe de Plo&rmel. Ai să faci din nou pe cucuveaua şi 
ai să vezi ieşind un om din pământ; e domnul Thuault, jude al 
oraşului Ploermel, care a făcut parte din aşa-numita adunare 
constituantă, dar din aripa celor cu scaun la cap. Spune-i să 
înarmeze castelul Couesbon, proprietatea marchizului de 
Guer, care a emigrat. Râpe, dumbrăvi, teren deluros, poziție 
minunată. Domnul Thuault este un om drept şi cu judecată. 
De aici ai s-o porneşti spre Saint-Ouen-les-Toits, unde o să 
stai de vorbă cu Jean Chouan, care pentru mine este 
adevăratul conducător. Ai să te duci apoi în pădurea Ville- 
Anglose, unde ai să-i vezi pe Guitter, căruia i se mai zice şi 
Saint-Martin; spune-i să nu-l scape din ochi pe un anume 
Courmesnil, ginerele bătrânului Goupil din Prefeln şi tartorul 
iacobinilor din Argentan. Vezi, ţine minte tot ce ţi-am spus. 
Nu-ţi scriu nimic fiindcă nu e bine să se afle nimic scris. La 
Rouarie s-a apucat să întocmească o listă, din cauza căreia 
totul s-a dus de râpă. O porneşti apoi spre pădurea Rougefeu 
unde o să-i găseşti pe Midlette, cel care sare peste viroage 
proptindu-se într-o prăjină lungă. 

— Adicătelea o beldie. 


— Nu cumva te pricepi şi tu la treaba asta? 

— Degeaba doară sunt breton şi pe deasupra şi țăran? 
Beldia e surata noastră. Cu ea în mână parcă-ţi cresc brațele 
şi ţi se lungesc picioarele. 

— Şi-n schimb duşmanul descreşte şi drumul se scurtează. 
Straşnică unealtă! 

— Odată am avut de-a face cu trei sameşi înarmaţi cu săbii 
şi le-am ţinut piept cu beldia mea. 

— Când anume? 

— Acum zece ani. 

— Pe vremea regelui? 

— Chiar aşa. 

— Vrei să zici, te-ai bătut pe vremea regelui? 

— Chiar aşa. 

— Împotriva cui? 

— Păi ce ştiu eu. Făceam contrabandă cu sare. 

— Ei bravo! 

— Asta însemna, cică, să te baţi cu sameşii care strângeau 
birul pe sare. Că doar samegşii n-or fi avut ceva de împărțit cu 
regele? 

— Ba da. Adică nu. Lasă, nu-i nevoie să înţelegi treaba 
asta. 

— Să mă ierte monseniorul c-am îndrăznit să pun o 
întrebare monseniorului. 

— Mai departe. Ştii unde-i Tourgue? 

— Cum să nu ştiu! Sunt doar din partea locului. 

— Cum aşa? 

— Da, fiindcă sunt din Parigne. 

— Ai dreptate, Tourgue şi Parigne sunt vecine. 

— Ştiu, cum să nu ştiu! Castelul mare, rotund pe care-l 
stăpânesc din moşi-strămoşi seniorii mei! E acolo o poartă de 
fier cât toate zilele care desparte clădirea nouă de cea veche, 
atât de zdravănă că nici cu tunul n-o poţi sparge. În aripa 
nouă se află cartea aceea vestită despre sfântul Bartolomeu pe 
care venea lumea s-o vadă ca pe o minune. În iarbă mişună 
broscuțe. Mă jucam cu ele când eram mic. Dar subterana! 


Cum să n-o cunosc! Cred că nimeni altul afară de mine nu 
mai ştie de ea. 

— Ce subterană? Nu înțeleg ce vrei să spui. 

— Era de mare folos în vremurile de odinioară, atunci când 
cetatea era împresurată. Oamenii din castel puteau şi iasă 
afară trecând printr-o galerie săpată în pământ care se sfârşea 
tocmai în pădure. 

— Într-adevăr, există o galerie subterană, aşa cum spui tu, 
la castelul din Jupelliere şi la castelul din Hunaudaye şi la 
turnul din Champeon: dar n-am auzit să fi existat aşa ceva la 
Tourgue. 

— Ba da, monseniore. Nu cunosc galeriile acelea despre 
care ați pomenit. N-o ştiu decât pe cea din Tourgue, fiindcă 
sunt de prin partea locului. Ba mai mult chiar, cred că sunt 
singurul care să ştie de rostul ei. Nimeni nu sufla o vorbă 
despre ea. Nu era voie, pentru că subterana cu pricina fusese 
folosită în timpul războaielor purtate de domnul de Rohan. 
Taică-meu însă cunoştea ascunzişul şi mi l-a arătat şi mie. 
Aşa c-am învăţat şmecheria şi ştiu ce trebuie să faci ca să intri 
în subterană şi cum se poate ieşi afară. Dacă mă aflu în 
pădure mă pot strecura în turn, iar dacă sunt în turn pot 
ajunge în pădure fără să bage nimeni de seamă. lar când 
duşmanii pătrund în turn nu mai găsesc țţipenie de om. Asta-i 
socoteala cu Tourgue. Ehei, cum să n-o cunosc! 

Bătrânul rămase câteva clipe tăcut. 

— Sunt convins că te înşeli, dacă ar exista o asemenea 
ieşire secretă, aş fi aflat şi eu fără doar şi poate. 

—  Monseniore, ştiu sigur. E acolo o piatră care se 
învârteşte. 

— Acum m-am lămurit! Aşa sunteţi voi, țăranii, credeți în 
pietre care se învârtesc, în pietre care cântă, care se duc 
noaptea să se adape la izvorul din apropiere, şi alte asemenea 
bazaconii. 

— Doar eu, cu mâna mea, am făcut-o să se învârtească... 

— Aşa cum alții vor fi auzit-o cântând. Camarade, castelul 
din Tourgue e o fortăreață temeinică şi sigură, uşor de apărat; 


totuşi ar fi o copilărie să se bizuie cineva pe o ieşire subterană, 
dac-ar fi cumva nevoit să fugă. 

— Dar, monseniore... 

Bătrânul dădu din umeri. 

— N-are rost să pierdem vremea de pomană, să vorbim de 
treburile noastre. 

Tonul era atât de autoritar încât puse capăt numaidecât 
stăruințelor lui Halmalo. 

— Mai departe, continuă bătrânul. Ascultă ce-ţi spun. De la 
Rougefeu o să te duci în pădurea Montchevrier, unde ai să dai 
de Doamne-miluieşte, căpitanul celor Doisprezece. Şi ăsta-i tot 
aşa, un ins straşnic. În timp ce din ordinul lui oamenii sunt 
seceraţi cu archebuzele, el îşi spune liniştit rugăciunea. În 
război n-are nimeni vreme să se înduioşeze. De la 
Montchevrier ai s-o porneşti spre... 

Se opri deodată. 

— Era să uit banii. 

Scoase apoi din buzunar o pungă cu bani şi un portofel pe 
care i le puse lui Halmalo în palmă. 

— În portofel ai treizeci de mii de franci în hârtii, ceea ce 
înseamnă vreo trei livre şi zece bani; trebuie să ştii că toate 
bancnotele sunt măsluite dar şi cele veritabile nu valorează 
mai mult; iar în punga asta, ia seama, sunt o sută de ludovici 
de aur. Îţi dau tot ce am la mine. Nu mai am nevoie de nimic. 
De altfel, e mai cuminte să nu se găsească nicio lăscaie asupra 
mea. Şi acum, mai departe: de la Montchevrier ai s-o porneşti 
spre Antrain unde o să-l vezi pe domnul de Frott6; de la 
Antrain ai să te duci la Jupelliere, unde o să dai ochi cu 
domnul de Rochecotte; de la Jupellicre la Noirieux, unde o să 
te întâlneşti cu abatele Baudoin. Ai să ţii minte tot ce ţi-am 
spus? 

— Ca Tatăl nostru. 

— Ai să te întâlneşti cu domnul Dubois-Guy la Saint-Brice- 
en-Cogles, cu domnul de Turpin la Morannes, care este o 
cetate întărită şi cu prințul de Talmont la Château-Gonthier. 

— O să binevoiască oare un prinț să stea de vorbă cu mine? 


— De ce nu, de vreme ce eu stau? 

Halmalo îşi scoase pălăria. 

— Toată lumea o să te primească bine când o să vadă 
floarea de crin brodată de alteța sa. Să nu uiţi că ai de umblat 
prin locuri unde s-ar putea întâmpla să dai de oameni din 
partidul Muntelui sau de centrişti. Aşa că va trebui să te 
deghizezi. Nimic mai simplu. Republicanii ăştia sunt atât de 
nătărăi, încât e destul să porți nişte haine albastre, o pălărie 
în trei colțuri şi o cocardă tricoloră ca să poți colinda peste tot 
nestingherit. Nu mai există nici regimente, nici uniforme, iar 
unitățile nu mai au numere; fiecare poate să se îmbrace 
oricum pofteşte. Ai să te duci pe urmă la Saint-Mherve şi ai să 
te întâlneşti cu Gaulier, căruia i se mai spune şi Petrică- 
Gliganul. De acolo ai să te duci la cantonamentul din Parne 
unde oamenii sunt spoiți cu negreală pe față. Cei din Parne 
obişnuiesc să-şi umple puştile cu pietricele şi cu o încărcătură 
dublă de pulbere ca să răsune mai tare. Şi bine fac; înainte de 
toate însă spune-le să ucidă, să ucidă şi iar să ucidă. Ai să 
mergi după aceea în tabăra Vaca-Neagră care se află pe un 
dâmb, în inima pădurii Charnie, apoi în tabăra Ovăzurilor, pe 
urmă în tabăra Verde, în fine în tabăra Furnicilor. Ai să te 
duci la Grand-Bordage, care se mai cheamă şi Câmpul-de- 
Sus, unde locuieşte o văduvă a cărei fiică e măritată cu 
Treton, zis şi Englezul. Grand-Bordage se află în parohia 
Queslaines. Ai să dai o raita prin Epineux-le-Chevreuil, prin 
Sille-le-Guillaume, prin Parannes şi ai să treci pe la toți 
oamenii risipiţi prin codrii. Ai să întâlneşti peste tot prieteni, 
pe care-i vei trimite la hotarele de sus şi de jos ale provinciei 
Maine; ai să-l vezi pe Jean Treton în parohia Vaisges, pe Nu- 
mi-pasă la Bignon, pe Chambord la Bonchamps, pe frații 
Corbin la Maisoncelles, pe Puştiulică-fără-frică la Saint-Jean- 
sur-Erve. Îl cheamă de fapt Bourdoiseau. După ce ai să faci 
toate drumurile astea, răspândind pretutindeni cuvântul de 
ordine, Răsculați-vă, Nicio cruțare, vei căuta să răzbeşti până 
la armata cea mare, armata catolică şi regală, oriunde s-ar 
afla. Ai să dai ochi cu domnii dElbee de Lescure, de la 


Rochejacquelein, cu toți conducătorii care vor mai fi în viață 
atunci. Ai să le arăţi cocarda mea de comandant. Ştiu ei ce 
înseamnă. Nu eşti decât un marinar, ce-i drept, dar nici 
Cathelineau nu e decât un simplu căruțaş. Ai să le spui din 
partea mea aşa: a sosit momentul să pornească amândouă 
războaiele odată -— şi pe cel mare şi pe cel mic. Cel mare face 
mai multă zarvă, cel mic în schimb e mai spornic. Bătălia din 
Vendee e straşnică, răscoala lui Chouan însă e cumplită; şi 
într-un război civil tot ce-i cumplit e mai de folos. Roadele 
unui război se cunosc după numărul stricăciunilor pe care le 
face. 

Se opri o clipă. 

— Halmalo, asta-i tot ce aveam să-ți spun. Chiar dacă nu 
pricepi sensul cuvintelor, îți dai seama în schimb despre ce-i 
vorba. Am început să am încredere în tine văzându-te cum 
conduceai barca; nu cunoşti geometria dar iscusința pe care 
ai dovedit-o în largul mării este cu drept cuvânt uimitoare; 
cine este în stare să piloteze o luntre, poate foarte bine să 
conducă o răscoală; după felul cum ai reuşit să te descurci pe 
mare, folosind tot felul de vicleşuguri, sunt convins c-ai să 
duci la bun sfârşit toate însărcinările pe care ți le-am 
încredințat. Şi acum, mai departe. Ai să le comunici prin 
urmare comandanților tot ce ţi-am spus, sau aproape tot, aşa 
cum o să te taie capul, oricum ai s-o faci o să fie bine. Prefer 
luptele purtate în pădure unei bătălii în câmp deschis; n-am 
niciun chef să aşez în front o sută de mii de ţărani, sub 
mitraliile soldaților albaştri şi în bătaia artileriei domnului 
Carnot; până într-o lună vreau să am cinci sute de mii de 
hăitaşi ascunşi prin păduri. Armata republicană e vânatul 
nostru. A bracona înseamnă a te război. Eu sunt strategul 
hățişurilor. Bravo, încă un cuvânt pe care n-ai să-l înţelegi, nu 
face nimic, e destul să pricepi un singur lucru: Nicio cruțare! 
Şi cât mai multe capcane întinse peste tot! Dacă-i vorba să ne 
batem, mă bizui mai mult pe luptele de partizani decât pe 
războiul din Vendee. Şi ai grijă să le spui de asemenea că 
englezii sunt de partea noastră. Să încolțim republica din 


două părți în acelaşi timp. Europa ne vine în ajutor. Să punem 
capăt odată pentru totdeauna revoluției. Regii au pornit 
împotriva ei războiul regatelor, să pornim la rândul nostru 
războiul parohiilor. Să nu uiţi să le spui şi asta. Ai priceput? 

— Da. Să treacă totul prin foc şi sabie. 

— Întocmai. 

— Nicio cruţare. 

— Pentru nimeni. Foarte bine. 

— Am să cutreier ţara în lung şi-n lat. 

— Şi caută să fii cu ochii-n patru. Fiindcă pe meleagurile 
astea în orice moment poţi să dai mâna cu moartea. 

— Cu moartea? N-am niciun zor de ea. Cine poate să ştie 
dacă atunci când face primul pas în lume nu-şi toceşte ultima 
pereche de încălțăminte? 

— Eşti un om viteaz. 

— Şi dacă mă întreabă cineva care-i numele 
monseniorului? 

— Nimeni nu trebuie să-l afle încă. Ai să spui că nu ştii, 
ceea ce nu e decât adevărul curat. 

— Unde am să-l mai pot vedea oare pe monseniorul? 

— Acolo unde voi fi. 

— Şi cum am să ştiu? 

— Pentru că toată lumea o să ştie atunci. N-o să treacă 
nicio săptămână şi o să se vorbească de mine, am să dau 
asemenea pilde încât să le fie tuturor învățare de minte; am 
să-l răzbun pe rege şi dreapta-credinţă şi o să-ți dai seama 
atunci că cel despre care se vorbeşte sunt eu. 

— Am înţeles. 

— Vezi să nu uiţi nimic. 

— Fiți pe pace. 

— Şi acum poți pleca. Domnul să-ţi călăuzească paşii. Du- 
te. 

— Am să fac tot ce mi-aţi spus. Am să merg pretutindeni. 
Am să vorbesc. Am sa împlinesc totul, cuvânt cu cuvânt. Am 
să împart ordine. 

— Prea bine. 


— Şi dacă izbutesc... 

— Te voi face cavaler al Sfântului Ludovic. 

— Ca pe fratele meu; iar dacă nu izbutesc, veți porunci să 
mă împuşte. 

— Ca pe fratele tău. 

— Am înţeles, monseniore. 

Bătrânul puse capul în piept şi păru să se cufunde într-o 
mohorâtă visare. Când ceva mai apoi ridică privirea, rămăsese 
singur. Halmalo abia dacă se mai zărea ca un punct negru ce 
se pierdea în depărtare. 

Soarele asfințise. 

Goelanzii şi pescăruşii cu scufiță se întorceau la cuiburi; 
marea pentru ei înseamnă hoinăreală. 

Se simțea în văzduh neastâmpărul ce se iscă la căderea 
nopții; brotăceii orăcăiau, becaţinele îşi luau zborul şuierând 
din băltaie, carabaşii, ciorile de câmp, stăncuţele făceau o 
larmă nemaipomenită, ca în fiecare seară; păsările de apă se 
chemau una pe alta; în schimb, nu se auzea niciun zvon de 
viață omenească. Domnea cea mai deplină singurătate. Nicio 
pânză în tot cuprinsul golfului, niciun ţăran pe tot cuprinsul 
câmpiei. Cât vedeai cu ochii se întindea pustietatea. Tulpinile 
înalte ale ciulinilor din nisipuri fremătau. Cerul alburiu al 
amurgului cernea o lumină palidă, învăluitoare, peste țărmul 
bolovănos. În depărtare lacurile risipite pe şesul întunecat 
păreau nişte foi de cositor aşternute pe pământ. Vântul sufla 
din largul mării. 


CARTEA A PATRA - TELLMARCH 


I - Pe creasta dunei 


Lăsându-l pe Halmalo să se piardă în depărtare, bătrânul 
se înfăşură în pelerina marinărească şi porni la drum. Mergea 


agale, îngândurat, îndreptându-se spre Huisnes în timp ce 
Halmalo se silea să ajungă la Beauvoir. 

În spatele lui se înălța uriaşul triunghi negru al muntelui 
Saint-Michel, cu creştetul încununat de catedrală, ca de o 
tiară şi împlătoşat cu zidurile cetăţii ale cărei turnuri semețe 
dinspre soare-răsare, unul rotund celălalt pătrat, par a 
sprijini masivul de piatră ajutându-l să poarte povara bisericii 
şi a satului, dominând oceanul, aşa cum piramida Cheops 
domină deşertul. 

Din pricina nisipurilor mişcătoare dunele din golful Mont- 
Saint-Michel îşi schimbă locul pe nesimţite. Pe vremea aceea, 
între Huisnes şi Ardevon se afla o dună foarte înaltă care a 
dispărut între timp. Duna aceasta, pe care iureşul năprasnic 
al unui flux echinocţial a ras-o de pe fața pământului, se 
deosebea de celelalte prin faptul că era foarte veche şi, în 
acelaşi timp, fiindcă purta în vârf o piatră milenară ridicată în 
secolul al VII-lea în amintirea soborului ce s-a ţinut la 
Avranches pentru înfierarea ucigaşilor sfântului Toma de 
Canterbury. De sus de pe culme vedeai întreg ţinutul 
desfăşurându-se la poalele dunei şi puteai să te orientezi. 

Bătrânul îşi îndreptă paşii într-acolo şi începu să urce. 

Ajungând în vârf, se aşeză pe una din bornele ce străjuiau 
cele patru colțuri ale pietrei miliare şi, rezemându-se cu 
spatele de ea, începu să cerceteze pe îndelete cuprinsurile 
întinse la picioarele sale ca o hartă geografică. Părea să caute 
un drum pe nişte meleaguri de care, altminteri, nu era străin. 
Priveliştea larg deschisă în fața lui, înnegurată de amurg, nu-i 
îngăduia să vadă lămurit decât dunga orizontului tivind cu 
negru cerul alburiu. 

Se zăreau ici şi colo, adunate în pâlcuri, acoperişurile a 
unsprezece burguri şi sate; se desluşeau, până la o depărtare 
de câteva leghe, clopotnițele de pe coastă, toate foarte înalte, 
pentru a sluji drept puncte de reper la nevoie navigatorilor 
aflaţi în largul mării. 

După câteva minute, bătrânul păru a fi descoperit, în fine, 
în pâclele înserării ceea ce căuta; privirea i se opri asupra unui 


loc împrejmuit, o ogradă cu arbori, ziduri şi acoperişuri, ce 
abia se zărea în mijlocul câmpiei şi a buceagurilor şi care nu 
putea fi decât ograda unei ferme; dădu din cap mulțumit ca 
un om care îşi spune în sinea lui — Aha, acolo trebuie să fie — şi 
se apucă să schițeze cu degetul în aer un itinerariu printre 
ogoare şi îngrădituri de spinişuri. Din când în când privea cu 
luare aminte ceva nedesluşit şi fără formă precisă ce se zbătea 
deasupra clădirii principale a gospodăriei, ca şi când s-ar fi 
întrebat: ce-o mai fi şi asta? Din cauza orei târzii, culoarea era 
spălăcită şi conturul neguros nu putea să fie o morişcă de 
vânt, deoarece fâlfâia, iar un drapel n-ar fi avut ce căuta acolo. 

Era obosit; nu se îndura să se ridice de pe borna pe care se 
aşezase, lăsându-se cuprins de acea uşoară toropeală pe care 
o simt de obicei oamenii istoviți în primul moment de odihnă. 

Există un ceas din zi pe care l-am putea socoti cruțat de 
orice zgomot, un ceas de seninătate, ceasul de seară. Bătrânul 
poposise tocmai în ceasul acela şi se bucura de el, privind şi 
ascultând — ce? — liniştea. Cei mai aprigi oameni au clipele lor 
de melancolie. Deodată însă liniştea ce-l înconjura fu, nu 
tulburată, ci parcă şi mai mult adâncită, de larma unor 
drumeţi care, judecând după glasuri, păreau a fi femei şi copii. 
Se întâmplă uneori să auzi asemenea zvonuri voioase adiind, 
prin negura înserării. Din cauza bălăriilor nu se vedea grupul 
dinspre care venea freamătul acela de glasuri, dar îți puteai da 
seama că se afla chiar la poalele dunei în drum spre câmpie şi 
spre pădure. Vocile se înălțau limpezi şi proaspete până la 
urechea bătrânului ce şedea îngândurat şi atât de aproape 
încât putea să distingă fiecare cuvânt. 

— Hai mai repede, Flecharde, spunea o femeie. Pe unde o 
luăm, pe aici? 

— Nu, pe dincolo. 

Şi dialogul înfiripat între cele două glasuri, unul mai 
puternic, celălalt mai sfios, se depănă mai departe. 

— Cum zici că se cheamă ferma la care am tras? 

— Păişurile. 

— Şi mai e mult pân-acolo? 


— Încă un sfert de oră. 

— Să mergem mai repede ca să apucăm masa. 

— Ce-i drept, am cam întârziat. 

— Ar trebui s-o luăm la picior. Dar prichindeii dumitale au 
obosit. Putem noi, două biete femei, să ne luptăm cu trei plozi! 
Dumneata, Flecharde şi aşa ţii unul în braţe. E o povară, nu 
glumă. Cu toate că ai înțărcat-o, căpcăuna, văd că tot o mai 
porți în braţe. Prost nărav, zău! Las-o să meargă singură. N- 
avem ce face, o să se răcească mâncarea. 

— Nici nu ştii ce grozavi sunt pantofii pe care mi i-ai dat. 
Parc-ar fi făcuți pe măsura mea. 

— Oricum e mai bine decât să umbli cu labele goale. 

— Hai, mai repede, Ren6-Jean. 

— Numai din cauza lui am întârziat. Trebuia musai să 
intre în vorbă cu toate ţărăncuțţele de pe drum, altfel nu poate. 
A şi început să facă pe cocoşul. 

— D-apoi cum, merge doar pe cinci ani. 

— la spune, Ren6-Jean, de ce te-ai oprit să vorbeşti cu fetița 
aia din sat? 

O voce de copil, care era a unui băiețaş, răspunse: 

— De-aia, fin'c-o cunosc. 

— Cum aşa, de unde o cunoşti? stărui femeia. 

— Aşa, răspunse băiețaşul, fin'că mi-a dat nişte goange azi- 
dimineaţă. 

— Să nu mori! se minună femeia în gura mare, suntem 
doar de trei zile prin partea locului şi năpârstocul asta şi-a şi 
găsit o ibovnică! 

Glasurile se îndepărtară. Nu se mai auzea niciun zgomot. 


II — Aures habet, et non audieti% 


Bătrânul nu se clintea din loc. Nu se gândea la nimic; abia 
dacă plutea într-o uşoară visare. Jur împrejurul lui nu era 
decât tihnă, toropeală, încredere şi seninătate. Duna era încă 
luminată ca ziua, pe câmpie coborâse înserarea iar în pădure 
se înnoptase de-a binelea. Luna răsărea în zare. Câteva stele 


săgetau bolta azurie a cerului. Deşi hărțuit de atâtea 
încrâncenate frământări, omul se lăsa sorbit de neasemuita 
pace a infinitului. Simţea mijind în el un tainic revărsat de 
zori, speranța, dacă putem folosi cuvântul în legătură cu 
simțămintele unui om care aşteaptă dezlănţuirea războiului 
civil. Deocamdată i se părea că, de vreme ce reuşise să scape 
teafăr din valurile mării care se dovedise atât de necruțătoare 
şi pusese piciorul pe uscat, nu mai era pândit de nicio 
primejdie. Nimeni nu ştia cum îl cheamă, era singur, dispărut 
pentru inamic, fără să fi lăsat niciun semn după el, căci fața 
mării nu păstrează nicio urmă, ascuns, necunoscut, nici 
măcar suspectat. În momentul acela simțea în adâncul lui o 
supremă împăcare. Încă puţin şi poate ar fi adormit. 

Ceea ce, pentru omul acesta bântuit în afară ca şi 
înăuntrul său de atâtea vijelii, dădea un farmec neobişnuit 
ceasului de linişte pe care-l trăia, era faptul că, pe pământ ca 
şi-n tăriile cerului stăruia o adâncă tăcere. 

Nu se auzea decât vântul ce adia dinspre mare, dar 
freamătul vântului e ca un ison neîntrerupt, cu care de la o 
vreme urechea se obişnuieşte în asemenea măsură, încât 
încetează de a-l mai simţi ca pe un zgomot. 

Deodată bătrânul se ridică în picioare. 

Atenţia lui fusese trezită pe neaşteptate; se uită în zare. 
Pesemne descoperise ceva, fiindcă privirea lui rămase pironită 
în chip ciudat asupra unui punct din depărtare. 

Ținta care-i atrăsese privirea era clopotnița din Cormeray ce 
se înălța în faţa lui la marginea câmpiei. Într-adevăr, părea să 
se fi întâmplat ceva cu totul extraordinar acolo sus, în turlă. 

Silueta clopotniței se contura lămurit pe cer; se vedea 
turnul terminat printr-o piramidă, iar între piramidă şi turn, 
lăcaşul clopotului, un foişor de formă pătrată, neoblonit şi 
fără streşini, încât privirea îl putea străbate din orişice loc pe 
câteşipatru laturile, după modelul obişnuit al clopotniţelor 
bretone. 

Fapt este că foişorul se zărea cu intermitențe, când deschis, 
când astupat, la intervale regulate; fereastra înaltă se profila 


luminoasă pentru ca puţin mai apoi să se întunece; se vedea 
cerul prin ea şi în secunda următoare nu se mai vedea nimic; 
era lumină, pe urmă întuneric şi toate aceste astupări şi 
destupări ale ferestrei se succedau din clipă în clipă cu 
regularitatea bătăilor unui ciocan pe nicovală. 

Clopotnița din Cormeray se afla în fața lui la o distanţă de 
aproape două leghe; bătrânul se uită în dreapta spre turla din 
Baguer-Pican care se înălța tot aşa semeaţă în zare; foişorul 
clopotniței se lumina şi se întuneca la fel ca şi cel din 
Cormeray. 

Privi în stânga lui spre turla din Tanis; foişorul se lumina şi 
se întuneca la fel ca şi cel din Baguer-Pican. 

Se uită pe rând la toate clopotniţele ce se profilau în zare: la 
stânga cele din Courtils, din Precey, din Crollon şi din La 
Croix-Avranchin; în dreapta turlele din Raz-sur-Couesnon, din 
Mordrey şi din Pas; în față clopotniţa din Pontorson. Foişoarele 
tuturora erau când umbrite, când luminoase. 

Ce putea să însemne asta? 

Nimic altceva decât că toate clopotele fuseseră puse în 
mişcare, şi probabil că erau trase cu o aprigă râvnă, de vreme 
ce se arătau şi piereau din clipă în clipă. 

Ce se întâmplase oare? Nu mai încăpea nicio îndoială, se 
suna alarma. 

Băteau clopotele de alarmă, băteau cu înfrigurare, băteau 
pretutindeni, în fiecare clopotniță, în fiecare parohie, în fiecare 
sat şi totuşi nu se auzea nici cel mai mic zvon. 

Distanţa era prea mare, fireşte, pentru ca dangătul lor să 
poată răzbate până acolo, şi apoi briza mării ce sufla din 
direcția opusă  împrăştia toate zgomotele pământeşti 
purtându-le până dincolo de zare. 

Ce putea fi oare mai sinistru decât clopotele care băteau cu 
atâta înverşunare, trimițându-şi de pretutindeni chemările, şi 
în acelaşi timp tăcerea aceea adâncă? 

Bătrânul se oprise locului ascultând. 

Nu auzea dangătul clopotului de alarmă, dar îl vedea. Să 
vezi alarma, ce senzaţie ciudată! 


Pe cine le căşunase, oare, clopotelor, de băteau aşa? 
Impotriva cui se dădea alarma? 


III — La ce folosesc literele de-o şchioapă 


Cu siguranţă că cineva era urmărit. 

Dar cine? 

Cât era de dârz, omul simţi un fior. 

Oricum, nu putea fi vorba de el. Nimeni nu bănuia că 
sosise; era imposibil de asemenea, ca reprezentanții aflați în 
misiune să fi prins de veste chiar atât de repede; doar abia 
pusese piciorul pe uscat. Corveta cu siguranță se scufundase 
cu echipaj cu tot fără să fi scăpat măcar un singur om cu 
viață. Şi apoi nimeni pe bord, în afară de Boisberthelot şi La 
Vieuville, nu-i cunoştea numele. 

Clopotele continuau să joace sălbatica lor horă. Bătrânul le 
cerceta cu atenție, numărându-le mecanic, şi gândurile sale 
şovăiau între diferite ipoteze, stăpânite când de un sentiment 
de  nestrămutată siguranță, când de o convingere 
înfricoşătoare, într-o necurmată oscilație. În definitiv, faptul 
că se dăduse alarma putea să aibă tot telul de explicații şi, 
până la urmă, bătrânul căută să se liniştească spunându-şi 
mereu: „În fond nimeni n-are de unde să ştie că am sosit şi 
nimeni nu-mi cunoaşte numele”. 

De câteva clipe se auzea un zgomot uşor deasupra şi în 
spatele lui. Părea să fie foşnetul unei foi de copac ce flutura în 
aer. La început nu-i dădu nicio atenție; dar cum zgomotul 
persista, am putea zice chiar cu insistenţă, în cele din urmă se 
întoarse. Era într-adevăr o foaie, dar o foaie de hârtie. Vântul 
încerca tocmai să desprindă un afiş mare lipit pe piatra 
miliară, deasupra capului său. Afişul fusese pus acolo doar cu 
puţin înainte, deoarece era încă umed şi se afla în bătaia 
vântului care începuse a se hârjoni cu el, căznindu-se să-l 
dezlipească. 

Bătrânul urcase dâmbul, venind din partea opusă, aşa 
încât nu avusese cum să vadă afişul când ajunsese sus. 


Se sui pe borna pe care se odihnise până atunci si-şi aşeză 
palma pe colțul placatului ca să nu-l mai fâlfâie vântul; cerul 
era senin şi în luna iunie ziua amurgeşte mai încet; la poalele 
dunei se aşternuse înserarea, în timp ce vârful ei mai era încă 
luminat. Afişul fiind tipărit în parte cu litere de-o şchioapă era 
încă destulă lumină afară ca să se poată desluşi cuprinsul. Şi 
iată ce citi: 


„Republica franceză, una şi indivizibilă 

Noi, Prieur de la Marne, reprezentant al poporului pe lângă 
armata de la Câtes-de-Cherbourg ordonăm: 

Fostul marchiz de Lantenac, viconte de Fontenay, aşa-numit 
prinț breton, debarcat pe furiş pe coastă în dreptul oraşului 
Granville, este socotit în afara legii. — S-a pus un premiu pe 
capul său. — Cel care îl va preda, mort sau viu, va primi suma 
de şaizeci de mii de livre. — Această sumă va fi plătită în 
galbeni, nu în bancnote. — Un batalion din armata de la Câtes- 
de-Cherbourg va fi trimis imediat în căutarea şi urmărirea 
fostului marchiz de Lantenac. Comunele sunt rugate să acorde 
sprijinul necesar. — Dat în casa comună din Granville, la 2 
iunie 1793. 

Semnuat: Prieur de la Marne” 


Sub această semnătură mai era încă un nume, tipărit cu 
litere mai mici, pe care nu-l putea desluşi fiindcă începuse să 
se întunece. 

Bătrânul îşi trase pălăria pe ochi, se înfăşură în pelerina 
marinărească până sub bărbie şi cobori repede dâmbul. Fără 
îndoială, nu avea niciun rost să mai zăbovească pe culme, 
unde mai era încă lumină. 

Poate că zăbovise chiar mai mult decât trebuia, vârful dunei 
fiind singurul punct din toată priveliştea care se mai vedea 
încă. 

Ajungând jos, la poale, în întuneric, încetini pasul. 

Porni în direcția fermei, potrivit itinerariului pe care şi-l 
întocmise, având probabil anumite motive să se simtă la 


adăpost acolo. 

Ținutul era pustiu. La ora aceea nu mai trecea nimeni prin 
partea locului. 

Se opri îndărătul unui tufiş, îşi scoase pelerina, îşi întoarse 
vesta pe partea îmblănită şi, după ce-şi legă din nou la gât 
pelerina, o amărâtă de treanţă, prinsă cu o funie, porni mai 
departe. 

Răsărise luna. 

Ajunse la o răspântie în dreptul căreia se înălța o cruce 
veche de piatră. Pe soclul crucii se zărea un pătrat alb care, 
după toate probabilitățile, era o înştiinţare aidoma cu cea pe 
care o citise puţin mai înainte. Se îndreptă într-acolo. 

— Unde vă duceţi? se auzi un glas. 

Se întoarse. 

Era cineva în desiş, un bărbat înalt ca şi el, la fel de bătrân, 
cu părul alb şi mai zdrențăros decât el. Aproape că nu se 
deosebeau unul de altul. 

Omul se sprijinea într-un toiag lung. 

— V-am întrebat unde vă duceţi? stărui omul. 

— Mai întâi aş vrea să ştiu unde mă aflu? răspunse el 
liniştit, aproape înfruntându-l. 

— Vă aflați pe domeniul Tanis, îi răspunse omul. Eu sunt 
cerşetorul din partea locului, iar dumneavoastră seniorul. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră, domnule marchiz de Lantenac. 


IV - Hârbarul 


Marchizul de Lantenac, căruia de aci încolo îi vom spune pe 
nume, răspunse grav: 

— Fie cum zici. Du-te şi mă denunţă. 

— Amândoi suntem la noi acasă aici, continuă 
necunoscutul, dumneavoastră la castel, eu în hățişuri. 

— Să nu mai lungim vorba. Ce mai stai? Du-te şi mă 
denunță, îl îndemnă marchizul. 


— Voiaţi să mergeţi la fermă, la Păişuri, nu-i aşa? stărui 
omul. 

— Da. 

— Nu vă duceți. 

— De ce? 

— Pentru că e ocupată de albaştri. 

— De când? 

— De trei zile. 

— Şi oamenii de la fermă şi din cătun nu le-au ţinut piept? 

— Nu. Le-au deschis toate uşile. 

— Aşa! făcu marchizul. 

Cerşetorul îi arătă cu degetul acoperişul conacului ce se 
zărea ceva mai încolo peste crestele copacilor. 

— Vedeţi acoperişul, domnule marchiz? 

— Da. 

— Ştiţi ce-i acolo deasupra? 

— Ceva ce flutură? 

— Da. 

— Un drapel. 

— Tricolor, adăugă omul. 

Era obiectul care-i atrăsese atenția marchizului încă de 
când se afla pe dună. 

— Nu cumva sună alarma? întrebă el. 

— Ba da. 

— De ce? 

— Din pricina dumneavoastră, fireşte. 

— Şi totuşi nu se aude nimic? 

— Fiindcă bate vântul. 

După care continuă: 

— Aţi văzut afişul? 

— Da. 

— Sunteţi căutat. 

Şi aruncând o privire spre fermă, adăugă: 

— E o companie întreagă. 

— De republicani? 

— De la Paris. 


— Foarte bine, spuse marchizul, să mergem. 

Şi făcu un pas spre fermă. 

— Nu vă duceţi, îl opri omul, apucându-l de braț. 

— Unde vrei să mă duc atunci? 

— Veniţi la mine. 

Marchizul îl măsură din ochi pe cerşetor. 

— Credeţi-mă, domnule marchiz, n-o fi prea frumos la 
mine, dar cel puţin sunteţi la adăpost. Un bordei mai adânc 
decât o pivniță. Un polog de iarbă de mare în loc de podea şi 
un pătul de crengi şi buruieni drept acoperiş. Poftiţi. La fermă 
v-ar împuşca. La mine o să puteți dormi. Cred că sunteți 
obosit; şi mâine dimineață după ce vor fi plecat albaştrii, o să 
vă duceți unde doriți. 

Marchizul îl privea cu atenţie. 

— Cu cine ţii? îl întrebă el. Eşti republican? Sau regalist? 

— Sunt un biet om sărman. 

— Nici regalist, nici republican? 

— Cred că nu. 

— Eşti de partea regelui sau împotriva lui? 

— Nu-mi arde mie de aşa ceva. 

— Dar ce crezi despre tot ce se întâmplă? 

— N-am nici după ce bea apă. 

— ŞI cu toate astea vrei să-mi vii într-ajutor. 

— Fiindc-am văzut că sunteți în afara legii. Oare ce-o mai fi 
şi legea asta? Adicătelea poate să te lase pe dinafară? Zău 
dacă înțeleg! Atunci eu cum sunt: înăuntru? Sau afară? 
Habar n-am. Oare să mori de foame e un lucru legiuit? 

— De când eşti muritor de foame? 

— De când m-am născut. 

— ŞI vrei totuşi să mă scapi? 

— Da. 

— De ce? 

— De-aia, fiindcă mi-am zis: uite-un om şi mai sărman ca 
mine. Eu barem am dreptul să-mi trag răsuflarea, el nici 
măcar de asta n-are parte. 

— Ai dreptate. Şi vrei totuşi să mă scapi? 


— Mai încape vorbă! Doar suntem frați acum, monseniore. 
Eu cerşesc o bucată de pâine, domnia voastră cerşiți viața. 
Cum s-ar zice suntem amândoi cerşetori. 

— Dar ştii că s-a pus un premiu pe capul meu? 

— Da. 

— De unde ştii? 

— Fiindc-am citit afişul. 

— Ştii să citeşti? 

— Da. Ştiu şi să scriu. De ce credeţi c-ar trebui să fiu un 
neisprăvit? 

— Dacă ştii să citeşti şi zici c-ai văzut afişul, ai aflat atunci 
că cel ce s-ar duce să mă denunțe ar putea câştiga şaizeci de 
mii de franci? 

— Cum nu, am aflat. 

— Şi nu în hârtii. 

— Da, ştiu, aur curat. 

— Îţi dai seama că şaizeci de mii de franci înseamnă o 
avere? 

— Da. 

— Şi că cel ce m-ar denunța ar ajunge om bogat? 

— Ei şi? 

— Om bogat! 

— Aşa am socotit şi eu. Când te gândeşti, mi-am zis, dând 
cu ochii de domnia voastră, că cineva care s-ar duce să-l 
denunțe pe omul ăsta ar putea câştiga dintr-un condei şaizeci 
de mii de franci şi s-ar căpătui! Hai, repede, să-l ascundem cât 
mai e timp. 

Marchizul îl urmă pe milog. 

Se afundară amândoi într-un huceag. Acolo se afla bârlogul 
cerşetorului, un bordei pe care un stejar bătrân şi falnic îi 
îngăduise să şi-l încropească în cuprinsul său, săpat chiar la 
rădăcina copacului şi acoperit cu crengile sale. Scund, 
întunecos, tăinuit, invizibil pentru cei de afară şi destul de 
mare ca să încapă doi oameni înăuntru. 

— Am bănuit eu că s-ar putea să am oaspeți, spuse 
cerşetorul. 


Locuinţele acestea subterane, care nu sunt chiar atât de 
neobişnuite în Bretania pe cât s-ar părea, se numesc în graiul 
țăranilor tainițe, la fel ca şi ascunzătorile scobite în grosimea 
zidurilor. 

Singurele lucruri care se aflau înăuntru erau câteva oale, 
un aşternut de paie sau de iarbă de mare, spălată şi lăsată să 
se zvânte, o pătură groasă de lână şi câteva feştile de seu cu 
un amnar şi nişte cotoare găunoase de brânca-ursului în chip 
de chibrituri. 

Se aplecară din şale, se târâră puţin pe brânci, pătrunseră 
în încăperea despărțită în mai multe compartimente ciudate 
de rădăcinile groase ale copacului şi se aşezară pe o grămadă 
de varec uscat, ce trebuia să le slujească drept pat. Golul 
dintre două rădăcini prin care se strecuraseră în hrubă lăsa 
să se cearnă înăuntru o zare de lumină. Între timp se lăsase 
noaptea, dar ochiul omenesc are darul de a-şi potrivi vederea 
după cât e de tare sau de slabă lumina, reuşind să descopere, 
chiar în întuneric, o dâră a zilei ce s-a stins. O licărire de lună 
albea uşor intrarea. Într-un colţ se afla un urcior cu apă, o 
turtă de hrişcă şi nişte castane. 

— Să cinăm, îl îmbie cerşetorul. 

Împărţiră castanele între ei; marchizul puse şi el la bătaie 
bucata lui de pesmet; muşcară amândoi din codrul de pâine 
neagră şi băură pe rând din acelaşi urcior. 

Intrară în vorbă. 

Marchizul începu să-l descoasă pe tovarăşul său. 

— Vasăzică pentru dumneata tot ce se întâmplă în lume e 
ca şi cum n-ar fi nimic? 

— Păi, cam aşa. Ce zor am eu, astea-s treburile 
dumneavoastră, ale boierilor. 

— Oricum, toate câte se petrec în zilele noastre... 

— Se petrec undeva, sus. 

După care cerşetorul adăugă: 

— Şi pe urmă sunt atâtea lucruri care se petrec şi mai sus, 
bunăoară soarele când răsare, sau luna când creşte ori când 
descreşte, astea-s treburile pe care le păzesc eu. 


Trase un gât din urcior. 

— Ce bună-i apa proaspătă! spuse el. Ce ziceţi de apa asta, 
monseniore? 

— Cum te cheamă? îl întrebă marchizul. 

— Tellmarch e numele meu, dar lumea îmi spune Hârbarul. 

— Ştiu. Hârbarul e un cuvânt băştinaş. 

— Şi care înseamnă cerşetor. Mi se mai spune şi Uncheaşul. 
De patruzeci de ani mi se tot spune Uncheagşul, îi explică el. 

— De patruzeci de ani! Bine, dar erai tânăr? 

— N-am fost tânăr niciodată. Dumneavoastră, în schimb, 
sunteți veşnic tânăr, domnule marchiz. Aveţi picioarele unui 
băiat de douăzeci de ani, fiindcă vă puteţi cățăra pe dâmbul 
cel mare; eu abia dacă mă mai pot mişca; după un sfert de 
leghe mă biruie oboseala. Suntem totuşi de-o vârstă amândoi; 
numai că, vedeți dumneavoastră, oamenii cu stare sunt mai 
câştigaţi decât noi fiindcă pot să mănânce în fiecare zi. 
Mâncarea te ţine-n putere. 

Cerşetorul tăcu câteva clipe, apoi continuă: 

— Mare dandana cu bogătaşii ăştia şi cu sărăcimea. De aici 
se trag toate pacostele. Cel puţin aşa mi se pare mie. Săracii 
vor să fie bogați, bogaţii în schimb nu vor să fie săraci. Eu zic 
că aici ar fi buba. Dar asta nu-i treaba mea. Ce s-a întâmplat, 
s-a întâmplat. Eu la drept vorbind nu ţin nici cu creditorul, 
nici cu datornicul. Ştiu doar atât că o datorie trebuie 
totdeauna plătită. Asta-i tot. Mi-ar fi plăcut mai mult să nu-l 
ucidă pe rege, dar n-aş putea să spun pentru ce. Nu mă 
îndoiesc că s-ar găsi cineva să-mi răspundă: dar înainte 
vreme, când oamenii erau spânzurați de copaci pentru nimica 
toată! De pildă eu am văzut cu ochii mei cum, pentru un 
păcătos de plumb slobozit într-o căprioară a regelui, un biet 
om cu nevastă şi şapte copii a fost atârnat în ştreang. Şi unii 
şi alții au cusururile lor. 

Tăcu din nou un timp, apoi adăugă: 

— Mă înţelegeţi, nici eu nu prea ştiu ce să cred, oamenii se 
foiesc încolo şi încoace, se întâmplă atâtea lucruri de la un 
timp; numai eu rămân tot aici, sub cerul înstelat. 


Tellmarch se întrerupse din nou, furat de gânduri, pe urmă 
continuă: 

— Sunt puţintel vraci, puţintel doftor, cunosc buruienile de 
leac şi mă pricep să le folosesc, ţăranii mă văd deseori privind 
cu luare aminte câte un lucru de nimic şi de aici mi-au scornit 
numele de vrăjitor. Fiindcă mă gândesc, cred că sunt şi 
învăţat. 

— Eşti din partea locului? întrebă marchizul. 

— N-am ieşit niciodată din hotarele satului. 

— ŞI zici că mă cunoşti? 

— Nici vorbă. Ultima oară v-am văzut acum doi ani, când 
ați făcut ultimul popas aici. Pe urmă ați plecat în Anglia. 
Adineauri am zărit un om în vârful dunei. Un om înalt. Pe 
meleagurile noastre rareori întâlneşti un om înalt; la noi, în 
Bretania, oamenii de obicei sunt mărunți. Am căscat ochii, 
citisem mai înainte afişul. la te uită! mi-am zis. Şi când ați 
coborât, tocmai răsărise luna, v-am recunoscut. 

— ŞI totuşi eu nu te cunosc. 

— De văzut, m-aţi văzut, dar ca şi cum nu m-aţi fi văzut. 

Şi Tellmarch Hârbarul îl lămuri: 

— Eu, în schimb, vă vedeam. Cerşetorul se uită într-un fel 
la trecători şi într-alt fel se uită trecătorii la el. 

— Ne-am mai întâlnit şi altă dată? 

— De multe ori chiar, de vreme ce sunt cerşetorul satului. 
Eram cerşetorul de la capătul drumului ce duce spre castel. 
Aţi avut aşadar prilejul să-mi dați de pomană; cel care dă însă 
nu se uită niciodată, pe când cel care primeşte deschide ochii 
bine şi cercetează. Cerşetorul e, cum s-ar zice, un fel de 
iscoadă. Eu însă, cât aş fi de amărât, mă străduiesc să nu fiu 
o iscoadă rea. Întindeam mâna, dar dumneavoastră nu 
vedeați nimic altceva decât o mână întinsă, şi-mi aruncați în 
palmă gologanul de care aveam nevoie dimineața ca să nu mor 
de foame seara. Se întâmplă uneori să n-ai ce pune în gură o 
zi şi o noapte încheiată. Câteodată un gologan înseamnă viața. 
Vă datorez viața, a venit acum vremea să vă plătesc datoria. 

— Adevărat, mi-ai scăpat viața. 


— Da, am să vă scap, monseniore. 

Vocea lui Tellmarch luă un ton grav. 

— Cu o condiție. 

— Care? 

— Să ştiu că n-aţi venit aici cu gânduri rele. 

— Am venit cu gânduri bune, îl linişti marchizul. 

— Să ne odihnim atunci, spuse cerşetorul. 

Se întinseră unul lângă altul pe aşternutul de iarbă de 
mare. Cerşetorul adormi cum puse capul jos. Deşi frânt de 
oboseală, marchizul rămase un timp pe gânduri, se uită apoi 
pe întuneric la calicul de lângă el şi se culcă. Cu sau fără 
aşternut, tot în țărână era culcat; se folosi de prilej pentru a-şi 
lipi urechea de pământ. Un zumzet sinistru stăruia în adânc; 
se ştie că sunetele se propagă prin scoarța pământului; ceea 
ce se auzea era vuietul clopotelor. 

Alarma nu încetase încă. 

Marchizul adormi. 


V — Semnat Gauvain 


Când deschise ochii, se luminase de ziuă. 

Cerşetorul se sculase şi stătea în picioare, dar nu în bârlog, 
unde nu puteai sta decât aplecat, ci afară, în pragul 
bordeiului. Se sprijinea în toiag. Obrazul îi era luminat de 
soare. 

— Monseniore, îl înştiință Tellmarch, e ora patru dimineața, 
chiar adineaori a bătut ornicul clopotniței din Tanis. L-am 
auzit bătând de patru ori. Înseamnă ca vântul s-a schimbat, 
suflă dinspre uscat acum; încolo, nu se mai aude nimic, 
înseamnă deci c-a încetat alarma. La fermă şi în cătunul 
Păişurilor e linişte şi pace. Albaştrii dorm duşi, dacă nu cumva 
şi-or fi luat tălpăşița. Primejdia nu mai e chiar atât de mare, 
cred c-ar fi mai cuminte să ne despărțim. E ora la care de 
obicei o pornesc de acasă. 

Întinse brațul spre un punct din depărtare. 

— Eu mă duc în partea aceea. 


Pe urmă, îndreptându-l în direcția opusă: 

— Dumneavoastră apucaţi-o pe aici. 

Cerşetorul făcu o solemnă închinăciune cu mâna în fața 
marchizului. 

Adăugă apoi, arătându-i rămăşiţele cinei: 

— Luaţi nişte castane, dacă vi-e foame. 

O clipă mai târziu dispăruse printre copaci. 

Marchizul se sculă şi o porni la rândul său în direcția 
indicată de Tellmarch. 

Era ceasul fermecat care în graiul strămoşesc al țăranilor 
normanzi se numeşte „fluieraşul zilei”. Se auzeau sporovăind 
sticleții şi vrăbiuțele hăţişurilor. Marchizul merse de-a lungul 
cărării pe care venise împreună cu Tellmarch, cu o seară 
înainte. leşind din huceag se pomeni din nou la răspântia 
străjuită de crucea de piatră. Afişul se afla tot acolo, alb şi 
parcă zâmbitor în bătaia soarelui ce răsărise. Îşi aduse aminte 
că spre marginea de jos era scris ceva cu litere atât de 
mărunte, încât, ziua fiind pe sfârşite, nu putuse desluşi nimic 
în ajun. Se apropie de soclul crucii. Ordonanţa se încheia într- 
adevăr cu aceste două rânduri, tipărite cu caractere mici, 
dedesubtul semnăturii Prieur de la Marne: 

„După ce se va stabili identitatea fostului marchiz de 
Lantenac, susnumitul va fi executat pe loc. 

Semnat: şeful detaşamentului de expediție, comandantul de 
batalion, Gauvain”. 


— Gauvain! se minună marchizul. 

Rămase locului, adâncit în gânduri, cu privirile ațintite 
asupra afişului. 

— Gauvain! repetă el. 

Făcu câțiva paşi, se mai uită o dată la cruce, se întoarse din 
drum şi citi din nou ordonanța. 

Pe urmă se îndepărtă agale. Dacă în momentul acela ar fi 
fost cineva pe aproape l-ar fi auzit murmurând printre dinți: 
„Gauvain! 


Drumurile afundate între maluri pe care se strecura nu-i 
îngăduiau să vadă acoperişurile fermei ce se afla acum în 
stânga lui. Trecea tocmai prin dreptul unei ridicături de 
pământ cu povârnişuri râpoase acoperite de tufe înflorite de 
drobiță, din specia numită ghimpoasă. Movila avea în vârf un 
fel de gurgui sau cum se spune prin partea locului „o 
scăfârlie”. De jos, de la poalele ei, privirea se pierdea 
numaidecât printre arbori. Frunzişurile păreau scăldate în 
lumină. Întreaga natură mărturisea bucuria nețărmurită a 
dimineții. 

Priveliştea se schimbă dintr-odată luând o înfăţişare 
cumplită. Ca şi cum s-ar fi pus la cale o ambuscadă şi atacul 
ar fi fost dezlănțuit fără veste. O învolburare năprasnică de 
țipete sălbatice şi de împuşcături se năpusti ca o vijelie asupra 
câmpiilor şi asupra pădurilor împânzite de razele soarelui şi, 
în aceeaşi clipă, în partea în care se afla ferma, se văzu 
înălțându-se o trâmbă de fum brăzdată de flăcări 
strălucitoare, ca şi când cătunul împreună cu ferma ar fi luat 
foc, arzând ca o căpiță de paie. Totul se petrecu într-un chip 
pe cât de neaşteptat pe atât de sinistru, o trecere bruscă de la 
linişte la încrâncenare, o răbufnire a iadului în zorii unei zile 
luminoase, o urgie ce se abătuse din senin. Se dădeau lupte în 
preajma Păişurilor. Marchizul se opri locului. 

Curiozitatea e mai puternică decât teama şi cred că nu 
există om care să nu fi simţit acest lucru în împrejurări 
asemănătoare; vrei cu tot dinadinsul să ştii ce se întâmplă, 
chiar dacă ar trebui să-ți pui viaţa în joc. Fugarul se urcă pe 
înălțimea pe sub care trecea drumul săpat între maluri. Deşi 
acolo se afla în văzul tuturor putea în schimb să vadă la 
rândul său. În câteva minute fu în vârful scăfârliei. Privi în 
zare. 

Într-adevăr, se trăgeau focuri de armă şi izbucnise un 
incendiu. Se auzeau strigăte, se vedeau țâşnind flăcări. Ferma 
părea să fie teatrul nu ştiu cărei cumplite nenorociri. Ce se 
întâmplase? Ferma Păişurilor fusese cumva atacată? De cine 
oare? Se încinsese o luptă? Sau mai degrabă era vorba de o 


execuție militară? Potrivit unor măsuri luate prin decret 
revoluționar, albaştrii aveau dispoziție, să pedepsească fermele 
şi satele rebele, dându-le pradă focului; orice fermă şi orice 
cătun care nu ridicaseră parcanele ordonate prin lege şi nu 
făcuseră curături nici nu croiseră drumuri prin bungeturi 
pentru cavaleria republicană, erau pârjolite spre a sluji drept 
pildă tuturor. Cu puţin înainte, bunăoară, fusese pedepsită în 
felul acesta parohia Bourgon din apropiere de Ernee. Nu 
cumva ferma Păişurilor se afla în aceeaşi situație? Se vedea 
lămurit că nicăieri în pădurile şi prin ocolurile din Tanis şi din 
Păişuri nu se deschiseseră drumurile strategice stabilite prin 
decret. Să fi fost acum sorocul pedepsei? Poate că avangarda 
care ocupa ferma primise un ordin în sensul acesta? Cine ştie 
dacă trupa respectivă nu făcea parte din detaşamentele de 
expediție supranumite „oştile iadului”? 

Movila în vârful căreia marchizul îşi statornicise postul de 
observație era înconjurată de un desiş pe cât de stufos, pe atât 
de sălbatic. Desişul acesta, căruia lumea îi spunea crângul 
Păişurilor, dar care era de fapt o pădure în toată legea, se 
întindea până la fermă, ascunzând în adâncul său, ca mai 
toate pădurile bretone, o întreagă rețea de cărări, de şleauri 
afundate între maluri de pământ şi de râpe, un adevărat 
labirint în care armatele republicane se rătăceau. 

Execuţia, dacă era vorba de o execuţie, fusese crâncenă de 
bună seamă, fiindcă se termină repede. Ca orice acțiune 
brutală, totul se petrecuse în doi timpi şi trei mişcări. 
Atrocitatea războaielor civile e de obicei însoțită de asemenea 
cruzimi. În timp ce marchizul asculta şi pândea, făcând tot 
felul de presupuneri şi pregetând să coboare, dar în acelaşi 
timp pregetând să şi rămână, vuietul pustiitor încetă sau mai 
bine zis se risipi. Marchizul văzu împrăştiindu-se în desiş o 
mulțime îndârjită şi voioasă. Un înspăimântător furnicar 
omenesc prinse a mişuna printre arbori. Părăsind ferma, toată 
lumea năvălea în pădure. Tobele ropoteau ca în preajma unui 
atac. Nu se mai auzea însă nicio bătaie de puşcă. S-ar fi zis că 
era vorba de o vânătoare cu gonaci ce scotoceau prin tufişuri 


stârnind şi hăituind vânatul; nu mai încăpea nicio îndoială, 
căutau pe cineva; un zvon nedesluşit şi înfundat stăruia în 
aer, o învălmăşeală de cuvinte mânioase sau însuflețite de 
bucuria triumfului, un freamăt de glasuri ce strigau; nu se 
putea distinge nimic; deodată însă, aşa cum un contur iese 
treptat la iveală dintr-o pâclă, din mijlocul acestui tumult 
începură a se desprinde nişte sunete articulate şi limpezi, 
alcătuind un cuvânt, şi cuvântul acela era un nume pe care îl 
rosteau mii de guri. Marchizul auzi strigându-se lămurit 
„Lantenac! Lantenac! Marchizul de Lantenac!” 
Pe el îl căutau. 


VI — Peripeţiile războiului civil 

Şi într-o clipă, jur împrejurul lui, desişul fu împânzit din 
toate părțile deodată de puşti, de baionete şi de săbii, un 
drapel tricolor se înălță în umbra pădurii, chemarea Lantenac! 
îi răsună în urechi şi chipuri aprige se iviră printre crengi şi 
mărăcinişuri, la picioarele sale. 

Marchizul era singur, în picioare, pe o înălțime unde putea 
fi văzut din orice parte a bungetului. Abia putea să 
întrezărească figurile celor ce-i strigau numele, în timp ce el se 
afla în văzul tuturor. Şi dacă în pădure se aflau o mie de 
puşti, era o ţintă bună pentru ele. Nu reuşea să desluşească 
nimic altceva în desiş decât nişte ochi arzători ce stăteau 
pironiți asupra lui. 

Îşi scoase pălăria, îi ridică borul, smulse un spin lung şi 
uscat de drobiță, prinse apoi cu ajutorul lui de calotă borul 
răsfrânt împreună cu o cocardă albă pe care o scosese din 
buzunar şi, punându-şi din nou în cap pălăria a cărei margine 
răsfrântă lăsa să i se vadă fruntea şi cocarda, rosti în gura 
mare, ca şi cum ar fi vorbit întregii păduri: 

— Eu sunt cel pe care-l căutați. Sunt marchizul de 
Lantenac, viconte de Fontenay, prinț breton, general de 
brigadă în armata regală. Să terminăm cât mai repede. Ochiţi! 
Foc! 


Şi desfăcându-şi cu amândouă mâinile vesta din piele de 
capră, îşi dezgoli pieptul. 

Îşi aplecă apoi privirile, căutând din ochi puştile îndreptate 
spre el şi se pomeni deodată înconjurat de o mulțime de 
oameni îngenuncheați. 

Un strigăt clocotitor ţâşni în văzduh: „Trăiască Lantenac! 
Trăiască monseniorul! Trăiască domnul general!” 

În acelaşi timp pălăriile erau aruncate în sus, săbiile erau 
răsucite prin aer în semn de voioşie, şi se vedeau înălțându-se 
bâte în vârful cărora fluturau bonete cafenii de lână. 

Marchizul era înconjurat de o ceată de răsculați din Vendee. 

Recunoscându-l, toată ceata se aşezase în genunchi. 

Legenda spune că odinioară, în pădurile din Turingia trăia 
un neam de uriaşi, nişte făpturi ciudate mai presus şi în 
acelaşi timp mai prejos decât oamenii, pe care romanii le 
priveau ca pe nişte animale monstruoase iar germanii le 
socoteau nişte divinități întrupate şi care, după cum aveau 
norocul sau ghinionul să le iasă în cale unii ori alții, puteau fi 
în egală măsură măcelărite ori venerate. 

Marchizul încercă un simțământ asemănător cu cel pe 
care-l vor fi avut aceste făpturi atunci când, în loc să fie 
prigonite ca nişte monştri, aşa cum s-ar fi aşteptat, se vedeau 
adorate ca nişte zeități. 

Toţi ochii aceia ce scăpărau fioroşi stăteau acum ațintiți 
asupra marchizului cu un fel de dragoste sălbatică. 

Gloata era înarmată cu puşti, cu săbii, cu coase, cu bâte şi 
cu prăjini; toți purtau pălării mari de pâslă sau bonete cafenii 
cu cocarde albe, sumedenie de mătănii şi de amulete, 
pantaloni largi, scurți, până la genunchi, jambiere de piele ce 
lăsau să se vadă îndoitura piciorului şi plete; unii aveau o 
figură cruntă şi toți un aer naiv. 

Un tânăr chipeş trecu printre oamenii îngenuncheaţi şi 
începu să urce cu paşi mari dâmbul, îndreptându-se spre 
marchiz. Purta la fel ca ţăranii o pălărie de pâslă cu borul 
răsfrânt şi cu cocardă albă şi cojoc, dar avea mâinile albe, era 


îmbrăcat cu o cămaşă fină şi încins peste vestă cu o eşarfă de 
mătase albă de care spânzura o sabie cu mâner aurit. 

Ajungând în vârful scăfârliei, tânărul îşi azvârli pălăria din 
cap, îşi dezlegă apoi eşarfa şi, punând un genunchi la pământ, 
o înfățişă marchizului împreună cu sabia. 

— Vă căutam într-adevăr şi v-am găsit, spuse el. Aceasta e 
sabia de comandant, iar oamenii pe care-i vedeţi aici sunt 
acum la ordinele dumneavoastră. Primiți închinăciunea 
noastră, monseniore. Gata la ordin, domnule general. 

La un semn al său, ieşiră din bunget nişte oameni purtând 
un drapel tricolor şi se urcară pe dâmb pentru a depune 
steagul la picioarele marchizului. Era cel pe care-l întrezărise 
puţin mai înainte printre copaci. 

— Domnule general, rosti tânărul care-i prezentase spada şi 
eşarfa, steagul ăsta l-am capturat adineauri de la albaştrii 
care ocupaseră ferma Păişurilor. Monseniore, numele meu e 
Gavard şi am fost în slujba marchizului de la Rouarie. 

— Prea bine, spuse marchizul. 

Se încinse apoi, liniştit şi grav, cu eşarfa. După care trase 
sabia din teacă şi învârtind-o pe deasupra capului: 

— Sculaţi! strigă el. Trăiască regele! 

Toată lumea se ridică în picioare. 

Şi adâncurile pădurii răsunară de strigăte frenetice şi 
triumfătoare: Trăiască regele! Trăiască marchizul nostru! 
Trăiască Lantenac! 

Marchizul se întoarse către Gavard. 

— Câţi sunteţi? 

— Şapte mii. 

Coborând dâmbul, în timp ce țăranii dădeau la o parte 
tufele de drobiță din calea marchizului de Lantenac, Gavard îl 
lămuri: 

— Monseniore, a fost mult mai simplu decât s-ar părea. În 
două cuvinte am să vă spun tot. Nu aşteptam decât o 
scânteie. Ordonanța republicii ne-a dat de veste că vă aflați 
printre noi şi atunci tot ținutul s-a răsculat în numele regelui. 
Pe de altă parte, am fost înştiințați în taină de primarul din 


Granville, care e omul nostru: e cel care l-a scăpat pe abatele 
Olivier. Azi-noapte s-au tras clopotele de alarmă. 

— Pentru cine? 

— Pentru domnia voastră. 

— Aşa! făcu marchizul. 

— Şi acum iată-ne aici, spuse Gavard. 

— Şi zici că sunteți şapte mii? 

— Deocamdată. Mâine vom fi cincisprezece mii, adică toată 
oştirea care poate fi ridicată din ţinut. Atunci când domnul 
Henri de La Rochejacquelein a plecat să se alăture armatei 
catolice, s-au tras tot aşa clopotele şi într-o singură noapte din 
şase parohii, Isernay, Corgqueux, Echaubroignes, Aubiers, 
Saint-Aubin şi Nueil s-au strâns zece mii de oameni. Nu aveau 
niciun fel de muniții; au găsit însă la un zidar nişte pulbere de 
mină, vreo şaizeci de livre, şi domnul de La Rochejacquelein a 
plecat numai cu atât. Eram siguri că sunteți ascuns undeva, 
în pădure şi vă căutam. 

— Şi atunci i-aţi atacat pe albaştri la ferma Păişurilor? 

— Vântul i-a împiedicat să audă clopotele. Nu bănuiau 
nimic; oamenii din cătun, care sunt nişte neisprăviți, îi 
primiseră cu brațele deschise. Azi-dimineaţță am înconjurat 
ferma, albaştrii dormeau, şi în doi timpi şi trei mişcări le-am 
venit de hac. Am un cal. Îmi veţi face cinstea să-l primiţi, 
domnule general? 

— Da. 

Un ţăran aduse un cal bălan cu tot harnaşamentul militar. 
Marchizul încălecă, refuzând ajutorul lui Gavard. 

— Ura! îl aclamară țăranii, căci exclamațiile englezeşti au 
început să fie tot mai des folosite pe coasta normando-bretonă, 
care întreține în permanenţă legături cu insulele din Marea 
Mânecii. 

— Unde aţi hotărât să fie cartierul dumneavoastră general, 
monseniore? întrebă Gavard, salutând ostăşeşte. 

— Deocamdată în pădurea Fougeres. 

— E una din cele şapte păduri de pe domeniul 
dumneavoastră, domnule marchiz. 


— Ne-ar trebui un preot. 

— Avem unul. 

— Pe cine? 

— Pe vicarul de la Chapelle-Erbree. 

— Îl cunosc. A fost la Jersey. 

— De trei ori, spuse un preot ieşind din mulțime. 

Marchizul întoarse capul spre el: 

— Bună dimineața, domnule vicar. Vei avea de lucru în 
curând. 

— Cu atât mai bine, domnule marchiz. 

— Vor fi destui oameni pe care va trebui să-i spovedeşti. Cei 
care vor vrea. Nu silim pe nimeni. 

— Domnule marchiz, îl înştiință preotul, la Guemenee, 
Gaston îi obligă pe republicani să se spovedească. 

— Gaston e peruchier, spuse marchizul; orice om are 
dreptul să moară cum vrea. 

Gavard, care se dusese să dea unele dispoziții, se înapoie: 

— Aştept ordinele dumneavoastră, domnule general. 

— În primul rând, încolonarea se va face în pădurea 
Fougeres. Să se împrăştie toată lumea şi să meargă acolo. 

— Am şi dat ordin. 

— Parcă spuneai adineaori că sătenii din Păişuri i-au primit 
cu brațele deschise pe albaştri? 

— Întocmai, domnule general. 

— Aţi dat foc fermei? 

— Da. 

— Aţi ars şi cătunul? 

— Nu. 

— Daţi-i foc. 

— Albaştrii au încercat să se apere, dar nu erau decât o 
sută cincizeci, iar noi şapte mii. 

— Ce hram purtau albaştrii ăştia? 

— Erau oamenii lui Santerre. 

— Cel care a ordonat să bată tobele în timp ce-l decapitau 
pe monarh. Vasăzică era un batalion din Paris? 

— Numai un detaşament. 


— Şi cum se numeşte batalionul ăsta? 

— Batalionul Boneta-Roşie, e scris pe drapel, domnule 
general. 

— Nişte fiare turbate. 

— Ce să facem cu răniții? 

— Să-i răpuneţi. 

— Dar cu prizonierii? 

— Împuşcaţi-i. 

— Sunt optzeci de oameni. 

— Pe toţi să-i împuşcaţi. 

— Sunt şi două femei. 

— Şi pe ele. 

— ŞI trei copil. 

— Luaţi-i cu voi. Vom vedea mai încolo ce facem cu ei. 

Şi marchizul dădu pinteni calului. 


VII - Fără îndurare (cuvântul de ordine al Comunei). Fără cruțare 
(cuvântul de ordine al principilor). 

În timp ce în apropiere de Tanis se petreceau cele arătate 
mai sus, cerşetorul se îndrepta spre Crollon. Mergea pe fundul 
unor râpe, sub frunzişurile larg boltite ce înăbuşeau orice 
zgomot, fără să vadă nimic şi observând totuşi cele mai 
neînsemnate lucruri, aşa cum spusese el însuşi, visător mai 
mult decât îngândurat, căci omul cufundat în gânduri 
urmăreşte un scop, în timp ce visătorul nu urmăreşte nimic, 
hoinărind, tândălind, oprindu-se ici şi colo, mestecând câte o 
frunză tânără de măcriş, bând apă de izvor, înălțând capul în 
răstimpuri la auzul unui vuiet îndepărtat, lăsându-se apoi din 
nou învăluit de vraja ameţitoare a naturii, sorindu-şi 
zdrențele, auzind poate zgomotele pământenilor, dar 
ascultând numai cântecul păsărilor. 

Era bătrân şi greoi; nu putea să meargă prea mult; după 
un sfert de leghe, aşa cum îi spusese marchizului de Lantenac, 
se simțea obosit; se mulțumi doar să dea o raită până la 


Croix-Avranchin şi în timp ce se îndrepta spre casă îl apucă 
seara pe drum. 

Puțin mai încolo de Macey, poteca pe care îşi depăna paşii 
urca pe un dâmb golaş, fără niciun copac, din vârful căruia se 
vedea până hăt-departe şi puteai cuprinde cu ochiul 
priveliştea ce se deschidea larg spre apus peste tot întinsul, 
până la marginea mării. 

O trâmbă de fum îi atrase atenţia. 

Ce poate fi mai îmbietor decât un fum şi în acelaşi timp ce 
poate fi mai groaznic? Sunt fumuri paşnice după cum sunt 
fumuri ucigaşe. Aspectul unui fum, densitatea şi culoarea lui 
pot fi cea mai grăitoare mărturie a deosebirii ce există între 
starea de pace şi cea de război, între fraternitate şi ură, între 
ospitalitate şi crimă, între viaţă şi moarte. Un fum ce se înalță 
printre copaci poate să înfățişeze tot ce poate fi mai încântător 
pe lume, un cămin, ori tot ce poate fi mai cumplit, un 
incendiu; şi câteodată toată fericirea ca şi toată nenorocirea 
unui om atârnă de acest lucru precar sortit să se risipească în 
vânt. 

Fumul pe care-l privea Tellmarch era neliniştitor. 

Negru, cu învăpăieri subite, ca şi cum grămada de jeratic 
din care se iscase mai pâlpâia când şi când înainte de a se 
stinge cu totul, se ridica în văzduh deasupra Păişurilor. 

Tellmarch întinse pasul, îndreptându-se spre locul cu 
pricina. Era frânt de oboseală, totuşi voia să ştie ce se 
întâmplase. 

Ajunse în vârful colinei la poalele căreia se aflau cătunul şi 
ferma. 

Şi ferma şi cătunul însă pieriseră de pe fața pământului. 

În locul unde fusese aşezarea Păişurilor nu mai erau decât 
nişte şandramale cotropite de flăcări. 

Să vezi o colibă arzând e o privelişte mai zguduitoare decât 
aceea a unui palat distrus de foc. O colibă în flăcări este tot ce 
poate fi mai jalnic. Urgia ce se abate asupra mizeriei, vulturul 
ce se înverşunează împotriva unei biete râme sunt două 


lucruri la fel de absurde, în fața cărora simţi o strângere de 
inimă. 

Dacă ar fi să dăm crezare legendei biblice, focul are darul de 
a preschimba în stană de piatră pe orice muritor care se 
încumetă să-l privească. Tellmarch rămase o bucată de vreme 
încremenit întocmai ca o statuie. Spectacolul pe care-l avea 
înaintea ochilor îl împietrise. Totul se mistuia pe tăcute. Nu 
izbucnea niciun țipăt; niciun suspin omenesc nu se împletea 
cu fumul; văpaia îşi împlinea rostul mistuind până la capăt 
aşezarea fără să se audă niciun alt zgomot afară de trosnetul 
schelăriei şi pârâitul acoperişurilor de paie. Când şi când 
fumul se destrăma şi acoperişurile prăbuşite lăsau să se vadă 
golul larg căscat al încăperilor, jăraticul îşi scânteia comoara 
lui de rubine, zdrențe stacojii şi mobile sărăcăcioase şi 
hodorogite de culoarea purpurei ieşeau la iveală în odăile 
dogorite de foc şi Tellmarch era ameţit de sinistra strălucire a 
dezastrului. 

Câţiva copaci dintr-o plantație de castani se aprinseseră şi 
ardeau învâlvorați. 

Cerşetorul trăgea cu urechea, încercând să desluşească un 
glas, o chemare, un țipăt; nicio mişcare, afară de aceea a 
flăcărilor; niciun zvon, decât freamătul focului. Să fi fugit oare 
cu toții? 

Unde era mica obşte ce trăia şi muncea la Păişuri? Ce se 
întâmplase cu oamenii din sat? 

Tellmarch cobori povârnişul. 

Un mister lugubru se afla în fața lui. Porni într-acolo agale, 
cu ochii ațintiți drept înainte. Se apropia de ruine cu 
încetineala unei umbre; se simțea ca o fantomă în mijlocul 
unui cimitir. 

Ajunse în locul unde fusese mai înainte poarta fermei şi 
privi în ograda care, nemaiavând ziduri, era una cu satul ce se 
înfiripase în jurul ei. 

Ceea ce zărise mai înainte încă nu era nimic. Nu apucase să 
vadă decât partea cumplită a lucrurilor; abia acum i se 
dezvăluia oroarea. 


În mijlocul ogrăzii se afla un maldăr negru, vag conturat 
într-o parte de pâlpâirea flăcărilor, în cealaltă de lumina lunii; 
maldărul era alcătuit dintr-o învălmăşeală de trupuri 
omeneşti, iar trupurile erau nişte cadavre. 

În mijlocul mormanului se întindea o băltoacă ce aburea 
uşor, oglindind vâlvătăile incendiului; dar băltoaca n-avea 
nevoie să fie învăpăiată de foc pentru a fi roşie; era o băltoacă 
de sânge. 

Tellmarch se apropie şi începu să cerceteze rând pe rând 
trupurile ce zăceau învălmăşite; toate erau înghețate pe veci. 

Şi luna şi focul le lumina. 

Cadavrele păreau a fi ale unor soldați. Toţi în picioarele 
goale; fuseseră prădaţi de încălțăminte; fuseseră de asemenea 
prădaţi şi de arme; nu mai păstrau decât uniformele de 
culoare albastră; ici şi colo, în grămada de capete şi de 
mădulare amestecate se zăreau pălării ciuruite, cu cocarde 
tricolore. Erau aşadar republicani şi făceau parte din 
detaşamentul de ostaşi parizieni care, în ajun, încă se mai 
bucurau de viață şi care îşi aleseseră drept cantonament 
ferma Păişurilor. Fuseseră cu toții executaţi, judecând după 
pozițiile simetrice ale trupurilor întinse pe jos, împuşcaţi pe loc 
şi fără greş. Toţi muriseră. Din tot mormanul acela de trupuri 
nu răzbătea niciun horcăit. 

Tellmarch trecu în revistă cadavrele, unul câte unul; toate 
erau ciuruite de gloanţe. 

Grăbiți probabil să plece într-altă parte, cei care îi 
executaseră nu mai avuseseră timp să le îngroape. 

În momentul în care se pregătea să se întoarcă, îi căzură 
ochii asupra unui zid scund ce se afla în ogradă şi văzu patru 
picioare ce ieşeau la iveală de după colțul acelui zid. 

Câteşipatru erau încălțate şi mai mici decât celelalte. 
Apropiindu-se, Tellmarch observă că erau picioarele unor 
femei. 

Într-adevăr, două femei zăceau pe jos una lângă alta 
îndărătul zidului, împărtăşind soarta celor executați. 


Tellmarch se aplecă asupra lor. Una din ele purta un fel de 
uniformă; lângă ea se afla un bidon spart şi golit: era o 
vivandieră. Avea ţeasta străpunsă de patru gloanțe. Era 
moartă. 

Tellmarch se uită cu atenţie la cealaltă. Era o țţărancă. Albă 
ca varul la față şi cu gura deschisă. Ochii acoperiți de pleoape. 
Nu avea nicio rană la cap. Veşmintele care, pe cât se părea, 
trecuseră prin multe încercări, căci erau numai zdrențe, i se 
desfăcuseră în cădere, dezgolindu-i pe jumătate pieptul. 
Cerşetorul dădu la o parte zdrențele şi descoperi urma 
rotundă şi însângerată a unui glonț ce-i găurise umărul, 
sfărâmându-i clavicula. Privi sânul livid. 

— E mamă şi-şi alăptează pruncul, murmură el. 

O atinse cu mâna. Nu se răcise. 

Nu părea să aibă nicio altă rană, afară de cea de la umăr şi 
de clavicula ruptă. 

Îşi lipi palma în dreptul inimii ei şi o simţi zvâcnind încet. 
Aşadar nu murise. 

Tellmarch se ridică din şale şi strigă cu o voce detunătoare: 

— Nu e nimeni aici? 

— Tu eşti, hârbarule? răspunse un glas atât de încet încât 
abia se putea auzi. 

Şi în aceeaşi clipă un cap ieşi dintr-o surpătură. 

Pe urmă mai apăru încă un chip dintr-o cocioabă. 

Erau doi țărani care izbutiseră să se ascundă; singurii 
rămaşi în viaţă. 

Vocea cunoscută a hârbarului îi liniştise, făcându-i să iasă 
din cotloanele în care şedeau chirciți. 

Ţăranii se apropiară de Tellmarch, tremurând vargă. 

De strigat, Tellmarch putuse să strige, în schimb acum ne 
era în stare să scoată un cuvânt, aşa cum se întâmplă de 
obicei când eşti sub stăpânirea unei emoţii copleşitoare. Se 
mulțumi aşadar să le arate cu degetul femeia întinsă la 
picioarele sale. 

— O mai fi trăind oare? întrebă unul dintre ţărani. 

Tellmarch dădu din cap că da. 


— Dar cealaltă? trăieşte şi ea? întrebă al doilea ţăran. 

Tellmarch făcu semn că nu. 

Cel care ieşise primul din ascunzătoare continuă: 

— Toţi ceilalți au murit, nu-i aşa? Am văzut cu ochii mei. 
Eram în pivniță. Când vine câte o urgie ca asta nu poți decât 
să-i mulțumeşti Celui-de-Sus că n-ai pe nimeni pe lume. Îmi 
ardea casa. Doamne Isuse Hristoase! Cum i-au mai secerat pe 
toți. Femeia asta avea trei copii. Trei prichindei, uite numai 
atâtica! Copiii strigau: Mamă! Mama ţipa: Copiii mei! Pe ea au 
împuşcat-o, iar plozii i-au luat de aici. Am văzut cu ochii mei, 
Doamne, Doamne, Doamne! După ce i-au măcelărit pe toţi au 
plecat. Erau mulțumiți de ispravă. Pe ăia mici i-au luat cu ei, 
iar pe muma lor au împuşcat-o. Dar n-a murit, nu-iaşa că n- 
a murit? Crezi c-ai putea s-o scapi, hârbarule, ce zici? Dacă 
vrei te ajutăm s-o duci în tainiță, la tine. 

Tellmarch dădu din cap că da. 

Ferma se afla chiar în buza pădurii. Înjghebară la repezeală 
o targă din crengi înfrunzite şi ferigi. Aşezară apoi pe targă 
femeia care zăcea mai departe nemişcată şi o porniră prin 
bunget; sătenii purtau targa, ţinând-o fiecare de câte un 
capăt, în timp ce Tellmarch sprijinea brațul rănitei, 
cercetându-i pulsul. 

Pe drum ţăranii vorbeau între ei peste trupul însângerat al 
femeii căreia luna îi lumina chipul palid, căinându-se, când 
unul, când altul, înspăimântați. 

— Să omoare atâta omenire! 

— Să pârjolească tot! 

— O, Doamne Dumnezeule, oare tot aşa ne-o fi dat s-o 
ducem de aci încolo? 

— Aşa a vrut moşneagul acela înalt. 

— Păi da, că doar el poruncea. 

— Nu l-am mai văzut când au început să împuşte. Era şi el 
de față? 

— Nu. Plecase. Dar ce-are a face, vorba-i c-au tras la 
ordinul lui. 

— Numai el e de vină pentru tot ce s-a întâmplat. 


— Aşa a spus: Ucideţi! Pârjoliţi! Fără cruţare! 

— Parcă ziceai că-i marchiz? 

— Păi cum, e chiar marchizul nostru. 

— Cum îl cheamă? 

— Domnul de Lantenac. 

Tellmarch ridică ochii la cer şi murmură printre dinți: 
— Să fi ştiut! 


PARTEA A DOUA - LA PARIS 


CARTEA ÎNTÂI - CIMOURDAIN 


I - Cum arătau străzile Parisului pe vremea aceea 


Oamenii se deprinseseră să trăiască în văzul tuturor, 
întindeau mesele şi mâncau în stradă, în fața casei, femeile 
destrămau cârpe şi făceau scamă pentru răniți, stând pe 
treptele bisericilor şi cântând Marsilieza, parcul Monceaux şi 
grădina Luxembourg fuseseră transformate în câmpuri de 
manevre, la toate răspântiile vedeai armurieri lucrând de zor, 
puştile erau făurite sub ochii trecătorilor care aplaudau; pe 
toate buzele întâlneai aceleaşi cuvinte: Răbdare. E revoluție. 
Toţi zâmbeau vitejeşte. Lumea se ducea la spectacole, aşa cum 
se ducea şi la Atena în timpul războiului peloponeziac; afişe 
lipite mai la fiece colț de stradă anunțau: Asediul oraşului 
Thionville. — Mama salvată din flăcări. — Clubul Tembelilor. — 
Cea mai vârstnică dintre papesele loana. — Filosofii în armată. 
— Arta iubirii la țară. 

Germanii ajunseseră la porțile oraşului; umbla zvonul că 
regele Prusiei ar fi dat ordin să i se rețină nişte loji la operă. 
Totul era menit să înspăimânte şi nimeni nu era speriat. 
Sinistra lege împotriva suspecților, criminala operă a lui 
Merlin de Douai, făcea să plutească amenințarea ghilotinei 
deasupra capetelor tuturor. Ştiind că fusese denunţat, un 
procuror anume Seran aştepta la fereastra casei sale, în halat 
şi papuci, cântând din flaut, să fie arestat. Nimeni nu părea să 
aibă timp de pierdut şi toată lumea era grăbită. Cocarda nu 
lipsea de la nicio pălărie. „Boneta roşie ne prinde de minune”, 
spuneau femeile. 

S-ar fi zis că toți locuitorii Parisului erau în frigurile 
mutării. Prăvăliile negustorilor de vechituri erau ticsite cu 
coroane, mitre, sceptre din lemn aurit şi flori de crin, vestigii 


ale caselor regale; ruinele monarhiei defilau pe străzi. În 
dughenele telalilor se vindeau sfite şi stihare de ocazie. În târg 
la Porcherons şi la cârciuma lui Ramponneau, oameni înțoliți 
cu feloane şi cu omofoare, călări pe măgari cu patrafire pe 
spinare în chip de valtrapuri, pofteau să bea vinul casei în 
anafornițele catedralelor. În strada Saint-Jacques, nişte 
pavagii opreau tărăboanța unui negustor ambulant care 
vindea încălțăminte şi, punând mână de la mână, cumpărau 
cincisprezece perechi de pantofi ca să-i trimită Convenţiunii 
pentru soldați. Busturile lui Franklin, al lui Rousseau, al lui 
Brutus, la care trebuie să adăugăm şi pe cel al lui Marat, 
împânzeau tot oraşul; pe strada Cloche-Perce, dedesubtul 
unui bust al lui Marat, se afla expus într-o ramă neagră de 
lemn şi acoperit cu sticlă, un rechizitoriu împotriva lui 
Malouet, argumentat cu dovezi, pe marginea căruia se puteau 
citi următoarele: „loate aceste amănunte mi-au fost 
comunicate de concubina lui Sylvain Bailly, bună patriotă 
care întotdeauna e serviabilă cu mine. Semnat: Marat. 

În piaţa Palais-Royal, inscripţia de pe fântână: Quantos 
effundit in usus?: fusese acoperită cu două pânze pictate cu 
bidineaua, dintre care una îl înfățişa pe Cahier de Gerville 
dând în vileag semnalul de mobilizare al „peticarilor” din Arles; 
cealaltă pe Ludovic al XVI-lea, întors din drum de la Varennes, 
în caleaşca sa regală, iar dedesubtul caleştii, o scândură 
legată cu frânghii la capetele căreia stăteau de pază doi 
grenadieri cu baioneta la armă. 

Doar câteva dintre marile magazine mai erau deschise; mici 
prăvălii ambulante cu mărunțţişuri sau jucării circulau pe 
străzi trase de femei şi luminate de lumânări din care picura 
seul pe mărfuri; foste călugărițe purtând peruci blonde făceau 
negoț la tarabe sub cerul liber; cutare lucrătoare ce cârpea 
toată ziua ciorapi într-o dugheană era contesă; cutare 
croitoreasă, marchiză; doamna de Boufflers locuia într-un pod 
de la fereastra căruia putea să privească propriul său palat. 
Vânzători de gazete alergau pe străzi oferind trecătorilor 
„ultimele ştiri”. Celor ce umblau înfăşuraţi la gât cu nişte 


cravate ce le acopereau bărbia li se spunea scrofuloşi. 
Cântăreţii ambulanți mişunau. Mulțimea îl huiduia pe Pitou, 
autorul de şansonete regaliste om plin de curaj de altminteri, 
deoarece fusese închis de douăzeci şi două de ori şi chemat să 
dea socoteală tribunalului revoluționar pentru faptul de a se fi 
bătut cu palma la spate ceva mai jos de şale, pronunțând 
cuvântul civism. Văzându-se în primejdie să-şi piardă capul 
Pitou a protestat. Dar ce vină are bietul cap, dosul e vinovat! 
stârnind hazul judecătorilor, drept care a reuşit să scape cu 
fața curată. Pitou obişnuia să ia peste picior numele greceşti şi 
latineşti care erau la modă atunci; într-unul din cântecele sale 
favorite era vorba de un cârpaci pe care-l numise Cujus şi pe a 
cărui nevastă o botezase Cujusdam. 

Oamenii se prindeau în horă şi dansau carmaniola; în loc 
de cavalerul şi dama, se spunea „cetățeanul şi cetățeana”. Se 
dansa în mânăstirile părăginite peste lespezile mormintelor, la 
lumina lampioanelor aşezate pe altar şi a unui candelabru 
atârnat sub cupolă şi înjghebat din două bețe aşezate în 
cruce, la capetele cărora ardeau patru lumânări de seu. Se 
purtau veste vopsite în albastru-tiran. Acele de cravată aveau 
în chip de gămălie o „bonetă a libertății” făcută din pietre albe 
albastre şi roşii. Strada Richelieu se chema strada Legii iar 
foburgul Saint-Antoine, foburgul Gloriei; în piața Bastiliei se 
înălța o statuie a Naturii. Pe stradă făceau vâlvă anumiţi 
trecători pe care toată lumea ajunsese să-i cunoască: 
Chatelet, Didier, Nicolas şi Garnier-Delaunav care stăteau de 
pază la uşa tâmplarului Duplay; Voulland bunăoară nu scăpa 
nicio execuţie, ținându-se după căruțele care-i duceau la 
ghilotină pe condamnaţi, ceea ce pentru el însemna „să 
meargă la liturghia roşie”; iar Montflabert, revoluționar înfocat 
şi marchiz, ținea cu tot dinadinsul să fie numit Zece-August. 
Mulțimea privea defilarea elevilor Şcolii militare, cărora 
decretele Convenţiunii le acordau titlul de „aspiranţi ai scolii 
lui Marte” iar poporul le spunea „pajii lui Robespierre”. Se 
citeau proclamaţiile lui Freron, prin care erau denunțați 
cetățenii suspecți de „mercantilism”. „Muscadinii” făceau o 


întreagă hărmălaie la porțile primăriilor, bătându-şi joc de 
căsătoriile civile şi întâmpinau cu alai pe mire şi pe mireasă, 
strigându-le „însurăţeii municipaliter”. 

Statuile de sfinți şi de regi din palatul Invalizilor erau 
împodobite cu boneta frigiană. Se jucau cărți pe bornele de la 
răspântii; cărțile de joc se aflau şi ele în plină revoluţie; craii 
fuseseră înlocuiți prin genii, damele şi valeţii prin întruchipări 
alegorice ale libertăţii şi egalităţii, în timp ce aşii trebuiau să 
figureze legile. Parcurile publice erau arate; plugul trăgea 
brazde în grădina Tuileries. 

Toate astea se îngemănau, mai ales în sânul partidelor 
învinse, cu nu ştiu ce trufaşă scârbă de viață. Cineva îi scria 
lui Fouquier-Tinville: „Fiți bun, vă rog, şi scurtați-mi viaţa. 
Locuiesc la cutare adresă.” Champcenetz era arestat pentru 
că strigase în auzul tuturor la Palais-Royal: „Când au de gând 
oare să facă revoluție în Turcia? Aş vrea să văd republica la 
Poartă.” Ziarele erau răspândite în tot oraşul. În timp ce 
patronul citea cu glas tare Monitorul, ucenicii peruchieri 
încrețeau cu fierul în văzul lumii peruci de femei; alții 
comentau gesticulând de zor în mijlocul câte unui grup, 
jurnalul Să ne înțelegem scos de Dubois-Crance sau Trompeta 
lui moş Bellerose. Câteodată bărbierii erau în acelaşi timp şi 
mezelari, şi alături de şunci şi de cârnaţi vedeai atârnând în 
galantar câte o păpuşă cu perucă aurie. Se vindeau pe stradă 
vinuri „din pivnițele emigranților”; un negustor de vinațuri 
anunța printr-un afiş că avea de vânzare cincizeci şi două de 
sorturi diferite; alții făceau samsarlâc cu pendule în formă de 
liră şi sofale duchesse; pe firma unui peruchier stătea scris: 
„Bărbieresc clerul, pieptăn nobilimea şi ferchezuiesc starea a 
treia.” Cine voia să-şi cunoască norocul se ducea în strada 
Anjou, fostă Dauphine, la numărul 173, să-i dea în cărți 
Martin. 

Era lipsă de pâine, nu se găseau cărbuni, nu se găsea 
săpun; vedeai perindându-se pe străzi cirezi întregi de vaci de 
lapte aduse din provincie. La Valle mielul se vindea cu 
cincisprezece franci livra. Un afiş al Comunei stabilea tainul 


de carne la o livră de cap de om din zece în zece zile. Se făcea 
coadă la prăvălii; a rămas de pomină bunăoară o asemenea 
coadă care începea din dreptul unei băcănii de pe strada Petit- 
Carreau şi se prelungea până la mijlocul străzii Montorgueil. 
În loc de „a face coadă” se spunea „a ţine sfoara”, din cauza 
unei frânghii lungi de care cei ce aşteptau la rând trebuiau să 
se prindă cu mâna pe măsură ce se înşirau unul după altul. 
Femeile suportau cu mult curaj şi îngăduință sărăcia. 
Stăteau nopți întregi în fața brutăriilor până le venea în sfârşit 
rândul. Revoluţia folosea cu succes expedientele căutând să 
iasă dintr-o situație cât se poate de critică cu ajutorul a două 
mijloace riscante: moneda-hârtie şi prețurile maximale; 
moneda-hârtie era pârghia, iar prețurile maximale punctul de 
reazem. Aceste mijloace empirice au scos Franța din impas. 
Inamicul, atât cel de la Koblenz, cât şi cel de la Londra, 
făcea speculații cu asignatele. Fete se învârteau prin mulțime, 
oferind trecătorilor apă de levănţică, jartiere şi zulufi postişi 
pentru soldați şi făcând în acelaşi timp tranzacţii cu asignate; 
erau apoi jucătorii de bursă de pe peronul clădirii din strada 
Vivienne, cu pantofii murdari de noroi, părul unsuros şi 
căciuli cu coadă de vulpe, şi samsarii de pe strada Valois, cu 
cizmele lustruite, cu o scobitoare între dinți şi pălărie pluşată 
în cap, pe care fetele îi tutuiau. Poporul îi hăituia la fel ca pe 
hoți cărora regaliştii le spuneau „cetățeni activi”. De altfel se 
întâmplau prea puţine hoţii pe atunci. Sărăcie crâncenă, 
stoică onestitate. Calicii şi golanii treceau serioşi, cu ochii în 
pământ, pe lângă vitrinele giuvaiergiilor de la Palais-Egalite. În 
timpul unei percheziţii făcute de secția Antoine la domiciliul 
lui Beaumarchais, o femeie şi-a îngăduit să culeagă o floare 
din grădină; mulțimea a luat-o la palme. Lemnele de foc 
costau patru sute de franci de argint jumătatea de stânjen; 
vedeai uneori câte un cetățean tăind cu ferăstrăul, în stradă, 
stinghiile de la pat; iarna fântânile înghețau; apa se vindea cu 
douăzeci de bani găleata, de aceea căratul apei era o 
îndeletnicire foarte căutată. Ludovicul de aur valora trei mii 
nouă sute cincizeci de franci. O cursă cu trăsura costa şase 


sute de franci. Dacă cineva avea de umblat o zi întreagă prin 
oraş, la plată, puteai auzi următorul dialog: „— Birjar, cât am 
de dat?” „— Şase mii de livre.” O zarzavagioaică ajungea să 
vândă marfă de douăzeci de mii de franci zilnic. „Faceți-vă 
milă şi pomană, — se tânguia un cerşetor — am nevoie de două 
sute treizeci de livre ca să-mi scot pantofii de la cizmar”. 

La capetele podurilor se puteau vedea nişte coloşi sculptați 
şi vopsiți de David, despre care Mercier vorbeşte cu dispreţ, 
numindu-i: Uriaşe paiațe de lemn. Aceste figuri colosale 
reprezentau federalismul şi coaliția doborâte la pământ. 
Niciun semn de slăbiciune din partea poporului. Doar sumbra 
bucurie de a fi sfârşit odată pentru totdeauna cu monarhiile. 
Voluntarii se îmbulzeau, care mai de care, dornici să ia în 
piept gloanţele. De pe fiecare stradă se recruta câte un 
batalion. Drapelele districtelor se foiau de colo până colo, 
fiecare cu deviza lui. Pe steagul districtului Capucins se putea 
citi: Nimeni nu ne rupe gura. Pe un altul: Nicio altă noblețe 
decât cea a sufletelor. Pe toate zidurile puzderie de afişe de tot 
felul, şi mai mari, şi mai mici, albe, galbene, verzi, roşii, 
tipărite ori scrise de mână, care trâmbițau cu toatele: Trăiască 
Republica! Copilaşii de o şchioapă gângureau Ca ira. 

Erau mlădiţele din care avea să crească uriaşul viitor. 

Mai apoi însă Parisul tragic a devenit un Paris cinic; străzile 
oraşului au avut două aspecte succesive, cu totul diferite, în 
timpul revoluţiei, înainte şi după 9 termidor; Parisul lui Saint- 
Just a fost înlocuit de Parisul lui Tallien; încă una din 
neîntreruptele antiteze ale puterii divine, în locul muntelui 
Sinai trebuia să răsară îndată faimosul cartier La Courtille'*. 

Un acces de nebunie colectivă e un fenomen obişnuit. Mai 
apăruse de altfel cu optzeci de ani mai înainte. Lumea ieşise 
de sub stăpânirea lui Ludovic al XIV-lea, aşa cum ieşea acum 
de sub stăpânirea lui Robespierre, simțind nevoia imperioasă 
de a respira; aşa se explică Regența cu care a început ca şi 
Directoratul cu care s-a încheiat secolul. Două saturnale după 
două perioade de teroare. Franţa o ia razna, zbughind-o din 


schivnicia puritană aşa cum o zbughise din schivnicia 
monarhică mai înainte, cu bucuria unei naţiuni eliberate. 
După 9 termidor, Parisul se preschimbă într-un oraş vesel, 
de o veselie zănatică. Bucuria se revărsă, deşănțată. Frenezia 
morții fu înlocuită de o poftă frenetică de viață şi măreţia se 
mistui în umbră. Parisul avu la rândul său un Trimalcion 
care se numea Grimod de la Reyniere*, după cum avu de 
asemenea un Almanah al Gurmanzilor. La Palais-Royal se cina 
în sălile de la mezanin în sunetul fanfarelor de femei ce băteau 
toba şi suflau din trompetă; capelmaistrul „rigodonist”, cu 
arcuşul în mână, era suveranul petrecerilor; la Meot se supa 
într-o atmosferă „orientală”, printre casolete cu mirodenii. 
Pictorul Boze îşi picta fiicele în chip de „ghilotinate”, 
încântătoare şi nevinovate căpşoare de fetişcane de şaisprezece 
ani purtând cămăşi roşii, decoltate. În locul zbănţuielior 
zănatice din bisericile părăginite, apăruseră diferite localuri de 
dans: al lui Ruggieri, al lui Luquct, al lui Wenzel, al lui 
Mauduit, al femeii Montansier; în locul cetățenelor solemne ce 
destrămau cârpe făcând scamă pentru răniți, apăruseră 
sultanele, sălbaticele, nimfele; în locul picioarelor desculțe, 
însângerate, noroioase sau colbuite ale soldaţilor, picioruşele 
goale împodobite cu diamante ale femeilor; odată cu 
neruşinarea, necinstea scosese şi ea coarnele; pe treapta cea 
mai de sus se aflau furnizorii, pe cea de jos „găinarii” de 
duzină; un adevărat furnicar de borfaşi împânzi oraşul şi 
fiecare trebuia să-şi păzească „lovelele” adică portofelul; una 
din distracțiile obişnuite ale mulțimii era să se ducă în piața 
Palatului de Justiție şi să caşte gura la pungăşoaicele aşezate 
pe scăunaşe în văzul tuturor; paznicii erau nevoiţi să le lege 
fustele; ştrengari aşteptau să iasă spectatorii de la teatru şi-i 
pofteau în cabriolete, spunându-le: Cetăţene şi Cetăţeană, e 
loc pentru două persoane; vânzătorii de ziare nu mai strigau 
Bătrânul Cordelier şi Prietenul Poporului, ci Scrisoarea lui 
Polichinelle şi Jalba Puşlamalelor, marchizul de Sade prezida 
secția Lăncierilor din piața Vendâme. Reacţia era aprigă şi 
jovială; Dragonii Libertăţii din 92 luau din nou ființă, 


numindu-se de astă dată Cavalerii Pumnalului. În acelaşi 
timp, pe scenele saltimbancilor apărea personajul Jocrisse'1%. 
Eră moda femeilor „miraculoase” şi, mai presus de 
miraculoase a celor „inimaginabile”; oamenii se jurau parol să 
mă-ngropi şi garantau pe parola lor nemăsluită;, de la 
Mirabeau gusturile coborâseră la măscăriciul Bobâche. Uriaşă 
pendulă a civilizației, Parisul se afla într-o continuă oscilație, 
trecând de la o extremă la alta, de la Termopile la Gomora. 
După 93 Revoluţia suferi o ciudată eclipsă, veacul păru a fi 
uitat să sfârşească ceea ce începuse, nu ştiu ce petrecere 
dezmățată  năvălise în scenă ocupând primul plan şi 
împingând pe planul al doilea cutremurătorul apocalips, 
umbrind colosala fantasmagorie şi izbucniră hohote de râs 
după spaima încercată; tragedia pieri cotropită de parodie şi 
fumul torţelor de carnaval acoperi cu o ceață Meduza ce abia 
se mai desluşea în zare. 

În 93 însă, anul în care ne aflăm deocamdată, străzile 
Parisului mai păstrau încă măreaţa şi cumplita înfăţişare a 
vremurilor de început. Aveau oratorii lor, pe Varlet, bunăoară, 
care colinda oraşul trăgând după el un fel de tribună pe roate 
din înaltul căreia ținea discursuri trecătorilor, aveau eroii lor, 
dintre care unul se numea „căpitanul bastoanelor ferecate”, 
aveau favoriţii lor, cum ar fi Guffroy, autorul pamfletului 
Rougijf. Câteva din aceste popularităţi erau dăunătoare; altele 
sănătoase. Una singură dintre toate era în acelaşi timp 
cinstită şi nefastă: aceea a lui Cimourdain. 


II — Cimourdain 


Cimourdain era o conştiinţă curată, dar mohorâtă. În 
adâncul lui se afla absolutul. Fusese preot, ceea ce este grav. 
Ca şi cerul, omul poate fi senin şi întunecat totodată; e de 
ajuns doar să existe o împrejurare care să coboare în el umbra 
nopții. Preoția umbrise sufletul lui Cimourdain. Cine a fost 
preot cândva, rămâne preot toată viaţa. 


Ceea ce ne întunecă sufletul, poate îngădui totuşi stelelor să 
strălucească. Cimourdain era plin de virtuți şi de adevăruri ce 
scânteiau însă în beznă. 

Povestea lui poate fi istorisită în câteva cuvinte. Fusese 
preot de țară şi preceptor într-o casă mare; pe urmă însă 
căpătase o moştenire modestă şi se eliberase de orice obligații. 

Mai presus de orice Cimourdain era un om perseverent. Se 
slujea de cugetare aşa cum te-ai sluji de nişte cleşti; nu-şi 
îngăduia să părăsească o idee până nu reuşea s-o descurce 
până la capăt; gândea cu un fel de înverşunare. Cunoştea 
toate limbile europene şi mai mult sau mai puţin şi pe 
celelalte; studia tot timpul, ceea ce-l ajuta să îndure mai uşor 
castitatea, deşi nimic nu poate fi mai primejdios pentru un om 
decât refularea. 

Ca preot, fie din orgoliu, fie din întâmplare, fie din nobleţe 
sufletească, ținuse să-şi respecte legămintele; în schimb nu 
reuşise să-şi păstreze credința. Ştiinţa i-o zdruncinase; dogma 
religioasă se spulberase în cugetul lui. Şi atunci, analizându- 
se, se simţise cumva mutilat şi, neputând lepăda harul 
preoţiei, se străduise să redobândească harul omenesc, dar 
într-un fel auster; în locul familiei de care fusese lipsit, 
adoptase patria; în schimbul căsniciei pe care nu-i fusese 
îngăduit s-o întemeieze, se căsătorise cu umanitatea. Această 
copleşitoare plenitudine era de fapt o imensă pustietate. 

Hărăzindu-l preoţiei, părinţii săi care erau ţărani ţinuseră 
să-l dezrădăcineze din mijlocul poporului; Cimourdain se 
întorsese însă în sânul lui. 

Şi se întorsese însuflețit de o înfocată râvnă. Privea 
suferințele celor ce pătimeau cu o înfricoşătoare duioşie. Din 
preot devenise filosof, iar din filosof atlet. Ludovic al XV-lea 
mai trăia încă pe vremea când Cimourdain simțise încolțind în 
el vagi înclinații republicane. Spre ce fel de republică se 
îndreptau oare aceste înclinații? Spre republica lui Platon 
probabil şi poate şi spre cea a lui Dracon. 

Fiindu-i interzis a iubi, începuse să urască. Ura minciunile, 
monarhia, ura teocrația şi veşmintele-i preoțeşti; ura 


prezentul şi râvnea în schimb din răsputeri viitorul; îl 
presimțea, îl întrezărea de departe, îşi dădea seama că va fi pe 
cât de măreț pe atât de cutremurător; după părerea lui, cel ce 
avea să pună capăt jalnicei mizerii în care se zbătea omenirea, 
trebuia să fie un răzbunător, dar în acelaşi timp şi un 
dezrobitor. Sufletul lui slăvea dinainte catastrofa ce avea să 
vină. 

În 1789 catastrofa venise în fine, găsindu-l pregătit. 
Cimourdain se avântase în mijlocul acestui vast proces de 
renaştere a umanității cu logică, adică, pentru un caracter ca 
al lui, implacabil; logica nu se lasă înduioşată. Trăise marile 
evenimente ale anilor revoluționari şi simţise fiorul tuturor 
acestor învolburări: 89, căderea Bastiliei, sfârşitul suferințelor 
pe care le înduraseră popoarele; 90, 4 august, sfârşitul 
feudalităţii; 91, Varennes, sfârşitul regalității; 92, instaurarea 
Republicii. Văzuse Revoluţia înălțându-se; nu era el omul care 
să se piardă cu firea în fața acestei uriaşe; dimpotrivă, privind 
cum totul creşte în jur, simțise cum prinde puteri şi cu toate 
că era în pragul bătrâneţii — avea cincizeci de ani şi un preot 
îmbătrâneşte mai repede ca alți oameni - începuse şi el să 
crească. Văzând cum cresc an cu an evenimentele, crescuse 
odată cu ele. La început se temuse ca nu cumva Revoluţia să 
dea greş şi o urmărise îndeaproape: avea de partea ei rațiunea 
şi dreptul, iar Cimourdain ţinea neapărat să dobândească şi 
izbânda; şi cu cât devenea mai înfricoşătoare, cu atât se 
simțea mai liniştit. O voia ca pe o Minervă încununată de 
stelele viitorului, care să fie în acelaşi timp şi Pallas purtând 
drept scut chipul Meduzei înconjurat de şerpi. Voia ca ochiul 
cu însuşiri divine să poată fulgera la nevoie demonii cu 
scăpărarea-i năprasnică, terorizându-i pe cei ce terorizaseră 
până atunci. 

Ajunsese astfel în anul 93. 

93 înseamnă războiul Europei împotriva Franţei şi al 
Franței împotriva Parisului. Ce reprezintă în fond Revoluţia? 
Victoria Franţei asupra Europei şi a Parisului asupra Franţei. 
De unde şi importanța nemăsurată a acestei clipe de cumplită 


răscruce, 93, ce depăşeşte prin măreţia ei toate evenimentele 
petrecute în secolul respectiv. 

Nu cred să fi existat vreodată spectacol mai tragic decât 
acela al Europei atacând Parisul. O dramă ce se ridică la 
proporțiile unei epopei. 

93 este un an de mari frământări. Furtuna se dezlănțuise 
cu toată violența şi în toată grandoarea ei. Cimourdain se 
simțea în largul său. Ambianța aceasta zbuciumată, sălbatică 
şi fastuoasă era exact pe măsura lui. Ca şi vulturul de mare, 
omul acesta se dovedea înzestrat cu o adâncă linişte interioară 
şi în acelaşi timp cu plăcerea de a înfrunta primejdiile din 
afară. Sunt firi întraripate, singuratice şi liniştite, făcute parcă 
anume să ia în piept vânturile cele mai aprige. Există suflete 
care nu trăiesc cu adevărat decât în mijlocul vijeliilor. 

Cimourdain era în acelaşi timp şi un om milostiv, mila lui 
fiind destinată însă numai celor nefericiţi. În stare de orice 
sacrificiu, se devota mai ales suferințelor respingătoare. Nimic 
nu-i făcea scârbă. Aşa înțelegea el să-şi manifeste bunătatea. 
Abnegaţia sa era pe cât de hidoasă, pe atât de divină. Se 
apleca asupra rănilor vii pentru a le săruta. Faptele bune a 
căror privelişte însă trezeşte repulsia sunt cele mai greu de 
îndeplinit; de ele se simţea îndeosebi atras. Într-o zi, la H6tel- 
Dieu, un om se zbătea în ghearele morţii, sufocat de o 
tumoare la gât, un abces dezgustător, poate chiar contagios, 
ce răspândea un miros fetid şi care trebuia stors imediat. 
Cimourdain tocmai se afla de față; lipindu-şi buzele de locul 
infectat, începu să sugă puroiul pe care-l scuipa pe măsură 
ce-i umplea gura, stoarse abcesul El salvă astfel viața 
bolnavului. Cum pe atunci mai purta încă sutană preoțească, 
cineva îi spuse: „— Dacă i-ai fi făcut aşa ceva regelui, ai fi 
ajuns episcop.” „— Regelui nu i-aş face-o, îi răspunse 
Cimourdain.” Fapta ca şi răspunsul lui îi creară o adevărată 
popularitate în cartierele triste ale Parisului. 

Era atât de iubit în lumea celor ce suferă, plâng şi 
amenință, încât nimeni n-ar fi ieşit din cuvântul său. Pe 
vremea când răbufnise mânia împotriva acaparatorilor, mânie 


din pricina căreia se făceau atâtea greşeli, cu o singură vorbă, 
Cimourdain reuşi să împiedice jefuirea unei corăbii încărcate 
cu săpun din portul Saint-Nicolas şi risipi gloatele furioase ce 
opreau căruțele la bariera Saint-Lazare. 

Tot el fu însă cel care, la două zile după 10 august, asmuţi 
poporul îndemnându-l să răstoarne statuile monarhilor. 
Prăbuşindu-se, acestea nimiciră la rândul lor câteva vieţi; în 
piața Vendâme o femeie, Reine Violet, pieri strivită de statuia 
lui Ludovic al XIV-lea în timp ce trăgea de capetele frânghiei pe 
care o atârnase de grumazul regelui. Monumentul lui Ludovic 
al XIV-lea stătuse în picioare timp de o sută de ani; fusese 
ridicat la 12 august 1692 şi doborât în ziua de 12 august 
1792. În piaţa Concordiei, un oarecare Guinguerlot fu ucis la 
picioarele statuii lui Ludovic al XV-lea, fiindcă le strigase: 
nemernicilor! celor ce veniseră s-o distrugă. Statuia fu 
sfărâmată în bucăţi din care mai apoi se bătură monede. Un 
singur braţ rămase intact: brațul drept pe care Ludovic al XV- 
lea îl întindea cu un gest de împărat roman. Potrivit dorinţei 
lui Cimourdain poporul dărui acest braț şi trimise chiar o 
delegație să i-l ducă lui Latude, omul care zăcuse treizeci şi 
şapte de ani îngropat în temniţele Bastiliei. De unde putea să- 
şi închipuie Latude pe vremea când putrezea de viu în 
închisoare, cu singirul de gât şi încins peste pântece cu 
lanțuri, din ordinul regelui al cărui monument domina 
Parisul, că fortăreața va cădea, că monumentul se va prăbuşi 
la rândul său, că va ieşi din mormânt pentru ca în locul lui să 
intre monarhia, că el, deținutul, va fi stăpânul mâinii de bronz 
ce semnase mandatul lui de arestare şi că din toată măreția 
unui monarh de lut nu va mai rămâne decât acest braţ de 
aramă! 

Cimourdain era unul din oamenii aceia ce poartă în ei o 
chemare şi care stau cu urechea plecată la glasul ei. 
Asemenea oameni par de obicei distrați; nicidecum: sunt 
foarte atenți. 

Cimourdain ştia tot şi în acelaşi timp ignora tot. Ştiinţa nu 
avea niciun secret pentru el, dar nu cunoştea câtuşi de puţin 


viața. De unde şi atitudinea lui atât de rigidă. Era legat la ochi 
ca Temis în poemul lui Homer. Avea certitudinea oarbă a 
săgeţii care nu vede nimic altceva în afară de ținta spre care se 
îndreaptă. Nimic nu poate fi mai primejdios decât linia dreaptă 
în desfăşurarea unei revoluții. Cimourdain mergea drept 
înainte ca o fatalitate. 

Cimourdain îşi închipuia că într-o geneză socială, scopul 
ultim este acela de a păşi pe un teren solid; greşeală pe care o 
săvârşesc adesea cei ce vor să înlocuiască rațiunea prin logică. 
Depăşea astfel Convenţiunea; depăşea şi Comuna; făcea parte 
din Episcopie. 

Gruparea numită Episcopie, deoarece şedinţele ei aveau loc 
într-una din sălile vechiului palat episcopal, părea mai curând 
un conglomerat omenesc decât o grupare. Ca şi la şedinţele 
Comunei, asistența era alcătuită din spectatori tăcuți şi 
expresivi care aveau, după cum spune Garatiit, „Câte 
buzunare, atâtea pistoale”. Episcopatul era o amestecătură 
ciudată; un talmeş-balmeş cosmopolit şi în acelaşi timp 
parizian, noțiuni care nu se exclud în cazul de față, Parisul 
fiind pieptul în care bate inima tuturor popoarelor. Aici flacăra 
plebeiană ardea cu cea mai mare intensitate. În comparaţie cu 
Episcopia, Convenţiunea părea rece iar Comuna călduţă. 
Episcopia era una din acele formaţii revoluționare 
asemănătoare cu formațiile vulcanice; în compoziţia ei intrau 
de toate, şi ignoranță, şi prostie, şi onestitate, şi eroism, şi 
izbucniri mânioase, şi poliție. Brunswicki2: îşi avea acolo 
agenții lui. Existau deopotrivă oameni vrednici de Sparta şi 
indivizi vrednici să înfunde puşcăria. Majoritatea erau fanatici 
şi cinstiți. Prin gura lui Isnard, care în momentul acela era 
preşedintele  Convenţiunii, partidul girondinilor făcuse o 
prorocire monstruoasă: „— Luaţi seama, parizieni. Nu va mai 
rămâne piatră pe piatră din oraşul vostru, şi într-o bună zi nu 
se va mai cunoaşte locul unde se afla cândva Parisul.” În 
urma acestei prorociri luase ființă Episcopia. O seamă de 
oameni simțiseră nevoia să se strângă în jurul Parisului şi 
oamenii aceştia, după cum am spus, aveau cele mai felurite 


naționalități. Cimourdain socotise cu cale să se alăture acestei 
mişcări. 

Scopul grupării era să reacționeze împotriva reacționarilor 
şi se născuse datorită acelei necesități publice de violență ce 
reprezintă latura redutabilă şi misterioasă a revoluțiilor. 
Bizuindu-se pe această forță, Episcopia se grăbise să joace la 
rândul său un rol. În toiul marilor frământări ale Parisului, 
Comuna era cea care punea tunurile în mişcare în timp ce 
Episcopia trăgea clopotul de alarmă. 

În riguroasa lui candoare, Cimourdain credea cu tot 
dinadinsul că ce se află în slujba adevărului trebuie să fie just; 
datorită acestei credințe ajunsese să aibă o deplină autoritate 
asupra partidelor antagoniste. Puşlamalele erau mulțumite 
fiindcă-şi dădeau seama că e cinstit. Crimele se simt măgulite 
când sunt prezidate de o virtute. E un lucru care le 
stinghereşte, dar în acelaşi timp le şi place. Palloy, arhitectul 
care profitase de pe urma demolării Bastiliei, vânzând pietrele 
în folosul său şi care, fiind pus să văruiască celula lui Ludovic 
al XVI-lea, din exces de zel, se apucase să zugrăvească pe 
pereţi nenumărate gratii, lanţuri şi gârlițe; Gonchon, oratorul 
suspect din foburgul Saint-Antoine a cărui semnătură a fost 
descoperită pe nişte chitanțe găsite mai târziu; Fournier, 
americanul care, în ziua de 17 iulie trăsese un foc de revolver 
asupra lui Lafayette, plătit, zice-se, de însuşi Lafayette; 
Henriot, proaspăt eliberat din ospiciul de la Bicâtre şi care 
fusese valet, saltimbanc, hoț şi iscoadă înainte de a deveni 
general şi de a îndrepta tunurile împotriva Convenţiunii; La 
Reynie, fost vicar episcopal al catedralei din Chartres, care în 
locul breviarului citea Papa Duchesne“; toți aceşti oameni 
erau ţinuţi la respect de Cimourdain şi, în anumite 
împrejurări, pentru ca cei mai înrăiți dintre ei să nu cuteze a 
face vreo mişcare, era de ajuns să simtă ridicându-se în fața 
lor această înfricoşată şi dârză candoare. Exact aşa cum 
Schneider se simţea terorizat de Saint-Just. În acelaşi timp, 
majoritatea Episcopiei, alcătuită îndeosebi din oameni 
sărmani sau din impulsivi, demni de încredere şi unii şi alții, 


credea în Cimourdain şi nu ieşea din cuvântul lui. Vicarul sau 
aghiotantul său, cum vreţi să-i spuneți, era tot un preot 
republican, anume Danjou, pe care poporul îl îndrăgea pentru 
statura lui  falnică, numindu-l abatele  Şase-Picioare. 
Cimourdain putea să facă ce voia cu acel viteaz comandant pe 
care lumea îl poreclise generalul Suliţă, la fel ca şi cu 
neînfricatul Truchon, zis şi Nicolas-Găliganul, care încercase 
s-o salveze pe doamna de Lamballe, dându-i braţul ca să 
poată trece peste cadavre; şi poate c-ar fi şi salvat-o dacă n-ar 
fi fost gluma sinistră a bărbierului Charlot. 

Comuna nu scăpa din ochi Convenţiunea, iar Episcopia nu 
scăpa din ochi Comuna; suflet cinstit, detestând sforăriile, 
Cimourdain retezase adesea firele misterioase pe care le 
mânuia Pache, „omul negru” cum îl numise Beurnonville. La 
Episcopie, Cimourdain era pe picior de egalitate cu toată 
lumea. Dobsent şi Momoro îi cereau părerea. Vorbea 
spanioleşte cu Gusman, italieneşte cu Pio, englezeşte cu 
Arthur, limba flamandă cu Pereyra şi germana cu austriacul 
Proly, fiul nelegitim al unui monarh. Se străduia să creeze o 
armonie între toate aceste tendințe contrare. Din care cauză 
situația sa era pe cât de puternică pe atât de nebuloasă. 
Hebert de pildă se temea de el. 

Cimourdain avea, în momentele acelea şi în sânul acelor 
tragice grupări, forța lucrurilor inexorabile. Era un om fără 
cusur care se socotea însă şi infailibil. Nimeni nu-l văzuse 
vreodată plângând. O virtute inaccesibilă ca un sloi de gheață. 
Era omul integru, de spaima căruia tremurau toți. 

Nu există cale de mijloc pentru un preot în vâltoarea unei 
revoluții. Un preot nu se putea avânta în această evidentă şi 
prodigioasă aventură decât mânat de cele mai josnice 
imbolduri sau de cele mai nobile năzuinţe; trebuia să fie 
ticălos ori sublim. Cimourdain era sublim; dar sublim în cea 
mai deplină singurătate, pe o culme prăpăstioasă, într-o 
lumină lividă şi neprimitoare; sublim printre genunile de care 
era înconjurat. Ca şi munții cei mai înalți avea un fel de 
funestă virginitate. 


Ca înfăţişare Cimourdain era un om ca oricare altul; 
îmbrăcat cu haine obişnuite, mai curând sărăcăcioase. Ca 
tânăr purtase tonsură; acum că îmbătrânise era chel. Cele 
câteva fire de păr pe care le mai păstra erau cărunte. O frunte 
înaltă, iar pe frunte, dacă te uitai cu atenţie, nu se putea să 
nu observi un semn. Cimourdain avea un fel al său de a vorbi, 
repezit, pătimaş şi solemn; glasul tăios; tonul peremptoriu; 
expresia gurii tristă şi amară; privirea limpede şi adâncă şi nu 
ştiu ce indignare răspândită pe toată fața. 

Aşa arăta Cimourdain. 

Nimeni azi nu-i mai pomeneşte numele. Există în istorie 
personalități cutremurătoare dar cu desăvârşire necunoscute. 


III — Un colţişor care nu era scăldat de apele Stixului 


Un asemenea ins era un om în adevăratul înțeles al 
cuvântului? Slujitorul neamului omenesc putea oare să aibă o 
afecțiune? Sufletul său nu era prea vast ca să mai lase loc şi 
pentru inimă? Dragostea imensă ce cuprindea în ea totul şi pe 
toată lumea, putea oare să fie închinată unei singure ființe? 
Cimourdain era în stare să iubească? S-o spunem răspicat? 
Da. 

În tinereţe, fiind preceptor într-o familie aproape princiară, 
avusese un elev, vlăstarul şi moştenitorul respectivei familii, 
pe care-l îndrăgise. E atât de uşor să îndrăgeşti un copil! Câte 
nu-i treci cu vederea unui pui de om? Îi treci cu vederea că e 
aristocrat, că e mlădiță domnească sau că e monarh. 
Nevinovăţia vârstei te face să uiţi fărădelegile stirpei sale, 
fragilitatea făpturii, rangul ei mult prea înalt. E atât de mic 
încât trebuie să-l ierți că-i prea mare. Robul e gata să-l ierte 
că-i este stăpân. Bătrânul negru se închină ca unui idol 
odraslei stăpânului alb. Cimourdain ţinea ca la ochii din cap 
la elevul său. Copilăria are darul neasemuit de a îndestula 
orice dragoste ce poate încolți într-un suflet omenesc. Tot ceea 
ce era în stare să iubească în ființa lui Cimourdain se 
revărsase, ca să zicem aşa, asupra acestui copil; făptura aceea 


gingaşă şi inocentă devenise un fel de pradă pentru inima sa 
condamnată la singurătate. În dragostea lui erau împletite 
toate duioşiile omeneşti, duioşia părintelui, a fratelui, a 
prietenului, a creatorului. Era fiul său, rupt nu din carnea ci 
din spiritul său. Nu era el cel care-l zămislise şi nici nu era 
opera sa; era în schimb maestrul, iar copilul capodopera lui. 
Dintr-un mic aristocrat plăsmuise un om. Cine ştie? Poate 
chiar un om de seamă. Cel puţin aşa năzuia. Fără ştirea 
familiei — e nevoie oare să ceri permisiunea cuiva ca să făureşti 
o inteligenţă, o voinţă, o fire cinstită? — împărtăşise tânărului 
viconte, discipolul său, toate progresele pe care le realizase el 
însuşi; îi inoculase virusul primejdios al propriei sale virtuți; îi 
strecurase în sânge convingerea sa, conştiinţa şi idealul său; 
turnase duhul poporului în creierul lui de aristocrat. 

Spiritul poate şi el să alăpteze; inteligența e ca o mamelă. 
Există o asemănare între o doică şi un învăţător, prima 
hrănind copilul cu laptele ei, iar cel de-al doilea cu gândurile 
sale. Uneori învățătorul este un părinte mai bun decât cel de 
sânge, după cum doica poate fi o mamă mai bună decât cea 
adevărată. 

Cimourdain se simțea legat de discipolul său printr-o 
profundă paternitate spirituală. 1 se muia inima numai cât îl 
vedea. 

Trebuie să spunem că-i venea foarte uşor să-i țină loc de 
tată, de vreme ce copilul nu mai avea părinți; era orfan; şi 
taică-său şi maică-sa muriseră; nu mai avea pe nimeni să-i 
poarte de grijă, în afară de o bunică oarbă şi un unchi, frate 
cu bunicul, care lipsea mai tot timpul de acasă. Bunica se 
prăpădi şi ea; capul familiei, unchiul din partea bunicului, 
ofițer de carieră şi mare senior, îndeplinind unele dregătorii la 
curte, ocolea bătrânul donjon al familiei şi trăia la Versailles 
ori se ducea să inspecteze armatele, lăsându-l pe orfan singur 
în castelul pustiu. Preceptorul rămăsese deci unicul stăpân, în 
adevăratul sens al cuvântului. 

Şi încă ceva: Cimourdain văzuse născându-se pentru a 
doua oară copilul ce-i fusese elev. Rămas de mic orfan, băiatul 


suferise la un moment dat de o boală gravă. Tot timpul cât se 
luptase cu moartea, Cimourdain veghease zi şi noapte la 
căpătâiul lui; medicul e cel ce îngrijeşte de un bolnav, 
infirmierul însă e cel care-l salvează, şi Cimourdain reuşise să 
salveze viaţa copilului. Discipolul său îi datora prin urmare nu 
numai educaţia, învățătura, cunoştinţele lui, dar şi vindecarea 
şi sănătatea; nu numai faptul că învățase a gândi, dar şi că 
mai avea parte încă să trăiască. Cei care ne datorează totul ne 
sunt dragi mai presus de orice. Cimourdain îl adora pe copil. 

Până la urmă însă se produsese ruptura fatală. După 
terminarea învățăturii, Cimourdain fusese silit să se despartă 
de băiatul care acum era un tânăr în floarea vârstei. Cu câtă 
indiferență şi cu ce inconştientă cruzime sunt puse la cale 
aceste despărțiri! Cu cât sânge rece sunt concediați de familie 
preceptorul care a sădit gândurile sale în mintea copilului, 
femeia care l-a alăptat, dăruindu-i toată vlaga măruntaielor 
sale! Plătit şi dat afară pe uşă, Cimourdain părăsise lumea 
aleasă pentru a se reîntoarce în lumea celor de jos; poarta 
dintre cei mari şi cei mici se închisese în urma lui; tânărul 
senior, care din născare era hărăzit carierei militare şi care 
intrase de la bun început în armată cu gradul de căpitan, 
fusese trimis într-o garnizoană oarecare; umilul preceptor, 
care în fundul inimii sale era încă de pe atunci un preot 
răzvrătit, se grăbise să coboare în acel anonim parter al 
bisericii alcătuit din preoțimea de rând; şi astfel Cimourdain îl 
pierduse din vedere pe discipolul său. 

Izbucnise revoluția; amintirea făpturii din care plămădise 
un om stăruise în adâncul său, ascunsă, dar nu şi înăbuşită 
de imensitatea preocupărilor obşteşti. 

A modela o statuie şi a-i da viaţă e, fără îndoială, un lucru 
frumos; a modela o inteligență sădind în ea adevărul e un 
lucru şi mai frumos încă. Cimourdain fusese Pigmalionul unui 
suflet. 

Spiritul poate avea şi el un vlăstar. 

Orfanul ăsta, copilul şi discipolul său, era singura ființă de 
pe lume pe care o iubea. 


Un om de felul său însă poate fi vulnerabil datorită unei 
asemenea afecțiuni? 
Vom vedea mai încolo. 


CARTEA A DOUA - CABARETUL DIN STRADA PAON 


I —- Minos, Eac şi Radamanti1%. 


Pe vremea aceea pe strada Paon se afla o cârciumă căreia i 
se spunea cafenea. Cafeneaua avea în fund o încăpere care 
astăzi a devenit istorică. Acolo se întâlneau când şi când, 
oarecum pe furiş, nişte oameni atât de puternici şi cu atâta 
străşnicie supravegheați încât nu îndrăzneau să-şi vorbească 
în văzul lumii. Acolo, în ziua de 23 octombrie 1792, Gironda şi 
Muntele, pactizaseră pecetluind evenimentul printr-o faimoasă 
îmbrăţişare. Şi tot acolo Garat, deşi nu vrea s-o recunoască în 
Memoriile sale, venise să culeagă informaţii în noaptea 
lugubră în care, după ce-l condusese pe Claviere în strada 
Beaune spre a-l pune la adăpost, oprise trăsura pe Pont-Royal 
ca să asculte clopotul de alarmă. 

În ziua de 28 iunie 1793, în odaia din fund a cafenelei, trei 
oameni stăteau în jurul unei mese. Scaunele nu erau 
alăturate, fiecare şedea pe altă parte a mesei, lăsând al 
patrulea loc liber. Să tot fi fost orele opt seara, afară încă nu 
se întunecase de tot, dar în încăpere era beznă ca noaptea şi o 
lampă cu ulei atârnată de tavan lumina masa, ceea ce era un 
adevărat lux pe atunci. 

Unul dintre cei trei inşi era tânăr, palid la față, serios, cu 
buze subțiri şi o privire de gheață. Avea un tic nervos ce-i 
smucea obrazul, stingherindu-l probabil atunci când voia să 
surâdă. Era pudrat, înmănuşat, periat, îmbumbat; hainele de 
culoare albastru deschis nu făceau o singură cută. Purta 
pantaloni scurţi de nanchin, ciorapi albi, o cravată bogată, un 
jabou plisat, pantofi cu catarame de argint. Cât priveşte pe 


însoțitorii săi, unul era un fel de gigant, al doilea un fel de 
pitic. Vlăjganul, neglijent îmbrăcat cu ditamai surtucul din 
postav stacojiu, cu gâtul gol şi cravata lăbărțată atârnând 
până mai jos de jabou, descheiat la vestă şi cu nasturii rupți, 
purta nişte cizme cu carâmbul răsfrânt şi avea părul zbârlit, 
deşi se vedea că fusese cândva pieptănat şi spilcuit; peruca 
acum semăna cu o coamă. Avea fața ciupită de vărsat, o 
dungă de mânie între sprâncene şi o cută blajină în colțul 
gurii, buzele groase, dinții mari, un pumn de hamal şi ochii 
scăpărători. Mărunţelul era galben la față şi, aşa cum şedea 
pe scaun, s-ar fi putut crede că-i diform; îşi ţinea capul pe 
spate, avea ochii injectaţi, pete vinete pe obraz, o gură cât 
toate zilele cu o expresie cruntă, frunte deloc, părul lins şi 
unsuros şi era legat la cap cu o batistă. Purta pantaloni lungi, 
papuci, o jiletcă ce părea să fi fost mătase albă şi, peste jiletcă, 
o bluză de postav gros printre ale cărei crețuri o dungă rigidă 
şi dreaptă lăsa să se bănuiască un pumnal. 

Primul dintre aceşti oameni se numea Robespierre, al doilea 
Danton, iar cel de-al treilea Marat. 

În afară de ei nu mai era nimeni în cameră. În faţa lui 
Danton se afla un pahar şi o sticlă de vin colbuită ce amintea 
de halba de bere a lui Luther, în fața lui Marat o ceaşcă de 
cafea, iar în dreptul lui Robespierre nişte hârtii. 

Lângă hârtii se zărea una din acele călimări grele de plumb, 
rotunde şi cu glafuri, de care cred că-şi mai aduc încă aminte 
cei ce erau şcolari la începutul acestui secol. Alături de 
călimară, zăcea aruncată o pană. Deasupra hârtiilor se afla o 
pecete mare de aramă pe care se putea citi Palloy fecit'1* şi a 
cărei emblemă înfățişa în miniatură imaginea foarte exactă a 
Bastiliei. 

O hartă a Franţei stătea întinsă în mijlocul mesei. 

Afară, la uşă, veghea câinele de pază al lui Marat, Laurent 
Basse, comisionarul de pe strada Cordelierilor numărul 18, 
care, în ziua de 13 iulie, cam la vreo două săptămâni după 
acest 28 iunie, avea să izbească în cap cu un scaun pe o 
femeie, anume Charlotte Corday, care deocamdată se mai afla 


încă la Caen şi depăna nu ştiu ce gânduri nedesluşite. 
Laurent Basse era curierul care aducea şpalturile de la 
Prietenul Poporului. În seara aceea, stăpânu-său îl luase cu el 
la cafeneaua din strada Paon, poruncindu-i să stea de pază la 
uşa încăperii în care discuta cu Danton şi cu Robespierre, şi 
să nu lase pe nimeni înăuntru, decât doar dacă ar fi fost 
cineva de la Comitetul salvării publice, de la Comună ori de la 
Episcopie. 

Robespierre n-ar fi vrut să-i închidă uşa lui Saint-Just, 
Danton să i-o închidă lui Pache, iar Marat lui Gusman. 

Consfătuirea ţinea de o bucată de vreme şi se referea la 
hârtiile împrăştiate pe masă, pe care Robespierre le citise cu 
glas tare mai înainte. Glasurile deveneau din ce în ce mai 
zgomotoase. Ceva ce semăna cu mânia clocotea în aer. De 
afară se auzeau în răstimpuri vociferări. Pe vremea aceea 
obişnuința tribunelor publice părea să fi acordat tuturor 
dreptul de a trage cu urechea. Tot cam pe atunci condicarul 
Fabricius Pâris se uita prin gaura cheii, curios să ştie ce 
punea la cale Comitetul salvării publice. Ceea ce, în treacăt fie 
zis, n-a fost de prisos, căci Pâris este cel care l-a prevenit pe 
Danton în noaptea de 30 spre 31 martie 1794. Laurent Basse 
îşi lipise urechea de uşa încăperii din spatele cafenelei în care 
se aflau Danton, Marat şi Robespierre. Laurent Basse era 
omul lui Marat, dar în acelaşi timp făcea parte din Episcopie. 


II - Magna testantur voce per umbrasi18 


Danton tocmai se ridicase în picioare, împingând cu un gest 
brusc scaunul. 

— Ascultaţi, strigă el. Nu există decât un singur lucru 
urgent şi anume acela că Republica e în primejdie. Nu cunosc 
alt ţel decât cel de a scăpa Franța de inamic. Şi pentru asta 
toate mijloacele sunt permise. Toate! Toate! Toate! Când am de 
înfruntat toate primejdiile, sunt dator să folosesc toate 
resursele, şi când trebuie să mă tem de orice împrejurare, 
trebuie să le întâmpin bărbăteşte pe toate. Cugetul meu e ca 


un leu. Nu mai poate fi vorba de jumătăţi de măsuri. Într-o 
revoluție n-are ce căuta ipocrizia. Nemesis nu e mironosiță. Să 
fim înspăimântători şi utili. Credeţi oare că elefantul se uită 
unde pune piciorul? Să zdrobim inamicul. 

Robespierre răspunse domol: 

— Asta şi vreau. 

Adăugând apoi: 

— Numai că trebuie să ştim unde se află inamicul. 

— E dincolo de graniţă şi l-am alungat, spuse Danton. 

— E în interior şi sunt cu ochii pe el, continuă Robespierre. 

— Am să-l alung şi de aici, rosti Danton. 

— Inamicul din interior nu trebuie alungat. 

— Şi ce faci atunci cu el? 

— Îl extermini. 

— De acord, încuviință la rândul său Danton, stăruind 
totuşi. 

— Îţi spun că e dincolo de graniță, Robespierre. 

— Şi eu îți spun, Danton, că e în interior. 

— E la frontieră, Robespierre. 

— E în Vendee, Danton. 

— Liniştiţi-vă, se auzi un al treilea glas. Inamicul e peste 
tot; şi sunteți pierduţi. 

Glasul care vorbise era al lui Marat. 

Robespierre se uită la el şi răspunse calm: 

— Să lăsăm generalitățile. Am să precizez. lată câteva date. 

— Tipicarule! bombăni Marat. 

Robespierre puse palma peste hârtiile întinse în faţa lui şi 
începu: 

— V-am citit adineauri ştafetele trimise de Prieur de la 
Marne. V-am împărtăşit de asemenea informaţiile comunicate 
de Gelambre. Ascultă, Danton, războiul cu duşmanul din 
afară nu-i decât un fleac, războiul civil e totul. Războiul de 
peste graniță nu are mai multă importanţă decât o julitură pe 
care ţi-ai făcut-o la cot; războiul civil în schimb e ulcerul ce-ţi 
roade ficatul. Din tot ce v-am citit rezultă următoarele: 
Conducerea răscoalei din Vendee, care până acum era 


împărțită între mai multe căpetenii, este pe cale să se 
centralizeze. Răsculații vor avea de aici înainte un comandant 
UNIC... 

— Un tâlhar suprem, murmură Danton. 

— E vorba de omul care a debarcat în ziua de 2 iunie, în 
apropiere de Pontorson, continuă Robespierre. Aţi văzut cine 
este. Băgați de seamă că debarcarea lui coincide cu arestarea 
reprezentanților trimişi în misiune, Prieur de la Câte-d'Or şi 
Romme, la Bayeux, amândoi în aceeaşi zi, adică la 2 iunie, de 
către districtul Calvados, care şi-a dat pe faţă viclenia. 

— Şi cu strămutarea lor la castelul din Caen, adăugă 
Danton. 

— Am să vă spun în câteva cuvinte ce cuprind ştafetele, 
continuă Robespierre. Luptele din pădure sunt pe cale să se 
organizeze pe o scară întinsă. În acelaşi timp se pregăteşte o 
debarcare engleză; răsculații din Vendâe şi englezii, adică 
Bretania alături de Britania. Sălbaticii din Finistere vorbesc 
aceeaşi limbă ca şi barbarii din Cornouailles. V-am arătat o 
scrisoare interceptată de Puisaye în care se spune că „douăzeci 
de mii de uniforme roşii împărţite răsculaților vor face să se 
ridice încă o sută de mii de oameni”. În momentul când 
răscoala țărănească va cuprinde tot teritoriul, va avea loc şi 
debarcarea englezilor. Iată şi planul, urmăriţi-l pe hartă. 

Robespierre puse degetul pe hartă şi-şi urmă explicaţiile: 

— Englezii pot să debarce în orice loc de pe coastă între 
Cancale şi Paimpol, nu le rămâne decât să aleagă. Craig ar 
prefera golful Saint-Brieuc, Cornwallis golful Saint-Cast. E o 
chestiune de detaliu. Malul stâng al Loarei e păzit de armata 
rebelă din Vendee, iar cât priveşte cele douăzeci şi opt de leghe 
pe care le au de străbătut în câmp deschis, patruzeci de 
parohii normande le-au promis sprijinul lor. Trupele debarcate 
se vor îndrepta în trei direcții, adică spre Plerin, spre Iffiniac şi 
spre Pleneuf; de la Plerin vor pleca mai departe spre Saint- 
Brieuc, iar de la Pleneuf spre Lamballe; a doua zi vor ajunge la 
Dinan, unde se află nouă sute de prizonieri englezi şi vor 
ocupa în acelaşi timp Saint-Jouan şi Saint Men; vor lăsa 


acolo nişte detaşamente de cavalerie; a treia zi, două coloane 
vor porni una din Jouan spre Bedee, cealaltă din Dinan spre 
Becherel, care este o fortăreață naturală şi unde vor fi 
instalate două baterii. În ziua a patra sunt la Rennes. Rennes 
este cheia Bretaniei. Cine are în mână Rennes se poate socoti 
stăpân pe situaţie. Din moment ce Rennes va fi ocupat, 
Châteauneuf şi Saint-Malo nu vor întârzia să cadă la rândul 
lor în mâinile inamicului. La Rennes se află un depozit de un 
milion de cartuşe şi cincizeci de piese de artilerie de câmp... 

— Pe care bineînţeles le vor sfeterisi, mormăi Danton. 

Robespierre continuă: 

— Concluzia. De la Rennes trei coloane vor ataca, una 
Fougeres, alta Vitre iar alta Redon. Cum podurile au fost 
distruse, inamicul va fi înarmat aşa cum stă scris aici, cu 
pontoane şi cu dulapi şi va avea călăuze care să-i îndrume 
spre vadurile pe unde poate trece cavaleria. De la Fougeres se 
vor îndrepta spre Avranches, de la Redon spre Ancenis, iar de 
la Vitre spre Laval. Nantes se va preda şi tot aşa şi Brest. 
Redon le lasă liberă calea pe tot cursul fluviului Vilaine, 
Fougeres le deschide drumul spre Normandia, iar Vitre spre 
Paris. Peste două săptămâni tâlharii vor avea o armată de trei 
sute de mii de oameni şi toată Bretania va fi a regelui Franței. 

— Adică a regelui Angliei, spuse Danton. 

— Nu, a regelui Franței. Regele Franței e mai păcătos, 
adăugă Robespierre. Ca să izgoneşti străinii din ţară nu-ți 
trebuie mai mult de două săptămâni, în timp ce ca să 
înlăturăm monarhia ne-au trebuit optsprezece veacuri. 

Danton care se aşezase din nou pe scaun îşi rezemă coatele 
pe masă şi-şi cuprinse capul în palme, îngândurat. 

— Vă daţi seama cred de primejdie, continuă Robespierre. 
Vitre deschide englezilor drumul spre Paris. 

Danton îşi ridică fruntea şi izbi cu pumnii încleştaţi, în 
hartă, ca şi cum ar fi izbit o nicovală. 

— Robespierre, oare Verdun nu deschidea drumul 
prusacilor spre Paris? 

— Ei şi? 


— Din moment ce i-am alungat pe prusaci, îi vom putea 
izgoni la fel de bine şi pe englezi. 

Şi Danton se ridică din nou în picioare. 

Robespierre îşi puse mâna peste pumnul înfierbântat al lui 
Danton: 

— Danton, gândeşte-te că Champagne nu era de partea 
prusacilor, în timp ce Bretania ţine cu englezii. A recuceri 
Verdun înseamnă a purta război cu inamicul din afară; 
pentru a recuceri Vitre însă trebuie să dezlănțuim războiul 
civil. 

Şi Robespierre murmură imperturbabil şi grav: 

— Ceea ce e o mare diferență. Stai jos, Danton, adăugă el 
apoi, şi priveşte mai bine harta în loc să dai cu pumnul în ea. 

Danton însă nu voia să renunţe la ideea lui: 

— Asta-i prea de tot! izbucni el, să vezi dezastrul acolo unde 
nu există, în vest în loc de est. Robespierre, sunt de acord cu 
dumneata că Anglia ne amenință de peste ocean; dar în 
acelaşi timp Spania ne ameninţă de dincolo de Pirinei, Italia ne 
ameninţă şi ea de dincolo de Alpi, iar Germania de peste Rin. 
Şi undeva departe mai e şi țarul ruşilor. Robespierre, pericolul 
se strânge în jurul nostru ca un cerc. Dincolo de granițe, 
coaliția, iar în interior trădarea. În sud Servant întredeschide 
porțile Franţei pentru regele Spaniei. În nord Dumouriez trece 
în tabăra inamicului. De altminteri, din totdeauna Dumouriez 
a fost o amenințare pentru Paris, mai curând decât pentru 
Olanda. Neerwinde şterge amintirea victoriilor de la Jemmapes 
şi de la Valmy. Filosoful Rabaut Saint-Etienne, perfid ca un 
protestant ce este, se află în corespondență cu Montesquiou 
curteanul. Armata e decimată. Nu există batalion cu un 
efectiv mai mare de patru sute de oameni; viteazul regiment de 
la Deux-Ponts nu numără mai mult de o sută cincizeci de 
oameni; tabăra de la Parmas s-a predat; la Givet n-au mai 
rămas decât cinci sute de saci de făină; ne retragem spre 
Landau; Wurmser îl fugăreşte pe Kleber; Mainz cade vitejeşte; 
Cond6 mişeleşte. Tot aşa şi Valenciennes. Ceea ce nu-l 
împiedică pe Chancel care a apărat Valenciennes şi pe 


bătrânul Feraud care a apărat Conde să fie şi unul şi celălalt 
nişte eroi, la fel ca şi Meunier care s-a împotrivit inamicului la 
Mainz. Toţi ceilalți însă au trădat. A trădat Dharville la Aix-la- 
Chapelle, a trădat Mouton la Bruxelles, Valence la Breda, 
Neuilly la Limbourg, Miranda la Ma&stricht; Stengel e 
trădător, trădător şi Lanoue, trădător Ligonnier, trădător 
Menou, trădător Dillon; toată pleava bicisnică lăsată în urmă 
de Dumouriez. Trebuie să dăm exemple. Contramarşurile lui 
Custine îmi dau de bănuit; am impresia că ar prefera să 
cucerească Frankfurt fiind mai rentabil, decât Koblenz care 
ne-ar fi de mai mare folos. Frankfurt e în măsură să plătească 
patru milioane contribuţii de război, de acord. Ce înseamnă 
asta pe lângă faptul de a zdrobi un cuib de emigranți? Vă 
spun cu. Trădare peste tot. Meunier a murit la 13 iunie. Kleber 
a rămas aşadar singur. Până una, alta însă, Brunswick îşi 
sporeşte cuceririle şi înaintează, înălțând drapelul german pe 
zidurile tuturor cetăților franceze pe care le ocupă. Margraful 
de Brandemburg a ajuns acum arbitrul Europei; ne înhaţă 
toate provinciile; şi-o să vedeți că până la urmă o să pună 
mâna şi pe Belgia; s-ar zice că toate străduinţele noastre n-au 
alt scop decât propăşirea Berlinului; dacă lucrurile au să 
meargă tot aşa mai departe, dacă nu luăm măsurile cuvenite, 
ne vom da seama că revoluția franceză a fost făcută numai 
pentru ca Potsdamul să tragă foloasele; singurul ei rezultat a 
fost acela de a fi extins granițele micului stat al lui Frederic al 
II-lea, şi-l vom fi ucis pe regele Franţei pentru ca regele Prusiei 
să înflorească. 

Şi Danton izbucni într-un hohot aprig de râs. 

Râsul lui Danton îl făcu pe Marat să zâmbească. 

— Fiecare din voi are calul lui de bătaie: dumneata Danton, 
Prusia, iar dumneata Robespierre răscoala din Vendee. E 
rândul meu acum să pun lucrurile la punct. Niciunul din voi 
nu-şi dă seama de adevăratul pericol. Ştiţi care e? Cafenelele 
şi tripourile. Cafeneaua Choiseul e iacobină. Patin regalistă, la 
cafeneaua Rendez-Vous e atacată garda națională, Regence se 
declară împotriva lui Brissot, iar Corazza pentru el, la Procope 


numele lui Diderot e sfânt, iar la cafeneaua Theâtre-Francais 
cel al lui Voltaire, la Rotonde asignaţiile sunt rupte în bucăţi, 
cafenelele Saint-Marceau varsă fiere, la Manouri se discută 
problema făinii, la cafeneaua Foy sunt tot timpul scandaluri şi 
bătăi, iar la Perron zbârnâie bărzăunii finanţelor. lată o serie 
de lucruri cu care nu trebuie să glumim. 

Danton încetase să mai râdă în timp ce Marat continua să 
zâmbească. Un zâmbet de pitic, mai cumplit decât râsul unui 
gigant. 

— Îţi baţi joc de noi, Marat? răbufni Danton. 

Marat avu o zvâcnire convulsivă din şolduri, tic pe care 
toată lumea ajunsese să i-l cunoască. Zâmbetul i se stinse pe 
buze. 

— Ah, în sfârşit te recunosc, cetățene Danton. Dumneata 
vorbind despre mine într-o şedinţă a Convenţiunii m-ai numit 
„individul Marat”. Ascultă. Am tras cu buretele peste asta. 
Împrejurările prin care trecem sunt pur şi simplu stupide. 
Aşa, vasăzică îmi bat joc? Într-adevăr, ce fel de om sunt eu? L- 
am denunțat pe Chazot, l-am denunțat pe Petion l-am 
denunțat pe Kersaint, l-am denunțat pe Moreton, l-am 
denunțat pe Dufriche-Valaze, l-am denunţat pe Ligonnier l-am 
denunțat pe Menou, l-am denunțat pe Banneville, l-am 
denunțat pe Gensonn6, l-am denunțat pe Biron, l-am 
denunțat pe Lidon şi pe Chambon; crezi c-am greşit? Adulmec 
trădarea ce mocneşte în trădător şi socotesc mai folositor să 
denunț criminalul înainte de a fi săvârşit crima. Am obiceiul 
să spun din ajun ceea ce voi toți ceilalți veți da în vileag abia a 
doua zi. Eu sunt cel care a propus Adunării un proiect 
complet de legislație criminală. Ce-am făcut până în clipa de 
față? Am insistat sa fie instruite secţiile pentru a-şi însuşi 
disciplina revoluționară, am intervenit să se rupă sigiliile de pe 
cele treizeci şi două de dosare, am cerut să fie predate 
diamantele ce se aflau în mâna lui Roland, am dovedit că 
partizanii lui Brissot au dat Comitetului siguranței generale 
mandate de arestare în alb, am semnalat omisiunile din 
raportul întocmit de Lindet asupra crimelor lui Capet, am 


votat executarea tiranului în termen de douăzeci şi patru de 
ore, am apărat batalioanele Mauconseil şi Republicanul, m- 
am opus să se dea citire scrisorii lui Narbonne şi celei a lui 
Malouet, am depus o moțiune pentru soldații răniți, am 
intervenit să fie suprimată comisia celor şase, am bănuit 
trădarea lui Dumouriez în istoria de la Mons, am cerut să fie 
luaţi o sută de mii de ostatici din rândurile rubedeniilor lăsate 
în țară de emigranți în schimbul comisarilor predați 
inamicului, am propus să fie declarat trădător orice rezistent 
care ar trece barierele, am demascat facțiunea lui Roland în 
tulburările de la Marsilia, am insistat să se pună un premiu 
pe capul lui Egalite-fiul, l-am apărat pe Bouchotte, am propus 
să se facă apelul nominal pentru ca Isnard să fie îndepărtat 
din Consiliu, am stăruit să se recunoască oficial că parizienii 
au binemeritat de la patrie; pentru toate astea Louvet mă face 
măscărici, departamentul Finistere cere să fiu expulzat, oraşul 
Loudun doreşte să fiu surghiunit, Amiens ar pofti să mi se 
pună o botniță, iar Cobourg ţine cu tot dinadinsul să fiu 
arestat, în timp ce Lecointe-Puiraveau cere Convenţiunii să fiu 
decretat nebun. Şi atunci te întreb, cetățene Danton, pentru 
ce m-aţi chemat la consfătuirea voastră, dacă nu ţineţi să-mi 
cunoaşteţi părerea? V-am cerut eu aşa ceva? Nici gând. Nu-mi 
face nicio plăcere să stau de vorbă în particular cu nişte 
contrarevoluționari ca Robespierre sau ca dumneata. De 
altminteri, aşa cum mă şi aşteptam, n-aţi înțeles nimic din ce 
v-am spus, dumneata tot atât cât şi Robespierre, iar 
Robespierre tot atât cât şi dumneata. Nu există oare niciun 
om de stat aici? Văd eu că trebuie să vă învăţ abecedarul 
politicii, să pun toate punctele pe i. Ceea ce am vrut să vă 
spun era că şi unul şi altul vă înşelați. Pericolul nu se află nici 
la Londra, aşa cum crede Robespierre, nici la Berlin, aşa cum 
socoteşte Danton; se află aici, la Paris. Pericolul constă în lipsa 
de unitate, în dreptul pe care fiecare îşi închipuie că-l are să 
facă aşa cum îl taie capul, începând cu voi doi, în fărâmițarea 
opiniilor, în anarhia voințelor... 


— Anarhia! îl întrerupse Danton, cine altul o provoacă 
decât dumneata? 

Marat nu se opri însă. 

— Robespierre, Danton, pericolul constă în puzderia de 
cafenele din Paris, în tripourile şi cluburile ce răsar ca 
ciupercile, clubul  Negrilor, clubul  Federaţilor, clubul 
Doamnelor, clubul Imparţialilor, înființat de Clermont- 
Tonnerre şi care de fapt e fostul club monarhist din 1790, 
cercul socialist scornit de preotul Claude Fauchet, clubul 
Bonetelor de lână, întemeiat de gazetarul Prudhomme et 
caetera; fără a mai pune la socoteală clubul lacobinilor, care 
este clubul dumitale Robespierre şi cel al Cordelierilor, adică al 
dumitale, Danton. Pericolul constă în foametea din pricina 
căreia hamalul Blin i-a pus ştreangul de gât brutarului 
Francois Denis din piața Palu, şi l-a atârnat de felinarul 
primăriei, constă în justiția care l-a spânzurat pe hamalul 
Blin pentru că-l spânzurase pe brutarul Denis. Pericolul 
constă în hârtia-monedă pe care toată lumea o disprețuieşte. 
Într-o zi pe strada Temple, o bancnotă de cinci sute de franci a 
căzut pe jos. Nu merită să te apleci după ea, a spus un 
trecător, om din popor. Speculanţii şi acaparatorii, iată 
pericolul care ne amenință. Şi dacă s-a arborat drapelul negru 
la primărie? Mare scofală! Să nu credeţi că e suficient să-l 
arestați pe baronul Trenck!17). Suciţi-i gâtul acestui bătrân 
intrigant puşcăriaş! Vi se pare că aţi scăpat cu fața curată 
pentru că preşedintele Convenţiunii a aşezat cununa civică pe 
fruntea lui Laberteche care a luptat la Jemmapes, unde a 
căpătat patruzeci şi una de tăieturi de sabie şi pe care Chenier 
îl ridică în slăvi? Mascarade şi panglicării. Aha, vasăzică nu vă 
interesează ce se-ntâmplă în Paris! Vi se pare că pericolul e 
cine ştie unde, când el se află chiar sub nasul vostru. La ce-ţi 
mai foloseşte atunci toată poliția dumitale, Robespierre? 
Fiindcă ai pretutindeni iscoade, pe Payan la Comună, pe 
Coffinhal la Tribunalul revoluţionar, pe David la Comitetul 
siguranţei generale, pe Couthon la Comitetul salvării publice. 
Vedeţi dar că sunt informat. Ei bine, aflaţi de la mine un 


lucru: pericolul stă gata să se abată peste capetele voastre, 
pericolul se află chiar sub picioarele voastre; peste tot 
conspirații, conspirații şi iar conspirații; trecătorii pe stradă îşi 
citesc unul altuia ziarele şi dau din cap cu subințeles; şase mii 
de oameni, fără certificate de civism, emigranți reîntorşi în 
țară, muscadini şi mathevoni stau ascunşi prin pivnițele şi 
podurile caselor sau prin galeriile de lemn de la Palais-Royal; 
la brutării se face coadă; în pragul caselor gospodinele suspină 
cu mâinile împreunate: „Când s-or linişti oare lucrurile?” 
Degeaba vă ferecaţi în sala Consiliului executiv, ca să fiți 
numai între voi, fiindcă se ştie tot ce vorbiţi; şi ca dovadă, 
Robespierre, pot să-ți reproduc ceea ce i-ai spus aseară lui 
Saint-Just: „Barbaroux a început să facă burtă, o să-i vină 
mai greu acum să fugă.” Da, pericolul se află pretutindeni şi 
mai cu seamă în capitală. La Paris toţi foştii uneltesc, patrioții 
umblă în picioarele goale, aristocrații arestaţi la 1 martie au şi 
fost între timp eliberați, caii de lux care ar trebui să fie 
înhămațţi la tunurile de pe frontieră ne stropesc cu noroi pe 
străzile oraşului, pâinea de patru livre se vinde cu trei franci şi 
doisprezece bani, teatrele joacă tot felul de piese deocheate şi 
Robespierre în curând îl va trimite la ghilotină pe Danton. 

— Aiurea! spuse Danton. 

Robespierre privea cu atenţie harta. 

— Ceea ce ne trebuie, exclamă brusc Marat, e un dictator. 
Robespierre, ştii doar că asta doresc: un dictator. 

Robespierre ridică fruntea. 

— Ştiu, Marat, dumneata ori eu. 

— Eu, ori dumneata, spuse Marat. 

Danton mormăi printre dinți: 

— Dictatură, numai să-ndrăzniţi! 

Marat observă încruntătura lui Danton. 

— Uite, rosti el din nou, vă cer un ultim efort. Trebuie să ne 
înțelegem. Situația merită atâta osteneală. Nu ne-am înțeles 
oare şi altă dată, de pildă la 31 mai? Problema în linii generale 
este mult mai gravă decât girondinismul care nu e decât o 
chestiune de amănunt. Există ceva adevărat în tot ce aţi spus; 


adevărul însă, adevărul întreg, adevărul adevărat este cel pe 
care vi l-am spus eu. În sud, federalismul; în vest, regalismul; 
la Paris duelul dintre Convenţiune şi Comună; la frontiere, 
retragerea lui Custine şi trădarea lui Dumouriez. Ce 
înseamnă toate astea? Dezmembrarea. Ce ne lipseşte? 
Unitatea. Numai ea ne poate salva; ar fi bine să ne grăbim. 
Parisul trebuie să ia în mână frânele revoluţiei. E de ajuns să 
zăbovim însă numai o oră, pentru ca mâine rebelii din Vendee 
să ajungă la Orleans, iar prusacii la Paris. Admit că s-ar 
putea să ai dreptate, Danton, sunt de acord cu dumneata, 
Robespierre. Să zicem că-i aşa. În cazul ăsta concluzia ar fi: 
dictatura. Să punem mâna pe putere deci; noi trei 
întruchipăm doar Revoluţia. Suntem cele trei capete ale 
Cerberului: unul care vorbeşte, adică dumneata Robespierre, 
altul care răcneşte, adică dumneata, Danton... 

— Şi altul care muşcă, spuse Danton, adică dumneata, 
Marat. 

— Câteşitrele muşcă, interveni Robespierre. 

Un timp tăcură cu toţii. Pe urmă discuţia reîncepu, 
tulburată de aprige ciocniri. 

— Ascultă, Marat, înainte de a ne întovărăşi, s-ar cuveni, 
cred, să ne cunoaştem mai bine. Cum de-ai aflat ceea ce i-am 
spus ieri lui Saint-Just? 

— Mă priveşte, Robespierre. 

— Marat! 

— E de datoria mea să mă informez; treaba mea cum îmi 
culeg informațiile. 

— Marat! 

— Îmi place să ştiu. 

— Marat! 

— Robespierre, ştiu ce vorbeşti cu Saint-Just, după cum 
ştiu ce vorbeşte Danton cu Lacroix, după cum ştiu ce se 
petrece în palatul lui Labriffe, spelunca în care se întrunesc 
nimfele emigrației; după cum ştiu de asemenea ce se petrece în 
casa familiei Thilles, din apropiere de Gonesse, acum 
proprietatea lui Valmerange, fostul administrator al poştelor, 


unde se duceau odinioară Maury şi Cazales, iar mai apoi 
Sieyes şi Vergniaud şi unde se merge acum o dată pe 
săptămână. 

Şi spunând se merge, Marat îl privi pe Danton. 

— Dacă aş avea numai un dram de putere, ar fi ceva 
cumplit, se zbirli Danton. 

— Ştiu tot ce vorbeşti, Robespierre, continuă Marat, după 
cum ştiu tot ce se petrecea în turnul Temple, pe vremea când 
Ludovic al XV-lea era în aşa hal ghiftuit încât numai în cursul 
lunii septembrie, lupul, lupoaica şi puii lor au mâncat nu mai 
puţin decât optzeci şi şase de panere cu piersici. În timp ce 
poporul murea de foame. Ştiu şi asta, după cum ştiu că 
Roland a stat ascuns într-o cameră ce dădea în curtea din dos 
a unei case de pe strada La Harpe; după cum ştiu de 
asemenea că un număr de şase sute de bucăţi din lăncile de la 
14 iulie au fost meşterite de Faure, lăcătuşul ducelui de 
Orleans; după cum ştiu tot ce se întâmplă în casa femeii 
Saint-Hilaire, amanta lui Sillery; în zilele cu zaiafeturi, 
bătrânul Sillery e cel care freacă de zor cu cretă parchetul în 
salonul galben din strada Neuve-des-Mathurins; Buzot şi 
Kersaint cinau acolo uneori. Saladin a fost şi el ospătat în 
acelaşi salon în ziua de 27, împreună cu cine crezi, 
Robespierre? Cu prietenul dumitale Lasource. 

— Baliverne, bombăni Robespierre. Lasource nu e prieten 
cu mine. 

Şi adăugă, preocupat: 

— Până una, alta, la Londra există optsprezece fabrici de 
bancnote false. 

Marat continuă liniştit, dar cu un tremur uşor în glas, care 
te băga în răcori: 

— Voi sunteți facțiunea celor grozavi. Da, ştiu tot, în pofida 
a ceea ce Saint-Just numeşte tăcerea de stat... 

Marat apăsă pe ultimele cuvinte, privindu-l pe Robespierre, 
apoi îşi urmă cuvântarea: 

— Ştiu tot ce se vorbeşte la voi la masă, în zilele în care 
Lebas îl invită pe David să guste din bucatele pregătite de 


logodnica sa, Elisabeth Duplay, viitoarea dumitale cumnată, 
Robespierre. Eu sunt ochiul uriaş al poporului şi, din fundul 
beciului meu, tot timpul privesc. Da, văd, da, aud, da, ştiu tot. 
Voi vă mulțumiți numai cu fleacuri. Vă admirați unul pe 
altul. Robespierre se lasă contemplat de scumpa sa doamnă de 
Chalabre, fiica marchizului de Chalabre, care juca whist cu 
Ludovic al XV-lea în seara când a fost executat Damiens. Da, 
fireşte, ne ținem fuduli noi. Saint-Just are o cravată cât el de 
mare. Legendre e scos ca din cutie; redingotă nou-nouţă, 
jiletcă albă şi jabou, ca lumea să nu-şi mai aducă aminte de 
vremea când umbla cu şorț la brâu. Robespierre îşi închipuie 
că istoria are tot interesul să ştie că purta o redingotă 
măslinie la Adunarea Constituantă şi un frac azuriu la 
Convențiune. Şi-a atârnat portretul pe toţi pereţii camerei 
sale... 

Robespierre îl întrerupse cu o voce şi mai calmă decât a lui 
Marat. 

— În schimb portretul dumitale, Marat, se află în toate 
canalele. 

Discuţia continuă pe tonul unei conversații amicale, al cărei 
aer tacticos făcea să iasă şi mai bine în evidenţă brutalitatea 
replicilor şi a ripostelor, adăugând amenințărilor o nuanţă de 
ironie. 

— Robespierre, dumneata ai afirmat că cei ce vor să 
răstoarne monarhiile sunt nişte Don Quyote ai neamului 
omenesc. 

— Şi dumneata, Marat, după evenimentele de la 4 august, 
în numărul 559 al gazetei dumitale Prietenul Poporului, — după 
cum vezi am reținut numărul, prinde bine - ai cerut să se 
restituie titlurile nobilimii, sub cuvânt că: Un duce rămâne tot 
duce. 

— Robespierre, în şedinţa din 7 decembrie ai apărat-o pe 
femeia Roland împotriva lui Viard. 

— Aşa cum fratele meu te-a apărat pe dumneata, Marat, 
când ai fost atacat la clubul iacobinilor. Ce dovedeşte asta? 
Nimic. 


— Robespierre, se ştie că într-unul din cabinetele de la 
Tuileries i-ai mărturisit lui Garat: mi s-a făcut lehamite de 
revoluție. 

— Marat în ziua de 29 octombrie, aici chiar în cârciuma 
asta, l-ai îmbrățişat pe Barbaroux. 

— Robespierre, i-ai spus lui Buzot: Republica, ce-o mai fi şi 
asta? 

— Marat, tot în cârciuma asta, ai invitat cândva la masă 
nişte oameni din batalionul marsiliezilor, câte trei din fiecare 
companie. 

— Robespierre, se ştie că umbli escortat de un dălcăuc 
înarmat cu o bâtă. 

— lar dumneata, Marat, în ajunul zilei de 10 august, l-ai 
rugat pe Buzot să te ajute s-o ştergi la Marsilia deghizat în 
jocheu. 

— În timpul execuțiilor din septembrie, ai stat ascuns, 
Robespierre. 

— lar dumneata, Marat, ai ieşit în vileag. 

— Robespierre, ai aruncat pe jos boneta roşie. 

— Da, atunci când am văzut pe un trădător împăunându- 
se cu ea. Un lucru cu care se mândreşte Dumouriez nu poate 
decât să-l murdărească pe Robespierre. 

— Robespierre, ai refuzat să acoperi cu un zăbranic capul 
lui Ludovic al XVI-lea în timp ce defilau soldaţii de la 
Chateauvieux. 

— Chiar dacă nu i l-am acoperit, în schimb am făcut mai 
mult decât atâta: i l-am retezat. 

Danton interveni la rândul său, punând paie peste foc. 

— Robespierre, Marat, îi dojeni el, potoliți-vă odată! 

Înciudat că numele lui fusese pomenit după al lui 
Robespierre, Marat se întoarse: 

— De ce se amestecă Danton? întrebă el. 

Danton sări în sus. 

— De ce mă amestec, zici? Uite de ce: pentru că nu trebuie 
să existe niciun fratricid; pentru că nu vreau ca doi oameni 
care slujesc poporul să se încaiere între ei; pentru că ne- 


ajunge, cred, războiul pe care-l avem de purtat la granițele 
țării, ne-ajunge războiul civil şi pentru că ar fi prea din cale 
afară să ne mai războim şi între noi; pentru că eu sunt cel cea 
făcut revoluția şi pentru că nu vreau să se distrugă cumva 
ceea ce am săvârşit. lată de ce mă amestec. 

Marat răspunse fără să ridice glasul: 

—  Gândeşte-te mai bine să dai socoteală de faptele 
dumitale. 

— Faptele mele? izbucni Danton. Du-te şi întreabă 
strungile din Argonne, plaiurile eliberate din Champagne, 
Belgia cucerită, armatele în mijlocul cărora de patru ori am 
luat în piept mitraliile! Du-te şi întreabă piața Revoluţiei, 
eşafodul de la 21 ianuarie, tronul răsturnat, ghilotina, eterna 
vădană... 

Marat îi tăie cuvântul: 

— Ghilotina e o fecioară; te culci pe ea fără să rămână grea. 

— De unde ştii? ripostă Danton. Cu mine ai să vezi c-o să 
rămână grea. 

— Vom vedea, spuse Marat. 

Şi zâmbi. 

Danton îl văzu zâmbind. 

— Marat, se burzului el, dumneata eşti un om ascuns, în 
timp ce eu sunt obişnuit să trăiesc la lumina zilei şi în aer 
liber. Urăsc existenţa târâtoarelor. Şi nici nu cred că mi-ar sta 
bine să fiu o molie-de-casă. Dumneata locuieşti într-un beci; 
eu pe stradă. Dumneata nu schimbi o vorbă cu nimeni. Pe 
mine orice trecător poate să mă vadă şi să-mi vorbească. 

— Puişorule, nu vrei să urci puţin la mine? mormăi Marat. 

Surâsul însă îi îngheță pe buze şi rosti cu un glas 
poruncitor: 

— Danton, ai să dai socoteală de cei treizeci şi trei de mii de 
scuzi, bani gheață, pe care Montmorin ţi i-a numărat în 
numele regelui, chipurile ca să te despăgubească pentru 
postul de procuror la Châtelet. 

— Eram în primele rânduri la 14 iulie, răspunse Danton cu 
semețţie. 


— Dar magazia de mobile? Dar diamantele coroanei? 

— Eram în primele rânduri la 6 octombrie. 

— Dar furturile săvârşite în Belgia de acel alter ego al 
dumitale, Lacroix? 

— Eram în primele rânduri la 20 iunie. 

— Şi împrumuturile făcute actriței Montansier? 

— Am ațâţat poporul la întoarcerea de la Varennes. 

— Dar sala Operei construită cu banii procuraţi de 
dumneata? 

— Am înarmat secțiile pariziene. 

— Dar cele o sută de mii de livre din fondurile secrete ale 
ministerului justiției? 

— Am participat la evenimentele de la 10 august. 

— Dar cheltuielile secrete ale Adunării Constituante în 
valoare de două milioane, din care dumneata ai luat un sfert? 

— Am oprit înaintarea inamicului şi am tăiat drumul 
regilor coalizați. 

— Târfă! mormăi Marat. 

Danton se ridică în picioare cu un aer înfricoşător. 

— Da, strigă el, sunt o femeie de stradă, mi-am vândut 
trupul, dar am salvat omenirea. 

Robespierre începuse să-şi roadă iar unghiile. Nu putea să 
râdă, nici măcar să zâmbească. Râsul, săgetător ca un fulger, 
al lui Danton ca şi zâmbetul, usturător ca o înțepătură, al lui 
Marat, îi lipseau în egală măsură. 

— Eu sunt ca oceanul, continuă Danton, cu fluxurile şi 
refluxurile lui; când apele scad, ies la iveală adâncurile, când 
cresc, se văd tălăzuind valurile. 

— Spuma, rosti Marat. 

— Furtunile, adăugă Danton. 

Odată cu Danton se sculase în picioare şi Marat. La rândul 
lui îşi ieşi din sărite. Năpârca se preschimbă fără veste într-un 
balaur. 

— Aşa, răcni el, aşa vasăzică, Robespierre! Aşa vasăzică, 
Danton! Nu vreţi să mă ascultați! N-aveţi decât, dar să ştiţi de 
la mine, vă duceți de râpă. Politica voastră o să se înfunde la 


un moment dat şi n-o să mai puteți merge niciun pas mai 
departe; şi atunci o să dați din colț în colț, făcând nişte lucruri 
din pricina cărora nu veți mai găsi nicio uşă deschisă, afară 
doar de aceea a cimitirului. 

— Asta e mândria noastră, spuse Danton. 

Şi dădu din umeri. 

— Ia seama, Danton, îl preveni Marat. Vergniaud are ca şi 
tine gura mare, buzele groase şi sprâncenele zbârlite; 
Vergniaud e şi el ciupit de vărsat ca Mirabeau sau ca şi tine, 
totuşi n-a putut stăvili insurecția de la 31 mai. Aşa, dai din 
umeri! Ai grijă, fiindcă tot dând mereu din umeri s-ar putea 
să-ți pice capul. Danton, ascultă ce-ţi spun, vocea ta 
tunătoare, cravata desfăcută la gât, cizmele moi, supeurile 
tale intime, buzunarele lăbărțate sunt lucruri care o privesc 
pe scumpa noastră Louisette. 

Louisette era numele de alint pe care Marat îl dăduse 
ghilotinei. 

— Cât despre tine, Robespierre, continuă el, ştiu, eşti un 
moderat, dar asta n-o să-ți ajute cu nimic. N-ai decât să te 
pudrezi, să te coafezi, să faci pe filfizonul, să ai cât de multe 
cămăşi, să umbli scrobit, ondulat, sclivisit. Orice ai face tot în 
piața Greve o să ajungi; citeşte declarația lui Brunswick; o să 
împărtăşeşti soarta regicidului Damiens şi dacă eşti acum 
fercheş şi tras ca prin inel, ca mâine am să te văd tras şi 
sfârtecat de patru armăsari. 

— Ecoul manifestului de la Koblenz! murmură printre dinți 
Robespierre. 

— Nu, sunt ecoul nimănui, Robespierre, sunt strigătul 
tuturor. Ce tineri sunteți amândoi! Câţi ani ai Danton? 
Treizeci şi patru. Dar tu Robespierre? Treizeci şi trei. Ei, bine, 
eu trăiesc de când lumea, sunt suferința omenească din cele 
mai îndepărtate timpuri, am şase mii de ani. 

— Într-adevăr, spuse Danton, şase mii de ani Cain a 
dăinuit ferecat în propria lui ură ca broasca-râioasă în stana 
de piatră; piatra crapă, Cain ţâşneşte în mijlocul oamenilor şi 
iată-l acum printre noi, e Marat. 


— Danton! răcni Marat şi o lumină gălbuie sticli în ochii 
săi. 

— Ce pofteşti? răspunse Danton. 

Aşa discutau aceşti trei bărbaţi formidabili. Ca tunetele 


când se sfădesc în văzduh. 


III —- Tresărirea celor mai adânci fibre 


Dialogul se întrerupse pentru un timp; cei trei titani se 
adânciră fiecare în propriile sale gânduri. Leii se zbârlesc în 
fața balaurilor. Robespierre se îngălbenise la față iar Danton 
se făcuse roşu ca racul. Amândoi fremătau. Privirea sălbatică 
a lui Marat se stinsese; liniştea, o linişte impunătoare, se 
aşternuse din nou pe chipul acestui om, temut chiar şi de cei 
mai temuți. 

Deşi se simţea învins, Danton tot nu voia să se dea bătut şi 
luă din nou cuvântul: 

— Marat vorbeşte sus şi tare de dictatură şi de unitate, 
spuse el, dar singura lui putere este aceea de a distruge. 

Descleştând buzele-i subţiri, Robespierre adăugă: 

— În ce mă priveşte, sunt de părerea lui Anacharsis 
Cloots'1%; de aceea zic: nici Roland, nici Marat. 

— Iar eu, răspunse Marat, zic: nici Danton, nici 
Robespierre. 

Şi privindu-i ţintă pe amândoi, adăugă: 

— Îngăduie-mi să-ţi dau un sfat, Danton. Eşti îndrăgostit şi 
te gândeşti să te recăsătoreşti, fii cuminte deci şi nu te mai 
băga în politică. 

Apoi, făcând un pas spre uşă ca şi cum s-ar fi pregătit să 
plece, le adresă acest sinistru salut: 

— Adio, domnilor. 

Danton şi Robespierre simțiră un fior. 

În momentul acela din fundul încăperii se auzi un glas: 

— N-ai dreptate, Marat. 

Toţi se întoarseră într-acolo. În timpul răbufnirii mânioase 
a lui Marat, cineva intrase pe uşa din fund, fără ca vreunul 


din ei să prindă de veste. 

— Tu eşti, cetățene Cimourdain? zise Marat. Bună ziua. 

Era într-adevăr Cimourdain. 

— Să ştii că n-ai dreptate, Marat, repetă el. 

Marat se înverzi la față, aşa cum alții se îngălbenesc. 

— Eşti un om folositor, desigur, adăugă Cimourdain, dar 
Robespierre şi Danton sunt necesari. Ce rost are să-i 
ameninți? Să fim uniți, cetățeni, să fim uniți! Poporul ne cere 
să fim uniți. 

Sosirea lui avu efectul unui duş rece şi, aşa cum se 
întâmplă când în toiul unor răfuieli casnice intră pe uşă un 
străin, reuşi să potolească, cel puţin în aparenţă, dacă nu şi 
de fapt, discordia. 

Cimourdain se apropie de masă. 

Danton şi Robespierre îl cunoşteau. Remarcaseră adeseori 
în tribunele publice ale Convenţiunii prezența acestui om 
obscur şi în acelaşi timp atât de puternic, pe care poporul îl 
saluta. Totuşi, Robespierre, mai formalist, îl întrebă? 

— Cum ai intrat aici, cetăţene? 

— Face parte din Episcopie, răspunse Marat pe un ton în 
care se simțea un fel de subordonare. 

Marat sfida Convenţiunea, ținea în mână frânele Comunei 
şi se temea de Episcopie. 

Aceasta e o lege. 

Mirabeau îl simte pe Robespierre agitându-se la o adâncime 
necunoscută, Robespierre la rândul lui îl simte agitându-se pe 
Marat, Marat îl simte agitându-se pe Hebert, iar Hebert pe 
Babeuf. Atâta timp cât straturile subterane rămân liniştite, 
omul politic poate păşi înainte nestingherit; dar sub cel mai 
revoluționar dintre ei se află un subsol şi, oricât ar fi el de 
curajos, se opreşte locului, îngrijorat, în momentul când simte 
sub picioare mişcarea pe care a declanşat-o deasupra capului 
său. 

A şti să deosebească mişcarea pornită din cupiditate de cea 
determinată de anumite principii, a pune stavilă uneia şi a 


sprijini pe cealaltă, iată în ce constă geniul şi tăria morală a 
marilor revoluționari. 

Danton îl văzu pe Marat dând înapoi. 

— O, cetățeanul Cimourdain e binevenit, spuse el. 

Şi-i întinse mâna lui Cimourdain. 

— Chiar aşa, zău, adăugă el, ce-ar fi să-i explicăm cum 
stau lucrurile şi cetățeanului Cimourdain? A picat tocmai la 
țanc. Eu reprezint aici Muntele, Robespierre Comitetul salvării 
publice, Marat reprezintă Comuna, iar Cimourdain Episcopia. 
Dânsul o să ne arbitreze. 

— Bine, încuviință Cimourdain, grav şi cu simplitate. 
Despre ce-i vorba? 

— Despre Vendeâe, răspunse Robespierre. 

— Vendee! exclamă Cimourdain. E cea mai serioasă 
amenințare, continuă el după o clipă. Dacă revoluția s-ar 
întâmpla cumva să piară, va pieri numai din pricina ei. 
Vendâe singură e mai primejdioasă decât zece Germanii la un 
loc. Vendee trebuie ucisă pentru ca Franţa să trăiască. 

Aceste câteva cuvinte reuşiră să câştige încrederea lui 
Robespierre, care nu se putu opri totuşi să-l întrebe: 

— Dumneata n-ai fost cumva preot mai înainte? 

Aerul ecleziastic nu se putea să-i scape lui Robespierre care 
descoperea imediat în mediul înconjurător ceea ce exista 
înăuntrul lui. 

— Da, cetăţene, mărturisi Cimourdain. 

— Ei şi, ce-are a face? interveni Danton. Când preoții sunt 
oameni de ispravă, sunt mult mai buni decât alţii, în timpul 
unei revoluții preoții se transformă devenind cetăţeni, aşa cum 
clopotele se transformă în gologani şi în tunuri. Danjou e preot 
şi tot preot e şi Daunou. Thomas Lindet este episcopul eparhiei 
Evreux. Dumneata, Robespierre, la adunările Convenţiunii, 
stai cot la cot cu Massieu, episcopul eparhiei Beauvais. 
Vicarul general Vaugeois a făcut parte din comitetul 
insurecțional de la 10 august. Chabot este capucin. Părintele 
Gerle este cel care a determinat jurământul de la Jeu de 
Paume, iar abatele Audran cel care a stăruit ca Adunarea 


națională să fie declarată mai presus decât regele. Abatele 
Goutte a cerut Adunării legislative să se dea jos baldachinul ce 
împodobea fotoliul lui Ludovic al XVI-lea, după cum abatele 
Gregoire este cel care a provocat abolirea regalității. 

—  Sprijinit de histrionul Collot-d'Herbois, rânji Marat. 
Amândoi împreună au făcut toată treaba; preotul a răsturnat 
tronul, iar comediantul l-a dat peste cap pe monarh. 

— Să ne întoarcem la Vendee, propuse Robespierre. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Cimourdain. Ce-i cu Vendee? 

— Ce să se întâmple? are acum un conducător, răspunse 
Robespierre. O să devină o adevărată urgie. 

— Cine e conducătorul ăsta, cetățene Robespierre? 

— E un anume Lantenac, fost marchiz, care se dă drept 
prinţ breton. 

Cimourdain făcu un gest. 

— Îl cunosc, spuse el. Am fost preot în ţinutul lui. 

Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi continuă: 

— A avut meteahna femeilor, înainte de a o avea pe cea a 
războiului. 

— Ca şi Biron, care a fost mai întâi Lauzun, completă 
Danton. 

— Da, a fost un om de viață, adăugă îngândurat 
Cimourdain. Trebuie să fie cumplit acum. 

—  Înfiorător, spuse Robespierre. Pârjoleşte satele, ucide 
răniții, măcelăreşte prizonierii, împuşcă femeile. 

— Femeile? 

— Da. Printre ele a pus să fie împuşcată mama a trei copii. 
Nu se ştie ce s-a întâmplat cu copiii. În plus, e un comandant. 
Se pricepe la război. 

— Într-adevăr, recunoscu Cimourdain. A luptat în războiul 
din Hanovra. Richelieu pe văzute, Lantenac pe nevăzute, 
spuneau soldații. Adevăratul comandant era însă Lantenac. 
Întreabă-l pe colegul dumitale Dussaulx. 

Robespierre păru a chibzui câteva clipe, apoi continuă 
dialogul cu Cimourdain. 


— Ei bine, cetățene Cimourdain, omul ăsta se află acum în 
Vendee. 

— De când? 

— De trei săptămâni. 

— Trebuie scos de sub scutul legilor. 

— S-a făcut. 

— Trebuie pus un premiu pe capul său. 

— S-a făcut. 

— Trebuie să i se făgăduiască celui ce va reuşi să-l prindă o 
sumă mare de bani. 

— S-a făcut. 

— Dar nu bani de hârtie. 

— S-a făcut. 

— Galbeni sunători. 

— S-a făcut. 

— Trebuie executat. 

— O să se facă şi asta. 

— De către cine? 

— Chiar de dumneata. 

— Eu? 

— Da, vei fi numit delegat cu puteri depline al Comitetului 
salvării publice. 

— Primesc, spuse Cimourdain. 

Robespierre nu stătea mult pe gânduri atunci când era 
vorba să ia o hotărâre, ceea ce e o calitate pentru un om de 
stat. Scoase aşadar din dosarul aflat în fața lui o hârtie albă 
pe care se putea citi acest antet: 

REPUBLICA FRANCEZĂ, UNA şi INDIVIZIBILĂ. 

COMITETUL SALVĂRII PUBLICE. 


— Da, primesc, urmă Cimourdain. Teroare împotriva 
terorii. Dacă Lantenac e crud, voi fi şi eu la fel. Voi lupta până 
în pânzele albe împotriva acestui om şi am să scap Republica 
de el, dacă o vrea Dumnezeu. 

Se opri o clipă, apoi adăugă. 

— Sunt preot; orice ar fi, cred în Dumnezeu. 


— Dumnezeu a îmbătrânit, spuse Danton. 

— Cred în Dumnezeu, repetă Cimourdain imperturbabil. 

Robespierre încuviinţă din cap cu un aer sinistru. 

— Pe lângă cine voi fi delegat? se interesă Cimourdain. 

— Pe lângă comandantul corpului expediționar trimis 
împotriva lui Lantenac, îi răspunse Robespierre. Numai că 
trebuie să ştii din capul locului că e un nobil. 

— Iată încă ceva care mă lasă rece, exclamă Danton. Un 
nobil? Ei şi? se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu preoții. Când 
un nobil e om de ispravă poate fi minunat. Nobleţea nu e decât 
o prejudecată; nu e bine s-o ai nici într-un sens nici într-altul, 
să nu fii nici împotriva şi nici pentru ea. Oare Saint-Just nu e 
şi el nobil, Robespierre? Florelle de Saint-Just, zău! 
Anacharsis Cloots e baron. Prietenul nostru Charles Hesse, 
care nu lipseşte de la nicio şedinţă a Cordelierilor, este os 
domnesc, frate cu landgraful din Hesse-Rottemburg. Montaut, 
amicul intim al lui Marat, este marchiz de Montaut. Există la 
tribunalul revoluționar un jurat care este preot, Vilate şi un 
alt jurat nobil, Leroy, marchiz de Monflabert. Amândoi sunt 
oameni de toată încrederea. 

— L-ai uitat, adăuga Robespierre, pe şeful juriului 
revoluţionar... 

— Antonelle? 

— Care este de fapt marchizul Antonelle, spuse Robespierre. 

— Nobil era şi Dampierre care de curând şi-a dat viața 
pentru Republică, sub zidurile cetății Cond6, continuă 
Danton, şi tot nobil era şi Beaurepaire, care a preferat să-şi 
zboare creierii decât să deschidă prusacilor porțile oraşului 
Verdun. 

— Şi cu toate astea, bombăni Marat, în ziua în care 
Condorcet a spus: Grahii erau nobili, Danton l-a apostrofat: 
toţi nobilii, începând cu Mirabeau şi sfârşind cu tine, sunt nişte 
trădători. 

În momentul acela se auzi răsunând vocea gravă a lui 
Cimourdain: 


— Cetăţene Danton, cetățene Robespierre, aveţi dreptate 
poate să vă încredeți în ei, dar poporul îi priveşte cu 
neîncredere şi nu face rău. Când un preot are misiunea de a 
supraveghea un nobil, răspunderea lui e de două ori mai mare 
şi trebuie deci să fie inflexibil. 

— Bineînţeles, întări Robespierre. 

— Şi neînduplecat, adăugă Cimourdain. 

Robespierre luă din nou cuvântul: 

— Drept ai grăit, cetățene Cimourdain. Vei avea într-adevăr 
de-a face cu un om tânăr. Fiind de două ori mai vârstnic decât 
el mă bizui c-o să ai autoritate asupra lui. Trebuie călăuzit, 
dar şi cruțat în acelaşi timp. Pare să aibă aptitudini militare, 
toate rapoartele îi recunosc în unanimitate meritele. Face 
parte dintr-o unitate detaşată de pe Rin şi trimisă în Vendee. E 
proaspăt sosit de pe frontieră unde a dat minunate dovezi de 
inteligentă şi de curaj. Conduce magistral corpul expediționar. 
De două săptămâni ţine în şah pe bătrânul marchiz de 
Lantenac. Îi zădărniceşte orice mişcare şi-l pune pe fugă pe 
măsură ce înaintează. Până la urmă o să-i încolțească pe 
coastă şi o să-l azvârle în mare. Lantenac are şiretenia unui 
bătrân general, iar el temeritatea unui tânăr comandant. 
Băiatul ăsta e de pe acum înconjurat de duşmani şi de 
invidioşi. Generalul adjutant Lechelle este gelos pe el... 

— Lechelle ăsta, îl întrerupse Danton, ţine cu tot dinadinsul 
să fie comandant suprem. Toată faima lui se datorează unui 
calambur: Fără Lechelle nu te poți urca pe Charette'1*:. Până 
una, alta, Charette s-a dovedit mai tare. 

— Nu vrea cu niciun chip, continuă Robespierre, ca 
Lantenac să fie înfrânt de altul decât el. Nenorocirea 
războiului din Vendee provine tocmai din asemenea rivalități. 
Nişte eroi prost comandaţți iată ce sunt ostaşii noştri. Un 
simplu căpitan de husari, Cherin, pătrunde în Saumur 
cântând din trompetă Ca ira şi cucereşte oraşul; ar putea să 
meargă mai departe şi să cucerească Cholet, dar neavând 
niciun ordin în sensul acesta, se opreşte. Toate 
comandamentele din Vendâe ar trebui remaniate. Posturile 


militare se află împrăştiate peste tot locul, forțele se risipesc; o 
armată dispersată e o armată paralizată, un bloc de piatră 
pulverizat. În tabăra de la Parame nu mai există decât corturi. 
Între Treguier şi Dinan sunt o sută de mici posturi inutile cu 
care s-ar putea alcătui o divizie şi apăra întreg litoralul. 
Lechelle, susținut de Parrein, lasă descoperită coasta nordică 
sub cuvânt că trebuie să apere ţărmul sudic, deschizând astfel 
englezilor porțile Franţei. Cinci sute de mii de țărani răsculați 
şi o debarcare a englezilor în Franța, iată în ce constă planul 
lui Lantenac. Tânărul comandant al corpului expediționar i-a 
pus sula-n coastă lui Lantenac, îl fugăreşte şi-l bate fără 
încuviințarea lui Lechelle; numai că Lechelle e superiorul său; 
şi ca atare se grăbeşte să-l pârască. Părerile sunt împărțite în 
privința sorții băiatului. Lechelle stăruie să fie împuşcat. 
Prieur de la Marne vrea să-l facă adjutant general. 

— Băiatul pare să aibă mari calităţi, spuse Cimourdain. 

— Din păcate însă are şi un cusur! 

De astă dată intervenise în discuţie Marat. 

— Care anume? întrebă Cimourdain. 

— Indulgenţa, răspunse Marat, continuând apoi: E dârz în 
timpul bătăliei şi slab după aceea. Înclină să fie îngăduitor, e 
gata să ierte, grațiază pe unii şi pe alții, ocroteşte măicuţele şi 
preacuvioasele, salvează nevestele şi fetele aristocraților, dă 
drumul prizonierilor, pune în libertate preoții. 

— Mare greşeală, murmură Cimourdain. 

— Adevărată crimă, declară Marat. 

— Câteodată, spuse Danton. 

— Adeseori, zise Robespierre. 

— Mai totdeauna, insistă Marat. 

— Când e vorba de duşmanii ţării, întotdeauna, rosti 
Cimourdain. 

— Ce-ai face tu, de pildă, spuse Marat întorcându-se spre 
Cimourdain, dacă un comandant republican ar pune în 
libertate o căpetenie regalistă? 

— Aş fi de aceeaşi părere cu Lechelle, aş da ordin să fie 
împuşcat. 


— Sau ghilotinat, adăugă Marat. 

— Cum preferaţi, răspunse Cimourdain. 

Danton începu să râdă. 

— N-aş putea spune c-aş avea vreo preferință pentru una 
din ele. 

— Eşti sigur pesemne c-o să ai parte de una sau alta, 
mormăi Marat printre dinți. 

Şi înturnându-şi privirea de la Danton, o îndreptă din nou 
asupra lui Cimourdain. 

— Vasăzică, cetățene Cimourdain, dacă un comandant 
republican ar face un pas greşit, ai da ordin să i se taie capul? 

— În douăzeci şi patru de ore. 

— Atunci, spuse Marat, sunt de acord cu Robespierre, 
trebuie să trimitem pe cetățeanul Cimourdain în calitate de 
comisar delegat al Comitetului salvării publice pe lângă 
comandantul corpului expediționar al armatei de pe litoral. 
Cum îl cheamă oare pe comandantul ăsta? 

— E un nobil, un fost, răspunse Robespierre. 

Şi începu să frunzărească dosarul. 

— Să-l dăm aşadar pe nobil în paza preotului, spuse 
Danton. N-am încredere într-un preot atunci când e singur de 
capul său; după cum n-am încredere nici într-un nobil singur. 
Când sunt împreună însă nu mai am niciun motiv să mă tem; 
unul îl supraveghează pe celălalt şi amândoi îşi văd de treabă. 

Cuta dintre sprâncenele lui Cimourdain ce-i mărturisea 
indignarea se adânci; socotind însă că observaţia era 
îndreptățită, nu se mai învrednici a întoarce capul spre 
Danton, mulțumindu-se doar să ridice glasul său aspru: 

— În cazul când comandantul ce-mi este încredințat face 
un pas greşit, îl aşteaptă pedeapsa cu moartea. 

— l-am găsit numele, spuse Robespierre uitându-se în 
dosar. Cetățene Cimourdain, comandantul asupra căruia vei 
avea depline puteri este un fost viconte şi se numeşte Gauvain. 

Cimourdain păli. 

— Gauvain! exclamă el. 

Marat observă că se schimbase la față. 


— Vicontele Gauvain! repetă Cimourdain. 

— Da, confirmă Robespierre. 

— Aşadar? zise Marat, cu privirea pironită asupra lui 
Cimourdain. 

Un timp nimeni nu mai spuse nimic. 

— Cetăţene Cimourdain, vorbi din nou Marat, în condițiile 
stabilite chiar de dumneata, eşti dispus să primeşti misiunea 
de comisar delegat pe lângă comandantul Gauvain? Ne-am 
înțeles, nu-i aşa? 

— Ne-am înţeles, răspunse Cimourdain. 

Era din ce în ce mai palid la față. 

Robespierre luă pana ce se afla pe masă lângă el şi, cu 
scrisul său meticulos şi corect, aşternu patru rânduri pe 
hârtia cu antetul COMITETUL SALVĂRII PUBLICE semnă şi o 
trecu apoi mai departe, împreună cu pana, lui Danton; semnă 
şi Danton, iar Marat care nu scăpa o clipă din ochi figura 
pământie a lui Cimourdain îşi puse la rândul său iscălitura 
după Danton. 

Luând înapoi foaia de hârtie, Robespierre scrise data şi o 
înmână lui Cimourdain care citi următoarele: 


ANUL II AL REPUBLICII 

„Se acordă depline puteri cetățeanului Cimourdain, comisar 
delegat al Comitetului salvării publice pe lângă cetățeanul 
Gauvain, comandantul corpului expediționar al armatei de pe 
litoral. 

ROBESPIERRE-DANTON-MARAT 


lar ceva mai jos: 
„28 iunie 1793” 


Calendarul revoluționar sau aşa-numitul calendar civil nu 
intrase încă în vigoare la vremea aceea, urmând să fie adoptat 
de Convenţiune, la propunerea lui Romme, abia în ziua de 5 
octombrie 1793. 

În timp ce Cimourdain citea, Marat îi cerceta chipul. 


— Toate astea trebuie confirmate printr-un decret al 
Convențiunii sau printr-o decizie specială a Comitetului 
salvării publice. Ne mai rămâne deci încă ceva de făcut, spuse 
el cu jumătate de glas, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi. 

— Unde stai, cetățene Cimourdain? întrebă Robespierre. 

— În piața Comerţului. 

— Nu mai spune, se miră Danton, şi eu tot acolo stau, 
suntem vecini. 

— Nu mai avem niciun moment de pierdut, spuse 
Robespierre. Mâine vei primi un mandat în bună regulă, 
semnat de toți membrii Comitetului salvării publice. Hârtia 
asta este doar o confirmare a mandatului, prin care vei fi 
acreditat special pe lângă reprezentanții aflați în misiune, 
Philippeaux, Prieur de la Marne, Lecointre, Alquier şi ceilalți. 
Ştim ce fel de om eşti. Puterile ce ți s-au acordat sunt 
nelimitate. Eşti în măsură să-l faci pe Gauvain general sau să- 
| condamni la moarte. Mâine la orele trei vei primi mandatul. 
Când vrei să pleci? 

— La patru, răspunse Cimourdain. 

După care se despărțiră. 

Întorcându-se acasă, Marat o înştiință pe Simonne Evrard 
că în ziua următoare se va duce la Convenţiune. 


CARTEA A TREIA - CONVENȚIUNEA 


I - Convenţiunea 


Da 

Ne apropiem de cel mai înalt vârf. 

lată în fine şi Convenţiunea. 

In fața acestei culmi privirea încremeneşte. 


De când e lumea niciun alt pisc mai înalt nu s-a profilat la 
orizontul existenței omeneşti. 

Există Himalaia şi există Convenţiunea. 

Convenţiunea reprezintă probabil punctul culminant al 
istoriei. 

Pe vremea când Convenţiunea era în ființă, căci o adunare 
are o viaţă proprie ca orice făptură, nimeni nu-şi dădea seama 
de însemnătatea ei. Ceea ce le scăpa contemporanilor era 
tocmai măreția sa; lumea era prea înspăimântată ca să se mai 
poată minuna. Tot ce este grandios provoacă o sfântă 
cutremurare. E lesne să admiri un ins mediocru sau o colină; 
tot ce atinge însă o înălțime neobişnuită, un geniu ca şi un 
munte, o colectivitate ca şi o capodoperă, privit prea de 
aproape, înfricoşează. Orice culme pare o extravaganţă. 
Ascensiunea e obositoare. Începi să gâfâi când trebuie să urci 
o coastă prea repede, aluneci pe povârnişuri, te răneşti 
înfruntând obstacole care sunt tot atâtea frumuseți; 
spumegând, torentele dau în vileag prezența unor adâncuri 
prăpăstioase, norii acoperă crestele; urcuşul te înfioară la fel 
ca şi prăbuşirile. De aceea spaima depăşeşte admiraţia. Încerci 
un sentiment ciudat, aversiunea măreției. Vezi abisurile, dar 
nu şi perfecțiunile; vezi monstruosul, dar nu şi miraculosul. 
Aşa a fost judecată la început Convenţiunea. Făcută spre a fi 
contemplată de vulturi, a avut parte de privirea cercetătoare a 
unor MIopi. 

Astăzi însă avem suficientă perspectivă şi, decupându-se de 
cerul vast, în depărtarea senină şi tragică, Convenţiunea ne 
înfăţişează, giganticul profil al revoluției franceze. 


D2 

14 iulie adusese eliberarea. 

10 august fusese o lovitură de trăsnet. 

21 septembrie aşeză noi temelii. 

21 septembrie, echinocțiul, echilibrul. Libra. Cumpăna. Sub 
acest simbol al Egalităţii şi al Dreptăţii, după cum a remarcat 


Romme, a fost proclamată republica. Iar instaurarea ei a fost 
vestită de o constelație. 

Convenţiunea este primul avatar al poporului. Prin 
Convenţiune începe o nouă şi măreață pagină şi tot prin ea s-a 
pus temelia viitorului pe care-l trăim azi. 

Orice idee are nevoie de un înveliş vizibil, orice principiu de 
un locaş; o biserică reprezintă divinitatea cuprinsă între patru 
ziduri; orice dogmă trebuie să aibă templul ei. În momentul în 
care Convenţiunea a luat ființă, prima problemă ce s-a ridicat 
a fost: unde anume să fie găzduită? 

La început i s-a destinat clădirea Manejului, pe urmă 
palatul Tuileries. S-a construit un cadru de lemn, un decor cu 
o pânză mare pictată de David în tonuri de gri, o tribună 
pătrată, bănci dispuse simetric, mai mulți pilaştri paraleli, 
nişte socluri ce semănau mai curând cu nişte butuci, un fel de 
boxe dreptunghiulare, numite tribune publice, având forma 
prelungă şi rectilinie a unor prore de corabie, în care se 
înghesuia mulțimea, un velarium roman, draperii greceşti şi 
în mijlocul acestei înjghebări din linii şi unghiuri drepte a fost 
instalată Convenţiunea; în această geometrie a fost sălăşluită 
vijelia. Pe tribună boneta roşie era zugrăvită în culori cenugşii. 
Regaliştii au început să facă tot felul de glume pe socoteala 
bonetei cenuşii ce trebuia să fie roşie, a localului factice, a 
monumentului de mucava, a sanctuarului de pap şi hârtie, a 
panteonului plămădit din tină lipită cu scuipat. Ce repede 
aveau să se irosească toate acestea! Coloanele erau 
confecționate din doage de butoi, bolțile din astereală, 
basoreliefurile din mastic, antablamentele din scânduri de 
brad, statuile de ipsos, marmurele vopsite cu pensula, pereţii 
croiți din pânză şi în tot acest provizorat Franţa a înfăptuit 
ceea ce avea să dureze o veşnicie. 

Pereţii sălii Manejului, în momentul în care Convenţiunea 
şi-a statornicit acolo reşedinţa, erau acoperiţi în întregime cu 
tot felul de afişe ce împânziseră Parisul după întoarcerea de la 
Varennes. Pe unul se putea citi: Regele se întoarce. Să fie 
ciomăgit cine o să-l aclame şi spânzurat cine o să-l insulte. Pe 


altul: Linişte. Nu scoateţi pălăria. Va fi chemat la judecată. Pe 
un al treilea: Regele a ochit națiunea şi lovitura a dat greş. 
Acum e rândul națiunii să tragă. lar pe altul: Legea! Legea! 
Între aceşti pereţi Ludovic al XVI-lea a fost judecat de 
Convenţiune. 

La palatul Tuileries, în care Convenţiunea a descins în ziua 
de 10 mai 1793, şi care a fost numit mai apoi Palatul- 
Naţional, sala de şedinţe ocupa întreg intervalul dintre 
pavilionul Orologiului, numit pavilionul Unităţii şi pavilionul 
Marsan căruia i se spunea acum pavilionul Libertăţii. 
Pavilionul Florei se chema pavilionul Egalităţii. Pentru a 
ajunge în sala de şedinţe urcai pe scara cea mare construită 
de Jean Bullant. Adunarea ocupa primul etaj al clădirii, iar la 
parter se afla corpul de gardă, o sală lungă înțesată cu 
piramidele de puşti şi paturile de campanie ale ostaşilor din 
toate armele ce făceau de strajă în jurul Convenţiunii. 
Adunarea avea o gardă de onoare numită „grenadierii 
Convenţiunii”. 

O panglică tricoloră despărțea castelul în care se ţineau 
şedinţele de grădina în care se plimba poporul. 


D 3 

Şi acum să vedem cum arăta sala de şedinţe. Orice 
amănunt în legătură cu acest fantastic locaş e vrednic de tot 
interesul. 

Ceea ce te izbea de la prima ochire în momentul în care 
intrai înăuntru era o impunătoare statuie a Libertăţii aşezată 
între două ferestre largi. 

Patruzeci şi doi de metri în lungime, zece metri în lărgime şi 
unsprezece metri în înălțime, iată dimensiunile a ceea ce 
fusese până atunci teatrul regelui pentru a deveni mai apoi 
teatrul revoluției. Eleganta şi somptuoasa sală construită de 
Vigarani pentru curteni a dispărut cu desăvârşire în 93 sub 
schelăria primitivă de lemn ce trebuia să susțină greutatea 
poporului. Această schelărie pe care se înălțau tribunele 


publice avea drept unic punct de sprijin - detaliu ce merită să 
fie semnalat - un stâlp de lemn. Cioplit dintr-un singur 
trunchi, stâlpul avea o rază de acțiune de zece metri. Puţine 
cariatide au trudit atât de greu ca stâlpul acesta care ani de 
zile a trebuit să înfrunte apriga presiune a revoluției, 
suportând în egală măsură  aclamațţiile, entuziasmul, 
invectivele, zarva, agitația, haosul imens al mâniilor 
dezlănțuite, răzmerițele. Nicio clipă însă nu s-a clintit din loc. 
După  Convenţiune a asistat la şedinţele Consiliului 
Veteranilor. 18 brumar în sfârşit l-a despovărat. 

Percier a înlocuit atunci stâlpul de lemn cu coloane de 
marmură care s-au dovedit mai puţin rezistente. 

Idealul spre care năzuiesc arhitecții pare uneori destul de 
ciudat; arhitectul care a conceput strada Rivoli, bunăoară, a 
avut drept ideal traiectoria unei ghiulele de tun, în timp ce 
arhitectul oraşului Karlsrăhe a avut în fața ochilor imaginea 
unui evantai; un gigantic sertar de scrin pare să fi fost idealul 
arhitectului care a construit sala menită să devină sediul 
Convenţiunii în ziua de 10 mai 1793; era lungă, înaltă şi 
întinsă. Pe una din laturile mari ale acestui paralelogram se 
sprijinea un vast  hemiciclu, amfiteatrul cu băncile 
reprezentanților. Nu existau nici mese, nici pupitre; Garan- 
Coulon care avea mania scrisului, era obligat să scrie pe 
genunchi; în fața băncilor se afla tribuna; în dreptul tribunei, 
bustul lui Le Pelletier-Saint-Fargeau'2%; îndărătul ei, fotoliul 
prezidenţial. 

Creştetul bustului depăşea puţin marginea tribunei, din 
care cauză după un timp a fost mutat într-altă parte. 

Amfiteatrul se compunea din nouăsprezece bănci 
semicirculare aşezate la niveluri diferite şi era completat în 
cele două colțuri din fund cu bănci trunchiate. 

Jos, în potcoava de la picioarele tribunei, stăteau aprozii. 

De o parte a tribunei se afla fixată în perete, într-un cadru 
de lemn negru, o pancartă înaltă de nouă picioare, înfățişând 
declaraţia drepturilor omului scrisă pe două coloane, separate 
printr-un fel de sceptru; în partea cealaltă rămăsese un loc 


liber care ceva mai târziu a fost ocupat de o pancartă 
asemănătoare cuprinzând textul Constituţiei anului II, cele 
două coloane fiind de astă dată separate printr-o spadă. 
Deasupra tribunei, peste capul oratorului, unduiau trei 
imense drapele tricolore, cu prăjinile aproape orizontale, ce 
ieşeau dintr-o lojă adâncă, împărțită în două şi ticsită de 
mulțime, sprijinindu-se pe un altar pe care era gravat un 
singur cuvânt: LEGEA. În spatele altarului stătea de strajă, ca 
o santinelă a cuvântului liber, o uriaşă fascie romană, înaltă 
ca o coloană. Nişte statui gigantice, lipite de perete, priveau 
spre reprezentanții poporului. Preşedintele îl avea la dreapta 
sa pe Licurg, iar la stânga pe Solon: deasupra Muntelui se afla 
Platon. 

Piedestalele statuilor erau în formă de cuburi şi se rezemau 
pe o cornişă ce făcea înconjurul sălii, despărțind poporul de 
adunarea reprezentanților. Spectatorii îşi rezemați coatele de 
cornişă. 

Cadrul de lemn negru al placardei ce cuprindea Drepturile 
Omului se înălța până în dreptul cornişei depăşind marginea 
de jos a antablamentului, abatere de la norma liniei drepte ce- 
]| făcea să bodogănească pe Chabot. — E urât! i se plângea el 
lui Vadier. 

Capetele statuilor erau împodobite cu cununi din frunze de 
stejar sau de laur ce alternau. 

O draperie verde, pe care erau pictate într-un verde mai 
închis aceleaşi cununi, cobora în falduri mari şi rigide din 
dreptul cornişei, îmbrăcând întreg parterul sălii, ocupate de 
adunare. Deasupra  draperiei pereţii aveau o albeață 
înghețată. Tribunele publice erau scobite în grosimea peretelui 
pe două rânduri, cele pătrate mai jos iar cele rotunde 
deasupra, cu marginile parcă tăiate cu cuțitul, fără ciubucuri 
şi fără ornamente florale după sistemul curent, deoarece 
Vitruve nu fusese încă detronat arhivoltele se suprapuneau 
arhitravelor. Pe fiecare din laturile mari ale sălii se aflau câte 
zece loji, iar la ambele capete alte două loji imense în totul 
douăzeci şi patru. Acolo se înghesuia mulțimea. 


Spectatorii stăteau înțesaţi în tribunele de jos, gata să se 
reverse peste borduri şi cocoțați pe toate proeminențele 
arhitecturii. O bară lungă de fier fixată temeinic la înălțimea 
cotului în chip de balustradă, străjuiau tribunele superioare, 
protejând spectatorii a căror securitate era primejduită de 
gloatele ce năvăleau pe scări. Într-o zi, totuşi, un om a fost 
azvârlit în mijlocul adunării dar căzând din întâmplare peste 
Massieu, episcopul de Beauvais, n-a mai apucat să-şi frângă 
gâtul. Ca să vezi! a spus el. Câteodată şi un episcop e bun la 
ceva! 

Sala Convenţiunii putea să cuprindă două mii de persoane, 
iar în zilele de insurecție, trei mii. 

Convenţiunea ţinea regulat două şedinţe, una în timpul 
zilei, cealaltă seara. 

Spătarul fotoliului prezidenţial era rotund şi bătut în ţinte 
aurite. Masa era susținută de patru monştri înaripaţi cu câte 
un singur picior, ce păreau a fi pogorât din Apocalips pentru a 
privi desfăşurarea revoluției. Văzându-i, ai fi zis că fuseseră 
deshămațţi de la carul lui Ezechiel şi aduşi pe pământ să tragă 
cotiga lui Samson. 

Pe masa preşedintelui se aflau: un clopoțel mare cât o 
talangă, o călimară masivă de bronz şi un in-folio legat în 
pergament, în care se scriau procesele verbale. Capete de 
osândiți purtate în vârful unei sulițe au stropit cu sânge masa 
prezidențială. 

Ca să ajungi la tribună trebuia să urci nouă trepte. 
Treptele, înalte şi drepte, erau greu de urcat. Suindu-le, într-o 
bună zi, Gensonne s-a poticnit. Parc-ar fi scara eşafodului! a 
spus el. Fă-ţi ucenicia, i-a strigat atunci Carrier. 

Pentru ca pereţii să nu pară prea goi, arhitectul pusese în 
câteşipatru colțurile sălii, în chip de ornamente, nişte fascii cu 
tăişul securii în afară. 

În dreapta şi-n stânga tribunei erau două candelabre înalte 
de douăsprezece picioare, aşezate pe socluri şi purtând câte 
patru perechi de lămpi cu ulei. În fiecare lojă publică se afla 
câte un candelabru asemănător. Pe soclurile acestora erau 


săpate nişte verigi pe care poporul le numise, „zgărzile 
ghilotinei”. 

Băncile adunării se înălțau până aproape de cornişa 
tribunelor, aşa încât reprezentanţii puteau schimba păreri cu 
poporul. 

leşirile tribunelor lăsau să se scurgă asistența într-un 
labirint de coridoare, clocotind uneori de un vuiet 
înspăimântător. 

Convenţiunea ocupase întreg palatul Tuileries, pătrunzând 
şi în clădirile învecinate, palatul Longueville şi palatul Coigny. 
În palatul Coigny, dacă ar fi să dăm crezare unei scrisori a 
lordului Bradford, a fost mutat, după 10 august, mobilierul 
casei regale. Abia după două luni au putut fi golite toate 
încăperile de la Tuileries. 

Comitetele fuseseră răspândite în diferitele pavilioane din 
jurul sălii; în pavilionul Egalităţii, legislația, agricultura şi 
comerțul; în pavilionul Libertăţii, marina coloniile, finanţele, 
asignațţiile, salvarea publică; în pavilionul Unităţii, războiul. 

Comitetul siguranţei generale comunica direct cu Comitetul 
salvării publice printr-un coridor întunecos, luminat zi şi 
noapte de un felinar, în care forfoteau iscoadele tuturor 
partidelor. Se vorbea în şoaptă. 

Bara de la care vorbitorii luau cuvântul şi-a schimbat locul 
în repetate rânduri. De obicei se afla în dreapta preşedintelui 
Convenţiunii. 

La cele două extremităţi ale sălii, pereţii despărțitori ce 
străjuiau de o parte şi de alta semicercurile concentrice ale 
amfiteatrului lăsau un spaţiu adânc şi îngust între ei şi 
zidurile propriu-zise, alcătuind două culoare spre care se 
deschideau două uşi pătrate ca nişte guri negre, pe unde se 
putea intra şi ieşi din sală. 

Reprezentanţii intrau direct în sală printr-o uşă ce dădea 
spre terasa Folianţilor. 

Sala, în care limpezimea zilei abia pătrundea prin ferestrele 
palide, iar la căderea serii era slab luminată de nişte lămpi 
chioare, părea să păstreze nu ştiu ce reminiscențe nocturne. 


Lumina anemică se îngemăna cu negurile înserării;, când 
lămpile erau aprinse şedinţele aveau un aer lugubru. Nu se 
vedea om cu om; de la un capăt la celălalt al sălii, de la 
dreapta la stânga, roiuri de figuri cețoase ce se insultau. 
Puteai să te întâlneşti cu cineva fără să-l recunoşti. Într-o zi 
Laignelot, alergând spre tribună, s-a izbit de un ins care 
tocmai cobora treptele. — Scuză-mă Robespierre, a spus el. — 
Drept cine mă iei? i-a răspuns un glas răguşit. — Scuză-mă, 
Marat, a rectificat Laignelot. 

Jos, la dreapta şi la stânga preşedintelui, se aflau două 
tribune rezervate, fiindcă, lucru ciudat, chiar şi la 
Convenţiune existau spectatori privilegiați. Tribunele acestea 
erau singurele împodobite cu draperii agățate la mijloc de 
arhitravă cu doi ciucuri de aur. Tribunele poporului nu aveau 
niciun fel de ornament. 

Tot ansamblul arhitectonic era strident, barbar şi 
disciplinat. Corectitudinea asociată cu sălbăticia, cam asta 
era revoluţia. Sala Convenţiunii constituia cel mai perfect 
specimen de „arhitectură mesidor” cum a fost numită mai 
târziu de artişti: masivă şi costelivă. Constructorii din vremea 
aceea confundau simetricul cu frumosul. Ultimul cuvânt al 
Renaşterii fusese rostit în timpul lui Ludovic al XV-lea, după 
care avusese loc o reacție. Nobleţea stilului fusese exagerată 
până la insipid, puritatea până la plictiseală. Există şi în 
arhitectură un fel de pudoare ipocrită. După uluitoarele orgii 
de forme şi de culori ale secolului al optsprezecelea, arta s-a 
pus la regim, nemaiîngăduindu-şi nicio abatere de la linia 
dreaptă. Un asemenea progres nu poate avea alt rezultat 
decât urâţenia. Arta redusă la schelet, iată în ce constă de fapt 
reforma. Stilul este atât de sobru încât devine uscat; 
inconvenient de care suferă îndeobşte cumințeniile şi 
abstinențele de genul acesta. 

Independent de orice sentiment politic, privind numai 
arhitectura sălii nu se putea să nu simţi un fior. Îţi aminteai 
ca prin vis de teatrul de odinioară, de lojile împodobite cu 
ghirlande, de candelabrul de cristal cu nenumărate fațete, de 


sfeşnicele scânteietoare ca nişte diamante, de tapetul de 
mătase viorie ce făcea ape, de sumedenia de amoraşi şi de 
nimfe zugrăvite pe cortină şi pe draperii, de toată acea galantă 
idilă monarhică, pictată, sculptată şi aurită, care înseninase 
cu zâmbetul ei locaşul acesta auster, pentru ca, uitându-te 
acum în jur, să întâlneşti pretutindeni severitatea aceloraşi 
unghiuri rectilinii, reci şi tăioase ca nişte ascuțişuri de oțel; ca 
şi cum Boucher ar fi fost ghilotinat de David. 


Da 

Cel care privea Adunarea însă nu mai avea răgazul să se 
gândească la sală. Cel ce privea drama nu mai avea timp să se 
gândească la teatru. Nimic mai hâd şi mai sublim în acelaşi 
timp. O ceată de eroi. O turmă de mişei. Zăgani în vârful unui 
munte, jivine târâtoare într-o mlaştină. Acolo forfoteau, se 
înghionteau, se înfruntau, se amenințau, luptau şi trăiau 
laolaltă toți acei combatanți care azi nu mai sunt decât nişte 
umbre. 

Un pomelnic de titani. 

În dreapta, Gironda, o legiune de gânditori; în stânga 
Muntele, grup de atleți. Într-o parte Brissot, care primise 
cheile Bastiliei; Barbaroux din cuvântul căruia nu ieşeau 
marsiliezii; Kervelegan, care dispunea de batalionul de la Brest 
încazarmat în cartierul Saint-Marceau; Gensonne, care 
izbutise să impună supremaţia reprezentanţilor asupra 
generalilor; nefastul Guadet căruia, într-o noapte, la Tuileries, 
regina i-l arătase pe delfin dormind; Guadet sărutase fruntea 
copilului, şi făcuse să se rostogolească în schimb capul 
părintelui; Salles, denunţătorul himeric al legăturilor strânse 
pe care Muntele le-ar fi avut cu Austria: Sillery, şchiopul 
dreptei, aşa cum Couthon era ologul stângii; Lause-Duperret 
care, deşi fusese numit scelerat de un ziarist, n-a pregetat 
totuşi să-l invite la masă, spunându-i: Ştiu că „scelerat” nu 
înseamnă nimic altceva decât „omul care nu gândeşte ca noi”; 
Rabaut-Saint-Etienne al cărui almanah publicat în 1790 


începea cu aceste cuvinte: Revoluţia s-a terminat; Quinette, 
unul din cei ce au contribuit la prăbuşirea lui Ludovic al XVI- 
lea; jansenistul Camus, care se ocupa cu redactarea 
constituției civile a clerului, credea în minunile diaconului 
Pâris şi se prosterna în fiecare noapte în fața unui crucifix 
înalt de şapte picioare, țintuit în peretele camerei sale; un 
preot Fauchet, care, împreună cu Camille Desmoulins 
pregătise evenimentele de la 14 iulie; Isnard, care s-a făcut 
vinovat de crima de a fi prorocit: Parisul va fi distrus chiar în 
momentul în care Brunswick declara: Parisul va fi incendiat; 
Jacob Dupont, primul care a strigat: Eu sunt ateu şi căruia 
Robespierre i-a răspuns: Ateismul e aristocratic; Lanjuinais, 
un breton încăpățânat, ager şi viteaz; Ducos care era un 
Eurial pentru Boyer-Fonfrede, după cum Rebecqui era un 
Pilacle pentru Barbaroux; Rebecqui, cel care voia să-şi dea 
demisia pentru că Robespierre nu fusese încă ghilotinat; 
Richaud, care combătea menţinerea permanentă a secțiilor; 
Lasource, care a emis această sângeroasă sentință: Vai de 
națiunile recunoscătoare! şi care, la picioarele eşafodului, avea 
să se contrazică adresându-se celor din partidul Muntelui cu 
aceste semețe cuvinte: Noi murim pentru că poporul doarme, 
voi însă o să muriţi atunci când poporul se va trezi, Biroteau, 
la stăruințele căruia s-a decretat abolirea inviolabilității, 
făurind fără să ştie cuțitul ghilotinei şi ridicând cu propriile-i 
mâini eşafodul pe care avea să fie executat; Charles Villatte, 
care a căutat să-şi pună la adăpost conştiinţa protestând: Nu 
înțeleg să votez sub amenințarea cuţitelor, Louvet, autorul lui 
Faublas, care avea să deschidă în cele din urmă o librărie la 
Palais-Royal luându-l pe Lodoiska vânzător; Mercier, autorul 
Panoramei Parisului, care trâmbița: Toţi regii au simţit în ceafă 
apăsarea zilei de 21 ianuarie; Marec, care era preocupat de 
„facțiunea vechilor limite”; Carra, ziaristul care, înainte de a se 
urca pe eşafod, i-a mărturisit călăului: Îmi pare rău că trebuie 
să mor. Aş fi vrut să văd ce se mai întâmplă, Vigee, care se 
mândrea că e grenadier în batalionul doi din Mayenne-et-Loire 
şi care, amenințat de tribunele publice, a strigat: Cer ca în 


momentul în care va mai crăcni cineva în tribune, să ne 
retragem cu toţii şi să pornim spre Versailles cu sabia în mână! 
Buzot, căruia îi era scris să moară de foame; Valaze, a cărui 
viață avea să fie scurtată de propriul său pumnal; Condorcet, 
căruia îi era dat să piară la Bourg-la-Reine, acum Bourg- 
Egalite, trădat de volumul de Horaţiu pe care-l purta în 
buzunar; Petion, căruia destinul îi hărăzise să fie adorat de 
mulțime în 1792 şi mâncat de lupi în 1793; alţi douăzeci încă, 
Pontecoulant,  Marboz.  Lidon, Saint-Martin,  Dussalux, 
traducătorul lui Juvenal, care făcuse campania din Hanovra, 
Boileau, Bertrand,  Lesterp-Beauvais,  Lesage, Gomaire, 
Gardien, Mainvieille, Duplantier, Lacaze, Antiboul şi, în 
fruntea tuturor un Barnave, care se numea Vergniaud. 

În tabăra cealaltă, Antoine-Louis-Leon Florelle de Saint- 
Just, douăzeci şi trei de ani, palid, frunte îngustă, profil 
regulat, ochi misterioşi şi o adâncă tristețe zugrăvită pe față; 
Merlin şi Thionville pe care germanii îl porecliseră Feuer- 
Teufel, „diavolul de foc”; Merlin de Douai, funestul autor al 
legii împotriva suspecților; Soubrany, pe care la întâi prerial 
cetățenii Parisului l-au propus comandant; fostul preot Lebon, 
ținând sabia în mâna cu care mai înainte îi aghesmuia pe 
dreptcredincioşi; Billaud-Varennes, care întrevedea 
magistratura viitorului; în locul judecătorilor, arbitri; Fabre 
D'eglantine căruia i se datoreşte acea încântătoare inovaţie a 
calendarului republican, după cum Rouget de Lisle a avut un 
moment de sublimă inspirație atunci când a compus 
Marsilieza; din păcate însă niciunul dintre ei n-a recidivat; 
Manuel, procurorul Comunei, care a declarat: Un rege mort nu 
înseamnă un om mai puțin; Goujon, care pătrunsese cu oştile 
în Tripstadt, în New-stadt şi Spir şi văzuse fugind armata 
prusacă; avocatul Lacroix, metamorfozat în general şi numit 
cavaler al ordinului Sfântul-Ludovic cu şase zile înainte de 10 
august;  Freron-Thersite, fiul lui  Freron-Zoile; Ruth, 
implacabilul explorator al dulapului secret de fier, predestinat 
sinuciderii republicane în masă, fiind hotărât să-şi ridice 
singur viața în ziua în care ar fi pierit republica; Fouche, suflet 


diabolic, figură cadaverică; Camboulas, amic al lui Papa 
Duchesne, care i-a spus odată lui Guillotin; Tu faci parte din 
clubul Folianților dar fiică-ta ține de clubul lacobinilor, Jagot, 
care atunci când cineva îi compătimea pe întemnițați, fiindcă 
n-aveau ce să îmbrace, răspundea cu cruzime: Închisoarea ce 
e decât o haină de piatră, Javogues, fiorosul profanator al 
mormintelor de la Saint-Denis; Osselin, care deşi proscrisese 
atâția inşi, ascundea la el în casă o proscrisă, pe doamna 
Charry; Bentabole, care atunci când prezida, le făcea semne 
celor din tribune când să aplaude şi când să huiduiască; 
ziaristul Robert, soțul domnişoarei Keralio, care scria: Nici 
Robespierre, nici Marat nu obişnuiesc să vină pe la mine; 
Robespierre n-are decât să vină când o vrea, Marat însă 
niciodată; Garan-Coulon, care, atunci când Spania intervenise 
în procesul intentat lui Ludovic al XVI-lea, ceruse cu trufie 
Adunării să nu se ostenească a citi o scrisoare trimisă de un 
rege în favoarea altui rege; Gregoire un episcop, demn, la 
început, în biserica primitivă, dar care mai apoi, în timpul 
imperiului, s-a grăbit să şteargă amintirea republicanului 
Gregoire, intitulându-se contele Gregoire; Amar care spunea: 
Tot pământul îl condamnă pe Ludovic al XVI-lea. La cine mai 
poate face apel împotriva sentinței? La planete; Rouyer, care, 
în ziua de 21 ianuarie, stăruise să nu se tragă cu tunul de pe 
Pont-Neuf, deoarece: Capul unui rege nu trebuie să facă mai 
mult zgomot, atunci când se rostogoleşte, decât capul oricărui 
muritor; Chenier, fratele lui Andr6; Vadier, unul dintre cei care, 
atunci când se aşezau în tribună, puneau pistolul în fața lor; 
Panis care-i spunea lui Momoro: — Vreau să-i văd pe Marat şi 
pe Robespierre îmbrățişându-se la mine la masă. — Dar unde 
stai? — La Charenton?. — Aşa da, într-altă parte, m-aş fi 
mirat, i-a răspuns Momoro; Legendre, care a fost măcelarul 
revoluției franceze, aşa cum Pride fusese măcelarul revoluției 
engleze; — Vino să-ți dau la cap, i-a strigat odată lui 
Lanjuinais. Cere mai întâi să se decreteze că sunt bou, i-a 
răspuns Lanjuinais; Collot d'Herbois, acest sinistru comedian, 
care purta pe față masca având două guri a actorilor din 


antichitate, una spunând Da iar cealaltă Nu, aprobând cu 
una dintre ele ceea ce osândea cu cealaltă, înfierându-l pe 
Carrier la Nantes şi ridicându-i în slăvi pe Châlier la Lyon, 
trimițându-l pe Robespierre la eşafod iar pe Marat la Panteon; 
Genissieux, care cerea să fie condamnat la moarte orice ins 
având asupra lui medalia Ludovic al XVI-lea martirizat; 
Leonard  Bourdon, un învățător care oferise găzduire 
bătrânului de la Mont-Jura; Topsent, marinar, Goupilleau, 
avocat, Laurent Lecointre, negustor, Duhem, medic, Sergent, 
sculptor, David, pictor, Joseph Egalite, prinț. Şi alţii: Lecointe- 
Puiraveau, care cerea ca Marat să fie declarat prin decret „în 
stare de demenţă”; Robert Lindet, neliniştitorul făuritor al 
acelei caracatițe ce înfăşură întreaga Franţă în cele douăzeci 
şi una de mii de braţe ale sale, numite comitete revoluționare 
şi al cărei cap era Comitetul siguranței generale; Leboeuf pe 
socoteala căruia Girey-Dupre a ticluit următorul vers în 
Crăciunul pretinşilor patrioţi: Leboeuf l-a văzut pe Legendre şi 
a început a mugi. Thomas Payne, american, fire blajină; 
Anacharsis Cloots, german, baron, milionar, ateu, hebertist, 
suflet candid; integrul Lebas, prietenul lui Duplay; Rovere, 
unul dintre puţinii oameni care sunt răi din plăcerea de a face 
rău, fiindcă arta pentru artă, orice s-ar spune, există în mai 
mare măsură chiar decât se presupune; Charlier, care 
pretindea să li se spună dumneavoastră aristocraților; Tallien, 
natură elegiacă şi crudă, care a participat la evenimentele din 
termidor sub imboldul iubirii; Cambaceres, un procuror care 
va ajunge mai apoi prinț, Carrier, un procuror care se va 
transforma în tigru; Laplanche, care într-o bună zi a strigat: 
Cer prioritatea pentru tunul de alarmă; Thuriot, care insista ca 
juraţii tribunalului revoluționar să-şi exprime votul cu glas 
tare; Bourdon de Ll'Oise, care l-a provocat la duel pe Chambon, 
l-a denunțat pe Payne şi a fost denunţat la rândul său de 
Hebert; Fayau care propunea „să se trimită o armată 
incendiară” în Vendâe; Tavaux care, în ziua de 13 aprilie, a fost 
un fel de mediator între Gironda şi partidul Muntelui; Vernier, 
care cerea ca atât căpeteniile girondine cât şi conducătorii 


Muntelui să se înroleze în armată ca simpli soldați; Rewbell, 
care s-a baricadat în Mainz; Bourbotte, al cărui cal a fost ucis 
sub el în timp ce era luat cu asalt oraşul Saumur; 
Guimberteau, comandantul armatei de coastă de la 
Cherbourg, Jard-Panvilliers, comandantul armatei de coastă 
de la Rochelle, Lecarpentier, comandantul escadrei de la 
Cancale; Roberjot, care avea să cadă în capcana de la Rastadt; 
Prieur de la Marne, care colinda taberele ostăşeşti purtând 
vechii săi epoleți de căpitan de escadron; Levasseur de la 
Sarthe care, cu un singur cuvânt, l-a determinat pe Serrent, 
comandantul batalionului de la Saint-Amand, să-şi jertfească 
viața; Reverchon, Maure, Bernard de Saintes, Charles Richard, 
Lequinio şi, dominând întregul grup, un Mirabeau care se 
numea Danton. 

În afara acestor două tabere, ținându-le şi pe una şi pe 
cealaltă la respect, se înălța un om, Robespierre. 


[5 

Mai jos stătea încovoiată spaima, care poate fi nobilă 
câteodată, şi teama, care e josnică. Sub toate aceste patimi, 
sub toate aceste eroisme şi abnegațţii, sub toate aceste 
răbufniri furioase, grămada cenuşie a anonimilor. Drojdia 
Adunării constituante se numea Câmpia. Acolo se aflau cei cu 
o atitudine şovăielnică: oamenii care pregetă, care stau la 
îndoială, care se codesc, care amână de pe o zi pe alta, care 
pândesc, fiecare temându-se de câte cineva. Muntele era o 
elită; Gironda era de asemenea o elită; Câmpia era gloata. 
Câmpia era în esență Sieyes, care o rezuma. 

Sieyes, un spirit profund care devenise găunos. Rămăsese la 
starea a treia, nereuşind să se ridice până la nivelul poporului. 
Există anumiţi oameni făcuți să se oprească la jumătatea 
drumului. Sieyes îl numea tigru pe Robespierre care, la rândul 
său, îl făcea cârtiță. Acest metafizician, în loc să devină mai 
înțelept, devenise mai prudent. Era linguşitorul şi nicidecum 
slujitorul revoluției. Punea mâna pe lopată şi se ducea, 


împreună cu poporul, să muncească pe Câmpul lui Marte, 
înhămat la aceeaşi teleagă cu Alexandre de Beauharnais. Îi 
sfătuia pe alții să fie energici, lucru de care el se ferea. Apărați- 
vă cauza cu tunul, îi îndemna pe girondini. Există gânditori 
care sunt în acelaşi timp combatanți; aceia cum ar fi de pildă 
Condorcet, erau de partea lui Vergniaud, *. Sau, cum ar fi 
Camille Desmoulins, de partea lui Danton. Există însă şi 
gânditori care vor să trăiască şi aceia erau de partea lui 
Sieyes. 

Cele mai alese vinuri au drojdia lor. Şi mai jos decât 
Câmpia, se afla Mlaştina. O lâncezeală odioasă lăsând să se 
vadă transparențele egoismului. Acolo tremura aşteptarea 
mută a fricoşilor. Nimic mai jalnic. Un noian de dispreț şi 
niciun pic de ruşine; o furie mocnită; răzvrătirea ascunsă sub 
slugărnicie. Cei din Mlaştină îşi purtau cu cinism frica; aveau 
toate îndrăznelile laşităţii; preferau Gironda şi se alăturau 
Muntelui; deznodământul depindea de ei; înclinau totdeauna 
spre tabăra care triumfa; pe Ludovic al XVI-lea l-au dat pe 
mâna lui Vergniaud, pe Vergniaud l-au predat lui Danton, pe 
Danton lui Robespierre iar pe Robespierre lui Tallien. Pe 
Marat, cât a trăit, l-au țintuit la stâlpul infamiei, iar după 
moartea sa l-au divinizat. Erau în stare să susțină orice până 
în ziua când dădeau peste cap tot ceea ce susținuseră mai 
înainte. Simţeau din instinct momentul în care puteau da 
lovitura decisivă celor ce se clătinau. În ochii lor, de vreme ce 
acceptau să se pună în slujba cuiva numai dacă acel cineva 
avea o poziție solidă, faptul de a te clătina însemna o trădare. 
Întruchipau numărul, întruchipaţi forţa, întruchipau frica. De 
aici şi îndrăzneala tuturor mârşăviilor. 

De aici şi ziua de 31 mai, cea de 11 germinal, de 9 termidor; 
tragedii urzite de giganți şi destrămate de pitici. 


[6 
Printre aceşti oameni stăpâniți de patimi se aflau 
amestecați o seamă de oameni stăpâniți de himere. Utopia era 


prezentă acolo sub toate formele sale, atât sub forma 
războinică, ce considera necesar eşafodul ca şi sub forma cei 
inocentă, ce dorea abolirea pedepsei cu moartea; spectru față 
de monarhii, înger față de popoare. Ținând cumpăna cu 
spiritele combative, se aflau spiritele creatoare. Unii se 
gândeau numai la război, alții numai la pace; un creier, 
Carnot, zămislea paisprezece armate; un alt creier, Jean 
Debry, cugeta la o federație democratică universală. Printre 
elocvențele furibunde, printre  glasurile clocotitoare şi 
detunătoare, existau şi tăceri fecunde. Lakanal tăcea şi 
organiza în gând educaţia publică naţională; Lanthenas tăcea 
şi întemeia şcolile primare; Revellicre-Lepeaux tăcea şi visa să 
înalțe filosofia la rangul unei religii. Alţii se ocupau de 
probleme mai mărunte şi mai practice. Guyton-Morveaux 
studia asanarea spitalelor, Maire abolirea  servituților 
existente, Jean-Bon- Saint-Andre suprimarea pedepsei cu 
închisoarea pentru datorii şi a detenţiunii, Romme propunerea 
lui Chappe, Dubo€ punerea în ordine a arhivelor, Coren- 
Fustier înființarea cabinetului de anatomie şi a muzeului de 
ştiinţe naturale, Guyomard navigația fluvială şi construirea 
unui baraj pe fluviul Escaut. Arta avea fanaticii, ba chiar şi 
monomanii ei; în ziua de 21 ianuarie, în timp ce capul 
monarhiei cădea în piața Revoluţiei, Bezard, reprezentantul 
departamentului Oise, se ducea să vadă un tablou de Rubens 
descoperit într-o magherniță de pe strada Saint-Lazare. 
Artişti, oratori, profeți, oameni-coloşi ca Danton, oameni-copii 
ca Anacharsis Cloots, gladiatori şi filosofi, se îndreptau cu toții 
spre acelaşi ţel: progresul. Nimic nu-i putea descumpăni. 
Măreţia Convenţiunii a constat tocmai în faptul că s-a 
străduit să vadă în ce măsură imposibilul sau ceea ce oamenii 
socotesc ca atare ar putea deveni realitate. La una din 
extremitățile ei, Robespierre avea ochii aţțintiți asupra 
dreptului; la cealaltă extremitate, Condorcet avea ochii aţintiți 
asupra datoriei. 

Condorcet era un visător dar în acelaşi timp şi o minte 
limpede; Robespierre era oricând gata să purceadă la execuţie; 


şi uneori, în timpul supremelor crize ale societăților 
îmbătrânite, execuția este sinonimă cu exterminarea. 
Revoluţiile au două versante, urcuşul şi coborâşul, iar pe 
aceste versante se desfăşoară întreaga succesiune a 
anotimpurilor, începând cu sezonul ghețurilor şi sfârşind cu 
cel al florilor. Fiecare zonă de pe cele două versante dă naştere 
oamenilor potriviți cu climatul său, începând cu cei obişnuiţi 
să trăiască la lumina soarelui şi sfârşind cu cei deprinşi să 
trăiască în mijlocul trăsnetelor. 


D7 

Toată lumea cunoştea cotlonul culoarului din stânga unde 
Robespierre îi şoptise la ureche lui Garat, prietenul lui 
Claviere, aceste înfricoşătoare cuvinte: Claviere a conspirat în 
orice loc în care a respirat. În acelaşi ungher, prielnic 
convorbirilor intime şi indignărilor mărturisite cu jumătate de 
glas, Fabre D'englantine îl dojenise pe Romme, reproşându-i că 
schimonosise calendarul prin schimbarea numelui de fervidor 
în termidor. Toată lumea cunoştea colțul în care şedeau cot la 
cot cei şapte reprezentanți ai departamentului Haute-Garonne 
care, fiind cei dintâi chemaţi să-şi dea verdictul în procesul lui 
Ludovic al XVI-lea, răspunseseră rând pe rând: Mailhe: 
moartea. Delmas: moartea. Projean: moartea. Cales: moartea: 
Ayral: moartea. Julien: moartea. Desaby: moartea. Ecou 
repercutat la infinit, ce străbate întreaga istorie şi care, de 
când există justiția omenească, a aşternut întotdeauna o 
umbră sepulcrală pe zidurile tribunalului. Erau arătaţi cu 
degetul, în frământată învolburare de chipuri, toți cei ale căror 
glasuri făcuseră să clocotească sala pronunțând tragicul 
verdict; Paganel care votase: Moartea. Un rege nu este folositor 
decât atunci când moare. Millaud, care spusese: Dacă moartea 
n-ar exista, ar trebui inventată astăzi. Bătrânul Raffron du 
Trouillet, care declarase: Moartea şi cât mai repede! 
Goupilleau, care strigase: Eşafodul imediat. Orice întârziere nu 
face decât să agraveze moartea, Sieyes, care se mulțumise să 


rostească laconic formula funebră: Moartea; Thuriot, care 
respinsese propunerea lui Buzot de a se consulta voința 
poporului: lar adunările primare! lar patruzeci şi patru de mii 
de tribunale! În felul acesta procesul n-o să se mai termine 
niciodată. Capul lui Ludovic al XVI-lea o să aibă tot timpul să 
încărunțească înainte de a cădea; Augustin-Bon Robespierre 
care, ținându-i isonul fratelui său, exclamase: Nu pot să 
concep un sentiment de omenie capabil să distrugă popoarele, 
cruțându-i în schimb pe tirani. Moartea! A cere o amânare 
înseamnă a consulta voința tiranilor, în locul voinței poporului, 
Foussedoire, locţiitorul lui Bernardin de Saint- Pierre, care 
spusese: Mă cutremur în fața oricărei vărsări de sânge 
omenesc, dar sângele unui rege nu e sânge de om. Moartea; 
Jean-Bon-Saint-Andre, care afirmase: Poporul nu poate fi liber 
decât dacă tiranul e mort; Lavicomterie, care rostise în gura 
mare următoarea sentință: Atâta timp cât tiranul respiră 
libertatea se înăbuşă. Moartea. Chateauneuf-Randon, care 
strigase: Moartea lui Ludovic Ultimul, Guyardin, care îşi 
exprimase dorința: Să fie executat Barriere-Renversee,;, bariera 
răsturnată era bariera tronului; Tellier, care propusese: Să se 
fabrice un tun de calibrul căpățânii lui Ludovic al XVI-lea, ca să 
tragem cu el asupra duşmanilor. Şi cei indulgenţi: Gentil, care 
declarase: Votez pedeapsa cu închisoarea. A face din el un nou 
Carol I, ar însemna să scornim un nou Cromwell; Bancal, care 
spusese: Exilul. Aş vrea să-l văd pe primul rege al universului 
condamnat să practice o meserie ca să-şi câştige viața; 
Albouys, care opinase: Surghiunul. Să dea târcoale tronurilor 
ca o fantomă trezită la viață, Zangiacomi, care spusese: 
Închisoarea. Să-l păstrăm pe Capet în viață în chip de 
sperietoare; Chaillon, care fusese de părere: Lăsaţi-l să 
trăiască. N-aş vrea să trimit pe lumea cealaltă un mort pe care 
Roma îl va trece în rândul sfinţilor. În timp ce sentinţele de mai 
sus se desprindeau de pe aceste buze neîndurătoare şi, rând 
pe rând, se răspândeau în istorie, femei decoltate şi 
înzorzonate, cu o listă în mână, numărau voturile în tribune, 
înfigând câte un ac în dreptul fiecărui nume. 


Acolo unde a pătruns tragedia, groaza şi mila rămân de-a 
pururi. 

Privind Convenţiunea în oricare din perioadele guvernării 
sale, nu se putea să nu-ţi răsară în minte judecata ultimului 
Capet; legenda zilei de 21 ianuarie părea asociată cu fiecare 
acțiune a sa; temuta adunare era împânzită de răsuflările 
fatale ce se abătuseră asupra străvechii făclii monarhice 
aprinse de optsprezece secole, stingând-o; procesul decisiv 
intentat tuturor regilor reprezentaţi de către un singur 
monarh era într-un fel punctul de plecare al crâncenului 
război pe care Convenţiunea îl purta împotriva trecutului; la 
oricare din şedinţele ei ai fi asistat, vedeai proiectată ca pe un 
ecran umbra eşafodului pe care fusese executat Ludovic al 
XVI-lea; spectatorii îşi povesteau unii altora cum demisionase 
Kersaint, cum demisionase Roland şi cum Duchâtel, deputatul 
departamentului Deux-Se&vres, care stăruise să fie transportat 
pe patul de suferință la adunare, deşi era pe moarte, votase 
pentru viața acuzatului, stârnind râsul lui Marat; şi toată 
lumea îl căuta cu privirea pe deputatul, astăzi uitat de istorie, 
care, după o şedinţă de treizeci şi şapte de ore, răpus de 
oboseală şi de somn, adormise în bancă şi care, trezit de aprod 
atunci când îi venise rândul să voteze, mijise ochii, rostise 
verdictul: moartea! şi adormise la loc. 

În momentul în care îl condamnau la moarte pe Ludovic al 
XVI-lea, Robespierre mai avea optsprezece luni de trăit, 
Danton cincisprezece luni, Vergniaud nouă luni, Marat cinci 
luni şi trei săptămâni iar Lepelletier-Saint-Fargeau o singură 
zi. Scurtă şi cumplită răsuflare a gurilor omeneşti! 


Ds 

Poporul avea o fereastră deschisă asupra Convenţiunii, 
tribunele publice, iar atunci când fereastra devenea 
neîncăpătoare, deschidea uşa lăsând mulțimea de pe strada 
să pătrundă în adunare. Asemenea invazii ale gloatelor în 
mijlocul senatului constituie una dintre cele mai 


surprinzătoare imagini pe care ni le înfăţişează istoria. De 
obicei aceste năvăliri aveau un aer cordial. Ulița fraterniza cu 
scaunul curul. Dar cordialitatea unui popor care, cândva, în 
răstimp de trei ore pusese stăpânire pe tunurile de la palatul 
Invalizilor şi pe patruzeci de mii de puşti era făcută să inspire 
teamă. În tot momentul şedinţa era întreruptă de câte o 
defilare: delegații cărora li se îngăduia să ia cuvântul la bară, 
petiții, omagii, ofrande. Lancea de onoare a foburgului Saint- 
Antoine intra în sală purtată de un grup de femei. Nişte 
englezi ofereau douăzeci de mii de perechi de pantofi pentru 
soldații noştri care umblau cu picioarele goale. „Cetăţeanul 
Arnoux, anunța Monitorul, preotul comunei Aubignan şi 
comandantul batalionului din Drâme, cere să fie trimis pe 
frontieră, păstrându-i-se în acelaşi timp enoria.” Delegații 
secțiilor soseau cărând cu brancardele talere, anaforniţe, 
potire, grămezi de aur, de argint şi de argint suflat cu aur, 
prinos adus patriei de o droaie de zdrențăroşi, care solicitau în 
schimb permisiunea de a dansa carmaniola în fața 
Convenţiunii. Chenard, Narbonne şi Valliere veneau să cânte 
cuplete în cinstea Muntelui. Secţia Mont-Blanc aducea bustul 
lui Lepelletier şi o femeie punea o bonetă roşie în capul 
preşedintelui care o săruta; „cetățenele secției Mail” aruncau 
flori „legiuitorilor”; „şcolarii patriei” veneau, cu muzica în 
frunte, pentru a mulțumi Convenţiunii că „pusese temeiurile 
prosperității secolului”; femeile din secția Gărzilor-Franceze 
aduceau buchete de trandafiri; femeile din secția Champs- 
Elisces ofereau o cunună din frunze de stejar; femeile din 
secția Temple veneau în fața barei să facă legământ că nu se 
vor căsători decât cu adevărați republicani, secția Moliere 
prezenta o medalie cu chipul lui Franklin care avea să fie 
atârnată mai apoi, în baza unui decret, de cununa statuii 
Libertăţii, Copiii-Găsiţi considerați acum Copiii Republicii 
defilau îmbrăcaţi în uniforma naţională; tinerele fete din secția 
Nouăzeci-şi-doi soseau îmbrăcate în rochii lungi albe, 
eveniment pe care a doua zi Monitorul îl menţiona cu aceste 
cuvinte: „Preşedintele primeşte un buchet din mâinile 


nevinovate ale unei tinere frumuseți.” Oratorii salutau 
mulțimea; uneori chiar o şi linguşeau: — Eşti fără cusur, eşti 
incapabilă să greşeşti, eşti perfecțiunea întruchipată — îi 
spuneau ei şi poporul, care este copilăros din fire, se arăta 
sensibil la asemenea dulcegării. Câteodată adunarea era 
străbătută de valurile răzmeriței, care intra spumegând 
înăuntru pentru a ieşi mai apoi pe deplin împăcată, ca apele 
Ronului care străbat lacul Leman şi care sunt nămoloase 
când se varsă în lac şi azurii când pornesc mai departe. 

Uneori însă lucrurile nu se desfăşurau chiar atât de paşnic 
şi atunci Henriot dădea dispoziție să se aducă grătare pentru 
înroşit ghiulele în foc la poarta palatului Tuileries. 


[9 

Adunarea nu se mulțumea numai să răspândească în jur 
văpaia revoluției, ci făurea în acelaşi timp şi bunuri ale 
civilizației. Cuptor încins la roşu, dar şi forjă totodată, în 
această zăcătoare în care clocotea teroarea, fermenta şi 
progresul. Din haosul neguros şi din învolburata alunecare a 
norilor pe cer ţâşneau nesfârşite raze de lumină paralele cu 
legile eterne. Raze ce stăruiau în zare, scânteind pururea pe 
firmamentul popoarelor şi care se numesc: una justiția, alta 
îngăduința, alta bunătatea, alta rațiunea, alta adevărul şi 
alta dragostea. Convenţiunea proclama această măreață 
axiomă: Libertatea unui cetățean se sfârşeşte acolo unde 
începe libertatea altui cetățean; formulă ce rezumă în câteva 
cuvinte esența relațiilor sociale. Convenţiunea declara sfântă 
sărăcia; declara sfântă infirmitatea întruchipată în orbul şi 
surdomutul pe care statul îi lua sub tutela sa, sfântă 
maternitatea întruchipată în fetele-mame cărora le oferea o 
mângâiere şi pe care le reabilita, sfântă copilăria întruchipată 
în orfanul care, prin intervenţia ei, devenise copilul adoptiv al 
patriei, sfântă inocența întruchipată în acuzatul achitat de 
justiție pe care căuta să-l recompenseze. Convenţiunea înfiera 
comerțul cu negri şi suprima sclavia. Ea proclama 


solidaritatea civică. Decreta gratuitatea învățământului. 
Organiza educaţia națională prin înființarea şcolii normale la 
Paris, a şcolilor centrale în capitalele departamentale şi a 
şcolilor primare în comune. Crea conservatoarele şi muzeele. 
Legifera unitatea codului, unitatea măsurilor şi greutăților, 
unitatea calculului cu ajutorul sistemului decimal. Ea punea 
bazele finanţelor Franţei, instaurând creditul public în locul 
îndelungatei bancrute monarhice. Şi tot ea punea la dispoziția 
comunicațiilor telegraful, oferea bătrâneţii aziluri bine 
înzestrate, bolnavilor spitale salubre, învățământului şcoala 
politehnică, ştiinţei biroul longitudinilor şi spiritului omenesc 
institutul. Convenţiunea era în egală măsura națională şi 
cosmopolită. Dintre cele unsprezece mii două sute zece decrete 
pe care le-a promulgat Convenţiunea, o treime au scop politic, 
iar celelalte două treimi un scop umanitar. Ea considera 
morala universală temelia societății şi conştiinţa universală 
fundamentul legii. Şi toate acestea - abolirea sclaviei, 
proclamarea fraternității, ocrotirea umanității, îndreptarea 
conştiinţei omeneşti, legiferarea muncii, care dintr-o obligaţie 
împovărătoare devenea un drept avantajos, consolidarea 
bogățiilor naţionale, educaţia şi asistența acordată copiilor, 
răspândirea culturii literare şi a ştiinţelor, lumina aprinsă pe 
toate culmile, ajutorarea tuturor nevoilor, promovarea tuturor 
principiilor - Convenţiunea le înfăptuia purtând în măruntaie 
un balaur, răscoala din Vendee, şi pe umeri o haită de tigri, 
monarhii. 


DL 10 

O sală imensă. Toate tipurile umane, inumane şi 
supraumane strânse laolaltă. O epică învălmăşeală de 
antagonisme,  Guillotin  ferindu-se de David,  Bazire 
insultându-l pe Chabot, Guadet zeflemisindu-l pe Saint-Just, 
Vergniaud disprețuindu-l pe Danton, Louvet atacându-l pe 
Robespierre, Buzot denunțându-l pe Egalite, Chambon 
terfelindu-l pe Pache şi toți deopotrivă detestându-l pe Marat. 


Şi câte alte nume încă s-ar cuveni să fie pomenite! Armonville, 
poreclit şi  Bonetă-Roşie, pentru că la toate şedinţele 
Convenţiunii purta boneta frigiană, prieten cu Robespierre şi 
dorind ca „după Ludovic al XVl-lea să fie ghilotinat 
Robespierre” pentru a se menţine echilibrul; Massieu, colegul 
blajinului episcop Lamourette, cu care semăna leit şi al cărui 
nume ar trebui sărutat; Lehardy du Morbihan care înfiera 
preoțimea din Bretania; Barere — gata întotdeauna să cânte în 
struna majorității - care prezida adunarea în ziua când 
Ludovic al XVI-lea s-a înfățişat la bară, şi care era față de 
Pamela ceea ce Louvet era față de Lodoiska; Daunou, membru 
al congregaţiei Oratoriului, care spunea mereu: Să nu ne 
grăbim; Dubois-Crance la urechea căruia se apleca de obicei 
Marat;  marchizul de Chateauneuf, Laclos, Herault de 
Sechelles care se trăgea înapoi când îl auzea pe Henriot 
strigând: Servanţi, la tunuri! Julien, care compara Muntele cu 
Termopile; Gamon, care pretindea ca una din tribunele publice 
să fie rezervată exclusiv femeilor; Laloy, care l-a primit cu 
toate onorurile pe episcopul Gobel în ziua când acesta s-a 
prezentat în fața Convenţiunii pentru a depune mitra pe care 
a înlocuit-o cu boneta roşie; Lecomte, care a exclamat atunci: 
Care mai vrea să se răspopească? Feraud, a cărui căpățână 
avea să fie salutată de Boissy-dAnglas, pentru istorie 
rămânând astfel o problemă veşnic nerezolvată: Boissy- 
dAnglas a salutat, de fapt, căpățâna, adică victima, sau 
sulița, adică pe asasini? Cei doi frați Duprat, unul din 
partidul Muntelui iar celălalt girondin, care se urau cu aceeaşi 
înverşunare ca şi frații Chenier. 

De la această tribună s-au rostit unele cuvinte ameţitoare, 
acele cuvinte care au uneori, chiar fără ştirea celui ce le 
articulează, accentul fatidic al revoluțiilor şi în urma cărora 
faptele concrete îşi schimbă subit înfăţişarea luând un aer 
nemulțumit şi surescitat, ca şi cum ar dezaproba lucrurile 
spuse puțin mai înainte; ceea ce se întâmplă pare scos din 
sărite de ceea ce se spune; catastrofele se dezlănţuie furioase 
şi parcă exasperate de vorbele oamenilor. Aşa cum ecoul unui 


glas în munţi ajunge să declanşeze o avalanşă. Un singur 
cuvânt în plus poate fi urmat de o prăbuşire. Dacă n-ar fi fost 
rostit nu s-ar fi întâmplat nimic. S-ar zice uneori că 
evenimentele sunt irascibile. 

În felul acesta, printr-o simplă întâmplare, din pricina unui 
cuvânt spus la un moment dat de un orator şi greşit înțeles, a 
căzut capul doamnei Elisabeth. 

La Convenţiune vehemența limbajului era legitimă. 

Ameninţările zburau încrucişându-se în timpul discuțiilor, 
ca scânteile în toiul unui incendiu. 

PETION: — Robespierre, la obiect. 

ROBESPIERRE: — Obiectul eşti dumneata, Petion. Ajung 
îndată şi acolo, ai să vezi. 

O VOCE: — Moarte lui Marat! 

MARAT: — În ziua în care va muri Marat, se va termina şi 
cu Parisul, şi în ziua în care va pieri Parisul, se va termina şi 
cu Republica. 

Billaud-Varennes se ridică şi ia cuvântul: — Noi vrem... 

Barere îl întrerupe: — Vorbeşti ca un rege. 

Într-altă zi: 

PHILIPPEAUX: — Un membru al Convenţiunii a tras sabia 
ca să mă lovească. 

AUDOIN: — Preşedinte, să fie chemat la ordine ucigaşul. 

PREŞEDINTELE: — Aveţi răbdare. 

PANIS: De astă dată te chem eu la ordine, preşedinte. 

Uneori se şi râdea şi chiar vârtos: 

LECOINTRE: — Preotul din Chant-de-Bout se plânge că 
episcopul său nu-i dă voie să se însoare. 

O VOCE: — Nu înțeleg de ce Fauchet, care are atâtea 
amante, îi împiedică pe alții să aibă neveste. 

O ALTĂ VOCE: — l-aţi o nevastă, părinte! 

Tribunele se amestecau în discuţie tutuindu-i pe 
reprezentanţi. Într-o zi deputatul Ruamps, care avea un „şold” 
mai proeminent decât celălalt, se ridică să ia cuvântul. Cineva 
din tribune îi strigă: Întoarce-te cu bazaconia aia spre dreapta, 
fiindcă ai o „bucă” de parc-ar fi făcută de David! — Ca să vă 


dați seama cât de mari puteau fi îndrăznelile pe care poporul 
şi le permitea față de Convenţiune. O dată totuşi, în timpul 
frământărilor din ziua de 11 aprilie 1793, preşedintele a dat 
ordin să fie arestat un întrerupător din tribune. 

Cu prilejul unei şedinţe la care a asistat şi bătrânul 
Buonarotti, Robespierre ia cuvântul şi vorbeşte două ceasuri 
întregi, privindu-l pe Danton, când drept în față, ceea ce era 
îngrijorător, când pieziş, ceea ce era şi mai grav. Tună şi 
fulgeră fără niciun fel de menajamente, încheindu-şi discursul 
printr-o explozie de indignare, plină de ameninţări funeste: 
Ştim cine sunt intriganţii, ştim cine sunt corupătorii şi cei ce s- 
au lăsat corupți, ştim cine sunt trădătorii; se află cu toţii în 
sânul acestei adunări. Ne aud, iar noi, la rândul nostru, îi 
vedem şi nu-i scăpăm nicio clipă din ochi. Să privească 
deasupra capului lor şi vor vedea atârnând sabia legii; să 
privească în adâncul conştiinţei lor şi vor vedea toată ticăloşia 
de care sunt în stare. Să ia seama deci. După ce Robespierre a 
terminat de vorbit, Danton, uitându-se în tavan, cu ochii pe 
jumătate închişi şi lăsând să-i spânzure brațul peste spătarul 
băncii, dă capul pe spate şi începe să fredoneze: 

Cadet Roussel22: vorbeşte vrute şi nevrute 

De n-ar fi lungi, discursurile-i ar fi scurte. 


Fiecare invectivă îşi primea răspunsul. — Complotistule! — 
Criminalule! — Nemernicule! — Răzvrătitule! — Moderatule! Se 
denunțau unul pe altul luând martor bustul lui Brutus care 
se afla în sală. Imputări, injurii, provocări. Priviri furioase 
aruncate şi dintr-o parte şi din cealaltă, pumni vânturațţi prin 
aer, pistoale scoase la iveală o clipă, pumnale trase pe 
jumătate din teacă. Uriaşa învâlvorare a tribunii. Unii vorbeau 
ca şi cum ar fi avut ghilotina în spatele lor. Capetele 
tălăzuiau,  înspăimântate şi cumplite în acelaşi timp. 
Partizanii Muntelui, girondini, folianți, moderați, terorişti, 
iacobini, cordelieri; optsprezece preoți regicizi. 

Toţi laolaltă! O învălătucire de aburi mânați de vânt în toate 
părțile. 


Da 

Conştiinţe în bătaia vântului. 

Vântul acesta însă era un vânt miraculos. 

A fi membru al Convenţiunii nu însemna mai mult decât a 
fi un val în noianul de ape al oceanului. E un adevăr valabil 
chiar şi pentru cei mai de seamă dintre ei. Forța care-i punea 
pe toţi în mişcare venea de sus. Exista în Convenţiune o voință 
care era a tuturor fără a fi a nimănui în special. Voința 
aceasta era reprezentată de o idee, o idee nestăvilită şi 
nețărmurită ce vântura negurile din înaltul cerului. E ceea ce 
numim Revoluție. Atunci când ideea aceasta se dezlănțuia, pe 
unul îl culca la pământ, în timp ce pe altul îl sălta în sus; pe 
unul îl purta ca pe o spumă, iar pe altul îl zdrobea de stânci. 
Ideea aceasta ştia încotro anume se îndreaptă, mânând din 
urmă abisul. A pune revoluţia în sarcina unor oameni anume 
e ca şi cum ai cere socoteală valurilor pentru flux şi reflux. 

Revoluţia este o faptă a Necunoscutului. Faptă bună sau 
rea, spuneţi-i cum vreţi şi după cum năzuințele voastre se 
îndreaptă spre viitor sau spre trecut, dar lăsați răspunderea ei 
în seama celui ce-a săvârşit-o. Revoluţia pare a fi creaţia 
comună a marilor evenimente şi a marilor personalități, când 
în realitate nu este decât consecința evenimentelor. 
Evenimentele irosesc ceea ce oamenii sunt datori să plătească. 
Evenimentele dictează şi oamenii plătesc. 14 iulie poartă 
semnătura lui Camille Desmoulins, 10 august cea a lui 
Danton, 2 septembrie este iscălit Marat, 21 septembrie poartă 
semnătura lui Gregoire, iar ziua de 21 ianuarie pe cea a lui 
Robespierre; dar Desmoulins, Danton, Marat, Gregoire şi 
Robespierre nu sunt decât nişte simpli grefieri. Uriaşul, 
sinistrul redactor al acestor pagini are un nume, Dumnezeu, 
şi o mască, Destinul. Robespierre credea în Dumnezeu. 
Fireşte! 

Revoluţia este una din ipostazele acelui fenomen imanent 
care ne presează din toată părțile deodată şi căruia îi spunem 


Necesitate. 

În faţa unei asemenea misterioase şi încâlcite împletiri de 
binefaceri şi de suferinţe se ridică întrebarea istoriei: De ce? 

Uite aşa. E răspunsul pe care-l dau îndeobşte cei ce nu ştiu 
NIMIC, dar şi cei ce ştiu tot. 

În prezența acestor catastrofe elementare ce distrug şi în 
acelaşi timp stimulează civilizația, pregeți să mai judeci 
amănuntele. A-i dezaproba sau a-i condamna pe oameni din 
pricina rezultatului e ca şi cum ai lăuda ori ai trage la 
răspundere cifrele pentru totalul pe care-l dau. Ceea ce trebuie 
să se întâmple se întâmplă ceea ce trebuie să izbucnească, 
izbucneşte. Veşnicul senin al cerului nu are câtuşi de puţin de 
suferit de pe urma celor mai turbate vânturi. Deasupra 
revoluțiilor adevărul şi dreptatea rămân nestrămutate ca şi 
bolta înstelată deasupra vijeliilor. 


D 12 

Aşa era Convenţiunea, excesivă în toate; fortăreață a 
neamului omenesc atacată de toate negurile deodată, focuri 
nocturne ale unei armate de idei asediată, uriaşă tabără a 
conştiințelor statornicită pe unul din povârnişurile abisului. 
Nu există nimic în istorie care să se poată compara cu această 
adunare, senat şi gloată totodată, conclav şi răspântie la 
drumul mare, areopag şi piaţă publică, tribunal şi acuzat. 

Convenţiunea şi-a schimbat adesea atitudinea după cum 
bătea vântul; vântul acesta însă izbucnea din pieptul 
poporului şi era răsuflarea lui Dumnezeu. Astăzi încă, deşi au 
trecut optzeci de ani de atunci, de fiecare dală când 
Convenţiunea răsare în cugetul unui om, fie el istoric ori 
filosof, omul acela se opreşte şi rămâne pe gânduri. Nu se 
poate să nu iei aminte la această măreață procesiune de 
umbre. 


II — Marat în culise 


A doua zi după întâlnirea din strada Paon, Marat se duse la 
Convenţiune, după cum o înştiințase pe Simonne Evrard. 

Avea acolo partizan un marchiz, anume Louis de Montaut, 
cel care avea să ofere cândva Convenţiunii o pendulă zecimală 
împodobită cu bustul lui Marat. 

În momentul în care Marat intra în sală, Chabot tocmai se 
apropiase de Montaut. 

— Fostule... îl chemă el. 

Montaut ridică ochii. 

— De ce îmi spui fost? 

— Fiindcă eşti. 

— Eu? 

— Din moment ce ai fost marchiz. 

— Niciodată. 

— EA, aş! 

— Taică-meu era soldat, iar bunicul țesător. 

— Ce tot îndrugi acolo, Montaut? 

— Nu mă cheamă Montaut. 

— Dar cum te cheamă”? 

— Maribon. 

— La urma urmei, pentru mine-i totuna, spuse Chabot. 

Şi adăugă printre dinți: 

— Care mai de care se leapădă acum de boierie. 

Marat se oprise pe culoarul din stânga, privindu-i pe 
amândoi. 

De fiecare dată când intra Marat se isca o rumoare în sală; 
nu prea aproape de el însă. În preajma lui toată lumea tăcea. 
Marat se făcea că nu bagă de seamă. Dispreţuia „orăcăielile 
mlaştinii”. 

În penumbra băncilor anonime de jos, Comp€ de Ll'Oise, 
Prunelle, episcopul Villars, care mai apoi avea să ajungă 
membru al Academiei franceze, Boutroue, Petit, Plaichard, 
Bonet, Thibeaudeau, Valdruche îl arătau cu degetul. 

— Uite-l şi pe Marat! 

— Cine zicea că-i bolnav? 

— Ba e, nu vezi c-a venit în halat? 


— În halat! 

— Chiar aşa, zău! 

— S-a întrecut cu gluma! 

— Cum îndrăzneşte să se prezinte în halul ăsta la 
Convenţiune? 

— Din moment ce-a venit odată cu o cunună de lauri pe 
cap, de ce n-ar veni şi în halat? 

— Chip de aramă şi dinţi de cocleală. 

— Pare să fie un halat nou. 

— Din ce-o fi făcut? 

— Din rips. 

— Cu dungi. 

— Uitaţi-vă la revere. 

— Sunt din blană. 

— De tigru. 

— Nu, de hermină. 

— Imitaţie de hermină. 

— ŞI ce ciorapi are-n picioare! 

— E cam fistichiu. 

— Şi pantofi cu catarame. 

— De argint! 

— Saboţii lui Camboulas n-au să-i treacă niciodată cu 
vederea treaba asta. 

Alți deputaţi se făceau că nu-l văd, discutând despre altele. 
Santhonax intră în vorbă cu Dussaulx: 

— Ai auzit, Dussaulx? 

— Ce să aud? 

— De fostul conte de Brienne? 

— Care era închis la Force împreună cu fostul duce de 
Villeroy? 

— Da. 

— I-am cunoscut pe amândoi. Ce-i cu ei? 

— Erau atât de înfricoşaţi încât se grăbeau să salute orice 
temnicer pe care-l vedeau cu bonetă roşie în cap, ba mai mult 
chiar, într-o zi au refuzat să joace o partidă de pichet fiindcă li 
se adusese o pereche de cărți cu rigi şi regine. 


— Şi? 

— Au fost executați ieri. 

— Amândoi? 

— Amândoi. 

— Şi până la urmă, cum s-au purtat în închisoare? 

— Ca nişte laşi. 

— Dar pe eşafod? 

— Cu curaj. 

La care Dussaulx lăsă să-i scape aceste cuvinte: 

— E mai lesne probabil să mori decât să trăieşti. 

Barere tocmai dădea citire unui raport asupra situaţiei din 
Vendâe. Din Morbihan plecaseră nouă sute de oameni cu 
tunuri spre a veni în ajutorul oraşului Nantes. Redon era 
amenințat de ţărani. Paimboeuf fusese asediat. O patrulă 
navală încrucişa la Maindrin pentru a împiedica o eventuală 
debarcare. De la Ingrande şi până la Maure tot malul stâng al 
fluviului Loire era înțesat de baterii regaliste. Trei mii de 
țărani puseseră stăpânire asupra oraşului Pornic. Şi toți 
strigau într-un glas Trăiască englezii! O scrisoare trimisă de 
Santerre Convenţiunii, şi citită tot de Barere, se încheia în 
felul următor: 

„Vannes a fost atacat de şapte mii de țărani. L-am respins şi 
am capturat patru tunuri...” 

— Şi câţi prizonieri? întrebă cineva. 

Post-scriptum: 

„N-avem niciun prizonier, fiindcă nu mai facem prizonieri "2%, 
continuă Barere. 


Marat, care rămăsese locului fără să dea nicio atenţie 
lecturii, părea absorbit de nişte gânduri apăsătoare. 

Ținea în mână şi mototolea între degete o hârtie pe care, 
dacă ar fi netezit-o cineva, s-ar fi putut citi următoarele 
rânduri scrise de mâna lui Momoro, drept răspuns, pare-se, la 
o întrebare pusă de Marat: 

„Nimeni nu poate ține piept puterii nelimitate a comisarilor 
delegați, mai ales a celor numiţi de Comitetul salvării publice. 


Degeaba în şedinţa din 6 mai, Genissieux a luat cuvântul 
arătând că «orice comisar e mai puternic decât un rege, 
lucrurile au rămas neschimbate. Comisarii au drept de viață şi 
de moarte. Massade la Angers, Trullard la Saint-Amand, Nyon 
delegat pe lângă generalul Marce, Parrein pe lângă armata de 
la Sables, Millier pe lângă cea de la Niort, sunt atotputernici. 
Clubul iacobinilor a mers şi mai departe, numindu-l pe Parrein 
general de brigadă. Împrejurările scuză totul. Un delegat al 
Comitetului salvării publice poate ține în şah pe comandantul 
suprem al armatei.” 

Marat făcu ghemotoc hârtia, o vâri în buzunar şi se 
îndreptă agale spre Montaut şi Chabot care nu-l văzuseră 
intrând în sală şi continuau să pălăvrăgească. 

— Maribon sau Montaut, fii atent, spunea Chabot: vin de la 
Comitetul salvării publice. 

— Ei, ce se mai întâmplă pe acolo? 

— Un nobil a fost dat în paza unui popă. 

— Ce vorbeşti! 

— Un nobil ca tine... 

— Nu sunt nobil, protestă Montaut. 

— În paza unui popă... 

— Ca tine. 

— Nu sunt popă, tăgădui Chabot. 

Şi pufniră în râs amândoi. 

— Spune-mi mai lămurit despre ce e vorba, stărui Montaut. 

— Uite: un oarecare preot Cimourdain a fost numit delegat 
cu depline puteri pe lângă un oarecare viconte Gauvain, care 
viconte este comandantul detaşamentului expediționar al 
armatei de coastă. Asta pentru ca nobilul să nu umble cu 
fofârlica, iar preotul, la rândul lui, să nu ne trădeze. 

— Nimic mai simplu, răspunse Montaut. Ajunge să 
amesteci moartea în toată dandanaua. 

— Pentru asta am venit, rosti Marat. 

Ceilalți doi ridicară capetele. 

— Salutare, Marat, spuse Chabot, te vedem cam rar la 
şedinţele noastre. 


— Medicul meu mi-a prescris băi, răspunse Marat. 

— Ai grijă că băile astea sunt cam periculoase, continuă 
Chabot; ştii doar că Seneca a murit în baie. 

Marat zâmbi: 

— Nu e niciun Nero pe aici, Chabot. 

— Eşti tu, se auzi o voce aspră. 

Era Danton care tocmai trecea pe acolo, îndreptându-se 
spre banca lui. 

Marat nici nu catadicsi măcar să se întoarcă. 

Se aplecă, vârându-şi capul între capetele lui Montaut şi 
Chabot. 

— Ascultaţi, am venit pentru o treabă serioasă, în şedinţa 
de azi unul dintre noi trebuie să propună Convenţiunii un 
proiect de decret. 

— Eu nu, refuză Montaut, nimeni nu-mi dă ascultare, 
fiindcă sunt marchiz. 

— Nici pe mine nu m-ascultă nimeni, spuse la rândul lui 
Chabot, fiindcă sunt capucin. 

— lar pe mine, spuse Marat, nu m-ascultă nimeni fiindcă 
sunt Marat. 

Rămaseră câteşitrei tăcuți un timp. 

Atunci când Marat era preocupat de ceva, cu greu i-ai fi 
smuls un cuvânt. Montaut îndrăzni totuşi să-l întrebe. 

— Despre ce fel de decret e vorba, Marat? 

— Un decret prin care să se instituie pedeapsa cu moartea 
pentru cazul când un comandant ar înlesni evadarea unui 
rebel luat prizonier. 

— Bine, dar există un asemenea decret, interveni Chabot. A 
fost votat la sfârşitul lui aprilie. 

— Atunci e ca şi când n-ar exista, răspunse Marat. 
Pretutindeni, în Vendee, parcă s-ar fi înțeles cu toții să-i facă 
scăpați pe prizonieri, şi oricine poate să dea găzduire unui 
fugar fără a fi pedepsit. 

— Înseamnă că decretul a căzut în desuetudine, Marat. 

— Să-l facem atunci să intre din nou în vigoare, Chabot. 

— Neapărat. 


— De aceea trebuie să luăm cuvântul în Convenţiune. 

— Marat, ce nevoie avem de Convenţiune! Comitetul salvării 
publice e de ajuns. 

— Scopul e atins, adăugă Montaut, în cazul când Comitetul 
salvării publice dispune să se afişeze decretul în toate 
comunele din Vendee şi dă două, trei, exemple convingătoare. 

— Începând cu mărimile, adăugă Chabot. Cu generalii. 

— Într-adevăr, bombăni Marat, e de ajuns. 

— Cel mai bun lucru ar fi să te duci chiar tu, Marat, să 
spui asta la Comitetul salvării publice, îl îndemnă Chabot. 

Marat îl privi între ochi, ceea ce nu era prea plăcut, nici 
chiar pentru Chabot. 

— Chabot, spuse el, Comitetul salvării publice e acasă la 
Robespierre; eu nu-i calc niciodată pragul lui Robespierre. 

— Am să mă duc eu atunci, spus Montaut. 

— Bine, încuviință Marat. 

A doua zi, era expediat pretutindeni un ordin emis de 
Comitetul salvării publice, specificând afişarea în toate oraşele 
şi satele din Vendee şi executarea întocmai a dispozițiilor 
decretului, prin care orice complicitate la evadarea tâlharilor 
şi a rebelilor prizonieri era pedepsită cu moartea. 

Acest decret reprezenta doar primul pas; Convenţiunea avea 
să ia măsuri şi mai drastice. Câteva luni mai târziu, în ziua de 
11 brumar a anului II (noiembrie 1793), ca urmare a faptului 
că oraşul Laval oferise găzduire fugarilor din Vendee, hotări 
printr-un decret, ca orice oraş care ar fi acordat adăpost 
rebelilor să fie devastat şi distrus. 

La rândul lor, capetele încoronate ale Europei, printr-un 
manifest al ducelui de Brunswick, întocmit la sugestia 
emigraților şi redactat de marchizul de Linnon, intendentul 
ducelui de Orleans, declaraseră că orice francez, care va face 
uz de arme, va fi împuşcat, şi că Parisul va fi ras de pe fața 
pământului dacă se va clinti un singur fir de păr din capul 
monarhului. 

Sălbăticia măsurându-se cu barbaria. 


PARTEA A TREIA - ÎN VENDEE 
CARTEA ÎNTÂI - VENDEE 


I — Codrii 

Pe vremea aceea existau în Bretania şapte codri fioroşi. 
Răscoala din Vendee a fost o rebeliune preoțească şi a găsit în 
codrii din vecinătate un auxiliar preţios. Tenebrele se sprijină 
între ele. 

Cei şapte Codri Negri ai Bretaniei erau: codrul Fougeres ce 
se înălța ca o stavilă între Dol şi Avranches; codrul Prince cu o 
circumferință de opt leghe; codrul Paimpont brăzdat de râpe şi 
de pâraie, aproape inaccesibil în partea dinspre Baignon, 
oferind în schimb o retragere lesnicioasă spre Concornet care 
era un burg regalist; codrul Rennes, de unde se putea auzi 
clopotul de alarmă al enoriilor republicane, atât de numeroase 
în preajma oraşelor; acolo Puysaye l-a zdrobit pe Focard; 
codrul Machecoul, a cărui fiară sălbatică era Charette; codrul 
Garnache, care se afla în stăpânirea celor din stirpea La 
Tremoille, Gauvain şi Rohan; codrul Brocâliande care era 
sălaşul zânelor. 

Un gentilom din Bretania se intitula chiar stăpânul celor 
Şapte-Codri. E vorba de vicontele de Fontenay, prinţ breton. 

Fiindcă existau familii princiare bretone diferite de cele 
franceze, cei din neamul Rohan erau prinți bretoni. În raportul 
înaintat Convenţiunii la 15 nivoz anul II, Garnier de Saintes îl 
prezintă în termenii următori pe prințul de Talmont: „Acest 
Capet al tâlharilor, suveranul Normandiei şi al provinciei 
Maine”. 

Istoria pădurilor bretone, între 1792 şi 1800, ar putea 
constitui un capitol distinct, fiind împletită ca o legendă cu 
istoria imensei aventuri pe care o reprezintă răscoala din 
Vendee. 


Istoria are un adevăr al ei, la fel ca şi legenda. Adevărul 
legendar este însă de alt ordin decât cel istoric. Adevărul 
legendar este o ficțiune ce a devenit în cele din urmă realitate. 
De altminteri istoria ca şi legenda au acelaşi scop şi anume să 
înfățişeze sub trăsăturile omului pieritor chipul omului etern. 

Răscoala din Vendee nu poate fi pe deplin explicată decât 
dacă istoria e completată cu legenda; istoria e necesară pentru 
perspectiva de ansamblu, iar legenda pentru detalii. 

Trebuie să spunem că mişcarea din Vendâe merită această 
osteneală. Răscoala din Vendee a fost un adevărat miracol. 

Război al Ignoranţilor, atât de stupid şi atât de minunat 
totodată, odios şi măreț în egală măsură, a fost o pricină de 
suferință dar şi de mândrie pentru Franța. Războiul din 
Vende e o plagă, dar o plagă glorioasă. 

Societatea omenească are uneori tainele sale, taine care 
pentru înţelepţi se transformă într-un izvor de lumină, iar 
pentru ignoranţi în negură, în violenţă şi în barbarie. Filosoful 
pregetă să condamne. El ține seama de frământările pe care le 
iscă de obicei orice problemă. Problemele sunt ca şi norii care 
aştern în treacăt o umbră pe pământ. 

Dacă vrem să înțelegem răscoala din Vendâe trebuie să ne 
imaginăm acest antagonism: de o parte revoluția franceză, de 
cealaltă ţăranul breton. În fața unor evenimente fără seamăn, 
în fața atâtor binefaceri ce, revărsându-se toate deodată, 
constituiau o uriaşă amenințare, o aprigă răbufnire a 
civilizației, în fața unui progres excesiv ce se dezlănțuise cu 
furie, a unor avantaje inexplicabile ce depăşeau orice măsură, 
să ne gândim care putea fi atitudinea acestui sălbatic cu 
înfăţişare ciudată şi gravă, a omului acestuia cu ochi limpezi 
şi părul pletos, ce se hrănea cu lapte şi castane şi a cărui 
existență se limita la coliba lui cu acoperiş de paie, la şanțul şi 
la gardul său de mărăcini, care ştia să deosebească fiece cătun 
din vecinătate după dangătul clopotului, folosind apa numai 
la băut, purtând în spinare un pieptar de piele cu arabescuri 
de mătase, incult şi împodobit, tatuându-şi îmbrăcămintea, 
aşa cum străbunii săi, celții, îşi tatuau chipurile, 


respectându-şi stăpânul în cel ce-i era călău, vorbind o limbă 
moartă, ceea ce e totuna cu a-ți sălăşlui gândurile într-un 
mormânt, mânându-şi vitele cu boldul, ascuțindu-şi secera, 
plivindu-şi lanul de hrişcă, frământându-şi burta de făină 
neagră, cinstindu-şi plugul în primul rând şi bunica pe urmă, 
crezând în Sfânta Fecioară şi în zâne, închinându-se în fața 
altarului, dar şi în fața uriaşei pietre misterioase ce se înălța, 
dreaptă, în mijlocul şesului, plugar pe câmpie, pescar pe 
coastă, braconier în hățiş, îndrăgindu-şi monarhii, boierii, 
preoții şi păduchii; îngândurat, stând uneori ceasuri întregi 
nemişcat şi sumbru pe prundişul vast şi pustiu să asculte 
vuietul mării. 

Şi să ne întrebăm acum dacă orbul acesta era în stare să 
primească o asemenea lumină. 


II — Oamenii 


Țăranul are două reazeme în viață: ogorul care-l hrăneşte şi 
pădurea în care îşi găseşte ascunziş. 

Cu greu ne-am putea închipui cum arătau pe atunci codrii 
bretoni; erau adevărate oraşe. Nimic mai sălbatic, mai tăcut şi 
mai zăvorât decât această inextricabilă încâlcitură de 
mărăcini şi de rămurişuri, desişurile acestea necuprinse 
păreau încremenite şi mute ca nişte vizuini;, nu cred să fi 
existat pustietate atât de încremenită în aparență şi de 
sepulcrală; dar dacă s-ar fi putut ca, pe neaşteptate şi dintr-o 
singură lovitură, să retezi cu iuțeala fulgerului copacii, din 
adâncul pădurii ar fi ieşit brusc la iveală un adevărat furnicar 
omenesc. 

Nişte văgăuni rotunde şi drepte ca nişte puțuri, verticale la 
început, apoi orizontale, mascate la suprafață de nişte 
chepenguri de piatră sau acoperite cu crengi, lărgindu-se în 
chip de pâlnie pe măsură ce coborau în pământ, pentru a se 
deschide în cele din urmă în nişte încăperi întunecoase, iată ce 
a descoperit Cambise în Egipt şi ce avea să descopere 
Westermann în Bretania; acolo, în deşert, iar aici în codru; şi 


cu deosebirea că în hrubele din Egipt se aflau morți, în timp ce 
în hrubele din Bretania trăiau oameni vii. Unul dintre cele mai 
sălbatice luminişuri din codrul Misdon, străpuns de galerii 
subterane şi de hrube, prin care forfotea un popor misterios, 
se numea „Oraşul mare”. Un alt luminiş, tot atât de pustiu la 
suprafaţă şi tot atât de înțesat de lume în adânc, se chema 
„Piaţa regală”. 

Această existență subterană era imemorială în Bretania. 
Din cele mai îndepărtate timpuri pe aceste meleaguri omul s-a 
ferit de seamănul său. Aşa se explică găurile de reptile scobite 
la rădăcina copacilor. Obiceiul data de pe vremea druizilor şi 
unele cripte erau tot atât de vechi ca şi dolmenele. Strigoii 
legendelor ca şi monştrii istoriei au bântuit deopotrivă aceste 
întunecate plaiuri, Teutates, Cezar, Hocl, Neomen, Godfrid al 
Angliei, Alain-mănuşă-de-fier, Pierre Mauclerc, casa franceză 
de Blois, casa engleză de Montfort, regii şi ducii, cei nouă 
baroni ai Bretaniei, juzii din Zilele-Mari, conții de Nantes, care 
căutau pricină conților de Rennes, soldații pleşcaşi, tâlharii, 
hoardele de mercenari prădalnici, Rene al II-lea, viconte de 
Rohan, guvernatorii în numele regelui, „bunul duce de 
Chaulnes” care atârna în ştreang țăranii de copaci, sub 
ferestrele doamnei de Sâvign€, măcelurile senioriale în secolul 
al cincisprezecelea, războaiele religioase în secolul al 
şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea, cei treizeci de mii de câini 
dresați pentru vânătoarea de oameni în secolul al 
optsprezecelea; sub iureşul acesta cumplit ce amenința să-l 
strivească, poporul se hotărâse să se facă nevăzut. Rând pe 
rând, troglodiții ca să scape de celți, celții ca să scape de 
romani, bretonii ca să scape de normanzi, hughenoţii ca să 
scape de catolici, contrabandiştii ca să scape de sameşi, se 
refugiaseră la început în păduri, iar mai apoi în pământ. 
Ascunzişul obişnuit al animalelor. lată la ce mijloace disperate 
sunt constrânse să recurgă națiunile din pricina tiraniei. De 
două mii de ani, despotismul sub toate aspectele, ocupaţia 
străină, feudalitatea, fanatismul, fiscul hăituia nefericita 
Bretanie ce nu mai ştia încotro să se îndrepte; un fel de 


încrâncenată vânătoare cu gonaci care abia înceta sub o 
formă pentru a reîncepe imediat sub altă formă. Şi oamenii 
intrau în pământ. 

Spaima, care este şi ea un soi de mânie, stătea gata să 
răbufnească în sufletul oamenilor, după cum vizuinile 
aşteptau pregătite în păduri, în momentul în care a răsărit 
brusc republica franceză. Bretania s-a răsculat, privind ca pe 
o samavolnicie această eliberare forțată. Eroare pe care sclavii 
o săvârşesc în mod frecvent. 


III —- Complicitatea codrilor cu oamenii 


Codrii bretoni, cu o atât de tragică existenţă, şi-au reluat 
vechiul lor rol, devenind slujitorii şi complicii acestei răzmerițe, 
aşa cum fuseseră şi ale celor de până atunci. 

Subsolul cutărui bunget semăna cu o colonie de madrepori 
ciuruită şi străbătută în toate direcţiile de o rețea întreagă de 
tranşee, galerii şi încăperi. Fiecare din aceste încăperi oarbe 
putea adăposti cinci sau şase oameni. Inconvenientul era că 
cei dinăuntru abia îşi trăgeau sufletul. Ne putem da seama 
după o serie de cifre surprinzătoare cât de puternică era 
organizarea acestei vaste răscoale ţărăneşti. În codrul Pertre, 
bunăoară, din Ille-et-Vilaine, în care se refugiase prințul de 
Talmont, nu se auzea nicio cât de uşoară suflare, nu se zărea 
nici cea mai mică urmă omenească şi totuşi se aflau acolo 
şase mii de răsculați, în frunte cu Focard; în codrul Meulac 
din Morbihan nu se vedea țipenie de om, deşi se aflau acolo opt 
mii de inşi în cap. Cu toate astea, nici Pertre şi nici Meulac nu 
se numără printre cei mai de seamă codri bretoni. Dar, de 
îndată ce pătrundeai înăuntru, ţi se făcea părul măciucă. 
Desişurile fățarnice, ticsite cu luptători pitulați într-un fel de 
labirint subteran, semănau cu nişte enormi şi misterioşi 
bureți din care, sub apăsarea acelui gigantic picior care era 
revoluția, țâşnea războiul civil. 

Batalioane invizibile stăteau la pândă. Armatele acestea 
nebănuite mişunau sub armatele republicane, ieşeau din 


pământ fără veste şi intrau la loc tot aşa, năvăleau numeroase 
ca frunza şi iarba şi se topeau imediat, înzestrate cu darul 
ubicuității şi al disperării, avalanşă ce se preschimba în 
pulbere, coloşi ce aveau însuşirea de a se chirci într-o clipă, 
giganți când porneau la luptă, pitici când trebuiau să se facă 
nevăzute. Jaguari ducând o existență de cârtiţe. 

Dar nu erau numai codrii, mai erau şi pădurile. Aşa cum în 
ordine ierarhică satele sunt mai prejos decât cetăţile, pe o 
treaptă mai jos decât codrii se aflau sihlele. Codrii comunicau 
între ei prin labirintul pădurilor ce împânzeau tot cuprinsul. 
Vechile castele, care erau de fapt nişte fortărețe, cătunele, care 
erau la rândul lor nişte tabere de luptă, fermele ale căror 
ocoluri reprezentau tot atâtea capcane şi curse, pământurile 
date în dijmă, brăzdate de şanţuri şi îngrădite cu arbori, 
alcătuiau ochiurile plasei în care aveau să cadă armatele 
republicane. 

Tot acest ansamblu constituia aşa-numitul Crâng. 

Era astfel pădurea Misdon, în mijlocul căreia se afla un iaz, 
şi pe care pusese stăpânire Jean Chouan; era pădurea Gennes 
în care domnea Taillefer; era pădurea Huisserie aflată în 
mâinile lui Gougele-Bruant; pădurea Charnie pe care o 
stăpânea  Courtille-Bastardul, zis şi Apostolul Pavel, 
comandantul taberei de la Vaca-Neagră; pădurea Burgault 
unde se statornicise acel enigmatic Monsieur Jacques, căruia 
îi era sortit să piară în chip misterios în subterana de la 
Juvardeil; era apoi pădurea Charreau în care Pimousse şi 
Petit-Prince, atacați de garnizoana de la Châteauneuf, intrau 
în rândurile armatei republicane şi umflau câte un grenadier 
pe care-l luau prizonier, aducându-l pe sus în tabăra lor; 
pădurea Heureuserie, martoră a debandadei postului militar 
de la  Longue-Faye; pădurea Aulne de unde rebelii 
supravegheau drumul dintre Rennes şi Laval; pădurea 
Gravelle pe care un prinț La Tremoille o câştigase la o partidă 
de bile; pădurea Lorges din departamentul C6tes-du-Nord 
unde, în urma lui Bernard de Villeneuve, a domnit Charles de 
Boishardy; pădurea Bagnard, de lângă Fontenay, unde 


Lescure l-a provocat la luptă pe Chalbos care, fiind unul 
singur împotriva a cinci adversari, a primit totuşi provocarea; 
pădurea Durondais, pricina răfuielilor dintre Alain le Redru şi 
Herispoux, fiul lui Carol Pleşuvul care ţineau deopotrivă s-o 
stăpânească; pădurea Croqueloup de la marginea stepei unde 
Cogquereau obişnuia să-şi tundă prizonierii; pădurea Croix- 
Bataille care a avut prilejul să asculte homericul schimb de 
înjurături dintre Picior-de-Argint şi Moriere; pădurea Saudraie 
care, aşa cum am văzut mai înainte, fusese scotocită de un 
batalion parizian. Şi atâtea altele încă. 

În multe din aceste păduri şi codri existau nu numai 
aşezări subterane, grupate în jurul vizuinii şefului, dar şi o 
droaie de colibe ascunse sub frunzişul copacilor alcătuind 
adevărate cătune şi atât de numeroase încât uneori pădurea 
era înțesată. Adesea prezența lor era divulgată de fumul 
hogeacurilor. Două dintre aceste cătune din pădurea Misdon 
au rămas de pomină, Lorriere, în apropierea iazului, iar în 
partea dinspre Saint-Ouen-les-Toits, un pâlc de coşmelii 
numit Strada-Copastiei. 

Femeile trăiau în colibe iar bărbaţii în cripte. Ca să poată 
duce războiul se foloseau de hrubele zânelor ca şi de 
străvechile şanţuri celtice. Oamenii îngropaţi în pământ erau 
hrăniți de cei din afară. S-a întâmplat chiar ca unii dintre ei, 
dați uitării, să piară de foame. Din vina lor, de altminteri, 
fiindcă fuseseră neîndemânatici şi nu se pricepuseră să 
desfacă obloanele ce astupau văgăunile. De obicei chepengul, 
înjghebat din muşchi şi crengi, era atât de bine meşteşugit, 
încât, ascuns cum era în iarbă, nimeni nu l-ar fi putut 
descoperi, în schimb putea fi deschis şi închis dinăuntru cu 
cea mai mare uşurinţă. Tainiţele acestea erau săpate cu mare 
grijă. Pământul scos din galerii era aruncat în câte un iaz din 
vecinătate. Pereţii interiori erau căptuşiți, ca şi podeaua, cu 
muşchi şi ferigi. Carcerele acestea erau numite „chilii”. 
Oamenii stăteau destul de comod înăuntru, atâta doar că n- 
aveau nici lumină, nici căldură, nici pâine, nici aer. 


Dacă însă i s-ar fi năzărit vreunuia dintre ei să se întoarcă 
în lumea celor vii fără să-şi fi luat toate precauţiile necesare 
sau să scoată capul din pământ pe nepusa masă, s-ar fi putut 
întâmpla să plătească scump isprava asta. Putea să 
nimerească între picioarele unei armate ce mărşăluia prin 
partea locului. Păduri primejdioase; arme cu două tăişuri. 
Albaştrii nu îndrăzneau să pătrundă înăuntru, albii nu se 
încumetau să iasă afară. 


IV - Viaţa pe care o duceau sub pământ 


Nevoiţi să stea mereu în bârlogurile astea de fiare, oamenii 
se plictiseau. Uneori, noaptea, ieşeau afară cu orice risc şi se 
duceau să danseze pe câmpia învecinată. Sau dacă nu, se 
rugau ca să omoare timpul. Toată ziua, spune Bourdoiseau, 
Jean Chouan ne punea să ne smerim. 

Cine i-ar fi putut opri însă pe cei din Bas-Maine să-şi 
părăsească ascunzişurile la vremea cositului ca să ia parte la 
Praznicul Snopilor? Unii dintre ei chiar aveau nişte idei 
năstruşnice. Denys, poreclit şi Sfarmă-Stânci, se îmbrăca în 
straie femeieşti ca să se poată duce la Laval, la panoramă, 
după care se întorcea înapoi ca să se vâre la loc în scorbura 
lui. 

Deodată plecau să dea piept cu moartea, părăsindu-şi 
temnița pentru a cobori în mormânt. 

Din când în când ridicau chepengul hrubei şi trăgeau cu 
urechea vrând să afle dacă se purtau lupte în depărtare: 
stăteau apoi să asculte, urmărind mersul bătăliei. 
Împuşcăturile republicanilor se perindau cu regularitate, cele 
ale regaliştilor se auzeau intermitent; erau indiciile după care 
se călăuzeau. Dacă focurile plutoanelor încetau brusc, 
însemna că regaliştii fuseseră în inferioritate; dacă însă 
focurile sacadate continuau, pierzându-se în zare, însemna că 
erau stăpâni pe situație. Albii îşi urmăreau întotdeauna 
adversarii; albaştrii niciodată, ştiind că toată suflarea era 
împotriva lor. 


Aceşti luptători subterani se dovedeau straşnic de bine 
informați. Mijloacele lor de comunicaţie erau pe cât de rapide, 
pe atât de misterioase. Distruseseră toate podurile, 
demontaseră toate căruțele şi totuşi găseau oricând 
posibilitatea de a-şi împărtăşi tot ce aveau de spus şi de a se 
avertiza unii pe alții ori de câte ori era nevoie. Schimburi de 
ştafete fuseseră organizate de la o pădure la alta, de la un sat 
la altul, de la o fermă la alta, de la o colibă la alta, de la un 
huceag la altul. 

Cutare ţăran pe care-l vedeai trecând pe drum cu o mutră 
nătângă ducea o misivă ascunsă în toiagul lui, care era 
găunos. 

Unul dintre foştii membri ai adunării constituante, 
Boctidoux, le făcea rost, pentru a putea circula nestingheriți 
de la un capăt la altul al Bretaniei, de paşapoarte republicane 
de tip nou, cu numele posesorilor în alb, iar trădătorul avea 
teancuri întregi de asemenea paşapoarte. Imposibil să-i 
descopere cineva. Secrete încredințate la peste patru sute de 
mii de inşi, spunea Puysaye:2* au fost păstrate cu sfințenie. 

Totul se petrecea aşa ca şi cum întreg patrulaterul mărginit 
la sud de o linie ce ducea de la Sables la Thouars, la est de 
linia ce unea Thouars cu Saumur, la nord de fluviul Loire iar 
la vest de ocean, ar fi avut un singur sistem nervos, astfel că 
era de ajuns ca într-un punct de pe aceste meleaguri să se 
simtă cea mai uşoară tresărire pentru ca tot ţinutul să se 
pună în mişcare. Cât ai clipi din ochi vestea zbura de la 
Noirmoutier la Lucon, iar tabăra din La Loue ştia ce se 
întâmplă în tabăra de la Croix-Morineau. S-ar, fi zis că 
păsările văzduhului jucau şi ele un rol. Aproape că-ți vine să 
crezi, scria Hoche, la 7 mesidor, anul III, că au la îndemână 
nişte telegrafe. 

Oamenii erau constituiți în clanuri, la fel ca în Scoţia. 
Fiecare enorie avea căpitanul ei. Tatăl meu a luptat în acest 
război, sunt deci în măsură să cunosc unele lucruri. 


V - Cum trăiau în război 


Mulţi dintre ei nu erau înarmaţi decât cu sulițe. În schimb 
aveau cu prisosință carabine de vânătoare solide. Nu cred să fi 
existat pe lume trăgători mai iscusiți decât braconierii din 
Crâng şi decât contrabandiştii din Loroux. Erau cu toţii nişte 
războinici ciudaţi, fioroşi şi neînfricaţi. Decretul de recrutare a 
unei armate de trei sute de mii de oameni făcuse să sune 
clopotele de alarmă din şase sute de sate. Vâlvorile focului ce 
izbucnise pe întreg cuprinsul țâşniseră din toate părțile 
deodată. Provinciile Poitou şi Anjou se răsculaseră amândouă 
în aceeaşi zi, cu violența unei explozii. Trebuie să spunem că 
prima detunătură se auzise încă din 1792, în ziua de 8 iulie, 
deci cu o lună înainte de 10 august, pe câmpia Kerbader. 
Alain Redeler, de care astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte, a 
fost precursorul lui La Rochejacquelein şi al lui Jean Chouan. 
Regaliştii îi sileau, sub amenințarea pedepsei cu moartea, pe 
toți oamenii valizi să mărşăluiască. Rechiziționau cai, căruțe, 
merinde. În scurtă vreme Sapinaud a reuşit să recruteze trei 
mii de soldați, Cathelineau zece mii, Stofflet douăzeci de mii, 
iar Charette a ocupat insula Noirmoutier. Vicontele de 
Scepeaux a ridicat în picioare departamentul Haut-Anjou, 
cavalerul de Dieuzie departamentul Entre-Vilaine-et-Loire, 
Tristan l'Hermite departamentul Bas-Maine, bărbierul Gaston 
oraşul Guernenee, iar abatele Bernier ce mai rămăsese. 
Pentru a răscula toate aceste gloate era de ajuns un fleac de 
nimic. Cineva ascundea, de pildă, în tabernacolul unui preot 
care depusese jurământ pe constituție —- popă jurat cum 
spunea lumea - un motan mare, negru, care o zbughea afară 
pe nepusă masă în timpul liturghiei. — Ucigă-l toaca! strigau 
țăranii şi pe loc un canton întreg se răzvrătea. O dogoare de 
foc se împrăştia din confesionale. Pentru a tăbări asupra 
albaştrilor ca şi pentru a sări peste viroage, oamenii se slujeau 
de un toiag lung de cincisprezece picioare - aşa numita beldie 
- armă de luptă şi mijloc de scăpare cu fuga. În toiul 
încăierărilor, în timp ce atacau careurile republicane, dacă se 


întâmpla cumva să întâlnească o cruce sau un paraclis pe 
câmpul de bătaie, ţăranii cădeau cu toţii în genunchi şi 
începeau să se roage sub ploaia mitraliilor; după ce terminau 
de spus rugăciunile, cei care mai rămăseseră în viață 
năvăleau din nou asupra inamicului. Ce zmei, din păcate! Îşi 
încărcau puştile din fugă; în privința asta aveau o adevărată 
iscusinţă. În schimb, oricine putea foarte uşor să-i păcălească; 
preoţii bunăoară le arătau alți preoţi cărora le petrecuseră 
câte o sfoară în jurul grumazului strângând-o până ce le 
învârsta pielea cu roşu: au fost decapitaţi şi au înviat din 
morți, îi mințeau ei. Uneori aveau gesturi cavalereşti; aşa de 
pildă au cinstit cum se cuvine eroismul lui Fesque, un stegar 
republican, care se lăsase ciopârțit fără să scape drapelul din 
mână. Țăranilor le plăcea să şi glumească; despre parohii 
republicanii însurați spuneau că, odată cu tichia lepădaseră şi 
nădragii. 

La început se speriaseră de tunuri; mai apoi însă s-au 
aruncat asupra lor cu bâtele şi au reuşit chiar să captureze 
câteva dintre ele. Prima captură a fost un tun de bronz de 
toată frumusețea pe care l-au numit Misionarul, un al doilea 
tun, vechi tocmai de pe vremea războaielor catolice, pe care 
era gravat blazonul lui Richelieu precum şi chipul Sfintei 
Fecioare, fusese botezat Marie-Jeanne. Pierzând însă oraşul 
Fontenay au pierdut-o şi pe Marie-Jeanne, în jurul căreia au 
căzut, fără să se clintească un pas, şase sute de ţărani; mai 
apoi s-au străduit să cucerească din nou oraşul, ca să poată 
reintra în stăpânirea tunului şi au adus-o înapoi la ei, în 
tabără, pe Marie-Jeanne, acoperită cu flori şi străjuită de 
drapelul cu emblema regală, obligând toate femeile care 
treceau pe lângă ea s-o sărute. Două tunuri însă nu însemna 
mare lucru. Stofflet fusese cel care o capturase pe Marie- 
Jeanne; invidios, Cathelineau a pornit din Pin-en-Mange, ca să 
atace Jallais şi a luat ca pradă de război un al treilea tun; 
Forest a împresurat la rândul lui Saint-Florent şi a cucerit un 
al patrulea. Alți doi căpitani, Chouppes şi Saint-Pol, au făcut o 
ispravă şi mai năstruşnică; au meşterit nişte guri de foc din 


trunchiuri de copaci, punând alături de ele manechine în chip 
de tunari, şi cu această artilerie, de care ei înşişi îşi băteau joc 
vitejeşte, i-au făcut pe albaştri să se retragă la Mareuil. Era 
epoca lor de aur. Mai târziu, când Chalbos a risipit oastea lui 
La Marsonniere, ţăranii au lăsat de izbelişte pe câmpul de 
luptă treizeci şi două de tunuri ce purtau stema Angliei. Pe 
vremea aceea prinții francezi erau plătiți de Anglia, care 
trimitea „subsidii monseniorului, după cum scria Nantiat la 
10 mai 1794, deoarece i se spusese domnului Pitt că aşa se 
cade”. Într-un raport întocmit la 31 martie, Mellinet spune: 
„Strigătul răsculaților este trăiască englezi!” Ţăranii 
rămâneau mai totdeauna în urmă ca să prade. Cucernicii 
aceştia aveau mâna lungă. Sălbaticii au şi ei metehnele lor. 
Datorită acestor metehne civilizația reuşeşte cu timpul să-i 
ademenească. „Am reuşit să cruț în câteva rânduri oraşul 
Plelan de prădăciuni”, mărturiseşte Puysaye în volumul II, 
pag. 187. lar mai departe, la pagina 434, spune că a evitat să 
pătrundă în Montfort: „Am făcut un ocol ca nu cumva ostaşii 
să jefuiască locuinţele iacobinilor”. Au prădat în schimb oraşul 
Cholel şi au dat iama prin Challans, umflând tot ce se putea 
lua. După ce au scăpat ocazia la Granville, s-au răzbunat 
jefuind  Ville-Dieu. Pe ţăranii care trecuseră de partea 
albaştrilor îi secerau cu şi mai multă îndârjire decât pe 
ceilalți, numindu-i gloată iacobină. Le plăcea vărsarea de 
sânge ca unor ostaşi şi măcelul ca unor tâlhari. Simţeau o 
satisfacție să-i împuşte pe „motofleţi”, adică pe burghezi, ca şi 
cum „s-ar fi înfruptat într-o zi de post”, ziceau ei. La Fontenay, 
unul dintre preoţii lor, părintele Barbotin, a culcat la pământ 
un biet moşneag cu o lovitură de sabie. La Saint-Germain-sur- 
Ille2* unul dintre căpitani, un gentilom, l-a ucis cu un foc de 
puşcă pe procurorul comunei şi i-a luat ceasul. La Machecoul 
i-au executat metodic pe republicani, în serii de câte treizeci 
zilnic; execuțiile au durat cinci săptămâni; fiecare din aceste 
serii de treizeci alcătuia un aşa-zis „şirag de mătănii. 
Osândiţii erau aşezaţi unul lângă altul în dreptul unei gropi 
proaspăt săpate şi erau împuşcaţi. Uneori se prăbuşeau în 


groapă înainte de a fi apucat să moară; erau totuşi acoperiți 
cu ţărână. Asemenea obiceiuri am avut parte să le vedem 
perpetuându-se şi mai apoi. Lui Joubert, preşedintele 
districtului, i-au retezat mâinile cu ferăstrăul. Prizonierilor 
albaştri li se puneau cătuşe cu margini tăioase, anume 
fabricate. Ori erau căsăpiți în pieţele publice în timp ce 
trompetele sunau ca la vânătoare când se dă semnalul că 
vânatul e încolțit, Charette care semna: Fraternitate; cavalerul 
Charette, şi care umbla legat la cap ca Marat, cu un tulpan 
înnodat deasupra sprâncenelor, a trecut prin foc oraşul 
Pornic, lăsându-i pe locuitori să ardă odată cu casele lor. În 
vremea asta Carrier era o adevărată urgie. La teroare se 
riposta cu teroare. Răzvrătitul breton avea aproape acelaşi 
aspect ca şi insurgentul grec, vestă scurtă, puşca în 
bandulieră, jambiere, poturi largi ca o fustanelă; flăcăul 
nostru semăna cu un cleft. La douăzeci şi unu de ani, Henri 
de la Rochejacquelein pleca să lupte în războiul din Vendâe 
înarmat cu un toiag şi cu o pereche de pistoale. Armata 
răsculaților era alcătuită din o sută cincizeci şi patru de 
divizii. Făceau asedii în toată puterea cuvântului; au ţinut 
împresurat oraşul Bressuire trei zile în şir. Zece mii de ţărani 
au bombardat oraşul Sables, în vinerea mare, cu ghiulele 
vopsite în roşu. Au ajuns chiar să distrugă într-o singură zi 
paisprezece cantonamente republicane situate între Montigu6 
şi Courbeveilles. La Thouars, pe fortificaţii, se putea auzi acest 
admirabil dialog între La Rochejacquelein şi unul dintre băieți: 
Carle! — Prezent. — Apleacă-te, să mă urc pe umerii tăi. — 
Urcaţi-vă. — Dă-mi puşca ta. — Poftiți. Şi astfel La 
Rochejacquelein a sărit peste zid pătrunzând în oraş şi 
turnurile asediate cândva de Duguesclin au fost cucerite fără 
ajutorul scărilor. Un cartuş era mai de preț pentru ei decât un 
ludovic de aur. Plângeau când clopotnița bisericii din satul lor 
se pierdea în zare. A fugi pentru ei era floare la ureche; atunci 
comandanții strigau: Lepădaţi saboții şi păstraţi puştile! Dacă 
se întâmpla să rămână fără muniții, îşi făceau rugăciunile şi 
se duceau să-şi facă provizii de pulbere din chesoanele 


artileriei republicane; mai apoi d'Elbee a cerut muniții de la 
englezi. Atunci când inamicul înainta, dacă aveau răniți 
printre ei, îi ascundeau în lanurile de grâu sau printre tufele 
de ferigi sălbatice şi, după ce se sfârşea toată tevatura, se 
înapoiau să-i ridice. Nu existau uniforme. Hainele de pe ei 
începuseră să se jerpelească. Ţăranii ca şi gentilomii se 
îmbrăcau cu orice zdreanță le încăpea în mână. Roger 
Mouliniers purta un turban şi un dolman luate din garderoba 
teatrului din Fleche; cavalerul de Beauvilliers se înţolise cu o 
robă de procuror şi cu o pălărie femeiască pe care o punea pe 
cap peste o bonetă de lână. Toţi purtau în schimb eşarfa şi 
brâul alb; gradele se deosebeau după fundă. Stofflet bunăoară 
avea o fundă roşie; La Rochejacquelein una neagră; Wimpfen, 
girondin, dar numai pe jumătate, şi care de altfel toată viața 
lui n-a părăsit Normandia, umbla cu brasarda sanchiloţilor de 
la Caen. În rândurile răzvrătiţilor se aflau şi femei, doamna de 
Lescure, care mai târziu a devenit doamna de La 
Rochejacquelein; Therese de Mollien, amanta lui La Rouarie, 
care a ars lista căpitanilor de enorii, doamna de la 
Rochefoucauld, femeie tânără şi frumoasă, ştiind să 
mânuiască sabia, care i-a adunat pe ţăranii răsculați la 
poalele turnului mare al castelului de la Puy-Rousseau şi, în 
sfârşit, Antoinette Adams, supranumită şi cavalerul Adams, 
atât de vitează încât, căzând în mâinile inamicului a fost 
împuşcată, dar, din respect, în momentul execuţiei i s-a 
îngăduit să rămână în picioare. Aceste vremuri de pomină au 
fost scăldate în sânge. Oamenii erau ca turbaţi. Doamna de 
Lescure îşi mâna într-adins calul peste republicanii căzuţi pe 
câmpul de bătaie; morți, spunea ea; poate numai răniți. 
Bărbaţii au mai trădat uneori, femeile niciodată. E adevărat 
că domnişoara Fleury, de la Comedia Franceză, l-a părăsit pe 
La Rouarie pentru Marat, dar numai sub imboldul dragostei. 
Adesea comandanții erau mai ignoranți decât ostaşii; domnul 
de Sepinaud habar n-avea de ortografie, scriind de exemplu: „o 
savem departe a noastră”. Căpeteniile nu se puteau suferi; 
comandanții din Marais strigau: Jos cei din țara de sus! 


Cavaleria lor era puţin numeroasă şi greu de înfiripat. Cutare 
om, gata să-mi încredințeze bucuros pe amândoi feciorii săi, 
scrie Puysaye, se întunecă la față dacă-i cer un singur cal. 
Beldii, furci, seceri, puşti mai vechi sau mai noi, cuțite de 
vânătoare, frigări, măciuci ferecate şi ghintuite, iată armele cu 
care luptau; unii purtau pe piept câte două oase de mort 
încrucişate. Porneau la atac răcnind cât îi ţinea gura, 
răsăreau fără veste de pretutindeni, din păduri, de pe dealuri, 
din lăstărişuri, de pe drumurile adâncite între maluri, se 
dispersau, adică se aşezau în semicerc, ucideau, nimiceau, 
secerau şi se împrăştiau apoi care încotro. De fiecare dată 
când treceau printr-un târg republican, culcau la pământ 
Arborele Libertăţii, îi dădeau foc şi încingeau o horă în jurul 
flăcărilor. Toate marşurile lor aveau loc în timpul nopții. Legea 
răsculaților din Vandâe: să cadă întotdeauna asupra 
inamicului pe neaşteptate. Străbăteau câte zece leghe în 
tăcere fără a clinti un singur fir de iarbă. În fiecare seară, 
după ce căpeteniile ţineau un consiliu de război pentru a 
hotări care anume poziție ocupată de posturile republicane 
urmau s-o atace prin surprindere în ziua următoare, îşi 
încărcau puştile, îşi îngânau rugăciunea, îşi scoteau saboțţii şi 
o întindeau la drum prin pădure în coloane lungi, păşind cu 
picioarele goale pe un aşternut de muşchi şi de iarbă-neagră, 
fără să facă nici cel mai mic zgomot, fără să scoată un cuvânt, 
chiar fără să răsufle. Mers de pisici în bezna nopții. 


VI —- Duhul pământului pătrunde în oameni 


Numărul răsculaților din Vendee nu poate fi evaluat la mai 
puţin de cinci sute de mii de bărbați, femei şi copii. O jumătate 
de milion de combatanți este cifra pe care o menţionează 
Tuffin de La Rouarie. 

Federaliştii le dădeau ajutor; răscoala din Vendâe s-a 
bucurat de complicitatea girondinilor. Departamentul Lozere 
sporea numărul luptătorilor din Crâng cu treizeci de mii de 
oameni. Opt departamente se coalizaseră, cinci în Bretania, 


trei în Normandia. Evreux, care fraterniza cu Caen, era 
reprezentat în mişcare de către primarul său, Chaumont, şi de 
către unul din notabilii oraşului, anume Gardembas. Buzot, 
Gorsas şi Barbarousx la Caen, Brissot la Moulins, Chassan la 
Lyon, Rabaut-Saint-Etienne la Nismes, Meillan şi Duchâtel în 
Bretania erau tot atâtea guri ce suflau să ațâţe vâlvoarea. 

De fapt au existat două mişcări în Vendâe: una de proporții 
mai vaste care purta războiul codrilor; alta, mai modestă, care 
lupta în hăţțişuri; asta explică şi deosebirea dintre Charette şi 
Jean Chouan; cea mai puţin însemnată era naivă, cea mare 
era coruptă; de aceea mezina ei a fost mai merituoasă. 
Charette a fost numit general de divizie în armata regală, 
primind titlul de marchiz împreună cu marea cruce a 
Sfântului-Ludovic; Jean Chouan a rămas tot Jean Chouan. 
De aceea Charette seamănă mai curând cu un tâlhar, în timp 
ce Jean Chouan este tipul cavalerului rătăcitor. 

Cât priveşte pe mărinimoşii lor comandanţi, Bonchamps, 
Lescure, La Rochejacquelein, nu încape îndoială că s-au 
înşelat. Marea armată catolică a însemnat un efort nesăbuit; 
era de aşteptat deci să se producă un dezastru; îşi poate 
închipui cineva o vijelie țărănească năpustindu-se asupra 
Parisului, o coaliție rurală asediind Panteonul, o haită de irozi 
şi de ţârcovnici lătrând în jurul Marsiliezei, saboţii prăvălindu- 
se asupra legiunii spiritelor? La Mans şi la Savenay această 
încercare nebunească şi-a primit pedeapsa. Cu niciun preţ 
răscoala din Vendâe n-a putut să treacă Loara. Era în măsură 
să facă orice, în afară de acest ultim pas. Războiul civil nu are 
nimic de cucerit. Trecerea Rinului întregeşte cuceririle lui 
Cezar şi sporeşte gloria lui Napoleon; trecerea Loarei înseamnă 
moartea lui La Rochejacquelein. 

Adevărata Vendâe o vom găsi la obârşia ei; acolo e 
invulnerabilă, mai mult chiar, îți scapă printre degete. La el 
acasă săteanul din Vendee este contrabandist, plugar, soldat, 
cioban, braconier, franctiror, păstor de capre, clopotar, ţăran, 
iscoadă, ucigaş, paracliser, fiară pădureaţă. 


Dacă la Rochejacquelein poate fi asemuit cu Ahile, Jean 
Chouan este Proteu. 

Răscoala din Vendeâe a dat greş. Alte rebeliuni, în schimb, şi- 
au atins țelul, cea elveţiană bunăoară. Există o deosebire între 
răzvrătitul din creierii munților, cum ar fi elvețianul, şi cel din 
inima codrilor, ca săteanul din Vendâe, deosebire determinată 
de influența fatală a mediului şi care face ca mai totdeauna 
unul dintre ei să lupte în numele unui ideal, iar celălalt în 
numele unor prejudecăţi. Unul pluteşte în tării, celălalt se 
târăşte pe brânci. Unul îşi varsă sângele pentru umanitate, 
celălalt pentru a se izola; unul râvneşte libertatea, celălalt 
preferă singurătatea; unul apără comuna, celălalt parohia. 
Comune! Comune! strigau eroii de la Morat. Unul are de-a 
face cu genunile, celălalt cu rătăcaniile; unul este deprins cu 
clocotul puhoaielor înspumate, celălalt cu smârcurile clocite 
ce răspândesc malaria; unul are deasupra capului azurul 
cerului, celălalt încâlceala mărăcinişurilor; unul trăieşte pe o 
culme, celălalt în umbra pădurii. 

Nu e totuna să-ți plămădeşti trupul şi mintea pe înălțimi 
sau într-o văgăună. 

Muntele este o fortăreață, pădurea o capcană; unul trezeşte 
în suflet curajul, cealaltă, viclenia. Antichitatea îşi înălțase zeii 
pe creste, în timp ce pe satiri îi ascunsese în tufişuri. Satirul e 
o făptură sălbatică, jumătate-om, jumătate-fiară. Ţările libere 
au lanțuri muntoase ca Apeninii, ca Alpii, ca Pirineii, sau ca 
Olimp. Parnasul este un munte. Wilhelm Tell a avut parte de 
sprijinul unui gigant ca Mont-Blanc; dincolo şi mai presus de 
luptele rațiunii împotriva întunericului ce însuflețesc poemele 
Indiei, dominând totul cu înălțimea lui, se întrezăreşte 
Himalaia. Emblema Greciei, a Spaniei, a Italiei, a Elveţiei este 
muntele; a Simeriei, a Germaniei ori a Bretaniei, codrul. 
Pădurea este barbară. 

Faptele omului sunt în bună parte inspirate de configurația 
solului. Complicitatea ei se dovedeşte a fi mult mai 
hotărâtoare decât s-ar putea crede. În faţa anumitor peisaje 
sălbatice eşti îndemnat să descarci de orice răspundere omul 


şi să arunci toată vina asupra creației; simți mocnind o 
sinistră provocare în natură; priveliştea pustietății e uneori 
dăunătoare pentru conştiinţă, mai ales pentru o conştiinţă 
puţin luminată; conştiinţa poate fi gigantică, şi atunci e 
întruchipată în Socrate sau în lisus; după cum, tot aşa, poate 
fi o stârpitură şi atunci e întruchipată în Atreu sau în luda. O 
conştiinţă meschină devine curând reptilă; codrii întunecoşi, 
mărăcinişurile, spinii, smârcurile umbrite de frunzişuri, în 
mod inevitabil vor fi cel mai des cercetate de ea; şi acolo va 
suferi misterioasa infiltrare a unor sugestii nefaste. Iluziile 
optice, mirajele inexplicabile, înfiorarea pe care o strecoară în 
suflet un anumit loc sau o anumită oră, îl cufundă pe om într- 
o spaimă cumplită, pe jumătate religioasă, pe jumătate 
animalică, şi care în vremuri obişnuite dă naştere 
superstițiilor, iar în epocile sângeroase, brutalității. Nălucirile 
țin torța ce luminează drumul crimei. Tâlharul e cuprins ca de 
o amețeală. Prodigioasa natură are o dublă semnificaţie ce 
derutează spiritele alese şi orbeşte sufletele primitive. Când 
omul e ignorant şi pustiul bântuit de vedenii, negura 
singurătăţii îngroaşă negura inteligenței; şi atunci în adâncul 
omului se cască adevărate prăpăstii. Sunt anumite stânci, 
sunt anumite râpe, anumite desişuri, sunt anumite momente 
când, cernându-se printre copaci, razele asfințitului urzesc 
înfricoşate zăbrele, care-l îndeamnă la fapte smintite sau 
crâncene. S-ar putea spune chiar că există locuri criminale. 

Câte întâmplări tragice n-a avut parte să vadă colina 
sinistră ce se înalță între Baignon şi Plelan! 

Zările larg deschise fac să încolțească în minte idei generale; 
un orizont limitat, în schimb, generează idei fragmentare; iată 
pricina pentru care uneori inimile generoase sunt condamnate 
să fie în acelaşi timp nişte inteligențe meschine: dovadă Jean 
Chouan. 

Ura ideilor fragmentare împotriva ideilor generale stă la 
obârşia luptei pe care trebuie s-o poarte progresul. 

Țară, Patrie, două cuvinte ce rezumă întreg războiul din 
Vendee; opoziția ideii sectare împotriva ideii universale; țăranii 


împotriva patrioţilor. 


VII —- Războiul din Vendee a însemnat sfârşitul Bretaniei 


Bretania este o bătrână rebelă. De fiecare dată când s-a 
răzvrătit în decurs de două milenii a avut dreptate; ultima 
oară însă a greşit. Şi totuşi, în realitate, fie că era îndreptat 
împotriva revoluției, fie că era dezlănțuit împotriva monarhiei, 
împotriva reprezentanților în misiune ori împotriva celor ce 
guvernau în numele ducilor sau pairilor Franţei, împotriva 
maşinii de fabricat asignaţii ori împotriva arendării birului pe 
sare, oricare ar fi fost personajele angajate în luptă, Nicolas 
Rapin, Francois de La Noue, căpitanul Pluviaut şi doamna de 
la Garnache ori Stofflet, Coquereau şi Lechandelier de 
Pierreville, fie că lupta sub comanda domnului de Rohan 
împotriva regelui ori sub comanda domnului de la 
Rochejacquelein, pentru rege, războiul pe care-l ducea 
Bretania era mereu acelaşi, un război al spiritului sectar 
împotriva conducerii centrale. 

Aceste străvechi provincii semănau cu un imens iaz; o apă 
stătătoare căreia îi repugna mişcarea; bătaia vântului nu 
reuşea decât să le întărite, fără să le învioreze. Finisterre era 
granița unde se termina Franța, unde se sfârşea câmpul de 
acțiune  hărăzit omului şi unde se oprea înaintarea 
generațiilor. Stai! striga oceanul ridicându-se în fața uscatului 
şi barbaria aținând calea civilizației. Ori de câte ori inima 
Franței, Parisul, încerca să-i dea un impuls, fie că impulsul 
acesta pornea din partea regalității, fie că era dat de republică, 
fie că tindea să întărească despotismul, fie că venea în 
sprijinul libertăţii, din moment ce constituia o noutate, 
Bretania se zbârlea. Lăsaţi-ne în pace! Ce aveţi cu noi? Cei din 
Mlaştină puneau mâna pe furcă, cei din Crâng pe carabină. 
Toate încercările noastre, toate inițiativele în materie de 
legislație sau de învățământ, enciclopediile noastre, sistemele 
filosofice, geniile şi celebrităţile noastre, totul era sortit să 
naufragieze la marginea unui sat ca Houroux; clopotul de 


alarmă din Bazouges amenința revoluția franceză, satele de pe 
câmpia Faou se răzvrăteau împotriva vijelioaselor noastre 
piețe publice, iar clopotnița din Haut-des-Pres declarau război 
turnului de la Luvru. 

Cumplită surzenie. 

Răscoala din Vendee este o sinistră eroare. 

Încleştare gigantică, încăierare de titani, rebeliune de 
proporții uriaşe, căreia îi era dat să lase în istorie doar un 
singur cuvânt, Vendâe, nume nimbat de o întunecată 
strălucire; jertfindu-şi viața pentru nişte fugari, servind cu 
credință egoismul, irosind un imens curaj în slujba laşității; 
fără socoteală, fără strategie, fără tactică, fără niciun plan, 
fără scop, fără conducător, fără responsabilități; arătând în ce 
măsură tenacitatea poate deveni neputinţă; leal şi sălbatic 
totodată; absurditatea în călduri, ridicând împotriva luminii 
un parapet de întuneric; ignoranța opunând adevărului, 
dreptăţii, echităţii, raţiunii, eliberării, o îndelungată 
rezistență, o stupidă şi măreaţă rezistență; o urgie ce a 
bântuit opt ani încheiaţi, paisprezece departamente devastate, 
ogoare pustiite, recolte spulberate, sate incendiate, oraşe 
distruse, case jefuite, femei şi copii masacrați, torţe aruncate 
în mirişti, inimi străpunse cu spada, spaima civilizaţiei, 
speranța domnului Pitt; iată ce a însemnat acest război, 
această inconştientă tentativă de paricid. 

În fond, însă, dovedind necesitatea de a străpunge în toate 
sensurile străvechile neguri bretone, de a săgeta desişul cu 
toate razele de lumină, războiul din Vendeâe a slujit progresul. 
Catastrofele au un fel al lor, destul de lugubru, de a limpezi 
lucrurile. 


CARTEA A DOUA -— CEI TREI COPII 


I - Plus quam civilia bella'2: 


Vara anului 1792 fusese foarte ploioasă; vara anului 1793 
era nespus de călduroasă. Din pricina războiului civil în 
Bretania aproape că nu mai existau, ca să zicem aşa, 
drumuri. Oamenii călătoreau totuşi datorită timpului frumos. 
Orice drum e bun când pământul e uscat. 

În amurgul unei zile senine de iulie, cam la un ceas după 
asfințitul soarelui, un călăreț care venea dinspre Avranches se 
opri în fâța micului han Croix-Branchard de la marginea 
târgului Pontorson, pe a cărui firmă încă se mai putea citi 
până acum câţiva ani: Cidru de soi de vânzare cu ulcica. 
Fusese zăpuşeală toată ziua, dar acum începuse să adie 
vântul. 

Călătorul era înfăşurat într-o mantie largă ce se revărsa 
peste crupa calului. Purta o pălărie cu boruri mari şi cu 
cocardă tricoloră, ceea ce oricum era o cutezanţă într-un ținut 
unde, la tot pasul dădeai de hăţțişuri şi erai întâmpinat cu 
focuri de armă şi unde o cocardă putea deveni cu uşurinţa o 
țintă. Legată la gât, mantia avea pulpanele desfăcute pentru a 
îngădui brațelor să se mişte în voie, lăsând să se întrezărească 
brâul tricolor şi mânerele a două pistoale vârâte în cingătoare. 
O sabie atârnată la brâu ieşea la iveală de sub poalele 
pelerinei. 

În momentul în care calul se opri în fața hanului, uşa se 
deschise şi hangiul apăru în prag, ţinând un felinar în mână. 
Era ceasul când ziua se îngână cu noaptea; drumul era încă 
luminat, în timp ce în casă se întunecase. 

Birtaşul privi cocarda. 

— Cetăţene, întrebă el, doriți să trageţi aici peste noapte? 

— Nu. 

— Dar unde vreţi să vă duceţi? 

— La Dol. 

Dacă-i aşa, întoarceţi-vă mai bine la Avranches sau trageţi 
la Pontorson. 

— De ce? 

— Fiindcă sunt lupte la Dol. 

— Aşa? se miră călăreţul. 


Pentru ca după o clipă să adauge: 

— Dă-i, rogu-te, nişte ovăz gonaciului. 

Birtaşul aduse troaca, deşertă înăuntru un sac de ovăz şi 
scoase frâul calului care începuse să pufăie şi să ronțăie. 

Discuţia continuă: 

— Cetăţene, calul e rechiziționat? 

— Nu. 

— E al dumneavoastră? 

— Da. Cumpărat şi plătit de mine. 

— Dincotro veniți? 

— De la Paris. 

— Dar nu direct? 

— Nu. 

— Cred şi eu, drumurile sunt întrerupte. Cu toate astea 
poşta mai merge încă. 

— Până la Alencon. Acolo am coborât din diligenţă. 

— Ah! În curând n-o să mai avem nici poştă în Franța. Nu 
mai sunt cai. Un cal de trei sute de franci costă şase sute de 
franci, iar nutrețul e atât de scump că nici nu poţi să te atingi 
de el. Am fost căpitan de poştă şi uite c-am ajuns acum birtaş. 
Din o mie trei sute treisprezece căpitani de poştă, câţi erau 
înainte, două sute şi-au dat demisia. Cetăţene, ați călătorit de 
când s-a introdus noul tarif? 

— De la 1 mai. Da. 

— Douăzeci de bani de fiecare poştă în diligență, doisprezece 
bani în cabrioletă, cinci în furgon. De unde ați cumpărat calul, 
de la Alencon? 

— Da. 

— Şi ați mers călare toată ziulica? 

— Din zori. 

— ŞI ieri? 

— Şi alaltăieri. 

— Se vede. Aţi trecut desigur prin Domfront şi Mortain. 

— Şi prin Avranches. 

— Ascultaţi-mă pe mine, cetățene, aţi face mai bine să vă 
odihniți. Cred că sunteți obosit. Calul în orice caz e. 


— Caii au dreptul să fie obosiţi, oamenii însă nu. 

Ochii hangiului se aţintiră din nou asupra călătorului. 

Avea o figură gravă, liniştită şi aspră, încadrată de părul 
cărunt. 

Hangiul aruncă o privire în lungul drumului pustiu care se 
pierdea în zare şi spuse: 

— Şi călătoriţi aşa, de unul singur? 

— Ba nu, am o escortă. 

— Unde? 

— Uite-o: sabia şi pistoalele. 

Hangiul se duse să aducă o găleată de apă şi adăpă calul; 
în timp ce gonaciul sorbea apa, îl măsură din ochi pe călător, 
chibzuind în sine: „Totuşi după mutră pare să fie preot”. 

— Şi zici că sunt lupte la Dol? întrebă călărețul. 

— Da. Acu” trebuie să înceapă. 

— Cine cu cine se bate? 

— Un fost cu un alt fost. 

— Cum? 

— Spuneam că un fost care a trecut de partea republicii se 
bate cu un alt fost care luptă pentru rege. 

— Nu mai există rege. 

— A mai rămas ăla micu”. Nostimada e că amândoi foştii 
sunt rubedenii. 

Călărețul era numai urechi. 

— Unul e tânăr, celălalt bătrân, continuă birtaşul. Un 
nepot care se bate cu unchiul-său mare. Unchiul e regalist, iar 
nepotul patriot. Bătrânul e comandantul albilor, iar ăl tânăr 
al albaştrilor. O să vedeţi că n-au să se lase până ce unul din 
ei n-o să fie răpus. E un război pe viață şi pe moarte. 

— Pe viaţă şi pe moarte? 

— Da, cetățene. Şi fiindcă veni vorba, vreți să vedeţi cu ce fel 
de politețuri se dezmiardă dumnealor? Uitaţi aici o înştiinţare 
pe care bătrânul a reuşit s-o afişeze peste tot, pe toate casele 
şi pe toți copacii; ce să vă mai spun c-au lipit-o până şi pe uşa 
mea. 


Birtaşul apropie felinarul de o foaie pătrată de hârtie lipită 
pe unul din canaturile uşii hanului şi, cum afişul era scris cu 
litere de-o şchioapă, călărețul putu să-i desluşească, fără să 
descalece: 

„Marchizul de Lantenac are onoarea de a încunoştința pe 
nepotul său, domnul viconte Gauvain că, dacă domnul marchiz 
va avea norocul să pună mâna pe domnia sa, va ordona ca 
domnul viconte să fie împuşcat pe loc.” 


— Şi acum, continuă hangiul, uitaţi şi răspunsul. 

Se întoarse pentru a lumina cu felinarul un alt afiş, aşezat 
în dreptul primului, pe celălalt canat al uşii. Călătorul citi: 

„Gauvain îi pune în vedere lui Lantenac că dacă se întâmplă 
să-l prindă îl pune la zid.” 


— Primul afiş, îi explică hangiul, a fost lipit ieri. Celălalt azi- 
dimineaţă. După cum vedeţi, răspunsul a sosit imediat. 

Cu glas scăzut, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine, călătorul 
rosti aceste cuvinte pe care birtaşul le auzi lămurit, fără să 
priceapă prea bine înţelesul lor: 

— Da, e mai mult decât un război între oamenii aceleiaşi 
patrii, dihonia a pătruns chiar şi-n sânul familiilor. Nu-i nimic 
de făcut, e mai bine aşa. Marile primeniri în viața popoarelor 
numai cu prețul acesta se înfăptuiesc. 

Şi ducând mâna la pălărie, cu ochii ațintiți asupra celui de- 
al doilea afiş, călătorul îl salută. 

— Păi, să vedeţi cum stau lucrurile, cetățene, urma 
hangiul. În oraşe şi în târgurile mai răsărite, suntem cu toţii 
pentru revoluție, în timp ce ţăranii sunt împotriva ei; cum s-ar 
zice, la oraşe sunt toți francezi, iar la sate bretoni. La drept 
vorbind e un război între burghezi şi ţărani. Ei ne spun nouă 
motofleţi, iar noi le spunem bădărani. Nobilii şi popii ţin însă 
cu el. 

— Nu chiar toți, îi tăie vorba călărețul. 

— Bineînţeles, cetățene, de vreme ce avem printre noi un 
viconte care se războieşte cu un marchiz. 


Apoi, pentru sine: 

— Şi dacă nu mă înşel, persoana cu care vorbesc e un preot. 

— Şi care din doi e mai tare? se interesă călătorul. 

— Deocamdată, vicontele. Dar are mult de furcă. Bătrânul 
nu se lasă. Amândoi sunt din familia Gauvain, un neam de 
nobili din partea locului. Neamul ăsta, vedeţi dumneavoastră, 
are două ramuri; o ramură principală în capul căreia se află 
marchizul de Lantenac şi ramura mezină în frunte cu 
vicontele Gauvain. Şi iată că azi au ajuns să se bată între ele. 
Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla printre copaci, printre 
oameni însă uite că se întâmplă. Marchizul de Lantenac ţine 
în mână toată Bretania; pentru ţărani e ca şi un rege. În ziua 
când a coborât pe țărm, cât ai bate din palme a şi strâns în 
jurul lui opt mii de oameni; într-o săptămână trei sute de 
parohii s-au răsculat. Dacă ar fi reuşit să apuce măcar o 
bucată din coastă, englezii ar fi debarcat pân-acum. Din 
fericire s-a întâmplat să fie pe aici nepotu-său, Gauvain, ca să 
vedeți ce potriveală. Gauvain, care-i ofițer republican, l-a pus 
numaidecât pe unchiu-său la respect. Şi pe urmă, spre 
norocul nostru, întâmplarea a făcut ca îndată după sosirea 
lui, Lantenac să fi dat ordin oamenilor lui să împuşte o droaie 
de prizonieri, printre care şi două femei; una dintre femei, 
însă, avea trei copii care fuseseră adoptați de un batalion din 
Paris. De atunci batalionul ăsta, care se numeşte batalionul 
Bonetei-Roşii, mănâncă foc, nu alta. Din păcate n-au mai 
rămas mulți dintre ei, dar toți luptă ca nişte turbaţi. Până la 
urmă au fost încorporaţi în detaşamentul comandantului 
Gauvain. Nimeni nu le poate ţine piept. Vor cu tot dinadinsul 
să răzbune femeile şi să dea de urma copiilor. Nu se ştie ce-o fi 
făcut bătrânul cu ei. De-aia şi sunt atât de înverşunați 
grenadierii din Paris. Gândiţi-vă că, dacă n-ar fi fost la mijloc 
țâncii ăştia, războiul n-ar mai fi ajuns ceea ce a ajuns acum. 
Vicontele e băiat de ispravă şi viteaz. Dar unchiu-său, 
marchizul, e o adevărată pacoste. Ţăranii spun că-i războiul 
arhanghelului Mihail împotriva lui Belzebut. Ştiţi, poate că 
arhanghelul Mihail e un înger de prin meleagurile noastre 


care-i poartă numele. Are şi un munte în mijlocul mării, în 
golf. Se povesteşte din bătrâni cum că l-ar fi răpus pe diavol şi 
l-ar fi îngropat sub o măgură din împrejurimi, căreia lumea-i 
zice Tombelaine. 

— Adevărat,  murmură  călărețul, Tumba  Beleni, 
raormântul lui Belenus, adică al lui Belus, al lui Bel, al lui 
Belial, al lui Belzebut. 

— Văd că vă pricepeţi, spuse hangiul. 

Iar în sinea lui: 

„Ştie latineşte, e popă fără doar şi poate”. 

Apoi continuându-şi explicaţiile: 

— Ei bine, cetățene, țăranii sunt convinşi că e vorba de unul 
şi acelaşi război care s-a iscat din nou. Se înțelege că pentru ei 
arhanghelul Mihail e generalul regalist, iar  Belzebut 
comandantul patriot; dar dacă o fi vreun diavol amestecat aici, 
atunci acela e neapărat Lantenac, iar îngerul, Gauvain. Nu 
poftiți nimic, cetățene? 

— Am plosca plină şi un codru de pâine. Dar nu mi-ai spus 
ce se întâmplă la Dol. 

— Vă spun îndată. Gauvain e comandantul detaşamentului 
expediționar de pe coastă. Lantenac urmărea să ridice în 
picioare tot ţinutul, să sprijine răscoala din Bretania-de-Jos 
alăturând-o celei din Normandia-de-Jos, să-i deschidă porțile 
lui Pitt şi să vină în ajutorul marii armate din Vendâe cu 
douăzeci de mii de englezi şi două sute de mii de ţărani. 
Gauvain însă i-a dat planurile peste cap. E stăpân acum pe 
întreaga coastă şi-l respinge pe Lantenac înăuntrul țării, iar 
pe englezi în larg. Lantenac se aciuise aici şi Gauvain l-a scos 
din bârlog; i-a smuls din mână Pont-au-Beau; l-a alungat din 
Avranches, l-a alungat din Villedieu şi i-a tăiat drumul spre 
Granville. Acum se străduieşte în fel şi chip să-l silească a se 
retrage în pădurea Fougeres, ca după aceea să-l încercuiască. 
Totul mergea strună până ieri, Gauvain se afla aici cu 
detaşamentul lui. Şi deodată, alarmă. Bătrânul, care este un 
vulpoi, a reuşit să străpungă frontul; şi după cum se aude, se 
îndreaptă spre Dol. Dacă pune mâna pe Dol şi apucă să aşeze 


o baterie pe Mont-Dol, fiindcă are tunuri berechet, atunci 
englezii având o cale deschisă spre coastă vor putea să debarce 
şi totul se duce pe copcă. De aceea, dându-şi seama că nu mai 
poate zăbovi nicio clipă, Gauvain, care este un om hotărât, n-a 
mai cerut şi nici n-a mai aşteptat să primească vreun ordin şi 
a făcut aşa cum l-a tăiat capul; a pus să se sune înşeuarea şi 
să se înhame caii la tunuri, şi-a adunat trupa, a tras sabia 
din teacă şi, ca urmare, în timp ce Lantenac se năpusteşte cu 
atacul asupra oraşului, Gauvain la rândul lui se năpusteşte 
asupra lui Lantenac. Şi atunci o să vedem doi bretoni 
ciocnindu-se la Dol cap în cap. Mă prind c-o să se ciocnească 
zdravăn de tot. În momentul ăsta trebuie să fi ajuns acolo 
amândoi. 

— Cam cât se poate face de aici până la Dol? 

— Un convoi militar face vreo trei ore. Pe puţin; dar cred c- 
au şi ajuns între timp. 

Călătorul ciuli urechea: 

— Într-adevăr, mi se pare că aud tunurile, spuse el. 

Hangiul ascultă cu atenţie. 

— Da, cetățene. Se aude şi bătaia pugştilor. Trag, nu se 
încurcă. Ar fi mai cuminte să rămâneţi la noi peste noapte. Nu 
e niciun chilipir să mergeţi acolo. 

— N-am timp să mă opresc. Trebuie să-mi urmez drumul. 

— Rău faceţi. Nu cunosc socotelile dumneavoastră, dar să 
ştiţi că sunteți în mare primejdie. Doar dacă nu e vorba de ce 
aveți mai scump pe lume... 

— Ai ghicit, chiar de asta-i vorba, răspunse călărețul. 

— „.„de cineva drag, bunăoară feciorul dumneavoastră... 

— Cam aşa ceva, recunoscu călătorul. 

Hangiul tresări. 

„Şi totuşi aş pune mâna-n foc că cetățeanul e popă, îşi 
spuse în sinea lui.” 

Apoi după ce chibzui o clipă: 

„Ei şi, dacă-i popă, ce n-ar putea să aibă copii?” 

— Pune, rogu-te calului frâul pe cap, rosti călătorul. Cât îţi 
datorez? 


Şi plăti. 

Birtaşul se duse să aşeze la locul lor troaca şi găleata, 
rânduindu-le lângă peretele casei, şi se întoarse înapoi: 

— Fiindcă ţineţi cu orice chip să plecaţi, am să vă dau un 
sfat. Fără îndoială că vreţi să ajungeţi la Saint-Malo. În cazul 
ăsta e mai bine să nu treceţi prin Dol. Aveţi de ales între două 
drumuri, unul prin Dol şi altul pe malul mării. Amândouă 
sunt la fel de lungi sau la fel de scurte. Drumul pe țărm trece 
prin Saint-Georges de Brehaigne, Cherrueix şi Hirel-le-Vivier. 
Luând-o pe acolo, Dol rămâne în sud şi Cancale în nord. 
Cetăţene, la capătul uliței o să dați peste o înfurnicătură de 
drumuri; cel din stânga duce spre Dol, cel din dreapta spre 
Saint-Georges de Brehaigne. Ascultați-mă pe mine, dacă 
mergeţi prin Dol, nimeriți chiar în toiul măcelului. De-aia, zic, 
n-o luaţi la stânga în niciun caz, luaţi-o la dreaptă. 

— Mulţumesc, spuse călătorul. 

Şi dădu pinteni calului. 

Cum între timp afară se întunecase, se afundă numaidecât 
în negurile nopții. 

Hangiul îl pierdu din ochi. 

În momentul când ajunse la capătul uliței, unde drumul se 
bifurca, îl auzi pe hangiu strigându-i din urmă: 

— Luaţi-o la dreapta! 

Călătorul o apucă la stânga. 


II - Dol 


Oraş spaniol pe tărâm francez în Bretania, după cum îl 
numeau catagrafiile stăreţiilor, Dol nu este de fapt un oraş, ci 
o stradă. O mare şi veche stradă gotică, mărginită pe ambele 
laturi de case cu stâlpi, clădite la întâmplare de-a lungul 
drumului, care de altminteri e foarte larg, unele ieşite în afară 
ca nişte pinteni, altele retrase în nişte cotloane. În rest, oraşul 
e format dintr-o rețea de ulicioare, legate toate de strada 
principală ce străbate aşezarea de la un capăt la altul, şi 
comunicând cu ea ca nişte pâraie cu râul în care îşi varsă 


apele. Fără ziduri şi fără porți, deschis spre toate zările, 
oraşul, străjuit de Mont-Dol, nu ar fi fost în stare să înfrunte 
un asediu; strada în schimb era în măsură s-o facă. 
Promontoriile caselor, care încă mai rămăseseră în picioare 
până acum, cincizeci de ani, precum şi cele două galerii de sub 
stâlpii ce o mărgineau făceau din ea o poziţie întărită, pe cât 
de temeinică pe atât de rezistentă. Câte case, atâtea fortărețe; 
trebuiau aşadar cucerite rând pe rând. lar pe la mijlocul 
străzii se afla străvechea hală a oraşului. 

Hangiul de la Croix-Branchard avusese dreptate: o 
încăierare sălbatică făcea să vuiască oraşul în momentul în 
care vorbea. După căderea nopţii, se încinsese o bătălie 
năprasnică între albii ce sosiseră în Dol de dimineaţă şi 
albaştrii care năvăliseră pe înserate. Forţele erau inegale, albii 
fiind în număr de şase mii, iar albaştrii numai o mie cinci 
sute, în schimb şi unii şi alții luptau cu o egală îndârjire. Un 
lucru vrednic de semnalat este faptul că atacul fusese 
dezlănțuit de cei o mie cinci sute care tăbărâseră asupra celor 
şase mii de albi. 

De-o parte o gloată, de cealaltă o adevărată falangă. De o 
parte şase mii de țărani cu inima-lui-lsus brodată pe 
pieptarele de piele, cu panglici albe la pălăriile cu boruri 
rotunde, cu devize creştine cusute pe brasarde, cu şiraguri de 
mătănii prinse de centiroane, având mai multe furci decât 
săbii şi carabine fără baionete, târând după ei tunuri legate cu 
frânghii, prost echipați, nedisciplinaţi şi înarmaţi ca vai de 
lume, dar fremătând de o pătimaşă râvnă. De partea cealaltă 
o mie cinci sute de ostaşi, cu tricornurile împodobite cu 
cocarde tricolore, îmbrăcaţi în mondire cu pulpane şi revere 
mari cu banduliere încrucişate, cu amnare cu mânere de oţel 
şi cu puşti prevăzute cu lungi baionete, instruiți, încolonațţi în 
ordine, docili şi vajnici totodată, ştiind să se supună ca nişte 
oameni care sunt în stare să şi comande, înrolați voluntar ca 
şi ceilalți, dar ca voluntari în slujba patriei, altminteri jerpeliți 
şi cu picioarele goale; de partea monarhiei nişte țărani 
paladini, de partea revoluției nişte eroi în zdrenţe; fiecare din 


aceste două trupe avea un comandant care era sufletul ei; 
regaliştii un bătrân, republicanii un om în floarea vârstei. De o 
parte Lantenac, de cealaltă Gauvain. 

Alături de tinere personalități de proporţii gigantice, cum ar 
fi bunăoară Danton, Saint-Just sau Robespierre, revoluția are 
tinere figuri ideale ca Hoche şi ca Marceau. Gauvain era una 
dintre aceste figuri. 

Gauvain avea treizeci de ani, o înfăţişare herculeană, 
privirea gravă a unui profet şi un râs copilăresc. Nu-i plăcea 
să fumeze, nici să bea şi nu obişnuia să înjure, în schimb nu 
se despărțea niciodată de o trusă de toaletă pe care o luase cu 
el pe câmpul de luptă; îşi îngrijea cu mare atenție unghiile, 
dinții şi părul, un păr minunat de abanos; de câte ori făceau 
un popas, îşi scutura cu mâna lui mondirul ofițeresc ciuruit 
de gloanțe şi albit de colb. Deşi se avânta întotdeauna ca un 
zănatic în toiul încăierărilor, nu fusese nici măcar o dată 
rănit. Glasul său nespus de dulce, atunci când era nevoie, ştia 
să ia un ton poruncitor şi brusc de comandant. Era pentru 
toți un exemplu, dormind pe pământul gol, în bătaia ploii şi a 
vântului aprig de nord, sau în zăpadă, înfăşurat în manta şi 
rezemându-şi capul fermecător de o piatră. Un suflet viteaz şi 
neprihănit. În clipa când ţinea sabia în mână se transfigura 
dintr-odată. Avea acel aer efeminat care în focul bătăliilor se 
transformă într-o forță copleşitoare. 

Era în acelaşi timp un gânditor şi un filosof, într-un cuvânt 
un tânăr înțelept. Alcibiade, pentru cine-l vedea; Socrate, 
pentru cine-l auzea cuvântând. 

În mijlocul imensei improvizații care era revoluţia franceză, 
acest tânăr devenise în scurtă vreme un comandant militar. 

Detaşamentul său, pe care-l organizase singur, era întocmit 
ca o legiune romană, o armată completă în miniatură, 
alcătuită din infanterie şi cavalerie; avea cercetaşii ei, pionierii, 
geniştii şi pontonierii săi; şi era înarmată cu tunuri, aşa cum 
legiunea romană era înzestrată cu catapulte. Trei guri de foc 
împreună cu atelajul respectiv, cai de ham zdraveni, întăreau 
detaşamentul, fără să-i îngreuneze totuşi mişcările. 


Lantenac era şi el un comandant militar, ba chiar ceva mai 
cumplit. Era mai calculat şi mai îndrăzneț totodată. 
Adevărațţii eroi la o vârstă mai înaintată au mai mult sânge 
rece decât cei tineri, pentru că sunt mai departe de zorii vieții 
şi mai multă cutezanță pentru că sunt mai aproape de 
moarte. Ce ar mai avea de pierdut? Atât de puțin. Aşa se 
explică operaţiile pe cât de temerare, pe atât de savante, 
efectuate de Lantenac. În genere însă, din această înverşunată 
luptă corp la corp ce se dădea între bătrânul comandant şi cel 
tânăr, aproape cu regularitate Gauvain ieşea învingător. Poate 
că era vorba mai curând de noroc decât de altceva. Tinereţea 
are parte de toate avantajele, chiar şi de cele sângeroase. 
Victoria este uneori o femeiuşcă uşoară. 

Lantenac era furios pe Gauvain; întâi şi-ntâi pentru că 
Gauvain îl bătea, apoi pentru că era neam cu el. Ce i s-o fi 
năzărit să se facă iacobin? Gauvain! Puşlamaua! Moştenitorul 
lui, fiindcă marchizul nu avea copii, nepot din spița fratelui 
său, aproape sânge din sângele lui! 

— Ah! scrâşnea acest, ca să zicem aşa, bunic, dacă-mi 
încape în mână, îl omor ca pe un câine! 

De altfel, Republica avea toate motivele să se neliniştească 
din pricina marchizului de Lantenac. Abia apucase să debarce 
în Franţa şi se şi dovedise o primejdie de temut. Numele lui 
fulgerase printre rândurile răsculaților din Vendee ca o dâră 
de pulbere, şi Lantenac devenise numaidecât centrul 
rebeliunii. Într-o mişcare de felul acesta, în care există un fel 
de rivalitate între oameni şi fiecare ţine să fie singur stăpân pe 
crângul sau râpa lui, în momentul în care se iveşte un 
conducător, căpeteniile răzlețe şi egale între ele se strâng în 
jurul lui. Aproape toţi căpitanii din codrii se alăturaseră lui 
Lantenac. Unul singur îl părăsise, Gavard, primul care ieşise 
în întâmpinarea lui. De ce? Pentru că Gavard era un om de 
încredere. Cunoştea toate secretele şi îşi însuşise toate 
mijloacele vechiului sistem de război civil pe care Lantenac 
voia să-l răstoarne şi să-l înlocuiască. Un om de încredere nu 
poate fi moştenit; încălțămintea lui La Rouarie nu i se potrivea 


lui Lantenac. Drept care Gavard intrase în armata lui 
Bonchambp. 

Ca militar, Lantenac era din şcoala lui Frederic al II-lea şi, 
după părerea lui, războiul organizat trebuie asociat cu luptele 
de guerilă. Nu înțelegea să se bizuie nici pe o „mulțime 
haotică”, aşa cum i se înfățişa marea armată catolică şi 
regală, un tăvălug omenesc menit să strivească totul în cale, 
nici pe grupurile izolate din huceaguri şi tufărişuri, bune să 
hărțuiască inamicul, dar incapabile să-l zdrobească. Luptele 
de guerilă nu sunt în măsură să rezolve nimic sau rezolvă 
greşit; combatanții încep prin a ataca o republică, ca să 
sfârşească prin a jefui o diligență. Lantenac nu înțelegea să 
poarte războiul breton, nici exclusiv în câmp deschis cum îl 
purta La Rochejacquelein, nici exclusiv în păduri, unde se afla 
zona de acțiune a lui Jean Chouan; nici luptele din Vendee, 
nici hărțuielile lui Chouan; Lantenac dorea un război 
adevărat; să se folosească, adică, de țărani, dar să se sprijine 
pe soldați. Avea nevoie de cete înarmate pentru strategie şi de 
regimente pentru tactică. Detaşamentele acestea ţărăneşti, 
care se adunau într-o clipă şi tot într-o clipă se şi risipeau, 
făceau adevărate minuni atunci când era vorba de un atac, de 
o ambuscadă sau de o încercuire năprasnică; le simțea însă 
prea inconsistente; îi lunecau printre degete ca apa, iar el ar fi 
vrut să creeze un punct de sprijin stabil în mijlocul acestor 
operații risipite şi fluctuante; să întărească oştirea barbară 
din codri printr-o armată disciplinată care să devină pivotul 
acțiunilor executate de țărani. Concepţie pe cât de temeinică, 
pe atât de primejdioasă; dacă planurile lui ar fi reuşit, Vendee 
ar fi devenit cu adevărat invincibilă. 

Dar unde putea să găsească trupe organizate? Cum să facă 
rost de soldați? Cine să-i pună la dispoziție regimente întregi? 
Unde putea să găsească o armată pusă pe picioare? În Anglia, 
fireşte. Aşa se explică ideea fixă a lui Lantenac: să le ofere 
englezilor posibilitatea de a debarca. lată cum ajunge să 
capituleze conştiinţa unor partide; cocarda albă îi ascundea 
uniforma roşie. Lantenac nu avea decât un singur gând în 


minte: să ocupe un punct de pe litoral şi să i-l cedeze apoi lui 
Pitt. De aceea, prinzând de veste că Dol era lipsit de apărare, 
se grăbise să năvălească asupra oraşului, pentru ca punând 
stăpânire pe Dol să poată ocupa Mont-Dol, iar de aici să se 
extindă pe coastă. 

Poziția era cât se poate de bine aleasă. Tunurile instalate pe 
Mont-Dol aveau să bombardeze pe de o parte Fresnois, pe de 
alta Saint-Brelade, ţinând la distanță patrula de la Cancale în 
aşa fel, încât plaja să rămână deschisă pentru o debarcare pe 
întreaga porţiune dintre Raz-sur-Couesnon şi Saint-Meloir- 
des-Ondes. 

Pentru ca această expediție decisivă să poată fi dusă la bun 
sfârşit, Lantenac luase cu el un detaşament de peste şase mii 
de oameni, cei mai voinici din cetele de țărani aflate sub 
conducerea sa şi toată artileria de care dispunea, zece 
culevrine de calibrul şaisprezece, o culevrină-bastardă de opt 
şi un obuzier cu proiectile de patru livre. Voia să instaleze o 
baterie cât mai puternică pe Mont-Dol, convingerea sa fiind că 
o mie de focuri trase de zece tunuri au mai mare efect decât o 
mie cinci sute de ghiulele aruncate de cinci guri de foc. 

Reuşita părea neîndoielnică. Detaşamentul număra şase 
mii de oameni. Nu erau amenințați de nicio primejdie, decât 
dinspre Avranches de Gauvain cu un efectiv de o mie cinci sute 
de ostaşi, iar dinspre Dinan de Lâchelle. E adevărat că Lechelle 
avea sub comanda lui douăzeci şi cinci de mii de oameni, în 
schimb se afla la o distanţă de douăzeci de leghe. Lantenac nu 
părea să aibă niciun motiv de îngrijorare deoarece dacă 
efectivul lui Lechelle era numeros, distanța în schimb era 
considerabilă, în timp ce în privința lui Gauvain, distanța 
mică era compensată ele efectivul redus. Trebuie să mai 
spunem, de altfel, că Lechelle era un zevzec şi că, mai apoi din 
vina sa, cei douăzeci şi cinci de mii de ostaşi de sub comanda 
lui au fost zdrobiți pe câmpia de la Croix-Bataille, înfrângere 
pe care a plătit-o punându-şi capăt zilelor. 

Lantenac se simțea deci în cea mai deplină siguranţă. 
Ocuparea oraşului Dol se înfăptui vijelios şi brutal. Marchizul 


de Lantenac avea o faimă cumplită; toată lumea ştia cât era 
de necruţător, aşa încât nu întâmpină nici cea mai mică 
rezistență. Locuitorii înspăimântați se baricadară în case. Cei 
şase mii de combatanți din Vendee puseră stăpânire asupra 
oraşului într-o debandadă rurală, foindu-se ca într-un 
iarmaroc, fără furieri, fără cvartiruri, poposind la întâmplare, 
gătind în aer liber, risipindu-se prin biserici, lepădând puştile 
pentru a depăna şiraguri de mătănii. Lantenac se grăbi să 
plece în recunoaştere pe Mont-Dol împreună cu câţiva ofițeri 
de artilerie, lăsându-l să-i ţină locul pe Gouge-le-Bruant, pe 
care-l numise aghiotantul său. 

Gouge-le-Bruant a lăsat o urmă destul de ştearsă în istorie. 
Avea două porecle: Sfarmalbaştri, din pricina măcelurilor 
făcute printre patrioți, şi Imânus fiindcă avea în el ceva 
cumplit de fioros. Imânus, derivat din immanis2* este un vechi 
cuvânt dialectal din Normandia de Jos, simbolul unei urâțenii 
inumane, aproape supranaturale, prin spaima pe rare o 
răspândeşte în jur, demonul, satirul, căpcăunul. Datu-mi-a 
fost a vedere cu ochii mei pe Imânus, spune un vechi hronic. 
Bătrânii din Crâng nu mai ştiu azi cine a fost Gouge-le- 
Bruant, nici ce poate să însemne Sfarmalbaştri. Dar îşi 
amintesc ca prin vis de Imânus. E un personaj ce s-a integrat 
superstițiilor din partea locului. Numele lui Imânus încă mai 
este pomenit la Tremorel şi la Plumaugat, două sate în care se 
păstrează şi azi urmele funeste ale călcâiului său. Dacă toți 
locuitorii din Vendâe erau nişte sălbatici, Gouge-le-Bruant era 
un barbar. Un fel de şef de trib indian, tatuat cu cruci şi flori 
de crin; purta pe faţă strălucirea sinistră, aproape nefirească, 
a unui suflet ce nu semăna cu niciun suflet omenesc. Era 
înspăimântător de viteaz în toiul bătăliilor şi crâncen după 
aceea. O inimă ale cărei făgaşuri păreau nespus de 
întortocheate, în stare de cele mai înfocate devotamente, dar şi 
de cele mai teribile dezlănțuiri mânioase. Era capabil, oare, să 
judece? Da, dar aşa cum se târăsc şerpii; în spirală. Începea 
prin a fi un erou, pentru a deveni în cele din urmă un asasin. 
Nimeni nu putea să ghicească motivele ce determinau 


acțiunile sale, a căror monstruozitate atingea uneori măreția. 
Din partea lui te puteai oricând aştepta la lucrurile cele mai 
nebănuite şi mai îngrozitoare. Era de o ferocitate fabuloasă. 

Aşa se explică şi înfricoşata poreclă de Imânus. 

Marchizul de Lantenac se bizuia pe cruzimea lui. 

Şi pe bună dreptate, fiindcă nimeni nu-l întrecea în cruzime 
pe lIlmânus; în privința strategiei şi a tacticii însă 
superioritatea lui era mai puţin vădită şi poate că marchizul 
greşise făcându-l aghiotantul său. Oricum ar fi, plecând în 
recunoaştere, îi încredințase lui Imânus misiunea de a-l 
înlocui şi de a lua toate măsurile necesare. 

Războinic încercat, dar nu şi militar, Gouge-le-Bruant era 
în stare să măcelărească un trib, nu să şi păzească un oraş. 
Avu grijă totuşi să instaleze câteva avanposturi. 

Pe înserat, în timp ce se îndrepta spre Dol, după ce 
recunoscuse terenul pe care urma să aşeze bateria, marchizul 
de Lantenac auzi la un moment dat nişte bubuituri de tun. Îşi 
aținti privirea. Un fum roşcat se ridica din strada principală. 
Era vorba de un atac năprasnic, de o invazie, de un asalt; se 
dădeau lupte în oraş. 

Deşi cu greu s-ar fi găsit pe lume ceva care să-l mire, 
Lantenac rămase uluit. Numai la aşa ceva nu s-ar fi aşteptat. 
Cine putea să fie? Cu siguranţă că nu Gauvain. Nimeni nu s- 
ar fi încumetat să atace nişte forțe de patru ori mai mari. 
Atunci Lechelle? Să fi străbătut o asemenea distanţă în marş 
forțat? Era greu de crezut că putea fi Lechelle, în niciun caz 
însă Gauvain. 

Lantenac dădu pinteni calului; pe drum întâlni locuitori ce 
părăseau în grabă oraşul; încercă să afle ceva de la ei; toți 
erau înnebuniți de spaimă şi strigau: „Albaştrii! Albaştrii!” 
Când ajunse la fața locului, situația era cât se poate de 
proastă. 

lată ce se întâmplase. 


III — Armate mici, bătălii mari 


Intrând în Dol, ţăranii, aşa cum am arătat, se răspândiseră 
în oraş, fiecare de capul său. Aşa se întâmplă de obicei când 
oamenii se supun din prietenie, după cum spuneau răsculații 
din Vendee; o supunere de un ordin special, în virtutea căreia 
pot deveni eroi, dar nu soldați în adevăratul înțeles al 
cuvântului. După ce puseseră la adăpost artileria împreună 
cu calabalâcul sub bolțile vechii hale şi, frânți de oboseală, 
băuseră, mâncaseră şi „se smeriseră”, sătenii se culcaseră 
claie peste grămadă, în mijlocul străzii, mai curând înțesată 
decât păzită. Cum începuse să se înnopteze, cei mai mulți 
adormiră cu capul pe raniță, unii lângă neveste, fiindcă 
adesea țărăncile îşi urmau bărbații; în Vendee femeile 
însărcinate erau folosite ca iscoade. Era o noapte frumoasă de 
iulie; constelaţiile scânteiau în înaltul cerului negru-albăstrui. 
Întreg cantonamentul, ce semăna mai curând cu o caravană 
în timpul unui popas decât cu o tabără militară, picotea în 
tihnă. Deodată, în ultimele licăriri ale amurgului, cei care nu 
apucaseră încă să închidă ochii văzură trei guri de foc 
îndreptate asupra lor în capătul străzii principale. 

Era  Gauvain. Atacase pe neaşteptate avanposturile, 
pătrunsese în oraş şi ocupase cu detaşamentul său capătul 
uliței. 

Unul dintre țărani se sculă de jos strigând: „Stai! Cine-i?” şi 
descărcă puşca; invadatorii îi răspunseră cu o lovitură de tun. 
După care izbucni o salvă năprasnică de muschete. Gloata 
ațipită sări în picioare. Amară surpriză: să adormi cu ochii la 
stele şi să te trezeşti sub o ploaie de mitralii! 

Primele clipe fură cumplite. Ce poate fi mai cutremurător 
decât forfota unei mulțimi lovite pe neaşteptate! Răsculațţii se 
repeziră să înşface armele. Răcneau, alergau, mulți dintre ei 
cădeau răpuşi. Încolţiţi, flăcăii nu-şi mai dădeau seama ce fac 
şi se împuşcau unii pe alții. Oameni buimaci ieşeau din case, 
intrau iar înăuntru, ieşeau din nou afară, rătăceau aiuriți 
prin învălmăşeală. Familii răzleţite se căutau chemându-se în 
gura mare. Prezența femeilor, a copiilor, făcea şi mai sinistră 
încăierarea. Gloanţele şuierau, săgetând întunericul. Focurile 


de armă țâşneau din toate ungherele nopţii. Pretutindeni 
numai fum şi zarvă. Furgoanele şi convoaiele de căruțe, vârâte 
unele într-altele, sporeau şi mai mult harababura. Caii 
zvârleau din copite. Răniţii erau călcați în picioare şi-i auzeai 
urlând pe jos. Pe fețele tuturor se zugrăvea fie spaima, fie 
uimirea. Soldaţii şi ofițerii se strigau unii pe alții. Şi în 
mijlocul acestui infern, indiferența posacă a câtorva. O femeie 
îşi alăpta pruncul rezemată de un perete, alături de bărbatu- 
său care fusese rănit la picior şi care, în timp ce-i curgea 
sângele în neştire, îşi încărca liniştit carabina şi trăgea la 
întâmplare, semănând moartea în negura nopții. Alţii, întinşi 
pe burtă, trăgeau printre roţile carelor. Când şi când izbucnea 
un vacarm de țipete. Bubuitul tunului însă acoperea orice alt 
zgomot. Era un spectacol cu drept cuvânt înfiorător. 

Oamenii cădeau unii peste alții ca arborii clădiți în părcane. 
Mitraliile lui Gauvain, care se pusese la adăpost, îşi atingeau 
fără greş ţinta, în vreme ce pierderile suferite de detaşamentul 
lui erau destul de neînsemnate. 

În cele din urmă însă, cu toată debandada, ţăranii reuşiră 
să se descurce şi să intre în defensivă; se retraseră cu toții sub 
bolțile halei, ca într-o vastă şi umbroasă redută, o adevărată 
pădure de stâlpi de piatră. Acolo se dezmeticiră, în fine; tot ce 
le amintea de codrii lor le inspira încredere. Imânus îşi dădea 
toată silința să-l înlocuiască pe Lantenac. Aveau şi ei tunuri, 
ce-i drept, dar spre marea mirare a lui Gauvain nici prin gând 
nu le trecea să le folosească; în realitate, cum ofițerii de 
artilerie plecaseră în recunoaştere pe Mont-Dol împreună cu 
marchizul, flăcăii nu se pricepeau să manevreze falconetele şi 
culevrinele; în schimb îi împroşcau cu gloanțe pe albaştrii 
care-i bombardau, ripostând cu salve de muschete la ploaia de 
mitralii. Ei erau cei ce se aflau acum la adăpost. Puseseră 
grămadă căruțurile, cotigile, calabalâcul şi toate poloboacele 
pe care le găsiseră în hala veche, înjghebând o baricadă cu 
numeroase goluri prin care puteau să scoată afară ţevile 
carabinelor. Focurile ce ţțâşneau prin aceste metereze erau 


nimicitoare. Toate pregătirile se făcură la repezeală. Într-un 
sfert de oră hala se transformase într-un front inexpugnabil. 

Situaţia începea să devină îngrijorătoare pentru Gauvain. 
Hala aceea preschimbată ca prin farmec într-o fortăreață era 
ceva cu totul neaşteptat. Tăranii stăteau ticsiți acolo şi cu 
neputinţă de clintit. Gauvain reuşise să-i atace prin 
surprindere, dar nu ştiuse să profite de harababura iscată. 
Comandantul descălecase. În picioare, cu mâna încleştată pe 
spadă şi brațele încrucişate pe piept, învăpăiat de flacăra 
torței ce lumina bateria, îşi încorda privirile, încercând să 
străpungă întunericul ce-l împresura. 

Dat fiind statura sa înaltă şi aflându-se în bătaia luminii, 
nu se putea să nu atragă atenția celor de pe baricadă. Era o 
țintă foarte uşor de ochit, lucru de care comandantul părea că 
nici habar n-are. 

Gloanţele cu care-l împroşcau răsculații curgeau potop în 
jurul lui Gauvain, care stătea locului îngândurat. 

În schimb, era în măsură să ţină piept cât tunul salvelor de 
carabine. Orice ar fi, ghiuleaua nu se poate să nu aibă până la 
urmă câştig de cauză. Cine are artileria de partea sa, poate fi 
convins de izbândă. Bateria lui, folosită cu iscusință, îi 
asigura superioritatea. 

Deodată, din mijlocul halei cufundate în beznă, țâşni un 
fulger, urmat imediat de o bubuitură ca de trăsnet, şi în 
aceeaşi clipă o ghiulea străpunse peretele unei case din spatele 
lui Gauvain, chiar deasupra capului său. 

Baricada riposta la bătaia tunurilor lui cu focurile altor 
tunuri. 

Ce se întâmplase? Intervenise ceva neprevăzut. Artileria 
trăgea acum şi dintr-o tabără şi din cealaltă. 

O a doua ghiulea, apucând acelaşi drum ca şi prima, se 
înfipse în perete, mai-mai să-l atingă pe Gauvain. Cea de-a 
treia ghiulea îi smulse pălăria din cap. 

Câteşitrele erau de calibru mare. Fuseseră probabil 
aruncate cu un tun de şaisprezece. 

— Vă ochesc, căpitane, strigară artileriştii. 


Şi se grăbiră să stingă torța. Gauvain, preocupat, se aplecă 
să-şi ia de jos pălăria. 

Cineva într-adevăr încerca să-l nimerească: era Lantenac. 

Marchizul tocmai se îndrepta spre baricadă, venind din 
direcția opusă, când Imânus îi ieşise înainte. 

— Monseniore, ne-au lovit pe neaşteptate. 

— Cine? 

— Nu ştiu. 

— Drumul spre Dinan e liber? 

— Cred că da. 

— Trebuie să începem retragerea. 

— A şi început. Au şters-o destui până acum. 

— Nu trebuie s-o ştergem; trebuie să ne retragem. De ce n- 
ați pus la bătaie tunurile? 

— Ne-am pierdut capul. Şi pe urmă nici ofițerii nu erau aici. 

— Mă duc eu. 

— Monseniore, am pornit spre Fougeres tot ce-am putut 
încărca în căruțe, calabalâcuri şi femei şi ce mai era de prisos. 
Ce facem cu ăia micii, cu cei trei prizonieri? 

— A, copiii aceia? 

— Da. 

— Sunt ostaticii noştri. Trimite-i la Tourgue. 

Şi zicând acestea, marchizul se apropie de baricadă. Din 
clipa în care sosi comandantul situația se schimbă pe de-a- 
ntregul. Aşa cum fusese baricadată abia dacă rămânea loc 
pentru două tunuri, aşa încât artileria nu putea fi folosită 
cum s-ar fi cuvenit; marchizul aşeză în poziție de tragere două 
guri de foc de calibrul şaisprezece pentru care făcu nişte 
ambrazuri. Cum stătea aplecat asupra uneia dintre ele, 
cercetând bateria inamică prin ambrazură, îl zări pe Gauvain 
şi dădu un strigăt: 

— Ele! 

Apucă repede un şomoiog de câlți şi fultuitorul, încărcă 
tunul cu mâna lui, fixă înălțătorul şi reglă tirul. 

De trei ori în şir îl ochi pe Gauvain şi de fiecare dată dădu 
greş. A treia oară reuşi doar să-i zboare pălăria. 


— Neîndemânaticule! bombăni Lantenac. Să fi ochit puţin 
mai jos, îi zburam capul. 

În aceeaşi clipă însă torța se stinse şi întunericul îi acoperi 
vederea. 

— Bine, spuse el. 

Apoi, întorcându-se spre ţăranii servanţi, le spuse: 

— Bateţi cu mitraliile. 

Gauvain nu se lăsa nici el mai prejos. Lucrurile se 
înrăutățeau tot mai mult. Bătălia luase o întorsătură 
neprevăzută. Baricada începuse să-l bombardeze. Cine putea 
şti dacă de la defensivă răsculații nu aveau să treacă până la 
urmă la ofensivă. Lăsând de-o parte morții şi dezertorii, avea 
de înfruntat cel puţin cinci mii de combatanți, în timp ce lui îi 
mai rămăseseră doar o mie două sute de oameni valizi. Ce s-ar 
întâmpla dacă inamicul şi-ar da seama că republicanii sunt 
atât de puţini? Rolurile s-ar fi schimbat. De unde el pornise 
atacul, acum ar fi fost la rândul lui atacat. Era de ajuns ca 
oamenii de după baricadă să încerce o ieşire, pentru ca totul 
să se întoarcă împotriva lui. 

Ce era de făcut? Nici vorbă nu putea fi să atace direct 
baricada, iar ca să încerce a o lua cu asalt era o nălucire 
deşartă; o mie două sute de ostaşi nu pot sili o trupă de cinci 
mii de oameni să părăsească o poziție. Nu putea să forțeze 
lucrurile, iar ca să aştepte ar fi însemnat să rişte prea mult. 
Trebuia neapărat să pună capăt situaţiei. Dar cum? 

Gauvain era din partea locului şi cunoştea oraşul; ştia 
astfel că în spatele vechii hale, pe care răsculații din Vendee o 
întăriseră ca pe o cetate, se află un adevărat labirint de 
ulicioare înguste şi întortocheate. 

Se întoarse aşadar spre adjunctul său, viteazul căpitan 
Guechamp, care avea să se ilustreze mai apoi curățind de 
rebeli pădurea Concise, locul de baştină ai lui Chouan, 
tăindu-le trupelor inamice drumul spre lacul Chaîne, ca să nu 
poată ocupa oraşul Bourgneuf. 

— Guechamp, îi spuse el, îți las dumitale comanda. Bate-i 
cu tunurile, nu-i slăbi nicio clipă. Sparge-le baricada cu 


ghiulele. Caută să le dai tot timpul de lucru. 

— Am înţeles, răspunse Guechamp. 

— Strânge detaşamentul, să aibă toţi armele încărcate şi fii 
gata de atac. 

Îi şopti apoi ceva la ureche. 

— S-a făcut, încuviinţă adjunctul. 

— Toboşarii noştri sunt toţi prezenți? 

— Da. 

— Avem nouă toboşari. Păstrează doi şi dă-mi-i pe ceilalți 
şapte. 

Cei şapte tamburi se aliniară în tăcere în fața lui Gauvain. 

— Batalionul Boneta-Roşie, la mine, fuga marş! strigă 
comandantul. 

Doisprezece ostaşi printre care şi un sergent ieşiră din 
rânduri. 

— Am spus tot batalionul, repetă Gauvain. 

— Ăştia suntem toţi, răspunse sergentul. 

— Numai doisprezece? 

— Atâţia am mai rămas. 

— Bine, zise Gauvain. 

Sergentul nu era nimeni altul decât vajnicul şi inimosul 
Radoub, răcanul care adoptase în numele întregului batalion 
cei trei copilaşi găsiți în pădurea Saudraie. 

Numai o jumătate din efectivul batalionului, dacă vă mai 
amintiți, fusese masacrat la ferma Păişurilor, şi Radoub 
avusese norocul să nu se numere printre victime. 

În apropiere se afla un furgon cu nutreţ. 

— Sergent, ordonă Gauvain arătându-i furgonul, pune 
oamenii dumitale să facă nişte funii de paie şi să înfăşoare 
puştile cu ele, ca să nu se audă vreun zgomot dacă se 
ciocnesc. 

Într-un minut ordinul fu executat în cea mai deplină linişte 
şi pe întuneric. 

— Gata, spuse sergentul. 

— Soldaţi, descălțaţi-vă, porunci din nou Gauvain. 

— N-avem încălțăminte, răspunse sergentul. 


Împreună cu cei şapte tamburi erau nouăsprezece oameni 
în cap, Gauvain fiind al douăzecilea. 

— În flanc câte unul, strigă comandantul. Aşezaţi-vă în 
spatele meu. Întâi toboşarii, pe urmă batalionul. Sergent, ia 
comanda batalionului. 

Porni în fruntea şirului şi, în timp ce tunurile băteau fără 
încetare din ambele tabere, cei douăzeci de oameni, alunecând 
ca nişte umbre, se afundară în labirintul ulicioarelor pustii. 

Merseră astfel o bucată de vreme strecurându-se printre 
case, de-a lungul străzilor întortocheate. Oraşul părea mort; 
cetățenii se ascunseseră prin beciuri. Toate porțile erau 
baricadate, toate obloanele închise. Şi nicăieri o zare de 
lumină. 

În mijlocul acestei tăceri strada mare clocotea învolburată, 
stârnind un vacarm cumplit; bombardamentul continua; 
bateria republicană şi baricada regalistă îşi scuipau toate 
mitraliile, împroşcându-se furioase. 

După vreo douăzeci de minute de mers şerpuitor, Gauvain 
care, în ciuda întunecimii păşea sigur de sine, ajunse la 
capătul unei străzi ce ieşea din nou în strada mare, dar în 
partea cealaltă a halei. 

Aici situația era cu totul diferită. Neprevăzători, cum au 
fost de când lumea constructorii de baricade, oamenii nu 
avuseseră grijă să-şi întărească poziția şi în direcţia aceasta, 
lăsând hala deschisă, aşa încât oricine putea pătrunde 
nestingherit sub bolțile sprijinite pe stâlpi, unde aşteptau gata 
de plecare, cu caii prinşi în hamuri, câteva căruţe cu 
calabalâc. Gauvain şi cei nouăsprezece ostaşi aveau înaintea 
lor cinci mii de răsculați, care acum însă erau întorşi cu 
spatele spre ei. 

Gauvain îi spuse ceva în şoaptă sergentului; ostaşii 
desfăcură paiele în care înfăşuraseră puştile; cei doisprezece 
grenadieri se aşezară în trăgători după colțul ulicioarei, pe 
care toboşarii aşteptau cu baghetele în mână. 

Salvele de artilerie răbufneau cu întreruperi. Deodată, în 
răstimpul dintre două bubuituri, Gauvain ridică spada şi cu 


un glas care răsuna ca o goarnă în tăcerea nopţii, strigă: 

— Două sute de oameni la dreapta, două sute la stânga, 
restul în mijloc! 

În aceeaşi clipă se auzi trosnetul celor douăsprezece puşti, 
şi cei şapte toboşari dădură semnalul de atac. 

Atunci comandantul trâmbiță temutul strigăt al albaştrilor: 

— Atac la baionetă! înainte, marş! 

Efectul fu nemaipomenit. 

Gloata de țărani se simţi încercuită, închipuindu-şi că în 
spatele ei se afla o nouă armată. În acelaşi timp, auzind 
bătaia tobelor, detaşamentul ce ocupa capătul străzii mari şi 
care se afla acum sub comanda lui Guechamp, se puse în 
mişcare, dând la rândul său semnalul de atac şi porni în pas 
alergător în direcția baricadei; răsculații se văzură prinşi între 
două focuri; panica te face întotdeauna să exagerezi lucrurile; 
când un om e înspăimântat, o detunătură de revolver îi sparge 
urechile ca o bubuitură de tun, orice urlet nu este decât o 
nălucire, iar un lătrat de câine pare răcnetul unui leu. Trebuie 
să spunem de asemenea că ţăranul intră în panică cu aceeaşi 
repeziciune cu care un stog de paie ia foc şi, la fel cum un stog 
de paie aprins se transformă numaidecât într-o pălălaie, 
panica ţăranului se preschimbă în debandadă. Nu există 
cuvinte care să zugrăvească graba înfrigurată cu care rebelii 
fugiră. 

În câteva clipe hala se goli; înfricoşaţi la culme, flăcăii se 
risipiră, ofițerii nu mai erau în stare să-i țină în frâu, Imânus 
încercă în zadar să-i oprească doborând vreo doi-trei dezertori, 
care mai de care striga: Scape cine poate! şi, scurgându-se pe 
străzile oraşului ca prin găurile unui ciur, întreaga armată se 
răspândi pe câmpie cu iuțeala cu care un nor gros e 
împrăştiat de o vijelie. 

Unii o apucară spre Chateauneuf, alții spre Plerguer, iar 
alții spre Antrain. 

Marchizul de Lantenac avu parte să vadă toată această 
debandadă. Înfundă cu mâna lui gurile tunurilor ca să nu mai 
poată fi folosite, şi se retrase cel din urmă, tacticos şi cu sânge 


rece, murmurând: „Hotărât, cu ţăranii nu-i nimic de făcut. 
Avem nevoie de englezi”. 


IV - Pentru a doua oară 


Victoria era deplină. 

Gauvain se întoarse către ostaşii din batalionul Boneta- 
Roşie: 

— Nu sunteți decât doisprezece, le spuse el, dar aţi făcut 
mai multă ispravă decât o mie. 

Un cuvânt de laudă din partea comandantului, pe vremea 
aceea, avea tot atâta preț ca şi cea mai înaltă decorație. 

Guechamp, pe care Gauvain îl trimisese să-i urmărească pe 
fugari afară din oraş, reuşi să captureze numeroşi prizonieri. 

Aprinseră apoi torţe şi începură a scotoci tot oraşul. Toţi cei 
ce nu apucaseră încă să fugă se predaseră. Luminară apoi 
strada mare cu artificii. Era toată înțesată de morți şi răniți. 
Biruința trebuie smulsă pentru ca o bătălie să ia sfârşit; 
câteva grupuri răzlețe, care încă mai rezistau cu disperare, 
fură împresurate şi silite să depună armele. 

Gauvain observase în mijlocul forfotei zănatice pe care o 
stârnise panica, un om plin de energie, un soi de faun sprinten 
şi viguros care acoperise retragerea celorlalți fără a fi încercat 
să fugă odată cu ei. Tăranul se folosise cu o iscusință 
desăvârşită de carabina lui, când scuipând foc cu oțelele, când 
lovind în dreapta şi-n stânga cu patul puştii cu atâta râvnă, 
încât în cele din urmă îl frânsese; acum ţinea un pistol într-o 
mână şi-n cealaltă o sabie. Nimeni nu îndrăznea să se apropie. 
Deodată, Gauvain îl văzu clătinându-se pe picioare şi 
sprijinindu-se de un stâlp de pe stradă. Fusese rănit. Cu toate 
astea nu voia să lase din mână nici spada, nici pistolul. 
Gauvain îşi puse spada la subsuoară şi păşi spre el. 

— Predă-te, îl somă comandantul. 

Omul îl privi drept în ochi. Sângele îi şiroia pe sub haine din 
rana pe care o căpătase, şi făcuse o băltoacă la picioarele lui. 

— Eşti prizonierul meu, spuse din nou Gauvain. 


Celălalt însă nu descleşta gura. 

— Cum te cheamă? 

— Joacă-n Beznă mă cheamă. 

— Eşti un viteaz, îl lăudă Gauvain. 

ŞI-1 întinse mâna. 

— Trăiască regele! spuse rebelul. 

Şi adunându-şi puterile ridică amândouă brațele o dată şi 
slobozi un foc de pistol în pieptul comandantului, iar cu mâna 
în care ținea sabia încercă să-l izbească în creştet. 

Numai un tigru poate s-ar fi mişcat cu atâta agerime; 
cineva se dovedi însă şi mai ager decât el. Era un călăreț care 
sosise pe nesimţite cu puţin mai înainte. În momentul în care 
îl văzu pe răzvrătit ridicând sabia şi pistolul, călărețul se şi 
repezise între el şi Gauvain. Fără ajutorul lui, Gauvain ar fi 
fost răpus. Glontele nimeri calul, iar lovitura de sabie pe 
călăreț, şi amândoi se prăbuşiră. Totul se petrecu în mai puțin 
de o clipă. 

La rândul său rebelul căzu grămadă pe caldarâm. 

Sabia îl izbise peste obraz pe călărețul care zăcea acum 
lungit pe jos în nesimţire. Calul în schimb fusese ucis. 

Gauvain se apropie de rănit. 

— Cine ar putea să fie? întrebă el. 

Şi îl cercetă cu atenţie. Faţa îi era scăldată în sângele ce 
curgea din tăietură acoperindu-i chipul cu o mască purpurie. 
Cu neputinţă să-i desluşească trăsăturile. Singurul lucru de 
care-şi putea da seama era faptul că avea părul cărunt. 

— Omul ăsta mi-a salvat viața, spuse Gauvain. Nu e nimeni 
aici care să-l cunoască? 

— Adineauri a intrat în oraş, căpitane, îl lămuri un soldat. 
L-am văzut îndreptându-se încoace. Venea dinspre Pontorson. 

Chirurgul detaşamentului sosi într-un suflet, aducând cu el 
trusa. Rănitul încă nu-şi venise în simțiri. 

— Nu-i nimic. O simplă crestătură ce i-a brăzdat obrazul, 
spuse medicul după ce-l examină. Într-o săptămână o să fie pe 
picioare. Orice s-ar zice, straşnică lovitură! 


Rănitul avea pe el o manta, era încins cu un brâu tricolor, 
şi purta pistoale şi spadă. Îl întinseră pe o targă şi-l 
dezbrăcară. Cineva aduse o găleată cu apă proaspătă. În timp 
ce chirurgul îi spăla rana, chipul necunoscutului începu să 
iasă la iveală. Gauvain îl privea cu o atenţie tot mai 
stăruitoare. 

— Are vreun act, ceva, asupra lui? întrebă comandantul. 

Medicul pipăi unul din buzunarele laterale şi scoase un 
portofel pe care i-l întinse lui Gauvain. 

Între timp rănitul, trezit din leşin, începu a da semne de 
viață. Pleoapele-i pâlpâiră uşor. 

Scotocind în portofel, Gauvain găsi o foaie de hârtie 
împăturită în patru; o desfăcu şi citi: 

„Comitetul salvării publice. Cetăţeanul Cimourdain...” 


— Cimourdain! exclamă el. 

Auzindu-l, rănitul deschise ochii. 

Gauvain parcă îşi ieşise din minți. 

— Cimourdain! Dumneata! Mi-ai salvat viața pentru a doua 
oară. 

Cimourdain îl sorbea din ochi. O neasemuită bucurie, cu 
neputinţă de tălmăcit în cuvinte, îi lumina chipul însângerat. 

Gauvain căzu în genunchi în fața rănitului strigând: 

— Maestrul meu! 

— Părintele tău, murmură Cimourdain. 


V - Picătura de apă rece 


Nu se mai văzuseră de ani şi ani, dar în adâncul sufletului 
lor nu se despărțiseră niciodată; se recunoscură numaidecât, 
ca şi când abia cu o zi înainte şi-ar fi luat rămas bun. 

În clădirea primăriei din Dol se înjghebase în pripă un fel de 
ambulanţă. Cimourdain fu întins pe un pat într-o cămăruţă 
de lângă sala cea mare în care zăceau ceilalți răniți. După ce 
cusu obrazul crestat de sabie, chirurgul puse capăt caldelor 
manifestări de duioşie ale celor doi bărbați, spunând că 


Cimourdain trebuia lăsat să doarmă. Gauvain, de altminteri, 
avea acum o mie şi una de griji pe cap, aşa cum se întâmplă 
întotdeauna după o biruinţă, când te cheamă atâtea îndatoriri 
şi ai atâtea lucruri de descurcat. Cimourdain rămase aşadar 
singur: nu reuşi totuşi să adoarmă, din pricina febrei de care 
era cuprins, febră provocată nu numai de rana căpătată dar şi 
de bucuria ce-l stăpânea. 

Cu toate că nu dormea încă, nu se putea convinge că e 
treaz. Să fie cu putință oare? Visul său se înfăptuise. 
Cimourdain nu credea în noroc şi iată că totuşi norocul îi 
ieşise în cale. Îl descoperise în sfârşit pe Gauvain. Îl părăsise 
când era doar un copil, pentru a-l regăsi acum bărbat în lege; 
pentru a regăsi un om mare, temut, viteaz; pentru a-l regăsi 
triumfător, un triumf pe care-l dobândise în numele 
poporului. În Vendee, Gauvain era punctul de sprijin al 
revoluției, o columnă pe care nimeni altul decât el, 
Cimourdain, o dăruise republicii. Cel ce câştigase biruința era 
discipolul său. Ceea ce Cimourdain vedea strălucind în 
această tânără personalitate, căreia îi fusese desigur hărăzit 
un loc în panteonul republican, era propria sa gândire; 
ucenicul său, odrasla spiritului său, era de pe acum un erou 
şi în curând numele său avea să devină glorios; Cimourdain 
avea impresia că propriul său suflet se reîntrupase într-un 
geniu. Văzuse doar cu ochii lui în ce fel Gauvain ştia să poarte 
un război; aşa cum Chiron l-ar fi văzut luptând pe Ahile. 

Ciudată asemănare între preot şi centaur, preotul fiind şi el 
om doar pe jumătate. 

Peripeţiile aventurii pe care o trăise, adăugându-se la 
insomnia provocată de rană, îl umpleau ca de o beţie 
misterioasă. Un destin tânăr se înălța, falnic, sub ochii lui, şi 
bucuria lui era cu atât mai copleşitoare cu cât ştia că are 
depline puteri asupra acestui destin; încă o victorie ca aceea la 
care asistase şi un singur cuvânt rostit de Cimourdain ar fi 
fost de ajuns pentru ca republica să-i încredințeze lui Gauvain 
o armată întreagă. Nimic nu te poate ameţi mai tare ca 
uimirea pe care o încerci văzând că totul îți merge din plin. Pe 


vremea aceea, fiecare avea ambițiile sale militare; fiecare ținea 
să învestească un general; Danton dorea să-i învestească pe 
Westermann, Marat pe Rossignol, iar Hebert pe Ronsin, în 
timp ce Robespierre ar fi vrut să-i măture pe toți. De ce nu 
Gauvain? îşi spunea Cimourdain şi începea să viseze cu ochii 
deschişi. În faţa lui se deschideau neţărmurite posibilităţi; 
croia planuri peste planuri; toate piedicile se năruiau ca prin 
farmec; căci din moment ce ai pus piciorul pe prima treaptă a 
unei scări ce se pierde în infinit, nu te mai poți opri, vrei să te 
ridici tot mai sus şi dintr-un om ajungi astfel să faci un astru. 
Un mare general de fapt nu e nimic mai mult decât un simplu 
comandant militar; un mare căpitan de oşti însă este în 
acelaşi timp şi un îndrumător spiritual; în visurile lui, 
Cimourdain îl vedea pe discipolul său mare căpitan. ŞI-l 
închipuia bunăoară, căci visurile se urzesc repede, fugărindu-i 
pe englezi pe ocean; sau, pe Rin, pedepsindu-i pe monarhii din 
nord; în Pirinei, respingând armatele spaniole; în Alpi, 
făcându-i semn Romei să se ridice. În ființa lui Cimourdain se 
îngemănau caracterele a doi oameni: unul duios, celălalt 
încruntat; şi în clipa aceea amândoi aveau toate motivele să fie 
mulțumiți; idealul său fiind necruţător, închipuirea i-l 
zugrăvea pe Gauvain ca pe un om falnic, dar în acelaşi timp şi 
cumplit. Cimourdain se gândea la tot ceea ce trebuia să fie 
distrus înainte de a se construi şi în sinea lui îşi spunea, 
fireşte, că în împrejurările de față mila nu avea niciun rost. 
Gauvain trebuia să fie „la înălțime”, cuvânt deseori folosit pe 
atunci. Cimourdain îl vedea pe Gauvain strivind negurile sub 
călcâiul său, îmbrăcat într-o platoşă de lumină, cu fruntea 
scânteietoare ca un meteor, deschizând larg aripile simbolice 
ale dreptăţii, rațiunii şi progresului şi cu o spadă în mână; 
înger, dar un înger răzbunător. 

În timp ce plutea aşa în lumea visurilor sale ca într-un 
extaz, auzi prin uşa întredeschisă un zvon de glasuri în sala 
cea mare a ambulanţei de lângă odăița sa şi recunoscu glasul 
lui Gauvain, care îi răsunase necontenit în auz, în toți aceşti 
ani în care fuseseră despărțiți; vocea omului matur păstrează 


întotdeauna unele inflexiuni din copilărie. Cimourdain trase 
cu urechea. Desluşi un zgomot de paşi, apoi cuvintele unor 
soldaţi care spuneau: 

— Ăsta-i omul care a tras asupra dumneavoastră, căpitane. 
Văzând că nu se uita nimeni la el, s-a târât pe brânci şi s-a 
ascuns într-o pivniță. Dar până la urma tot l-am găsit. Asta e. 

Şi Cimourdain putu să audă următorul dialog între 
Gauvain şi rebel: 

— Eşti rănit? 

— Sunt încă destul de teafăr ca să pot fi împuşcat. 

— Culcaţi-l într-un pat. Legaţi-i rănile şi îngrijiți-l până s-o 
înzdrăveni. 

— Lăsaţi-mă să mor. 

— Ba nu, ai să trăieşti. Ai vrut să mă ucizi în numele 
regelui, îți dăruiesc viaţa în numele republicii. 

O umbră înnegură fruntea lui Cimourdain. Tresări ca şi 
când cineva l-ar fi trezit brusc din somn şi murmură cu o 
tristețe întunecată de presimţiri: 

— Într-adevăr, e prea îngăduitor. 


VI —- Sân tămăduit, inimă rănită 

Un obraz crestat se vindecă repede; se afla însă undeva o 
ființă şi mai greu rănită decât Cimourdain. E vorba de femeia 
împuşcată pe care cerşetorul Tellmarch o descoperise într-o 
băltoacă de sânge la ferma Păişurilor şi o luase acasă la el. 

Michelle Flechard fusese mai aproape de moarte decât îşi 
închipuise Tellmarch. În afară de rana pe care o căpătase la 
piept, ceva mai sus de sân, mai avea încă o rană în dreptul 
omoplatului; în timp ce un glonte îi sfărâma clavicula, un al 
doilea glonte îi străpungea umărul; dar cum plămânul 
scăpase nevătămat femeia reuşi să se însănătoşească. Pentru 
țărani Tellmarch era un bătrân „firoscos”, ceea ce în graiul lor 
însemna şi doftor, şi felcer, şi vrăjitor în acelaşi timp. 
Cerşetorul o doftorici pe rănită în vizuina lui de fiară 
pădureaţă, pe aşternutul de iarbă-de-mare, cu acele remedii 


misterioase numite „buruieni de leac” şi, datorită îngrijirilor 
lui, Michelle Flechard scăpă cu viață. 

Clavicula se lipi la loc, rana din piept şi cea de la umăr se 
închiseră şi, după câteva săptămâni începuse să se întremeze. 

Într-o dimineață putu să iasă în fine din bârlog sprijinită de 
Tellmarch şi să se aşeze la soare, sub copaci. Cerşetorul ştia 
prea puţine lucruri despre ea, căci pentru ca rănile din piept 
să se poată vindeca femeia trebuia să se cruțe, păstrând cea 
mai deplină tăcere, aşa că, tot timpul cât zăcuse zbătându-se 
între viață şi moarte, abia dacă apucase să scoată câteva 
cuvinte. De câte ori încerca să spună ceva, Tellmarch o silea să 
tacă; în schimb mintea ei părea să urzească tot felul de 
gânduri cu un fel de încăpățânare şi Tellmarch vedea 
perindându-se în ochii ei mohorâtul alai al unor năluciri 
dureroase. În dimineaţa aceea se simţea întremată şi putea la 
nevoie să umble şi singură; a îngriji un bolnav e ca şi cum l-ai 
aduce din nou pe lume şi Tellmarch o privea fericit. Uncheaşul 
începu să surâdă. 

— lacătă, că ne-am pus pe picioare, prinse el a-i vorbi, 
acum nu mai avem nicio rană. 

— Decât la inimă, spuse femeia. 

Pentru ca o clipă mai târziu să-l întrebe: 

— Vasăzică nu ştii unde ar putea să fie? 

— Cine? se miră Tellmarch. 

— Copiii mei. 

Acel „va să zică” dădea în vileag o lume întreagă de gânduri; 
tălmăcit cu alte cuvinte înțelesul lui era: „De vreme ce nu-mi 
spui nimic, de vreme ce stai lângă mine atâtea zile fără să 
scoţi un cuvânt, de vreme ce mă sileşti să tac ori de câte ori 
încerc să deschid gura, de vreme ce pari atât de înfricoşat să 
nu vorbesc, înseamnă că n-ai ce să-mi spui.” Adeseori, 
mistuită de febră, cu minţile rătăcite, aiurind, îşi chemase 
copiii şi de fiecare dată băgase de seamă, fiindcă sunt lucruri 
pe care omul le observă chiar şi atunci când aiurează, că 
bătrânul nu-i spunea nimic. 


De fapt, Tellmarch nici nu s-ar fi priceput ce să-i spună. 
Nu-i chiar aşa uşor să-i vorbeşti unei mame despre copiii pe 
care i-a pierdut. Şi pe urmă ce ştia el? Chiar nimic. Adică 
nimic mai mult decât că o mamă fusese împuşcată, că 
întâmplarea făcuse ca el s-o găsească zăcând pe jos, că atunci 
când o ridicase de acolo şi o dusese în bârlogul lui, era un trup 
neînsuflețit, că acel trup neînsuflețit avea trei copii şi că 
marchizul de Lantenac, după ce poruncise să fie împuşcată 
mama, luase copiii cu el. La asta se rezumau toate 
informaţiile pe care izbutise să le culeagă. Ce se întâmplase cu 
copiii? Mai trăiau încă? Ştia doar, din auzite, că era vorba de 
doi băieţaşi şi de o fetiță abia înțărcată. Nimic altceva. În sinea 
lui îşi punea tot felul de întrebări în legătură cu soarta celor 
trei oropsiți, dar toate întrebările rămâneau fără răspuns. 
Oamenii din partea locului pe care încercase să-i descoasă se 
mulțumiseră să clatine din cap. Domnul de Lantenac era un 
om despre care nu le prea plăcea să vorbească. 

Nu le plăcea să vorbească despre Lantenac, după cum tot 
aşa, nu-i trăgea inima să stea de vorbă cu Tellmarch. Ţăranii 
au un fel al lor de a fi bănuitori şi se uitau chiorâş la 
Tellmarch. Fiindcă Tellmarch Hârbarul era un ins care le 
dădea de gândit. De ce rămânea mereu cu ochii la cer? Ce 
făcea oare sau la ce cugeta stând aşa, ore în şir, nemişcat? 
Orice s-ar spune, era o ființă ciudată. Pe meleagurile acestea 
bântuite de război, prinse în vârtejul unei bătălii uriaşe, 
învâlvorate de patimi, unde toți oamenii n-aveau decât o 
singură grijă — să distrugă -— şi o singură ocupaţie — să ucidă — 
unde se întreceau care mai de care să dea foc unei case, să 
asasineze o întreagă familie, să măcelărească soldații dintr-un 
post ori să pustiască un oraş, unde toți nu se gândeau decât 
cum să-şi întindă unii altora o capcană, cum să se atragă unii 
pe alții în câte o cursă şi cum să se ucidă între ei, un ins 
singuratic ca Tellmarch, trăind cu totul sub vraja firii, 
cufundat în pacea nesfârşită a lucrurilor, culegând tot felul de 
ierburi şi de buruieni, fără altă grijă pe lume decât florile, 
păsările şi stelele, nu putea fi decât primejdios. Fără doar şi 


poate, nu era în toate mințile lui; nu stătea să pândească pe 
nimeni pitit în câte un tufiş, nu ridica arma să tragă asupra 
nimănui. De aceea lumea se cam ferea de el. 

— Omul ăsta trebuie să fie nebun, spuneau trecătorii. 

Tellmarch nu era numai o ființă singuratică, dar şi un om 
pe care ceilalți îl ocoleau. 

Nimeni nu-l întreba nimic şi nimeni nu se învrednicea să 
răspundă la întrebările lui. Aşa că nu reuşise să afle tot ceea 
ce ar fi dorit să ştie. Războiul se întinsese tot mai departe, 
oamenii plecaseră să lupte cine ştie unde, marchizul de 
Lantenac nu se mai vedea pe nicăieri şi, în starea de spirit în 
care se afla, pentru ca Tellmarch să-şi dea seama că e război, 
ar fi trebuit să-i simtă călcâiul strivindu-l. 

După ce rosti cuvântul copiii mei, mama căzuse pe gânduri, 
iar Tellmarch încetase să mai zâmbească. Ce se petrecea oare 
în sufletul ei? Părea pierdută în adâncul unei genuni. Deodată 
ridică ochii spre Tellmarch şi strigă din nou, aproape 
mânioasă: 

— Copiii mei! 

Tellmarch lăsă capul în jos ca şi cum s-ar fi simţit vinovat. 

Se gândea la marchizul de Lantenac care cu siguranţă în 
momentul acela nici habar n-avea de el, ba poate nici măcar 
nu mai ştia că există. Îşi dădea foarte bine seama de asta: 

„Boierul, când e în primejdie, îşi aduce aminte numaidecât 
de tine, îşi spunea în sinea lui, pe urmă însă, după ce 
primejdia a trecut, nu te mai cunoaşte.” 

„De ce atunci am căutat să-l scap?” se întreba el. 

Şi tot el îşi răspundea: 

„Fiindcă e un om”. 

Pentru ca după ce rămânea câtva timp gânditor să adauge: 

„Aşa să fie oare?” 

Apoi îşi repeta pentru a nu ştiu câtă oară cu amărăciune: 

„Dacă aş fi ştiut!” 

Întâmplarea asta îl apăsa ca o povară; ceea ce făcuse i se 
părea acum o taină de nedezlegat. Se frământa în sinea lui 
muncit de gânduri. O faptă bună, aşadar, poate să fie în 


acelaşi timp şi dăunătoare. Cine cruţă viața lupului, ucide 
mioarele. Cel ce leagă aripa ruptă a vulturului e răspunzător 
de relele pe care pasărea le poate face cu ghearele. 

Se simțea într-adevăr vinovat. Mânia pe care mama copiilor 
o lăsase să răbufnească fără să-şi dea seama era îndreptățită. 

Cu toate astea, dacă îl scăpase de la moarte pe marchiz, în 
acelaşi timp salvase şi viața mamei şi asta era totuşi o 
mângâiere. 

Dar copiii? 

Mama se gândea şi ea la rândul ei. Gândurile lor călătoreau 
alături unul de altul şi uneori poate, fără să şi-o 
mărturisească, se întâlneau în negurile visării. 

Între timp ochii femeii, în adâncul cărora părea că stăruie 
întunecimea nopții, se ațintiseră din nou asupra lui 
Tellmarch. 

— Aşa nu mai merge, spuse ea. 

— Sst! şopti Tellmarch, ducând degetul la buze. 

— Rău ai făcut că m-ai scăpat de la moarte, urmă ea, mi-e 
ciudă pe dumneata. Mai bine aş fi murit, cel puţin atunci aş fi 
putut să-i văd. Aş şti măcar unde sunt. Chiar dacă nu m-ar 
vedea, nu m-aş dezlipi o clipă de lângă ei. Morţii trebuie să 
aibă puterea să ocrotească. 

Tellmarch îi luă mâna şi-i cercetă pulsul: 

— Linişteşte-te, altminteri o să te apuce iar fierbințeala. 

— Când aş putea pleca? întrebă ea aproape răstit. 

— Să pleci? 

— Da. Adică să umblu pe picioare? 

— Niciodată, dacă nu vrei să fii înțelegătoare. Mâine chiar, 
dacă o să fii cuminte. 

— Ce înseamnă pentru dumneata să fii cuminte? 

— Să ai încredere în Dumnezeu. 

— Dumnezeu! Ce-a făcut cu copiii mei? 

Părea că-şi pierduse minţile. Glasul i se făcu deodată 
nespus de blând. 

— Mă-nţelegi, spuse ea, nu pot să stau aşa, cu mâinile în 
sân. Dumneata n-ai avut copii, dar eu am avut. Vezi dar, nu-i 


tot una. Ca să judeci un lucru trebuie să ştii ce-i aia. 
Dumneata n-ai avut copii, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Tellmarch. 

— Eu, doar atât mai aveam pe lume. Cum aş mai putea să 
trăiesc fără ei? Aş vrea să mă lămurească cineva de ce 
copilaşii mei nu sunt aici, lângă mine? Îmi dau seama că s-a 
întâmplat ceva, de vreme ce nu înțeleg. Mi-au omorât 
bărbatul, pe mine m-au împuşcat, dar degeaba că tot nu 
înțeleg. 

— Lasă, lasă, încercă s-o potolească Tellmarch, uite cum 
arzi toată. Nu mai vorbi. 

Femeia se uită la el şi tăcu. 

Din ziua aceea nu mai scoase un cuvânt. 

Povaţa lui fu ascultată mai mult chiar decât ar fi vrut 
Tellmarch. Şedea ore întregi ghemuită la rădăcina unui copac, 
cu privirea pierdută în gol. Se gândea şi tăcea. Tăcerea aduce 
nu ştiu ce tainică alinare sufletelor simple ce au coborât până 
în cele mai înfricoşate adâncuri ale durerii. Părea să fi 
renunțat a mai înțelege ceva. De la un anumit punct, un om 
disperat nu mai poate găsi niciun sens propriei sale suferinţe. 

Tellmarch o privea mişcat. În fața unei disperări atât de 
cutremurătoare, bătrânul ajunsese să cugete uneori întocmai 
ca o femeie. 

— Într-adevăr, îşi spunea în sinea lui, buzele ei stau 
încleştate, dar ochii vorbesc în locul lor. Acum ştiu ce are, o 
munceşte ceva, un gând care-i stă pironit tot timpul în minte. 
Să fi fost mamă şi după aceea să nu mai fii, să-ți fi alăptat 
singură copiii şi după aceea să nu-i mai poți alăpta! Cum ar 
putea să se împace cu ideea asta? Se gândeşte mereu la aia 
mică, pe care până acum de curând o ţinea la sân. Se 
gândeşte într-una la ea, numai şi numai acolo se gândeşte. 
Într-adevăr, ce fericire trebuie să fie să simți o guriță rumenă 
ca un trandafir sorbindu-ţi vlaga şi plămădind pentru sine din 
viața pe care ţi-a smuls-o din trup o viaţă a ei! 

Se mulțumea deci să tacă, la fel ca şi ea, dându-şi seama, în 
fața deznădejdii de care era covârşită, cât de neputincioase 


erau cuvintele. Tăcerea în care se ferecă un om obsedat de un 
gând e cumplită. Cu ce argumente poţi oare clinti gândul ce a 
prins rădăcini în mintea unei mame? Maternitatea este cu 
desăvârşire opacă; nu se poate discuta cu ea. O mamă este 
sublimă tocmai prin ceea ce o apropie de o ființă 
necuvântătoare. Instinctul matern este un instinct animalic, 
dar ce dumnezeiesc în acelaşi timp! Mama încetează să mai fie 
femeie, devine o simplă femelă. 

Iar copiii sunt prăsila ei. 

De aceea în fiecare mamă există ceva mai prejos şi totodată 
mai presus de logică. Mama e înzestrată cu o intuiție specială. 
Uriaşa şi misterioasa voință a creaţiei sălăşluieşte în ea, 
călăuzindu-i paşii.  Inconştiență dublată de o rară 
perspicacitate. 

Tellmarch îşi dădea toată silința s-o facă pe biata femeie să 
descleşteze gura; toate strădaniile lui se iroseau în zadar. 

— Ce păcat că sunt atât de bătrân şi nu mai pot să umblu, 
îi spuse el într-o zi. Am ajuns la capătul puterilor mai curând 
decât la capătul drumului ce mi-a fost hărăzit. După un sfert 
de ceas mi se taie picioarele şi trebuie să mă opresc; altminteri 
te-aş putea însoți. La drept vorbind, poate-i mai bine că nu mă 
țin puterile. Mai mult ţi-aş strica decât ţi-aş fi de folos; 
oamenii mă îngăduie doar printre ei, dar toată lumea se uită 
la mine chiorâş, albaştrii zicând că-s țăran, iar țăranii fiindce- 
aş fi vrăjitor. 

Aşteptă să vadă ce-i răspunde. Femeia însă nici măcar nu 
se învrednici să-şi ridice privirea. 

O idee fixă duce în cele din urmă la nebunie sau la o faptă 
eroică. Dar ce eroism ar fi în stare să înfăptuiască o biată 
țărancă? Niciunul. Ea nu poate fi decât mamă şi atâta tot. Pe 
zi ce trecea femeia se cufunda mai adânc în gândurile sale. 
Tellmarch n-o scăpa nicio clipă din ochi. 

Căută să-i dea de lucru; îi aduse aţă, ace de cusut, un 
degetar; şi într-adevăr, spre bucuria sărmanului milog, se 
apucă să coasă; se gândea ca şi până atunci, dar în acelaşi 
timp şi lucra, semn că era sănătoasă; încetul cu încetul 


începea să se  întremeze; îşi cârpi rufăria, hainele, 
încălțămintea; privirile sale însă rămâneau mai departe 
sticloase. Lucrând, cânta cu glas scăzut nişte cântece 
nedesluşite. Îngână nişte nume, probabil numele copilaşilor ei, 
nu de ajuns de lămurit pentru ca Tellmarch să poată înțelege 
ce spunea. Uneori se întrerupea ca să asculte păsările, ca şi 
cum ar fi avut să-i împărtăşească cine ştie ce veşti. Se uita să 
vadă cum e vremea afară. Mişca din buze. Şoptea ceva pentru 
sine. Îşi cusu un sac pe care-l umplu cu nişte castane. Într-o 
dimineață, Tellmarch o văzu pregătindu-se de plecare, cu 
privirea ațintită undeva, în adâncul codrului. 

— Unde te duci? o întrebă el. 

— Mă duc să-i caut, îi răspunse. 

Bătrânul nu încercă s-o oprească. 


VII — Cei doi poli ai adevărului 


După câteva săptămâni pline de vânzoleala necurmată a 
războiului civil, în tot ţinutul Fougeres nu se vorbea decât 
despre doi oameni complet deosebiți unul de altul şi care 
totuşi se străduiau să înfăptuiască acelaşi lucru, adică luptau 
cot la cot, înrolați amândoi în marea bătălie revoluționară. 

Războiul din Vendee se desfăşura mai departe la fel de 
aprig, dar răsculații începeau să piardă teren. În Ille-et-Vilaine 
mai ales, datorită tânărului comandant care, la Dol, 
intervenise atât de prompt, opunând cutezanței unei armate 
de şase mii de regalişti cutezanța unui detaşament de o mie 
cinci sute de patrioți, rebeliunea era, dacă nu complet 
înăbuşită, foarte mult şubrezită şi limitată. Acţiunea aceasta 
fusese urmată de o serie de atacuri încununate de izbândă, şi 
cum succesele erau din ce în ce mai numeroase, situația se 
schimbase cu desăvârşire. 

Lucrurile luaseră o altă înfăţişare, dar tocmai atunci se 
ivise o complicaţie cu totul neaşteptată. 

În toată această regiune din Vendee, republica era fără doar 
şi poate biruitoare; dar care republică? În pragul triumfului ce 


începea să se întrezărească, două forme de republică se aflau 
față în față, o republică a teroarei şi o republică a îngăduinței, 
una vrând să învingă prin străşnicie, cealaltă prin toleranță. 
Care dintre ele avea să se impună? Aceste două forme, forma 
conciliantă şi cea necruțătoare, erau reprezentate prin doi 
inşi, unul comandant militar, celălalt delegat civil, fiecare cu 
autoritatea şi influența sa; care dintre aceşti inşi avea să fie 
până la urmă mai tare? Unul dintre ei, delegatul, avea la 
îndemâna argumente menite să înfricoşeze; sosise aducând cu 
sine amenințătorul cuvânt de ordine pe care comuna din Paris 
îl adresase batalioanelor lui Santerre: Nici milă, nici cruțare! Şi 
pentru ca autoritatea lui să fie recunoscută de toți, venise 
înarmat cu decretul Convenţiunii prin care se stabilea 
„pedeapsa cu moartea pentru oricine ar pune în libertate şi ar 
ajuta să evadeze pe un comandant rebel prizonier”, cu depline 
puteri acordate de Comitetul salvării publice şi cu un ordin 
semnat ROBESPIERRE, DANTON, MARAT, în virtutea căruia 
toată lumea era obligată să se supună mai-sus-pomenitului 
delegat. Celălalt, soldatul, nu avea niciun alt argument de 
partea sa decât mila. 

Nu era înarmat decât cu braţul său, care-i îngenunchea pe 
duşmani şi cu inima sa, care le dăruia iertarea. Învingător, se 
socotea îndreptăţit să-i cruţe pe învinşi.. 

Din pricina asta între aceşti doi oameni stăruia o dezbinare 
mocnită, dar adâncă. Străduindu-se amândoi să înăbuşe 
rebeliunea, luptau învăluiți fiecare în câte un nor şi ținând 
fiecare câte un fulger în mână, unul victoria, iar celălalt 
teroarea. 

În Crâng nu se vorbea decât despre ei; şi neliniştea ce se 
oglindea în privirile aţintite de pretutindeni asupra lor era şi 
mai mult sporită de faptul că aceşti doi oameni, atât de 
categoric opuşi, păreau în acelaşi timp strâns uniți. Cu tot 
antagonismul ce exista între ei, erau prieteni. Nicicând poate 
două inimi nu fuseseră legate printr-o afecțiune atât de nobilă 
şi de profundă; cel mai încrâncenat dintre ei salvase viața celui 
mai blajin, dovadă cicatricea care-i brăzda fața. Aceşti doi 


oameni întruchipau, unul moartea, iar celălalt viața; unul 
principiul implacabil, celălalt principiul pacific şi totuşi 
amândoi ţineau unul la altul. Ciudată enigmă. Închipuiţi-vă 
un Oreste milostiv şi un Pilade neîndurător. Sau Ahriman 
înfrățit cu Ormuz. 

Trebuie să spunem, pe de altă parte, că cel pe care lumea îl 
socotea „crunt” putea să fie în acelaşi timp cel mai generos 
dintre oameni; pansa răniții, îngrijea bolnavii, petrecea zile şi 
nopţi prin ambulanţe şi spitale, se înduioşa de câte ori vedea 
un copil umblând în picioarele goale, împărțea tot ce avea 
săracilor, fără să păstreze nimic pentru el. Oricând se dădea 
vreo luptă, se afla printre primii care intrau în foc; mergea în 
fruntea coloanelor în toiul bătăliilor, înarmat, fiindcă avea o 
sabie şi două pistoale vârâte în centiron şi totuşi dezarmat, 
fiindcă nimeni nu-l văzuse trăgând vreodată sabia din teacă, 
nici folosindu-se de pistoale. Înfrunta loviturile, fără să 
lovească la rândul său. Se zvonise c-ar fi fost preot mai 
înainte. 

Unul dintre aceşti oameni era  Gauvain, celălalt 
Cimourdain. 

Dar dacă cei doi erau legaţi printr-o strânsă prietenie, 
principiile pe care le înfățişau în schimb erau separate prin 
ură; ca un suflet tăiat şi împărțit în două; Gauvain primise 
într-adevăr jumătate din sufletul lui Cimourdain, dar 
jumătatea cea duioasă. S-ar fi zis că lui Gauvain îi fusese 
hărăzit tot ce era mai bun şi mai luminos şi că Cimourdain 
păstrase pentru el tot ce era crunt şi mohorât. De unde şi 
dezacordul lăuntric dintre ei. Zâzania aceasta mocnită nu se 
putea să nu răbufnească totuşi până la urmă. Într-o 
dimineață bătălia se dezlănțui. 

— Cum stăm? îl întrebă Cimourdain pe fostul său elev. 

— Ştii tot atât de bine ca şi mine, răspunse Gauvain. Am 
împrăştiat cetele lui Lantenac. Nu mai are decât o mână de 
oameni în jurul lui şi acum e ca şi încolțit în pădurea 
Fougeres. Până într-o săptămână vom reuşi să-l încercuim. 

— Şi până în două săptămâni? 


— Va cădea în mâinile noastre. 

— Şi pe urmă? 

— Ai citit proclamația De care am afişat-o? 

— Da. Ei şi? 

— Va fi împuşcat. 

— Prea multă indulgență. Ar trebui ghilotinat. 

— Eu, spuse Gauvain, sunt pentru execuţia militară. 

— Iar eu, îi răspunse Cimourdain, pentru execuţia 
revoluționară. 

Şi uitându-se în ochii lui Gauvain, adăugă: 

— Pentru ce ai dat ordin să fie puse în libertate călugărițele 
din mânăstirea Saint-Marc-le-Blanc? 

— Eu nu mă războiesc cu femeile, spuse Gauvain. 

— Femeile acelea urăsc poporul. Şi când urăşte, o femeie e 
mai înverşunată decât zece bărbaţi. Pentru ce ai refuzat să 
trimiți în fața tribunalului revoluționar clica de preoți bătrâni 
şi fanatici pe care i-am capturat la Louvign€? 

— Nu mă războiesc cu moşnegii. 

— Un preot bătrân e în stare să facă mai mult rău decât 
unul tânăr. Propovăduită de un om cu părul cărunt, 
rebeliunea e cu atât mai primejdioasă. O față brăzdată de 
vârstă inspiră mai multă încredere oricui. Mila te poate înşela, 
Gauvain. Dezrobitorii noştri sunt regicizi. Să nu pierzi nicio 
clipă din vedere turnul Temple. 

— Turnul Temple! Dac-ar fi după mine l-aş elibera pe delfin. 
Eu nu mă războiesc cu copiii. 

Cimourdain îl privi cu asprime. 

— Gauvain, află că războiul nu poate să cruţe pe nimeni, 
nici pe femeie, când ea se numeşte Maria-Antoaneta, nici pe 
moşneag, când moşneagul se numeşte Pius al VI-lea, nici pe 
copil, când copilul se numeşte Ludovic Capet. 

— Ştii doar că eu nu sunt om politic, maestre. 

— Sileşte-te cel puţin să nu fii un om primejdios. Pentru ce, 
atunci când am atacat postul de la Coss6 şi când rebelul Jean 
Treton, încolțit, văzând că nu mai e nicio scăpare, s-a năpustit 


cu sabia în mână asupra detaşamentului tău, ai strigat: 
Rupeţi rândurile. Lăsaţi-l să treacă? 

— Pentru că nu se cade ca o mie cinci sute de oameni să 
tabere asupra unuia singur ca să-l răpună. 

— Pentru ce, la Cailleterie d'Astille, când ai văzut că ostaşii 
tăi se pregăteau să-i vină de hac rebelului Joseph Bezier, care 
era rănit şi se târa pe jos, ai strigat: Înainte băieți! Lăsaţi-l în 
seama mea! şi ai tras un foc de pistol în aer? 

— Fiindcă nu se cuvine să ucizi un om la pământ. 

— Rău ai făcut. Amândoi sunt acum căpitani de cete; 
Joseph Bezier e cel căruia i se spune Mustaţă, iar Jean Treton, 
Picior-de-Argint. Salvându-i de la moarte, i-ai pus republicii în 
spinare doi duşmani. 

— Fireşte că aş dori să-i dăruiesc cât mai mulți prieteni, în 
niciun caz să sporesc numărul duşmanilor ei. 

— Pentru ce, după izbânda de la Landean, n-ai poruncit să 
fie împuşcaţi cei trei sute de țărani luați prizonieri? 

— Pentru că Bonchamp îi graţiase pe prizonierii republicani 
şi am vrut să se ştie că republica la rândul ei înțelegea să-i 
graţieze pe prizonierii regalişti. 

— Vasăzică, dacă se întâmplă să-l iei prizonier pe Lantenac, 
ai de gând să-l cruţi? 

— Nu. 

— Şi de ce, mă rog? De vreme ce i-ai cruțat pe cei trei sute 
de țărani? 

— Ţăranii sunt neştiutori, pe când Lantenac ştie prea bine 
ce face. 

— Dar Lantenac ţi-e rudă? 

— Franța e cea mai apropiată rudă de sânge. 

— Lantenac e un biet moşneag. 

— Lantenac e un străin. Lantenac n-are vârstă. Lantenac 
vrea să-i aducă pe englezi în ţară. Lantenac înseamnă 
cotropirea Franței. Lantenac e duşmanul patriei. Lupta dintre 
mine şi el nu se poate încheia decât prin moartea unuia dintre 
Noi. 

— Gauvain, să nu uiţi ce-ai spus acum. 


— Am să mă ţin de cuvânt. 

Câteva clipe rămaseră amândoi tăcuți, privindu-se în ochi. 

— Anul de grație 93 în care ne aflăm va lăsa o dâră de 
sânge în istorie, adăugă Gauvain. 

— la seama, exclamă Cimourdain. Există îndatoriri 
cumplite. Nu acuza ceea ce nu poate fi acuzat. Poate fi oare 
medicul tras la răspundere pentru că există boli pe lume? 
Într-adevăr, anul acesta colosal nu cunoaşte mila. De ce? 
Fiindcă este marele an revoluționar. Anul în care ne aflăm 
încarnează revoluția. lar revoluția are un duşman, lumea 
veche, față de care e necruțătoare, aşa cum chirurgul e 
necruţător cu cangrena care e duşmanul său. Revoluţia 
extirpă regalitatea în persoana monarhului, aristocrația în 
persoana nobilului, despotismul în persoana militarului, 
superstiția în cea a preotului, barbaria în cea a judecătorului, 
într-un cuvânt, tot ceea ce reprezintă tirania personificată 
prin tiran. Operaţie îngrozitoare, pe care revoluția o execută 
fără şovăială. Cât priveşte carnea sănătoasă pe care o jertfeşte 
fără voia sa, întreabă-l pe Boerhave ce crede despre asta. Poate 
fi operată o tumoare fără a provoca o pierdere de sânge? Poţi 
stinge un incendiu fără a lăsa ceva pradă flăcărilor? Există 
necesități dureroase de care depinde totuşi succesul. Un 
chirurg seamănă cu un casap; mâna care tămăduieşte pare a 
fi uneori a unui călău. Revoluţia îşi consacră toate forțele 
operei sale necesare. Mutilează, dar în acelaşi timp izbăveşte. 
Cum i-ai putea pretinde să cruţe un virus? Cum poţi să-i ceri 
să fie indulgentă cu ceea ce-i veninos? N-are timp să asculte. 
Trecutul se află în mâinile ei şi se pregăteşte să-i dea lovitura 
de graţie. Incizia pe care o face civilizaţiei e sortită să aducă 
însănătoşirea neamului omenesc. Te doare? Nici vorbă. Cât 
timp o să mai ţină asta? Atâta cât ţine o operaţie. Pe urmă ai 
să trăieşti. Revoluţia amputează lumea. Aşa se explică această 
hemoragie, 93. 

— Chirurgul îşi păstrează sângele rece, spuse Gauvain, în 
timp ce oamenii pe care-i văd sunt întărâtați. 


— Revoluţia, răspunde Cimourdain, are nevoie de muncitori 
vajnici. N-are ce face cu o mână care tremură. De aceea se 
bizuie numai pe oamenii neînduplecaţi. Danton e aprig, 
Robespierre  inflexibil,  Saint-Just intransigent,  Marat 
necruţător. la seama, Gauvain. Numele acestea sunt necesare. 
Fiecare dintre ele preţuieşte pentru noi cât o armată întreagă. 
Vor înspăimânta toată Europa. 

— Poate chiar şi viitorul, rosti Gauvain. 

Tăcu o clipă, apoi continuă: 

— De altminteri, maestre, dă-mi voie să-ți spun că te înşeli 
şi că nu am de gând să acuz pe nimeni. După mine, cel mai 
just punct de vedere asupra revoluției este iresponsabilitatea. 
Nu există inocenți, după cum nu există vinovați. Ludovic al 
XVI-lea este o oaie aruncată în mijlocul leilor. Vrea să fugă, nu 
ştie cum să facă să scape cu viaţă, încearcă să se apere; ar 
muşca dacă i-ar sta în putere. Nu oricine însă poate fi leu. 
Stârnită, oaia îşi rânjeşte dinţii. Vicleana! spun leii. Şi o 
mănâncă. Pe urmă se încaieră între ei. 

— Oaia este un animal. 

— Şi leii ce sunt? 

Întrebarea îi dădu de gândit lui Cimourdain. 

— Leii despre care vorbeşti sunt nişte conştiinţe, spuse el 
ridicând fruntea. Sunt idei. Sunt principii. 

— Ei au dezlănțuit Teroarea. 

— Într-o bună zi, revoluţia va justifica Teroarea. 

— Dacă nu cumva Teroarea va defăima revoluția. 

Apoi Gauvain continuă: 

— Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea sunt dogme sortite 
să aducă pacea şi buna înțelegere între oameni. De ce trebuie 
să le dăm o înfăţişare fioroasă? De fapt ce urmărim noi? Să 
câştigăm adeziunea popoarelor la ideea republicii universale. 
În cazul acesta la ce bun să le înspăimântăm? Ce rost are 
intimidarea? Popoarele, ca şi păsările, nu se simt atrase de 
sperietori. Nu se cuvine să faci rău cu gândul de a face bine. 
Nu răstorni un tron pentru a lăsa în schimb în picioare 
eşafodul. Moarte regilor, trăiască națiunile! Să doborâm 


coroanele, dar să cruțăm capetele. Revoluţia înseamnă 
armonie, nicidecum teroare. Ideile generoase sunt prost servite 
de oamenii intransigenți. Amnistia e pentru mine cel mai 
frumos cuvânt pe care-l pot rosti buzele unui om. Nu înțeleg 
să vărs sângele altora, decât dacă şi sângele meu e în joc. De 
altminteri, nefiind decât soldat, eu ştiu doar să lupt. Dar dacă 
nu ţi-e îngăduit să ierți, nu văd pentru ce te-ai mai osteni să 
învingi. Să fim duşmanii duşmanilor noştri atâta timp cât ţine 
bătălia şi fraţii lor după victorie. 

— la seama, repetă Cimourdain pentru a treia oară. 
Gauvain, ştii doar că pentru mine eşti mai mult decât un fiu, 
ia seama, îţi spun! 

După care, adăugă îngândurat: 

— În vremuri ca astea în care trăim, mila poate să devină, 
în felul ei, o trădare. 

Ascultând discuţia celor doi, aveai impresia că asişti la un 
dialog între spadă şi secure. 


VIII - Dolorosa 

Între timp mama îşi căuta copiii. 

Mergea drept înainte. Din ce trăia? Cine ar fi putut să 
spună? Nici ea singură nu ştia. Umblă aşa zile şi nopţi de-a 
rândul; cerşea, se hrănea cu buruieni, se culca pe pământul 
gol, dormea în aer liber, prin hăţişuri, sub stele, uneori în 
bătaia ploii şi a vântului rece de nord. 

Colinda drumurile ducându-se din sat în sat, din fermă în 
fermă şi întrebând pe unul şi pe altul. Se oprea în pragul 
caselor. Rochia de pe ea era numai zdrențe. Oamenii, care o 
pofteau înăuntru, care o alungau. Când nu găsea unde să se 
adăpostească, poposea în pădure. 

Afară de Siscoignard şi de parohia Az6, nu cunoştea niciun 
alt loc, nu ştia nimic, umbla la întâmplare fără nicio ţintă, 
făcea uneori cale întoarsă ori lua de la capăt un drum pe care- 
| mai străbătuse o dată, bătându-şi picioarele de pomană. 
Păşea când pe ulițe pietruite, când pe făgaşurile căruțelor, 


când ţinând firul unei cărărui în desişuri. Tot hoinărind aşa 
de colo-colo, îmbrăcămintea ei ponosită se făcuse ferfeniță. 
Umblase la început încălțată, apoi descălțată, apoi cu 
picioarele însângerate. 

Cutreiera ţinutul bântuit de război, printre împuşcături, 
fără să audă nimic, fără să vadă nimic şi fără să se ferească de 
nimic, căutându-şi copiii. Cum răzmerița se întinsese 
pretutindeni, nu mai existau nicăieri nici jandarmi, nici 
primari, nici autorităţi. Nu avea de-a face decât cu trecătorii. 

Intra în vorbă cu ei, întrebându-l: 

— N-aţi văzut pe undeva trei copilaşi? 

Oamenii înălțau capul. 

— Doi băieţi şi o fetiță, mai spunea ea. 

Explicându-le: 

— Rene-Jean, Alain-Bufleiul, Georgette? Nu i-aţi văzut 
cumva? 

Continuând: 

— Cel mare are patru ani jumate, fetița un an şi opt luni. 

Stăruind: 

— Nu ştiţi cumva unde sunt? Mi i-au luat. 

Se uitau la ea fără să scoată un cuvânt. 

Văzând că nu înţeleg ce le spune, adăuga: 

— Sunt ai mei. De-aia vă-ntreb. 

Trecătorii îşi vedeau de drum. Femeia se oprea locului 
amuțind şi începea să-şi sfâşie pieptul cu unghiile. 

Într-o zi totuşi un ţăran se înduplecă s-o asculte. Omul 
rămase pe gânduri. 

— Stai puţin, îi răspunse. Trei copii, zici? 

— Da. 

— Doi băieţi?... 

— Şi o fetiță. 

— Pe ei îi cauţi? 

— Da. 

— Am auzit vorbindu-se de un senior care ar fi cules de pe 
drumuri trei ţânci şi cică i-ar ţine la dânsul. 

— Unde-i seniorul ăsta? strigă femeia. Unde-s copiii? 


— Du-te la Tourgue, o povăţțui ţăranul. 

— Şi crezi că acolo o să-mi găsesc copilaşii? 

— S-ar putea, cine ştie. 

— Cum ai zis? 

— La Tourgue. 

— Ce-i aia Tourgue? 

— Un loc. 

— E un sat? Un castel? O fermă? 

— N-am fost niciodată acolo. 

— E departe? 

— Prea aproape nu e. 

— Încotro? 

— Spre Fougeres. 

— Pe unde s-o apuc? 

— Suntem la Vantortes, îi explică țăranul, laşi Ern6e la 
stânga şi Coxelles la dreapta, treci prin Lorchamp şi pe urmă 
peste râul Leroux. 

Şi ţăranul ridică mâna, îndreptând-o spre apus. 

— Mergi tot înainte, în partea unde scapătă soarele. 

Nici nu apucase bine să lase mâna în jos şi femeia o şi 
pornise la drum. 

— la seama. Vezi că sunt lupte pe acolo, îi strigă ţăranul. 

Femeia însă îşi urmă calea, fără a mai întoarce capul să-i 
răspundă. 


IX — O Bastilie provincială 


[|] 1 - Tourgue 

Călătorul care, acum patruzeci de ani, ar fi intrat în codrul 
Fougeres venind dinspre Laignelet pentru a răzbate în partea 
cealaltă, spre Parigne, era întâmpinat la liziera bungetului 
adânc de o privelişte sinistră. În momentul în care ieşea din 
lăstăriş, în fața lui ţâşnea brusc din pământ fortăreața 
Tourgue. 


Nu însă o fortăreață vie, aşa cum va fi fost Tourgue cândva, 
ci o cetate moartă. O cetate cu ziduri crăpate, brăzdate, 
bortelite, dărăpănate. Ruinele nu sunt decât umbra unui 
edificiu, aşa cum fantoma este umbra unui om. Nu cred să fi 
fost privelişte mai lugubră decât aceea a fortăreței Tourgue. 
Ceea ce vedeai înaintea ochilor era un turn înalt şi rotund care 
veghea stingher, la o margine de codru, ca un răufăcător. 
Înfipt într-o stâncă masivă şi dreaptă, turnul părea să fie o 
clădire romană, atât de riguros şi de temeinic era construit şi 
într-atât ideea de putere pe care o sugera aspectul lui 
impunător şi solid se îngemăna cu ideea prăbuşirii. De 
altminteri, era într-adevăr puţin romană, fiind romanică; 
începută în secolul al nouălea, construcția fusese terminată în 
secolul al doisprezecelea, după cea de-a treia cruciadă. 
Impostele întărite ale ferestrelor largi îi mărturiseau vârsta. 
Dacă te apropiai de donjon şi urcai povârnişul râpos, 
descopereai o spărtură în zid, şi dacă te încumetai să intri în 
turn, în clipa în care ajungeai înăuntru constatai că era cu 
desăvârşire pustiu. Semăna cu pâlnia unei goarne aşezate în 
picioare. De sus şi până la temelie nicio diafragmă; nici 
acoperiş, nici tavane, nici podele, nimic altceva decât rupturi 
de pereți cu margini zimțate în locurile unde se prăbuşise o 
boltă ori se dărâmase un cămin, ambrazuri pentru falconete 
situate la diferite înălțimi, ciubuce alcătuite din console de 
granit şi câteva grinzi transversale ce delimitau etajele şi care 
erau murdărite de păsările de noapte, zidul gigantic, gros de 
cincisprezece picioare la poale şi de douăsprezece în vârf, pe 
alocuri crăpături adânci şi gurile unor hrube, acolo unde 
fuseseră cândva uşi, prin care se întrezăreau nişte trepte 
întunecoase săpate în grosimea zidului. Trecătorul care ar fi 
pătruns seara în interior, ar fi auzit ţipând cucuvelele, 
păpăludele, stârcii cenuşii şi rândunicile de noapte, ar fi văzut 
mişcându-se pe jos lighioane târâtoare, printre pietre şi 
mărăcini, iar deasupra capului un gol întunecat, încercuit de 
meterezele turnului, ca gura unui puț uriaş, prin care se 
zăreau stelele. 


Prin partea locului se auzise din bătrâni că la etajele 
superioare ale donjonului s-ar fi aflat nişte uşi secrete 
alcătuite dintr-un bloc de piatră ce se rotea în jurul unui 
pivot, că lespezile ce acopereau mormintele regilor iudei, 
deschizându-se şi închizându-se la loc în aşa fel încât făceau 
una cu peretele; modă arhitectonică adusă de cruciați odată 
cu ogivele. Atunci când erau închise, lespezile erau atât de 
perfect îmbinate cu celelalte pietre ale construcției, încât 
nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama unde anume se aflau. 
Asemenea uşi se mai pot vedea şi în zilele noastre în 
misterioasele cetăți din Anti-Liban rămase în picioare după 
cutremurul ce a distrus douăsprezece oraşe în timpul domniei 
lui Tiberiu. 


[] 2 - Spărtura 

Spărtura prin care se putea pătrunde în mijlocul acestor 
ruine fusese provocată de o mină. Pentru un expert care 
cunoaşte lucrările lui Errard, ale lui Sardi şi Pagan, mina se 
dovedea a fi fost făcută cu o savantă iscusință. Dimensiunile 
furnalului în formă de bonetă preoțească erau proporționale 
cu grosimea zidurilor donjonului pe care trebuia să le 
spintece. Înăuntru fuseseră aşezate pe puţin două chintale de 
pulbere. Furnalul era în legătură cu exteriorul printr-un canal 
în serpentină, mult mai ingenios decât unul drept. Gaura 
produsă de mină lăsa să se vadă în ruptura zidului de piatră 
fitilul umplut cu praf de puşcă şi având grosimea oului de 
găină. Explozia pricinuise o spărtură adâncă prin care 
asediatorii reuşiseră să pătrundă în fortăreață. Turnul 
avusese cu siguranță de înfruntat în repetate rânduri asedii în 
toată puterea cuvântului; era ciuruit de mitralii, iar aceste 
mitralii nu păreau să aibă toate aceeaşi vârstă; fiecare 
proiectil înseamnă într-alt fel meterezele unei fortificaţii; toate, 
începând cu ghiulelele de piatră din secolul al paisprezecelea şi 
sfârşind cu proiectilele de fier din secolul al optsprezecelea, 
lăsaseră câte o cicatrice pe zidurile donjonului. 


Prin spărtură se putea intra în sala ce alcătuia cândva 
parterul construcției. Chiar în dreptul spărturii se deschidea 
în zid uşița unei cripte săpate în stâncă şi care străbătea 
fundațiile turnului prelungindu-se dedesubtul sălii de la 
parter. 

Hruba aceasta, pe trei sferturi astupată cu pământ, a fost 
scoasă la iveală în anul 1855 cu prilejul săpăturilor 
întreprinse de domnul Auguste Le Prevost, anticarul din 
Bernay. 


[|] 3 - Temniţa 

Cripta era de fapt o temniță. Fiecare donjon avea temnița 
lui. Ca multe alte beciuri din epocile respective în care erau 
închişi osândiţii, cripta donjonului Tourgue avea doua etaje. 
La primul etaj, în care se intra prin uşiță, se afla o încăpere 
boltită, destul de largă, la acelaşi nivel cu sala de la parter. 
Zidurile încăperii erau brăzdate de două şanţuri verticale şi 
paralele ca nişte făgaşuri de căruțe, ce mergeau din perete în 
perete, străbătând bolta în care erau şi mai adânc întipărite. 
De fapt erau chiar nişte făgaşuri. Şanţurile fuseseră săpate de 
două roți. Odinioară, pe vremea feudalismului, în încăperea 
aceasta osândiții erau sfârtecați printr-un mijloc mai puţin 
gălăgios decât dezmembrarea cu patru cai. În cameră se aflau 
două roți solide şi atât de mari încât atingeau zidurile şi bolta. 
Osânditul avea câte un braț şi un picior legate de fiecare 
dintre aceste roți care erau apoi învârtite în sens invers până 
ce trupul omului era sfârtecat. Operația aceasta se făcea cu 
multă caznă; aşa se explică făgaşurile săpate în piatra de care 
roțile se frecau. O asemenea cameră de tortură se mai poate 
vedea în zilele noastre la Vianden. 

Dedesubt se afla o a doua încăpere care era de fapt 
adevărata temniță. Nu se putea pătrunde înăuntru decât 
printr-o gaură, camera neavând nicio altă intrare; osânditul, 
gol puşcă, era coborât cu ajutorul unei frânghii prinse de 
subsuori în celula de jos, printr-o răsuflătoare ce străpungea 


pardoseala de piatră a încăperii de sus. Dacă se încăpățâna să 
trăiască, îi aruncau merinde prin gaura din podea. Şi azi încă 
se mai poate vedea o asemenea răsuflătoare la Bouillon. 

Dinspre răsuflătoare adia o boare de aer. Săpată dedesubtul 
sălii de la parter, celula de jos era mai curând un puț decât o 
încăpere. Din fundul ei mustea apa şi era străbătută de un 
curent de aer înghețat. Curentul acesta care scurta viața 
deținutului din celulă îngăduia în schimb celui din încăperea 
de sus să trăiască. Datorită lui mai putea încă să respire. 
Orbecăind prin întunericul din hrubă, deținutul nu avea 
niciun pic de aer afară de cel ce pătrundea înăuntru prin 
gaura din podea. De altminteri, cine ar fi intrat sau ar fi căzut 
din întâmplare înăuntru, n-ar mai fi văzut în veci lumina zilei. 
Întemnițatul trebuia să aibă singur grijă s-o ocolească pe 
întuneric. Un singur pas greşit şi osânditul de sus rămânea 
de-a pururi încarcerat. Totul depindea numai de el. Dacă ţinea 
la viață, răsuflătoarea era pentru el cea mai cumplită 
primejdie; dacă i se ura cu viața, era un mijloc de a o scurta. 
Încăperea de sus era o închisoare, cea de jos un mormânt. 
Orânduire ce amintea de stratificarea societății din epoca 
respectivă. 

Strămoşii noştri numeau carcera de jos „ocniță”. Cum aşa 
ceva nu mai există în zilele noastre, expresia aceasta nu mai 
are niciun înțeles pentru noi. Mulțumită revoluției asemenea 
cuvinte nu mai trezesc în sufletul nostru niciun ecou. 

Deasupra spărturii care acum patruzeci de ani, era 
singurul loc pe unde se putea intra în turn, se zărea de afară o 
deschizătură ceva mai mare decât mortierele obişnuite, de 
care spânzurau nişte gratii de fier dezgrădinate şi smulse de la 
locul lor. 


[|] 4 — Castelul de pe pod 

În partea opusă spărturii de lângă turn, pornea un pod de 
piatră cu trei arcade care nu apucase încă să se părăginească. 
Podul slujise pe vremuri drept temelie unei clădiri din care mai 


rămăseseră doar crâmpeie de ziduri. Din această clădire care, 
după cum se vedea căzuse cândva pradă flăcărilor, nu mai 
rămăsese decât schelăria înnegrită de fum, urzeala fostei 
construcții prin care răzbătea lumina zilei şi care se înălța în 
preajma turnului ca un schelet lângă o fantomă. 

Între timp ruinele au fost dărâmate şi din tot ce era n-a mai 
rămas nici cea mai mică urmă. E de ajuns o singură zi şi 
brațul unui singur ţăran pentru a spulbera ceea ce au durat 
rând pe rând mai multe secole şi un şir întreg de regi. 

Tourgue este o prescurtare folosită de ţărani când pomenesc 
despre turnul Gauvain, aşa cum Jupelle în limbajul lor 
înseamnă Jupellicre. După cum, tot aşa, unui căpitan de 
ceată ghebos de atunci poreclit Cintezoi-Cârlig i se spunea de 
fapt Cintirlig. 

Turnul Tourgue, din care acum patruzeci de ani nu mai 
rămăseseră decât nişte ruine şi care azi nu mai e decât o 
amintire, în 1793 era o fortăreață în toată puterea cuvântului, 
străvechea bastilie a familiei Gauvain, ce străjuia spre apus 
marginea codrului Fougeres, codru care, de asemenea, azi nu 
mai e decât un huceag. 

Citadela fusese construită pe unul dintre acele blocuri 
masive de şist atât de frecvente între Mayenne şi Dinan, 
răspândite mai peste tot prin crânguri şi hățişuri, ca şi când 
nişte titani s-ar fi bătut între ei cu calupuri de piatră. 

Afară de turn, fortăreața nu mai avea nicio altă întăritură; 
sub temeliile turnului era stâncă, iar la poalele stâncii o apă 
curgătoare care în ianuarie se umfla, năpădită de puhoaie, iar 
în iunie dispărea, lăsând albia seacă. 

Deşi atât de rudimentară, în evul mediu fortăreața era 
aproape inexpugnabilă. Podul însă din păcate îi slăbea 
rezistența. La început, în epoca gotică, atunci când fusese 
ridicată de familia Gauvain, nu avea pod. În locul lui, ca să se 
poată intra de afară în turn, se afla o simplă podişcă de lemn 
care se zgâlțâia la fiece pas şi care putea fi oricând retezată cu 
o singură lovitură de secure. Atâta timp cât au fost viconți, 
stăpânilor le-a plăcut şi s-au mulțumit cu el aşa cum era; mai 


apoi însă, când au primit titlul de marchizi şi şi-au părăsit 
vizuina pentru a trăi la curte, au construit cele trei arcade 
peste viroagă, devenind dintr-odată accesibili față de câmpie, 
aşa cum deveniseră accesibili față de rege. Marchizii din 
secolul al şaptesprezecelea şi marchizele din secolul al 
optsprezecelea nu mai ţineau chiar atât de mult să fie 
inexpugnabili. Tradițiile străbunilor fuseseră părăsite: toți 
căutau sa imite curtea de la Versailles. 

În dreptul donjonului, în partea dinspre apus, se afla un 
tăpşan destul de înalt ce cobora spre câmpie; tăpşanul era în 
imediata apropiere a turnului, fiind despărțit de el doar printr- 
o râpă foarte adâncă, pe fundul căreia curgea un pârâu ce se 
vărsa în Couesnon. Podul, care alcătuia o trăsătură de unire 
între fortăreață şi tăpşan, a fost ridicat pe nişte stâlpi foarte 
înalți, iar pe aceşti stâlpi s-a construit la fel ca la 
Chenonceaux, o clădire în stil Mansard, mult mai confortabilă 
decât turnul. Pe vremea aceea moravurile erau încă foarte 
primitive; stăpânii au continuat să locuiască, aşa cum 
fuseseră obişnuiţi, în încăperile din turn, ce semănau mai 
curând cu nişte celule de închisoare. Cât priveşte construcția 
de pe pod, un fel de castel în miniatură, era străbătută de un 
lung coridor prin care se intra în clădire şi căruia i se spunea 
corpul de gardă; deasupra corpului de gardă, care ocupa 
întreg mezaninul, se afla o bibliotecă, iar deasupra bibliotecii, 
podul. Ferestre înalte cu numeroase ochiuri de geam din 
cristal de Boemia, pilaştri între ferestre, medalioane sculptate 
în perete; trei caturi; jos, lănci şi muschete; la mijloc, cărți; 
sus, saci cu ovăz; totul cam barbar şi în acelaşi timp foarte 
nobil. 

Donjonul de alături în schimb avea un aspect fioros. 

Clădirea cochetă era dominată de semeţia lugubră a 
turnului. De sus, de pe terasă, podul putea fi oricând nimicit. 

Cele două edificii, unul butucănos, celălalt elegant, nu se 
potriveau de fel unul cu altul, în loc să se îmbine, erau în 
conflict. Stilurile lor nu se armonizau; deşi s-ar părea că două 
semicercuri ar trebui să fie identice, o boltă romană nu 


seamănă câtuşi de puţin cu o arhivoltă clasică. Clădit pe 
măsura codrilor din preajmă, turnul era un vecin destul de 
bizar pentru un pod vrednic de palatul de la Versailles. 
Închipuiţi-vă pe Alain Barbă-Sucită braţ la braţ cu Ludovic al 
XIV-lea. Împerecherea era făcută să înspăimânte. Cele două 
maiestăți îngemănate aveau ceva cumplit. 

Din punct de vedere strategic podul, cred că nu e de prisos 
să insistăm asupra acestui lucru, punea fortăreața, ca să 
zicem aşa, la discreția duşmanului. Împodobind-o, în acelaşi 
timp o şi dezarma; câştigând în frumuseţe, turnul pierduse în 
schimb o parte din puterea lui. Podul îl făcea să fie la acelaşi 
nivel cu tăpşanul. Rămânând mai departe inexpugnabil în 
partea dinspre codru, devenise vulnerabil în cazul unui atac 
dinspre câmpie. Odinioară tăpşanul se afla în puterea 
donjonului iar acum fortăreața era la discreția tăpşanului. 
Inamicul care ar fi ocupat tăpşanul, în scurtă vreme ar fi pus 
stăpânire şi pe pod. Biblioteca şi podul castelului îi avantajau 
pe asediatori şi în schimb dezavantajau fortăreața. Există o 
trăsătură comună între o bibliotecă şi un pod şi anume aceea 
că atât cărțile cât şi paiele sunt inflamabile. Pentru un 
asediator care foloseşte incendiul ca mijloc de atac, a da pradă 
focului o epopee a lui Homer sau un mănunchi de paie e 
acelaşi lucru, din moment ce şi una şi alta ard la fel de bine. 
Ceea ce francezii le-au dovedit-o germanilor atunci când au 
dat foc bibliotecii din Heidelberg, iar germanii la rândul lor le- 
au dovedit-o francezilor dând foc bibliotecii din Strasbourg. 
Aşadar, podul cu care fusese înzestrat castelul era din punct 
de vedere militar o greşeală; dar în secolul al şaptesprezecelea, 
pe vremea lui Colbert şi Louvois, principii Gauvain, ca şi 
principii din familia Rohan sau La Tremoille, nu se mai 
socoteau amenințați de un asediu. Constructorii podului 
totuşi luaseră unele măsuri de precauţie. În primul rând se 
gândiseră la eventualitatea unui incendiu; sub cele trei 
ferestre de pe latura din josul apei agățaseră în curmeziş de 
nişte cârlige, care încă mai rămăseseră împlântate în zid până 
acum cincizeci de ani, o scară de salvare foarte rezistentă, a 


cărei lungime era egală cu înălțimea primelor două etaje ale 
castelului, înălțime ce o depăşea pe aceea a trei etaje 
obişnuite; în al doilea rând, prevăzuseră eventualitatea unui 
asediu, drept care izolaseră podul de turn prin mijlocirea unei 
porți scunde şi masive de fier; poarta era boltită şi se încuia cu 
o cheie mare de fier, a cărei ascunzătoare n-o cunoştea decât 
stăpânul fortăreței şi, din momentul în care era încuiată, 
putea înfrunta fără grijă loviturile berbecului, ba chiar şi 
ghiulelele tunurilor. 

Ca să ajungi la poartă, trebuia să străbaţți podul, şi ca să 
pătrunzi în turn, trebuia să treci pe sub poartă. Altă intrare 
nu mai exista. 


[] 5 - Poarta de fier 

Cel de-al doilea etaj al castelului care, din pricina stâlpilor 
podului părea foarte înalt, era la acelaşi nivel cu etajul al 
doilea al donjonului; la înălțimea aceasta fusese aşezată, 
pentru mai multă siguranţă, poarta de fier. 

Poarta comunica pe de o parte cu biblioteca micului castel 
de pe pod iar pe de alta cu o vastă sală boltită, din turn, în 
mijlocul căreia era un stâlp. Sala se afla, aşa cum am arătat, 
la cel de-al doilea etaj al fortăreței. Era rotundă ca şi donjonul, 
fiind luminată de nişte mortiere lungi prin care se zărea 
câmpia. Zidul, netencuit, avea un aspect barbar, lăsând să se 
vadă pietrele care, de altfel, erau cât se poate de simetric 
îmbinate. De jos te urcai pe o scară în spirală săpată în zid, 
lucru cu atât mai simplu cu cât zidul avea o grosime de 
cincisprezece picioare. În evul mediu, oraşele erau cucerite 
stradă cu stradă, străzile casă cu casă, iar casele, încăpere cu 
încăpere. O fortăreață era asediată etaj cu etaj. În privința 
aceasta fortăreața Tourgue era foarte iscusit întocmită, pe cât 
de rebarbativă pe atât de întortocheată. Etajele comunicau 
între ele printr-o scară încolăcită, cât se poate de anevoioasă; 
aşezate pieziş, uşile erau atât de scunde încât trebuia, să-ți 
apleci capul ca să poți intra înăuntru; iar un cap aplecat e 


mai lesne de retezat, şi îndărătul fiecărei uşi asediațţii stăteau 
la pândă, aşteptându-i pe asediatori. 

Dedesubtul sălii rotunde cu stâlp în mijloc se aflau două 
încăperi asemănătoare, una la primul etaj şi cealaltă la 
parter, iar mai sus, încă trei; deasupra celor şase încăperi 
suprapuse se afla terasa ce acoperea turnul ca un capac de 
piatră şi la care se putea ajunge printr-o deschizătură îngustă 
adăpostită de o gheretă. 

Zidul gros de cincisprezece picioare trebuise să fie străpuns 
dintr-o parte într-alta pentru a se putea aşeza poarta temeinic 
înțepenită în grosimea peretelui care se găsea astfel la mijlocul 
unui gang boltit şi lung; atunci când poarta era închisă, de o 
parte şi de alta a ei se formau două pridvoare adânci de câte 
şase sau şapte metri, unul spre pod, iar celălalt spre interiorul 
turnului; când era dată de perete, cele două pridvoare se 
împreunau alcătuind o singură intrare boltită. 

În pridvorul dinspre pod se afla o uşiță, iar în spatele acestei 
uşițe o scară în spirală ce cobora în coridorul de la parterul 
castelului, sub bibliotecă; era un obstacol mai mult în calea 
agresorilor. Pe latura dinspre tăpşan castelul avea un calcan 
fără ferestre în dreptul căruia se termina şi podul. În locul lui, 
un pod mobil suspendat în fața unei porți scunde ce dădea în 
coridorul de la parter, aşa-numitul corp de gardă, făcea 
legătura cu tăpşanul. Din pricina înălțimii tăpşanului, chiar 
atunci când era lăsat în jos podul suspendat forma un plan 
înclinat, în cazul când ar fi reuşit să pătrundă în coridor, ca 
să poată ajunge la poarta de fier a donjonului, asediatorii 
trebuiau să cucerească mai întâi prin luptă scara în spirală ce 
urca la etajul al doilea. 


[] 6 — Biblioteca 

Cât priveşte biblioteca, era o lungă sală dreptunghiulară 
având exact dimensiunile podului şi o singură uşă, poarta de 
fier. O uşă batantă, îmbrăcată în postav verde şi pe care era de 
ajuns s-o împingi ca să se deschidă, masca bolta de la intrarea 


turnului. Peretele din fund al încăperii era acoperit de sus şi 
până jos, din podele şi până-n tavan, de nişte dulapuri cu 
geamuri în stilul mobilierului de bun-gust din secolul al 
şaptesprezecelea. Şase ferestre mari, trei într-o parte, trei în 
cealaltă, câte una de fiecare arc al podului, luminau 
încăperea. De afară, de pe tăpşan, se putea vedea prin 
geamuri interiorul bibliotecii. În spaţiile dintre ferestre erau 
aşezate pe nişte piedestale de formă piramidală din stejar 
sculptat şase busturi de marmură: Ermolau din Bizanţ, 
Ateneu, gramaticul din Naucratis, Suidas, Casaubon, Clovis, 
regele Franţei şi cancelarul său Anachalus, care de altfel era 
cancelar aşa cum era Clovis rege. 

În bibliotecă se aflau tot felul de cărți fără prea mare 
valoare. Una singură a rămas vestită. E vorba de un vechi tom 
in-cvarto împodobit cu gravuri, cu titlul scris mare Sfântul 
Bartolomeu şi având ca subtitlu Evanghelia după Sfântul 
Bartolomeu însoțită de o prolegomenă a lui Pantenus, filosof 
creştin, prin care se încearcă a se lămuri dacă această 
evanghelie se cade a fi socotită apocrifă şi dacă e adevărat că 
sfântul Bartolomeu ar fi de fapt Natanael. Cartea, din care se 
credea că nu există decât acest unic exemplar, era aşezată pe 
un pupitru în mijlocul bibliotecii. În secolul trecut venea 
lumea s-o vadă din curiozitate. 


[|] 7 — Podul 

Podul castelului avea aceeaşi formă alungită ca şi biblioteca 
şi ocupa întreg spaţiul de sub căpriorii acoperişului. Era un fel 
de şură imensă plină cu paie şi fân şi luminată de şase 
lucarne. Nicio podoabă, afară de chipul sfântului Varnava 
sculptat în tăblia uşii, iar dedesubt acest vers: 

Barnabas sanctus falcem jubet ire per herbam.'2% 


Aşadar un turn înalt şi vast, cu şase etaje, străpunse ici şi 
colo de câteva mortiere, având o singură intrare şi ieşire, 
închise cu o poartă de fier, în dreptul porţii un pod de piatră 
pe care se construise un castel în miniatură, iar la capătul 


podului o punte suspendată; în spatele turnului, codrul; în 
față, un tăpşan acoperit cu iarbă-neagră, mai înalt decât 
podul, mai scund decât turnul; sub pod, între turn şi tăpşan, 
o viroagă adâncă şi îngustă înțesată de brusturi, năpădită de 
puhoaie iarna, străbătută de un firicel de apă primăvara, iar 
vara doar o albie seacă, iată cum arăta turnul Gauvain, 
căruia i se spunea obişnuit Tourgue, 


X — Ostaticii 

Trecu luna iulie, veni august, un vânt de eroism şi de 
sălbăticie învolbura întreg pământul Franței, două fantome 
lunecaseră în zare, Marat cu un cuțit împlântat sub coaste, 
Charlotte Corday decapitată, totul căpăta nişte proporții 
extraordinare; cât priveşte răscoala din Vendee, biruită pe 
tărâmul marii strategii, se văzuse nevoită să recurgă la 
mijloacele micii strategii, mai primejdioasă decât cealaltă, aşa 
cum am spus; războiul din Vendâe se transformase într-o 
imensă bătălie fărâmițată şi risipită prin păduri; dezastrele 
suferite de marea armată, numită catolică şi regală, începeau; 
în urma unui decret, armata de la Mainz era trimisă în 
Vendee; opt mii de rebeli căzuseră în luptele de la Ancenis; 
răsculații erau respinşi la Nantes; scoşi din Montaigu, 
mătrăşiți din Thouars, expulzați din Noirmoutier, alungați din 
Chollet, din Mortagne şi din Saumur; începuseră să evacueze 
Parthenay; părăseau Clisson, se retrăgeau din Châtillon; 
pierdeau un drapel la Saint-Hilaire, erau înfrânți la Pornic, la 
Sables, la Fontenay, la Dous€, la Château-d'Eau, la Ponts-de- 
C6; erau ținuți în şah la Lucon, în retragere la Chataigneraye, 
în plină debandadă la Roche-sur-Yon; în schimb, amenințau 
pe de o parte cetatea La Rochelle, iar pe de altă parte, în 
dreptul insulei Guernesey, o flotă engleză având îmbarcate 
câteva regimente engleze împreună cu cei mai destoinici ofițeri 
din marina franceză, nu aştepta decât un semn din partea 
marchizului de Lantenac ca să debarce. Debarcarea aceasta 
ar fi putut să determine victoria rebeliunii regaliste. De altfel 


Pitt nu era decât un răufăcător învestit cu puteri oficiale; în 
politică nu se poate să nu existe trădare, aşa cum dintr-o 
panoplie nu poate lipsi pumnalul; Pitt se pregătea să înjunghie 
țara noastră şi în acelaşi timp să-şi trădeze propria lui patrie; 
fiindcă a-ţi dezonora patria, înseamnă a o trăda; sub el şi prin 
el, Anglia purta un război în stil cartaginez. Spiona, înşela, 
mințea; ura o făcea să se iînjosească. Folosind cele mai 
meschine mijloace. Prin uneltirile ei fusese acaparat de pe 
piață tot seul, al cărui preț se ridicase la cinci franci livra; la 
Lille se descoperise asupra unui englez şi fusese confiscată o 
scrisoare a lui Prigent, agentul lui Pitt în Vendee, în care se 
putea citi următoarele: 

„Vă rog să nu cruțați banii. Sperăm că asasinatele vor fi 
săvârşite cu prudență, preoţii deghizați şi femeile fiind 
persoanele cele mai apte să îndeplinească asemenea operații. 
Trimiteţi şaizeci de mii de livre la Rouen şi cincizeci de mii la 
Caen.” 

Scrisoarea a fost citită de Barere în fața Convenţiunii în 
ziua de 1 august. Aceste perfidii au avut drept consecință 
crâncenele represalii ale lui Parrein şi mai târziu atrocitățile 
lui Carrier. Republicanii din Metz şi cei din ţinuturile 
meridionale cereau să intre în foc împotriva răsculaților. 
Printr-un decret se hotărâse organizarea a douăzeci şi patru 
de companii de pionieri care să incendieze gardurile de 
mărăcini şi ogrăzile din Crâng. O criză fără precedent. 
Războiul înceta pe un front pentru a izbucni din nou într-altă 
parte. Nicio cruţare! Niciun prizonier! era cuvântul de ordine 
al celor două tabere. O umbră cumplită se aşternuse asupra 
istoriei. 

În luna august Tourgue era asediat. 

Într-o seară, în timp ce răsăreau stelele, în toropeala unui 
amurg copleşit de zăduful de peste zi, în care nicio frunză nu 
se clintea în codru, niciun fir de iarbă nu se înfiora pe câmpie, 
în tăcerea înserării ce cobora, se auzi buciumând o goarnă. 
Chemarea venea din vârful turnului. La glasul goarnei 


răspunse de jos un sunet de trompetă, în vârful turnului se 
afla un om înarmat; jos, în umbra serii, o tabără militară. 

În întuneric, la poalele turnului Gauvain, se zăreau ca prin 
ceață fortotind nişte mogâldețe. Forfota aceea era un bivuac. 
Pe ici, pe colo, începeau să se aprindă focuri în buza codrului 
şi pe tăpşanul acoperit de iarbă-neagră, presărându-şi în 
negura nopții licăririle, ca şi cum pământul ar fi vrut să se 
însteleze odată cu cerul. Ce sumbre erau stelele războiului! În 
partea dinspre tăpşan, bivuacul se întindea până în câmpie, 
iar înspre codru până în lăstărişuri. Tourgue era blocată. 

Întinderea pe care se răsfirase tabăra asediatorilor vădea 
prezența unei armate numeroase. 

Fortăreața era strâns încercuită; în preajma turnului 
asediatorii îşi aşezaseră tabăra până la poalele stâncii iar pe 
latura dinspre pod până la viroagă. 

Glasul goarnei se auzi pentru a doua oară, urmat şi de astă 
dată de un sunet de trompetă. 

Goarna părea să pună o întrebare iar trompeta să dea un 
răspuns. 

Goarna era turnul care întreba: Vă putem vorbi? lar 
trompeta era tabăra care răspundea da. 

Deoarece la vremea respectivă răsculații din Vendee nu erau 
priviți de Convenţiune ca nişte beligeranțţi, ba, mai mult chiar, 
se publicase un decret prin care orice schimb de solii cu 
„tâlharii” era cu desăvârşire oprit, combatanții se descurcau 
cum puteau atunci când trebuiau să comunice cu ei, lucru pe 
care dreptul ginţilor îl permite într-un război obişnuit şi-l 
interzice în timpul unui război civil. De aceea, în anumite 
împrejurări, exista un fel de convenţie între goarna țărănească 
şi trompeta militară. Prima chemare era doar o introducere, a 
doua o întrebare: Vreţi să ne dăți ascultare? Dacă la cel de-al 
doilea apel trompeta tăcea, însemna că propunerea e respinsă; 
dacă răspundea, însemna că e acceptată. Adică: Repaus 
câteva minute. 

Cum trompeta răspunsese la cel de-al doilea apel, omul 
care se afla în vârful turnului începu a cuvânta şi iată ce 


auziră cei de jos: 

— Voi care mă ascultați, vă vorbeşte Gouge-le-Bruant, zis şi 
Sfarmalbaştri, fiindcă am ucis mulți dintr-ai voştri, zis şi 
Imânus, fiindcă am de gând să răpun şi mai mulți decât am 
răpus până acum. În bătălia de la Granville o sabie mi-a 
retezat degetul în timp ce ţineam mâna pe oțelele puştii, iar 
părinții mei şi sora mea Jacqueline, o fată de optsprezece ani, 
au fost ghilotinaţi la Laval de ai voştri. Ca să ştiţi cine sunt. 
Vă vorbesc în numele domnului marchiz Gauvain de 
Lantenac, viconte de Fontenay, prinț breton, stăpânul celor 
şapte păduri şi monseniorul meu. Aflaţi mai întâi că domnul 
marchiz înainte de se fi retras în turnul acesta în care îl ţineţi 
împresurat, a împărțit câmpul de bătaie între şase 
comandanți, locotenențţii săi; lui Deliere i-a încredințat ținutul 
cuprins între drumul spre Brest şi cel care duce spre Ernee; 
lui Treton câmpia dintre Ro€ şi Laval; lui Jacquet, zis şi 
Taiefier, marginea ținutului Haut-Maine; lui Gaulier, zis 
Petrică-Gliganul,  Château-Gonthier; lui Lecomte, Craon; 
Fougeres, domnului Dubois-Guy şi tot cuprinsul Mayenne 
domnului de Rochambeau; aşa încât dacă aţi cucerit 
fortăreața, războiul tot nu s-a sfârşit pentru voi şi chiar dacă 
s-ar întâmpla cumva să piară monseniorul, Vendee, țara lui 
Dumnezeu şi a regelui, nu va pieri. Tot ce vă spun, să ştiţi, e 
numai ca să luaţi aminte. Monseniorul e aici, lângă mine. Eu 
nu sunt decât gura care rosteşte cuvintele sale. Voi, cei ce ne- 
ați încercuit, ascultați. lată ce trebuie să ajungă la urechile 
voastre: În primul rând să nu uitaţi că războiul pe care l-aţi 
pornit împotriva noastră e nedrept. Suntem nişte oameni care 
se află aici în ţara lor de baştină şi care luptă cinstit, suntem 
neştiutori şi cu frica lui Dumnezeu, curaţi la suflet ca iarba 
sub rouă. Republica e cea care ne-a atacat mai întâi; ea a 
venit să spulbere tihna vetrelor noastre şi tot ea a pârjolit 
casele şi bucatele noastre şi a împroşcat cu mitralii 
gospodăriile noastre, şi femeile şi copiii noştri au fost nevoiți să 
fugă în picioarele goale şi să se ascundă în păduri când încă 
mai răsuna glasul privighetorii iernatice. Voi cei ce sunteți aici 


şi mă ascultați, ne-aţi hăituit în codru şi acum ne ţineţi 
împresuraţi aici în turn; ați ucis şi ați împrăştiat pe cei ce ni 
se alăturaseră; ați adus tunuri; aţi întărit unitatea voastră cu 
garnizoanele şi posturile de la Mortain, de la Barenton, de la 
Teilleul, Landivy, Evran, Tinteniac şi de la Vitre, aşa încât 
acum suntem asediați de o armată de patru mii cinci sute de 
ostaşi; în timp ce noi suntem doar nouăsprezece oameni care 
se apără. Avem merinde şi avem muniții. Ați reuşit să minați 
temelia turnului şi să aruncați în aer o bucată de stâncă şi un 
crâmpei de zid. S-a făcut astfel o spărtură în zidul fortăreței şi 
spărtura asta vă îngăduie să pătrundeţi înăuntru, dar calea 
pe care v-a deschis-o nu e la lumina zilei ci se înfundă sub 
bolțile turnului care a rămas mai departe dârz, în picioare. Şi 
acum vă pregătiți de atac. lar noi, şi în primul rând domnul 
marchiz care este prinț de Bretania şi egumen mirean al 
mânăstirii Sfânta-Maria de Lantenac, unde regina loana a 
lăsat cu legământ să se slujească zilnic o liturghie, pe urmă 
ceilalți apărători ai turnului, printre care domnul abate 
Turmeau, căruia ca ostaş i se spune Grand-Francoeur, 
camaradul meu  Guinoiseau, căpitanul  Taberei-Verzi, 
camaradul meu Cântă-larnă, căpitanul taberei Ovăzurilor, 
camaradul meu Cimpoi, căpitanul taberei Furnicilor şi eu, 
țăran de obârşie, născut în târgul Daon, prin care curge 
pârâul Moriandre, noi toţi câți suntem aici vrem să vă dăm de 
ştire un lucru. Voi, cei de la poalele turnului, luaţi aminte! În 
mâinile noastre se află trei copii care în clipa de față sunt 
prizonierii noştri. Aceşti copii au fost adoptați de unul dintre 
batalioanele voastre, înseamnă deci că sunt ai voştri. Aflaţi că 
suntem gata să vi-i dăm înapoi. Cu o condiție. Să ne lăsați să 
ieşim de aici. Dacă vă împotriviţi, luaţi bine aminte, nu ne 
puteți ataca decât în două feluri: pe flancul dinspre codru prin 
spărtură; ori luând cu asalt podul, pe flancul dinspre tăpşan. 
Clădirea de pe pod are trei etaje; la etajul de jos eu, Imânus, 
cel ce vă vorbeşte acum, am pus să se aducă şase budane cu 
catran şi o sută de fachii de iarbă-neagră uscată; ultimul etaj 
e plin cu paie; la mijloc sunt cărți şi hârțoage; poarta de fier 


dintre turn şi castel e încuiată iar cheia o ţine monseniorul; 
am făcut însă o gaură pe sub poartă prin care am petrecut un 
fitil plin cu pucioasă; unul din capetele fitilului e vârât într-o 
budană cu catran, iar celălalt capăt se află în turn la 
îndemâna mea, pot să-l aprind oricând voi socoti de cuviință. 
În cazul când nu ne veţi lăsa să ieşim, cei trei copii vor fi duşi 
la etajul al doilea al castelului, dedesubtul căruia se află 
budanele cu catran şi capătul fitilului umplut cu pucioasă, iar 
deasupra podul plin cu paie, apoi poarta de fier va fi încuiată. 
Dacă atacați podul, veţi da foc castelului cu mâna voastră, 
dacă ne atacați prin spărtură îi vom da foc noi; dacă ne 
atacați din amândouă părțile deodată, castelul se va aprinde 
din vina amândurora; oricum ar fi şi orice s-ar întâmpla, copiii 
vor pieri. Şi acum faceți cum vreți: primiți sau nu. Dacă 
primiți, ieşim din turn. Dacă nu primiţi, copiii nu mai au mult 
de trăit. Am zis. 

Omul care vorbea din vârful turnului tăcu. 

— Nu primim, strigă de jos un glas. 

Era un glas tăios şi neînduplecat. Un alt glas mai puţin 
aspru, dar hotărât, adăugă: 

— Vă lăsăm un răgaz de douăzeci şi patru de ore ca să vă 
predați. 

Câteva clipe nu se mai auzi nimic, apoi acelaşi glas urmă: 

— Dacă până mâine, la ora asta, nu vă veţi fi predat, 
începem atacul. 

— Şi atunci nu mai încape cruțare, întări primul glas. 

Era glasul neînduplecat căruia îi răspunse din vârful 
turnului o altă voce. O umbră înaltă se aplecă peste metereze 
şi, la lumina stelelor, se putu desluşi chipul înfricoşător al 
marchizului de Lantenac; şi chipul din turn a cărui privire se 
adâncea în umbra de la poalele zidului ca şi cum ar fi căutat 
pe cineva, strigă: 

— Ia te uită, tu eşti, preotule! 

— Da, eu sunt, trădătorule, răspunse vocea cruntă de jos. 


XI — Cumplit ca tragedia antică 


Glasul necruţător era, într-adevăr, al lui Cimourdain; cel 
mai tânăr şi mai puţin intransigent, al lui Gauvain. 

Marchizul de Lantenac nu se înşelase pomenind numele 
abatelui Cimourdain. 

În câteva săptămâni, pe aceste meleaguri scăldate în sânge 
de războiul civil, lui Cimourdain îi mersese vestea peste tot; 
faima pe care şi-o câştigase însă era sinistră; se spunea: Marat 
la Paris, Châlier la Lvon, Cimourdain în Vendee. 

Abatele Cimourdain era cu atât mai vârtos hulit cu cât 
fusese cândva respectat; aşa se întâmplă de obicei când 
preotul îşi întoarce sutana pe dos. Toţi se cutremurau la 
auzul numelui său. Oamenii neîndurători sunt mai totdeauna 
nefericiți; cel ce îi judecă după faptele lor îi osândeşte, dar 
dacă cineva ar putea să citească în cugetul lor le-ar găsi 
probabil o justificare. Atâta timp cât Licurg nu este explicat, 
nu se deosebeşte prea mult de Tiberiu. În orice caz, amândoi, 
atât marchizul de Lantenac cât şi abatele Cimourdain, 
trăgeau la fel de greu în balanța urii. Blestemele pe care i le 
aruncau regaliştii lui Cimourdain nu se puteau compara 
decât cu aversiunea republicanilor față de Lantenac. Fiecare 
dintre aceşti oameni era un monstru pentru tabăra adversă; 
în asemenea măsură chiar încât, printr-o coincidență ciudată, 
în timp ce Prieur de la Marne punea un premiu pe capul lui 
Lantenac la Granville, Charette punea un premiu pe capul lui 
Cimourdain la Noirmoutiers. 

Trebuie să spunem de altfel că marchizul şi preotul erau 
aproape identici până la un anumit punct. Masca de bronz a 
războiului civil are două fețe, una întoarsă spre trecut iar 
cealaltă spre viitor, la fel de tragice însă şi una şi alta. 
Lantenac era întruchiparea celei dintâi, Cimourdain a celei de- 
a doua. Numai că rânjetul amar al lui Lantenac era cufundat 
în negură şi-n întunecime, în timp ce pe fruntea încrâncenată 
a lui Cimourdain mijea lumină zorilor. 


Între timp fortăreața Tourgue, asediată, se bucura de un 
răgaz. 

Datorită intervenţiei lui Gauvain, după cum s-a văzut, se 
încheiase un fel de armistițiu de douăzeci şi patru de ore. 

Imânus, de altminteri, era bine informat şi în urma 
recrutărilor făcute de Cimourdain, Gauvain avea acum sub 
ordinele sale patru mii cinci sute de ostaşi, unii proveniţi din 
garda naţională, alții din trupele combatante, cu care îl 
încercuise pe Lantenac în Tourgue; reuşise în acelaşi timp să 
pună în poziție de tragere douăsprezece tunuri îndreptate 
împotriva fortăreței, şase pe flancul dinspre turn, la marginea 
pădurii, alcătuind o baterie îngropată, iar alte şase pe flancul 
dinspre pod, pe tăpşan, bateria înaltă. Provocase apoi explozia 
minei făcând o spărtură la picioarele donjonului. 

Aşadar, după expirarea celor douăzeci şi patru de ore ale 
armistițiului, lupta avea să înceapă în următoarele condiții: 

Pe tăpşan şi în pădure se aflau patru mii cinci sute de 
oameni. 

În turn nouăsprezece. 

Numele acestor nouăsprezece asediați istoria îl va putea 
descoperi în ordonanţele date împotriva proscrişilor. Poate că 
la rândul nostru vom avea prilejul să le întâlnim. 

Pentru a lua comanda celor patru mii cinci sute de ostaşi ce 
alcătuiau aproape o armată, Cimourdain ar fi vrut ca 
Gauvain să fie numit general adjutant. Gauvain însă refuzase: 
„Vom vedea mai încolo, după ce-l vom fi prins pe Lantenac, 
spusese el. Deocamdată nu am încă niciun merit.” 

A purta răspunderea unui înalt comandament, având doar 
un modest grad militar, era un lucru obişnuit în armata 
republicană. Ceva mai târziu, de pildă, Bonaparte era în 
acelaşi timp căpitanul unui escadron de artilerie şi 
comandantul suprem al armatei din Italia. 

Turnul Gauvain avea parte de o soartă ciudată: atacat de 
un Gauvain, era apărat de un alt Gauvain. De aceea atacul 
era făcut cu oarecare prudență; nu se putea spune însă 
acelaşi lucru şi despre apărare, domnul de Lantenac fiind 


unul dintre acei oameni care nu înțeleg să cruţe nimic şi cum, 
pe de altă parte, trăise mai toată vremea la Versailles, nu avea 
niciun fel de idei preconcepute în legătură cu fortăreața pe 
care abia dacă o cunoştea. Se adăpostise aici, fiindcă nu ştia 
unde s-ar fi putut refugia aiurea, atâta tot; ar fi fost în stare s- 
o spulbere fără nicio remuşcare, pe când Gauvain era 
însuflețit de un respect mai adânc față de aceste ziduri. 

Punctul vulnerabil al fortăreței îl constituia podul; dar 
biblioteca aflată în clădirea de pe pod cuprindea arhivele 
familiei; în cazul când asediatorii ar fi atacat podul, clădirea 
ar fi fost cu siguranță incendiată; iar lui Gauvain i se părea 
că, dând arhivele pradă flăcărilor, ridica mâna împotriva 
strămoşilor săi. Tourgue era castelul familiei Gauvain; de 
turnul acesta depindeau toate feudele ei din Bretania, aşa 
cum toate feudele de pe întinsul Franței depindeau de turnul 
Luvrului; amintirile intime ale neamului său se aflau acolo; şi 
tot acolo văzuse şi el lumina zilei; întortocheatele căi ale vieții 
sale îl obligau să atace acum, la vârsta bărbăției, venerabilele 
ziduri ce-i ocrotiseră copilăria. Putea oare săvârşi față de acest 
locaş nelegiuirea de a-l preface în scrum? Poate că leagănul 
său se afla undeva în vreun colț din pod, deasupra bibliotecii. 
Sunt gânduri care au puterea unor emoţii. În fața 
străvechiului cămin al familiei sale, Gauvain se simțea 
înduioşat. De aceea cruțase podul, mulțumindu-se să-i țină la 
respect cu ajutorul unei baterii, aşa încât nimeni să nu poată 
ieşi sau să nu se poată strecura prin partea aceea şi preferase 
să pornească atacul din flancul opus. Aşa se explică mina şi 
şanțul săpat la picioarele turnului. 

Cimourdain îl lăsase să acționeze liber; acum însă îi părea 
rău, firea sa neînduplecată se încrunta în fața acestor 
paragini gotice şi nu înţelegea să fie mai îngăduitor cu clădirile 
decât cu oamenii. A cruța un castel însemna un început de 
toleranță. lar toleranța era slăbiciunea lui Gauvain. 
Cimourdain, după cum ştim, nu-l scăpa o clipă din ochi, 
împiedicându-l să alunece pe acest povârniş, pentru el atât de 
primejdios. Cu toate acestea, el însuşi, lucru pe care îl 


recunoştea cu un fel de mânie, simţise o tainică tresărire în 
momentul când revăzuse fortăreața; nu putea să privească 
fără emoție încăperea aceea închinată studiului unde se aflau 
primele cărți pe care le pusese sub ochii lui Gauvain; fusese 
parohul satului învecinat, Parignâ; locuise acolo, în castelul de 
pe pod, într-o odăiță de la mansardă; acolo, în bibliotecă, îl 
ținuse între genunchi pe micul Gauvain, în timp ce învăța 
alfabetul; şi tot acolo, între cei patru pereți străbuni, îl văzuse 
pe discipolul său drag, odrasla sa spirituală, împlinindu-se la 
trup şi la minte. Cum l-ar fi lăsat inima să bată cu tunul şi să 
pârjolească zidurile acelea în care mai stăruia încă amintirea 
tuturor harurilor revărsate de el asupra copilului? Până la 
urmă se îndurase să le cruţe. Deşi acum avea remuşcări. 

Îl lăsase aşadar pe Gauvain să pornească atacul din direcția 
opusă. Fortăreața avea o aripă barbară, turnul, şi o altă aripă 
civilizată, biblioteca. Cimourdain îi îngăduise fostului său 
discipol să nu lovească decât aripa barbară. 

De altminteri, asediată de un Gauvain şi apărată tot de un 
Gauvain, bătrâna cetățuie nu făcea decât să se reîntoarcă, în 
plină revoluție franceză, la vechile sale deprinderi feudale. 
Istoria întregului ev mediu este ilustrată prin războaie între 
rubedenii; Eteocle şi Polinice sunt în egală măsură eleni şi 
medievali, iar Hamlet la Elsinor nu face decât să repete fapta 
săvârşită de Oreste la Argos. 


XII — Se întrezăreşte un mijloc de salvare 


Toată noaptea în amândouă taberele se făcură pregătiri. De 
îndată ce sinistrele tratative, la care am asistat puţin mai 
înainte, se încheiaseră, prima grijă a lui Gauvain fu să-l 
cheme pe adjutantul său. 

Guechamp, despre care se cuvine să spunem câteva cuvinte, 
era un personaj de-al doilea plan, cinstit, curajos, mediocru, 
mai destoinic să execute ordinele decât să comande, inteligent 
cu strictețe, adică până la un anumit punct la care datoria îi 
cerea să nu mai înțeleagă, incapabil să se lase înduioşat, 


invulnerabil în fața corupției, pe orice cale ar fi încercat să-l 
ispitească, fie prin venalitatea ce corupe conştiinţa, fie prin 
mila ce corupe cumpăna dreptății. Inima şi sufletul său erau 
ocrotite de două scuturi, disciplina şi consemnul, care, ca 
nişte ochelari de cal, îi îngăduiau să meargă drept înainte pe 
pârtia pe care aceste scuturi o lăsau deschisă. Ţinea drumul 
drept, dar drumul acesta era îngust. 

Încolo, un om de nădejde; inflexibil când comanda, 
conştiincios când executa un ordin. 

Gauvain îi ceru numaidecât cu însuflețire: 

— Guechamp, o scară. 

— N-avem, căpitane. 

— Ne trebuie o scară. 

— Pentru asalt? 

— Nu, pentru salvare. 

Guechamp rămase un moment pe gânduri, apoi răspunse: 

— Înţeleg. Dar pentru ceea ce vreți dumneavoastră e nevoie 
de o scară foarte înaltă. 

— Să poată ajunge până la etajul al treilea. 

— Într-adevăr, căpitane, cam asta ar fi înălțimea. 

— Ba poate chiar una şi mai înaltă, ca să fim siguri de 
reuşită. 

— Fără îndoială. 

— Cum se face că n-aveţi nicio scară? 

— Căpitane, dumneavoastră aţi socotit că-i mai bine să nu 
porniţi asaltul dinspre tăpşan, mulțumindu-vă doar să ţineţi 
fortăreața încercuită în partea aceea şi să atacați turnul în 
locul podului. Aşa că nu ne-am mai ocupat decât de mină, 
ştiind că nu va trebui să escaladăm niciun zid. De aceea n- 
avem acum Nicio scară. 

— Dă ordin să se facă una imediat. 

— O scară de trei etaje nu se face chiar aşa cu una, cu 
două. 

— N-ai decât să înnădeşti câteva scări mai scurte. 

— Pentru asta ar trebui să le avem. 

— Fă rost. 


— Nu găsim nicăieri. Pretutindeni ţăranii sparg scările, aşa 
cum desfac căruțele bucată cu bucată şi cum distrug 
podurile. 

— Vor să lege republica de mâini şi de picioare. 

— Vor să nu mai putem căra nimic cu noi, nici să trecem 
un râu, nici să sărim peste ziduri. 

— Îmi trebuie totuşi o scară. 

— Acum mi-aduc aminte, căpitane, că la Javene, în 
apropiere de Fougeres, se află o mare dulgherie. S-ar putea să 
găsim o scară acolo. 

— Nu mai e niciun moment de pierdut. 

— Când aveţi nevoie de ea? 

— Cel mai târziu mâine, la ora asta. 

— Am să trimit la Javene o ştafetă în goana calului cu un 
ordin de rechiziție. La Javene€ există un post de cavalerie care o 
să-i pună la îndemâna o escortă. Scara ar putea fi aici mâine, 
înainte de apusul soarelui. 

— E tocmai bine, spuse Gauvain, hai repede. Du-te! 

După zece minute Guechamp se întoarse pentru a-l 
înştiinţa: 

— Căpitane, ştafeta a pornit spre Javene. 

Gauvain se urcă pe tăpşan şi rămase locului multă vreme, 
cu privirile aţintite asupra podului ce se arcuia deasupra 
viroagei. În fața malului râpos se afla calcanul castelului, care 
nu avea nicio fereastră şi nicio altă deschizătură, afară de 
poarta scundă acoperită de podul suspendat, care în 
momentul acela era lipit de perete. Pentru a ajunge de pe 
tăpşan la picioarele podului, trebuia să cobori malul râpos, 
ceea ce nu era imposibil, ţinându-te de bălării. În clipa în care 
însă ajungea jos pe fundul viroagei, asediatorul putea fi ținta 
tuturor proiectilelor ce ar fi curs asupra lui cu nemiluita de la 
ferestrele celor trei etaje. Gauvain se convinse definitiv că, aşa 
cum stăteau lucrurile, cetățuia nu putea fi atacată decât prin 
spărtura de la poalele turnului. 

Luă toate măsurile pentru ca nimeni să nu poată fugi; 
completă blocada fortăreței încercuite de aproape; strânse 


rândurile batalioanelor ca pe o rețea prin ochiurile căreia nu 
putea să treacă nimic. Gauvain şi Cimourdain îşi împărțiră 
terenul în vederea asediului; Gauvain luă asupra lui sectorul 
dinspre pădure, lăsându-i lui Cimourdain sectorul dinspre 
tăpşan. Se înțeleseră ca Gauvain, secundat de Gu6champ, să 
pornească asaltul prin şanţul de la poalele turnului, în timp 
ce Cimourdain, cu toate fitilurile bateriei aprinse, avea să țină 
sub observaţie podul şi râpa. 


XIII — Ce face marchizul 


În timp ce afară toată lumea se pregătea de atac, înăuntru 
toți se pregăteau să reziste. 

Un donjon e asemuit uneori cu o budană şi pe bună 
dreptate, explozia unei mine putând să-l străpungă cu aceeaşi 
uşurinţă cu care o lovitură de răzuş poale străpunge o doagă. 
Zidul e sfredelit ca şi cum i s-ar fi dat cep. La fel se întâmplase 
şi cu fortăreaţa Tourgue. 

Puternica lovitură de răzuş pe care i-o dăduseră cele două 
ori trei chintale de pulbere sfredelise turnul uriaş. Spărtura 
începea de la picioarele fortăreței, străbătea zidul aproape de 
temelie, unde era mai gros, pentru a se deschide în chip de 
arcadă, cu un contur neregulat, în încăperea de la parter a 
donjonului. Pentru ca să poată fi cât mai lesne folosită în 
timpul atacului, asediatorii o lărgiseră, rotunjindu-i marginile 
cu focuri de tun. 

Încăperea de la parter în care se deschidea spărtura era o 
sală mare, rotundă şi pustie, cu un stâlp la mijloc, pe care se 
sprijinea cheia de boltă. Sala, cea mai vastă din tot donjonul, 
avea un diametru de cel puţin patruzeci de picioare. La fiecare 
etaj al turnului se afla câte o încăpere asemănătoare, deşi nu 
chiar atât de largă, cu mici firide în ambrazurile mortierelor. 
Cea de la parter nu avea mortiere, nici răsuflători, nici 
lucarne, iar lumină şi aer doar cât ar putea pătrunde într-un 
mormânt. 


Uşa temniței, mai mult din fier decât din lemn, răspundea 
în sala de la parter. O altă uşă dădea spre o scară ce ducea la 
etajele superioare. Toate scările erau săpate în grosimea 
peretelui. 

Asediatorii puteau pătrunde în sala de jos prin spărtura pe 
care o făcuseră în zid. Chiar dacă reuşeau să ocupe sala, le 
mai rămânea încă de cucerit turnul. Nimeni n-ar fi putut să 
trăiască în încăperea de jos. Oricine ar fi stat acolo douăzeci şi 
patru de ore în şir ar fi murit asfixiat. Acum însă datorită 
spărturii se putea respira. 

De aceea asediaţii nici nu se gândiră s-o astupe. 

De altfel, la ce bun? Tunurile ar fi deschis-o din nou. 

Împlântară în perete un suport de fier în care înfipseră o 
torță ca să lumineze sala. 

Şi acum rămânea de văzut cum să se apere? 

Puteau foarte bine sa zidească gaura, dar era de prisos. Un 
retranşament ar fi fost mult mai folositor. Un retranşament 
este o întăritură în formă de unghi cu deschiderea în afară, un 
fel de baricadă în V, aşezată în aşa fel încât toate focurile să se 
îndrepte asupra asediatorilor şi care, lăsând spărtura liberă în 
exterior, o făcea să se înfunde înăuntru. Şi cum nu duceau 
lipsă de materiale, asediaţii se apucară să construiască un 
retranşament cu interstiții prin care să poată scoate ţevile 
puştilor. Unghiul retranşamentului se sprijinea pe stâlpul din 
mijloc, iar cele două laturi se prelungeau până în perete de 
ambele părți. Terminând de ridicat baricada, aşezară în 
locurile cele mai potrivite nişte mine îngropate. 

Marchizul conducea operațiile. Animator, organizator, 
călăuză şi stăpân, un suflet vajnic. 

Lantenac era din speța războinicilor din secolul al 
optsprezecelea care, la optzeci de ani, încă mai era în stare să 
salveze un oraş amenințat de duşmani. Semăna cu faimosul 
conte de Alberg care, aproape centenar, l-a alungat din Riga pe 
regele Poloniei. 

— Curaj, prieteni, îi îmbărbăta marchizul, la începutul 
acestui veac, în 1713, Carol al XII-lea, ferecat într-o casă la 


Bender, a ţinut piept cu trei sute de suedezi unei armate de 
douăzeci de mii de turci. 

Baricadară primele două etaje, întăriră încăperile, 
înzestrară alcovurile cu creneluri, proptiră uşile cu grinzi 
înțepenite cu maiul în chip de contraforturi; se văzură totuşi 
nevoiți să lase liberă scara în spirală ce lega etajele între ele, 
pentru a se putea mişca în voie; blocând-o pentru asediatori, 
ar fi însemnat s-o blocheze şi pentru asediați. Întotdeauna în 
apărarea oraşelor fortificate a existat un punct vulnerabil. 

Neobosit, viguros ca un om în floarea vârstei, ridicând 
grinzi, cărând pietre, marchizul era un exemplu pentru toți, 
lucra cot la cot cu ceilalți, împărțea ordine, dădea o mână de 
ajutor, râdea, fraterniza cu clanul acesta sălbatic, rămânând 
totuşi mai departe seniorul semeț, familiar, elegant, 
implacabil. 

Nimeni nu avea voie să crâcnească. 

— Dacă jumătate dintre voi, s-ar răzvrăti, spunea el, aş 
pune să fie împuşcaţi de jumătatea cealaltă şi aş apăra 
cetatea cu cei rămaşi în viaţă. 

Pentru asemenea lucruri un conducător ajunge să fie privit 
ca un zeu. 


XIV - Ce face Imânus 


În timp ce marchizul era ocupat cu turnul şi cu spărtura 
din zid, Imânus se ocupa de castelul de pe pod. Încă de la 
începutul asediului, scara de salvare atârnată în curmeziş 
afară, deasupra ferestrelor de la etajul al doilea, fusese băgată 
înăuntru din ordinul marchizului şi aşezată de Imânus în 
bibliotecă. Era probabil scara pe care Gauvain căuta acum s-o 
înlocuiască. Ferestrele de la mezanin, unde se afla aşa- 
numitul corp de gardă, erau ocrotite de trei rânduri de 
zăbrele, pecetluite în peretele de piatră, aşa încât nu era chip 
să intre ori să iasă cineva pe acolo. 

Ferestrele bibliotecii nu aveau gratii, în schimb erau aşezate 
la o distanţă respectabilă de podea. 


Imânus luă cu el trei oameni croiți pe măsura lui, în stare 
de orice şi hotărâți să treacă peste orice stavile. Oamenii 
aceştia erau Hoisnard, zis şi Creangă-de-Aur şi cei doi frați 
Suliță-de-Lemn. Ilmânus se înarmă cu un felinar cu 
apărătoare, descuie poarta de fier şi cercetă în amănunțime 
cele trei etaje ale clădirii de pe pod. Hoisnard Creangă-de-Aur 
era tot atât de înverşunat ca şi Imânus, deoarece unul dintre 
frații săi fusese omorât de republicani. 

Imânus inspectă ultimul etaj, ticsit cu paie şi fân, şi 
mezaninul castelului unde porunci să se aducă nişte 
explozibile pe care îl băgă în budanele cu catran; îi puse pe 
însoțitori să îngrămădească fachiile de iarbă-neagră în 
apropierea budanelor cu catran şi căută să se încredințeze 
dacă fitilul umplut cu pucioasă şi ale cărui capete se aflau, 
unul în turn, iar celălalt în clădirea de pe pod, era în bună 
stare. Turnă apoi catran pe podea până ce în jurul budanelor 
şi al fachiilor se făcu o băltoacă în care înmuie capătul fitilului 
cu pucioasă; pe urmă hotări să transporte în bibliotecă, adică 
între budanele cu gudron de la mezanin şi podul cu fân, cele 
trei leagăne în care Ren6-Jean, Alain-Bufleiul şi Georgette 
dormeau duşi. Leagănele fură purtate cu mare băgare de 
seamă ca să nu se trezească micuţii. 

Erau nişte simple copăi ţărăneşti, un fel de coşuri de nuiele 
cu margini nu prea înalte care sunt aşezate de obicei pe jos 
pentru ca pruncul să poată cobori singur din leagăn fără 
ajutorul nimănui. Alături de fiecare leagăn Imânus se îngriji 
să pună câte o strachină cu supă şi câte o lingură de lemn. 
Desprinsă din cârlige, scara de salvare fusese întinsă pe podea 
şi rezemată de perete; Imânus porunci ca leagănele să fie 
înşirate cap la cap de-a lungul peretelui opus, în dreptul 
scării. Pe urmă, socotind că n-ar strica să facă un pic de 
curent, deschise larg cele şase ferestre ale bibliotecii. Era o 
noapte de vară călduţă şi albastră. 

Îi trimise apoi pe frații Suliță-de-Lemn să deschidă ferestrele 
de la mezanin şi de la ultimul etaj; observase că peretele 
dinspre răsărit al clădirii era acoperit de o iederă bătrână şi 


uscată, cafenie ca iasca şi care îmbrăca de sus şi până jos 
fațada, încadrând ferestrele celor trei etaje. Se gândise că 
iedera ar putea să prindă bine. Înainte de plecare mai aruncă 
o privire peste tot; în fine cei patru oameni părăsiră castelul şi 
intrară din nou în donjon. Imânus încuie poarta masivă de 
fier, răsucind de două ori cheia, se uită îndeaproape la broasca 
imensă şi fioroasă şi cercetă, dând din cap mulțumit, fitilul cu 
pucioasă ce ieşea afară prin gaura făcută mai înainte, singura 
legătură ce mai exista acum între turn şi castelul de pe pod. 
Pornind din sala rotundă de la parterul donjonului, fitilul 
trecea pe sub poarta de fier, pătrundea în pridvor, cobora 
scara ce ducea la mezaninul castelului, şerpuind pe treptele 
aşezate în spirală, se târa pe podeaua corpului de gardă, 
pentru a se afunda în băltoaca de catran în dreptul grămezilor 
de fachii uscate. Imânus chibzuise că trebuia să treacă 
aproape un sfert de ceas după ce ar fi dat foc fitilului din turn 
până să se aprindă băltoaca de catran de sub bibliotecă. După 
ce luă toate aceste măsuri şi cercetă tot ce era de cercetat, 
înmână cheia de la poarta de fier marchizului de Lantenac 
care o băgă în buzunar. 

Orice mişcare a  asediatorilor trebuia supravegheată. 
Imânus se duse să stea de strajă, cu goarna de bouar 
atârnată de centiron, în ghereta de pe terasa din vârful 
turnului. În timp ce observa împrejurimile, cu un ochi spre 
pădure şi celălalt spre tăpşan, avea la îndemână în gheretă, pe 
pervazul lucarnei, o pungă de pulbere, o desagă de pânză 
plină cu gloanţe şi nişte jurnale vechi pe care le rupea ca să 
facă din ele cartuşe. 

Când soarele ieşi la iveală, razele lui descoperiră în pădure 
opt batalioane de ostaşi cu sabia la şold, cartuşiera atârnată 
de umăr, baioneta la armă, gata de asalt; pe tăpşan, o baterie 
de tunuri, cu chesoane, săculeți cu pulbere şi cutii cu mitralii; 
în fortăreață, nouăsprezece oameni  încărcând flinte, 
muschete, ciurde şi pistoale, iar în cele trei copăi, trei copilaşi 
adormiți. 


CARTEA A TREIA - MASACRUL SFÂNTULUI 
BARTOLOMEU 


D1 

Copiii se treziră. 

Mai întâi fetița. 

Copiii se trezesc aşa cum se deschid florile; sufletele lor 
fragede par să îmbălsămeze aerul. 

Georgette, cea mai mică dintre ei, care împlinise douăzeci de 
luni şi încă mai sugea la sânul maică-sii în luna mai, îşi săltă 
de jos căpşorul, se ridică în capul oaselor, îşi privi picioruşele 
şi începu să gângurească. 

O rază de lumină poposise pe leagănul ei; cine ar fi putut 
spune care era mai rumen: revărsatul zorilor sau picioruşul 
copilei? 

Frăţiorii ei mai dormeau încă; somnul bărbătesc e mai greu; 
voioasă şi liniştită, Georgette gângurea. 

Rene-Jean era oacheş, Alain-Bufleiul avea părul castaniu, 
Georgette era blondă. Culoarea părului potrivită cu vârsta în 
copilărie se poate schimba cu timpul. Ren6-Jean părea un 
Hercule în miniatură; dormea pe burtă cu pumnii vârâţi în 
ochi. Alain-Bufleiul îşi scosese picioarele afară din pătcean. 

Câteşitrei erau în zdrențe; îmbrăcămintea cu care-i 
înzestrase batalionul Bonetei-Roşii se ferfenițise; ceea ce aveau 
pe ei acum nici măcar nu aducea cu o cămaşă; băieții umblau 
aproape golaşi, iar Georgette era înțolită cu o hanţă care 
fusese cândva o fustă şi care se transformase într-o brasieră. 
Cine avea grijă de copii? Nu se ştie. N-aveau mamă. 
Luptătorii, ţărani primitivi, îi târau după ei din codru în 
codru, dându-i fiecăruia tainul lui din mâncarea de la cazan. 
Atâta tot. Micuţii se descurcau şi ei cum puteau. Aveau o 
droaie de stăpâni şi niciun tată. Dar zdrențele, când sunt 


purtate de copii, revarsă în jurul lor lumină. Mai mare dragul 
să-i priveşti. 

Georgette gângurea. 

Ceea ce o pasăre vrea să spună prin cântecul ei, copilul 
gângureşte. E acelaşi imn. Un imn nedesluşit, abia îngăimat, 
pornit din adânc. Spre deosebire de pasăre, în fața copilului se 
înalță întunecatul destin omenesc. Aşa se explică tristețea 
oamenilor care ascultă amestecată cu bucuria micuţului care 
cântă. Cea mai sublimă cântare de slavă ce se poate auzi pe 
pământ este bâiguiala unui suflet omenesc pe buzele 
copilăriei. Aceste încâlcite destăinuiri ale unui cuget care 
deocamdată nu este decât instinct cuprind nu ştiu ce 
inconştientă chemare adresată în şoaptă dreptății veşnice; 
poate este un protest formulat în pragul vieţii; protest umil şi 
sfâşietor; nevinovăția aceasta veşnic surâzătoare poate să 
discrediteze întreaga creaţie prin soarta hărăzită mai apoi 
făpturii firave şi dezarmate. Orice nenorocire i s-ar întâmpla 
este un abuz de încredere. 

Gânguritul copilului e mai presus şi mai prejos în acelaşi 
timp decât cuvântul; nu sunt sunete muzicale şi totuşi e 
cântec: nu sunt silabe şi totuşi reprezintă un limbaj; 
gânguritul acesta îşi are obârşia în ceruri şi va dăinui pururea 
pe pământ; există dinainte de născare şi continuă şi după 
aceea, e o perpetuare. Bolboroselile copilului sunt alcătuite 
din cuvintele pe care le rostea când era înger şi din cele pe care 
le va rosti când va fi om în toată firea; leagănul are un leri, aşa 
cum mormântul are un Mâine; mâine şi ieri ce îşi 
îngemănează în murmurul acesta nedesluşit îndoitul lor 
mister; nu poate fi mărturie mai temeinică despre existența lui 
Dumnezeu, a veşniciei, a responsabilității, a dualității 
destinului, decât această înfricoşată umbră aşternută asupra 
unui suflet trandafiriu. 

Ceea ce bolborosea Georgette nu părea s-o întristeze, 
deoarece tot chipul ei drăgălaş era surâzător. Gura zâmbea, 
ochii zâmbeau, gropițele din obraji zâmbeau şi ele. Un zâmbet 
ce părea să mărturisească un tainic consimțământ acordat 


dimineții. Sufletul are încredere în raza de lumină. Cerul era 
senin, era cald, era frumos. Fără să ştie nimic, fără să aibă 
habar de nimic, fără să înțeleagă nimic, cufundată într-o 
molcomă visare ferită de gânduri, făptura aceea plăpândă se 
simțea în siguranță în mijlocul naturii înconjurătoare, a 
arborilor cinstiți, a verdeţii sincere, a câmpiei neprihănite şi 
paşnice, a freamătului de cuiburi, de izvoare, de gâze, de 
frunzişuri, deasupra cărora strălucea atotcuprinzătoarea 
nevinovăție a soarelui. 

După Georgette se trezi şi Rene-Jean, cel mai mare şi cel 
mai voinic dintre copii, care avea patru ani împliniți. Se ridică 
în picioare, păşi bărbăteşte peste marginea copăii, dădu cu 
ochii de strachină, lucru care i se păru cât se poate de firesc şi, 
aşezându-se pe jos, începu să-şi mănânce tainul. 

Gânguritul Georgettei nu reuşise să tulbure somnul lui 
Alain-Bufleiul, dar auzind zgomotul lingurii în strachină, 
băiatul se trezi brusc şi deschise ochii. Alain-Bufleiul era cel 
care avea trei ani. Văzu strachina lângă el şi cum nu avea 
altceva de făcut decât să întindă mâna, o luă fără să iasă din 
aşternut şi, cu strachina pe genunchi şi degetele încleştate pe 
lingură, se grăbi să urmeze pilda lui Ren6-Jean, se apucă 
adică să mănânce. 

Georgette nu auzea nimic, mlădierile glăsciorului ei păreau 
să îngâne unduirea legănătoare a unui vis. Se uita în sus, cu 
ochii ei mari deschişi, de o frumuseţe dumnezeiască; orice s-ar 
afla deasupra capului unui copil, un tavan sau o boltă, ochii 
săi oglindesc pururea cerul. 

Sfârşind, Ren€-Jean râcâi cu lingura fundul străchinii, oftă 
şi spuse cu demnitate: 

— Am mâncat supa. 

Glasul lui o trezi pe Georgette din visare. 

— Upa-upa, gânguri ea. 

Şi văzând că Ren6-Jean mâncase şi că Alain-Bufleiul mânca 
şi el, luă strachina cu supă de lângă ea şi se apucă să 
mănânce, ducând lingura mai deseori la ureche decât la gură. 


Din când în când însă se lipsea de binefacerile civilizației şi 
vâra degetele în mâncare. 

După ce curăţă ca şi fratele lui, fundul străchinii, Alain- 
Bufleiul se sculă la rândul său de jos şi începu să fugă după 
el. 


[2 

Deodată, de jos, de afară, dinspre pădure, se auzi un glas de 
trâmbiță. Un fel de fanfară severă şi sfidătoare. Glasul 
trâmbiței fu întâmpinat de o goarnă ce prinse a suna din 
vârful turnului. 

De astă dată, trâmbiță era cea care trimitea o chemare şi 
goarna se mulțumea doar să-i răspundă. Glasul trâmbiţei 
răsună pentru a doua oară, urmat de un al doilea sunet de 
goarnă. 

Apoi, de sub poala pădurii se înălță o voce îndepărtată, dar 
limpede, care strigă răspicat: 

— Tâlharilor! Luaţi aminte: dacă nu vă predaţi până la 
asfințitul soarelui, vă atacăm. 

Un glas vajnic ca un tunet, buciumă de pe terasa turnului: 

— Atacaţi. 

Vocea de jos adăugă: 

— Cu o jumătate de oră înainte de a porni asaltul vă vom 
da de ştire printr-o lovitură de tun. 

Glasul din turn buciumă din nou: 

— Atacaţi. 

Zvonul vocilor omeneşti nu ajungea la urechea copiilor, dar 
trompeta şi goarna răsunau până-n slavă şi, la primul sunet 
de trâmbiță, Georgette înălță capul şi încetă să mai mănânce; 
la glasul goarnei lăsă jos lingura în strachină; la cel de-al 
doilea sunet de trâmbiță, aţinti în sus arătătorul de la 
mânuţă dreaptă şi, aplecându-l şi ridicându-l rând pe rând, 
începu să bată tactul fanfarei ce se auzi în continuarea celui 
de-al doilea semnal de trâmbiță; după ce trâmbiţa şi goarna 


amuțiră, fetița rămase gânditoare cu degetul ridicat şi îngână 
încetişor: 

— Mijica. 

Voia să spună probabil „muzica”. 

Cei doi frați mai mari, Rene-Jean şi Alain-Bufleiul, nu 
păreau să se sinchisească de semnalele goarnei şi ale 
trompetei; curiozitatea lor era atrasă de cu totul altceva: o 
molie-de-ziduri se pregătea tocmai să străbată biblioteca. 

Alain-Bufleiul o zări primul şi strigă: 

— O gânganie. 

Ren€-Jean alergă spre el. 

— Înţeapă, adăugă Alain-Bufleiul. 

— Las-o-n pace, îl sfătui Ren6-Jean. 

Şi amândoi rămaseră locului să se uite la noul sosit. 

Între timp Georgette terminase de mâncat; îi căută din ochi 
pe frățiorii săi. Ren6-Jean şi Alain-Bufleiul şedeau pe vine în 
dreptul unei ferestre, aplecaţi cu nişte mutre serioase asupra 
moliei-de-ziduri; frunțile li se atingeau făcând să li se 
amestece cârlionții; îşi ţineau răsuflarea, privind fermecați 
gângania care se oprise fără a mai îndrăzni să facă vreo 
mişcare, prea puţin încântată de o asemenea admiraţie. 

Văzându-i pe frații ei atât de adânciți în contemplare, 
Georgette voi să ştie ce se întâmplase. Nu era prea lesne de 
ajuns la ei şi totuşi îşi luă inima-n dinţi; drumul era presărat 
cu obstacole; erau doar atâtea lucruri pe jos. Scăunele 
răsturnate, vrafuri întregi de hârțoage, lăzi goale cu capacele 
desprinse din cuie, sipete, grămezi de felurite obiecte pe care 
trebuia să le ocolească, un întreg arhipelag de stânci; 
Georgette se aventură printre ele. leşi mai întâi din copaie, 
ceea ce constituia primul pas; pe urmă pătrunse în mijlocul 
stâncilor, se strecură prin strâmtori, împinse un scăunel, se 
târi de-a bugşilea printre două sipete, trecu peste un teanc de 
hârtii, se cățără adică pe un versant şi se rostogoli pe celălalt 
arătându-şi cu seninătate plăpânda ei goliciune şi ieşi cum ar 
spune un marinar în largul mării, adică pe o porțiune de 
podea destul de întinsă, unde nu mai exista nicio stavilă şi nu 


mai avea de înfruntat nicio primejdie; abia atunci îşi făcu 
vânt, străbătu în patru labe câmpul larg deschis al cărui 
diametru era egal cu lățimea încăperii, sprintenă ca o pisică şi 
ajunse lângă fereastră; acolo însă îi tăia calea un obstacol 
cumplit, scara uriaşă rezemată de perete, care se termina 
chiar în dreptul ferestrei, depăşind cu puţin cadrul ei; era un 
adevărat promontoriu pe care Georgette trebuia să-l ocolească 
pentru a se putea apropia de fraţii săi; fetița se opri locului şi 
chibzui; încheindu-şi monologul interior, luă în fine o 
hotărâre; se agăță temeinic cu degeţțelele-i trandafirii de un 
fuscel care şedea în poziție verticală şi nu orizontală, scara 
fiind culcată pe unul dintre montanțţi; încercă să se ridice în 
picioare şi căzu la loc; repetă de două ori tentativa fără niciun 
rezultat; abia a treia oară izbuti; atunci, umblând copăcel şi 
agățându-se pe rând de fiecare fuscel o porni de-a lungul 
scării; ajunse astfel la capătul ei, unde nemaiavând de ce să se 
țină, se poticni, dar prinzându-se cu amândouă mânuţele de 
montantul puternic, îşi recăpătă echilibrul, făcu ocolul 
promontoriului, se uită la Ren6-Jean şi la Alain-Bufleiul şi 
începu să râdă. 


[3 

În momentul acela Ren€-Jean, mulțumit de observaţiile 
făcute asupra  moliei-de-ziduri, tocmai ridicase capul 
spunând: 

— E femeie. 

Râsul Georgettei stârni râsul lui Rene-Jean, iar râsul lui 
Rene-Jean stârni râsul lui Alain-Bufleiul. 

Georgette făcu joncțiunea cu frații şi câteşitrei alcătuiau 
acum un mic cenaclu aşezat turceşte. 

Molia-de-ziduri însă se făcuse nevăzută. 

În timp ce Georgette râdea, se folosise de prilej pentru a se 
vâri într-o crăpătură. 

Molia-de-ziduri fu urmată de alte evenimente. 

Mai întâi trecură nişte rândunele. 


Cuiburile lor se aflau probabil sub streaşină. Păsările 
zburară aproape de tot de fereastră, puţin neliniştite din 
pricina copiilor, rotindu-se larg prin aer şi scoțând un ţivlit 
dulce şi primăvăratic. Zborul lor îi făcu pe cei trei prichindei să 
ridice ochii, uitând cu totul de gânganie. 

Georgette arătă cu degetul rândunelele şi începu a striga: 

— Pui, pui! 

Rene-Jean o dojeni: 

— Domnişoală, nu se spune pui, pui, se spune papaici. 

— Pipici, îl îngână Georgette. 

Şi câteşitrei rămaseră cu ochii la rândunele. 

Puțin mai apoi intră o albină. 

Nimic nu se aseamănă atât de bine cu sufletul omenesc ca o 
albină. Aşa cum sufletul călătoreşte printre stele, albina 
călătoreşte din floare-n floare şi vine încărcată de miere, aşa 
cum sufletul se întoarce încărcat de lumină. 

Gâza pătrunse gălăgioasă înăuntru, zumzăind în gura 
mare ca şi cum ar fi spus: lacătă c-am sosit, am fost să văd 
trandafirii şi vin acum să văd şi copiii. Ce se mai aude pe aici? 

Albina e şi ea o gospodină şi ca orice gospodină cântă şi 
bombăneşte în acelaşi timp. 

Atâta timp cât albina zăbovi în încăpere, micuţii nu-şi luară 
ochii de la ea. 

Albina cutreieră întreaga bibliotecă, scotoci prin toate 
colțurile, zburând încoace şi-ncolo, ca şi cum s-ar fi simțit în 
lumea ei, adică într-un stup, şi hoinări din dulap în dulap, 
cercetând prin geamuri titlurile volumelor întocmai ca un 
cărturar. 

Terminându-şi investigațiile, plecă pe aci încolo. 

— Se duce acasă la ea, îşi dădu cu părerea Rene-Jean. 

— E o gânganie, spuse Alain-Bufleiul. 

— Nu, răspunse Rene-Jean, e o muscă. 

— Mucă, îngână Georgette. 

Pe urmă, Alain-Bufleiul, care găsise pe jos o bucată de 
sfoară cu un nod la unul din capete, prinse între două degete 
capătul opus nodului şi făcând din crâmpeiul de sfoară un fel 


de morişcă, privi cu o atenţie încordată cum se învârtea prin 
aer. 

La rândul său, Georgette, care devenise din nou patrupedă 
şi începuse să umble de colo până colo pe podele, descoperise 
un venerabil jilț capitonat, mâncat de molii, prin găurile 
căruia ieşea umplutura de iarbă-de-mare. Fetița se oprise în 
dreptul fotoliului şi îşi făcea de lucru lărgind găurile şi 
jumulind firele de iarbă cu un aer meditativ. 

Deodată ridică în sus degetul ca şi cum ar fi vrut să spună: 
Ascultați. 

Frăţiorii întoarseră capetele. 

Afară se auzea un vuiet îndepărtat şi nedesluşit; tabăra 
asediatorilor executa probabil o deplasare strategică în 
pădure; nechezat de cai, bătăi de tobă, hodorogeli de chesoane, 
zăngănit de lanţuri, sunete de trâmbiţe ce se încrucişau în 
văzduh ca nişte chemări şi răspunsuri, un vălmăşag de 
zgomote înfricoşătoare ce, contopindu-se creau un fel de 
armonie; copiii ascultau fermecaţi. 

— E Doamne-Doamne, spuse Rene-Jean. 


Da 

Vuietul încetă. 

Rene-Jean rămase pe gânduri. 

Cine poate să ştie în ce fel se destramă şi se înlănțuie ideile 
într-un creieraş de copil? Ce procese tainice se petrec în 
memoria aceasta atât de ceţoasă şi atât de firavă încă? În 
căpşorul drăgălaş şi îngândurat al băiatului se făcu o 
combinaţie de Doamne-Doamne, de rugăciuni, de mâini 
împreunate şi de nu ştiu ce vagă amintire a unui surâs duios 
ce stătea aplecat asupra lui cândva şi care acum dispăruse şi 
Rene-Jean murmură: 

— Mămico. 

— Mămico, spuse Alain-Bufleiul. 

— Mico, gânguri şi Georgette. 

Pe urmă Ren6â-Jean începu să sară pe loc. 


Văzându-l, Alain-Bufleiul găsi de cuviinţă să sară şi el. 

Grăsanul maimuțţărea orice lucru şi orice gest pe care-l 
făcea Ren6-Jean; mai puţin Georgette. Un copil de trei ani îl 
imită de obicei pe cel de patru ani; când are însă numai 
douăzeci de luni îşi păstrează independența. 

Georgette rămase aşezată pe jos, rostind în răstimpuri câte 
un cuvânt. Georgettei nu-i plăceau discursurile prea lungi. 

Era o cugetătoare; vorbea în aforisme. Monosilabic. 

După o bucată de vreme totuşi, influențată de exemplul 
fraților săi, se căzni la rândul ei să-i imite şi cele trei perechi 
de picioruşe goale începură să ţopăie, să alerge, să se 
împleticească în colbul aşternut pe parchetul vechi de stejar 
lustruit, sub privirea gravă a busturilor de marmură la care 
Georgette se uita când şi când cu coada ochiului, neliniştită, 
bolborosind: Momo! 

În graiul ei „momo” însemna tot ce avea o înfăţişare 
omenească fără să fie propriu-zis un om. Fiinţele îi apăreau 
copilei amestecate cu nălucile. 

Mai mult clătinându-se decât mergând, Georgette se ținea 
după fraţii săi, mai bucuros de-a buşilea decât pe picioare. 

Deodată, Ren6â-Jean care se apropiase de o fereastră înălță 
capul, apoi puse bărbia în piept şi se ascunse după colțul 
zidului ce mărginea golul ferestrei. Zărise afară pe cineva care 
se uita la el. Era un soldat în uniformă albastră din tabăra de 
pe tăpşan care, folosindu-se de răgazul acordat şi poate chiar 
încălcând consemnul, se aventurase până în buza malului 
râpos de unde privirea putea pătrunde în interiorul bibliotecii. 
Văzându-l pe Renâ-Jean că se ascunde după zid, Alain- 
Bufleiul se ascunse şi el; se ghemui lângă frățiorul său iar 
Georgette se piti în spatele amândurora. Rămaseră aşa 
nemişcaţi, tăcând mâlc. Şi Georgette lipise chiar un deget de 
buze. După câteva clipe, Rene-Jean îşi luă inima în dinți şi 
scoase afară capul; soldatul era tot acolo. Băiatul se trase 
repede îndărăt şi cei trei ţânci nu mai îndrăzniră nici să sufle 
măcar. Situaţia aceasta dură o bună bucată de vreme. În cele 
din urmă Georgette sătulă de atâta panică se încumetă să se 


uite pe fereastră. Soldatul plecase. Copiii prinseră iar să alerge 
şi să zburde. 

Deşi admirator al lui Ren6-Jean, pe care-l maimuţărea tot 
timpul, Alain-Bufleiul avea şi el o specialitate, aceea de a 
descoperi tot felul de minunăţii. Fratele şi surioara lui îl 
văzură deodată ţopăind ca un bezmetic şi trăgând după el un 
cărucior cu patru roți pe care cine ştie de unde-l scosese. 

Trăsurica de păpuşi zăcea acolo de ani de zile, colbuită şi 
uitată, în bună vecinătate cu opurile geniilor şi busturile 
înțelepţilor. Era poate una dintre jucăriile care înveseliseră 
copilăria lui Gauvain. 

Alain-Busfleiul făcuse din bucata de sfoară un bici cu care 
plesnea aerul; se umfla în pene mândru nevoie mare. Aşa sunt 
inventatorii. Când nu ţi-e dat să descoperi America, descoperi 
măcar un căruţ. E cam acelaşi lucru. 

Trebuia totuşi să-l împartă între ei. Ren6-Jean ţinu să se 
înhame la trăsură iar Georgette să se urce în ea. 

Se căzni să se aşeze înăuntru. Rene-Jean era calul, Alain- 
Bufleiul vizitiul. Dar cum vizitiul nu-şi cunoştea meseria, 
calul trebui să-l înveţe. 

— Spune: Diii! îi strigă Ren6-Jean lui Alain-Bufleiul. 

— Diii! repetă Alain. 

Trăsura se răsturnă. Georgette se dădu de-a dura pe jos. 
Îngerii ştiau să ţipe şi ei. Georgette începu să ţipe. 

Pe urmă parcă îi veni chef să plângă. 

— Domnişoală, o ţinu din scurt Rene-Jean, eşti fată male. 

— Eu maie, gânguri Georgette. 

Şi mărimea ei o făcu să uite de căzătură. 

Cornişa antablamentului care se afla deasupra ferestrelor 
era foarte lată: colbul stârnit de pe tăpşanul cu iarbă-neagră 
se depusese acolo de-a lungul anilor; ploaia transformase 
colbul în tină; vântul adusese de aiurea seminţe şi, până la 
urmă, încolțind în puţinul pământ ce se strânsese pe cornişă, 
crescuse un rug. Era un rug din specia persistentă numită 
murul vulpii. Fiind luna august, murul era plin de fructe şi 


una din ramurile lui pătrundea înăuntru pe fereastră. 
Ramura atârna până aproape de podele. 

După ce descoperise bucata de sfoară, după ce descoperise 
apoi căruciorul, Alain-Bufleiul descoperi şi murul şi se 
îndreptă spre el. 

Culese o mură şi o mâncă. 

— Mi-e foame, spuse Ren6-Jean. 

Georgette sosi şi ea fuga-fuguța în patru labe. 

Câteşitrei jefuiră ramura de fructe, hăpăind toate murele. 
Se îmbătară şi se mânjiră pe față de suc şi, rumeni-conabii de 
purpura murului cei trei mici serafimi începură să semene cu 
trei pui de fauni, ceea ce l-ar fi scandalizat cu siguranță pe 
Dante şi l-ar fi încântat pe Virgiliu. Copiii râdeau să se 
prăpădească. 

Când şi când îşi înțepau degetele în spini. Totul pe lume se 
plăteşte. 

Georgette întinse spre Rene-Jean un degețel din care 
mustea o picătură de sânge şi-i spuse arătându-i murul: 

— Țeapă. 

Alain-Busfleiul, care se înțepase şi el, privi bănuitor rugul şi 
spuse: 

— E o gânganie. 

— Nu, interveni Ren€e-Jean, e o nuia. 

— Nuiaua e câh, declară Alain-Bufleiul. 

Fetiţei îi veni iar să plângă, dar până la urmă se porni pe 
râs. 


DL 5 

Între timp Ren6-Jean, gelos poate pe descoperirile fratelui 
său mai mic Alain, urzise un plan măreț. De la o vreme tot 
culegând mure şi înțepându-se la degete, îşi întorcea mereu 
ochii spre analogul ce stătea stingher ca un monument 
proțăpit într-un picior în mijlocul bibliotecii. Deasupra 
analogului se afla aşezată la vedere frumoasa evanghelie a 
Sfântului Bartolomeu. 


Era un in-cvarto de toată splendoarea şi cu drept cuvânt de 
neuitat. Evanghelia Sfântului Bartolomeu fusese publicată la 
K5ln de vestitul editor al Bibliei din 1632, Blow, pe latineşte 
Coesius. Imprimat cu ajutorul unor teascuri cu cutie şi vine 
de bou, volumul era tipărit nu pe hârtie de Olanda, ci pe acea 
minunată hârtie arabă, fabricată din mătase şi bumbac, atât 
de prețuită de Edrisi şi care îşi păstrează pururea albeața; 
legătura era din piele aurită, închizătoarele de argint, iar 
paginile de gardă dintr-un pergament special pe care 
neguțătorii de pergament făcuseră legământ să-l cumpere 
„numai şi numai” de la sala Saint-Mathurin. Cartea era 
ilustrată cu gravuri în lemn sau în acvaforte şi cu hărțile mai 
multor ţări şi precedată de un protest al tipografilor, 
negustorilor de papetărie şi librarilor împotriva edictului din 
1635 care supunea la plata unui bir „pielăria, coşciugele, 
vitele, peştele de mare şi hârtia”; pe contrapagină se putea citi 
o dedicație închinată tipografilor Gryphe care jucaseră la Lyon 
acelaşi rol ca şi familia Elzevir la Amsterdam, Toate laolaltă 
creaseră faima acestui exemplar, aproape tot atât de preţios 
ca şi Apostolul de la Moscova. 

Era o carte într-adevăr minunată; de aceea Rene-Jean se 
uita mereu la ea, poate chiar prea stăruitor. Volumul stătea 
deschis chiar în dreptul unei stampe mari ce-l înfățişa pe 
Sfântul Bartolomeu purtându-şi pielea pe braț. Stampa putea 
fi văzută de jos. După ce isprăviră de mâncat murele, Ren€- 
Jean aţinti asupra ei o privire plină de o dorință sălbatică şi 
Georgette, căutând punctul spre care se îndreptau ochii 
fratelui său, zări gravura şi murmură: 

— Poja. 

Cuvântul acesta păru a fi hotărâtor pentru Rene-Jean. Şi 
atunci, spre uimirea lui Alain-Bufleiul care rămase cu gura 
căscată, făcu un lucru nemaipomenit. 

Într-unul din colțurile bibliotecii se afla un scaun mare de 
stejar: Ren€-Jean se apropie de el, îl înşfacă şi se căzni să-l 
tragă până în dreptul analogului. Pe urmă, când scaunul 
atinse pupitrul, se urcă pe el şi puse amândoi pumnii pe carte. 


Acum că ajunsese la o asemenea înălțime, simţi nevoia să 
se arate generos; apucă „poja” de colțul de sus şi se trudi s-o 
rupă cu băgare de seamă; ruptura însă sfârtica pieziş chipul 
sfântului Bartolomeu, dar nu din vina lui Ren6-Jean; băiatul 
lăsă aşadar în carte partea stângă a figurii împreună cu un 
ochi şi o frântură din aureola bătrânului evanghelist apocrif 
şi-i oferi Georgettei cealaltă jumătate a sfântului împreună cu 
toată pielea lui. Georgette primi ofranda gângurind: 

— Momo. 

— Şi eu, strigă Alain-Bufleiul. 

Prima pagină smulsă dintr-o carte are acelaşi efect ca şi 
prima vărsare de sânge: dezlănțuie măcelul. 

Ren€-Jean întoarse foaia; după imaginea sfântului venea 
imaginea exegetului său Pantenus; Ren6-Jean i-l dărui pe 
Pantenus lui Alain-Bufleiul. 

Între timp Georgette se apucă să rupă peticul ei de hârtie în 
două petice mai mici, apoi în patru, aşa încât istoria ar putea 
menționa că sfântul Bartolomeu, după ce fusese jupuit în 
Armenia, a fost sfârtecat în Bretania. 


[6 

Terminând cu sfârticarea, Georgette întinse mâna spre 
Ren€-Jean şi ceru: 

— Mai! 

După imaginea sfântului şi a exegetului său veneau la rând 
chipurile  urâcioase ale glosatorilor. Primul în ordine 
cronologică era Gavantus; Ren6-Jean îl smulse pe Gavantus 
şi-l puse în mâinile Georgettei. 

Toţi glosatorii sfântului Bartolomeu avură aceeaşi soartă. 

A dărui este o dovadă de superioritate. Renâ-Jean nu păstră 
nimic pentru el. Alain-Bufleiul şi Georgette îl sorbeau din ochi 
şi asta îi era de ajuns, se mulțumea numai cu admirația 
spectatorilor. 

În neistovita lui mărinimie, Ren6-Jean îi oferi lui Alain pe 
Fabricio Pignatelli iar Georgettei pe părintele Stilting; pe 


Alphonse Tostat lui Alain şi pe Cornelius a Lapide Georgettei; 
Alain-Bufleiul căpătă pe Henri Hammond iar Georgette pe 
părintele Roberti, împreună cu o privelişte a oraşului Douai în 
care acesta se născuse în 1619. Alain avu parte de protestul 
negustorilor de papetărie, iar Georgette primi dedicația 
închinată tipografilor Gryphe. Mai erau şi nişte hărți. Ren6- 
Jean le împărți şi pe ele. Lui Alain îi dădu Etiopia iar 
Georgettei Licaonia. După care aruncă volumul pe jos. 

Momentul fu într-adevăr cutremurător. Cuprinşi de extaz şi 
în acelaşi timp înspăimântați, Alain şi Georgette îl văzură pe 
Rene-Jean  încruntându-se, încordându-se,  încordându-şi 
picioarele, încleştând pumnii şi împingând impunătorul in- 
cvarto de pe analog. Să vezi un tom atât de falnic pierzându-şi 
dintr-odată cumpătul e fără îndoială un spectacol tragic. 
Descumpănit, volumul masiv rămase o clipă în suspensie, 
şovăi, se clătină, apoi se prăvăli şi, rupt, boţit, ferfenițit, smuls 
din legătura lui, cu închizătorile sucite, se pleoşti jalnic pe 
podele. Din fericire nu căzu peste ei. 

Încremeniră locului uimiţi, dar nu şi striviți. Nu toate 
aventurile cuceritorilor au parte de un sfârşit atât de norocos. 

Ca toate gloriile, cartea se prăbuşi cu zgomot, stârnind un 
nor de praf. 

Acum că-i venise de hac, Rene-Jean se înduplecă să se dea 
jos de pe scaun. 

Câteva clipe rămaseră tăcuți şi îngroziți;, biruința e şi ea 
însoțită uneori de spaimă. Cei trei copii se prinseră de mâini 
fără a îndrăzni să facă un pas, privind somptuosul volum 
doborât la pământ. 

Dar după ce stătu un timp pe gânduri, Alain-Bufleiul se 
apropie bărbăteşte de el şi-i dădu cu piciorul. 

Zarurile fură aruncate. Pornirea de a distruge există cu 
adevărat. Rene-Jean îi dădu la rândul său cu piciorul, 
Georgette îi dădu şi ea cu piciorul, şi în aceeaşi clipă căzu pe 
jos, dar nu în patru labe ci pe moalele trupului; se folosi de 
prilej pentru a se arunca asupra sfântului Bartolomeu; 
nimeni nu se mai gândea să-şi păstreze demnitatea; Ren€- 


Jean se repezi la rândul său, Alain-Bufleiul năvăli şi el şi 
veseli, dezlănțuiţi, victorioşi, necruţători, rupând stampele, 
spintecând filele, smulgând semnele, zgâriind legătura, 
dezlipind pielea aurită, desprinzând din cuie ferecătura de 
argint, fărâmând pergamentul, ciopârţind ilustrul op, 
distrugându-l cu picioarele, cu mâinile, cu unghiile, cu dinţii, 
rumeni, voioşi, cruzi cei trei îngeri de pradă tăbărâră asupra 
bietului evanghelist dezarmat. 

Nimiciră astfel Armenia, ludeea, oraşul Benvenuto, unde se 
află păstrate moaştele sfântului, pe Natanael, care s-ar putea 
să fie una şi aceeaşi persoană cu Bartolomeu, pe papa Gelasio, 
care declarase apocrifă evanghelia lui Bartolomeu-Natanael, 
toate portretele, toate hărțile, şi implacabila execuţie a 
străvechii cărți îi absorbi atât de mult încât nici nu băgară de 
seamă când se furişă pe lângă ei un şoricel. 

Era un adevărat prăpăd. 

Să faci harcea-parcea istoria, mitologia, ştiinţa, minunile 
adevărate sau  ticluite, latina bisericească, superstiţiile, 
fanatismele, misterele, să spinteci de sus şi până jos o întreagă 
religie, e fără doar şi poate o muncă pe măsura a trei giganți, 
ba chiar şi a trei copii; orele treceau şi ei nu mai pridideau cu 
treaba, dar până la urmă reuşiră să ducă totul la bun sfârşit; 
nu mai rămăsese nici urmă din Sfântul Bartolomeu. 

Când isprăviră în fine, după ce şi ultima pagină fu 
desprinsă, după ce şi ultima stampă fu aruncată pe jos, după 
ce din toată cartea nu mai rămaseră decât crâmpeie de text şi 
de ilustraţii prinse de scheletul legăturii distruse, Rene-Jean 
se sculă în picioare, privi podeaua presărată cu o sumedenie 
de file împrăştiate peste tot şi începu să bată din palme. 

Alain-Bufleiul bătu şi el din palme. 

Georgette luă de pe jos o hârtie, se ridică şi sprijinindu-se de 
marginea ferestrei care-i venea în dreptul bărbiei, se apucă să 
rupă foaia de hârtie în bucăţi mărunte pe care le azvârlea pe 
geam. 

Văzând-o, Rene-Jean şi Alain se grăbiră s-o imite. Se 
apucară să culeagă foile de pe jos şi să le rupă, să culeagă 


apoi altele şi iar să le rupă, aruncându-le pe geam la fel ca 
Georgette; şi filă cu filă, îmbucătăţită mărunt de degețelele 
înverşunate ale copiilor, venerabila carte se risipi aproape în 
întregime în văzduh. Visătoare, Georgette privi roiurile de 
hârtioare albe împrăştiindu-se în cele patru vânturi şi 
murmură: 

— Flutuli. 

Şi masacrul se încheia printr-o spulberare în albastrul 
cerului. 


D7 

Şi astfel Sfântul Bartolomeu, care mai suferise odată 
mucenicia în anul 49 după Hristos, fu pentru a doua oară 
nevoit să-şi împlinească osânda. 

Între timp se apropia seara, zăduful se înteţise, nevoia de 
odihnă plutea în aer, ochii Georgettei începeau să se 
împăienjenească. Rene-Jean se îndreptă spre culcuşul său, 
scoase afară sacul umplut cu paie care-i ţinea loc de saltea, îl 
târi până în dreptul ferestrei, se lungi peste el şi spuse: 

— Hai să ne culcăm. 

Alain-Bufleiul îşi puse capul pe Ren6-Jean, Georgette îşi 
puse capul pe Alain şi câteşitrei răufăcătorii adormiră. 

Adieri  încropite pătrundeau prin ferestrele deschise; 
miresme de flori sălbatice luându-şi zborul din râpe şi de pe 
coline rătăceau îngemănate cu efluviile înserării; văzduhul era 
liniştit şi îndurător;, totul strălucea, totul se ostoia, totul 
îmbrăţişa cu dragoste totul; soarele învăluia întreaga zidire în 
lumina lui ca într-o alintare; simțeai prin toți porii armonia pe 
care o răspândea nemărginita îngăduință a lucrurilor; 
infinitul avea o duioşie maternă; creaţia este un miracol în 
plină desfăşurare, imensitatea ei se completează cu propria sa 
mărinimie; s-ar fi zis că cineva nevăzut luase toate aceste 
tainice precauțţii pentru ca în cumplita încrâncenare a ființelor 
omeneşti să-i poată ocroti pe cei plăpânzi împotriva celor 
puternici; în acelaşi timp totul era minunat; splendoarea 


lucrurilor era pe măsura generozităţii lor. Priveliştea, cuprinsă 
de o suavă aromeală, părea îmbrăcată în acea fastuoasă 
mătase cu reflexe unduioase pe care o aşterne pe câmpii şi ape 
lunecarea umbrelor şi a luminii; fumurile se înălțau spre nori 
ca visurile oamenilor spre nu ştiu ce fantasme; zborurile 
păsărilor se  învolburau deasupra fortăreței  Tourgue; 
rândunelele se uitau pe ferestre ca şi când ar fi vrut să vadă 
dacă micuţii dormeau liniştiți. Copiii alcătuiau un grup 
nespus de grațios aşa cum şedeau culcați de-a valma, 
cufundați în somn şi mai mult goi decât îmbrăcați, drăgălaşi 
amoraşi; erau fermecători şi neprihăniți, câteşitrei împreună 
aveau mai puţin de nouă ani şi visurile lor paradisiace făceau 
să le mijească pe buze o părere de surâs, Dumnezeu poate le 
şoptea ceva la ureche, ei erau cei neajutorați şi blagosloviţi, 
aşa cum li se spune în toate graiurile pământului, ei erau 
venerabilii prunci jertfiți fără vină; totul amuţise ca şi cum 
suflarea piepturilor gingaşe ar fi fost grija de căpetenie a 
universului, întreaga creaţie stătea cu urechea la pândă, 
frunzele nu mai foşneau, iarba nu se mai înfiora; s-ar fi zis că 
toată imensitatea lumii înstelate şi-ar fi ţinut respiraţia ca să 
nu tulbure somnul celor trei bieți copilaşi ce dormeau 
îngereşte, şi ce putea fi mai sublim ca respectul nemărginit cu 
care natura înconjura făpturile lor firave? 

Soarele stătea gata să scapete după dunga orizontului. 
Deodată, în mijlocul acelei tihne adânci, din pădure țâşni un 
fulger urmat de un zgomot înfricoşător. Se trăsese o lovitură 
de tun. Purtat de ecouri, zgomotul se transformă într-un vuiet 
asurzitor. Răsfrântă din colină în colină, bubuitura căpătă o 
amploare monstruoasă. Georgette se trezi. 

Săltă puţin capul, ridică degeţelul în aer, stătu să asculte şi 
spuse: 

— Bum! 

Zgomotul încetă, liniştea cobori din nou, Georgette îşi puse 
capul pe Alain-Bufleiul şi adormi la loc. 


CARTEA A PATRA - MAMA 


I — Trece moartea 


În ziua aceea, mama pe care am văzut-o bătând drumurile 
aproape la voia întâmplării, umblase necontenit din zori şi 
până-n seară. De astfel asta era viața ei de fiecare zi: să 
meargă tot înainte, fără să se oprească niciodată. Căci somnul 
pe care-l dormea, atunci când cădea răpusă de oboseală în 
primul cotlon pe care-l întâlnea, nu se putea numi odihnă, 
după cum ceea ce apuca să îmbuce ici şi colo, aşa cum 
ciugulesc păsările, nu se putea numi hrană. Mânca şi dormea 
doar atât cât trebuia ca să nu se prăbuşească fără suflare. 

Îşi petrecuse noaptea într-o şură părăsită; o magherniță ca 
multe altele părăginite din pricina războaielor civile; femeia 
descoperise pe un câmp pustiu patru pereţi, o uşă deschisă, 
un braț de paie sub o rămăşiţă de acoperiş şi se culcase pe 
paie, sub ceea ce mai rămăsese din acoperiş, simțind cum 
foşnesc guzganii prin paie şi văzând prin spărturile din 
acoperiş cum răsar stelele. Dormise câteva ore, se sculase apoi 
în toiul nopții şi plecase mai departe ca să poată străbate o 
bucată cât mai mare de drum până nu începea arşița de peste 
zi. Pentru cel ce călătoreşte pe jos vara, miezul nopţii e mult 
mai îndurător decât miezul zilei. 

Femeia se călăuzea după itinerarul schițat atât de sumar 
de țăranul din Vautortes, îndreptându-se pe cât se putea 
orienta spre soare-apune. Cineva care ar fi mers alături de ea 
ar fi auzit-o bolborosind într-una cu glas scăzut: „lourgue”. 
Era singurul cuvânt, în afară de numele celor trei copilaşi pe 
care-l mai ținea minte. 

În timp ce bătea drumurile, depăna tot felul de gânduri în 
minte; se gândea la încercările prin care trecuse, se gândea la 
tot ce avusese de pătimit, la tot ceea ce se văzuse nevoită să 
accepte; la cei cu care se întâlnise, la ticăloşiile, la prețul pe 
care trebuise să-i plătească, la târgurile ce i se propuneau şi 
pe care era silită să le primească, fie pentru un adăpost, fie 
pentru o bucată de pâine, fie chiar numai pentru ca un 
oarecare să se înduplece să-i arate calea. O femeie sărmană e 


mai năpăstuită decât un bărbat sărman, fiind un obiect de 
plăcere. Amarnică peregrinare! De altfel puţin îi păsa de toate 
numai să fi ştiut că va putea da de urma copiilor. 

Primul lucru care-i ieşise în cale în ziua aceea fusese un 
sat; zorii abia începeau să mijească; totul era învăluit încă în 
pâclele nopţii; cu toate astea câteva uşi erau întredeschise 
spre strada mare din mijlocul satului şi chipuri curioase se 
ițeau la ferestre. Locuitorii păreau cuprinşi de neastâmpărul 
unui stup alarmat. Probabil din pricina unui hodorogit de roți 
şi de fiare ce se auzea în depărtare. 

În piaţa din faţa bisericii, un grup de oameni buimaci, cu 
ochii ațintiți în zare, privea ceva ce cobora pe drum din vârful 
unui deal spre satul din vale. Era o căruţă cu patru roţi trasă 
de cinci cai înhămaţi cu lanțuri. În căruță se desluşea o 
mogâldeață ce părea să fie o grămadă de bârne puse în 
picioare, în mijlocul cărora se afla ceva nedefinit; totul era 
acoperit cu o prelată ce semăna mai curând cu un linţoliu. 
Zece oameni călări mergeau înaintea căruței şi alți zece în 
urmă. Oamenii purtau pălării în trei colțuri şi mai sus de 
umerii lor se zăreau înălțându-se nişte ascuţțişuri ce păreau a 
fi ale unor săbii trase din teacă. Întreaga procesiune ce înainta 
agale se decupa în negru, într-un puternic contrast cu cerul. 
Căruţa părea neagră, caii păreau negri, călăreţii păreau negri. 
Zorii zilei albeau îndărătul lor. 

Cortegiul pătrunse în sat şi se îndreptă spre piaţă. 

În timp ce căruţa cobora la vale, începuse să se lumineze de 
ziuă şi oamenii putură vedea lămurit convoiul ce semăna cu o 
procesiune de umbre, fiindcă nimeni nu scotea un cuvânt. 

Călăreţii erau jandarmi. Aveau într-adevăr săbiile trase din 
teacă. Prelata era neagră. 

Sărmana mamă osândită să rătăcească pe drumuri intră la 
rândul său în sat, apropiindu-se de țăranii adunaţi în piață 
chiar în momentul în care sosea şi căruța escortată de 
jandarmi. În mulțime se auzeau glasuri punând întrebări şi 
răspunzând în şoaptă: 

— Ce-o mai fi şi asta? 


— Ce să fie: ghilotina. E-n trecere prin sat. 

— De unde vine? 

— De la Fougeres. 

— Şi unde se duce? 

— Nu ştiu. Se aude că s-ar duce la un castel ele pe lângă 
Parigne. 

— La Parigne? 

— Ducă-se unde-o vrea, numai să nu rămână aici! 

Hărăbaia cu încărcătura ei acoperită cu un fel de lințoliu, 
caii, jandarmii, zăngănitul lanțurilor, muțenia oamenilor, 
lumina crepusculară, totul avea un aer spectral. 

Convoiul străbătu piaţa şi ieşi din satul care se afla aşezat 
în fundul unei văi, între două versante; după un sfert de oră, 
țăranii care rămăseseră locului ca împietrițţi, văzură ieşind din 
nou la iveală lugubra procesiune pe creasta dealului dinspre 
apus. Roţile mari se hurducau pe făgaşuri, lanţurile atelajului 
zornăiau în vântul dimineţii, săbiile scânteiau; soarele răsări 
şi cortegiul dispăru la o cotitură a drumului. 

În momentul acela, în biblioteca palatului, Georgette se 
trezea alături de frățiorii săi care mai dormeau încă şi dădea 
bineţe picioruşelor ei trandafirii. 


II - Moartea vorbeşte 


Mama privise trecând arătarea aceea întunecată, fără să 
înțeleagă nimic şi fără a căuta măcar să înțeleagă, având în 
fața ochilor o cu totul altă imagine, chipurile copiilor săi 
pierduţi în necunoscut. 

leşi la rândul ei din sat puţin mai apoi şi o apucă pe acelaşi 
drum ca şi cortegiul ce se perindase prin piaţă, mergând la o 
mică distanță în urma celui de-al doilea grup de jandarmi. 
Deodată îi răsări în minte cuvântul „ghilotină”; „ghilotină” se 
gândi ea; Michelle Flechard, care era o primitivă, nu-şi dădea 
seama ce poate să însemne asta; instinctul însă îi dădu de 
ştire; se cutremură înfiorată fără sa poată spune de ce, i se 
păru îngrozitor să meargă aşa în urma convoiului, o apucă la 


stânga, părăsind drumul mare şi se afundă într-un desiş de 
copaci care era însuşi codrul Fougeres. 

După ce rătăci o bucată de vreme, zări o clopotniţă şi nişte 
acoperişuri care erau ale unui sat de la marginea pădurii şi se 
îndreptă într-acolo. 1 se făcuse foame. 

Era unul din satele în care republicanii statorniciseră 
posturi militare. 

Femeia ajunse în piața primăriei. 

Şi în satul acela domnea aceeaşi fierbere şi aceeaşi 
îngrijorare. O mulțime de oameni se înghesuiau în fața celor 
câteva trepte ale peronului de la intrarea, primăriei. Pe peron 
se zărea un om escortat de soldați şi care ţinea în mână un 
afiş mare desfăşurat. Omul avea în dreapta lui un toboşar, iar 
în stânga un aprod cu o oală cu pap şi o bidinea în mână. 

În balconul de deasupra intrării stătea în picioare primarul 
cu o eşarfă tricoloră petrecută peste straiele lui ţărăneşti. 

Omul cu afişul era un crainic. 

Era încins ca întotdeauna când pornea în colind, cu un 
centiron de care spânzura o taşcă mică, ceea ce însemna că 
umbla din sat în sat şi că trebuia să vestească ceva în tot 
ținutul. 

În momentul în care Michelle Flechard se apropie, tocmai 
desfăşurase afişul şi se pregătea să citească. Rosti apoi cu glas 
tare: 

— „Republica franceză. Unică şi indivizibilă.” 

Toboşarul răpăi cu baghetele. Se văzu o tălăzuire în 
mulțime. Unii îşi scoaseră bonetele, alții îşi înfundară mai tare 
pălăriile pe cap. Pe vremea aceea şi în ţinutul cu pricina, 
puteai să-ți dai seama de hramul pe care-l purta fiecare după 
acoperământul capului: pălăriile erau regaliste, iar bonetele 
republicane. Murmurul nedesluşit de glasuri încetă, oamenii 
deveniră atenţi şi crainicul citi mai departe: 

— „...în virtutea ordinelor primite şi a împuternicirii date de 
Comitetul salvării publice...” 

Se auzi o nouă răpăială de tobă. Crainicul continuă: 


— ...Şi ca urmare a decretului Convenţiunii naționale prin 
care sunt scoşi de sub scutul legii rebelii prinşi cu arma în 
mână şi care condamnă la pedeapsa capitală pe oricine îi 
adăposteşte sau îi ajută să evadeze...” 

Un ţăran îl întrebă în şoaptă pe vecinul său: 

— Ce-i aia pedeapsă capitală? 

— Ce ştiu eu? îi răspunse acesta. 

Crainicul flutură afişul: 

— „..„Având în vedere articolul 17 al legii din 30 aprilie prin 
care li se acordă depline puteri delegaților şi subdelegaţilor 
împotriva rebelilor. Sunt scoşi de sub scutul legii... 

Făcu o pauză apoi urmă: 

— „...Indivizii arătați mai jos cu numele şi poreclele lor...” 

Gloata ciuli urechea. 

Glasul crainicului deveni tunător: 

— „...Lantenac, tâlhar” trâmbiţă el. 

— E monseniorul, murmură un ţăran. 

Şoapta trecu din gură-n gură „E monseniorul”. 

Crainicul rosti din nou: 

— „...Lantenac, fost marchiz, tâlhar.” 

— „Imânus, tâlhar...” 

Doi țărani se priviră cu coada ochiului. 

— Ăsta-i Gouge-le-Bruant. 

— Da, Sfarmalbaştri. 

Crainicul continua să citească lista: 

— ...Inimă-Vitează, tâlhar...” 

Gloata murmură: 

— Ăsta-i un preot. 

— Da, domnul abate Turmeau. 

— Da, e preot undeva la marginea pădurii Chapelle. 

— Şi tâlhar adăugă un om cu bonetă. 

Crainicul citi: 

— ...Lăstăriş, tâlhar. Cei doi frați Suliță-de-Lemn, tâlhari. 
Husar, tâlhar...” 

— Asta-i domnul de Que€len, spuse un ţăran. 

— ,...Paner, tâlhar...” 


— Asta-i domnul Sepher. 

— „...Rade-tot tâlhar...” 

— Ăsta-i domnul Jamois. 

Crainicul dădu citire listei în continuare fără să se mai 
sinchisească de comentariile celor de față. 

— „...Guinoiseau tâlhar. Chatenay zis şi Robi, tâlhar...” 

— Guinoiseau e unul şi acelaşi cu Bălanul, şopti un ţăran, 
Chatenay e din Saint-Ouen. 

— „...Hoisnard, tâlhar”, anunţă crainicul. 

— E din Ruille, se auzi în mulțime. 

— Da, e Creangă-de-Aur. 

— Frate-său a fost ucis în lupta de la Pontorson. 

— Aşa e, Hoisnard-Malonniere. 

— Un fecior chipeş de nouăsprezece ani. 

— Atenţiune, strigă crainicul. lată şi ultimii de pe listă: 
Viţă-de-Soiu, tâlhar. Cimpoi, tâlhar. Taietot, tâlhar. Pui-de- 
Dragoste, tâlhar...” 

Un băietan îi dădu cu cotul unei fete. Fata zâmbi. 

— „Cântă-larnă, tâlhar, urmă crainicul. Pisica, tâlhar...” 

— Ăsta-i Moulard, spuse un țăran. 

— „...Tabouze, tâlhar...” 

— Ăsta-i Gauffre, spuse un altul. 

— Sunt doi Gauffre, adăugă o femeie. 

— Tot unul şi unul, mormăi un flăcău. 

Crainicul flutură afişul iar toboşarul anunţă printr-un 
răpăit sfârşitul lecturii. 

Crainicul continuă: 

— „...Susnumiţii, oriunde vor fi prinşi şi după ce se va fi 
procedat la constatarea identităţii lor, vor fi executaţi pe loc.” 

Adunarea fremătă. 

— „oricine îi va adăposti, urmă crainicul, sau îi va ajuta 
să evadeze va fi judecat de Curtea Marţială şi executat. 
Semnat...” 

Se lăsă o tăcere adâncă. 

— p... Semnat: delegatul Comitetului salvării publice, 
CIMOURDAIN.” 


— Un preot, spuse un ţăran. 

— Fostul paroh din Parign6, îşi aminti un altul. 

— Turmeau şi Cimourdain, adăugă un târgoveţ. Un preot 
alb şi un preot albastru. 

— Şi amândoi negri, spuse un alt târgoveţ. 

De sus, din balcon, primarul ridică pălăria şi strigă: 

— Trăiască republica! 

Bătăile tobei dădură de ştire mulțimii că mai urma încă 
ceva. Într-adevăr crainicul făcu un semn cu mâna. 

— Atenţiune, spuse. lată şi ultimele patru rânduri cu care 
se încheie ordonanța guvernului. Sunt semnate de 
comandantul coloanei expediționare din departamentul C6tes- 
du-Nord, Gauvain. 

— Ascultaţi, se ridicară glasuri din mulțime. 

Crainicul citi: 

— „Sub pedeapsa cu moartea...” 

Toată lumea amuţise. 

— p...e oprit cu desăvârşire, ca urmare a ordinului de mai 
sus, de a se da vreun sprijin sau ajutor celor nouăsprezece 
rebeli mai sus arătați care în momentul de față sunt încercuiți 
şi asediați în fortăreața Tourgue.” 

— A1? se avizi o voce. 

Era o voce de femeie. Vocea mamei. 


III - Țăranii sporovăiesc 


Michelle Flechard se amestecase în mulțime. Nu fusese 
atentă la ceea ce se citise, dar fără să fii atent, auzi în schimb 
totul. Femeia prinsese din zbor un cuvânt, Tourgue şi ridicase 
capul. 

— Ai? repetă ea, Tourgue? 

Oamenii se întoarseră spre ea. Avea un aer rătăcit. Era 
îmbrăcată în zdrențe: 

— O fi vreo hoţoaică, bodogăniră câțiva. 

O femeie în straie ţărăneşti cu un paner cu turte de hrişcă 
în mână se apropie de ea şi-i şopti: 


— Taci din gură. 

Michelle Flechard o privi buimăcită. Din nou nu mai 
înțelegea nimic. Numele fortăreței Tourgue trecuse ca un 
fulger prin mintea ei, după care se lăsase iar întunericul. De 
ce adică n-ar avea şi ea voie să întrebe? Ce-or fi având toți de 
se uită aşa la ea? 

Între timp toba răpăise pentru ultima oară, aprodul lipise 
afişul, primarul intrase în primărie, crainicul plecase în cine 
ştie care alt sat şi gloata începea să se împrăştie. 

Mai rămăsese un grup în fața afişului. Michelle Flechard se 
îndreptă într-acolo. 

Se făceau comentarii în legătură cu cei scoşi de sub scutul 
legii. 

Erau acolo şi țărani, şi târgoveţi; adică şi albi şi albaştri. 

— N-are a face, spunea un ţăran, încă n-au pus mâna pe 
toți. Nouăsprezece oameni nu-s decât nouăsprezece oameni. 
Nu l-au prins pe Riou, nu l-au prins pe Benjamin Moulins, nu 
l-au prins pe Goupil din parohia Andouille. 

— Nici pe Lorieul din Monjean, spuse altul. 

Se mai amestecară şi alţii în vorbă: 

— Nici pe Brice-Denys. 

— Nici pe Franqois Dudouet. 

— Da, cel din Laval. 

— Nici pe Huet din Launey-Villiers. 

— Nici pe Gregis. 

— Nici pe Pilon. 

— Nici pe Filleul. 

— Nici pe Menicent. 

— Nici pe Guharree. 

— Nici pe cei trei frați Logerais. 

— Nici pe domnul Lechandelier de Pierreville. 

—  Nătărăilor! spuse un bătrân cărunt cu o figură 
încruntată. Dacă au pus mâna pe Lantenac înseamnă că au 
totul. 

— Dar n-au pus încă mâna pe el, bombăni un flăcău. 


— Dacă-l prind pe Lantenac, au prins sufletul mişcării, 
răspunse bătrânul. Piere Lantenac, se stinge şi răscoala din 
Vendee. 

— Dar cine-i Lantenac ăsta? întrebă un târgoveţ. 

— Un fost, îi răspunse un alt târgoveţ. 

— Unul din ăia care împuşcă femeile, adăugă un al treilea. 

Michelle Flechard îl auzi şi spuse: 

— Aşa e. 

Toţi întoarseră capetele. 

— Fiindcă pe mine m-au împuşcat, adăugă ea. 

Cuvântul suna ciudat; ca şi cum cineva viu ar fi pretins c- 
ar fi murit. Oamenii începură s-o privească bănuitori. 

Şi, într-adevăr, simțeai o strângere de inimă văzând-o cum 
tresărea tot timpul speriată, tremurând toată, stăpânită de o 
teamă sălbatică, şi atât de înfricoşată încât reuşea să-i 
înfricoşeze şi pe cei din jur. O femeie disperată are un aer atât 
de dezarmat încât te cutremuri privind-o. Ai impresia că vezi 
un om a cărui soartă atârnă de un fir. Ţăranii însă au un fel 
mai simplist de a privi lucrurile. 

— O fi vreo iscoadă, mai ştii! bombăni unul dintre ei. 

— Taci odată, femeie, şi pleacă de aici, îi şopti cumătra 
care-i vorbise mai înainte. 

— Dar nu fac niciun rău, îi răspunse Michelle Flechard. Îmi 
caut copilaşii. 

Cumătră se uită la cei ce o priveau pe Michelle Flechard, 
duse un deget la frunte, făcându-le semn cu ochiul şi spuse: 

— Nu e în mințile ei. 

O luă apoi deoparte şi-i dădu o turtă de hrişcă. 

Fără a se gândi să-i mulțumească, Michelle Flechard muşcă 
lacomă din turtă. 

— Aşa e, încuviințară țăranii, nu e-n mințile ei, uite-o cum 
mănâncă, taman ca un dobitoc. 

Cei ce rămăseseră locului după ce se împrăştiase gloata, se 
risipiră şi ei. Rând pe rând plecară cu toții. 

După ce isprăvi de mâncat, Michelle Flechard spuse 
adresându-se țărăncii: 


— Aşa, am mâncat. Şi acum unde-i Tourgue? 

— Iar a apucat-o! se tângui femeia. 

— Trebuie să mă duc la Tourgue. Spuneţi-mi pe unde s-o 
iau ca să ajung la Tourgue. 

— Ferească Dumnezeu! răspunse ţăranca. Vrei să te 
omoare? De altminteri nici nu ştiu. Ba nu, zău, ai căpiat? 
Ascultă femeie, te văd că eşti obosită. Nu vrei să vii la mine să 
te odihneşti? 

— Nu mă odihnesc, spuse mama. 

— E toată numai răni pe picioare, murmură ţăranca. 

— Dacă vă spun că mi-au furat copiii, stărui Michelle 
Flechard. O fetiță şi doi băieți. Vin de acolo din scorbura aceea 
din pădure. Întrebaţi-l pe Tellmarch Hârbarul. Sau pe omul 
acela cu care m-am întâlnit pe câmp. Hârbarul m-a lecuit. Se 
pare c-aveam un os sfărâmat. Toate astea s-au întâmplat de- 
adevăratelea. Ştie şi sergentul Radoub. Puteţi să-i întrebaţi 
dacă vreţi şi o să vă spună. Că doar el a dat peste noi în 
pădure. Trei. Trei copilaşi, vă spun. Pe ăl mare îl cheamă Ren€- 
Jean. Zău, pot să vă dovedesc. Pe ălălalt îl cheamă Alain- 
Bufleiul şi pe fetiță, Georgette. Bărbatu-meu s-a prăpădit. L- 
au omorât. Era fermier la Siscoignard. Văd că sunteți o femeie 
de treabă. Arătaţi-mi drumul. Nu sunt nebună, zău nu, sunt 
mamă. Mi-am pierdut copiii. Am plecat să-i caut. Asta-i tot. 
Nu prea ştiu bine de unde vin. Am dormit azi-noapte într-o 
şură, pe nişte paie. La Tourgue, acolo vreau să ajung. Nu sunt 
hoaţă. Vedeţi bine doar că vă spun adevărul. Ar trebui să mă 
ajute toată lumea să-mi găsesc copilaşii. Nu sunt de pe aici. 
Am fost împuşcată, dar unde anume n-aş putea să vă spun. 

Femeia clătină din cap şi spuse: 

— Ascultă, pribeago. În vremuri ca astea, când e revoluție 
în ţară, nu trebuie să vorbeşti despre lucruri pe care nu le 
înţelegi. S-ar putea întâmpla să te aresteze. 

— Dar Tourgue! strigă mama. Doamnă, în numele 
pruncului lisus şi al preacuratei şi milostivei Fecioare din 
ceruri, vă rog, doamnă, vă rog din suflet, vă rog în genunchi, 
spuneți-mi pe unde s-o iau ca să ajung la Tourgue! 


TȚăranca îşi ieşi din sărite. 

— Nu ştiu! Şi chiar dac-aş şti nu ţi-aş spune! Astea-s locuri 
păcătoase. N-ai ce căuta acolo. 

— Eu totuşi am să mă duc, spuse mama. 

Şi porni la drum. 

TȚăranca se uită după ea, bombănind: 

— Oricum, ceva tot trebuie să îmbuce. 

Alergă după Michelle Flechard şi-i puse în mână o turtă de 
hrişcă. 

— Uite, să ai ce mânca diseară. 

Michelle Flechard primi turta, nu-i răspunse nimic, nici 
măcar nu întoarse capul şi-şi văzu mai departe de drum. 

leşi din sat. Tocmai ajunsese în dreptul ultimelor case când 
trecură pe lângă ea trei țânci zdrențăroşi şi desculți. Se 
apropie de ei: 

— Ăştia-s două fete şi un băiat, spuse. 

Şi băgând de seamă că se zeâiau la turta din mâna sa, le-o 
dădu. 

Copiii luară turta şi o priviră speriați. 

Femeia se afundă în pădure. 


IV — O încurcătură 


Între timp, în aceeaşi zi chiar, înainte de revărsatul zorilor, 
iată ce se petrecuse în întunecimea oarbă a codrului, pe 
drumul dintre Javen€ şi Lecousse. 

Toate făgaşurile din Crâng sunt străjuite de maluri înalte 
de pământ şi dintre toate, drumul ce duce de la Javene la 
Parigne, trecând prin Lâcousse este cel mai adânc săpat în 
pământ. Pe deasupra şi întortocheat. Mai curând râpă decât 
şleau. Drumul acesta vine dinspre Vitre şi a avut cinstea să 
hurduce rădvanul doamnei de Sevigne. De-o parte şi de alta a 
lui mărăcinişurile se înalță ca nişte ziduri. Nici că s-ar putea 
loc mai potrivit pentru o ambuscadă. 

În dimineaţa aceea, într-o altă margine a codrului, cu un 
ceas mai înainte ca Michelle Flechard să fi sosit în satul în 


care avusese vedenia lugubră a căruței escortate de jandarmi, 
în hățişurile pe care drumul dinspre Javene le străbate după 
ce traversează podul de peste Couesnon, era o învălmăşeală de 
oameni pe care însă nimeni nu i-ar fi putut vedea. 
Rămurişurile îi ascundeau cu desăvârşire. Oamenii aceştia, cu 
toții ţărani, erau îmbrăcați cu păclii, un fel de tunici de blană 
pe care le purtau regii Bretaniei în secolul al şaselea iar 
țăranii în al optsprezecelea. Erau înarmaţi unii cu puşti, alții 
cu securi. Cei cu securi tocmai înjghebaseră într-un luminiş 
un fel de rug din găteje şi crăci tăiate bucăţi căruia nu mai 
trebuia decât să-i dea foc. Cei cu puşti se aşezaseră de-o parte 
şi de alta a drumului ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Cineva care 
ar fi putut răzbate cu privirea prin frunziş, ar fi zărit 
pretutindeni degete lipite de trăgaci şi ţevi de carabine aţintite 
printre ambrazurile pe care le formau crengile încrucişându- 
se. Oamenii stăteau la pândă. Toate puştile erau îndreptate 
asupra drumului care începea să albească în revărsatul 
zorilor. 

În lumina crepusculară se auzeau discuţii purtate cu voce 
scăzută. 

— Eşti sigur? 

— Păi, aşa se aude. 

— O să treacă pe aici? 

— Se zice c-ar fi în împrejurimi. 

— Să n-o lăsăm să scape. 

— Trebuie să-i dăm foc. 

— Doar pentru asta ne-am adunat aici trei sate întregi. 

— Da, dar escorta? 

— Îi curățăm pe toți. 

— Dar o fi trecând oare chiar pe drumul ăsta? 

— Aşa se zice. 

— Înseamnă atunci că vine de la Vitre? 

— Şi ce dacă? 

— Păi se auzise că vine de la Fougeres. 

— C-o veni de la Fougeres, sau c-o veni de la Vitre, tot de la 
dracu vine... 


— Chiar aşa. 

— Şi tot acolo trebuie să se întoarcă. 

— Da. 

— Vasăzică trebuie să meargă la Parigne? 

— Aşa se pare. 

— N-o să mai ajungă acolo. 

— Nu. 

— Nu, nu, nu! 

— Băgați de seamă! 

Era într-adevăr necesar să tacă, deoarece începuse să se 
lumineze de ziuă. 

Deodată sătenii aşezaţi la pândă îşi stăpâniră răsuflarea; se 
auzea un huruit de roţi şi un tropot de copite. Priviră prin 
împletitura de crengi şi zăriră ca prin ceaţă, în lungul 
drumului adâncit între maluri, o căruţă lungă, o escortă de 
călăreți şi ceva nedesluşit în căruță; convoiul se îndrepta spre 
ei. 

— Uite-o! spuse cel ce părea să fie comandantul. 

— Da, întări unul dintre pândaşi, uite şi escorta. 

— Câţi oameni să fie în escortă? 

— Doisprezece. 

— Se spunea c-ar fi douăzeci. 

— Doisprezece ori douăzeci, îi răpunem pe toți. 

— Să aşteptăm până ajung în bătaia pugştilor. 

Puțin mai apoi căruța împreună cu escorta ieşiră la iveală 
de după o cotitură. 

— Trăiască regele! strigă căpetenia ţăranilor. 

O sută de focuri de puşcă detunară în aceeaşi clipă. 

Când fumul se împrăştie, escorta era şi ea împrăştiată. 
Şapte călăreţi erau ucişi, cinci scăpaseră cu fuga. Ţăranii 
alergară spre căruţă. 

— la te uită! se minună comandantul, nu e nicio ghilotină. 
E doar o scară. 

Într-adevăr, în căruţă nu se afla nimic altceva decât o scară 
lungă. 


Cei doi rotaşi căzuseră, loviți; căruțaşul fusese omorât, dar 
din întâmplare. 

— N-are a face, spuse comandantul, o scară escortată 
totuşi dă de bănuit. Se duceau spre Parign€. Înseamnă că era 
pentru Tourgue, ca să se poată cățăra pe ziduri. 

— Să ardem scara, strigară țăranii. 

Şi dădură foc scării. 

Cât priveşte căruța funebră, pe care o aşteptau cu toţii, 
apucase alt drum şi în momentul acela se afla la o distanță de 
vreo două leghe, în satul în care Michelle Flechard o văzuse 
trecând în faptul zilei. 


V - Vox în deserto!!27. 


Depărtându-se de cei trei ţânci cărora le dăduse turta de 
hrişcă, Michelle Flechard o porni la voia întâmplării prin 
pădure. 

De vreme ce nimeni nu voia să-i arate drumul, nu-i 
rămânea altceva de făcut decât să-l găsească singură. Când şi 
când se aşeza jos, şi iar se ridica şi iar se aşeza. Era răpusă de 
oboseală, acea oboseală funestă pe care o simți mai întâi în 
muşchi şi care îți pătrunde mai apoi în oase; oboseală de rob. 
Era într-adevăr roabă. Roaba copiilor săi pierduţi. Trebuia 
neapărat să-i găsească; fiece minut ce trecea putea să le 
aducă pierzarea; cine poartă pe umeri o asemenea datorie, nu 
mai are drept la nimic; nu-i era îngăduit nici măcar să-şi 
tragă suflarea. Dar era istovită. În halul de extenuare în care 
se afla, orice pas devine o problemă. Te mai ţin ori nu puterile 
ca să-l faci? Michelle Flechard umbla într-una din zori; nu mai 
întâlnise în cale niciun sat, nici măcar o casă. O luase la 
început pe drumul cel bun, după aceea pe un drum greşit, şi 
până la urmă se rătăcise printre rămurişurile ce semănau 
atât de bine unul cu altul. Se apropia oare de ţel? Îi era dat să 
vadă sfârşitul suferințelor ei? Urca Drumul Calvarului şi se 
simțea biruită de oboseala ultimului popas. Dacă o să se 
prăbuşească aşa, deodată, în mijlocul drumului şi o să-şi dea 


duhul? De la o vreme i se păru peste putință să mai facă un 
singur pas, soarele scăpăta, pădurea se întunecase, cărările se 
pierdeau în iarbă şi nu mai ştiu încotro s-o apuce. Singura ei 
nădejde era la Dumnezeu. Începu să strige, dar nu primi 
niciun răspuns. 

Privi în jur, zări o răritură în rămurişuri, se îndreptă într- 
acolo şi se pomeni pe neaşteptate la marginea pădurii. 

În fața ei se deschidea o vâlcea îngustă ca un şanţ, pe 
fundul căreia curgea un fir cristalin de apă. Se apropie de 
pârâu, îngenunche şi bău. 

Şi pentru că tot era în genunchi îşi făcu rugăciunea. 

Se ridică apoi de jos şi încercă să se orienteze. 

Trecu peste apă. 

De partea cealaltă a vâlcelei se întindea cât vedeai cu ochii 
un podiş imens, acoperit de buruieni scurte, care pornea de 
lângă pârâu şi urca în pantă pentru a se desfăşura apoi până 
în zare. Dacă pădurea era cufundată în singurătate, podişul 
acesta era un adevărat pustiu. În pădure, de după fiecare tufiş 
putea să-i iasă în cale cineva; aici însă atâta cât cuprindea cu 
privirea nu se zărea nimic. Câteva păsări doar, care zburau în 
buruienişul de iarbă-neagră, ca şi cum ar fi fugit de ceva. 

Atunci, în fața acestei nesfârşite paragini, simțind că i se 
taie picioarele şi nemaiştiind bine ce face, înnebunită de 
disperare, mama strigă, adresând singurătăţii această ciudată 
întrebare: 

— E cineva aici? 

După care aşteptă să i se răspundă. 

ŞI i se răspunse. 

Un glas adânc şi înfundat răbufni brusc, un glas ce venea 
din cea mai îndepărtată zare repercutându-se din ecou în 
ecou; putea foarte bine să fie un tunet, dacă nu cumva era o 
lovitură de tun; s-ar fi zis că ţinuse să dea un răspuns la 
întrebarea mamei şi că acest răspuns era: Da. 

Pe urmă cobori iar tăcerea. 

Mama înălță capul înviorată; vasăzică mai era cineva. ] se 
părea că în fine avea cu cine schimba o vorbă; îşi potolise setea 


şi se rugase; prinzând puteri porni să urce clina podişului în 
direcția de unde răsunase clocotitorul glas îndepărtat. 

Deodată văzu răsărind din adâncul zării un turn înalt. Un 
turn singuratic în mijlocul priveliştii sălbatice; scăpătând, 
soarele îl scălda într-o lumină purpurie. Turnu era la o 
distanță de mai bine de-o leghe. Îndărătul lui se pierdea în 
pâclă o imensă pată de verdeață care era codrul Fougeres. 

Turnul ieşise la iveală chiar în locul de unde răbufnise 
bubuitura ce i se păruse a fi o chemare. Zgomotul acela să-l fi 
făcut oare turnul? 

Michelle Flechard ajunsese sus pe podiş; în fața ei se 
întindea până în zare o câmpie. 

Îşi îndreptă paşii spre turn. 


VI — Situaţie 


Sosise momentul. 

Necruţătorul se afla la cheremul neînduplecatului. 

Cimourdain îl ţinea în mână pe Lantenac. 

Bătrânul regalist rebel fusese încolțit în bârlog; era 
neîndoielnic că n-avea cum să scape; şi Cimourdain voia ca 
marchizul să fie decapitat chiar acolo, pe loc, pe domeniul lui, 
cum s-ar zice la el acasă, pentru ca lăcaşul feudal să vadă 
zăcând capul omului feudal şi pentru ca exemplul să rămână 
de pomină. 

De aceea trimisese la Fougeres după ghilotină. După cum 
am văzut mai înainte tocmai era pe drum. 

A-l ucide pe Lantenac, însemna a ucide răscoala din 
Vendee, însemna salvarea Franţei. Cimourdain nu pregeta. 
Pentru omul acesta intransigența feroce a datoriei era însuşi 
elementul său. 

Soarta marchizului părea pecetluită; în privința aceasta 
Cimourdain era liniştit, în schimb avea o altă pricină de 
îngrijorare. Bătălia avea să fie cu siguranţă cumplită; Gauvain 
trebuia s-o conducă, poate chiar avea să intre în foc; tânărul 
comandant mai păstra încă deprinderi de soldat; era în stare 


să se avânte în toiul încăierării, numai de n-ar fi răpus! 
Gauvain! Copilul lui! Singura ființă pe lume de care se simțea 
legat! Gauvain avusese noroc până atunci, dar norocul nu ţine 
cine ştie cât. Cimourdain se înfiora. Printr-un ciudat capriciu 
al destinului se afla acum între doi Gauvain, unul căruia îi 
dorea moartea, altul căruia dorea să-i cruțe viaţa. 

Lovitura de tun care o trezise brusc din somn pe Georgette 
în pătceanul ei şi o chemase pe mamă din adâncul 
singurătăților mai făcuse încă o ispravă. Fie din întâmplare, 
fie cu voința ochitorului, ghiuleaua, care nu avea alt scop 
decât să dea un avertisment asediaților, izbise, crăpase şi 
dezgrădinase pe jumătate grilajul de fier ce acoperea şi astupa 
mortiera cea mare de la primul etaj al turnului. Cei din 
fortăreață nu mai avuseseră însă timp să repare stricăciunea. 

Asediaţii se lăudaseră. Aveau foarte puţine muniții. Situaţia 
lor, e un lucru asupra căruia se cuvine să stăruim, era şi mai 
critică decât îşi puteau închipui asediatorii. Dacă ar fi avut o 
cantitate suficientă de pulbere, ar fi aruncat în aer turnul cu 
ei împreună, în momentul în care inamicul ar fi pătruns 
înăuntru: era visul lor; dar toate rezervele se terminaseră. 
Abia dacă le mai rămăsese de tras câte treizeci de focuri 
fiecare. Aveau o mulțime de puşti, de sâneţe:=* şi de pistoale şi 
foarte puţine cartuşe. Încărcaseră toate armele ca să poată 
trage fără întrerupere; dar cât timp putea să ţină focul? 
Trebuia în acelaşi timp alimentat şi drămuit. Aici era toată 
dificultatea. Din fericire — sinistră fericire - lupta avea să se 
dea mai mult corp la corp şi cu arme albe: cu sabia şi cu 
pumnalul. Oamenii aveau să se încaiere mai curând decât să 
se împuşte. Să se măcelărească: asta era singura lor speranţă. 

Încăperile din interiorul turnului păreau cu neputinţă de 
cucerit. În sala de jos, în care se deschidea gura spărturii, se 
afla retranşamentul, acea baricadă atât de savant construită 
de Lantenac în care se înfunda spărtura, îndărătul 
retranşamentului, pe o masă întinsă, aşteptau, gata 
încărcate, tot felul de arme, flinte, carabine şi durde, alături de 
săbii, securi şi pumnale. Neputând folosi ca să arunce turnul 


în aer carcera-criptă a temniței subterane, marchizul 
poruncise să se ferece uşa cavoului. Deasupra sălii de jos se 
afla încăperea rotundă de la primul etaj la care nu se putea 
ajunge decât pe o scară în spirală foarte îngustă; încăperea 
mobilată ca şi sala de jos cu o masă înțesată de arme gata 
încărcate, aşa încât combatanții nu aveau altceva de făcut 
decât să întindă mâna şi să le apuce, era luminată de 
mortiera cea mare al cărei grilaj fusese spart de o ghiulea; 
urcând mai sus pe scara în spirală pătrundeai în camera 
rotundă de la etajul al doilea, unde era poarta de fier ce dădea 
în castelul de pe pod. Sala de la etajul al doilea era numită 
deopotrivă camera cu poarta de fier sau camera cu oglinzi din 
pricina numeroaselor oglinjoare, agățate pe zidul gol de piatră, 
de nişte cuie vechi ruginite, cochetărie ciudat îmbinată cu 
primitivismul. Practic vorbind, încăperile de sus nu puteau fi 
apărate, camera cu oglinzi constituind ceea ce Manesson- 
Mallet, legislatorul cetăților fortificate, numeşte „ultimul post 
în care asediații capitulează”. Asediatorii trebuiau deci, aşa 
cum am arătat, împiedicaţi să ajungă acolo. 

Camera rotundă de la etajul al doilea era luminată de 
mortiere; cu toate astea înăuntru ardea o torţă. Înfiptă într- 
un suport de fier, aidoma cu cel din sala de jos, torța fusese 
aprinsă de Imânus, care pusese în dreptul ei capătul fitilului 
cu pucioasă. Lugubre precauții. 

În fundul sălii de la parter, pe un fel de tejghea lungă, se 
aflau tot felul de mâncăruri, ca într-o speluncă homerică; 
talere mari cu orez, cu păsat de hrişcă, cu hăbuc, o tocătură 
din carne de vițel, pituşti făcute dintr-un aluat cu fructe fierte 
în apă, tocană de ciuperci, bărdace cu cidru. Cine voia putea 
să bea şi să mănânce. 

Lovitura de tun îi pusese pe toţi în defensivă. Nu mai aveau 
decât un răgaz de o jumătate de oră. 

Din vârful turnului  lmânus  pândea înaintarea 
asediatorilor. Lantenac ordonase să nu se tragă niciun foc şi 
să fie lăsați să se apropie. 


— Sunt patru mii cinci sute, spusese el. N-are niciun rost 
să-i secerăm afară. Seceraţi-i înăuntru. Înăuntru suntem la 
egalitate. 

Şi adăugase râzând: 

— Egalitate, Fraternitate. 

Se înțeleseseră ca în momentul când inamicul s-ar fi pus în 
mişcare, Imânus să le dea de ştire cu goarna. 

Toţi aşteptau în tăcere, aşezaţi îndărătul retranşamentului 
sau pe treptele scărilor, cu o mână pe muschetă, cu cealaltă 
pe mătănii. 

Situaţia începea să se precizeze în felul următor: 

Asediatorii trebuiau să pătrundă printr-o spărtură, să 
treacă peste o baricadă, să ocupe printr-o luptă înverşunată 
trei săli suprapuse, una după alta, să cucerească treaptă cu 
treaptă două scări în spirală, sub o ploaie de mitralii; 
asediațţii, să moară. 


VII — Preliminarii 


Gauvain, la rândul său, se pregătea în vederea atacului. Îi 
dădea ultimele instrucţiuni lui Cimourdain care, dacă vă mai 
amintiți, urma să păzească tăpşanul fără a lua parte la 
acțiune, şi lui Guechamp care trebuia să rămână în observaţie 
cu grosul armatei în tabăra din pădure. Era de la sine înțeles 
că nici bateria de câmp din pădure, nici bateria de înălțime, 
instalată pe tăpşan, nu aveau să deschidă focul decât în cazul 
când asediațţii ar fi încercat să iasă din împresurare sau ar fi 
căutat să fugă. Gauvain luase asupra sa comanda coloanei de 
atac. Din pricina asta era atât de neliniştit Cimourdain. 

Soarele tocmai scăpătase. 

Un turn în câmp deschis seamănă cu o corabie în largul 
mării. Nu poate fi atacat decât cu aceleaşi mijloace. E vorba 
mai curând de un abordaj decât de un asalt. Niciun foc de 
tun. Nimic de prisos. La ce bun să baţi cu tunurile nişte ziduri 
groase de cincisprezece picioare? O spărtură în sabord, unii 


care încearcă să pătrundă, alții o păzesc, securi, pumnale, 
pistoale, pumnii şi dinţii. O adevărată aventură. 

Gauvain îşi dădea seama că nu exista niciun alt mijloc de a 
cuceri fortăreața. Un atac în care oamenii se privesc ochi în 
ochi e tot ce poate fi mai sângeros. Cunoştea de altfel 
fioroasele încăperi ale turnului deoarece fusese acolo în 
copilărie. 

Stătea cufundat în gânduri. 

Între timp, la câţiva paşi mai încolo, aghiotantul său, 
Guechamp, cu un ochean în mână, privea în zare în direcția 
satului Parign6. Deodată Guechamp dădu un strigăt: 

— Ah! În sfârşit! 

Exclamațţia lui îl trezi pe Gauvain din visare. 

— Ce e, Gu6champ? 

— Ce să fie, căpitane, soseşte scara. 

— Scara de salvare? 

— Da. 

— Cum aşa? N-o primisem încă? 

— Nu, căpitane. Şi eram îngrijorat. Curierul pe care-l 
trimisesem la Javene se înapoiase. 

— Ştiu. 

— Zicea că găsise la dulgheria din Javene o scară de 
mărimea celei care ne trebuia, că o rechiziționase, că 
încărcase apoi scara într-o căruță, că ceruse o escortă de 
doisprezece oameni călări şi că văzuse plecând spre Parigne 
căruța cu scara şi cu escorta. După care o pornise înapoi în 
goana calului. 

— Şi ne-a raportat ceea ce mi-ai spus. Căruţa, a adăugat el, 
plecase pe la ora două dimineața şi, fiind trasă de nişte cai 
zdraveni, urma să sosească aici înainte de asfințitul soarelui. 
Ştiu toate astea. Ei şi? 

— Şi până la urmă, căpitane, soarele, uite, a asfințit şi 
căruța care trebuia să vină cu scara n-a ajuns încă aici. 

— Cum se poate? Trebuie totuşi să atacăm. A sosit ceasul. 
Dacă mai zăbovim, asediaţii au să-şi închipuie că dăm înapoi. 

— Putem începe atacul, căpitane. 


— Totuşi avem nevoie de scara de salvare. 

— Bineînţeles. 

— Dar n-a venit încă. 

— Ba da. 

— Cum adică? 

— Păi tocmai de aceea am spus adineauri: Ah! în sfârşit! 
Căruţa tot întârzia să sosească; am luat ocheanul şi am 
cercetat drumul dintre Parigne şi Tourgue şi, căpitane, acum 
pot răsufla uşurat. Căruța e acolo împreună cu escorta; 
tocmai coboară la vale. Puteţi s-o vedeți. 

Gauvain luă ocheanul şi se uită. 

— Ai dreptate. Iat-o. S-a înserat şi nu se desluşeşte totul 
prea bine. Se vede însă escorta, ea trebuie să fie. Mi se pare 
totuşi că sunt mai mulți oameni decât spuneai dumneata, 
Guechamp. 

— Şi mie tot aşa mi s-a părut. 

— Trebuie să fie cam la un sfert de leghe. 

— Înseamnă că peste un sfert de ceas, căpitane, scara de 
salvare o să ajungă aici. 

— Putem deci ataca. 

Sosea într-adevăr o căruță, dar nu cea pe care o aşteptau 
ei. 

Întorcându-se, Gauvain dădu cu ochii de sergentul Radoub, 
proțăpit în spatele lui în poziție de drepţi şi cu ochii în 
pământ. 

— Ce este, sergent Radoub? 

— Cetăţene comandant, noi, ostaşii din batalionul Bonetei- 
Roşii vă cerem să ne faceți un hatâr. 

— Anume? 

— Să ne trimiteţi la moarte. 

— Cum? se miră Gauvain. 

— Vreți să fiți atât de bun? 

— Ştiu eu... depinde, spuse Gauvain. 

— Păi, să vedeţi, căpitane. De când cu tărăşenia de la Dol, 
ne-ați cocoloşit. Am rămas tot doisprezece câți am fost. 

— Ei, şi? 


— Ne crapă obrazul de ruşine. 

— Voi sunteți rezerva. 

— Am vrea mai bine să fim avangarda. 

— Am nevoie de voi pentru ca, la sfârşitul unei bătălii, să 
putem câştiga biruința. De aceea vă cruț. 

— Prea mult. 

— Nu-i nimic. Faceţi parte din coloană. Veţi intra în foc. 

— La coadă. Parizienii au dreptul să fie întotdeauna în 
frunte. 

— Am să mă gândesc, sergent Radoub. 

— Gândiţi-vă chiar azi, căpitane. Aveţi acum un prilej. 
Astăzi, cum s-ar zice, se aleg sorții, care pe care o să-i dea la 
pământ. O să fie o încăierare pe cinste. Tourgue o să-i cam 
frigă la deşte pe cei care or pune mâna pe ea. Am vrea să fim şi 
noi printre ăştia, măcar atâta hatâr să ne faceți. 

Sergentul făcu o pauză, îşi răsuci mustața şi urmă cu o 
voce schimbată: 

— Şi pe urmă mai e încă ceva, căpitane, acolo în turn se 
află şi prichindeii noştri. Sunt copiii noştri acolo, copiii 
batalionului, câteşitrei copilaşii noştri. Pocitania aia de 
Zurbală-Netot-pupă-măta-n-cot, zis şi Sfarmalbaştri, zis şi 
Imânus,  Gouge-le-Bruand,  Bouge-le-Gruand,  Fouge-le- 
Truand, urgia aia de om apucat şi îndrăcit, le-a pus gând rău 
bieților copii. Copiii noştri, prichindeii noştri, căpitane. De-ar fi 
să se dărâme pământul, noi nu vrem să pățească ceva mititeii 
de ei. Mă-nţelegeţi comandante? Nu vream şi gata. Adineauri, 
fiindcă tot şedeam degeaba, am prins momentul, m-am urcat 
pe tăpşan, şi m-am uitat la ei pe fereastră; sunt într-adevăr 
acolo, se văd de pe marginea râpei şi i-am văzut, ba chiar i-am 
şi speriat, dragii tatei. Căpitane, dacă se clinteşte un singur fir 
de păr din căpşoarele lor de îngeraşi, jur pe toate cele sfinte că 
eu, sergentul Radoub, sunt în stare să mă iau de piept cu 
Tatăl Ceresc. Uitaţi ce zice batalionul: sau îi scăpăm teferi pe 
puşti sau murim cu toţii. E dreptul nostru, drăcia dracului! 
Da, sau murim cu toţii. Şi acum vă salut şi am cinstea. 

Gauvain îi întinse mâna lui Radoub: 


— Sunteţi nişte viteji, spuse el. Veţi face parte din coloana 
de atac. Am să vă împart însă în două. Pe şase din voi îi pun în 
avangardă, pentru ca toată lumea să înainteze, iar pe ceilalți 
şase în ariergardă, pentru ca nimeni să nu dea înapoi. 

— lar eu rămân mai departe comandantul celor 
doisprezece? 

— Fireşte. 

— Atunci, vă mulțumesc, căpitane. Înseamnă că fac parte 
din avangardă. 

Radoub salută din nou ostăşeşte şi intră în front. 

Gauvain îşi scoase ceasul, îi şopti ceva la ureche lui 
Guechamp, şi oamenii începură să se încoloneze. 


VIII — Cuvântul rostit şi răcnetul 


Între timp Cimourdain, care încă nu ocupase postul de pe 
tăpşan ce-i fusese încredințat şi care stătuse tot timpul lângă 
Gauvain, se apropiase de un trompet. 

— Sună apelul pentru goarnă, îi ordonă el. 

Trompeta prinse a suna şi goarna îi răspunse. 

Trompeta şi goarna schimbară din nou un semnal. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Gauvain pe Guechamp. Ce-o 
fi având de gând Cimourdain? 

Cimourdain se apropiase de turn cu o năframă albă în 
mână. 

— Voi cei din turn, rosti el în gura mare, ştiţi cine sunt? 

Un glas, care era al lui Imânus, răspunse din vârful 
turnului: 

— Da. 

Cele două glasuri continuară să-şi vorbească şi să-şi 
răspundă în felul următor: 

— Sunt trimisul Republicii. 

— Eşti fostul paroh din Parigne. 

— Sunt delegatul Comitetului salvării publice. 

— Eşti preot. 

— Sunt reprezentantul legii. 


— Eşti un renegat. 

— Sunt comisarul Revoluţiei. 

— Eşti un apostat. 

— Sunt Cimourdain. 

— Eşti satana. 

— Ştiţi acum cine sunt? 

— Te-am mânca de viu. 

— Aţi fi mulțumiți dacă aş încăpea în mâinile voastre? 

— Suntem aici optsprezece oameni care ne-am da viața 
numai ca s-o putem ridica în schimb pe a ta. 

— Ei, bine, uite, vin să mă predau. 

Din vârful turnului izbucni un hohot sălbatic de râs urmat 
de un strigăt: 

— Vino! 

În tabără, toată lumea aştepta într-o tăcere deplină. 

Se auzi din nou glasul lui Cimourdain: 

— Cu o condiție. 

— Care? 

— Ascultați. 

— Spune. 

— Mă urâţi? 

— Da. 

— Eu vă iubesc. Sunt fratele vostru. 

— Da, Cain, răspunse vocea din vârful turnului. 

Cimourdain continuă cu un alt glas, un glas ciudat şi în 
acelaşi timp pătrunzător şi blând. 

— N-aveţi decât să mă insultațţi, dar luaţi aminte. Am venit 
într-o solie de pace. Da, sunteți frații mei. Sunteţi nişte bieţi 
oameni rătăciți. lar eu sunt prietenul vostru. Sunt lumina 
care vorbeşte neştiinței. Lumina e totdeauna frățească. De 
altfel, n-avem oare cu toții aceeaşi mamă, patria noastră? 
Aşadar, luaţi aminte. Vă veţi da seama cândva, dacă nu voi, 
atunci copiii voştri sau copiii copiilor voştri îşi vor da seama că 
tot ce se întâmplă în clipa de față se întâmplă pentru 
împlinirea legilor de sus, şi că în Revoluţie trebuie să vedem 
mâna lui Dumnezeu. În aşteptarea clipei în care toate 


conştiințele, chiar şi ale voastre, se vor lumina şi toate 
fanatismele, chiar şi ale noastre, se vor stinge, în aşteptarea 
acestei strălucitoare lumini ce se va revărsa peste tot, să nu fie 
oare nimeni pe lume care să se milostivească de orbirea 
voastră? Vin spre voi, sunt gata să vă dau viața mea; mai 
mult chiar, vă întind mâna. Vă cer îngăduința de a mă jertfi 
pentru voi ca să vă izbăvesc. Am depline puteri şi tot ce vă 
spun sunt în măsură să îndeplinesc. Momentul de față e 
hotărâtor; vreau să mai fac o ultimă încercare. Da, cel ce vă 
vorbeşte este un cetățean şi în acest cetățean, da, sălăşluieşte 
într-adevăr un preot. Cetăţeanul luptă împotriva voastră, dar 
preotul vă roagă cu toată însuflețirea. Ascultaţi-mă. Mulți 
dintre voi au neveste şi copii. Nu vreau nimic altceva decât să 
iau apărarea copiilor şi nevestelor voastre. Să le iau apărarea 
împotriva voastră. Fraţilor... 

— Hai, dă-i drumul, propovăduieşte, rânji Imânus. 

Cimourdain continuă: 

— Fraţilor, nu lăsaţi să bată ceasul urgiei. În locul ăsta 
oamenii se vor măcelări între ei. Mulţi dintre noi, cei ce 
suntem aici sub ochii voştri, nu vor mai apuca să vadă mâine 
răsărind soarele; da, mulți dintre noi vor pieri, iar voi veți muri 
cu toţii, până la unul. Fie-vă milă de voi şi cruțați-vă. Pentru 
ce să se verse atâta sânge fără rost? Pentru ce să se ucidă 
atâția oameni când doi sunt de ajuns? 

— Doi? întrebă Imânus. 

— Da. Doi. 

— Cine anume? 

— Lantenac şi cu mine. 

Şi Cimourdain ridică glasul: 

— Doi oameni sunt de prisos, Lantenac pentru noi, iar eu 
pentru voi. lată ce vă propun, şi în felul acesta veți scăpa cu 
viață toți. Daţi-ni-l pe Lantenac şi luați-mă în schimb pe mine. 
Lantenac va fi ghilotinat, iar voi puteţi face cu mine ce vreți. 

— Popă, răcni Imânus, dac-ai încăpea în mâinile noastre, 
te-am frige pe jăratic. 

— Fie cum doriți, spuse Cimourdain. 


Adăugând apoi: 

— Voi, osândiţii care vă aflaţi aici în turn, puteţi fi cu toții 
teferi şi liberi. Vă aduc izbăvirea. Primiți? 

Imânus izbucni: 

— Nu eşti numai nemernic, eşti şi smintit. De ce nu ne laşi 
în pace? Cine te-a rugat să ne vorbeşti? Noi să vi-l dăm pe 
monseniorul! La urma urmei ce pofteşti? 

— Capul său. Şi vă ofer în schimb... 

— Pielea ta. Fiindcă o să te jupuim ca pe un câine, părinte 
Cimourdain. Ei bine, nu, pielea ta nu plăteşte cât capul său. 
Pleacă. 

— O să fie cumplit. Pentru ultima oară, gândiți-vă bine. 

În timp ce se schimbau aceste macabre propuneri, ce se 
auzeau deopotrivă înăuntrul ca şi în afara turnului, începuse 
să se înnopteze. Marchizul de Lantenac se mulțumea să tacă, 
fără să intervină. Comandanții au uneori asemenea sinistre 
egoisme. E unul din drepturile celor ce poartă o răspundere. 

Imânus trâmbița peste capul lui Cimourdain: 

— Voi, care ne-aţi împresurat, v-am împărtăşit mai întâi 
condițiile noastre, rămâne aşa cum am hotărât, nu mai avem 
de făcut nicio schimbare. Primiţi-le, dacă nu, va fi vai şi amar! 
Vă învoiți? Vi-i dăm înapoi pe cei trei copii care se află acolo, 
iar voi în schimb ne lăsați să ieşim din turn, cruțându-ne 
tuturor viața. 

— Tuturor, da, răspunse Cimourdain, afară de unul singur. 

— Care? 

— Lantenac. 

— Monseniorul! Să vi-l dăm pe monseniorul! Cu niciun preț. 

— Îl vrem pe Lantenac. 

— Cu niciun preţ. 

— Nu putem cădea la învoială decât cu această condiție. 

— Atunci atacați. 

Totul amuţți. 

După ce dădu semnalul cu goarna, Imânus cobori; 
marchizul trase sabia din teacă; cei nouăsprezece asediați se 
adunară pe tăcute în sala de jos, în spatele retranşamentului 


şi îngenuncheară; se auzeau paşii cadențaţi ai coloanei de 
atac ce înainta spre turn pe întuneric; tropotul se apropia, 
deodată răsună lângă ei, chiar în gura spărturii. Atunci toţi, 
aşa cum şedeau în genunchi, proptiră în umăr puştile şi 
sânețele cu oțelele petrecute prin golurile retranşamentului şi 
unul dintre ei, Inimă-Vitează, care era preot şi se numea 
Turmeau, se ridică în picioare cu o sabie în mâna dreaptă şi 
cu un crucifix în cea stângă, şi rosti cu solemnitate: 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului-Duh! 

Toţi sloboziră armele în aceeaşi clipă şi lupta începu. 


IX — Titanii împotriva giganţților 


A fost un adevărat prăpăd. 

Încleştarea aceasta corp la corp întrecu orice închipuire. 

Pentru a putea găsi un termen de comparaţie ar trebui să 
ne întoarcem în urmă, la marile bătălii din Eschil sau la 
îndepărtatele măceluri feudale; la acele atacuri cu arme scurte 
care au durat până în secolul al şaptesprezecelea, când 
asediatorii pătrundeau în fortărețe prin barbacane, asalturi 
sângeroase în care, ca să cităm cuvintele bătrânului sergent 
din provincia Alentejo, „după ce focoasele au răbufnit, 
încercuitorii vor înainta purtând scânduri îmbrăcate cu tablă, 
înarmați cu paveze rotunde şi cu paravane de lemn şi 
înzestrați cu cât mai multe grenade, silindu-i pe cei din cetate 
să părăsească meterezele sau retranşamentele, şi vor pune 
stăpânire pe ele, atacându-i cu înverşunare pe asediați”. 

Locul bătăliei avea un aspect înfiorător; spărtura era ceea 
ce în limbaj profesional se numeşte o breşă boltită, adică, dacă 
vă mai amintiți, o ruptură adâncă ce străbătea zidul dintr-o 
parte într-alta şi nu o simplă crăpătură în peretele exterior, 
îngropată în zid. Pulberea acţionase ca un burghiu. Explozia 
minei fusese atât de puternică, încât zidul crăpase până la o 
înălțime de mai bine de patruzeci de picioare deasupra 
furnalului, dar nu era decât o plesnitură, în timp ce spărtura 
accesibilă, folosită ca breşă şi care răspundea în sala de jos, 


semăna mai curând cu lovitura unei sulițe ce străpunge 
atunci când izbeşte, şi nu cu lovitura unei securi ce nu face 
decât să cresteze. 

S-ar fi zis o puncţie în coasta turnului, o fractură adâncă şi 
lungă, un fel de puț paralel cu suprafața pământului, un 
culoar întortocheat ce urca străbătând ca un intestin zidul 
gros de cincisprezece picioare, un cilindru inform presărat cu 
tot felul de obstacole, de capcane, săgetat de focuri de armă, în 
care te izbeai cu fruntea de muchii de granit, cu picioarele de 
bucăţi de moloz, cu privirile de neguri. 

Asediatorii aveau înaintea lor acest pridvor întunecos ca 
gura unei prăpăstii ale cărei fălci de sus şi de jos erau 
alcătuite din pietrele zidului ştirbit; o gură de rechin nu are 
mai mulți dinți decât avea această înfricoşată spărtură. 
Trebuiau să intre în hrubă şi să reuşească să şi iasă din ea. 

Înăuntru ţâşneau mitraliile, afară se înălța baricada. Afară, 
adică în sala scundă de la parter. 

Numai încăierările artificierilor în galeriile subterane, când 
şanțul contramină ajunge să se întretaie cu canalul minei, 
sau măcelurile cu securea în interpunțţile vaselor ce se 
abordează în timpul unei bătălii navale ating o asemenea 
ferocitate. O luptă purtată în fundul unei gropi e tot ce poate fi 
mai încrâncenat. Ce groaznic trebuie să fie pentru cei ce se 
sfârtecă să aibă un tavan deasupra capului! În clipa în care 
primul val de asediatori pătrunse înăuntru, întregul 
retranşament se preschimbă într-o salbă de fulgere şi se auzi o 
răbufnitură de parcă s-ar fi descărcat un trăsnet subteran. 
Tunetul asediatorilor răspunse pe loc tunetului ambuscațţilor. 
Trosnetele armelor se înfruntau; răsună strigătul lui Gauvain: 
„Atacaţi!” Apoi acela al lui Lantenac: „[ineţi piept 
duşmanului!” Pe urmă strigătul lui Imânus: „La mine cei din 
Maine!” Pe urmă zăngănit de arme, săbii încrucişate şi 
asurzitoare salve de puşti slobozite una după alta şi care 
răspândeau moartea în jur. Torța agăţată de perete lumina ca 
prin ceaţă acea privelişte de groază. Nu se putea desluşi nimic; 
totul era cufundat într-o întunecime roşcată; cine intra 


înăuntru devenea dintr-odată surd şi orb, asurzit de zgomot şi 
orbit de fum. Oamenii scoşi din luptă zăceau printre 
dărâmături. Călcai pe cadavre, striveai răni deschise, zdrobeai 
mădulare rupte, stârnind urlete; erai muşcat de picioare de 
muribunzi; din când în când se aşternea o tăcere şi mai 
fioroasă decât zgomotul. Oamenii se luptau corp la corp, se 
auzea gâfâitul lor cumplit, pe urmă scrâşnete, horcăieli, 
blesteme şi tunetul începea iar să clocotească. Sângele curgea 
gârlă din turn prin spărtură, risipindu-se în noapte. O 
băltoacă întunecată fumega afară, în iarbă. 

S-ar zi zis că turnul însuşi sângera şi că gigantul fusese 
rănit. 

Era totuşi ciudat că afară nu răzbătea aproape niciun 
zgomot. Era o noapte ca păcura şi jur împrejurul fortăreței 
asediate, pe câmpie şi în pădure, domnea o linişte funebră. 
Înăuntru era iadul, afară mormântul. Ciocnirile oamenilor ce 
se căsăpeau pe întuneric, salvele de puşti, urletele, furiile 
dezlănțuite, tot acest vacarm se stingea strivit de zidurile şi 
bolțile masive, freamătul luptei nu avea destul spaţiu şi la 
grozăvia măcelului se adăuga surzenia lui. Vuietul abia dacă 
se auzea afară. În vremea asta copiii dormeau. 

Bătălia se întețea. Retranşamentul rezista cu dârzenie. 
Nimic mai greu de cucerit decât o asemenea baricadă în unghi 
ascuțit cu deschiderea în afară. Dacă asediaţii erau 
dezavantajaţi de numărul lor, erau avantajaţi în schimb de 
poziția pe care o ocupau. Coloana de atac pierdea mereu 
oameni. Desfăşurată în ordine la poalele turnului se afunda 
încetul cu încetul în gura spărturii ca o năpârcă ce intră în 
gaură. 

Gauvain, care avea unele nesăbuinţe de tânăr comandant, 
intrase în toiul încăierării din sala de jos, sub o ploaie de 
mitralii. Trebuie să spunem că era înarmat cu încrederea în 
sine a omului care n-a fost rănit niciodată. 

În clipa în care se întorcea să dea un ordin, o fulgerare de 
puşcă lumină un obraz lângă el. 

— Cimourdain! strigă el, ce cauţi aici? 


Era într-adevăr Cimourdain. 

— Vreau să fiu lângă tine, răspunse Cimourdain. 

— Vrei să te omoare? 

— Dar tu ce cauţi aici? 

— De mine e nevoie aici. De dumneata nu. 

— Oriunde eşti tu, trebuie să fiu şi eu. 

— Nu, maestre. 

— Ba da, fiule! 

Şi Cimourdain rămase alături de Gauvain. 

Morţii se îngrămădeau pe lespezile sălii de jos. 

Cu toate că baricada nu fusese cucerită încă, numărul nu 
se putea să nu biruie până la urmă. Agresorii erau descoperiţi, 
iar cei atacați la adăpost; cădeau câte zece asediatori la un 
singur asediat, în schimb asediatorii se primeneau necontenit. 
Numărul lor sporea pe măsură ce numărul asediaţilor scădea. 

Cei nouăsprezece asediați se aflau cu toții în spatele 
retranşamentului împotriva căruia era îndreptat atacul. 

Aveau morți şi răniți printre ei. Cincisprezece, cel mult, mai 
erau încă pe baricadă. Unul dintre cei mai înverşunați, Cântă- 
Iarnă, fusese crâncen schilodit. Era un breton bondoc şi cu 
părul cârlionțat, din soiul acela de oameni îndesațţi la trup şi 
sprinteni. Avea un ochi plesnit şi falca sfărâmată. Mai era 
totuşi în stare să meargă. Târându-se pe scara în spirală, se 
urcă în camera de la primul etaj, cu gândul că acolo va putea 
să se roage şi să-şi dea obştescul sfârşit. 

Stătea rezemat de perete, lângă mortieră, încercând să-şi 
tragă suflarea. 

Jos, masacrul de la picioarele baricadei era din ce în ce mai 
crâncen. În intervalul dintre două salve de puşti, Cimourdain 
ridică glasul: 

— Asediațţi! strigă el. La ce bun atâta vărsare de sânge? 
Sunteţi încolțiți. Predaţi-vă. Gândiţi-vă că suntem patru mii 
cinci sute de oameni, iar voi nouăsprezece, adică două sute şi 
mai bine contra unu. Predaţi-vă. 

— Să lăsăm fandoselile, răspunse Lantenac. 


Şi cuvintele lui Cimourdain fură întâmpinate cu douăzeci 
de gloanțe. 

Retranşamentul nu atingea bolta încăperii; faptul acesta le 
îngăduia asediaţilor să tragă pe deasupra lui, dar în acelaşi 
timp le lăsa asediatorilor posibilitatea să-l escaladeze. 

— Asalt la baricadă! strigă Gauvain. Vrea cineva să se urce 
de bunăvoie pe baricadă? 

— Eu, spuse sergentul Radoub. 


X —- Radoub 


În momentul acela se întâmpla un lucru care-i uimi pe 
asediatori. Radoub intrase în spărtură în fruntea coloanei de 
atac, fiind al şaselea la rând, iar dintre cei şase oameni ai 
batalionului parizian, patru căzuseră între timp. După ce 
strigase în gura mare: „Eu!”, în loc să înainteze, cei din față îl 
văzură retrăgându-se şi, aplecat, îndoit, aproape pe brânci, 
strecurându-se printre picioarele combatanţilor spre gura 
spărturii şi ieşind afară. Dăduse cumva bir cu fugiţii? Un om 
ca el era în stare să fugă? Ce putea să însemne asta? 

leşind din spărtură, încă orbit de fum, Radoub se frecă la 
ochi ca şi cum ar fi vrut să alunge din ei întunericul şi oroarea 
şi, la lumina stelelor, măsura cu privirea zidul turnului. Dădu 
apoi din cap mulțumit ca şi cum ar fi spus: Nu m-am înşelat. 

Crăpătura adâncă produsă de explozie, după cum 
observase Radoub, urca mai sus de spărtură, până în dreptul 
mortierei de la primul etaj, ale cărei zăbrele de fier fuseseră 
rupte şi dezgrădinate de o ghiulea. Grilajul atârna pe 
jumătate smuls, aşa încât un om se putea foarte bine strecura 
înăuntru. 

Un om se putea strecura într-adevăr înăuntru, dar se şi 
putea cățăra până acolo? Prin crăpătură, da, dar numai dacă 
ar fi fost o pisică. 

Şi Radoub era într-adevăr ca o pisică. Sergentul făcea parte 
din acel neam de oameni pe care Pindar îi numeşte „atleţii 
sprinteni”. Poţi fi un ostaş bătrân şi în acelaşi timp un om în 


floarea vârstei; Radoub, care fusese mai înainte înrolat în 
gărzile franceze, nu avea nici patruzeci de ani. Era un Hercule 
suplu. 

Radoub lăsă jos sâneața, îşi scoase curelăria, lepădă 
mondirul şi vesta, păstrând numai două pistoale pe care le 
vâri în cureaua pantalonilor şi sabia goală pe care o apucă 
între dinți. Mânerele celor două pistoale ieşeau la iveală din 
curea. 

Despovărat astfel de tot ce era de prisos şi urmărit cu 
privirile în întuneric de ostaşii din coloana de atac, care nu 
apucaseră încă să pătrundă în spărtură, începu să se urce pe 
pietrele crăpăturii din zid ca pe nişte trepte. Faptul că umbla 
desculț dovedi a-i fi de folos; nimic nu te ajută mai mult la 
cățărat ca piciorul gol; îşi încleşta degetele de la picioare în 
găurile dintre pietre. Se opintea în pumni şi se proptea în 
genunchi. Urcuşul era peste măsură de anevoios. Ca o 
ascensiune de-a lungul dinţilor unui ferăstrău. 

„Noroc că nu e nimeni în camera de la etajul întâi, se 
gândea el, altminteri nu-mi vine să cred că m-ar lăsa să mă 
cațăr aşa pe zid.” 

Trebuia să se urce în felul acesta până la o înălțime de cel 
puțin patruzeci de picioare. Pe măsură ce se suia, întrucâtva 
stânjenit de mânerele proeminente ale pistoalelor, crăpătura 
se strâmta şi ascensiunea devenea din ce în ce mai dificilă. 
Riscurile căderii sporeau odată cu adâncimea golului de sub 
el. 

În sfârşit ajunse la pervazul mortierei, dădu la o parte 
vergelele răsucite şi dezgrădinate ale grilajului, în aşa fel încât 
să aibă cu prisosinţă loc să treacă, se săltă în sus opintindu- 
se din răsputeri, îşi sprijini genunchiul de cornişa pervazului, 
se prinse cu mâna dreaptă de un ciot de zăbrea, cu mâna 
cealaltă de un alt ciot, se ridică până la brâu în dreptul 
mortierei, cu sabia între dinți şi mâinile încleştate pe gratii, 
stând aşa atârnat deasupra hăului. 

Nu mai trebuia decât să pună piciorul pe pervaz ca să poată 
sări în camera de la primul etaj. 


În momentul acela însă în deschizătura mortierei se ivi un 
chip omenesc. 

Radoub văzu răsărind deodată în fața lui o arătare 
cumplită: un ochi plesnit, o falcă zdrobită, o mască 
însângerată. 

Masca îl privea cu singurul ochi teafăr ce-i mai rămăsese. 

Masca avea două mâini; şi cele două mâini ieşiră din beznă 
şi se îndreptară spre Radoub; una îi înşfăcă, dintr-o mişcare, 
cele două pistoale vârâte în curea, cealaltă îi smulse sabia 
dintre dinți. 

Radoub era dezarmat. Genunchiul îi aluneca pe planul 
înclinat al cornişei, mâinile încleştate pe cioturile grilajului 
abia dacă reuşeau să-l țină suspendat, iar în spatele lui se 
deschidea un adânc de patruzeci de picioare. 

Masca şi cele două mâini erau ale lui Cântă-larnă. 

Sufocat de fumul ce năvălea din sala de jos, Cântă-larnă 
izbutise să se urce în ambrazura mortierei; aerul de afară îl 
înviorase, închegându-i sângele de pe față şi astfel mai 
prinsese un pic de putere; deodată, văzuse răsărind în dreptul 
deschizăturii bustul lui Radoub; şi cum Radoub, fiind cu 
mâinile încleştate pe gratii, nu avea altă alternativă decât să- 
şi dea drumul în gol ori să se lase dezarmat, Cântă-larnă, 
fioros şi cu sânge rece, îi confiscase pistoalele din cingătoare şi 
sabia dintre dinți. 

Se încinse o luptă nemaipomenită. Lupta omului dezarmat 
cu rănitul. 

Bineînţeles, muribundul era cel mai tare. Un singur glonte 
ar fi fost de ajuns pentru a-l azvârli pe Radoub în abisul ce se 
căsca sub picioarele lui. 

Spre norocul lui Radoub, Cântă-larnă, care ţinea 
amândouă pistoalele într-o mână, nu putu să tragă niciun 
foc, fiind silit să se slujească numai de sabie. Reuşi totuşi să-l 
lovească pe Radoub cu vârful lamei în umăr. Rănindu-l, în 
acelaşi timp lovitura de sabie îl scăpă pe Radoub de la moarte. 

Lipsit de arme dar în deplinătatea forțelor sale, Radoub, 
fără a se sinchisi câtuşi de puţin de rana ce nu ajunsese să-i 


vatăme osul, îşi făcu vânt şi, desprinzându-şi mâinile de 
zăbrele, sări în ambrazura mortierei. 

Acolo se trezi față-n față eu Cântă-larnă, care aruncase 
sabia în spate şi ținea acum în fiecare mână câte un pistol. 

Stând în genunchi pe ambrazură Cântă-larnă îl ochi pe 
Radoub de la o distanţă de o palmă dar, cum îi tremura brațul 
sleit de puteri, nu apucă să tragă numaidecât. 

Radoub se folosi de răgaz ca să-l ia peste picior. 

— Ce crezi mă, Muma-Pădurii, îl înfruntă el, ce crezi că mă 
sperii cu mutra ta de bou ferchezuit? Fie, că rău ți-au mai 
pocit botişorul! 

Cântă-larnă ţinea pistolul îndreptat spre el. 

Radoub nu se lăsa: 

— Nu că mi-ar plăcea să trăncănesc, dar mitraliile ţi-au 
stricat binişor de tot râtul. Bietul băiat, Belona i-a făcut terci 
fizionomia. Hai, hai, nenişorule, scuipă o dată plumbul ăla din 
pistol. 

Pistolul se descărcă şi glontele zbură pe lângă capul 
sergentului, atât de aproape încât îi reteză pe jumătate 
urechea. Cântă-larnă ridică celălalt braţ înarmat de asemenea 
cu un pistol, dar Radoub nu-i mai dădu pas să ochească. 

— Mi-ajunge c-am rămas într-o ureche, protestă el. M-ai 
rănit de două ori. E rândul meu acum, păpuşico! 

Se năpusti asupra lui Cântă-larnă, îi răsuci brațul, făcând 
să se descarce pistolul la întâmplare şi-i apucă falca ruptă, 
frământându-i-o cu mâna. 

Cântă-larnă scoase un răcnet şi leşină. 

Radoub păşi peste trupul lui, lăsându-l în ambrazură. 

— Şi acum că ţi-am spus ultimul meu cuvânt, rosti el, să 
nu te mai prind că te mişti de acolo. Rămâi unde eşti, 
târâtură. Îţi închipui, cred, că n-o să-mi pierd acum vremea 
cu tine, ciopârțindu-te. Târăşte-te pe jos cât pofteşti, 
concetățeanul sfârloagelor mele. Mori, că altceva mai bun tot 
n-ai de făcut. Peste puţin ai să-ţi dai seama că popa spunea 
moşi-pe-groşi. a-ţi valea în marele necunoscut, țărane. 

Şi sări în camera de la primul etaj. 


— Nu se vede nimic, bombăni el. 

Cântă-larnă se zvârcolea şi urla, zbătându-se între viață şi 
moarte. Radoub se întoarse. 

— Gura! Fă-mi plăcerea şi ţine-ţi fleanca, cetățene fără-să- 
ai-habar. Noi doi nu mai avem nimic de împărțit. N-am chef 
să-ți dau la cap. Lasă-mă-n pace. 

Şi îşi vâri mâna în păr îngrijorat, continuând să-l privească 
pe Cântă-larnă. 

— Acum ce mă fac? Toate-s bune şi frumoase, dar am 
rămas dezarmat. Aveam de tras două focuri. Mi le-ai prăpădit 
fără rost, dobitocule! Şi pe lângă toate celelalte e un fum aici 
că te ustură ochii de te seacă! 

Şi dând cu mâna de urechea ruptă: 

— Au! se strâmbă el. 

Continuând apoi: 

— Ce mare brânză ai făcut că mi-ai sfeterisit urechea? La 
urma-urmei însă, mai bine fără ureche decât fără altceva, 
fiindcă orice s-ar zice, nu-i decât o podoabă. M-ai zgâriat 
nițeluş şi la umăr dar nu-i nimic. Poţi da ortul popii, ţărane, 
că te-am iertat. 

Ciuli urechea. În sala de la parter era un tărăboi 
nemaipomenit. Lupta părea mai înverşunată ca oricând. 

— Merge strună jos. Orice ar fi, ei tot urlă trăiască regele. 
Crapă cu demnitate. 

Lovi cu piciorul sabia căzută pe podea. O ridică de jos şi-i 
spuse lui Cântă-larnă, care nu mai mişca deloc, poate chiar şi 
murise: 

— Vezi tu, pădurețule, pentru ce voiam eu să fac, sabia asta 
sau cotul e cam acelaşi lucru. O iau ca să nu zici că-s băiat 
rău. Dar îmi trebuiau pistoalele. Naiba să te-nghită, 
sălbaticule! Şi, acum ce fac? Nu mai am niciun rost aici. 

Înaintă câţiva paşi în sală încercând să desluşească ceva şi 
să se orienteze. Deodată în negura din încăpere, îndărătul 
stâlpului din mijloc, zări o masă lungă, iar deasupra ei ceva ce 
lucea stins. Bâjbâi cu mâinile. Erau flinte, pistoale, carabine, 
un şir întreg de arme de foc, aşezate una lângă alta ca şi când 


n-ar fi aşteptat decât mâinile care să le apuce; era rezerva de 
armament pregătită de asediați pentru cea de-a doua etapă a 
bătăliei; un adevărat arsenal. 

— Ce ospăț! strigă Radoub. 

Şi tăbări asupra mesei, năuc de bucurie. 

Din clipa aceea făcu adevărate minuni. 

Uşa dinspre scara ce lega etajele între ele se vedea stând 
larg deschisă, lângă masa încărcată cu arme. Radoub aruncă 
sabia şi, luând în fiecare mână câte un pistol cu două focuri, 
descărcă amândouă pistoalele în acelaşi timp, trăgând cu ele 
la întâmplare, prin uşă spre scara în spirală, apucă apoi o 
durdă şi o descărcă, pe urmă o flintă ticsită cu zburături şi o 
descărcă de asemenea. Flinta, împroşcând cu cincisprezece 
plumbi deodată, detună ca o ghiulea plină cu mitralii. Atunci 
Radoub, umflându-şi pieptul cu aer, trâmbiță cu o voce 
răsunătoare în golul scării: 

— Trăiască Parisul! 

Şi punând mâna pe o a doua flintă, mai mare decât prima, 
o aţinti sub bolta întortocheată a scării în spirală şi se aşeză 
la pândă. 

În sala de jos se stârni o harababură nemaipomenită. 
Asemenea surprize neprevăzute reuşesc să destrame 
rezistența. 

Două dintre gloanţele celor trei arme descărcate de Radoub 
nimeriseră în plin; unul îl omorâse pe cel mai mare dintre 
frații Suliță-de-Lemn, celălalt îl răpusese pe Husar, adică pe 
domnul de Que€len. 

— Sunt sus, strigă marchizul. 

Strigătul lui îi făcu să părăsească baricada -— niciun stol de 
păsări nu s-ar fi risipit atât de năprasnic — năpustindu-se care 
mai de care pe treptele scării. Marchizul însuşi îi îndemna să 
fugă. 

— Hai, repede, îi zorea el. Eroismul nostru este să scăpăm. 
Să ne urcăm cu toţii la etajul al doilea. Şi acolo o luăm de la 
început. 

Marchizul părăsi ultimul baricada. 


Vitejia asta îl făcu să-şi cruţe viața. 

Radoub, care şedea la pândă pe scară la primul etaj cu 
degetul pe trăgaciul flintei, aştepta debandada. Primii care 
ieşiră la iveală la cotitura scării primiră drept în față 
încărcătura armei, căzând ca fulgeraţi. Dacă marchizul s-ar fi 
aflat printre ei, ar fi fost ucis. Înainte ca Radoub să fi apucat a 
lua în mână o nouă armă, ceilalți trecuseră mai departe, 
urmați de marchizul care rămăsese ultimul şi părea cel mai 
puțin grăbit dintre toți. Crezând că încăperea de la primul etaj 
era ocupată de agresori, nu se opriră decât în sala de la etajul 
al doilea, aşa-numita cameră cu oglinzi. Acolo se afla poarta 
de fier, acolo se afla şi fitilul cu pucioasă, acolo trebuiau să 
capituleze ori să moară. 

Gauvain, tot atât de surprins ca şi ei de detunăturile de pe 
scară, neputându-se dumeri de unde-i venea acest ajutor 
neaşteptat, se folosise de prilej fără a mai încerca să înțeleagă, 
şi sărise împreună cu oamenii săi peste baricadă, mânându-i 
pe asediați de la spate cu spada în mână până la primul etaj. 

Acolo dădu peste Radoub. 

Sergentul luă poziție de drepţi şi raportă: 

— O clipă, căpitane. Eu am făcut isprava asta. Mi-am adus 
aminte de Dol şi am urmat întocmai exemplul 
dumneavoastră. Am prins inamicul între două focuri. 

— Eşti un elev bun, spuse Gauvain zâmbind. 

După ce ai stat câtva timp în beznă, ochii încep să se 
deprindă cu întunericul ca şi ochii păsărilor de noapte; 
Gauvain observă că Radoub era plin de sânge. 

— Dar eşti rănit, camarade! 

— Nu-i niciun bai, căpitane! Mare pagubă, o ureche mai 
mult sau mai puţin! Am căpătat şi o lovitură de sabie, dar nu- 
mi pasă. Când spargi un geam, nu se poate să nu te tai 
puţintel. De altminteri, nu e numai sângele meu. 

Făcură un scurt popas în sala de la primul etaj cucerită de 
Radoub. Cineva aduse un felinar. Cimourdain se apropie de 
Gauvain şi începură a discuta împreună. Aveau, într-adevăr, 
motive temeinice să chibzuiască lucrurile. Asediatorii nu 


cunoşteau toate secretele asediaţilor: nu ştiau bunăoară ce 
lipsă duceau de muniții, după cum tot aşa nu ştiau că 
apărătorii fortăreței rămăseseră fără pulbere de puşcă; cel de- 
al doilea etaj era ultimul punct de rezistență; agresorii puteau 
foarte bine să-şi închipuie că scara fusese minată. 

Un lucru era sigur şi anume că inamicul nu mai avea cum 
să scape. Cei care nu fuseseră încă ucişi se aflau închişi acolo 
ca într-o temniță. Lantenac intrase în capcană. 

Având această certitudine îşi puteau îngădui un răgaz 
pentru a căuta cel mai prielnic deznodământ cu putinţă. Şi 
aşa căzuseră destui dintre ei. Trebuiau să facă tot ce se putea 
ca să sufere cât mai puține pierderi în cursul supremului 
atac. 

Ultimul asalt era şi cel mai primejdios. Primul foc al 
asediaţilor avea să-i pună desigur la grea încercare. 

Bătălia fusese întreruptă. Stăpâni pe parter şi pe primul 
etaj, asediatorii aşteptau ordinul comandantului pentru a 
continua lupta. Gauvain şi Cimourdain țineau sfat. Radoub 
asista tăcut la discuţie. Sergentul salută din nou ostăşeşte, de 
astă dată cu timiditate. 

— Căpitane? 

— Ce este, Radoub? 

— Am şi eu dreptul la o mică răsplată? 

— Fireşte. Spune ce vrei? 

— Să mă lăsați să mă urc eu cel dintâi. 

Nu se putea să nu-i împlinească dorința. De altminteri ar fi 
făcut-o şi fără încuviințare. 


XI - Disperaţii 

În timp ce la primul etaj asediatorii ţineau sfat, la etajul al 
doilea asediații se baricadau. Succesul este o furie, iar 
înfrângerea o turbare. Cele două etaje aveau să se ciocnească 
într-o luptă pe viață şi pe moarte. A fi la un pas de victorie e o 
adevărată beţie. Jos domnea speranța, care ar putea fi cea mai 
covârşitoare forță omenească, dacă n-ar exista disperarea. 


Sus domnea disperarea. 

O disperare liniştită, rece, sinistră. 

Sosind în sala în care se refugiaseră şi dincolo de care nu 
mai exista nimic pentru ei, prima grijă a asediaților fu să 
baricadeze uşa. S-o încuie ar fi fost de prisos, era mult mai 
bine să provoace o înghesuială pe scară. În asemenea cazuri, 
un obstacol prin care se poate privi şi trage e mai prielnic 
decât o uşă încuiată. 

Torța înfiptă de Imânus în suportul din perete lângă fitilul 
de pucioasă îi lumina. 

În sala de la etajul al doilea se afla un sipet, unul din acele 
sipete mari şi grele de stejar în care se ţinea îmbrăcămintea şi 
rufăria înainte de a se fi inventat mobilele cu sertar. Traseră 
sipetul până în dreptul uşii dinspre scară şi-l ridicară în 
picioare. Era exact pe măsura uşii, astupând intrarea. 
Rămânea doar o deschizătură îngustă sub boltă, cât să se 
poată strecura un om, tocmai bună pentru ca agresorii să 
poată fi răpuşi rând pe rând. Era greu de crezut că s-ar fi 
încumetat cineva să pătrundă pe acolo. 

Faptul că baricadaseră intrarea le lăsa un răgaz. 

Făcură numărătoarea celor rămaşi. 

Din nouăsprezece oameni rămăseseră numai şapte printre 
care şi Imânus. Cu excepţia lui Imânus şi a marchizului, toți 
erau răniți. 

Cei cinci răniți, dar încă plini de însuflețire, fiindcă, în 
fierbințeala unei bătălii, orice rană, dacă nu e mortală, îți lasă 
încă destulă putere ca să te mişti, erau Chatenay zis şi Robi, 
Guinoiseau, Hoisnard Creangă-de-Aur, Pui-de-Dragoste şi 
Inimă-Vitează. Ceilalţi muriseră. 

Nu mai aveau muniții. Cartuşierele se goliseră. Numărară 
cartuşele. Câte focuri mai puteau să tragă fiecare dintre cei 
şapte? Patru. 

Sosise clipa în care nu le mai rămăsese nimic de făcut decât 
să se prăbuşească. Erau încolțiți în buza prăpastiei ce se 
căsca înfricoşătoare. Nimeni nu putea fi atât de aproape de 
marginea ei. 


Între timp însă atacul reîncepuse; mai domol ca înainte dar 
cu atât mai sigur. Îi auzeau pe asediatori cercetând cu patul 
puştii scara, treaptă cu treaptă. 

Nu aveau pe unde să fugă. Prin bibliotecă? Pe tăpşan se 
aflau şase tunuri cu gurile îndreptate spre castel şi cu fitilul 
aprins. Prin încăperile de sus? La ce bun? Toate duceau pe 
terasă. Acolo nu mai aveau decât o singură posibilitate, aceea 
de a se azvârli jos din vârful turnului. 

Cei şapte supraviețuitori ai acestei legendare cete se vedeau 
prinşi şi sechestrați fără putință de scăpare de zidul gros care, 
ocrotindu-i, în acelaşi timp îi punea la discreția dușmanului; 
nu încăpuseră încă în mâinile lui, dar erau de pe acum 
prizonieri. 

— Dragii mei, totul s-a sfârşit, rosti marchizul ridicând 
glasul. 

Apoi, după ce tăcu câteva clipe: 

— Inimă-Vitează e din nou acum abatele Turmeau, adăugă 
el. 

Toți îngenuncheară cu mătăniile în mână. Bocăniturile 
asediatorilor se auzeau din ce în ce mai aproape. 

Cu fața scăldată în sânge din pricina unui glonte care-i 
zdrelise capul smulgându-i o fâşie de piele din creştet, abatele 
ridică mâna dreaptă în care ţinea crucifixul. Deşi sceptic în 
adâncul sufletului, marchizul puse un genunchi în pământ. 

— Fiecare să-şi spovedească păcatele cu voce tare, spuse 
Inimă-Vitează. Începeţi, monseniore. 

Marchizul mărturisi: 

— Am ucis. 

— Am ucis, spuse Hoisnard. 

— Am ucis, spuse Guinoiseau. 

— Am ucis, spuse Pui-de-Dragoste. 

— Am ucis, spuse Chatenay. 

— Am ucis, spuse Imânus. 

ŞI Inimă-Vitează rosti: 

— În numele Preasfintei Treimi vă dezleg de păcate. 
Slobozeşte, Doamne, în pace sufletele lor. 


— Amin, răspunseră toți într-un glas. 

Marchizul se ridică. 

— Şi acum, spuse el, să murim. 

— Şi să ucidem, adăugă Imânus. 

Paturile puştilor începură să zgâlțâie sipetul ce astupa uşa. 

— Înălțaţi-vă gândurile spre Domnul, îi povăţui preotul. 
Lumea pământească nu mai există pentru voi. 

— Da, întări marchizul, suntem în mormânt. 

Aplecară capetele cu toţii, lovindu-se cu pumnul în piept. 
Numai preotul şi marchizul rămăseseră în picioare. Toţi ochii 
erau pironiți în pământ, preotul se ruga, țăranii se rugau, 
marchizul visa. Sipetul suna lugubru, ca sub loviturile unor 
ciocane. 

În momentul acela, izbucnind pe neaşteptate în spatele lor, 
un glas puternic şi plin de însufleţire strigă: 

— Nu v-am spus eu, monseniore? întoarseră capetele cu 
toții uluiți. 

O gaură se căsca în perete. 

O piatră perfect îmbinată cu celelalte, dar necimentată 
având un pivot sus şi unul jos, se răsucise pe loc ca o cruce de 
barieră şi, răsucindu-se, lăsase un gol în perete. Dat fiind că 
piatra se învârtise în jurul propriei sale axe, se făcuseră două 
goluri, unul în dreapta, altul în stânga, destul de largi ca să se 
poată strecura un om. Îndărătul acestei nebănuite ieşiri se 
zăreau primele trepte ale unei scări în spirală. Un chip de om 
se ivi în deschizătură. Marchizul îl recunoscu pe Halmalo. 


XII —- Salvatorul 


— Tu eşti, Halmalo? 

— Eu, monseniore. Vedeți dar că există pietre care se 
învârtesc şi că se poate ieşi de aici. Am sosit tocmai la țânc, 
dar grăbiți-vă. Peste zece minute veţi fi în adâncul pădurii. 

— Puterea Domnului e mare, spuse preotul. 

— Plecați monseniore, strigară cu toţii. 

— Voi mai întâi, se împotrivi marchizul. 


— Întâi domnia voastră, monseniore, spuse abatele 
Turmeau. 

— Nu, eu cel din urmă. 

Şi marchizul adăugă înăsprindu-şi vocea: 

— N-o să ne întrecem acum în mărinimie. N-avem timp să 
fim generoşi. Sunteţi răniți. Vă ordon să vă salvați viaţa şi să 
plecați de aici. Hai, repede! Folosiți-vă de prilej. Mulţumesc, 
Halmalo. 

— Domnule marchiz, întrebă abatele Turmeau, trebuie să 
ne despărțim? 

— Jos, bineînţeles. Nu putem fugi decât unul câte unul. 

— Monseniorul porunceşte să ne întâlnim undeva? 

— Da. Într-un luminiş din pădure. La Piatra-Gauvaine. 
Cunoaşteţi locul? 

— Îl cunoaştem cu toții. 

— Voi fi acolo mâine la amiază. Cine este în stare să umble, 
să vină. 

— Venim. 

— Şi vom reîncepe lupta, spuse marchizul. 

Între timp Halmalo, căznindu-se să împingă piatra 
turnantă, constatase că nu se mai urnea. Deschizătura nu 
mai putea fi acoperită. 

— Monseniore, spuse el, trebuie să ne grăbim. De deschis 
am putut să deschid gârliciul, dar acum nu mai pot să-l 
închid. 

Piatra care, într-adevăr, de atâta vreme nu mai fusese 
mişcată din loc, părea să aibă țâțânile înțepenite. Cu 
neputinţă s-o mai clintească cineva. 

— Monseniore, spuse din nou Halmalo, nădăjduiam c-am 
să pot închide gârliciul, că atunci când au să dea buzna 
înăuntru albaştrii n-au să mai găsească pe nimeni şi, 
neputându-se dumeri ce s-a întâmplat, au să-şi închipuie că 
v-aţi risipit ca fumul în văzduh. Dar, cum vedeţi, piatra nu 
vrea să se urnească din loc. Inamicul o să găsească ieşirea 
deschisă şi o să se poată lua după noi. 


— Dacă-i aşa, nu trebuie să pierdem nicio clipă. Repede, toţi 
jos pe scară. 

Imânus puse mâna pe umărul lui Halmalo: 

— Camarade, cât timp vă trebuie ca să ieşiţi din subterană 
şi să vă puneţi la adăpost în pădure? 

— E cineva rănit mai greu? întrebă Halmalo. 

Răspunseră: 

— Nimeni. 

— În cazul ăsta, un sfert de oră cred că ajunge. 

— Atunci, continuă Imânus, dacă inamicul n-ar izbuti să 
pătrundă aici decât peste un sfert de oră... 

— Ar putea să se ia după noi, dar de ajuns, n-o să ne poată 
ajunge. 

— Peste cinci minute însă o să intre înăuntru, spuse 
marchizul, vechitura asta de cufăr n-o să le mai stea multă 
vreme în cale; încă vreo câteva lovituri cu patul puştii şi o dau 
gata. Un sfert de oră! Cine ar putea să-i țină pe loc un sfert de 
oră? 

— Eu, spuse Imânus. 

— Tu, Gouge-le-Bruant? 

— Da, monseniore. Ascultaţi. Din şase, cinci sunteți răniți. 
Eu n-am nici măcar o zgârietură. 

— Nici eu, adăugă marchizul. 

— Domnia-voastră sunteţi comandantul, monseniore. Eu 
nu sunt decât soldat. Una e să fii comandant şi alta soldat. 

— Ştiu, fiecare dintre noi are alte datorii. 

— Nu, monseniore, domnia-voastră şi cu mine avem aceeaşi 
datorie şi anume să vă salvăm. 

Imânus se întoarse către camarazii săi. 

— Camarazi, trebuie să ţinem în şah inamicul şi să-l 
împiedicăm cât se poate să vă urmărească. Ascultaţi. Mă simt 
în toată puterea, n-am pierdut nicio picătură de sânge; nefiind 
rănit, voi putea rezista mai multă vreme decât oricare din voi. 
Plecaţi cu toţii. Lăsaţi-mi însă armele. Am să ştiu cum să le 
folosesc. Voi avea grijă să ţin inamicul în loc o jumătate de oră 
încheiată. Câte pistoale încărcate mai aveți? 


— Patru. 

— Puneţi-le jos. 

Îi făcură pe voie. 

— Bine. Rămân. Am să le dau de furcă. Şi acum, hai 
repede, luaţi-o din loc. 

Când eşti la mare ananghie nu mai ai vreme să mulțumeşti. 
Abia dacă mai apucară să-i strângă mâna. 

— Pe curând, îi spuse marchizul. 

— Nu, monseniore. Sper că nu pe curând, fiindcă am să 
mor. 

Rând pe rând ieşiră cu toții, începând cu răniții, pe scara 
îngustă. În timp ce oamenii coborau, marchizul scoase 
creionul din carnetul său de buzunar şi scrise câteva cuvinte 
pe piatra care înțepenise lăsând gârliciul căscat. 

—  Veniţi,  monseniore, n-aţi mai rămas decât 
dumneavoastră, îi spuse Halmalo. 

Şi Halmalo începu să coboare. 

Marchizul îl urmă. 

Imânus rămase singur. 


XIII — Călăul 


Cele patru pistoale fuseseră puse pe lespezi, fiindcă sala nu 
avea pardoseală de scânduri. Imânus luă de jos două dintre 
ele, câte unul în fiecare mână. 

Se apropie pieziş de uşa dinspre scară pe care sipetul o 
astupa, acoperind-o. 

Agresorii se temeau cu siguranţă de cine ştie ce surpriză, de 
una dintre acele explozii ce pecetluiesc sfârşitul şi care aduc în 
acelaşi timp pieirea învingătorilor ca şi a învinşilor. Pe cât de 
aprig fusese primul atac, pe atât de ticăit şi de prudent era 
ultimul. Asediatorii nu reuşiseră sau poate nu voiseră să 
năvălească în sală răsturnând sipetul; se mulțumiseră doar 
să-i spargă fundul izbindu-l cu patul puştii şi să găurească 
apoi capacul cu lovituri de baionetă, şi prin aceste găuri 


încercau acum să desluşească ceva înainte de a pătrunde în 
încăpere. 

Licărul felinarelor cu care luminau scara se cernea prin 
sfredelituri. 

Imânus zări un ochi ce privea printr-o gaură înăuntru. 
Potrivi la iuțeală în dreptul ei ţeava unuia dintre pistoale şi 
apăsă pe trăgaci. Pistolul se descărcă şi Imânus, bucuros, 
auzi un strigăt înfiorător. Glonţțul crăpase ochiul şi 
străpunsese țeasta soldatului care privea şi care căzuse pe 
spate în curmezişul treptelor. 

Asediatorii tăiaseră capacul în partea de jos în două locuri 
făcând două găuri destul de largi ca să poată fi folosite ca 
mortiere. Imânus nu scăpă prilejul şi scoțând braţul printr- 
una din deschizături slobozi la întâmplare în gloata celor ce se 
îmbulzeau pe scară al doilea foc de pistol. Glontele ricoşă 
probabil fiindcă se auziră mai multe ţipete ca şi când trei sau 
patru dintre ei fuseseră ucişi sau răniți, şi în acelaşi timp se 
stârni o zarvă mare de oameni care, trăgându-se înapoi, 
încearcă să fugă. 

Imânus lepădă cele două pistoale descărcate, ca să le ia în 
schimb pe celelalte două rămase, şi ţinând un pistol în fiecare 
mână se uită prin găurile sipetului. 

Putu astfel să-şi dea seama de efectul primelor lovituri. 

Asediatorii coborâseră scara. Pe trepte se zvârcoleau nişte 
muribunzi; nu se vedeau decât trei-patru trepte până în 
dreptul cotiturii. 

Imânus aşteptă. 

— Tot am câştigat ceva timp, se gândi el. 

Văzu totuşi un om care urca treptele târându-se pe burtă şi 
în aceeaşi clipă puţin mai jos se ivi de după stâlpul din mijloc 
al scării capul unui soldat. Imânus ochi capul şi trase. Se auzi 
un țipăt, soldatul se prăvăli şi Imânus mută din mâna stângă 
în cea dreaptă ultimul pistol încărcat care-i mai rămăsese. 

În momentul acela simţi o durere năprasnică şi de astă 
dată fu rândul lui să răcnească. O sabie îi scormonea 
măruntaiele. O mână, mâna omului care se târa pe trepte, se 


strecurase prin cea de-a doua mortieră din partea de jos a 
capacului şi mâna aceasta împlântase o sabie în pântecele lui 
Imânus. 

Rana era înfiorătoare. Sabia îi străpunsese pântecele ieşind 
prin spate. 

Imânus nu se prăbuşi. Scrâşni din dinţi şi spuse: 

— Bine! 

Pe urmă, abia ținându-se pe picioare, se dădu înapoi mai 
mult târându-se până în dreptul torței ce ardea lângă poarta 
de fier, lăsă jos pistolul ca să poată apuca torţa şi, ținându-şi 
cu mâna stângă măruntaiele ce-i ieşeau afară, cu dreapta 
aplecă torţa şi dădu foc fitilului cu pucioasă. 

Fitilul se aprinse iscând o flacără. Imânus aruncă torța care 
continuă să ardă pe jos, luă din nou pistolul şi, prăbuşit pe 
lespezi, dar sprijinindu-se încă în mâini, ațâţă fitilul cu firava 
suflare pe care o mai avea în piept. 

Flacăra se înteți prelingându-se pe sub poarta de fier şi 
pătrunse în castelul de pe pod. 

Atunci, în fața acestei odioase isprăvi, mai încântat poate de 
crima pe care o săvârşea decât de vitejia lui, omul acesta care 
se dovedise puţin mai înainte un erou şi care acum nu mai era 
decât un asasin în pragul morții, zâmbi. 

— Au să țină minte, bolborosi el. Copiii lor vor plăti cu viața 
pentru copilul nostru, regele care se află închis la Temple. 


XIV — Imânus evadează la rândul său 


În momentul acela se auzi un zgomot puternic, sipetul 
împins cu străşnicie se prăbuşi, lăsând calea deschisă unui 
om care dădu buzna în sală, cu sabia în mână. 

— Sunt eu, Radoub; cine pofteşte să dea piept cu mine? Mi 
s-a urât să tot aştept. Fie ce-o fi. Oricum, tot am spintecat 
unul. Şi acum sunt gata să mă bat cu toți. C-o veni sau că n-o 
mai veni nimeni după mine, iată-mă-s aici. Cine sunteți? 

Era într-adevăr Radoub şi era singur. După prăpădul pe 
care-l făcuse Imânus pe scară, temându-se să nu fie ascunsă 


vreo mină pe undeva, Gauvain ordonase oamenilor săi să se 
retragă şi acum se consulta cu Cimourdain. 

Stând în prag cu sabia în mână, în mijlocul întunecimii în 
care torța aproape stinsă abia dacă mai arunca o slabă 
licărire de lumină, Radoub întrebă din nou: 

— Eu sunt unul. Voi câţi sunteți? 

Neprimind niciun răspuns, făcu câțiva paşi. În clipa aceea, 
o rază scânteietoare de lumină, aşa cum uneori focul ce moare 
în vatră slobozeşte o văpaie vie ca un suspin luminos, țâşni 
din torță învăluind toată sala. 

Radoub ochi una dintre oglinjoarele atârnate pe perete, se 
apropie de ea, îşi privi fața însângerată şi urechea clăpăugă şi 
spuse: 

— Urât mi-a mai paradit mutra. 

Apoi se întoarse, pentru a constata cu uimire că sala era 
pustie. 

— Nu e nimeni! exclamă el. Efectivul trupei: zero. 

Zări apoi piatra răsucită în loc, gârliciul şi scara. 

— Aha, asta era vasăzică. Şi-au luat tălpăşița. Veniţi 
încoace, camarazi, veniți cu toţii! Au fugit. Au şters-o, s-au 
dus ca din puşcă, au tulit-o, au spălat putina. Vechitura asta 
de ulcior era spartă. Uite gaura pe unde au întins-o, mişeii! 
Păi, cum vreți să le venim de hac lui alde Pitt şi Cobourg cu 
asemenea bazaconii! Se vede că tartorul dracilor le-a venit în 
ajutor! Nu mai e ţipenie de om! 

Un foc de pistol detună, un glonte fulgeră pe lângă cotul lui 
şi se strivi de zid. 

— Ba nu! Mai e cineva. Cine binevoieşte să-mi facă această 
cinste? 

— Eu, se auzi un glas. 

Radoub lungi gâtul şi întrezări prin negura din încăpere o 
mogâldeață care era Imânus. 

— Aha! strigă el. Am înhăţat unul. Ceilalţi au luat-o din loc, 
dar tu n-o să scapi. 

— Crezi? răspunse Imânus. 

Radoub făcu un pas şi se opri. 


— Hei, cine eşti tu ăsta care zaci pe jos? 

— Sunt cel ce zace pe jos şi-şi râde de cei ce stau în picioare. 

— Ce-ai în mâna dreaptă? 

— Un pistol. 

— Şi-n stânga? 

— Maţele mele. 

— Te iau prizonier. 

— Numai să poți. 

Şi, aplecându-se asupra fitilului ce ardea, dându-şi ultima 
suflare pentru a înteţi focul, Imânus se stinse. 

După câteva clipe, Gauvain împreună cu Cimourdain şi cu 
toţi ceilalți se aflau în sală. Văzură cu toții deschizătura. 
Scotociră prin colțuri, cercetară scara; avea o ieşire jos în 
râpă. Fără doar şi poate asediații evadaseră, îl zgâlțâiră pe 
Imânus, era mort. Gauvain, cu un felinar în mână, examină 
piatra ce le îngăduise celor dinăuntru să fugă; auzise şi el 
despre piatra turnantă, dar era convins că nu poate fi decât o 
legendă lipsită de orice temei, în timp ce o privea zări ceva 
scris cu creionul; apropie felinarul şi citi aceste cuvinte: 

„La revedere, domnule viconte! 

LANTENAC” 


Guechamp venise şi el lângă Gauvain. Fireşte, nu avea 
niciun rost să-i urmărească pe fugari, evadarea era un lucru 
înfăptuit şi depăşit, evadațţii aveau de partea lor tot ţinutul, 
tufişurile, râpa, crângul, locuitorii; ajunseseră probabil 
departe; cu niciun chip n-ar fi putut să dea de urma lor; iar 
pădurea Fougeres era toată o imensă ascunzătoare. Ce să 
facă? Erau nevoiți să ia totul de la început. Gauvain şi 
Guechamp îşi împărtăşeau unul altuia dezamăgirile şi 
presupunerile. 

Cimourdain asculta, serios, fără să scoată o vorbă. 

— Ia spune, Gu6champ, îşi aminti deodată Gauvain, ce-i cu 
scara? 

— N-a sosit, căpitane. 

— Totuşi am văzut venind o căruţă escortată de jandarmi. 


— N-a adus scara, răspunse Gu6champ. 
— Dar ce-a adus? 
— Ghilotina, spuse Cimourdain. 


XV —- Nu e bine să ţii în acelaşi buzunar un ceas şi o cheie 


Marchizul nu ajunsese chiar atât de departe cum îşi 
închipuiau ei. 

Ceea ce nu înseamnă că nu se afla totuşi în deplină 
siguranţă, ferit de orice primejdie din partea lor. 

Îl urmase pe Halmalo. 

Scara pe care coborâse împreună cu Halmalo în urma 
celorlalți fugari dădea într-o galerie îngustă, boltită, foarte 
aproape de râpă şi de arcadele podului. Galeria se deschidea 
într-o ruptură naturală a terenului, care într-o parte dădea 
spre râpă iar în cealaltă în pădure. Ruptura, ascunsă cu totul 
privirilor, şerpuia pe sub un desiş încâlcit de verdeață. Cu 
neputinţă să dai de urma unui om. În momentul în care ar fi 
ajuns acolo, un evadat nu trebuia decât să se strecoare ca o 
năpârcă în ruptură şi în veci n-ar mai fi fost descoperit. 
Intrarea galeriei secrete, spre care ducea scara, era atât de 
bine astupată de mărăcinişuri încât cei ce zidiseră subterana 
socotiseră de prisos s-o mai acopere. 

Marchizul nu mai avea altceva de făcut acum decât să plece 
mai departe. Nici măcar nu trebuia să se deghizeze. De când 
sosise în Bretania umblase tot timpul îmbrăcat țărăneşte, 
considerându-se un şi mai nobil senior sub această înfăţişare. 

Se mulțumise doar să-şi scoată spada, descingându-se şi 
lepădând centironul. 

În clipa în care Halmalo şi marchizul ieşiră din galerie în 
ruptură, ceilalți cinci, Guinoiseau, Hoisnard Creangă de-Aur, 
Pui-de-Dragoste, Chatenay şi abatele Turmeau nu mai erau 
acolo. 

— Repede şi-au mai luat zborul, spuse Halmalo. 

— Fă ca ei, îl îndemnă marchizul. 

— Monseniorul doreşte să-l părăsesc? 


— Bineînţeles. i-am spus doar: ca să poți evada trebuie să 
fii singur. Acolo unde se poate strecura un om, doi nu mai pot 
să treacă neobservaţi. Împreună am bate la ochi. Din cauza ta 
s-ar putea să fiu prins şi s-ar putea să te prindă din cauza 
mea. 

— Monseniorul cunoaşte ţinutul? 

— Da. 

— Rămâne deci cum a hotărât monseniorul, să ne întâlnim 
la Piatra-Gauvaine? 

— Mâine. La amiază. 

— Voi fi acolo negreşit. Vom fi cu toţii. 

Halmalo se întrerupse. 

— Monseniore, când mă gândesc c-am fost împreună în 
largul mării, că eram singuri, c-am vrut să vă omor, fără să 
ştiu că sunteți seniorul meu, că aţi fi putut să mi-o spuneţi şi 
totuşi nu mi-aţi spus-o! Ce om sunteți! 

— Anglia, spuse marchizul. E singura noastră scăpare. 
Trebuie neapărat ca până-n două săptămâni englezii să 
debarce în Franța. 

— Am unele socoteli de dat monseniorului. Am îndeplinit 
toate însărcinările pe care mi le-aţi încredințat. 

— Vorbim despre asta mâine. 

— Pe mâine, monseniore. 

— la spune-mi, nu ţi-e foame? 

— Poate, monseniore. Eram atât de grăbit să ajung aici, 
încât nu mai ştiu dacă am mâncat ceva azi. 

Marchizul scoase din buzunar o bucată de ciocolată, o 
rupse în două, îi dădu jumătate lui Halmalo şi începu să 
mănânce jumătatea cealaltă. 

— Monseniore, spuse Halmalo, în dreapta domniei voastre e 
râpa; în stânga, pădurea. 

— Bine. Du-te acum. Vezi-ţi de drumul tău. 

Halmalo se supuse, afundându-se în beznă. Se auzi un 
foşnet de mărăcinişuri călcate în picioare, apoi nimic. După 
câteva clipe nimeni n-ar mai fi fost în stare să dea de urma lui. 
Întinsurile Crângului, dese ca peria şi încâlcite, erau 


providenţa fugarilor. Nu te pierdeai în adâncul lui, te mistuiai. 
Uşurinţa şi iuțeala cu care se dispersau era pricina pentru 
care armatele noastre şovăiau în fața răscoalei din Vendee ce 
era în continuă retragere şi în fața unor combatanți 
neîntrecuți de nimeni la fugă. 

Marchizul rămase locului. Făcea parte din speța oamenilor 
care se străduiesc să-şi stăpânească simțămintele; nu se putu 
împotrivi totuşi emoției pe care o încerca respirând aer curat, 
după ce respirase atâta sânge şi atâta cruzime. Să te simți 
definitiv la adăpost, după ce ai fost definitiv pierdut; să fii 
convins că te afli în deplină siguranță după ce ai fost la un pas 
de mormânt; să scapi din ghearele morţii pentru a te 
reîntoarce la viață erau tot atâtea lucruri făcute a răscoli 
chiar şi pe un om ca Lantenac; astfel că, deşi mai trecuse prin 
asemenea momente, nu reuşi să stăvilească tulburarea ce 
puse câteva clipe stăpânire pe sufletul său invulnerabil. Trebui 
să recunoască în sinea lui că era mulțumit. Îşi înfrână însă 
repede un sentiment ce semăna aproape cu bucuria. Scoase 
ceasul din buzunar şi-l puse să sune. Ce oră putea să fie? 

Spre marea sa mirare descoperi că nu era decât zece. Când 
ţi-a fost dat să treci printr-una din acele împrejurări ale vieții 
omeneşti în care totul e pus în cumpănă, încerci întotdeauna 
o adâncă mirare văzând că nişte clipe trăite cu atâta 
intensitate n-au fost mai lungi decât celelalte. Lovitura de tun 
ce constituia un ultim avertisment dat asediaților fusese trasă 
înainte de asfințitul soarelui, iar fortăreața fusese atacată de 
coloana de asalt o jumătate de oră mai târziu, între şapte şi 
opt, pe înserat. Astfel că această titanică încrâncenare 
începuse la ora opt seara pentru a se sfârşi la zece. Întreaga 
epopee ţinuse o sută douăzeci de minute. Uneori urgiile cele 
mai cumplite se abat cu iuțeala fulgerului. Evenimentele au 
câteodată asemenea surprinzătoare conciziuni. 

Chibzuind bine, ar fi fost de mirare dacă lucrurile s-ar fi 
petrecut altfel; o rezistență de două ceasuri a unui număr atât 
de mic de oameni, împotriva unui număr atât de mare era 
ceva într-adevăr extraordinar, şi fără îndoială bătălia celor 


nouăsprezece împotriva celor patru mii nu fusese de scurtă 
durată, nici nu luase sfârşit chiar atât de curând. 

Era totuşi timpul să plece, Halmalo ajunsese probabil 
departe, şi marchizul socoti că nu avea niciun rost să mai 
zăbovească. Îşi puse la loc ceasul în vestă, dar nu în acelaşi 
buzunar, deoarece observase că tot acolo se afla şi cheia de la 
poarta de fier pe care i-o dăduse Imânus şi se temea că, 
lovindu-se de cheie, geamul ceasornicului s-ar fi putut sparge; 
se hotări deci să intre la rândul său în pădure. În momentul în 
care tocmai se pregătea s-o apuce la stânga i se păru că o 
licărire slabă de lumină se prefira în jurul lui. 

Se întoarse şi, printre mărăcinişurile ce se conturau lămurit 
pe un fundal sângeriu şi care ieşiseră deodată la iveală în cele 
mai mici amănunte, văzu o lumină puternică în râpă. Îl 
despărțeau doar câţiva paşi de râpă. O porni într-acolo, pe 
urmă îşi luă seama gândindu-se că n-avea nicio noimă să se 
arate aşa, în plină lumină; orice s-ar fi întâmplat, la urma 
urmei, nu era treaba lui; se îndreptă aşadar în direcția 
indicată de Halmalo, făcând câţiva paşi spre pădure. 

Deodată, cum mergea aşa, îngropat şi ascuns sub 
mărăcinişuri, auzi deasupra capului său un țipăt sfâşietor; 
țipătul părea să vină chiar din marginea tăpşanului ce 
străjuia râpa. Marchizul ridică ochii şi se opri locului. 


Cartea a cincea - IN DAEMONE DEUS: 


I — Regăsiţi, dar pierduţi 


În clipa în care zărise turnul învăpăiat de razele asfințitului, 
Michelle Flechard se afla la o depărtare de mai bine de o leghe. 
Şi cu toate că abia mai putea să-şi târască picioarele, nu 
pregetase în fața distanței pe care o avea de străbătut. Femeile 
sunt îndeobşte plăpânde, dar mamele sunt puternice. Şi o 
pornise la drum. 


Soarele scăpătase; se lăsase amurgul, apoi un întuneric 
adânc; în timp ce mergea aşa, auzise bătând în depărtare 
ornicul unei clopotnițe ce nu se zărea, orele opt, apoi nouă. 
Era probabil clopotnița din Parigne€. Din când în când se oprea 
ca să tragă cu urechea la nişte bubuituri înfundate, ce nu 
erau poate decât o părere, unul din vuietele nedesluşite ale 
nopții. 

Mergea drept înainte, strivind sub tălpile însângerate 
drobițe şi ciulini ghimpoşi. Se călăuzea după o lumină slabă 
pe care o răspândea donjonul din depărtare şi care înconjura 
turnul cu o misterioasă aureolă, făcându-l să iasă în relief din 
negura nopții. Lumina devenea mai puternică atunci când 
bubuiturile se întețeau, apoi pălea din nou. 

Pe tot întinsul tăpşanului acoperit cu iarbă neagră şi 
buruienişuri pe care-l străbătea Michelle Flechard nu se vedea 
o casă sau măcar un copac; podişul se înălța pe nesimţite, cât 
vedeai cu ochii, brăzdând orizontul întunecos şi înstelat cu o 
linie lungă, dreaptă şi nestrămutată. Ceea ce o îmbărbăta în 
timpul urcuşului era faptul că avea necontenit înaintea 
ochilor turnul. 

Îl vedea crescând încetul cu încetul. 

Detunăturile înăbugşite şi palidele licăriri pe care părea să le 
răspândească donjonul erau, aşa cum am spus, intermitente; 
se întrerupeau în răstimpuri, apoi se iscau din nou, 
înfățişându-i bietei mame năpăstuite nu ştiu ce tulburătoare 
enigmă. 

La un moment dat însă încetară brusc; şi zgomotele, şi 
lumina se stinseră; câteva clipe stărui o tăcere deplină, un fel 
de încremenire lugubră. 

În momentul acela Michelle Flechard ajunse la marginea 
tăpşanului. 

Zări la picioarele ei o râpă al cărei fund se pierdea în pâclele 
livide ale nopţii; la oarecare depărtare, în punctul cel mai înalt 
al tăpşanului, o învălmăşeală de roți, de parapete şi de 
ambrazuri care alcătuiau o baterie de tunuri, iar în fața ei, ca 
prin ceață, luminată de fitilurile aprinse ale bateriei, un 


edificiu imens, ce părea plăsmuit din neguri mai întunecate 
decât negurile înconjurătoare. 

Edificiul era alcătuit dintr-un pod ale cărui arcade se 
afundau în râpă şi dintr-un fel de castel ce se înălța deasupra 
podului, castelul şi podul fiind străjuite de un colos rotund şi 
întunecat, turnul spre care mama se îndreptase, bătând atâta 
drum. 

Se vedeau nişte luminiţe forfotind prin dreptul lucarnelor 
turnului şi, după freamătul de glasuri ce răzbăteau până la 
ea, se părea că înăuntru erau o mulțime de oameni ale căror 
umbre începeau să se ivească până şi pe terasa din vârf. 

Lângă baterie se afla o tabără militară; Michelle Flechard 
putea deosebi siluetele santinelelor călări, dar ascunsă cum 
era în beznă, printre mărăcinişuri, nimeni nu o zărise. 

Ajunsese la marginea tăpşanului, atât de aproape de pod, 
încât avea impresia că ar putea să-l atingă cu mâna. O 
despărțea însă de el adâncul râpei. Desluşea în întuneric celei 
trei etaje ale castelului de pe pod. 

Rămase aşa cine ştie cât timp, deoarece începuse să piardă 
măsura timpului, tăcută şi copleşită de gânduri, în fața râpei 
adânci, căscate la picioarele ei şi a clădirii întunecoase. Ce 
putea oare să fie? Ce se întâmpla acolo? Asta să fi fost într- 
adevăr Tourgue? Simţea ameţeala unei aşteptări fără scop, ca 
atunci când soseşti undeva sau când pleci. Se întreba ce caută 
acolo. 

Privea, asculta. 

Deodată nu mai văzu nimic. 

O perdea de fum se aşezase între ea şi priveliştea din față. O 
usturime înecăcioasă o sili să închidă ochii. Abia apucase să-i 
închidă şi pleoapele i se împurpurară, luminându-se. Îi 
deschise din nou. 

Noaptea ce i se înfățişase până atunci privirilor se făcuse zi; 
o zi cu lumină sinistră, ziua pe care o revarsă focul. Avea 
acum înaintea ochilor un început de incendiu. 

Din negru fumul se făcu stacojiu şi în mijlocul lui se înălța 
o flacără uriaşă; flacăra când ieşea la iveală, când se 


ascundea, învolburându-se cu zvârcoliri sălbatice, ca fulgerele 
şi ca şerpii. 

Flacăra ieşea ca o limbă dintr-o deschizătură ce semăna cu 
o gură căscată şi care era o fereastră năpădită de foc. 
Zăbrelită cu gratii de fier încinse de văpaie, fereastra se afla la 
parterul castelului de pe pod. Era singura care se vedea din 
toată clădirea. Fumul cotropise totul, chiar şi tăpşanul, şi nu 
se mai putea desluşi nimic altceva decât marginea râpei, 
neagră în bătaia flăcării rubinii. 

Michelle Flechard privea uimită. Fumul e un nor, iar norul e 
vis; nu mai înțelegea ce vedea. Trebuia să fugă? Trebuia să 
rămână? Se simțea ca şi cum ar fi trecut dincolo de hotarele 
realității. 

O adiere de vânt se stârni sfâşiind perdeaua de fum şi prin 
sfâşietură, dezvăluită fără veste, tragica fortăreață se ivi în 
toată măreţia, cu tot ceea ce o alcătuia, donjon, pod, castel, 
scăldată într-o strălucire orbitoare, fioroasă şi în acelaşi timp 
somptuos poleită de incendiul a cărui văpaie o învăluia de sus 
până jos. Michelle Flechard putu acum să observe totul în 
lumina sinistră a incendiului. 

Parterul clădirii de pe pod ardea. 

Deasupra se vedeau celelalte două etaje cruțate încă de foc, 
dar care păreau să plutească într-un cuib de flăcări. De pe 
marginea tăpşanului unde se afla Michelle Flechard, prin 
stăvilarele de fum şi de flăcări, se zărea ca prin ceaţă interiorul 
castelului. Toate ferestrele erau deschise. 

Prin ferestrele de la etajul al doilea, care erau foarte mari, 
Michelle desluşea de-a lungul pereţilor nişte dulapuri ce i se 
păreau ticsite cu cărți, iar în dreptul unuia dintre geamuri pe 
jos, în semiobscuritate, un mic grup vag conturat, ceva 
nelămurit şi învălmăşit ca un cuibar ori ca nişte puişori abia 
ieşiţi din găoace şi care îi făcea impresia că se mişcă în 
răstimpuri. 

Rămase cu ochii aţintiţi într-acolo. 

Ce putea să fie vălmăşagul acela de umbre? 


Uneori i se părea că ar semăna cu nişte făpturi însuflețite; 
se simțea dogorită de febră, nu mâncase din zori, umblase 
toată ziua fără întrerupere, era istovită, avea impresia că totul 
nu era decât o nălucire de care se îndoia instinctiv; cu toate 
astea privirile sale din ce în ce mai stăruitoare nu puteau să 
se desprindă de grămada aceea nedesluşită de lucruri 
indiferente, neînsuflețite probabil şi în aparență inerte, ce 
zăceau pe parchetul sălii dedesubtul căreia izbucnise 
incendiul. 

Deodată focul, ca şi când ar fi fost înzestrat cu voinţă, făcu 
să se înalțe o văpaie spre iedera bătrână şi uscată ce îmbrăca 
fațada pe care tocmai a privea Michelle Flechard. S-ar fi zis că 
abia în momentul acela flacăra descoperise rețeaua de curpeni 
seci; o scânteie se agăță lacomă de ea, şi începu să urce de-a 
lungul curmeielor cu o agilitate înspăimântătoare, ca şi cum 
ar fi fost nişte dâre de pulbere. Într-o clipită flacăra ajunse la 
etajul al doilea. Şi de acolo, de sus, lumină încăperea de la 
primul etaj. O strălucire vie scoase brusc la iveală trei gingaşe 
făpturi adormite. 

Era un grup fermecător, cu braţele şi picioarele învălmăgşite, 
ochii închişi, surâzătoare căpşoare blonde. 

Mama îşi recunoscu copiii. 

Şi scoase un țipăt cutremurător. 

Un asemenea țipăt, plin de o nemăsurată spaimă, nu poate 
ieşi decât din pieptul unei femei. Nimic mai sălbatic şi nimic 
mai tulburător. Când e o femeie cea care ţipă, ţi se pare că 
auzi o lupoaică urlând, iar când e o lupoaică, urletul ei 
seamănă cu un țipăt de femeie. 

TȚipătul lui Michelle Flechard semăna cu un urlet. Hecuba 
lătră, spune Homer. 

Era țipătul ce izbise urechea marchizului de Lantenac. 

După cum am văzut, marchizul se întorsese din drum. 

Se afla acum între gura galeriei, prin care cu ajutorul lui 
Halmalo reuşise să fugă, şi râpă. Printre mărăcinişurile ce se 
împleteau în dreptul lui, văzu podul cuprins de flăcări şi 
fortăreața împurpurată de reflexele focului, iar prin intervalul 


dintre două crengi, zări deasupra capului său, la marginea 
tăpşanului, în fața castelului ce ardea şi în lumina vie a 
incendiului, un chip rătăcit şi dureros, chipul unei femei ce 
stătea aplecată asupra râpei. 

Era femeia care ţipase. 

Chipul nu mai avea nicio asemănare cu Michelle Flechard, 
era un chip de Gorgonă. Oropsiţii sunt în stare de cele mai 
extraordinare lucruri. ăranca se preschimbase într-o 
Eumenidă. Săteanca aceasta neînsemnată, vulgară, 
ignorantă, inconştientă căpătase pe negândite proporțiile 
fabuloase ale disperării. Marile suferințe sunt ca o dilatare 
colosală a sufletului, mama aceasta era însuşi simbolul 
maternității; tot ceea ce rezumă omenirea este supraomenesc. 
Se înălța acolo, la marginea râpei, în fața vâlvătăilor, în fața 
nelegiuirii, ca o putere de dincolo de mormânt; urletul era de 
fiară, iar gestul de zeiță; chipul, din gura căruia curgeau 
blestemele, părea o mască de văpaie. Nimic nu putea întrece în 
măreție fulgerele ce țâşneau din ochii săi înecați în lacrimi; 
privirea ei străfulgera incendiul. 

Marchizul asculta. Sunetele se revărsau peste capul său; 
auzea ceva nedesluşit şi sfâşietor, ceva ce părea a fi mai 
curând nişte hohote de plâns decât nişte cuvinte. 

— Ah, Doamne! Copiii mei! Ei sunt copilaşii mei! Ajutor! 
Foc! Foc! Foc! Sunteţi nişte criminali! Nu e nimeni acolo? Vreți 
să ardă copiii? E nemaipomenit! Georgette! Copiii mei! Alain- 
Bufleiul, Rene-Jean! Dar ce înseamnă asta? Cine i-a băgat 
acolo pe copilaşii mei? Dorm mititeii! Mi-am pierdut minţile! 
Nu, nu se poate! Ajutor! 

Între timp în fortăreață şi pe tăpşan se stârnise o agitație 
neobişnuită. Toată tabăra se strângea în jurul focului ce 
izbucnise. După ce avuseseră de înfruntat mitraliile, 
asediatorii trebuiau să înfrunte un incendiu. Gauvain, 
Cimourdain, Guechamp dădeau ordine. Ce era de făcut? Abia 
dacă puteau aduce câteva găleți cu apă din pârâiaşul ce 
curgea pe fundul râpei. Neliniştea sporea cu fiece clipă. Pe 


marginea tăpşanului se înşiruiau chipuri înspăimântate ce 
priveau. 

Ceea ce li se înfățişa înaintea ochilor era într-adevăr 
cumplit. 

Priveau fără să poată face nimic. 

Prin mijlocirea curpenilor de iederă ce luaseră foc, incendiul 
se întinsese până la ultimul etaj. Acolo găsise podul plin cu 
paie şi se năpustise asupra lui. Tot podul era numai o flacără 
acum. Flacăra zburda, lugubra voioşie a flăcărilor. Se părea 
că o adiere criminală ațâţa rugul. Ca şi când fiorosul Imânus 
s-ar fi transformat pe de-a-ntregul într-o învolburare de 
scântei trăind existența pustiitoare a focului, şi sufletul său 
monstruos se prefăcuse în vâlvătaie. Etajul în care se afla 
biblioteca fusese deocamdată cruțat, înălțimea tavanului şi 
grosimea pereților întârziind momentul în care avea să se 
aprindă ia rândul său, dar clipa fatală se apropia; era lins de 
flăcările de la primul etaj şi dezmierdat de cele de la ultimul. 
Necruţătorul sărut al morții îi dădea târcoale. Dedesubt un 
beci cu lavă încinsă, deasupra o boltă de jeratic; era destul să 
se surpe podeaua şi s-ar fi prăbuşit într-un morman de 
cenuşă incandescentă; era destul să se surpe tavanul şi ar fi 
fost îngropat sub un morman de cărbuni aprinşi. Rene-Jean, 
Alain-Bufleiul şi Georgette nu se treziseră încă, dormeau 
somnul adânc şi curat al copilăriei şi de afară se zăreau 
printre trâmbele de foc şi de fum ce, rând pe rând, acopereau 
şi descopereau ferestrele, în adâncul peşterii de văpaie, 
învăluiți într-o lumină meteorică, cuminţi, nemişcați, gingaşi, 
ca trei prunci lisus dormind încrezători în mijlocul unui 
infern; şi o fiară ar fi lăcrimat văzând cei trei trandafiri în 
cuptorul acela încins şi cele trei leagăne în fundul unui 
mormânt. 

Între timp mama îşi frângea mâinile: 

— Foc! Nu se aude? Foc! Sunt surzi de nu vine nimeni? Ard 
copilaşii mei! Veniţi o dată, voi ăia de acolo. De atâtea zile bat 
drumurile într-una şi ia uite cum mi-a fost dat să-i găsesc! 
Foc! Ajutor! Nişte îngeraşi! Când te gândeşti că sunt nişte 


îngeraşi! Ce păcate or fi săvârşit pruncii ăştia nevinovaţi? Pe 
mine m-au împuşcat, lor le-au dat foc! Cine a avut inima să 
facă una ca asta? Ajutor! Scăpaţi-mi copiii! N-auziţi ce vă 
spun? O căţea, şi de-o cățea încă ţi-e milă! Copiii mei! 
Copilaşii mei! Ah! Georgette! Îi văd burticică, îngeraşul mamei! 
Ren€-Jean! Alain-Bufleiul! Aşa-i cheamă. Vedeţi doar că sunt 
mama lor. Doamne, ce blestemăţii se mai întâmplă în 
vremurile noastre! Am tot umblat zile şi nopţi de-a rândul. Azi 
dimineaţă chiar am stat de vorbă cu o femeie. Ajutor! Ajutor! 
Foc! Sunteţi nişte fiare, nu oameni! Ce grozăvie! Ăl mare n-a 
împlinit încă cinci ani, iar a mai mică n-are nici doi anişori. Le 
văd picioruşele goale. Dorm, sfântă şi milostivă Fecioară! 
Cerul mi i-a dat şi iadul mi-i ia acum. Înapoi. Când mă 
gândesc cât drum am bătut! Copilaşii mei pe care i-am hrănit 
cu laptele meu! Şi eu care mă socoteam urgisită fiindcă nu-i 
găseam! Fie-vă milă de mine! Daţi-mi copiii, vreau copilaşii 
mei! Dacă vă spun că sunt acolo, înăuntru, zău sunt! Uitaţi- 
vă la picioarele mele cum sângerează, sărmanele. Ajutor! Dacă 
mai sunt oameni pe fața pământului nu se poate să-i lase pe 
bieții micuți să se prăpădească aşa! Ajutor! Ucigaşii! Unde s-a 
mai pomenit aşa ceva? Ah, tâlharii! Ce casă-i asta, urgisită? 
Mi i-au furat ca să mi-i omoare! Doamne Isuse, îndură-te de 
mine! Vreau copilaşii mei! O, nu ştiu ce-aş fi în stare să fac! 
Nu vreau să moară! Ajutor! Ajutor! Ajutor! O, dacă s-ar 
întâmpla să moară, am să-i ucid pe Dumnezeu! 

Odată cu rugămințţile sfâşietoare ale mamei se auzeau 
răsunând glasuri pe tăpşan şi în râpă: 

— O scară! 

— N-avem scară! 

— Apă! 

— N-avem apă! 

— Sus, în turn, la etajul al doilea, e o poartă! 

— E de fier! 

— Spargeţi-o! 

— Nu se poate! 

lar mama striga cu şi mai multă disperare: 


— Foc! Ajutor! Haideţi, mai repede, ce staţi? Atunci 
omorâți-mă şi pe mine! Copilaşii mei! Puii mamei! Ah, focul 
ăsta blestemat! Scoateţi-i de acolo sau azvârliți-mă şi pe mine! 

Printre răcnetele ei se auzeau pârâiturile focului ce ardea 
liniştit. 

Marchizul îşi pipăi buzunarul şi simți sub degete cheia de la 
poarta de fier. Atunci, aplecându-se că să poată trece pe sub 
bolta prin care evadase din turn, intră din nou în galeria pe 
care abia o părăsise. 


II - De la poarta de piatră la poarta de fier 


O armată întreagă ce se frământa disperată încercând o 
salvare imposibilă; patru mii de oameni care nu puteau sări în 
ajutorul a trei copii: asta era realitatea. 

Nu aveau nicio scară la îndemână; cea trimisă din Javene 
nu mai apucase să sosească; vâlvoarea se revărsa în jur ca un 
crater în erupție; a încerca s-o stingi cu apa pârâiaşului 
aproape secat din râpă era ridicol; ca şi cum ar fi azvârlit un 
pahar cu apă peste un vulcan. 

Cimourdain, Guechamp şi Radoub coborâseră în râpă. 
Gauvain se înapoiase în Tourgue, în sala de la etajul al doilea, 
unde se afla piatra turnantă, ieşirea secretă şi poarta de fier a 
bibliotecii. Acolo fusese şi fitilul cu pucioasă pe care-l 
aprinsese Imânus; acolo se iscase focul. 

Gauvain adusese cu el cinci pionieri. Singurul lucru pe 
care-l mai puteau face era să spargă poarta de fier. Poarta era 
straşnic de bine ferecată. 

Încercară mai întâi s-o spargă cu securile. Securile se 
fărâmară. 

— Oţelul e ca sticla pe lângă fierul ăsta, spuse un pionier. 

Poarta era într-adevăr de fier bătut cu ciocanul, făcută din 
două plăci groase de câte trei degete, încheiate cu buloane. 

Luară atunci nişte drugi de fier şi-i petrecură pe sub poartă, 
silindu-se s-o urnească din loc. Drugii se frânseră. 

— Ca nişte chibrituri, spuse pionierul. 


Gauvain murmură preocupat. 

— Numai o ghiulea ar putea să-i vină de hac. Dac-am putea 
aduce aici un tun... 

— Şi chiar şi atunci... spuse pionierul. 

Rămaseră un timp abătuţi. Toate braţele se lăsară în jos, 
neputincioase. Tăcuţi, învinşi, consternaţi, oamenii priveau 
înfricoşătoarea poartă ce părea înțepenită pe veci. O lumină 
roşie se prelingea pe dedesubt. În spatele ei focul se înteţea. 

Fiorosul cadavru al lui Imânus asista la toate astea 
lugubru, învingător. 

Peste câteva minute totul avea să se năruiască. 

Ce era de făcut? Nu se mai întrezărea nicio speranţă. 

Cu privirile pironite asupra pietrei turnante şi a gârliciului 
deschis prin care se strecuraseră evadațţii, Gauvain izbucni 
exasperat: 

— Totuşi pe acolo a ieşit marchizul de Lantenac! 

— Şi s-a întors, rosti un glas. 

Şi un chip cărunt se ivi în chenarul de piatră al ieşirii 
secrete. 

Era marchizul. 

Gauvain, care de ani de zile nu-l mai văzuse atât de 
aproape, se trase înapoi. 

Toţi cei de față rămaseră împietriți, în poziția în care se 
aflau. 

Marchizul ţinea o cheie mare în mână; cu o privire trufaşă îi 
sili pe câțiva dintre pionierii ce-i stăteau în cale să se dea la o 
parte, se îndreptă apoi spre poarta de fier, se aplecă sub boltă 
şi vâri cheia în broască. Broasca scrâşni, poarta se deschise 
dând la iveală o vâltoare de flăcări, şi marchizul păşi peste 
prag. 

Păşi fără nicio şovăială, cu fruntea sus. 

Toţi îl urmăreau cu privirea, înfiorați. 

Abia apucă să pătrundă în sala cuprinsă de flăcări şi 
parchetul pe jumătate mistuit de foc şi zdruncinat de paşi se 
prăbuşi în spatele său, făcând să se caşte între el şi poartă o 
văgăună.  Marchizul îşi continuă drumul fără să se 


învrednicească măcar a întoarce capul. Şi dispăru înghițit de 
fum. 

Nu se mai văzu nimic. 

Reugşise să meargă mai departe? Nu se căscase oare o nouă 
vâltoare de foc sub paşii săi? Să-şi fi găsit, la rândul său, 
mormântul? Cine putea să ştie? În fața lor se înălța un zăgaz 
de fum şi de flăcări. Marchizul se afla dincolo de ei, viu sau 
mort. 


III —- Unde-i vedem trezindu-se pe copii după ce i-am văzut adormind 

Până la urmă copiii se treziseră totuşi. 

Incendiul, care nu cuprinsese încă biblioteca, aşternea pe 
tavan o lumină trandafirie. Copiii nu văzuseră până atunci un 
asemenea revărsat de zori. Priviră lumina. Georgette o cercetă 
îndelung. 

Toate minunăţiile incendiului se desfăşurau sub ochii lor; 
hidra neagră şi dragonul stacojiu se iveau laolaltă în fumul 
monstruos, întunecat şi rubiniu în acelaşi timp, de o rară 
splendoare. Flăcărui zvelte îşi luau zborul în depărtare, 
fulgerând întunericul ca nişte războinice comete ce alergau 
unele după altele. Focul este o adevărată risipă; jariştele sunt 
încărcate cu sipeturi de bijuterii pe care le risipesc în vânt; nu 
degeaba cărbunele este făcut din aceeaşi substanță ca şi 
diamantul. Peretele celui de-al treilea etaj crăpase şi, prin 
crăpături, jeraticul se revărsa ca o cascadă de nestemate; 
grămezile de paie şi de ovăz care ardeau în pod curgeau pe 
ferestre, valuri-valuri de pulbere aurie, grăunţele de ovăz 
preschimbate în ametiste, iar firele de paie în granate. 

— Gigea! spuse Georgette. 

Se ridicară câteşitrei în capul oaselor. 

— Ah! strigă mama, s-au trezit! 

Rene-Jean se sculă din aşternut, după el se sculă şi Alain- 
Bufleiul, pe urmă se sculă şi Georgette. 

Rene-Jean se întinse, se îndreptă spre fereastră şi spuse: 

— Mi-e cald. 


— Cald, îl îngână Georgette. 

Mama îi chemă: 

— Copii! Ren€! Alain! Georgette! 

Copiii se uitau în jur încercând să se dumerească. Atunci 
când oamenii în toată firea sunt înspăimântați, copiii sunt 
doar curioşi. Cei ce se miră cu uşurinţă, anevoie se sperie; 
ignoranţa e plină de curaj. Copiii merită atât de puţin să se 
ducă în iad încât dacă l-ar vedea în fața ochilor, l-ar privi cu 
încântare. 

Mama îi strigă din nou: 

— Rene! Alain! Georgette! 

Rene-Jean întoarse capul; glasul ei îl smulse din uimire; 
copiii au memoria scurtă, în schimb îşi amintesc repede; tot 
ce-a fost în trecut pentru ei s-a întâmplat ieri, Renâ-Jean o 
văzu pe maică-sa, i se păru foarte firesc şi, înconjurat cum era 
de atâtea ciudățenii, simțind nelămurit nevoia unui sprijin, 
strigă: 

— Mămico! 

— Mămico! spuse şi Alain-Bufleiul. 

— Mico! îngână Georgette. 

Şi întinse mânuţele. 

Mama începu să urle: 

— Copiii mei! 

Câteşitrei se apropiară de marginea ferestrei; din fericire, 
văpaia nu se întinsese încă în partea aceea. 

— Mi-e tare cald, spuse Ren6-Jean. 

Apoi: 

— Frige. 

Şi o căută din ochi pe maică-sa. 

— De ce nu vii, mămico? 

— Vii, mico, repetă Georgette. 

Despletită, cu hainele rupte, sângerând, mama îşi dăduse 
drumul la vale, din mărăcine în mărăcine, în râpă. 
Cimourdain se afla acolo împreună cu Guechamp, la fel de 
neputincioşi amândoi ca şi Gauvain sus, în turn. Soldaţii 
forfoteau în jurul lor disperaţi că nu sunt în stare de nimic. 


Dogoarea focului era cumplită, dar nimeni nu o simţea. 
Măsurau din ochi înălțimea podului, stâlpii arcadelor, 
nivelurile etajelor, ferestrele inaccesibile, şi îşi spuneau că 
trebuie să acționeze cât mai repede. Trei etaje de urcat. Şi 
niciun mijloc ca să poată ajunge acolo. Rănit de sabie la umăr, 
cu o ureche ruptă, scăldat în sudoare şi-n sânge, Radoub 
venise şi el la fața locului; o văzu pe Michelle Flechard. 

— Ia te uită, se miră el, împuşcata! Cum se face c-ai înviat? 

— Copiii mei! se tângui mama. 

— Ai dreptate, răspunse Radoub, n-avem timp de pierdut 
cu strigoii. Şi încercă să escaladeze podul, încercare inutilă, îşi 
înfipse unghiile în piatră şi reuşi astfel să se cațăre câteva 
clipe; dar zidăria era netedă, nicio crăpătură nicăieri, nicio 
muchie ieşită în afară, pietrele erau perfect îmbinate, ca şi 
când construcția abia ar fi fost ridicată; Radoub căzu înapoi 
pe pământ. Focul bântuia mai departe, înfricoşător; se zăreau 
în cadrul ferestrei împurpurate cele trei căpşoare blonde. 
Radoub atunci ridică pumnul spre cer şi căutând parcă din 
ochi pe cineva, spuse: 

— Frumos te mai porți, Doamne Sfinte! Mama, 
îngenuncheată, strângea în braţe unul dintre stâlpi, strigând: 

— Fie-vă milă! 

Pârâituri înfundate se amestecau cu trosnetele incendiului. 
Geamurile dulapurilor din bibliotecă începură să crape, 
căzând cu zgomot. Nu mai încăpea nicio îndoială că în scurtă 
vreme schelăria avea să se surpe. Nicio putere omenească nu 
mai era în măsură să facă ceva. Câteva clipe încă şi totul avea 
să se prăbuşească. Nu mai aşteptau decât dezastrul. Se 
auzeau glăscioarele copiilor chemând: 

— Mămico! Mămico! 

Toată lumea era îngrozită la culme. 

Deodată, în cadrul ferestrei învecinate cu cea la care şedeau 
copiii, pe fondul purpuriu al flăcărilor, se contură o siluetă 
înaltă. 

Toate capetele se ridicară, toate privirile se aţintiră. Era un 
bărbat acolo, sus, era un bărbat în bibliotecă, un bărbat 


înfruntând vâlvătăile. Chipul său se profila în negru pe lumina 
de văpaie, dar părul îi era argintiu. Privitorii îl recunoscură pe 
marchizul de Lantenac. 

Marchizul dispăru câteva clipe, apoi ieşi din nou la iveală. 

Cumplitul bătrân apăru la fereastră ținând o scară în 
mâini. Era scara de salvare păstrată în bibliotecă, pe care o 
luase de lângă perete unde fusese aşezată, şi o târâse până în 
dreptul ferestrei. Apucând-o apoi de unul dintre capete, cu 
neîntrecuta îndemânare a unui atlet, o scoase afară pe geam 
şi o lăsă să lunece pe marginea pervazului până în fundul 
râpei. Nebun de fericire, Radoub întinse de jos mâinile, prinse 
scara şi o strânse la piept strigând: 

— Trăiască Republica! 

— Trăiască Regele! răspunse marchizul. 

Radoub bombăni: 

— N-ai decât să strigi ce pofteşti şi să spui şi prostii dacă 
vrei, eu ştiu că eşti bunul Dumnezeu. 

Scara fusese rezemată de zid, legătura dintre biblioteca 
incendiată şi pământ fusese statornicită; douăzeci de oameni 
alergară, în frunte cu Radoub, înşirându-se pe trepte, de sus, 
din capul scării şi până jos, la picioarele ei, cu spatele rezemat 
de fuscele, ca salahorii când urcă sau coboară pietrele. Scara 
de lemn se transformă într-o scară însuflețită. Radoub în 
capul scării se afla chiar în dreptul ferestrei, întors însă cu 
fața spre incendiu. 

Mica armată, risipită pe câmpul de mărăciniş şi pe 
povârnişuri se înghesuia, răscolită de cele mai felurite emoţii, 
pe tăpşan, în râpă, pe terasa turnului. 

Marchizul se făcu nevăzut, apoi se ivi din nou cu un copil în 
braţe. 

O furtună de aplauze se dezlănţui în râpă. 

Era primul copil pe care marchizul îl luase la întâmplare, 
Alain-Bufleiul. 

— Mi-e frică! striga Alain-Bufleiul. 

Marchizul i-l dădu lui Radoub care îl încredința soldatului 
din spatele său, aşezat cu o treaptă mai jos; acesta îl 


încredința la rândul lui altui soldat şi în timp ce Alain- 
Bufleiul, care ţipa ca din gură de şarpe, petrecut aşa din braţe 
în braţe, ajungea la picioarele scării, marchizul, care 
dispăruse, iar pentru câteva clipe, se întoarse la fereastră în 
brațe cu Renâ-Jean; băiețaşul, care se zbătea şi plângea, 
începu a-l lovi cu pumnii pe Radoub în momentul când 
marchizul îl dădu în seama sergentului. 

Marchizul se înapoie în sala cuprinsă de flăcări. Georgette 
rămăsese singură. Se apropie de ea. Fetița-i zâmbi. Omul 
acesta de piatră simți umezindu-i-se ochii. 

— Cum te cheamă? o întrebă. 

— Olgette, răspunse ea. 

O luă în brațe, fetița continua să zâmbească şi, în clipa în 
care o încredință lui Radoub, sufletul acesta atât de mândru 
şi de nepătruns avu deodată revelația nevinovăţiei, şi bătrânul 
o sărută pe copilă. 

— Uite-o pe puştoaică! o întâmpinară soldații; şi Georgette 
cobori la rândul său, trecând din braţe în brațe, în mijlocul 
strigătelor de duioasă admiraţie. Toţi băteau din palme, 
tropăiau; bătrânii grenadieri bufneau în plâns, iar fetița le 
zâmbea tuturor. 

Mama stătea la picioarele scării gâfâind, năucită, beată de 
toate aceste întâmplări neaşteptate, care o înălțaseră atât de 
năprasnic din iad în paradis. O bucurie prea mare poate 
frânge şi ea inima în felul său. Întinse mâinile, primindu-l în 
brațe mai întâi pe Alain-Bufleiul, pe urmă pe Rene-Jean, în 
sfârşit pe Georgette, sărutându-i în neştire pe toţi, apoi 
izbucni într-un hohot de râs şi căzu leşinată. 

Un strigăt clocotitor răsună: 

— Au scăpat toţi! 

Scăpaseră într-adevăr toţi, afară de bătrân. 

Nimeni însă nu părea să se sinchisească de asta, poate nici 
chiar el. 

Rămase câteva clipe gânditor la marginea ferestrei ca şi 
cum ar fi vrut să lase răgaz noianului de flăcări să se 
hotărască într-un fel. Pe urmă, fără a se grăbi, tacticos, falnic, 


încălecă pervazul şi fără a mai întoarce capul înapoi, drept, în 
picioare, având în spate vâlvătaia şi în față adâncul râpei, 
începu să coboare scara în tăcere, cu măreția unui spectru. 
Soldaţii care se mai aflau încă pe scară se dădură repede jos, 
toţi cei de față se înfiorară şi se traseră înapoi, cuprinşi de o 
spaimă sacră, lăsând un gol în jurul lui ca în jurul unei 
vedenii. Între timp marchizul se cufunda cu solemnitate în 
întunericul ce se deschidea la picioarele lui; se apropia încetul 
cu încetul, pe măsură ce ei se depărtau; pe chipul său de 
marmură nu se zărea nicio cută, în ochii de strigoi nicio 
scăpărare; cu fiecare pas pe care-l făcea spre oamenii aceia ale 
căror priviri înspăimântate erau aţintite asupra lui părea din 
ce în ce mai înalt, scara, se înfiora, scoțând un sunet lugubru 
sub picioarele sale, şi aveai impresia că vezi statuia 
comandorului scoborând în criptă. 

În momentul când marchizul ajunse jos, pe ultima treaptă, 
şi puse piciorul pe pământ, o mână se lăsă pe umărul lui. Se 
întoarse. 

— Te arestez, spuse Cimourdain. 

— Ai dreptate, răspunse Lantenac. 


CARTEA A ŞASEA - ABIA DUPĂ VICTORIE SE DĂ LUPTA 


I - Lantenac capturat 


Marchizul coborâse într-adevăr în mormânt. 

Îl luară cu ei. 

Cripta-închisoare de sub turn fu deschisă imediat sub 
privirea încruntată a lui Cimourdain; aduseră o lampă, un 
urcior cu apă şi o pâine cazonă, aruncară pe jos un braț de 
paie şi, la mai puţin de un sfert de oră după ce preotul îl 
arestase pe marchiz, uşa celulei se închidea în urma lui 
Lantenac. 


Terminând cu Lantenac, Cimourdain se duse să-l caute pe 
Gauvain; în momentul acela, în depărtare, ornicul bisericii din 
Parigne bătea orele unsprezece seara. Cimourdain îl înştiință 
pe Gauvain: 

— Am să convoc curtea marţială, dar fără tine. Eşti un 
Gauvain, la fel ca şi Lantenac şi deci prea de-aproape înrudit 
cu el ca să poţi fi judecător. După părerea mea Egalite a făcut 
rău acceptând să-l judece pe Capet. Curtea marțială urmează 
să fie alcătuită din trei judecători, un ofițer, căpitanul 
Guechamp, un subofițer, sergentul Radoub şi eu, ca 
preşedinte. Asta însă nu te mai priveşte pe tine. Ne vom 
conforma întru totul decretului Convenţiunii; ne vom mulțumi 
să constatăm identitatea fostului marchiz de Lantenac. 
Aşadar, mâine curtea marțială, iar poimâine ghilotina. 
Răscoala din Vendee a murit. 

Gauvain nu răspunse nimic, iar Cimourdain preocupat de 
ultimul şi cel mai important lucru pe care-l avea de adus la 
îndeplinire se îndepărtă. Cimourdain trebuia să stabilească 
anumite ore, să aleagă locul potrivit. Ca şi Lequinio la 
Granville ca şi Tallien la Bordeaux, ca şi Châlier la Lyon ca şi 
Saint-Just la Strasbourg, îşi însuşise obiceiul, considerat 
drept un exemplu bun de urmat de a asista personal la 
execuţii; judecătorul venea să vadă în ce fel călăul îşi 
îndeplinea datoria; obicei împrumutat de Teroare de la 
parlamentele din Franța şi de la inchiziția spaniolă. 

Gauvain era de asemenea preocupat. 

Un vânt rece adia dinspre pădure. Lăsându-l pe Guâchamp 
să dea ordinele necesare, Gauvain intră în cortul său, care era 
instalat pe pajiştea de la marginea pădurii, la picioarele 
turnului, şi îşi luă pelerina cu glugă în care se înfăşură. 
Pelerina era tivită după moda republicană atât de cumpătată 
în privința podoabelor, cu un simplu galon care era semnul 
distinctiv al comandantului. Începu să se plimbe pe pajiştea 
însângerată de unde pornise atacul. Era singur. Focul bântuia 
mai departe, dar nimeni nu se mai sinchisea acum de el; 
Radoub rămăsese cu copiii şi cu mama, aproape tot atât de 


grijuliu ca şi ea. Castelul de pe pod continua să ardă, pionierii 
se străduiau să localizeze incendiul, se săpau morminte, 
morții erau îngropaţi, răniții bandajaţi, baricada fusese 
dărâmată, se ridicau cadavrele din încăperi şi de pe scări, se 
curăța locul măcelului, se măturau cumplitele grămezi de 
gunoaie rămase de pe urma victoriei, cu o promptitudine 
cazonă soldații dereticau, ca să zicem aşa, în urma bătăliei ce 
se sfârşise. Gauvain însă nu vedea nimic din toate astea. 

Dus pe gânduri cum era, abia dacă arunca din când în 
când câte o privire spre postul de pază din dreptul spărturii, ce 
fusese întărit din ordinul lui Cimourdain. 

Desluşea în întuneric spărtura, la vreo două sute de paşi de 
locul unde se retrăsese la capătul pajiştii, ca şi cum ar fi 
căutat să se pună la adăpost. Vedea căscându-se gura ei 
neagră. De acolo începuse atacul în urmă cu trei ore, pe acolo, 
el, Gauvain, pătrunsese în turn; acolo era sala în care fusese 
construit retranşamentul; şi tot acolo, în sală, se afla uşa 
celulei în care era închis marchizul. lar santinelele din dreptul 
spărturii fuseseră puse acolo anume pentru a păzi celula. 

În timp ce privirea lui întrezărea ca prin ceață spărtura, 
urechea sa auzea ca prin vis, răsunând ca un clopot de 
alarmă, aceste cuvinte: „Mâine curtea marțială, iar poimâine 
ghilotina”. 

Deşi fusese localizat şi pionierii încercau să-l stingă 
azvârlind peste el toată apa pe care o aveau la îndemână, focul 
dădea încă semne de împotrivire făcând să răbufnească uneori 
câte o flacără; se auzeau în răstimpuri trosnind tavanele şi 
prăbuşindu-se unele peste altele etajele ce abia mai stăteau în 
picioare; volburi de scântei îşi luau atunci zborul ca dintr-o 
torță fluturată, o lumină ca de fulger scotea la iveală întreg 
cuprinsul până în cea mai îndepărtată zare, şi umbra 
fortăreței Tourgue, căpătând dintr-odată proporții gigantice, 
se lungea până la marginea codrului. 

Gauvain se plimba încolo şi încoace în întuneric prin 
dreptul spărturii de unde începuse asaltul. Când şi când îşi 


încrucişa mâinile pe după capul acoperit cu gluga militară. Se 
gândea. 


II —- Gauvain pe gânduri 


Gândurile sale erau de nepătruns. 

În felul său de a privi lucrurile se petrecuse o schimbare 
extraordinară. 

Marchizul se transfigurase. 

Gauvain văzuse cu ochii lui această transfigurare. 

Niciodată nu şi-ar fi putut închipui că aşa ceva poate fi 
consecința unui concurs de împrejurări, oricare ar fi fost 
aceste împrejurări. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte, nici 
chiar în vis, c-ar putea să se întâmple aşa ceva. 

Neprevăzutul, acel arogant nu ştiu ce în mâinile căruia 
omul este o jucărie, pusese stăpânire asupra lui Gauvain şi 
nu mai voia să-i dea drumul. 

Sub ochii lui imposibilul devenise real, vizibil, palpabil, 
inevitabil, implacabil. 

Ce părere avea despre asta Gauvain? 

Nu mai putea fi vorba să amâne; trebuia să tragă o 
concluzie. 

Avea de răspuns la o întrebare; nu mai era cu putință s-o 
ocolească. 

O întrebare pusă de cine? 

De evenimente. 

Şi nu numai de evenimente. 

Fiindcă atunci când evenimentele, care sunt schimbătoare, 
ne pun o întrebare, dreptatea care este nestrămutată ne 
somează să răspundem. 

În spatele norului care îşi aşterne umbra peste noi se află 
astrul care ne scaldă în lumina sa. 

Nu ne putem feri de lumină, aşa cum nu ne putem feri nici 
de umbră. 

Gauvain era supus unui interogatoriu. 

Trebuia să dea socoteală cuiva. 


Cuiva de temut. 

Conştiinţa sa. 

Gauvain simțea cum totul se clătina în jurul său. 
Hotărârile sale cele mai dârze, legămintele sale cele mai 
temeinice, deciziile sale cele mai inflexibile, toate începuseră să 
oscileze în adâncul voinţei lui. 

Există răsturnări sufleteşti la fel de puternice ca şi 
cutremurele. 

Cu cât se gândea mai stăruitor la ceea ce se petrecuse sub 
ochii lui, cu atât se simțea mai răvăşit. 

Gauvain credea că este republican şi era într-adevăr, în 
absolut. Un absolut superior i se dezvăluise însă acum. 

Mai presus de absolutul revoluționar, există absolutul 
omenesc. 

Ceea ce se întâmpla nu mai putea fi evitat; faptul era grav şi 
Gauvain făcea parte acum din el, intra în alcătuirea lui, nu 
putea să se desprindă şi, cu toate că Cimourdain îi spusese: 
„Asta nu te mai priveşte pe tine”, simţea în el ceva ce nu se 
putea compara decât cu ceea ce trebuie să simtă un copac în 
momentul în care e smuls din rădăcini. 

Orice om are un temei; ori de câte ori acest temei e 
zdruncinat se produce o tulburare în adâncul său; Gauvain 
simțea această tulburare. 

Îşi strângea capul în palme ca şi cum ar fi sperat că în cele 
din urmă va face să țâşnească din el adevărul. Nu era prea 
uşor să limpezească o asemenea situație; dimpotrivă, era un 
lucru cât se poate de dificil; avea în față nişte cifre 
înfricoşătoare pe care trebuia să le adune; să faci calculul 
destinului, ce operaţie ameţitoare! Încerca s-o înfăptuiască; se 
străduia să-şi dea seama; se căznea să-şi adune gândurile, să 
mlădieze rezistențele pe care le bănuia înăuntrul lui, să 
recapituleze evenimentele. 

Şi le înfățişa lui însuşi. 

Cui nu i s-a întâmplat să facă o dare de seamă pentru sine 
însuşi şi să se întrebe, într-o împrejurare decisivă, ce cale 


trebuie să urmeze, fie pentru a înainta, fie pentru a se 
retrage? 

Gauvain asistase cu puţin înainte la un miracol. 

Odată cu bătălia terestră, avusese loc o bătălie cerească. 

Bătălia binelui împotriva răului. 

O inimă crâncenă fusese învinsă. 

Cunoscând tot ceea ce există dăunător în om, violența, 
rătăcirea, orbirea, îndărătnicia primejdioasă, trufia, egoismul, 
Gauvain asistase într-adevăr la un miracol. 

Biruința omeniei asupra omului. 

Omenia învinsese neomenia. 

Cu ce mijloace? În ce fel? Cum reuşise să îngenuncheze un 
asemenea colos de ură şi de înverşunare? Ce arme folosise? Ce 
maşină de război? Un simplu leagăn de copil. 

O lumină orbitoare se revărsase asupra lui Gauvain. În plin 
război civil, în plină conflagrație a tuturor vrăjmăşiilor şi a 
tuturor răzbunărilor, în momentul cel mai confuz şi mai aprig 
al învălmăşelii, la ceasul când crima îşi revărsa toată văpaia şi 
ura toată bezna, în acea clipă în care, orice lucru poate deveni 
un proiectil în focul bătăliei, în care încleştarea este atât de 
sinistră încât nu-ți mai poţi da seama de partea cui e 
dreptatea, de partea cui e cinstea, de partea cui adevărul; 
dintr-odată, Necunoscutul, acest tainic vestitor al sufletelor, 
făcuse să strălucească mai presus de limpezişurile şi de 
întunecimile omeneşti orbitoarea lumină veşnică. 

Mai presus de lupta încrâncenată dintre minciună şi 
relativitate, chipul adevărului ieşise deodată la iveală în 
adâncuri. 

Puterea celor slabi intervenise fără veste. 

Se văzuse cum trei biete făpturi abia venite pe lume, 
inconştiente, părăsite, orfane, stinghere, gângave, surâzătoare, 
având de înfruntat războiul civil, legea talionului, cumplita 
logică a represaliilor, asasinatul, măcelul, fratricidul, furia 
turbată, duşmănia, toate gorgonele, reuşiseră să le biruie pe 
toate; se văzuse cum un incendiu scelerat ce trebuia să 
săvârşească o crimă fusese înfrânt şi sugrumat; se văzuse 


cum nişte crâncene urzeli fuseseră date peste cap şi 
zădărnicite; se văzuse cum străvechea ferocitate feudală, 
cerbicia unui dispreț străbun, pretinsa experiență a 
necesităților războiului, rațiunea de stat, toate arogantele 
prejudecăţi ale bătrâneţii neinduplecate, se risipiseră sub 
privirea senină a celor ce nu apucaseră încă să trăiască; şi e 
foarte firesc, fiindcă cel ce n-a apucat încă să trăiască n-a 
putut înfăptui nimic rău, el este dreptatea, el este adevărul, el 
este nevinovăția, şi giganticii îngeri din cer sălăşluiesc în 
făptura plăpândă a copiilor. 

Spectacol util; pilduitor; plin de învățăminte; aprigii 
combatanți ce purtau un război pe viață şi pe moarte 
văzuseră înălțându-se în fața tuturor nelegiuirilor, a tuturor 
atentatelor, a tuturor fanatismelor, a asasinatului, a 
răzbunării ce se silea să întețească focul rugurilor, a morții ce 
sosea cu o torță în mână, mai presus de uriaşa legiune a 
crimelor, atotputernica inocenţă. 

Şi inocenţa biruise. 

Se putea spune cu drept cuvânt: Nu, războiul civil nu 
există, barbaria nu există, ura nu există, crima nu există, 
întunericul nu există; pentru ca toate aceste vedenii să se 
risipească e de ajuns să răsară aceste zori, copilăria. 

Niciodată în nicio altă luptă ce se dăduse pe fața 
pământului Satana nu ieşise atât de bine în vileag, nici 
Dumnezeu. 

lar arena în care se desfăşurase această luptă fusese o 
conştiinţă. 

Conştiinţa lui Lantenac. 

Pentru ca să reînceapă acum şi mai înverşunată şi mai 
hotărâtoare poate, într-o altă conştiinţă. 

Conştiinţa lui Gauvain. 

Ce câmp de bătălie, sufletul omului! 

Suntem la cheremul acestor zei, acestor monştri, acestor 
giganţi: gândurile noastre. 

Adeseori aceşti aprigi beligeranți ne calcă sufletul în 
picioare. 


Gauvain cugeta. 

Încercuit, imobilizat, condamnat, scos de sub scutul legii, 
încolțit ca o fiară în arenă, strâns ca un cui în cleşte, 
înconjurat din toate părțile de un zid de fier şi de foc, 
marchizul de Lantenac reuşise să scape. Fuga lui era un 
miracol. Izbutise să realizeze acea capodoperă, cea mai dificilă 
dintre toate într-un asemenea război, care este o evadare. 
Pusese din nou stăpânire asupra codrului în care se putea 
întări, asupra ținutului în care putea continua bătălia, 
asupra umbrei în care i se pierdea urma. Redevenise cumplitul 
vântură-țară, sinistrul rătăcitor, comandantul unor luptători 
invizibili, căpetenia oamenilor de sub pământ, craiul codrilor. 
Gauvain câştigase biruința, dar Lantenac câştigase libertatea. 
Din momentul acela Lantenac se afla în deplină siguranţă, 
avea în fața lui nelimitate posibilități de mişcare şi un număr 
infinit de adăposturi între care putea să aleagă. Era 
insesizabil, inaccesibil, invulnerabil. Leul căzuse în capcană şi 
reuşise să scape. 

Şi uite că se întorsese îndărăt. 

De bună voie, spontan, din proprie inițiativă, marchizul de 
Lantenac părăsise codrul, umbra, securitatea, libertatea, 
pentru a înfrunta cele mai cumplite primejdii; Gauvain îl 
văzuse mai întâi avântându-se în mijlocul flăcărilor cu riscul 
de a rămâne acolo pe veci îngropat, iar mai apoi coborând 
scara care îl punea la discreția inamicului şi care, scară de 
salvare pentru alții, pentru el era o scară de pierzanie. 

Şi pentru ce făcuse toate astea? 

Pentru a scăpa de la moarte trei copii. 

Şi care era soarta ce i se hărăzise? 

Avea să fie ghilotinat. 

Aşadar, omul acesta, pentru trei copii - ai săi? nu; din 
sângele lui? nu; din casta sa? nu; pentru trei mici sărmani, 
primii veniți, nişte copii găsiți, nişte necunoscuți, nişte bieți 
calici, nişte golani, gentilomul acesta din os domnesc, 
bătrânul acesta, salvat, eliberat, învingător, fiindcă evadarea 
este fără îndoială o victorie, pusese totul la bătaie, pusese 


totul în joc, pusese totul în discuţie şi, cu semețţie, înapoindu- 
le copiii, adusese în acelaşi timp şi capul său, până atunci 
înfricoşător, acum măreț, pe care li-l oferise. 

Şi ei ce aveau de gând să facă? 

Să-l accepte. 

Marchizul de Lantenac avusese de ales între viața 
aproapelui şi a sa; şi în fața acestei splendide opţiuni, alesese 
propria sa moarte. 

lar ei se pregăteau să consfințească alegerea lui. 

Se pregăteau să-l omoare. 

Asta era răsplata eroismului! 

Să recompensezi o faptă mărinimoasă printr-o barbarie! 

Să pui revoluția în inferioritate! 

Ce discreditare pentru republică! 

În timp ce omul prejudecăţilor şi al servituţilor, transformat 
pe neaşteptate, se întorcea în sânul umanității, ei, oamenii 
libertăţii şi ai dezrobirii, să rămână mai departe pe făgaşul 
războiului civil, pe făgaşul vărsării de sânge şi al fratricidului! 

Măreaţa lege a iertării, a abnegațţiei, a răscumpărării, a 
sacrificiului să existe pentru cei ce luptau în numele unei 
rătăciri şi să nu existe pentru ostaşii adevărului! 

Cum se poate? Să nu caute a-şi întrece inamicul în 
mărinimie, să accepte această înfrângere, fiind cei mai 
puternici să se arate cei mai slabi, fiind învingători să fie şi 
ucigaşi, să dea ocazie să se spună că sub steagul monarhiei se 
află cei ce salvează copiii de la moarte, iar sub steagul 
republicii cei ce ucid bătrânii! 

Soldatul acesta  falnic, octogenarul acesta robust, 
războinicul acesta dezarmat, răpit mai curând decât capturat, 
luat prizonier în timp ce săvârşea o faptă bună, legat fedeleş 
cu consimțământul lui, cu fruntea încă îmbrobonată de 
sudoarea unui nobil devotament, să fie văzut urcând treptele 
eşafodului ca şi cum ar urca treptele unei apoteoze! Să fie pus 
sub cuțitul ghilotinei acest cap în jurul căruia sufletele celor 
trei îngeraşi salvați de la moarte vor zbura rugătoare! Şi, în 
fața unei osânde înjositoare pentru călău, să se vadă obrazul 


acestui om luminat de un zâmbet, iar obrazul republicii 
acoperit de roşeață! 

Şi toate astea să se petreacă sub ochii lui Gauvain, 
comandantul! 

Şi fiind în măsură să împiedice acest lucru, să nu mişte 
niciun deget! Să se mulțumească doar cu această arogantă 
dispensă „Asta nu te mai priveşte pe tine!” Şi să nu se 
gândească, oare, că în asemenea împrejurări abdicarea 
înseamnă complicitate? Să nu-şi dea seama că în cazul unei 
acțiuni atât de nemaipomenite, între cel ce o săvârşeşte şi cel 
ce îngăduie a fi săvârşită, cel din urmă e cel mai vinovat, fiind 
laş! 

Dar moartea asta nu avusese încuviințarea lui? El, 
Gauvain, îndurătorul, nu declarase că pentru Lantenac nu 
încăpea nicio îndurare şi că-l va preda pe Lantenac lui 
Cimourdain? 

Era dator aşadar viața acestui om. Ei bine, îşi plătea acum 
datoria. Atâta tot. 

Dar oare era acelaşi om? 

Până atunci Gauvain nu văzuse în Lantenac decât un 
luptător barbar, un fanatic al regalității şi al feudalismului, 
călăul prizonierilor, asasinul dezlănțuit de război, vărsătorul 
de sânge. De omul acela nu se temea; pe surghiunitorul acela 
era oricând gata să-l scoată de sub scutul legilor; față de cel ce 
nu înțelegea să cruțe pe nimeni, s-ar fi arătat la fel de 
necruţător. Nimic mai simplu, drumul era dinainte trasat şi 
pe cât de sinistru, pe atât de lesnicios, totul era prevăzut, nu 
trebuia decât să urmeze linia dreaptă a atrocității. Pe 
neaşteptate însă linia dreaptă se frânsese, o cotitură 
neprevăzută îi deschisese alte zări în față, se produsese o 
metamorfoză. Un Lantenac nebănuit intra în scenă. Din pielea 
monstrului ieşea un erou; mai mult decât un erou, un om. 
Mai mult decât un suflet, o inimă. Gauvain nu mai avea în 
fața lui un ucigaş, ci un izbăvitor. Gauvain fusese biruit de o 
revărsare de lumină cerească. Lantenac îl săgetase cu fulgerul 
bunătăţii. 


Şi acest Lantenac transfigurat să nu-l poată transfigura la 
rândul său pe Gauvain? Cum? Fulgerarea aceasta de lumină 
să nu aibă nicio urmare? Omul trecutului să păşească 
înainte, iar omul viitorului să dea înapoi? Omul barbariilor şi 
al superstițiilor să deschidă nebănuitele aripi şi să plutească 
în văzduh, privind din înalt cum omul idealului se târăşte în 
beznă şi în noroi! Gauvain să meargă pe brânci mai departe, 
pe vechiul făgaş al ferocităţii, în timp ce Lantenac şi-ar fi luat 
zborul spre culmile sublimului în căutare de noi aventuri! 

ŞI apoi încă ceva. 

Familia. 

Sângele acesta pe care se pregătea să-l verse -— fiindcă a 
îngădui să fie vărsat, era ca şi cum l-ar fi vărsat el însuşi - nu 
era oare sângele său, al lui Gauvain? Bunicul lui murise, dar 
fratele bunicului trăia încă; şi acest frate era marchizul de 
Lantenac. Fratele care se afla în mormânt nu s-ar ridica oare 
din groapă ca să-l împiedice pe celălalt să coboare alături de 
el? Nu i-ar porunci oare nepotului să cinstească această 
cunună de păr alb, soră cu propria sa aureolă? Între Gauvain 
şi Lantenac nu scăpăra privirea indignată a unui spectru? 

Scopul revoluției să fie oare acela de a-l denatura pe om? 
Fusese făcută cumva ca să distrugă familia, să sugrume 
omenia? Nicidecum. 89 se născuse tocmai ca să afirme aceste 
adevăruri supreme, nu ca să le tăgăduiască. A dărâma 
Bastiliile înseamnă a dezrobi omenirea; a aboli feudalitatea, 
înseamnă a pune temeiurile familiei. Autorul fiind punctul de 
plecare al autorităţii şi autoritatea fiind cuprinsă în autor, 
paternitatea este singura autoritate existentă; de aici şi 
legitimitatea albinei-regine care îşi zămisleşte propriul său 
popor; de aici şi absurditatea regelui-bărbat care, nefiind 
zămislitor, nu poate fi nici stăpân; de aici şi înlăturarea 
regelui; de aici, în fine, republica. Ce reprezintă toate astea? 
Reprezintă familia, umanitatea, revoluția. Revoluţia înseamnă 
întronarea popoarelor; iar Poporul, în fond, înseamnă Omul. 

Rămânea de văzut dacă acum, când Lantenac se întorsese 
în sânul umanității, Gauvain avea să se întoarcă la rândul 


său în sânul familiei. 

Rămânea de văzut dacă unchiul şi nepotul aveau să se 
întâlnească în acea luminoasă zonă superioară sau dacă 
progresul unchiului va fi însoţit de un regres din partea 
nepotului. 

Aceasta era întrebarea ce se punea în ultimă instanță în 
patetica deliberare a lui Gauvain cu propria sa conştiinţă, şi 
răspunsul părea să se desprindă de la sine: să-l salveze pe 
Lantenac. 

Da, dar Franţa? 

Aici, amețitoarea problemă lua dintr-odată cu totul alt 
aspect. 

Cum! Franța era încolțită! Franța era la cheremul tuturor, 
cu granițele deschise, lipsită de apărare! Nu mai avea şanţuri. 
Germania trecea Rinul; nu mai avea ziduri, Italia trecea Alpii 
iar Spania Pirineii. Îi mai rămăsese doar nesfârşitul noian al 
Oceanului. Singurul ei sprijin era abisul. Putea să se reazeme 
de el şi, uriaşă, având în spate tot întinsul mării, să ţină piept 
întregului pământ. În această situaţie, Franţa devenea 
inexpugnabilă. Şi iată că nu se mai putea bizui pe ea. Oceanul 
nu-i mai aparținea. Pe ocean se afla Anglia. Ce-i drept, Anglia 
nu ştia cum să treacă pe malul celălalt. Ei bine, un om era 
gata să-i arunce o punte, un om era gata să-i întindă mâna, 
un om era gata să le spună lui Pitt, lui Craig, lui Cornwallis, 
lui Dundas, piraţilor: „veniţi! Un om era gata să strige: 
„Anglie, pune mâna pe Franţa!” Şi omul acesta era marchizul 
de Lantenac. 

Omul acesta se afla acum în puterea lor. După ce trei luni 
de zile îl hăituiseră, îl fugăriseră, se înverşunaseră împotriva 
lui, reuşiseră în fine să-l prindă. Mâna revoluţiei se abătuse 
asupra nelegiuitului; pumnul încleştat al lui 93 îl înşfăcase de 
guler pe ucigaşul regalist; printr-una din acele tainice sorociri 
ce intervin de sus în treburile omeneşti, paricidul îşi aştepta 
acum pedeapsa în închisoarea propriei sale familii; feudalul se 
afla în temnița feudală; zidurile castelului său se ridicau 
împotriva lui însuşi împresurându-l, şi cel ce se pregătea să-şi 


trădeze ţara era trădat de propriul său locaş. În toate astea se 
vedea lămurit lucrarea lui Dumnezeu; ceasul dreptăţii bătuse; 
inamicul public fusese făcut prizonier de revoluție; nu mai 
putea să se împotrivească, nu mai putea să lupte, nu mai 
putea pricinui niciun rău; în Vendee, unde existau 
nenumărate brațe, el era singurul creier; când va fi răpus, va 
lua sfârşit şi războiul civil; se afla acum în mâinile lor; tragic 
şi fericit deznodământ; după atâtea măceluri şi atâta vărsare 
de sânge, omul care săvârşise crimele fusese prins şi-i venise 
rândul să moară. 

Şi era cu putință oare să se găsească cineva care să-l 
salveze? 

Cimourdain, adică 93, îl avea în mână pe Lantenac, adică 
monarhia, şi să se găsească cineva care să smulgă asemenea 
pradă din gheara asta de bronz! Lantenac, care înmănunchea 
în persoana lui toate acele flageluri ce reprezintă trecutul, 
marchizul de Lantenac coborâse în mormânt, greaua poartă a 
eternității se închisese în urma lui şi tocmai acum să vină 
cineva din afară să tragă zăvorul! Pericolul acesta social 
murise şi moartea lui pusese capăt rebeliunii, luptelor 
fratricide, războiului bestial şi era cu putință oare să se 
gândească cineva să-l reînvie! 

O, cum ar rânji tigva asta de mort! 

Cu ce satisfacție ar spune: „ei, uitați-vă că trăiesc, 
dobitocilor!” 

Cu ce râvnă s-ar apuca iar de îndeletnicirile sale odioase! 
Cu câtă bucurie s-ar cufunda Lantenac, încrâncenat şi voios, 
în viitoarea urii şi a războiului! Şi cât de repede, a doua zi 
chiar, le-ar fi fost dat să vadă din nou case mistuite de foc, 
prizonieri măcelăriți, răniți ucişi, femei împuşcate! 

La urma urmei, Gauvain nu exagera cumva gestul de care 
se simțea atât de fascinat? 

Trei copii erau gata să piară; Lantenac îi scăpase de la 
moarte. 

Dar cine pusese la cale pieirea lor? 

Nu chiar Lantenac? 


Cine aşezase leagănele în mijlocul flăcărilor? 

Nu oare Imânus? 

Cine era Imânus? 

Aghiotantul marchizului. 

Răspunderea o poartă, fireşte, comandantul. 

Aşadar incendiatorul şi asasinul era Lantenac. 

În definitiv ce faptă atât de grozavă săvârşise pentru a fi 
vrednic de asemenea admirație? 

Nu se înverşunase, atâta tot. 

După ce pusese la cale crima, pregetase s-o aducă la 
îndeplinire. Se cutremurase el însuşi de ceea ce voia să facă. 
Strigătul mamei trezise în el străvechiul fond de milă 
omenească, acel tezaur al vieții universale care există în 
adâncul oricărui suflet, chiar şi al celor mai sângeroase. 
Strigătul acela îl făcuse să se întoarcă din drum. Din 
întunericul în care se pregătea să se afunde îşi îndreptase din 
nou paşii spre lumină. După ce urzise crima, destrămase 
urzeala. Singurul său merit era acela de a nu fi fost un 
monstru până la capăt. 

Şi pentru atât de puţin să-i dăruieşti în schimb totul! Să-i 
dăruieşti zările larg deschise, plaiurile, câmpiile, aerul, lumina 
zilei, să-i dăruieşti codrul de care s-ar folosi pentru tâlhării, 
să-i dăruieşti libertatea de care s-ar folosi pentru a-i înrobi pe 
alții, să-i dăruieşti viața de care s-ar folosi ca să răspândească 
în jur moartea! 

lar ca să caute a ajunge la o înţelegere cu el, ca să încerce a 
îndupleca un caracter atât de semeț, ca să-i propună 
eliberarea în schimbul anumitor condiţii, ca să-l întrebe dacă 
ar consimți, în cazul când i s-ar cruța viaţa, să renunţe la 
orice luptă şi la orice rebeliune; ce greşeală ar fi fost din partea 
lui Gauvain o asemenea propunere, ce superioritate i-ar fi 
acordat asupra sa, cu ce dispreț ar fi fost întâmpinat, ce 
răspuns biciuitor ar fi primit oferta sa! Cu ce ton i-ar fi spus: 
păstrați-vă ruşinea pentru voi, luaţi-mi viața! 

Nu era într-adevăr nimic de făcut cu omul acesta, decât fie 
să-l ucidă, fie să-l elibereze. Omul acesta era pururi neclintit. 


Gata în orice clipă să-şi ia zborul sau să se jertfească; era 
propriul său vultur şi propriul său abis. Un suflet ciudat. 

Să-l ucidă? Ce zbucium! Să-l scape? Ce răspundere. 

Din momentul în care Lantenac ar fi fost eliberat, Vendee le- 
ar fi dat iar de furcă, la fel ca la început, întocmai ca balaurul 
din poveste câtă vreme capul încă n-a fost retezat. Într-o 
clipită, cu iuțeala fulgerului, toate făcliile stinse odată cu 
dispariția lui s-ar fi aprins din nou. Lantenac nu s-ar fi 
astâmpărat până ce nu şi-ar fi adus la îndeplinire planul său 
odios, aşternând ca o lespede de mormânt monarhia asupra 
republicii şi Anglia asupra Franţei. Salvându-l pe Lantenac ar 
fi însemnat să jertfească Franţa; viața lui Lantenac însemna 
moartea a sumedenie de ființe nevinovate, bărbaţi, femei, copii, 
târâți din nou de vârtejul războiului civil; însemna debarcarea 
englezilor, regresul revoluției, oraşe pustiite, poporul sfârtecat. 
Bretania scăldată în sânge, prada din nou prinsă în gheare. Şi 
în mijlocul tuturor acestor lumini şovăielnice şi idei 
contradictorii, Gauvain vedea mijind nedesluşit în adâncul 
gândurilor sale şi ridicându-se înaintea lui întrebarea: putea 
ori nu să pună tigrul în libertate? 

Puțin mai apoi însă problema lua iar aspectul inițial; piatra 
lui Sisif, care simbolizează de fapt disputa omului cu sine 
însuşi, se rostogolea din nou: Lantenac era oare tigru? 

Va fi fost, poate, mai înainte; dar mai era încă? În cugetul 
lui Gauvain se desfăşurau amețitoarele spirale ale gândirii ce 
se întoarce mereu la punctul de plecare, răsucindu-se în jurul 
ei însăşi ca năpârca. Hotărât, chiar după o îndelungată 
cercetare, putea oare cineva să nu recunoască devotamentul 
lui  Lantenac, abnegaţia lui stoică, admirabila lui 
dezinteresare? Cum! În fața urletelor războiului civil să 
mărturiseşti credința în umanitate! Cum, în ciocnirea unor 
adevăruri subalterne să aduci lumina adevărului superior! 
Cum, să dovedeşti că mai presus de monarhii, mai presus de 
problemele pământeşti, există neistovita duioşie a sufletului 
omenesc, ocrotirea pe care cei puternici o datorează celor 
slabi, salvarea pe care o datorează celor sortiți pieirii cei ce s- 


au salvat, grija părintească pe care cei vârstnici o datorează 
tuturor copiilor! Să dovedeşti aceste lucruri mărețe şi pentru a 
le dovedi să jertfeşti propria ta viață! Cum, să fii un 
comandant de oşti şi să renunțţi la strategie, la luptă, la 
posibilitatea de a-ţi lua revanşa? Cum, să fii regalist, să iei o 
balanță, să pui într-un talger pe regele Franţei, o monarhie ce 
dăinuie de cincisprezece secole, bătrânele legi cărora vrei să le 
redai puterea pierdută, străvechea societate pe care năzuieşti 
s-o restaurezi, iar în celălalt talger, trei pui de ţăran anonimi, 
şi să descoperi că regele, tronul, sceptrul şi cele cincisprezece 
secole de monarhie trag mai puţin la cântar decât cele trei 
făpturi nevinovate! Şi toate astea să nu însemne nimic? Cum, 
cel ce a săvârşit asemenea isprăvi să rămână mai departe un 
tigru şi să fie hăituit ca o fiară sălbatică? Nu, nu şi nu! Omul 
care a răspândit lumina unei fapte dumnezeieşti în genunea 
războaielor civile nu putea fi un monstru! Purtătorul de spadă 
se preschimbase într-un purtător de lumină. Diabolicul Satan 
luase din nou chipul cerescului Lucifer. Lantenac îşi 
răscumpărase toate cruzimile prin jertfa sa; pierzându-se 
trupeşte, se izbăvise moraliceşte; sufletul lui era iar 
neprihănit; semnase propria sa grațiere. Să nu aibă oamenii 
dreptul de a se absolvi singuri de păcate? De aici înainte era 
vrednic de tot respectul. 

Lantenac înfăptuise un lucru extraordinar. Venise acum 
rândul lui Gauvain. 

Gauvain era dator să-i dea replica. 

Lupta dintre pasiunile nobile şi pasiunile dăunătoare în 
momentul acela făcea să bântuie haosul în întreaga lume; 
ridicându-se deasupra haosului, Lantenac reuşise să smulgă 
din haos umanitatea; era acum rândul lui Gauvain să smulgă 
familia. 

Ce avea de gând să facă? 

Gauvain voia cumva să înşele încrederea lui Dumnezeu? 

Nu. Şi murmura în sinea lui: Trebuie salvat Lantenac. 

Foarte bine, atunci. Fă cum vrei, slujeşte interesele 
englezilor. Dezertează. Treci de partea duşmanilor. Scapă-l pe 


Lantenac şi trădează Franţa. 

Se înfiora. 

Răspunsul pe care l-ai găsit nu este totuşi cel adevărat, o 
gânditorule! Şi Gauvain întrezărea în întuneric zâmbetul 
sinistru al sfinxului. 

Situaţia în care afla era ca o cumplită răspântie unde 
adevărurile în luptă se întâlneau pentru a se măsura între ele 
şi unde cele trei supreme idealuri ale omului - umanitatea, 
familia patria — se priveau neclintit ochi în ochi. 

Fiecare dintre ele lua la rândul său cuvântul şi fiecare pe 
rând spunea adevărul. Cum să aleagă? Fiecare părea să fi 
descoperit cumpăna dintre înțelepciune şi dreptate, 
îndemnându-l: Fă aşa. Oare aşa trebuia într-adevăr să 
procedeze? Da. Nu. Raționamentul îi spunea un lucru; 
sentimentul îi spunea cu totul altceva; cele două îndemnuri se 
băteau cap în cap. Raționamentul nu este altceva decât 
oglinda rațiunii; sentimentul e adesea conştiinţa; unul 
izvorăşte dinlăuntrul omului, celălalt de mai sus. 

Din cauza aceasta sentimentul e mai puţin lucid şi în 
acelaşi timp mai puternic. 

Şi totuşi ce forță sălăşluieşte în inflexibila rațiune! 

Gauvain şovăia. 

Chinuitoare nedumeriri. 

Două abisuri se căscau în fața lui Gauvain. Să-l lase pe 
marchiz să piară? Ori să-l salveze? Trebuia să se azvârle într- 
unul din ele. 

Care dintre aceste două abisuri era datoria? 


III - Gluga comandantului 


Într-adevăr, era vorba de datorie. 

Datoria se înălța sinistră în fața lui Cimourdain şi 
copleşitoare în fața lui Gauvain. 

Simplă în fața unuia; multiplă, diversă, întortocheată, în 
fața celuilalt. 

Bătu miezul nopţii, apoi ora unu. 


Încetul cu încetul, Gauvain se apropiase fără să-şi dea 
seama de gura spărturii. 

Focul răspândea când şi când o lumină pâcloasă şi se 
stingea. 

Văpaia se răsfrângea din plin în partea cealaltă a fortăreței, 
asupra tăpşanului care ieşea la iveală în răstimpuri pentru a 
se cufunda iar în noapte atunci când flăcările erau perdeluite 
de fum. Înviorată de zvâcniri bruşte întretăiate de întunecări 
năprasnice, vâlvoarea schimba proporţiile lucrurilor dând 
santinelor din tabără înfăţişarea unor larve. Cufundat în 
gândurile sale, Gauvain privea absent învăluirile fumului de 
către flăcări şi ale flăcărilor de către fum. Lumina aceea ce se 
ivea şi pierea rând pe rând din fața ochilor săi avea nu ştiu ce 
asemănare cu adevărul ce se ivea şi pierea, rând pe rând, în 
cugetul său. 

Deodată, între două învălătuciri de fum, luându-şi zborul 
din jariştea ce sta să se stingă, o flăcăruie lumină puternic 
capătul cel mai înalt al tăpşanului dând în vileag imaginea 
purpurie a unei căruțe. Gauvain îşi aţinti privirea asupra ei; 
era înconjurată de nişte călăreţi care păreau să fie jandarmi 
după pălării. Avu impresia că e aceeaşi căruță pe care o 
văzuse în zare cu ocheanul lui Guechamp, cu câteva ore mai 
înainte, la asfinţitul soarelui. Nişte oameni urcați în căruță 
păreau că se pregătesc s-o descarce. Ceea ce se căzneau să 
dea jos părea să atârne greu, lăsând să se audă când şi când 
un zăngănit de fiare: nu-şi dădea seama ce anume putea să 
fie; semăna cumva cu o schelă; doi dintre oameni coborâră şi 
puseră jos pe pământ o ladă în care, judecând după formă, 
trebuia să fie un obiect triunghiular. Flăcăruia se stinse şi 
totul se cufundă iar în beznă; privind în gol, Gauvain continuă 
să se gândească la ceea ce se afla acolo ascuns în întuneric. 

Fuseseră aprinse nişte felinare, oamenii forfoteau pe tăpşan, 
dar mogâldeţele ce se foiau în noapte se zăreau ca prin ceață 
şi, de altminteri, Gauvain care stătea mai jos, de partea 
cealaltă a râpei, nu putea să vadă decât ceea ce se petrecea la 
marginea tăpşanului. 


Se auzeau glasuri, dar nu se puteau desluşi cuvintele. Când 
şi când răsunau nişte bocănituri ca în lemn. Şi un scrâşnet 
metalic, ca şi când cineva ar fi ascuţit o coasă. 

Băteau orele două din noapte. 

Agale, ca un om care mai curând ar face doi paşi înainte şi 
trei înapoi, Gauvain se îndreptă spre spărtură. Văzându-l că 
se apropie şi recunoscând în negura nopţii pelerina 
comandantului şi gluga lui galonată, santinela prezentă 
arma. Gauvain pătrunse în sala de la parter transformată în 
corp de gardă. Un felinar spânzura de boltă, răspândind în jur 
doar atâta lumină cât trebuia ca să nu calce peste oamenii din 
gardă ce stăteau lungiți pe paiele aşternute pe jos, cei mai 
mulți dormind. 

Se culcaseră acolo, în sala în care cu câteva ceasuri mai 
înainte luptaseră. Mitraliile, risipite ca nişte grăunți de fier şi 
de plumb pe podeaua care nu fusese măturată cum trebuie, îi 
cam stinghereau la dormit, dar erau obosiţi şi trebuiau să se 
odihnească. Acolo, în sala aceea, se dezlănțuise urgia; acolo 
începuse atacul; acolo oamenii răcniseră, scrâşniseră din 
dinţi, loviseră, uciseseră, îşi dăduseră sfârşitul; mulți dintre ai 
lor se prăbuşiseră morți pe lespezile pe care se culcaseră 
acum, toropiți; paiele pe care se întinseseră să doarmă 
sorbeau sângele camarazilor lor; acum totul se sfârşise, 
sângele fusese stăvilit, săbiile curățate, morții erau morți; ei 
dormeau liniștiți. Aşa e războiul. Şi pe urmă, mâine, vor dormi 
cu toții acelaşi somn. 

În momentul în care Gauvain intră înăuntru, câţiva dintre 
cei ce ațipiseră se ridicară în picioare, printre alții şi ofițerul ce 
avea comanda postului. Gauvain îi arătă uşa celulei: 

— Deschide, îi spuse el. 

Zăvoarele fură trase şi uşa se deschise. 

Gauvain intră în celulă. 

Uşa se închise în urma lui. 


CARTEA A ŞAPTEA —- FEUDALITATE ŞI REVOLUTIE 


I - Străbunul 


O lampă era aşezată jos, pe lespezile criptei, lângă 
răsuflătoarea pătrată a ocniței. 

Pe lespezi se mai zărea un urcior plin cu apă, pâinea cazonă 
şi aşternutul de paie. Celula era săpată în piatră, şi deținutul 
căruia i-ar fi trecut prin cap să dea foc paielor s-ar fi ostenit în 
zadar; închisoarea nu putea fi cu niciun chip incendiată, în 
schimb deţinutul cu siguranţă s-ar fi sufocat. 

În momentul în care uşa scârțâi din balamale, marchizul se 
plimba încolo şi încoace prin celulă; nevoia inconştientă de a 
se mişca pe care o au toate fiarele închise în cuşcă. 

Auzind scârțâitul uşii deschise apoi închise din nou, ridică 
fruntea şi lampa care se afla pe jos între Gauvain şi marchiz 
lumină din plin chipurile amândurora. 

Se uitară unul la altul cu o asemenea privire încât 
rămaseră locului pironiți. 

Marchizul izbucni în râs şi spuse: 

— Bun venit, domnul meu. E atâta timp de când n-am mai 
avut norocul să te întâlnesc. Îmi faci o deosebită cinste venind 
să mă vezi. Îţi mulţumesc. Chiar doream să schimb câteva 
cuvinte cu cineva. Începuse să mi se urască. Prietenii dumitale 
îşi pierd vremea degeaba; constatarea identităţii, curtea 
marțială, toate formalitățile astea tărăgănează prea mult. Eu 
aş fi mult mai expeditiv. Sunt acasă la mine, aici. Fii bun, te 
Tog, şi pofteşte înăuntru. Ei, ce zici de tot ce se întâmpla? E 
ceva cu totul neobişnuit, nu-i aşa”? A fost o dată un rege şio 
regină; regele era regele; regina era Franța. Regelui i s-a tăiat 
capul iar regina a fost măritată cu Robespierre; domniile lor 
au avut o fată care se numeşte Ghilotina şi pe care pare-mi-se 
voi avea ocazia s-o cunosc mâine dimineaţă. Voi fi încântat. 
Aşa cum sunt că te văd. Pentru asta ai venit? Ai avansat? Nu 
cumva dumneata eşti călăul? Dacă e numai o vizită de 


prietenie mă simt mişcat. Domnule viconte, poate că nu mai 
ştii ce înseamnă un gentilom. Ei bine, iată unul în fața 
dumitale. Priveşte-l. E într-adevăr curios; un ins care crede în 
Dumnezeu, crede în tradiție, crede în familie, crede în 
strămoşi, crede la fel ca şi tatăl său în fidelitate, în lealitate, în 
datoria sa față de monarh, în cinstirea legilor străbune, a 
virtuții, a dreptății; un ins care cu dragă inimă ar porunci să 
fii împuşcat. Fii bun, te rog, şi ia loc. Pe lespezi, ce-i drept, 
fiindcă nu există niciun fotoliu în salonul acesta; dar cine 
trăieşte în noroi poate foarte bine să se aşeze pe jos. N-am 
spus-o ca să te jignesc, fiindcă ceea ce noi numim noroi, 
dumneavoastră numiți națiune. Cred că n-ai să-mi ceri acum 
să strig Libertate, Egalitate, Fraternitate? Asta e una din 
încăperile fostei mele case; odinioară seniorii îi închideau aici 
pe mojici; acum mojicii îi închid pe seniori. Şi neroziile astea se 
cheamă revoluție. Pe cât se pare peste treizeci şi şase de ore o 
să mi se taie capul. N-am nimic împotrivă. Puteau fi însă atât 
de politicoşi ca să-mi trimită tabachera care a rămas sus, în 
camera cu oglinzi, unde te-ai jucat în copilărie şi unde te-am 
săltat pe genunchi. Domnule, aş vrea să-ți aduc la cunoştinţă 
un lucru şi anume, că te numeşti Gauvain şi că, ceea ce pare 
destul de ciudat, în vinele dumitale curge sânge nobil, zău, 
acelaşi sânge care curge şi în vinele mele şi care dacă din mine 
face un om de onoare, din dumneata a făcut un netrebnic. 
Asta e deosebirea dintre noi. Ai să-mi spui că nu e vina 
dumitale. Nici a mea. Bineînţeles, poţi fi un răufăcător fără să 
ştii. Depinde de atmosfera pe care o respiri; într-o vreme ca a 
noastră nu eşti răspunzător de ceea ce faci, revoluţia e 
vicleană cu toată lumea; şi toți marii voştri criminali sunt în 
realitate nişte mari naivi. Ce nătăfleți! Începând cu dumneata. 
Dă-mi voie să te admir. Da, admir un băiat ca dumneata care, 
fiind de neam mare, cu o situaţie bună în stat, având un 
sânge nobil pe care ar putea să-l verse pentru o cauză 
măreaţă, viconte de Tour-Gauvain, prinț de Bretania, putând 
fi duce de drept şi pair al Franţei cu titlu de moştenitor, fiind 
aşadar ceea ce este, se mulţumeşte să fie ceea ce eşti, aşa 


încât în ochii duşmanilor trece drept un ticălos, iar în cei ai 
prietenilor drept un imbecil. Şi fiindcă veni vorba, transmite-i 
te rog omagiile mele domnului abate Cimourdain. 

Marchizul vorbea degajat, liniştit, fără să apese pe vreun 
cuvânt, cu tonul unui om de lume, cu o privire limpede şi 
calmă, cu mâinile în buzunarele vestei. Se opri o clipă, respiră 
adânc şi continuă: 

— Nu vreau să-ți ascund c-am făcut tot ce mi-a stat în 
putinţă ca să te ucid. Aşa cum mă vezi, de trei ori eu însumi, 
cu mâna mea, am îndreptat tunul asupra dumitale. Gest cât 
se poate de nepoliticos, recunosc; ar însemna să dăm însă 
crezare unei păreri greşite, închipuindu-ne că în război 
inamicul n-ar avea altă grijă decât să ne fie pe plac. Fiindcă 
suntem în război, stimate nepoate. Totul e trecut prin foc şi 
sabie. Orice s-ar spune, totuşi e adevărat că regele a fost 
omorât. Minunat secol. 

Făcu din nou o pauză după care urmă: 

— Când te gândeşti că nimic din toate astea nu s-ar îi 
petrecut dacă Voltaire ar fi fost spânzurat şi Rousseau 
condamnat la galere! Ah, oamenii inteligenţi, ce calamitate! La 
urma urmei ce-ai să-i reproşezi monarhiei? E adevărat că 
abatele Pucelle era trimis la urma lui la mânăstirea Corbigny, 
îngăduindu-i-se să-şi aleagă singur vehiculul şi lăsându-i-se 
tot răgazul de care socotea că ar avea nevoie ca să se întoarcă 
la mânăstire, iar cât priveşte pe onorabilul domn Titon, care 
fusese, cu voia dumitale, un desfrânat fără pereche şi care se 
ducea la femei înainte de a se duce să vadă minunile 
diaconului Pâris, era strămutat din castelul Vincennes în 
castelul Ham din Picardie, care e, recunosc, un loc destul de 
neplăcut. lată pricinile de supărare; mi-aduc aminte; am 
protestat şi eu la vremea mea; am fost tot atât de stupid ca şi 
dumneata. 

Marchizul îşi pipăi buzunarul ca şi cum şi-ar fi căutat 
tabachera şi continuă: 

— Dar nu atât de rău. Vorbeam doar aşa ca să ne aflăm în 
treabă. Mai era apoi opoziția manifestată pe calea 


reclamațţiilor şi anchetelor, pe urmă au venit domnii filozofi, 
scrierile lor au fost arse în loc să fie arşi autorii, s-au 
amestecat apoi şi intrigile de la curte; au răsărit tot felul de 
zevzeci, Turgot, Quesnay, Malesherbes, fiziocrațţii, etcetera şi a 
început tămbălăul. Totul a fost pus la cale de nişte scriitoraşi 
şi de nişte versificatori de duzină. Enciclopedia! Diderot! 
d'Alembert! Nişte neisprăviți de condeieri! Când te gândeşti că 
un om de neam, ca regele Prusiei, a putut să cadă în cursă! 
Eu i-aş fi suprimat pe toţi mâzgălitorii de hârtie. Noi ăştilalți 
ştiam să facem dreptate. Se mai văd încă şi acum aici, în 
perete, urmele roților pe care erau traşi condamnaţii. Cu noi 
nu era de glumit. Nu, nu, n-avem nevoie de scribi! Atâta timp 
cât vor exista indivizi ca Arouet, vor fi şi inşi de teapa lui 
Marat. Atâta timp cât vor exista scriptomani care zgârie 
hârtia, vor fi şi netrebnici care să ucidă; atâta timp cât va 
exista cerneală, va fi şi răutate pe lume; atâta timp cât laba 
omului va ține pana de gâscă, neroziile frivole vor da naştere 
neroziilor sângeroase. Cărţile sunt cele ce zămislesc crimele. 
Cuvântul himeră are două înțelesuri diferite, înseamnă 
nălucire şi înseamnă în acelaşi timp şi monstru. Cum se poate 
îmbăta lumea cu asemenea bazaconii! Ce ne tot împuiaţi 
urechile cu drepturile voastre? Drepturile omului! Drepturile 
poporului! Ce noţiuni găunoase şi ce stupide, ce fanteziste şi 
lipsite de sens! Eu când spun: Havoise, sora lui Conan al II- 
lea, i-a adus zestre comitatul Bretaniei lui Hoel, conte de 
Nantes şi de Cornouailles, care a lăsat tronul lui Alain 
Fergant, unchiul Berthei, care s-a căsătorit cu Alain cel 
Negru, stăpânul domeniului Roche-sur-Yon şi a avut cu elun 
copil, pe Conan cel Mic, bunicul lui Guy sau Gauvain de 
Thouars, strămoşul nostru, spun un lucru lămurit şi afirm un 
drept. Dar ce înțeleg pramatiile astea ale voastre, haimanalele, 
secăturile, prin drepturile lor? Blasfemia şi regicidul. Ce poate 
fi mai odios? Ah, mocofanii! Îmi pare rău pentru dumneata, 
domnule; dar te tragi din această nobilă stirpe bretonă; 
Gauvain de Thouars a fost străbunul meu şi al dumitale; şi tot 
printre strămoşii noştri se numără şi marele duce de 


Montbazon, pair al Franţei, onorat cu colierul mai multor 
ordine, care a atacat marginile oraşului Tours şi a fost rănit în 
bătălia de la Arques, şi care a murit ca staroste al vânătorilor 
regale în conacul lui de la Couzieres din Touraine, la vârsta de 
optzeci şi şase de ani. Aş putea să-ți mai pomenesc de ducele 
de Laudunois, fiul doamnei de la Garnache, de Claude de 
Lorraine, duce de Chevreuse şi de Henri de Lenoncourt, şi de 
Francoise de Laval-Boisdauphin. Dar la ce bun? Domnul are 
cinstea de a fi un zevzec şi ține cu tot dinadinsul să fie egal cu 
grăjdarul său. Să ştii un lucru, eram un om destul de vârstnic 
atunci când dumneata abia umblai pe picioare. Te-am şters la 
nas când erai un mucos şi aş putea să te şterg şi acum. 
Crescând, ai găsit de cuviință să te micşorezi. De când nu ne- 
am văzut fiecare dintre noi am mers pe o altă cale, eu pe calea 
cinstei, dumneata pe cea opusă. Ah, nu ştiu cum au să se 
sfârşească toate astea, dar preacinstiții dumitale prieteni sunt 
nişte nemernici fără pereche. A, da, e frumos, nici vorbă, sunt 
gata să recunosc, s-au făcut progrese uimitoare, bunăoară s-a 
desființat în armată pedeapsa cu stacana cu apă pe care 
soldații beţivi erau obligaţi s-o bea trei zile în şir; avem 
prețurile maximale, Convenţiunea, îl avem pe episcopul Gobel, 
pe domnul Chaumette şi pe domnul Hebert, şi se distruge în 
masă tot trecutul, începând cu Bastilia şi sfârşind cu 
calendarul. Sfinţii sunt înlocuiți cu legume. Prea bine, 
domnilor cetățeni, n-aveţi decât să fiți stăpâni, domniți, lăfăiți- 
vă, faceți-vă de cap, nu vă sfiiți. Toate astea nu vor putea 
împiedica totuşi religia să rămână religie, regalitatea să 
reprezinte cincisprezece secole din istoria noastră, străvechea 
nobilime franceză, chiar decapitată, să fie mai presus decât 
domniile voastre. Cât priveşte chichițele pe care le căutați 
dreptului istoric al dinastiilor regale, singurul lucru pe care-l 
putem face e să ridicăm din umeri. Chilperic, în fond, nu era 
decât un simplu călugăr, anume Daniel; Rainfroy a fost cel 
care l-a inventat pe Chilperic ca să-i facă sânge rău lui Carol 
Martel; ştim toate astea la fel de bine ca şi dumneavoastră. Nu 
asta e important. Important este să fim un regat puternic, să 


fim Franța de odinioară, să fim acea țară atât de minunat 
orânduită, în care mai presus de orice se află persoana sacră a 
monarhilor, stăpânii absoluțţi ai statului, pe urmă vin prinții, 
pe urmă înalții dregători ai coroanei, pentru armatele de uscat 
şi cele de pe mare, pentru artilerie, pentru conducerea şi 
administrarea finanțelor. După aceea vine justiția supremă şi 
cea subalternă, urmată de administraţia veniturilor şi a 
dărilor către stat, în fine poliția regatului cu cele trei trepte ale 
ei. O orânduire cât se poate de nobilă şi de frumoasă şi pe care 
ați distrus-o. Aţi distrus provinciile, ca nişte ignoranțţi şi nişte 
capete seci ce sunteți, fără să aveţi habar de ceea ce însemnau 
provinciile pentru noi. Geniul Franței însumează geniul 
întregului continent, şi fiecare dintre provinciile Franței 
întruchipa o virtute europeană; lealitatea Germaniei sălăşluia 
în Picardia, mărinimia Suediei în Champagne, iscusința 
Olandei în Burgundia, hărnicia Poloniei în Languedoc, 
seriozitatea Spaniei în Gasconia, înțelepciunea Italiei în 
Provence, subtilitatea Greciei în Normandia, fidelitatea Elveţiei 
în Dauphine. Habar n-aveaţi de nimic din toate astea; aţi 
sfărâmat, ați distrus, ați năruit, ați spulberat, v-aţi purtat ca 
nişte brute mărginite, fără să vă pese de nimic, vasăzică nu 
mai vreți să aveți nobili! Foarte bine, n-o să mai aveți. Le 
puteți pune cruce. N-o să mai aveți paladini, n-o să mai aveți. 
Rămas bun măreției de odinioară! Găsiți-mi acum un 
d'Assasi52', dacă puteţi! Vă păziți pielea cu toţii. S-au dus pe 
veci cavalerii de la Fontenoy care salutau înainte de a ucide, s- 
au dus pe veci combatanții cu ciorapi de mătase de la asediul 
oraşului Lerida; s-au dus pe veci falnicele zile de bătălie în 
care panaşurile săgetau aerul ca nişte meteori; sunteți un 
popor sfârşit; veți suferi silnicia cotropirii străine; dacă Alaric 
al II-lea ar veni din nou, n-ar mai fi Clovis să-i iasă în cale; 
dacă Abderam ar veni din nou, n-ar mai fi Carol Martel să-i 
iasă în cale; dacă saxonii ar veni din nou, n-ar mai fi Pepin să 
le iasă în cale; nu veți mai avea parte de victorii ca acelea de la 
Agnadel, Rocroy, Lens, Staffarde, Neervinde, Steinkerque, la 
Marsaille, Raucoux, Lawfeld, Mahon; nu veți mai avea o 


bătălie ca la Marignan cu Francisc I; nu veţi mai avea o 
bătălie ca la Bouvines cu Philippe-Auguste, luându-i prizonieri 
cu o mână pe Renaud, conte de Boulogne, cu cealaltă pe 
Ferrand, conte de Flandra. Veţi mai avea un Azincourt, dar nu 
şi un senior de Bacqueville, falnicul portdrapel care să 
întâmpine moartea înfăşurat în flamura lui! N-aveţi decât! 
Faceţi cum ştiţi! Fiţi oamenii noi! Micşoraţi-vă! 

Marchizul tăcu o clipă, după care spuse: 

— Dar lăsaţi-ne pe noi să rămânem mari. Ucideţi regii, 
ucideţi nobilii, ucideți preoţii, culcați la pământ, dărâmați. 
Măcelăriți, călcaţi totul în picioare; puneţi sub călcâiul 
cizmelor voastre preceptele strămoşeşti, călcaţi în picioare 
tronul, sfărâmaţi altarele, striviți-l pe Dumnezeu, dansați 
peste vestigiilor lor! Treaba voastră. Sunteţi nişte trădători şi 
nişte mişei, incapabili de devotament şi de sacrificiu. Şi cu 
asta, basta. Dă ordin acum să fiu ghilotinat, domnule viconte. 
Am cinstea să fiu sluga dumitale plecată. 

Adăugând: 

— Ți-am spus adevărul în față. Ce-are a face? Şi-aşa sunt 
un om mort. 

— Eşti liber, rosti Gauvain. 

Şi apropiindu-se de marchiz, Gauvain îşi scoase pelerina de 
comandant, i-o puse pe umeri şi-i trase gluga peste ochi. 
Aveau amândoi aceeaşi statură. 

— Stai, ce faci? se miră marchizul. 

— Locotenente, deschide! spuse Gauvain ridicând glasul. 

Uşa se deschise. 

Gauvain strigă din nou: 

— Ai grijă şi închide uşa după mine. 

Şi-l împinse afară pe marchizul năucit. 

Sala de jos, transformată în corp de gardă, era luminată 
aşa cum am spus de un felinar de corn în zarea căruia totul se 
vedea ca prin ceață, mai mult îngroşând întunericul decât 
risipindu-l. La lumina aceea chioară, soldaţii care nu 
apucaseră încă să adoarmă văzură mergând printre ei şi 
îndreptându-se spre ieşire un om înalt de stat, îmbrăcat cu 


pelerina şi cu gluga tivită cu galon a comandantului; luară 
poziție de drepţi şi omul trecu mai departe. 

Marchizul străbătu cu paşi măsurațţi corpul de gardă, pe 
urmă spărtura, nu fără a se izbi de câteva ori cu capul de 
boltă, şi ieşi. 

Luându-l drept Gauvain, santinela îi prezentă arma. 

Când se văzu în fine afară, având la picioare iarba 
câmpului, la două sute de paşi codrul, şi în fața lui 
imensitatea, noaptea, libertatea, viața, se opri locului un 
moment, ca un om care, luat pe nepregătite, s-a lăsat mânat 
fără să se împotrivească folosindu-se de o uşă deschisă, şi care 
încearcă să-şi dea seama acum dacă a făcut bine ori rău şi 
pregetă să meargă mai departe, dând ascultare unui ultim 
gând. După câteva clipe de atentă chibzuinţă, ridicând mâna 
dreaptă, trosni degetul mijlociu de policar şi spuse: 

— Asta e! 

Şi plecă. 

Uşa celulei se închise la loc. Înăuntru se afla Gauvain. 


II - Curtea marţială 


Pe vremea aceea activitatea curților marţiale era 
discreționară. Dumas prezentase Adunării legislative un 
proiect sumar de legislație militară, prelucrat mai apoi de 
Talot la consiliul celor Cinci-Sute, dar regulamentul 
tribunalelor militare, în forma sa definitivă, n-a fost redactat 
decât în timpul imperiului. În paranteză fie spus, de atunci 
datează obligaţia impusă tribunalelor militare de a strânge 
voturile începând cu gradele inferioare. În timpul revoluţiei nu 
exista un asemenea regulament. 

În 1793, preşedintele unui tribunal militar deţinea aproape 
întreaga autoritate a tribunalului; el alegea membrii, stabilea 
ierarhia gradelor, reglementa modul de votare; el era stăpânul 
şi în acelaşi timp judecătorul. 

Cimourdain hotărâse ca pretoriul curții marţiale să fie 
însăşi sala de la parter în care fusese construit 


retranşamentul şi în care se afla acum corpul de gardă. 

Ținea să scurteze atât drumul de la închisoare la tribunal 
cât şi cel de la tribunal la eşafod. 

La ora prânzului, în conformitate cu dispoziţiile lui, curtea 
ținea şedinţă în cadrul următor: trei scaune de paie, o masă 
de brad, două lumânări aprinse, un taburet în fața mesei. 

Scaunele erau pentru judecători, iar taburetul pentru 
acuzat. La cele două capete ale mesei fuseseră aşezate alte 
două taburete, unul pentru comisarul-adjunct, care era un 
furier, celălalt pentru grefier, care era un caporal. 

Pe masă se aflau un baton de ceară roşie, sigiliul de aramă 
al Republicii, două călimări, dosare de hârtie albă şi două afişe 
tipărite, larg desfăşurate, unul cuprinzând scoaterea lui 
Lantenac de sub scutul legii, celălalt decretul Convenţiunii. 

În spatele scaunului din mijloc era un mănunchi de drapele 
tricolore; pe vremurile acelea de riguroasă simplitate, un decor 
era numaidecât aşezat şi nu trebuia decât foarte puţin timp 
pentru a preschimba un corp de gardă într-o sală de judecată. 

Scaunul din mijloc, destinat preşedintelui, era aşezat cu 
fața spre uşa celulei. 

Publicul era alcătuit din soldați. 

Doi jandarmi păzeau banca acuzaților. 

Cimourdain şedea pe scaunul din mijloc, având la dreapta 
sa pe căpitanul Guechamp, primul judecător, iar la stânga pe 
sergentul Radoub, al doilea judecător. 

Purta pe cap pălăria cu panaş tricolor, la şold sabia şi cele 
două pistoale vârâte în centiron. Cicatricea de un roşu aprins 
ce-i brăzda obrazul îi dădea o înfăţişare şi mai aprigă. 

Radoub, până la urmă, se lăsase bandajat. Era legat la cap 
cu o năframă pe care se întindea încetul cu încetul o pată de 
sânge. 

La ora prânzului, şedinţa încă nu fusese deschisă, o ştafetă, 
al cărei cal se auzea bătând din copită afară, aştepta în 
picioare lângă masa tribunalului. 

Cimourdain scria ceva. lată ce anume: 

„Cetăţeni membri ai Comitetului salvării publice. 


Lantenac a fost prins. Mâine va fi executat.” 


Puse data, semnă, împături depeşa, o sigila şi o înmână 
ştafetei care plecă imediat. 

Terminând de scris, Cimourdain rosti cu glas tare: 

— Deschideţi celula. 

Cei doi jandarmi traseră zăvoarele, deschiseră uşa şi intrară 
în celulă. 

Cimourdain ridică fruntea, încrucişă braţele, privind spre 
uşă şi strigă: 

— Aduce-ţi prizonierul. 

Un om se ivi între cei doi jandarmi, sub bolta uşii deschise. 

Era Gauvain. 

Cimourdain tresări. 

— Gauvain! exclamă el. 

După care adăugă: 

— Am cerut să fie adus prizonierul. 

— Eu sunt, spuse Gauvain. 

— Tu? 

— Eu. 

— Şi Lantenac? 

— E liber. 

— Liber? 

— Da. 

— Evadat? 

— Evadat. 

Cimourdain bolborosi cu un tremur în glas: 

— Într-adevăr, castelul e al lui, cunoaşte toate ieşirile, 
ocnița probabil are vreo deschizătură care răspundă în afară, 
ar fi trebuit să mă gândesc la asta, a găsit desigur un mijloc 
să fugă, fără să aibă nevoie de ajutorul nimănui. 

— A fost ajutat, spuse Gauvain. 

— Să evadeze? 

— Să evadeze. 

— Cine l-a ajutat? 

— Eu. 


— Tu? 

— Eu. 

— Aiurezi! 

— Am intrat în celulă, eram singur cu prizonierul, mi-am 
scos pelerina, i-am pus-o pe spate, i-am tras gluga peste față, 
apoi a ieşit în locul meu, iar eu am rămas în locul lui. lată- 
mă. 

— Nu se poate să fi făcut aşa ceva! 

— Ba am făcut-o. 

— E imposibil. 

— E adevărat. 

— Aduceţi-l pe Lantenac! 

— Nu mai e aici. Soldații, văzându-l îmbrăcat cu pelerina 
comandantului, au crezut că sunt eu şi l-au lăsat să treacă. 
Era încă întuneric. 

— Eşti nebun. 

— Am spus adevărul. 

Urmă o pauză. Cimourdain îngână: 

— Ştii ce meriți... 

— Moartea, spuse Gauvain. 

Cimourdain era palid ca un cap retezat. Încremenise ca lovit 
de trăsnet. Părea că nici nu mai respiră. O picătură mare de 
sudoare i se ivi pe frunte, îşi întări glasul şi spuse: 

— Jandarmi, lăsaţi-l pe acuzat să şadă. 

Gauvain se aşeză pe taburet. 

Cimourdain continuă: 

— Jandarmi, trageţi săbiile. 

Era formula uzuală în cazurile în care se cerea pedeapsa 
capitală pentru acuzat. 

Jandarmii traseră săbiile din teacă. 

Glasul lui Cimourdain îşi recăpătase tonul obişnuit. 

— Acuzat, spuse el, ridică-te. 

Nu-i mai spunea pe nume lui Gauvain. 


III — Voturile 


Gauvain se ridică în picioare. 

— Cum te numeşti? întrebă Cimourdain. 

Acuzatul răspunse: 

— Gauvain. 

Cimourdain continuă interogatoriul. 

— Cine eşti? 

— Sunt comandantul armatei expediționare din C6tes-du- 
Nord. 

— Eşti rudă apropiată sau prin alianță cu evadatul? 

— Sunt nepotul său. 

— Cunoşti decretul Convenţiunii? 

— Se află pe masa dumneavoastră, aşa cum a fost afişat. 

— Ce ai de spus în privința acestui decret? 

— Că l-am contrasemnat, că am dat ordin să fie executat şi 
că eu am pus să fie tipărit afişul acesta, în josul căruia se află 
numele meu. 

— Alege-ţi un apărător. 

— Mă apăr singur. 

— Ai cuvântul. 

Cimourdain avea din nou o figură nepăsătoare. Dar 
nepăsarea lui semăna mai curând cu liniştea unei stânci 
decât cu stăpânirea de sine a unui om. 

Gauvain rămase câteva clipe tăcut, ca şi cum ar fi căutat 
să-şi adune gândurile. 

Cimourdain îl întrebă din nou: 

— Ce ai de spus în apărarea dumitale? 

Gauvain ridică încet capul fără să privească pe nimeni şi 
răspunse: 

— Iată: un lucru m-a împiedicat să-i văd pe celălalt; o faptă 
bună, văzută prea de aproape, mi-a ascuns o sută de fapte 
nelegiuite; un bătrân, pe de o parte, pe de altă parte nişte copii 
s-au aşezat între mine şi datorie. Am uitat satele pârjolite, 
ogoarele pustiite, prizonierii măcelăriți, răniții ucişi, femeile 
împuşcate, am uitat că Franţa a fost vândută Angliei; am pus 
în libertate pe ucigaşul patriei. Sunt vinovat. Spunând 
acestea, s-ar părea că vorbesc împotriva mea însămi; e o 


eroare. Vorbesc spre binele meu. Când un vinovat îşi 
recunoaşte greşeala, salvează singurul lucru care merită să fie 
salvat, onoarea. 

— E tot ce ai de spus în apărarea dumitale? întrebă din nou 
Cimourdain. 

— Ţin să adaug că fiind comandant, eram dator să dau un 
exemplu şi că dumneavoastră, fiind judecători, sunteţi datori 
s-o faceţi la rândul dumneavoastră. 

— Ce exemplu ai vrea să dăm? 

— Moartea mea. 

— Crezi că e îndreptățită? 

— Şi necesară. 

— Stai jos. 

Furierul care era comisar-adjunct se ridică şi dădu citire 
mai întâi ordonanţei, prin care fostul marchiz de Lantenac era 
scos de sub scutul legii, pe urmă, decretului Convenţiunii, ce 
legifera condamnarea la pedeapsa capitală a tuturor celor care 
ar fi înlesnit evadarea rebelului capturat. Încheie cu rândurile 
tipărite în partea de jos a afişului, prin care era interzis cu 
desăvârşire „sub pedeapsa cu moartea” să se dea „sprijin şi 
ajutor”  sus-numitului rebel şi care erau semnate: 
comandantul armatei expediționare, GAUVAIN. 

Terminând de citit, comisarul-adjunct se aşeză la loc. 

Cimourdain încrucişă braţele şi spuse: 

— Acuzat, ia aminte. Voi cei de față ascultați, priviți şi 
păstraţi liniştea. Aveţi în fața voastră legea. Vom trece la vot. 
Sentința va fi pronunțată cu majoritate simplă. Fiecare 
judecător îşi va rosti părerea, la rândul său, cu glas tare, în 
prezența acuzatului, deoarece justiția nu are nimic de ascuns. 

Apoi continuă: 

— Primul judecător are cuvântul. Vorbeşte căpitane 
Guechamp. 

Căpitanul  Guechamp nu părea să-l vadă nici pe 
Cimourdain, nici pe Gauvain. Pleoapele lăsate îi ascundeau 
ochii ațintiți asupra decretului, privindu-l ca şi cum ar fi privit 
în adâncul unei prăpăstii. 


— Legea e categorică, rosti el. Un judecător este ceva mai 
mult şi în acelaşi timp mai puţin decât un om; mai puțin 
decât un om fiindcă n-are inimă; mai mult decât un om, 
fiindcă ţine în mână spada. În anul 414 de la întemeierea 
Romei, Manlius l-a condamnat la moarte pe fiul său pentru 
crima de a fi câştigat o victorie fără încuviințarea sa. 
Încălcarea disciplinei trebuia ispăşită. De astă dată e vorba de 
o încălcare a legii; şi legea e mai presus decât disciplina. Din 
pricina unei fapte săvârşite sub imboldul milei, patria se află 
acum din nou în primejdie. Mila poate lua uneori proporțiile 
unei crime. Comandantul Gauvain l-a ajutat să evadeze pe 
rebelul Lantenac. Gauvain este vinovat. Votez moartea. 

— Scrie, grefier, spuse Cimourdain. 

Şi grefierul scrise: 

„Căpitanul Guechamp: moartea”. 


Gauvain ridică glasul: 

—  Guechamp, spuse el, ai votat cum trebuia şi-ţi 
mulțumesc. 

Cimourdain rosti: 

— Al doilea judecător are cuvântul. Vorbeşte, sergent 
Radoub. 

Radoub se ridică şi întorcându-se către Gauvain îl salută 
ostăşeşte pe acuzat. Apoi răbufni: 

— Dacă-i aşa, atunci tăiați-mi mie capul, fiindcă pe 
cuvântul meu de cinste şi pe tot ce am mai sfânt, să fiu al 
dracului dacă vă mint, aş fi vrut să fac ce-a făcut mai întâi 
bătrânul şi după aia ce-a făcut comandantul nostru. Când |- 
am văzut pe moşneagul ăla de optzeci de ani aruncându-se în 
foc să scape ăi trei năpârstoci, am zis: „Moşulică, eşti un om 
de ispravă!” Şi acum când aflu că dumnealui, căpitanul 
nostru, l-a scăpat pe bătrân de sărăcia aia de ghilotină, să mă 
ia naiba dacă nu zic: Căpitane, ar trebui să fii general, fiindcă 
eşti un om adevărat şi, fir-ar să fie, ţi-aş da crucea Sfântului- 
Ludovic, dacă ar mai fi cruci, dacă ar mai fi sfinți şi dacă ar 
mai fi ludovici! Ei, asta-i bună, că doar nu ne-om fi prostit 


tocmai acum? Dac-am câştigat bătălia de la Jemmapes, 
bătălia de la Valmy, bătălia de la Fleurus şi bătălia de la 
Wattignies pentru ca să ajungem aici, e mai bine s-o spuneţi 
lămurit. Cum aşa? lată-l aici pe comandantul Gauvain, care 
de patru luni de zile îi zvântă-n bătaie pe gogomanii ăia de 
regalişti şi scapă republica de năpastă, croind cu sabia în jur; 
când aveţi, zic, un om ca Gauvain, în stare să facă o ispravă 
ca aia de la Dol, pe care numai o minte foc de isteață putea s-o 
facă, dumneavoastră vreţi să vă descotorosiți de el! Şi-n loc să- 
] faceţi general, v-a căşunat să-i tăiați gâtul. Păi, să nu-ți vină 
să te-arunci cu capul înainte peste parapetul de la Pont-Neuf? 
lar dumitale, cetățene Gauvain, dacă în loc să-mi fii 
comandant ai fi fost un căprar de-al meu, mi-aş fi îngăduit să- 
ți spun că ai scos din gură nişte prostii cât dumneata de mari 
adineauri. Bătrânul a făcut bine că i-a scăpat pe copii, 
dumneata ai făcut bine că l-ai scăpat pe bătrân, şi dacă 
oamenii trebuie ghilotinați fiindcă au făcut o faptă bună, 
atunci să mă umfle toți dracii dacă mai pricep ceva. Dacă aşa 
merge, înseamnă că tot aşa o s-o ținem într-una. Nu-i nimic 
adevărat, din toate astea, nu-i aşa? Uite, mă ciupesc ca să-mi 
dau seama dacă sunt, ori nu, treaz. Nu înțeleg. Vasăzică 
bătrânul trebuia să-i lase pe puşti să ardă de vii, iar 
comandantul trebuia să lase să i se taie capul bătrânului. 
Dacă vreţi, n-a veți decât să-mi tăiați mie capul. Mai bine aşa. 
De pildă, să zicem că prichindeii s-ar fi prăpădit, iar batalionul 
Bonetei-Roşii şi-ar fi terfelit cinstea pe veci. Asta ați fi vrut? 
Atunci foarte bine, să ne mâncăm unii pe alții. Mă pricep şi eu 
la politică tot aşa de bine ca şi dumneavoastră, că doar am 
făcut parte din clubul secţiei Lănciilor. Ei, fir-ar să fie, mi se 
pare c-am început să ne prostim! Scurt şi cuprinzător, uite 
părerea mea. Nu-mi plac lucrurile care te fac, din păcate, să 
nu mai ştii pe ce lume trăieşti. Pentru ce naiba dăm piept cu 
moartea mereu? Pentru ca până la urmă căpitanul nostru să 
fie omorât! Ei, stai, că nu merge aşa, nenişorule! Îl vreau pe 
căpitanul meu! Îl vreau şi pace, am nevoie de el! Mi-e şi mai 
drag azi decât ieri. Auzi colo, să-l trimiteţi la ghilotină, păi, să 


nu mori de râs? Nici să nu vă gândiţi! V-am ascultat. Puteţi 
spune ce vreţi. În primul rând, nu se poate. 

Radoub se aşeză la loc. Rana i se redeschisese. Un firicel de 
sânge se strecura pe sub legătură, din locul unde fusese 
urechea, i se prelingea pe gât în jos. 

Cimourdain se întoarse către Radoub: 

— Votezi pentru achitarea acuzatului? 

— Votez, răspunse Radoub, să fie făcut general. 

— Te-am întrebat dacă votezi pentru achitare. 

— Votez să ajungă cel mai mare om din republică. 

— Sergent Radoub, votezi pentru achitarea comandantului 
Gauvain, da sau nu? 

— Votez să mi se taie capul în locul lui. 

— Achitarea, spuse Cimourdain. Scrie, grefier. 

Şi grefierul scrise: 

„Sergentul Radoub: achitarea”. 


Pe urmă spuse: 

— Un vot pentru condamnare. Un vot pentru achitare. 
Voturile sunt egale. 

Era rândul lui Cimourdain să voteze. 

Se ridică în picioare. Îşi scoase pălăria şi o puse pe masă. 

Nu era nici palid, nici vânăt la față. Avea obrazul pământiu. 

Dacă toți cei ce se aflau acolo ar fi fost întinşi pe jos 
înfăşurați în giulgiuri, tăcerea nu era mai adâncă. 

Cimourdain rosti cu o voce gravă, rar şi răspicat: 

— Acuzat Gauvain, procesul s-a încheiat. În numele 
republicii, curtea marţială, cu o majoritate de două voturi 
contra unu... 

Se întrerupse şi câteva clipe nu mai spuse nimic; şovăia 
cumva în fața morții? Şovăia în fața vieții? Toate răsuflările 
erau gâfâite. 

Cimourdain continuă: 

— „te condamnă la pedeapsa cu moartea. 

Pe chipul său se zugrăveau chinurile unei crâncene victorii. 
Atunci când lacob în beznă i-a cerut îngerului pe care-l 


doborâse la pământ să-l binecuvânteze, avea probabil acelaşi 
zâmbet înfricoşător. 

Fu numai o străfulgerare, care se stinse îndată. 
Cimourdain, al cărui chip înmărmurise din nou, se aşeză la 
loc. Îşi puse pălăria pe cap şi adăugă: 

— Gauvain, vei fi executat mâine dimineață, la răsăritul 
soarelui. 

Gauvain se sculă în picioare, salută şi spuse: 

— Mulţumesc tribunalului. 

— Luaţi-l pe condamnat, spuse Cimourdain. 

La un semn al lui Cimourdain, uşa celulei se deschise, 
Gauvain intră înăuntru, uşa se închise la loc. Cei doi jandarmi 
rămaseră de gardă de o parte şi de alta a ei, cu sabia trasă din 
teacă. 

Îl ridicară apoi pe Radoub, care căzuse în nesimţire. 


IV - După ce a fost judecător, Cimourdain devine stăpân 


O tabără e ca un viespar. Mai cu seamă în plină revoluţie. 
Ghimpele civic, care există în fiecare soldat, e gata oricând şi 
fără zăbavă să se facă simțit şi nu se sfieşte să-l împungă pe 
comandant după ce-a alungat duşmanul. Viteaza trupă ce 
cucerise fortăreața Tourgue începuse a zumzăi, bodogănind în 
fel şi chip mai întâi împotriva comandantului Gauvain, când 
se auzi despre evadarea lui Lantenac. În momentul când 
Gauvain fu văzut ieşind din temnița în care toată lumea era 
convinsă că se afla închis Lantenac, se produse o adevărată 
comoție electrică şi în mai puţin de un minut întreg 
detaşamentul era informat despre cele întâmplate. Un 
murmur se răspândi fulgerător în rândurile micii armate: 

— Se pregătesc să-l judece pe Gauvain, vorbeau la început 
unii şi alții. Asta numai aşa, de ochii lumii. Să mai ai 
încredere în foşti şi în popime! Am avut ocazia să vedem un 
viconte scăpând un marchiz de la moarte, acum o să vedem 
un popă scoțând basma curată un nobil! 


Când se află mai apoi despre condamnarea lui Gauvain 
toată lumea prinse iar să murmure: 

— Asta-i prea de tot! Căpitanul nostru, viteazul nostru 
căpitan, tânărul nostru comandant, un erou! Şi ce dacă-i 
viconte, cu atât mai frumos din partea lui că e republican! 
Cum se poate! El care a smuls din mâinile duşmanilor 
Pontorson, Villedieu, Pont-au-Beau! Învingătorul de la Dol şi 
de la Tourgue! Numai datorită lui suntem acum nebiruiți! El, 
spada republicii în Vendee! Omul care de cinci luni ţine piept 
rebelilor şi drege ce-au stricat Lechelle şi toți ceilalți! Cum 
îndrăzneşte Cimourdain să-l condamne la moarte? Pentru ce? 
Pentru că a lăsat să scape un bătrân, care a scăpat de la 
moarte, la rândul lui, trei copii! Auzi, un preot să omoare un 
militar! 

Aşa murmura tabăra victorioasă şi nemulțumită. O mânie 
întunecată mocnea în jurul lui Cimourdain. Patru mii de 
oameni împotriva unuia singur, s-ar fi părut că reprezintă o 
forță; dar lucrurile nu stăteau aşa. Cei patru mii de oameni 
erau o gloată, iar Cimourdain era o voință. Se ştia că 
Cimourdain se încrunta pentru cel mai mic lucru şi asta era 
de ajuns pentru a ţine armata la respect. În vremurile acelea 
aspre, era de ajuns ca în spatele unui om să se întrezărească 
umbra Comitetului salvării publice pentru că toată lumea să 
se teamă de el şi invectiva să se prefacă în şoaptă, iar şoapta 
în tăcere. Înainte ca şi după ce oamenii începuseră a 
murmura, soarta lui Gauvain ca şi soarta tuturor celorlalți se 
afla în mâinile lui Cimourdain. Se ştia că nu i se poate cere 
nimic şi că nu-şi va pleca urechea decât la glasul conştiinţei 
sale, glas supraomenesc pe care numai el îl auzea. Totul 
depindea de el. Hotărârea pe care o luase ca judecător marțial 
numai el putea s-o revoce ca delegat civil. Era singurul în 
măsură să grațieze. Avea depline puteri; cu un semn ar fi 
putut să-l pună în libertate pe Gauvain; era stăpân pe viaţă şi 
pe moarte; ghilotina se afla sub comanda lui. În acea tragică 
împrejurare, era omul suprem. 

Nu le rămânea altceva de făcut decât să aştepte. 


Se lăsă noaptea. 


V — Celula 


Sala de judecată se transformase iar în corp de gardă; 
postul era întărit ca şi în ajun; două santinele păzeau uşa 
zăvorâtă a celulei. 

Pe la miezul nopţii, un om ţinând un felinar în mână 
străbătu corpul de gardă, îşi spuse numele şi ceru să i se 
deschidă uşa celulei. Era Cimourdain. 

Intră înăuntru şi uşa rămase întredeschisă în urma lui. 

Celula era cufundată în beznă şi tăcere. Cimourdain făcu 
un pas în întunecimea dinăuntru, puse felinarul jos şi se opri. 
Se auzea în umbră răsuflarea liniştită a unui om adormit. 
Cimourdain ascultă, îngândurat, freamătul acela paşnic. 

Gauvain era culcat în fundul celulei, pe aşternutul de paie. 
Răsuflarea ce se auzea fremătând era a lui. Dormea adânc. 

Cimourdain păşi cât putu mai încet, se apropie de Gauvain 
şi rămase locului să-l privească; o mamă ce-şi priveşte 
pruncul dormind n-ar fi avut o privire mai duioasă şi mai 
inefabilă. Privirea aceasta era, poate, mai puternică decât el; 
Cimourdain îşi apăsă ochii cu pumnii, aşa cum fac uneori 
copiii, şi stătu un timp nemișcat. Pe urmă îngenunche, ridică 
binişor mâna lui Gauvain şi îşi lipi buzele de ea. 

Gauvain făcu o mişcare. Deschise ochii, cu aerul uşor 
nedumerit al omului trezit brusc din somn. Felinarul abia 
lumina văgăuna. Îl recunoscu pe Cimourdain. 

— Dumneata erai, maestre, spuse el. 

Şi adăugă: 

— Tocmai visam că moartea îmi sărută mâna. 

Cimourdain se cutremură aşa cum te cutremuri de câte ori 
un puhoi de gânduri se abate pe neaşteptate asupra ta; uneori 
puhoiul este atât de năprasnic şi de copleşitor încât ai 
impresia că e gata să-ţi înăbuşe sufletul. Nimic din ceea că se 
petrecea în adâncul inimii lui Cimourdain nu se arătă pe fața 
lui. Reuşi totuşi să îngaime: 


— Gauvain! 

Se uitară unul la altul; Cimourdain cu nişte ochi dogoriți de 
o văpaie ce-i zvânta lacrimile, Gauvain cu zâmbetul său cel 
mai blând. 

Gauvain se ridică de jos sprijinindu-se într-un cot şi spuse: 

— Semnul ce-ţi brăzdează obrazul e urma loviturii de sabie 
pe care ai primit-o în locul meu. Nu mai departe decât ieri, 
erai în toiul bătăliei alături de mine şi din cauza mea. Dacă 
providenţa nu te-ar fi adus lângă leagănul meu, ce s-ar fi ales 
astăzi de mine? Aş fi orbecăit în întuneric. Dacă am acum 
noțiunea de datorie, mulțumită dumitale o am. M-am născut 
legat de mâini şi de picioare. Prejudecăţile sunt tot atâtea 
legături, dumneata mi-ai desfăcut feşele şi m-ai lăsat să cresc 
în libertate şi din ceea ce nu era decât o mumie ai reuşit să 
faci un copil. În cel ce era sortit să rămână o stârpitură, ai 
sădit o conştiinţă. Fără dumneata aş fi crescut pipernicit. 
Exist numai prin dumneata. Nu eram decât un senior, ai făcut 
din mine un cetățean; nu eram decât un cetățean, ai făcut din 
mine o conştiinţă; m-ai făcut apt, ca om, pentru viața 
pământească şi, ca suflet, pentru viața cerească. Mi-ai dăruit 
cheia adevărului pentru a pătrunde în realitatea omenească, 
iar pentru a trece dincolo de ea, cheia luminii. Îţi mulțumesc, 
maestre. Dumneata m-ai creat. 

Cimourdain se aşeză jos, pe paie, alături de Gauvain şi 
spuse: 

— Am venit să cinăm împreună. 

Gauvain frânse pâinea neagră şi i-o întinse. Cimourdain luă 
o bucată; pe urmă Gauvain îi oferi urciorul cu apă. 

— Bea tu întâi, îl îmbie Cimourdain. 

Gauvain bău şi-i dădu apoi urciorul lui Cimourdain care 
bău la rândul său. Gauvain nu luase decât o înghițitură. 

Cimourdain bău cu sorbituri lungi. 

În timpul cinei, Gauvain mânca iar Cimourdain se 
mulțumea doar să bea, semn de pace sufletească la unul şi de 
înfrigurare la celălalt. 


În celulă domnea nu ştiu ce cumplită seninătate. Cei doi 
oameni vorbeau. 

— Marile înfăptuiri încep să se înfiripe, spunea Gauvain. 
Ceea ce face revoluția în momentul de față rămâne încă 
învăluit în mister. În spatele realizărilor vizibile există 
realizările invizibile. Unele sunt ascunse de celelalte. 
Realizările vizibile sunt crâncene, cele invizibile sunt sublime. 
În momentul acesta văd totul cât se poate de lămurit. E ciudat 
şi frumos. Oamenii au trebuit să folosească materialele 
trecutului. Aşa se explică acest uluitor 93. Sub un eşafodaj de 
barbarie se construieşte un templu al civilizaţiei. 

— Da, încuviință Cimourdain. Din acest provizorat va lua 
naştere definitivul. lar definitivul înseamnă paralelismul 
drepturilor şi datoriilor, impozitul proporțional şi progresiv, 
serviciul militar obligatoriu, nivelarea, niciun fel de abatere şi, 
mai presus de toate, linia dreaptă a legii. Republica 
absolutului. 

— Prefer, spuse Gauvain, republica idealului. 

Tăcu o clipă, apoi continuă: 

— Maestre, în tot ce-ai spus adineauri, care este locul 
hărăzit devotamentului, sacrificiului, abnegaţiei, generoasei 
reciprocități, a îngăduinţei, a dragostei? E foarte bine să cauţi 
a echilibra totul; e mai bine să armonizezi totul. Mai presus de 
cumpănă se află lira. Republica dumitale drămuieşte, 
măsoară şi organizează omul; a mea îl înalță în slăvile cerului; 
asta este deosebirea dintre o teoremă şi un vultur. 

— Te pierzi în nori. 

— Şi dumneata în calcule. 

— Armonia are ceva himeric. 

— Ca şi algebra. 

— Idealul meu e un om aşa cum l-ar fi plăsmuit Euclid. 

— Eu l-aş prefera plăsmuit de Homer, răspunse Gauvain. 

Privirea zâmbitoare şi severă a lui Cimourdain se opri 
asupra lui Gauvain ca şi cum ar fi vrut să-i stăvilească 
avântul. 

— Poezie. Să nu te încrezi în poeți. 


— Da, am mai auzit asta. Să nu te încrezi în adierile de 
vânt, să nu te încrezi în razele de soare, să nu te încrezi în 
miresme, să nu te încrezi în flori, să nu te încrezi în 
constelații. 

— Nimic din toate astea nu-ţi dă de mâncare. 

— De unde ştii? Ideea este şi ea o hrană. A gândi înseamnă 
a te hrăni. 

— Lasă speculațiile. Republica înseamnă doi şi cu doi fac 
patru. Din moment ce i-am dat fiecăruia ceea ce i se cuvine... 

— Îţi mai rămâne de dat ceea ce depăşeşte ce i se cuvine. 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Înţeleg acea imensă îngăduinţă reciprocă pe care fiece om 
o datorează tuturor şi toți o datorează fiecăruia şi care 
reprezintă însăşi viața socială. 

— În afara drepturilor stricte nu mai există nimic. 

— Există totul. 

— Pentru mine nu contează decât dreptatea. 

— Eu privesc ceva mai sus. 

— Şi ce poate fi mai presus decât dreptatea? 

— Omenia. 

Când şi când se întrerupeau, ca şi cum ar fi trecut un fulger 
printre ei. 

Cimourdain reluă discuția: 

— Precizează, să vedem dacă poți. 

— Fie. Dumneata doreşti serviciul militar obligatoriu. 
Împotriva cui? Împotriva altor oameni. Eu mă dispensez de 
serviciul militar Eu doresc pacea. Dumneata vrei să vii în 
ajutorul oamenilor săraci; eu vreau să suprim sărăcia. 
Dumneata vrei impozitul proporţional. Eu vreau să nu mai 
existe deloc impozite. După mine cheltuielile comune ar trebui 
reduse la cea mai simplă expresie a lor şi acoperite cu 
plusvaloarea socială. 

— Cum adică? 

— lată cum: în primul rând, suprimaţi parazitismul; 
parazitismul preotului, parazitismul judecătorului, 
parazitismul soldatului. După aceea, căutați să trageţi foloase 


de pe urma bogățiilor de care dispuneți; îngrăşămintele sunt 
aruncate la canal, aruncaţi-le mai bine pe ogoare. Trei pătrimi 
din pământul arabil e lăsat în paragină, desțeleniți Franța, 
desființați păşunile de prisos; împărțiți pământurile comunale. 
Fiecare om să aibă bucata lui de pământ şi fiecare bucată de 
pământ omul ei. În felul acesta beneficiile societăţii vor fi 
însutite. Franța, în momentul de față, nu le poate da carne 
țăranilor decât patru zile pe an; cultivată cu chibzuinţă ar 
putea hrăni sute de milioane de oameni, întreaga Europă. 
Folosiţi natura, această imensă forță nesocotită. Puneţi să 
lucreze în locul vostru toți curenții de aer, toate căderile de 
apă, toate fluviile magnetice. Globul pământesc e străbătut de 
o întreagă rețea de vine subterane; în rețeaua asta circulă o 
cantitate colosală de apă, de ţiţei, de foc. Crestaţi vinele 
globului şi lăsaţi să țâşnească apa pentru fântânile voastre, 
ţiţeiul pentru lămpile voastre, focul pentru vetrele voastre. 
Gândiţi-vă la mişcarea valurilor, la flux şi reflux, la acea 
tălăzuire neîncetată a mareelor. Ce este oceanul? O imensă 
forță ce se iroseşte în van. Ce stupid e uscatul! Să nu caute a 
se folosi de ocean! 

— Visezi cu ochii deschişi. 

— Vrei să spui că privesc realitatea în faţă. 

Gauvain continuă: 

— Dar femeia? Ce rost i-aţi hărăzit? 

— Acela pe care-l are. Să-l slujească pe bărbat, răspunse 
Cimourdain. 

— Da. Dar cu o condiție. 

— Care? 

— Ca şi bărbatul s-o slujească la rândul său pe femeie. 

— Cum îți închipui? protestă Cimourdain. Bărbatul 
slujitor? Cu niciun preț. Bărbatul e stăpân. Singura monarhie 
pe care o admit este aceea a căminului. Bărbatul e rege la el 
acasă. 

— Da. Doar cu o condiție. 

— Care? 

— Femeia să fie şi ea regină. 


— Vrei să spui că între bărbat şi femeie trebuie să existe... 

— Egalitate. 

— Egalitate? Cum îţi închipui? Între două ființe atât de 
diferite. 

— Am spus egalitate. N-am spus identitate. 

Urmă o nouă pauză, un fel de armistițiu între cele două 
inteligențe ce schimbau între cele fulgere în loc de cuvinte. 
Cimourdain rupse în fine tăcerea. 

— Dar copilul? În seama cui îl laşi? 

— În primul rând în seama tatălui care-l zămisleşte, pe 
urmă a mamei care-l aduce pe lume, pe urmă a învățătorului 
care-l creşte, pe urmă a cetăţii care face din el un bărbat, pe 
urmă a patriei care este mama tuturor, în fine în seama 
omenirii care este străbunica. 

— Pe Dumnezeu l-ai uitat. 

— Fiecare dintre aceste praguri, tată, mamă, învăţător, 
cetate, patrie, omenire, este o treaptă a scării ce urcă spre 
Dumnezeu. 

Şi cum Cimourdain nu spunea nimic, Gauvain continuă: 

— Când ajungi în vârful scării înseamnă ca ai ajuns la 
Dumnezeu. Dumnezeu ți se dezvăluie; nu mai rămâne decât 
să păşeşti spre el. 

Cimourdain făcu gestul unui om care cheamă pe cineva. 

— Gauvain, întoarce-te înapoi pe pământ. Noi vrem să 
realizăm posibilul. 

— Începeţi prin a nu-l face imposibil. 

— Posibilul se realizează întotdeauna. 

— Nu chiar totdeauna. Atunci când brutalizezi utopia se 
poate întâmpla s-o omori. Nimic nu e atât de fragil ca oul. 

— Trebuie totuşi să stăpâneşti utopia, să-i pui jugul 
realității, s-o integrezi în fapte. Ideea abstractă trebuie să se 
transforme în idee concretă; dacă pierde ceva din frumusețea 
ei, câştigă în schimb ca utilitate; e mai puţin arătoasă, dar 
mai folositoare. Trebuie ca dreptul să se încadreze în lege şi 
din momentul în care dreptul a devenit lege, e absolut. Iată ce 
înseamnă pentru mine posibilul. 


— Posibilul e mai mult decât atât. 

— Ah, iar visezi cu ochii deschişi. 

— Posibilul este o pasăre misterioasă ce pluteşte pururea 
deasupra omului. 

— Trebuie s-o prindem. 

— Vie. 

Şi Gauvain continuă: 

— Năzuinţa mea este: Tot înainte. Dacă Dumnezeu ar fi 
vrut ca omul să dea înapoi i-ar fi pus un ochi la ceafă. Să 
avem privirile necontenit îndreptate spre zorii zilei, spre tot ce 
înfloreşte, spre tot ce se naşte. Ceea ce se prăbuşeşte e un 
îndemn pentru ceea ce se ridică. Trosnetul copacului bătrân e 
o chemare pentru tânărul vlăstar. Fiecare secol îşi va îndeplini 
opera lui, astăzi civică, mâine umană. Astăzi problema 
drepturilor, mâine problema salariului. Salariu şi drept, în 
fond e unul şi acelaşi cuvânt. Omul nu poate trăi dacă nu e 
plătit; dându-i viața, Dumnezeu s-a îndatorat față de el; 
dreptul este salariul dobândit prin naştere; salariul este un 
drept câştigat. 

Gauvain vorbea cu liniştea meditativă a unui profet. 
Cimourdain asculta. Rolurile erau schimbate; acum ucenicul 
părea a fi maestrul. 

— Prea o iei repede, murmură Cimourdain. 

— Poate fiindcă sunt cam grăbit, răspunse zâmbind 
Gauvain. 

Apoi continuând: 

— O, maestre, iată deosebirea dintre utopiile noastre. 
Dumneata te gândeşti la o cazarmă obligatorie, iar eu la o 
şcoală. Dumneata visezi omul soldat, eu visez omul cetățean. 
Dumneata ai dori să fie înfricoşător, eu aş dori să gândească. 
Dumneata vrei să întemeiezi o republică a spadelor, iar eu 
vreau să întemeiez... 

Se întrerupse: 

— ...aş fi vrut să întemeiez o republică a spiritelor. 

Cimourdain privi pardoseala de piatră a celulei şi spuse: 

— Şi până atunci cum ai vrea să fie? 


— Aşa cum e acum. 

— Înseamnă că găseşti o justificare momentului de faţă? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că e furtună. O furtună ştie totdeauna ce face. În 
schimbul unui stejar doborât de trăsnet, câte păduri asanate! 
Civilizaţia avea o racilă de care vijelia o scapă. Poate că nu stă 
prea mult să aleagă. Dar ce poate să facă? Are atâtea gunoaie 
de măturat şi asta nu e o treabă prea uşoară! În faţa duhorii 
ce te îngrețoşează, înțeleg furia vântului. 

Gauvain spuse în continuare: 

— De altminteri, ce-mi pasă de furtună, din moment ce am 
o busolă cu mine, ce-mi pasă de evenimente, din moment ce 
am conştiinţa mea! 

Şi adăugă cu o voce scăzută, vocea cu care se rostesc 
cuvintele solemne: 

— Există cineva a cărui voință trebuie s-o lăsăm 
întotdeauna să se îndeplinească. 

— Cine? întrebă Cimourdain. 

Gauvain ridică un deget deasupra capului. Cimourdain 
urmări cu privirea ținta spre care se îndrepta degelul ridicat 
şi, prin bolta încăperii, i se păru că vede cerul spuzit de stele. 

Tăcură iarăşi un timp. 

Cimourdain reluă discuția: 

— O societate ce depăşeşte limitele naturii. Ţi-am spus, nu 
e posibil, e doar un vis. 

— Acesta trebuie să fie țelul. Altminteri ce rost ar mai avea 
societatea? Rămâneţi în limitele naturii. Trăiţi ca nişte 
sălbatici. Tahiti e un paradis. Numai că în acest paradis 
nimeni nu gândeşte. În cazul acesta prefer un infern 
inteligent, unui paradis stupid. Dar nu, infernul nu trebuie să 
existe. Să fim o societate omenească. Care să depăşească 
natura. Da. Dar dacă nu adăugaţi nimic naturii, ce sens mai 
are să ieşiţi din graniţele ei? Mulțumiţi-vă atunci cu munca, 
aidoma furnicii, sau cu mierea, ca albina. Rămâneți la 
condiția unei gângănii lucrătoare în loc să fiți inteligenta 


regină. Adăugând însă ceva în plus naturii, în mod necesar 
veți fi mai presus decât ea; a adăuga înseamnă a spori, a spori 
înseamnă a înălța. Societatea este natura sublimată. Doresc 
să am tot ceea ce le lipseşte stupilor, tot ceea ce le lipseşte 
furnicarelor, monumentele, artele, poezia, eroii, geniile. 
Menirea omului nu este să poarte o veşnicie poveri. Nu, nu şi 
nu, nu mai trebuie să existe nici paria, nici sclavi, nici ocnaşi, 
nici damnațţi! Doresc ca fiecare dintre atributele omului să 
devină un simbol al civilizaţiei şi o egidă a progresului; vreau 
libertatea spiritului, egalitatea inimilor,  fraternitatea 
sufletelor. Nu, să nu mai existe niciun jug! Omul e făcut nu ca 
să târască după el lanţuri ci să-şi deschidă aripile. Să nu mai 
existe niciun om reptilă. Vreau ca larva să se metamorfozeze 
în lepidopter; vreau ca râma să se transforme într-o floare vie 
şi să-şi ia zborul. Vreau... 

Se opri. O lumină îi scăpără în ochi. 

Buzele lui continuau să se mişte. Nu mai rostea însă niciun 
cuvânt. 

Uşa rămăsese deschisă. De afară răzbăteau în celulă 
zvonuri nedesluşite. Se auzea în depărtare un glas de 
trompete sunând probabil deşteptarea; apoi paturi de puşti 
lovind pământul, semn că se schimbau santinelele; în sfârşit, 
destul de aproape de turn, pe cât îți puteai da seama în 
întuneric, o forfotă ca şi cum nişte oameni ar fi mutat din loc 
scânduri şi blăni de lemn şi nişte zgomote ce semănau cu 
nişte lovituri de ciocan. 

Cimourdain asculta, palid la față. Gauvain nu auzea nimic. 

Era din ce în ce mai adâncit în gânduri. Părea că nici nu 
respiră, atât era de atent la ceea ce vedea sub bolta bântuită 
de vedenii a creierului său. Când şi când avea o uşoară 
tresărire. Lumina ce-i răsărise în ochi ca un revărsat de zori 
devenea tot mai strălucitoare. 

Trecu aşa o bucată de vreme. Într-un târziu Cimourdain îl 
întrebă: 

— La ce te gândeşti? 

— La viitor, răspunse Gauvain. 


Şi se cufundă din nou în gândurile lui. Cimourdain se ridică 
de pe aşternutul de paie pe care şedeau amândoi. Gauvain nici 
nu-l observă măcar. Sorbindu-l din ochi pe tânărul ce 
rămăsese gânditor, Cimourdain se dădu înapoi pas cu pas 
până la uşă şi ieşi afară. Uşa se închise la loc. 


VI — Între timp soarele răsare 


Lumina zorilor începea să mijească în zare. 

Odată cu revărsatul zilei un lucru bizar, încremenit, 
surprinzător şi pe care păsările cerului nu-l mai văzuseră 
până atunci, se ivi pe tăpşanul de lângă Tourgue, deasupra 
codrului Fougeres. 

Fusese adus acolo peste noapte. Părea făcut dintr-o bucată 
şi nu înjghebat pe loc. De departe, se zărea profilându-se pe 
cer ca o construcție de linii drepte şi severe semănând cu o 
literă ebraică sau cu una din acele hieroglife egiptene ce 
alcătuiau alfabetul enigmaticului tărâm din antichitate. 

Impresia pe care ţi-o făcea la prima vedere era aceea a unui 
lucru inutil. Îl vedeai înălțându-se din mijlocul 
mărăcinişurilor înflorite. Şi te întrebai la ce putea să 
slujească. Pe urmă simţeai încercându-te un fior. Era un fel de 
estradă sprijinită pe patru bulumaci. La unul din capetele 
estradei, două grinzi înalte aşezate în picioare şi perfect 
perpendiculare, unite sus printr-o traversă, ţineau suspendat 
un triunghi ce părea negru pe fondul azuriu al cerului 
matinal. La celălalt capăt al estradei se afla o scară. Între cele 
două grinzi, în partea de jos, se zărea un fel de tăblie alcătuită 
din două bucăți mobile care, atunci când erau lipite una de 
alta, lăsau să se vadă o gaură rotundă de dimensiunile unui 
grumaz omenesc. Jumătatea superioară a tăbliei aluneca de-a 
lungul unui silit, în aşa fel încât putea fi ridicată sau 
coborâtă. Deocamdată cele două semilune care, 
împreunându-se, alcătuiau o zgeardă, erau îndepărtate. La 
picioarele celor doi stâlpi de care era atârnat triunghiul se 
zărea o scândură, care se putea învârti în jurul unui suport şi 
care semăna cu o basculă. Alături de această scândură se afla 
un paner lung, iar între cei doi stâlpi, în partea anterioară şi 
la capătul estradei, un alt paner de formă pătrată. Totul vopsit 
în roşu. Întreaga construcţie era din lemn, cu excepţia 
triunghiului care era din fier. Era atât de urâtă, de meschină 
şi de scundă, încât îți dădeai seama că fusese făcută de mâna 


omului; puterea ei era atât de grozavă, încât te-ai fi aşteptat 
să fi fost adusă acolo de nişte duhuri. 

Construcţia aceea monstruoasă era ghilotina. 

În faţa ei, la câţiva paşi, în râpă, se afla un alt monstru, 
fortăreața Tourgue. Un monstru de piatră ce părea să fie o 
replică a monstrului de lemn. Şi, se cuvine s-o spunem, din 
clipa în care au fost atinse de mâna omului, lemnul şi piatra 
încetează de a mai fi lemn şi piatră, dobândind însuşiri 
omeneşti. Un edificiu este o dogmă, o maşină este o idee. 

Fortăreața Tourgue era rezultantă fatală a unui trecut 
reprezentat de Bastilia la Paris, de turnul din Londra în 
Anglia, de Spielberg în Germania, de Escurial în Spania şi de 
castelul Sant-Angelo la Roma. 

În Tourgue se aflau sedimentate cincisprezece secole, evul 
mediu, vasalitatea, iobăgia, feudalitatea; în ghilotină un 
singur an, 93; şi aceste douăsprezece luni țineau în cumpănă 
cincisprezece veacuri. 

Tourgue era monarhia; ghilotina era revoluția. 

Confruntare tragică. 

De o parte datoria; de cealaltă scadența. De o parte încâlcită 
urzeală gotică, şerbul, seniorul, sclavul, stăpânul, plebea, 
nobilimea, codurile diverse cu multiplele ramificații ale 
cutumelor, coaliția judecătorului cu preotul, nenumăratele 
cătuşe, fiscul, dările, bunurile de mână-moartă, birul pe cap 
de om, scutirile, prerogativele, prejudecățile, fanatismele, 
privilegiul regal de bancrută, sceptrul, tronul, samavolnicia, 
dreptul divin; de cealaltă parte un simplu cuțit. 

De o parte nodul; de cealaltă securea. 

Tourgue fusese multă vreme singură în mijlocul acestei 
pustietăți. Se înălța acolo, cu meterezele ei prin care se 
revărsaseră şiroaie de ulei clocotit, de smoală aprinsă şi de 
plumb topit, cu temnițele sale pardosite cu oseminte, cu 
încăperea în care osândiții erau traşi pe roată, cu uriaşa 
tragedie de care era înțesată; străjuise cu chipul său lugubru 
codrul; se bucurase, în acest ascunziş, de cincisprezece secole 
de crâncenă tihnă, fusese unica putere în ţinut, unica 


autoritate şi unica teroare; stăpânise; fusese barbaria însăşi, 
fără restricții, şi deodată, vedea ridicându-se în fața ei, 
împotriva ei, ceva — mai mult decât ceva — cineva tot atât de 
fioros ca şi ea, ghilotina. 

Piatra pare să aibă uneori o privire stranie. O statuie 
iscodeşte, un turn pândeşte, fațada unei clădiri contemplă. 
Tourgue făcea impresia că cercetează ghilotina. 

Avea un aer nedumerit. 

Oare ce putea să fie asta? 

Părea că răsărise din pământ. 

Şi într-adevăr chiar aşa era. 

Într-un pământ urgisit încolţise sinistrul copac. Din 
pământul acesta stropit cu atâta sudoare, cu atâtea lacrimi, 
cu atâta sânge, din pământul acesta în care fuseseră săpate 
atâtea gropi, atâtea morminte, atâtea hrube, atâtea capcane, 
din pământul acesta în care putreziseră morții de toate 
soiurile, victime a tot felul de tiranii, din pământul acesta ce 
acoperea atâtea abisuri şi în care fuseseră îngropate atâtea 
crime, ca tot atâtea cumplite seminţe, din adâncurile acestui 
pământ răsărise în ziua sorocită această necunoscută, 
această răzbunătoare, această feroce maşină purtătoare de 
spadă, şi 93 îi dăduse de ştire lumii vechi: 

— Am sosit. 

Astfel că ghilotina putea pe bună dreptate să-i spună 
donjonului: 

— Sunt fiica ta. 

Şi în acelaşi timp donjonul, fiindcă toate aceste lucruri 
fatale au o voinţă a lor misterioasă, se simțea ucis de ea. 

În faţa acestei arătări fioroase Tourgue avea un aer speriat. 
S-ar fi zis că-i era frică. Monstruosul colos de granit era măreț 
şi mârşav, scândura aceea cu triunghiul de fier era şi mai 
cumplită. Atotputernica detronată se cutremura în fața 
proaspăt întronatei atotputernicii. Istoria împovărată de crime 
cerceta cu privirea istoria făcătoare de dreptate. Violenţa de 
odinioară se măsura cu violența prezentă; străvechea 
fortăreață, străvechea închisoare, străvechiul locaş feudal, în 


care răsunaseră  urletele osândiților sfârtecați, clădirea 
hărăzită războiului şi crimei, scoasă acum din uz şi scoasă 
din luptă, cotropită, ruinată, înjosită, un morman de pietre ce 
nu prețuia mai mult decât un morman de cenuşă, hâdă, 
măreață şi moartă, plină încă de vuietul ameţitor al unor 
veacuri încrâncenate, privea trecând înfricoşătorul chip al 
prezentului viu. leri tremura în fața lui. Azi, străbuna cruzime 
vedea şi simțea spaima cea nouă, ceea ce nu mai era decât 
neant deschidea nişte ochi de strigoi în fața a ceea ce înfățișa 
teroarea, fantoma privea spectrul. 

Natura este necruțătoare; ea nu înțelege să-şi ascundă 
florile, cântecele, miresmele şi razele de soare în fața atrocităţii 
omeneşti; omul este copleşit de contrastul dintre frumusețea 
divină şi urâțenia pe care o poate crea societatea; nu e scutit 
nici măcar de o aripă de fluture, nici măcar de un viers de 
pasăre. Trebuie ca în toiul crimei, în toiul răzbunării, în toiul 
barbariei, să suporte priveliştea lucrurilor sfinte; nu poate 
scăpa de covârşitoarea mustrare a duioşiei universale şi a 
neînduplecatei seninătăți a cerului. Trebuie ca 
monstruozitatea legilor omeneşti să se arate în toată 
goliciunea în mijlocul strălucirii eterne. Omul sfărâmă şi 
zdrobeşte, omul pustieşte, omul ucide; vara rămâne vară, 
crinul rămâne crin, astrul rămâne astru. 

Niciodată prospeţțimea cerului în zorii zilei nu fusese atât de 
încântătoare ca în dimineața aceea. O adiere călduţă înfiora 
câmpul de iarbă neagră, aburii se strecurau alene printre 
rămurişuri, codrul Fougeres, împânzit de boarea izvoarelor, 
fumega în faptul zilei ca o imensă cățuie plină cu mirodenii; 
albastrul tăriilor, albeaţa norilor, luminoasa transparenţă a 
apelor, verdeața cu armonioasa ei gamă, începând cu nuanța 
acvamarinului şi sfârşind cu verdele smaraldului, pâlcurile de 
copaci înfrățiți, covoarele de iarbă, şesurile nesfârşite, totul 
respira acea puritate pe care natura o înfăţişează pururea 
omului ca pe o statornică povaţă. În mijlocul acestor 
minunății se lăfăia crunta neruşinare omenească; în mijlocul 
acestor minunățţii ieşeau în vileag fortăreața şi eşafodul, 


războiul şi schingiuirea, imaginea vârstei sângeroase şi cea a 
prezentului, scăldate în sânge; cucuveaua nopții trecutului şi 
liliacul zorilor viitorului. În faţa creaţiei înflorite, înmiresmate, 
duioase şi desfătătoare, cerul fastuos scălda în lumina 
revărsatului zilei fortăreața Tourgue şi ghilotina, părând a 
spune oamenilor: 

— Priviţi ce fac eu şi ce faceţi voi. 

lată ce extraordinară e generozitatea cu care soarele 
înțelege să-şi folosească lumina. 

Spectacolul acesta avea spectatori. 

Cei patru mii de oameni, ce alcătuiau mica armată 
expediționară, erau aşezaţi pe tăpşan în ordine de bătaie. 
Ostaşii înconjurau ghilotina din trei părți, desenând în jurul 
ei, în plan geometric, un E; bateria instalată în mijlocul laturii 
celei mai lungi închipuia trăsătura mediană a literei E. 
Maşina vopsită în roşu era împresurată de cele trei fronturi ca 
de un zid de soldaţi repliat la cele două capete până la 
marginea povârnişului abrupt al tăpşanului; cea de-a patra 
latură, care rămăsese deschisă, era completată de râpă şi se 
afla în dreptul fortăreței Tourgue. 

În felul acesta se formase un dreptunghi în mijlocul căruia 
se înălța eşafodul. Pe măsură ce se lumina de ziuă, umbra 
aşternută de ghilotină pe iarbă descreştea. 

Artileriştii şedeau în dreptul tunurilor cu fitilul aprins. 

Un fum albastru, subțire, se ridica din râpă: incendiul ce 
mistuise castelul de pe pod era pe cale să se stingă. 

Fumul estompa, fără să acopere cu totul, turnul a cărui 
terasă înaltă domina cele patru zări. Între terasă şi ghilotină 
nu era decât distanța pe care o aşeza între ele râpa. Glasul 
omenesc se putea auzi dintr-o parte într-alta. 

Pe terasă fuseseră aduse masa tribunalului şi scaunul 
umbrit de drapelele tricolore. În spatele turnului cerul se 
lumina făcând să se profileze în negru fortăreața masivă şi în 
vârful ei, pe scaunul prezidențial, sub drapelele 
înmănuncheate, chipul unui om ce şedea nemişcat şi cu 
braţele la piept. 


Omul acela era Cimourdain. Purta, ca şi în ajun, costumul 
de delegat civil, pălăria cu panaş tricolor pe cap, sabia la şold 
şi pistoalele vârâte în centiron. 

Cimourdain tăcea. Toată lumea amuţise. Soldaţii ţineau 
arma la picior şi ochii în pământ. Stăteau aliniați cot la cot, 
fără să-şi vorbească. Gânduri învălmăşite li se depănau prin 
minte; se gândeau la război, la atâtea bătălii purtate, la 
împuşcăturile din hățişuri înfruntate cu atâta bărbățţie, la 
puzderiile de ţărani furioşi risipite de iureşul lor, la citadelele 
cucerite, la luptele câştigate, la victorii, şi li se părea acum că 
toată gloria dobândită se preschimba în ruşine. Îşi simțeau 
inima apăsată de o dureroasă aşteptare. Se vedea călăul 
plimbându-se încolo şi încoace pe estrada ghilotinei. Lumina 
tot mai vie a dimineţii umplea de măreție cerul. 

Deodată se auzi zgomotul înăbuşit al tobelor acoperite cu o 
bucată de pânză cernită. Răpăitul funebru se apropia; ostaşii 
rupseră rândurile şi cortegiul intra în careu îndreptându-se 
spre eşafod. 

În frunte se aflau tobele îndoliate, pe urmă venea o 
companie de grenadieri cu arma în cumpănire, pe urmă un 
pluton de jandarmi cu sabia trasă din teacă şi, în sfârşit, 
condamnatul, Gauvain. 

Gauvain înainta liber. Nu era legat nici de mâini, nici de 
picioare. Era îmbrăcat în ţinută de campanie; păstrase spada. 

În urma lui venea un alt pluton de jandarmi. 

Gauvain mai purta încă pe față bucuria meditativă ce-i 
luminase chipul în momentul în care îi spusese lui 
Cimourdain: „Mă gândesc la viitor”. Nimic mai inefabil şi mai 
sublim ca zâmbetul ce stăruia de atâta timp pe obrazul său! 

De îndată ce sosi la locul osândei, Gauvain îşi aținti privirea 
spre vârful turnului. Nici nu se învrednici măcar să se uite la 
ghilotină. 

Ştia că Cimourdain se socotea dator să asiste la execuţie. Îl 
căută din ochi pe terasă. Şi-l găsi. 

Cimourdain era alb ca varul şi înghețat. Cei din preajma lui 
nici măcar nu-l auzeau respirând. 


Nu avu nici cea mai mică tresărire când îl zări pe Gauvain. 

Între timp Gauvain înainta spre eşafod. 

Mergând, se uita la Cimourdain şi Cimourdain se uita la el. 
S-ar fi zis că Cimourdain căuta un sprijin în privirea lui. 

Gauvain ajunse la picioarele eşafodului. Se urcă pe estradă. 
Ofiţerul care comanda compania de grenadieri îl urmă. Îşi 
descinse sabia şi o înmână ofițerului, îşi desfăcu cravata şi o 
înmână călăului. 

Ai fi putut să crezi că e o nălucire. Niciodată nu păruse atât 
de frumos. Pletele-i negre fluturau în vânt; pe vremea aceea 
bărbaţii nu-şi tundeau părul. Gâtul alb era ca de femeie, 
privirea măreață şi cutezătoare ca de arhanghel. Stătea pe 
eşafod visător. Eşafodul e şi el o culme. Stătea în picioare, 
falnic şi liniştit. Învăluindu-l, soarele părea să-l înconjoare cu 
o aureolă. 

Osânditul trebuia totuşi legat. Călăul veni spre el cu o funie 
în mână. 

În momentul acela, văzând că tânărul lor comandant era 
gata să-şi plece grumazul sub cuţit, soldaţii nu se mai putură 
stăpâni; inima războinicilor se revărsă brusc. Se petrecu 
atunci un lucru nemaiauzit, o armată întreagă izbucni în 
plâns. Un vuiet clocotitor se înălță: 

— Iertare! Iertare! 

Unii căzură în genunchi; alții aruncau puştile şi ridicau 
braţele spre terasa pe care se afla Cimourdain. 

Un grenadier strigă arătând spre ghilotină: 

— Se primesc înlocuitori aici? Sunt gata. 

Toţi repetau cu frenezie „— Iertare! Iertare!” încât până şi 
leii dacă i-ar fi auzit ar fi fost înduioşațţi ori s-ar fi speriat, căci 
lacrimile soldaţilor sunt cumplite. 

Călăul rămăsese locului neştiind ce să facă. 

Atunci o voce răspicată şi joasă, pe care toată lumea o auzi, 
atât era de sinistră, rosti din vârful turnului: 

— Legea trebuie împlinită! 

Cunoşteau cu toţii glasul acela neînduplecat. Cel ce vorbise 
era Cimourdain. Ostaşii se înfiorară. 


|? 


Călăul nu se mai codi. Se apropie cu funia în mână. 

— Stai puţin, spuse Gauvain. 

Se întoarse cu fața spre Cimourdain şi-i făcu un semn cu 
mâna dreaptă încă liberă, apoi se lăsă legat. 

După ce fu legat, îi spuse din nou călăului. 

— lartă-mă. Încă o clipă. 

Şi strigă: 

— Trăiască Republica! 

Fu întins pe basculă. Capul fermecător şi mândru fu prins 
în zgarda mârşavă. Călăul îi ridică pletele cu un gest delicat, 
apoi apăsă pe resort; triunghiul se desprinse şi alunecă în jos, 
întâi încet, apoi repede; se auzi o bufnitură hidoasă... 

În aceeaşi clipă răsună o nouă bufnitură. Un foc de pistol 
însoți ca un ecou căderea cuţitului. Cimourdain apucase unul 
din pistoalele pe care le purta la centiron şi, în momentul în 
care capul lui Gauvain se rostogolea în paner, îşi trăsese un 
glonte în inimă. Un şuvoi de sânge îl podidi pe gură şi se 
prăbuşi mort. 

Şi cele două suflete, ca două nefericite surori, îşi luară 
zborul împreună, umbra unuia îngemănată cu lumina 
celuilalt. 


“U. Vivandieră — femeie care însoțea trupele militare pentru a vinde soldaților 
produse alimentare şi alte articole de consum. |n.ed.electronice]. 

12. Westermann, Frangois Joseph (1751-1794), general, partizan al lui 
Danton, s-a distins în luptele din Vendee. A pierit pe eşafod. 

13 Marina de război (lat.) 

tg, Forţa şi omul (lat.). 

!5. Arhivele marinei. Situaţia flotei în martie 1793 (n. autorului). 

!5; Are urechi şi nu aude (lat.). 

I7 se risipeşte pentru atâtea, trebuinţe! (Lat.). 

!8 Cartier din vechiul Paris, unde în timpul Regenţei se aflau numeroase 
localuri de petrecere. Între 1815 şi 1848, aici avea loc Carnavalul. 

19. Grimod de la Reyniere,  Alexandre-Balthasar-Laurent (1758-1838), 
gastronom francez, autorul unui faimos Almanah al gurmanzilor sau Calendar 
nutritiv, care s-a bucurat de un deosebit succes în epocă. 

410; Personaj din vechile farse franceze, tipul nătărăului credul pe care toată 
lumea îl păcăleşte. 

«LI Dominique Joseph Garat (1749-1833). Ministru al Justiției după Danton 
şi de interne după Roland. Autor al unor Memorii despre revoluţie (1795) şi 
Memorii despre secolul al XVIII-lea. 

12 Ferdinand duce de Brunswick (1735-1806), şeful armatelor coalizate 
împotriva Franţei în timpul revoluţiei burgheze din 1789. 

43. Le pere Dachesne, titlul unei serii de pamflete politice, de factură 
populară, publicate în timpul revoluției din 1789, Retipărite în 1848 şi în timpul 
Comunei (1871). 

14 În mitologia greacă cei trei judecători din Infern. 

(15 păcută de Palloy (lat). 

116; Mărturiseau prin tenebre cu voce puternică (Vergiliu, Eneida, VI). 

(17) priedrich Trenck (1726-1794), ofițer prusac, se bucură iniţial de favoarea 
lui Frederic al II-lea, ulterior bănuit de trădare e închis, apoi grațiat. Partizan al 
revoluției din 1789, vine la Paris, unde e suspectat de a fi emisarul regelui 
Prusiei. Executat împreună cu Andr€ Chenier. 

“18. J. B. Baron de Cloots, numit şi Anacharsis (1755-1794), revoluționar de 
origine prusiană, membru activ în clubul iacobinilor, deputat în Convenţie, piere 
pe eşafod. 

119) în limba franceză numele proprii Lechelle şi Charette sunt şi substantive 
comune. Traducerea exactă a calamburului ar fi deci: Fără scară nu te poți urca în 
căruță. 

120; Louis-Michel le Peletier de Saint-Fargeau (1760-1793), membru al 
Convenţiunii, asasinat a doua zi după ce a votat moartea lui Ludovic al XVI-lea. 

121 vestit ospiciu de nebuni, în vorbirea curentă sinonim cu „balamucul”. 

122), Personaj hazliu, ridiculizat de un cântec popular al voluntarilor în 1792. 
Pare să fi existat şi trăit cu adevărat (1740-1807). 

123 Moniteur, vol. XIX, p. 81 (n.aut.). 

124% volumul II, p. 33 (n. aut.). 

(25) Puysaye, v. Il. P. 35 (n. aut.). 

126: Mai crâncen decât războaiele civile (lat.). 


(27) Năprasnic (lat.). 

128 Sfântul Varnava a poruncit coasei să intre în iarbă. (lat.) 

129; vocea în deşert (lat.). 

130) Sâneaţă — puşcă primitivă cu cremene. 

151 În diavol (sălăşluieşte) un Dumnezeu (lat.). 

132) Chevalier Nicolas d'Assas (1733-1760), ofițer francez, faimos datorită 
eroismului său. A pierit în lupta de la Clostercamp, după ce a dat alarma 
strigând: „Trageţi, iată duşmanii”.