Simon Scarrow — Gladiatorul

SIMON SCARROW 


GLADIATORUL 


Diedic această carte hu Ihick Webb şi colechulu de la Şcoala PIPNATĂ 
Sioke Holy Cross. Vă nul turnesc pentu iot ce ati făcut DPENPU JIU Pnel, Joe 
ŞI PICE. 





II ROMAN, anul 49 d.Hr. 


SHEA iei TEHANĂ 


SIMON SCARROW 


GLADIATORUL 


Dedic această carte lui Mick Webb şi colectivului de la 
Școala Primară Stoke Holy Cross. Vă mulțumesc pentru tot 
ce ați făcut pentru fiii mei, Joe şi Nick. 


EEIPrarxaȚ 


CIICEAET) fiii Ele ARE ep E HELUICIZI VA ZT 
VIU. 
Pe a 





“H'P 6* [Nut 'NVWOYN INTNTIAdWNI VWINI 


si 


PROVINCIA ROMANA CRETA 





CAPITOLUL 1 


— Ar trebui să ajungem la Matala la volta următoare, a 
anunţat căpitanul, ducând o mână streaşină la ochi şi 
uitându-se concentrat la linia de coastă a Cretei, aflată la 
travers tribord, care strălucea în razele târzii ale soarelui. 
Pe punte, alături de el, se aflau câţiva dintre pasagerii lui, 


un senator roman, fiica acestuia şi doi centurioni, care 
mergeau la Roma. Cei patru se îmbarcaseră la Caesarea, 
împreună cu servitoarea fetei, o tânără de origine iudaică. 
Căpitanul se mândrea cu vasul lui. Horus era o navă veche 
din Alexandria, retrasă din flota care transporta grâne 
peste Mediterana, până la Roma. În ciuda vârstei, rămăsese 
o corabie rezistentă şi în bună stare de navigabilitate, iar 
căpitanul era suficient de experimentat şi de încrezător ca, 
la nevoie, să o scoată pe mare. Astfel, Horus părăsise portul 
Caesarea, sosind, trei zile mai târziu, în dreptul coastelor 
Cretei. 

— Vom ajunge la Matala înainte de căderea nopţii? a 
întrebat senatorul. 

— Mă tem că nu, domnule, a răspuns căpitanul, schiţând 
un zâmbet. Şi nu doresc să încerc să mă apropii de uscat pe 
întuneric. Horus are hambarul plin şi este destul de 
cufundată în apă. Nu vreau să risc o ciocnire de stânci. 

— Şi, ce facem la noapte? 

Căpitanul şi-a ţuguiat buzele câteva clipe. 

— Păi, va trebui să stăm departe de coastă, cu prova pe 
val până în zori. Voi pierde o zi, dar nu am ce face. Mai bine 
ne-am ruga lui Poseidon să ne ajute să recuperăm timpul 
pierdut după ce plecăm de la Matala. 

Centurionul mai vârstnic a scăpat un suspin de 
nemulţumire. 

— Păcătoasă călătorie pe mare! Niciodată nu mergi 
direct. Trebuia să urmăm drumul pe uscat. 

Celălalt ofiţer, un bărbat înalt şi zvelt, cu un smoc de păr 
negru şi cârlionţat, a izbucnit în râs, bătându-l amical pe 
umăr pe camaradul său. 

— Şi credeam că eu sunt cel nerăbdător! Uşurel, Macro, 
o să ajungem la Roma mult mai devreme pe mare decât 
dacă am fi mers pe uscat. 

— Văd că ţi-ai schimbat părerea. Parcă tu erai acela care 
ura marea. 


— Nu mă dau în vânt după ea, dar am motivele mele 
pentru care vreau să ajung la Roma cât mai curând posibil. 

— Neîndoielnic. Centurionul Macro a clipit în glumă, 
făcând un semn discret cu capul spre fiica senatorului. O să 
fiu încântat să primesc o nouă numire la post. Să mă întorc 
la legiune şi să rămân acolo. Zeii mi-s martori că am făcut 
destule ca să merit asta, prietene Cato. Doi ani am slujit la 
graniţa de răsărit. M-am săturat de arşiţă, nisip şi sete. Aş 
vrea să fiu dislocat într-un post plăcut şi tihnit, pe undeva 
prin Galia. Undeva să mă pot odihni o vreme. 

— Aşa zici acum, a spus Cato râzând. Dar te cunosc eu, 
Macro. Într-un asemenea post o să te plictiseşti de moarte 
în mai puţin de o lună. 

— Nu ştiu ce să spun. Aş vrea să mă întorc la viaţa de 
soldat. Nu mai vreau să descâlcesc treburile murdare ale 
palatului imperial. Cato a dat din cap înţelegător. Încă de 
când îşi executaseră prima misiune încredinţată de 
Narcissus, secretarul privat al împăratului şi şeful reţelei 
imperiale de spionaj, Macro şi Cato înfruntaseră primejdii 
venite din toate părţile, la care se adăugaseră cele ale vieţii 
de soldat. Expresia de pe faţa lui Cato s-a înăsprit. Regret, 
dar asta nu depinde de noi. Cu cât rezolvăm mai multe 
cazuri, cu atât cresc şansele de a fi trimişi din nou în astfel 
de misiuni. 

— Mare adevăr ai rostit, a murmurat Macro. La naiba... 

Apoi, amintindu-şi de prezenţa senatorului şi a fiicei lui, s- 
a întors spre ei cu o faţă spăşită şi, dregându-şi glasul, a 
spus: 

— Îmi pare rău, domnişoară. Scuze pentru limbajul galic. 

Senatorul a zâmbit. 

— În ultimele luni am auzit şi vorbe mai urâte, Centurion 
Macro. De fapt, cred că ne-am obişnuit cu purtarea mai 
necioplită a soldaţilor. Altfel nu cred că aş mai fi tolerat 
atenţia pe care Cato o acordă fiicei mele, nu? 

Fata a zâmbit. 

— Nu-ţi face griji, tată, îl voi îmblânzi eu cu siguranţă. 


Cato a surâs când ea l-a luat de braţ, strângându-l 
afectuos. Căpitanul îi privea, scărpinându-şi bărbia. 

— Aşadar, te căsătoreşti, domnişoară lulia? 

Ea a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Imediat ce ajungem la Roma. 

— Păcat, speram şi eu să-ţi cer mâna, a spus căpitanul în 
glumă, apoi l-a măsurat scurt pe Cato. Trăsăturile 
centurionului nu erau presărate de cicatricele care brăzdau 
de obicei feţele soldaţilor experimentați. Pe de altă parte, 
era cel mai tânăr centurion pe care căpitanul grec îl văzuse 
vreodată; cum Cato nu avea nici pe departe treizeci de ani, 
s-a întrebat fără să vrea dacă nu cumva un soldat atât de 
tânăr fusese promovat la acel grad doar prin protecţia 
vreunui prieten influent. Însă medalioanele de pe armura 
centurionului vorbeau despre izbânzi mari, obţinute cu 
greu. Era limpede că centurionul Cato avea mai multe 
virtuţi decât îşi închipuise căpitanul la prima vedere. Prin 
contrast, centurionul Macro arăta din cap şi până în 
picioare a luptător. Mai scund cu un cap decât Cato, dar cu 
o constituţie ca de taur, cu membre musculoase, acoperite 
de numeroase cicatrice perfect vizibile. Cam cu 
cincisprezece ani mai în vârstă decât camaradul său, el 
avea părul negru tuns scurt şi ochi căprui sfredelitori, însă 
ridurile de pe faţă trădau un simţ al umorului bine 
dezvoltat. 

Cu un vag sentiment de invidie, căpitanul şi-a îndreptat 
din nou atenţia către ofiţerul mai tânăr. Dacă se căsătorea 
cu o femeie dintr-o familie de senator, centurionul Cato era 
asigurat pentru toată viaţa. Banii, poziţia socială şi succesul 
în carieră aveau să-i stea la dispoziţie. Cu toate acestea, 
căpitanului îi era limpede că afecțiunea dintre tânărul 
centurion şi fiica senatorului era adevărată. La sfârşitul 
fiecărei zile, cu braţele petrecute unul în jurul celuilalt, cei 
doi apăreau pe punte ca să urmărească apusul soarelui, 
oglindit în valurile sclipitoare. 


La lăsarea serii, Horus naviga paralel cu coasta, trecând 
prin dreptul unui golf familiar căpitanului după nenumăraţii 
ani petrecuţi la bordul corăbiilor comerciale care 
străbăteau Mediterana în lung şi-n lat. În vreme ce soarele 
scăpăta dincolo de linia orizontului, poleind culmile 
munţilor şi ale dealurilor ce se înălţau pe insulă, oamenii de 
pe punte priveau spre țărm. Aproape de mare se afla o 
proprietate agricolă întinsă, iar în înserarea tot mai 
pronunţată se zăreau şiruri de sclavi care se întorceau de la 
munca pe câmpuri, în livezi şi vii. Târându-şi osteniţi 
picioarele, aceştia erau mânaţi înapoi în tabără de paznici 
înarmaţi cu bice şi bâte. Cato a simţit-o pe lulia înfiorându- 
se alături de el şi s-a întors spre ea. 

— "Ţi-e frig? 

— Nu. E vorba de ceea ce văd. A arătat cu mâna spre 
ultimii sclavi care intrau în tabără, în urma cărora porţile 
au fost închise şi zăvorâte. Cumplită existenţă pentru orice 
bărbat sau femeie. 

— Dar şi tu ai sclavi la Roma. 

— Sigur, însă la Roma ei sunt bine îngrijiţi şi se bucură de 
suficientă libertate. Nu ca acele suflete nenorocite. Trudesc 
din zori şi până la căderea întunericului. Şi sunt trataţi mai 
rău decât animalele. 

Cato a stat un moment pe gânduri înainte de a răspunde. 

— Asta este soarta obişnuită a sclavilor. Fie că muncesc 
pe astfel de proprietăţi, în mine sau pe şantiere de 
construcţii. Doar puţini dintre ei au norocul să locuiască în 
case ca a ta, sau chiar să ajungă în taberele pentru 
gladiatori. 

— Gladiatori?! a exclamat Iulia, ridicând din sprâncene. 
Norocoşi? Cum poţi socoti fericit pe cineva cu o asemenea 
soartă? 

Cato a ridicat din umeri. 

— Instrucţia este grea, dar, după ce o termină, gladiatorii 
nu o duc prea rău. Stăpânii lor îi îngrijesc bine, iar cei mai 


buni luptători reuşesc să strângă mici averi şi se bucură de 
o viaţă frumoasă. 

— Dacă supraviețuiesc în arenă. 

— Adevărat, însă nu riscă mai mult decât orice luptător 
într-o legiune şi, în plus, duc o viaţă mai confortabilă decât 
cei mai mulţi soldaţi. Dacă trăiesc îndeajuns de mult, 
gladiatorii pot să-şi câştige libertatea şi să se retragă 
bogaţi. Doar o mână de soldaţi reuşesc asta. 

— Foarte adevărat, a mormăit Macro. Mă întreb dacă nu 
cumva e prea târziu să devin gladiator. 

Iulia l-a privit mirată. 

— Sunt convinsă că nu vorbeşti serios. 

— De ce nu? Dacă ar trebui să ucid oameni, atunci aş 
putea fi plătit cu dărnicie pentru asta. 

Senatorul Sempronius a chicotit văzând expresia scârbită 
de pe chipul fiicei lui. 

— Nu-l lua în seamă, copila mea. Centurionul Macro 
glumeşte. El luptă pentru gloria Romei, nu pentru o pungă 
de sclav, indiferent cât de plină de aur ar fi ea. 

— Acum cine mai glumeşte? a spus Macro, ridicând o 
sprânceană. 

Cato a zâmbit, apoi şi-a întors din nou privirea spre țărm. 
Tabăra sclavilor era o pată urâtă pe povârnişul dealului 
care domina golful. Totul rămăsese neclintit, cu excepţia 
flăcării tremurânde a unei torţe de deasupra porţii şi a 
siluetei întunecate a santinelei din apropiere care veghea 
sclavii aflaţi înăuntru. Aceasta era latura industrială a 
sclaviei, care rămânea nevăzută pentru mai toţi romanii, 
mai ales pentru cei de obârşie nobilă, precum senatorul 
Sempronius şi fiica lui. Sclavii parfumaţi, îmbrăcaţi în 
uniformă într-o casă bogată, se deosebeau enorm de 
oamenii zdrenţăroşi care trudeau în taberele de muncă, 
mereu osteniţi, flămânzi şi supravegheați atent spre a se 
descoperi din vreme orice semn de revoltă, pentru care 
erau pedepsiţi pe loc şi cu o severitate brutală. 


Un asemenea regim era aspru, dar imperiul şi orice 
naţiune civilizată de care Cato auzise depindea de sclavie 
ca să obţină bogăţie şi să hrănească populaţia din 
aglomerările urbane. Asta îi amintea cu brutalitate 
deosebirile îngrozitoare dintre destinele rezervate 
oamenilor. Cele mai cutremurătoare excese ale sclaviei 
erau o năpastă pentru lume, s-a gândit el, chiar dacă 
instituţia respectivă reprezenta o necesitate. 

Pe neaşteptate a simţit sub tălpi un tremur slab al punţii 
şi a coborât privirea. 

— Ce e asta? a mormăit Macro. Ai simţit şi tu? 

Iulia l-a strâns pe Cato de braţ. 

— Ce este? Ce se întâmplă? 

Deodată au răsunat ţipetele de uimire şi spaimă ale 
membrilor echipajului. Ceilalţi pasageri s-au uitat spre 
punte. 

— Corabia a atins fundul mării, a spus Sempronius, 
prinzându-se de copastie. 

— Imposibil! a exclamat căpitanul, clătinând din cap. 
Suntem prea departe de țărm. Cunosc bine aceste ape. 
Adâncimea e mare pe zeci de mile. Jur. În orice caz. Uitaţi- 
vă acolo! Spre mare. 

Căpitanul a întins braţul iar ceilalţi au privit într-acolo şi 
li s-a părut tuturor mult mai lungă, vibrația surdă a punţii şi 
strălucirea de la suprafaţa apei au continuat. Câţiva dintre 
cei aflaţi la bord au căzut în genunchi şi au început să ridice 
rugi fierbinţi către zei. Cato a prins-o pe Iulia în braţe şi s-a 
uitat, peste capul ei, către prietenul lui. Cu braţele pe lângă 
corp şi pumnii strânşi, Macro l-a privit concentrat, 
scrâşnind din dinţi. Era probabil pentru prima oară când 
Cato avea impresia că percepe o umbră de teamă în ochii 
lui Macro, cu toate că şi el se întreba mirat ce se petrecea. 

— Un monstru marin, a spus Macro încet. 

— Monstru? 


— Asta trebuie să fie. La naiba, de ce am fost de acord să 
călătoresc pe mare? 

Apoi, la fel de brusc precum începuse, vibrația a încetat 
şi, o clipă mai târziu, suprafaţa mării a redevenit la starea 
de hulă slabă de mai devreme, când Horus se înălța şi 
cobora pe valurile mici. Câteva momente, nimeni de pe 
corabie nu s-a mişcat şi nici nu a vorbit, ca şi cum toţi ar fi 
aşteptat declanşarea unui fenomen straniu. lulia şi-a dres 
glasul. 

— Crezi că s-a terminat? 

— Nu ştiu, i-a răspuns Cato cu glas şoptit. 

Scurtul schimb de cuvinte rupsese vraja. Macro şi-a 
umflat obrajii şi a răsuflat puternic, iar căpitanul s-a întors 
spre cârmaci, privindu-l cu asprime. Acesta dăduse drumul 
la echea padelei mari de la pupa corabiei şi se chircise sub 
decoraţiunea în formă de evantai care atârna deasupra 
etamboului. Corabia se rotea deja încet în bătaia vântului. 

— Pentru numele lui Hades, ce faci acolo? s-a răstit 
căpitanul la cârmaci. Întoarce-te la locul tău şi repune 
corabia pe cursul normal. 

În timp ce bărbatul se grăbea să apuce echea, căpitanul 
s-a răsucit, străfulgerându-i cu privirea pe ceilalţi marinari. 

— Înapoi la treabă! Mişcaţi-vă. 

Fără nicio tragere de inimă, oamenii s-au întors la 
îndatoririle lor şi au potrivit pânza care începuse să fluture, 
pentru că Horus navigase un moment cu vânt strâns, după 
care cârmaciul a acţionat echea, iar corabia a revenit pe 
cursul original. 

Macro şi-a umezit buzele, încă agitat. 

— Chiar s-a terminat? 

— Aşa se pare, a răspuns Cato, acum că nu mai percepea 
nicio mişcare sub tălpi şi după ce a aruncat o privire spre 
mare, care arăta la fel ca înainte de apariţia vibraţiilor. 

— Slavă zeilor. 

Iulia a încuviinţat din cap, apoi ochii i s-au dilatat când şi- 
a adus aminte de menajera care se odihnea pe covoraşul 


din micuța cabină pe care o împărțea cu stăpâna ei şi 
senatorul. 

— Mă duc să văd ce face Jesmiah. Sărmana fată o fi 
îngrozită. 

Cato i-a dat drumul din braţe, iar lulia a traversat în 
grabă puntea, îndreptându-se spre scara îngustă care 
ducea la cabinele celor care îşi permiteau să plătească. 
Restul pasagerilor locuiau şi dormeau pe puntea corabiei. 

După plecarea fetei, dinspre țărm au răzbătut ţipete 
slabe, iar Cato, Macro şi Sempronius s-au întors către 
uscat. Deşi lumina era slabă, se vedeau limpede mai multe 
siluete îndepărtându-se cu repeziciune de tabăra sclavilor. 
Mai curând, de ceea ce mai rămăsese din ea. Zidurile se 
năruiseră, lăsând la vedere barăcile în care locuiau sclavii. 
Doar două mai rămăseseră în picioare. Restul se surpaseră. 

— O, iadule, a exclamat Macro, privind ruinele. Ce o fi 
putut produce atâtea pagube? 

— Un cutremur, a spus Sempronius. Altceva nu poate fi. 
Am trecut prin aşa ceva demult, când eram tribun în 
Bitinia!1+. Pământul s-a zguduit şi s-a auzit un muget surd. A 
ţinut câteva momente, dar a făcut ca unele clădiri să se 
prăbuşească. Cei surprinşi înăuntru au fost striviţi şi 
îngropaţi sub dărâmături. Amintindu-şi asta, s-a simţit 
străbătut de un fior. Au murit sute de oameni... 

— Dar dacă a fost un cutremur de pământ, noi de ce nu 
suntem afectaţi deloc pe mare? 

— Nu ştiu, Macro. Lucrarea zeilor depăşeşte capacitatea 
de înţelegere a oamenilor. 

— Tot ce se poate, a remarcat Cato. Dar dacă mişcarea 
uscatului este suficient de puternică, ea ar trebui să se 
transmită până aici, prin apă, nu? 

— S-ar putea, a recunoscut Sempronius. În orice caz, 
suntem norocoşi, căci cei de pe pământ au simţit puterea 
deplină a mâniei zeilor. 

Preţ de o clipă, cei trei bărbaţi au privit atent spre 
ruinele taberei de sclavi, care rămânea în urmă, în timp ce 


Horus înainta constant de-a lungul coastei. Într-una dintre 
ruine izbucnise un incendiu, cel mai probabil de la 
bucătăriile în care se pregătea mâncarea de seară, a socotit 
Cato. Flăcările se ridicau spre cerul întunecat, iluminând 
siluetele supravieţuitorilor aflaţi în stare de şoc. Unii dintre 
ei îndepărtau cu mişcări disperate dărâmăturile pentru a-i 
elibera pe cei prinşi dedesubt. Cato a clătinat din cap de 
milă. 

— Să fim recunoscători că ne aflăm pe mare. Nu aş vrea 
să fiu pe uscat în aceste momente. Măcar pentru asta ar 
trebui să fii recunoscător, Macro. 

— Serios? i-a răspuns centurionul cu glas stăpânit. Ce te 
îndeamnă să crezi că zeii au uitat cu totul de noi? 

— Atenţie, puntea! s-a auzit brusc o voce de deasupra lor. 
Căpitane, priveşte! a exclamat marinarul care stătea călare 
pe lemnul de arboradă, aproape de vârful catargului, 
întinzând braţul liber în faţă, către coasta dinspre apus. 

— Spune limpede ce se întâmplă! a răcnit căpitanul la el. 
Ce vezi acolo? 

Înainte de a răspunde precipitat, omul a făcut o pauză. 

— Nu ştiu, domnule. Nu am văzut niciodată aşa ceva. O 
linie, ca un zid, de-a curmezişul mării. 

— Termină cu prostiile, marinar! Imposibil. 

— Domnule, jur că aşa arată. 

— Neghiobule! Căpitanul s-a îndreptat spre o latură a 
corabiei, s-a prins de o parâmă pentru grijele şi a început să 
urce pe catarg, spre omul de veghe. la să văd, 
neisprăvitule, unde este acel zid de care vorbeşti? 

Marinarul a indicat cu mâna orizontul, spre razele slabe 
ale soarelui ce apunea. La început, căpitanul nu a reuşit să 
distingă nimic, căci mijise ochii. Apoi, pe măsură ce se 
adapta la strălucirea slabă din depărtare, a văzut. O sclipire 
slabă de lumină reflectată, unduindu-se de-a lungul 
orizontului, deasupra unei dungi întunecate care se 
întindea din largul mării şi până la coasta insulei Creta. Iar 


acolo unde acea dungă atingea uscatul, apa mării era 
înspumată şi învolburată. 

— Pe mama lui Zeus, a bolborosit căpitanul, simțind că 
îngheaţă. Observatorul avusese dreptate. În faţa lui Horus 
se afla un zid, un zid de apă. 

Un val mareic uriaş venea de-a lungul coastei către 
corabie şi se afla la cel mult trei mile şi gonea spre ei mai 
repede decât cel mai iute dintre cai. 


CAPITOLUL 2 


— Un val? a întrebat Cato făcând ochii mari. Cât de 
mare? 

— Cât o stâncă, i-a răspuns căpitanul. Şi se îndreaptă 
spre noi, exact de-a lungul coastei. 

— Atunci, trebuie să schimbăm cursul, a spus 
Sempronius. Trage corabia din calea lui. 

— Nu avem timp pentru o asemenea manevră. În orice 
caz, valul se întinde cât am putut cuprinde cu privirea. E 
imposibil să-l ocolim. 

Vreme de un moment, senatorul şi cei doi centurioni s-au 
uitat încruntaţi la căpitan, după care Sempronius a spus: 

— Şi ce facem acum? 

— Acum? Căpitanul a râs nesigur. Ne rostim rugăciunile, 
ne luăm adio unii de la alţii şi aşteptăm să ne izbească valul. 

Cato a clătinat din cap. 

— Ba nu. Trebuie să faci ceva ca să salvezi corabia. 

— Nu se poate face nimic, te asigur, a spus căpitanul pe 
un ton sumbru. Încă n-aţi văzut cât de mare este valul 
acela. Dar veţi vedea dintr-o clipă în alta. 

Toţi au întors capetele spre orizont, iar Cato a observat 
ceea ce părea o umbră întunecată la marginea lumii, în 
acele momente fiind doar o dungă subţire ce nu părea defel 
amenințătoare. S-a uitat atent la ea câteva clipe, după care 
s-a întors spre căpitan. 

— Ai mai trecut prin furtuni, adevărat? 

— Da, sigur. Furtunile sunt una, iar un val din acesta este 
cu totul altceva. Nu avem nicio speranţă. 

— Asta-i o prostie! a mârâit Macro, apoi l-a apucat cu 
ambele mâini de tunică pe căpitanul grec şi l-a tras până au 
ajuns faţă în faţă. Întotdeauna există speranţă. Doar n-am 
supravieţuit nu ştiu câtor bătălii şi răni ca să mor pe hârbul 


tău de corabie. Ascultă, eu nu sunt marinar. Asta e meseria 
ta. Te afli într-o situaţie primejdioasă. Aşadar, înfrunt-o. Fă 
tot ce eşti în stare ca să ne oferi cea mai bună şansă de a 
supravieţui acestui val. Ai înţeles? 

Grecul parcă s-a ofilit în faţa privirii necruțătoare a 
centurionului şi, cu o mişcare din cap, a spus: 

— Voi face tot ce se poate. 

— Aşa te vreau. Macro a slăbit strânsoarea şi l-a eliberat. 
Ascultă, noi te putem ajuta cu ceva? 

Căpitanul şi-a înghiţit cu greu nodul din gât. 

— Dacă nu vă supăraţi, ar fi mai bine să nu ne staţi în 
cale. 

Macro l-a privit mijind ochii. 

— Asta e tot? 

— V-aţi putea lega de catarg sau de vreun tachet, ca să 
nu fiţi măturaţi peste bord când ne va lovi valul. 

— Am înţeles. 

Căpitanul s-a întors şi a început să strige ordine către 
marinari, iar aceştia s-au grăbit să urce pe catarg pentru a 
înfăşură vela principală. La pupa, cârmaciul şi-a încordat 
forţele ca să mişte cârma şi a cotit spre apus. 

— Ce face? a întrebat Sempronius. Nebunul acela ne 
îndreaptă direct spre val. 

Cato a dat aprobator din cap. 

— Mi se pare firesc. Prova este cea mai rezistentă parte a 
corabiei. Dacă înfruntăm valul cu botul, s-ar putea să-l 
străpungem, asta dacă nu reuşim să urcăm pe el. 

— Tinere, sper să ai dreptate, a zis Sempronius, 
holbându-se la el. Asta, de dragul nostru. 

Imediat ce a auzit vorbele senatorului, Cato s-a gândit 
imediat la Iulia, de aceea, în timp ce se îndrepta grăbit spre 
scara ce ducea la cabine, a strigat către Macro: 

— Leagă-te de catarg şi ia-l şi pe senator cu tine. 

— Dar tu unde te duci? 

— Vreau să le aduc pe punte pe lulia şi Jasmiah. Vor fi în 
mai mare siguranţă pe punte. 


Macro a încuviinţat din cap, apoi a aruncat o privire spre 
orizont, iar de astă dată a văzut valul mai clar, ridicându-se 
ca o barieră uriaşă ce se întindea până departe în largul 
mării, în vreme ce capătul opus, înspumat, mătura coasta. 

— Cato, grăbeşte-te! 

Tânărul a traversat puntea în goană şi a coborât scara, 
sărind practic peste cele câteva trepte, ajungând astfel la 
cabinele mici, cu pereţi subţiri, care îi găzduiau pe cei ce 
plătiseră cel mai mult pentru a călători până la Roma. Dând 
deoparte perdeaua din pânză groasă care reprezenta uşa 
înjghebată a cabinei Iuliei, Cato a vârât capul înăuntru. 
Tânăra stătea jos şi o ţinea în braţe pe Jesmiah. 

— Cato! Ce s-a întâmplat? 

— N-am timp de explicaţii. S-a apropiat de ea, s-a aplecat 
şi a ridicat-o în picioare. Cu ochi îngroziţi, Jesmiah s-a 
ridicat şi ea. 

— Stăpâne Cato, a rostit ea cu buze tremurânde, am 
auzit pe cineva spunând că în mare e un monstru. 

— Nu e niciun monstru, s-a răstit el, apoi le-a împins pe 
amândouă afară din cabină, spre scară. Trebuie să ajungem 
sus cât mai repede posibil. 

Iulia a urcat ameţită treptele ce duceau spre punte. 

— De ce? Ce se întâmplă? 

Aruncând o privire spre Jesmiah, Cato i-a răspuns: 

— Ai încredere în mine şi fă ce te rog. 

Au ieşit pe punte, care devenise o scenă de groază şi 
haos. Macro îl legase pe senator de baza catargului, iar 
acum se ancora şi el, grăbit. În jur, ceilalţi pasageri şi 
membrii echipajului făceau tot ce puteau pentru a se prinde 
cât mai strâns de corabie. Căpitanul i se alăturase 
cârmaciului pe micuța punte de guvernare şi ambii bărbaţi 
îşi ţineau braţele strânse în jurul echei şi priveau cu ochi 
sumbri drept în faţă. 

Jesmiah a privit roată şi s-a retras. 

Cato a prins-o de un braţ şi a târât-o fără menajamente 
către catarg. 


— Hai, fato! Nu mai avem timp. 

Imediat ce au ajuns lângă Macro şi Sempronius, Cato le-a 
împins pe lulia şi pe menajera ei pe punte şi a ridicat 
capătul parâmei pe care Macro o folosise pentru a se lega 
de catarg. Ridicând scurt privirea, a văzut că valul era mult 
mai aproape şi că, măturând coasta, se deplasa cu o viteză 
extraordinară. 

— Ridicaţi braţele! a strigat el către cele două femei. 

Petrecând parâma pe după abdomenele lor, Cato a dat 
ocol catargului şi a legat capătul ei în jurul taliei lui Macro. 

— Dar tu ce faci, flăcăule? a întrebat acesta, uitându-se 
cu îngrijorare la el. 

— Mai am nevoie de o parâmă, a spus Cato. 

S-a ridicat şi a aruncat o privire în jur. Se părea că toate 
frânghiile fuseseră folosite. Apoi, a zărit ceva dincolo de 
copastia corabiei, la nici cincizeci de paşi depărtare. Vârful 
lucios al unei stânci stătea expus deasupra apei şi, în vreme 
ce se uita, Cato a văzut şi altele răsărind din apă. Ceva mai 
aproape de țărm, un curent parcă îndepărtase apa, scoțând 
la iveală recifuri şi chiar suprastructura distrusă a unei 
epave de demult. Priveliştea l-a năucit preţ de o clipă, după 
care un țipăt îngrozit scos de unul dintre membrii 
echipajului i-a atras atenţia din nou asupra valului. Toţi cei 
aflaţi pe punte îl vedeau acum. Un monstru mare şi 
întunecat, purtând pe coamă o boare de stropi şi 
apropiindu-se ca o masă sticloasă şi unduitoare de apă, 
drept spre Horus. În faţa lui, aripile minuscule ale unui 
pescăruş licăreau în lumina stinsă a apusului, după care 
pasărea s-a pierdut în umbra valului. 

— Cato! 

S-a întors şi a văzut-o pe lulia privindu-l ţintă, chinuindu- 
se să întindă un braţ ca să-l prindă de mână. Cato ştia că nu 
va mai avea vreme să se lege de ceva. Pentru el era prea 
târziu. S-a lăsat pe punte şi s-a strecurat între Macro şi 
Iulia cât a putut de bine, prinzându-i pe amândoi de umeri. 
Briza delicată care bătuse până atunci din urma corabiei a 


murit brusc, iar pânza s-a zbârcit ca pielea unui bătrân, 
după care a fost umflată iarăşi, dar în sens invers, de 
curentul iscat de val. Uriaşa masă de apă s-a ridicat în faţa 
corabiei, înaltă, depăşind nivelul catargului, iar Cato şi-a 
simţit stomacul înnodându-i-se, dar a strâns din dinţi şi a 
privit printre gene spre monstrul care se apropia de ei. 

Puntea s-a cutremurat brusc când prova s-a ridicat, iar 
aerul a răsunat de ţipete şi urlete de groază şi de vuietul 
apei care gonea dincolo de copastiile corabiei. Cei strânşi la 
baza catargului s-au agăţat unii de alţii, în vreme ce puntea 
s-a înclinat la un unghi nebunesc, iar un munte de apă s-a 
umflat deasupra vasului, făcându-l să pară o jucărie. O 
clipă, Cato s-a simţit copleşit de senzaţia de groază în faţa 
acelei apariţii ce ameninţa corabia şi a privit spuma şi 
stropii mărunți care împodobeau coama valului. Cu un 
răcnet, unul dintre membrii echipajului s-a rostogolit de-a 
lungul punţii şi a amuţit în clipa când s-a lovit cu capul de 
bocaport. 

În acel moment, Horus a pierdut scurta luptă cu valul şi a 
fost împinsă înapoi. Un torent de apă s-a prăbuşit asupra 
navei, frângând catargul la aproape trei metri deasupra 
capetelor romanilor ancoraţi la baza lui. Cu puţin înainte ca 
potopul de apă întunecată să năvălească asupra corabiei, 
Macro a răcnit către val: 

— Să te înghită Hadesul! 

Apoi apa mării s-a prăbuşit peste ei. Cato şi-a simţit capul 
azvârlit spre spate, lovindu-se de catarg şi, o clipă, a văzut 
alb în faţa ochilor. A încercat să strige de durere şi pe dată 
gura deschisă i s-a umplut cu apă sărată. O forţă uriaşă îl 
trăgea, parcă voind să-l smulgă din strânsoarea camarazilor 
lui. Şi-a încleştat mâna în jurul odgonului ce trecea peste 
talia Iuliei şi a înfipt cu toată puterea degetele în umărul lui 
Macro. Orice noţiune de direcţie a dispărut când corabia s-a 
rostogolit, iar urechile i-au vuit de urletul şi tumultul apei 
care parcă fierbea în jurul lui. Ceva l-a izbit, iar apoi s-a 
zbătut, agăţându-se de el, şi atunci şi-a dat seama că era 


pesemne un alt membru al echipajului. Degetele omului 
bâjbâiau în jur, agăţându-se într-un final de faţa lui. 
Temându-se că-şi va pierde vreun ochi, Cato s-a văzut silit 
să-şi desprindă mâna de umărul lui Macro, pentru a-l putea 
împinge şi îndepărta. Apoi, o nouă izbucnire a apei i-a 
măturat pe amândoi, aruncându-i departe de restul de 
catarg, în inima întunericului. Vreme de o clipă, celălalt om 
s-a zbătut ca un animal sălbatic, luptându-se să 
supravieţuiască. Apoi a fost luat de apă, iar Cato s-a simţit 
rostogolindu-se şi răsucindu-se, iar şi iar, timp în care a 
rămas cu gura strâns închisă şi şi-a ţinut respiraţia cât a 
putut de bine. Într-un târziu, nu a mai rezistat şi a deschis 
gura, cuprins de o nevoie disperată de aer care să-i uşureze 
senzaţia de arsură din piept. Apa mării i-a pătruns năvalnic 
pe gâtlej, ajungându-i în plămâni, sufocându-l, moment în 
care şi-a dat seama că va muri. 


Valul a continuat să înainteze, stârnind în urma lui un 
vârtej ameţitor. Corpul corabiei a ieşit la suprafaţă cu o 
explozie de bule de aer şi picături fine de apă şi, la scurt 
timp, lucind umed în lumina tot mai palidă, a început să se 
rotească pentru a se îndrepta. Când copastia şi apoi puntea 
au reuşit cu greu să rupă pânza apei, prea puţine părţi din 
suprastructura navei mai existau. Galionul care înfăţişa un 
zeu egiptean fusese retezat, lăsând în loc un ciot sfârtecat. 
Catargul, pânza, greementul şi padelele de cârmă 
dispăruseră, împreună cu căpitanul şi cârmaciul. Când 
apele s-au despărţit pe punte şi s-au retras, năpustindu-se 
prin saborduri, Horus a continuat să se balanseze, lăsând 
pentru o clipă impresia că s-ar putea răsturna din nou. 
Apoi, în ultimul moment, s-a oprit şi s-a legănat, aşezându- 
se pe apă, devenită acum o epavă plutitoare în locul 
corabiei cândva mândre şi bine întreţinute. În jurul ei se 
rostogoleau gunoaie şi resturi din catargul şi lemnul de 
arboradă sfărâmate, laolaltă cu frânturi din velatură şi 


frânghii. Câteva cadavre s-au ivit la suprafaţă, plutind acum 
pe apă ca nişte cârpe vechi. 

Macro şi-a simţit capul împins într-o parte şi a clipit de 
câteva ori, deschizând ochii şi tuşind, scuipând stropi de 
apă sărată în timp ce se zbătea să-şi curețe plămânii. A 
scuturat din cap, apoi s-a uitat de-a lungul punţii. Striviţi şi 
ameţiţi, dar încă în viaţă datorită frânghiilor cu care se 
legaseră de corabie, alţi câţiva oameni au început să se 
mişte. Macro a vărsat apa de mare ce-i invadase stomacul şi 
apoi a scuipat pe punte ca să-şi curețe gura. 

— Încântător... 

A întors capul şi l-a văzut pe Sempronius zâmbindu-i 
şters, după care a început şi el să tuşească şi să verse. 
Simţind o mişcare în cealaltă parte, Macro s-a răsucit şi a 
văzut-o pe lulia, a cărei faţă s-a schimonosit de durere când 
a început să verse. 

— Eşti teafără, domnişoară? 

— Da, mă simt foarte bine, mulţumesc, a mormăit ea, 
după care a îngheţat. Cato! Unde e Cato? 

Macro şi-a plimbat privirea de-a lungul şi de-a latul 
punţii, dar nu şi-a văzut prietenul. A încercat să 
rememoreze cele petrecute, revăzând parcă momentul în 
care îngrozitoarea întunecime a mării îl acoperise cu totul. 

— Se ţinea de mine când ne-a lovit valul. După aceea... nu 
mai ţin minte nimic. 

— Cato! a strigat Iulia în întuneric, zbătându-se să se 
elibereze din odgonul care încă o ţinea legată de rămăşiţele 
catargului. După ce a slăbit strânsoarea, s-a strecurat afară 
şi a rămas în picioare. Cato! Unde eşti! 

Macro s-a desprins de odgonul înfăşurat în jurul lui şi s-a 
ridicat, alăturându-i-se. A cercetat puntea dintr-o privire, 
dar îi era clar că prietenul lui nu se afla acolo. 

— Cato a dispărut, domnişoară. 

— Dispărut? Iulia s-a întors spre el. Nu. Nu se poate. 

Macro s-a uitat neajutorat la ea, după care a arătat spre 
punte, spunând: 


— A dispărut. 

Iulia a a clătinat din cap şi s-a îndepărtat de centurion, 
ridicând glasul şi ajungând să strige cu glas răguşit: 

— Cato! Cato! Unde eşti? 

Macro a urmărit-o un moment, apoi s-a întors ca să-l 
ajute pe senator să se ridice. 

— Mulţumesc, a spus Sempronius. Mai bine vezi ce face 
tânăra Jesmiah. 

Macro a răspuns cu un semn din cap şi a coborât privirea 
spre slujitoare. Aceasta stătea prăbuşită, lipită de poalele 
catargului, iar capul îi atârna moale, în timp ce corabia se 
legăna cumplit pe marea agitată. A îngenuncheat şi, cu 
delicateţe, i-a ridicat capul, ţinând-o de bărbie. Ochii fetei 
priveau în gol. Apoi a observat dunga întunecată care 
începuse să-i apară pe ceafă, vizibilă chiar şi în 
semiîntuneric. A dat drumul bărbiei şi, cu inima grea, s-a 
ridicat. 

— A terminat-o cu viaţa. Are gâtul rupt. 

— Sărmana, a exclamat Sempronius în şoaptă. 

— A murit? a întrebat Iulia privind în jur. Nu se poate. 
Era legată alături de mine. 

— A pierit, domnişoară, a răspuns Macro cu blândeţe. 
Probabil că a lovit-o ceva când a venit valul. Vreo bucată de 
lemn, o parte din catarg.... Putea fi orice. 

lulia a îngenuncheat în faţa menajerei şi a prins-o de 
umeri. 

— Jesmiah! Trezeşte-te. Trezeşte-te, îţi poruncesc! Îţi cer 
să te trezeşti! 

A scuturat-o violent de umeri, dar capul fetei moarte se 
legăna în mod nefiresc. Macro s-a aşezat în genunchi 
alături de ea şi i-a cuprins mâinile. 

— Domnişoară, a murit. Nu te mai poate auzi. Nu aicu ce 
să o mai ajuţi. A făcut o pauză şi a inspirat adânc pentru a-şi 
stăpâni propriile emoţii. Şi nici pentru Cato. 

lulia s-a uitat furioasă la el, iar apoi trăsăturile i s-au 
schimonosit, moment în care a fost zguduită de un suspin 


adânc şi a dus mâinile la faţă, ţinându-le strâns apăsate. 
Şovâitor, Macro şi-a petrecut un braţ pe după umărul ei şi a 
încercat să găsească măcar câteva cuvinte care să îi aducă 
alinare, însă nu a reuşit, astfel că au rămas în aceeaşi 
poziţie în timp ce crepusculul se îndesea în jurul corabiei. 
Acum, după ce valul trecuse de-a lungul coastei, marea 
revenise treptat la starea de hulă calmă. În cele din urmă, 
Macro s-a ridicat în picioare şi l-a tras pe Sempronius de 
mâneca tunicii. 

— Domnule, ar fi bine să vă îngrijiţi de ea. 

— Poftim? Încă ameţit de cele întâmplate şi de faptul că 
rămăsese în viaţă, senatorul s-a încruntat la el. Apoi a 
coborât privirea spre fiica lui şi a dat din cap. Da, ai 
dreptate. O să mă ocup de ea. Şi acum, ce facem, Macro? 

— Cum adică, domnule? 

— Ce ne facem acum? 

Macro s-a scărpinat în bărbie. 

— Încercăm să păstrăm corabia în stare de plutire pe 
durata nopţii, aşa cred. lar mâine-dimineaţă vom vedea 
cum stau lucrurile. 

— Doar atât? 

Macro a respirat adânc. 

— Domnule, nu sunt marinar. Sunt soldat. Dar voi face tot 
ce-mi stă în putinţă. E bine aşa? 

În timp ce senatorul se aşeza, trecându-şi braţul în jurul 
fiicei sale, Macro s-a îndreptat de spate şi a strigat spre cei 
aflaţi de cealaltă parte a punţii. 

—  Ridicaţi-vă, ticăloşi adormiţi! Veniţi aici imediat! 
Trebuie să salvăm corabia, la naiba! 

Pe măsură ce siluetele se apropiau din întuneric cu paşi 
târşâiţi, Macro i-a cântărit din priviri, încă sperând să-l vadă 
pe Cato ieşind din umbră, viu şi nevătămat. Însă el nu se 
vedea printre supraviețuitorii cu feţe speriate şi pline de 
răni şi care se adunau în jurul a ceea ce mai rămăsese din 
catarg. 


CAPITOLUL 3 


— Căpitanul vostru a dispărut, a anunţat Macro. La fel şi 
omul de la eche. De aceea, vă întreb: cine este următorul la 
comandă? 

Membrii echipajului s-au privit unii pe alţii, după care un 
bărbat mai vârstnic s-a apropiat cu paşi nesiguri. 

— Eu aş fi acela, domnule. Primul secund. 

— Ştii să conduci corabia? 

— Cred că da, domnule. Împart îndatoririle de cart cu 
căpitanul. Adică, făceam asta, până când... 

Bărbatul a făcut un semn către pupă şi a înălţat din 
umeri. Macro a înţeles că omul era încă în stare de şoc şi 
că, deocamdată, nu putea să se ridice la înălţimea sarcinii. 

— Bine, atunci, o să preiau eu comanda. După ce corabia 
va fi în condiţie de navigat, o să preiei funcţia de căpitan. 
De acord? 

Resemnat, secundul a dat din umeri. Macro s-a uitat în 
lungul punţii şi a văzut cum un val mic a azvârlit stropi de 
apă peste copastia corabiei care luase apă la bord. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să uşurăm 
nava. Vreau ca echipajul şi pasagerii să arunce încărcătura 
peste bord. Astfel, corabia o să se mai ridice şi atunci ne 
putem apuca să scoatem apa din magazie. 

— Domnule, cu ce mărfuri începem? a întrebat secundul. 

— Cu ce este la îndemână. Deschideţi magaziile de pe 
punte şi apucaţi-vă de treabă. 

Lemnul din componenţa panoului gurii de magazie se 
spintecase când mărfurile se rostogoliseră odată cu vasul. 
După ce legăturile au fost tăiate, Macro şi ceilalţi marinari 
au smuls scândurile sfârtecate şi le-au aruncat peste 
copastia lui Horus. Ultimele raze de lumină ale zilei se 
stingeau cu repeziciune, în vreme ce Macro s-a aplecat 


peste rama gurii de magazie şi s-a uitat lung înăuntru. 
Chiar dacă existase o ordine la încărcarea mărfurilor, acum 
ea dispăruse cu desăvârşire, pentru că înăuntru era o 
învălmăşeală cumplită de amfore sparte, saci de grâne şi 
baloturi de materiale. În plus, toate erau inundate de apa 
de mare care clipocea. 

— Bine, atunci, să ne apucăm de treabă, a ordonat 
Macro. Luaţi tot ce puteţi şi aruncaţi peste bord. A făcut un 
semn către cei mai apropiaţi membri ai echipajului. Voi 
patru treceţi în magazie. Restul, ridicaţi ceea ce vă dau ei şi 
azvârliţi peste copastie. 

Oamenii din echipaj au trecut peste marginea ramei de 
magazie şi, cu precauţie, au coborât, păşind cu picioarele 
încordate pe încărcătura amestecată. Macro a observat 
câteva cufere de lemn aflate aproape în vârful movilei de 
mărfuri. 

— Pe acelea le aruncăm primele. 

În momentul când primul cufăr a ajuns pe punte, 
secundul s-a uitat lung la el şi, agitat, a încercat să-şi 
înghită nodul din gât. 

— Domnule, nu-l putem arunca peste bord. 

— Zău? De ce? 

— Aceste cufere sunt ale unui senator roman. În ele se 
află mirodenii rare. Sunt foarte preţioase, domnule. 

— Mare păcat, i-a răspuns Macro. lar acum, ridică acel 
cufăr şi descotoroseşte-te de el. 

Secundul a refuzat, clătinând din cap. 

— Ba nu, domnule. Nu vreau să fiu făcut răspunzător 
pentru asta. 

Oftând, Macro s-a aplecat şi a ridicat cufărul, s-a apropiat 
cu el de copastie şi l-a azvârlit în mare. Întorcându-se spre 
secund şi văzând expresia îngrozită de pe faţa lui, i-a fost 
imposibil să-şi reţină zâmbetul. 

— Aşa se face. Ai văzut? Dacă te străduieşti, nu e chiar 
atât de greu. Şi voi, ceilalţi, la treabă. Nu mă interesează 


nici cât negru sub unghie ce valoare au lucrurile astea. 
Totul va ajunge peste bord. Aţi priceput? 

Marinarii aflaţi în magazie s-au apucat de lucru cu 
dăruire, aducând mărfurile desprinse din legături pe punte, 
unde camarazii lor aşteptau, pregătiţi să se debaraseze de 
ele. Macro s-a întors către secund şi a mormăit cu glas 
reţinut: 

— Iar acum, dacă nu te superi, cred că ar fi cazul să dai o 
mână de ajutor ca să-ţi salvezi corabia. 

Secundul a observat expresia serioasă de pe faţa 
centurionului şi a încuviinţat imediat, după care a sărit în 
magazie ca să-i ajute pe ceilalţi. 

— Aşa e mai bine, a spus Macro, dând din cap. 

În timp ce alte şi alte cufere, precum şi baloturi de 
materiale ude erau urcate pe punte, Sempronius şi fiica lui 
s-au apropiat de Macro. 

Senatorul şi-a dres vocea. 

— Putem ajuta şi noi cu ceva? 

— Desigur, domnule. Cu cât lucrează mai mulţi, cu atât 
mai bine. Dacă marinarii vă lasă impresia că dau să 
lenevească, daţi-le câte un şut în fund. Trebuie să uşurăm 
corabia cât mai curând posibil. 

— Mă voi îngriji de asta. 

— Mulţumesc, domnule. Apoi Macro s-a întors spre Iulia. 
Domnişoară, ai face bine să-ţi cauţi un loc adăpostit la pupa. 

Tânăra a ridicat bărbia sfidător. 

— Ba nu. Nu, atâta vreme cât pot fi de ajutor aici. 

Macro a ridicat din sprâncene... 

— Domnişoară, ştiu ce înseamnă Cato pentru tine. Ar fi 
mai bine să te împaci cu pierderea suferită. Pe de altă 
parte, asta este muncă de bărbaţi. Nu te supăra, dar nu ai 
face decât să ne încurci. 

— A, serios? a făcut Iulia, mijind ochii şi lăsând mantia 
udă să-i cadă de pe umeri. Aplecându-se, a coborât în 
magazie, a apucat un cufăr gemând şi l-a adus pe punte. 

Macro a urmărit-o, apoi, ridicând din umeri a spus: 


— Faci cum doreşti, domnişoară. Însă acum, va trebui să 
mă ocup de morţi, a continuat el, iar expresia de pe chip i s- 
a înăsprit. 

— De ce? a întrebat Sempronius, uitându-se la el. Nu 
avem timp de ritualuri funerare, nu crezi? 

— Trebuie să uşurăm corabia. Morţii trebuie aruncaţi 
peste bord, laolaltă cu încărcătura, domnule, i-a explicat cu 
blândeţe Macro. Moartea nu mi-e străină, de aceea, lasă-mă 
pe mine să mă ocup de treaba asta. 

— Peste bord? a întrebat Sempronius, aruncând o privire 
spre resturile catargului, unde zăcea cadavrul tinerei 
Jesmiah. Chiar şi ea? 

— Da, domnule, a răspuns Macro şi, întristat, a dat din 
cap. Chiar şi ea. 

— Mare păcat, a exclamat Sempronius, privind gânditor 
la cadavru. Nu s-a prea bucurat de viaţă. 

— S-a bucurat mai mult decât alţii, domnule. lar moartea 
ei nu a fost chiar atât de cumplită pe cât ar fi putut fi. 

Macro şi-a amintit asediul citadelei de la Palmira, unde o 
cunoscuse pe Jesmiah. Dacă citadela ar fi căzut atunci în 
mâinile rebelilor, ea şi ceilalţi apărători ar fi trecut prin 
vârful sabiei, dar după ce ar fi fost torturată sau violată. Cu 
toate acestea, senatorul avea dreptate: viaţa lui Jesmiah 
fusese curmată exact atunci când ar fi putut avea parte de 
puţină fericire. Oftând, Macro a traversat puntea şi s-a 
aplecat. Fata era încă legată de catarg cu o frânghie 
petrecută în jurul mijlocului, aşa că bărbatul a scos 
pumnalul şi a tăiat repede frânghia, aruncând capetele în 
lături. După ce a vârât pumnalul în teacă, şi-a strecurat 
mâinile pe sub cadavru şi l-a ridicat. Capul lui Jesmiah s-a 
rezemat moale de umărul lui, ca şi cum ar fi dormit, iar 
Macro a păşit cu hotărâre spre copastia corabiei şi a 
ridicat-o deasupra ei. 

A aruncat o ultimă privire la faţa tinerei moarte, iar în 
final a coborât-o în mare, lăsând-o să cadă cu un pleoscăit. 
Părul şi straiele s-au umflat şi au plutit pe apă, după care un 


val mic a lovit cadavrul de corabie, luând-o apoi cu sine. Mai 
erau trei cadavre; ceilalţi morţi fuseseră spulberaţi peste 
bord, ca şi Cato, atunci când giganticul val lovise nava. 
Macro a rămas o clipă nemişcat, gândindu-se la prietenul 
său. În afara familiei, Cato îi era cea mai apropiată 
persoană pe lume. În cursul anilor cât slujiseră împreună 
imperiul, ajunsese să-l socotească un adevărat frate. lar 
acum era mort. Macro a simţit o apăsare surdă în inimă, 
dar şi-a dat seama că adevărata suferinţă se va naşte mai 
târziu, când va avea vreme să reflecteze la cele întâmplate. 

— Sărmanul Cato, niciodată nu i-a placut apa... 

Clătinând cu tristeţe din cap, Macro s-a întors ca să ia 
ultimul cadavru, cel al unui neguţător scund şi slab, care se 
îmbarcase pe corabie la Caesarea. Cu un icnet, a ridicat 
cadavrul şi l-a aruncat cât a putut de departe de bordaj, 
după care s-a întors spre magazie ca să-i ajute pe ceilalţi să 
uşureze vasul. 


Arsura ucigătoare din pieptul lui Cato a părut să ţină o 
veşnicie, iar apoi, când vederea a început să-i slăbească, a 
perceput o pată ceva mai luminoasă în marea întunecată 
care îl înconjura. Folosindu-şi ultimele puteri, şi aşa slăbite, 
a bătut apa cu picioarele, iar inima i s-a încordat, plină de 
speranţă, pe măsură ce lumina sporea, astfel că şi-a dat 
seama că se îndrepta spre suprafaţă. 'locmai când durerea 
devenise atât de greu de suportat, încât credea că ar putea 
să-şi piardă cunoştinţa, a simţit o explozie de zgomote în 
urechi şi a ţâşnit în sus, ieşind deasupra. Imediat după 
aceea a început să tuşească, scuipând apa din plămâni cu 
gâfâieli agonizante, în timp ce dădea fără vlagă din 
picioare, făcând eforturi imense ca să rămână cu capul 
deasupra nivelului mării. 

Câtva timp, a respirat chinuit şi gâfâind. Apa îi lipăia pe 
faţă, pătrunzându-i în gură şi provocându-i noi accese de 
tuse şi vomă. Ochii îl usturau atât de rău, încât s-a văzut silit 
să îi ţină închişi în timp ce se zbătea să rămână deasupra 


apei. Tunica şi cizmele militare grele îl trăgeau spre adânc 
şi îi stânjeneau eforturile de a rămâne la suprafaţă. Şi-a dat 
seama că, dacă ar fi purtat ceva în plus, cu siguranţă că s-ar 
fi înecat. Încet, a ajuns să respire regulat, iar când nu şi-a 
mai simţit bătăile inimii în timpane, a clipit de câteva ori şi a 
deschis ochii, uitându-se în jur printre vălurelele mării 
agitate care îl înconjura. 

La început nu a văzut nimic altceva decât apă, apoi a 
întors capul şi a zărit în treacăt coasta insulei Creta. 1 s-a 
părut a fi la mile depărtare, de aceea s-a îndoit că ar avea 
puterea necesară ca să înoate atât de departe. Imediat a 
simţit un ghiont în coaste şi, cuprins de panică, s-a răsucit. 
O porţiune din lemnul de arboradă, de care erau încă 
prinse o bucată zdrenţuită de pânză şi câteva frânghii, se 
legăna pe suprafaţa apei, alături de el. A scos un icnet 
exploziv de uşurare şi a apucat strâns de bucata de lemn, 
petrecându-şi braţele în jurul ei. În timp ce se ridica şi se 
cufunda în hulă, a reuşit să examineze peisajul care-l 
înconjura. Marea era presărată de resturi provenite de la 
Horus, dar şi de câteva cadavre. 

Preţ de câteva momente, Cato a rămas stupefiat la 
gândul cumplit că rămăsese singurul supravieţuitor de pe 
corabie. 

Pesemne că toţi ceilalţi se duseseră la fund odată cu vasul 
când acesta fusese izbit de val. Macro... lulia, tatăl ei şi 
Jesmiah, toţi dispăruţi, a gândit el, copleşit brusc de teamă, 
iar din piept i-a ieşit un geamăt adânc şi puternic. 

O nouă unduire a apei mării l-a ridicat pe Cato, care a 
văzut astfel corabia ori, mai curând, ceea ce mai rămăsese 
din ea. Aflată la oarecare distanţă de el, nava plutea, însă 
coborâtă foarte mult în apă. Catargul şi pupa fuseseră 
smulse, iar în semiîntuneric a reuşit să distingă doar câteva 
siluete care se împleticeau pe punte. A încercat să strige, 
dar nu a reuşit să scoată decât un cârâit dureros, apoi un 
val mic l-a izbit în faţă şi i-a umplut gura. Preţ de câteva 
momente, Cato a scuipat, a încercat din nou să strige, iar 


apoi a călcat apa, luptând împotriva unui acces de 
disperare, în vreme ce ultimele raze de lumină se stingeau. 
Cei de pe corabie nu aveau cum să-l vadă. În orice caz, erau 
probabil prea prinşi de propriile probleme ca să caute 
supraviețuitori în mare. Cato a început să tremure. Apa era 
deja destul de rece şi se îndoia că va reuşi să reziste în ea 
toată noaptea. 

Agăţat de bucata de lemn, a bătut din picioare, 
îndreptându-se către corabie. Îi venea greu, dar 
perspectiva de a fi salvat îi dădea o tărie născută din 
disperare, suficientă cât să continue să înoate, înfruntând 
hula şi îndreptându-se către Horus. Înaintarea îi era 
dureros de lentă şi se temea că întunericul se va lăsa 
curând, iar el va pierde din ochi nava. 

Treptat, distanţa s-a micşorat şi, cu toate că noaptea se 
înstăpânise peste mare, stelele dădeau suficientă lumină ca 
să se vadă conturul ceva mai închis la culoare al corabiei 
faţă de mişcarea necontenită a apei întunecate. În timp ce 
se apropia, Cato a încercat din nou să strige, însă glasul lui 
slăbit a fost acoperit de susurul şi foşnetul valurilor şi al 
pleoscăiturilor care se auzeau dinspre corabie. Ajuns nu 
departe de Horus, s-a lovit de un cufăr de lemn care plutea 
pe jumătate scufundat în apă. L-a îndepărtat din cale şi a 
continuat să se apropie de vas. Deasupra lui au apărut două 
siluete care gemeau chinuindu-se să ridice o amforă mare. 

— Numărăm până la trei şi îi facem vânt, s-a auzit un glas 
mârâit, după care cei din corabie au început să legene 
amfora grea încoace şi încolo, pregătindu-se să o arunce 
peste bord. 

Cato a recunoscut cu uşurinţă vocea, dar, înainte de a 
încerca să strige ceva în semn de salut, sunetul i s-a oprit în 
gâtlej în clipa când şi-a dat seama că amfora mare şi grea 
avea să cadă chiar peste el. 

— Staţi! Răcnetul s-a desprins din gâtlejul lui, însoţit de 
ridicarea unui braţ pe care l-a fluturat disperat ca să atragă 


atenţia celor de pe punte. Lăsaţi jos nenorocita aceea de 
amforă! 

— Ce naiba a fost asta? a spus Macro, a cărui voce a fost 
purtată până peste apă. Cato? Tu eşti? 

— Da..., eu. Acum lăsaţi amfora jos, ca să nu mi-o 
aruncaţi în cap! 

— Poftim? A, da. Macro s-a întors către celălalt bărbat 
aflat pe punte. Uşurel. Pune jos amfora, cu grijă. Cato, stai 
puţin. O să aduc o parâmă. 

— Păi, unde aş putea pleca? a bombănit centurionul. 

O clipă mai târziu, silueta întunecată a lui Macro a apărut 
deasupra copastiei şi, pleoscăind, o parâmă a căzut în apă. 

Cu degete reci, Cato s-a chinuit să descopere capătul 
parâmei. Odată ce l-a găsit, s-a prins de ea cât de strâns a 
putut, după care a murmurat printre dinţii încleştaţi: 

— Sunt gata. 

Cu un geamăt, Macro şi-a scos prietenul din mare şi, în 
momentul în care tânărul centurion a ţâşnit din apă, el s-a 
aplecat peste copastie, prinzându-l cu o mână de tunică şi 
trăgându-l pe punte. Cato a aterizat zgomotos şi s-a 
ghemuit lângă copastie, în timp ce pieptul i se ridica şi 
cobora sacadat după efortul depus de a se întoarce înot 
până la Horus şi a început să tremure violent când o adiere 
rece a trecut pe deasupra punţii. Macro nu şi-a putut 
reprima un surâs sumbru. 

— Arăţi cum nu se poate mai bine. Ca un şoarece murat, 
serios. 

Cato s-a încruntat. 

— Nu prea văd umorul situaţiei în care ne aflăm. 

— Înseamnă că nu te străduieşti suficient. 

Cato a clătinat din cap, apoi inima i s-a oprit în loc după 
ce şi-a plimbat privirea de-a lungul punţii şi a văzut daunele 
suferite de corabie şi puţinii oameni rămaşi, care se 
trudeau să scoată mărfurile din magazie. 

— Dar lulia? Unde e lulia? 


— E în siguranţă, băiete. La fel şi tatăl ei. Macro a făcut o 
pauză ca să-şi dreagă glasul. Doar că Jesmiah a dispărut. 

— Dispărut? 

— A murit. Şi-a rupt gâtul când ne-a lovit valul. Am 
pierdut câţiva membri ai echipajului şi pasageri. 
Majoritatea au fost luaţi de apă. Restul au fost ucişi sau 
răniţi de velatura corabiei, când s-a desprins de catarg. 

— Deci, Iulia e bine, a murmurat Cato către sine, moment 
în care s-a simţit străbătut de un val de uşurare. A respirat 
adânc pentru a-şi potoli bătăile puternice ale inimii şi a 
ridicat privirea spre Macro. Ea crede că am murit? 

Centurionul a confirmat cu o mişcare din cap. 

— A înfruntat cu tărie situaţia, desigur, pentru că nu 
trebuie să uităm că e fiică de senator. Dar ar fi bine să o 
linişteşti cât mai repede. Apoi, va trebui să facem hârbul 
ăsta de corabie să plutească, altfel suntem ca şi morţi. 

Cato s-a ridicat cu greu în picioare. 

— Unde e? 

— În magazie. Dă o mână de ajutor la descărcarea 
mărfurilor. Înainte de a întreba, să ştii că a fost ideea ei. 
Ascultă, a spus Macro, întorcându-se către un marinar din 
apropiere, ajută-mă să ridic asta. 

Lăsându-i pe cei doi să arunce peste bord amfora greu de 
manevrat, Cato a traversat puntea, îndreptându-se spre 
magazia cu mărfuri. Când s-a apropiat, l-a văzut pe 
Sempronius ridicând privirea. Senatorul a arborat un 
zâmbet generos. 

— Ia te uită! Te dădusem drept mort, centurion. 

Cato a strâns mâna întinsă şi apoi l-a prins pe senator de 
braţ. Bărbatul mai vârstnic s-a uitat fix la el preţ de o clipă, 
apoi a spus încet: 

— Mă bucur să te revăd, băiete. Mă temusem de ce era 
mai rău. 

— Şi eu, i-a răspuns Cato pe un ton îndurerat. S-ar părea 
că zeii nu au terminat cu mine. 


— Adevărat. Imediat ce ajungem pe uscat, voi face un 
sacrificiu către zeiţa Fortuna. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Cato a făcut un semn din cap şi apoi s-a uitat pe lângă 
senator, spre gura magaziei din burta navei. Chiar şi în 
semiintuneric, a văzut-o imediat pe lulia. Era aplecată 
deasupra unui balot de stofă frumos ţesută, dar îmbibat de 
apă, şi se chinuia să îl ridice pe umăr. 

— Iertaţi-mă, domnule, s-a scuzat Cato, dând drumul 
mâinii senatorului, apoi a sărit peste marginea gurii 
magaziei, aterizând în spatele Iuliei. S-a aplecat în faţă ca 
să o ajute şi i-a atins braţul când a luat în mâini balotul de 
stofă. Ea s-a ferit şi a spus răstit: 

— Mă descurc şi singură! 

— Dă-mi voie să te ajut, lulia. 

O clipă, fata a rămas ca îngheţată, după care a răspuns în 
şoaptă, fără a întoarce capul. 

— Cato? 

— Sigur. 

Lăsând balotul să-i cadă din mâini, lulia s-a ridicat, 
rotindu-se spre el şi apoi l-a strâns brusc în braţe. 

— Cato! Vai, Cato... am crezut că... 

L-a privit drept în ochi. Buzele îi tremurau. Apoi şi-a 
îngropat faţa în tunica lui udă şi, cu pumnii strânşi, şi-a lipit 
mâinile de spatele lui. Cato a simţit-o cum se cutremură, 
apoi a auzit un suspin. S-a desprins de ea ca să îi poată 
vedea chipul. 

— Gata, lulia. Sst, iubita mea. Nu e nevoie să verşi 
lacrimi, doar sunt viu şi nevătămat. 

— Ştiu, ştiu, dar am crezut că te pierdusem. 

— Serios? a zis Cato ridicând din sprâncene. La drept 
vorbind, era un miracol că supravieţuise. E nevoie de mai 
mult decât de un val ca să mă ucidă, a spus el, zâmbind 
forţat. 

Iulia i-a dat drumul din braţe şi l-a lovit uşor cu pumnul în 


piept. 


— Să nu-mi mai faci vreodată aşa ceva. 

— Îţi promit. Doar dacă nu ne loveşte alt val. 

— Cato! a mârâit ea. Nu mai vorbi aşa. 

Au fost întrerupţi de tuşitul cuiva şi, întorcându-se, l-au 
văzut pe Macro stând cu mâinile în şolduri şi uitându-se 
spre magazie cu o expresie amuzată. 

— Dacă voi doi aţi terminat, ne putem apuca din nou de 
treabă? 


Primele ore ale nopţii au fost rezervate debarasării de cât 
mai multe mărfuri. Munca a devenit din ce în ce mai grea, 
pentru că supraviețuitorii ajunseseră tot mai adânc în 
magazie, unde se aflau mărfurile cele mai grele. O mare 
parte din încărcătură fusese dislocată şi se izbise de corpul 
corabiei sau de capacul magaziei de mărfuri. Însă treptat, 
spre uşurarea celor de la bord, Horus a început să se ridice 
tot mai mult spre suprafaţă. Totuşi, pe măsură ce goleau 
magazia, au constatat că vasul luase foarte multă apă. 

— Putem începe scoaterea apei după ce mai mutăm puţin 
mărfurile, a spus Macro. Asta ne va ajuta să plutim. 

Secundul s-a scărpinat în barbă. 

— Da, aşa sper. 

Macro s-a răsucit spre el şi s-a strâmbat, iritat. 

— E vreo problemă? 

— Sigur, a răspuns secundul, parcă surprins. Încărcătura 
s-a deplasat peste tot când Horus s-a răsturnat. Am fost 
norocoşi că s-a îndreptat singură. Foarte norocoşi. Faptul că 
încă pluteşte arată cât de bine a fost construită corabia. Dar 
probabil că a suferit o mulţime de avarii. Unele dintre 
îmbinări au fost tare solicitate şi pesemne că luăm apă. 

Macro a făcut un gest din umeri. 

— Atunci va trebui să scoatem apa mai repede decât 
pătrunde. 

— Putem încerca. 

— Nici nu vreau să aud cuvântul încercare; o vom scoate, 
a exclamat Macro cu glas ferm. 


Secundul a dat vag din cap. 

— Dacă spui tu... Dar imediat ce nu mai e niciun pericol, 
va trebui să cobor în magazie ca să examinez corpul 
corabiei pentru a descoperi crăpăturile. 

— Dar de ce ai fi în pericol dacă ai cobori acum? 

— Centurion, este încă multă marfă neasigurată acolo. 
Hula se înteţeşte şi nu aş vrea să fiu strivit sau îngropat de 
viu dacă Horus se înclină prea mult într-o parte. Mai întâi 
trebuie să scoatem cât mai multe mărfuri. 

— Ai dreptate. Când nu va mai fi niciun pericol ca să intri, 
voi veni şi eu să te ajut. Macro şi-a rotit privirea pe punte şi 
a rămas cu ochii aţintiţi asupra ciotului care fusese până nu 
de mult catargul. Mai am o întrebare. 

— Da, domnule. 

— Una este să menţinem corabia în stare de plutire, dar 
cum o vom face să navigheze? 

Secundul a arătat spre un lemn de arboradă prins de-a 
lungul copastiei vasului. 

— Va trebui să improvizăm un greement. Există odgoane 
de rezervă şi o pânză veche pentru provă. După aceea, va fi 
nevoie să instalăm o nouă cârmă şi o eche din ceea cea mai 
rămas din chepengul magaziei. Ne va ajuta să dirijăm 
corabia, dar va naviga încet şi nu cred că am rezista în caz 
de furtună, a continuat, cutremurându-se. Şi nici dacă mai 
vine peste noi un val pe jumătate faţă de cel ce ne-a lovit. 

— Ar trebui să ne descurcăm. De îndată ce pornim, ne 
vom îndrepta spre cel mai apropiat port de pe insula Creta. 

— Păi, Matala este acela. Iar acum, înapoi la treabă. 


Imediat ce a socotit că era destul de sigur să pătrundă în 
magazie, secundul a coborât precaut peste ce mai 
rămăsese din încărcătură şi a pornit prin apă spre corpul 
corabiei. Macro l-a urmat, ducând cu sine un sac cu fâşii de 
pânză dintr-o velă veche, îmbibate în gudron. În magazie nu 
pătrundea mai deloc lumina stelelor, iar scârţâitul continuu 


al scândurilor şi pleoscăitul şi fâşâitul apei de o parte şi de 
alta a corpului corabiei erau înfiorătoare. 

— Pe aici, a strigat secundul. Stai aproape de mine. 

— Stau, nu-ţi face griji. 

Marinarul a pornit înainte, croindu-şi drum peste 
crevacele din lemn ale corabiei. Apoi s-a îndreptat încet 
spre pupă, pipăind din mers pentru a descoperi infiltraţii de 
apă şi fisuri. Din când în când se oprea să verifice, iar la un 
moment dat i-a cerut lui Macro o fâşie de pânză gudronată, 
şi amândoi s-au aplecat în apa rece şi au vârât cât au putut 
materialul gros în golurile apărute la îmbinările lemnului. 
După ce au ajuns până la pupă, pentru ca apoi să se 
întoarcă spre provă, au mers pe dibuite până la magazia de 
mărfuri, după care Macro a urcat scara până pe punte, 
unde, înfrigurat şi epuizat, s-a aşezat. 

— O să împiedice pătrunderea apei? l-a întrebat el pe 
secund. 

— Va fi de folos. Deocamdată, nu putem face mai mult de 
atât. După ce instalăm catargul cel nou, va trebui să 
organizăm două carturi pentru a scoate cu rândul apa din 
corabie. 

— Foarte bine. Eu o să conduc un cart. lar Cato îl va 
prelua pe al doilea. Vreau ca tu să te îngrijeşti de 
menţinerea corabiei în stare de plutire şi să ne duci până în 
port. 

Secundul a oftat. 

— Voi face tot ce pot, centurion. 

— Bineînţeles. Dacă vasul se scufundă şi va fi să ne 
înecăm, atunci o să-mi fac obiele din măruntaiele tale, a zis 
el, apoi l-a bătut amical pe spate. Să ridicăm catargul acela. 

Cu ajutorul ofiţerilor romani, membrii echipajului au 
dezlegat stâlpul şi l-au aşezat cu capătul lipit de ciotul 
rămas din vechiul catarg. Apoi, Macro şi alţi cinci oameni au 
legat patru frânghii de capătul subţire şi au ridicat noul 
catarg. Secundul, împreună cu alţi doi marinari puternici, 
au ţinut capătul pe poziţie, în timp ce Cato supraveghea 


două echipe care trăgeau de frânghii. Încetul cu încetul, 
lemnul de arboradă s-a înălţat, fiind dirijat cu atenţie până 
a ajuns în poziţie verticală, lipit de ciot, după care Macro şi 
oamenii lui au luat celelalte două frânghii pentru a-l 
stabiliza. Imediat după aceea, secundul şi colegii lui au 
legat strâns lemnul de arboradă de ciot, iar apoi, înfăşurând 
şi alte frânghii în jurul lui, l-au imobilizat cât de bine s-a 
putut, până când s-au convins că noul catarg improvizat era 
foarte ferm prins. Membrii echipajului nu au avut nicio clipă 
de odihnă cât au improvizat şarturile, şcotele necesare, plus 
un lemn de arboradă în cruce, făcut din ramele lungi din 
proră, toate legate laolaltă. În cele din urmă, au scos 
vechea pânză dintr-un dulap şi au fixat-o de lemnul de 
arboradă. Cârma improvizată a fost coborâtă peste pupa, 
iar un om a fost pus să stea la eche, după care pânza a fost 
ridicată cu grijă pe catarg. 

După o serie de unduiri şi pocnete, urmărite cu 
îngrijorare de secund, o briză slabă a umflat pânza. Apoi, el 
a dat ordinul de întindere a şcotei, iar Horus a început să-şi 
croiască drum printre valurile mici de hulă, moment în care 
la orizont au apărut primele licăriri de lumină. Pe punte, cei 
care nu ajutaseră stăteau întinşi pentru a se odihni după 
momentele  epuizante trăite până atunci. Senatorul 
Sempronius adăpostea în poală capul şi umerii fiicei lui, 
acoperindu-le cu mantia. După ce s-a convins că nava se 
comporta bine în urma reparațiilor improvizate care se 
efectuaseră în timpul nopţii, secundul a venit să prezinte 
raportul lui Macro şi Cato. 

— Menţinem cursul de-a lungul coastei, domnule. Ar 
trebui să ajungem la Matala înainte de lăsarea serii. Acolo 
putem să ne oprim pentru reparaţii. 

— Bună treabă, a spus Macro zâmbind. "Te-ai descurcat 
foarte bine. 

Secundul era prea obosit ca să joace rolul omului modest, 
aşa că s-a rezumat să dea din cap, după care s-a rezemat de 


copastie. Macro şi-a frecat mâinile privind în depărtare, 
unde se mijeau zorile. 

— Ai auzit? Vom ajunge vii şi nevătămaţi pe uscat până 
spre sfârşitul zilei. 

Cato nu i-a răspuns. Se uita fix spre linia de coastă a 
Cretei. După un moment, şi-a îndreptat umerii şi s-a frecat 
la ceafă. 

— Vii şi nevătămaţi? Sper să fie aşa. 

Macro s-a încruntat. 

— Ce mai e acum? Perspectiva de a fi salvat din ghearele 
unui mormânt submarin nu te mulţumeşte? 

— Ei, sigur că sunt mulţumit de asta, a răspuns Cato 
silindu-se să surâdă. Problema este că dacă valul acela a 
fost cât pe ce să distrugă nava, numai zeii ştiu ce pagube a 
reuşit să producă insulei Creta... 


CAPITOLUL 4 


În timp ce Horus ocolea cu greu capătul peninsulei, cei 
de la bord au reuşit să vadă pentru întâia oară cât de 
devastat fusese portul Matala de valul gigantic. Depozitele 
şi cheiurile fuseseră făcute ţăndări, iar resturile măturate 
de apă ajunseseră pe panta dealului de deasupra portului, 
unde casele aşezate una lângă alta se prăbuşiseră sub 
greutatea apei care năvâălise pe țărm. De o parte şi de alta a 
golfului, bărci şi vase de pescuit zăceau sfărâmate de roci şi 
stânci. Mai departe, spre interiorul insulei, deasupra 
semnului de maree înaltă, unde valul ajunsese până pe mal, 
distrugerile continuau. Clădiri, deopotrivă mari şi mici, 
fuseseră culcate la pământ, ca şi cum ar fi fost zdrobite sub 
tălpile unui titan. Ceva mai departe spre interiorul insulei, 
se vedeau incendii scăpate de sub control, iar coloanele de 
fum se învârtejeau spre cerul după-amiezii. Printre ruine se 
zăreau doar o mână de oameni, unii dintre ei trăgând cu 
disperare de bucăţi de moloz pentru a-i scoate pe cei dragi 
de sub ele, precum şi pentru a-şi recupera din bunuri. Alţii, 
în stare de şoc, stăteau pur şi simplu şi se uitau cu ochi goi 
la ceea ce îi înconjura. 

Macro şi-a înghiţit nodul din gât. 

— Ce naiba s-a întâmplat aici? 

— Valul, a răspuns lulia. Pesemne că a distrus portul 
înainte de a ajunge la noi. 

— Nu a fost doar atât, a intervenit Cato, clătinând din 
cap. Valul a pătruns pe uscat pe o distanţă oarecare, dar, 
dincolo de porţiunea pe care a măturat-o, se văd foarte 
multe daune. Seamănă cu acel cutremur din Bitinia, cel 
despre care ne-aţi vorbit, a continuat, întorcându-se spre 
senator. 


Sempronius a privit îndelung la scena ce se deschidea în 
faţa lor şi abia apoi a zis: 

— De data asta a fost mai râu, mult mai rău. Nu am văzut 
niciodată aşa ceva. 

În timp ce ei analizau distrugerile provocate de val, 
Horus s-a strecurat în golf. În ciuda reparațiilor din noaptea 
precedentă, corabia continua să ia apă, iar schimburile 
regulate alcătuite din membrii echipajului şi din pasagerii 
rămaşi în viaţă alcătuiseră un adevărat lanţ uman pentru a 
scoate apa din cală. Nivelul apei din magazie se înălţase 
încet în cursul zilei, astfel că vasul devenise mai stabil în 
hulă, dar viteza de deplasare se redusese, dând parcă 
impresia că nava se târăşte. 

Privind cu mare atenţie apa mării, secundul a observat o 
pată întunecată, alcătuită din stânci, care se înălţau dincolo 
de promontoriu. S-a îndreptat de spate şi a indicat o 
porţiune de țărm acoperită cu prundiş, dedesubtul stâncilor 
de pe partea opusă a golfului. 

— Aş dori să pun corabia pe uscat acolo. Nu va mai 
rămâne în stare de flotabilitate multă vreme, domnule, a 
explicat el. Dacă o facem să eşueze, atunci măcar poate fi 
salvată, împreună cu ce a mai rămas din încărcătură. 

— Cred că ai dreptate, a recunoscut Cato. Cu toate astea, 
am îndoieli că deocamdată există vreo şansă de a repara 
corabia în port. Ori, fiindcă veni vorba, în vreun port de pe 
partea aceasta a insulei. Probabil că vom vedea peste tot 
aceleaşi distrugeri ca şi aici. 

— Chiar crezi asta? a întrebat lulia cu o expresie de 
mirare pe faţa. 

— Doar ai văzut valul. Ce-l putea opri să măture întreaga 
coastă, iar apoi să tragă totul înapoi în mare? Nu m-ar 
surprinde deloc ca valul să-şi fi continuat drumul tocmai 
până în Siria înainte de a-şi pierde pe deplin puterea. Acel 
val şi cutremurul au distrus probabil aproape totul, a zis 
Cato, arătând spre țărm. Gândul i-a revenit la tabăra de 
sclavi pe care o văzuseră năruindu-se în ziua precedentă. 


Sigur au murit sute de oameni. Poate chiar mii. Şi se pare 
că mai toate clădirile au fost dărâmate. Cine ştie ce vom 
găsi când vom ajunge pe țărm? Probabil că un adevărat 
haos. Un haos complet. 

— Trebuie totuşi să reparăm vasul, a insistat lulia. Ca să 
ne putem întoarce la Roma. Dacă celelalte corăbii sunt 
sfărâmate, trebuie să o repunem în funcţiune pe aceasta. 

— Dar cine să o facă? a întrebat Cato. Docurile au 
dispărut. Atelierele meşterilor au dispărut şi mai toţi 
dulgherii trebuie să fi fost surprinşi de val şi probabil ucişi. 

Iulia a rămas o clipă pe gânduri. 

— Şi atunci ce vom face? 

Cu un gest care îi trăda oboseala, Cato şi-a trecut 
degetele prin părul aproape sârmos din cauza apei sărate. 

— Vom cobori pe țărm şi vom încerca să îi găsim pe cei 
care au rămas în viaţă din rândul autorităţilor. După ce vor 
auzi că tatăl tău este cu noi, poate că ne vor acorda ajutor şi 
adăpost. 

— Adăpost? Macro a scos un hohot sec de râs. Asta-i 
bună. Ce fel de adăpost? Din câte văd eu, doar câteva 
clădiri au mai rămas în picioare, iar cele mai multe dintre 
ele sunt colibe. 

— Adevărat, a spus Cato, dar eu mă gândeam la adăpost 
într-un înţeles mai cuprinzător. 

— Adică? 

— Ia gândeşte-te, Macro. Viaţa de pe insulă a fost dată 
peste cap. Ai văzut ce s-a întâmplat ieri cu tabăra de sclavi. 
Acum, acei sclavi sunt liberi. Îmi imaginez că acelaşi lucru s- 
a întâmplat pe fiecare proprietate. Toată lumea caută hrană 
şi un loc adăpostit ca să supravieţuiască dezastrului. 
Curând, oamenii se vor lupta pentru asta. Va trebui să 
găsim o oarecare protecţie undeva, ori să ne-o asigurăm 
singuri. Cel puţin până sosesc ajutoare şi se restabileşte 
ordinea. 

Macro l-a măsurat cu acreală. 


— Pentru numele zeilor, Cato, eşti cât se poate de 
optimist. Abia am scăpat de înec şi te-ai şi apucat să 
enumeri inconvenientele. 

— Îmi pare rău. 

Macro a aruncat o privire spre Iulia. 

— Domnişoară, eşti sigură că vrei să te măriţi cu el? Cu 
acest domn care vede doar jumătatea goală a amforei? 

Ea nu i-a răspuns, în schimb s-a apropiat de Cato şi l-a 
strâns de braţ. 

Sub comanda secundului, Horus a traversat golful, 
îndreptându-se către o anumită porţiune a plajei şi, când s- 
au mai apropiat, au văzut tot felul de lucruri împrăştiate pe 
deasupra prundişului. Câteva cadavre zăceau întinse 
printre bucăţi sfârtecate de lemn şi vegetaţie încâlcită. 
Corabia înainta încet spre țărm, iar secundul veghea 
constant uitându-se peste copastie, pentru a aprecia 
adâncimea, în timp ce se apropiau de plajă. În timp ce 
privea stâncile care se ridicau semeţ deasupra lor, Cato a 
simţit o zguduitură uşoară sub tălpi, după care puntea a 
rămas nemişcată. 

— Să coborâm scotele! a strigat secundul către echipaj. 
Apoi, cum pânza se umfla în briza domoală, a respirat 
adânc şi a dat încă un ordin: Coborâţi pânza mare! 

Oamenii au desprins parâmele care fixau arborele 
improvizat şi, cu grijă, au coborât lemnul de arboradă şi 
pânza pe punte. După aceea, copleşiţi de epuizarea şi 
încordarea pe care o trăiseră în orele de disperare din 
noaptea precedentă, la care se adăugaseră schimburile din 
ziua următoare, când scoseseră apa din magazia navei, 
membrii echipajului s-au aşezat pe punte ca să se 
odihnească. 

— Şi acum ce facem? a întrebat Iulia. 

— Noi? a făcut Macro, întorcându-se spre ea. Aş vrea să 
rămâi aici, domnişoară. Tu şi restul membrilor echipajului. 
Între timp, eu, Cato şi tatăl tău coborâm în Matala ca să 
vedem care este situaţia. 


— Vin cu voi. 

— Cu tot respectul, domnişoară, te anunţ că nu se poate. 
Asta, până ne convingem că suntem în siguranţă. 

Iulia s-a încruntat, după care a ridicat privirea spre Cato. 

— la-mă cu tine. 

— Nu se poate, i-a răspuns tânărul. Macro este 
superiorul meu. Dacă ela spus să rămâi, atunci rămâi. 

— Cato, dar... 

— Draga mea, are dreptate, a intervenit Sempronius. 
Trebuie să stai aici. Deocamdată. Ne vom întoarce curând. 
Îţi promit. 

Privirea Iuliei a întâlnit-o pe a tatălui ei şi, după un 
moment, fata a încuviinţat. 

— Bine. Dar să nu vă aventuraţi. 

— Nu vom face asta, a spus Macro. Hai, Cato. Să ne luăm 
armele din cabină. 

— Armele? 

— Am verificat şi mai toate au rămas intacte, a explicat 
Macro. Dacă este să ne luăm după ceea ce ai zis mai 
devreme, m-aş simţi mai în siguranţă dacă le-am lua cu noi. 

La scurt timp după aceea, cei doi centurioni şi senatorul 
au coborât în apa puţin adâncă de la capătul scândurii de 
bordaj care fusese coborâtă de la prova. Secundul corabiei 
Horus dăduse ordin către doi oameni din echipaj să ia 
ancora principală şi să o care pe o distanţă scurtă în susul 
plajei acoperite cu prundiş şi s-o înfigă în solul plajei. 
Tocmai verifica dacă ancora era fixată bine, când romanii au 
ajuns pe țărm şi se îndreptau către un teren mai ferm. 

— Totul e gata? a întrebat Macro. 

Secundul a confirmat cu un gest din cap. 

— Vasul este asigurat cât se poate de bine. Măcar nu se 
poate scufunda. 

— Bravo. Te-ai descurcat bine. Căpitanul tău ar fi fost 
mândru de tine. 

— Aşa sper, a spus secundul, plecând capul. Domnule, a 
fost un om de treabă. Cel mai bun căpitan cu care am 


navigat vreodată. 

— Păcat de o asemenea pierdere, a zis Macro, pe un ton 
domol. Acum, o să ne îndreptăm spre port, sau ce a mai 
rămas din el, ca să vedem cum stau lucrurile. Între timp, tu 
trebuie să rămâi aici. Asigură-te că echipajul rămâne în 
preajma vasului şi să nu laşi pe nimeni să urce la bord. 

— De ce? 

— Să faci întocmai cum ţi-am zis, înţelegi? Sperăm că 
cineva a reuşit să restabilească cât de cât ordinea în 
Matala. Însă, dacă nu s-a întâmplat aşa.,... atunci aş dori să 
le porţi de grijă oamenilor tăi şi fiicei senatorului. Ai 
priceput? 

— Da, domnule, a spus secundul cu glas solemn. Avem 
câteva arme pe care le păstrăm într-un dulap de la pupa. 
Asta, în caz că am fi atacați de pirați. 

— Să sperăm că nu veţi fi siliţi să apelaţi la ele, a 
intervenit Cato, schiţând un zâmbet. Însă te sfătuiesc să fii 
înţelept. Dacă vezi vreun semn de îngrijorare, cheamă toţi 
oamenii la bord şi ridică scândura de bordaj. 

— Am înţeles, domnule. Mult noroc. 

— Noroc? Macro a lovit uşor cu palma în mânerul sabiei 
pe care o purta la centură. Îmi fac singur norocul. 

Cei doi centurioni şi senatorul au pornit prin prundiş spre 
port. Cato a aruncat o privire peste umăr şi a văzut-o pe 
Iulia care, de pe puntea prova, îi urmărea îndepărtându-se. 
Când l-a văzut că întoarce capul, a fluturat şovăitor mâna, 
dar el a rezistat ispitei de a-i răspunde. Cato gândea din 
nou ca un adevărat soldat şi începuse deja să cerceteze 
atent stâncile din stânga lor, căutând orice semn de pericol 
în timp ce înaintau pe acea porţiune acoperită de prundiş. 
Aveau de mers doar un sfert de milă până în port şi, pe 
măsură ce se apropiau de el, resturile care fuseseră cărate 
de apă la retragerea valului s-au înmulţit. Apoi au dat de 
primele cadavre. Trupuri contorsionate îmbrăcate în straie 
ude, amestecate cu rămăşiţe ale unor case, vase şi mărfuri 
provenite din depozite. Valul îşi lovise victimele fără să facă 


deosebire, de aceea, cei trei romani au păşit peste cadavre 
de bătrâni, dar şi de tineri. Cato a fost cuprins de milă când 
a văzut o tânără femeie prăbuşită pe o parte, ţinând un 
sugar legat la piept cu o baretă, amândoi morţi. S-a oprit o 
clipă ca să coboare privirea spre cadavre. 

Macro a rămas alături de el. 

— Sărmanii oameni. Nu au avut nicio şansă. 

Cato a dat din cap cu un aer solemn. 

Camaradul lui a ridicat privirea şi a cercetat plaja şi 
ruinele portului. 

— Mâine, aici o să miroasă destul de neplăcut. Cineva ar 
trebui să se ocupe de cadavre. 

— Să se ocupe? a spus Sempronius, ridicând din 
sprâncene. 

— Exact, domnule. Nu duhoarea mă sperie. Mă refer la 
primejdiile care urmează când există atât de mulţi morţi 
neîngropaţi. Am văzut ceva asemănător după un asediu. 
Într-un orăşel din sudul Germaniei, cu mulţi ani în urmă, 
imediat după ce am început să lupt în cadrul unei legiuni. 
Apărătorii îşi lăsaseră morţii pe câmpul de luptă, iar vremea 
era foarte caldă. Cumplit de încinsă. În orice caz, în 
momentul în care supraviețuitorii s-au predat, aerul din 
acel orăşel duhnea cumplit. Oraşul devenise un bârlog al 
tuturor molimelor. 

— Şi ce aţi făcut? a întrebat Sempronius. 

— Nu puteam face mare lucru. Legatul a ordonat ca 
supraviețuitorii să rămână înăuntrul zidurilor şi apoi a 
închis porţile. Nu-şi putea îngădui ca bolile să se 
răspândească în rândul trupelor sale. După o lună, mai 
rămăseseră în viaţă doar o mână de orăşeni, dar mai toţi 
erau prea bolnavi ca să merite să fie luaţi ca sclavi. Dacă 
învinşii s-ar fi ocupat de cadavre cum se cuvenea, atunci ar 
fi supravieţuit mult mai mulţi locuitori. 

— Am înţeles. Să sperăm că cel care conduce portul ştie 
cum să procedeze. 

Macro a plescăit din limbă. 


— Trebuie să fie o treabă cumplită, domnule. 

— Asta nu-i treaba noastră, a spus Sempronius, ridicând 
din umeri. Să mergem mai departe. 

Şi-au continuat drumul de-a lungul coastei până au ajuns 
la ruinele unui turn de veghe care străjuia cândva intrarea 
în port. Blocurile de piatră rămăseseră în picioare, înalte de 
un stat de om, dar deasupra acestora, stâlpii din lemn şi 
platforma dispăruseră. Acelaşi lucru se întâmplase şi cu 
poarta, iar pereţii cedaseră sub presiunea apei mării care 
se năpustise asupra portului Matala. Dincolo de zidul abia 
perceptibil, portul era o masă de dărâmături, lemne şi plăci 
ceramice sparte, iar liniile precise ale reţelei de străzi din 
orăşelul în care se îmbulzeau odinioară locuitorii săi 
dispăruseră. Acum, printre ruine se agitau puţini oameni, în 
timp ce alţii stăteau pe loc şi priveau în gol. 

Şocaţi de scena ce li se înfăţişa dinaintea ochilor, cei trei 
romani au rămas nemişcaţi câteva clipe la marginea 
orăşelului Matala. Macro a respirat adânc. 

— Nu va fi uşor să ne strecurăm printre dărâmături. Ar fi 
mai bine să o luăm pe margine şi să vedem care este 
situaţia spre interiorul insulei. 

A făcut un semn către panta foarte înclinată. Stâncile de 
o parte şi de alta a golfului duceau spre dealuri cu versante 
abrupte care flancau orăşelul, îngustându-se şi formând un 
defileu care  cotea, dispărând din raza vizuală şi 
îndepărtându-se de coastă. 

Se aflau la mică distanţă de ruinele zidului, aşa că au 
pornit din nou la drum. Pantele fuseseră dezgolite în mare 
măsură de tufişuri şi copaci, iar acum erau acoperite de 
aceleaşi resturi aduse de val, dar şi de oameni şi animale 
moarte, imagine similară cu ceea ce văzuseră şi pe plajă. Au 
trecut pe lângă rămăşiţele unui mic vas de mărfuri care, 
purtat de valul uriaş, se izbise de o stâncă mare şi se făcuse 
bucăţi; din el mai rămăseseră doar coastele şi câteva bucăţi 
de lemn, încă prinse sub pietre. Lui Cato îi era imposibil să 
nu rămână impresionat de acea privelişte. Forţa valului 


fusese puternică şi îngrozitoare, la fel ca mânia oricărui 
zeu. Când au ajuns la defileu, tânărul şi însoțitorii săi au 
descoperit că drumul cel mai uşor era peste rămăşiţele 
zidului, pentru ca apoi să se strecoare cu precauţie printre 
ruine. O bandă de băieţi cărau lucrurile de valoare dintr-o 
casă dărăpănată care aparținuse probabil uneia dintre 
familiile mai înstărite din orăşelul portuar. Din locuinţă 
fuseseră scoase câteva busturi şi apoi aruncate, astfel că, în 
acele momente, jefuitorii erau ocupați cu furtul unor plăci 
de argint şi mici cufere cu obiecte personale. Când cei trei 
romani au trecut prin dreptul lor, hoţii s-au oprit, privindu-i 
precauţi. Cu o expresie de nepăsare, Macro a dus mâna la 
mânerul sabiei. 

— Nu-i băga în seamă, a murmurat Cato. Nu ne putem 
ocupa de aşa ceva acum. 

— Păcat, a exclamat Macro, pufnind pe nas şi coborând 
mâna de pe armă. 

Au trecut pe lângă jefuitori fără să le adreseze vreun 
cuvânt. În partea îndepărtată a defileului, terenul se 
deschidea spre o câmpie întinsă, unde se vedeau limpede 
daunele provocate de cutremurul care zguduise insula din 
temelii. Acolo nu erau resturi aduse de apă din port. În 
schimb, mai toate casele se prăbuşiseră peste oamenii 
dinăuntru. Altele erau parţial avariate, iar câteva păreau să 
nu fi avut deloc de suferit. La fel stăteau lucrurile şi în cazul 
clădirilor mai mari. Unele dintre temple se transformaseră 
în mormane de moloz, înconjurate de coloane sfărâmate, 
care arătau acum ca nişte dinţi sparţi. Altele rămăseseră 
neatinse, înălțându-se sfidător deasupra ruinelor. Aici se 
vedeau mai mulţi oameni decât în port. Sute de localnici 
scotoceau printre dărâmături, salvând ceea ce se mai putea 
de prin propriile case, ori scoțând la lumină lucrurile de 
valoare din locuinţele morţilor. Alţii zăceau în grupuri mici 
pe pantele dealului, dar şi pe câmpia aflată la mică distanţă 
de orăşel. Firicele de fum se înălţau din focurile firave pe 


care unii dintre supraviețuitori le aprinseseră ca să se 
încălzească în timpul nopţii. 

Oarecum neatinsă de dezastru, acropola oraşului se 
înălța pe o aglomerare întinsă de stânci. Zidurile 
rămăseseră încă în picioare, dar unul dintre turnurile 
scunde se prăbuşise, rostogolindu-se peste oraş şi strivind 
câteva case. O trupă de soldaţi stătea de pază la capătul 
rampei care ducea spre porţile acropolei, iar dincolo de 
ziduri, principala clădire administrativă era întreagă. 

— Asta pare a fi şansa noastră cea mare, a spus Cato. Ar 
trebui să mergem într-acolo. 

Sempronius l-a aprobat şi a pornit în frunte pe şoseaua 
principală care străbătea oraşul, ducând spre acropolă. 
Cândva, strada fusese lată de cincisprezece paşi, însă acum 
marginile ei fuseseră acoperite de ruine, aşa că, printre 
dărâmături, semăna mai degrabă cu o potecă. Au ajuns la 
rampă şi au început să urce panta către porţi. Santinelele s- 
au pus imediat în mişcare şi s-au aşezat astfel încât să le 
blocheze calea. Macro i-a măsurat cu răceală. Soldaţii 
aveau scuturi ovale, tipice pentru trupele auxiliare, dar 
păreau agitaţi şi nepregătiţi. Comandantul lor, un optio, a 
ieşit în faţă şi a ridicat o mână. 

— Opriţi-vă. Cine sunteţi şi cu ce treburi veniţi? 

Sempronius şi-a dres glasul şi a luat o atitudine rigidă. 

— Sunt Caius Sempronius, senator roman. Aceştia sunt 
însoțitorii mei, centurionii Macro şi Cato. Trebuie să stăm 
de vorbă cu oficialitatea cea mai de vază a oraşului. 
Imediat. 

Optio i-a analizat pe cei trei bărbaţi din faţa lui. Cel care 
pretindea a fi aristocrat avea ţinuta potrivită pentru un 
asemenea rang, iar cel mai scund dintre ceilalţi doi oameni 
avea cicatrice pe faţă şi arăta îndeajuns de masiv pentru a fi 
socotit drept soldat. Însă celălalt era subţirel şi tânăr şi nu 
radia nicio autoritate. În afara săbiilor obişnuite pentru 
orice armată, nu exista altă dovadă care să întărească 


afirmaţiile celui care vorbise. Toţi trei purtau tunici simple, 
aveau pielea murdară şi erau neraşi. 

— Spuneţi că sunteţi senator? a zis optio, umezindu-şi 
buzele cu un aer agitat. Cer iertare că vorbesc astfel, 
domnule, dar puteţi dovedi asta? 

— S-o dovedesc? Sempronius s-a încruntat şi a întins 
brusc mâna ca să-şi arate inelul senatorial de aur pe care îl 
moştenise de la tatăl lui. Uite! Îţi ajunge? 

— Mda, cred că da... a răspuns optio precaut. Altceva mai 
aveţi ca dovadă? 

— Ce anume mai doreşti? a întrebat Sempronius iritat. 
Inelul este suficient. lar acum, lasă-ne să intrăm şi du-ne la 
cel care comandă. Altfel, o să te acuz de nesupunere. 

Optio a luat poziţia de drepţi şi a salutat. 

— Am înţeles, domnule. Deschideţi porţile! 

Doi dintre soldaţii lui s-au repezit să împingă canaturile 
grele din lemn. Cu un geamăt, poarta s-a deschis. Optio a 
lăsat patru oameni de pază şi, escortat de alţi doi, i-a 
condus pe senator şi pe cei doi centurioni în acropolă. 
Dincolo de poartă se găsea o curte mică, de o parte şi de 
alta căreia se întindeau depozite, iar în faţa lor se vedea 
bazilica. La un capăt al structurii de pe acoperiş câteva 
olane căzuseră şi se spărseseră. În rest, clădirea era 
intactă. La umbra zidurilor acropolei stăteau alţi soldaţi 
auxiliari, iar unii dintre ei s-au uitat curioşi la optio şi la cei 
patru soldaţi care îi însoțeau pe romani către intrarea în 
bazilică. 

— S-ar părea că aţi avut noroc, a spus Macro. Nu văd 
prea multe daune aici. 

— Da, domnule, a răspuns ofiţerul, privind în jur. Numai 
că mulţi dintre soldaţii mei erau în oraş când s-a produs 
cutremurul. lar după aceea, a venit valul. Încă nu ştiu unde 
se află ceva mai mult de jumătate din cohortă. 

— Cohortă? Cum se cheamă? 

— A Douăsprezecea Hispania, domnule. 

— Trupe de garnizoană? 


— Aşa au fost în ultimii cincisprezece ani, a recunoscut 
optio. Înainte de asta, unitatea a apărat graniţa danubiană. 
Se întâmpla înainte de a face eu parte din cohortă. 

— Am înţeles, a spus Macro, dând din cap. Şi cine este 
comandantul? 

— Prefectul Lucius Calpurnius, dar el se află acum la 
Gortina, capitala provinciei, împreună cu restul 
demnitarilor. Cât stă acolo, l-a lăsat la comandă pe 
centurionul Portillus. 

Au pătruns în bazilică, au trecut prin dreptul unor birouri 
pustii şi au traversat sala mare, ajungând la încăperile de 
pe latura îndepărtată. Optio s-a oprit dinaintea unei uşi 
deschise şi a bătut în rama ei. 

— Intră! s-a auzit vocea cuiva care părea obosit. 

Optio le-a ordonat oamenilor săi să rămână afară şi i-a 
condus pe Sempronius şi pe însoțitorii lui în biroul 
prefectului. Era o încăpere spațioasă, cu storuri la 
ferestrele care dădeau spre oraş şi mare. În mod normal, 
priveliştea ar fi fost foarte frumoasă, a gândit Cato, dar în 
acea zi privitorul ar fi avut sub ochi imaginea distrugerii şi a 
suferinţei. În faţa ferestrei, aşezat la un birou, se afla un 
bărbat îndesat, purtând o tunică militară. Era complet chel, 
iar pe faţă avea riduri adânci. S-a uitat mirat printre gene 
la oaspeţi. 

— Da. A, tu erai, optio. Cine sunt aceşti oameni? 

— S-au prezentat la poarta mare, domnule. Optio a făcut 
semn spre Sempronius. Acest domn susţine că este 
senatorul roman Caius Sempronius. lar după spusele sale, 
ceilalţi doi sunt centurioni. 

— Am înţeles. Portillus i-a mai privit o dată pe cei trei, 
apoi s-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat, ca să-i vadă mai 
de aproape. Domnule, îmi daţi voie să vă întreb ce treburi 
vă aduc la Matala? 

— Sigur, i-a răspuns Sempronius răbdător. Ne aflam pe o 
corabie care se îndrepta spre Roma. leri-seară, în largul 
coastelor insulei Creta, am fost izbiţi de un val gigantic. 


— De unde venea corabia? l-a întrerupt Portillus. Din ce 
port? 

— Caesarea, de pe coasta Siriei, i-a răspuns senatorul pe 
dată. 

— Căpitanul corabiei poate întări asta? 

— Căpitanul a fost măturat de val. Dar îl poţi întreba pe 
secund, dacă socoteşti că este nevoie. 

— Probabil că o voi face. Mai târziu. Preţ de o clipă, 
Portillus i-a măsurat cu ochi bănuitori. Înţeleg, aşadar, că 
aţi văzut ce a făcut valul aici, în Matala. Ceea ce naşte 
întrebarea, dacă a fost atât de puternic să distrugă un oraş 
întreg, cum a reuşit să supravieţuiască o simplă corabie? 

— A fost cât pe ce să nu supravieţuim! a intervenit 
Macro, uitându-se iritat la Portillus. Pe de altă parte, şi tu ai 
scăpat neatins după puhoi. Poţi să-mi explici asta? Stai 
frumuşel aici sus, în timp ce totul se duce de râpă din cea 
mai rămas din oraş. 

Sempronius a pus o mână pe umărul lui Macro. 

— Ajunge. Centurionul Portillus are dreptate să se arate 
precaut. În zilele următoare nenumărați oameni ar putea 
cutreiera insula fără ţintă, pretinzând că sunt una sau alta. 
Tot ce am asupra mea ca să îmi dovedesc identitatea este 
inelul meu senatorial. Uite-l aici. 

Şi a ridicat mâna pentru ca Portillus să-l poată examina. 

Vreme de câteva momente, bărbatul s-a scărpinat în 
bărbie, apoi a spus: 

— De acord, să convenim că sunteţi cine susţineţi. Ce 
căutaţi aici? 

— Acesta era cel mai apropiat port în care am reuşit să 
ajungem după ce am reparat avariile cum am putut, i-a 
explicat Sempronius. Sperasem să facem corabia să 
plutească din nou, ori măcar să ne continuăm drumul cu 
alta. Acum, însă, după ce am văzut ce a rămas din Matala, 
ne este limpede că vom rămâne blocaţi aici până la sosirea 
unei alte corăbii. Caz în care, cât aşteptăm, vom avea 


nevoie de un adăpost. Sperasem să îi cer comandantului tău 
să ne ajute, dar am înţeles că este plecat. 

— Adevărat. S-a dus la palatul guvernatorului Hertius, în 
Gortina, ca să participe la banchetul anual. Alături de 
prefect şi celelalte notabilităţi. Imediat ce a trecut 
cutremurul şi s-a retras valul, i-am trimis un raport. Ar 
trebui să se întoarcă la post dintr-o clipă în alta. 

— Cât de departe este Gortina? a întrebat Cato. 

— E cam la cincisprezece mile. 

— Şi prefectul nu s-a întors încă, şi nici nu ţi-a trimis 
răspuns? 

— Nu. Deocamdată. 

Macro a respirat adânc pentru a-şi domoli sentimentul 
crescând de nemulţumire. 

— Şi ce ai făcut în acest timp? 

— Ce am făcut? 

— Ca să-i ajuţi pe oamenii de acolo, a spus Macro, 
arătând cu degetul mare spre fereastră. Ca să-i ajuţi pe cei 
prinşi sub dărâmături, să îngrijeşti răniții, să găseşti şi să 
distribui hrană şi apă şi să restabileşti ordinea. Ei, bine? 

Portillus s-a încruntat. 

— M-am asigurat că oamenii cohortei sunt bine şi 
pregătiţi să îndeplinească ordinele pe care le-ar fi dat 
prefectul la întoarcerea de la Gortina. lată ce-am făcut. 

— Ce prostie! a mârâit Macro. Slujbaş de nimic ce eşti! 
Tu şi soldaţii tăi staţi pe noadă, în timp ce, în oraş, lumea 
are nevoie de voi. Ai datoria să păstrezi ordinea. Asta 
trebuie să faci atunci când eşti comandantul unei 
garnizoane. 

Sempronius a tuşit. 

— Macro. Centurionul Portillus va face tot ce trebuie în 
momentul când se va întoarce prefectul, sunt convins. 

— Presupunând că se va mai întoarce, a intervenit Cato. 

Ceilalţi şi-au întors privirile spre el. 

— De ce să nu se întoarcă? a întrebat Portillus, ridicând 
din sprâncene. 


— Când i-ai trimis mesajul? 

— Seara trecută. 

— Înseamnă că ar fi avut timp să-ţi răspundă sau să 
revină. Şi atunci, de ce nu ai primit răspuns? 

— Nu ştiu! a spus Portillus, ridicând mâinile. O fi având 
vreun motiv. Poate este nevoie de el în Gortina. 

— Poate, a recunoscut Cato. Pe de altă parte, dacă ţinem 
seama de ce s-a petrecut aici, cu siguranţă că oraşul 
Gortina a fost lovit la fel de serios. 

În timp ce Portillus se străduia să accepte ceea ce 
sugerase Cato, prin bazilică s-a răspândit slab, ca un ecou, 
un sunet de copite ce venea din curte. Macro s-a întors în 
direcţia zgomotului şi s-a apropiat de uşă. La intrarea în 
bazilică şi-a făcut apariţia o siluetă înveşmântată în mantie, 
care a traversat în fugă holul, îndreptându-se spre biroul 
prefectului. 

— S-ar părea că vom afla destul de curând ce s-a 
întâmplat la Gortina, a zis Macro cu glas reţinut. 

O clipă mai târziu, nou sositul s-a oprit în faţa celor trei 
ofiţeri şi a senatorului, chinuindu-se să-şi recapete suflul. 
Mantia şi faţa îi erau pline de praf după goana călare. 
Înainte de a raporta, omul a făcut un efort să ia poziţia de 
drepţi şi să salute. 

— El este cel pe care l-ai trimis la Gortina? a întrebat 
Sempronius. 

Portillus a confirmat cu o mişcare a capului, uitându-se la 
sol. 

— L-ai găsit pe prefect? 

— Da, domnule. Adică, l-am şi văzut. 

— L-ai văzut? Ce vrei să spui? Vorbeşte să pricep şi eu, 
soldat! 

— l-am văzut cadavrul, domnule. Prefectul a murit. La fel 
ca aproape toate oficialităţile provinciei. 

— Mort?! a exclamat Portillus, scuturând din cap. Cum 
asta? 


— Când a început cutremurul, se aflau cu toţii în sala de 
banchet din palatul guvernatorului. Tavanul s-a prăbuşit 
peste ei. Personalul guvernatorului, adică cei care au 
supravieţuit, au scos cadavre de sub dărâmături toate ziua, 
domnule. Doar o mână de oameni au rămas în viaţă. lar unii 
dintre ei nu mai au mult de trăit. 

— Nu cred, a mormăit Portillus. Nu e posibil aşa ceva. 

Cato s-a apropiat de mesager. 

— Şi guvernatorul cum e? A murit şi el? 

— Nu. Asta, cel puţin când am plecat eu din Gortina, 
domnule. Dar era grav rănit. l-au fost strivite picioarele. El 
m-a trimis înapoi, ca să mă prezint la centurionul Portillus. 

— La mine? 

— Da, domnule. Eşti cea mai importantă oficialitate 
romană din Matala. A ordonat să preiei conducerea. 

— Eu? Portillus a căscat ochii mari de uimire şi 
îngrijorare. Sigur trebuie să fie vorba de altcineva. 

— Ba nu, domnule. 

— Dar... dar trebuie să mă gândesc. Portillus s-a retras, 
apoi s-a întors să privească pe fereastră. Am nevoie de timp 
ca să-mi fac un plan. Să restabilesc ordinea. Şi eu... 

A tăcut, iar umerii i s-au pleoştit. Macro s-a aplecat spre 
Cato şi Sempronius şi le-a şoptit: 

— Acum este nevoie de ceea ce aş numi o acţiune 
hotărâtă. 

— Ai dreptate, i-a răspuns Sempronius. Trebuie să facem 
ceva. Neîntârziat. 


CAPITOLUL 5 


Senatorul Sempronius şi-a dres glasul şi a făcut un pas 
spre masa de lucru a prefectului. 

— Centurion Portillus! 

Ofiţerul s-a întors imediat la auzul tonului poruncitor al 
vocii senatorului. 

— Centurion Portillus, în situaţia aceasta de urgenţă, îmi 
asum autoritatea de guvernator. Voi prelua şi comanda 
tuturor forţelor militare şi navale aflate în Creta, începând 
cu această cohortă. Ai înţeles? 

La fel ca şi ceilalţi oameni din încăpere, Portillus a părut 
şocat. După un moment, şi-a înghiţit nodul din gât, apoi şi-a 
împreunat mâinile. 

— Da, domnule, dar guvernatorul m-a numit pe mine, 
doar aţi auzit. 

— Guvernatorul a acţionat presupunând că eşti cel mai 
mare în grad dintre oficialități. Nu avea de unde să ştie că 
eu, sau aceşti ofiţeri, ne aflăm pe insulă. Şi în calitate de 
centurioni de legiune, ei au un grad mai mare decât tine, 
iar eu deţin autoritatea pe care mi-o acordă rangul de 
senator. Eu sunt cel mai potrivit să-l înlocuiesc pe 
guvernatorul Hirtius şi intenţionez să preiau comanda. E 
limpede? 

Portillus a dat din cap, apoi şi-a muşcat buza de jos. 

— Ai vreo împotrivire cu privire la hotărârea mea? 

— A, da, domnule. Există o chestiune de protocol. 

— Protocol? a mormăit Macro. La ce te referi? 

— Strict vorbind, senatorul trebuie să obţină aprobarea 
împăratului pentru a intra într-o provincie, a spus agitat 
Portillus. 

— Poftim? a exclamat Macro, ridicând glasul. Despre ce 
naiba vorbeşti? Corabia noastră ia apă ca un ciur. Ne 


puteam duce altundeva? Ori îţi închipui că trebuia să dăm 
mai întâi fuga până la Roma ca să obţinem acordul 
împăratului pentru a pune piciorul pe insula asta? 

— Aşa sună regulamentul, domnule. 

— E o prostie, s-a răstit Macro. Dă-l naibii de regulament, 
neghiobule. 

Sempronius a intervenit: 

—  Centurionul Portillus are dreptate să ridice o 
asemenea obiecţie. Cu toate astea, având în vedere situaţia 
- situaţia excepţională - cred că reglementările normale 
trebuie să fie ignorate. Pe de altă parte, a continuat el, 
întorcându-se către Portillus, sunt convins că vei fi mulţumit 
să transferi răspunderea asupra cohortei unei oficialități 
mai înalte în grad. Nu-i aşa? 

Portillus şi-a plecat capul. 

— Desigur, domnule. Cum doriţi. S-a uitat scurt către 
mesagerul care rămăsese lângă uşă, apoi a continuat pe un 
ton degajat. Şi, în mod firesc, domnule, aş dori să se ştie că 
doriţi să preluaţi comanda şi că vă asumaţi toată 
răspunderea pentru acţiunile pe care le veţi întreprinde. 

— Cum vrei, şi vei primi acest lucru în scris, i-a răspuns 
Sempronius, făcând un efort ca să evite un eventual ton 
dispreţuitor. Aşadar, din acest moment, eu îmi asum 
răspunderea. De acord? 

— Da, domnule. 

— Atunci, prioritatea este restabilirea ordinii în Matala şi 
ajutorarea supravieţuitorilor. Senatorul s-a uitat spre Cato 
şi Macro şi, înainte de a lua o hotărâre, a rămas puţin pe 
gânduri. Centurion Macro trebuie să preiei controlul în 
Matala. Te autorizez să faci tot ce este necesar pentru a 
ajuta populaţia. Trebuie să gospodăreşti şi să raţionalizezi 
stocurile de hrană rămase în oraş şi adăposturile rămase 
întregi. Vei acorda prioritate salvării celor încă prinşi sub 
ruine şi răniților. Să nu se petreacă acte de hoţie, aşa cum 
am văzut pe drumul nostru încoace. Ai dreptul să foloseşti 


forţa pentru a împiedica comiterea unor astfel de nelegiuiri. 
Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Bine. Acum, centurion Cato, noi doi trebuie să pornim 
neîntârziat spre Gortina. Vom vedea ce a mai rămas din 
administraţia provinciei. Este nevoie de prezenţa noastră 
acolo pentru a relua controlul asupra Cretei şi a pune capăt 
haosului. 

Cato a încuviinţat din cap. 

— Da, domnule. Şi ce facem cu corabia şi cu cei aflaţi încă 
la bord? 

— Iulia este în siguranţă acolo, a răspuns Sempronius 
zâmbind. 

— Dar ar fi mai în siguranţă dacă am aduce-o aici, 
domnule. 

— Desigur. De asta se va ocupa centurion Macro. 

— Ai încredere în mine, a spus acesta din urmă, bătându- 
şi prietenul pe umăr. 

— Şi apoi ai putea să preiei comanda asupra echipajului 
şi a pasagerilor, a continuat Sempronius. Îi înrolezi în 
cohortă. Soldaţi sau nu, sunt oameni de treabă. Au dovedit 
că te poţi bizui pe ei în situaţii de criză. 

— Mă voi îngriji de asta. 

— Marinari? a făcut centurionul Portillus, clătinând din 
cap. În a Douăsprezecea Hispania? Nu vor suporta asta, 
domnule. 

— Vor suporta ce o să le spun eu, a răspuns Macro cu 
fermitate. Şi, din ceea ce am văzut până acum, ei ar 
reprezenta un sprijin bine-venit pentru trântorii care umblă 
fără rost prin acropolă. Ascultă, Portillus, vreau să-i văd pe 
toţi soldaţii şi ofiţerii adunaţi ca pentru paradă. A sosit 
vremea să-şi cunoască noul comandant. 

În timp ce Portillus se grăbea să îndeplinească ordinele 
primite, Sempronius l-a prins pe Macro de mână. 

— Noroc, centurion. Fă ce trebuie făcut. Dacă ai ceva de 
comunicat, să-mi dai de ştire la Gortina. 


— Am înţeles, domnule. Cât timp intenţionaţi să rămâneţi 
acolo? 

Sempronius a rămas un moment pe gânduri, apoi a 
ridicat din umeri. 

— Cât va fi nevoie, aşa cred. Doar zeii ştiu ce vom găsi 
acolo şi care este situaţia în restul provinciei. După ce 
evaluez situaţia, o să-ţi trimit vorbă aici, la Matala. 

Senatorul şi Cato au luat din locuinţa prefectului câteva 
mantii care să le ţină de cald în cursul deplasării pe timp de 
noapte până la Gortina, apoi au ales doi dintre cei mai buni 
cai din grajdul prefectului, aflat într-un colţ al curţii 
acropolei şi au încălecat. Îndreptându-se spre poartă, i-au 
văzut pe oamenii cohortei strângându-se deja în formaţie 
sub privirea dezaprobatoare a lui Macro, care stătea în 
umbra făcută de colonada bazilicii. Cato s-a răsucit în şa 
când a trecut prin dreptul lui. 

— Pe curând, Macro. 

— Ai grijă de tine, Cato. Presimt că o să avem parte de 
vremuri grele. 

Sempronius a plescăit din limbă şi a îndemnat calul să 
pornească la trap, apoi s-au apropiat de poartă şi au 
coborât rampa către strada mare a oraşului, cea mărginită 
de ruine. Când treceau printre rămăşiţele porţii, Cato a 
aruncat o ultimă privire spre mare. Deşi partea de golf 
unde eşuase Horus nu se vedea, s-a simţit străbătut de un 
fior de îngrijorare pentru Iulia. 

Lui Sempronius nu i-a scăpat expresia apărută pe faţa 
tânărului ofiţer şi a zâmbit. 

— Stai liniştit, Cato. Nu va păţi nimic atâta vreme cât va fi 
în grija lui Macro. 

— Ştiu, a zis Cato, silindu-se să-i întoarcă zâmbetul. Îl 
plâng pe acela care va încerca să i se pună de-a curmezişul. 


Au ieşit călare din oraş, îndreptându-se spre Gortina 
peste dealuri, unde au văzut alte şi alte distrugeri 
provocate de cutremur. Numeroase vile, ferme şi altare de 


pe marginea drumului se dărâmaseră, ajungând simple 
mormane de cărămizi, faianţă şi lemne frânte. 
Supraviețuitorii îi scoseseră de sub dărâmături pe răniţi, 
precum şi unele cadavre, care zăceau în linţolii improvizate, 
aşteptând să fie înhumate sau arse. Cei rămaşi în viaţă se 
uitau la călăreţii aflaţi în trecere cu expresii de groază şi 
şoc mut. În timp ce îl urma pe Sempronius şi încerca să nu 
ia în seamă suferinţa care se întindea milă după milă de-a 
lungul drumului spre Gortina, Cato trăia sentimente de 
vinovăţie. 

La lăsarea serii, senatorul a dat ordin de oprire în 
apropierea unui sătuc pentru a lăsa caii să se odihnească. 
Nicio casă nu rămăsese în picioare şi, în întunericul ce se 
înstăpânea, se lăsase o neclintire înfiorătoare, vreme în 
care oamenii, ca nişte umbre, se ghemuiau în orice loc 
putea sluji drept adăpost ca să petreacă noaptea. Nu se 
auzeau strigăte de durere, şi nici gemetele răniților. 
Singurul sunet era un scâncet slab provenind dinspre 
ruinele unei mici gospodării din preajmă. Cato şi-a legat 
calul de ciotul unui copac şi s-a îndreptat spre locul de unde 
se auzea acel plânset. 

— Cato, i-a strigat Sempronius încet. Să nu cumva să te 
îndepărtezi. 

Centurionul a promis cu o mişcare din cap şi a continuat 
să înainteze cu precauţie. În întuneric, a distins linia unui 
zid prăbuşit şi ţigle împrăştiate pe pământ. Sunetul era mai 
limpede. Aplecându-se lângă blocurile de piatră din 
alcătuirea zidului, a văzut ceva mişcându-se sub ţigle. S-a 
apropiat şi a dat deoparte una dintre ele. A răsunat un țipăt 
de spaimă şi Cato a văzut creştetul unui copilaş care nu 
avea mai mult de doi ani şi care zăcea pe spate. Era gol 
puşcă, iar pielea lui palidă şi pufoasă era murdară şi plină 
de sânge. 'Ţigla îl lovise în cap şi îi luase o bucată de scalp, 
astfel că acea porţiune era acoperită cu un strat gros de 
sânge închegat, întunecat şi lipicios. Copilul l-a privit pe 
Cato cu ochii mari şi albaştri şi a continuat să scâncească. 


— Gata, acum eşti cu mine, a spus Cato cu blândeţe. Sst, 
o să fie bine. 

A îndepărtat molozul de pe jumătatea expusă a corpului 
său, apoi a observat că un bloc mare de piatră căzuse peste 
el, acoperindu-i picioarele mai jos de talie. 

A prins marginile pietrei şi a ridicat-o puţin, reuşind să 
vadă că era vorba despre un băiat. Odată ce greutatea i-a 
eliberat pelvisul şi picioarele, copilul a scos un țipăt 
sfredelitor şi ascuţit de durere. Cato a împins piatra 
deoparte şi l-a luat pe micuţ de mână. 

— Gata, nu mai e. Acum, taci. Sst. 

A aruncat o privire în jos şi imediat un val de greață a 
ameninţat să-l copleşească. Piatra zdrobise corpul copilului 
de la talie în jos, sfărâmându-i oasele şi lăsând la vedere 
carnea delicată. Acolo unde picioarele îi fuseseră rupte cu 
brutalitate, tijele subţiri ale tibiilor ieşeau de sub piele. 

Băiatul a ţipat cumplit şi, brusc, a început să tremure. 
Cato a desfăcut cheutoarea mantiei şi a acoperit copilul, 
îndoind un capăt ca să închipuie o pernă. În tot acest timp, 
băieţelul îi strângea degetele cu o putere uimitoare, până 
când ţipătul s-a stins, iar el a rămas întins, privindu-l ţintă 
pe soldat şi cutremurându-se, în vreme ce respira gâfâind 
sacadat. S-a auzit un scrâşnet de pietriş strivit de cizme, iar 
centurionul a ridicat privirea şi l-a văzut pe Sempronius, 
care venise să vadă cine strigase. 

— Ce ai acolo? 

— Un băieţel. Cato s-a dat puţin la o parte, ca senatorul 
să-l poată vedea. A fost prins sub dărâmături când zidul s-a 
prăbuşit. 

— Cum se simte? 

Tânărul a încercat să-şi alunge gustul amar din gâtlej şi 
abia după aceea a putut răspunde. 

— Are picioarele rupte. 

— Am înţeles. Are şanse de supravieţuire? 

Vreme de un moment, Cato a rămas tăcut. Ar fi vrut să 
spună că băiatul va trăi şi că putea scăpa. Chiar dacă, 


printr-un miracol, ar fi supravieţuit, avea să-şi trăiască 
restul zilelor ca un olog. Nu venise nimeni să-l salveze, şi 
centurionul a privit spre ruinele casei, dincolo de zidul 
surpat unde, fără îndoială, ceilalţi membri ai familiei lui 
fuseseră îngropaţi sub dărâmături. A coborât privirea spre 
copil şi a făcut un efort deosebit să zâmbească în clipa când 
i-a răspuns senatorului. 

— Domnule, nu cred că va mai rezista încă o noapte dacă 
îl lăsăm aici. E un miracol că a rămas în viaţă până acum. Ar 
putea supravieţui dacă am găsi pe cineva să-i poarte de 
grijă. Medicul legiunii a Douăsprezecea Hispania i-ar putea 
salva viaţa cu preţul picioarelor. 

Sempronius s-a uitat la Cato printre gene şi apoi, a 
hotărât. 

— Păcat că nu-l putem duce înapoi la Matala. 

— De ce nu? Sunt doar două ore de mers pe drum. 

— Două ore dus, două, întors, mai curând trei, dacă 
mergem pe întuneric. Îmi pare rău, dar nu ne putem 
permite să revenim la Matala. Trebuie să ne continuăm 
drumul. 

— De ce? a întrebat Cato, ţintuindu-l cu privirea pe 
Sempronius. Întâi s-ar cuveni să facem tot ce putem pentru 
el. 

— Nu avem timp. Acum, lasă-l acolo şi hai să mergem. 

— Să-l las?! a exclamat Cato clătinând din cap. În starea 
asta? Nu ar avea nicio şansă. 

— Chiar şi aşa nu are prea multe. Ai spus-o tu însuţi. 

Cato a continuat să-l ţină de mână pe băieţel, muşcându- 
şi buza. 

— Nu. Domnule, nu-l pot lăsa aşa. Nu e drept. 

Sempronius a respirat adânc. 

— Centurion Cato, nu se pune problema binelui sau 
răului. Îţi dau ordin. 

S-a lăsat o tăcere încordată, timp în care cei doi bărbaţi 
s-au confruntat din priviri. Apoi copilul a început să geamă 


slab, iar Cato a coborât privirea şi, cu mâna liberă, l-a 
mângâiat pe băiat pe părul delicat. 

— Uşurel, copile. Uşurel. 

— Cato, a continuat Sempronius pe un ton blând, trebuie 
să ne continuăm drumul. Să ajungem la Gortina cât mai 
curând. Trebuie să facem tot ce se poate pentru a restabili 
ordinea, să-i ajutăm pe oameni şi să salvăm vieţi. Nu putem 
face prea multe pentru acest copil. Şi dacă ne pierdem cea 
mai mare parte a zilei ca să-l ducem înapoi la Matala, atunci 
punem în primejdie vieţile altora. 

— S-ar putea, i-a răspuns Cato. Cine poate spune asta cu 
certitudine? Dar dacă îl abandonăm acum pe acest copil, 
putem fi siguri că va muri, de frig şi singurătate. 

— Poate da, poate nu. Are şansa de a fi salvat de 
altcineva. 

— Chiar credeţi asta? 

— Dar tu crezi cu adevărat că o întârziere nu ne-ar pune 
vieţile în pericol la Gortina? a ripostat Sempronius. 

Zbătându-se între adevărul cuvintelor senatorului şi 
dorinţa morală de a face tot ce putea pentru a salva băiatul, 
Cato s-a încruntat. 

— Cum aţi proceda dacă acest copil ar fi lulia? Aţi insista 
că trebuie să ne continuăm drumul? 

— Dar, din fericire, nu este Iulia. Ascultă, Cato, bâiatule, 
te rog să gândeşti logic. Eşti ofiţer şi datoria îţi impune 
obligaţii mai mari faţă de imperiu. Sunt convins că, în 
cadrul unor campanii, ai lăsat în urmă oameni răniţi grav. 
Băiatul acesta e o victimă, una pentru care nu poţi face 
nimic. Uite, îndrăznesc a spune că până şi cea mai mică 
mişcare ar fi îngrozitor de dureroasă pentru el. Chiar vrei 
să-l torturezi ducându-l pe cal tocmai până la Matala? Doar 
ca să moară acolo? E o dovadă de mai mare bunătate să-l 
laşi aici. Sempronius şi-a coborât o mână pe umărul lui 
Cato, strângându-l uşor. Crede-mă... Acum, să mergem. 
Vino. 


Cato a simţit un gust amar, şi s-a zbătut să accepte 
argumentele lui Sempronius. Indiferent ce i-ar fi spus 
inima, avea răspunderi faţă de alţii, mulţi alţii. Şi-a luat cu 
greu privirea de la faţa băiatului şi a eliberat strânsoarea 
delicată a mâinii lui. Imediat după aceea, degetele copilului 
au bâjbâit, încercând să se prindă de ale lui Cato, şi l-a 
privit îngrozit. Centurionul s-a ridicat în grabă şi s-a retras, 
eliberându-şi mâna. 

— Hai, a spus Sempronius, trăgându-l de acolo şi 
conducându-l spre caii priponiţi. Nu avem vreme de 
pierdut. 

Când Cato s-a întors şi l-a urmat pe senator, un țipăt 
sfredelitor a sfârtecat întunericul şi i-a străpuns inima ca o 
suliță. A simţit că-i vine rău, că era o fiinţă rece, inumană, 
care renunţase la orice pretenţie de a avea calităţile 
definitorii ale unui om bun. 

— Trebuie să mergem, a insistat Sempronius, ridicând 
glasul, prinzându-l de braţ şi trăgându-l cu fermitate mai 
departe de ţipetele tot mai puternice ale copilului. Urcă pe 
cal şi să plecăm. Nu uita ce ţi-am spus. Mai există şi alţii 
care au nevoie de tine. 

L-a condus pe Cato spre cal şi l-a ajutat să urce. Apoi, cu 
mişcări grăbite, a dezlegat animalul şi i-a azvârlit frâiele în 
mână, după care a lovit cu palma în crupa armăsarului, 
făcându-l să pornească la drum cu un nechezat strident. 
Sempronius a urcat pe calul lui şi i-a dat pinteni, pornind 
după Cato. Când a ajuns alături de centurion, s-a uitat scurt 
la el şi, în lumina crepusculară, a văzut expresia sumbră de 
pe faţa lui. Senatorul a simţit povara grea a sentimentului 
de vinovăţie strivindu-i inima. Fusese o misiune grea, dar 
necesară, să abandoneze acel copil grav rănit, şi era 
limpede că asta îl afectase pe Cato mai mult decât pe sine. 
Tânărul avea un suflet bun. Nutrea sentimente profunde şi 
nu se temea să arate. În timp ce-şi îndemna calul înainte, 
Sempronius a socotit că din acea situaţie putea măcar să 


extragă un dram de consolare, provenită din sentimentul că 
fiica ei îşi alesese bine viitorul tovarăş de viaţă. 


În timp ce noaptea cobora asupra Cretei, au continuat să 
călărească, urmând drumul principal de-a curmezişul 
rodnicei câmpii către Gortina. Livezile de măslini, pomi 
fructiferi şi viile se întindeau de o parte şi de alta a 
drumului, până spre dealurile din depărtare. Cea mai mare 
parte a pământului fusese cumpărat şi concentrat în 
proprietăţi deţinute de unii dintre cei mai bogaţi oameni ai 
imperiului. Deşi aceştia duceau o viaţă luxoasă în oraşe, 
proprietăţile erau administrate de arendaşi. În subordinea 
arendaşilor se aflau supraveghetorii, care controlau 
grupurile de sclavi ce trudeau încă dinaintea zorilor şi până 
la asfinţit. Pentru majoritatea sclavilor, viaţa era brutală şi 
scurtă, iar moartea reprezenta o uşurare. Acum, însă, 
situaţia se schimbase, a gândit Cato. Cutremurul dărâmase 
multe dintre proprietăţi, iar sclavii aveau să profite de acel 
prilej pentru a evada sau pentru a se întoarce împotriva 
foştilor stăpâni. 

Era o noapte senină şi, cu toate că luna în creştere şi 
cerul presărat cu stele răspândeau o lumină difuză, 
Sempronius şi-a domolit calul. 

— Nu are rost să facem caii să se împiedice, a explicat el. 
Pe de altă parte, poate le-ar prinde bine să se mai 
odihnească. 

— Şi mie. 

Cato s-a mişcat în şa, ducând o mână la şale ca să se 
maseze. Aerul nopţii era rece, şi se întreba dacă luase o 
hotărâre înţeleaptă lăsând copilul muribund înfăşurat în 
mantie. Imediat a alungat acel gând nedemn, privind grăbit 
peisajul din jur. Drumul urca spre o culme nu prea înaltă, 
iar când au ajuns sus, centurionul a văzut flăcări înălţându- 
se undeva spre dreapta lui, peste câmpuri, la niciun sfert de 
milă depărtare. 


— Pentru numele zeilor, ce se petrece acolo? a murmurat 
Sempronius. 

Amândoi şi-au înfrânat caii, uitându-se atent spre 
vâlvătăile urâte care se ridicau spre cer. În apropierea 
ruinelor unui ansamblu de clădiri ce alcătuiau o fermă 
fusese aşezat un rug. În jurul lui se găseau patru stâlpi din 
lemn, fiecare având fixată câte o bară transversală, de care 
fuseseră atârnate trupurile a trei bărbaţi şi al unei femei, 
suficient de aproape de foc ca să fie pârjolite de arşiţa 
degajată de foc. Aceştia se zvârcoleau de durere, iar 
ţipetele lor, deşi subţiri şi îndepărtate, l-au făcut pe Cato să- 
i îngheţe sângele în vene. 

În lumina slabă a flăcărilor şi cu ajutorul umbrelor 
neclare ale celor care se coceau încet pe cruci, centurionul 
a distins nişte siluete care stăteau în cerc şi urmăreau 
spectacolul. Unii dintre acei oameni ţineau în mâini amfore 
din care beau fără sfială în timp ce priveau. Alţii dansau, în 
vreme ce câţiva dintre ei aruncau cu pietre în victimele lor. 

Cato şi-a înghiţit nodul din gât. 

— S-ar părea că sclavii se răzbună. 

Vreme de câteva clipe, s-au uitat amândoi concentrați la 
acea scenă cumplită, după care senatorul a murmurat: 

— Săârmanii oameni. 

— Mă tem că nu va fi ultima oară când asistăm la aşa 
ceva, a spus Cato. Îmi închipui că scene similare se vor 
întâmpla de-a lungul şi de-a latul insulei. 

În timp ce priveau, un bărbat mătăhălos a ieşit din 
mulţime cu un ciocan şi s-a apropiat de crucea pe care era 
legată femeia. A scos penele, menţinând poziţia crucii, iar 
apoi, făcând un efort, a împins stâlpul în foc. Crucea s-a 
legănat, a rămas nemişcată o secundă, timp în care femeia 
s-a zbătut, încercând în zadar să se elibereze de legăturile 
de la mâini şi picioare, după care s-a prăbuşit în văpaie cu o 
explozie de scântei şi o renaştere bruscă a flăcărilor care s- 
au înălţat spre cer, urmate de un ultim urlet de durere şi 
groază. 


— Am văzut îndeajuns, a decis Cato. Am face mai bine să 
plecăm de aici, domnule. 

— Da... da, desigur. 

Tânărul a tras de hăţuri pentru a face calul să se întoarcă 
în direcţia oraşului Gortina, şi tocmai se pregătea să-şi 
îndemne armăsarul cu călcâiele, când a văzut o siluetă 
apărând pe drum, la zece paşi în faţa lor. 

— Bine, dar încotro vă îndreptaţi? a întrebat bărbatul pe 
un ton vesel şi cu un accent predominant latin. Doi călăreţi 
la drum în miez de noapte sigur nu-s porniţi să facă fapte 
bune. 

Senatorul Sempronius a respirat uşurat auzind vocea 
amabilă a necunoscutului, iar Cato şi-a lăsat sabia să 
alunece înapoi în teaca de la brâu. 

— Ai face bine să pleci de aici, l-a sfătuit Sempronius. În 
apropiere se află o bandă de sclavi care s-au trezit brusc 
liberi. Ar fi de preferat să fugi cât mai ai vreme. 

— Oho! a strigat bărbatul drept răspuns şi a înaintat 
câţiva paşi spre călăreţi. După cum vorbeşti, pesemne eşti 
un nobil, un adevărat roman, şi sigur nu mă înşel. 

— Sunt un înalt copist roman, a confirmat Sempronius. 
Trebuie să ajung la Gortina cât mai repede posibil, de 
aceea, te-aş ruga să te dai la o parte din drumul nostru, 
preabunul meu domn, ca să ne putem continua călătoria. 

Necunoscutul se apropiase acum suficient, astfel încât 
Cato a reuşit să distingă amănunte ale înfăţişării lui. Era 
înalt, lat în spate, avea părul neîngrijit şi barbă, şi purta o 
tunică jerpelită. Într-o mână ţinea o bâtă lungă, legănând-o. 
A ridicat-o, râzând, după care şi-a coborât-o pe umăr. 

— Treaba e că acum acest drum îmi aparţine şi am 
hotărât să încasez o taxă de la toţi cei care îl folosesc. Tonul 
i s-a înăsprit. Începând cu voi doi. De aceea, coborâţi de pe 
cai şi daţi-mi frâiele. Împreună cu toate lucrurile de valoare 
pe care le aveţi asupra voastră. 

— Poftim? a exclamat Sempronius, încremenind în şa. 
Cum de îndrăzneşti? 


În timp ce bărbatul vorbea, Cato a perceput o serie de 
mişcări de o parte şi de alta a drumului, iar apoi a văzut mai 
multe siluete apropiindu-se de ei. A strâns degetele în jurul 
mânerului sabiei, apoi i-a şoptit lui Sempronius: 

— Domnule, am dat de belea. Vă rog să scoateţi sabia. 

— Belea? 

Sempronius s-a uitat în jur şi a îngheţat când a văzut 
câţiva bărbaţi ieşind din întuneric, fiecare dintre ei înarmat 
cu o bâtă sau o furcă, cu toţii la fel de zdrenţuroşi ca şi cel 
care îi oprise. S-a auzit un mic clinchet când cei doi romani 
şi-au scos săbiile şi le-au ridicat, gata să riposteze. 

— Hei, domnilor, nu vă forţaţi norocul, a zis bărbatul, cu 
glas controlat. Nu are niciun rost să sufere cineva. Suntem 
mai mulţi decât voi. Dacă vă opuneţi prin luptă, jur că vă 
scot maţele la amândoi. Aşa că, încetişor şi fără grabă, 
aruncaţi săbiile şi coborâţi de pe cai. 

Cato şi-a simţit inima bătând puternic şi binecunoscuta 
gâdilătură rece pe ceafă care îi spunea că îl aştepta o 
bătălie grea. A scrâşnit din dinţi şi a mârâit: 

— Pentru că ai fost suficient de amabil să joci cinstit cu 
noi, te avertizez doar o dată. Dă-te la o parte din calea 
noastră. 

După un moment de neclintire, cât cei doi romani s-au 
uitat cu atenţie la cei care îi înconjurau, cineva a răcnit: 

— Puneţi mâna pe ei, băieţi! 

Umbrele s-au repezit spre călăreţi. Cato a dat pinteni 
armăsarului. 

— Porniţi, domnule! 

Sempronius şi-a îndemnat calul înainte, dar a reacţionat 
cu o secundă mai lent decât centurionul şi, până când 
animalul să poată parcurge trei metri, necunoscutul a prins 
frâiele, iar oamenii lui s-au repezit din lateral. 

— Cato! Ajutor! 

Cato s-a răsucit în şa şi l-a văzut pe senator lovind 
orbeşte cu sabia lui scurtă spre siluetele care se agitau în 
jurul lui. 


— Fir-ar să fie! a şuierat tânărul printre dinţi şi a tras cu 
furie de frâu, întorcând calul. Cu braţul încordat pe 
mânerul sabiei, a atacat mulţimea adunată în jurul lui 
Sempronius. Calul a scos un scurt nechezat şi l-a izbit pe 
omul care ţinea de frâu celălalt animal, iar Cato a lovit cu 
sabia într-un arc larg, silindu-i pe ceilalţi bărbaţi să se 
retragă. Apoi s-a prins de cal, strângându-l cu coapsele, 
după care s-a aplecat în cealaltă parte, secerând cu sabia 
mâinile care încă mai erau agăţate de frâul calului pe care 
se afla Sempronius. Lama sabiei a duduit, trecând prin 
carne şi sfărâmând oase, şi un țipăt ascuţit a ieşit din 
plămânii bărbatului care s-a prăbuşit pe spate, îngrozit 
când şi-a văzut mâna aproape retezată. Cato s-a aplecat în 
faţă şi a prins frâul, după care i l-a înmânat senatorului. 

— Poftiţi! 

— Roman ticălos! a strigat unul dintre atacatori, iar Cato 
şi-a întors privirea la timp ca să vadă un bărbat atacându-l 
cu o furcă pe care o ţinea cu ambele mâini. A strâns din nou 
sabia şi a lovit colții care se apropiaseră de el, ameninţători. 
Un clinchet ascuţit a răsunat când metalul sabiei a lovit în 
cel al furcii, iar lovitura dată de Cato a reuşit să îndepărteze 
colții uneltei de pieptul lui. O clipă mai târziu a simţit o 
lovitură ca de pumn în coapsă, însoţită de un nechezat, 
întrucât celălalt colţ al furcii se înfipsese în coasta 
animalului. Cato a icnit, apoi a ridicat sabia răcnind şi, cu 
vârful ei, a străpuns adânc pieptul bărbatului, puţin mai jos 
de gât. Cu un geamăt, atacatorul s-a dezechilibrat şi a 
scăpat din mâini coada furcii, apoi s-a lăsat moale la 
pământ. Preţ de o clipă, coada uneltei s-a legănat, 
sfârtecând deopotrivă carnea omului şi a animalului, după 
care Cato a îndepărtat-o cu sabia. Apoi s-a uitat roată şi a 
văzut că scoaterea din joc a celor doi bărbaţi îi descurajase 
pe ceilalţi. 

— Fugiţi, domnule! i-a strigat el lui Sempronius. 

De astă dată, a aşteptat până când bidiviul senatorului a 
scăpat din cercul de atacatori, apoi a lovit cu latul sabiei în 


crupa calului şi a pornit în galop după Sempronius. A auzit 
un icnet şi a văzut colții altei furci apropiindu-se din stânga, 
după care au dispărut. S-a prins bine de grumazul calului şi 
a strâns degetele în jurul mânerului sabiei ca să fie sigur că 
nu o va scăpa în timp ce galopau spre Gortina. În spatele 
lor, atacatorii urlau de furie, fugind o vreme după ei şi 
renunțând într-un final, proferând tot soiul de insulte ce s- 
au stins treptat în urma lui Cato, care se îndepărta, 
urmându-l pe Sempronius. 


CAPITOLUL 6 


Lui Macro i-a scăpat un oftat greu la vederea rapoartelor 
primite din partea ofiţerilor şi a copiştilor cohortei auxiliare. 
Noaptea coborâse, iar de la fereastra biroului putea vedea 
licăritul torţelor care ardeau pe zidurile acropolei. A clipit, 
s-a frecat la ochi, apoi a deschis gura, căscând lung, după 
care şi-a îndreptat din nou atenţia la ceea ce avea de făcut. 
Pe masa de lucru erau stivuite câteva tăblițe cerate pe care 
era înscrisă forţa de luptă a fiecărei centurii din cohortă, 
având numele celor mai buni oameni din fiecare unitate 
subliniate de către centurionii lor. Morţii şi dispăruţii erau 
însemnați cu o cruce. Exista şi un inventar amănunţit al 
proviziilor cohortei, alcătuit de intendent şi un raport din 
partea singurului asistent numit pe lângă medicul cohortei. 
Medicul, care se afla în port în momentul cutremurului, 
fusese dat dispărut. Sala de cazarmă care slujea drept 
salon medical era ticsită de răniţi, iar asistentul avea nevoie 
de mai mulţi oameni care să-l ajute pentru a face faţă 
victimelor. 

Pe lângă celelalte probleme pe care le avea, Macro 
trimisese o patrulă în golf ca să găsească echipajul şi 
pasagerii de pe Horus şi să-i escorteze până la acropole. 
Acestora urma să li se asigure adăpost, iar centurionul 
dorea ca oamenii cei mai înzestrați să completeze rândurile 
cohortei până la încheierea situaţiei de urgenţă. 

Imediat ce preluase comanda cohortei, coborâse în 
curtea acropolei şi făcuse o inspecţie amănunţită a celor 
aliniaţi în centurii. Întocmai cum spusese Portillus, doar 
jumătate dintre soldaţi supravieţuiseră cutremurului care 
lovise Matala. Cei rămaşi în viaţă erau profund zguduiţi de 
pierderea camarazilor şi îngroziţi de moarte de zeul care 
hotărâse să-şi verse furia asupra portului. Cât a păşit încet 


printre şirurile de soldaţi din A Douăsprezecea Hispania, 
ochii lui de cunoscător au observat imediat că acea cohortă 
semăna cu majoritatea unităţilor de garnizoană existente în 
provinciile mai sigure ale imperiului. A constatat un 
amestec de veterani obosiţi, care aşteptau cu nerăbdare să 
fie lăsaţi la vatră şi oameni a căror sănătate se şubrezise în 
campanii şi fuseseră transferați în Creta, unde puteau face 
faţă unor sarcini mai uşoare, precum aceea de asigurare a 
ordinii publice. În cele din urmă, o mână de tineri needucaţi 
şi slăbănogi, cărora abia dacă li se putea încredința o armă 
şi care stârneau temeri justificate că ar putea să se 
rănească pe ei înşişi sau să le facă vreun rău camarazilor. 

Macro a clătinat din cap. După cum stăteau lucrurile, 
cohorta nu avea să-i fie de mare folos pentru restabilirea 
ordinii şi ajutorarea supravieţuitorilor civili. În zilele 
următoare avea nevoie de oameni mai buni şi încă în număr 
mare. Până atunci însă, a hotărât să folosească resursele pe 
care le avea la dispoziţie. Nu că ar fi fost multe, a gândit el, 
oftând. Inventarul făcut de intendent arăta că în anii din 
urmă cohorta fusese neglijată. Pentru a intra în grațiile 
împăratului şi ale senatului de la Roma, mulţi dintre 
guvernatori făcuseră tot ce se putuse ca să reducă la 
minimum cheltuielile pe care le impunea conducerea 
provinciei. Echipamentele uzate nu fuseseră înlocuite, iar 
soldaţii trebuiau să compenseze aceste lipsuri cumpărând 
arme de pe pieţele locale. Purtau un amestec bizar de 
echipament standard şi căşti şi săbii vechi de origine galică 
sau greacă. Existau puţine praştii, mai toate fără proiectile 
din plumb, iar rezervele de provizii esenţiale şi de apă 
potabilă erau foarte limitate. Două dintre rezervoarele de la 
acropolă erau uscate, iar al treilea era plin doar pe 
jumătate cu o apă aproape imposibil de băut, lucru pe care 
Macro l-a constatat când l-a însoţit pe intendent şi a coborât 
treptele în interiorul răcoros al rezervorului, săpat direct în 
rocă. 


— E dezgustător! a exclamat el, scuipând lichidul cu gust 
stătut, apoi s-a şters la gură cu dosul mâinii, după care a 
ieşit afară. Când a fost golit şi curăţat ultima oară? 

Intendentul a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu, domnule. Cred că înainte de sosirea mea aici. 

— Şi de cât timp eşti aici? 

— De şapte ani, domnule. 

— Şapte ani, a repetat Macro cu glas sec. Şi ai preferat 
să ignori problema asta? 

— Nu, domnule, i-a răspuns indignat intendentul. Era un 
bărbat uscat, slab şi bătrân, cu trăsături întunecate şi 
zbârcite, dar avea şi cicatrice care dovedeau că participase 
la multe bătălii, a trebuit Macro să recunoască. Prefectul 
mi-a spus să nu-mi fac griji, a continuat bărbatul. A zis că 
noi suntem o unitate de garnizoană şi că în provincie 
domneşte pacea, aşa că nu avea rost să ne pregătim pentru 
vreun asediu. 

— Înţeleg. Ei bine, situaţia s-a schimbat. Cum se crapă de 
zi vreau să vă văd aici, pe tine şi pe copiştii tăi. Rezervorul 
trebuie golit, reparat şi pregătit pentru colectarea apei de 
la prima ploaie. 

— Am înţeles, domnule. 

Macro s-a uitat pătrunzător la intendent. 

— Ascultă... cum spuneai că te cheamă? 

— Corvinus, domnule. Lucius Junillus Corvinus. 

— Corvinusi2+, zici? a zis Macro zâmbind. Corb - ţi se 
potriveşte. Uite ce e, există oameni care au nevoie de noi. 
Deocamdată o să-i ajutăm doar pe supraviețuitori. Îi 
dezgropăm pe cei prinşi sub dărâmături, apoi va trebui să 
le oferim hrană, apă şi adăpost. În perspectivă, trebuie să 
asigurăm ordinea. Dacă hrana se împuţinează, o să avem 
serios de furcă pentru a menţine pacea. Într-o asemenea 
eventualitate, trebuie ca fiecare soldat din A 
Douăsprezecea Hispania să fie echipat cum se cuvine şi 
pregătit de luptă. Asta înseamnă că va trebui să-ţi mişti 


fundul ca să pui la dispoziţia oamenilor tot ce le trebuie. Ai 
priceput? 

— Da, domnule. O să fac tot ce pot. 

Macro a clătinat din cap. 

— Tot ce poţi nu este de ajuns. Vei face tot ce îţi cer eu. 
Dacă n-o să fii în stare să-ţi faci treaba, te retrogradez la 
gradul de soldat şi o să găsesc pe cineva capabil. 

— Da... dar nu puteţi face asta, a spus Corvinus 
bâlbâindu-se. Voi protesta în faţa prefectului, domnule. Nu 
aveţi autoritatea de a mă retrograda. 

— Poţi protesta cât pofteşti. Prefectul a murit. 

— A murit? 

— A pierit în cutremurul din Gortina. El şi mai toate 
notabilităţile care conduceau provincia. De aceea senatorul 
Sempronius a preluat conducerea. De aceea sunt eu în 
fruntea cohortei, şi tot de aceea, după ani şi ani, o să 
munceşti serios ca să-ţi meriţi solda. Macro s-a oprit o clipă 
şi l-a lovit uşor pe bărbat în piept. Corvinus, de noi depinde 
totul. Doar noi putem împiedica dezlănţuirea foametei şi a 
haosului în oraş. Te mai întreb o dată. O să-ţi faci datoria? 

Corvinus a respirat adânc şi a dat din cap. 

— Bravo, domnule. Uite, până la primul schimb de gărzi 
din seara asta, vreau un inventar complet privind echiparea 
cohortei. Ai face bine să te apuci imediat de asta. 

— Am înţeles, domnule. 

Corvinus a salutat şi s-a întors, grăbindu-se să traverseze 
curtea şi să ajungă la biroul de intendenţă şi camerele cu 
provizii. Macro l-a urmărit un moment, apoi a oftat. Spera 
să rămână cât mai scurt timp în acel post de comandă. Cât 
să pună cohorta bine pe picioare şi să facă faţă crizei din 
Matala, până la sosirea altui prefect. După aceea, el, Cato şi 
ceilalţi îşi puteau continua călătoria spre Roma. Cu cât mai 
curând, cu atât mai bine, şi-a zis el, în vreme ce se întorcea 
la biroul prefectului. 


După ce a terminat de citit tăbliţele cerate, Macro a 
trimis după Portillus. Cât l-a aşteptat, s-a servit dintr-un 
clondir mic de vin pe care prefectul îl păstra într-un mic 
stelaj aflat într-un colţ al încăperii. Peste acesta căzuseră 
câteva dale, care sfărâmaseră clondirele de pe rafturile de 
sus, dar unele de mai jos rămăseseră neatinse. A scos dopul 
din plută şi a adulmecat. Spre nările lui a urcat o aromă 
care l-a făcut să zâmbească. Era limpede că prefectul 
fusese un om care ştia să se simtă bine. Închizând un ochi, 
s-a uitat cu celălalt în clondir. 

— E încă pe jumătate plin, a zâmbit în sinea lui, în timp ce 
lua vasul şi o cupă argintată şi le-a dus la masa de lucru, 
unde a umplut cupa până la buză. Nu a fost chiar un 
dezastru complet. 

S-a auzit o ciocănitură în uşă şi, fără să mai aştepte 
răspuns, Portillus a deschis-o şi a intrat în birou. La vederea 
vinului, pe faţa lui a trecut o umbră de încruntare, apoi a 
aruncat o privire fugară spre clondirele rămase în colţul 
încăperii. Macro şi-a dat seama că omul sperase să le 
păstreze pentru sine, de vreme ce fostul lui comandant nu 
se mai putea bucura de astfel de mângâieri pământeşti. 

— Hm, mi-aţi cerut să mă prezint aici, domnule. 

— Da. Închide uşa. 

Odată uşa închisă, Portillus a rămas în poziţie de repaus 
în faţa mesei de lucru, iar Macro şi-a dres glasul şi a spus: 

— Centurion, această cohortă nu este bună defel, dar am 
convingerea că o ştii deja. Organizarea dovedeşte 
delăsarea, soldaţii sunt, în general, de mâna a doua, iar 
ofiţerii sunt şi mai şi. Însă, şi aici a făcut o pauză, toate 
astea se vor schimba. Şi cum eşti adjunctul meu la 
comandă, o să mă ajuţi să operăm aceste schimbări. [i-e 
clar? 

Rezervat, Portillus a dat din cap. 

— Nu ţi-am auzit părerea, centurion. 

— Da, domnule. Este clar. 


— Bine. Macro a lovit uşor cu palma în tăbliţele cerate. 
Cei mai buni optzeci de oameni din cohortă să alcătuiască o 
centurie de luptă, iată ce vreau în primul rând. Aceştia 
trebuie să aibă cel mai bun echipament şi să fie comandaţi 
de cel mai bun ofiţer. Pe cine îmi recomanzi? 

Portillus şi-a ţuguiat buzele un moment şi apoi a răspuns: 

— Centurionul Milo, domnule. A fost promovat dintr-o 
legiune acum un an. 

— Înseamnă că încă nu s-a lenevit de tot. Bine, Milo va fi 
comandantul. Să-şi aleagă un purtător de stindard, un optio 
şi un copist după cum socoteşte el. 

— Am înţeles, domnule. 

— În ceea ce priveşte restul oamenilor, aceştia vor lucra 
în oraş cum se crapă de ziuă. Să-şi lase echipamentul aici, 
la cazarmă, dar să-şi păstreze săbiile şi să se împartă în 
două grupe. Jumătate se vor ocupa de salvarea celor captivi 
sub dărâmături şi de transportul răniților până aici, pentru 
a fi trataţi. Ceilalţi să scotocească printre ruine după 
provizii şi vin. Pe câţiva îi poţi trimite să care apă din 
pâraiele cele mai apropiate pentru a începe să umple 
rezervoarele. 

— Dar asta va dura un veac, domnule. 

— Păi, deocamdată nu plecăm nicăieri, adevărat, 
Portillus? 

— Da, domnule. 

— Bun, astea sunt ordinele pentru mâine. "Ţine seama să 
le spui oamenilor tăi că furtul este interzis. Dacă soldaţii 
descoperă jefuitori printre civili, trebuie să-i împiedice. La 
nevoie, pot să recurgă la forţă, dar să nu intervină dintru 
început cu sabia împotriva lor. Localnicii au suferit deja 
destul de mult. Şi încă ceva. După cum spune Corvinus, 
avem în magazii nişte corturi. Sunt vechi şi probabil că nu 
au fost scoase de acolo de ani buni, dar e posibil să mai 
poată fi folosite. Pune câţiva oameni să le înalțe pe panta 
din faţa acropolei, în afara oraşului. 

Portillus a dat din cap, apoi şi-a muşcat buzele. 


— Domnule. 

— Da, ce e? 

— Mi-a venit o idee. Mai toată hrana din Matala era 
depozitată în magaziile din oraş. Aproape de piaţa mare. 

— Şi? 

— Valul a distrus zona şi a luat cu sine mai toate resturile. 
lar ce-a rămas a fost distrus. Singurele alimente sunt cele 
care se mai găsesc prin case. Ceea ce nu înseamnă mare 
lucru. 

— Hm, ai dreptate. Macro s-a rezemat de spătar şi a dus 
o mână la falcă. Aşadar, să strângem ce se poate şi apoi să 
căutăm alte surse de hrană. Sunt proprietăţi în apropierea 
portului? 

Portillus a rămas un moment pe gânduri. 

— Cea mai apropiată se află pe coastă şi aparţine 
senatorului Canlius. Produce ulei de măsline şi grâne. 

— Este bine pentru început. Voi trimite câţiva oameni cu 
carele. Să ia ceea ce ne trebuie, iar proprietarul ne va face 
nota de plată când va fi înştiinţat la Roma. 

— Senatorul Canlius nu va aprecia gestul, domnule. 

— Tot ce se poate, a spus Macro, pufnind. Dar asta nu va 
mai fi problema mea, aşa că nu-mi pasă. Trebuie să 
asigurăm o aprovizionare bună, astfel ca oamenii noştri şi 
populaţia să nu sufere de foame cât rezolvăm situaţia de 
criză. 

— Să sperăm că vom reuşi, domnule. 

— A, sigur vom reuşi, a zis Macro zâmbind. Nu admit 
altceva. Cam atât pentru moment, Portillus. Îi voi pune pe 
copişti să pregătească ordine precise pentru fiecare 
unitate. Vă vor fi aduse ţie şi celorlalţi ofiţeri când vor fi 
gata. Imediat ce răsare soarele, vreau ca A Douăsprezecea 
Hispania să se apuce de treabă. 

S-a auzit încă o ciocănitură în uşă. 

— Intră! 

Uşa s-a deschis, iar în încăpere a pătruns un auxiliar care 
a salutat. 


— Patrula s-a întors din golf, domnule. 

— Au adus cu ei echipajul şi pasagerii? 

— Da, domnule. 

— Bine. După ce ajung aici, trimiteţi bărbaţii în cazarmă. 
Îi dispersezi. Apoi le spui că au fost înrolați în cohortă şi că 
trebuie să respecte disciplina militară. Ai face bine să-i 
lămureşti ce înseamnă asta, clar? 

— Am înţeles, domnule, a spus auxiliarul surâzând. 

— Femeile şi copiii să fie duşi în bazilică. Pot fi adăpostiţi 
în sala administraţiei. Apoi o rogi pe fiica senatorului să fie 
amabilă şi să vină la mine. 

— Am înţeles, domnule, a zis auxiliarul, apoi a salutat şi a 
ieşit. 

Centurionul Portillus a ridicat din sprâncene. 

— Fiica lui Sempronius? A nimerit în mijlocul acestui 
dezastru? Nu prea cred că fata unui purtător de purpură se 
va mulţumi cu o asemenea cazare. 

Macro s-a gândit la vremurile disperate când o cunoscuse 
pe Iulia în cursul asediului citadelei din Palmira. Riscase la 
fel ca şi restul apărătorilor şi nu ceruse mai mult decât 
rațiile sărăcăcioase ce se distribuiau şi celorlalţi, dându-şi 
toată osteneala să îi îngrijească pe cei bolnavi şi muribunzi. 
Chiar dacă făcea parte din aristocrația privilegiată, Iuliei 
nu-i plăcea să fie răsfăţată sau să se jeluiască. În acele 
momente îşi dovedise valoarea. 

— Se va adapta ea, i-a răspuns Macro. Nu e un copil. lulia 
Sempronia este destul de puternică. Pe de altă parte, nu 
are de ales. 

Portillus şi-a umflat obrajii. 

— Prefer să i-o spuneţi dumneavoastră, nu eu. Atunci, ar 
cam trebui să plec. Am multe sarcini de îndeplinit. 

— Da, du-te la treabă, l-a îndemnat Macro cu glas sever. 
Nu uita ce ţi-am ordonat. De azi înainte, nu voi tolera 
delăsarea în această cohortă, ceea ce e valabil deopotrivă în 
cazul ofiţerilor şi soldaţilor. 

— Am înţeles, domnule. 


Portillus şi-a plecat capul şi s-a grăbit să iasă din 
încăpere. Imediat ce a rămas singur, Macro s-a uitat o clipă 
la cupa de vin, apoi a dus-o cu lăcomie la buze şi a golit-o. 

— Aa! Aveam nevoie de aşa ceva. 

Şi-a şters un firicel de vin scurs pe bărbie şi, cu un 
zâmbet de mulţumire, s-a aşezat mai comod pe scaun. Îl 
durea tot corpul după eforturile chinuitoare făcute în ziua şi 
noaptea dinainte, iar ochii îl usturau. l-a închis o clipă, 
bucurându-se de confortul liniştitor al unei scurte clipe de 
relaxare. Încă gâdilându-i gâtlejul, vinul îi dădea o senzaţie 
de căldură ce radia din stomac atunci când şi-a împreunat 
mâinile peste burtă. 

— Să mă odihnesc o clipă, şi-a zis cu glas adormit. Doar 
un moment. 

— Te deranjez? 

— Po... poftim? 

Macro s-a îndreptat pe scaun şi a deschis ochii, clipind 
des. Iulia stătea în pragul biroului şi îi surâdea larg. 

— Vai ce tare sforăiai... 

— Eu, sforăiam? Macro a scuturat din cap cu un aer 
vinovat. Ei, nu-i adevărat. Doar bombăneam ceva în barbă. 

— Cu ochii închişi. 

Centurionul s-a încruntat la ea. 

— Sunt în stare să fac două lucruri în acelaşi timp, 
domnişoară, să ştii. 

— Macro, îmi cer iertare. N-am vrut să te jignesc. Cred 
că eşti la capătul puterilor după toate prin câte ai trecut. Ca 
şi noi ceilalţi, de altfel. 

— Am uitat ce înseamnă buna creştere, a mormăit 
centurionul şi a sărit în picioare, grăbindu-se să tragă un 
scaun în dreptul mesei de lucru. Apoi, bătând uşor cu palma 
în şezutul lui, a spus: Gata, domnişoară Iulia. Şezi. 

— Mulţumesc, a zis ea, scăpând un oftat adânc. Aşadar, 
unde sunt tata şi Cato? 

— Au plecat, domnişoară. 

— Au plecat? 


— La Gortina. Imediat ce am ajuns aici, am auzit că 
guvernatorul, personalul lui şi ofiţerii superiori au fost 
surprinşi de cutremur. Majoritatea au murit pe loc. Tatăl 
tău a spus că trebuie să preia comanda neîntârziat. El şi 
Cato au încălecat doi cai din grajduri şi au plecat cât de 
repede au putut. 

— Ca de obicei, a spus lulia cu o umbră de amărăciune. 
Fără să lase nicio vorbă pentru mine, da? 

— Aşa e. 

— Şi Cato? 

— A, el m-a rugat să-ţi transmit toată dragostea lui şi să 
am grijă de tine până când se va întoarce. 

Iulia s-a uitat ţintă la el, clătinând din cap. 

— Macro, nu te pricepi deloc să minţi. Mai bine lasă astfel 
de lucruri în seama unor oameni ca tata, care sunt instruiți 
în această privinţă. 

— Dacă spuitu... 

Iulia şi-a plimbat privirea prin birou şi apoi s-a uitat pe 
fereastră, câtre coasta dealului din faţa acropolei, unde se 
aprinseseră deja câteva focuri, în jurul cărora se adunaseră 
siluete minuscule. 

— Nici nu mi-a venit să cred ce am văzut cât am urcat 
până aici, a mărturisit ea încet. Credeam că noi am trăit 
clipe cumplite pe corabie. Dar aşa ceva... 

— Am trecut prin momente foarte grele pe corabie, 
domnişoară. Am fost norocoşi că am supravieţuit. Dar ai 
dreptate, cred că a fost îngrozitor când valul a lovit portul. 
Portillus mi-a povestit că s-a auzit un muget asurzitor şi un 
sunet ca un vuiet, după care clădirile au început să se 
clatine şi să se prăbuşească, începând cu cele mai vechi şi 
mai prăpădite. Fireşte, în astfel de case locuiau îngrămădiţi 
săracii din Matala. Mii dintre ei au fost îngropaţi sub ruine. 
Apoi s-a oprit brusc, la fel cum începuse. Bieţii oameni care 
au rămas în viaţă crezuseră că totul se sfârşise, a continuat 
Macro ridicând din umeri. Asta, până când valul a izbit 
portul şi a năvălit prin trecătoare, distrugând totul şi 


înghiţindu-i pe cei pe care-i întâlnea în cale. Portillus crede 
că înecaţii sunt la fel de numeroşi ca şi cei care au murit în 
cutremur. 

lulia l-a privit fix o clipă, apoi a clătinat din cap şi a 
mormâit: 

— Scumpii noştri zei... Ce au făcut oamenii de sunt 
pedepsiţi astfel? 

— Cine poate cunoaşte voinţa zeilor? a spus Macro şi a 
căscat. Dar, indiferent ce au făcut ca să-i supere pe zei, 
cretanii au plătit un preţ mult prea mare. 

Iulia a aruncat o privire pe fereastră, dar mintea ei încă 
făcea efortul de a înţelege proporţiile distrugerilor pe care 
le văzuse în drumul de la corabie şi până la acropolă. Îi era 
imposibil să-şi imagineze faptul că multe alte oraşe şi sate 
împărtăşiseră soarta Matalei. Brusc, a îngheţat. 

— Crezi că s-a sfârşit? Oare nu se va repeta? 

— Nu am de unde să ştiu, domnişoară. Sunt un simplu 
soldat, nu prezicător. Macro s-a aplecat în faţă şi a 
continuat, străduindu-se să vorbească pe un ton liniştitor: 
De când am sosit nu am mai simţit mişcări ale pământului. 
Putem doar să ne rugăm ca zeii să ne cruţe de alte 
suferinţe. 

— Da, aşa este. Dacă tu crezi cu adevărat că rugile ajută 
la ceva. 

— Ei, bine, dar nici nu strică. 

— Cred că ai dreptate. Iulia a tăcut o clipă, apoi l-a țintuit 
din nou cu privirea pe Macro. Crezi că sunt în siguranţă 
acolo? Mă refer la tata şi la Cato. 

— Nu văd de ce n-ar fi. Au săbiile la ei, iar oamenii au 
deja prea multe pe cap ca să le provoace necazuri. Nu vor 
păţi nimic, domnişoară. Cato e un bărbat rezistent. Se va 
îngriji ca tatăl tău să ajungă la Gortina, iar apoi se vor 
apuca să organizeze lucrurile. Crede-mă, Cato ştie ce are 
de făcut. Se vor descurca bine. 


CAPITOLUL 7 


— Ce-a fost în mintea noastră? a mârâit Cato printre 
dinţii încleştaţi, în timp ce senatorul îi lega eşarfa de la gât 
în jurul rănii. Trebuia să aşteptăm până dimineaţă, şi după 
aceea să pornim la drum. 

— Sst! a făcut Sempronius, uitându-se îngrijorat către 
copacii din jurul lor. S-ar putea să ne fi urmărit. 

— Mă îndoiesc. Cred că străbătusem deja două mile când 
calul a cedat. Cato a tăcut o clipă când un nou spasm 
arzător i-a săgetat piciorul. După ce i-a trecut, a respirat 
adânc şi a continuat. Sunt convins că renunţaseră cu mult 
înainte de asta la ideea de a ne urmări. 

— Să sperăm. Sempronius a făcut un nod şi a verificat 
bandajul improvizat ca să se asigure că nu va aluneca de pe 
rană. Gata. Cred că e de ajuns. Eu am greşit, Cato. Trebuia 
să încetinesc pasul după ce am scăpat de acei nemernici. Ce 
nebunie să galopăm pe drum, prin întuneric! A fost un 
miracol că armăsarul tău sau al meu nu s-au prăbuşit mai 
devreme. 

— Ei, acum avem doar un cal, a spus Cato, surâzând 
sumbru. Nu se mai pune problema de a porni la galop. 

Abandonaseră armăsarul rănit undeva pe drum, unde se 
prăbuşise şi scosese o spumă însângerată pe gură şi nări. 
Sempronius îl luase apoi pe Cato în spatele lui şi 
continuaseră încă o milă, după care porniseră pe un drum 
îngust ce ducea spre un pâlc de pini şi se opriseră acolo ca 
să se ocupe de rana căpătată de Cato. Dintele furcii 
străpunsese muşchiul din partea din spate a unui picior, dar 
fără să atingă osul sau să secţioneze vase sangvine 
importante. Plaga sângera destul de abundent însă, în ciuda 
durerii, Cato constatase că încă putea călca pe acel picior. 
Mersese câţiva paşi, apoi se aşezase, permițându-i lui 


Sempronius să examineze rana şi să o bandajeze cât de 
bine se putea în lumina slabă dată de luna în creştere şi de 
stele. 

Sempronius s-a lăsat puţin pe spate şi s-a aşezat pe 
pământ, împreunându-şi mâinile în poală. 

— Ce crezi că ar trebui să facem acum? 

— Nu mai am chef să dăm de alte bande de sclavi 
răzvrătiți. Ar fi mai bine să aşteptăm până se luminează, 
când vom putea vedea drumul şi evita orice necazuri. 

— Da, ai dreptate. Senatorul a întors capul şi a privit în 
urmă, spre drum. Sigur erau sclavi? 

— Aşa cred. Toţi erau zdrenţăroşi, şi în plus ne aflam în 
apropierea acelei proprietăţi unde am văzut... Cato s-a 
crispat amintindu-şi, aşa că şi-a dres glasul cu zgomot. 
Probabil că au ieşit pe drum ca să caute nişte victime 
uşoare. Am avut noroc că am putut să fugim. Dacă sclavii 
ăştia şi cei pe care i-am văzut mai devreme reprezintă 
regula, înseamnă că problemele sunt mult mai grave decât 
mi-am închipuit. 

— Cum aşa? 

— Ce ne facem dacă trebuie să înăbuşim o revoltă a 
sclavilor? 

— O revoltă? Nu cred. Bineînţeles că se vor produce 
unele tulburări. Este aproape normal ca sclavii să profite de 
situaţie şi să se arunce asupra supraveghetorilor. După ce 
se vor îmbăta de nu vor mai şti de ei şi se vor trezi cu dureri 
de cap, sunt gata să pun rămăşag că nu vor mai şti ce să 
facă în continuare. S-ar putea ca unii să fugă pe dealuri, 
încercând să se alăture briganzilor, dar restul vor rămâne 
în preajma proprietăţilor până când va veni cineva care să 
pună lucrurile în ordine. 

— Aşa credeţi? a întrebat Cato, cuprins de îndoială. După 
părerea mea, subapreciaţi primejdia, domnule. 

— Sunt doar sclavi, băiatul meu. Sclavi ţinuţi în lanţuri - 
cei mai josnici dintre amărâţi, cu puţin deasupra fiarelor. 
Crede-mă, aceşti oameni nu sunt capabili să ia o hotărâre 


de capul lor. Fără supraveghetorii care îi mână, ei nu vor şti 
cum să se folosească de situaţie. 

— Sper să aveţi dreptate. Dar dacă-şi găsesc un 
conducător printre ei? Ce se va întâmpla atunci? 

— Nu-l vor găsi. Am fost pe multe proprietăţi în viaţa 
mea, şi ştiu cum se comportă. Oricine dovedeşte o fărâmă 
de inteligenţă ori independenţă este vândut unei şcoli de 
gladiatori sau înfrânt şi pedepsit, pentru a sluji drept 
exemplu pentru ceilalţi. Îi vom avea din nou sub călcâi, ba 
chiar foarte curând. Imediat ce conducătorii lor, care se fac 
răspunzători de asemenea purtări, cum ar fi cea de care am 
avut noi parte, sunt identificaţi şi prinşi, ei vor fi crucificaţi, 
iar cadavrele lor vor fi lăsate să putrezească acolo. Cred că 
asta le-ar da sclavilor o lecţie pe care nu o vor uita multă 
vreme. 

Cato a aprobat cu o mişcare din cap. Cu toate acestea, 
era neliniştit. Nu avea idee câţi sclavi existau pe insulă. 
Dacă reuşeau să se organizeze şi să-şi găsească un 
conducător, atunci aveau să constituie un mare pericol 
pentru interesele romane în Creta. lar sclavii nu 
reprezentau singurul motiv de îngrijorare. Existau briganzi 
pe dealuri, criminali, sclavi fugari şi proscrişi care aveau să 
exploateze, cu siguranţă, haosul creat. Dacă sclavii şi 
briganzii îşi găseau o cauză comună, atunci doar o 
campanie extinsă ar fi putut face ca insula să rămână în 
continuare parte a imperiului. 

S-a mişcat, retrăgându-se în spate ca să se rezeme de 
ciotul rămas după tăierea unui copac. 

— Cred că acum ar trebui să ne odihnim, domnule. 
Suntem pe drum de aproape două zile fără să fi dormit. Eu 
fac primul de veghe. Vă voi trezi când vă va veni rândul. 

— Prea bine, dar asigură-te că vei dormi şi tu. Nu aş dori 
să fii prea obosit şi să nu-mi fii de niciun ajutor când vom 
ajunge la Gortina. 

— Vă trezesc eu, domnule. Aveţi cuvântul meu. 

— Foarte bine. 


Sempronius a coborât privirea în pământ, apoi a ales un 
loc lângă alt copac, unde se formase o mică movilă din ace 
de pin. Şi-a înfăşurat mantia în jurul corpului şi s-a întins, 
aşezându-şi capul pe o rădăcină. După o vreme, răsuflarea 
lui a devenit constantă şi profundă, apoi a început să 
sforăie. 

Cato a lăsat capul pe spate şi s-a uitat lung la cer. Era o 
noapte senină, iar stelele şi luna străluceau pe fundalul 
negru ca tăciunele al cerului. Priveliştea l-a ajutat să-şi 
liniştească mintea agitată, dorindu-şi ca lulia să fie alături 
de el, cuibărită în braţele sale, şi cu părul atingându-i 
bărbia. Vreme de o clipă, şi-a adus aminte de aroma 
parfumului ei preferat şi a surâs discret. Apoi, apariţia unei 
lumini în depărtare i-a atras privirea, şi s-a uitat atent prin 
peisajul întunecat, printre două pâlcuri de copaci. Pe 
câmpie ardea cu vâlvătăi un foc, la câteva mile depărtare şi, 
în timp ce urmărea, flăcările s-au întins cu repeziciune, 
cuprinzând o clădire întreagă. A privit într-acolo îndelung, 
simțind în inimă o senzaţie crescândă de semn rău. 


Senatorul Sempronius a preluat veghea şi l-a trezit pe 
Cato cu puţin înainte de crăpatul zorilor. Cato s-a mişcat şi 
s-a văzut acoperit cu mantia senatorului. A făcut semn cu 
capul spre ea şi, murmurând, i-a mulţumit. 

— Aveai nevoie de ea mai mult decât mine, a spus 
Sempronius zâmbind. N-a fost mare lucru să mă plimb de 
colo-colo ca să mă încălzesc. De fapt, mi-a adus aminte de 
zilele ca tribun începător în Legiunea a Noua de pe Rin. Nu 
prea era timp de odihnă acolo, te asigur. Dar am uitat, şi tu 
ai fost la post pe aceeaşi graniţă, nu-i aşa? 

— Da, domnule. După ce petreci o iarnă acolo, nu mai 
vrei nicidecum să mai prinzi una. E rece ca în Hades. 

— Da, n-am uitat, a spus Sempronius cutremurându-se, 
apoi i-a întins mâna lui Cato. Hai, trebuie să plecăm. 

Când s-a ridicat în picioare, tânărul a scos un geamăt. Îşi 
simţea ţeapăn piciorul rănit, iar imediat ce s-a sprijinit pe 


el, o durere care părea să pulseze l-a străfulgerat. 

— E rău? a întrebat Sempronius, privindu-l neliniştit. 

— Am avut dureri şi mai rele. Dacă reuşesc să curâţ rana 
şi să mă odihnesc câteva zile, o să mă fac bine. 

— Din păcate, nu prea cred că vei avea parte de multă 
odihnă. 

A urcat pe spinarea calului şi apoi s-a aplecat să-l ajute 
pe Cato. Animalul s-a bălăbănit puţin până s-a obişnuit cu 
greutatea suplimentară. După ce Cato şi-a petrecut un braţ 
pe după talia lui Sempronius, acesta a plescăit din limbă şi a 
întors calul pe drumul care ducea la şosea. Imediat ce au 
ieşit din pâlcul de pini, Cato a aruncat o privire în direcţia 
focului pe care îl văzuse în noaptea precedentă, dar nu a 
văzut decât ruine înnegrite de fum. Alte câteva clădiri arse 
până în temelii punctau peisajul înconjurător, iar o coloană 
de siluete îndepărtate traversau un câmp. Nu şi-a dat 
seama dacă erau sclavi sau civili. Şoseaua din faţa lor era 
pustie, şi Sempronius şi-a îndreptat din nou calul spre 
Gortina şi apoi au pornit la trap. 

În timp ce soarele se ridica pe cer, scăldând provincia 
într-o lumină caldă, au mai zărit şi alte bande. Pe drum au 
dat de supraviețuitori care scormoneau prin rămăşiţele 
caselor, în încercarea de a recupera lucrurile mai de 
valoare. Unii stăteau şi priveau pur şi simplu în gol, în 
vreme ce alţii cerşeau de mâncare. Sempronius s-a străduit 
să îi ignore şi, privind drept înainte, dădea de fiecare dată 
pinteni calului, dorind ca acesta să se mişte cât mai repede. 
Din când în când întâlneau în cale cadavre ce aveau răni de 
cuţit sau spadă; acele victime se adăugau celor ucişi de 
cutremur. Pe măsură ce dimineaţa s-a scurs, Cato s-a 
întrebat dacă el şi senatorul vor putea face ceva pentru 
restabilirea ordinii în provincie, având în vedere 
distrugerile şi pierderile masive de vieţi omeneşti. Sarcina 
părea lipsită de orice speranţă. 

În cele din urmă, cu puţin timp înainte de amiază, drumul 
a descris o curbă pe după un deal şi în faţa lor a apărut 


capitala provinciei Gortina. Oraşul se întindea pe o câmpie 
şi avea o acropolă pe o colină situată la miazănoapte. Zidul 
era presărat de borte în locurile în care se prăbuşiseră 
anumite secţiuni. La poarta principală încă erau santinele, 
acolo unde şoseaua intra în oraş. Dincolo de ziduri au văzut 
că aproape toate acoperişurile fuseseră avariate şi printre 
olanele roşii se  căscaseră găuri mari la cele mai 
impunătoare clădiri publice şi temple care rămăseseră în 
picioare. Într-o parte a oraşului se ridicau o sumedenie de 
corturi şi adăposturi improvizate, unde fumul scos de 
focurile făcute pentru gătit se ridica alene spre cerul 
albastru. 

În vreme ce se apropiau de oraş, Sempronius a ridicat o 
mână, ducând-o streaşină la ochi. 

— S-ar părea că daunele sunt mai mici aici decât la 
Matala. 

— Aşa e şi normal. Oamenii de aici nu au avut de îndurat 
şi valul de apă. Poate că ar trebui să fie recunoscători 
pentru asta. 

Santinelele s-au agitat prevăzătoare când cei doi călăreţi 
şi-au făcut apariţia în tropot de copite pe drumul pavat care 
ducea spre poartă. Când calul a ajuns la mai puţin de 
cincisprezece metri de ei, şeful lor a ridicat un braţ şi a 
strigat: 

— Nu mai înaintați. Ce treburi vă aduc aici? 

Sempronius a întins mâna pe care purta inelul. 

— Sunt senatorul Lucius Sempronius şi am venit să stau 
de vorbă cu guvernatorul provinciei. 

Santinela s-a aplecat într-o parte şi a arătat spre Cato. 

— Şi el cine este? 

— Centurionul Cato. Călătoream spre Roma cu o corabie 
când ne-a lovit valul. 

— Valul? Santinela s-a apropiat precaut de Sempronius 
care a oprit calul la mică distanţă de poartă. Domnule, am 
auzit că un val ar fi lovit coasta, dar poveştile care ne-au 


ajuns la urechi sunt, cum să zic, destul de bizare. Se spune 
că au fost distruse porturi întregi şi sate de pe țărm. 

— Adevărat, i-a răspuns Sempronius. Noi am atins coasta 
la Matala, sau cea ce a mai rămas din oraş. Aşa am aflat că 
guvernatorul a fost rănit. Am venit să văd care este situaţia. 

— Este destul de grea, domnule. Nu au prea rămas ofiţeri 
în garnizoană; mai toţi se aflau la palatul guvernatorului 
când s-a petrecut cutremurul. Doar o mână de oameni au 
scăpat din sala de banchete când tavanul s-a prăbuşit şi i-a 
îngropat de vii pe toţi. 

— Şi unde este guvernatorul? 

— În grajdurile palatului, domnule. Ele au rezistat destul 
de bine, iar acum slujesc drept spital. Acolo am dus toţi 
răniții. 

Sempronius a tăcut o clipă, apoi a întrebat: 

— Care este starea lui? 

Santinela şi-a ţuguiat buzele. 

— Oficial, se spune că-şi va reveni. 

— Însă? 

Bărbatul a privit precaut în jur, apoi a coborât glasul: 

— Un camarad de-al meu din garda palatului nu e de 
aceeaşi părere. Dacă vreţi să vorbiţi cu guvernatorul, v-aş 
sfătui să o faceţi cât mai repede, domnule. 

— Prea bine, atunci lasă-ne să trecem. 

Santinela a dat din cap aprobator şi, întorcându-se, a 
strigat către oamenii lui: 

— Deschideţi poarta! 

S-a auzit un icnet puternic când soldaţii au împins 
canatul drept, din lemn masiv, iar poarta a început să se 
deschidă. Icnetul a făcut loc unui scârţâit supărător, apoi 
unui ţiuit sfredelitor, după care canatul s-a oprit şi nu a 
putut înainta mai mult. Era loc doar cât să treacă un cal, 
aşa că santinela a ridicat din umeri în semn de scuză. 

— Îmi pare rău, domnule, dar zidăria s-a deplasat, şi mai 
mult de atât nu putem deschide poarta. 


Sempronius a mulţumit cu o mişcare din cap şi a mânat 
calul prin deschizătură. Pe dinăuntru, oraşul prezenta 
aspectul deja familiar lor, cu clădiri sfărâmate şi dărâmături 
împrăştiate de-a latul străzii principale. Printre ruinele şi 
construcţiile avariate se vedeau mai mulţi oameni decât la 
Matala şi, pentru prima oară, Cato a început să simtă o 
undă slabă de speranţă. Unele locuinţe nu fuseseră afectate 
chiar atât de rău pe cât se temuse, dar şi aşa, şi-a spus el, 
ceea ce văzuse la Matala îl pregătise pentru ce era mai rău. 
Calul şi-a croit drum de-a lungul străzii principale, spre 
inima oraşului, prin dreptul unei pieţe, unde zeci de 
dughene se prăbuşiseră, iar mărfurile lor strivite, zăcând 
pe jos, erau culese de supraviețuitori. Când s-au apropiat 
de centrul oraşului, locul în care, de o parte şi de alta a 
străzii, se îngrămădeau clădirile publice mari, Cato a 
constatat că unele se prăbuşiseră, iar coloanele mari de 
piatră se răsturnaseră ca nişte popice, sparte în bucăţi care 
zăceau împrăştiate de-a latul străzii, în vreme ce treptele 
duceau doar spre locul în care se aflaseră odinioară uşile 
templelor. 

Palatul guvernatorului se găsea chiar în centrul oraşului 
Gortina, la intersecţia celor două străzi principale. Acolo 
exista un zid exterior înalt, prevăzut cu o poartă cu două 
arcade, iar înăuntru, o curte uriaşă, pavată, se deschidea 
spre cealaltă latură. Palatul, o clădire frumoasă din piatră 
albă, arăta ca şi cum ar fi fost izbită de maşini de asediu. Se 
vedeau borte mari în ziduri şi doar câteva porţiuni de olane 
ofereau vreun indiciu privind linia originală a acoperişului. 

Sempronius şi-a ţinut răsuflarea. 

— E o minune că a supravieţuit cineva după prăbuşirea 
acoperişului. 

— Chiar aşa, a mormăit Cato. Uitaţi, clădirile de acolo 
arată ca nişte grajduri. 

A arătat spre o curte îngustă, înconjurată de ziduri, aflată 
în lateralul clădirii principale. În faţa ei stăteau ghemuiţi 
sau în picioare mai mulţi oameni, unii ţinând în braţe copii, 


sau sprijinindu-i pe alţii, în timp ce aşteptau să fie 
consultaţi. Doi medici militari, purtând tunici negre, 
examinau pacienţii, primindu-i doar pe cei mai grav răniţi. 
Se înţelegea de la sine că mulţimea avea motive să fie 
supărată, iar când s-au apropiat mai mult de grajduri, Cato 
a auzit murmur de nemulţumire. 

— Faceţi loc! a strigat Sempronius. Faceţi loc, am spus! 

Mulțimea s-a despărţit, croind drum în faţa calului, iar, la 
vederea călăreţilor, expresiile celor aflaţi mai aproape s-au 
înăsprit. 

— Acel tânăr e rănit, a mormăit un bătrân. Uite acolo, la 
picior. 

—  Ticăloşii ăştia intră înaintea noastră, a strigat 
altcineva, şi imediat s-au auzit glasuri nemulţumite 
răzbătând din mulţime, iar cei aflaţi în faţa lui Sempronius 
au refuzat să se tragă deoparte. 

— Staţi la rând ca şi noi! 

Sempronius a privit autoritar în direcţia de unde 
răsunase ultimul strigăt. 

— Sunt senator roman, lua-v-ar naiba! Faceţi ce vi se 
spune şi daţi-vă deoparte. 

— Să vă ia naiba! 

— O regulă pentru bogaţi, şi alta pentru săraci! a 
protestat alt bărbat. 

— Exact! a răcnit Sempronius. Aşa stau lucrurile. lar 
acum, retrageţi-vă, până nu încep eu să-mi fac loc. 

Apoi şi-a scos sabia, ca să dea greutate cuvintelor rostite, 
şi a aşteptat să vadă dacă îndrăznea cineva să-l sfideze. 
Oamenii s-au uitat cu ură la el, dar, când senatorul a împuns 
cu călcâiele în burta calului ca să-l facă să înainteze, s-au 
tras deoparte. 

Când au trecut de arcadă, pătrunzând în curte, un bărbat 
a ridicat pumnul, strigând cât îl ţinea gura: 

— Fir-aţi să fiţi de aristocrați! Ai noştri mor aici, iar ei nu 
au grijă decât de ai lor! 


Furia oamenilor a dat naştere altor strigăte şi răcnete de 
amărăciune, dar Sempronius a rămas cu aceeaşi expresie 
de dispreţ suveran întipărită pe faţă, în timp ce se apropia 
de un pripon, unde a coborât din şa, legându-şi calul. Cato a 
descălecat alături de el, schimonosindu-se când un val de 
durere l-a fulgerat prin picior. S-a prins cu o mână de 
coapsă şi, uitându-se în jur, a văzut ieşind dintr-un grajd un 
bărbat într-o tunică neagră, având o tresă roşie pe braţ. 

Doctorul a făcut un semn către piciorul lui Cato. 

— Vreau să mă uit. 

Şi-a şters sângele de pe mâini cu o cârpă nu tocmai 
curată şi s-a apropiat de noii sosiți. 

— Romani? 

Cato a confirmat din cap. 

— Cum s-a întâmplat? a întrebat medicul arătând spre 
coapsa bandajată a lui Cato. 

— Am dat peste nişte sclavi evadați. Unul dintre ei m-a 
împuns cu o furcă. 

— Urâtă treabă. Dă-mi voie să mă uit. 

— Mai târziu. Acum trebuie să stăm de vorbă cu 
guvernatorul, a răspuns Cato, făcând semn către 
Sempronius. Avem de rezolvat urgent anumite treburi cu el. 

— “Toată lumea are, a spus medicul, cu un zâmbet trist. 
Numai că acum, bietul de el nu este în stare să primească 
pe nimeni. 

— Păcat, a spus Sempronius. Insist totuşi să-l vedem. 
Imediat. 

Medicul a clătinat din cap. 

— Nu vă pot lăsa să-mi tulburaţi pacientul. Mai bine 
duceţi-vă să vorbiţi cu Marcus Glabius, dacă doriţi să ştiţi ce 
se întâmplă. 

— Cine? 

— Glabius este înlocuitorul lui. El a insistat ieri ca 
guvernatorul să-l numească succesorul său. 

— Şi ce funcţie deţinea acest Glabius înainte? s-a 
interesat Cato. A fost în administraţia civilă? Ori militară? 


— Nici una, nici alta. A fost unul dintre perceptorii 
provinciali. 

— Perceptor? a exclamat Sempronius, nereuşind să-şi 
ascundă expresia de dezgust. De ce naiba a predat Hirtius 
puterea unui amărât de perceptor? Sunt convins că găsea 
un alt copist din personalul lui căruia să-i încredinţeze 
această sarcină. 

— Ba nu, toţi erau la banchet când a avut loc cutremurul. 
Glabius întârziase. Altfel... Cu un gest care-i trăda oboseala, 
medicul şi-a trecut degetele unei mâini prin păr. În orice 
caz, sunt prieteni apropiaţi şi tovarăşi de afaceri. E nevoie 
să vă dau şi alte explicaţii? 

Cato a ghicit cu uşurinţă care era aranjamentul. 
Guvernatorul Hirtius vânduse concesiunea colectării de 
taxe lui Glabius la un preţ foarte scăzut. În schimb, cei doi 
aveau o înţelegere personală prin care Hirtius vâra discret 
în buzunar un anumit procent din taxele stoarse de la 
locuitorii insulei şi de la neguţătorii care plăteau impozite 
pe mărfurile ce plecau sau soseau în Creta. O înţelegere 
obişnuită în întregul imperiu şi un mijloc prin care 
guvernatorii de provincii acumulau averi uriaşe în cursul 
mandatului lor. Era o practică ilegală, dar cum persoanele 
acuzate de astfel de practici aveau fericita şansă de a fi 
judecate de egalii lor şi aspiranţii la funcţia de guvernator, 
existau puţine riscuri de a fi condamnaţi. Având în vedere 
acest lucru, guvernatorii trebuiau să fie atenţi să nu stoarcă 
prea mult de la o provincie, pentru ca averea strânsă de ei 
să nu stârnească un interes prea mare din partea 
împăratului. Nu puţine erau cazurile în care împăratul era 
dispus să se dispenseze de un roman bogat ca să-i confişte 
proprietăţile. 

— Du-ne la guvernator, a ordonat Sempronius cu 
fermitate. Imediat. 

— Dacă asta vă e voia... a spus medicul, plecând capul. Pe 
aici, domnule. 


Sempronius i-a oferit sprijin lui Cato, şi astfel l-au urmat 
pe medic de-a lungul grajdurilor până când au ajuns la 
capăt, unde se afla o încăpere spațioasă care slujise drept 
magazie pentru hrana cailor. Fusese golită şi acum, de 
peretele îndepărtat era lipită o canapea, pe a cărei saltea 
stătea întins un bărbat. Era nemişcat, şi doar pieptul i se 
ridica şi cobora ritmic. Respira chinuit şi hârâit. Au 
traversat camera, iar Sempronius a făcut semn spre o 
bancă simplă din apropierea unui alt perete şi i-a spus 
medicului: 

— Ajută-mă să car asta. 

În timp ce o târau spre canapea, guvernatorul Hirtius a 
întors capul într-o parte ca să se uite la ei. În lumina ce 
pătrundea pe o ferestruică aflată sus, pe perete, Cato a 
văzut că o parte a feţei lui era acoperită de un bandaj gros. 
Un cearşaf era întins peste corp, acoperindu-i picioarele. 
După ce Sempronius şi Cato s-au aşezat pe bancă, medicul, 
rămas în picioare în apropierea canapelei, a tras cearşaful 
până la talia guvernatorului. Pieptul îi era dezgolit, iar 
pielea palidă îi era acoperită de vânătăi pe partea dreaptă a 
torsului. Pe sub pielea decolorată, oasele i s-au părut lui 
Cato a fi deformate. Braţul îi fusese rupt şi fixat cu o atelă. 

Sempronius s-a aplecat în faţă şi a spus pe un ton 
liniştitor. 

— Salutări, Aulus Hirtius. Ne-am mai întâlnit o dată sau 
de două ori până acum, la senat, în Roma. 

Guvernatorul şi-a umezit buzele şi a dat slab din cap, 
după care a spus cu glas răguşit: 

— Lucius Sempronius... [in minte. Ce cauţi aici? 

— Am venit să preiau conducerea provinciei. 

Hirtius a făcut ochii mari şi a dat să ridice capul când a 
răspuns tăios: 

— Cine te-a trimis? 

Acel efort neînsemnat a făcut ca o durere cumplită să se 
propage prin corpul guvernatorului, care s-a prăbuşit pe 


canapea cu un geamăt ascuţit şi a scrâşnit din dinţi. 
Medicul s-a aplecat neliniştit asupra pacientului. 

— Staţi liniştit, domnule. Trebuie să rămâneţi nemişcat. 

Sempronius a aşteptat până când trupul guvernatorului 
s-a destins, permițându-i să respire mai uşor. Apoi a vorbit 
din nou. 

— Nu m-a trimis nimeni. Corabia mea trecea prin dreptul 
insulei când s-a produs cutremurul. Am aflat că eşti rănit, 
prietene, şi am venit să-mi ofer serviciile. Acum, când te 
văd, îmi este limpede că vei avea nevoie de mult timp ca să 
te refaci. Având în vedere că sunt cel mai înalt în rang 
dintre oficialităţile din provincie, trebuie să preiau 
comanda, până vei fi capabil să-ţi reiei îndatoririle. 

— Nu e nevoie... am găsit deja pe altcineva. 

— Am înţeles asta. Dar, Hirtius, nu pot îngădui ca un 
perceptor să preia o astfel de răspundere. Astfel de oameni 
sunt corupți, asta, în cel mai fericit caz. Nu putem permite 
ca o asemenea persoană să guverneze Creta. 

Hirtius s-a chinuit să ridice o mână în semn de protest. 
Sempronius i-a prins-o şi a lovit-o uşor, ca să-l liniştească. 

— Acum, că sunt aici, nu e nevoie să-ţi mai faci griji. 
Provincia ta se află în mâini sigure. Jur, pe onoarea mea. 

— Nu... a exclamat Hirtius, prăbuşindu-se pe canapea cu 
un geamăt adânc, iar muşchii feţei i s-au contractat în timp 
ce el lupta împotriva unui val de durere. În cele din urmă, 
trupul i s-a relaxat, iar broboane de sudoare i s-au scurs de 
pe frunte. Respirația i-a devenit neregulată când s-a uitat în 
tavan şi a bolborosit: Soţia mea... a fost găsită? 

— Soţia? Senatorul s-a întors spre doctor şi l-a întrebat în 
şoaptă: Cine era? 

— Antonia. Se pare că a plecat de la ospăț cu puţin timp 
înainte de declanşarea cutremurului. De atunci nu a mai 
fost văzută. Dar încă descoperim cadavre sub dărâmături. 
Mă tem că e doar o chestiune de timp până să îl găsim şi pe 
al ei. 


— Am înţeles. Sempronius s-a uitat lung la guvernatorul 
suferind, apoi s-a întors către medic. Îl las pe mâinile tale. 
Să faci tot ce se poate pentru el. 

— Desigur, domnule. 

Senatorul a coborât glasul. 

— Aş vrea să schimbăm câteva cuvinte, dacă îmi permiţi. 

S-a ridicat de pe bancă şi i-a făcut semn doctorului să-l 
urmeze. Ajunşi la uşă, s-a oprit, adresându-i-se în şoaptă: 

— Va supravieţui Hirtius? 

— Fac tot ce pot pentru el. Cu timpul, s-ar putea să-şi 
revină. 

— Scuteşte-mă de cuvinte care se spun de obicei familiei. 
Va trăi? Da sau nu? 

Medicul şi-a umezit buzele şi apoi a clătinat din cap. 

— Are ambele picioare zdrobite. Are şi leziuni interne, 
coaste rupte şi organe strivite. Mă îndoiesc că va rezista 
mai mult de câteva zile. 

— Am înţeles. Ei, fă tot posibilul să se simtă cât de cât 
bine. 

Medicul a dat din cap. 

Privind spre canapea, Cato a adăugat: 

— Încă un lucru. Hirtius nu trebuie să mai primească 
vizite. Nu-i aşa, domnule? 

— Ba da, l-a aprobat Sempronius. Desigur. Acesta este 
ordinul meu care trebuie respectat cu stricteţe. 

— Nici măcar Glabius? a întrebat medicul. 

— Mai ales el, ai înţeles? Acest om nu trebuie să-l 
deranjeze pe guvernator. În ceea ce-i priveşte pe toţi 
ceilalţi, Hirtius a fost încântat că am sosit ca să-i preiau 
funcţia. Are încredere în mine şi mi-a acordat puteri depline 
asupra provinciei, până se va însănătoşi ori va fi trimis un 
înlocuitor de la Roma. Asta este povestea noastră şi te rog 
să faci întocmai. E limpede? 

— Da, domnule. 

— Bine, atunci te rog să examinezi rana centurionului. 
Curăţ-o şi pune un bandaj nou. Am nevoie ca el să se simtă 


cât se poate de bine când mă voi duce să-l eliberez pe 
Glabius din această funcţie temporară. 


CAPITOLUL 8 


Macro şi-a şters fruntea de sudoare şi a privit printre 
gene spre soarele ce ardea din înaltul cerului albastru. De 
la poarta fortificată a acropolei putea vedea echipele de 
auxiliari care lucrau printre ruine, căutând cu atenţie 
supraviețuitori sub dărâmături. Imediat ce era descoperit 
vreunul, începea îndelungatul proces de a-l dezgropa. Unii 
erau găsiţi destul de uşor, dar mulţi erau prinşi sub un strat 
gros de zidărie şi suferiseră răni îngrozitoare. Cu toate 
acestea, s-a văzut el silit să recunoască, Portillus şi oamenii 
lui acționau metodic, în timp ce-şi croiau drum de-a 
curmezişul oraşului spre trecătoarea care ducea spre port. 
Mulţi sclavi munceau alături de soldaţi; cei care preferaseră 
să rămână după cutremur. Mai toţi sclavii rămaşi în viaţă 
profitaseră de acea ocazie ca să evadeze. Aceia aveau să fie 
prinşi cu vremea, şi pedepsiţi, a gândit Macro. Mulţi dintre 
ei erau însemnați cu fierul roşu şi le-ar fi fost greu să se 
amestece printre liberţi. Singura lor şansă era să se 
ascundă în sălbăticie, ducând o existenţă precară, chinuită, 
care nu era cu nimic mai bună decât cea din sclavie. 

Corturile cohortei de auxiliari fuseseră înălțate pe 
pantele din afara oraşului Matala, şi câteva sute de oameni 
se adăposteau acum de soare la umbra lor. Mai erau încă 
două mii de persoane care îşi pierduseră casele şi trebuiau 
să doarmă sub cerul liber sau să-şi găsească adăpost pe 
unde puteau, printre pâlcurile de copaci care creşteau ceva 
mai spre vârful pantei. Acolo sus, exista şi un pârâu, astfel 
că dinspre muntele care alcătuia coloana vertebrală a 
insulei pornea spre vale o cantitate îndestulătoare de apă. 
Macro a văzut mulţi orăşeni cărând vase din piele şi amfore 
spre corturi, iar la baza unei cascade de la poalele dealului, 


o mână de copii se zbenguiau împroşcând în jur apa cu 
reflexe argintii. 

Cu toate că existau rezerve de apă, problema cea mai 
presantă era hrana. Trecuseră trei zile de când preluase 
comanda cohortei şi imediat se vădise că în port era o 
nevoie disperată de provizii. O cantitate mică se obținuse de 
la proprietatea lui Canlius şi din ruinele Matalei, 
adăugându-se rezervelor sărăcăcioase din acropolă. Macro 
se văzuse silit să emită un edict prin care cerea ca 
rezervele private de alimente să fie predate cohortei. Din 
acestea avea să se distribuie supravieţuitorilor câte o raţie 
zilnică. Celor care erau prinşi că doseau hrană ori 
negustoreau alimente pe piaţa neagră avea să li se taie 
raţia şi riscau să fie surghiuniţi din oraş şi din împrejurimile 
sale. Dacă încercau să se strecoare înapoi şi erau 
descoperiţi, aveau să fie închişi într-unul dintre 
rezervoarele pentru apă, acesta fiind ales de Macro drept 
temniţă cu caracter temporar. Ultimul articol al edictului îi 
prevenea pe cei care erau prinşi furând alimente din 
rezervele cohortei că aveau să fie executaţi după o judecată 
sumară. 

Citirea edictului stârnise proteste în tabără, iar mulţimea 
îl acceptase ca purtător de cuvânt pe părintele ghildei 
negustorilor, un bărbat îndesat, pe nume Atticus, care 
putea fi luat drept fratele lui Macro, dacă acesta din urmă 
ar fi avut vreunul. Centurionul a rămas neclintit în faţa 
protestelor şi, când a ridicat mâinile ca să potolească 
mulţimea şi a văzut că asta nu ajută la nimic, şi-a scos sabia 
şi a lovit puternic cu ea în marginea scutului unui soldat. 
După ce şi ultimul murmur de furie s-a stins, a respirat 
adânc şi a arătat spre Atticus. 

— Nu mă interesează ce credeţi. Trebuie să raţionalizăm 
alimentele pe care le avem, altfel lumea va muri de foame. 
De îndată ce se restabileşte aprovizionarea oraşului, 
lucrurile vor putea reveni la normal. Până atunci, însă, 
trebuie să fim disciplinaţi şi răbdători. 


Atticus a pufnit. 

— Şi vrei să ne faci a crede că tu şi oamenii tăi nu veţi lua 
mai mult decât partea ce vi se cuvine, adevărat? 

— Mă voi îngriji ca alimentele să fie distribuite cinstit, i-a 
răspuns cu glasul cu care comanda pe terenul de paradă, 
pentru a putea fi auzit de toată lumea. Vom acorda prioritar 
hrană celor care ajută la găsirea de supraviețuitori şi 
provizii în ruine, precum şi celor care răspund de 
asigurarea ordinii. 

— Aha! a făcut Atticus şi, ridicând mâinile în aer, a 
aplaudat. Ştiam eu. Armata se îngrijeşte de ai săi, iar ceilalţi 
să se ducă pe pustii. Ei, bine, centurion, nu vom înghiţi asta. 
Apoi s-a întors pentru a se adresa mulţimii: Eu zic să 
păstrăm pentru noi înşine alimentele pe care le avem! Iar 
soldaţii să se descurce singuri! 

Mulțimea a ovaţionat şi Atticus s-a folosit de acel sprijin, 
astfel că a ridicat pumnii în aer, după care, încrucişându-şi 
braţele la piept, s-a întors zâmbind spre Macro. 

— Linişte! a strigat centurionul. Linişte, am spus! 

Dar de astă dată, mulţimea nu l-a ascultat, în schimb au 
continuat să huiduiască, să fluiere şi să ridice pumnii 
ameninţător. 

În cele din urmă, Macro a renunţat şi s-a întors către cei 
douăzeci de soldaţi pe care îi adusese cu sine ca să aibă mai 
multă forţă şi autoritate. 

— Faceţi-i să audă, flăcăi! 

Soldaţii şi-au scos săbiile şi au început să bată cu ele în 
interiorul scuturilor, dând naştere unui bubuit asurzitor, 
care a acoperit strigătele mulţimii. Treptat, oamenii au 
tăcut, iar Macro le-a ordonat soldaţilor să înceteze bătăile. 

— Aşa e mai bine. Ascultaţi-mă, v-am spus cum 
intenţionez să fac lucrurile, şi aşa se va întâmpla. Nu voi 
tolera nicio încercare de subminare a autorităţii mele ca 
prefect în exerciţiu al cohortei. Dacă cineva vrea să-şi 
sporească raţia, atunci trebuie să şi-o câştige, ajutând 
grupele de muncă ale cohortei să caute prin ruine. În plus, 


aş avea nevoie de oameni care să-i înlocuiască pe cei care 
au pierit în dezastru. Dacă printre voi există persoane cu 
experienţă militară, îi aştept să se înroleze la acropolă. 

— Să nu faceţi aşa ceva! a strigat Atticus către mulţime. 
Nu ne trădaţi pe noi, ceilalţi. Dacă ne ridicăm împotriva 
acestei brute, ea nu ne va putea face nimic! 

— Exact! a spus Macro, pocnind din degete. De asta 
aveam nevoie. Secţiunea întâi a edictului! Arestaţi-l pe 
acest om, de urgenţă! 

Atticus a rămas cu gura căscată de uimire şi, înainte de a 
apuca să reacționeze, soldaţii auxiliari l-au înconjurat, iar 
doi dintre ei şi-au scos săbiile din teacă şi i-au țintuit mâinile 
la spate. El s-a zbătut inutil un moment, timp în care 
mulţimea a început să protesteze furioasă. Macro şi-a 
păstrat calmul, ordonând oamenilor săi să pornească în 
marş către acropolă, urmăriţi de huiduieli şi insulte din 
rândul populaţiei. Macro şi-a ocupat poziţia alături de 
Atticus şi de cei care îl reţinuseră. 

— Acest lucru nu ar fi fost necesar dacă ai fi avut scaun la 
cap şi ţi-ai fi ţinut gura. 

Atticus a rânjit. 

— Aşa spun toţi tiranii. 

— Tiran? a exclamat Macro, ţuguind buzele. Eu? Nu, eu 
sunt un soldat care vrea să-şi facă datoria, iar tu, amice, eşti 
unul de care e numai gura. Aşa că scuteşte-mă de 
comentarii despre libertate şi tiranie. Păstrează-ţi ideile 
până după ce trecem de situaţia asta grea. 

Atticus l-a privit cu ură. 

— Acum ai pus mâna pe mine, centurion, dar va veni şi 
ziua socotelii. 

— Sigur, a spus Macro, dând din cap. O să-mi notez asta. 

— O să pun eu mâna pe tine! a scuipat Atticus. Porcule! 

Macro l-a lovit pe neaşteptate cu pumnul, nimerindu-l 
drept în tâmplă. Cu un icnet, Atticus s-a prăbuşit, dar a fost 
susţinut de soldaţii care îl escortau de o parte şi de alta. 
Centurionul a făcut un gest din umeri. 


— Uite acum tiranie. Duceţi-l la rezervor şi aveţi grijă să 
nu păţească ceva pe drum. Va rămâne acolo vreo două zile 
să se răcorească, şi după aceea o să-l eliberăm. 

Coloana mică de soldaţii şi-a continuat marşul de-a lungul 
străzii principale care ducea spre acropolă. Când au ajuns 
pe rampă, Macro a văzut-o pe lulia în apropierea porţii. 
Trimisese nişte soldaţi în oraş pentru a găsi printre ruine 
câteva haine potrivite pentru ea, astfel că acum fata purta o 
tunică albastru deschis care îi ajungea până la glezne. 
Macro şi-a plecat capul în semn de salut. 

— Bună dimineaţa, domnişoară. Ai dormit bine azi- 
noapte? 

— Da, mulţumesc, a răspuns fata, zâmbind. Ai primit vreo 
veste de la Gortina? Au trecut două zile de când au plecat 
acolo. 

— Încă nu. Am trimis un mesager ieri. Ar trebui să 
primim răspunsul până la căderea nopţii. Asta ar trebui să- 
ţi aducă liniştea sufletească. 

— Aşa sper, a zis Iulia, jucându-se cu o şuviţă din părul 
său negru. Imposibil să nu fiu îngrijorată de soarta lor. Cato 
ar fi trimis veşti imediat ce ar fi putut ca să mă anunţe că 
sunt bine. 

— Dacă e să judecăm după situaţia de aici, cred că ei au 
mai mult de furcă la Gortina. Dar sunt sigur că ne vor da de 
veste când vor putea. Nu te îngrijora, domnişoară Iulia. 
Tatăl tău e un om trecut prin multe, iar Cato e cât se poate 
de inteligent. Se vor descurca, ai încredere în vorbele mele. 

lulia a dat din cap nu tocmai convinsă şi, după un 
moment de tăcere, a zis: 

— Cât timp crezi că vom rămâne aici? 

Macro a ieşit din coloana de soldaţi, apoi şi-a desfăcut 
bareta coifului ca să-şi şteargă fruntea. 

— Greu de spus. Sunt multe corăbii care trec prin Creta, 
aşa că vestea privind cele petrecute aici va ajunge la Roma 
destul de repede. 


— De când am sosit, nu am observat nicio corabie intrând 
în port. 

— Adevărat, a recunoscut Macro. Pesemne că acel val a 
provocat daune pe o mare suprafaţă. E posibil să fi lovit 
corăbiile care se aflau aproape de insulă. Probabil că 
celelalte au aflat ştirea şi se feresc să acosteze în Creta. 
Însă, mai devreme sau mai târziu, cineva tot va trage într- 
unul dintre porturile insulei. Cei de la bord vor auzi veştile 
şi le vor duce la Roma. După ce va înţelege proporţiile 
dezastrului, cu siguranţă că împăratul va trimite ajutoare. 

— Ajutor? Ce fel de ajutor? 

— Trupe, alimente şi un alt guvernator, imediat ce va 
numi unul. La sosirea acestora, tatăl tău şi noi ceilalţi vom 
putea lua prima corabie spre Roma. 

— Şi cât va dura până când sosesc? 

Macro s-a încruntat şi a făcut o apreciere aproximativă a 
distanțelor ce trebuiau parcurse. 

— Sincer, aş spune că se vor scurge cam două luni până 
când vor ajunge primele ajutoare din partea Romei. 

— Două luni? Două? Arătând spre corturi, lulia a 
continuat: "Ţinând seama de cantitatea de alimente pe care 
o avem, oamenii aceia nu vor rezista două luni. Trebuie să 
existe o cale mai rapidă de a primi ajutor. Ce fac provinciile 
cele mai apropiate? Egiptul, Ciprul sau Grecia? 

— Vor face tot ce pot. Din nefericire, îmi imaginez că se 
tem să întreprindă ceva fără să ceară permisiunea Romei. 

— Asta este o nebunie, a spus lulia clătinând din cap. 

— E birocraţie, domnişoară. 

— Dar noi trebuie să-i ajutăm pe oamenii aceştia. 

— Îi ajutăm. Ei au nevoie de ordine, şi asta voi face. 
Odată restabilită ordinea, ne putem ocupa de alimente şi 
vom avea grijă ca toată populaţia să fie hrănită atât cât ne 
permit rezervele. Are să fie greu, pentru toţi. Şi, 
domnişoară, sincer vorbind, nu sunt obişnuit să răsfăţ o 
mulţime de civili. 


— Am observat, a răspuns lulia pe un ton acerb şi a făcut 
semn cu capul spre coloana care îl escorta pe Atticus. De 
data asta ai soluţionat bine situaţia. Sunt sigură că micile 
incidente rezolvate te pot ajuta să câştigi încrederea celor 
din jur. 

— Acum lucrurile sunt anormale, a spus Macro, 
încruntându-se. Eu nu particip la alegeri. Vreau să fac ceea 
ce este mai bine pentru supraviețuitori. [in să le ofer o 
şansă decentă de a trece prin situaţia de faţă şi de a reveni 
la o existenţă normală. Dacă asta înseamnă că va trebui să 
folosesc metode care nu sunt agreate de mulţime şi de 
scandalagii ca Atticus, atunci treburile se încurcă. 

— Pentru tine? Sau pentru ei? 

— Pentru noi toţi. Macro şi-a aranjat căciuliţa din fetru pe 
cap şi apoi şi-a aşezat coiful. Şi cum e vorba de noi toţi, am 
multe de făcut, domnişoară. 

În timp ce-şi lega bareta coifului, a pornit după soldaţii 
lui. Ştiind prea bine că greşise, Iulia l-a urmărit câteva 
momente. Îl cunoştea pe Macro de suficientă vreme ca să 
ştie că, indiferent cât de directe şi de aspre ar fi fost 
metodele pe care le folosea, era întotdeauna bine 
intenţionat şi cinstit. Până să se hotărască să-şi ceară scuze, 
centurionul intrase deja în clădirea comandamentului. 

Iulia s-a plesnit cu palma peste coapsă, furioasă pe sine, 
apoi s-a întors cu spatele la acropolă şi a privit dincolo de 
panta presărată de corturi. Mulțimea care se adunase 
pentru a asculta edictul lui Macro se dispersa încet, iar 
grupuri mici de oameni rămăseseră laolaltă, exprimându-şi 
neîndoielnic furia. Deocamdată, Macro avea autoritate 
asupra lor, şi-a spus ea, dar când hrana se va împuţina, 
foamea şi disperarea vor distruge fragila ordine care 
domnea în acele momente. S-a cutremurat gândindu-se la o 
asemenea perspectivă, după care, s-a îndreptat încet spre 
poarta ce dădea spre acropolă. Îşi oferise serviciile de 
voluntar pentru a-l ajuta pe medicul cohortei să îngrijească 
răniții, însă fusese respinsă fără multe menajamente, pe 


motiv că spitalul nu era locul potrivit pentru o fiică de 
senator. Când ea încercase să îl contrazică, precizând că 
mai făcuse asemenea lucruri în timpul asediului Palmirei, 
medicul remarcase cu amărăciune că oamenii din răsărit 
erau barbari. În Creta se aplicau alte standarde. 

Deşi spera ca medicul să fi avut dreptate, lulia cunoştea 
suficient de bine lumea ca să ştie că oricare civilizaţie s-ar 
putea afla oricând la un pas de anarhie, şi respectiv de 
haosul sângeros şi inevitabil. Gândul acesta o făcea să-şi 
dorească foarte mult să se afle alături de tatăl ei şi de Cato. 
S-a simţit cuprinsă de dorul logodnicului ei, tânjind să fie 
împreună, pentru că el îi putea garanta siguranţa. 


— Sper că nu m-ai chemat aici ca să-mi irosesc timpul, a 
spus Macro, şi a plasat torţa într-o brățară de fier, apoi s-a 
aşezat pe treapta de jos a rezervorului, ca să se uite la 
Atticus. Lanţul prins de glezna prizonierului era legat de 
peretele din piatră. unica lui albă era dungată de 
murdărie. Stătuse în închisoare doar o noapte, dar bezna, 
duhoarea umedă şi izolarea acţionaseră asupra lui cu o 
iuţeală impresionantă. I-ai spus santinelei că ar fi vorba de 
ceva important. 

— Chiar aşa e. Vreau să-ţi propun un târg. 

— Serios? a zis Macro schiţând un zâmbet. Ce fel de 
târg? Îmi promiţi că te cuminţeşti dacă-ţi dau drumul? 

— Da. O să mă liniştesc. 

— Înţeleg, dar de ce ar trebui să cred că aşa se va 
întâmpla? Vezi tu, nu am încredere în cuvântul tău, tot aşa 
cum nici tu nu te încrezi în al meu. 

Agitat, Atticus şi-a umezit buzele. 

— Ştiu unde putem găsi alimente. 

— Şi eu ştiu; trebuie să căutăm printre ruine. 

— Voiam să spun că ştiu un loc în care putem găsi multă 
mâncare. Suficientă să hrănim populaţia mai multe zile. 

— Aha. Şi unde este acel loc? 

— La ferma unui prieten de-al meu. 


— Unde? 

— Pe coastă, nu departe de aici. Proprietatea îi aparţine 
lui Demetrios din Ithaca. 

— Am încercat deja acolo. Am trimis ieri o iscoadă. A spus 
că nu a mai rămas nimic. Se pare că sclavii, ori briganzii, 
prietenii lor, ne-au luat-o înainte şi au golit gropile cu 
grâne. 

— Aşa crezi tu, l-a contrazis Atticus zâmbind. Demetrius 
este un om foarte calculat. Locuind atât de aproape de 
mare, s-a temut mereu de raidurile piraţilor. Aşa că şi-a 
păstrat toate lucrurile de valoare, şi aproape tot ce 
produce, într-o casă mică aflată la o milă de proprietatea 
principală. Intrarea trece foarte uşor neobservată, iar 
clădirea e apărată de o palisadă. Îndrăznesc a spune că 
Demetrius s-a dus direct acolo după cutremur. 

— Presupunând că a supravieţuit. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta. Este un om foarte inventiv 
şi precaut. 

— Presupun că ne-ai putea conduce acolo. 

— În schimbul libertăţii mele... şi a unei recompense. 

— Doar după ce-mi spui unde se află această casă, i-a 
răspuns Macro. Dacă ai dreptate, mă voi gândi în privinţa 
eliberării tale. 

— Nu merge aşa. Ori mă laşi să vă arăt acel loc şi-mi dai 
drumul, ori puteţi muri de foame, că mie nu-mi pasă, s-a 
opus Atticus cu un gest de nepăsare. Sigur, mă poţi tortura 
ca să-ţi dezvălui zona, pentru ca apoi să mă ucizi discret. 

— Nu e o idee rea, a zis Macro, dând încet din cap. Un 
vătrai încins, vârât în fund, face minuni când e vorba să 
dezlegi limba cuiva. Aş putea face o încercare, dacă doreşti. 

Atticus s-a uitat concentrat la centurion, încercând să 
ghicească dacă glumea, însă în ochii lui apăruse o sclipire 
amenințătoare, de aceea grecul şi-a înghiţit cu greu nodul 
din gâtlej. 

— O să-ţi arăt unde e, şi după aceea mă eliberezi. 

— Mă voi gândi la asta. 


— Nu cooperez decât dacă îmi garantezi eliberarea, a 
spus Atticus cât de sfidător a putut. 

— E prea târziu ca să închei un târg, amice. Mi-ai spus 
deja că ştii ceva de care eu am nevoie. Nu prea cred că vrei 
să iei cu tine în mormânt informaţia cu pricina. Aşa că, se 
pune doar problema de a te tortura până cedezi. lar dacă, 
prin nu ştiu ce miracol, eşti mai rezistent decât te văd eu în 
stare, atunci s-ar putea să mori înainte de a da ceva în 
vileag. Nu mă voi plânge dacă va exista o gură mai puţin de 
hrănit... după ce terminăm cu tine făcându-te fărâme, 
bucăţică cu bucăţică. Macro s-a rezemat de perete, 
scărpinându-se nonşalant în barbă. Aşadar, ce alegi? Spui 
ce ştii, ori mă laşi pe mine să scot totul de la tine? 

Atticus a scrâşnit din dinţi şi a expirat lung, şuierat. 

— Bine, o să vă duc acolo. După aceea mă pui în 
libertate? 

— Dacă joci cinstit cu mine, voi proceda la fel în ceea ce 
te priveşte, i-a răspuns Macro. Apoi s-a ridicat şi s-a întors, 
cu gând să urce treptele. 

— Hei! Cu mine cum rămâne? a strigat Atticus după el. 

Macro s-a oprit o clipă şi a privit în urmă. 

— M-ai făcut tiran. Pot trăi cu asta. Pe de altă parte, peste 
insulta cu porcul pot trece mai greu. Încă o noapte 
petrecută aici te va ajuta de minune să devii ceva mai 
politicos. Somn uşor. 


CAPITOLUL 9 


Coloana a părăsit Matala odată cu ivirea zorilor. Macro a 
luat din centuria de luptă patruzeci de oameni înarmaţi cu 
sulițe pentru a escorta patru care, atâtea câte puteau fi 
trase de caii şi catârii existenţi în grajduri. O mână de civili 
se oferiseră să mâne carele şi să lucreze ca salahori. Neras 
şi clipind agitat, Atticus fusese scos din rezervor şi legat cu 
lanţul de capra surugiului de la primul dintre care. Omul l-a 
privit furios pe Macro în momentul în care acesta a trecut 
pe lângă el ca să-şi ocupe poziţia din fruntea primei 
secţiuni. Centurionul Portillus îi dăduse deja indicaţii 
privind drumul până la proprietatea lui Demetrius, iar 
Atticus avea să îi îndrume abia de acolo până la casa unde 
se păstrau proviziile. Macro îl lăsase pe Portillus la comandă 
în absenţa sa. Avându-i la dispoziţie pe centurionul Milo, 
precum şi celelalte cinci secţiuni ale centuriei de luptă şi 
oamenii detaşaţi ca grupe de salvare, el trebuia să facă faţă 
oricărei probleme create de refugiaţi, chiar dacă Macro nu 
era acolo. 

Macro a studiat încă o dată coloana din priviri, ca să se 
asigure că toată lumea era pregătită, apoi a fluturat o mână 
şi convoiul s-a urnit. Ghetele celor aflaţi în secţiunea din 
frunte au prins a scârţâi pe fragmentele de moloz 
împrăştiate pe suprafaţa uscată a şoselei. În spatele lor 
răsuna zgomotul constant de copite, scos de cai şi catâri, 
urmat de huruitul greu al roţilor de care. În coada coloanei 
păşeau cele două secţiuni rămase, studiate de privirile 
curioase ale câtorva refugiaţi. Aceştia au urmărit o vreme 
din ochi convoiul, apoi au revenit la eforturile lor zilnice de 
a scotoci printre ruine în căutare de hrană sau ceva de 
valoare care să poată fi păstrat până la încheierea crizei, 
când viaţa oraşului avea să revină la normal. 


Drumul a urcat pe o distanţă scurtă spre interiorul 
insulei, după care s-a unit cu şoseaua care se întindea de-a 
lungul coastei sudice a Cretei. O piatră de marcare arăta 
distanţa până la Gortina, iar Macro a condus coloana în 
acea direcţie. Încă nu primiseră nicio veste de la Cato şi 
Sempronius, şi centurionul începuse să se îngrijoreze. 
Probabil că păţiseră ceva când se îndreptau spre capitala 
provinciei, dar dacă nu trimitea o trupă de căutare sau dacă 
nu făcea chiar el acel drum, nu avea cum să afle cu 
certitudine ce se întâmplase. A încercat să-şi alunge 
îngrijorarea din minte, privind cu atenţie peisajul rural. 
Cum drumul ajungea la câmpia fertilă care se întindea pe 
mai tot sudul insulei, în faţa lui se deschidea panorama 
fermelor aşezate de o parte şi de alta, dar peisajul era 
presărat şi de bordeiele micilor agricultori, clădirile mult 
mai mari ale proprietăţilor şi, ici şi colo, de câte un sătuc. 
Au ajuns la o răspântie prevăzută cu o piatră de hotar şi, 
urmând îndrumările date de Portillus, Macro a condus 
coloana de pe şoseaua principală către proprietatea lui 
Demetrius. Convoiul înainta de-a lungul drumului paşnic în 
vreme ce insectele bâzâiau lenevos printre florile crescute 
pe margini. 

— Domnule, a spus unul dintre auzxiliarii din grupul de 
avangardă, arătând brusc înainte. 

La început, Macro a văzut doar un maldăr răvăşit de 
zdrenţe, dar imediat după aceea şi-a dat seama că era un 
cadavru. A ridicat hotărât mâna şi a strigat: 

— Opriţi-vă! 

În vreme ce soldaţii şi carele se opreau, Macro a înaintat 
prevăzător pe drumul de piatră, privind bănuitor într-o 
parte şi în alta până a ajuns la leş. Era al unui bărbat care, 
în ciuda părului cărunt şi rar şi a trăsăturilor destul de 
obosite, trebuie să fi avut o statură impresionantă. Cadavrul 
zăcea pe o parte, ghemuit de parcă ar fi fost o minge. Pielea 
îi era lividă, plină de vânătăi şi tăieturi. Pe sub piele, 
umflăturile şi denivelările arătau locurile în care oasele îi 


fuseseră rupte, iar maxilarul de jos, cândva puternic, fusese 
sfărâmat, aşa încât faţa diformă ar fi fost greu de 
recunoscut chiar şi de cineva care îl ştiuse foarte bine. 

Macro a îngenuncheat să examineze cadavrul şi a 
strâmbat din nas când a simţit mirosul greu de carne 
descompusă. Bărbatul avea o tunică de bună calitate, iar 
centura era decorată cu ţinte de argint. Purta ghete de 
armată, vechi, dar bine întreţinute, iar un bici greu din 
piele îi stătea înfăşurat strâns în jurul gâtului. Limba îi 
atârna afară din gură printre buzele umflate, iar ochii 
bulbucaţi îi ieşiseră din orbite. Semnul lui Mithra era foarte 
vizibil pe fruntea lui, iar Macro şi-a dat seama că avea în 
faţă un veteran legionar. Lăsat la vatră din armată, îşi luase 
o slujbă ca supraveghetor de sclavi. Viaţa grea dusă în 
legiune îi făcea pe oameni foarte potriviţi pentru asemenea 
slujbe, dar îi şi transforma în ţinte ale sclavilor mânioşi, 
dacă aceştia reuşeau să se răscoale. 

Strecurându-şi mâna pe sub cadavru, Macro l-a rostogolit 
în iarba de pe acostament, îndepărtându-l astfel din drum. 
Ridicându-se din nou în picioare şi îndreptându-se de spate, 
a făcut semn coloanei să înainteze, iar soldaţii au trecut 
prin dreptul cadavrului, aruncând câte o privire şi păşind 
mai departe. Acum, după ce văzuseră acel prim semn de 
primejdie, cei mai experimentați începuseră să examineze 
peisajul înconjurător cu ochi prevăzători. La mică distanţă 
de leş, drumul trecea printr-o livadă de măslini, după care 
ieşea în faţa unui grup mare de clădiri şi gropi de grâne, 
acum goale. Chiar înaintea lor se ridica o poartă 
impunătoare care ducea spre vila proprietarului. La un 
sfert de milă depărtare se găsea tabăra sclavilor. În zid 
existau găuri mari, prin care Macro a văzut rămăşiţele unor 
barăci lungi unde sclavii erau încuiaţi noaptea. În acele 
momente, nu se vedea acolo niciun semn de viaţă. 

Un miros amărui de ars plutea în aer, astfel că Macro a 
ordonat încă o dată coloanei să se oprească în faţa porţii. 

— Secţiunea întâi, la mine! 


Şi-a încleştat degetele pe mânerului sabiei şi s-a apropiat 
prevăzător de intrarea în vila lui Demetrius. Unul dintre 
canaturile porţii rămăsese locului, dar celălalt fusese 
deschis forţat, iar Macro i-a condus prevăzător pe cei opt 
auxiliari înăuntru. Au pătruns într-o curte spațioasă şi 
deschisă, înconjurată de o colonadă, care, înainte de 
cutremur, sprijinise un acoperiş cu ţigle, acum sfărâmate şi 
zăcând morman în jurul coloanelor. Faţă în faţă cu poarta se 
găsea structura, arsă până la temelii, a reşedinţei 
principale. Zidurile înnegrite şi grinzile carbonizate se 
profilau întunecate pe fundalul cerului albastru. În centrul 
curţii se aflau rămăşiţele unui rug mare: o amestecătură de 
lemn ars, bucăţi negre din diverse obiecte imposibil de 
recunoscut şi cenuşă. În jurul resturilor focului se înălţau 
trei piloni şi pari bătuţi în cruce. De fiecare dintre stâlpi era 
bătut în cuie câte un cadavru, aşezat cu faţa spre foc. 
Spatele cadavrelor rămăsese nevătămat, astfel că hainele în 
diverse culori erau încă agăţate de corp. Cu toate acestea, 
pe partea întoarsă spre foc, leşurile se prăjiseră treptat. 
Îmbrăcămintea se carbonizase, iar pielea se înnegrise şi era 
plină de băşici. Buzele le stăteau răsucite din cauza arşiţei, 
lăsând expuşi dinţii, care acum păreau să rânjească spre 
soldaţii îngroziţi ce se apropiaseră. 

Macro a ridicat capătul mai puţin ars al unui par mai gros 
şi a răscolit cu el resturile carbonizate. 

— S-ar părea că o victimă s-a prăbuşit în foc. S-a întors şi 
a examinat solul până când a descoperit gaura în care 
fusese înfipt cel de-al patrulea stâlp, cel care căzuse. 
Capătul lui încă se zărea printre rămăşiţele focului. Uitaţi- 
vă. Am impresia că sclavii au împins una dintre victime 
drept în flăcări. 

— Cumplit mod de a muri, a murmurat unul dintre 
auxiliari. 

Macro a lăsat lemnul din mână, apoi şi-a plimbat privirea 
în jurul curţii. 


— Ei, bine, nu există un mod plăcut de a muri, flăcăi. Am 
văzut destul. Nu mai avem ce face aici. 

Cei rămăşi afară, aşteptând în formaţie, s-au uitat curioşi 
la expresiile întunecate de pe feţele oamenilor care îl 
însoţiseră pe Macro în curte. Centurionul s-a îndreptat spre 
carul în care Atticus era înlănţuit de capră şi i-a ordonat 
surugiului să îi scoată cătuşele. Deţinutul şi-a masat 
încheieturile şi a făcut un semn din cap către vilă. 

— Aţi dat de urma lui Demetrius? 

— Nici nu ştiu cum arată. În orice caz, e imposibil de spus 
cine erau cei ucişi. 

— Ce s-a întâmplat acolo? a întrebat, privindu-l agitat. 

— Se pare că sclavii au vrut să se răzbune pe stăpânul lor 
şi pe familia lui. I-au fript de vii. 

— Să ne ferească zeii... Atticus a înghiţit cu greu, după 
care s-a uitat speriat în jur. Crezi că sclavii mai sunt prin 
preajmă? 

Macro a clătinat din cap. 

— Nu, dacă mai au ceva minte. Doar ştii legea - dacă un 
rob îşi ucide stăpânul, atunci toţi sclavii de pe proprietate 
sunt executaţi. Eu am o bănuială că după ce şi-au dat seama 
la ce se pot aştepta, au fugit pe dealuri. 

Expresia de pe faţa lui Atticus s-a înăsprit. 

— Atunci, ar trebui vânaţi şi ucişi. 

— Toate la vremea lor, i-a răspuns Macro fără să-şi arate 
sentimentele. Acum vreau să ne duci la ascunzătoarea de 
grâne a lui Demetrius. 

— Da, bineînţeles. Atticus a aruncat o ultimă privire spre 
porţile vilei, apoi a inspirat adânc şi a indicat un drumeag 
ce se îndepărta de clădiri, ducând spre o lizieră de pini. 
Într-acolo, a zis el. 

Coloana a prins a înainta, dornică să se îndepărteze de 
duhoarea ce venea dinspre vila incendiată. Însă, înainte de 
a ajunge la copaci, s-a auzit un strigăt scos de cineva aflat 
într-unul dintre care, şi, întorcându-se, Macro l-a văzut pe 
surugiu arătând spre o îngrămădire de stânci aflată la 


jumătate de milă depărtare. Pe cea mai înaltă dintre ele 
stăteau trei siluete, care urmăreau convoiul. 

— Sclavi, a mormăit Atticus printre dinţii încleştaţi. Ar 
trebui să-i prindem. Centurion, trimite-ţi oamenii după 
ucigaşii aceia nenorociţi. 

S-au auzit murmure de aprobare din partea celor mai 
apropiaţi auxiliari, însă Macro a clătinat din cap. 

— Nu putem, Atticus. Nu avem soldaţi pregătiţi pentru a-i 
vâna. Pe de altă parte, băieţii mei nu se pot deplasa rapid 
dacă au armuri complete. În orice caz, sclavii aceia cunosc 
bine terenul. Există riscul ca oamenii mei să fie atraşi într-o 
capcană. 

— Cum, îi laşi să scape? a exclamat Atticus, uimit. 

— Nu am ce face. În aceste momente avem lucruri mai 
importante de rezolvat. De sclavi ne vom ocupa mai târziu, 
Macro şi-a dres vocea şi a strigat cu asprime: Continuaţi să 
avansați! Mişcaţi-vă, trântorilor! 

Au pătruns între pini şi drumul a început să şerpuiască, 
luminat când şi când de razele ce se strecurau printre 
crengi. Macro a scrutat drumul şi umbrele de o parte şi de 
alta a lui, după care au mai înaintat jumătate de milă. 

— Sper că ai avut dreptate în privinţa acelei rezerve de 
grâne, i-a şoptit lui Atticus. 

— Ştiu cum să ajungem la locul cu pricina, i-a răspuns 
bărbatul. Sper că sclavii nu au trecut deja pe acolo ca să ia 
totul. Există posibilitatea ca unii dintre ei să fi cunoscut 
acea ascunzătoare. 

Macro a dat aprobator din cap. 

— Să sperăm că nu le-a trecut prin cap să dea foc 
grânelor. Până şi sclavii trebuie să mănânce. 

Drumul a descris o curbă strânsă spre stânga şi a coborât 
într-o trecătoare cu maluri abrupte. Un loc ideal pentru o 
ambuscadă, a socotit Macro, la vederea bolovanilor mari 
împrăştiaţi pe pante. Dacă aceia ar fi fost rostogoliţi asupra 
convoiului, ar fi sfărâmat carele în bucăţi şi ar fi strivit orice 
om sau cal întâlnit în cale. 


— Cât mai avem de mers? 

— Am ajuns, a anunţat Atticus, ridicând o mână şi 
arătând. Printre copaci, vezi? 

Macro a mijit ochii şi a văzut că drumul începea să se 
lărgească spre un luminiş aflat la o sută de paşi în faţă. De o 
parte şi de alta, versantele trecătorii se lărgeau. Când 
coloana a pătruns în luminiş, Macro a văzut o îngrăditură 
mare din lemn, înaltă cât două staturi de om. La fiecare colţ 
se găsea câte un turn de veghe, iar în locul în care se 
termina drumeagul se înălţau porţi solide. În faţa zidurilor 
din lemn zăceau câteva cadavre, ţintuite la pământ de 
săgeți şi sulițe uşoare. 

— Se vede treaba că, până la urmă, sclavii au trecut pe 
aici, a constatat Macro. Iar aici era cineva gata să-i pună pe 
fugă. 

— Rămâneţi pe loc! s-a auzit o voce de dincolo de 
îngrăditură, iar centurionul a văzut câţiva oameni apărând 
deasupra stâlpilor ascuţiţi la vârf ce alcătuiau zidul. Fiecare 
dintre ei era înarmat cu o suliță. Apoi a perceput şi alte 
mişcări în turnurile de veghe apropiate, semn că arcaşii 
urcau pe scări. O siluetă ivită deasupra porţii şi-a dus 
palmele pâlnie la gură şi a strigat din nou: 

— Am spus să vă opriţi unde sunteţi! 

— Staţi pe loc! a ordonat Macro, apoi a făcut un pas 
înainte şi a ridicat o mână în semn de salut. 

— Suntem din Matala. A Douăsprezecea Hispania. 
Centurion Macro. 

— Centurion Macro? N-am auzit de tine. 

— Am sosit aici după cutremur. 

— Ce frumos! a exclamat caustic bărbatul al cărui cap 
apăruse puţin deasupra porţii. Dispari de aici! Înainte de a 
le porunci arcaşilor mei să te doboare. 

— Atticus! a strigat Macro, uitându-se peste umăr. Vino 
încoace! 

Oamenii lui s-au dat deoparte, iar deţinutul şi-a croit 
drum printre rândurile din faţă ale auxiliarilor, oprindu-se 


alături de centurion. 

— Îl cunoşti pe bărbatul de acolo? l-a întrebat Macro, 
arătând către zid. 

Atticus şi-a încordat privirea pentru o clipă, apoi a 
zâmbit. 

— Păi, cum să nu! Acela e Demetrius. A făcut un pas 
înainte şi a strigat: Demetrius din Ithaca, sunt eu, Atticus! 

După o scurtă pauză, bărbatul de deasupra porţii a 
răspuns pe un ton ce îi trăda uşurarea. 

— Atticus! Deci, ai supravieţuit. Nu mă surprinde. Dar 
cine e amicul tău? Îi cunosc pe ofiţerii din a Douăsprezecea, 
dar pe el nu-l ştiu. 

— A sosit după cutremur, aşa cum a spus. 

— Foarte bine... Demetrius s-a întors şi a spus poruncitor: 
Deschideţi poarta! 

Cu un scârţâit slab scos de frânghiile care slujeau drept 
ţâţâni, canaturile porţii s-au rotit spre interior, iar o clipă 
mai târziu Demetrius a apărut zâmbitor, înaintând spre 
Atticus şi Macro. După ce i-a strâns mâna prietenului său, 
proprietarul moşiei s-a întors ca să-l măsoare pe centurion. 

— Eşti rudă cu Atticus? 

— Nu cred, a pufnit Macro. 

— Păi, era cât pe ce să te iau drept fratele lui. 

— Serios? Ei, bine, va trebui să trăiesc mereu cu ideea 
asta. 

— Atticus, ai un prieten cam scorţos. 

— Nu mi-e prieten, l-a contrazis Atticus, clătinând din 
cap. Ce s-a întâmplat aici? Am trecut pe la ceea cea mai 
rămas din vila ta. Când am văzut cadavrele acelea, m-am 
temut că te-au ucis şi pe tine. 

Demetrius s-a încruntat. 

— Cadavre? Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat la vila mea? 

— Chiar nu ştii? 

— Dacă ştiam, crezi că voiam s-o mai aud şi din gura ta? 
Spune-mi. 

Macro şi-a dres glasul. 


— Sclavii au ars totul până în temelii. Am descoperit 
cadavrul unui supraveghetor la mică distanţă de vilă şi alte 
patru leşuri înăuntru. 

Sângele s-a scurs cu totul de pe faţa lui Demetrius. 

— Când mi-am adus familia aici, l-am lăsat în urmă pe 
administratorul principal împreună cu o mână de servitori 
de încredere. 

— Ce s-a întâmplat acolo? a întrebat Macro. După 
cutremur, adică. 

Demetrius a tăcut câteva clipe, cât să-şi adune gândurile. 

— Sclavii lucraseră până târziu în acea seară, şi abia se 
întorseseră când a început cutremurul. Eu eram în grădină, 
cu întreaga familie. Dacă ne-am fi aflat înăuntru, am fi 
împărtăşit soarta slujitorilor de la bucătărie, căci am fi fost 
striviţi de tavan şi îngropaţi de vii. Întâmplarea a făcut ca ei 
să fie singurii oameni pe care i-am pierdut. Am lăsat 
poruncă pentru sclavi să repare daunele în măsura în care 
era posibil, cât noi ne-am adăpostit aici. Administratorul 
meu s-a prezentat la mine în prima seară de după cutremur 
şi mi-a spus că sclavii erau ţinuţi sub control de 
supraveghetori, şi că reparaţiile zidului taberei lor erau în 
plină desfăşurare. De aceea, am gândit că totul merge bine, 
asta până când administratorul nu a mai apucat să 
raporteze în seara următoare şi nici în cea de după. Apoi au 
apărut sclavii, a continuat el, şi a făcut semn către cadavre. 
S-au ivit în amurg şi mi-au cerut să le deschid porţile. Când 
le-am spus că n-o voi face, s-au repezit spre poartă. Le-am 
ordonat oamenilor mei să-i oprească şi, după cum aţi putut 
vedea, ei şi-au îndeplinit misiunea. Sclavii s-au retras 
printre copaci. De atunci încoace am rămas de veghe, a 
încheiat Demetrius cu glas obosit. Ca să ne apărăm de 
aceşti răzvrătiți. 

Macro a făcut un semn din cap câtre cadavre. 

— Aceia nu sunt sclavii tăi? 

— Doar unul sau doi. Restul sunt necunoscuţi. 


Preţ de o clipă, centurionul a privit cadavrele aflate mai 
aproape şi a rămas cufundat în gânduri. 

— Asta mă îngrijorează. Sperasem că e vorba de o 
răzvrătire locală. Se pare, însă, că sclavii tăi au fost conduşi 
din afară. Probabil, de briganzii care-şi fac veacul pe 
dealuri, şi care au coborât aici ca să stârnească totul şi să 
înşface bunuri de valoare, ori de sclavii de pe altă 
proprietate. În orice caz, robii tăi s-au răsculat, asta este 
clar. Trebuie să ne ocupăm de ei când voi avea posibilitatea 
asta. 

— Să ne ocupăm de ei? a repetat Demetrius, părând 
alarmat. Dar am investit o avere în ei. 

— Ei bine, se pare că ai dat greş cu investiţia asta, i-a 
răspuns Macro pe un ton sec. Atât cât să ducă la 
incendierea vilei tale şi la prăjirea administratorului şi a 
altora care se aflau acolo. 

— Când o să-i găsesc pe şefii de bandă, o să-i fac să 
plătească foarte scump, a spus Demetrius cu amărăciune în 
glas, după care s-a uitat imediat la Macro. Dar tu de ceai 
venit? Ca să ne salvezi? 

— Nu, dar tu şi ceilalţi sunteţi bineveniţi dacă vă alăturaţi 
nouă când ne vom întoarce la Matala. 

— Şi atunci, de ce sunteţi aici? 

— Am venit să luăm proviziile de grâne, măsline şi orice 
alte alimente pe care le ai pe proprietate. 

Demetrius a mijit ochii, privindu-l pe Macro. 

— Cum adică, aţi venit să luaţi ce este al meu? 

Macro a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Mă aflu aici ca să rechiziţionez totul. Se va ţine seama 
cu exactitate de tot ce vom lua în carele noastre, iar tu vei 
putea solicita despăgubiri imediat ce se restabileşte ordinea 
în Creta. lar acum, dacă nu te superi, vreau să încărcăm 
carele cât de repede se poate. Dacă există sclavi liberi, 
trebuie să ne întoarcem la Matala înainte de căderea 
întunericului. 


Macro s-a răsucit pe călcâie şi a dat un ordin către 
coloana care stătea în aşteptare: 

— Aduceţi carele în curte şi încărcaţi-le! 

— Staţi! a spus Demetrius, prinzându-l pe Macro de braţ. 
Nu se poate să luaţi ceea ce îmi aparţine. Nu permit aşa 
ceva. 

— Oamenii din Matala au nevoie de hrană. În oraş nu 
există suficiente alimente, aşa că avem nevoie de ceea ce 
deţii aici. Îmi pare rău, dar asta este situaţia, a spus Macro, 
apoi şi-a coborât privirea spre mâna grecului. Acum, dacă 
nu te superi, dă-te la o parte pentru ca oamenii mei să-şi 
poată face treaba. 

— Nu. Nu! Nu se poate aşa ceva, nu îngădui una ca asta. 

— Am înţeles, a zis Macro oftând. Bine, atunci... 
Secţiunea întâi! Arestaţi-l. Dezarmaţi-i pe susţinătorii lui. 
Dacă încearcă cineva să se opună, doborâţi-l. 

— Poftim? a exclamat Demetrius, aruncând o căutătură 
sălbatică, moment în care a fost ridicat pe sus de doi dintre 
oamenii lui Macro. 

Restul coloanei a mărşăluit în curte, împreună cu carele. 
Aşa cum bănuise centurionul, fără Demetrius, care să le dea 
ordine, slujbaşii lui au predat cu umilinţă armele şi au 
rămas într-un grup restrâns, supravegheat, în timp ce 
soldaţii şi voluntarii s-au apucat să încarce în care primii 
saci cu grâne şi primele amfore cu măsline. Demetrius a 
continuat să-şi exprime nemulţumirea pe un ton ridicat, 
asta până când Macro şi-a scos sabia şi a lovit cu latul 
acesteia în palmă. 

— Fii înţelegător şi supune-te, bine? Altfel va trebui să te 
domolesc eu. 

— Nu vei îndrăzni, a ripostat Demetrius cu glas sfidător. 

— Ba da, a intervenit Atticus. Crede-mă. E mai bine să 
faci cum îţi spune el. Deocamdată. 

Proprietarul fermei s-a uitat o clipă la prietenul lui, apoi 
umerii i s-au pleoştit de neputinţă şi s-a aşezat greoi pe 


unul dintre mormanele de saci cu grâne care se aflau între 
magaziile scunde ce umpleau palisada. 

— Aşa te vreau, a spus Macro, zâmbindu-i încurajator. 

Carele au fost umplute cu vârf, iar osiile scârţâiau şi 
gemeau sub povara sacilor când surugiii le-au scos din 
palisadă şi au pornit înapoi pe drumul ce ducea spre vilă. 
Macro a făcut o ultimă încercare de a-l convinge pe 
Demetrius să vină cu ei, însă latifundiarul era de neclintit în 
hotărârea lui de a proteja ceea ce mai rămăsese din 
proviziile lui de hrană. Deşi la început s-au arătat rezervaţi, 
câţiva dintre oamenii lui au ales să se alăture convoiului. 
Câţiva au rămas alături de el şi a urmărit coloana dispărând 
în păduricea de pini care creşteau pe marginea trecătorii. 

În timp ce înainta pe drumeag, Macro s-a întors spre 
Atticus şi a murmurat: 

— Prietenul tău este un neghiob. Se prea poate să-i fi 
alungat ultima oară pe sclavi. Dar dacă se vor simţi mai 
puternici, ei vor fi mai hotărâți data viitoare. După toate 
probabilitățile, Demetrius şi toţi ceilalţi vor sfârşi la fel ca 
nefericiţii pe care i-am văzut la vilă. 

— Chiar crezi asta? 

— E greu să fiu sigur, a recunoscut Macro. Dar se pare că 
sclavii au început să se organizeze. Dacă aşa stau lucrurile, 
atunci ne confruntăm cu o problemă gravă. Situaţia s-ar 
putea înrăutăţi pe întreaga insulă. 

Atticus a rămas mut câteva momente. 

— Sper să te înşeli. 

— Şi eu sper, i-a răspuns centurionul cu glas reţinut, 
cercetând din ochi pereţii trecătorii, în timp ce coloana şi 
carele grele înaintau încet pe drumeag. Când au ieşit din 
defileu, a scăpat un oftat de uşurare. Undeva în faţa lor, 
drumul pătrundea într-o pădurice mai deasă de pini, iar 
ceva mai încolo, ieşea dintre copaci şi se întindea pe teren 
deschis. În depărtare, Macro a văzut rămăşiţele vilei. Când 
s-a întors spre Atticus ca să glumească pe seama temerilor 
pe care le trăise în trecătoare, a auzit un pocnet slab, 


pesemne un băț care plesnise, undeva între copaci. Macro 
şi-a rotit imediat privirea şi s-a uitat la umbrele de sub 
coroanele pinilor. 

Din semiîntuneric au apărut mai multe siluete care se 
apropiau pe furiş din ambele laturi ale drumului. Macro a 
scos sabia, a ridicat scutul şi a răcnit: 

— Ambuscadă! 


CAPITOLUL 10 


Dinspre copaci a răsunat brusc un strigăt, urmat imediat 
de altele, venind din ambele părţi în momentul în care 
atacatorii au apărut din pădure, repezindu-se către 
convoiul de pe drum. Macro s-a întors către duşmanii aflaţi 
cel mai aproape şi, cu scutul în faţă, a ridicat braţul în care 
ţinea sabia, pregătit să lovească. 

— În formaţie! Cu faţa la ei! le-a strigat oamenilor lui, 
reuşind să se facă auzit, în ciuda vacarmului. 

Cei mai mulţi dintre soldaţi au reacţionat cu repeziciune, 
întorcându-se să îi înfrunte pe inamici cu suliţele, 
coborându-le în poziţie orizontală. Unii însă au rămas 
dezorientaţi câteva momente din cauza asaltului neaşteptat 
şi au dat să se retragă din faţa duşmanului. 

— Nu opriţi carele! i-a ordonat Macro surugiului din 
frunte. 

Când au apărut în goană dintre copaci, Macro a văzut că 
atacatorii erau îmbrăcaţi cu tunici vechi şi ferfeniţite, 
majoritatea fiind desculți şi înarmaţi cu tot felul de cuțite, 
securi şi furci. Doar câţiva dintre ei deţineau săbii sau 
sulițe, dar era limpede că nu aveau habar să le folosească. 
În timp ce lansau şarja, sclavii fluturau armele deasupra 
capului, cu ură şi teroare întipărite pe chip. Macro nu a 
avut timp să mai privească în jur, pentru că unul dintre 
atacatori, cu dinţii scrâşnind şi ochii holbaţi şi demenţi, a 
dat să-l taie cu o seceră. Centurionul a recepționat lovitura 
într-o latură a scutului, apoi a pivotat pe piciorul de sprijin 
şi l-a dezechilibrat pe sclav, făcându-l să se împiedice în 
avântul lui. În timp ce sclavul încerca să-şi recapete 
echilibrul, Macro l-a împuns cu sabia în piept făcând lama 
să pătrundă adânc, după care a eliberat-o, dând naştere 
unui şuvoi de sânge. Omul s-a încovoiat, a scăpat secera şi a 


dus o mână la rană, după care s-a năruit la pământ şi s-a 
ghemuit scoțând un geamăt de durere. 

Macro a ridicat privirea. Alţi şi alţi sclavi năvăleau dintre 
copaci. Nu a reuşit să le evalueze forţa, dar cu siguranţă că 
îi depăşeau numeric pe cei din convoi. Cu toate acestea, 
auxiliarii erau luptători instruiți şi bine înarmaţi. Privind în 
jur, Macro a constatat că soldaţii lui rezistau şi îi doborau 
pe sclavii care atacau dezorganizat. Un strigăt brusc l-a 
făcut să-şi îndrepte din nou atenţia la ce se petrecea în faţa 
lui, şi a văzut un sclav, înarmat cu un satâr, făcând un salt 
spre el. Abia a avut vreme să ridice scutul, că lama grea s-a 
izbit de margine, trecând prin ornamentul de bronz şi 
despicând lemnul de dedesubt, unde s-a înţepenit. 

— Acum, e rândul meu! a strigat Macro, lovind cu sabia 
în tâmpla atacatorului, iar lama a vibrat puţin când a tăiat 
pielea şi ţeasta, scoțând un pocnet. Imediat ce omul a căzut 
în genunchi cu o expresie stupefiată, centurionul şi-a retras 
sabia şi a îndepărtat satârul cu garda ei. Apoi a simţit ceva 
prinzându-i o gleznă şi, când a privit în jos, a văzut că 
primul sclav doborât se târâse până lângă el şi, prinzându- 
se de gheată, se pregătea să-şi vâre dinţii în pulpa lui. 

— Să nu îndrăzneşti! a exclamat Macro, lovind cu piciorul 
şi îndepărtând astfel mâna bărbatului, apoi l-a călcat pe 
încheietură cu gheata ghintuită. După aceea, a coborât 
brusc scutul şi l-a izbit cu marginea lui în cap, făcându-l să- 
şi piardă cunoştinţa. Când te pun la pământ, acolo trebuie 
să rămâi! 

Macro a înaintat pe drum, ţinând pasul cu carul din 
frunte. Privind spre stânga, a observat că unii dintre soldaţii 
lui erau atât de absorbiți de luptă, încât nu îşi dădeau 
seama că rămâneau în urmă faţă de carele ce înaintau 
constant. 

— Continuaţi marşul! a strigat Macro. Apăraţi carele! 

Chiar dacă erau prost înarmaţi şi mulţi cădeau seceraţi, 
sclavii îşi continuau cu îndârjire atacul, ca şi cum nu s-ar fi 
temut deloc de moarte. Macro a văzut unul străpuns de o 


suliță în timp ce încerca un salt asupra unui auxiliar. Deşi 
vârful însângerat al suliţei îi ieşise exploziv prin spate, 
sfârtecându-i tunica, sclavul s-a împins în faţă de-a lungul 
băţului, vrând să-l prindă pe soldat de cap. Acesta a dat 
drumul suliţei şi a scos sabia, pe care a înfipt-o în gâtul 
atacatorului. În timp ce sângele îi gâlgâia în gâtlej, cu 
mişcări furioase, sclavul a încercat să-l lovească pe soldat 
cu braţele, mânjindu-l de sânge, după care lau lăsat 
puterile şi a căzut în genunchi, încă străpuns de suliță. 
Auxiliarul s-a retras, privind precipitat în jur ca să se 
asigure că păstra formaţia alături de camarazii lui în timp 
ce păşeau de-a lungul drumului, străduindu-se să rămână 
aproape de care. De o parte şi de alta a drumului zăceau 
cadavre şi, cu toate acestea, sclavii continuau să atace. 
Macro a doborât un bărbat fără dinţi, îndeajuns de bătrân 
ca să-i fie tată, iar omul a murit blestemându-l. 

Apoi centurionul s-a simţit prins de umăr şi s-a răsucit 
fulgerător, pregătit să lovească, dar şi-a dat seama că era 
Atticus şi a reuşit să evite lovitura de sabie. 

— Dă-mi o armă, l-a rugat bărbatul. Hai, înainte de a fi 
făcut bucăţi! 

Macro s-a uitat în jur şi a văzut o furcă zăcând alături de 
cadavrul unui sclav-copil. 

— Uite acolo! Ia-o. 

Atticus a înşfăcat furca, prinzând-o de coadă cu degete 
ferme, apoi a îndreptat colții ei spre un om slăbănog ce 
gonea spre el înarmat cu o ghioagă cu ghimpi. Sclavul a 
rotit arma, descriind un arc primejdios, dorind să-l izbească 
în cap pe Atticus. Acesta s-a aplecat şi a evitat lovitura, 
după care a înfipt colții furcii în burta omului şi, cu un 
geamăt de efort, l-a ridicat în aer. Sclavul a scos un urlet, în 
timp ce propria greutate făcea să fie străpuns mai adânc de 
colții ascuţiţi. Atticus a răsucit coada furcii într-o parte, iar 
sclavul a căzut la pământ. Punând un picior pe pieptul 
bărbatului, a smuls furca, eliberând-o, şi imediat după 


aceea s-a ghemuit şi a privit în jur să vadă dacă mai era 
ameninţat. 

— Bună treabă, a spus Macro, parcă purtându-i pică. 

Carul din fruntea convoiului a ieşit hurducându-se din 
pădure, ajungând pe teren descoperit şi a continuat să 
înainteze spre vila în ruine, în vreme ce surugiul pocnea 
biciul pe deasupra cailor şi catârilor, îndemnându-i. În faţa 
lui, doi auxiliari s-au văzut siliţi să se retragă iute spre 
marginea drumului ca să nu fie călcaţi de car. Macro a 
scrâşnit din dinţi de furie şi a alergat după car. 

— Nu merge atât de repede, descreieratule! 

Surugiul a continuat fără să-l ia în seamă, iar ceilalţi i-au 
urmat exemplul când carele au ieşit din pădure, făcându-i 
pe auxiliari şi voluntari să alerge pentru a ţine pasul, deşi 
trebuiau să lupte cu sclavii care se agitau în jurul coloanei 
ca nişte viespi întărâtate. Unul dintre oamenii lui Macro, 
aflat în spatele ultimului car, s-a împiedicat şi a căzut pe 
drumul presărat cu prundiş. Cu urlete de triumf şi însetaţi 
de sânge, câţiva atacatori au sărit imediat asupra lui, 
tăindu-l şi înjunghiindu-l în timp ce el se zbătea la pământ. 
Soldatul a scos un țipăt sfredelitor, după care a tăcut brusc, 
din cauza loviturilor de secure primite în cap. 

Macro şi-a dat seama instantaneu de primejdie. Dacă 
soldaţii din coloană nu reuşeau să stea laolaltă, aveau să fie 
copleşiţi numeric şi măcelăriți unul câte unul. Trebuia să 
încetinească primul car. Blestemând, a dat drumul la 
mânerul scutului aruncându-l într-o parte, ca să nu-l 
îngreuneze, deoarece trebuia să alerge. Din fericire, nu mai 
avusese timp să-şi pună apărătoare de picioare, iar armura 
din zale nu era chiar atât de grea încât să-i împiedice 
alergarea. Şi-a scos sabia din teacă şi a fugit cât de repede 
a putut pentru a opri carul din frunte, depăşind roţile lui 
din spate. Când atelajul s-a hurducat la o denivelare, un vas 
cu ulei de măsline s-a desprins din coşul lui şi a fost cât pe 
ce să-l lovească pe Macro, dar s-a sfărâmat de pietrele de 
pe drum. Centurionul a sărit peste cioburile de lut ars şi, 


ajungând alături de surugiu, s-a prins de marginea băncii 
acestuia şi, cu un salt, s-a suit pe scara carului. Surugiul i-a 
aruncat o privire înspăimântată, şi, văzând că nu-i era 
duşman, a pocnit încă o dată din bici. 

Macro nu a mai pierdut vremea cu cuvinte, ci, ridicându- 
se cu greu în picioare, l-a pocnit pe bărbat în burtă, 
făcându-l să se încovoieze de durere şi să scape din mâini 
biciul şi frâiele, după care s-a prăbuşit pe capră, gâfâind şi 
chinuindu-se să-şi recapete suflul. Macro a prins frâiele şi a 
tras brusc de ele, făcând caii să simtă căpestrele smucite 
înapoi. 

— Hoo! Hoo! 

Cu nechezături speriate, armăsarii şi-au potolit goana, iar 
carul a încetinit din cauza pantei uşor înclinate. Macro i-a 
silit să meargă la pas şi apoi a privit în jur. L-a văzut pe 
Atticus în apropiere, încă mânuind furca pentru a menţine 
doi sclavi la distanţă. Acum, când coloana ajunsese în câmp 
deschis, Macro putea evalua mai clar situaţia trupei sale. Pe 
câmpul aflat de o parte şi de alta a drumului erau 
răspândiţi probabil două sau trei sute de sclavi. După ce-şi 
văzuseră doborâţi atât de mulţi camarazi în primele 
momente ale atacului, cei rămaşi în viaţă erau acum mai 
precauţi şi stăteau retraşi faţă de coloană, aşteptând să îi 
împresoare pe cei rămaşi izolaţi, sau să se năpustească 
printre spaţiile dintre care şi soldaţii care le apărau. 

— Atticus! a strigat Macro. Vino aici! 

Atticus a împuns cu furca spre sclavii aflaţi lângă el şi s-a 
apropiat precaut de laterala carului din frunte. Macro s-a 
aplecat spre el, l-a prins de mână şi l-a tras pe capra 
surugiului. 

— Uite, ia frâiele. Ţine caii în frâu, pentru ca restul 
carelor şi soldaţii să poată merge după noi. Ţi-e limpede ce 
ai de făcut? 

Încă respirând gâfâit după efortul făcut, Atticus a 
confirmat cu o mişcare din cap. A luat frâiele într-o mână şi 
a continuat să ţină strâns coada furcii. Macro a aşteptat un 


moment ca să se asigure că ritmul de deplasare era bun, 
apoi a sărit din căruţă şi a aterizat cam greoi. Imediat după 
aceea, s-a îndreptat de spate, apoi şi-a scos sabia din teacă. 

— A Douăsprezecea Hispania! Staţi aproape de care! 

Auxiliarii şi voluntarii care înşfăcaseră arme de la cei 
morţi au alcătuit un cordon larg în jurul carelor, iar convoiul 
a continuat să înainteze cu pas măsurat. Sclavii au rămas 
împrejurul lor, dar la depărtare de o suliță, de o parte şi de 
alta a carelor. Unii începuseră să arunce cu pietre de toate 
mărimile în soldaţii romani. Duduitul surd, aproape 
constant produs de proiectilele improvizate care se loveau 
de scuturi sau de care a însoţit coloana tot drumul până la 
vilă. Cum îşi aruncase scutul, Macro a făcut eforturi să se 
ferească de pietrele care veneau din toate părţile, însă una 
l-a izbit în umăr. Unii dintre voluntarii care nu aveau 
mijloace de protecţie nu au fost la fel de norocoşi, iar 
centurionul a văzut unul primind o piatră în cap. Omul a 
scos un țipăt şi s-a împleticit, ieşind de pe drum. Imediat 
după aceea, un sclav înarmat cu un ciocan din lemn s-a 
repezit la el şi l-a lovit în creştet, fărâmându-i ţeasta din 
care au ţâşnit sânge şi bucăţi de creier. 

Au trecut prin dreptul vilei şi au continuat să urce drumul 
spre răspântia cu drumul spre Gortina. Sclavii s-au ţinut 
aproape de convoi, aplecându-se întruna să culeagă pietre 
şi bolovani ca să le arunce în soldaţi. Aceştia îşi ţineau 
scuturile ridicate şi, când le surâdea şansa, contraatacau, 
aruncând proiectile. Drumul parcurs de coloana lui Macro 
era presărată de morţi şi răniţi atât din rândul sclavilor, cât 
şi al soldaţilor şi civililor. 

— Cât crezi că vor continua să ne atace? a întrebat 
Atticus de pe capra surugiului, unde stătea ghemuit. 

— Până când se vor sătura, i-a răspuns Macro sec, în timp 
ce se apleca să recupereze un scut pierdut de unul dintre 
soldaţii săi din capul coloanei, care se prăbugşise la pământ, 
scrâşnind din dinţi, cu genunchiul sfărâmat de un bolovan 
mare. Macro s-a întors către cel mai apropiat om al său. 


— Urcă-l în car! 

Cât au ridicat soldatul şi l-au târât, în ţipete de durere, 
spre partea din spate a carului aflat în frunte, Macro a ţinut 
scutul ridicat ca să-i protejeze corpul. Ploaia de pietre s-a 
mai potolit şi centurionul a observat că sclavii se retrăgeau. 
La două sute de paşi depărtare, cocoţată pe o porţiune de 
zid, se zărea o siluetă care le dădea ordine. Spre deosebire 
de ceilalţi, acel om purta o armură din piele, cu apărători 
pentru încheieturi şi o cască din piele. Avea şi o sabie prinsă 
de o curea petrecută peste umăr. În spatele lui stăteau alţi 
câţiva, echipați la fel. În timp ce sclavii se strângeau în faţa 
lui, bărbatul a continuat să dea ordine. Cu gesturi 
deliberate, a arătat în direcţia drumului şi imediat o 
mulţime dintre susţinătorii lui au fugit într-acolo. Restul s- 

au întors spre convoi şi au continuat să arunce cu pietre şi 
bolovani. Însă de această dată aleseseră alte ţinte. Îşi 
concentrau tirul asupra carului din frunte. 

— Vor să ne doboare caii şi catării! a strigat Macro. 
Protejaţi-i! 

Soldaţii s-au strâns şi au flancat animalele de tracţiune 
ale carului din frunte, apărându-le cât de bine puteau. Însă 
ţintele erau mari şi uşor de nimerit, astfel că se întâmpla 
foarte des ca armăsarii să necheze şi să tresalte când erau 
loviți de vreo piatră. Cu tot efortul depus de Atticus de a 
ţine sub control animalele, desele opriri au încetinit ritmul 
de deplasare al coloanei, care ajunsese să se târâie. Macro 
a scrâşnit din dinţi de neputinţă, deoarece era conştient că 
celălalt grup de sclavi fugise înaintea convoiului, având în 
minte un plan pentru reînnoirea atacului. Aruncând o 
privire spre cer, şi-a dat seama că trecuse de amiază. Dacă 
nu grăbeau pasul, exista riscul ca, la căderea serii, să se 
afle încă pe drumul spre Matala, înconjurați de atacatori. 
Dacă se întâmpla asta, pe întuneric puteau fi lesne atacați şi 
copleşiţi. 

S-a uitat din nou spre conducătorul sclavilor, care 
mergea de-a lungul drumului la o sută de paşi depărtare, 


oprindu-se din când în când ca să urmărească înaintarea 
oamenilor lui, ce continuau să hărţuiască animalele de 
tracţiune ale carelor. 

— Treburile nu-ţi vor merge o veşnicie aşa cum vrei tu, 
amice, a mârâit Macro, apoi s-a întors către cei din urma 
lui. La comanda mea, primele trei secţiuni să pornească 
după mine. Atacaţi repede şi hotărât, făcând cât de mult 
zgomot cu putinţă. Pregătiţi-vă... 

Mergând încet pe drum, şi-a încordat muşchii, rămânând 
extrem de atent şi aşteptând, în vreme ce sclavii deveneau 
tot mai îndrăzneţi în atacurile lor. Unii dintre ei, rânjind 
dispreţuitori, se apropiau până la zece paşi, după care 
aruncau cu pietre şi proferau insulte la adresa auxiliarilor. 
Macro a stat până când câţiva dintre ei au venit mai 
aproape şi, sfidători, au început să arunce cu bolovani. Apoi 
a respirat adânc. 

— Atacaţi! a strigat el şi, sărind spre marginea drumului, 
i-a luat cu asalt pe sclavi. Nu-i iertaţi. Băieți! Ucideţi-i pe 
toţi! 

Cu urlete guturale, soldaţii s-au întors spre duşmani, 
urmându-şi comandantul în atac. Sclavii aflaţi mai aproape 
s-au răsucit pe călcâie şi au fugit înspăimântați, ciocnindu- 
se cu camarazi de-ai lor în graba de a scăpa şi făcându-i pe 
trei dintre ei să cadă ca retezaţi în iarbă. Macro s-a oprit o 
clipă, împungând cu sabia un rob care stătea în patru labe, 
chinuindu-se să se ridice. Arma i-a pătruns adânc între 
omoplaţi, iar victima s-a prăbuşit la pământ, moment în 
care Macro a scos lama şi a continuat şarja, răcnind cât îl 
ţineau plămânii. Chiar şi neîmpovăraţi de armuri, aşa cum 
era cazul auxiliarilor, unii dintre sclavi erau bătrâni, iar alţii, 
după ce trudiseră ani şi ani în condiţii cumplite, nu mai 
aveau vlagă, astfel că au fost prinşi din urmă şi ucişi fără 
milă în timp ce încercau să scape. Macro şi oamenii lui i-au 
urmărit de-a latul terenului deschis aflat de-o parte şi de 
alta a drumului, doborându-i pe toţi cei pe care îi puteau 
prinde din urmă. 


În faţa lor, conducătorul sclavilor şi-a scos sabia şi a 
început să strige la susţinătorii lui să se întoarcă şi să lupte. 
Oamenii înarmaţi care stătuseră până atunci în spatele lui 
s-au aşezat de o parte şi de alta, cu săbiile pregătite de 
luptă. Când primii sclavi au ajuns lângă el, conducătorul a 
început să-i încurajeze. Confruntaţi cu vorbele lui aspre, 
aceştia s-au întors ca să îi confrunte pe romani, aşezându-se 
într-o linie aproximativă, gata să lupte cu armele pe care le 
aveau asupra lor. Unii dintre ei nu deţineau decât bolovani 
culeşi de pe jos, iar alţii erau cu mâinile goale, dorind totuşi 
să se confrunte cu auxiliarii. 

Macro şi-a dat seama că, prin şarja lor, cele trei secţiuni 
reuşiseră tot ce se putea. Dacă ar fi continuat atacul, 
acestea ar fi fost epuizate de efortul pe care îl presupunea 
urmărirea, iar acum, când sclavii se întorceau împotriva lor, 
se pierduse orice avantaj. 

— A Douăsprezecea, opriţi-vă! Adunarea lângă mine, 
băieţi! 

Primii dintre soldaţi au încetat să mai alerge şi s-au 
grăbit să se apropie de Macro. Câţiva, mai înfierbântaţi, au 
mai înaintat câţiva paşi, după care au văzut zidul solid 
alcătuit de duşmanii care îi aşteptau. Apoi s-au oprit şi s-au 
retras până la o distanţă sigură, după care s-au îndreptat 
spre ceilalţi camarazi ai lor, formând o linie de o parte şi de 
alta a centurionului. 

— Grăbiţi-vă! le-a strigat Macro. Cât de repede puteţi! 

Unul dintre sclavi a răcnit insulte în urma romanilor, dar 
înţelesul vorbelor lui a rămas neclar pentru Macro, care 
simţea cum sângele îi pulsa în tâmple. Apoi alte şi alte 
glasuri s-au alăturat celui care aruncase insulta, iar câteva 
momente mai târziu, aerul a vuit de strigătele 
dispreţuitoare, de huiduielile şi fluierăturile sclavilor care îi 
urmăreau pe romanii ce băteau în retragere. Macro nu şi-a 
putut reţine un surâs strâmb în timp ce se îndrepta spre 
restul coloanei. În ciuda zgomotului pe care îl făceau, sclavii 
nu au părut a se grăbi să răstoarne situaţia în favoarea lor, 


urmărindu-i pe romani până la carele cu grâne. 
Conducătorul lor gândea probabil la fel, simțind că îi scapă 
posibilitatea unui atac. Chemându-şi anturajul, el a păşit 
printre rândurile de sclavi agitaţi şi, arătând spre auxiliari, 
le-a făcut semn celorlalţi să-l urmeze. Au înaintat, la început 
unul câte unul, iar apoi în masă, apropiindu-se de romanii 
copleşiţi numeric. 

— La naiba, a murmurat Macro pe un ton ce-i trăda 
iritarea. Credeam că le va trebui ceva mai mult timp până 
să-şi recapete curajul. 

Aruncând o privire peste umăr, a văzut că, de la ultima lui 
şarjă disperată, coloana continuase să înainteze. Acum 
ajunseseră înaintea ultimului car, iar celelalte secţiuni ale 
centuriei continuau să îndeplinească ordinele primite, 
rămânând aproape de animalele care trăgeau atelajele. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie, băieţi! a strigat Macro. La 
comanda mea, vă dispersaţi şi fugiţi spre ultimul car. După 
aceea, vom alcătui ariergarda... Acum! 

Soldaţii s-au întors pe călcâie şi au alergat cei cincizeci 
de paşi de teren deschis care îi despărţeau de coada 
convoiului. În spatele lor, sclavii au slobozit un strigăt 
puternic şi au iniţiat o şarjă, sărind peste cadavrele 
camarazilor şi repezindu-se după Macro şi oamenii lui. 
Imediat ce auxiliarii au ajuns la ultimul dintre care, 
centurionul s-a întors şi a ridicat scutul. Ceilalţi l-au flancat, 
alcătuind un zid continuu din scuturi, pregătindu-se să 
reziste forţei atacului. Înarmat cu o bâtă nefasonată, primul 
dintre sclavi a dat să lovească în scutul lui Macro. O clipă 
mai târziu, toţii soldaţii erau prinşi în luptă, blocând lovituri 
şi împungând cu săbiile pe măsură ce se retrăgeau, 
rămânând însă aproape de car. Undeva în dreapta, Macro l- 
a văzut pe conducătorul sclavilor duelându-se cu un auxiliar 
bine clădit. Bărbatul încerca să găsească un spaţiu gol între 
scuturi pentru a lovi cu arma lui, 0 sabie de gladiator, 
frumos ornamentată, care strălucea în razele de soare ale 
după-amiezii. Auxiliarul a ripostat, iar sclavul s-a aplecat 


într-o parte, după care a împuns cu sabia spre auxiliar, fiind 
cât pe ce să-i străpungă faţa, dar vârful ei a fost deviat de 
apărătoarea de obraz. Ridicând privirea, atacatorul i-a 
surprins ochii lui Macro preţ de o clipă. 

Centurionul a zărit o licărire de recunoaştere în ochii lui. 

Apoi robul a declanşat o serie de lovituri furioase care l- 
au silit pe auxiliarul cu care era angajat în luptă să se 
retragă spre latura carului. Soldatul a observat prea târziu 
primejdia, iar discul din lemn al roții l-a doborât, trecând 
peste el, strivindu-i coapsele şi fracturându-i şira spinării, în 
timp ce el privea speriat în jur. A deschis şi închis gura 
spasmodic, apoi braţele i s-au zbătut fără rost şi a murit în 
chinuri. 

Caracterul unilateral al luptei s-a vădit încă o dată, 
deoarece, în urma carului, căzuseră la pământ mulţi sclavi 
şi doar trei auxiliari. Conducătorul robilor le-a ordonat să se 
retragă, iar aceştia au încetat urmărirea romanilor şi, 
respirând greu, au rămas deoparte, privind cu ură la 
coloana care continua să se deplaseze în huruit de care 
spre drumul ce ducea la Gortina. Macro a aşteptat până 
când distanţa între coloană şi sclavi a crescut la o sută de 
paşi şi abia atunci şi-a vârât sabia în teacă, mergând de-a 
lungul coloanei ca să analizeze starea oamenilor lui, dar şi a 
cailor şi catârilor. Pietrele şi  bolovanii provocaseră 
numeroase răni minore deopotrivă oamenilor şi animalelor, 
dar toţi continuau să înainteze. 

— Nu mai avem mult până la şosea, băieţi! a strigat 
centurionul pe un ton încurajator. Le-am dat o lecţie 
ticăloşilor. Nu vor mai îndrăzni să atace A Douăsprezecea 
Hispania. 

Se grăbise însă cu acea afirmaţie. Imediat ce între care şi 
sclavi s-a creat un spaţiu liber, ce le garanta siguranţa, 
gladiatorul şi-a condus din nou oamenii înainte, rămânând 
la acelaşi nivel cu coloana romanilor. Macro i-a urmărit 
precaut, dar, cum ei nu făceau nicio încercare de atac, 
centurionul era mulţumit că fiecare pas îi aducea mai 


aproape de siguranţa oferită de Matala. Gândindu-se mai 
bine, simţea că şansele de izbândă ale convoiului erau 
destul de mari, astfel că locuitorii din Matala puteau fi 
hrăniţi cel puţin câteva zile cu proviziile stivuite în care. 

— Domnule! 

Întorcându-se, Macro l-a văzut pe unul dintre oamenii lui 
stând pe o mică ridicătură a drumului, aflată în faţa 
coloanei. Îşi flutura sulița ca să atragă atenţia 
conducătorului. 

— Ce este? 

Primul car s-a oprit când a ajuns în dreptul lui, iar Atticus 
s-a ridicat în picioare pe capră şi a privit în faţă de-a lungul 
drumului. Macro s-a grăbit să ajungă acolo. 

— Ce s-a întâmplat? De ce aţi oprit? 

— Priveşte! a strigat Atticus, arătând cu mâna. 

Când a ajuns în dreptul primului car, s-a uitat în direcţia 
indicată de Atticus. De pe acea ridicătură se vedea 
răspântia cu şoseaua spre Gortina, aflată la doar o sută de 
paşi, unde exista un drum construit ca să ajungă sus, la 
nivelul şoselei. Dincolo de răspântie erau sclavii care 
fuseseră trimişi pentru a tăia calea coloanei. Aceştia 
smulseseră dalele de piatră ale drumului. Cu acestea, şi cu 
nişte copaci doborâţi în grabă, ridicaseră o baricadă. Macro 
a apreciat din ochi că îi aşteptau peste două sute de 
oameni, la care se adăugau alţi două sute care veneau în 
urma carelor. Cu mâhnire, s-a văzut silit a recunoaşte că 
nimerise într-o capcană bine chibzuită. Baricada nu-i apăra 
suficient pe sclavi de soldaţii lui Macro, dar stătea în calea 
atelajelor, care nu puteau trece mai departe decât după 
îndepărtarea ei. În plus, drumul înclinat nu permitea 
carelor să ocolească baricada şi o eventuală încercare ar fi 
dus la prăbuşirea lor pe panta abruptă. Macro avea de ales. 
Fie abandona atelajele, retrăgându-se la Matala cu mâna 
goală, fie continua să înainteze, încercând să-şi croiască 
drum prin baricadă, ajungând astfel în colții celor care o 
apărau, în vreme ce sclavii care veneau din urmă ar fi 


atacat convoiul. lar în cazul în care coloana era blocată, 
Macro şi oamenii săi ar fi fost împresuraţi şi doborâţi unul 
câte unul. 

— Ce facem? l-a întrebat Atticus. Ia spune, Macro. 

— La naiba, a mormăit centurionul în barbă. Continuăm 
să mergem. Cucerim baricada şi eliberăm drumul cu sabia 
în mână. Hrana trebuie să ajungă la Matala. Înainte! 

Atticus a respirat adânc şi a mişcat frâiele. Carul a pornit 
hurducându-se. După o mică pauză, s-au urnit şi celelalte 
care, urmate de auxiliarii care ţineau scuturile ridicate. 
Când s-au mai apropiat de baricadă, Macro a văzut sclavii 
cu expresii sumbre pregătindu-se să o apere. Erau înarmaţi 
cu furci şi sulițe cioplite grosolan, gata să-i întâmpine şi să-i 
atace pe romani. Unii adunaseră pietre ca să arunce cu ele 
în oameni şi animale. Aruncând o privire peste umăr, Macro 
a observat că sclavii din celălalt grup iuţiseră paşii, ca să 
ajungă din urmă convoiul. Avea să urmeze o înfruntare 
sângeroasă, a socotit el, iar şansele de a duce carele, hrana 
şi oamenii înapoi la Matala erau din ce în ce mai firave. Însă 
nu avea ce face, a gândit el cu resemnare. Singurul drum 
spre salvare era prin baricadă. A aplecat puţin capul, a 
strâns mai tare sabia între degete şi a continuat să 
păşească fără şovăială spre duşmani. 

Pe neaşteptate, sclavii din stânga coloanei s-au întors cu 
spatele la carele ce se apropiau şi au privit în lungul şoselei 
care ducea spre Matala. O clipă mai apoi, unii au bătut în 
retragere, după care, cei aflaţi în frunte şi-au aruncat 
armele la pământ şi au început să fugă de-a latul câmpului, 
îndepărtându-se de drum şi îndreptându-se către o livadă 
de măslini din apropiere. Panica i-a cuprins pe toţi, aşa că 
sclavii fugiseră până la ultimul când romanii au ajuns la 
baricadă. 

— Ce naiba? a exclamat Macro şi, când carele s-au oprit, 
a privit în lungul drumului. 

După ce huruitul roţilor şi scrâşnetul scos de bocanci pe 
drum s-a stins, a auzit un nou zgomot, un ropot îndepărtat 


de copite de cai care goneau pe şosea. De după o curbă a 
apărut şi primul călăreț, urmat de alţii, care purtau tunici 
roşii şi coifuri galice şi-şi mânau armăsarii înainte. Erau 
înarmaţi cu sulițe şi aveau scuturile atârnate pe spate, cu 
excepţia călăreţului din fruntea coloanei. Acesta, care îşi 
conducea oamenii spre răspântie, purta armură din zale şi 
coiful de centurion, având creasta lăsată pe spate în vânt. 

— Sunt ai noştri! a strigat Macro surâzând. Ai noştri! 

În urma căruţelor, cel de-al doilea grup de sclavi s-a 
îndepărtat în fugă. Mai puţin căpetenia lor şi camarazii 
acestuia. Câteva clipe, el a urmărit atent apropierea 
călăreţilor şi apoi s-a uitat la care. Când l-a văzut pe Macro, 
a ridicat sabia, mimând salutul gladiatorilor, după care s-a 
răsucit pe călcâie şi i-a urmat pe restul sclavilor care 
fugeau să-şi caute scăparea printre măslini. 

Macro şi-a îndreptat atenţie din nou către călăreţii ce se 
apropiau. Aceştia au încetinit goana cailor, ajungând să 
meargă la trap când au sosit la baricadă. Conducătorul lor a 
tras de hăţuri, apoi calul a ocolit obstacolul, îndreptându-se 
către carele aflate de cealaltă parte. 

— Centurion Macro, s-a auzit un glas cunoscut. Ce naiba 
pui la cale? 

— Cato! a exclamat Macro râzând. Slavă zeilor. Ce vânt 
te aduce aici? 


CAPITOLUL 11 


— Sempronius m-a trimis să vă aduc pe tine şi pe lulia, a 
explicat Cato imediat ce a coborât de pe spinarea calului, 
schimonosindu-se de durere când a atins pământul cu 
piciorul rănit. Are nevoie de noi în Gortina. 

Macro a observat mersul şchiopătat şi, făcând un semn 
cu capul, a întrebat: 

— Ai păţit ceva, băiete? 

— M-a înţepat un ticălos în coapsă, dar n-o să mor eu din 
atâta lucru. Cato s-a uitat peste umărul lui Macro, spre 
carele încărcate, şi a văzut câteva animale rănite. l-am 
observat pe sclavi în timp ce călăream încoace. S-ar părea 
că ţi-au dat ceva bătaie de cap. 

— Puțin spus, a răspuns Macro cu o grimasă. S-au 
aruncat tot timpul asupra noastră. N-aş fi crezut că sclavii 
ar putea lupta cu atâta îndârire. În orice caz, Gortina este 
în direcţia cealaltă. Voi veneaţi dinspre Matala. 

Cato a confirmat cu un gest şi a urmat: 

— Acolo m-am dus mai întâi. Centurionul Portillus mi-a 
spus unde ai plecat. Eu şi senatorul am trecut pe aici acum 
câteva zile şi ne-am dat seama că existau pericole. M-am 
gândit că ar fi bine să verific dacă eşti teafăr. 

— Da, acum suntem. Macro a făcut semn către 
escadronul de cavalerie aflat de cealaltă parte a baricadei. 
Cine sunt soldaţii aceia? 

— Fac parte din A Patra Bataviană, încartiruiţi aproape 
de Gortina. Şi-au pierdut jumătate dintre cai în cutremur, 
dar şi o sută de oameni. Ţinând cont de primejdiile de pe 
drum, senatorul a decis că aveam nevoie de o escortă. 

— Primejdii? Înţeleg că acesta nu este singurul loc în 
care sclavii au creat probleme, aşa e? 


— Da, a răspuns Cato coborând vocea. S-au iscat 
răscoale în toată partea sudică a insulei. În primul rând pe 
marile plantaţii, dar şi din oraşe au fugit mulţi sclavi. Era de 
aşteptat că vor profita de situaţie. Se zvoneşte că au atacat 
ferme şi aşezări mai mici. Au luat cu asalt chiar şi un mic 
detaşament trimis de Sempronius spre un avanpost pentru 
a apăra proprietăţile de-a lungul drumului de la Gortina. 
Cato a făcut semn spre coloana din spatele lui Macro. Dar 
aceştia? Cred că ai avut cu tine aproape o sută de soldaţi. A 
aruncat o căutătură spre copacii printre care se 
adăpostiseră sclavii. Câţiva apăruseră din nou de-a lungul 
lizierei şi se uitau precauţi spre romani. Ar fi bine să punem 
convoiul în mişcare cât mai repede. 

În vreme ce câţiva soldaţi din Bataviană au alcătuit un 
scut faţă în faţă cu livada de măslini, restul au descălecat şi 
i-au ajutat pe oamenii lui Macro să îndepărteze baricada de 
pe şosea. La puţin timp după aceea, convoiul înainta ostenit 
pe drumul spre Matala, iar Batavianii călare îi flancau de la 
mică distanţă, pentru a descuraja orice atac. Cato le 
ordonase subordonaţilor lui să-i ia calul de frâu cât el îl 
însoțea pe Macro pe jos. 

— Cum stau lucrurile la Gortina? a întrebat Macro. 

— Nu prea bine. Oraşul nu a suferit distrugeri la fel de 
serioase ca Matala, dar aproape toate notabilităţile 
importante şi ofiţerii superiori au murit sau au fost răniţi 
grav când sala de banchete a guvernatorului s-a prăbuşit. 

— Guvernatorul mai trăieşte? 

Cato a clătinat din cap. 

— A murit la câteva ore după sosirea noastră. Poate c-ar 
fi fost mai bine să moară pe loc. 

— De ce? 

— Bietul de el era în agonie, dar adevărata problemă a 
fost că îi predase puterea unuia dintre oamenii lui, pe nume 
Glabius. 

— Dă-mi voie să ghicesc. Glabius a profitat de acel prilej 
şi nu prea doreşte să se dea la o parte pentru a-l lăsa pe 


Sempronius să conducă. 

Cato a surâs discret. 

— Exact. Şi cum s-a înconjurat de prieteni şi o mică 
armată de paznici personali, se află într-o situaţie potrivită 
pentru a dicta condiţiile. Acum, senatorul împarte puterea 
cu Glabius. Acesta are autoritate asupra Gortinei, în vreme 
ce Sempronius se ocupă de restul provinciei. 

— Grozav, a exclamat Macro, încruntându-se. Exact ce ne 
trebuie. Un război nenorocit de culise între doi politicieni, 
în vreme ce lumea din jurul lor se duce de râpă. 

— Adevărat, dar situaţia asta nu va dura, a continuat 
Cato. Sempronius a transmis mesaje către toate cohortele şi 
detaşamentele de garnizoană de pe insulă, informându-le 
despre situaţia din Gortina, şi că a preluat temporar 
comanda tuturor forţelor militare existente. După ce 
acestea vor trece de partea noastră, nu cred că Glabius va 
mai provoca necazuri. Apoi ne putem ocupa de sclavi şi vom 
restabili ordinea. 

— E mai uşor de spus decât de făcut. Dacă restul sclavilor 
de pe insulă seamănă cât de cât cu cei pe care i-am lăsat în 
urmă, atunci vom avea de luptat din greu, Cato. Crede-mă. 
Dacă se înarmează bine şi se organizează, vor fi foarte greu 
de înfrânt. 

— Sempronius se îndoieşte, i-a răspuns tânărul. El crede 
că sclavii nu vor prezenta o primejdie decât dacă vor găsi 
un fel de conducător. 

— Dar îl au deja. L-am şi văzut, l-a contrazis Macro, 
amintindu-şi de bărbatul pe care îl văzuse dând ordine 
atacatorilor. Mi s-a părut foarte bine pregătit. Probabil că a 
fost gladiator. Şi ar mai fi ceva. 

— Ce anume? 

— S-ar părea că mă cunoaşte. 

— Serios? a întrebat Cato, ridicând din sprâncene. 

— Da. S-a uitat la mine. Şi sunt cât se poate de sigur că 
m-a recunoscut. 

După un moment de tăcere, Cato a întrebat: 


— Îl cunoşti? 

— Nu cred, a răspuns Macro, încruntându-se. Nu ştiu ce 
să spun. S-ar putea să fi stat faţă în faţă cândva, dar nu-mi 
dau seama unde. Sigur nu a fost în nicio legiune. Era tânăr. 
Nu mai în vârstă decât tine, aşa aş zice. După cicatricele de 
pe faţă, probabil că a participat la destule lupte. 

— Atunci, probabil că o fi luptător profesionist, poate 
chiar gladiator. Nu cred că sunt mulţi pe insulă, astfel că 
vom afla cât de curând cine este. De îndată ce ajungem la 
Gortina, ne interesăm de el. Totuşi, dacă e gladiator şi 
conduce banda de sclavi care te-au atacat, atunci ai 
dreptate, o să avem probleme. 

— Probleme? a exclamat Macro râzând sec. Ne aflăm 
într-o provincie devastată de cutremur şi de cel mai mare 
val pe care am avut prilejul să-l văd vreodată. Guvernatorul 
şi aproape toţi lacheii lui au murit. Oamenii vor suferi 
cumplit de foame dacă nu găseşte cineva o sursă bogată de 
hrană. Pe insulă sunt doar o mână de soldaţi buni, iar acum 
avem şi un Spartacus în devenire, aflat în libertate... iar tu 
spui că vom avea probleme. Ei, sunt pur şi simplu încântat 
că legiunile continuă să îi recruteze pe cei mai deştepţi şi 
mai buni. lată tot ce pot spune. 

Cato a ridicat din umeri. 

— Ar putea fi şi mai rău. 

— Chiar aşa? Ce vrei să spui? 

— Am putea fi trimişi din nou în Britania. 

Macro a rămas tăcut un moment, după care şi-a ţuguiat 
buzele şi a recunoscut: 

— Da, există posibilitatea asta. 

— Întrebarea este: ce speră amicul tău gladiator să 
obţină prin revolta de faţă? s-a mirat Cato. Pentru moment, 
este liber, asemenea celor care i s-au alăturat. Primul lor 
impuls ar fi să fugă pe dealuri ca să scape neprinşi şi 
nepedepsiţi. Ei ştiu că este doar o chestiune de timp până 
când o forţă puternică îi va vâna pe toţi. Însă cutremurul a 


schimbat cu desăvârşire situaţia. Acum există mai multe 
şanse de reuşită. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, singur ai spus-o, Macro. Avem doar o mână de 
oameni ca să-i prindem. Trebuie să protejăm ceea ce a mai 
rămas din oraşe, iar noi suntem copleşiţi de misiunea de a 
menţine ordinea şi de a încerca să hrănim populaţia. Nu 
avem tăria de a ne ocupa de revolta sclavilor, chiar şi aşa, 
de mici proporţii, în prezent. Dacă gladiatorul cu pricina 
reuşeşte să convingă şi alţi fugari să i se alăture, fără a mai 
vorbi de ceilalţi sclavi care au rămas la stăpâni, atunci cine 
ar fi în stare să spună cât de ambițios ar putea deveni acest 
om? 

Macro a analizat sugestia şi apoi şi-a umflat obrajii. 

— Vrei să spui că ar putea încerca să ia insula în 
stăpânire? 

— Cine ştie? Probabil. Dar ar putea încerca să încheie un 
târg cu Sempronius ca să-şi câştige libertatea proprie, dar 
şi a susținătorilor lui. 

— Nu va reuşi aşa ceva! a pufnit Macro. Dacă Roma 
începe să elibereze sclavii care se răscoală în Creta, atunci 
cine ştie cum se va sfârşi totul? Sempronius nu va îngădui 
niciodată aşa ceva. 

— Exact. lar când va proceda astfel, gladiatorul nostru va 
trebui să facă o alegere dificilă. Dacă se predă, capii 
răscoalei vor fi crucificaţi. lar acesta va fi doar începutul 
represaliilor. Aşadar va trebui să găsească o modalitate de a 
fugi din Creta, ori să ne atace. lată adevăratul pericol. Dacă 
nu primim întăriri, el va avea superioritate numerică. Iar 
dacă ne ucide pe toți... 

— Ei, asta-i o prostie. Nu se va întâmpla aşa ceva, s-a 
opus Macro, râzând. Când vor auzi ce se petrece aici, cei de 
la Roma vor trimite în cel mai scurt timp o armată ca să 
zdrobească rebeliunea. 

— Fără îndoială. Dar până atunci, răul va fi fost făcut. lar 
vestea că sclavii din Creta s-au ridicat la luptă şi au smuls 


puterea din mâinile stăpânilor lor va face înconjurul 
imperiului. Ceea ce ar sta drept pildă care să încurajeze alţi 
sclavi, din alte provincii sub dominație romană. Asta este 
problema reală. Sempronius nu-şi poate permite să scape 
lucrurile din mână. Şi, fiindcă veni vorba, nici noi. Dacă 
situaţia se înrăutăţeşte, poţi fi sigur că împăratul va căuta 
să-i găsească pe cei care se fac răspunzători de asta. Chiar 
crezi că împăratul se va opri cu pedepsele la cea mai 
importantă figură politică din Creta? Sempronius ar fi 
primul cu capul pe butuc, iar noi l-am urma foarte repede. 

— La naiba... ai dreptate, a mormăit Macro, aruncând o 
privire spre un deluşor îndepărtat, unde un grup restrâns 
de sclavi încă mai urmăreau coloana. Cum se face că mereu 
nimerim în situaţii atât de urâte? Şi întotdeauna amândoi. 

Cato s-a uitat la prietenul său şi a zâmbit. 

— Şi eu ţi-am pus întrebarea asta cândva. 

— Serios? Şi ce ţi-am răspuns? 

— M-ai privit în stilul acela al tău prea puţin tolerant şi ai 
zis - aici Cato şi-a dres glasul, după care a reuşit să imite 
destul de bine vocea pe care Macro o avea când se adresa 
celor mai grei de cap dintre recruți - De ce noi? Pentru că 
ne aflăm aici, flăcăule. De aceea. 

— Am spus eu aşa ceva? s-a mirat Macro, uitându-se ţintă 
la Cato. 

— Sigur. La vremea aceea, mi s-a părut a fi un aforism 
bun. Foarte stoic. 

— Mai curând o prostie. Dacă mai spun ceva asemănător 
vreodată, îţi dau voie să-mi arzi una în fund. 

— Dacă ţii neapărat... 

În timp ce se apropiau de Matala, atacurile asupra 
convoiului au încetat. În întunericul tot mai dens, sclavii 
care îi urmăriseră s-au întors şi au dispărut în umbrele 
întunericului ce cuprindea peisajul. Macro mai avea de luat 
o ultimă măsură de precauţie înainte de a reveni în oraş. A 
ordonat o scurtă oprire pentru ca Atticus să fie înlănţuit din 
nou şi legat de capra surugiului. Unul dintre auxiliari a 


preluat frâiele. Prizonierul s-a uitat urât la Macro, după 
care a ridicat un picior şi a scuturat fiarele grele dintr-o 
parte în alta. 

— Ce motiv ai să procedezi aşa, centurion? Nu merit una 
ca asta. Mai ales după ceea ce am făcut în această după- 
amiază. 

— Ne-ai fost de folos, a recunoscut Macro. Dar eşti un 
scandalagiu învederat, iar în clipa de faţă nu-mi permit să 
te las să-i stârneşti pe locuitorii din Matala. 

— Dar mi-am riscat viaţa ca să aducem hrana din care. 

— Îmi pare rău. Ştii vorba aceea: Lupu-şi schimbă părul, 
dar năravul ba. Nu cred că pot avea încredere în tine. 
Deocamdată. 

— Atunci, când? 

— Când o să decid eu, dar numai atunci. 

— Presupun că vei spune că ţinerea mea în lanţuri este 
spre binele poporului meu, da? 

— Poporul tău? a făcut Macro, chicotind. De când au 
devenit poporul tău? Tu vorbeşti în numele tău, nu al 
celorlalţi. Ascultă, te rog să te porţi ca un deţinut de treabă, 
bine? Nu mi-ar face deloc plăcere dacă ar trebui să te 
conving cu forţa, a zis centurionul, ridicând pumnul strâns. 
Sper că m-am exprimat destul de limpede. 

— Până şi cea mai nevinovată ameninţare cu violenţa este 
foarte elocventă, i-a răspuns Atticus cu răceală. Acum mă ai 
la degetul mic, Macro, dar când o să fiu liber, o să te fac să 
plăteşti, cu vârf şi îndesat. 

— Desigur. Abia aştept. 

Şi Macro a lovit cu palma peste crupa celui mai apropiat 
cal din atelajul care trăgea primul car, iar animalul a făcut 
un salt înainte. Auxiliarul a pocnit din bici, şi restul 
animalelor au pornit la pas. Când carul a plecat cu un 
zvâcnet, Atticus s-a prăvălit pe spate, ajungând pe sacii cu 
grâne aşezaţi stivă în spatele caprei, ceea ce l-a făcut pe 
Macro să izbucnească în râs. 

— Ai fost cam neîndurător cu el, nu crezi? a spus Cato. 


— Probabil, a răspuns Macro ridicând din umeri. Dar nu 
vreau să risc, mai ales că încă nu suntem stăpâni pe 
situaţie. 

— Cine ştie cât va dura până atunci...? 

Coloana a ajuns la ultimul cot al şoselei, după care, în faţa 
lor au apărut ruinele oraşului şi tabăra de refugiaţi. Când 
au văzut carele încărcate şi răniții întinşi peste saci, 
oamenii au început să-şi cheme prietenii şi membrii 
familiilor şi au ieşit în grabă din corturi şi adăposturi, 
îndreptându-se către şosea. După ce a urmărit valul de 
oameni care se apropia pe panta dealului, Cato a privit spre 
şirul subţiat de soldaţi şi cavalerişti. 

— Decurion! a strigat el către comandantul escadronului. 
Cere soldaţilor să stea în formaţie strânsă în jurul carelor. 
Ţineţi-i la distanţă pe oamenii aceia. 

— Am înţeles, domnule! 

Decurionul a salutat şi s-a dus să transmită ordinul. 
Călăreţii şi-au îndemnat caii spre marginea drumului, astfel 
încât carele să fie protejate de mulţimea ce se apropia. Cato 
a privit scurt în faţă. Mai aveau jumătate de milă până 
ajungeau la rampa ce urca spre acropolă. Cei care le-au 
ieşit în cale mai întâi s-au înşirat de-a curmezişul drumului, 
la cincizeci de paşi în faţa coloanei. Macro s-a urcat alături 
de surugiul primului car şi a dus palmele pâlnie la gură. 

— Hei, faceţi loc! 

După câteva clipe de şovăială, orăşenii s-au tras 
deoparte, rămânând cu ochii aţintiţi şi flămânzi asupra 
carelor încărcate. De drum se apropiau tot mai mulţi 
localnici, îngroşând rândurile celor de pe margine şi, în 
mod inevitabil, presiunea din spate îi silea pe cei din 
primele rânduri să înainteze. Surugiul le-a permis în mod 
instinctiv cailor să încetinească, de teamă că i-ar putea 
călca pe civilii aflaţi mai aproape. 

— Faceţi loc! a strigat Macro din nou. Daţi-vă înapoi, ce 
naiba! 


În vreme ce oamenii aflaţi pe marginea drumului se 
străduiau să execute ordinul, s-au auzit strigătele celor din 
spate, care se temeau că ar putea pierde hrana ce urma să 
fie distribuită. Macro s-a întors către decurion. 

— Ia opt soldaţi şi eliberează drumul. 

— Am înţeles, domnule! Haideţi, băieţi, urmaţi-mă! 

Cu blândeţe, decurionul a dat pinteni calului făcându-l să 
înainteze la pas, urmat fiind de oamenii lui, care s-au dispus 
în evantai de o parte şi de alta a comandantului lor. Când s- 
au apropiat, Cato a văzut expresiile înspăimântate ale celor 
din mulţime, în timp ce se trăgeau cu greu înapoi. Spaima s- 
a răspândit prin rândurile strânse ca un incendiu de 
pădure, astfel că oamenii s-au retras din faţa cailor pe care 
călăreau decurionul şi oamenii lui. Macro s-a răsucit spre 
surugiu şi a mormăit: 

— Ţine pasul cu ei. 

Cu un pocnet din bici, carul a pornit din nou înainte, 
scoțând un huruit pe pietrele de pavaj care duceau spre 
locul în care se înălţase cândva poarta oraşului. Cato, 
auxiliarii şi voluntarii au iuţit pasul ca să ţină ritmul. 
Centurionul a văzut chipurile ostile ale oamenilor din 
mulţime trecând pe lângă el în timp ce coloana înainta. 

— Ticăloşi de soldaţi! a strigat un bărbat purtând o tunică 
zdrenţuită, ridicând pumnul în aer. Au de gând să păstreze 
totul pentru ei! 

Furia lui s-a transmis şi altora, iar aerul a răsunat de 
huiduieli şi strigăte. O mamă şi-a ridicat nou-născutul 
deasupra capului, ca să fie văzut de călăreţi şi a ţipat cu 
glas strident că bebeluşul ei va muri curând dacă nu era 
hrănit cum se cuvenea. Cato s-a simţit ispitit să îi ofere o 
oarecare asigurare, promiţându-i că toţi vor primi o parte 
cinstită din raţii, dar şi-a dat seama că ar fi fost un gest 
inutil. Glasul lui ar fi fost acoperit de hărmălaia care îi 
asedia convoiul din toate părţile, şi nu ar fi reuşit decât să-l 
facă să pară slab în faţa protestatarilor. 


Cum atenţia îi era distrasă de răcnetele ce veneau din 
mulţime, nu a reuşit să bage de seamă că Atticus se furişase 
de-a lungul carului, peste sacii stivuiţi în primul car. Când 
lanţul nu i-a mai permis să se mişte, deţinutul s-a oprit şi a 
continuat să se deplaseze pe burtă până când a reuşit să 
ajungă la capătul carului. Cato a întors privirea de la gloată 
şi a tresărit când l-a văzut întins cât era de lung peste saci. 

— Ce face? a întrebat unul dintre auxiliarii care mergeau 
alături de Cato. 

Încordându-şi picioarele, Atticus a împins cu mâinile 
sacul cu grâne aflat în spatele carului. 

— Opriţi-l! a strigat Cato, pornind în goană spre car. 

Însă reacţionase prea târziu. Sacul din vârful mormanului 
s-a răsturnat şi a căzut pe şosea. A aterizat cu un bufnet 
surd şi s-a spart. Grânele s-au împrăştiat pe drum cu un 
susur iute, care curând s-a stins. În momentul când Cato a 
ajuns din urmă carul şi a urcat în el, deja cădea cel de-al 
doilea sac. L-a văzut pe Atticus zbătându-se să mai împingă 
şi alţi saci din car, şi l-a călcat cu toată forţa pe braţ. 
Prizonierul a slobozit un țipăt când ghinturile bocancilor i- 
au muşcat din carne, astfel că a ridicat celălalt braţ, în 
încercarea de a îndepărta bocancul lui Cato. Aplecându-se, 
Cato a tras cel de-al treilea sac înapoi în car, îndepărtând 
pericolul ca acesta să se prăbuşească pe drum. Până să se 
gândească ce ar fi trebuit să facă în continuare, din mulţime 
s-a auzit un strigăt, iar un bărbat s-a năpustit printre cai şi 
a căzut în genunchi ca să vâre pumni de grâne în tunica pe 
care o ţinea îndoită. Alţii i-au urmat imediat exemplul, astfel 
că, în agitația disperată, auxiliarii au fost împinşi deoparte, 
iar oamenii din mulţime s-au îmbulzit să adune grânele 
împrăştiate pe jos. 

Aplecându-se, Cato l-a fulgerat cu privirea pe Atticus şi l- 
a prins cu o mână de gât. 

— Dacă mai încerci aşa ceva, jur că-ţi iau beregata acolo 
unde te afli. Ai înţeles? 


Abia gâfâind, Atticus a dat din cap că pricepuse. Preţ de 
câteva clipe, Cato a strâns degetele ceva mai tare, pentru a- 
şi face mai clară ameninţarea şi s-a întors spre haosul creat 
în spatele carului. Vehiculul continua să înainteze, în spaţiul 
liber creat de decurion şi oamenii acestuia. Însă năvala 
disperată a oamenilor spre grâne frânsese coloana în două, 
silind carele următoare, dar şi escorta acestora, să se 
oprească. 

Cato s-a răsucit spre Macro şi a strigat: 

— Continuaţi să înaintați! Mă ocup eu de restul. 

Imediat ce Macro şi-a dat acordul cu o mişcare din cap, 
Cato a sărit din car, şi-a scos sabia, încordându-şi picioarele 
ca să-şi păstreze echilibrul când a fost împins de mulţime. 
Şi-a croit drum cu forţa câtre partea din spate a coloanei, 
rămânând în picioare neclintit în faţa masei unduitoare de 
civili, care se zbăteau să ajungă la grâne. 

— Auxiliari! La mine! Formaţii un vârf de lance! 

Cato s-a aşezat în mijlocul şoselei, iar în spatele lui, 
oamenii celei de-A Douăsprezecea au alcătuit o formaţie în 
formă de V cu vârful spre înainte. Când oamenii săi au fost 
gata, Cato a respirat adânc şi a strigat cât de tare a putut: 

— Scuturile spre înainte, suliţele ca pentru atac! 

S-a auzit un răpăit când soldaţii au lovit cu cozile lăncilor 
în marginile scuturilor, iar un cap de săgeată cu multe 
vârfuri din fier ascuţit s-au îndreptat spre mulţime. 

— Înaintaţi! a răcnit Cato, apoi a ţinut ritmul: Unu... doi... 
unu... doi! 

Capul de lance a pornit hotărât înainte, iar cei din 
mulţime au început să ridice privirile spre formaţia care se 
apropia. O parte au şterpelit câte o ultimă mână de grâne, 
apoi s-au întors şi s-au bulucit ca să-şi facă drum prin 
mulţime şi să ajungă în siguranţă. 

— Ne vor ucide! a răcnit cineva cu glas ascuţit, după care 
au răsunat strigăte panicate, în timp ce civilii se grăbeau să 
se ferească din calea soldaţilor. 

Cato a strigat peste umăr: 


— Puneţi carele în mişcare! Nu vă opriţi cu niciun chip 
decât după ce ajungem la acropolă. 

În timp ce roţile s-au pus în mişcare cu un huruit puternic 
în spatele lui, Cato a continuat să avanseze, iar ghetele 
auxiliarilor au tocat mărunt grâul împrăştiat pe jos. În faţa 
lor, un bătrân alunecase şi se prăbuşise la pământ, iar acum 
se chinuia să se ridice în picioare. Unul dintre soldaţi a 
împins scutul înainte, doborându-l din nou, de această dată 
pe o parte. Bărbatul a căzut greoi pe genunchi, apoi s-a 
rostogolit făcându-se ghem, ţinându-se de încheietură şi 
gemând de durere. Ausxiliarul a coborât lancea, dar Cato a 
făcut semn cu sabia spre bătrân. 

— Nu! Lasă-l acolo şi păşeşte peste el. 

Bătrânul a fost lăsat la pământ, iar formaţia a trecut pe 
deasupra lui, după care omul a căscat ochii îngrozit când 
solul s-a cutremurat sub greutatea roţilor grele ale carelor. 
Caii au păşit cu fereală peste el, însă roţile aveau să fie 
nesimţitoare în faţa suferinţei lui, şi Cato a aruncat o privire 
în urmă când bătrânul a scos un țipăt ascuţit de groază, 
dându-se deoparte în ultima clipă. Centurionul a continuat 
să înainteze pe drum, în vreme ce restul civililor se 
retrăgeau grăbiţi din calea vârfurilor ucigătoare ale 
lăncilor. 

Cu puţin timp înainte ca formaţia să ajungă la rămăşiţele 
porţii, din mulţime a zburat o piatră care s-a izbit cu 
zgomot de scutul unul cavalerist. Câteva momente mai 
târziu au venit şi altele, amestecate cu noroi şi fecale de 
animale, care i-au stropit pe oamenii din jurul carelor. 

— Nu-i luaţi în seamă! a strigat Cato. Mergeţi înainte! 

Partea din spate a coloanei a pătruns în oraş şi a 
continuat să se deplaseze pe drumul principal, acum 
eliberat de dărâmături prin truda grupurilor organizate de 
Macro. Unii protestatari i-au urmat la mică distanţă, 
continuând să arunce cu ce găseau, după care au renunţat 
şi s-au retras proferând insulte şi revenind la adăposturile 
lor. Macro îi aştepta pe rampa care ducea spre acropolă. 


Când Cato s-a apropiat ştergându-şi mizeria de pe umăr, 
Macro a zâmbit cu amărăciune. 

— Cum spuneam, mereu nimerim în rahat. 

— Nu a fost plăcut, dar măcar am reuşit să aducem 
carele în acropolă, a zis Cato. Acum vom avea provizii 
pentru câteva zile. 

— lar după aceea, va trebui să ieşim iarăşi din oraş şi să 
trecem prin aceleaşi chinuri. 

Macro s-a întors către primul car şi l-a împuns cu degetul 
pe Atticus. 

— Frumoasă treabă ai făcut, amice. A fost cât pe ce să 
produci moartea câtorva concetăţeni de-ai tăi. Acum eşti 
fericit? 

— Nu a fost vina mea, a zis Atticus, clătinând din cap. 

— Ba a ta a fost. Dacă nu ai fi apelat la acel truc ieftin, 
apele nu s-ar fi tulburat deloc. Macro a făcut semn către doi 
dintre oamenii săi şi a ordonat: Duceţi-l înapoi la închisoare. 
În următoarele două zile nu-şi va primi raţia. 

— Poftim? 

— Preţul pe care-l vei plăti pentru grânele risipite pe jos. 

În timp ce Atticus era dezlegat de car şi escortat, Cato şi- 
a plimbat privirea peste tabăra de refugiaţi şi a clătinat 
ostenit din cap. 

— E destul de rău că trebuie să lupţi contra rebelilor, dar 
să-ţi faci duşmani printre civili e şi mai rău. 

— Facem o treabă pentru care nu avem cum să primim 
mulţumiri, prietene Cato, l-a aprobat Macro, după care a 
făcut semn restului convoiului să înainteze pe panta ce 
ducea spre porţile acropolei. 

— Nu-mi place s-o spun, dar dacă nu primim puţin ajutor 
din afară, iar asta cât de curând, provincia se va cufunda 
într-un haos complet. Vom asista la băi de sânge şi nu prea 
avem ce să facem pentru a le împiedica. 


CAPITOLUL 12 


— Crezi că Portillus este capabil să-şi facă datoria? a 
întrebat Cato, în timp ce ieşeau călare din Matala, în 
dimineaţa zilei următoare. În spatele celor doi centurioni 
venea escorta de cavalerie. Iulia stătea alături de surugiu, 
pe capra unui car mic, aflat la jumătatea coloanei de 
călăreţi. 

— Ştie ce are de făcut, a răspuns Macro. Seara trecută i- 
am transmis ordinele. Să-i hrănească pe oameni. Să-i ţină la 
respect pe sclavii rebeli. Destul de simplu. Până şi Portillus 
poate rezolva toate astea. Dacă apare altceva, trebuie să 
transmită un mesaj la Gortina şi să ceară instrucţiuni. 

Spunând acestea, Macro a făcut semn cu capul spre 
partea din spate a coloanei, unde scandalagiul grec mergea 
călare, încadrat de doi cavalerişti burzuluiţi. 

— Ce intenţionezi să faci cu el? 

— Omul e hotărât şi are curaj, iar dacă-şi ţine gura, cred 
că îl putem băga în rândurile uneia dintre cohortele din 
Gortina. 

— Dar dacă nu va fi de acord? 

— Într-un asemenea caz, îi dau să aleagă. Poate purta o 
uniformă, ori lanţuri la mâini şi picioare. 

— Mi se pare cât se poate de cinstit. 

Cato a aprobat cu o mişcare din cap, apoi gândurile i-au 
revenit la Matala. Situaţia din oraş era destul de stabilă. 
Chiar dacă nu se punea problema de a apăra tabăra de 
refugiaţi, Portillus avea suficienţi oameni sub comanda lui 
ca să apere acropola, în interiorul căreia exista destul 
spaţiu ca să adăpostească populaţia de orice pericol. Cato s- 
a mustrat în gând pentru că acceptase posibilitatea ca 
sclavii răsculați să se fi gândit la un atac asupra oraşului. 
Totuşi, eventualitatea trebuia luată în calcul. Până şi asta. 


— Da, sunt convins că se va descurca. 

În vreme ce coloana înainta cu precauţie pe drumul spre 
Gortina, soarele urca pe cerul albastru şi senin. Când şi 
când, călăreţii percepeau mişcări în depărtare şi observau 
siluete  zdrenţăroase  urmărindu-i. Nimic nu  trăda 
apropierea vreunei bande de răzvrătiți, iar după ce Cato s-a 
convins că nu exista niciun pericol iminent, a tras de hăţuri 
şi a aşteptat căruţa luliei să îl ajungă din urmă, după care a 
mers călare alături de ea. 

— Mă întrebam când mă vei onora cu prezenţa ta, a spus 
Iulia zâmbind. A coborât glasul, dar a continuat pe acelaşi 
ton degajat. Având în vedere, hmm, înfruntarea din seara 
trecută, mă temeam că ai devenit genul de om care îşi 
abandonează iubita. Ca prietenul tău, Macro. 

Cato s-a întors şi, observând privirea ei aprigă, nu şi-a 
putut reprima un zâmbet, gândindu-se la întâmplările din 
seara precedentă. Stătuseră în grădina mică şi neglijată a 
unei terase, care fusese probabil mândria şi bucuria unuia 
dintre foştii comandanţi ai garnizoanei, ce ducea dorul vilei 
lui din Spania. La picioarele lor, ruinele oraşului erau 
întunecate şi lipsite de formă, deşi altădată fuseseră 
iluminate de torţe şi de licăritul lămpilor, la care se adăugau 
zgomotele petrecăreţilor din hanurile aflate pe străzile din 
jurul forumului. Acum se lăsase tăcerea, şi până şi tabăra 
refugiaților era mută şi neclintită, asta până când câteva 
siluete s-au aşezat în jurul unui foc de tabără şi au început 
să intoneze un cântec ale cărui melodii jucăuşe au plutit 
peste ruine. lulia se lăsase pe umărul lui Cato, care 
înfăşurase mantia în jurul amândurora. 

— Mi se pare ciudat să-i aud cântând, a spus ea cu glas 
plăcut. Mai ales după tot ce au pierdut. 

— Aşa cred şi eu, dar pesemne că unele dintre puţinele 
lucruri pe care valul şi cutremurul nu au reuşit să le 
răpească au fost cântecele. Apoi Cato a întors capul şi a 
sărutat-o delicat pe frunte, închizând ochii după ce a 


inspirat încet parfumul părului ei. A simţit-o tremurând, aşa 
că a întrebat-o: Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— Chiar nimic? Te cunosc prea bine ca să te cred. 

Iulia s-a răsucit şi, privindu-l drept în faţa-i slab luminată 
de stele, i-a cuprins obrajii între palme. 

— Cato, iubirea mea, a fost cât pe ce să te pierd în 
noaptea când ne-a lovit valul. Am crezut că vom muri toţi 
când apa ne-a acoperit cu totul. În întunecimea rece a mării 
am cedat în faţa terorii. În ultimele momente, am simţit o 
oarecare consolare în faptul că vom fi împreună în viaţa de 
după, oricare ar fi ea. Şi-a înghiţit nodul din gât şi a urmat: 
Apoi, după ce corabia s-a ridicat din nou la suprafaţă, am 
văzut că dispăruseşi. Eu încă trăiam, dar tu îmi fuseseşi 
răpit. Ştergându-şi ochii, Iulia a privit într-o parte. În acel 
moment am simţit că inima îmi fusese smulsă din trup. Ţin 
minte că am gândit că aş fi vrut să mor. Să mă azvârl în 
mare, ca să pot fi alături de tine. Preţ de un moment, asta a 
fost tot ce am vrut să fac. 

— Atunci mă bucur că nu ai făcut-o. 

— Cato, nu este deloc amuzant. Vorbesc serios. Nu am 
avut habar cât de mult însemnai pentru mine decât atunci 
când am socotit că muriseşi. 

— Dar nu am murit, a spus tânărul, sărutându-i palma. 
Slavă zeilor. Suntem cât se poate de vii, iubirea mea, şi 
avem toate motivele pentru a trăi. 

— Ştiu, a zis Iulia, dând din cap. Probabil că, ştiind asta, 
înseamnă că, între atâtea necazuri, s-a întâmplat şi ceva 
bun pentru noi. 

S-au uitat spre tabăra de refugiaţi, aflată pe panta 
dealului situat faţă în faţă cu acropola. Alţi oameni 
apăruseră în jurul focului şi începuseră să cânte alături de 
ceilalţi. Sunetul vocilor era acum mai clar, iar Cato şi Iulia l- 
au ascultat o vreme. Lui Cato îi era imposibil să nu se simtă 
mişcat de alăturarea dintre cumplita tragedie şi graţia 
veselă a cântecului care străpungea umbrele nopţii, ce se 


lăsase grea asupra peisajului deluros. Strângând-o pe Iulia 
mai aproape de el, i-a şoptit încet la ureche: 

— Aş vrea să facem dragoste. 

— Acum? a şoptit ea. Aici? 

— Da. 

lulia l-a privit un moment, apoi l-a sărutat pe buze, 
strecurându-şi mâna cu delicateţe pe după capul lui şi 
trăgându-l spre ea, în timp ce s-a lăsat pe spate în iarba 
răcoroasă din grădina terasei. Cato a simţit un val fierbinte 
în vintre când a început să se îmbărbăteze. S-au mai 
sărutat o vreme, delectându-se cu mângâieri, cu mirosul şi 
căldura celuilalt. Apoi Iulia şi-a desfăcut picioarele de o 
parte şi de alta a lui şi a spus: 

— Acum, Cato. Vreau să fii al meu. Dar ai grijă la piciorul 
acela beteag altău... 


Cato a simţit un fior proaspăt de dorinţă când şi-a 
reamintit totul. I-a zâmbit Iuliei, care mergea alături de el 
în car. 

— Ştiu la ce te gândeşti, a spus ea râzând. 

— Se cunoaşte? 

— Crede-mă. Eşti bărbat. Bineînţeles că se vede. 

Au râs amândoi. Câţiva soldaţi din escorta călare au 
întors capetele şi s-au uitat la ei nedumeriţi, după care şi-au 
îndreptat din nou atenţia către peisaj, căutând semne 
prevestitoare de primejdie. 


S-au apropiat de Gortina în amurg, fără niciun incident, 
şi au zărit oraşul când şoseaua a cotit pe după un deal. 
După experienţa trăită în Matala, Macro a rămas surprins 
să vadă că oraşul-capitală a provinciei părea să fi suferit 
mult mai puţine daune decât portul. Pe marginea şoselei 
care ducea spre poarta principală se afla o tabără de marş. 
O secţiune din trupele de auxiliari apăra intrarea. Arătând 
spre ei, Macro a întrebat: 

— Cine sunt? 


Cato şi-a strunit calul şi s-a apropiat. 

—  Detaşamente din A Cincea Galică şi A Zecea 
Macedoneană, de la garnizoanele din Cnossos şi Axos. 
Rapoartele venite din nordul insulei susţin că acolo nu s-au 
înregistrat daune chiar atât de mari, astfel că Sempronius a 
transmis ordin să se aducă întăriri la Gortina. În 
următoarele zile vor mai veni oameni şi din alte oraşe. 

— Ei, asta înseamnă ceva, a spus Macro pe un ton 
aprobator. Atâta vreme cât sunt în formă, nu ca băieţii din A 
Douăsprezecea Hispania. O să avem nevoie de oameni 
destoinici pentru a stăpâni situaţia. Ce n-aş da să avem aici 
câteva cohorte din Legiunea a Doua. 

— Nu orice unitate de auxiliari se compară cu A 
Douăsprezecea, l-a contrazis Cato. Cei pe care i-am 
comandat noi la Bushir şi Palmira erau soldaţi adevăraţi. 
Chiar tu ai recunoscut asta. La fel de buni ca legionarii. 

— Destul de adevărat, a recunoscut Macro. Însă doar 
pentru că i-am pus serios la treabă, Cato. Am făcut cuei 
instrucţie intensă şi regulată. l-am pregătit pentru război. 
Necazul cu unităţile de garnizoană este că ofiţerii lor îşi 
lasă soldaţii să se moleşească. Cu timpul, ei sunt doar cu o 
idee mai buni decât trântorii din garda oraşului. Sunt gata 
să pun rămăşag pe mulţi bani că mai toate cohortele din 
Creta sunt plămădite din acelaşi aluat. 

— Probabil. Dar nu putem şti cu siguranţă. 

— Serios? a spus Macro, privindu-l. Eşti dispus să faci 
prinsoare că în toată adunătura asta nu există niciun om 
capabil să-şi găsească locul în Legiunea a Doua? 

Câteva momente, Cato a analizat provocarea, după care 
a clătinat din cap. 

— Aş putea găsi modalităţi mai bune de a-mi risipi banii. 

Şi-au lăsat escorta la porţile oraşului, iar decurionul, 
primind ordin să-l înroleze pe Atticus într-o cohortă de 
infanterişti, a pornit în marş cu oamenii lui spre tabăra lor, 
situată în partea opusă a Gortinei. Macro şi Cato au 
descălecat, apoi şi-au condus caii pe strada mare, în timp ce 


carul Iuliei venea în spatele lor. În interiorul oraşului, 
corturi improvizate şi adăposturi  încropite umpleau 
cartierele ruinate ale oraşului. Au trecut prin dreptul 
câtorva echipe de sclavi care trudeau ca să curețe molozul 
şi să repare temple şi clădiri comerciale. Cato a observat că 
sclavii erau bine înlănţuiţi unul de altul şi supravegheați de 
paznici înarmaţi cu bâte grele. Locuinţele celor mai săraci 
locuitori din Gortina fuseseră lăsate în seama proprietarilor, 
care îşi făceau de lucru printre dărâmături, continuând să 
caute lucruri de valoare şi hrană care nu se stricase în 
zilele  caniculare ce urmaseră cutremurului. Oameni 
înarmaţi stăteau în faţa caselor mai mari şi a depozitelor de 
provizii care se găseau de jur împrejurul forumului 
oraşului. 

— S-ar părea că Glabius le poartă de grijă semenilor săi, 
a comentat Macro cu glas scăzut. 

— Deocamdată, a spus Cato. Dar nu cred că Sempronius 
va tolera multă vreme situaţia asta. 

— De ce nu? Bogaţii s-au priceput întotdeauna să-şi 
poarte de grijă unii altora. 

— De ce nu?! i-a întrerupt lulia. Pentru că tata nu este 
lipsit de minte. El ştie că dacă între localnici se produce o 
ruptură, asta nu face decât să primejduiască eforturile de 
reconstrucţie a provinciei, şi va ajuta cauza sclavilor rebeli. 
De aceea, nu va tolera o asemenea situaţie. 

Macro s-a scărpinat în bărbia pe care începuse să-i 
crească barba. 

— Dacă aşa spui tu... 

— Crede-mă, a continuat ea. Va face ceea ce trebuie. 
Întotdeauna a procedat astfel. 

Cato o credea. Senatorul avea o moralitate deosebită şi 
un sentiment al datoriei faţă de Roma care treceau dincolo 
de interesele personale. Motiv pentru care nu i se acordase 
un grad mai înalt decât acela de chestor. Dacă ar fi fost 
dispus să dea sau să ia mită, probabil că ar fi fost numit 
guvernator de provincie de ani buni. 


Şi-au continuat drumul prin forum, unde, la tarabe, au 
găsit câţiva negustori disperaţi să câştige nişte bănuţi 
pentru a cumpăra hrană familiilor lor. Cu toate că orele 
erau înaintate - dughenele se închideau mult mai devreme 
negustorii încă aşteptau răbdători cumpărători, deşi zona 
era aproape pustie. La mică distanţă de forum se înălța 
intrarea în palatul guvernatorului. Celor doi ofiţeri romani 
şi carului li s-a permis să intre şi, după ce au pătruns în 
curte, Cato a observat că palatul era păzit de auxiliari. Nu 
se vedea nici picior de gărzi orăşeneşti sau private, care 
rămăseseră fidele lui Glabius. 

Macro l-a chemat pe unul dintre sclavii din casa 
guvernatorului. 

— Hei, tu de acolo, unde este senatorul Sempronius? 

— Acolo, stăpâne, şi sclavul şi-a plecat capul, arătând 
spre curtea grajdurilor. 

— Ia caii, a poruncit Macro, întinzându-i frâiele. 

Cato a ajutat-o pe lulia să coboare din car, şi toţi trei au 
traversat curtea, îndreptându-se spre intrarea în grajduri. 
Acolo nu se mai afla nicio mulţime neliniştită care să ceară 
să fie luată în seamă, iar o senzaţie calmă de ordine domnea 
asupra clădirilor şi magaziilor cu provizii situate de o parte 
şi de alta a curţii, încăperile din partea dreaptă încă slujeau 
drept spital improvizat, iar Sempronius le rechiziţionase pe 
cele din stânga pentru a-i sluji drept cartier general. Când 
Macro, Cato şi lulia au fost conduşi într-o cameră pentru 
harnaşamente, senatorul a ridicat privirea de la masa de 
lucru pe care o aşezase lângă peretele cel mai îndepărtat 
de uşă. În faţa lui stătea un teanc de tăblițe cerate, 
conţinând rapoarte. Şi-a lăsat stilusul din alamă pe tăblie şi 
pe trăsăturile lui obosite a apărut un zâmbet larg. Dând 
drumul mâinii lui Cato, lulia a traversat camera în fugă 
pentru a-şi îmbrăţişa tatăl. 

— Uşurel, draga mea! a spus el râzând şi sărutând-o pe 
obraz. 


Macro şi Cato au rămas lângă uşă într-o tăcere stângace, 
după care Sempronius le-a făcut semn să se apropie. Iulia s- 
a îndreptat de spate şi s-a dus să se aşeze pe banca 
copiştilor, aflată pe o latură a mesei. 

— Domnilor, mă bucur să vă revăd, a spus Sempronius. 
Luaţi loc. Macro, cum stau lucrurile la Matala? 

— Nu prea rău, domnule. Mâncarea este raţionalizată şi 
mai există provizii pentru câteva zile. Oamenii nu se bucură 
de asta, dar deocamdată reuşim să-i domolim. A aruncat o 
privire spre Cato şi a continuat: Problema principală o 
reprezintă răscoala sclavilor. 

— Răscoală? Sempronius s-a încruntat. Am îndoieli că 
două, trei lupte neînsemnate sunt totuna cu o revoltă. 

— Lucrurile au depăşit stadiul de câteva încăierări, 
domnule. 

Macro a relatat pe scurt atacul desfăşurat asupra 
coloanei lui şi faptul că sclavii erau conduşi de un bărbat 
care purta o caschetă din piele pe cap. 

— Un gladiator, vrei să spui? a gândit Sempronius cu 
voce tare, după ce Macro a terminat de prezentat raportul. 

— Aşa bănuiesc, domnule. Dacă am dreptate, atunci ar 
trebui să fie uşor de identificat. O să le spun copiştilor 
dumneavoastră cum arăta, atât cât mai ţin minte, şi vom 
vedea dacă-l recunoaşte cineva din descrierea mea. 

— S-ar putea, dar la ce ne-ar sluji asta? 

Macro s-a arătat surprins. 

— Vai, domnule, întotdeauna este de ajutor să-ţi cunoşti 
duşmanul. 

— Dar spuneai că ţi s-a părut cunoscut. 

— Aşa mi s-a părut. N-aş putea totuşi să spun că mi l-am 
amintit. Deocamdată. Dacă putem afla ceva despre el, 
atunci probabil că îl voi asocia cu vreun loc sau eveniment, 
şi îmi voi face o idee de pericolul pe care îl prezintă. 

Sempronius a analizat vorbele lui câteva momente, apoi a 
încuviinţat. 


— Bine. Voi avea grijă ca descrierea lui să fie transmisă. 
Cu toate acestea, nu văd cum ar reuşi un gladiator să 
dejoace planurile mele de a restabili ordinea în Creta. Nu 
reprezintă o ameninţare mai mare decât orice alt sclav care 
bântuie pe dealuri. 

Iulia s-a aplecat spre el. 

— Tată, nu ar fi prima oară când Roma subestimează 
primejdia pe care o reprezintă un gladiator evadat. 
Centurionul Macro are dreptate să fie îngrijorat. 

Sempronius s-a încruntat, apoi a clătinat din cap şi a râs 
scurt când a priceput aluzia ei. 

— Ne aflăm în Creta, draga mea, nu în Campania. Şcolile 
de gladiatori de aici sunt mai slabe decât cele din jurul 
oraşului Capua. Nu ne paşte pericolul de a vedea un alt 
Spartacus. Pe de altă parte, mă îndoiesc că există vreun 
sclav din imperiu care să nu ştie soarta cumplită ce i-a 
aşteptat pe cei care l-au urmat pe Spartacus. Chiar dacă 
unii au fugit şi s-au ascuns, sclavii vor fi prea îngroziţi de 
ideea de a participa la o revoltă generală. Ar prefera să fie 
prinşi, înapoiaţi stăpânilor şi pedepsiţi. 

Macro a oftat adânc amintindu-şi fanatismul de care 
dăduseră dovadă sclavii când atacaseră coloana. 

— Sincer, domnule, sper să aveţi dreptate. 

— Sunt sigur de asta, a spus Sempronius şi trăsăturile i s- 
au mai îndulcit. Pe de altă parte, avem probleme mai 
serioase de rezolvat înainte de a ne face griji prea mari în 
legătură cu acest gladiator al tău. 

— Chiar aşa? a întrebat Macro, ridicând din sprâncene. 

— Da, chiar aşa, i-a răspuns Sempronius oarecum 
morocănos. Trebuie să ne luptăm cu neghiobul de Marcus 
Glabius. Am reuşit să-l conving să-mi cedeze palatul 
guvernatorului, însă el a ocupat acropola şi stă înconjurat 
de gărzi de corp. Şi-a luat sarcina de a se ocupa de 
proviziile de alimente şi le-a mutat în depozitele de la 
acropolă. lar de vreme ce controlează hrana, controlează 
Gortina şi, într-o anumită măsură, şi trupele de sub 


comanda mea, pentru că mă văd silit să îi cer lui rațiile ce ni 
se cuvin. Aş fi dispus să trec peste astfel de chestiuni dacă 
Glabius ar oferi mâncare şi ajutor populaţiei pentru a trece 
peste neplăcerile create de cutremur, numai că el nu face 
asta. În schimb, el protejează proprietăţile prietenilor şi le 
permite în văzul lumii să exploateze situaţia, ascunzând 
alimente, în timp ce foloseşte banii din trezoreria provinciei 
ca să cumpere la preţuri mult umflate grâne şi carne spre a 
fi distribuite săracilor. O parte din grâne sunt compromise, 
iar carnea, stricată. Este o stare de lucruri ce nu se poate 
tolera, a încheiat Sempronius. 

— Şi atunci, de ce o toleraţi, domnule? a întrebat Cato. 

— De ce? Sempronius s-a ridicat de la masă şi s-a 
îndreptat spre uşa ce dădea în curte. Vino cu mine şi-ţi voi 
arăta de ce. 

I-a condus pe toţi în mijlocul curţii grajdurilor şi s-a întors 
să arate spre acropola construită pe un deal din apropiere, 
care domina centrul oraşului. Un drum îngust şerpuia în 
susul pantei abrupte ce ducea spre poarta apărată, de o 
parte şi de alta, de turnuri impresionante. 

— După cum vedeţi, Glabius şi-a ales un loc sigur pentru 
a rezista crizei. Ar fi nevoie de o armată ca să cucerească 
acropola, iar el deţine toate proviziile şi poate rezista unui 
asediu, pe când eu nu am resurse ca să declanşez un atac. 
Pe de altă parte, având în vedere problemele cu care ne 
confruntăm deja, ar fi o nebunie să apelez la forţă pentru a- 
l supune pe Glabius. 

— Şi care este planul dumneavoastră, domnule? a 
întrebat Macro. 

— Planul meu este să strâng suficient de mulţi soldaţi ca 
să mă asigur că nu va izbucni o revoltă a populaţiei 
provocată de imbecilitatea lui Glabius. De asemenea, am 
intenţia de a restabili ordinea la fermele şi moşiile din 
partea de sud a insulei şi de a pune mâna pe sclavii aceia 
care te îngrijorează atât de mult. După ce reuşim, voi pune 
lucrurile la punct şi în ceea ce-l priveşte pe Glabius. 


Cato a scuturat din cap. 

— Dacă nu vă supără părerea mea, nu cred că ar fi o idee 
bună. 

— De ce? 

— Glabius este perceptor, domnule. Ştiţi cât de influenţi 
sunt perceptorii la Roma. Aţi risca să vă faceţi nişte 
duşmani periculoşi dacă l-aţi pune la punct. 

— lar eu risc să pierd controlul asupra provinciei, dacă 
nu 0 fac. 

— Adevărat, a recunoscut Cato. 

Senatorul se găsea într-o poziţie imposibilă. 

Sempronius s-a uitat spre acropolă cu o expresie abătută 
pe faţă, după care a urmat: 

— Azi-dimineaţă am trimis la Roma un raport amănunţit 
privind situaţia de aici. Am spus că voi aştepta instrucţiuni 
şi apoi mă voi ocupa de Glabius. 

Macro şi Cato au schimbat o privire pe furiş. Senatorul 
căuta să rezolve totul pe calea cea mai lesnicioasă, 
aşteptând ordinele altcuiva; ceea ce însemna că renunţa să- 
şi asume răspunderea pentru mersul treburilor în Creta. 
Probabil că trebuia să aştepte cam două luni până când 
răspunsul avea să sosească. În răstimp, Glabius era liber să 
exploateze în continuare situaţia, primejduind securitatea, 
nu numai a provinciei, ci şi a restului imperiului, imediat ce 
ştirea privind prăbuşirea autorităţii asupra insulei se 
răspândea în întreaga zonă mediteraneană. Era esenţial ca 
senatorul să-l îndepărteze pe perceptor. Chiar dacă astfel 
îşi făcea duşmani la Roma, a gândit Cato, apoi şi-a dres 
glasul şi a spus: 

— Domnule, nu cred că ne putem permite să aşteptăm 
ordine de la Roma. Va trebui să acţionăm mult mai repede. 
Înainte ca Glabius să stârnească prea multă ostilitate din 
partea localnicilor. 

Sempronius a ridicat dintr-o sprânceană. 

— Şi atunci, ce propui? 


Lui Macro nu i-a scăpat acel transfer de autoritate de la 
senator la subordonatul său, astfel că a încercat să nu se 
arate surprins când Cato a răspuns: 

— Trebuie să preluăm controlul asupra rezervelor de 
hrană de acolo, domnule. Asta înseamnă că trebuie să-l 
arestăm pe Glabius şi să-i dezarmăm gărzile de corp. De 
îndată ce reuşim, putem fi siguri că oamenii vor fi de partea 
noastră. 

— Asta, în timp ce ni-i facem duşmani pe amicii lui 
Glabius? Sempronius a tăcut apoi o clipă. Atât pe cei de aici, 
cât şi pe cei din Roma. 

— Nu avem încotro. Pe de altă parte, aritmetica situaţiei 
este foarte limpede, domniile. Există mai mulţi localnici 
flămânzi decât prieteni de-ai lui Glabius. Pe cine preferaţi 
să aveţi de partea dumneavoastră? 

Sempronius a strâns din buze şi a aruncat o privire spre 
ceilalţi, după care s-a întors şi a privit în gol spre zidurile 
acropolei. Iulia şi-a dres vocea şi, cu calm, l-a prins de mână 
pe tatăl ei. 

— Cato are dreptate. Trebuie să intervii. Imediat. 

După un moment de tăcere, senatorul a încuviinţat din 
cap, spunând: 

— Prea bine. Ne vom ocupa de Glabius. 


CAPITOLUL 13 


În dimineaţa următoare, senatorul Sempronius s-a 
întâlnit cu ofiţerii de rang înalt. În afară de Macro şi Cato, 
erau prezenţi comandanții celor trei cohorte de auxiliari. 
Marcellus, prefectul cavaleriei Bataviane, era un veteran 
zvelt, cu un aer sever, care avea părul cărunt şi ochi negri, 
pătrunzători.  Detaşamentele celor două cohorte de 
infanterişti erau comandate de centurionii Albinus şi 
Plotius, care slujiseră în aceleaşi unităţi încă de la înrolare. 
Din nefericire. Pentru că Macro sperase ca ei să fi fost 
promovați în funcţiile pe care le deţineau acum venind din 
cadrul legiunilor. 

— Mare păcat, a murmurat el către Cato, în timp ce 
senatorul făcea prezentările. Va trebui, totuşi, să ne 
descurcăm cu ceea ce avem. 

Sempronius i-a aruncat o privire puţin iritată şi a 
continuat: 

— Macro este prefectul la comanda celei de-A 
Douăsprezecea Hispania de la Matala. Centurionul Cato are 
funcţia de consilier militar şi şef al statului major. 

Preţ de un moment, Marcellus s-a uitat cercetător la 
Cato. 

— Aş putea şti care sunt gradele exacte ale lui Macro şi 
Cato? 

— Desigur, a spus Sempronius, încuviinţând din cap. 
Amândoi au deţinut grade în legiuni, urmând să fie renumiţi 
la alte unităţi după ce aveau să se prezinte la Roma. 

— Am înţeles, a zis Marcellus dând din cap şi afişând un 
zâmbet vag de satisfacţie. Atunci, în calitate de prefect, sunt 
ofiţerul cu gradul cel mai mare de aici. 

— Tehnic vorbind, aşa este, i-a răspuns Sempronius pe un 
ton stăpânit. Totuşi, ca deţinător al celei mai înalte funcţii 


din această provincie, eu am ultimul cuvânt în probleme de 
comandă. Deocamdată, mă mulţumesc să îi permit lui 
Macro să rămână la comanda forţelor noastre. 

— Domnule, mă văd silit să protestez. Macro este doar 
prefect în funcţie. Eu deţin funcţia aceasta permanent. Prin 
urmare, s-ar cuveni ca eu să fiu la comandă. 

— "Ţin seama de protestul tău, prefect Marcellus; cu toate 
acestea, eu am luat hotărârea. Prefectul Macro va conduce 
oamenii mei. 

— Am înţeles, a spus Marcellus, dând din cap. Aş dori ca 
acest lucru să fie consemnat în scris, domnule. 

— Aşa doreşti? Sempronius a părut o clipă surprins, apoi 
şi-a revenit. Eşti sigur? 

Marcellus i-a înfruntat privirea cu stăpânire de sine, apoi 
a clătinat din cap. 

— Cred că nu. La urma urmelor, ce importanţă are? Puțin 
posibil să ni se ofere recompense nouă, comandanților, ca 
urmare a acţiunilor noastre în această criză. 

— Întocmai, a răspuns Sempronius. Domnilor, este vorba 
de o simplă acţiune poliţienească. Scopurile noastre sunt 
acelea de a impune ordinea, de a hrăni populaţia şi de a 
prinde sclavii care au fugit de la stăpânii lor. Asta este tot. A 
privit în jur spre subordonații săi. După ce am analizat 
situaţia, am făcut următorul plan pentru a ne atinge 
scopurile. Cavaleria Bataviană şi a Cincea Galică vor avea 
sarcina de a vâna sclavii fugari şi toţi briganzii care 
terorizează populaţia şi ameninţă proprietăţile provinciei. A 
făcut o pauză scurtă, după care a continuat: Prefectul 
Marcellus va comanda această forţă. 

Macro şi-a dres glasul. 

— Domnule, vă cer iertare. Mi s-a părut că aţi spus că eu 
aş fi cel ales drept comandant. 

— Aşa este. 

— Şi atunci, nu ar trebui ca eu să conduc această 
coloană? 


— Deocamdată, aptitudinile tale aparte sunt necesare 
aici. 

— Aş vrea o explicaţie, domnule. 

— O vei primi mai târziu, a spus Sempronius şi s-a întors 
către centurionul Plotius. A Zecea Macedoneană va rămâne 
în Gortina, pentru a menţine ordinea şi a ajuta la 
reconstrucţia oraşului. Centurionul Cato va transmite 
ordinele de muncă pentru oamenii tăi. 

— Am înţeles, domnule, a spus Plotius, dând din cap. 

— Aveţi întrebări? 

— Da, domnule, a spus Marcellus. Subordonaţilor mei le 
vor trebui câteva zile să-şi îndeplinească misiunea, dar vom 
avea nevoie de provizii corespunzătoare. Problema este că 
Marcus Glabius nu a fost prea generos cu hrana pe care a 
acumulat-o acolo sus, pe deal. 

— Aşa am auzit şi eu. 

— Păi, adevărul este că îmi dă în mod constant jumătate 
din ce am nevoie pentru oameni şi cai, şi îmi oferă totul 
doar zi de zi. Voi avea nevoie de provizii pentru cel puţin 
zece zile, şi încă în raţii complete. 

— Am solicitat deja acest lucru, i-a răspuns Sempronius. 
Totuşi, Glabius mi-a transmis vorbă că trebuie să pună pe 
primul loc populaţia din Gortina. El acordă - acestea sunt 
chiar cuvintele lui - doar provizii pentru cinci zile, la raţii pe 
jumătate, pentru oameni şi cai. 

Pe faţa lui Marcellus a apărut o umbră întunecată. 

— Nu se poate aşa ceva, domnule. În orice caz, cine este 
el să vă spună ce anume va oferi din proviziile lui? 

— Chiar aşa, cine este el? Sempronius a surâs vag. 
Glabius este omul care deţine controlul asupra tuturor 
rezervelor de hrană. Tot el este cel care s-a stabilit acolo 
sus, pe acropolă. Până când situaţia se va schimba, alocarea 
resurselor de hrană este în mâinile lui. Între timp, tu şi 
oamenii tăi trebuie să acceptaţi rațiile pe care vi le 
distribuie, iar când acestea se vor isprăvi, va trebui să vă 
descurcaţi singuri. 


Cato s-a aplecat în faţă. 

— Nu am înţeles prea bine, domnule. 

— Despre ce este vorba? 

— Prefectul Marcellus şi coloana lui nu vor desfăşura 
acţiuni în teritoriu ostil. Mai precis, la început acel teritoriu 
nu-i va fi ostil. Localnicii au şi aşa puţină hrană, iar dacă 
oamenii noştri se grăbesc să înşface şi ce a mai rămas, 
atunci ne va fi greu să beneficiem de loialitatea lor, adică 
exact de lucrul de care vom avea nevoie în mare măsură în 
zilele ce vor urma. 

— Da, şi ce e cu asta? a răspuns Sempronius pe un ton 
ce-i trăda exasperarea. Soldaţii noştri trebuie hrăniţi. 

— Adevărat, dar ar fi preferabil dacă ei ar lua cât mai 
puţin de la fiecare aşezare prin care trec, dar să şi 
plătească. 

— Să plătească? a pufnit dispreţuitor Marcello. Suntem o 
armată, nu nişte negustori oarece. Noi nu plătim. 

Cato a strâns din buze. 

— După cum stau lucrurile în prezent, sunt de părere că 
hrana trebuie plătită, domnule. Asta dacă nu vrem ca 
ţăranii, sclavii şi briganzii să facă front comun. 

— Să încerce numai, a ameninţat Marcellus pe un ton 
sfidător. Îi vom strivi sub copitele cailor. 

— Aş prefera să nu procedezi astfel, s-a opus 
Sempronius. Îmi imaginez că împăratul nu va fi încântat să 
piardă mai mulţi contribuabili ai provinciei decât este 
nevoie. Vei face aşa cum spune Cato, şi-ţi vei plăti proviziile, 
ca să nu-i laşi în urma ta pe oameni să piară de foame. Îţi 
este clar? 

— Da, domnule. 

— Bine, atunci vreau ca tu şi centurionul Albinus să vă 
pregătiţi oamenii pentru a porni în marş imediat ce se 
crapă de ziuă. Ordinele vi se vor transmite ceva mai târziu. 
Marcellus, doresc să primesc cu regularitate rapoarte 
privind rezultatele înregistrate. În fiecare zi. 

— Am înţeles, domnule. Asta este tot? 


Sempronius s-a uitat la el un moment, apoi a dat 
afirmativ din cap. 

— Da. Discuţia noastră se încheie aici. Puteţi pleca, mai 
puţin centurionii Cato şi Macro. 

Au rămas pe locurile lor, cât ceilalţi trei ofiţeri şi-au 
împins scaunele în spate şi s-au ridicat pentru a saluta şi a 
părăsi încăperea. După ce uşa s-a închis în urma lor, iar 
sunetul paşilor pe dalele curţii unde se aflau grajdurile s-au 
stins, Macro şi-a dres glasul şi s-a aplecat în faţă, cu o 
atitudine războinică. 

— Pot întreba de ce nu mi s-a încredinţat comanda 
coloanei ce va fi trimisă pentru a se ocupa de sclavi? 

— Nu este vorba de o chestiune de încredere, a spus 
oftând Sempronius. Mai curând, nu se pune problema 
încrederii pe care ţi-o acord, ci de lipsa mea de încredere în 
Marcellus. 

— Chiar aşa? Nu vă înţeleg, domnule. 

— Doar l-ai văzut cum a reacţionat. E ambițios şi plin de 
ranchiună. Marcellus este la post în Creta de foarte multă 
vreme, aşa că ţine mai mult la un om ca Glabius decât la 
mine. S-ar putea să mă înşel în privinţa lui, dar nu aş vrea 
să risc. Aş dori să stea cât mai departe de Gortina cât ne 
ocupăm de Glabius. Urmărirea fugarilor şi impunerea legii 
marţiale îi va da de lucru multă vreme. Pe de altă parte, şi 
Sempronius a zâmbit, am vorbit serios când am spus că 
vom avea nevoie de priceperea ta aici, Macro. 

— Cum adică, domnule? 

— Cred că este timpul să soluţionăm neînțelegerile mele 
cu Glabius şi să-l convingem să se retragă din poziţia pe 
care o deţine în prezent. Nu ţin să îl las pe Marcellus fără 
alimente în partea de sud a provinciei. De aceea, trebuie să 
punem cât mai curând mâna pe proviziile din acropolă. 

Macro s-a uitat scurt la Cato şi a clipit spre el. 

— Ei, pare a fi genul meu. 

Cato s-a uitat la Sempronius şi a întrebat: 

— Domnule, ce plan ai? 


— Un mic subterfugiu, pe care îl vom pune în aplicare 
imediat ce Marcellus se află la o distanţă sigură de Gortina. 
Cel mai bine ar fi să acţionăm mâine după-amiază, a 
continuat Sempronius, care abia a reuşit să îşi reprime un 
mic hohot de râs. lar după aceea, vom vedea dacă Glabius 
va mai avea tăria să arunce ameninţări deşarte. 
Deocamdată, asta este tot, domnilor. 

Macro şi Cato ajunseseră deja la uşă, când senatorul i-a 
strigat. 

— Încă ceva. Am aflat cine ar putea fi acel gladiator. S-ar 
părea că soţia guvernatorului a cumpărat un gladiator în 
cursul unei călătorii făcute la Roma în urmă cu câteva 
săptămâni. Am înţeles că omul era o stea în ascensiune, iar 
Antonia a plătit o mică avere pentru a-l cumpăra. 

— De ce asta? a întrebat Cato. Cum să spun, dar la ce i-ar 
fi folosit un gladiator unei matroane? 

Macro şi Sempronius s-au uitat unul la altul, apoi Macro a 
ridicat privirea. 

— Vai, a făcut Cato, roşind. Am înţeles. În orice caz, cum 
îl cheamă? 

— Nu am reuşit să-i aflu numele adevărat. Doar pe acela 
sub care a luptat - „Iracul de Fier”. Regret, dar nu vă pot 
ajuta mai mult. Cu toate acestea, dacă a supravieţuit 
cutremurului, s-ar putea ca el să fie omul care îi conduce pe 
sclavi. 


În timp ce soarele a început să scadă în spatele acropolei, 
însoţit de doi oameni purtând tunici simple de copişti şi 
având agăţaţi de umeri saci în care îşi ţineau uneltele de 
scris, Sempronius a urcat drumul care ducea spre poarta 
principală. În cursul după-amiezii, îi trimisese un mesaj lui 
Glabius prin care îi solicita o întâlnire pentru a discuta 
despre proviziile ce trebuiau asigurate trupelor sale. 
Glabius se declarase de acord şi convenise asupra orei pe 
care senatorul o sugerase. 


Umbrele căpătau forme alungite pe panta ce ducea spre 
acropolă, aruncând întunericul peste aleile înguste dintre 
casele care se îngrămădeau acolo. Urcaţi pe zidul care 
înconjura culmea dealului, câţiva dintre oamenii lui Glabius 
patrulau în zona santinelelor, ca nişte forme întunecate 
profilându-se pe lumina orbitoare a cerului. Sempronius 
purta o tunică albă, tivită cu dunga purpurie care îi 
evidenția statutul social. Peste umăr avea petrecută o 
centură pentru sabie, cu o teacă şi un mâner bogat 
ornamentate - o armă care se transmisese în familia lui de 
la o generaţie la alta şi care supravieţuise răsturnării 
corabiei Horus. 

În timp ce panta sporea ca dificultate, iar drumul 
începuse să urce în zigzag, Macro s-a întors spre Cato şi a 
mormâit: 

— Treaba asta nu va da roade. Nu trebuia să ne lăsăm 
convinşi. 

— Planul va da rezultate, dar numai dacă păstrăm 
tăcerea. 

Şi Cato a dus un deget la gură, făcându-i semn să tacă. 

Macro a strâns din buze şi a clătinat resemnat din cap. 
Din cauza cuţitului prins de şira spinării pe sub tunică, 
păşea destul de stângaci. Şi Cato se deplasa cu precauţie şi 
şchiopătând uşor, pentru că încă nu-şi revenise complet 
după rana căpătată. Purta o căciulă din pâslă ca să-şi poată 
ascunde identitatea, în caz că s-ar fi întâlnit cu vreunul 
dintre oamenii lui Glabius care vizitase cartierul general al 
senatorului. La un moment dat, Cato îl întâlnise pe Glabius, 
astfel că acesta l-ar fi recunoscut imediat dacă ar fi ajuns 
faţă în faţă cu el, însă, într-un asemenea moment, ar fi fost 
prea târziu ca perceptorul să mai poată face ceva. 

O mişcare neclară în lateral i-a atras atenţia lui Macro 
care, uitându-se mai bine, a văzut un şir de soldaţi auxiliari 
furişându-se de-a lungul aleilor înguste ce treceau printre 
casele şi micile dughene îngrămădite mai jos de 
impunătoarea acropolă. Acea zonă nu suferise pagube la fel 


de mari ca restul oraşului, dar chiar şi aşa, centurionul 
Plotius şi oamenii lui erau siliţi să-şi croiască drum peste 
unele dărâmături ca să nu alerteze santinelele de pe 
zidurile de deasupra lor. 

La apropierea senatorului şi a însoţitorilor săi, cele două 
gărzi de la poartă s-au ridicat în picioare şi au îndreptat 
suliţele către ei. Cato a remarcat că erau oameni masivi, 
bine clădiţi, având nasurile sparte ca boxerii, ori poate că 
asta se datora timpului petrecut de ei în bandele de cartier, 
care reprezentau o trăsătură specifică oricărui mare oraş 
din imperiu. Cei doi şi-au schimbat poziţia, blocând drumul 
spre poarta închisă, iar unul dintre ei a ridicat mâna pentru 
a-l opri pe Sempronius. 

— Cu ce treburi aţi venit aici, domnule? a spus elpe un 
ton direct. 

— Am venit să discut cu Marcus Glabius. Mă aşteaptă. 

Garda a surâs discret când a răspuns: 

— Guvernatorul Marcus Glabius a lăsat vorbă să vă 
permit accesul, domnule. Dar nu a spus nimic despre 
însoțitori. 

Sempronius şi-a reprimat furia muşcându-şi buzele. 

— Aceşti oameni sunt secretarii mei personali. Am nevoie 
de ei pentru a-şi nota conţinutul discuţiei. Şi acum, dă-ne 
voie să trecem. 

Senatorul a făcut un pas câtre poartă. Garda a fluierat, 
iar camaradul lui le-a blocat calea. 

— Dă-te la o parte, a mârâit Sempronius. 

— Nu vă grăbiţi, domnule, a spus primul gardian. Trebuie 
să vă verific bagajele şi abia după aceea vă las să intraţi. 

S-a întors spre Macro şi Cato şi a făcut semn către 
raniţele lor. 

— Puneţi-le jos şi îndepărtaţi-vă doi paşi. 

Au făcut întocmai cum li s-a spus şi l-au urmărit pe om 
cum a îngenuncheat, a deschis fiecare raniţă şi a scotocit 
printre tăbliţele cerate şi stilusuri, după care a tras capacul 
fiecăreia şi s-a retras. 


— Ridicaţi-le. 

Cato a simţit că Macro fierbea de furie alături de el în 
momentul în care şi-au recuperat raniţele şi s-a rugat zeilor 
ca prietenul lui să-şi stăpânească nervii. Garda s-a apropiat 
de poartă şi a ordonat să fie deschisă. S-a auzit un hârâit 
surd dinăuntru în momentul când s-a tras zăvorul, iar apoi 
unul dintre canaturi a gemut în ţâţâni şi s-a deschis spre 
interior. Gărzile s-au dat la o parte, iar Sempronius a pocnit 
din degete şi i-a condus pe Macro şi Cato în acropolă. 

Ca în multe oraşe greceşti, acropola era dominată de 
temple şi altare închinate zeilor cei mai respectaţi de 
localnici. Pe lângă acestea, mai erau câteva clădiri 
administrative şi o cazarmă construită aproape de zidul 
care înconjura coama dealului. Nu au văzut niciun preot în 
preajmă. Câţiva oameni îmbrăcaţi cu tunici confortabile 
stăteau la umbra unui copac şi beau vin dintr-o amforă cu 
gâtul grațios. 

— Se vede limpede că aleşii Gortinei o duc bine, a 
mormăit Macro. 

În faţa cazărmii se îngrămădeau mulţi soldaţi care jucau 
zaruri, iar alţi şase oameni patrulau de-a lungul zidului, 
uitându-se din când în când în jos, spre oraş, ori spre 
câmpie, în direcţia oraşului Matala şi spre dealurile aflate 
dincolo de Gortina. Cutremurul dărâmase unul dintre 
templele mai mici, şi secţiuni mari din acoperişurile altora 
se  prăbuşiseră în interiorul zidurilor. Clădirea 
administrativă cu etaj rămăsese în mare măsură neatinsă, 
mai puţin porticul, care se năruise, transformându-se în 
mormane de moloz de o parte şi de alta a intrării. 

Când au trecut pe lângă Templul lui Jupiter, Cato a 
remarcat că era cea mai nouă construcţie din acropolă, dar 
şi cea mai puţin avariată. Printre coloanele care înconjurau 
templul a zărit saci cu grâne şi rafturi întinzându-se de-a 
lungul pereţilor exteriori pe care stăteau stivuite amfore. 
Uşa principală era deschisă, iar în interior se vedeau alte şi 


alte provizii. Cato a iuţit pasul şi, surprinzând privirea lui 
Sempronius, a făcut semn din cap spre templu. 

— Au acolo suficiente provizii să hrănească populaţia, 
fără a mai vorbi de oamenii noştri. 

— Ştiu, i-a răspuns senatorul cu răceală. Blestemat fie 
Glabius! 

I-a condus spre clădirea administraţiei, unde stătea de 
pază un alt om angajat de Glabius. Sempronius i-a explicat 
şi acestuia ce treburi avea, iar garda a aprobat din cap şii-a 
escortat înăuntru cu un gest scurt. Au trecut prin sala 
principală, înţesată de covoare fine, mobilier, statui şi lăzi 
cu manuscrise. Bunurile din casa lui Glabius, a bănuit Cato, 
aduse în acropolă pentru a fi păstrate în siguranţă până la 
trecerea crizei. În latura îndepărtată, o uşă dădea spre o 
curte cu colonade. O scară aflată în partea opusă urca spre 
etajul unde se găseau încăperi construite direct pe coama 
zidului. Garda i-a condus pe scară şi de-a lungul unui 
coridor îngust, la capătul căruia se afla o uşă. S-a oprit şi a 
bătut în toc. 

— Intră! a strigat cineva cu glas ascuţit, iar garda a 
ridicat ivărul şi a deschis uşa, după care s-a tras deoparte 
ca să le permită lui Sempronius şi oamenilor lui să intre. 
Încăperea era lungă şi îngustă, având ferestre care ofereau 
o privelişte foarte bună a oraşului. Pe peretele opus se aflau 
alte ferestre, mai mici, situate sus, care permiteau razelor 
de soare să umple încăperea cu o lumină de culoarea 
ambrei. Glabius stătea la o masă plasată alături de o 
fereastră. În faţa lui era un teanc de tăblițe cerate, una 
dintre ele fiind deschisă. Când cei trei au intrat, el s-a 
grăbit să facă un semn cu stilusul pe ea şi apoi a închis-o. 

În timp ce traversa încăperea, Macro l-a măsurat cu 
atenţie pe Marcus Glabius, care era scund, cu un cap mai 
mic chiar decât Cato, şi atât de gras, încât obrajii lui plini şi 
cărnoşi tremurau ca piftia. Cu toate că ridurile sugerau o 
vârstă înaintată, Macro a fost surprins să vadă că bărbatul 
avea părul negru şi cârlionţat, dar apoi şi-a dat seama că 


avea de fapt perucă. Purta o tunică din mătase şi cizme moi 
din piele de căprioară care se legau cu şireturi sub 
genunchi. S-a ridicat cu greu în picioare şi s-a înclinat în 
faţa oaspeţilor. 

— Bun venit, domnule senator, a spus el, apoi s-a uitat cu 
şiretenie spre Macro şi Cato. Acesta din urmă se mişcase în 
aşa fel încât să rămână înapoia lui Sempronius. Nu mă 
aşteptam să vii însoţit. Sunt, probabil, martori la discuţia 
noastră? 

— Aceşti oameni sunt secretarii mei, nu martori, i-a 
răspuns Sempronius cu glas glacial. Au venit să 
consemneze discuţia. 

— Amândoi? Dar unul nu ajungea? 

— Poate că pentru o notabilitate de rang mai mic, i-a 
răspuns Sempronius. Dar ca senator, şi în calitate de 
guvernator în exerciţiu al provinciei, am dreptul să decid de 
câţi oameni am nevoie. 

— Guvernator în exerciţiu?! a exclamat Glabius zâmbind. 
Vai, dar nu ai dreptul la acest titlu. Sărmanul meu prieten 
Hirtius a spus clar asta în ultimele clipe de viaţă. 

— Totuşi, eu mi-am asumat funcţia de guvernator şi am 
scris la Roma, cerând confirmarea. 

Glabius s-a încruntat o clipă, după care a zâmbit din nou. 

— Ce coincidenţă. Şi eu i-am scris bunului meu prieten, 
secretarul împăratului, Narcissus, pentru a cere să mi se 
confirme cererea de a ocupa postul de guvernator. Ei bine, 
vom vedea curând pe care dintre noi îl va confirma Roma. 
În orice caz, cred că ai venit să soliciţi rațiile pentru 
oamenii tăi. 

Macro a îngenuncheat şi a desfăcut raniţa. Cu o mână s-a 
apucat să scotocească printre lucrurile dinăuntru, în vreme 
ce şi-a strecurat-o pe cealaltă încet la spate. Senatorul şi-a 
dres glasul şi i-a răspuns răspicat perceptorului. 

— Nu, l-a contrazis el, clătinând din cap. Nu de data asta. 
Glabius, am terminat cu cererile. Şi nici nu voi mai trece cu 
vederea alte plăţi, la preţurile tale de profitor, pentru 


proviziile râncede pe care le furnizezi oamenilor mei. Am 
venit să-ţi cer să cedezi controlul asupra rezervelor de 
hrană pe care le-ai adunat aici. Vreau ca tu, amicii şi 
brutele angajate de tine să părăsiţi neîntârziat acropola. 

Preţ de o clipă, Glabius a căscat ochii mari, trădându-şi 
teama. 

— Din păcate, nu-ţi pot satisface dorinţa. A ieşit de după 
birou ca să se îndrepte direct spre uşa din capătul încăperii. 
Acum, dacă nu te superi, cred că voi avea nevoie de câţiva 
martori proprii. 

A deschis gura ca să inspire, cu gând să-şi cheme gărzile, 
moment în care Sempronius s-a întors spre Macro şi i-a 
făcut un semn din cap. 

— Acum. 

Macro a ţâşnit în picioare şi, cu pumnalul într-o mână, s-a 
azvârlit asupra lui Glabius, făcându-l să se izbească de 
perete şi să scoată un icnet exploziv de durere. Până să 
reacționeze, Macro l-a răsucit pe loc, l-a prins cu stânga de 
fălci şi i-a apăsat lama pumnalului pe gât. 

— Să nu faci nicio mişcare, a şuierat el la urechea lui 
Glabius. Lama este ascuţită şi-ţi voi tăia beregata fără să fac 
vreun efort. 

Glabius a încercat să scape din strânsoare, dar Macro i-a 
strâns degetele în jurul gâtului. 

— 'Ţi-am spus, nu te mişca. lar dacă scoţi vreun sunet fără 
aprobarea mea, va fi ultimul lucru pe care-l vei face pe 
lumea asta. Ai priceput? 

Glabius a dat să confirme cu un gest din cap, dar s-a 
răzgândit şi a scâncit: 

— Da. 

Cato s-a aplecat peste masă şi a întors cu faţa spre el 
tabliţa cerată pe care Glabius scrisese la intrarea lor. A 
deschis-o şi şi-a plimbat privirea peste coloanele de cifre 
aliniate pe verticală sub câteva titluri scrise clar. Apoi a 
fluierat încet. 


— Se pare că te alegi cu o mică avere din comisioanele 
încasate pentru achiziţiile de grâne. Dar ce spun eu aici? E 
vorba de o avere uriaşă. Cred că o să păstrez tăbliţa asta. 
S-a întors către Sempronius, cerând permisiunea. Domnule, 
îmi permiteţi? 

— Ia-o. Pune-o în raniţă. Narcissus va fi încântat să afle 
cât de bine se îndestulează amicul lui din vistieria 
provinciei. 

— Am înţeles, domnule. 

— Prea bine. Apropiindu-se de Glabius, Sempronius a 
zâmbit şi apoi şi-a încrucişat braţele la piept. Acum, vreau 
să fii atent şi te rog să cooperezi. '[in să mă asculţi cu luare 
aminte. Şi să faci întocmai ce-ţi voi cere. Dacă vei fi în stare, 
vei rămâne în viaţă. Dacă te opui sau încerci să fugi de sub 
escortă, sau dacă vei striga după ajutor, centurionul Macro 
te va ucide pe loc. Aşadar, ascultă. lată ce ai de făcut... 

La scurt timp după ce intraseră în biroul lui Glabius, 
Sempronius şi cei doi centurioni au ieşit. De astă dată, 
perceptorul îi însoțea, mergând în urma senatorului, în 
vreme ce Macro şi Cato păşeau în spatele lui Glabius. 
Macro ţinea pumnalul în mâna dreaptă, ascunzându-l în 
raniţa în care făcuse o mică tăietură prin care ieşea vârful 
armei, suficient ca să o ţină în coasta lui Glabius cât au 
înaintat calm de-a lungul coridorului şi apoi a coborât 
treptele, ajungând în curte. Garda care îi condusese pe 
vizitatori în birou aştepta în umbra colonadei şi s-a ridicat 
grăbită în picioare când i-a văzut apropiindu-se. Glabius s-a 
oprit şi l-a chemat pe om. 

— Vino aici! 

Garda s-a oprit în faţa micului grup şi i-a măsurat pe toţi 
cu ochi curioşi, apoi Glabius i-a ordonat: 

— Vreau ca toţi oamenii să se adune pe o latură a 
Templului lui Jupiter, imediat. 

— Am înţeles, domnule. 

Macro l-a îmboldit uşor cu vârful pumnalului pe Glabius, 
care uitase ceva. 


— A, şi încă ceva, a adăugat bărbatul în grabă. Să te 
asiguri că sunt toţi acolo, inclusiv oamenii de la poartă şi de 
pe ziduri. 

— Toţi? 

Garda nu a reuşit să-şi ascundă surprinderea auzind un 
asemenea ordin. 

— Da, toţi! i-a răspuns Glabius cu asprime în glas. Nu ai 
auzit? Toţi. 

— Dar ce facem cu poarta, domnule? Cine o va păzi? 

— Nu asta este important acum. Vreau să se adune toţi 
lângă templu pentru o... o... Glabius şi-a muşcat buzele şi 
apoi a tresărit, pentru că Macro îl apăsase cu pumnalul în 
spate. O recompensă! Da, vreau să vă recompensez, oameni 
buni. Pentru credinţa voastră în a mă sluji. Pentru toată 
munca pe care aţi depus-o pentru a-i ajuta pe locuitorii din 
Gortina să traverseze vremurile întunecate care ne-au lovit! 

Macro s-a aplecat ceva mai mult de el şi i-a şoptit discret: 

— Las-o mai moale. Să nu sărim calul, bine? 

Glabius a dat uşor din cap în semn de aprobare, 
dregându-şi în acelaşi timp glasul. 

— Tu cheamă oamenii. Spune-le că vreau să le vorbesc. 
Şi anunţă-i şi pe membrii familiei mele şi pe prietenii mei 
care se află în acropolă. Transmite-le şi lor să vină la 
templu, imediat. Du-te! 

Garda a înclinat din cap şi, întorcându-se a pornit la pas. 

— Du-te în grabă! i-a strigat Glabius, după ce a primit o 
împunsătură delicată din partea lui Macro. Aruncând o 
ultimă privire peste umăr, garda a pornit în goană pentru a 
executa ordinul. În timp ce zgomotul paşilor gărzii s-a stins, 
Glabius şi-a înghiţit nodul din gât şi, agitat, s-a uitat la 
Sempronius: Oare m-a crezut? 

— Eu spun să te rogi să o fi făcut. 

Glabius s-a uitat ţintă la senator. 

— Nu-mi dau seama precis ce vrei să faci, dar nu vei 
scăpa uşor după aceea. 


— Vom vedea. Tu joacă-ţi rolul cum se cuvine şi ne 
ocupăm noi de restul lucrurilor. 

— Ce pui la cale? 

— Vei vedea. Acum, să ne urnim de aici. Mergem până la 
intrare. Şi aşteptăm acolo până se adună oamenii tăi. 

În timp ce Macro a rămas cu ochii pe Glabius, au mers 
prin sala mare şi s-au oprit chiar la ieşirea din clădire. 
Rămaşi în umbră, au urmărit cum gărzile de corp şi brutele 
plătite au început să vină din toate părţile acropolei ca să se 
strângă alături de colonada Templului lui Jupiter. În cursul 
unei vizite anterioare, Sempronius observase o anumită 
zonă din care nu se putea vedea direct spre poartă din 
cauza clădirii masive a templului. Au aşteptat şi au văzut un 
mic grup alcătuit din oaspeţii perceptorului ieşind cu pas 
măsurat de după un colţ, aducând cu ei amfora cu vin şi 
flecărind veseli, după care şi-au găsit un loc umbrit în care 
să se aşeze pentru a aştepta sosirea gazdei lor. În tot acest 
timp, Macro a ţinut vârful pumnalului apăsat uşor în spatele 
lui Glabius. La un moment dat, când el s-a lăsat puţin în 
faţă, Macro l-a prins de tunică şi l-a tras cu brutalitate 
înapoi. 

— Dacă-ţi trece prin cap să fugi, te înjunghii. 

— Nici nu mă gândeam la aşa ceva! Jur. Doar că... mi-e 
teamă. 

Macro a clipit cu subînţeles spre Cato şi a răspuns 
mârâit: 

— Foarte bine. Frica te va ajuta să rămâi în viaţă. 

Glabius şi-a înghiţit nodul din gătlej şi a dat din cap. 

Au aşteptat până când au socotit că toţi oamenii lui se 
adunaseră, dând ascultare ordinului, apoi Sempronius s-a 
întors către el. 

— 'Ţi-e limpede ce ai de făcut? 

— Da. Bineînţeles. 

— Atunci, să trecem la treabă. 

Sempronius a respirat adânc, apoi şi-a lăsat mâna pe 
umărul lui Glabius şi au ieşit pe uşă, după care au început 


să traverseze zona pavată, îndreptându-se către templu. În 
timp ce mergeau, senatorul i-a şoptit lui Cato: 

— Continuă-ţi misiunea, centurion. 

— Am înţeles, domnule. 

Cato a salutat şi a pornit cu paşi mari spre poarta 
principală, ţinând sub braţ o tăbliță cerată ca să dea 
impresia că era un copist oarecare ce îşi vedea de treaba 
lui. 

— Unde se duce? a întrebat Glabius, privind în jur. 

— Nu te priveşte, i-a răspuns Macro. Concentrează-te 
asupra a ceea ce ai de făcut. 

Au continuat să înainteze spre mica mulţime strânsă 
alături de templu. La apropierea lor, oamenii au încetat să 
se mai frământe şi s-au întors curioşi spre Glabius şi ceilalţi. 

— Atât, a spus Sempronius, oprindu-se. Gata, acum e 
rândul tău. 

Avându-l pe Macro în spate şi puţin lateral şi pe 
Sempronius de partea cealaltă, agitat, Glabius a respirat 
adânc şi a ridicat un braţ. 

— Prieteni! Credincioşii slujitori! Sunt încântat să vă 
anunţ că eu şi senatorul Sempronius am ajuns la o 
înţelegere privind guvernarea provinciei. Am hotărât să... 

— Nu te precipita, i-a spus în şoaptă Sempronius. 
Însăilează o poveste, aşa cum ţi-am spus. 

În timp ce Glabius a continuat, senatorul s-a uitat în 
lateral şi l-a văzut pe Cato, care se afla la jumătatea 
drumului spre poartă. Glabius trebuia să le reţină încă 
puţin atenţia celor prezenţi. 

— Am hotărât să... a, dar mai întâi trebuie să vă 
mulţumesc tuturor pentru sentimentele voastre amicale şi 
pentru serviciile ce mi-aţi adus. Mi-aţi fost de mare ajutor în 
tristele zile care au urmat cutremurului stârnit de mânia 
zeilor asupra frumosului nostru oraş, Gortina... 


Cato a privit în urmă şi s-a simţit uşurat văzând că toată 
lumea era atentă la Glabius. Nimeni nu părea să manifeste 


vreun interes faţă de copistul pe care senatorul Sempronius 
îl trimisese cu treburi. A continuat să se îndepărteze cu paşi 
mari de templu, încredinţat că toate gărzile răspunseseră la 
chemare. În faţa lui se afla poarta, abandonată de santinele. 
Bara de blocare, un drug greu din lemn, având capetele 
acoperite cu bronz, era prinsă la locul ei. Când a ajuns la 
poartă, Cato s-a oprit o clipă să privească în jur, dar nu a 
văzut niciun semn de viaţă la capătul acela al acropolei. A 
dat drumul tăbliţei cerate în raniţă şi a trecut bareta ei 
peste cap, după care a lăsat-o pe pământ. Apoi s-a dus în 
grabă la bara de blocare şi a prins mânerul, trăgându-l într- 
o parte. Bara s-a deplasat puţin şi el a slăbit strânsoarea o 
clipă, astfel încât să-şi adapteze poziţia picioarelor şi să-şi 
încordeze umărul în mâner. Respirând adânc, a scrâşnit din 
dinţi şi împingând cu toată puterea, a icnit încordându-şi 
muşchii pentru a mişca bara. Aceasta a mai alunecat puţin 
în lateral, de astă dată scoțând un hârâit surd, semn că se 
mişca. 

Cato a făcut o scurtă pauză şi a continuat, iar bara a 
alunecat încet spre brăţările de fier prin care trecea spre 
canaturi. În cele din urmă, bara a ieşit din canatul din 
stânga al porţii şi a alunecat în canalul receptor. A împins 
bara încă puţin, făcând-o să treacă dincolo de geana de 
lumină care despărţea canaturile, şi apoi a dat drumul 
barei, care s-a aşezat la loc pe suporturile ei. 

Prinzând între degete brăţara goală, Cato s-a aplecat pe 
spate, căutând să se proptească cu bocancii în pietrele 
uzate ale pavajului. Cu un geamăt şi un scârţâit, care lui 
Cato i s-au părut asurzitoare, canatul porţii a început să se 
rotească spre interior. Se deschisese cam cât un pas, când o 
perdea din piele care constituia uşa unei latrine din 
apropiere s-a dat brusc într-o parte şi dinăuntru a ieşit un 
om trăgându-şi tunica în jos. Sub un braţ avea teaca sabiei, 
iar bretelele centurii îi atârnau până la sandale. A aruncat o 
privire spre poartă şi a îngheţat când l-a văzut pe Cato. 

— Ce faci acolo? 


Cato s-a opintit cu toată greutatea, într-un efort reînnoit. 

— Opreşte-te! Încetează! a răcnit omul, dând drumul 
poalelor tunicii, scoţându-şi sabia şi azvârlind teaca, totul 
într-o singură mişcare fluidă. Îndepărtează-te de poartă, 
auzi? 

Cato a trecut prin spaţiul liber, a dus o mână pâlnie la 
gură şi a strigat spre drumul ce ducea înspre oraş. 

— A Zecea Macedoneană! La mine! 

A auzit un hârâit şi, întorcându-se, l-a văzut pe om proptit 
cu un umăr în canatul porţii împingând-o. 

— Să nu faci asta! s-a răstit Cato şi a vârât mâna printr-o 
despicătură a tunicii, scoțând pumnalul prins acolo. Şi-a 
încleştat degetele în jurul mânerului şi apoi s-a azvârlit cu 
toată greutatea de canatul porţii, făcându-l să se oprească. 
Efortul lui l-a împins pe om un pas înapoi, iar Cato a profitat 
de avantajul câştigat ca să împingă din nou canatul, reuşind 
să îl mai deschidă câţiva centimetri, după care a ieşit prin 
spaţiul liber. Garda s-a retras puţin, s-a aplecat, apoi şi-a 
pregătit sabia. A aruncat o privire spre pumnalul lui Cato şi 
a rânjit. 

— Fugi, băiete! Fugi, cât mai ai prilejul. 

Cato a simţit un val de furie gonindu-i prin trup. Apoi a 
auzit un strigăt din josul pantei, unde centurionul Plotius le 
ordona oamenilor lui să înainteze. În situaţia în care Cato 
nu reuşea să reziste, canatul porţii avea să se închidă 
înainte ca soldaţii săi să ajungă la poartă. Agitat, a înghiţit 
în sec şi a clătinat din cap. 

— Ba nu. Mai bine fugi tu. 

— Poftim? 

Garda a părut surprinsă un moment, apoi şi-a încleştat 
dinţii şi a păşit în faţă ca să atace. Imediat ce a ajuns 
aproape de Cato, a încercat să îl împungă în abdomen. 
Centurionul a sărit cu agilitate într-o parte, rostind şuierat 
un blestem la adresa durerii pe care a simţit-o în picior în 
momentul când lama a vâjâit prin aer, trecând pe lângă el. 
În timp ce garda îşi retrăgea sabia, Cato a lovit cu pumnalul 


spre braţul lui. Era un atac disperat, iar lama armei s-a lovit 
de tăişul sabiei cu un zăngănit ascuţit şi hârşâit. Imediat, 
garda a tras sabia înapoi şi a încercat să-l lovească pe Cato, 
descriind o mişcare arcuită. Cato nu a avut altă soluţie 
decât să îngenuncheze şi să se aplece, astfel că lama 
sclipitoare a sabiei i-a şuierat pe deasupra capului. Garda 
îşi pusese toată forţa în acea lovitură, astfel că inerția armei 
l-a dezechilibrat pentru o clipă. Cato a profitat de acest 
lucru şi s-a aruncat înainte, lovind spre piciorul încălţat al 
omului, şi a simţit pumnalul străpungând baretele de piele, 
pătrunzând apoi în carne şi os. A auzit un țipăt de durere, şi 
omul s-a rostogolit într-o parte o dată şi încă o dată, pentru 
ca apoi să revină pe picioare. 

Garda îşi rotea ochii şi urla de furie şi durere, în timp ce 
din laba piciorul îi ţâşnea sângele. Apoi ochii lui mari şi 
înfiorători s-au îndreptat din nou ţintă spre Cato. Scoţând 
un nou răcnet lipsit de noimă, s-a repezit înainte 
şchiopătând şi rotind sabia nebuneşte. Cato ştia că orice 
lovitură primită avea să-l scoată din luptă dacă nu-şi ucidea 
imediat adversarul. A ţinut pumnalul în faţă, pregătit să 
încerce o parare a loviturii de sabie. Prima lovitură a trecut 
pe lângă ţintă, dar a doua, puternică, şi venită din spate, a 
făcut ca lama sabiei să atingă pumnalul cu o asemenea 
forţă, încât acesta i-a fost smuls din mână şi a zburat prin 
aer, rotindu-se, după care a căzut cu un zăngănit pe dale, la 
oarecare distanţă de el. 

— Aşa, costelivule, a mârâit omul, făcându-l pe centurion 
să se retragă cu spatele lipit de canatul închis al porţii. A 
sosit momentul să mori. 


Dinspre poartă s-au auzit strigăte, iar câţiva dintre 
oamenii lui Glabius au întors capetele spre ea. După un 
moment, Glabius a făcut o pauză şi s-a uitat în stânga. Asta, 
până când Macro l-a împuns în fesă. 

— Continuă să vorbeşti. 


Glabius a scos un mic icnet şi a sărit jumătate de pas în 
faţă, după care şi-a revenit în fire. 

— Fă bine şi reţine-le atenţia, l-a îndemnat Sempronius 
cu glas scăzut. Continuă. 

Glabius a dat uşor din cap, a mai respirat o dată adânc şi, 
străduindu-se să ignore un nou strigăt venit dinspre poartă, 
a continuat: 

— Prieteni, permiteţi-mi să spun că, după ce m-am sfătuit 
cu senatorul, am fost de acord să renunţ la postul de 
guvernator, de dragul unităţii şi siguranţei oamenilor noştri. 
De aceea, îl salut pe senatorul Gaius Sempronius, 
guvernatorul în exerciţiu al provinciei Creta! Apoi a ridicat 
pumnul în aer. Nu au urmat reacţii din partea celor strânşi 
acolo, în schimb, pe feţele prietenilor şi susținătorilor lui au 
apărut expresii de stupefacţie, iar unii dintre ei au înaintat 
puţin ca să poată vedea ce provoca zgomotele de la poarta 
principală. Tăcerea a fost ruptă în momentul în care una 
dintre gărzile de corp a făcut un pas în faţă şi a împuns cu 
degetul spre Glabius. 

— Şi atunci, cine o să ne plătească, ia spune? 

— Are dreptate! a strigat altul. O să rămânem fără slujbe. 

A urmat un cor de strigăte de furie, după care cineva a 
ridicat glasul. 

— Nu avem nevoie de nenorocitul ăsta gras! Să ne 
alegem alt guvernator, băieţi! A sosit timpul să aplicăm 
democraţia, eu aşa zic. 

S-a auzit un hohot de râs, iar Glabius a ridicat amândouă 
mâinile ca să calmeze mulţimea, cerând linişte. 

— Trebuie să faceţi aşa cum spun eu! La urma urmelor, 
eu vă plătesc! 

— Nu ne mai plăteşti! a strigat unul dintre oameni, apoi 
s-a aplecat şi a ridicat o pietricică de jos, azvârlind-o în 
perceptor şi lovindu-l în umăr. 

— Au! a făcut Glabius şi s-a strâmbat de durere. 

Macro i s-a adresat încet senatorului. 


— Pierdem partida, domnule. Dacă mai rămânem multă 
vreme aici, gloata asta o să ne mănânce boaşele la micul 
dejun. 


Cato îşi concentrase privirea asupra vârfului sabiei care 
înainta spre el, sclipitoare şi ucigaşă. De această dată, 
garda nu avea cum să mai greşească. În depărtare, a auzit 
bubuitul tălpilor de bocanci pe pavajul străzii, semn că 
Plotius şi soldaţii lui goneau spre poarta deschisă. 
Gardianul a auzit clar zgomotele, aşa că a ezitat, apoi a 
privit peste umăr. 

Nu mai era vreme pentru a gândi o cale de apărare. Cato 
a acţionat instinctiv. A făcut un salt în faţă, lăsându-se în jos 
şi trecând pe sub lama sabiei, ajungând astfel să-l prindă pe 
adversar de picioare şi, slujindu-se de greutatea lui ca să-l 
dezechilibreze. Ciocnirea l-a făcut pe gardian să se dea 
înapoi un pas, însă omul era bine făcut şi a reuşit să rămână 
în picioare, privindu-l cu ură pe Cato. Lama sabiei era încă 
îndreptată în sus, astfel că l-a lovit pe centurion în cap cu 
mânerul. 

În momentul loviturii năucitoare, Cato şi-a simţit dinţii 
ciocnindu-se între ei. A avut senzaţia că strânsoarea lui în 
jurul picioarelor gărzii slăbea, chiar dacă şi-a impus voinţa 
ca degetele lui să rămână înfipte în carnea omului. Preţ de 
o clipă, trupul lui a rămas insensibil, şi el s-a prăbuşit la 
pământ, căzând greu pe o parte. Când vederea a început să 
i se limpezească, a clipit în razele de lumină şi a văzut 
silueta gărzii care se apleca asupra lui cu sabia ridicată şi 
strigând: 

— Eşti mort! 

A urmat un amestec ameţitor de zgomote: de bocanci, 
geamătul porţii în ţâţâni, dar şi un țipăt neaşteptat de 
durere. Cato a clipit. Garda dispăruse, iar el privea spre 
cerul senin, după care în faţa ochilor i-a apărut altă umbră. 

— Centurion Cato! Domnule, sunteţi bine? 

— Poftim? 


Tânărul a închis strâns ochii preţ de o clipă, dorindu-şi ca 
starea de ameţeală să dispară. A simţit cum este ridicat şi 
ţinut în picioare. 

— Domnule. 

Cato a deschis ochii şi a văzut, oarecum neclară, expresia 
de îngrijorare de pe faţa lui Plotius. 

— Sunt bine. Cam ameţit, dar mi-e bine. 

Auzxiliarii se strecurau pe poartă şi se năpusteau spre 
terenul deschis din interiorul acropolei. Cato şi-a îndreptat 
braţul spre Templul lui Jupiter, unde i-a văzut pe Macro şi 
pe ceilalţi bătând în retragere în faţa unei mulţimi care 
răcnea. 

— Plotius, trimite-ţi oamenii acolo, dar cât mai urgent! 

Plotius a dat din cap, apoi şi-a ridicat sabia în aer şi a scos 
un chiot ca să atragă atenţia soldaţilor săi. Cato a observat 
o dungă roşie de-a lungul lamei sabiei şi, aruncând o privire 
în jos, a văzut garda zăcând la picioarele lui, cu faţa 
sfârtecată de o lovitură. 

— A Zecea Macedoneană! a ordonat Plotius. Urmaţi-mă! 

A pornit în goană spre templu, iar oamenii lui l-au urmat, 
ţinându-şi scuturile ridicate şi suliţele pregătite. Cato a 
alergat nesigur pe picioare, pentru că încă nu-şi recăpătase 
echilibrul după lovitura primită în cap. 


Acum, asupra lor se abătea o ploaie de pietre, iar Macro 
şi ceilalţi s-au văzut siliţi să ridice braţele în aer pentru a-şi 
feri capetele. Glabius s-a întors, cu gând să fugă înapoi spre 
clădirea administrativă. Văzând asta, mulţimea a răcnit, 
după care s-a tălăzuit înainte. 

— Domnule! a strigat Macro către Sempronius. Salvaţi- 
vă! 

Cei doi romani s-au întors pe călcâie şi au fugit după 
Glabius, urmăriţi de foştii angajaţi ai perceptorului. În 
spatele acestora, prietenii şi susţinătorii lui au rămas pe loc, 
iar pe feţele lor au apărut expresii de groază. Glabius a 
pătruns gâfâind prin uşă şi a continuat să alerge, 


îndreptându-se către biroul lui, ca şi cum acolo şi-ar fi putut 
afla salvarea. Macro era imediat în urma lui, moment în 
care şi-a dat seama că dacă ar fi continuat, ar fi fost vânaţi 
şi ucişi. Intrarea era un punct firesc de blocare. S-a oprit 
brusc şi s-a întors spre Sempronius, care a trebuit să se dea 
într-o parte ca să nu-l izbească. 

— Domnule, luaţi bârna aceea! a spus Macro, arătând 
spre o bucată de lemn aflată între dărâmături. 

Sempronius a înşfăcat-o, ridicând-o repede pentru a o 
apuca mai bine, apoi, împreună, au înfruntat mulţimea care 
se îndrepta spre clădire. Macro şi-a desfăcut picioarele şi a 
scos pumnalul, cu buzele arcuite într-un rânjet. În faţa 
camarazilor lui era un bărbat, cel care aruncase primul cu 
piatra, iar el a rărit pasul când a ajuns la intrare, apoi s-a 
oprit, privind nesigur spre Macro şi Sempronius. Următorii 
doi oameni au procedat la fel şi mulţimea s-a oprit tăcută 
când a rămas faţă în faţă cu cei doi romani. 

— Aruncaţi armele şi retrageţi-vă! a spus Sempronius pe 
un ton poruncitor. 

Nu a primit răspuns, însă cu toţii s-au uitat cu ură spre el, 
arătându-şi clar ostilitatea. Senatorul a riscat aruncând o 
privire spre stânga şi l-a văzut pe primul dintre auxiliari 
alergând spre templu. 

— Să-i ucidem! a răsunat un glas din spatele mulţimii. Să- 
i omorâm imediat! 

— Staţi! a exclamat Sempronius, ridicând o mână în aer. 
Dacă ne atingeţi pe vreunul dintre noi, veţi muri! Totul s-a 
sfârşit şi pentru voi. Oamenii mei vor apărea foarte curând. 
Uitaţi-vă! a continuat el, arătând spre Plotius şi soldaţii lui, 
care goneau spre templu. Aruncaţi armele, înainte de a fi 
prea târziu. Armata mea a primit ordin să-i ucidă pe cei 
care opun rezistenţă. Faceţi exact cum am spus şi aruncaţi- 
vă săbiile. 

Nesiguri, oamenii din mulţime au rămas neclintiţi, iar 
vreme de o clipă, Macro s-a temut că ei vor dori să lupte şi 
vor începe prin a-i ucide pe el şi pe senator. Apoi s-a auzit 


un zăngănit când prima sabie a lovit pământul. A urmat 
alta, şi alta, după care toţi şi-au lepădat săbiile. 

— Acum, trageţi-vă înapoi! a strigat Sempronius. Mergeţi 
acolo, alături de templu! 

A urmat un val mişcător când oamenii s-au retras, privind 
îngrijoraţi spre auzxiliarii care se apropiau. În momentul în 
care Plotius şi ai lui au ajuns la intrare, terenul din faţa lor 
era liber. 

Plotius a văzut imediat zgârieturile şi crestăturile 
căpătate de Macro şi Sempronius pe braţe. 

— Văd că sunteţi râniţi. 

— Ne simţim bine, a spus Sempronius clătinând din cap. 
Nu avem nicio rană gravă. Aveţi grijă de prizonieri. Să-i 
scoateţi din acropolă cât de curând posibil. Acum duceţi-i în 
amfiteatru. Lăsaţi-i să se perpelească acolo peste noapte şi 
mâine-dimineaţă să îi eliberaţi. Cu excepţia lui Glabius. 
Găsiţi-i o celulă curată şi liniştită şi ţineţi-l izolat de ceilalţi 
deţinuţi. 

— Am înţeles, domnule, a spus Plotius, salutând. 

Cato şi-a croit drum printre auxiliari, căutându-l din ochi 
pe Macro. Imediat ce l-a zărit pe prietenul lui, a zâmbit şi |- 
a bătut amical pe braţ. 

— l-am văzut cum s-au repezit spre tine. Vreme de o clipă 
m-am temut că se va întâmpla ceva cumplit. 

— Te-ai temut pentru ceea ce era mai rău? a pufnit 
Macro pe un ton batjocoritor. 

Vreme de o clipă, s-a simţit ispitit să ia totul în glumă, 
însă a clătinat din cap, după care şi-a umflat obrajii. 

— La naiba! A fost cât pe ce să murim. 


CAPITOLUL 14 


În următoarele zile, Cato a fost însărcinat cu organizarea 
şi distribuirea de alimente către cetăţenii din Gortina, dar şi 
către refugiații adăpostiţi între ruine şi dincolo de ziduri. 
După ce s-a făcut inventarul proviziilor de hrană strânse pe 
acropolă, s-a dovedit că populaţia putea fi hrănită cu ea 
vreme de cel puţin o lună. În fiecare dimineaţă, carele 
plecau spre punctele de distribuţie din oraş, unde erau 
aşteptate de mulţimea aşezată la coadă. Vehiculele erau 
escortate de secţiuni de auxiliari, care le apărau şi se 
asigurau că oamenii îşi respectau rândul pentru a li se da 
raţia cuvenită. 

În acelaşi timp, stocurile de alimente deţinute în privat de 
amicii lui Glabius au fost confiscate, iar  grânele 
necomestibile şi carnea stricată au fost arse într-o groapă 
din afara oraşului. La început, negustorii protestaseră, 
cerând despăgubiri şi amenințând că-şi vor adresa 
plângerile autorităţilor de la Roma. Cato i-a poftit să-şi ducă 
la îndeplinire amenințările şi a adăugat că va trimite şi elun 
raport privind însuşirea prin corupţie a fondurilor 
imperiale, cu complicitatea lui Glabius. Negustorii s-au 
potolit imediat, iar unii, care cunoşteau mai bine decât 
semenii lor asprimea pedepselor pe care le dicta Roma, s- 
au oferit chiar să înapoieze micile averi făcute prin 
vânzarea de provizii degradate sau la suprapreţ. 

Pentru a suplimenta rezervele de hrană, în afara celor 
deţinute de negustori, Cato a trimis patrule întărite la 
fermele împrăştiate pe câmpia din sudul Cretei pentru a 
căuta şi alte provizii care să se adauge celor deţinute pe 
acropolă. Cum inventarul fluctua în fiecare zi, avea nevoie 
de ajutor pentru a ţine evidenţa consumului şi 
aprovizionării cu alimente, iar într-o seară, când 


Sempronius lua masa în noul lui sediu de pe acropolă, Iulia 
s-a oferit să preia acea sarcină. La cină participau 
senatorul, fiica lui, Cato şi Macro, aşezaţi pe o canapea, în 
faţa unei mese scunde. Sempronius o avea pe lulia alături, 
Macro stătea în stânga senatorului şi Cato în dreapta Iuliei. 
Mâncarea era simplă, întrucât senatorul se simţea obligat 
să împartă în mare măsură privaţiunile pe care le trăiau 
locuitorii Gortinei. Felurile aduse de sclavii de la bucătărie, 
prezentate cu fastul obişnuit la marile banchete, erau 
devorate cu mare poftă de Macro. 

— Minunat! a exclamat el, lingând o picătură de sos de pe 
buze şi aşezând micul bol în care avusese friptură de porc 
în garumi3* cu miere. Aş fi în stare să mănânc toată noaptea 
aşa ceva. 

— La fel ar spune mai toţi oamenii aflaţi dincolo de aceste 
ziduri, a remarcat Sempronius, mestecând rar. Dar noi 
trebuie să conducem prin exemplu personal, aşa cum sigur 
ştie oricare centurion cu experienţă. 

— Da, a spus Macro sugându-şi dinţii. Toate la vremea lor. 

— Din păcate, aşa stau lucrurile. Sempronius a înghiţit şi 
a analizat situaţia câteva clipe. Avem nevoie de mai multă 
hrană, şi asta curând. 

— Ce-ar fi să o aducem din Egipt? a propus Cato. Cu 
siguranţă că acolo există grâne din belşug. 

Sempronius a dat din cap. Culturile care creşteau de-a 
lungul Nilului erau renumite pentru recoltele bogate şi 
reprezentau cea mai importantă sursă de grâne pentru 
miile de oameni ai Romei care ajunseseră să depindă de 
hrana gratuită distribuită cu regularitate de împărat. 

— Îl cunosc bine pe legatul de acolo. Gaius Petronius. Am 
slujit împreună pe Rin. Petronius era unul dintre tribunii 
ecveştri - un om de treabă. Aş putea apela la el, dar şansa 
de a primi un ajutor în alimente de acolo este destul de 
redusă. Roma are cuvântul hotărâtor în privinţa grânelor 
din Egipt. Adevărul este că trebuie să facem faţă cu ceea ce 


avem în prezent. Ceea ce înseamnă că trebuie să veghezi cu 
mare atenţie asupra volumului de provizii. 

— Adevărat. Aş avea nevoie de puţin ajutor la ţinerea 
evidenţelor, domnule. Ar fi bine dacă v-aţi putea dispensa 
de unul dintre copişti. 

— Şi aşa nu am personal suficient. Dar voi vedea ce se 
poate face. 

Iulia şi-a lăsat jos farfuria şi s-a rotit spre senator. 

— Mă laşi pe mine, tată? L-aş putea ajuta eu pe Cato. 

— Tu? a făcut Sempronius, ridicând din sprâncene. 

— De ce nu? Ai plătit unii dintre cei mai buni profesori 
din Roma pentru educaţia mea. Sunt convinsă că m-aş 
descurca bine la ţinerea evidenţelor. 

— Sunt sigur că poţi, dar nu am plătit acei profesori ca să 
faci treaba unui umil slujbaş. 

— Sunt convinsă, a spus Iulia, zâmbind şăgalnic. Dar ce s- 
a întâmplat cu ideea de a conduce prin puterea exemplului? 
Nu este valabil pentru toţi în situaţia de criză prin care 
trecem? Asta le va arăta localnicilor că romanii, chiar dacă 
sunt de origine nobilă, împărtăşesc poverile lor. În orice 
caz, ar fi o decizie politică iscusită. 

Sempronius s-a uitat fix la ea, apoi a clătinat din cap cu 
tristeţe. 

— Domnilor, dacă ar fi să vă dau un sfat, să nu aveţi copii. 
Ori, cel puţin, dacă trebuie, atunci să nu-i răsfăţaţi, pentru 
că altfel vor deveni treptat stăpânii voştri. 

— Să bem pentru asta! a spus Macro râzând, apoi s-a 
servit cu un pocal de vin pe care l-a băut tot dintr-o 
înghiţitură. 

Iulia s-a încruntat. 

— Tată, s-a întâmplat vreodată să nu-ţi arăt respectul 
cuvenit? 

— Ei, dacă tot ai adus vorba... 

S-au privit o fracțiune de secundă, după care au izbucnit 
într-un râs delicat. Iulia l-a bătut uşor pe braţ şi apoi a 


întins mâna după un măr. Iatăl ei i-a zâmbit iubitor şi a 
continuat încet: 

— Câteodată, îmi aminteşti foarte mult de mama ta. Pe 
numele zeilor, tare mult îi simt lipsa. Brusc, a coborât ochii 
şi a tuşit, după care şi-a ridicat pocalul şi l-a întins spre 
Macro. Umple-l, centurion. Să toastăm împreună. 

În clipa în care pocalele s-au atins cu un clinchet, Iulia s-a 
întors spre Cato şi l-a luat de mână, mângâindu-l pe dosul 
palmei cu degetul mare şi surâzând. 

— Măcar aşa vom putea petrece mai mult timp împreună. 

— Da, atâta vreme cât avem grijă să ne facem datoria. 

— Numeşte asta cum doreşti, a şoptit ea, apoi au râs 
când Cato s-a foit cu un aer încurcat. 

Sempronius a privit în jur. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, fata mea? 

— Nimic, tată. E o glumă de-a noastră. 

— Am priceput. Sempronius s-a uitat la Cato. le rog săo 
pui serios la treabă. 

— Am înţeles, domnule. 

A urmat o tăcere lungă, apoi senatorul i s-a adresat lui 
Macro. 

— Cum se descurcă oamenii? 

Imediat ce preluase comanda asupra forţelor militare 
rămase în Gortina, Macro iniţiase un program riguros de 
instrucţie pentru auxiliari. La început, nu se arătase convins 
că era o modalitate utilă de folosire a timpului lor. Soldaţii 
erau necesari pentru a patrula pe străzi şi prin taberele de 
refugiaţi, şi pentru a ajuta echipele de voluntari şi de sclavi 
rămaşi, care îndepărtau dărâmăturile şi reparau clădirile, 
sistemul de canalizare şi micile apeducte ce suplimentau 
alimentarea cu apă a oraşului. Însă Macro nu uitase 
ferocitatea sclavilor împotriva cărora luptase ca să apere 
carele cu provizii ale Matalei, şi hotărâse ferm că oamenii 
trebuiau să fie pregătiţi de luptă cât mai curând posibil. 
Prin urmare, soldaţii din A Zecea Macedoneană fuseseră 
împărţiţi în două grupuri şi, în mod alternativ, îşi desfăşurau 


activitatea în Matala şi se pregăteau pe terenul de 
instrucţie din afara oraşului. 

Macro a făcut o pauză de un moment să se gândească 
înainte de a răspunde: 

— Ca să spun adevărul, băieţii din A Zecea sunt destul de 
receptivi şi au un moral bun, ceea ce mă surprinde, având 
în vedere circumstanţele. Din nefericire, sunt într-o 
garnizoană de prea multă vreme şi s-au îmbolnăvit de 
delăsare. Nu prea găseşti vreunul capabil să mărşăluiască 
cincisprezece mile cu echipament complet şi să fortifice o 
tabără la sfârşitul zilei. Schimbă formaţia prea încet şi sunt 
neglijenţi în treaba asta. Totuşi, am făcut progrese 
constante. Încă o lună şi vor fi în stare să facă faţă oricărei 
bande de sclavi. 

— Aşa sper şi eu. Din rapoartele pe care le primesc de la 
Marcellus, se pare că sclavii nu prezintă prea mult pericol. 
A trecut prin zona de câmpie şi i-a gonit pe dealuri. Acum 
intenţionează să-i facă să sufere de foame sau măcar să-i 
slăbească îndeajuns ca să-i urmărească până în munţi, 
pentru ca apoi să-i atace şi să zdrobească orice rezistenţă. 

Macro a dat aprobator din cap. 

— Mi se pare calea cea mai potrivită de acţiune. Îi doresc 
noroc. Deşi asta mă face să cred că sclavii şi-au mai pierdut 
din avânt. Când i-am întâlnit eu, erau destul de dornici să 
lupte. 

— Poate că tu şi oamenii tăi i-aţi descurajat. La urma 
urmelor, în raport ai afirmat că le-ai provocat pierderi 
grele. 

— Adevărat, a spus Macro pe un ton sec. 

Nu considera motiv de mândrie că măcelărise nişte sclavi 
prost înarmaţi şi neinstruiţi. Însă fusese o problemă de viaţă 
şi de moarte, şi nu avusese timp să se arate milos. 

— Aşadar, i-am mai liniştit, a conchis Sempronius. Am 
scăpat de Glabius şi de complicii lui şi acum avem suficientă 
hrană pentru a înfrunta criza imediată. Am sentimentul că 
am depăşit momentele cele mai grele, împăratul va fi 


mulţumit de noi, iar imediat ce provincia revine la normal şi 
se trimite un nou guvernator de la Roma, noi ne vom putea 
relua călătoria spre casă. A zâmbit satisfăcut spre Macro şi 
Cato. Cred că ar trebui să fim mulţumiţi de noi înşine, 
domnilor. 

— Mai toastăm şi pentru asta? a zis Macro, ridicând 
pocalul. 

— De acord, a spus Sempronius, râzând. Pentru reuşita 
noastră. 

Pocalele s-au ciocnit cu un clinchet, apoi senatorul s-a 
întors spre Cato. 

— Ce se întâmplă? Nu toastezi alături de noi? Ridică 
pocalul, Cato. 

Tânărul a zâmbit forţat. 

— Dacă aşa spuneţi, domnule... Pentru reuşită. 

A băut, apoi a lăsat pocalul pe masă. lulia l-a strâns de 
mână. 

— Ce e cu faţa asta lungă? 

— Nu sunt convins, a spus el, ridicând din umeri. O fi 
puterea obişnuinţei, probabil. Am mereu sentimentul că 
încă nu am reuşit să depăşim toate obstacolele. 

Iulia a părut dezamăgită. 

— Şi eu, care te socoteam o persoană optimistă, dornică 
să trăiască bucuriile tinereţii... 

— Sunt tânăr, a recunoscut Cato. Dar cunosc mai bine 
lumea asta decât mulţi oameni de vârsta mea, şi decât mulţi 
alţii mult mai vârstnici. Ceva îmi spune că nu am depăşit 
greul. Ţine minte ce spun. 


— Asta e o suliță, nu o cârjă nenorocită! a urlat Macro în 
urechea auxiliarului, în timp ce îi trăgea şi un şut în fund. 

Suliţa a căzut la pământ cu un bufnet şi, scoțând un icnet 
de uimire, soldatul epuizat şi-a pierdut echilibrul şi a căzut 
la pământ, ridicând un nor de praf. 

— Ce mai e acum? a spus Macro, aplecându-se deasupra 
lui şi ţinând mâinile în şolduri, după care a continuat să 


răcnească: Dormi pe terenul de paradă! Amărât mic şi 
jalnic. Drept cine mă iei, crezi că-s mămica ta care a venit 
să te trezească dimineaţa? L-a lovit cu piciorul în coaste. 
Ridică-te! 

Macro s-a îndreptat de spate şi a continuat să meargă de- 
a lungul şirului de soldaţi ai centuriei, care tocmai se 
întorsese pe terenul de paradă după ce înconjuraseră de 
două ori oraşul în fugă. Văzând ce păţise primul om din şir, 
ceilalţi au luat grăbiţi poziţia de drepţi, chiar dacă respirau 
greu, şi-şi ţineau suliţele şi scuturile lipite strâns de corp, 
privind drept înainte. Purtând vestă din zale, apărători de 
picioare şi coif, pe care le luase din rezervele celei de-A 
Douăsprezecea Hispania, Macro era într-o formă mult mai 
bună decât oamenii lui, aşa că respira fără să gâfâie în timp 
ce mergea de-a lungul şirului, inspectându-i pe Macedoneni 
cu o expresie de dispreţ pe faţă. Singurul dintre soldaţi ce 
avea spiritul pe care dorea să-l vadă era Atticus; bărbatul 
devenise unul dintre cei mai buni recruți pe care îi întâlnise 
Macro: rezistent şi cu o înclinaţie firească spre mânuirea 
armelor. Centurionul îl avea deja în vedere pe grec pentru a 
fi promovat ca optio. 

— Am văzut babe ţesând la clacă şi păreau mai 
războinice decât voi, prăpădiţilor! Sunteţi jalnici. Cum 
naiba puteţi să arătaţi atât de sfârşiţi după o alergare 
uşoară? lată de ce, după ce terminăm exerciţiile de 
aruncare a suliţei, o să repetăm alergarea, iar dacă vreunul 
dintre voi rămâne în urmă sau nu stă ca lumea în poziţie de 
drepţi când ne întoarcem, o să-i trag una în fund atât de 
tare încât o să-i sară dinţii din gură. Să nu-mi spuneţi că nu 
v-am Zis. 

Macro a ajuns la capătul şirului, s-a răsucit pe călcâie şi a 
arătat către zece momâi din paie legate bine de nişte pari, 
la vreo treizeci de paşi depărtare. 

— Acelea sunt ţintele, câte o secţiune pentru fiecare. 
Dacă nu sunteţi în stare să loviți o asemenea ţintă 
nemişcată, pe un teren de paradă, atunci nu o să-mi fiţi de 


niciun folos pe un câmp de luptă îmbibat de sânge şi plin de 
cadavre. O să aruncaţi cu sulița până când fiecare dintre voi 
va reuşi cinci lovituri directe. Nu mă interesează cât va 
dura, pentru că sunt un om răbdător, şi nimic nu mă face 
mai fericit decât perspectiva de a-mi petrece toată seara la 
exersarea aruncării suliţei. Formaţi şiruri pe secţiuni! 

Soldaţii s-au aşezat grăbiţi în formaţia ordonată. Cele mai 
multe secţiuni aveau mai puţin de opt oameni, întrucât unii 
îşi pierduseră viaţa în cutremur, iar alţii erau bolnavi sau 
răniţi. 

— Primul! a răcnit Macro. Pregăteşte-ţi sulița! 

Prima persoană din fiecare şir a făcut un pas înainte, 
ţinând sulița strâns în mâna ridicată deasupra capului şi 
legănând braţul de aruncare în spate. Se foloseau sulițe 
uşoare, mai subţiri decât armele standard care câteodată 
erau numite lăncii. Macro a aşteptat până când fiecare om a 
fost pregătit şi a avut posibilitatea de a ţinti. 

— Aruncaţi! 

Cu icnete, şi-au făcut avânt şi au aruncat suliţele. Armele 
au descris fiecare un arc spre ţinte. Au urmat două mici 
explozii de paie, semn că două ţinte fuseseră lovite; trei 
sulițe trecuseră pe lângă momiâi, iar cinci nici măcar nu 
ajunseseră aproape. 

Macro şi-a încrucişat braţele la piept şi i-a fulgerat cu 
privirea pe oamenii care stăteau cu mâinile goale. A 
respirat adânc pentru a se calma, după care a strigat: 

— A fost cea mai nenorocită serie de aruncări pe care am 
văzut-o de când sunt. Singura voastră şansă de a 
supravieţui pe un câmp de bătălie ar fi să-i faceţi pe 
duşmani să moară de râs văzându-vă eforturile inutile. 
Doamnelor, treceţi la coada liniei. Următorii! 

Instrucţia a continuat, dar soldaţii nu au reuşit să-şi 
îmbunătăţească performanţele până la standardul pe care 
dorea să-l impună Macro, ceea ce îl exaspera. Una era să-i 
amenințe că-i va ţine la instrucţie până reuşeau să arunce 
cum trebuia, şi alta să fie silit să îndure chinul alături de ei. 


Unii dintre soldaţi se pricepeau să arunce sulița, 
majoritatea reuşeau ca jumătate din lovituri să meargă la 
ţintă, iar câţiva erau atât de nepricepuţi, încât Macro se 
temea că ei ar fi tras pe lângă chiar dacă momâile s-ar fi 
aflat la o distanţă la care puteau fi atinse chiar şi de un 
scuipat mai sănătos. 

În cele din urmă, l-a văzut pe Cato ieşind pe una dintre 
porţile oraşului şi îndreptându-se către terenul de paradă. 
Au schimbat saluturi şi Cato a rămas alături de prietenul 
lui. După ce un nou val de sulițe a ratat mai toate ţintele, 
Cato a plescăit din limbă. 

— Mă bucur să văd că nu ţi-ai pierdut calităţile de 
instructor. 

— Ei, la naiba, a bombănit Macro. Ce vrei? Nu cred că ai 
venit până aici doar ca să mă iei peste picior. 

— Eşti pe-aproape. 

— În orice caz, tu oricum nu eşti deloc priceput la 
aruncarea suliţei. Parcă ţin minte că erai cât pe ce să mă 
tragi în frigare cândva în Germania. 

— Atunci eram un recrut nepriceput, i-a răspuns Cato, 
apărându-se. Între timp, am reuşit să stăpânesc tehnica. 

— Serios? În ochii lui Macro a apărut o sticlire. S-a întors 
către soldaţi. Doamnelor, sunt încântat să vă anunţ că avem 
aici un soldat adevărat care va fi foarte bucuros să vă dea o 
dovadă de artă în aruncarea suliţei. 

— Macro... a mârâit Cato. 

— Hei, tu de acolo! a spus Macro, făcându-i semn celui 
mai apropiat dintre soldaţi. Dă-i sulița ta centurionului 
Cato! 

— Macro, serios că n-am timp de asta. 

— Prostii. Să vedem cine şi-a ieşit din formă, bine? l-a 
invitat Macro arătând spre sulița pe care soldatul o ţinea 
întinsă. Eşti invitatul meu. 

Cato a mijit ochii cu furie. A smuls sulița şi s-a apropiat de 
linia de aruncare. Întorcându-se cu faţa spre ţintă, s-a 
concentrat asupra ei cât a rotit băţul armei între degete şi 


apoi a strâns-o bine în mâna ridicată deasupra capului. Şi-a 
aşezat bine piciorul de sprijin, a dus spre spate braţul de 
aruncare şi a luat linia de ţintă cu mâna stângă în faţă, 
ţinând degetul mijlociu întins în faţă. Apoi, respirând adânc, 
şi-a încordat muşchii şi a aruncat sulița cu toată puterea. 
Arma a descris un arc de cerc, a atins punctul cel mai înalt 
al traiectoriei, după care a pornit în coborâre şi a străpuns 
momâia drept în centru. 

Cu pumnii strânşi, Cato s-a rotit spre Macro şi a şuierat 
triumfător: 

— Aşa! 

Imediat după aceea, s-a silit să redevină serios şi s-a 
îndreptat cu paşi mari spre prietenul său, străduindu-se să 
pară nepăsător, ca şi cum lovirea țintei era ceva ce putea 
face în orice clipă. Macro şi-a plecat capul în semn de 
admiraţie. 

— Frumoasă aruncare. 

— Retrage-ţi cuvintele, Macro. 

— N-a fost deloc rea, doar că ai reuşit, nu ştiu cum, să 
arunci sulița invers. 

— Poftim? Cato s-a întors să se uite la ţintă. Şi, adevărat, 
vârful suliţei ieşea din pieptul momâii, în vreme ce capătul 
ei atinsese pământul după ce o străpunsese. Ei, la naiba. 

— Ei, nu-i nimic, a spus Macro şi l-a bătut amical pe umăr. 
Dacă nu e vorba de altceva, a fost o demonstraţie 
folositoare de aruncare improvizată. 

Cato s-a strâmbat. 

— Fir-ar să fie! 

— Ei, lasă, ce vânt te aduce la mine? a întrebat Macro 
râzând. 

— Am un mesaj de la Sempronius. O secţiune din 
canalizare s-a prăbuşit şi trebuie săpată din nou. Vrea ca tu 
şi oamenii tăi să vă ocupați de asta. 

— Vai, mulţumesc. Doar atât îmi mai lipsea. 

Cato a zâmbit şi l-a salutat din nou pe Macro. 


— Culegi ceea ce ai semănat, nu? Pe curând. Acum 
trebuie să mă întorc în acropolă, şi la plăcerea de a ţine 
evidențe. Distracţie plăcută. 


Razele soarelui pătrundeau prin ferestrele aflate sus, în 
biroul situat alături de cel pe care Glabius îl părăsise 
recent. Şi acolo erau ferestre care dădeau spre oraş, iar 
Cato se uita la clădirile avariate şi la ruine, acum scâldate 
într-o lumină de un oranj deschis. Gândurile i-au fugit 
treptat înapoi spre problema care îl preocupa. În zilele 
precedente, rapoartele până atunci optimiste întocmite de 
Marcellus erau contrazise de frânturi de ştiri şi zvonuri 
care soseau la Gortina despre numeroase raiduri 
întreprinse de sclavi asupra unor ferme şi proprietăţi 
izolate. Apoi, cu o zi în urmă, un escadron de cavalerie, 
trimis în căutarea unei patrule care nu se mai întorsese din 
misiune, revenise ca să-l informeze pe Cato că se 
descoperiseră cadavrele soldaţilor dispăruţi. Cavaleriştii 
trecuseră şi printr-un sat unde toţi locuitorii, bărbaţi, femei 
şi copii deopotrivă, fuseseră măcelăriți, iar cadavrele lor 
mutilate fuseseră lăsate într-un morman, chiar în centrul 
satului, aflat la nici trei mile depărtare de Gortina. 

— Hei! a strigat lulia, care se afla de cealaltă parte a 
mesei de lucru. Nu vrei să fii atent la ceea ce ai de făcut? A 
lovit cu stilusul în tăbliţa cerată din faţa ei. Tata vrea cifrele 
revizuite chiar în seara asta, şi noi mai trebuie să 
introducem şi proviziile care au fost aduse la amiază. 

— Îmi pare rău, a spus Cato şi a surâs scurt. Mă 
gândeam. 

A ridicat tăbliţa cu inventarul primului car şi s-a pregătit 
să adune semnele făcute pentru fiecare sac pentru a anunţa 
totalul, urmând ca lulia să şi-l noteze. 

Pe neaşteptate, s-a auzit o ciocănitură în uşă şi Cato s-a 
întors. 

— Intră! 


Uşa s-a deschis şi în încăpere a pătruns unul dintre 
copiştii lui Sempronius. 

— Îmi cer scuze că vă întrerup, domnule, dar senatorul 
vrea să discute cu dumneavoastră imediat. 

— Imediat? Cato a aruncat o privire spre Iulia şi a văzut-o 
încruntându-se. Prea bine, vin. 

Şi-a împins scaunul în spate şi s-a ridicat, oprindu-se o 
clipă. 

— Continuăm mai târziu. 

Iulia a aprobat cu un gest ce-i trăda oboseala. 

Cato l-a urmat pe copist, ieşind din birou. S-a întrebat de 
ce îl chemase Sempronius chiar atât de urgent. Nu trebuiau 
să se întâlnească decât pentru şedinţa de seară. La capătul 
coridorului, uşa de la biroul senatorului era deschisă, iar 
copistul s-a oprit ca să bată în cadrul ei. 

— Centurionul Cato, domnule. 

— Foarte bine, invită-l să intre. 

Copistul s-a tras deoparte, iar Cato a trecut de el şi a 
intrat în încăpere. Sempronius stătea la birou. Alături de el 
se afla un ofiţer. Cato l-a recunoscut ca fiind unul dintre 
centurionii lui Marcellus. Omul purta armură, iar braţul cu 
care mânuia sabia era legat cu o cârpă mânjită de sânge. 
Era nebărbierit şi părea epuizat şi deosebit de încordat. 
Sempronius s-a uitat la Cato cu o expresie reţinută. 

— Am trimis vorbă să vină şi Macro. Va sosi peste scurtă 
vreme. Între timp, îl cunoşti pe centurionul Micon? 

Sempronius a făcut semn către celălalt ofiţer şi Cato l-a 
privit o clipă şi a încuviinţat din cap în timp ce traversa 
camera, oprindu-se în faţa biroului. 

— Să înţeleg că aţi primit un raport de la prefectul 
Marcellus? 

Micon s-a uitat spre senator, cerând îndrumări. 

— Spune-i simplu, a zis Sempronius cu glas obosit. 
Povesteşte-i totul. 

Cato s-a întors spre centurionul Micon, care şi-a dres 
glasul. 


— Centurionul Marcellus este mort. 

— Mort? 

— Da, domnule, a spus Micon întărindu-şi vorbele cu o 
mişcare din cap. El şi toţi oamenii lui. 


CAPITOLUL 15 


Partul a aruncat o privire în sus cât a ţinut acul şi firul din 
maţ de miel înălțate deasupra rănii. O lovitură de sabie 
făcuse o rană deschisă în coapsa gladiatorului. Din fericire, 
rana era superficială, curată şi sângerase din plin, astfel că 
rămăsese ferită de murdărie şi praf. Muşchiul era rupt 
puţin şi avea să se vindece fără să provoace nicio 
infirmitate. Gladiatorul stătea în picioare în faţa lui, 
dezbrăcat până la legătura dintre picioare. Pe tors avea 
câteva cicatrice, iar după cum arătau, unele dintre ele ar fi 
putut ucide sau lăsa schilod un om mai plăpând. Deşi fusese 
puternic şi în formă bună încă înainte de a deveni sclav, 
după doi ani de pregătire intensă ajunsese să aibă un trup 
superb. De când îngrijea războinicii din garda stăpânului 
său, partul nu văzuse niciodată un corp atât de desăvârşit. 

Dusese o viaţă plăcută, a gândit el, după care o 
încăierare la graniţă dusese la capturarea lui şi apoi la 
vânzarea lui către familia unui înstărit negustor grec. De 
atunci, avusese parte de o serie nesfârşită de sclavi cu 
buboaie, entorse şi încheieturi luxate şi boli venerice 
printre fetele de la bordelul pe care negustorul îl avea în 
Atena. Partul călătorea cu stăpânul lui când se produsese 
cutremurul din Creta. Se aflase în apropierea hanului unde 
grecul şi suita lui stăteau în momentul în care pământul îi 
gemuse şi vuise sub tălpi, aruncându-l jos. După ce seismul 
încetase, din han nu mai rămăsese decât un morman de 
dărâmături, iar de sub ele nu se auzea niciun sunet. 

Partul profitase de acea şansă pentru a fugi spre dealuri, 
unde a rătăcit vreme de două zile, suferind tot mai mult de 
foame, după care i-a întâlnit pe gladiator şi grupul lui de 
sclavi. La început, s-a mulţumit să primească resturile de 
mâncare ce i se dădeau pe degeaba, şi a decis să 


călătorească spre coastă pentru a căuta vreo corabie pe 
care să se ascundă şi să călătorească spre răsărit. Însă a 
apucat să-l cunoască pe gladiator. Acesta avea unele 
trăsături care i-au amintit de stăpânul lui din ţara natală. 
Radia o aură inepuizabilă de autoritate şi hotărâre care nu 
se plecau în faţa niciunui obstacol. Imediat ce gladiatorul a 
aflat de priceperea lui în ale medicinii, partul a fost rugat să 
rămână alături de sclavi ca să îi ajute în caz de nevoie. Era 
prima oară în viaţă când i se oferea posibilitatea de a alege, 
şi în timp ce trăia o nouă experienţă, aceea de a-şi decide 
singur soarta, l-a văzut pe gladiator urmărindu-l atent şi 
aşteptând răspunsul lui. În acel moment şi-a dat seama că 
făcuse deja alegerea. 

În zilele care urmaseră, armata gladiatorului sporise, 
pentru că tot mai mulţi sclavi i se alăturau, rugându-se să li 
se ofere prilejul de a porni la luptă împotriva foştilor 
stăpâni. Gladiatorul îi primise pe toţi, alegându-i pe cei 
potriviţi pentru a face parte din armata lui de războinici. 
Restul fuseseră trimişi pe dealul masiv, având culmea plată, 
care le slujea drept bază. Căile de acces către culme erau 
deja apărate de palisade şi întărituri de pământ, iar pe deal 
trăiau mii de sclavi în tot soiul de adăposturi primitive sau 
chiar sub cerul liber. În ciuda greutăților, a temerii 
permanente de atacurile soldaţilor romani şi a pericolului 
de a fi prinşi, aceştia erau fericiţi şi savurau fiecare zi de 
libertate pe care o trăiau. 

Partul s-a aplecat şi a examinat rana mai de aproape 
câteva secunde. Trei copci erau suficiente pentru a reface 
muşchiul secţionat. Alte nouă sau zece copci erau îndeajuns 
pentru a închide plaga, a socotit el. 

— Va durea rău, l-a avertizat, ridicând privirea. Eşti 
pregătit, Aiax? 

— Apucă-te de treabă. 

Gladiatorul a rămas neclintit, iar chirurgul s-a aplecat şi a 
vârât degetele în rană pentru a apropia cele două capete 
ale muşchiului. Apoi a străpuns țesutul cu acul şi a cusut, 


prinzând copcile, după care a tăiat firul şi l-a înnodat bine. 
Apoi l-a privit pe gladiator şi l-a întrebat: 

— 'Ţi-e bine? 

Aiax încuviinţat din cap, rămânând cu privirea oţelită 
îndreptată spre peisajul de dedesubt. Stătea pe o stâncă 
deasupra defileului, scăldat în lumina caldă a soarelui de 
dimineaţă. Acesta răsărise cu o oră înainte, şi primele raze 
de lumină căzuseră de-a lungul defileului, luminând 
cadavrele soldaţilor romani, unele împrăştiate, altele 
îngrămădite unele peste altele de-a lungul drumului îngust. 
Printre ele se găseau şi cadavrele cailor şi ale sutelor de 
sclavi care participaseră la atacul în care îi uciseseră pe 
romanii prinşi în ambuscadă. Fusese o luptă sângeroasă, şi- 
a amintit Aiax, parcă retrăind momentele acelea. Curajul 
disperat al luptătorilor lui împotriva armelor, pregătirii şi 
armurilor soldaţilor romani. Ultimul dintre duşmani fusese 
urmărit şi ucis cu puţin înainte de zori. Acum, oamenii lui 
dezbrăcau cadavrele de orice putea sluji nevoilor armatei 
sale, mereu în creştere. Înainte avuseseră un amestec de 
săbii, cuțite, seceri, sulițe, furci şi bâte. Acum însă aveau 
echipamente complete, şi Aiax ştia cum se foloseau. Unii 
dintre susţinătorii lui fuseseră cândva gladiatori şi 
începuseră deja să-i instruiască pe cei mai buni dintre sclavi 
în tainele luptei cu sabia şi sulița. Curând, aceştia aveau să-i 
pregătească pe alţii, şi în mai puţin de o lună, Aiax va avea 
mii de oameni sub comandă, iar atunci nimic nu va mai sta 
în calea răscoalei lui. 

S-a crispat când chirurgul a suturat rana şi a trecut acul 
prin piele, trăgând cu pricepere firul, pentru ca apoi să 
străpungă din nou carnea, în direcţie opusă. Durerea era 
arzătoare şi fiecare nerv al piciorului urla de suferinţă, însă 
el a rămas cu fălcile încleştate, luptând împotriva ispitei de 
a arăta că se chinuie. Durerea era dovada vieţii, aşa îi 
spusese primul instructor pe care îl avusese la şcoala de 
gladiatori din apropiere de Brindisi. Suportarea durerii 
dădea în acelaşi timp măsura omului, continuase 


instructorul, în timp ce se deplasa prin faţa şirului de 
recruți, lovind pe fiecare peste faţă când trecea prin 
dreptul lui. Cei care se fereau sau scânceau erau loviți 
întruna, până se prăbuşeau la pământ, însângeraţi şi 
înfrânți. A doua zi, repetase exerciţiul şi tot aşa, iar după 
zece zile, cu toţii puteau îndura loviturile lui fără ca pe feţe 
să le apară vreo expresie de durere sau spaimă. 

Astfel că Aiax a rămas neclintit ca o stâncă în timp ce 
chirurgul se ocupa în tihnă de rana lui şi nu a privit în jos 
decât atunci când l-a auzit pe part retrăgându-se şi 
ridicându-se în picioare, ţinând acul între degetele pline de 
sânge ale unei mâini şi întinzând-o pe cealaltă spre geantă 
pentru a scoate o cârpă. 

— Gata, am terminat. Diseară voi vedea rana din nou. 
Încearcă să nu soliciţi piciorul prea mult astăzi, altfel se vor 
desprinde copcile. 

Gladiatorul i-a adresat un zâmbet, lucru pe care îl făcea 
foarte rar. 

— Azi nu e nevoie să facem eforturi, Kharim. Sclavii au 
câştigat o victorie; acum trebuie să sărbătorim. După ce îi 
îngrijim pe răniţi şi ne îngropăm morţii, o să ne întoarcem 
în tabără. O să tăiem şi o să frigem o turmă de capre, o să 
deschidem butelcile cu vin şi vom face un banchet demn de 
zei. 

— Care zei? Ai mei sau ai tăi? 

Aiax a râs şi l-a bătut cu mâna pe umăr pe part. 

— Nici unii, nici alţii. Ce importanţă are? Atâta vreme cât 
suntem oameni liberi, cui îi pasă ce zei venerăm? Viaţa e 
frumoasă,  îndulcită de înfrângerea acelor romani 
blestemaţi. 

— Aşa e, a încuviinţat Kharim, în timp ce-şi ştergea 
mâinile şi se uita la cadavrele de dedesubt. A tăcut un 
moment, apoi a continuat: Păcat de băiat. 

Zâmbetul lui Aiax a pălit când şi-a amintit de tânărul care 
îi condusese pe romani în capcană. 


— Ştia care îi va fi soarta. Pollio era cât se poate de 
curajos. Aiax a strâns din pumn. Nu va fi uitat. A plătit cu 
viaţa pentru victoria noastră. Îl voi onora pe Pollio ucigând 
şi mai mulţi romani. 

Partul i-a aruncat o privire neliniştită. 

— De ce îi urăşti atât de mult pe romani? 

— E simplu. Ei au făcut din mine un sclav. 

— Nu-s cu nimic mai răi decât alţi proprietari de sclavi. 
Cu toate astea, pe ei nu-i urăşti la fel de mult ca pe romani. 

— Ai dreptate, a spus Aiax, surâzând. De fapt, am 
motivele mele ca să urăsc imperiul şi, în mod deosebit, o 
mână de romani. Dar nu contează. Atâta vreme cât ura îmi 
hrăneşte dorinţa de libertate, dar şi a ta şi a sclavilor ce mă 
urmează, lasă-mă să mă scald în ea, bine? 

Şi-au zâmbit, apoi Aiax s-a încruntat când a surprins un 
mic grup de prizonieri ce erau escortaţi de-a lungul culmii 
stâncii către el. Conducătorul escortei era un tânăr înalt şi 
lat în spate, care a zâmbit când şi-a văzut comandantul. 
Aiax a păstrat o expresie serioasă, încrucişându-şi braţele şi 
rămânând cu spatele drept, în timp ce prizonierii erau 
aduşi în faţa lui. 

— Chilo, ce înseamnă asta? Am dat ordin că nu luăm 
niciun prizonier. 

— Da, Aiax, ştiu. Dar acesta este centurion, şi Chilo s-a 
întors şi l-a prins pe unul dintre prizonieri de umăr, apoi l-a 
împins cu brutalitate în faţă, astfel că omul s-a împiedicat şi 
a fost cât pe ce să se dezechilibreze. Împreună cu alţii, se 
ascunsese sub un car de la coada coloanei. Nu au sărit la 
luptă, ci şi-au aruncat săbiile. Şi eu, care credeam că un 
centurion preferă să moară decât să se predea... 

Aiax s-a uitat fix la ofiţerul roman. 

— E adevărat? 

Centurionul şi-a plecat ochii şi a confirmat cu un gest din 
cap. 

— De ce? Spune-mi de ce aduci dezonoare asupra ta şi a 
oamenilor pe care îi conduci? 


— De ce? Agitat, centurionul a ridicat privirea. Am fost 
înfrânți. Nu avea rost să mai opunem rezistenţă. 

— Laşule! a strigat Aiax. Laşule! Rezistenţa are 
întotdeauna o noimă. Întotdeauna. De aceea sunt eu 
învingătorul vostru. Iar tu te înclini înfrânt. Eşti umilit, 
romanule, cu atât mai mult cu cât alegi ruşinea în locul 
morţii. Sclavul duce o viaţă de ruşine, de supunere, mereu 
trăieşte cu frică. El nu are de ales, iar moartea este doar o 
eliberare de umilinţă şi durere. lată lecţia pe care am 
învăţat-o când Roma a făcut din mine un sclav. A tăcut un 
moment, după care a rânjit spre centurion. De aceea te-au 
învins sclavii, romanule. Ei ştiu că libertatea este singurul 
lucru pentru care merită să mori. În schimb, tu şi aceste 
javre aţi ales să renunţaţi la libertate decât să muriţi. Şi de 
aceea v-am înfrânt, la fel cum vom învinge orice soldat 
roman din Creta. Pentru că voinţa noastră este mai 
puternică decât a voastră. 

Îngrozit de asprimea privirii lui Aiax, centurionul se uita 
drept în faţă. A urmat o pauză încordată, după care 
gladiatorul a respirat adânc şi a continuat: 

— Care ţi-e numele, centurion? 

— Centurion Micon, domnule. Escadronul doi, A doua 
cohortă călare Bataviană. 

— Ei, bine, centurion Micon, se pare că A doua cohortă 
călare Bataviană nu mai există. Prin urmare, ea nu mai are 
nevoie de centurion. 

Aiax a scos imediat un pumnal şi l-a prins pe Micon de 
hamul care îi acoperea vesta din zale şi care îi conferea 
însemnele de ofiţer. De ham erau prinse trei medalioane: 
medalii primite în campanii. Aiax a strecurat lama pe sub 
bareta din piele de la umăr a hamului şi a tăiat-o cu o 
mişcare rapidă, zâmbind când l-a văzut pe roman 
crispându-se. A tăiat apoi şi cealaltă baretă, dar şi legătura 
care ţinea hamul în jurul taliei centurionului, şi l-a smuls, 
împreună cu medalioanele de pe corpul lui Micon. A ridicat 
trofeul în aer, pentru ca oamenii lui să-l poată vedea şi apoi, 


cu un gest dispreţuitor, l-a aruncat în prăpastie. S-au auzit 
urlete de aprobare din partea sclavilor care urmăriseră 
acea mică dramă. 

— Nu mai eşti centurion, a spus Aiax rânjind. Nu mai eşti 
decât ultima fărâmă din acea cohortă a ta, apoi s-a întors 
spre Chilo şi i-a ordonat: Du prizonierii până la marginea 
stâncii şi aruncă-i unul câte unul. 

Chilo a surâs. 

— Am înţeles, Generale! O voi face cu plăcere. 

— Nu! a strigat unul dintre auxiliarii din Bataviană. Nu 
puteţi face asta! Ne-am predat! 

— Mare greşeală aţi făcut, i-a răspuns Aiax cu răceală. 
Mă întreb dacă voi m-aţi fi cruțat în caz că aş fi cerşit 
îndurare pe nisipul arenei. Chilo, execută ordinul. 

Chilo şi doi dintre oamenii lui l-au prins de braţe pe cel 
mai apropiat auxiliar şi l-au târât fără milă spre marginea 
stâncii ce domina prăpastia. Romanul a strigat şi a cerut 
îndurare, zbătându-se în strânsoarea sclavilor. Aceştia l-au 
dus cu forţa spre margine şi s-au oprit la o distanţă sigură, 
ţinându-l încă ferm pe captiv de încheieturile mâinilor. Chilo 
s-a plasat în spatele lui, apoi, izbindu-l puternic cu piciorul 
în şale, l-a împins brusc pe auxiliar în faţă, moment în care 
sclavii i-au eliberat mâinile. Cu un urlet de groază, soldatul 
s-a prăbuşit peste marginea stâncii şi a început să dea 
deznădăjduit din braţe. Apoi a căzut rostogolindu-se, 
continuând să vânture din mâini, încercând să se agaţe de 
ceva. Urletul lui a încetat un moment mai târziu, când 
bărbatul s-a izbit cu capul de o ieşitură a stâncii şi a 
explodat ca un pepene. Corpul lui a sărit de pe stâncă şi a 
căzut cu un bufnet greoi pe bolovanii de la poalele 
prăpastiei. Unul după altul, camarazii lui au suferit aceeaşi 
soartă, iar sclavii au ovaţionat la moartea fiecăruia, 
batjocorindu-i pe cei care se zbăteau mai mult când erau 
duşi spre pierzanie. 

În cele din urmă, dintre prizonieri a rămas doar Micon. 
Se prăbuşise în genunchi şi tremura jalnic văzându-i pe 


sclavi venind să-l ia. Chilo a pus să fie târât, dar înainte de a 
ajunge la margine, Aiax a strigat: 

— Opriţi-vă! 

Chilo şi oamenii lui s-au întors spre comandant, uitându- 
se întrebător la el. 

— El nu, a zis Aiax, făcându-le semn să-l aducă în faţa lui. 
Acesta va trăi. Aduceţi-l la mine. 

Tremurând ca varga, romanul a fost azvârlit la pământ în 
faţa gladiatorului, care şi-a reţinut dezgustul când s-a uitat 
în jos la prizonierul ce bolborosea mulţumiri, cu un aer 
patetic. 

— Linişte, câine! s-a răstit Aiax şi l-a lovit pe Micon cu 
piciorul. Ascultă-mă bine. Vreau să te întorci la Gortina şi să 
le spui superiorilor tăi - dar şi tuturor celor pe care-i vei 
întâlni - tot ce ai văzut aici. Spune-le că sclavii vor fi liberi şi 
că vom trece prin sabie şi foc pe oricine se pune în calea 
libertăţii noastre. lar acum, ridică-te, vierme laş. În 
picioare! Până nu mă răzgândesc. 

Micon s-a ridicat grăbit şi a rămas tremurând în faţa lui 
Aiax. 

— Ai înţeles ce ai de făcut, romanule? 

— Dd... da. 

Aiax s-a întors spre Chilo. 

— Găseşte-i un cal, apoi escortează-l o bucată de drum, 
pentru ca oamenii noştri să nu fie ispitiţi să-l vâneze şi să-i 
taie beregata. Apoi, eliberează-l. Ai înţeles? 

Chilo a înclinat din cap. 

— Am înţeles, generale. Cum doreşti, aşa voi face. 

În acea noapte, focurile şi-au înălţat flăcările spre cerul 
înstelat ca să-i încălzească pe sclavii care-şi sărbătoreau 
victoria. În centrul zonei în care se ridicau adăposturile şi 
corturile sărăcăcioase ce alcătuiau tabăra răsculaților se 
găsea un spaţiu liber de mari dimensiuni, unde se înălţau 
corturile lui Aiax şi ale camarazilor lui cei mai apropiaţi. 
Fuseseră săpate zeci de gropi pentru jeratic, iar pe măsură 
ce se lăsa întunericul, berbeci întregi, vârâţi în ţepuşe, se 


coceau deasupra tăciunilor încinşi, umplând aerul cu aroma 
cărnii fripte. Pentru sclavi, învăţaţi să mănânce mai tot 
timpul un soi de terci şi animale mici, pe care reuşeau să le 
prindă cu ajutorul capcanelor, acest ospăț reprezenta 
culmea luxului. Era genul de ospăț de care se bucurau 
stăpânii lor, şi pe care ei abia dacă-l visaseră vreodată. Vin, 
pâine şi fructe luate din bucătăriile proprietăţilor devastate 
de sclavi fuseseră distribuite cu generozitate prin ordinul 
lui Aiax. 

În timp ce susţinătorii lui benchetuiau, Aiax şi-a croit 
drum de la un foc la altul ca să îi felicite pe sclavii care 
luptaseră în ambuscadă, şi să-i asculte răbdător, în vreme 
ce ei se lăudau cu rolul jucat în bătălie. Îşi simţea inima 
crescând atunci când îi vedea atât de plini de bărbăţie pe 
fugarii zdrenţăroşi şi umili, care se alăturaseră luptei lui 
contra Romei. Sub conducerea lui, ei ar fi fost în stare să se 
bată fără să-i pună la îndoială hotărârile. Se obişnuise cu 
adularea din partea mulțimilor care veneau să urmărească 
jocurile din Roma, dar aici era vorba de ceva diferit. Aceşti 
sclavi, aceşti oameni, nu-l urmau fiindcă el îi ajuta să câştige 
rămăşaguri, şi nici pentru că le stimula pofta de sânge. Îl 
urmau pentru că împărțeau o povară comună. lar acum, a 
gândit el, împărtăşeau un destin comun. 

Le hrănise ambițiile prin mici raiduri împotriva unor 
moşii şi sate, iar apoi prin atacuri asupra unor patrule 
romane. Plănuise ambuscada din seara precedentă doar 
atunci când fusese convins că ei erau gata. Urmăriseră 
coloana de romani încă de la plecarea ei din Gortina. După 
hărţuieli mărunte, îl atrăsese pe comandantul călăreţilor 
spre dealuri, iar apoi, când s-a organizat capcana, l-a trimis 
pe băiat. Copilul Pollio nu şovăise nicio clipă când Aiax îi 
ceruse să îndeplinească sarcina care avea să ducă aproape 
sigur la moartea lui. Iatăl lui fusese ucis de un 
supraveghetor, iar mama vândută unui lupanar. El nu mai 
trăia decât cu gândul răzbunării. Se dusese de bunăvoie la 
moarte, iar Aiax se bucurase văzându-l că pleacă, ştiind că 


ar fi procedat la fel dacă ar fi fost în locul copilului. Se 
obişnuise de mult că creadă că ar fi fost în stare de orice 
dacă asta ar fi ajutat dorinţa lui de a sfida şi de a distruge 
Roma şi tot ce reprezenta ea. Cu vremea, susţinătorii lui 
aveau să-i împărtăşească viziunea cu aceeaşi convingere ca 
şi el, la fel ca băiatul, iar Roma avea să tremure văzând 
mulțimile, pe care le tratase ceva mai bine ca pe nişte 
obiecte, ridicându-se şi copleşind imperiul prin forţa lor. 

Aiax şi-a îngăduit un moment în care să viseze cum Roma 
va fi zdrobită sub călcâiul lui. Apoi şi-a înfrânat imaginaţia şi 
s-a concentrat asupra viitorului apropiat. Câştigase o mică 
bătălie. Acum era momentul să exploateze victoria, înainte 
ca romanii să-şi revină din şocul acelei înfrângeri. 

În vreme ce focurile se stingeau treptat, sclavii au 
terminat şi ultimele ciozvârte de carne şi au băut şi ultimele 
picături de vin. Unii s-au apucat să fredoneze fragmente din 
cântecele pe care şi le aminteau de pe vremea dinainte ca 
ei sau strămoşii lor să fi devenit sclavi. Cântece din toate 
colţurile imperiului, iar melodiile şi ritmurile lor, deseori 
sunând straniu pentru urechea lui, l-au tulburat profund pe 
Aiax. Era adevărat că nu exista niciun colţişor al pământului 
care să nu fi simţit mânia Romei. Şi încă o dată inima i s-a 
umplut de furie rece şi de dorinţa de răzbunare. 

Întorcându-se în centrul taberei, a urcat pe un car plin 
vârf cu echipamente capturate şi s-a ridicat în picioare pe 
capra surugiului, cu sabia într-o mână şi cu stindardul 
cohortei Bataviene în cealaltă. A lovit cu sabia în discul de 
argint reprezentând imaginea împăratului. Mulțimea din 
jur s-a întors spre locul de unde se auzise acel clinchet şi 
oamenii au tăcut, urmărindu-l cu sufletul la gură pe 
comandantul lor. Aiax şi-a coborât sabia şi a privit marea de 
chipuri, slab luminate de sclipirea licăritoare a focurilor ce 
se stingeau. Umplându-şi plămânii cu aer, a început: 

— V-aţi ospătat cu cea mai bună carne, cel mai bun vin şi 
cele mai bune delicatese pe care le-am luat de la cei ce ne- 


au fost stăpâni. Spuneţi-mi, care dintre acestea a avut 
gustul cel mai plăcut? 

— Berbecul fript! a strigat cineva, şi zeci de oameni au 
ovaţionat, arătându-şi astfel aprobarea. 

— Garumul! a strigat altul. 

— Curmalele! 

— Păsărica iubitei mele! a strigat altul, şi vorbele lui au 
fost urmate de hohote de râs. 

Aiax a lovit încă o dată cu sabia în stindard ca să-i reducă 
la tăcere. 

— Vă înşelaţi cu toţii! O să vă spun eu ce anume are 
gustul cel mai bun şi mai plăcut pentru noi toţi în această 
noapte... Libertatea! Libertatea! 

Mulțimea a ovaţionat, azvârlindu-şi pumnii în aer şi a 
răspuns ca unul la acel strigăt: 

— Libertate! 

După ce ovaţiile s-au stins, Aiax a continuat: 

— Prieteni, am câştigat prima din multele bătălii ce ne 
aşteaptă. Dar nu fără a plăti un preţ. Am luptat cu bâte şi 
unelte agricole împotriva unor oameni în armuri şi săbii şi 
sulițe. Acum, armele lor sunt ale noastre, iar când vom 
lupta din nou, romanii vor fi aproape în aceeaşi situaţie ca şi 
noi. Ba nu! Vom duce următoarea luptă în situaţiile pe care 
le vom stabili noi. Ei s-au îngrăşat şi au devenit delăsători 
pe baza trudei şi a suferințelor noastre. Ei nu se ridică la 
înălţimea hotărârii celor care luptă pentru libertate. Tocmai 
de aceea vor pierde. De aceea noi vom triumfa! 

Cuvintele lui au fost primite cu alte urale. Aiax s-a 
bucurat de ovaţii câteva momente, apoi a ridicat sabia şi a 
cerut să se facă tăcere. 

— Prieteni, am simţit gustul libertăţii, iar acum al 
victoriei, dar strădania noastră este doar la început. Am un 
plan. Vom cere ca libertatea noastră să fie recunoscută. 
Vom cere ca romanii să ne asigure părăsirea în siguranţă a 
imperiului. Acum, este posibil ca ei să tindă să refuze o 
cerere atât de logică. 


Mulțimea a râs şi a huiduit un moment, apoi Aiax a 
continuat: 

— De aceea, prieteni, trebuie să le dăm o lecţie, pentru a 
le dovedi cât de serioase sunt cererile noastre. Mâine voi 
pleca de pe acest deal în fruntea unei armate şi vom ieşi pe 
câmpie. În câteva zile le voi demonstra romanilor că 
înfrângerea de seara trecută nu a fost o întâmplare. Îi voi 
învinge încă o dată, ceea ce le va zdrobi aroganţa şi îi va 
umili. Peste câteva zile vor afla cât de îngrozitoare poate fi 
răzbunarea noastră. Apoi vor fi siliţi să ne îndeplinească 
cererile. Dacă n-o vor face, atunci vă dau cuvântul meu că îi 
vom măcelări pe toţi romanii de pe insulă. A împuns cu 
sabia spre cer şi a strigat: Moarte Romei! Moarte Romei! 

Mulțimea i-a preluat cuvintele şi le-a rostit tunător în 
noapte, cu glasuri stridente şi provocatoare, invitând Roma 
să răspundă la sfidarea aruncată de ei. 

Aiax a coborât de pe car şi s-a apropiat de Chilo. 

— A sosit momentul să încheiem distracţia în noaptea 
asta, aşa socotesc. Cere oamenii să o aducă pe drăguţa 
mea. 

— Cu plăcere, a spus Chilo, rânjind. 

S-a întors şi le-a făcut semn câtorva, care l-au urmat în 
cortul lui Aiax. După un moment, au ieşit ducând o cuşcă de 
fier. La vederea acesteia, sclavii au înaintat, alcătuind un 
cerc larg în jur. Când Chilo şi oamenii lui au aşezat-o pe 
pământ în lumina dată de focurile pentru fript carnea, Aiax 
s-a apropiat de ea şi s-a uitat printre gratii. Înăuntru a 
distins o siluetă, vizibilă în razele de lumină oranj care se 
strecurau printre gratii. Fata era despuiată şi plină de 
vânătăi, stând cu braţele strâns înlănţuite în jurul 
genunchilor, iar şuviţe din părul murdar îi atârnau pe 
trupul corpolent. 

— Antonia, doamna mea, îţi mulţumesc pentru că ni te-ai 
alăturat, a spus Aiax pe un ton batjocoritor. Îmi pare rău că 
ai lipsit de la ospăț, dar nu ai pierdut chiar toată distracţia. 
Am păstrat ce era mai bun pentru la urmă, în onoarea ta. Îţi 


cunosc plăcerile destul de bine. Din acele luni cât a trebuit 
să te slujesc precum un taur în călduri. Nici nu ai habar cât 
de mult mă revoltam când mă gândeam la corpul tău gras, 
moale şi lipsit de vlagă. M-ai făcut să-mi irosesc sămânţa şi 
m-ai pângărit. Acum ţi-a venit rândul să fii pângărită, a spus 
şi a pocnit din degete spre Chilo. Scoateţi-o afară! 

Chilo a tăiat legăturile care ţineau închisă uşa cuştii şi a 
vârât mâna înăuntru ca să o scoată pe soţia fostului 
guvernator. Ea a opus o rezistenţă demnă de toată mila şi 
apoi s-a prăbuşit pe pământ la picioarele lui Aiax, în timp ce 
unii bărbaţi din mulţime au început să urle ca lupii. 

— Voi fi blând cu tine, a spus Aiax, zâmbind cu răceală. O 
să te las să alegi. Pe spate sau în patru labe. 

Ea a ridicat ochii îngroziţi spre el şi, cu buze tremurânde, 
a Zis: 

— "Te implor, cruţă-mă. Ie rog. 

— Nu. 

— Atunci de ce m-ai salvat? Când a început cutremurul, ai 
venit după mine în grădină. De ce? 

— Pentru acest moment, doamna mea. Da, într-un fel, te- 
am salvat. le-am salvat ca să mă pot răzbuna pentru 
ruşinea de a-ţi fi jucărie. le-am salvat pentru aceşti oameni. 
Aiax a făcut semn către Chilo şi camarazii lui, care rânjeau 
cu cruzime. Luaţi-o, folosiţi-vă de ea în orice fel voiţi, iar 
după ce isprăviţi, aruncaţi-i cadavrul în prăpastie, alături de 
ceilalţi. 

Aiax s-a întors şi a pornit cu paşi mari spre cortul său. În 
urma lui, mulţimea privea cum Chilo şi cei doi camarazi ai 
lui o ţin pe femeia romană cu faţa în jos pe pământul 
dezgolit. După o vreme, noaptea a vuit de primul ei țipăt 
ascuţit, de groază şi durere. 


CAPITOLUL 16 


Macro a sosit în biroul lui Sempronius aducând cu elun 
uşor miros de canalizare, unde supraveghease lucrările de 
reparaţie. L-a salutat pe senator, apoi şi pe Cato, făcând un 
semn din cap, după care a aruncat o privire curioasă spre 
centurionul Micon. 

— Acum suntem toţi. la loc, l-a invitat Sempronius, 
împreunându-şi mâinile. Aşadar, centurionul Micon va 
putea să-şi prezinte raportul. Înţeleg că nu aveţi defel 
cunoştinţă despre cele întâmplate, aşa este, Macro? 

Noul sosit a aruncat o privire spre Cato şi a scuturat din 
cap. 

— Nu ştiu nimic. În afara unor strigăte din forum, pe care 
le-am auzit venind încoace. 

— Strigăte? 

— Da. Nu sunau ca şi cum s-ar fi sărbătorit ceva. 

— Amicul nostru, centurionul Micon, a fost lipsit de 
înţelepciune şi a anunţat ştirea în forum, înainte de a veni la 
mine. Vestea se va răspândi în întreaga Gortina încă înainte 
de căderea nopţii. 

— Veste? Macro s-a încruntat. În numele zeilor, ce se 
petrece, domnule? 

— Am suferit o înfrângere. Marcellus şi coloana lui au fost 
măcelăriți de sclavii răsculați. Centurionul Micon a reuşit să 
scape. Dar mai bine să-l ascultăm pe el. 

— Aşa ar trebui, a spus Macro, măsurându-l cu răceală 
pe Micon. Povestea despre felul în care o adunătură de 
sclavi a măcelărit aproape o mie de oameni merită ascultată 
cu luare-aminte. 

Sempronius s-a aplecat în faţă. 

— Ascultă doar. 


Macro a ridicat mâinile şi s-a rezemat de spătar, apoi a 
făcut un semn din cap către Micon. 

— Te rog să ne povesteşti. 

Bărbatul a fost tulburat de tonul critic al superiorului 
său, de aceea i-a trebuit un moment ca să-şi revină, după 
care şi-a dres glasul şi a început: 

— S-a întâmplat ieri, la apus, la vreo treizeci de mile spre 
răsărit de Gortina. După cum ştiţi din rapoartele prefectului 
Marcellus, urmăream bande de sclavi răzvrătiți şi îi goneam 
din calea noastră. Se retrăgeau tot timpul, îndepărtându-se 
de Gortina şi înaintând spre dealuri. Eram convinşi că îi 
puseserăm pe goană. Îi alungaserăm de pe câmpie şi 
imediat ce erau siliţi să se ducă spre munţi, planul era de a-i 
prinde în cursă şi de a termina cu ei o dată pentru 
totdeauna. Marcellus era convins că va încheia campania în 
mai puţin de o lună. Apoi, în urmă cu trei zile, una dintre 
patrulele noastre a capturat un sclav. Un flăcăiaş, care nu 
avea mai mult de doisprezece ori treisprezece ani. A fost 
adus pentru interogare şi ne-a spus că sclavii aveau în 
frunte un mare gladiator, care jurase să-i conducă pe sclavi 
la libertate sau la moarte. La auzul vorbelor lui, oamenii 
noştri au pufnit dispreţuitori, însă după aceea, băiatul a 
susţinut că-l ştie pe gladiator, spunând că era unul dintre 
slujitorii lui. Atunci şi-a dat seama că spusese prea multe şi 
a tăcut cu încăpățânare. Dar era prea târziu. Decurionul 
aflat la comanda patrulei l-a adus pe băiat la Marcellus. La 
început, a refuzat să vorbească, apoi prefectul a chemat 
anchetatorii. Micon a făcut o pauză şi s-a uitat în jur spre 
ceilalţi ofiţeri. Doar ştiţi cât de bine se pricep ei să dezlege 
limbile oamenilor. Ei, bine, le-a trebuit cam o oră până să-l 
înfrângă pe băiat. L-au bătut rău şi s-au slujit de fiare 
încinse, după care au adus instrumentul de scos ochii. Cum 
l-a văzut, s-a şi dat pe brazdă. Chiar şi aşa, nu am văzut 
niciodată un tânăr atât de curajos, a gândit centurionul 
Micon cu voce tare. Şi nici vreun sclav. 


— "Te rog să ne povesteşti mai departe, a intervenit 
Sempronius. 

— Am înţeles, domnule. În orice caz, copilul ne-a spus că 
ştia unde îşi aveau tabăra răzvrătiţii şi că ne va duce acolo 
dacă Marcellus îi promitea că va fi trimis înapoi la stăpânul 
lui fără să i se mai facă vreun rău. Fireşte, prefectul şi-a dat 
cuvântul. Marcellus a trimis după ofiţerii săi. Ne-a oferit vin 
şi a spus că ne va conduce înapoi în triumf, mânând mii de 
sclavi prinşi, în vreme ce conducătorul lor înlănţuit va fi 
adus târâş. A doua zi dimineaţa, a dat ordin ca toate 
patrulele să fie rechemate şi oamenii să se pregătească 
pentru un atac asupra taberei sclavilor ce avea să fie 
declanşat în seara următoare. Centurionul Albinus a 
sugerat să se transmită un raport spre Gortina, ca 
autorităţile să ştie despre atac, dar Marcellus a spus că ar fi 
fost mai bine să ne întoarcem pur şi simplu cu prizonierii de 
îndată ce atacul se încheia. Nimic nu e mai convingător 
decât succesul - acestea au fost cuvintele lui. Aşadar, am 
pornit spre dealuri îndrumați de băiat, care era legat de 
calul lui Marcellus. La început, înaintarea ne-a fost uşoară, 
de-a lungul unui drum lat, şi chiar după căderea înserării şi 
a întunericului, luna lumina cât să vedem drumul pe măsură 
ce el se îngusta şi era mărginit de pereţi tot mai abrupți. 
Apoi, după aproape două sau trei ore, am văzut lumini 
licărind deasupra unui deal aflat la o milă depărtare. Am 
continuat să înaintăm mai precauţi, iar Marcellus a trimis 
iscoade în faţă. Totul a decurs bine o vreme, până am ajuns 
la vreun sfert de milă de tabără. Atunci, o iscoadă s-a întors 
şi a raportat că drumul trecea printr-o râpă îngustă, după 
care urca spre culmea dealului. Marcellus s-a arătat 
bănuitor şi a ordonat coloanei să se oprească, şi l-a luat încă 
o dată la întrebări pe băiat. Acesta a spus cu tărie că acela 
era singurul drum până la tabără fără a face un ocol prea 
mare, ceea ce ar fi însemnat că nu am fi putut ajunge acolo 
înainte de crăpatul zorilor. Marcellus ne-a ordonat să 
pornim mai departe. Râpa abia dacă era lată de şase metri, 


având pereţii abrupți, mult prea abrupți ca să fie urcați, iar 
noi am făcut tot posibilul ca să înaintăm tăcuţi, pentru că 
sunetele răsunau cu ecou din pereţii stâncoşi. Şi chiar când 
capul coloanei a început să iasă în terenul liber, am văzut o 
explozie de lumină de-a lungul coamei, de o parte şi de alta. 
Avuseseră snopi de nuiele înmuiate în ulei, pe care le-au 
aruncat, aprinse, asupra noastră. Amintindu-şi clipele de 
groază din noaptea precedentă, Micon a făcut din nou o 
pauză de un moment. Izbucniseră incendii pretutindeni, iar 
snopii de nuiele explodau în fragmente aprinse pretutindeni 
în jurul nostru. Caii au intrat în panică şi s-au izbit unii de 
alţii, călcându-i în acelaşi timp în picioare pe infanterişti. În 
lumina flăcărilor stârnite, inamicul - adică sclavii - au 
început să arunce bolovani peste noi. Bolovani, dar şi 
buşteni în care vârâseră ţepuşe şi cârlige de fier. Domnule, 
a fost un adevărat carnaj. Marcellus a fost unul dintre 
primii noştri oameni doborâţi, însă el nu s-a prăbuşit decât 
după ce i-a luat gâtul băiatului. Asta mi s-a părut îngrozitor. 
Puştiul stătea acolo şi râdea în hohote în timp ce se 
întâmplau toate lucrurile despre care vă vorbesc. Înainte de 
a muri, l-a scuipat în faţă pe Marcellus. După numai o clipă, 
acesta a fost strivit de un buştean. A murit pe loc. Nu mai 
era nimeni la comandă, iar unii oameni au pornit înainte, 
sperând să scape din capcană. Alţii s-au întors, iar unii s-au 
ghemuit sub orice le putea asigura un adăpost. 

— Şi tu ce ai făcut? a întrebat Macro. 

— M-am întors, a recunoscut centurionul Micon. Ce 
altceva puteam face? I-am strigat pe oamenii mei, atâţia cât 
mai rămăseseră şi am călărit înapoi prin coloană. Numai că 
sclavii blocaseră drumul de întoarcere, instalând batize!4: 
de-a latul drumului. Unii dintre soldaţii noştri au încercat să 
le îndepărteze, dar sclavii aveau arcaşi de o parte şi de alta, 
iar ai noştri au murit ca muştele. Însă ei au reuşit să 
deschidă o breşă, iar eu mi-am îndrumat oamenii prin ea. 
Micon a aruncat o privire furişă spre ceilalţi. Am mers în 
urma prăştierilor, ca să le oferim celorlalţi o şansă de a 


îndepărta restul baricadei şi de a reuşi să scăpăm. Însă, 
atunci au apărut ca din pământ lăncieri. Stătuseră ascunşi 
în spatele prăştierilor şi, imediat ce noi am atacat, aceştia s- 
au îndepărtat şi noi am gonit călare drept spre ţepuşele 
plantate de ei. Eu am reuşit să-mi întorc calul, asta după ce 
ultimul dintre oamenii mei a fost doborât, şi am gonit înapoi 
pe drum, spre câmpie, trecând printre cei câţiva sclavi care 
blocau drumul. Nu m-am oprit decât după ce am reuşit să 
mă îndepărtez aproape un sfert de milă. Apoi, după ce am 
putut opri calul, m-am uitat în urmă şi am văzut flăcările ce 
se ridicau dintre pereţii prăpastiei. Încă îmi răsună în 
urechi strigătele şi ţipetele oamenilor noştri, căpătând ecou 
între pereţii de piatră. Suliţaşii sclavilor se aşezaseră în 
formaţie pe marginea prăpastiei şi îi măcelăreau pe toţi ai 
noştri care fuseseră prinşi în capcană. Centurionul Micon a 
plecat capul. Coloana nu a avut nicio şansă, domnule. Nu 
am ştiut ce să mai fac... Să mă năpustesc înapoi în luptă, ori 
să îmi fac datoria şi să mă întorc pentru a da raportul. 

— Aşadar, ai hotărât să-ţi salvezi pielea, a spus Macro, 
pufnind aproape dispreţuitor. În loc să te întorci în sprijinul 
camarazilor tăi. Purtare tipică pentru un auxiliar. 

Cato s-a aplecat în faţă. 

— Centurionul Micon nu putea face nimic altceva. 

— Ar fi putut să moară ca un adevărat soldat, nu să fugă 
de acolo ca orice javră speriată, abandonându-şi camarazii. 

— Şi atunci, cine ar mai fi rămas ca să ne prezinte acest 
raport? 

Macro şi-a reprimat respiraţia, şuierând printre dinţi. În 
cadrul legiunilor exista tradiţia potrivit căreia centurionii 
adevăraţi nu cedau nicidecum în timpul unei bătălii. Se 
vedea treaba că la cohortele de auxiliari se aplicau alte 
standarde. 

— Ei, bine, ar fi putut găsi pe altcineva care să gonească 
până aici pentru a ne da vestea. 

Sempronius a bătut cu palma în tăblia mesei de lucru. 


— De ajuns! Aşa nu vom ajunge nicăieri. Problema care 
se pune este: ce facem de aici înainte? Această înfrângere a 
schimbat totul dintr-o singură lovitură. Marcellus avea cei 
mai buni oameni ai noştri, iar acum aceştia nu mai există. 
Nu mai avem decât câteva detaşamente aflate în nordul 
insulei, A Zecea Macedoneană şi cohorta de la Matala. Ce 
înseamnă asta? Cel mult şase sute de oameni, a zis 
Sempronius, clătinând din cap. Cum naiba au reuşit sclavii 
ăştia nenorociţi să ne facă aşa ceva? Cum de-au putut 
înfrânge nişte soldaţi instruiți? l-am subestimat pe sclavi, 
dar şi pe gladiatorul care se află în fruntea lor. 

Cato a rămas tăcut, reprimându-şi în acelaşi timp un val 
de furie şi indignare. Senatorul se făcea răspunzător de 
faptul că nu luase în serios ameninţarea sclavilor. Cato şi 
Macro, într-o mai mică măsură, fuseseră conştienţi de 
primejdii, însă vorbele lor de îngrijorare fuseseră luate în 
râs. Era ispititor să încerci a obţine o oarecare 
recunoaştere din a găsi persoana vinovată, însă acum nu 
era cazul. Orice dezbinare între cei care răspundeau în 
acele momente de provincie nu ar fi făcut decât să agraveze 
situaţia care şi aşa era destul de primejdioasă. 

— Deci, a continuat Sempronius, uitându-se spre Macro 
şi Cato, voi aveţi experienţă militară. Ce ar trebui să facem 
în situaţia de faţă? 

— Ce ar trebui să facem? a răspuns Macro cu răceală în 
glas. Se pare că suntem copleşiţi numeric, depăşiţi în ceea 
ce priveşte gândirea de luptă, şi tocmai am primit o lovitură 
greu de îndurat. Cel mai bun lucru ar fi să cerem ajutor şi 
să rezistăm până îl vom primi. 

Sempronius a lăsat impresia că nu-i plăcuse ceea ce 
auzise şi s-a întors spre Cato. 

— Dar tu, ce părere ai? 

— Macro are dreptate, domnule. Cu atât de puţini 
oameni, nu avem de ales. Ar fi o nebunie să trimitem toate 
forţele pe care le mai avem ca să lupte împotriva sclavilor. 
Oraşul Gortina trebuie apărat. 


— Apărat? a făcut Sempronius, ridicând din sprâncene. 
Cum asta? În urma cutremurului, pesemne că în ziduri au 
apărut douăzeci sau treizeci de spărturi. 

— Adevărat, domnule. Dar trebuie să le reparăm înainte 
ca sclavii să-şi pună în minte să pornească împotriva 
Gortinei. 

— Chiar crezi că vor face asta? 

— Dacă aş fi în locul lor, eu aşa aş proceda. Acum, când 
suntem la mila lor, pot face tot felul de cereri, ori pot 
ameninţa că ne vor ucide pe toți. 

— Atunci trebuie să reparăm zidurile cât mai repede. 

Macro a clătinat din cap. 

— Imposibil, domnule. Avariile sunt prea mari. Chiar dacă 
am pune toţi bărbaţii, femeile şi copiii să lucreze la 
repararea spărturilor, ne-ar trebui prea multe zile ca să 
terminăm. 

Cato a rămas un moment pe gânduri. 

— În acest caz, trebuie să abandonăm Gortina şi să-i 
aducem pe toţi locuitorii aici, în acropolă. 

— Dar avem loc pentru toţi? a întrebat Sempronius. În 
oraş sunt peste cincisprezece mii de suflete. Condiţiile vor 
deveni îngrozitoare. 

— Ori vin aici, ori riscă să fie ucişi de sclavi, a răspuns 
Cato, privindu-l fix. 

— Dar ce se va întâmpla cu Matala? a intervenit Macro. 
Am putea trimite pe cineva acolo. Dacă ar pleca imediat, ar 
reuşi să ajungă în port înainte ca armata sclavilor să 
pornească dinspre răsărit. 

— Nu, e prea riscant. Probabil că sclavii au deja patrule 
în regiune. Ar trebui să trimitem un detaşament puternic 
pentru protejarea civililor. Avem nevoie de toţi bărbaţii aici, 
pentru a apăra capitala provinciei. Cato a făcut o pauză, 
apoi a continuat: Cu toate acestea, este important să îl 
avertizăm pe centurionul Portillus, să-i spunem ce s-a 
întâmplat. Va trebui să protejeze populaţia din Matala. Ar fi 


mai bine dacă i s-ar da ordin să îi mute pe oameni în 
acropolă. 

Sempronius s-a prăbuşit moale pe scaun. 

— Vai, zei, sclavii ne pun pe goană. Ne vor încercui ca pe 
nişte şoareci. Când Roma va auzi asta, voi fi terminat. 

Cato şi-a dres glasul şi a vorbit cu glas slab: 

— Dacă nu facem tot ce putem pentru a salva ce a mai 
rămas, riscăm să pierdem întreaga provincie, domnule. 
Împăratul nu ne-ar ierta pentru asta. A făcut o pauză 
pentru ca vorbele lui să-şi facă efectul, apoi a urmat: 
Problema este că noi nici nu trebuia să ne aflăm aici. A fost 
o pură întâmplare că eram în trecere prin dreptul insulei 
când valul ne-a lovit corabia. 

— Şi? 

— Şi nu văd de ce am putea fi traşi la răspundere. 
Situaţia nici nu putea fi mai proastă, iar dumneavoastră aţi 
făcut tot ce era posibil pentru restabilirea ordinii. 

— Frumoase vorbe, Cato, dar mă îndoiesc că împăratul 
va fi de acord cu tine. Indiferent de ceea ce am reuşit să 
facem, noi suntem cei pe care îi va socoti răspunzători dacă 
aceşti sclavi vor reuşi să umilească Roma în interesele ei. 

Macro şi-a umflat obrajii. 

— Atunci trebuie să faceţi ceva, domnule. 

— Să fac? a spus Sempronius pe un ton neajutorat. Ce 
pot face? 

— Aduceţi oameni. Mai mulţi soldaţi. 

— Cum asta? Doar nu-i pot crea din neant. 

— Aduceţi-i din Egipt, a propus Macro fără ocolişuri. Aţi 
zis că îl cunoaşteţi pe legatul împăratului, adevărat? Gaius 
Petronius. Care este membru al clasei ecvestrei!5:. 

Sempronius a confirmat dând din cap. 

— lar dumneavoastră sunteţi senator. Aşadar, faceţi parte 
dintr-o clasă superioară lui. Ordonaţi-i să ne trimită întăriri. 

Sempronius a analizat propunerea o clipă. 

— Şi dacă n-o va face? 


— Atunci trebuie să-i spuneţi că dacă insula Creta cade în 
mâinile sclavilor, veţi avea grijă ca Roma să afle că i-aţi 
cerut ajutorul, iar el a refuzat. Nu veţi fi singurul care va 
atrage mânia împăratului, a zis Macro, zâmbind forţat. Nu-l 
văd respingând şansa de a evita să cadă în dizgraţia lui 
Claudius. 

— Domnule, Macro are dreptate, a intervenit Cato. Nu 
aveţi nimic de pierdut dacă îi cereţi ajutor legatului din 
Egipt. Dacă plecaţi spre coastă şi luaţi prima corabie, aţi 
putea ajunge la Alexandria în câteva zile, şi să vă întoarceţi 
cu întăririle în mai puţin de o lună. Dacă reuşiţi să obţineţi 
suficienţi oameni, sunt convins că putem zdrobi imediat 
revolta sclavilor. 

— Crezi că e chiar atât de uşor? a spus Macro, 
aruncându-i o privire surprinsă. 

— De ce nu? Atâta vreme cât nu urmăm exemplul dat de 
Marcellus. 

Sempronius şi-a dres glasul. 

— Eu nu plec din Gortina. Acest lucru este exclus. 

— De ce? a întrebat Cato, uitându-se ţintă la el. 

— Gândeşte-te numai, Cato. Sclavii au anihilat mai toate 
forţele noastre şi au provincia la cheremul lor. Şi exact într- 
un asemenea moment, guvernatorul în funcţie hotărăşte să 
părăsească insula pentru a aduce întăriri din Egipt, în timp 
ce subordonații lui şi miile de civili sunt lăsaţi să facă faţă 
răzvrătiţilor. Nu ar fi cel mai edificator model de 
conducător, nu crezi? 

— Asta trebuie să o spună alţii, domnule. Deocamdată, se 
cuvine să ignorăm o astfel de eventualitate. Este esenţial să 
ajungeţi în Egipt. Îl cunoaşteţi pe legat. Doar cineva cu 
autoritatea dumneavoastră îl poate convinge pe Petronius 
să ne trimită întăriri. 

— Adevărat, a recunoscut Sempronius şi a dat încet din 
cap în timp ce analiza problema. 

Apoi i-a apărut un zâmbet pe buze şi s-a uitat la ofiţeri. 


— Cred că am obţine ce dorim şi dacă aş trimite pe 
altcineva în Egipt, autorizat să acţioneze în numele meu. 
Evident, persoana respectivă va trebui să fie capabilă să-l 
convingă pe legat. 

În aceeaşi clipă, atât senatorul, cât şi Macro şi-au 
îndreptat privirile spre Cato. Brusc alarmat, centurionul s-a 
rezemat de spătar şi a scuturat din cap. 

— Nu. Nu mă trimiteţi pe mine. 

— De ce nu? a întrebat Sempronius. 

— Sunt prea tânăr, a recunoscut Cato. Legatul se va uita 
la mine şi se va întreba dacă mă poate lua în serios în 
calitate de centurion, fără a mai vorbi de trimis al 
guvernatorului Cretei. Trimiteţi-l pe Macro. 

— Poftim? Macro a tresărit şi s-a uitat urât la Cato. 
Mulţumesc. 

Sempronius a surâs. 

— Cu tot respectul faţă de calităţile lui de politician, 
prefer să-i folosesc talentul deosebit pentru apărarea 
Gortinei. Omul de care am nevoie în Alexandria trebuie să 
aibă putere de convingere pentru a solicita şi obţine 
întăriri. 

— Da, a adăugat Macro cu un zâmbet, te cunosc bine, 
băiete. Eşti în stare să-l convingi şi pe cel mai încăpățânat 
catâr. Senatorul are dreptate, tu trebuie să fii acela. 

Cato a simţit că situaţia îi scapă de sub control şi a făcut o 
ultimă încercare de a protesta. 

— Domnule, vă rog să vă răzgândiţi. Sunt unul dintre cei 
mai tineri centurioni din armată. Chiar dacă Petronius mi-ar 
accepta argumentele, nu cred că mi-ar încredința o forţă 
îndeajuns de mare pentru a-i zdrobi pe sclavi. 

— Atunci, va trebui să te înalţ în rang, a decis 
Sempronius. “Temporar, desigur. Pe durata situaţiei de 
urgenţă. 

— Să mă înălţaţi în rang? Cato a rămas buimăcit de o 
asemenea idee, iar apoi şi-a dat seama că era logic. Până la 
un punct. Dacă mă duc în calitate de prefect, voi apărea şi 


mai ridicol decât dacă m-aş prezenta drept centurion, 
domnule. Pe de altă parte, Legatul Egiptului îmi va fi 
superior. 

— Cine a spus cuvântul prefect? 'Te voi trimite în Egipt cu 
rangul civil de tribun. 

— Tribun? De astă dată, Cato a rămas de-a dreptul 
stupefiat. Tribunatul era un titlu în mare măsură onorific la 
Roma, dar era acordat câteodată oficialităților trimise în 
provincii pentru a acţiona cu aprobarea împăratului şi a 
senatului. Cato şi-a muşcat uşor buzele. Puteţi face asta? 

— Sunt guvernatorul în exerciţiu al acestei provincii şi 
mi-am asumat autoritatea în numele împăratului. Până 
acum, totul a mers bine. Şi, după cum spuneai, ce am de 
pierdut? O să redactez documentul şi-l voi sigila cu inelul de 
guvernator. De fapt, mai bine iei cu tine inelul meu de 
familie ca să faci dovada că eu te-am trimis. În felul acesta, 
şi având în vedere spiritul tău alert, vei reuşi să fii 
convingător. 

— Va trebui să fie, a spus Macro. Altfel suntem pierduţi. 

— Exact, a spus Sempronius. Dacă ne vedem eforturile 
încununate de succes, va trebui să sper că împăratul va 
trece cu vederea peste faptul că mi-am depăşit atribuţiile 
conferindu-ţi acest rang. 

Cato a zâmbit cu amărăciune. 

— Iar dacă nu, atunci voi fi reţinut pentru că am acţionat 
fără a avea autoritatea necesară. Am auzit că unii au fost 
condamnaţi ca trădători pentru asemenea fapte. Prefer să 
rămân aici şi să dau piept cu sclavii. 

— Păi, ai muri oricum, a spus Sempronius, ridicând din 
umeri. Ce ai de pierdut? 

Resemnat, Cato a lăsat umerii să-i cadă moale. 

— Bine, atunci. O să mă duc. 

— Bravo, domnule! a exclamat Macro şi l-a bătut cu 
palma pe spate. Du-te la Alexandria şi vino cu întăriri. Să nu 
dai greş. 

— Mulţumesc pentru încurajare. 


— N-ai pentru ce, a zis Macro, surâzând larg. În orice 
caz, ai un rol uşor. Noi vom fi cei care vor trebui să le facem 
faţă sclavilor şi gladiatorului care îi conduce. Ceea ce mi-a 
amintit. 

S-a întors către centurionul Micon, care stătuse cât se 
putea de tăcut şi nemişcat în timp ce se purtase discuţia de 
mai înainte, sperând fără îndoială că rămânând invizibil va 
scăpa de ruşinea de a fi fugit de pe câmpul de bătălie, unde 
comandantul şi toţi oamenii lui îşi pierduseră viaţa. S-a 
chircit când Macro s-a uitat din nou la el. 

— Domnule? 

— Gladiatorul acesta. Băiatul pe care l-ai capturat a spus 
cumva cum îl cheamă? 

— Da, da, domnule, a încuviinţat Micon, dând din cap. A 
spus că e trac şi că îl cheamă Aiax. 

— Aiax? Macro s-a scărpinat în barbă, apoi degetele lui 
au îngheţat şi ochii i s-au dilatat brusc. Aiax! a exclamat şi s- 
a întors spre Cato. Ce părere ai? O fi posibil? 

— Numele îţi sugerează ceva? a întrebat senatorul. 

— Da. Cel puţin aşa cred. Omul pe care l-am văzut m-a 
recunoscut, sunt convins de asta. Însă există doar un Aiax 
pe care îmi amintesc să-l fi cunoscut, şi mi-e greu să cred că 
este aceeaşi persoană. 

Cato a respirat adânc. 

— Dacă este el, şi ştie că noi suntem pe insulă, atunci ne 
paşte o primejdie mai mare decât mi-am închipuit. Aiax nu- 
şi va găsi liniştea decât atunci când se va răzbuna până la 
capăt. 

— Să se răzbune? Sempronius a scos un şuierat de 
frustrare. Vreţi să-mi spuneţi despre ce este vorba? Cine 
este acest Aiax şi ce are cu voi? 

— E o poveste lungă, a spus Macro. Însă are motive 
personale să ne urască. Iatăl lui era comandantul unei flote 
de pirați care acţiona în largul coastelor Iliriei. Asta, până 
când eu şi Cato am pus capăt activităţilor lui. I-am prins pe 
Aiax, pe tatăl lui şi pe mai toţi piraţii. Am primit ordin să îi 


pedepsim exemplar, a continuat el, ridicând din umeri. Eu şi 
Cato l-am crucificat pe tată şi l-am vândut pe Aiax ca sclav. 


CAPITOLUL 17 


La două zile după ce vestea înfrângerii a ajuns la Gortina, 
Cato a sosit în micuțul sat pescăresc numit Ciprana, aflat la 
oarecare depărtare de Matala. Portul îi fusese recomandat 
ca fiind practic rupt de restul insulei de munţii înalţi care îl 
înconjurau. Doar un drumeag puţin folosit lega Ciprana de 
câmpie, şerpuind de-a lungul pantelor abrupte şi al 
prăpăstiilor. Era puţin probabil ca sclavii să fi auzit măcar 
de acel loc, fără a mai vorbi de portul de acolo. Exista 
posibilitatea ca vreo ambarcaţiune să fi supravieţuit valului 
şi să-l poată duce pe Cato peste mare, până în Alexandria. 

Călătorise călare, însoţit de o escortă de patru oameni 
aleşi pentru calităţile lor, toţi purtând tunici stacojii şi 
mantii, îmbrăcămintea tipică a soldaţilor romani. Lui Cato i 
se dăduse o tunică bogat brodată din ceea ce mai rămăsese 
din garderoba guvernatorului. Mai purta şi cizmele fine din 
piele de vițel, care aparținuseră tot lui Hirtius. Acestea îi 
erau cam largi, dar suficient de confortabile după ce 
purtase ani şi ani ghetele de legionar, grele şi ţintuite. Într- 
un tub sigilat din piele care îi atârna legat cu un şnur de 
gât, Cato avea două documente şi inelul de familie al 
senatorului. Primul document era o scrisoare prin care i se 
acorda rangul temporar de tribun, semnată şi sigilată de 
senatorul Sempronius în numele împăratului Claudius. Atât 
Cato, cât şi senatorul sperau ca acel document să-l 
impresioneze pe legatul din Egipt suficient de mult pentru 
a-l convinge să trimită ajutoare. Cel de-al doilea era un 
raport amănunţit privind situaţia din Creta, în care se 
evidenţiau clar pericolele ce  pândeau provincia. 
Sempronius încheia cu o rugăminte către legatul Petronius 
să trimită o escadră de corăbii militare şi forţe suficient de 
puternice pentru a înăbuşi răscoala sclavilor. 


Era o cerere ambițioasă, gândea Cato. Exista posibilitate 
ca Petronius să refuze, ori să întârzie trimiterea întăririlor 
prin transmiterea unui mesaj la Roma pentru a solicita 
aprobarea cererii lui Sempronius. O asemenea întârziere ar 
fi fost fatală pentru toţi, iar senatorul îi amintise lui Cato că 
era nevoie să-şi folosească toată priceperea pentru a se 
asigura că Petronius va da ascultare rugăminţii. Trebuia să 
fie înarmat cu trucuri şi cu argumente convingătoare. Iar 
acesta nu era un gând tocmai inspirator. 

În timp ce el şi escorta sa îl urmau pe păstorul care 
fusese trimis să îi îndrume spre port, Cato se gândea la 
primejdia pe care o înfruntau lulia şi Macro în Gortina. 
Oamenii fuseseră îngroziţi aflând ştirea privind ambuscada, 
iar unii aleseseră să-şi strângă ce bunuri puteau duce cu ei 
şi, trecând munţii înalţi care alcătuiau coloana vertebrală a 
insulei, să se refugieze în nord. Fără hrană şi protecţie, 
aveau să se afle la mila vremii şi a bandelor de briganzi 
care, pornind din redutele lor, îi atacau pe călători. Dar 
nimeni nu-i putea convinge pe cei care aleseseră această 
soluţie în loc de a înfrunta perspectiva de a fi masacrați de 
sclavii răzvrătiți. 

Macro rămăsese neclintit cât urmărise şirul de oameni 
ieşind din oraş. 

— În orice caz, vom avea mai puţine guri de hrănit. 

— Adevărat. Cato s-a uitat încă un moment după 
refugiaţi, după care s-a întors către prietenul lui. Crezi că 
poţi păstra Gortina dacă sclavii vor ataca? 

Munca de reparare a zidurilor şi porţilor oraşului 
începuse imediat ce restul locuitorilor au putut fi organizaţi 
în grupuri de lucru. Găurile au fost umplute cu moloz şi 
deasupra s-au executat parapete improvizate. Asta nu 
putea ţine inamicul departe multă vreme, aşa îl informase 
Macro pe senator, dar Sempronius îi spusese în şoaptă că 
era mai bine să ţină locuitorii ocupați şi să le dea oarecare 
speranţe decât să-i lase să stea degeaba şi să aştepte plini 
de spaimă. 


— Vom face o demonstraţie de forţă, plasând cât mai 
mulţi oameni pe ziduri. Voi pune să se distribuie toate 
echipamentele existente către bărbaţi întregi la trup, şi 
astfel măcar vom lăsa impresia că suntem destui ca să 
opunem o rezistenţă serioasă. Dacă Aiax îşi va da seama de 
încercarea noastră de a-l trage pe sfoară şi ataca, atunci ne 
vom retrage în acropolă şi vom rezista. Cred că vom fi în 
siguranţă acolo. 

— Aşa sper. 

Macro a aruncat o privire spre prietenul lui şi a văzut 
expresia neliniştită de pe faţa lui. 

— Eşti îngrijorat în legătură cu Iulia, da? 

— Bineînţeles că da. 

— Mă voi îngriji să fie în siguranţă. Dacă voi simţi că 
acropola e pe cale de a ceda, voi face tot ce pot ca să o 
protejez şi să o duc undeva în siguranţă. 

— Dar dacă nu vei putea? 

— Atunci, o voi proteja până voi fi doborât. 

După o clipă de tăcere, Cato a continuat: 

— Nu aş vrea să fie batjocorită. Dacă ar exista riscul ca 
sclavii să o prindă de vie... 

— Cato, ascultă, a început Macro pe un ton reţinut. Nu 
sunt pregătit să previn căderea ei în ghearele sclavilor. 
Dacă la asta te referi. A tăcut un moment, apoi şi-a dres 
glasul. Decât dacă asta este ceea ce vrei cu adevărat. 

— Nu, nu ţi-aş cere aşa ceva ţie, şi nici altcuiva. Irebuie 
să fie alegerea ei. 

— Aşa presupun şi eu. Macro a vârât bastonul de 
centurioni$: într-o crăpătură a zidului din piatră. E o fiinţă 
curajoasă şi cât se poate de mândră. Va face doar ce 
trebuie, dacă vom ajunge într-un asemenea moment. 

Cato a simţit o tresărire în stomac. Conversaţia nu i se 
părea reală. Vorbeau pe un ton calm, măsurat, ca nişte 
persoane care discută amical despre rezolvarea unei 
probleme tehnice. Imaginea  luliei, neputincioasă şi 
îngrozită în faţa furiei lipsite de chip a sclavilor dornici de 


răzbunare, i-a umplut inima de o durere pe care nu o 
cunoscuse până atunci. În acelaşi timp, nu suporta gândul 
ca ea să fie condamnată la moarte, chiar dacă asta o ferea 
de o soartă şi mai cumplită înainte de inevitabilul sfârşit. A 
simţit că i se face rău şi s-a prins cu degetele de marginea 
parapetului. Îl ispitea ideea de a abandona călătoria spre 
Alexandria şi să rămână în Gortina pentru a o apăra pe 
Iulia. La urma urmelor, Legatul Egiptului nu le va pune la 
dispoziţie forţele necesare pentru a înăbuşi revolta 
sclavilor. Probabil că făcea o călătorie fără de niciun folos. 

A respirat adânc pentru a-şi domoli îngrijorarea 
crescândă şi s-a îndepărtat de zid, îndreptându-se de spate. 

— Ei, să sperăm că nu se va ajunge la aşa ceva. Mă voi 
întoarce cât de curând voi putea. 

— Te rog. 

S-au strâns în braţe, apoi Macro a făcut semn către 
clădirea administrativă. 

— "Ţi-ai luat rămas-bun de la Iulia? 

— Nu. Am tot amânat asta. Nu ştiu pe cine este mai 
supărată - pe mine, pentru că plec, ori pe tatăl ei, care mă 
trimite în Egipt. 

Macro a chicotit, bătându-şi prietenul pe umăr. 

— Te-am prevenit, fiule. Un soldat nu trebuie să se lase 
prea mult atras de sexul frumos. Asta îl face mai puţin 
bărbat şi îi răpeşte gândurile, care ar trebui să se 
concentreze asupra altor lucruri. 

— Foarte adevărat, a răspuns Cato. Din păcate, adevărat. 
În orice caz, o să plec. A ridicat o mână într-un salut ironic. 

— Cei care sunt pe cale de a muri te salută! 

Macro a râs şi s-a întors, îndreptându-se de-a lungul 
zidului către poarta fortificată, unde câţiva auxiliari se 
chinuiau să instaleze o balistă veche ce fusese descoperită 
în arsenalul acropolei. 

Cato a coborât de pe metereze şi s-a îndreptat cu paşi 
şovăitori spre clădirea administraţiei. Iulia se afla în birou, 


aplecată asupra tăbliţei cerate pline de cifre. Când tânărul 
a intrat în încăpere, nu a ridicat capul. 

— Ce doreşti? 

Agitat, Cato şi-a înghiţit nodul din gât. 

— Am venit să-mi iau rămas-bun. 

— Asta e tot? i-a răspuns ea, fără să ridice privirea. Bun, 
ai spus-o, aşa că acum poţi pleca. 

Cato a rămas în pragul uşii, sfâşiat între dorinţa de a se 
îndepărta de atmosfera tensionată şi aceea de a se afla 
mereu în prezenţa ei. Apoi a observat o sclipire luminoasă 
care cobora, surprinsă de razele de soare ce pătrundeau 
prin fereastră, şi abia după o clipă şi-a dat seama că era o 
lacrimă. Inima i-a fost imediat inundată de durerea fierbinte 
a compasiunii, aşa că a traversat în fugă încăperea, a 
cuprins-o de umeri pe lulia şi a sărutat-o cu gingăşie pe 
ceafă. 

— Iulia, iubita mea, nu plânge. 

— Nu plâng, a murmurat ea, chiar dacă fiinţa ei firavă 
tresălta de suspine. Nu plâng. 

Cato a ridicat-o cu blândeţe de pe scaun, apoi şi-a 
petrecut braţele în jurul trupului ei şi a ţinut-o aproape de 
piept, iar ea şi-a îngropat faţa în faldurile mantiei lui. 

— Nu e drept... Nu ar fi trebuit să ajungem aici. S-ar fi 
cuvenit să ne aflăm în Roma, ca să facem planuri de viitor. 
Nu să ne trezim aici, între ruine. 

— Ne aflăm aici pentru că aşa a fost să fie, a spus Cato. 
Iulia, nu putem face nimic pentru a schimba situaţia. 

— Ştiu. Încă nu m-am prostit. Apoi a ridicat privirea, cu 
ochii înroşiţi şi sticloşi. Dar de ce mă părăseşti? 

— Fiindcă aşa trebuie. Tatăl tău mi-a poruncit asta. 

— De ce nu l-a trimis pe Macro? 

— S-a gândit că sunt cel mai potrivit pentru a duce la bun 
sfârşit misiunea. Vrea ca eu să îndeplinesc această sarcină. 
Se bizuieşte pe mine, Iulia. Şi la fel şi tu, chiar şi Macro şi 
ceilalţi. Dacă reuşesc, există şansa de a-i înfrânge pe 
răzvrătiți şi de a ajunge la Roma, aşa cum am plănuit. Dar 


dacă nu plec acum, nu vom avea nicio speranţă. Ea l-a 
măsurat cu atenţie şi apoi a dat din cap, fără prea multă 
convingere. Trebuie să ai curaj, a spus Cato şi, ridicându-i 
bărbia, a sărutat-o. Mă voi întoarce. 

— Jură-mi că vei fi precaut. 

— Voi fi, îţi jur pe toţi zeii. 

S-au privit drept în ochi, apoi s-au sărutat din nou, după 
care lulia s-a desprins brusc din braţele lui şi l-a împins 
uşor în spate. 

— Atunci, pleacă, iubitule. Imediat. 

Cato aproape că a resimţit o durere când lulia i s-a 
desprins din îmbrăţişare şi a fost cât pe ce să cedeze 
imboldului de a încerca să o cuprindă din nou. Pentru 
ultima oară. În schimb, a dat încet din cap, apoi s-a întors 
spre uşă şi a ieşit cu paşi apăsaţi din încăpere, traversând 
coridorul şi ajungând în curte fără să privească deloc în 
urmă. Nu se crezuse în stare să o facă. 


Păstorul s-a oprit când au ajuns la un cot al drumului şi a 
arătat spre mare. Când a ajuns în dreptul lui, Cato a tras de 
hăţuri pentru a opri calul şi s-a uitat spre satul pescăresc. 
Era cam mult să numeşti acel loc port, a socotit Cato, după 
ce a cântărit din priviri cele câteva locuinţe dispersate, 
aşezate pe o porţiune de nisip cenuşiu aflată între două 
promontorii stâncoase care protejau golfuleţul şi dincolo de 
care apa continua să fie la fel de limpede ca la mal. Valul ce 
distrusese portul la Matala trecuse şi peste Ciprana, 
provocând însă mult mai puţine daune. Câteva case din 
imediata apropiere a țărmului fuseseră distruse, însă cele 
construite pe pantă, mult deasupra plajei, rămăseseră 
neatinse. Majoritatea bărcilor pescăreşti şi a năvoadelor 
care stătuseră la uscat pe ramele din apropierea mării nu 
fuseseră la fel de norocoase. Fuseseră luate de ape şi izbite 
de stâncile promontoriului. Unele dintre ambarcaţiunile cel 
mai puţin avariate fuseseră salvate şi trase pe uscat pentru 


a fi reparate. Doar una se afla pe nisipul plajei, aşteptând să 
fie folosită. 

— Haideţi, a spus Cato, făcând semn escortei, şi au 
continuat să coboare în şir indian. După ce au parcurs o 
mică distanţă, drumul a început să şerpuiască în josul 
pantei într-o serie de zigzaguri. În vreme ce micul grup a 
început să coboare, câţiva dintre săteni au ieşit din casele 
lor şi i-au urmărit cu rezervă pe străinii care se apropiau de 
sat. Cato l-a văzut pe unul dintre ei alergând spre cea mai 
mare dintre clădiri, iar la scurt timp după aceea, dinăuntru 
a ieşit un grup de bărbaţi care s-a îndreptat spre locul în 
care drumeagul pătrundea în sat şi i-a aşteptat acolo pe 
romani. 

Când s-a apropiat de cei strânşi acolo, Cato a ridicat o 
mână în semn de salut. În spatele lui, călăuza şi escorta s-au 
uitat precauţi în jur. 

— Opriţi-vă acolo! a strigat unul dintre săteni în greceşte, 
apoi a făcut un pas în faţă şi a arătat spre Cato. Cine eşti tu? 

— Tribunul Quintus Licinius Cato, din Gortina. 

— Aşa să fie, oare? Conducătorul sătenilor era un bărbat 
cu umeri laţi, picioare scurte şi puternice şi cu părul cărunt, 
foarte cârlionţat. Omul şi-a aplecat capul într-o parte şi a 
continuat pe un ton bănuitor: Romanule, ce vânt te aduce 
aici? 

— Sunt cu treburi ale imperiului. Treburi urgente ale 
imperiului. 

— Despre ce este vorba? 

Cato şi-a oprit calul la mică distanţă de bărbat. 

— Am asupra mea un mesaj din partea guvernatorului 
provinciei câtre Legatul Egiptului. Am nevoie de o corabie 
care să ne ducă pe mine şi pe oamenii mei până la 
Alexandria. 

— Şi de ce ar veni tocmai până aici o oficialitate atât de 
importantă ca să ceară o ambarcaţiune? 

— Fiindcă Ciprana este probabil unul dintre puţinele 
porturi de pe coasta de miazăzi care nu au fost distruse cu 


totul de val sau de sclavi. Aveţi vreun răsculat pe aici? 

Omul a clătinat din cap. 

— Foarte puţină lume se oboseşte să treacă munţii ca să 
ne viziteze. De ce ar proceda altfel sclavii? După o clipă de 
tăcere a continuat: Şi cum pot eu şti că nu eşti unul dintre 
răzvrătiți? 

— Arăt ca un sclav? 

— Nu, a recunoscut săteanul. Dar, din câte socotesc eu, 
poate aţi ucis nişte romani şi le-aţi luat straiele, iar acum 
încercaţi să fugiţi de pe insulă. 

— Poftim? a făcut Cato şi a clătinat din cap, foarte iritat. 
Asta e o prostie. Sunt cine am spus că sunt şi am venit până 
aici ca să căutăm o corabie care să ne treacă marea până la 
Alexandria. 

— Îmi pare rău, tribunule. Nu vă putem ajuta. Aţi face 
bine să încercaţi altundeva. 

— Nu am timp să încerc în altă parte, a spus Cato cu glas 
ferm şi a arătat spre plajă. Am nevoie imediat de 
ambarcaţiunea aceea, dar şi de un echipaj. Ne vom plăti 
trecerea şi vă vom lăsa aceşti cai. 

— Nu vă pot ajuta. Avem nevoie de vasul acela ca să 
prindem peşte. Este singura ambarcaţiune care poate 
naviga, singurul mijloc care ne asigură hrana. Nu v-o putem 
da. 

— Vă pot plăti îndeajuns de mult pentru ca satul să-şi 
cumpere câteva ambarcaţiuni noi, i-a răspuns Cato. Spune 
cât vreţi. 

— Nu putem să ne hrănim cu bani, ei nu ne sunt de 
niciun folos acum. Barca aceea este singura care ne 
salvează de foamete. Îmi pare rău, tribunule. Nu este de 
vânzare. 

Cato s-a aplecat înainte în şa, uitându-se aprig spre 
bărbat, în timp ce a continuat: 

— Avem nevoie de ambarcaţiunea aceea şi o vom lua 
împreună cu cel mai bun marinar din sat. Cum spuneam, 
veţi fi răsplătiți foarte generos. Dacă nu aveţi hrană 


suficientă aici, vă sugerez să vă luaţi lucrurile de valoare şi 
să porniţi spre Gortina. Dacă tot doriţi să protestaţi, atunci 
vă puteţi prezenta nemulţumirile în faţa guvernatorului. 
Ascultă, nu am timp de pierdut. 

Cato s-a lăsat să alunece din şa şi a vârât mâna într-o 
desagă, de unde a scos o pungă plină cu monede de argint 
care, din ordinul lui Sempronius, îi fuseseră date de 
trezoreria provinciei. 

— Ai acolo trei sute de dinari, a spus centurionul. Mai 
mult decât suficient ca să cumpăraţi bărci noi pentru satul 
vostru. 

Săteanul a ridicat punga un moment, ca pentru a o 
cântări, şi a scuturat din cap. 

— 'Ţi-am spus deja. Nu avem ce face cu banii. 

Cato s-a apropiat de el cu paşi mari şi cu o expresie 
amenințătoare pe chip, după care a mârâit: 

— Nu am vreme de discuţii. Găseşte-mi imediat un om 
care să poată manevra ambarcaţiunea. Dacă nu ajung la 
Alexandria cât mai curând, sclavii vor ocupa întreaga 
insulă. Vrei cumva aşa ceva? 

— Noi ne descurcăm singuri, a spus săteanul. De ce să ne 
batem capul? 

— Pentru că sclavii nu se vor linişti decât după ce vor 
deţine controlul deplin asupra Cretei, indiferent câţi oameni 
ar trebui să ucidă. Eu îţi pot oferi protecţie dacă îţi conduci 
sătenii până la Gortina. 

— Protecţie? Bărbatul a zâmbit şi a făcut un pas în spate. 
A urmat un licărit metalic, şi, coborând privirea, Cato a 
văzut că bărbatul din faţa lui scosese un cuţit mic, cu o 
curbură delicată. Imediat după aceea, însoțitorii lui au făcut 
acelaşi gest. Nu avem nevoie de protecţie. Însă tu, da, 
romanule. 

Cato şi-a plimbat privirea în jur. În faţa lui se aflau opt 
oameni, însă jumătate dintre ei păreau bătrâni şi prăpădiţi. 
În jurul zonei de confruntare se găseau alţi bărbaţi. Câţiva 


aveau bâte, iar unul dintre ei era înarmat cu o suliță 
ascuţită de pescuit. 

— Lăsaţi cuţitele deoparte, a poruncit Cato. Nu vă 
prostiţi. Oamenii mei sunt soldaţi de profesie. Dacă vreţi să 
ne luptăm, atunci aţi face bine să înţelegeţi că, deşi ne 
copleşiţi numeric, noi îi vom ucide pe cei mai mulţi dintre 
voi, şi asta chiar înainte ca vreunul dintre ai noştri să fie 
doborât. 

Căpetenia sătenilor a tăcut o clipă, apoi a scuipat într-o 
parte. 

— Romanule, te crezi mult prea tare. 

Centurionul şi-a tras deoparte mantia şi a apucat 
mânerul sabiei. 

— Vrei să punem asta la încercare? 

Din spatele lui s-a auzit un hârşâit metalic, semn că 
soldaţii lui îşi scoseseră săbiile din teacă. Înapoia lor 
păstorul s-a retras câţiva paşi, apoi s-a întors şi a luat-o la 
goană în susul pantei, îndepărtându-se de sat. În timp ce 
zgomotul paşilor lui s-a stins, cele două grupuri de bărbaţi 
s-au confruntat din priviri în tăcere, aşteptând ca ceilalţi să 
facă prima mişcare. Apoi, căpetenia pescarilor a zâmbit 
vag. 

— Bine, atunci. Nu este nevoie să murim cu toţii. Să 
păstrăm disputa doar între mine şi tine, romanule. Să 
purtăm o luptă dreaptă. Dacă vei învinge, poţi lua corabia şi 
cei mai buni oameni ai mei ca să pleci de aici. Dacă voi 
învinge eu, soldaţii tăi vor trebui să părăsească satul şi să-şi 
găsească o ambarcaţiune altundeva. 

Cato a gândit cu repeziciune. Deşi bine clădit, căpetenia 
satului nu era un luptător instruit şi probabil că îşi folosise 
cuțitul mai curând pentru a despica burţile peştilor decât 
pentru a lupta. Era riscant, dar aşa se puteau evita pierderi 
mai mari de vieţi omeneşti ce ar fi rezultat în cazul unei 
bătălii generale între cele două părţi combatante. Drept 
urmare, a încuviinţat din cap. 

— De acord. Săbii ori pumnale? 


— Eu aş vrea să lupt cu arma asta, a spus săteanul, 
zâmbind larg. M-a slujit suficient de bine în trecut. 

— Prea bine, atunci, a spus Cato, mişcându-şi câteva clipe 
picioarele înţepenite după atâta călărit. Apoi şi-a desfăcut 
mantia, strecurându-şi peste cap cureaua de care era 
prinsă sabia şi, răsucindu-se, le-a predat pe ambele celui 
mai apropiat dintre oamenii din escortă. 

— Hei, ia astea, a spus el şi s-a aplecat spre el, coborând 
în acelaşi timp glasul. Dacă mi se întâmplă ceva, aici se află 
mesajul guvernatorului. Şi Cato a lovit uşor cu palma în 
cilindrul din piele aflat sub tunică. Să-l prindeţi pe unul 
dintre aceşti bărbaţi şi apoi vă duceţi la ambarcaţiune. 
Indiferent ce se va întâmpla, mesajul trebuie să ajungă la 
Alexandria. Oricare ar fi preţul plătit. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

Cato s-a răsucit şi a rămas faţă în faţă cu căpetenia 
pescarilor din sat. Coborându-şi pumnalul, a păşit cu 
precauţie spre adversar, oprindu-se la o distanţă sigură de 
el. 

— Am stabilit condiţiile. Dacă pierzi, vasul va fi al meu, 
adevărat? 

Pescarul a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Întocmai. Băieți, în caz că mă învinge, îngrijiţi-vă să 
obţină ce doreşte. 

Cato a luat o poziţie uşor ghemuită, ţinând pumnalul 
puţin într-o parte, aşa cum îl învățase Macro în vremurile 
lui de ucenicie din A Doua Legiune. În faţa lui, săteanul a 
adoptat aceeaşi poziţie, iar însoțitorii lui s-au tras deoparte, 
alcătuind un arc larg de cerc în spatele lui. Când s-a mai 
apropiat, Cato a văzut o cicatrice pe fruntea adversarului, 
un motiv solar destul de grosolan ars pe piele. În aceeaşi 
clipă s-a îngrozit, dându-şi seama că, până la urmă, nu avea 
în faţă un pescar oarecare. Nu a mai avut vreme să se 
gândească şi la altceva, pentru că omul a făcut brusc un salt 
înainte, şi a lovit spre braţul în care centurionul ţinea arma. 
Cato şi-a retras mâna, s-a răsucit o idee spre dreapta 


pentru a-şi păstra echilibrul şi a împuns cu pumnalul spre 
braţul adversarului. Pescarul a sărit înapoi, ieşind din raza 
de acţiune a lamei, şi a rânjit. 

— Frumoasă reacţie, tribunule, a mormăit el în latină şi, 
preţ de o clipă, Cato a îngheţat. 

Cu mişcări fulgerătoare, omul a atacat din nou. Cato s-a 
mişcat cu repeziciune pentru a para lovitura ce a urmat, 
însă, iute ca fulgerul, lama ţinută de pescar şi-a schimbat 
direcţia şi a împuns înainte şi în sus, către gâtul lui Cato. 
Acesta şi-a tras capul într-o parte, iar vârful pumnalului a 
spintecat aerul şi i-a ciupit urechea, după care omul a sărit 
înapoi. 

Mica tăietură părea să-l ardă, şi curând Cato a simţit un 
firicel cald scurgându-i-se pe gât. A scuturat din cap şi s-a 
ghemuit, pregătit să atace ori să se apere, apoi a spus încet: 

— Deci, ai fost soldat, da? 

— Cândva, a răspuns săteanul zâmbind. 

— Judecând după însemnul lui Mithras, aş spune că ai 
fost legionar. 

Săteanul nu a spus nimic. 

— Aşadar, ai dezertat. 

— Ce contează? a zis bărbatul, zâmbind din nou. Să nu-ţi 
închipui că mă poţi înfuria cu vorbele astea. Tribunule, 
sângerezi. Cum e, băiatule plin de bani? O să te fac 
bucățele, încetul cu încetul. 

Simţind că gândurile îi gonesc prin minte, Cato l-a 
urmărit cu mare atenţie. Adversarul său fusese soldat 
profesionist. Exista posibilitatea ca el să ştie la fel de multe 
despre lupta cu pumnalul ca şi Cato. Asta însemna că nu 
avea niciun avantaj. Exista însă o speranţă. Individul îl 
socotea drept fiu de aristocrat şi, fără îndoială, lipsit de 
vlagă şi experienţă. 

— Numai să-ncerci, gunoiule, a spus Cato, rânjind cu 
semeţie. 

Imediat după aceea a sărit în faţă, lovind nebuneşte cu 
lama, ţinând în tot acest timp braţul întins şi rămânând cu 


corpul în afara razei de acţiune a pumnalului celuilalt. 
Săteanul s-a ferit cu uşurinţă din faţa atacurilor sau le-a 
parat cu mişcări rapide, făcând lamele să se ciocnească sau 
să scrâşnească în duel. Cato s-a împiedicat când s-a retras, 
a respirat greoi, şi a simţit că sângele continua să-i curgă 
din urechea rănită. 

— Eşti moale, tribunule, a comentat omul, pufnind. La fel 
ca toţi băieţii din mame aristocrate. Vă jucaţi de-a soldaţii. 
Are să-mi placă lupta asta. 

A păşit înainte, fentând în mod repetat şi a izbucnit în râs 
văzându-l pe Cato care, încercând cu disperare să blocheze 
fiecare lovitură, se vedea silit să cedeze teren. Apoi, 
centurionul s-a împiedicat şi a căzut pe spate cu un strigăt. 
Instantaneu, bărbatul a făcut un salt înainte, ghemuindu-se 
în acelaşi timp şi ţinând pumnalul pregătit să-l împungă pe 
Cato în piept. Cato s-a răsucit într-o parte şi a lovit puternic 
cu piciorul, nimerindu-l pe om înapoia genunchiului. Inerţia 
şi pierderea piciorului de sprijin l-au făcut pe sătean să se 
dezechilibreze, astfel că s-a prăbuşit greoi la pământ, cu 
faţa în jos. Cato i-a sărit în spinare, l-a prins de păr cu mâna 
stângă, iar cu dreapta a apăsat vârful pumnalului pe gâtul 
adversarului până a străpuns pielea. Aplecându-se şi mai 
mult, i-a şuierat la ureche: 

— Ai avut dreptate. Amatorii n-ar trebui niciodată să stea 
în calea profesioniştilor. S-a ridicat puţin şi a adăugat: 
Predă-te, ori îţi tai beregata pe loc. 

— Ticălosule... 

— Ultima şansă, a avertizat Cato, trăgându-l de păr. 
Predă-te sau vei muri. 

— Bine, m-ai învins, a cedat omul gemând. 

— Mai tare. Ca să audă toată lumea. 

— Mă recunosc învins! Mă predau! Romanul a câştigat! 

— Aşa e ceva mai bine. 

Cato i-a eliberat părul brusc, iar omul a căzut cu capul în 
ţărână. Ridicându-se cu precauţie, s-a retras, apoi şi-a vârât 
pumnalul în teacă. Adversarul înfrânt s-a rostogolit şi apoi 


s-a ridicat în capul oaselor, ducând mâna la mica tăietură de 
la gât. Încruntându-se, s-a uitat nedumerit la Cato. 

— Nu am mai pomenit asemenea tribun. Unde-ai crescut, 
în mahalalele din Subura? 

Cato a clătinat din cap. 

— Nu, din întâmplare, chiar în palatul imperial. 

— Poftim? 

— Lasă, că nu are importanţă. Am nevoie de 
ambarcaţiunea aceea imediat. A tăcut o clipă şi apoi a 
împuns cu degetul spre om. Şi mai vreau să o conduci chiar 
tu. 

— Eu? 

— Ai fost cândva soldat. Te-ai ramolit puţin, dar mi-ai fi de 
folos într-o luptă. Ai face faţă. Cum te cheamă, soldat? 

— Yannis. Aşa mi se spune aici. 

— E suficient. 

Cato i-a întins mâna şi, după o scurtă şovăială, pescarul s- 
a lăsat ajutat de tribun să se ridice în picioare. 

— Dacă tu eşti căpetenie aici, sătenii vor avea nevoie de 
un înlocuitor. Ai face bine să numeşti pe cineva. Dacă fără 
barca asta ei ar putea rămâne flămânzi, atunci cea mai 
bună soluţie ar fi să plece la Gortina. Să le spună soldaţilor 
de la poarta oraşului că au fost trimişi acolo de tribunul 
Cato. Indiferent ce s-ar întâmpla, oamenii tăi trebuie să se 
ferească de bandele de sclavi. 

Yannis a dat din cap. 

— Bine, tribunule. Cum spui tu. 

S-a întors să se adreseze însoţitorilor lui, în vreme ce 
Cato l-a urmărit atent pentru a se asigura că omul nu 
încerca să-l trădeze. După puţin timp, Yannis şi-a luat 
rămas-bun de la grupul său şi, cu un gest, i-a invitat pe Cato 
şi escorta lui să-l urmeze spre plajă. 

— Nu ai soţie sau vreo femeie aici? l-a întrebat Cato când 
l-a ajuns din urmă. 

— Dar ce-ţi pasă ţie? a ripostat scurt Yannis. Apoi a 
ridicat din umeri. A fost ucisă de val. 


— Îmi pare rău. Foarte multă lume a pierdut pe câte 
cineva drag. De aceea trebuie să ajung la Alexandria. Ca să 
aduc întăriri şi să restabilim ordinea. 

— Să îi înfrângeţi pe sclavi, vrei să zici. 

— E acelaşi lucru. 

Ambarcaţiunea de pescuit avea vreo opt metri lungime, şi 
un catarg plasat ceva mai spre provă faţă de centrul ei. O 
padelă de cârmă era prinsă de un bord, iar pe fundul ei 
stătea o pereche de vâsle. Totul duhnea a peşte. 

— Ne poate duce până în Egipt? a întrebat unul dintre 
soldaţii din escortă, cu o expresie ce îi trăda îndoiala. 

— La fel de bine ca orice corabie, a răspuns Yannis, apoi 
s-a întors spre câţiva bărbaţi care veneau dinspre sat 
aducând ploşti din piele pline cu apă şi şiraguri de peşte 
uscat. Oamenii au aşezat proviziile sărăcăcioase în micile 
dulapuri existente de o parte şi de alta a catargului, după 
care Yannis s-a întors spre Cato. 

— Urcaţi. 

Romanii s-au îmbarcat şi s-au aşezat imediat pe bănci, iar 
marinarul a strigat un ordin. Pescarii au aşezat barca pe 
undele liniştite ale golfului şi au împins-o până când apa le-a 
ajuns la piept. Yannis s-a tras spre un bord al vasului şi a 
făcut semn către vâsle. 

— Câte un om la fiecare vâslă; aşezaţi-le între tacheţi. 
Aşa, bine. 

După ce au instalat vâslele, cu mişcări stângace, soldaţii 
au îndreptat vasul spre intrarea în golf, vreme în care 
Yannis a ţinut godia!7+. Privind în urmă, Cato a văzut că 
mulţi dintre săteni stăteau şi urmăreau ultimul lor vas de 
pescuit ieşind în largul mării. Sentimentele lor de 
resemnare şi disperare erau aproape palpabile. O 
tresăltare neaşteptată a chilei l-a făcut pe Cato să se prindă 
de marginea ambarcaţiunii. 

Yannis a pufnit în râs. 

— N-a fost decât un val, tribunule. Aşteaptă până ieşim în 
largul mării. Atunci o să ai de ce te speria. 


Cato s-a silit să dea drumul copastiei şi să privească 
dincolo de proră, în timp ce oamenii lui vâsleau, făcând 
barca pescărească să iasă din golf. Imediat ce au ajuns în 
marea deschisă, micuța ambarcaţiune a început să se 
legene pe valurile de hulă, iar Cato, agitat, şi-a înghiţit 
nodul din gât şi s-a străduit să arboreze o expresie 
netulburată. Când s-au îndepărtat binişor de țărm, Yannis a 
dat ordin soldaţilor să nu mai vâslească şi să aşeze ramele 
pe fundul bărcii. În acest timp, a desfăcut legăturile şi vela, 
ducând-o la vergă, apoi a ridicat-o pe catarg. Imediat ce a 
legat bine şcotele de tacheţi, pânza a fost umflată de vânt, 
iar vasul a ţâşnit brusc înainte, îndepărtându-se de coastă. 

— În cât timp vom ajunge la Alexandria? a întrebat Cato. 

Încruntându-se, Yannis a rămas pe gânduri. 

— Vom face probabil trei zile până ajungem lângă coasta 
africană, şi alte trei zile de-a lungul țărmului, dacă vântul 
ne este prielnic. 

— Şase zile, a gândit Cato cu voce tare. 

Şase zile, îngrămădiţi pe acea ambarcaţiune firavă, care 
avea doar şaizeci de centimetri de bord liber. Agitaţia 
permanentă a apei în jurul lui îl înspăimânta. Socotise că 
scurta călătorie făcută cu Horus fusese chinuitoare, însă 
navigația pe mare în acea barcă deschisă de pescuit era 
îngrozitoare. Şi totuşi nu avea încotro. Macro, lulia şi 
ceilalţi depindeau de el, aşadar trebuia să ajungă la 
Alexandria. 

A continuat să privească înapoi spre uscat, întrebându-se 
dacă îşi va mai revedea prietenii. 


CAPITOLUL 18 


În zilele care au urmat plecării lui Cato, Macro i-a pus pe 
locuitori să muncească din greu pentru repararea 
sistemului de apărare al oraşului şi umplerea spărturilor 
din ziduri. Una dintre porţile fortificate se prăbuşise la 
cutremur, iar zidarii care supravieţuiseră au ales pietre 
dintre dărâmăturile unui templu din apropiere şi le-au 
folosit pentru reconstrucţia ei. Pregătirile făcute de Macro 
s-au extins şi dincolo de zidurile oraşului, unde echipe de 
lucrători au săpat în solul pietros şi tare, făcând şanţuri de 
apărare în faţa celor mai multe secţiuni avariate ale zidului. 
Având în vedere duritatea pământului, nu se putea pune 
problema de a săpa un şanţ de jur împrejurul oraşului. De 
aceea, centurionul a apelat la alte metode de a îngreuna 
atacul inamicului. 

A chemat la cartierul lui general de pe acropolă câţiva 
dintre fierarii din oraş şi le-a arătat una dintre armele 
defensive preferate de legiuni. Undeva, într-un colţ uitat al 
arsenalului, găsise o ladă cu gheare de cioară, şi Macro a 
ridicat una dintre acele mici arme pentru a le-o arăta 
privitorilor. A ţinut bucata de metal prevăzută cu patru 
ţepuşe şi i-a dat drumul să cadă pe masa din faţa lui, unde a 
aterizat cu un bufnet alarmant care i-a făcut pe fierari să 
tresară. 

— Vedeţi, a spus Macro, arătând cu degetul. Va cădea 
întotdeauna cu o ţepuşă în sus. Aşa se va întâmpla de 
fiecare dată, iar dacă împrăştiem aceste nimicuri prin iarbă, 
duşmanii nu le pot vedea decât dacă vor călca pe ele. 
Ţepuşa pătrunde în talpă şi provoacă rănirea victimei. 
Astfel putem împiedica orice şarjă de atac. Macro s-a uitat 
mândru la gheara de cioară, încântătoare armă. Nici nu mai 
ţin minte de câte ori mi-a salvat viaţa. A ridicat privirea şi a 


continuat: întrebarea este, puteţi face aşa ceva în cantităţi 
mari până la apariţia lui Aiax şi a gloatei lui? 

Unul dintre fierari s-a apropiat de masă ca să se uite mai 
bine la gheară. A ridicat-o între degete, a cântărit-o şi a dat 
din cap. 

— E destul de uşor de făcut, dar pot sugera o 
îmbunătăţire? 

— Chiar te rog, l-a invitat Macro, intrigat să afle cum 
putea grecul să îmbunătăţească ideea concepută de 
romani. 

— Aşa cum arată, ţepuşele sunt foarte uşor de extras din 
picior. Chiar dacă duşmanul este rănit, el nu este cu totul 
scos din luptă. 

— Serios? a făcut Macro şi a ridicat o sprânceană. Eu 
credeam că dacă-ţi pătrunde o ţepuşă ca asta în talpă ţi-ar 
cam dispărea zâmbetul de pe faţă. Nu eşti de aceeaşi 
părere? 

— Ba da, l-a aprobat grecul. Sunt convins că e aşa. 
Problema este că victima acestei arme ar mai putea lupta, 
Chiar dacă şchiopătează. Dar dacă ar avea ţepuşele 
ghimpate? Atunci ar fi aproape imposibil să fie scoase din 
picior, iar inamicul ar trebui să se oprească pentru a tăia 
carnea de jur împrejur sau să aştepte pentru a fi dus pe sus 
de pe câmpul de luptă. 

Macro a clătinat din cap. 

— Ba nu. Dacă gheara are ţepuşele ghimpate, atunci este 
scoasă din joc odată cu victima. Ce rost ar avea? Dacă-şi 
face treaba şi este aruncată, atunci ea rămâne în 
continuare pe câmpul de bătălie, gata să-i intre altuia în 
talpă. Înţelegi? 

— Adevărat, a intervenit un alt fierar. Dar uiţi faptul că 
îndepărtarea victimei cere prezenţa altui om. În felul 
acesta, o gheară cu ţepuşa ghimpată răpeşte inamicului cel 
puţin doi oameni. 

Primul grec a pocnit din degete. 


— Şi ce s-ar întâmpla dacă şi aceia care îl ajută pe rănit 
să iasă de pe câmpul de bătălie ar călca pe asemenea 
gheare? Creşterea numărului de victime ar fi exponențială. 

— Expo... ce? a exclamat Macro, apoi a ridicat mâinile în 
aer. Gata, de ajuns! Ascultaţi-mă, eu voiam doar să-mi 
spuneţi dacă puteţi face cât mai multe gheare din acestea. 
Atâta tot. Puteţi? 

— Sigur că putem, a încuviinţat un grec, părând ofensat. 
Dar de ce să nu îmbunătăţim arma? Asta voiam să spun. 

— Am putea alcătui o comisie de proiectare, a sugerat 
cineva, plin de solicitudine. 

— Nu! a protestat Macro. 

— Dacă am testa câteva modele sunt sigur că ţi-am putea 
oferi o armă mai eficientă, centurion. 

— Nu avem timp. Macro începuse să-şi piardă răbdarea. 
Şi gheara asta îşi face treaba şi aşa cum este. Corect? 

Cu un aer nefericit, grecul şi-a ţuguiat buzele. 

— În anumite limite, aşa cred. 

Centurionul a închis ochii strâns preţ de un moment, apoi 
i-a deschis şi l-a împuns cu arătătorul în piept pe fierar. 

— Faceţi-le. Cât de multe puteţi. După modelul acesta, nu 
altfel. M-aţi înţeles? Nu, nu mai vorbi, confirmă din cap. 

Cu o expresie umilă, fierarul a fost de acord. 

— Mulţumesc. Macro a scăpat un oftat de uşurare. 
Atunci, apucaţi-vă de treabă. Să-mi trimiteţi vorbă când 
aveţi prima şarjă gata. lar acum, duceţi-vă. 

Centurionul s-a îndreptat spre uşă cu paşi mari, a 
deschis-o şi le-a făcut semn să iasă din biroul lui. Imediat 
după ce a plecat şi ultimul dintre ei, a închis uşa, s-a întors 
la masă şi s-a aşezat, privind la gheara de cioară şi simțind 
că furia i se mai potoleşte. 

— Grecii ăştia... a murmurat el. De ce să folosească un 
cuvânt când ei ştiu un milion? 

În plus faţă de îmbunătățirile aduse sistemului defensiv al 
oraşului, Macro s-a ocupat şi de recrutarea de oameni 
pentru a întări forţa de luptă a auxiliarilor. La început, 


Sempronius apelase la voluntari, dar după ce au apărut mai 
puţin de o sută de bărbaţi pe terenul de paradă pe care 
Macro îl desemnase în afara oraşului, nu departe de zid, s-a 
vădit că erau necesare măsuri mai ferme. S-au trimis 
câteva secţiuni de auxiliari pentru a scotoci oraşul în 
căutarea de bărbaţi apți de luptă şi aceştia au fost puşi să 
mărşăluiască până pe terenul de paradă. Acolo au ajuns în 
faţa lui Macro, care i-a ales pe cei pe care voia să-i 
folosească pentru a spori rândurile garnizoanei din Gortina. 
Detaliile privind numele fiecăruia, familia şi strada unde 
locuia, precum şi ocupaţia, au fost notate cu atenţie, apoi 
omul a fost adus dinaintea lui Macro, care şedea la o masă 
de campanie, aşezată sub un umbrar. 

Era deprimant să vadă rând pe rând bărbaţi capabili de 
luptă, dar arătând nefericiţi sau furioşi, şi care nu agreau 
ideea de a-şi apăra familiile şi oraşul. Unul dintre ei era un 
tânăr înalt, foarte musculos, care purta o tunică scumpă. 
Părul negru îi era tuns frumos, iar barba îi era atent 
îngrijită, înnobilându-i linia bărbiei. La început, Macro nu şi- 
a dat seama ce era cu acel tânăr, apoi, într-o străfulgerare, 
şi-a amintit că se numărase printre prietenii lui Glabius de 
pe acropolă, în ziua când perceptorul fusese îndepărtat din 
funcţie. 

— Numele? 

— Pandarus, fiul lui Polocrites. 

Macro l-a săgetat cu privirea. 

— Din clipa asta să mi te adresezi cu domnule. Ai înţeles. 

—  Romanule, nu simt nevoia să mă adresez cu 
„domnule”. 

— Şi de ce, mă rog? a spus Macro zâmbind îmbietor. 

— Pentru că nu sunt soldat şi nici nu voi fi vreodată. Pe de 
altă parte, voi folosi toate relaţiile mele suspuse pentru a 
protesta privind tratamentul ce mi se aplică. Tatăl meu are 
legături politice la Roma. După ce vor fi înştiinţaţi că un 
ofiţer de rând a îndrăznit să smulgă un om liber din căminul 
lui ca să-l înroleze sub ameninţarea sabiei, nici nu-ţi 


închipui ce pedeapsă cumplită va cădea pe capul tău. 
Pandarus era încântat de acest scurt monolog şi i-a aruncat 
un zâmbet împăciuitor lui Macro. Nu este prea târziu să pui 
capăt acestei drame mici şi triste pe care o joci. De fapt, e 
mai curând o comedie. S-a întors şi a făcut un semn către 
şirul de bărbaţi care stăteau în soare, aşteptând să fie 
examinaţi de Macro. S-a auzit un cor mut de proteste. Lasă- 
ne să plecăm cu toţii, iar eu îţi voi face o favoare, romanule, 
şi nu voi raporta către superiorii tăi de la Roma în legătură 
cu activităţile tale ilegale. 

S-a îndreptat de spate, apoi şi-a încrucişat braţele la 
piept şi l-a înfruntat cu privirea pe Macro. Centurionul l-a 
privit pătrunzător un moment, apoi şi-a lăsat stilusul pe 
tăbliţa cerată şi a oftat adânc. 

— Ai încheiat, Pandarus? 

—  Încheiat? Pandarus s-a încruntat, apoi a devenit 
mânios. Nu crezi că vorbesc serios, aşa e? 

— A, sigur că vorbeşti serios; doar că eu nu mă simt 
îndemnat să te iau în serios, i-a răspuns Macro. Cum să 
spun, uită-te la tine. Eşti îmbrăcat ca o târfă ieftină. Mi se 
pare, ori miroşi a parfum? 

— E un parfum pentru bărbaţi. Unul foarte scump. 

— Aşadar, arăţi ca o târfă masculină şi miroşi la fel. Asta 
mai pot trece cu vederea... sau pe-aproape. Însă nu pot să 
nu ţin seamă de faptul că oameni ca tine se cred mult prea 
buni ca să se murdărească pe mâini luând o sabie şi 
apărând ceea ce este al lor: oraşul, familia şi prietenii - 
presupunând că tu ai aşa ceva. Ce te face să te socoteşti 
atât de special încât să fii scutit de la a-ţi ocupa locul alături 
de alţi bărbaţi care sunt pregătiţi să lupte? 

— Tatăl meu îşi plăteşte taxele, a protestat Pandarus. Le 
plăteşte pentru ca membrii familiei lui să nu fie siliţi să 
lupte, şi să lăsăm asta în seama unor oameni mărunți ca 
tine. Nu a rezistat ispitei de a rânji, însă în momentul când 
a rostit cuvintele şi-a dat seama că făcuse o greşeală. Voiam 
să spun că... 


— 'Ţine-ţi gura! i-a strigat Macro. Laş mizerabil ce eşti! Tu 
eşti un om mărunt. Tu şi cei care aveţi inimi atât de 
meschine, atât de puţin curaj, şi atât de puţin simţ al 
onoarei şi datoriei, încât vă închipuiţi că banii pot cumpăra 
orice. Ei, bine, banii reprezintă ultima dintre grijile tale de 
acum. În afara zidurilor există o armată de sclavi care abia 
aşteaptă momentul prielnic pentru a declanşa un atac 
împotriva oraşului. Chiar crezi că nu vă vor căsăpi pe tine şi 
pe membrii familiei tale, cu toate că voi aveţi legături 
suspuse la Roma? Mare dobitoc trebuie să fii. Macro a 
clătinat din cap furios şi exasperat. Există doar o soluţie 
pentru a supravieţui acestei situaţii, iar asta este ca fiecare 
om capabil de luptă să se afle sus, pe metereze, gata să 
ucidă sau să fie ucis. În aceste momente nu aş putea ghici 
dacă eşti cine ştie ce filfizon pervers ori chiar fiul 
împăratului. O să pui mâna pe sabie alături de toţi bărbaţii 
din acest şir. Vei fi instruit pentru a lupta alături de 
auxiliari. Te vei bate ca un leu ca să îi ţii pe ticăloşii aceia 
răzvrătiți departe de oraş şi, de va fi nevoie, vei muri ca un 
erou, cu arma în mână, scuipând blesteme în faţa 
duşmanilor. M-am făcut înţeles? 

Macro s-a apropiat la doar câţiva centimetri de Pandarus, 
astfel că acesta s-a retras un pas în spate de frică. 

— Nu am vrut să aduc jigniri, s-a scuzat Pandarus 
vânturându-şi braţele. 

— Domnule! a strigat Macro, vârându-şi gheata înapoia 
unui călcâi al tânărului, după care i-a făcut un vânt sănătos, 
aşa încât recrutul s-a împleticit spre spate şi a căzut cu un 
bufnet la pământ. Centurionul s-a aruncat asupra lui, i-a 
pus un genunchi pe piept şi, scoţându-şi pumnalul, a adus 
lama la câţiva centimetri de ochii lui. Îţi spun pentru ultima 
oară. Să-mi spui domnule când mi te adresezi. Ai priceput? 

— Da, da, domnule! a scâncit Pandarus. 

— Aşa mai merge! a spus Macro şi s-a ridicat în picioare. 
Acum, ia-ţi echipamentul şi prezintă-te la centurionul de pe 


terenul de instrucţie împreună cu ceilalţi recruți. Sus! 
Mişcă-te! 

Pandarus s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat cu paşi 
mici şi iuți spre carul unde un optio de la cohorta de 
auxiliari şi patru dintre oamenii lui distribuiau sabie, coif, 
armură şi scut fiecărui bărbat trimis la ei. Macro s-a întors 
spre şirul de bărbaţi în aşteptare. Majoritatea erau orăşeni 
obişnuiţi, însă printre ei se găseau şi unii ceva mai bine 
îmbrăcaţi. A mers de-a lungul şirului privindu-i cu atenţie, 
apoi a revenit sub umbrar. 

— Mai este cineva care nu doreşte să lupte alături de 
mine sau alături de prietenul nostru erou, Pandarus? Vă 
ascult. 

Oamenii au refuzat să-l privească direct în ochi şi au 
rămas muţi. 

Macro a dat aprobator din cap. 

— Bine. 

S-a întors la taburetul lui, apoi s-a aşezat la masă şi a pus 
mâna pe stilus. 

— Următorul! 


Opt zile după plecarea lui Cato spre Alexandria, Macro s- 
a întâlnit cu senatorul Sempronius şi fiica lui pentru a lua 
cina împreună: un ghiveci sărăcăcios din carne de porc şi 
fasole, servit cu pâine de unul dintre puţinii sclavi rămaşi ai 
lui Hirtius. Restul fugiseră spre dealuri, ori pentru a îngroşa 
rândurile armatei de răzvrătiți al lui Aiax. 

Sclavul era un bărbat destul de bătrân, cocârjat şi părea 
foarte plăpând. Se învățase demult să rămână mut şi să nu 
privească direct în ochii stăpânilor. Macro l-a urmărit 
câteva momente şi s-a întrebat cum era să fii sclav. Se 
obişnuise încă de când era mic să vadă sclavi pe străzile din 
Ostia şi Roma, astfel că nu se întrebase niciodată în mod 
serios ce însemna să fii sclav. De atunci încoace, petrecuse 
ani îndelungaţi în armată, unde întâlnise foarte puţini robi. 
Mai existaseră câteva ocazii când văzuse războinici inamici 


foarte mândri care fuseseră făcuţi prizonieri, înlănţuiţi şi 
puşi să mărşăluiască spre sclavie. Adevărat, profitase de 
partea pe care o primise pentru astfel de prizonieri, iar 
banii câştigaţi astfel îl făcuseră să nu îl mai intereseze 
soarta celor care îl ajutaseră să se îmbogăţească. 

După ce sclavul a terminat de servit şi s-a retras la 
perete, unde a rămas nemişcat, Macro a continuat să-l 
examineze în timp ce înmuia nepăsător o bucată de pâine în 
vasul aburind din faţa lui. Îl ispitea ideea de a-l întreba pe 
acel om ce gândea despre Aiax. Şi ce părere avea despre 
romanii şi grecii care erau hotărâți să se apere în faţa 
gladiatorului răsculat şi a susținătorilor lui. Asta, în caz că 
avea vreo părere despre ei. 

Macro a rămas în aşteptare. Cum se putea ca un sclav să 
nu se gândească la răzvrătire, când în oraş existau atât de 
puţine subiecte de discuţie? Se putea ca acel sclav, atât de 
taciturn, să nutrească o ură profundă faţă de stăpânii lui şi 
să-şi dorească să participe la răscoală? Oare asculta cu 
atenţie orice conversaţie la care era martor, pentru ca apoi 
să aştepte o şansă de a evada şi de a-i transmite lui Aiax 
informaţiile pe care le deţinea? Dar dacă planul lui 
presupunea o trădare şi mai mare? Nu ar fi trebuit să facă 
un efort prea mare să procure suficientă otravă cât să-i 
ucidă pe cei trei cărora tocmai le servise cina în acea seară. 

Macro a coborât ochii spre ghiveciul din bolul lui şi a 
aruncat o privire bănuitoare. A lăsat în jos bucata de pâine, 
din care picura sos, punând-o pe farfurie şi s-a întors spre 
sclav. 

— Hei, tu, vino mai aproape. 

Sclavul a pornit agitat spre el, privind în jur, spre romanii 
ce stăteau întinşi pe canapele în jurul mesei. Sempronius s- 
a uitat scurt spre lulia, care a ridicat nedumerită din 
sprâncene. 

Macro şi-a şters sosul de pe buze. 

— Sclavule, înţeleg că ai auzit ştirea privind înfrângerea 
prefectului Marcellus. 


Sclavul a încuviinţat din cap. 

— Şi vestea asta îţi dă vreo satisfacţie? 

— Poftim, stăpâne? 

— Te-am întrebat dacă te linişteşte vestea asta. Eşti sclav. 
Aşadar, ce părere ai despre victoria răsculaților? le 
bucură? 

Sclavul a coborât privirea şi a clătinat din cap. 

— Uită-te la mine, i-a poruncit Macro, iar bărbatul, 
împotriva voinţei lui, a ridicat capul cât să se uite în ochii lui 
Macro. Sunt convins că eşti de partea celor care te vor 
elibera, aşa e? Ei, bine? Vorbeşte, omule. 

Frământarea sclavului s-a văzut cu limpezime când s-a 
chinuit să dea un răspuns. Macro a aşteptat răbdător şi, în 
cele din urmă, sclavul a vorbit. 

— Stăpâne, eu îmi doresc libertatea. Asta îşi doresc toţi 
sclavii. Dar am făcut economii şi plănuiesc să-mi cumpăr 
libertatea într-o bună zi. Este singura cale pentru mine. S- 
ar putea ca sclavii care i s-au alăturat lui Aiax să-şi fi 
căpătat deja libertatea, dar cred că ei trăiesc cu spaima că 
vor redeveni sclavi. Asta nu este libertate adevărată. Când 
îmi voi câştiga libertatea, voi dori să fiu scutit de teamă, aşa 
cum voi fi liber de sclavie. A tăcut o clipă, apoi şi-a plimbat 
privirea în jur, spre stăpâni. Eu am ales. Cei care îl urmează 
pe gladiator au ales şi ei. S-a răsucit spre Macro. Asta a fost 
tot, stăpâne? 

Macro a stat un moment pe gânduri, apoi a dat din cap. 

— Acum, lasă-ne singuri. 

Sclavul şi-a înclinat capul şi s-a retras de lângă masă. 

— Minte, a murmurat Macro. 

— Păi, la ce te aşteptai? a întrebat Sempronius. Să 
recunoască cinstit că îl simpatizează pe Aiax? A fost nedrept 
să îl pui într-o asemenea situaţie. 

— Tot ce se poate, a spus Macro, împingându-şi bolul 
deoparte. 

— Mă întreb cum se descurcă în aceste momente Cato, a 
spus lulia pe un ton gânditor. Cred că a ajuns deja la 


Alexandria. Tu ce părere ai, tată? 

Sempronius a rămas un moment pe gânduri şi apoi a dat 
din cap. 

— Aşa socoteam şi eu, cu condiţia ca totul să fi mers bine. 
Lucru de care sunt convins, a adăugat el grăbit, după care 
a vârât lingura în ghiveci şi a pescuit o bucată de carne pe 
care a vârât-o în gură. Imediat, chipul i s-a schimonosit de 
durere. 

Macro a sărit în picioare şi s-a repezit spre senator, 
aruncând totodată şi o privire spre sclav. 

— Domnule! Ce aţi păţit? Sunteţi bine? 

Sempronius a ridicat o mână ca să-l liniştească pe Macro 
şi a dat din cap. A înghiţit ceea ce avea în gură, apoi a luat 
cupa de vin ca să-şi potolească durerea din gură. 

— La naiba, fierbinte a mai fost ghiveciul acesta! 

Macro a răsuflat uşurat şi s-a întors pe canapeaua lui. 

lulia s-a uitat curioasă la el şi a suflat cu delicateţe în 
lingura ei. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— Nimic. Am crezut că.... Să lăsăm asta. Macro s-a grăbit 
să schimbe subiectul şi a zâmbit forţat. Sunt gata să pariez 
că în aceste clipe Cato este la un banchet minunat cu 
Legatul Egiptului, convingându-l să-i dea toată garnizoana. 
Doar ştiţi cum e el. 

Iulia a zâmbit. 

— Da, e extrem de convingător. Sempronius s-a 
încruntat, iar Macro, nereuşind să se stăpânească, a 
izbucnit în râs. Un moment, senatorul a continuat să stea 
încruntat, după care a cedat imboldului interior şi a început 
să râdă la rândul lui. În ciuda încordării din zilele 
precedente şi a îngrijorării lor serioase privind apariţia 
armatei de sclavi în faţa zidurilor abia reparate ale oraşului, 
râsul le făcea bine ambilor bărbaţi. După ce hohotele lor s- 
au stins, Macro a umplut cu vin cupa senatorului şi a 
ridicat-o pe a lui pentru un toast. 


— Pentru Cato. Sper să se dovedească demn de rangul de 
tribun şi să se întoarcă în fruntea unei armate mari. 

— Închin pentru asta. 

— Şi eu, a zis Iulia, ridicând cupa. A sorbit delicat şi apoi 
a spus încet: Pentru numele zeilor, tare mult îi duc lipsa. 

Macro a aprobat-o cu un gest din cap. Nu a voit să spună 
nimic, de teamă că, dacă ar fi sugerat că îi ducea dorul unui 
camarad, ar fi creat o impresie nu tocmai acceptabilă. Cu 
toate acestea, a gândit el, prefera să-l aibă pe Cato alături, 
în timp ce pregătea diferitele metode de apărare, dar şi 
luptătorii care să facă faţă duşmanului. 

Sempronius a băut din cupă şi apoi a aşezat-o pe masă. 

— Cum merg lucrurile, Macro? Noii recruți se dovedesc 
de folos? 

— Progresează destul de repede. Majoritatea au reuşit să 
priceapă care e capătul sabiei ce trebuie ţinut bine în mână. 
Nu vor deveni soldaţi adevăraţi, şi nici măcar de încredere, 
pentru că timpul pe care-l avem la dispoziţie până când 
răsculații vor ataca este prea scurt. L-am numit pe 
centurionul Micon la comanda lor. Îi ofer astfel o şansă de a- 
şi răscumpăra greşeala făcută. Una peste alta, aceşti 
oameni nu vor cântări prea mult, dar vor fi mai bine 
echipați decât majoritatea sclavilor pe care vor trebui să-i 
înfrunte. 

— Deşi poţi fi convins că acest Aiax a distribuit propriilor 
luptători echipamentele pe care le-a recuperat de pe 
cadavrele lui Marcellus şi ale oamenilor lui. 

— Adevărat, a recunoscut Macro. lar în acest caz, când se 
va pune problema de a lupta direct, nu le ofer băieţilor 
centurionului Micon decât o şansă egală cu a inamicilor. 

Sempronius a oftat cu tristeţe. 

— Aşadar, nu ne sunt de prea mult folos. 

— Pot spera doar că ei mă vor contrazice. 

Discuţia le-a fost întreruptă de trei sunete de trompetă, 
semnalul de alarmă pe care îl stabilise Macro. Lăsând ceea 
ce mai era de mâncare, s-a ridicat imediat în picioare, 


urmat de ceilalţi, şi, părăsind în fugă clădirea 
administraţiei, a traversat acropola, îndreptându-se către 
turnul ce domina poarta principală. Cu echipamentul în 
braţe, soldaţii ieşeau precipitaţi din cazărmi şi se repezeau 
spre poziţiile lor de pe ziduri. Macro a urcat în grabă 
treptele uzate din piatră şi a păşit pe platformă, grăbindu- 
se să ajungă la parapet. Dedesubtul lui, oraşul se întindea 
de-a latul câmpiei. Unul dintre oamenii care stătuseră de 
veghe a arătat cu braţul întins spre apus. 

— Acolo, domnule. 

Macro şi-a dus o mână streaşină la ochi şi s-a uitat în 
direcţia în care apunea soarele. La început, strălucirea i-a 
ascuns vederii pe inamicii care se apropiau. A rămas 
surprins că răsculații veneau dinspre apus. Coloana lui 
Marcellus fusese masacrată undeva departe, spre răsărit. 
Unde se aflaseră? s-a întrebat el. Apoi a făcut uitată 
îngrijorarea, iar ochii lui au început să distingă amănunte 
ale duşmanilor care mărşăluiau de-a latul câmpiei, 
apropiindu-se de oraş. Erau două coloane, una care se 
îndrepta exact spre Gortina, în vreme ce a doua cotea spre 
sud, pentru a ocoli oraşul şi a-şi ocupa poziţia spre apus, a 
bănuit Macro. 

— Până la urmă, Aiax a hotărât să ia taurul de coarne. 

— Da, i-a răspuns Sempronius, care gâfâia după ce 
urcase atâtea trepte ca să-l ajungă din urmă pe Macro. Aşa 
s-ar părea. Deşi, apropo, este vorba de o metaforă pe dos. 

— Serios? a făcut Macro, aruncându-i o privire 
superiorului său. 

— Asta este insula în care îşi are originea săritura 
taurului, Macro. Pe vremuri, expresia se folosea pentru a 
descrie momentul în care un acrobat era pregătit să 
înfrunte un taur pornit la atac şi se prindea de coarnele lui 
în ultima clipă, pentru ca apoi să facă o tumbă pe spinarea 
animalului. 

Macro s-a uitat un moment spre senator. Cato sigur avea 
multe în comun cu viitorul lui socru. Cei doi sigur urmau să 


petreacă numeroase seri lungi de iarnă schimbând 
asemenea informaţii fără nicio valoare practică. A oftat. 

— E fascinant, domnule. 

Iulia i-a privit, surâzându-i lui Macro, în timp ce tatăl ei a 
continuat. 

— Din nefericire, metafora este pe dos. Noi suntem cei 
care ne confruntăm cu taurul, nu Aiax. Şi mă tem că, dacă 
nu suntem la fel de agili şi hotărâți ca proverbialul acrobat, 
vom fi vârâţi în pământ încă de la primul asalt. 

Macro a scuturat din cap. 

— Nu, domnule, eu nu mă prăbuşesc cu una, cu două. 
Sclavilor le lipseşte instruirea şi nici nu se pune problema 
ca ei să aibă maşini potrivite pentru un asediu. 
Deocamdată, suntem în avantaj. 

— Sper să ai dreptate. 

Au continuat să se uite atenţi, în vreme ce armata 
sclavilor se desfăşura în jurul oraşului. Norii de praf ridicaţi 
de picioarele pedeştrilor, de copitele cailor şi de roţile 
trenului de care cu bagaje ridicau în aer o ceaţă de culoare 
oranj. Sempronius i-a cerut Iuliei să rămână pe acropolă cât 
el şi Macro coborau spre poarta oraşului pentru a-şi vedea 
duşmanii mai de aproape. Centurionul a făcut o evaluare 
aproximativă a mărimii forţei duşmanului, înainte ca lumina 
scăzută să îi zădărnicească încercarea. Sclavii mărşăluiau 
în grupuri nu tocmai restrânse, având dimensiuni diferite, 
iar ici, colo, între ei, razele soarelui care apunea aruncau 
sclipiri din coifurile, armurile şi armele lor lucioase. 

— Domnule, cred că sunt peste douăzeci de mii de 
oameni acolo. Macro a vorbit încet, astfel ca santinela aflată 
în apropiere să nu poată auzi. Poate chiar treizeci de mii. 

Sempronius şi-a umflat obrajii şi s-a uitat la marea de 
oameni ce se desfăşura în jurul zidurilor oraşului. 

— Cei de la Roma nu vor crede nicicând aşa ceva. O 
armată de sclavi? Ideea însăşi este absurdă. 

— Da, aşa este, domnule. 

— Exact. 


În timp ce urmăreau sclavii dezlipindu-se de coloanele lor 
şi apucându-se să-şi aşeze tabăra, o mişcare bruscă i-a 
reţinut atenţia lui Macro. Şi-a întors puţin capul şi a văzut 
un grup de călăreţi ieşind dintre rândurile de sclavi şi, 
nepăsători, apropiindu-se la trap mărunt de oraş. Câteva 
momente mai târziu, i-a observat şi Sempronius, care a 
spus: 

— Aiax? 

— Păi, cine altul? 

Au urmărit grupul de călăreţi care s-a oprit într-un loc 
aflat dincolo de punctul pe care îl puteau atinge arcaşii 
aflaţi pe ziduri. Semeţ şi musculos, fostul gladiator purta 
vesta armurii din zale a unui ofiţer roman peste o tunică de 
un albastru deschis. Unul dintre puţinii arcaşi ai 
garnizoanei a pus o săgeată în arc şi a încercat să ţintească. 

— Coboară arcul! a răcnit Macro la el. Nimeni nu trage 
decât dacă primeşte ordin! 

Călărețul şi-a înfrânat calul, care a început să meargă la 
pas, apoi l-a întors, deplasându-se de-a lungul zidului, cu o 
mână în brâu şi uitându-se în tot acest timp cu un dispreţ 
nedisimulat spre feţele celor care apărau oraşul. Macro a 
mulţumit zeilor în tăcere că încă nu dăduse ordin ca 
ghearele de cioară să fie presărate în iarba din jurul 
oraşului. Era o surpriză pe care ţinuse cu orice preţ să o 
păstreze până în momentul cel mai potrivit. 

— Generalul Aiax le transmite salutări foştilor lui stăpâni! 
a strigat călăreţul, cu un glas limpede şi plăcut. 

Cu o expresie amuzată pe faţă, Sempronius s-a răsucit 
spre Macro. 

— Generalul Aiax? Se pare că gladiatorul acesta are 
aspirații mari. 

Sclavul a strigat din nou către apărători. 

— Generalul doreşte să stea de vorbă cu cel care se 
socoteşte guvernatorul provinciei, senatorul Sempronius. 

Sempronius a pufnit de iritare. 


— Pare foarte bine informat, a constatat Macro zâmbind. 
Mă întreb despre ce ar dori să discute. 

A urmat un moment de tăcere, după care Sempronius a 
ridicat resemnat din umeri. 

— Nu putem afla decât într-un singur mod. 

S-a îndepărtat de parapet şi s-a îndreptat spre treptele 
ce duceau spre poarta oraşului. 


CAPITOLUL 19 


În compania lui Kharim, Aiax urmărea cu atenţie cum 
înainta trimisul lui. Chilo se dovedise destul de curajos de 
când se alăturase micului grup de fugari care îl urmase pe 
Aiax încă din primele zile ale răscoalei. Însă bravura lui 
evidenția o anumită neglijenţă, pe care şeful sclavilor o 
observase în timpul primelor lupte purtate cu o patrulă 
romană. Era ca şi cum Chilo nu se temea defel de moarte, 
chiar dacă iubea noua viaţă pe care o ducea, scutită de 
constrângerile îngrozitoare ale sclaviei. În rândul celor mai 
apropiaţi locotenenţi ai lui, Chilo era cu siguranţă cel mai 
popular printre cei care alcătuiau armata. Se născuse liber, 
fiind fiul unui neguţător atenian. Când partenerul de afaceri 
al tatălui său dispăruse până şi cu ultima bijuterie de argint, 
exact înainte de plata taxelor anuale, familia fusese ruinată. 
Întrucât avea tot dreptul, perceptorul îi îngăduise 
neguţătorului şi familiei sale să se vândă drept sclavi. Pe 
vremea aceea, Chilo avea cinci ani, şi a fost izolat de rudele 
sale în piaţa pentru robi, când fusese cumpărat de o 
oficialitate romană şi trimis să lucreze pe proprietatea sa 
din Creta. 

Aiax a aflat toate acestea pe când stătea lângă un foc de 
tabără, în vreme ce-şi conducea grupul crescând de sclavi 
fugari de-a lungul provinciei distruse. Însă Chilo povestise 
prea puţine despre anii în care slujise ca sclav, iar când se 
referise la acea perioadă, ochii lui se aprinseseră de o ură 
greu de descris - un sentiment pe care Aiax îl înţelegea 
perfect. Ajunsese de mult să priceapă diferenţa dintre 
oamenii care se născuseră în robie şi cei care deveniseră 
sclavi. Primii dovedeau un anumit grad de acceptare a 
situaţiei. Aceştia se alăturaseră armatei lui ca să fie siguri, 
şi luptau destul de bine, însă majoritatea nu evidenţiau 


fanatismul lui Chilo şi al altora care priviseră sclavia drept 
un semn al ruşinii. Fiecare jignire sau nedreptate suportată 
îşi croise drum până în sufletele lor. Era ca o otravă cu 
acţiune lentă, îşi spusese Aiax cândva, gândindu-se la 
propria experienţă de viaţă. 

Tatăl lui comandase o mică flotă de corăbii de pirați care 
sfidaseră marina romană timp de ani şi ani, până când 
fuseseră în cele din urmă prinşi şi anihilaţi într-un golf de 
pe coasta lliriei. Plătise scump pentru că înfruntase Roma 
atâta vreme şi fusese crucificat pentru îndrăzneala lui. Aiax 
şi ceilalţi captivi fuseseră vânduți ca sclavi. Ca o ironie, 
proprietarul unei şcoli de gladiatori îl cumpărase, astfel că 
el beneficiase de pregătire pentru a deveni luptător, iar 
acum îşi răsplătea foştii stăpâni provocându-le cât mai 
multe suferinţe posibil. Fiecare roman ucis, fiecare 
proprietate pe care o jefuia şi fiecare gură de aer de 
libertate pe care o aspira îndepărtau treptat otrava sclaviei. 

Singurul lucru care îl preocupa cu adevărat era 
nesiguranța privind viitorul său. Nu se gândise nici pe 
departe să declanşeze o răscoală atunci când evadase din 
palatul stăpânului său, imediat după cutremur. Existase 
doar dorinţa înnăscută de a fugi, de a fi liber, de a evada din 
Creta şi de a-şi găsi drum spre vreun colţ liniştit al lumii, 
unde stigmatul sclaviei să poată fi şters treptat, treptat. Se 
afla împreună cu soţia guvernatorului când clădirea 
începuse să se clatine iar pământul să geamă, semn că 
Poseidon îşi revărsase mânia asupra insulei. Se găseau într- 
o cameră cu provizii din spatele bucătăriilor, acolo unde îl 
Chemase ea. Antonia stătea rezemată de perete, 
împreunată cu el, iar degetele cu unghii lungi şi pline de 
inele îi scrijeleau pielea de pe spate. Când peretele s-a 
cutremurat, ea a scos un țipăt, îndepărtându-l cu 
brutalitate, şi atunci Aiax a hotărât că voia să fie liber. Să 
scape de ea, de umilinţa de a fi jucăria ei sexuală şi să nu 
mai poarte povara sclaviei. Cu o lovitură în cap, a făcut-o să- 
şi piardă cunoştinţa. Luând-o în braţe, a părăsit palatul care 


începuse să se prăbuşească, fugind de pe proprietatea 
guvernatorului şi ieşind în stradă, unde nu l-a băgat nimeni 
în seamă, crezând că era un bărbat care ajuta o femeie 
rănită să ajungă undeva, în siguranţă. 

Imediat ce părăsise oraşul, Aiax se simţise ispitit să o 
ucidă pe Antonia. Să o stranguleze, să-i sfărâme ţeasta cu o 
piatră. Apoi, pe măsură ce se gândea cum să se răzbune, şi- 
a dat seama că ea trebuia să sufere la fel de mult ca el. 
Înainte de a i se îngădui să moară, trebuia să cunoască 
ruşinea de a fi sclavă. Astfel, după ce o legase de mâini şi îi 
pusese o zgardă din piele şi plumb la gât, Aiax o târâse 
după el pe grăsana patriciană cât îşi căutase refugiul pe 
dealurile din apropiere de Gortina. Nu era singurul sclav în 
căutarea unui adăpost. În prima noapte de libertate 
regăsită a întâlnit bărbaţi şi femei în zdrenţe care 
evadaseră de pe o moşie. Aceştia l-au primit lângă focul lor, 
au împărţit mâncarea cu el şi, după o zi, l-au socotit drept 
conducător. Şi ei voiseră să o ucidă pe Antonia, iar Aiax se 
simţise tentat să le permită asta, dar în cele din urmă a 
decis că ea încă nu suferise îndeajuns. 

Încetul cu încetul, alţi sclavi, solitari sau în grupuri mari 
şi mici, au îngroşat rândurile armatei lui, aducând cu ei şi 
câţiva oameni cu experienţă de gladiatori, chiar şi câţiva 
soldaţi care fuseseră certaţi cu legea sau condamnaţi la 
sclavie. Pe aceştia i-a pus să-i instruiască pe sclavi, astfel 
încât ei să poată lupta. La început avuseseră puţine arme, 
însă făcuseră improvizații, legând cuțite de pari, folosind 
furci şi seceri şi luând orice sabie şi suliță găsite pe moşiile 
sau în satele pe care începuseră să le atace. 

Iniţial, Aiax s-a mulţumit să-i conducă pe sclavi până când 
avea să-şi satisfacă pofta de răzbunare, după care dorea să- 
şi împlinească planul original de a pleca de pe insulă şi de a- 
şi găsi un cămin departe de ochii foştilor stăpâni. Însă, cu 
cât sclavii fugari îşi puneau mai multă speranţă în el ca lider 
şi cu cât îi era mai limpede că oamenii îi deveniseră 
credincioşi, cu atât mai puţin s-a simţit îndemnat să îi 


părăsească. Şi-a dat seama, şi a acceptat ideea, că între ei 
se crease o legătură de fidelitate. Un sentiment pe care nu-l 
trăise în toţi anii cât fusese sclav. 

Dacă nu se îndura să-i abandoneze, însemna că avea 
datoria de a se îngriji ca ei să nu fie prinşi şi readuşi la 
starea de moarte în viaţă pe care o trăiseră până atunci. 
Aiax i-a strâns pe cei mai buni oameni în jurul lui şi i-a făcut 
comandanţi peste grupurile de sclavi. Aveau sarcina să le 
arate cum să folosească armele, cum să îşi ocupe poziţia în 
formaţii simple şi să organizeze distribuirea raţiilor şi 
împărţirea prăzilor de război. Aiax stabilise încă de la 
început că proviziile capturate deveneau proprietatea 
tuturor. Se adresase sclavilor zdrenţăroşi de pe coama unui 
zid, spunând că era dispus să-i conducă pe cei care îi 
acceptau regulile. Le-a promis că se vor răzbuna pe 
stăpânii lor şi că îi va conduce spre libertate. Doar câţiva 
oameni lipsiţi de curaj refuzaseră condiţiile impuse de el şi 
părăsiseră tabăra. Mulțimea rămasă alături de el a jurat să 
lupte până la moarte împotriva foştilor stăpâni. 

Purtaseră prima bătălie împotriva unei mici coloane 
romane care se aventurase în afara oraşului Matala în 
căutare de alimente. În ciuda pierderilor grele suferite de 
armata sa, Aiax fusese impresionat de neînfricarea cu care 
sclavii înfruntaseră suliţele şi scuturile soldaţilor romani. 
Mai târziu, curajul le fusese răsplătit de distrugerea 
convoiului care, cu aroganță, se lăsase prins într-o 
ambuscadă. Iar apoi, cu doar trei zile în urmă, ei obţinuseră 
un succes şi mai mare. Unul despre care avea să-i facă 
plăcere să le vorbească acestor romani, cu condiţia ca ei să 
aibă cutezanţa de a ieşi din oraşul fortificat pentru a discuta 
cu el. 

— Priveşte acolo! a spus Kharim şi a făcut semn cu capul 
spre oraş. S-ar părea că romanii se lasă atraşi de farmecele 
lui Chilo. 

Aiax s-a uitat spre Gortina şi a văzut cum unul dintre 
canaturile porţii fortificate începe să se deschidă. Apoi s-au 


ivit câteva siluete, auxiliari. Au ieşit în pas alergător şi au 
alcătuit un linie de atac la mică depărtare în faţa porţii 
fortificate. O clipă mai târziu, au mai ieşit doi oameni care 
şi-au ocupat poziţiile în spatele soldaţilor. Alertat de apariţia 
lor, Chilo a întors calul şi s-a apropiat de ei, oprindu-se 
exact în faţa unui soldat care, speriat, s-a retras câţiva paşi. 
A urmat un scurt schimb de cuvinte, după care Chilo şi-a 
rotit calul şi, stârnind praful şi pietrele în urma lui, a pornit 
în galop spre Aiax şi camarazii lui, în timp ce peste câmpie 
se lăsa înserarea. 

— Generale, a spus el surâzând, se pare că sunt dispuşi 
să stea de vorbă. 

— Să stea de vorbă? a răspuns Aiax cu dispreţ. A, da, 
doresc să vorbim. Dar vor asculta? 

— Dacă vor să trăiască, vor asculta, a spus Kharim încet. 
Să duc mai aproape carul? 

Aiax a încuviinţat din cap. 

— Să rămână acoperit şi să stea la cincizeci de paşi în 
urmă. 

— Am înţeles, generale. 

Kharim şi-a întors calul şi a galopat înapoi spre convoiul 
cu bagaje. Aiax a respirat adânc şi i-a făcut semn lui Chilo 
să îl însoţească. Cei şase bărbaţi, cu toţii foşti gladiatori, pe 
care îi alesese drept gărzi de corp, au pornit la trap uşor în 
urma comandantului lor, urmărindu-i pe romanii care 
aşteptau pentru a descoperi vreun semn de trădare. Aiax 
nu-şi făcea iluzii în privinţa duşmanilor săi, bănuind că 
exista posibilitatea ca aceştia să nu respecte regulile 
obişnuite ale negocierii. Şi-a oprit calul la o distanţă mai 
mare decât aceea la care putea fi aruncată o suliță de vreun 
soldat roman, cerându-le oamenilor săi să rămână pe loc. 

— Chilo, tu şi ceilalţi staţi aici. Dacă au de gând să ne 
joace vreun renghi, vii după mine. 

— Generale, nu putem avea încredere în ei. Fă-i să vină la 
noi. 

— Nu, vreau să vadă că nu mi-e teamă. 


Aiax a plescăit din limbă şi a mânat calul. 

— Stai pregătit, Chilo. Îţi poruncesc. Când Kharim va 
aduce carul, vreau ca tu să-l opreşti în spatele gărzilor 
mele. 

— Am înţeles, generale. 

Aiax şi-a îndemnat calul să traverseze la pas terenul 
deschis. În ultimele raze ale soarelui coborând spre asfinţit, 
oamenii din faţa lui erau scăldaţi în aceeaşi nuanţă de roşu 
care învăluia iarba şi pietrele din afara zidurilor oraşului. 
Având lumina din faţă, auzxiliarii priveau printre gene, iar 
unii îşi înfipseseră suliţele în pământ ca să poată duce 
mâinile streaşină la ochi. Ştia că pentru ei apărea ca o 
siluetă întunecată, lăsând impresia că era mai mare decât 
în realitate şi tot mai ameninţător pe măsură ce se apropia. 
Asta îl putea face să devină o ţintă mai clară, dar romanul 
care ar fi încercat să arunce cu lancea sau chiar cu sulița în 
el ar fi trebuit să-şi ţină ochii mijiţi, astfel că aproape sigur 
nu ar fi nimerit. S-a oprit la douăzeci de paşi de cel mai 
apropiat soldat auxiliar. Calul a fornăit şi a râcâit pământul 
prăfos cu copitele. 

— Cine eşti? a strigat un bărbat din spatele şirului de 
romani. 

— Aiax, general al armatei de oameni liberi. Şi a făcut 
semn spre spate, unde ai săi se pregăteau să-şi instaleze 
tabăra pentru noapte. Am venit ca să vă prezint cererile 
mele. Guvernatorului în persoană. Celui care îi ţine locul, în 
cazul în care guvernatorul este prea înspăimântat să 
discute cu mine. 

— Nu mă tem, a răspuns bărbatul cu glas trufaş. Nici de 
tine, nici de adunătura ta de răzvrătiți. 

— Atunci, dovedeşte-o! leşi de acolo şi vino în faţa mea. 
Aici, dincolo de protecţia pe care ţi-o asigură soldaţii tăi, a 
spus Aiax. 

Cele două siluete care stăteau în spatele soldaţilor au 
păşit cu îndrăzneală spre gladiator, trecând printre oamenii 
lor şi făcând zece paşi în faţă. Unul purta armură, o mantie 


stacojie şi coif, şi a ridicat toiagul de centurion în timp ce-l 
măsura pe comandantul armatei de sclavi. Aiax a simţit un 
fior îngheţat pe gât. A recunoscut chipul. Era ofiţerul care 
condusese coloana pornită în căutare de hrană. Însă îl mai 
văzuse cândva, în alt loc, era sigur de asta, dar în acele 
momente nu-şi putea aduce aminte când şi unde. Şi-a 
îndreptat atenţia spre celălalt roman, care era mai înalt şi 
purta o tunică albă cu dungă purpurie, lată. Bărbatul şi-a 
încrucişat mâinile la piept şi s-a îndreptat semeţ de spate 
pentru a-l înfrunta pe Aiax. 

— Spune ce ai de spus, sclavule. 

Aiax şi-a ţinut în frâu mânia. 

— Eu nu mă mai socotesc sclav, aşa cum nici bărbaţii şi 
femeile din armata mea nu se consideră sclavi. 

— Armată? Aceea nu este o armată. E o adunătură de 
oameni. 

Aiax nu şi-a putut reţine un zâmbet. 

— Adunătura aceea a ucis o mie dintre cei mai buni 
oameni ai tăi, Sempronius. 

Romanul a strâns din buze. 

— În plus, a continuat Aiax, armata mea controlează în 
prezent aproape tot sudul insulei. Mergem unde dorim, în 
vreme ce voi, romanii, vă ascundeţi înapoia zidurilor şi vă 
rugaţi să fiţi salvaţi. Dar zeii voştri v-au părăsit. Între voi şi 
moarte nu mai există nimic, doar eu. 

— Am înţeles, ai venit să ne salvezi, a spus cu dispreţ 
Sempronius. 

— Am venit să vă ofer şansa de a vă salva viaţa voastră şi 
a tuturor bărbaţilor, femeilor şi copiilor din Gortina. 

— Şi cum aş putea să-i salvez? 

— Oferindu-ne libertatea şi dându-ne asigurări că ni se 
oferă trecere nestânjenită de pe această insulă spre graniţa 
de răsărit a imperiului. 

Sempronius a chicotit. 

— Asta e tot? 

— Este un schimb cinstit contra vieţile voastre, nu crezi? 


— Nu. Este exclus. Nu am autoritatea de a face asta. 

— Dar eşti guvernatorul insulei. Acţionezi în numele 
împăratului şi al senatului. Ne poţi acorda libertatea. 

— Ce rost ar avea? a pufnit Sempronius. Parcă ai spus că 
nu mai sunteţi sclavi. 

— Vreau ca acest lucru să fie consfințit în scris, a spus 
Aiax cu fermitate. Vreau garanţii în numele Romei. 

— De ce? a insistat Sempronius. Ce importanţă are? 

— Ştiu cât de mult ţineţi voi, romanii, la hârtii, a spus 
Aiax zâmbind. Vreau ca libertatea noastră să fie 
recunoscută oficial. 

Sempronius a rămas tăcut câteva momente. 

— Cu alte cuvinte, vrei să ne umileşti. Aici e vorba de 
răzbunare. 

— Da... Imaginea tatălui său, țintuit pe cruce şi lăsat să 
moară i-a apărut în minte lui Aiax - crudă şi dureroasă. 
Merit să fiu răzbunat pentru suferinţele pe care le-am 
îndurat din partea voastră. Şi la fel şi cei care mă urmează. 
Împăratul vostru ar trebui să se socotească norocos că 
pretenţiile mele sunt atât de modeste. 

— Dar cred că ştii că împăratul Claudius nu ar putea 
aproba asta. Senatul nu va accepta. Şi nici poporul. Dacă ar 
ceda cererilor unui sclav de rând, mulţimea l-ar face 
fărâme. 

— Cred că vei descoperi că nu am fost, şi nici nu sunt, un 
sclav de rând, guvernatorule, a spus Aiax sec. Altfel nu m-aş 
afla aici. 

— Bine. Să spunem, de dragul discuţiei, că eu aş fi de 
acord cu cererile tale. Ce te face să crezi că orice altă 
oficialitate romană ţi le va onora? În orice caz, nu ai 
posibilitatea de a găsi suficiente corăbii ca să-ţi transporţi 
oamenii din Creta. Cum îţi închipui că vei reuşi să sileşti 
Roma să respecte angajamentul pe care şi l-a luat? 

— Simplu. Vă voi lua pe tine, şi pe toţi romanii, şi familiile 
de vază din oraş ca ostatici. Veţi merge cu noi tot drumul. 
Când ajungem la graniţă, dar nu înainte de asta, vă vom 


elibera. Dacă împăratul, sau oricare dintre subordonații lui, 
încearcă să ne oprească, atunci voi ucide prizonierii, 
începând cu tine. 

Sempronius a tresărit. 

— Nu se poate. [i-am spus, Roma nu poate accepta 
cererile tale. 

— Atunci, va trebui ca tu să-l convingi pe împărat. Am 
înţeles că în tinereţe ai fost instruit în retorică, fără 
îndoială, de un sclav scump, de origine greacă. Acum ai 
şansa de a-ţi pune priceperea la treabă într-un scop 
folositor. Viaţa ta depinde de asta. 

— Dar este absurd. Nu-ţi pot accepta pretenţiile. Ştii 
bine. Sempronius a făcut o pauză şi a respirat adânc. Uite, 
să-ţi spun eu care-mi sunt pretenţiile. Unu: depuneţi armele 
şi vă predaţi. Doi: identifici toţi capii răscoalei şi-mi 
comunici numele lor. Trei. Toţi sclavii trebuie să se întoarcă 
imediat la proprietarii lor. În schimbul acestora, vă voi 
trimite pe tine şi pe capi la Roma să fiţi pedepsiţi de 
împărat şi senat. În plus, voi face tot ce îmi stă în putere din 
punct de vedere legal ca să reduc pedepsele pe care le vor 
primi sclavii care se întorc de bunăvoie la stăpânii lor. 

Aiax s-a uitat la roman cu o expresie glacială. Se 
aşteptase la o asemenea purtare dispreţuitoare din partea 
lui Sempronius şi la un refuz privind pretenţiile sale. Era 
momentul să le demonstreze acestor romani că erau pândiţi 
de primejdii adevărate. 

— Senatorule, solicitările tale sunt la fel de inacceptabile 
ca şi ale mele. Cu toate astea, diferenţa dintre noi este că 
nu te afli în poziţia de a impune cereri. 

Aiax s-a întors în şa şi a strigat spre oamenii lui. 

— Chilo! Adu carul mai aproape! 

Şirul de călăreţi s-a despărţit şi patru boi au pornit 
înainte, trăgând un car greu şi acoperit cu o pânză groasă. 
Pe capră stătea un surugiu, având alături un alt bărbat 
murdar din cap până în picioare. Purta o tunică zdrenţuită, 
care-i lăsa la vedere pielea brăzdată de mizerie şi sânge 


închegat şi avea peste tot tăieturi şi vânătăi. Era înlănţuit 
de car de mâini şi glezne şi stătea cu capul plecat în 
pământ. 

— Ce înseamnă asta? a întrebat Sempronius. 

Aiax s-a întors din nou cu faţa spre romani. 

— Cred că v-aţi întrebat de ce nu am pornit împotriva 
oraşului Gortina imediat după ambuscadă. Răspunsul îl 
aveţi în carul acela. Armata mea a ocolit Gortina pe timp de 
noapte acum opt zile. Ne-am îndreptat spre Matala. 
Comandantul garnizoanei de acolo s-a dovedit la fel de 
arogant ca şi tine, Sempronius. A reuşit să strângă mai 
toată populaţia oraşului pe acropolă. Pe cei care 
rămăseseră în tabăra de refugiaţi i-am trecut prin tăişul 
sabiei. Am trimis un mesager la poartă ca să ceară 
predarea acropolei. l-am spus centurionului Portillus că 
voiam hrana din acropolă, nu pe el şi pe oamenii lui. Dacă 
se predau, puteau pleca nestingheriţi. Dacă nu se supunea 
în decurs de două zile, aveam să cuceresc acropola şi să 
măcelăresc toţi oamenii dinăuntrul ei. Sunt încântat să spun 
că Portillus a gândit corect şi s-a predat chiar a doua zi. 
Aiax a făcut o pauză, timp în care carul a mai înaintat puţin, 
hurducându-se cu zgomot, apoi s-a întors într-o parte şi s-a 
oprit în spatele lui. A surprins un miros de moarte şi 
descompunere şi a auzit bâzâitul monoton al muştelor, apoi 
a continuat: Din nefericire, în ceea ce îi privea pe oamenii 
din Matala, a fost necesar să dau un exemplu pentru ca voi 
să mă credeţi când voi veni aici ca să-mi prezint pretenţiile. 

— Ce ai făcut? a întrebat centurionul din spatele lui 
Sempronius. 

— Am făcut ce trebuia. l-am pus pe oamenii mei să intre 
în acropolă şi să-i ucidă pe soldaţii garnizoanei şi pe 
locuitorii din Matala. 

— Minţi, a spus Sempronius, clătinând din cap. 

— Da, m-am gândit eu că asta va fi reacţia ta. Aşa că am 
adus dovada. Chilo, îndepărtează pânza. 


Strâmbând dezgustat din nas, Chilo şi-a adus calul către 
latura carului şi a prins un colţ al pânzei. Cu o smucitură 
turbată, a desprins-o de pe car şi a lăsat-o să cadă la 
pământ. În aerul serii s-a ridicat o masă de insecte care au 
început să roiască bâzâind. Sempronius şi-a acoperit gura 
cu o mână şi a făcut un pas înapoi. Cei mai apropiaţi dintre 
auxiliari şi-au mijit ochii spre ceea ce se afla în car, apoi s-au 
întors într-o parte ca să verse. Aiax le-a urmărit reacţiile cu 
o satisfacţie mută, pentru că în patul carului se găseau 
capete tăiate puse unele peste altele. 

— lată ce a mai rămas din soldaţii celei de-A 
Douăsprezecea Hispania. Restul a fost lăsat ca hrană 
pentru vulturi şi câini, a zis Aiax, apoi s-a întors către 
surugiul carului şi a făcut semn către omul legat alături de 
el. Eliberează-l! Apoi părăseşte carul şi întoarce-te în 
tabără. 

— Am înţeles, generale, a răspuns surugiul şi s-a aplecat 
pentru a desprinde cuiele care fixau lanţurile de car. 
Imediat ce a făcut asta, l-a împins pe prizonier cu 
brutalitate de pe capră, iar bărbatul a căzut alături de car 
cu un bufnet, unde a rămas întins şi gemând. 

— Ridică-te! i-a poruncit Aiax. 

Chilo s-a aplecat din şa şi l-a prins pe om de păr, după 
care l-a tras, ridicându-l în picioare. Lovit cu piciorul de 
Chilo, prizonierul a pornit împleticindu-se spre Aiax şi cei 
doi romani. 

— S-ar putea să nu-l mai recunoaşteţi acum, a avertizat 
Aiax, privind dispreţuitor spre soldaţii romani, dar cred că-l 
ştiţi pe  centurionul  Portillus, fostul comandant al 
garnizoanei din Matala. M-am gândit să-l cruţ ca să vă 
poată confirma ceea ce v-am spus. Uite, senatorule, 
prizonierul este al tău. 

Chilo l-a îmboldit pe Portillus spre Sempronius, care s-a 
retras fără să vrea din faţa creaturii mizere şi puturoase 
care se apropia de el. Senatorul a înghiţit cu greu şi s-a silit 
să-şi controleze vocea când i s-a adresat lui Portillus. 


— Este adevărat? 

— Da, domnule, a mormăit Portillus, aproape incapabil să 
îndure privirea pătrunzătoare a superiorului său. 

— Au murit cu toţii? 

— Da, domnule, a confirmat centurionul cu glas tremurat. 
I-am văzut murind sub ochii mei. Toţi oamenii mei. Toţi 
civilii, până la ultimul, chiar şi sugarii. 

— Am înţeles, a zis Sempronius, privindu-l cu asprime. Şi 
este adevărat că te-ai predat fără luptă? 

— Nu am avut de ales, a încercat să protesteze Portillus. 
Au ameninţat că ne trec prin sabie. Aţi auzit doar. 

— Păi oamenii oricum au murit, a spus Sempronius, pe 
faţa căruia a apărut o expresie severă. Ai adus dizgraţia 
asupra ta. 

— Nu mai fi chiar atât de aspru cu el, a intervenit Aiax. Şi 
eu l-am trădat. Nu avea de unde să ştie. 

— Nu avea de unde să ştie? s-a răstit Sempronius. Că nu 
trebuie să te încrezi în cuvântul unui sclav? 

— Ce contează cuvântul meu? Ori al tău? Aiax a făcut o 
pauză. Tot ce contează este că ştii care sunt consecinţele 
dacă refuzi să-mi îndeplineşti cererile. Pentru ultima oară, 
senatorule. O să-mi predai Gortina. În caz contrar, tu şi toţi 
ceilalţi veţi împărtăşi soarta oamenilor din Matala. Vă dau 
timp de gândire până mâine la amiază ca să vă hotărâți. 

Şi-a întors calul spre tabără, apoi s-a oprit o clipă, s-a 
răsucit şi a făcut semn câtre Portillus. 

— Îţi înapoiez acel om. Eu nu mai am trebuinţă de el. 

Sempronius s-a uitat în treacăt spre centurionul Portillus 
şi apoi şi-a dres glasul. 

— Nu-l vreau. Nici eu, nici oamenii mei nu vrem să ne 
molipsim de laşitate. 

Aiax a ridicat din umeri. 

— Cum spui. Chilo! 

— Da, generale. 

— Ucide-l. 


Chilo a încuviinţat din cap şi a descălecat. A scos un 
pumnal cu lama lată de la brâu şi a înaintat spre Portillus cu 
un zâmbet crud pe buze. Prizonierul a făcut ochii mari de 
groază şi s-a repezit spre Sempronius, căzând în genunchi 
dinaintea lui. 

— Cruţaţi-mă! Fie-vă milă, nu-l lăsaţi să mă ucidă! 

Sempronius s-a retras cu paşi uşori. 

— Să nu îndrăzneşti să te milogeşti în faţa mea, javră! 

Chilo a ajuns în spatele lui Portillus şi l-a prins cu o mână 
de bărbie şi, înainte ca Portillus să poată scoate mai mult de 
un scâncet gâtuit, lama i-a tăiat beregata. Un şuvoi de 
sânge a ţâşnit din rană, stropind pământul. Chilo a dat 
drumul bărbiei şi s-a retras. Vreme de o clipă, Portillus şi-a 
prins mâinile în jurul gâtului, după care s-a prăbuşit pe 
spate şi s-a răsucit pe o parte, iar corpul i-a tresăltat de 
câteva ori în timp ce sângera. 

Chilo şi-a şters lama pumnalului de tunică. 

— 'Ticălosul! a mârâit centurionul care îl însoțea pe 
Sempronius. Şi-a scos sabia şi a făcut un pas în faţă. 

— Vâră sabia în teacă! i-a strigat Sempronius. 

Centurionul l-a ignorat şi a înaintat spre Chilo. 

— Să vedem cât de bun eşti împotriva unuia care poate 
riposta! 

— Lasă-l! l-a oprit Sempronius, prinzându-l pe ofiţer de 
umăr. Ţi-am dat un ordin, centurion Macro! Lasă-l. 

Aiax a îngheţat. A rămas nemişcat o clipă, apoi s-a răsucit 
în şa şi l-a țintuit cu privirea pe ofiţerul roman. 

— Macro? Centurion Macro? 

Inima i-a fost invadată de un noian de emoţii. Ură 
cumplită, furie şi o exaltare ciudată, aproape o bucurie. 
Braţele şi picioarele i-au tresărit înfiorate şi a simţit o 
dorinţă aproape inumană de a se azvârli asupra lui Macro 
ca să-l facă bucăţi. Sângele îi gonea prin vene şi a ridicat 
braţele cu degetele încleştate, ca şi cum ar fi vrut să-i 
smulgă capul de pe umeri. Apoi impulsul a trecut şi a făcut 


un efort să-şi controleze gândurile. Nu acum. Nu în 
momentul când miza era mult mai mare. 

— Aiax, fiul piratului. Macro a dat rar din cap şi, ţinând 
sabia ridicată, şi-a încordat forţele ca să se apere împotriva 
vreunui atac neaşteptat. Aşadar, ţi-ai adus aminte de mine, 
da? 

Străduindu-se să-şi potolească furia, Aiax a slobozit un 
geamăt ascuţit. 

— Te ţin minte destul de bine, flacăule, a continuat 
Macro. Şi-l ţin minte şi pe tatăl tău. Când toate acestea se 
vor sfârşi, îi vei împărtăşi soarta. Pe zei, jur că... Asta, dacă 
nu cumva vrei să te lupţi cu mine chiar acum. Hai! l-a 
întărâtat el, ridicând sabia. De la bărbat la bărbat. 

Aiax a respirat adânc de câteva ori. Simţurile îi erau 
ascuţite la maximum, percepând orice sunet, imagine şi 
miros, aşa cum i se întâmpla în arenă, când se dădea 
semnalul de începere a luptei. Încetul cu încetul, s-a silit să- 
şi reprime dorinţa de a se azvârli asupra lui Macro. În 
schimb, şi-a dus mâna la sabie şi, îndreptându-se de spate, 
a rămas cu privirea aţintită la roman. 

— Vom avea prilejul să luptăm, centurionule. Însă nu aici 
şi nu acum. Dar va veni şi clipa aceea. Niciun zeu, nici 
soarta, niciun om din lume nu-mi va lua dreptul de a te 
ucide cu mâna mea. 

Aiax s-a îndepărtat dând pinteni calului şi luând-o la 
galop spre armata lui. Inima îi bătea cu o hotărâre 
copleşitoare. Când va fi înfrânt, Macro va afla ce însemna să 
moară în felul cel mai umilitor şi dureros, aşa cum i se 
întâmplase şi tatălui său. 


CAPITOLUL 20 


— Ce-a fost în mintea ta? s-a răstit Sempronius la Macro 
imediat ce au ajuns în cartierul general din acropolă. L-ai 
stârnit. N-ai văzut ce expresie a avut la sfârşit? Parcă 
turbase. La un moment dat, am avut impresia că se va 
repezi la tine cu mâinile goale. 

— Ar fi fost bine dacă făcea asta, domnule, i-a răspuns 
Macro cu răceală în glas. Aş fi putut să-l răpun. Dacă Aiax 
dispare, cât timp credeţi că ar mai putea sta laolaltă 
adunătura aceea de sclavi? 

Sempronius i-a aruncat o privire calculată. 

— Ce te face să crezi că l-ai fi putut învinge? Omul arată 
la fel de bine clădit ca orice luptător pe care l-am văzut în 
arenă şi este instruit să ucidă. 

— Şi eu la fel. Şi am ceva mai multă experienţă decât el. 
Pe de altă parte, la ce bun toată pregătirea de gladiator 
dacă şi-ar fi pierdut capul şi s-ar fi azvârlit într-o luptă? 

Sempronius l-a aprobat cu un gest. 

— Am înţeles. Tocmai pe asta ai contat. De aceea l-ai 
provocat. 

— Desigur, domnule. Prima regulă a războiului - încearcă 
întotdeauna să-ţi faci duşmanul să lupte potrivit condiţiilor 
pe care le impui tu. 

— Bine, atunci, îţi datorez scuze. Vreme de câteva clipe 
am crezut că ţi-ai pierdut controlul. 

— Eu? Macro a părut jignit. Să-mi pierd controlul asupra 
reacţiilor mele? 

— În orice caz, din cauza intervenţiei tale, am îndoieli că 
Aiax este dispus să cruţe pe cineva dacă va cuceri Gortina. 

Sempronius s-a aşezat apoi la masa de lucru şi a întors 
privirea spre oraş. Macro dăduse ordin ca de-a lungul 
zidurilor să fie aprinse torţe şi vase cu jăratic, pentru cazul 


în care răzvrătiţii ar fi făcut vreo încercare de a ataca 
oraşul la adăpostul nopţii. Santinelele obişnuite fuseseră 
dublate, iar restul oamenilor erau încartiruiţi în casele 
aflate aproape de ziduri. La vreo jumătate de milă 
depărtare de oraş se vedeau pâlcuri de focuri de tabără, 
aranjate într-un arc mare de cerc. Imediat după căderea 
nopţii, câteva secţiuni de soldaţi au fost trimise dincolo de 
ziduri ca să înceapă plantarea de gheare de cioară prin 
zonele în care se aflau cele mai vulnerabile porţiuni de zid. 
În acele momente, era o neclintire marcată de încordare, 
iar apărătorii urmăreau tabăra inamicului şi aşteptau. 

Sempronius s-a întors de la fereastră. 

— Dacă oraşul va cădea în mâinile lor, îşi va alege ostatici 
şi îi va ucide pe ceilalţi. Sunt convins. 

— Atunci, trebuie să facem totul pentru a rezista. 

— E uşor de zis, Macro. Trebuie să ne gândim la 
posibilităţile pe care le avem. 

Macro a făcut ochii mari. 

— Sper că nu vă gândiţi în mod serios să ne predăm. 

— Nu, i-a răspuns Sempronius. lotuşi, este o soluţie. Va 
trebui să prezentăm situaţia în faţa consiliului de conducere 
al oraşului. Se cuvine să ştie şi membrii acestuia. 

Macro a clătinat din cap. 

— Domnule, dacă îi lăsăm pe nişte civili oarecare să-şi 
spună cuvântul, atunci este limpede că ei vor accepta oferta 
pentru a-şi salva pielea. 

— Atunci, este cazul să-i convingem că nu trebuie să aibă 
încredere în Aiax. 

— Dar de ce să-i întrebăm pe ei, mă rog? Le spunem că 
nu cedăm şi că vom lupta contra răzvrătiţilor până la 
ultimul om, ori până la întoarcerea lui Cato cu întăriri. 

— Trebuie să-i avem de partea noastră, deşi am dubii că 
ideea de a lupta până la ultimul om se va bucura de prea 
mult sprijin. Va trebui să insistăm asupra faptului că oraşul 
va fi eliberat. Sempronius a căscat, apoi şi-a trecut o mână 
prin părul grizonant. În orice caz, propun să convocăm 


membrii consiliului şi să le explicăm situaţia. Îi voi aduce 
aici în cel mult o oră. Vreau să fii alături de mine. 

Macro şi-a lăsat umerii să cadă în semn de resemnare. 

— Ar fi de preferat să mă aflu pe ziduri, domnule. Pentru 
cazul în care duşmanii ar încerca să ne atace. 

— Nu. Vei rămâne aici. Îţi ordon. Dacă oraşul poate fi 
apărat, atunci este bine ca oamenii din consiliu să afle asta 
de la un soldat profesionist. Trebuie să-i convingem că nu 
trebuie să se gândească nicio clipă la capitulare, aşa că te 
rog să fii convingător, Macro. În niciun caz nu avem nevoie 
de un oraş dezbinat în spate, în vreme ce dăm piept cu 
răsculații. 


Consilierii oraşului, al căror număr se mai redusese după 
cutremur, au pătruns în birou cu expresii neliniştite pe feţe 
şi se aşezaseră pe băncile pe care Sempronius le 
comandase pentru ei. Se gândise să-i ţină în picioare, dar 
socotise că ar fi fost mai bine dacă rămânea el astfel, iar ei 
aveau să stea jos. Era o tehnică veche pentru a stabili 
autoritatea, lucru pe care îl învățase de la tutorele lui grec 
de retorică. După ce şi ultimul dintre ei a intrat în birou şi s- 
a aşezat pe bancă, Sempronius a aruncat o privire spre 
Macro, care şedea pe un scaun într-un colţ. Centurionul 
stătea aplecat în faţă, cu coatele pe genunchi şi îşi sprijinea 
bărbia într-un pumn, în timp ce privea în podea cu un aer 
resemnat. Senatorul s-a încruntat o clipă, apoi s-a întors 
spre cei din public, care vorbeau între ei cu glasuri scăzute. 

— Domnilor, vă mulţumesc pentru că aţi venit... A 
aşteptat ca ei să facă linişte şi să-şi concentreze atenţia 
asupra lui. După cum neîndoielnic ştiţi cu toţii, răzvrătiţii au 
venit cu gând să asedieze Gortina. S-ar putea ca unii dintre 
voi să fi auzit că, la apusul soarelui, eu şi ofiţerul comandant 
al forţelor noastre militare ne-am întâlnit cu căpetenia lor, 
Aiax gladiatorul. El ne-a prezentat cererile lui, adică 
libertatea şi dreptul de liberă trecere, până dincolo de 


graniţa răsăriteană a imperiului, pentru el şi cei ce-l 
urmează. 

— Şi atunci, de ce nu aţi fost de acord cu condiţiile 
propuse de el? a întrebat unul dintre consilieri, un negustor 
gras, aplecându-se în faţă. Daţi-i ce doreşte şi scăpaţi-ne de 
el. 

Câţiva dintre companionii lui au dat din cap şi au 
murmurat cuvinte de aprobare. 

Sempronius şi-a îndreptat privirea asupra bărbatului. 

— Polocrites, aşa te cheamă, da? Exportator de ulei de 
măsline. 

Omul a confirmat cu un gest, apoi şi-a încrucişat mâinile 
la piept, moment în care Macro a bolborosit pentru sine: 
„Aşchia nu sare departe de trunchi. Nu are niciun chef să 
lupte.” 

— Polocrites, nu este chiar atât de simplu. Chiar dacă aş 
aproba cererile lui, Aiax intenţionează să ia ostatici ca să fie 
sigur că noi vom respecta înţelegerea. În acest scop, el vrea 
să îi predăm oraşul şi să ne punem la dispoziţia lui. Are de 
gând să păstreze ostaticii până când va scăpa de pe 
teritoriul Imperiului Roman. 

Pe măsură ce greutatea cuvintelor lui Sempronius au fost 
înţelese, un alt consilier a luat cuvântul: 

— Dar e scandalos. Doar nu poate lua întreaga populaţie 
a oraşului cu sine. Cum va hrăni atât de mulţi oameni? Cum 
i-ar putea rebelii împiedica să evadeze? 

— Aiax nu vrea să-i ia ostatici pe toţi locuitorii. Doar pe 
romani Şi... 

— Aşa e cinstit, a spus Polocrites. 

— Şi pe membrii familiilor cele mai bogate din Gortina, a 
continuat Sempronius. 

Polocrites a rămas cu ochii căscaţi. 

— Dar e revoltător! Acest gladiator are ce are cu Roma. 
Noi nu avem nimic de a face cu asta. 

— Ce-ar fi să te duci şi să i-o spui chiar tu? l-a întrebat 
Sempronius. lar acum, păstrează liniştea şi ascultă-mă până 


la capăt. Aiax vrea să ia ostatici de mare importanţă pentru 
oraş. Speră că împăratul se va gândi bine înainte de a 
contesta orice înţelegere pe care aş putea să o închei eu cu 
el, în legătură cu eliberarea sclavilor, dacă asta înseamnă să 
rişte vieţile noastre. Mă văd silit să vă spun că nu cred nicio 
clipă că împăratul Claudius va îngădui ca o răscoală a 
sclavilor să fie biruitoare. Totodată, cred că împăratul va 
face tot ce îi stă în putere pentru a-i urmări şi a-i nimici pe 
Aiax şi pe oamenii lui. Dacă asta înseamnă că noi vom fi 
ucişi, atunci este un preţ pe care este pregătit să-l 
plătească. A tăcut un moment, făcându-şi curaj pentru a 
continua. Şi am veşti şi mai proaste. Cred - de fapt, sunt 
convins - că dacă oraşul va cădea în mâinile răsculaților, ei 
vor lua doar ostaticii şi-i vor ucide pe ceilalţi locuitori. 

— Cum poţi fi sigur de aşa ceva? a întrebat ironic 
Polocrites. 

— Foarte simplu. În urmă cu doar câteva zile, garnizoana 
şi populaţia din Matala s-au predat răzvrătiţilor, iar acum 
sunt cu toţii morţi. 

Un moment, în încăpere a domnit tăcerea şi nemişcarea, 
după care, unul dintre consilieri a întrebat: 

— Morți? Cu toţii? De unde ştiţi? 

— Aiax ne-a spus-o. Şi Sempronius a făcut semn spre 
Macro. El ne-a adus capetele soldaţilor din A 
Douăsprezecea Hispania şi l-a pus pe comandantul acesteia 
să confirme amănuntele, după care l-a ucis sub ochii noştri. 
Dacă nu mă credeţi, puteţi să vă convingeţi, văzând cu ochii 
voştri scena la crăpatul zorilor. Aiax a lăsat carul cu 
capetele soldaţilor la poarta principală. A spus că vrea să ne 
pună în faţă, nouă şi celor de la Roma, dovada că este 
nemilos. Pe de altă parte, probabil că s-a văzut silit să ia o 
hotărâre irevocabilă pentru a se asigura că susţinătorii lui 
nu se vor răzgândi. Mai ales după ce au masacrat întreaga 
populaţie a unui oraş. De acum înainte, pentru aceşti sclavi 
nu mai există decât libertatea sau moartea. 


— Dacă a făcut dovada intenţiilor lui, înseamnă că nu va 
mai dori să ucidă oamenii din oraşul nostru, a spus 
Polocrites. 

— Te contrazic. După ce a făcut în Matala, nu mai are 
motive să se teamă de consecinţele faptelor lui. Sempronius 
şi-a adus aminte de furia şi ura dezlănţuite cu sălbăticiune 
în ochii gladiatorului, precum şi plăcerea pe care o arătase 
când îl condamnase la moarte pe Portillus. Voi merge mai 
departe. Omul acesta are gustul morţii şi o sete nepotolită 
de răzbunare asupra celor ce i-au fost stăpâni. Ar fi de-a 
dreptul o nebunie să ne încredem în cuvântul lui şi chiar o 
curată sinucidere să ne lăsăm la cheremul lui. 

— Şi atunci ce sugerezi să facem? a întrebat Polocrites, 
ridicând neajutorat braţele în aer. 

— Trebuie să apărăm Gortina. Să nu cedăm în faţa 
pretențiilor lui. 

— Şi cum putem proteja Gortina împotriva acestei 
armate de sclavi? l-a încolţit Polocrites pe Macro. Tu eşti 
soldat. Ce şanse avem să apărăm oraşul? 

Macro a ridicat privirea. 

— Cam aceleaşi şanse cât cele de a supravieţui dacă 
răsculații ne iau ostatici. 

Consilierul a rămas cu gura căscată, după care s-a întors 
către ceilalţi. 

— Aţi auzit? Situaţia este disperată. 

— Ba nu, l-a contrazis Macro, cu glas tăios. Nu am 
afirmat aşa ceva. Depinde de o serie de lucruri. Duşmanul 
are mai mulţi oameni, dar nu toţi posedă echipamente 
bune, şi nu sunt soldaţi bine instruiți. Nu au maşini de 
asediu, şi vor trebui să înveţe cum să atace un oraş bine 
apărat. Pe de altă parte, ţinând cont de lungimea zidului pe 
care-l avem de apărat, şi de faptul că unele secţiuni ale lui 
sunt slăbite şi că ne-am văzut siliţi să le reparăm în pripă, 
numărul atacatorilor ar putea avea câştig de cauză. Totuşi, 
dacă reuşim să îi respingem îndeajuns de mult, până când 
Cato se va întoarce cu întăriri, atunci suntem salvaţi. 


— Şi cât de probabil este ca prietenul tău să ajungă în 
Egipt? 

Macro avea unele îndoieli. Cu siguranţă că apăruseră 
primejdii pe drumul spre portul pescăresc, iar apoi Cato 
trebuise să treacă marea spre coasta Africii, unde existau 
pirați care atacau corăbiile comerciale neînsoţite. Chiar 
dacă ajunsese la Alexandria, la întoarcere trebuia să 
înfrunte din nou marea. De frustrare, Macro a expirat cu un 
şuierat. 

— Centurionul Cato... a spus el, apoi a tăcut o clipă, şia 
aruncat o privire spre Sempronius, adică tribunul Cato este 
unul dintre cei mai descurcăreţi ofiţeri din armata romană. 
Dacă există cineva care să poată ajunge la Alexandria şi să 
ne aducă oamenii de care avem nevoie pentru a pune capăt 
răscoalei, atunci numele lui este Cato. 

— Am înţeles. Şi cât timp crezi că va mai trece până când 
se va întoarce în fruntea unei armate îndeajuns de 
puternice pentru a-i distruge pe gladiator şi pe cei care îl 
urmează? 

— Greu de precizat, a zis Macro, strângând din buze. Cel 
puţin zece zile, dar mai curând douăzeci. 

Polocrites s-a holbat la el un moment, apoi a clătinat din 
cap şi a scos un chicotit. 

— Nu ştiu de ce, dar vestea asta nu este nicidecum 
încurajatoare. S-a ridicat în picioare şi s-a întors spre 
ceilalţi consilieri. Există altă cale de a salva Gortina. Să ne 
salvăm populaţia. 

— Atunci, spune-ne, l-a invitat Sempronius. Sigur voi fi 
încântat să aflu mijlocul prin care ne putem salva. 

Polocrites l-a ignorat cu îndârjire şi s-a adresat 
companionilor lui. 

— Aiax ştie că va pierde sute, chiar mii de oameni, dacă 
este silit să ia cu asalt Gortina. Pe de altă parte, asta ar 
putea dura câteva zile. Toate astea îi vor face pe susţinătorii 
lui să-şi piardă din curaj. Fiecare zi cât vor trebui să lupte 
împotriva noastră le va spori pofta de sânge. lar dacă vor 


cuceri oraşul nu va exista pic de milă din partea lor. Vom fi 
trecuţi prin tăişul sabiei. Femeile noastre vor fi pângărite şi 
torturate, iar copiii noştri, măcelăriți. 

Macro a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Cu atât mai mult avem motive să luptăm până la 
ultimul om. 

— Ba nu, i-a răspuns Polocrites cu glas tăios. Cu atât mai 
mult avem motive să găsim altă cale pentru a evita 
primejdia în care ne aflăm. A continuat apoi pe un ton şiret. 
Ce-ar fi să-i predăm pe romani lui Aiax? Dacă am coopera şi 
i-am pune la dispoziţie ostatici, atunci el şi-ar arăta 
recunoştinţa faţă de populaţie pentru că îi cruţă pe oamenii 
săi de efortul de a lua cu asalt oraşul şi de chinurile unui 
asediu prelungit. Polocrites a făcut o scurtă pauză, apoi a 
încheiat: Cred că putem încheia o pace separată cu 
răsculații. 

S-a lăsat o tăcere neplăcută, după care Macro a pufnit în 
râs. 

— Grec obraznic şi ticălos! Câteva momente, am crezut 
că vorbeşti serios. 

Polocrites s-a întors spre el cu o expresie impenetrabilă 
pe faţă. 

— Vorbesc serios. 

— Ba nu, a spus Macro zâmbind. Pentru că dacă ar fi aşa, 
ar însemna că eşti un trădător mizer, care loveşte cu cuțitul 
pe la spate. Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci n-aş avea de 
ales şi ţi-aş tăia beregata şi ţi-aş azvârli cadavrul dincolo de 
zidurile oraşului, în şanţ, unde să fii mâncat de câini. 

— Să nu îndrăzneşti, a spus Polocrites încet. 

— Îmi pare rău, a zis Macro, ridicând din umeri. Cum 
spuneam, nu aş avea de ales. Ar fi regretabil, dar necesar. 
Sunt convins că ai înţelege... Dar cum tu faci glume cu noi, 
şi cum nici măcar nu te-ai gândi serios să te dezonorezi 
într-un mod atât de laş, nu socotim că ai făcut ceva rău. Ei, 
te-ai distrat destul. Cu Aiax, nici nu se pune problema 
capitulării, şi nici aceea a negocierilor. A făcut o pauză şi, cu 


un aer degajat, şi-a scos pumnalul şi a vârât cu atenţie 
vârful lui sub o unghie pentru a îndepărta puţină mizerie. 
Cred că am explicat asta destul de clar, nu? 

Consilierii l-au urmărit cu atenţie pe Polocrites, care 
rămăsese cu ochii pironiţi asupra lui Macro, analizând în 
acelaşi timp şansele de a scăpa de soarta despre care 
vorbise centurionul. 

— Îmi pare rău, a spus Macro, ridicând privirea de la 
unghie. Ai spus ceva? 

— Nu. 

Centurionul s-a încruntat, apoi s-a ridicat încet de pe 
scaun. 

— Adică, da, a zis Polocrites, făcând un pas înapoi. 

— Da? 

— Da, s-a grăbit Polocrites să spună. Glumeam. 

— Bravo. Macro a dat din cap, după care şi-a vârât 
grijuliu pumnalul în teacă. Atunci, aşa rămâne. 

— Da, a spus Sempronius, oarecum îngrijorat şi 
dregându-şi glasul, se pare, domnilor, că ne-am pus de 
acord asupra situaţiei. Este important să-i convingem pe 
apărătorii şi pe locuitorii din Gortina că suntem uniţi. Nici 
nu poate fi vorba de negocieri cu duşmanul. Hotărârea 
noastră comună este de a apăra oraşul, până la capăt, dacă 
va fi nevoie. Sunt încredinţat că aţi înţeles cu toţii acest 
lucru. Acum, într-o atmosferă de bună înţelegere, consider 
încheiată prezenta întrunire. Vă mulţumesc pentru atenţie 
şi pentru sprijinul acordat. Şi-a plecat capul şi apoi a făcut 
semn spre uşă. 

Polocrites s-a ridicat primul şi a ieşit pe uşă, trecând 
furtunos pe lângă restul consilierilor. Ceilalţi l-au urmat, 
unii aruncând priviri agitate în direcţia lui Macro. După ce 
şi ultimul dintre ei a dispărut din încăpere, Sempronius a 
oftat şi s-a lăsat moale pe scaunul său. 

— Departe de a fi o demonstraţie de unitate. 

— Adevărat, domnule, a spus Macro, muşcându-şi buzele. 
Dar cred că o vreme îşi vor ţine gura. 


— Aşa sper. Sempronius şi-a masat tâmplele şi apoi a 
închis ochii. Până la urmă, totul depinde de ceea ce va face 
Cato, adevărat? 

— Da. Macro s-a dus la fereastră, şi-a lăsat mâinile pe 
pervaz şi a privit spre tabăra principală a răsculaților. Am 
vorbit serios când am spus că era cel mai potrivit pentru o 
asemenea misiune. Necazul este că uneori nu este suficient 
să fii cel mai bun. Şi-a forţat norocul de multe ori în trecut 
şi el nu-i va surâde la nesfârşit. 

— Nu te grăbi să-l socoteşti terminat, a răsunat glasul 
Iuliei din cealaltă parte a biroului. 

Amândoi bărbaţii s-au întors şi au văzut-o la uşă. S-a uitat 
un moment la Macro, apoi a trecut printre bănci şi s-a 
aşezat pe una aflată mai aproape de masa de lucru a tatălui 
ei. 

— Nu-l socoteam mort, a explicat Macro. Sunt doar 
îngrijorat în privinţa lui. 

— "Toţi suntem îngrijoraţi, a zis Sempronius. Şi pe bună 
dreptate. Sper să nu ne dezamăgească. 

— Nu ne va dezamăgi, a spus Macro cu fermitate. 

— Ce te aduce aici? a întrebat Sempronius, întorcându-se 
spre fiica lui. 

— Am venit să aduc raportul privind consumul de hrană 
pe ziua de azi. Gărzile tale mi-au spus că aveai o întrunire. 
Am aşteptat afară până când s-a terminat. 

— Înţeleg că ai auzit totul. 

— Aproape tot, a confirmat lulia. N-aş putea susţine că 
localnicii m-au impresionat. Ce vrei să faci în privinţa lor, 
tată? 

— Ce vreau să fac? Nimic. Doar dacă vor începe să ne 
facă necazuri. Dacă se întâmplă asta, vor ajunge alături de 
Glabius, în celulele de pe acropolă. 

— Dacă aş fi în locul tău, aş pune ca acel Polocrites să fie 
supravegheat atent. 

— Are dreptate, a spus Macro. Omul e pus pe rele. Poate 
ar fi mai bine să-l închidem de pe acum, înainte de a 


răspândi în oraş otrava pe care o are în suflet. 

Sempronius a analizat un moment sugestia, apoi a 
clătinat din cap. 

— Deocamdată o să-l lăsăm în pace. Nu-mi pot permite 
să-mi fac duşmani în interiorul oraşului, când trebuie să fac 
faţă altui pericol, mult mai mare. Suntem şi aşa destul de 
primejduiţi. Motiv pentru care am luat o hotărâre. S-a 
aplecat în faţă şi s-a uitat ţintă la fiica lui. Vreau să părăseşti 
Gortina. 

— Să plec din oraş? lulia a clătinat din cap cu 
surprindere. Ce vorbeşti? Rămân aici. Cu tine. 

— Imposibil. E prea riscant. Există posibilitatea ca Aiax şi 
armata lui să ocupe Gortina. În caz că oraşul cade în 
ghearele lui, nici nu-mi vine să mă gândesc ce ţi se va 
întâmpla. 

— Tată, dar nu e prima oară că am fost asediați. 

— Adevărat, dar ultima oară nu aveam de ales. Eram 
prinşi în Palmira. Încă mai ai timp să pleci din Gortina şi să 
te îndrepţi spre nordul insulei. Poţi aştepta acolo ştiri de la 
noi. 

— Nu vreau să plec, a răspuns lulia cu glas ferm. Voi 
rămâne alături de tine. Îl aştept pe Cato. lar dacă oraşul va 
ceda, atunci voi muri de propria mea mână, înainte ca 
vreun răsculat să mă poată atinge. Jur, tată. 

Sempronius a părut îndurerat auzind vorbele ei. A privit- 
o în vreme ce lupta cu teama pentru siguranţa ei. 

— Iulia, eşti singura mea copilă. Eşti cel mai important 
lucru din viaţa mea. Nu te pot lăsa să rămâi aici, unde viaţa 
îţi este în primejdie. 

— Hm... a făcut Macro, deplasându-se câţiva paşi. 
Preferaţi să... să ies din cameră? 

— Nu, i-a răspuns Sempronius. Rămâi. 

lulia a zâmbit cu afecţiune şi a întins mâinile ca să-l 
prindă de degete. 

— Tată, ştiu ce reprezint pentru tine. 


— Ba nu, nu ştii. Niciun copil nu ştie asta decât după ce 
are la rândul său copii. 

Ea l-a privit, apoi a clătinat din cap cu tristeţe. 

— Nu pot pleca. Nu vreau să te părăsesc şi trebuie să fiu 
aici la întoarcerea lui Cato. 

Sempronius s-a lăsat ostenit pe scaun. 

— Am luat hotărârea. Vei părăsi Gortina. 

Iulia s-a uitat aprig la el, apoi a coborât capul, privindu-şi 
mâinile. Când a vorbit, i-a fost greu să-şi ascundă 
încordarea din glas. 

— Când vrei să plec? 

— În noaptea asta. Cred că în momentul în care îşi va da 
seama că nu vom fi de acord cu cererile lui, Aiax va tăia 
orice posibilitate de plecare din oraş. Dacă pleci la 
adăpostul nopţii, până în zori vei reuşi să te îndepărtezi de 
Gortina. Voi trimite cu tine o mică escortă. Iscoadele 
rebelilor nu vă vor observa dacă mergeţi discret şi porniţi 
spre nord, către dealuri. Să vă îndreptaţi spre Cnossos. S-a 
întors către Macro. Vreau să alegi câţiva oameni buni 
pentru a o escorta pe fiica mea din oraş. 

— Am înţeles, domnule. 

— Îi însoţeşti până vor ajunge la o distanţă sigură de 
Gortina. După aceea, te poţi întoarce. Pe faţa senatorul a 
apărut o expresie de stânjeneală. Ştiu că ai putea întâmpina 
necazuri la întoarcere, de aceea nu-ţi poruncesc să faci 
asta. Îţi cer totul ca pe o favoare, pentru un prieten. 

— Staţi liniştit, domnule, a răspuns Macro cu hotărâre în 
glas. Sunt bucuros să o fac. Pentru dumneavoastră şi 
pentru Cato. 

— Îţi mulţumesc. 

Sempronius s-a ridicat şi a traversat încăperea, ajungând 
la fereastră, unde l-a strâns pe Macro de braţ. 

— Eşti un bărbat bun. Unul dintre cei mai buni. 

— Am spus că o voi face, domnule. Nu mai este nevoie să 
vorbim despre asta. 


— Prea bine, a zis Sempronius râzând. Acum, plecaţi. 
Alege oamenii, ia cei mai buni cai şi raţii suficiente pentru 
călătorie. Îmi raportezi când te întorci. 

— Am înţeles, domnule. 

Centurionul a salutat, iar senatorul i-a dat drumul la braţ. 
În timp ce Macro se îndrepta spre uşă, Iulia s-a ridicat să-şi 
îmbrăţişeze tatăl. Sempronius a sărutat-o pe creştet, a 
ţinut-o strâns o clipă, apoi s-a retras. Tânăra s-a răsucit pe 
călcâie şi s-a grăbit să iasă din încăpere fără a privi înapoi. 

Sempronius a ascultat paşii  discreţi ai fetei 
îndepărtându-se, sunet acoperit în curând de bocănitul 
ghetelor ghintuite ale lui Macro, după care orice zgomot s-a 
stins, semn că părăsiseră clădirea. A respirat adânc pentru 
a-şi domoli durerea din inimă şi a privit lung spre focurile 
răspândite care marcau locul în care se afla tabăra 
răzvrătiţilor. 

— Cato, băiatule, a murmurat senatorul, pentru numele 
zeilor, nu mă dezamăgi. 


CAPITOLUL 21 


Când s-a crăpat de zori, Yannis l-a trezit pe Cato ca să-i 
arate o coloană de fum care se ridica spre cer deasupra 
orizontului. Spre dreapta lor, coasta egipteană era la două 
mile depărtare, joasă şi aproape fără nicio formă de relief, 
cu excepţia câte unui mic grup de colibe şi bărci de pescuit 
ce apăreau când şi când. După ce opriseră scurtă vreme la 
Darnis pentru împrospătarea proviziilor de apă, navigaseră 
de-a lungul coastei. La țărm nu existau drumuri, iar Cato 
fusese sfătuit să-şi continue călătoria pe mare. După ce 
deprinsese rudimentele manevrării velelor, Cato şi Yannis 
făcuseră cu rândul la cârma micului vas pescăresc, în 
vreme ce restul romanilor se străduiseră să nu-i 
stânjenească în manevre pe ambarcaţiunea mică şi 
aglomerată, care duhnea a peşte. Avuseseră parte de 
vreme bună, şi cum se bucuraseră de o adiere dinspre 
apus, însemna că reuşiseră să obţină un timp bun de 
traversare. După ce plecaseră din Darnis, nu fusese nevoie 
să înnopteze pe uscat în fiecare noapte, deoarece luna le 
străjuise calea, iar lumina ei fusese reflectată de apa mării. 
Chiar dacă călătoriseră destul de repede, Cato era 
neliniştit, iar gândurile i se îndreptau mereu cu îngrijorare 
către prietenii săi rămaşi la Gortina. Adevărat, moţăia şi se 
gândea la Iulia când Yannis îl scuturase uşor de umăr, 
privindu-l amuzat cum se foieşte, neştiind ce bolborosise în 
starea dinainte. 

— Da, ce s-a întâmplat? 

— Putem vedea farul. Credeam că doreşti să ştii. 

Cato s-a ridicat cam ţeapăn de pe latura bărcii, 
străduindu-se să-şi păstreze echilibrul pe ambarcaţiunea 
care se legăna tot timpul, şi s-a aşezat alături de Yannis. A 


văzut imediat coloana de fum, dar şi sticlirea slabă a 
suprafeţei lustruite de la baza farului. 

— Cât de departe suntem de el? 

— Am auzit că poţi vedea culmea farului de la douăzeci 
sau chiar treizeci de mile depărtare. Am fost de câteva ori 
la Alexandria, însă când eram soldat. Vezi strălucirea 
aceea? E o bucată uriaşă şi curbată din alamă, lustruită cu 
regularitate. Ziua reflectă lumina soarelui, iar noaptea, 
flăcările focului aprins pe culmea farului. 

Cato citise despre marele far din Alexandria şi a simţit un 
fior de emoție la gândul că putea vedea o asemenea minune 
arhitectonică. Din câte îşi amintea el, farul era doar unul 
dintre lucrurile de interes din oraşul întemeiat de cel mai 
mare general din istorie. În Alexandria se găseau cele mai 
sclipitoare minţi ale lumii, atrase acolo de uriaşa colecţie de 
cărţi din Marea Bibliotecă. Dacă avea timp, Cato era ferm 
hotărât să vadă mai de aproape măcar o parte din oraş. 

Cu pânza umflată de briza prielnică, barca de pescuit a 
gonit pe deasupra valurilor mici, iar în timp ce soarele urca 
pe cer, ceilalţi romani au început să mişune, urmărind cum 
structura îndepărtată se înălța încet deasupra curburii 
orizontului. Orele se scurgeau, iar Cato şi-a tras în jos 
marginea căciuliţei din fetru, ca să-şi ferească ochii de 
strălucirea orbitoare a soarelui. Pe la amiază, s-a văzut 
limpede şi portul şi, dincolo de acesta, întinderea parcă 
necuprinsă a oraşului. În centrul Alexandriei se găseau 
diferite complexuri de temple, piese, palate şi Marea 
Bibliotecă, un edificiu uriaş, demn de un oraş cu o populaţie 
aproape la fel de numeroasă ca Roma. Yannis a făcut semn 
către cele două porturi, dintre care cel mai apropiat solicita 
toată atenţia celor ce conduceau ambarcaţiunile, deoarece 
prezenta multe stânci şi bancuri periculoase ce trebuiau 
ocolite la intrare. Zeci de corăbii stăteau ancorate sau 
legate la cheiuri, iar nenumărate siluete ale unor oameni 
împovăraţi de mărfuri se mişcau între mal şi şirul parcă 
nesfârşit de magazii ce se întindea de-a lungul țărmului. 


Yannis a făcut ambarcaţiunea să ocolească insula Pharos, 
îndreptând-o spre cel de-al doilea port, ceva mai mic. Cato a 
apreciat adevărata măreție a construcţiei, înălţată din 
porunca lui Ptolemeu al II-lea, abia după ce s-au apropiat 
de farul construit la capătul insulei. Un postament pătrat de 
dimensiuni impresionante, cu turnuri scunde, slujea drept 
platformă pentru turnul principal, care se azvârlea spre cer, 
având mai bine de o sută treizeci de metri. Primul nivel era 
pătrat, străpuns de şiruri de ferestre. Deasupra lui exista o 
secţiune octogonală care ducea spre nivelul cel mai înalt şi 
mai îngust, de formă circulară. Focul era adăpostit la 
etajele de sus ale nivelului superior, iar deasupra acestuia 
strălucea uriaşul reflector din alamă. S-a văzut un vălmăşag 
de puncte albe care se roteau în jurul părţii de sus a farului, 
şi Cato a înţeles că un paznic le arunca pescăruşilor 
mâncare. El şi ceilalţi romani au rămas uimiţi de clădire. Nu 
văzuseră în viaţa lor ceva care să se poată compara cu acel 
far, nici măcar în Roma, în ciuda construcţiilor ei 
impresionante. Yannis a râs văzându-i atât de uluiţi. 

— Cam umilitor, adevărat? Nu mai sunteţi convinşi că 
Roma este buricul lumii? 

— Nu aveam habar că e atât de magnific, a recunoscut 
Cato. Cum au reuşit să construiască aşa ceva? 

Crescuse cu convingerea că romanii erau atotputernici. 
Roma era cel mai mare oraş din lume, oamenii săi alcătuiau 
cea mai măreaţă rasă, iar zeii ei erau cei mai puternici. Nu 
fusese chiar atât de naiv încât să ia de bune asemenea 
afirmaţii pline de îngâmfare, însă străbătuse imperiul din 
Britania până în Palmira şi nu văzuse ceva care să se 
compare cu strălucirea Romei. Asta, până în momentul de 
faţă. 

Barca de pescuit a trecut de capătul insulei Pharos şi, în 
scurt timp, Yannis a modificat cursul şi s-a îndreptat spre 
portul care se deschidea dincolo de far. Vântul bătea acum 
de la travers, iar barca s-a înclinat când Yannis a aranjat 
şcotele velei mari. Cele mai multe corăbii şi ambarcaţiuni 


erau aglomerate spre dreapta lor, iar Cato a văzut o flotă de 
corăbii mari îndreptându-se direct spre ei. Yannis a 
schimbat cursul ca să le evite. 

— Flota de grâne, a explicat el. 

După ce le-a privit cu luare-aminte, Cato a dat din cap 
aprobator. Erau construite la fel ca Horus, dar la o scară 
mult mai mare, având copastiile înalte şi bombate spre 
exterior. De vârful catargului fiecăreia era prinsă câte o 
flamură purpurie. A urmărit corăbiile care au trecut pe 
lângă ei cu o graţie impresionantă, ca şi cum hula slabă nu 
avea niciun efect asupra lor. Toate acele vase se îndreptau 
spre Roma, ducând grâne ce aveau să asigure hrana 
oamenilor simpli în următoarele patru luni, timp în care 
flota se întorcea la Alexandria pentru a lua următoarea 
încărcătură. Încă de când împăratul Augustus anexase 
Egiptul şi îl transformase în provincie romană, câmpiile 
fertile udate de marele Nil deveniseră marele grânar al 
Romei. Din nefericire, mulţimea ajunsese să se bizuiască pe 
acele acte de caritate, iar împărații care îi urmaseră lui 
Augustus nu îndrăzniseră să pună capăt acelui act de 
generozitate, indiferent cât aur ar fi costat lucrul respectiv. 

Cursul flotei şi cel al bărcii de pescuit s-au despărţit când 
Yannis s-a îndreptat spre un mic port de la baza peninsulei 
care proteja portul propriu-zis. O flotă de corăbii romane de 
război stătea la ancoră în apele liniştite, iar dincolo de ele, 
trepte şi rampe se ridicau de la mare spre un mare complex 
care cuprindea şi un palat. 

— Acela este vechiul port regal, a spus Yannis. lar 
palatele au fost ridicate de dinastia Ptolemeu. În afară de 
clădirea din dreapta. Aceea este Marea Bibliotecă. 

Cato s-a uitat spre clădirea despre care vorbise Yannis. 
Îşi închipuise că era tot un palat, însă după ce s-a uitat mai 
atent, a văzut numeroşi oameni care se mişcau într-un du- 
te-vino necontenit pe intrarea boltită. Alţii se zăreau la 
balcoanele de la etajele superioare, unde cercetau 
pergamente sau stăteau în grupuri şi discutau. 


Când barca de pescuit s-a apropiat de una dintre 
rampele care ieşeau din mare, Yannis a desfăcut şcotele 
velei mari şi le-a pus în mâinile a doi dintre oamenii lui Cato. 

— Trageţi de ele când vă spun eu. 

A analizat cu atenţie distanţa, iar când barca a ajuns la 
cel mult cincisprezece metri de mal, Yannis a strigat: 

— Acum. 

Pânza s-a lovit de catarg şi s-a umflat liberă în vânt, iar 
barca a pierdut imediat din viteză. Cu o clipă înainte ca 
barca să ajungă pe uscat, Yannis a tras de rama de 
guvernare şi ambarcaţiunea s-a rotit, ajungând pe rampa 
de piatră, unde apa era mică. Sosirea lor fusese observată 
de câteva dintre santinelele care păzeau treptele ce duceau 
spre palat, iar o secţiune de legionari conduşi de un optio a 
coborât panta în marş. 

— Ce înseamnă asta? a strigat optio. Voi, egiptenii de 
rând, nu aveţi voie să acostaţi aici. E interzis. Doar militarii 
au voie, aşa că vă rog să plecaţi. 

Cato a simţit cum se înfurie. După câteva zile aproape 
nedormite, în care stătuse ca un prizonier pe barca 
pescărească, dorea cu disperare să calce din nou pe 
pământ. Era cât pe ce să-i smulgă ofițerului o tresă de pe 
umeri pentru insubordonare, dar şi-a dat seama că era atât 
de obosit încât nici nu mai gândea limpede. Hainele lui, dar 
şi acelea ale oamenilor lui erau murdare şi nimeni nu se 
bărbierise de când plecaseră din Gortina. Nici nu era de 
mirare că optio îi luase drept pescari de rând. 

— Ce mai aşteptaţi? a strigat ofiţerul, încrucişându-şi 
braţele la piept. Dispăreţi de aici, că altfel îi pun pe oamenii 
mei să vă altoiască bine. 

Cato şi-a dres glasul. 

— Doar o vorbă vreau să-ţi spun, optio. Este preferabil să 
vezi mai întâi cum stau lucrurile şi abia apoi să acţionezi. 
Sunt tribunul Quintus Licinius Cato, iar aceşti oameni fac 
parte din escorta mea. 


Privind printre gene, ofiţerul i-a examinat pe bărbaţii cu 
aspect neîngrijit care stăteau în picioare în barcă. 

— Nu te cred nici în ruptul capului, a zis el, clătinând din 
cap. 

Cato a luat tubul din piele şi i-a îndepărtat capacul, 
scoțând dinăuntru scrisoarea de acreditare, semnată şi 
sigilată de Sempronius. 

— Uite. Citeşte. 

Optio a aruncat o privire spre apa mării, care clipocea la 
mică distanţă de ghetele lui şi a scuturat din cap. 

— Nu, adu-o aici. Dar ţine seama. Ceilalţi să rămână în 
barcă. 

Cato a trecut peste copastia bărcii şi a aterizat în apa 
adâncă până la genunchi. S-a dus pe mal şi i-a întins 
scrisoarea lui optio. Bărbatul a luat documentul, l-a 
desfăcut şi, după ce şi-a trecut ochii peste el, s-a uitat cu 
precauţie la Cato. 

— Tribunul Cato? 

— Aşa scrie acolo. Trebuie să discut neîntârziat cu legatul 
Petronius. 

— Staţi o clipă, domnule. Despre ce este vorba? 

Cato l-a țintuit cu o privire neclintită şi i-a răspuns cu glas 
autoritar: 

— Optio, chiar trebuie să-ţi dau ţie explicaţii? 

Optio şi-a muşcat buzele şi apoi a salutat. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule. Sunt la ordinul 
dumneavoastră. 

— Aşa e mai bine. Vreau ca oamenii mei să mănânce şi să 
se odihnească. Ordonă secţiunii tale să se ocupe de ei, şi dă- 
i acestui om, proprietarul bărcii, tot ce îi trebuie pentru 
călătoria de întoarcere. Şi acum, du-mă la legat. 

Ofiţerul a încuviinţat din cap, apoi şi-a trimis subordonații 
să lege barca la mal şi să-i însoţească pe cei patru soldaţi la 
cazarmă. S-a întors spre Cato şi a înclinat din cap. 

— Vă rog să mă urmaţi, domnule. 


L-a condus pe rampă şi pe sub o arcadă înaltă, decorată 
cu o friză înfăţişând zeități egiptene. În partea cealaltă era 
o curte spațioasă cu o colonadă elegantă care se întindea 
pe trei laturi. În faţa arcadei, la depărtare de o sută de paşi, 
un şir larg de trepte ducea spre intrarea în palatul 
principal. În soarele arzător, cu scuturile şi suliţele 
rezemate de pământ, legionarii unei secţii stăteau de pază 
în faţa palatului. O altă arcadă spre dreapta dădea spre un 
bulevard foarte larg, pe care forfoteau oameni şi animale de 
povară. Vacarmul, precum şi agitația străzii, atenuate în 
parte de colonadă, i-au amintit lui Cato de Roma. 

În timp ce traversau curtea cu paşi mari, optio s-a întors 
spre centurion şi a zâmbit văzând mersul lui legănat. 

— Îmi dau seama că aţi călătorit câteva zile bune pe 
mare, domnule. 

Cato a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Îmi spuneţi şi mie ce căutaţi împreună cu escorta pe o 
barcă de pescuit? 

— Nu. 

— Poftim? 

Optio a rămas nedumerit câteva clipe, după care a 
priceput. A închis gura şi au continuat să meargă în tăcere, 
urcând treptele de un alb orbitor spre intrarea în palat. 
Santinelele au prezentat suliţele în semn de salut la 
trecerea ofițerului, străduindu-se în acelaşi timp să 
privească drept în faţă şi să nu acorde atenţie bărbatului cu 
straie murdare şi duhnind a peşte care îl însoțea. Au 
pătruns într-o sală spațioasă unde se foiau nenumărați 
solicitanţi, care aşteptau să prindă momentul pentru a-şi 
prezenta păsurile în faţa legatului sau a vreunuia dintre 
oficialităţile acestuia. La capătul sălii era o uşă mare, de o 
parte şi de alta a căreia stăteau de pază opt legionari. În 
faţa uşii se găsea o masă la care stătea un centurion 
purtând o tunică uşoară. Bastonul de grad era aşezat în 
faţa lui. Când optio şi Cato s-au apropiat, el tocmai citea una 
dintre petiţii. 


— Da, vă rog, a spus el, fără să ridice privirea. 

Optio a luat poziţia de drepți. 

— Domnule, permiteţi să raportez sosirea tribunului 
Quintus Licinius Cato. 

— Da, o clipă, a mormăit mecanic centurionul, după care 
şi-a dat seama ce spusese. A înălţat capul, a aruncat o 
privire la optio, apoi s-a întors spre Cato. 

— E1... tribun? Ce farsă mai e şi asta? 

— Este adevărat, domnule. Mi-a arătat scrisoarea de 
numire. 

— Serios? S-o văd şi eu. 

Simţind că-şi pierde răbdarea, Cato a scos din nou 
documentul. Centurionul l-a citit cu luare-aminte, apoi a 
examinat sigiliul cu atenţie, după care şi-a umflat obrajii şi, 
în cele din urmă, i l-a înapoiat. 

— Pare autentic. Ce vă aduce aici, domnule tribun? Din 
câte simt eu, aţi naufragiat şi aţi fost salvat de o barcă de 
pescuit. 

— Am venit să stau de vorbă cu legatul într-o chestiune 
de cea mai mare importanţă. Am fost trimis de senatorul 
Sempronius, guvernatorul în exerciţiu al insulei Creta. 

— Vreţi să vorbiţi cu legatul? 

— Imediat. 

— E cam problematic, domnule. E în sala privată de baie. 
A dat ordin să nu fie deranjat. 

— Îmi pare foarte rău, dar trebuie să discut cu el cât mai 
curând. 

Centurionul a cântărit ordinul primit şi insistența 
evidentă a lui Cato şi a aprobat din cap. 

— Prea bine, domnule. Optio, să-l conduci pe tribun la 
grădina de pe acoperiş. La baia privată a legatului. 

— Am înţeles, domnule. 

Optio a salutat şi i-a făcut apoi semn lui Cato să-l urmeze, 
iar centurionul s-a întors la petiţii, gândindu-se care dintre 
ele i-ar oferi şansa de a se alege cu o mită frumuşică. 
Santinelele au deschis uşile, lăsându-i pe optio şi pe Cato să 


intre, apoi cei doi au ajuns într-o sală interioară. În faţă le- 
au apărut trei coridoare, unul pornind spre stânga, altul 
spre dreapta, iar ultimul direct spre o scară ce ducea pe 
acoperiş. Cato a urcat treptele în urma lui optio. Zgomotele 
oraşului se auzeau înfundat, fiind acoperite în parte de 
susurul fântânilor arteziene. Palmierii care ofereau puţină 
umbră aleilor, împărțind în două grădina de pe acoperiş, 
creşteau în straturi de pământ înălțate. Cato a zărit o serie 
de clădiri lipite de peretele îndepărtat, dar şi licărirea apei 
dintr-un bazin. Din coşul cuptorului care asigura căldura 
pentru camerele de aburi şi cele uscate ale băii private a 
legatului se ridicau vălătuci de fum. 

Când s-au apropiat de bazin, Cato a văzut un grup 
alcătuit din câţiva bărbaţi care şedeau în apă şi discutau 
calm. Alţi doi stăteau pe bănci cu perne, iar doi sclavi îi 
masau pe spate folosind uleiuri parfumate. 

— Ce înseamnă asta? a exclamat unul dintre bărbaţi la 
vederea lui Cato şi a lui optio, care se îndreptau spre bazin. 
Avem vizitatori! Domnule legat, unul dintre soldaţi a găsit 
un vagabond. 

S-au auzit câteva râsete, iar ofiţerii au privit curioşi în jur 
când optio s-a oprit şi a luat poziţia de drepţi, salutându-l pe 
unul dintre bărbaţii aflaţi la masaj. 

— Domnule, raportez că tribunul Cato doreşte să vă 
vorbească. 

Legatul a întors capul spre optio, iar când l-a văzut pe 
Cato, pe faţă i-a apărut o expresie ce-i trăda iritarea. 

— Tribunul Cato? N-am auzit de el. Tu eşti sclavul lui? 
Spune-i stăpânului tău să ceară o întrevedere folosind 
canalele obişnuite pentru a discuta cu mine. Adică, prin 
intermediul funcţionarilor mei. Şi acum, poţi pleca. 

Cu o expresie de hotărâre pe faţă, Cato a rămas neclintit. 

— Eu sunt tribunul Cato. 

— Tu, tribun? Nu te cred. 

— Mi-am prezentat deja împuternicirea scrisă de două 
ori ofiţerilor dumneavoastră. Dacă doriţi, o pot arăta încă o 


dată. 

— Mai târziu. Spune-mi mai întâi ce caută un tribun la 
Alexandria? Cine te-a trimis? Narcissus? 

Cato nu şi-a putut reţine un zâmbet auzind numele 
secretarului privat al împăratului. În afară de faptul că-i era 
consilier personal lui Claudius, Narcissus avea o reţea 
extraordinară de spioni şi asasini pentru protejarea 
stăpânului său. 

— Domnule, nu vin de la Roma. Am venit pe calea mării 
din Creta. 

— Puţi a peşte stricat, a comentat Petronius strâmbând 
din nas. 

— Singura ambarcaţiune pe care am găsit-o pentru a 
ajunge aici a fost o barcă de pescuit. Şi acum, trimite-i pe 
aceşti oameni de aici, legat Petronius. Trebuie să stăm de 
vorbă. 

— Să-i izgonesc? Cum de îndrăzneşti? 

— Trebuie să discutăm între patru ochi, pentru că este 
vorba de o chestiune vitală. Am fost trimis din ordinul 
guvernatorului în exerciţiu al Cretei. 

— Guvernator în exerciţiu? Prostănacul ăla de Hirtius a 
fost înlocuit? 

— Hirtius a murit. Împreună cu majoritatea oficialităților 
importante ale provinciei. 

— Morți? Legatul şi-a îndepărtat maseurul şi s-a 
rostogolit, ajungând să stea pe bancă drept în faţa lui Cato. 
Cum aşa? 

— Pe insulă s-a produs un cutremur. În acele momente, el 
tocmai dădea un banchet la care invitase oficialităţile şi 
demnitarii locali. Majoritatea palatului s-a prăbuşit, 
îngropându-i pe Hirtius şi pe oaspeţii lui. 

— Cutremur? Legatul a ridicat din sprâncene. Am auzit în 
oraş nişte zvonuri cum că insula a fost distrusă de un val 
uriaş. 

— Insula a rămas. Dar a fost un val, şi acesta împreună cu 
seismul au transformat în ruine aproape toate oraşele mari 


şi mici. 

— Şi cine este guvernator acum? 

— Senatorul Lucius Sempronius. Noi călătoream 
împreună când ne-a lovit valul. Corabia a fost nevoită să se 
îndrepte spre cel mai apropiat port, şi astfel am aflat despre 
dezastrul ce a lovit insula. El a preluat funcţia de 
guvernator. 

— Sempronius? a repetat legatul. L-am cunoscut. Un 
ofiţer bun. Deci, el a preluat conducerea Cretei? Ei, bravo 
lui. Dar iartă-mă, de unde să ştiu dacă spui adevărul? 
Tocmai ai apărut de pe mare cu o poveste scornită despre 
un dezastru. De ce ar trebui să te cred? 

Cato a scos inelul din tubul de piele şi i l-a întins lui 
Petronius. 

— Poftiţi, recunoaşteţi blazonul? 

Petronius a ridicat inelul şi a examinat desenul - un cap 
de lup plasat deasupra a două fulgere încrucişate. A 
încuviinţat din cap. 

— Îi aparţine lui Sempronius. Bine, dar de ce te-a trimis 
aici? 

Cato i-a privit cu subîinţeles pe ceilalţi oaspeţi care 
ascultaseră curioşi discuţia de până atunci într-o tăcere 
deplină. 

— Domnule, insist asupra faptului că trebuie să discutăm 
între patru ochi. 

— Aşa? Petronius s-a uitat fix la Cato, apoi a bătut din 
palme. Plecaţi! Lăsaţi-ne singuri! Imediat. 

Ofițerii şi ceilalţi oaspeţi au ieşit în grabă din bazin şi, 
luându-şi robele de pe băncile şi scaunele aflate împrejurul 
acestuia, s-au îndreptat spre colţul cel mai îndepărtat al 
grădinii, unde exista o terasă de pe care se vedea bine 
portul. După ce a plecat şi ultimul dintre ei, legatul i-a făcut 
semn lui optio să se retragă, spunând: 

— Stai acolo, la capătul bazinului. Dacă te chem, să vii 
imediat. 

— Am înţeles, domnule. 


Optio a salutat şi a executat ordinul. 

Cato nu şi-a putut reţine un zâmbet discret văzând 
măsurile de prevedere pe care şi le luase legatul. 

— Nu credeam că funcţia de legat al Egiptului este 
primejdioasă. 

— Un om în poziţia mea trebuie să fie tot timpul 
prevăzător, a spus Petronius cu un oftat. Egiptul este 
provincie imperială. Împăratul în persoană îl numeşte pe 
legat. Prin urmare, el devine întotdeauna ţinta unor 
senatori invidioşi şi, totodată, îl paşte grava primejdie de a-l 
dezamăgi pe împărat, şi ştii care sunt urmările. 

— Desigur. 

— Aşadar... a zis Petronius, luându-şi tunica de pe capătul 
canapelei de masaj şi trăgându-şi-o peste cap. Ce vrea de la 
mine senatorul Sempronius? Provizii, ori nişte specialişti 
care să-l ajute la reconstrucţie? 

— Şi acestea ar fi bine-venite, domnule, dar starea de 
lucruri este mai gravă decât credeţi. În Creta se desfăşoară 
o răscoală de mari proporţii a sclavilor. Deocamdată, 
revolta s-a limitat la jumătatea sudică a insulei, dar noi am 
pierdut controlul asupra situaţiei. Sclavii au distrus forţele 
trimise de noi pentru a-i dispersa, iar soldaţii şi oficialii 
rămaşi sunt blocaţi în câteva oraşe. 

— Pare destul de grav, a spus Petronius, mângâindu-şi 
bărbia şi uitându-se cu şiretenie la Cato. Îmi imaginez că 
vrei să-mi ceri oameni pentru a-i înfrânge pe răzvrătiți. 

Cato a confirmat cu un gest din cap. Sosise momentul să- 
şi folosească puterea de convingere, însă corpul lui încă 
făcea eforturi de a alunga efectul ameţitor al atâtor zile 
petrecute pe mare, iar mintea îi era pe jumătate amorţită 
de extenuare. A îndepărtat capacul tubului din piele şi a 
extras dinăuntru cel de-al doilea sul. 

— Acesta este din partea senatorului. 

I-a întins scrisoarea lui Petronius, care i-a rupt sigiliul şi a 
desfăcut sulul. Înainte de a se apuca de citit, a aruncat o 
privire spre Cato. 


— Cred că simţi nevoia să bei ceva. Sau să mănânci? 

— Da, domnule. 

Petronius a arătat spre mesele de la care se ridicaseră 
ofiţerii lui. Câteva platouri erau pe jumătate pline cu fructe 
şi delicatese, având alături pocale din argint pline cu vin. 

— Aşază-te acolo şi serveşte-te cât citesc scrisoarea. 

— Mulţumesc. 

Cato s-a apropiat de o masă de unde şi-a luat struguri şi 
portocale, delectându-se cu gustul lor după zilele în care 
mestecase cu greu peşte uscat şi pâine aproape pietrificată. 
Aşezându-se pe un scaun cu pernă, şi-a turnat o cupă de vin 
îndoit cu apă şi a sorbit din ea cât Petronius a citit succintul 
raport privind situaţia din Creta. În cele din urmă, legatul a 
rulat la loc papirusul şi s-a apropiat de Cato, după care, 
turnându-şi o cupă cu vin, s-a aşezat faţă în faţă cu el. 

— Am constatat că masajul îmi provoacă întotdeauna 
sete, a spus el zâmbind. De fapt, ţi-e sete aproape după 
orice efort pe care îl faci în Egipt. Bine măcar că în 
Alexandria clima este suportabilă. Pentru că în josul Nilului 
este cumplit de cald, iar în deşertul aflat de o parte şi de 
alta a fluviului nu trăieşte aproape nicio creatură. În Creta, 
însă, o duceţi bine. A tăcut şi a bătut uşor cu degetele în 
papirus. Sau cel puţin aşa a fost până acum. 

— N-aş putea spune că am locuit acolo îndeajuns de mult 
ca să bag de seamă, a răspuns Cato. Ghinionul a făcut să 
navigăm prin dreptul insulei când a avut loc cutremurul. 

— Ghinion pentru voi. Însă a fost mare noroc pentru 
Creta că astfel de înalte oficialități s-au aflat acolo pentru a 
prelua puterea. 

— Presupun că da, a spus Cato precaut. 

Până în acel moment, legatul nu-l întrebase ce rang avea, 
iar centurionul trebuia să-l convingă să-l ajute pe 
Sempronius înainte ca în mintea lui să se nască întrebarea 
referitoare la statutul îndoielnic al înălţării lui Cato la 
poziţia de tribun. 


— Sempronius spune că are nevoie de sprijin militar, dar 
nu precizează ce forţă ar fi necesară. Ştii cumva ce crede 
el? 

— Da, domnule, a spus Cato, respirând adânc. Senatorul, 
Macro şi Cato analizaseră cu grijă de ce forţe era nevoie 
pentru ca victoria împotriva răsculaților să fie sigură. O 
legiune, două cohorte de infanterişti auxiliari şi două 
cohorte de cavalerie, precum şi o escadră de corăbii de 
război pentru a se asigura transportul şi sprijinirea oricărei 
operaţiuni de-a lungul coastei. 

Petronius a făcut ochii mari, apoi a râs. 

— Nu cred că vorbeşti serios. Asta înseamnă aproape 
jumătate din garnizoana provinciei. Şi oricum suntem 
strâmtoraţi în privinţa forţelor militare de aici. 

— Dar în acest moment nu sunteţi angajaţi în nicio 
campanie. 

— Nu, a recunoscut Petronius. 

— Există vreo revoltă ce trebuie ţinută sub control? 

— Nu. Dar asta pentru că am suficient de mulţi soldaţi ca 
să-i ţin la respect pe localnici, dar şi pe arabii din deşert. 

— Am înţeles asta, domnule, dar Sempronius va avea 
nevoie de aceste forţe cât să înăbuşe răscoala sclavilor. 
Imediat ce Aiax... 

— Aiax? 

— Conducătorul sclavilor, domnule. Un gladiator. Imediat 
ce îl zdrobim, forţele se vor putea întoarce în Egipt. 
Guvernatorul îşi dă cuvântul în această privinţă. 

— Asta mă linişteşte. Petronius a respirat adânc, lăsând 
impresia că era exasperat. Ascultă, tribun, aş fi fericit să fac 
tot ce pot pentru a ajuta altă provincie, dar Sempronius îmi 
cere imposibilul. Am aici două legiuni. A Douăzeci şi Doua 
se află la Heliopolis. A Treia Cirenaică este dispersată de-a 
lungul coastei, iar auxiliarii mei asigură garnizoanele din 
oraşele de pe cuprinsul deltei. Ar fi nevoie de câteva zile, 
chiar luni, până să adun o armată atât de mare precum 


doreşte Sempronius. Până atunci, probabil că răscoala din 
Creta se va fi stins. 

— Mă îndoiesc, a răspuns Cato. Pe zi ce trece devine tot 
mai puternică. Domnule, îmi dau seama că nu înţelegeţi cât 
de gravă este situaţia. Sclavii au măcelărit o mie dintre 
oamenii noştri într-un singur atac. Cum-necum, Aiax a 
reuşit să alcătuiască o armată din acei sclavi, şi mă tem că 
are ambiția de a-i elibera pe toţi robii de pe insulă. 

— Atunci, lasă Roma să se ocupe de chestiunea în cauză. 
Dacă situaţia este atât de gravă, împăratul va trebui să 
mobilizeze o armată pentru a înăbuşi răscoala. 

— Dar nu ar mai fi nevoie să o facă dacă noi acţionăm cât 
mai curând. După o scurtă pauză, Cato a hotărât să încerce 
un alt mod de abordare. Domnule, dacă nu-i trimiteţi 
întăriri lui Sempronius, vom pierde Creta. După cum 
spuneaţi, va fi nevoie de o armată mare, şi de ani de zile 
pentru a recuceri insula şi a elimina până şi ultimul cuib de 
răzvrătiți. Preţul plătit de împărat pentru asta va fi enorm. 
Dar ce s-ar întâmpla dacă ar afla că revolta putea fi înfrântă 
în cazul în care ar fi existat forţe disponibile pentru a se 
interveni la timp? Chiar dumneavoastră aţi spus că e greu 
să fii omul împăratului în Egipt. Dacă nu acţionaţi acum, cu 
siguranţă că-l veţi dezamăgi şi, aşa cum aţi precizat, ştim cu 
toţii cum s-ar termina asta. 

Petronius s-a uitat urât la Cato. 

— Mă ameninţi cumva cu şantajul? 

— Nu, domnule. Nu va fi nevoie ca eu, ori Sempronius să 
apelăm la şantaj. Ocazia pierdută va sări în ochi oricui şi, cu 
tristeţe o spun, mulţimii îi place întotdeauna să găsească pe 
cineva vinovat ori de câte ori se primesc veşti proaste. Cato 
a tăcut o clipă, apoi a continuat: Acţionaţi pe dată, şi aţi 
putea deveni omul care a salvat Creta. 

Legatul s-a rezemat de spătar, apoi şi-a încrucişat braţele 
la piept. 

— Dar dacă astfel aş lipsi Egiptul de forţele necesare 
reprimării unei revolte ce ar putea izbucni aici în absenţa 


mea, şi imperiul ar pierde această provincie? Cum crezi că 
ar reacţiona mulţimea la aşa ceva, tribun? 

— Este o posibilitate foarte îndepărtată, a recunoscut 
Cato. Dar în prezent domneşte liniştea şi ordinea, din câte 
am înţeles. E puţin probabil să se întâmple ceva. 

— Dar dacă s-ar întâmpla? 

— Oricum aţi privi lucrurile, sunteţi un om mort, 
domnule. Cel mai bun lucru ar fi să salvaţi Creta, şi încă 
repede, iar apoi oamenii dumneavoastră se vor întoarce la 
Alexandria. 

— Faci ca totul să pară foarte facil. 

— Nu fac decât să vă prezint posibilităţile, aşa cum le văd 
eu, domnule. 

Copleşit de gânduri şi ţinându-şi capul plecat şi mâinile 
împreunate la spate, Petronius s-a ridicat şi s-a plimbat 
încet în jurul bazinului. Până a revenit la masă, s-a hotărât. 

— Eu nu pot părăsi Egiptul. Dacă s-ar întâmpla ceva în 
absenţa mea, împăratul m-ar mânca de viu. Şi nu sunt 
pregătit să-ţi încredinţez toate forţele pe care le ceri. De 
aceea, trebuie să facem un compromis, tribunule. Am aici 
opt cohorte din Legiunea a Treia, şi cohorte de auxiliari şi 
de cavalerie la o tabără aflată la douăzeci de mile de oraş. 
Păstrez două dintre cohortele de legionari în Alexandria, 
pentru situaţia în care ar trebui să menţin ordinea. În ce 
priveşte celelalte unităţi, va trebui să deplasez oamenii prin 
delta Nilului, dar probabil că voi reuşi asta. lată oferta mea. 
Şase cohorte de legionari şi câte una de auxiliari şi de 
cavalerie. La care se adaugă escadra navală. Accepţi asta 
sau nu primeşti nimic. 

Cato a rămas pe gânduri. Oare două mii cinci sute de 
legionari şi o mie de auxiliari erau de ajuns pentru a-i 
distruge pe Aiax şi armata lui de sclavi? Nu încăpea nicio 
îndoială că numărul nu putea înlocui calitatea oamenilor, iar 
legionarii înarmaţi până în dinţi ar fi croit poteci printre 
şirurile de sclavi prost echipate. Chiar şi aşa, romanii aveau 
să fie copleşiţi numeric. Nu avea niciun rost să angajeze o 


forţă căreia să-i lipsească tăria de a-şi îndeplini misiunea. Pe 
de altă parte, dacă lovea destul de repede, Sempronius 
putea obţine o victorie asupra răsculaților înainte ca aceştia 
să se instaleze prea bine în teritoriu. Şi-a dres glasul şi a 
ZIS: 

— Domnule, aţi făcut o ofertă generoasă. Sunt convins că 
senatorul Sempronius vă va fi recunoscător în veci. 

— Lasă-l pe Sempronius. Eu vreau doar să nu mi-l fac 
duşman pe Narcissus. lar acum, dacă am convenit asupra 
acestei probleme, îţi sugerez să te odihneşti puţin. Fă o baie 
pe îndelete şi, cu ocazia asta, bărbiereşte-te. Voi da ordin ca 
forţele să se concentreze la Alexandria. Cred că ofiţerii mei 
de stat major vor fi ocupați în următoarele zile. Ceea ce nu 
este rău. Le prinde bine să mai facă puţină mişcare. 

— Am înţeles, domnule. Cato s-a simţit de parcă o mare 
greutate i-ar fi fost ridicată de pe umeri. Vă mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi mie. Deocamdată. Nu cred că vreunul 
dintre noi se poate odihni până când acest gladiator nu este 
prins şi țintuit pe cruce. 


CAPITOLUL 22 


Primul atac împotriva Gortinei a avut loc la doar câteva 
ore după ce Aiax s-a întors în tabără. Camarazii lui nu-l 
văzuseră niciodată atât de furios ca în momentul în care a 
trecut printre gărzile lui personale şi a intrat în ferma pe 
jumătate ruinată pe care o alesese drept cartier general. Şi- 
a smuls mantia de pe el şi a azvârlit-o într-o parte, după 
care s-a repezit la stacana de vin şi la bucăţile de pâine şi 
brânză ce îi fuseseră pregătite drept masă de seară. Unii 
dintre oamenii lui făceau orice efort ca să se bucure de cele 
mai alese mâncăruri pe care reuşiseră să le fure din vilele 
bogătaşilor, distruse de armata de sclavi. Aiax nu le reproşa 
asemenea gusturi. După o viaţă de sclavie, aveau tot 
dreptul să guste libertatea în toate formele ei. El prefera 
mâncarea simplă, una care să-i hrănească trupul, fără a-l 
răzgâia, şi nu făcea niciun secret din simplitatea meselor 
lui, ştiind că acest lucru îl va apropia şi mai mult de cei care 
îl urmau. 

S-a silit să se aşeze la masă şi să-şi toarne o cupă de vin. 
A băut-o cu un gest hotărât, apoi şi-a mai turnat una şi a 
înmuiat pâinea, după care a mestecat încet, privind în tot 
acest timp la zidul crăpat din faţa lui. Proprietarul fermei 
fusese un om înstărit, dar cu gusturi nu tocmai la înălţime. 
Pereţii încăperii, acum sala lui de mese, fuseseră împodobiţi 
cu o pictură murală înfăţişând o orgie bacanală. Exact în 
faţa lui Aiax se afla imaginea unei perechi de gladiatori, un 
secutori2! ca şi Aiax, care stătea ghemuit cu precauţie, în 
timp ce înfrunta un retiarius care mânuia o plasă. În jurul 
lor erau oaspeţii care beau, se îndopau şi hohoteau, în 
vreme ce îi îndemnau pe gladiatori să lupte. Una dintre 
femei, foarte machiată, ţinea în mână penisul unui bărbat şi 
urmărea lupta cu o expresie ce îi trăda excitarea. În 


mijlocul petrecerii se afla gazda, un bărbat gras, aproape 
chel, purtând o coroană din frunze ce îi stătea şui pe chelia 
lucioasă, şi ţinând ridicată în aer o cupă gata să dea pe 
dinafară. 

— 'Ticăloşii! a urlat Aiax, înşfăcând cupa şi zvârlind-o cu 
toată puterea de perete. Cupa s-a făcut fărâme, împrăştiind 
cioburi de lut ars şi stropi de vin în toate direcţiile. Pictura 
murală a fost instantaneu acoperită de lichidul întunecat, 
care s-a scurs, astfel că imaginea părea că se mişcă sub 
pelicula roşiatică. În timp ce privea cu ochi mari, înfiorători, 
inima lui Aiax bătea nebuneşte. În spatele lui s-a auzit un 
scârţâit, semn că uşa se mişcase în ţâţâni. 

— Generale. Ai păţit ceva? a întrebat Chilo, cu glas ce-i 
trăda îngrijorarea. A urmat o pauză, ceea ce însemna că 
omul văzuse cioburile şi vinul scurs pe perete. Generale? 

Aiax a rămas un moment nemişcat, străduindu-se să-şi 
controleze furia clocotitoare. Amintirea zilelor trăite ca 
sclav rămăsese ca o rană deschisă şi, dincolo de toate 
jignirile şi durerile trăite, se profila imaginea centurionului 
Macro, unul dintre cei care se făceau vinovaţi de 
crucificarea tatălui său şi de vânzarea lui ca sclav. Macro, 
dar şi celălalt ofiţer, înalt şi slab, cam de vârsta lui, plus 
legatul care îi comandase, Vespasian. Chiar dacă ceilalţi 
erau probabil departe, de neatins, slujind în alte părţi ale 
acelui blestemat imperiu al Romei, Macro era aproape şi se 
afla la mila lui. Aiax a murmurat un jurământ către fiecare 
zeu pe care îl socotea sacru că îşi va răzbuna tatăl. Că îi va 
pedepsi pe toţi cei vinovaţi şi că va avea grijă ca centurionul 
să îndure toate suferinţele posibile înainte de a i se îngădui 
să moară. 

Chilo a tuşit. 

— Generale? Te pot ajuta cu ceva? 

Aiax a inspirat adânc şi s-a întors. Chilo comanda cei mai 
buni oameni ai armatei de sclavi. Aceştia fuseseră echipați 
cu cele mai bune armuri şi arme capturate. 


— Da. Adună-ţi oamenii. Să se strângă în formaţii. Din 
câte ţin minte, avem câteva scări de asalt. 

— Da, generale, câteva, dar sunt desfăcute în bucăţi, şi 
vor trebui legate bine înainte de a le folosi pe zidurile 
Gortinei. 

— Atunci, îngrijeşte-te de asta. Imediat. Vom ataca de 
îndată ce pregăteşti scările. 

— Atacăm? 

Chilo nu şi-a putut ascunde uimirea. Caracterul lui 
deschis fusese unul dintre motivele pentru care Aiax îl 
alesese drept apropiatul lui. Nu era în stare să ascundă 
nimic faţă de generalul său, mai ales orice semn de îndoială 
sau trădare. 

— Generale, dar oamenii au mărşăluit aproape întreaga 
zi. Acum se pregătesc să se odihnească peste noapte. 

— Îmi pare rău pentru ei. Pe de altă parte, romanii au 
văzut că ne aşezăm tabăra. Nu s-ar aştepta să-i atacăm atât 
de curând după ce am sosit. lată de ce trebuie să o facem. 
Să-i luăm pe nepregătite. Aiax a rămas un moment pe 
gânduri, apoi a continuat: O să atacăm secţiunea cea mai 
apropiată de poarta principală. A fost reparată, dar pare 
slăbită, şi nici nu au reuşit să o înalțe până la nivelul maxim 
al zidului. Da. Profitând de întuneric, vom ataca în 
porţiunea aceea, a concluzionat, dând din cap ca pentru 
sine. 


Coifurile lucitoare ale santinelelor se vedeau limpede în 
lumina flăcărilor care licăreau de-a lungul zidului când Aiax 
a ridicat brusc mâna în aer, comandând astfel coloanei din 
spatele său să se oprească. Chilo a repetat gestul, iar 
oamenii s-au oprit, rămânând nemişcaţi şi muţi ca nişte 
umbre. Aiax le ordonase să-şi lase orice piesă inutilă de 
echipament în tabără, precum şi orice lucru care ar fi putut 
scoate zgomot. La vreo jumătate de milă în urmă, grupul 
mult mai mare de războinici conduşi de Kharim stătea 
pregătit să lanseze o şarjă dacă se crea vreo breşă, ori dacă 


se cucerea poarta. Oamenii lui erau dotați cu diverse arme 
şi nu aveau mijloace de protecţie. Însă îşi simțeau inimile 
pline de hotărârea de a se arunca asupra duşmanului dacă 
le surâdea şansa. 

Războinicii lui Chilo erau desculți şi purtau armuri din 
zale şi coifuri. Aveau scuturi şi sulițe, dar şi pumnale, pe 
care le ţineau în centurile de la brâu. Aiax a fluturat din 
mână şi oamenii şi-au lăsat scuturile la pământ şi s-au 
ghemuit în spatele lor. Apoi el şi-a coborât scutul şi sulița, 
pe care le-a aşezat pe pământ, apoi şi-a scos coiful, 
ordonându-i încet lui Chilo să îi urmeze exemplul. 

După aceea, i-a făcut semn lui Chilo să-l însoţească şi s-au 
strecurat împreună spre zidul aflat la doar o sută de paşi 
depărtare. Rămăseseră ghemuiţi şi se deplasau încet către 
lumina aruncată de torţele de pe zid. Poarta fortificată se 
înălța în dreapta lor, iar pe turnul scund de deasupra «ei, 
flăcările unui grătar cu jăratic îşi aruncau lumina spre cerul 
întunecat, azvârlind din când în când mici vârtejuri de 
scântei care licăreau o clipă, apoi dispăreau. Aiax dorea să 
se apropie cât mai mult de zid ca să vadă locul în care 
secţiunea reconstruită părea mai slabă. Dacă reuşeau să 
spargă zidul şi să pătrundă în oraş, atunci poarta fortificată 
putea fi cucerită imediat, iar porţile rămâneau deschise 
pentru Kharim şi oamenii lui, care aveau să desăvârşească 
atacul. Aiax tocmai se pregătea să se furişeze înainte 
pentru a inspecta mai îndeaproape zona, când Chilo l-a 
prins brusc de braţ şi l-a oprit. 

— Ce s-a întâmplat? a şuierat Aiax privind furios în jur. 

— Uite acolo. 

Chilo i-a dat drumul la braţ şi a arătat în iarbă, la ceva 
mai mult de jumătate de metru în faţă. La început, Aiax nu a 
văzut nimic neobişnuit, dar apoi a zărit mica ţepuşă, 
nefiresc de dreaptă şi de diferită faţă de firele de iarbă care 
o înconjurau. A întins mâna cu precauţie şi a pipăit obiectul. 
Metal rece. L-a ridicat şi l-a apropiat de ochi pentru a-l 
vedea mai bine. '[inea obiectul de una dintre cele patru 


ţepuşe, fiecare având lungimea unui deget şi capătul 
ascuţit. 

— Foarte şireţi amicii noştri romani, a şoptit el. Au 
presărat căile de acces cu aceste... lucruri. Ele ar stânjeni 
mult un atac. 

S-a uitat încă o dată la gheară şi a aruncat-o. 

— Trebuie să curăţăm drumul înainte de a aduce oamenii 
la atac. 

Chilo a dat aprobator din cap, apoi, încordându-şi auzul, 
a îngheţat brusc. A întors capul şi a arătat spre dreapta. 

— Acolo. 

Aiax a privit printre gene în direcţia indicată şi a văzut o 
siluetă întunecată retrăgându-se din faţa lor, ghemuită 
asupra unui coş de răchită din care a scos un obiect şi l-a 
aruncat într-o parte. 

— Generale, să aşteptăm până când pleacă? 

— Nu. S-ar putea să ne vadă, ori să se întoarcă încoace. 
Aşteaptă aici, a ordonat el şi, scoţându-şi pumnalul, s-a 
ridicat pe jumătate şi a pornit într-un arc de cerc spre 
dreapta. 

Soldatul inamic şi-a continuat activitatea, oprindu-se 
când şi când ca să ridice capul şi să privească scurt spre 
tabăra răsculaților, momente în care Aiax rămânea 
nemişcat până când romanul se apuca din nou de treabă, şi 
abia apoi înainta. După ce s-a furişat în spatele omului, Aiax 
s-a apropiat pas cu pas; apoi, strângând bine mânerul 
pumnalului între degete, a ţâşnit înainte, alergând ultimul 
metru. Romanul a auzit foşnetul ierbii şi a aruncat o privire 
peste umăr exact în momentul în care Aiax s-a aruncat 
asupra lui, trântindu-l la pământ. l-a pus o mână peste 
gură, apoii-a țintuit capul pe pământ, aproape acoperindu-l 
cu totul pe romanul care avea o statură mai fragilă, şi i-a 
pus vârful lamei sub bărbie. În lumina slabă a torţelor, a 
văzut că inamicul era bătrân şi slab, un veteran auxiliar, 
aflat spre sfârşitul carierei militare. 


— Dacă faci vreo mişcare sau scoţi vreun sunet, eşti mort. 
Apoi i-a apăsat lama pumnalului pe gât pentru ca omul să 
priceapă pericolul ce îl păştea. Ai înţeles? 

Privindu-l cu ochi dilataţi de groază, bărbatul a dat din 
cap. A tresărit când vârful i-a înţepat pielea. 

— Bine, a şoptit Aiax, apoi a ridicat încet palma de pe 
gura omului. Eşti singur aici? 

— Nu. Dar nu mă ucide. 

— Vei rămâne în viaţă dacă îmi răspunzi cinstit. Aiax a 
retras puţin vârful pumnalului. Ia zi, câţi sunteţi aici? 

— Patru. Suntem patru. Doi de cealaltă parte a porţii 
fortificate şi unul care merge în direcţie opusă. 

— Are să se întoarcă pe aici? 

Romanul a rămas puţin pe gânduri şi a clătinat din cap. 

— Încă nu. Are mai mult teren de acoperit. 

Aiax a făcut semn cu capul către coşul pe care îl târa 
soldatul după sine. 

— Lucrurile acelea, pe care le presari pe pământ. 

— Ghearele de cioară? 

Aiax a schiţat un zâmbet - deci aşa se chemau. 

— Da, ghearele. La ce distanţă le-ai împrăştiat? 

— Vreo trei, patru metri şi ceva. 

— Am înţeles. 

Brusc, Aiax şi-a coborât mâna şi a vârât pumnalul adânc 
în beregata omului, făcând lama să-i pătrundă în ţeastă, 
apoi răsucind-o spre stânga şi spre dreapta străpungându-i 
creierul. Soldatul a avut câteva spasme violente, dar nu a 
scos niciun sunet, ci doar un icnet uşor, după care a rămas 
nemişcat. Aiax a ridicat palma de pe gura lui şi a scos 
pumnalul, moment în care a simţit un val de sânge cald 
revărsându-i-se peste pumn. S-a desprins de cadavru şi a 
şters lama pumnalului de tunica soldatului, după care a 
vârât arma în teaca de la centură şi s-a îndreptat către 
Chilo. 

— Mai este unul, spre stânga, a spus el şi a îngenuncheat. 
Trimite un om de-al tău ca să se ocupe de el. Apoi, noi doi 


trebuie să curăţăm drumul până la zid. 

Aiax s-a strecurat înapoi şi a luat suliţele de la patru 
oameni, după care s-a întors la prima gheară de cioară. A 
înfipt două sulițe în pământ la depărtare de şase metri, iar 
apoi s-a lăsat pe genunchi şi coate şi a scotocit prin iarbă 
până a dat de o altă gheară. A aruncat-o într-o parte şi a 
înaintat până a găsit-o pe următoarea, procedând la fel. 
Chilo i s-a alăturat în partea stângă, însoţit de un alt om, şi 
au înaintat toţi trei prin iarbă, către zid. Ajunseseră să 
curețe cam jumătate din distanţă, când au auzit un strigăt 
înfundat din stânga lor, ceea ce i-a făcut să îngheţe şi să 
privească spre oraş, pentru a vedea dacă se dăduse cumva 
alarma. Aiax le-a urmărit pe santinelele cele mai apropiate, 
însă acestea păreau să nu fi auzit zgomotul şi au continuat 
să patruleze de-a lungul zidului, în perimetrul ce li se 
încredinţase. 

— Înapoi la treabă, a şoptit Aiax, înaintând prin iarbă şi 
pipâind cu atenţie pentru a descoperi următoarea ţepuşă. A 
respirat uşurat la gândul că nu se dăduse alarma. În acel 
moment a răsunat un strigăt de undeva de-a lungul zidului, 
reluat apoi de o santinelă după alta, iar apoi ţipătul strident 
al unui corn a străpuns aerul răcoros al nopţii. Aiax a sărit 
în picioare şi a fugit spre tabără să-şi ia scutul şi sulița. A 
arătat cu vârful acesteia spre zid şi a răcnit spre oamenii lui 
Chilo. 

— Atacaţi! Atacaţi şi arătaţi-le ticăloşilor cum ştiu sclavii 
să moară! 

Chilo a pornit în goană spre el. 

— Nu am terminat de scos ghearele! Generale, trebuie 
să-i opreşti! 

Era prea târziu. Echipele cu scări de asalt au apărut în 
goană din întuneric. Aiax a făcut semn către sulițe. 

— Mergeţi printre ele. Îndreptaţi-vă direct spre perete! 

Oamenii au fugit aşa cum li s-a spus, cărând sub braţ 
scările încropite în grabă, şi au traversat zona de centură a 
sistemului de apărare al romanilor. Toţi au trecut prin acea 


porţiune în siguranţă, cu excepţia unui sclav din ultima 
echipă, care a scos brusc un țipăt de durere, a dat drumul 
scării şi s-a prăbuşit la pământ, urlând şi trăgându-şi ţepuşa 
din talpă. Aiax nu l-a luat în seamă şi a gonit în urma 
grupurilor purtătoare de scări, îndreptându-se spre zid. În 
spatele lui veneau ceilalţi răzvrătiți, comandaţi de Chilo, 
care îi îndruma să meargă printre sulițe. 

Ajunşi faţă în faţă, apărătorii arătau spre răsculați şi 
strigau din răsputeri, dând alarma. Pe meterezele de 
deasupra porţii fortificate au apărut alţi şi alţi romani, apoi 
s-au văzut flăcări mari şi un morman de cârpe îmbibate în 
ulei a zburat rostogolindu-se peste parapet, scoțând un 
vâjâit când, în cădere, pălălăile s-au întețit spre şanţul de 
apărare. În lumina flăcărilor puternice, grupurile cu scări 
au fost observate cu uşurinţă, iar santinelele au început să- 
şi pregătească suliţele, gata să le arunce în siluetele care 
veneau puhoi din noapte. |ipetele sfredelitoare ale 
trompetei fuseseră preluate de altele, în tot oraşul şi până 
pe acropolă, iar Aiax şi-a dat seama că din acel moment 
timpul îi era potrivnic. 

A ajuns la şanţ şi s-a oprit la marginea lui, făcând semn 
echipelor cu scări să înainteze. 

— Treceţi! Cât de repede puteţi! 

Primul dintre cei patru care duceau scara s-a împiedicat 
şi a alunecat pe pantă, ajungând în şanţ, dar a traversat 
fundul gropii şi a început să escaladeze malul celălalt, 
folosindu-se de mâna liberă ca să se agaţe de smocuri de 
iarbă sau de rădăcini dezgolite. Capul unei sulițe s-a înfipt 
în pământ alături de Aiax, care a ridicat instinctiv scutul şi 
s-a ghemuit, încercând să vadă de unde venea primejdia. 
De-a lungul coamei zidului îşi făceau apariţia tot mai mulţi 
soldaţi, iar Aiax a simţit prima împunsătură lăuntrică de 
nelinişte în legătură cu soarta atacului. Trebuise oare să 
rişte? Era vorba mai mult de dorinţa lui de a-l găsi şi a-l 
ucide pe centurion decât de încercarea de a-şi lua duşmanii 
prin surprindere? 


Celelalte grupuri cu scări au trecut în goană pe lângă el, 
căţărându-se pe peretele abrupt al şanţului şi traversându- 
Il, după care s-au îndreptat spre baza zidului pentru a le 
propti de el. De deasupra au căzut alte şi alte fascine de 
vreascuri aprinse, iar flăcările stârnite de ele au luminat 
oameni şi scări deopotrivă într-o nuanţă oranj, fantomatică. 
Răzvrătiţii deveniseră acum ţinte uşoare, iar Aiax l-a văzut 
pe primul său om prăbuşindu-se, străpuns de o lance care i- 
a pătruns prin spate şi i-a ieşit tocmai printr-un picior. Omul 
a slăbit strânsoarea scării şi a căzut într-o parte, suferind 
dureri cumplite. Mâinile lui s-au prins în jurul băţului armei 
şi au încercat fără vlagă să îl extragă, dar asta nu a făcut 
decât să-i provoace dureri şi mai mari care l-au silit să urle. 
Un al doilea sclav a fost ucis sub prima scară, când un 
bolovan i-a strivit capul. 

Prin dreptul lui Aiax au trecut puhoi şi restul oamenilor 
lui Chilo, care au năpădit şanţul şi au urcat pe malul 
celălalt, îndreptându-se spre scările ţinute pe loc de 
camarazii lor. Acum, de pe zid erau aruncate mult mai 
multe proiectile, iar ele îşi nimereau aproape sigur ţintele 
în valul de răsculați ce goneau spre zid. 

— Continuaţi să atacați! a răcnit Aiax. Urcaţi scările! 

Ţâşnind înainte, generalul s-a alăturat puhoiului care se 
străduia să traverseze şanţul. Dintr-odată, scutul ridicat i-a 
fost împins înapoi, lovindu-l, când un cadavru căzut de sus 
s-a izbit de el. Şi-a azvârlit toată greutatea într-o parte, 
păstrându-şi piciorul de sprijin încordat pentru a-şi menţine 
echilibrul, apoi a împins brusc braţele înainte ca să înlăture 
trupul inert al omului. A continuat, scrâşnind din dinţi la un 
moment dat, când o piatră i-a spart un colţ al scutului. Apoi, 
cu inima bătându-i nebuneşte, a ajuns la poalele zidului. 

— Dă-te la o parte! i-a strigat unui sclav care tocmai se 
pregătea să pună piciorul pe prima treaptă. Un altul era în 
faţa lui, ajuns deja pe la jumătatea scării. De o parte şi de 
alta, alţi oameni ajunseseră la scări şi începuseră să urce 
spre coama zidului. Aiax şi-a trecut sulița în mâna cu care 


ţinea scutul, s-a prins cu mâna liberă şi a început să urce 
treptele una câte una. Privirea i-a căzut asupra pietrelor 
aşezate la întâmplare, fără mortar, şi a blestemat faptul că 
armata lui nu avea maşini de asediu de niciun fel. Şi-a 
imaginat o catapultă sau un berbec acoperit, arma care ar 
fi pus la pământ zidul reparat în pripă. De deasupra s-au 
auzit răcnete, semn că romanii îşi dăduseră seama de 
pericolul pe care îl prezentau atacatorii care escaladau. 
Aruncând o privire în sus, a văzut formele neclare ale 
capetelor soldaţilor aplecaţi peste parapet, apoi a urmat un 
bufnet când un alt bolovan a ricoşat din scutul lui. 

— Luaţi-i la ţintă pe cei de pe zid! a strigat Aiax. Folosiţi 
pietre! Bolovani! Tot ce aruncă ei în noi! 

Unii dintre rebeli s-au aplecat să culeagă ceea ce puteau 
găsi folositor şi au aruncat în sus, spre duşmani, făcându-i 
pe unii dintre ei să se retragă. O parte dintre proiectile au 
căzut înapoi la pământ, însă fără să provoace victime, 
pentru că au ricoşat din armurile însuşite de la cadavrele 
soldaţilor lui Marcellus. Sclavul din faţa lui Aiax a ajuns pe 
ultima treaptă a scării rezemate de parapet. Şi-a trecut un 
picior peste el şi a dispărut, iar Aiax a urcat pe locul în care 
se aflase omul cu câteva clipe mai devreme. Inima în bătea 
năvalnic în piept şi trăia o senzaţie cumplită de 
vulnerabilitate, dar şi de teamă, mai puternică decât 
neliniştea şi încordarea pe care le simţise vreodată în arenă 
ori în orice alte bătălii pe care le purtase. Cu mâna dreaptă 
a pipăit blocul de piatră nefasonată până când a atins 
marginea cu degetele. Punând mâna peste parapet, s-a 
prins de partea interioară a zidului şi s-a tras în sus, 
trecându-şi piciorul peste el. Cu toate că se prinsese bine cu 
mâna şi cu piciorul, a trebuit să mai facă un efort destul de 
mare pentru a-şi ridica trupul, îngreunat de armură şi 
suliță, peste parapet şi apoi pe zid. 

A aterizat cu agilitate pe ambele picioare şi imediat şi-a 
trecut sulița în mâna dreaptă, adăpostindu-se înapoia 
scutului. S-a ridicat, aruncând priviri în ambele părţi. 


Bărbatul care urcase înaintea lui lupta în dreapta, apărând 
cu disperare poziţia pe care o cucerise în dreptul scării. 
Aiax s-a întors în cealaltă parte şi a văzut o secţiune de 
romani împungând în jos cu suliţele şi totodată chinuindu-se 
să desprindă scările pe care alţii încercau să le îndepărteze, 
împingându-le de lângă ziduri. Din fericire, aceştia erau 
concentrați asupra amenințării imediate din faţa lor şi nu îl 
observaseră. Jos, în oraş, a văzut zeci de duşmani gonind pe 
străzile laterale spre baza porţii fortificate şi îndreptându- 
se spre trepte, pentru a veni în sprijinul camarazilor şi a-i 
înfrunta pe răsculați. 

Aiax a ridicat sulița deasupra capului, ţinând vârful 
rezemat pe marginea scutului şi a înaintat spre apărători. 
Dintr-o privire rapidă aruncată peste umăr a observat că un 
alt om de-al său ajunsese pe zid. 

— Urmează-mă, i-a ordonat el, şi a înaintat de-a lungul 
pasarelei înguste. 

S-a apropiat până la trei metri de un roman fără ca 
acesta să bage de seamă. Bărbatul abia a avut timp să se 
răsucească, şi gladiatorul s-a repezit la el, lovind cu sulița. 
Vârful de fier al armei a străpuns mâna ridicată în efortul de 
a devia lovitura, apoi a pătruns în gâtul omului, 
sfârtecându-i traheea şi şira spinării, după care a ieşit prin 
ceafă. Aiax a împins scutul în faţă, azvârlind cadavrul 
deoparte şi a smuls sulița, reuşind să o elibereze, după care 
şi-a ales următorul adversar. Un optio masiv, care tocmai 
reuşise să răstoarne o scară, s-a întors spre Aiax şi, 
văzându-l, şi-a scos sabia din teacă, ridicând în acelaşi timp 
scutul. 

Preţ de o clipă, cei doi bărbaţi s-au măsurat din ochi. Aiax 
şi-a dat seama pe dată că optio era un luptător 
experimentat şi redutabil. Stătea bine echilibrat pe picioare 
şi se ghemuise puţin, poziţie din care putea declanşa un 
atac puternic în momentul în care ar fi întrevăzut vreo 
şansă favorabilă. 


Ridicând puţin sulița, Aiax a mimat o lovitură spre faţa 
ofițerului, iar omul a parat-o cu uşurinţă, după care şi-a 
reluat poziţia. Apoi, cu un strigăt, s-a repezit brusc în faţă, 
împungând cu vârful sabiei spre vintrele lui Aiax. 
Gladiatorul şi-a coborât scutul reuşind să devieze lovitura 
şi, în aceeaşi secundă, a lovit cu sulița, înainte ca duşmanul 
să se poată apăra. Însă acel optio era surprinzător de agil 
pentru statura lui, şi s-a aplecat, evitând lovitura. Aiax s-a 
retras un pas şi a riscat o scurtă privire în urmă, pentru a 
vedea cum se desfăşura bătălia. Dincolo de secţia din faţa 
lui, alţi şi alţi sclavi se răspândeau de-a lungul zidului. 
Dedesubt, pe străzi, inamicii se îndreptau cu zecile spre 
treptele care duceau spre scena de luptă. Aiax şi-a dat 
seama că nu avea prea mult timp la dispoziţie. Dacă 
răzvrătiţii nu reuşeau să aducă sus suficient de mulţi 
oameni, pentru a-i copleşi numeric pe apărători, asaltul nu 
putea avea sorţi de izbândă. 

Optio şi-a lovit sabia de marginea scutului şi a rânjit. 

— Te-ai liniştit, da? 

Aiax nu şi-a putut reţine un hohot de râs. O asemenea 
provocare era până şi sub demnitatea celui mai 
neexperimentat gladiator. A pornit din nou înainte, hotărât 
să-l doboare pe ofiţer şi să croiască drum pentru Chilo şi 
oamenii lui. Omul a ridicat scutul, pregătit să pareze 
următoarea lovitură de suliță. Aiax s-a prefăcut că loveşte 
sus, silindu-l pe roman să ridice şi mai mult scutul, apoi s-a 
lăsat pe un genunchi, înclinând marginea scutului şi 
lovindu-l cu el în fluierul piciorului ţinut înainte. Imediat 
după lovitură s-a auzit un pocnet sec iar ofiţerul s-a 
prăbuşit, urlând de durere şi de furie. Aiax s-a redresat, 
ridicându-se deasupra victimei sale şi a lovit direct, 
împungându-l pe om la subsuoară, iar sulița a trecut printre 
coaste, pătrunzându-i în piept. A pus piciorul pe abdomenul 
lui, după care a smuls arma, eliberând-o, şi apoi a păşit 
peste cadavru. După moartea acelui optio, ceilalţi romani s- 


au retras, îngrămădindu-se spre primii dintre camarazii lor 
care urcaseră pe zid pentru a le veni în ajutor. 

Gladiatorul a privit peste umăr. Acum, pe zid se aflau mai 
mult de zece oameni de-ai săi, împreună cu Chilo. Cum trei 
dintre ei veneau în fugă de-a lungul pasarelei, Aiax s-a lipit 
de parapet pentru a-i lăsa să treacă. 

— Hărţuiţi-i! a ordonat el. Nu-i lăsaţi să vă respingă. S-a 
retras câţiva paşi, apoi s-a întors grăbit spre Chilo şi a 
arătat cu braţul spre poarta fortificată. Pe acolo! Pune-ţi 
oamenii să se îndrepte într-acolo. Trebuie să cucerim 
poarta, şi încă repede! 

Chilo a încuviinţat din cap şi a strigat către luptătorii săi: 

— Urmaţi-mă! 

Împreună cu câţiva dintre camarazii lui, Chilo a alergat 
pe zid spre uşa deschisă care ducea dinspre pasarelă spre 
poarta fortificată. Se afla la doar o lungime de suliță de 
acea uşă, când un roman a intrat, apoi s-a oprit de uimire 
când i-a văzut pe răsculați năpustindu-se asupra lui. În clipa 
următoare, Chilo s-a izbit de el şi amândoi s-au prăbuşit 
înapoi pe uşă, ajungând în interiorul porţii. Rebelii s-au 
îngrămădit înapoia lui, iar strigătele şi zgomotele provocate 
de ciocnirea dintre scuturi şi săbii au ajuns până la Aiax. 
Gladiatorul îşi trecuse deja sulița însângerată în mâna cu 
care ţinea scutul şi cu mâna rămasă liberă l-a ajutat pe un 
om de-al său să treacă peste coama zidului, apoi l-a împins 
spre poartă. 

— Du-te! 

În timp ce aştepta să apară următorul sclav, Aiax s-a uitat 
în urmă, de-a lungul zidului şi a constatat că doar două 
scări mai rămăseseră în picioare. Pe străzi, zgomotul făcut 
de ghetele ghintuite era aproape asurzitor iar tot mai mulţi 
romani se năpusteau spre secţiunea primejduită a 
sistemului de apărare, şi atunci şi-a dat seama că nu avea 
cum să aducă mai mulţi oameni de-ai săi pe zid pentru a 
păstra poziţia cucerită. Deja unul dintre cei trei sclavi care 
aveau misiunea de a păstra pasarela ceva mai departe în 


faţa lui căzuse şi stătea ghemuit, pentru că se alesese cu o 
rană în vintre. Camarazii lui erau siliţi să bată în retragere, 
iar un moment mai târziu, rănitul murea, ucis de primul 
roman care a păşit peste el. 

Peste coama zidului a apărut un alt sclav, iar Aiax l-a 
prins de braţ. 

— Vino cu mine! 

S-a năpustit în faţă pentru a-i ajuta pe doi confraţi care 
se confruntau cu o forţă imposibil de stăvilit. Poate că patru 
sclavi ar fi reuşit să oprească năvala duşmanilor măcar cât 
Chilo să poată cuceri poarta. Rezistau cu greu, ţinând 
scuturile îndreptate spre romani şi împungând pe deasupra 
lor cu suliţele. Încă un apărător a căzut, ţinându-se de gât şi 
prăbuşindu-se în gol peste coama zidului. Apoi duşmanii s- 
au apropiat şi mai mult, stând scut contra scut, gemând în 
efortul de a-i împinge pe rebeli înapoi. Pas cu pas, Aiax şi 
ceilalţi s-au văzut siliţi să cedeze teren, retrăgându-se până 
dincolo de capătul celeilalte scări rămase în picioare. Apoi, 
unul dintre oamenii lui s-a năruit, lovit de lama unei săbii 
scurte care se strecurase printr-un spaţiu gol apărut între 
scuturi. În urma lui, a auzit zgomotul luptei încrâncenate ce 
venea dinspre poarta fortificată, apoi a răsunat glasul lui 
Chilo, care le ordona subordonaţilor să se retragă. 

— Nu! a răcnit Aiax din rărunchi. Chilo! Mai rezistă! 

Însă glasul lui a fost acoperit de un altul, care a bubuit 
prin noapte - glasul unui ofiţer roman: 

— Ucideţi-i pe ticăloşi! Doborâţi-i! Haideţi, băieţi, după 
mine! 

Aiax a simţit un ghiont în umăr când unul dintre oamenii 
săi, care urcase în cele din urmă pe scară, se alătura luptei 
disperate. L-a lăsat să-şi ocupe poziţia de luptă şi s-a întors 
să vadă care era situaţia în zona unde se afla Chilo. În 
străfundul fiinţei lui, a simţit o senzaţie de rău la vederea 
unui nou val de romani care îi împingeau deja pe răsculați 
afară pe poarta fortificată, silindu-i să se retragă spre 
singura scară rămasă. Lupta fusese pierdută, şi-a dat Aiax 


seama imediat, şi în aceeaşi clipă a înţeles că trebuia să 
facă tot posibilul pentru a-şi salva oamenii. 

S-a aplecat peste zid şi a strigat: 

— Înapoi! Coborâţi de pe scară! 

Chipurile sclavilor de dedesubt erau pe jumătate vizibile 
în lumina scăzută a mănunchiurilor de nuiele aprinse, iar 
privirile lor disperate l-au împuns în inimă ca nişte cuțite, 
dar nu putea face altceva. 

— Retrăgeţi-vă, cum am ordonat! Imediat! 

Primul dintre ei s-a întors şi s-a retras spre şanţ. 

— Generale! a spus Chilo, apropiindu-se de el, gâfâind şi 
cu faţa stropită de sânge. Coboară tu primul, l-a îndemnat, 
făcând semn din cap către singura scară proptită de zid. 

Preţ de o fracțiune de secundă, Aiax s-a simţit ispitit să 
refuze, apoi a gândit logic. Atacul dăduse greş, iar oamenii 
aveau nevoie de el viu. 

— Bine. Dar tu şi ceilalţi să coborâţi cât de repede puteţi. 

— Am înţeles, generale. 

Aiax s-a răsucit peste parapet şi a pipăit cu picioarele 
desculţe, căutând treapta cea mai de sus. Şi-a lăsat sulița să 
cadă la pământ şi a început să coboare. Imediat ce a ajuns 
jos, primul dintre oamenii lui Chilo a apărut lângă el. 

— Nu-i lăsaţi să se îndepărteze! a strigat ofiţerul roman, 
acoperind hărmălaia provocată de lupta ce se dădea pe zid, 
iar la auzul vocii respective Aiax a simţit că i se strânge 
inima. A ridicat privirea şi a rostit printre dinţii încleştaţi: 

— Macro... 

Unul câte unul, atacatorii au coborât scara şi au trecut 
dincolo de şanţ. Din partea cealaltă se auzeau strigăte de 
durere şi stupefacţie, iar Aiax şi-a dat seama că, în graba lor 
de a se îndepărta de zid, unii dintre sclavi nimeriseră în 
zona presărată cu gheare de cioară. 

— Tu eşti ultimul? l-a întrebat pe Chilo, când bărbatul a 
aterizat greoi lângă el. 

— Mai sunt doi oameni sus. 


Nu se mai putea face nimic pentru ei, aşa că Aiax l-a 
bătut pe umăr pe Chilo. 

— Să mergem. 

S-au întors şi au alergat spre şanţ, în timp ce dinspre zid 
s-a auzit zgomotul unei confruntări ce părea finală. Apoi a 
răsunat un glas bubuitor: 

— Aiax! 

Şovăind, a privit în urmă. În lumina unei torţe care ardea 
la mică distanţă de-a lungul zidului, l-a văzut pe centurionul 
roman. În mâna dreaptă, trasă spre spate, ţinea o suliță 
aţintită spre conducătorul răsculaților. Apoi, cu un geamăt 
de efort, a aruncat arma în jos. Luase ţinta cu mare 
precizie, iar sulița întunecată zbura spre Aiax. Până să 
poată reacţiona, cineva l-a izbit, doborându-l într-o parte, 
iar sulița a lovit cu un sunet asemănător celui făcut de un 
drug ce este bătut în nisipul ud, şi apoi s-a auzit un geamăt 
exploziv. Reflexele de gladiator ale lui Aiax l-au ajutat, 
sugerându-i să se rostogolească înapoi şi să rămână 
ghemuit. La picioarele lui zăcea Chilo, holbându-se spre cer 
şi gâfâind, în vreme ce băţul suliţei îl ţintuia la pământ, 
după ce îi străpunsese stomacul. 

— Generale, fugi, a reuşit el să spună printre gemete. 

Aiax a apucat băţul suliţei şi l-a smuls din trupul lui Chilo. 
Apoi l-a apucat şi, ridicându-l în spate, a coborât panta 
şanţului, după care a urcat celălalt perete şi a ajuns dincolo. 
De pe zid s-au auzit alte strigăte: 

— Nu staţi degeaba, ticăloşi adormiţi! Loviţi-l! 

O altă suliță a izbit pământul aproape de Aiax, care se 
zbătea să treacă de marginea şanţului. Alte câteva au 
urmat cât el urca împleticindu-se, uitându-se cât putea de 
atent spre pământ, ca să nu calce pe vreo gheară de cioară. 
Imediat ce a fost sigur că se strecurase printre acele arme 
perfide şi că a ajuns dincolo de raza de acţiune a suliţelor, s- 
a lăsat la pământ şi l-a depus pe Chilo pe iarbă. Rănitul s-a 
rostogolit pe spate cu un țipăt de durere şi şi-a adus o mână 
spre rană. 


— Vai... la naiba, ce doare... a murmurat el. 

Aiax a văzut câţiva sclavi în apropiere şi a strigat: 

— Veniţi aici, imediat! 

Cu toate că au recunoscut glasul generalului lor, oamenii 
au şovăit o clipă, după care au ascultat ordinul. Aiax a făcut 
semn către Chilo, care se chircise de durere. 

— Duceţi-l la cartierul meu general şi trimiteţi după 
Kharim. Aţi înţeles? Atunci plecaţi imediat! 

Oamenii l-au luat pe Chilo şi au dispărut în noapte. Inima 
lui Aiax încă bătea puternic după eforturile făcute, astfel că, 
după ce s-a ridicat în picioare, a continuat să respire greu 
cât a privit ţintă spre zid. Creasta centurionului se vedea 
limpede între capetele celor aflaţi dincolo de metereze. S- 
au auzit un fluierat în derâdere, apoi strigăte 
dispreţuitoare, iar Aiax s-a văzut silit să scuipe pentru a-şi 
drege glasul. 

— Macro! Şi-a dus o mână pâlnie la gură şi a strigat din 
nou: Macro! După ce voi cuceri oraşul, o să-ţi scot inima din 
piept cu mâna mea! Îţi jur! 


CAPITOLUL 23 


— Fir-ar să fie! 

Macro a lovit cu pumnul în parapet şi s-a crispat când 
durerea s-a propagat în susul braţului. Cu siguranţă că 
sulița lui l-ar fi ucis sau l-ar fi scos cu totul din luptă pe Aiax 
dacă în calea ei nu s-ar fi interpus celălalt bărbat, fir-ar el 
să fie. Centurionul nu avea nicio îndoială că, dacă Aiax ar fi 
fost scos din luptă, moralul rebelilor s-ar fi prăbuşit. Chiar 
dacă ar fi apărut alt conducător care să salveze răscoala, 
pierderea lui Aiax le-ar fi oferit apărătorilor cel puţin câteva 
zile de amânare. S-a întors cu spatele spre sclavii care se 
retrăgeau şi a examinat atent scena din jurul lui. O mulţime 
de cadavre zăceau de-a lungul pasarelei, iar o parte a 
parapetului fusese smulsă de duşmanii care veniseră peste 
zid. Situaţia fusese pe muchie de cuţit. Străjerii din 
momentul atacului făceau parte din unităţile alcătuite din 
populaţia oraşului. Ei fuseseră comandaţi de câţiva optio şi 
centurioni numiţi dintre ofiţerii cohortei de auxiliari. Dacă 
aceşti ofiţeri nu ar fi existat, oamenii de rând ar fi fugit care 
încotro. 

— Flaccus! a strigat Macro, arătând spre cel mai apropiat 
centurion. 

— Ordonaţi, domnule! 

— Eliberează pasarela. Dă ordin ca morţii noştri să fie 
duşi la groapa comună. 

— Am înţeles, domnule, a spus Flaccus. După o clipă de 
tăcere, a întrebat: Dar ce facem cu celelalte cadavre? 

Macro a făcut semn cu degetul mare peste zid. 

— Le-am putea lăsa la vedere, ca răsculații să le aibă tot 
timpul sub ochi. Probabil că asta le-ar mai înfrâna elanul. 

— Am înţeles, domnule. 


Lăsându-i pe Flaccus şi pe oamenii lui să execute ordinul, 
Macro a coborât spre stradă şi s-a îndreptat de-a lungul 
zidului până la următorul turn. Fusese inspirat că, imediat 
după ce armata răsculaților îşi aşezase tabăra în afara 
oraşului, luase hotărârea de a încartirui trupele în 
apropierea zidului, altfel atacul-surpriză ar fi reuşit. 

Macro alesese soldaţii pentru escorta Iuliei la începutul 
serii şi le ordonase să aibă caii pregătiţi pentru a pleca la 
cea de-a patra oră a nopţii. Când se dăduse alarma, el 
tocmai se retrăsese la un han pentru a se odihni un ceas. Îşi 
înşfăcase armura şi sabia şi fugise la poarta fortificată, 
sosind acolo la timp pentru a face ordine între oamenii care 
încercau să urce treptele ca să ajungă pe zid. Cu toate că 
nu avuseseră armuri şi apărătorii erau mai bine instruiți, 
prin hotărârea încrâncenată de care dăduseră dovadă, 
rebelii fuseseră cât pe ce să câştige bătălia. Macro îi 
împinsese pe oamenii săi înapoi prin poarta fortificată, 
încurajându-i, timp în care îşi croise drum printre ei ca să 
ajungă în primele rânduri. În momentul în care ajunsese pe 
zid, răsculații începuseră să bată în retragere. Rămăseseră 
doar câţiva care să apere capătul scării pe care coborau 
camarazii lor, iar aceştia fuseseră doborâţi imediat. Apoi 
văzuse o mână de oameni care se îndepărtau de zid, şi 
atunci smulsese o suliță de la cel mai apropiat soldat şi apoi 
îl strigase pe nume pe gladiator. Exista posibilitatea ca el să 
se afle în grupul care condusese atacul. În lumina roşiatică 
aruncată de mănunchiul de vreascuri, Macro îl recunoscuse 
imediat pe Aiax, care se uitase peste umăr. 

Reuşise o aruncare bună, a gândit el cu amărăciune. O 
aruncare sigură, precisă. Aiax ar fi trebuit să fie mort. Din 
anumite motive, zeii îl cruţaseră de această dată. Însă data 
viitoare, cu sau fără ajutorul zeilor, Macro era hotărât să-l 
ucidă pe gladiator şi să pună capăt măcelului pe care acesta 
voia să-l provoace. Murmurând o scurtă rugăciune prin 
care cerea iertare lui Jupiter şi Fortunei pentru lipsa lui de 


pietate, s-a dus să verifice celelalte secţiuni ale zidului, 
pentru ca apoi să-i dea raportul lui Sempronius. 


La sosirea lui Macro, senatorul se afla în birou. Cum în 
cameră ardea doar o lampă cu ulei, lumina era atât de 
scăzută încât abia se vedeau pereţii. 

— Unde ai fost? l-a întrebat Sempronius cu răceală. 
Atacul s-a terminat în urmă cu două ore. Ar trebui să fii la 
drum cu fiica mea. 

— Îmi cer iertare, domnule. A trebuit să mă asigur că 
sectoarele celelalte ale zidului sunt pregătite de luptă în 
eventualitatea că rebelii mai încearcă un atac. 

— 'Tot ce se poate, dar am pierdut prea mult timp. Doresc 
în continuare să o scoţi pe Iulia din Gortina cât mai curând 
posibil, chiar în cursul acestei nopţi. 

Macro a simţit o povară cumplită căzându-i pe umeri. 

— Domnule, peste două ore se va lumina de ziuă. Nu cred 
că mai putem să o scoatem pe fiica dumneavoastră din oraş 
în condiţii de siguranţă. Ar fi mai protejată dacă ar rămâne 
aici. 

— Serios? Din rapoarte, s-ar părea că inamicul a fost cât 
pe ce să cucerească una dintre porţi din prima încercare. 

— I-am alungat destul de uşor, domnule. 

— Probabil. Dar dacă următorul atac reuşeşte? Atunci 
vom rămâne captivi în acropolă. Mii de oameni stând într-o 
aglomeraţie de nedescris. Nu avem cum să rezistăm multă 
vreme astfel, pentru că s-ar putea să fim trădaţi de cineva 
sau populaţia ar putea hotări să-i predea pe romani lui Aiax. 
Nu vreau ca fiica mea să suporte aşa ceva. Trebuie să plece 
din oraş acum, cât mai este timp. 

— Domnule, a spus Macro cu glas calm. Vă înţeleg 
îngrijorarea pentru Iulia, dar cred că este deja prea târziu 
să mai încercăm scoaterea ei din Gortina. 

— De ce? 

— Rebelii sunt hotărâți să închidă cât mai curând plasa în 
jurul oraşului. Atacul din seara asta stă drept dovadă. Chiar 


dacă şi-au aşezat tabăra pe câmpie, este foarte probabil ca 
ei să trimită cât de curând patrule peste tot în jurul 
oraşului. 

— Iar acesta este un motiv în plus pentru ca fiica mea să 
plece imediat. Înainte de a fi trimise patrulele de care 
vorbeşti. Du-te acum, cât drumurile către dealuri mai sunt 
accesibile. 

Exasperat, Macro s-a uitat lung la senator. 

— Domnule, vă spun că nu este înţelept să alegem acest 
mod de acţiune. Aveţi încredere în judecata mea. 

— Îmi pare rău, Macro. Cred că te înşeli. Mă îndoiesc că 
sclavii vor fi îndeajuns de organizaţi ca să fi trimis patrule 
pe dealuri. Chiar dacă au făcut-o, sunt atât de multe 
drumuri în zonă, încât nu le-ar putea controla decât pe 
unele dintre ele. Există riscuri, nu neg asta. Dar, după 
părerea mea, Iulia riscă mai mult rămânând aici. Pe de altă 
parte, nu mă pot concentra asupra apărării oraşului dacă 
ştiu că viaţa fiicei mele este în primejdie. Te rog să mă 
înţelegi. 

— Cum doriţi, domnule senator, a zis Macro, ridicând din 
umeri. 

— Bravo. Îţi sunt recunoscător, Macro. Vezi că fiica mea 
te aşteaptă cu escorta. Scoate-o din oraş şi condu-o până la 
o distanţă sigură, iar apoi, întoarce-te. 

— Am înţeles, domnule. 

Centurionul s-a ridicat încet în picioare, a salutat şi s-a 
întors pentru a părăsi biroul lui Sempronius. S-a îndreptat 
spre grajdurile aflate alături de palatul guvernatorului. 
Văzându-l că se apropie, cei zece oameni pe care îi alesese 
s-au ridicat. Fiecare dintre ei purta cămaşă de zale pe sub 
mantie şi avea sabie la brâu. Pe umeri aveau agăţate desăgi 
cu provizii pentru câteva zile şi ploşti cu apă. Caii erau 
înşeuaţi şi ţinuţi de doi rândaşi, inclusiv armăsarii pe care 
urmau să călărească Macro şi lulia, care a apărut din 
umbră, uitându-se întrebător la Macro. 


— Tatăl tău nu s-a răzgândit. E timpul să plecăm, a 
ordonat el. Spre poarta de nord. Vom merge pe străzile 
oraşului până ajungem la zid. Nu are rost să trecem printre 
dărâmăturile aflate de-a lungul zidului, pentru ca nu cumva 
să se rănească vreun cal. 

În timp ce coloana înainta pe străzile întunecate ale 
oraşului, Iulia a întrebat încet: 

— Crezi că vor ataca din nou în noaptea asta? 

— Mă îndoiesc. Pun rămăşag că au riscat, socotind că noi 
ne aşteptam ca atacul să aibă loc în zori sau chiar mâine. S- 
au gândit că ne vor prinde dormind. Sincer să fiu, cam aşa 
s-a şi întâmplat. Dar le-am tras o bătaie straşnică, 
domnişoară. Au pierdut mulţi oameni şi aproape sigur îşi 
ling rănile în aceste momente. Nu cred că se vor grăbi să 
mai facă vreo încercare cât este încă întuneric. Mai ales că 
nu pot vedea ghearele de cioară. A zâmbit satisfăcut de 
faptul că dăduse ordin ca ţepuşele de fier să fie făcute şi 
plasate înainte de acel atac. Atâta vreme cât răsculații îşi 
îndreaptă atenţia spre anumite puncte ale zidului, vom 
reuşi să le facem faţă, a continuat el. Problemele vor apărea 
când îşi vor da seama că avem prea puţini oameni ca să 
apărăm tot perimetrul. Dacă declanşează un atac general în 
jurul oraşului, vor cuceri zidul. 

— Şi atunci? 

— Dacă se va întâmpla aşa, o să duc oamenii în acropolă 
şi vom rezista acolo cât vom putea. 

Iulia a ridicat privirea spre masa sumbră a dealului care 
domina Gortina. 

— Şi cât timp vei reuşi să aperi acropola? 

— Câteva zile. Acolo sus vom fi feriţi de atacurile 
răsculaților. Problema o reprezintă asigurarea apei şi a 
igienei. Dacă rămânem fără apă, lumea va suferi de sete, 
vor izbucni molime şi atunci va trebui să ne predăm. Macro 
s-a silit să zâmbească şi să adopte un ton mai optimist. Dar 
nu se va întâmpla aşa ceva, domnişoară. Cato va sosi 
aducând întăriri cu mult înainte de asta. 


— Da, aşa sper. Iulia l-a luat de mână şi i-a strâns-o uşor. 
Să ai grijă de tata în locul meu. 

— Să-i port de grijă? a zis Macro, ridicând din sprâncene. 
Ideea că senatorul Sempronius avea nevoie de ocrotire era 
surprinzătoare. Dar a simţit îngrijorarea ei şi a înţeles-o, de 
aceea a zis: O să stau cu ochii pe el. 

Au ajuns la poarta de nord, o structură mică, având o 
singură arcadă cu o uşă care îngăduia doar trecerea unui 
car mic sau a unor călăreţi în şir indian. Macro a ordonat 
escortei să se oprească şi a urcat treptele spre platforma de 
deasupra porţii. Văzându-şi superiorul, optio de strajă a 
ieşit din casa scării şi a salutat. Fusese anunţat ceva mai 
devreme că în cursul nopţii un grup de călăreţi avea să iasă 
pe acea poartă. 

— A fost linişte până acum? a întrebat Macro. 

— Da, domnule. Nu am observat nicio mişcare. 

— Bine. 

— Am înţeles că s-a purtat o bătălie grea la poarta 
principală. 

— Nu a fost ceva care să creeze îngrijorare, a spus Macro 
cu glas calm. Doar o încercare nu tocmai inspirată de a 
forţa zidul. I-am respins destul de repede. 

Optio s-a simţit uşurat, iar Macro l-a bătut uşor pe spate. 

— Fii cât se poate de atent la terenul din faţa porţii şi 
lasă-i pe alţii să-şi facă treaba. 

— Am înţeles, domnule. 

Macro a aruncat o privire peste parapet. Din faţa porţii 
fortificate pornea un drum îngust ce urca spre dealurile din 
spatele oraşului. Pământul era presărat de formele 
întunecate ale copacilor şi tufişurilor, dar totul părea 
neclintit. S-a întors spre optio. 

— Bine, atunci, ţin să-ţi amintesc că mă voi întoarce tot 
pe aici. Sper să fie tot întuneric şi atunci. Să-ţi înştiinţezi 
santinelele. Nu mi-ar plăcea să fiu lovit de vreo suliță 
aruncată de cine ştie ce nătărău adormit care mă ia drept 
răsculat. 


— Nu, domnule. Mă voi îngriji de asta. 

— Te rog. Macro a dat din cap şi a coborât treptele, 
revenind la Iulia şi la escortă. A luat frâul calului, şi-a dres 
glasul şi li s-a adresat celor doi soldaţi de la poartă: 
Deschideţi. 

Oamenii au tras drugul de blocare şi au ridicat inelul de 
alamă şi, cu un scârţâit slab, uşa s-a deschis spre înăuntru. 
Macro şi-a mânat calul pe sub arcadă şi a ieşit în noapte. 
Iulia şi ceilalţi l-au urmat afară din oraş. Imediat ce a plecat 
şi ultimul dintre ei, soldaţii au închis uşa şi au tras drugul 
de blocare la loc. Macro s-a uitat spre oamenii din escortă şi 
le-a ordonat să încalece. 

În timp ce soldaţii urcau în şa, centurionul s-a dus să o 
ajute pe Iulia. Şi-a prins mâinile laolaltă, închipuind o scară. 

— Urcă, domnişoară. 

După ce a ajuns în şa, Iulia şi-a petrecut capătul tunicii 
lungi pe sub fiecare picior şi a luat frâul în mână. 

— Ai experienţă la călărit? a întrebat-o Macro. 

Ea a confirmat cu un gest din cap. 

— Când eram mică, călăream destul de des. Sunt sigură 
că, după ce o să merg puţin, o să-mi aduc aminte ce am 
învăţat atunci. 

Macro a dat din cap şi apoi s-a întors pentru a încăleca. 
După ce s-a aşezat bine în şa, a prins ferm frâul şi a ridicat 
un braţ ca să atragă atenţia oamenilor lui. 

— Înainte. 

Coloana a pornit la trap pe drumul îngust. La o sută de 
metri depărtare de poartă, acesta a început să urce spre 
dealuri şi a devenit foarte bătut, fiindcă pe acolo trecuseră 
nenumărate caravane de catâri. După ce au ajuns pe 
culmea primului deal, Macro s-a întors în şa şi a privit în 
urmă. Oraşul era conturat de cercul de torţe şi vase cu 
jăratic arzând de-a lungul zidului. Alte torţe licăreau printre 
case şi ruine, precum şi pe acropolă. De o parte şi de alta a 
oraşului se întindeau focurile de tabără ale armatei 
rebelilor, şi când Macro a cântărit din ochi mărimea 


grupurilor de oameni şi a făcut o estimare a forţei acestora, 
s-a întrebat dacă întăririle aduse de Cato vor fi suficient de 
puternice ca să-şi croiască drum prin luptă spre Gortina, 
fără a mai vorbi de lansarea unei campanii pentru a-i zdrobi 
pe răzvrătiți. Când se va purta marea bătălie, pregătirea şi 
echiparea legionarilor şi auxiliarilor romani vor avea de 
înfruntat numărul copleşitor de sclavi, mânaţi de o 
disperare soră cu fanatismul. Macro nu putea anticipa 
deznodământul unei asemenea confruntări care nu semăna 
cu niciuna pe care să o fitrăit până atunci. 

Au continuat să pătrundă tot mai adânc între dealuri, iar 
centurionul şi-a încordat simţurile, scrutând drumul în faţă 
şi în lateral, ascultând permanent cu atenţie pentru a 
depista orice sunet ce ar fi putut reprezenta o primejdie. 
Înaintaseră probabil cam cinci mile când a detectat primele 
semne ale zorilor, o luminozitate vagă a cerului nocturn, 
care făcea munţii să fie mai clar conturaţi. Drumul 
pătrundea în albia uscată a unui râu. De o parte şi de alta 
se înălţau pante stâncoase şi abrupte. Macro a ridicat o 
mână. 

— Opriţi-vă. 

Ceilalţi au tras de hăţuri, iar centurionul şi-a întors calul 
şi i-a făcut un semn luliei. 

— Am ajuns destul de departe de oraş. Nu cred că există 
vreo patrulă a rebelilor care să fi ajuns atât de adânc pe 
dealuri. Aici nu au ce să jefuiască. Noroc, domnişoară. 

— Îţi mulţumesc, Macro, a răspuns ea încet, şi a privit 
spre orizont. Ar fi trebuit să te întorci de mult. Se va face zi 
deplină până să ajungi la Gortina. 

— Mă descurc eu. Răsculaţilor le va trebui ceva timp 
până să-şi revină din înfrângerea pe care au suferit-o. 

— Aşa sper şi eu. 

A urmat o scurtă tăcere cât s-au privit în ochi, apoi Iulia 
s-a aplecat în şa şi l-a sărutat pe obraz. 

— Ai grijă, Macro. Transmite-i dragostea mea lui Cato 
când va reveni la Gortina. 


— Aşa voi face, a promis centurionul, încă îmbujorat după 
stânjeneala de a fi fost sărutat în faţa soldaţilor din escortă. 
Se va bucura că eşti într-un loc sigur. Imediat ce se va 
termina totul, va porni în căutarea ta. 

Ea a înclinat din cap, apoi Macro a dat pinteni calului şi s- 
a apropiat de optio care comanda escorta. 

— 'Ţi-este limpede ce ai de făcut? 

— Da, domnule. Şi optio a repetat ordinul primit. Ne 
ducem la Cnossos, iar dacă rebelii vin spre nord, luăm o 
corabie până la Atena, unde fiica senatorului va fi dată în 
grija guvernatorului. 

— Prea bine. Acum, porniţi la drum. 

S-au salutat, iar Macro a dat pinteni calului, care a pornit 
la trap spre capătul coloanei. Optio a dat ordin de înaintare, 
şi centurionul a auzit zgomotul făcut de copitele cailor, dar 
nu a mai privit în urmă. lulia era în siguranţă, iar prezenţa 
lui era necesară în Gortina. De fapt, ar fi trebuit să rămână 
acolo, dar senatorul insistase ca el să-i conducă fiica o 
bucată de drum. Chiar dacă nu agrease ordinul cu pricina, 
Macro şi-a dat seama că asta îl mai liniştise pe Sempronius, 
pentru că nu-şi putea îngădui să se gândească la altceva 
acum, când Aiax şi hoarda lui de rebeli îşi aşezaseră tabăra 
în faţa zidurilor capitalei. 

A continuat deplasarea prin albia secată a râului, apoi 
drumul a făcut un ocol strâns pe după o stâncă mare, şi, 
trecând printr-o pădurice, a început să coboare. Aerul era 
rece şi a simţit în nări aroma tare a pinilor în timp ce 
analiza pericolul spre care se îndrepta. Imediat ce avea să 
facă uitat eşecul primului său asalt, Aiax avea să-şi dea 
seama că şansele de a obţine victoria creşteau dacă îi silea 
pe apărători să-şi epuizeze resursele. O serie de atacuri 
coordonate asupra secţiunilor de zid avariate mai grav îl 
putea răsplăti cu o breşă undeva. Doar de atât ar fi avut 
nevoie răzvrătiţii, care ar fi năvălit apoi ca un puhoi în oraş 
şi ar fi masacrat pe oricine nu ar fi reuşit să ajungă la timp 
pe acropolă. 


Macro era atât de cufundat în astfel de gânduri despre 
viitorul asediu, încât mai întâi i-a auzit pe cercetaşii inamici, 
şi abia după aceea i-a văzut. S-a auzit un strigăt puternic, 
iar el a oprit calul brusc şi a privit panicat în jur. Drumul 
traversa panta dealului, iar copacii dispăreau brusc în 
stânga lui. La mică distanţă în faţă, drumul descria curbe şi 
mergea în zigzag spre poale. La două sute de paşi mai jos, 
Macro a văzut un grup mare de călăreţi, probabil în jur de 
treizeci, care înaintau, purtând tunici cafenii şi gri, plus 
mantii. Unul dintre ei îl zărise şi arăta spre el, în timp ce 
striga spre ceilalţi. S-au oprit toţi şi au privit în susul pantei, 
descoperind imediat capa roşie a lui Macro. Comandantul 
grupului a răcnit o comandă şi imediat oamenii lui au dat 
pinteni cailor, care au pornit la galop în susul drumului. 

— Of, fir-ar să fie, a mormăit Macro. Se întâmplase exact 
lucrul de care se temuse şi, pentru un moment, în suflet i s- 
a aprins o scânteie de furie. Blestemat să fii, Sempronius. 

O clipă, s-a gândit să-i îndepărteze pe călăreţi de Iulia şi 
de escorta ei. Dar nu avea încotro să se îndrepte. Panta de o 
parte şi de alta era prea abruptă pentru cal. Nu putea 
decât să înainteze în continuare, ori să se întoarcă în 
direcţia din care venise. I-a luat puţin timp să se gândească 
şi să-şi dea seama că nu exista decât o cale de acţiune. 
Trebuia să gonească înapoi şi să-i avertizeze pe ceilalţi, 
care vor trebui apoi să dea pinteni cailor în încercarea de a- 
şi lăsa urmăritorii departe în urmă. Trăgând cu o forţă 
disperată de frâu, a întors calul şi, după ce i-a dat pinteni, 
acesta a pornit la galop în susul drumului. Din spate s-a 
auzit zgomot puternic de copite şi strigătele urmăritorilor. 

S-a aplecat în faţă, lovind calul peste gât cu capetele 
libere ale frâului, strigând totodată cuvinte de încurajare, şi 
ţinându-se strâns de animal cu coapsele. Ajuns în culmea 
pantei, a cotit din nou pe după stânca mare, a pătruns în 
albia râului şi a galopat înainte, calul azvârlind în aer 
pietricele şi pietre desprinse din pământ. A văzut drumul în 
faţa lui cale de câteva sute de paşi, după care a ocolit o 


pantă şi tot nu a reuşit să dea de escortă. A apreciat că avea 
cel puţin un sfert de milă avans faţă de urmăritori, şi când 
s-a apropiat de cotul drumului, pantele stâncoase de o 
parte şi de alta a albiei au răsunat de ecoul strigătelor şi de 
ropotul copitelor. După ce calul a trecut de cot, i-a văzut pe 
Iulia şi escorta la mică distanţă în faţă. Auxiliarul aflat în 
coada grupului s-a întors în şa şi a privit înapoi. Imediat ce 
l-a văzut pe Macro, a strigat, iar escorta s-a oprit. lulia şi-a 
răsucit calul şi a rămas surprinsă şi neliniştită văzându-l pe 
Macro gonind nebuneşte spre ei. 

— Macro! Ce s-a întâmplat? 

— Suntem urmăriţi! a strigat el înaintând spre grup şi 
oprind calul cu un gest brutal. Trebuie să fugim, imediat! 
Urmaţi-mă! Şi-a îndemnat din nou armăsarul, pornind în 
frunte, urmând albia râului care cotea şi şerpuia din ce în 
ce mai des pe măsură ce urca spre vârful muntelui. Din 
când în când se uita în urmă ca să fie sigur că lulia ţinea 
pasul cu ceilalţi şi a văzut-o călărind aplecată peste gâtul 
calului, alături de escortă, cu o expresie de concentrare 
hotărâtă pe faţă. Duduitul scos de copitele cailor şi 
strigătele urmăritorilor răsunau în aer. Deasupra, peisajul 
stâncos era luminat de primele raze ale soarelui ce răsărea, 
însă acolo, în albia uscată era încă semiîntuneric şi rece. 

După ce au mai dat un cot, drumul s-a împărţit în două, 
cărările lăsând impresia că urcau spre culmea din faţă. 
Macro a oprit coloana şi, disperat, s-a gândit în ce direcţie 
să pornească. Drumeagul din dreapta era îngust şi urca o 
pantă blândă. Celălalt era mai larg, iar panta ceva mai 
pronunţată. Macro a sperat că urmând acel drum ar ajunge 
pe creastă mai repede şi a ridicat un braţ. 

— Pe acolo! 

Au pornit pe drumeagul din stânga şi au îndemnat caii în 
susul povârnişului. În timp ce înaintau, armăsarii din faţă 
împroşcau praf şi pietre în feţele celor aflaţi în spatele lor. 
Macro a rămas în fruntea coloanei, la mică depărtare de 
Iulia. De o parte şi de alta povârnişurile deveneau tot mai 


abrupte, transformând drumul într-un defileu îngust. Apoi, 
după ce au mai dat un cot, drumul s-a sfârşit în faţa unui 
perete înalt de piatră, silindu-i să se oprească brusc. Aerul a 
răsunat de fornăitul cailor şi de scrâşnetul copitelor pe 
piatră. Macro a rămas cu privirea aţintită asupra stâncii şi 
inima a început să-i bată nebuneşte. 

— Fir-ar să fie! Strângând pumnul, s-a izbit peste coapsă. 
Ce porcărie! 

— Macro, a exclamat lulia, privindu-l speriată. Ce ne 
facem? 

Centurionul s-a întors spre membrii escortei. 

— Scoateţi săbiile! Va trebui să ne croim drum cu arma în 
mână! 

Câţiva dintre oameni s-au uitat la el surprinşi, după care 
optio le-a strigat: 

— Doar l-aţi auzit pe prefect! Scoateţi săbiile! La stânga 
împrejur! 

Macro i-a făcut semn unui auxiliar care se afla mai 
aproape de el. 

— Rămâi cu doamna. Dacă vezi vreo şansă de a o scoate 
de aici în timpul luptei, fă-o. lar apoi te îndrepţi spre 
Cnossos. 

— Am înţeles, domnule. 

Centurionul a ajuns călare în fruntea grupului şi a ridicat 
sabia. 

— Să mergem! 

Şi-au îndemnat caii, pornind cu ropot de copite în josul 
prăpastiei. În faţa lor, zgomotele făcute de urmăritori se 
auzeau limpede, stridente şi distorsionate, aşa cum erau 
reflectate de pereţii de stâncă. Cele două grupuri s-au 
ciocnit brusc, întâlnindu-se la un cot al drumului. Caii s-au 
lovit piept în piept, iar călăreţii s-au străduit cu disperare să 
rămână în şei, lovind cu armele spre duşmani. Macro şi 
oamenii lui erau echipați cu săbiile scurte, din înzestrarea 
standard, în vreme ce duşmanii lor aveau arme diverse: 
săbii scurte, dar şi falcata'** lungi, curbate şi ucigătoare, iar 


unii, sulițe, care nu erau de mare folos în vălmăşagul de cai 
şi oameni prinşi într-un spaţiu atât de restrâns. Defileul 
îngust a răsunat de scrâşnetul şi zăngănitul armelor, de 
fornăielile şi nechezăturile cailor, de gemetele luptătorilor 
şi de strigătele de durere ale celor căzuţi la pământ. Praful 
de pe jos se învârtejea în nori ce-i învăluiau pe călăreţii 
încleştaţi în luptă. 

Macro a lovit cu sabia într-o parte şi a despicat faţa unui 
duşman, după care şi-a retras arma pentru următoarea 
lovitură. Cu colţul ochiului a văzut cum se prăbuşeşte 
primul dintre oamenii lui, străpuns de o sabie de cavalerie, 
care arăta ciobită. Auxiliarul s-a îndoit de mijloc, apoi s-a 
rostogolit într-o parte, în timp ce adversarul lui a smuls 
lama, eliberând-o. Centurionul a mai zăbovit cu privirea 
asupra lui doar o clipă, trebuind să se întoarcă pentru a 
para o lovitură şi a împunge cu sabia spre faţa unui 
duşman. Omul s-a zvârlit în spate ca să evite atacul şi a 
căzut de pe cal. Macro şi-a dat seama că escorta era 
copleşită numeric, fiind împinsă înapoi fără nicio speranţă. 
Încă unul dintre ei a fost apoi doborât cu o lovitură cumplită 
care i-a sfărâmat ţeasta şi a făcut să ţâşnească în jur stropi 
de sânge şi bucăţi de creier. Un atac brusc al cailor care 
împingeau în faţă, drept în vălmăşag, l-a făcut pe Macro să 
se trezească strâns între oamenii lui, astfel că s-a văzut din 
nou alături de lulia. 

Ea s-a uitat în ochii lui cu o expresie întrebătoare. Ela 
strâns din buze şi a clătinat din cap. Acum nu mai aveau 
nicio şansă. Şi-a întors calul. Nu le mai rămânea decât să 
apeleze la ultima soluţie. Avea însă nevoie de un moment ca 
să se pregătească pentru acea faptă. 

— Vino cu mine. 

— Unde? 

Macro nu i-a răspuns. A făcut un semn către omul pe 
care îl desemnase să o protejeze. 

— Rămâi aici, flăcăule. Fă ca orice lovitură de sabie să 
conteze. 


Apoi a pornit în susul prăpastiei la galop, până au ajuns 
amândoi la peretele de stâncă. Acolo, a descălecat şi i-a 
oferit mâna Iuliei. După ce a coborât lângă el, ea s-a uitat la 
stânca înaltă care îi înconjura şi a spus: 

— Nu avem cum să scăpăm. A ridicat privirea spre el şi 
buzele au început să-i tremure. Adevărat? 

— Aşa e, domnişoară, a încuviinţat Macro, privind-o cu 
tristeţe. 

Iulia a aruncat o căutătură către prăpastie, în vreme ce 
zgomotele luptei se auzeau tot mai aproape. 

— Ce-mi vor face dacă mă capturează? 

Macro ştia prea bine. Aproape sigur nu putea fi vorba de 
milă, iar înainte ca duşmanii să termine cu ea, aveau săi 
provoace multă durere şi suferinţă. 

— Mai bine să nu te gândeşti la asta. 

— Cum aşa? a întrebat ea, uitându-se la el cu ochi mari şi 
a continuat cu glas plângăreţ: Nu vreau să mor. Nu vreau 
nici să sufăr. 

— Ştiu. Centurionul a cuprins-o de umăr cu un gest 
stângaci. Pe aici. 

A condus-o spre stâncă şi apoi s-au întors amândoi cu faţa 
spre prăpastie. Cu un ultim zăngănit de săbii şi un ultim 
strigăt de durere, zgomotul luptei s-a stins. Apoi s-a auzit 
ropot de copite tot mai aproape. lulia s-a lipit de Macro. 

— Mi-e teamă. Nu vreau să mor. 

— Sigur că nu vrei, domnişoară, i-a răspuns bărbatul cu 
glas blând. Este foarte firesc. 

— Şi tu? 

— Eu m-am confruntat mereu cu moartea, a răspuns 
Macro zâmbind. M-am învăţat cu ideea. Ştiu însă un lucru. 
Nu mă vor uita prea curând. 

A apărut un inamic, apoi încă unul şi după aceea, din 
semiintuneric au ieşit şi alţii. S-au apropiat cu paşi rari, 
ţinându-şi armele pregătite. Răniţi, unii sângerau, dar toţi 
se uitau fix la Macro şi Iulia. Centurionul a păşit în faţa 
tinerei şi a ridicat sabia. 


— Apropiaţi-vă, ticăloşilor! Veţi vedea cum moare un 
roman! 

Nu a primit niciun răspuns, oamenii mulţumindu-se să-l 
măsoare cu ochi reci şi să se apropie. Iulia l-a prins de cot 
iar el a simţit-o tremurând când i s-a adresat. 

— Macro, să nu-i laşi să mă ia. le rog. 

Auzindu-i vorbele, un sentiment de groază îngheţată i-a 
cuprins inima. Ceea ce trebuia să facă era de neevitat. Asta 
i-a dat o stare de rău. Şi-a înghiţit gustul amar din gură şi s- 
a întors spre ea. 

— Îmi pare rău, domnişoară. 

Ea s-a uitat dincolo de el, spre bărbaţii care se apropiau, 
apoi l-a prins de umeri şi l-a țintuit cu privirea. 

— Fă-o repede! 

Trăsăturile lui Macro s-au schimonosit, iar faţa lui a 
căpătat o expresie de deznădejde agonizantă, după care a 
dat din cap şi a coborât vârful însângerat al sabiei, făcându- 
| să se rezeme de abdomenul ei, puţin sub cutia toracică. 
Trupul îi era cald la atingere, chiar dacă ea tremura. lulia a 
strâns din pleoape şi a respirat adânc încă o dată, moment 
în care unul dintre rebeli a strigat un ordin şi ceilalţi s-au 
repezit înainte. 

— Zeii să te apere, Cato, iubirea mea, a şoptit ea. Macro, 
sunt pregătită. Fă-o. 


CAPITOLUL 24 


Socotind că adunarea forţelor dura prea mult, Cato se 
frământa iritat în timp ce mergea de-a lungul digului care 
se întindea din vechiul cartier regal până în port. Spre 
stânga era o masă de corăbii comerciale care staţionau la 
ancoră şi aşteptau să intre la o dană, iar dincolo de el se 
găsea Heptastadion - lungul drum pe dig ce se întindea de 
pe uscat până la insula Pharos. Aruncând încă o privire spre 
el, lui Cato i-a fost imposibil să nu admire ambiția 
locuitorilor din Alexandria. Oraşul era plin de minuni, lucru 
pe care îl descoperise cât aşteptase ca Petronius să adune 
forţa de ajutor ce urma să fie trimisă în Creta. Biblioteca îi 
dăduse un sentiment copleşitor de uimire. Niciodată nu mai 
văzuse adunată laolaltă atâta înţelepciune. Pe lângă uriaşul 
număr de cărţi pe orice subiect, locul gemea de savanţi 
care discutau încet pe teme de interes comun, ori erau 
prinşi în dispute vehemente în legătură cu cine ştie ce 
amănunt. 

S-a aşezat pe treptele Templului lui Timon de la capătul 
digului sparge-val. De acolo se vedea bine flota care se 
strângea în portul regal. În afară de escadra de corăbii de 
război, Petronius îi pusese la dispoziţie patru vase uşoare 
de recunoaştere din aceeaşi clasă ca acelea pe care Cato şi 
Macro slujiseră în urmă cu ani şi ani, când fuseseră detaşaţi 
la flota de la Ravenna. În plus, mai erau opt corăbii mari de 
transport, pentru a căra caii şi echipamentele de care 
trebuia să se folosească forţa. [inând seama şi de 
contingentele marine îmbarcate pe corăbii, legatul adunase 
aproape cinci mii de oameni în forţa pe care o trimitea în 
ajutorul vechiului său prieten, senatorul Sempronius. 

Decizia privind numirea comandantului acelei forţe se 
dovedise a fi o chestiune delicată. În afara ofiţerilor 


experimentați care comandau cohortele de legionari, dar şi 
unităţile de auxiliari, Petronius avea în rândurile 
personalului său o serie de tribuni militari, care doreau să 
capete comanda. Cato îi amintise legatului că Sempronius 
va lua propria hotărâre cu privire la omul care va comanda 
forţa de sprijin când aceasta avea să ajungă în Creta. Pe de 
altă parte, el ceruse ca în funcţia de comandant al forţelor 
să fie numit Cato, chiar în timpul călătoriei spre provincie. 
În cele din urmă, Petronius îl numise în funcţie pe 
centurionul-şef al celei de-A Douăzeci şi Doua, dar numai 
până la sosirea în Gortina. Decius Fulvius era un veteran 
chel, plini de cicatrice, amintind de un pugilist, care era în 
stare să urle ca un taur. Cato a rămas impresionat de 
priceperea şi de aura lui de autoritate, astfel că a acceptat 
hotărârea legatului. 

Deşi comandantul fusese numit şi corăbiile erau gata, 
unităţile auxiliare erau încă în marş şi nu aveau să ajungă în 
oraş decât peste o zi, aşa fusese informat Cato. Prefecţii, 
învăţaţi cu îndatoririle comode din garnizoanele din Egipt, 
se arătaseră reticenţi când li se comunicase că trebuie să 
fie trimişi în campanie şi găsiseră fel şi fel de scuze pentru 
a-şi amâna plecarea, asta până când legatul ameninţase că 
îi va înlocui pe proprie răspundere şi că va raporta 
chestiunea împăratului. Acest lucru grăbise lucrurile, astfel 
încât cele două cohorte porniseră la drum imediat. 

Trecuseră câteva zile de când ajunsese la Alexandria, a 
gândit Cato, simțindu-se deprimat şi aflând puţină umbră 
pe treptele templului, de unde putea privi marea. Undeva 
departe se afla insula Creta, unde prietenii lui erau în 
pericol. Aveau nevoie de el, iar el era blocat acolo, în 
Alexandria, pierzând vremea până când avea să fie 
pregătită de plecare forţa de sprijin. S-a gândit cu dor la 
Iulia şi preţ de un moment a închis ochii şi a ridicat faţa 
spre briza ce venea dinspre mare, lăsând-o să îi mângâie 
pielea, aşa cum făcea ea câteodată atât de delicat cu vârful 
degetelor, încât trupul îi tremura de emoție. 


Brusc, şi-a impus să pună capăt unor astfel de gânduri. 
Consecințele lor ar fi fost supărătoare într-un spaţiu public, 
iar suferinţa provocată de absenţa ei nu ar fi făcut decât să 
îi sporească starea de deprimare şi să îi amplifice neliniştea 
pentru faptul că trebuia să aştepte atât de mult până când 
flota va ridica pânzele pentru a pleca din Alexandria. Când 
a deschis ochii, a simţit că vântul se înteţise şi a văzut 
copertina unei dugheni care vindea peşte umflându-se şi 
pocnind când s-a întins la maximum. Stăpânul dughenii se 
uita deja îngrijorat spre apus şi s-a apucat să-şi strângă 
mărfurile în coşuri pentru a le căra de pe sparge-val până 
în oraş. Cato s-a ridicat de pe trepte şi s-a îndreptat spre 
latura îndepărtată a templului. Cerul de deasupra 
Heptastadionului era întunecat de nori, iar hula din port 
era mai mare. Dinspre apus se apropia o furtună puternică. 

Un moment, Cato a privit spre orizont, întrebându-se 
dacă nu cumva se cuvenea să se întoarcă la locuinţa pe care 
legatul i-o pusese la dispoziţie în palat, cândva căminul 
faraonilor din dinastia Ptolemeu. Acolo era silit să îndure 
conversațiile stupide şi distracţiile ridicole ale ofiţerilor de 
stat major ai lui Petronius, care erau tot timpul plictisiţi, şi-a 
zis Cato, moment în care a izbucnit furtuna. Gândul că va 
trebui să reziste încă o seară în compania respectivilor 
ofiţeri îl amăra, aşa că a decis să rămână şi să vadă ce se 
întâmplă. O rafală puternică de vânt l-a izbit cu mare 
putere, iar când s-a întors, a văzut că furtuna ajunsese până 
în oraş. Valuri mari se loveau de poalele farului aflat de 
cealaltă parte a golfului şi azvârleau jerbe de stropi care 
erau apoi purtate de vântul tot mai aprig. Pe mare, o 
perdea grea şi cenuşie de ploaie mătura totul în calea ei, 
îndreptându-se spre coastă pe sub norii întunecaţi care 
înnegreau cerul de-a lungul orizontului. 

Ploaia a pornit cu picuri grei, care îi înţepau faţa, şi, fără 
să vrea, Cato a început să tremure uşor în vântul rece care 
şuiera în jurul templului. Imediat după aceea a urmat o 
explozie orbitoare de lumină şi, un moment mai târziu, cu o 


bubuitură metalică, înfundată, un fulger a lovit portul. O 
corabie de transport, aflată la o milă în larg, se zbătea să se 
refugieze în port, având aproape toată pânza strânsă, în 
vreme ce prova ei spărgea val după val. Brusc, pânza mare 
s-a prăbuşit; Cato a văzut cum catargul principal s-a rupt, 
iar pânza, lemnul de arboradă şi toate pânzele mai mici au 
căzut peste bord. Toate acestea, încurcate fiind, au lovit apa 
şi au devenit o frână, făcând corabia să se încline puternic 
într-o parte şi să nu se mai poată redresa, în timp ce 
traversul navei se îndrepta spre valurile mari care se 
rostogoleau dinspre largul mării. Preţ de o clipă, Cato a 
distins marinarii ghemuindu-se pe puntea corabiei. Apoi, un 
val uriaş de culoare cenuşie s-a prăbuşit peste corabie, 
acoperind-o cu totul. La fel ca spinarea unei balene, chila a 
spart suprafaţa apei şi s-a aşezat pe apă; următorul val a 
trecut pe deasupra ei şi corabia a dispărut. Cato a rămas cu 
ochii aţintiţi asupra aceluiaşi punct, dorindu-şi să vadă 
supraviețuitori, dar deasupra mării nu a apărut nimic, iar 
curiozitatea de mai devreme s-a transformat în groaza 
produsă de dispariţia corabiei împreună cu tot echipajul ei. 

— Sărmanii oameni, a mormăit el, apoi s-a întors şi a 
pornit încet spre adăpostul oferit de templu, în vreme ce 
flăcările înteţite, dispuse parcă în evantai din cupola aflată 
în partea superioară a farului, s-au profilat orbitoare pe 
fundalul norilor de furtună care se fugăreau pe cer. Imediat 
ce a ajuns la adăpostul turnului, cu inima încărcată de milă 
pentru corăbiile surprinse în larg de furtună, Cato a 
aruncat o ultimă privire spre mare. 


Două zile mai târziu, dis-de-dimineaţă, flota era pregătită 
de plecare. Petronius a coborât la docul din portul regal ca 
să-şi ia rămas-bun de la Cato şi de la centurionul Decius 
Fulvius, comandantul primei cohorte. Furtuna încetase 
chiar în ziua în care izbucnise, dar violenţa ei făcuse câteva 
corăbii să se scufunde în portul comercial. Din fericire, flota 
pierduse doar o triremă, care derapase pe ancoră şi se 


alesese cu o gaură în bordaj după ce se izbise de digul 
sparge-val. 

— Să ai grijă de oamenii mei, a spus Petronius, schiţând 
un zâmbet către Cato. Îi vreau înapoi teferi şi nevătămaţi 
după ce înăbuşi răscoala sclavilor. Zeii îmi sunt martori că 
risc foarte mult luând atât de mulţi soldaţi din garnizoana 
Egiptului pentru a-l ajuta pe Sempronius. Te rog să-l faci să 
înţeleagă acest lucru. 

— Domnule, mă voi îngriji să-i transmit senatorului 
mesajul dumneavoastră. 

— Bine, şi spune-i vechiului meu prieten că, dacă va mai 
avea vreodată nevoie de ajutorul meu, să nu şovăie nicio 
clipă să-mi solicite serviciile. 

Cato a zâmbit pricepând gluma, însă Fulvius s-a încruntat 
un moment, iar apoi a făcut un gest din umeri, după care şi- 
a salutat comandantul. 

— Voi avea grijă de băieţi, domnule. Nici nu vreau să mă 
gândesc că o adunătură de sclavi răsculați o să-mi provoace 
prea multe necazuri. Chiar şi aşa, nu-mi voi asuma riscuri 
inutile. 

— Bine. 

Cato l-a urmat pe Fulvius pe pasarelă şi a ajuns pe 
puntea corabiei-comandant, o cuadremăi10* destul de 
veche, numită Triton. Imediat ce au ajuns la bordul 
corabiei, marinarii au tras pe punte schela de acces, iar 
vâslaşii au împins vasul de lângă doc. De îndată ce s-a creat 
un spaţiu destul de lat, comandantul flotei a dat ordin să 
pornească, vâslele fiind scoase prin spaţiile lor şi penele lor, 
coborâte în apă. Ofiţerul care răspundea de vâslaşi a impus 
un ritm lent, iar Triton a alunecat pe apele liniştite ale 
portului regal, îndreptându-se spre mare. Celelalte corăbii 
din escadră şi-au ocupat poziţiile la pupa, iar vasele cu 
trupe au ridicat pânzele şi au pornit în urma corăbiilor de 
război. Era un spectacol frumos, a gândit Cato, care a văzut 
sute de localnici apăruţi pe Heptastadion ca să vadă flota 
ieşind în larg. Formaţia s-a îndreptat spre mare, prin 


dreptul farului, iar prova lui Triton s-a ridicat brusc în 
momentul în care a intrat în hula ce domnea pe marea 
deschisă. Mişcarea bruscă l-a silit pe Cato să se prindă de 
balustradă, iar imaginea corabiei pe care o văzuse distrusă 
de furtună i-a apărut nechemată în minte. Comandantul 
corăbiilor, Decius Balbus, a chicotit văzându-l. 

— Nu prea eşti obişnuit cu marea, adevărat? 

— Nu prea, a recunoscut Cato. În ultima vreme, am avut 
parte de prea multe călătorii neplăcute pe mare. 

— Ei, nu-ţi face griji. Furtuna s-a domolit deja. Apoi, 
adulmecând aerul, Balbus a scrutat orizontul. O să avem 
vreme bună, şi vom ajunge în Creta în cel mult trei zile. 

— Poţi simţi vremea doar mirosind aerul? a întrebat 
surprins Cato. 

— Nu. Dar mă ajută să-mi liniştesc pasagerii, dacă ei îşi 
închipuie că sunt în stare de aşa ceva, a spus comandantul 
în glumă. 

Cato s-a dus până la pupă şi a privit înapoi spre 
Alexandria. Pe la amiază, oraşul şi coasta dispăruseră 
dincolo de orizont, însă farul încă se vedea clar, iar în 
adierea blândă, fumul scos de focul de semnalizare urca 
pieziş spre cer. 

Având vreme bună, flota a înaintat cu repeziciune pe 
apele mării şi în cea de-a treia zi, spre seară, cei de la bord 
au zărit coasta Cretei. După ce a examinat cu atenţie linia 
țărmului, Balbus s-a declarat mulţumit de faptul că ştia în 
ce loc al uscatului ajunseseră şi a dat ordin de întoarcere 
spre apus, după care au urmat coasta spre Matala. 

— Mâine ar trebui să ajungem în port, i-a anunţat el pe 
Cato şi Fulvius, în timp ce aceştia luau masa de seară în 
cabina lui minusculă. A făcut semn câtre Cato. Spuneai că 
portul a fost lovit serios de acel val. Cât de mari sunt 
daunele, mai exact? 

Cato a terminat de mestecat un dumicat de pâine şi a 
înghiţit, apoi a răspuns: 


— Nu au rămas multe clădiri în picioare. Depozitele au 
fost dărâmate şi o mare parte a cheiurilor au fost măturate 
de ape. De-a lungul țărmului şi în golf sunt aruncate o 
mulţime de corăbii şi ambarcaţiuni, însă plajele aflate ceva 
mai departe sunt destul de degajate. Am putea debarca 
forţele noastre acolo. 

— Prea bine, l-a aprobat Fulvius. Din câte ne dăm seama, 
când debarcăm nu ar fi cazul să întâmpinăm opoziţie. 

— Nu, doar dacă nu s-a întâmplat ceva la Matala. 

— E posibil aşa ceva? 

Cato a clătinat din cap. 

— Mă îndoiesc. Dacă răsculații ar ataca oraşul, 
garnizoana are ordin să ducă populaţia în acropolă. Aceasta 
are o bună poziţie defensivă. Fără maşini de asediu, rebelii 
au puţine şanse să ocupe acel loc. Nu, nu cred că vom avea 
probleme cu debarcarea la Matala. 

— Mă bucur să aud asta, a spus Fulvius. lar imediat ce 
coloana ajunge pe uscat, o să terminăm cu gladiatorul cu 
pricina cât ai clipi. Vei vedea că aşa va fi! 


Soarele era sus pe cer când Triton a condus flota în golf. 
Comandantul ei nu voia să rişte deloc, astfel că a pus doi 
oameni la prova să urmărească apa din faţa corabiei pentru 
a descoperi orice obstacol adus de val sau creat de 
cutremur. Marinarii şi legionarii de la bord s-au strâns 
lângă părţile laterale ale vasului, privind curioşi şi uimiţi 
portul distrus. De când plecaseră din Alexandria, era prima 
oară când Cato îl vedea atât de zdruncinat. 

— N-am văzut niciodată aşa ceva, a murmurat veteranul. 
Ca şi cum portul ar fi fost pulverizat. S-a întors spre Cato şi 
a zis: N-ai exagerat defel când ai povestit despre val. 

— Nu. Iar acesta este doar începutul. Cato a făcut semn 
către uscat. Acolo sus este ceea ce a mai rămas din oraş, iar 
după ce-l vei vedea, îţi poţi face o idee ce s-a întâmplat pe 
întreaga insulă. 


Fulvius a clătinat rar din cap şi a continuat să contemple 
distrugerile. 

În vreme ce corabia de război pătrundea tot mai adânc în 
golf, Cato a strigat către comandant şi a făcut semn spre 
Horus, încă eşuat pe nisip la o oarecare distanţă. 

— Putem să ne îndreptăm într-acolo. Fundul e nisipos şi 
are panta lină. 

Comandantul a aprobat cu un gest şi a ordonat 
cârmaciului să schimbe cursul, iar Triton a girat grațios, 
folosind forţa ramelor care loveau apa la unison. Fulvius 
rămăsese cu privirea aţintită spre ruine. 

— Ciudat, a spus el încet. Nu văd niciun semn de viaţă. 
Era de aşteptat să ne vadă cineva şi să-l anunţe pe 
comandantul garnizoanei. Ori măcar pe alţi orăşeni. 

Cato s-a uitat din nou spre port. 

— Ai dreptate. Nu văd nici ţipenie de om. 

— Când ajungem pe uscat, ar fi bine să înaintăm cu 
precauţie, a ordonat Fulvius. Pentru orice eventualitate. 

Au fost  întrerupţi de comanda puternică a 
comandantului, prin care le cerea tuturor marinarilor ce nu 
aveau treabă în acea zonă, dar şi legionarilor, să se 
deplaseze spre pupa faţă de catarg. În timp ce oamenii se 
îndreptau spre pupa, pintenul corabiei s-a ridicat din apă, 
iar după alte câteva lovituri de rame, comandantul a dus 
mâinile pâlnie la gură: 

— Ridicaţi ramele! Pregătiţi-vă de eşuare voluntară! 

Lamele ramelor au fost scoase din apă şi retrase în 
interior, în timp ce corabia a continuat să înainteze. Puntea 
s-a cutremurat slab în momentul când chila a atins fundul 
nisipos, şi a continuat să alunece înainte până când frecarea 
a învins inerția vasului. 

— Marinarii în faţă! Coborâţi schelele de debarcare! 

Cât marinarii au coborât rampele înguste prin spaţiile 
deschise aflate în bordul de lemn de la prova, celelalte 
corăbii de război au început operaţiunile de eşuare 
voluntară de o parte şi de alta a corabiei-comandant. 


Uitându-se în urmă, spre intrarea în golf, Cato a văzut 
corăbiile de transport apropiindu-se cu precauţie, folosind 
foarte puţin velele. Acele vase aveau pescajul prea mare 
pentru a fi făcute să ajungă pe nisip, de aceea trebuiau să 
rămână la ancoră la mică distanţă de mal şi să aştepte ca 
ambarcaţiunile mai mici să ducă oamenii, caii şi 
echipamentele pe mal. 

Centurionul Fulvius îşi pusese coiful şi tocmai îşi lega 
bareta sub bărbie. A făcut un semn cu capul spre Cato şi i-a 
spus: 

— Ar fi bine să te echipezi complet. Imediat ce ajungem 
pe uscat, o să trimit câţiva oameni în recunoaştere. 

Cato a îmbrăcat cu greutate vesta din zale, şi-a prins 
sabia la brâu, şi-a pus coiful, după care s-a alăturat lui 
Fulvius şi legionarilor care se strângeau în apropierea 
schelelor de debarcare. În plus faţă de echipajul lor 
obişnuit, fiecare dintre corăbiile de război transporta două 
centurii de legionari care, după ce petrecuseră ultimele 
câteva zile îngrămădiţi pe punţile deschise, acum se 
buluceau ca să ajungă pe uscat cât mai curând cu putinţă. 
Marinarii coborâseră deja şi, ajunşi pe nisipul plajei, 
alcătuiseră un şir de luptă. După ce s-a convins că oamenii 
lui erau pregătiţi, Fulvius a dat ordinul de debarcare: 

— Haideţi, băieţi, coborâţi. Dar pe rând, câte un om pe 
fiecare schelă, dacă nu vreţi să faceţi baie. 

Unii dintre legionari au râs ori au zâmbit la auzul 
avertismentului, apoi primii dintre ei au păşit cu atenţie pe 
schelele înguste şi au ajuns pe nisip. Fulvius a mai privit o 
dată spre port. 

— Tot nimic. Asta mă îngrijorează puţin, trebuie să 
recunosc. 

Cato nu i-a răspuns, dar în adâncul fiinţei a simţit un 
frison familiar, timp în care s-a întrebat care ar fi putut fi 
motivele care să explice neclintirea şi tăcerea din port. Şi-a 
aşteptat rândul după alţi legionari, apoi, odată ajuns pe 
uscat, l-a urmat pe Fulvius, care înainta pe plajă. Ofițerii 


optio îi puneau deja în formaţie pe cei care coborau de pe 
corăbii. Imediat ce prima cohortă a fost gata, Fulvius le-a 
dat legionarilor ordin să pornească, iar ei au mărşăluit cu 
atenţie de-a lungul plajei, îndreptându-se către port, 
urmând acelaşi drum pe care îl alesese şi Cato când Horus 
ajunsese în golf după ce fusese luat de val. Când au ajuns în 
zona portului, membrii cohortei au trebuit să rupă 
rândurile pentru a putea trece printre dărâmături. În ciuda 
ordinelor strigate când şi când şi a zăngănitului făcut de 
echipamentele purtate de cei aproape cinci sute de oameni 
care înaintau, nu a apărut nimeni să se uite curios la ei. 
Cato a prins mai strâns mânerul sabiei şi l-a însoţit pe 
Fulvius în drumul ce urca printr-o râpă mică spre oraş. 

Străzile erau mute, iar Cato a ridicat privirea când în faţă 
i-a apărut acropola, dar pe ziduri nu era nimeni; nici măcar 
un om de strajă sau la paza porţilor, care erau larg 
deschise. Singurul semn de viaţă era o învârtejire de păsări 
întunecate deasupra acropolei. 

— Unde sunt oamenii? a întrebat Fulvius, întorcându-se 
spre Cato. Să fi plecat cu toţii? Poate le-a dat Sempronius 
ordin să se îndrepte spre Gortina? 

— Nu ştiu. Nu ar fi avut rost să facă asta. 

Au înaintat în continuare pe străzi, îndreptându-se către 
acropolă şi au început să urce panta. O adiere slabă a 
coborât în josul pantei, aducând cu ea o duhoare cumplită. 
Fulvius, Cato şi secţiunea din fruntea cohortei s-au oprit 
brusc. Fulvius a dus mâna la mânerul sabiei, apoi şi-a 
înfrânat gestul şi s-a străduit să-şi înghită nodul din gât. 

— Continuaţi, a mârâit el spre oamenii lui. 

Aceştia au mers înainte, spre poarta deschisă. Când au 
trecut de arcadă, mirosul a devenit insuportabil. Speriate, 
câteva păsări necrofage au scos cârâieli şi s-au ridicat în 
aer când primii soldaţi au pătruns în acropolă şi au văzut 
scena înfiorătoare care le-a apărut în faţă. Întregul spaţiu 
dinapoia zidurilor era presărat de cadavre, înnegrite şi 
umflate de putreziciune. Pietrele de pavaj erau acoperite de 


sânge negru închegat, iar ceva mai departe de Cato şi 
ceilalţi, păsările necrofage, slujindu-se de clonţuri şi 
gheare, continuau să smulgă bucăţi din cadavre. Nimeni nu 
fusese cruțat. Nici bătrânii sau infirmii, nici femeile, nici 
copiii. Toţi fuseseră măcelăriți. 

Uitându-se în jur, Cato şi-a acoperit gura cu palma. 

— Ce s-a petrecut aici? a mormăit Fulvius. 

— Probabil că rebelii au atacat şi au reuşit să pătrundă, a 
spus Cato. De aceea sunt cu toţii în acropolă, şi nu în tabăra 
de refugiaţi de la marginea oraşului. Şi-au închipuit că aici 
vor fi în siguranţă. 

— Aşa ar fi trebuit. Nu mai înţeleg nimic. 

Au rămas amândoi tăcuţi, privind în continuare scena 
masacrului. Apoi, cu un gest nervos, Fulvius s-a scărpinat în 
bărbie. 

— Dacă rebelii au fost în stare să ocupe Matala, atunci 
trebuie să presupunem că şi Gortina este în primejdie. 

Cato a simţit un spasm îngheţat în gâtlej. 

— Gortina... lulia şi Macro. 

A simţit că i se face rău de disperare şi nesiguranţă. Şi-a 
înghiţit fierea care îi urca pe gâtlej şi s-a întors spre 
Fulvius. 

— Trebuie să debarcăm cât mai curând şi restul coloanei, 
şi să pornim spre Gortina înainte de a fi prea târziu. 

— S-ar putea să fie prea târziu. 

Cato s-a simţit jignit de subinţelesul cuvintelor rostite de 
centurion. 

— În cazul acesta, a răspuns el cu răceală în glas, tot vom 
mărşălui spre Gortina. Nu ne vom găsi odihna decât după 
ce şi ultimul dintre rebeli va plăti cu viaţa pentru o 
asemenea grozăvie. 


CAPITOLUL 25 


— Nu se poate face nimic pentru a-l salva? a întrebat Aiax 
când au ieşit din fermă. 

Slujindu-se de o cârpă, Kharim şi-a şters urmele de sânge 
şi puroi de pe mâini şi a clătinat din cap. 

— Îmi pare rău, acum e în mâinile zeilor. N-ar fi rău să 
faci un sacrificiu către Asclepios şi să-i ceri ajutorul prin 
rugi. Eu am făcut tot ce se putea pentru Chilo, dar rana lui 
s-a infectat. Am mai văzut aşa ceva până acum, la fel şi tu. 
Rana va deveni purulentă şi-i va otrăvi sângele, iar atunci 
va muri. Îmi pare rău. 

— Am înţeles. 

Aiax a făcut un gest de resemnare din cap. 

Pe Kharim îl îndurera să-l vadă pe gladiator doborât de 
acest lucru, când pe umerii lui atârnau toate celelalte 
poveri ce ţineau de comanda răsculaților. Trecuseră cinci 
zile de când armata rebelilor sosise în faţa zidurilor oraşului 
Gortina, iar Aiax declanşase atacul-surpriză pentru care 
răsculații plătiseră scump. Peste două sute de oameni din 
trupa lui Chilo fuseseră ucişi sau răniţi, iar mulţi dintre 
supraviețuitori se ologiseră în goana retragerii pe întuneric, 
nimerind peste ghearele de cioară. Dispoziţia sclavilor era 
sumbră, şi, deşi hotărât să mai facă o încercare de a cuceri 
oraşul, Aiax era conştient că oamenii lui fuseseră 
cutremuraţi de eşecul înregistrat în prima noapte. 

Fusese prima nereuşită importantă de la izbucnirea 
răscoalei, iar Aiax se vedea silit să admită că existau limite 
de nedepăşit pentru bărbaţii şi femeile fără nicio experienţă 
în ceea ce privea greutăţile pe care le presupunea războiul. 
Se îmbătaseră cu ideea că erau liberi şi se dovediseră 
fanatici în dorinţa lor de a-şi apăra libertatea. Însă 
fanatismul nu era de ajuns când, de fapt, Aiax avea nevoie 


de oameni instruiți în arta luptei de asediu şi suficient de 
disciplinaţi pentru a continua un asalt în ciuda tuturor 
pericolelor. Pe de altă parte, fanatismul era o stare 
trecătoare, descoperise el. Neînfricarea şi ferocitatea din 
primele zile făcuseră loc dorinţei simple de a trăi bine şi de 
a se bucura de obiectele luxoase pe care le jefuiseră de la 
foştii lor stăpâni. 

— Kharim, îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut ca să-l 
ajuţi pe Chilo, a spus Aiax, bătându-l pe umăr. 

— Generale, nu e nevoie să-mi mulţumeşti, a zis Kharim, 
zâmbind cu tristeţe. Chilo mi-e ca un frate, la fel ca şi ţie. 
Oamenii lui îl iubesc. Nenorocirea asta i-a lovit crunt. Mi-aş 
dori să am priceperea de a-l salva. 

— Îţi mulţumesc oricum. Aiax s-a uitat la el un moment, 
apoi a continuat: Am nevoie de altcineva care să preia 
comanda de la Chilo. 

Era prima oară că Aiax aducea vorba de acest lucru, şi 
Kharim şi-a dat seama că acum comandantul lui acceptase 
ideea că însănătoşirea lui Chilo nu avea să vină. 

— Şi la cine te-ai gândit? a întrebat Kharim. 

— Încă nu sunt sigur. M-am gândit în primul rând la tine. 

— La mine? 

— De ce nu? Lupţi la fel de bine pe cât îţi dovedeşti 
priceperea de vindecător. Şi-mi eşti credincios, nu-i 
adevărat? 

— Mai trebuie să întrebi? a zis Kharim cu o expresie 
îndurerată. 

— Nu, îmi pare rău, prietene. Nu am vrut să te jignesc. 
Câteodată, nu reuşesc să mă dezbar de modul de gândire al 
unui gladiator de rând. 

— Dar tu nu eşti un om de rând, i-a răspuns Kharim, şi a 
făcut semn către tabăra desfăşurată în jurul lor. Întreabă pe 
oricine. Ştii că am auzit unele femei rugându-se către tine? 
Ca şi cum ai fi un fel de zeu sau rege. 

Aiax s-a încruntat. 


— Asta este o neghiobie. Acum suntem liberi, nu mai 
suntem îndatoraţi faţă de nimeni, ci doar faţă de noi înşine. 

Kharim s-a uitat la el. 

— Aşa crezi tu, şi de aceea te iubesc oamenii, care te vor 
urma oriunde vei merge. 

Gladiatorul s-a îndreptat de spate şi a privit câteva clipe 
grupul cel mai apropiat de corturi şi adăposturi, unde foştii 
sclavi se relaxau. Unii discutau, alţii şedeau pur şi simplu şi 
se uitau la lumea din jurul lor de parcă ar fi văzut ceva nou. 
Câţiva copii se jucau în jurul unei cuşti plasate într-o latură 
a fermei, sâcâind prizonierii cu nişte bețe. Era o scenă de 
pace şi mulţumire, însă Aiax ştia că nu avea să ţină mult. S- 
a întors către Kharim. 

— Transmite tu ordinul. Căpeteniile tuturor grupurilor 
războinice să vină în grădină la căderea serii. Trebuie să 
stăm de vorbă. Avem de luat hotărâri. Trebuie să reînnoim 
angajamente. Ai înţeles? 

— Da, generale. Le voi spune. 

Kharim s-a întors şi s-a îndreptat spre zona de tabără 
unde îşi aşezaseră adăposturile oamenii din grupul lui de 
război. Aiax l-a urmărit un moment, apoi s-a întors în 
clădirea fermei. A trecut prin holul cu colonade, având în 
mijloc iazul puţin adânc. Cândva, acesta fusese alimentat cu 
apă de ploaie scursă de pe acoperiş, însă cutremurul îi 
produsese o crăpătură mare la fund, iar acum secase şi se 
umpluse cu dărâmături, praf şi câteva ţigle sparte, căzute 
din acoperiş. S-a dus spre cel mai bun dormitor al casei, 
unde Chilo stătea întins pe o saltea moale. Cu toate că 
ferestrele erau deschise în două laturi ale încăperii, aerul 
era încins, iar când s-a apropiat, Aiax a simţit un miros 
bolnăvicios asaltându-i nările. Şi-a ascuns dezgustul şi a 
îngenuncheat alături de Chilo. 

Pielea rănitului era ca de ceară şi sclipea de broboane de 
transpiraţie. O robă frumoasă îi acoperea corpul până la 
piept, ascunzându-i rana. Simţind prezenţa gladiatorului, a 


deschis ochii, s-a chinuit să-şi concentreze privirea şi a 
zâmbit forţat. 

— Generale, chiar mă întrebam când vei veni să mă vezi, 
a spus el cu glas slăbit, uşor hârâit. 

— Am fost aici şi acum câteva momente. 

— Da? Chilo s-a încruntat. Nu-mi amintesc. 

— Asta din cauza otrăvii din sângele tău, i-a explicat Aiax. 
El îi joacă feste minţii tale. 

— Aha. Chilo a întins mâna şi l-a prins de degete pe Aiax. 
Atingerea lui era fierbinte, febrilă, şi Aiax a făcut un efort să 
nu-şi retragă mâna. Chilo a zâmbit. Ei, în sfârşit eşti aici. 

— Da. 

— Generale, a trecut prea puţină vreme de când ne-am 
cunoscut. 

— Adevărat, prietene. 

— Prieten? a spus Chilo, zâmbind de încântare. Îţi 
mulţumesc. 

Ochii i s-au umezit şi şi-a îndreptat privirea în altă parte. 

— Nu-i nicio ruşine să verşi lacrimi, Chilo. Am văzut 
atâtea suferinţe în viaţa asta, încât am putea plânge râuri 
de lacrimi. 

— Suferinţe şi bucurii, a comentat Chilo. 

— Bucurii? 

— Te-am găsit pe tine, generale. Tu mi-ai dăruit 
libertatea şi prilejul de a mă răzbuna. 

Aiax a simţit o uşoară senzaţie de arsură în gâtlejul 
crispat. A înghiţit în gol înainte de a fi sigur că-şi va putea 
stăpâni glasul. S-a aplecat în faţă şi a mângâiat părul umed, 
lipit de ţeasta lui Chilo. 

Bolnavul a strâns brusc din pleoape şi s-a strâmbat, iar 
corpul i-a devenit rigid. Degetele lui s-au încleştat şi mai 
tare în jurul mâinii lui Aiax, luptând împotriva valului de 
durere copleşitoare care îi pârjolea trupul pe dinăuntru. 
Încetul cu încetul, durerea a trecut şi trupul i s-a relaxat, 
rămânând moale, fără vlagă. Venele gâtului se umflaseră şi 


palpitau, iar sudoarea îi aluneca pe frunte. În cele din urmă, 
respiraţia i s-a mai liniştit şi ochii i s-au îndreptat spre Aiax. 

— Îmi cer iertare. 

— Nu ai de ce să-ţi ceri iertare. 

— Pentru că nu mai pot lupta alături de tine. 

— Ştiu. Nu te voi uita, a spus Aiax şi a tăcut câteva clipe. 
Mi-ai salvat viaţa. De ce? 

— De ce? Chilo s-a încruntat. Pentru că-mi eşti ca un 
frate. 

Aiax a dat încet din cap. 

— Acum trebuie să plec. O să mă întorc mai târziu ca să 
stăm de vorbă. 

— Îţi mulţumesc. Chilo a privit spre cealaltă latură a 
camerei, unde armura şi armele lui stăteau rezemate de 
perete. Înainte de a pleca, n-ai putea să-mi aduci lucrurile 
acelea aici, lângă pat? 

— De ce? a întrebat Aiax aruncând o privire spre arme. 

— Sabia mea încă are sânge de roman pe ea. Dacă o să 
mă simt îndeajuns de tare, aş vrea să curăţ lama. 

Aiax l-a privit, apoi a încuviinţat. 

— Prea bine. 

A ridicat armele, inclusiv vesta din zale purtată de Chilo 
şi le-a aşezat cu delicateţe pe podea, alături de el. 

— Poftim. 

— Îţi mulţumesc, a spus Chilo încet, privind ţintă spre 
tavan. 

Cu inima grea, Aiax s-a îndreptat spre uşă, oprindu-se în 
prag. 

— O să ne mai vedem, frate. 

— Da, i-a răspuns bărbatul, apoi a şoptit: În viaţa asta... 
sau în următoarea. 


Ajuns afară, Aiax s-a oprit puţin, întrebându-se dacă era 
bine să se mai întoarcă la Chilo sau nu. Îi trebuia întreaga 
voinţă ca să se opună acelei idei. Omul trecea prin dureri 
cumplite şi era pe moarte. Dacă voia să-şi pună capăt vieţii, 


nu avea ce face. Era liber să hotărască. Pentru asta îşi 
dăruise viaţa. Chiar şi aşa, gladiatorul a simţit în suflet o 
mare greutate, care curând s-a transformat în amărăciune 
şi ură. Uitându-se spre cuşcă, a observat că, între timp, 
copiii renunţaseră să-i mai îmboldească pe prizonieri cu 
bețe, iar acum stăteau pe vine, la o lungime de braţ de 
romani, şi râdeau de starea lor jalnică. 

— Plecaţi de acolo! 

A pornit spre ei, iar copiii s-au ridicat imediat în picioare 
şi s-au împrăştiat prin tabără. Aiax a înaintat spre cuşcă, o 
construcţie de trei metri lungime şi un metru şi douăzeci de 
centimetri înălţime şi adâncime. Ocupanţii nu aveau mult 
loc şi nici nu puteau să se ferească de vitregia vremii. 
Noaptea tremurau în aerul rece, iar ziua erau torturați de 
soare. Le fuseseră luate hainele, astfel că acum stăteau în 
propria mizerie. Aiax dăduse ordin să nu li se facă niciun 
rău, să fie hrăniţi şi să li se dea suficientă apă cât să rămână 
în viaţă. A  strâmbat din nas simțind  duhoarea 
excrementelor şi urinei, dar şi-a lăsat o mână pe partea 
superioară a cuştii şi s-a aplecat spre ea, astfel încât să-i 
poată vedea pe ambii prizonieri, un bărbat şi o femeie, 
stând faţă în faţă. 

— Cum se simt musafirii mei astăzi? 

Bărbatul a ridicat privirea spre el, fără să răspundă, iar 
femeia şi-a strâns genunchii la piept şi a rămas cu privirea 
aţintită în pământ. Aiax le-a zâmbit. 

— Hai, serios, găzduirea nu e chiar atât de rea. Ştiţi 
ceva? Când am fost vândut ca sclav, prima lună am trăit 
într-o cuşcă mai mică decât asta, alături de alţi doi bărbaţi. 
Deja cred că vă imaginaţi cum putea fi. Dar, după cum aţi 
descoperit, a-ţi imagina ceva nu e acelaşi lucru cu a îndura. 

Niciunul dintre prizonieri nu s-a clintit, iar Aiax s-a uitat 
fix la ei un moment, până când femeia s-a întors cu spatele 
la el. Gladiatorul a râs, apoi s-a lăsat pe vine, ca să poată 
privi drept în ochii bărbatului. Părul lui era întunecat şi 


încâlcit, amestecat cu o crustă de sânge închegat după ce 
primise o lovitură în cap în momentul capturării. 

— Cum ţi-e rana de la cap, centurion? Ori ar trebui să-ţi 
spun acum prefect? 

Macro nu i-a răspuns. 

— "Te-ai descurcat bine după ce ne-am întâlnit prima 
oară. Atunci erai centurion al marinarilor, iar acum, uite la 
tine. Comandantul garnizoanei Gortina. Sigur, promovarea 
ta în grad a fost eclipsată de a mea. De la sclav la general în 
doar câteva zile. 

— Şi ce mai general, a exclamat Macro, scuipând în 
pământ alături de el. Nu eşti decât un brigand. Şi numeşti 
adunătura asta armată? a zis, făcând semn cu capul spre 
tabăra din jurul cuştii. 

— Ei, nu ne-am făcut chiar de râs. Şi nici voi, romanii, nu 
v-aţi acoperit de glorie de când a început răscoala. Nu eşti 
de acord? 

Macro l-a privit ţintă. 

— Ştii bine că asta nu se poate încheia decât într-un fel. 
Curând va sosi o armată în Creta, iar ea vă va zdrobi pe tine 
şi pe cei ce te urmează. Deocamdată te-ai confruntat cu 
oameni din cohortele de auxiliari, trupe de mâna a doua, 
dacă ne gândim bine. Nu ai nicio şansă să învingi legiuni 
adevărate. 

— Vom vedea, a răspuns Aiax. Între timp, am ajuns 
stăpânul Cretei. Ori voi deveni, după ce voi cuceri Gortina, 
iar guvernatorul vi se va alătura în cuşca asta. 

— Ce doreşti să faci cu noi? a întrebat Macro încet. Să ştii 
că nu-ţi suntem de niciun folos ca ostatici. Sempronius nu 
se va preda dacă promiţi să ne cruţi. 

— Ştiu. I-am propus-o ieri, iar ela refuzat. Aiax s-a întors 
către lulia şi a continuat: Dar nu imediat, cred că vă bucură 
să auziţi asta. L-am văzut cum a făcut un efort pentru a lua 
o hotărâre. Nu e lucru uşor să pierzi o fiică... sau un tată. A 
aruncat o privire către clădirea fermei. Sau un prieten. 

Macro i-a urmărit privirea. 


— Omul care ţi-a salvat viaţa. Cum se simte? 

Aiax a respirat scurt şi precipitat şi s-a uitat cu ură la 
Macro. 

— E pe moarte, ori poate că a şi murit. Dar de ce te 
interesează? 

— Nu am nimic personal cu cei ucişi de mine pe câmpul 
de bătălie, a spus Macro. Dar acum nu mai suntem acolo. A 
făcut un lucru de mare curaj. Admirabil. Mi-ar părea rău să 
aflu că a murit. 

— Sigur, respectul profesional al unui soldat faţă de altul. 
Dar nu cumva ai uitat ceva? Prietenul meu era sclav, nu 
soldat. 

— Sclav ori soldat, ce mai contează? i-a răspuns Macro cu 
glas obosit. Când un bărbat ridică arma şi te înfruntă în 
luptă dreaptă, ce altceva mai are importanţă? Cu siguranţă 
că toţi oamenii tăi înţeleg asta, gladiatorule. 

— Nu-mi mai spune astfel! a izbucnit Aiax cu furie. 
Romanule, nu mai sunt gladiator. Acum lupt pentru mine şi 
pentru oamenii mei. Prefer să mor decât să mai distrez 
mulţimea. 

S-a lăsat liniştea, cât Aiax s-a străduit să-şi stăpânească 
mânia. Simţea dorinţa arzătoare de a sparge încuietoarea 
cuştii şi de a-l târî pe roman afară din propria mizerie 
pentru a-l măcelări. A strâns din pumni, a închis ochii şi a 
respirat adânc un moment, până când furia i-a trecut. Apoi 
s-a ridicat şi s-a întors, cu gând să se îndepărteze. 

— Aşteaptă! a strigat Macro. Spune-mi, ce planuri ai cu 
noi? Cu mine şi cu doamna. 

Aiax s-a rotit pe jumătate şi a surâs cu răceală. 

— Să vă las să suferiţi cât de mult posibil. După ce 
şederea în cuşca aceea strâmtă te va face să înnebuneşti, 
voi pune să fii ucis, centurion. Cât de lent se va putea. 
Vreau să mori picătură cu picătură şi să simţi durerea în 
fiecare moment până la moarte. În ce o priveşte pe femeie, 
cum nu-mi e de niciun folos acum, după ce tatăl ei a 
abandonat-o, ea poate suferi alături de tine, iar apoi o vor 


avea oamenii mei. Aş spune că ei au prins gustul cărnii de 
femei romane bine educate. Aiax s-a uitat la lulia şi a 
plescăit din buze. Desigur, dacă norocul îmi va surâde şi voi 
captura mai întâi Gortina, atunci voi avea grijă ca tatăl tău, 
bunul senator, să fie aici, pentru a asista la pângărirea fiicei 
lui. 

— Ticălosule! a strigat Macro lovind cu piciorul în gratiile 
cuştii. Laş nenorocit! Jur pe toţi zeii că dacă te atingi de un 
fir de păr din capul ei, eu... 

— Tu, ce vei face? a spus Aiax râzând. Vei veni să-mi 
bântui visele? Poate c-ar trebui să te pun şi pe tine să asişti, 
după care să te ucid. 

Macro a strâns din dinţi, şi din gâtlej i-a răsunat un urlet 
gros. A prins gratiile cuştii şi le-a zgâlţâit cu toată puterea. 

— Macro! s-a răstit Iulia la el. Macro! Uită-te la mine! 

EI şi-a dezlipit privirea de la gladiator şi s-a uitat fix la ea. 

— Macro, te provoacă. Nu-i permite asta. Nu-i da 
satisfacţie. Trebuie să ne dovedim mai buni decât el. Mai 
tari. 

Aiax a surâs. 

— Frumoasa mea doamnă, momentan poţi juca rolul unei 
aristocrate pline de curaj, dar să te vedem cât vei rezista 
după ce vei nimeri în mâinile oamenilor mei. Acum trebuie 
să plec. Mi-a făcut plăcere să discut cu voi. Serios, aşa e. 
Sunt convins că vom mai avea foarte curând prilejul de a 
vorbi. 

Ironic, a fluturat o mână în semn de rămas-bun şi s-a dus 
să-şi găsească un cal pentru a face inspecția, devenită 
zilnică, a sistemului de apărare al oraşului Gortina. 


La jumătatea după-amiezii, când s-a întors la fermă, 
Kharim îl aştepta. 

— Chilo a murit, a anunţat partul pe un ton sec. 

Aiax şi-a plecat capul şi a făcut un semn întrebând: 

— A murit de propria-i mână? 

— Da. 


— Aşa a dorit el. Unde e acum? 

— Înăuntru. Am dat ordin să fie înfăşurat în pânză pentru 
îngropăciune, dar m-am gândit că mai întâi ai dori să-l vezi. 

Aiax a rămas nemişcat o fracțiune de secundă, apoi a 
clătinat din cap. 

— E mort, şi-l voi păstra în amintire. Asta e de ajuns. Dă 
ordin de îngropăciune. Găseşte-i un mormânt într-un loc 
mai ferit, pentru ca romanii să nu-i descopere trupul. 

Kharim a rămas cu ochii îndreptaţi spre el, ridicând 
sprâncenele delicate în semn de uimire. 

— Crezi că am putea fi înfrânți? 

— E posibil. Prietene, în viaţa asta nimic nu e sigur. Dacă 
răscoala dă greş, nu vreau ca trupul lui să fie tratat drept 
trofeu. Şi nici al meu. Sau altău. 

— Am înţeles. 

— Bine. Acum, aş vrea să mănânc. Dacă are cineva nevoie 
de mine, mă găseşti în grădină. 

— Am înţeles, generale, a zis Kharim, plecând capul. 

Aiax şi-a petrecut acolo restul după-amiezii, stând pe o 
bancă, aplecat în faţă, ţinându-şi coatele pe genunchi şi 
susţinându-şi bărbia cu palmele împreunate. A stat cu ochii 
aţintiţi spre un mic altar închinat unui zeu al casei, aflat 
într-un colţ al grădinii, timp în care a analizat mersul 
revoltei. Ideea de a conduce o răscoală nu-i trecuse 
niciodată prin minte în momentul când profitase de ocazie 
ca să-şi recapete libertatea după ce palatul guvernatorului 
se prăbuşise. De fapt, ar fi putut evada oricând de când 
fusese adus în Creta, numai că perspectiva de a se simţi 
urmărit tot restul vieţii, riscând o pedeapsă cumplită dacă 
ar fi fost prins, îl făcuse să renunţe la o asemenea faptă. 
Cutremurul schimbase întru totul situaţia. La început, se 
gândise că aceea era ocazia perfectă pentru a se face 
nevăzut, să fie dat drept dispărut sub ruine, la fel ca atâţia 
alţii. Plănuise să-şi schimbe înfăţişarea, să aştepte o vreme, 
şi să-şi găsească un loc pe o corabie care părăsea insula. În 
loc să procedeze astfel, îşi asumase rolul de conducător al 


unei mici bande de sclavi fugari şi, fără să fi făcut cel mai 
mic plan, ajunsese comandantul unei armate de răzvrătiți. 
Odată cu această răspundere asumată se născuse şi ocazia 
de a se răzbuna împotriva Romei, iar acum recunoştea că 
fusese atras de o asemenea perspectivă. Întrebarea era: 
gândind realist, ce puteau spera să obţină în urma acelei 
răscoale? Centurionul Macro avea dreptate. Cu timpul, 
Roma avea să trimită o armată puternică pentru a-i strivi pe 
sclavi, iar pedepsele urmau să fie cu adevărat cumplite. Cu 
inima grea, Aiax şi-a dat seama că trebuia să prezinte 
această situaţie în faţa celor mai apropiaţi susţinători ai săi. 
Dacă răscoala avea să ducă undeva, atunci trebuia să fie 
sigur că aceia care îl doreau drept conducător îl înțelegeau 
limpede şi îi împărtăşeau scopurile. 

Când au sosit la fermă, comandanții grupurilor 
războinice erau destul de liniştiţi. Vestea morţii lui Chilo se 
răspândise cu repeziciune în tabără, iar mulţi chiar 
plânseseră după el. Acum, comandanții au intrat pe rând în 
grădină şi s-au aşezat pe băncile libere, ori chiar pe 
pământ, alcătuind un semicerc în jurul lui Aiax. Kharim şi 
alţi câţiva oameni aduseseră un grătar pentru jăratic dintr- 
o magazie a fermei şi aprinseseră un foc în mijlocul grădinii. 
În lumina flăcărilor, Aiax a examinat chipurile celor aflaţi 
mai aproape de el. Erau cu toţii nişte bărbaţi hotărâți, 
având istorii diferite. Unii erau foşti gladiatori, ca şi el, în 
vreme ce alţii fuseseră conducători de echipe de muncă la 
fermele de pe moşii sau conducători ai grupelor de lucru 
care încărcau corăbiile, ori trudiseră la carierele de piatră 
sau în minele de pe insulă. Unul dintre ei fusese pietrar, 
condamnat să construiască morminte pentru cei bogaţi, 
deşi era convins că îl aştepta un mormânt comun pentru 
sclavi atunci când i-ar fi venit sfârşitul. Un altul jucase rolul 
de brută al unui grup de circari, care îi încântase pe romani 
cu demonstraţii de forţă, fără a şti că într-o bună zi va 
ajunge să le crape ţestele compatrioţilor lui la fel de 
nepăsător ca şi cum ar fi spart nuci cu mâinile goale. 


În ciuda faptului că până atunci fiecare dintre ei dusese o 
existenţă diferită, acum se simțeau uniţi de o cauză 
comună, şi cu toţii se aşteptau ca Aiax să-i conducă spre o 
viaţă mai bună. 

În timp ce se ridica în picioare, trecându-şi o mână prin 
părul negru şi cârlionţat, Aiax şi-a dres glasul. 

— Prieteni, astăzi am pierdut un om care ne era frate 
tuturor. lertaţi-mă, dar inima mea este grea de durere, 
altfel v-aş fi întâmpinat cu vin şi carne şi pesemne Chilo ar fi 
cântat ceva pentru noi. A observat că unii dintre bărbaţii 
strânşi acolo au zâmbit melancolici. Însă Chilo a dispărut, 
iar eu nu am chef să rostesc vorbe de duh. Inima îmi este şi 
mai apăsată de faptul că trebuie să înfruntăm anumite 
adevăruri. Adevăruri pe care trebuie să vi le împărtăşesc în 
această seară. 

A tăcut o clipă şi, înainte de a continua, a oftat. 

— Romanii nu ne vor acorda niciodată libertatea. Şi nici 
nu ne vor da pace. Acest lucru este sigur. 

— Atunci, va trebui să ne câştigăm libertatea, a mârâit 
zidarul Fuscus. lar dacă ei se opun, ei, atunci, va trebui să 
le luăm viaţa pentru asta. 

Vorbele bărbatului au fost aprobate în cor, iar Aiax a 
încuviinţat din cap. 

— Frumos sentiment, ba chiar unul care ne-a slujit foarte 
bine până acum, Fuscus. Mă tem, însă, că am obţinut deja 
cam tot ce puteam spera. I-am învins pe romani în bătălie, 
am distrus cu totul unul dintre oraşele lor, iar romanii 
rămaşi sunt blocaţi înapoia fortificațiilor. Noi suntem 
stăpâni peste această insulă. Deocamdată. Acum însă 
trebuie să ne punem întrebarea care este adevăratul scop 
al acestei răscoale. 

— Ai vorbit ca un filozof, a strigat cineva, iar câţiva dintre 
cei prezenţi au chicotit. 

Aiax s-a silit să surâdă. 

— Nu sunt filozof. Prefer să acţionez, nu să cuget. Totuşi, 
în astfel de clipe, trebuie să cugetăm. Nu mai putem ocoli 


un asemenea moment. 

Pe feţele unora dintre oamenii lui au apărut expresii de 
nedumerire în clipa când Aiax şi-a încrucişat braţele la 
piept şi a continuat: 

— Ce vreţi să obţineţi? 

A urmat o scurtă linişte, după care cineva a strigat cu 
forţă: 

— Libertate, generale. Asta a fost ceea ce am vrut mereu 
cu toţii. 

Aiax a dat aprobator din cap. 

— Deocamdată, ne bucurăm de libertate. Dar nu va ţine 
mult. Romanii nu se vor linişti decât după ce revolta va fi 
zdrobită, indiferent cât de mulţi soldaţi vor muri. Sunt 
necruţători. Aşa le este firea. Sperasem că am putea fugi de 
pe insula asta, slujindu-ne de ostatici, însă guvernatorul nu 
vrea să predea Gortina. lar noi nu vom găsi suficiente 
corăbii ca să-i transportăm pe oamenii noştri spre alte 
pământuri. Aşadar, trebuie să găsim o soluţie aici, în Creta, 
şi trebuie să o aflăm înainte ca romanii să trimită o armată 
pentru a pune capăt conflictului. Avem un răstimp foarte 
scurt în care să negociem dintr-o poziţie de putere. 
Totodată, trebuie să-i facem pe romani să creadă că 
reprezentăm cea mai mare primejdie pentru ei. lată de ce 
trebuie să cucerim Gortina cât mai curând posibil. Avem 
nevoie de cât mai mulţi ostatici romani pentru a-i folosi ca 
argumente. Fraţii mei, trebuie să continuăm atacurile. 

Vorbele lui au fost întâmpinate cu o dezaprobare tăcută. 
Fuscus şi-a dres glasul: 

— Generale, în primul asalt am pierdut prea mulţi oameni 
de valoare. lar asta s-a întâmplat când am atacat doar o 
poartă. Dacă vrem să cucerim oraşul, va trebui să atacăm 
cu o forţă mult mai numeroasă. Data viitoare vom pierde 
mii de oameni, nu doar câteva sute. 

— Adevărat. Nu pot nega asta. Dar dacă nu reuşim să 
cucerim Gortina, iar Roma va refuza să negocieze cu noi, 
până la urmă vom muri până la ultimul. 


— Dar nu este nevoie să atacăm capitala, a continuat 
Fuscus. Îi putem face pe locuitori să moară de foame. 

— Dar cât va dura asta? Îţi închipui că au stat cu mâinile 
în sân cât noi am atacat şi distrus Matala? Eu cred că au 
profitat de ocazie ca să pună ghearele pe orice fel de 
provizii pe care le-au găsit. Ar putea rezista luni întregi. 
Îndeajuns de mult pentru ca o armată să debarce în Creta 
şi să pună capăt asediului. Pe de altă parte, cum vom reuşi 
să ne hrănim oamenii atâta vreme? În câteva zile vom 
termina proviziile existente în zona asta şi vom fi nevoiţi să 
trimitem echipe de cercetaşi tot mai departe ca să găsim 
mâncare. Trebuie să cucerim oraşul cât mai curând, 
indiferent de pierderile umane pe care le-am suferi. 

De astă dată, câţiva dintre oameni au clătinat din cap şi s- 
au auzit murmure de protest. Apoi cineva a spus cu glas 
stare: 

— Generale, le ceri prea mult alor noştri. Ei sunt curajoşi 
şi până acum au realizat lucruri măreţe. Însă ar fi nevoie de 
o armată bine instruită pentru a cuceri Gortina. Nu le pot 
cere oamenilor mei să-şi rişte vieţile într-un atac lipsit de 
înţelepciune. Chiar dacă aş fi de acord, am îndoieli că ei mi- 
ar asculta ordinele. 

Câţiva dintre camarazii lui şi-au exprimat aprobarea faţă 
de vorbele lui, iar Aiax, nemulţumit, nu a putut decât să-i 
țţintuiască din ochi. 

— Atunci, am putea prea bine să reducem cu totul 
pierderile umane şi să ne pregătim de pe acum de 
capitulare. Cu puţin noroc, l-am putea convinge pe 
guvernator să fie de acord cu condiţiile noastre generoase, 
dacă îi propunem să depunem armele şi să punem capăt 
răscoalei. Sunt convins că ar fi dispus a se mulţumi doar cu 
executarea conducătorilor de grup şi a altora care ar putea 
fi identificaţi drept persoane care au ridicat mâna împotriva 
stăpânilor. Şi lucrurile nu se vor opri aici. Doar cunoaşteţi 
legile. Dacă un sclav este găsit vinovat de moartea 
stăpânului său, atunci toţi sclavii casei sunt condamnaţi la 


moarte. Supraviețuitorii ar fi fericiţi să scape doar biciuiţi 
înainte de a fi înapoiaţi stăpânilor. Aiax s-a uitat în jur cu un 
aer sfidător. Fraţilor, să o apucăm pe acest drum? 

A urmat o tăcere încordată, după care Fuscus a avut 
cutezanţa de a răspunde. Agitat, şi-a înghiţit nodul din gât, 
apoi i-a răspuns gladiatorului: 

— Generale, se pare că ne oferi tuturor şansa de a muri 
acum, ori mai târziu. Oamenii noştri îşi trăiesc clipa. Orice 
zi de libertate reprezintă un dar pentru ei. Se mai poate 
mira cineva că ei socotesc viaţa prea prețioasă ca să şi-o 
rişte într-un atac împotriva oraşului Gortina? 

Aiax a simţit un nod în stomac. Îi venea să strige la acei 
neghiobi. Nu riscaseră deja şi nu făcuseră deja sacrificii 
enorme? Nu era momentul cel mai bun pentru a îngădui ca 
ei să-şi piardă curajul cu totul. Străduindu-se să-şi păstreze 
calmul, a zis: 

— Sunt convins că şi Chilo socotea că viaţa lui era 
prețioasă. Totuşi, şi-a dăruit-o răscoalei şi a murit fără 
niciun regret. 

Fuscus i-a răspuns, rămânând cu privirea plecată: 

— Eu nu sunt Chilo. 

— Bineînţeles. Dar ce putem spune despre restul 
oamenilor prezenţi aici? Îi trădaţi amintirea lui Chilo? 

Nimeni nu i-a dat răspuns, iar Aiax a refuzat să spargă 
tăcerea vinovată care nu dădea pace niciunuia dintre cei 
prezenţi. Nici el nu ştia cum să procedeze sau ce să le 
spună acelor oameni, astfel că s-a văzut silit să-şi încleşteze 
pumnii la spate şi să-şi reprime dorinţa de a-şi vărsa furia 
asupra lor, pentru a-i umple de ruşine. Preţ de câteva 
momente, a hotărât să pornească singur la atac împotriva 
oraşului. Trebuia să se apropie de ziduri cu sabia în mână şi 
să vadă câţi dintre oamenii lui aveau curajul de a-l urma şi 
să le afle fidelitatea faţă de legământul pe care îl făcuseră 
unii faţă de alţii atunci când se alăturaseră revoltei contra 
Romei. 


Însă chiar atunci, pe uşa care dădea spre moşie a apărut 
silueta unuia dintre comandanții de patrulă pe care Aiax îi 
trimisese să scotocească insula. Omul respira greu şi 
sudoarea îi făcea pielea să lucească. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Aiax. 

Iscoada şi-a plimbat privirea roată spre comandanții 
adunaţi acolo, apoi ochii lui s-au îndreptat spre Aiax. 

— Vorbeşte odată, a poruncit el. Prezintă raportul. 

Cu un semn din cap, iscoada şi-a umezit buzele uscate şi 
a spus: 

— Generale, au descoperit câteva corăbii. O întreagă 
flotă. Sunt într-un golf, la depărtare de trei zile de mers 
călare. 

—  Corăbii? O flotă? a întrebat Aiax ridicând din 
sprâncene. Corăbii de război? 

— Nu, generale. Corăbii de transport, pline cu grâne. L.- 
am prins pe unul dintre membrii echipajului şi l-am luat la 
întrebări. Navele fac parte din flota de grâne care se 
îndrepta spre Roma. Au fost surprinse de o furtună pe 
mare. Două dintre ele s-au scufundat. Restul au suferit 
avarii şi s-au văzut silite să intre în golf pentru reparaţii. 
Acolo le-am găsit noi, trase pe uscat cât aşteaptă să le 
sosească lemne de arboradă, parâme şi pânze ca să-şi poată 
continua drumul spre Roma. 

Aiax a gândit cu repeziciune. 

— Cât mai durează până fac reparaţiile? 

— Mai durează, domnule. Omul nostru socotea că era 
nevoie de câteva zile pentru a găsi lucrurile necesare spre a 
fi trimise în golf. 

— Şi unde este acest membru al echipajului? 

Iscoada a dus mâna la gât şi a făcut un semn. 

— Îmi pare rău, generale. Am socotit că aşa era cel mai 
bine. 

Aiax l-a aprobat cu o mişcare din cap. În minte, analiza 
importanţa veştii. A zâmbit în sinea lui şi a murmurat: 

— Flota de grâne... 


Fuscus a căscat ochii mari de entuziasm. 

— În numele zeilor, dacă am pune mâna pe încărcătura 
aceea, i-am putea hrăni pe oamenii noştri aproape un an. 

Aiax a chicotit. 

— Fuscus, ţi-a scăpat un amănunt important. Nu ai noştri 
au nevoie de grânele alea, ci populaţia din Roma. Fără 
proviziile respective, vor pieri de foame. Cât timp crezi că 
va reuşi împăratul să reziste în faţa unei mulţimi 
înfometate? Aiax a dat satisfăcut din cap, apoi a continuat: 
În cele din urmă, avem o armă pe care o putem ţine la 
beregata duşmanului. 


CAPITOLUL 26 


Echipajele corăbiilor de război au primit misiunea de a 
îngropa morţii din Matala, iar Fulvius a pornit în marş spre 
Gortina în fruntea coloanei sale. Cato a plecat cu un 
escadron din cohorta călare, chinuit de îngrijorare pentru 
soarta prietenilor săi. l-a condus pe călăreţi la galop, 
gonind pe drumul prăfuit ce ducea spre capitala provinciei, 
îngrozit tot timpul de ceea ce ar putea vedea în momentul 
când oraşul îi va apărea în faţă. Cailor şi oamenilor li s-a 
îngăduit să se oprească pentru odihnă doar când erau în 
pragul epuizării, după care Cato le ordona soldaţilor să 
meargă pe jos alături de armăsari, până când aceştia îşi 
reveneau îndeajuns pentru a putea fi călăriţi. 

În răstimp, prin mintea lui se derula un vârtej ameţitor 
de imagini. Îşi închipuia Gortina în ruine fumegânde, străzi 
presărate cu cadavre măcelărite până sus pe acropolă, 
unde... A închis ochii strâns o clipă pentru a goni acea 
imagine din gând şi a început să se roage, implorându-i în 
tăcere pe zei să o cruţe pe lulia şi pe toţi ceilalţi. A făcut 
jurământ că, dacă aceştia erau în siguranţă, el va deveni 
slujitorul zeilor - sclavul lor - şi va trăi doar pentru a le 
îndeplini dorinţele. Iar dacă preţul pentru viaţa şi siguranţa 
lor ar fi fost propria-i viaţă, accepta şi asta. 

O voce lăuntrică l-a mustrat, acuzându-l de ipocrizie. De 
când credea cu atâta tărie în intervenţia divină? Se simţea 
sfâşiat între cele două îndemnuri potrivnice, apoi a început 
să se gândească la răzbunare. Dacă Aiax îi ucisese, Cato a 
luat hotărârea să nu-şi găsească liniştea până nu-l va vâna 
şi dobori, indiferent de preţul pe care va trebui să-l 
plătească. Inima i s-a umplut de ură, care i s-a vărsat apoi în 
vene, şi s-a simţit copleşit de dorinţa aprigă şi arzătoare de 
a-l distruge pe gladiator, de a şterge de pe faţa pământului 


orice bucăţică din fiinţa lui. Până atunci nu îl animase 
niciodată o asemenea dorinţă de răzbunare şi, preţ de o 
frântură de secundă, o parte a minţii lui, în continuare 
capabilă să gândească logic, i-a adus aminte că exact 
aceeaşi dorinţă de răzbunare alimenta focul ce ardea în 
sufletul lui Aiax. 

— Să-l înghită Hadesul pe Aiax, a murmurat centurionul 
către sine, printre dinţii încleştaţi. 

Decurionul care mergea pe jos pe lângă cal i-a aruncat o 
privire. 

— Aţi spus ceva, domnule? 

— Poftim? 

Cato s-a uitat sever la el. 

— Mi s-a părut că aţi spus ceva. Credeam că aţi dat vreun 
ordin. 

— Nu. N-am spus nimic. Nimic. Apoi a ocolit calul, 
încălecaţi! 

Piepturile cailor încă se umflau ca nişte foale, aşa că 
decurionul l-a privit pe Cato, pregătit să protesteze, apoi şi- 
a muşcat buzele. Restul soldaţilor din escadron au urcat 
osteniţi în şei şi au tras de hăţuri. 

— Mişcă-te mai repede! s-a răstit Cato la unul care era 
mai lent. Dacă vom întârzia, să vă ajute zeii. 

— Domnule, a spus decurionul, aducându-şi calul mai 
aproape de cel al lui Cato şi a coborât glasul. Băieţii sunt 
epuizați. 

— Nu-mi pasă. Trebuie să ajungem cât mai curând la 
Gortina. Ai auzit? 

— Domnule, nu are nicio importanţă cât de curând 
ajungem la Gortina, a continuat, arătând către oamenii lui. 
Suntem doar treizeci. Dacă sclavii sunt tot acolo, nu vom 
reuşi să facem nimic. lar dacă au cucerit deja oraşul, 
atunci... A ridicat din umeri şi a zis: Nu vom putea schimba 
ceea ce s-a petrecut. 

— Nu mă interesează, a mârâit Cato. Eu comand, iar 
dacă va trebui să călărim până când caii se vor prăbuşi sub 


noi de oboseală ca să ajungem la Gortina înainte de căderea 
întunericului, aşa vom face. Ai înţeles? 

Decurionul a respirat adânc, apoi şi-a plecat capul. 

— Atunci să mergem! Cato a ridicat brusc o mână în aer 
şi a făcut semn spre drum, apoi a îndemnat calul să meargă 
la trap. Înainte! 

A mânat calul până când acesta a început să galopeze. 
Spre sfârşitul după-amiezii, când umbrele începuseră să se 
lungească, indicatoarele de pe marginea drumului spuneau 
că oraşul era aproape. Recoltele de pe câmpuri fuseseră 
culese, iar livezile de pomi fructiferi şi de maăslini prin 
dreptul cărora trecuseră fuseseră golite de orice fructe, ca 
şi cum un roi de lăcuste pustiise pământul. Alături de care 
şi căruţe au dat şi peste cadavrele unor oameni care nu 
reuşiseră să se refugieze din faţa sclavilor. Cato a simţit un 
nod dureros în stomac văzând dovada că Aiax şi armata lui 
ajunseseră acolo înaintea lui. Simţea că va ajunge în pragul 
nebuniei din cauza spaimei pe care o trăia la gândul că, 
odată ajunşi în oraş, vor vedea scene cumplite. 

Apoi au trecut prin dreptul ultimului indicator, iar când 
drumul a ajuns în culmea unei ridicături, oraşul le-a apărut 
în faţă. Cato şi-a oprit calul. 

— Staţi! 


În fruntea oamenilor care respirau greu şi a cailor care 
fornăiau, Cato a examinat peisajul cu ochii mijiţi. Pământul 
din jurul oraşului purta semne evidente că acolo fusese 
aşezată o tabără uriaşă. Din sutele de focuri care 
pârjoliseră solul rămăseseră doar moviliţe de cenuşă. Toţi 
copacii şi arbugştii fuseseră doborâţi şi folosiţi pentru a face 
focul, iar clădirile mici din apropiere fuseseră distruse în 
căutarea oricărei fărâme de lemn. Ici şi colo zăceau 
grămezi de oase de animale, curățate aproape complet de 
carne de către cei care se hrăniseră în zonă, iar acum 
acestea atrăgeau mici stoluri de păsări şi grupuri de 
şobolani ce se ospătau cu zgârciurile rămase. Existau şi 


câteva latrine, dar mai toţi cei care îşi avuseseră tabăra 
acolo îşi făcuseră nevoile în anumite locuri stabilite de 
comun acord, locuri rămase acum la vedere. În afara 
oraşului se zăreau câteva siluete, iar altele se aflau pe 
ziduri şi turnuri. 

— Ai noştri sau ai lor? a murmurat decurionul. 

— Nu putem afla decât într-un singur mod, a răspuns 
Cato, strângând mai tare frâul între degete. 

Decurionul s-a uitat tăios la el. 

— Dacă aceia sunt sclavi, caii noştri sunt prea obosiţi 
pentru a mai avea şansa de a scăpa cu fuga. 

— Atunci ai face bine să te rogi să fie oamenii noştri. 

Cato a făcut semn coloanei să continue drumul, apoi şi-a 
îndemnat calul la trap. Au început să traverseze câmpia 
care îi despărţea de oraş. La apropierea lor, s-a auzit o 
sunet ascuţit de corn, iar cei din afara zidurilor s-au grăbit 
să se retragă spre cele mai apropiate porţi şi uşi de ieşire. 
Când au ajuns la vreun sfert de milă de poarta de apus a 
oraşului, Cato a făcut calul să rărească pasul şi a ordonat 
purtătorului de stindard al escadronului să îl înalțe, astfel 
ca flamura să fie clar vizibilă atunci când se vor apropia mai 
mult. 

Decurionul a făcut un semn către oamenii de pe poartă, 
zicând: 

— Sunt sigur ai noştri, domnule. 

— E prea devreme ca să fim siguri, i-a răspuns Cato. 
Răsculaţii au luat armurile şi armele de la cei pe care i-au 
ucis. Să fiţi cu ochii în patru. 

Când Cato şi-a mânat calul spre poarta închisă, dinapoia 
meterezelor a apărut o siluetă care a ridicat o mână, 
strigând: 

— Staţi! Tu, cel din frunte, înaintează şi spune cine eşti. 

Cato a plescăit din limbă şi s-a apropiat. 

— Tribun Cato! M-am întors de la Alexandria cu întăriri. 
Deschideţi poarta! 


— Am înţeles, domnule! a răspuns optio de strajă cu un 
aer uşurat. 

Câteva momente mai apoi, canaturile porţii s-au deschis 
spre înăuntru, iar Cato a dat pinteni calului, pătrunzând în 
oraş, urmat de restul escadronului. Imediat ce a trecut de 
poarta arcuită, a coborât din şa şi a păşit spre optio, 
arătând spre câmpie. 

— S-ar părea că aţi avut vizitatori cât am fost eu plecat. 

— Da, domnule. Mii de oameni. 

— V-au dat mult de furcă? 

— Au declanşat un atac chiar în ziua când au sosit, şi au 
plătit scump pentru asta. Apoi, şi-au pus în gând să ne facă 
să murim de foame. 

— Şi unde sunt acum? 

Optio a clătinat neştiutor din cap. 

— N-am habar, domnule. Au plecat azi-dimineaţă. 
Probabil că au ridicat tabăra în timpul nopţii şi au lăsat 
focurile arzând, ca să nu ne dăm seama decât la mijirea 
zorilor. Guvernatorul a trimis patrule ca să vadă încotro s- 
au îndreptat. 

— Guvernatorul?! a exclamat Cato încruntându-se. Dar 
prefectul unde este? Macro. 

— Macro a dispărut, domnule. 

— Dispărut? Centurionul s-a apropiat de optio şi l-a prins 
de tunică. Ce vrei să spui? 

— A fost capturat, domnule. 

— Macro, prizonier? Nu cred. Cum a fost posibil? 
Spuneai că atacul a fost respins. 

— Nu s-a întâmplat atunci, domnule, ci mai târziu, când 
încerca să o ducă pe fiica guvernatorului într-un loc sigur, 
departe de oraş. 

Cato a simţit un nod în gât şi s-a uitat fix în ochii 
ofițerului. A coborât glasul şi a zis: 

— Fiica guvernatorului?! Şi ea a fost capturată? 

— Da, domnule. 

— De unde ştii? 


— Căpetenia răsculaților, acel gladiator, i-a adus într-o 
cuşcă şi a încercat să-l convingă pe guvernator să se 
predea. 

Cato a simţit o undă de speranţă în suflet. 

— Deci, sunt în viaţă. 

— Da, domnule. Ori cel puţin erau atunci când gladiatorul 
i-a arătat guvernatorului. Asta s-a întâmplat însă acum 
câteva zile, domnule. E ultima oară când i-a văzut cineva. 

Groaza a năvălit din nou în sufletul lui Cato. A coborât 
privirea şi a văzut că încheieturile degetelor i se albiseră 
strângând hamul ofițerului. S-a silit să-şi desfacă degetele şi 
s-a retras, după care a făcut un semn câtre cavalerişti. 

— Du-i pe oamenii ăştia la grajdurile de la palatul 
guvernatorului. Să te îngrijeşti de hrana cailor şi a 
soldaţilor şi să le găseşti loc de dormit. 

— Am înţeles, domnule. 

— Guvernatorul are cartierul general tot pe acropolă? 

— Da. 

— Prea bine. Cato a respirat adânc pentru a-şi mai potoli 
încordarea din piept. Executarea, optio. 

Lăsând calul în grija decurionului, centurionul a pornit pe 
străzi către drumul ce urca spre intrarea în acropolă. 
Orăşenii siliţi să trăiască în ruinele prin dreptul cărora 
trecea nu i-au acordat mai mult de o privire în timp ce-şi 
pregăteau masa de seară. Resemnarea şi durerea din 
suflete li se citea limpede pe feţe. Doar copiii păreau mai 
vioi şi mulţumiţi, jucându-se nepăsători printre mormanele 
de dărâmături aflate între cădirile rămase în picioare. 

Momentul de speranţă simţit de Cato la auzul veştii că 
Macro şi lulia trăiau era acum umbrit de faptul că ei se 
aflau tot în ghearele lui Aiax. Atâta vreme cât slujeau drept 
ostatici, aveau să trăiască, însă în clipa în care duşmanul îi 
va socoti fără de niciun folos, vieţile lor vor fi în primejdie. 
Ba mai rău, dacă Aiax îşi punea în minte să recurgă la o 
răzbunare îngrozitoare pentru moartea tatălui său, atunci 
Macro şi lulia aveau să fie supuşi unor torturi inimaginabile 


înainte de a li se face favoarea de a muri. Cato a simţit căi 
se face rău gândind toate acestea, şi a trebuit să se 
oprească puţin înainte de a continua să urce panta spre 
acropolă. 

Când a ajuns la cartierul general, l-a găsit pe senatorul 
Sempronius în biroul lui, stând la fereastră şi privind în gol 
spre oraş. Pe masa de lucru era o stacană de vin, iar el ţinea 
o cupă în mână când Cato a bătut în tocul uşii. 

— Ce mai e? a răspuns Sempronius cu glas obosit. Parcă 
ţin minte că am dat ordin să nu fiu deranjat. 

— Sunt eu, domnule, a spus Cato cu glas domol. 

Sempronius s-a răsucit imediat şi pe faţa lui a apărut o 
expresie de uşurare. 

— Cato! M-am temut că n-o să te mai văd niciodată. Intră, 
băiete. Aşază-te. 

Vorbea puţin neclar. Centurionul nu şi-a dat seama dacă 
era din cauza extenuării, a suferinţei sau a vinului. 
Sempronius a pus cupa pe masă şi a umplut-o, după carea 
împins-o spre Cato. Câteva picături s-au vărsat peste buza 
cupei şi au alunecat spre piciorul ei. Senatorul s-a aplecat 
în faţă, sprijinindu-se pe coate. 

— la spune, ce ai de raportat? 

— Domnule, am auzit ce s-a întâmplat cu Macro şi Iulia. 

Umerii lui Sempronius s-au pleoştit. 

— Da. 

— 'Trebuie să credem că sunt încă în viaţă. 

Guvernatorul a mişcat din cap şi, vreme de câteva 
momente, amândoi s-au privit cu o întristare care nu mai 
avea nevoie de cuvinte. Apoi Sempronius şi-a dres glasul şi, 
coborând ochii spre mâini, a spus: 

— Raportul, te rog. 

— Am înţeles, domnule. Legatul Petronius ne-a pus la 
dispoziţie mai toţi oamenii pe care i-aţi cerut. Am debarcat 
azi-dimineaţă la Matala. Eu am venit înaintea forţelor 
principale. Întăririle vor ajunge la Gortina până mâine- 
seară. 


— Bine. 

— Mai sunt şi corăbiile de război şi marinarii rămaşi la 
Matala, pe care i-am putea mobiliza. Întăririle sunt sub 
comanda centurionului Fulvius, din Legiunea a Douăzeci şi 
Doua. 

— Fulvius? De ce nu tu, aşa cum am cerut eu? 

— Legatul Petronius a socotit că sunt prea tânăr ca să 
primesc comanda. L-a numit pe Fulvius în fruntea coloanei 
până când aceasta va sosi la Gortina, apoi va trebui să vă 
asumaţi autoritatea asupra ei. Credeam că Macro va fi 
numit în funcţia asta, domnule. 

— Da, dar acest lucru nu mai este posibil. Vom avea 
nevoie de alt comandant. Sempronius a ridicat privirea, 
zicând: Mai ai documentul prin care te autorizam să 
acţionezi în calitate de tribun? 

— Da, domnule. Cato a dus mâna la şnur şi a scos tubul 
din piele de sub tunică, după care i l-a întins 
guvernatorului. E aici, împreună cu inelul. 

Sempronius a luat tubul, a dat deoparte capacul şi a 
răsturnat conţinutul lui pe masă. Şi-a pus pe deget inelul de 
familie, a ridicat pergamentul rulat şi, rămas pe gânduri, a 
lovit uşor cu el în tăblia mesei. 

— Macro nu mai este alături de noi. Prin urmare, 
comanda îţi va fi încredinţată ţie, Cato. 

— Mie? Cato a scuturat uimit din cap. Eu? Dar... 

Sempronius a împins documentul peste masă. 

— Uite. Numirea ta rămâne în vigoare, ceea ce înseamnă 
că, în calitate de tribun, ai rang mai mare decât Fulvius. 
Comanda forţelor din Gortina îţi aparţine. E hotărârea mea 
şi devine ordin. Când sosesc întăririle, vreau să preiei 
comanda, să-l găseşti pe Aiax şi să-i nimiceşti armata. Asta e 
prima ta grijă. Să nu îngădui altor lucruri să împiedice 
îndeplinirea acestui ordin. 

— Adică, domnule? 

— Nu vom negocia cu rebelii. Nu încheiem nicio 
înţelegere cu privire la ostatici. Sempronius şi-a înghiţit 


nodul din gât. Îţi este limpede? 

Cato a confirmat, apoi a întrebat: 

— Şi dacă în cursul îndeplinirii ordinelor primite, mi se 
oferă şansa de a salva ostaticii... 

Sempronius s-a uitat lung la el cu ochi umezi şi buzele au 
început să-i tremure. 

— Atunci, îmi aduci fata înapoi, ai auzit? Şi să-ţi salvezi 
prietenul. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă să-i salvez pe amândoi, 
a răspuns Cato. Jur pe viaţa mea. 


Patrulele trimise să descopere şi să urmărească armata 
sclavilor s-au prezentat la raport în seara următoare, exact 
când centurionul Fulvius a ajuns lângă oraş în fruntea 
coloanei de legionari şi auxiliari obosiţi şi prăfuiţi. În timp 
ce oamenilor li se găseau locuri de încartiruire în oraş, 
Fulvius şi ofiţerii comandanţi de cohorte au fost convocați la 
cartierul general al guvernatorului, unde îi aşteptau Cato şi 
Sempronius. 

Centurionii legionari şi prefecţii auxiliarilor s-au aşezat 
pe băncile plasate în faţa mesei de lucru a guvernatorului, 
după care câteva ordonanţe le-au adus cupe cu apă 
aromatizată cu lămâi stoarse. Imediat ce s-au revigorat, 
Sempronius a lovit cu palma în masă, cerând astfel să se 
facă linişte. 

— Domnilor, ştiu că sunteţi obosiţi, de aceea voi fi scurt. 
Aţi fost trimişi în Creta ca să înăbuşiţi răscoala sclavilor 
conduşi de Aiax. Din ultimele informaţiile pe care le 
deţinem, el mărşăluieşte spre răsăritul insulei. Apreciem că 
are sub comandă în jur de douăzeci de mii de oameni 
înarmaţi şi alţi câţiva care îi însoțesc. 

Analizând situaţia, ofiţerii au schimbat priviri îngrijorate. 
Sempronius a tuşit. 

— Totuşi, asta nu este întreaga poveste. Doar o mică 
parte dintre oamenii lui sunt înarmaţi corespunzător, şi 
doar câţiva au instruire militară sau experienţă de luptă. 


Trupelor voastre nu le va fi prea greu să-i înfrângă, cu 
condiţia să-i obligaţi să intre în luptă. După ce sunt învinşi, 
trebuie strivit fără milă orice sclav rebel. A făcut o pauză 
pentru a fi mai convingător. Aveţi întrebări? 

Fulvius a dat din cap. 

— Ştiţi de ce au renunţat la asediu şi s-au dus spre est? 

— Deocamdată, nu. 

— Ştim încotro s-ar putea îndrepta? 

Sempronius a clătinat din cap. 

— Nu. Mi s-a spus că în drumul lor nu există oraşe sau 
porturi mari. Doar o fâşie liniştită de coastă, în apropierea 
unui oraş părăsit pe nume Olous. 

— E posibil să fi aranjat cu nişte corăbii pentru a fi luaţi 
din golful din apropiere de Olous, a intervenit Cato, făcând 
semn cu capul spre o hartă a insulei, care atârna pe 
peretele îndepărtat al biroului. 

— De unde ar găsi corăbii? a întrebat Fulvius. Am înţeles 
că mai toate au fost distruse de val. 

— Sclavii au jefuit mult aur, argint şi alte lucruri 
preţioase, a explicat Cato. Nu cred că le-ar fi greu să 
găsească unii proprietari de nave care, pentru a-şi sluji 
interesele, în avariţia lor, abandonează orice principii. 
Totuşi, avem o escadră de corăbii de război în aşteptare la 
Matala. Dacă le trimitem la Olous, s-ar putea să-i prindem 
pe răsculați între corăbiile noastre şi soldaţii voştri. Dacă 
reuşim, nu vor avea de ales şi vor trebui să lupte cu noi. 

— Bine, atunci, a spus Fulvius. Voi transmite ordin către 
galere să pornească într-acolo. Oamenii mei pot porni spre 
Olous încă din zori. 

Sempronius şi-a dres glasul şi s-a înălţat în scaun. 

— Nu va fi nevoie, centurion. Ofițerii mei pot da ordinele 
necesare. 

— Poftim?! a exclamat Fulvius surprins. Dar am înţeles că 
Macro a căzut prizonier. 

— Da. Tocmai de aceea i-am ales un înlocuitor. 
Sempronius a făcut semn spre Cato. Tribunul va prelua 


comanda asupra forţelor locale şi a întăririlor voastre. 

— El? a făcut Fulvius, privindu-l ţintă pe Cato. Domnule, 
mă văd silit să protestez. 

— Ai auzit ordinul cât se poate de limpede, centurion. 
Trebuie să-mi predai comanda în momentul în care ajungi 
la Gortina. Şi ai ajuns. Eu l-am ales pe tribunul Cato să 
comande forţele reunite. Tu vei fi adjunctul lui la comandă. 

Fulvius a clătinat din cap. 

— Domnule, cu tot respectul, tribunul este prea tânăr şi 
lipsit de experienţă pentru a prelua comanda. 

— Serios? Sempronius s-a rezemat de spătarul scaunului 
şi, uitându-se la Cato, a început să numere pe degete. 
Numit optio în A Doua Legiune. Ai făcut parte din trupele 
care au invadat Britania şi ai fost decorat pentru bravură. 
Tu şi Macro aţi salvat familia generalului Plautius. Ai 
participat la capturarea comandantului duşman Caratacus 
şi la înfrângerea ulterioară a rămăşiţelor armatei lui. Apoi 
ai fost detaşat la flota Ravennei pentru a urmări şi distruge 
escadra de nave-pirat care terorizau coasta lliriei. După 
aceea ai luptat în Iudeea şi ai înăbuşit o răscoală. Şi apoi, 
când te-am cunoscut la Palmira, ai păstrat citadela, pentru 
ca mai târziu să-i înfrângi pe parți într-o bătălie de la 
graniţă. Sempronius s-a uitat direct la Cato. Am dreptate? 

— Da, domnule. Dar nu-mi pot asuma toate meritele 
pentru asta. 

Fulvius l-a privit pe Cato cu o expresie de admiraţie, dar 
apoi s-a întors brusc spre Sempronius. 

— Un trecut impresionant, recunosc, dar cum 
centurionul Macro a fost luat prizonier, cred că ar trebui să 
prezint problema legatului meu, domnule. 

— De ajuns! Tu şi Cato aţi primit ordinele ce vă privesc. 
Nu admit alte comentarii pe această temă. Vă însărcinez pe 
amândoi să-i găsiţi şi să-i înfrângeţi pe răzvrătiți. Discuţia s- 
a încheiat. Tribun? 

Cato a încremenit. 

— Da, domnule? 


— Ai multe de făcut. Treci la lucru. 

Sempronius s-a ridicat de pe scaun şi toţi ofiţerii s-au 
grăbit să ia poziţia de drepţi în timp ce ela ieşit cu paşi 
mari pe uşă. Imediat ce guvernatorul a plecat, Cato a luat o 
poziţie ceva mai relaxată, după care a urmat o tăcere 
stânjenitoare, întrucât ofiţerii se uitau ba la el, ba la 
Fulvius. Cato şi-a dres glasul. 

— Domnilor, cred că sunteţi conştienţi de situaţie. În 
zilele ce vor urma, ne vom confrunta cu un duşman dificil. A 
surâs vag şi a continuat: Sunteţi liberi. Centurion Fulvius, 
mai rămâi. 

Fulvius a făcut semn că a înţeles, şi a rămas în picioare, 
în vreme ce restul ofiţerilor au ieşit cu toţii pe rând din 
cameră, iar ultimul a închis uşa. 

Cato a ocupat scaunul lăsat liber de Sempronius şi l-a 
privit pe celălalt bărbat drept în ochi. 

— Îmi dau seama că nu eşti prea încântat de hotărârea 
guvernatorului. 

— Nu, nu sunt, a confirmat centurionul cu glas tăios. 
Presupun că lista reuşitelor tale este corectă. 

— Este. 

— Evident, eşti un ofiţer tânăr cu reuşite impresionante, 
a recunoscut Fulvius. Am convingerea că odată cu trecerea 
vremii vei ajunge departe. Însă întreabă-te, este acesta 
momentul cel mai potrivit să-ţi asumi riscul de a numi pe 
cineva tânăr în dauna cuiva cu experienţă? 

— Mi s-a părut că rostul remarcilor guvernatorului a fost 
de a dovedi că eu am experienţă, i-a răspuns Cato sec. În 
orice caz, întrebarea referitoare la cine ar trebui să 
comande nu are niciun rost. Guvernatorul m-a numit pe 
mine. Desigur, în cursul campaniei voi fi încântat să ascult 
orice sugestie ai avea de făcut. 

Fulvius a încuviinţat, iar Cato a socotit că trebuia să se 
asigure că centurionul nu lua asta drept o invitaţie de a-i 
submina autoritatea. 


— Vreau să ne înţelegem clar asupra unui anumit lucru, 
Fulvius. Nu voi tolera nicio încercare de contrazicere în faţa 
celorlalţi ofiţeri sau a soldaţilor. Ai înţeles? Dacă vei 
dezaproba vreo hotărâre de-a mea, îţi poţi prezenta 
părerea doar între patru ochi. 

— Am înţeles. 

Cato a respirat adânc. 

— De acum înainte mi te vei adresa cu „domnule”. 

Fulvius şi-a reprimat iritarea şi a salutat milităreşte. 

— Am înţeles, domnule. 

— Bine. 

Cato se simţea uşurat de faptul că evitase o confruntare 
directă. De fapt, nu avea certitudinea că era mai bun 
pentru acea slujbă decât Fulvius, fără a mai vorbi de Macro. 
Totuşi, nu avea cum să scape de răspunderea pe care 
Sempronius i-o aruncase pe umeri. N-o putea face decât 
cedându-i toată autoritatea centurionului Fulvius, şi Cato 
nu avea de gând să procedeze astfel câtă vreme Iulia şi 
Macro erau încă prizonierii răsculaților. A tăcut o clipă, 
zâmbind în sinea lui când şi-a dat seama că tocmai de aceea 
îl alesese Sempronius pentru a comanda forţele reunite. 
Avea nevoie de cineva care să nu primejduiască viaţa fiicei 
lui. Singurul om care avea acelaşi interes ca Sempronius de 
a o salva pe lulia era Cato. Preamărirea reuşitelor lui fusese 
doar un şiretlic prin care să distragă atenţia lui Fulvius de 
la adevăratul motiv al numirii lui Cato, a tras el concluzia cu 
un sentiment nu tocmai plăcut. Indiferent cum ar fi stat 
lucrurile, el ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în puteri ca să 
salveze viaţa Iuliei şi pe cea a lui Macro. 

Fulvius îl ţintuia cu privirea nerăbdător, aşa că tribunul 
şi-a limpezit gândurile pentru a analiza detaliile legate de 
viitoarea campanie. 

— Trebuie să plănuim amănunţit şi să ne coordonăm cu 
navele de război. le rog să convoci oamenii din 
comandament. Ne aşteaptă o noapte lungă. 

— Am înţeles, domnule. 


Fulvius s-a ridicat, a salutat şi a părăsit biroul. Cato s-a 
uitat o clipă după el, apoi a oftat şi a întins mâna după un 
stilus şi o tăbliță cerată nefolosită şi s-a apucat să 
întocmească un proiect de ordin de marş pentru oamenii pe 
care îi comanda din acel moment. 

Când zorile dădeau orizontului o strălucire rozalie şi 
apoasă, coloana se pusese deja în mişcare. Două 
escadroane de cavalerie se aflau la o jumătate de milă în 
faţa primei cohorte de legionari. Cavaleriştii erau dispersaţi 
într-un evantai larg pentru a depista din vreme orice 
încercare de ambuscadă şi pentru a descoperi şi ucide sau 
captura rebelii rătăciţi pe care i-ar fi putut întâlni în drumul 
spre Olous. Cato le spusese limpede decurionilor din fiecare 
escadron că dorea prizonieri care să fie interogaţi. Mai mult 
decât orice voia să ştie dacă Macro şi lulia erau încă în 
viaţă. Nu era greu de ghicit drumul urmat de armata 
rebelilor. Ţinutul din faţa coloanei romane fusese devastat 
de inamici şi era presărat cu clădiri arse, cadavre şi 
rămăşiţe de focuri. Cato era încă nedumerit de hotărârea 
lui Aiax de a renunţa atât de brusc la asedierea oraşului 
Gortina şi de a porni spre coasta de răsărit. 

Stând călare lângă poarta oraşului, Cato urmărea 
coloana lungă de legionari, urmată de convoiul de bagaje şi 
apoi de auxiliari, şerpuind pe drumul care urca spre 
dealurile unduitoare aflate la orizont. Peste câteva ore, 
corăbiile de război de la Matala aveau să primească ordin 
să înceapă deplasarea de-a lungul coastei sudice. Cu toate 
că armata avea doar şaizeci de mile de mărşăluit de-a 
curmezişul şirei spinării a insulei, iar flota trebuia să 
parcurgă o distanţă de cel puţin patru ori mai mare, 
corăbiile urmau să ajungă primele, având ordin să blocheze 
intrarea în golf şi să împiedice sosirea sau plecarea oricărei 
nave. Dacă rebelii se gândeau să scape pe calea mării, 
atunci acea rută le era închisă, iar apropierea forţelor 
conduse de Cato le dădea foarte puţin spaţiu de manevră, 


mai ales că răzvrătiţii erau încetiniţi de necombatanţii aflaţi 
în rândurile lor. 

În timp ce ultimii oameni din coloană ieşeau pe poarta 
oraşului, Cato l-a văzut pe Sempronius trecând prin arcada 
laterală, ceva mai mică, şi păşind hotărât spre el. 

— Bună dimineaţa, domnule, a salutat centurionul. Aţi 
venit să ne vedeţi plecând? 

Sempronius a întins mâna în sus şi l-a prins de degete. 

— Zeii să vă aibă în paza lor, Cato, pe tine, Iulia şi Macro. 

Tânărul a dat din cap. 

— Voi face tot ce pot ca să-i aduc înapoi. 

— Ştiu. 

Senatorul i-a dat drumul la mână şi s-a retras câţiva paşi, 
iar Cato a tras încet de frâu şi a dat pinteni calului, care a 
pornit la trap pe lângă şirurile de trupe auxiliare, 
împovărate de jugurile de marş, înaintând prin praful 
stârnit de cei aflaţi înaintea lor. 


Le-au trebuit două zile de marş anevoios ca să ajungă în 
oraşul Lytus, aşezat pe un deal. Zidurile fuseseră sfărâmate 
în bucăţi de cutremur, iar răzvrătiţii jefuiseră oraşul şi-i 
trecuseră prin tăişul sabiei pe mai toţi locuitorii. O mână de 
bătrâni, femei şi copii rătăceau printre ruine având pe 
chipuri expresii resemnate. Cato a dat ordin ca ei să 
primească hrană şi a detaşat o centurie care să-i escorteze 
înapoi până la Gortina. Apoi, în vreme ce oamenii înjghebau 
o tabără de marş folosindu-se de bucăţi de moloz din ziduri 
ca să se adăpostească peste noapte, centurionul li s-a 
alăturat lui Fulvius şi comandamentului său în micuțul 
templu închinat Atenei, rămas neatins într-un colţ al 
forumului. Unul dintre copişti aprindea deja lămpile cu ulei 
şi le împărțea camarazilor lui, în vreme ce ei stăteau cu 
picioarele încrucişate pe podea, pregătiţi să organizeze, ca 
de obicei, puterea armată şi consumul de raţii. Cât Fulvius a 
semnat fiecare dintre evidenţele completate, Cato s-a 
apucat să citească rapoartele zilnice venite de la iscoadele 


pe care Sempronius le trimisese pentru a urmări armata 
rebelilor. Acestea confirmau că Aiax continua să se îndrepte 
spre răsărit, spre Olous. Centurionul a dat satisfăcut din 
cap. Armata răsculaților ajunsese deja la mare şi intrase 
într-o capcană pe care singură şi-o întinsese. Era greu de 
crezut că Aiax ar fi fost în stare să comită o asemenea 
greşeală şi, preţ de un moment, Cato a simţit brusc o undă 
de îndoială combinată cu îngrijorare. Trebuie că exista ceva 
ce lui îi scăpase. Un motiv care să explice evidenta 
neghiobie a gladiatorului. 

Tocmai terminase de citit raportul şi se pregătea să îi 
ureze noapte bună lui Fulvius, când Cato a auzit un ropot 
de copite în forumul din faţa templului. Una dintre gărzile 
care păzeau cartierul general a strigat către noul sosit. Un 
moment mai apoi, o iscoadă a intrat în fugă pe uşă. A 
aruncat o privire în jur, l-a văzut pe Cato purtând mantie 
roşie, apoi s-a grăbit spre el şi a salutat. 

— Permiteţi să raportez, domnule, am un mesaj urgent 
de la decurionul meu. 

— Păi şi-a prezentat deja raportul pe ziua de azi. 

— Da, domnule. Asta a fost înainte de a mai înainta puţin 
spre un loc de unde am putut vedea armata rebelilor de la 
Olous. 

— Şi? 

— Domnule, golful este ticsit de corăbii de transport. Mai 
toate sunt avariate. Catarge rupte şi cu velatura 
împrăştiată peste tot. Unele dintre ele au eşuat voluntar şi, 
din câte am văzut, sunt în reparaţii. 

Cato s-a încruntat. De unde procuraseră răzvrătiţii atâtea 
corăbii? O flotă de corăbii de transport, din câte se părea. 
Brusc, şi-a dat seama că în Mediterana de răsărit există 
doar o asemenea flotă în acele momente, aşa că a întrebat: 

— Ai văzut vreun semn de identificare al corăbiilor? 

— Da, domnule. O flamură purpurie care flutura în vârful 
fiecărui catarg. 


Cato a scos un sunet de uimire şi a aruncat o privire spre 
Fulvius. 

— Ai auzit? 

— Da, domnule. 

— Aşadar ştii ce înseamnă asta, a zis Cato, străbătut de 
un fior rece de teamă. Aiax a capturat flota de grâne. 

— Dacă e adevărat, ce caută flota tocmai acolo? 

— A avut loc o furtună, a explicat centurionul. A izbucnit 
la câteva zile după plecarea flotei din Egipt. Probabil că le-a 
scos de pe ruta obişnuită, producându-le multora 
stricăciuni. Sigur au fost duse în golf pentru reparaţii. 

— De aceea au ridicat asediul! a exclamat Fulvius 
pocnind din degete. Cu siguranţă că Aiax a primit vestea că 
flota de grâne a fost silită să se îndrepte într-acolo. 

Cato a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Tar acum a pus mâna pe grânele ce trebuie să 
aprovizioneze Roma. Poţi fi sigur că dacă nu facem ce ne 
cere el, poate distruge flota şi toate grânele. Dacă se 
întâmplă aşa ceva, peste o lună, mulţimea va sfârteca Roma 
în bucăţi. 


GOLFUL DE LA OLOUS 





CAPITOLUL 27 


Macro privea printre gratii în josul dealului, spre golf. 
Era dimineaţa târziu, iar razele soarelui se furişau printre 
zăbrele, aruncând umbre prelungi în interior. În jurul lor, 
sclavii se instalau în noua tabără, care se întindea pe panta 
colinei. Aiax preferase să-şi înalțe corturile pe peninsula 
îngustă şi stâncoasă ce proteja golful de marea deschisă. 
Oamenii din grupul lui de luptă, împreună cu femeile şi 
copiii lor, îşi stabiliseră tabăra în jurul lui, într-un cerc 
aproximativ, iar Macro nu vedea nicio posibilitate de a 
evada, chiar dacă el şi Iulia ar fi reuşit să iasă din cuşcă. Din 
cauza stării jalnice în care arătau, ar fi atras imediat atenţia 
asupra lor şi ar fi fost fugăriţi şi prinşi imediat ce s-ar fi dat 
alarma. 

Jos, în golf, îi vedea pe răsculați instalând în grabă 
sisteme de apărare în jurul corăbiilor care eşuaseră 
voluntar. O palisadă improvizată era în construcţie la mică 
distanţă în interiorul uscatului, cu turnuri situate la 
intervale regulate.  Echipajele  corăbiilor şi micile 
contingente de marinari aflate la bord pentru a le apăra de 
pirați erau ţinute într-o îngrăditură plasată în mijlocul 
taberei principale. Corăbiile erau acum sub o pază strictă. 
Navele mai grav avariate fuseseră urcate pe nisip, în vreme 
ce restul stăteau legate una de alta la ancoră în largul 
golfului. Aiax nu voia să rişte defel cu preţioasa captură, şi 
asta din motive întemeiate. Întorcând capul, Macro a zărit 
marea printre două corturi ce alcătuiau cartierul general al 
căpeteniei răzvrătiţilor. Siluetele imposibil de confundat a 
trei corăbii de război romane stăteau în aşteptare la o milă 
de țărm. Asta însemna ceva, a gândit el. Chiar dacă reuşise 
să captureze flota de grâne, Aiax nu putea folosi navele 
pentru a scăpa de pe insulă. 


Macro şi-a mutat privirea spre lulia, care stătea 
rezemată de gratii în colţul opus al cuştii. Ţinea capul 
aplecat în faţă, învăluit în părul încâlcit ce îi atârna până pe 
umeri. 

— Eşti trează? a întrebat-o în şoaptă. Iulia. 

Fata a ridicat încet capul şi, văzând dârele sclipitoare de 
pe faţa ei murdară, centurionul şi-a dat seama că plânsese 
din nou. Iulia şi-a înghiţit nodul din gât, apoi şi-a umezit 
buzele. 

— Mi-e sete, a spus ea cu glas chinuit. 

— Şi mie. 

Li se dădea apă în zori, la amiază şi la crepuscul, când 
primeau şi un terci subţire şi gras. Aşa trăiseră de când 
fuseseră vârâţi în cuşcă, în fiecare zi a marşului armatei 
sclavilor care abandonase brusc asedierea Gortinei. Aiax 
ordonase ca prizonierii să primească mâncarea ce li se 
dădea sclavilor de la moşiile unde se practica agricultura. 
La ora stabilită, aceeaşi bătrână şi o gardă de corp 
mătăhăloasă de-a căpeteniei veneau la ei pentru a le aduce 
hrană. Ritualul se desfăşura de fiecare dată la fel. Bărbatul 
le ordona să se retragă în partea din spate a cuştii, după 
care descuia uşa pentru a-i permite bătrânei să intre. 
Aceasta aşeza repede pe pământ două vase deformate din 
aramă, unul cu terci şi celălalt cu apă, şi linguri mari, apoi 
se retrăgea din cuşcă. În prima zi, până şi stomacul de fier 
al lui Macro se revoltase în faţa mirosului groaznic al 
terciului făcut din zgârciuri râncede, grăsime şi orz. Însă 
foamea reuşea să facă acel amestec să pară gustos, şi 
curând ajunsese să savureze porţia mică de mâncare ce i se 
acorda. Apa devenea din ce în ce mai prețioasă, pentru că 
arşiţa din cursul zilei era o tortură: aşa că avea gâtul uscat, 
limba ca o bucată de piele deshidratată şi buzele crăpate. 

Condiţiile de detenţie deveniseră nespus de cumplite din 
cauza lipsei oricăror măsuri de igienă, astfel că amândoi 
trebuiau să trăiască în duhoarea propriilor mizerii. Fusese 
destul de dureros pentru Macro să se vadă despuiat de 


toate hainele în faţa Iuliei, şi să fie silit să trăiască în 
asemenea condiţii, dar fata nu suferise niciodată o înjosire 
atât de mare ca aceasta, şi nici nu-şi imaginase vreodată că 
va duce o existenţă atât de greu de îndurat. Macro 
încercase să o ajute aşa cum putea, privind în altă parte 
când ea trebuia să-şi facă vreo nevoie şi evitând în mod 
deliberat să se uite la trupul ei, fixând-o tot timpul drept în 
ochi. Din fericire, bătrâna care le aducea mâncare îi dăduse 
o mantie zdrenţuită. I-o aruncase, iar lulia o prinsese pe 
dată, înfăşurându-şi corpul în faldurile ei sfâşiate şi 
puturoase. În ciuda acestui neînsemnat element de confort, 
se simţise imediat paralizată de mizeria din jurul ei şi se 
retrăsese în lungi perioade de muţenie. Apăsat de o tristeţe 
cumplită, Macro o urmărea cum suferă. Era tânără, 
frumoasă şi îndrăgostită de Cato. Nu merita o asemenea 
soartă. 

Când şi-a amintit de Cato, tristeţea centurionului a 
devenit înzecită. Iulia îi era mai dragă prietenului său decât 
orice pe lume. Pierderea ei i-ar fi frânt inima tânărului. Şi, 
Macro era suficient de uman să-şi dea seama, chiar propria 
lui moarte ar fi constituit o grea lovitură pentru Cato. Erau 
la fel de apropiaţi ca fraţii, deşi câteodată Macro se simţea 
ca şi cum ar fi fost mai curând tată şi fiu, şi îi era groază la 
gândul că tânărul va face ceva necugetat descoperind că el 
căzuse prizonier. Asta, presupunând că mai trăia, a gândit 
el sumbru. 

Aiax construise perfect cuşca menită să-i tortureze, a 
socotit Macro. Li se îngăduia să trăiască, dar despuiaţi de 
orice demnitate, ţinuţi ca nişte animale - ba nu, mai rău de 
atât. Având posibilităţi reduse de evadare şi fără vreo şansă 
de a fi eliberaţi ca urmare a unor negocieri, pe amândoi îi 
aştepta un viitor sumbru, asta până în ziua în care Aiax, 
sătul de cât îi chinuise, avea să dea ordin pentru a fi 
măcelăriți. Până atunci, însă, Macro era alert la orice prilej 
prielnic şi încerca să-şi exerseze muşchii în măsura în care 
era posibil în acel spaţiu restrâns, pentru ca, în cazul în 


care ar fi fost nevoie să acţioneze cu repeziciune, să nu se 
simtă ţeapăn şi amorţit. 

S-a întors spre Iulia şi a făcut un efort să-i zâmbească. 

— Nu mai e mult până la amiază. 

— Ba mai e destul de mult, a şoptit ea, rezemându-şi 
capul de gratii şi privind printre gene la soarele orbitor 
care-şi trimitea razele printre barele de deasupra capului. 
A închis ochii şi a rămas tăcută o vreme, după care a spus: 
De câte zile suntem aici? 

Macro a trebuit să se concentreze ca să-şi adune 
gândurile. Chiar dacă ţinuse bine socoteala, din anumite 
motive se îndoia de cifra pe care o reţinuse în minte. A făcut 
o numărătoare inversă pentru a verifica. 

— Aş zice că sunt şaisprezece. Da, şaisprezece, sunt 
sigur. 

— Şaisprezece zile, a spus Iulia oftând. Parcă au trecut 
şaisprezece ani. Aş prefera să fi murit. 

— Nu vorbi aşa, i-a răspuns Macro cu glas liniştitor. Cât 
suntem în viaţă, există mereu speranţă. 

— Viaţă?! a exclamat ea, râzând sec. Numeşti asta viaţă? 

— Da, sigur. Macro a făcut tot posibilul ca să stea în capul 
oaselor şi să privească drept în ochii Iuliei. O să ieşim de 
aici. Nu abandona gândul acesta. Îţi jur, în numele tuturor 
zeilor. Sigur vom scăpa. 

Ea s-a uitat la el plină de speranţă, apoi a dat din cap 
zâmbind trist. 

— Ai dreptate, fireşte. Ne vor scoate târâş din cuşcă şi ne 
vor ucide. Ori poate vom fi lăsaţi să murim aici, iar într-o 
bună zi, cineva are să scoată cadavrele noastre afară 
pentru ca şobolanii şi corbii să se ospăteze cu ele. 

— Încetează! s-a răstit Macro la ea, apoi s-a silit să îi 
zâmbească amabil. Îmi stârneşti foamea. 

Iulia s-a uitat fix la el, apoi a izbucnit în râs. Macroi s-a 
alăturat, hohotind vesel şi simțind o uşurare neînchipuită că 
o frântură din lulia de dinainte continua să trăiască. Câţiva 
răsculați din apropiere s-au întors şi s-au uitat curioşi la 


siluetele murdare din cuşcă, apoi unul dintre ei, o gardă 
personală a gladiatorului, s-a apropiat şi, printre gratii, l-a 
împuns în spate pe Macro cu coada suliţei. 

— Tăcere, tu de colo! 

— Lasă-mă în pace, a mârâit centurionul la el, iar omul l-a 
izbit încă o dată cu băţul în coaste, însă acum mult mai tare, 
făcându-l să simtă o durere arzătoare. A reuşit să fure o 
gură de aer şi a scrâşnit din dinţi ca să evite durerea. Garda 
a scos un sunet gutural, a scuipat printre gratii, după care 
s-a retras încet spre umbra unui măslin pipernicit. 

— Macro, ai păţit ceva? a întrebat lulia, uitându-se cu 
îngrijorare la el. 

— N-o să mor eu din atâta lucru, a spus el icnind. Dar 
ticălosul ăla n-o să aibă scăpare în clipa în care ies de aici. 

— Curajoase cuvinte. 

— Vorbesc serios. O să iau sulița aia şi o să i-o bag prin 
fund atât de adânc, încât o să-i scot şi dinţii, nenorocitul... 
Vai, iartă-mi limbajul galic, domnişoară. 

Iulia a clătinat din cap. 

— Nu te mai scuza. Cred că în ultimele zile am ajuns să 
trecem peste fineţurile sociale. 

— Mie mi-a fost mai uşor decât ţie, îmi închipui. 

— Da... 

Iulia s-a mişcat puţin şi a scos un geamăt, după care a 
încercat să-şi găsească o poziţie mai comodă, rezemându-se 
cu spatele de zăbrele. 

Macro a întors capul şi a examinat din nou scena din golf. 
Corăbiile de transport erau mari, mătăhăloase şi greoaie, şi 
n-ar fi avut nicio şansă în faţa unei corăbii romane de război 
cu care s-ar fi confruntat. Iotuşi, răzvrătiţii puteau afla 
imediat dacă vasele de război s-ar fi apropiat. Peninsula se 
întindea cale de aproape două mile, ajungând apoi la 
strâmtoarea îngustă ce făcea legătura cu marea. Oamenii 
lui Aiax puteau vedea imediat dacă vasele de război s-ar fi 
apropiat de intrarea în golf, astfel că ar fi avut suficient 


timp la dispoziţie ca să incendieze sau să scufunde corăbiile 
cu grâne. 

Deodată, a perceput un nou scâncet şi s-a întors, moment 
în care lulia încerca din nou să-şi ascundă lacrimile. A 
deschis gura să spună câteva cuvinte liniştitoare, dar a 
descoperit că nu reuşea să le găsească. Nu putea oferi nicio 
alinare. Niciuna, a înţeles el în cele din urmă. 

— Macro. 

— Da, domnişoară. 

— Câteodată îmi doresc să mă fi ucis atunci, când ai avut 
posibilitatea. 

La auzul vorbelor ei, Macro s-a simţit cuprins de un val 
de vinovăţie. Erau momente când şi el dorea să nu fi şovăit 
atunci, şi să o fi omorât pe lulia cu o scurtă lovitură de 
sabie, după care ar fi avut vreme să se sinucidă. Se 
dispreţuia însă chiar şi pentru simplul fapt că se gândea la 
un astfel de sfârşit, când exista oricând o şansă, indiferent 
cât de mică, de a scăpa cu viaţă sau de a fi răzbunat. Şi-a 
dres glasul şi a zis: 

— Aş fi făcut-o dacă nu eram doborât înainte de a apuca 
să lovesc cu sabia. Pesemne că zeii ne-au cruțat cu un 
anumit scop. 

— Chiar aşa? Şi care ar fi acel scop? Să vadă cât de multe 
putem îndura? 

Iulia a scăpat un râs sec, apoi a tuşit câteva clipe, după 
care a redevenit tăcută. În cele din urmă, a vorbit din nou, 
pe un ton ce îi trăda îngrijorarea. 

— Ce părere ai, Cato mă va mai dori după ce traversăm 
situaţia asta? 

— Bineînţeles! Ce motive ai avea să te îndoieşti? 

Ea şi-a muşcat buzele şi s-a uitat spre trupul ei. 

—  Uită-te la mine. Sunt dezgustătoare. Murdară. Şi 
asta... mizeria asta a pătruns atât de adânc în mine, încât 
cred că voi duhni o veşnicie. 

— Nu există ceva care să nu poată fi îndepărtat cu apă şi 
săpun, i-a răspuns Macro pe un ton degajat. Vei vedea. 


Când totul se va termina, vei putea face baie, şi atunci te vei 
curăța complet, iar lumea ţi se va părea un alt loc. Şi în ea 
se va afla Cato. Vei reprezenta o imagine minunată pentru 
ochii lui trişti, te asigur. 

— Macro, există anumite lucruri, anumite feluri de 
mizerie, pe care nimic nu le poate îndepărta, a spus ea, şi s- 
a uitat imediat la el. Ştii bine că nu sunt chiar proastă. 

— Dar nici n-am crezut vreo clipă asta. 

— Atunci, nu te strădui să mă binedispui. Dacă - sau când 
- va sosi momentul în care Aiax se va sătura să ne ţină aici, 
o să ne supună unor torturi, adevărat? 

Tăcerea lui Macro a fost suficient de elocventă pentru 
Iulia, care a continuat: 

— Am auzit-o din întâmplare pe una dintre gărzile lui 
vorbind într-o noapte, la scurt timp după ce am fost prinşi. 
Se discuta despre o femeie care se aflase în această cuşcă 
înaintea noastră. Soţia lui Hirtius. Când Aiax s-a plictisit de 
ea, a dat-o pe mâna oamenilor lui. lulia s-a cutremurat. S- 
au slujit de ea toată noaptea în toate modurile imaginabile. 
Ea îi implora să o ucidă mai curând, dar ei nu i-au luat în 
seamă cuvintele şi au continuat până când, în cele din 
urmă, au lăsat-o să sângereze de moarte. Macro, nu sunt în 
stare să înfrunt aşa ceva. Chiar dacă aş supravieţui unui 
asemenea tratament, sigur nu aş mai putea fi cu vreun 
bărbat vreodată. Nimeni nu m-ar mai dori. Cel puţin nu 
Cato. Aş fi dezonorată, iar el m-ar privi cu dezgust şi mi-ar 
întoarce spatele. Iulia şi-a reţinut emoția şi a vorbit atât de 
încet, încât Macro abia dacă a reuşit să o audă. S-ar putea 
să fac faţă tuturor lucrurilor, dar nu acestuia. Mă refer la 
pierderea lui Cato. 

— Domnişoară, îl subapreciezi. Cato nu e lipsit de coloană 
vertebrală. Are un profund simţ al onoarei şi ştie ce 
înseamnă compasiunea. Am încercat să îl lecuiesc de acest 
simţământ la începutul carierei lui, dar s-a dovedit mereu 
încăpățânat. Şi aşa a rămas. Ile iubeşte, ceea ce va conta 
pentru el când te va regăsi. 


— Chiar crezi asta? l-a întrebat lulia cu ochi plini de 
speranţă. 

— Ştiu sigur. Hai, gata cu plânsul. Macro a făcut semn 
spre răsculații aflaţi în apropiere, adunaţi în jurul unui foc 
de tabără, urmărind cum un purcel de lapte era răsucit 
încet deasupra unui morman de jar. Trebuie să le lăsăm 
acestor  nenorociţi impresia că suntem puternici şi 
netemători. Poţi face asta, domnişoară. Nu uita, eşti 
aristocrată romană. Trebuie să reprezinţi şi să susţii 
această tradiţie. 

— Dar mi-e frică. 

— Şi mie, a recunoscut Macro. Dar poţi face ca ei să nu 
folosească asta împotriva ta. lată singura modalitate în care 
îl putem sfida acum pe Aiax. Aşadar, fruntea sus, şi arată-te 
curajoasă la chip faţă de ticăloşii aceia. 

— Voi încerca. 

Macro a simţit o mişcare în spatele lui, apoi cineva s-a 
apropiat şi i-a spus la ureche: 

— Frumoase vorbe, centurion. Vom vedea cât de curajos 
te vei dovedi când va sosi momentul să treci prin ceea ce a 
suferit tatăl meu din cauza ta. 

Aiax s-a îndreptat spre capătul cuştii şi s-a aşezat pe vine 
într-un loc în care putea fi văzut de amândoi. Avea în mână 
un copan de pui, pe care l-a ridicat spre gură ca să iao 
muşcătură. Apoi a strâmbat din nas şi a azvârlit copanul 
într-o parte. Aproape instantaneu, doi pescăruşi s-au rotit 
prin aer şi, coborând pe sol, au început să se lupte pentru 
carne, lovindu-se unul pe celălalt cu ciocul. 

— Duhniţi, dar amândoi. Mai mult decât ar fi de ajuns ca 
să nu-mi priască mâncarea. S-a uitat la prizonieri câteva 
momente, şi apoi a pufnit dispreţuitor: Cine ar putea crede 
că două exemplare atât de dezgustătoare de umanitate ar 
face parte din măreţul Imperiu Roman? Semănaţi cu porcii, 
care se tăvălesc în propria mizerie. Mă întreb ce ar spune 
împăratul vostru dacă v-ar vedea acum. Şi tu, femeie, ce 
părere ar avea tatăl tău, guvernatorul, dacă ar putea să te 


vadă în aceste momente, aşa cum te văd eu? Nu i-aş găsi 
nicio vină dacă te-ar dezmoşteni. La urma urmelor, nu arăţi 
potrivit pentru a avea o companie cuviincioasă. Şi asta, 
înainte de a-i lăsa pe oamenii mei să se năpustească asupra 
ta. 

Macro a văzut-o pe lulia cum se crispează la auzul 
vorbelor lui, după care ea s-a retras în colţul cel mai 
îndepărtat al cuştii. Aiax a râs văzând reacţia ei, iar Macro 
s-a simţit cuprins de un val de furie nestăvilită. 

— Lasă fata în pace, ticălosule! Dacă vrei să te distrezi, 
atunci ia-mă pe mine. Ea e doar o tânără. Dar eu? Sunt 
centurion, un om care a luptat în rândul legionarilor. Aiax, 
eu reprezint adevărata provocare, încearcă să mă frângi pe 
mine, dacă îndrăzneşti. 

În timpul izbucnirii lui Macro, Aiax l-a privit amuzat, după 
care a clătinat din cap în derâdere. 

— Este exact cum am crezut. Cel mai distractiv ar fi să te 
las să asişti la moartea fiicei guvernatorului. Asta ar fi ceva 
la care să ai de gândit înainte de a veni să te scoatem din 
cuşcă, domnule centurion. Apoi, cât te vom lăsa pe cruce să 
putrezeşti, vei avea timp din belşug să-ţi aduci aminte cei s- 
a întâmplat ei. Şi vei şti tot timpul că vina îţi aparţine. Dacă 
nu mi-ai fi ucis tatăl şi nu m-ai fi vândut pe mine ca sclav, 
niciunul dintre noi nu s-ar fi aflat acum aici, faţă în faţă. 

— Dacă tatăl tău nu ar fi fost un pirat şi un ucigaş, nu l-aş 
fi crucificat, să ştii, a spus Macro, apoi a zâmbit. Ce-ar fi să 
lămurim lucrurile cât se poate de clar, scumpul meu? 

Preţ de un moment, trăsăturile lui Aiax au rămas 
îngheţate, închipuind o mască de ură amarnică, după care 
bărbatul a inspirat adânc şi, cu un surâs vag, a reuşit să-şi 
controleze sentimentele. 

— Cred că aş fi în stare să te bat chiar eu în cuie pe 
cruce, Macro. Da, socotesc că mi-ar face multă plăcere. 

— Din acest motiv ne ţii prizonieri? Credeam că o faci 
pentru că am putea deveni ostatici folositori. 


— A, da, acesta a fost motivul, dar la început. Numai că, 
apoi, tatăl fetei a socotit că sfidarea îndărătnică ar 
reprezenta o virtute mai mare decât afecțiunea paternă. Iar 
acum am ostatici cu mult mai preţioşi decât voi. Aiax s-a dat 
deoparte şi a făcut semn către corăbiile capturate. Dintr-o 
singură lovitură, deţin puterea de a hrăni Roma sau de ao 
lăsa să piară de foame. Imediat ce va afla că flota de grâne 
a Romei este în mâinile mele, împăratul va trebui să discute 
condiţiile cu mine. 

Imediat, a venit rândul lui Macro să rânjească. 

— Şi ce te face să crezi că împăratul va trata cu tine? În 
afara golfului văd corăbii romane de război. Nu ai cum să 
fugi cu navele de transport, şi nici nu le poţi apăra bine 
dacă rămân în golf. Marina imperială va acţiona fără grabă, 
şi, pătrunzând fără nicio teamă în golf, îţi va smulge 
corăbiile capturate. 

— Serios? Îţi închipui pesemne că m-am născut ieri, a 
spus Aiax, luându-l în derâdere. Corăbiile acelea de război 
nu vor îndrăzni să pătrundă în golf, pentru că în clipa în 
care o vor face, eu voi da ordin ca flota de grâne să fie 
incendiată. Aşadar, dragul meu prieten, îţi dai seama cum 
arată situaţia pentru voi. Îl am pe împăratul vostru la 
degetul cel mic. Cu tristeţe trebuie să o spun, asta vă face 
mai neînsemnaţi decât orice amănunt, orice amuzament, 
astfel că se apropie cu repeziciune momentul în care nu voi 
mai avea nevoie de voi doi. 


CAPITOLUL 28 


În momentul în care coloana încheia cea de-a patra zi de 
marş, Cato a dat ordin ca tabăra să se instaleze pe dealul 
care domina ruinele oraşului Olous. Auxiliarii au înaintat 
puţin în josul pantei pentru a alcătui un scut protector, în 
vreme ce legionarii şi-au aşezat pe pământ jugurile de 
marş, şi-au scos târnăcoapele şi lopeţile şi s-au apucat să 
sape în solul pietros. Era arşiţă, iar după o zi grea de marş, 
munca devenise cumplită, însă asta făcea parte din rutina 
de zi cu zi atunci când legionarii se găseau în campanie şi, 
în afara protestelor obişnuite de nemulţumire, oamenii şi-au 
desfăşurat activitatea cu foarte mare eficienţă. La ora când 
soarele a apus înapoia dealurilor dinspre vest, un şanţ 
înconjura tabăra, în interiorul căreia o întăritură şi o 
palisadă asigurau un sistem corespunzător de apărare 
împotriva oricărui atac-surpriză. 

Imediat ce au aşezat tabăra, auxiliarii au fost chemaţi 
înăuntru, iar coloana s-a instalat pentru noapte. Luna nu 
apăruse pe cer şi, deşi stelele sclipeau, peisajul era învăluit 
în întuneric. Prevăzător şi temându-se că inamicul ar putea 
dori să preia iniţiativa, Cato a dublat străjile şi a ordonat 
unei cohorte întregi să se desfăşoare de-a lungul palisadei 
şi să vegheze asupra căilor de acces spre tabără. Însoţit de 
Fulvius, a inspectat sistemul de apărare, apoi s-au întors 
amândoi în mijlocul taberei, la cortul în care se găsea 
cartierul general, care ocupa o mică movilă de unde se 
vedeau întăriturile şi chiar duşmanii. Focurile făcute de 
răsculați străluceau într-un uriaş arc în jurul apelor 
întunecate ale golfului, făcând liniile simple ale taberei 
romane să pară minuscule. În largul mării luceau trei lămpi 
acolo unde corăbiile de război stăteau la ancoră, veghind 
asupra intrării în golf. Restul corăbiilor din flotă erau puse 


pe nisip într-un sân de mare aflat la câteva mile mai la nord, 
şi Cato trimisese după comandantul forţei pentru ca acesta 
să-i prezinte raportul a doua zi. 

— Nu duc lipsă de oameni, ticăloşii, a murmurat Fulvius, 
urmărind duşmanii. 

Cato a făcut un gest din umeri. 

— Nu numărul este totul. Noi avem oameni mai bine 
instruiți şi o poziţie avantajoasă. Dacă ne vor ataca, vor 
trebui să urce dealul, să treacă de şanţ şi de palisadă. 
Soldaţii noştri îi vor putea înfrânge pe cei care ajung 
îndeajuns de aproape pentru a se angaja în lupta corp la 
COrp. 

— Sper să aveţi dreptate, domnule, a spus Fulvius. Dar ce 
se întâmplă acum? Totul seamănă cu un impas. Le putem 
respinge atacurile, dar nu avem suficienţi oameni ca să le 
cucerim tabăra. 

— Situaţia ne avantajează. Am aşezat tabăra de-a 
curmezişul singurului drum de ieşire din Olous spre restul 
insulei. Corăbiile blochează accesul spre mare, aşadar i-am 
prins în capcană. Principala noastră problemă este 
aprovizionarea cu hrană şi apă. Mai avem rezerve pentru 
cinci zile, după care va trebui să trimitem un detaşament cu 
care spre Gortina pentru a aduce alte raţii. Desigur, 
răsculații nu se confruntă cu o asemenea problemă, pentru 
că au pus mâna pe flota cu cereale. Ar putea rezista aşa luni 
întregi. Şi, având în vedere pâraiele care curg de pe 
dealuri, nu vor duce lipsă nici de apă. Cu toate astea, în 
realitate, a venit rândul lor să fie asediați. 

În continuare plin de îndoieli, Fulvius a făcut un semn 
către colinele ce înconjurau golful. 

— Dacă ar vrea să fugă, s-ar putea strecura destul de 
lesne peste dealurile acestea. 

— Dacă ar vrea să fugă. Dar nu vor. Au cu ei care şi 
căruţe, îngreunate de prăzi, şi apoi mai este vorba şi de 
flota cu grâne. Este singura lor şansă de a încheia o 
înţelegere cu Roma. Cato a făcut o pauză şi s-a uitat spre 


locul în care un şir de torţe marca palisada ce fusese 
ridicată pentru a proteja corăbiile eşuate. Partea cea mai 
grea este de a găsi o cale de a-i izola pe rebeli faţă de 
corăbii. Trebuie să acţionăm cât mai repede. Flota cu grâne 
este deja în întârziere. Rezervele din depozitele imperiale 
se vor epuiza curând, iar Roma va suferi de foame. Dacă nu 
reuşim să salvăm vasele acelea la vreme... 

Cato s-a întors şi a pornit cu paşi mari spre cort. Fulvius 
s-a scărpinat pe obraz, apoi şi-a urmat superiorul. Ajuns în 
cort, Cato şi-a desprins mantia de pe umeri şi a aruncat-o 
peste salteaua de campanie. În cort existau puţine dintre 
obiectele obişnuite de rafinament de care beneficiau ofiţerii 
superiori, deoarece la Gortina nici nu fusese timp suficient 
ca să se facă aranjamentele necesare pentru niciunul dintre 
ei. Când Cato pornise în urmărirea rebelilor, confortul 
fusese ultimul lucru care să-l preocupe, astfel că în cort 
existau doar o măsuţă de campanie, câteva cufere mici în 
care se ţineau evidenţele privind plata oamenilor, 
documente privind forţele umane şi tăblițe cerate de 
rezervă. A căscat în timp ce şi-a desfăcut cataramele 
centurii şi a scos-o, îndepărtând şi vesta din zale, trăgând-o 
peste cap. Le-a lăsat apoi să cadă cu un bufnet greoi la 
podea. Marşul prin soarele fierbinte, la care se adăuga 
oboseala acumulată, îi produseseră o durere de cap, aşa că 
a refuzat vinul pe care Fulvius i l-a oferit dintr-un clondir 
lăsat de unul dintre slujitorii cartierului general. 

Fulvius a ridicat din umeri, şi-a umplut un pocal până la 
buză, după care s-a aşezat pe un cufăr şi a oftat. 

— Bun, şi acum ce facem? 

— În noaptea asta nu putem face nimic. Mâine vom 
spiona tabăra duşmană ca să vedem dacă există puncte 
slabe pe care să le putem ataca. 

— Deci vă gândiţi totuşi la un atac? l-a testat Fulvius pe 
Cato. 

— Nu văd ce altceva am putea face. Fără îndoială că o 
parte din corăbiile cu grâne vor fi pierdute în cursul luptei, 


dar trebuie să salvăm ce se poate şi să sperăm că va fi de 
ajuns ca Roma să supravieţuiască până când se poate 
mobiliza altă flotă pentru a aduce grâne din Egipt. Dacă 
vom fi siliţi să atacăm, va curge mult sânge şi, dacă se 
întâmplă ceva rău, dacă oamenii noştri cedează, vom fi 
făcuţi bucăţi. 

— Băieţii din A Douăzeci şi Doua nu vă vor dezamăgi, 
domnule. Vor lupta bine, iar dacă atacul ar da greş, vor 
păstra formaţia până când ne retragem noi. 

— Sper să ai dreptate, i-a răspuns Cato cu glas obosit. Ei, 
asta este tot pentru azi. Eu mă culc. 

Fulvius şi-a golit pocalul şi s-a ridicat. 

— O să mai fac un ultim tur în jurul taberei, domnule. Ca 
să pot dormi uşurat. 

— Prea bine. 

Cato a făcut un semn aprobator din cap. După plecarea 
centurionului, şi-a scos ghetele, a stins lampa cu ulei şi s-a 
aşezat pe saltea. Cu toate că era o noapte caniculară, se 
simţea o adiere blândă, cât să-i răcorească fruntea şi să-i 
permită să rămână cu tunica pe el. Îşi simţea capul greu de 
epuizare, şi-i era greu să gândească limpede când s-a întins 
şi a rămas cu privirea în sus, spre cortul confecţionat din 
piei de capră. În momentul în care s-a aşezat într-o poziţie 
mai comodă pentru a dormi, în minte i-au năvălit imaginea 
Iuliei şi cea a lui Macro. Dacă mai trăiau, nu erau mai 
departe de o milă sau două de locul în care se afla el în 
acele momente. Trebuise să facă eforturi de neînchipuit să- 
şi controleze sentimentele şi să le ascundă faţă de Fulvius şi 
ceilalţi oameni de sub comanda lui. Lăuntric, îşi simţea 
inima grea ca plumbul, împovărându-i tot trupul. Cele mai 
cumplite momente erau când suferinţele lor căpătau contur 
în imaginaţia lui, care le proiecta apoi în minte, făcându-l să 
se simtă îngreţoşat de deznădejde şi disperare. Asta până 
când se lupta să îndepărteze astfel de gânduri şi se 
concentra asupra altor lucruri. 


Stătea întins pe saltea, răsucindu-se de pe o parte pe alta 
şi a sfârşit prin a rămâne ghemuit pe o parte, apoi 
organismul obosit şi mintea lui epuizată au cedat în cele din 
urmă somnului. 


Cato a fost trezit de un corn care anunţa schimbarea 
străjilor. A clipit de câteva ori şi, deschizând ochii, s-a 
crispat simţindu-şi spatele înţepenit. Razele de soare 
pătrundeau printre faldurile deschise ale cortului şi el s-a 
ridicat imediat în picioare, furios că nu fusese trezit mai 
devreme. Şi-a tras ghetele şi le-a legat şireturile, după care 
s-a grăbit să iasă din cort. În faţa lui se întindea tabăra, 
soldaţi care îşi îndeplineau misiunile de dimineaţă în timp 
ce-şi curăţau gamelele de mâncare şi le strângeau în sacii 
de campanie, pentru ca apoi să-şi pregătească armurile şi 
armele pentru inspecția de dimineaţă. Centurionul Fulvius 
stătea la o masă în faţa unuia dintre corturi, luând notițe pe 
o tăbliță cerată. Când Cato a ajuns la el cu o expresie 
glacială, bărbatul s-a ridicat în picioare şi a salutat. 

— De ce nu am fost trezit când s-a încheiat serviciul 
străjilor de noapte? 

— Nu a fost nevoie, domnule, a spus Fulvius, abordând o 
mină surprinsă. Ofițerii de gardă nu au avut nimic de 
raportat şi nu se constată nici urmă de mişcare în tabăra 
rebelilor. Tocmai mă pregăteam să închei ordinele pentru 
patrulele de dimineaţă ale cavaleriştilor, după care voiam să 
vin pentru a vă trezi. 

Cato a coborât glasul încât doar Fulvius a putut auzi 
vorbele lui. 

— Ştii al naibii de bine că ofiţerul superior trebuie să fie 
trezit la prima geană de lumină. 

— Nu am primit ordin în acest sens, domnule. 

— Lasă ordinele, acesta este obiceiul. Chiar când unitatea 
are misiuni de garnizoană. În campanie, nici nu se pune 
problema că aşa trebuie procedat. 


Fulvius nu a răspuns, ceea ce însemna că îşi dădea seama 
de vinovăţie. Cato l-a fulgerat cu privirea o clipă, după care 
a pufnit în derâdere. 

— Spune-mi, când ai fost ultima oară într-o campanie? 

— A trecut ceva vreme de atunci, domnule, a recunoscut 
Fulvius. Când am slujit în precedenta mea legiune, pe 
Dunăre. 

— Şi cât a trecut de atunci? 

Centurionul şi-a plimbat privirea împrejur. 

— Doisprezece ani, domnule. 

— lar de atunci, ai fost la post în Egipt: serviciu de 
garnizoană. Prea puţine treburi care să-ţi dea de lucru în 
afară de curăţenia şi ţinuta trupelor şi instrucţie pe câmp, 
dar destul de rar, adevărat? 

— Da, ca să-mi menţin băieţii în formă, domnule. 

— Nu mă îndoiesc, a spus Cato, amintindu-şi nesfârşitele 
instrucţii şi marşurile de care avusese parte în primele luni 
de serviciu în cadrul Legiunii a Doua. El nu punea la 
îndoială pregătirea oamenilor. Aşadar, după ce ai scăpat de 
orice luptă vreme de doisprezece ani, crezi că eşti pregătit 
mai bine decât mine pentru a-i conduce pe aceşti soldaţi. 
Adevărat? 

— Cam aşa ceva. Fulvius a rămas nemişcat un moment, 
apoi a strâns din buze. Îmi permiteţi să vorbesc 
nestingherit, domnule? 

— Nu, centurion. Eu sunt comandantul acestei coloane, 
ceea ce pune capăt oricărei discuţii. Dacă îmi pui la îndoială 
autoritatea, ori subminezi din nou procedurile pe care le 
iniţiez, te voi îndepărta din funcţie şi te voi trimite înapoi la 
Gortina. Ai înţeles? 

— Da, domnule, a răspuns Fulvius cu glas acru. 

— Nu te voi avertiza încă o dată, a mârâit Cato printre 
dinţii încleştaţi. Acum dispari din faţa mea. Te rog să faci o 
inspecţie inopinată primelor trei cohorte de legionari şi să- 
mi prezinţi raportul imediat ce termini. Executarea. 


Cato a surprins un licăr de îngrijorare în ochii 
veteranului. Apoi, bărbatul a luat poziţia de drepţi, a salutat 
şi s-a dus să îndeplinească ordinul primit. Cato a scuturat 
din cap, apoi s-a întors şi s-a îndreptat spre cortul său, dând 
între timp ordin unei ordonanţe să-i aducă pâine, carne şi 
vin îndoit cu apă drept mic dejun. Cât a stat jos şi a privit 
atent spre tabăra rebelilor, a analizat încă o dată impasul în 
care se aflau. Aiax deţinea flota de grâne, şi, prin urmare, 
nu simţea nevoia de a-i ataca pe romani, însă Cato risca să 
piardă flota dacă ataca, fiind pe de altă parte îngrijorat de 
faptul că sub comanda lui se găseau prea puţini oameni ca 
să aibă garanţia victoriei. Totuşi, timpul era de partea 
răsculaților, şi astfel, era inevitabilă ideea că, indiferent de 
şansele pe care le avea, Cato trebuia să atace. 

În timp ce înmuia ultimul dumicat de pâine în bolul cu 
vin, a observat mişcare în tabăra duşmană. Dintre corturile 
aşezate de-a valma şi din negura creată de fumul focurilor 
apăruse o coloană de călăreţi, care a trecut de bariera de la 
margine şi a continuat să urce panta ce ducea spre tabăra 
romanilor. Cato a pierdut din vedere coloana care ajunsese 
înapoia valului de pământ şi s-a ridicat de la masă ca să-şi ia 
din cort vesta din zale, coiful şi sabia, după care a coborât 
spre valul care se găsea în faţa taberei răzvrătiţilor. În 
momentul în care a ajuns acolo, centurionul de serviciu le 
ordonase deja oamenilor lui să ia poziţii de luptă. O cohortă 
de legionari se dispersa de-a lungul solului bătucit al 
malului de pământ pentru a-i înfrunta pe călăreţii ce se 
apropiau. Cato a aruncat o privire spre aceştia şi a urcat 
scara câtre platforma construită deasupra porţilor de lemn. 
Fulvius ajunsese deja acolo şi l-a salutat din cap pe Cato, 
care i s-a alăturat. 

— S-ar părea că rebelii vor să discute, a spus Fulvius. 

Cato a văzut că rebelii erau în număr de zece, şi purtau 
tunici bune, armuri din zale şi săbii romane - prăzi de 
război luate de la coloana centurionului Marcellus. Unul 
dintre oameni ducea un stindard lung, având în cap o 


flamură de un albastru sclipitor, pe care îl flutura 
încontinuu dintr-o parte în alta, în timp ce el şi camarazii lui 
îşi mânau caii. 

— Îmi place să văd că respectă  formalităţile 
corespunzătoare, a mormâit Fulvius. Ca o adevărată 
armată, nu-i aşa, domnule? 

— Da, purtând echipamentele noastre, sigur că arată 
bine în acest rol. 

— Echipamentul nostru? a repetat Fulvius, apoi expresia 
de pe faţa lui a devenit întunecată. A, adevărat... Vreţi să 
dau ordin câtorva dintre oamenii noştri să slobozească nişte 
proiectile de praştie în direcţia lor? 

— Nu, i-a răspuns Cato cu fermitate. Vreau să rămână 
neatinşi. Rebelii deţin ostatici. 

Fulvius a ridicat din umeri. 

— Presupunând că sunt încă în viaţă, domnule. 

— Sunt vii. 

Călăreţii s-au oprit la cincizeci de paşi de poartă, apoi 
unul dintre ei a mai înaintat puţin călare. Cato a observat că 
acesta avea trăsăturile şi tenul oamenilor de la răsărit şi că 
purta o sabie curbată la brâu. 

Fulvius şi-a dus palmele pâlnie la gură şi a strigat 
tunător: 

— Opreşte-te acolo! 

Supus, călăreţul a tras de hăţuri. 

— Ce doreşti? 

— Generalul meu doreşte să stea de vorbă cu 
comandantul vostru. Aici, în câmp deschis. 

— De ce? Spune-ne ce vrea şi du-te! 

Călărețul a clătinat din cap. 

— Doar generalul meu ştie ce are de spus. 

— Să-l ia naiba, a mormăit pentru sine Fulvius şi apoi a 
inspirat adânc pentru a striga răspunsul. 

— Aşteaptă! a spus Cato, întorcându-se spre Fulvius. 
Păstrează oameni pe valul de pământ, dar pregăteşte un 
escadron de cavalerie în apropierea porţii, călare şi gata să 


pornească într-o şarjă. Dacă ridic mâna stângă în aer, îi 
trimiţi neîntârziat. Dar numai dacă dau eu semnalul. Îţi este 
limpede? 

— Doar nu vreţi să ieşiţi în câmp deschis, a comentat 
Fulvius, ridicând o sprânceană. Pentru numele zeilor, 
domnule. Este o capcană. Vor să vă scoată acolo şi să vă 
doboare, pentru ca apoi să ne întoarcă spatele şi să o 
şteargă. 

— De ce ar dori una ca asta? 

— Ca să ne submineze moralul, domnule. Când 
comandantul este ucis, spiritul de luptă al oamenilor este 
doborât, ceea ce compromite campania. 

— Dacă pun la cale o cursă şi mă ucid, înseamnă că tu vei 
fi noul comandant, a spus Cato, privindu-l pe Fulvius cu 
insistenţă. Vrei să spui că nu te ridici la înălţimea funcţiei? 
Aveam impresia că o voiai. Poate că acum îţi surâde şansa. 

Centurionul Fulvius a avut bunul-simţ de a îngădui ca pe 
faţa lui să apară preţ de un moment o expresie de ruşine, 
după care şi-a controlat reacţiile şi a clătinat din cap. 

— Nu în acest fel, domnule. Să aveţi grijă, aţi înţeles? 

Cato a zâmbit mai mult către sine când s-a întors şi a 
coborât din turn. Ajuns jos, s-a întors către secţiunea de 
legionari care apăra poarta. 

— Deschideţi, dar fiţi pregătiţi să o închideţi imediat ce 
primiţi ordin. 

Cât soldaţii au îndepărtat bara de blocare şi au tras 
poarta spre interior, Fulvius a strigat către unul dintre 
ofiţeri şi i-a dat ordin să cheme un escadron de cavalerişti 
cât mai curând posibil. Cato şi-a umflat obrajii şi a ieşit cu 
paşi apăsaţi din tabără, printre cele două şanţuri aflate de o 
parte şi de alta, şi a ajuns în câmp liber. Aflaţi în faţa lui, 
călăreţii l-au urmărit în tăcere. Când a ajuns la jumătatea 
distanţei dintre poartă şi rebelii în aşteptare, Cato s-a oprit 
şi a strigat către purtătorul lor de cuvânt. 

— Sunt tribunul Cato, comandantul coloanei şi al flotei 
romane. Unde este generalul vostru? 


A urmat o mişcare neaşteptată în spatele grupului de 
solie, şi un călăreț şi-a îndemnat bidiviul, care a galopat în 
susul pantei line. Cato a inspirat adânc şi a simţit cum i se 
încordează muşchii, gata de acţiune. Şi-a lăsat mâna 
dreaptă să alunece spre mânerul sabiei, unde aceasta a 
rămas puţin în aer, după care, cu un efort de voinţă, şi-a 
aşezat-o pe coapsă. Îndreptându-se de spate, a ţinut calul 
nemişcat şi a privit sfidător spre călăreţul care se apropia. 
Bărbatul a oprit armăsarul în ultimul moment, la mai puţin 
de trei metri de Cato, azvârlind spre el cu ţărână de sub 
copitele animalului. Soarele se afla în spatele răsculatului, 
aşa că centurionul a trebuit să-şi coboare pleoapele pe 
jumătate şi să ridice o mână pentru a-şi feri ochii. Preţ de 
un moment, nimeni nu a rostit vreun cuvânt, după care 
rebelul a scos un chicotit slab, ameninţător. 

— Zeii sunt blânzi cu mine, romanule. Foarte blânzi. 

— Aiax? 

Cato a simţit că ritmul inimii lui sporeşte. 

— Desigur. Înseamnă că mă mai ţii minte. 

— Da. 

— Şi mai ţii minte ce i-ai făcut tatălui meu, după care m- 
ai vândut ca sclav? 

— Ţin minte că noi am executat căpetenia unei bande de 
pirați. 

— Noi? 

Dându-şi seama de greşeală, Cato a îngheţat. Macro era 
deja în primejdie, dacă mai trăia în acele clipe. Şi-a dres 
glasul şi a continuat: 

— Flota din Ravenna avea misiunea de a înlătura 
ameninţarea piraţilor. 

— Ciudat, eu îmi aduc aminte că lucrurile au stat ceva 
mai personal decât atât. Să ştii că am memorat - foarte, 
foarte bine - numele şi feţele celor doi ofiţeri care s-au 
ocupat de execuţia tatălui meu, iar ele au rămas întipărite 
în mintea mea când am fost dus în sclavie, alături de 
supraviețuitorii flotei tatălui meu. Tu ai fost unul dintre acei 


bărbaţi. Pe celălalt am avut deja deosebita plăcere de a-l 
revedea. 

Cato a simţit un nod înecăcios în gât şi s-a concentrat 
asupra omului din faţa sa, făcând un efort să-şi controleze 
expresia de pe chip. 

— Înţeleg că ostaticii sunt încă în viaţă. 

— Sunt. Deocamdată. 

— Coboară de pe cal. Nu am chef să vorbesc cu tine cu 
soarele bătându-mi în ochi. 

— Prea bine, romanule. 

Aiax şi-a trecut un picior peste spinarea calului şi s-a 
lăsat pe pământ aproape de Cato, care nici nu a tresărit. 
Acum, când nu mai stătea în dreptul soarelui orbitor, îl 
putea vedea limpede pe gladiator. Aiax purta o tunică 
simplă, nişte ghete oarecare şi o centură pentru sabie care 
îi era petrecută peste umăr. Înalt, lat în spate şi bine 
construit, era tânăr, dar trăsăturile chipului îi erau mai 
ridate şi pline de cicatrice decât ţinea vag minte Cato. Şi 
ochii aveau ceva deosebit. Erau alerţi şi păreau să 
anticipeze orice, iar Cato şi-a dat seama că anii petrecuţi în 
arenă făcuseră din Aiax un om căruia nu-i scăpa nimic şi 
care era capabil să reacționeze instantaneu la orice 
ameninţare. 

— Acum te simţi mai în largul tău? a spus Aiax rânjind. 

— Ai dorit să stai de vorbă cu mine, i-a răspuns Cato fără 
nicio flexiune în glas. Aşadar, vorbeşte. 

— O să ajung la subiect când mă voi simţi pregătit. Până 
atunci, însă, sunt curios să aflu ce părere ai despre situaţia 
în care ne găsim. Nu îi lipsesc posibilităţi dramatice, nu eşti 
de aceeaşi părere? 

— Nu mă interesează jocurile tale, sclavule. Spune ce ai 
de spus şi du-te. 

— Sclav? Aiax s-a încruntat. Nu mai sunt sclav. Mai ales 
când împăratul tău cedează în faţa cererilor mele. 

— Atunci, prezintă-ţi cererile, înainte de a mă plictisi mai 
mult. 


Şi Cato şi-a încrucişat braţele la piept, încet şi larg, 
ţinând braţul stâng deasupra, pentru cazul în care ar fi 
trebuit să le facă semn oamenilor lui. 

— Aşa voi face, dar mai întâi spune-mi cum te simţi când 
te faci răspunzător de toate acestea. Şi Aiax a făcut semn 
către cele două armate. De sângele vărsat în cursul 
confruntării. Am convingerea că nu poţi dormi bine având 
toate aceste lucruri pe conştiinţă. 

Cato nu i-a răspuns imediat, apoi, apăsând asupra unor 
cuvinte, a zis: 

— "Totul e din vina ta, Aiax. Pedeapsa pe care Roma o va 
aplica împotriva susținătorilor tăi va cădea în spinarea ta, 
nu a mea. Dacă te predai acum şi ne aduci ostaticii, îţi dau 
cuvântul meu că voi solicita îndurare pentru oamenii care 
te-au urmat. 

— lar eu va trebui să îndur aceeaşi soartă ca tatăl meu? 

— Desigur. Cum ar putea fi altfel? Mai ales după tot ceea 
ce ai fâptuit. 

— Eşti prea generos, a spus Aiax râzând sec. Ar trebui să 
te bucuri şi tu de anumite merite pentru asta. 

— Serios? 

— Da. Vezi tu, de când tu şi prietenul tău aţi făcut din 
mine un sclav, eu am jurat în fiecare zi că mă voi răzbuna. 
Cinstit să fiu, nu m-am aşteptat vreodată să am această 
şansă, dar ea m-a ajutat să supraviețuiesc şi să-mi păstrez 
minţile întregi atunci când mulţi alţii ar fi pierit în arenă. 
Aşadar, trebuie să-ţi mulţumesc pentru asta. Tu... Şi a 
arătat cu degetul spre pieptul lui Cato. Voi aţi făcut posibilă 
această răscoală şi tot voi veţi deveni cauza umilirii Romei. 
Aiax a zâmbit şi ochii i-au sclipit de inspiraţie. Şi da, mai 
vreau să spun ceva! Tu vei fi cauza suferinţei tale cele mai 
mari. Dar să nu anticipăm. A tăcut câteva momente, apoi a 
smuls o cârpă roşie de sub tunică. Am hotărât să-ţi fac o 
demonstraţie, romanule. Ca să fac dovada că vorbesc serios 
şi pentru că vreau să descurajez orice încercare de-a ta de 
a întreprinde vreo acţiune necugetată. S-a întors şi a făcut 


un semn către corăbiile eşuate pe nisip. O vezi pe aceea de 
la capăt, izolată de celelalte? 

Cato s-a uitat şi a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Bine. Atunci, uită-te mai bine. 

Aiax a întins mâna în lateral şi a fluturat fâşia de pânză 
roşie într-o parte şi în alta, făcând-o să se unduiască lent în 
adierea slabă de vânt. A urmat un semnal de răspuns, venit 
de pe puntea corabiei cu grâne şi, câteva clipe mai târziu, 
Cato a văzut o sclipire minusculă şi o dâră subţire de fum. 
Scânteia s-a răspândit cu repeziciune, iar câţiva oameni au 
sărit grăbiţi de pe prova corabiei direct pe nisip. O limbă de 
foc a ţâşnit din magazia principală a navei de transport şi, 
după câteva secunde, ea a fost cuprinsă de flăcări, iar un 
nor de fum s-a înălţat învârtejit deasupra punților. Aiax s-a 
întors spre Cato. 

— Uite. Fiecare dintre celelalte corăbii poate fi 
incendiată în momentul în care dau eu semnalul. Ai face 
bine să ţii minte asta, în cazul în care ţi-ai pune în minte să 
declanşezi un atac-surpriză pentru a pune mâna pe flota cu 
grâne. lar acum, să trecem la pretenţiile mele. Aiax a 
ridicat mâinile şi a început să numere pe degete. Unu, îi 
transmiţi vorbă guvernatorului că trebuie să emită o 
proclamaţie, în numele împăratul Claudius şi a senatului, 
prin care să declare că toţi sclavii de pe insula Creta 
trebuie eliberaţi de îndată. Înainte de a protesta, ştiu că are 
autoritatea de a face acest lucru. Nu mă interesează dacă 
Roma ratifică sau nu o astfel de proclamaţie. Până atunci, 
eu şi susţinătorii mei vom ajunge departe. În cazul în care 
guvernatorul nu soseşte aici în decurs de cinci zile pentru a 
aduce personal această proclamaţie, voi începe să distrug 
corăbiile cu grâne, până la ultima. Doi, după ce vom primi 
proclamația, semnată, sub sigiliu, şi predată în persoană de 
guvernator, le vei îngădui oamenilor mei să se urce la 
bordul corăbiilor şi să iasă nestingheriţi din golf. După ce 
vom hotări asupra unui loc sigur în care să debarcăm, vă 
vom înapoia corăbiile. 


— Dar ce te-ar împiedica să arzi corăbiile după ce ajungi 
în locul pe care ţi l-ai propus? 

— Nimic, a spus Aiax zâmbind. Va trebui să te încrezi în 
cuvântul meu. 

— Să am încredere în tine? 

— Nu ai de ales. Şi mai este vorba de ceva. Aiax s-a uitat 
drept în ochii lui Cato, iar buzele i s-au despărţit într-un 
rânjet îngheţat. Îmi închipui că te întrebi care va fi soarta 
ostaticilor... mai bine zis, a prietenilor tăi. 

— De ce aş face asta? i-a răspuns Cato cu glas 
imperturbabil. Şi aşa sunt ca şi morţi. 

— Chipul te-a trădat. Cred că pentru tine ei înseamnă 
mai mult decât vei recunoaşte vreodată. Dacă nu, îţi va fi 
foarte uşor să îmi respecţi ultima cerere pe care ţi-o 
prezint. Punctul trei, mâine în zori, îţi voi trimite un om de- 
al meu. Îi vei da răspunsul la această întrebare. Savurând 
acel moment, Aiax a făcut o pauză. Vreau să alegi pe cine să 
las în viaţă, pe centurionul Macro sau pe lulia Sempronius. 
Tu hotărăşti, tribun Cato. Îi vei spune omului meu cine 
trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară. Dacă nu-i dai 
un răspuns clar, voi pune să fie ucişi amândoi, în văzul 
tuturor soldaţilor din tabăra ta, şi îţi dau cuvântul că vor 
avea parte de o moarte dureroasă şi grea. 

Cato s-a simţit cuprins de un sentiment de groază 
îngheţată. Nu a reuşit să gândească şi nici să dea un 
răspuns. Ca urmare, a rămas drept în picioare, privind în 
gol. 

Aiax i-a simţit reacţia şi a dat din cap cu multă satisfacţie. 

— Atunci, pe mâine, tribunule. 

A încălecat şi a dat pinteni calului îndreptându-se spre 
oamenii lui, după care a plecat la galop în fruntea lor. Stând 
neclintit, Cato a urmărit din priviri micul grup coborând 
şerpuit prin tabăra răsculaților, ocolind capătul golfului şi 
îndreptându-se către o mică ridicătură a terenului de pe 
peninsula care pătrundea în mare. Abia apoi s-a răsucit pe 
călcâie şi a pornit încet spre porţile taberei romane. 


CAPITOLUL 29 


— Va trebui să atacăm chiar în această noapte, a anunţat 
Cato cu glas hotărât, după ce a prezentat pretenţiile lui 
Aiax. 

Ceilalţi ofiţeri prezenţi în cort s-au foit neliniştiţi. Afară, 
soarele amiezii lovea nemilos asupra taberei romane. 
Adierea se stinsese în cursul dimineţii, astfel că aerul din 
interiorul cortului era înăbuşitor. Cato îi convocase pe 
ofiţerii lui importanţi imediat ce Decius  Balbus, 
comandantul flotei, ajunsese în tabără, după obositoarea 
călătorie călare tocmai din golf, unde escadra lui stătea la 
ancoră. După ce se confruntase cu Aiax, imediat ce ajunsese 
în cartierul lui general, Cato îşi propusese să atace tabăra 
răsculaților. 

Centurionul Casca, prefectul cohortei de cavalerie, a 
reacţionat primul. 

— Domnule, aţi spus că duşmanul va da foc tuturor 
corăbiilor la primul semn de atac. 

Cato a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Aşa a spus Aiax şi îl cred. 

— Şi atunci, de ce mai atacăm? Flota va arde, iar 
locuitorii Romei vor muri de foame. Am convingerea că 
prioritatea este de a salva corăbiile cu grâne, pentru a le 
trimite spre Roma cât de curând posibil. 

— Chiar dacă asta ar însemna să fim de acord cu 
pretenţiile lui? 

Balbus s-a scărpinat în bărbie şi a rămas un moment pe 
gânduri, după care a zis: 

— Dacă atacăm şi distrugem flota, vom fi făcuţi 
răspunzători de un dezastru politic. Dacă îi vom accepta 
cererile, Roma va scăpa de foamete. Dumneavoastră veţi fi 
condamnat, desigur, pentru că aţi plecat capul în faţa 


voinţei acestui răzvrătit şi a armatei lui de sclavi. Îmi 
închipui că împăratul şi senatul nu se vor arăta nicidecum 
îndurători. A făcut o pauză şi s-a uitat direct spre Cato. Mi 
se pare că trebuie să alegem între viaţa locuitorilor din 
Roma şi umilirea şi exilul dumneavoastră, sau poate 
execuţia, domnule. 

Cato a surâs vag. 

— Ai dreptate, eu hotărăsc. Cu toate astea, cred că 
trebuie să vă gândiţi şi la alt aspect. Ce se va întâmpla dacă 
eu voi respecta pretenţiile lui Aiax, dar el va distruge 
corăbiile cu grâne? 

— E posibil aşa ceva? a întrebat Fulvius. De ce ar 
proceda astfel? 

— E simplu de explicat, a răspuns Cato. Urăşte Roma din 
străfundul fiinţei lui. Şi pe mine mă urăşte la fel de mult. 

— Pe dumneavoastră? De ce, domnule? 

— E o poveste lungă, însă, în esenţă, Aiax ne consideră pe 
mine şi pe prefectul Macro răspunzători de crucificarea 
tatălui său şi de faptul că a ajuns sclav. Dorinţa lui de a se 
răzbuna pe noi o egalează pe aceea de a-şi câştiga 
libertatea. 

— Iertaţi-mă, domnule, dar sunteţi sigur? a continuat 
Fulvius pe un ton prevăzător. Nu există cumva pericolul să 
exageraţi influenţa pe care o aveţi asupra acţiunilor acestui 
om? 

— Am cugetat cu mare atenţie. Am analizat toate 
amănuntele referitoare la el şi la cuvintele pe care mi le-a 
adresat în timpul întâlnirii de azi-dimineaţă. Sunt convins că 
intenţionează să ne facă mie şi Romei cât de mult rău va 
putea. Aiax trăieşte animat doar de dorinţa de răzbunare. 
Când mi-a vorbit, şi-a calculat fiecare cuvânt ca să-mi 
sporească teama pentru prietenii mei. Vrea să mă tortureze 
astfel cât mai mult posibil, după care îmi va administra 
lovitura finală pentru a mă distruge. Am citit asta în ochii 
lui, a zis Cato crispându-se când şi-a adus aminte de 
sclipirea de nebunie din privirea gladiatorului. Sunt sigur. 


Va incendia corăbiile în momentul în care va fi încredinţat 
că nu-i mai putem atinge pe el şi pe oamenii lui. Dacă am 
dreptate, nu avem nimic de pierdut riscând un atac. 
Corăbiile acelea sunt sortite pieirii dacă procedăm altfel. 
Aşadar trebuie să facem încercarea de a le salva cât mai 
curând. Sper că, dacă încercăm la noapte, i-am putea lua 
prin surprindere pe rebeli. 

Cato a făcut o pauză semnificativă, pentru ca vorbele lui 
să fie înţelese. 

Balbus nu părea întru totul convins. 

— Dacă atacul nu reuşeşte să-i surprindă nepregătiţi, iar 
ei dau foc corăbiilor, împăratul nu va crede că răsculații 
plănuiau oricum să procedeze astfel. Claudius va cere 
capetele celor care se vor face vinovaţi de distrugerea 
corăbiilor cu grâne, domnule. 

Fulvius i-a răspuns comandantului flotei: 

— Atunci, să facem tot posibilul ca atacul să reuşească, de 
acord? Tu şi marina vă faceţi datoria, iar noi la fel. 

Cato a simţit un val de căldură în inimă faţă de 
subordonatul lui, apoi a zis: 

— Balbus, ca să-ţi mai liniştesc temerile, îmi voi asuma 
întreaga răspundere pentru declanşarea atacului. Voi 
preciza acest lucru în scris către oricare dintre ofiţerii care 
doresc aşa ceva. 

Comandantul flotei a dat din cap şi a răspuns pe un ton 
neutru: 

— Vă mulţumesc, domnule. Aş aprecia. Pentru situaţia, 
puţin probabilă, că atacul dă greş, iar corăbiile sunt 
incendiate. 

Cato a oftat oarecum dezgustat. 

— Mda, nu are rost ca preţul pentru nereuşită să fie 
plătit de mai mulţi oameni decât este nevoie, nu-i aşa? 

— Adevărat, domnule, s-a grăbit Balbus să-l aprobe. Apoi, 
cu o expresie întrebătoare, şi-a înclinat capul într-o parte. 
Ar mai fi însă ceva. 

— Da? 


— De ce este nevoie să atacăm în noaptea asta? Mi se 
pare că ne pripim. 

Cato a rămas nemişcat şi l-a privit fix pe comandantul 
flotei. Iată momentul de care se temuse. Întrebarea era 
firească şi, deşi răspunsul pregătit era bine gândit din 
punct de vedere tactic, ştia că sentimentele lui intime 
jucaseră cel mai important rol în luarea hotărârii. Dacă 
soldaţii aveau să-şi primejduiască vieţile într-un atac, era 
normal ca el să aibă încredere în ei şi să le destăinuiască 
întregul adevăr. Şi-a dres vocea pentru a li se adresa pe un 
ton neutru. 

— Ştiţi aproape toţi că în urmă cu câtva timp rebelii i-au 
luat prizonieri pe fiica guvernatorului şi pe Lucius Cornelius 
Macro. Aiax m-a înştiinţat că ei sunt încă în viaţă şi că se 
află în tabăra lui. 

— Atunci, vor fi sigur ucişi în momentul atacului, a spus 
Balbus. Şi acesta ar fi un motiv în plus pentru a amâna orice 
acţiune. Măcar până puteţi negocia eliberarea lor. 

Cato a clătinat din cap. 

— Nu putem aştepta. Aiax a ameninţat că-i va ucide 
mâine în zori. A spus că trebuie să precizez eu care dintre 
ei trebuie să moară. Dacă refuz, îi va omori pe amândoi. 
Tocmai de aceea atacul trebuie dat la noapte. 

— Fir-ar să fie, a murmurat Fulvius, şi, înțelegând deplina 
semnificaţie a amenințării, s-a uitat cu milă la Cato. 

— Îmi pare rău, domnule. 

Cato s-a frecat la bărbie, apoi a continuat: 

— Aiax vrea să se joace cu noi. Şi totul face parte din 
planul lui de a mă tortura cât mai mult. De fapt, aceasta 
reprezintă o ocazie pentru noi. Dacă Aiax crede că sunt atât 
de paralizat de îngrijorare şi nehotărâre în privinţa 
prietenilor mei, atunci nu se va aştepta ca eu să acţionez în 
mod decisiv. Tot astfel, va presupune că nu îndrăznesc să-l 
atac de teamă că le primejduiesc vieţile. Aşadar trebuie să 
pornim în această noapte, cât mai avem şansa de a ne sluji 
de elementul-surpriză. 


— Dar dacă a fost doar o stratagemă ca să te provoace? a 
intervenit Balbus. Ca să te determine să ataci în noaptea 
asta? 

— De ce ar face-o? Dacă eu atac, iar corăbiile sunt 
incendiate, atunci rebelii nu mai au ce să negocieze. 

— Presupunând că a dat ordin să se dea foc corăbiilor. 

— Atunci, dacă vrea să mă provoace la atac, de ce mi-a 
spus că a dat un asemenea ordin? Cato a oftat de iritare. 
Ascultă, Balbus, nu se poate şi una, şi alta. 

Cato se săturase de acea discuţie. Ştiuse că aveau să 
apară unele nemulțumiri în privinţa ordinelor lui. Se vedea 
limpede că Balbus era unul dintre ofiţerii care făceau din 
prevedere o religie, iar nehotărârea era înnobilată prin 
pretenţia că se analiza orice consecinţă posibilă, deşi până 
la urmă nu se întreprindea nicio acţiune. Era cazul clasic de 
paralizie prin tergiversare. Acum înţelegea de ce era Macro 
atât de frustrat în asemenea situaţii şi alegea soluţia cea 
mai directă pentru rezolvarea problemelor. Luase 
hotărârea, şi-a spus Cato. Şi-a plimbat privirea de la un 
ofiţer la altul. 

— Domnilor, atacul va fi declanşat la noapte. Acum să ne 
îndreptăm atenţia spre detalii. 

A luat un sul de pergament pe care, în cursul dimineţii, 
schiţase un plan al golfului. L-a desfăcut pe masă şi le-a 
cerut ofiţerilor să se strângă pe celelalte trei laturi ca să le 
explice. 

— Tabăra răsculaților se întinde spre capătul golfului, 
având o parte dinspre țărm apărată de o palisadă. La 
capătul ei există o mică redută pentru apărarea flancului, 
deoarece acesta este cel mai vulnerabil loc. De cealaltă 
latură a golfului, în peninsulă, s-a aşezat Aiax. Cred că acolo 
îi ţine pe ostatici. El este protejat de orice atac dinspre 
uscat prin prezenţa grosului armatei lui, şi dinspre mare, 
de stâncile şi rocile de pe latura îndepărtată. Există un 
golfuleţ cu o plajă nisipoasă spre capătul peninsulei, dar 
este bine păzit şi prea mic pentru a încerca o debarcare în 


forţă. Cato a făcut o pauză pentru ca ofiţerii să poată 
examina harta. Obiectivul nostru este simplu. Trebuie să 
găsim o modalitate de a-i împiedica pe rebeli să incendieze 
corăbiile înainte de a putea să le capturăm. 

— Lucru aproape imposibil, domnule, a spus în cele din 
urmă Fulvius. Avem trei soluţii. Atacăm dinspre uscat sau 
mare, ori ambele. Din păcate, rebelii ne vor vedea venind. 
În cazul unui atac dinspre uscat, va trebui să luptăm pentru 
a trece de palisadă. Dacă venim dinspre mare, străjile 
rebelilor vor putea vedea corăbiile înainte ca ele să 
pătrundă în golf, deşi în noaptea asta nu va fi lună. În orice 
caz, ei vor intra în alertă şi vor avea timp din belşug pentru 
a da foc navelor. 

Cato a încuviinţat. 

— Ai dreptate. Orice atac convenţional, dinspre uscat sau 
dinspre mare, este sortit eşecului. Ceea ce ne lasă doar o 
soluţie. 

S-a aplecat în faţă şi a bătut cu degetul în hartă, indicând 
capătul golfului, aproape de locul în care acesta se apropia 
de marea deschisă. 

— Acolo?! a exclamat Balbus încruntându-se. La ce ne 
foloseşte? Cred că este mai bine de o milă din acel loc până 
la palisadă. 

Centurionul Fulvius a strâns din buze. 

— Domnule, ce anume v-aţi propus să faceţi? 

— Dacă nu putem să declanşăm atacul dinspre uscat sau 
dinspre mare, atunci trebuie să o facem chiar din interiorul 
golfului. Este singura direcţie dinspre care rebelii nu se 
aşteaptă să aibă necazuri. 

Cato concepuse ideea ceva mai devreme. Era foarte 
riscant şi totul se baza pe o sincronizare perfectă. Dacă 
lucrurile ieşeau prost pentru participanţii la atac, atunci 
puţini ar fi putut scăpa cu viaţă. Ceea ce era şi mai grav, 
Cato ştia că el trebuia să fie în fruntea lor şi să înfrunte unul 
dintre puţinele lucruri de care se temea în viaţă: înotul. S-a 


îndreptat de spate şi, cât a răspuns, s-a uitat drept la 
Fulvius. 

— Eu voi conduce două grupe de oameni până în golf. 
Vom lua cu noi arme uşoare şi vom înota spre centrul 
taberei răsculaților, până vom ajunge faţă în faţă cu 
corăbiile trase pe nisip. Apoi ne vom împărţi în două, o 
grupă se va îndrepta spre corăbiile de pe plajă, iar cealaltă, 
sub comanda mea, câtre cele legate la capătul golfului. 
Distanţa este cam aceeaşi, astfel că vom putea ataca 
simultan.  Cucerim corăbiile, îndepărtăm materialele 
incendiare, după care dăm semnalul pentru declanşarea 
atacului principal. Detaşamentul de legionari va cuceri 
reduta şi se va desfăşura pe flanc. Unităţile de auxiliari vor 
apăra tabăra şi vor bloca orice încercare de fugă. Între 
timp, şi Cato s-a întors spre Balbus, escadra ta va ocoli 
vârful promontoriului şi vei pătrunde în golf cât de repede 
posibil, şi te vei îndrepta spre capătul lui, unde vei debarca 
marinarii ca să-i sprijine pe legionari. 

— Domnule, e o nebunie, a protestat Balbus. Propuneţi ca 
oamenii să înoate aproape două mile, cu arme asupra lor, 
iar apoi să ajungă la bordul corăbiilor şi să-i copleşească pe 
membrii echipajelor. Dacă Aiax depinde de flota de grâne 
pentru a încheia un târg cu Roma, atunci ea sigur este bine 
apărată. 

— Azi-dimineaţă am urmărit corăbiile, a spus Cato. Am 
văzut doar câte o mână de oameni pe fiecare dintre ele. 
Dacă Aiax le-a încredinţat materiale incendiare, atunci la 
bordul fiecărei corăbii are nevoie doar de câţiva răsculați 
care să pună focul şi să aştepte până văd că acesta se 
înteţeşte, pentru ca apoi să fugă de acolo. Dacă urcăm câte 
zece soldaţi buni pe fiecare corabie aflată la ancoră, şi de 
două ori mai mulţi la bordul celor trase pe nisip, putem să 
le  cucerim. Sunt douăzeci de vase la ancoră şi 
douăsprezece pe plajă. Aşadar, o cohortă îmi este de ajuns 
pentru ce mi-am propus. Trebuie să fie înotători buni, şi 
vom folosi ploşti din piele umflate drept plute, pentru a căra 


mai uşor armele. Dacă nu ne grăbim şi ne apropiem cu 
precauţie, sigur vom ajunge pe corăbii fără să fim depistaţi, 
pentru că în noaptea asta nu este lună. În fiecare grupă va 
fi câte un om cu un corn. După ce ocupăm corăbiile 
ancorate, ei vor da semnalul pentru declanşarea atacului 
principal. Cato a privit în jur. Centurion Fulvius, vei 
comanda partea terestră a atacului. Va trebui să zdrobeşti 
reduta şi să ajungi pe plajă înainte ca rebelii să poată aduce 
suficient de mulţi oameni din tabăra principală în 
încercarea de a recuceri şi distruge corăbiile cu grâne. 

Fulvius a dat din cap, iar Cato s-a uitat la ceilalţi ofiţeri. 

— Mai aveţi întrebări? 

Nimeni nu a spus nimic, iar el a respirat adânc. 

— Bine, atunci, domnilor. Vă voi transmite ordinele în 
această după-amiază. Asiguraţi-vă că oamenii voştri sunt 
pregătiţi şi daţi-le masa mai devreme. Vom avea parte deo 
noapte lungă. Centurion Fulvius, mai rămâi puţin. Restul, 
puteţi pleca. Balbus, rămâi şi tu. Asta e tot, sunteţi liberi. 

Imediat ce ofiţerii au ieşit din cort, Cato s-a răstit la 
Balbus. 

— Ai de jucat un rol foarte important la noapte, în caz că 
marina dă greş, am putea pierde bătălia. Dacă se va 
întâmpla aşa ceva, poţi fi sigur că împăratul se va dovedi cu 
tine la fel de neîndurător când va primi ştirea. Ai înţeles? 

— Da, domnule. Îmi voi face datoria. 

— Bine. Cato a întins mâna după o tăbliță cerată şi i-a 
întins-o comandantului flotei. Ai aici ordinul. Inclusiv 
semnalul care trebuie dat pentru atacul declanşat de tine. 
Asigură-te că vei reuşi să aduci corăbiile pe poziţiile 
stabilite la momentul potrivit. Ai ceva de mers călare ca să 
te întorci la corabia ta, de aceea sugerez să porneşti 
neîntârziat. Mai precis, imediat ce îl pun pe copist să 
pregătească un document care să cuprindă obiecțiile tale 
faţă de planul meu şi să confirme că eu ţi-am ordonat să 
participi la atac. Poţi aştepta afară. 


Balbus s-a încruntat şi a rămas câteva momente pe 
gânduri, iar expresia de pe faţa lui a devenit o oglindă a 
luptei ce se purta în mintea lui. Apoi a oftat şi a clătinat din 
cap. 

— Nu va fi necesar, domnule. Aşa cum aţi spus, am cale 
lungă de străbătut şi aş prefera să mă întorc la navele mele 
fără a mai pierde vremea. 

— Atunci, du-te. Noroc. 

Comandantul a zâmbit. 

— Dumneavoastră veţi avea nevoie de noroc. Zeii să vă 
aibă în pază. 

A salutat din cap, apoi s-a răsucit greoi pe călcâie şi a 
ieşit din cort. 

— Marinarii ăştia, a exclamat Fulvius, cu o mişcare din 
cap. Cine are nevoie de ei? 

— Nu vei mai vorbi aşa când îţi vor sări la noapte în 
ajutor. 

Fulvius a părut jignit. 

— Vreau să străpung tabăra răzvrătiţilor şi să-l prind pe 
acest Aiax înainte ca marinarii să pună piciorul pe uscat. 

— Aş vrea şi eu să fie atât de uşor, a zis Cato surâzând. 
Mai avem de pus la punct un ultim element al planului. 
După ce cucerim corăbiile aflate la ancoră, voi avea nevoie 
de trei dintre cei mai buni oameni ai tăi. Trebuie să fie 
voluntari, ţine seama. Nu voi da ordin direct nimănui 
pentru a mă însoţi în misiunea asta. 

— Vreţi să salvaţi ostaticii, domnule? a întrebat Fulvius 
privindu-l fix. 

— Da. Nu am de ales. Nu-mi voi lăsa prietenii la mila 
gladiatorului. 

— Înţeleg, dar sigur ştiţi că aveţi şanse slabe de a-i salva. 

— Şanse mici, a confirmat Cato. Dar m-am confruntat cu 
situaţii similare şi cu alte ocazii şi am reuşit. 

— Norocul omului nu ţine o veşnicie, domnule. 

— Serios? Centurion, va trebui să pun la încercare 
afirmaţia asta. Ori să mor încercând. Hai, avem multe de 


făcut până la căderea nopţii. 


— Am veşti bune, centurion! a spus Aiax zâmbind şi 
aşezându-se pe vine la capătul cuştii, aproape de Macro. 
Era spre sfârşitul după-amiezii, iar arşiţa soarelui se mai 
potolise. 'Trecuseră câteva ore de când lui Macro şi Iuliei li 
se dăduseră rațiile de apă şi hrană de la mijlocul zilei, iar în 
acele momente amândoi aveau buzele uscate. Gladiatorul 
adusese un clondir cu apă şi a luat o înghiţitură lungă, după 
care a lăsat-o jos, lingându-şi buzele cu o satisfacţie 
teatrală. Da, ce bine mi-a prins asta! A fost o zi lungă şi 
fierbinte, dar cred că suntem pregătiţi dacă prietenii tăi 
încearcă să declanşeze un atac împotriva taberei mele. 

— Ai spus că ai veşti, a zis Macro. Anunţă-le şi du-te în 
drumul tău. 

— Bine, atunci. N-o să-ţi vină a crede peste cine am dat 
când m-am dus la tabăra romană să prezint pretenţiile 
mele. 

Macro a întors capul ca să-l vadă pe Aiax. Ştia că trebuia 
să fie vorba de Cato, însă nu voia să-i ofere gladiatorului 
satisfacția de a-i răspunde la întrebare. 

— Ce-mi pasă mie? 

— Ia te uită! a spus Aiax, mimând dezamăgirea. Macro, 
nu e nevoie să fii atât de arţăgos. La urma urmelor, ţi-am 
adus veşti despre prietenul tău, centurionul Cato. Sau 
tribunul Cato, cum îşi spune el acum. Un om de mare viitor, 
din câte se pare. 

— Cato? a făcut Iulia ridicând capul. 

— Exact, a spus Aiax. l-am dat să rezolve până mâine 
dimineaţă o problemă cam grea. 

Iulia s-a încruntat. 

— Ce vrei să spui? 

— E ceva simplu. Înainte de a vorbi, Aiax i-a măsurat pe 
amândoi. Am decis ca unul dintre voi să moară în zori, şi i- 
am dat prietenului vostru Cato sarcina de a alege care va fi 
acela. 


Macro a lovit pe neaşteptate cu piciorul în gratiile din 
faţa gladiatorului. Cuşca a zăngănit sub forţa loviturii, dar 
Aiax nici nu a clipit. 

— 'Ticălos nenorocit! a strigat prizonierul cu glas spart. 

— Ei, lasă, centurion, doar ştiai că până la urmă vă voi 
omori. În felul acesta, există şansa să mai trăieşti puţin. 
Dacă nu, vei şti care îi sunt adevăratele sentimente înainte 
de a mă implora să pun capăt vieţii tale. Oricum ar fi, vreau 
să-i sporesc suferinţa. Îmi imaginez că nici bunul tribun, 
nici doamna de faţă nu vor dormi prea liniştiţi la noapte, aşa 
e? 

Macro a închis ochii, reprimându-şi furia întunecată care 
îi ardea în fiecare muşchi. A strâns din pumni. Dorinţa de a 
urla spre Aiax era aproape irezistibilă, şi totuşi ştia că nu ar 
face decât să provoace un hohot de râs şi alte suferinţe, aşa 
că a strâns din buze şi a încercat să-şi alunge orice gând din 
minte. 

— Ar fi mare păcat să piară vreunul dintre voi. Mai ales 
tu, Iulia Sempronius. Erai o frumuseţe când te-am vârât în 
cuşcă. A rânjit spre ea, iar fata şi-a acoperit corpul mai 
strâns cu mantia ferfeniţită. O asemenea frumuseţe nu 
trebuie risipită. Cred că ar trebui să-ţi ofer un ultim prilej 
de a fi curată şi de a purta straie curate şi să te bucuri de 
tovărăşia unui bărbat, după care vom afla ce ne pregăteşte 
Cato pentru mâine-dimineaţă. 

Iulia s-a uitat ţintă la el şi, îngrozită, i s-a adresat cu glas 
tremurător. 

— Ce vrei să faci cu mine? 

— Doar să te folosesc, aşa cum sunt folosite şi sclavele de 
stăpânii lor romani, i-a şoptit Aiax. Ar putea reprezenta o 
lecţie educativă pentru tine. Vom vedea. A tăcut o clipă şi a 
adulmecat aerul, după care pe faţa lui a apărut o expresie 
de dezgust. Cu toate astea, vor fi necesare câteva ore ca să 
te fac prezentabilă. Va trebui să dau ordin să fii curățată cât 
mai curând, dacă voi dori să mă bucur de tine la noapte 
fără să mă văd silit să strâmb din nas. 


Aiax s-a ridicat în picioare, a plescăit din limbă şi a făcut 
semn spre Macro. 

— Pe tine te sfătuiesc să adormi cât mai curând. N-aş 
vrea ca eu şi doamna de faţă să te ţinem treaz cu zgomotele 
distracţiei noastre de peste noapte. 

De această dată, Macro nu şi-a mai putut stăpâni furia. A 
scos un urlet animalic, apoi a deschis ochii, s-a uitat ţintă la 
Aiax şi a spus printre dinţii încleştaţi: 

— Jur pe toţi zeii că dacă ies de aici, o să-ţi smulg limba şi 
ochii şi te voi rupe în bucăţi cu mâinile mele. 

— Ce încântător! a spus Aiax râzând. A ocolit cuşca şi s-a 
lăsat pe vine alături de Macro, apoi a tras puternic de 
zăbrelele care au început să zăngănească. Nu te bizui pe 
asta, bine? 

O clipă mai târziu s-a ridicat şi s-a întors cu paşi rari spre 
cortul lui. Macro şi-a îndreptat atenţia asupra Iuliei, care 
avea ochii dilataţi de groază. 

— Macro! Nu-l lăsa să mă ia. le rog, să nu-l laşi. 

Centurionul a clătinat din cap. 

— Nu te pot ajuta. 

— Macro, te rog! Cu buzele tremurând, a început să 
plângă. Te rog nu-l lăsa! Te rog! 

A încercat să ignore strigătele ei, simțind că este în 
pragul nebuniei la gândul că nu putea face absolut nimic 
pentru a o proteja. Rugăminţile tinerei au încetat brusc în 
momentul când straja lor s-a apropiat de cuşcă. Omul a 
descuiat uşa de la capătul cuştii şi a deschis-o. Şi-a scos apoi 
sabia şi a îndreptat-o spre Macro. 

— Tu, stai acolo! 

Cu cealaltă mână, a apucat-o pe Iulia de un braţ şi a scos- 
o târâş din cuşcă, după care a lovit uşa cu piciorul şi a pus 
sabia în teacă. În timp ce straja încuia uşa, Macro s-a 
apropiat de gratii şi i-a strigat Iuliei: 

— Iulia! Uită-te la mine! Uită-te la mine! 

Ea s-a crispat de parcă ar fi lovit-o, apoi s-a întors 
temătoare în timp ce straja s-a aplecat să o apuce de 


braţele ţinute la spate. 

— Iulia, a continuat Macro cu o fervoare îngheţată, dacă 
ai prilejul, ucide-l! 

— Da, a spus ea şi a dat din cap. Da. 

Apoi straja a ridicat-o în picioare şi a dus-o mai mult târâş 
spre cortul lui Aiax. 

Macro s-a rezemat de gratii şi s-a rugat zeilor ca, într-un 
fel sau altul, să-i curme suferinţele. 


CAPITOLUL 30 


Cato şi oamenii lui au ajuns la golfuleţ abia la cea de-a 
doua oră din noapte. Nu era deloc lună şi, cu toate că au 
fost conduşi de un păstor localnic, le-a fost greu să urmeze 
drumul îngust care şerpuia pe versantul dealurilor, 
coborând apoi un perete abrupt de stâncă, până spre țărm. 
Ca şi ceilalţi, Cato ducea un sac în care avea un pumnal şi o 
sabie, legate laolaltă de o ploscă goală. Deşi toţi soldaţii 
care luptau în cadrul legiunilor erau instruiți să înoate, 
majoritatea nu erau avansați în domeniu. Ofițerii lui Cato 
aleseseră mai bine de cinci sute de oameni capabili să 
înoate de-a lungul golfului, adică aproape două mile. Cei 
trei soldaţi preferaţi de Fulvius mergeau imediat în spatele 
lui Cato, care îl urma pe păstor. Aceştia se oferiseră imediat 
voluntari când li se propusese, iar centurionul era 
încredinţat că ei îl vor sluji bine. Unul dintre oamenii aleşi 
de Fulvius era un optio auxiliar care cunoştea zona şi 
ceruse să se alăture coloanei când aceasta plecase în marş 
din oraş. 

Când bărbatul fusese adus în faţa lui Cato, centurionul 
ridicase ochii de la tăbliţele de pe masa de lucru şi înălţase 
din sprâncene. 

— Atticus. 

— Da domnule, a spus Atticus dând din cap. 

— Trebuie să recunosc, asta vine ca o surpriză. Nu m-aş 
fi aşteptat să te afli în fruntea listei celor care doresc să-l 
salveze pe Macro. 

— Nimic nu mi-ar oferi o satisfacţie mai mare decât aceea 
de a-i vedea faţa când îl salvez, domnule. 

Cato s-a uitat fix la Atticus, după care i-a răspuns: 

— Neobişnuită formă de răzbunare! 


— Domnule, îl cunoaşteţi pe Macro destul de bine. Asta îl 
va face să turbeze. 

— L-ai ghicit bine, Atticus, a răspuns Cato râzând. Prea 
bine, atunci. Ne vedem la noapte. Eşti liber. 

Ceilalţi doi oameni aleşi pentru a i se alătura lui Cato 
erau legionari, Vulso şi Musa, doi indivizi solizi, cu rezultate 
bune în trecut şi care doreau totodată să fie promovați. Lui 
Musa i se dăduse un corn, pe care îl căra alături de sabie. 

Şirul lung şi discontinuu de legionari a coborât ultima 
porţiune a stâncii şi a păşit pe nisipul aspru al plajei. Cato l- 
a plătit pe păstor şi, imediat ce şi-a primit punga cu cei 
cincizeci de dinari de argint - o mică avere pentru munca 
de numai o noapte - bărbatul s-a îndepărtat grăbit de-a 
lungul plajei şi a dispărut, urmând un alt drum ce urca spre 
culme. După ce soldaţii au ajuns pe plajă, unul dintre ofiţerii 
lui Cato a numărat membrii fiecărei secţiuni şi i-a trimis să 
se pregătească pentru atac. Aceştia trebuiau să înoate în 
două coloane, una dintre ele mai aproape de mal, 
îndreptându-se către corăbiile trase pe nisip. Cato ţinuse 
foarte mult să se asigure că fiecare dintre forţe va rămâne 
laolaltă, iar conducătorii secţiunilor aveau misiunea de a 
ţine socoteala oamenilor. Soldaţii care se îndreptau spre 
corăbiile eşuate trebuiau să intre în apă la intervale scurte 
pentru a exista un spaţiu liber între secţiuni. Prima dintre 
ele urma să se îndrepte spre cea mai îndepărtată corabie, 
şi, ţinând seama de intervale, Cato spera ca echipele să 
înceapă acţiunea de urcare la bordul corăbiilor cu grâne 
cam în acelaşi moment. Cu puţin noroc, navele aveau să fie 
cucerite înainte ca rebelii de pe țărm să-şi dea seama de 
pericol şi să reacționeze. 

Cato trebuia să conducă cealaltă coloană direct spre 
grupul de corăbii ancorate în mijlocul golfului. Nu era 
nevoie ca detaşamentul lui să fie divizat. Oamenii trebuiau 
să stea împreună, astfel încât să nu abordeze corăbiile una 
după alta. 


Imediat ce ultimul soldat a coborât de pe stâncă şi s-a 
dezbrăcat şi descălţat, Cato a dat ordin de intrare în apă. 
Fiecare om şi-a umflat plosca din piele şi apoi, ţinând-o 
între braţe, împreună cu o legătură în care îşi ţinea armele, 
a pătruns în mare, alături de restul secţiunii, aşa cum se 
ordonase. Cum purta doar o legătură între vintre, Cato a 
început să tremure în aerul răcoros al nopţii. Decisese să 
înoate aproape de avangarda coloanei şi a lăsat două 
secţiuni să plece înaintea lui, după care a intrat în apă 
împreună cu cei trei oameni. Nu le destăinuise celorlalţi 
ofiţeri că era un înotător slab. Se ruşina din pricina asta şi, 
deşi făcuse unele progrese faţă de instruirea de bază, nu se 
ridica la nivelul unor veterani capabili, precum Macro. 

Era o hulă uşoară, iar valurile măturau nisipul susurând. 
Cato şi-a făcut curaj şi, hotărât, a pornit cu paşi mari spre 
mare. Apa era rece, aşa că tânărul a scos imediat un icnet 
când a intrat. Un vali s-a spart de piept, iar el a profitat de 
prilej ca să se lanseze înainte, scufundându-se câteva 
momente, ţinându-se totodată de plosca umflată ce plutea 
la suprafaţă înaintea lui. 

— Atticus, a strigat Cato, stăpânindu-şi totuşi glasul. La 
mine. 

— Da, domnule, i-a răspuns cu un fornăit Atticus, aflat la 
mică depărtare de umărul lui Cato. Veniţi şi voi doi! 

Cato a bătut apa cu picioarele, la început precipitat; apoi, 
pe măsură ce s-a obişnuit cu temperatura, şi-a dat seama că 
trebuia să-şi dozeze efortul, pentru că altfel ar fi ajuns la 
corăbii prea obosit ca să mai poată lupta. Înainta cu greu, 
iar după o vreme, a întors capul şi a rămas surprins văzând 
că stânca părea încă foarte aproape. Ridicându-se pe un val 
de hulă, a zărit licărind în faţă focurile din tabăra 
răzvrătiţilor, la depărtare de mai bine de două mile. Pe 
dealurile din dreapta, unde se afla tabăra romană, se 
distingea o strălucire slabă. În acele momente, acolo mai 
rămăseseră doar infanteria auxiliarilor şi jumătate din 
cavalerie. Restul coloanei era cu Fulvius, îndreptându-se 


după dealuri, pentru ca apoi să traverseze şi să se adune în 
formaţie pe plajă, la o milă de capătul palisadei rebelilor şi 
de corăbiile cu grâne prinse după ea. Dinspre mare, Balbus 
şi corăbiile lui se furişau cu precauţie, ocolind promontoriul, 
după care trebuiau să aştepte seria de trei semnale 
luminoase ce urmau să se aprindă pe unul dintre dealurile 
ce domina golful. Cato a respirat adânc şi a bătut apa cu 
picioarele, vag conştient de prezenţa sutelor de războinici 
în apa mării din jurul lui, luptând contra hulei şi 
îndreptându-se către corăbiile cu grâne şi bătălia disperată 
ce îi aştepta. 


lulia a stat într-o tăcere deplină cât bătrâna i-a uscat 
părul cu o bucată de pânză din lână, frecându-i cu 
insistenţă şuviţele de păr negru şi des care îi cădeau până 
mai jos de umerii dezgoliţi. Renunţase de mult să se mai 
opună femeii cu faţa plină de riduri şi străjii mătăhăloase, 
care părea să-i fi devenit un tovarăş nedespărţit. După ce 
fusese scoasă din cuşcă, se zbătuse, dar straja o pălmuise şi 
apoi îi dăduse un pumn în rinichi, sfătuind-o să se 
liniştească, altfel o va lovi din nou. Nu avea nicio şansă de 
scăpare şi, decât să mai sufere alte şi alte dureri, Iulia 
cedase în faţa celor doi, îngăduind să-i fie smulse zdrenţele 
de pe trup. A fost pusă să şadă pe un taburet în apropierea 
unei adăpătoare pentru cai, iar femeia a spălat-o cu câteva 
găleți de apă, după care s-a apucat să îi perie părul. 
Murdăria îi pătrunsese atât de adânc în piele, încât a fost 
nevoie de eforturi repetate şi dureroase ca să i-o 
îndepărteze. 

Strigătele şi protestele nu au avut niciun efect, astfel că 
lulia s-a văzut silită să stea cu dinţii încleştaţi. Era ciudat 
cum murdăria ce alcătuise un adevărat strat pe corpul ei 
păruse să-i ascundă goliciunea; acum, când era mai curată, 
începuse să fie conştientă de privirea insistentă a străjii din 
apropierea ei. După ce femeia a terminat, iar pielea luliei 
devenise albă şi căpătase o nuanţă roşiatică în unele locuri 


de atâta frecat, bătrâna a trecut la părul ei lung, 
împingându-i capul înainte, peste marginea adăpătoarei, şi 
i-a turnat apă cu polonicul pe ceafă, după care şi-a vârât 
degetele în şuviţele încurcate, trăgând fără milă de ele, 
până când le descâlcea. 

În timp ce femeia îi usca părul, Iulia se gândea la ceea ce 
îi spusese Macro când era trasă cu forţa din cuşcă. Era 
posibil ca în cortul lui Aiax să găsească vreun obiect care 
putea fi folosit drept armă. Ceva ce putea fi înşfăcat iute şi 
ascuns. Dacă exista vreo şansă, era hotărâtă să încerce 
uciderea lui Aiax, ceea ce a făcut-o să vibreze triumfătoare 
câteva clipe. La gândul acesta, şi-a simţit inima bătând mai 
tare în piept de emoție. Apoi, femeia a aruncat cârpa şi i-a 
vârât un pieptene în păr. Tânăra a simţit o durere 
necruțătoare, care a făcut-o să ţipe în timp ce femeia 
încerca să-i descâlcească ultimele şuviţe. S-a întors 
instinctiv şi a pălmuit-o pe bătrână: 

— Ai grijă, sclavo! 

lulia a regretat acea izbucnire imediat ce a rostit 
cuvintele. O sclipire de furie s-a aprins în ochii bătrânei 
care şi-a încleştat degetele ca nişte gheare, apoi şi-a 
dezgolit dinţii. 

— Căţea nenorocită! Să nu-mi spui mie sclavă! 

Şi a lovit-o cu palma pe lulia, făcând-o să cadă de pe 
taburet. Imediat după aceea, s-a aruncat asupra ei, lovind-o 
cu putere peste faţă, în timp ce fata şi-a dus mâinile la cap 
ca să se apere. Pumnii curgeau ploaie, pentru că femeia, în 
mânia ei dezlănţuită, o lovea peste umeri şi braţe. 

— Mamă! Ajunge, a strigat straja, făcând doi paşi către 
ele. A prins-o de încheieturi pe bătrână şi a ridicat-o, după 
care a îndepărtat-o. Am spus, ajunge! 

Pe buzele bătrânei se vedeau firicele de salivă. 

— Dă-mi drumul! Vreau s-o omor! a zbierat ea. 

— Ba nu! Dacă nu vrei să răspunzi pentru asta în faţa 
generalului. 


Femeia a rămas cu privirea aţintită la lulia şi a lovit-o cu 
piciorul, nimerind-o în stomac. Straja a târât-o de acolo, 
scuturând-o cu brutalitate. 

— Mamă, am spus că e de ajuns. 

Cu un geamăt, lulia s-a răsucit pe o parte şi a simţit 
mânerul lung şi subţire al pieptenului împungând-o în 
coaste. A întins o mână după el şi l-a ţinut lipit de partea 
interioară a antebraţului. 

— Ai auzit-o, nu? s-a văicărit bătrâna. La fel ca târfa 
aceea din Gortina. Ai văzut cicatricele de pe spinarea mea, 
da? Le-ai văzut? 

Apoi a început să suspine, lăsându-se moale, astfel că 
straja a trebuit să o susţină şi să o ducă în braţe cu 
blândeţe. 

— Gata, mamă. S-a terminat. Sst, a încercat el să o 
calmeze, trecându-şi mâna peste părul ei cărunt şi sârmos. 

— Ce e cu gălăgia asta? 

Iulia a ridicat ochii din pământ şi l-a văzut pe Aiax ieşind 
din cort şi apropiindu-se. Cu o expresie întunecată pe faţă, 
s-a uitat la cele trei siluete din jurul adăpătoarei. 

— Ce se petrece aici? Ridică-te! s-a răstit el la Iulia, 
îndreptându-şi apoi atenţia spre bătrână şi străjer, care l-a 
privit cu un amestec de spaimă şi respect. Ia spuneţi-mi! 

— Generale, doamna este de vină, a explicat omul. A 
provocat-o pe mama, care a atacat-o. A trebuit să le 
despart. 

Aiax s-a uitat o clipă la ei, după care şi-a mutat privirea 
spre lulia, care se ridica în picioare. Avea pielea curată, 
astfel că şi-a clătit ochii cu frumuseţea corpului ei. 

— Asta stă în caracterul romanilor, reuşesc să scoată ce e 
mai rău din alţii. Nu vă faceţi griji. Apoi, Aiax s-a întors 
către bătrână spunând: Dacă ţi-a adus vreo jignire, va plăti 
la noapte. După ce voi termina cu ea, vei putea să-i faci 
orice doreşti. Doar să o laşi în viaţă, ai înţeles? 

Aproape bucuroasă, bătrâna a dat aprobator din cap. 

Aiax a pocnit din degete. 


— Atunci, termină cu spălatul şi găseşte-i ceva de 
îmbrăcat. Ceva de calitate, ca pentru o adevărată romană. 
Vreau să mă bucur murdărind-o. 

S-a apropiat apoi de Iulia, s-a oprit în faţa ei şi a ridicat 
mâna ca să o prindă de bărbie. Braţul lui i-a şters un sân şi 
el a simţit un val de dorinţă carnală în vintre în timp ce îi 
ridica faţa spre a lui. Iulia l-a privit cu o expresie sfidătoare. 

— Ei, nu vei mai fi atât de mândră după noaptea asta, i-a 
zis el râzând cu cruzime. Îţi promit. O să mă implori să fiu 
îndurător. 

— Prefer să mor. 

— Sunt convins, dar nu vei scăpa chiar atât de uşor de 
pedeapsă. 

— Pedeapsă?! a exclamat lulia, încruntându-se. Dar ce 
am făptuit ca să merit un asemenea tratament? 

Aiax şi-a retras mâna şi a făcut un pas înapoi. 

— Eşti romană prin naştere. Apoi s-a întors către ceilalţi, 
poruncind: Pregătiţi-o pentru mine cât mai repede. După ce 
o îmbrăcaţi şi o parfumaţi, aduceţi-o direct în cortul meu. 

— Am înţeles, generale, a zis straja şi a salutat plecându- 
şi capul. 

În timp ce Aiax se îndrepta spre cortul lui, bătrâna a 
chicotit şi a înaintat spre Iulia cu un rânjet îngheţat pe chip. 

— Vârcile de pe spinarea mea vor fi nimic în comparaţie 
cu urmele pe care o să ţi le lase elpe trup. 


După două ore petrecute în apă, Cato începuse să 
tremure. Din câte îşi dădea seama, parcurseseră o milă şi 
jumătate de-a lungul golfului. Acum ajunsese să se 
îndoiască de înţelepciunea planului său. În jur a văzut 
formele întunecate ale capetelor şi ploştile umflate plutind 
pe suprafaţa mării. Când şi când, vreunul dintre 
conducătorii de secţii striga încet către oamenii lui ca să fie 
sigur că aceştia continuau să îl urmeze. Optio Atticus şi 
ceilalţi doi soldaţi înotau în apropierea comandantului lor. 
Era imposibil de apreciat cum înainta grupul care se 


îndrepta spre corăbiile eşuate voluntar, iar Cato putea doar 
să spere că aveau să ajungă la ţintă în aceleaşi momente în 
care el şi oamenii lui începeau să urce la bordul corăbiilor 
ancorate. Asta urma să se întâmple în aproximativ o oră. 
Cato a călcat apa şi a continuat să înainteze înot, 
străduindu-se să ignore frigul şi amorţeala care i se 
strecurau în corp. 

În faţă, focurile din tabăra răsculaților deveneau tot mai 
clare, şi, în lumina dată de flăcări, Cato a reuşit să distingă 
câteva siluete. O masă întunecată aflată exact în faţă a 
acoperit focurile, iar centurionul şi-a dat seama că se 
apropia de corăbiile cu grâne. S-a oprit şi a ridicat un braţ 
deasupra apei. 

— La mine! La mine! 

Apa s-a învolburat în jurul lui, semn că vorbele lui se 
transmiseseră din gură în gură, iar soldaţii începuseră să se 
strângă, săltând pe valurile de hulă. Imediat ce plescăiturile 
au încetat şi Cato s-a bucurat de compania atâtor oameni, a 
strigat cât de tare a îndrăznit: 

— Să pornim! 

Soldaţii au lovit apa cu picioarele, dispersându-se puţin în 
timp ce se apropiau de corăbii. Au înotat în linişte către 
ţinte cu o hotărâre sumbră. Cato s-a îndreptat direct spre 
zona centrală a navelor legate laolaltă şi, treptat, acestea 
au blocat orice posibilitate de a vedea tabăra aflată dincolo 
de ele. A auzit clipocitul valurilor ce se loveau de copastiile 
corăbiilor şi chiar câte o voce care răsuna, acoperind 
susurul mării. Călcând apa constant, dar fiind atent să nu 
tulbure prea tare suprafaţa mării, Cato a redus viteza de 
înaintare. În faţa lui a zărit o linie întunecată undeva în 
fundal, ceea ce l-a făcut să-şi dea seama că ajunsese la un 
odgon de ancorare. S-a îndreptat spre el şi s-a prins de 
suprafaţa lui aspră, care i s-a părut neaşteptat de sigură. 
Strecurând peste cap bareta de umăr a ploştii şi armele 
legate pentru siguranţă, s-a săltat pe odgonul de ancoră şi a 
început să-şi croiască drum spre prova corabiei. 


Imediat ce a ieşit din apă, a simţit cum pielea începe să-i 
tremure în adierea răcoroasă, însă concentrarea şi efortul 
ce fuseseră necesare pentru a înainta l-au făcut să ignore 
acea senzaţie neplăcută. Şiroind de apă, s-a tras în sus de-a 
lungul odgonului şi s-a apropiat de nara de ancoră, pe unde 
acesta trecea printre stâlpii rezistenți din lemn. Cu cât urca 
mai sus, cu atât odgonul se legăna mai tare, astfel că a 
trebuit să-şi încordeze muşchii ca să rămână călare pe el. 
Apoi a ajuns în apropierea copastiei, şi ţinându-se de odgon 
cu o mână, a pipăit suprafaţa afectată de intemperii de 
cealaltă parte şi s-a prins bine. S-a tras în sus, apoi a prins 
balustrada între degetele celeilalte mâini. Muşchii umărului 
au protestat în faţa durerii când el şi-a ridicat corpul, 
uitându-se peste balustradă. La provă nu se vedea nimeni. 
Dincolo de puntea-faţă exista o denivelare care dădea spre 
puntea principală, unde un chepeng rezistent acoperea 
magazia corabiei. Spre pupă, puntea se înălța din nou spre 
platforma de guvernare. Pe puntea principală stăteau 
întinşi sau în picioare câţiva bărbaţi, iar unul, având o suliță 
într-o mână, se afla aproape de mânerul padelei de 
guvernare. Duhoarea de catran umplea aerul, şi Cato a 
văzut o strălucire slabă venind dinspre pupă, unde ardea o 
lampă, în interiorul unui scut de piele. Amenințarea lansată 
de Aiax că navele vor fi incendiate era cât se putea de 
serioasă. 

Cato a slăbit strânsoarea picioarelor asupra odgonului şi 
s-a lăsat puţin în jos în timp ce a trecut peste copastie, 
străduindu-se să stăpânească legănarea frânghiei cât a 
putut de mult, astfel încât să nu aterizeze pe punte cu un 
bufnet puternic. Cu toate măsurile de precauţie pe care şi 
le luase, a căzut peste un bărbat care dormea la adăpostul 
oferit de copastia corabiei. În momentul în care genunchii 
lui Cato i-au strivit pieptul s-a auzit un icnet, iar rebelul a 
deschis ochii, descoperind că peste el se prăbuşise o 
persoană udă şi aproape despuiată. Centurionul a strâns 
pumnul şi l-a lovit pe răsculat drept în faţă, făcându-i capul 


să se izbească de copastie cu un bufnet înfundat. L-a mai 
lovit o dată şi încă o dată, până a fost convins că omul îşi 
pierduse cunoştinţa. 

După aceea, Cato s-a lăsat pe vine, simțind că picioarele 
şi braţele îi tremurau îngrozitor din cauza frigului şi a 
efortului. Şi-a rezervat câteva momente pentru a-şi freca 
mâinile şi picioarele ca să se mai încălzească. Apoi, a 
desfăcut bucăţica de pânză care îi ţinea armele legate, 
blestemând în şoaptă cât degetele lui au căutat să desfacă 
nodurile. După ce le-a deznodat, a simţit atingerea 
liniştitoare a sabiei. S-a ghemuit pe punte, fixându-şi 
totodată centura în jurul taliei, după care s-a ridicat în 
picioare pentru a-l ajuta pe următorul soldat să treacă 
peste copastie. Acesta era Atticus şi, după o clipă, a ajuns şi 
el pe puntea-prova, înarmat şi pregătit. Imediat, alţi şi alţi 
oameni au urcat pe odgon, alăturându-li-se, în vreme ce 
Atticus şi-a scos pumnalul şi a tăiat beregata răsculatului. 

Imediat ce Atticus, Vulso, Musa şi ceilalţi trei oameni au 
ajuns la bord cu armele pregătite, Cato s-a lăsat pe vine în 
faţa lor. 

— Sunteţi gata? Când dau comanda, vom traversa puntea 
principală. Atacaţi rapid şi loviți fără milă. Vreau să 
capturăm nava fără să se dea alarma. Atticus, îi iei pe Vulso 
şi pe Musa şi vă duceţi spre babord. Eu îi voi conduce pe 
ceilalţi. S-a uitat în jur, spre trăsăturile umbrite ale 
oamenilor lui, care tremurau ca şi el de frig şi de 
însufleţirea îngrozitoare a clipei dinainte de începerea 
luptei. Cato a strâns puternic mânerul sabiei şi s-a întors 
spre pupă. Să mergem. 

A rămas aplecat, şi a înaintat astfel de-a lungul copastiei 
navei, sperând că întunericul şi umbrele îl vor ascunde 
îndeajuns de mult pentru a-i ataca prin surprindere pe 
rebeli. La capătul punţii-faţă, trei trepte coborau spre 
puntea principală, mai lungă şi mai lată. Trei dintre 
răsculați stăteau pe marginea magaziei şi discutau cu glas 
scăzut trecându-şi unul altuia o ploscă din piele plină cu vin. 


Cato l-a văzut pe unul dintre ei ridicând plosca şi luând 
câteva înghiţituri. Apropiindu-se de ei, a iuţit paşii şi a scos 
sabia. Cu un pocnet surd, l-a lovit cu tăişul în cap pe unul 
dintre ei încă înainte ca omul să se poată întoarce în 
direcţia din care auzise zgomotul de paşi. Cel de-al doilea 
abia dacă a avut timp să privească în jur, apoi Cato l-a lovit 
cu pumnul peste falcă şi l-a făcut să se prâăbuşească peste 
marginea magaziei, drept peste grâne. Cel de-al treilea a 
lăsat jos plosca şi a scos un sunet de uimire, moment în care 
Cato l-a lovit cu o mişcare laterală a sabiei, tăindu-i mâna cu 
plosca şi provocându-i o rană gravă la gât. Omul s-a 
prăbuşit pe punte, în timp ce siluetele întunecate ale 
legionarilor s-au strecurat mai departe, măcelărindu-i pe 
ceilalţi rebeli de pe punte. 

Straja înarmată cu suliță se uitase până atunci peste 
balustrada de la pupa, dar s-a întors auzind zgomotul de 
luptă venind dinspre puntea principală. Cato a urcat cu un 
salt pe puntea pupa înainte ca omul să poată reacţiona, şi a 
alergat direct spre el. Răsculatul nu a mai apucat să 
coboare sulița, căci Cato a întins sabia în faţă cu o clipă 
înainte de a se izbi de străjer, făcându-l să se lovească de 
etambou. Rămas fără aer din cauza izbiturii, bărbatul nu a 
mai reuşit să scoată decât un icnet când Cato i-a vârât sabia 
în corp, rănind organele vitale. Omul s-a zbătut scurt, apoi 
s-a lăsat moale şi a dat drumul suliţei, care a căzut pe punte 
cu zgomot. Respirând greu, centurionul a scos arma din 
abdomenul sclavului şi, întorcându-se, a văzut că şi restul 
membrilor de echipaj fuseseră scoşi din luptă. S-a apropiat 
de lampa cu ulei şi a stins-o grăbit. 

— Următoarea corabie, a ordonat el cu glas reţinut, 
arătând spre un alt vas care se profila ca o pată întunecată. 

A pornit în frunte, traversând puntea principală şi s-a 
uitat prevăzător peste copastie. Două odgoane legau 
corăbiile una de alta, şi Cato a făcut semn spre ele. 

— Trageţi de odgoane. 


Oamenii lui au prins odgoanele şi, proptindu-şi picioarele 
în marginea copastiei, au început să tragă. Încetul cu 
încetul, distanţa dintre vase s-a micşorat, iar corăbiile s-au 
ciocnit cu un bufnet înfundat. Imediat, Cato a urcat pe 
puntea celeilalte corăbii, urmat de Atticus şi restul 
soldaţilor. A auzit strigăte răsunând dinspre alte nave şi 
zăngănit de arme în luptă. S-a auzit şi un glas care a dat 
alarma, iar Cato şi-a dat seama că elementul-surpriză 
dispăruse. Şi-a umplut plămânii cu aer şi a dus o mână 
pâlnie la gură: 

— A Douăzeci şi Doua, la atac! 

Musa a repetat strigătul de luptă, care a fost imediat 
preluat de alte voci din întuneric. Cato s-a întors spre 
Atticus. 

— Fă curăţenie pe corabia asta. 

— Am înţeles, domnule! 

— Musa, unde eşti? 

O siluetă s-a apropiat de el. 

— Aici, domnule. 

— Mai ai cornul? 

— Da, domnule, a încuviinţat legionarul, ridicând în aer 
cornul curbat din alamă. 

— Atunci dă semnalul. Cât de tare poţi. 

Musa a găsit muştiucul, a inspirat adânc şi a suflat în 
instrument cât de tare l-au ţinut plămânii. Prima notă a fost 
slabă şi nesigură, făcându-l pe Cato să scape o sudalmă, dar 
Musa a scuipat şi a încercat din nou. De astă dată a reuşit 
să scoată un muget ascuţit şi strident, care s-a propagat 
prin întuneric. Musa a intonat trei note scurte, a făcut o 
pauză, apoi a repetat semnalul. 

— Continuă! a ordonat Cato, lovindu-l amical pe spate cu 
palma, după care a plecat să se alăture lui Atticus şi 
celorlalţi. 

În timp ce traversa puntea principală, a păşit peste un 
cadavru şi a observat câteva siluete luptând în dreptul 
laturii îndepărtate a gurii de magazie. S-a grăbit să 


ocolească  chepengul,  încordându-şi totodată privirea 
pentru a-i putea distinge pe oamenii lui de duşmani. Din 
fericire, legionarii erau aproape goi, în vreme ce sclavii 
purtau tunici şi mantii. Cato a simţit o mişcare în 
apropierea lui şi, întorcându-se, a văzut un om înarmat cu o 
falcata ieşind dintr-o cabină mică de sub puntea pupa. S-a 
lăsat imediat în jos şi a lovit cu sabia, nimerindu-l peste 
fluierul piciorului. Cu un țipăt agonizant, bărbatul s-a 
prăvălit pe spate, ajungând înapoi în cabină. Cato a rămas 
ghemuit şi a privit în jur, căutând din ochi vreun alt 
duşman. Inima îi bătea cu putere, iar frigul şi încordarea îl 
făceau să tremure. Musa continua să sufle în corn şi, în 
pauzele dintre semnalele repetate, Cato a reuşit să audă şi 
alte mugete de corn venind din depărtare. Asta însemna că 
al doilea grup începuse să captureze corăbiile trase pe 
nisip. Câteva momente mai apoi, pe unul dintre dealurile 
care dominau golful au căpătat viaţă câteva serii de scântei, 
care au devenit vâlvătăi, transmițând semnalul către 
corăbiile de război aflate în aşteptare în largul mării. 

Cato s-a retras spre copastia vasului şi a analizat situaţia. 
Peste tot în jur se auzeau zgomote de lupte încrâncenate ce 
se purtau pe punţile corăbiilor cu grâne aflate la ancoră şi 
legate laolaltă. Legionarii îşi foloseau din plin vocile, pe de o 
parte pentru a se încuraja unii pe alţii, dar mai ales pentru 
a spori groaza duşmanilor. Dinspre țărm s-au auzit sunetele 
altor cornuri şi un vuiet de luptă, semn că Fulvius şi oamenii 
lui atacau flancul palisadei ridicate de rebeli. Cato şi-a 
umflat obrajii. Deocamdată, totul se desfăşura conform 
planului. Acum important era să se continue astfel, 
profitând de avantajul câştigat, înainte ca Aiax şi rebelii lui 
să reuşească o rezistenţă organizată în faţa atacului- 
surpriză. 


CAPITOLUL 31 


— Ce-a fost asta? 

Aiax s-a ridicat de pe canapea, încordându-şi auzul 
pentru a surprinde încă o dată sunetele pe care le auzise 
foarte slab cu câteva momente înainte. 

Una dintre gărzile lui de corp stătea în faţa lui, ţinând-o 
strâns de braţ pe Iulia, care aştepta ca pentru inspecţie. | 
se găsise o stolă lungă din pânză, de un albastru intens, iar 
el, întins pe canapea, îşi rezervase o clipă ca să o admire pe 
atrăgătoarea femeie romană. Era o adevărată frumuseţe, îşi 
spusese în sinea lui, în timp ce sorbea dintr-o cupă vin 
îndoit cu apă. Simţise dorinţa carnală crescând în el după 
ce-şi plimbase ochii peste silueta ei, şi chiar începuse să 
fantazeze privind plăcerile pe care le va avea cu ea, 
provocându-i totodată cât mai multă durere posibil, când 
din depărtare răsunaseră notele slabe ale unui corn din 
alamă. Le-a auzit din nou. Trei sunete ascuţite, urmate de o 
pauză. 

Aiax a sărit deodată în picioare şi a traversat cortul în 
goană. A dat deoparte pânza ce acoperea intrarea şi a ieşit 
în noapte, după care s-a oprit şi a privit cercetător dincolo 
de golf. În lumina torţelor şi a focurilor de tabără aprinse 
de-a lungul palisadei a văzut oameni luptând pe redută şi în 
jurul ei, dar şi licăriri roşietice aruncate de lamele săbiilor 
care reflectau lumina focurilor. Notele au răsunat din nou, 
ceva mai aproape decât s-ar fi cuvenit şi, pentru o clipă, 
Aiax a rămas nedumerit, după care şi-a dat seama 
cutremurându-se că sunetele veneau dinspre golf, din 
direcţia corăbiilor cu grâne aflate la ancoră. S-a repezit în 
cort şi a împuns ameninţător cu degetul spre femeie. 

— Să o ţii aici! Să nu-ţi dezlipeşti ochii de la ea. Răspunzi 
cu viaţa dacă fuge sau păţeşte ceva. 


Înşfăcând centura cu sabia, şi-a prins-o la brâu şi a pornit 
în fugă spre locul în care erau caii. În jur, cei care făceau 
parte din garda lui ieşeau din corturi şi adăposturi ca să 
afle ce se petrecea de cealaltă parte a golfului. 

— Nu staţi cu mâinile în sân! a strigat Aiax la ei. Suntem 
atacați! Puneţi mâna pe arme şi duceţi-vă cât mai repede la 
palisadă! Mişcaţi-vă! 

A luat unul dintre armăsarii ţinuţi înşeuaţi şi gata pentru 
a fi folosit în orice moment din zi sau noapte, şi s-a aruncat 
în şa. A tras de frâu şi a dat pinteni calului, îndemnându-l 
spre zona principală a taberei. Când a trecut prin dreptul 
cuştii în care era ţinut centurionul Macro, l-a auzit pe 
roman ovaţionând nebuneşte, însă nu avea timp să se 
oprească pentru a-l reduce la tăcere, în schimb a hotărât să 
o facă în primul moment liber pe care şi-l va găsi. Ar fi fost 
păcat să-l ucidă imediat pe centurion, însă el trebuia să 
moară, pentru a onora memoria tatălui său. În jurul lui, în 
lumina focurilor de tabără, oamenii se ridicau şi se uitau 
derutaţi spre lupta ce se dădea în depărtare. Aiax a strigat 
la ei să-şi ia armele şi să se îndrepte spre locul bătăliei, 
înainte ca romanii să captureze corăbiile cu grâne. 

În timp ce galopa călare prin tabără, ocolindu-i mereu pe 
cei care reacţionau cu întârziere în faţa călăreţului ce se 
apropia de ei, Aiax a simţit un gol în stomac. Îşi subestimase 
duşmanul. Fusese convins că ameninţarea de a distruge 
flota cu grâne, vitală pentru supraviețuirea Romei, va 
descuraja orice încercare de a-i ataca tabăra. Corăbiile 
fuseseră pregătite cu grijă de oamenii lui, în magazii se 
aşezaseră materiale inflamabile îmbibate cu ulei şi smoală, 
gata să li se dea foc la primul semn că navele de război 
romane s-ar fi apropiat. Aşadar, de ce nu erau corăbiile 
incendiate? Şi-a strunit calul când a ajuns la o mică 
ridicătură, apoi şi-a încordat privirea în încercarea de a 
distinge ce se petrecea dincolo de golf. A văzut o navă 
eşuată la lumina unui vas cu jăratic aşezat pe nisip. În apa 
mică din jurul provei stăteau adunaţi mulţi oameni care 


încercau să urce la bordul corabiei pentru a lupta contra 
celor care o apărau. Şi atunci şi-a dat seama. Romanii 
capturaseră corabia. Le luaseră pe toate... însă în acelaşi 
moment, ceva mai departe pe plajă, o limbă de foc a 
iluminat puntea şi catargul uneia dintre corăbii. Incendiul s- 
a amplificat, şi alte flăcări au ţâşnit înspre cerul întunecat, 
însoţite de dârele tremurătoare de foc gonind de-a lungul 
parâmelor şi frânghiilor velaturii. Undeva în golf, a izbucnit 
apoi alt incendiu. Prin urmare, nu fuseseră capturate chiar 
toate vasele. Probabil că mai exista posibilitatea de a 
respinge atacul şi de a recuceri corăbiile deja capturate, ori 
măcar de a le incendia pe toate pentru a le împiedica să 
cadă în mâinile detestatului duşman. 

Câţiva oameni din garda personală l-au ajuns din urmă şi 
Aiax a ridicat un braţ şi a strigat în momentul când a pornit 
în şarjă către plajă: 

— Urmaţi-mă! 

În timp ce galopau prin tabără, a continuat să-şi strige 
oamenii la arme, ordonându-le să se îndrepte spre plajă. 
Totodată, era furios pe sine însuşi. Cum reuşiseră romanii 
să facă asta? Cum putuseră să ajungă pe corăbii fără să fie 
observați? Îşi luase toate măsurile de precauţie. Pusese 
străji care să vegheze toate căile de acces dinspre uscat şi 
dinspre mare. Nu aveau cum să nu fi văzut atât de mulţi 
duşmani apropiindu-se. Putea fi sigur de asta? Pesemne că 
folosiseră bărci, dar acestea ar fi fost observate, chiar dacă 
era o noapte fără lună. Atacul ar fi fost posibil doar dacă, la 
adăpostul întunericului, soldaţii înotaseră de-a lungul 
golfului. Asta trebuia să fi fost, a socotit el, furios pe sine. 
Un moment, nu şi-a putut reţine sentimentul de admiraţie 
invidioasă faţă de duşmani, apoi caii au ajuns pe plajă. 

La marginea taberei se strânsese un grup mare de sclavi. 
Aiax a oprit calul şi s-a întors spre călăreţii care îl urmau. 

— Kharim! Eşti aici? 

— Da, generale! 


Kharim şi-a îndemnat calul înainte, trecând printre 
ceilalţi ca să se apropie. 

Aiax a văzut că acesta era gol, având doar legătura de 
pânză petrecută peste coapse şi centura cu sabia. 

— Rămâi aici. Organizează oamenii în formaţii. Trebuie 
să păstrezi partea asta din tabără. Dacă trimit după tine, să 
vii neîntârziat, ai auzit? 

Kharim şi-a plecat capul. 

— Am înţeles, generale. 

Aiax a plecat mai departe, trecând de canaturile porţii de 
la capătul palisadei. Situate în perimetrului taberei 
principale, acestea rămăseseră deschise. În faţa lui domnea 
haosul. Doar o corabie aflată de-a lungul plajei fusese 
incendiată, iar acum vâlvătăi se ridicau spre cer, umplând 
aerul cu mugetul focului şi cu pocnetele scoase de lemnul 
ce ardea azvârlind scântei în toate părţile. Intensitatea 
incendiului ilumina nisipul şi apa până departe în jur. 
Dinspre capătul îndepărtat al plajei răsuna vacarmul 
bătăliei şi totuşi, pe toată lungimea ei se vedeau oameni de- 
ai lui adunaţi în jurul provelor corăbiilor trase pe nisip, 
încercând să urce la bord ca să lupte cu romanii care, 
dezgoliţi până la brâu, îi respingeau cu disperare cu 
ajutorul săbiilor, suliţelor şi chiar al vâslelor. 

Duşmanii de pe corăbii nu reprezentau adevăratul 
pericol, şi-a dat seama Aiax, ci forţa care se apropia din 
flanc. Dacă ea putea fi respinsă, vasele aveau să fie 
recucerite mai târziu. Şi-a scos sabia şi a dat pinteni calului, 
răcnind la rebelii răspândiţi de-a lungul plajei. 

— Urmaţi-mă! Urmaţi-mă! 

În timp ce se îndrepta în goana calului spre bătălia ce se 
desfăşura în depărtare, a strâns în jurul lui tot mai mulţi 
luptători. Romanii cuceriseră deja reduta şi năvăleau de-a 
curmezişul plajei şi, folosindu-se de  scuturile lor 
dreptunghiulare, îşi doborau duşmanii prost echipați, iar 
apoi legionarii îi ucideau pe răsculați spintecându-i cu 
săbiile lor scurte. Aiax ştia că majoritatea dintre ai lui nu 


erau nici pe departe pe potriva legionarilor, dar dacă ei 
puteau opune o rezistenţă destul de mare pentru a stăvili 
atacul, exista şansa ca avantajul numeric să îi facă pe 
romani să se retragă dincolo de palisadă. Însă mai întâi 
trebuia să adune acel număr de oameni care să lupte acolo. 

— Gardă! La mine! a strigat gladiatorul, glasul lui 
acoperind o clipă zăngănitul armelor, sunetele loviturilor în 
scuturi şi ţipetele celor răniţi. 

Călăreţii care îl urmaseră din cealaltă parte a golfului şi- 
au domolit caii, apoi şi-au pregătit armele de luptă. Aiax a 
constatat că acum avea cu sine treizeci sau patruzeci de 
oameni. Îndeajuns pentru a se opune romanilor. S-a întors 
către duşmani, care se aflau la cincizeci de paşi, şi îşi croiau 
drum printre rândurile subţiate ale rebelilor ce începuseră 
să bată în retragere. 

— Şarjaţi! 

Aiax a întins sabia în faţă şi a dat pinteni calului. Acesta a 
scos un nechezat, s-a ridicat o clipă în două picioare şi apoi 
s-a năpustit înainte cu capul plecat, iar copitele au început 
să duduie lovind pământul într-un galop nebun spre 
duşmani. 

Rebelii aflaţi în faţă au auzit apropierea călăreţilor şi au 
făcut toate eforturile pentru a se feri din calea lor, dar 
câţiva dintre ei au fost măturaţi şi doborâţi la pământ, apoi 
striviţi sub copitele cailor. Înainte, Aiax a remarcat că 
romanii nu mai erau strânşi în formaţie, ci se împrăştiaseră 
când începuseră urmărirea apărătorilor. În fruntea 
grupului său de gărzi personale, s-a repezit asupra lor. 
Legionarii era la fel de bine echipați ca orice oponent pe 
care îl înfruntase în arenă, astfel că Aiax îşi ţinea sabia 
pregătită să lovească orice porţiune neprotejată a corpului, 
fie ea braţ, faţă sau gât. Doi romani aflaţi în drumul său au 
fost doborâţi la pământ de calul lui, care s-a izbit de 
scuturile lor. Aplecându-se în dreapta, gladiatorul l-a 
împuns pe unul în gâtul rămas expus după ce legionarul 
căzuse. Era o înţepătură superficială, de doar câţiva 


centimetri adâncime, dar mortală pentru duşman. Aiax a 
continuat să înainteze, ţinându-şi capul plecat. A văzut un 
coif cu creastă într-o parte, aşa că imediat şi-a mânat calul 
spre centurionul care încerca să-şi adune unitatea. Omul s- 
a întors în ultimul moment şi, în lumina flăcărilor scoase de 
corabia incendiată din spatele gladiatorului, a căscat ochii 
mari. A reacţionat prea târziu, iar vârful sabiei lui Aiax i-a 
străpuns ochiul, sfărâmându-i ţeasta şi ajungând în creier. 
Smulgând lama ca să şi-o elibereze, gladiatorul şi-a întors 
din nou calul. 

Aruncând o privire în jur, a văzut că şarja oamenilor lui 
întrerupsese atacul roman. Câţiva legionari fuseseră 
doborâţi, iar alţii se adunaseră spate în spate în grupuri 
mici, în vreme ce alţii se retrăgeau de-a lungul plajei. Însă 
Aiax a socotit că le oferise oamenilor lui doar o scurtă 
păsuire. La mai puţin de o sută de paşi depărtare, a doua 
formaţie de romani înainta către rebeli, alcătuind un zid 
compact de scuturi, având stindardele ridicate în spatele 
primelor rânduri de soldaţi. S-a auzit un ordin, iar 
legionarii şi-au lovit săbiile de marginile scuturilor, 
producând un vacarm metalic asurzitor care a speriat puţin 
calul lui Aiax. 

— Încet, uşurel, a spus el, şi a lovit uşor cu palma în 
flancul calului, apoi şi-a dat seama că garda sa personală 
era singurul grup din armata lui care rămăsese în poziţie 
fermă pe plajă. Restul se retrăseseră. Scoţând un şuierat de 
frustrare, Aiax a înţeles că bătălia de pe plajă fusese 
pierdută. Mai era posibil să desfăşoare acolo oamenii lui 
Kharim, dintre care mulţi aveau armuri şi arme luate de la 
soldaţii romani pe care îi uciseseră. Ei ar fi putut să-i 
blocheze pe legionari îndeajuns de mult pentru ca restul 
armatei de sclavi să se organizeze, pregătindu-se să se 
azvârle asupra romanilor pe care îi urau. 

— Retragerea! a ordonat el. Înapoi spre tabără! 

Călăreţii s-au întors şi au pornit de-a lungul plajei, 
acoperind retragerea pedeştrilor. Când au trecut prin 


dreptul corăbiilor, romanii de la bord i-au urmărit în tăcere, 
prea epuizați ca să ovaţioneze văzându-i pe duşmani 
cedând teren. Însă imediat ce şi-au văzut camarazii 
înaintând de-a lungul plajei, cu stindardele ridicate, au 
răsunat ovaţii de la un vas la altul, iar când le-a auzit, Aiax a 
strâmbat din buze, rânjind de frustrare. 

Când s-a întors pe poarta palisadei, l-a văzut pe Kharim 
călare, urmărindu-l încordat. Imediat ce l-a zărit, Kharim a 
fluturat un braţ şi apoi a dat pinteni calului să înainteze. 

— Generale! Străjile au raportat că o altă forţă romană 
coboară dinspre tabăra lor. Apoi a făcut un semn spre panta 
dealului. Sunt peste o mie, şi au cavaleria pe flancuri. 

Aiax l-a privit atent, apoi şi-a mutat privirea spre 
duşmanii care mărşăluiau de-a lungul plajei. În jurul lui, 
răsculații se agitau, derutaţi şi temători. A respirat adânc şi 
a urlat: 

— Rămâneţi pe poziţii! Alcătuiţi formaţii şi rezistaţi! 
Putem învinge! Îi putem respinge! Am mai făcut-o şi o vom 
face din nou. Nu cedaţi teren! 

Strigătele lui au fost întrerupte de alte sunete stridente 
de corn roman, cărora le-au răspuns alte cornuri din 
direcţia dealurilor, iar duduitul scuturilor lovite de săbii a 
reînceput, crescând în intensitate şi devenind treptat 
asurzitor. Rebelii au început să se tragă înapoi, iar cei de la 
marginea mulţimii, aflaţi în faţa porţii, au început să se 
disperseze, fugind din faţa romanilor care se apropiau în 
formaţie compactă. 

— Generale! a strigat Kharim. Ce facem? 

— Ce facem? Aiax a clătinat din cap. Totul e pierdut. Nu 
putem face nimic altceva decât să murim cu sabia în mână. 

— Ba nu! Kharim şi-a îndemnat calul spre cel al lui Aiax şi 
l-a prins pe acesta de mână. Generale, încă trăieşti, şi cât 
eşti viu poţi continua lupta împotriva Romei. Dacă mori 
acum, totul a fost zadarnic. Câtă vreme trăieşti, răscoala nu 
este pierdută. 

Aiax s-a întors şi l-a măsurat cu o privire îndurerată. 


— Ce mai pot spera să obţin acum, prietene? 

Kharim a gândit cu iuţeală. 

— Avem ostaticii. Dacă scăpăm cu ei, încă putem încheia 
un târg. Ştiu câteva bărci de pescuit într-un golfuleţ, nu 
departe de cortul tău. 

Preţ de un moment, Aiax nu şi-a dorit decât o moarte 
scurtă. Însă înţelesul cuvintelor lui Kharim i-a pătruns în 
minte. Partul avea dreptate: răzvrătirea nu se va sfârşi 
niciodată câtă vreme unii oameni păstrau viu spiritul ei în 
inimile sclavilor din imperiu. Trebuia să scape şi să ia 
ostaticii cu sine. 

— Foarte bine, a încuviinţat el din cap. Vom pleca. Vino. 

Şi-a întors calul şi le-a făcut semn gărzilor, după care a 
pornit înapoi prin tabără ocolind capătul golfului, spre 
corturile lui şi peninsulă. Din toate părţile, răsculații îşi luau 
familiile şi prăzile de război şi fugeau din calea romanilor 
care se apropiau. Aiax s-a gândit cu milă la ei. Capcana se 
închidea. Pentru acei oameni nu exista cale de scăpare, ci 
doar moartea sau întoarcerea în sclavie. 


Trei corăbii cu grâne staționate la ancoră au fost 
incendiate până în momentul în care Cato şi soldaţii lui au 
curăţat vasele de rebeli. Doar două dintre grupurile de 
răsculați reuşiseră să dea foc navelor pe care fuseseră 
lăsaţi de pază, după care fugiseră cu nişte barcazuri şi 
scăpaseră pe țărm. Focul se întinsese şi la a treia corabie, 
iar acum toate trei amenințau restul vaselor ancorate în 
golf. 

— Atticus! a strigat Cato către optio, chemându-l la el. 
Adună douăzeci de oameni. Trebuie să desprindem 
corăbiile înainte ca incendiul să se extindă şi la altele. 

Cato s-a întors şi, împreună cu Vulso şi Musa, a traversat 
navele legate laolaltă, ajungând la cea aflată alături de 
corabia cea mai apropiată care ardea. Arşiţa răspândită de 
flăcările ce mugeau din magazia vasului l-a izbit ca o palmă 
arzătoare, aşa că a ridicat un braţ să-şi ferească faţa şi s-a 


uitat împrejur. Două odgoane legau corabia de cea cuprinsă 
de vâlvătăi. 

S-a ghemuit la adăpostul copastiei şi a dat ordine: 

— Voi, doi, luaţi odgonul pupă. Eu mă duc în faţă. 

Lăsându-se jos din nou, a ajuns pe nara de ancoră şi a 
scos pumnalul. Odgonul, făcut din cânepă aspră, era gros 
cât antebraţul unui om. S-a apucat să-l taie cu mişcări 
furioase. Puntea era luminată puternic de corăbiile care 
ardeau, aerul se încinsese, flăcările vuiau, iar lemnul 
cuprins de vâlvătaie scotea pocnete şi exploda din cauza 
temperaturii înalte generate de incendiu. Prin aer se 
învârtejeau scântei şi bucăţi aprinse de velă, iar Cato a icnit 
de durere când una i-a căzut pe spinare. A scuturat-o de pe 
el dintr-o mişcare şi a continuat să taie odgonul, sperând să 
poată încheia treaba înainte ca incendiul să se propage 
spre altă corabie cu grâne. Unul dintre firele groase ale 
odgonului s-a secţionat, iar restul a rămas întins, ceea ce l-a 
făcut mai uşor de tăiat. Scrâşnind din dinţi, Cato a apăsat 
lama pumnalului cu toată puterea, iar acesta a reuşit să 
muşte din materialul dens. S-a mai tăiat o şuviţă de cânepă, 
dar tot a rămas una, subţire şi tare ca osul. 

— Hai o dată, nenorocitule, a mormăit Cato. Rupe-te. 

Cu un pocnet surd, a reuşit să taie şi ultima şuviţă de 
fibre, iar capătul odgonului a dispărut prin nara de ancoră. 
Cato s-a ridicat şi a privit prin aerul înfierbântat, aşteptând 
ca vasul în flăcări să se îndepărteze. Aruncând o privire 
spre pupa, i-a văzut pe Vulso şi Musa alergând spre el. 

— Odgonul e tăiat, a strigat Vulso. Dar corabia nu se 
clinteşte. 

Cato a dat din cap. 

— Am văzut. Va trebui să o îndepărtăm. A făcut semn 
către una dintre ramele lungi, care era legată de copastia 
corabiei. Putem folosi asta. Haideţi! 

Au dezlegat în grabă nodurile simple care ţineau vâsla şi 
apoi au întins capătul cu lama lată peste balustradă, şi l-au 
proptit în copastia celeilalte corăbii. 


Cato a prins strâns mânerul ramei şi apoi şi-a încordat 
picioarele. 

— Haideţi acum, împingeţi! 

Încordându-şi muşchii, au împins toţi trei cu vâsla lungă. 
Încet, încet, Cato a simţit cum cealaltă corabie începe să se 
îndepărteze, şi a înaintat un pas, după care a exclamat: 

— Se mişcă! Împingeţi în continuare! 

Resturi aprinse cădeau peste puntea din jurul lor, dar ei 
nu puteau face nimic până când nu reuşeau să împingă 
epava în flăcări până la o distanţă sigură. Respirând 
precipitat, având toţi muşchii încordaţi şi transpiraţi de 
efort, au continuat să împingă cu vâsla corpul celeilalte 
corăbii. Cato a ridicat privirea şi a văzut că spaţiul dintre 
cele două vase se lărgise, ajungând la trei metri. Treptat, 
rezistenţa întâmpinată a scăzut, iar Cato şi ceilalţi s-au 
apropiat încet de balustradă. Ajunşi acolo, au întins vâsla în 
faţă şi au continuat să împingă până când corabia cealaltă 
s-a îndepărtat şi nu a mai putut fi atinsă. Au tras vâsla 
înapoi pe punte şi au lăsat-o să cadă. Curentul începuse să 
poarte vasul departe de restul corăbiilor ancorate, şi s-a 
îndreptat încet către țărm. Cato a dat din cap mulţumit, 
după care s-a întors să verifice puntea. Pe puntea faţă erau 
împrăştiate resturi arzânde, dar, din fericire, în jurul 
magaziei nu a văzut nimic, deşi rebelii puseseră acolo 
materiale combustibile, pregătite pentru incendierea 
vasului. 

— Stingeţi tot ce arde! a ordonat centurionul, luând o 
bucată de pânză de sac dintr-un dulap aflat în faţa 
catargului principal. Acolo exista o găleată de apă pentru 
echipaj, şi Cato a înmuiat pânza în apă, după care a alergat 
spre o bucată de frânghie înnegrită, din care unele porţiuni 
încă mai ardeau. A bătut flăcările cu pânza udă şi a plecat 
mai departe, iar ceilalţi l-au urmat. Curând ultimele surse 
de incendiu au fost stinse, apoi au rămas cu toţii gâfâind de 
efort şi au urmărit epava în flăcări îndepărtându-se. Cato s- 
a prins de un sart şi a urcat pe balustrada corabiei. Din acel 


loc înalt, a văzut că Atticus şi ceilalţi reuşiseră să desprindă 
celelalte două corăbii şi le îndepărtau prin împingere. Încă 
simţea arşiţa usturătoare chiar şi de unde stătea, şi a rămas 
fascinat, cu privirea aţintită la spectacolul flăcărilor 
strălucitoare ce transformaseră marea într-un haos sclipitor 
de reflexii roşietice. 

Aruncând o privire spre plajă, Cato a distins grupele de 
legionari care avansau prin dreptul corabiei ce ardea acolo. 
S-a simţit uşurat să vadă că ei ocupaseră deja întreaga zonă 
cuprinsă de palisadă. Dincolo de ea, în lumina focurilor din 
tabăra rebelilor, se distingeau mii de siluete care alergau 
care încotro. Se părea că, aşa cum sperase, atacul avusese 
succes. Luaţi prin surprindere, răsculații fuseseră 
dispersaţi, iar acum încercau să se salveze cu fuga. Era 
adevărat că se pierduseră patru corăbii cu grâne dar, având 
în vedere că întreaga flotă se aflase în primejdie, acest 
lucru era acceptabil. 

— Domnule! a strigat Vulso, arătând către gura golfului. 

Cato s-a întors şi a privit în direcţia indicată de Vulso. 
Prin arborada corăbiilor cu grâne, a reuşit să vadă formele 
întunecate ale altor corăbii ce se apropiau, dar şi sclipirea 
slabă şi ritmică de o parte şi de alta a lor, care erau şirurile 
de rame, şi-a dat el seama. A simţit că încordarea din trup i 
se risipeşte la vederea corăbiilor romane de război şi a 
strigat către Vulso. 

— Sunt ai noştri! Comandantul Balbus cu escadra lui. 

Vulso a scos un chiot, apoi a transmis mai departe vestea 
privind sosirea marinei. Alţi soldaţi au început să chiuie 
alături de el, după care Cato i-a luat cu sine pe Atticus, 
Vulso şi Musa şi s-a grăbit să traverseze punţile corăbiilor 
cu grâne ca să întâmpine primul şi cel mai masiv dintre 
vasele de război. Un berbec cu capul din bronz pornind din 
prova era îndreptat direct spre bordajul corabiei pe care se 
găsea Cato şi, pentru o clipă, s-a temut că nava de luptă ar 
putea străpunge copastia. Apoi a auzit un ordin răstit, iar 
vâslele de la babord au coborât în apă şi au rămas acolo, în 


timp ce acelea de la tribord au continuat să se mişte, iar 
vasul s-a rotit, ajungând cu traversul spre corabia cu grâne. 

— Tribun Cato! a strigat cineva. Tribunul Cato este 
acolo? 

— Aici! a răspuns Cato fluturând din braţe. Aici sunt! 

— Slavă zeilor! a răsunat un glas pe care Cato l-a 
recunoscut ca fiind al lui Balbus, după care comandantul a 
continuat: Au fost capturate corăbiile? 

— "Toate, mai puţin trei, care au fost incendiate. S-ar 
putea să mai existe rebeli ascunşi la bordul unor corăbii. 
Să-ţi trimiţi marinarii să verifice. 

— Am înţeles, domnule. Pune-ţi oamenii să preia 
parâmele de acostare. 

Una după alta, corăbiile de război au ajuns alături de cele 
de grâne, iar marinarii au aruncat parâme spre legionari 
pentru a le prinde de tacheţi, după care navele au fost trase 
bord la bord. Imediat ce s-au coborât schelele de 
debarcare, marinarii au urcat la bordul corăbiilor cu grâne 
şi s-au ocupat de prizonieri, apoi au început să scotocească 
în căutarea eventualilor răsculați ascunşi. 

Balbus a fost unul dintre primii care au coborât de pe 
nava-comandant şi s-a grăbit să ajungă în faţa lui Cato. 

— Mă bucur să vă revăd, domnule, a spus el şi a salutat. 

Cato nu şi-a putut reţine un zâmbet. 

— Mi se pare că te-ai îndoit de reuşită. 

Balbus a ridicat din umeri. 

— Mă bucur că m-am înşelat. Cu toate acestea, când am 
văzut corăbii incendiate, m-am temut de ce era mai rău. 
Câte corăbii cu grâne am pierdut? 

— Patru - trei aici şi una pe plajă. 

— Doar patru? a exclamat Balbus, cu un aer uşurat. 
Splendid. Noi am avut doar un mic incident. Una dintre 
liburneiii: a eşuat în apropiere de peninsulă. Nu a fost 
deloc rău pentru o operaţiune de noapte executată atât de 
aproape de țărm. 


Şi-a umflat apoi obrajii de mândrie pentru o asemenea 
realizare. 

Cato a privit scurt spre țărm. Fulvius şi oamenii lui 
pătrunseseră deja în tabăra rebelilor şi îi doborau cu zecile. 
S-a întors din nou către Balbus. 

— Preiei comanda aici. Asigură corăbiile cu grâne şi 
trimite câţiva marinari să întărească rândurile celor de pe 
țărm. 

— Am înţeles, domnule. Unde vă duceţi acum? 

— Mai am o treabă de făcut, a spus Cato încet, încerc să 
salvez ostaticii. Dacă mi se întâmplă ceva, i-am dat ordin 
centurionului Fulvius să preia comanda. 

Balbus a încuviinţat din cap. 

— Noroc, domnule. 

Cato a râs auzind tonul sumbru al comandantului flotei. 

— S-ar părea că te-ai obişnuit să-mi pui vorbele la 
îndoială. Mă întorc, Balbus. Îţi dau cuvântul meu. 

— Oricum, mult noroc, domnule. 

— Mulţumesc. 

Cato l-a bătut pe umăr, s-a întors către Atticus şi ceilalţi 
doi şi a pornit în fruntea lor pentru a găsi un barcaz de 
serviciu legat de corăbiile cu grâne rămase întregi. 


CAPITOLUL 32 


Cu o uşoară zdruncinătură, care l-a făcut pe Atticus să 
cadă în genunchi, barcazul a rămas nemişcat pe mica fâşie 
de nisip. 

— Fir-ar să fie, a mormăit el, chinuindu-se să se ridice, 
după care a coborât din ambarcaţiune alături de ceilalţi. 

— Am face bine să vorbim greceşte de aici înainte, a 
propus Cato. Dacă vrem să trecem drept rebeli. 

Îşi luaseră câteva tunici de pe cadavrele răzvrătiţilor de 
pe corăbiile de grâne şi îşi puseseră săbiile pe deasupra. 
Dacă îşi făcea cineva timp să îi cerceteze atent, săbiile 
romane puteau arăta dubios, dar, dacă erau opriţi, ele 
puteau trece drept capturi de război. Cato spera că sclavii 
erau prea preocupaţi să scape cu viaţă pentru a-şi face griji 
în legătură cu intruşii romani aflaţi în mijlocul lor. 

A făcut semn către o stâncă situată la mică distanţă de ei. 

— O să lăsăm aici ambarcaţiunea. 

După ce s-a convins că barca rămăsese ascunsă vederii şi 
că o vor găsi tot acolo dacă vor avea nevoie de ea pentru a 
scăpa rapid, Cato i-a condus pe ceilalţi spre corturile mari 
din acea parte a taberei spre care Aiax şi escorta lui se 
îndreptaseră cu o zi în urmă. Panta era stâncoasă şi 
presărată cu tufişuri şi pâlcuri de arbuşti în care li se 
încurcau tunicile în timp ce înaintau pe furiş. În cele din 
urmă, panta s-a mai îndulcit şi au auzit mai limpede 
glasurile celor din tabără. Schimburi grăbite de strigăte, 
dar nu era vorba de panica şi haosul ce domneau în partea 
principală a taberei. În acea zonă, solul era acoperit cu o 
vegetaţie sărăcăcioasă, iar răsculații smulseseră plantele 
uscate şi tufişurile pentru a avea lemne de foc. Brusc, au 
auzit foşnete din dreapta lor, iar Cato le-a făcut semn 
însoţitorilor lui să se lase la pământ, ceea ce a făcut şi el. Un 


mic grup de siluete a trecut în fugă prin faţa lor. Un bărbat, 
o femeie şi doi copii, cu toţii cărând boccele. Bărbatul s-a 
uitat neliniştit spre culmea pantei, îndemnându-i pe ceilalţi 
să continue urcuşul. Au trecut la mică distanţă prin faţa 
romanilor, fără să-i vadă, şi au dispărut în întuneric. După 
ce zgomotul paşilor acestora s-a stins, Cato a respirat 
uşurat. 

— Haideţi, le-a şoptit el celorlalţi. 

Au continuat să înainteze, iar acum strălucirea focurilor 
de tabără iluminau creasta de deasupra lor. Mergând 
ghemuiţi, păşind cu precauţie şi privind atent într-o parte şi 
în alta. Şirurile de corturi se vedeau dincolo de creastă, iar 
Cato s-a îndreptat spre o mică grămadă de bolovani care 
să-i ascundă în timp ce evaluau situaţia. Între bolovani au 
observat un spaţiu format în mod natural, suficient de lat ca 
să încapă doi oameni întinşi la sol. Centurionul le-a ordonat 
legionarilor să rămână pe loc, iar el şi Atticus s-au furişat 
acolo. Stâncile stăteau pe o mică ridicătură, poziţia aceea 
oferindu-le o perspectivă bună asupra zonei plate de 
pământ pe care comandantul duşmanilor îl alesese pentru 
instalarea cortului propriu şi a celor ale gărzilor personale. 
În jurul corturilor mai mari se găseau spaţii libere, după 
care urmau adăposturi mai mici, iar într-o parte se vedeau 
o mică magazie şi ţarcuri ce arătau ca şi cum ar fi fost 
abandonate cu mulţi ani în urmă. Câteva focuri de tabără 
dădeau să se stingă, semn că fuseseră părăsite în graba de 
a contracara atacul romanilor. Cât a urmărit scena, Cato a 
observat mai multe siluete aproape de cortul cel mai mare; 
unele înarmate cu sulițe, şi într-o latură a lui, o femeie 
ghemuită care se grăbea să îngrămădească o serie de 
obiecte de valoare pe o pătură întinsă pe pământ. Alţi 
răsculați fugeau printre adăposturi, dorind să scape astfel 
de forţele romane care înaintau în jurul golfului. Lui Cato îi 
era greu să nu se întrebe ce sperau fugarii să obţină. Când 
ajungeau la capătul peninsulei, aveau să fie prinşi în 
capcană. 


— Ce facem acum? a întrebat Atticus încet. Unde credeţi 
că sunt ţinuţi Macro şi fiica senatorului? 

— Probabil că undeva aproape de cortul lui Aiax. Cato şi- 
a adus aminte de bucuria sălbatică apărută în ochii 
gladiatorului când anticipase suferinţele prin care vor trece 
Macro şi lulia. Este limpede că i-a vrut aproape, suficient de 
aproape ca să le simtă chinurile. Un loc în care putea să 
stea cu ochii pe ei. În vreun cort, probabil, sau într-un ţarce 
din acelea de jos. Trebuie să ne apropiem ca să aflăm. 

Atticus a dat aprobator din cap. 

— Cel mai bine ar fi să dăm un ocol, domnule. Să venim 
pe dinapoia ţarcurilor, unde nu este prea multă lumină de la 
focuri. 

Cato a examinat terenul. 

— Da. Ai dreptate. Să mergem. 

S-au tras înapoi târâş, li s-au alăturat lui Vulso şi Musa, 
apoi toţi patru au pornit printre tufişurile de la marginea 
zonei unde se înălţau corturile, într-un arc lung în jurul 
laturii îndepărtate a peninsulei. Erau încă mulţi fugari care 
porniseră spre deal din direcţia taberei principale şi, parcă 
printr-o înţelegere reciprocă nerostită, micul grup de 
romani şi răzvrătiţii care fugeau se ocoleau cu precauţie la 
o oarecare distanţă prin întuneric, după care se grăbeau să 
ajungă acolo unde îşi propuseseră. În cele din urmă, Cato a 
remarcat că îngrăditurile se găseau în linie cu corturile cele 
mai mari şi a făcut semn către soldaţii care îl urmau. 

— Să ne apropiem mai mult. 

Au trecut cu atenţie printre adăposturile aflate cel mai 
departe: corturi improvizate, aşezate pe cadre tăiate 
rudimentar, aproape toate goale în acele momente, după 
năvala iniţială spre locul în care se purtase bătălia, pe 
partea cealaltă a golfului. Totuşi, unele nu erau goale şi 
Cato a simţit cum i se face pielea ca de găină auzind un 
țipăt strident, după care şi-a dat seama că era plânsul unui 
sugar. O femeie a murmurat câteva cuvinte, iar plânsul s-a 
stins curând. Mai erau şi alte persoane printre adăposturi, 


oameni care fugeau din tabără, care riscaseră cât să se 
oprească pentru a jefui unele dintre corturile părăsite prin 
care trecuseră. Cato era cât pe ce să se împiedice de unul 
dintre ei, un bărbat mergând aplecat prin întuneric, târând 
un bol mare din argint prin intrarea unui cort. Centurionul 
s-a oprit brusc. Bărbatul a sărit în picioare, iar lumina 
radiată de focuri i-a evidenţiat trăsăturile. O faţă plină de 
riduri, pe jumătate ascunsă de părul mare şi încâlcit, şi o 
barbă neîngrijită. Omul a rânjit, arătându-şi dinţii sparţi. 

— Atenţie, domnule! a strigat Atticus, împingându-l pe 
Cato deoparte în clipa când rebelul a lovit cu pumnalul. 

Cato a auzit şuieratul armei trecându-i pe la ureche, 
după care a perceput un zgomot surd, când Atticus l-a pus 
la pământ pe atacator cu un pumn bine ţintit. După ce 
răsculatul s-a prăbuşit fără cunoştinţă, optio i-a smuls 
pumnalul dintre degete şi l-a ridicat, pregătit să-i taie 
beregata. 

— Nu, a spus Cato, ridicând un braţ. Lasă-l. Să mergem 
mai departe. 

Îngrăditurile erau în faţa lor, la mică distanţă, iar Cato a 
înaintat şerpuit printre adăposturile rămase în picioare 
până au ajuns la partea din spate a construcţiilor cu pricina. 
Dincolo de ele, terenul era deschis până în locul în care 
câţiva bărbaţi stăteau strânşi în faţa unui cort despre care 
Cato a presupus că era al gladiatorului. Priveau cum 
camarazii lor erau ucişi cu zecile în tabără şi discutau cu 
glasuri alarmate, cu toate că el nu a reuşit să înţeleagă 
mare lucru din ceea ce spuneau. Pereţii îngrăditurilor erau 
înalţi până la umărul lui Cato, care şi-a dat seama că, dacă 
se înălța pentru a privi peste ei ca să-i caute pe Macro şi 
Iulia, aproape sigur ar fi fost văzut. 

S-a înălţat cât de sus a îndrăznit fără să se expună şi a 
strigat încet: 

— Iulia... Macro. 

Nu a primit niciun răspuns. A strigat din nou, de astă 
dată ceva mai tare. Tot în zadar. 


— Nu sunt aici, a mormăit Atticus. 

— Nu. 

— Ce facem acum? 

— Continuăm să-i căutăm, a spus Cato cu fermitate şi a 
înaintat prin spatele ţarcurilor până când a ajuns la un 
spaţiu gol, prin care s-a putut târî în continuare pentru ca, 
la adăpostul întunericului, să se uite în jur. Şi a văzut 
aproape imediat - o cuşcă aflată la mică depărtare de cel 
mai mare cort şi retrasă faţă de celelalte ţarcuri. Era 
plasată pe cel mai înalt punct al taberei, expusă 
intemperiilor. Cato s-a mai retras puţin, întrucât alţi şi alţi 
rebeli traversau zona în fugă. Romanii s-au lipit de pământ 
şi au rămas nemişcaţi. 

După ce rebelii au plecat, Cato s-a întors către ceilalţi. 

— Ştiu unde se află Macro şi Iulia, le-a spus lui Atticus şi 
celorlalţi arătând spre cuşcă. 

— Şi chiar i-ai văzut? a întrebat optio. 

Cato a clătinat din cap. 

— E prea întuneric. Dar în ce alt loc ar putea fi? 

— Am început să cred că ar putea fi oriunde. Curând, pe 
aici vor mişuna şi mai mulţi sclavi care fug din tabăra 
principală. Ar fi bine să găsim ostaticii cât mai repede. 

— Atunci, să ne mişcâăm. 

Cato a făcut un semn cu mâna şi s-a ghemuit, apoi a 
înaintat puţin faţă de ţarcuri, trecând printre nişte 
adăposturi. S-a oprit câteva momente aşteptându-i pe 
ceilalţi, după care micul grup a continuat să meargă printre 
ultimele colibe şi de-a lungul pantei, fără a fi văzuţi dinspre 
corturi. În dreapta lor, marea era o masă întunecată, iar 
zgomotul valurilor care se spărgeau de stâncile de jos le 
ajungea limpede la urechi. Când a socotit că ajunseseră 
paralel cu cuşca de metal, Cato a pornit în susul pantei, 
păşind cu precauţie printre stânci şi tufişuri pipernicite. 
Cineva a strigat un avertisment, apoi s-au auzit alte câteva 
voci ridicate, şi Cato s-a oprit, dar şi-a dat seama că nu 
puteau fi zăriţi. După alţi câţiva paşi, terenul a devenit plat, 


şi atunci au văzut cuşca la aproape douăzeci de paşi. 
Dincolo de ea se afla o porţiune de teren deschis şi latura 
cortului, în faţa căruia nişte oameni formau un scut, 
îndepărtând un şuvoi de rebeli care fugeau prin dreptul lor. 
În acele momente, nimeni nu supraveghea cuşca. Mijindu-şi 
ochii, Cato a văzut silueta masivă şi întunecată a cuiva care 
stătea rezemat de gratii. Speranţa a făcut să-i bată mai iute 
inima, apoi a simţit un fior de spaimă când şi-a dat seama că 
în cuşcă era doar o persoană, neîndoielnic un bărbat. 

— Macro? a strigat el. 

Silueta s-a mişcat, apoi a răspuns cu glas morocănos: 

— Cine e acolo? 

Tribunului i-a scăpat o răsuflare de uşurare. 

— Sunt Cato. 

— Cato? Vocea lui Macro era încordată. Pe toţi zeii, tare- 
aş vrea să fie adevărat. 

— Doar o clipă, a spus Cato, şi s-a întors spre Atticus. Tu 
vii cu mine. Musa şi Vulso, staţi de veghe. Să mă anunţaţi 
dacă vine cineva. 

Urmat îndeaproape de Atticus, Cato a traversat ghemuit 
terenul deschis. În tot acest timp îi supravegheau cu coada 
ochiului pe răsculați, dar niciunul dintre sclavi nu s-a uitat 
în direcţia lor. Ajungând în apropierea cuştii, Cato a 
strâmbat din nas când a simţit duhoarea de excremente 
umane. S-a lăsat alături de cuşcă, faţă în faţă cu Macro. 

— Chiar tu eşti, s-a auzit vocea hârâită a lui Macro. 
Credeam că am înnebunit. Scoate-mă de aici. 

— Unde e Iulia? 

— În cort. Aiax a trimis după ea. A pus să fie spălată mai 
întâi. 

Cato a simţit că-i îngheaţă sângele în vine. 

— A încercat să... 

— De unde naiba să ştiu? a spus Macro, clătinând din 
cap. Scoate-mă de aici şi să mergem să o salvăm. 

Cato a examinat uşa cuştii. 

— La naiba, dar e încuiată. 


— Sigur că e, a şuierat Macro. Altfel mai eram aici? 

Atticus a chicotit. 

— Frumoasă schimbare să te văd pe tine închis. 

— Cine e însoţitorul tău? a mormăit Macro. Nu cumva 
jigodia de Atticus? 

— Chiar el, a spus Atticus zâmbind. 

— Minunat, a bolborosit Macro, aţintindu-şi privirea 
asupra prietenului său. Cato... îţi mulţumesc. 

— Credeai că o să te las să mori? 

Macro a rămas tăcut un timp, apoi a răspuns: 

— Au existat momente când renunţasem să mai sper. 

— Mulţumesc pentru votul de încredere. 

Prefectul a chicotit cu glas uscat. 

Cato a prins între degete gratiile uşii şi, scrâşnind din 
dinţi, s-a străduit să le forţeze. A renunţat cu un geamăt 
amar. 

— Avem nevoie de cheie. La cine e? 

— La o strajă de acolo, a zis Macro, arătând cu degetul 
spre cineva. Dacă-l fac să vină încoace, vă puteţi ocupa de 
el? 

— Va trebui. Cato s-a ghemuit în spatele lui Macro şi i-a 
făcut semn lui Atticus să se întindă la pământ. 

Macro s-a prins de gratiile cuştii, a inspirat adânc şi a 
strigat puternic. 

— Strajă! Strajă! Vino încoace! 

A făcut o pauză, după care a strigat din nou, zguduind 
gratiile şi mai violent. Unul dintre oamenii aflaţi în 
apropierea cortului s-a întors spre el şi apoi i-a spus ceva 
răsculatului însărcinat cu supravegherea lui Macro şi a 
Iuliei. Bărbatul şi-a luat sulița şi, cu paşi greoi, s-a apropiat 
de cuşcă. 

— Mai taci, romanule! 

— Să te-nghită pământul! a strigat Macro la el şi a 
scuturat din nou gratiile. Să vă înghită pe tine şi pe baba 
aceea de maică-ta! 


Straja a tăcut o clipă, apoi a mugit de furie şi a pornit în 
fugă spre cuşcă, ţinând aplecat vârful suliţei. 

— Uf, la naiba... 

Atât a avut vreme să mormăie Macro, după care vârful 
suliţei a trecut printre gratii, iar el abia a reuşit să se 
ferească, trăgându-se spre peretele cuştii. Instantaneu, a 
prins băţul suliţei şi l-a împins într-o parte. Celălalt capăt s- 
a rotit brusc, făcându-l pe rebel să se dezechilibreze şi să 
cadă, lovindu-se de cuşcă. Macro a dat drumul băţului şi a 
reuşit să-şi strecoare braţele printre gratii, apoi l-a prins pe 
om de gât şi l-a tras cu forţă, lipindu-l de cuşcă. Straja a 
început să se zbată pentru a scăpa din braţele musculoase 
ale prizonierului. 

— Pe el! a gemut Macro. Înainte de a-mi scăpa din mâini! 

Atticus s-a ridicat primul, a ocolit cuşca şi s-a aruncat cu 
toată greutatea asupra rebelului, făcându-l să rămână fără 
aer, în timp ce Macro a sporit strânsoarea, sugrumându-l. 
Omul s-a luptat cu îndărătnicie, însă curând a cedat moale. 
Din direcţia cortului mare s-a auzit un strigăt, iar Cato a 
văzut că rebelii se uitau spre ei. Imediat ce şi-au dat seama 
ce se petrecea, şi-au luat armele şi au pornit în fugă spre 
cuşcă. 

— Găseşte cheia! i-a ordonat Macro lui Atticus. 

Cato s-a uitat înapoi, spre Musa şi Vulso şi le-a făcut 
semne disperate să se apropie. 

— La mine! 

Uitându-se către rebelii care alergau spre el, Atticus a 
smuls şnurul din jurul gâtului străjii, a luat cheia şi a vârât-o 
în încuietoare. Imediat ce s-a auzit declicul încuietorii, 
Macro a deschis exploziv uşa şi a apucat sulița de jos. Luând 
poziţia ghemuită, a îndreptat vârful suliţei spre răsculați, 
iar Atticus şi Cato şi-au scos săbiile. Cu un răcnet animalic, 
Macro s-a năpustit la atac. 

— La naiba, ia te uită la el, a murmurat Cato în barbă, şi 
s-a grăbit să-şi ajungă prietenul din urmă, aşezându-se în 
dreapta lui, iar Atticus în stânga. Expresia de furie de pe 


faţa lui Macro se vedea chiar şi în lumina slabă a focului ce 
ardea în faţa cortului lui Aiax, pentru că rebelii au şovăit şi 
l-au privit temători în timp ce-şi pregăteau armele. Erau 
şapte oameni, ba chiar opt, dacă o socoteau şi pe bătrână, 
care pusese mâna pe o secure şi răcnea de mânie în timp ce 
se grăbea să se apropie de ceilalţi. 

Cato a ridicat privirea şi a observat că rebelii îşi coborau 
suliţele pe măsură ce distanţa dintre cele două grupuri se 
micşora. Stând cu picioarele depărtate şi echilibraţi, 
duşmanii s-au ghemuit, ţinându-şi suliţele pregătite să 
lovească, în timp ce Macro şi cei doi camarazi au atacat, iar 
Musa şi Vulso fugeau cât de repede puteau pentru a-i 
ajunge din urmă. 

— Cinci oameni împotriva a şapte sulițe şi a unei nebune 
cu securea, a comentat Atticus râzând. Soarta nu ne prea 
zâmbeşte. 

S-a auzit un pocnet puternic, moment în care Macro a 
parat împunsătura de suliță încercată de primul atacator cu 
care s-a confruntat. Încă alergând, şi-a coborât umărul şi l-a 
izbit pe rebel, făcându-l să cadă pe spate. A continuat să 
alerge, străpungându-l pe următorul om din faţa lui, după 
care s-a oprit, a smuls sulița din trupul doborât şi a 
îndreptat pe rând vârful ei spre cele trei persoane care îl 
înfruntau. 

— Haideţi! a strigat el. Care e pregătit? 

Cato a rămas cu ochii asupra sclavului care îl alesese 
drept ţintă şi acum fugea spre el cu sulița coborâtă. A vrut 
să-l împungă în faţă, dar centurionul a deviat uşor vârful cu 
un pocnet. Apoi a atacat, silindu-l pe om să se retragă şi a 
continuat să-l împingă înapoi, lovind cu putere în băţul 
suliţei, deoarece ştia că aşa degetele bărbatului vor amorţi. 
După încă o lovitură, sulița a căzut la pământ. Atacatorul s-a 
întors şi a rupt-o la fugă. Cato l-a lăsat în pace şi, răsucindu- 
se, l-a văzut pe Atticus angajat într-un duel cu un rebel care 
era mai priceput la lupta cu sulița decât fostul său adversar. 
Musa căzuse la pământ, străpuns în coapsă şi, şiroind de 


sânge, se chinuia cu disperare să pareze loviturile altui 
rebel. Vulso l-a atacat pe răsculat, lovindu-i sulița şi 
îndepărtând-o, apoi i-a tras un pumn în faţă, după care, cu 
dreapta, i-a înfipt sabia pe rând în burtă şi în piept, aproape 
ridicându-l de la pământ prin forţa loviturii. Cu genunchii 
înmuiaţi, rebelul a căzut moale la pământ, având o bortă 
mare în abdomen, prin care au început să-i iasă intestinele. 

— Musa! a strigat legionarul, şi s-a întors să-şi ajute 
camaradul. Dar era prea târziu: bătrâna se strecurase în 
spatele soldatului căzut şi îl lovise cu securea drept în 
creştet. Capul lui Musa a fost azvârlit înainte. Apoi corpul i- 
a tresăltat de câteva ori furios, după care s-a prăbuşit în 
ţărână. Femeia şi-a recuperat securea şi, cu un răcnet de 
triumf, s-a întors spre Macro, mârâind la vederea 
cadavrului fiului ei zăcând alături de cuşcă. Cato a dat să 
pornească spre ea, dar omul cu care luptase Musa îi stătea 
în cale. Macro era în primejdie, aşa că nu mai era cazul să 
respecte regulile învăţate la instrucţie pentru a-l dobori pe 
om cu sabia. A respirat adânc şi a scos un răcnet, după care 
s-a aruncat în faţă. Vârful suliţei s-a ridicat şi omul şi-a 
încordat picioarele, pregătindu-se pentru ciocnire. Însă, în 
ultima fracțiune de secundă, Cato s-a lăsat în jos, s-a 
rostogolit şi a lovit cu sabia în piciorul de sprijin, după care 
s-a ridicat. Lama a sfărâmat osul, iar omul a scos un urlet, 
apoi s-a prăbuşit. Nu mai avea vreme să-l lichideze, pentru 
că trebuia să dea ocol cuştii ca să o prindă din urmă pe 
bătrână. Dar ea avea avantaj asupra lui, astfel că a apucat 
să se repeadă spre Macro cu securea ridicată deasupra 
capului. 

— Macro! a strigat Cato. În spatele tău! 

Scrâşnind din dinţi şi ridicând brusc băţul suliţei pentru 
a-şi feri capul, Macro s-a răsucit. Capul securii a despicat 
băţul suliţei, dar nu l-a tăiat cu totul. Macro a dat drumul 
armei distruse şi a prins încheietura ciolănoasă a bătrânei 
în momentul în care securea a coborât din nou să-l 
lovească. A reuşit să îndepărteze izbitura, astfel că arma a 


trecut şuierând pe lângă umărul lui şi a căzut în ţărână. 
Blestemând şi scuipându-l, femeia a încercat să-l zgârie cu 
degetele mâinii libere. 

— De ajuns! a spus Macro şi a prins-o de păr, ţinând-o la 
un braţ distanţă de el. Ea a continuat să scuipe şi să încerce 
să-l zgârie sau să-l lovească cu piciorul. Macro a respirat 
scurt. M-am săturat de tine! l-a tras femeii un pumn cu 
mâna liberă, iar ea s-a năruit la pământ. Apoi, tribunul a 
ridicat securea de jos şi a rămas deasupra femeii. 

— Macro! a strigat Cato, prinzându-l de braţ. 

Macro s-a uitat cu ură la bătrână şi apoi şi-a întors 
privirea spre prietenul său. 

— Şi-a căutat-o cu lumânarea, crede-mă. 

Ridicându-se, Cato a văzut că Vulso îl ucisese pe duşman, 
apoi s-a auzit un zângănit şi o bufnitură, semn că Atticus îşi 
doborâse şi el adversarul. Rebelii rămaşi în viaţă şi-au 
aruncat armele şi s-au mistuit în noapte. Soldaţii romani au 
rămas locului, respirând cu greutate, după care Vulso a 
îngenuncheat alături de Musa. Ochii acestuia se uitau în gol 
spre cerul înstelat. 

— E mort, a spus Vulso. 

Cato s-a întors spre Macro. 

— Mă duc după lulia. 

— Ai grijă, s-ar putea să mai fie şi alţii în cort. Vin cu tine. 

Brusc, s-a auzit un ropot de copite, iar Cato şi ceilalţi au 
îngheţat. 

— Trebuie să fie Aiax. Macro s-a întors către Cato. Mai 
bine ne adăpostim. 

— Nu fără lulia! 

— Nu fi necugetat! Ne vor ataca înainte de a putea să o 
scoatem de acolo. Macro l-a prins de braţ şi l-a împins 
departe de cort, înapoi spre adăpostul oferit de ţarcuri. Du- 
te! 

Zgomotul de copite a răsunat tot mai tare, apoi Cato a 
putut simţi vibrația solului. O clipă, s-a uitat cu disperare 
spre cort, după care s-a răsucit şi a fugit înapoi împreună 


cu Macro şi ceilalţi. Imediat după aceea, Aiax şi gărzile 
personale au apărut călare dinspre tabără şi au încetinit în 
faţa cortului. Gladiatorul a sărit din şa şi le-a ordonat 
tunător oamenilor lui: 

— Rămâneţi călare! 

A pornit cu paşi mari spre cortul lui şi a dat deoparte 
brusc pânza ce slujea drept uşă, apoi a intrat. Din poziţia în 
care era, la cincizeci de paşi depărtare, Cato urmărea totul 
cu mare atenţie, temându-se pentru viaţa Iuliei şi, totodată, 
sperând că pe întuneric nimeni nu va observa cadavrele ce 
zăceau în apropierea cuştii. S-a încordat, de parcă s-ar fi 
pregătit să facă un salt înainte, însă Macro l-a prins de braţ. 

— Stai liniştit, băiete. Altfel murim cu toţii. 

Cato s-a întors şi s-a uitat urât la prietenul lui, apoi a dat 
din cap şi a redevenit raţional. Încordarea muşchilor a 
dispărut treptat după ce s-a întins pe pământ. Dinspre cort 
nu s-a auzit niciun sunet, apoi faldurile cortului s-au dat în 
lături şi Aiax a ieşit, având un mic sipet într-o mână şi cu 
cealaltă ţinând-o pe Iulia de încheietura unei mâini. Cato a 
încetat să mai respire când a văzut-o, frumoasă ca zorile, 
Chiar şi de la acea distanţă. Aiax a tras-o cu brutalitate, 
făcând-o să se răsucească, astfel că s-a dezechilibrat şi s-a 
rostogolit la picioarele oamenilor din faţa cortului. 

— Urc-o pe un cal, Kharim! 

— Am înţeles, generale. 

— Te ocupi de ea. O păzeşti cu preţul vieţii tale, ai 
înţeles? 

Kharim s-a aplecat şi a ridicat-o pe Iulia de jos, ţinând-o 
de spate şi de coapse. Aiax a încălecat pe calul lui şi, ţinând 
sipetul cu o mână, lipit de coaste, a luat frâul cu cealaltă. 

— Duceţi-o la bărci! 

În timp ce gărzile îşi îndemnau caii pe drumul ce ducea 
spre vârful peninsulei, gladiatorul a aruncat o privire spre 
cuşcă, aproape invizibilă pe întuneric, şi a făcut semn spre 
doi oameni, ordonând: 

— Ucideţi-l pe roman, şi apoi plecaţi de aici. 


Imediat şi-a întors calul şi a pornit la galop ca să-i ajungă 
din urmă pe cei din garda proprie. Cu inima grea ca de 
plumb la gândul că Iulia rămânea prizonieră, Cato s-a uitat 
după călăreţi. Cei doi oameni care primiseră ordin să-l 
ucidă pe Macro au descălecat, au legat frâiele de 
balustrada aflată alături de cort şi s-au grăbit să ajungă la 
cuşcă. 

— Vor vedea cadavrele dintr-o clipă în alta, a şoptit 
Macro. 

Cato a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Avem nevoie de caii lor. Nu trebuie să ne scape. S-a 
ridicat şi a rămas ghemuit, apoi s-a uitat la ceilalţi. Gata? 

Aceştia au dat din cap. 

— Atacaţi! 

Cato s-a aruncat înainte, gonind spre cei doi rebeli, iar 
Macro, Atticus şi Vulso au pornit în urma lui. S-a auzit o 
exclamaţie de uimire a unuia dintre răsculați la vederea 
cadavrelor întinse pe pământ. Imaginea le-a distras celor 
doi atenţia câteva momente, şi abia în ultima clipă s-au 
întors spre cei care alergau zgomotos spre ei. Cato a rotit 
sabia şi a izbit în umărul celui mai apropiat dintre rebeli, 
tăindu-l până la os. În timp ce se prăbuşea ca un sac gol, 
Macro l-a împuns pe cel de-al doilea în piept. Cu un geamăt 
înfundat, omul a căzut alături de camaradul lui şi a început 
să se zvârcolească la picioarele lui Macro. Cato s-a întors 
către Atticus în timp ce-şi vâra sabia în teacă. 

— Staţi ascunşi până apare Fulvius. 

— Nu se poate, domnule, a protestat Atticus. Vă putem fi 
de ajutor. 

— Avem doar doi cai. Nu mai aveţi ce face. Macro, hai să 
mergem, a ordonat Cato şi a pornit în goană către caii 
priponiţi. 

— Aşteaptă un moment. Macro s-a oprit pentru a smulge 
tunica de pe unul dintre cadavre şi a îmbrăcat-o în grabă. 
Aşa mai merge! Care este planul? a întrebat gâfâind, în 
timp ce alerga după prietenul lui. 


— Plan? Cato a luat frâul unui cal aflat mai aproape de el 
şi şi-a băgat sabia în teacă. Mergem după ei şi o eliberăm 
pe Iulia. Ori vom muri încercând. 

— Mă bucur să aflu că te-ai gândit la toate. 

Au urcat în şei, au luat frâiele şi au întors caii spre 
drumul pe care îl aleseseră Aiax şi oamenii lui. Cu un 
strigăt, Cato a dat pinteni calului, îndemnându-l să 
pornească la galop. Ştia că era o nebunie să încerce acea 
urmărire doar ei doi, însă nu ar fi fost în stare să mai 
trăiască ştiind că o lăsase pe Iulia în mâinile gladiatorului. 
Era imposibil ca el şi Macro să poată lupta cu mai bine de 
douăzeci dintre gărzile lui Aiax, dar lui nu-i păsa. Renunţase 
să mai gândească logic şi se lăsa condus doar de inimă, 
nedorind decât să o salveze sau să moară încercând. Ultima 
imagine a ei, îngrozită şi vulnerabilă în timp ce era trasă 
spre întuneric, i se întipărise în minte, aşa că s-a aplecat 
peste gâtul calului şi l-a mânat înainte. 

Drumul era lat şi bătut de generaţii de localnici care 
călătoreau de-a lungul peninsulei, probabil să lase ofrande 
la altarul închinat divinității locale, ori pentru a înota în 
vreunul dintre golfuleţele care se găseau de-a lungul 
coastei. Nu putea decât să bănuiască asta. A cercetat 
drumul, căutând din ochi semne ale celor pe care îi 
urmăreau. Aiax vorbise de bărci. Probabil că avea un plan 
de fugă. Cato trebuia să-l găsească înainte ca gladiatorul 
să-şi pună planul în aplicare. 

Spre stânga, o porţiune a golfului era încă iluminată de 
flăcările celor patru corăbii incendiate. Dincolo de ele, în 
tabăra rebelilor, se vedeau siluete minuscule, semn că 
soldaţii romani îşi croiau drum lat printre adăposturi, fără a 
arăta milă faţă de nimeni. Cato a aruncat o privire spre 
scena aceea, după care a renunţat şi s-a concentrat asupra 
drumului. Ştia ce riscuri înfruntau galopând pe un teren 
necunoscut în plină noapte. Însă zorile cu degete rozalii 
iluminau deja orizontul, iar drumul ce i se deschidea în faţă 
era destul de vizibil. 


La o milă după ce părăsiseră tabăra, Cato a văzut o formă 
drept în faţă: un alt călăreț. 

— Îi prindem din urmă! a strigat Macro. 

Cato şi-a scos sabia şi a ţinut-o strâns între degete, apoi a 
lovit cu latul lamei peste crupa calului. Flancurile 
animalului au vibrat între coapsele lui şi apoi viteza lui a 
sporit, apropiindu-se şi mai mult de rebel. În întuneric s-au 
văzut şi alte siluete, aflate înaintea omului, şi Cato a simţit o 
hotărâre rece care l-a îmbărbătat. 

Mai avea zece paşi până să-l ajungă pe gladiator, când 
acesta a aruncat o privire peste umăr. S-a uitat la 
urmăritori, apoi a strigat către călăreţul din faţa lui, care a 
privit în urmă, lucru pe care l-a mai făcut un camarad de-al 
lui. Aceştia au tras de hăţuri, făcând caii să meargă mai 
încet, după care şi-au scos săbiile. În acelaşi timp, Cato s-a 
apropiat de omul rămas cel mai în urmă şi l-a urmărit cu 
atenţie încordată. Când au ajuns alături, rebelul a lovit cu 
sabia. Cato a strâns din coapse, aruncându-şi simultan 
greutatea într-o parte, făcând calul să se împiedice, dar 
rămânând pe picioare, astfel că lama a şuierat prin aer. 

— Acum e rândul meu! a exclamat Cato dispreţuitor, 
împungând cu sabia şi nimerindu-l pe om în coaste, puţin 
deasupra centurii de care era prinsă teaca. Vârful armei a 
străpuns tunica, pătrunzând în carne şi muşchi, după care a 
ajuns în măruntaie, apoi Cato a smuls-o. Călărețul a scăpat 
arma din mână şi s-a prins de abdomen, aplecându-se 
totodată în faţă în şa. Cato a plecat mai departe. Macro îl 
depăşise. Cei doi rebeli se întorseseră ca să-i blocheze pe 
romani. Îşi ţineau săbiile pregătite de luptă. Macro a dat 
pinteni calului, îndreptându-se ţintă spre ei. Calul l-a 
ascultat până în ultimul moment, când a încercat să se 
ferească şi să se rotească, iar flancul lui s-a izbit de flancul 
unuia dintre cei doi cai, prinzând astfel ca în menghină 
piciorul călăreţului. Omul a icnit de durere şi, înainte de a-şi 
reveni din surpriză, Macro a lovit cu sabia braţul înarmat, 
provocând o tăietură adâncă în carne, undeva deasupra 


cotului. Sabia a căzut din mâna omului, iar calul lui s-a 
retras cu mers împleticit şi s-a îndepărtat la trap, intrând 
între tufişurile ce mărgineau drumul. 

Macro a privit scurt în jur exact când celălalt om a lovit 
cu sabia. A reuşit să pareze lovitura, însă lama a ricoşat şi a 
lovit calul în gât, exact înapoia urechilor. Animalul a scos 
imediat un nechezat strident şi s-a cabrat pe picioarele din 
spate, lovind cu copitele membrelor din faţă. Macro a fost 
azvârlit înapoi. S-a rostogolit din şa şi a zburat prin aer, 
după care a căzut pe o parte. A văzut o explozie de lumină 
când s-a lovit cu capul de o piatră de pe drum, şi plămânii i 
s-au golit de aer cu un icnet puternic. S-a silit să se ridice 
pe mâini şi genunchi şi a scuturat din cap ca să-şi 
limpezească privirea. 

L-a auzit pe rebel plescăind din buze pentru a-şi potoli 
calul agitat şi s-a apropiat călare de romanul căzut la 
pământ. Macro a văzut picioarele armăsarului care se 
apropia de el, precum şi strălucirea slabă a propriei săbii, 
aflată la cel mult un metru. S-a repezit spre ea, a prins-o de 
mâner şi s-a rostogolit pe sub cal. Pântecul animalului a 
apărut deasupra lui, şi Macro a împuns cu sabia în sus, 
crispându-se când ea a pătruns în carne şi sângele a ţâşnit 
în jos, împroşcându-i faţa. Calul a nechezat în chinurile 
morţii şi s-a azvârlit înainte. O copită a călcat alături de 
capul lui Macro, în timp ce călăreţul încerca disperat să-şi 
liniştească animalul. Alături de Macro a apărut o siluetă 
întunecată, şi Cato a înfipt sabia în şalele rebelului. Deja 
înnebunit de durere, calul înspăimântat a ieşit de pe drum 
la galop, coborând panta, după care s-a împiedicat. 
Călărețul şi calul s-au rostogolit peste stânci şi tufişuri 
uscate, iar după câteva momente s-a lăsat liniştea. 

Macro s-a ridicat greoi în picioare. Încă se simţea ameţit 
şi, scuturând din cap în încercarea de a alunga senzaţia de 
ameţeală, s-a îndreptat spre bărbatul pe care îl rănise la 
braţ. Acesta rămăsese în şa şi gemea ţinându-se de rană. L- 
a văzut pe Macro deja când era prea târziu pentru a mai 


avea scăpare. Prefectul a apucat frâul şi a făcut semn cu 
sabia spre om. 

— Dacă vrei să rămâi în viaţă, dă-te jos de pe cal. 

Rebelul a dat din cap şi, cu stângăcie, şi-a trecut un picior 
peste şa şi s-a lăsat pe pământ în partea cealaltă a calului. 
Apoi s-a retras cu repeziciune. Macro l-a urmărit cu atenţie 
până când a ajuns la o distanţă sigură, după aceea şi-a 
vârât sabia în teacă, a liniştit calul şi a încălecat. Animalul 
era cam agitat, aşa că Macro i-a vorbit calm şi a plescăit din 
limbă, apoi l-a îndemnat spre Cato. 

— Ai păţit ceva? l-a întrebat tribunul, cu un aer îngrijorat. 

— Nu, n-am nimic. Să mergem. 

Au îndemnat caii şi au continuat urmărirea. Scurta luptă 
îi făcuse să piardă ceva teren, de aceea, în timp ce înaintau 
pe drumul acum îngust, Cato s-a uitat atent înainte pentru a 
zări duşmanii. Drumul şerpuia de-a lungul coloanei 
vertebrale a peninsulei, şi se aştepta din clipă în clipă să îi 
zărească pe gladiator şi pe oamenii din suita lui. Însă nu a 
văzut nici urmă de ei, astfel că în mintea lui Cato a apărut o 
mare îndoială. Apoi drumul a ajuns în culmea unei ridicături 
care permitea o vedere mai generoasă asupra peninsulei ce 
se întindea în faţă pe o oarecare distanţă. 

— Fir-ar să fie! a şuierat Cato printre dinţii strânşi. 

— Unde au dispărut? a mârâit Macro. Cum de ne-au 
scăpat? Cum? 

— Sigur au ieşit de pe drumul principal, a socotit Cato, 
blestemându-se pentru neatenţie. Trebuie să ne întoarcem. 

A tras de frâu întorcând calul şi l-a făcut să meargă la 
trap de-a lungul drumului, timp în care s-a uitat când în 
dreapta, când în stânga. După un sfert de milă, a găsit ceea 
ce căuta; îi scăpase un amănunt mai devreme, când 
galopaseră prin dreptul acelui loc. O mică potecă pornea 
şerpuind în josul pantei. Au ieşit imediat de pe drum şi au 
urmat poteca şerpuind printre stânci şi copaci piperniciţi. 
Dedesubtul lor au auzit foşnetul şi susurul valurilor ce se 
spărgeau de țărm, iar apoi drumul a ajuns pe culmea unei 


mici stânci, după care cotea abrupt şi cobora brusc, ducând 
spre o fâşie de plajă. 

Cato a auzit strigate şi zăngănit slab de arme. La doar 
treizeci de metri în larg, a văzut conturul unui mic vas 
roman de luptă, şi l-a recunoscut ca fiind o liburnă. Câteva 
ambarcaţiuni mai mici erau adunate în jurul navei, iar Cato 
şi-a dat seama imediat ce se petrecea. 

— Fir-ar să fie, acela este vasul care a eşuat. Rebelii au 
pus mâna pe el. 

A îndemnat caii să coboare poteca şi au continuat să 
înainteze. Distanţa de mers era scurtă, astfel Macro şi Cato 
au ajuns pe o fâşie îngustă de nisip. Plaja era lată de cel 
mult o sută de paşi, iar la poalele falezei se găseau câteva 
colibe abandonate. Caii rebelilor rămăseseră la marginea 
apei. În preajmă se aflau câteva bărci, iar cei doi romani au 
sărit din şei şi au traversat în fugă fâşia de plajă, 
îndreptându-se către ele. Niciuna nu avea vele, ci doar 
vâsle. Cato a prins copastia celei mai apropiate dintre ele. 

— Ajută-mă! 

Şi-a înfipt bine picioarele în nisip şi, încordându-se, a 
împins ambarcaţiunea în apă, în vreme ce Macro a prins de 
cealaltă parte şi a tras. Barca s-a târât cu greutate peste 
nisip, asta până când un val mic a ridicat-o şi au reuşit să o 
desprindă de mal. Au împins-o spre larg până când apa le-a 
ajuns la brâu, şi abia după aceea s-au căţărat peste 
copastie. Când Cato a ridicat ramele să le pună în suporturi 
şi Macro s-a aşezat greoi la pupa, până şi ultimele zgomote 
ale luptei s-au stins. În momentele când lumina difuză a 
zorilor se strecura de-a curmezişul golfului, Cato şi-a 
ocupat locul pe banda din mijlocul ambarcaţiunii şi a 
început să tragă la rame spre liburnă. Dacă vasul ar fi fost 
încă eşuat, rebelii nu ar fi avut cum să fugă. 

Cato ştia că el şi Macro înfruntau o moarte sigură imediat 
ce ar fi ajuns la vas. S-a rugat ca măcar să-l ucidă pe 
gladiator înainte de a fi doborâţi, şi ca Iulia să-şi găsească o 
cale de scăpare în agitația şi deruta creată. S-a uitat peste 


umăr şi a văzut că redusese distanţa dintre ei şi liburnă. 
Apoi a îngheţat şi s-a uitat mai atent. Vasul sălta pe valurile 
de hulă. 

— Parcă spuneai că vasul eşuase, a spus Macro. 

— Aşa a fost. Cred că echipajul lui a fugit când au venit 
rebelii la bord. 

Cato şi-a dat seama că soldaţii de pe vas muriseră 
probabil, şi că marinarii şi vâslaşii erau sub comanda lui 
Aiax şi a oamenilor lui. Cato a reînceput să tragă la rame cu 
toată puterea, însă lipsa lui de tehnică şi loviturile 
dezordonate de vâslă erau amplificate de valurile de hulă, 
ceea ce făcea barca să se deplaseze în lateral, iar la un 
moment dat, a ajuns chiar să scoată vâsla din furcă. 

În momentul în care s-au apropiat la aproximativ 
cincisprezece metri de liburnă, Macro a văzut că vâslele 
lungi şi întunecate ale vasului de luptă muşcă din apă. Au 
executat o lovitură, s-au ridicat, s-au arcuit şi au pătruns în 
apă din nou, iar vasul zvelt a înaintat rapid. 

— Au pornit la drum, a spus el încet. 

— Nu se poate, a gemut Cato, făcând eforturi sporite să 
tragă la rame. Nu. Vai, zei, nu vreau asta. 

Liburna a căpătat treptat viteză şi a început să gireze 
spre golful Olous, lăsând treptat în urmă ambarcaţiunea lui 
Cato. El a continuat să vâslească disperat, simțind dureri în 
braţe de atâta efort. Profilul liburnei s-a micşorat când a 
ajuns să stea cu pupa spre Cato. Cu o certitudine care îi 
provoca o stare de rău, şi-a dat seama că de acum nu mai 
avea nicio şansă de a ţine ritmul cu liburna. A lăsat ramele 
să cadă în apă, s-a ridicat în picioare şi răsucindu-se şi 
proptindu-şi picioarele în barcă, a dus mâinile pâlnie la 
gură şi a răcnit: 

— Iulia!... Iulia! 

A urmat o pauză, după care a auzit glasul ei 
răspunzându-i: 

— Cato! Ajută-mă! 

După aceea, glasul ei a amuţit. 


La balustrada pupa a liburnei au apărut două siluete: 
Aiax, ţinând-o pe lulia strâns de braţ. Dispreţuitor, el a 
strigat: 

— Ai pierdut-o, Cato. Ai pierdut-o pe veci. 

— Iulia! 

— Acum e a mea. Şi pot face tot ce vreau cu ea. [ine 
minte asta. Să ţii minte răzbunarea lui Aiax câte zile vei mai 
trăi. 

— Nu! Ţipătul parcă i-a fost smuls lui Cato de pe buze. 
Nu! 

Brusc, lulia a ridicat mâna liberă. Între degetele ei a 
sclipit ceva metalic cu care l-a împuns pe Aiax în umăr. Cu 
un urlet de uimire, de durere şi furie, acesta s-a retras un 
pas, şi s-a uitat la pieptenele care îi rămăsese înfipt în umăr. 
Apoi, instinctiv, a dus mâna cealaltă spre rană, dându-i 
drumul Iuliei. Imediat ce a simţit că era liberă, ea s-a 
aruncat peste balustradă, căzând în apă cu un pleoscăit. 
Liburna căpătase deja viteză, iar când Iulia a scos capul la 
suprafaţă gâfâind, distanţa dintre ea şi liburnă era deja 
destul de mare şi sporea. Cato a luat din nou vâslele şi a 
făcut ca barca să gonească peste micile valuri, îndreptându- 
se către fată, în timp ce ea a pornit înot spre ei cu lovituri 
de braţe care erau puternice din disperare. 

Aiax îşi smulsese pieptenele însângerat din braţ şi 
rămăsese cu privirea aţintită spre apa mării. Nu putea face 
nimic pentru a împiedica evadarea Iuliei. Până când ar fi 
reuşit să întoarcă liburna din drum pentru a se îndrepta 
spre plajă, micuța ambarcaţiune ar fi ajuns la țărm, iar 
duşmanii lui ar fi scăpat cu ajutorul cailor care rămăseseră 
pe plajă. Pe de altă parte, triremele romane se îndreptau 
deja spre ieşirea din golf pentru a veni în ajutorul liburnei 
care eşuase pe nisip. 

Când barca s-a apropiat de Iulia, Macro s-a dus la prova 
şi s-a aplecat pentru a o ajuta. Tânăra s-a prins de 
încheietura lui, iar el a tras-o mai aproape, după care a 
întins cealaltă mână şi a ridicat-o de subsuoară. 


— Hopa sus, domnişoară! a mormăit el şi a tras-o peste 
copastie. Cato, gata, am scos-o din apă. Întoarce barca şi să 
ajungem cât mai repede pe țărm. 

Cato a întors barca şi a pornit spre mal, aşteptându-se 
însă ca nava de luptă să vină spre ei dintr-un moment în 
altul. Însă aceasta s-a îndreptat netulburată spre ieşirea din 
golf. Vâslele se adânceau şi loveau apa într-un ritm regulat 
şi vasul se îndepărta continuu de mica ambarcaţiune. Aiax a 
mai rămas o vreme la balustrada pupa, după care s-a întors 
şi a dispărut. 

— Suntem în siguranţă, a spus Macro cu uşurare în glas. 

Cato a coborât vâslele, apoi s-a întors să o îmbrăţişeze pe 
Iulia, care a venit nesigură spre mijlocul bărcii şi i-a căzut în 
braţe. O vreme, totul a rămas nemişcat pe mica 
ambarcaţiune. Cato a ţinut-o strâns, apăsându-şi obrazul de 
creştetul capului ei, în timp ce ea respira adânc. Macro s-a 
întors şi s-a uitat după liburna care a dispărut pe după mica 
insulă de la capătul peninsulei stâncoase şi s-a îndreptat 
spre largul mării. 


CAPITOLUL 33 


Trei zile mai târziu, Sempronius a făcut o inspecţie a 
rămăşiţelor taberei răzvrătiţilor, după care el şi escorta au 
mers pe plajă, unde corăbiile rămase erau în reparaţii. 
Restul flotei de grâne ridicase pânzele în ziua precedentă, 
îndreptându-se direct spre Roma, unde încărcătura lor 
trebuia să ajungă la vreme pentru a preveni foametea şi a 
împiedica mulțimile să găsească un motiv de revoltă. În 
ciuda sentimentului de uşurare şi de bucurie că fiica lui 
fusese salvată, Sempronius era într-o dispoziţie destul de 
proastă din cauza urmărilor inevitabile ale unei răscoale 
atât de serioase pe insulă. Senatorul nu se îndoia aproape 
defel că nu va primi nicio recompensă din partea 
împăratului pentru că salvase flota de grâne şi astfel 
reuşise să păstreze pacea pe străzile Romei. Patru corăbii 
fuseseră pierdute în atac, şi, în mod inevitabil, funcţionarii 
care  răspundeau de  grânarul imperial aveau să 
întocmească plângeri împotriva celor pe care îi considerau 
vinovaţi de distrugeri. Era de aşteptat o mustrare oficială. 
Sempronius a oftat. Câteodată, slujirea Romei nu aducea 
nicio satisfacţie, şi a trebuit să se declare mulţumit ştiind 
doar el că îşi făcuse datoria faţă de împărat cât de bine 
putuse, deşi pierduse patru corăbii. 

Incendierea grânelor era cea mai neînsemnată pierdere, 
a gândit el. După cutremur şi răscoala sclavilor care îi 
urmase, aveau să treacă mulţi ani până ca provincia Creta 
să-şi poată reveni. Cu toate că răscoala se încheiase, existau 
o serie de chestiuni neplăcute ce trebuiau rezolvate. 
Centurionul Fulvius şi oamenii lui nu dovediseră nicio milă 
faţă de rebeli, iar cadavrele acestora erau încă depuse în 
gropi săpate în solul stâncos din jurul golfului. 
Supraviețuitorii fuseseră trimişi înapoi la Gortina, înlănţuiţi 


în şiruri lungi, aflate sub paza necruţătorilor legionari, care 
nu se arătau miloşi faţă de cei ce rămâneau în urmă de 
slăbiciune ori se prăbuşeau pe marginea drumului. 
Mergând spre Olous, Sempronius trecuse prin dreptul lor: 
şiruri de prizonieri cu expresii sumbre, care se întorceau la 
sclavie după ce apucaseră să se bucure pentru scurt timp 
de gustul libertăţii. Urmau să fie ţinuţi într-o tabără 
specială din afara oraşului până când proprietarii lor 
puteau fi identificaţi şi înştiinţaţi. Dacă proprietarii erau 
morţi, sclavii intrau în proprietatea împăratului şi erau 
vânduți prin licitaţie. Sumele obţinute astfel, mai puţin 
comisionul frumuşel al licitatorului, se înainta spre 
trezoreria imperială de la Roma. Sempronius a zâmbit cu 
amărăciune la gândul că se găsea până la urmă cineva din 
Roma care să scoate profituri de pe urma acelei răscoale. 

O soartă mai tristă îi aştepta pe sclavii ce fuseseră 
identificaţi drept conducători de grupuri sau fuseseră 
capturați apărându-se cu arma în mână. Aceştia erau ţinuţi 
la Olous, urmând să fie transportaţi la Roma, unde aveau să 
fie condamnaţi să moară în arenă. Se zvonea că împăratul 
Claudius se gândea să organizeze un spectacol cu gladiatori 
într-un lac artificial ce se construia în afara Romei. O 
reconstituire a bătăliei de la Actium, cu corăbii micşorate la 
scară şi mii de condamnaţi care trebuiau să facă parte din 
echipajele flotei. Sempronius avea convingerea că sclavii 
proveniţi din Creta erau bine-veniţi, căpătând roluri care le 
dădeau puţine şanse de supravieţuire. 

Sempronius avea un gust amar în gură pentru că Aiax 
scăpase. Ar fi trebuit să fie torturat şi ucis în faţa celor care 
îl urmaseră. Orice rău îi făcuse fiicei lui trebuia răzbunat cu 
vârf şi îndesat. Din fericire, amănuntele erau deocamdată 
confuze, iar raportul trimis de Cato privind perioada de 
captivitate a lui Macro şi a Iuliei fusese cam zgârcit în 
privinţa detaliilor. Sempronius era recunoscător pentru 
asta. A încercat să nu îngăduie imaginaţiei să completeze 
lucrurile nespuse în raportul tribunului. Acest lucru era 


insuportabil de dureros şi îi provoca o suferinţă pe care nu 
o cunoscuse de la moartea soţiei, singura persoană pe care 
o iubise vreodată necondiţionat. 

Măcar  lulia era vie şi în siguranţă, s-a consolat 
Sempronius. În acele momente era în tabăra lui Cato din 
Olous, ceea ce îl făcea să aibă dificultăţi în redactarea 
ordinelor către Cato. Ştia însă că trebuia să autorizeze cât 
mai curând posibil urmărirea lui Aiax. Împăratul avea să 
ceară asta. Drept urmare, centurionii Macro şi Cato 
trebuiau să plece pe urma gladiatorului şi să-i prindă sau 
să-i ucidă pe el şi pe susţinători. Acum, după ce se încheiase 
criza, Sempronius revocase promovarea temporară a lui 
Cato la rangul de tribun, care revenise la cel obişnuit de 
centurion. Ordinul redactat îi informa pe Macro şi pe Cato 
că trebuiau să acţioneze cu autorizarea deplină a 
guvernatorului Cretei, şi că toate oficialităţile romane la 
care apelau aceştia erau obligate să le acorde tot ajutorul 
posibil. Aiax şi tot ce reprezenta el trebuia eliminat fără 
nicio milă şi cu desăvârşire, astfel ca oricine din imperiu să 
ştie ce soartă îi aştepta pe sclavii care se ridicau împotriva 
stăpânilor. Fuseseră rechiziţionate două dintre triremele 
escadrei conduse de Balbus, precum şi două centurii de 
legionari. Centurionul Fulvius se plânsese deja şi nu 
încăpea nicio îndoială că va încerca să stârnească 
animozitatea între Sempronius şi legatul din Egipt. Era 
neplăcut, a gândit senatorul. Avea să-i rămână mereu 
recunoscător lui Petronius pentru sprijinul acordat, şi a 
jurat pe numele lui Jupiter, cel mai măreț şi mai bun zeu, că 
într-o bună zi îi va întoarce serviciul prietenului său. Acum 
însă, s-a dus drept spre cortul unde se afla cartierul 
general, unde avea să îşi revadă fiica. După ce a îmbrăţişat- 
o, a ţinut-o la depărtare de un braţ de el, căutând urme de 
răni ori vreo jignire mai profundă în ochii ei. Iulia i-a 
zâmbit. 

— N-am păţit nimic, tată. Serios. Nu e nevoie să mă 
cercetezi chiar aşa. 


El a strâns-o din nou în braţe, pentru că nu avea 
suficientă încredere în sine să îşi reprime bucuria 
înlăcrimată care îi umplea inima. Într-un târziu, 
Sempronius s-a îndepărtat încet de ea. 

— Ia spune, unde este acel tânăr prieten al tău? 

— În golf, cu Macro, ca să-şi aprovizioneze corăbiile. Iulia 
a tăcut şi s-a uitat plină de speranţă spre tatăl ei. Trebuie să 
plece? Chiar atât de curând? 

— Ştii că trebuie, i-a răspuns Sempronius cu glas ferm. 
Asta îi este datoria. 

— Datoria. Iulia a zâmbit cu tristeţe. Întotdeauna datoria. 
E un blestem, nimic mai mult. 

EI a confirmat cu tristeţe. 

— Aceasta este mereu blestemul care cade asupra celor 
care slujesc imperiul în mod strălucit, draga mea. Acum, hai 
cu mine, să mergem şi să-l găsim. 

Cele două liburne se aflau dincolo de corăbiile cu grâne 
arse, iar când s-au îndreptat călare spre navele de război, 
Sempronius şi lulia au văzut că oamenii încărcau ultimele 
provizii. Legionarii, purtând doar tunici, cărau arme de 
rezervă, echipamente, raţii şi apă pe schelele de acces la 
bord care se întindeau din zona cu apă mică până pe punți. 
Macro şi Cato se aflau pe plajă şi se sfătuiau şi verificau 
cantităţile de provizii trecute pe tăbliţele cerate. Când i-au 
observat pe guvernator şi pe oamenii din garda acestuia 
apropiindu-se, s-au întors pentru a-l saluta. 

Sempronius a descălecat şi s-a apropiat cu paşi mari de 
ei. 

— Mă bucur să te revăd, Cato. M-am temut că mi se va 
refuza această plăcere. 

Macro era mai slab, iar faţa i se cojea de piele după ce îi 
stătuse expusă la soare atâta vreme. A făcut un pas în faţă 
şi a prins braţul pe care Sempronius l-a întins spre el. 

— Nu mor eu chiar cu una, cu două, domnule. Nu mi s-a 
întâmplat până acum şi nici nu mi se va întâmpla. 

— Mă bucur să aud asta. 


Şi-au zâmbit, apoi Sempronius s-a întors către Cato. 

— "Te superi dacă vreau să rămân câteva minute singur 
cu Macro, după care voi sta de vorbă şi cu tine? 

— Nu, domnule, a răspuns Cato, încruntându-se 
imperceptibil, şi s-a întors către Iulia. Poţi veni să stai cu 
mine. 

Au mers până au trecut de ultimele provizii, stivuite pe 
plajă, şi s-au aşezat pe nisip. lulia şi-a lăsat capul pe umărul 
lui Cato, iar el şi-a petrecut un braţ pe după mijlocul ei. 
Conştienţi de iminenţa despărțirii lor, au rămas tăcuţi 
câteva momente. În cele din urmă, Iulia a murmurat: 

— Nu e cinstit. 

— Adevărat. 

— Ai idee cât timp vei fi departe? 

— Asta depinde de Aiax. Dar voi veni şi te voi găsi în 
Roma imediat după ce va fi prins sau ucis. Jur. 

lulia a dat din cap, dar a păstrat tăcerea, iar Cato a 
înţeles că ea se străduia să nu-şi arate simţămintele. S-a 
uitat din când în când spre senator şi Macro, şi a văzut că 
erau prinşi într-o discuţie foarte aprinsă. Sempronius îl 
prinsese pe Macro de un braţ şi părea să-l invite să îi 
împărtăşească punctul de vedere. La început, centurionul a 
părut să se împotrivească, dar apoi, după ce s-a uitat scurt 
spre Cato şi a rămas pe gânduri o clipă, a consimţit şi 
imediat şi-au strâns mâinile. 

— Cato! a strigat Sempronius şi i-a făcut semn să se 
apropie. 

EI şi Iulia s-au ridicat şi s-au întors pe plajă, pentru a li se 
alătura celor doi bărbaţi. Macro stătea nemişcat, având o 
expresie serioasă pe faţă, în vreme ce Sempronius se uita 
cu gravitate la Cato. 

— Cato, m-am văzut silit să iau o hotărâre dificilă, una 
care la început ţi se va părea greu de acceptat, a început 
Sempronius. Însă, după cum socotesc eu, această misiune 
are cele mai bune şanse de reuşită dacă tu te vei afla la 
comanda acestei forţe. 


— Eu? Cato s-a uitat mirat la Sempronius, apoi l-a țintuit 
pe Macro cu privirea. Sigur? 

— Aşa spune domnia-sa, i-a răspuns Macro. Şi are 
dreptate. Sunt de acord cu senatorul. 

— De ce? Cato s-a simţit îndurerat de situaţie. 
Considerase mereu că era sortit să rămână subordonatul lui 
Macro în anii ce vor urma. Il se părea foarte firesc aşa. 
Macro îl învățase aproape totul în privinţa meseriei de 
soldat. Când avea nevoie să-şi impună un model, Cato apela 
la experienţa şi calităţile de soldat ale lui Macro. S-a întors 
către Sempronius. Domnule, mă simt onorat, dar nu pot 
accepta. Macro este superiorul meu. 

— Îţi este, în multe privinţe, a recunoscut Sempronius. 
Însă această misiune va cere mai multe aptitudini, mai 
multă circumspecţie decât simpla bravură de luptător. 
Tocmai de aceea te-am ales pe tine. A băgat mâna în desaga 
pe care o avea atârnată de centură şi a extras un sul. 
Aceasta este scrisoarea de numire la rangul de prefect. 

— Prefect? 

Cato a rămas uimit. Asta îi croia drum spre numirea în 
funcţia de comandant al unei cohorte de auxiliari. 

— Sub rezerva aprobării de către împărat, desigur, a 
continuat Sempronius. Dar sper că îl pot convinge pe 
Claudius să facă să devină permanentă această numire. 
Dacă promovarea e meritată de cineva, atunci tu eşti acela, 
Cato. Felicitări. 

S-au strâns de braţ câteva clipe, apoi Macro a făcut un 
pas în faţă. 

— Şi eu vreau să te felicit. Apoi i-a surâs nu tocmai fericit. 
Domnule. 

Cuvântul l-a săgetat pe Cato ca un cuţit. Nu i se părea 
firesc. Normal. S-a silit să răspundă la acel zâmbet. 

— Îţi mulţumesc... pentru tot. 

Macro a dat din cap, apoi a făcut semn cu degetul spre 
liburna aflată mai departe. 


— Băieţii mei sunt gata. Voi pune vasul la apă, dacă 
sunteţi de acord, domnule. 

— Da, sigur. Cato a aprobat cu un gest din cap. Cum 
doreşti. 

Macro a oftat, a fluturat un deget în aer, apoi s-a întors şi 
a pornit spre schela de acces pe vasul lui. 

— E om de treabă, a spus Sempronius. Eşti norocos să-l 
ai ca prieten. 

— Ştiu asta, domnule. 

Sempronius s-a întors spre Cato şi a rămas tăcut câteva 
clipe. 

— Ai idee încotro s-a îndreptat gladiatorul? 

Cato a dat din cap. 

— După ce a pornit la drum, am văzut corabia 
îndreptându-se către sud, domnule. Spre Africa. 

— Am înţeles. Sempronius şi-a dres glasul şi s-a retras. 
Prefect, ai primit ordinele. Ai grijă să le duci la bun sfârşit. 

— Am înţeles, domnule! 

Cato a luat poziţia de drepţi şi a salutat. S-a întors apoi şi 
a văzut cum erau urcate la bord ultimele provizii. Ştia că nu 
va avea parte de intimitate pentru a-şi lua rămas-bun de la 
Iulia. A prins-o de mâini, simțind cum tremura, făcând toate 
eforturile pentru a nu vărsa lacrimi. S-a aplecat în faţă şi a 
sărutat-o, lăsându-şi buzele să zăbovească o clipă cât i le-a 
şters pe ale ei. Apoi i-a eliberat mâinile şi a urcat schela de 
acces, după care a dat ordin trierarhului să pornească la 
drum. 

Stând pe mica punte pupa, Cato i-a măsurat din ochi pe 
marinari, soldaţi şi legionari îngrămădiţi la pupa ca să 
ridice prova, în timp ce vâslaşii şi-au scos ramele în afara 
navei. Apoi, după ce flautistul a început să dicteze ritmul, 
ramele au împins corabia dinspre plajă spre apele mai 
adânci. Imediat ce au ajuns în apă adâncă, trierarhul le-a 
dat liber soldaţilor, iar marinarii s-au întors la posturile lor. 
Trierarhul s-a întors către Cato. 

— Ce ordine aveţi de dat, domnule? 


Conştient că era urmărit îndeaproape de oamenii pe care 
avea să-i comande într-o misiune extrem de periculoasă şi 
dificilă, Cato s-a uitat în lungul punţii. Şi-a dres glasul. 

— Transmite către cealaltă navă că ieşim în larg. Imediat 
ce părăsim golful, stabilim cursul spre coasta Africii. 

— Am înţeles, domnule. 

După ce trierarhul şi-a dus palmele pâlnie la gură ca să 
transmită ordinul către cealaltă navă, Cato s-a întors spre 
țărm. Senatorul şi fiica lui rămăseseră acolo unde îi lăsase, 
iar Sempronius a ridicat o mână când s-a simţit privit. 
Conştient de noul lui rang, dar şi de răspunderea ce îi 
revenea, Cato a salutat pur şi simplu, apoi s-a întors spre 
oameni de pe navă. A făcut în sinea lui un jurământ că va fi 
demn de încrederea pe care i-o acordase senatorul şi, mai 
presus de toate, de încrederea pe care i-o arătase prietenul 
lui Macro. A mai jurat că nu-şi va găsi liniştea până când nu- 
| va şti mort pe gladiator, pentru ca apoi să se întoarcă 
alături de Iulia. 


Nota autorului 


Acest roman a căpătat viaţă în urmă cu câţiva ani, când 
am făcut o călătorie în Creta. După ce am epuizat lista 
simplă a siturilor greceşti antice, am profitat de prilej 
pentru a explora rămăşiţele oraşului roman Gortina, distrus 
de un mare cutremur pe la mijlocul secolului întâi după 
Cristos. Doar o mică porţiune din acesta era cuprins în situl 
oficial de la poalele acropolei. Restul este răspândit pe 
câmpuri, de cealaltă parte a şoselei principale, şi doar 
hoinărind printre livezi de măslini poţi să-ţi faci o impresie 
mai clară cât de mare şi impresionant putea fi oraşul- 
capitală a provinciei. 

În vreme ce mă plimbam printre ruine, mi-am dat seama 
că data cutremurului se potrivea foarte bine cu aceea a 
întoarcerii lui Macro şi Cato din aventurile pe care le 
trăiseră în ludeea şi Siria. Dacă ei ar fi fost prinşi în haosul 
care a urmat după cutremur? Ce efecte ar fi avut un 
asemenea eveniment asupra unei provincii precum Creta? 
În vreme ce analizam posibilităţile, mi-am dat seama că una 
dintre victimele unui dezastru natural este ordinea socială. 
În afară de obişnuita căutare de resurse de trai şi de 
încălcarea legii şi ordinii publice, se punea problema 
modului în care ar reacţiona populaţia de sclavi de pe insulă 
atunci când i s-ar ivi prilejul de a scăpa de trista lor stare. 
De aceea am conceput ideea unei răscoale a sclavilor. 
Pentru ca sclavii să aibă cât de cât o şansă, trebuiau să fie 
conduşi de cineva cu priză la oameni - un luptător care să 
impresioneze. Fireşte, asta mi-a sugerat ideea unui 
gladiator. Însă am dorit un om care să se simtă înclinat să 
urască Roma în general, şi pe Macro şi Cato în special. Mi- 
au trebuit câteva săptămâni până să găsesc personajul cel 
rău. Ca întotdeauna, când simt că mă blochez în privinţa 


acţiunii, îmi duc la plimbare câinele până la ruinele oraşului 
roman Venta Icenorum, care se găseşte cam la o milă de 
casa mea. După ce am ocolit jumătate dintre ziduri, mi-am 
adus aminte de Aiax, şi de amărăciunea provocată de 
execuţia tatălui său, şi de soarta cumplită care îl aştepta 
când a fost condamnat să fie sclav, la sfârşitul romanului 
The Eagle's Prophesy. Acum el era un bărbat în sufletul 
căruia ardea cu intensitate flacăra întunecată a răzbunării. 

Instituţia sclaviei a jucat un rol major în societatea şi 
economia Imperiului Roman şi a republicii timpurii. 
Extinderea enormă a puterii romane în întregul bazin 
mediteranean, care a început în secolul al III-lea înainte de 
Cristos, a dus la căderea în sclavie a unui număr uriaş de 
bărbaţi, femei şi copii din rândul populațiilor subjugate. 
Spre sfârşitul secolului, sclavii constituiau aproape o treime 
din populaţia Italiei. Mulţi dintre aceştia erau ţinuţi ca vitele 
pe întinsele moşii agricole ce reprezentau din ce în ce mai 
mult o trăsătură a peisajului rural, pe măsură ce bogaţii 
cumpărau fermele mici care ajunseseră în paragină 
deoarece proprietarii lor erau plecaţi câteodată cu anii în 
campanii militare. 

Viaţa de sclav era deseori oprimantă. Majoritatea robilor 
erau condamnaţi la o viaţă de muncă grea în condiţii 
inumane şi supuşi unei discipline brutale. Acest lucru era 
îndeosebi valabil pentru cei care trudeau în mine, şantiere 
de construcţii sau pe câmpii - de multe ori legaţi în lanţuri 
mai mulţi laolaltă. 

Existau două categorii de sclavi: cei deţinuţi de persoane 
private şi cei deţinuţi de stat. Aceştia din urmă erau 
oarecum mai norocoşi, prin faptul că probabilitatea de a fi 
vânduți era mai redusă, şi li se acordau drepturi limitate de 
a deţine diverse lucruri în proprietate. Sclavii deţinuţi de 
persoane erau consideraţi ca fiind o parte din „familia“ 
proprietarului; dacă slujeau în casă, făceau parte din 
„familia urbana”, în vreme ce aceia care munceau pe câmp 
erau etichetaţi ca fiind din „familia rustica”. Un roman 


bogat, Publius Vedius Pollio, avea obiceiul ca la petreceri să- 
şi distreze oaspeţii aruncând sclavi într-un bazin în care 
ţinea ţipari mâncători de oameni. Evident, acel Pollio era un 
sadic. Un exemplu mai reprezentativ de proprietar de sclavi 
este dat de istoricul roman Plutarh, care a descris un om 
care îşi bătea în mod regulat sclavii pentru greşeli oricât de 
neînsemnate şi care reuşise să creeze o atmosferă de 
invidie şi neîncredere între sclavii lui. 

Prin urmare, nu este deloc de mirare că sclavii se 
opuneau încă din primele zile stării de sclavie prin mărunte 
atitudini de sfidare, încercări de evadare (multe dintre ele 
reuşite) şi rareori răzvrătiri, unele reprezentând pericole 
foarte grave pentru Roma, cu precădere răscoala izbucnită 
în Sicilia şi cea condusă de Spartacus în Peninsula Italică. 
Ar fi greşit, totuşi, să presupunem că exista un sentiment 
universal de nesupunere în rândul populaţiei de sclavi. 
Orice năzuinţă spre naşterea unui fel de conştiinţă de clasă 
era subminată de o serie de factori. În primul rând, sclavii 
erau eterogeni din punctul de vedere al originii şi limbii, un 
factor de care stăpânii lor se slujeau, având grijă ca, în 
măsura în care era posibil, sclavii să fie separați de 
compatrioţii lor. În al doilea rând, cei născuţi sclavi nu se 
ştiau privaţi de libertate şi nu aveau o patrie în care să se 
poată întoarce. În al treilea rând, instituţia în sine era 
ierarhică, iar sclavii care duceau o viaţă mai bună se 
străduiau mai curând să se disocieze de ceilalţi sclavi, în loc 
să acţioneze ca lideri ai celor oprimaţi. 

Drept urmare, majoritatea răscoalelor erau izolate şi nu 
căpătau proporţii mai mari decât brigandajul comun. Dacă, 
totuşi, se petrecea vreun eveniment care să afecteze 
întreaga populaţie de sclavi, atunci se constituiau condiţiile 
prielnice pentru o formă mai ambițioasă de răzvrătire. Eu 
am socotit că în Creta cutremurul ar fi reuşit să creeze 
circumstanţele propice izbucnirii unei asemenea răscoale. 
Cu un conducător ca Aiax, o astfel de rebeliune ar fi 
reprezentat o mare ameninţare la adresa imperiului prin 


exemplul pe care l-ar fi dat altor sclavi. Amintirea marelui 
general-gladiator Spartacus ar fi renăscut în inimile şi 
minţile sclavilor Romei. 

Lupta între gladiatori a fost una dintre tradiţiile pe care 
romanii le-au moştenit de la etrusci. La început, gladiatorii 
luptau în cadrul unui sacrificiu ritual de sânge, oficiat la 
înmormântări, însă în atmosfera politică agitată din ultimii 
ani ai republicii, politicienii ambiţioşi au început să 
organizeze lupte între gladiatori ca să câştige sprijinul 
poporului. Augustus, primul împărat, a fost acela care a 
inaugurat practica de a ţine lupte între gladiatori doar cu 
scopul de a oferi o distracţie de masă mulțimilor Romei. 
Împărații care i-au succedat au perpetuat acest obicei, unii 
concepând spectacole în care câteodată erau ucişi mii de 
luptători. Gladiatorii erau recrutaţi din rândul războinicilor 
luaţi prizonieri, al criminalilor condamnaţi şi chiar dintre 
unii voluntari, ce doreau să-şi facă un renume şi să se 
îmbogăţească luptând în arenă. Instruirea se desfăşura în 
şcoli speciale de gladiatori, unde recruţii sufereau un 
tratament foarte dur, menit să dezvolte forţa şi agilitatea, 
după care erau pregătiţi pentru a juca un rol specializat - în 
cazul lui Aiax, ca luptător înzestrat cu arme grele. Deşi unii 
gladiatori îşi câştigau nenumărați suporteri din rândul 
spectatorilor din arene, cam la fel ca boxerii sau stelele de 
film din zilele noastre, şi uneori îşi câştigau libertatea, 
majoritatea erau sortiţi să moară sau să sufere răni care îi 
lăsau infirmi. În aceste circumstanţe, este o ironie plăcută 
că bărbaţi ca Spartacus au putut să-şi folosească atât de 
bine pregătirea pentru a lupta împotriva foştilor stăpâni. 


11* Provincie romană din Asia Mică, pe coastele Mării Marmara, în nord-vestul 
Turciei (n. tr). 

12% Nume derivat din latinescul corvus, însemnând corb (n. tr.). 

13% Garum - sos preparat din peşte sau scoici, prin macerare, folosit drept 
condiment la romani (n. tr.). 

14) Batiză - obstacol alcătuit din ramurile unor copaci aşezaţi în şir, având 
vârfurile ascuţite îndreptate spre duşman (n. tr.). 

15! Din clasa ecvestră, construită pe criterii economice, făceau parte cei care 
aveau un venit anual de 400 000 de sesterţi (n. tr.). 

16) Un baston care indica gradul militar al unui centurion (n. tr.) 

12) Ramă sau vâslă lungă folosită drept cârmă (n. tr). 

18) Gladiator în armură, înarmat cu o sabie scurtă sau pumnal şi instruit să 
lupte împotriva unui retiarius, un gladiator cu armură uşoară şi înarmat cu un 
trident şi o plasă (n. tr.). 

191 Falcata, o sabie tipică pentru Peninsula Iberică din perioada preromană, 
având o singura latură ascuţită (n. tr.). 

ia Quadrema era o corabie de luptă la fel de lungă şi lată ca o triremă, dar 
în general mai lentă decât aceasta, pentru că, deşi avea mai mulţi vâslaşi, 
avea mai puţine vâsle, fiindcă acestea, fiind mai lungi erau manevrate de câte 
doi oameni (n. tr.). 

1) Galere de mici dimensiuni, folosite de marina romană pentru raiduri şi 
patrulare (n. tr.).