Simon Scarrow — Pretorianul

SIMON SCARROW 


PRETORIANUL 


Pentru Carolyn 


Ca întotdeauna, îi datorez recunoştinţă 
în primul rând soției mele, Caroiyn, 
care a venficat cu gnyă fiecare capitol terminat, 
pe măsură ce romanul era Scris, şi care mă suportă 
când sunt complet absorbit de poveste. 


PERSONAJE 


Soidat între două posturi 


Lucius Cornelius Macro — veteran al legiunilor romane. Un 
spadasin bun şi credincios, mentorul gi cel mai bun prieten al lui 
Quintus Licinus Cato — ohițer tânăr care a participat la bătălu pe 


tat reia] irarnzriii ni  uraiza ai irtaliaant 1 se îinrrarintaază 


SIMON SCARROW 
PREIORIANUL 


Pentru Carolyn 


Ca intotdeauna, ii datorez recunoştinţă 
în primul rând soției mele, Carolyn, 
care a verificat cu grijă fiecare capitol terminat, 
pe măsură ce romanul era Scris, şi care mă suportă 
când sunt complet absorbit de poveste. 


PERSONAJE 


Soldați între două posturi 


Lucius Cornelius Macro - veteran al legiunilor 
romane. Un spadasin bun şi credincios, mentorul şi cel 
mai bun prieten al lui Quintus Licinus Cato - ofiţer tânăr 
care a participat la bătălii pe tot cuprinsul imperiului. 


Curajos şi inteligent, i se încredinţează cele mai 
periculoase misiuni în slujba împăratului Claudius. 


Garda Pretoriană 


Tribunul Balbus - responsabil de convoiul cu lingouri 
Centurionul Gaius Sinius - un trădător ambițios 
Tribunul Burrus - comandantul Cohortei a Ill-a de 
pretorieni 

Centurionul Lurco - comandant, practic cu jumătate de 
normă, al Centuriei a VI-a din Cohorta a III-a 

Optio Tigellinus - subordonatul frustrat al lui Lurco 
Soldatul Fuscius - un proaspăt recrut, care se crede 
veteran 

Prefectul Geta - comandantul Gărzii Pretoriene 


La palatul imperial 


Împăratul Claudius - un conducător drept, deşi nu 
întotdeauna unul coerent 

Împărăteasa Agrippina - soţia şi nepoata sa şi mama 
prinţului Nero - un băiat plăcut, cu înclinații artistice 
Prinţul Britannicus - fiul lui Claudius, isteţ, dar rece 
Narcissus - secretarul imperial şi sfetnic apropiat al lui 
Claudius 

Pallas - alt consilier, apropiat al împăratului şi al 
împărătesei Septimus - agentul lui Narcissus 


În Roma 


Cestius - şeful nemilos şi ticălos al unei bande criminale 
Vitellius - fiul frivol al unui senator şi vechi duşman al 
lui Macro şi Cato 
Iulia Sempronia - încântătoarea fiică a senatorului 
Sempronius 
E ROMA PE VREMEA 
IMPARATULUI CLAUDIUS 


I. Complexul palatului imperial 
II. Tabăra pretorienilor 
III. Boarium 
IV. Marele Circ 
V. Cartierul depozitelor 
VI. Mahalaua Subura 


=Ă 


] 
E 
| 
a 
= 
x 
| 
Li 
| 
a 
“ 
E] 





CAPITOLUL 1 


Micul convoi de căruţe cu coviltir călătorea de zece zile, 
când trecu frontiera în provincia Galiei Cisalpine. Primele 
zăpezi căzuseră deja în munţii din nord, care se înălţau 
deasupra drumului, cu vârfurile licărind strălucitoare pe 
fundalul cerului albastru. Iarna timpurie fusese blândă cu 
oamenii care mărşăluiau alături de convoi şi, deşi aerul era 
rece şi tare, nu căzuseră ploi de când plecaseră de la 
monetăria imperială din Narbonensis. Un îngheţ aspru 
lăsase pământul tare şi uşor de străbătut pentru roţile 
căruţelor cu încărcături grele. 

Tribunul pretoriului care se afla la comanda convoiului 
călărea puţin mai în faţă şi, întrucât drumul urma creasta 
dealului, îşi întoarse calul într-o parte şi trase de hăţuri. În 
faţă, drumul se întindea în linie dreaptă, unduindu-se peste 
peisaj. Tribunul putea zări clar oraşul Picenum, aflat la doar 
câţiva kilometri depărtare, acolo unde trebuia să 
întâlnească escorta de călăreţi trimisă de Garda Pretoriană 
din Roma - corpul de elită al soldaţilor însărcinaţi cu 
protecţia împăratului Claudius şi a familiei sale. Centuria 
formată din trupe auxiliare, care însoţise cele patru căruţe 
pe drumul dinspre Narbonensis, trebuia să se întoarcă la 
cazarma de lângă monetărie, lăsându-i pe pretorieni sub 
comanda tribunului lor, să apere micul convoi pe tot restul 
călătoriei până în capitală. 

Tribunul Balbus se întoarse în şa pentru a trece în revistă 
convoiul care înainta pe panta din spatele lui. Auxiliarii erau 
germanici, recrutaţi din tribul cheruscilor, nişte războinici 
mătăhăloşi, cu înfăţişarea sălbatică, cu bărbile neîngrijite 
ţâşnind dintre apărătorile pentru obraji ale coifurilor. 
Balbus le ordonase să-şi păstreze coifurile pe cap pe când 
treceau printre dealuri, ca măsură de precauţie pentru 
ambuscadele bandelor de briganzi care atacau călătorii 
imprudenţi. Erau puţine şanse ca bandiții să rişte un atac 


asupra convoiului, iar tribunul ştia asta destul de bine. 
Adevăratul motiv pentru care dăduse ordinul era să 
ascundă cât de mult putea din părul cu aspect barbar al 
soldaţilor, pentru a nu-i înspăimânta pe civilii care treceau 
pe drum. Oricât ar fi apreciat faptul că trupele auxiliare 
germane puteau fi însărcinate cu paza monetăriei, întrucât 
îi juraseră credinţă împăratului, Balbus simţea un 
sentiment de dispreţ roman faţă de aceşti bărbaţi recrutaţi 
din rândurile triburilor sălbatice de dincolo de Rin. 

Barbari, murmură pentru sine, scuturând din cap. 

Era obişnuit cu strălucirea cohortelor pretoriene şi 
detesta faptul că fusese trimis în Galia pentru a prelua 
comanda ultimului transport de monede din argint ieşite 
din monetăria imperială. După atâţia ani în care servise în 
regimentele de gardă, Balbus avea idei destul de rigide 
despre felul în care ar trebui să se prezinte un soldat şi, 
dacă ar fi fost numit în fruntea unei cohorte de auxiliari 
germani, primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să le 
ordone să-şi radă bărbile acelea mizerabile, ca să arate ca 
nişte ostaşi adevăraţi. 

În plus, îi lipsea confortul de la Roma. 

Tribunul Balbus era un om tipic rangului său. Se 
alăturase pretorienilor şi-şi făcuse serviciul militar la Roma, 
urcând în ierarhie înainte să fie transferat la Legiunea a 
XIII-a de la Dunăre şi să slujească drept centurion pentru 
încă câţiva ani şi apoi să solicite întoarcerea la Garda 
Pretoriană. Încă vreo câţiva ani de serviciu constant îi 
aduseseră actuala funcţie de tribun, aflat la comanda celor 
nouă cohorte din garda personală a împăratului. În câţiva 
ani, Balbus urma să se retragă cu o gratificaţie frumuşică, 
pentru a ocupa un post administrativ în vreunul din oraşele 
Italiei. Deja pusese ochii pe Pompeii, unde fratele său mai 
mic era proprietarul unei băi private şi al unui gimnasium. 
Oraşul se afla pe coastă, cu privelişti frumoase spre golful 
Napoli şi avea un număr satisfăcător de teatre, dar şi o 
arenă excelentă, înconjurată de taverne care vindeau vin 


ieftin. Există chiar şi perspectiva unor încăierări ocazionale 
cu bărbaţii din oraşul învecinat Nuceria, medită el 
nostalgic. 

În urma primelor cinci unităţi ale auxiliarilor veneau cele 
patru căruţe, nişte vehicule greoaie trase de câte zece 
catâri. Câte un soldat stătea aşezat pe banchetă, alături de 
căruţaşi, iar în spatele lor se întindeau învelitoarele din 
piele de capră, strâns legate peste cuierele încuiate, aflate 
pe podeaua atelajelor. Erau câte cinci lăzi în fiecare căruţă, 
fiecare conţinând o sută de mii de denari proaspăt bătuţi - 
două milioane în total -, suficient cât să plătească o întreagă 
legiune timp de un an. 

Balbus nu se putu abţine să nu se gândească pentru o 
clipă la ce ar fi făcut cu o asemenea bogăţie, dar renunţă 
rapid. Era soldat. Jurase să-l apere şi să se supună 
împăratului. Datoria sa era să se asigure că toate căruțele 
aveau să ajungă la vistieria din Roma. Buzele tribunului se 
strânseră când îşi aminti că unii dintre camarazii săi 
pretorieni aveau o idee oarecum mai flexibilă despre ceea 
ce însemna datoria. 

Cu mai puţin de zece ani în urmă, membrii Gărzii 
Pretoriene îl asasinaseră pe împăratul de dinainte, 
împreună cu familia acestuia. Era adevărat că Gaius 
Caligula delira ca un nebun şi fusese un tiran, dar un 
jurământ reprezenta cel mai solemn angajament la care s- 
ar fi putut gândi Balbus. Încă dezaproba înlăturarea lui 
Caligula, deşi noul împărat ales de pretorieni se dovedise a 
fi un conducător mult mai bun. Urcarea pe tron a lui 
Claudius fusese o treabă încurcată, îşi amintea Balbus. 
Ofițerii care-i omorâseră predecesorul intenţionaseră să 
redea puterea Senatului roman. Totuşi, odată ce restul 
camarazilor au realizat că lipsa unui împărat ar fi însemnat 
dispariţia Gărzii Pretoriene, cu toate privilegiile pe care le 
presupunea aceasta, au căutat rapid un succesor la tron şi 
l-au găsit pe Claudius. Infirm şi bâlbâit, nu era deloc 
imaginea ideală a celui mai măreț imperiu din lumea 


cunoscută, dar, în general, se dovedise a fi un conducător 
drept şi eficace, conchise tribunul. 

Privirea i se mută către ultimele cinci unităţi ale trupelor 
auxiliare germanice care mărşăluiau în spatele căruţelor. 
Chiar dacă nu arătau ca nişte adevăraţi soldaţi, Balbus ştia 
că erau buni în luptă şi aveau o asemenea reputaţie încât 
doar cei mai nesăbuiţi dintre tâlhari ar fi îndrăznit să-i 
atace. Oricum, oricare ar fi fost pericolul, trecuse deja 
atunci când convoiul cobori spre valea largă şi întinsă a 
râului Po. 

Plescăi din limbă şi împunse cu cizmele în coastele 
armăsarului. Cu un fornăit scurt, calul porni la pas 
bălăbănindu-se înainte, iar Balbus îl conduse înapoi pe 
drum, trecând pe lângă rândurile din faţă ale auzxiliarilor şi 
comandantul acestora, centurionul Arminius, până ce îşi 
reluă locul în faţa convoiului. Scoseseră un timp destul de 
bun. Nu era încă amiază, iar ei urmau să ajungă la Picenum 
în mai puţin de o oră, iar acolo trebuia să aştepte escorta 
pretorienilor, în cazul în care aceştia nu erau deja în oraş. 

Se aflau cam la trei kilometri şi jumătate de Picenum 
când Balbus auzi zgomotul unor cai care se apropiau. 
Convoiul trecea printr-o pădurice de pini, al căror miros 
pătrunzător umplea aerul rece. O stâncă ieşea în faţă, în 
apropiere de ei, şi ascundea drumul din spate. Instinctiv, 
Balbus îşi reaminti zilele petrecute la Dunăre, când tactica 
preferată a duşmanului era să prindă în capcană coloanele 
romanilor, în spaţii înguste, asemănătoare cu acesta. Trase 
de hăţuri şi ridică mâna: 

— Staţii! Jos echipamentele! 

Pe când căruțele huruiră oprindu-se, germanicii puseră 
în grabă jos, la marginea drumului, toiegele cu care 
mărşăluiau, împovăraţi de greutatea echipamentului, şi 
strânseră rândurile în faţa şi în spatele convoiului. Balbus 
îşi trecu frâiele în mâna stângă, pregătit să tragă sabia, şi 
se uită rapid în jur, spre umbrele de sub copacii aflaţi de o 
parte şi de alta a drumului. Totul era încremenit. Sunetul 


potcoavelor se intensifică, aruncând ecouri din suprafaţa 
tare a drumului pavat şi din stânci. Apoi, primul dintre 
călăreţi apăru de după cotitură, purtând mantia roşie a 
unui ofiţer. Coiful său cu creastă atârna la oblâncul şeii. În 
spatele lui călăreau alţi douăzeci de bărbaţi în mantiile 
albe, stropite acum de noroi, ale soldaţilor Gărzii 
Pretoriene. 

Balbus îşi umflă obrajii şi lăsă să-i scape un oftat ascuţit 
de uşurare: 

— Pe loc repaus! 

Auxiliarii îşi coborâră scuturile şi vârfurile suliţelor, iar 
tribunul îi aşteptă pe călăreţi să se apropie. Comandantul 
lor îşi îndemnă calul la trap şi apoi parcurse la pas ultimii 
cincizeci de paşi. 

— Tribun Balbus, domnule? 

Balbus îl privi cu atenţie pe celălalt ofiţer. Chipul îi era 
cunoscut. 

— Care este parola corectă, centurionule? întrebă el. 

— Strugurii din Campania sunt gata de cules, domnule, 
replică ceremonios bărbatul. 

Balbus dădu din cap la cuvintele pe care se aştepta să le 
audă: 

— Prea bine. Trebuia să ne întâmpinați la Picenum, 
centurionule... 

— Gaius Sinius, domnule. Centurion în Centuria a II-a, 
Cohorta a VIII-a. 

— Ah, da. Balbus îşi amintea vag numele. Aşadar, ce 
căutaţi pe drum? 

— Am ajuns la Picenum ieri, domnule. Locul arăta ca un 
oraş-fantomă. Majoritatea oamenilor plecaseră la un altar 
din apropiere pentru un festival local. M-am gândit să 
călărim în întâmpinarea dumneavoastră şi a băieţilor 
dumneavoastră de colo, zise el, arătând spre trupele 
auxiliare germanice. 

— Nu sunt ai mei, mârâi Balbus. 


— Oricum, v-am văzut apropiindu-vă de oraş, domnule, şi, 
ei bine, iată-ne. Gata să escortăm căruțele până la Roma. 

Preţ de o clipă, Balbus îl privi pe centurion în tăcere. îi 
plăceau soldaţii care respectau întocmai ordinele şi nu era 
sigur că era de acord cu faptul că Sinius şi oamenii lui 
ieşiseră să-i întâmpine pe drum în loc să-i aştepte în oraş, 
aşa cum fusese stabilit. La Roma se făcuseră planuri exacte 
referitor la modalitatea de livrare a argintului cu câteva 
luni înainte, iar toţi cei implicaţi trebuiau să respecte 
instrucţiunile. În momentul în care ofiţerii începeau să se 
joace liberi şi fără grijă cu ordinele lor, planurile deveneau 
inutile. Se hotări să aibă o discuţie cu superiorul lui Sinius, 
când vor reveni în cazarma pretorienilor, aflată chiar în 
afara zidurilor Romei. 

— Centurion Arminius! strigă Balbus peste umăr. La 
mine! 

Ofiţerul însărcinat cu comanda trupelor auxiliare 
germanice se apropie în grabă. Era un bărbat înalt, cu 
umeri largi, a cărui armură cu solzi abia îi acoperea 
trunchiul musculos. Se uită în sus la tribun, cu barba de 
culoarea flăcărilor roşii în lumina soarelui. 

— Domnule? 

Balbus arătă cu capul spre călăreţi: 

— Escorta de la Roma. Vor apăra căruțele de aici înainte. 
Tu şi oamenii tăi vă puteţi întoarce spre Narbonensis 
imediat. 

Barbarul îşi făcu gura pungă şi răspunse într-o latină cu 
accent puternic: 

— Trebuia să predăm totul la Picenum, domnule. Băieţii 
sperau să se distreze în oraş în noaptea asta, înainte să ne 
întoarcem. 

— Da, ei bine, nu mai e necesar acum. În plus, mă 
îndoiesc că localnicii vor primi cu bunăvoință invazia unei 
mici hoarde de germanici. Ştiu cum sunt oamenii tăi când 
îşi toarnă ceva pe gât. 

Centurionul Arminius se încruntă: 


— Voi avea grijă să nu facă necazuri, domnule. 

— Şi nici nu vor face. Îţi ordon să te întorci şi să porneşti 
imediat în marş înapoi spre Galia, m-ai auzit? 

Celălalt bărbat încuviinţă încet din cap, cu o amărăciune 
evidentă. Apoi, cu o înclinare repezită a capului spre 
superiorul său, se întoarse cu paşi mari spre convoi: 

— Luaţi-vă echipamentele! Pregătiţi-vă de marş! Ne 
întoarcem în Galia, băieţi. 

Oamenii începură să murmure, iar unul dintre ei înjură 
cu voce tare pe limba sa, atrăgându-şi o admonestare aspră 
din partea centurionului. 

Balbus se uită repede la Sinius şi vorbi blând: 

— Nu putem lăsa o mână de barbari cu dosuri păroase să 
înşele oamenii cinstiţi. 

— Într-adevăr nu, domnule. Sinius dădu din cap. Şi aşa e 
destul de rău că germanicii au fost însărcinaţi cu paza 
monetăriei şi a convoiului cu argint. Asta e muncă de soldaţi 
adevăraţi, legionari sau o cohortă a gărzii. 

— Se pare că noi nu prezentăm încredere pentru 
împărat, zise Balbus cu tristeţe. Prea mulţi ofiţeri seniori 
care au început să se joace de-a politica în ultimii ani. lar 
noi, restul, trebuie să suportăm situaţia. Oricum, nu putem 
face nimic în această privinţă. Se săltă în şa. Punecţi 
oamenii să se grupeze la capetele căruţelor. Putem pleca 
imediat ce auxiliarii nu ne vor mai sta în cale. 

— Da, domnule. 

Centurionul Sinius salută şi se întoarse să împartă 
ordine. În timp ce germanicii nemulţumiţi formau o coloană 
în spatele căruţelor, bărbaţii călare îşi aşezară caii pe poziţii 
şi, curând, cele două mici armate erau pregătite să se 
despartă. Balbus se apropie de centurionul Arminius pentru 
a-i da ultimele instrucţiuni: 

— Vă veţi întoarce la Narbonensis cât de repede puteţi. 
Cum eu nu voi fi acolo ca să-ţi supraveghez oamenii, să nu 
cumva să-i laşi să facă probleme în aşezările prin care 
treceţi pe drumul de întoarcere. S-a înţeles? 


Centurionul îşi strânse buzele şi încuviinţă din cap. 

— Atunci puteţi pleca. 

Fără a mai aştepta un răspuns, Balbus îşi întoarse calul în 
cealaltă direcţie şi începu să meargă la trap spre capătul 
micii coloane, unde îl aştepta centurionul Sinius. Întinse 
mâna şi dădu călăreţilor şi căruţelor ordinul de înaintare. 
Căruţaşii plesniră din frâie, iar atelajele începură să se 
mişte, roţile cu fier zăngănind şi duduind puternic. Tropotul 
copitelor catârilor se adăugă la zarvă. Balbus călări mai 
departe fără a se uita înapoi, până ce ajunse la stânca ieşită 
în afară. Apoi privi în jur şi văzu ariergarda coloanei 
auxiliare la patru sute de metri în jos pe drum, tropăind 
înapoi spre Galia. 

Bine c-am scăpat de ei! murmură pentru el. 

Căruţele, cu noua escortă, urmară calea pe după stânci, 
iar drumul îşi reluă direcţia dreaptă, pe alţi patru sute de 
metri acoperiţi de pini, spre Picenum. Acum, că scăpase de- 
a binelea de trupele germanice, Balbus simţea că i se 
schimbă dispoziţia. Îşi încetini calul până ce ajunse să 
călărească lângă centurionul Sinius. 

— Aşadar, care sunt ultimele veşti de la Roma? 

Bărbatul se gândi o clipă înainte să răspundă cu un 
zâmbet amuzat: 

— Noua amantă a împăratului continuă să-şi întărească 
strânsoarea asupra bătrânului. 

— Da? 

Balbus se încruntă la auzul apelativului grosolan folosit la 
adresa împărătesei. 

— Se zvoneşte prin palat că Agrippina i-a cerut lui 
Claudius să se  descotorosească de protejatele lui. 
Bineînţeles că el nu se arată prea dornic. Dar asta e cea mai 
mică dintre griji. Îl ştiţi pe flăcăiaşul ăla al ei, Lucius 
Domitius? Ea zice că băiatul va fi adoptat de Claudius. 

— Are logică, răspunse Balbus. N-are rost să-l facă pe 
flăcău să se simtă lăsat pe dinafară. 

Sinius îl privi, zâmbind amuzat. 


— Nu ştiţi nici măcar jumătate din ceea ce se întâmplă, 
domnule. Agrippina îl îndeamnă pe faţă pe Claudius să-l 
desemneze moştenitor pe tânărul Lucius. 

Balbus ridică din sprâncene. Aceasta era o întorsătură 
periculoasă; împăratul avea deja un moştenitor legitim, pe 
Britannicus, fiul avut cu prima soţie, Messalina. Acum va 
exista un rival la tron, clătină tribunul din cap. 

— Şi de ce naiba ar fi împăratul de acord cu asta? 

— Poate că judecata îi slăbeşte, sugeră Sinius. Agrippina 
susţine că vrea doar ca Britannicus să aibă un protector şi 
cine altul s-ar potrivi mai bine pentru aşa ceva decât noul 
său frate mai mare? Cineva care să se îngrijească de 
interesele lui după ce Claudius dă colţu'. Şi acea zinue 
foarte îndepărtată. Babalâcul e slab ca scândura şi, 
totodată, nesigur. Aşa că, odată ce el se va duce, se pare că 
pretorienii îl vor avea pe tânărul Lucius Domitius drept 
stăpân. O adevărată răsturnare de situaţie, nu? 

— Da, replică Balbus. 

Rămase tăcut în timp ce se gândea la implicaţii. Când era 
copil, Britannicus, fiul împăratului, fusese destul de popular 
printre pretorieni; obişnuia să-l însoţească pe tatăl său în 
vizitele din tabără, purtând propria sa mică armură şi 
insistând să ia parte la instrucţii şi la antrenamentele cu 
arme, spre amuzamentul bărbaţilor. Dar copilul devenise 
băiat, iar acum era ocupat cu studiile. Tânărul Britannicus 
va fi nevoit să lupte pentru a obţine afecțiunea 
pretorienilor. 

— Mai e ceva, domnule, zise Sinius moale, privind în 
treacăt peste umăr, de parcă ar fi vrut să se asigure că 
oamenii lui nu-l auzeau. Dacă doriţi să aflaţi. 

Balbus se uită la el cu asprime, întrebându-se cât de mult 
se putea încrede în celălalt ofiţer. În ultimii ani văzuse 
destui oameni executaţi pentru că nu-şi ţinuseră limba 
legată şi nu dorea nicidecum să li se alăture. 

— Există vreun pericol în a asculta ceea ce ai de zis? 

Sinius ridică din umeri. 


— Asta depinde de dumneavoastră, domnule. Sau, mai 
degrabă, depinde de cui sunteţi loial în primul rând. 

— Prima şi unica mea obligaţie e faţă de împărat. Precum 
este şi a ta şi a tuturor bărbaţilor din Garda Pretoriană. 

— Chiar aşa? Sinius îl privi direct în faţă şi zâmbi. Aş fi zis 
că un roman e loial Romei în primul rând. 

— Roma şi împăratul sunt acelaşi lucru, replică Balbus 
răspicat. Jurământul nostru ne obligă pe amândoi în egală 
măsură. E periculos să spui altceva şi te sfătuiesc să nu mai 
aduci din nou problema în discuţie. 

Preţ de o clipă, centurionul îl cercetă pe tribun cu 
atenţie, apoi privi în altă parte. 

— Nu are importanţă. Aveţi dreptate, desigur, domnule. 

Sinius îşi încetini calul, rămânând în spatele superiorului 
său. Convoiul ajunsese la marginea pădurii de pin şi ieşi în 
câmp deschis. Balbus nu mai trecuse pe lângă alţi călători 
de la răsăritul soarelui şi nu zărea pe nimeni în faţă, în 
direcţia oraşului Picenum. Apoi îşi reaminti ce spusese 
Sinius despre festival. Puţin mai departe, drumul cobora 
într-o scobitură a câmpiei, iar tribunul se ridică în şa, când 
surprinse o mişcare printre nişte tufişuri pitice. 

— E ceva în faţă, îi zise lui Sinius. Îşi ridică braţul şi îi 
arătă direcţia. Vezi? Cam la patru sute de metri în faţă, 
acolo unde coboară drumul. 

Centurionul privi în direcţia indicată şi dădu din cap. 

— Eşti orb, omule? E clar că e ceva care se mişcă acolo. 
Da, acum pot vedea foarte bine. Printre tufişuri sunt câteva 
căruţe mici, cu catâri. 

— A, da, acum le văd, domnule. Sinius se uită la cotitură 
pentru o clipă şi apoi continuă: S-ar putea să fie o tabără a 
unei caravane de negustori. 

— La ceasul acesta din zi? Atât de aproape de Picenum? 
Balbus pufni dispreţuitor. Nu prea cred. Vino, trebuie să 
aruncăm o privire mai îndeaproape. 

Îşi îmboldi calul, tropăind în jos spre desişurile care 
adăposteau cotitura drumului. Sinius le făcu semn cu mâna 


călăreţilor din secţiunea din mijloc să-l urmeze şi porni pe 
urmele superiorului său. Când Balbus se apropie mai mult, 
îşi dădu seama că erau mai multe căruţe decât crezuse, iar 
acum vedea clar câţiva oameni care se ghemuiseră printre 
tufişuri. Neliniştea pe care o încercase pentru scurt timp 
mai devreme se întoarse şi simţi cum ace de gheaţă încep 
să-l furnice pe ceafă. Îşi opri calul la o sută de paşi de cei 
mai apropiaţi dintre oameni şi de carele lor, ca să-i aştepte 
pe ceilalţi să-l ajungă din urmă. 

— Nu-mi place cum arată toată treaba asta. Ticăloşii ăia 
pun ceva rău la cale, fac pariu. Sinius, pregăteşte-ţi 
oamenii! 

— Da, domnule, răspunse centurionul pe un ton plat. 

Balbus auzi sunetul aspru al unei săbii trase din teacă şi 
îşi prinse hăţurile mai strâns, pregătindu-se să-i conducă 
înainte pe soldaţii călare. 

— Îmi pare rău, domnule, zise Sinius moale, pe când îşi 
împlânta sabia în spatele tribunului, chiar între omoplaţi. 

Vârful trecu prin mantie şi tunică şi tăie direct prin carne 
şi os, prin şira spinării. Capul lui Balbus se smuci într-o 
parte sub puterea impactului, iar el icni puternic în timp ce 
degetele i se răsfirară, pe jumătate încleştate precum o 
gheară, eliberând frâiele din strânsoare. Centurionul răsuci 
puternic lama sabiei apoi o trase afară. Tribunul se prăbuşi 
în faţă pe oblâncul şeii, cu braţele atârnându-i moi de-o 
parte şi de alta a calului. Animalul speriat o luă la fugă, iar 
mişcarea îl dobori pe tribun din şa. Căzu greoi pe pământ, 
rostogolindu-se pe spate. Se holbă în sus, cu ochii larg 
deschişi, în timp ce gura i se mişca slab. 

Sinius se întoarse către oamenii săi: 

— Mergeţi la căruţaşi şi apoi aduceţi-i la căruţe. Se uită 
în jos spre tribun. Îmi pare rău, domnule. Sunteţi un bun 
ofiţer şi nu meritaţi asta. Dar am ordinele mele. 

Balbus încercă să vorbească, dar niciun sunet nu-i ieşi de 
pe buze. Simţi că îi este frig şi, pentru prima dată după 
mulţi ani, simţi frică. Pe măsură ce vederea începu să i se 


întunece, ştiu că era pe moarte. Nu-l va mai aştepta viaţa 
liniştită de la Pompeii şi, pentru o clipă, simţi că regretă 
faptul că nu-şi va mai vedea fratele. Viaţa i se stinse iute din 
privire şi, în timp ce zăcea întins pe pământ, se holbă în sus 
cu o privire fixă. Mai jos pe drum se auziră câteva strigăte 
surprinse, care fură repede curmate, pe măsură ce 
căruţaşii erau eliminaţi cu cruzime. Apoi atelajele şi 
călăreţii se îndreptară spre carele care aşteptau. Sinius se 
întoarse către un bărbat uriaş, care stătea în spatele lui, şi 
arătă spre cadavrul tribunului: 

— Cestius, pune-i pe el şi pe ceilalţi într-una din căruţe. 
Vreau ca doi dintre oameni să călărească în faţă şi să stea 
de pază. Alţi doi să meargă în spate, la cotitura drumului, şi 
să se asigure că auxiliarii nu fac pe deştepţii şi se întorc să- 
şi ia o permisie neoficială la Picenum. 

Oamenii care conduceau carele ieşiră dintre desişuri şi se 
organizară într-un şir, pe lângă drum. Urmând 
instrucţiunile lui Sinius, cuferele fură descărcate cu iuţeală 
din căruţe şi puse câte unul în fiecare car. Imediat ce le 
fixară bine, le acoperiră cu baloţi de pânză ieftină, saci de 
grâne sau boccele pline cu zdrenţe. Hamurile fură 
înlăturate de pe catârii de la căruţe, iar animalele 
distribuite pe lângă care, pentru a transporta poverile 
suplimentare. Odată golite, căruțele fură împinse în desiş, 
osiile scoase şi roţile îndepărtate, astfel încât acestea se 
prăbuşiră, fără a mai putea fi văzute de pe drum. Cadavrele 
fură trase mai adânc în tufişuri şi aruncate într-o groapă 
plină cu noroi înainte să fie acoperite cu crengi tăiate din 
boschete. În cele din urmă, oamenii se adunară în jurul 
carelor, în timp ce Sinius şi alţi câţiva mai tăiară nişte 
crengi pentru a masca golurile lăsate în tufişuri, acolo unde 
căruțele trecuseră prin ele, şi acoperiră urmele din iarbă. 
Datorită îngheţului, pe pământ nu rămăseseră brazde care 
să-i fi dat de gol. 

— Asta ar trebui să fie suficient, decise Sinius, aruncând 
într-o parte legătura de rămurele. Domnilor, e timpul să ne 


schimbăm hainele. 

Îşi desfăcură în grabă mantiile şi tunicile şi le schimbară 
cu o varietate de veşminte civile, într-o diversitate de stiluri 
şi culori. Odată uniformele înghesuite în desagii aflaţi la 
spatele şeilor, centurionul aruncă o privire oamenilor săi. 
Clătină din cap, mulţumit; semănau destul de bine cu 
negustorii sau comercianții care străbăteau în mod regulat 
drumurile ce legau oraşele şi satele imperiului. 

— Ştiţi care sunt instrucţiunile. Vom pleca de aici în 
grupuri separate. Odată ce treceţi de Picenum, apucaţi-o pe 
drumurile care v-au fost indicate pentru a ajunge la 
depozitul din Roma. Ne vom vedea acolo. Păziţi carele cu 
grijă. Nu vreau ca vreun hoţ de buzunare să dea din 
greşeală peste conţinutul acestor cuiere. Ţineţi-vă capetele 
plecate, jucaţi-vă rolul aşa cum trebuie şi nimeni nu ne va 
suspecta. E clar? Se uită în jur. Bine. Atunci să punem în 
mişcare primul car! 

În următoarea oră, atelajele plecară de pe drumul care 
cobora, pe rând sau în grupuri de câte două sau trei, la 
intervale neregulate, amestecate printre călăreţi. Unele 
dintre ele se îndreptară spre Picenum, altele se despărţiră 
acolo unde drumul se bifurca, lângă oraş, mergând spre est 
sau spre vest şi urmând o rută indirectă spre Roma. Când şi 
ultimul car se puse în mişcare, Sinius aruncă o ultimă 
privire împrejur. Se mai puteau zări încă nişte urme lăsate 
de căruţe şi de copitele catârilor şi ale cailor, dar se îndoia 
că vor atrage atenţia călătorilor care se îndreptau spre 
Picenum. 

Clătinând scurt din cap în semn de mulţumire, Sinius îşi 
struni calul şi porni la pas pe drum, mergând fără grabă 
spre oraş. Îşi plăti taxa gărzilor de la poartă şi se opri la o 
tavernă pentru a se delecta cu o strachină de tocană şi o 
cană de vin fiert, înainte de a-şi continua călătoria. leşi prin 
poarta de miazăzi a oraşului şi o apucă pe drumul spre 
Roma. 


Era după-amiaza târziu când văzu o coloană mică de 
călăreţi în mantii albe venind dinspre sud. Sinius îşi trase 
peste cap gluga tunicii sale vechi, de culoare maro, pentru 
a-şi ascunde chipul şi ridică o mână în semn de salut, în 
timp ce soldaţii din Garda Pretoriană călăreau ca să 
întâlnească convoiul ce venea de la Narbonensis. Ofiţerul 
care comanda escorta ignoră arogant gestul, iar Sinius 
zâmbi în barbă la gândul că bărbatul va fi nevoit să explice 
dispariţia căruţelor şi a lăzilor cu argint atunci când le va 
raporta superiorilor săi de la Roma. 


CAPITOLUL 2 
Ostia, ianuarie, 51 d. Hr. 


Marea agitată era cenuşie, cu excepţia locurilor unde 
briza puternică ridicase văluri de spumă albă de pe crestele 
talazurilor, pe măsură ce ele se rostogoleau spre țărm. 
Deasupra, cerul era întunecat de norii joşi care se întindeau 
compacţi deasupra orizontului. O burniţă uşoară şi rece se 
adăuga la scena deprimantă şi curând udă părul negru al 
centurionului Macro, lipindu-i-l de scalp, pe când el privea 
spre port. Ostia se schimbase foarte mult de la ultima sa 
vizită, cu câţiva ani înainte, când se întorsese din campania 
din Britannia. Atunci portul era doar un debarcader expus, 
întrebuințat ca punct de tranziţie pentru încărcături şi 
pasageri spre şi dinspre Roma, la vreo treizeci de kilometri 
în interior, spre gura râului Tibru. Câteva docuri din lemn 
apăruseră pe țărm, pentru a servi la descărcatul mărfurilor 
de import aduse de pe tot cuprinsul imperiului. Un flux ceva 
mai mic de produse de export părăseau Italia, îndreptându- 
se către provinciile îndepărtate conduse de Roma. 

Acum portul era supus unui uriaş proiect de schimbare, 
la ordinele împăratului, ca parte a planului său de a 
impulsiona comerţul. Spre deosebire de predecesorul său, 
Claudius preferase să folosească banii publici pentru binele 
comun, decât să-i arunce pe extravaganţe absurde. Două 
diguri portuare erau în construcţie, întinzându-se ca nişte 
braţe titanice pentru a cuprinde apele noului port. Lucrul 
continua fără încetare în toate anotimpurile, iar privirea lui 
Macro se opri pentru o clipă asupra grupurilor mizere de 
sclavi înlănţuiţi, care trăgeau blocuri de piatră peste nişte 
butuci de lemn spre capătul digurilor, unde erau împinse în 
mare. Aşezând bloc după bloc, ei construiau un zid pentru a 
proteja mărfurile de apă. Mai departe, spre larg, se afla 
digul cel mare. Centurionul aflase de la proprietarul 


hanului unde stătea împreună cu prietenul său, Cato, că 
una dintre cele mai mari corăbii construite vreodată fusese 
încărcată cu pietre şi apoi incendiată, pentru a pune astfel 
fundaţiile digului. Alte blocuri de piatră fuseseră coborâte 
în carenă, până ce întregul dig fusese terminat, iar acum 
nivelurile de jos ale unui far erau şi ele în construcţie. 
Macro putea distinge siluetele minuscule ale muncitorilor 
aflaţi pe schele, în timp ce trudeau să termine un nou nivel. 

Mai bine ei decât eu, murmură Macro pentru sine, în 
timp ce-şi trase mantia peste umeri. 

Făcuse această plimbare de-a lungul țărmului în fiecare 
dimineaţă în ultimele două luni şi urmărise evoluţia 
construcţiei portului cu un interes din ce în ce mai 
diminuat. Portul, ca multe alte porturi, avea un număr de 
hanuri gălăgioase, în apropierea cheiului, care profitau de 
clientela formată din marinari care doar ce-şi încasaseră 
leafa la sfârşitul călătoriei. Cea mai mare parte din timp, 
Macro găsise suficiente personaje interesante cu care să 
împartă bucuria unei cupe de băutură şi să schimbe 
poveşti. Dar, în timpul lunilor de iarnă, puţine nave se 
aventurau pe mare, aşa că portul era liniştit, iar hanurile 
erau frecventate doar de o mână de oameni în căutare de 
ceva băutură. La început, Cato fusese destul de binevoitor 
în a-l însoţi pentru a bea câteva căni de vin fiert, dar tânărul 
începuse să realizeze că femeia pe care intenţiona să o ia 
de nevastă era doar la o zi de mers, în Roma, dar ordinele 
pe care le primiseră de la palatul imperial îi interziceau cu 
stricteţe să o vadă sau chiar să o anunţe că se afla la Ostia. 
Macro îl compătimea pe prietenul său. Trecuse aproape un 
an de când Cato o văzuse ultima dată pe Iulia. 

Înainte de a ajunge în port, Macro şi Cato serviseră în 
Egipt, unde Cato fusese nevoit să preia comanda unei 
armate de nimic pentru a-i respinge pe invadatorii nubieni. 
A fost o victorie pe muchie de cuţit, se gândi Macro. Se 
întorseseră în Italia plini de speranţă, aşteptând să fie 
răsplătiți pentru eforturile lor. Cato merita din plin să i se 


confirme promovarea în funcţia de prefect, la fel cum 
Macro merita să-şi aleagă legiunea. În schimb, după ce-i 
raportaseră pe insula Capreae lui Narcissus, secretarul 
imperial, fuseseră trimişi la Ostia pentru a aştepta noi 
ordine. O nouă conspirație care urmărea înlăturarea 
împăratului fusese descoperită, iar secretarul imperial avea 
nevoie de ajutorul lui Macro şi Cato pentru a face faţă 
amenințării. Ordinele pe care le primiseră de la Narcissus 
erau foarte clare. Trebuia să rămână la hanul din Ostia, sub 
nume de împrumut, până la noi ordine. Hangiul era un 
libert care slujise la palatul împăratului din Roma înainte 
să-i fie acordată libertatea şi o mică sumă de bani, 
suficientă pentru a pune bazele afacerii din Ostia. 
Secretarul imperial avea încredere că el va avea grijă de cei 
doi oaspeţi, fără a pune întrebări. Era absolut necesar ca 
nimeni de la Roma să nu ştie că se aflau acolo. Narcissus nu 
fusese nevoit să aducă vorba şi de lulia Sempronia. Cato 
pricepuse destul de bine şi îşi stăpânise frustrarea la 
început. Dar, primele zile se lungiseră într-o lună, apoi în 
două şi încă nu primiseră veşti de la Narcissus, iar răbdarea 
tânărului ofiţer ajunsese la limită. 

Singura informaţie pe care binevoise să le-o ofere 
Narcissus era aceea că un complot împotriva împăratului 
implica o organizaţie obscură de conspiratori, care doreau 
să redea puterea Senatului. Acelaşi Senat care fusese 
responsabil de atragerea republicii într-un război civil 
sângeros, care durase o decadă, urmat de asasinarea lui 
Iuliu Cezar, se gândi Macro cu amărăciune. Senatorilor nu 
li se putea încredința puterea. Erau mult prea înclinați să se 
joace de-a politica şi abia dacă acordau atenţie 
consecinţelor pe care le aveau jocurile lor. Bineînţeles că 
existau şi câteva nobile excepţii, reflectă Macro. Oameni 
precum tatăl luliei, Sempronius, şi Vespasian, care 
comandase Legiunea a [l-a în care Macro şi Cato serviseră 
în timpul campaniei din Britannia. Amândoi erau oameni 
cumsecade. 


Macro aruncă o ultimă privire spre sclavii care munceau 
pe dig şi îşi trase gluga mantiei sale militare. Se întoarse şi 
îşi croi drum înapoi spre cărarea de pe coastă, spre port. Şi 
aici existau mărturii ale dezvoltării oraşului Ostia. Câteva 
depozite mari se iviseră de după noile docuri şi încă şi mai 
multe se aflau în construcţie în zona unde vechiul cartier al 
portului fusese ras de pe faţa pământului pentru a face loc 
noilor clădiri proiectate. Macro îşi putea da foarte bine 
seama că urma să fie un port modern, atunci când toate 
lucrările vor fi terminate. Aceasta era încă o dovadă a 
bogăției şi puterii Romei. 

Cărarea se unise de acum cu drumul care ducea spre 
port, iar ţintele din fier de pe tălpile cizmelor milităreşti ale 
lui Macro se auzeau zgomotos pe suprafaţa pavată. Trecu 
de poartă, după un scurt schimb de saluturi cu santinela, 
care ştia foarte bine că nu trebuia să ceară taxă de intrare 
unui legionar. Unul din avantajele de a fi soldat era scutirea 
de la unele dintre dispoziţiile legale mărunte care guvernau 
viaţa civililor. Ceea ce este corect, cugetă Macro, având în 
vedere că sacrificiul soldaţilor face posibilă pacea şi 
prosperitatea imperiului. Cu excepția trântorilor ălora din 
garnizoanele comode plasate pe valurile de pământ liniştite 
din Grecia sau a tonţilor iîngâmfaţi din Garda Pretoriană. 
Macro se încruntă. Aceştia erau plătiţi de două ori mai mult 
decât legionarii şi, cu toate acestea, nu aveau altceva de 
făcut decât să se pună la patru ace pentru a participa la 
ceremoniile acelea ciudate şi să se asigure că-i eliminau în 
mod eficient pe cei condamnaţi drept inamici ai 
împăratului. Şansele unei activităţi reale erau foarte mici. 
Macro îşi aminti că îi văzuse o dată în acţiune, în Britannia, 
în timpul scurtei vizite a împăratului, când acesta îşi 
asumase succesele obţinute în campanie. Luptaseră destul 
de bine atunci, se văzu el nevoit să admită. 

Clădirile de apartamente care se aliniau de o parte şi de 
alta a străzii, cu câte trei sau patru etaje, estompau şi mai 
mult lumina zilei deja palidă şi dădeau drumului, care 


ducea spre centrul oraşului, o răceală mohorâtă. Ajungând 
la intersecţia de unde plecau toate străzile spre celelalte 
cartiere din Ostia, Macro coti la dreapta, pe lunga arteră 
principală care trecea prin inima portului, unde cele mai 
importante temple, cele mai confortabile băi şi forumul se 
înghesuiau unele în altele, de parcă s-ar fi înghiontit pentru 
a obţine titlul de cea mai prestigioasă instituţie. Era ziua de 
târg, iar strada principală era plină de negustori şi 
funcţionari ai statului care se grăbeau spre treburile lor. Un 
şir de sclavi, legaţi cu lanţuri de glezne, se îndreptau spre 
ţarcurile unde urmau să fie închişi în piaţa de sclavi, 
târându-şi picioarele pe marginea drumului sub ochiul 
atent al câtorva paznici masivi, înarmaţi cu bâte. Macro 
trecu pe lângă forum, care se întindea de o parte şi de alta 
a străzii, şi apoi o apucă pe o străduţă laterală, unde văzu 
faţada impozantă, cu coloane, a Bibliotecii lui Menelaus, 
locul unde stabilise să se întâlnească cu prietenul său, Cato. 
Biblioteca fusese dăruită oraşului Ostia de un libert grec, 
care făcuse avere importând ulei de măsline. Era bine 
aprovizionată cu un amestec eclectic de cărţi, care fuseseră 
aranjate pe rafturi într-o manieră la fel de eclectică. 

Macro îşi lăsă gluga pe spate şi începu să urce mica scară 
care ducea din stradă spre intrarea în bibliotecă. Chiar în 
prag, un funcţionar stătea la un pupitru simplu din lemn, 
încălzit de flăcările unui mangal. Ochii i se îngustară 
neîncrezători la vederea unui soldat. 

— Pot să va ajut cu ceva, domnule? 

Macro îşi şterse transpiraţia de pe frunte şi clătină din 
cap: 

— Caut pe cineva. Un soldat, ca şi mine. 

— Chiar aşa? Funcţionarul ridică o sprânceană. Sunteţi 
sigur că aţi venit unde trebuie, domnule? Aceasta este o 
bibliotecă. 

Macro se holbă la el: 

— Ştiu. 


— V-aş putea sugera că poate veţi reuşi să-l găsiţi pe 
camaradul dumneavoastră la unul din hanurile din jurul 
forumului, domnule. Cred că acest gen de instituţii sunt 
mult mai populare printre soldaţi decât biblioteca. 

— Crede-mă. Eu şi prietenul meu am stabilit să ne 
întâlnim aici. 

— Ei bine, acesta nu este un loc în care soldaţii 
obişnuiesc să se întâlnească, domnule, insistă funcţionarul. 

— E adevărat, dar prietenul meu nu e un militar tipic. 
Macro zâmbi. Aşadar, l-ai văzut? Răspunde-mi doar la 
întrebare! Nu e nevoie să-ţi iei nasul la purtare; nu şi dacă 
nu vrei să ţi-l mut din loc. 

Funcţionarul îşi dădu seama că acest vizitator voinic, cu 
înfăţişare dură, nu se va lăsa păcălit. Îşi drese glasul şi se 
întinse după o tăbliță de ceară şi un stilet, vrând să 
sugereze că fusese întrerupt din îndeplinirea unei sarcini 
birocratice vitale şi complexe. 

— Eu am intrat în tură acum puţin timp, domnule. Dacă 
prietenul dumneavoastră este aici, probabil că deja a sosit, 
deoarece eu nu l-am văzut şi habar nu am unde s-ar putea 
afla. Vă sugerez să intraţi şi să-l căutaţi. 

— Înţeleg, răspunse Macro liniştit. 

Rămase pe loc o clipă, apoi se aplecă în faţă peste pupitru 
şi lăsă ca apa de pe tivul mantiei sale să picure peste tăbliţa 
funcţionarului. Acesta încremeni, apoi se uită în sus cu 
nelinişte. 

— Domnule? 

— Un gând la despărţire, mârâi Macro. Nu e indicat să te 
comporţi aşa, băiete. Mai încearcă o dată şi s-ar putea să-ţi 
iau biblioteca ta micuță şi ordonată drept un han nelustruit 
şi grosolan, dacă înţelegi ce vreau să zic. 

Funcţionarul înghiţi în sec. 

— Da, domnule. Îmi cer scuze. Vă rog să vă simţiţi liber 
să vă bucuraţi de posibilităţile pe care vi le oferă biblioteca 
după cum doriţi. 


— Aşa! Macro se trase înapoi cu un zâmbet plăcut. Vezi 
ce uşor a fost să te porţi politicos şi nu ca un ticălos, nu? 

Funcţionarul se uită în jur cu nelinişte, să vadă dacă 
vreunul dintre colegii săi se afla prin apropiere, dar era 
singur. Îl privi cu prudenţă pe soldatul aflat în faţa mesei. 

— Da, domnule. Precum spuneţi. 

Macro se întoarse şi îşi frecă mâinile pentru a le încălzi. Îi 
ura pe funcţionarii mărunți, care păreau că nu serveau altui 
scop decât aceluia de a-i stânjeni pe oamenii care chiar 
aveau lucruri folositoare de făcut. 

Biblioteca avea un hol mare, cu două uşi care duceau 
spre cele două laturi, şi încă una aflată drept în faţa intrării. 
După o scurtă pauză, Macro se îndreptă spre cea din mijloc, 
ecoul paşilor săi ricoşând din pereţii înalţi. Intră într-o 
încăpere lungă, căptuşită cu rafturi ticsite cu pergamente. 
Tavanul, care se ridica la vreo zece metri deasupra podelei 
cu lespezi, fusese pictat cu scene nautice, care erau 
luminate de ferestrele înguste, tăiate sus în ziduri. Un rând 
de mese şi bănci se întindea în centrul sălii principale a 
bibliotecii şi, întrucât era încă devreme într-o dimineaţă 
friguroasă, doar trei bărbaţi se aflau în încăpere, doi mai în 
vârstă, cocoşaţi deasupra unui pergament şi angajaţi într-o 
conversaţie şoptită, şi silueta zveltă şi de neconfundat a lui 
Cato, înfăşurat în mantia sa militară. Stătea la capătul 
îndepărtat al sălii, unde o rază slabă abia dacă lumina colile 
mari de papirus care zăceau în faţa lui. 

Zăngănitul puternic scos de cizmele lui Macro îi făcu pe 
cei doi bătrâni să-şi întrerupă discuţia şi să se uite cu o 
încruntare în sus la nou-venitul, care tulburase liniştea 
obişnuită a bibliotecii. Deşi Cato probabil că auzise sunetul 
scos de cizmele prietenului său, continuă să citească până 
ce Macro ajunse lângă el, apoi puse un deget pe papirus, 
pentru a nu pierde rândul. Chipul îi era supt şi-l privi pe 
Macro fără nicio expresie, în timp ce acesta se aşeză pe 
bancă în faţa lui. Ofiţerul mai tânăr primise o rană adâncă 
pe chip pe când se aflau în Egipt, iar acum linia albă a 


țesutului cicatrizat i se întindea de la frunte, peste 
sprânceană şi în jos pe obraz. Era o cicatrice destul de 
spectaculoasă, dar nu desfigurase trăsăturile prietenului 
său. Un semn de care poate fi mândru, se gândi Macro. 
Ceva ce-l distingea pe Cato de ceilalţi proaspeţi ofiţeri care- 
l slujeau pe împărat şi care îl evidenția drept veteranul bine 
pregătit care devenise de când se alăturase Legiunii a Il-a, 
cu opt ani mai devreme, pe când era doar un recrut 
slăbănog. 

— Ai găsit ce căutai? Macro arătă cu capul spre foile din 
faţa lui Cato, apoi indică spre rafturile încărcate care se 
aliniau pe perete. Ai destule lucruri de citit, ca să te ţină 
ocupat, nu-i aşa? Ar trebui să te ajute să-ţi treacă timpul 
mai repede. 

— Până când, mă întreb. Cato îşi ridică mâna liberă şi îşi 
frecă uşor obrazul, acolo unde se termina cicatricea. Nu 
mai avem veşti de la Narcissus de aproape o lună. 

Cato trimisese un mesaj pentru secretarul imperial prin 
intermediul hangiului, cerând să ştie de ce el şi Macro erau 
obligaţi să rămână în Ostia. Răspunsul fusese concis şi le 
spunea că pur şi simplu trebuiau să aştepte. Plictiseala lui 
Cato, generată de şederea forţată în port, alterna cu furia 
acută din cauză că era ţinut departe de Iulia. Chiar şi aşa, 
era chinuit de gândul la reacţia ei atunci când îi va vedea 
cicatricea. O va accepta şi-l va primi iar în braţele ei? Sau 
se va da înapoi dezgustată? Cato se temea cel mai mult de 
faptul că ea îl va compătimi şi i se va dărui doar din acest 
motiv. Gândul îl îmbolnăvea. Până când nu o va vedea din 
nou, nu putea şti care-i va fi răspunsul. Nici nu se putea 
pregăti pentru întâlnire, deoarece Narcissus îi interzisese 
să o contacteze. 

— Ce citeşti acolo? îi întrerupse Macro şirul gândurilor. 

Cato se concentră. 

— E o copie a gazetei din Roma. M-am pus la curent cu 
evenimentele din oraş din ultimele luni ca să văd dacă nu 


găsesc vreun indiciu despre ceea ce vrea Narcissus să 
facem. 

— Şi? 

— Nimic neobişnuit. Doar şirul obişnuit de ceremonii, 
anunţuri de numiri, naşteri, căsătorii şi decese ale celor 
maăreţi şi buni. Şi o menționare a senatorului Sempronius. A 
fost lăudat de împărat pentru că a înăbuşit revolta sclavilor 
din Creta. 

— Presupun că nu se face nicio referire la rolul pe care l- 
am jucat noi, interveni Macro. 

— Din păcate, nu. 

— Ei bine, asta nu e o surpriză. Altceva demn de luat în 
seamă? 

Cato se uită în jos spre foile din faţa lui şi clătină din cap. 

— Nimic semnificativ, doar dacă... Căută printre 
pergamente, aruncându-şi scurt privirea peste ele, apoi 
trase unul afară. Aici. Un raport de acum două săptămâni 
care anunţă că tâlharii i-au ţinut calea unuia din ofiţerii 
gărzii şi apoi l-au ucis lângă Picenum. Hoţii nu au fost 
găsiţi... Lasă în urmă o văduvă îndurerată şi un fiu tânăr 
etc. Cato îl privi pe prietenul său. Asta e tot. 

— Nu pare să aibă vreo legătură cu şederea noastră aici, 
zise Macro. 

— Presupun că nu. Cato se lăsă pe spate şi îşi întinse 
braţele în timp ce căscă cu poftă. Când termină, se sprijini 
pe coate şi se uită la Macro. Încă o zi în minunatul oraş 
Ostia. Ce să facem ca să ne distrăm? La teatru nu e nimic. E 
prea frig să mergem la plajă şi să înotăm. Cea mai mare 
parte a băilor sunt închise până ce se va relua negoţul la 
primăvară, iar prietenul nostru Spurius, hangiul, refuză să 
aprindă focul pentru a încălzi locul până deseară. 

Macro râse. 

— Vai, dar ce dispoziţie mizerabilă ai! se gândi o clipă, 
apoi ridică din sprâncene. O să-ţi zic ce facem. Conform lui 
Spurius, au adus marfă proaspătă la lupanarul de lângă 


Băile lui Mithra. Nu vrei să mergem să vedem care e 
oferta? Ceva care să ne ţină de cald. Ce spui? 

— Sună tentant. Dar nu am dispoziţie pentru asta. 

— Pe toţi zeii! Te păstrezi pentru fata aia, nu-i aşa? 

Cato ridică din umeri. Adevărul era că nu-l prea stimula 
ideea de a vizita nişte târfe marcate de boală, de care se 
foloseau oamenii din oraş, dar şi marinarii în trecere. Dacă 
lua ceva de la vreuna din ele, asta i-ar fi distrus posibilitatea 
unei uniuni fericite cu lulia. 

— Du-te tu, dacă chiar îţi doreşti. Eu mă întorc la han să 
iau o gustare, apoi o să citesc ceva. 

— Să citeşti, repetă Macro absent. Dar ce-ţi curge prin 
vene, băiete? Sânge sau zeamă lungă? 

— Orice ar fi, o să rămân în camera noastră să citesc. Tu 
poţi face ce doreşti. 

— Voi face. Imediat ce voi mânca pentru a-mi spori 
puterea. 

Băncile hârşâiră când cei doi soldaţi se ridicară în 
picioare. Cato strânse gazetele la un loc şi le puse înapoi pe 
raft înainte ca el şi Macro să iasă din bibliotecă, zgomotul 
paşilor lor deranjându-i iarăşi pe ceilalţi doi bărbaţi. 

— Șşşt! Unul dintre ei îşi ridică un deget la buze. Ştiţi, 
asta e o bibliotecă! 

— Bibliotecă! rânji Macro dispreţuitor. E un bordel al 
ideilor, asta e! Singura diferenţă e că biblioteca nu te va 
lăsa cu o fierbinţeală plăcută şi călduţă pe dinăuntru, nu? 

— Şocant! exclamă bărbatul. Se întoarse spre Cato. 
Domnule, vă rog fiţi atât de bun cât să-l scoateţi din incintă 
pe însoţitorul dumneavoastră. 

— Nu are nevoie de îndemnuri, credeţi-mă. Haide, 
Macro! 

Cato îl trase de braţ şi îl îndreptă spre ieşire. 


Bucătarul lui Spurius, un marinar bătrân care îşi 
pierduse un picior într-un accident, le servi o tocană 
subţire, cu câteva bucăţi de carne care s-ar fi putut să 


provină de la o pulpă de miel foarte condimentate, dar era 
dificil de spus, întrucât îşi pierduse toată aroma pe care o 
avusese cândva, iar acum avea o textură de coajă udă de 
copac. Dar era caldă şi a reuşit să potolească foamea celor 
doi soldaţi. Când Cato ceru nişte pâine, bucătarul îl privi 
urât, plecă şonticăind şi se întoarse cu o pâine veche, pe 
care o trânti pe masă. 

— Ei, poftim! Spurius! urlă Macro, speriindu-i pe ceilalţi 
patru muşterii ai hanului. Spurius se afla la bar, aranjându- 
şi cănile ieftine, din pământ, pe rafturile din spatele 
tejghelei. Se întoarse iritat şi se grăbi spre masă. 

— Ce s-a întâmplat? Şi n-ai vrea să vorbeşti mai încet? 

Macro arătă spre castronul cu fiertură, care era încă pe 
sfert plin. 

— Poate că mi-e destul de foame cât să mănânc lăturile 
astea, dar trag linie când vine vorba de pâine, pe care 
niciun nenorocit de porc nu ar putea fi forţat să o înghită! 
Ridică pâinea şi o trânti de masă. E tare ca piatra. 

— Atunci bag-o în tocană. Se va înmuia imediat, sugeră 
Spurius îndatoritor. 

— Vreau pâine bună! replică Macro ferm. Pâine proaspăt 
coaptă. Şi o vreau acum! 

— Îmi pare rău, dar nu avem. 

Macro îşi împinse scaunul în spate. Continuă cu o voce 
joasă, pentru a se asigura că nu-l vor auzi ceilalţi clienţi. 

— Uite ce e, ţi s-a spus să ai grijă de noi şi fără îndoială că 
eşti plătit destul de bine pentru a ne suporta şi a ne hrăni. 

— Sunt plătit foarte puţin pentru voi doi, mormăi 
Spurius. Sau cel puţin voi fi, atunci când Narcissus se va 
decide să o facă. Între timp, îmi mâncaţi din profit. 

Macro zâmbi. 

— Şarpele ăla de Narcissus nu dă niciodată mai mult 
decât trebuie şi e la fel de posibil să te înşele, dar şi să-şi 
ţină cuvântul, după cum şi noi am aflat pe propria piele nu 
de puţine ori. 


— Macro, ajunge! îl avertiză Cato. Nu discutăm despre 
treburile noastre. 

Macro se întoarse şi-l privi cu intensitate, apoi expresia 
de pe chip i se înmuie. 

— În regulă. Dar nu prea-mi cade bine faptul că sunt 
lăsat cu ochii în soare în Ostia, doar cu taverna asta unde 
putem găsi mâncare şi adăpost. Nu e corect, Cato. 

— Bineînţeles că nu e, dar nu putem face nimic în această 
privinţă. Cato se întoarse spre hangiu. Haide, ştiu că nu 
suporţi faptul că ţi-am fost vârâţi pe gât. Nici nouă nu ne 
place mai mult. Dar, ca să ne înţelegem cu toţii şi să nu ne 
facem necazuri, îţi sugerez să faci ceva ca să ne 
îmbunătăţeşti rațiile. Pentru început, te sfătuiesc să aduci 
pâinea proaspătă pe care a cerut-o amicul meu. 

Spurius trase o gură de aer ca să se calmeze şi înclină 
capul uşor: 

— Voi vedea ce pot găsi. Dacă promiteţi să nu-mi faceţi 
probleme cu ceilalţi clienţi. 

Cato clătină din cap: 

— Promitem. 

Hangiul se întoarse la tejghea şi începu o discuţie în 
şoaptă cu bucătarul. Cato zâmbi dulce spre Macro: 

— Vezi câte putem obţine cu puţină rațiune? 

Macro pufni: 

— Are rostul ei. Totuşi, vreau să spun că, din când în 
când, am găsit că aplicarea forţei este în egală măsură 
eficientă pentru obţinerea de rezultate. 

— Nu şi dacă doreşti să nu atragi atenţia asupra ta. 

Macro dădu din cap: 

— M-aş descurca oarecum cu puţină atenţie, Cato. Locul 
ăsta mă scoate din minţi. Şi aşa e destul de rău că trebuie 
să stăm şi să aşteptăm după bunul plac al lui Narcissus. Dar 
nemernicul ăla nu ne-a dat nici măcar o fracțiune din solda 
pe care ne-o datora şi nu ne putem permite măcar o masă 
bună sau o locuinţă mai confortabilă. 

Cato rămase tăcut pentru un moment. 


— Fără îndoială că prin asta urmăreşte să ne facă mai 
binevoitori. 

Înainte ca Macro să răspundă, se auzi hârâitul roţilor 
unei căruţe pe stradă, iar zgomotul muri brusc atunci când 
vehiculul trase în faţa hanului. Spurius se grăbi spre uşă, o 
deschise puţin, apoi plonjă repede afară, trântind uşa după 
el. Macro şi Cato auziră un scurt schimb de cuvinte şoptite, 
după care căruţa continuă să meargă pe lângă clădire, 
până în spate, unde se afla o curte mică cu grajduri pentru 
caii călătorilor care se opreau la han. 

— Noi clienţi pentru magherniţa asta, reflectă Macro. 
Crezi că ar trebui să-i avertizăm să nu rămână aici? 

— Las-o baltă, zise Cato cu un aer obosit. 

Se uită o clipă fix la castron, apoi îşi luă fără tragere de 
inimă lingura pentru a mai lua câteva înghiţituri de tocană. 
Imediat după aceea, apăru şi bucătarul, părând tulburat pe 
când şchiopăta spre masă şi le dădu o pâine proaspătă. 
Macro o adulmecă şi se uită la Cato surprins. 

— E proaspăt coaptă! 

O luă, o rupse în două şi împinse o bucată spre Cato, 
înainte să se înfrupte cu poftă din masa de aluat. Din 
camerele din spate ale hanului se auziră sunetul unor voci 
şi hârşâitul mobilei, apoi nu trecu mult şi Spurius apăru 
prin deschizătura uşii joase din spatele tejghelei. Se uită 
împrejur spre ceilalţi clienţi, apoi traversă încăperea până 
la masa lui Macro şi a lui Cato. 

— Acum ce mai e? bombăni Macro. Fac pariu că ticălosul 
vrea să ne mute din camera noastră pentru a face loc 
pentru noul său oaspete. 

— Nu prea cred. 

Spurius se aplecă spre ei şi le vorbi foarte încet: 


— Urmaţi-mă! 
Cato şi Macro schimbară iute o privire, apoi Cato 
răspunse: 


— De ce? 


— De ce? se încruntă Spurius. Veniţi odată cu mine, 
domnilor. Vă va fi destul de clar într-o clipă. Nu mai pot 
spune altceva. Făcu un semn uşor cu capul spre ceilalţi 
muşterii. Dacă mă înţelegeţi. 

Macro ridică din umeri: 

— Nu. 

— Haide, zise Cato. Să mergem. 

Lăsară resturile prânzului şi se ridicară ca să-l urmeze pe 
hangiu de-a lungul sălii, către uşa care ducea spre partea 
din spate a hanului. Ceilalţi oameni din încăpere nu se 
putură abţine să nu-i măsoare curioşi cu privirea în timp ce 
treceau pe lângă ei, observă Cato cu un uşor zâmbet 
amuzat. Spurius intră primul, urmat de Macro, Cato, care 
venea ultimul, fiind nevoit să se oprească în prag. În spate 
se afla o încăpere îngustă, luminată doar de o singură 
lampă cu ulei. La lumina sa slabă, Cato putu vedea că 
pereţii erau plini cu damigene de vin şi coşuri de legume, 
iar o plasă cu pâine proaspăt scoasă din cuptor atârna într- 
un cârlig, lângă două pulpe de carne afumată. Era evident 
că hangiul mânca bine, chiar dacă clienţii săi nu o făceau. În 
capătul îndepărtat al camerei se afla o uşă întredeschisă, 
iar cadrul acesteia era puternic luminat de focul care ardea 
în camera alăturată. Spurius intră în încăpere, urmat de 
Macro, care murmură imediat o înjurătură. Camera era 
generos proporţionată, având o masă mare în mijloc. Un foc 
pentru gătit, proaspăt alimentat cu cărbuni, trosnea sub un 
grilaj de metal şi oferea încăperii o lumină rozalie. În 
capătul îndepărtat al mesei stătea o siluetă zveltă, într-o 
mantie simplă. Îşi ridică privirea de la pâinea cu brânză 
care-i fusese aşezată în faţă şi zâmbi la vederea lui Macro şi 
a lui Cato. 

—  Salutări, domnilor. Ce bine că vă alăturaţi mie! 
Narcissus le făcu semn spre banca din faţa lui. Sau mai 
degrabă, ce bine că eu mă alătur vouă. 

— Ce cauţi aici? întrebă Macro. Începusem să mă tem că 
o să ne ţii stând degeaba pentru totdeauna. 


— Şi pentru mine e o plăcere să te revăd, centurionule, 
răspunse Narcissus fără pic de sinceritate. Aşteptarea a 
luat sfârşit. Împăratul vostru are nevoie iarăşi de voi. Acum 
mai mult ca niciodată... 


CAPITOLUL 3 


Cato răspunse la salutul secretarului împăratului cu o 
privire rece. În ciuda faptului că se născuse sclav în palatul 
imperial, Narcissus muncise din greu şi fusese eliberat de 
Claudius în anii de dinainte de a deveni împărat. Ca libert, 
Narcissus avea un statut social inferior chiar şi celui mai 
umil dintre cetăţenii romani, dar, fiind unul dintre consilierii 
apropiaţi ai împăratului, dispunea de putere şi influenţă mai 
mare decât a oricărui aristocrat din Senat. Narcissus 
controla reţeaua de spioni, menită să descopere 
amenințările la adresa stăpânului său. Din această ipostază, 
el se folosise şi mai înainte de serviciile lui Cato şi Macro, şi 
era pe cale să o facă din nou, reflectă Cato cu acreală. 

Odată ce hangiul aduse o cană cu vin şi trei cupe, 
Narcissus îl concedie. 

— Asta e suficient pentru moment, Spurius. Asigură-te că 
nu suntem întrerupţi sau auziţi. 

— Da, stăpâne. Spurius îşi înclină capul şi apoi se 
întoarse ca să plece. La uşă se opri. Stăpâne? 

— Ce este? 

— În legătură cu fiica mea. Aveţi ceva veşti despre ea? 

— Pergilla, nu-i aşa? Da, încă încerc să-l conving pe 
împărat să-i acorde libertatea. Aceste lucruri necesită timp. 
Tu ţine-te de promisiunea ta, iar eu voi vedea ce pot face 
pentru ea. Narcissus făcu un semn cu mâna. Acum lasă-ne. 

Spurius se grăbi să iasă, iar Narcissus aşteptă până ce 
sunetul paşilor se stinse şi uşa de la capătul încăperii de 
legătură, se închise în spatele hangiului. 

— E un servitor bun şi credincios, dar poate fi destul de 
pretenţios uneori. Oricum, destul despre el! Narcissus se 
aplecă în faţă şi făcu un semn cu capul spre urcior. Macro, 
de ce nu ne torni câte o cupă la fiecare? Ar trebui să 
sărbătorim această reuniune a unor vechi prieteni. 

Macro clătină din cap: 


— Ultimul lucru e să devii prietenul meu. 

Narcissus se uită la el o clipă, apoi dădu din cap: 

— Prea bine atunci, centurionule. Voi face eu onorurile. 
Se aplecă în faţă, trase dopul urciorului şi turnă vinul închis 
la culoare în fiecare cupă. Apoi puse cana jos şi ridică 
paharul. Cel puţin puteţi să mi vă alăturaţi într-un toast... 
Moarte duşmanilor împăratului! 

Macro se uitase cu jind la vin şi, doar cu o scurtă dovadă 
de aversiune, ridică cea mai apropiată dintre cupe şi repetă 
toastul. Luă o înghiţitură şi scoase un sunet de apreciere. 

— Deci asta ne ascundea ticălosul ăla zgârcit de Spurius. 

— Deci nu aţi fost trataţi bine, să înţeleg? întrebă 
Narcissus. Hangiul a primit instrucţiuni să vă ofere tot 
confortul. 

— A făcut tot ce i-a stat în puteri, zise Cato. 

Dacă dădea crezare spuselor hangiului, atunci însemna 
că nu fusese răsplătit pentru deranjul făcut de cei doi 
oaspeţi timp de atâtea luni. Şi mai mult, dacă Narcissus o 
folosea pe fiica lui Spurius pentru a-şi impune voinţa asupra 
hangiului, Cato nu avea de gând să înmulțească problemele 
omului. 

— Ni s-a dat o cameră curată şi ne-a hrănit regulat, 
continuă el. Spurius te-a slujit bine. 

— Presupun că a făcut-o. Narcissus privi în treacăt la 
expresia surprinsă a lui Macro, apoi ridică o sprânceană. 
Deşi tu nu pari a fi de acord că v-a servit bine pe voi, în mod 
special. 

— Suntem soldaţi, replică Macro. Suntem obişnuiţi cu 
lucruri şi mai rele. 

— Aşa e. Şi e timpul să serviţi Roma încă o dată. 
Narcissus luă o înghiţitură mică de vin şi-şi linse buzele. 
Falernian. Spurius încearcă să impresioneze. 

— Îmi imaginez că te grăbeşti să te întorci la palat, zise 
Cato. Mai bine să trecem direct la treabă. 

— Ce grijuliu din partea ta, tinere Cato, răspunse 
Narcissus pe un ton de gheaţă. Îşi puse cupa jos cu o 


lovitură puternică. Prea bine. Vă amintiţi ultima noastră 
întâlnire? 

— Din Capreae, desigur. 

— Am ridicat problema unei noi ameninţări reprezentate 
de Eliberatori. Ticăloşii aceştia nu-şi vor găsi odihna până 
când nu-l vor elimina pe împărat. Bineînţeles, ei pretind că 
acţionează în numele intereselor Senatului şi a poporului 
roman, dar în realitate vor arunca Roma înapoi în era 
întunecată a tiranilor precum Sulla şi Marius. Senatul va fi 
sfâşiat de luptele pentru putere ale diverselor facţiuni 
rivale. Vom avea de-a face cu un război civil doar la câteva 
luni de la căderea lui Claudius. Narcissus se opri pentru un 
moment. Senatul avea importanţa sa înainte ca Roma să 
devină un imperiu. Acum, doar o autoritate supremă poate 
să asigure ordinea necesară. Adevărul e că nu ne putem 
încrede în senatori în ceea ce priveşte siguranţa şi 
securitatea Romei. 

Cato râse sec: 

— Iar tu poţi fi de încredere, presupun. 

Narcissus rămase tăcut pentru o clipă, nările sale înguste 
fremătând de dispreţ. Apoi clătină din cap: 

— Da. Eu şi cei care mă slujesc suntem cei care facem 
diferenţa între ordine şi un haos însângerat. 

— Asta poate că aşa e, admise Cato, dar adevărul e că 
ordinea pe care pretinzi tu că o aperi e, din când în când, 
aproape la fel de însângerată. 

— Trebuie să plătim un preţ pentru ordine. Chiar crezi că 
pacea şi prosperitatea se pot menţine fără a vărsa o 
cantitate mică de sânge? Voi, doi soldaţi, dintre toţi oamenii, 
ar trebui să cunoaşteţi acest lucru. Dar ceea ce nu ştiţi e că 
războaiele pe care voi le purtaţi în numele Romei nu se 
sfârşesc odată cu bătăliile. Mai există un alt câmp de luptă, 
departe de frontieră, unde operaţiunile continuă fără 
încetare şi aceea este lupta pentru ordine. Acesta este 
războiul pe care îl duc eu. Duşmanii mei nu sunt nişte 
barbari care urlă. Sunt creaturi cu vorbă dulce, care 


pândesc din umbră şi care caută să obţină puterea 
personală pe cheltuiala bunurilor publice. Ei îşi pot îmbrăca 
ambițiile în roba principiilor, dar credeţi-mă, nu există 
niciun rău pe care să nu-l aprobe ca să-şi atingă scopurile. 
De-asta Roma are nevoie de mine şi de-asta are nevoie de 
voi. Oamenii ca noi sunt singura ei speranţă de 
supravieţuire. 

Narcissus se opri şi se mai servi cu puţin vin, apoi îşi linse 
buzele. 

— E amuzant, zise Cato. Când alţi oameni acţionează 
pentru propriul interes, zici că e ceva malefic. Când o facem 
noi, suntem patrioţi. 

— Pentru că noi luptăm pentru o cauză dreaptă. A lor nu 
este. 

— E doar o diferenţă de perspectivă. 

— Nu-i înnobila pe duşmanii noştri cu abstracţiunile tale 
filosofice, Cato. Întreabă-te doar în a cui Romă ai prefera să 
trăieşti. În a noastră sau în a lor? 

Macro plescăi din limbă. 

— Are dreptate. 

— Gata! Narcissus radia. Chiar şi centurionul Macro vede 
adevărul din spusele mele. 

Macro se încruntă, apoi ridică o sprânceană. 

— Chiar şi centurionul Macro... Mulţumesc. 

Narcissus râse uşor şi umplu cupa lui Macro. 

— Nu am vrut să te jignesc. Am vrut doar să zic că binele 
şi răul din spusele mele sunt clare ca bună ziua unui bărbat 
de acţiune, precum eşti tu. 

În timp ce Macro reflecta la toate acestea, secretarul 
imperial trecu rapid mai departe: 

— În orice caz, Cato, chiar nu prea avem de ales în 
această privinţă. Chiar dacă-ţi respect dreptul de a-ţi 
exprima opinia, oricât de puţin te-ai fi gândit la problema în 
chestiune, eşti nevoit să faci ce-ţi spun eu, dacă tu şi Macro 
vreţi să avansați în carieră, şi mai ales dacă tu vrei să te 


căsătoreşti cu fata aia destul de drăguță a senatorului 
Sempronius. 

Cato îşi plecă capul şi îşi trecu uşor degetele prin buclele 
negre ale părului său zbârlit. Narcissus îi adusese exact 
unde dorise. Mai mult decât orice, el şi Macro doreau să se 
întoarcă în armată. Cato avea nevoie de promovarea care i- 
ar fi adus şi calitatea de membru al clasei ecvestre. Doar 
asta ar fi făcut acceptabilă căsătoria sa în cadrul familiei 
unui senator. 

— Ei bine, băiete, îi întrerupse Macro firul gândurilor, ce 
zici de asta? Orice ca să plecăm din locul ăsta. În plus, nu 
poate fi o slujbă prea rea. Cu siguranţă n-ar trebui să fie 
mult mai periculos decât ceea ce am experimentat deja. 

Narcissus îşi strânse buzele, dar nu zise nimic. 

Cu un oftat istovit, Cato îşi ridică fruntea şi se uită direct 
la secretarul imperial: 

— Ce vrei să facem? 

Narcissus zâmbi încet, cu aerul unui bărbat care era 
obişnuit ca lucrurile să se facă precum dorea el. 

— Voi începe prin a vă explica parţial contextul acestei 
situaţii. Se aplecă în faţă şi îşi împreună degetele. După 
cum ştiţi deja, regimul aproape că a fost doborât de 
conspiraţiile puse la cale de Messalina. Femeia aia a fost 
otravă curată. Nu a existat niciun desfrâu pe care să nu-l 
încerce. Singurul lucru la înălţimea destrăbălării şi a lipsei 
sale de etică a fost ambiția ei. Ştia exact cum să-l învârtă pe 
Claudius pe degetul mic. Nu doar pe el, ci şi pe mulţi alţii, 
inclusiv pe unul dintre sfătuitorii împăratului, Polybius. 

— Mi-e cunoscut numele, zise Cato. Nu cumva e cel care 
s-a sinucis? 

— Asta e ceea ce i s-a ordonat să facă. În numele 
împăratului. Nici măcar nu am avut timp să apelăm la 
Claudius înainte ca el să fie vizitat de câţiva pretorieni, care 
l-au convins. 

— Ucis? 


— Linia dintre crimă, execuţie şi sinucidere a devenit 
destul de neclară în ultimii ani. Moartea, într-un fel sau 
altul, rezolvă dificultăţile politice sau dorinţa de răzbunare, 
sau pur şi simplu vine ca un capriciu pentru cei care au 
autoritatea să o poruncească. Tocmai de aceea nu-i puteam 
permite Messalinei să rămână într-o poziţie de unde ar fi 
putut exercita mai multă influenţă asupra împăratului decât 
consilierii lui apropiaţi. Aşa că, atunci când s-a hotărât să se 
folosească de absenţa împăratului din Roma pentru a 
divorța de el, şi să se căsătorească cu amantul ei şi să pună 
mâna pe putere, a trebuit să acţionăm. Atunci am primit eu 
veştile. Am intuit pericolul iminent, aşa că am vorbit cu cei 
care erau cei mai apropiaţi de împărat, Callistus şi Pallas. 
Ne-a trebuit toată puterea de convingere pentru a-l face pe 
Claudius să accepte adevărul despre Messalina. Apoi a 
negat totul, spunând că nu putea fi adevărat! Narcissus 
tremură vizibil la această amintire. Aşa că l-am încurajat să 
bea nişte vin, pentru a mai atenua lovitura. Acesta a fost 
momentul când i-am prezentat un mandat pentru arestarea 
şi execuţia ei, amestecat printre alte câteva mandate emise 
în vederea arestării aliaţilor ei. 

— Câine ce eşti! comentă Macro cu admiraţie. Ce a făcut 
împăratul când a revenit la realitate? 

— A plâns după ea timp de o lună. Pe când noi trei ne 
ocupam să-i eliminăm pe ceilalţi membri ai conspirației 
Messalinei. Scopul explicaţiilor e să vă fac să conştientizaţi 
cât de uşor poate fi păcălit împăratul, iar acest lucru îl face 
pe el, dar şi Roma, vulnerabil. 

— Atunci care e treaba cu noua sa nevastă? întrebă 
Macro. Agrippina. E nepoata lui, dacă îmi amintesc eu bine. 

— Oh, da. Şi asta a generat un scandal pe cinste când 
Claudius a anunţat public pe cine a ales să-i fie mireasă. A 
trebuit să mă lupt ca să conving Senatul să aprobe o 
măsură de înlăturare a unui astfel de mariaj din legile de 
incest. Din fericire, unul dintre senatorii de frunte a fost 
destul de doritor să se bage pe sub pielea împăratului. S-a 


apucat de lucru şi a forţat votarea noii legi. Chiar şi aşa, pot 
să vă spun că nu a fosto treabă uşoară. 

Cato cugetase pe tot parcursul acestui schimb de replici: 

— A cui a fost ideea de a o propune pe Agrippina? 

Urmă o pauză scurtă înainte ca Narcissus să răspundă pe 
un ton plin de venin: 

— Pallas. A zis că şansele de a evita repetarea episodului 
Messalina sunt mai mari dacă-i alegem o soţie din cadrul 
familiei. În plus, Pallas are o oarecare influenţă asupra ei. 
Ne-am gândit că vom putea să o ţinem în lesă şi să ne 
asigurăm de faptul că împăratul va continua să asculte de 
sfaturile noastre. 

— Şi a funcţionat? Noua împărăteasă îşi joacă rolul cu 
bunăvoința care se aşteaptă de la ea? 

Narcissus îşi înclină capul într-o parte: 

— Nu ne-a făcut prea multe necazuri. Singura problemă 
e că a intrat în căsătorie cu un bagaj neobişnuit. 

— Bagaj? 

— Fiul ei. Lucius Domitius Aenobarbus. Cel puţin aşa 
obişnuiau să-l numească, înainte ca ea să-l convingă pe 
împărat să-l adopte. Acum e cunoscut ca Nero Claudius 
Drusus Germanicus. Fiul natural al lui Claudius nu acceptă 
noul aranjament. Britannicus refuză să-l recunoască pe 
fratele său vitreg şi nu vrea să-l strige Nero. Aşa că nu prea 
se face risipă de dragoste pe acolo. Cei doi se vor lua la 
bătaie pentru a-i urma lui Claudius când acesta va trece în 
lumea umbrelor sau unde s-or duce împărații deificaţi. 

Macro dădu din cap: 

— Sună de parcă va avea loc o adevărată împărţire, ca pe 
vremuri, când va veni timpul potrivit. 

Cato cugetă o clipă înainte să vorbească din nou. 

— Dar Britannicus e moştenitorul împăratului, aşa că e, 
cu siguranţă, primul în ordinea succesiunii? 

— Doar dacă asta ar fi fost o chestiune clarificată 
definitiv, replică Narcissus. Nero are paisprezece ani, cu 
patru mai mult decât fratele său vitreg. Britannicus are un 


dezavantaj, şi anume că mama sa a fost Messalina şi, în 
ceea ce-l priveşte pe tatăl său, asta îl cam pune în umbră. 
Dacă va deveni împărat, atunci mă tem pentru duşmanii 
mamei sale. E tipul de băiat care ar face o prioritate din a 
se răzbuna. 

Macro zâmbi: 

— Înseamnă că mai există dreptate în viaţă. Perspectiva 
asta probabil că-ţi provoacă multe nopţi albe. 

Expresia lui Narcissus deveni dintr-odată dură: 

— Centurionule, dacă ai şti doar o fărâmă din ceea ce-mi 
împovărează mintea, mă îndoiesc că ai mai putea să dormi 
vreodată. Împăratul e vulnerabil în faţa amenințărilor 
venite din toate părţile. Sănătatea lui începe să se 
deterioreze, iar eu trebuie să fac tot ce-mi stă în putere 
pentru a-l proteja şi pentru a mă asigura că pacea şi 
ordinea vor dăinui. 

— Şi când va muri bătrânul? Ce se va întâmpla atunci? 
interveni Macro subtil. 

— Atunci trebuie să ne asigurăm că va fi ales succesorul 
potrivit. 

— La cine te-ai gândit? întrebă Cato. 

— Nu sunt încă sigur. Nero şi Britannicus sunt tineri şi 
fiecare dintre ei are propriile virtuţi şi defecte. Când va veni 
timpul, eu şi ceilalţi consilieri ai împăratului vom face o 
alegere şi-l vom ghida pe Claudius în direcţia corectă când 
îşi va numi succesorul. 

Cato îşi strânse buzele: 

— Nu înţeleg ce legătură au toate acestea cu Macro şi cu 
mine. Nu putem face nimic ca să influenţăm evenimentele. 

— V-am spus că am simţit că era necesar să vă pun la 
curent cu imaginea de ansamblu, ca să înţelegeţi gravitatea 
situaţiei când vă voi spune ce trebuie să vă cer ţie şi lui 
Macro. 

Cei doi ofiţeri schimbară rapid o privire, apoi Cato îi făcu 
semn lui Narcissus să continue. 


Secretarul imperial îşi adună gândurile şi vorbi pe un ton 
potolit: 

— Având în vedere dezbinarea de la palat, Eliberatorii s- 
au decis să acţioneze. Cheia oricărei schimbări a puterii la 
Roma este controlul asupra Gărzii Pretoriene. Sprijinul 
pretorienilor a fost cel care a făcut posibilă urcarea pe tron 
a lui Claudius. Când împăratul va muri, ei reprezintă ultimul 
arbitru când va veni vorba de problema persoanei care va 
câştiga tronul. Acum, dacă Eliberatorii vor prelua controlul 
pretorienilor, întrebarea care se pune, referitor la care 
dintre fiii împăratului va moşteni tronul, devine pur 
academică. Vor fi doborâţi, împreună cu restul familiei 
imperiale, cu servitorii şi aliaţii lor. Se opri pentru a lăsa 
cuvintele să-şi facă efectul. Tocmai de aceea comanda gărzii 
este împărţită între doi prefecţi, iar garda personală a 
împăratului e formată din mercenari germani - oameni în 
care el poate avea încredere. Totuşi, unul dintre prefecţi e 
bolnav de câteva luni, ceea ce îi lasă pe pretorieni direct 
sub comanda celuilalt, Lusius Geta, care mă îngrijorează. În 
ultima vreme a mărit numărul de antrenamente al 
oamenilor, muncindu-i din greu cu marşuri regulate, 
exerciţii cu arme şi lupte simulate. Recent, antrenamentul 
de luptă s-a schimbat. Acum îi instruieşte pe oameni în 
lupta de stradă şi tehnici de asediu. 

— Mie mi se pare că e doar un comandant conştiincios, 
zise Macro. Şi eu i-aş munci la fel de mult pe oameni dacă 
aş fi în locul lui. 

— Sunt convins că aşa ai face. Dar nu acesta a fost 
obiceiul prefecţilor anteriori. Încă şi mai îngrijorător e 
faptul că ofiţerii săi par să-i fie extrem de loiali lui Geta şi îl 
respectă foarte mult. Narcissus îşi deschise palmele. Vă daţi 
seama că trebuie să-l privesc pe acest om cu un anumit 
grad de suspiciune. 

Macro ridică din umeri, dar Cato încuviinţă uşor din cap. 

— Mai e ceva. Luna trecută, unul dintre tribunii gărzii a 
fost ucis pe drum. 


Cato clătină din cap: 

— Balbus. 

— Exact. De unde ştiai? 

— Am citit despre asta în gazetă. Nu prea am avut 
altceva de făcut cu timpul liber. Am înţeles că Balbus a fost 
ucis de tâlhari. 

— Aceasta este versiunea oficială. Ceea ce nu menţiona 
raportul este că el se afla la comanda unui convoi cu 
lingouri, trimise de la monetăria din Narbonensis. Echipa 
de căutări i-a găsit la marginea drumului cadavrul despuiat, 
fără îndoială pentru a face să pară că Balbus a căzut 
victima unui jaf. Nu le-a luat prea mult să localizeze 
rămăşiţele căruţelor din convoi. Dar lăzile cu lingouri 
dispăruseră. Cam două milioane de denari pierduţi. 

Macro fluieră. 

— Chiar aşa! O sumă uriaşă, iar problema e că doar 
câţiva oameni, slujitori imperiali şi pretorieni, ştiau despre 
convoi. A fost o lovitură din interior. l-am interogat pe cei 
care ştiau despre asta, iar unii dintre ei au fost supuşi la 
tortură, dar anchetatorii mei nu au scos nimic de la ei. Ori 
sunt nevinovaţi, ori sunt destul de puternici pentru a nu 
ceda sub presiune. 

— Poate că s-a scurs pe undeva informaţia despre convoi, 
sugeră Cato. Poate cineva a auzit sau a văzut ceva care a 
dat totul de gol. 

— E posibil. Dar am încredere în oamenii mei că sunt 
discreţi. Ştiu că preţul pe care trebuie să-l plătească dacă 
mă dezamăgesc este destul de mare. Aşa că nu mai rămân 
decât pretorienii. Fie securitatea a fost slabă, fie există 
trădători în rândurile lor. Asta am crezut până acum câteva 
zile. Apoi mi-a surâs norocul. Unul dintre pretorieni s-a 
îmbătat şi a stârnit un scandal într-o cârciumă sordidă, în 
apropiere de Marele Circ. A fost închis în cazarmă. La o 
investigaţie mai amănunţită s-a descoperit că el cheltuise 
toată ziua bani, cumpărând băutură pentru camarazii săi, 
dar şi pentru trecători. Pierduse, de asemenea, o mică 


avere, în monede din argint, la curse şi încă nu-şi retrăsese 
toţi banii din economiile de la cazarmă. Am dat ordin să fie 
eliberat, iar centurionul lui l-a pus să facă de serviciu timp 
de o lună. Acum două nopţi le-am ordonat agenţilor mei să 
îl umfle şi să-l ducă la un adăpost sigur, din afara oraşului, 
pentru interogatoriu. S-a dovedit a fi un client rezistent şi, 
din păcate, au fost necesare metode de interogare mai 
riguroase. Înainte să moară a mărturisit că fusese implicat 
în atacul asupra convoiului şi ne-a dat un nume. Un 
centurion care serveşte în cohorta însărcinată cu paza 
palatului imperial, Marcus Lurco. Conform bărbatului, 
Lurco e unul dintre capii conspirației. Aşa că ştim că există 
o facțiune de trădători în Garda Pretoriană. 

— A menţionat pretorianul vreo legătură cu Eliberatorii? 
întrebă Cato. 

— Da. Narcissus inspiră adânc. Situaţia e serioasă. Există 
doar un motiv pentru care ei ar urmări să pună mâna pe o 
astfel de avere. Au început să strângă bani pentru un 
război. Odată ce vor avea suficienţi, cred că vor folosi banii 
să mituiască Garda Pretoriană pentru a-i susţine când vor 
încerca să-l detroneze pe împărat. 

Urmă o scurtă tăcere. Macro îşi goli cupa şi îşi mai turnă 
încă una, în timp ce încerca să pară serios implicat: 

— Toate acestea sunt foarte interesante, dar ce legătură 
au cu noi? 

— E simplu. Am nevoie de nişte oameni din interior, în 
care să pot avea deplină încredere. Vreau ca tu şi Cato să 
vă alăturaţi Gărzii Pretoriene, să vă alăturaţi conspirației, 
să identificaţi conducătorii şi apoi, dacă e necesar, să-i 
eliminaţi. A, şi să găsiţi şi să returnaţi argintul furat. 

Macro se holbă la el, apoi izbucni în râs: 

— Simplu ca bună ziua. Sunt convins că ai agenţi care 
sunt obişnuiţi cu toată această porcărie clandestină. Noi 
suntem soldaţi şi habar nu avem cum trebuie să înjunghiem 
un om pe la spate. Trebuie să existe cineva mai bun decât 
noi pe care să-l poţi folosi. 


— Oh, am un mic grup de oameni pe care mă pot baza. 
Un grup foarte mic, într-adevăr, iar pe aceştia nu-mi pot 
permite să-i pierd. În plus, am nevoie de bărbaţi care pot 
trece drept soldaţi pentru această misiune. Narcissus se 
opri şi zâmbi subţire. Hai să nu ne mai ascundem după 
deget. Voi doi puteţi fi cedaţi inamicului. În plus, ştiu că veţi 
accepta. Cum s-ar putea altfel? 

Macro dădu din cap: 

— Ar trebui să fim nebuni ca să acceptăm o astfel de 
însărcinare. 

— Nu aveţi altă soluţie, având în vedere că ceea ce doriţi 
voi se află în mâinile mele - să dau sau nu după cum 
consider. Privirea i se mută la Cato. Nu-i aşa? 

Acesta încuviinţă din cap în silă: 

— Are dreptate, Macro. Dacă dorim să ne întoarcem în 
armată şi dacă vreau să fiu promovat, ce altceva putem 
face? 

— Exact. 

— Nu, replică Macro. Gândeşte-te, Cato. Suntem soldaţi. 
Suntem antrenați să luptăm. Nu să spionăm, nu să jucăm 
rolul unor agenţi imperiali. Vor vedea prin noi într-o clipă. 
Nu am de gând să sfârşesc cu beregata tăiată şi cu trupul 
aruncat în Marele Canal. Nu eu. Nu o voi face. Nici tu, dacă 
ai ceva minte. 

— Asta nu e vreo schemă pe care am visat-o pe drumul 
dinspre Roma. Narcissus vorbea cu o intensitate de gheaţă. 
M-am gândit cu atenţie la problemă şi sunt convins că voi 
doi aveţi o şansă mult mai mare de a reuşi decât agenţii 
mei. Sunteţi soldaţi experimentați şi vă veţi încadra printre 
pretorieni, unde slujitorii mei ar ieşi în evidenţă ca nişte 
degete umflate. Sunteţi, practic, necunoscuţi la Roma, în 
timp ce oamenii mei au chipuri familiare. Dacă folosesc pe 
altcineva, atunci va trebui să angajez oameni din afara 
capitalei, oameni a căror pricepere nu o cunosc şi în care 
habar nu am cât mă pot încrede. Dacă duceţi misiunea cu 


bine la capăt, vă dau cuvântul meu de onoare că veţi fi 
amândoi răsplătiți generos. 

— Nu sunt convins că numai promisiunea ta e suficientă, 
zise Macro. 

— Cum plănuieşti să ne introduci în Garda Pretoriană? 
interveni Cato. Dacă doi ofiţeri apar şi încep să pună 
întrebări, cei din opoziţie vor deveni imediat suspicioşi. 

— Desigur, tocmai de-asta vă veţi alătura pretorienilor ca 
soldaţi. Doi veterani din Legiunea a Il-a, care tocmai s-au 
întors din Britannia. Numirea voastră în gardă e o 
recompensă pentru serviciul plin de vitejie împotriva 
barbarilor. E o acoperire credibilă şi e destul de apropiată 
de experienţele voastre pentru ca să nu fiţi nevoiţi să jucaţi 
prea mult teatru. Singura diferenţă va fi rangul vostru. Nu 
ar trebui să fie un rol prea dificil de jucat. 

— "Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, mormăi Macro. Dacă dăm 
peste cineva cu care ne cunoaştem? 

— E puţin probabil. Au trecut mai bine de trei ani de 
când aţi fost ultima dată la Roma, iar pe vremea aia 
închiriaţi camere în Subura în timp ce eraţi plătiţi doar pe 
jumătate. Nu vă cunoaşte nimeni din Garda Pretoriană. În 
afară de câţiva dintre funcţionarii mei care s-ar putea să-şi 
amintească de chipurile voastre, nu ar trebui să fiţi 
recunoscuţi de nimeni altcineva la palat. 

— Dar senatorul Sempronius? întrebă Cato. Şi Iulia? 
Dacă îi întâlnim, identitățile noastre vor fi deconspirate. 

— M-am gândit la asta. Narcissus zâmbi. Am aranjat ca 
senatorul să conducă un inventar al proprietăţilor 
împăratului de la Campania. L-am sfătuit să o ia şi pe fiica 
sa cu el, ca să se bucure de viaţa socială de acolo. E o 
sarcină destul de uşoară, dar una care îl va ţine departe 
până la primăvară. Până când sper că voi doi îi veţi fi 
descoperit pe trădătorii din Garda Pretoriană şi pe 
complicii lor din oraş. 

— Mai sunt şi alţii care ne vor recunoaşte. Senatorul 
Vespasian, de exemplu. 


Narcissus dădu din cap: 

— Sunt conştient de treaba asta. Vespasian a fost ales să 
fie unul dintre consuli anul acesta şi va fi ocupat în Senat. 

— Vespasian este consul? Macro zâmbi. Bravo lui! 

— Chiar dacă vă împărtăşesc consideraţia pentru 
destoinicia lui, trebuie să spun că ridicarea lui Vespasian la 
rangul de consul e o treabă îngrijorătoare. S-ar putea să fie 
mai ambițios decât am crezut. 

— Ei, haide! Macro clătină din cap. Doar nu-l poţi 
suspecta pe Vespasian. După tot ce a făcut pentru împărat? 
Vai, dacă nu ar fi fost el atunci, aş zice că toată campania 
din Britannia ar fi fost un dezastru. Şi a mai fost şi treaba 
aia cu piraţii. L-a servit pe Claudius cu loialitate. 

— Ştiu. Dar sarcina mea e să fiu atent la semnalele de 
pericol. Orice etalare a ambiţiei trebuie să fie atent 
cercetată. Aşadar, Vespasian e urmărit îndeaproape. 
Narcissus făcu o pauză înainte să continue. Nu e indicat să 
ne asumăm riscul de a fi văzuţi împreună, aşa că îmi veţi 
raporta prin intermediul unuia din agenţii mei, Septimus. În 
afară de mine, el va fi singurul care va şti. Vă puteţi întâlni 
cu el la Podgoria lui Dionysos din Boarium, peste două zile. 

— Cum îl vom recunoaşte? întrebă Cato. 

Narcissus îşi scoase un inel de pe degetul mic al mâinii 
stângi şi i-l dădu. 

— Să porţi ăsta. Agentul meu va avea unul identic. 

Cato ridică inelul ca să-l examineze şi văzu că modelul 
fusese sculptat cu măiestrie în piatră roşie: o reprezentare 
a Romei călare pe un sfinx. 

— Frumos. 

— Bineînţeles că va trebui să-l primesc înapoi imediat ce 
va fi servit scopului său. Narcissus îi privi pe amândoi. Bine 
atunci, alte întrebări? 

— Doar una. Macro se aplecă în faţă. Ce se întâmplă dacă 
îţi refuzăm oferta atât de binevoitoare de angajare? 

Narcissus îl fixă cu o privire rece: 


— Nu m-am gândit încă la asta. Pentru simplul motiv că 
nu-mi pot imagina că veţi fi atât de nesocotiţi încât să 
refuzaţi însărcinarea. 

— Atunci ai face mai bine să începi să te gândeşti. Macro 
se lăsă pe spate şi îşi încrucişă braţele. Găseşte alţi ageamii 
să-ţi facă treaba murdară. Eu sunt un bun soldat. Voi putea 
avansa la un moment dat. Pot aştepta. 

— Pentru cât timp, mă întreb? Poate nu atât de mult pe 
cât mi-aş dori eu ca să te ţin să putrezeşti aici. 

Expresia lui Macro se întunecă. 

— Du-te-n mă-ta cu micile tale stratageme! Macro îşi 
strânse pumnii şi, pentru o clipă, Cato se temu că prietenul 
său se gândea să-l facă praf pe secretarul imperial. Acelaşi 
gând îi trecu prin minte şi lui Narcissus, care se dădu în 
spate. Macro se încruntă la el pentru un moment, apoi se 
ridică brusc. Cato, hai să mergem şi să luăm ceva de băut. 
În alt loc. Aici aerul e infect. 

— Nu, îi răspunse Cato ferm. Trebuie să o facem. Nu mai 
stau în Ostia mai mult decât pot suporta. 

Macro se uită în jos la camaradul său pentru o clipă, apoi 
dădu din cap: 

— Eşti un prost, Cato. Şarpele ăsta ne va aduce moartea 
amândurora. De ce am reuşi tocmai noi în a-i demasca pe 
Eliberatori când agenţii împăratului au dat greş în toţi 
aceşti ani? 

— Chiar şi aşa, eu o voi face. lar tu vei veni cu mine. 

— Ptiu! Macro îşi aruncă braţele în sus. Credeam că te 
cunosc. Credeam că eşti mai deştept decât atât. Se pare că 
m-am înşelat. Eşti pe cont propriu, Cato. Nu vreau să fiu 
părtaş la asta. 

Macro se apropie de uşă şi o smuci de perete, trântind-o 
în urma lui. Cato auzi cum zgomotul paşilor se stingea cu 
sentimentul că inima i se opreşte. Prietenul său avea 
dreptate în privinţa pericolelor, iar Cato îşi dădu seama că 
avea puţine şanse să ducă la îndeplinire o astfel de misiune 
fără să-l aibă alături pe Macro cel rezistent şi de nădejde. 


Pentru prima dată în multe luni, simţi un junghi de teamă. 
Perspectiva înfruntării duşmanilor din umbră ai împăratului 
de unul singur era înfricoşătoare. 

— Nu ar trebui să-ţi faci griji în privinţa lui. Narcissus 
râse pe înfundate. Acum a avut ocazia să-şi elibereze mânia 
împotriva mea; se va răzgândi destul de repede. 

— Sper să ai dreptate. 

— Ai încredere în mine, pot citi aproape orice om ca pe 
un pergament. lar amicul nostru Macro e o lectură mai 
puţin dificilă decât alţii. Greşesc? Îl cunoşti destul de bine. 

Cato reflectă un moment. 

— Macro e capabil de întorsături surprinzătoare. N-ar 
trebui să-l subestimezi. Dar, da, cred că va veni cu mine. 
Odată ce va avea ocazia să-şi alunge indignarea şi să se 
gândească la faptul că i-ai putea face viaţa foarte dificilă. 
Înţeleg că ai vorbit serios când ai spus asta. 

Buzele subţiri ale lui Narcissus se întinseră într-un 
zâmbet ascuţit, în timp ce se ridică să plece. 

— Tu ce crezi? 

— De acord. Dar am un sfat pentru tine dacă vrei ca 
această misiune să meargă bine. Cato se opri. Niciodată să 
nu-i mai spui că este prietenul tău. 


CAPITOLUL 4 


Suprafaţa Tibrului era punctată de obiecte aduse de 
valuri şi petice de mizerie din canale, în timp ce barja se 
apropia de Roma, după-amiaza târziu. Doi catâri remorcau 
vasul împotriva curentului, iar cel care-i mâna, un băieţel 
sclav slăbănog şi cu tălpile goale, îşi plesnea biciul din când 
în când pentru a-i face să ţină pasul. În faţă, un linţoliu gros 
de fum atârna deasupra oraşului, pe când locuitorii săi se 
luptau să se încălzească în timpul îngrozitoarelor luni de 
iarnă, adăugând fumul de la focurile comunale, pe care li se 
permitea să le aprindă, la cel provenit de la tăbăcăriile, 
fierăriile şi băile care îşi desfăşurau activitatea în capitală. 

Cato strâmbă din nas la duhoarea care se târa pe 
suprafaţa râului, adus de palele de vânt rece, care bătea 
dinspre răsărit. 

— Uiţi cât de rău pute locul ăsta, murmură Macro într-o 
parte, cu acreală, în timp ce stăteau pe mica punte din faţă 
a barjei. 

Erau singurii pasageri. Restul spaţiului disponibil era plin 
cu borcane cu ulei de măsline din Hispania. Atât de greu 
încărcată era barja, încât copastia abia dacă se ridica de un 
picior deasupra apei strălucitoare a Tibrului. 

— Vai, dar nu e chiar aşa de rău! se auzi o voce veselă din 
spatele lor, iar cei doi soldaţi se întoarseră ca să-l vadă pe 
căpitanul barjei apropiindu-se de ei pe după borcane. 
Silueta subţire a bărbatului se evidenția pe sub tunica şi 
mantia groasă. O pălărie de fetru îi era îndesată pe cap, iar 
de sub ea ieşeau smocuri de păr negru. Zâmbi, dezvelindu- 
şi cei câţiva dinţi rupţi care-i amintiră lui Cato de un 
mănunchi de pietre de mormânt neglijate de prea mult 
timp. Se zice că te obişnuieşti cu mirosul destul de repede, 
atunci când locuieşti aici. Bine'nţeles, eu nu m-am obişnuit, 
având în vedere că fac drumul ăsta din Ostia, împreună cu 
flăcăul de colo, doar de cinci sau de şase ori pe lună. Arătă 


spre fiul său care se afla la cârma din spatele barjei, la fel 
de deşirat ca şi tatăl său şi nu mai mare de zece ani. Ostia 
miroase ca o nenorocită de piaţă de parfumuri în 
comparaţie cu asta. 

— Nu mai spune, răspunse Macro rece. 

— Ba bine că nu. Căpitanul vasului dădu din cap. Aşadar, 
de ce vizitaţi Roma, prieteni? Sunteţi soldaţi în permisie, 
nu? V-aţi întors din provincii? 

Ochii lui Macro se îngustară plini de suspiciune: 

— Ce suntem şi care ne e treaba aici nu te priveşte pe 
tine... prietene. 

Celălalt bărbat ridică mâinile defensiv, dar continuă să 
zâmbească. 

— Nu te supăra! N-am vrut să-mi bag nasul unde nu-mi 
fierbe oala. Era doar o întrebare politicoasă. Mi-am dat 
seama că sunteţi soldaţi imediat ce v-aţi urcat la bord în 
Ostia. Aşa cum i-am zis şi fiului meu: ăştia sunt soldaţi. Se 
vede după felul în care se poartă. Mânădri şi drepţi. 
Războinici. Se vede şi după cicatrici, am zis. Era evident. 
Aşa că n-am vrut să vă jignesc, domnilor. 

— Nu ne-ai jignit, îi zâmbi Cato. Şi ai dreptate, tocmai ne- 
am întors din campania din Britannia. 

— Britannia? Bărbatul îşi scărpină obrazul. Cred că am 
auzit de ea. Unde e? 

— De cealaltă parte a mării din Galia. 

— A, da, acum ştiu! Ăsta e locul care a generat atât 
tărăboi atunci când împăratul a sărbătorit triumful, acum 
câţiva ani. 

— Da. 

— Păi, şi atunci de ce mai continuă încă această 
campanie? Ni s-a spus că locul a fost cucerit. 

— Am învins aproape toate triburile importante. Armata 
curăţă acum rămăşiţele, începu Cato să explice liniştit. 

Trecuseră patru ani de când fuseseră în Britannia şi, deşi 
auzise veşti fragmentare despre cum progresa campania, 
era clar că bărbatul ştia mult mai puţine. Narcissus le 


promisese un raport detaliat, împreună cu documentele 
care îi numeau în Garda Pretoriană şi scrisorile de 
recomandare falsificate din partea guvernatorului noii 
provincii, atunci când se vor întâlni cu omul de legătură la 
Roma. 

— De fapt, eu şi camaradul meu am luptat în bătălia 
decisivă, continuă Cato. Ne-am condus legiunea la atac şi l- 
am capturat pe conducătorul celților. De-asta ne aflăm aici. 
Guvernatorul ne-a recomandat pentru o numire în Garda 
Pretoriană drept recompensă. 

Ochii căpitanului se măriră pe când clătina din cap: 

— Cine ar fi crezut? Doi eroi de război strălucitori pe 
barja mea. Aşteptaţi până ce aude băiatul asta! Întotdeauna 
şi-a dorit să devină soldat când va creşte. Mereu am crezut 
că asta ar fi o viaţă bună. Plată bună. Au grijă de voi cum 
trebuie. Şi mai e şi uniforma! Întoarce capetele doamnelor, 
asta face. Mai e şi viaţa în aer liber şi şansa la glorie şi 
prăzi, nu? Nu-i aşa? 

— O, da, zâmbi Macro. Chiar e o viaţă grozavă. O 
adevărată petrecere, m-am gândit atunci când m-am 
înrolat. Nu mi-am imaginat niciodată că mă voi lupta cu 
nişte barbari păroşi pe un tărâm pustiu, plin de mlaştini şi 
îngheţat. Ciudat cum s-au întâmplat lucrurile. Îi făcu cu 
ochiul căpitanului. Singurul lucru care mă îngrijorează şi 
care mă ţine treaz noaptea e cum voi cheltui toţi banii 
primiţi în schimb. 

— Ignoră-l pe însoţitorul meu, zise Cato. S-a sculat cu 
faţa la cearşaf în dimineaţa asta. La propriu. S-a îmbătat 
azi-noapte şi s-a lovit cu capul de perete când s-a trezit. 

— Foarte amuzant, mârâi Macro. Am avut motiv să mă 
îmbăt, nu-i aşa? Un motiv infernal de bun. Deja încep să 
cred că mai bine rămâneam acolo unde eram înainte. 

Căpitanul barjei părea uluit. 

— Cum? Şi să ratezi să fii pretorian? 

Macro se uită la el cu răceală: 


— Te pot asigura că, dacă aş fi putut evita asta, aş fi 
făcut-o din toată inima. 

Cato interveni repede: 

— E doar mahmureala cea care vorbeşte. Sunt convins că 
va trece peste asta. Are nevoie doar de puţină linişte şi 
relaxare. 

— Pot să văd asta destul de clar! Căpitanul barjei izbucni 
în râs la expresia chinuită a lui Macro. Totuşi, eu m-aş 
obişnui cu asta dacă aş fi în locul tău. l-am văzut pe 
pretorieni cum beau în hanurile din apropierea docurilor. 
Nu o fac cu jumătate de măsură şi pot fi cam turbulenţi 
când se cherchelesc. Vă zic eu! Se opri şi se încruntă. Şi au 
cam dat de greu în ultima vreme. 

— Da? Cato se uită la el întrebător. Au fost necazuri? 

Căpitanul încuviinţă din cap. 

— Câteva în ultimele luni. Rezerva de grâne a scăzut 
drastic, din cauza problemei din Egipt de anul trecut. Preţul 
a urcat în mod constant. Mulțimea nu e prea încântată şi 
câteva prăvălii au fost prădate, iar unii dintre negustorii de 
grâne bătuţi. Aşa că Garda Pretoriană a început să-i dea 
cap în cap. Ei bine, chiar mai mult decât atât. Au ajuns chiar 
să ucidă nişte oameni. Se uită cu precauţie la cei doi soldaţi. 
Presupun că nu au avut de ales. Presupun că aveau nevoie 
de un ordin, nu? 

— Da, zise Macro scurt. 

— Oricum, nu vrem să te reținem de la îndatoririle tale. 

Cato făcu un semn cu capul spre spatele barjei. 

— Vai, nu vă faceţi griji în privinţa asta. Băiatul se poate 
descurca bine şi singur până ce ridic eu odgoanele pe mal. 
Zâmbi vesel. Nu e nevoie să spargem petrecerea. 

— Nu e nicio petrecere, zise Macro. Acum du-te şi vezi-ţi 
de treabă. 

Căpitanul barjei păru surprins, apoi puţin rănit, dar se 
întoarse şi se îndreptă fără grabă spre spatele pupei. 

Cato oftă. 

— Chiar era necesar? 


— Ce? Să scap de ţărănoiul vesel? Aşa m-am gândit, 
înainte să trădezi tu toate detaliile treburilor noastre. Omul 
are gura largă cât Tibrul. Jumătate din Roma o să afle că 
am sosit înainte de lăsarea întunericului. 

— Şi care e problema? Cato aruncă o privire înapoi spre 
pupă, unde căpitanul luase cârma de la fiul său şi se uita 
concentrat înainte. Ce poate să spună? Doar că a dus doi 
soldaţi în sus pe râu de la Ostia şi că aceştia urmau să se 
alăture Gărzii Pretoriene. Lucrul ăsta nu ne va face rău în 
niciun fel. Ba dimpotrivă. Dacă cineva se apucă să ne 
verifice, atunci ne va putea confirma acoperirea. Şi oricine 
ar vorbi cu el va realiza că e prea inocent ca să fie capabil 
să le servească o replică învățată. Cato se opri pentru a-i da 
lui Macro timp să se gândească. Relaxează-te. Trebuie să 
încerci să nu raţionezi ca un spion, altfel vei înceta să te mai 
comporţi ca un soldat. Dacă se va întâmpla asta, atunci 
duşmanul va vedea prin noi într-o clipă. 

— Duşman? Macro îşi umflă obrajii. Ce găselniţă! Iată-ne 
aici, pretinzând că suntem pretorieni, ca să putem vâna şi 
ucide alţi cetăţeni romani, care se întâmplă să aibă vederi 
politice diferite. În acelaşi timp, ei pun la cale uciderea 
împăratului şi a celor care stau în calea scopului lor. lar 
frontiera imperiului mişună de duşmani adevăraţi, cărora 
nu le-ar plăcea nimic mai mult decât ca noi să ne întoarcem 
unii împotriva celorlalţi. lartă-mă dacă par naiv, Cato, dar 
nu ţi se pare că toată treaba asta e extrem de încurcată? 

Cato tăcu o clipă înainte să răspundă: 

— Da. E încurcată. Dar asta nu e problema noastră. Noi 
ne aflăm aici pentru a face o singură treabă. Orice ai crede 
tu, aceasta nu e chiar atât de diferită de îndatoririle noastre 
ca soldaţi. Suntem aici ca să-i spionăm pe duşmani, să ne 
infiltrăm în rândurile lor şi să-i prindem. Macro, nu e treaba 
soldaţilor să gândească mai departe de atât. Nu e sarcina 
noastră să dezbatem ce motiv au şi de ce ducem campaniile 
pentru Roma. Asta şi presupune însărcinarea noastră. Bun 
sau rău, am depus un jurământ faţă de împărat, iar asta 


face din duşmanii lui duşmanii noştri. În plus, Roma ar 
duce-o mai rău fără Claudius pe tron, mult mai rău. 

Cato se lăsă pe copastie şi se uită spre înşiruirea de 
palate, temple, teatre, pieţe, băi, reşedinţe private şi 
grupuri de clădiri de apartamente care acopereau colinele 
Romei. Expresia amară a lui Macro păli şi el chicoti în 
barbă. 

— Ce e atât de amuzant? 

— Mă gândeam doar. Când ne-am întâlnit pentru prima 
dată, eu eram cel care era legat de certitudinea pe care ţi-o 
dă datoria pe care o ai, iar tu erai cel care lua în 
consideraţie cealaltă parte a lucrurilor. Pe toţi zeii, reuşeai 
să mă scoţi din minţi. 

— Oamenii se mai schimbă. 

— Nu cred. Cel puţin nu atât de mult. Nu, cred că te 
înţeleg destul de bine, Cato. Toată treaba asta e legată de 
obţinerea promovării, astfel încât să te poţi căsători cu 
lulia. E ciudat cum un bărbat încearcă să justifice cu 
ajutorul raţiunii dorinţele inimii. 

Cato îi întoarse privirea, mânios pe el însuşi pentru că 
era atât de transparent. Apoi se relaxă. Treaba era că era 
şocat să descopere că credea doar pe jumătate ceea ce-i 
spusese lui Macro. Singura urmă de alinare era că prietenul 
său, dintre toţi oamenii, îl cunoştea suficient de bine cât să 
vadă ce se ascundea dincolo de argumentele sale. Va trebui 
să spere că îşi va juca rolul bine în zilele ce vor urma. Dacă 
nu, atunci cu siguranţă că va fi descoperit şi ucis. 

Barja se apropie de depozitele uriaşe care se ridicau la 
baza colinei Aventine. În faţa acestora, se afla portul de pe 
râu unde sute de barje şi alte ambarcaţiuni mai mici se 
înghesuiau la debarcaderul care se întindea de-a lungul 
malului Tibrului. În depărtare, acolo unde râul cotea spre 
apus, Cato putu vedea Podul Sublician, unde curentul care 
înainta rapid pe sub grinzile din lemn ale punţii punea 
capăt în amonte traficului comercial al barjelor venite din 
Ostia. Amurgul se apropia, iar unele din detaliile oraşului 


începuseră deja să se amestece la distanţă în umbre 
cenuşii, neclare. 

Perechea de catâri ajunse la punctul terminal, acolo unde 
începea docul, iar sclavul dezlegă jugul şi aruncă funia de 
tracţiune unui grup de bărbaţi corpolenţi, care aşteptau să 
ancoreze barja de parâme. Căpitanul eliberă vâsla cu care 
cârmea şi apoi el şi fiul său luară nişte prăjini groase din 
lemn pentru a ţine barja la distanţă de celelalte vase care 
erau deja ancorate de-a lungul debarcaderului. Uneori, 
bărcile erau legate câte două sau trei pe lungime, astfel că 
pe copastii se puteau înşira pasarele, iar mărfurile se 
puteau încărca şi descărca de-a lungul carenelor astfel 
formate. Căpitanul privi în faţă şi, văzând că nu erau semne 
că ar fi existat vreo dană care să-i lase suficient spaţiu liber, 
arătă spre o ambarcaţiune aflată puţin mai în faţă. 

— Acolo! strigă el, indicând locul oamenilor care trăgeau 
de parâme. 

Şeful lor încuviinţă din cap şi, puţin după aceea, barja fu 
legată la mal. Cato şi Macro îşi adunară bagajele şi 
bastoanele de marş şi aşteptară până ce pasarelele fură 
asigurate înainte să părăsească barca. 

— Mult succes cu noile posturi! Căpitanul zâmbi în timp 
ce îşi împingea fiul către ei. Acesta este băiatul meu. Vino 
să-i cunoşti pe eroii campaniei din Britannia. Salută-i, fiule! 

Băiatul privi în sus cu sfiiciune şi murmură un salut, care 
fu acoperit de strigătele şi de ţipetele hamalilor de pe doc. 
Cato zâmbi în jos către el şi îi strânse uşor umărul. 

— Tatăl tău spune că vrei să te alături legiunilor. Crezi că 
eşti suficient de puternic? 

Băiatul dădu din cap repede: 

— Încă nu. 

— Sunt sigur că vei fi într-o zi. Ar fi trebuit să mă vezi 
când eram de vârsta ta. Nu eram decât piele şi os, dar m- 
am dezvoltat bine. 

Macro se uită la el, simulând uimirea, dar Cato îşi ignoră 
prietenul şi continuă: 


— Lucrează-ţi bine corpul şi ai putea deveni erou într-o zi 
şi-ţi vei face tatăl mândru. 

— Sau, vorbi Macro în barbă, ai putea ajunge robul unui 
libert imperial complotist... 

Zâmbetul căpitanului păli puţin: 

— Deja sunt mândru de el. 

— Bineînţeles că eşti, răspunse Cato repede. Haide, 
Macro, să mergem! 

Legănându-şi traista cu echipamentul pe furca aflată în 
capătul bastonului pentru marş, Cato îşi alese cu grijă 
drumul de-a lungul pasarelei care se întindea până la 
următoarea barcă şi apoi trecu spre doc, răsuflând uşurat 
când simţi pământul sub cizme, chiar dacă era plin de 
mizerie. Macro i se alătură şi amândoi priviră în jur pentru 
o clipă pentru a-şi da seama unde se aflau. 

— Unde ziceai că trebuie să ne întâlnim cu persoana de 
contact a lui Narcissus? întrebă Macro. 

— La un han numit Podgoria lui Dionysos, în partea de 
nord a Boariumului. Din spusele lui Narcissus, ar trebui să 
fie în direcţia aia. 

Cato arătă spre clădirile civile care se ridicau în spatele 
complexului de depozite, aşa că porniră de-a lungul 
debarcaderului. După străzile relativ liniştite din Ostia, 
capitala imperiului era o învălmăşeală fierbinte de zgomote 
şi privelişti, iar mirosul de sudoare al oamenilor se 
amesteca peste tot cu fumul înţepător provenit de la focuri. 
Grupuri de sclavi, dintre care unii erau legaţi împreună cu 
lanţuri, se luptau cu greutatea baloţilor de materiale 
exotice, carafe cu vin şi ulei şi mici vase sigilate, ambalate în 
cutii pline cu paie, care conţineau parfumuri şi esențe din 
Orient. Alţii cărau colţi de fildeş sau lemn de esenţă tare. În 
jurul lor roiau căpitanii barjelor, comercianții şi negustorii 
de  mărunţişuri, iar aerul era plin de voci, într-o 
amestecătură de limbi: latină, greacă, dialecte celtice, 
ebraică şi altele pe care Cato nu le mai auzise până atunci. 
Amurgul se înteţea în aerul întunecat al iernii. Prin beznă, 


focurile licăreau în vasele de jăratic, aruncând peste cheiul 
pavat cercuri strălucitoare de lumină roşie stropite cu 
picături de nămol şi gunoaie. Câţiva câini şi pisici sălbăticite 
ţâşneau prin mulţime,  adulmecând după mâncare. 
Cerşetorii se ghemuiau prin ganguri şi în faţa uşilor 
încuiate, zornăind castroane din lemn sau alamă în timp ce 
implorau după câteva monede. 

Cato se strecură prin înghesuială, iar Macro îl urmă 
îndeaproape, având grijă să-şi strângă ferm toiagul. Din 
când în când, arunca o privire peste umăr pentru a se 
asigura că traista îi era ferită de hoţii de buzunare. Auzise 
poveşti despre cuţitele ascuţite care erau folosite pentru a 
tăia containerele din piele de capră, astfel încât o mână 
uşoară să poată trage ceva afară fără ca victima să-şi dea 
seama decât atunci când era deja prea târziu. 

— Pe toţi zeii! e ca şi când am fi atraşi în mijlocul unei 
bătălii. 

— Fără pericole, răspunse Cato concis, apoi adăugă: Sau 
sânge, cadavre, ţipete şi uriaşa mână de gheaţă a terorii 
care ţi se strânge în jurul cefei. Dar altfel, da. 

— Amuzant. 

Mulțimea se subţie puţin când se apropiară de intrarea 
arcuită a pieţei din Boarium. La fel ca şi depozitele, era 
construită la o scară monumentală, cu o intrare cu coloane, 
deasupra cărora se afla un fronton cu statui ale oamenilor 
de stat din era republicană, a căror vopsea originală era 
acum ascunsă de patina de murdărie şi găinaţ de pasăre. 
Mirosul de sânge şi carne de la tarabele măcelarilor umplea 
aerul. De cealaltă parte a intrării se deschidea un spaţiu 
larg, suficient de mare cât să permită camparea unei 
legiuni, estimă Cato. Standurile temporare începuseră deja 
să fie demontate şi împachetate, cu mărfurile negustorilor, 
în căruţe mici, gata să fie duse în magaziile sigure aflate 
într-o parte a Boariumului. Tarabele permanente erau 
închise pentru noapte. În jurul marginii Boariumului se afla 
o colonadă de două etaje. Parterul era folosit pentru 


magazine şi hanuri, în timp ce deasupra se aflau birourile 
funcţionarilor care colectau taxele şi chiriile de la 
comercianţi. Mulţi dintre bancherii oraşului închiriaseră, de 
asemenea, localuri la etajul al doilea, departe de agitația de 
dedesubt în timp ce-şi numărau profitul. 

Podgoria lui Dionysos fu destul de uşor de găsit. O firmă 
mare, pictată, fusese fixată deasupra intrării în stabiliment. 
Un bărbat, reprezentând fără pic de rafinament, cu un 
rânjet uriaş, ţinea un corn pentru băut plin-ochi, pe 
fundalul încărcat al unor butaşi de viță-de-vie plini de 
struguri, printre care, într-o varietate de poziţii fascinante, 
cupluri de amorezi se împreunau viguros. Macro se opri 
afară, cu o expresie de neîncredere: 

— Aia de acolo, e pur şi simplu imposibilă. 

— E posibilă după ce-ţi faci plinul din vinurile noastre, 
anunţă o voce veselă. Un bărbat voinic, cu părul uleiat din 
greu, se desprinse de unul din stâlpii aflaţi de o parte şi de 
alta a intrării şi le făcu semn să intre. Marfa din Podgoria lui 
Dionysos e renumită în întreaga Romă. Bine aţi venit, 
prieteni! Vă rog, poftiţi înăuntru. Avem o masă pentru 
fiecare, un foc cald, mâncare bună, vinuri alese şi cea mai 
bună companie - făcu cu ochiul - pentru un preţ modest, 
domnilor. 

— Avem nevoie de mâncare şi băutură, răspunse Cato. 
Asta e toi. 

— Deocamdată, adăugă Macro, încă privind ilustrațiile de 
deasupra uşii. Să vedem cum ne place, nu? 

Servitorul le făcu vânt înăuntru înainte să poată trece 
mai departe şi apoi îi urmă. Interiorul era mai mare decât 
se aşteptase Cato, întinzându-se cam douăzeci de metri 
spre spate. O tejghea era plasată la mijlocul unui perete, 
flancată de alcovuri, dintre care două aveau draperiile 
trase. O femeie slabă, machiată strident, cu un păr roşu şi 
sârmos, stătea în alt alcov, cu o expresie plictisită, cu capul 
proptit în mână în timp ce se uita în gol spre cealaltă parte 
a încăperii. Locul era plin cu primii clienţi ai serii - oameni 


din  Boarium care îşi strânseseră tarabele sau îşi 
încheiaseră afacerile în ziua respectivă. Majoritatea beau 
un pahar înainte să se întoarcă acasă pentru noapte. Erau 
şi câţiva beţivani printre ei, cu privirea împăienjenită şi cu 
vene umflate pe nasuri şi obraji, care abia începeau o seară 
lungă, bând până nu mai ştiau de ei. 

Servitorul care îi agăţase pe stradă strigă către hangiu, 
care dădu din cap şi trase două linii cu creta pe peretele din 
spatele urcioarelor cu vin, pentru a le adăuga la socoteala 
celor pe care agentul îi adusese deja. 

— Aici e masa domniilor voastre. Slujbaşul arătă spre o 
masă simplă, cu patru taburete, aflată în apropierea uşii. 

Cato şi Macro clătinară din cap în semn de mulţumire, se 
strecurară printre ceilalţi clienţi şi îşi rezemară toiegele de 
perete înainte să se aşeze. 

Macro aruncă o privire în jur şi pufăi: 

— Narcissus a ales bine. 

— Da. Genul de loc în care oamenii se pot pierde în 
mulţime. Drăguţ şi discret. 

— Mă gândeam că a fost bine ales deoarece e genul meu 
de local. Ieftin, vesel şi aşteptând să înceapă vreo încăierare 
din clipă în clipă. 

— E şi asta, răspunse Cato repezit. 

Cercetă încăperea după vreun semn al omului lor de 
contact. Doar o mână de clienţi păreau că beau de unii 
singuri, dar niciunul nu i-a întors privirea într-o manieră 
plină de semnificaţii. O clipă mai târziu, hangiul îşi croi 
drum spre ei. 

— Ce aţi dori, domnilor? 

— Ce ai? întrebă Macro. 

— E trecut pe perete. 

Bărbatul arătă spre o listă lungă de vinuri regionale, care 
fusese scrisă cu creta pe o tablă din spatele tejghelei. 

— Mmmm! Macro zâmbi în timp ce-şi trecea privirea 
peste lista de vinuri. Cum e cel etrusc? 

— Terminat. 


— Ah, în regulă. Cel din Calabria? 

— Terminat. 

— Falernian? 

Hangiul clătină din cap. 

— Ei bine, atunci ce ai? 

— Azi e cel ligurian sau belgic. Asta e tot. 

— Belgic? Cato ridică din sprânceană. Credeam că fac 
bere. 

— Aşa e. Hangiul îşi scărpină nasul. După părerea mea ar 
fi trebuit să rămână la bere. 

— Înţeleg. Cato ridică din umeri. Atunci cel ligurian. O 
ulcică mică şi trei pahare. 

— Da, domnule. Bună alegere. 

Hangiul înclină capul şi se întoarse spre tejghea. 

— Încearcă să fie amuzant? zise Macro cu o căutătură 
încruntată. Oricum, ligurian? N-am auzit de el. 

— Atunci înseamnă că această seară va fi una educativă 
pentru noi. 

Hangiul se întoarse cu vinul şi paharele şi le aşeză pe 
masă. 

— Cinci sesterţi. 

— Cinci? Macro clătină din cap. Ăsta e jaf. 

— Acesta este preţul, amice. 

— Prea bine, interveni Cato, pescuind monedele din mica 
sumă pe care le-o dăduse Narcissus în avans. Poftim. 

Hangiul mătură monedele cu mâna de pe masă şi făcu un 
semn din cap drept mulţumire. 

Cato ridică ulcica şi îi mirosi conţinutul. Nasul i se 
strâmbă de la mirosul ascuţit şi acid. Apoi turnă câte o cupă 
pentru fiecare din vinul întunecat, aproape negru. Macro şi- 
o ridică pe a lui, mimând un toast şi luă o înghiţitură. 
Imediat se schimbă la faţă. 

— Pe toţi zeii, sper că sunt hanuri mai bune în apropiere 
de tabăra pretorienilor. 

Cato luă cu precauţie o sorbitură şi simţi cum licoarea 
acră, care ardea, i se duce până în vintre. Puse cupa jos şi 


se sprijini de peretele din spatele său. 

— Trebuie doar să sperăm că omul nostru de legătură îşi 
va face apariţia în curând. 

Macro încuviinţă din cap. Stătură şi aşteptară în linişte, 
în timp ce în jurul lor localnicii beau cantităţi impresionante 
din singurul vin disponibil, părând nepăsători la savoarea sa 
aspră. Atmosfera era veselă, cu excepţia mesei la care 
stăteau cei doi soldaţi, aşteptând cu nerăbdare crescândă, 
în timp ce afară se aşternuse noaptea. În cele din urmă, 
Macro îşi amestecă vinul, dădu paharul pe gât 
cutremurându-se şi se ridică în picioare. Făcu un semn spre 
femeia care încă mai stătea în alcov. 

— Eu, ăăă, doar mă duc până acolo. 

— Nu acum, Macro. Aşteptăm pe cineva. Poate altă dată. 

— Ei bine, nu a apărut până acum, aşa că aş putea foarte 
bine să mă distrez puţin. 

— Nu ar trebui să riscăm să atragem atenţia asupra 
noastră. 

— Dar nu o fac. Macro arătă cu capul spre draperiile 
trase. Doar mă amestec printre localnici. 

Pe când vorbea, una dintre draperiile care acoperea 
alcovurile se dădu uşor într-o parte şi un bărbat înalt şi 
vânjos, cu păr scurt şi negru, ieşi din nişă. Deja îşi trăsese 
tunica pe el, iar într-o mână ţinea o pânză pentru gât. În 
spatele lui, o femeie se strecură în rochia scurtă care era 
însemnul meseriei ei. El se întoarse şi-i aruncă câteva 
monede pe canapea, apoi se îndreptă spre centrul încăperii. 

— Vezi? zise Macro. Nu-i acordă nimeni atenţie. 

Cato îl urmări pe bărbat. Acesta se uită prin încăpere şi 
văzu cele două scaune libere de la masa lor. Veni spre ei. 

— Se poate? 

Cato dădu din cap: 

— Nu. Aşteptăm un prieten. 

— Ştiu. Eu sunt. 

Omul zâmbi şi apoi se aşeză în faţa celor doi soldaţi. Îşi 
ridică mâna astfel încât aceştia să-i poată vedea inelul, apoi 


o puse jos lângă cea a lui Cato, pentru ca el să vadă că cele 
două modele erau identice. Cato se uită la el cu luare- 
aminte, observându-i ochii negri, obrajii bine bărbieriţi şi 
micul tatuaj de pe gât, reprezentând o semilună şi o stea. 
Cato simţi un junghi de neîncredere, chiar când bărbatul îşi 
cobori vocea şi spuse: 

— M-a trimis Narcissus. 

— Serios? Atunci, cum te numeşti, prietene? 

— Oscanus Optimus Septimus, zise el pe un ton jos, pe 
care Cato abia îl putu distinge. Şi va trebui să-mi dai inelul 
înapoi, dacă nu te superi. Întinse mâna. 

Cato ezită pentru o clipă înainte să-şi scoată inelul şi să i-l 
predea. 

— Presupun că nu acesta este numele tău adevărat. 

— E folositor. Şi dacă vă întreabă cineva, de acum înainte 
voi sunteţi soldaţii Titus Ovidius Capito şi Vibius Gallus 
Calidus, e clar? Nu ar fi indicat să-mi dezvăluiţi adevăratele 
voastre identități. 

Numele erau scrise cu grijă pe documentele pe care le 
primise Cato; el îşi asumase identitatea lui Capito, iar 
Macro pe cea a lui Calidus, ambii veterani ai Legiunii a II-a. 

— Semnul acela pe care-l ai pe gât, comentă Macro. 
Înţeleg că ai luptat la frontiera de est. 

Septimus îşi îngustă uşor ochii. 

— S-ar putea să o fi făcut. 

— În legiuni sau în cohortele auxiliare? 

Septimus rămase tăcut pentru un moment, apoi ridică 
din umeri. 

— Nu că ar conta, dar am servit într-una din cohortele de 
cavalerie înainte să fiu recrutat de Narcissus. Făcu un gest 
spre gât. Aceasta era emblema cohortei. Majoritatea 
băieţilor au un asemenea tatuaj. Mă cam încurcă acum că 
trebuie să-l ţin acoperit din pricina slujbei mele. 

— Îmi imaginez, zise Macro. Trase puternic aer în piept, 
apoi expiră nerăbdător. Oricum, ai întârziat. Ne-ai făcut să 
te aşteptăm în timp ce tu i-o trăgeai muierii tale de colo. 


Septimus se încruntă: 

— Muierii mele? N-aş zice. O foloseam drept acoperire. 

— Dacă aşa îţi place să o numeşti... 

Agentul lui Narcissus se uită urât la Macro: 

— Dacă aş fi avut o femeie a mea, nu ar fi fost una ca 
aceasta. Oricum, alcovul ei mi-a oferit un loc bun pentru a 
vă observa atunci când apăreaţi. Şi pe ceilalţi clienţi. Doar 
ca să mă asigur că nu sunteţi supravegheați sau urmăriţi. 
Îmi cer scuze pentru aşteptare, dar a trebuit să fiu sigur. 
Afacerea asta e prea periculoasă ca să riscăm. Aşadar, 
prezentările au fost făcute. Să mergem. 

— Să mergem? Cato se aplecă uşor în faţă. Unde să 
mergem? 

— Spre o locuinţă sigură. Undeva unde putem vorbi fără 
a risca să fim auziţi. În acelaşi timp, e un loc în care ne 
putem întâlni şi unde îmi puteţi lăsa mesaje în siguranţă. 
Nu ar trebui să întâmpinați probleme să ieşiţi şi să intraţi 
din tabăra pretorienilor: soldaţii intră şi ies din cazărmile 
lor liberi. Aşa vom comunica în cea mai mare parte. 
Septimus se uită prudent în jur. Urmaţi-mă. Dar haideţi s-o 
facem să pară ceva degajat. Mai bine să ne terminăm mai 
întâi băuturile. 

Îşi turnă un pahar şi ridică vocea: 

— Pentru drum! 

Macro şi Cato îi urmară exemplul şi se forţară să dea pe 
gât ce mai aveau în cupe, apoi îşi luară bagajele şi se 
ridicară. Până acum, hanul se umpluse de clienţi şi trebuiră 
să-i împingă, ca să ajungă la intrare. Afară, servitorul mai 
căuta încă potenţiali clienţi. Le zâmbi atunci când îi văzu: 

— Plecaţi atât de repede? Noaptea e abia la început, 
domnilor. Mai rămâneţi puţin să beţi pe săturate. 

Macro se opri în faţa lui. Respiră adânc şi vorbi suficient 
de tare ca să poată fi clar auzit de trecători: 

— Oricine bea pe săturate din lăturile din locul acesta nu 
va rămâne nici atât. E otravă curată! 


Bărbatul încercă să glumească şi îl bătu pe Macro pe 
umăr în timp ce acesta se întorcea ca să li se alăture lui 
Cato şi Septimus. Fulgerător, Macro se întoarse şi-l pocni cu 
pumnul în stomac. Pe când omul se prăbuşea, pierzându-şi 
răsuflarea, Macro se dădu înapoi cu o expresie plină de o 
satisfacţie amară. 

— Asta-i va tăia respiraţia ticălosului. Îl va opri să-şi mai 
vândă marfa pentru un timp. 

Septimus se uită neliniştit la oamenii care se opriseră să 
asiste la acţiunea lui Macro. 

— Macro, şuieră Cato. Hai să mergem înainte să atragi şi 
mai mult atenţia, nu crezi? 

Păşiră fără grabă de-a lungul marginii Boariumului şi 
ieşiră pe strada largă care trecea printre colinele Palatină şi 
Capitolină. La dreapta lor, edificiile din complexul palatului 
imperial acopereau întregul deal; torţe şi vase de jăratic 
luminau coloanele şi statuile care dominau restul Romei. Pe 
partea stângă, apărea neclară masa Templului lui Jupiter, 
construit pe o stâncă cu laturi care se înălţau perpendicular 
pe alocuri şi la care se ajungea pe o rampă care urca în 
zigzag până în incinta lăcaşului. Intrară în Forum şi 
traversară în faţa clădirii Senatului. Mai mulţi tineri bine 
îmbrăcaţi veneau din direcţia opusă, vorbind tare în timp ce 
se lăudau cu planurile pentru distracţiile din seara aceea. 
Se liniştiră puţin când trecură pe lângă cei doi soldaţi şi 
agentul imperial, apoi îşi reluară discuţiile când ajunseseră 
la o distanţă sigură în spatele lor. Pe latura îndepărtată a 
Forumului, o altă stradă ducea spre 'lemplul Păcii şi în sus 
spre Subura, unul dintre cartierele mărginaşe ale oraşului, 
unde crima era în floare, iar clădirile erau atât de prost 
construite încât nu trecea aproape nicio lună fără ca vreuna 
din locuinţele sărăcăcioase şi şubrede să se prăbuşească 
sau să ardă. 

— Sper că Narcissus nu ne va cere să locuim în 
blestemata de Subura, îi zise Macro încet lui Cato. Mi-a 
ajuns data trecută când am fost nevoiţi să stăm la Roma. 


Septimus se uită înapoi. 

— Nu mai e mult de aici. Chiar la marginea Suburei, de 
fapt. În felul acesta vă e convenabil şi vouă ca să ajungeţi la 
tabăra pretoriană. Nu vă faceţi griji. Apartamentul e în una 
din clădirile cu chirie mai bune. Cel puţin asta mi-a spus 
proprietarul atunci când l-am luat. 

— lar tu l-ai crezut? 

— Nu mă priveşte pe mine. Nu eu trebuie să locuiesc 
acolo. 

Strada începuse să se încline şi trecură printre primele 
structuri înalte din cărămidă, în care trăiau majoritatea 
locuitorilor oraşului. Casele se înghesuiau şi se înălţau atât 
de mult, încât întunecimea neclară a cerului de noapte abia 
dacă oferea puţină lumină. Câteva lămpi ardeau la intrările 
clădirilor, dar străzile erau în întuneric. Ceea ce nu era un 
lucru rău, reflectă Cato pe când aerul împuţit îi umplea 
nările. Nu dorea să ştie în ce călca. Auzeau voci în jurul şi 
deasupra lor. Nişte râsete, conversații liniştite, câteva ţipete 
mânioase ocazionale sau plânsetul copiilor şi plescăitul 
lăturilor care erau aruncate pe străzi. 

— Iată-ne ajunşi, anunţă Septimus, urcând câteva trepte 
care duceau din stradă către o intrare îngustă. Lampa cu 
ulei care licărea în suport dădu la iveală un bărbat 
musculos, într-o tunică simplă, aşezat pe un scaun chiar în 
pragul uşii. Se uită bine la Septimus şi încuviinţă din cap 
înainte să aprindă o lumânare subţire şi să i-o dea agentului 
imperial. Era un coridor scurt cu o scară îngustă în capăt. 
În timp ce-i conducea în sus pe trepte, Septimus ridică 
mâna în dreptul lumânării pentru a proteja flacăra. La 
etajul al patrulea, se opri în faţa unei uşi şi trase zăvorul. 
Intră primul, iar Macro şi Cato îşi lăsară echipamentele pe 
scândurile de lemn. 

— O clipă, să aprind o lampă, zise Septimus şi se întinse 
spre un raft. Flacăra palidă pâlpâi, apoi se aşeză într-o 
licărire constantă, iar el îndepărtă lumânarea şi suflă în ea. 
Gata! 


Puse lampa la loc pe raft şi se întoarse. La lumina ei 
tremurătoare, Cato putu vedea că încăperea era goală, cu 
excepţia a două saltele. Avea abia zece paşi în lungime şi o 
altă uşă ducea spre o cameră aproape identică. 

— Nu sunt prea multe care să ne ofere confort, se plânse 
Macro, împingând cu vârful cizmei una dintre saltele. 

— Nouă aşa ne place, zise Septimus. Nu e nimic de furat. 
În orice caz, portarul supraveghează locul în cea mai mare 
parte a timpului. Căută într-un buzunar mic din tunică şi 
scoase o legăturică de pergamente şi două seturi de tăblițe 
din ceară şi le înmână celor doi. Restul documentelor 
voastre şi raportul din Britannia. Puteţi dormi aici la noapte 
şi apoi să mergeţi la tabăra pretoriană de dimineaţă. Dacă 
trebuie să-mi lăsaţi vreun mesaj, atunci să-l puneţi acolo 
sub raft. Scândura nu e fixată şi e un spaţiu mic sub ea. 
Asiguraţi-vă că veniţi aici şi verificaţi cât de des puteţi. Dacă 
aveţi vreun mesaj, atunci întoarceţi lampa către uşă. Dacă 
nu, îndreptaţi-o în cealaltă direcţie. Dacă e îndreptată în 
orice altă parte, atunci vom şti că apartamentul a fost 
compromis. 

— Compromis? chicoti Macro. Ce e asta? Vorbărie de 
agent secret? 

— Înţelegem, zise Cato. Presupun că putem folosi locul 
acesta ca să ne ascundem dacă avem nevoie. Sau să 
ascundem ceva. 

Septimus încuviinţă din cap. 

— Şi dacă trebuie să ne întâlnim pentru vreun motiv 
anume. Asiguraţi-vă doar că nu sunteţi niciodată urmăriţi 
până aici. Dacă duşmanul reuşeşte să facă asta, atunci 
poate să ţină socoteala vizitatorilor şi să ne ia urma mie şi 
lui Narcissus. Păziţi-vă spatele tot timpul şi nu riscaţi nimic. 
Se uită la Macro. E clar? 

— Va fi bine, vei vedea. El e cel căruia trebuie să-i duci 
grija. Cato. 

— Nu! Septimus împunse aerul cu mâna. Folosiţi doar 
numele de acoperire de acum înainte! Tot timpul. Oricine 


aţi fi fost înainte, azi trebuie să lăsaţi totul în urmă. De 
acum încolo sunteţi Capito şi Calidus. Se uită la ei o clipă, 
apoi se îndreptă către uşă. Dormiţi puţin. Mâine vă veţi 
alătura Gărzii Pretoriene. 


CAPITOLUL 5 


Devreme, în dimineaţa următoare, Macro şi Cato trecură 
prin Poarta Viminal din zidul oraşului şi apoi spre suburbia 
unde tabăra pretoriană fusese construită în timpul domniei 
lui Tiberius. Cădea o ploaie uşoară, care formase băltoace 
pe terenul de paradă care se întindea de la zidul oraşului 
până la cazarmă. Merseră de-a lungul spaţiului deschis spre 
poarta principală şi se prezentară acelui optio care se afla 
în corpul de gardă. Era un bărbat scund, bine clădit, cu păr 
tuns corect, care începuse să chelească puţin. Macro şi 
Cato îşi coborâră toiegele şi luară poziţie de drepţi, în timp 
ce ploaia le picura din tivul mantiilor. 

— Aşadar, ce avem noi aici? întrebă optio amabil. 

Cato căută în tolba laterală, scoase documentele care îi 
numeau în Garda Pretoriană şi le înmână comandantului. 

— Ne-am transferat din Legiunea a ll-a, domnule. 
Legionarii Titus Ovidius Capito şi Vibius Gallus Calidus. Am 
fost numiţi în gardă. 

— I-auzi! Capito şi Calidus? Sună ca un nenorocit de 
teatru de mimi, în două acte. Optio luă pergamentul turtit şi 
îl desfăcu. Îşi aruncă repede privirea pe conţinutul lui şi se 
uită în sus. Zice aici „Pentru purtarea merituoasă pe câmpul 
de luptă”. Deci, voi doi aţi învins armata barbarilor de unii 
singuri? 

Cato simţi o oarecare dorinţă de a-l muştrului puţin pe 
optio, dar îşi reprimă impulsul. Se întorseseră în rândurile 
soldaţilor şi trebuia să se poarte în mod corespunzător. 

— Nu, domnule. 

— Nu? Atunci mi-ar plăcea să ştiu ce aţi făcut voi, cei doi 
eroi, pentru a merita transferul în Garda Pretoriană. Dar 
asta va trebui să aştepte. Se uită în jur şi arătă spre unul 
dintre oamenii care stăteau lângă poartă. Tu de colo! 

Pretorianul veni în fugă şi luă poziţia de drepţi. Cato se 
uită la el. Era tânăr, abia ieşit din adolescenţă. La fel ca 


pretorienii care îşi făcuseră apariţia pentru scurt timp pe 
parcursul etapelor timpurii ale campaniei din Britannia, el 
purta o tunică de un alb-gălbui şi o capă. Sub aceasta 
strălucea o platoşă din solzi, apreciată încă de unii 
legionari. Restul echipamentului - sabie, pumnal, cizme, 
apărătoare pentru vintre şi coif - era format din 
componente standard. Doar scutul era diferit, mai degrabă 
oval decât modelul dreptunghiular folosit în legiuni. Un 
scorpion mare decora partea din faţă. Simbolul fusese ales 
de prefectul anterior, Sejanus, pentru a-şi măguli stăpânul, 
pe împăratul Tiberius, care se născuse sub acest semn 
zodiacal. 

Locţiitorul împături pergamentul şi i-l dădu lui Cato. 

—  Escortează-i pe cerşetorii ăştia doi la barăci. 
Centurionul Sinius e responsabil de recrutări, 
antrenamente şi transferuri. Du-i la el. 

— Da, domnule! 

— Hai, fuguţa, flăcăi! A, şi bine aţi venit în Garda 
Pretoriană! Veţi vedea că e oarecum diferită de viaţa din 
legiune. 

— Da, domnule! Mulţumim, domnule. 

Cato clătină din cap. 

Îşi puseră din nou toiegele pe umăr şi îl urmară pe 
pretorian afară din corpul de gardă şi spre adăpostul arcuit 
al porţii. Acesta aşteptă până ce îşi aşezară toiegele 
confortabil şi apoi porniră în jos, de-a lungul unei căi largi, 
care conducea spre inima taberei pretoriene. Pe ambele 
părţi se aflau cazărmi de două etaje, care se întindeau de-o 
parte şi de alta a drumului pe o lungime de o sută de paşi. 
Tencuiala care acoperea pereţii era curată şi părea că 
fusese aşternută recent. În acelaşi fel, drumul pavat nu era 
plin de gunoaie şi, în mod evident, era măturat regulat. 

— Aveţi o tabără curată, zise Macro. 

— Oh, acesta e meritul lui Geta, replică tânărul pretorian. 
E un maniac al standardelor înalte. Ne ţine treji toată 
noaptea. Inspecţii-surpriză în cazărmi, chemări la arme în 


toiul nopţii şi verificări regulate ale echipamentului, toate 
sunt la ordinea zilei, prieteni. Nu ştiu cum stau lucrurile în 
legiuni, dar aţi face bine să respectaţi regulile cât timp 
sunteţi aici la Roma, altfel... 

Cato se uită la tânăr. 

— Înţeleg că tu nu ai fost transferat dintr-o legiune. 

— Eu? Nu. Mulţi dintre băieţi au fost recrutaţi din Italia 
Centrală. Cu toate câştigurile slujbei, nu e prea uşor să 
intri, dar o scrisoare de recomandare din partea unui 
magistrat de obicei o rezolvă. Din nefericire, m-am înrolat 
câţiva ani prea târziu pentru a mă califica pentru 
gratificaţia acordată de împărat atunci când a preluat 
puterea. Plata pe cinci ani, asta a dat fiecărui om! O 
nenorocită de avere! Totuşi, Claudius nu va trăi o veşnicie şi 
oricine va veni după el va trebui să scuipe iar ceva, dacă 
ştie ce e bine pentru el. 

Macro tuşi. 

— Loialitatea ta faţă de împărat e emoţionantă. 

Pretorianul se uită repede la el, cu o expresie ciudată, 
apoi zâmbi când îşi dădu seama că Macro îşi bătea joc de el. 

— Sunt destul de loial. Fără un împărat pe care să-l 
protejăm, ce s-ar întâmpla cu Garda  Pretoriană? 
Demobilizată şi trimisă să se alăture legiunilor. Cu jumătate 
de salariu, înţepeniţi în vreun avanpost de frontieră uitat de 
lume, înconjurați de barbari care aşteaptă să ne ia gâtul cu 
prima ocazie. Asta nu prea e viaţă. Se opri şi privi la ceilalţi 
doi bărbaţi cu atenţie. Nu am vrut să vă jignesc. 

— Nu ne-ai ofensat, răspunse Cato. Spune-mi, toţi 
pretorienii sunt la fel de cinici ca tine? Nici eu nu vreau să 
te jignesc, dar semeni cu un... ei bine... un mercenar. 

— Mercenar? Pretorianul se gândi câteva clipe. Presupun 
că unii ar putea vedea lucrurile şi astfel. Cu siguranţă că eo 
slujbă destul de uşoară şi bine plătită în cea mai mare 
parte. Plată generoasă, locuinţe confortabile, locuri bune la 
jocuri şi nu prea multe ocazii de serviciu activ. lar voi aţi 


ajuns într-o perioadă propice, după cum se pare. În zece 
zile au loc Jocurile pentru sărbătorirea urcării pe tron. 

— Jocurile urcării pe tron? 

— Pentru a aniversa ziua în care Claudius a devenit 
împărat. Organizează o paradă aici, în tabără, nişte lupte 
de gladiatori şi alte câteva evenimente şi se încheie cu un 
festin. Nu uită cine l-a adus la putere şi se asigură că îşi 
păstrează bunele relaţii cu Garda Pretoriană. Aşa că vă 
puteţi obişnui cu trataţiile imperiale. Acestea fiind spuse, nu 
toate sunt uşoare. Geta ne instruieşte din greu şi dacă 
suntem vreodată chemaţi la arme, putem duce la capăt o 
luptă decentă. 

— l-am văzut pe pretorieni în bătălie, zise Macro. Asta 
era în Britannia. S-au descurcat destul de bine. 

Expresia de pe faţa pretorianului se lumină. 

— Eraţi acolo? La Camulodunum? 

Macro dădu din cap. 

— Am auzit de la cei care l-au însoţit pe împărat că a fost 
o bătălie grea. 

— Într-adevăr. Dar nu ar fi trebuit să fie aşa. Inamicul ne- 
a atras într-o capcană. Dacă Claudius nu ar fi fost atât de 
nerâbdător să atace şi să-şi obţină marea victorie, atunci nu 
am fi fost prinşi în ţopăiala aia. Dar chiar şi aşa, Legiunea a 
II-a a salvat situaţia şi pielea împăratului şi a pretorienilor. 

— Înţeleg că aţi fost în Legiunea a II-a. 

— Da. Şi suntem mândri de asta. Legiunea a II-a augusta 
e cea mai bună legiune din întreaga armată. Să ne fi văzut, 
băiete! Bătălie după bătălie i-am rupt pe celți în bucăţi. Nu 
că ar fi fost nişte blegi. Celţii sunt oameni masivi, curajoşi şi 
mai degrabă ar lupta decât să facă orice alt lucru în viaţă. 
Nu a fost o campanie uşoară. Ştiu că unii zic la Roma căa 
fost. Dar ei nu s-au aflat acolo. Eu, da, şi ştiu bine ce am 
văzut şi spun adevărul. Nu-i aşa, Ca... 

Cato tuşi şi-l fulgeră furios cu privirea pe Macro. Acesta 
din urmă se îmbujoră şi îşi drese vocea înainte să continue: 


— Întreabă-l doar pe Capito, aici de faţă, când îi va trece 
criza de tuse. 

Pretorianul se uită la Cato şi apoi îşi îndreptă din nou 
atenţia câtre Macro. 

— Uite ce e, Calidus, un sfat din partea mea. Aş avea grijă 
ce spun despre legiuni în faţa unora dintre ceilalţi băieţi de 
aici. Au tendinţa să creadă că, deoarece suntem ai 
împăratului, asta ne face cei mai buni soldaţi din armată. 

— Şi tu ce crezi? 

— Eu nu am cunoscut decât garda. Cred că ar fi 
nechibzuit din partea mea să îmi exprim o opinie despre 
lucruri pe care nu le-am experimentat. 

Macro zâmbi. 

— Înţelept băiat. 

Ajunseseră în centrul taberei pretoriene, iar Cato şi 
Macro văzură pentru prima dată frontonul cu colonade şi 
stâlpii care străjuiau intrarea în cartierul general. Macro 
fluieră uşor. 

— Pe toţi zeii! Arată mai degrabă a templu decât a clădire 
militară. 

Trecură de poartă, privind în sus şi admirând sculpturile 
de pe tavanul care se arcuia deasupra capetelor lor. În 
interior se afla un spaţiu deschis uriaş, de treizeci de metri 
pe fiecare parte, estimă Cato, care era străjuit de alte 
coloane. Chiar în faţa porţii se afla o altă intrare care, de 
data aceasta, ducea spre birourile cartierului general, care 
forma latura îndepărtată a pieţei. O mână de funcţionari, 
înfăşuraţi în mantii, se grăbeau la îndatoririle lor, iar un 
grup de soldaţi stătea de pază în faţa birourilor. Pretorianul 
îşi explică ordinul locţiitorului responsabil de acea secţiune 
şi apoi îşi cobori scutul şi îşi desfăcu cingătoarea sabiei şi a 
pumnalului şi le lăsă pe masa dinăuntrul intrării, alături de 
celelalte arme predate de vizitatori. 

Locţiitorul dădu din cap spre Cato şi Macro. 

— Lăsaţi-vă bastoanele şi echipamentele aici. Aveţi arme 
asupra voastră? 


Cato arătă spre desagii cu echipament. 

— Acolo. 

— Acolo, domnule! izbucni optio. 

Cato înţepeni. 

— Da, domnule! 

— Nu ştiu cum e cu disciplina în legiuni, dar pretorienii 
sunt maniaci, continuă locţiitorul, în timp ce Macro luă în 
grabă poziţia de drepţi lângă Cato. Bărbatul îşi încreţi buza 
superioară în timp ce se uita la tunicile şi mantiile lor 
ponosite. E valabil şi pentru echipament. Prefectului Geta îi 
place ca oamenii săi să fie bine puşi la punct. Voi doi 
semănaţi cu nişte vagabonzi. Nu vă mai arătaţi pe aici decât 
dacă sunteţi curaţi şi aranjaţi. E clar? 

— Da, domnule! răspunseră la unison Macro şi Cato. 

— Bine, băiete, du-i p'-ăştia doi în faţa centurionului 
Sinius. Zâmbi cu răceală. Cred că şi centurionul va fi în 
egală măsură de dezamăgit de voi. Mergeţi. 

Îl urmară pe tânărul pretorian către intrarea în sală şi 
apoi la dreapta, printr-o încăpere lungă plină de birouri pe 
o parte şi mese lungi la care funcţionarii stăteau aşezaţi 
printre mormane de tăblițe cernite şi coşuri pline de 
pergamente. Despicături lunguieţe se deschideau sus pe 
pereţi şi abia dacă ofereau suficientă lumină pentru ca 
oamenii să poată lucra, iar Cato văzu că unii dintre ei se 
străduiau să distingă detaliile mai mici ale documentelor 
din faţa lor. Încă mai simţea înţepăturile primirii reci de 
care el şi Macro avuseseră parte de când ajunseseră în 
tabără. Cato se obişnuise în ultimii ani cu respectul automat 
al subordonaţilor, iar faptul că fusese tratat ca un soldat de 
rând îi pricinuise o senzaţie de disconfort, aducându-i 
aminte de primele zile ale serviciului său militar. Nu mai era 
prefectul Cato, era doar soldatul Capito şi trebuia să 
trăiască şi să respire rolul pe care era obligat să-l joace. 
Acelaşi lucru era valabil şi pentru Macro. Aruncându-şi 
privirea într-o parte, în timp ce mergeau pe lângă primele 
uşi ale birourilor, Cato văzu că Macro nu părea tulburat de 


săpuneala zdravână pe care tocmai o primiseră. Asta era 
ceva neaşteptat, se gândi Cato. Macro, dintre toţi oamenii, 
trebuia să fie deranjat de un astfel de tratament. 

— lată-ne ajunşi, anunţă pretorianul. Arătă spre cea mai 
apropiată dintre uşi. Spre deosebire de celelalte birouri din 
încăpere, uşa acestuia era închisă. Biroul centurionului 
Sinius. 

Se opri câteva clipe pentru a le da nou-veniţilor 
posibilitatea de a-şi trage sufletul şi apoi bătu. 

— Un moment! strigă dinăuntru o voce înfundată. Intră! 
se auzi apoi. 

Tânărul soldat trase zăvorul şi împinse uşa spre interior. 
Păşi în prag, luă poziţia de drepţi şi îşi plecă capul. 

— Permiteţi-mi să raportez că locţiitorul de serviciu de la 
poarta principală mi-a ordonat să-i escortez pe aceşti doi 
recruți la cartierul general, domnule. 

Cato, fiind mai înalt decât majoritatea bărbaţilor, putu 
vedea biroul peste umărul pretorianului. Centurionul 
închise o tăbliță cerată şi o puse într-un cufăr pentru 
documente aflat într-o parte a biroului. Sinius se apropia de 
treizeci de ani, prea tânăr să fi câştigat o promovare din 
rândul soldaţilor; Cato bănuia că fusese probabil făcut 
direct în funcţia de centurion. Un membru al vreunei familii 
ecvestre bogate care renunţase la privilegiile sale sociale 
pentru a se alătura Gărzii Pretoriene. Destul de neobişnuit 
pentru un roman, ofiţerul avea păr blond, uşor ondulat, 
pieptănat cu grijă în încercarea de a ascunde chelia 
apărută prematur. Era un bărbat subţire, vânjos şi cu un 
chip dur. Totuşi, când privi în sus, zâmbi cu căldură. 

— Prea bine. Lasă-i să intre. 

Tânărul se dădu la o parte, iar Macro şi Cato păşiră 
înăuntru şi rămaseră la o distanţă respectuoasă în faţa 
biroului centurionului, cu umerii traşi în spate şi pieptul 
scos înainte. Biroul era încăpător: cinci metri în lungime. O 
fereastră oblonită se afla în spatele mesei, iar lumina intra 
prin cele două ferestruici aflate mai sus pe perete, chiar 


sub streşinile de afară. Peretele din stânga avea rafturi care 
fuseseră umplute cu tăblițe cerate aranjate cu grijă, 
papirusuri şi pergamente. O platoşă strălucitoare şi un coif 
decorat cu ornamente, cu pene roşii, atârnau de un cadru 
aflat pe peretele opus. 

Sinius se uită scurt la cei doi recruți, apoi îi făcu un semn 
din cap pretorianului. 

— Poţi pleca. Închide uşa după tine. 

Tânărul păşi afară şi se auzi un zăngănit uşor când 
zăvorul fu tras la loc. Sinius îi privi pe nou-veniţi cu atenţie. 
Cato nu-i întoarse privirea, ci se uită drept în faţă, fixându- 
şi ochii pe micul bust al împăratului aflat pe piedestalul de 
lângă peretele din spate. 

— Hai să terminăm cu prezentările. Sinius se aplecă în 
faţă şi întinse mâna. Documentele de numire, vă rog. 

— Da, domnule. Cato scoase papirusul împăturit şi 
scrisoarea de recomandare şi le puse în mâna 
centurionului. 

Sinius parcurse documentele cu atenţie şi bătu uşor în 
sigiliul imperial aflat în josul notificării de transfer, de parcă 
ar fi vrut să se asigure că e autentic. 

— Voi doi aveţi nişte recomandări foarte bune. Fostul 
vostru comandant vorbeşte frumos despre voi. Vă consideră 
pe amândoi nişte soldaţi exemplari. Asta rămâne de văzut, 
deoarece în gardă standardul este mai ridicat decât în 
legiuni. În orice caz, hârtiile voastre sunt în regulă, iar 
palatul imperial a aprobat numirea, aşa că de acum sunteţi 
soldaţi ai gărzii. Se uită iar la document. Care dintre voi e 
Capito? 

— Eu, domnule, zise Cato. 

— Şi Calidus. Centurionul zâmbi repede spre Macro. 
Sunteţi amândoi bine-veniţi. În ciuda a ceea ce am spus 
despre standarde, garda are întotdeauna nevoie de soldaţi 
experimentați. Nu suntem chemaţi prea des să luptăm, dar 
când se întâmplă, povara aşteptărilor atârnă greu pe umerii 
noştri. În cazul acesta, cu cât avem mai mulţi veterani în 


rândurile noastre, cu atât mai bine. Cealaltă faţă a medaliei 
e că trebuie să acceptaţi că noile voastre îndatoriri solicită 
devotament total faţă de protocoalele stabilite. Numirea 
voastră specifică faptul că veţi servi în centuria condusă de 
centurionul Lurco din Cohorta a V-a. Lurco e în permisie în 
acest moment, aşa că veţi raporta direct comandantului 
cohortei. Făcu o pauză. Aparent, împăratul a fost atât de 
impresionat de exemplul vostru de curaj, încât a cerut să fiţi 
repartizaţi pentru a-l proteja pe el şi familia sa. De aceea vă 
aflaţi în cohorta desemnată să apere palatul. 

— Suntem onoraţi, domnule, răspunse Cato. 

— Aşa ar şi trebui să fiţi. Un astfel de rol e de obicei 
conferit după câţiva ani de serviciu în gardă. Chiar şi 
atunci, oamenii noştri trebuie să fie conştienţi de modul 
precis în care trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle. Există 
o ierarhie foarte strictă în cadrul palatului imperial şi se 
aşteaptă ca toate gărzile să o cunoască şi să se adreseze 
membrilor familiei strict în concordanţă cu rangul lor. Ca 
ofiţer responsabil de recrutare, antrenament şi încadrarea 
personalului din cohortele gărzii, voi face tot ce-mi stă în 
putere pentru a vă pregăti, deşi deţin această poziţie doar 
de o lună şi ceva. Voi cere cuiva care cunoaşte culisele să vă 
explice detaliile. Zâmbi iar. Va trebui să fiţi îngăduitori cu 
mine aşa cum voi fi şi eu cu voi, da? 

— Da, domnule, răspunseră Macro şi Cato în cor. 

— Cohorta palatului e comandată de tribunul Burrus. 

Sinius luă un stilet şi notă ceva în grabă pe o tăbliță de 
ceară. 

— Tribunul Burrus, domnule? 

Macro ridică o sprânceană. 

— Exact asta am spus, replică Sinius tăios, apoi, dintr- 
odată, expresia i se înmuie. Oh, înţeleg. Tribunii din legiuni 
sunt ofiţeri de stat-major, nu-i aşa? În gardă e altfel. 
Cohortele sunt comandate de un tribun, care, de obicei, 
deţine funcţia pentru un an, înainte să se pensioneze. Asta 
nu-i singura diferenţă. Cohortele gărzii sunt de două ori 


mai mari decât cele din legiuni. De fapt, sunt aproape zece 
mii de pretorieni la apel. Unii dintre ei sunt trimişi în 
misiune, dar majoritatea se află aici în tabără, oferindu-i 
împăratului peste nouă mii de oameni de care să se 
folosească în caz de urgenţă. Asta îi face pe oameni să se 
gândească de două ori înainte să genereze probleme. Făcu 
o pauză, apoi continuă. Desigur, nu suntem singurii 
însărcinaţi cu menţinerea ordinii. Mai sunt şi cohortele 
urbane şi vigiles, pompierii care fac o treabă destul de bună 
patrulând străzile principale şi punând capăt încăierărilor 
dintre beţivi şi aşa mai departe. Pretorienii sunt aici, de 
fapt, ca ultimă redută. Aşa că atunci când intrăm în acţiune, 
oamenii ştiu că e ceva serios. 

— Asta se întâmplă des, domnule? întrebă Macro. 

— Nu. Dar necazurile par iminente. Tonul lui Sinius 
deveni serios. Din cauza întreruperii de anul trecut a 
aprovizionării cu grâne egiptene, rezervele grânarului 
imperial au scăzut foarte mult. Ajutoarele au fost reduse, 
iar oamenii vor flămânzi deoarece preţul grâului creşte. Am 
văzut deja câteva mici revolte. E un lucru amuzant, reflectă 
el. Iată-ne aici, în cel mai mare oraş din lume. Avem băi 
frumoase, teatre, arene, bunuri şi articole de lux din toate 
colţurile lumii, cele mai luminate minţi trudesc în 
bibliotecile noastre, iar împărat după împărat au 
supravegheat construcţia de temple uriaşe şi clădiri 
publice. Totuşi, nu suntem decât la vreo câteva prânzuri 
distanţă de tulburări şi de colapsul ordinii. 

Cato şi Macro nu răspunseră şi continuară să privească 
drept în faţă. 

Sinius oftă. 

— Pe loc repaus! Am depăşit formalităţile. Acum sunt 
curios să ştiu mai multe despre voi. Am câteva întrebări. 

Cei doi bărbaţi îşi relaxară poziţia şi se priviră. Cato îşi 
drese glasul şi răspunse în numele amândurora. 

— Da, domnule. 

— În primul rând, veniţi din Britannia? 


— Da, domnule. 

— Acolo unde campania continuă, în ciuda faptului că 
împăratul Claudius a sărbătorit un triumf acordat de Senat 
pentru cucerirea provinciei acum câţiva ani. 

— Controlăm centrul insulei, domnule. Îi împingem pe 
duşmanii noştri înapoi spre munţii care mărginesc noua 
provincie. E doar o chestiune de timp înainte ca legiunile să 
termine treaba. 

— Chiar aşa? Am un văr care serveşte în Legiunea a IX-a. 
Îmi scrie din când în când şi, trebuie să recunosc, lui îi cam 
lipseşte încrederea pe care o aveţi voi într-un progres aşa 
de constant. Conform spuselor sale, ne luptăm să-i zdrobim 
pe cei care încă ne mai rezistă. Inamicul organizează 
raiduri constante împotriva coloanelor cu provizii şi apoi 
dispare în clipa în care noi apărem pentru a ataca în forţă. 

— Aceasta este noua lor manieră de luptă, domnule, 
interveni Macro. Au fost obligaţi să o adopte după ce au 
renunţat să ne mai înfrunte în luptele directe. E strategia 
celor învinşi. Nu reuşesc decât să mai câştige puţin timp 
înainte să se plece, în cele din urmă, în faţa Romei. 

— Eu sper doar ca vărul meu să vă împărtăşească natura 
flegmatică, Calidus. Cu toate acestea, el nu este singurul 
soldat care pare să creadă că această campanie nu merge 
aşa de bine precum ar vrea palatul imperial să credem. 
Poate că există o părere diferită în rândurile soldaţilor. La 
urma urmei, soldaţilor de rând, aşa ca voi doi, le lipseşte 
perspectiva mai largă. Spuneţi-mi, ce cred oamenii din 
legiuni? Care este... dispoziţia lor? 

Cato se gândi cu atenţie la întrebare. Trecuseră câţiva 
ani de când el şi Macro serviseră în Legiunea a II-a. Chiar şi 
atunci, campania îşi pusese amprenta asupra stării 
oamenilor. Dar asta era ceva de aşteptat. Problema acum 
era cum să se folosească de această oportunitate pentru a-l 
testa pe centurionul care stătea în faţa lui. 

— Sunt unii care nu sunt foarte încântați de cum sunt 
plasați, domnule, răspunse Cato pe un ton precaut. 


— Continuă. 

— Nu sunt în măsură să vorbesc în numele lor. 

— Înţeleg, Capito. Uite ce e, aceasta este o discuţie 
informală. Acum sunteţi în gardă şi nimic nu poate schimba 
asta. Sunt doar curios în legătură cu situaţia din Britannia. 
Crede-mă. 

Cato aruncă o scurtă privire spre Macro, care era prea 
nesigur de întorsătura pe care o luase conversaţia pentru a 
mai răspunde. Doar ridică din umerii săi mari. 

— Ei bine, domnule, continuă Cato, când am plecat noi, 
sentimentul din rândurile soldaţilor era că nu ajungem 
nicăieri cu această campanie. Ca să fiu mai exact, noi 
controlăm sudul şi estul insulei, dar dincolo de aceste limite, 
triburile sunt cele care deţin controlul. Ne atacă convoaiele 
cu provizii şi avanposturile mai mici, făcându-se apoi 
nevăzuţi. Cunosc terenul şi se mişcă repede, aşa că şansele 
de a-i prinde sunt aproape nule. Cato se opri. Dacă vreţi 
părerea mea, noua provincie nu va fi niciodată sigură. Ne- 
ar fi mai bine dacă ne-am reduce pierderile şi ne-am 
retrage, domnule. Cato fu lovit de o inspiraţie de moment şi 
continuă. Chiar i-am auzit pe unii dintre ofiţerii legiunii 
discutând într-o seară, domnule. În timp ce eram de gardă. 
Şi ei sunt la fel de nerăbdători, ca şi noi ceilalţi, să scape de 
acolo, iar unul a zis că singurul motiv pentru care am fost 
trimişi acolo, în primul rând, a fost nevoia lui Claudius de a 
o face pe eroul atotcuceritor. Şi că, odată ce şi-a asumat 
victoria, armata din Britannia a fost dată uitării. 

— Înţeleg. Sinius îşi strânse buzele. Împăratul nu pare să 
fie iubit prea mult de legionarii din Britannia. 

Cato se uită la el neliniştit. 

— Aşa părea să fie atunci când eu şi Calidus am părăsit 
Legiunea a II-a, domnule. Situaţia poate că s-a schimbat. 

— E posibil. Îţi mulţumesc pentru că ai fost sincer cu 
mine, Capito. Şi te asigur că mica noastră conversaţie nu va 
trece dincolo de aceşti pereţi. 

Cato încuviinţă din cap. 


— Mulţumesc, domnule. 

Sinius îşi mişcă mâna în semn de concediere. 

— Nu vă mai gândiţi la asta. Ne-am terminat treaba aici. 
Va trebui să vă luaţi echipamentul din magazii şi apoi să vă 
alăturaţi cohortei voastre. Oamenii tribunului Burrus sunt 
în cazărmile din colţul de sud-vest al taberei. Daţi-i tăbliţa 
asta funcţionarului când vă prezentaţi acolo şi veţi fi înrolați 
în centuria condusă de centurionul Lurco. 

— Da, domnule. 

— Mie nu-mi rămâne decât să vă urez bun venit în Garda 
Pretoriană. Îndepliniţi-vă datoria şi feriţi-vă de necazuri şi 
veţi vedea că această slujbă e excelentă. Cea mai mare 
provocare, cu care e foarte probabil să vă confruntaţi, va fi 
să vă luptaţi ca să scăpaţi de femeile care fac o pasiune 
pentru uniformă şi cu plata şi statutul conferite de slujbă. Şi 
nu vorbesc doar despre femeile de pe stradă. Nu puţine 
sunt soțiile de senatori care se îndrăgostesc de pretorieni. 

Macro nu putu să nu zâmbească la această perspectivă. 

Centurionul făcu o pauză înainte să continue pe un ton 
scăzut. 

— Un sfat. Evitaţi tentaţia de a deveni prea familiari cu 
vreunul dintre membrii familiei imperiale... dacă înţelegeţi 
ce vreau să zic. Aţi fost avertizaţi. Acum mergeţi. 

Cei doi bărbaţi părăsiră încăperea şi închiseră uşa după 
ei. Centurionul Sinius se uită gânditor la uşă pentru o clipă, 
apoi deschise cufărul pentru documente şi scoase tăbliţa 
cerată pe care o examinase mai devreme. Ridică un stilet şi 
scrise câteva note, apoi o puse la loc. Se ridică de la birou şi 
părăsi cartierul general, pentru a da nişte instrucţiuni 
unuia dintre acoliţii săi. 


CAPITOLUL 6 


Macro ridică toga albă, simplă, şi clătină din cap. 

— Asta nu e bună pentru un soldat. Se presupune că 
trebuie să o purtăm peste umărul şi braţul stâng, corect? 

De cealaltă parte a încăperii, Cato dădu din cap. 

— E nebunie curată, continuă Macro. Nu poţi mişca sabia 
cum trebuie cu asta pe tine. Te-ai putea împiedica în ea şi 
te-ai putea răni cu mult înainte să înfrunţi un adversar. 

Făcu toga grămadă, o aruncă pe pat şi se aşeză cu o 
expresie de dezgust, înainte să privească spre restul 
echipamentului care li se dăduse din magaziile taberei. 
Toga era uniforma pe care garda trebuia să o poarte atunci 
când erau de serviciu în oraş. Era o concesie făcută acelor 
locuitori ai Romei care încă se mai agăţau de valorile vechii 
republici, când prezenţa oamenilor înarmaţi pe străzi era 
considerată o ameninţare la adresa libertăţii lor. Din motive 
asemănătoare, Claudius se obişnuise să poarte o togă fără 
ornamente în majoritatea ocaziilor oficiale, fără a avea nici 
măcar dunga îngustă de culoare purpurie, specifică 
tinerilor magistrați. Afişarea umilinţei avea succes la public 
şi la acei membri ai Senatului mai uşor de impresionat. În 
ceea ce-l privea pe Macro, toga era total inutilă pentru 
soldaţii care se presupunea că trebuiau să apere palatul 
imperial. 

— Dar gărzile germanice? Macro se uită la Cato. Şi ei 
trebuie să poarte asta? 

— Nu. Dar ei sunt barbari, din Batavia, cred. Ar aduce 
ofense sensibilităţii publice dacă ar fi văzuţi în togi. 

— Rahat! mormăi Macro. 

Privirea i se întoarse spre restul obiectelor. Pe lângă 
armura funcţională, mai era şi o cuirasă din alamă, un coif 
atic decorat cu o coroană şi cu apărători pentru obraji 
subţiri, care nu erau foarte practice şi aproape Nicio 
apărătoare pentru gât. Apoi mai erau tunicile alb-gălbui şi 


mantiile maro-deschis, care se puteau murdări repede de la 
praful şi mizeria străzilor Romei şi care vor cere curăţire 
constantă. Cel puţin, sabia scurtă, scutul oval şi sulița grea 
arătau ca un echipament adecvat unui soldat. Cato deja îşi 
împăturise toga, tunicile şi mantia şi le aşezase ordonat pe 
raftul de deasupra patului său. Cu un oftat, Macro începu să 
facă acelaşi lucru. 

— Ce a fost toată bălmăjeala aia despre starea de spirit 
proastă a băieţilor din Britannia? întrebă el. 

Cato şuieră, apoi se ridică şi traversă încăperea spre uşă. 
Se uită afară. Li se dăduse o cameră confortabilă, la etaj, 
împreună cu alţi doi bărbaţi din Centuria a Vl-a a Cohortei 
a IIl-a, unitatea însărcinată în prezent cu paza palatului 
imperial şi a anturajului împăratului, ori de câte ori 
Claudius ieşea pe străzi ca să viziteze Senatul sau să se 
bucure de distracţiile oferite la teatru, arenă sau pista de 
curse. În legiune, soldaţii erau obligaţi să stea câte opt în 
cameră sau să împartă un cort în timpul campaniilor, 
înghesuiți unii într-alţii. Aici, în gardă, erau câte patru 
bărbaţi în cameră, care era destul de aerisită şi bine 
luminată de fereastra oblonită din perete. Afară, pe coridor, 
Cato văzu câteva siluete la o oarecare distanţă, sprijinindu- 
se de balustrada care dădea spre aleea cu copaci ce ducea 
la băile pretorienilor. Chiar şi acestea erau construite la 
scară mare, comparativ cu ceea ce le oferea o fortăreață 
obişnuită legionarilor. Un şir de odăi erau dispuse pe o 
parte a curţii de antrenament, acoperită cu nisip, toate 
limitate de nişte ziduri tencuite şi joase. Ceilalţi pretorieni îl 
ignorară. Câteva uşi erau deschise de-a lungul coridorului, 
dar conversațiile celor aflaţi înăuntru erau imposibil de 
auzit. Cato se întoarse la patul său şi se aşeză pe margine. 

— Vorbeşte mai încet când discutăm. Şi trebuie să ne 
asigurăm că folosim tot timpul numele noastre de 
împrumut. 

— Ştiu, mormăi Macro, terminând de împăturit ultima 
dintre tunici şi mantia. Se aşeză în faţa lui Cato. Îmi pare 


rău pentru mai devreme. Doar că nu prea ţin la toată 
treaba asta cu umblatul sub acoperire. 

— Mai bine te-ai învăţa. Suntem spioni şi nu putem face 
nimic în această privinţă până ce nu ne terminăm treaba. 
Dacă dăm greş, Narcissus ne va arunca la lupi. Asta în cazul 
în care supravieţuim şi nu suntem lăsaţi la mila 
Eliberatorilor. 

— Ştiu, ştiu, răspunse Macro pe un ton obosit. Mă voi 
concentra la treaba pe care o avem de făcut, jur. Dar, 
spune-mi, Capito - şi aici nu se putu abţine să nu 
zâmbească puţin la folosirea numelui inventat - de ce i-ai 
servit lui Sinius replica despre situaţia din Britannia? 

— A trebuit să-i spun ceva, ca să mă asigur că ne crede 
povestea de acoperire. Dar apoi m-am gândit că dacă-i 
pomenesc despre nemulţumirea lor, acest lucru interesa 
partea adversă. Chiar dacă Sinius nu are nimic de-a face cu 
complotul, e o şansă destul de mare să vorbească despre 
ceea ce i-am zis cu alţi ofiţeri. Asta va scoate numele 
noastre în evidenţă şi va indica faptul că am putea fi 
deschişi unei abordări din partea celor care se opun 
împăratului. Cato îşi umflă obrajii. Oricum, asta a fost ideea. 

Macro clătină din cap: 

— Îmi sună bine. Ca întotdeauna, ai o gândire cam 
ocolită, prietene. Nu mă mir că Narcissus te place atât de 
mult. Se uită atent la Cato. Nu va trece mult şi-i vei lua locul 
la palat. Ai fi bun la asta. 

Cato se uită fix la el şi-i răspunse în mod intenţionat pe 
un ton jos, dur: 

— Chiar s-ar putea să fac asta. 

Se priviră câteva clipe, apoi Macro îşi bătu prietenul pe 
umăr: 

— Atunci ar fi bine să mă ai prin preajmă. 

Macro izbucni în râs, iar Cato i se alătură. Încă mai 
râdeau când se auzi sunetul unor paşi care se apropiau şi o 
siluetă apăru în cadrul uşii. Cato se întoarse şi văzu un 
bărbat slab, cu o faţă îngustă, care-i privea cu răceală. 


Pielea îi era ciupită de vărsat, iar părul îi era vărgat cu gri. 
Cato presupuse că era cu câţiva ani mai în vârstă decât 
Macro. Se ridică şi întinse mâna către bărbat. 

— Mă numesc Titus Ovidius Capito. Veteran al Legiunii a 
II-a, înainte să fiu transferat la pretorieni. 

— Capito. Bărbatul dădu din cap. Mă bucur să văd că 
sunteţi într-o dispoziţie bună. De fapt, sunteţi, de 
asemenea, şi în unitatea mea. Arătă cu degetul mare spre 
piept. Mă numesc Lucius Pollinius Tigellinus. Optio al 
acestei centurii, al doilea pe linie de comandă, după 
centurionul Lurco. Prietenul tău de colo e celălalt băiat 
nou? 

Macro se ridică: 

— Prietenul poate vorbi şi singur. Vibius Gallus Calidus. 
Din a II-a, de asemenea. 

Tigellinus pufni: 

— O unitate care nu s-a distins prin nimic, din câte îmi 
amintesc eu. Poate că v-aţi impresionat superiorii din 
Britannia, dar va trebui să o luaţi de la capăt pentru a mă 
impresiona pe mine şi pe tribunul Burrus. 

— Vom face tot ce ne stă în putere, zise Cato. 

— Perfect, atunci mai bine v-aţi pune tunicile şi v-aţi 
prezenta în faţa tribunului. Tigellinus arătă apoi spre 
echipamentul lor de legionari. Mai bine scăpaţi de 
zdrenţele alea. Vindeţi-le la piaţă, căci nu veţi mai avea 
nevoie de ele niciodată, iar eu nu voi permite să fie 
îngrămădite pe rafturi. M-aş mişca dacă aş fi în locul vostru. 
Tribunul nu suportă lenegşii. 

Se întoarse şi o luă în jos pe coridor. O secundă mai 
târziu, un chip nou apăru în cadrul uşii şi intră în cameră. 
Era un bărbat tânăr, probabil cam de aceeaşi vârstă cu 
pretorianul care îi escortase spre cartierul general, dar în 
ochii lui Cato, acesta păru prea tânăr pentru a fi soldat. 
Gândul îl luă prin surprindere, deoarece îşi dădu seama că 
el era doar cu câţiva ani mai în vârstă decât tânărul 


pretorian care stătea în faţa lui. Câţiva ani în plus de 
experienţă, dar care făceau diferenţa, reflectă el. 

Înainte să vorbească, pretorianul se uită în jur pentru a 
se asigura că Tigellinus nu se afla la o distanţă de unde 
putea auzi. 

— Nu vă faceţi griji în legătură cu el. Tigellinus le face 
viaţa grea tuturor nou-sosiţilor. Zice că le face bine să fie în 
gardă tot timpul. Ar fi trebuit să vedeţi cum obişnuia să mă 
trateze pe mine. Zâmbi. Fuscius mă numesc. 

Macro îi întoarse zâmbetul. 

— Eu sunt Calidus, iar ăla deşiratu' e Capito. Transferaţi 
din legiuni. 

— Am ghicit când am văzut... Cuvintele i se stinseră pe 
buze, în timp ce arăta spre cicatricea de pe faţa lui Cato. 
Cum te-ai ales cu asta? 

— O tăietură de sabie, explică plat Cato. Anul trecut în... 
Britannia. Am primit-o când ne-au prins într-o ambuscadă 
nişte oameni din tribul durotrigilor. 

Fuscius îl fixă cu privirea o clipă în plus, cu o admiraţie 
sinceră, apoi îşi dădu seama că probabil arăta ridicol şi roşi 
de jenă. 

— Fac pariu că aveţi ceva poveşti pe care le-aţi putea 
spune despre Britannia. 

— Pe cât pariezi? îl întrebă Macro cu răceală. Dacă vrei 
poveşti bune, atunci tre' să vii la mine, tinere. 

— Da? Fuscius nu ştia cum să continue fără a-i ofensa pe 
cei doi bărbaţi, aşa că mormăi ceva în timp ce se strecură 
pe lângă ei şi se îndreptă spre unul dintre paturile aşezate 
de o parte şi de alta a ferestrei. Oricum, e bine să mai avem 
şi pe altcineva în cameră. Tigellinus nu e prea vorbăreţ. Ei 
bine, vorbeşte, dar în cea mai mare parte pentru a se 
plânge de tot felul de lucruri. 

— Am observat deja, zise Cato în timp ce-şi scotea tunica 
roşie şi se strecura în noua tunică pretoriană. Haide, 
Calidus, mai bine ne-am grăbi. 


— Când veţi termina pe ziua de azi, ies cu câţiva dintre 
băieţi să bem ceva deseară, zise Fuscius. N-aţi vrea să 
veniţi cu noi? 

— Sună bine, răspunse Cato în timp ce îşi netezea tunica 
şi îşi lega centura militară groasă în jurul taliei. Calidus? 

— De ce nu? Ne-ar prinde bine o băutură bună, după 
bălegarul ăla împuţit pe care l-am băut atunci când am 
ajuns. 

— Bine, atunci hai să-l găsim pe tribun. 


Tribunul Burrus era un veteran în vârstă. După numărul 
cicatricilor pe care le avea pe faţă şi pe braţe, se vedea că 
servise mulţi ani în legiuni înainte să fie numit în Garda 
Pretoriană. În afară de un breton de păr alb, era chel. 
Pierduse un ochi, iar un plasture din piele îi acoperea 
orbita, legat cu o fâşie subţire. Era înalt şi bine făcut, iar 
Cato îşi dădu seama că probabil fusese un personaj 
formidabil la vremea sa. Acum, totuşi, servea ultimii ani în 
gardă, înainte să pună mâna pe gratificaţie şi să părăsească 
armata. Posibil să-şi folosească ridicarea la clasa ecvestră 
pentru a obţine un post administrativ în Roma sau în vreun 
oraş sau orăşel din Italia, dar Cato presupuse că omul 
prefera mai degrabă compania altor soldaţi în vârstă sau 
birocraţi. Tribunul îşi va sfârşi zilele în vreo colonie militară, 
respectat de oamenii care îi cunoşteau calitatea, chiar dacă 
va ajunge cocoşat şi plăpând. 

— Ei, nu mai pierdeţi vremea lângă nenorocita de uşă! 
izbucni Burrus. 

Când Cato şi Macro luară poziţia de drepţi în faţa lui, 
tribunul îi cercetă pentru o clipă, înainte să continue: 

— Soldaţi adevăraţi în sfârşit! Era şi timpul! Am văzut 
prea mulţi din băieţii ăştia blegi de oraş care s-au înrolat în 
ultima vreme. Mai ales după pierderile pe care le-am suferit 
în Britannia. Dar voi vă amintiţi bătălia de lângă 
Camulodunum. Legiunea voastră ne-a salvat din capcana 
aceea. Vai, dar nenorociţii de celți erau nişte ticăloşi 


necinstiţi. Luptau din greu, de asemenea, şi au scos ce era 
mai bun din pretorieni, chiar dacă nu am fost trataţi cum 
trebuie. Deci, conchise el, e bine să avem doi veterani care 
se alătură cohortei. Deşi văd că unul dintre voi e încă destul 
de tânăr. Tu care eşti? 

— Capito, domnule. 

— Vârsta? 

— Douăzeci şi cinci, domnule. 

— Înseamnă că ai servit şapte am. 

— Aproape opt, domnule. M-am înrolat când am împlinit 
şaptesprezece ani. 

Burrus se încruntă. 

— Asta-i împotriva regulamentului. Optsprezece e vârsta 
minimă. 

— Am fost trimis în armată de tatăl meu imediat ce a 
crezut că sunt pregătit pentru asta. 

Cato vorbi fără inflexiuni în timp ce-i spunea povestea de 
acoperire. 

— Trebuie să fie un bărbat mândru, într-adevăr. Te-ai 
descurcat bine. 

— Mulţumesc, domnule. 

Burrus îşi îndreptă atenţia spre Macro. 

— Povestea ta care e? După cum arăţi, eşti un soldat 
experimentat. Câţi ani ai servit, Calidus? 

— Douăzeci şi trei de ani, domnule. 

— Pe toţi zeii, şi încă eşti doar un legionar? Până acum ar 
fi trebuit fie să fii ucis, fie să fii promovat la centurion, optio 
cel puţin. Ce s-a întâmplat? 

Macro îşi înghiţi amărăciunea şi răspunse direct. 

— Sunt soldat, în primul şi în ultimul rând, domnule. Nu 
am văzut de ce ar trebui să fiu promovat, îmi place milităria 
simplă. Lupt din greu şi am răpus mulţi duşmani de-ai 
Romei de-a lungul timpului. 

— Un bun luptător e una, dar crezi că poţi face faţă 
cerinţelor de a fi pretorian? Vei fi văzut în mod constant de 
senatori şi de popor. A fi un bun soldat presupune mai 


multe decât să ucizi duşmanii. Dacă o faci de oaie şi faci de 
ruşine Garda Pretoriană, atunci îl faci de ruşine pe împărat 
şi, mai rău, mult mai rău decât atât, mă faci de râs pe mine. 
Dacă se va întâmpla asta vreodată, voi sări pe tine ca peo 
grămadă de rahat, e clar, Calidus? 

— Da, să trăiţi! 

Trecu un moment, în timp ce tribunul lăsă avertismentul 
să plutească în aer, apoi îşi drese glasul şi continuă pe un 
ton mai moderat: 

— Vă voi spune şi vouă ceea ce spun oricărui recrut în 
acest moment. V-aţi alăturat nouă într-o perioadă foarte 
dificilă. Împăratul îmbătrâneşte şi nu va trăi veşnic, chiar 
dacă vreun prostovan de senator a votat ca să fie deificat. E 
păcat, deoarece, el a fost unul dintre cei mai buni împărați. 
Totuşi, e făcut din carne şi oase şi va muri. lreaba noastră e 
să ne asigurăm că o va face din cauze naturale. Acum, ştiu 
poanta expirată potrivit căreia cauzele naturale în familia 
imperială includ boli neobişnuite precum otrăvirea, un cuţit 
în spate sau o sabie în maţe, sufocarea cu perna şi aşa mai 
departe. Asta nu se va întâmpla cât timp sunt eu la 
comanda cohortei palatului. Aşa că vă veţi ţine ochii bine 
deschişi când sunteţi la datorie. Nu am încredere în puţoii 
ăia de germanici din garda personală mai mult decât aş 
putea scuipa pe ei. Datoria noastră e să oprim pe oricine 
încearcă să se apropie prea mult de Claudius, astfel încât 
germanicii ăia să-şi câştige banii. În ceea ce mă priveşte, 
oamenii mei sunt prima şi ultima linie de apărare. Dacă 
vreunul dintre voi trebuie să se arunce în faţa cuţitului unui 
asasin pentru a-l salva pe împărat, atunci trebuie s-o facă 
fără a ezita. Dacă nu, atunci nu aveţi ce căuta în cohorta 
mea! Clar? 

— Da, să trăiţi! răspunseră în cor Cato şi Macro. 

— Bine. Aşa cum am spus, situaţia e dificilă. Sunt mai 
multe facţiuni la palat care deja îşi fac planuri pentru 
succesiune. Unii îl susţin pe Britannicus, alţii pe parvenitul 
de Nero. În afară de asta, mai sunt şi nenorociţii de liberţi 


care îl sfătuiesc pe împărat, Pallas, Narcissus şi Callistus, 
fiecare din ei un şnapan care se dă după cum bate vântu'. 
Vor încerca să încheie o alianţă cu candidatul ales de ei 
pentru purpură. Pe mine nu mă deranjează, atât timp cât 
nu fac nimic ca să grăbească lucrurile. Aveţi grijă la 
pericolele din interior, ca şi la cele din afară. Întrebări? Se 
uită la fiecare dintre ei. Nu? Atunci spuneţi-i lui Tigellinus 
să vă explice protocolul de bază mâine. Aţi face bine să 
prindeţi repede, deoarece vă voi pune de gardă poimâine. E 
o situaţie de viaţă şi de moarte, băieţi. Liberi! 


CAPITOLUL 7 


— O mână de nenorociţi de soldaţi de jucărie, asta sunt 
pretorienii, zise Macro în timp ce mergeau de-a lungul aleii 
care ducea spre hanul pe care-l pomenise Fuscius mai 
devreme. 

Se lăsase întunericul şi cei doi bărbaţi îşi luaseră 
mantiile, ca să se apere de răcoarea nopţii de iarnă. Pe 
ambele părţi ale străzii principale, mase întunecate de 
clădiri ieftin construite, cu apartamente de închiriat, se 
ridicau în spate, străpunse din loc în loc de lumina neclară a 
lămpilor şi a lumânărilor de seu care licăreau înăuntru. 
Duhoarea fetidă de sudoare, canalizare şi legume putrezite 
umplea aerul. Macro expiră cu putere. 

— Nu fac decât să se pregătească de paradă. 

— Credeam că îţi place aspectul acesta al slujbei, 
răspunse Cato. Obişnuiai să-mi spui că instrucţia e motivul 
pentru care armata romană e victorioasă. 

— Da, bine, poate fi şi exagerat, admise Macro în silă. 
Ideea e că instrucţia e pentru lupte, nu pentru parade sau 
ceremonii fără sfârşit. Se presupune că sunt soldaţi, nu 
nişte blestemate de ornamente nefolositoare. 

— Au însă un oarecare entuziasm al lor şi îndrăznesc să 
spun că atunci când vor trebui să lupte, nu vor dezonora 
reputaţia gărzii. 

Macro se uită pieziş la Cato, împiedicându-se de leşul 
unui câine. 

— Afurisitele de maţe sunt pe cizmele mele... Se opri să-şi 
şteargă cizma de un zid. Ceea ce voiam să spun e că există 
tot atâtea şanse să-i vedem pe pretorieni în acţiune câte 
sunt să vedem nişte vestale virgine la o orgie. Se întâmplă, 
dar nu prea des. 

— Nu ne aflăm aici pentru o bătălie. Nu vreau să rămân 
în Garda Pretoriană mai mult decât trebuie. Suntem aici cu 
un singur scop. 


— Ştiu, să-i găsim pe trădători şi să-i omorâm. 

— De fapt, mă gândeam să luăm şi tot ceea ce ne 
datorează şarpele ăla de Narcissus. 

Macro râse şi-l bătu pe umăr pe prietenul său. 

— Câtă dreptate ai, băiete! 

Cato zâmbi. Oricât ar fi detestat faptul că trebuia să-şi 
câştige iarăşi promovarea la gradul de prefect, se simţea 
bine să aibă din nou acelaşi rang ca Macro. Existaseră 
momente de tensiune între ei când Macro a trebuit să arate 
respect faţă de gradul mai înalt al lui Cato, iar acesta din 
urmă regreta faptul că pierduseră uşurinţa cu care 
conversau în primii ani. Dar asta se va schimba, odată ce 
vor duce la îndeplinire noua sarcină, se gândi Cato oarecum 
cu tristeţe. Dacă Narcissus se va ţine de cuvânt, atunci el va 
fi confirmat ca prefect şi va avea propria cohortă auxiliară 
pe care să o comande. După toate probabilitățile, Macro va 
fi numit într-o legiune şi, astfel, se vor despărţi. 
Presupunând că misiunea lor va avea succes, îşi reaminti 
Cato. 

— Cred că acesta trebuie să fie locul. 

Macro arătă în josul străzii, spre locul unde o piaţă mică 
se deschidea în jurul unei fântâni publice. Un vânt puternic 
începuse să bată mai devreme în acea seară şi măturase 
aproape tot vălul de fum care atârna deasupra Romei, iar 
acum stelele pâlpâiau reci pe cer, scăldând oraşul într-o 
strălucire palidă, reliefând acoperişurile caselor de mai jos, 
pe Colina Esquilin. Când cei doi soldaţi intrară în piaţă, 
văzură la dreapta lor o uşă mare, cu o firmă care atârna 
deasupra ei, cu nişte cuvinte elegant pictate: Râul de vin. 
Sunetul strigătelor şi al râsetelor se revărsa în piaţă, iar uşa 
se deschise puţin atunci când un bărbat se împletici afară şi 
vărsă, la lumina caldă aruncată de lămpile şi lumânările 
care ardeau înăuntru. 

— Asta e gura râului, fără îndoială, sugeră Cato. 

— Foarte amuzant. Hai să mergem la sursă. M-am uscat 
de sete. 


Cato îl luă pe prietenul său de braţ, vrând să-l oprească 
pentru o clipă: 

— Desigur, poţi să bei. Dar nu te îmbăta. Nu ne putem 
permite să greşim. 

— Ai încredere în mine. Voi rămâne la fel de treaz ca o 
vestală virgină. 

— Asta nu e o comparaţie prea încurajatoare, după unele 
relatări. 

Traversară piaţa şi păşiră cu grijă pe lângă bărbatul care 
se aplecase în şanţ, în timp ce continua să-şi vomite şi 
maţele. Trecând pragul, Cato văzu că hanul era mare şi 
cuprindea aproape tot parterul apartamentelor de 
deasupra, care se sprijineau pe nişte coloane groase care 
împărțeau încăperea. Deja era plin cu muşteriii serii şi 
aerul călduţ se umpluse de fumul de la lămpi şi lumânări şi 
de la mirosul acru de vin ieftin. Podeaua cu lespezi era 
acoperită cu un strat subţire de paie şi rumeguş. Cato 
estimă că erau mai bine de o sută de bărbaţi şi câteva 
femei, înghesuiți toţi în acel spaţiu, iar toate mesele erau 
ocupate, aşa că unii clienţi se lăsaseră moale pe pereţi. Mai 
erau şi nişte grupuri de soldaţi în afara serviciului, precum 
şi nişte membri ai cohortelor urbane. Restul erau civili. 

— Hei! Aici! 

Se întoarseră spre locul de unde venea vocea şi îl văzură 
pe Fuscius făcându-le semn cu mâna din colţul de lângă 
intrare. Stătea la o masă lungă, împreună cu alţi soldaţi ai 
gărzii. Câteva urcioare de vin erau aşezate în faţa lor. 

Cato şi Macro îşi croiră drum până la masă, iar Fuscius, 
care deja dăduse pe gât câteva cupe de vin, făcu 
prezentările. 

— Băieți! lată-i pe cei doi flăcăi noi despre care v-am 
spus. Ei bine, poate nu-s chiar flăcăi, nu? Îşi puse câte un 
braţ în jurul umerilor fiecăruia dintre nou-sosiţi şi suflă 
peste faţa lui Cato, în timp ce se întorcea să rânjească prin 
ceaţă către el. Ăsta de-aici e Capito. lar el e Callus. 

— Calidus vrei să spui, îl corectă Macro pe un ton plat. 


Se uită la ceilalţi bărbaţi şi dădu din cap în semn de salut. 
Erau nouă, trei care arătau ca nişte veterani, iar restul erau 
chipuri proaspete şi tinere, la fel ca Fuscius. Majoritatea 
păreau că băuseră la fel de mult ca Fuscius, deşi veteranii 
ţineau mai bine la băutură şi se părea că încă nu se 
rupseseră de realitate. 

— Luaţi loc, continuă Fuscius. 

Văzând că la capătul mesei nu se afla nicio bancă, se 
întoarse spre masa vecină, unde trei tineri deşiraţi stăteau 
cu o curvă grasă, pe care tot o aprovizionau cu vin. 

— Ridicaţi-vă! le ordonă Fuscius. Hei, în picioare! Am 
nevoie de banca voastră. 

Unul dintre tineri se uită în jur şi murmură: 

— Cară-te! Găseşte-ţi singur rahatul de bancă. Asta e 
luată. 

— Ba nu mai e. Când un pretorian îţi spune să sari, atunci 
sari! Acum ridică-te! 

— O să ne obligi tu? 

Tânărul zâmbi cu răceală, iar mâna i se strecură spre 
cingătoare. 

Fuscius păşi într-o parte pentru a lăsa să se vadă masa la 
care erau aşezaţi camarazii săi. 

— Doar dacă ne forţezi. 

Pretorienii se uitară fioros la tineri. Aceştia pricepură 
aluzia şi se grăbiră să se ridice, săltând-o brutal pe femeia 
care gemu în semn de protest. Era atât de cherchelită, 
încât membrele îi atârnau moi, iar însoțitorii ei se luptară să 
o târască prin aglomeraţie. Fuscius trase banca lângă masă 
şi le făcu lui Cato şi Macro un semn cu mâna să se aşeze. 

— Poftim! În capu' mesei. Luaţi ceva de băut. 

Trase cel mai apropiat urcior, văzu că era gol şi se întinse 
după următorul, apoi umplu cupele ochi şi le împinse spre 
Cato şi Macro, vărsând o bună parte din conţinut. 

Aceştia le luară şi le ridicară ca să dea noroc cu ceilalţi 
bărbaţi. Cato se făcu doar că ia o gură, apoi o scuipă înapoi 
în cupă, pe care o cobori pe lângă el şi o goli discret pe 


podea. Macro luase o înghiţitură zdravănă, iar acum se 
ştergea la gură cu dosul mâinii. 

— Ahhh, nu e rău! 

— Bineînţeles, rânji Fuscius. Păstrează marfa bună 
pentru  pretorieni, deoarece noi plătim bine şi nu 
îndrăznesc să ne dea vin prost. 

— Înţeleg. 

Cato îşi strânse buzele, apoi îşi ridică din nou cupa şi se 
prefăcu că mai ia o înghiţitură. 

— Deci, cum vi se pare noua slujbă până acum? întrebă 
unul dintre însoțitorii lui Fuscius. Nu-i aşa că e cea mai 
bună din armată? 

— E o diferenţă imensă între Garda Pretoriană şi armata 
propriu-zisă, zise Macro. Da, e o slujbă bună, dar nu e 
militărie adevărată. 

Cato se cutremură când văzu că expresia celorlalţi 
bărbaţi aflaţi în jurul mesei îngheaţă pentru o clipă. Apoi 
unul dintre soldaţii mai în vârstă râgâi tare şi începu să 
râdă, în timp ce restuli se alăturară. 

— Blestemaţi de legionari tipici! strigă peste masă un alt 
veteran. Cred că deţin armata. Apoi vin aici cu aerele lor de 
mari şi tari. Băşini! Dă-le un an în gardă şi vor uita că au 
fost vreodată legionari. 

Macro se aplecă în faţă şi îşi îndreptă un deget spre 
bărbat: 

— Acum fii atent aici! Habar n-ai despre ce vorbeşti. Dacă 
mai arăţi lipsă de respect faţă de legiuni în faţa mea şi a lui 
Capito, s-ar putea s-o luăm de bună suficient cât să-ţi dăm o 
bătaie de să te caci pe tine. Nu-i aşa, Capito? 

— Ce? 

Cato îi aruncă o privire furioasă lui Macro. 

— M-am săturat până peste cap de trântorii ăştia care fac 
pe grozavii. Tot îi dau cu disciplina şi ordinea, de parcă 
numai asta ar conta. Mai luă o înghiţitură de vin şi apoi 
continuă. lau de două ori solda unui soldat adevărat şi stau 


ca frumuşeii în timp ce soldatul se duce şi îşi riscă viaţa 
pentru Roma... 

— Şi? răspunse veteranul din celălalt capăt al mesei. Voi 
aţi participat la campanii, ca şi mine, iar aceasta este 
răsplata de mult datorată, pe care ne-am promis-o cu toţii. 
Ce problemă ai cu asta? 

Macro se uită aspru la el, apoi îşi goli cupa şi o trânti cu 
forţă pe masă, apoi pufni împroşcând cu salivă: 

— N-am nicio nenorocită de problemă! Acum, mai umple- 
mi 0 cupă! 

Bărbaţii de la masă izbucniră în râsete zgomotoase, iar 
Fuscius mai turnă nişte vin în paharul lui Macro. Se uită la 
Cato, dar acesta din urmă dădu din cap, zâmbind repede. 

— Spuneţi-mi, zise Cato. Ce e cu tot antrenamentul ăsta 
la care am auzit că aţi fost supuşi? Credeam că garda este 
un post uşor. Se pare că prefectul Geta îşi pregăteşte 
pretorienii de război, din câte am auzit. 

— Gata cu Geta! scuipă unul din tineri. De când Crispinus 
şi-a luat permisie din motive medicale, Geta ne-a făcut să 
muncim ca nişte câini. Marşuri, exerciţii cu sabia şi 
blestematele alea de alarme false, zi şi noapte. M-am 
săturat de toate. Cred că ai dreptate. Vrea să-l convingă pe 
împărat să ne trimită la vreun nenorocit de război. Bărbatul 
se uită în jos la drojdia din pahar. La cât noroc am eu, 
pretorienii vor fi trimişi în Britannia ca să instaureze 
ordinea. 

— Ha! Fuscius bătu din palme. Ce mică e lumea! Amicul 
Capito tocmai s-a întors din Britannia. Şi Calidus. 

— Da? Unul dintre pretorienii mai în vârstă se strădui să- 
şi concentreze atenţia asupra nou-veniţilor. Şi ce se mai 
aude? Învingem? 

Cato îşi strânse buzele: 

— Defineşte „învingem”. 

— Să definesc? Bărbatul se încruntă. Ce boaşele mele e 
aia? Ori învingem, ori nu. Care din ele? 


— Va trebui să-l ierţi pe prietenul meu, interveni Macro. 
Se crede filosof. Adevărul e că celții sunt nişte bestii mai 
tari decât credea împăratul. Îi putem bate pe câmpu' de 
luptă destul de uşor, aşa că şi-au făcut un obicei din a-i 
prinde în ambuscadă pe băieţii noştri, apoi fug ca iepurii. 
Or fi ei laşi, dar ne ciopârţesc, om cu om. Dacă vrei părerea 
mea, Roma ar duce-o mai bine fără barbarii ăştia ţopăitori 
prin mlaştini. Împăratul ar trebui să-şi cheme trupele acasă. 

— Dar druizii? întrebă unul dintre pretorienii tineri. 

— Ce-i cu ei? 

— Dacă nu le venim de hac în Britannia, va trebui să le 
facem faţă din nou în Galia şi, apoi, în orice alt loc în care 
vor putea ajunge. Cel puţin asta am auzit. 

— Atunci uită ce-ai auzit, zise Macro cu asprime. Druizii 
au fost distruşi. S-au retras în munţi. Sunt terminaţi. Zvonul 
că tre' să invadăm Britannia pentru a salva imperiul de 
druizi e o blestemată de minciună sfruntată. Există doar un 
singur motiv pentru care legiunile se află în Britannia: să-l 
facă pe împărat să arate ca un general adevărat. Orice 
împărat doar pe jumătate la fel de înţelept nu ar fi pus 
niciodată vieţile oamenilor săi în pericol doar pentru a arăta 
bine în faţa mulţimii. 

Cato urmărise reacţiile bărbaţilor în timp ce prietenul 
său vorbea, remarcând că majoritatea încuviinţau din cap. 
Nemulțumirea în ceea ce privea politica imperială în 
Britannia era evidentă. Implicaţiile ultimei fraze a lui Macro 
nu le scăpară niciunuia dintre ei. 

— Nu va trăi la nesfârşit, bombăni cineva. 

— Şi după aia ce, neghiobule? izbucni veteranul. Crezi că 
vom găsi un împărat mai bun decât Claudius care să ne 
aştepte pe marginea drumului? 

— Nu ar fi mai rău decât acum. Flăcăul ăla, Nero, are 
inimă bună şi îi place pe pretorieni. Vine mereu prin tabără. 
Va avea grijă de noi. 

— Am mai văzut asta şi înainte. Tânărul Gaius Caligula a 
fost la fel, şi uite ce s-a întâmplat cu el. 


În acel moment se auzi un cor de strigăte puternice, când 
o bandă de bărbaţi fioroşi, în tunici soioase, pătrunseră în 
han. Era clar că mai băuseră ceva înainte şi erau 
binedispuşi până când conducătorul lor, un bărbat uriaş, îi 
văzu pe pretorieni şi îşi ridică braţele ca să-şi oprească 
acoliţii. Ceilalţi clienţi se uitară peste umăr şi conversațiile 
începură să se stingă încet. 

— Ia te uită! Acolo, băieţi! strigă el peste umăr. În seara 
asta am fost onoraţi de prezenţa soldăţeilor de jucărie ai 
împăratului! Uitaţi-vă la ei! Se aghesmuiesc cu vin! La fel 
cum se îndoapă cu pâine bună şi hălci de carne. 

— Cine naiba e ăla? întrebă Cato. 

— Cestius, replică Fuscius. E şeful bandei din Viminal, o 
adunătură destul de dură. Vin să bea aici din când în când. 

— Arată destul de dur şi de unul singur. 

— Chiar este. Obişnuia să lupte în arenă. Le-a rupt gâtul 
la doi oameni cu mâinile goale. 

Cestius îşi încrucişă braţele şi-i fulgeră cu privirea pe 
pretorieni pentru o clipă, înainte să continue: 

— Oh, da, se descurcă destul de bine, în timp ce restul 
Romei moare de foame. Numai disciplină şi onoare, dar 
plini de rahat. Nu e nici măcar un soldat adevărat printre 
ei. Am văzut oameni mai înspăimântători cerşind în canale. 

Unii dintre clienţi se ridicaseră de la mese şi se îndreptau 
discret spre ieşire. Şi restul le urmară exemplul, iar 
pretorienii de la celelalte mese se ridicară în picioare, 
destul de nesiguri, şi se retraseră spre masa unde stăteau 
încă Macro, Cato şi colegii lor. 

— Asta pare o situaţie primejdioasă, murmură Cato. 

— Poate, încuviinţă Macro. Dar vom vedea din ce sunt 
făcuţi flăcăii ăştia pretorieni. 

— Sincer, aş prefera ca şi ei, şi noi să rămânem întregi. 

Cato se uită la Cestius în timp ce acesta începuse să-şi 
croiască drum spre ei, prin hanul care se golea cu 
repeziciune. La tejghea, hangiul recupera disperat cât de 
multe urcioare putea înainte să se dezlănţuie furtuna. 


Descărcă prima încărcătură în spatele tejghelei şi se 
năpusti după altele, cât timp mai avea un moment de linişte. 
Cestius şi criminalii săi se înghesuiră spre pretorieni, iar 
Cato văzu că unii dintre ei erau suficient de neobrăzaţi cât 
să sfideze legea şi să poarte cuțite la cingătoare. Alţii aveau 
nişte ciomege grele, acoperite cu piele. Cato nu avea nicio 
armă, iar o privire rapidă aruncată în jur îi dezvălui faptul 
că doar câţiva pretorieni veniseră înarmaţi, majoritatea cu 
nişte cuțite mici, pe care le foloseau să-şi taie pâinea sau 
carnea. 

— Există o lege împotriva celor care poartă arme în 
interiorul zidurilor oraşului, anunţă Cato cât putu de 
îndrăzneţ. 

Urmă o scurtă pauză în timp ce toată lumea îl privea cu 
un amuzament nedumerit. 

Cestius se afla la mică distanţă de soldaţi. 

— Hanul ăsta e pe teritoriul meu. Teritoriul meu, regulile 
mele. Mă tem că veţi fi obligaţi să plecaţi, băieţi, zise el cu 
falsă politeţe. Chiar acum! 

Fuscius se uită împrejur la ceilalţi pretorieni şi mâna i se 
întinse după mantie, dar Macro îl pocni peste ea. 

— Noi doar beam ceva în linişte, amice, zâmbi Macro 
spre Cestius. După cum vezi, e suficient loc pentru toţi, şi 
asta datorită apariţiei voastre. 

Colţul gurii lui Cestius se ridică pe jumătate în zâmbet, 
pe jumătate în rânjet. 

— O, dar o băută liniştită e exact ce doresc şi eu, iar o 
gloată de pretorieni gureşi îmi va strica dispoziţia. Arătă cu 
un deget peste umăr. Aşa că voi veţi părăsi hambarul. 

Macro păru dezamăgit: 

— Nu e nevoie să fii aşa de sensibil. Se opri şi pufni. În 
plus, tu şi flăcăii tăi duhniţi de parcă tocmai v-aţi fi târât 
afară dintr-un canal. Fără supărare, dar chiar puţiţi. Acum, 
de dragul unei nopţi liniştite, hai să nu ne facem probleme, 
ce ziceţi? Tu şi grupul tău puteţi bea acolo, în colţul 
îndepărtat. Primul rând e din partea noastră, întrucât, aşa 


cum spuneai şi tu, ne putem permite. Haide! Se întinse 
după cel mai apropiat urcior şi umplu o cupă. Apoi se 
întoarse către Cestius, făcu un pas în faţă şi îi oferi cupa. 
Privirea lui Cestius fu în mod instinctiv atrasă de aceasta. 
Chiar în clipa aceea, Macro i-o sparse uriaşului în faţă. Se 
auzi un zgomot de cioburi pe când cana se sparse în şiroaie 
de vin roşu. Matahala se clătină dând înapoi un pas, cu 
sângele ţâşnindu-i din nasul zdrobit. Macro aruncă toarta 
cănii pe jos, iar mugetul său de luptă umplu hanul: 

— TRECEŢI LA TREABĂ! 

Apucând un scaun, Macro se aruncă spre membrii 
bandei. Unul, cu mai multă prezenţă de spirit decât 
camarazii săi, sări în faţa şefului lor şi se ghemui în timp ce 
scaunul lui Macro trasă un arc spre capul său. Pretorienii 
care nu băuseră încă prea mult vin se învălmăşiră în faţă, 
împărțind pumni, pe când ceilalţi intrară în acţiune 
împleticindu-se neîndemânatici. Bărbatul din faţa lui Macro 
îşi aruncă braţul în sus, încercând să pareze lovitura, dar 
antebraţul i se lovi de lateralul capului, apoi se auzi un os 
sfărâmându-se şi un strigăt de durere. Cato îşi încleştă 
pumnii şi se uită după vreun adversar. 

— Ce mai aştepţi? strigă Macro peste umăr. O invitaţie? 
Loveşte pe cineva! 

Ambele tabere se potriveau ca număr de membri, iar 
scandalul începu să se reverse peste podeaua hanului. 

— Nuuuu! strigă hangiul, în timp ce apuca o cană de peo 
masă exact când aceasta se prăbuşi sub impactul a doi 
bărbaţi care se luptau, în timp ce încercau să se strângă 
reciproc de gât. 

Mai multe mese şi bănci se răsturnară, împreună cu 
cănile de pământ care mai rămăseseră şi urcioarele de vin, 
iar jeturile întunecate de vin explodară peste podele. Cato 
păşi înainte, cu pumnii ridicaţi. În faţa lui, unul dintre 
pretorieni se împletici într-o parte, lăsând să se vadă în 
spatele lui un bărbat voinic, cu o claie de păr negru. Avea 
gura deschisă, scoțând la iveală doar câţiva dinţi strâmbi. 


Cato plonjă înainte şi îşi aruncă pumnul drept în faţa 
bărbatului. Lovitura îl nimeri în bărbie, închizându-i falca, 
iar bărbatul căzu în genunchi. Imediat, Cato profită de 
avantaj, lovindu-l pe ambele părţi ale capului, pentru ca 
apoi omul să se prăbuşească pe o parte, ameţit. 

O privire rapidă îi arătă că Macro încă îl mai ataca pe 
Cestius, trântindu-i pumn după pumn în cap şi corp, într-un 
ropot de lovituri puternice. În mod incredibil, şeful bandei 
blocase atacul şi îşi ridicase pumnii pentru a para loviturile 
lui Macro. Cestius scutură din cap în încercarea de a-şi 
limpezi vederea şi apoi se repezi spre Macro cu un urlet pe 
care Cato îl auzi peste toate celelalte mormăieli, gemete, 
strigăte şi trosnituri care umpluseră hanul. Cestius îşi 
repezi mâna stângă cu o lovitură de boxer care îl prinse pe 
Macro în umăr şi îl dădu înapoi un pas. Dreapta se curbă în 
faţă şi descrise un cerc, într-o lovitură năprasnică, de care 
Macro avu suficient timp să se apere, ghemuindu-se şi 
aruncând un upercut. Lui Cestius îi clănţăniră dinţii, dar 
înaintă şi îl pocni iarăşi pe Macro, de data aceasta 
prinzându-l din plin în coaste cu unul dintre pumni şi 
lovindu-l sub ochiul stâng cu celălalt, dându-i capul pe 
spate. Macro se clătină, lovindu-se de masa la care stătuse 
doar cu puţin timp înainte. Paharele şi cănile săriră de pe 
blat şi se zdrobiră de podea. Macro era ameţit, clipind 
sălbatic, în timp ce uriaşul se ivise deasupra lui. Cestius 
rânji cu cruzime şi îl lovi din nou în stomac şi apoi în gură, 
spărgându-i buza. 

Cato îşi dădu seama că, dacă nu se mişca repede, Macro 
urma să încaseze o bătaie zdravănă. Îl împinse într-o parte 
pe unul dintre pretorieni, în timp ce se străduia cu 
disperare să îşi croiască drum pentru a-l ajuta pe prietenul 
său. Cato nu văzu lovitura, dar capul i se dădu într-o parte 
şi vederea i se dublă instantaneu. Instinctiv, îşi cobori capul 
şi îşi ridică pumnii protector, iar următoarea lovitură îi 
ricoşă din cot. În faţă, văzu că Fuscius pusese la pământ un 
adversar, pe care îl bătea cu piciorul unui scaun sfărâmat. 


— Fuscius! strigă Cato. Tânărul soldat privi în sus, iar 
Cato strigă din nou: Salvează-l pe Macro! 

Fuscius se încruntă, iar Cato simţi un tremur rece de 
frică cuprinzându-i vintrele, în timp ce realiză ceea ce 
zisese. Trase aer cu putere şi strigă iar. 

— Ai grijă de Calidus! 

Îşi ridică braţul şi arătă în direcţia lui, pentru a se 
asigura că instrucţiunile erau clare. Pretorianul se întoarse 
şi-l văzu pe conducătorul bandei dând un nou pumn; îşi 
strânse degetele pe piciorul scaunului şi se aruncă din 
spate asupra lui Cestius, cu lemnul deasupra capului. 

— Atenţie, şefu'! strigă cineva, iar Cestius dădu să se 
întoarcă. 

Dar deja era prea târziu, căci piciorul scaunului i se 
sfărâmă de creştet. Maxilarul i se lăsă în jos, într-un 
geamăt, iar Fuscius îl lovi încă de două ori. Sângele începu 
să curgă, lipindu-i părul de scalp. Fuscius îşi schimbă 
tactica şi-l lovi cu piciorul scaunului în stomac, făcându-l să 
se lase pe vine. 

— Aşa! strigă Cato, ghemuindu-se în timp ce mergea cu 
spatele spre Macro. Mai schimbă câţiva pumni şi picioare cu 
doi dintre bandiți şi apoi ajunse lângă prietenul său. Între 
timp, Fuscius îi dădu un genunchi în faţă adversarului său şi 
apoi îl mai lovi de câteva ori în cap, până ce şeful bandei se 
prăbuşi pe spate, cu braţele zbătându-se, în timp ce trăgea 
în jos cu el încă doi oameni, într-o îngrămădeală de membre 
răşchirate. 

— Atenţie! strigă o voce. Cineva a chemat cohorta 
urbană! S-o ştergem de aici! 

Unii dintre membrii bandei se  desprinseră din 
învălmăşeală şi se îndreptară spre intrare. Alţii, aplecaţi şi 
împleticindu-se, se chinuiau să-i urmeze. 

— Şeful! E la pământ. Aici, tu, ajută-mă! 

Doi dintre bandiți se grăbiră spre conducătorul lor ameţit 
şi îl apucară pe sub braţe. Fuscius vru să-l lovească iar pe 
uriaşul căzut, dar se opri, parcă nesigur dacă era etic să 


dea într-un om lipsit de apărare. Până ce învinse dorinţa lui 
de a profita de situaţie, conducătorul fusese tras până la 
jumătatea drumului spre uşă, cu cizmele bălăbănindu-se, în 
timp ce el încerca să se ridice în picioare. De acum, ambele 
tabere se hotărâseră să înceteze încăierarea şi se 
îndepărtau cu prudenţă, lăsând în urmă mese şi bănci 
răsturnate printre cioburi de oale sparte şi băltoace şi 
stropi de vin. Hangiul îşi acoperi faţa cu mâinile şi se 
cutremură. 

Cato îngenunche lângă prietenul său. Macro se prăbuşise 
lângă un stâlp, cu ochii licărindu-i, în timp ce sângele îi 
şiroia din sprânceană, nas şi buză. 

— Hei, Calidus? zise Cato tare. Mă auzi? 

— Ahhh! Macro îşi linse buza despicată şi se cutremură, 
apoi scuipă o flegmă de sânge. Ce mama mă-sii s-a 
întâmplat? Ce m-a lovit? Ochii i se deschiseră larg şi îl 
recunoscu pe Cato. Băiete! Suntem atacați! La arme! 

— Şi-a pierdut simţul realităţii, chicoti Fuscius în timp ce 
îngenunchea lângă Cato. L-a lăsat fără simţuri. 

Cato clătină din cap. Se temea că din pricina stării de 
confuzie, Macro ar fi putut spune ceva care să-i dea de gol. 

— Fuscius, adu-mi o cană de apă. Acum! 

— În regulă. 

Soldatul se ridică şi îşi croi drum până la hangiu pentru 
a-i cere apa. În timp ce hangiul suspină şi se duse să aducă 
ceea ce i se ceruse, Cato se aplecă aproape de urechea lui 
Macro şi-i şopti: 

— Ai luat parte la o încăierare şi ai fost doborât. Dar 
acum eşti bine. Aminteşte-ţi doar de misiunea noastră. Nu 
spune niciun cuvânt până ce nu poţi gândi limpede. Ai 
înţeles asta? Macro! Ai înţeles? 

— Da... Încăierare. Să tac din gură. 

— Bun băiat! Cato oftă şi îl bătu pe umăr. Se ridică atunci 
când Fuscius se întoarse cu un urcior de apă şi i-l dădu. 
Cato se dădu înapoi şi ţinti, golind conţinutul recipientului 
drept în faţa lui Macro. Iorentul de apă îl făcu pe acesta să 


se zguduie şi să bolborosească. Ochii i se deschiseră larg şi 
arăta de parcă era pregătit să atace primul lucru care i-ar fi 
ieşit în cale. Apoi îl recunoscu pe Cato şi deschise gura ca să 
vorbească, dar se încruntă amintindu-şi de avertismentul 
prietenului său şi strânse din dinţi. Respiră profund pentru 
o clipă, înainte să vorbească cu o voce groasă: 

— Celălalt individ? 

— Nu se mai pune la socoteală. Datorită lui Fuscius. 
Altfel, acum ai fi în drum spre lumea de dincolo. Fuscius, 
ajută-mă să-l ridic în picioare. Înainte să sosească trupele 
urbane. 

Dar deja era prea târziu. Sunetul cizmelor bocănind pe 
strada pavată aruncau ecouri prin piaţă. Pretorienii îi 
ajutau pe răniţi să se ridice când primele trupe intrară în 
tavernă. Un optio, cu o lance lungă, păşi înăuntru cu paşi 
mari şi privi în jur. 

— Ce e asta? Ce se întâmplă aici? Mi s-a spus că eo 
încăierare. 

— Nu, protestă Cato. Noi doar beam ceva când banda din 
Viminal ne-a atacat şi au început să distrugă localul. 

— O poveste convenabilă! Ai naibii pretorieni, credeţi că 
puteţi să mă prostiţi! 

— E adevărat, omule! strigă Cato la el. Nu au decât un 
mic avans în faţa voastră. Probabil că se vor îndrepta spre 
fundul Viminalului. Dacă plecaţi acum şi nu mai pierdeţi 
aiurea timpul, îi mai puteţi ajunge din urmă. 

— Prindeţi-i! strigă hangiul la optio. Cineva va trebui să 
plătească pentru toate astea! 

— Şi nu noi vom fi aceia, zise Cato cu fermitate. Nu dacă 
împăratul are un cuvânt de spus despre asta. Nu va acţiona 
împotriva pretorienilor săi. Mai bine aţi merge după 
bandiți. 

Locţiitorul îşi muşcă buza, apoi se întoarse şi ieşi din 
tavernă. 

— Haideţi, băieţi! îl auzi Cato dând ordin, apoi sunetul 
cizmelor care se grăbeau umplu aerul. 


Cato îl ridică pe Macro în picioare şi îşi aruncă braţul 
prietenului său în jurul umărului. Fuscius îl apucă de 
cealaltă parte. 

— Pretorieni! strigă Cato. Plecăm! 

Se împleticiră afară şi apoi, într-o coloană dezordonată, 
ieşiră din piaţă spre strada care ducea în direcţia taberei. 

— Îţi mulţumesc pentru că l-ai ajutat, îi zise Cato lui 
Fuscius, printre dinţii încleştaţi. Probabil că i-ai salvat viaţa 
lui Calidus. 

— Da, i-am salvat-o, nu-i aşa? Glasul tânărului soldat se 
umplu de mândrie. Crezi că se va face bine? 

— Cu siguranţă. Crede-mă, a avut şi momente mai rele la 
viaţa lui. 

— Bine. 

Continuară în tăcere pentru o clipă, înainte ca Fuscius să 
vorbească moale: 

— Apropo, cine e Macro? 

Cato simţi că inima i se opreşte pentru un moment. 

— Macro? Cred că am băut prea mult. Macro a fost un 
camarad de-al nostru, în Britannia. Am făcut o confuzie. 
Asta e tot. 

— O, da, răspunse Fuscius vag. O confuzie deci. 


CAPITOLUL 8 


— În regulă atunci, de vreme ce amândoi v-aţi ales cu 
nişte vânătăi aşa de frumoase, cu siguranţă veţi atrage 
atenţia asupra voastră. Dacă cineva din familia imperială vă 
vorbeşte, fiţi pregătiţi să răspundeţi cu forma corectă de 
adresare. Tigellinus oftă nerăbdător în timp ce soldaţii 
centuriei, îmbrăcaţi cu togile de serviciu, traversau 
Forumul spre porţile palatului, două zile mai târziu. Încă o 
dată. Împăratul? 

Mergea alături de Macro şi de Cato şi, de când 
părăsiseră tabăra, trecuse în revistă protocolul de bază. 

— Îi spunem „domnule” în afara palatului şi „maiestatea 
voastră imperială”, înăuntru, răspunse Cato. 

Tigellinus dădu din cap şi apoi adăugă pe un ton discret: 

— Iar alţii îl pot numi cum vor, pe la spate. 

Cato se întoarse ca să-l privească cu o expresie surprinsă. 
Tigellinus zâmbi subţire. 

— Nu vei mai fi atât de şocat după o lună de stat aici, 
Capito. Te vei convinge singur care este cu adevărat 
situaţia. Claudius a fost întotdeauna condus de liberţii şi de 
nevestele sale. Messalina îl avea la degetul mic, până ce a 
pus ochii pe tron şi i-au făcut de petrecanie. Înlocuitoarea ei 
e una dură. Zâmbetul lui Tigellinus se încălzi pentru o clipă. 
Agrippina ştie exact unde să-l gâdile. Pe el şi pe orice alt 
bărbat. Acum, cum îi spuneţi împărătesei? 

— „Maiestate imperială”, în palat şi în public, răspunse 
Cato. De vreme ce ea nu trebuie să se îngrijoreze în privinţa 
opiniei publice. 

Tigellinus se întoarse cu asprime spre el. 

— E suficient, Capito. Eşti un nenorocit de soldat. Nu poţi 
comenta în privinţa unor astfel de lucruri. Doar forma 
corectă de adresare de acum înainte. Clar? 

— Da, optio. 


Coloana se opri la poartă pentru a înlocui unitatea de 
gardă şi apoi continuă în sus, pe scara largă, spre holul de 
la intrarea principală a palatului imperial. Cato fusese 
crescut între aceşti pereţi, acum mulţi ani, şi simţi o 
furnicătură ciudată pe scalp, gândindu-se la tot ceea ce 
văzuse de la marginea curţii imperiale, când era copil. 
Pentru o clipă se întrebă câţi dintre sclavii cu care fusese 
crescut mai serveau încă la palat. Era doar un tânăr cu faţă 
proaspătă atunci când plecase, dar acum era mai în vârstă, 
părul îi era tuns după moda militară şi purta cicatricile 
anilor petrecuţi în armată. Nu va fi recunoscut, chiar dacă 
ar fi întâlnit pe cineva din trecutul său. 

În faţa coloanei de patru centurii, mergea tribunul 
Burrus care, la fiecare post al primului schimb de gardă, 
lătra ordine pentru a-i elibera pe cei care fuseseră de 
serviciu pe timpul nopţii. Erau trei schimburi în total, 
primul întinzându-se de la primele raze de lumină până la 
amiază, cel de-al doilea de la amiază până la apus, iar cel 
de-al treilea - şi cel mai puţin popular - păzea palatul în 
timpul nopţii. Schimbul de noapte opera doar cu două 
centurii, deoarece trebuiau să păzească doar intrările şi să 
patruleze prin locurile publice ale palatului. Apartamentele 
private erau apărate de gărzile germanice. 

În cele din urmă, veni şi rândul unităţii lui Tigellinus, în 
timp ce coloana trecea prin palat, spre grădinile familiei 
imperiale, construite pe o terasă, înconjurate din trei părţi 
de o colonadă. Cea de-a patra latură avea o balustradă din 
marmură şi dădea spre Forum. Tigellinus şi oamenii săi îşi 
ocupară poziţiile în jurul grădinii, cu Cato şi Macro 
distribuiţi la intrarea într-o mică zonă împrejmuită cu gard 
viu, având în centru o fântână. Din cauza înălţimii la care se 
afla grădina, apa provenită din apeductul care aproviziona 
palatul avea presiune redusă, iar din fântână ieşea doar un 
mic jet care clipocea plăcut în iazul înconjurător. 

— Drăguţ, clătină Macro din cap în timp ce se uita 
împrejur la grădina îngrijit întreţinută. Un loc foarte 


odihnitor, într-adevăr. Cu o privelişte pentru care ai putea fi 
UCIS. 

— Se ştie că s-a mai întâmplat, răspunse Cato în timp ce- 
şi aranja toga. 

Era o treabă obositoare, iar faldurile interioare i se tot 
încurcau în mânerul sabiei pe care o purta pe dedesubt. 

— Ce faci? se holbă Macro la el. Arăâţi de parcă te-ai fi 
procopsit cu vreo mâncărime scârboasă de la vreo târfă. 

— E toga asta idioată. 

— Băiete, uneori se pare că nu mai ai nicio şansă. Macro 
dădu din cap. Poftim, lasă-mă să te descurc eu înainte ca 
nenorocita asta să se înnoade de tot. Păşi spre Cato şi-i 
trase o lungime de pânză în sus, peste umăr şi apoi o 
împături peste braţul stâng al prietenului său. Gata! Vezi 
cum se pune? 

— Mulţam.... Dar tot e ridicolă. 

— Ei bine, dacă cineva o poate face să arate ridicol, tu 
eşti ăla. Macro continuă să privească prin grădină. 
Tigellinus şi ceilalţi îşi ocupaseră posturile şi îşi făceau 
rondul, de parcă ar fi fost nişte civili care veniseră să 
admire priveliştile frumoase. Deci, asta e ceea ce facem 
noi? Doar ne împăunăm pe aici pentru următoarele cinci 
ore? Cum ne va ajuta asta să dăm în vileag conspirația pe 
care Narcissus e atât de dornic să o descopere? 

— Nu ştiu. Trebuie doar să ne ţinem ochii şi urechile 
deschise. 

Soarele se ridica pe cer, însoţit de o briză uşoară care 
învolbura crengile din vârful copacilor din grădină şi ducea 
departe fumul de la focurile ce ardeau în oraş. În ciuda zilei 
plăcute şi a peisajului liniştit, mintea lui Cato era tulburată. 
În timp ce existau semne clare ale slăbiciunii autorităţii 
împăratului, erau puţine dovezi directe care să indice o 
conspirație. Regimul dur de antrenament al prefectului 
Geta nu era mai mult decât se aştepta de la orice ofiţer 
superior bun. Iar ei nu văzuseră niciun semn de îmbogăţire 
neaşteptată printre soldaţi de când sosiseră în tabăra 


pretoriană. Astăzi era prima zi în care trebuiau să pună în 
practică ceea ce învăţaseră de la Tigellinus despre 
îndatoririle lor. Cato se opri să se gândească o clipă la optio. 
Tigellinus, aflase el de la ceilalţi soldaţi din centuria lui 
Lurco, se alăturase pretorienilor doar de un an şi ceva, 
după ce fusese rechemat din exil, împreună cu alte 
persoane care o ofensaseră pe Messalina. Majoritatea erau 
prieteni şi servitori ai Agrippinei, care fuseseră persecutați 
de predecesoarea acesteia. Însă nimeni nu putea spune cu 
exactitate ce făcuse Tigellinus pentru a fi trimis în exil. 

Şirul gândurilor lui Cato fu întrerupt de sunet de voci, iar 
când se întoarse spre colonadă văzu un bărbat încovoiat şi 
cu păr argintiu, cu mantie, care conducea doi băieţi spre 
locul împrejmuit cu gard viu, din jurul iazului. Unul dintre 
băieţi părea a fi un adolescent, cu membrele lungi şi cu o 
frumoasă claie de păr negru şi ondulat. Celălalt era mai mic 
cu câţiva ani şi avea o constituţie solidă, cu păr blond. Se 
uita în jos în timp ce mergea pe urmele celorlalţi şi îşi ţinea 
mâinile împreunate la spate, de parcă era adâncit în 
gânduri. 

Bătrânul se uită înapoi şi îl strigă cu o voce subţire şi 
ascuţită. 

— "Ţine pasul, Britannicus! Nu mai pierde vremea! 

— Ha! replică băiatul mai în vârstă cu un zâmbet. Haide, 
frăţioare! 

Britannicus se uită urât, dar, totuşi, grăbi pasul. 

— Capul sus, zise Cato. Avem companie. 

Luară poziţia de drepţi rapid, chiar în zona împrejmuită, 
de-o parte şi de alta a intrării, şi priviră drept înainte. 
Tropăitul uşor al paşilor de pe aleea pavată lăsă loc 
scârţâitului uşor al pietrişului când bărbatul şi cei doi băieţi 
trecură prin deschizătura tăiată elegant în gardul viu. 
Ignorară cele două santinele în timp ce se îndreptau spre 
iaz. Bătrânul se lăsă pe o bancă şi făcu semn că băieţii ar 
trebui să se aşeze pe marginea iazului. 


— Aşa. Acum lăsaţi-mă să-mi adun gândurile. Ridică un 
deget  noduros. A, da! Urma să discutăm despre 
responsabilităţile voastre. 

— Plictisitor, zise băiatul mai mare. De ce nu putem 
dezbate ceva mai important? 

— Deoarece tatăl tău adoptiv doreşte ca tu să reflectezi 
asupra obligaţiilor tale, Nero. De-asta. 

— Dar eu vreau să vorbesc despre poezie. 

Vocea îi era plângăreaţă şi uşor răguşită. Cato riscă să 
arunce o privire spre profesor şi spre cei doi elevi ai săi, 
acum că îşi concentraseră atenţia unul asupra celuilalt. 
Băiatul, Nero, avea o înfăţişare efeminată, cu un maxilar 
slab şi cu un mic bot. Ochii îi erau întunecaţi şi expresivi şi 
se uita la profesor cu o privire intensă. La mică distanţă de 
el, Britannicus stătea odihnindu-şi capul în mâini, în timp ce 
se uita în jos la pietriş, aparent dezinteresat. Profesorul i se 
părea vag cunoscut şi, brusc, Cato îşi aminti de el. 
Eurayleus. Fusese unul dintre tutorii de la palat când Cato 
era copil. Eurayleus era însărcinat cu educarea vlăstarelor 
familiei imperiale. În această calitate, nu prea avea de-a 
face cu ceilalţi profesori care îi învățau pe fiii funcţionarilor 
palatului şi pe copiii ostaticilor pe care Roma îi ţinea cu tot 
confortul, în timp ce părinţilor lor li se cerea să menţină 
tratatele sau să aplice presiuni în interesul Romei. Cato îşi 
amintea destul de bine din copilărie felul semeţ în care 
profesorul îi privea pe restul funcţionarilor palatului. 
Drumurile lor se intersectaseră o singură dată, când 
tânărul Cato alergase de-a lungul coridorului din faţa uşii 
profesorului şi primise o bătaie. 

— Vom vorbi despre poezie altă dată, zise Eurayleus cu 
fermitate. Subiectul discuţiei de azi a fost hotărât de 
împărat şi niciunul dintre voi şi nici eu nu-i putem contesta 
decizia. 

— De ce? întrebă Nero. 

— Îţi poţi pune această întrebare când vei deveni 
împărat, răspunse răspicat profesorul. 


— Dacă ajunge împărat, zise Britannicus. Ahenobarbus 
este doar fiul adoptiv. Eu sunt fiul natural. Eu ar trebui să 
fiu primul pe linia succesiunii. 

Nero se întoarse cu o încruntătură către fratele său 
vitreg: 

— Numele meu este Nero. 

Britannicus ridică din umeri. 

— Asta spun unii. Dar în inima ta vei fi întotdeauna aşa 
cum ai fost numit mai întâi. lar pentru mine, de asemenea, 
vei fi întotdeauna Ahenobarbus. 

Nero îl fulgeră cu privirea pentru o clipă, înainte să 
vorbească: 

— Întotdeauna te grăbeşti să mă reduci la tăcere, nu-i 
aşa? Ei bine, poate că eşti tu fiul natural al împăratului, dar 
mama ta a fost foarte nenaturală. Aşa că nu aş pune prea 
multă bază pe afecțiunea împăratului pentru tine, micule 
Britannicus. 

— Mama e moartă. A murit pentru că a fost o proastă. A 
lăsat ca puterea din palatul imperial să i se urce la cap. 
Britannicus zâmbi vag. Cât crezi că va trece înainte ca 
mama ta să facă acelaşi lucru? Atunci ce se va alege de 
tine? Cel puţin eu am acelaşi sânge cu tatăl meu. Tu ce ai? 

Cato nu se putu abţine să nu-l privească pe băiatul mai 
Mic, surprins de încrederea şi de înţelepciunea din tonul 
vocii lui. 

— Băieți! Băieți! interveni profesorul cu o fluturare din 
mână. Ajunge! Trebuie să încetaţi ciondăneala asta. Nu e 
demnă de moştenitorii împăratului. Ce ar zice dacă v-ar 
vedea acum? 

— O-o-opriţi-vă! îl imită Nero şi lăsă să i se scurgă o 
picătură de salivă de pe buze în timp ce se bâlbâia şi apoi 
începu să chicotească. 

Profesorul se încruntă la el şi îşi ridică mâna pentru a-l 
aduce la tăcere pe băiat. 

— Asta e o lipsă de amabilitate din partea ta. Să nu ne 
mai abatem de la subiectul lecţiei de azi, ai auzit? 


Nero clătină din cap, luptându-se să-şi înăbuşe un 
zâmbet. 

— Prea bine. Subiectul de astăzi este responsabilitatea. 
În special responsabilitatea pe care o are un împărat faţă 
de poporul său. Acum, v-aş putea ţine o prelegere în 
această problemă, dar, fiind grec, prefer să mă ocup de asta 
prin intermediul dialogului prelungit. 

Cato auzi aerul expirat într-un şuier lung, din direcţia lui 
Macro, la cuvintele profesorului. 

— Hai să începem cu tine, Nero, de vreme ce eşti într-o 
dispoziţie atât de bună azi. Care crezi că sunt principalele 
responsabilităţi ale unui împărat? 

Nero îşi împreună mâinile şi se gândi o clipă înainte să 
vorbească: 

— Prima sa datorie e să facă din Roma un loc sigur, 
evident. Roma trebuie apărată de duşmani, iar interesele 
sale mai largi trebuie protejate. Împăratul trebuie să aibă 
grijă de poporul său. Trebuie să-l hrănească, dar nu doar cu 
mâncare. Trebuie să-i dea dragostea sa, la fel cum un tată 
îşi iubeşte copiii. 

Britannicus pufni ironic, dar Nero îl ignoră şi continuă. 

— Trebuie să-l înveţe valorile importante: iubirea pentru 
Roma, iubirea pentru artă şi iubirea pentru poezie. 

— De ce aceste lucruri? 

— Deoarece fără ele nu suntem decât nişte animale care- 
şi câştigă existenţa şi apoi mor fără a li se duce dorul. 

Britannicus clătină din cap. Mişcarea fu observată de 
profesor. 

— Ai ceva de spus? 

— Da. Britannicus privi în sus sfidător. Ahenobarbus e 
mult prea influenţat de Seneca, noul său profesor. Ce 
înseamnă poezia pentru oamenii de rând? Nimic. Ei au 
nevoie de mâncare, adăpost şi distracţie. Asta e ceea ce vor 
de la împăratul lor. El îşi poate da silinţa să le ofere asta 
unora dintre ei, dar nu tuturor. Deci care e datoria lui? E 
simplu. Datoria lui e să menţină ordinea şi să se lupte cu 


haosul. Trebuie să apere Roma de cei din interior la fel de 
mult ca de barbarii care trăiesc dincolo de frontierele 
noastre. 

— Asta e o gândire foarte cinică, tinere Britannicus, 
comentă profesorul. 

— Sunt tânăr. Dar sunt mai înţelept decât anii pe care îi 
am. 

— Da, precocitatea ta a fost observată. 

— Şi nu a fost aprobată. Britannicus zâmbi cu răceală. 

— Există o înţelepciune care vine numai odată cu vârsta 
şi în niciun alt chip. Până ce nu te vei pune în pielea altor 
oameni, nu vei fi înţelept. Ci doar bine citit. 

Britannicus se uită la bărbat cu o expresie apatică: 

— Poate că dacă te-ai fi pus în pielea mea, mi-ai fi înţeles 
cinismul. Am o familie care nu e o familie, ci o colonie de 
ucigaşi. Am un tată care nu mă mai tratează ca pe un fiu. 
Nu am mamă, am un... frate care cu siguranţă m-ar ucide 
dacă va ajunge împărat. Băiatul se opri. Intră tu în pielea 
asta, Eurayleus, şi o să vezi că trebuie să trăieşti 
improvizând. 

Profesorul se holbă la el cu o expresie tristă şi apoi 
inspiră adânc: 

— Să continuăm. Nero crede că omul de rând poate avea 
poezie în viaţa sa. 

— Da, aşa e, zise Nero cu ardoare. 

— Dar are această capacitate înnăscută? Sau trebuie să o 
înveţe? Profesorul se întoarse spre Macro şi Cato de parcă 
abia atunci i-ar fi observat pentru prima dată. Luaţi-i pe 
aceşti doi bărbaţi. Soldaţi. Nu ştiu altceva decât arta 
distrugerii, care este opusul cunoaşterii. Înţeleg armele şi 
instrucţia şi îşi petrec timpul liber în orgii stupide, umblând 
după femei şi vizitând arena. Nu-i aşa, soldat? îl întrebă pe 
Macro. Răspunde-mi! 

Macro se gândi un moment, apoi clătină din cap: 

— Asta cam rezumă tot, domnule. 


— Vezi? Cum te poţi aştepta să-i înveţi pe astfel de 
oameni să aprecieze sentimentele delicate ale poeziei? Cum 
le poţi induce umbrele subtile de expresie asupra cărora se 
apleacă cea mai frumoasă literatură? Ei sunt o clasă aparte. 
Vai, priviţi-i! Vedeţi ochii aceia negri? Nemulţumiţi de 
starea tâmpă a minţii lor, ei îşi alcătuiesc denigrarea 
angajându-se în încăierări. Ce speranţă există ca ei să-şi 
găsească drumul spre marile lucrări ale celor mai erudiţi 
gânditori? Mă îndoiesc că ştiu să citească. Tu de colo, 
celălalt. Spune-mi, ai citit vreodată lucrările lui Aristotel? 

— Care dintre ele, domnule? Poetica, Politica, Etica, 
Metafizica, Etica nicomahică sau De Anima? 

Profesorul se holbă la Cato pentru o clipă, uluit. 

Britannicus chicoti. 

— Te rog continuă, Eurayleus. Argumentele tale mă 
intrigă. 

Profesorul se luptă să se ridice în picioare şi făcu un gest 
spre elevii săi. 

— Haideţi să găsim un loc mai... ăăă... retras unde să ne 
continuăm discuţia. 

Merse direct printre Cato şi Macro, fără să-i privească în 
ochi. Nero îl urmă, oprindu-se doar pentru a-i face cu ochiul 
lui Cato şi pentru a-l bate pe umăr înainte să părăsească 
zona împrejmuită. Băiatul mai mic se ridică mai încet, veni 
şi se aşeză în faţa lui Cato şi se uită la el. 

— Cum te numeşti, pretorianule? 

— Capito, domnule. 

— Capito... Eşti oarecum diferit de ceilalţi pretorieni, nu-i 
aşa? 

— Nu sunt prea sigur ce vreţi să spuneţi, domnule. 

— Ba ştii. Te voi urmări. Eu nu uit un chip. S-ar putea să 
am nevoie de tine într-o zi. Spune-mi, Capito, dacă ai putea 
alege noul împărat când Claudius va muri, cine ar fi acela? 
Eu sau Ahenobarbus? 

— Alegerea nu stă în mâinile mele, domnule. 


— Dar eşti pretorian, iar când va sosi clipa, pretorienii 
vor trebui să aleagă, aşa cum au făcut când tatăl meu a 
devenit împărat. Deci, pe cine ai alege? 

Cato era blocat. Nu îndrăznea să-i ofere un răspuns 
băiatului. Mai mult, era surprins de adâncimea matură a 
ochilor săi şi de felul lui isteţ şi înţelept de a vorbi. 

Britannicus ridică din umeri şi lovi cu piciorul o pietricică, 
spre iaz, şi pentru o clipă arătă ca orice alt băiat de vârsta 
lui. Apoi vorbi iarăşi: 

— Când va sosi clipa, va trebui să faci o alegere. Pentru 
mine nu va exista altă soluţie. Trebuie să încerc să-l ucid pe 
Ahenobarbus înainte ca el să mă ucidă pe mine. Se uită iar 
în sus la Cato, fixându-l cu privirea fără nicio urmă de 
stinghereală. Sunt sigur că ne vom mai întâlni, 
pretorianule. Până atunci, rămâi cu bine. 

Îşi împreună mâinile la spate din nou şi plecă repede, pe 
picioarele lui scurte şi îndesate, pentru a-i ajunge din urmă 
pe profesor şi pe fratele său vitreg. Pe când sunetul paşilor 
pălea, Macro se întoarse spre Cato şi îşi umflă obrajii. 

— Pfui! Britannicus ăsta e ciudat. Un bătrân în trup de 
băiat. N-am mai văzut aşa ceva. 

Cato clătină din cap. Fusese ceva foarte neliniştitor în 
privinţa băiatului. Ceva ce-l lăsase pe Cato cu un sentiment 
de răceală. Avea un aer de hotărâre nemiloasă, iar Cato nu 
avea nicio îndoială că Britannicus vorbise serios despre 
uciderea lui Nero când va veni momentul potrivit. Copilul va 
avea şi susţinători - oameni precum Narcissus, care doreau 
să se asigure că îşi vor menţine poziţiile de influenţă când 
Claudius va trece în lumea umbrelor. Totuşi, lui Cato îi era 
clar că secretarul imperial va avea de-a face cu un băiat- 
împărat care posedă mult mai multă inteligenţă decât 
prezentul deţinător al funcţiei. Britannicus va fi propriul 
său stăpân. Dar ce fel de stăpân? se întrebă Cato. Exista un 
oarecare adevăr în ceea ce spusese Eurayleus. Inteligența e 
un lucru, dar dacă e lipsită de înţelepciune şi empatie, se 
poate uşor transforma într-o tiranie crudă a raţiunii, tot 


atât de dăunătoare Romei precum fusese şi nebunia lui 
Caligula. Chiar la vârsta pe care o avea, Britannicus avea o 
forţă de care trebuia să se ţină seama. 

— Ce crezi despre celălalt? întrebă Macro. Nero. 

— Aproape inofensiv. Pare cu capul în nori, dar inima îi e 
acolo unde trebuie. 

— Asta cred şi eu. Şi e popular printre flăcăii din Garda 
Pretoriană. 

— Da. Cato putea vedea că Nero avea un farmec aparte. 
În lupta inevitabilă pentru succesiune, acesta va fi un 
avantaj considerabil faţă de fratele său vitreg mai 
inteligent, dar mult mai rece. Cato avea sentimentul că o 
greutate prevestitoare de rău îi atârna peste inimă. 
Niciunul dintre băieţi nu era pregătit să-i succeadă 
împăratului. Vor mai trece câţiva ani până vor avea 
experienţa necesară ca să conducă înţelept. Pentru acest 
motiv, era vital ca împăratul Claudius să trăiască suficient 
timp ca să asigure continuitatea ordinii şi stabilităţii 
domniei sale. Dacă Roma încăpea pe mâinile oricăruia 
dintre băieţi, atunci va trebui să înfrunte un pericol tot atât 
de mare ca şi cel reprezentat de hoardele barbare care 
stăteau în aşteptare la frontierele imperiului. 


CAPITOLUL 9 


Ziua de dinaintea desfăşurării Jocurilor urcării pe tron fu 
ocupată cu pregătirile. O arenă temporară fusese 
construită pe terenul de paradă din afara taberei, pe 
parcursul câtorva zile. Când muncitorii îşi strânseseră 
uneltele şi plecaseră, una dintre cohortele pretoriene 
fusese desemnată să vopsească lemnul tribunelor şi să 
decoreze loja imperială cu ghirlande proaspete de frunze 
de stejar. Un baldachin purpuriu fusese ridicat deasupra 
locurilor din boxa imperială, pentru a-i proteja pe împărat şi 
familia sa de intemperii. În loja din faţă, unii dintre 
pretorienii cu mai mult talent artistic decât restul 
camarazilor lor pictaseră o frescă mare, înfăţişându-l pe 
Claudius aclamat de soldaţi, în ziua când devenise împărat. 
O altă frescă îl arăta pe împărat împărțind monede din aur 
soldaţilor, pentru a le reaminti de mărinimia deosebită pe 
care le-o arăta pretorienilor şi de loialitatea pe care aceştia 
i-o datorau în schimb. 

Totul fusese terminat până la căderea serii din cea a 
douăzeci şi cincea zi a lui ianuarie. Arena era destul de 
mare cât să ofere locuri pentru fiecare soldat din tabără în 
spatele zidului jos, care acţiona ca o barieră. O poartă mare 
se afla în faţa lojii imperiale pentru a-i primi pe participanţii 
la jocuri şi două ieşiri mai mici se aflau pe fiecare latură, 
pentru ca răniții sau cei ucişi să fie scoşi de pe nisipul 
proaspăt întins, care acoperea terenul de paradă. La 
cazarmă, holurile şi colonadele fuseseră umplute cu mese şi 
bănci pentru ospăţul din seara următoare. Căruţe încărcate 
cu pâine, carne afumată, brânză, fructe şi vin fuseseră trase 
în tabără, aduse din provincie, iar conţinutul fusese 
descărcat în magazii, sub privirile atente ale ofiţerilor 
inferiori, pentru a se asigura că nu se şterpelea nimic. 

Pe când noaptea se lăsa peste tabăra pretoriană, Macro 
şi Cato stăteau în încăperea încinsă a băilor. După ce 


schimbaseră câteva politeţuri cu noii lor camarazi, 
ocupaseră una din băncile din colţ, pentru a nu putea fi 
auziţi de ceilalţi bărbaţi răspândiţi prin camera 
înăbuşitoare. Unii dintre ei erau implicaţi în conversații, dar 
majoritatea stăteau cu sudoarea curgându-le pe trupuri, 
savurând căldura. 

O picătură se scurse de pe fruntea grea a lui Macro şi-l 
făcu să clipească. Îşi şterse fruntea cu dosul braţului şi se 
uită la Cato. Prietenul său căzuse pe gânduri, holbându-se 
la podeaua de mozaic din faţa lui. Mai devreme în acea zi, 
Cato vizitase ascunzătoarea şi găsise un mesaj de la 
Septimus, cerând un raport asupra progreselor făcute. 
Urmau să-l întâlnească acolo în două zile. 

— Un sestert pentru gândurile tale, zise Macro moale. 

— Ce? 

Cato privi în jur. 

— Cunosc privirea asta. Ce te frământă? 

— Lipsa progresului. Nu văd cum ar trebui să facem ceea 
ce vrea Narcissus. Nici Eliberatorii nu au dat anunţ pentru 
racolarea de noi adepţi, nici noi nu am descoperit ceva 
sinistru în mod particular. 

— Dar Sinius? întrebă Macro. Pare a fi un personaj 
suspect. 

— Adevărat. Dar nu avem nicio dovadă a implicării sale în 
vreo conspirație. Cato îşi muşcă buza. Ceea ce ne conduce 
spre întrebarea: Narcissus nu umblă cumva după umbre? 
Dacă cei care au prins în ambuscadă convoiul cu lingouri nu 
au urmărit decât să ia argintul? 

— E posibil, admise Macro. Dar bărbatul pe care l-a 
torturat Narcissus? A zis că lucra pentru Eliberatori şi a 
scăpat un nume. 

— Asta nu e nicio surpriză. Anchetatorii îşi cunosc 
meseria şi pot face orice bărbat să cedeze. Cât de încredere 
poate fi informaţia obţinută prin tortură? După o vreme, îmi 
imaginez că omul spune orice pentru a încerca să pună 
capăt chinului. 


Macro se gândi o clipă şi apoi clătină din cap. 

— În regulă. Dar să presupunem că informaţia este 
corectă. Ar trebui să ne concentrăm atenţia asupra 
centurionului Lurco atunci când se va întoarce în tabără. 
Să-l urmărim şi să vedem cu cine vorbeşte. Dacă e 
căpetenia unei conspirații, atunci vom afla asta destul de 
curând. 

— Presupun că da. Cato oftă. În orice caz, el este unica 
posibilitate reală pe care o avem acum. 

Mai rămaseră puţin înainte să folosească strigilurile din 
alamă pentru a-şi râcâi murdăria care le transpirase prin 
piele. Apoi se mutară în camera rece şi plonjară în bazin, 
unde şocul apei reci îi făcu să icnească. Cato dădu din mâini 
rapid, înotând două lungimi de bazin înainte să iasă afară şi 
să se grăbească spre vestiar, unde se frecă bine cu unul 
dintre prosoapele puse la uscat în cuierul de deasupra 
burlanelor hipocaustului. Macro i se alătură şi începură să 
se îmbrace. 

— Ştii, începu Macro, dacă nu există nicio conspirație şi 
dacă noi umblăm doar după o bandă de hoţi, atunci asta o 
să ne îngreuneze şi mai mult cercetările. O conspirație are 
nevoie de susţinători pentru a-şi atinge scopurile. Cei 
implicaţi într-un simplu furt vor încerca să stea aproape de 
cufere. 

Cato încuviinţă din cap. 

— Caz în care, continuă Macro, ne-am cam înfundat, din 
moment ce Narcissus nu ne va răsplăti pentru că nu am 
reuşit să-i oferim rezultatele pe care şi le doreşte. Oricât ar 
suna de nebunesc, mai bine ne-am ruga să existe o 
conspirație. 

Când ajunseră la intrarea în barăci, Tigellinus îi aştepta. 
Arătă cu degetul spre locuinţa centurionului. 

— Lurco s-a întors. Vrea să vă vadă. Tigellinus zâmbi 
îngâmfat. A trimis după voi acum mai bine de o oră. Păcat 
că nu v-am putut găsi - centurionul nu tolerează 


întârzierile. Locţiitorul râse uscat înainte să o pornească 
agale spre camerele detaşamentului. Mult noroc! 

Buzele lui Macro se strânseră în timp ce aştepta ca 
Tigellinus să nu-i mai poată auzi, apoi şuieră printre dinţii 
încleştaţi: 

— Nenorocitul! Ştia unde eram. Ne-a întins o capcană. 

Cato ridică din umeri: 

— Nu mai putem face nimic în privinţa asta acum. Să 
mergem. 

Îşi croiră drum spre uşa unui mic birou, aflat lângă 
camerele private ale centurionului şi văzură că aceasta era 
deschisă. Lurco stătea la fereastră, privind spre zidul 
taberei şi, mai departe, spre oraşul luminat de scânteile 
licăritoare ale torţelor şi lămpilor. Stătea aproape nemişcat 
în timp ce se uita în direcţia palatului imperial, cu spatele 
luminat neclar de singura lampă cu ulei aflată pe biroul său. 
Cato îi făcu un semn lui Macro şi rămaseră chiar în faţa 
cadrului uşii. Trăgând aer adânc, Cato bătu în tocul de 
lemn. 

— Aţi trimis după noi, domnule? 

Lurco se întoarse repede, iar Cato văzu că centurionul 
era mult mai tânăr decât se aşteptase el, având între 
douăzeci şi treizeci de ani. Părul îi era negru, măiestrit 
aranjat în bucle date cu ulei deasupra unui chip cu trăsături 
frumoase, putându-se spune că era chiar chipeş. Frumoasa 
lui faţă se schimonosi într-o încruntătură. 

— Sunteţi oamenii cei noi? Capito şi Calidus? întrebă cu o 
voce subţire, ascuţită. 

— Da, să trăiţi! 

— Nu staţi acolo. Intraţi. 

Păşiră înăuntru şi se opriră în faţa biroului 
comandantului. Era mai înalt decât Cato şi, pentru că îşi 
ţinea capul uşor înclinat pe spate, dădea şi mai mult 
impresia că se uita de sus la ceilalţi oameni. 

— Pe unde aţi umblat? Am trimis după voi cu secole în 
urmă. De ce nu vă aflaţi în cazarmă? 


— Ne cerem scuze, domnule, dar eram la baie, explică 
Macro. 

— Chiulind de la datorie, fără îndoială. 

— Nu, domnule. Suntem veterani. Am fost scutiţi de 
munci. 

— Veterani? Lurco zâmbi dispreţuitor. Deci aveţi impresia 
că lumea vă datorează existenţa? Fără îndoială credeţi că 
sunteţi mai buni decât noi, restul. Doar pentru că aţi strâns 
ceva noroi pe cizme şi câteva zgârieturi. Plesni din mână cu 
dispreţ în direcţia feţei lui Cato. Nu mă interesează dacă 
sunteţi veterani. Oamenii din centuria mea sunt toţi la fel, în 
ceea ce mă priveşte. lar acum se pare că toţi depindeţi de 
mine atât de mult, încât am fost nevoit să-mi scurtez 
concediul pentru a mă întoarce în tabără ca să iau parte la 
micul spectacol plicticos de mâine, organizat în cinstea 
împăratului. Aş fi putut merge la vreo petrecere din oraş, 
unde să trag o tăvăleală zdravăână cu nevasta sau fiica 
vreunui senator, dar nu, sunt blocat aici în tabără. Aşa că, 
dacă trebuie să renunţ la prietenii mei pentru a mă afla aici, 
atunci măcar puteţi avea afurisitul de bun-simţ de a vă 
prezenta atunci când sunteţi chemaţi. 

Cato simţi o repulsie instinctivă faţă de acel bărbat şi, 
dintr-odată, deveni dureros de conştient de cicatricea care 
îi schimonosise propriul chip. Lurco, cu înfăţişarea lui 
frumoasă şi bine aranjată, era tipul tânărului ofiţer care 
avea succes printre doamnele capitalei. Posibil genul de 
persoană pe care o femeie ca lulia ar putea-o întâlni şi de 
care s-ar putea îndrăgosti. Era un gând prostesc, îşi spuse 
Cato, mânios că lăsase frâu liber sentimentelor pe care se 
luptase să le reprime. 

— Am venit imediat ce ni s-a spus că doriţi să ne vedeţi, 
domnule, zise Macro. 

— Ei bine, nu a fost suficient de repede, i-o întoarse 
Lurco. Se uită la ei, cu nările fremătând. Ei bine, acum ne 
cunoaştem, iar voi ştiţi ce susţin eu. Pe viitor, când dau un 
ordin, mă aştept ca voi să vă supuneţi imediat. Dacă daţi 


greş, mă voi asigura că vi se revocă statutul de veterani şi 
vă voi îngropa până la gât în rahat, punându-vă să faceţi 
muncă la latrine pentru restul anului. M-am făcut înţeles? 

— Da, să trăiţi! replicară Cato şi Macro. 

Lurco se uită la ei. 

— Mâine, jucăm rolul de gazde pentru împărat. Cohorta 
noastră va fi plasată de o parte şi de alta a lojii imperiale. 
Asta înseamnă că vreau o ţinută impecabilă din partea 
voastră. Centuria mea va fi cea mai elegantă unitate din 
întreaga Gardă Pretoriană, sau altfel veţi avea de plătit. Să 
nu cumva să îndrăzniţi să mă dezamăgiţi. Priceput? 

— Da, domnule. 

— Atunci, lăsaţi-mă. Plecaţi! Pieriţi din ochii mei! 

Salutară, se întoarseră, iar Macro o luă în faţă în timp ce 
ieşeau din cameră. Se îndreptară spre scări, iar Macro lăsă 
să-i scape un oftat puternic. 

— Ce nenorocit afurisit! Fac pariu că rahatul ăsta 
înfumurat a fost refuzat de vreo femeie. lar acum se 
răzbună pe noi. Cât despre prostiile referitoare la 
veterani... Omul ne datorează ceva mai mult respect. 
Scoase fum de supărare, apoi continuă. Iotul e din vina lui 
Tigellinus. Ştia de unde să ne ia. Era în cameră când am 
plecat spre băi. Voi avea o discuţie cu optio, aşa că te rog să 
mă ajuţi. 

— Mai bine nu, răspunse Cato. Nu şi dacă nu vrem să fim 
pedepsiţi pentru insubordonare. 

— Mă gândeam la ceva mai în forţă decât 
insubordonarea, răspunse Macro întunecat. Trebuie să 
scoatem fumurile din el. Cunosc genul lui. Ne va înscena 
câte ceva ori de câte ori va avea ocazia. E tipul de optio 
care ar face orice pentru a trage scara după el în timp ce 
stă frumos şi aşteaptă numirea în postul de centurion. 

— Las-o baltă, zise Cato calm. Nu vom sta aici suficient de 
mult cât să ne facă vieţile amare. Aşa că îl vom ignora şi ne 
vom concentra atenţia la ce avem de făcut, da? 

Macro mormăi ceva: 


— Dacă se dovedeşte că iubitul nostru optio e parte din 
vreo conspirație, atunci mă voi asigura că îmi pot oferi 
serviciile oricui va avea posibilitatea să-l interogheze. 

În zori, tribunul Burrus dădu ordin cohortei să se strângă 
în faţa cazărmii. Cerul era înnorat, iar aerul se simţea umed 
şi lipicios, pe când soldaţii se adunau în formaţie în centurii 
şi stăteau pe loc repaus. Macro şi Cato se număraseră 
printre primii care ieşiseră, iar acum priveau cum ceilalţi 
soldaţi se împleticeau afară din clădire, unii dintre ei încă 
mai închizându-şi centurile peste tunici. Centurionul Lurco 
fu printre ultimii veniţi, cu ochii lipiţi şi palid la faţă. 

Cato se aplecă în faţă spre Macro: 

— A băut. 

— Bietul băiat trebuie că are inima zdrobită, răspunse 
Macro fără nicio urmă de compasiune. 

Tigellinus, poziţionat la doi paşi în faţa primului rând, îşi 
întoarse capul şi urlă: 

— Linişte! Următorul care mai scoate un singur afurisit 
de cuvânt va primi o însărcinare! 

Lurco se cutremură la auzul vocii, în timp ce îşi găsea 
locul în faţa locţiitorului şi a purtătorului steagului 
centuriei. Când ultimii oameni ai cohortei îşi ocupară 
locurile, se lăsă liniştea pentru un moment, înainte ca 
silueta voinică a tribunului Burrus să iasă pe intrarea 
principală a clădirii de apartamente a cazărmii. 

Centurionul cel mai vechi în grad al cohortei, trecenarius, 
inspiră adânc şi strigă: 

— Ofiţerul comandant! 

Oamenii luară poziţia de drepţi, cu un zgomot puternic 
de cizme cu crampoane pe pietrele din pavaj. Burrus păşi în 
faţă, cu mâinile împreunate la spate, în timp ce-şi umfla 
obrajii şi-şi trecea privirea peste rândurile bărbaţilor care 
formau centuriile. 

— Majoritatea cunosc instrucţiunile. Sunt doar puţini cei 
care ni s-au alăturat de la ultimele Jocuri ale urcării pe tron. 
Le voi mai spune o dată, pentru ca toţi să ştiţi exact ce se 


aşteaptă de la noi. Împăratul, familia sa şi câţiva oaspeţi 
aleşi din rândurile curţii imperiale îşi vor petrece ziua 
împreună cu Garda Pretoriană. Ca unitate care se află cel 
mai aproape de grupul imperial, noi suntem standardul 
după care va fi judecat şi restul gărzii. Va trebui să vă 
purtaţi exemplar, căci îi voi tăia boaşele celui care se îmbată 
sau celui care va discredita onoarea Gărzii Pretoriene prin 
comportamentul său. Se opri pentru o clipă, apoi continuă 
pe un ton mai puţin aspru. După cum ştim, împăratul are 
ticuri ciudate. E înclinat să se bâlbâie, iar când este prea 
emoţionat are tendinţa să-i curgă balele. Nu e una dintre 
priveliştile cele mai plăcute, vă asigur. Totuşi, Claudius este 
împăratul, iar noi am depus un jurământ pentru a-l onora şi 
a ne supune. Aşa că nu vreau să aud râsete, nici cel mai mic 
chicotit, dacă bătrânul calcă în străchini. E clar? Vă asigur 
că nu va mai fi nimic de râs pentru cel pe care-l prind că-şi 
bate joc de împărat. Burrus se întoarse şi făcu câţiva paşi 
înainte să revină înapoi. Şi încă ceva. Noua împărăteasă va 
participa la jocuri pentru prima dată. Acum, sunt sigur că 
unii dintre voi sunteţi încă puţin surprinşi, chiar uluiţi, de 
faptul că împăratul a decis să se căsătorească cu propria-i 
nepoată. 

Se auziră câteva murmure discrete dinspre unii dintre 
străjeri şi Cato îşi dădu seama că oamenii de lângă el 
începuseră să se mute stingheriţi de pe un picior pe altul. 
Burrus ridică o mână pentru a-i face să tacă. 

— Oricare v-ar fi sentimentele, această căsătorie a fost 
recunoscută de Senat, aşadar este legală. Moralitatea 
situaţiei nu e problema noastră. Suntem soldaţi şi trebuie 
să ne supunem ordinelor, corecte sau greşite, şi cu asta 
basta. Deci, dacă vreunul dintre voi nutreşte îndoieli în 
privinţa noii soţii a împăratului, atunci să şi le păstreze 
pentru el. Acesta este un ordin. Nu vreau să aud niciun 
cuvânt de nemulţumire de pe buzele voastre. Se opri din 
nou pentru a lăsa ca vorbele sale să-şi facă efectul. Un ultim 
lucru. Ziua de azi se presupune că trebuie să întărească 


legăturile dintre împărat şi Garda Pretoriană. Claudius 
plăteşte pentru toate distracţiile şi pentru ospăţul care le 
urmează. Aşadar, ar fi politicos din partea noastră să ne 
exprimăm recunoştinţa cu fiecare ocazie. Îl veţi aclama pe 
el şi pe familia lui de parcă vieţile voastre ar depinde de 
asta. Acest lucru ar trebui să-l mulţumească pe bătrân, fără 
îndoială. Un împărat fericit e un împărat generos. De 
fiecare dată când îl veţi aplauda, gândiţi-vă că aduceţi bani 
în cufăr. Sau veţi aduce, atunci când va veni vremea să 
acorde gărzii următoarea gratificaţie... Grupul imperial e 
aşteptat să sosească în tabără la două ceasuri după răsărit. 
Fiecare om va fi la postul lui înainte, echipat şi încălţat. Asta 
e tot! 

Pe când tribunul se întoarse spre intrarea în cazarmă, 
centurionul senior strigă: 

— Cohortă, liber! 

Ordinul se auzi ca un ecou între ziduri, iar oamenii se 
relaxară şi începură să rupă rândurile. Macro se uita după 
tribunul care se îndepărta. 

— Ei bine, a fost scurt şi la obiect. Privi în sus spre cer. Ar 
fi o idee să ne aducem mantiile înainte să ocupăm nişte 
locuri bune. 

Până ce urcară ei scările din spatele arenei improvizate, 
sute de bărbaţi îşi ocupaseră deja locurile. Burrus şi 
oamenii lui primiseră poziţiile care flancau loja imperială, 
care se ridica deasupra laturii nordice a arenei, pentru a 
beneficia de puţina căldură oferită de soare. Spre deosebire 
de locurile dispuse în pantă ale pretorienilor, loja imperială 
era construită pe o platformă aflată la acelaşi nivel cu 
locurile cele mai de sus. Cato indică spre ele: 

— Acolo sus. 

— Dar dacă vrem să avem o vedere bună asupra 
jocurilor, atunci ar trebui să mergem în faţă, protestă 
Macro. 

— Cel pe care vrem să-l vedem bine e împăratul şi grupul 
său. Acela e cel mai bun loc. 


Macro bombăni ceva în barbă, aruncă o privire 
îndurerată la locurile goale aflate chiar lângă arenă, apoi se 
întoarse pentru a-şi urma prietenul pe scările abrupte 
dintre rândurile de scaune. Sus, Cato privi spre loja 
imperială şi apoi îşi schimbă locul, astfel încât curba arenei 
să le permită o vedere mai bună asupra grupului imperial. 
Satisfăcut, se aşeză. Macro se uită la rândurile de bănci 
care se umpleau rapid în faţa lui şi suspină. 

— Frumoasă privelişte, zise el plat. 

— E suficient de bună pentru scopurile noastre, răspunse 
Cato, ridicându-şi mantia şi lăsându-şi gluga pe spate, astfel 
încât să-şi descopere capul. 

În jurul lor, pretorienii se revărsau prin intrări şi se 
grăbeau către cele mai bune din locurile rămase libere. 
Aerul era plin de conversații bine intenţionate, pe când 
lumina creştea treptat în intensitate. Cerul era încă 
acoperit, dar o fâşie mai deschisă la culoare marca locul în 
care soarele se zbătea în văzduh şi vărsa puţin mai multă 
căldură peste oraş şi câmpul înconjurător. Ofițerii fură 
printre ultimii care intrară, alegându-şi locurile în rândul 
din faţă şi gonindu-i pe soldaţii care deja se aşezaseră acolo. 
Macro zâmbi văzând asta, bucurându-se instinctiv de 
dezamăgirea lor. Chiar sub ei, tribunul Burrus şi centurionii 
săi îşi ocupară locurile, iar în spatele lor se aşezară 
locţiitorii şi purtătorii de steaguri. Cato îl privi pe Lurco 
cum se aşază lângă loja imperială, dar nu chiar atât de 
aproape încât să fie ascuns vederii, precum cei care se 
postaseră chiar sub picioarele celor din anturajul 
împăratului. Purta pe mâna stângă o brățară din aur care-ţi 
lua ochii şi, fără îndoială, spera să atragă atenţia vreunui 
posibil patron pentru a avansa în carieră. Tigellinus stătea 
în spatele şi într-o parte a centurionului său, iar Cato putea 
citi disprețul din expresia sa, atunci când optio se întoarse 
să-l privească pe Lurco. 

La momentul potrivit, sunetul inegal al cizmelor din 
direcţia Porții Viminale anunţă apropierea grupului 


imperial. Gărzile germanice călare deschideau drumul, apoi 
venea prima dintre litiere, care ducea oaspeţii suveranului. 
Sclavi, curat îmbrăcaţi în tunici noi, trudeau sub greutatea 
stâlpilor de pe umeri, pe când cei aflaţi în lectici discutau 
liber. O unitate formată din opt gărzi germanice pedestre se 
arătă vederii prin zidul oraşului, bărbile lor stufoase şi 
armura ciudată dându-le o înfăţişare barbară. Apoi venea 
litiera care-i ducea pe Agrippina şi pe Nero, iar în spatele ei 
cea care-l purta pe însuşi împăratul, însoţit de Britannicus. 
Mai multe litiere urmau, ducând restul grupului: Narcissus, 
Pallas, Seneca - noul profesor al lui Nero, rechemat recent 
din exil - şi, în cele din urmă, aceia dintre senatori şi soțiile 
lor care fuseseră onoraţi cu invitaţia de a-l însoţi pe 
împărat. 

Coloana se opri în faţa intrării în loja imperială şi oaspeţii 
de rang inferior se grăbiră să iasă din lecticile lor, înainte ca 
împăratul şi familia sa să-şi ocupe locurile. Prefectul Gărzii 
Pretoriene, Geta, apăru din loja imperială şi se înclină în 
faţa suveranului, în timp ce acesta stătea aşezat în lectica 
sa. Prefectul schimbă câteva cuvinte cu Claudius înainte să 
se alăture celorlalţi oaspeţi din lojă. 

Mulţi dintre soldaţii de pe locurile aflate mai sus îşi 
întoarseră capetele pentru a-i privi pe cei care soseau. Cato 
şi Macro îl văzură pe Narcissus uitându-se scurt în sus la 
chipurile de deasupra lui, dar dacă îi văzuse, nu le dădu 
niciun semn de recunoaştere înainte să dispară din raza lor 
vizuală. În cele din urmă, grupul imperial era pregătit să 
intre, iar Nero sări jos din lectica sa şi îi dădu mamei sale 
mâna pentru a o ajuta să coboare. 

— Un fiu îndatoritor, comentă Macro strâmbându-se. Şi ia 
uite cât îi adoră pe fratele şi pe tatăl său vitreg. 

După ce o ajutase pe mama sa, Nero se întorsese spre 
ultima lectică cu o privire de gheaţă. Britannicus cobori şi 
apoi îşi înclină capul plin de respect, în timp ce împăratul se 
lupta să se ridice în picioare dintre pernele sale brodate, de 
culoare purpurie. '[inând mâna fiului său, Claudius 


şchiopătă înainte, cu capul smucindu-i-se, până ce ajunse la 
intrare. Zâmbi şi le făcu semn lui Nero şi Agrippinei să i se 
alăture, apoi aşteptă până ce zece dintre gărzile germanice 
se aşezară în formaţie în faţa familiei şi începură să urce 
scările spre loja imperială. Pretorienii priviră aşteptând. 
Gărzile se postară de o parte şi de alta şi în spatele 
oaspeţilor aşezaţi, astfel încât să nu le blocheze vederea 
spre arenă. Apoi, urmă o scurtă pauză înainte ca Narcissus 
să facă un semn discret cu mâna şi ocupanţii lojii să se 
ridice în picioare. 

Imediat, pretorienii le urmară exemplul şi eliberară un 
strigăt asurzitor, care crescu în intensitate când laurii auriţi 
de pe capul împăratului fură zăriţi. Claudius urcă şi ultimele 
trepte şi păşi într-un fel ciudat spre estrada unde două 
jilţuri mari stăteau unul lângă altul. Agrippina i se alătură, 
iar cei doi băieţi se postară de-o parte şi de alta. Claudius 
menţinu o expresie neutră, luptându-se să-şi oprească ticul, 
pe când îşi întorcea încet capul pentru a primi uralele 
venite din toate părţile. În cele din urmă, luă loc, apoi 
Agrippina se aşeză şi ea, urmată de restul oaspeţilor. 

— E arătoasă, într-adevăr, vorbi Macro tare la urechea lui 
Cato. Se vede de ce bătrânul ţap a umblat după ea. 

— E mai mult decât înfăţişarea ei, răspunse Cato. Are 
influenţă, creier şi vine cu un fiu sănătos care ar putea fi un 
moştenitor folositor pentru Claudius dacă Britannicus va 
cădea în dizgrație. 

Strigătele mulţimii se mai potoliră, iar pretorienii 
începură să se aşeze. Cato şi Macro li se alăturară şi, 
curând, se auzi zarvă de agitaţie, pe când organizatorul 
jocurilor discuta cu funcţionarii săi pentru a se asigura că 
totul era în regulă. Satisfăcut, omul se uită spre balustrada 
din faţa boxei imperiale şi făcu un semn spre cei patru 
soldaţi care aşteptau pe nisipul de dedesubt, ţinând 
cornurile lungi din alamă. Aceştia îşi ridicară instrumentele 
şi scoaseră o serie de sunete ascendente. Imediat, toţi 


pretorienii tăcură şi, în faţa lojii imperiale, organizatorul îşi 
ridică braţele. 

— Maiestatea sa imperială Tiberius Claudius Drusus 
Nero Germanicus le urează bun venit camarazilor din 
Garda Pretoriană! 

Bărbatul avea o voce frumos modulată, care acoperea 
arena şi care putea fi auzită cu claritate de toţi cei prezenţi. 

— Conform dorinţei sale de a-i asigura pe bravii săi 
soldaţi că loialitatea lor le este întoarsă la fel şi cu mare 
afecţiune, maiestatea sa imperială, în onoarea zilei în care 
îndurătorii cetăţeni ai Romei i-au încredinţat bunăstarea 
lor, cu această ocazie prezintă o zi de distracţii... 

Organizatorul trecu programul în revistă, generând 
ropote de aplauze la menţionarea fiecărui punct. În timp ce 
el vorbea, atenţia lui Cato se concentrase asupra lojii 
imperiale. Împăratul stătea pe cât de nemişcat îi permitea 
ticul său, cu atenţia îndreptată asupra organizatorului. 
Clătina din cap în semn de mulţumire la fiecare rundă de 
aplauze. Lângă el, Agrippina îşi sprijinise cotul pe braţul 
jilţului şi îşi odihnea capul în mână. Părea cumplit de 
plictisită de preliminarii şi, după o vreme, îşi aruncă 
privirea prin loja imperială, până când se opri asupra 
scaunelor unde stăteau sfătuitorii împăratului. Narcissus 
era adâncit într-o conversaţie şoptită cu unul dintre 
camarazii săi. Celălalt bărbat dădea din cap, apoi observă 
că împărăteasa se uita la el şi-i aruncă un zâmbet rapid 
peste umărul lui Narcissus. Acesta remarcă şi îşi întoarse 
privirea exact când împărăteasa se uită în altă parte. Făcu o 
pauză scurtă înainte de a-şi continua conversaţia şoptită. 

Atenţia lui Cato se îndreptă spre ceilalţi ocupanţi ai lojii şi 
văzu că Britannicus stătea băţos lângă tatăl său, cu mâna 
stângă ascunsă între faldurile micii sale togi. Faptul că 
purta o togă era semnificativ. Claudius dorea să arate în 
mod clar că fiul său urma să primească curând titluri şi 
onoruri care nu corespundeau vârstei sale, la fel cum se 
întâmplase şi cu fiul său adoptiv, Nero. Cel din urmă, 


îmbrăcat de asemenea într-o togă, luase mâna mamei sale 
şi acum o dusese la buze, zăbovind asupra ei pentru o clipă, 
până când ea şi-o retrase. 

— Ai văzut asta? şuieră Macro. De-a ce crede că se joacă? 
încearcă să stârnească un scandal? 

Cato se uită în jur la ceilalţi soldaţi, dar nu înregistră 
nicio reacţie la insolenţa lui Nero. 

— Poate că oamenii sunt obişnuiţi cu astfel de 
manifestări, sugeră Cato. Trebuie să recunoaştem că familia 
imperială are un anumit stil. S-ar putea să fie nevinovat. S- 
ar putea să nu. Nu ar fi prima dată când membrii familiei 
imperiale ar avea de-a face cu incestul. 

Buzele lui Macro se încreţiră a dezgust: 

— Perverşii! 

Organizatorul îşi încheie discursul pe fondul unor noi 
aclamații asurzitoare, iar Claudius zâmbi şi ridică o mână 
pentru a-şi saluta soldaţii. Nu mai exista niciun preambul 
înainte de primul eveniment: un meci de box între doi uriaşi 
numidieni. Pielea le fusese unsă cu ulei şi străluceau 
precum abanosul când se puseră în gardă şi începură lupta. 
În public, pretorienii dădură repede să facă pariuri în 
privinţa rezultatului şi să strige unii la ceilalţi. Lupta 
continuă pentru o vreme, iar nisipul din jurul celor doi 
bărbaţi fu împroşcat cu sânge, în timp ce fâşiile de piele 
legate în jurul pumnilor rupeau şi găureau. În cele din 
urmă, fu aplicată o lovitură decisivă, însoţită de un amestec 
de gemete şi strigăte venite din partea spectatorilor. Apoi 
urmă o demonstraţie în arta tragerii cu arcul făcută de un 
bărbat cu pielea întunecată, înveşmântat în robe din 
răsărit, care îşi trăgea săgețile cu o acuratețe care îţi tăia 
respiraţia, chiar şi în jurul băiatului care îi era asistent şi 
care stătea legat de o ţintă din paie, cu braţele larg 
deschise. După o pauză scurtă, vestitorul anunţă 
„Concursul Troian” - o demonstraţie de echitație organizată 
de fiii aristocraților romani. Aplauzele pretorienilor fură 
îngăduitoare. 


Douăzeci de călăreţi intrară în arenă purtând coifuri 
aurite care le ascundeau chipurile. În spatele lor veneau 
câţiva străjeri aducând ţintele şi manechinele din paie, pe 
care le aşezară în şiruri de-a lungul arenei. Când pregătirile 
se încheiară, Claudius se ridică pentru a primi salutul 
conducătorului care călărea o iapă albă pursânge. 

— P-p-pu-puteţi începe! 

Capul împăratului se smuci, apoi el se aşeză greoi. 

Băieţii atacară cu rândul manechinele, despicându-le pe 
cele din paie cu săbiile. Apoi li se dădură sulițe uşoare şi 
începură să galopeze spre şirul de ţinte, alegând una spre 
care să-şi arunce arma. Un vânt rece începuse să bată, 
făcându-i să trudească din greu pentru a se echilibra în 
timp ce ţinteau. Cei care ratau erau descalificaţi din 
competiţie şi părăseau arena. În curând rămaseră doar trei 
şi distanţa până la ţinte fu mărită. După ce încă unul reuşi, 
un altul părăsi competiţia. Ultimii doi, dintre care unul era 
conducătorul, erau buni trăgători şi încă o rundă furioasă 
începu, pe când băieţii se măsurau unul cu altul, iar 
distanţa fu mărită din nou. În cele din urmă, rivalul 
conducătorului rată ţinta şi se auziră iar aplauze din 
rândurile mulţimii pe când învingătorul îşi azvârli pumnul în 
aer şi îşi întoarse calul spre loja imperială, strunindu-l într- 
un nor de praf. 

— Un călăreț destul de bun, zise Cato. Mă întreb cine e. 

Macro ridică din umeri. 

— Încă vreun afurisit de răsfăţat care se dă mare. 

Călărețul îşi ridică mâinile pentru a desface chingile şi îşi 
scoase repede coiful de pe cap, pentru a-şi dezvălui chipul. 
Urmă un murmur de surpriză din partea mulţimii şi apoi 
tumultul aclamaţiilor tăie văzduhul când văzură că era 
Nero. 

Cato se uită la împărat şi îşi aminti vag că îl zărise pe fiul 
să vitreg alunecând spre partea din spate a lojii cu ceva 
timp în urmă. Mama lui Nero era în picioare, bătând 
încântată din palme, în timp ce împăratul radia. Strigătul 


gradat al pretorienilor se sincroniză într-un răget repetat al 
numelui său: „Nero! Nero! Nero!” 

Băiatul făcu un scurt tur al arenei, înălțându-se în şa în 
timp ce savura aclamaţiile. Macro îi dădu un ghiont lui Cato 
şi arătă spre loja imperială. 

— lată unul care nu e prea fericit. 

Pe estradă, lângă tatăl său, se afla tânărul Britannicus; 
expresia i se strâmbase într-o căutătură încruntată, iar 
mâna dreaptă i se strânsese în pumn. Se relaxă doar când 
rivalul său părăsi arena şi pretorienii încetară să mai strige. 
Trecuse de prânz şi crainicul anunţă o pauză scurtă, pentru 
a îndepărta ţintele şi a pregăti arena pentru principala 
atracţie a zilei: zece lupte de gladiatori, culminând cu o 
bătaie între un secutor cunoscut drept Porumbelul - 
favoritul mulţimii în acel moment - şi Neptun din Nuceria, 
un retiarius. Câţiva dintre cei din boxa imperială se grăbiră 
în jos pe trepte pentru a se uşura şi a se servi cu gustări, în 
zona de sub lojă. 

— Mă duc să mă uşurez, anunţă Macro ridicându-se în 
picioare. 

Cato clătină din cap, în timp ce prietenul său se strecură 
pe lângă el şi îşi croi drum pe scări în jos şi de-a lungul 
culoarului care ducea spre ieşirea din arenă. Mintea lui 
Cato era încă preocupată de expresia pe care o surprinsese 
pe faţa lui Nero chiar înainte ca acesta să părăsească 
arena. Nu era nicio urmă de îndoială asupra flăcării 
ambiţiei care ardea acolo. Fusese un spectacol calculat pus 
la cale pentru pretorieni şi, în acel moment, el devenise 
preferatul lor. 


Macro se scutură după ce se uşură şi îşi cobori tunica. 
Blocul latrinelor era plin de oamenii care profitau de 
avantajul oferit de pauză. Îşi croi drum până afară şi o luă 
spre poarta care dădea spre terenul de paradă. Îşi alese 
drumul cu grijă printre litiere şi sclavii care stăteau pe vine 
lângă ele, până ce ajunse la zona împrejmuită aflată sub loja 


imperială. Două dintre gărzile germanice stăteau de o parte 
şi de alta a draperiilor grele, de culoare roşie, care 
acopereau intrarea. Pe când Macro se apropia, unul dintre 
ei întinse braţul şi vorbi în limba lor aspră. 

— Uşurel, Herman, mormăi Macro. Sunt doar în trecere. 
Nu-ţi zbârli afurisita de barbă la mine! 

În acel moment, o rafală de vânt ridică draperiile, iar 
Macro l-a putut vedea foarte clar pe bărbatul lângă care 
stătuse Narcissus în loja imperială. Avea un braţ încolăcit în 
jurul unei femei, în timp ce îi săruta gâtul arcuit. Cealaltă 
mână era sub faldurile stolei, între picioarele ei, iar gura ei 
gemea cu extaz. Se uitară în jur rapid atunci când perdelele 
fluturară, iar ochii lor îi întâlniră pe cei ai lui Macro pentru 
o clipă care păru că nu se mai termină. Apoi, la fel de brusc 
precum se iscase, vântul se potoli, iar perdelele căzură la 
loc. Macro nu se mişcase de pe loc, iar barbarul îi mai strigă 
încă un avertisment. 

— Plec, bolborosi el grăbindu-se să intre înapoi în arenă. 

Un tremur rece de nelinişte i se prelinse pe şira spinării. 
Femeia pe care tocmai o văzuse în extaz era Agrippina. 
Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să fie martor la 
infidelitatea împărătesei. Aceasta era o informaţie 
periculoasă. Agrippina învățase cu siguranţă din greşelile 
predecesoarei sale şi probabil că îşi dădea seama de 
necesitatea de a se descotorosi de orice persoană care ar fi 
putut-o denunța soţului ei. 

Macro urcă treptele, pentru a i se alătura lui Cato, şi se 
aşeză jos repede, lăsându-se pe spate pe bancă, pentru a se 
asigura că nu putea fi văzut din loja imperială. 

— Ce se întâmplă cu tine? întrebă Cato. Eşti la fel de alb 


ca o togă. 

— Sunt bine... bine. 

— Ce este? 

Cato rareori îl văzuse pe prietenul său arătând atât de 
îngrijorat. 


Macro dădu din cap: 


— Nu îţi pot spune acum. Arătă spre bărbaţii din jur. Nu 
aici. 

Jos, în arenă, prima pereche de gladiatori îl salutaseră pe 
împărat, iar acum se pregăteau de atac, adoptând o poziţie 
ghemuită, echilibrată, în timp ce aşteptau semnalul. 
Crainicul prelungi tensiunea cât de mult îndrăzni, înainte să 
strige ordinul: „Începeţi!” 

Cel mai scund şi mai suplu dintre cei doi luptători se 
lansă într-un atac feroce asupra adversarului său, iar 
sunetul lamelor care se loveau şi tunetul săbiilor pe scuturi 
aruncau ecouri în jurul arenei. Apoi ambii bărbaţi se 
despărţiră şi începură să-şi dea târcoale prudenţi. Cato 
zâmbi la vederea micii piese de teatru pe care gladiatorii o 
folosiseră ca să-şi deschidă lupta, cu o licărire de emoție. În 
jurul lor, pretorienii priveau cu aviditate, murmurând 
comentarii despre aspectul fizic al celor doi luptători şi 
despre stilurile lor de lupă, în timp ce făceau pariuri. Cato 
se aplecă spre Macro şi vorbi cât îndrăzni el de tare: 

— Poţi să-mi spui acum. Toată lumea se concentrează pe 
acţiune. 

Macro se uită pe lângă Cato, pentru a privi în loja 
imperială. Nu mai departe de treizeci de paşi, împărăteasa 
îşi reluase locul şi se uita în jos spre arenă, cu chipul liniştit. 
Bărbatul care o pipăise mai devreme nu se vedea prin 
apropiere. Macro îi relată în şoaptă episodul la care 
asistase. 

— Eşti sigur că te-au văzut bine? întrebă Cato. 

— Destul de bine cât să mă recunoască dacă mă văd iar. 

— Pe toţi zeii! se încruntă Cato. Asta nu ne prea e de 
ajutor. 

— Ei bine, scuză-mă, mârâi Macro. 

Cato îşi mângâie barba, în timp ce încerca să se 
gândească la implicaţii. Dacă Agrippina îşi luase deja un 
amant din suita împăratului, atunci juca un joc periculos, 
într-adevăr. Doar dacă nu-l folosea pe acel om pentru a-şi 
atinge scopurile. Dar care? Şi aveau toate acestea vreo 


legătură cu conspirația pe care încerca Narcissus să o 
descopere şi să o neutralizeze? 

Pe când Cato se gândea, Macro îl văzu pe Narcissus 
apropiindu-se de împărat şi aplecându-se spre urechea 
acestuia. Claudius ascultă şi apoi se întoarse în scaun 
pentru a privi îngrijorat în sus, spre secretar. Urmă o 
conversaţie scurtă înainte ca împăratul să dea din cap şi să- 
| îndrume spre prefectul Geta. Câteva clipe mai târziu, 
străjerii se grăbiră să iasă din pavilion pentru a duce 
mesaje ofiţerilor din arenă. Mulţi dintre pretorienii din 
apropierea  lojii imperiale priveau curioşi, în timp ce 
tribunul Burrus se ridică, făcându-şi mâinile pâlnie la gură. 

— Centuria a VI-a! Adunaţi-vă în faţa arenei imediat! 

Lurco se ridică repede de pe banca sa şi-i făcu semn cu 
mâna lui Tigellinus, apoi se grăbi spre ieşire. Oamenii săi 
începură să-l urmeze. 

— Despre ce crezi că este vorba? întrebă Macro. Are 
legătură cu ce am văzut? 

— Vom afla destul de curând. 

Pe când coborau scările, Cato aruncă o ultimă privire 
spre pavilion. Împăratul şi familia sa îşi părăsiseră deja 
locurile, iar Narcissus şi alţi câţiva îi urmară. Restul 
oaspeţilor rămăseseră pe locurile lor, încercând să pară 
netulburaţi, în timp ce lupta continua în arenă. 

Oamenii din Centuria a VI-a se adunară în jurul lui Lurco, 
în timp ce la o mică distanţă, sclavii cu litierele erau în 
picioare, pregătiţi să-şi ridice poverile în momentul în care 
avea să fie dat ordinul. Pe când Macro, Cato şi ultimii dintre 
soldaţi ieşeau din arenă, centurionul strigă tare, pentru a 
putea acoperi vacarmul din arenă. 

— Împăratul se întoarce la palat. Tocmai a primit un 
raport potrivit căruia a izbucnit o revoltă pentru mâncare, 
în Forum. Cohortele urbane au situaţia sub control, dar 
împăratul doreşte să preia personal comanda. Prefectul 
Geta a decis să întărească garda împăratului cu Centuria a 
VI-a. Acesta nu este un exerciţiu. Noi trebuie să-l protejăm 


pe împărat, familia şi consilierii săi cu orice preţ. Dacă 
cineva încearcă să ne blocheze calea, suntem autorizaţi să 
folosim orice tip de forţă necesară pentru ca litierele să-şi 
poată continua drumul. Lurco făcu o pauză pentru a-şi 
trage respiraţia. Luaţi-vă armele şi armurile din cazarmă. 
Apoi întoarceţi-vă aici, pregătiţi pentru marş. Pas alergător! 


CAPITOLUL 10 


Un văl gros de fum din direcţia Forumului se undui pe 
cerul după-amiezii, pe când coloana de litiere şi soldaţi se 
îndrepta în jos, pe Colina Viminal, spre centrul oraşului. 
Chiar dacă vestea revoltei se răspândise pe străzi, 
majoritatea oamenilor îşi vedeau de treburile lor şi se 
grăbeau să elibereze drumul pentru centurionul Lurco şi 
cele două unităţi care se aflau în fruntea grupului. 
Germanicii strânseseră rândurile în jurul lecticilor care îi 
duceau pe împărat, pe împărăteasă şi pe cei doi băieţi. 
Restul Centuriei a Vl-a umplea golurile dintre celelalte 
litiere şi închideau coloana. 

Cato, Macro şi alţi paisprezece bărbaţi se aflau sub 
comanda lui Tigellinus şi mergeau în spatele litierei pe care 
Narcissus o împărțea cu alţi doi sfătuitori, inclusiv bărbatul 
pe care Macro îl văzuse cu Agrippina. Mergeau câte patru, 
umăr la umăr, cu Fuscius la dreapta lui Macro şi un tânăr 
ursuz în spate. După ce aruncă o privire rapidă ca să se 
asigure că optio nu îi urmărea, Macro vorbi încet către 
Fuscius. 

— Îi vezi pe bărbaţii din lectica din faţa noastră? 

— Da. 

— Îl recunosc pe Narcissus, dar cine sunt ceilalţi? 

— Cel din faţa lui, cel chipeş, este Pallas. Unul dintre 
nenorociţii aceia de liberţi cu care împăratul insistă să se 
înconjoare. Celălalt este Seneca, profesorul şi sfătuitorul lui 
Nero. 

— Înţeleg. Macro se uită spre stânga, spre Cato, şi ridică 
o sprânceană, înainte să-şi dea seama că era un lucru inutil 
pe sub coiful pe care-l purta. Pallas, aşadar? Mă întreb ce 
pune la cale. 

— Ce pune la cale? Fuscius îşi întoarse capul spre Macro. 
Ce vrei să zici? 

— Nimic. 


Înainte să-şi mai poată spune vreun cuvânt, Tigellinus se 
uită furios peste umăr: 

— Linişte în rânduri! Ţineţi-vă afurisitele de guri închise 
şi ochii şi urechile deschise! 

Avansară în linişte pe când se apropiau de Forum, iar 
strada din faţa lor începuse să se golească. Câteva grupuri 
mici de civili cu înfăţişare îngrijorată se grăbiră să treacă 
pe lângă ei, strecurându-se pe lângă coloane, fără măcar să 
comenteze sau să se arate surprinşi la vederea litierei 
imperiale, cu escorta sa de barbari. Urletele mulţimii se 
auzeau clar acum şi, curând, putură să discearnă strigătele 
distincte de mânie şi chiar câte un țipăt pătrunzător de 
teamă. Fumul era des şi acru. Palele ajungeau până la 
coloană, pe când aceasta intră în piaţa unde Macro şi Cato 
fuseseră implicaţi în încăierarea de la han, cu câteva nopţi 
înainte. Cato se uită spre stabiliment şi văzu că proprietarul 
trăgea obloanele de la fereastra care dădea spre fântâna 
publică, înainte să se grăbească înăuntru şi să încuie uşile. 
O femeie slabă şi firavă stătea pe marginea fântânii, 
alăptând un copil care plângea, cu ochii umflaţi şi braţele 
scheletice. Privi pentru o clipă la soldaţii şi lecticile care 
treceau, apoi se luptă să se ridice în picioare şi să-şi întindă 
mâna liberă: 

— Un sestert pentru copilul meu! Vocea îi era slabă şi 
încordată. În numele lui Jupiter, daţi-mi o monedă! Nu am 
mâncat nimic de zile întregi, domnule! Încercă să se 
apropie de Tigellinus, dar locţiitorul se întoarse spre ea cu 
un mârâit: 

— Cară-te, târfo! Ia-ţi şi ţâncul cu tine. Înainte să folosesc 
asta! Îşi învârti ameninţător sulița de optio spre femeie, iar 
ea se trase înapoi cu un strigăt de groază. 

Macro scrâşni din dinţi de ciudă la atitudinea locţiitorului 
şi murmură: 

— Mă bucur să văd că optio are curajul să înfrunte o 
femeie pe jumătate moartă de foame. 

— Şşşt! îl avertiză Cato. 


Părăsiră piaţeta şi îşi continuară drumul în josul străzii. 
Imediat, mai în faţă, coloana dădu peste primul cadavru. Un 
bărbat supraponderal zăcea crăcănat într-un şanţ. Fusese 
dezbrăcat de haine, iar cioturile sfârtecate de la mâini 
arătau locul de unde i se tăiaseră inelele. Craniul îi fusese 
zdrobit de lovituri frenetice. În apropiere se afla o brutărie 
care fusese spartă şi prădată. Coloana trecea pe la 
marginea Suburei, un cartier al oraşului care era cunoscut 
pentru sărăcie şi crime. Clădirile de apartamente 
înghesuite estompau şi mai mult lumina slabă, iar aerul 
îmbâcsit se prindea de gâtul lui Cato, în timp ce paşii lor 
aruncau ecouri din pereţii siniştri. 

Când ajunseră la baza dealului, auziră o izbucnire bruscă 
de strigăte dinspre faţa coloanei, iar Cato îşi lungi gâtul 
pentru a-l vedea pe centurionul Lurco luptându-se cu un 
grup de bărbaţi care se revărsaseră dintr-o stradă laterală, 
în calea împăratului şi a suitei sale. 

— Eliberaţi drumul acolo! strigă Lurco, vocea sa înaltă 
auzindu-se deasupra ţipetelor. Faceţi loc pentru împărat! 

— E Claudius! răspunse o voce. Rămâneţi pe poziţii, 
băieţi! Haideţi să-i spunem necazurile noastre împăratului! 

Lurco îşi ridică braţul: 

— Coloană, stai! 

Fără coordonare între pretorieni, germanici şi sclavii 
care purtau litierele, cei din coloană se opriră în mod 
dezordonat. Cato putu să vadă peste capetele oamenilor din 
faţa lui că cei din stradă erau înarmaţi cu prăjini, topoare şi 
bâte. Lurco păşi în faţă cu grijă, pentru a înfrunta mulţimea, 
în timp ce şi mai mulţi oameni li se alăturau, strigând şi 
gesticulând mânioşi. 

— Veţi face loc pentru împărat! Acum! Nu veţi mai avea 
încă un avertisment! 

— Claudius! mugi şeful bandei. Oamenii tăi mor de 
foame. Hrăneşte-ne! 

— Daţi-vă la o parte! urlă Lurco, apoi se uită în spate, 
peste umăr. Trageţi săbiile! ordonă el. 


Se auzi un scrâşnet metalic când soldaţii îşi scoaseră 
săbiile din teci şi se pregătiră de atac. Şeful bandei păşi în 
faţă, iar Cato îl recunoscu imediat. 

— Cestius. 

Macro se uită în sus la Cato. 

— Nenorocitul ăla mare de la han? 

— Da. 

— Pe toţi zeii! Aduce necazuri. 

Cestius se apropie de capătul coloanei şi strigă tare, 
pentru ca toţi însoțitorii săi să-l audă clar: 

— Ce e asta? Un grup în drum spre banchet, fac pariu. Se 
întoarse iar spre mulţime. În timp ce noi flămânzim, în timp 
ce copiii noştri mor încet de foame, ăştia îşi ghiftuiesc feţele 
grase cu delicatese, apoi dau totul afară, doar ca să se 
poată îmbuiba din nou. 

Unii dintre oamenii din mulţime strigară mânioşi şi îşi 
fluturară pumnii. Cestius se întoarse spre soldaţi: 

— Nu ne mişcăm. Vrem să îi facem cunoscute împăratului 
cererile noastre. Vrem pâine şi vrem grâne la un preţ pe 
care ni-l putem permite. Tu, centurionule, dă-te din drum! 
Cerem să-i vorbim lui Claudius! 

Pe când gloata îşi urla aprobarea, Lurco se retrase în 
primul rând al oamenilor săi şi trase sabia. 

— Apăraţi lecticile! La ordinul meu, avansați la pas! 
Optio, stabileşte pasul! Scuturile în faţă! 

Decurionul însărcinat cu comanda germanicilor îşi plasă 
oamenii în formaţie în jurul lecticii împăratului, în timp ce 
pretorienii îi înconjurară pe ceilalţi, îşi înclinară scuturile 
pentru a-i apăra pe cei care se ghemuiseră în litiere, 
ţinându-şi săbiile scurte, pentru înjunghiat, aproape de 
pământ, cu coatele îndoite şi armele gata de a împunge. 
Cato îşi simţi inima bătând repede şi un fior în pântec şi 
membre, pe care îl simţea de fiecare dată înaintea unei 
lupte. Apoi, cu coada ochiului, văzu ceva mişcându-se şi se 
uită într-o parte chiar la timp pentru a zări umbrele 
întunecate ale oamenilor care se strecurau pe o stradă 


lăturalnică, aflată chiar la dreapta sa. Se uită repede şi în 
partea cealaltă şi văzu că şi mai mulţi veneau din direcţia 
opusă şi, încă şi mai mulţi, de undeva din spate, alergând 
de-a lungul unei răscruci, pe când dădeau ocol coloanei, 
încercând să o împresoare. 

— Priveşte acolo! îi arătă lui Macro cu vârful sabiei. E o 
capcană. 

Înainte ca prietenul său să poată răspunde, se auzi un 
strigăt din faţă: 

— Avansaţi! 

— Unu - doi! striga Tigellinus pentru a stabili pasul, iar 
pretorienii din faţă începură să se mişte, cu scuturile unul 
lângă celălalt. În spatele primelor unităţi veneau germanicii 
şi lectica imperială, apoi Narcissus şi consilierii, urmaţi de 
Tigellinus şi de oamenii săi. Pentru o clipă, gloata tăcu, apoi 
Cestius mugi: 

— Omorâţi-i! Omorâţi-i! 

O cărămidă fu aruncată prin deschizătura dintre soldaţi 
şi mulţime şi ricoşă dintr-un scut, înainte să cadă pe 
materialul care acoperea litiera împăratului. Dinăuntru se 
auzi un strigăt de groază. Şi mai multe proiectile zburară 
prin aer: cărămizi, fragmente de pavaj şi bucăţi de 
murdărie scoase din canal. Mai multe veneau din părţile 
laterale, aruncate de pe alei spre flancurile coloanei prinse 
pe strada îngustă. Pas cu pas, înaintară. În faţa lor, gloata 
se menţinu pe poziţii până în ultima clipă, apoi începu să se 
dea înapoi, dar cei din spate nu-i puteau vedea pe 
pretorieni şi nu se mişcară, aşa că le blocară retragerea. 
Mai mulţi bărbaţi se învălmăşiră spre laterala străzii, 
panicaţi, şi se lipiră de arcadele şi uşile clădirilor. Unii 
dintre ei reuşiră să scape pe aleile lăturalnice, însă câţiva 
fură prinşi în calea pretorienilor. 

— Să nu vă opriţi pentru nimic în lume! strigă Lurco. 

Cu Tigellinus menţinând cadenţa, pretorienii ajunseră la 
mulţime şi o împinseră înainte cu scuturile. Apoi, prima 
sabie înjunghie, împlântată în coastele unei siluete care se 


zbătea. Bărbatul ţipă în agonie înainte să se prăbuşească pe 
caldarâm. În cele din urmă, cei aflaţi la coada gloatei îşi 
dădură seama de pericol şi începură să se retragă. Dar era 
prea târziu pentru cei din faţă. Pretorienii îşi împinseră 
scuturile înainte necruţători, împlântându-şi armele în 
carnea celor din faţa lor. Unii dintre răniţi căzuseră la 
pământ, unde soldaţii călcară peste ei, alţii fuseseră prinşi 
în strânsoarea sufocantă a trupurilor şi erau înjunghiaţi iar 
şi iar, urlând de durere şi groază. 

Peste vârful scutului său, Cato văzu silueta înaltă a lui 
Cestius, care îşi croia drum spre o alee, unde dispăru 
împreună cu câţiva dintre oamenii săi. În faţă, mulţimea 
începu în cele din urmă să se destrame, lăsând mai multe 
cadavre şi trupuri rănite în urma ei. Cei care se săturaseră 
fugiseră pentru a se adăposti sau pentru a găsi prăzi mai 
uşoare. Dar rămăseseră mai mult de o sută, ţinându-se 
departe de săbii în timp ce azvârleau în grupul imperial cu 
orice le cădea în mână. Proiectilele bubuiau în scuturi şi 
coifuri şi le crăpau, dar sclavii care purtau litierele nu 
aveau niciun fel de protecţie şi patru dintre ei fuseseră deja 
loviți. Unul se prăbuşise în urma unei lovituri primite la cap, 
iar sângele îi ţâşnea din despicătura lungă din scalp. Doi 
dintre ceilalţi erau răniţi la cap. Eliberară litierele din 
strânsoare şi se împleticiră spre marginea străzii înainte să 
se prăbuşească. Ultimul dintre ei se ţinea de cotul zdrobit şi 
gemea printre dinţii încleştaţi. Ceilalţi sclavi se luptau sub 
povara crescândă, iar drumul le era barat de cadavrele 
răspândite în calea lor. Apoi, unul dintre cei care purtau 
lectica secretarului imperial se împiedică, iar litiera se 
prăbuşi pe-o parte, aproape răsturnându-l pe Narcissus în 
şanţ. Cato văzu că sclavii nu puteau să meargă mai repede 
de-a lungul străzii. 

— leşi din lectică! îi ordonă el lui Narcissus. Tu şi ceilalţi. 
Trebuie să părăsiţi lectica! Ţineţi-vă capetele jos şi staţi în 
spatele pretorienilor. 


Secretarul încuviinţă din cap şi consilierii împăratului 
alunecară de pe pernele din interior, iar cizmele lor scumpe 
lipăiră prin mizeria care umplea strada. 

— Cine a dat ordinul? ţipă Tigellinus din partea cealaltă a 
litierei. 

— Eu, domnule. Capito. 

— Eşti afurisitul de centurion, Capito? Tu nu dai ordine, 
tu le execuţi. Tigellinus se ghemui pentru a privi la liberţii 
aflaţi de cealaltă parte a litierei. Mai bine aţi intra înapoi. Le 
voi cere câtorva dintre oamenii mei să înlocuiască sclavii 
răniţi. 

Narcissus dădu din cap: 

— Ar merge doar în aceeaşi direcţie ca şi sclavii. Omul 
tău are dreptate, trebuie să abandonăm litierele. Îi voi 
spune împăratului. 

Tigellinus aruncă o privire furioasă spre Cato şi apoi 
clătină din cap: 

— Cum doriţi, domnule. 

— Tu, Capito, şi individul scund. Narcissus le făcu semn 
cu mâna. Am nevoie de protecţie. Acoperiţi-mă cu scuturile. 
Haideţi! 

Cu Cato şi Macro de o parte şi de alta, ţinându-şi 
scuturile deasupra secretarului imperial, Narcissus ieşi din 
încercuirea pretorienilor şi cei trei parcurseseră scurta 
distanţă care îi despărţea de germanicii care stăteau 
pavăză lecticii imperiale. Cato tresări când o cărămidă îi 
lovi scutul. La venirea lor, germanicii se despărţiră ca să-i 
lase să treacă. Atunci Cato văzu că cinci dintre cei 
doisprezece sclavi care duceau lectica decorată cu 
ornamente căzuseră deja, iar ceilalţi abia dacă mai puteau 
să o ţină deasupra solului. Se întoarse către Narcissus: 

— "Trebuie să-i scoţi afară pe împărat şi pe ceilalţi sau nu 
ne vom mai putea mişca. 

— Înţeleg. 

Secretarul dădu din cap agitat, pitindu-se când o 
scârnăvie îi zbură aproape deasupra ţestei. Trase 


perdeaua, pentru a-l da la iveală pe împărat protejându-l pe 
Britannicus cu îmbrăţişarea sa. Lângă el, împărăteasa îi 
legăna capul lui Nero în poală. Claudius se uită în sus 
neliniştit, iar capul i se smuci într-o parte. 

— Sire, pretorienii zic că trebuie să continuăm pe jos. 

— P-p-pe jos? 

— Da, sire. Nu vom putea duce litiere mai departe. Ar fi 
periculos să încercăm. 

— Dar sunt numai nebuni acolo afară! protestă 
Agrippina. Lasă perdeaua jos şi du-ne înapoi la palat. Îţi 
ordon. 

— Regret să vă spun lucrul acesta, dar nu există altă 
soluţie, maiestatea voastră imperială. Ori ne mişcăm acum, 
ori rămânem blocaţi aici, la mila lor. 

— Unde sunt cohortele urbane? ceru să ştie Agrippina. 
Ar trebui să aibă grijă de ticăloşii ăştia. Ne vor găsi dacă 
rămânem aici. 

Narcissus dădu din cap. 

— Probabil că nici măcar nu ştiu ce se întâmplă. Se 
întoarse spre împărat. Trebuie să continuăm pe jos, sire. 
Acum! 

Claudius se răsuci către soţia sa. 

— Soldaţii ştiu mai bine, d-draga mea. Vino, să nu arătăm 
teamă în faţa g-g-gloatei. 

Narcissus îl ajută pe împărat să iasă şi apoi îi întinse 
mâna Agrippinei şi celor doi băieţi. Claudius puse o mână 
protectoare în jurul soţiei sale şi se întoarse cu faţa spre 
Cato şi Macro. 

— Voi doi, apăraţi copiii! 

— Da, să trăiţi! Cato îşi înclină capul şi apoi îi făcu un 
semn lui Nero să i se alăture. Calidus, ia-l tu pe băiatul mai 
Mic. 

Macro încuviinţă. 

— Vino aici, tinere! 

Britannicus se încruntă. 

— Nu mi te poţi adresa în felul acesta, soldat! 


— Ba pot, în momentul ăsta. 

Macro îl luă uşor de umăr şi îl trase în spatele scutului. 

Decurionul gărzilor germanice le ordonă oamenilor săi să 
formeze un cordon în jurul împăratului, apoi Narcissus îşi 
făcu mâna pâlnie la gură şi strigă spre unităţile care 
conduceau, doar la o mică distanţă mai în faţă: 

— Centurionule! Centurionule! 

Lurco auzi strigătul, se uită înapoi şi apoi le ordonă 
oamenilor să îşi menţină poziţia, înainte să se îndrepte spre 
celălalt grup, aplecat aproape peste scutul său. 

— Lăsăm litierele în urmă, îi explică Narcissus. Adună-ţi 
oamenii şi ne vom croi drum de-a lungul Forumului până la 
palat. Nu e foarte departe de aici. 

Lurco dădu din cap disperat: 

— Ar fi mai sigur să ne întoarcem în tabără. Nu avem altă 
scăpare. Înainte să fie prea târziu. 

— Nu, domnule, îl întrerupse Cato şi arătă cu vârful 
sabiei înapoi, în josul străzii. Priviţi! 

La o sută de paşi în spatele lor, o altă mulţime se adunase 
în umbrele dintre clădirile cu locuinţe de închiriat şi deja 
începuse să se îndrepte către ei. 

— Rahat... rahat, murmură Lurco, iar buza începu să-i 
tremure. 

Cato vru să spună ceva, dar Macro acţionă primul. Se 
aruncă spre centurion, îşi băgă sabia în teacă şi îl apucă pe 
ofiţer de umăr. 

— Reveniţi-vă, domnule, zise el aspru. Viaţa împăratului 
nostru se află în mâinile voastre. Toate vieţile noastre 
depind de dumneavoastră. Strângeţi oamenii, scut lângă 
scut, şi puneţi-i în mişcare sau am dat de belea. Văzu 
privirea uimită de pe faţa ofițerului şi îl scutură cu putere. 
Domnule! 

Lurco clipi, apoi ochii îi scânteiară în direcţia familiei 
imperiale şi înghiţi: 

— Da, desigur. Aşa e. Îşi ridică capul şi îl strigă pe 
Tigellinus. Optio! 


— Domnule? 

— Adu restul centuriei în faţă. Aşezaţi-vă în formaţie în 
jurul germanicilor! 

În timp ce oamenii care îi păzeau pe consilierii 
împăratului se grăbeau să ajungă la ei, Lurco se întoarse 
spre Macro şi Cato: 

— Apăraţi-i pe copiii aceia cu preţul vieţii. 'nţeles? 

— Da, domnule, încuviinţă Macro din cap. Vor fi în 
siguranţă cu noi. 

Odată ce Pallas şi Seneca se alăturară lui Claudius şi 
familiei sale, soldaţii se strânseră în spatele scuturilor, 
protejând, de asemenea, şi sclavii, iar Lurco dădu ordinul ca 
formaţia temporară să înainteze. Unităţile din faţă 
aşteptară până ce fură ajunse din urmă de restul şi apoi 
continuară ca un singur grup. Între timp, gloata din spatele 
lor devenise destul de îndrăzneață cât să se apropie şi să le 
strige insulte înainte să arunce în direcţia lor primele pietre 
şi ţigle de acoperiş, scoase dintr-o grămadă de moloz aflată 
în colţul uneia dintre alei. Cato şi Macro îşi ţineau scuturile 
ridicate şi se aplecară în faţă, folosindu-şi trupurile pentru 
a-i proteja pe cei care le fuseseră încredinţaţi. Cato îşi 
vârâse sabia în teacă şi îşi pusese mâna dreaptă pe umărul 
lui Nero, ca să poată ţine pasul. Îl simţea pe băiat 
tremurând pe sub faldurile togii. 

— E în regulă, vorbi Cato pe un ton consolator. Te vom 
duce înapoi la palat cât de repede putem. 

Nero nu răspunse pentru moment, apoi Cato îi desluşi 
cuvintele: 

— Mi-e frică. 

— Eu şi prietenul meu am fost în situaţii mult mai grele în 
război. 

Nero se uită în sus către el: 

— Dar eu nu am fost. 

— Atunci priveşte asta ca pe o şansă de a fi curajos. E un 
lucru bun să înveţi cât eşti tânăr. 


Nero dădu din cap, fără să pară prea convins, şi trase aer 
adânc pentru a-şi calma nervii, în timp ce-şi alegeau drumul 
în faţă. În jurul lor, germanicii începuseră să cânte un 
cântec de luptă în limba lor aspră şi băteau cu mânerele 
săbiilor în interiorul scuturilor. Cato se îndreptă pentru o 
clipă şi văzu că nu erau mai mult de cincizeci de paşi până 
la strada ce dădea spre spaţiul deschis din faţa Templului 
Minervei, la marginea Forumului. 

— Nu mai e mult până să ajungem în câmp deschis, 
băieţi, strigă Macro încurajator. 

Se auzi un strigăt şi, o clipă mai târziu, o ţiglă se sfărâmă 
pe pământul de lângă Macro. Britannicus scoase un țipăt 
speriat când un ciob îl tăie la mână. Macro îl trase pe băiat 
mai aproape şi strigă un avertisment: 

— Unii dintre nenorociţi sunt pe clădiri. Acoperiţi-vă 
capetele! 

Şi mai multe ţigle se abătură asupra lor şi Cato, riscând o 
privire rapidă, văzu cu coada ochiului o siluetă care se 
apleca de la o fereastră, ţintind şi aruncând o ţiglă spre 
capul unuia dintre germanici. Îl lovi în coif, făcându-i capul 
să se încline, după care acesta căzu la pământ, pe o parte. 
Imediat, doi dintre camarazii săi îşi băgară săbiile în teci şi 
îl ridicară, târându-l odată cu formaţia. Cu proiectilele care 
zăngăneau din toate direcţiile, soldaţii îşi măriră pasul 
instinctiv, iar cei din faţă începură să se îndepărteze pe 
când căutau să scape de pericolul care venea de deasupra. 

— Nu mergeţi aşa de repede acolo! strigă Tigellinus. 
Staţi împreună, Infernul să vă mănânce! 

Îşi făcu loc până în faţă, trecând pe lângă centurionul 
Lurco, şi îşi folosi latul sabiei pentru a lovi scuturile celor 
care se mişcau prea repede. 

— Niciun om nu trece de mine! Eu stabilesc pasul, iar voi 
îl urmaţi! 

Până ce ajunseră la capătul străzii, alţi doi bărbaţi 
fuseseră trântiţi la pământ, din rândul sclavilor lipsiţi de 
apărare, învălmăşiţi împreună la coada grupului. Unul era 


mort şi zăcea întins pe stradă. Piciorul celuilalt fusese 
zdrobit şi acum şchiopăta, rămânând în urma formaţiei şi 
luptându-se cu disperare să ţină pasul. Apoi, mulţimea îl 
ajunse din urmă şi nu-i arătară îndurare, chiar dacă nu era 
decât un simplu sclav, fără nicio vină. Strigătele lui tăiară 
aerul şi îi răciră sângele lui Cato înainte să li se pună capăt 
cu îndurare, iar mulţimea începu să înainteze din nou. 

Abia când grupul ajunse la incinta templului, se putu 
vedea pentru prima dată adevărata scară a revoltei. Câteva 
tarabe din Forum, în apropierea clădirii Senatului, ardeau, 
iar vântul răsucea flăcările şi fumul, în aşa fel încât focul se 
zvârcolea ca un animal înlănţuit de un par. Strada care 
ducea spre Forum era plină de trupuri, multe dintre ele 
încă în viaţă, iar strigătele lor jalnice umpleau aerul. Cato 
observă că unii purtau uniforma cohortelor urbane. Mult 
mai multe tarabe fuseseră fărâmate în bucăţi şi numai 
rămăşiţele împrăştiate mai indicau care fusese obiectul 
negoţului proprietarului. O mână de cerşetori zdrenţăroşi şi 
copii ai străzii jefuiau cadavrele, luând toate obiectele de 
valoare. La vederea adunăturii de oameni care precedau 
grupul imperial, majoritatea hoţilor se grăbiră să se pună la 
adăpostul aleilor din Subura. 

Imediat ce ieşiră în câmp deschis, optio mări pasul, iar 
răsculații se dădură la o parte din calea lor, păstrând o 
distanţă prudentă faţă de soldaţi şi săbiile lor. În faţă, în 
centrul Forumului, zarva răsculaților era mult mai mare, 
amplificată de ecourile templelor şi palatelor din jur. Cato 
observă că Nero era îngrozit de priveliştile şi sunetele care 
îi înconjurau, dar trebuiau să mai traverseze Forumul şi să 
ajungă la intrarea în palat, presupunând că mulţimea nu 
pătrunsese prin porţi şi nu prădase complexul. Cu puţin 
noroc, trebuiau să fie şi unităţi din cohortele urbane, care 
să se alăture împăratului şi gărzilor sale şi să-i escorteze la 
adăpost. 

Bulevardul se îngusta între Piaţa lui Cezar şi Templul lui 
Ianus, apoi urma o scurtă întindere acoperită de colonade, 


înainte de Forumul principal. 

— Nu mai avem mult! strigă locţiitorul către ceilalţi. 
Rămâneţi împreună şi ţineţi-vă ochii deschişi. 

Zidurile de pe ambele laturi se terminau, iar ultimii 
dintre răsculații care îi chinuiseră se retraseră şi doar 
câteva proiectile mai fură aruncate. După loviturile 
puternice de scuturi şi armuri, bubuitul hârşâit al cizmelor 
cu ţinte ale soldaţilor păru dintr-odată foarte puternic. Cato 
era conştient de respiraţia grea a gărzilor germanice, iar 
împăratul bombănea ceva de neînțeles, în timp ce şchiopăta 
lângă soţia sa, picioarele sale slabe făcându-l să arate ca un 
păianjen ud, care se târa afară dintr-o baltă. 

Atacul veni tocmai când ajunseseră la capătul colonadei. 

Cu un răget, bărbaţi ieşiră afară dintre coloanele înalte 
din piatră şi se aruncară asupra soldaţilor. Spre deosebire 
de ceilalţi răsculați, aceştia erau înarmaţi cu o 
amestecătură de lănci, topoare, săbii, bâte şi pumnale, şi 
erau bine pregătiţi pentru luptă. Intrară în cordonul de 
scuturi din ambele părţi, încercând să smulgă apărătorile şi 
să-i lovească pe soldaţi. Cato îl trase pe Nero mai aproape 
sub scutul său. 

— Stai lângă mine, îi spuse tânărului la ureche. Orice s-ar 
întâmpla! 

Privi în jur şi văzu că atacatorii se concentrau asupra 
părţilor din faţă şi din spate ale coloanei, acolo unde erau 
poziţionaţi pretorienii. Germanicii încă nu fuseseră atacați 
şi se ascunseseră, în expectativă, cu scuturile rotunde 
ridicate şi cu săbiile lor lungi pregătite de atac. Apoi, Cato 
văzu un şuvoi de oameni care alergau din umbrele 
templului. Aceştia erau înarmaţi cu săbii şi, în fruntea lor, se 
afla figura familiară a lui Cestius. Expresia lui era împietrită 
într-o ostilitate hotărâtă, în timp ce sărea pe strada îngustă 
şi se îndrepta direct spre împărat şi familia sa. Oamenii 
matahalei creaseră câte o breşă îngustă pe ambele părţi, pe 
când se aruncau asupra germanicilor. Cato îl văzu pe 
Cestius  ferindu-se de o sabie  neîndemânatică şi 


strângându-şi mâna în jurul beregatei soldatului, zdrobind- 
o cu o mişcare rapidă. Îl aruncă într-o parte pe bărbatul 
care icnea şi se uită repede în jur, până ce dădu cu ochii de 
cei doi băieţi. Macro era mai aproape şi se întoarse să 
înfrunte ameninţarea, încă făcând tot ce putea pentru a-l 
proteja pe Britannicus. 

Cu un muget sălbatic, Cestius se grăbi înainte, punând la 
pământ încă un barbar. Sabia lui Macro se ridică şi 
împunse. În ultimul moment, Cestius pară lovitura, cu un 
zăngănit de săbii care se loveau, apoi se năpusti asupra lui 
Macro şi îl dobori pe spate. Britannicus rămăsese singur şi 
lipsit de apărare, dar Cestius îi aruncă doar o scurtă privire 
băiatului înainte să-l împingă într-o parte şi să-l atace pe 
Cato, dezvelindu-şi dinţii. 

Nu era timp de gândire şi Cato se lăsă într-un genunchi, 
înclinându-şi scutul, în timp ce îl împingea pe Nero la 
pământ. O privire surprinsă apăru pe chipul lui Cestius în 
clipa dinainte să se împiedice şi să cadă greoi peste scut, 
turtindu-i pe cei de dedesubt. Cato simţi şuvoiul de aer cald 
expirat din plămânii celuilalt bărbat. Împinse în scut, 
încordându-se cu toată forţa sa, şi Cestius se rostogoli pe o 
parte, aterizând în genunchi, cu sabia ridicată. Cu mâna 
liberă apucă marginea scutului şi îl smulse pentru a-l scoate 
la iveală pe Nero, uluit şi obosit. Ochii uriaşului se umplură 
de un entuziasm triumfător, când vârful sabiei sale începu 
să coboare. 

— Nu! strigă Cato, aruncându-se asupra trupului 
băiatului. 

Mâneca tunicii sale se prinse în vârful sabiei care cobora 
şi urmă un zgomot de pânză sfâşiată şi apoi simţi o dungă 
usturătoare peste bicepsul drept. 

— Nenorocitule! mârâi Cestius, trăgându-şi arma. 

Apoi se uită în sus şi-l văzu pe Macro ivindu-se deasupra 
sa, doar cu o clipă înainte ca umflătura scutului acestuia să- 
| lovească drept în faţă. Cestius căzu pe spate cu un 
geamăt, sabia zăngănindu-i într-o parte. Se cutremură 


pentru un moment, apoi rămase nemişcat, cu respiraţia 
hârşâind. 

— Eşti bine, băiete? strigă Macro îngrijorat, în timp ce se 
ghemuia lângă Cato. Văzu ruptura din tunică şi roşeaţa 
care se răspândea din carnea expusă a braţului şi umărului 
prietenului său. 

— Nero? 

Cato se întoarse să se uite după cel pe care îl avea în 
grijă şi-l văzu pe băiat luptându-se să se ridice, nevătămat. 
Valul de uşurare dură doar o clipă, înainte ca usturimea 
agonizantă din rană să-l lovească. 

— Cestius e la pământ! strigă o voce din apropiere. 
Cestius e la pământ! Retragerea! 

La fel de repede precum atacaseră se şi împrăştiară, 
retrăgându-se din faţa soldaţilor înainte să se întoarcă şi să 
o ia la fugă spre colonadă, zgomotul cizmelor lor aruncând 
ecouri din pereţii templului. Macro îl ajută pe Cato să se 
ridice în picioare. Atacul rapid fusese destul de puternic. 
Câţiva pretorieni şi germanici fuseseră doborâţi, ca şi un 
număr aproximativ egal dintre atacatori. Împăratul înghiţea 
nervos, iar ochii Agrippinei erau largi deschişi de groază, 
dar niciunul dintre ei sau copiii lor nu fuseseră răniţi. 

— Adunați răniții! ordonă Tigellinus. Strângeţi rândurile! 
Se uită în jur după centurion şi-l văzu pe Lurco ridicându-se 
de pe jos cu o expresie pierdută. Ar trebui să ne mişcăm, 
domnule. Repede, în caz că oamenii aceia se vor întoarce. 

— Da, clătină Lurco din cap. Desigur. Centurionul îşi 
drese glasul. Centuria a VI-a, avansați! 

Încă o dată, coloana îşi regrupă zidul de scuturi în jurul 
celor răniţi, al sclavilor care supravieţuiseră şi al civililor şi 
înaintară în Forum. Macro ridică sabia lui Cato şi i-o puse în 
teacă prietenului său, apoi trase într-o parte tunica sfâşiată 
pentru a examina rana. 

— De când eşti un afurisit de chirurg? răspunse Cato 
printre dinţii încleştaţi, în timp ce îşi întărea strânsoarea 


asupra scutului şi-l înălța, ca să-l protejeze iarăşi pe Nero. 
Apoi se întoarse repede spre Macro. Cestius? 

— Ce-i cu el? 

— Ar fi trebuit să-l luăm cu noi. 

Macro chicoti: 

— Vrei să spui că ar fi trebuit să-l omorâm. 

— Asta a fost o ambuscadă. Cato îşi cobori glasul pentru a 
putea fi auzit doar de Macro. Treaba asta ascunde mai 
multe decât pare. Trebuie să-l interogăm pe Cestius. 

Macro se uită în jur. Câţiva oameni ieşiseră deja din 
colonadă pentru a căra cadavrele şi trupurile răniților, în 
urma scurtei încăierări. Cestius dispăruse. 

— Prea târziu. 

Cato se gândi repede. Îi putea spune centurionului Lurco 
să se întoarcă şi să încerce să-l recupereze pe Cestius 
înainte să fie dus de acolo, dar Lurco era foarte zdruncinat 
şi nu dorea nimic altceva decât să ajungă la loc sigur, fără 
întârziere. Sigurul mod în care ar fi putut Cato să-l 
oprească era să-şi dezvăluie adevărata identitate şi să 
încerce să-şi impună rangul în faţa celuilalt ofiţer. Narcissus 
va fi nevoit să garanteze pentru el. Şi până ce vor fi stabilit 
toate aceste lucruri, va fi prea târziu ca să mai trimită 
oameni după Cestius. 

— De ce e atât de important acest Cestius? întrebă Nero. 

— Nue. 

— Nu e? bâigui Nero. Omul ăla a încercat să mă ucidă. 

Cato se uită repede la el, apoi privi în sus, în timp ce ţinea 
pasul cu ceilalţi soldaţi. Pe întreaga lungime a Forumului se 
îngrămădeau dovezile durității revoltei. Zeci de trupuri 
zăceau întinse pe jos. Uşile unora dintre temple fuseseră 
forţate şi prada abandonată era împrăştiată pe trepte. 
Câteva cărucioare fuseseră răsturnate sau pur şi simplu 
golite de conţinut. La dreapta, focul din Piaţa lui Cezar mai 
ardea încă, dar o unitate de pompieri încerca deja să 
stăpânească vâlvătaia, cu şiruri de oameni care îşi treceau 
găleţile cu apă luată din fântânile publice. În alte părţi, 


soldaţii cohortelor urbane aproape că eliberaseră Forumul, 
cu excepţia câtorva încăierări cu bandele de bărbaţi ce 
aruncau pietre în jurul Templului lui Venus, la răsărit. 
Treptat, tensiunea din micul grup se destinse, când îşi 
dădură seama că ce era mai greu trecuse şi că erau în 
siguranţă. 

O centurie dintr-una din cohortele urbane păzea intrarea 
în palat, iar oamenii se grăbiră să se dea la o parte când îl 
văzură pe împărat. Coloana trecu printr-o curte mică, unde 
Lurco le dădu ordin oamenilor săi să rupă formaţia. Atât 
pretorienii, cât şi germanicii erau zdruncinaţi de chinul prin 
care trecuseră şi se sprijiniră în sulițe sau pe scuturi pentru 
a-şi trage sufletul. Acum, că erau în siguranţă, ierarhia 
normală se reafirmă. Sclavilor care supravieţuiseră li se 
ordonă să meargă în camerele lor, iar Claudius părea liniştit 
stând lângă soţia sa şi chemându-i pe băieţi la el. 
Britannicus se prinse de braţul tatălui său. Narcissus se 
grăbi spre împărat. 

— Sire, sunteţi rănit? întrebă neliniştit. 

Claudius clătină din cap: 

— N-nu. Sunt destul de bine. 

— Jupiter fie slăvit! se bucură Narcissus, apoi se întoarse 
spre împărăteasă. Maiestatea voastră? 

— Nevătămată, zâmbi Agrippina cu răceală. 

Narcissus se răsuci spre Britannicus şi-l privi repede din 
cap până în picioare pentru a se convinge că băiatul nu 
primise vreo altă rană în afară de cea de la mână. Apoi îl 
văzu pe Nero şi, cu o licărire de durere, se apropie de 
băiatul care stătea lângă Cato. 

— L-am văzut pe bărbat atacându-te. Mulţumesc zeilor că 
ai fost cruțat. 

Nero făcu semn din cap spre Cato: 

— Omul acesta mi-a salvat viaţa. 

Narcissus se uită în sus şi întâlni privirea lui Cato, fără să 
arate că l-ar fi recunoscut. 

— Foarte bine. Mă voi asigura că va fi răsplătit. 


— Aşa să faci, adăugă Macro încet. 

Nero se întoarse spre Cato şi-l privi în ochi: 

— Îţi sunt îndatorat, soldatule. Care este numele tău? 

— Titus Ovidius Capito, domnule. 

Privirea lui Nero se mută pe ruptura plină de sânge de pe 
umărul tunicii lui Cato. 

— Pune să-ţi îngrijească rana, Capito. Nu voi uita asta. Eu 
nu uit niciodată un chip. Într-o zi, te voi răsplăti. Îşi cobori 
glasul pentru ca doar Cato să-l poată auzi. Într-o zi, voi fi 
împărat. Dacă vei avea nevoie de ajutorul meu, atunci al tău 
va fi. Promisiunea mea este sfântă. 

Luă mâna lui Cato şi o strânse cu putere înainte să o 
elibereze şi să se întoarcă pentru a se alătura mamei sale şi 
împăratului. Narcissus îl privi cum se îndepărtează, apoi se 
întoarse pentru a-l fixa pe Cato cu o privire de gheaţă 
înainte să se grăbească înapoi, ca să-şi aline stăpânul. 


CAPITOLUL 11 


Patru zile mai târziu, Cato stătea în pat, când Macro şi 
ceilalţi se întoarseră din patrularea oraşului. După răscoala 
generată de lipsa mâncării, împăratul ordonase cohortelor 
pretoriene să iasă pe străzi, alături de soldaţii din cohortele 
urbane, lăsând palatul sub protecţia mercenarilor 
germanici. Existau puncte de control la toate intersecțiile 
mari de bulevarde şi străzi şi chiar şi cele mai mici grupuri 
de oameni din locurile publice erau împrăştiate cu iuţeală. 
Fuseseră oferite recompense pentru prinderea capilor 
răscoalei, iar descrierile lor erau postate pe străzile care 
înconjurau Forumul. Până în acel moment, doar o mână de 
instigatori fără importanţă fuseseră arestaţi şi eliminaţi, iar 
capetele lor puse în ţepuşele de la intrarea în palatul 
imperial. Cestius era încă în libertate, în ciuda micii averi 
oferite oricărei persoane care ar fi putut conduce 
autorităţile către ascunzătoarea lui. Atât de îngrozitoare 
era reputaţia sa, încât niciunul dintre locuitorii Suburei nu 
îndrăznea să recunoască faptul că măcar auzise de Cestius, 
atunci când era interogat de patrule. 

Rana lui Cato fusese curățată şi cusută de unul dintre 
chirurgii din spitalul aflat în tabără, care îl scutise de la 
îndatoriri pe o perioadă de zece zile, pentru a-i da rănii 
timp să se vindece. Cato se aventurase afară din tabără 
doar de două ori, pentru a se duce la casa conspirativă şi a 
lăsa un mesaj pentru Septimus, cerându-i o întâlnire pentru 
a da raportul şi, apoi, încă o dată, o zi mai târziu, pentru a 
vedea dacă primise răspuns. Nu era niciunul, iar Cato se 
hotărâse să rămână în tabără pentru încă două-trei zile, 
înainte să verifice din nou, în caz că excursiile sale atrăgeau 
o atenţie nedorită. 

— Ce mai face tăietura aia micuță din braţul tău? întrebă 
Macro în timp ce îşi rezema scutul de perete, lângă uşă şi 
îşi scotea centura sabiei şi armura. 


— 'Ţeapănă, dar durerea e suportabilă, mulţam'. 

— Cum îţi spuneam, e o rană în carne. Puțin mai mult 
decât o zgârietură. Macro se luptă să-şi scoată tunica de 
zale şi o întinse pe podea, lângă scut, înainte să se lase 
moale pe pat. Iotuşi, e un mod bun de a te eschiva de la 
îndatoriri. 

— Şi-a atins scopul. Cato zâmbi scurt înainte ca expresia 
să-i devină din nou serioasă. Cum stau lucrurile în oraş? 

— Liniştite. Împăratul i-a zdrobit. De asemenea, a lăsat 
vorbă în fiecare sat şi oraş pe o rază de o sută cincizeci de 
kilometri pentru a trimite căruţe cu grâne la Roma. 
Grânarele Gărzii Pretoriene vor fi folosite pentru a drămui 
puţinul care a rămas în depozitul imperial. Ceea ce 
înseamnă că de mâine vom primi jumătate de raţie. Nu sunt 
cele mai înțelepte decizii. Macro clătină din cap. Trebuie să 
ne păstrăm puterea dacă vrem să menţinem ordinea pe 
străzi. Dar dacă ajută la liniştirea gloatei, atunci bănuiesc 
că îşi va atinge scopul cel puţin pentru câteva zile. Mă 
depăşeşte felul în care Claudius ne-a lăsat să ajungem în 
situaţia asta. Trebuie să fi ştiut că situaţia din Egipt urma să 
întrerupă aprovizionarea pentru o vreme. Aşa că, de ce nu 
a anticipat? 

— Poate că a făcut-o, dar cineva i-a sabotat planul. 

Macro îşi ridică privirea: 

— Ce vrei să sugerezi? 

— Nu sunt sigur. Cato întinse mâna stângă şi lovi uşor 
bandajul de deasupra rănii, pipăind cu vârfurile degetelor 
umflăturile unde copcile închiseseră tăietura. L-ai urmărit 
pe centurionul Lurco? 

— Da. E o băşină nefolositoare. Sincer, Cato, dacă e 
implicat în vreo conspirație, atunci aş zice că împăratul nu 
are de ce să se teamă. 

— Asta e şi impresia mea. Cato îşi mişcă gânditor capul, 
apoi continuă: Dar e interesant felul în care se aşază 
lucrurile, n-ai zice? Furtul tezaurului, Narcissus care 


descoperă complotul, răscoala, apoi ambuscada, chiar în 
aceeaşi zi. 

— E clar că tu crezi că există o legătură între toate, 
concluzionă Macro cu un aer obosit. 

— Nu sunt sigur, dar, cel puţin, totul e destul de sugestiv. 

Macro oftă: 

— În mintea ta, da. Pentru noi, restul, e doar o chestiune 
de rahat acumulat în grămezi, indiferent de motiv. Oricum 
ar fi, cred că umbli după umbre acum. 

Cato rămase tăcut pentru un moment, înainte să 
răspundă: 

— Poate sunt doar umbre care umblă după noi. 

— Şi ce vrea să însemne asta? 

Cato încercă să-i explice gândurile care îl tulburau. 

— Ceva se întâmplă. O simt. Se întâmplă prea multe 
pentru a le lua drept coincidenţe. Toate astea au o 
semnificaţie. Sau ar avea, dacă aş putea să le pun cumva 
cap la cap. Acum pot doar să speculez, dar sunt sigur că 
această conspirație e reală. 

— Nu mă ajută prea mult. Macro se aplecă în faţă şi îşi 
încrucişă picioarele. Desigur, s-ar putea să nu fie nimic mai 
mult decât dezordinea obişnuită. Palatul a dat-o în bară cu 
raţia de grâu şi nişte nenorociţi lacomi au şterpelit argintul. 
Cât despre conspirația lui Narcissus, ei bine, când nu au 
complotat Eliberatorii pentru înlăturarea împăratului şi 
revenirea la republică? Alergăm după cai verzi pe pereţi, 
Cato, băiete. 

La auzul numelui său, Cato mârâi: 

— Ai grijă! 

— Suntem singuri. Ce contează? 

— Contează pentru că ai spus-o fără să gândeşti. 

— La fel cum ai făcut tu în han, nu? 

Cato roşi de stânjeneală. 

— Exact. Nu ne putem permite să facem încă o greşeală 
până când nu se termină toate astea. 


— De-ar veni odată ziua aia, zise Macro pe un ton 
dezgustat. 

Fură întrerupţi de sunet de paşi, apoi Fuscius şi 
Tigellinus intrară în cameră şi începură să-şi dea jos 
echipamentul. 

— Încă mai tragi chiulul, Capito? întrebă Tigellinus. 

— Nu aşa fac întotdeauna, optio? Cato se forţă să 
rânjească în timp ce se întindea pe pat. Asta e viaţa pentru 
mine. Mă odihnesc în timp ce voi tropăiţi în sus şi-n jos pe 
străzile pline de rahat din Subura. 

— Nu-i aşa că e amuzant? Tigellinus îşi duse mâinile la 
spate şi îşi frecă noada. Nu ne ajută faptul că centurionul e 
un pachet de nervi. Crede că toată lumea pe care o vede pe 
stradă e împotriva noastră. A oprit şi a percheziţionat 
aproape toţi bărbaţii peste care am dat şi le-a tras o 
săpuneală zdravănă la cea mai mică scuză. Nenorocitul ăsta 
nebun va face să izbucnească o nouă revoltă dacă nu are 
grijă. Se opri. Nu ar fi trebuit să fie niciodată primit în 
gardă. Cazul clasic de prostie al numirilor la rangul de 
centurion. Un centurion are nevoie de experienţă. Şi curaj. 
Ăsta îl obţii greu. Nu e corect că el e centurionul nostru. Ar 
trebui să fie altcineva. 

— Ca tine? sugeră Cato. 

— De ce nu? Eu mi-am făcut datoria. Locţiitorul îi aruncă 
o privire rece lui Cato. Eşti în grațiile mele, Capito. Nu 
strica momentul. 

— De ce mă favorizezi? 

— Pentru ceea ce ai făcut ca să-l salvezi pe băiat. Am 
văzut cum te-ai aruncat în faţa sabiei. Asta e militărie 
adevărată. Pentru asta sunt făcuţi pretorienii. Eşti în 
regulă, din punctul meu de vedere. Şi ţi-ai câştigat 
recunoştinţa împărătesei şi a fiului ei. Zâmbi. Asta s-ar 
putea să-ţi folosească într-o zi. 

— Da? 

— Desigur. Gândeşte-te. Claudius nu va trăi la nesfârşit. 
Mi se pare că tânărul Nero are şanse să-i urmeze, şi îţi este 


dator. Joacă-ţi bine rolul şi vei ieşi cu faţa curată. Între timp, 
aminteşte-mi să-ţi dau de băut într-o zi. Acum, trebuie să 
scriu un raport pentru bastardul ăla nefolositor de Lurco. 

Tigellinus părăsi încăperea, iar ei îi ascultară sunetul 
paşilor îndepărtându-se. Fuscius se uită la Cato şi ridică o 
sprânceană: 

— E prima dată când îl aud că oferă cuiva de băut. Poate 
bătrânul Tigellinus are o inimă, la urma urmei. 

— Atunci nu va fi un bun centurion, zise Macro. 

— Serios? Cato se luptă să-şi înăbuşe un zâmbet. Şi tu ce 
ştii despre asta, Calidus? 

— Crede-mă, am văzut o mulţime ca el perindându-se 
prin legiuni. Cei mai buni sunt tari ca piatra şi nu au nicio 
fărâmă de milă în suflet. Desigur, mai sunt şi alţii. 

— Ca Lurco? sugeră Fuscius încet. 

Macro dădu din cap. 

— Unul sau doi. Dar nu rezistă niciodată. Mor repede. 
Asta sau sunt avansați ca prefecţi ca să-i ferească de 
necazuri. Ştii dacă Lurco are pe cineva cu influenţă? 

Tânărul soldat privi neliniştit spre uşă, de parcă 
centurionul ar fi tras acolo cu urechea. Se aplecă şi mai 
mult spre camarazii săi: 

— L-am auzit lăudându-se că împărăteasa a făcut o 
pasiune pentru el. 

— De ce nu? E un băiat frumuşel. 

Macro îi aruncă lui Cato o privire plină de înţeles. 

— Oricum, ea are clasă şi aproape toată lumea ştie 
treaba asta. 

— Dar nu de când s-a măritat cu Claudius. Nu vrea să o 
termine ca Messalina. Fuscius desenă o linie cu degetul pe 
gât. Dacă îi e necredincioasă, atunci va trebui să fie foarte 
grijulie. 

Imaginea împărătesei în braţele lui Pallas fulgeră prin 
mintea lui Macro. Agrippina îşi asuma riscuri, dar rămânea 
de văzut câtă grijă avea în a-şi acoperi urmele. Coiful lui 
Macro îi ascunsese faţa când o escortase în timpul 


rebeliunii şi nici ea, nici Pallas nu dăduseră niciun semn că 
îl recunoscuseră. Pentru moment se părea că e în siguranţă. 

Se auzi o bătaie uşoară în tocul uşii şi unul dintre 
funcţionarii de la cartierul general băgă capul înăuntru. 

— Soldatul Capito e aici? 

— Eu sunt. Cato ridică mâna. 

— Centurionul Sinius vrea să te vadă. 

— Acum? 

Funcţionarul îşi strânse buzele. 

— Dacă un ofiţer nu spune când, în general este pentru 
că înseamnă chiar acum. Mi-aş mişca fundul dacă aş fi în 
locul tău. 

— Mulţumesc. 

Cato se ridică şi îşi puse în grabă cizmele şi centura 
militară. Începuse să plouă afară, aşa că îşi luă mantia şi ieşi 
afară din baracă, pentru a-l prinde din urmă pe funcţionar. 

— A spus Sinius ce vrea? 

— Nu. Şi înainte să vrei să afli, nici eu nu am întrebat. 

Cato se uită la funcţionar, un soldat supraponderal, cu o 
faţă rotundă ca o budincă. 

— “Toţi sunt la fel de îndatoritori ca tine la cartierul 
general? 

— Oh, nu, răspunse omul pe un ton acru. Majoritatea 
sunt nişte nenorociţi. 

— Norocul meu că te-au trimis pe tine. 

Funcţionarul se uită la Cato şi ridică din umeri: 

— Îmi pare rău, amice. Sunt doar puţin enervat de faptul 
că trecem pe juma' de raţie. 

— Înţeleg asta, răspunse Cato, aruncând o privire rapidă 
spre pântecul bărbatului. Cineva a făcut-o de oaie şi soldaţii 
sunt cei care trebuie să plătească preţul, nu? 

— Bine grăieşti, frate. Împăratul şi-a cam pierdut 
autoritatea în ultimele luni. A petrecut prea mult timp 
mângâind-o pe nepoata aia a lui. Nu e corect sau decent şi 
nu va ieşi nimic bun din asta. Păcat că băiatul ăla aleinu e 
puţin mai în vârstă. Nero are potenţial, dacă mă întrebi pe 


mine. Şi favorizează Garda Pretoriană. Dă-i încă vreo câţiva 
ani şi se va descurca foarte bine ca împărat. 

— Presupunând că slujba nu-i revine lui Britannicus. 

Funcţionarul pufni a batjocură. 

— Claudius va fi în mormânt cu mult înainte ca 
Britannicus să fie suficient de mare pentru a prelua frâiele. 

— Atunci s-ar putea să ajute dacă cineva ar grăbi 
procesul, aş zice. 

Funcţionarul se uită la el. 

— S-ar putea să fiu de acord cu tine, frate, şi sunt destui 
în tabără cei care ar zice la fel, dar n-aş striga în gura mare 
pe aici, nu? 

— Gândeam doar cu voce tare. 

— Şi ăsta e un lucru bun acum, dar cuvintele au un fel al 
lor de a genera acţiunile. Funcţionarul îi făcu cu ochiul. Dar 
să nu mai discutăm despre asta. 

Continuară în tăcere, iar funcţionarul îi arătă uşa 
centurionului Sinius înainte să se întoarcă la îndatoririle lui. 
Cato habar nu avea de ce fusese chemat şi dacă avea vreo 
legătură cu faptul că îl apărase pe Nero de pericol cu 
câteva zile în urmă. Poate era vorba de vreo răsplată. Păşi 
spre uşă, se opri pentru o clipă, apoi bătu. 

— Intră! 

Cato ridică ivărul şi intră. Sinius stătea pe un scaun lângă 
micul vas de jăratic care îi încălzea biroul. Se uită la Cato şi 
apoi făcu un semn spre uşă. 

— Închide-o şi vino aici. 

— Da, domnule. Cato făcu aşa cum i se spusese şi apoi 
traversă camera pentru a se posta în faţa centurionului. 
Urmă o mică pauză înainte ca el să-şi dreagă glasul. Aţi 
trimis după mine, domnule. 

— Da, am trimis. Sinius îl privi în tăcere pentru un 
moment. Eşti un om interesant, Capito. Raportul 
centurionului Lurco despre evenimentele de alaltăieri e 
destul de interesant de citit. În afară de faptul că l-ai salvat 
pe fiul vitreg al împăratului, tu ai fost cel care a luat 


iniţiativa de a abandona litierele, după câte înţeleg. Dar 
deja am vorbit cu optio şi nu am dat crezare lăudăroşeniei 
lui Lurco. Tu şi Calidus sunteţi o pereche pe cinste. Vă 
păstraţi cumpătul sub presiune, s-ar părea. 

— Am avut partea noastră de încăierări şi bătălii în 
legiuni, domnule. 

— Aşa îmi imaginez. Acţiunile voastre l-au scos pe 
împărat şi grupul său dintr-o situaţie foarte periculoasă. 
Foarte loial din partea ta. Trebuie că ţii foarte mult la 
împărat. 

— Am făcut doar ceea ce am fost antrenat să fac. 

— Poate, dar mie mi s-ar părea că voi doi sunteţi material 
de ofiţeri, aşa că e şi mai surprinzător faptul că eraţi încă 
doar legionari obişnuiţi, înainte să fiţi transferați în Garda 
Pretoriană. De ce, mă întreb? N-ai vrea să-mi explici? 

Cato simţi junghiul de gheaţă al neliniştii trecându-i prin 
pântec. 

— Habar nu am, domnule. Presupun că feţele noastre nu 
cadrau. 

— Explică. 

— Nu sunt prea multe de adăugat la ceea ce am zis când 
am vorbit mai devreme, domnule. Eu şi Calidus nu am 
înţeles niciodată rostul încercării de a cuceri Britannia. Nu 
ne-am ascuns sentimentele. Nici mulţi alţii nu au făcut-o. 

— Ştiu. Înţeleg că a fost o mică revoltă în Gesori acum 
înainte ca soldaţii să se suie pe ambarcaţiunile flotei de 
invazie. 

— Corect, domnule. 

— Şi tu nu ai avut nimic de-a face cu asta, desigur. 

Cato ezită înainte să răspundă. Înţelegea în ce direcţie 
dorea centurionul să conducă discuţia şi realiză că aceasta 
era o ocazie de a-l testa la rândul lui pe Sinius. 

— Nu am fost în dezacord cu conducătorii revoltei, 
domnule. Cred doar că au gestionat prost situaţia. 

— Înţeleg. Au gestionat prost. Tu ai fi condus revolta 
altfel dacă ai fi avut posibilitatea. 


— Eu nu am avut nimic de-a face cu asta, domnule. Nici 
Calidus. Dar, pentru că tot m-aţi întrebat, atunci da, dacă aş 
fi fost la conducere, aş fi fost mai nemilos. Ofițerii seniori ar 
fi trebuit înlăturați. A fost o greşeală să-i lase în libertate. 
Ofițerii au operat arestările şi i-au executat pe conducători. 
S-a terminat exact cum mă aşteptam să se termine. 

— Şi, de atunci, superiorii tăi s-au arătat reticenţi să te 
promoveze pe tine şi pe Calidus. 

— Aşa se pare, domnule. 

— Nu prea e cinstit, din moment ce nu ai luat parte la 
rebeliune. Oameni ca tine merită ceva mai bun. Meritaţi 
conducători mai buni, iar asta începe din vârf. 

— Domnule? 

Urmă altă pauză, întreruptă doar de pârâitul uşor al 
flăcărilor din vas. Apoi centurionul continuă cu o voce joasă. 

— Ştii despre ce vorbesc, Capito, deşi eşti suficient de 
isteţ ca să nu recunoşti. Când un conducător i-a dezamăgit 
pe oamenii săi sau când un şir de conducători ne-au 
dezamăgit, atunci un om rezonabil - un patriot - s-ar putea 
foarte bine întreba dacă nu e nevoie de o schimbare. Nu 
crezi? 

Cato nu zise nimic, însă îşi ţinu privirea fixată pe 
centurion. Sinius lăsă ca tăcerea să se înstăpânească 
pentru o clipă. 

— Mi se pare corect. Atunci lasă-mă pe mine să vorbesc. 
Dispreţuieşti faptul că nu ai fost promovat. Dispreţuieşti 
faptul că ţi s-a ordonat să iei parte la o campanie care nu 
prea are niciun scop. Îi condamni pe cei care au avut ocazia 
să schimbe această politică şi nu au reuşit din cauza lipsei 
de hotărâre. Vrei o schimbare. Vrei ceea ce ţi se cuvine. Am 
dreptate? 

Cato nu se mişcă pentru o clipă, apoi abia dacă încuviinţă 
din cap. 

Sinius zâmbi. 

— Prea bine. Atunci lasă-mă să-ţi fac o propunere. Există 
un grup de persoane care au aceleaşi sentimente ca şi tine. 


Eu sunt unul dintre ei. Diferenţa dintre noi e că eu mă aflu 
în poziţia de a produce această schimbare, pe care amândoi 
ne-o dorim. Dacă eu şi asociaţii mei vom reuşi în ceea ce 
priveşte ambițiile noastre, atunci noi vom primi 
recompense, dar îi vom face şi Romei un serviciu. Şi de ce 
nu am primi? Ne asumăm riscuri şi ar trebui să fim 
răsplătiți corespunzător. Dacă ţi-aş oferi şansa să ni te 
alături, ce ai zice? 

— Aş zice că sunteţi nesăbuit, domnule. De ce aţi avea 
încredere în mine? Cato se opri pentru o clipă, înainte să 
rişte să facă următorul comentariu. Din câte ştiţi, aş putea 
să fiu un spion. 

— E adevărat. Şi tocmai de-asta am pus să fiţi urmăriţi, tu 
şi prietenul tău, de unul din oamenii mei, încă de când aţi 
sosit în tabără. Dacă aţi fi fost spioni, atunci aş fi aflat 
despre asta. 

Cato simţi că i se opreşte inima. Se dusese de două ori la 
ascunzătoare şi se părea că Sinius nu ştia nimic despre 
asta. Îşi luase măsuri de precauţie pentru a se asigura că 
nu era urmărit, dar un filator priceput nu i-ar fi pierdut 
urma atât de uşor. Nu vorbi pentru un moment, pentru a 
lăsa impresia că analiza cu atenţie oferta centurionului. 

— De unde ştiu că nu sunteţi agent, domnule? Aţi putea 
să-mi puneţi la încercare loialitatea. 

— Şi de ce aş face asta? Sinius zâmbi. Chiar crezi că 
palatul imperial are timpul şi înclinarea să testeze 
loialitatea fiecărui nou recrut din Garda Pretoriană în acest 
fel? 

Cato îşi strânse buzele: 

— Presupun că nu. 

— Într-adevăr, nu. Au mâinile ocupate cu probleme 
oarecum mai importante, îmi imaginez. Precum chestiunea 
lipsei de hrană. Ei bine, Capito, care ţi-e răspunsul la oferta 
mea? 

— Prima dată aţi menţionat recompense. 

— Da. 


— Vreau o promovare, pentru mine şi pentru Calidus. 

Ochii lui Sinius se îngustară pentru o fracțiune de 
secundă. 

— Calidus e o chestiune aparte. 

— Nu, domnule. Gândeşte la fel ca mine aproape în toate 
privinţele. Garantez pentru el cu viaţa. 

Era uşor de spus, pentru că ăsta era adevărul, iar 
sinceritatea lui Cato îşi făcu efectul asupra centurionului. 

— Prea bine, oferta mea e valabilă pentru amândoi. 

— Mulţumesc, domnule. De asemenea, vreau şi bani. Aur. 
Mult aur. 

— Asta nu îţi pot da. Dar îţi pot oferi argint. O avere, de 
fapt. Sinius se întoarse şi arătă spre lada de documente de 
lângă birou. Deschide-o. Are un fund fals cu o încuietoare la 
capătul acesta. Înăuntru se află o cutie. Adu-mi-o. 

Cato făcu ceea ce i se ceruse. Cufărul conţinea 
pergamente, nişte foi albe de papirus, stilete, călimări şi 
câteva tăblițe ceruite. Le dădu la o parte eliberând capătul 
apropiat şi găsi o mică încuietoare pictată, pentru a fi 
camuflată în lemnul închis la culoare al cufărului. Capacul 
se ridică pentru a scoate la iveală o scobitură, de două ori 
mai mare decât o gamelă. Era ocupată aproape în 
întregime de cutia descrisă de Sinius. Cato apucă mânerul 
şi o ridică cu grijă, uşor surprins de greutatea ei. Traversă 
încăperea şi îi dădu cutia centurionului. Sinius şi-o aşeză în 
poală, răsuci încuietoarea şi deschise capacul. Conţinutul se 
află în umbră pentru o clipă, înainte ca strălucirea 
portocalie a flăcărilor din mangal să se reflecte în lustrul 
monedelor din argint proaspăt bătute. 

— Sunt o mie de denari înăuntru, Capito. Sunt ai tăi dacă 
ni te alături şi sunt şi mai mulţi acolo de unde i-am luat pe 
aceştia. 

Cato se uită la monede. Cu siguranţă făceau parte din 
averea furată din convoiul cu lingouri. Se forţă să 
zâmbească şi întinse o mână. 

— Se poate? 


— Desigur. 

Cato luă o monedă la întâmplare şi o ridică pentru a o 
analiza îndeaproape. 

— Sunt autentice, zise Sinius şi chicoti. Doar dacă 
împăratul nu a devalorizat moneda. 

Dând din cap satisfăcut, Cato puse moneda la loc şi îi 
aruncă ofițerului o privire pătrunzătoare. 

— Dacă eu - dacă noi - suntem de acord să ne alăturăm 
dumneavoastră şi prietenilor dumneavoastră, atunci pur şi 
simplu îmi veţi da aceşti bani? Trebuie să existe o 
şmecherie. 

— Nu o şmecherie. Mai degrabă un test. Dacă faceţi ceea 
ce vi se cere, argintul e al vostru. 

— Ce fel de test? întrebă Cato plin de suspiciune. 

— Genul de test care dovedeşte că loialitatea ta e dincolo 
de orice îndoială şi, în acelaşi timp, ne serveşte scopurile. 
Sinius închise uşor capacul cutiei şi se uită insistent la Cato. 
E destul de simplu. Vreau să îl ucideţi pe centurionul Lurco. 
Va trebui să dispară fără urmă. În următoarele zece zile. 
Faceţi asta şi veţi fi bine-veniţi printre prietenii mei. Dacă 
nu reuşiţi în această acţiune, atunci nu vom avea încredere 
în competenţa voastră. Dacă nu reuşiţi nici măcar o 
încercare, atunci voi fi obligat să vă tratez ca pe o 
ameninţare. 

— Înţeleg. Cato zâmbi sinistru. Ucide sau vei fi ucis. 

— Corect. Crezul tuturor soldaţilor, indiferent de 
circumstanţe. Ar trebui să fie o decizie destul de uşor de 
luat pentru voi. Îţi dau timp până în zori să-mi dai 
răspunsul. 


CAPITOLUL 12 


— Ce facem? întrebă Macro pe când închideau uşa 
popotei în urma lor. Jucaseră zaruri cu câţiva dintre ceilalţi 
oameni din centurie, pentru a păstra aparențele de soldaţi 
de rând. Cato avusese grijă să piardă la mustață şi să ia în 
râs această pierdere, pentru a câştiga bunăvoința 
camarazilor lor. Macro, pe de altă parte, jucase pentru a 
câştiga şi pierduse chiar mai mult decât Cato şi, ca urmare, 
era puţin înverşunat, pe când încerca să aducă din nou 
discuţia la problema care-i presa. Lurco este o piedică, dar 
trag linia când vine vorba să-i facem felul unuia de-al 
nostru. Chiar dacă este pretorian. 

— Vom fi de acord cu testul lui Sinius, răspunse Cato. Ce 
altceva putem face? 

Macro păru uluit. 

— Doar nu vorbeşti serios! Să ucidem un camarad ofiţer? 
Nu! 

— Bineînţeles că nu-l vom ucide. Dar va trebui să găsim o 
modalitate de a-l face să dispară. Asta va fi cam complicat. 

Se îndreptară spre zidul taberei şi începură să se plimbe 
agale de-a lungul secţiunii care dădea spre oraş. 
Santinelele erau postate în colţul turnurilor şi porţilor 
taberei şi câteva alte grupuleţe se plimbau de-a lungul 
zidului, făcând schimb de saluturi vesele cu Macro şi Cato, 
pe când treceau pe lângă ei. Cato se întrebă dacă vreunul 
dintre aceşti bărbaţi fusese însărcinat de Sinius cu 
spionarea lor. Când scăpară şi de ultimul grup, îşi continuă 
conversaţia cu Macro. 

— Cel puţin ştim că argintul se află aici. Dacă nu în 
tabără, atunci undeva în Roma. 

— Vai, ce uşurare! replică Macro pe un ton sec. Arătă 
spre oraşul în care locuiau un milion de oameni. Fac pariu 
că va fi destul de uşor de găsit. 


— E un început. În orice caz, trebuie să-i raportăm lui 
Narcissus. Trebuie să afle despre argint şi despre restul 
lucrurilor pe care le-am descoperit. 

— Bine. Şi cum se presupune că ar trebui să ajungem la 
ascunzătoare dacă suntem supravegheați? 

— M-am tot gândit la treaba asta. Am făcut două vizite 
acolo, iar Sinius nu pare să fi aflat. Acest lucru nu ar fi fost 
posibil decât dacă omul lui patrula atunci când am părăsit 
eu tabăra. Patrulele au avut schimburi diferite. Acum, s-ar 
putea să fie o coincidenţă, dar ambele dăţi când am părăsit 
tabăra au fost atunci când cohorta lui Burrus a fost trimisă 
în oraş. E aproape sigur că omul lui Sinius se află în cohorta 
noastră. 

Macro se gândi la raţionamentul lui Cato şi dădu din cap. 

— E chiar şi mai probabil să se afle în centuria noastră. 

— De acord. 

— Blestem! Macro şuieră printre dinţi. S-ar putea să fie 
oricine, chiar Tigellinus sau Fuscius. Sau amândoi. 

— Atunci mai bine am începe să-i suspectăm şi să fim tot 
timpul în gardă. Cato se încruntă. Treaba e că trebuie să 
luăm legătura cu Narcissus cât mai repede posibil. Suntem 
pe cont propriu aici. Dacă ni se întâmplă ceva, el trebuie să 
afle tot ce am descoperit. Aşa că, deseară mergem să bem 
ceva. Undeva în apropiere de ascunzătoare. 

— La Râul de vin? 

Cato încuviinţă din cap. 

— E un loc la fel de bun ca oricare altul. Cunoaştem 
împrejurimile. 

Macro se scărpină pe obraz. 

— Şi, după noaptea trecută, cei de acolo ne cunosc. Mă 
îndoiesc că ne vor face o primire călduroasă. 

— Nu căutăm să ne batem şi putem fi siguri că Cestius şi 
prietenii săi nu-şi vor arăta mutrele pe acolo, dacă au 
puţină minte. Râul de vin va servi perfect nevoilor noastre. 
Haide! 


Îşi luară o învoire de la funcţionarul centurionului Lurco 
şi plecară din tabără, trecând prin poarta oraşului. 
Mergând pe aceeaşi stradă pe care o mai folosiseră şi 
înainte, se îndreptară spre Colina Viminal. Cato se uita în 
spate, dar agentul lui Sinius îşi cunoştea mult prea bine 
meseria, rămânând ascuns vederii. 

— Dacă nu suntem urmăriţi? întrebă Macro. Nu-mi place 
să mă prefac că doar am ieşit la o plimbare. Nu e natural. 

— Bine. Dacă ne-am fi purtat normal, atunci chiar acest 
lucru ar fi părut suspect. Ai încredere în mine, ne 
descurcăm bine. Şi cu siguranţă suntem filaţi. Omul lui 
Sinius ne va urmări ca un vultur. 

În faţă, strada se înclina uşor şi mai continua încă o sută 
de paşi, înainte să ajungă la piaţa unde se afla taverna. Cato 
inspira adânc. 

— Să ne rugăm să meargă. 

Intrară în piaţă şi apoi se îndreptară spre han. Locul nu 
se umpluse încă de clienţii obişnuiţi ai serii şi mai multe 
mese erau libere. Imediat ce intrară, hangiului îi căzu faţa 
şi se grăbi spre ei, înainte să se poată aşeza. 

— Regret, domnilor, dar nu sunteţi bine-veniţi aici. Vă rog 
să plecaţi. Acum. Vă rog! 

Cato ridică mâna. 

— Nu-ţi face griji, prietene. Suntem doar noi doi. Am 
venit să bem ceva în linişte. Nu vom face probleme. Nu te 
mai gândi la asta... Cato se căută în pungă şi scoase cinci 
sesterţi pe care îi trânti pe masă. la ăştia în avans. Ce nu 
bem poţi păstra. Cum ţi se pare? 

Hangiul se uită la monede cu o expresie chinuită, apoi 
dădu din cap. 

— Puteţi rămâne. Dar voi fi cu ochii pe voi. La primul 
semn de bucluc îmi voi trimite nevasta după cohorta 
urbană. Acum, domnule, ce aţi dori de băut? 

— Adu-ne cel mai bun vin din pivniţă, se băgă Macro 
repede, în timp ce se aşeza pe o bancă. Şi pentru cinci 
sesterţi ar face bine să fie chiar bun. 


Hangiul făcu o mutră acră pe când aduna monedele în 
palmă şi se grăbea să plece. 

— Acum ce mai e? 

Cato se aşeză în faţa lui Macro şi apoi privi în jurul sălii. 
Un mic grup de bărbaţi, zece la număr, în tunici şi mantii 
roase, stăteau într-o parte a tavernei, departe de intrare. 
Cato arătă cu capul spre ei: 

— De asta am nevoie. 

Macro se răsuci pentru a privi iute: 

— De ei? Pentru ce? 

— Pentru mine e un mod de a ieşi de aici şi de a merge la 
ascunzătoare fără ca umbra noastră să ne urmărească. 
Aşteaptă aici. Dacă îi conving să ne ajute, vreau să te duci la 
bar şi să comanzi ceva de mâncare. Asigură-te că te vezi de 
la intrare. 

— Mai bine mi-ai spune ce pui la cale, băiete, mormăi 
Macro. 

— Vei vedea destul de curând. Dacă plec, aşteaptă-mă 
aici. Stai cu ochii pe intrare şi vezi dacă apare vreo figură 
cunoscută. O să fiu bine. Crede-mă. 

Cato se ridică în picioare, înainte ca prietenul său să 
poată protesta şi mai mult şi se îndreptă spre muncitori. 
Aceştia se uitară la pretorian cu îndoială. 

Cato zâmbi. 

— Nu vă faceţi griji. Nu caut necazuri. Vreau doar să vă 
cer o favoare. 

— O favoare? Un bărbat scund şi musculos, cu părul 
negru tuns scurt, ridică din sprâncene. Ce fel de favoare? 

— Una pentru care sunt pregătit să plătesc. Cato îşi 
scoase punga şi zăngăni monedele dinăuntru. Trebuia să 
mă întâlnesc cu o prietenă astă-seară, dar soţul ei a prins 
de veste că ea are un amant. El e afară cu nişte prieteni şi 
mă aşteaptă. M-au urmărit până aici din tabără. Am nevoie 
să ies de aici fără ca ei să ştie. Aşa că, dacă mi-aş putea 
schimba mantia cu unul dintre voi, care să rămână cu 
prietenul meu de acolo - Cato arătă spre Macro -, iar eu să 


plec cu restul grupului, atunci aveţi douăzeci de sesterţi 
pentru deranj. 

— Pentru preţul ăsta trebuie că e o femeie pe cinste, 
medită unul dintre ceilalţi bărbaţi. 

— Crede-mă, este. 

Cato zâmbi. 

Bărbatul scund îşi făcu gura pungă: 

— Vrei să i-o tragi nevestei altui bărbat şi vrei ca noi să te 
ajutăm? Asta e o afacere murdară, prietene. De ce te-am 
ajuta? 

— Pentru că soţul femeii e preceptor. 

— Şi de ce nu ai spus aşa? Bărbatul rânji. Bineînţeles că 
te vom ajuta... pentru treizeci de sesterțţi. 

Expresia lui Cato se înăspri: 

— Treizeci? Douăzeci şi cinci, niciunul în plus... 

— Deci nu e chiar aşa de bună de te tocmeşti pentru ea, 
nu? 

Treizeci de sesterţi erau mai mult decât salariul pe o lună 
al unui muncitor. Cato se încruntă, de parcă se lupta cu 
preţul, apoi, în cele din urmă, dădu din cap. 

— Treizeci atunci. Cincisprezece acum şi restul când am 
ieşit din vizorul lor. 

— Destul de corect, soldatule. 

Numără banii şi apoi bărbatul îndesat se întoarse către 
unul dintre camarazii săi, un dezmăţat deşirat şi slăbănog, 
la vreo cincizeci de ani. 

— Porcinus, aveţi aceeaşi statură. Dă-i mantia ta. 

— Ba dă-i-o pe a ta, i-o întoarse slăbănogul. 

Colegul lui se răsuci către el şi-i puse un deget bont în 
piept. 

— Vei face cum îţi spun dacă ştii ce e bine pentru tine. 

Porcinus deschise gura să protesteze, apoi se gândi mai 
bine şi dădu mohorât din cap. Îşi desfăcu acul care ţinea 
gulerul mantiei şi i-o dădu lui Cato, luând-o pe a lui în 
schimb. În timp ce Cato îşi punea mantia omului, nasul i se 
încreţi la mirosul de urină. 


— Sunteţi dârstari, să înţeleg. 

— Asta suntem. Bărbatul îndesat rânji. Cei mai buni 
curăţători de togi din oraş. Nu avem ce face dacă pişatul e 
ingredientul principal al acestui proces. Aş zice că femeia ta 
nu prea va fi de acord cu alegerea salvatorilor tăi în această 
seară. 

— Va trebui să îmi asum riscul. Cu un oftat plin de 
aversiune, Cato îşi trase gluga peste cap. Haideţi să 
mergem, atunci! 

Bărbaţii îşi goliră cupele şi se ridicară, unii dintre ei 
trăgându-şi glugile, precum Cato, astfel încât acesta să nu 
iasă în evidenţă. Omul cu mantia sa pretoriană se duse să se 
aşeze lângă Macro, cu spatele la intrare. Macro îi turnă o 
cupă din vinul care fusese pus pe masă cu o clipă mai 
înainte. Dârstarii se îndreptară spre uşă şi îşi luară un 
rămas-bun zgomotos de la hangiu. Apoi, cu Cato în mijlocul 
lor, trecură prin piaţă şi se îndreptară spre aleea micuță 
care ducea în cartierul Subura. Ceea ce îi convenea lui Cato 
destul de bine, astfel că li se alătură în voioşie, râzând 
împreună cu ei, atunci când cineva făcea vreo glumă 
deocheată despre nevasta hangiului. Tot drumul, aruncă 
priviri iuți către uşile şi aleile laterale, care ieşeau din piaţă. 
Nu se mişca nimic, cu excepţia unui câine râios care trecea 
de la o grămadă de bălegar la alta. Cato rămase cu grupul 
de dârstari până când părăsiră piaţa şi o luară în sus pe 
aleea îngustă, înghesuită între clădirile ruinate din cel mai 
sărac cartier al Romei. Apoi, când ajunseră la un colţ, îl 
bătu pe umăr pe bărbatul îndesat şi murmură: 

— Îmi voi lua la revedere aici. Îi dădu şi restul de bani. 
Mulţumirile mele. 

Chipul dârstarului era aproape invizibil în întunericul 
aleii, când îi răspunse: 

— Transmite-i salutările mele doamnei tale. 

— Aşa o să fac. 

— Şi îmi poţi da mie mantia lui Porcinus. 


Cato se îndoia că Porcinus îşi va mai vedea vreodată 
mantia dacă i-o dădea acum. 

— Nu am terminat încă cu ea. O să i-o dau înapoi când 
mă întorc la tavernă. 

— În regulă atunci, răspunse încet dârstarul. Veniţi, 
băieţi! 

Cato se dădu cu spatele într-o intrare arcuită, pe când 
sunetul paşilor fu înăbuşit de mizeria şi resturile care 
acopereau aleea. Rămase aproape nemişcat, abia 
îndrăznind să respire, până când zgomotul dârstarilor păli, 
pe fundalul zgomotelor oraşului: strigăte ocazionale, 
plânsetul ascuţit al copiilor înfometați şi zăngănitul 
obloanelor de la ferestre. Mai aşteptă puţin, ca să se 
asigure că nu îi urmărise nimeni pe alee. În cele din urmă, 
Cato ieşi din intrare şi se îndreptă cu prudenţă spre strada 
unde se afla casa conspirativă. Se opri în apropierea clădirii 
şi aşteptă iarăşi, până când socoti că nimeni nu o 
supraveghea şi se ascunse înăuntrul intrării înguste. 

Mirosul puturos de sudoare şi legume fierte umplea 
întunecata casă a scării. Păşi cât putu de uşor pe treptele 
din lemn, dar acestea scârţâiau puternic în timp ce urca. 
Auzi voci înfundate în spatele unora dintre uşi şi suspine 
neconsolate din spatele altora. Apoi, se apropie de etajul al 
patrulea. Cato încetini, cu inima bătându-i cu putere din 
pricina efortului şi a tensiunii. O rază subţire de lună 
strălucea printr-o despicătură din perete, străpungând 
întunericul şi oferind o slabă iluminare. Părea că nu era 
nicio mişcare pe palier, iar Cato merse la uşă şi puse mâna 
pe zăvor. Apoi îngheţă. 

Fusese un zgomot foarte slab, ca acela al bumbacului 
care se freacă uşor pe lemn. Sunetul unei respiraţii ţinute. 
Cato bâjbăi după zăvor, în timp ce mâna dreaptă îi coborâse 
într-o parte şi trăgea pe furiş pumnalul din teaca aflată sub 
mantie. Se auzi un foşnet şi paşi grăbiţi pe treptele de 
deasupra. Cato se întoarse, aruncându-şi gluga pe spate cu 
mâna liberă, în timp ce, cu cealaltă, împunse cu pumnalul în 


faţă, gata să atace. Prinse o strălucire palidă în raza lunii şi 
îşi dădu seama că celălalt bărbat era şi el înarmat. Stătea 
cu spatele la lumină, iar faţa îi era cuprinsă de întuneric, pe 
când se împletici, oprindu-se dincolo de raza de acţiune a 
lui Cato. 

— Dă-te-napoi! şuieră Cato. Aruncă pumnalul! 

Urmă o linişte tensionată de o secundă, apoi celălalt 
bărbat îşi cobori cuțitul şi îl puse înapoi în teacă cu o 
pocnitură. Cobori ultimele două trepte până la palier şi păşi 
în lumina slabă. 

— Septimus... Cato oftă adânc, iar umerii îi căzură, de 
uşurare. M-ai speriat rău de tot! 

Agentul lui Narcissus râse nervos. 

— Nici tu nu te-ai descurcat prea rău. Acum, să intrăm! 


După ce aprinseră lampa cu ulei, cei doi bărbaţi se 
aşezară pe saltele, de-o parte şi de alta a flăcării galbene, 
pale. Septimus adusese nişte pâine şi cârnaţi cu el, învelite 
într-o pânză şi îndesate în traistă. Îi oferi şi lui Cato, iar cei 
doi muşcau din când în când, în timp ce discutau. 

— Am primit mesajul că vrei să raportezi ceva, zise 
Septimus, făcând un semn spre ascunzătoarea de sub 
scândurile podelei. Evenimentele s-au precipitat la palat, 
iar Narcissus crede că ar trebui să fiţi informaţi. De aceea 
mă aflu aici. Aştept de aproape două zile. 

— De ce stăteai pe scări? 

— Nu e bine să te închizi într-o cameră fără nicio ieşire. 
Acum, ce aveai de raportat? 

Cato îi dădu detalii despre întâlnirea pe care o avusese 
mai devreme cu Sinius, iar Septimus se încruntă. 

— Vrea să îl omorâţi pe Lurco? Dar de ce? Este unul din 
oamenii lor. Unul dintre conducătorii lor, după spusele 
bărbatului pe care l-am interogat. Nu are nicio logică. 

— Doar dacă Lurco a făcut ceva care le compromite 
planurile. 


— Da, e adevărat. Nu e rău să tai verigile slabe ale 
lanţului. 

Cato nu putu să nu zâmbească la acest eufemism. 
Septimus era în mod evident omul secretarului imperial, şi 
era la fel de nemilos. Alungă gândul şi decise să dea glas 
îndoielilor sale. 

— Am avut ceva timp să-l urmăresc pe Lurco şi nu pot 
spune că mi se pare genul conspiratorului. Îi lipseşte 
curajul de a duce un asemenea lucru la capăt. 

— Atunci, e un trădător laş, rânji dispreţuitor Septimus. 

— Ţi se pare că Eliberatorii sunt nişte laşi? S-or ascunde 
ei în umbră, dar e nevoie de curaj ca să te opui împăratului. 
Pot pierde totul dacă sunt descoperiţi. Asta presupune 
tupeu. Mai mult tupeu decât cred că are centurionul Lurco. 

Septimus rămase tăcut pentru un moment. 

— Aşadar, ce sugerezi? 

— Că omul pe care l-aţi interogat v-a dat un nume greşit. 
Ca să pierdeţi urma. Nu mă surprinde. Şi eu aş fi făcut la fel 
dacă aş fi fost în locul lui. 

— Atunci Lurco e nevinovat? 

— Nu ştiu sigur. Tot ce vreau să spun e că îmi vine greu 
să cred că ar putea lucra pentru Eliberatori. Să 
presupunem că omul pe care l-aţi interogat încerca să vă 
dea o pistă greşită. Încerca să ascundă numele adevăratului 
său stăpân, aşa că îl numeşte pe Lurco în loc, ca să-l 
protejeze pe centurionul Sinius. 

— Asta ar avea logică. Septimus se încruntă. Dar, totuşi, 
nu explică de ce Sinius vrea să-l ucideţi pe Lurco. 

— A zis că este un test. 

— Există modalităţi mai bune de a vă testa. De ce să 
aleagă un ofiţer superior? De ce nu un soldat, pe cineva 
care nu ar trezi chiar atât de mult interes? 

— Doar dacă nu chiar acesta e scopul, sugeră Cato. Să 
crească miza şi să se asigure că eu şi Macro suntem 
implicaţi irevocabil. Cred că se ascunde mai mult în spatele 


acestei alegeri a țintei. Vor să-l dea pe Lurco la o parte 
pentru un motiv, sunt convins. 

— De ce? 

Cato clătină din cap: 

— Habar nu am. Nu încă. 

Septimus îşi încrucişă braţele şi se lăsă pe spate, 
sprijinindu-se de tencuiala crăpată a peretelui. 

— Ce crezi că ar trebui să facem în legătură cu testul 
vostru? 

— Nu avem nicio opţiune, răspunse Cato. Nu şi dacă 
vrem să avansăm în descoperirea complotului. Trebuie să 
facem ceea ce ne cere centurionul Sinius. 

Ochii lui Septimus se măriră: 

— Adică să-l ucideţi pe Lurco? 

— Nu. Bineînţeles că nu. Lurco trebuie să fie îndepărtat. 
Astfel încât Sinius să creadă că a fost omorât. Trebuie să-i 
mai spui ceva lui Narcissus. 

— Da? 

— Sinius s-a oferit să ne plătească, pe mine şi pe Macro, 
pentru această însărcinare. Mi-a arătat un mic cufăr cu 
denari proaspăt bătuţi. 

Septimus se aplecă în faţă: 

— Din tezaurul furat? 

— Cred că da. 

— Atunci există o legătură între furt şi Eliberatori, aşa 
cum ne temeam. 

Cato încuviinţă din cap: 

— Narcissus va fi foarte ocupat. Mai întâi conspirația, 
apoi răscoala din cauza foametei şi atentatul asupra familiei 
imperiale. 

Surprinderea se aşternu pe chipul celuilalt bărbat: 

— Ce vrei să spui? 

Era rândul lui Cato să fie surprins: 

— Nu ţi-a spus? Când împăratul se întorcea spre palat de 
la Jocurile urcării pe tron, a fost prins în ambuscadă în 
apropiere de Forum. O bandă de bărbaţi înarmaţi au atacat 


grupul şi câţiva dintre ei au pătruns prin cordonul de gărzi. 
Unul dintre ei a încercat să-l omoare pe Nero înainte să fie 
respinşi. 

— A, da. Am auzit că a fost un... incident, zise Septimus 
nesigur. Narcissus a trimis oameni pe străzi pentru a-i 
căuta pe autori. 

— Să înţeleg că Cestius nu a fost găsit încă? 

— Cestius? 

— El a fost cel care a condus atacul şi aproape că a reuşit 
să-l ucidă pe Nero. Există şanse destul de mari să fie o 
legătură între el şi Eliberatori. Cato se gândi puţin. Au făcut 
o încercare. S-ar putea să mai fie şi altele. 

— Îl voi avertiza pe Narcissus. Septimus rămase tăcut 
pentru o clipă. Mai e şi altceva de raportat? 

Cato clătină din cap. 

— Ce dorea Narcissus să ne transmiţi? 

Septimus îşi schimbă poziţia şi se frecă pe spate. 

— După cum ştii, Claudius a fost de acord cu logodna 
fiicei sale Octavia cu Nero, anul trecut. Nu a vrut să facă 
aranjamentele prea repede, ca să nu pară că pregăteşte 
terenul pentru numirea lui Nero ca moştenitor. Iotuşi, 
împărăteasa l-a forţat. Apoi, acum câteva zile, împăratul le- 
a spus consilierilor săi că se gândeşte să-i confere lui Nero 
titlul de proconsul. 

— Proconsul? 

Cato nu-şi putu ascunde uimirea. Titlul se acorda doar 
câtorva membri poleiţi ai Senatului, care încheiaseră un an 
în funcţia de consul. Chiar dacă titlul devenise mai degrabă 
onorific, după dispariţia republicii, încă era o decizie 
îndrăzneață să-i fie acordat unui băiat de paisprezece ani. 
Asta-i va scoate din pepeni pe câţiva dintre senatori. 

— Într-adevăr. Narcissus a încercat să-l convingă pe 
împărat să abandoneze ideea, dar Pallas l-a susţinut pe 
împărat, iar Narcissus a pierdut această dispută. 

— Pallas? Cato nu-i dezvăluise încă ceea ce văzuse Macro 
sub loja imperială, în ziua Jocurilor urcării pe tron. Nu 


dorea mai mult decât Macro să se implice în relaţiile 
personale dintre împărat şi soţia sa. Totuşi, Pallas punea 
ceva la cale. Cato se scărpină în barbă şi continuă. Ştii dacă 
ideea conferirii titlului a venit de la Claudius? 

— Mă îndoiesc de asta. Nu este genul de decizie pe care 
ar putea să o ia de unul singur. 

— Atunci i-a fost sugerată de cineva. Cel mai probabil de 
Agrippina. Încearcă să-l plaseze bine pe fiul său pentru 
succesiune. 

— Asta crede şi Narcissus. 

— Şi Pallas? Care e implicarea lui în toate astea? 

Septimus tăcu un moment, înainte să răspundă: 

— Pallas este confidentul împărătesei, dar şi unul dintre 
cei mai apropiaţi sfătuitori ai împăratului. 

Cato zâmbi: 

— Oarecum un conflict de interese, aş zice. 

— Doar dacă şi el îşi pregăteşte un loc în cazul 
succesiunii. 

— Asta e ceea ce crede Narcissus? 

— Secretarul imperial consideră că acţiunea ar putea 
decurge în acest sens şi trebuie să acţioneze în consecinţă, 
replică Septimus prudent. Atât timp cât Pallas nu face nimic 
pentru a... mmmm... accelera succesiunea împăratului, 
atunci Narcissus nu poate acţiona pe faţă împotriva lui. 

— Dar aş zice că e pregătit să acţioneze împotriva lui 
Pallas pe ascuns, dacă nu cumva o face deja. 

— Asta nu o pot spune eu şi nu intră nici în sfera ta de 
competenţe măcar să gândeşti la aşa ceva, zise Septimus cu 
răceală. Treaba ta e să aduni informaţii şi să acţionezi doar 
aşa cum te îndrumă Narcissus. E clar? 

— Desigur. Oricum, eu şi centurionul Macro preferăm să 
avem o imagine mai largă asupra situaţiei. Avem motive să 
fim cu băgare de seamă în ceea ce-l priveşte pe stăpânul 
tău. Cato se opri şi se aplecă uşor înainte. Eu şi Macro vom 
părăsi Roma când ne vom duce sarcina la îndeplinire, dar tu 


vei rămâne aici. Aş avea grijă să nu-mi leg soarta de cei 
precum Narcissus dacă aş fi în locul tău. 

— Spui aiureli, Cato. Îi sunt loial lui Narcissus. E o 
calitate rară în zilele noastre, ştiu, zise el sec, dar cel puţin 
unii dintre noi ştiu ce înseamnă să fii loial şi ne îndeplinim 
ordinele fără să punem întrebări. 

— Destul de corect. Cato ridică din umeri. E 
înmormântarea ta. 

Celălalt bărbat îi aruncă o căutătură aspră, micile săgeți 
ale flăcării strălucitoare reflectându-se în ochii săi. Apoi, 
Septimus îşi cobori privirea şi îşi drese glasul şi vorbi mai 
puţin înfierbântat. 

— Ce vei face în privinţa lui Lurco? 

— Am o idee. Dar va trebui să-l aducem aici. Apoi voi va 
trebui să-l scoateţi din Roma, până ce se termină treaba cu 
Sinius şi prietenii săi. Se poate aranja? 

— Voi avea grijă de asta. Centurionul poate avea o 
vacanţă liniştită pe cheltuiala imperiului. Totuşi, nu pot 
garanta pentru calitatea cazării, adăugă Septimus, apoi 
rămase tăcut pentru un moment. Mai bine m-aş întoarce la 
palat să-i raportez lui Narcissus. Voi veni aici în fiecare 
seară de acum înainte. Am sentimentul că nu prea mai 
avem timp în ceea ce priveşte conspirația. Se foi, apoi se 
ridică în picioare cu un mormăit. Voi pleca eu primul. Lasă- 
mi ceva timp înainte să mă urmezi, în caz că intrarea e 
supravegheată. 

Traversă camera spre uşă, ridică uşor zăvorul şi plecă din 
încăpere cât putu de încet. Cato auzi nişte paşi scârţâind 
uşor pe scări, apoi linişte. Cato îşi strânse mai bine în jurul 
umerilor mantia împrumutată, strâmbându-şi nasul de 
dezgust la duhoarea de urină. Rămase nemişcat pentru o 
vreme, în timp ce cântărea situaţia. Macro avea dreptate. 
Asta nu era o treabă în care să se implice doi soldaţi. 
Amândoi erau mult mai folositori Romei luptând cu barbarii 
de la frontiere. Asta presupunea o judecată simplă, se ocări 
Cato pe el însuşi. Imperiul se confrunta cu duşmani din 


toate părţile şi era datoria unui soldat să se ocupe de 
ameninţări. În plus, Narcissus le promisese că-i va răsplăti 
dacă vor duce la îndeplinire cu succes misiunea pe care le-o 
încredinţase. Această idee îl trimise pe Cato cu gândul la 
Iulia. 

Încercase să nu se gândească la ea, dar ea îl distrăgea şi 
nu putea să o ignore, ca un junghi permanent în inimă. În 
clipa în care îşi lăsa mintea să rătăcească, era foarte 
probabil că va ajunge să-şi evoce amintiri despre lulia şi 
despre neliniştea pe care i-o pricinuia perspectiva de a nu- 
şi petrece viitorul cu ea. Nu se văzuseră de mai bine de un 
an. În timp ce Cato fusese implicat în vânătoarea 
gladiatorului care fugise, Aiax, şi în campania împotriva 
nubienilor din Egipt, Iulia trăise la Roma, bucurându-se de 
societatea celor bogaţi şi puternici. Era tânără şi frumoasă 
şi menită să atragă atenţia. 

Chinul lui Cato izvori în el dureros, pe când îşi amintea 
cât de frumoasă era şi cum i se dăruise lui, cu inima şi 
trupul, în lunile cât fuseseră împreună în Siria şi Creta. 
Adevărul era că petrecuseră mai mult timp despărțiți decât 
împreună şi, deşi gândurile şi sentimentele sale faţă de ea 
fuseseră constante, nutrite de perspectiva unei reîntâlniri, 
habar nu avea dacă ea încă mai simţea acelaşi lucru faţă de 
el. Instinctul îi spunea că da, dar Cato nu avea încredere în 
el însuşi. Se putea la fel de bine să fie doar o dorinţă naivă. 
Partea raţională a minţii sale hotărâse cu răceală că era 
aproape sigur ca afecțiunea ei să se fi diminuat. Ce era 
amintirea unui tânăr soldat pentru ea, acum că era 
înconjurată de rafinamentul şi strălucirea celei mai nobile 
societăţi din Roma? 

Cato îşi duse mâna la faţă şi îşi urmă conturul obrazului, 
aşa cum făcuse lulia atunci când se iubiseră prima dată. 
Închise ochii şi se forţă să-şi amintească fiecare detaliu al 
decorului, fiecare sunet şi miros din mica grădină, sub luna 
siriană. Mintea lui o pictase în această scenă cu toate 
înfrumuseţările pe care le putea evoca, cu mult mai mult 


decât talentele pe care mâna aspră a naturii le folosise 
pentru a da formă lumii reale. Apoi degetele dădură peste 
pielea aspră, umflată, a cicatricii, iar inima i se umplu de 
dezgust şi de teamă. Ochii lui Cato licăriră. Respiră adânc o 
clipă, înainte să ia lampa şi să se ridice în picioare. Puse 
lampa înapoi pe raft şi stinse flacăra. 

Afară, pe stradă, se uită în jur, dar nu era niciun semn de 
mişcare, aşa că se întoarse pe strada principală care ducea, 
în jos, spre Colina Viminal. Pe când se apropia de piaţă, 
Cato se opri pentru o clipă şi se gândi repede, imaginându- 
şi intrarea hanului unde stătuse Macro. Erau două alei, la o 
mică distanţă una de cealaltă, care ofereau cea mai bună 
vedere spre Râul de vin. Cato se apropie de piaţă dinspre 
capătul îndepărtat al aleii celei mai apropiate de han. 
Punându-şi o mână pe mânerul pumnalului, se furişă mai 
departe, pipăindu-şi drumul de-a lungul zidului aspru şi 
testând cu grijă fiecare pas în timp ce înainta. Urma o mică 
cotitură, puţin mai în faţă, înainte ca aleea să se deschidă în 
piaţă şi, când ajunse la ea, Cato îşi ţinu respiraţia şi aruncă 
o privire după colţ. La început, nu văzu nimic, dar apoi, o 
pală uşoară de ceaţă se ridică din spatele unui contrafort 
din apropierea capătului aleii. Apăru iar şi Cato îşi dădu 
seama că cineva respira. De unde se afla el, nu putea vedea 
pe nimeni, aşa că îşi făcu curaj şi înaintă încet, până când 
zări profilul bărbatului care supraveghea hanul aflat de 
cealaltă parte a pieţei. Cato rămase nemişcat şi aşteptă. În 
cele din urmă, individul îşi schimbă poziţia uşor şi îi permise 
lui Cato să vadă iute cam trei sferturi din trăsăturile sale. 
Cato zâmbi subţire când îl recunoscu pe bărbat, dincolo de 
orice îndoială. 

Îşi croi încet drum înapoi pe după colţ şi apoi o luă pe 
alee. Acolo îşi trase gluga mantiei şi continuă până ce 
ajunse la intersecţia cu următoarea stradă. Se îndreptă 
spre marginea pieţei şi, imitând mersul împleticit al unui 
beţivan, ajunse până la intrarea în tavernă, având grijă să 
nu se uite spre aleea unde spionul lui Sinius stătea la 


pândă. Cato se împiedică prin uşă şi coti spre masa unde 
stăteau Macro şi Porcinus. Imediat ce nu mai fu la vedere, 
Cato se îndreptă de spate şi îşi dădu gluga jos. 

Macro zâmbi uşurat. 

— Ai lipsit ceva vreme. Ai făcut ceea ce trebuia? 

— Da. Cato îşi desfăcu acul care ţinea mantia urât 
mirositoare şi i-o aruncă lui Porcinus. 

— Atunci aţi terminat cu mine, domnule? întrebă 
dârstarul. Pot pleca? 

— Da. Mai bine i-ai prinde din urmă pe tovarăşii tăi 
înainte să cheltuiască toţi banii pe care i-am dat. 

— Pe toţi zeii, că mare dreptate aveţi. 

Porcinus se grăbi să schimbe mantia lui Cato cu a lui şi 
apoi dădu iute din cap în semn de rămas-bun, înainte să 
plece repede. Cato îşi reluă locul pe bancă, în faţa lui 
Macro. 

— I-am spus lui Septimus tot ce puteam. Îi va raporta lui 
Narcissus. Acum trebuie să hotărâm ce să facem în privinţa 
lui Lurco. Va trebui să acţionăm repede. 

— De ce? Care-i graba? 

Cato cugetă o clipă. 

— Eliberatorii au pus la cale un atentat asupra familiei 
imperiale. Nu au reuşit ultima dată şi vor încerca altceva. 
Cu cât mai repede ne croim drum spre conspirație, cu atât 
mai bine. Ah, încă un lucru. 

— Da? 

— Ştiu pe cine a folosit Sinius ca să ne urmărească. Se 
află pe aleea din faţa pieţei. E Tigellinus. 


CAPITOLUL 13 


Aerul dimineţii era rece şi umed, pe când centuria stătea 
în poziţie de drepţi pe micul teren aflat între cazărmi. 
Macro şi Cato îşi ţineau umerii traşi în spate şi îşi scoseseră 
piepturile în faţă, pe când centurionul Lurco şi optio 
mărşăluiau prin faţa primului rând, pentru a le inspecta 
oamenilor uniforma şi echipamentul. Purtau tunicile alb- 
gălbui pe sub armură şi erau înarmaţi cu scuturi şi sulițe, 
dar şi cu săbii şi pumnale. Era un echipament pe care 
Garda Pretoriană îl folosea rareori, dar răscoala recentă 
obligase această formaţie de elită să fie pregătită de 
acţiune în fiecare zi. 

Macro şi Cato erau aşezaţi la capătul primului rând, pe 
flancul drept, împreună cu ceilalţi bărbaţi din unitatea lui 
Tigellinus. Stăteau cu picioarele fixate, cu scutul strâns în 
mâna stângă, în timp ce dreapta ţinea tija suliţei, chiar de 
sub umflătura din fier menită să confere armei o mai mare 
penetrare atunci când era aruncată. Ca şi ceilalţi oameni de 
pe teren, şi ei se uitau drept în faţă. Centurionul se opri la o 
mică distanţă de ei şi îl privi urât pe unul dintre oamenii din 
următoarea unitate. 

— Ai pe cizmă ceva ce arată a rahat. 

— Da, să trăiţi! 

— Nu vii la inspecţie îmbrăcat în rahat. 

— Nu, să trăiţi! Cred că a fost unul din câinii sălbatici, 
domnule. A intrat în cazarmă. 

— Nu-mi-veni-cu-scuze! îi aruncă Lurco în faţă. Clar? 

— Da, să trăiţi! 

Lurco se întoarse scurt către optio. 

— Tigellinus, trece-l cu zece zile de serviciu la latrină, din 
moment ce a dezvoltat un gust deosebit pentru rahat. 

— Da, domnule. 

Tigellinus notă repede ceva pe tăbliţa cernită. 


Centurionul se uită din nou la bărbat, pentru a mai găsi şi 
alte nereguli. Cercetă mânerul sabiei soldatului şi trase de 
el. Se auzi o scrâşnitură uşoară şi arma ieşi din teacă. 

— E rugină pe asta. Dă-i douăzeci de zile. 

— Da, domnule. 

Tigellinus îşi modifică însemnarea. 

Cei doi ofiţeri continuară în josul rândului şi se opriră în 
faţa lui Macro. Lurco îl inspectă îndeaproape. Pentru că nu 
găsi nicio greşeală, clătină din cap, apoi se întoarse şi făcu 
câţiva paşi înapoi de-a lungul rândului înainte să strige, 
pentru ca toţi oamenii săi să-l audă: 

— Mulțumită efortului nostru de acum câteva zile, 
împăratul a cerut ca această centurie să o păzească pe 
maiestatea sa imperială şi familia sa în următoarea lună. Un 
semn de onoare, după cum sunt sigur că veţi fi cu toţii de 
acord. Motiv pentru care cer o ţinută perfectă din partea 
voastră. Până când situaţia nu se va linişti la Roma, nu veţi 
mai purta toga. În schimb, veţi fi echipați exact ca acum. Se 
întâmplă că împăratul va părăsi oraşul pentru câteva zile, 
pentru a inspecta lucrările din Ostia şi, de asemenea, 
drenarea mlaştinilor din jurul lacului Albano, în sud-estul 
oraşului. Va fi datoria noastră să-l escortăm în aceste 
călătorii. Va pleca mâine. Aşa că vom acţiona inteligent şi 
vom crea o impresie bună asupra civililor care vor ieşi să-l 
aclame pe suveran. Dacă vreunul dintre voi mă 
dezamăgeşte, veţi avea de suportat consecinţele. Se 
întoarse către Tigellinus. Optio, preia comanda! 

— Da, să trăiţi! 

Tigellinus îşi închise cu zgomot tăbliţele ceruite şi le 
aşeză în grabă în tolbă, împreună cu stilusul. Pe când 
centurionul se îndepărta, îndreptându-se către 
apartamentele sale aflate la capătul celălalt al barăcilor, 
Tigellinus ordonă ca oamenii să rupă rândurile, apoi porni 
în direcţia cartierului general al taberei. 

Cato şi Macro îşi relaxară poziţia, odată cu ceilalţi 
oameni. Apoi Macro îi aruncă lui Cato o privire. 


— Ce-a fost asta cu lacul Albano? Ai idee ce se petrece 
aici? 

Cato îşi amintea că lacul era o masă mare de apă, la 
poalele dealurilor, aflat la o zi de mers de oraş. Trecuse pe 
lângă el de câteva ori când era copil, dar amintirea nu-i 
făcea plăcere. Lacul era înconjurat de teren jos, mlăştinos, 
infestat cu țânțari şi alte insecte, care făceau pământul 
inutilizabil pentru fermieri, obligându-i, de asemenea, şi pe 
călători să facă ocoluri mari pentru a evita zona afectată. 
Drenarea acestuia era un proiect mult-aşteptat, realizat, în 
cele din urmă, sub Claudius. 

— Încă unul din marile proiecte civile ale împăratului, 
răspunse Cato. Se pare că au apărut mai multe schimbări la 
Roma de când am plecat noi. Mai întâi un port nou, acum 
lacul, precum şi o nouă nevastă şi un fiu vitreg. 

— Dar acelaşi Narcissus, bombăni Macro cu acreală. 
Trăgând de sfori în spatele scenei. Unele lucruri nu se 
schimbă niciodată. 

Îi urmară pe ceilalţi oameni care părăseau terenul şi se 
întoarseră la camera din unitatea lor. Fuscius se afla deja 
acolo, aşezându-şi cu grijă armura curățată şi armele în 
cuierul lor. Clătină din cap în semn de salut, în timp ce 
ceilalţi îşi lăsară jos scuturile şi începură să urmeze aceeaşi 
rutină. 

— Afurisitele de marşuri, se plânse Fuscius. Şi aşa e 
destul de rău cu patrulele pe care a trebuit să le facem prin 
oraş. Nenorocitele de cizme îmi fac băşici. 

— Aha, eşti prea moale, flăcăule, îi răspunse Macro. 
Aşteaptă până ce vei face militărie serioasă, precum eu şi 
Capito. Atunci vei afla ce înseamnă să mărşăluieşti cu 
adevărat. 

Fuscius se holbă la el. 

— Scuteşte-mă de predica cu „pe vremea mea”, Calidus. 
Sunt doar enervat de afurisiţii de răsculați din oraş. Acum 
au plecat şi mi-au făcut viaţa şi mai amară pentru că 
împăratul vrea să le distragă atenţia spre marile lucrări pe 


care le face în beneficiul poporului. Pfui, se dă doar peste 
cap pentru a le obţine bunăvoința şi nimic mai mult. Voi fi 
bucuros când lucrurile vor reveni iar la normal. 

— Presupunând că asta se va întâmpla. 

— Oh, dar se va întâmpla, răspunse Fuscius. Am auzit un 
zvon cum că împăratul a adus nişte grâne din Sicilia. Când 
vor ajunge în oraş, vor ţine gloata liniştită pentru o vreme, 
cât timp face rost de alte provizii. 

— Şi de unde ai auzit asta? 

Fuscius se bătu peste nas: 

— Prieteni ai unor prieteni. 

Macro pufni şi dădu din cap: 

— De parcă tu ai contacte sus-puse. 

Cato îşi strânse buzele: 

— Ei bine, să sperăm că ai dreptate. Împăratul are nevoie 
de mai mult timp. 

Fuscius îşi atârnă centura sabiei. 

— Se joacă zaruri în popotă. Vreţi să veniţi şi voi? 

— Desigur, răspunse Macro. Imediat ce terminăm aici. Se 
bătu peste punga care-i atârna într-o parte şi zâmbi. E 
timpul să cheltui o parte din banii pe care ni i-a dat 
cartierul general în avans. 

— Sau să pierzi tot. Fuscius râse. Aş avea grijă să verific 
zarurile înainte să joc, dacă aş fi în locul tău. Unii dintre 
băieţi nu se sfiesc să le tragă ţeapa noilor recruți. 

— Nu m-am născut ieri. Macro ridică un pumn. În plus, 
lasă-i dacă-ndrăznesc. 

Odată Fuscius plecat, Macro se întoarse spre Cato. 

— Ce vom face în legătură cu Lurco? Ai zis că ai un plan. 

Cato aruncă o privire spre uşă pentru a se asigura că nu 
se afla nimeni prin apropiere, apoi spuse: 

— Centurionul Lurco e un petrecăreţ entuziast, îşi pierde 
noaptea în afara cazărmii foarte des. Trebuie să-l urmărim 
şi să încercăm să-l prindem singur. 

— Şi apoi? 

— Apoi va trebui să-i spunem cum stă situaţia. 


Macro pufni: 

— Grozav! Va fi acostat de doi dintre soldaţii săi şi crezi 
că va sta liniştit şi ne va asculta pe noi. Apoi ce? 

— Apoi folosim forţa pentru a-l duce la casa conspirativă 
şi îl punem pe Septimus să aranjeze ca el să dispară, până 
ce conspirația va fi zdrobită. 

— Şi când o vom face? Deseară? 

— Nu. Aşteptăm până ce ne întoarcem din misiunea de a- 
| escorta pe împărat. Dacă Lurco dispare deseară, atunci 
există pericolul ca o altă centurie să fie însărcinată cu paza 
lui Claudius în timp ce se va organiza căutarea lui Lurco. 
Trebuie să stăm aproape de împărat. Prioritatea noastră e 
să-l protejăm pe Claudius de alte atentate. 

Se alăturară jocului de zaruri în sala popotei. Unele mese 
şi bănci fuseseră trase la o parte pentru ca oamenii să se 
poată aduna în jurul acţiunii. Purtătorul de steag 
supraveghea aruncarea zarurilor şi striga răguşit pariurile 
între două runde. Cato se aplecă spre Macro şi îşi făcu 
mâna pâlnie la urechea prietenului său: 

— Am nevoie să las un mesaj. Tigellinus s-ar putea să fie 
încă la cartierul general, asta dacă nu s-a întors deja la 
cazarmă. Încearcă să-l găseşti şi să-l urmăreşti 
îndeaproape. De acord? 

Macro clătină din cap aprobator. 

— Ai grijă. 

Cato zâmbi, apoi aşteptă până ce se auziră strigăte de 
încântare şi de frustrare la ultima aruncare de zaruri, iar 
câştigătorii se înghesuiră în jurul celor care plasau pariurile 
pentru a-şi cere recompensa. Profitând de haos pentru a-şi 
acoperi plecarea, Cato se strecură afară din sală şi îşi luă 
vechea mantie de armată, cea pe care o purtase în Egipt. 
Hotărâse că ar fi mai bine să nu poarte o mantie ieşită din 
magaziile pretorienilor dacă dorea să nu fie remarcat pe 
stradă. Când ajunse la ascunzătoare, îi scrise lui Septimus 
un bilet scurt,  explicându-i intenţiile în privinţa 
centurionului Lurco, atunci când centuria se va întoarce la 


Roma, după ce îl va escorta pe împărat. Puse tăbliţa ceruită 
în scobitura de sub scândurile podelei, întoarse lampa spre 
uşă, aşa cum căzuseră de acord pentru a semnala un mesaj, 
şi apoi plecă. Pe stradă, Cato îşi trase gluga şi se îndreptă 
spre piaţa unde se afla Râul de vin. Chiar dacă era 
dimineaţa târziu, străzile şi aleile erau mult mai liniştite 
decât de obicei. Oamenii din Garda Pretoriană şi cohortele 
urbane încă mai patrulau prin oraş şi împrăştiau toate 
adunările, în acelaşi timp oprind şi interogând pe oricine se 
purta într-o manieră suspectă. Cato presupuse că 
majoritatea locuitorilor din Subura erau prea speriaţi 
pentru a se aventura afară, decât dacă aveau nevoie de 
mâncare şi apă. 

Tocmai se îndrepta spre o alee întunecoasă, când văzu o 
siluetă apropiindu-se din direcţia opusă. La fel ca şi el, avea 
gluga ridicată şi îşi ţinea capul plecat. Purta pe sub faldurile 
capei o tunică scumpă, brodată. Avea ceva ce-i trezi lui Cato 
o scânteie de recunoaştere. Ceva din felul în care îşi ţinea 
corpul în timp ce mergea în josul aleii, mersul fudul al unui 
luptător. Când se intersectară, umărul lui îl lovi pe Cato şi 
murmură ceva ce putea fi ori o scuză ori un avertisment, 
apoi îşi continuă drumul fără să se oprească. 

Cato simţi un tremur rece urcându-i pe şira spinării în 
timp ce trecu mai departe, fără a îndrăzni să privească 
înapoi imediat. Era Cestius. Cato era sigur de asta. Aşteptă 
până ce ajunse la o distanţă sigură, înainte să încetinească 
şi să privească peste umăr. Şeful bandei se afla deja la vreo 
treizeci de paşi depărtare, apoi se întoarse brusc spre o 
alee laterală, coborând panta, spre Forum. Cato făcu 
drumul invers, alergă până la intersecţia îngustă şi trase cu 
ochiul pe după colţ. Cestius mergea înainte cu fermitate, cu 
capul aplecat. Trecu pe lângă o uşă deschisă, unde o femeie 
suptă stătea pe o treaptă, cu un bebeluş care scâncea lipit 
de sânul ei mic care atârna. Murmură ceva şi îşi întinse 
mâna, dar Cestius trecu pe lângă ea fără să scoată un 
cuvânt. Cato îl lăsă să se îndepărteze suficient de mult, apoi 


îl urmă în josul aleii, grăbindu-se să treacă pe lângă femeie. 
Îi aruncă o privire, în lateral, suficient cât să-i vadă faţa 
ciupită şi ochii mari. Braţele copilului erau subţiri ca fusele, 
iar craniul era clar definit pe sub pielea palidă. În spatele ei 
văzu şi alţi copii, pe podeaua încăperii, aşteptând apatici, în 
timp ce toată familia murea de foame. 

— O monedă, domnule. 

Încercă să-l apuce de tivul mantiei, iar Cato abia dacă avu 
timp să se ferească de strânsoarea ei. Mări pasul ca să 
treacă de ea şi apoi încetini ca să se ţină la distanţă faţă de 
Cestius. Uriaşul continuă să meargă drept în faţă, spre 
inima oraşului, apărând la o scurtă distanţă de Templul lui 
Venus şi al Romei. Apoi coti spre Tibru, ţinându-se departe 
de Forum, pe când trecea de-a lungul zidului palatului. În 
Roma se întorsese aparenţa de normalitate, cel puţin 
pentru unii, iar grupuri de oficiali şi o mână de senatori şi 
suitele lor traversau Forumul, în drum spre clădirea 
Senatului. Câteva dintre tarabele obişnuite din piaţă 
fuseseră aşezate în porticurile bazilicii, dar nu se mai auzea 
zarva obişnuită a mulţimii de negustori şi cumpărători, 
care, în mod normal, umpleau Forumul. Soldaţii stăteau la 
aproape fiecare intersecţie, cercetând trecătorii. Cestius se 
ţinu cât putu de departe de soldaţi şi intră pe o alee 
îngustă, nepăzită, îndreptându-se spre piaţa din Boarium şi 
spre zona depozitelor. 

În timp ce Cato ţinea pasul cu bărbatul, mintea i se 
învolbura neliniştită. De ce sfida Cestius pericolul mergând 
pe străzi, când se pusese o recompensă pe capul său? 
Încotro se îndrepta? Cato cercetă veşmintele celuilalt 
bărbat. Mantia şi tunica erau nişte obiecte scumpe, iar 
Cestius îşi înlocuise cizmele greoaie cu o pereche din piele 
moale, până la jumătatea gambei, acel gen de cizme despre 
care Macro ar fi zis că sunt efeminate. 

Cato continuă să-l urmărească pe Cestius, în jos spre 
Tibru, printre amalgamul de pe Colina Capitolină, la 
dreapta lor, şi palat, la stânga. Boariumul suferise acelaşi 


declin al activităţii ca şi Forumul şi nu mai mult de o treime 
din tarabe fuseseră ridicate. Erau mai puţini soldaţi la 
vedere, majoritatea  îngrămădiţi în faţa birourilor 
preceptorilor şi cămătarilor, ale căror sedii fuseseră 
prădate în timpul revoltei. Cestius continuă prin Boarium, 
până ce ajunse pe malul Tibrului, acolo unde Marele Canal 
se golea în râu, apoi o luă la stânga, spre zona depozitelor. 

O duhoare oribilă, de dejecţii umane, umplea aerul, în 
timp ce şuvoiul întunecat de rahaţi, urină şi gunoaie se 
unea cu Tibrul. O movilă, care se dovedi a fi cadavrul unui 
om, se prinsese între funiile unei barje ancorate şi doi 
şobolani erau ocupați să roadă pânza udă pentru a ajunge 
la carnea putrezită de dedesubt. Un barcagiu vâslea deja 
spre cadavru, pentru a-l recupera şi a-l adăuga la mica 
grămadă de trupuri care fuseseră pescuite din râu, în 
apropiere de gura canalului - recolta obişnuită de beţivani 
neatenţi, victime ale crimelor şi ale accidentelor. Era o 
privelişte cu care Cato era destul de familiarizat când era 
copil, pe vremea când venea la debarcader împreună cu 
tatăl său. Îşi amintea că atunci când se strângeau suficiente 
cadavre pentru a umple o căruţă, acestea erau cărate la o 
groapă comună, în afara zidurilor oraşului. 

Îşi întoarse privirea de la priveliştea macabră, chiar la 
timp pentru a-l vedea pe Cestius schimbând câteva cuvinte 
cu un bărbat corpolent şi pleşuv, îmbrăcat într-o mantie de 
un galben-deschis şi o tunică verde. Doi musculoşi, cu nişte 
bâte grele, stăteau tăcuţi în spatele bărbatului pleşuv, în 
timp ce acesta vorbea cu Cestius. Chelul zâmbi şi-l bătu pe 
zdrahon pe braţ, înainte să se despartă. Cato îl cercetă 
discret pe bărbat, pe când acesta se apropia şi observă 
lanţul de aur din jurul gâtului şi pietrele preţioase de la 
inelele de pe degete. În mod clar era un om cu ceva avere, 
care nu se temea să-şi afişeze bogăţia în public, atât timp 
cât era însoţit de două gărzi de corp care arătau de parcă 
erau gata să facă praf pe oricine ar fi încercat să apuce 
punga stăpânului lor. 


Cato coti într-o parte, astfel încât să treacă unul pe lângă 
celălalt la o distanţă sigură, şi continuă să-l urmărească pe 
şeful bandei. Cestius mai făcu câţiva paşi, după care se uită 
împrejur iute. Apoi, părând satisfăcut că nu-l urmărea 
nimeni, se îndreptă spre intrarea păzită a unuia dintre 
depozitele împrejmuite. Clătină din cap în semn de salut 
către omul de la porţi, care deschise una pentru a-l lăsa pe 
vizitator să intre, apoi o închise imediat, când Cestius 
dispăru din vedere. Cato simţi un val de panică la gândul că 
îşi va pierde prada. Se opri pe docul din faţa porţilor, se 
aşeză pe vine şi îşi legă şiretul cizmei, în timp ce se uita 
spre uşi. Un semn era pictat pe peretele de lângă poarta 
din scânduri grele, anunțând că depozitele erau închiriate 
de Gaius Frontinus şi invitându-i pe cei interesaţi să facă 
solicitări la birourile sale din Boarium. 

Cato trase aer adânc în piept pentru a-şi potoli nervii şi 
păşi spre porţi. Paznicul se foi şi se mişcă pentru a-i bloca 
trecerea. Era un bărbat bine legat, cu o faţă plină de 
cicatrici, iar Cato bănui că probabil era unul dintre 
numeroşii foşti gladiatori care ajungeau în astfel de posturi, 
după ce îşi câştigau libertatea sau după ce erau abandonaţi 
de antrenorii lor. 

— Ce vrei? ceru să ştie paznicul, fără nicio introducere. 

— Trebuia să mă întâlnesc cu stăpânul meu aici, 
domnule, răspunse Cato. L-am văzut intrând acum câteva 
clipe. 

— Zău? Şi atunci, cum îl cheamă? 

Cato deschise gura, dar se opri la timp. Dacă Cestius 
intrase deghizat acolo, atunci era mai mult decât probabil 
să utilizeze şi un nume fals. În cazul în care Cato ar fi 
încercat să-i folosească numele adevărat, paznicul ar fi 
refuzat să-l lase să intre. Încă şi mai rău, i-ar fi putut spune 
lui Cestius, la ieşire, şi astfel l-ar fi alertat asupra faptului că 
fusese urmărit. 

Pauza fu suficient de lungă pentru ca paznicul să ia o 
hotărâre. 


— Mă gândeam eu. Eşti un profitor. Acum întoarce-te şi 
cară-te. Înainte să te oblig eu. 

Se bătu peste bâta cu ţinte care îi atârna la cingătoare. 

Cato ştia că nu avea rost să provoace necazuri. Se dădu 
înapoi câţiva paşi şi apoi se întoarse şi o luă înapoi spre 
Boarium. Apoi îi veni ideea că încă ar mai fi putut descoperi 
ceva folositor şi o luă la fugă. Îşi forţă mult picioarele, 
uitându-se după bărbatul în mantie galbenă şi cele două 
gărzi ale sale. Nu era niciun semn al mantiei uşor de 
recunoscut de-a lungul docului şi Cato alergă spre Boarium. 
Chiar dacă piaţa nu era plină de obişnuita îngrămădeala de 
trupuri, erau suficienţi oameni care să-i blocheze vederea 
lui Cato. Se ridică pe soclul unei statui a lui Neptun şi se 
ţinu de tija tridentului, în timp ce mătura cu privirea peste 
piaţă. Apoi văzu mantia galbenă, pe latura îndepărtată, în 
apropiere de sala negustorilor de grâne. 

— Hei! Tu! Dă-te jos! 

Cato se uită în jur şi văzu un soldat din una din cohortele 
urbane îndreptându-se cu paşi mari spre el. 

Cato se dădu jos şi vru să părăsească locul, dar soldatul 
se puse în calea lui. 

— Ce crezi că faci? 

— Caut un prieten. 

— Mie mi se pare mai mult că încerci să creezi probleme. 

Soldatul mârâi şi-l pocni pe Cato peste cap, făcându-l să-i 
sune. Cato clipi, în timp ce se împleticea într-o parte. 

— Acer! se auzi o voce tăind aerul. Ajunge! 

O clipă mai târziu, se ivi un optio care se uită aspru la 
soldat. 

— Ne aflăm aici ca să menţinem liniştea, prost afurisit ce 
eşti! Nu să începem încă o nenorocită de revoltă. Se 
întoarse spre Cato. Tu! Vezi-ţi de drum! 

Cato clătină din cap aprobator, se împletici spre piaţă, 
îndreptându-se spre sălile breslelor de negustori de pe 
cealaltă parte a Boariumului. Oamenii care fuseseră 
martori la confruntare se uitară prudenţi după el, de parcă 


ar fi purtat vreun stigmat înspăimântător. Era un semn al 
tensiunii care încă mai plutea deasupra oraşului. Nimeni nu 
dorea să fie asociat cu vreun bărbat care le cădea rău 
soldaţilor. Capul lui Cato se limpezi repede, iar el încetini 
pentru a-şi linişti paşii, în timp ce traversa piaţa. Mantia 
galbenă nu se mai zărea în afara clădirii negustorilor de 
grâne şi se temea că îşi pierduse omul. Când ajunse la 
portic, deasupra căruia se afla o statuie pe un piedestal, 
reprezentând-o pe Ceres ţinând un mănunchi gros de spice 
de grâu, Cato se opri şi privi în jur. Cheliosul nu se vedea 
nicăieri, aşa că intră. 

După lumina zilei de afară, îi luă ceva vreme ca să se 
obişnuiască cu lumina mohorâtă din sală. Era un spaţiu 
mare, deschis, cu mese şi bănci în centru. 

De-a lungul fiecărui perete se aflau birouri, pe două 
etaje, de unde comercianții îşi conduceau negoţul. La 
capătul îndepărtat se afla un podium pentru licitaţii, în faţa 
unei table mari, pe care erau trecute cu creta încărcăturile 
de grâne. Numai că azi era goală, iar negustorii erau 
abătuţi. Cato îl văzu pe bărbat ivindu-se din colonada de pe 
marginea sălii. Se îndreptă spre funcţionarul care stătea pe 
o treaptă, lângă podium, şi începu să i se adreseze. Cato îşi 
dădu jos gluga şi se întoarse spre unul dintre negustorii 
care erau mai aproape de el. Arătă spre chelios şi ceru să-i 
afle numele. 

— El? Negustorul se uită cu coada ochiului la el. Păi, 
acela este Aulus Piscus. De ce întrebi? 

Cato se gândi repede. 

— Unchiul meu are o brutărie în Subura. M-a trimis aici 
ca să văd dacă nu pot găsi nişte grâne. 

— Ai fi norocos! vorbi dispreţuitor negustorul. Nu a fost 
nimic de câteva zile. Omul tău, Piscus, a pus mâna pe ultima 
încărcătură. 

— Înţeleg. Cato se uită la chelios. Presupun că Piscus este 
unul dintre marii negustori din breaslă. 


— Doar în ultimele câteva luni. Înainte era doar un 
comerciant mărunt. 

— Pare destul de înstărit acum. 

— O, s-a descurcat destul de bine. 

— Cum vine asta? insistă Cato. 

— Ei bine, fie a dat norocul peste el, fie acţionează ca 
paravan pentru altcineva. Oricum ar fi, nenorocitul ăsta 
norocos s-a descurcat bine. Suficient de bine cât să 
plătească pentru cei doi criminali care îi apără spatele. 

Cato clătină din cap, îndepărtându-se: 

— Mulţumesc. Nu-ţi voi mai răpi din timp. 

— Timpul este un lux pe care mi-l pot permite acum. 
Negustorul zâmbi subţire. Nu prea sunt multe de făcut 
pentru cei ca mine şi unchiul tău până ce stocurile de grâne 
nu vor începe să circule din nou, nu? 

Cato dădu din cap şi se îndepărtă. Traversă sala şi se 
apropie de Piscus şi de funcţionar, ascultând finalul 
conversaţiei dintre cei doi. 

— Anunţă-mă imediat ce prima corabie cu grâne ajunge 
în Ostia, m-ai auzit? 

— Da, stăpâne. 

Funcţionarul îşi înclină capul. 

Cheliosul se aplecă mai aproape. 

— Vezi să faci exact aşa şi îţi voi fi recunoscător. Înţelegi? 

Funcţionarul dădu din cap cu prudenţă, de parcă mai 
auzise deja oferta de câteva ori în acea zi. Se uită în sus în 
timp ce Cato se apropia, iar bărbatul chel se întoarse, cu o 
privire rapidă, neliniştită. 

— 'Te pot ajuta? întrebă Piscus nepoliticos. 

— De fapt, puteţi, domnule. Cato zâmbi şi îşi plecă 
fruntea îndatoritor. Caut un prieten. L-am pierdut în 
Boarium acum o clipă şi apoi l-am văzut la docuri, unde s-a 
oprit să vorbească cu dumneavoastră. 

— Un prieten? Tu? Piscus se uită la Cato, îmbrăcat în 
pelerina lui uzată, cu un dispreţ nedisimulat. Nu prea cred. 
De ce un negustor bogat ca mine ar avea vreo legătură cu 


tine? Vezi-ţi de drum. Pocni din degete, iar gărzile sale se 
apropiară amenințătoare. 

Cato îşi înclină capul şi se dădu înapoi. 

— A fost greşeala mea, domnule. Poate că nu era 
prietenul meu. 

Se întoarse şi ieşi din sală, mişcându-se de-a lungul zonei 
pavate din faţa sălilor breslelor, dus pe gânduri. Ce punea 
Cestius la cale? Fie şeful bandei din Subura avea în mod 
clar o altă identitate, fie mai exista un alt bărbat în Roma 
care ar fi putut trece drept fratele său geamăn. Cato alungă 
imediat această idee. Bărbatul pe care îl urmărise arăta, se 
mişca şi vorbea exact precum Cestius. Caz în care, de ce se 
dădea drept negustor? Şi ce făcea în zona depozitelor? 
Exista un singur mod de a afla. Cato se îndreptă spre mica 
bazilică indicată drept adresa bărbatului care închiria 
depozite. Intrând în clădire, văzu că era mult mai puţin 
impresionantă decât sala negustorilor de grâne. Vreo 
douăzeci de birouri deschise în partea din faţă erau aliniate 
de-a lungul pereţilor. Găsi semnul lui Gaius Frontinus destul 
de uşor. Sub el, biroul avea în faţă o tejghea simplă din 
piatră. Un funcţionar stătea pe un scaun în spatele lui, 
lucrând la un registru mare. 

Cato tuşi: 

— Scuzaţi-mă. 

Funcţionarul îşi cobori stilusul şi se uită în sus. 

— Da... domnule? 

— Îl caut pe Gaius Frontinus. 

— Nu este aici, domnule. Vă pot ajuta? 

— Poate. Vreau să întreb despre închirierea unor spaţii 
de depozitare, jos la doc. 

Omul se uită la îmbrăcămintea sărăcăcioasă a lui Cato. 

— Nu închiriem spaţii. Doar depozite. 

— Asta caut. 

— Atunci nu vă pot ajuta, domnule. Le-am dat acum două 
luni. Nu mai avem nimic disponibil. 


— Înţeleg. Cato se încruntă. Cui le-aţi închiriat? Poate aş 
putea vorbi cu omul care le-a luat şi să le subînchiriez. 

— Nu am competenţa să vă spun, domnule. Oricum, 
stăpânul meu s-a ocupat de acel contract personal. 

— Atunci îl pot vedea pe Gaius Frontinus? Pentru a 
negocia un contract atunci când expiră cel actual? 

— Stăpânul nu este aici, domnule, aşa cum v-am zis deja. 
A părăsit Roma cu treburi acum o lună. 

— A spus când se va întoarce? 

— Nu, domnule. Mi-a lăsat doar o scrisoare în care îmi 
spunea să preiau conducerea în absenţa lui. Funcţionarul 
tuşi plin de înfumurare. Acum, dacă nu vă supăraţi, 
domnule, am de lucru. Aţi putea încerca la un alt birou de 
închirieri. Sunt sigur că veţi găsi ceea ce căutaţi la una din 
firmele comerciale mai mici. Bună ziua! 

Cato dădu din cap şi se îndepărtă. Simţi furnicăturile 
familiare ale spaimei reci în ceafă. Erau mai multe lucruri 
implicate în această conspirație decât crezuse Narcissus. 
Eliberatorii, sau oricine altcineva ar fi fost, pregăteau 
terenul pe o scară mult mai largă decât bănuise secretarul 
imperial. Cato putea lega doar câteva elemente din puzzle, 
dar un lucru era sigur. Duşmanul era bine organizat şi 
planul său fusese deja pus în aplicare. 


CAPITOLUL 14 


Soarele strălucea când şi când printre norii împrăştiaţi, 
când pretorienii îşi ocupară poziţiile în jurul scenei care 
fusese montată pentru ca împăratul să se adreseze 
oaspeţilor invitaţi. Majoritatea senatorilor, împreună cu 
soțiile lor, fuseseră duşi în lectici pe malul lacului Albano. 
Clasele mai de jos ale societăţii romane făcuseră scurta 
călătorie în căruţe, călare sau pe jos şi urmau să stea în 
spatele zonei cu scaune care fusese aranjată pentru 
senatori. Martie se apropia de final, iar pământul era ferm 
şi liber, după noroiul cleios al iernii, care împiedicase 
lucrările inginerilor. Fuseseră însărcinaţi cu săparea 
canalului care urma să dreneze apele lacului şi a mlaştinilor 
din jur, deversându-le într-un afluent al Tibrului. 

Pe oamenii centurionului Lurco îi dureau picioarele după 
marşul zilei anterioare de la Ostia şi după marşul de la 
Roma la Ostia, cu două zile în urmă. Claudius inspectase 
rapid progresul noului port şi ţinuse o serie de discursuri 
scurte în jurul oraşului, pentru a-şi reafirma iubirea pentru 
poporul său şi a le promite recompensele substanţiale de pe 
urma creşterii negoţului operat prin port. Împăratul 
dăduse, de asemenea, un banchet pentru politicienii de 
seamă, negustorii şi administratorii portului. După ce le 
mulţumise locuitorilor din Ostia, el şi anturajul său se 
îndreptaseră spre şantierul lucrărilor de inginerie de la 
lacul Albano, pentru a încerca să-i câştige de partea lui pe 
locuitorii Romei. Claudius trebuia să facă un anunţ public, 
iar oamenii din escorta sa făcuseră tot felul de speculaţii 
asupra naturii acestuia toată dimineaţa. 

— Trebuie să fie un spectacol, zise Fuscius. Asta sau 
distribuirea hranei. Sau poate amândouă. 

— Cât timp nu ne reduce rațiile pentru a le da gloatei, 
mârâi Macro. 


Garda Pretoriană primea raţii înjumătăţite de trei zile, iar 
stomacul lui începuse să se revolte. În ciuda ordinului 
imperial ca oraşele şi satele să-şi trimită rezervele de hrană 
în capitală, doar câteva căruţe intrau în oraş în fiecare zi şi 
majoritatea stocului era cumpărat de cei suficient de bogaţi 
să plătească preţurile exagerate cerute. Proviziile alocate 
grânarului public erau sustrase de funcţionarii corupți şi 
şterpelite de cei însărcinaţi cu paza puţinelor grâne care 
mai rămăseseră. Mulţi dintre cei săraci şi slăbiţi deja 
muriseră de foame şi, pe când carele cu grâne intrau în 
capitală, treceau pe lângă cele care purtau morţii la gropile 
deschise din afara zidurilor Romei. Strigătele şi vaietele de 
jale răsunau pe străzile înguste ale mahalalelor, iar Macro 
se întreba cât va mai dura până ce durerea se va 
transforma încă o dată în furie. Când se va întâmpla asta, 
doar pretorienii şi cohortele urbane mai puteau sta între 
împărat şi mulţime. 

Cato ascultase schimbul de replici. 

— Dacă nu mai e pâine, atunci Claudius va depinde de 
circ pentru a face fericită mulţimea. Dacă va organiza un 
eveniment cu gladiatori, atunci va trebui să facă ceva 
special. Chiar şi atunci, s-ar putea să le satisfacă setea de 
sânge, dar burţile le vor rămâne tot goale. 

Fuscius ridică din umeri. 

— Presupun că da. Dar s-ar putea să-i mai cumpere 
câteva zile, în care să găsească nişte mâncare. Doar dacă 
nu ne mai taie din a noastră. Dacă o va face, atunci vor 
exista consecinţe, adăugă tânărul pretorian pe un ton 
sumbru. 

— Consecințe? Macro scuipă pe jos cu dispreţ. Ce 
consecinţe? Claudius e afurisitul de împărat. Poate face 
orice doreşte. 

— Crezi? Fuscius ridică o sprânceană. E împărat doar 
atât timp cât decide Garda Pretoriană. Noi l-am făcut. 
Putem la fel de uşor să punem pe altcineva în locul său dacă 
ne obligă. 


— Cine e acest „noi” despre care vorbim? Tu şi câţiva 
amici nemulţumiţi? 

Fuscius se uită în jur şi îşi cobori vocea: 

— Nu suntem chiar atât de puţini, judecând după 
zvonurile din cazarmă. La timpul potrivit, m-aş asigura că 
sunt de partea care trebuie, Calidus. 

— Poate, dar până atunci, mi-aş ţine gura închisă dacă aş 
fi în locul tău. Vorbeşti de trădare, băiete. 

Cato zâmbi subţire: 

— Ştii ce se spune: trădarea e o chestiune de coordonare. 
Fuscius are dreptate. Mai bine să vedem cum merg 
lucrurile înainte să alegem o tabără. 

Macro clătină din cap dezgustat: 

— Politică... Soldaţii buni nu ar trebui niciodată să se 
implice în ea. 

— Oh, sunt de acord cu asta, desigur, răspunse Cato. 
Necazul e că, uneori, politica nu se abţine să nu se 
amestece printre soldaţi. Atunci, ce putem face? 

Pe când punea întrebarea, Cato îl urmărea pe Fuscius, 
aşteptându-i răspunsul. Tânărul pretorian tăcu, iar expresia 
îi deveni dintr-odată hotărâtă şi de necitit, în timp ce aruncă 
o privire peste umărul lui Cato. 

— Ce înseamnă toate astea? lătră Tigellinus. Staţi la 
bârfă ca babele? Treceţi în formaţie, vine împăratul. Arătă 
cu degetul în direcţia corturilor aflate mai jos pe malul 
lacului. Gărzile germanice începuseră să se mişte, iar sclavii 
se grăbeau înainte, cu litierele imperiale. Oamenii din 
centuria lui Lurco îşi ridicară scuturile şi suliţele şi începură 
să se adune în jurul scenei. Jumătate dintre oameni stăteau 
de o parte şi de alta a căii de acces care ducea spre spatele 
estradei, în timp ce restul, inclusiv Cato şi Macro, formaseră 
un paravan larg, în jurul părţii din faţă şi al laturilor. Între 
timp, ultimele familii de senatori sosiseră pentru a-şi ocupa 
locurile. 

— Pe toţi zeii!... murmură Macro, iar Cato se uită dur la 
el. 


— Ce? 

— La dreapta, în apropiere de lectica roşie, vezi grupul 
de încrezuţi? Încearcă să nu te uiţi insistent. 

Cato îşi întoarse capul degajat, pentru a se uita la 
audienţă, până ce dădu cu ochii de grupul pe care i-l 
indicase Macro - vreo douăzeci de tineri aristocrați în tunici 
scumpe pe sub togile destul de austere. Păreau să fie 
adunaţi în jurul unei singure persoane. Era un individ înalt, 
dar supraponderal, ale cărui fălci tremurau în timp ce 
vorbea. La început, Cato nu-l putu recunoaşte din acel 
unghi, dar apoi omul se lovi peste coapsă şi râse suficient 
de tare pentru ca sunetul să se audă clar peste zarva 
celorlalţi oaspeţi senatori, dintre care câţiva se răsuciră în 
direcţia lui cu o expresie de dezaprobare. Bărbatul se 
întoarse şi privi spre scenă, iar Cato simţi cum inima îi e 
cuprinsă de un fior. 

— Pe toţi zeii... murmură el. Vitellius... Nenorocitul! 

— Cine e? întrebă Fuscius. 

Cato îi aruncă o privire de avertizare lui Macro, înainte 
ca acesta să-i răspundă: 

— A fost tribun superior în Legiunea a II-a cu câţiva ani în 
urmă. 

Fuscius zâmbi strâmb: 

— Pare că nu prea îl agreaţi. 

— Aproape ne-a ucis, zise Cato plat, pe când se gândea 
cât de sigur era să spună mai multe. 

Era supărat pe el şi pe Macro, pentru reacţia pe care o 
avuseseră la vederea lui Vitellius. Fostul tribun fusese 
implicat într-un complot pentru asasinarea împăratului, în 
timp ce Claudius se afla în Britannia. Chiar dacă Macro şi 
Cato zădărniciseră încercarea, Vitellius reuşise să se 
dezvinovăţească cu dibăcie. 

— Vitellius e genul de persoană care se pune pe sine mai 
înainte de toate, deasupra tuturor judecăților. Un sfat, 
Fuscius. Niciodată să nu i te pui în cale. Te va strivi sub 


călcâi fără niciun fel de consideraţie, de parcă ar fi călcat 
pe o furnică. 

— Înţeleg. Fuscius se uită pentru o clipă spre grupul 
gălăgios de aristocrați. Totuşi, pare un tip popular. 

— Are farmec, admise Cato, amintindu-şi cu durere cum 
tribunul îi sedusese prima iubire şi apoi o omorâse, când 
existase pericolul ca ea să dea în vileag complotul care 
urmărea asasinarea împăratului. Nenorocitul, repetă el. 

— Sper doar să nu ne vadă, zise Macro. Nu ne-am 
despărţit chiar în condiţii amiabile, Fuscius, explică el. 

Cato se uită cum Vitellius se întoarse iar, prins în 
conversaţie. 

— Ar trebui să fie în regulă. Nu ne poate recunoaşte cu 
tot acest echipament. 

Un sunet metalic tăie aerul, anunțând apropierea 
împăratului. Pretorienii luară rapid poziţia de drepţi, cu 
scuturile lângă ei şi suliţele aşezate perpendicular pe 
pământ. Publicul tăcu şi se ridică în picioare respectuos. În 
spatele lui Cato, litierele imperiale parcurseseră scurtul 
drum de la corturi la scenă, apoi ocupanţii lor aşteptară ca 
gărzile germanice să-şi găsească locurile, chiar la baza 
platformei. Împăratul şi grupul lui de sfătuitori ieşiră şi 
înaintară de-a lungul micii alei formate de pretorieni, apoi 
urcară pe scenă. Cu coada ochiului, Cato putu vedea că 
suveranul făcea tot ce-i stătea în putere pentru a-şi masca 
şchiopătatul şi pentru a-şi opri ticul, pentru a părea demn 
în faţa invitaţilor săi. Se îndreptă spre estradă şi se aşeză 
pe tronul aurit. Urmă o pauză, timp în care cercetă 
audiența cu o înclinare poruncitoare a capului şi apoi îi 
alungă pe cei care îi conduseseră până la scaune. Narcissus 
şi Pallas stăteau plini de discreţie în spatele podiumului, aşa 
cum li se cuvenea rangului lor. Deşi deţineau mult mai 
multă putere decât orice senator, consul sau proconsul, ca 
liberţi, din punct de vedere tehnic, rangul lor era inferior 
Chiar şi celor mai săraci cetăţeni romani născuţi liberi şi 


care în prezent mureau de foame în cele mai mizerabile 
cartiere ale Romei. 

— Amintiţi-vă, sire, clar şi la obiect, îl auzi Cato pe 
Narcissus. 

— $-ş-ştiu, răspunse Claudius acru, din vârful buzelor. Nu 
sunt prost, ştii? 

Îşi drese glasul cu un sunet gutural destul de neplăcut şi 
inspiră adânc. 

— Prieteni! Roma a îndurat multe greutăţi în ultimele 
luni. lu-iu-iubitul nostru oraş este tulburat de nelinişte 
socială. Lipsa proviziilor de grâne ne-a necăjit p-p-poporul. 
Am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a curăța Italia de 
grâne, ca să hrănesc capitala. Totuşi, cred că ne aflăm 
aproape de rezolvarea problemei lipsei g-g-gr-grânelor. 

Urechile lui Cato prinseră zgomotul pe care Macro îl făcu 
atunci când se foi lângă el. Găsirea unei surse de grâne pe 
care să se poată baza era cheia încheierii conflictelor din 
oraş. Odată ce se rezolva această problemă, oamenii i-ar fi 
recunoscători împăratului lor, iar duşmanii săi nu vor mai 
putea să exploateze starea de nemulţumire. Claudius ar fi 
trebuit să ştie ce vorbea, se gândi Cato. Dacă trezea 
speranţe numai ca să le spulbere apoi, nu va face altceva 
decât să stârnească furia poporului. 

Împăratul era pe punctul de a continua, când Narcissus 
se aplecă uşor în faţă şi vorbi cu glas scăzut: 

— Amintiţi-vă, pauză de efect. 

Claudius dădu din cap, uitându-se la public suficient de 
mult cât să genereze tusea nesigură a câtorva persoane. 
Apoi se lansă din nou în discursul său dinainte pregătit: 

— Până ce stomacul oamenilor va fi plin din nou, e co-co- 
corect ca împăratul să ofere Romei con-confortul distracţiei, 
pentru a o ajuta să treacă de c-cri-criză. Dacă stomacul le e 
gol, atunci fie ca inimile să le fi-fi-fie pline! 

Îşi aruncă braţul în aer, cu o fluturare dramatică, 
bombastică. 


— Pauză pentru aplauze, sugeră Narcissus şi urmă o 
scurtă întârziere până când cei din public, care fuseseră 
pregătiţi dinainte, să bată din palme. 

Sunetul se răspândi repede şi crescu, iar Narcissus 
zâmbi cinic, în timp ce stăpânul său se scălda în adulaţia 
publicului. Secretarul permise ca acestea să continue 
pentru o vreme, apoi făcu un semn tăios cu mâna. Aplauzele 
muriră pe loc, parcă prea devreme pentru gustul 
împăratului, astfel că fruntea i se încreţi într-o încruntătură, 
înainte să continue, cu un gest spre canalele şi barajele 
care fuseseră construite pentru a lega lacul de afluentul 
Tibrului. 

— Până la sfârşitul lunii viitoare, inginerii mei vor termina 
lucrările aici şi, odată ce lacul va fi se-secat, t-i-înainte de 
finele anului, vom creşte suprafaţa cul-tivabilă din 
apropierea R-r-romei cu câteva mii de iugere. Mai mult 
pământ înseamnă mai multe grâne. Roma nu va mai f-flă- 
flămânzi niciodată! 

De data aceasta, Narcissus nu mai fu nevoit să indice 
începerea aplauzelor. Acestea fură oferite liber de cei care 
erau uşuraţi la ideea liniştirii gloatei. 

— Înainte ca lacul să fie se-se-secat, continuă împăratul, 
intenţionez să folosesc arena naturală de la lacul Albano 
pentru a organiza cel mai ma-ma-mare spectacol cu gl-glad- 
gladiatori din istorie! 

Curentul de emoție care străbătu mulţimea era aproape 
palpabil şi trecu o vreme până ce murmurele se stinseră, 
suficient cât Claudius să reînceapă: 

— Două flote, cu un echipaj de zece mii de gladiatori, se 
vor lupta pe lac, î-în-înaintea privirilor întregii pop-populaţii 
a Romei! Timp de generaţii, oamenii îşi vor reaminti domnia 
lui Cl-cl-claudius nu pentru răscoalele din pricina lipsei 
hranei, ci pentru gladiatori şi N-nau-naumachia pe care 
aceştia au oferit-o. Urmaşii noştri ne vor privi cu invidie. G- 
gân-gândiţi-vă la asta şi duceţi vestea mai departe pe 
fiecare stradă şi alee din Ro-roma! 


Claudius îşi aruncă braţele în sus, de parcă ar fi vrut să 
îmbrăţişeze miile de oameni care stăteau în faţa lui şi îl 
ovaţionau. Cato prinse cu coada ochiului expresia de 
mulţumire de sine de pe faţa lui Narcissus, în timp ce 
acesta se întorcea spre Pallas. Cel din urmă părea furios, 
dar se ţinea pe poziţii şi, o clipă mai târziu, se forţă să se 
alăture sărbătoririi, cu aplauze mute. 

— Blestemat să fie, clătină Macro din cap, şoptindu-i lui 
Cato. De unde o să facă rost de zece mii de gladiatori? E 
nebun. 

— Nu, răspunse Cato încet. Doar disperat. 

Claudius se întoarse cu spatele la public şi ridică o 
sprânceană la cei doi sfătuitori apropiaţi ai săi: 

— Ei bine? 

— Un discurs frumos, sire! Narcissus îşi plesni palmele. 
Naumachia este exact ceea ce au nevoie oamenii. 

— Într-adevăr, fu de acord Pallas. Discursul a fost atât de 
bun, încât îi deplâng scurtimea. 

Narcissus îl săgetă cu privirea pe celălalt libert şi apoi 
zâmbi strălucitor împăratului. 

— O, da! Dar concizia este o artă pe care puţini au 
stăpânit-o de-a lungul timpului la fel de bine ca voi, sire. 

— Da, cam aşa e. Claudius clătină din cap viguros. Şi 
când se va duce ve-vestea despre jocuri în rândul glo-glo- 
gloatei de jos, vor uita că au fost vreodată 1-i-înfometaţi. Şi 
pentru că veni vorba, e timpul să ne întoarcem la palat. 
Trebuie să mănânc. Am poftă de ciu-ciuperci. 

Cu o ultimă fluturare de mână adresată publicului, 
Claudius părăsi podiumul şi şchiopătă jos de pe scenă şi 
înapoi spre litieră. Pallas îl urmă repede, încercând să 
obţină un avans faţă de rivalul său. Narcissus îl lăsă să 
treacă, apoi când ajunse lângă Cato şi Macro, se prefăcu că 
i se agăţase cizma şi se împiedică de togă. Braţele i se 
bălăbăniră pe lângă el şi căzu peste Cato. Acesta simţi cum 
mâna secretarului imperial îi împinge ceva în palma mâinii 
cu care ţinea scutul. 


— Sunteţi bine, domnule? întrebă Cato, în timp ce îl ajuta 
pe Narcissus să se ridice. 

— Sunt bine, se răsti secretarul. Dă-mi drumul, soldat. 

Se smulse din strânsoarea lui Cato şi se grăbi să-l prindă 
din urmă pe Pallas. 

— Încântător om, acela, zise Macro. 

— E libert, şuieră Fuscius. Nu ar trebui să i se dea voie să 
trateze astfel un pretorian. Nu e corect. 

Pe când împăratul se urca înapoi în lectică, cei chemaţi să 
asculte scurtul anunţ începură să se îndrepte spre propriile 
litiere şi cai, nerăbdători să pornească pe drumul spre 
Roma, înainte ca acesta să fie înţesat de trafic. Centurionul 
Lurco îşi făcu mâna pâlnie la gură şi strigă un ordin 
oamenilor săi: 

— Centurie! Adunarea în spatele lecticii imperiale! 

— L-aţi auzit! strigă Tigellinus. Mişcaţi-vă! 

Pretorienii se grăbiră să se adune în spatele gărzilor 
germanice care înconjurau lectica lui Claudius. Cato 
rămase în urmă şi, când fu sigur că nu este observat, 
deschise palma şi văzu o bucată mică de papirus, împăturită 
cu grijă. O netezi cu un deget şi văzu câteva cuvinte scrise 
frumos. O mototoli şi îşi închise pumnul înainte să-şi reia 
poziţia lângă Macro, în faţa coloanei şi să-i şoptească 
prietenului său: 

— Narcissus vrea să mergem la ascunzătoare imediat ce 
ne întoarcem la Roma. 


Secretarul imperial privea cu nerăbdare în timp ce 
Septimus deschidea uşa pentru Cato şi Macro, în după- 
amiaza târzie. Obloanele erau deschise şi mici raze luminau 
încăperea. Narcissus se sprijinea de perete, cu braţele 
încrucişate. Aşteptă până ce se închise uşa, înainte să 
vorbească: 

— Nu prea v-aţi grăbit. 

— Am venit imediat ce am putut, răspunse Cato. 


— Sunteţi siguri că nu v-a văzut nimeni intrând aici? 
întrebă Narcissus cu seriozitate. 

Cato clătină din cap. 

— 'Tigellinus a fost chemat la cartierul general pentru 
parola din această noapte. Am plecat înainte ca el să se 
întoarcă la barăci. 

— Şi dacă Eliberatorii au şi alţi oameni care vă 
urmăresc? 

— Ne-am uitat mereu înapoi şi ne-am oprit de câteva ori 
pentru a verifica. Suntem în siguranţă. 

— În siguranţă? Narcissus râse amar. Nimeni nu este în 
siguranţă în acest moment. Nici voi, nici eu şi nici chiar 
împăratul. 

Macro îşi aplecă capul într-o parte: 

— Cumva mi se pare că vulnerabilitatea este o problemă 
pentru cei aflaţi la vârful ierarhiei de conducere. 

Narcissus se uită la el. 

— Dacă într-adevăr crezi asta, atunci eşti un prost, 
centurion Macro. Soarta ta e legată de a mea. Dacă 
duşmanii noştri câştigă această rundă, chiar crezi că se vor 
mulţumi să-l înlăture pe împărat şi pe apropiații lui? 
Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat când a căzut Sejanus. Străzile 
erau năpădite de sângele oricărei persoane asociate, chiar 
de departe, cu el. Aşa că scuteşte-mă de bucuria pe care o 
simţi la vederea nenorocirilor altora. Se opri, de parcă un 
gând i-ar fi trecut prin minte chiar atunci. Chiar ar trebui să 
existe un cuvânt pentru această calitate, de vreme ce atât 
de mulţi oameni savurează nenorocirile altora. 

Cato îşi drese glasul: 

— Ai trimis după noi pentru un anume motiv. 

— Da. Cum vi s-a părut anunţul făcut de împărat astăzi? 

— Despre jocuri? Sau despre creşterea proviziilor de 
grâne? 

Narcissus zâmbi: 

— Ambele. 


— Nu văd cum va putea să organizeze un astfel de 
spectacol naval. De unde va lua atât de mulţi gladiatori? Mă 
îndoiesc că se află zece mii în toată Italia. 

— Nu se află. Sunt îngăduitor când îi numesc gladiatori. 
Unii dintre ei vor fi. Dar ceilalţi sunt criminali şi resturi de 
prin grupurile de înlănţuiţi din mine şi de pe domeniile 
imperiale. Atât timp cât oamenii vor primi un spectacol pe 
care şi-l vor aminti pentru tot restul vieţii, nu vor acorda 
prea multă atenţie calităţii luptelor individuale. Îi vom 
costuma şi le vom da câte o armă în mână şi apoi îi vom lăsa 
să-şi vadă de treabă, cu acordarea libertăţii pentru 
câştigători. Asta ar trebui să le ofere un stimulent pentru a 
se implica. 

— Dar corăbiile? întrebă Macro. Cum veţi aduce vase de 
război pe lac? 

— Barjele inginerilor vor fi făcute să arate ca nişte 
bireme. Câţi dintre locuitorii Romei credeţi că pot distinge 
între un capăt al unei bărci şi celălalt? Totul se reduce la 
aparenţe, Macro. 

— Nu chiar totul, zise Cato. Un spectacol nu hrăneşte 
publicul. Ce e cu grânele despre care a vorbit împăratul? 
De unde vor veni? 

— Asta nu ştim exact încă, admise Narcissus. Septimus, 
mai bine i-ai pune la curent. 

Agentul imperial clătină din cap şi rămase tăcut pentru o 
clipă, adunându-şi gândurile. 

— Cu toate necazurile din ultima vreme din Egipt, cu 
restricționarea fluxului de grâne, întotdeauna vom duce 
lipsă. Aici intervine breasla negustorilor de grâne. Dacă o 
sursă de hrană începe să sece, atunci aceştia vor găsi o altă 
provincie din care să importe. Din câte înţeleg eu, au 
compensat situaţia făcând oferte furnizorilor din Galia şi 
Sicilia. Încărcăturile au fost descărcate la Ostia şi cărate pe 
Tibru, până la Roma, şi apoi scoase la vânzare în sala 
breslei. Problema e că o mână de negustori au cumpărat 
aproape toate încărcăturile, licitând mult peste preţul 


normal. Nu va mai veni altă flotă cu grâne din Egipt decât 
spre sfârşitul primăverii. Între timp, doar o cantitate mică 
de cereale mai ajunge pe piaţă. Nici măcar pe departe 
suficiente să hrănească Roma. 

— Deci, interveni Narcissus, problema urgentă e să-i 
găsim pe cei care au cumpărat grâul şi apoi să aflăm unde |- 
au depozitat. Dacă a existat un complot pentru a încolţi 
piaţa de grâne, atunci trebuie să spun că împăratul nu va fi 
foarte mulţumit când va descoperi cine este vinovatul. S-ar 
putea să-i scutească de a fi aruncaţi gloatei dacă sunt destul 
de inspirați cât să-i dea lui Claudius stocurile lor pentru a le 
distribui mulţimii. Între timp, vom aştepta convoiul de 
grâne din Sicilia. Am trimis vorbă guvernatorului provinciei 
acum o lună să ne dea tot ce găseşte prin grânarele insulei. 
Primul convoi ar trebui să ajungă la Ostia din clipă în clipă. 
Atunci, grânele vor fi predate direct unei cohorte din Garda 
Pretoriană, ca să le escorteze la Roma. Asta va potoli 
temporar pofta gloatei de a vărsa sânge şi de a provoca 
dezordine. Pentru moment, trebuie să descoperim cine a 
stocat tot grâul. Narcissus îi făcu semn cu capul lui 
Septimus să continue. 

Bărbatul se foi, stânjenit. 

— Ar fi trebui să fie o sarcină uşoară, dar problema e că 
atunci când i-am întrebat pe negustori în al cui nume s-au 
achiziţionat stocurile, s-a dovedit că aceştia acționau pentru 
altcineva şi erau generos plătiţi pentru a juca rolul de 
intermediari. 

— Pentru cine? întrebă Macro. 

— “Tocmai asta e. Nu i-au întâlnit pe cumpărătorii finali 
sau cumpărătorul. Au fost plătiţi cu argint şi li s-a spus să 
livreze marfa la un depozit în apropiere de Boarium. Unul 
închiriat de Gaius Frontinus. 

Cato simţi că i se accelerează pulsul: 

— Ştiu care este. Am fost acolo. În locul acela l-am 
pierdut pe Cestius. 

— Cestius? 


Narcissus păru surprins şi schimbă o privire rapidă cu 
Septimus. 

— Îl cunoşti? întrebă Cato. 

— Doar după reputaţie. Conduce una dintre cele mai 
mari bande criminale din Subura, asasinii de pe Colina 
Viminal, cred. 

— Aşa este. Dar îl ştii, de asemenea, şi din vedere. Ela 
fost cel care a condus atacul asupra împăratului, în ziua 
când l-am escortat înapoi din tabără. 

Narcissus se gândi o clipă: 

— Bărbatul acela înalt? Cel de care l-aţi salvat pe Nero? 

— El este. 

— Deci acela era Cestius, zise Narcissus încet. Atunci, ce 
legătură are cu depozitul despre care vorbim? 

Cato le explică felul în care îl văzuse pe bărbat şi îl 
urmărise prin Roma şi că îl cunoştea pe cel puţin unul 
dintre membrii regulaţi ai breslei negustorilor de grâne. 

— Este foarte probabil ca Cestius să se afle în spatele 
încercării de a controla rezerva de grâu. 

Narcissus îşi mângâie barba: 

— Dar ar avea nevoie de o avere ca să facă treaba asta. 
Bandele stradale se descurcă destul de bine, dar le-ar lua 
câţiva ani ca să adune o bogăţie suficient de mare cât să 
cumpere toate rezervele de grâu. Există o singură sursă 
probabilă pentru o astfel de sumă. 

Cato clătină din cap: 

— Tezaurul furat. 

Septimus îşi drese glasul: 

— Ceea ce înseamnă că Cestius lucrează pentru 
Eliberatori. 

Narcissus se uită la el cu o expresie rece: 

— Evident. Cestius e un alt duşman de care va trebui să 
ne ocupăm la timpul potrivit. Între timp, voi doi vă veţi 
ocupa de centurionul Lurco. Ce plan aveţi? 

— Nimic complicat, zise Macro. Îl urmărim, aşteptăm 
până ce va fi singur, apoi vom avea o conversaţie liniştită cu 


el dacă avem ocazia. Dacă nu funcţionează, atunci îi dăm 
una-n cap. Oricum ar fi, îl vom aduce aici şi îl vom preda lui 
Septimus. După aceea va depinde de voi să-l scoateţi din 
circulaţie până când ne vom termina treaba. 

Secretarul imperial se uită la Macro pentru o clipă, 
înainte să îi răspundă pe un ton tăios: 

— Genial conceput, trebuie să spun. E o alinare pentru 
mine să ştiu că armata încă mai angajează strategi de 
primă clasă. 

— Va funcţiona, răspunse Macro acru. Asta e tot ce 
contează. 

— Aveţi grijă să funcţioneze, suspină Narcissus. Mă tem 
că nu prea mai avem timp, domnilor. Trebuie să existe un 
motiv pentru care inamicii noştri doresc ca Lurco să 
dispară. Trebuie să fie mai mult decât un test de iniţiere. Se 
pregătesc să facă următoarea mişcare, sunt sigur. Şi 
Eliberatorii nu sunt singurul pericol pe care trebuie să-l 
înfruntăm. Spectacolul de gladiatori al împăratului va 
distrage atenţia gloatei pentru un timp. Doar dacă nu-i 
hrănim înainte să fie prea târziu, căci atunci oamenii se vor 
întoarce împotriva noastră ca nişte lupi flămânzi şi vor 
sfâşia Roma. 


CAPITOLUL 15 


Întunericul se lăsase peste capitală, învăluind-o într-o 
ceaţă subţire, pe când centurionul Lurco părăsea tabăra 
pretoriană şi intra în oraş. Era îmbrăcat cu o pelerină 
groasă, albastră, şi doar cizmele din piele moale, care îi 
ajungeau până la jumătatea gambelor, indicau faptul că era 
un om de rang înalt. Umflătura de la şold arăta că era 
înarmat; tâlharii singuratici sau grupurile mici de hoţi 
reprezentau un pericol pe aleile întunecoase şi drumurile 
secundare din Roma. 

Macro şi Cato îl urmăreau de la distanţă. După ce se 
întorseseră în tabăra pretoriană, după întâlnirea avută cu 
Narcissus, supravegheaseră apartamentele centurionului, 
aşteptând ca acesta să iasă la iveală. A făcut-o o singură 
dată, după-amiaza, în tunica sa militară, pentru o scurtă 
vizită la cartierul general. Apoi, pe când lumina începuse să 
pălească, se înveşmântase în mantie, pregătit să-şi găsească 
distracţiile din acea seară. Cato şi Macro îl urmăreau pe 
ofiţer la vreo cincizeci de paşi în spate. La fel ca Lurco, şi ei 
erau înarmaţi, iar Macro ducea un săculeţ din piele, plin cu 
nisip şi pietricele. 

Centurionul Lurco se îndrepta în josul dealului, mergând 
degajat, fără să se obosească să se uite măcar o dată în 
spatele său, în timp ce străbătea străzile întunecoase. Încă 
mai erau destui oameni pe afară, suficienţi cât Macro şi 
Cato să nu atragă atenţia asupra lor, dar nu prea numeroşi 
încât să fie dificil să nu-l piardă pe Lurco din vedere. Se 
ţinea cât putea de departe de arterele principale, pentru a 
evita neplăcerea de a da peste vreo patrulă sau vreun punct 
de control aparţinând cohortelor urbane. 

Pe când îl urmăreau prin Subura, Macro îi şopti lui Cato: 

— Nu mi-l imaginez pe Lurco dorind să petreacă timp în 
acest depozit de gunoi. Sau poate că are gusturi ieftine şi 
prieteni care i le împărtăşesc. 


— Sunt sigur că există destui soldaţi tineri care îşi găsesc 
plăcerile făcând vizite pe aici, răspunse Cato. Doar dacă nu 
cumva se îndreaptă în altă direcţie. 

Puţin mai în faţă, centurionul coti brusc pe o stradă la 
dreapta. 

— Fir-ar să fie! şuieră Macro. Ne-a descoperit. 

Merseră în continuare până la intersecţie, înainte să 
tragă precauţi cu ochiul pe după colţul soios al clădirii de 
locuinţe. Lurco se afla la o mică distanţă mai în faţă, 
mergând cu paşi mari, fără a da vreun semn evident de 
îngrijorare. Îl lăsară să ia un avans suficient, înainte să-şi 
reia urmărirea. 

— De ce nu-l luăm acum? întrebă Macro. Nu suntem 
departe de casa conspirativă. 

Cato clătină din cap dezaprobator. 

— Hai mai întâi să vedem unde se duce. S-ar putea să ne 
conducă spre nişte cunoştinţe interesante. 

— Sau s-ar putea să ne conducă doar la o adunătură de 
beţivani delincvenţi, răspunse Macro. Sau s-ar putea să-l 
pierdem din vedere. 

— Nu şi dacă avem grijă. În plus, nu ar fi o idee bună să 
facem o scenă într-un loc în care s-ar putea aduna 
mulţimea. Vom aştepta şi vom vedea cu cine se întâlneşte şi 
apoi ne vom ocupa de el, în momentul în care îl putem 
prinde singur. 

Cato îşi dădu seama că vorbise pe un ton poruncitor şi se 
uită repede la prietenul său pentru a vedea dacă Macro se 
supărase. Dar acesta clătină din cap cu iuţeală, de parcă i 
se dăduse un ordin. Cato era uşor surprins de puţina 
mulţumire pe care o resimțea la vederea supunerii 
indiscutabile a prietenului său în faţa voinţei lui, ca şi de 
propria lui încredere care o generase. Poate că amândoi 
erau, la urma urmei, împăcaţi cu noua lui promovare, care 
îl plasa deasupra fostului său mentor. Fostul? Cato căzu pe 
gânduri. Nu, nu încă. Macro încă mai putea să-l înveţe 
multe lucruri. 


— Fii atent! îl înghionti Macro brusc, împingându-l într-o 
parte, chiar înainte să calce în nişte resturi putrezite, urât 
mirositoare, împrăştiate în faţa uşii unei măcelării. Uită-te 
pe unde calci, băiete. Chiar trebuie să te ţin de mână tot 
timpul!? 

Cato chicoti. 

— Ce e atât de amuzant? 

— Nimic. Doar mă gândeam. 

Macro îl privi urât: 

— Motiv pentru care aproape că ai intrat până la gât în 
mormanul acela. 

În faţa lor, centurionul îşi mărise pasul şi trebuiră să se 
grăbească pentru a-l prinde din urmă. Lumina care se 
micşora nu le permitea să-l distingă pe Lurco foarte clar şi 
riscară să se apropie şi mai mult de el. Lurco continua să 
meargă în josul pantei colinei Viminal, după care părăsi 
cartierul Subura şi începu să urce strada care ducea în sus, 
pe Colina Quirinal, unde locuiau câţiva dintre cei mai bogaţi 
cetăţeni ai Romei, cu marile lor case amestecate printre 
locuinţele mai modeste ale celor mai puţin înstăriți şi ale 
celor care cumpărau în zonă doar pentru a se bate pe umăr 
cu sus-puşii. 

Ultimele raze palide ale apusului făcuseră loc nopţii şi tot 
mai puţini oameni se aflau pe străzi acum. Lurco o luă pe o 
stradă care şerpuia printre câteva dintre reşedinţele mai 
mari. Pereţii simpli, întrerupţi doar de intrările impozante şi 
ferestruicile înguste, erau înşelători. În spatele scândurilor 
groase ale porţilor care dădeau spre stradă se aflau 
reşedinţe complicate şi frumos decorate, întinzându-se mult 
în spatele drumului. Casele cele mai mari aveau, probabil, şi 
grădini înflorite, şi poate chiar şi fântâni. 

În cele din urmă, Lurco se opri în faţa uneia dintre 
intrările mai modeste şi îşi aranjă pelerina înainte să urce 
treptele şi să bată la uşă. Cato îl trase pe Macro în arcada 
intrării unei prăvălii închise, care le permitea să aibă o 
vedere clară asupra casei, fără a se expune privirii lui 


Lurco, dacă acesta s-ar fi uitat înapoi, în josul străzii. Îl 
priviră pe centurion bătând din nou şi, o clipă mai târziu, 
grilajul din fier al uşii se întredeschise. Urmă un scurt 
schimb de cuvinte, spuse pe un ton prea jos pentru ca 
Macro şi Cato să le poată auzi, şi apoi uşa se deschise. 
Lurco intră şi uşa se închise cu fermitate, urmată de un 
scrâşnet greoi, de un zăvor din fier tras. Strada era liniştită, 
exceptând o siluetă îndepărtată, mult mai în susul drumului, 
care dispăru din vedere, de asemenea, în întunericul care 
se aduna. 

— Acum ce? întrebă Macro. Aşteptăm până iese iar? 

— Corect. Şi vedem dacă recunoaştem vreun chip care 
intră sau iese. 

Macro îşi frecă mâinile. 

— Ar putea dura ore. 

— Mai mult ca sigur. 

— Rahat. Va fi o noapte rece. 

Cato clătină din cap, reprimându-şi dorinţa de a-i spune 
lui Macro să nu mai afirme ceea ce oricum era evident. 
Rămăseseră tăcuţi o vreme, apoi Macro începu să-şi mişte 
picioarele, pentru a încerca să le încălzească. Amplificat de 
arcadă, zgomotul făcut de ţintele de pe tălpi lovind lespezile 
de piatră ale pragului prăvâăliei părea asurzitor. Cato se 
întoarse spre el cu o încruntătură. 

— Destul! Ne vei da de gol. 

— Cui? 

Macro făcu un gest iritat spre strada goală. 

Cato îşi strânse buzele pentru o clipă, apoi răspunse cât 
de calm putu: 

— Ar fi folositor să aflăm cine e proprietarul casei. De ce 
nu cercetezi împrejur, în timp ce eu supraveghez intrarea? 
Vezi dacă nu găseşti pe cineva care ştie. 

Macro se uită la el cu îndoială. 

— Dacă Lurco iese când sunt eu plecat? 

— Nu a intrat de prea mult timp. Bănuiesc că va mai 
rămâne o vreme. Dacă apare, atunci îl urmăresc eu şi 


încerc să-l prind singur, apoi ne întâlnim la ascunzătoare. 
Să nu întârzii nici tu prea mult. 

— În regulă. 

Macro se ridică de pe zidul arcadei, de care se sprijinise, 
şi îşi întinse spatele. Cu o privire scurtă aruncată în ambele 
direcţii, pentru a se asigura că nu se afla nimeni în preajmă, 
Macro ieşi pe drum şi apoi se grăbi să treacă pe partea 
cealaltă. Se îndreptă spre intrare şi nu se opri când trecu 
prin faţa ei. Puțin mai departe, se afla o alee îngustă care 
mergea pe o latură a casei; o luă pe acolo şi dispăru din 
vedere. 

Cato scoase un oftat de uşurare. Macro era un bun 
soldat, dar îndatoririle clandestine, care cereau răbdare, nu 
se numărau printre punctele sale tari. Cato se făcu mic în 
umbră şi se rezemă cu spatele de uşa prăvăliei. 


Aleea abia dacă avea un metru lăţime, iar Macro bănuia 
că era folosită mai degrabă ca pasaj de serviciu, împărţit 
între casa în care intrase Lurco şi vecini. Zidurile se ridicau 
înalte, de ambele părţi, lăsând să treacă doar o fâşie 
îngustă de întunecime din cerul nopţii. Deşi pământul era 
murdar sub picioarele sale, Macro era foarte conştient de 
zgomotul pe care îl făceau cizmele sale pe măsură ce 
înainta pe alee şi încerca să păşească pe cât de uşor putea. 
Îşi trecu o mână peste perete, pipăind cu vârfurile 
degetelor crăpăturile din tencuială şi bucăţile de cărămidă 
care ieşeau la suprafaţă. Cam la vreo cincizeci de paşi, 
aleea ajungea la o uşiţă, iar el încercă uşor clanţa, dar era 
încuiată. Macro continuă încă puţin şi apoi auzi nişte voci, o 
amestecătură veselă de conversații şi râsete. Un moment 
mai târziu, sunetele unui flaut se adăugară zgomotului 
petrecerii. Se auzea din apropiere, ceva mai în faţă, iar 
Macro văzu că zidul cobora brusc, la doar jumătate din 
înălţime, iar partea principală a casei făcea loc grădinilor. 

Se grăbi mai departe, iar sunetele din cealaltă parte a 
zidului acoperiră zgomotele făcute de cizmele lui. Puțin mai 


în faţă, Macro putu vedea coroana înaltă a unui plop 
ridicându-se deasupra zidului şi se îndreptă spre el. Dacă ar 
fi putut să se urce pe zid, atunci copacul i-ar fi oferit o 
ascunzătoare, în timp ce el putea să privească peste zid, 
cugetă el. De acolo l-ar fi putut spiona pe Lurco şi ar fi 
putut vedea cu cine vorbea. Iotuşi, zidul se ridica 
aproximativ la trei metri deasupra străzii, iar Macro şuieră 
amărât. Privind în jur, nu văzu nimic pe care să-l poată 
folosi pentru a se sălta. Cu un mormăit resemnat, se căută 
sub mantie şi scoase sabia, apoi testă suprafaţa peretelui cu 
vârful. Tencuiala se sfărâma uşor, iar cărămizile de 
dedesubt erau suficient de moi pentru ca Macro să 
cioplească o scăriţă. Se mişcă repede, săpând câteva trepte 
până la înălţimea unde ar fi trebui să poată ajunge pe 
creasta zidului. 

Băgând sabia în teacă, Macro se ridică şi începu să se 
caţere cu grijă, strâmbându-se când degetele i se încordau 
să se apuce de găurile tăiate în grabă. Îşi trase cuțitul şi 
mai lucră la punctele de sprijin pentru mâini, înaintând 
constant spre vârful zidului. În cele din urmă, reuşi să 
atingă creasta şi se prinse de margine. Cu cuțitul în teacă, 
Macro îşi săltă trupul, cu cizmele zbătându-se în încercarea 
de a-l ajuta să-şi ridice greutatea, până ce trunchiul ajunse 
să i se odihnească pe marginea peretelui. Macro se opri 
pentru a-şi trage respiraţia, cu inima bătându-i tare de la 
efortul depus pentru a se căţăra. Crengile plopului îl 
ascundeau de invitaţii la petrecere aflaţi în grădină şi, când 
fu gata, Macro îşi aruncă picioarele în sus şi se lăsă în faţă 
pentru a vedea mai bine grădina împrejmuită de ziduri. 

Arbuşti tăiaţi şi tufişuri cu diferite forme înconjurau o 
zonă pavată, în jurul unui iaz oval. Ici şi colo se vedeau 
sculpturi aşezate în vârful unor mici coloane din marmură. 
Chiar dacă era o noapte răcoroasă, oaspeţii casei stăteau 
afară, încălziţi şi luminaţi de mangalurile aşezate pe 
pietrele de pavaj din jurul iazului. Se aflau cel puţin o sută 
de oameni la petrecere, estimă Macro. Majoritatea bărbaţi 


tineri, precum Lurco, înveşmântaţi în haine scumpe. Printre 
ei mai erau şi câteva femei, în tunici scurte, îmbrăcămintea 
obişnuită a prostituatelor. Cei mai mulţi erau machiaţi 
strident strălucitor, cu feţele pudrate cu alb şi ochii 
subliniaţi cu fard, iar părul le era aranjat cu grijă în bucle şi 
zulufi. Sclavi se mişcau prin mulţime, purtând urcioare cu 
vin fiert, care lăsa în urmă fuioare subţiri de aburi. Macro 
îşi linse buzele la vederea acestora, sperând că poate va 
avea posibilitatea să pună cât mai repede mâna pe un 
urcior, la Râul de vin, când el şi Cato îşi vor termina 
îndatoririle din acea seară. 

Macro se lăsă puţin mai pe margine, ca să poată vedea 
mai bine, stând pitit pe creasta zidului, acolo unde una 
dintre crengile plopului se întindea peste alee. Căută prin 
mulţime după Lurco şi îl găsi cu uşurinţă, în mantia sa 
albastră, stând cu un grup de tineri de vârsta lui, înghesuiți 
în jurul unui mangal, în timp ce beau. Centurionul rânjea, 
pe când el şi tovarăşii săi îl ascultau pe unul dintre ei, care 
stătea cu spatele la Macro. Vasul cu jăratic îi sublinia 
profilul, ascuţit, pe când acesta gesticula cu mâinile, iar 
ceilalţi râdeau tare. 

După ce îl găsi pe Lurco, Macro îi cercetă metodic pe 
ceilalţi invitaţi şi aproape se convinsese că nu era niciun 
chip pe care să-l fi recunoscut, când privirea i se fixă pe 
două femei care stăteau la distanţă de restul, vorbind 
animate, în nuanţa de un roşu pal aruncată de cel mai 
apropiat mangal. Macro privi intens, forţându-şi ochii 
pentru a vedea mai bine. Nu era nicio îndoială, femeia din 
stânga era Agrippina. Ce caută aici? Macro o urmări pentru 
un moment, înainte să-şi îndrepte atenţia spre însoţitoarea 
ei, o femeie înaltă, suplă, cu părul negru pieptănat într-un 
coc nepretenţios. Era ceva familiar la ea, dar Macro nu 
putu să-şi dea seama ce şi se încruntă de la efortul de a 
încerca să-şi amintească, dar apoi renunţă. Văzuse destul 
din punctul unde stătea şi încă mai trebuia să descopere 
identitatea proprietarului casei. 


Macro se răsuci şi îşi aruncă picioarele cu grijă peste 
marginea zidului, înainte să-şi dea drumul în jos. Încercă să 
pipăie găurile pe care le săpase mai devreme în cărămizi, 
dar cizmele sale refuzau cu încăpățânare să le găsească. Cu 
mâinile obosite, Macro trase aer în piept şi se lăsă să cadă 
pe alee. Ateriză într-o poziţie ciudată şi căzu greoi în fund, 
lovindu-se la şira spinării. 

— Mama mă-sii! 

Macro se chinui să se ridice în picioare şi se frecă pe 
spate, apoi continuă în josul aleii, spre partea din spate a 
casei, unde ştia că trebuiau să se afle încăperile sclavilor. 
Cu o petrecere în plină desfăşurare, exista posibilitatea ca 
însoțitorii unora dintre invitaţi să aştepte încă acolo, în 
odăile care se aflau întotdeauna la capătul îndepărtat al 
caselor opulente, ţinuţi la o aruncătură de băț de cei pe 
care îi serveau. Puțin mai în faţă, aleea se termina, iar 
Macro putea auzi altfel de voci acum. Conversaţii potolite, 
cărora le lipsea tonul îndrăzneţ al oaspeţilor de la 
petrecere. Macro îşi aranjă mantia, astfel încât să ascundă 
sabia cât de bine putea şi apoi se uită pe după colţ. Era o 
stradă mai mare, care trecea printre şirurile de vile 
frumoase. Desigur, era şi o poartă deschisă în spatele casei, 
luminată de flăcările torţelor aşezate în suporturi din fier, 
de o parte şi de alta. Câteva litiere erau aliniate pe stradă, 
purtătorii lor stând ghemuiţi pe mantii, lângă perete, în 
încercarea de a se încălzi, în timp ce aşteptau ca stăpânii 
lor să părăsească petrecerea. Doi bărbaţi masivi, cu 
ciomege, stăteau de veghe la poartă. 

Trăgând adânc aer în piept, Macro păşi pe stradă şi se 
apropie de poartă cu îndrăzneală. Străjerii îl priviră cu vag 
interes. Macro ridică o mână în semn de salut. 

— Bună seara! Se forţă să zâmbească. Aveţi o petrecere 
în desfăşurare înăuntru? 

Unul dintre paznici păşi înainte şi cântări bâta cu mâna, 
astfel că partea mai groasă îi rămase în mâna liberă. 

— Cine vrea să ştie? 


Macro se opri la mică distanţă în faţa lui şi se încruntă: 

— Acesta e un ton neprietenos, amice. Doar am pus o 
întrebare. 

Pe faţa paznicului nu se putea citi nimic. 

— Aşa cum am spus, cine vrea să ştie? 

— Destul de corect. Macro ridică din umeri şi se împunse 
cu un deget. Marcus Fabius Felix mă numesc, garda 
personală a numitului Aufidius Catonius Superbus, care a 
reuşit să se furişeze din casa tatălui său pentru a se alătura 
prietenilor săi la o petrecere de pe Quirinal. Dobitocul aici 
prezent a fost trimis de prea-iubitorul său tată pentru a-l 
aduce pe tânărul Aufidius acasă. Deci, îl aveţi acolo 
înăuntru? 

— Nu ştiu, răspunse paznicul plat. Şi nici nu-mi pasă. 

— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta, prietene. Macro încercă să 
pară rănit. Eu sunt cel care ar trebui să se simtă ofensat, 
mergând în sus şi-n jos pe străzile astea afurisite cea mai 
mare parte a după-amiezii şi serii. Aceasta este singura 
petrecere peste care am dat, aşa că fă-ne amândurora o 
favoare şi lasă-mă să-mi iau băiatul acasă. 

— Nu se poate face, prietene, răspunse paznicul cu o 
urmă de zâmbet. Aşa că dispari. 

— Să dispar? Ochii lui Macro se măriră. Nu e nevoie de 
asta. Îmi fac doar datoria. De ce nu intri să-l întrebi pe 
stăpânul tău, oricare ar fi numele lui, dacă băiatul meu se 
află aici? Poţi să faci măcar atât pentru mine, nu? 

— Nu sunt sclavul tău, mârâi paznicul. Nu sunt la 
cheremul tău. Iar stăpânul nu va dori să-l deranjez în timpul 
unei petreceri. 

— E genul ţâfnos, nu? întrebă Macro compătimitor. 

Pentru o clipă, expresia paznicului trădă o urmă de 
nelinişte. Plescăi din limbă: 

— Seneca e în regulă. E prietena aia a lui - târfa. Dacă 
cineva îi întrerupe noaptea, atunci îi va biciui spatele cât ai 
clipi. Seneca va avea grijă de asta. I se supune ca un câine. 


— Asta e dur. Macro clătină din cap, apoi îl înclină uşor 
într-o parte, de parcă s-ar fi gândit. Bine atunci, voi trece 
locul ăsta cu vederea. Îi voi spune stăpânului că nu am 
putut găsi petrecerea. 

— Aşa ar fi cel mai bine, pentru noi toţi, zise paznicul cu 
uşurare. Apoi chipul îi deveni iar dur şi lăsă bâta să i se 
bălăbâne. Aşadar, vezi-ţi de drum. 

Macro clătină din cap şi păşi înapoi spre mijlocul străzii, 
apoi se îndepărtă. Trecu prin spatele a încă două case, 
înainte să o ia pe o altă alee pentru a i se alătura lui Cato. 

— Ai descoperit ceva? întrebă Cato. 

— Destule, rânji Macro. Casa îi aparţine profesorului lui 
Nero. 

— Seneca? 

Cato expiră cu zgomot. 

— Şi nu numai asta. Am văzut-o pe soţia împăratului 
acolo, printre invitaţi. 

— Ai văzut asta? Cum? 

Macro îi explică cum se urcase pe zid şi apoi se apropiase 
de paznicii de la poarta din spate. 

— Asta ar trebui să spulbere orice posibilă legătură între 
Lurco şi Eliberatori, răspunse Cato. Agrippina şi acoliţii ei 
nu favorizează întoarcerea la republică mai mult decât 
Claudius. 

— Dacă nu cumva Lurco îi spionează pentru Eliberatori, 
sugeră Macro. 

— Atunci de ce ar vrea Sinius să-l ucidă? 

Macro se strâmbă şi se ocări pe el însuşi pentru că nu 
putuse nici măcar o dată să fie pe subiect. 

— Bine. Atunci poate îl vor mort pentru că e unul dintre 
acoliţii Agrippinei. 

— Sau poate e pur şi simplu o coincidenţă faptul că Lurco 
se află aici. L-ai văzut discutând cu ea? Sau cu Seneca? 

— Nu. 

— Hmmm... 


Amândoi bărbaţii rămaseră tăcuţi pentru o clipă, după 
care Cato şuieră a frustrare. 

— Nu mă descurc prin toate astea. În ce belea ne-a băgat 
Narcissus de data asta? Nu există nicio îndoială despre 
existenţa unei conspirații... sau poate chiar mai multe. 

— Ascultă, Cato, gemu Macro. Toate astea îmi dau dureri 
de cap. Ce vrei să spui cu „mai multe conspirații”? 

Cato încercă să pună cap la cap informaţiile pe care le 
primiseră de la Narcissus la începutul misiunii lor cu tot 
ceea ce descoperiseră ei de atunci. 

— Ceva nu se leagă în toate astea. Sunt prea multe 
contradicții şi prea multe lucruri care pur şi simplu nu au 
sens. Se opri şi se uită spre prietenul său cu un zâmbet 
întristat. Aveai dreptate că asemenea misiuni nu sunt bune 
pentru noi. Dă-mi militărie adevărată oricând. 

Macro îl plesni din toată inima peste spate. 

— Ştiam eu că voi face un profesionist din tine! Vino, să-i 
spunem lui Narcissus că ne-am săturat de rahaturile lui şi 
că vrem să ne întoarcem acolo unde ne e locul. În legiune. 
Chiar dacă asta înseamnă să nu primim promovarea. 
Trebuie să fie ceva mai bun decât asta, decât să ne furişăm 
pe străzi întunecate, într-o noapte rece, spionând, încheie 
el, cu vocea plină de o dezaprobare care se apropia de 
dezgust. 

— Aş vrea să fie atât de simplu. Narcissus nu ne va lăsa 
să plecăm atât de uşor. lar tu ştii asta, zise Cato cu 
amărăciune. Nu avem nicio altă posibilitate în această 
privinţă. Trebuie să ducem totul până la capăt. Se aplecă 
înainte şi privi spre intrarea casei. Între timp, îl aşteptăm 
pe Lurco să iasă. 


Ceasurile nopţii treceau abia târându-se, pe când ei 
stăteau în umbra arcadei. Cato simţea frigul mai aprig 
decât prietenul său şi membrele îi tremurau în ciuda 
eforturilor pe care le făcea pentru a le ţine nemişcate. 
Stătea pe o piatră rece, cu mantia înfăşurată în jurul său şi 


cu braţele încolăcite strâns peste genunchi. Strada 
rămăsese liniştită şi pustie, cu excepţia trecătorilor 
ocazionali şi a unei căruţe cu coviltir, care se rostogolise de- 
a lungul drumului, în direcţia Forumului. Când şi când, se 
mai auzeau râsete slabe sau ovaţii dinspre petrecăreţii din 
grădină. Un mic grup de tineri şi tinere îşi făcuseră 
apariţia, gălăgioşi şi răguşiţi, dar se împleticiseră mai 
departe. Cato se uitase la ei pentru o clipă, dar niciunul 
dintre ei nu purta mantia albastră, atât de distinctă. 

Macro se foi. 

— Dacă Lurco nu va fi singur atunci când va ieşi? Dacă se 
mai duc şi altundeva după aceea? 

— Atunci îi urmărim şi aşteptăm iar. La un moment dat va 
trebui să se îndrepte înapoi spre tabără. 

— La fel şi noi. 

— Dacă ajungem la timp pentru adunarea de dimineaţă, 
nu va fi nicio problemă. 

— În afară de faptul că vom fi îngheţaţi şi cumplit de 
obosiţi. 

Cato se întoarse spre el şi îi zâmbi subţire. 

— Nu-i ceva cu care să nu fim obişnuiţi. 

— Grrrr... mârâi Macro iritat. 

Mai mulţi invitaţi începuseră să părăsească incinta, iar 
litierele lor apărură de pe aleea laterală, conduse de sclavi 
care purtau torţe, pentru a lumina drumul spre casă. Cei 
doi bărbaţi din arcada de peste stradă cercetară, cu nervii 
încordaţi, petrecăreţii care părăseau reşedinţa. 

— Fac pariu că Lurco e ultimul nenorocit care va pleca, 
bubui Macro. Aşa noroc avem noi. 

— Şşşt! şuieră Cato, întinzându-şi gâtul în faţă. Iată-l! 

Doi bărbaţi stăteau pe treptele de la intrarea în casă. 
Lurco era destul de vizibil, în mantia sa albastră, chiar şi 
fără să aibă gluga dată pe spate pentru a-i arăta chipul. 
Celălalt bărbat purta o mantie neagră simplă, cu gluga 
trasă destul de mult pe faţă pentru a-i ascunde trăsăturile. 


Coborâră pe stradă şi porniră spre Forum, în direcţia 
arcadei unde se ascundeau Cato şi Macro. 

Cato se lipi de perete, iar Macro se ghemui jos, lângă uşă. 
Cato îşi simţea inima bătând cu putere şi îşi controlă 
respiraţia, în cazul în care valurile de aburi expiraţi le-ar fi 
putut trăda prezenţa. Cizmele bărbaţilor care se apropiau 
răsunau din pereţii clădirilor de pe ambele părţi ale străzii. 
Vorbeau tare, în felul celor care au băut prea mult. 

— Reuşită petrecere, zise Lurco. Seneca ăsta ştie cum să 
distreze cu stil. 

— Stil? pufni însoţitorul centurionului. Vinul a fost bun, 
dar mâncarea mizerabilă şi am văzut târfe mai bune. 

— Ah... ăăă... da. Eu, de fapt, vorbeam de Seneca însuşi. 
Un adevărat povestitor. 

— Prostii. Încă un prefăcut care crede că se află ceva mai 
sus decât noi, doar pentru că poate înjura în greacă. Cât 
despre stricata aia, Agrippina... Sunt destul de deschis la 
minte, Lurco, dar femeia aia este de nesatisfăcut. Oricine, 
de la un sclav până la boşorogul ăla sulemenit de Seneca, e 
bun pentru ea. 

Urmă o scurtă pauză, în timp ce treceau pe lângă Cato şi 
Macro, şi apoi Lurco continuă cu glas scăzut: 

— Aş avea grijă să nu spun astfel de lucruri. Vorbeşti ca 
un trădător, mai ales când o spui în faţa unui ofiţer al Gărzii 
Pretoriene. 

— Pfui, nu sunteţi decât nişte soldaţi simulaţi. Am văzut 
oameni mai buni decât voi în cele mai proaste centurii din 
Legiunea a II-a, iar asta ar trebui să spună ceva... 

Vocile li se stinseră pe măsură ce mergeau în josul străzii. 
Macro îl apucă pe Cato de braţ şi îi şopti imperios: 

— Vocea aia. Ştii cine era? 

Cato aprobă din cap. 

— Vitellius. 

— Ce facem? Nu putem risca să ne recunoască 
nenorocitul ăla. 

— Haide! Cato se ridică. Nu trebuie să-i pierdem. 


Înainte ca Macro să poată protesta, Cato porni pe urmele 
celor doi, mergând prin umbrele de pe marginea drumului. 
Cu un blestem mut, Macro îl urmă. Păstrară distanţa, astfel 
încât paşii lor să nu poată fi auziţi de cei aflaţi în faţa lor. Pe 
când Lurco şi Vitellius mergeau spre ieşirea din cartierul 
Quirinal, Lurco încetini şi se îndreptă spre zidul unei case, 
chiar înainte de intersecţie. Îşi ridică poalele pelerinei şi 
bâjbâi prin tunica de dedesubt. 

— Ia-o înainte, Vitellius. Te prind din urmă. 

Celălalt bărbat aruncă o privire înapoi şi clătină din cap, 
apoi dădu colţul, lăsându-l pe Lurco să ofteze de uşurare, 
când urina se împrăştie la baza zidului. 

— Asta ar trebui să fie suficient, decise Cato. Hai să 
punem mâna pe el acum, cât încă e singur. 

Macro aprobă din cap şi duse mâna la măciucă, în timp 
ce amândoi îşi grăbiră pasul, mergând pe cealaltă parte a 
străzii, până când ajunseră aproape în dreptul lui Lurco. În 
ultima clipă, se năpustiră peste strada pietruită, iar 
centurionul se întoarse greoi, la auzul zgomotului brusc. 
Cato îşi împinse umerii cu putere, trântindu-l de perete. 
Lurco icni de durere când i se tăie respiraţia. Macro îşi roti 
măciuca, lovindu-l peste ceafă pe centurion, iar picioarele 
acestuia cedară şi se prăbuşi în băltoaca pe care tocmai o 
făcuse. 

Cato respira greoi, iar inima îi bătea repede. Fusese mai 
uşor decât se aşteptase. Acum trebuia să-l predea pe Lurco 
în mâinile lui Septimus, la casa conspirativă. 

— Hai să-l ridicâăm! Ajută-mă. 

Se aplecară şi îl traseră în sus, între ei, pe centurionul 
inconştient, aruncând câte un braţ de-al lui peste umărul 
fiecăruia dintre ei. 

— Gata? întrebă Cato moale. 

— Da. 

— Hai să plecăm de aici înainte să vină Vitellius să-l 
caute. 


Nu merseseră mai mult de câţiva paşi, când o voce strigă 
în spatele lor. 

— Ce faceţi aici, mă!? 

Cato se uită repede în jur şi îl văzu pe Vitellius stând la 
colţul intersecţiei, nu mai departe de zece paşi. Chiar dacă 
era noapte, cerul era limpede şi strălucirea stelelor oferea 
suficientă lumină cât să le dezvăluie chipurile. 

Vitellius păru confuz pentru o clipă, apoi falca îi tremură 
o fracțiune de secundă înainte să strige cu uimire: 

— Voi! 


CAPITOLUL 16 


Macro fu primul care rupse vraja. Dădu la o parte mâna 
lui Lurco şi se întoarse, în timp ce îşi căuta măciuca prin 
mantie. O avu în mână înainte să facă primul pas spre 
Vitellius. Fostul tribun era prea uluit ca să mai reacționeze 
şi încă se mai împleticea după vinul pe care îl consumase. 
Chiar şi aşa, se feri atunci când măciuca lui Macro tăie 
aerul, iar impulsul o trimise direct într-o clădire. 
Încheieturile de la degetele lui Macro trosniră pe cărămizi, 
iar el scoase un strigăt strangulat de furie şi durere, în timp 
ce Vitellius se împleticea înapoi. Cato îl lăsă jos pe Lurco şi 
se întoarse să îşi ajute prietenul, dar Macro atacă, 
împingându-l pe Vitellius în piept cu mâna liberă şi 
trimiţându-l pe spate, direct pe pietrele de pavaj. 

— Ajutor! se tângui Vitellius. Ajutaţi-mă! 

Macro se aruncă asupra lui, scoţându-i aerul din plămâni. 
În acelaşi timp, îşi trase înapoi mâna însângerată în care 
ținea măciuca şi o aruncă plin de răutate spre capul lui 
Vitellius. Cel din urmă simţi mişcare şi se dădu înapoi, 
primind lovitura în umăr. 

— Offf, ia-o odată! mârâi Macro în timp ce îşi arunca bâta, 
apoi îşi făcu mâna pumn şi îl pocni pe celălalt bărbat direct 
în obraz. 

Capul lui Vitellius lovi pământul de dedesubt, iar el 
rămase ţeapăn, cu mâinile căzute dezordonat peste piept. 
Macro îşi trase mâna înapoi, ca să lovească din nou, dar 
văzu că Vitellius era inconştient. Macro se căzni să se ridice, 
gâfâind. Cato stătea de partea cealaltă a omului doborât, 
holbându-se în jos. 

— Grozav! zise Macro. Acum ce facem? 

— Ne-a văzut. Ştie că ne aflăm la Roma. Nu-l putem lăsa 
să vorbească. 

— Aşadar... Macro zâmbi cu cruzime şi îşi trase 
pumnalul. Întotdeauna am sperat că se va ajunge la asta. 


— Ce faci aici!? 

Cato îl apucă de braţ. 

Macro se întoarse spre el cu o expresie surprinsă: 

— Putem scăpa de el o dată pentru totdeauna. Ştii ce a 
făcut, nouă şi altora. Nu cred că mai există alt om care să 
merite ca el un cuţit între coaste şi apoi să fie lăsat să 
sângereze în vintre. 

— Nu. Cato clătină din cap. Ăsta nu e unul dintre ordinele 
noastre. 

— Atunci e un bonus. 

Macro îşi eliberă braţul. 

— Nu. Gândeşte-te, Macro. Martorii l-au văzut plecând 
împreună cu Lurco. Narcissus va auzi despre asta. Dacă va 
fi găsit mort, atunci secretarul va şti că noi am făcut-o. 

— Şi? Nu-i este prieten nici lui Narcissus. 

— Asta nu înseamnă că Narcissus nu va folosi treaba asta 
împotriva noastră. Nu-l poţi omori pur şi simplu pe fiul 
unuia dintre cei mai influenţi bărbaţi din Roma fără să 
existe niciun fel de consecinţe. 

Macro rămase tăcut. 

— Atunci hai să-l facem să dispară. Îl aruncăm în Marele 
Canal. 

— Şi dacă trupul său este găsit şi recunoscut? 

Macro îşi ridică pumnalul. 

— Pot să mă asigur că nu va fi recunoscut. 

— Pune ăla la o parte, Macro, zise Cato cu fermitate. 
Trebuie să-l luăm cu noi. 

— Rahat! mormăi Macro. Nu va fi prea uşor să-i cărâăm pe 
amândoi. 

— Ne descurcăm noi. Stai de pază până mă ocup eu de 
ei. 

Cato scoase nişte sfori groase şi nişte bucăţi de pânză din 
tolba pe care o purta sub mantie. Legă mâinile celor doi 
bărbaţi şi apoi le îndesă pânza în gură. Nu era nimeni prin 
preajmă şi doar zgomotele familiare ale capitalei rupeau 
liniştea. Cato îl ridică pe Vitellius pe umerii lui Macro şi apoi 


îl luă pe Lurco, care nu era aşa de corpolent precum 
tovarăşul său. 

— Gata? întrebă el. Să mergem! 

Mai erau cel puţin opt sute de metri până la 
ascunzătoare, iar ei mergeau pe marginea străzilor, 
cocoşaţi sub poverile lor. La un moment dat, Vitellius începu 
să geamă, iar Macro fu nevoit să-l lovească cu capul de zid 
ca să-l reducă la tăcere. 

— Nu te obişnui cu asta, îl avertiză Cato, în timp ce 
continuau să meargă în josul pantei, prin cartierul Subura. 

Chiar înainte să ajungă la casă, dădură peste un grup de 
tineri scandalagii şi trebuiră să inventeze o poveste despre 
camarazii lor, care nu ţineau prea bine la băutură. Cele 
două grupuri se despărţiră cu râsete vesele. În cele din 
urmă, se împleticiră în insula şi îl lăsară pe Vitellius în 
vestibul, apoi se trudiră să îl care în sus pe scări pe 
centurion. Septimus le deschise uşa, intrând cu spatele în 
încăperea care era luminată de o lampă cu ulei. 

— Bună treabă! 

Clătină din cap aprobator, pe când se ducea să închidă 
uşa. 

— Aşteaptă, icni Cato. Încă unul... mai trebuie să-l 
aducem. 

— Încă unul? Despre ce vorbiţi? 

— Îţi explicăm mai târziu... Vino, Macro. 

Când se întoarseră cu Vitellius, agentul imperial se holbă 
surprins la cel de-al doilea trup, apoi păru şocat, când îi 
recunoscu trăsăturile. 

— Sunteţi nebuni? Zeilor, ştiţi cine este? Ce mama mă-sii 
caută aici? 

— Era cu Lurco... când l-am luat, începu Cato să explice 
trăgându-şi sufletul. Nu am avut de ales. 

— Nu trebuia să-l aduceţi aici. De ce nu l-aţi lăsat pe 
stradă? 

— Ne-a recunoscut. 

— Cum? 


Cato schimbă o privire prudentă cu Macro, apoi 
răspunse: 

— Să înţeleg că Narcissus nu ţi-a spus nimic despre 
trecutul nostru. 

— Doar ce trebuia să ştiu, răspunse Septimus băţos. În 
meseria mea, e periculos să deţii prea multe informaţii. 

— În acest caz, e suficient pentru tine să ştii că am luptat 
alături de Vitellius în Legiunea a II-a, în Britannia. Nu am 
căzut de acord în privinţa câtorva chestiuni. 

Macro chicoti. 

— Asta ca s-o spunem al naibii de indulgent. 

— În orice caz, continuă Cato, nu ne putem permite să-l 
lăsăm liber. Poate face legătura între noi şi dispariţia lui 
Lurco. Până ce ne vom termina treaba, trebuie ţinut ascuns. 
Va trebui să meargă cu Lurco. 

— Sau am putea să ne descotorosim de el, sugeră Macro 
şi apoi ridică o mână pentru a-l linişti pe Cato, atunci când 
acesta îi aruncă o privire. Doar încercam să arăt care ne 
sunt opţiunile. 

Septimus pufâi nervos. 

— Lui Narcissus nu-i va plăcea asta. Lucrurile deja ne 
scapă de sub control. Trebuie să ne ocupăm de Vitellius. 

Se auzi un geamăt, iar cei trei bărbaţi se întoarseră, 
văzând că Vitellius începuse să se mişte. 

— Trebuie să-l legăm la ochi, îi zise Cato încet lui 
Septimus. Deja a văzut mai mult decât trebuia. Nu trebuie 
să poată să te identifice. 

— În regulă. Ocupă-te de asta şi du-l în camera cealaltă, 
în timp ce noi vorbim cu Lurco. Trebuie să aflăm ce ştie 
despre urzeala Eliberatorilor. 

Macro îşi scoase pumnalul şi tăie o fâşie din mantia lui 
Vitellius, pe care o înfăşură de două ori în jurul feţei 
acestuia, după care o legă strâns. Apoi îşi puse mâinile sub 
umerii fostului tribun şi îl târî până în camera cealaltă, unde 
îl aruncă pe podea. Şocul impactului îl trezi pe deplin pe 


Vitellius, care începu să bolborosească în căluş, pe când se 
zvârcolea pe jos. Macro îi puse cizma pe umăr. 

— Nu mişca, mârâi el, şi s-ar putea să te las să trăieşti. 
Dacă ne faci probleme, jur pe toţi zeii, o să-ţi iau gâtul. Ai 
înţeles? 

Celălalt bărbat încetă să se mai zbată şi rămase nemişcat, 
cu pieptul ridicându-se şi coborând. Clătină din cap. 

— Uite un bun patrician, zise cu dispreţ Macro. 

Se întoarse şi reveni în cealaltă încăpere, unde Cato şi 
Septimus îl sprijiniseră pe celălalt prizonier de perete. 
Septimus îşi trase gluga, pentru a-şi ascunde trăsăturile. 
Lurco gemea slab, iar Cato se întinse în faţă pentru a-i 
trage căluşul din gură. Centurionul vărsă şi un danf de 
acreală îl lovi pe Cato drept în faţă. Lurco bâiguia 
incoerent, ochii i se agitau, iar Cato îi trase o palmă. 

— Haide! Trezeşte-te! 

— Ahhhh... Ce? 

Lurco clipi şi îşi dădu capul pe spate, lovindu-se de perete 
cu un trosnet puternic. Se cutremură şi gemu de durere. 

— Ei, grozav! mormăi Macro. Exact ce ne trebuia acum, 
ca idiotul să leşine din nou. 

— Şşş! şuieră Cato iritat. Se aplecă şi îl scutură de umăr 
pe Lurco, cu duritate. Lurco... Centurion Lurco! 

Omul gemu şi deschise iarăşi ochii, clipind pe când se 
lupta să se concentreze. Se uită la chipurile celor din faţa 
sa, iar ochii i se măriră de uimire. 

— Vă cunosc! Bineînţeles că vă cunosc. Soldaţii Capito şi 
Calidus. Noii recruți. Se încruntă atunci când încercă să 
distingă chipul lui Septimus, care era umbrit de glugă, dar 
renunţă şi îşi concentră atenţia asupra lui Cato şi Macro. 

— Pe toţi zeii, vă voi crucifica pe amândoi pentru asta! 
Atacarea unui ofiţer superior şi răpirea lui. Nu vi se va 
arăta îndurare. 

— Taci din gură, se burzului Cato, ridicând pumnul 
ameninţător. Tu eşti cel aflat în necaz. Dacă nu ne vei 
răspunde sincer la întrebări. 


Pentru prima dată, Lurco păru nesigur, apoi speriat. 
Înghiţi nervos şi îşi linse buzele înainte să răspundă cu glas 
moale: 

— Întrebări? 

— Nu o face pe nevinovatul, se răsti Septimus. Ştim că 
faci parte din conspirație. 

Fruntea lui Lurco se încreţi. 

— Ce vrei să spui? Ce conspirație? 

Septimus îi dădu una în stomac, apoi, în timp ce Lurco 
căuta aer, îl împunse cu un deget: 

— Nu-ţi vom mai da avertismente. Noi întrebăm, tu 
răspunzi. Clar? 

— Da... şopti Lurco. Destul de clar. 

— Bine atunci. Un trădător, care a căzut recent în mâinile 
noastre, ne-a dat numele tău. Te-a numit înainte să 
terminăm cu el. A zis că eşti unul dintre capii complotului 
care urmăreşte să-l răstoarne pe împărat. 

— E o minciună! Lurco clătina din cap disperat. Nu sunt 
trădător. Pe numele lui Jupiter, am depus un jurământ de 
loialitate! 

— La fel ca bărbatul interogat. Asta nu l-a oprit să-l 
trădeze pe Claudius. Sau pe tine. 

— Nu. E o greşeală. 

— Destul de adevărat, zise Septimus şi dădu din cap spre 
Macro. Vezi ce poţi face ca să-i dezlegi limba... sau dinţii. 

— Plăcerea e de partea mea. 

Macro zâmbi cu răceală şi îşi strânse pumnii. Îl repezi pe 
dreptul în obraz, iar capul lui Lurco se dădu într-o parte. 
Un junghi arzător îi trecu lui Macro prin braţ, sporind 
durerea în urma contactului pe care îl avusese mai devreme 
cu peretele, când îl doborâse pe Vitellius. Lurco gemu. Se 
întoarse, ameţit, pentru a da iarăşi piept cu cei care-l 
interogau. Umbrele lor, distorsionate şi amenințătoare, 
jucau pe peretele îndepărtat al camerei. Scuipă o flegmă 
însângerată, apoi vorbi cu o sinceritate pasivă: 

— Sunt nevinovat, vă spun. 


— Înţeleg, rânji dispreţuitor Septimus. Atunci de ce ai 
fost numit drept trădător? 

— E-eu nu ştiu. Dar jur că e o minciună. 

— Pfff! Tu eşti un mincinos, Lurco. Şi unul destul de 
prost. Vreau adevărul. Macro! 

Ochii lui Lurco se îndreptară spre Macro, mari şi 
rugători. De data aceasta, Macro îl lovi cu stânga, iar Lurco 
primi lovitura chiar deasupra urechii, pe când încerca să-şi 
dea capul la o parte. Centurionul se cutremură, iar 
pleoapele i se zbătură pentru o clipă. 

— Vă rog... vă rog. Sunt nevinovat, bâigui el. 

Septimus îl privi în linişte o clipă, apoi se ridică în 
picioare, atât de înalt încât aproape lovi una din grinzile 
tavanului jos. Se mai uită pentru o vreme la centurion, apoi 
îşi frecă nasul. 

— Ce ziceţi, băieţi? E sincer cu noi? 

— Nu prea cred, răspunse Cato, cântându-i în strună. Îţi 
aminteşti cât a rezistat celălalt trădător până când a ciripit? 
E doar o chestiune de cât va trebui să-l batem până ce ne 
va da vreo informaţie. Hai să continuăm. 

— Plăcerea e a mea, mârâi Macro, aplecându-se în faţă, 
cu pumnii ridicaţi. 

— Vă rog din suflet! behăi Lurco. E greşit. Totul e greşit. 
Îi sunt loial lui Claudius. Sunt nevinovat. Trebuie să mă 
credeţi! 

— Nu, nu te credem. 

Macro îşi lipi palmele şi îşi trosni degetele, sperând că nu 
va fi nevoit să-l lovească din nou cu mâna bolnavă. 

— Priveşte lucrurile din perspectiva noastră, continuă 
Septimus pe un ton mai binevoitor. De ce te-am crede pe 
tine şi nu pe cel care ne-a dat numele tău? 

— Pentru că spun adevărul. Întrebaţi-l iar pe omul vostru. 
Întrebaţi-l de ce minte. 

— Din păcate, nu putem! A murit în timpul 
interogatoriului. 

Lurco păli. Când vorbi iar, glasul îi era implorator: 


— Uite, s-a făcut o greşeală. Omul pe care l-aţi interogat 
trebuie să fi înţeles greşit numele meu. 

— Nu, nu. Septimus plescăi din limbă. A fost foarte exact. 
Centurionul Lurco, Centuria a Vl-a, Cohorta a Ill-a din 
Garda Pretoriană. Tu eşti, nu? Nu e nicio greşeală. 

— Atunci... atunci trebuie să fi minţit. 

Septimus îi aruncă lui Cato o privire întrebătoare. 

— Ce părere ai? 

Cato se prefăcu că se gândeşte pentru un moment. 

— E posibil. Dar, atunci, mai e şi cealaltă chestiune. 

— Da? 

— Cealaltă chestiune pe care am descoperit-o. Faptul că 
centurionul Sinius îl vrea mort. Asta nu pare să aibă nicio 
logică. Foarte ciudat. 

— Da. Septimus clătină din cap. Ciudat. 

Lurco se uita de la unul la altul cu teamă crescândă. 

— Sinius mă vrea mort? Ce se petrece? 

— E simplu, zise Macro. Sinius ne-a ordonat să te ucidem. 

— Dar te-am adus aici, în schimb, continuă Cato. Deja 
ştim că Sinius face parte din conspirație. Problema care ne 
nedumereşte este de ce un complotist ar da ordine pentru 
uciderea altui complotist. N-ai vrea să ne lămureşti acest 
mister? 

— N-nu ştiu nimic despre asta. Lurco îşi ridică mâinile 
legate. Trebuie să mă credeţi. Vă implor. 

Macro îşi trosni degetele şi se uită la Cato, de parcă 
tocmai i-ar fi venit o idee: 

— Poate că trădătorii încearcă să-şi acopere urmele? 
Morţii nu spun nimic. 

— Dar eu nu sunt trădător! se smiorcăi Lurco. Nu fac 
parte din nicio conspirație. 

— Mai încet! mârâi Macro. Sau vei trezi pe toată lumea 
din afurisita asta de clădire. 

Lurco se supuse. 

Cato vorbi iar. 


— Dacă e adevărat, de ce crezi că te vor mort? Trebuie să 
existe un motiv. Ce ştii şi reprezintă un pericol pentru ei? 

— Nu ştiu. Jur că habar nu am. Vă rog să mă credeţi! 

Cei trei bărbaţi îl priviră în linişte, iar centurionul se 
chirci. Septimus trase aer puternic în piept, apoi îşi umflă 
obrajii. 

— Trebuie să discutăm. Duceţi-l în camera alăturată, 
împreună cu celălalt. 

Macro şi Cato îl apucară pe centurion de braţe şi îl târâră 
în a doua încăpere, unde îl aşezară lângă perete, în faţa lui 
Vitellius. Închiseră bine uşa în spatele lor şi apoi se 
apropiară de Septimus, pentru ca vorbele să nu le fie auzite 
de prizonieri. 

— Nu ştim mai multe decât înainte, conchise Septimus cu 
amărăciune. De ce l-ar vrea Eliberatorii mort? 

— Poate că fac doar o favoare gărzii imperiale, sugeră 
Macro ironic. Nu e cel mai bun ofiţer pe care l-am întâlnit. 

— Cred că o să facem rabat de la asta, replică Septimus, 
fără să-l cunoască suficient pe Macro pentru a fi sigur dacă 
voia doar să fie amuzant. 

Cato îşi trecu o mână prin păr. 

— Dacă există un motiv pentru care vor să scape de 
Lurco, atunci trebuie să fie legat de ceva ce ştie el sau 
pentru că stă în calea planurilor lor. Din puţinul pe care L- 
am scos de la el, se pare că nu ştie nimic despre 
conspirație. 

— Doar dacă nu cumva e un foarte bun actor, interveni 
Macro. 

— E posibil, admise Cato. Dar teama lui părea destul de 
reală. Dacă ştie ceva ce Eliberatorii cred că le-ar putea 
pune planurile în pericol, atunci mie îmi este foarte clar că 
Lurco habar nu are că ştie ceea ce ştie. 

Macro tresări. 

— Cum ai spus? 

— Nu contează, răspunse Cato, continuându-şi firul 
gândurilor. Dacă nu-l vor mort pentru a-i închide gura, 


atunci motivul trebuie să fie că reprezintă într-un fel un 
obstacol. Vor să-l înlocuiască. 

— Să-l înlocuiască? Septimus îl fixă cu privirea. De ce ar 
vrea să-l înlocuiască? 

Mintea lui Cato se lupta cu implicaţiile sugestiei sale. 
Dacă avea dreptate, atunci pericolul la adresa împăratului 
era destul de clar. 

— Deoarece comandă soldaţii pretorieni care stau cel mai 
aproape de împărat în acest moment. Dacă Eliberatorii pot 
aduce unul din oamenii lor ca să-l înlocuiască pe Lurco, 
atunci vor fi la o aruncătură de băț de Claudius. Suficient 
de aproape cât să încerce să-l ucidă. Are sens. Au încercat 
deja o dată, cu ambuscada în care a fost atras anturajul 
imperial, în ziua Jocurilor urcării pe tron. Data viitoare nu 
vor mai fi nevoiţi să treacă prin cordonul de străjeri ca să 
înfigă un cuţit în el. 

Septimus îl privi pe Cato pentru o clipă. 

— S-ar putea să ai dreptate... 

— Narcissus trebuie să-i scoată pe Lurco şi pe Vitellius 
din Roma şi să-i ţină ascunşi, continuă Cato. Apoi, vom 
aştepta să vedem cine va fi numit ca nou centurion al 
Centuriei a VI-a şi îl vom supraveghea cu mare atenţie. Vom 
vedea cu cine vorbeşte şi ne vom asigura că suntem destul 
de aproape de el ca să acţionăm de fiecare dată când 
centuria îl însoţeşte pe împărat. 

— Asta înseamnă să ne asumăm un risc destul de mare, 
zise Macro. Mă îndoiesc că Narcissus va fi de acord cu aşa 
ceva. De ce să nu-l arestăm pe înlocuitorul lui Lurco? Şi pe 
Sinius, că tot veni vorba? 

— Pentru că ne vor conduce spre restul conspiratorilor, 
vorbi Septimus înainte să poată Cato răspunde. Şi, să 
sperăm, ne vor conduce, de asemenea, spre ceea ce a mai 
rămas din tezaurul furat din convoi. 

— Aşa e, încuviinţă Cato. Se opri pentru o clipă. Dar avem 
o problemă mai urgentă de care trebuie să ne ocupăm până 
atunci: trebuie să ne asigurăm că grânele pe care le-a 


adunat Cestius încă se mai află în depozitul din apropierea 
Boariumului. Dacă putem confirma asta, atunci Narcissus 
poate pune mâna pe ele, iar împăratul poate începe să 
hrănească mulţimea. Odată ce oamenii vor avea burţile 
pline, îi vor oferi mulţumirile lor, şi nu ameninţări. Asta va 
da peste cap planurile Eliberatorilor. 

— Prea bine, zise Septimus. Ne vom ocupa mâine de asta. 
Haideţi să ne întâlnim la intrarea în Boarium la prânz. 
Deocamdată, voi doi mai bine v-aţi întoarce în tabără să vă 
odihniţi. Mă voi ocupa eu de cei doi amici ai noştri. 

— Te vei ocupa? Cato ridică o sprânceană. 

— Vor fi duşi undeva unde îi putem supraveghea, îi voi 
elibera imediat ce se va termina totul. Nu li se va face 
niciun rău. 

— Păcat, murmură Macro. 

— Cum îi vei scoate din oraş? 

— Am o căruţă cu coviltir într-o magazie de sub 
apeductul de la capătul străzii. 

Cato clătină din cap, iar Macro se întoarse spre uşă. Cato 
se opri în prag: 

— “Tocmai mi-a venit o idee. Sinius va dori o dovadă că 
treaba a fost făcută. Am nevoie de ceva de la Lurco. 

Intră în cealaltă cameră şi se întoarse puţin mai târziu cu 
inelul ecvestru al centurionului. 

— Încă un mic detaliu şi îl vom convinge pe Sinius. 

— Ei? Macro îl privi. Ce ai de gând? 

— Vei vedea. Haide, vino! 

Cato ieşi primul pe palier, părăsind apartamentul cu două 
camere. Chiar înainte să închidă uşa în urma lor, Septimus 
le şopti: 

— La prânz, la Boarium. 

Având grijă să-şi pipăie drumul pe scara întunecată, cu 
treptele ei şubrede care scârţâiau, Cato şi Macro părăsiră 
clădirea şi ieşiră pe stradă. 

— Aşadar, înapoi la tabără! Tonul lui Macro era vesel 
acum că îşi duseseră sarcina la bun sfârşit. Ar trebui să 


apucăm vreo două ore de somn înainte de adunarea de 
dimineaţă. 

— Mai e ceva ce trebuie făcut înainte, zise Cato. 

— Ce? întrebă Macro pe un ton obosit. 

— Ceva ce nu e neapărat plăcut, dar e necesar. Cato se 
îmbărbătă ca să-şi îndeplinească sarcina, apoi arătă spre 
stradă. Să mergem! 


CAPITOLUL 17 


Oamenii Centuriei a Vl-a stăteau în formaţie, pe loc 
repaus,  aşteptându-şi comandantul să iasă din 
apartamentele sale, pentru inspecția de dimineaţă. 
Centurionul Lurco întârzia, iar oamenii ar fi început să 
şuşotească şi să se mute de pe un picior pe altul dacă nu s- 
ar fi aflat sub privirea rece a lui optio Tigellinus, care păşea 
regulat în susul şi în josul primului rând, cu bastonul 
îndesat sub braţ. 

Cato nu se putea abţine să nu se simtă inconfortabil, 
având în vedere că din cauza lui, şi a lui Macro, toată 
centuria stătea în frig, aşteptând în zadar. Până acum, 
centurionul şi Vitellius trebuie că părăsiseră deja oraşul şi 
se aflau în drum spre vila îndepărtată unde aveau să fie 
ţinuţi până ce Narcissus avea să dea ordinul eliberării lor. 

— Ce mama mă-sii îl reţine? şopti Fuscius cu asprime. Fac 
pariu că nenorocitul e încă în pătuţul lui şi doarme după o 
băută. 

— Mai mult decât probabil, răspunse Macro încet. 

— Nu e suficient de bun. Ofițerii ar trebui să ştie mai bine 
că nu trebuie să ne lase să stăm aşa în frig. 

— Ofițerii legiunii n-ar fi scăpat cu asta, adăugă Macro. 
Sunt făcuţi din material mai dur. 

Fuscius îi aruncă o privire şi murmură pe un ton plin de 
scepticism: 

— Aşa zici tu. 

— Da. Macro clătină din cap. Şi mă opun oricui ar zice 
altfel. 

— Cine naiba vorbeşte? 

Tigellinus începu să urle, în timp ce păşea înapoi de-a 
lungul rândului, spre ei. Macro şi Fuscius tăcură 
instantaneu, privind drept în faţă. Tigellinus trecu mai 
departe, cu ochii scânteind, pe când căuta semne care i-ar 


fi putut da de gol pe cei vinovaţi. Continuă până la capătul 
rândului, făcu stânga-mprejur şi se întoarse. 

— Nu mi-am imaginat aşa ceva! Am auzit clar pe unul sau 
mai mulţi dintre voi, tâmpiţi nenorociţi, şuşotind ca nişte 
şcolari care vizitează pentru prima dată un bordel! Cine a 
fost? Vă dau o singură şansă să ieşiţi în faţă sau toată 
nenorocita de centurie va munci la latrine! 

—  Rahat... Macro vorbi printre dinţii  încleştaţi, 
întotdeauna se ajunge la rahat, într-un fel sau altul. 

Trase aer adânc în piept şi făcu un pas în faţă. 

— Macro! şuieră Cato. Ce naiba faci? Întoarce-te în rând 
înainte să te vadă. 

Macro îl ignoră şi, în schimb, strigă: 

— Optio! Eu am vorbit. 

Tigellinus se răsuci şi se îndreptă spre Macro, făcându-şi 
loc printre cei din primul rând şi oprindu-se chiar în faţa lui, 
cu o expresie plină de furie pe chip: 

— Tu? Soldat Calidus. Mă aşteptam la mai multe din 
partea unui veteran cu experienţa ta. Sau poate că 
nepreţuita ta de Legiune a II-a n-a fost altceva decât claca 
unor muieri, nu? 

Cato tresări. În împrejurări obişnuite, prietenul său ar fi 
considerat că un astfel de comentariu era motiv de bătaie. 
Faptul că era mai mare în rang decât Tigellinus, dacă nu ar 
fi fost forţat să-şi menţină acoperirea, n-ar fi făcut altceva 
decât să alimenteze mânia lui Macro. Dar Macro îşi ţinu 
gura bine închisă şi nu răspunse provocării. Tigellinus se 
opri scurt, apoi îşi încreţi buza, pe când continua: 

— Cam ăsta e spiritul de luptă al Legiunii a Il-a. Eşti de 
serviciu, Calidus. Vei curăța latrinele timp de zece zile. Data 
viitoare când mai ieşi pe teren, poate te vei învăţa minte şi- 
ţi vei ţine gura. 

— Da, optio. 

— Treci în rând! lătră Tigellinus, iar Macro făcu un pas 
înapoi. 


Locţiitorul îi aruncă o căutătură încruntată, apoi se 
întoarse pe călcâie şi se îndreptă iar spre capătul rândului. 

— De ce naiba ai făcut asta? şopti Cato din colţul gurii. 

— Mă auzise. Ştii genul lui, Cato. Nu ne va lăsa în pace. 

— Oricum ar fi, nu ai timp de pierdut lopătând la rahat. 

Macro ridică uşor din umeri. 

— În clipa asta, simt că mă bălăcesc în rahat. 

Rămaseră tăcuţi ceva vreme, iar unii dintre oamenii 
celorlalte centurii, care primiseră liber, se opreau să-i 
privească plini de curiozitate, în drumul lor spre cazărmi. 

— La ce vă uitaţi ca mâţa-n calendar? le strigă Tigellinus, 
iar soldaţii se grăbiră să-şi vadă de drum. 

Un ofiţer înalt, voinic, trecea de capătul cazărmii şi se 
îndrepta în direcţia cartierului general; aruncă o privire 
spre Centuria a Vl-a, apoi se opri la mijlocul drumului, 
schimbă direcţia şi se apropie de Tigellinus. 

— Ce înseamnă toate astea, optio? strigă tribunul Burrus. 
Ce mai caută încă oamenii tăi pe terenul de paradă? 

Tigellinus îşi trase umerii în spate şi luă poziţia de drepţi. 

— Îl aşteptăm pe centurionul Lurco, domnule. 

— Îl aşteptaţi? Burrus se încruntă. De ce? Trimite după 
el. Ai trimis un om după el? 

— Da, domnule. Dar centurionul nu era în apartamentele 
sale. 

— Nu? Atunci unde mă-sa e? 

Întrebarea era una retorică, iar Tigellinus îşi ţinu gura 
închisă. 

Burrus clătină din cap. 

— Bine, atunci. Dă-le liber oamenilor. Trimite pe cineva 
să-l caute pe Lurco. Vreau să îmi raporteze imediat ce va fi 
găsit. Ridică tonul pentru ca toată Centuria a VI-a să-i poată 
auzi cuvintele: Nu dau o ceapă degerată pe ranguri atunci 
când vine vorba de oamenii aflaţi sub comanda mea, care 
nu reuşesc să-şi facă datoria. Centurionul Lurco va fi în cel 
mai mare rahat din viaţa lui, atunci când îl voi vedea. Optio, 
continuă! 


— Da, să trăiţi! Tigellinus salută, apoi aşteptă ca tribunul 
să plece, înainte să se întoarcă spre oamenii săi şi să tragă 
aer adânc: Centuria a VI-a... liberi! 

Oamenii se întoarseră într-o parte şi apoi rupseră 
rândurile, îndreptându-se spre cazarmă, murmurând cu 
voci joase, pe când făceau speculaţii în legătură cu absenţa 
centurionului. Cato şi Macro se duseră în camera din 
unitatea lor, cu Fuscius, iar tânărul închise imediat uşa în 
urma lor. Se întoarse cu o expresie plină de emoție: 

— Asta e o răsturnare de situaţie, chiar şi pentru Lurco! 

Macro ridică o sprânceană: 

— Centurionul are antecedente, deci? 

— O, da. Nu prea a fost în formă nici înainte, dar nu a 
lipsit niciodată de la trecerea în revistă a trupelor. Pe unde 
naiba o umbla? 

— Probabil că a băut până şi-a pierdut cunoştinţa, zise 
Cato. Va fi muştruluit zdravăn când va apărea. Tribunul 
Burrus nu pare a fi genul milos. 

— Destul de adevărat. Fuscius rânji, în timp ce îşi punea 
sulița pe raft. Stomacul i se tângui zgomotos, pe când se 
dădea în spate. Tresări. Pe toţi zeii, sunt lihnit. 

— La fel şi noi, băiete, răspunse Macro. Dar noi o ducem 
mai bine decât cei din Subura. Cel puţin noi suntem hrăniţi 
cu regularitate. Nenorociţii ăia amărâţi trebuie să vâneze 
resturile. Vor cădea ca muştele în curând. 

Fuscius clătină din cap gânditor: 

— Nu ea bună. Împăratul ne-a dezamăgit foarte tare. Nu 
va mai trece mult până ce vom începe să facem şi noi 
foamea, împreună cu gloata. Atunci vor apărea necazurile. 

Cato se uită la el: 

— Necazuri? Crezi că nu sunt şi aşa suficiente necazuri? 

— Revoltele din cauza foametei? Fuscius dădu din cap. 
Asta nu va fi nimic în comparaţie cu ceea ce se va întâmpla 
odată ce oamenii vor începe să moară de foame cu miile. Vă 
Zic, când se va întâmpla treaba asta, străzile vor fi pline de 
sânge. Garda Pretoriană va fi singura care va putea 


împiedica instalarea haosului. Unicul lucru care stă între 
împărat şi gloată. Şi când se va ajunge la asta, fie Claudius 
va trebui să ne promită o avere pe măsură pentru a se 
asigura de loialitatea noastră, fie... 

— Fie...? interveni Macro. 

Fuscius aruncă o privire neliniştită spre uşă pentru a se 
asigura că era închisă, apoi continuă cu glas scăzut: 

— Sau ne vom alege un nou împărat. Unul care îşi poate 
permite să ne plătească pentru loialitatea noastră. 

Macro schimbă o privire rapidă cu Cato, după care îşi 
drese glasul: 

— Asta înseamnă trădare. 

— Aţi stat în legiune prea mult timp, prietene. Fuscius 
zâmbi. Aşa facem noi afaceri în Garda Pretoriană. 

— Şi tu de unde ştii? Ai servit atât de puţin că abia ai 
învăţat să deosebeşti un capăt al suliţei de celălalt. 

— Îi ascult pe alţii. Vorbesc cu oamenii. Fuscius dădu din 
cap. Ştiu ce se întâmplă. Claudius o fi împărat acum, dar 
dacă nu face ceva să înmoaie Garda Pretoriană, unii dintre 
noi vor lua în consideraţie şi ideea găsirii unui nou stăpân. 

— Mai uşor de zis, decât de făcut, spuse Cato. Britannicus 
e prea tânăr. La fel şi Nero. 

— Poate că Nero e tânăr, dar e popular. Ai văzut cum îl 
aclamau soldaţii la Jocurile urcării pe tron. 

— Aşadar, pur şi simplu ne fărâmiţăm şi ne schimbăm 
împărații după capriciile publicului? 

Fuscius îşi strânse puţin buzele. 

— E un motiv la fel de bun ca oricare altul. Şi poţi fi sigur 
că orice nou împărat va face tot ce îi stă în putinţă pentru a 
câştiga Garda Pretoriană de partea lui cât mai repede 
posibil. Mie îmi convine. Şi o să vă convină şi vouă dacă 
sunteţi suficient de inteligenţi ca să vă daţi seama de asta. 

Lui Cato nu îi plăcea felul nestatornic în care îşi înţelegea 
tânărul datoria de soldat. Văzuse lăcomia de neascuns care 
ardea în ochii lui Fuscius şi simţea dorinţa copleşitoare de a 
se elibera din veninul gropii de şerpi care era politica 


Romei. Falsitatea şi ambiția nemiloasă care umpleau inimile 
celor din centrul puterii din imperiu nu erau stânjenite de 
nicio urmă de moralitate. Acum că el şi Macro fuseseră 
atraşi în această lume, tânjea să revină la îndatoririle sale 
din armată. Nevoia de a ascunde adevărata sa identitate şi 
de a-şi păzi spatele genera o tensiune constantă, iar Cato 
nu dorea nicidecum să rămână la Roma mai mult decât era 
nevoie. Dintr-odată îşi dădu seama că, dacă s-ar căsători şi 
ar intra în familia Iuliei, ar putea fi implicat în lumea 
periculoasă şi necinstită a capitalei. Tatăl ei era senator, un 
actor în jocul uneori letal al politicii. Dacă va avea o astfel 
de viaţă, Cato realiză că va fi nevoit să-şi câştige existenţa 
de unul singur tot timpul. 

Asta nu era viaţă pentru un soldat, chibzui Cato, apoi 
zâmbi în sinea lui amuzat la această identificare promptă a 
lui însuşi. Până de curând, avusese mari îndoieli referitor la 
abilităţile sale de soldat şi simţea că doar juca rolul de 
luptător. Asta nu-l mai neliniştea acum. Experiențele dificile 
din anii de militărie îi gravaseră profesia în suflet, la fel cum 
armele duşmanilor săi îi lăsaseră urme în carne, pentru ca 
toţi să poată vedea ceea ce era el: un soldat al Romei, până 
în măduva oaselor. 

Chiar dacă se simţea alinat la gândul acestei certitudini, 
Cato simţi un junghi de nelinişte, pe când se întreba dacă va 
putea echilibra asta cu faptul că îi va fi soţ Iuliei şi, într-o zi, 
tatăl copiilor ei, dacă zeii îi vor binecuvânta cu unii. Alţi 
bărbaţi se descurcau, dar Cato se întreba dacă se va putea 
împăca, în cele din urmă, cu un astfel de compromis. La fel, 
oare lulia va tolera asta? Va fi pregătită să-i rămână o soţie 
loială şi iubitoare, în timp ce el va duce campanii alături de 
Macro pentru a apăra frontierele imperiului? 

Încercă să-şi alunge îndoielile şi să-şi concentreze 
gândurile la ceea ce trebuia să-i răspundă lui Fuscius. Era 
posibil ca tânărul să-l testeze. Poate că Fuscius era implicat 
în conspirație în vreun fel. Sau auzise oare ceva? Şi mai 


îngrijorătoare era posibilitatea ca el să reflecte, pur şi 
simplu, părerile multora dintre soldaţii Gărzii Pretoriene. 

— Un nou împărat, zise Cato. Şi tu crezi că va fi Nero. 

— Cine altcineva? 

— E cel mai probabil candidat care să-l înlocuiască pe 
Claudius, admise Cato. Deşi, mai există o posibilitate. De ce 
să ne mai obosim să găsim alt împărat? De ce să nu ne 
întoarcem la zilele republicii? Desigur, am rămâne fără 
slujbă. Care ar mai fi rostul gărzii fără un împărat pe care 
să-l protejeze? 

Fuscius se uită la Cato pentru o clipă: 

— Oricine ar conduce Roma, poţi fi sigur că va dori 
protecţie. Senatul va avea nevoie să fie apărat la fel de mult 
ca şi un împărat. Şi vor fi pregătiţi să plătească pentru asta. 

Macro râse: 

— Sugerezi că Garda Pretoriană ar trebui să ceară taxă 
de protecţie? 

Fuscius ridică din umeri. 

— Spune-i cum vrei. Ideea e că noi suntem adevărata 
putere din spatele tronului imperial sau al oricărei alte 
persoane pe care ne hotărâm să o susţinem. 

— Crezi că armata ar trebui să preia puterea? întrebă 
Cato. 

Un zâmbet flutură pe chipul tânărului soldat. 

— Ba deloc. Doar consider că noi verificăm neoficial 
puterea oricui ar prelua Roma. Serviciu pentru care vom fi 
frumos răsplătiți. 

— Altfel... adăugă Macro ironic. 

Ivărul de la uşă se ridică, iar aceasta se dădu de perete; 
cei trei bărbaţi aveau o expresie vinovată când se 
întoarseră şi-l văzură pe locţiitorul Tigellinus stând în prag. 
Îi privi ciudat. 

— Ce e asta? Arătaţi ca nişte hoţi de buzunare prinşi 
asupra faptei. Scoase un grohăit amuzat înainte să arate cu 
degetul peste umăr. Calidus, Capito, sunteţi chemaţi la 


cartierul general. Centurionul Sinius a trimis după voi. Mai 
bine aţi lua-o din loc. 

— Da, optio, clătină Cato din cap. Aveţi idee ce vrea de la 
noi? 

— Habar n-am. Tigellinus zâmbi subţire. Asta vă rămâne 
vouă să aflaţi, băiete. 

Cato simţi umflătura uşoară a obiectului pe care-l avea în 
punga de la cingătoare. Aşteptase să fie chemaţi. 

Tigellinus începuse să-şi desfacă cureaua care-i lega 
coiful sub bărbie, pe când Cato şi Macro se îndreptau spre 
uşă. Chiar când ajunseră la prag, locţiitorul vorbi iar: 

— Să nu credeţi că nu am observat cât de mult vă place 
să vă furişaţi afară din tabără. Ar fi bine pentru voi să nu 
faceţi ceva ce vă poate aduce necazuri, s-a'nţeles? 

Cato nu răspunse, ci pur şi simplu încuviinţă din cap, apoi 
îi făcu semn lui Macro, după care părăsiră cazarma şi se 
îndreptară de-a lungul taberei, spre birouri. 


— Am înţeles că centurionul Lurco a dispărut. Sinius îşi 
aplecă capul într-o parte, în timp ce îi privea pe cei doi 
soldaţi care stăteau în faţa mesei din biroul său. Nu-l pot 
găsi nicăieri. Ofiţerul însărcinat cu paza porţii principale 
mi-a raportat că a părăsit tabăra aseară şi nu s-a mai întors. 
Să înţeleg că nu trebuie să mă aştept să-l mai văd? 

— Da, domnule, răspunse Cato. 

— Ce s-a întâmplat cu Lurco? 

Cato se căută în pungă şi scoase un mic obiect pe care i-l 
aruncă pe birou, unde ateriză cu un zgomot înfundat. 
Centurionul Sinius nu se putu abţine să nu-şi strâmbe nasul 
pentru o clipă, plin de dezgust, pe când se uita la degetul 
tăiat, care purta inelul ecvestru care îi aparținuse lui Lurco. 
Cato îi urmări cu atenţie reacţia. Degetul fusese luat de la 
unul din cadavrele proaspete, adus la mal de apele din 
Marele Canal. Nu fusese prea greu să taie degetul şi să 
aşeze inelul lui Lurco pe el. Combinația trebuia să aibă un 
efect convingător, cugetase Cato, şi trebuia să dea mai 


multă greutate simplei afirmaţii că el şi Macro îl omorâseră 
pe comandantul centuriei lor. Sinius ridică degetul pentru 
a-l cerceta mai îndeaproape şi îl puse la loc pe birou. Se 
uită la Cato. 

— Foarte bine. Cred că voi doi aţi putea fi genul de 
oameni pe care să mă pot baza. Abilităţile voastre îmi vor fi 
de folos în următoarele zile. Foarte folositoare, într-adevăr. 

— Dar banii noştri, domnule? întrebă Macro. Capito a zis 
că ne veţi da încă o mie de denari imediat ce treaba va fi 
terminată. 

— Bineînţeles că există şi o recompensă. Doar nu credeţi 
că nu îmi voi respecta angajamentul? 

— Încrederea e un lux în zilele noastre, zise Macro. Mă 
plătiţi şi am încredere. Dar dacă încercaţi să mă înşelaţi, 
veţi termina prin a vă alătura lui Lurco... domnule. 

Centurionul îl fulgeră cu privirea pe Macro, apoi vorbi pe 
un ton moale, dar care dădea fiori: 

— Îndrăzneşti să mă ameninţi? Ştii prea bine care este 
pedeapsa pentru ameninţarea unui ofiţer superior. 

— Dar în acest moment nu sunteţi un ofiţer superior. 
Macro îşi ridică buza într-o urmă de rânjet. Sunteţi un 
tovarăş conspirator. Sau, aşa cum ar crede unii, un trădător. 
Singura diferenţă este că dumneavoastră credeţi că o faceţi 
pentru idealuri înalte, în timp ce eu şi Capito o facem 
pentru bani. 

Cato îl urmărea cu atenţie pe prietenul său. Macro îşi 
juca bine rolul, exact aşa cum stabiliseră în timpul cât 
traversaseră tabăra, până la cartierul general. Era 
important ca el şi Macro să aibă un motiv credibil pentru a 
se implica în complot. 

Sinius clătină încet din cap: 

— Înţeleg. Spune-mi, niciunul dintre voi nu e pregătit să 
acţioneze doar din simţul datoriei faţă de Roma? Îşi mută 
privirea spre Cato. Dar tu? 

Cato îşi strânse buzele pentru o clipă: 


— E foarte bine să faceţi apel la patriotism, domnule, dar 
adevărul este că nu contează prea mult cine conduce 
imperiul din punctul de vedere al celor ca mine şi Calidus. 
Dacă este împăratul Claudius sau dacă sunteţi 
dumneavoastră şi prietenii pe care îi aveţi, nu are 
importanţă pentru populaţia Romei sau pentru noi, soldaţii. 
Cato se opri. Atât timp cât există un împărat, există şi Garda 
Pretoriană, iar noi ne descurcăm destul de bine din salariu 
şi câştigurile suplimentare. Dacă plănuiţi să vă puneţi 
propriul om pe tron, atunci vom avea în continuare o slujbă 
şi vom obţine şi un bonus frumuşel pentru serviciile pe care 
vi le prestăm. Totuşi, dacă plănuiţi să scăpaţi de împărat şi 
să daţi înapoi puterea Senatului, atunci noi vom rămâne pe 
dinafară, doar dacă nu suntem recompensaţi cum trebuie, 
chiar acum. Aşa că, îmi cer scuze dacă ne vedem de 
interesul nostru. Oricum, nu cred nici măcar o clipă că 
grupul dumneavoastră va scăpa ocazia de a-şi schimba 
norocul odată cu schimbarea regimului. Nu există motive 
simple în politică, nu-i aşa, domnule? 

— Aha! Ce eşti tu, Capito? Soldat sau student la relaţii 
politice? 

Cato îşi trase umerii în spate şi luă poziţia de drepţi: 

— Sunt soldat! Unul care a servit suficient de mult cât să 
ştie că prima îndatorire pe care o are e faţă de el însuşi şi 
faţă de camarazii săi. Restul e doar praf în ochi pentru 
proşti. 

În micul birou urmă o tăcere încordată, după care 
centurionul Sinius zâmbi. 

— E reconfortant să ştiu că sunteţi loiali doar vouă înşivă. 
Cunosc bine oamenii ca voi. Atât timp cât sunteţi plătiţi, mă 
pot baza pe voi. Doar dacă, desigur, nu întâlniți un 
protector mai generos. 

— Adevărat, încuviinţă Cato din cap. Motiv pentru care 
dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră veţi avea grijă 
să fim plătiţi, dacă vreţi să ne ţineţi de partea voastră. În 


acelaşi timp, dacă încercaţi să ne trageţi pe sfoară, atunci 
vă promit că nu veţi trăi suficient cât să regretaţi. 

Sinius se lăsă pe spate în scaun cu o expresie 
dispreţuitoare. 

— Ne înţelegem destul de bine. Faceţi exact ce vi se 
spune şi vă veţi primi răsplata şi, când se va termina totul, 
să vă ţineţi gura. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, zise Macro. Ştim să ne 
ţinem gurile închise. 

— Atunci aveţi grijă să faceţi întocmai. Sinius ridică 
degetul tăiat între degetul mare şi arătător şi îl aruncă într- 
o cârpă veche. Înfăşură pânza unsuroasă în jurul obiectului 
greţos şi îl puse într-o cutiuţă, unde îşi ţinea stilusurile şi 
peniţele. Închizând capacul cu zgomot, Sinius îi privi pe 
ceilalţi: Asta e tot pentru moment. 

— Nu chiar totul, mârâi Macro. Banii noştri. 

— Desigur. Sinius se ridică de pe scaun şi traversă 
încăperea până la un seif. Scoase cheia de pe un lanţ pe 
care îl purta în jurul gâtului şi o puse în încuietoare. Căută 
înăuntru şi trase două pungi din piele, apoi închise capacul. 
Se întoarse la birou şi puse pungile jos, cu un uşor clinchet: 
Argintul vostru. 

Cato se uită la cele două pungi, estimându-le rapid 
conţinutul. Se uită în sus cu o încruntătură. 

— Cât e înăuntru? 

— Două sute de denari pentru fiecare. 

— Aţi spus o mie, se răsti Cato. Unde este restul? 

— Veţi primi restul când treaba va fi terminată. Şi numai 
atunci. 

— E terminată. Am avut grijă de Lurco. 

— Lurco este doar un pas de-a lungul drumului. Serviciile 
voastre vor fi necesare pentru ceva mai mult timp. 

Cato trase aer şi vorbi printre dinţii încleştaţi. 

— Ce altceva mai e de făcut? 

— "Toate la timpul lor. Sinius zâmbi. Nu mai e nevoie să 
spun că totul se va termina în mai puţin de o lună. Atunci vă 


veţi primi şi restul recompensei. Aveţi cuvântul meu în 
această privinţă. 

— Cuvântul? Cato zâmbi dispreţuitor, întinzându-se după 
pungi, după care îi dădu una lui Macro. Ascultă, amice. Pe 
lumea asta, doar banii vorbesc. Încă ne mai datorezi câte 
trei sute de fiecare. Acum mai bine mi-ai spune ce trebuie 
să facem ca să-i câştigăm. Dacă îmi pun gâtul la bătaie 
pentru tine şi prietenii tăi, atunci vreau să ştiu ce ne ceri să 
facem. 

— Nu. Faceţi cum vi se spune, când vi se spune. Asta e 
tot. Cu cât ştiţi mai puţin, cu atât mai bine pentru noi toţi. 
Acum plecaţi. Întoarceţi-vă la cazarmă. Veţi primi 
instrucţiuni când vom fi gata de acţiune. Sinius îşi drese 
glasul şi încheie cu voce tare, tăioasă: Liberi! 

Cato şi Macro luară poziţia de drepţi, salutară şi se 
întoarseră rapid pentru a părăsi încăperea. Odată uşa 
închisă în spatele lor, Cato oftă de uşurare şi începu să 
meargă pe coridor, cu Macro alături. 

— Se pare că lucrurile se mişcă, zise Macro încet. Într-o 
lună, a zis. 

Cato clătină din cap. 

— Şi încă nu suntem prea aproape de a afla pentru cine 
lucrează Sinius. Va trebui să-l supraveghem şi mai atent de 
acum înainte. Urmăreşte-l, vezi cu cine vorbeşte. Trebuie să 
se întâlnească cu ceilalţi Eliberatori la un moment dat. 
Când o va face, trebuie să fim acolo. 

— Uşor de zis, greu de făcut, răspunse Macro. Îşi vor lua 
măsuri de precauţie. Dacă comunică doar prin intermediul 
unor mesaje scrise codate? 

Cato chibzui pentru o clipă. 

— E posibil... Dar dacă vor acţiona curând, atunci sunt 
toate şansele să fie nevoiţi să vorbească faţă în faţă. Vom 
începe să-l urmărim pe Sinius imediat ce ne vom ocupa de 
treaba din Boarium. 

— În regulă, consimţi Macro. Dar înainte să-l întâlnim pe 
Septimus, trebuie să mă mai ocup de o mică problemă. 


— Şi care e asta? 

Macro îşi cântări în mână punga cu argint. 

— Nu las asta la cazarmă, unde vreun pungaş nesuferit 
poate pune mâna pe ea. Aşa că, înainte să facem orice 
altceva, cred că se cere o mică vizită la unul dintre 
bancherii din Forum. 

Cato îşi încetini paşii pentru a se întoarce către prietenul 
său. 

— La ce te gândeşti? Intenţionezi să păstrezi banii? 

Macro nu-şi putu ascunde uimirea. 

— Bineînţeles. 

— Dar ştii al naibii de bine de unde provine argintul ăla. 
Cato se uită împrejur pentru a se asigura că nu se afla 
nimeni suficient de aproape încât să-i audă. În afară de 
câţiva funcţionari care tăifăsuiau la câţiva paşi distanţă de 
ei, coridorul era pustiu. Cato îşi cobori vocea şi mai mult: 
Aparține împăratului. 

— Se pare că nu-i mai aparţine. 

— Crezi că Narcissus este genul de om care să accepte 
acest argument? Îi va vrea înapoi, fiecare monedă pe care o 
poate recupera. 

— Adică fiecare monedă despre care ştie. Aşa că nu am 
de gând să menţionez nimic despre astea. Şi nici tu, 
conchise Macro cu asprime. În plus, băiete, i-am câştigat 
înzecit. Deocamdată îi vom pune în linişte la bancă. Dacă nu 
întreabă nimeni de ei, atunci nu facem niciun rău dacă-i 
păstrăm. De acord? 

Cato simţi un fior de frustrare. 

— Şi dacă Sinius va mărturisi când Narcissus va zdrobi 
complotul? Dacă îi spune lui Narcissus că avem argintul? 

Macro ridică din umeri. 

— Atunci va trebui să ne asigurăm că vom ajunge primii 
la Sinius, înainte să se termine. Expresia i se înăspri când îl 
privi pe Cato. Dacă e redus la tăcere înainte să poată vorbi, 
atunci s-ar putea chiar să putem pune mâna pe cufărul ăla 
pe care îl ţine în birou. 


Neliniştea pe care o simţise doar cu o clipă înainte 
reveni, iar Cato şuieră: 

— 'Te joci cu focul, Macro. Nici să nu te gândeşti la asta. 

— Şi de ce nu? M-am săturat să fac treburile murdare ale 
lui Narcissus fără să primesc nimic în schimb. O răsplată 
dreaptă, cel puţin. Asta e o ocazie să ne vedem mai departe 
de viaţă, băiete. Am fi nişte proşti să scăpăm ocazia printre 
degete. 

Cato putea vedea licărirea amenințătoare din ochii 
prietenului său şi ştiu că ar fi fost o nesăbuinţă din partea 
lui să încerce să-l contrazică pe Macro în starea în care se 
afla. 

— Vom discuta despre asta mai târziu, bine? Am nevoie 
de timp să mă gândesc. 

Ochii lui Macro se îngustară pentru o clipă, apoi se forţă 
să zâmbească puţin. 

— Prea bine. Mai târziu. 


CAPITOLUL 18 


— Acesta este locul, murmură Cato, în timp ce arăta spre 
depozit. 

Macro şi Septimus se aflau de-o parte şi de alta a lui Cato 
şi se plimbau de-a lungul docului. Acelaşi paznic, care îl 
alungase în mod brutal pe Cato doar cu câteva zile în urmă, 
stătea pe un taburet, lângă poartă. [inea o pâinică într-o 
mână şi capătul zbârcit al unui cârnat afumat în cealaltă, iar 
fălcile i se mişcau ritmic pe când se uita absent la şalupele 
ancorate de-a lungul cheiului, în faţa şirului de depozite. În 
ciuda lipsei de grâne, încă se mai importau ulei de măsline, 
vin, fructe, precum şi fluxul obişnuit de mâncăruri de lux 
pentru cele mai bogate mese din Roma. lar toate acestea 
atingeau preţuri mult peste posibilităţile mulţimii care 
mişuna prin capitală, formată din cei mai săraci locuitori ai 
oraşului. 

În apropierea depozitului lui Gaius Frontinus, de-a lungul 
docului, un grup de oameni zdrenţăroşi urmăreau 
descărcarea barjelor. Câteva carafe cu vin fuseseră deja 
debarcate, iar acum, un grup de oameni aşezaţi în şir 
descărcau coşuri mari pline de curmale uscate. Şeful 
grupului era însoţit de o mână de bărbaţi înarmaţi cu 
măciuci, care formau un cordon larg în jurul mărfurilor de 
pe doc şi îi supravegheau cu atenţie pe cei adunaţi în jur. 

— Acolo, zise Cato încet. Nu vom ieşi în evidenţă în 
mulţime. 

Se îndreptară spre marginea adunării tăcute de bărbaţi 
şi femei, dintre care unii cu copii, şi îi dădură ocol până ce 
putură vedea poarta depozitului şi pe paznicul care stătea 
în faţa ei. Puțin mai devreme, Cato nu luase în seamă ce 
făcea bărbatul, dar acum putea vedea clar: era o afişare 
nesimţitoare de cruzime, căci el mânca în timp ce alţii 
mureau de foame. 


— Ce vom face? întrebă Septimus. Nu putem să intrăm 
pur şi simplu. 

— Am putea, mârâi Macro. Noi suntem trei, iar elnue 
decât unul. 

Septimus dădu din cap. 

— Dacă forţăm intrarea, atunci Cestius va primi de veste 
suficient de repede încât el şi Eliberatorii să afle ce punem 
la cale. Nu ne putem permite să-i speriem şi să se dea la 
fund. E la fel de important să zdrobim conspirația, dar să 
găsim şi grânele. Între timp, trebuie să intrăm acolo şi să 
confirmăm că grânele se află înăuntru, apoi să ieşim fără să 
se dea alarma. 

Cato se scărpină pe obraz. 

— Nu va fi uşor. Depozitul e construit în jurul unei curţi. 
Peretele care dă spre debarcader este punctul cel mai jos. 
Restul este lipit de depozitele aflate de o parte şi de alta şi 
în spate. Nu există altă cale de acces. Trebuie să intrăm pe 
poartă sau peste zid. Dacă încercăm să-l escaladăm, vom fi 
văzuţi de paznic. 

Macro aruncă o privire peste depozit şi clătină din cap. 

— Ai dreptate. Atunci, ce facem? 

Cato se uită în jurul docului pentru o clipă, apoi îşi 
îndreptă atenţia asupra oamenilor care descărcau barija, 
înconjurați de mulţime. 

— Avem nevoie de o diversiune. Asta va fi treaba ta, 
Septimus. Între timp, eu şi Macro vom intra în depozit. 

Le explică repede planul şi, apoi, pe când agentul 
imperial îşi croia drum prin mulţime, spre marginea 
docului, Cato şi Macro o luară din loc, în direcţia 
Boariumului. Aveau grijă să se ţină aproape de malul 
Tibrului, pentru a nu atrage atenţia paznicului. Exista 
pericolul, mic totuşi, să-şi amintească de chipul lui Cato, 
chiar dacă trăsăturile lui aspre şi expresia bovină indicau o 
minte care nu era prea obişnuită cu reținerea informaţiilor. 
Odată ce acoperiră o distanţă sigură, se opriră şi se uitară, 
peste barjele ancorate pe cursul leneş al Tibrului. Cato privi 


spre mulţime şi-l văzu pe Septimus stând în apropierea 
pasarelei care ducea spre şlep. Cato ridică o mână discret, 
pentru a da semnalul. 

Septimus o luă înainte şi aşteptă până ce unul dintre 
sclavii care cărau coşurile cu fructe uscate se strădui să 
urce pe doc. Apoi ţâşni printre doi dintre oamenii şefului de 
grup şi îşi aruncă braţele spre partea laterală a sclavului. 
Cel din urmă se împiedică, iar coşul îi zbură prin aer până 
ce atinse pământul, iar curmalele se împrăştiară pe chei. Ca 
la un semn, mulţimea care aştepta se năpusti asupra lor, 
aruncându-se pe jos, încercând să apuce fructele uscate. 

— La o parte! Înapoi, nenorociţilor! urla şeful, începând 
să-i pocnească cu măciuca, furios. Ce mai aşteptaţi? 
Îndepărtaţi-i de marfă! 

Oamenii săi fuseseră surprinşi de acţiune, dar începură 
să-i lovească pe cei care scormoneau pământul de la 
picioarele lor. În încăierare, un alt coş fu răsturnat, 
vărsându-şi conţinutul. Un strigăt de bucurie se ridică în 
văzduh, iar gloata înfometată se strânse în jurul lui. 

Cato aruncă o privire rapidă peste umăr şi văzu că 
paznicul din faţa porţii depozitului se oprise din mestecat şi 
se ridicase pentru a vedea mai bine ceea ce se întâmpla. 
Buzele îi erau despărțite într-un uşor zâmbet, apoi făcu 
câţiva paşi, îndepărtându-se de postul său pentru a privi 
violenţa frenetică, în timp ce gloata şi oamenii şefului de 
grup se luptau pentru încărcătura risipită. 

— Haide! 

Cato îl trase pe Macro de mânecă şi se întoarseră ca să 
străbată docul, spre zidul depozitului. Paznicul era cu 
spatele la ei. Mai rupse o bucată de pâine şi continuă să 
mănânce, în timp ce urmărea spectacolul. Dincolo de 
încăierare, Cato îl zări pe Septimus care se retrăgea, după 
ce se achitase de sarcina sa. Ajunseră la zid, iar Macro îşi 
uni palmele şi se lipi de cărămizile aspre. Cato puse cizma 
dreaptă în mâinile lui Macro şi, pe când prietenul său 


începu să-l ridice, Cato îşi îndreptă piciorul şi se întinse, 
degetele sale căutând sprijin pe când se înălța pe zid. 

— Ridică-mă mai mult. 

Macro icni de efort când îl ridică pe Cato şi gemu când 
acesta se urcă pe umărul lui. 

— Am ajuns, strigă Cato încet şi apoi scrâşni din dinţi pe 
când se trăgea sus pe zid şi îşi arunca în sus un picior. 

Inima îi bătea cu putere din pricina efortului şi se uită 
repede spre paznic, răsuflând uşurat când îl văzu că încă 
mai privea haosul de pe doc. Cato se lăsă să cadă în spatele 
zidului şi desfăcu în grabă funia pe care o avea legată în 
jurul mijlocului şi pe care o ascunsese într-unul din faldurile 
tunicii. Aruncă unul dintre capete peste perete şi apoi îl 
prinse strâns pe celălalt, se dădu pe spate şi îşi sprijini un 
picior de zid. O clipă mai târziu, simţi greutatea lui Macro 
trăgând de funie. Se auziră un târşâit de picioare şi o 
înjurătură înfundată înainte ca Macro să apară pe creasta 
zidului. Se căţără în grabă şi apoi sări în curtea depozitului, 
trăgând funia după el. 

Pentru o clipă, amândoi bărbaţii stătură respirând 
precipitat, cu urechile încordate pentru a-şi da seama dacă 
nu cumva fuseseră descoperiţi. O zonă pavată, cam de 
treizeci de metri lungime şi zece lăţime, se întindea între 
zidurile clădirii masive care închidea curtea pe trei laturi. 
Mai multe uşi dădeau în curte, toate fiind închise. Nu exista 
nici urmă de activitate, iar curtea era ciudat de liniştită 
după zarva încăierării de pe doc. Cato trase aer adânc şi 
arătă spre căruţe. 

— Cel puţin va fi mai uşor de ieşit decât de intrat. 

— Dacă zici tu, răspunse Macro. Asta dacă Septimus îşi 
face treaba. 

— S-a descurcat destul de bine când am intrat. Putem să 
ne bazăm pe el. Vino! 

Cato se îndreptă spre cea mai apropiată dintre uşi şi văzu 
că era închisă cu un zăvor greu din fier. O privire rapidă în 
jurul curţii fu suficientă pentru a vedea că şi celelalte uşi 


erau încuiate. Cato trase de mâner şi încercă zăvorul. Cu 
mult efort, începu să se mişte, scoțând un scârţâit puternic. 
Se opri imediat. 

— La naiba! 

—  Uşurel, băiete, zise Macro. Zgomotul de afară va 
acoperi orice am face noi aici. Şi putem scoate zăvoarele 
încet şi cu grijă. 

Apucară cu putere de zăvor şi începură să tragă din nou. 
Cu un hârşâit uşor, zăvorul se mişcă şi, o clipă mai târziu, 
ieşi din încuietoare. Temându-se ca nu cumva balamalele să 
fie la fel de zgomotoase, Cato deschise uşa cu grijă, doar cât 
să poată trece el şi Macro. Lumina se revărsa peste o podea 
goală, din lespezi de piatră, aruncând umbre prelungi în 
faţa celor doi bărbaţi, pe măsură ce aceştia înaintau încet, 
îngustându-şi ochii pentru a privi în umbră, înainte ca 
aceştia să li se obişnuiască cu întunericul. Era un spaţiu 
mare, de vreo douăzeci şi cinci de metri lungime pe zece 
lăţime. Sus, grinzile se aflau mult deasupra podelei, iar 
şipcile din lemn susțineau acoperişul din ţigle. Erau două 
ferestruici înguste în perete, sus de tot, pentru a oferi 
lumină şi aerisire, dar nu foarte largi, astfel încât nici măcar 
un copil nu ar fi putut să se strecoare prin ele. 

Cato se aplecă şi adună praful amestecat cu grâne care 
acoperea podeaua. 

— Se pare că aici a fost grâu. 

Macro clătină din cap şi privi în jur. 

— Dacă fiecare încăpere din locul ăsta e la fel de mare ca 
aceasta, atunci ar fi fost suficient grâu aici cât să hrănească 
Roma timp de mai multe luni. Hai să încercăm în 
următoarea. 

Dădură ocol curţii depozitului, dar fiecare magazie era la 
fel de goală ca şi prima. Singurele obiecte erau câţiva colaci 
de funie,  scripeţi şi butuci pentru descărcarea 
încărcăturilor grele din căruţe şi un morman de saci rupţi şi 
soioşi, aruncaţi într-un colţ al curţii. În fiecare magazie 
găsiră aceleaşi urme ale grâului care fusese depozitat acolo 


şi, după starea grăunţelor răspândite pe podele, se aflase 
acolo destul de recent. Când închiseră şi ultima dintre uşi, 
Cato merse din nou în mijlocul curţii şi îşi încrucişă braţele, 
încruntându-se. 

— Unde a dispărut? 

— Cestius s-o fi gândit că locul ăsta nu e sigur, reflectă 
Macro. Probabil că şi-a dat seama că Narcissus şi agenţii săi 
vor descoperi în cele din urmă unde a fost înmagazinat 
grâul. A fost mutat. 

— Fără ca cineva să observe? Nu poţi muta atât de multe 
grâne fără să atragi atenţia. 

— Doar dacă nu a mutat cantităţi mici. Astfel nu a atras 
atenţia oamenilor. 

Cato reflectă puţin. Nu părea posibil ca matahala să fi 
mutat întregul stoc în mişcări limitate, în timpul pe care îl 
avusese la dispoziţie. Chiar şi aşa, mai era o întrebare care 
necesita răspuns. 

— Unde să fi dus totul? 

— Încă un depozit, poate? 

— Cineva ar fi trebuit să observe. 

— Atunci în barje, duse în aval până la Ostia şi 
înmagazinate acolo, imediat ce au adus fiecare transport. 

— E posibil. Dar atunci de ce sunt urme de grâu în 
fiecare magazie? Mie mi se pare că l-au avut pe tot aici 
înainte să îl mute. Atunci, de ce au făcut-o...? Cato îşi muşcă 
buza. Probabil că s-au temut să nu fie descoperiţi. Vor să fie 
acoperiţi. La urma urmei, le-am descoperit locul destul de 
repede. În orice caz, sunt sigur că grânele se află încă în 
Roma. 

— Atunci unde sunt, deşteptule? 

— Asta e întrebarea. Cato privi în jur, la pereţii tăcuţi ale 
depozitului. Ar trebui să fie un alt loc asemănător cu acesta. 

— Cato, probabil că sunt zeci de depozite de-a lungul 
cheiului, numai pe partea asta a râului. Ca să nu mai vorbim 
de cele de pe malul opus al Tibrului şi de depozitele din 


spatele Forumului şi din celelalte pieţe ale oraşului. Nu le 
putem cerceta pe toate. 

— Nu fără să-i alertăm pe adversarii noştri, conchise 
Cato. Imediat ce vor auzi că le-am luat urma, vor trebui să 
facă următoarea mişcare şi să pună în practică orice ar fi 
ceea ce plănuiesc. 

— Şi atunci ce facem? 

Cato oftă. 

— Îi spunem lui Septimus să-i raporteze lui Narcissus. Ce 
altceva? Acum, hai să ieşim de aici. 

Se întoarseră la zid. Acolo, unul dintre cărucioare fusese 
lăsat în apropiere de poartă. Macro se urcă pe el şi apoi îl 
ridică iarăşi pe zid pe Cato. Acesta aruncă o privire 
precaută peste zid, acolo unde paznicul se întorsese la 
scaunul lui, pentru a-şi continua masa. Mai departe, lupta 
pentru fructele împrăştiate pe jos încetase. Şeful grupului şi 
haidamacii săi restabiliseră cordonul de protecţie, iar 
descărcarea barjei se reluase. Câteva trupuri zăceau pe jos, 
abia mişcându-se, iar altele erau înţepenite. Cei care 
reuşiseră să adune câteva curmale fugiseră deja, în timp ce 
restul priveau descărcarea şlepului, sperând la încă o şansă 
de a şterpeli ceva de mâncare. Cato îl căută, găsindu-l în 
cele din urmă pe Septimus. Agentul imperial ridică o mână 
în semn de recunoaştere, apoi se îndreptă de-a lungul 
docului, spre poartă. Se opri la mică distanţă de paznic. 

— Nu vrei să-mi dai şi mie puţin? 

Septimus arătă spre pâinea şi cârnatul din poala 
bărbatului. 

— Cară-te. 

— Haide, prietene. Mi-e foame. 

— Asta nu e problema mea. Şi nu sunt prietenul tău, aşa 
că, după cum ţi-am zis: cară-te! 

În timp ce Septimus făcu încă un pas în faţă şi ceru din 
nou, de data asta mai insistent, Cato se ridică pe zid şi se 
aplecă în jos pentru a-l trage pe Macro după el. Apoi, 
asigurându-se că atenţia paznicului era îndreptată asupra 


lui Septimus, se lăsară în jos pe cealaltă parte a zidului, 
încordându-şi muşchii umerilor şi ai braţelor, apoi dându-şi 
drumul. Cizmele lor bocăniră cu zgomot pe mizeria şi 
gunoaiele care se adunaseră la baza zidului. Paznicul 
tresări şi se uită repede în spate. Ochii i se măriră şi, într-o 
clipă, îşi apucă bâta şi se ridică în picioare, mâncarea 
rostogolindu-se pe pământ, în faţa scaunului. 

— Înţeleg! Credeaţi că mă puteţi trage pe sfoară, nu? 
Unul vine din faţă, în timp ce amicii lui mă iau pe la spate, 
nu? 

Se îndoi de spate, se lipi de poartă şi începu să-şi vânture 
bâta încoace şi încolo. Cato văzu că în capătul bâtei erau 
bătute cuie şi îşi putu imagina foarte bine distrugerile pe 
care le-ar fi provocat acele vârfuri ascuţite în carnea unui 
om. Ridică o mână. 

— Uşurel! Greşeala noastră! Hai, băieţi, ăsta e prea dur 
pentru noi. Haideţi să mergem. 

Septimus îi dădu ocol paznicului pentru a se alătura 
celorlalţi, apoi cei trei bărbaţi se retraseră şi dădură să se 
întoarcă repede, pentru a merge de-a lungul docului, în 
direcţia Boariumului. Paznicul râse nervos şi le scoase limba 
dispreţuitor, împroşcând zgomotos cu salivă. 

— Aşa, căraţi-vă, labagiilor! Dacă vă mai văd mutrele pe 
aici, atunci veţi simţi sărutul micii mele Medusa! 

Împunse cu vârful măciucii spre ei. 

— Nemernicului ăstuia i-ar prinde bine o lecţie de bune 
maniere, mormăi Macro, încetinind pasul până ce Cato îl 
prinse de umăr şi îl împinse înainte. 

— Nu acum. Hai s-o ştergem de aici înainte să-şi aducă 
aminte de mine. 

Septimus se întoarse spre Cato. 

— Aţi găsit ceva? 

Cato îi explică pe scurt ceea ce văzuseră, iar agentul 
imperial se nelinişti. 

— Fir-ar să fie! Avem nevoie de grânele alea. 


— Dar convoiul din Sicilia? întrebă Macro. Credeam că va 
salva situaţia pentru împărat. 

— O va salva. Atunci când va ajunge. Dar o cantitate 
suplimentară de grâu ar fi fost o bună asigurare, în cazul în 
care convoiul va întârzia. Acum totul depinde de sosirea 
acestuia. Să dea zeii să ajungă în siguranţă. Spectacolul pe 
care îl organizează Claudius la lacul Albano va distrage 
gloata doar pentru scurt timp. 

Merseră în tăcere, apoi Cato râse sec. 

Septimus se uită la el cu duritate. 

— Ce? 

— Mă gândeam doar la toate amenințările pe care le-a 
înfruntat Roma de-a lungul anilor, iar acum se pare că 
foamea va reuşi acolo unde barbarii, armatele de sclavi, 
politicienii ambiţioşi şi tiranii au eşuat. Dacă există vreun 
inamic mare al civilizaţiei, cu siguranţă că acesta este 
înfometarea. Niciun imperiu, indiferent cât de mare, nu se 
află decât la câteva mese distanţă de prăbuşire. Se uită la 
ceilalţi. Interesant, nu credeţi? 

Septimus se uită cu asprime la Cato, apoi prinse privirea 
lui Macro: 

— Uneori, prietenul tău nu e de prea mare ajutor. Spune- 
mi, mintea lui rătăceşte astfel adeseori? 

Macro clătină din cap cu un aer plictisit: 

— Nici nu-ţi imaginezi. Mă ameţeşte de cap. 

Cato nu putu să nu zâmbească în chip de scuză: 

— Doar o observaţie. 

— Ei bine, ţineţi-vă ochii şi capul la treaba pe care o 
aveţi, îi certă Septimus. Eliberatorii plănuiesc ceva curând. 
Trebuie să fim atenţi şi să avem grijă de siguranţa 
împăratului şi a familiei sale. Inamicul ar putea avea ocazia 
să acţioneze peste două zile. 

— De ce? întrebă Cato. Ce se întâmplă? 

— Ultima secţiune din sistemul de drenare a lacului va fi 
terminată mâine. Claudius a decis să organizeze un banchet 
pentru ingineri şi câţiva invitaţi selecţi, înainte să dea 


ordinul de deschidere a ecluzelor. Nu este un eveniment 
public, aşa că nu vor fi prea mulţi oameni pe care centuria 
voastră să-i supravegheze. Dar întotdeauna există 
posibilitatea  ivirii unor probleme atunci când suita 
imperială iese din Roma sau se întoarce în aceeaşi zi. 

— Îl vom urmări îndeaproape pe bătrân, zise Macro. 
După treaba aia din Forum, poţi să te bazezi pe asta. 

— Sper, răspunse Septimus pe când ajungeau la intrarea 
în Boarium. E destul de clar de ce vor Eliberatorii grânele. 
Acesta este stimulentul pe care îl pot oferi mulţimii, odată 
ce-l vor înlătura pe împărat. Întrebarea este: ce vor folosi 
ca să-l constrângă pe Claudius? Nu prea mai au mult timp 
înainte să facă următoarea mişcare, iar noi încă nu ştim 
prea multe despre planul lor. Trebuie să vă concentrați 
asupra lui Sinius, să aflaţi care sunt contactele sale. Dacă 
avem numele capilor, atunci putem acţiona primii. 

— Vom face tot ce putem, îl asigură Cato. Dar Sinius nu 
se dă de gol. Ne foloseşte, dar nu se încrede în noi. Dacă 
descoperim ceva, ne vom asigura că vom lăsa un mesaj la 
ascunzătoare cu prima ocazie. 

— Prea bine. Septimus îşi înclină capul în semn de rămas- 
bun. Mai bine aş merge să-i raportez lui Narcissus. Nu va fi 
mulţumit. 

Cei trei se despărţiră, iar agentul imperial se întoarse 
brusc şi o luă prin Boarium, în direcţia palatului imperial, 
care se ivea deasupra oraşului de pe creasta colinei 
Palatine. Macro şi Cato se uitară după el o vreme, apoi 
Macro murmură: 

— Pe asta o pierdem, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? 

— Lupta... treaba asta pentru Narcissus. Nu ştim unde se 
află grânele. Nu ştim ce plănuieşte duşmanul. Pe toţi zeii, 
nu ştim nici măcar cine este inamicul, în afară de Sinius şi 
de Tigellinus! Macro dădu din cap. Nu văd niciun semn că 
toată situaţia asta s-ar termina cu bine, Cato, băiete. 


— Oh, nu aş zice că nu facem progrese, răspunse Cato cu 
hotărâre. Vom reuşi până la urmă. Vei vedea. 


Pe când intrau în camera pe care o împărțeau cu Fuscius 
şi cu Tigellinus, Cato îl prinse pe tânăr admirându-se în 
platoşa ornamentată şi lustruită, care atârna împreună cu 
restul echipamentului în cuierul de pe perete. Urmă un 
moment de buimăceală, după care Cato observă bastonul 
lung, încoronat cu o sferă din alamă, din mâna stângă a lui 
Fuscius. 

— Ar fi bine să nu cumva să te prindă Tigellinus cu ăla. 

— Poftim? Fuscius reacţionă instinctiv şi se uită spre uşă 
cu o expresie îngrijorată, înainte să se reculeagă şi să 
zâmbească. Nu mă deranjează. Nu acum. Tigellinus nu mai 
are nevoie de el. Fuscius ridică bastonul şi se uită la el cu 
mândrie. Este al meu. 

Macro râse şi se întoarse spre Cato: 

— Se pare că băiatului i-au apărut boaşele în sfârşit. 
Închipuie-ţi asta! Se întoarse spre Fuscius. Serios, aş pune 
ăla deoparte înainte să te vadă cineva cu el. 

Pe chipul tânărului fluturară o urmă de iritare şi o 
scânteie de mânie. Apoi Fuscius se ridică, întinzându-se cât 
era de lung, şi îşi dădu uşor capul pe spate: 

— Va trebui să încetaţi să îmi mai vorbiţi astfel, le zise el. 

— Da? Macro ridică colţul gurii amuzat. Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că sunt noul optio al Centuriei a VI-a. Interimar, 
adăugă Fuscius. 

— Tu? Macro nu-şi putu ascunde uimirea, dar şi uşoară 
dezamăgire, când îl privi pe celălalt bărbat. Şi Tigellinus? 
Ce s-a întâmplat cu el? 

—  Tigellinus? Fuscius zâmbi. Până când centurionul 
Lurco va fi găsit, Tigellinus a fost promovat în funcţia de 
centurion interimar al Centuriei a VI-a. Tribunul Burrus a 
luat hotărârea. A zis că nu-şi poate permite ca una din 
unităţile sale să nu aibă comandat pe criza asta şi că o să 
dea de belea cel care va lipsi fără permisiune. Când Lurco 


va ieşi la suprafaţă, va fi degradat la rangul de soldat, iar 
numirea lui Tigellinus va deveni permanentă. La fel ca şi a 
mea, de altfel. Fuscius îşi umflă pieptul. Eu sunt omul 
potrivit pentru slujba asta, aşa cum a zis şi Tigellinus când 
m-a ales pe mine. Zâmbetul lui Fuscius păli şi se uită cu 
asprime la Cato şi la Macro. Asta înseamnă că voi doi o să vă 
adresaţi cu „optio” de acum înainte. E clar? 

— Tu? Macro clătină din cap. Eşti cel mai bun om pe care 
l-a putut alege Tigellinus? Cel mai promiţător soldat din 
centurie? Îmi vine greu să cred. 

— Să faci bine să crezi! zise Fuscius cu asprime. Şi nu te 
voi mai avertiza din nou, soldat Calidus. Îmi vei arăta 
respectul care se cuvine rangului meu sau te voi pune de 
serviciu. 

— Da, optio. Macro îşi reţinu un zâmbet. Cum ordonaţi! 

Fuscius se îndreptă spre el şi se uită fioros la Macro 
pentru un moment, de parcă ar fi sperat să-l facă pe celălalt 
să se clintească. Macro îi susţinu privirea deschis şi fără 
teamă, apoi pufnind dispreţuitor, Fuscius ieşi pe uşă, 
strângând bastonul în mână. 

Macro clătină încet din cap. 

— lată un băiat care crede că e pregătit să preia slujba 
unui bărbat... De fapt, îmi aminteşte de tine. De ziua în care 
te-ai alăturat Legiunii a II-a, crezând că vei prelua direct o 
funcţie de ofiţer. Îţi aminteşti? 

Cato nu asculta, căci era adâncit în gânduri. Se mişcă 
atunci când deveni conştient de tonul interogativ al 
cuvintelor lui Macro. 

— Îmi pare rău, n-am auzit. 

— Nu-ţi face griji. Nu era important. Ce te preocupă? 

— 'Tigellinus. Centurionul interimar Tigellinus vreau să 
zic. Fruntea lui Cato se încreţi. Centuria a Vl-a e desemnată 
să îl protejeze pe Claudius şi pe rudele lui, iar Eliberatorii 
au acum un om la o aruncătură de băț de familia imperială. 
Au reuşit în cele din urmă să pătrundă prin paravanul de 
gărzi care îl înconjoară pe împărat. 


Macro îşi strânse buzele şi se cutremură. 

— Crezi că Tigellinus va fi asasinul? 

— Cine altcineva? De ce l-au mai înlăturat pe Lurco, 
atunci? Vor să-l plaseze pe Tigellinus în apropierea 
împăratului. Asta trebuie să fie explicaţia. Şi când va veni 
timpul potrivit şi vor avea ocazia, Tigellinus va lovi. 

— Nu va scăpa cu asta, zise Macro. Va fi ucis pe loc. Sau 
va fi dus la interogatoriu. 

— Asta nu va mai conta. După moartea lui Claudius, va 
urma haos... confuzie. Atunci, restul complotiştilor vor face 
următoarea mişcare. Vor folosi Garda Pretoriană ca să intre 
în oraş şi să preia controlul, vor anunţa un nou regim, 
condus de capii Eliberatorilor. Mi-aş putea paria viaţa pe 
asta, zise Cato întunecat. 


CAPITOLUL 19 


Aşa cum se întâmpla adeseori în aprilie, furtuni violente 
măturau totul în cale dinspre apus, pe timpul nopţii şi, timp 
de două zile şi două nopţi, nori negri ameninţători 
acoperiseră cerul de deasupra Romei. Străzile erau 
învăluite în întuneric, cu excepţia izbucnirilor strălucitoare 
ale fulgerelor care le luminau pentru o clipă. Ploaia cădea 
ca un potop, răpăind pe acoperişurile din ţiglă, în obloanele 
de la ferestre şi pe străzile pavate. Torente grăbite curgeau 
pe străzile şi pe aleile capitalei, spălând mizeria şi 
rostogolindu-se în scurgerile care alimentau Marele Canal 
care se încolăcea sub inima Romei, înainte să se verse în 
Tibru. 

Locuitorii oraşului se adăposteau în case şi, timp de două 
zile, pe străzi nu mai apăruseră bande ale sărăciţilor 
căutători prin gunoaie, care nu mai umblau după resturile 
de mâncare. Împăratul şi familia sa nu se aventuraseră nici 
ei afară. Rămâneau în palat, iar oamenii din cohorta lui 
Burrus a Gărzii Pretoriene mărşăluiau în schimburi de la 
tabără până la palat, prin ploaia torențială, învăluiţi în 
mantii. În ciuda seului cu care trataseră lâna pentru a o 
face impermeabilă, ploaia îşi găsea drum prin tunici şi pe 
sub armuri, făcându-le soldaţilor carnea să se înfioare, în 
timp ce stăteau la datorie, tremurând, până ce erau 
eliberaţi din schimb şi mărşăluiau înapoi spre cazărmile lor 
din tabăra pretoriană. 

Nu exista nicio şansă ca Macro şi Cato să verifice dacă 
existau mesaje în ascunzătoare, întrucât noul centurion al 
Centuriei a Vl-a refuza să le permită oamenilor săi să 
părăsească tabăra când nu erau de serviciu. La prima 
trecere în revistă ca nou comandant, Tigellinus anunţase că 
disciplina centuriei se relaxase sub predecesorul său. De 
aici înainte, aveau să fie o trecere în revistă şi seara şi un 
exerciţiu suplimentar, pe lângă datoria lor obişnuită de a 


păzi palatul. Noul optio îşi savura, de asemenea, 
promovarea, întrecându-se cu Tigellinus în a urla comenzi. 
Tigellinus se mutase în camerele lui Lurco şi îi lăsase pe 
Macro şi Cato să se descurce cu Fuscius, care acum lua 
toate deciziile în camera din unitatea lor, de la ora când 
trebuia stinsă lampa seara şi până la cuierele care erau 
rezervate doar pentru uzul locţiitorului. 

Macro se străduia din răsputeri să-şi ascundă iritarea 
care clocotea în el. Cato, între timp, continua să chibzuiască 
asupra misterului grânelor dispărute. Recapitula fiecare 
detaliu al căutării pe care el şi Macro o efectuaseră la 
depozit, ca şi informaţiile pe care le obținuse de la breasla 
negustorilor de grâne şi de la funcţionarul aflat în biroul lui 
Gaius Frontinus. Cum putea să dispară în oraş o cantitate 
atât de mare de grâne fără să lase nicio urmă? Era o 
ghicitoare care îl înnebunea pe Cato şi care îl necăjea, pe 
când îşi lustruia echipamentul şi îşi întindea la uscat mantia 
şi tunicile, pe micul raft din lemn care era aşezat în 
apropiere de mangalul solid aflat în camera lor. Între timp, 
Macro ieşise supus, în fiecare seară, pentru a duce la 
îndeplinire pedeapsa de la latrinele aflate la capătul clădirii 
celei mai apropiate de zidul taberei. 

În sfârşit, în cea de-a treia dimineaţă, furtuna se opri, 
lăsând în urmă un cer albastru şi limpede, iar soarele 
începu în curând să încălzească acoperişurile şi străzile 
Romei, trimițând vălătuci de aburi, care se răsuceau domol 
în văzduh, înainte să dispară. Oamenii ieşiră pe străzi şi, 
încă o dată, cadavrele celor care muriseră de foame sau 
căzuseră victime vreunei boli în starea de slăbiciune în care 
se aflau erau cărate afară pe porţile oraşului, în căruţe, 
pentru a spori numărul sutelor de leşuri care fuseseră duse 
la gropile comune săpate de-a lungul drumului care ieşea 
din Roma. 

Se răspândise vestea, de la palat, că împăratul şi suita sa 
vor porni să inspecteze lucrările inginereşti şi pregătirile 
pentru spectacolul de la lacul Albano. Burrus ordonase 


centuriilor a V-a şi a Vl-a să se adune în formaţie, iar 
Tigellinus umbla prin cazarmă urlând la oamenii săi să îşi ia 
echipamentul şi să se strângă, gata de marş. Soldaţii din 
fiecare unitate se înghesuiau să iasă, unii dintre ei încă 
legându-şi curelele coifurilor şi închizându-se unii pe alţii la 
armură. Când şi ultimul om fu gata, Tigellinus le ordonă să 
ia poziţia de drepţi, apoi cercetă rândurile, certându-şi 
oamenii pentru cele mai mici greşeli, în timp ce Fuscius 
nota crima şi pedeapsa corespunzătoare pe o tăbliță cerată. 
Când termină cu inspectatul, Tigellinus făcu un pas în spate 
şi dădu piept cu noua sa funcţie, cu pumnii în şolduri. 

— Fără îndoială că unii dintre voi se întreabă ce s-a ales 
de Lurco. În ceea ce vă priveşte, este mort. În ceea ce-l 
priveşte pe el, s-ar putea la fel de bine să fie mort, odată ce 
tribunul Burrus va pune mâna pe el. Tigellinus se opri, în 
timp ce unii dintre oameni începură să chicotească. Apoi 
trase aer adânc în piept şi continuă. Eu sunt centurionul 
vostru acum. Eu stabilesc standardele şi eu voi comanda 
cea mai bună centurie din întreaga Gardă Pretoriană. Asta 
înseamnă că voi fi aspru cu voi. Vreau disciplină. Vreau 
soldaţi care să arate bine şi vreau eroi, dacă este nevoie. 
Oricine nu va îndeplini cerinţele mele, mai bine s-ar 
transfera din gardă într-o unitate mai puţin importantă. 
Dacă un astfel de bărbat hotărăşte să rămână, atunci îl voi 
distruge. S-a'nţeles? 

— Da, să trăiţi! răspunseră oamenii pe mai multe voci. 

— Nu v-am auzit prea bine! urlă Tigellinus. Parcă aţi fi o 
nenorocită de adunătură! Am zis: s-a'nţeles? 

— Da, să trăiţi! strigară soldaţii cu un singur glas, care 
răsună în peretele cazărmii din faţă. 

— Aşa mai merge. Tigellinus clătină din cap. Deja i-aţi 
dovedit împăratului că sunteţi buni în luptă. Ne-a onorat 
făcând din această unitate escorta lui personală. Vreau să 
păstrez această onoare şi în viitorul apropiat, domnilor. 
Când împăratul va părăsi palatul, vreau ca oamenii mei să 
fie cei care îl păzesc. Vreau să rămânem prima şi ultima 


linie de apărare. Noi vom fi scutul şi sabia de lângă el. El va 
continua să-şi pună încrederea în noi, să-şi încredinţeze 
viaţa în mâinile noastre, precum şi vieţile celor din familia 
sa. Nici nu trebuie să vă mai reamintesc cât de 
recunoscători pot fi împărații faţă de cei care îi servesc 
bine. Faceţi-vă datoria şi o vom duce cu toţii bine. Nu mă 
dezamăgiţi. Trecu cu privirea peste rândurile de soldaţi şi 
apoi se întoarse spre Fuscius. Asta e tot. Pune-i să se 
alinieze lângă poarta principală, gata de marş, optio. 

— Da, domnule! Fuscius luă poziţia de drepţi şi rămase 
nemişcat până ce Tigellinus părăsi micul teren de paradă. 
Apoi strigă: Centuria a VI-a, la stânga-mprejur! 

Cele două linii se întoarseră şi se pregătiră pentru 
următorul ordin. 

— Marş! 

Când coloana începu să se mişte înainte, Macro îi spuse 
încet lui Cato, care mergea în faţa lui: 

— Ce crezi despre asta? 

— Ştii ce cred, răspunse Cato. Ne ţinem ochii şi urechile 
deschise şi îi urmărim cu cea mai mare atenţie. 

Oamenii din centuriile a V-a şi a Vl-a mărşăluiau spre 
locul în care îi aştepta tribunul Burrus, călare pe un cal 
negru, îngrijit fără cusur. Când coloana fu gata, el ridică o 
mână în direcţia porţii, iar rândul din faţă se puse în 
mişcare. Intrară în Roma şi o luară spre palat, unde suita 
imperială se alătură coloanei, înainte să iasă din oraş şi să 
se îndrepte spre lac, la o distanţă de mai bine de 
cincisprezece kilometri de capitală. Împăratul era însoţit de 
mai puţini consilieri decât de obicei, observă Cato. Era 
Narcissus, dar niciun semn de Pallas sau de împărăteasă 
sau de cei doi băieţi. 

Peisajul de ţară, spălat de ploaie, mirosea a proaspăt, iar 
căldura vestea apropierea primăverii. Primii muguri 
ieşiseră pe crengile multora dintre pomii fructiferi care 
mărgineau drumul. Lecticile care duceau grupul imperial se 
aflau între două centurii de pretorieni, iar, din spate, Cato 


abia putea să le distingă dacă îşi lungea gâtul peste 
coifurile strălucitoare şi vârfurile suliţelor care se unduiau 
în faţa lui. Pe când coloana trecea prin micile sate, locuitorii 
ieşeau să îl vadă pe împărat şi să-l aclame, în timp ce 
Claudius îşi ridica mâna în semn de salut. Pe ambele părţi 
ale lecticilor mergeau gărzile germanice, cu înfăţişarea lor 
barbară care îi speria pe sătenii mai fricoşi. 

Ajunseră la lac după-amiaza devreme, iar oamenilor li se 
permise să rupă rândurile şi să se odihnească în timp ce 
împăratul şi sfătuitorii săi inspectau pregătirile pentru 
Naumachia. Tribuna oficială imperială era aproape 
terminată, construită pe o movilă artificială care fusese 
ridicată la marginea lacului. De-a lungul malului, tâmplarii 
lucrau din greu să pregătească barjele şi ambarcaţiunile de 
pe râu care fuseseră tractate în sus pe Tibru pentru a 
forma cele două flote care urmau să se lupte pe apele 
lacului. Catarge improvizate se ridicau de pe punţile vaselor 
cu vergi, pânze şi greemente care erau mai mult 
decorative, decât funcţionale. Bănci pentru vâslit fuseseră 
fixate de-a lungul laturilor şi berbeci solizi în fruntea 
fiecărei ambarcaţiuni. De la distanţă puteau părea vase de 
război ale marinei romane, dar la o scară mult redusă. La 
patru sute de metri de locul unde se desfăşura activitatea 
de pe malul lacului se aflau palisadele unde urmau să fie 
ţinuţi cei care urmau să se lupte pe durata spectacolului. 

— De necrezut, comentă Macro cu tristeţe, pe când el şi 
Cato priveau scena de pe o ridicătură pietroasă aflată la 
mică distanţă de locul unde oamenii din escortă se relaxau 
pe iarba înverzită, de-o parte şi de alta a drumului care 
ducea înapoi la Roma. Nu am văzut niciodată aşa ceva. Pare 
mai degrabă că se pregătesc de o campanie majoră, decât 
de un spectacol de gladiatori. 

— Nu-mi amintesc să fi depus atât de mult efort pentru a 
organiza invadarea Britanniei, răspunse Cato cu un rânjet 
ironic. Dar atunci Claudius urmărea doar să câştige o nouă 
provincie pentru imperiu. Acum caută să câştige inima 


mulţimii, un obiectiv de o importanţă strategică mult mai 
mare, în acest moment, presupunând că va trăi suficient de 
mult cât să le satisfacă pofta de lupte cu gladiatori, ca să nu 
mai vorbim de foame. Aş zice că şansele sunt împotriva lui 
Claudius. 

Îşi îndreptară atenţia spre grupul imperial, pe când 
funcţionarul însărcinat cu organizarea spectacolului dădea 
raportul împăratului. Chiar şi de la o distanţă de mai bine 
de o sută de paşi, Cato putea vedea că omul avea toată 
atenţia lui Claudius. Din când în când, capul îi tresărea 
violent, pe când şchiopăta pe lângă funcţionar. 

— Nu-i chiar un lucru de invidiat să fii împărat, nu crezi? 
zise Cato pe un ton gânditor. Duşmani din toate părţile, iar 
apropiații lui, sunt mult mai periculoşi. 

— Uneori vorbeşti complet aiurea, Cato, răspunse Macro. 
Crezi că vieţile noastre sunt mai puţin expuse decât cea a 
lui Claudius? Nu prea cred, şi am cicatricile care dovedesc 
acest lucru, la fel ca tine. În orice caz, sunt câteva avantaje 
care vin odată cu slujba de a fi conducătorul absolut al celui 
mai mare imperiu din lume. Cred că m-aş putea obişnui cu 
riscurile meseriei. 

— Una e să dai piept cu un bărbat înarmat cu o sabie, în 
luptă dreaptă. Alta e să intri într-o cameră plină de oameni, 
ştiind că mulţi dintre ei te-ar înjunghia bucuroşi pe la spate, 
în timp ce te salută frumos şi îţi promit loialitate eternă. Şi 
pentru că tot veni vorba, unde e Tigellinus? 

Cato se uită prin grupul imperial, căutându-l neliniştit pe 
centurion. 

— E acolo, cu Burrus şi cu ceilalţi. Macro arătă spre o 
mână de oameni adunaţi în jurul tribunului Burrus, care nu 
descălecase. Cato văzu silueta înaltă a centurionului şi 
răsuflă uşurat. Macro auzi şi se uită la prietenul său. Când 
crezi că va face Tigellinus mişcarea? 

Cato reflectă o clipă. 

— S-ar putea să încerce la prima ocazie care i se va ivi, 
dacă nu îi pasă de propria sa viaţă. Dar din ceea ce am 


văzut la el până acum, mă îndoiesc că va renunţa la ea dacă 
există o speranţă de salvare. Dacă aş fi în locul lui 
Tigellinus, aş aştepta până ce aş fi aproape de împărat şi 
când acesta ar fi înconjurat de cât mai puţine persoane 
posibil. Atunci aş putea avea şi şansa să scap după ce dau 
lovitura. Aşa că, atunci când Centuria a Vl-a se va afla în 
apropierea împăratului, noi ne vom afla şi mai aproape de 
Tigellinus. 

Împăratul termină turul pregătirilor şi se întoarse la 
lectică. Pe când suita imperială începu să se îndrepte de-a 
lungul malului, către lucrările inginereşti de la celălalt 
capăt al lacului, cel apropiat de Tibru, locţiitorul îşi strigă 
oamenii să intre înapoi în formaţie. Gărzile se repeziră să îşi 
ocupe locurile în jurul împăratului, apoi îşi potriviră pasul 
cu cel al sclavilor care cărau litiera grea, aurită. Grupul 
şerpui pe malul lacului, până ce ajunse la primul dintre 
barajele în trepte, care duceau în jos spre afluentul 
Tibrului, la aproape cinci kilometri depărtare. 

Coloana imperială se opri. Un mic grup de ingineri, în 
tunici simple, se apropiară şi îşi înclinară capetele în faţa 
lecticii. Claudius îşi aruncă picioarele peste margine şi 
şchiopătă spre bărbatul cu o înfăţişare tânără, care îi 
conducea pe specialişti. 

— Dragul meu Ap-apolodor! îl salută împăratul. Cum 
avansează lucrările? Sper că sunt aproape terminate. 
Probabil că furtuna v-a făcut să întârziaţi. 

Inginerul făcu o plecăciune adâncă, la fel ca şi însoțitorii 
săi: 

— Nu, sire. Lucrările au fost terminate conform planului. 
Şi am pregătit ceva interesant pentru a distra mulţimea 
când va începe Naumachia. 

— Da? Claudius ridică o sprânceană. Ce anume? 

— Aş prefera să fie o surpriză, sire. Sunt convins că veţi fi 
impresionat. 

Claudius se încruntă puţin, apoi expresia îi deveni 
relaxată: 


— Prea bine, tinere. Dar eşti sigur că vremea nu a 
provocat întârzieri? F-fii sincer. 

— Nu aş lăsa ca puţină ploaie şi vânt să mă facă să-mi 
încalc promisiunea pe care v-am făcut-o. 

— Bun băiat! Claudius zâmbi şi îl apucă pe inginer de 
braţ. Mi-aş dori ca toţi funcţionarii mei să fie e-ef-efi- cienţi 
ca tine. Împăratul se întoarse către Narcissus, care stătea 
puţin mai departe în spatele lui. Tu şi Pallas aţi putea învăţa 
multe de la acest t-tâ-tânăr. 

Secretarul imperial se forţă să zâmbească. 

— Ar fi păcat să iau un astfel de talent promiţător sub 
aripa mea ocrotitoare şi să vă lipsesc de abilităţile unui 
inginer desăvârşit, sire. Talentul de netăgăduit al lui 
Apolodor se manifestă mai bine pe teren, decât la palat, 
deşi Pallas ar putea beneficia de pe urma priceperii lui. 

— Pallas? Împăratul chibzui o clipă şi apoi clătină din cap. 
Da, da. Într-adevăr, pare că şi-a cam ieşit din m-mână zilele 
astea. Obosit şi distras. Claudius zâmbi cu indulgență. Cred 
că prietenul nostru e îndrăgostit. Tinde să devină un proces 
destul de monoton. 

— Da, sire. Poate că Pallas ar trebui trimis la Capri, 
pentru odihnă. Aş fi bucuros să-i supraveghez personalul pe 
perioada absenței sale. 

— Sunt sigur că ai fi. Claudius zâmbi. Dar totuşi, poate că 
şi tu ai nevoie de odihnă, prietene. 

— Ba deloc, sire. Narcissus stătu cât de drept putu. Locul 
meu e alături de voi. Trăiesc doar pentru a vă sluji. 

— Cât de norocos sunt să am astfel de slujitori. V-vino, 
Narcissus! Hai să aflăm câte ceva despre arta ingineriei de 
la d-d-dragul nostru Apolo-d-dor. 

Inginerul îşi plecă iar capul, apoi începu să descrie 
procedeul pe care îl inventase pentru a drena lacul Albano. 
Cato asculta cât putea de bine predica inginerului, dar ochii 
îi erau fixaţi asupra lui Tigellinus. Centurionul stătea în 
mijlocul centuriei, nu mai departe de cincizeci de paşi de 
împărat. Mâna i se odihnea pe mânerul sabiei, cu degetele 


bătând ritmic pe el. Între el şi Claudius se afla un cordon 
subţire de gărzi germanice. Împăratul era în siguranţă 
pentru moment, decise Cato. 

Apolodor arăta în josul văii care ducea către râu. 

— După cum poate vedea maiestatea voastră, am ordonat 
construirea unei serii de baraje, fiecare cu câte o ecluză, 
pentru a putea controla scurgerea apei când vom canaliza 
zona din jurul lacului. Dacă am fi săpat un canal pur şi 
simplu, de la lac până la râu, aşa cum cred că sfătuitorul 
vostru, Pallas, a sugerat la început, atunci am fi putut mări 
debitul Tibrului, inundând centrul Romei, atunci când 
cantitatea principală de apă ajungea în oraş. 

Narcissus chicoti: 

— Din păcate nu a fost unul din cele mai bune momente 
ale prietenului meu. 

— Adevărat, clătină Claudius din cap. Soţia mea, 
împărăteasa, îl consideră foarte bun. 

— O, sunt sigur că îl consideră, şopti Macro. 

— Şşşt! şuieră Cato. 

Inginerul îi conduse mai departe pe cărarea care fusese 
tăiată în panta văii. La fiecare aproximativ opt sute de metri 
se afla un alt baraj, în spatele căruia apa care venea din lac 
umplea o suprafaţă din vale. După-amiaza târziu, 
procesiunea ajunse în sfârşit la ultimul şi cel mai mare 
dintre baraje. La baza lui, un pârâiaş curgea în jurul unui 
cot al văii, ale cărei margini erau mult mai abrupte decât 
sus, lângă lac. Pârâul era alimentat printr-un tub de drenaj 
săpat în jurul capătului barajului. Câţiva muncitori stăteau 
într-o parte, încărcând lemnul nefolosit într-o căruţă. Se 
înclinară scurt în direcţia împăratului, apoi îşi continuară 
treaba. 

Apolodor se opri la baza barajului unde nişte lemne lungi 
fixau stâlpii verticali, înfipţi în pământ. Mai multe funii 
fuseseră legate în jurul contrafortului central şi întinse în 
sus, spre lateralele vâlcelei, unde erau trecute prin nişte 
scripeţi mari, legaţi de pari. 


Narcissus privi cu prudenţă în sus la barajul care se 
înălța vreo cincisprezece metri deasupra lui. 

— Suntem în siguranţă aici? 

— Perfect! Apolodor zâmbi cu încredere. Păşi în faţă şi 
bătu într-unul din lemnele contrafortului. E nevoie de o sută 
de oameni care să tragă de sfori pentru a-l disloca pe 
fiecare dintre ei. La timpul potrivit, exact asta se va 
întâmpla, odată ce vom curăța drumul pe care va trebui să 
se îndrepte curgerea de apă, până la afluentul care duce la 
Tibru. Deocamdată, poate doar un cutremur ar putea să 
mute astea din loc. Când apa din spatele barajului va fi 
drenată, ne vom muta în vale, drenând fiecare heleşteu pe 
rând, până când vom ajunge la lac. În acest fel, putem 
controla curgerea de apă, iar cursul Tibrului nu va creşte 
decât foarte puţin, pentru o scurtă perioadă. Se dădu înapoi 
şi privi în sus la baraj, cu mândrie neascunsă pentru 
realizarea sa. Apoi, devenind iarăşi conştient de prezenţa 
împăratului, Apolodor se întoarse către el în grabă. 
Petrecerea care marchează terminarea proiectului este 
pregătită, sire. Chiar după cotitura aceea, pe malul râului. 
Dacă îmi faceţi onoarea? 

— Poftim? O, da. Da, desigur! Claudius zâmbi. Va fi p-p- 
plăcerea mea, tinere. Condu-mă! 

Narcissus o luă înainte. 

— Sire, e deja târziu. E puţin probabil că ne vom întoarce 
în oraş până la lăsarea întunericului. Ar fi mai înţelept să 
plecăm spre Roma fără întârziere. 

— Prostii! Claudius se încruntă. Ce? Te temi de întuneric? 
În orice c-caz, acest om a făcut o t-tr-treabă minunată. Cel 
puţin putem să-i sărbătorim succesul. 

Narcissus îşi înclină capul. 

— Cum doriţi, sire. 

Împăratul îl bătu pe Apolodor pe spate. 

— Ia-o înainte, băiete! I-ia-o înainte! 

Valea se curba uşor spre dreapta înainte să se deschidă 
într-o suprafaţă de teren neacoperit. Două sute de paşi mai 


departe, râul strălucea în lumina soarelui, în timp ce curgea 
spre Roma. Câteva mese fuseseră aranjate împreună şi 
acoperite cu pânză roşie. Pe masă se afla o prăjitură uriaşă, 
cu măiestrie făcută astfel încât să semene cu barajul pe 
care tocmai îl văzuseră. Treizeci sau patruzeci dintre 
oamenii lui Apolodor stăteau aşteptând în spatele mesei şi 
îşi înclinară capetele când împăratul se apropie. 

Claudius zâmbi când ajunse la masă şi văzu prăjitura. 

— Excelent! Extraordinar! Cred că e la fel de gustoasă pe 
cât de bine arată. 

— Ar trebui să fie, sire. Cei mai buni bucătari din Roma 
au căutat ingredientele pentru a o putea prepara. 

— Arată delicios. O voi gusta primul, dacă se poate. 

— Bineînţeles, sire. 

Apolodor pocni din degete şi un sclav alergă cu o lingură 
pentru împărat. Claudius se opri pentru o clipă, apoi afundă 
lingura în jeleul albastru din spatele barajului şi se întoarse 
către suita sa. 

— Tribunule Burrus. Unul dintre oamenii tăi, te rog. 
Claudius se întoarse către inginer. N-nu vreau să te jignesc, 
dar trebuie să fiu sigur. 

— Înţeleg, sire. 

Burrus se întoarse în şa ca să treacă în revistă oamenii 
din Centuria a VI-a. Înainte să vorbească, Tigellinus păşi 
înainte: 

— Mă ofer voluntar, domnule! 

Burrus deschise gura, de parcă ar fi vrut să zică ceva, 
apoi ridică din umeri şi încuviinţă din cap. Cato simţi că 
muşchii i se încordează când centurionul făcu un pas în 
faţă, printre cele două gărzi germanice. Se opri la mică 
distanţă de împărat şi urmă o scurtă pauză, după care 
Claudius îi duse lingura la gură. Tigellinus se aplecă înainte 
şi luă o înghiţitură. Fălcile i se mişcară puţin, apoi înghiţi. 
Urmă încă o pauză înainte ca împăratul să-şi arcuiască 
sprâncenele: 

— Ei bine? 


— Excelent de gustoasă, domnule! lâtră Tigellinus. 

— Nu are efecte secundare? 

— Niciunul, domnule. 

— Prea bine. 

Claudius îi făcu semn cu mâna să plece, iar Tigellinus se 
dădu înapoi prin cordonul de gărzi germanice. Cato scoase 
afară aerul pe care-l reprimase şi simţi că trupul i se 
relaxează. 

— Vom mânca prăjitura aceasta delicioasă, apoi ne vom 
întoarce la R-r-roma, anunţă împăratul. Tribunule, le poţi 
ordona oamenilor tăi să se aşeze cât timp mănânc eu. 

— Gardă pretoriană! strigă Burrus. Rupeţi rândurile! 

Soldaţii, care erau pe raţii reduse, priviră cu invidie, apoi 
se îndepărtară pentru a le permite lui Claudius şi micii sale 
suite să ciugulească din prăjitură şi să facă conversaţie. 
Cato observă cu un zâmbet că Narcissus făcea tot ce-i 
stătea în puteri pentru a interveni între stăpânul său şi 
inginer şi a răspunde cuvintelor împăratului cu obişnuita sa 
slugărnicie, în timp ce se încrunta cu răceală la fiecare 
comentariu făcut de Apolodor. 

Macro se uita cu jind la prăjitură. 

— Aş putea da gata o parte din aia. 

— Arată mult prea săţioasă, răspunse Cato scurt. 
Probabil că ţi-ar pricinui o indigestie. 

— Aş putea trăi cu ea. 

Macro îşi dezlipi cu greu privirea ca să se uite la 
prietenul său. 

— Mă  îngrijorasem puţin, când prietenul nostru 
Tigellinus a ieşit în faţă ca să testeze mâncarea. 

— Şi eu. Se pare că am avut dreptate. Oricare i-ar fi 
planul, nu include şi suicidul. 

— Doar dacă nu e prin indigestie. Macro se întoarse ca 
să-l privească pe centurion, în timp ce el şi Cato se 
sprijineau de scuturi. Tigellinus se îndepărtase puţin, îşi 
desfăcuse curelele şi îşi dăduse jos coiful. Îşi şterse fruntea 
şi apoi începu să-şi dezlege platoşa din catarame. Se uită 


repede înspre vale, cu o expresie încordată. Lăsându-şi 
armura jos, Tigellinus îşi întinse umerii, ridicând braţele. 

Macro se întoarse pentru a privi la un mic grup de 
demnitari, înghesuiți în jurul prăjiturii, căutând anumite 
ingrediente. Stomacul îi chiorăi destul de tare cât să-l audă 
Cato, iar cei doi schimbară un zâmbet. Cato deschise gura 
să comenteze, dar înainte să poată vorbi, un sunet înfundat 
reverberă prin aer. Toată lumea se întoarse în direcţia de 
unde venise zgomotul. O clipă mai târziu se auzi o altă 
trosnitură, care se transformă într-o larmă de lemn rupt şi 
pietre care cădeau. Apoi, un muget repezit se auzi crescând 
şi umplu aerul. O briză neaşteptată începu să se mişte la 
capătul văi, apoi se înteţi. 

— Ce mama mă-sii e asta? 

Macro se întoarse spre locul unde se auzea zarva. 

Dar Cato ştiu imediat ce era sunetul acela şi o gheară de 
gheaţă îi strânse stomacul. Se uită spre împărat, care 
privea spre vale, cu o lingură plină cu jeleu la mijlocul 
distanţei către gură. Pe când Cato se întoarse, văzu o masă 
de lichid negru, strălucind şi spumegând, măturând 
cotitura văii, zdrobind copacii piperniciţi care se agăţau de 
pantele abrupte, dislocând bolovanii şi movilele de pământ, 
luând totul cu ea. Marea masă de apă care fusese ţinută la 
distanţă de ultimul baraj se rostogolea peste vale, direct 
spre grupul imperial şi escorta acestuia. 


CAPITOLUL 20 


La început, nu mişcă nimeni. Erau cu toţii prea îngroziţi 
de vederea peretelui spumegând de apă care se năpustea 
asupra lor. Tigellinus reacţionă primul, îşi făcu mâna pâlnie 
la gură şi strigă: 

— Fugiţi! Fugiţi să vă salvaţi viaţa! 

Strigătul rupse vraja, iar suita imperială, inginerii şi 
pretorienii începură să alerge, unii dintre ei fugind chiar în 
calea apei, în timp ce majoritatea încercau să scape spre 
partea unde pământul se ridica uşor. Cato aruncă scutul şi 
sulița şi îşi smulse curelele coifului. Macro făcu la fel, 
mişcându-se deja din faţa valului. 

— Aşteaptă! îi strigă Cato. Trebuie să-l salvăm pe 
împărat. 

Macro se opri, apoi clătină din cap şi amândoi se 
întoarseră spre masă şi spre prăjitură. Claudius se 
împleticea spre râu, cât de repede îl lăsa şchiopătatul, 
aruncând priviri îngrozite peste umăr, în timp ce valul se 
apropia. Tigellinus alerga de-a lungul terenului, către el, iar 
Cato realiză, cu un junghi de teamă, că centurionul ar putea 
ajunge primul la împărat. Se zbătu să alerge cât de repede 
îl duceau picioarele, încă încetinit de pieptarul din zale al 
armurii. Macro alerga după el. Un vânt puternic văluri 
faldurile togii împăratului şi şuviţele de păr care îi atârnau, 
atunci când apa aruncă un val de aer în faţă. Mugetul 
şuierător al apei care ropotea i se părea asurzitor lui Cato, 
pe când alerga în diagonală spre Claudius. La stânga lui, îl 
văzu pe Tigellinus care câştiga teren şi care urma să ajungă 
primul la împărat. Ţinea pumnalul strâns în mână, cu vârful 
în jos, pe când sprinta spre prada lui, preocupat doar de un 
singur gând. 

Aerul era rece în spatele lui Cato, iar el mai aruncă o 
ultimă privire în direcţia valului şi văzu că se afla doar la 
cincisprezece metri în spatele lui, o masă spumegândă, 


oribilă, de stropi şi apă maro, care ducea cu ea tufişuri şi 
copaci. Apoi, la dreapta lui, se auzi un strigăt de teroare şi 
disperare, când primul dintre pretorieni căzu, iar vocea fu 
instantaneu redusă la tăcere, când omul se scufundă în 
tumultul apei. 

În faţă, Tigellinus se afla la doar trei metri de împărat, 
dar apoi se împiedică, atunci când vârful cizmei sale lovi o 
piatră. Căzu, pumnalul sărindu-i dintre degete. Cato alergă 
mai departe, strigând cât putea de tare: 

— Sire! 

Claudius se uită înapoi la Cato, cu ochii mari, apoi trecu 
de el, înspăimântat. Cato îl apucă de braţ pe împărat cu o 
mână şi îi smulse toga cu cealaltă. 

Imediat, Claudius începu să se lupte şi să îl plesnească cu 
mâna liberă: 

— Ajutor! Crimă! 

— Nu, sire! Toga vă va trage la fund! strigă Cato, sfâşiind 
de pe umerii împăratului materialul gros, din lână. 

Îl auzi pe Macro strigând, puţin mai în spate, dar înainte 
să se poată întoarce să privească, valul lovi. Urmă o 
secundă când simţi o răbufnire în jurul pulpelor, iar Cato se 
puse în faţa împăratului, încercând să îl protejeze cu trupul 
său. Toată forţa apei i se sparse în spate, doborându-l 
imediat din picioare. Cato încercă să stea drept, lovind din 
picioare pentru a atinge pământul, pe când era dus de apă. 
Îl ţinea strâns pe Claudius, împingându-l în sus. Apa îi 
acoperi capul, curgând pe deasupra lui şi urlându-i în 
urechi, după care ieşi la suprafaţă şi luă o gură de aer. 

Ceva îl izbi în coaste, o lovitură răsucită care îi scoase tot 
aerul din plămâni, într-o tuse explozivă, iar apa îi umplu 
gura, înainte să apuce să o închidă. Apoi se trezi iar sub 
apă, susţinându-l pe împărat şi simţindu-l cum se lupta cu 
sălbăticie în strânsoarea lui. Cato simţi ceva solid în 
apropiere şi riscă să-i dea drumul lui Claudius cu o mână, în 
timp ce pipăia. Simţi ramura unui copac. Îşi strânse 
degetele în jurul scoarţei aspre şi se trase împreună cu 


Claudius spre ea. Capul îi ieşi iarăşi la suprafaţă şi Cato 
trase aer. În jurul lui se afla o masă haotică de stropi şi apă 
şi resturi, capetele oamenilor şi membrele bălăbănindu-se 
peste tot în jur. Cato crezu că îl vede pe Macro puţin mai în 
faţă, dar apa îi acoperi capul înainte să poată fi sigur că era 
el. Claudius ieşi la suprafaţă, plescăind pe lângă el. 

— Sire! îi strigă Cato în faţă. Apucaţi creanga! 

Împăratul întoarse capul când îl auzi pe Cato: 

— Nu pot! Sunt tras în jos! S-s-salvează-te, tinere. Eu 
sunt terminat! 

Cato văzu că toga îi era încă prinsă peste piept, iar 
resturile din apa care se năpustea se agăţau de pânză şi îl 
trăgeau pe împărat odată cu ele. Cato apucă materialul şi 
trase de el cât de tare putu, eliberându-l. Alunecă puţin de 
pe umăr, dar Claudius continua să fie tras la fund, strigând 
disperat înainte ca apa să îi acopere din nou faţa. leşi la 
suprafaţă, iar Cato strigă: 

— Daţi-i cu piciorul! Eliberaţi-vă de el, altfel veţi muri! 

— Da... da, bolborosi Claudius. Să mă eliberez... 

În timp ce răsucea materialul cu picioarele, Cato îşi folosi 
mâna liberă pentru a încerca să tragă toga de pe trupul 
împăratului. Lâna părea vie, agitându-se în curentul haotic, 
cu faldurile înfăşurându-se în jurul mâinii şi braţului lui 
Cato. Se eliberă cu o ultimă sforţare, iar cei doi bărbaţi 
ieşiră la suprafaţă, cu capetele şi umerii afară din apă, pe 
când se agăţau de creangă. Şuvoiul din jurul lor nu mai 
curgea cu atât de multă furie, iar Cato putu vedea pentru 
prima dată că fuseseră duşi de val pe o distanţă destul de 
mare de capătul văii. În jurul lor pluteau rămăşiţele 
meselor, iar Cato îl observă pe Tigellinus, la vreo 
cincisprezece metri depărtare, încercând să se tragă pe 
una din tăbliile meselor, care se învârtea în curentul rapid. 

— Cato! 

Se întoarse şi văzu agitaţie în apă, în locul unde Macro 
încerca să înoate spre creangă. Apoi, între ei, apăru un alt 


chip, tuşind uscat, cu braţele zbătându-se pentru a se ţine 
la suprafaţa apei. Cato văzu că era tribunul Burrus. 

— Aici, domnule! Aici! 

Cato îi făcu semn cu mâna, iar Burrus începu să înoate 
spre el. Tribunul ajunse la creangă şi îşi încolăci braţele în 
jurul ei, căutând aer. Cato privi în jur şi văzu că Macro mai 
avea puţin până să li se alăture. Apoi observă ceva ciudat, la 
mică distanţă în faţa lor. Partea din faţă a valului părea să fi 
dispărut, lăsând o dâră intensă la o depărtare nu mai mare 
de cincisprezece metri. 

— Vai, fir-ar să fie! murmură Cato. Râul... 

Copacul şi oamenii agăţaţi de el erau târâţi spre malul 
abrupt şi, apoi, în jos spre râu. Cato îşi puse mâna în jurul 
împăratului şi se agăţă strâns de trunchi. Văzu că Macro 
apucase capătul unei crengi mai mici, puţin mai departe de 
el. Cato îşi umplu plămânii cu aer şi strigă peste zarva apei 
care curgea: 

— Ţine-te bine! Intrăm în râu! 

Capătul trunchiului se ridică brusc în aer pentru o clipă. 
Apoi se dădu peste cap. Încă o dată, apa îl acoperi pe Cato 
şi acesta simţi că picioarele îi erau zgâriate de pietre şi de 
resturi, pe când trunchiul îi trase pe cei care se agăţaseră 
de el sub suprafaţa furioasă a apei râului. Apa urla în 
urechile lui Cato, iar plămânii începură să-i ardă. Împăratul 
părea că se zvârcoleşte lângă el, dar era imposibil de spus 
dacă se zbătea sau pur şi simplu era aruncat de curent în 
toate părţile. Apoi, se formă un vârtej în apă, iar trunchiul 
ieşi la suprafaţă. Cato trase aer adânc. 

— Sire, sunteţi bine? Sire! 

Împăratul vărsă şi bolborosi, apoi îşi puse capul pe o 
creangă, în timp ce trupul îi era cutremurat de un acces de 
tuse. 

Cato se uită în jur şi văzu că Burrus era încă agăţat, dar 
nu-l putu localiza pe Macro. Cato îşi întoarse capul dintr-o 
parte în cealaltă, cercetând neliniştit suprafaţa râului. Se 
mai vedeau câţiva oameni, luptându-se să rămână la 


suprafaţă sau înotând către mal. Tigellinus era întins pe 
tăblia mesei, puţin mai departe de ei. Acum, că râul 
preluase aproape toată apa dezlănţuită în urma prăbuşirii 
barajului, partea cea mai rea trecuse, îşi dădu seama Cato. 
Doar că nu era nicio urmă de Macro. Apoi văzu o moviliţă 
scânteietoare la vreo şase metri distanţă. Începuse să se 
rostogolească, iar Cato realiză că era un trup, şi, apoi, lovit 
de teamă, recunoscu trăsăturile lui Macro, când chipul 
acestuia apăru pentru puţin timp la suprafaţă, înainte să se 
scufunde din nou. 

— Tribunule! strigă Cato. Tribun Burrus! Domnule! 

Burrus se uită în sus uluit, clipind din unicul său ochi. 

— Aveţi grijă de împărat, domnule. Înţelegeţi? 

— Da... Burrus clătină din cap, străduindu-se să se 
concentreze. 

Cato se întoarse spre Claudius. 

— 'Ţineţi-vă bine, sire. Vă vom scoate din asta! 

Apoi dădu drumul la trunchi şi se aruncă spre una din 
mesele care se răsucea încet în curentul din apropierea 
locului unde plutea Macro. Cato îşi trase pieptul pe masă şi 
dădu din picioare, vâslind spre prietenul său, care nu dădea 
semne de viaţă. Când ajunse lângă el, Cato întinse braţul, 
cu degetele luptând să apuce faldurile tunicii lui Macro. Îşi 
înteţi strânsoarea şi îl trase pe Macro pe masă. Un firişor de 
sânge se prelingea pe fruntea prietenului său, iar Cato văzu 
că avea o tăietură la cap. 

— Macro! îi zdruncină umărul cu putere. Macro! 
Deschide ochii! 

Capul prietenului său se lăsă moale pe scândurile mesei, 
iar maxilarul îi căzu. Cato îl plesni tare. 

— Pe toţi zeii! Deschide ochii! 

Nu urmă niciun răspuns, iar Cato îl lovi iarăşi, şi mai 
puternic. De data aceasta, capul lui Macro se ridică, iar 
ochii i se deschiseră. Dinţii îi scrâşniră provocator: 

— Care dintre voi m-a lovit, idioţilor? 


Apoi, apa din plămâni îl făcu să tuşească, se chinui să 
verse şi îi luă ceva timp până să îşi revină suficient cât să îşi 
dea seama de prezenţa lui Cato. Zâmbi firav: 

— Ce ai păţit, băiete? Eşti un dezastru. 

Cato nu se putu abţine să nu-i zâmbească, încântat: 

— Eu? Ar trebui să te vezi pe tine. 

— Ce... ce s-a întâmplat? Macro se strâmbă. Mă simt de 
parcă nişte nemernici mi-ar fi aruncat un bolovan în cap. 

— Probabil că te-ai lovit cu capul de trunchi atunci când 
am intrat în râu. 

— Râu? Macro îşi ridică capul şi se uită confuz împrejur. 
Apoi făcu ochii mari când îşi aminti ultimele clipe, înainte să 
lovească valul. Împăratul? 

— E în siguranţă. Acolo. Cato indică spre trunchiul unde 
Burrus îşi schimbase poziţia, pentru a sta mai aproape de 
Claudius. Erau aproape de malul râului şi, o clipă mai 
târziu, trunchiul se lovi de un obiect aflat sub apă şi se 
răsuci spre mal. Cato scoase un uşor oftat de uşurare şi 
apoi îl lovi uşor pe Macro. Vino. Hai să ieşim de aici! 

Cato începu să dea din picioare, învârtind masa astfel 
încât să se îndrepte spre malul râului. Apoi, el şi Macro 
vâsliră prin apă cu picioarele, îndepărtându-se de curent. 
Le luă ceva vreme până reuşiră să simtă albia râului sub 
cizme şi îndreptară masa spre fâşia îngustă de trestie care 
creştea la marginea apei. Acolo abandonară masa şi trecură 
cu greu prin stufăriş, până ce ajunseră pe pământ tare şi se 
prăbuşiră pe iarbă, în spatele trestiei. Cato rămase în patru 
labe, cu capul atârnându-i, în timp ce respira adânc, 
scoțând afară ultimele picături de apă din plămâni şi 
scuipând pentru a-şi curăța gura. Aerul era rece şi îi făcu 
trupul ud leoarcă să se simtă şi mai înfrigurat, dar Cato ştia 
că tremurul era pricinuit de efortul nebunesc pe care îl 
depusese de când lovise valul. La asta se mai adăugau şi 
şocul întârziat, şi groaza de ceea ce se întâmplase. 

Se căzni să se ridice în picioare şi cercetă peisajul din jur. 
Privind în susul râului, putu vedea capătul văii, cam la opt 


sute de metri depărtare. O dâră de pământ marca pajiştea 
dintre vale şi malul râului. Copaci smulşi din rădăcină 
zăceau împrăştiaţi pe pământ şi câteva siluete stăteau în 
picioare sau aşezate prin nămol, holbându-se în jurul lor. Şi 
mai mulţi stăteau la marginea terenului pe unde trecuse 
valul. Nu era nicio urmă de lectici imperiale sau de mesele 
pe care se aflase prăjitura. La câteva sute de paşi în 
amonte, Cato îl văzu pe Burrus sprijinindu-l pe împărat, pe 
când se îndreptau în susul râului. Tigellinus nu se vedea 
nicăieri. 

Cato se aşeză pe vine lângă Macro: 

— Cum te simţi? 

— Dureros. Macro îşi umflă obrajii. Probabil că am primit 
o lovitură pe cinste la cap... Mă ţineam de trunchiul ăla, am 
trecut peste ceva şi am fost tras la fund. Ăsta e ultimul lucru 
pe care mi-l amintesc până când un nemernic m-a plesnit 
peste buci. Se uită în sus. Să înţeleg că ai fost tu. 

— La ce sunt buni prietenii? Cato îi întinse mâna şi îl 
ajută pe Macro să se ridice. Haide, să ne întoarcem la ce a 
mai rămas din centurie. 

Începură să meargă spre cei răspândiţi pe câmp, dintre 
care unii căutau supraviețuitorii prinşi printre resturi sau îi 
îngrijeau pe răniţi. 

— Ce s-a întâmplat!? întrebă Macro. 

— E foarte clar. Barajul a cedat. 

— Cum? Cum a fost posibil? L-ai auzit pe inginer. Ar fi 
fost nevoie de o sută de oameni ca să poată prăbuşi barajul. 

Cato chibzui o clipă. 

— Evident că nu. S-a prăbuşit de unul singur sau cineva |- 
a ajutat. 

— Lucrătură de proastă calitate făcută de nenorociţii de 
greci, asta a fost cauza. 

— Chiar crezi asta? Exact când se întâmpla ca împăratul 
să stea chiar în calea valului când a lovit? O coincidenţă 
destul de mare. 

— Se mai întâmplă. Zeii îşi au propriile jocuri. 


— La fel şi unii trădători. L-ai văzut pe Tigellinus? Parcă 
ar fi fost singurul dintre noi care nu a fost surprins de val. 

Continuară în tăcere pentru o vreme, înainte ca Macro 
să-şi dreagă glasul. 

— În regulă, atunci. Dacă Eliberatorii sunt responsabili 
de toate astea, cum au reuşit să o facă? 

— Nu ştiu. Nu încă. Dar vreau să arunc o privire la ceea 
ce a mai rămas din baraj. 


Când ajunseră la ceilalţi supraviețuitori, gărzile 
germanice care mai rămăseseră se grupaseră în jurul 
împăratului. Şuviţele lor ude de păr, vărgate de noroi, 
tunicile murdare şi armura le dădeau o înfăţişare şi mai 
sălbatică decât de obicei, iar pretorienii şi civilii se ţineau la 
distanţă. Cineva găsise un taburet pentru împărat, iar 
Claudius stătea pe el năuc, privind scena. Supraviețuitorii 
se îndreptaseră, din instinct, spre terenul mai înalt, aflat 
într-o parte a văii, în caz că mai lovea încă un dezastru. 
Narcissus se aplecase spre împărat, spunându-i cuvinte de 
alinare, în timp ce un Apolodor îngrozit stătea puţin mai 
departe, între doi paznici germanici. 

— Voi doi! 

Cato se întoarse brusc, pentru a-l vedea pe tribunul 
Burrus îndreptându-se cu paşi mari către ei. El şi Macro 
luară poziţia de drepţi şi îl salutară pe comandantul 
cohortei lor. Burrus studie scurt trăsăturile lui Cato, apoi 
clătină din cap. 

— Tu eşti cel care m-a ajutat să-l salvez pe împărat, nu-i 
aşa? 

Cato se gândi repede. Era tentant să-şi asume tot meritul 
pentru rolul pe care îl avusese în salvarea lui Claudius, dar 
era periculos să rişte să atragă atenţia asupra lui sau a lui 
Macro. Mai ales dacă Eliberatorii primeau vestea, atunci cu 
siguranţă că le vor suspecta motivele. 

— Mă ţineam de acelaşi trunchi. Asta e tot. Cred că 
responsabilitatea salvării sale vă revine în cea mai mare 


parte, domnule. 

Ochii lui Burrus se îngustară, de parcă îl bănuia că vrea 
să-l păcălească. Apoi clătină încet din cap. 

— Foarte bine. Dar, mă voi asigura că gestul tău nu va 
trece nerecompensat. 

Cato clătină din cap recunoscător. 

— Centurionul vostru a dispărut. L-aţi văzut? întrebă 
tribunul. 

— Se afla în apropierea noastră pe râu. L-am pierdut din 
vedere după aceea. 

— Păcat. Era un om bun. A fost primul care a reacţionat 
încercând să-l salveze pe împărat când a lovit valul. Noroc 
că m-am aflat acolo, ca să reuşesc unde a dat el greş, nu? 

— Într-adevăr, domnule. 

— Locţiitorul lui e la comandă acum. Burrus dădu din cap 
spre Fuscius, care reuşise cumva să-şi păstreze bastonul, 
iar acum căuta printre supraviețuitorii murdari oameni din 
Centuria a VI-a. Mai bine i-aţi raporta direct lui Fuscius. 

— Nu încă, tribunule, strigă Narcissus, pe când se 
îndrepta spre cei trei soldaţi. Vreau să privesc mai 
îndeaproape barajul. Vreau ca oamenii ăştia doi să mă 
ajute, în caz că mai e vreun pericol. 

— Vreun pericol? Burrus păru surprins de această 
sugestie, apoi ridică din umeri. Prea bine, sunt ai tăi. 

Secretarul imperial clătină din cap în direcţia împăratului 
şi îşi cobori glasul: 

— Ai grijă de el. E foarte zdruncinat. 

— Desigur. 

Narcissus îi privi lipsit de expresie pe Cato şi pe Macro, 
precum cei obişnuiţi să privească marea masă a oamenilor 
ca pe o singură clasă de servitori. 

— Urmaţi-mă! 

O luară prin iarbă, ocolind întinderea alunecoasă de 
noroi care cuprinsese terenul dintre vale şi râu. Când 
intrară în vale, trebuiră să înainteze cu grijă peste 
pământul alunecos şi să treacă peste rămăşiţele încâlcite de 


copaci şi tufişuri. Imediat ce ieşiră din raza vizuală a 
supravieţuitorilor, Narcissus se întoarse către Macro şi 
Cato. 

— Acesta nu a fost un accident. A fost o încercare 
evidentă de a ne ucide pe împărat şi pe mine. 

Macro pufni. 

— Ca să nu mai vorbim de vreo câteva sute de soldaţi şi 
civili. Dar presupun că noi nu contăm prea mult, nu? 

— Nu şi în marea schemă a lucrurilor, răspunse 
Narcissus cu răceală. Deocamdată sunt mulţumit dacă 
inginerul acela grec va crede că a fost un accident. E 
speriat de moarte şi s-ar putea să ne divulge informaţii 
folositoare. Acum sau mai târziu. 

— Mai târziu? 

Cato se uită la el. 

— Dacă îmi spune ceva cu care să îl am la mână, atunci 
acesta va fi un produs secundar folositor al situaţiei actuale. 

Macro dădu din cap. 

— Pe toţi zeii, niciodată nu ratezi nimic, nu-i aşa? 

— Încerc să nu. De-asta sunt încă în viaţă, alături de 
împărat. Nu mulţi dintre predecesorii mei pot pretinde că 
au supravieţuit în această poziţie măcar o fracțiune din cât 
am reuşit eu. 

— lar acum, Pallas încearcă să te dea la o parte, comentă 
Macro plescăind din limbă. Te pune în dificultate, nu? 

— Am întrecut oameni mai inteligenţi decât Pallas, 
răspunse Narcissus pe un ton care nu mai lăsa loc 
comentariilor. Nu mă va mai deranja mult timp. 

— Da? 

Narcissus îl săgetă cu privirea, apoi păşi pe lângă un 
bolovan uriaş. Se uită în faţă şi arătă: 

— Acolo vom găsi nişte răspunsuri, sper. 

Cato şi Macro priviră în direcţia indicată şi văzură 
rămăşiţele barajului. Un şir de stânci se întindeau de-a 
lungul fundului îngust al văii, iar apa încă se mai scurgea 
printre ele. Şi mai multe pietre şi lemn făcut aşchii erau 


răspândite pe pământul din faţa fundaţiei barajului. Cei trei 
bărbaţi îşi aleseră drumul cu grijă şi se opriră la mică 
distanţă de spărtura principală. 

— Încerc să îmi amintesc cum arăta înainte, zise 
Narcissus. Ar fi trebuit să acord mai multă atenţie 
plicticosului acela de Apolodor. Nu erau nişte bârne mari 
care susțineau mijlocul? 

— Bârne? Cato zâmbi. Cred că se numesc contraforți. 

Narcissus îl privi şi se încruntă puţin. 

— Contraforţi, atunci. Îmi amintesc că a zis că ar fi nevoie 
de mulţi oameni ca să îi mute, când va veni vremea să 
dreneze apa din spatele barajului. 

— Corect, încuviinţă Macro din cap. 

— Şi atunci, ce s-a întâmplat? De unde au apărut dintr- 
odată toţi acei oameni? Nu se mai afla nimeni lângă baraj. 

— Ba da... Ba se mai afla cineva, răspunse Cato. Îţi 
aminteşti de grupul cu căruţa, din apropierea fundaţiei 
barajului? 

Macro clătină din cap. 

— Da. Cu toate astea, nu cred că erau mai mult de zece. 
Nu ar fi fost în stare să mute lemnele alea. Nu de unii 
singuri. 

— Nu. Ai dreptate, admise Cato. 

Îşi croiră drum printre resturile pline de noroi. Apoi, 
Narcissus arătă în josul văii. 

— Nu e acela unul dintre ei? Unul dintre contraforţii 
aceia? Sau cel puţin ce a mai rămas din el. 

Cato şi Macro se întoarseră ca să privească. La o sută de 
paşi mai departe, într-o parte a văii, ceea ce arăta ca un 
trunchi de copac rupt stătea înclinat, prins între doi 
bolovani uriaşi. Cato putea vedea că era prea drept şi prea 
regulat pentru a fi un copac. 

— Merită să aruncăm o privire, zise el. 

— De ce? întrebă Macro, căruia nu-i plăcea cum arătau 
resturile de vegetaţie încâlcită, acoperite cu o crustă de 
nămol, care se întindeau între ei şi contrafortul sfărâmat. 


— Pentru ca barajul să se prăbuşească, ambii contraforți 
principali trebuiau să cedeze în acelaşi timp, nu? 

— Şi? 

— Şi nu eşti curios să afli cum au făcut-o? 

Macro îi aruncă o privire ursuză. 

— Nici c-aş putea fi mai curios. 

Cato îl ignoră şi începu să se caţere de-a lungul peisajului 
distrus, către cei doi bolovani. După o clipă, ceilalţi doi 
bărbaţi îl urmară. Cato examina lemnul gros, când îl 
ajunseră din urmă. O parte din contrafort era îngropat în 
nămol, iar vreo doi metri se ridicau în aer, înainte să se 
termine într-o amestecătură de aşchii sfărâmate. Cato îşi 
trecu degetele peste ceea ce mai rămăsese din linia 
regulată aflată la marginea aşchiilor. 

— Observaţi aici? 

Se dădu într-o parte pentru a-i lăsa să vadă mai bine. 
Macro se ridică pe vârfuri şi se uită cruciş. 

— Se pare că a fost tăiat. Se întinse în sus şi îşi trecu 
degetele peste urmă. Intră destul de mult în lemn. 

Cato clătină din cap. 

— Fac pariu că vom observa acelaşi lucru şi pe celălalt 
contrafort, dacă l-am putea găsi, la fel şi pe suporţii mai 
mici. Dacă slăbeşti suficienţi dintre ei, nu vei mai avea 
nevoie de sute de oameni ca să pună presiune pe lemne, 
astfel încât acestea să cedeze sau să se rupă sub acea 
presiune. La fel ca acesta. Bătu cu mâna în lemn. Trebuie 
doar să umbli la câţiva suporţi, iar presiunea apei din baraj 
va face restul. 

Narcissus încuviinţă din cap. 

— După cum am spus, acesta nu a fost un accident şi 
avem dovada chiar aici. 

— Mai e ceva, zise Cato. Când am văzut apa, ai observat 
cum toată lumea rămăsese ţintuită locului? 

— Da. Ce e cu asta? 

— Un singur om nu a făcut asta. Centurionul Tigellinus 
începuse să alerge spre Claudius înainte ca toţi ceilalţi să 


revină la realitate suficient cât să reacționeze. Şi îşi scosese 
deja piesele cele mai grele de armură pentru a se asigura 
că nu va fi tras la fund. 

Narcissus îşi încruntă fruntea uşor, pe când îşi reamintea 
cele întâmplate. 

— Da, a fost foarte rapid. Aş fi presupus că se pregătea să 
îl protejeze pe împărat dacă nu ar fi fost faptul că l-a 
înlocuit pe Lurco. Se uită la Cato. Vrei să spui că Tigellinus 
ştia despre baraj? Că din acest motiv l-au înlăturat pe 
Lurco, pentru că tocmai asta plănuiau? 

— Poate. Cato părea nesigur. Dar cum ar fi putut şti că 
împăratul plănuieşte să viziteze lucrările de drenaj? Decizia 
de a-l înlocui pe Lurco a fost luată înainte ca împăratul să se 
hotărască să vină astăzi aici. 

— E un proiect mare şi a durat mulţi ani ca să fie 
terminat, observă Macro. Existau toate şansele ca el să vină 
să vadă ultimele etape cu ochii lui. 

— Mai mult ca sigur, îl întrerupse Narcissus. Apolodor nu 
a organizat petrecerea de unul singur. A fost ideea lui 
Pallas. El a fost cel care a pus-o la cale şi a comandat 
prăjitura. 

— Aşadar, Pallas e cel care se află în spatele acestor 
lucruri? Macro se încruntă. Pallas lucrează pentru 
Eliberatori? 

— Nu ştiu, recunoscu Narcissus. E posibil. Dar mă 
îndoiesc. Pallas nu are nimic de câştigat de pe urma 
reinstaurării republicii. De fapt, are la fel de multe de 
pierdut ca şi mine. Mă îndoiesc că s-a aflat în spatele 
atentatului asupra lui Claudius. 

— De ce nu? întrebă Cato. Dacă Claudius se îneca, atunci 
Nero urma să fie cel mai probabil succesor. 

— E adevărat, admise Narcissus. Dar au fost destui 
oameni la palat care ştiau că împăratul se va afla aici. 
Oricare dintre ei ar fi putut fi în serviciul Eliberatorilor. 
Oricum s-ar fi întâmplat, Eliberatorii au prins de veste 
despre această vizită şi au decis să îşi pună planul în 


aplicare, pentru ca Tigellinus să-l asasineze pe împărat. Au 
sabotat suporţii barajului, iar centurionul ştia ce urma să se 
întâmple şi s-a pregătit să atace în momentul confuziei, 
când valul se îndrepta spre noi. 

— E cam forţată explicaţia ta, protestă Macro. Tigellinus 
şi-ar fi pus viaţa în pericol. La fel şi toţi acei bărbaţi care au 
fost implicaţi în slăbirea barajului. Un pas greşit, şi s-ar fi 
prăbuşit totul peste ei. 

— Asta ne arată cât de hotărâți sunt duşmanii, zise 
întunecat Narcissus. 

— Vor un asasin în apropierea împăratului. Orice planuri 
ar avea pentru Ligellinus, şansele ar fi fost mult prea mici 
ca el să fi scăpat după ce ar fi comis fapta. De fapt, treaba 
asta cu barajul probabil că i-a oferit cea mai bună ocazie să 
atace şi să scape de ceea ce ar fi primit. 

Cato clătină din cap. 

— Cred că ai dreptate. Problema e că, dacă asta a fost 
doar o încercare într-un moment favorabil, atunci planul lor 
iniţial este încă pregătit să meargă mai departe, atât timp 
cât Tigellinus a supravieţuit, sau, dacă nu, au alt om gata 
să-i ia locul. Încă trebuie să fim foarte atenţi. Îi vei spune 
împăratului? 

Narcissus ezită: 

— Nu încă. Vreau să cercetez asta mai întâi. Trebuie să 
fiu sigur asupra faptelor înainte să merg la Claudius. 

— Destul de corect. Mai este un lucru. Apolodor nu a avut 
nimic de-a face cu cele întâmplate. Valul l-a surprins şi pe el 
la fel de mult ca şi pe ceilalţi. Ar trebui să îl linişteşti înainte 
să-l pui să cerceteze dovezile. 

Narcissus se gândi la sugestie. 

— Poate mai târziu, după ce va fi interogat. Deocamdată 
sunt mulţumit dacă oamenii vor crede că a fost un accident 
nefericit. E clar că Eliberatorii asta vor să credem şi nu 
vreau să îi speriem încă. Au făcut o mişcare şi au eşuat de 
data asta. Vor încerca iarăşi dacă se vor convinge că nu am 
aflat despre conspirația lor. Cu cât îşi asumă mai multe 


riscuri, cu atât avem şanse mai mari de a-i identifica şi a-i 
elimina. 

— Şi au şi ei şanse mai mari de a-l elimina pe împărat, 
replică Macro. 

— Atunci va trebui să fim mai atenţi la potenţialele 
pericole, nu-i aşa? zise Narcissus cu asprime. Se opri şi 
încercă să continue pe un ton mai calm. Aceasta este şansa 
mea de a mă ocupa de Eliberatori o dată pentru totdeauna. 
Ar fi trebuit să-i zdrobesc cu mulţi ani în urmă, când am 
avut ocazia, adăugă el cu amărăciune. Apoi continuă moale: 
Dacă îi obligăm să se dea la fund acum, atunci nu se vor mai 
grăbi şi vor aştepta o altă ocazie pentru a lovi. Între timp, 
împăratul se va afla sub ameninţare constantă, iar eu şi 
agenţii mei vom fi forţaţi până la limită să facem faţă 
oricărui semn de posibil pericol. Mai bine să terminăm 
acum, nu credeţi? 

Macro se uită la el şi ridică din umeri. 

— E decizia ta. Nu e treaba mea să scot la iveală 
conspiratori. De tine depinde să-l protejezi pe împărat. 

— Nu. Narcissus îl împunse pe Macro cu un deget în 
piept. Depinde de noi toţi. De toţi cei care au datoria de a-l 
proteja pe împărat şi Roma. Aţi depus un jurământ. 

Pumnul lui Macro ţâşni în sus şi se strânse cu putere în 
jurul mâinii secretarului imperial: 

— Şi voi depune alt jurământ dacă mă mai împungi aşa. 
Ai priceput? 

Cei doi bărbaţi se fixară cu privirea, până când Macro îşi 
încleştă pumnul puternic, iar privirea lui Narcissus deveni 
şovăielnică când se cutremură. Îşi eliberă mâna şi îşi mişcă 
degetele dureroase. 

— Vei regreta asta. 

— Am regretat multe lucruri în viaţa mea, răspunse 
Macro pe un ton tranşant. Asta nu m-a oprit însă să le fac. 

Cato se săturase de ostilitatea crescândă dintre cei doi 
tovarăşi ai săi. 


— Destul! zise el pe un ton dur. Ar trebui să ne întoarcem 
la împărat. Narcissus, trebuie să-l conduci în siguranţă 
înapoi la palat, înainte ca Eliberatorii să înceapă să 
răspândească zvonul că nu a fost ucis. 

Secretarul imperial mai aruncă o ultimă căutătură 
încruntată spre Macro, înainte să clatine din cap. 

— Ai dreptate. În plus, escorta sa e într-o stare prea 
proastă pentru a putea rezista unui atac. Trebuie să pornim 
la drum înainte de venirea nopţii. 

— Aşa e. Cato le făcu un semn. Să mergem. 

Porniră, dornici să părăsească dezolarea tăcută a văii. În 
timp ce Cato deschidea drumul, nu putu să nu se arate 
uimit în faţa determinării duşmanilor. Dacă erau pregătiţi 
să îşi rişte propriile vieţi din dorinţa de a-şi atinge scopurile, 
atunci erau la fel de mortali precum oricare alt duşman pe 
care el şi Macro îl înfruntaseră. Data viitoare când vor lovi, 
vor fi mai zeloşi ca niciodată în eforturile lor. 


CAPITOLUL 21 


— Paisprezece înecaţi, încă zece răniţi şi doisprezece încă 
dispăruţi, inclusiv centurionul, zise Fuscius pe când se 
prăbuşea pe patul său de campanie din dormitorul unităţii. 
Clătină din cap. Băieţii nu au avut nicio şansă când ne-a 
lovit apa... Tânărul optio închise ochii, iar vocea i se 
transformă într-o şoaptă. Eram sigur că voi muri când m-am 
dus la fund. 

Cato stătea pe patul din faţă şi se aplecă înspre el: 

— Cred că toţi am fost convinşi că vom muri. Un lucru de 
felul acesta nu va fi trecut niciodată în programul de 
instrucţie, nu? 

Încercarea lui de a face haz de necaz se lovi de urechi 
care nu-l ascultau. Fuscius se holba la pământul dintre 
cizmele lui: 

— Centuria a V-a a suferit chiar mai multe pierderi decât 
n0i... Credeam că înrolarea în Garda Pretoriană va fi ceva 
foarte comod. Prima dată afurisita aia de revoltă, iar acum 
asta. Parcă am fi blestemaţi. 

Macro râse aspru. 

— Ce? Crezi că a fi soldat nu presupune pericole? Băiete, 
ar fi trebuit să vezi câteva din necazurile prin care am 
trecut eu şi Capito de-a lungul anilor. Mult mai rele decât 
asta. Şi încă suntem în viaţă pentru a povesti despre ele. 
Niciunul nu a avut legătură cu blestemele. Aşa că doar 
trebuie să ridici o cupă în cinstea camarazilor pe care i-ai 
pierdut, le onorezi memoria şi îţi vezi mai departe de 
militărie. Asta e tot ce poţi face, şi ce ar trebui să faci. Nu să 
stai acolo, plângându-ţi singur de milă şi bolborosind 
despre blesteme. Mai ales când eşti optio. Până ce revine 
Tigellinus, sau până când va fi înlocuit, tu te afli la comanda 
centuriei. Aşa că mai bine ţi-ai veni în fire. 

Fuscius se uită în sus, holbându-se la Macro. La început, 
expresia sa fu neutră, apoi ochii i se îngustară, suspicioşi. 


— Toate astea s-au întâmplat de când aţi sosit voi doi. 

— Noi? 

— Corect. Înainte, totul era simplu şi uşor. Acum am fost 
loviți de gloată, Lurco a dispărut şi jumătate din Centuria a 
VI-a a pierit într-o inundație curioasă. Se opri. Din punctul 
meu de vedere, nu sunt doar nişte coincidenţe. Ceea ce ne 
duce la întrebarea: ce aţi făcut voi doi de aţi atras mânia 
zeilor asupra camarazilor noştri, ei? 

— Spui aiureli, băiete. Eu şi Capito ne-am făcut datoria. 
Nici mai mult, nici mai puţin. La fel ca tine. La fel ca restul 
băieţilor. Zeii nu au nimic de-a face cu asta. 

— Atunci, barajul s-a prăbuşit de unul singur? Un 
accident curios? Fă-ne o favoare, Calidus. Aceasta a fost 
mâna zeilor! 

— Mâna zeilor! Vreun nenorocit... 

— Calidus! se răsti Cato. E suficient. Optio trece printr-o 
perioadă grea. Dacă va prelua comanda, atunci are nevoie 
de odihnă. Aşa că lasă-l în pace. 

Macro se întoarse spre Cato cu o expresie furioasă: 

— L-ai auzit. Flăcâiaşul crede că e vina noastră. 

Cato îşi ridică sprâncenele cu înţeles. 

— Oh... da, pricep... Macro îşi înghiţi mânia şi se întoarse 
spre Fuscius. Îşi drese glasul. Hmmm, îmi cer scuze, optio. 
Am întrecut măsura. 

— Mi se pare destul de corect. Fuscius clătină încet din 
cap. Hai să o lăsăm baltă, vrei? Chiar am nevoie de somn. 
Poate Tigellinus va apărea până la urmă. Dacă nu, atunci 
trebuie să fiu odihnit de dimineaţă. 

— Aşa e, optio, încuviinţă Cato din cap. Ne vom asigura 
că nu vei fi deranjat. Mai bine încă, eu şi Calidus vom pleca 
puţin şi te vom lăsa singur. 

Macro îi aruncă lui Cato o privire furioasă, dar prietenul 
său se încruntă la el şi arătă cu degetul spre uşă. Se 
ridicară de pe paturi şi părăsiră camera în linişte, în timp ce 
tânărul optio se întinsese pe salteaua aspră şi se ghemuise 


pe o parte. Pe când Cato închidea uşa după ei, Macro şuieră 
mânios: 

—  Nesuferitul ăla mic trebuie pus la punct. Cum 
îndrăzneşte să ne vorbească astfel? 

— Fii atent la ceea ce trebuie să facem, răspunse Cato 
încet. Aproape că ne-ai dat de gol acum. Cât îi priveşte pe 
ceilalţi, prăbuşirea barajului a fost un accident, îţi 
aminteşti? Până ce Narcissus nu spune altceva. 

— Chiar crezi că povestea asta îi va mai convinge mult 
timp pe oameni? 

— Nu, răspunse Cato pe un ton obosit. Dar s-ar putea să 
ne ofere ceva timp înainte ca tabăra adversă să îşi acopere 
urmele cu mai multă grijă. În momentul acesta, avem 
nevoie de tot ajutorul pe care-l putem găsi. Cato făcu semn 
cu capul spre uşă. Hai să vorbim, dar nu aici. În caz că ne 
ascultă. Haide să mergem la popotă. 

Încăperea mare de la celălalt capăt al cazărmilor, de la 
parter, era aproape goală. În afară de Cato şi de Macro, se 
mai aflau doar câţiva bărbaţi într-un colţ, jucând apatici 
zaruri. Îi priviră şi clătinară din cap în semn de salut, apoi 
se întoarseră la distracţia lor. Alegând o masă de pe partea 
opusă a cantinei, cei doi prieteni se aşezară. Macro oftă 
nerăbdător. 

— Ei bine, iată-ne ajunşi. Despre ce voiai să vorbim? 

Cato nu îi răspunse imediat. Se uita în jos, la suprafaţa 
zgâriată a mesei, apoi îşi trecu un deget peste scobiturile 
unde un soldat plictisit îşi scrijelise inițialele cu câţiva ani în 
urmă. 

— Încerc să-mi dau seama când ne-am implicat atât de 
adânc în toate astea. 

— Succes, băiete! Mărturisesc că devine prea complicat 
pentru capul meu. Eliberatorii aceştia nenorociţi par să-şi 
pună mâinile murdare peste tot. Au oameni în poziţii-cheie 
din Garda Pretoriană. Şi-au folosit contactele din breasla 
negustorilor de grâne pentru a cumpăra toată rezerva şi 


acum au reuşit să saboteze barajul. Sunt peste tot, îţi spun, 
Cato. Precum afurisiţii de şobolani din canale. 

Cato se încruntă, gândindu-se la ultimele cuvinte ale lui 
Macro pentru o clipă, de parcă ar fi încercat să-şi 
amintească ceva, apoi renunţă, dând din cap. 

— Ai dreptate şi asta nu mi se pare normal. Cum pot 
Eliberatorii să aibă atât de mulţi oameni care să lucreze 
pentru ei şi, totuşi, să se ţină în umbră? Nu are logică. Cu 
cât au mai mulţi oameni implicaţi, cu atât e mai greu să ţină 
totul secret. Dacă cineva are vreo şansă de a se infiltra într- 
o astfel de conspirație şi de a o distruge, atunci acela e 
Narcissus. Şi, totuşi, se pare că nici el nu ştie mai multe 
decât noi. Asta e o premieră în relaţiile noastre cu el. 

Macro mormăi cu năduf. 

— Mai e ceva care nu se leagă, continuă Cato. De ce nu 
se aflau împărăteasa şi Pallas astăzi la lac? 

— Cred că ştii răspunsul la întrebarea asta destul de 
bine, rânji Macro. Au lucruri mai bune cu care să-şi ocupe 
timpul. 

— Lăsând asta la o parte, nu ţi se pare puţin prea 
convenabil că s-a întâmplat ca ei să nu-l însoţească pe 
Claudius în ziua în care aproape că a fost omorât? 

— Cu siguranţă că au avut noroc, încuviinţă Macro. Dar 
ce vrei să sugerezi? Crezi că au avut vreo legătură cu mica 
noastră aventură de azi? Asta nu are niciun sens, băiete. 
Mai devreme spuneai că Ligellinus se pregătea să atace. 
Ştim că face parte din complotul Eliberatorilor. Şi atunci 
cum poate lucra pentru Pallas şi pentru împărăteasă? Doar 
dacă nu sunt cu toţii implicaţi în asta. Dar cum ar putea 
funcţiona toată treaba? Eliberatorii nu prea ar avea de ce 
să facă front comun cu soţia împăratului. Vor să o înlăture 
de pe scenă, la fel de mult cum vor să-l înlăture pe Claudius. 
Şi nu doar pe ea, ci şi restul familiei imperiale şi pe 
consilierii lor cei mai de încredere, precum Pallas şi amicul 
nostru, Narcissus. Macro clătină din cap. Faptul că Pallas şi 


Agrippina nu s-au aflat acolo astăzi trebuie să fie o 
coincidenţă. 

— Poate că ai dreptate, zise Cato. Dar dacă tu ai fi în locul 
Eliberatorilor, nu ai vrea să înlături familia imperială dintr-o 
singură lovitură? De ce să rişte viaţa lui Tigellinus şi pe a 
tuturor bărbaţilor care au sabotat barajul doar ca să fie 
nevoiţi să o ia de la capăt cu restul familiei imperiale? Cu 
împăratul mort, paza din jurul familiei va fi întărită, iar 
Eliberatorilor le va fi mult mai greu să-şi termine treaba. 

Macro chibzui o clipă: 

— Poate că sunt disperaţi. Deja au eşuat într-o încercare 
de a asasina familia imperială. Poate că profită de ocazii 
când şi cum pot. 

— Se poate, admise Cato. Dar mai există o posibilitate. 
Dacă avem de-a face cu mai mult de un complot? Dacă 
Eliberatorii plănuiesc să elimine familia imperială, în timp 
ce Pallas şi Agrippina caută, de asemenea, să-l elimine pe 
Claudius şi să elibereze drumul către tron pentru Nero? 

Macro clătină din cap: 

— Tot nu explică după-amiaza aceasta. Dacă Pallas ar fi 
responsabil, atunci cum explici rolul lui Tigellinus? 

Cato pufni iritat: 

— Nu pot. Nu încă. Doar dacă nu cumva e agent dublu... 
şi dacă ar fi? Mintea lui Cato începu să lucreze frenetic la 
această sugestie. Atunci asta ar da sens lucrurilor. 
Întrebarea care s-ar pune ar fi pentru care tabără lucrează 
şi pe care o induce în eroare. Îşi aminti tot ceea ce ştia 
despre centurionul recent promovat. S-a întors la Roma 
după ce a fost exilat, cam în acelaşi timp cu Agrippina. 
Poate că lucrează în favoarea intereselor ei. Ar putea să se 
dea drept slujitorul Eliberatorilor pentru a-i folosi să îi ajute 
pe Agrippina şi pe Pallas... Inspirația aprinse brusc mintea 
lui Cato. Da! Asta ar avea sens în privinţa a ceea ce s-a 
întâmplat în după-amiaza asta. Împărăteasa şi Pallas 
intenţionează să aştepte până ce Eliberatorii îl vor elimina 
pe Claudius şi apoi să pună mâna pe putere. Când va avea 


ceea ce doreşte şi Nero se va urca pe tron, va putea folosi 
informaţiile adunate de Tigellinus pentru a acţiona 
împotriva Eliberatorilor. Se opri şi zâmbi. Inteligent, foarte 
inteligent. 

— Pari foarte mulţumit de tine însuţi, zise Macro sec. 
Poate că ai dreptate, dar asta nu ne ajută să descoperim 
cum intenţionează Eliberatorii să se ocupe de Claudius. 

— Ştiu. Figura lui Cato îşi reluă oboseala de mai 
devreme. Oricum ar fi, trebuie să-i vorbesc lui Narcissus 
despre suspiciunile mele imediat ce voi putea. Dacă am 
dreptate, atunci ameninţarea la adresa lui Claudius este 
mai mare decât credea Narcissus. 

— După cele întâmplate azi, cred că Narcissus se 
gândeşte probabil deja la asta. 

Cato râse. Simţea că parcă i se ridicase o povară de pe 
creier. Îşi dădu seama cât era de epuizat. În afară de lupta 
pe care o dusese cu apa care îl măturase în josul râului şi 
care îl secătuise de vlagă, Cato era plin de zgărieturi şi 
vânătăi de la loviturile pe care le încasase. Avea mare 
nevoie de odihnă şi, privindu-l pe Macro, îşi putea da seama 
că şi prietenul său era în aceeaşi situaţie. 

— Ora e târzie. Ar trebui să dormim puţin. 

Macro încuviinţă şi cei doi se ridicară cu greutate şi se 
îndreptară spre ieşirea popotei. Schimbară saluturi cu 
oamenii care încă mai jucau zaruri şi apoi închiseră uşa în 
urma lor. Afară, o colonadă lungă ducea spre scările de la 
etajul al doilea. Trecuseră de apartamentele şi birourile 
centurionului şi, apoi, de primul dormitor al unităţii, când 
văzură o siluetă la baza scărilor, care se îndrepta încet 
către ei. Trăsăturile omului nu puteau fi distinse. Se opri la 
zece paşi mai încolo, blocându-le trecerea. Cato îşi încordă 
privirea şi nu putu să-şi dea seama decât de faptul că omul 
era plin de noroi. Purta o tunică şi cizme, iar teaca 
pumnalului era goală. Sabia îi atârna la şoldul stâng, aşa 
cum era obiceiul ofiţerilor. Cato înjură încet şi luă poziţia de 
drepţi. 


— Centurion Tigellinus! Domnule, am crezut că v-am 
pierdut. 

— 'Tigellinus? începu Macro, apoi luă poziţia de drepţi 
lângă Cato. 

Celălalt bărbat respira sacadat şi urmă o pauză, pe când 
acesta se uita înapoi. Buzele i se despărţiră într-un rânjet 
slab. 

— M-am întors din morţi, asta am făcut. Afurisitul de râu 
m-a târât kilometri întregi până când am reuşit să ajung pe 
un mal plin de noroi împuţit. Până ce am ieşit eu şi m-am 
întors la lac, voi plecaserăţi şi era deja întuneric. Aşa că am 
venit înapoi aici. Făcu un pas în faţă şi îl privi pe Cato. 
Aşadar, ce s-a întâmplat? 

— Domnule? 

— A supravieţuit împăratul? 

— Da, domnule. 

Pe faţa plină de noroi a centurionului nu apăru nicio 
emoție, iar el rămase tăcut pentru o clipă. Când vorbi iar, 
glasul îi era calm şi măsurat: 

— Voi i-aţi salvat viaţa împăratului? 

— Nu, domnule. A fost tribunul Burrus. Cato îşi cobori 
glasul şi vorbi cu subînţeles: Deşi, aţi fi putut ajunge cu 
uşurinţă primul la împărat, dacă nu v-aţi fi împiedicat. 

— Da, aş fi ajuns la el, răspunse Tigellinus sec. A fost 
rănit? 

— Nu, domnule. Doar foarte zdruncinat de incident. 
Supraviețuitorii din escorta sa l-au dus înapoi la palat, 
înainte să se întoarcă în tabăra pretoriană. 

— Înţeleg. Tigellinus tăcu un moment, cu o expresie care 
nu trăda nimic. Apoi îşi drese glasul. Câte victime printre 
băieţii noştri? 

— Mai mult de o treime din centurie, domnule. Deşi unii 
dintre ei sunt daţi dispăruţi, inclusiv dumneavoastră. 

— Atunci Fuscius e la comandă? 

— Da, domnule. 

— Unde e? 


— Doarme, domnule. Vreţi să îl trezim şi să-l trimitem la 
dumneavoastră? 

Tigellinus se gândi o clipă, apoi clătină din cap: 

— Nu e nevoie. Doar să-i spuneţi că m-am întors şi că 
trebuie să-şi reia îndatoririle normale când va suna goarna 
de dimineaţă. 

— Da, domnule. 

Centurionul îi privi pe Cato şi pe Macro în tăcere, până 
când Macro tuşi uşor: 

— Mai e şi altceva, domnule? 

— Nu sunt foarte sigur. Mai vreţi să îmi spuneţi ceva? 

— Domnule? răspunse Macro pe un ton nevinovat. 

— Mă întrebam, aţi avut anumite ordine de îndeplinit azi? 

— Ordine, domnule? interveni Cato. Nu înţeleg. 

— Nu face pe prostul cu mine, Capito. Eu, tu şi Calidus ne 
cunoaştem destul de bine cu centurionul Sinius şi cu 
prietenii săi, pentru a şti ce punem toţi la cale. Aşa că nu 
trebuie să vă prefaceţi că lucrurile stau altfel. Vă mai întreb 
o dată. V-a dat Sinius ordine azi? Tigellinus se aplecă uşor 
în faţă, cu privirea fulgerându-i intenţionat când pe Cato, 
când pe Macro. Aşadar? 

Cato simţi că i se accelerează bătăile inimii şi se temu ca 
nu cumva tulburarea interioară să i se citească şi pe chip. 
Se strădui să păstreze o expresie neutră şi neclintită şi se 
uită înapoi la centurion cu ochi neşovăielnici. Era tentant să 
nege totul şi să o facă pe prostul. Dar era clar că Tigellinus 
ştia despre legăturile lor cu Eliberatorii, probabil din 
relaţiile pe care le avea cu centurionul Sinius sau poate de 
la alt conspirator aflat mai sus în ierarhia de comandă. La 
fel de clar, Tigellinus suspecta că ordinele pe care le 
primiseră ei îi fuseseră ascunse. 

Cu o izbucnire bruscă de înţelegere, Cato îşi dădu seama 
că Tigellinus se temea la fel de mult ca şi el. Dacă stăpânii 
lui dăduseră ordine separate, fie lui Cato, fie lui Macro, fie 
amândurora, atunci era evident că nu aveau suficientă 
încredere în el pentru a-i împărtăşi respectiva informaţie. Şi 


mai rău, probabil că îl suspectau într-atât pe Tigellinus 
încât să ordone un alt atentat la viaţa împăratului, în cazul 
în care Tigellinus ar fi dat greş. Cato trebuia să răspundă 
repede, înainte ca centurionul să-şi îndrepte atenţia spre 
Macro. Luă o decizie. Dacă Eliberatorii erau pe cale să 
încerce să-l detroneze pe împărat, atunci era important să 
le dejoace planurile. 

— Da, domnule, răspunse Cato cu prudenţă. Sinius mi-a 
spus de ordinele pe care le aveaţi şi a zis că trebuie să-l 
asasinez eu pe împărat dacă, pentru orice motiv, 
dumneavoastră dădeaţi greş. 

Tigellinus inspiră, adânc, apoi expiră printre dinţii 
încleştaţi: 

— Înţeleg. Şi nu te-ai gândit să-mi spui şi mie? 

— Centurionul Sinius mi-a cerut să vă urmăresc şi să 
acţionez dacă este nevoie. Nu mi-a spus că ar trebui să vă 
atrag atenţia asupra ordinelor mele. Am presupus că ştiaţi 
deja sau că nu trebuia să aflaţi despre rolul meu în atentat. 

Tigellinus se uită la Cato o clipă, după care îşi întoarse 
privirea către Macro: 

— Şi tu? Ce ştiai despre asta, Calidus? 

— Nimic, domnule, răspunse Macro cu sinceritate. 

Tigellinus se întoarse iarăşi spre Cato: 

— De ce, mă întreb? 

Cato ridică din umeri: 

— Un secret împărtăşit este un risc dublu, domnule. 
Poate că de-asta Sinius mi-a spus doar mie să vă 
supraveghez. 

— Poate, medită Tigellinus. Cel puţin ştiu ce loc ocup în 
faţa bunilor noştri prieteni, Eliberatorii. 

— Domnule, nu ştiu dacă ar fi trebuit să vă spun treaba 
asta. Sinius nu a precizat în mod expres că nu ar trebui. 
Dar, poate că ar fi mai bine să nu afle că am vorbit. 

Pe chipul lui Tigellinus se furişă o expresie vicleană: 

— Nu voi spune nimic, deocamdată, Capito. Dar pe viitor, 
dacă Sinius îţi mai zice ceva, atunci trebuie să îmi spui. E 


clar? 

— Nu sunt sigur că ar fi înţelept, domnule. 

— Sunt convins că nu ar fi. Dar dacă i-aş spune lui Sinius 
că ţi-ai dat drumul la gură atât de uşor, atunci mă îndoiesc 
că te va mai socoti un membru de încredere sau de 
neînlocuit al conspirației. Ai înţeles? Pe viitor, când îţi mai 
vorbeşte, trebuie să vii să-mi spui. Dacă nu, îţi voi face viaţa 
grea, ca să nu zic periculoasă. Clar? 

— Da, domnule. Cato clătină din cap. Cum doriţi. 

— Cam aşa. Acum daţi-vă la o parte. Trebuie să curâţ 
afurisitul de noroi de pe mine şi de pe echipament. 

Cato şi Macro se dădură într-o parte şi un miros fetid 
adie când Tigellinus trecu printre ei. Îl priviră ajungând la 
baza scării şi la capătul colonadei, intrând în camerele lui şi 
trântind uşa după el. 

Macro se întoarse spre Cato cu o privire rece: 

— Ce a fost asta? Nu ai spus nimic despre ordinele lui 
Sinius. 

— Asta pentru că nu mi-a spus niciodată nimic. 

— Poftim??? Macro se încruntă şi arătă cu degetul în 
direcţia camerei centurionului. Atunci de ce i-ai spus 
altceva? 

Cato se uită în ambele direcţii, de-a lungul colonadei, 
pentru a se asigura că nu le asculta nimeni conversaţia 
şoptită. 

— Ce altceva puteam face? Dacă ziceam nu, atunci 
Tigellinus şi-ar fi putut da seama că mă duceam să-l salvez 
pe împărat, mai degrabă decât să-l ucid. A trebuit să fac să 
pară ca şi cum ne aflam în aceeaşi tabără. Cato se opri 
pentru a-l lăsa pe prietenul său să se gândească la 
explicaţii, înainte să continue. În orice caz, ne ajută dacă 
Tigellinus începe să-i suspecteze pe centurionul Sinius şi pe 
ceilalţi Eliberatori. Divide şi stăpâneşte. Ne ajută şi dacă el 
crede că are oarece putere asupra noastră. Astfel de 
oameni sunt mai susceptibili de a comite indiscreţii, dacă 
iau lucrurile de bune. 


— Iar pe mine mă face să par un idiot, răspunse Macro 
acru. De parcă eu nu aş fi de încredere. 

— Ba deloc. Eliberatorii joacă un joc periculos. Trebuie să 
acţioneze în secret. Ar avea logică să înştiinţeze doar nu 
număr mic de persoane şi, chiar şi atunci, să le transmită 
doar informaţiile care le sunt necesare pentru a-şi juca 
rolul. Înţelegi? 

— Bineînţeles că înţeleg, spumegă Macro. Numai că nu 
îmi place să fiu pus astfel în dificultate. 

— Asta e o parte din slujba noastră, deocamdată. Trebuie 
să ne gândim la pielea noastră, Macro. Cato cercetă chipul 
prietenului său, căutând o urmă de înţelegere. Lucrurile se 
apropie de final. Odată ce vom descurca treaba asta, ne 
putem întoarce în armată. 

— Presupunând că Narcissus se ţine de cuvânt. 

— Destul de adevărat, admise Cato. 

— Şi presupunând că supravieţuim jocului de-a agenţii 
secreţi. 

— Atât timp cât ne apărăm reciproc spatele şi avem grijă 
ce spunem, şansele de-a reuşi sunt destul de mari. 

— N-ai vrea să pariezi pe asta? 

— Oricât de mult doreşti. Cato zâmbi, scuipă în palmă şi o 
întinse. Unde ar trebui să meargă banii dacă o să câştigi tu? 

— Pfui! mârâi Macro şi-i dădu mâna la o parte. Dispari. 
M-am săturat de jocurile tale pentru seara asta. Mă duc la 
culcare. 

Macro se îndreptă spre scări şi începu să urce. După o 
pauză, Cato îl urmă. În dormitorul din unitatea lor, Fuscius 
se întorsese cu faţa în sus şi sforăia uşor. Cei doi bărbaţi îşi 
scoaseră cizmele şi se lăsară pe paturile de campanie, fără 
a mai scoate un cuvânt. Ca de obicei, Macro adormi în 
câteva clipe şi adăugă sforăiturile sale, mai puternice şi mai 
guturale, celor ale lui Fuscius. Cato îşi puse mâinile sub cap 
şi se uită la tavan, străduindu-se să ignore zgomotul. 
Încercă să se concentreze asupra conspirației întortocheate 


pe care el şi Macro se luptaseră să o descopere în ultimele 
două luni, cu un succes limitat. 

Nu trecu mult şi mintea lui Cato începu să rătăcească, 
iluminând rând pe rând aspectele conspirației. Apoi, fără 
niciun motiv, mintea i se umplu de expresia sălbatică a lui 
Cestius, când dăduse pe Britannicus la o parte, în timpul 
răscoalei pricinuite de foamete, încercând să-l lovească pe 
Nero. Cato se încruntă la această amintire. Ceva nu se 
potrivea cu celelalte aspecte ale conspirației. Îşi munci 
mintea să găsească o legătură, dar era prea obosit ca să se 
poată concentra. În cele din urmă, închise ochii şi amintirea 
vie a valului care lovea îi umplu mintea. Fusese sigur că va 
muri. Că vor muri cu toţii, duşi de ape şi înghiţiţi de potop. 
Dar zeii fuseseră milostivi. Era încă în viaţă, la fel şi Macro, 
împăratul şi majoritatea oamenilor prinşi sub ape. 
Complotiştii eşuaseră în încercarea de a-l ucide pe 
Claudius, la fel cum dăduseră greş şi în Forum. Un singur 
lucru era sigur. Vor încerca din nou, curând. 


CAPITOLUL 22 


În ziua următoare, cele două centurii descompletate ale 
cohortei lui Burrus fură întărite cu oameni din alte unităţi 
ale Gărzii Pretoriene. Tribunul însuşi primi o cunună de 
lauri de la împărat, pentru salvarea vieţii unor cetăţeni 
romani. Ceremonia avu loc în curtea palatului, cu toţi 
oamenii aflaţi sub comanda lui Burrus adunaţi în formaţie 
pe trei părţi, pentru a sta cu faţa la împărat în timp ce 
acesta îşi exprima recunoştinţa. Stând în poziţia de drepţi 
pe flancul stâng al Centuriei a VI-a, Cato putea vedea bine 
grupul care îl înconjura pe Claudius, pe când încercau, cu 
diferite grade de succes, să pară că se bucurau de retorica 
elaborată a împăratului. 

Imediat în spatele suveranului se afla familia sa. 
Agrippina afişa o poză maternă adecvată, între Britannicus 
şi Nero, cu mâinile odihnindu-se pe umerii lor. În timp ce îl 
mângâia uşor pe fiul ei natural, Cato observă că degetele ei 
se înfipseseră cu ceva mai multă fermitate în umărul lui 
Britannicus, îndreptându-se încet către pielea expusă a 
gâtului. La un moment dat, el tresări şi se uită cu asprime la 
ea, fiind răsplătit cu o privire răutăcioasă. Când îşi lăsă 
mâna jos, în cele din urmă, Britannicus profită de ocazie 
pentru a se muta puţin mai departe, unde mama sa vitregă 
nu-l putea ajunge. 

Peste umărul Agrippinei, Cato îl putea vedea pe Pallas, cu 
capul dat puţin pe spate, de parcă ar fi savurat cuvintele 
împăratului. Lângă el stătea Narcissus, părând întunecat, 
cu faţa şi braţele purtând urmele zgârieturilor şi vânătăilor 
cu care se alesese când se rostogolise prin valul eliberat din 
barajul sabotat. Se uita rigid spre rândurile Gărzii 
Pretoriene, apoi se întoarse pentru a-l privi pe Pallas cu o 
expresie de dezgust prost mascată, arătându-i clar că îl 
detestă. 


În spatele clicii de liberţi şi al câtorva consilieri 
cetăţeneşti se aflau unii senatori favorizați şi prefectul 
Gărzii Pretoriene, Geta. Adoptase o postură impresionantă 
de soldat, cu spatele drept şi pieptul scos în faţă. Platoşa îi 
strălucea puternic, iar cingătoarea purpurie, legată în jurul 
mijlocului, era netedă şi corect aşezată. Capetele cingătorii 
atârnau în bucle decorative din locul unde fuseseră 
introduse sub cel mai de sus pliu al acesteia. Cizmele din 
piele fină îi ajungeau până la gambe, ca un al doilea strat de 
piele, şi canafuri aurite îi atârnau în partea de sus, chiar 
sub genunchi. Cato nu se putu abţine să nu zâmbească vag. 
Pe cât de glorios arăta Geta, Cato ştia că ar fi fost privit cu 
batjocură de Macro, care înclina să creadă că astfel de 
fineţuri sunt inutile şi nebărbăteşti. 

Expresia amuzată a lui Cato păli, pe când reflecta la 
realitatea din spatele manifestării ordonate a ierarhiei şi 
unităţii. Printre cei care stăteau atât de calmi în jurul 
împăratului, se aflau trădători care complotau să îl ucidă, în 
timp ce alţii plănuiau moartea întregii familii imperiale. La 
aceste trădări se adăugau şi rivalităţile dintre Nero şi 
Britannicus, Narcissus şi Pallas şi, fără îndoială, rivalitatea 
profesională dintre prefectul pretorian şi proaspăt 
decoratul tribun Burrus. 

Cato nu se putu abţine să nu simtă un cinism trist la 
vederea acestei aparenţe de ordine, datorie şi loialitate, 
prezentată poporului roman. Împărtăşeau acelaşi sânge cu 
oamenii de rând, dar vieţile lor erau prinse în lupta 
constantă pentru influenţă, putere şi bogăţie care erau 
unicul scop pe care îl serveau, dând la o parte pompa şi 
demnitatea. Sentimentul greu de disperare pe care îl 
generau atârna ca plumbul asupra lui Cato, pe când se 
gândea că aşa au stat, stăteau şi vor sta lucrurile atât timp 
cât puţinii oameni care deţineau puterea erau mai 
preocupaţi de a acumula averi pentru ei înşişi decât să le 
folosească pentru a îmbunătăţi traiul celor pe care îi 
conduceau. 


Se trezi întrebându-se dacă nu ar fi mai bine pentru 
Roma dacă Eliberatorii reuşeau să-l înlăture pe împărat, 
familia sa şi toate ornamentele nefolositoare din suita 
imperială. Nu ştiuse cum fusese viaţa în timpul republicii. 
Nu mai erau decât câţiva bărbaţi şi femei în Roma care 
ştiau, iar amintirile lor despre acea epocă erau înceţoşate şi 
nesigure. Pasiunea celor care îl uciseseră pe tiranul Cezar 
era la fel de distantă precum legendele îndepărtate acum. 
Afirmația Eliberatorilor, cum că erau succesorii lor, era 
lipsită de conţinut, la fel ca şi loialitatea mărturisită de cei 
care stăteau acum în spatele împăratului. Nişte despoțţi cu 
toții, se gândi Cato cu acreală. Unica diferenţă dintre ei 
este că unii se luptă să câştige puterea, în timp ce alţii se 
luptă să nu o piardă. Erau indiferenți faţă de restul 
omenirii, doar dacă păstrarea poziţiei pe care o deţineau nu 
implica şi exprimarea sentimentelor comune. 

Macro avea dreptate, decise Cato. Ar fi mai bine să se 
afle departe de Roma, cu toate trădările şi capriciile ei 
luxoase care înmuiau bărbaţii şi îi transformau în ticăloşi 
sau proşti. Mai bine să se întoarcă în rândurile legiunilor, 
unde valoarea unui bărbat era dată de standardele rigide şi 
oneste ale vieţii de soldat. Chiar când se gândea la asta, 
Cato se întrebă dacă faptul că tânjea după certitudinile 
vieţii de soldat nu cântărea mai greu decât cel că tânjea 
după dragostea luliei şi după o viaţă petrecută alături de 
ea, care ar fi putut foarte bine să însemne să locuiască în 
Roma. Simţi că ştia răspunsul la această întrebare şi se 
grăbi să alunge gândul de a fi nevoit să ia o decizie, pe când 
ceremonia de premiere se termina, iar proaspăt încoronatul 
tribun Burrus se întorcea către oamenii săi şi dădea 
cohortei ordinul de a reveni în tabără. 


În ziua următoare, cohorta mărşălui până la lacul Albano, 
întrucât se făceau ultimele pregătiri pentru spectacolul 
care se apropia. Schimbarea de anotimp era evidentă în 
viaţa nouă care creştea din pomi, tufişuri şi viţa-de-vie din 


peisajul câmpenesc pe care cohorta îl străbătea. Oamenilor 
li se dăduseră nişte bastoane pentru marş, pentru a-şi căra 
gamelele, hainele de schimb şi rațiile sărăcăcioase. Pe 
durata spectacolului, cohorta urma să campeze în 
apropiere de complexul imperial proaspăt construit, unde 
Claudius şi oaspeţii săi urmau să fie cazaţi în lux. 

Vremea se schimbase în mod decisiv, iar căldura soarelui 
îi scălda pe pretorienii care mărşăluiau de-a lungul 
drumului. Vremea bună, mai ales după frig şi iarna 
murdară, ridica moralul oamenilor, în timp ce vorbeau şi 
cântau cât îi ţinea gura. Ofițerii slăbiseră disciplina 
obişnuită a Gărzii Pretoriene şi îngăduiseră bunadispoziţie 
a oamenilor lor, astfel că toată coloana avea mai degrabă 
aerul unei procesiuni amicale, decât a unei manevre 
conduse de formațiunea de elită a armatei romane. Chiar şi 
Macro, soldat până în măduva oaselor, era bucuros în timp 
ce avansau la pas. Se simţea mulţumit că lăsase Roma în 
urmă şi că putea savura corul familiar al cizmelor cu ţinte 
care se frecau de pământ, greutatea bastonului pe care-l 
ducea pe umăr şi vesela camaraderie din rândul soldaţilor. 
Drumul trecea peste peisajul unduit şi oferea privelişti 
asupra terenurilor agricole, abia semănate. Pe un câmp se 
afla o turmă mică de oi, cu câţiva miei abia fătaţi, a căror 
lână strălucea precum togile abia spălate. 

— Asta e viaţa reală, nu? Macro rânji spre Cato. Militărie 
adevărată. 

Cato îşi potrivi bastonul. Nu avea experienţa lui Macro de 
a fi un legionar de rând şi, tocmai de aceea, nu fusese 
niciodată stăpân pe arta de a căra cât de cât confortabil 
echipamentul greu pe distanţe lungi. Deja începuse să se 
întrebe ce îl apucase ieri, când se arătase atât de 
neînduplecat în dorinţa sa de a se întoarce la ceea ce 
prietenul său numea cu atâta afecţiune „militărie 
adevărată”. Îşi îngrămădi cât putu de bine moltonul sub tija 
din lemn, înainte să-i răspundă amicului său. 


— Ah, da! Băşici şi muşchi obosiţi. Mă întreb ce aş putea 
cere mai mult. 

Macro era obişnuit cu presupusa acceptare încăpăţânată 
a lui Cato în ceea ce privea constrângerile marşului şi râse. 

— Haide, băiete! Recunoaşte, eşti le fel de încântat ca şi 
mine să te afli în aer liber. Nu ne vom mai furişa prin Roma 
cel puţin câteva zile. Şi ne va face bine să petrecem nopţile 
sub cerul înstelat, cu iarba sub spate, un foc care să ne ţină 
de cald şi o cană de vin pe care să o împărţim. Nu avem 
prea multă mâncare în stomac, dar nu ducem lipsă de vin, 
slavă zeilor. Asta ar fi o tragedie. Omul poate trăi doar cu 
pâine, dar cine şi-ar dori asta, nu? 

— Nu ştiu, mormăi Cato sub povara echipamentului. Mi- 
aş da chiar acum leafa pe o lună pentru un picior de oaie şi 
o pâine proaspăt scoasă din cuptor. 

Se uită cu jind la oile şi mieii care păşteau. 

— Nici să nu te gândeşti! zise Fuscius, care mergea pe 
lângă coloană, de unde auzise schimbul de replici şi 
observase privirea lui Cato. Astea sunt protejate prin 
ordinul împăratului. 'Iloate animalele disponibile pe o rază 
de cinsprezece kilometri în jurul oraşului au fost 
rechiziţionate de împărat. 

— Pentru ce? întrebă Macro. 

— Iată un om care ignoră gazeta, râse Fuscius. Claudius 
vrea să se asigure că va avea cel mai numeros public pe 
care îl poate găsi pentru spectacolul său. O metodă de a 
garanta acest lucru este să ofere mulţimii atât mâncare, cât 
şi distracţie. Asta o să dea bine. 

Când cohorta ajunse la lac, Cato fu uimit de lucrările 
înfăptuite în cele câteva zile de când văzuse el ultima dată 
locul. Ţarcurile construite pentru combatanți se umpleau 
deja cu oameni şi, pe când cohorta mărşăluia în sus, putu 
vedea un lung şir de prizonieri, legaţi cu lanţuri de glezne, 
care erau conduşi spre împrejmuirea din sud. O unitate de 
auxiliari păzea ţarcurile. Pavilionul imperial fusese terminat 
şi domina malul. Deşi construit din lemn, fusese vopsit în alb 


astfel încât din depărtare arăta ca un mic palat, ridicat din 
cea mai frumoasă marmură. Principala lojă era ridicată 
deasupra apei şi era susţinută de piloni grei, înfipţi chiar în 
albia lacului. Pe o parte a pavilionului se afla o altă lojă, de 
unde împăratul putea trece în revistă luptătorii, când 
aceştia urmau să defileze pe dedesubt şi să se îmbarce pe 
micile vase aparţinând celor două flote. 

Tâmplarii îşi terminaseră munca pe ambarcaţiunile care 
erau ancorate la ambele capete ale pavilionului, câte 
douăzeci pe fiecare parte. Grinzile şlepurilor fuseseră 
croite să susţină punţile care acopereau băncile vâslaşilor, 
aranjate pentru a se potrivi în ceea ce fuseseră înainte 
calele. Dunete decorative se arcuiau deasupra pupelor, iar 
la proră fuseseră pictaţi ochi, de o parte şi de alta a 
berbecilor cu vârf de fier. Era greu de crezut că acele vase 
folosiseră anterior drept barje umile care asiguraseră 
negoţul de-a lungul Tibrului. Pe lac, câteva vase mai mici 
făceau exerciţii, iar un detaşament de marinari din marina 
imperială antrena în grabă echipajele în privinţa 
elementelor de bază ale vâslitului şi cârmitului. 

Mai sus pe țărm, înconjurate de o palisadă păzită, se 
aflau magaziile de pâine, carne şi vin care urmau a fi 
distribuite poporului. Multe dintre acestea fuseseră aduse 
din depozitele uriaşe aflate sub palatul imperial, în 
încercarea disperată de a amâna înfometarea gloatei, 
suficient timp cât să sosească convoiul cu grâne din Sicilia. 
Pe latura îndepărtată a lacului, grupuri mici de oameni îşi 
făcuseră deja apariţia, îngrămădiţi în jurul adăposturilor 
improvizate, iar fumul focurilor de tabără se înălța în aer, 
pe fundalul dealurilor din spate. 

Un funcţionar de la palat ghidă cohorta spre locul 
pregătit pentru tabăra lor, aflat la mică distanţă de ţarcurile 
prizonierilor. Când centurionii şi ofiţerii strigară ordinele de 
a pune echipamentele jos, Macro îşi întinse umerii şi îşi roti 
capul dintr-o parte în alta pentru a-şi relaxa muşchii 
gâtului. Apoi se opri şi adulmecă aerul, strtâmbând din nas. 


— Ce e duhoarea asta? 

Cato arătă spre ţarcurile prizonierilor. 

— Acolo. Nu văd şanţuri pentru latrine. Sunt nevoiţi să se 
uşureze în interiorul ţarcului. 

Amândoi bărbaţii se opriră să se uite la gard, înainte ca 
Macro să mormăie. 

— Un luptător nu trebuie să trăiască astfel. 

— Nu sunt luptători. Aminteşte-ţi ce a spus Narcissus: 
majoritatea sunt criminali şi alte scursuri pe care le-a putut 
aduna pentru a completa rândurile ambelor tabere. 

Macro rămase tăcut pentru o clipă. 

— Chiar şi aşa, vor lupta destul de curând şi nu ar trebui 
trataţi ca nişte animale. 

— Voi doi! strigă Fuscius. Nu mai pierdeţi vremea! 
Treceţi la căruţe şi aduceţi un cort pentru unitate! 

Un şir de căruţe fusese tras la capătul îndepărtat al 
taberei, iar oamenii cohortei erau ocupați cu descărcatul 
boccelelor din piele de capră, a stâlpilor pentru corturi, a 
odgoanelor şi a ţăruşilor. Pe când Cato şi Macro abia se 
târau spre căruțele aflate între liniile marcate pentru 
corturile fiecărei centurii, Macro chicoti: 

— Se pare că optio şi-a regăsit glasul. Urlă la noi ca un 
veteran. Sau cel puţin încearcă. Ciudat, îmi aminteşte de 
tine la începuturi. 

— De mine? 

Cato îl privi cu sprâncenele ridicate. 

— Sigur. Ascuţit, excesiv de zelos şi compensând lipsa de 
experienţă cu afectare. 

— Aşa eram? 

— Cam aşa. Macro zâmbi. Dar ai ieşit bine, în cele din 
urmă. Aşa va face şi băiatul nostru, Fuscius. Vei vedea. 

— Poate. Cato aruncă o privire spre optio şi continuă cu 
glas scăzut: Dacă e suficient de isteţ cât să se ţină departe 
de conspirații. 

— Crezi că e implicat? 


— Nu ştiu. Cato chibzui puţin. A fost o alegere la fel de 
neaşteptată ca şi Tigellinus, aşa că o să-mi păstrez 
raţionamentele pentru mine, deocamdată. 

Macro clătină din cap. 

— Vezi conspiratori peste tot, băiete. Mă întreb cât va 
trece până ce vei începe să mă suspectezi şi pe mine. 

Cato zâmbi. 

— În ziua aceea, cred că voi merge şi îmi voi tăia venele 
în linişte. Dacă există un lucru pe lumea asta căruia îi 
cunosc adevărata valoare, atunci acela este prietenia 
noastră. Ne-a condus prin... 

Macro zâmbi ciudat şi ridică o mână pentru a-l face pe 
prietenul său să tacă. 

— Las-o baltă, Cato, sau mă vei face să plâng. 


Pe timpul nopţii, sclavii şi slujitorii casei imperiale 
sosiseră să pregătească pavilionul pentru familia imperială 
şi musafirii lor. Munceau la lumina vaselor cu jăratic şi a 
lămpilor pentru a se asigura că tot mobilierul, mesele 
pentru banchet şi canapelele erau pregătite pentru sosirea 
lui Claudius, în după-amiaza următoare. Un şuvoi constant 
de torţe avansau în jurul malului îndepărtat al lacului, 
indicând sosirea sclavilor care fuseseră trimişi să găsească 
puncte de observaţie bune pentru stăpânii lor înstăriți, 
aflaţi încă în paturilor lor din Roma. Ţărmul opus se afla la 
aproape opt sute de metri depărtare şi de-a lungul său se 
întindeau focurile de tabără, iar torţele licăreau pe fundalul 
dealurilor întunecate, în timp ce reflexiile lor scânteiau şi 
străluceau pe suprafaţa apei. După ce restul camarazilor 
din unitatea lor se retrăseseră în cort pentru a se odihni, 
Cato şi Macro împărţiră un burduf de vin, în timp ce 
priveau cum se înmulţea numărul celor de pe ţărmul mai 
îndepărtat. 

— Mă îndoiesc că va mai fi organizat un spectacol la 
scara aceasta vreodată, sugeră Cato. Vremurile grele cer 
diversiuni spectaculoase. Dacă ceva nu va merge bine cu 


spectacolul sau dacă gloata nu va fi suficient de mulţumită, 
atunci zilele lui Claudius sunt numărate. Fie mulţimea îl va 
sfâşia, fie Eliberatorii îl vor înjunghia pe la spate, sau poate 
că fapta va fi săvârşită chiar de cineva apropiat lui. Cato 
rămase tăcut pentru o clipă. Se întinse după un lemn pe 
care îl aruncă în focul de tabără care se stingea. Pe zei! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu prea e o situaţie grozavă, nu-i aşa? Ne riscăm 
vieţile şi ne vărsăm sângele ţinându-i pe barbari la distanţă 
de frontierele Romei, doar pentru ca aceşti nebuni să pună 
totul în primejdie. 

— Şi? Ce crezi că putem face în privinţa asta? 

Cato rămase tăcut, apoi privi cu grijă în ochii prietenului 
său. 

— Nu multe, recunosc. Dar mi se pare că cea mai bună 
soluţie pentru Roma în acest moment este chiar Claudius. 
De aceea trebuie să facem tot ce ne stă în puteri pentru a-l 
ţine în siguranţă. 

— Claudius? Macro clătină din cap. Cred că ai băut prea 
mult vin, băiete. 

Cato se aplecă în faţă. 

— Ascultă, Macro. Nu sunt beat... Vorbesc serios. Am 
văzut suficient din această lume pentru a şti că Roma, cu 
toate defectele ei, nu este cel mai rău dintre imperii. Acolo 
unde stăpâneşte Roma, există ordine şi prosperitate şi - 
deşi ştiu că tu nu pui prea mult preţ pe treaba asta - 
cultură. Există biblioteci, teatre şi artă. Şi mai există şi un 
grad de toleranţă religioasă. Spre deosebire de cuiburile 
acelea de aroganță şi bigotism din Britannia şi ludeea. Cato 
se cutremură când îşi aminti de druizi şi de fanaticii iudei 
pe care el şi Macro îi înfruntaseră în luptă. Roma este cea 
mai mare speranţă a omenirii. 

— Mă îndoiesc că acesta este punctul de vedere 
împărtăşit de cei pe care i-am zdrobit pe câmpul de luptă şi 
pe care i-am transformat în sclavi. Macro se uită la 
flăcăruile care se prelingeau din lemnul preschimbat în 


cărbuni şi din cenuşa focului. Eşti un idealist, Cato. Un 
romantic. Nu e nimic mai mult decât un test de forţă. Noi 
cucerim pentru că asta e ceea ce face Roma şi suntem buni 
la asta. 

— E mai mult decât forţă brută... începu Cato, apoi se 
opri. În regulă, e şi asta. Dar Roma are mult mai mult de 
oferit decât simplitatea sabiei. Sau s-ar putea să aibă, dar 
numai pentru unii dintre împărați. l-am văzut îndeaproape. 
Tiberius şi monstrul acela, Gaius. Fiecare dintre ei a 
stăpânit puterea cu neglijenţă şi cruzime. Claudius, cu toate 
defectele lui, a încercat să fie mai bun. Crezi că tânărul 
Britannicus sau Nero va continua ceea ce a început el bun? 

— Nici nu m-am gândit la asta, căscă Macro. Cât timp pot 
plăti pentru a menţine legiunile şi lasă campaniile pe mâna 
profesioniştilor, altceva nu mă mai preocupă. 

Cato se uită la el. 

— Nu te cred. Tu crezi că nu ştiu ce îţi macină inima? 

Macro se întoarse pentru a-l privi drept în faţă. 

— Chiar dacă am simţit odată tot ceea ce simţi şi tu în 
această privinţă, sunt destul de în vârstă ca să ştiu că a fost 
o pierdere de vreme ca să mă mai gândesc la aşa ceva. Vei 
putea schimba lumea? Dar eu? Nu. Nu ţine de noi. 
Niciodată nu a ţinut şi niciodată nu va ţine. Nu va depinde 
de oameni de rangul nostru. Crezi că eu nu am simţit 
cândva la fel ca tine? Macro se opri, apoi continuă pe un ton 
mai binevoitor. Acum sunt obosit. Mă duc la culcare. Ar 
trebui să te odihneşti şi tu. 

Macro se ridică în picioare, ţinând burduful de vin pe 
jumătate gol, apoi clătină din cap spre Cato înainte să se 
îndrepte către cortul care fâlfâia şi să dispară înăuntru. 
Cato îşi strânse genunchii la piept şi îşi încolăci braţele în 
jurul lor, în timp ce se uita la strălucirea focului care pălea. 
Concepţia necioplită a lui Macro asupra vieţii îl mânia şi îl 
frustra în egală măsură, aşa cum se întâmplase de fiecare 
dată. Inima lui Cato era destul de tânără cât să nutrească 
visuri nelimitate şi dorinţe care să-i modeleze viitorul şi voia 


ca şi ceilalţi să gândească la fel ca el. Dacă nu o făceau, 
atunci era din lipsă de viziune şi înclinaţie. Totuşi, chiar 
dacă în inimă simţea focul ambiţiei, raţiunea lui Cato 
chibzuia cu obiectivitate la punctul de vedere al prietenului 
său. Exista o anumită înţelepciune în vorbele lui Macro, dar 
când înţelepciunea era oferită din poziţia unei vârste mai 
înaintate şi a experienţei, era rareori uşor de digerat. 

Aerul nopţii era rece, iar Cato tremura, chircindu-se 
pentru a încerca să se încălzească. Dincolo de foc, putea 
distinge masa pavilionului imperial, cu vopseaua lui albă, 
vag luminată de stele. Se întrebă ce preocupa minţile unor 
oameni precum Claudius şi moştenitorii săi. Oameni care nu 
erau osândiţi să trăiască în obscuritatea destinată maselor. 
În legătură cu toate ambițiile şi visurile sale, Cato ştia că o 
sută, chiar o mie de ani de acum înainte, oamenii vor vorbi 
despre Claudius, în timp ce numele de Macro şi Cato, şi ale 
altor nenumărați ca ei, vor fi îngropate şi uitate în praful 
istoriei. Se uită timp îndelungat la conturul pavilionului 
imperial, cu o ciudă neascunsă, în timp ce ultimele valuri de 
căldură eliberate de foc începură să se estompeze. 

— Ei bine, murmură în cele din urmă în sinea sa, apoi se 
ridică. Eşti un ticălos vesel, nu-i aşa? 

Pe când se îndrepta spre cort, Cato văzu o siluetă 
mişcându-se de-a lungul laturii îndepărtate a acestuia. 
Când trecu pe lângă unul din vasele cu jăratic aprinse 
pentru a încălzi santinelele, Cato recunoscu trăsăturile lui 
Tigellinus. Schimbă un salut cu unul dintre străjerii de 
gardă. Aşadar, chibzui Cato, mai există încă un om a cărui 
minte chinuită îi refuză somnul. Îl privi încă ceva timp, pe 
când centurionul înainta prin noapte, în direcţia ţarcurilor 
prizonierilor, apoi Cato se aplecă pentru a intra în cortul din 
piele de capră al unităţii sale, pipăindu-şi cu grijă drumul 
spre saltea, după care se întinse pe jos şi adormi. 


CAPITOLUL 23 


Toată dimineaţa, locuitorii Romei continuară să curgă 
spre lac, dinspre Via Appia. Majoritatea erau familii, 
mergând pe jos, zdrenţăroşi şi sfrijiţi, cu copiii legaţi de 
mamele lor cu fâşii de pânză murdară. Printre ei se aflau şi 
negustorii ambulanți care duceau baloturi de mărfuri sau 
care împingeau cărucioare încărcate cu perne, evantaie şi 
burdufuri cu vin. Vânzătorii obişnuiţi de gustări şi pâinici 
rotunde erau vizibil absenţi. Nu se vedeau decât câţiva 
catâri şi ponei, folosiţi pentru a trage căruțele, şi ei la fel de 
înfometați ca şi oamenii, cu coastele ieşindu-le prin pielea 
ca o pânză mătăsoasă întinsă peste drugi de fier. 
Majoritatea animalelor de povară din Roma fuseseră deja 
sacrificate pentru hrană. Chiar şi oasele şi pieile lor 
fuseseră fierte pentru a spori zeama lungă a ciorbelor. 
Printre şuvoiul de oameni înfometați se zăreau şi cei mai 
înstăriți, încă hrăniţi corespunzător, şi care discutau animat 
între ei, în timp ce sclavii care îi escortau le croiau drumul 
cu bâte solide şi bastoane din lemn. 

Pe măsură ce ajungeau la țărmurile lacului, mulțimile 
erau conduse cu grijă printre rândurile de mese, unde li se 
înmâna raţia de hrană din rezervele aduse din magaziile 
palatului imperial. Printre pâinile simple şi fâşiile de carne 
sărată se găseau şi mâncăruri extravagante, de care 
oamenii de rând nu doar că nu auziseră niciodată, dar nici 
măcar nu le văzuseră. Prăjituri cu miere, plăcinte cu limbi 
de ciocârlie, hălci de vânat afumat, borcane cu cel mai bun 
garum şi oale cu fructe conservate, culese din cele mai 
îndepărtate provincii şi expediate la Roma cu o cheltuială 
uriaşă. Unii dintre beneficiarii dărniciei împăratului priveau 
mâncărurile fine cu o stupidă neînțelegere, înainte de a le 
mirosi şi a le gusta. Majoritatea încercau să le dea la schimb 
pentru ceva ce cunoşteau mai bine. 


După ce îşi luau rațiile, oamenii se îndreptau spre lac, 
pentru a găsi un loc unde să se aşeze şi să privească 
spectacolul care urma. Spaţiul de lângă mal se umpluse 
repede, mai târziu şi panta din spate, aşa că lui Cato şi 
Macro, care priveau aşezaţi la mică distanţă de o latură a 
pavilionului imperial, malul opus li se părea un peisaj 
înţesat de oameni, în culori bălţate. 

— Pe toţi zeii, se minună Macro. Nu am văzut niciodată 
atât de mulţi oameni. Cu siguranţă că toată Roma se află 
aici. 

Cato ridică din umeri. Era greu să estimeze numărul 
persoanelor de pe malul celălalt. Ştia că Marele Circ putea 
adăposti mai mult de două sute de mii de spectatori şi, dacă 
populaţia Romei se apropia de un milion de suflete, aşa cum 
i se spusese, atunci cu siguranţă că majoritatea se aflau aici 
astăzi. Străzile capitalei probabil că semănau cu cele ale 
unui oraş-fantomă, cu nemişcarea şi liniştea întrerupte doar 
de siluete ciudate sau de glasul celor prea slăbiţi ca să 
poată călători până la lac sau prea necinstiţi ca să scape 
ocazia de a pătrunde în casele goale şi în prăvălii. Doar cei 
bogaţi îşi puteau permite să lase sclavi înarmaţi pentru a le 
apăra proprietăţile. Cato se întoarse să privească spre 
rezervele de hrană care scădeau văzând cu ochii, 
înmagazinate puţin în spatele pavilionului imperial, şi 
calculă că urmau să se epuizeze până a doua zi de 
spectacol. După aceea, doar corăbiile cu grâne din Sicilia 
aveau să stea între Claudius şi gloata înfometată. 

Dacă împăratul era detronat, atunci Eliberatorii aveau să 
scoată la iveală rezerva uriaşă de grâu, pe care o 
ascunseseră undeva în Roma sau în apropiere. După ce, la 
început, îndemnaseră mulţimea la violenţă din cauza lipsei 
de hrană, Eliberatorii îşi vor juca rolul de patrioţi 
binefăcători. Gândul făcu sângele lui Cato să ardă în vene. 
Îşi alungă mânia şi se strădui să se concentreze. Dacă ar fi 
fost în locul Eliberatorilor, unde ar fi ascuns atât de multe 
grâne? 


— Capetele sus, băieţi! strigă Fuscius. Banchetul s-a 
terminat. Drepţi! 

Anturajul imperial luase masa sub un cort mare, deschis, 
iar acum ultimele note ale flautelor şi harpelor unui 
ansamblu grecesc se stingeau, în timp ce Claudius îşi 
conducea familia şi sfătuitorii pe lângă ceilalţi oaspeţi, care 
se grăbiseră să se ridice în picioare. Apărură în lumina 
strălucitoare a soarelui, iar oamenii din cohorta lui Burrus 
luară poziţia de drepţi, cu suliţele şi scuturile ţinute strâns 
în fiecare mână. Trei centurii fuseseră aliniate de-o parte şi 
de alta a aleii care ducea de la cortul pentru banchet până 
la intrarea în pavilion, decorată cu ghirlande, în spatele 
căreia o scară largă ajungea la platforma pentru vizionare. 
Gărzile germanice se aflau deja pe poziţii, aşezate în jurul 
lojii imperiale, unde Claudius şi familia sa urmau să se 
aşeze pe scaune tapiţate. 

Centuriei a Vl-a, care se bucura încă de recunoştinţa 
deosebită a împăratului, îi revenea onoarea de a apăra 
partea exterioară a pavilionului, în timp ce restul cohortei 
urma să fie ţinut puţin mai departe, în caz că aveau nevoie 
de ei pentru a-i ajuta pe auxiliari să păzească rezervele de 
hrană şi ţarcurile prizonierilor. 

După ce împăratul şi anturajul său intrară în pavilion, 
Burrus dădu ordin celorlalte cinci centurii să se 
îndepărteze, iar centurionul Tigellinus începu să-şi aşeze 
oamenii în jurul perimetrului stabilit. Cato şi Macro erau 
postați într-un loc umbros, chiar sub loja de unde urma să 
se facă trecerea în revistă. 

— Începem, zise Macro, arătând spre ţarcurile 
prizonierilor. Spectacolul e pe cale să înceapă. 

Cato întoarse capul şi văzu primul lot de prizonieri care 
erau conduşi afară, prin una dintre porţi. Fură mânaţi spre 
corăbiile de la mal, iar acolo, jumătate dintre oameni 
primiră coifuri, scuturi, săbii şi armuri dintr-o căruţă. 
Ceilalţi fură ghidaţi spre rampa din lemn, spre puntea 


primei nave, după care li se ordonă să coboare sub punte, 
pentru a lua vâslele. 

— Uită-te la echipamentul ăla, remarcă Macro. Cred că 
au golit Templul lui Marte pentru el. Celtic, grec, numidian. 
Unele dintre piese cred că datează tocmai de pe vremea 
războiului civil. 

După ce prizonierii fură înarmaţi, se îmbarcară pe vas şi 
se adunară într-o vagă formaţie pe punte, pentru a-şi 
aştepta ofiţerii. Cele două flote se distingeau una de 
cealaltă prin culoarea fanioanelor care fluturau pe fiecare 
catarg. Lupta fusese anunţată drept reconstituirea Bătăliei 
de la Salamina, unde vasele de război greceşti se 
confruntaseră cu o flotă persană mult mai numeroasă şi 
învinseseră. Corăbiile alese să-i reprezinte pe persani aveau 
fanioane albastre, în timp ce acelea care jucau rolul grecilor 
purtau culori stacojii. Rând pe rând, şi celelalte nave fură 
echipate în acelaşi mod, apoi, în cele din urmă, la două 
ceasuri după prânz, amiralii aflaţi la comanda celor două 
flote şi ofiţerii de pe fiecare vas se adunară înaintea lojii 
pentru trecerea în revistă. Majoritatea erau gladiatori 
profesionişti, aleşi să asigure disciplina şi conducerea 
necesară pentru a manevra un număr mare de criminali 
slab antrenați şi de sclavi, care fuseseră obligaţi să ia parte 
la spectacol. Uitându-se la ei, Cato putu vedea că erau în 
condiţie bună şi că unii dintre ei aveau cicatrici căpătate în 
luptele anterioare. Tigellinus chemă cele patru unităţi care 
fuseseră ţinute în rezervă pentru a forma un cordon între 
luptători şi lojă. 

Gladiatorii şi pretorienii stăteau faţă în faţă, privindu-se 
în tăcere, până ce Narcissus apăru pe platformă şi o 
traversă până la balustradă, pentru a privi spre chipurile 
celor care urmau să conducă la moarte mii de bărbaţi, pe 
lac. 

Secretarul rămase tăcut o clipă, apoi îşi începu 
alocuţiunea pe un ton aspru: 


— Din clipă în clipă, împăratul se va afla în faţa voastră 
pentru a vă primi salutul înainte de începerea Naumachiei. 
Aş fi preferat să fi fost toţi oameni aleşi, cei mai buni care ar 
fi putut onora spectacolul la care aveţi privilegiul de a 
participa. Dar nu sunteţi. Sunteţi doar ceea ce am putut 
aduna în timpul pe care l-am avut la dispoziţie. Puțin mai 
buni decât scursurile de pe vasele pe care le veţi comanda. 
Acestea fiind spuse, vă cer să daţi tot ce aveţi mai bun. La 
fel şi ei. Arătă în direcţia țărmului îndepărtat. Să daţi un 
spectacol bun. Asiguraţi-vă că voi şi oamenii voştri veţi lupta 
bine, iar cei care vor supravieţui poate vor fi recompensaţi. 

În timp ce secretarul imperial vorbea, Cato observă că 
unii dintre gladiatori şi ceilalţi luptători păreau confuzi, iar 
câţiva dintre ei chiar se întorseseră unii către ceilalţi ca să 
bombăne înfuriaţi. 

— Linişte! zbieră Narcissus. Staţi nemişcaţi şi arătaţi 
respect faţă de împărat. 

Se întoarse şi clătină din cap către bucinatorii care 
stăteau de o parte şi de alta a intrării ce ducea spre 
platformă. Aceştia îşi ridicară instrumentele, îşi strânseră 
buzele şi suflară câteva note stridente, care creşteau în 
intensitate. După semnal, Claudius păşi în lumina 
strălucitoare a soarelui. Cununa din aur de pe părul său 
zbârlit şi alb ca zăpada strălucea puternic. Impresia bună 
pe care o lăsa toga sa cu broderii fine era oarecum 
estompată de petele de sos care i se întindeau pe piept. 
Ţinând o cupă din aur, se îndreptă nesigur către balustradă. 
Narcissus se înclină în faţa lui şi se dădu cu spatele într-o 
parte. 

— Gladiatori! strigă Narcissus. Salutaţi-vă împăratul! 

Urmă o scurtă pauză, înainte ca oamenii să bălmăjească 
un salut pe mai multe voci, ale cărui cuvinte abia dacă se 
puteau înţelege. Claudius, ameţit de vinul pe care îl 
consumase, nu se putu abţine să nu râdă în timp ce salutul 
se stingea, apoi clătină din cap: 


— Haideţi, oamenilor! P-pu-puteţi să vă descurcaţi mai 
bine de atât, cu siguranţă. Împăratul ridică mâna liberă. La 
trei! Gata? Unu, d-d-doi, trei! 

— Ave, Cezar! urlară luptătorii pe o singură voce. Cei 
care vor muri te salută! 

Claudius clătină din cap atunci când văzu că unii dintre 
oameni nu rostesc cuvintele. Ridică pocalul şi mormăi: 

— Sau nu, după cum va fi cazul. În această privinţă, vă d- 
d-dau cuvântul meu! 

Gladiatorii se priviră, în timp ce digerau ceea ce tocmai 
spusese împăratul. Claudius se întoarse spre Narcissus şi 
murmură: 

— Urcă-i pe nave şi începe lu-lupta, ca să nu mai p-p- 
pierdem timpul. 

— După cum porunciţi, sire. 

Împăratul se întoarse şi se împletici spre interiorul 
pavilionului, cu vinul vărsându-se din cupă. Imediat ce 
plecă, Narcissus se grăbi spre balustradă. 

— La corăbii! Pregătiţi-vă de luptă! 

Cato îi urmărea cu atenţie pe luptători. Câţiva discutau 
cu însufleţire, iar restul se adunaseră împrejur, strigându-şi 
sprijinul. 

— Se pare că sunt probleme. 

— Ce zic? întrebă Macro. Nu înţeleg prea bine. 

Cato prinse câteva cuvinte rătăcite, dar nu suficient cât 
să priceapă ceva, apoi clătină din cap. Deasupra lor, glasul 
lui Narcissus se auzi iarăşi, ascuţit şi mânios: 

— 'Treceţi la corăbiile voastre sau jur că vă voi crucifica 
pe toţi cei care veţi supravieţui luptei! 

Luptătorii se dădură la o parte, iar unul dintre gladiatori 
păşi în faţă, cu degetele mari înfipte în centură, privind 
sfidător înspre secretarul imperial. 

— Nu o vom face. Cu toţii l-am auzit pe împărat, la fel ca 
şi tine. A fost destul de clar ceea ce a spus. Suntem iertaţi. 
Lupta nu va mai avea loc. 


Macro se întoarse către Cato cu o expresie surprinsă, iar 
Cato clătină din cap fără să înţeleagă nimic. 

— Ce ai zis!? întrebă Narcissus uluit. 

— Naumachia. Nu va mai avea loc. Aşa a zis împăratul. 

— Eşti nebun? Despre ce vorbeşti acolo? 

Gladiatorul se încruntă. 

— A fost suficient de clar pentru noi. A zis că nu vom 
muri. Ne-a dat cuvântul lui. L-ai auzit din gura lui. Cuvântul 
împăratului e lege. A circulat un zvon prin ţarcuri aseară că 
spectacolul nu va mai avea loc. Se pare că a fost adevărat, 
la urma urmei. 

— Nu a vrut să spună nimic de genul acesta, nebunule! 
Acum treceţi la vase! 

Gladiatorul se întoarse ca să privească spre cei mai 
apropiaţi susţinători ai săi, apoi urmă un schimb şoptit de 
cuvinte, după care se răsuci iar către Narcissus şi îşi 
încrucişă braţele. 

— Suntem oameni graţiaţi. Aşa a spus împăratul. Cerem 
să fim eliberaţi imediat. 

— Cereţi? Narcissus părea să se sufoce. Cum îndrăzneşti, 
sclavule! Secretarul imperial se aplecă peste balustradă şi 
strigă spre Tigellinus: Centurion, omoară-l pe acest om şi 
pe oricine altcineva refuză să se supună ordinelor. 

Urmă o scurtă pauză, apoi aerul se umplu de tensiune, 
când gladiatorii şi ceilalţi luptători apucară mânerele 
săbiilor. Centurionul Tigellinus păşi în faţa cordonului de 
soldaţi şi se uită în sus la Narcissus. 

— Domnule? 

Secretarul imperial împunse cu un deget spre el: 

— Fă cum ţi s-a ordonat sau le vei împărtăşi soarta. Fă-o! 

Tigellinus păşi înapoi în linie, îşi ridică scutul şi scoase 
sabia. Trase nervos aer în piept şi dădu ordinul:. 

— Centuria a VI-a! Suliţele în faţă! 

Se auzi un bocănit puternic când soldaţii îşi puseră un 
picior în faţă, apoi înclinară vârfurile suliţelor spre 
gladiatori. Cato se uită la oamenii din faţa lor şi calculă că, 


dacă situaţia scăpa de sub control, aceştia erau în număr de 
aproximativ optzeci, fiind cât de cât la egalitate. Lângă el, 
Macro îşi fixase privirea asupra căpeteniei, mârâind. 

— Sperasem să nu mai fiu nevoit să mă lupt iarăşi cu 
sclavi. Şi cu atât mai puţin cu gladiatori. 

— Un sestert până la un dinar că grupul acesta a fost 
antrenat în şcoala din Roma, murmură Cato. 

Macro se uită la el. Marea Şcoală era renumită în 
întregul imperiu pentru calitatea gladiatorilor pe care îi 
pregătea. Macro trase aer adânc în piept. 

— Atunci avem probleme. 

Tigellinus probabil că le împărtăşea neliniştea, căci se 
întoarse să-i ordone unuia dintre oameni să alerge la 
tribunul Burrus pentru a cere întăriri. În timp ce soldatul se 
grăbi să plece, centurionul ridică scutul şi se întoarse cu 
faţa spre gladiatori: 

— Centuria a VI-a, avansați, la pas! 

Linia pretorienilor înaintă, cu armurile lor de ceremonie 
sclipind peste tunicile albe, fără pată. Trecuse ceva timp de 
când Cato şi Macro luptaseră ca parte dintr-o linie de 
bătălie, şi nu ca ofiţeri la comandă, iar Cato se concentra 
să-şi potrivească pasul cu oamenii aflaţi de o parte şi de 
alta. În faţa lui, căpetenia gladiatorilor ridică o mână spre 
Narcissus: 

— Spune-le pretorienilor să se oprească. Sau sângele 
oamenilor tăi va fi vărsat. lar împăratul te va trage pe tine 
la răspundere, libertule. 

În voce îi picură dispreţ, atunci când rosti ultimul cuvânt. 

Cato aruncă o privire în spate şi îl văzu pe Narcissus 
uitându-se furios la scena de jos, cu buzele strânse într-o 
linie subţire. 

— Gladiatori! urlă căpetenia lor. Scoateţi armele! 

Aerul vibră de zăngănitul aspru al lamelor care erau 
smulse din teacă, iar Cato îşi ridică scutul oval mai sus, 
pentru a-şi proteja pieptul şi partea de jos a feţei. 
Gladiatorii se aflau la mai puţin de douăzeci de paşi 


depărtare. În spatele lor, o palisadă se întindea de la mal 
până la ţarcuri. Câţiva soldaţi din trupele auxiliare aflaţi 
într-un turn de veghe dinapoia palisadei asistaseră la 
confruntare, iar unul dintre ei striga acum în jos la colegii 
săi pentru a-i alerta. Gladiatorii nu vor putea scăpa în nicio 
direcţie, decise Cato. Într-adevăr, nu aveau nicio scăpare. 
Nu puteau decât să se menţină pe poziţii şi să moară sau să 
alerge spre corăbii. Cei care se îmbarcaseră deja se 
înghesuiau pe punţile din faţă pentru a privi, iar Cato se 
rugă să nu fie şi ei animați de zelul indignat care îi 
determinase pe conducătorii lor să îl sfideze pe Narcissus. 
Din fericire, se aflau destul de departe ca să fi auzit 
remarca nelalocul ei făcută de împărat şi schimbul 
înveninat de cuvinte pe care îl generase. 

Căpetenia gladiatorilor se aplecă şi îşi puse scutul în faţa 
trupului, pregătit să-l trântească în faţa primului duşman 
care ar fi îndrăznit să i se opună. Sabia îi era trasă înapoi, 
gata să înjunghie. Ceilalţi bărbaţi îi urmară repede 
exemplul, răsfirându-se pentru a lăsa spaţiu de manevră. 
Cato nu putu să nu se gândească la diferenţele dintre 
stilurile de luptă ale gladiatorilor şi ale pretorienilor. O 
tabără antrenată să lupte separat, fiecare bărbat fiind 
expert în tehnicile cerute de duelurile individuale care le 
defineau vieţile. În faţa lor se aflau soldaţii de elită ai 
Romei, antrenați să lupte în rânduri disciplinate, fiecare 
dintre ei fiind doar o parte a unei maşinării. 

— Salvaţi-vă! le strigă Tigellinus. Predaţi-vă căpetenia şi 
veţi fi cruţaţi. 

— Du-te-n mă-ta! zbieră un glas drept răspuns. 

Buzele  căpeteniei lor se despărţiră într-un rânjet 
sălbatic, apoi se lovi cu latul sabiei peste platoşă. 

— Vino şi prinde-mă! 


CAPITOLUL 24 


— Aşa să fie, răspunse Tigellinus cu răceală. Centuria a 
VI-a, stai! Pregătiţi suliţele! 

Cato şi Macro se opriră odată cu restul soldaţilor şi îşi 
întăriră strânsoarea asupra suliţelor, le înclinară pe spate şi 
îşi încordară muşchii, pregătiţi să arunce proiectilele la 
ordinul centurionului. Cato mai trăise acest moment, în 
bătăliile anterioare, şi aştepta ca duşmanul să fie intimidat 
sau să şovăie. În loc de asta, gladiatorii rămăseseră pe 
poziţii, fără a se clinti, cu privirea fixată asupra 
pretorienilor, fără a clipi, cu muşchii pregătiţi să se ferească 
de prima lovitură a adversarilor. 

— Încearcă să-l ataci pe conducător, zise Macro. Dacă va 
cădea el, atunci şi ceilalţi s-ar putea să renunţe. 

Cato clătină din cap. 

— Aruncaţi! zbieră Tigellinus. 

Cato îşi duse braţul în faţă, deplasându-şi greutatea pe 
traiectoria zborului suliţei şi eliberând strânsoarea în 
ultima clipă. Tija întunecată se arcui prin aer, împreună cu 
celelalte sulițe din centuria lui Tigellinus. Se înălţară 
printre cele două grupuri de bărbaţi, apoi părură că 
încetinesc, când ajunseră în vârful arcului, înainte să 
coboare. Gladiatorii îşi dezvoltaseră reflexe ascuţite, ca 
parte a antrenamentului lor, şi săriră într-o parte atunci 
când suliţele aterizară printre ei. Doar câţiva bărbaţi au 
fost loviți: unul a fost străpuns prin cap, vârful suliţei 
trecându-i prin gât şi înfigându-i-se adânc în trup. Cato 
văzu că omul se împleticise la impact, apoi rămăsese 
nemişcat, după care se aplecase în faţă, pierzându-l din 
vedere. Încă doi fuseseră răniţi de moarte, când vârfurile 
mortale din fier ale suliţelor le sfâşiaseră piepturile. 
Ultimul, care stătea chiar în faţa lui Cato, urlă când sulița îi 
trecu prin cizmă şi îi ţintui piciorul de pământ. Ceilalţi, în 
mod incredibil, scăpaseră nevătămaţi. 


— Blestemaţi să fie! zise Macro. Sunt buni. Nu am văzut 
oameni care să se mişte atât de repede. 

— Scoateţi săbiile! strigă Tigellinus. 

Cato îşi apucă arma, având grijă să-şi strângă degetele 
puternic în jurul mânerului acoperit cu piele, ştiind mult 
prea bine că unui luptător îi era fatal dacă sabia îi aluneca 
din mână în timpul luptei. Trase sabia din teacă şi o ridică, 
lama odihnindu-se pe marginea scutului. Lângă el, restul 
soldaţilor continuau să înainteze spre gladiatori, cu 
vârfurile săbiilor scânteind. 

Conducătorul, care nu fusese rănit de  suliţele 
pretorienilor, îşi trase uşor sabia din teacă şi apucă una din 
suliţele înfipte în pământ. 

— Haideţi, băieţi, daţi-le puţin din propriul lor 
medicament! le strigă susținătorilor săi. 

Aruncă sulița spre soldaţi, care se aflau acum la o 
distanţă de doar douăzeci de paşi. Ar fi fost greu să rateze 
şirul de scuturi şi coifuri strălucitoare care se îndreptau 
spre el. Suliţa străpunse scutul celui aflat lângă Macro, 
înfigându-se în braţul cu care ţinea pavăza şi lovindu-se 
puternic de platoşa soldatului, după care greutatea suliţei îi 
trase în jos braţul şi scutul. Soldatul scoase un urlet de 
durere, pasul începu să-i şovăie, iar el rămase în afara 
rândului, băgându-şi sabia în teacă. Îşi smuci apoi mâna cu 
care ţinea scutul şi o eliberă, într-o învălmăşeală de sânge. 

—  Strângeţi-vă! ordonă Macro instinctiv. Strângeţi 
rândul! 

Câţiva dintre gladiatori urmaseră exemplul căpeteniei lor 
şi încă patru soldaţi se prăbuşiră, înainte ca Tigellinus să 
reacționeze în faţa pericolului şi să prevină pierderea şi mai 
multora dintre oamenii săi. 

— Atacaţi! strigă el disperat. Atacaţi! 

Gura lui Macro se deschise larg când scoase un răget 
asurzitor de luptă, apoi îşi cobori capul şi o luă în faţă. Cato 
scrâşni din dinţi şi rămase aproape de flancul lui Macro. În 
faţa lor, gladiatorii se pregătiră de impact. Cei cu suliţele 


încă în mâini prinseră mânerele strâns, gata să folosească 
armele drept lănci. Se auzi o zarvă crescândă de bubuituri 
şi mormăieli, întreruptă de zăngănitul ascuţit al lamelor 
care se loveau, atunci când pretorienii se năpustiră asupra 
inamicilor lor. 

Macro se îndreptă direct spre un barbar germanic cu 
pieptul lat, cu părul lăţos legat la spate pentru a nu-i cădea 
pe faţă. Bărbatul îşi ridică scutul rotund, greu, şi îşi ţinu 
falcata, sabia scurtă într-o parte, pregătit să atace. Îşi 
dezgoli dinţii într-un mârâit şi sări în faţă. Scuturile se 
izbiră cu forţă unul de celălalt, dar mişcarea cea mai bună îi 
aparţinu lui Macro. Îşi mutase greutatea în spatele scutului, 
ca măsură de precauţie, făcându-l pe german să se dea 
înapoi câţiva paşi. Chiar şi aşa, bărbatul era antrenat să-şi 
revină rapid şi pară sălbatic lovitura lui Macro, dând vârful 
sabiei la o parte. Oricât i-ar fi fost de bune tehnica şi 
reflexele, antrenamentul său de luptă individual îl ajuta cel 
mai mult. Atenţia îi era concentrată asupra lui Macro şi 
doar în ultima clipă conştientiză ameninţarea care venea 
din partea lui Cato, care se apropia din partea opusă. Cato 
îl pocni cu scutul, lovindu-l cu putere pe barbar chiar în 
umăr şi dezechilibrându-l. Se prăbuşi, cu spatele lui larg 
încovoiat peste un genunchi. Cato lovi fără a ezita, 
înfigându-i sabia adânc între omoplaţi, sfâşiind muşchii şi 
zdrobind coastele şi coloana vertebrală a bărbatului. Îşi 
trase sabia înapoi, împroşcând stropi de sânge cald şi apoi 
se întoarse pe loc, pentru a se apăra de următorul atac. 

— O lovitură bună, băiete, recunoscu Macro. 

Încăierarea se dezlănţuise în jurul lor, cu gladiatorii care 
se mențineau pe poziţii, pe când se fereau cu scuturile de 
loviturile pretorienilor sau le parau plesnind abil cu 
încheieturile mâinilor. În timp ce Cato privea, îl văzu pe 
conducător izbindu-şi scutul de coiful unui soldat, dându-i 
capul pe spate. Apoi, gladiatorul continuă cu o lovitură de 
sabie puternică în gâtul expus, scoțând apoi sabia în timp ce 
se retrăgea, aplecându-se pentru a se apăra, căutându-şi 


următorul adversar. Şi alţi pretorieni se prăbuşiseră, 
observă Cato, şi doar doi gladiatori. Doar armura şi 
scuturile mai mari ale pretorienilor erau cele care îi ajutau 
să nu înregistreze şi mai multe victime în lupta inegală. 

— Pe asta o pierdem, observă Macro. Mai bine am face 
ceva. Trebuie să preluăm comanda. 

Cato clătină din cap, urmărind desfăşurarea de forţe. Vor 
atrage atenţia asupra lor şi vor exista unii care îşi vor pune 
întrebări în legătură cu uşurinţa cu care preluaseră 
comanda - asta dacă aveau să supravieţuiască luptei. 

Macro inspiră adânc şi urlă: 

— Pretorieni! La mine! La mine! 

Cato repetă strigătul, ca un ecou. Camarazii lor care se 
aflau în apropiere începură să se îndrepte spre ei şi se 
formă repede un mic cerc, scut lângă scut, în timp ce 
oamenii căutau protecţia formaţiei. 

— Rămâneţi pe poziţii! ordonă Macro. Vor sosi ajutoare 
curând! Rezistaţi! 

Tigellinus repetase strigătul lor şi un al doilea cerc de 
pretorieni se formase în apropiere. Restul luptau spate în 
spate sau erau angajaţi într-o serie de dueluri individuale, 
răspândiţi pe terenul deschis. Cato îşi ţinea scutul ridicat, în 
timp ce stătea lângă Macro. Aruncă o privire spre cealaltă 
latură, unde îl văzu pe Fuscius respirând precipitat. Ochii 
locţiitorului erau larg deschişi, iar dinţii i se descoperiseră 
într-un mârâit. În ciuda sălbăticiei expresiei sale, braţele îi 
tremurau, iar vârful sabiei i se legăna, pe când o îndrepta 
către duşmanii săi. 

— Suntem relativ în siguranţă, îi spuse Cato. Dacă 
rămânem împreună şi păstrăm formaţia. 

Fuscius îi aruncă repede o privire, apoi se uită înapoi, 
clătinând din cap viguros. 

Gladiatorii înconjuraseră cercul, dar nu se înregistrase 
încă nicio încercare coordonată de a-i ataca. În schimb, 
fiecare gladiator părea să fi ales un anumit soldat drept 
adversar şi, fie stăteau şi îi cântăreau din ochi, fie se 


aruncau în faţă, cu intenţia de a-şi strecura armele pe lângă 
scuturi. Unii făceau fente, apoi încercau să atace. În toate 
cazurile, prezenţa soldaţilor în lateralele celui pe care îl 
alegeau drept ţintă le zădărnicea încercările. Acesta nu era 
genul de luptă pe care fuseseră antrenați să o poarte, iar 
frustrarea lor era evidentă. Atacurile lor se răriră, iar Cato 
simţi că aveau ocazia să facă un nou apel, pentru a le cere 
să pună capăt luptei. 

— Nu puteţi învinge! strigă el. Vor veni şi mai mulţi 
soldaţi aici, din clipă în clipă. Veţi fi tăiaţi în bucăţi dacă 
opuneţi rezistenţă. Lăsaţi săbiile jos! 

— Oricum ar fi, tot vom muri, fraţilor! le strigă căpetenia. 
Vom muri acolo, luptând pentru a-i distra pe romani, sau 
aici şi acum, luptând cu romani! Luptaţi! 

Cu un strigăt de furie, gladiatorul atacă un bărbat aflat 
chiar în spatele lui Fuscius şi îl lovi cu scutul, obligându-l pe 
pretorian să îşi ridice scutul ca să pareze lovitura. În acelaşi 
timp, îşi trase sabia în spate, rotind-o într-un arc, pe sub şi 
în jurul părţii de jos a scutului soldatului şi apoi în sus, 
direct în pântecele pretorianului. Atât de puternică fu 
lovitura, încât scoase aerul din plămânii bărbatului şi 
aproape că îl ridică în aer, în timp ce lama sabiei îi perfora 
organele vitale. Cu un strigăt sălbatic de triumf, gladiatorul 
îşi trase sabia şi sări înapoi, apoi înălţă lama pătată de 
sânge închegat. 

— Omorâţi-i! Omorâţi-i pe toţi, fraţilor! 

Urmă un cor de răgete şi strigăte din partea tovarăşilor 
săi, în timp ce se strângeau în jurul celor două cercuri de 
pretorieni, ciopârţindu-le şi lovindu-le scuturile şi coifurile. 

— Trebuie să le doborâm căpetenia, mormăi Macro, în 
timp ce para o lovitură de sabie. Dacă va cădea el, îşi vor 
pierde curajul. 

Cato aruncă o privire înapoi, spre pavilion, şi văzu cea 
mai apropiată dintre celelalte centurii adunându-se în 
formaţie. O trompetă, care suna alarma de dincolo de 
palisadă, anunţa că şi auzxiliarii se pregăteau să intervină. 


Totuşi, gladiatorii încă mai aveau suficient timp pentru a-i 
măcelări pe Tigellinus şi pe oamenii săi. Sus, pe platformă, 
împăratul reapăruse, ţinând încă pocalul în mână. Privea 
furios către scena care se petrecea sub picioarele sale. 

— Ce înseamnă asta? Cine a dat ordin să înceapă lupta? 

Cato îşi drese glasul. 

— Hai să o facem, atunci. 

Macro clătină din cap şi se pregăti, aplecându-se, 
lăsându-şi greutatea pe degetele de la picioare. 

— Eşti pregătit, băiete? 

— Pregătit. 

— Acum! Dă-te înapoi! Macro se apropie cu spatele de 
cerc, urmat îndeaproape de Cato. Imediat, Macro strigă un 
nou ordin: Strângeţi rândurile! 

Fuscius şi bărbatul aflat în dreapta lui Macro se 
apropiară de ceilalţi, în timp ce Cato şi Macro păşiră în 
lateral, până ce se aliniară cu căpetenia gladiatorilor. Cato 
se mişcă înainte, împingându-se printre doi dintre 
camarazii săi. 

— Faceţi loc acolo! Faceţi loc! 

Soldaţii se mişcară într-o parte şi îi lăsară să treacă, în 
timp ce Macro îl privea concentrat pe bărbatul care se afla 
doar la opt paşi distanţă. 

— Îl doborâm când va lovi din nou. La ordinul meu. 

Cato îşi întări strânsoarea pe mânerul sabiei şi simţi cum 
sângele i se năpusteşte prin vene, făcându-i muşchii să 
furnice de tensiunea familiară a bătăliei. Gladiatorul îl fixă 
cu privirea pe Macro, care rânjea şi îi făcea semn cu mâna 
în care avea sabia: 

— Haide! Încearcă-mă dacă îndrăzneşti! Macro îşi mişcă 
mâna cu scutul într-o parte, pentru a-şi expune pieptul, 
întărâtându-şi adversarul. 

Fruntea gladiatorului se încreţi, iar el urlă: 

— Atunci mori, nenorocitule! 

Sări în faţă, cu sabia îndreptată spre gâtlejul lui Macro. 
Acesta îşi ţinu scutul jos şi îşi mişcă sabia pentru a para 


lovitura. În ultimul moment, gladiatorul îşi schimbă 
strategia şi îşi redirecţionă atacul spre unghiul cuprins 
între coiful lui Macro şi umăr. În aceeaşi clipă, Cato sări 
înainte, lovindu-l pe gladiator cu scutul într-o parte, în timp 
ce îl înjunghia în braţul cu care ţinea sabia. Tăişul pătrunse 
adânc în muşchi, înainte să zgârie osul. Braţul i se zbătu 
spasmodic, iar degetele dădură drumul mânerului sabiei, 
astfel că arma zăngăni cu stângăcie pe rândul dublu de zale 
de pe umărul lui Macro. Bărbatul se împletici înapoi, cu 
sângele ţâşnind din rană, scoțând un urlet animalic de furie 
şi durere. Susţinătorii săi se dădură la o parte, retrăgându- 
se din faţa romanilor, holbându-se înspăimântați la 
conducătorul lor. Braţul cu care ţinea sabia îi atârna inert 
pe lângă el. Îşi aruncă scutul pe jos şi îşi puse mâna cu care 
ţinea scutul peste rană, încercând să oprească şuvoiul de 
sânge. 

— Haide, îi şopti Macro lui Cato. Să terminăm odată. 

Păşiră în faţă cu grijă, fiind atenţi la pericole, dar 
gladiatorii se ţineau departe de ei. Căpetenia lor se 
prăbuşise în genunchi, cu ochii închişi, în timp ce se lupta 
cu durerea agonizantă provocată de rană. Macro stătu 
deasupra lui o vreme, în timp ce Cato se poziţionase cu faţa 
la ceilalţi, cu scutul ridicat, pregătit să facă faţă oricărui 
bărbat care ar fi încercat să sară în ajutorul gladiatorului. 

— Conducătorul vostru a fost răpus! strigă Macro. E 
terminat! Băgaţi-vă săbiile în teacă dacă nu vreţi să muriţi 
odată cu el aici! 

Urmă o pauză, în timp ce luptătorii aşteptau un răspuns 
din partea conducătorului lor. Macro scrâşnea din dinţi de 
furie, apoi îi ameninţă: 

— Faceţi-o! Faceţi ce vă spun, altfel nu vă vom arăta milă! 

Primul dintre gladiatori îşi puse ezitând sabia în teacă. 
Încă unul îi urmă exemplul, apoi şi alţii, pe măsură ce restul 
se retrăgeau din faţa pretorienilor şi făceau ceea ce le 
poruncise Macro. Conducătorul lor rănit rămăsese în 
genunchi, aruncând priviri furioase în jur: 


— Luptaţi, blestemaţi să fiţi! Ripostaţi! Împăratul v-a 
promis libertatea. Acum luptaţi pentru ea sau vi se va lua 
înapoi! 

— Bărbatul e un afurisit de m-m-mincinos! strigă 
Claudius cu glas de beţiv. Nu am spus aşa ceva! Ce tupeu 
are individul! Omorâţi-l! U-u-ucideţi pe oricine refuză să 
lase sabia jos. Repede! Făcu un semn spre malul îndepărtat 
al lacului, de unde se auzea, purtat peste apă, sunetul unor 
aplauze batjocoritoare. Nu le puneţi şi mai mult răbdarea la 
încercare! 

Căpetenia gladiatorilor îşi dădu seama că luptase pentru 
o cauză pierdută. Se uită în sus la Macro şi îi vorbi liniştit: 

— Termină repede. 

Macro clătină din cap. Gladiatorul îşi întinse braţul care 
nu era rănit şi îl apucă pe Macro pe după genunchi, apoi îşi 
dădu capul pe spate, pentru a da la iveală gâtul şi clavicula. 
Macro ştia că luptătorii din arenă erau antrenați să moară 
fără să arate teamă, şi singurul care îi trăda adevăratele 
sentimente era tremurul uşor al mâinii cu care îl apucase 
de genunchi. Sprijinindu-şi scutul de o parte a corpului, 
Macro îşi ridică sabia, după care căută crestătura mică, din 
spatele claviculei. Apoi presă carnea cu vârful sabiei, dar nu 
suficient de tare cât să îi rupă pielea. 

— Pregătit? 

Gladiatorul clătină din cap şi închise ochii. 

— La trei, zise Macro calm. Unu... 

Împinse sabia în jos cu toată puterea, înfigând lama prin 
organele vitale ale gladiatorului, până în inimă. Impactul îl 
făcu să icnească, iar maxilarul îi căzu, în timp ce ochii i se 
deschiseră şi i se bulbucară. Macro răsuci sabia şi apoi o 
smuci, trăgând-o afară, iar sângele ţâşni din rana deschisă 
într-un torent rapid. Gladiatorul se bălăbăni o clipă, apoi se 
prăbuşi pe spate, holbându-se la cer, în timp ce icnea 
pentru ultima dată, înainte să moară. Scena fu urmată de 
un moment de încremenire, iar Cato auzi nişte ordine 
strigate şi bocănitul cizmelor, în timp ce tribunul Burrus 


conducea restul cohortei către ei. Zgomotul atrase atenţia 
unora dintre luptători, care se traseră înapoi spre palisadă. 
Alţii le urmară exemplul, până când rămaseră doar câţiva 
oameni care nu-şi aruncaseră armele, privind aspru şi 
sfidător spre pretorieni. 

— Centuria a VI-a! strigă Tigellinus. Formaţi liniile! 

Oamenii se grăbiră să îşi ocupe locurile. Macro se opri ca 
să şteargă sângele de pe sabie cu tivul tunicii gladiatorului, 
apoi el şi Cato se alăturară celorlalţi. 

Câteva trupuri erau răspândite pe jos, majoritatea 
pretorieni, iar cei răniţi gemeau de durere. 

— Ultima şansă! le strigă Tigellinus celor care încă mai 
sfidau ordinul de a lăsa armele. Băgaţi-vă săbiile în teacă 
sau muriţi. 

— Atunci să murim! strigă unul dintre bărbaţi, un oriental 
înalt şi musculos. 

Buzele sale închise la culoare se retraseră când mârâi, 
iar el se aruncă asupra pretorienilor. Urmă un scurt ropot 
de lovituri, pe măsură ce îl ataca pe primul dintre adversarii 
săi, scoţându-l din formaţie. Apoi, pretorienii de pe ambele 
părţi porniră împotriva gladiatorului. Acesta reuşi să pareze 
prima lovitură, înainte să fie înjunghiat într-o parte. Se 
trase din lamă cu un geamăt, apoi fu din nou lovit din 
cealaltă parte şi apoi din faţă. Câteva lovituri sălbatice îl 
doborâră la pământ, unde se prăbuşi, cu pieptul 
convulsionându-se în timp ce sângera. 

Sfârşitul brutal al acestei manifestări de sfidare îi 
descurajă şi pe ultimii dintre cei care încă mai ţineau săbiile 
în mâini, determinându-i să le bage înapoi în teacă şi să se 
retragă. În spatele lor, auxiliarii apărură pe aleea de lângă 
palisadă, cu suliţele pregătite. 

— Exact la timp, comentă Macro cu acreală. 

Puţin mai târziu, tribunul Burrus ajunse la locul 
încleştării şi îşi desfăşură oamenii de o parte şi de alta a 
Centuriei a Vl-a, înconjurându-i pe gladiatori. Păşi spre 
platformă şi îl salută pe împărat: 


— Ordinele dumneavoastră, sire? 

Expresia lui Claudius era rece şi nemiloasă, iar degetele 
uneia dintre mâini băteau ritmul pe balustradă, în timp ce 
cealaltă se încleştase strâns pe cupă. 

— Există o singură s-soartă pentru cei care îl sfidează pe 
împărat. Aş putea pune să fiţi măcelăriți aici, pe loc... dacă 
nu ar fi adunătura de acolo. Claudius făcu un semn cu capul 
spre cei care acopereau dealurile de pe latura îndepărtată 
a lacului. Aplauzele iritate ajunseseră la apogeu. Date fiind 
condiţiile, continuă el, veţi muri acolo, pe apă, dacă există 
dreptate. B-b-burrus! 

— Sire? 

— Du gunoaiele astea la corăbii imediat! 

— Da, sire. 

Cu o ultimă căutătură încruntată, Claudius se întoarse cu 
spatele la balustradă şi se îndreptă înapoi spre pavilion. 
Burrus păşi printre rândurile oamenilor săi şi se apropie de 
gladiatori. Cu mâinile în şolduri, se uită urât la ei. 

— L-aţi auzit pe împărat. Când ajungeţi pe vasele acelea, 
dacă aş fi în locul vostru, m-aş asigura că lupt bine. Dacă 
impresionați suficient gloata, s-ar putea ca unii dintre voi să 
scape din toate astea cu viaţă. Mergeţi! 

Gladiatorii începură să se îndrepte spre vasele care 
aşteptau. 

— MIŞCAŢI-VĂ! urlă Burrus la ei. Deja aţi pierdut prea 
mult timp degeaba! Fuga, ticăloşilor, înainte să-i pun pe 
oamenii mei să vă înfigă suliţele în dosuri. 

Oamenii măriră pasul şi se grăbiră să ajungă spre țărm. 
Unul dintre ei rămase în urmă şi se apropie de tribun. 

— Ce e? lătră Burrus la el. 

— Domnule, conducătorul flotei noastre e mort. 
Gladiatorul îl arătă pe omul ucis de Macro. Nu mai avem 
comandant. 

— Acum aveţi. Burrus îl împunse cu un deget. Postul îţi 
aparţine. Piei din ochii mei. 


Gladiatorul se înclină neliniştit şi apoi alergă spre cea mai 
mare dintre navele care arborase fanioane roşii pe catarg. 
Când şi ultimul dintre bărbaţi se îmbarcă pe vase, 
pasarelele fură ridicate la bord şi apoi luptătorii se 
înghesuiră la pupă pentru a ridica parâmele, astfel încât cei 
de la vâsle să poată duce vasele departe de mal. Pentru 
Macro şi Cato, care serviseră în marină în timpul unei 
campanii împotriva unui cuib de pirați, manevrele flotelor 
înjghebate ale perşilor şi grecilor păreau neîndemânatice. 
Chiar şi aşa, la vederea corăbiilor care se îndreptau spre 
liniile de start, mulţimea de pe ţărmul celălalt al lacului se 
ridică în picioare, iar aplauzele încetară. 

Deoarece gladiatorii nu mai reprezentau un pericol 
pentru împărat, tribunul Burrus îşi retrase cohorta, iar 
Centuria a Vl-a îşi reluă poziţiile în jurul pavilionului. 
Cadavrele celor ucişi fură înlăturate de trupele auxiliare, 
iar răniții consultaţi în grabă de doctorul imperial, care nu 
dorea să piardă spectacolul care se desfăşura pe lac. 

Pe când cele două linii de luptă se grupau în formaţie la 
opt sute de metri depărtare, de-a latul apei, Tigellinus făcea 
rondul. Cato şi Macro luară poziţia de drepţi când acesta se 
apropie. Centurionul se uită la ei cu atenţie pentru o clipă, 
apoi vorbi: 

— Aţi gândit repede acolo, zise el liniştit. Când le-aţi 
strigat oamenilor să se adune. 

— Mi s-a părut cel mai bun lucru pe care-l puteam face în 
această situaţie, domnule, răspunse Macro. 

— Înţeleg. A fost de parcă eraţi obişnuiţi să daţi ordine. 
Unul care nu ştie mai bine ar putea crede că ai fost ofiţer 
odată. Un optio sau chiar centurion. 

Privirea lui Macro nu şovăi când răspunse: 

— Mulţumesc, domnule. 

— Nu am vrut să sune ca un compliment, Calidus. A fost o 
observaţie. Spune-mi, cum se face că doi soldaţi sunt în 
stare să se poarte ca nişte oameni obişnuiţi să comande? 


Nu exista nicio îndoială asupra suspiciunii de pe chipul 
centurionului. 

Macro îşi strânse buzele, calm: 

— Nu sunt prea multe de spus, domnule. Când participi 
la atât de multe campanii, aşa cum am făcut eu, înveţi să 
faci ceea ce îţi cer împrejurările. Au fost cazuri când 
centurionul meu a fost doborât în luptă, la fel şi locţiitorul. 
Atunci, cineva trebuie să iasă în faţă şi să preia comanda. 
Am făcut treaba asta de câteva ori, la fel şi Capito, aici de 
faţă. Aşa ar face orice veteran demn de respect, domnule. 

Tigellinus reflectă la răspunsul primit, apoi clătină din 
cap. 

— Mi se pare destul de corect. Atunci cu atât mai bine că 
vă aflaţi de partea mea. La timpul potrivit, câţiva oameni 
buni pot schimba destinul Romei. Centurionul se apropie şi 
mai mult şi îşi plimbă privirea de la unul la celălalt. Voi doi 
ascundeţi ceva. Sper să fie un lucru bun. 

Cato se încruntă. 

— Domnule? 

— Voi face unele cercetări. Dacă voi doi vă dovediţi a fi 
altceva decât ceea ce pretindeţi a fi, atunci o să vă alăturaţi 
lui Lurco imediat ce se poate aranja asta. 

Nu aşteptă niciun răspuns şi se întoarse pe călcâie, 
îndepărtându-se cu paşi mari. Cato oftă lung, neliniştit: 

— Suntem în rahat până la gât, prietene. 

— Ba bine că nu, răspunse Macro. Povestea noastră de 
acoperire e suficient de credibilă. Până când va descoperi el 
ceva despre noi, treaba va fi terminată, iar noi vom fi 
departe de Roma. Asta dacă Narcissus îşi respectă 
promisiunea. 

— Aşa cum am spus, suntem în rahat. Cato se uită la 
spatele lui Tigellinus care se îndepărta, apoi adăugă: Sper 
că ai dreptate în privinţa lui. 

Fură întrerupţi de sunetul trâmbiţelor de pe cealaltă 
parte a pavilionului şi se întoarseră ca să privească spre lac. 
Două barje fuseseră ancorate în faţa celor două flote, cu un 


coş uriaş plin cu pietre suspendat între ele. Imediat ce se 
dădu semnalul, oamenii de pe cele două barje tăiară 
frânghiile coşului, iar acesta plescăi în apă. 

Macro se încruntă. 

— Ce a fost asta? 

În timp ce continuau să privească, apa din faţa celor două 
barje se tulbură. Trei ţepuşe sclipitoare apărură din lac, 
urmate de o tijă, de o mână şi de un braţ. Pe când apa se 
prăvălea în cascadă de pe obiectul care se ridica, Macro 
clătină din cap în semn de uimire: 

— Ce mama mă-sii e aia? 

Cato zâmbi. 

— Cred că este mica surpriză a lui Apolodor, pentru a 
mulţumi gloata. 

Acum devenise destul de clar ce era obiectul: o 
reprezentare uriaşă a lui Neptun, vopsită în auriu, iar pe 
măsură ce contragreutatea se scufunda pe fundul lacului, 
dispozitivul impresionant, pe care inginerul i-l promisese lui 
Claudius, se ridică la vreo şapte metri în înălţime, cu apa 
plescăindu-i la picioare, de parcă structura s-ar fi sprijinit 
pe suprafaţa ei. Ovaţii zgomotoase izbucniră de pe ţărmul 
îndepărtat şi o licărire se undui de-a lungul pantelor care 
dădeau spre lac, pe când mulţimea flutura fâşii de pânză 
colorată, pentru a-şi manifesta aprobarea. 

— O, asta e bine! rânji Macro satisfăcut. Foarte inteligent. 

Între timp, echipajele celor două barje vâsleau frenetic 
spre mal, nerăbdătoare să scape din raza de acţiune a celor 
două flote, înainte ca acestea să se încleşteze. Încă un sunet 
de trâmbiţă dădu semnalul ca Naumachia să înceapă. 
Urmară scurte aclamații îndrăzneţe din partea celor două 
flote, a câte douăzeci de vase fiecare, urmate de sunetul 
ritmat al tobelor cârmacilor de pe fiecare corabie. Vâslele 
loviră apa într-un ritm stângaci, pe când micile vase de 
război câştigau treptat viteză. Unele erau mai rapide decât 
altele, iar liniile deveniseră neregulate şi haotice din cauza 
incapacității unora de a ţine cârma dreaptă. 


— Nu e cea mai impresionantă manifestare a abilităţilor 
marinăreşti pe care am văzut-o până acum, comentă Cato. 
Chiar şi cel mai necopt echipaj din flotă i-ar întrece cu mult 
pe ăştia. 

— Da, da, răspunse Macro iritat. De ce nu încetezi mai 
bine să joci cu mine rolul veteranului încercat şi să te 
bucuri în schimb de spectacol? 

Cato privi spre prietenul său: 

— Rezerva calmă a celor experimentați... 

— Ssş! 

Navele care conduceau se aflau aproape una de cealaltă, 
având posibilitatea să arunce proiectile, iar Cato putea 
distinge acum adierea de fum de pe puntea fiecărui vas. 
Puțin mai târziu, o săgeată de pe una din corăbiile cu 
fanioane albastre trasă un arc de foc peste apă, lăsând o 
urmă uşoară de fum în spate, pentru a-i marca traiectoria. 
Săgeata plescăi în lac la vreo cincizeci de paşi mai departe 
de flancul vasului inamic. 

— Cam atât în ceea ce priveşte arta trasului cu arcul a 
orientalilor, chicoti Macro. A fost mult prea departe. 

Eşecul de a-şi atinge ţinta al primei lovituri nu îi opri pe 
arcaşii neexperimentați de pe ambele vase să piardă şi mai 
multe săgeți, suprafaţa lacului fiind împestriţată de mici 
împroşcături, pe măsură ce corăbiile se apropiau una de 
cealaltă. Nu exista nicio încercare de a manevra vasele într- 
o poziţie mai bună, pentru a folosi berbecii, iar cele două 
ambarcaţiuni se ciocniră, ricoşând când se loviră în flanc. 
Catargul improvizat al corăbiei greceşti se frânse aproape 
de punte şi se înclină în faţă, cu velatura răsucindu-se în 
spatele lui, bălăbănindu-se deasupra luptătorilor care se 
înghesuiseră pe puntea din faţă. Ovaţii agitate se ridicară 
de pe mal. În timp ce oamenii se străduiau să se elibereze 
de velatură, oponenții lor aruncară cârligele de abordaj şi 
traseră vasele unul lângă celălalt, după care primii bărbaţii 
se învălmăşiră la bord. De pe mal, strălucirea distantă a 


săbiilor şi armurilor spunea prea puţine despre care parte 
era în avantaj. 

Mai multe nave îşi croiră drum neîndemânatice spre locul 
bătăliei, iar cele care fuseseră mai lente beneficiau acum de 
avantajul de a putea alege o ţintă pe care să o izbească cu 
berbecul. Primul astfel de atac fu condus grosolan, iar 
viteza era prea mică pentru ca împingătorul să pătrundă 
prin carenă. Echipajul vâsli înapoi pe o distanţă scurtă, 
pentru a încerca din nou, doar ca să fie prinşi din plin de 
unul dintre inamici. Aşchii de lemn din vâslele sfărâmate 
săriră în aer, în timp ce corabia micuță se clătină în urma 
impactului, aruncându-i pe oameni în apă. Câţiva dintre cei 
în armuri reuşiră să se menţină pentru puţin timp la 
suprafaţă, după care greutatea îi trase la fund. Impactul 
surprinzător al vasului care lovise se dovedi a fi nimicitor, 
căci mangalul folosit pentru a aprinde săgețile se 
răsturnase, vărsând jăraticul încins pe punte, aprinzând 
apoi rapid velatura dată cu gudron. Curând, vasul ardea, 
iar flăcările, alimentate de briza uşoară care bătea înspre 
lac, se întinseră şi spre vasul care fusese lovit. Lupta 
încetase, în timp ce oamenii din ambele tabere încercau să 
se salveze, aruncându-şi disperaţi armurile, înainte să 
apuce orice obiect care i-ar fi putut ajuta să plutească şi să 
sară peste bord. 

— Bieţii diavoli, murmură Cato, în timp ce vasta audienţă 
urla de plăcere. 

În două ore de la semnalul de începere a luptei, suprafaţa 
lacului era plină de resturi de nave. Un vas se scufundase, 
iar trei fuseseră cuprinse de flăcări. Restul erau angajate 
într-o serie de dueluri şi hărţuieli învălmăşite, în strigătele 
mulţimii care se înfrupta din mâncarea ce le fusese pusă la 
dispoziţie mai devreme de funcţionarii împăratului. 
Privindu-i şi ascultând comentariile ocazionale zgomotoase 
din pavilionul imperial, Cato ajunse la concluzia că 
spectacolul era un succes admirabil ca diversiune de la 
dificultăţile care se abătuseră asupra capitalei. Dacă 


distracţiile şi aprovizionarea puteau fi prelungite încă o zi 
sau două, atunci Naumachia avea să îşi atingă scopul. 

Sunetul copitelor de cai îi atraseră atenţia dinspre lac şi, 
întorcându-se, văzu un curier imperial galopând de-a lungul 
țărmului, din direcţia drumului care ducea spre capitală. 
Călărețul era aplecat peste calul său, îndemnându-l să 
alerge, în timp ce spuma îi cădea în stropi de pe lateralele 
zăbalei. Îl struni brusc în faţa pavilionului şi se aruncă jos 
din şa, înainte să alerge spre scările care duceau spre loja 
imperială. 

— Mă întreb de ce se grăbeşte aşa. Macro se frecă pe 
obraz. Veşti proaste? 

— Când a fost ultima dată când am auzit veşti bune? 
răspunse Cato. 

Se întoarseră să privească din nou lupta, dar Cato nu se 
putea abţine să nu se întrebe ce noutăţi adusese curierul 
pentru împărat, în asemenea grabă. Lumina începuse să 
pălească, în timp ce soarele aluneca spre orizont. 
Trâmbiţele sunară din nou şi, conform instrucţiunilor 
stricte, navele care supravieţuiseră din ambele flote 
începuseră să se desprindă din luptă şi să se târască înapoi 
spre malul pe care se afla pavilionul. Vasele mici se 
împărţiră de o parte şi de alta a pavilionului şi, numărându- 
le, se putea vedea că perşii câştigaseră în prima zi a 
spectacolelor. Rând pe rând, corăbiile acostară, iar 
echipajele lor obosite şi luptătorii se împleticiră pe 
pasarele, unde fură repede dezarmaţi şi mânaţi înapoi în 
ţarcuri de către trupele auxiliare vigilente. 

Macro îl înghionti pe Cato şi îi arătă scurt: 

— Priveşte acolo, acela nu este Septimus? 

Cato privi în direcţia indicată de Macro şi văzu patru 
bărbaţi încărcaţi cu burdufuri de vin, sub supravegherea 
unui individ în tunica simplă, purpurie, a servitorilor din 
personalul palatului. O privire rapidă fu suficientă pentru a 
confirma identitatea bărbatului. 

— El este. 


— Trebuie să fie ceva legat de Narcissus. 

Macro privi cu un aer obosit spre Cato. 

— Mi-am dat şi singur seama, mulţumesc. 

Priviră cum grupul se mişca de la o unitate de pretorieni 
la alta, îndreptându-se spre Cato şi Macro. Când se 
apropiară, Septimus arătă spre burdufuri şi strigă. 

— Un semn al recunoştinţei maiestăţii sale imperiale faţă 
de soldaţii săi loiali. 

Septimus pocni din degete şi unul dintre oameni începu 
să desfacă un burduf. Agentul se apropie de cei doi soldaţi 
şi continuă să zâmbească plăcut în timp ce le vorbea pe un 
ton scăzut, imperios. 

— M-a trimis Narcissus imediat ce curierul i-a dat 
mesajul. Era singurul mod de a vă transmite mesajul fără a 
atrage atenţia. Nu spuneţi nimic. Luaţi doar vinul şi 
ascultați. Septimus aruncă o privire împrejur, pentru a se 
asigura că nu se afla nimeni în apropiere pentru a-i auzi, 
apoi continuă în şoaptă. Avem veşti din Ostia. Flota cu 
grâne din Sicilia a fost pierdută într-o furtună. Doar două 
vase au supravieţuit, dar au fost obligate să arunce peste 
bord cea mai mare parte a încărcăturii. 

Macro fluieră uşor. 

— Asta dă lucrurile peste cap. 

— Nu mai spune, răspunse Septimus sec. Împăratul se 
baza pe faptul că grâul va menţine ordinea în Roma când se 
va termina Naumachia. lar acum... 

Lăsă propoziţia neterminată, iar Cato îşi putu imagina 
destul de repede haosul care va izbucni pe străzile capitalei 
când oamenii vor descoperi că nimic nu-i va mai putea salva 
de la înfometare. Cato se întinse după burduful pe care i-l 
dăduse unul dintre sclavi. Îi vorbi lui Septimus cu glas 
scăzut. 

— Ce intenţionează Narcissus să facă? 

— Nu poate face prea multe. Va depinde de Garda 
Pretoriană să menţină ordinea pe străzi, cu orice preţ. 
Prefectul Geta a sugerat că ar trebui să se întoarcă la Roma 


şi să ordone restului pretorienilor să înceapă pregătirile 
pentru a apăra palatul imperial, Senatul şi templele. 
Claudius va rămâne aici în noaptea aceasta şi va urmări 
jocurile de dimineaţă, înainte ca el şi restul familiei 
imperiale să plece cumva. 

— Ce vrea Narcissus să facem noi? întrebă Macro. 

— Deocamdată nimic. Doar să fiţi pregătiţi să acţionaţi 
când vă trimite el vorbă. 

— Mai e ceva ce putem face, zise Cato. Ceva ce trebuie să 
facem acum. 

— Da? 

— Să găsim grânele care lipsesc din depozit. Cato îl privi 
în ochi pe Septimus. Spune-i lui Narcissus că trebuie să le 
găsim. Garda Pretoriană nu va putea să ţină piept gloatei 
prea mult timp. Doar grânele îl mai pot salva acum pe 
împărat. 


CAPITOLUL 25 


În ziua următoare, după ce atenţia spectatorilor se 
concentrase asupra bătăliei reînnoite de pe lac, împăratul 
plecă discret, însoţit de împărăteasă, Nero şi Britannicus. 
Cea mai mare parte a suitei sale rămăsese în pavilion, 
pentru a-i acoperi absenţa. Tribunul Burrus lăsă prima 
centurie a cohortei sale în urmă, ca să păzească pavilionul 
şi pentru a face înşelăciunea mai credibilă. Restul 
oamenilor săi formaseră o coloană în spatele ţarcurilor 
goale ale prizonierilor şi apucară pe o cărare puţin folosită, 
care trecea pe la poalele dealurilor, înainte de a se uni cu 
drumul principal spre Roma. Ajunseră la poarta oraşului 
după-amiaza devreme şi observară imediat măsurile care 
fuseseră puse în aplicare de prefectul Geta. Oamenii din 
cohortele urbane, care păzeau de obicei poarta şi care 
colectau taxele, fuseseră trimişi să patruleze pe străzi, iar 
locurile lor fuseseră luate de pretorieni. 

În interiorul zidului oraşului, străzile erau liniştite şi 
aproape pustii, din moment ce majoritatea locuitorilor 
Romei se bucurau de distracţiile de la lacul Albano. Unităţi 
din cohortele urbane ocupaseră principalele intersecţii. Pe 
când coloana traversa Forumul şi se apropia de palatul 
imperial, Cato observă că uşile templelor erau închise şi 
baricade din lemn, înţesate de ţepuşe ascuţite, fuseseră 
aşezate la intrările lor. În spatele acestora se aflau alţi 
soldaţi ai gărzii. Măsuri de apărare similare fuseseră luate 
pentru a proteja porţile palatului. După ce familia imperială 
şi escorta fură conduse înăuntru în siguranţă, intrările se 
închiseră în spatele lor, iar drugul lăsat să cadă în 
închizătoarea lui, ca măsură de precauţie. 

— Locul arată ca o fortăreață, zise Macro încet, pe când 
se uita la pregătirile care se făceau pentru apărarea 
complexului palatului. 


Căruţe erau poziţionate în spatele zidului, de o parte şi 
de cealaltă a porţii şi acoperite cu scânduri pentru a oferi o 
pasarelă de luptă. Grămezi de sulițe zăceau aruncate pe 
pământul de sub căruţe. 

Cato ridică din umeri. 

— Poate, dar pretorienii nu pot spera să acopere fiecare 
intrare. Zidurile sunt destul de uşor de escaladat în multe 
puncte. E doar o etalare de forţă. Prefectul speră să-i 
intimideze pe oamenii de rând atunci când se vor întoarce 
de la lac. 

— Se vor purta cum trebuie când vor vedea soldaţi 
pretutindeni, răspunse Macro plin de încredere. 

— Crezi? 

— Bineînţeles. Ar trebui să fie nebuni ca să se ridice 
împotriva pretorienilor şi a cohortelor urbane. Vor fi 
măcelăriți. 

— Dar vor înnebuni. Foamea îi va face să acţioneze şi nu 
vor avea nimic de pierdut. În orice caz, pretorienii vor 
rămâne şi ei fără mâncare destul de curând. Vor fi slăbiţi şi 
poate chiar tentaţi să facă front comun cu gloata. Cato îşi 
cobori glasul. Când se va întâmpla asta, cei care 
controlează grâul vor deveni adevărata putere de la Roma. 

Privi în jur la pregătirile pentru apărarea palatului şi 
văzu mai mulţi soldaţi sus pe Colina Palatină, postați în 
balcoane şi pe terasele grădinii. Priveliştea îi generă un 
gând neliniştitor. 

— Poate că arată ca o fortăreață, dar, în egală măsură, ar 
putea fi folosită ca închisoare sau ca o capcană. 

Macro se întoarse spre el. 

— Ce vrei să spui? 

— Familia imperială este înconjurată de trupele 
prefectului Geta. Senatul a fost închis şi, fac pariu, se vor 
impune restricţii de circulaţie pe străzi pe timpul nopţii, 
până ce criza va fi soluţionată, într-un fel sau altul. 
Împăratului sau familiei sale li s-ar putea întâmpla orice, iar 
Geta va putea spune lumii din afară orice poveste vrea el. 


Şi, odată ce grânele ascunse vor fi date mulţimii, aceasta va 
fi recunoscătoare oricui o salvează de la înfometare. Până 
când Geta ridică starea de asediu, Roma s-ar putea prea 
bine să aibă un nou împărat sau să nu mai aibă niciunul. 

Macro chibzui o clipă, apoi îi răspunse. 

— Iar alergi după cai verzi, băiete. Toate acestea se 
întâmplă deoarece convoiul din Sicilia a fost pierdut din 
pricina furtunii. Eliberatorii nu ar fi putut prevedea şi asta. 

— Nu, dar sunt pregătiţi să profite de ocazia ivită. Crede- 
mă, Macro, dacă intenţionează să lovească, o vor face 
curând. Foarte curând. 

Cato privi spre locul unde tribunul Burrus discuta cu 
ofiţerii săi. În spatele lor, prefectul Geta apăru pe o intrare 
mică, aflată sub scările largi care urcau spre porticul înalt 
al intrării principale a palatului. Burrus şi ceilalţi luară 
poziţia de drepţi când acesta se apropie de ei. Geta dădu o 
serie de ordine rapide, apoi se întoarse în palat, pe când cei 
din grup se despărţeau. Tigellinus păşi de-a lungul curţii 
până la centuria sa şi strigă pentru a le atrage atenţia: 

— Soldaţi, prefectul spune că vor fi tulburări pe străzile 
capitalei în zilele ce vor urma. Revolta la care am fost 
martori mai devreme a fost doar o mostră din ceea ce va 
veni. Rezerva de hrană din oraş este aproape epuizată. Abia 
dacă mai există suficient în palat cât să ne hrănească pe 
noi, în raţii înjumătăţite, pentru vreo două zile. Începând 
din această seară, rațiile vor fi reduse la o treime. 

Se auziră câteva gemete şi câteva şoapte înfuriate, 
înainte ca Tigellinus să tragă aer adânc şi să urle la oamenii 
săi: 

— Linişte în afurisitele de rânduri! Nu-mi place să fiu 
trecut pe raţii micşorate mai mult decât vă place vouă, dar 
avem ordine de îndeplinit şi datoria noastră este să-l 
protejăm pe împărat. Centuria a Vl-a va ocupa poziţii în 
apartamentele imperiale. În afară de barbarii aceia 
sălbatici, suntem ultima linie de apărare. Zăbovi puţin, 
pentru a lăsa cuvintele să-şi facă efectul. Veţi fi vigilenţi. Vă 


veţi îndeplini ordinele fără a ezita. Fără a ezita, domnilor! 
Acestea sunt vremuri nesigure, periculoase. Când totul se 
va sfârşi, singurul lucru care va conta pentru noi va fi că ne- 
am îndeplinit datoria. Optio Fuscius vă va conduce la 
posturi. Cohorta va fi schimbată în zori. Asta e tot. 

Tigellinus îi dădu nişte tăblițe de ceară locţiitorului său şi 
se dădu la o parte, în timp ce Fuscius păşea în faţă şi îşi 
umfla pieptul pentru a da ordinul. 

— Centuria a VI-a, după mine! 

În timp ce soldaţii treceau pe lângă centurionul lor, 
Tigellinus păşi alături de Cato şi Macro. 

— Fiţi pregătiţi să acţionaţi la ordinul meu. Oricare ar fi 
acesta. E clar? 

— Da, domnule, murmură Cato, iar centurionul se 
îndepărtă de coloană şi privi cum trec pe lângă el şi restul 
oamenilor săi. 

Optio îi conduse în sus pe scările largi şi prin intrarea 
principală a palatului. Pregătirile prefectului se puteau 
observa peste tot: puncte de control la intrarea în fiecare 
dintre încăperile destinate audienţelor şi în sala de banchet, 
la uşile care duceau câtre camerele sclavilor şi ale 
servitorilor. Unele intrări fuseseră închise, iar uşile 
baricadate cu piese grele de mobilier. Apartamentele 
imperiale se aflau în punctul cel mai înalt al colinei Palatine, 
dând spre Forum. Cuprindeau o serie de dormitoare, 
camere de lucru şi grădini terasate. Exista o intrare în suită 
din interiorul palatului, dar un om hotărât ar fi putut 
escalada pereţii de dedesubt, iar Fuscius plasă un soldat 
pentru a anihila o astfel de ameninţare. Locţiitorul consultă 
tăbliţele pe care i le dăduse Tigellinus şi arătă spre Macro. 

— Calidus! Tu şi Capito aici, pe balcon, lângă camera de 
lucru a împăratului. 

Macro clătină din cap, iar el şi Cato urcară treptele până 
la colonada balconului. Fuscius îi aşeză pe ceilalţi oameni în 
cea mai mare dintre grădini. În timp ce se îndepărtau, 
Macro se întoarse către Cato. 


— Ce au fost vorbele acela încurajatoare din partea lui 
Tigellinus? Singurul lucru care contează este să ne 
supunem ordinelor. Macro îşi umflă obrajii. Se pare că ai 
dreptate în privinţa a ceea ce se întâmplă, împăratul e în 
pericol. 

În acel moment se auziră paşi în camera de lucru, iar 
Macro şi Cato luară repede poziţia de drepţi, cu spatele lipit 
de stâlpii aflaţi de o parte şi de cealaltă a intrării care ducea 
din balcon în cameră. Cu colţul ochiului, Cato îl văzu pe 
Claudius şchiopătând până la biroul său şi așezându-se pe 
un scaun tapiţat. Două dintre gărzile germanice îşi ocupară 
locurile în tăcere, de o parte şi de alta a stăpânului lor şi 
puţin mai în spatele său. În faţa biroului se aflau prefectul 
Geta, Narcissus şi Pallas, împreună cu Agrippina. Narcissus 
aruncă o privire spre oamenii care păzeau intrarea de pe 
balcon şi, pentru o clipă, pe chip îi apăru o umbră de 
surpriză, după care se strădui să îşi reia obişnuita expresie 
neutră. 

Claudius împunse cu un deget spre Geta. 

— R-raportează, prefectule. 

— Sire, am şase cohorte în incinta palatului. Trei de 
gardă până dimineaţă şi trei care se odihnesc. Celelalte au 
preluat controlul asupra porţilor oraşului, a Forumului şi a 
clădirii Senatului. Am dat ordin ca lucrările Senatului să fie 
oprite până ce va trece criza. 

— Da? Claudius se uită la el cu asprime. În al cui nume ai 
dat un astfel de ordin? 

— În al dumneavoastră, sire. Încă vă aflaţi pe drumul de 
întoarcere în oraş la vremea aceea. Am considerat că e mai 
bine să acţionez imediat decât să risc să pierd timp preţios. 
Pentru siguranţa senatorilor. 

Claudius reflectă o clipă, apoi clătină din cap. 

— Foarte bine, dar nu voi accepta ca ofiţerii mei să mai ia 
astfel de h-h-hotărări în numele meu. E clar? 

— Da, sire. Îmi cer scuze. 


Urmă o pauză stânjenitoare, după care Claudius vorbi 
iar: 

— Aşadar, domnilor, ce vom face? Sunt un m-mi-lion de 
oameni în Roma şi aproape că nu mai avem cu ce să-i h-h- 
hrănim. Cred că au fost trimise ordine în toate oraşele şi 
satele de pe o rază de cel puţin o sută cincizeci de kilometri 
pentru a trimite toate alimentele pe care le pot strânge? 

Narcissus clătină din cap. 

— Da, sire. Am trimis mesageri în clipa în care am fost 
informat de pierderea convoiului. Duc ordine de a 
rechiziţiona hrană şi mijloace de transport disponibile 
pentru a aproviziona Roma. 

— Îndrăznesc să admit că tot din autoritatea mea. 

— Da, sire, răspunse Narcissus. La fel cum a spus şi 
prefectul, nu am avut timp de pierdut. 

— Înţeleg. Claudius pufni. S-ar părea că guvernul de la R- 
r-roma poate funcţiona la fel de bine şi în absenţa mea. 

Urmă altă tăcere stânjenitoare, după care Claudius vorbi 
iar. 

— Oricum, chiar dacă se va rechiziţiona hrană, nu va 
ajunge în timp util pentru a salva g-gloata de la înfometare. 
Nu e adevărat? 

— Din păcate, da, sire, zise Narcissus. De aceea 
dumneavoastră şi familia ar trebui să părăsiţi Roma până ce 
va trece pericolul. 

— Să părăsim Roma? 

— Da, sire. Cât mai repede posibil. Înainte ca gloata să se 
întoarcă de la Naumachia şi să descopere ce s-a ales de 
flota cu grâne. Când vor auzi veştile, va urma panică şi 
prăbuşirea ordinii. Familia imperială va fi în pericol. 

— Prostii, îl întrerupse Geta. Oamenii mei se vor asigura 
că sunteţi apărat cum trebuie. 

— Comanzi nouă mii de soldaţi, răspunse Narcissus. 
Sunteţi depăşiţi numeric cu o sută la unu. Nici măcar Garda 
Pretoriană nu poate sfida un asemenea raport de forţe. 


— Suntem curajoşi. Lasă-i numa” să încerce să pătrundă 
aici şi vor vedea ce se va întâmpla. 

— Dacă vor trece peste zidurile palatului, atunci e 
evident ce se va întâmpla. Vor măcelări pe oricine le iese în 
cale. Indiferent de rang. Tocmai de aceea familia imperială 
trebuie mutată într-un loc sigur. În afara oraşului. 

Pallas clătină din cap. 

— Nici nu se pune problema. Împăratul trebuie să 
rămână aici, pentru a da un exemplu poporului. Pentru a le 
împărtăşi suferinţa în timpuri de restrişte, metaforic 
vorbind. Dacă părăsiţi Roma, sire, atunci vor spune că îi 
lăsaţi în voia sorții. Le veţi pierde respectul, dragostea şi 
loialitatea. O astfel de pierdere va necesita ani de 
recuperare, dacă va mai fi recâştigată vreodată. În calitate 
de sfătuitor apropiat, vă îndemn insistent să rămâneţi la 
palat, sub protecţia prefectului Geta şi a soldaţilor săi 
desăvârşiţi. Cu ei la îndemână, nu cred că dumneavoastră şi 
familia veţi fi în pericol. 

Narcissus făcu o jumătate de pas spre împărat. 

— Sire, trebuie să protestez. 

— Destul! Claudius ridică o mână. [ine-ţi gura, N- 
narcissus. Trebuie să mă gândesc. Împăratul îşi trecu mâna 
prin claia de păr alb. Rămase tăcut pentru o clipă, după 
care se uită la soţia sa. Iu ce crezi, d-draga mea? Ce ar 
trebui să fac? 

Agrippina păşi uşor pe lângă birou şi îngenunche în faţa 
lui, luându-i mâinile în ale sale. 

— Dragul meu soţ, Pallas are dreptate. Oamenii te 
privesc cu admiraţie. Nu poţi fugi când au nevoie de tine cel 
mai mult. 

— Împăratul nu fuge, o întrerupse Narcissus. Doar 
manifestă prudenţă pentru binele Romei. Cu ce ar ajuta 
imperiul dacă viaţa sa şi a celor din familia sa va fi pusă în 
pericol? 

Agrippina se întoarse şi îl privi urât pe Narcissus. 


— E viaţa împăratului cea pe care vrei să o protejezi sau 
pe ata? 

Cato privi cum secretarul trage aer adânc şi îi adresează 
o replică rece împărătesei: 

— Mi-am dedicat viaţa pentru a-l sluji pe împărat, 
stăpână. Siguranţa sa continuă mi-a ocupat gândurile în 
nopţile de nesomn. Motivele mele sunt pline de abnegaţie. 
Narcissus se opri şi făcu un gest spre Pallas. Nu-mi pot 
imagina ce impuls îl motivează pe colegul meu, aici de faţă, 
pentru a-l pune pe împărat în primejdie. Pallas, prietene, de 
ce ai vrea să subminezi conştient tot ceea ce m-am luptat să 
fac pentru a-l ţine pe stăpânul nostru în siguranţă împotriva 
duşmanilor săi? 

Celălalt libert îi aruncă lui Narcissus o privire de gheaţă, 
apoi îi răspunse pe un ton egal: 

— Suntem doar nişte consilieri ai maiestăţii sale 
imperiale. Socot că e nepotrivit să-i ofer opinia mea într-o 
manieră atât de forţată precum o faci tu. Împăratul va lua 
singur o decizie. 

— Bine spus! zâmbi Agrippina. Se întoarse către soţul ei 
şi îl privi drept în faţă, cu o expresie plină de adoraţie. Tu 
eşti cel care trebuie să decidă, dragostea mea. Ar trebui să 
rămânem şi să dăm piept cu primejdia care ne ameninţă 
poporul sau ar trebui să facem ceea ce este rezonabil, după 
cum ne sfătuieşte bunul Narcissus, şi să fugim din oraş 
până când pericolul va fi trecut? 

Claudius se uită în jos la ea, cu afecţiune, şi îi prinse 
obrazul în palmă. Agrippina îşi întoarse încet capul pentru 
a-i săruta uşor mâna, apoi îşi strânse buzele peste degetul 
lui. Ochii împăratului se tulburară pentru o clipă, înainte să- 
şi retragă mâna. 

— Am hotărât. Vom ră-ră-rămâne la Roma. Acesta este 
cel mai înţelept lucru pe care îl putem face. Cel puţin astă- 
seară. 

Cato văzu că umerii lui Narcissus se lăsară puţin la auzul 
cuvintelor. Pallas făcu tot ce-i stătea în puteri pentru a nu 


afişa un zâmbet îngâmfat, iar Geta îşi prinse mâinile la 
spate, cu degetul mare al mâinii care ţinea sabia înfipt 
puternic în carnea celeilalte mâini. 

— Frumoase vorbe, soţul meu, zise Agrippina şi se ridică. 
Curajoase vorbe. Dar curajul singur nu va susţine un 
bărbat. Nu ai mâncat nimic azi. Vino, vei avea nevoie de 
toată forţa. Hai să mâncăm împreună, în dormitorul meu. 
Voi trimite după mâncare. Felul tău preferat, poate? 

— Ciuperci! Claudius rânji. Eşti bună cu mine, Agrippina. 

Se ridică în picioare şi îşi îndreptă spatele, în timp ce se 
întorcea cu faţa spre ceilalţi bărbaţi din încăpere: 

— Am spus ce am h-hotărât. Să se ştie că împăratul va 
rămâne la Roma. 

Geta, Pallas şi Narcissus îşi înclinară capetele şi se 
dădură la o parte, în timp ce Claudius şi soţia sa ieşeau din 
camera de lucru, braţ la braţ. Geta îi urmă. Cei doi liberţi 
imperiali fură ultimii care plecară, după cum cerea 
protocolul. Când prefectul Gărzii Pretoriene ieşi din 
cameră, Pallas se întoarse către Narcissus cu o expresie de 
amuzament rece: 

— Dacă aş fi în locul tău, mi-aş urma propriul sfat şi aş 
pleca din Roma, cât se mai poate. 

— Cum? Şi să las viaţa împăratului în mâinile tale şi ale 
prietenilor tăi? 

Narcissus vorbea suficient de tare încât Macro şi Cato să 
îi audă remarcile. 

— Prieteni? 

— Eliberatorii. Pentru ei lucrezi. Tu şi Geta. Ce ţi-au 
promis drept răsplată? 

Pallas clătină din cap batjocoritor. 

— “Te iei de cine nu trebuie, prietene. Nu am nimic de-a 
face cu Eliberatorii. Îmi pun viaţa gaj pentru asta. 

— Mincinosule! 

— Nu. Pallas se postă în faţa lui Narcissus şi îl împunse cu 
degetul în piept. Vei trăi ca să vezi adevărul spuselor mele, 
dar nu aş zice că vei trăi mai mult decât atât. Se opri şi îl 


privi de sus până jos pe secretarul imperial. A fost o plăcere 
să lucrez alături de tine în ultimii ani, Narcissus. În cea mai 
mare parte, cel puţin. L-am slujit bine pe Claudius, dar 
niciun împărat nu e veşnic. Singura problemă este cine îi va 
urma la tron. Tu ai ales pe cine să slujeşti, aşa cum am făcut 
şi eu. Cu bine, Narcissus. Pallas clătină din cap cu tristeţe. 
Aş fi preferat să ne despărţim ca prieteni. Păcat. La 
revedere! 

Pallas se întoarse şi ieşi din cameră. Narcissus îl privi 
plecând, cu ură nedisimulată. Când sunetul paşilor rivalului 
său se estompă, se întoarse spre balcon şi se apropie de 
Macro şi de Cato. 

— Aţi auzit? 

Cato clătină din cap. 

— Fiecare cuvânt. 

— Vor să îl asasineze pe Claudius, sunt sigur de asta. 
Prostul a căzut în mâinile lor, zise Narcissus cu amărăciune. 
Târfuliţa aia îl are la degetul mic. Pe el şi pe nenorocitul de 
Pallas. Trebuie să acţionăm rapid. Se opri şi îi privi cu o 
expresie nedumerită. Cum de aţi ajuns voi doi să fiţi postați 
aici? 

— Fuscius a avut o listă cu ordinele de serviciu, explică 
Macro. Tigellinus i-a dat-o. 

— Tigellinus? Secretarul imperial se uită la el neliniştit. 
Vrea să îşi plaseze oamenii cât mai aproape de împărat. V-a 
dat vreo instrucţiune? 

— Ne-a spus să fim pregătiţi să acţionăm. 

— Asta e tot? 

Cato clătină din cap. 

Narcissus îşi mângâie obrazul, neliniştit. 

— Eliberatorii au oameni în locuri apropiate de împărat. 
Prefectul şi câţiva dintre ofiţerii săi sunt implicaţi în complot 
şi au preluat controlul asupra palatului. Aş zice că vor 
acţiona curând. Poate chiar în noaptea aceasta. Cu 
siguranţă nu mai târziu de mâine la prânz. 

— De ce atunci? întrebă Macro. 


— Pentru că atunci se termină spectacolul. Cea mai mare 
parte a gloatei va rămâne lângă lac astă-seară. Vor porni 
spre Roma la prima rază de lumină şi vor ajunge în oraş pe 
la prânz. Dacă nu va fi mâncare să hrănim mulţimea, nu va 
mai exista nimic care să-i oprească de la a-şi manifesta 
furia. Bănuiala mea este că Eliberatorii vor prelua controlul 
până atunci. Împăratul va fi mort, iar ei vor scoate grânele 
pe care le-au strâns în secret. Gloata va fi suficient de 
recunoscătoare oricui îi va hrăni. Narcissus îi privi cu un 
zâmbet cinic. Când oamenii vor fi câştigaţi de partea lor, 
atunci Eliberatorii vor începe să înlăture orice persoană 
loială regimului anterior. În care caz, sunt deja ca şi mort. 
Eu şi Britannicus. 

— De ce nu ceilalţi? întrebă Cato. Nu vor vrea să scape şi 
de Agrippina şi de Nero? 

— De ce ar vrea? întrebă Narcissus cu amărăciune. Cred 
că şi ei sunt implicaţi în complot. De ce l-ar mai fi convins 
Agrippina pe împărat să rămână la palat? Acum l-au adus 
pe Claudius exact unde doreau. 

Cato se gândea. 

— Nu are sens. Agrippina nu poate fi implicată în 
complotul Eliberatorilor. 

— De ce nu? 

— A fost de faţă când Eliberatorii au atacat grupul 
imperial, în Forum. Au încercat şi aproape au reuşit să îl 
ucidă pe fiul ei. După câte îşi amintea Cato incidentul, mai 
erau încă unele detalii care aveau nevoie să fie lămurite, 
dar continuă cu ideea iniţială. Şi, după aceea, Nero mi-a 
vorbit. A zis că mă va răsplăti atunci când va ajunge 
împărat. Părea destul de sigur de acest lucru. 

— Şi? 

— Dacă el crede că va ajunge împărat, atunci Agrippina 
probabil că i-a implantat ideea în cap. Tu însuţi ai spus-o, ea 
îl foloseşte pentru a-şi atinge scopurile. În care caz, de ce ar 
mai conspira cu Eliberatorii? 

— Are dreptate, zise Macro. 


Narcissus şuieră a frustrare. 

— În regulă. Atunci, dacă nu face parte din complotul 
Eliberatorilor, de ce încearcă să îl ţină pe Claudius la Roma, 
unde se află în mare pericol? E doar un singur motiv bun 
pentru asta. Are propria ei conspirație. Lucrează cu Pallas 
pentru a-l înlătura pe împărat şi pentru a-l pune pe fiul ei 
pe tron. Nu e niciun secret faptul că s-a dat peste cap ca să 
aibă influenţă asupra lui Claudius. Mai întâi seducându-l, 
apoi convingându-l să se căsătorească, apoi adopţia fiului ei 
şi în cele din urmă desemnarea lui Nero ca moştenitor al 
tronului. 

— Asta are mai multă logică, clătină Macro din cap. Deci 
avem de-a face cu două conspirații, nu una. Eliberatorii 
doresc să înlăture întreaga familie imperială, în timp ce 
Agrippina vrea să îl înlocuiască pe împărat cu fiul ei. Pe asta 
pot să o pricep şi eu. 

Avea logică, chibzui Cato, doar că mai era un mic detaliu 
care nu-i dădea pace. 

— Ai dreptate. Ea şi Pallas au motivul şi mijloacele, dacă 
reuşesc să lovească înainte de Eliberatori şi să îi 
dezarmeze. Dar mai e ceva care tot nu se potriveşte. Ceva 
ce nu pot explica. 

— Atunci vorbeşte, şuieră Narcissus. Nu avem prea mult 
timp. Trebuie să acţionăm. Care este problema? 

— E vorba de ziua aceea din Forum, când Eliberatorii au 
atacat grupul imperial. Căpetenia lor, Cestius, l-a împins pe 
Britannicus la o parte, chiar înainte să se ocupe de Nero. 

— Şi ce e cu asta? 

— De ce ar fi ratat Eliberatorii şansa de a-l ucide pe unul 
dintre fiii împăratului? I-ar fi luat doar o clipă să îl lovească 
pe Britannicus, înainte să se întoarcă spre Nero. De ce l-a 
cruțat Cestius pe Britannicus? 

— Nu ştiu, zise Narcissus iritat. Poate că Cestius nu l-a 
recunoscut. Nu avem timp de aşa ceva acum, Cato. Putem 
vorbi despre asta mai târziu. Acum trebuie să îl salvăm pe 
împărat. Trebuie să îl protejăm. Nu ştiu cât de mult s-a 


răspândit complotul în rândurile pretorienilor. Ştim despre 
Geta, Sinius, Tigellinus şi mai am numele altor câtorva 
suspecți, dar asta e tot. S-ar putea să fie mult mai mulţi. 
Singurele trupe pe care ne putem baza sunt gărzile 
germanice. Îi voi plasa suficient de aproape de împărat 
pentru a împiedica vreun asasin să ajungă la el. 

— Nu va fi suficient să-l salvăm. Eliberatorii şi Pallas - 
presupunând că ai dreptate în privinţa împărătesei - nu 
reprezintă singura ameninţare. Trebuie să ţinem mulţimea 
sub control sau aceasta va reuşi acolo unde conspiratorii 
vor fi dat greş. 

— Pentru aceasta, trebuie s-o hrânim, răspunse 
Narcissus răspicat, şi pur şi simplu nu pot să fac să apară 
grâne de nicăieri. 

— Nu, admise Cato. 

Macro pufni. 

— Oricum ar fi, suntem în rahat până la gât. După cum 
am spus, situaţia s-a împuţit. 

Cato se uită la prietenul său. 

— Asta e, murmură el. Asta trebuie să fie. 

— Ce tot spui acolo, băiete? 

— Cestius. Îţi aminteşti prima dată când l-am întâlnit pe 
el şi pe oamenii săi. La han? 

— Da. Ce e cu asta? 

— Îţi aminteşti cum duhneau? 

Macro clătină din cap. 

— A rahat. 

— Exact. A rahat, zise Cato cu o licărire de emoție în ochi. 
Şi unde ar trebui să mergi ca să puţi în halul acela? Într-un 
canal, acolo. Ca să fiu mai exact, în Marele Canal care trece 
pe sub centrul oraşului, înainte să se verse în Tibru. 

— Foarte interesant. Şi ce dacă Cestius şi amicii săi s-au 
încurcat printre rahaţi? Cu ce ne ajută treaba asta? 

— Gândeşte-te, Macro. Unde se varsă Marele Canal în 
Tibru? 


— Nu departe de Boarium. De fapt, foarte aproape de 
depozitul lui Gaius Frontinus. 

— Chiar lângă el, de fapt. Cato nu putu să nu zâmbească 
la ingeniozitatea conspiratorilor. Cu siguranţă că acum 
pricepi. 

Macro se uită la Cato, apoi la Narcissus. 

— Despre ce vorbeşte? 

Secretarul imperial îşi mângâie barba. 

— Cred că pot ghici. 

— Nu există alt răspuns, zise Cato. Ştim că grânele au 
fost duse la depozit. La un moment dat, între cumpărare şi 
ziua în care am controlat locul, grânele au fost mutate în alt 
loc. Am încercat să descopăr cum au făcut asta fără să 
atragă atenţia asupra lor. Acum ştiu. Trebuie să aibă acces 
la canal. Au folosit canalul ca să mute grânele fără a fi 
văzuţi. Probabil că de aceea Cestius şi oamenii săi se aflau 
la tavernă în noaptea cu pricina, pentru a sărbători faptul 
că terminaseră treaba. Se întoarse către Narcissus, cu ochii 
arzând de emoție. Trebuie să ne ducem din nou la depozit. 
Am nevoie de câţiva oameni în care ne putem încrede. Nu-i 
putem folosi pe pretorieni. Va trebui să fie germanici. Dă-mi 
cincizeci de oameni şi torţe şi vom găsi grânele. 

— Nu ştiu dacă mă pot lipsi de atâţia. Avem nevoie de ei 
aici. 

— Dacă nu ducem grâul la loc sigur, nu va mai conta 
unde se află. 

Secretarul imperial se lupta să ia o decizie. Apoi clătină 
din cap. 

— În regulă, dar ia doar douăzeci de oameni. Nu mai 
mulţi. Vei avea nevoie de unul din ofiţerii lor, chibzui 
Narcissus repede. Centurionul Plautus este de încredere. 
Secretarul imperial privi la cerul de deasupra oraşului. 
Lumina pălea rapid, iar roşul pastel al apusului păta 
orizontul. Lăsaţi-vă echipamentul aici. Narcissus îşi flutură 
degetul spre Cato şi Macro. Ai face bine să ai dreptate în 
privinţa asta. Dacă se întâmplă ceva cu împăratul din cauză 


că nu au fost suficient de mulţi oameni pentru a-l apăra cum 
trebuie, atunci tu vei fi răspunzător, Cato. 

— Mulţumesc pentru cuvintele frumoase de încurajare, 
răspunse Cato cu acreală. Mai e ceva. Cum vom ieşi din 
palat fără să dăm alarma? 

Narcissus nu putu să nu zâmbească: 

— Există o modalitate. Doar nu credeai că împărații au 
construit un palat precum acesta fără un pasaj secret, nu-i 
aşa? lese în apropiere de Marele Circ. Caligula l-a folosit 
uneori, atunci când dorea să meargă la curse fără a fi 
recunoscut. A fost ţinut secret faţă de pretorieni, în caz că 
ar fi încercat să îl urmărească în timpul peregrinărilor sale. 

Macro chicoti: 

— Înseamnă că nu i-a folosit prea mult. 

— Mai bine ne-ai duce la acest pasaj, zise Cato. Şi pune-i 
pe barbarii tăi să ne aştepte acolo, înarmaţi şi pregătiţi. 
Făcu un semn cu capul spre soarele care apunea. Cred că 
ne aşteaptă o noapte lungă şi însângerată. Doar zeii ştiu ce 
ne vor aduce zorii. 


CAPITOLUL 26 


— Data viitoare să vorbeşti politicos. Cato zâmbi plăcut 
pe când îl împungea uşor sub bărbie cu vârful sabiei pe 
paznicul depozitului. 

Bărbatul părea confuz, dar şi înspăimântat. 

— Îmi pare rău, domnule. N-nu înţeleg. 

— Nu-ţi aminteşti de mine, nu-i aşa? Cato se încruntă, 
privat fiind de scurtul său moment de plăcere. Nu avea 
nimic de câştigat din a se răzbuna pe bărbatul care uitase 
complet de jignirea pe care i-o adusese. Nu contează. 
Spune-mi, a intrat sau a ieşit cineva din depozit de când stai 
de pază? 

Bărbatul se uită la grupul de haidamaci care se 
furişaseră pe lângă el, încălţaţi cu cizme cu tălpile moi, pe 
când el aţipise, îl luaseră pe sus şi îl ţintuiseră de peretele 
depozitului lui Gaius Frontinus. Înghiţi nervos şi îşi întoarse 
privirea spre Cato. 

— Mai bine să fii cinstit dacă vrei să trăieşti, zise Cato 
moale, înţepându-i uşor pielea. 

— Doar un singur om, d-domnule. 

— Cred că e Cestius, zise Macro, aflat lângă Cato. Cum 
arăta? Un individ mare? Mic? 

Paznicul îl privi pe Cato din cap până în picioare. 

— Cam de înălţimea dumneavoastră, domnule. 

— Înseamnă că nu era Cestius. Cato îşi îndepărtă sabia 
de gâtul bărbatului. Acum cât timp? 

— Nu mai mult de un ceas, aş zice. 

— Şi nimeni altcineva? 

— Da, domnule. Sunt sigur de asta. 

— Bine, atunci tu o să vii cu noi. Macro, deschide poarta! 

Macro clatină din cap şi păşi spre zăvorul din fier şi îl 
eliberă din încuietoare, făcând cât de puţin zgomot putea. 
Datorită faptului că circulaţia fusese interzisă pe timpul 
nopţii, docurile erau pustii, dar Cato se străduia să nu-i 


alerteze pe cei din depozit în privinţa prezenţei lor. Macro 
deschise poarta doar cât să poată trece el şi restul 
oamenilor, pe un singur şir. Cato îi lăsă pe Septimus, pe 
centurion şi încă cinci germanici să treacă, înainte ca el să-l 
înghiontească pe paznic spre deschizătură. 

— Să nu scoţi un sunet sau să încerci să fugi de lângă 
mine, ai înţeles? 

Bărbatul clătină din cap viguros, iar Cato îl împinse 
înăuntru. Curtea depozitului arăta la fel de părăsită ca în 
urmă cu câteva zile. Luna aflată în pătrar oferea o lumină 
vagă şi, în semiîntuneric, centurionul şi oamenii săi căutară 
rapid prin toate magaziile. Erau la fel de pustii ca înainte. 
Nu era niciun semn de viaţă. 

— Căutaţi o trapă sau vreun fel de capac de scurgere, 
ordonă Cato. Trebuie să fie pe aici pe undeva. 

Centurionul şi oamenii săi căutară iarăşi, înainte ca 
ofiţerul să-i raporteze lui Cato. 

— Nimic. 

— Fir-ar să fie! Cato îşi slăbi strânsoarea asupra 
paznicului. Pune-l pe unul din germanicii tăi să-l păzească. 
Nu trebuie să scoată niciun sunet. Dacă încearcă să dea 
alarma sau să fugă, spune-i omului tău să-i ia gâtul. 

Centurionul clătină din cap şi îl chemă pe unul dintre 
soldaţi pentru a-i da ordinele într-un amestec de latină 
stricată şi limba lor aspră şi guturală. Cato se întoarse spre 
Macro şi Septimus. 

— Trebuie să existe pe aici o cale de acces spre sistemul 
de canalizare. Trebuie să căutăm până o găsim. 

— Sau nu o găsim, zise Macro. Sau până nu mai avem 
timp. Recunoaşte, Cato, nu avem şanse de reuşită. 

— Nu e adevărat, răspunse Cato cu hotărâre. Trebuie să 
fie aici. Continuaţi căutarea. 

Se îndepărtă de ceilalţi şi începu să dea ocol curţii, 
examinând cu atenţie pământul de sub cărucioare. 
Septimus veni la el şi îi vorbi cu o voce şoptită. 

— Dacă există un perete fals? 


— Ce vrei să spui? 

— Că Cestius şi oamenii lui au dărâmat un zid care dădea 
spre un depozit învecinat şi apoi au construit un perete fals 
pentru a ascunde deschizătura. 

— Nu, asta nu ar merge. Dacă ar fi făcut asta, ar fi 
trebuit să mai închirieze încă un depozit, iar noi am fi aflat. 
În plus, asta nu ar explica felul în care duhneau Cestius şi 
oamenii săi. 

— Presupui că era legat de canalizare. S-ar putea să mai 
existe altă explicaţie. 

Cato se opri să-l privească pe agentul lui Narcissus. 

— Cum ar fi? 

Septimus încercă să se gândească o clipă, apoi ridică din 
umeri. 

Cato dădu din cap: 

— Aşa mă gândeam şi eu. Acum, dacă ai terminat, hai să 
continuăm căutarea. 

Septimus se îndreptă în direcţia opusă, iar Cato continuă 
să cerceteze prin curte. Nu exista niciun indiciu al 
existenţei vreunei deschizături mascate pe peretele din 
faţă, iar el începuse să se îndrepte de-a lungul peretelui 
interior, când o grămadă de saci aflaţi în colţul îndepărtat îi 
atrase atenţia. O rază slabă de speranţă licări în inima lui 
Cato şi se duse într-acolo. Îngenunche şi începu să dea sacii 
la o parte. Macro i se alătură. 

— "Te distrezi? 

— Ajută-mă! 

Lucrară metodic, dându-i la o parte şi, apoi, chiar înainte 
să ajungă la zid, Macro se opri, privi în jos şi trase în grabă 
de încă câţiva saci. 

— Aici. Am găsit-o. 

Cato aruncă sacul pe care îl avea în mână şi se ghemui 
lângă prietenul său. Acolo, printre pietrele de la picioarele 
lui Macro, se afla un mic mâner din lemn. Macro încercă să 
mai îndepărteze o parte din saci, dar mânerul nu se mişcă. 
Mormăind, apucă de un colţ liber şi trase cu putere. Se auzi 


sunetul a ceva sfâşiat, nişte material aspru care fusese 
eliberat, apoi Macro se împiedică în spate cu un blestem. 

Cato îngenunche pentru a privi mai îndeaproape. 

— Inteligent. Au înghesuit sacii peste mâner pentru a-l 
ascunde. 

Apucă mânerul şi încercă să tragă de el. Trapa era grea 
şi Cato puse şi cealaltă mână. O zonă de patru metri pătraţi 
începu să se ridice. Cato se întoarse spre Macro. 

— Ajută-mă! 

Cu Macro ajutându-l cu unul dintre colţuri, ridicară trapa 
şi o rezemară de zidul din spatele curţii. O scară largă, 
fixată pe o parte, ducea în jos, spre o întunecime ca de 
smoală. Nu se vedea nici urmă de mişcare, dar se auzeau 
sunetul slab al apei clipocind şi o adiere de aer fetid. 

Cato se întoarse şi strigă cât de tare îndrăzni: 

— Septimus, aici! Plautus, adu-ţi oamenii! 

Ceilalţi veniră la ei şi rămaseră privind în jos spre 
deschizătură. Cato dădu ordin ca torţele să fie aprinse. 
Plautus îşi scoase din tolbă cutia în care ţinea iasca şi 
începu să aprindă scântei pe fâşiile de in prefăcute în 
mangal. Imediat ce prima scânteie a flăcării apăru, o 
alimentă cu muşchi uscat până ce flacăra fu suficient de 
mare pentru a putea fi folosită. Îi făcu semn omului care 
ducea torţele legate. 

— Dă-mi una. 

Înclină cu grijă spre flacără pânza aflată la capătul torţei, 
înmuiată în catran, şi o ţinu acolo până când aceasta 
produse limbi de lumină galbenă, strălucitoare. Plautus se 
ridică în picioare. 

— Hai să le aprindem pe toate. 

Una câte una, torţele pâlpâiră prinzând viaţă, iar Cato 
luă una. Îi ordonă lui Plautus să-l lege şi să-i pună căluş 
paznicului depozitului, apoi se lăsă cu grijă pe prima 
treaptă a scării. Cobori câteva trepte, şi la lumina flăcării 
putu vedea că Cestius şi oamenii săi întăriseră lateralele 
puţului cu bârne solide. Trei metri mai jos, puţul se 


deschidea, iar Cato ridică torţa pentru a examina 
împrejurimile. Zidăria veche din cărămidă se curba pe 
ambele părţi, iar dedesubt se vedea licărirea mohorâtă a 
apei care curgea. Scara cobora încă doi metri şi apoi 
ajungea la fund. Cato se trezi pe o alee îngustă, pavată, 
aflată pe o parte a tunelului. Abia dacă putea sta drept sub 
tavanul curbat. În lateral, un şuvoi scânteia, îndreptându-se 
regulat spre Marele Canal. Aerul dens era plin de duhoarea 
dejecţiilor umane, iar Cato strâmbă din nas dezgustat. 

— Ce vezi? strigă Macro în jos. 

— E un tunel. Duce spre canal într-o direcţie. În cealaltă, 
pare că se îndreptă spre cartierul Aventin. Adu şi restul 
oamenilor jos. Cred că am găsit ceea ce căutam. 

În timp ce oamenii coborau, Cato se îndepărtă puţin mai 
mult, în susul apei, examinând pereţii şi aleea. 

Zidăria era acoperită cu un strat de clisă, dar erau zone 
mari unde aceasta fusese curățată şi acelaşi lucru se 
întâmplase şi cu aleea, care arăta de parcă ar fi fost folosită 
intensiv destul de recent, astfel încât piatra se uscase în 
urma atingerii, cu unele dovezi ale unei noi creşteri. În 
spatele său, zgomotul barbarilor, care bombăneau pe un 
ton dezgustat, umpluse tunelul. 

— Drăguţ loc ai descoperit aici, bodogăni Macro, în timp 
ce el şi Septimus i se alăturară lui Cato. Foarte parfumat. 

Cato ignoră comentariul şi privi de-a lungul tunelului. Nu 
exista mişcare în lumina neclară aruncată de torţa sa, în 
afară de şuvoiul de murdărie şi de doi şobolani care o 
zbughiră din faţa oamenilor care le invadaseră teritoriul. 
Din întuneric se auziră un plescăit şi zgomotul unei 
încăierări, pe când aceştia fugeau. 

— Crezi că încă se mai află aici? întrebă Septimus 
neliniştit, în timp ce scruta întunericul. 

— Cel puţin unul. Cato se ridică. Se întoarse iar spre 
centurionul Plautus. Spune-le oamenilor tăi că de aici 
înainte vom merge în linişte. Niciun sunet. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 


Cato nu putu să-şi reţină un zâmbet uşor când acesta i se 
adresă ca unui superior. Narcissus îi spusese centurionului 
să i se supună lui şi lui Macro când îi prezentase scurt pe 
cei doi pretorieni, îmbrăcaţi în tunicile albe, simple, şi care 
nu purtau niciun însemn al rangului lor. Acum se părea că 
Plautus recunoscuse şi acceptase autoritatea lui Cato, fără 
să i se fi spus nimic despre adevărata lui identitate şi 
despre gradul său. Aruncă o privire înapoi şi văzu că toţi 
oamenii erau pregătiţi să îl urmeze. Licărirea pâlpâitoare a 
torţelor lumina pereţii umezi ai tunelului, iar şuvoiul de 
mizerie strălucea, pe când rahaţii şi gunoiul pluteau pe 
lângă ei. Cato înclină torţa în faţă, apoi făcu semn cu mâna 
liberă. 

— Să mergem, zise el încet. 

Se târi înainte, aplecându-se uşor, pe măsură ce tavanul 
tunelului cobora tot mai mult, iar flacăra lingea zidăria de 
deasupra capului. Canalul mergea drept, cincizeci de paşi, 
înainte să se curbeze spre dreapta. Cato calculă că erau 
aproape de marginea zonei depozitelor şi că se îndreptau în 
direcţia cartierului Aventin, unul dintre cele mai sărace din 
oraş. Încă o sută de paşi şi ajunseră la o intersecţie, unde 
un tunel mai mic, nu mai mult de un metru în înălţime, 
ducea către stânga. Cato ridică mâna pentru a-i opri pe 
oamenii din spatele său, apoi examină tunelul. Nu mai 
exista o alee şi niciun semn de deranj al clisei de pe ambele 
părţi ale tunelului. Le făcu iar semn oamenilor să înainteze. 

Trecură de mai multe răscruci, dar nu găsiră niciun semn 
că Cestius sau oamenii săi s-ar fi abătut de la drum. După 
patru sute de metri de progres lent, canalul se deschise 
într-o încăpere. Două tuneluri largi intrau de pe ambele 
părţi, în timp ce drept în faţă se afla o cascadă mică. Spuma 
murdară bolborosea pe suprafaţa camerei şi canalul care 
spumega făcea ca duhoarea să fie şi mai intensă ca înainte. 
Unul dintre germanici tuşi violent, apoi se îndoi de spate şi 
vomă. 


— Asta o să ne fie de ajutor. Macro se încruntă. Privi în 
jur. Acum ce? În ce direcţie o apucăm? Stânga sau dreapta? 

Cato privi pentru o clipă dintr-o parte în cealaltă, înainte 
să se consulte cu Septimus. 

— Cred că trebuie să fim în apropiere de Colina Aventină. 

Agentul imperial chibzui un moment, apoi clătină din cap. 

— Cred că ai dreptate. 

— În care caz, tunelul din stânga ne-ar duce spre Colina 
Palatină, iar celălalt spre cartierul Aventin. Unde ar 
ascunde Cestius cel mai probabil grânele? 

— Mă îndoiesc că ar vrea să le ascundă în apropierea 
palatului. Sunt câteva tuneluri secrete sub el, după cum ştii. 
Nu ar vrea să rişte să dea peste vreunul dintre acestea. 
Celălalt tunel ar fi cea mai bună alegere. 

— Sunt de acord. Hai să aruncăm o privire. Macro, vino şi 
tu. Cato se întoarse către centurion. Rămâi aici până când 
cercetăm noi mai în faţă. Îl voi trimite pe Septimus după voi 
dacă se va dovedi că suntem pe calea cea bună. 

— Da, să trăiţi! Dar să nu întârziaţi prea mult. Plautus 
pufni. Aerul de aici extrem de oribil. 

Cato rânji şi îl bătu pe bărbat pe umăr înainte să intre în 
tunelul din dreapta, urmat de Macro şi de Septimus. Din 
fericire, mai era o porţiune laterală care îi scuti să treacă în 
susul şuvoiului prin apa canalului. Cato ridica torţa şi se 
oprea din când în când pentru a examina lateralele 
tunelului şi pietrele de pavaj de sub picioarele lor. Nu 
merseseră mai mult de cincizeci de paşi când se opri şi se 
întoarse cu faţa spre ceilalţi. 

— Nu acesta este drumul cel bun. 

— De unde ştii? întrebă Macro. 

— Nu e nicio urmă că cineva ar fi folosit această cale de 
ceva vreme. Priviţi pereţii. Sunt neatinşi. La fel şi drumul. 
Se folosi de vârful cizmei pentru a scrijeli o parte din 
murdăria care acoperea piatra de dedesubt. Ne-a scăpat 
ceva. Veniţi, trebuie să ne întoarcem. 


Înapoi în încăpere, Cato privi iarăşi în jur, apoi se opri 
asupra cascadei. Se îndreptă spre marginea camerei, 
pentru a o examina mai îndeaproape. Canalul de deasupra 
bazinului se afla, poate, la doi metri înălţime şi cobora 
aproape trei metri în bazin. Lujerii unor plante atârnau prin 
şuvoiul care cădea de sus, în cascadă. Cato ridică torţa 
înspre torentul liniştit, strâmbându-se când nişte stropi 
săriră pe el. Era imposibil să vadă dincolo de apă. Îşi muşcă 
buza. Exista doar un mod de a afla cu siguranţă dacă 
ipoteza sa era corectă. 

Cato îşi trase torţa înapoi şi o lăsă în jos, apoi se aplecă în 
faţă pentru a o proteja de apă, mişcându-se când simţi 
căldura flăcării. Apoi, trase aer adânc şi o luă înainte spre 
porţiunea îngustă care ducea sub căderea de apă. Imediat 
îşi simţi capul şi umerii loviți de apă şi de bucăţi de materie 
solidă. Apoi, camarazii săi îl pierdură din vedere. 

— Ce mama mă-sii face? întrebă Macro alarmat. 

Septimus şi gărzile priveau spre cascadă în tăcere, 
aşteptând un semn de la Cato. O vreme, niciunul dintre ei 
nu se mişcă, singurul zgomot fiind cel al lichidului care se 
prăvălea grăbit în cascadă, amplificat de zidurile din 
cărămidă ale încăperii. Macro nu mai putu aştepta pentru a 
afla ce se întâmplase cu prietenul său şi se grăbi în jurul 
marginii camerei. Se opri un moment lângă apă, dar înainte 
să se hotărască să intre sub şuvoi, ceva se mişcă de sub 
perdeaua de apă puturoasă, iar Cato, mai puţin torţa sa, 
apăru prin plescăiala apei, cu ochii strâns închişi. Imediat 
ce ieşi de sub şuvoi, se îndreptă de spate şi deschise ochii 
cu un rânjet. 

— Am găsit. 

Macro se uită la el. 

— Arăţi ca... ei bine, ştii cum arăţi. Aşadar, ce se află 
acolo? Arătă cu degetul mare spre cascadă. În afară de 
ceea ce e evident. 

— Mai bine să vedeţi cu ochii voştri. Cato se aplecă pe 
lângă el şi le făcu semn lui Septimus şi lui Plautus. Aduceţi-i 


aici! 

— Să văd cu ochii mei? Macro clătină din cap. Glumeşti! 

— Nu e ceva în ce să nu ne fi băgat înainte, observă Cato 
sarcastic. Cel puţin, de data asta nu este adânc. Haide, 
urmează-mă. Asigură-te doar că stai cu picioarele pe 
margine dacă nu vrei să aluneci şi să sfârşeşti în bazinul de 
acolo. Şi protejează-ţi torţa. Restul aşteptaţi aici o clipă. 

Cato îl conduse şi, cu un oftat reticent, Macro îl urmă cu 
dinţii încleştaţi. Simţi curgerea de apă deasupra capului 
pentru scurt timp, apoi trecu şi se trezi într-un tunel cu 
pereţii din cărămidă, care se întindea în spatele căderii de 
apă. Cato se aplecă pentru a recupera torţa pe care o 
lăsase pe jos. Macro îşi şterse fruntea, făcu câţiva paşi şi 
privi în josul tunelului. Podeaua fusese pavată, iar pe mijloc 
se afla un canal, flancat de două părţi laterale, cu trepte, 
însă canalul era uscat. 

— Ce este locul acesta? se întrebă Macro. Dacă Cestius şi 
băieţii săi l-au construit, atunci, fir-ar să fie, sunt mult mai 
bine organizaţi decât credeam. 

— Mă îndoiesc că au vreo legătură cu el, răspunse Cato. 
Am aruncat o scurtă privire puţin mai în faţă, de-a lungul 
lui. Există un tunel de alimentare la dreapta şi puţin mai 
departe dă într-o fundătură. Bănuiala mea este că secţiunea 
aceasta din canalul de scurgere a fost abandonată. Cel 
puţin până când Cestius şi banda lui au început să o 
folosească. 

— Ce te face să crezi că o folosesc? 

— Asta. Cato îşi ridică palma liberă şi o deschise pentru a 
da la iveală câteva boabe de grâu. Le-am găsit chiar în 
interiorul tunelului care porneşte din cel în care ne aflăm. 
Mai mult ca sigur că au adus grânele în direcţia aceasta. 

— Atunci e păcat. Sunt sigur că le-au stricat trecând pe 
sub râul ăla de rahat din spatele nostru. 

— Nu. Nu aşa au procedat. Ochii lui Cato licăreau. Vino 
să vezi. 


Îl conduse pe Macro înapoi spre cascadă şi arătă spre 
tavan. Pentru prima dată, Macro observă o tăblie de lemn, 
fixată de zidărie cu câte un piron bătut la fiecare colţ din 
apropierea cascadei. Celălalt capăt avea un lanţ ataşat de 
un cârlig prins de tavan. Cato îi dădu torţa sa lui Macro şi 
ridică lanţul din cârlig, lăsând platforma în jos, spre 
cascadă. În timp ce lucra, o tijă solidă din lemn zăngăni pe 
podea, aproape lovindu-l peste cizme. 

— Aha! Mă gândeam eu că trebuie să fie o şmecherie! 
Cato clătină din cap. Bine atunci, următoarea parte ar 
trebui să-ţi clarifice totul. Priveşte. 

Fixându-se bine pe picioare, Cato împinse tăblia spre 
cursul de apă, încordându-se în timp ce o împingea în afară 
şi în sus. Apa canalului fu abătută de pe margine, iar acum, 
cei doi bărbaţi puteau vedea expresiile uimite ale celorlalţi. 

— Prinde bara aceea! zise Cato. Prinde-o sub tăblie. 
Repede! Nu ştiu cât mai pot ţine asta ridicată. 

Macro apucă bara şi veni lângă Cato, în timp ce punea 
unul dintre capete sub platformă, iar pe celălalt îl fixa într-o 
nişă mică din podea, care părea că fusese tăiată în piatră în 
mod intenţionat. 

— Gata. 

Se traseră în spate pentru a privi cum apa curgea peste 
marginea tăbliei, destul de departe de marginea tunelului, 
care se afla sub cascadă. Septimus apăru de după colţul 
tunelului, apoi Plautus şi primii dintre germanici. 

— Nici nu pot să vă spun cât mă bucur că aţi găsit asta, 
zise Septimus făcând un semn cu capul spre tăblia din 
lemn. Altfel... făcu un gest spre ei cu o grimasă. 

— Nu este meritul meu, zise Cato. E ceva inventat de 
Cestius şi de prietenii săi, ca să poată transporta în 
siguranţă grânele. Simplu, dar eficient. Se întoarse spre 
Plautus. Cred că ne aflăm foarte aproape de ele acum. 
Spune-le oamenilor să-şi scoată săbiile. Vom stinge, de 
asemenea, şi o parte din torţe. Calidus, eu şi Septimus vom 
merge pipăind drumul. Tu trebuie să ne urmezi încet. Nu 


ne putem permite să ne dăm de gol până ce nu aflăm ce se 
află în faţă. 

Plautus clătină din cap. 

— Vom fi pregătiţi să intervenim imediat ce daţi ordinul, 
domnule. 

— Bine. 

Cato îşi înmuie torţa în apă pentru a o stinge şi apoi i-o 
dădu unuia dintre germanici, după care se întoarse către 
tunel. Trase aer pentru a se calma, apoi cei trei porniră, cu 
zgomotul cizmelor cu tălpi moi camuflat de sunetul căderii 
de apă, până când se îndepărtară vreo cincizeci de paşi. 
Lumina torţelor pălise în spatele lor. Cato îşi trecu vârfurile 
degetelor peste pereţii tunelului, până când ajunseră la o 
deschizătură. Încetini. 

— Aici. La dreapta. 

— Nu văd niciun afurisit de lucru, mormăi Macro din 
întuneric. 'Ţăcănită idee să nu luăm măcar o torţă. 

— Prea riscant, răspunse Cato. Habar nu avem ce se află 
în faţă. Mai bine să nu riscăm să-l alertăm pe Cestius. 

— Putem să le facem faţă. Barbarii poate că nu sunt cele 
mai ascuţite săgeți din tolbă, dar sunt duri. Nu avem de ce 
să ne temem de Cestius. Decât dacă are o mică armată pe 
care o hrăneşte aici jos. 

— Eu aş zice că s-ar putea să aibă. Dar sunt mai 
îngrijorat de faptul că ar putea să scape. Trebuie să îi 
vorbesc, dacă pot. 

— De ce? întrebă Septimus. 

— Am nevoie de nişte răspunsuri, zise Cato. Pierdem 
timpul. Să mergem. 

Porniră pe marginea tunelului, mergând pe bâjbâite prin 
întuneric, cu o mână pe perete în timp ce sondau terenul 
din faţă cu vârfurile cizmelor. Podeaua tunelului era uscată 
şi singurele zgomote erau hârşâitul ocazional al paşilor lor, 
sunetul respirației şi goana şobolanilor. De două ori, Cato 
crezu că aude ceva în faţă, dar până să se oprească să le 
şoptească celorlalţi să rămână nemişcaţi, sunetul dispăruse. 


Mergeau încet, iar Cato se temea că barbarii vor începe să-i 
urmeze, în nerăbdarea lor de a termina treaba pentru a ieşi 
din tuneluri, înapoi la aer. Arunca frecvent priviri în urmă, 
mulţumit că văzuse doar o singură dată o _ licărire 
îndepărtată a unei torţe. În mod evident, centurionul 
Plautus îşi ţinea oamenii sub control. 

Ceea ce nu se putea spune despre imaginaţia lui Cato. 
Fiecare sunet părea mult amplificat, aşa că era măcinat de 
nelinişte în ceea ce privea zgomotele pe care el şi ceilalţi 
doi oameni le făceau şi de teamă că acestea puteau acoperi 
pericolele care i-ar fi putut pândi în faţă, în întuneric. 

— Nu-mi place asta, murmură Septimus. Dacă nu se află 
nimic aici? 

— Atunci nu vor fi grâne pentru a hrăni gloata. Mulțimea 
se va înfuria şi îl va ucide pe împărat, iar tu şi Narcissus veţi 
rămâne fără slujbă, frumuşelule, replică Macro mârâind 
încet. Gândeşte-te la asta şi ţine-ţi gura închisă, bine? 

Cato rămase pe loc. Macro se lovi de spatele lui înainte să 
se poată opri şi mai urmă o ultimă mişcare a cizmelor lui 
Septimus, înainte să se lase liniştea. 

— Ascultaţi. 

La început, Macro nu putu distinge niciun zgomot care ar 
fi putut avea vreo însemnătate. Apoi urmă sunetul de 
neconfundat al râsetelor, de undeva din faţă, un crâmpei, 
apoi din nou linişte. 

Cato se întoarse în direcţia însoţitorilor săi, invizibil în 
negura ca de smoală a tunelului. 

— Septimus, rămâi aici. 

— Poftim? Singur? Teama din glasul lui era evidentă. De 
ce? 

— Eu şi Calidus vom merge în faţă. Când Plautus şi 
germanicii săi ne vor ajunge din urmă, nu vreau să 
înainteze mai mult, decât dacă dau ordin. Spune-le să se 
oprească şi să aştepte. 

Urmă o pauză înainte ca vocea lui Septimus să tremure. 

— În regulă. Dar să nu întârziaţi prea mult. 


Cato se întinse şi îl trase pe Macro de tunică, apoi se 
strecurară înainte chiar mai încet decât avansaseră până 
atunci. Puțin mai în faţă auziră voci, mai multe râsete şi 
strigătul pătrunzător al unei femei. Apoi se văzu o lumină 
vagă, descoperind conturul întunecat al tunelului care 
cotea spre stânga. Cei doi bărbaţi continuară să se 
deplaseze şi, curând, putură vedea suficientă lumină care 
să-i ajute să distingă drumul şi nu mai fură nevoiţi să atingă 
pereţii pentru a se asigura. Cato îşi cobori mâna spre sabie 
şi o trase cu grijă din teacă. Auzi un scrâşnet aspru atunci 
când Macro îi urmă exemplul. Cato se piti. Pulsul i se 
accelerase şi îşi simţea gura uscată. Încetini şi se opri când 
ajunse la colţ. Sunetul vocilor, destul de numeroase, umplea 
acum tunelul şi Cato se întoarse şi ridică o mână spre 
Macro, care abia dacă era vizibil în întuneric. Apoi înaintă 
un pas şi se uită prudent pe după colţ. 

Tunelul se deschidea în ceea ce părea a fi o magazie 
uriaşă, luminată doar de flăcările câtorva vase cu jăratic şi 
ale torţelor aşezate în suporturile fixate pe pereţi. În faţa 
tunelului, podeaua era un amestec de pietre. La început 
Cato crezu că acel spaţiu fusese probabil construit, dar apoi 
îşi dădu seama că era o peşteră naturală care fusese lărgită 
de mâna omului. Pereţii păreau a fi tăiaţi în piatră, din loc în 
loc, pentru a-i mări dimensiunea. Torţele de interior, din 
suporturile lor de fier, ofereau destulă lumină cât să 
distingă detaliile. Movile uriaşe de saci cu grâu fuseseră 
îngrămădite la capătul îndepărtat şi se întindeau pe mai 
bine de jumătate din lungimea peşterii, cam o sută de paşi 
lungime pe patruzeci lăţime. Într-o parte, o scară largă 
ducea până la un pervaz, în spatele căruia se afla un pasaj 
cu pereţi din cărămidă, care se înclina în sus, în umbre. 

La capătul apropiat al peşterii se aflau câteva mese şi 
bănci, pe care erau aşezaţi vreo treizeci sau patruzeci de 
bărbaţi. Mai erau şi câteva femei, în tunici scurte, care abia 
dacă le ajungeau sub fese. Chipurile le erau pudrate cu alb 
şi fard de ochi negru fusese aplicat cu lipsă de rafinament 


în jurul ochilor. Într-o parte se afla o masă mai lungă decât 
celelalte. În capul ei stătea Cestius, cu o fată roşcată, 
plinuţă, aşezată în poală, jucându-se cu degetele unei mâini 
prin buclele lui, în timp ce el o strângea de sânul care îi 
atârna liber din tunică. Bărbaţii din banda lui, cu înfăţişarea 
cea mai dură, stăteau în apropiere, bând şi râzând cu 
căpetenia lor. 

Cato îi făcu semn lui Macro să i se alăture. 

— Ce au impresia că sărbătoresc? şopti Macro după ce 
văzu scena. 

— “Tu ce crezi? Stau pe un munte de grâu într-un oraş 
aflat în pragul înfometării. O să dea lovitura cea mare. Sau 
cineva o va face, iar ei îşi vor primi partea. 

Continuară să privească în linişte pentru un timp, după 
care Macro vorbi iar. 

— Cred că le putem face faţă. Majoritatea sunt înarmaţi 
cu pumnale. Sunt şi câteva săbii, bâte şi topoare pe acolo. 
Arată destul de fioroşi, dar au băut ceva vin şi asta le va 
micşora abilitatea de a lupta. 

Cato îi scrută pe oamenii din peşteră. Era de acord cu 
evaluarea prietenului său, dar tot vor fi depăşiţi numeric de 
Cestius şi banda sa. Ar fi fost prudent ca Narcissus să afle 
despre grânele din peşteră, în caz că lupta se întorcea 
împotriva lor. 

— În regulă, o s-o facem. Dar vom trimite unul din 
oameni înapoi pentru a-i raporta lui Narcissus. În caz că se 
întâmplă ceva. 

Macro ridică din umeri. 

— Dacă tu crezi că e necesar... Din cauza nenorociţilor 
ăstora a trebuit să-mi petrec noaptea bălăcindu-mă în 
rahat. Nu prea am chef să fiu milostiv. 

— Totuşi, vom trimite un om înapoi. 

Se traseră după colţ şi Cato arătă din nou spre tunel, 
unde lumina care strălucea indica poziţia lui Septimus şi a 
gărzilor germanice. 


— Adu-i aici, dar asigură-te că vin încet şi uşor şi că îşi 
sting torţele. Suntem depăşiţi numeric şi avem nevoie de 
avantajul surprizei. 

Macro clătină din cap, apoi se răsuci pentru a-şi croi 
drum înapoi spre tunel. Cato îl privi pentru puţin timp şi, 
apoi, se întoarse la colţ. Se uită la Cestius, hotărât să îl 
prindă viu pe căpetenia bandei. Nu va fi uşor reflectă el. 
Cestius era un ucigaş cu un fizic impresionant şi era sigur 
că va lupta până la moarte. Chiar şi aşa, doar Cestius putea 
răspunde întrebărilor care îl chinuiseră pe Cato de când se 
încleştaseră în ambuscada din Forum. 

Apropierea lui Macro şi a celorlalţi oameni fu anunţată de 
uşorul hârşâit al paşilor şi Cato se întoarse la timp să vadă 
cum ultima sclipire portocalie din tunel pâlpâi când ultima 
torţă fu stinsă. Oamenii apărură din întuneric şi Macro le 
făcu semn să se desfăşoare pe ambele părţi. Barbarii se 
târâră în linişte şi îşi ocupară locurile, ascunzându-se în 
spatele pietrelor. Îşi scoaseră săbiile din teacă cât de încet 
putură, apoi luară poziţia de luptă, aşteptând ordinul de 
atac. Cato se trase înapoi în gura tunelului şi schiţă în grabă 
raportul pentru Narcissus. Germanicul desemnat pentru 
această sarcină clătină din cap atunci când Plautus îi 
traduse, după care îi dădu omului cutia sa cu iască şi una 
dintre torţele stinse. Bărbatul se întoarse pentru a-şi găsi 
drumul prin întuneric. O clipă mai târziu, se văzu ceva 
pâlpâind, când torţa scoase scântei, apoi din nou, după o 
scurtă pauză, şi după aceea strălucirea constantă care 
creştea în întuneric. Dispăru repede, în timp ce omul se 
îndepărta prin tunel. 

Cato se furişă în faţă, pentru a i se alătura lui Macro, care 
se ascunsese în spatele unui bolovan mare, aflat în mijlocul 
şirului de barbari. Cato inspiră adânc pentru a-şi calma 
nervii şi apoi îşi întări strânsoarea pe mânerul sabiei. 

— Pregătit? 

— Aşa cum voi fi întotdeauna. Să punem mâna pe ei. 


Cato îşi încordă membrele, aruncă o privire în stânga şi 
în dreapta, văzând că restul oamenilor îl priveau 
concentrați. Apoi inspiră şi strigă: 

— După mine! 


CAPITOLUL 27 


Când sunetul aruncă ecouri din pereţii peşterii, Cato sări 
peste pietrele din faţa lui şi alergă spre bărbaţii şi femeile 
de la mese. Macro scoase un răget asurzitor, care fu 
acoperit instantaneu de strigătele sălbatice ale 
germanicilor care atacau. Râsul şi vorbăria de beţivani ale 
lui Cestius şi ale oamenilor săi încetară brusc, pe când 
aceştia se holbau la intruşii bărboşi care alergau spre ei, cu 
săbiile scoase, urlând strigăte de război barbare. Pentru o 
clipă, Cestius şi ciracii săi fură prea uluiţi ca să se poată 
mişca. Apoi vraja se rupse şi Cestius o azvârli din poală pe 
femeie şi sări în picioare, scoţându-şi sabia scurtă în timp ce 
se mişca. 

— Pe toţi zeii! Nu staţi degeaba acolo! Luaţi-vă armele şi 
puneţi mâna pe ei! strigă el. 

Cato ataca în direcţia lui Cestius, care era vizibil peste 
capetele oamenilor săi, când un bărbat voinic, cu trăsături 
întunecate şi braţe păroase, îi ieşi în cale, rotind o bâtă 
grea, ţintuită cu cuie. Scrâşnind din dinţi, bărbatul legănă 
ciomagul într-un arc sălbatic înspre creştetul lui Cato. 
Capătul bâtei, cu ţepuşele sale letale, şuieră prin aer şi Cato 
se aplecă, în timp ce arma trecea vâjâind la câţiva 
centimetri de scalpul său. Bărbatul mormăi când mânerul 
bâtei îi atinse celălalt umăr cu putere. Cato împunse cu 
sabia în sus, într-un unghi din care reuşi să-i sfâşie tunica şi 
să-i deschidă muşchii care îi căptuşeau coastele. În loc să se 
dea înapoi surprins şi îndurerat, aşa cum se aşteptase Cato, 
bărbatul urlă de furie, cu simţurile amorţite de băutură. Îşi 
clătină bâta invers, cu multă răutate. De data aceasta, Cato 
se dădu în spate, ieşind din raza ei de acţiune, şi capătul îi 
trecu pe lângă faţă şi se opri în capul unuia dintre 
camarazii bărbatului care se împleticea în faţă, ameţit de 
băutură, pentru a intra în luptă. Ciomagul îl lovi cu toată 
greutatea şi, cu un zgomot de ou zdrobit de un perete, 


vârfurile cuielor pătrunseră prin piele şi oase şi intrară 
adânc în creierul omului. Capul i se dădu într-o parte, apoi 
se prăbuşi, trăgând bâta în jos după el. 

Cu o înjurătură mânioasă, camaradul său smuci violent 
mânerul bâtei, încercând să o elibereze, dar tot ce reuşi să 
facă fu să clatine capul victimei încoace şi încolo, într-o 
manieră dezgustătoare. Bărbatul mişca furios din maxilare, 
iar ochii i se bulbucară când sângele şi creierul împroşcară 
din rănile sale. Cato se năpusti în faţă şi îl înjunghie pe omul 
înarmat cu bâta, adânc în pântec. Îşi smulse sabia pentru a 
o elibera, îl aruncă într-o parte, apoi îşi continuă drumul, 
uitându-se printre siluetele care se luptau pentru a-l găsi pe 
Cestius. Flăcările vaselor cu jăratic aruncau umbre 
sălbatice în timp ce oamenii se luptau, iar aerul era plin de 
bubuitul, zăngănitul şi răsunetul săbiilor. Era dificil să 
distingi trăsăturile oamenilor în aceste condiţii şi doar 
bărbile şi statura barbarilor îl făceau să deosebească o 
tabără de alta. La stânga sa, Cato îl putea auzi pe Macro 
undeva în apropiere, urlând la inamicii săi, în timp ce-i 
ataca pe cei din jurul său cu sabia. 

Cato prinse cu coada ochiului licărirea metalului, în 
dreapta sa, şi se întoarse pentru a vedea un bărbat care îl 
ataca furios cu un pumnal pe care îl ţinea ridicat. Chipul îi 
era deformat de un strigăt sălbatic de luptă, iar barba sa 
neîngrijită se zburlise. Cato îşi legănă sabia şi pară lovitura. 

— Prostule! strigă la individ. Eu sunt de partea ta. 

Bărbatul, pe care îl luase drept unul dintre germanici, 
mârâi ursuz nişte scuze în latină, apoi ochii i se măriră 
instantaneu, chiar în momentul în care şi Cato îşi dădu 
seama de greşeala sa. Vinul îi încetinise reacţiile celuilalt 
bărbat, iar Cato lovi primul, pocnindu-l pe oponentul său cu 
mânerul sabiei în nas, care pârâi cu un sunet înfundat. Cu 
sângele şiroindu-i pe faţă, omul se dădu înapoi, se împiedică 
de o bancă şi căzu, lovindu-se cu capul de marginea uneia 
dintre mese şi muri pe loc. Cato trecu mai departe, 
împingându-se printre oamenii prinşi în dueluri sălbatice, 


căutându-l pe Cestius. Urmară nişte zdrenţe agitate brusc, 
când cineva se lovi de el, cu un țipăt ascuţit. Cato absorbi 
lovitura şi se uită în jos, unde văzu o femeie grasă şi scundă, 
cu păr negru, încâlcit, care îl bătea în piept cu pumnii 
încleştaţi. În clipa în care îşi dădu seama că el se uita în jos 
la ea, îl zgârie pe obraz cu unghiile. Cato simţi o senzaţie de 
usturime când îi dădu sângele şi, în mod instinctiv, îşi propti 
genunchiul în pieptul ei şi apoi lovi cu putere. Femeia zbură 
înapoi şi se lovi de unul dintre membrii bandei, cu un mârâit 
adânc, apoi rămase fixată locului de sabia care îi intrase 
prin spate şi îi ieşise prin abdomen şi prin tunica ei, maro 
de murdărie. Bărbatul îi aruncă trupul în faţă cu mâna 
stângă şi îşi eliberă sabia apoi împunse cu lama însângerată 
spre faţa lui Cato. Ceea ce îi lipsea în arta de a mânui sabia, 
era compensat de forţa brută, iar încercarea lui Cato de a 
para lovitura nu făcu decât să o abată de la faţa lui. Chiar şi 
aşa, muchia lamei îl tăie prin vârful urechii. 

— Nenorocitule! strigă Cato înfuriat. Scrâşni din dinţi şi 
se aruncă în faţă, strângându-şi mâna stângă în pumn, 
nimerindu-l pe adversarul său direct în falcă. Fusese o 
lovitură puternică şi ar fi ameţit un om obişnuit. Dar cei 
care îl însoțeau pe Cestius fuseseră aleşi pentru duritatea şi 
forţa lor. Erau bărbaţi din mahalalele Romei, unde fie 
învăţai să vorbeşti cu pumnii, fie erai aruncat în canal. 
Capul i se dădu pe spate, apoi bărbatul se îndreptă şi-i râse 
în faţă lui Cato. Expresia lui se schimbă brusc, într-una de 
surpriză nedumerită, când privi în jos şi văzu că sabia lui 
Cato îl străpunsese într-o parte, chiar sub coaste. Cato 
răsuci lama într-o parte, apoi în cealaltă, înfigând-o în 
organele vitale ale bărbatului. Fiecare mişcare trezi un 
geamăt adânc, agonizant, pe buzele omului. Apoi Cato 
smulse sabia şi o scoase afară, într-o revărsare întunecată 
de sânge. 

Agonia rănii sale mortale părea că doar îl înfuriase şi mai 
tare pe bărbat, care se aruncă asupra lui Cato şi amândoi 
căzură pe o masă, impactul smulgându-le săbiile din mâini. 


Chipul bărbatului se afla la doar câţiva centimetri de cel al 
lui Cato; respiraţia sa acră duhnea a vin ieftin şi a carne 
prăjită. O mână îşi croia drum înspre pieptul lui Cato şi el îşi 
dădu seama că bărbatul îi căuta gâtlejul. Cato apucă mâna 
şi încercă să o dea la o parte, dar adversarul său era mult 
prea puternic pentru el, iar Cato simţi cum degetele îl 
strângeau nemilos de gât. Era vag conştient de o umezeală 
călduţă, peste stomac şi piept, în timp ce sângele bărbatului 
şiroia din rană. Cato îi apucă mâna, dar aceasta se strânse 
şi mai tare, iar el simţi că ochii îi ies din orbite şi un văl de 
un roşu întunecat i se aşterne peste privire. 


La vreo şase metri distanţă, Macro se lupta cu alt om de- 
al lui Cestius, fiecare apucând de încheietura mâinii în care 
celălalt îşi ţinea sabia, într-un test mortal de forţă. Ochii li 
se întâlniră şi banditul scoase un sunet, pe jumătate mârâit, 
pe jumătate râs, când îşi încordă muşchii şi simţi că braţele 
lui Macro începeau să cedeze. 

— Asta e tot ce poţi? rânji bărbatul. 

— Nu chiar, îi scuipă Macro înapoi. Încearcă asta! 

Îşi dădu capul pe spate şi, cu o lovitură sălbatică, îi trase 
un cap drept în faţă. Era o tactică pe care o mai folosise de 
câteva ori înainte, în bătălii şi încăierări, dar rareori fără a 
purta coif. Când craniile li se ciocniră cu putere, maxilarul 
celuilalt bărbat se închise brusc în urma impactului, iar 
dinţii îi muşcară adânc din limbă. Macro simţi o durere 
ascuţită, pătrunzătoare, prin frunte. Capul i se învârtea 
oribil. 

— Pe zei, ce doare... gemu el. 

Apoi, simțind că strânsoarea adversarului său slăbise, 
Macro îl împinse în spate, îşi smulse braţul în care ţinea 
sabia pentru a-l elibera, apoi înfipse lama în gâtul 
oponentului său. Banditul se prăbuşi în genunchi cu sângele 
ţâşnindu-i din rană. Macro îl lovi şi acesta căzu la pământ. 
Se uită în jurul său. Lupta se răspândise pe toată suprafaţa 
peşterii şi câteva trupuri zăceau pe podea sau întinse pe 


mese şi bănci. Cestius schimba lovituri de sabie feroce cu 
unul dintre barbari, în timp ce Septimus tocmai îl termina 
pe un bărbat musculos, dându-i o lovitură în inimă. Macro 
simţi un junghi de nelinişte când nu văzu nici urmă de 
prietenul său. Apoi observă două siluete care se luptau pe o 
masă, la o mică distanţă de el. Bărbatul de deasupra era 
unul dintre membrii bandei lui Cestius. Macro abia dacă 
putea distinge faptul că persoana de dedesubt era un 
bărbat înalt şi zvelt şi că picioarele lui lătăreţe loveau 
disperate, în timp ce încerca să se elibereze. 

— Nu iar, bombăni Macro în sinea lui, pe când alerga să-l 
salveze pe Cato. 

Când îşi făcu loc pe lângă unul din oamenii lui Plautus, 
Macro văzu că Cestius tocmai îşi folosea sabia pentru a-i 
zdrobi ţeasta luptătorului germanic, tăind prin os şi creier. 
Cestius îşi smulse sabia cu o smucitură plină de răutate, 
apoi se retrase un pas pentru a cerceta repede încăierarea. 
Cu o încruntătură amară se întoarse şi o luă la fugă spre 
baza scării care ducea în sus, către tunel. 

— Fir-ar să fie, scrâşni din dinţi Macro plin de frustrare. 

Se afla încă la vreo trei metri de Cato şi acum câteva 
trupuri angajate într-o luptă îi blocaseră calea. Cato trebuia 
salvat, dar, în egală măsură, Cestius nu putea fi lăsat să 
scape. Apoi Macro îl zări pe centurionul Plautus care tocmai 
îl tăiase pe unul dintre bărbaţii aflaţi de cealaltă parte a 
mesei unde era țintuit Cato. 

— Plautus! strigă Macro. 

Capul centurionului se întoarse fulgerător într-o parte şi 
Macro arătă cu mâna spre Cato. 

— Ajută-l! 

Plautus se uită spre masă şi clătină din cap, iar Macro se 
îndepărtă imediat de învălmăşeală şi alergă după Cestius. 
Căpetenia bandei trecuse de zona unde se aflau mesele şi 
băncile şi acum traversa podeaua deschisă a peşterii. 
Ajunse la baza scării, îşi vâri sabia în teacă şi sări pe a doua 
treaptă. Mâinile lui apucară una dintre barele solide din 


lemn de deasupra şi începu să se caţere iute pe scară cu 
agilitate şi deja se afla la o distanţă destul de mare când 
Macro ajunse la baza scării. Cizmele lui Cestius se târau 
peste marginea de deasupra ultimei trepte când Macro 
începu să urce după el. Se căţărase vreo şase metri când 
simţi că scara se clatină sub strânsoarea lui. Se agăţă de ea 
instinctiv şi privi în sus. Cestius se ivi deasupra. Începuse să 
împingă scara departe de margine. Pentru o clipă, Macro 
crezu că unghiul în care era sprijinită scara nu era destul 
de ascuţit pentru a-i permite lui Cestius să o împingă, dar 
bărbatul ridică o cizmă şi o lovi cu toată puterea. Scara se 
legănă şi, pentru o clipă, păru că se stabilizează, după care 
căzu încet în peşteră, trăgându-l pe Macro odată cu ea. 


Ceaţa roşiatică aproape că acoperise ochii lui Cato, în 
timp ce îl privea în faţă pe cel care îl sugruma. O spumă de 
salivă însângerată se formase pe buzele acestuia, de la 
limba pe care şi-o muşcase, prelingându-i-se lui Cato pe 
barbă. Presiunea pusă pe gâtlejul lui Cato era cumplită şi, 
cu ultimele puteri, Cato îşi repezi în sus genunchii şi 
cizmele şi-l lovi pe bărbat în faţă cu mâna stângă cât de tare 
putu, iar şi iar şi iar. Chiar pe când se lupta, o mică parte 
din mintea sa părea că priveşte la el însuşi de undeva de 
sus, cu un regret profund la ruşinea de a muri în peşteră, 
ucis de un escroc de cea mai joasă speţă, în timp ce puţea a 
rahat. Nu prea era un sfârşit demn de un soldat decorat 
care voia să se căsătorească cu fiica unui senator. La acest 
gând, inima i se umplu de dor după lulia şi de hotărârea de 
a nu muri acolo, în acea peşteră. Încordându-şi muşchii 
gâtului şi apăsând cât putea de tare maxilarul în jos, Cato 
renunţă să-l mai strângă de mână pe bărbat şi îl împunse cu 
degetele în ochi cât putu de tare. 

Adversarul său urlă de furie şi de durere, stropind faţa lui 
Cato cu sânge, dar nu îşi slăbi strânsoarea. Presiunea care 
ameninţa să-i facă să explodeze capul lui Cato se amplifică 
pentru o clipă şi bărbatul strânse din ochi. Apoi dispăru, iar 


greutatea care îl apăsa pe piept se ridică brusc. Clipind, 
Cato îl văzu pe atacatorul său în braţele păroase ale lui 
Plautus. Cu o răsucire sălbatică, ofiţerul îi frânse gâtul cu o 
trosnitură zgomotoasă, apoi îi aruncă trupul pe jos cu un 
„Ha!” triumfător, după care îl ridică pe Cato de pe masă şi îl 
puse pe picioare. 

Cato clătină din cap în semn de mulţumire, apoi se 
cutremură. Îşi duse mâna la gât şi îl atinse cu blândeţe. 
Dură un timp până când ceața întunecată i se ridică de pe 
ochi şi până când îi trecu ameţeala care îi dădea senzaţia de 
greață. Imediat ce Plautus văzu că era în stare să se 
descurce singur, se întoarse şi se avântă iar în învălmăşeală. 

O privire rapidă aruncată prin peşteră fu suficientă 
pentru Cato, care putu vedea că oamenii lui Cestius 
pierdeau lupta. Majoritatea se aflau la pământ, la fel şi 
câţiva barbari şi două dintre femei. Alţi trei se retrăseseră 
într-un colţ şi se agăţau unul de celălalt îngroziţi, în timp ce 
priveau. O femeie, mai solidă şi mai curajoasă decât 
însoţitoarele ei, stătea cu pieptul dezgolit, cu o sabie într-o 
mână şi un pumnal în cealaltă, în timp ce striga ascuţit la 
cei doi germanici care rânjeau şi care se îndreptau spre ea. 
Cato o recunoscu ca fiind femeia care stătuse în poala lui 
Cestius, cu puţin timp înainte. Unul dintre barbari îşi cobori 
sabia plin de dispreţ şi îşi dezveli propriul piept, apropiindu- 
se de ea. Ţipetele ei încetară, iar ea ţâşni în faţă, cu sânii 
legănându-se, încercând să îl înjunghie. Germanicul se 
dădu sprinten la o parte cu un râset puternic şi o plesni 
peste fund când ea rată. În schimb, ea se întoarse repede şi 
îi înfipse sabia într-o parte şi apoi ridică cealaltă mână şi îi 
lovi cu pumnalul în gât. Râsul barbarului îi muri pe buze şi 
apoi se transformă într-un gâlgâit aspru, în timp ce cu mâna 
încerca să oprească sângele care îi curgea din gât. 

— Gunoi barbar! ţipă ea. Mori, porcule! 

Acestea fură şi ultimele ei cuvinte, căci celălalt germanic 
o străpunse cu o lovitură brutală care o dădu câţiva paşi 


înapoi, înainte să cadă pe spate, în timp ce lama sabiei îi 
sfâşia pântecul. 

Cato îşi întoarse privirea, căutându-l pe Cestius. 
Căpetenia nu se număra printre cei aflaţi încă în picioare. 
Atunci, îl observă pe Macro care se ridica de pe jos, într-o 
parte a peşterii, luptându-se să se elibereze de scara care 
căzuse peste el. Urmă o mişcare pe marginea de deasupra 
şi Cato văzu silueta inconfundabilă a lui Cestius, conturată 
de strălucirea unei torţe care pâlpâia la intrarea în tunel. 
Apoi bărbatul se întoarse şi smulse torţa din suport, după 
care intră în pasaj. Cato îi dădu rapid ordin lui Plautus să 
rămână în peşteră pentru a păzi intrările, până când puteau 
trimite după mai mulţi oameni care să apere grânele. 

Până când Cato i se alătură prietenului său, Macro se 
ridicase din nou în picioare, trântind scara la locul ei. Privi 
în jur când auzi paşii lui Cato şi observă zgârieturile jupuite 
şi urmele de degete din jurul gâtului acestuia. 

— Încă mai eşti în stare să lupţi, băiete? 

— Da, croncăni Cato şi se cutremură de durere. 

Arătă în sus spre scară. 

— Da, clătină Macro din cap. Hai să mergem după 
nemernic. 

Cu Macro în faţă, urcară scara şi păşiră pe marginea de 
sus. O strălucire palidă, portocalie, care venea de la torţa 
lui Cestius era încă vizibilă în tunel, iar ei alergară mai 
departe, zgomotul paşilor lor aruncând ecouri din ziduri. 
După câţiva paşi, tunelul începea să urce, continuând în 
linie dreaptă, astfel încât îl puteau vedea pe Cestius la ceva 
distanţă în faţa lor, scos în evidenţă de strălucirea torţei pe 
care o ţinea sus şi în faţa lui. Apoi tunelul începu să 
cotească spre dreapta şi să se turtească şi, pentru o clipă, 
îşi pierdură din vedere prada şi alergară mai departe 
orbeşte. Din fericire, tunelul fusese mult folosit, iar podeaua 
era netedă şi fără obstacole. Dând colţul, îl zăriră iarăşi pe 
Cestius, pe când acesta se apropia de o mică uşă, aflată la 
capătul pasajului. Căpetenia bandei se opri şi aruncă o 


privire înapoi. Imediat ce auzi paşi în urma lui, se aplecă 
pentru a trece de uşă şi apoi se auzi un hârşâit ascuţit, când 
acesta începu să se închidă. 

— Fir-ar să fie! mormăi Macro, forţându-şi picioarele şi 
mai tare, cu Cato gâfâind la mică distanţă în spatele său. În 
faţă, balamalele învechite ale uşii scârţâiau, protestând, în 
timp ce partea de jos a cadrului zgâria pietrişul fin care se 
adunase pe pragul din piatră, de-a lungul anilor cât uşa 
fusese lăsată deschisă. Chipul lui Cestius se putea vedea la 
flacăra torţei sale, încordat şi disperat, pe când îşi proptise 
umărul musculos în uşă. Deja o închisese pe jumătate şi 
acum uşa părea că se mişcă mai uşor, iar Macro şi Cato 
sprintară spre el. Rămăsese o deschizătură nu mai mare de 
cincisprezece centimetri, iar Macro lovi marginea uşii, 
împingând-o puţin în spate. Cato se aruncă spre lemnul 
învechit, alături de Macro, apoi căută cu cizmele un punct 
de sprijin pe podea. Tunelul se umpluse cu sunetele scoase 
de cei trei bărbaţi care se încordau de o parte şi de alta a 
uşii şi, pentru o clipă, Cestius păru să cedeze teren. Apoi 
scoase un şuierat ascuţit şi se propti cu toată greutatea în 
uşă şi începu să o închidă iar. 

Macro se întinse după mânerul pumnalului şi îl scoase 
afară. Deschizătura era deja mai mică de treizeci de 
centimetri, dar el îşi strecură braţul prin ea, îl roti şi 
înjunghie acolo unde bănuia că trebuia să se afle Cestius. 
Lama se prinse într-un pliu al pânzei, iar Macro lovi din 
plin, sfâşiind carnea de dedesubt. Se auzi un urlet de 
durere din cealaltă parte a uşi şi presiunea slăbi. 

— Împinge! Împinge-l pe nenorocit! strigă Macro şi lovi 
din nou, rată şi apoi îşi trase mâna înapoi pentru a forţa 
uşa. Aceasta cedă treptat. L-am prins! 

Dintr-odată, uşa se dădu la o parte şi Macro căzu în 
genunchi. Instinctiv, îşi trase toată greutatea pe o parte, 
izbindu-se de marginea tunelului, anticipând lovitura lui 
Cestius. Dar conducătorul bandei o luase la fugă iar, 
grăbindu-se de-a lungul încăperii joase aflate de cealaltă 


parte a uşii. Aerul mirosea a umed şi a mucegai şi, la flacăra 
torţei lui Cestius, Cato putu vedea că pereţii din piatră erau 
acoperiţi cu nişte creşteri murdare. Macro sări înapoi în 
picioare, iar Cato trecu pe lângă el alergând, apoi îl 
urmăriră pe Cestius pe sub o arcadă joasă aflată în partea 
îndepărtată a încăperii şi ieşiră apoi în spaţiul din spatele 
acesteia. Era o magazie lungă, plină cu stâlpi din lemn 
abandonaţi, cercuri din metal, grămezi umede de piele 
veche năpădită de mucegai şi ceea ce păreau roţile rupte 
ale unui car. Cestius se strecură printre grămezile de 
resturi, îndreptându-se către ieşirea aflată la celălalt capăt 
al încăperii. Cu un mormăit, Macro se înghesui prin arcadă 
alături de Cato. Aruncă o privire rapidă, curioasă, prin jur, 
în timp ce porniră pe urmele lui Cestius. Un fel de potecă 
fusese croită printre resturi şi, cu un sentiment efemer de 
satisfacţie, Cato văzu că începuseră să se apropie. Cestius 
se afla la doar vreo zece metri în faţa lor, când trecu prin 
intrarea magaziei şi începu să urce nişte scări înguste, care 
se ridicau în unghi drept. Cato şi Macro respirau precipitat 
când ajunseră la trepte şi alergară pe ele în sus, sărind câte 
două deodată. 

În capăt, ieşiră într-o cameră boltită, uriaşă, care se 
întindea într-o uşoară curbă pe ambele laterale. Încăperea 
avea aproape treizeci de metri în lungime, iar peretele 
îndepărtat era străpuns de arcade care se ridicau la şase 
metri înălţime. Podeaua era acoperită cu nisip, care se 
întindea mai departe de arcade, într-un spaţiu deschis vast, 
care se desfăşura în întuneric. Cestius alergă spre cea mai 
apropiată arcadă, împrăştiind nisip în goana sa. 

— Haide! îndemnă Cato. 

Alergară în continuare, cu inimile bătând cu putere şi 
muşchii arzând din pricina efortului. Trecură prin arcadă şi 
ieşiră afară, la lumina stelelor. 

— Pe toţi zeii! gâfâi Macro. Suntem în Marele Circ. 

Pe ambele părţi, nisipul se întindea spre masa întunecată 
a tribunelor spectatorilor aflate de o parte şi de alta. În faţa 


lor se ridica insula centrală, cu variatele ei statui şi cu 
platformele oficialilor. Când se desfăşurau cursele de care, 
acest spaţiu vast se umplea de strigătele asurzitoare a două 
sute de mii de glasuri, care aclamau frenetic echipele 
favorite. Acum nu era decât o nemişcare ciudată şi imensă, 
iar Cato simţi că i se face pielea de găină, în timp ce 
continua să îl urmărească pe Cestius de-a lungul nisipului 
pistei de curse, netezit cu grebla. 

— Trebuie să îl prindem înainte să ajungă în capătul 
opus, îi strigă Macro. Dacă iese în stradă pe intrarea 
publică, îl vom pierde. 

Cato clătină din cap şi îşi forţă mai departe membrele 
obosite. Apoi, chiar atunci când Cestius trecu paralel cu 
platforma ridicată a lojii imperiale, se împiedică şi căzu cu 
capul înainte. Torța îi sări din mână şi lovi pământul într-un 
ropot de scântei. Se ridică însă în picioare repede, apucă 
torţa, dar fu suficient ca Macro şi Cato să îl ajungă din 
urmă, cu săbiile scoase din teacă. Macro o luă pe o latură, 
iar Cato pe cealaltă, lăsându-se în jos, pregătiţi să lovească, 
în timp ce respirau din greu în aerul rece al nopţii. Cestius 
realiză că drumul spre intrarea publică îi era blocat şi dădu 
înapoi, spre baza lojii imperiale, cu sabia scoasă. 

— Renunţă, zise Cato. Nu mai poţi scăpa acum. 

— Nu? Banditul îşi umezi buzele uscate. Hai să vedem 
dacă voi doi sunteţi în stare să mă învingeţi, nu? 

— Pe toţi zeii, dar tare mai eşti plin de tine, mârâi Macro. 
Dacă-ţi vâr un băț în fund o să te dezumfli într-atât încât o 
să ajungă să te înmormânteze într-un degetar. Se bătu cu 
sabia peste palma mâinii stângi. Vino, atunci, ticălos 
arogant! 

— Opreşte-te. Cato ridică o mână. Îl vreau viu. Cestius, 
aruncă sabia! 

— Nicio şansă! Cestius mârâi şi păşi în faţă repede, 
legănând torţa într-un arc, astfel încât aceasta ardea 
puternic pe când vâjâia pe lângă Cato şi Macro, obligându-i 


să se dea înapoi un pas. Se încruntă dintr-odată. Vă 
cunosc... Sunteţi pretorienii de la han. Şi... 

Amintirea sa fulgurantă fu întreruptă de nişte strigăte 
care veneau dinspre porţile de start, pe unde ieşiseră ei din 
magazii. Câteva siluete tropăiau de-a lungul nisipului spre 
ei. Personal şi oficiali care lucrează la circ, presupuse Cato, 
care veneau să investigheze tulburările. Cato arătă spre ei 
cu mâna. 

— Nu poţi scăpa. Dacă lupţi cu noi, vei muri. Dacă 
renunţi, s-ar putea să fii cruțat. 

— Nu sunt prost, pretorianule. Ştiu ce soartă mă 
aşteaptă. Cestius se ghemui, cu sabia şi torţa ridicate, 
pregătit de luptă. Nu voi renunţa cu umilinţă. Dacă mă 
vreţi, atunci va trebui să mă ucideţi mai întâi... înainte să vă 
ucid eu! 

Ţâşni în faţă, rotindu-şi torţa înspre Macro, apoi se 
întoarse rapid spre Cato pentru a-l lovi cu sabia. În timp ce 
Macro se retrăgea din faţa arcului de foc, Cato rămase pe 
poziţie şi pară atacul, apoi răspunse cu o fentă care îl forţă 
pe Cestius să îşi retragă sabia şi să o ţină aproape de el, 
pregătit să-l contraatace pe Cato. Atunci, Cato ridică sabia 
şi îl privi pe adversarul său, observând pata închisă de 
sânge din umărul drept al tunicii lui Cestius, acolo unde 
Macro îl înjunghiase pe când se luptau pentru a câştiga 
controlul asupra uşii aflate la capătul tunelului. Vârful sabiei 
uriaşului tremura, întrucât rana îi provoca spasme în umăr. 
Cato păşi în faţă şi fentă spre dreapta, apoi tăie pe sub lama 
lui Cestius şi îl înjunghie în stânga. Era un atac simplu, 
menit să testeze reacţiile celuilalt bărbat mai degrabă decât 
să îl rănească. Cu o mişcare disperată, Cestius îi dădu sabia 
la o parte şi se retrase mai aproape de baza lojii imperiale, 
care se afla la doar câţiva metri în spatele lui. Cestius abătu 
asupra lor o ploaie de scântei de la torţă, apoi atinse cu 
călcâiul peretele solid din spatele său. Nu mai avea loc de 
manevră, iar Cato simţi că urma să reacționeze în unicul fel 
în care îi mai rămânea acum, respectiv un atac sălbatic. 


— Ai grijă, Macro. 

— Nu te teme, îi cunosc pe cei ca el, răspunse acesta fără 
să-şi dezlipească ochii de la Cestius. 

Personalul circului ajunsese mult mai aproape acum şi 
unul dintre ei strigă. 

— Hei! De-a ce credeţi că vă jucaţi aici, păcălicilor? Nu 
aveţi voie înăuntru. Duceţi-vă afurisita de luptă în altă 
parte. 

— Tacă-ţi fleanca! strigă Macro. Suntem pretorieni. Făcu 
un semn cu sabia. Acela este un criminal şi un trădător pe 
care l-am urmărit. Acum, fie ne ajutaţi să îl prindem, fie veţi 
răspunde în faţa împăratului. 

— Minte! strigă Cestius. Sunt hoţi. Au încercat să mă 
jefuiască şi m-au urmărit până aici. Salvaţi-mă şi o să vă 
recompensez. 

Oficialii se opriră la mică distanţă de locul confruntării, 
neştiind pe cine să creadă. Cu el şi Macro duhnind a dejecţii 
şi purtând tunici murdare, Cato se temea că obligaţia de a 
face dovada nevinovăţiei apăsa pe umerii lor. Nu puteau 
risca nicio întârziere. Trase aer adânc şi strigă. 

— Acum, Macro! Pune mâna pe el! 

Cu un răget, Macro ţâşni cu sabia ridicată şi pregătit să 
lovească, în timp ce Cato atacă din cealaltă parte. Cestius 
încercă să pareze sabia lui Macro cu torţa, dar băţul care 
ardea fu dat la o parte şi aruncat pe nisip. Macro se repezi, 
lovindu-l pe Cestius cu umărul şi trimiţându-l cu zgomot în 
perete. O clipă mai târziu, Cato lovi braţul în care Cestius 
ţinea sabia, tăind muşchii până la os, afectându-i 
tendoanele, astfel că degetele celuilalt bărbat eliberară 
arma. Inspirația de moment a lui Cato îl duse mai departe; 
îl lovi pe Cestius într-o parte, iar sabia pătrunse în pântecul 
uriaşului cu o bubuitură umedă. Cestius scoase un grohăit 
exploziv, iar trupul îi deveni rigid pentru o clipă, după care 
căzu, picioarele îi cedară, apoi se prăbuşi în nisip. Macro şi 
Cato se retraseră şi îl priviră prudenţi, dar Cato văzu, la 


lumina torţei care încă mai ardea pe locul unde căzuse, că 
rana lui Cestius era mortală. 

Se aplecă pentru a ridica sabia conducătorului bandei, pe 
care o aruncă într-o parte, unde nu mai putea fi ajunsă, 
înainte să îşi bage propria sabie în teacă. Macro îşi păstră 
sabia în mână şi merse pentru a-i confrunta pe ceilalţi 
bărbaţi, care priveau în tăcere. 

— Voi, daţi-vă înapoi! 

Nu fu nevoie să repete, iar Cato îl lăsă pe Macro să-i 
supravegheze în timp ce el îşi concentră atenţia asupra lui 
Cestius. Uriaşul era rezemat de perete, cu picioarele întinse 
în faţă şi mâinile strânse peste rana pe care o primise într-o 
parte. Pentru o clipă ţinu ochii strâns închişi, apoi îi 
deschise şi zâmbi amar spre Cato. 

— V-am zis că trebuie să mă ucideţi, zise el încet. 

Închise iar ochii. 

— Cestius. Cato se aplecă şi îi zgudui umărul. Cestius! 

Ochii uriaşului se deschiseră. 

— Nu poţi lăsa un om să moară în linişte? 

— Nu, răspunse Cato aspru. Nu până ce nu-mi răspunzi 
la nişte întrebări. 

— Nemernicule! 

Cato îşi scoase pumnalul şi îl ridică pentru ca banditul să 
îl poată vedea. 

— Poate fi foarte dureros dacă refuzi să vorbeşti sau 
poate fi rapid şi lipsit de durere dacă vei coopera. 

— Sunt pe moarte. Ce importanţă mai are? 

Cato zâmbi cu răceală. 

— Chiar vrei să afli? 

Tăcerea se lăsă pentru scurt timp între cei doi bărbaţi, 
după care Cestius clătină slab din cap. 

— Bine, atunci. Cato coborî pumnalul. În primul rând, 
cine te-a plătit pentru a strânge grânele? 

— Un centurion pretorian. Sinius. 

Cato clătină din cap. 

— Care era aranjamentul? 


— M-a plătit în argint. Am spălat banii prin banda mea şi 
am utilizat veniturile pentru a cumpăra grâu. l-am folosit pe 
unii dintre negustori ca acoperire. Încărcăturile de cereale 
erau înmagazinate într-un depozit şi apoi băieţii mei le 
mutau în cavernă. Cestius zâmbi. După cum ştii. Trebuia să 
ne luăm o parte substanţială când Sinius dădea ordin să 
înceapă vânzarea grânelor. Aceasta a fost înţelegerea. 

Cato clătină din cap. 

— "Ţi-a spus Sinius pentru cine lucrează? 

— Nu era treaba mea să-i cercetez motivele. Nu în aceste 
vremuri. Aduce mai multe necazuri decât beneficii. Nu că 
asta l-ar fi oprit pe Sinius să pălăvrăgească ceva despre o 
cauză nobilă. Toate pentru binele Romei. Cestius rânji, apoi 
trăsăturile i se schimonosiră şi scoase un geamăt prelung, 
ascuţit. Cato se ghemui jos lângă el, temându-se ca nu 
cumva să moară înainte să-i dea toate informaţiile pe care 
le dorea. În cele din urmă, expresia îndurerată a lui Cestius 
păli, iar el îşi linse buzele şi îşi fixă iarăşi privirea asupra lui 
Cato. 

— Ai întâlnit pe vreunul dintre ceilalţi complotişti? 

Cestius rămase tăcut pentru o clipă, apoi răspunse: 

— Nu dintre Eliberatori. 

Cato se aplecă în faţă. 

— Atunci pe cine? 

Banditul îi ignoră întrebarea, dar îi puse el una lui Cato: 

— Pentru cine lucrezi, pretorianule? Nu pentru 
Eliberatori. Ştiu asta. Bănuiesc că stăpânul tău face parte 
din familia imperială. 

Cato nu răspunse. 

— Ceea ce înseamnă Pallas... sau Narcissus. 

— Mai am încă o întrebare, zise Cato. În legătură cu ziua 
în care banda ta a atacat grupul imperial în Forum. De 
unde ştiai că o să ne aflăm acolo? 

— A fost plănuit încă de la început. Am fost plătit ca să îi 
pun pe băieţii mei să provoace revolta din cauza hranei... 
Cestius începu să respire greu. Odată ce aceasta era în 


plină desfăşurare, trebuia să-l prindem în ambuscadă pe 
împărat şi escorta sa... Şi să ucidem şi ţintele, de asemenea, 
dacă tu şi prietenul tău de acolo nu ne-aţi fi stat în cale. 

Cato simţi că inima începe să-i bată mai repede. 

— 'Ţinte? Împăratul şi familia sa? 

Cestius clătină din cap. 

— Împărăteasa şi fiul ei. 

— Doar pe ei? Cato simţi fiori reci pe ceafă. 

— Da. 

— Pe nimeni altcineva? Eşti sigur? 

— El a fost destul de clar în această privinţă... Doar 
Agrippina şi Nero. 

— Cine? Cine ţi-a dat ordinul? 

Cestius se cutremură şi inspiră adânc. Cato se aplecă şi îl 
zgudui brutal de umăr. 

— Cine te-a plătit să o faci? Spune-mi! 

Cestius îşi umezi iar buzele uscate şi, de data aceasta, 
saliva sa era plină de sânge. O picătură mare i se prelinse 
pe bărbie când răspunse. 

— Un bărbat de la palat. l-am mai făcut servicii înainte. 
Am făcut oameni să dispară. Pe alţii i-am speriat. Genul de 
lucruri pe care le fac bine. Cestius zâmbi cu mândrie. 

— Duşmani ai împăratului? 

— Nu întotdeauna. 

— Cum îl cheamă? ceru Cato să ştie. 

— Nu ştiu. Asta nu a făcut parte din înţelegere. Doar mă 
plătea să fac ceea ce stăpânul său avea nevoie să fie făcut şi 
să nu pun întrebări. 

Cato şuieră de frustrare. 

— Ei bine, cum arăta? Bărbatul care îţi dădea 
instrucţiunile? 

Cestius ridică din umeri. 

— Era doar un bărbat. Avea constituţia ta. Câţiva ani mai 
în vârstă... 

— Ce altceva? se răsti Cato. Vreo cicatrice, ceva care să îl 
scoată în evidenţă? 


— Da... Un semn, un tatuaj aici. 

Cestius întinse mâna şi îşi atinse gâtul chiar sub ureche. 

Cato simţi că sângele i se răceşte în vene şi îl auzi pe 
Macro înjurând încet. 

— Ce fel de tatuaj? 

Cestius reflectă o clipă. 

— L-am văzut bine doar o singură dată. Când ne-am 
întâlnit la băile publice. O semilună şi o stea... 

Cato realiză imediat unde mai văzuse semnul acela 
distinctiv înainte, în ziua în care sosiseră la Roma. 

— Acela era Septimus - el trebuie să fie, murmură Macro 
spre Cato. Septimus? Ce se petrece? 

Mintea lui Cato fusese plină de un amestec de imagini pe 
care şi le reamintea şi de şiruri de gânduri care păreau 
confuze sau care nu duceau nicăieri. Acum toate se aşezau 
la locul lor, unul câte unul. Era o conspirație care pândea 
din întuneric, chiar mai întunecată decât cea clocită de 
Eliberatori. O maşinaţiune monstruoasă, care îl făcea pe 
Cato să se minuneze de ticăloşia ei strălucită, provocându-i 
repulsie, în acelaşi timp, şi făcându-l să conştientizeze, 
pentru prima dată, scara înşelăciunii pe care atât el, cât şi 
Macro, printre mulţi alţii, o suportaseră ani la rândul. Se 
ridică repede în picioare şi îi şopti prietenului său. 

— Trebuie să ne întoarcem imediat la palat. Trebuie să îl 
găsim pe Narcissus. 

— Narcissus? 

La lumina flăcărilor torţei, care murea în nisip, Cato îl 
privi insistent pe prietenul său. 

— Am fost traşi pe sfoară. Există mai multe comploturi 
împotriva împăratului. Suspectez că ar putea fi. Dar mai 
este şi altceva. Trebuie să plecăm, Macro. Acum. 

Cestius chicoti. 

— Ce-o fi atât de amuzant? întrebă Macro. 

— Doar că sunt de acord cu prietenul tău de colo. Acum 
ar fi un moment bun să acţionaţi. 

Cato se întoarse spre el. 


— De ce? 

— Ultimele veşti pe care ni le-a trimis Sinius au fost că 
trebuie să fim pregătiţi să mutăm grâul înapoi în depozit 
mâine la prima oră. 

— Mâine? Cato se încruntă. Înseamnă că orice ar fi 
plănuit Eliberatorii, se va întâmpla în această noapte... 
Pântecul îi fu cuprins de o teamă rece. Pe toţi zeii, îl vor 
omori pe împărat în noaptea asta. Trebuie să plecăm acum! 

În timp ce Cato se întorcea spre intrarea publică, se auzi 
un geamăt când Cestius îşi mişcă mâna însângerată şi o 
ridică. 

— Aşteptaţi! Mi-ai promis o moarte rapidă, pretorianule! 

— Aşa am făcut. Cato se întoarse şi privi în jos spre 
căpetenia bandei, după care aruncă pumnalul pe nisipul din 
spatele său. 

— Poftim! Ai mai folosit unul înainte, dar pe alţi oameni, 
lovindu-i din umbră. Acum foloseşte-l pentru tine, dacă ai 
curaj. 

Cato începu să alerge spre intrarea publică, iar Macro îl 
urmă peste nisip. 

— Hei! Hei, voi! Un membru al personalului circului 
striga după ei. Nu-l puteţi lăsa aici! Hei! Cu voi vorbesc! 

Bărbatul alergă câţiva paşi după cele două siluete care 
dispăreau în întuneric, apoi se opri. Se auzi un scurt 
mormăit din direcţia lojii imperiale, apoi un expirat prelung, 
ca un oftat. Până când se întoarse el să vadă ce se 
întâmplase, uriaşul rănit mortal se prăbuşise pe o parte şi 
zăcea nemişcat, cu mânerul unui pumnal ieşindu-i din piept. 


CAPITOLUL 28 


La pâlpâierile aceleiaşi lămpi cu ulei pe care o folosiseră 
pentru a-şi lumina drumul prin palatul imperial, Cato şi 
Macro ieşiră din tunelul secret care ducea spre Circus 
Maximus. Macro clătină din cap, în timp ce evalua situaţia. 

— Nu înţeleg. De ce i-ar vrea Narcissus morţi pe Nero şi 
pe Agrippina? 

Cato încercă prudent uşa pe care îi condusese Narcissus, 
cu două ore în urmă. Era încă neîncuiată, iar el o deschise 
şi aruncă o privire prin încăperea unde era depozitat 
lemnul pentru baia principală a palatului. Butuci frumos 
stivuiţi căptuşeau pereţii. Cato aşteptă o clipă, dar nu se 
auzea niciun zgomot şi nu se vedea nicio urmă de mişcare, 
aşa că îi ceru lui Macro să îl urmeze. 

— Gândeşte-te, Macro. La urma urmei ar trebui să 
cunoşti răspunsul. 

— Nu o face pe deşteptul, protestă Macro. Spune-mi 
odată. 

— Tu ai fost cel care i-a văzut pe Agrippina şi pe Pallas 
împreună, îţi aminteşti? 

— Cum aş fi putut uita? Soţia împăratului nostru în labele 
unui libert, un mic grecotei soios, e o imagine destul de 
edificatoare. 

— Aşa e. Cato zâmbi. Totuşi, nu putem evita adevărul. 
Agrippina şi l-a luat pe Pallas ca amant. Soarta lui e legată 
de a ei şi de a fiului ei. Pallas îşi asigură poziţia pentru ziua 
în care Claudius îi va trimite o cerere divinității. Dacă, după 
cum se pare, Nero devine noul împărat, atunci Pallas s-ar 
afla într-o poziţie foarte favorabilă, ca amant al Agrippinei. 

— Evident, oftă Macro. 

— Atunci, unde crezi că se situează Narcissus? 

Macro se opri la jumătatea pasului. 

— Aşteaptă. Spui cumva că ar îndrăzni să atenteze la 
viaţa fiului împărătesei? 


— De ce nu? E cel mai înţelept lucru pe care îl poate face. 
Dacă l-ar fi ucis pur şi simplu pe Pallas, atunci Agrippina cu 
siguranţă că şi-ar fi găsit un nou iubit, iar Narcissus ar fi 
luat-o iar de la zero. Dacă îl ucide pe Nero, atunci 
Britannicus nu va mai avea un rival la tron şi influenţa 
Agrippinei se va diminua, iar norocul lui Pallas odată cu al 
ei. Desigur, partea complicată este să îl înlăture pe Nero 
astfel încât să nu existe nicio suspiciune că Narcissus s-ar 
putea afla în spatele asasinatului. Aşa că i-a folosit pe 
Cestius şi ciracii săi. De aceea Cestius l-a cruțat pe 
Britannicus. Avea ordine să îl ucidă pe Nero şi, dacă era 
posibil, şi pe mama sa. Narcissus se afla acolo cu noi, făcând 
faţă aceleiaşi ameninţări ca şi ceilalţi. 

Macro rămase tăcut pentru un moment, în timp ce 
păşeau cu grijă de-a lungul încăperii, spre uşa îngustă care 
ducea spre coridorul de serviciu din spate. 

— Pe toţi zeii, Narcissus şi prietenii săi joacă nişte jocuri 
aproape mortale unii cu ceilalţi. 

Cato ridică din umeri. 

— Bine ai venit în viaţa palatului imperial. Conspiraţii, 
trădări şi crimă, toate sunt dieta celor care conduc locul. Se 
întoarse cu un zâmbet trist spre Macro. Acum poţi înţelege 
de ce am fost norocos să fiu trimis ca să mă alăâtur 
legiunilor. Mă îndoiesc că aş fi supravieţuit prea mult timp 
dacă aş fi intrat în serviciul imperial, la fel ca tatăl meu. Cel 
puţin în armată îţi cunoşti duşmanii... în cea mai mare parte 
a timpului. 

Macro pufni. 

— În cea mai mare parte a timpului, dar nu şi în Garda 
Pretoriană. Sunt o adunătură de marionete drăguţe care se 
joacă de-a soldaţii şi de-a politica, în egală măsură. 

Cato clătină din cap. 

— Şi asta e ceea ce îi face atât de periculoşi pentru 
împărați. Tiberius aproape şi-a pierdut coroana din cauza 
pretorienilor, iar Caligula şi-a pierdut viaţa. Şansele ca 


împăratul şi destul de mulţi dintre succesorii săi să aibă 
aceeaşi soartă sunt foarte mari. 

— Doar dacă Eliberatorii nu obţin ceea ce vor. 

Cato îi aruncă o privire scurtă prietenului său. 

— Presupun că da. Oricum, mai bine am tăcea de acum 
înainte. 

Ridică mânerul uşii şi o deschise. Coridorul de serviciu 
era pustiu şi singura lumină era cea aruncată de unica torţă 
care ardea la baza scărilor care duceau în sus, spre inima 
palatului. Cato stinse lampa şi o puse lângă uşă, după care 
el şi Macro păşiră pe coridor, trecând de uşile câtorva 
încăperi. Scările duceau sus, la una dintre bucătăriile 
palatului, unde rafturile care erau de obicei pline cu 
mărfuri de lux erau acum aproape goale. 

— E linişte, zise Macro. Nu am văzut şi nu am auzit pe 
nimeni până acum. 

Trecură de bucătării şi intrară pe unul din coridoarele 
principale, îndreptându-se spre camerele private ale 
familiei imperiale. 

— Nu-mi place treaba asta, zise Cato încet. Ar fi trebuit 
să dăm peste cineva până acum. Vreun pretorian sau cel 
puţin peste sclavi. 

În cele din urmă, ajunseră în apropierea uşilor 
apartamentelor private ale împăratului şi ale familiei sale, 
când văzură nişte soldaţi. Opt pretorieni stăteau de pază la 
lumina unui mangal. Când Cato şi Macro se materializară 
din întuneric, văzură o siluetă ieşind în faţă şi îl 
recunoscură pe Fuscius. 

— Opriţi-vă acolo! lătră optio. Legitimaţi-vă. 

Cato îi şopti prietenului său: 

— Cred că a venit vremea să renunţăm la acoperire. 

— Era şi afurisitul de timp, fu Macro de acord plin de 
patos. 

Când păşiră în cercul de lumină aruncat de mangal, 
Fuscius înjură încet. 


— Calidus şi Capito! Ce aţi pus la cale? Sunteţi murdari 
din cap până-n picioare. Ochii i se măriră când fu 
străfulgerat de un gând mai evident. Se presupune că 
trebuia să fiţi de gardă! V-aţi părăsit posturile. 

— Linişte! se răsti Cato. Optio, ce se petrece aici? Unde 
sunt restul pretorienilor? 

Fuscius deschise gura de uimire, auzind că un soldat i se 
adresa pe un ton atât de tăios. Îşi umflă obrajii şi inspiră 
adânc pentru a urla la cei doi. 

— Nu avem timp de prea multe explicaţii, zise Cato. Tot 
ce trebuie să ştii este că numele meu nu este Capito. Eu 
sunt prefectul Cato, iar el este centurionul Macro. De ce 
sunt atât de puţini oameni în palat? 

— Stai! Fuscius se holbă la el. Ce se întâmplă? 

— Am descoperit un complot care urmăreşte să îl ucidă 
pe împărat. Am investigat complotul în care sunt implicaţi 
unii din ofiţerii Gărzii Pretoriene. 

— Rahat! Nu te cred. Voi doi veţi fi pedepsiţi. 

— Mai taci din gură, zise Macro pe un ton ferm. Sau vei fi 
tu cel pedepsit, frumuşelule, dacă împăratul va păţi ceva. 
Acum, spune-i prefectului ce se petrece aici. Unde sunt 
restul pretorienilor? 

Fuscius înghiţi nervos, după care răspunse: 

— În regulă, în regulă atunci... Li s-a ordonat să iasă din 
palat şi să păzească perimetrul locuinţei imperiale. Doar 
tribunul Burrus şi două centurii au rămas în palat. 

— Cine a dat ordinul? ceru Cato să afle. 

— Prefectul Geta. Acum mai puţin de o jumătate de oră, 
aş zice. În acelaşi timp, a ordonat ca gărzile germanice să 
fie închise în cazarmă. 

Cato simţi că i se răceşte sângele în vene. 

— Unde e Tigellinus? 

Fuscius se uită de la unul la celălalt, cu gura mişcându-i- 
se neajutorată. Apoi clătină din cap. 

— Centurionul nu este aici. 

— Unde este atunci? întrebă Cato. 


— A plecat cu prefectul Geta şi cu un alt ofiţer, 
centurionul Sinius, şi un detaşament de soldaţi. 

Cato îl împunse cu un deget în armura cu solzi care 
acoperea pieptul locţiitorului. 

— Unde s-au dus? 

— Nu ştiu. Se îndreptau spre grădini. Să facă rondul 
santinelelor, cred că a spus prefectul. 

Cato schimbă o privire neliniştită cu Macro, după carei 
se adresă din nou lui Fuscius. 

— Unde este tribunul? 

— Şi-a stabilit postul de comandă în holul de la intrare, 
domnule. 

— Atunci du-te la el imediat. Spune-i să aducă imediat toţi 
oamenii în apartamentele imperiale. Spune-i lui Burrus că 
viaţa împăratului depinde de asta. Noi îi vom lua pe oamenii 
aceştia cu noi. Cato văzu că optio era iarăşi indecis, aşa că 
făcu un pas spre el şi îl apucă de umeri. Adună-te, Fuscius! 
Ai ordinele, acum du-te! 

Cato îl împinse cu putere departe de uşă, iar Fuscius se 
grăbi spre intrarea principală a palatului, zăngănitul 
cizmelor sale cu crampoane trezind ecouri printre pereţii 
înalţi. 

Întorcându-se, Cato se îndreptă spre ceilalţi pretorieni. 
Expresiile le erau la fel de uimite precum cea a locţiitorului. 
Avea nevoie ca ei să-i accepte autoritatea şi să i se supună 
ordinelor, fără tăgadă. Cato trase aer în piept pentru a se 
calma, în timp ce îi privea. 

— Ceea ce am spus mai devreme despre pericolul la 
adresa împăratului este adevărat. Se află trădători în 
rândurile noastre. Oameni care ar fi în stare să-şi încalce 
jurământul sacru. Singura speranţă pe care o avem să-i 
oprim este să-mi ascultați ordinele şi pe cele ale 
centurionului Macro, fără a pune întrebări. E clar? Îl privi 
pe fiecare om în parte, provocându-i să-l sfideze. Nu se găsi 
niciunul care să se opună, iar Cato clătină din cap. Foarte 
bine. Scoateţi săbiile şi urmaţi-ne. 


Îi făcu semn lui Macro şi, cu un uşor scrâşnet, Cato 
scoase sabia din teacă şi o luă spre intrarea în 
apartamentele familiei imperiale, cu prietenul său alături. 
Într-un cor de zăngănituri, pretorienii îşi traseră săbiile şi 
se aşezară în spatele celor doi ofiţeri. 

În timp ce alergau de-a lungul marelui coridor care lega 
partea principală a palatului de apartamentele mai retrase 
şi mai confortabile ocupate de Claudius şi de familia sa, 
Cato se gândi repede la planul acestei părţi a complexului 
palatului. Încă trebuiau să se mai afle câţiva oameni din 
Centuria a VI-a la posturi şi, poate, câteva gărzi germanice, 
care îl însoțeau pe împărat atunci când camarazii lor 
fuseseră înlăturați în linişte de pe scenă. Ca urmare, ruta 
logică pe care ar fi trebuit să o urmeze asasinii era prin 
grădinile terasate şi, apoi, asaltul final urma să fie dat prin 
colonada care se întindea de-a lungul unei laturi a acestora. 
Le-ar fi luat mai mult timp decât o rută directă, dar ar fi 
evitat situaţiile când ar fi fost nevoiţi să recurgă la 
cacealmale sau chiar la luptă, în drumul spre fiecare punct 
de control. Încă mai exista o şansă ca ei să ajungă primii la 
împărat. 

Două rânduri de scări duceau în sus, spre ultimul nivel al 
palatului, unde camerele de dormit şi grădinile dădeau spre 
centrul oraşului. În timp ce urcau şi ultimele trepte, cu 
respiraţia tăiată, Cato auzi un strigăt de alarmă, apoi un 
țipăt şi zăngănitul inconfundabil al lamelor săbiilor. 

— La mine! strigă el, urcând şi ultimele trei trepte dintr- 
un salt. 

Coridorul era luminat de lămpi cu ulei şi era larg cam de 
vreo trei metri, cu uşi care se deschideau de ambele părţi. 
Se întindea pe toată lungimea ultimului nivel al palatului, 
iar dormitorul împăratului şi camera de lucru privată se 
aflau la jumătatea lui, pe partea stângă. Sunetul vocilor şi 
zăngănitul săbiilor se auzeau mai tare acum. Pe când Cato, 
Macro şi pretorienii alergau de-a lungul podelei din 
marmură, o uşă se deschise chiar în faţa lor, iar Britannicus 


ieşi afară, cu ochii împăienjeniţi. Mintea lui înceţoşată de 
somn se limpezi imediat când îi văzu pe soldaţii care 
tropăiau spre el, cu săbiile scoase. 

— Treci înapoi înăuntru, strigă Cato, alunecând şi 
oprindu-se. Se întoarse spre cel mai apropiat dintre 
pretorieni. Tu! Stai cu fiul împăratului. Încuie uşa şi apără-l 
cu preţul vieţii. 

Fără a mai aştepta răspunsul omului, Cato o luă iar la 
fugă. Sunetele luptei aruncau ecouri înfundate pe pereţii 
coridorului şi, când nu le mai rămăseseră mai mult de trei 
metri până la biroul împăratului, uşa se dădu de perete şi 
un barbar căzu afară, prăbuşindu-se pe podea. Un 
pretorian sări după el, înfigând sabia în el cu toată puterea. 
Lama sfâşie abdomenul germanicului, iar vârful îi ieşi prin 
spate şi lovi marmura de dedesubt cu o pocnitură. 
Germanul urlă de durere şi apoi faţa i se schimonosi într-un 
rânjet când îl apucă pe celălalt bărbat de cap cu amândouă 
mâinile şi îl muşcă de nas. 

Când ajunse la uşă Cato îşi înfipse sabia în spatele 
pretorianului, iar bărbatul icni, scăpând sabia din mână, 
după care se prăbuşi peste cadavrul germanului. Grăbindu- 
se înăuntru, Cato văzu că avusese dreptate. Obloanele care 
erau trase peste uşile care dădeau spre portic şi grădini 
erau deschise şi aşchii rupte atârnau de pe balamale. 
Sfeşnicul principal care se afla lângă biroul împăratului 
fusese doborât la pământ în timpul luptei şi unica sursă de 
lumină din cameră era oferită de un singur suport de lămpi 
care îşi arunca strălucirea palidă de pe o măsuţă aflată într- 
un colţ. 

Încăperea părea plină de umbre care săreau, în timp ce 
oamenii se luptau cu înverşunare. Cato ridică sabia, privi în 
jur şi îl văzu pe împărat lipit de peretele din spatele biroului 
său. În faţa lui se afla Narcissus, cu un pumnal pe care îl 
ţinea ridicat, în timp ce îl apăra pe Claudius cu propriul său 
trup. Un germanic uriaş stătea într-o parte, la mică distanţă 
de stăpânul său, rotind în aer o sabie lungă în timp ce urla 


strigăte de război. Mai erau încă doi barbari care luptau în 
încăpere, împreună cu un sclav de la palat. Împotriva lor 
erau opt pretorieni, dintre care doi purtau platoşe de 
ofiţeri. Un germanic, doi sclavi şi doi pretorieni zăceau deja 
pe jos, gemând din pricina rănilor. 

Macro reacţionă primul la scena confuză: 

— Adunaţi-vă în formaţie în jurul împăratului, băieţi! 

Îi conduse, gonind pe o parte a încăperii spre locul unde 
Claudius şi Narcissus stăteau lipiţi de perete, în spatele 
protectorului lor germanic. Cato îşi dădu seama de logica 
ordinului lui Macro şi se alătură celorlalţi bărbaţi. 

— Opriţi-i! strigă o voce. Ucideţi-l pe împărat! Ucideţi-l 
pe tiran! 

Cato recunoscu vocea: Sinius. 

Lăsându-i pe doi dintre ei angajaţi în luptă cu gărzile, în 
mijlocul camerei de lucru, trădătorii se năpustiră spre 
împărat, ocolind în fugă biroul, în timp ce unul dintre 
oameni sări peste el. Germanul reuşi să-şi mai rotească o 
dată sabia, tăindu-l pe unul dintre atacatori, înainte ca 
restul să îl copleşească, tăind şi înjunghiind cu săbiile lor 
scurte. Se împletici sub greutatea impactului, apoi se 
prăbuşi în genunchi, cu braţele întinse, în timp ce se lupta, 
chiar şi în agonie, pentru a-şi apăra stăpânul. Sacrificiul său 
îi întârzie pe asasini doar o fracțiune de secundă, dar 
aceasta fu suficientă pentru ca Macro să ajungă la peretele 
îndepărtat. Cu un urlet, îi atacă cu capul înainte pe cei care 
îl omorâseră pe germanic, lovind cu sabia în faţa primului 
dintre oamenii care îi ieşiseră în cale. Când craniul acestuia 
se sfărâmă cu o pârâitură umedă, Macro se aruncă asupra 
următorilor doi atacatori, trimiţându-i înapoi, unul dintre ei 
căzând la picioarele lui Narcissus care imediat îl înjunghie 
în spate cu pumnalul, în timp ce al doilea se împleticea 
printre camarazii săi. 

Cato se afla aproape, în spatele prietenului său, şi coti 
într-o parte pentru a se pune între împărat şi trădători, în 
timp ce unul dintre ofiţeri îşi croi drum prin înghesuiala de 


trupuri generată de atacul sălbatic al lui Macro. În 
întuneric, Cato abia putu distinge expresia hotărâtă a 
prefectului Geta, în timp ce acesta ridica sabia pentru a-l 
lovi pe Claudius. Cato ridică sabia în sus pentru a abate 
lovitura, iar când cele două arme se loviră, din metalul bine 
forjat săriră scântei. Simţi impactul loviturii sălbatice 
trecându-i prin braţ, iar degetele îi amorţiră pentru o clipă. 
Sabia prefectului tăie prin aer pe lângă împărat şi scrijeli 
peretele, rupând o bucată din tencuiala ornamentală, 
pictată. Claudius se dădu la o parte când o aşchie din 
tencuială îl lovi în obraz. Înainte ca Geta să-şi poată 
recupera sabia pentru a ataca iar, Cato se aruncă în faţă şi 
îl lovi pe prefect cu braţul stâng în piept, dezechilibrându-l. 
Pretorienii care îi urmau pe Cato şi pe Macro se postară 
între împărat şi trădători, iar camera se umplu de 
mormăieli disperate şi strigăte de ambele părţi, împreună 
cu scrâşnetul săbiilor, în timp ce se luptau corp la corp. 

— Ţineţi-i la distanţă! strigă Macro atunci când îşi reluă 
locul lângă Cato. 

Lupta continuă pentru un moment, apoi primul dintre 
trădători se retrase, apucându-se cu mâna liberă de rana 
pe care o căpătase la braţul cu care ţinea sabia. Fără a 
putea găsi o cale de a ajunge la împărat, ceilalţi se dădură 
înapoi unul câte unul. Geta se întoarse spre ei înfuriat. 

— Proştilor! Dacă nu îl ucideţi acum, sunteţi ca şi morţi. E 
prea târziu să ne retragem. Atacaţi! Loviţi pentru libertate 
cât încă mai puteţi! 

Geta se dezlănţui cu sabia într-o serie de lovituri 
puternice, pe care Cato le pară cât de bine putu, până ce 
Macro se aruncă în faţă, lovindu-şi sabia de cea a 
prefectului, obligându-l pe celălalt bărbat să dea înapoi. 

Unul dintre pretorieni făcu o mişcare în faţă să îl ajute pe 
Macro, dar Cato îl apucă de umăr. 

— Rămâi unde eşti! Toţi oamenii să-şi păstreze poziţia. 
Protejaţi-l pe împărat până când sosesc ajutoarele! 


Cele două grupuri se despărţiră şi zarva luptei fu 
înlocuită de respiraţiile precipitate, în timp ce pretorienii şi 
trădătorii se uitau unii la alţii cu prudenţă. Geta aruncă o 
privire spre împărat, apoi înghiţi nervos, după care făcu o 
jumătate de pas spre Claudius şi spre oamenii care îl 
apărau. Înainte să le poată ordona oamenilor săi să mai 
încerce un nou atac împotriva împăratului, zgomotele 
strigătelor şi paşilor răspândiră ecouri pe coridorul din 
afara camerei de lucru. 

— Este tribunul Burrus, le spuse Cato trădătorilor. 
Aruncaţi armele şi predaţi-vă! 

— Dacă vă predaţi, murim cu toţii! răspunse Geta tare. 
Nu vom avea parte de milă dacă eşuăm acum. 

Acoliţii săi şovăiră nehotărâţi pentru o clipă, după care 
primul dintre ei se întoarse şi o luă la fugă prin obloanele 
sfărâmate. Încă unul îl urmă, apoi şi ceilalţi, lăsându-i pe 
Geta şi pe Sinius singuri. În spatele lor, Cato îl observă pe 
un al treilea ofiţer, ascuns în umbra obloanelor făcute 
țandări. 

— Laşilor! strigă Geta cu amărăciune. Toţi sunteţi nişte 
laşi! 

Sinius îl apucă de braţ şi îl trase înapoi pe superiorul său. 

— Nu mai putem obţine nimic aici, domnule! Trebuie să 
mergem. 

— Unde să mergem? întrebă Geta. 

— S-ar putea să mai avem altă şansă, domnule. Haideţi! 

Sinius îl trase cu putere pe prefect şi apoi îl înghionti 
afară din cameră, spre grădini. Cato îşi cobori sabia şi se 
uită prin încăpere. Răniţii încă mai gemeau pe podea. Doi 
dintre oameni zăceau nemişcaţi. Cei aflaţi pe lateralele lui 
respirau greu după goana lor disperată prin palat şi după 
scurta încăierare din camera de lucru a lui Claudius. 
Împăratul însuşi nu era rănit, dar se vedea clar că era 
înspăimântat. 

— Voi rămâneţi aici, le ordonă Cato pretorienilor. Macro, 
cu mine! 


Îşi întări strânsoarea pe mânerul sabiei şi păşi cu 
agilitate de-a lungul încăperii, în caz că îi mai aşteptau şi 
alţi trădători în spatele colonadei de afară. Lumina 
semilunii scălda grădina în umbre întunecate de cenuşiu, 
iar siluetele trădătorilor erau destul de uşor de văzut în 
timp ce alergau pe cărările acoperite cu pietriş, prin 
boschetele frumos tăiate şi peste covoarele de flori. Macro o 
luă după cel mai apropiat dintre bărbaţi, dar Cato îl prinse 
de braţ. 

— Nu. Lasă-l. Aceia sunt cei pe care îi vrem. 

Arătă cu sabia spre cei trei ofiţeri care alergau spre 
treptele ce duceau către terasele mai joase ale grădinii, de 
unde aveau acces la camerele servitorilor aflate sub 
apartamentele imperiale. Dacă Geta şi ceilalţi puteau 
ajunge la ele, atunci i-ar fi putut pierde pe urmăritorii lor 
prin labirintul de coridoare de serviciu şi magazii, înainte să 
scape pe străzile oraşului. Cato şi Macro porniră după 
ofiţeri, gonind în josul colonadei, spre trepte. Îi pierdură din 
vedere pe cei trei pentru un moment, între două rânduri de 
gard viu îngrijit, apoi îi văzură iarăşi, la mică distanţă în faţa 
lor. Geta şi însoțitorii săi ţâşniră spre scări şi se îndreptară 
către zona pavată care dădea spre intrarea întunecată a 
clădirii servitorilor. O clipă mai târziu, se văzu o licărire 
slabă care contură arcada din piatră şi apoi pâlpâitul unei 
torţe şi sunet de voci. 

Cei trei bărbaţi se opriră când îşi dădură seama că nu 
mai puteau scăpa în acea direcţie. Se întoarseră şi alergară 
în direcţie opusă, de-a lungul balconului care dădea direct 
în jos spre Forum. La capătul îndepărtat se afla o grădină 
de trandafiri ascunsă, înconjurată de garduri vii înalte. Cato 
şi Macro goniră după ei, în timp ce primii soldaţi se 
revărsară pe intrarea servitorilor. Mai sus se auzeau 
strigăte, pe măsură ce şi mai mulţi oameni începuseră să-i 
caute pe trădători pe terasa superioară. Vocea lui Burrus se 
auzea prin aerul nopţii în timp ce dădea ordine. Cei trei 
ofiţeri se grăbiră pe după colţul grădinii de trandafiri şi 


dispărură din vedere. Cato se opri şi îşi duse mâna pâlnie la 
gură: 

— Aici! Sunt aici! Grăbiţi-vă! 

El şi Macro îşi continuară urmărirea, grăbindu-se cu 
capul înainte pe după marginea corect tăiată a tufişurilor, 
doar pentru a vedea o bucată de alee pustie, mărginită de o 
parte şi de alta de pini care umpleau aerul cu parfumul lor 
bogat. Cato ridică o mână pentru a-l opri pe prietenul său şi 
rămaseră nemişcaţi, cu inimile bătându-le cu putere, în 
timp ce se străduiau să vadă ceva în întuneric. 

Păşiră mai departe prudenţi, cu simţurile încordate 
pentru a detecta cea mai mică urmă de mişcare sau de 
sunete, printre copacii aflaţi pe ambele laturi ale aleii. 
Vocile oamenilor lui Burrus răsunau prin toată grădina, apoi 
Cato văzu un grup de soldaţi apărând la capătul îndepărtat 
al cărării. Trase aer şi strigă: 

— Geta! Eşti înconjurat. Nu mai ai unde să fugi. Predă-te! 

Nu se auzi niciun răspuns din apropiere, dar soldaţii de 
la celălalt capăt al aleii începură să alerge înspre Cato. 
Dintr-odată, la nici şase metri în faţă, se auzi un geamăt 
adânc şi un trup ieşi din umbre şi se prăbuşi pe cărare, cu 
sabia zăngănind monoton lângă el. 

— Ce faci? 

Glasul lui Geta se ridică alarmat doar pentru a fi curmat 
brusc. Urmă un foşnet printre copacii din spatele 
cadavrului şi apoi un țipăt înăbuşit. 

— Pe toţi zeii! Macro o luă înainte. Nenorociţii se omoară 
între ei. 

Cato alergă după el. Înainte să poată ajunge la cadavru, o 
siluetă ieşi pe alee, cu sabia în mână, şi se întoarse cu faţa 
spre Cato şi Macro. Pe când se îndepărta de copac, Cato 
văzu cine era. 

— Tigellinus. 

Se opriră la o distanţă sigură de lungimea sabiei, apoi îşi 
ridicară armele, pregătiţi să lupte dacă centurionul ar fi 


ales să li se opună. În spatele lui, soldaţii se apropiau 
alergând. 

— Voi trei! strigă o voce. Aruncaţi săbiile! 

Tigellinus aruncă o privire scurtă peste umăr şi aruncă 
sabia pe jos. Pretorienii încetiniră şi se opriră, iar 
comandantul lor se aplecă cu grijă pentru a culege sabia lui 
Tigellinus, după care făcu un semn spre Cato şi Macro. 

— Şi voi doi! 

— Poftim? mârâi Macro. Suntem de aceeaşi parte, omule! 
Noi suntem cei care au trimis după Burrus. 

— Vom vedea asta destul de curând, răspunse 
pretorianul. Acum aruncaţi săbiile, înainte să vă oblige 
băieţii mei. 

Macro făcu un pas spre ei. 

— Fă ce îţi spune, interveni Cato, aruncând arma la 
picioarele soldaţilor. 

Macro ezită o clipă, apoi ridică din umeri şi îi urmă 
exemplul. 

Odată ce armele fură strânse şi pretorienii îi înconjurară 
pe Cato, Macro şi Tigellinus, căpetenia soldaţilor înghionti 
cadavrul de pe alee cu cizma şi apoi privi prin umbre, unde 
se afla un al doilea trup neînsufleţit. 

— Aşadar, ce se petrece aici? 

Tigellinus îşi drese glasul. 

— Mi te adresezi cu „domnule” când îmi vorbeşti; sunt 
centurionul Tigellinus, comandantul Centuriei a Vl-a, 
Cohorta a III-a. 

— Prostii, scuipă Macro. Nu eşti altceva decât un 
nenorocit de trădător, la fel ca prietenii tăi de acolo. 

— Prieteni? răspunse Tigellinus pe un ton surprins. Cred 
că te înşeli. I-am văzut pe aceşti bărbaţi alergând afară din 
camera de lucru a împăratului. l-am urmărit până când i- 
am ajuns aici. Apoi a urmat o luptă şi i-am ucis cu propria- 
mi mână. 

Macro rămase cu gura căscată şi îi luă ceva timp până să 
vorbească. 


— Asta e o minciună sfruntată! Eu şi Cato i-am urmărit, şi 
pe tine de asemenea, trădătorule! 

— Nu am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşti, zise 
Tigellinus. 

— În regulă, e suficient! se răsti conducătorul 
pretorienilor. Tăceţi din gură, toţi trei. Tribunul Burrus va 
scoate în curând adevărul de la voi, să nu vă îndoiţi de asta. 
Desemnă patru dintre oameni să îndepărteze cadavrele, 
după care se întoarse spre prizonierii săi. Să mergem! 


CAPITOLUL 29 


Împăratul Claudius se lăsă pe tronul căptuşit din mica 
încăpere pentru audienţe pe care o folosea pentru afacerile 
curente. Prin ferestrele arcuite care se întindeau de-a 
lungul unuia dintre pereţi, cele dintâi licăriri ale zorilor 
care se iveau luminau orizontul oraşului, iar primele 
cântece ale păsărilor se auzeau până în palat. Nici nuanțele 
de roz, nici corul vesel al vrăbiilor nu pătrundeau în inimile 
sau minţile celor adunaţi în încăpere. 

Camera era plină de gărzi germanice care fuseseră 
chemate în grabă din cazarma unde prefectul Geta îi 
închisese cu câteva ore mai înainte. Cadavrul prefectului şi 
al centurionului Sinius zăceau în mijlocul încăperii. Sinius 
avea o rană la gât, în timp ce Geta fusese înjunghiat în 
inimă. Membrii supraviețuitori ai grupului lor stăteau în 
spatele cadavrelor, cu mâinile legate în faţă, cu expresii 
temătoare. Centurionul Tigellinus stătea puţin mai departe, 
flancat de doi dintre germanici. Cato şi Macro, încă 
îmbrăcaţi cu tunicile lor murdare, erau păziţi, de asemenea. 
Împărăteasa, Nero şi Britannicus stăteau pe scaune de o 
parte a tronului împăratului, iar de cealaltă parte se aflau 
sfătuitorii cei mai apropiaţi ai lui Claudius, Narcissus şi 
Pallas, împreună cu tribunul Burrus. 

Privirea lui Claudius trecu uşor peste ocupanţii încăperii, 
iar Cato îşi putu da seama că încă era destul de zdruncinat 
după atentatul asupra vieţii sale. O crestătură mică de pe 
obrazul său sângerase necontrolat pentru o vreme, iar o 
dungă de sânge uscat i se întindea până la maxilar şi îi 
pătase o mică zonă din partea de sus a tunicii sale albe. Se 
aplecă în faţă, odihnindu-şi cotul pe genunchi, în timp ce 
degetele îi loveau nervoase maxilarul. În cele din urmă, se 
lăsă pe spate şi îşi drese glasul: 

— Pe toţi zeii, cineva va trebui să p-plătească pentru asta. 
Întinse un deget spre cele două cadavre. Aceasta este s-s- 


soarta oricui are legătură cu conspirația. Le vreau capetele 
înălțate în Forum pentru a putea fi văzute de toţi. Le vreau 
f-familiile trimise în exil. Simpatizanţii lor vor fi daţi la lei în 
ar-arenă. 

Înghiţi şi tuşi pe când se înecă în propria mânie. Tusea 
continuă pentru o vreme, iar capul i se smucea nervos în 
timp ce se lupta să-şi recâştige controlul, în cele din urmă, 
criza trecu şi el se uită urât spre cadavre, în tăcere, până 
când liniştea deveni insuportabilă. Narcissus îşi muşcă 
buza, apoi făcu un pas în faţă, pentru a-i atrage atenţia 
stăpânului său. 

— Sire? Poate că cel mai bine ar fi să începem cu raportul 
tribunului Burrus, sugeră Narcissus. 

Claudius chibzui pentru o clipă, apoi clătină din cap. 

— Da... da. Bine. Deci, tribunule? Explică-te. Şi fii la ob- 
obiect. 

Toţi ochii se aţintiră asupra lui Burrus, în timp ce acesta 
făcu un pas şi se postă cu faţa direct la împărat. Ca de 
obicei, avea o ţinută impecabilă, iar coiful său cu creastă 
era îndesat sub braţ. Îşi înclină capul scurt, apoi începu. 

— l-am chemat pe oameni imediat ce optio Fuscius mi-a 
spus ce se petrecea, sire. Am luat prima unitate disponibilă 
şi am adunat şi mai mulţi oameni în drum spre 
apartamentul imperial. Până când am ajuns în biroul vostru, 
trădătorii fugiseră, aşa că am trimis oameni să caute prin 
grădini. Acolo au găsit cadavrele şi pe cei trei. Arătă spre 
Tigellinus, Cato şi Macro. Pretindeau tot felul de lucruri, aşa 
că am dat ordin să fie reţinuţi şi puşi sub pază, în timp ce eu 
m-am asigurat că voi şi familia eraţi în siguranţă, sire, şi că 
nu mai exista niciun semn cum că şi alţi trădători s-ar fi 
ascuns în grădini sau în apartamentul imperial. Imediat ce 
am descoperit care era rolul prefectului Geta în complot, 
am dat instrucţiuni ca ordinele lui să fie revocate. Am trimis 
după germanici iar restul pretorienilor desemnaţi să 
păzească palatul au fost rechemaţi de afară şi repoziţionaţi 
pentru a proteja complexul şi a preveni ca altcineva să mai 


intre sau să plece fără permisiunea voastră. Atunci am 
primit chemarea dumneavoastră de a veni aici, sire, 
conchise Burrus cu o scurtă înclinare a capului. 

Claudius clătină din cap şi strânse din buze. Arătă spre 
Cato şi Macro. 

— Şi voi doi? Care e po-povestea voastră? Mi se pare că 
vă recunosc. Nu v-am mai văzut şi înainte? 

— Ba da, sire, răspunse Cato. În timpul campaniei din 
Britannia şi aici, la palat, acum câţiva ani. Şi ne-am aflat 
aici, alături de dumneavoastră, când grupul imperial a fost 
atacat în Forum. Şi când s-a prăbuşit barajul de la lacul 
Albano. 

— Da? Claudius îşi îngustă ochii. Văd că purtaţi tunicile 
pretorienilor, dar arătaţi ca nişte cerşetori din F-f-forum. 
Care a fost rolul vostru în evenimentele din această noapte? 
Faceţi parte din conspirație? 

— Nu, sire. Eu şi centurionul Macro am condus grupul 
care v-a salvat viaţa în camera de lucru. 

— Chiar aşa?... Centurionul Macro, zici? Şi tu cine eşti, 
atunci, tinere? 

— Eu sunt prefectul Cato, domnule. Înainte de asta, 
centurion în Legiunea a Il-a. 

— Dar purtaţi tunica pretorienilor, la fel ca şi trădătorii 
care zac pe podea. Burrus, cei doi sunt ai tăi? 

— Da, sire. Burrus se încruntă. S-au alăturat gărzii acum 
câteva săptămâni. Au fost promovați din legiuni. Cel puţin 
aceasta a fost povestea lor. S-au prezentat sub numele de 
Capito şi Calidus. Acum pretind că sunt prefectul Cato şi 
centurionul Macro. 

— Deci aşa. Claudius se întoarse iar spre Cato şi Macro. 
Ce făceau doi ofiţeri din legiuni în Garda P-p-pretoriană, 
sub nume false? Doar dacă nu aţi făcut parte din complotul 
împotriva mea. 

Narcissus păşi în faţă, tuşind uşor: 

— Sire, pot garanta pentru aceşti oameni. Într-adevăr 
sunt ofiţeri ai legiunilor. Eu am fost cel care i-a chemat la 


Roma pentru a duce la îndeplinire o misiune, în serviciul 
vostru, sire. 

— Misiune? Ce m-misiune? 

— Vă amintiţi problema furtului lingourilor de argint, 
sire? 

— Desigur. Sunt bătrân, nu p-prost. 

— Într-adevăr, sire. Narcissus îşi înclină capul. Atunci 
încă vă mai amintiţi că am raportat descoperirea unei 
legături între furtul argintului şi unii membri ai Gărzii 
Pretoriene. Oameni pe care îi suspectam că au legături cu 
Eliberatorii. 

Claudius clătină din cap: 

— Continuă. 

— Pentru a-mi duce la capăt investigația, aveam nevoie 
de nişte oameni din interior, sire. Cato şi Macro v-au servit 
bine şi înainte, iar loialitatea lor este atât de puternică încât 
au acceptat să îşi rişte vieţile şi să lucreze sub acoperire, în 
efortul de a penetra conspirația. 

— Am fost de acord? şopti Macro. Forţează lucrurile. 

— Misiunea lor a fost periculoasă, continuă Narcissus. 
Dar, cu eforturile lor şi ale agenţilor mei de încredere, am 
reuşit să-i identificăm pe capii conspirației şi să descoperim 
ce urmărea complotul. Am descoperit că trădătorii se aflau 
în spatele lipsei de grâne. Intenţionau să provoace 
dezordine civilă, înfometând poporul în mod deliberat. Din 
fericire, grâul stocat de Eliberatori a fost localizat, iar acum 
se află sub protecţia uneia dintre cohortele urbane, sire. 
Narcissus se opri şi tuşi. Am dat ordinul în numele 
dumneavoastră, dacă mă veţi ierta. 

Ochii împăratului se luminară, iar el se aplecă în faţă. 

— Zici că grâul e în siguranţă? Atunci trebuie să începem 
să hrănim m-m-mulţimea imediat ce e p-posibil. 

— Deja am dat ordine ca grânele să fie mutate în palat, 
sire, aşa că vi se va recunoaşte meritul de a fi recuperat 
stocul de grâu. 


— Foarte bine! Claudius zâmbi uşurat. Apoi făcu un semn 
cu mâna. Continuă! 

Narcissus făcu o pauză pentru un moment, în timp ce îl 
privea plin de înţeles pe centurionul Tigellinus. 

— Deşi doi dintre ofiţerii care au condus complotul sunt 
morţi, iar ceilalţi presupuşi asasini sunt, de asemenea, 
morţi sau capturați, mai sunt încă şi alţii implicaţi în 
conspirația împotriva voastră. Sau, ca să fiu mai exact, cele 
două conspirații. 

Claudius se încruntă: 

— Două? Explică-te. 

Narcissus făcu un semn câtre Cato şi Macro. 

— Agenţii mei au descoperit existenţa unui complot 
paralel, sire. Eliberatorii nu erau singurii trădători care 
unelteau pentru căderea voastră. Prăbuşirea barajului şi 
încercarea de a întrerupe Naumachia au fost lucrarea 
celorlalţi conspiratori. Cei care sperau să folosească 
eforturile Eliberatorilor pentru propriile scopuri... 
Narcissus se întoarse către Tigellinus şi păşi încet în jurul 
lui, pentru a putea privi înapoi, în direcţia lui Pallas, după 
care continuă. Doar după atentatul din această seară am 
început să prind sensul planurilor lor. Intenţia lor era să 
facă tot ce puteau pentru a-i ajuta pe Eliberatori să vă 
ucidă, sire. Şi să se folosească de haosul creat pentru a vă 
înlocui cu împăratul ales de ei. 

Cato văzu cum tot sângele i se scurge lui Pallas de pe 
chip, pe măsură ce secretarul imperial îşi continua 
expunerea. Pallas aruncă iute o privire înspre Agrippina, 
după care se controlă şi îl privi cu asprime pe rivalul său, 
Narcissus. 

— Şi cine sunt aceşti trădători, atunci? vru împăratul să 
ştie. Cu cine intenţionează să mă în-înlocuiască? 

Narcissus se întoarse şi îşi plecă capul spre Nero: 

— Cu fiul vostru adoptiv. 

Claudius inspiră adânc şi se întoarse spre Nero: 

— E adevărat? 


Băiatul căscă gura şi dădu din cap. Înainte să poată vorbi, 
Agrippina sări în picioare cu o expresie plină de furie şi îl 
împunse pe Narcissus cu un deget. 

— E un mincinos! La fel ca toţi liberţii greci cu care ai 
ales să te înconjori. 

Pallas tresări. 

— Cum îndrăzneşti să îmi acuzi fiul? zise Agrippina 
furioasă. Cum îndrăzneşti? 

— Nu l-am acuzat că a luat parte la conspirație, răspunse 
Narcissus suficient de tare cât să îi acopere protestul. Am 
zis că sunt alţii care doresc să îl folosească pe Nero pentru 
a-l înlocui pe împărat. După cât se pare pentru a-l putea 
manipula în vederea atingerii propriilor obiective. 

— Cine sunt aceşti trădători? repetă Claudius, cu mintea 
suficient de concentrată pentru a-şi controla bâlbâială. 
Numegşte-i. 

— Nu pot, sire. Nu încă. Nu chiar. Narcissus îşi ceru 
scuze, chiar în timp ce îi privea pe Agrippina şi pe Pallas. 
Dar cunosc identitatea omului care se află foarte aproape 
de inima celei de-a doua conspirații. Şi anume acest ofiţer. 
Arătă spre centurionul Tigellinus. Agenţii mei, Cato şi 
Macro, l-au prins cu cadavrele celor doi ofiţeri care au 
condus încercarea de a vă lua viaţa, prefectul Geta şi 
centurionul Sinius. Se afla cu ei atunci, a fugit cu ei şie 
evident că i-a ucis pentru a-şi acoperi urmele din complot. 
Evident, centurionul a protestat în ceea ce priveşte 
nevinovăția sa şi a pretins că i-ar fi urmărit şi că s-ar fi 
luptat cu ei după care i-a ucis. 

— Acesta este adevărul, sire, îl întrerupse Tigellinus 
calm. 

— Nu, este o minciună, răspunse Narcissus. După cum va 
fi dovedit atunci când vei fi dat pe mâna anchetatorilor mei, 
care vor afla exact cine îţi sunt complicii. Sunt foarte 
pricepuţi în a scoate răspunsurile de la trădători. 

Tigellinus se uită la Agrippina, apoi îi aruncă o privire lui 
Pallas şi îi făcu un gest discret pentru a-l îndemna să 


intervină. Pallas îşi umezi buzele plin de nelinişte şi păşi în 
faţă. 

— Sire, acest om, centurionul Tigellinus, este nevinovat. 
Jur. 

— Da? Narcissus nu-şi putu opri un mic zâmbet. Şi cum 
poţi fi atât de sigur? 

— Lucrează pentru mine, răspunse Pallas. A lucrat încă 
de la început. 

Claudius păru nedumerit. 

— Trădătorul acesta este agentul tău? 

— Nu este trădător, sire, răspunse Pallas. Şi eu am 
descoperit că Eliberatorii plănuiau să vă doboare. La fel ca 
Narcissus, am decis să plasez un om în interiorul 
conspirației pentru a afla cine era în spatele ei. Nu e 
adevărat, centurionule? 

— Este corect, dădu Tigellinus din cap. Acesta a fost 
planul. 

— Deşi am făcut tot ce ne-a stat în puteri pentru a ne 
infiltra în conspirație, nu am reuşit să obţinem atât de multe 
ca stimatul meu coleg şi echipa sa. Pallas îşi înclină capul 
politicos în direcţia lui Narcissus, care răspunse laudelor cu 
o privire de gheaţă, plină de ură. Tigellinus încerca să 
adune informaţii în această seară, când duşmanii 
dumneavoastră au lovit, sire. Totuşi, a reuşit cel puţin să-i 
avertizeze pe împărăteasă şi pe prinţul Nero, înainte să fie 
atacați. 

Claudius îşi ridică mâna pentru a-l reduce la tăcere pe 
Pallas, apoi se întoarse spre soţia sa. 

— Este adevărat? 

Agrippina clătină din cap. 

— A intrat în dormitorul meu pentru a ne spune mie şi lui 
Nero să mergem să ne ascundem. A zis că va încerca să te 
salveze. 

Claudius se holbă la ea. 

— Nero se afla în camera ta? În patul tău? 


— Nu putea să doarmă, răspunse Agrippina plat. Bietul 
băiat avea o durere de cap, iar eu îi ofeream alinare. 

— Înţeleg. Claudius se întoarse spre Pallas. Şi cum ai 
ajuns să afli toate acestea? 

— Sire? 

— Că Tigellinus a reuşit să o avertizeze pe soţia mea? 

— Ea mi-a spus, pe când vă aşteptam aici, acum câteva 
clipe. 

— Prea bine. Împăratul se scărpină în barbă. Cred că voi 
asculta restul chiar de la centurion. Vorbeşte, Tigellinus. Ce 
s-a întâmplat în continuare? 

— Am lăsat-o pe împărăteasă, sire, şi am alergat să îi 
ajung din urmă pe trădători, dar deja intraseră în camera 
de lucru ca să vă atace. Am auzit zgomotele luptei şi apoi i- 
am zărit pe trădători fugind. l-am recunoscut pe Geta şi pe 
Sinius şi i-am urmărit. l-am încolţit la capătul îndepărtat al 
grădinii. Au fost nevoiţi să lupte şi, prin mila lui Jupiter, i-am 
învins. Atunci Capito - vă rog să mă scuzaţi - atunci agenţii 
lui Narcissus au apărut şi ei, împreună cu pretorienii. Prea 
târziu ca să îmi mai fie de ajutor, din păcate, adăugă el pe 
un ton plin de regret. 

— Aşa spui tu, interveni Narcissus. Dar adevărul este că 
i-ai ucis pe cei doi ofiţeri pentru a-i împiedica să te implice. 
Departe de a investiga conspirația Eliberatorilor, tu de fapt 
făceai tot ce îţi stătea în puteri pentru a o ajuta, pentru ca 
stăpânii tăi să pună mâna pe putere în numele prinţului 
Nero, după ce împăratul era ucis. Este clar că doreai ca 
împărăteasa să se ascundă pentru a o apăra pe ea şi pe fiul 
ei şi că nu aveai de gând să faci nimic ca să-l salvezi pe 
împărat. 

Tigellinus ridică din umeri. 

— E o poveste drăguță, libertule. Dar e doar o poveste. 

— O, dar e mai mult decât o poveste, rânji Narcissus. Nu 
e nicio coincidenţă că împărăteasa, prinţul şi... Pallas nu se 
aflau cu împăratul în ziua în care a fost sabotat barajul. 

— A fost sabotat? Habar nu aveam. 


— Atunci de ce ai încercat să îl ucizi pe Claudius când a 
năvălit apa peste noi? 

Tigellinus se încruntă. 

— Nu am făcut un astfel de lucru. 

— Ba da. Narcissus se întoarse spre Cato. Nu e adevărat, 
prefect Cato? Dacă nu ai fi intervenit tu şi nu ai fi ajuns 
primul la împărat, l-ar fi ucis. Nu-i aşa? 

Cato era foarte conştient de faptul că toţi ochii erau 
aţintiţi asupra sa şi simţi că inima îi bate mai repede din 
pricina neliniştii. Chiar dacă adevărul era că Tigellinus, 
Pallas şi Agrippina complotaseră pentru a-l ucide pe 
împărat, era destul de viclean pentru a vedea că îşi 
acopereau urmele cu îndemânare. Până acum, Narcissus 
evitase cu inteligenţă să îi acuze pe Pallas şi pe Agrippina în 
mod direct şi îşi concentrase toate acuzaţiile asupra lui 
Tigellinus. Sub tortură, centurionul urma să mărturisească, 
în mod inevitabil, implicarea lor, iar dovezile lui Narcissus 
împotriva lor urmau să fie complete. Dar ce s-ar fi întâmplat 
dacă secretarul imperial nu reuşea să-i doboare? Cato ştia 
ce s-ar fi întâmplat: cu siguranţă el şi Macro s-ar fi alăturat 
lui Narcissus pe lista lor de duşmani - un pericol pe care 
Cato nu-l putea ignora. Îşi drese glasul. 

— A fost un lucru ciudat că centurionul a fost singurul 
care nu a fost surprins de val. Îşi dăduse jos armura şi a fost 
primul care a reacţionat. De aceea m-am interpus între el şi 
împărat. 

— Am fost la fel de surprins ca şi ceilalţi, contraatacă 
Tigellinus. Ar trebui să fiu învinovăţit pentru că am 
reacţionat în faţa pericolului mai rapid decât voi? V-aţi 
gândit că faptul că m-aţi oprit să vin în ajutorul împăratului 
ar fi putut creşte riscurile asupra vieţii sale? 

— Am fost însărcinat să îl protejez pe împărat, zise Cato. 
Acţiunile tale erau cel puţin suspecte. Şi, după cum a 
evidenţiat şi secretarul imperial, era foarte convenabil 
pentru tine faptul că cei care puteau beneficia cel mai mult 
de pe urma morţii împăratului nu se aflau acolo. 


— Nu eu stabilesc pe unde umblă membrii familiei 
imperiale, zise Tigellinus pe un ton care nu admitea replică. 
Întrucât sunt responsabil cu siguranţa împăratului, am sărit 
în ajutorul său în momentul în care mi-am dat seama că 
viaţa îi era în pericol. 

— Destul cu minciunile voastre! izbucni Narcissus. Hai să 
lăsăm această chestiune în mâinile anchetatorilor. Vor da de 
capăt problemei destul de curând. Sire, pot da ordinul? 

Înainte să poată Claudius răspunde la întrebare, 
Agrippina se grăbi să se apropie de el, unde îngenunche. 

— Mult, iubitul meu Claudius, nu îl puteam lăsa pe acest 
om bun să sufere doar pentru că unul dintre servitorii tăi îl 
suspectează de implicare în complotul oribil pus la cale de 
Eliberatori. Vocea îi era joasă şi dulce, în timp ce îi aruncă o 
privire plină de milă lui Tigellinus. Ar fi o recompensă destul 
de săracă pentru faptul că mi-a salvat viaţa, şi pe cea a 
fiului meu. În plus, Pallas a garantat pentru el. 

Claudius îi zâmbi. 

— Da, dar Narcissus nu a garantat şi am învăţat să am 
încredere în judecata lui de-a lungul anilor. 

Agrippina îi luă mâna şi i-o apăsă peste faldurile de 
material fin care îi acopereau pieptul. Zâmbetul lui Claudius 
căpătă o nuanţă perversă. Ea vorbi din nou, cu glas scăzut, 
moale, care semăna mai degrabă cu torsul unei pisici. 

— Narcissus a muncit fără odihnă pentru tine. Ştiu asta. 
Dar oamenii obosiţi mai fac şi greşeli, dragostea mea. E de 
aşteptat. Bietul om e copleşit şi e atât de obişnuit să vadă 
conspirații peste tot, încât uneori simplul adevăr îi scapă. Ai 
auzit acuzaţiile lui şi ai ascultat explicaţiile lui Tigellinus 
referitoare la comportamentul său. Eu îl cred. 

Claudius se răsuci pentru a-i prinde cu mâna liberă 
obrazul în palmă, în timp ce pe cealaltă o ţinea pe sânul ei. 

— Draga mea, eşti p-p-prea bună. Prea inocentă pentru 
metodele bărbaţilor. 

Cato văzu panica instalându-se pe chipul lui Narcissus. 
Secretarul imperial făcu un pas în faţă, spre împărat. 


— Sire, sugerez să-i lăsăm pe anchetatori să rezolve 
problema. Dacă Tigellinus e nevinovat, vom afla destul de 
curând. Mai bine să sufere puţin decât să lăsăm un trădător 
să plece liber. 

— Te rog, Claudius, s-a vărsat destul sânge în această 
noapte, zise Agrippina, apoi îşi mişcă uşor capul pentru a-l 
putea săruta în palmă. 

În timp ce Cato privea, îi văzu limba ţâşnind şi plesnind 
peste pielea împăratului, iar Claudius se cutremură de 
plăcere. 

— Ai dreptate, dragostea mea. Zâmbi, apoi privi în sus la 
ceilalţi adunaţi în cameră. Complotul împotriva mea a fost 
zdrobit. Capii sunt morţi. lot ceea ce c-c-contează este că 
acum putem începe să hrănim din nou poporul Romei. 
Pallas, te poţi ocupa de treaba asta. 

— Cu plăcere, sire. 

Pallas se înclină adânc. 

Claudius se întoarse spre Narcissus. 

— Te-ai descurcat bine, prietene. Încă o dată mi-ai învins 
duşmanii şi îţi sunt în-îndatorat. Dar împărăteasa are 
dreptate. Nu trebuie să ne lăsăm pradă panicii oarbe. 
Centurionul ducea la îndeplinire instrucţiunile lui Pallas. 
Sunt într-adevăr norocos să am doi servitori atât de 
devotați... Se opri şi se uită la Cato şi la Macro. Vă datorez 
mulţumiri... Fruntea i se încreţi. 

— Cato, domnule, completă Cato. Prefectul Cato şi 
centurionul Macro. 

— Cato şi Macro. Bună treabă. Veţi fi răsplătiți. Datorită 
vouă R-roma poate fi hrănită din nou. Se ridică de pe tron şi 
se apropie de ei cu un zâmbet recunoscător. Se opri la mică 
distanţă, adulmecă aerul şi se strâmbă. Da, bine. Bună t- 
treabă. Mai bine aţi merge şi... ăăă... v-aţi îmbăia şi aţi 
îmbrăca nişte t-t-tunici curate. 

— Da, sire, răspunseră Cato şi Macro cu o înclinare 
rapidă a capului. 


Claudius mai afişă un zâmbet forţat înainte să iasă din 
raza de acţiune a duhorii emanate de tunicile lor împuţite. 
O luă pe Agrippina de mână din nou şi îi zâmbi îndrăgostit. 

— Vino, dragostea mea. A fost o noapte plină de 
evenimente. Ne-ar prinde bine puţină o-o-odihnă la 
amândoi, nu? 

Împărăteasa îşi ridică sugestiv sprâncenele pensate. 
Claudius o conduse spre uşa din spatele camerei de 
audienţe. Apoi se opri şi se uită înapoi la prizonierii care 
stătuseră în linişte, sperând că vor fi trecuţi cu vederea. 

— A, şi execută-i pe oamenii aceia. Capetele lor vor fi 
ridicate alături de cele ale conducătorilor lor. Ocupă-te de 
asta, Pallas. 

— Da, sire. 

Claudius se întoarse spre soţia sa şi continuă spre uşă, cu 
mersul său ciudat. Britannicus şi Nero îi urmară la o mică 
distanţă în spate. Restul oamenilor din încăpere rămaseră 
tăcuţi până când împăratul şi familia sa se îndepărtară. Apoi 
începură să discute cu voci şoptite. Germanicii duseră 
prizonierii pentru a fi executaţi, în timp ce alţii ridicară 
cadavrele lui Geta şi Sinius. Tigellinus se întoarse către 
Cato şi Macro cu un zâmbet îngâmfat. 

— Sper că, spre binele vostru, drumurile noastre nu se 
vor mai întâlni niciodată. 

— Nu te teme, răspunse Macro. Vom părăsi garda 
imediat ce vom putea. Ne vom întoarce în adevărata 
armată. 

— Norocul vostru. Salariu mai mic, mai puţine avantaje şi 
mizeria de pe frontieră. Vă invidiez de-a dreptul. 

Macro îl apucă pe centurion de tunică şi îl trase aproape. 

— Ştiu ce eşti, zise el cu un glas moale, în care picura 
ameninţarea. S-ar putea să-l fi păcălit pe împărat, dar noi 
ştim adevărul, eu şi Cato. Dacă drumurile noastre se vor 
mai întâlni vreodată, îţi jur că mai întâi te voi ucide şi abia 
apoi îţi voi pune întrebări. 


— Asta ar fi lipsit de sens, observă Tigellinus, în timp ce 
întindea mâna pentru a-şi elibera tunica. Acum, dacă mă 
scuzaţi, găsesc că duhoarea voastră e deranjantă. 

Se dădu cu spatele la o distanţă sigură şi îşi ocupă locul 
lângă Pallas. Libertul nu putu să nu rânjească victorios spre 
Narcissus. 

— Nu s-a terminat, zise cu hotărâre secretarul imperial. 
Ai câştigat această rundă, dar nu-l vei putea păcăli pe 
împărat la nesfârşit. 

— Nici nu va fi nevoie. Cât timp crezi că va mai trăi 
Claudius? Cinci ani? Trei? Unul? Pallas se trase de tivul 
tunicii. Băiatul meu e următorul pe listă pentru purpură. 
Britannicus e fără viitor. Îl am pe Nero, o am pe mama lui, 
iar împăratul mi-a încredinţat mie sarcina de a împărţi 
grânele. Aş zice că asta mă face cel mai popular bărbat 
dintr-un oraş înfometat, nu crezi? Între timp, tu ce ai? 
Recunoştinţa împăratului, atât. Cât crezi că va mai lucra 
aceasta în favoarea ta, când Agrippina şi-a înfipt deja 
ghearele în bătrân? Oricare ar fi talentele tale de 
netăgăduit, mă îndoiesc că seducerea unui bătrân aţâţat se 
numără printre ele. Pallas îl bătu pe umăr pe secretarul 
imperial. Bucură-te de această clipă, vechiul meu prieten. 
Nu vei mai avea alte ocazii. Îţi dau cuvântul meu în această 
privinţă. Vino, Tigellinus. Îi făcu semn centurionului şi se 
îndreptă spre uşa camerei. Trebuie să avem o mică discuţie 
despre viitorul tău. 

Doar Narcissus, Cato şi Macro mai rămăseseră în 
încăpere. Secretarul imperial stătea în apropierea tronului, 
cu o expresie obosită, plină de amărăciune. Macro îl trase 
de braţ pe prietenul său şi vorbi încet. 

— Vino, am terminat aici. S-a terminat cu adevărat. 

— S-a terminat? Cato clătină din cap. Cum poţi spune 
asta? 

— Oamenii îşi vor primi grâul. Împăratul a supravieţuit 
unui atentat. Noi suntem încă în viaţă. Macro ridică din 
umeri. Acesta e cel mai bun rezultat la care puteam spera. 


Acum, mi-ar prinde bine o baie, ceva de băut şi puţin somn. 
La fel şi ţie. Hai să mergem, băiete. 

— Să mergem? Unde să mergem? Înapoi în tabără? Nu 
va fi dificil acum că acoperirea noastră a fost demascată? 

— Unde altundeva putem merge? Nu avem altă casă în 
afară de cazărmi, Cato. 

Cato cugetă o clipă, apoi dădu din cap. Acum că totul 
fusese dat în vileag, ar fi trebuit să se afle în siguranţă în 
tabără, cu adevărata lor identitate. Pentru câteva zile cel 
puţin, până când se puteau face aranjamente mai bune. 
Cato aruncă o ultimă privire spre secretarul imperial 
deprimat. Mai era încă ceva care necesita rezolvare. 

— Narcissus... Vom discuta mai târziu. 

— Da, răspunse vag secretarul. Apoi se întoarse cu faţa 
spre Cato, cu o privire calculată. Despre ce să vorbim? 

— Despre Eliberatori, răspunse Cato în mod intenţionat. 
Despre asta şi despre promisiunea de a ne găsi posturi în 
armată, cu confirmarea promovării. 

— Înţeleg. Da. Narcissus clătină încet din cap. Aşadar, 
vom vorbi mai târziu. 


CAPITOLUL 30 


— Lurco şi Vitellius nu au fost foarte recunoscători când 
am dat ordin să fie eliberaţi, zise Narcissus, zâmbind vag. 
Vitellius a jurat să se răzbune pe voi doi, se pare. 

— Atunci poate că nu ar fi trebuit să te deranjezi cu 
Vitellius, răspunse Macro fără nicio urmă de umor. Ar fi fost 
mai bine dacă ai fi aranjat să fie aruncat în vreo fântână 
adâncă. Mă îndoiesc că multă lume i-ar fi dus dorul. Că veni 
vorba de asta, dacă vrei să se înfăptuiască, nu trebuie decât 
să ceri. 

— O să ţin minte, răspunse Narcissus. Dacă nu ar fi fost 
faptul că Vitellius îl urăşte pe Pallas mai mult decât îl urăsc 
eu, aş fi tentat să îţi accept oferta. Dar pentru că lucrurile 
stau astfel, s-ar putea totuşi să-mi fie de folos. Sincer 
vorbind, am nevoie de fiecare aliat în acest moment. 

Cato se întrebă repede dacă secretarul imperial căuta 
compasiune. Trecuseră cinci zile de la atentatul asupra 
împăratului. Claudius petrecuse majoritatea timpului cu 
tânăra sa soţie şi îşi lăsase supuşii să-i conducă afacerile. În 
timp ce Pallas preluase sarcina de a distribui rezerva de 
grâne, tribunul Burrus fusese numit prefect al Gărzii 
Pretoriene. Celălalt prefect fusese pensionat şi nu existau 
planuri pentru a-l înlocui. De acum înainte, urma să existe 
un singur comandat al pretorienilor, cu toate pericolele pe 
care le presupunea acest lucru. Împărăteasa avusese grijă 
ca Tigellinus să fie promovat pentru a-l înlocui pe Burrus. 
Lui Cato îi era clar faptul că balanţa puterii se înclinase 
dinspre Narcissus spre Pallas şi asociaţii săi. 

Narcissus rămăsese tăcut pentru o clipă, de parcă ar fi 
aşteptat un răspuns la dilema sa. Când nu veni niciunul, se 
încruntă uşor şi se aplecă în faţă, punându-şi coatele pe 
birou şi împletindu-şi degetele, în timp ce îi privea pe cei 
doi ofiţeri care stăteau în faţa lui. 


— După cum vă amintiţi, împăratul v-a promis o 
recompensă pentru deconspirarea complotului 
Eliberatorilor. Având în vedere faptul că Agrippina e 
ocupată cu a-l învălui pe Claudius cum vrea ea, cel mai bine 
ar fi să vă cereţi răsplata acum, înainte să îl determine să se 
răzgândească. Probabil că Roma va deveni un loc periculos 
pentru voi, la fel cum este şi pentru mine, în zilele ce vor 
urma. 

— Mă îndoiesc de asta, comentă Macro. Noi nu luăm 
parte la jocurile pe care tu şi Pallas le jucaţi. 

— Vai, dar luaţi. Chiar foarte mult. Tu şi Cato aţi fost 
aproape de a demasca complotul lui Pallas şi al Agrippinei. 
Tigellinus a fost norocos că a scăpat cu viaţă. Mă îndoiesc 
că vor fi foarte iertători în ceea ce vă priveşte. În care caz, 
ar fi mai înţelept să vă îndepărtăm pe amândoi de Roma şi 
să vă găsim un serviciu sigur. Steaua lui Pallas e în 
ascensiune şi, în prezent, îmi vine greu să cred că Nero nu-i 
va urma lui Claudius la tron. În care caz Britannicus e o 
cauză pierdută. Nu pot face prea multe pentru a-l salva 
acum. Într-adevăr, s-ar putea să nu pot face prea multe nici 
ca să mă salvez pe mine, dar voi face tot ce voi putea pentru 
voi. Meritaţi măcar acest lucru după tot ce aţi făcut în 
serviciul împăratului. 

Cato dădu din cap. 

— Scuteşte-ne de aerul ipocrit de sacrificiu de sine, 
Narcissus. Dacă vrei să ne ţii în siguranţă, este doar pentru 
că tu crezi că s-ar putea să ne foloseşti pe mine şi pe Macro 
din nou, într-o zi. În această situaţie, ne vom lua răsplata în 
condiţiile puse de noi. 

— Condiţiile puse de voi? Sprâncenele lui Narcissus se 
ridicară. Şi care ar fi aceste condiţii? 

— Vei avea grijă ca promovarea mea la rangul de prefect 
să fie confirmată şi ne vei oferi amândurora o comandă 
demnă de rangul nostru. Am câştigat acest drept, nu doar o 
dată, şi vom primi ceea ce ni se cuvine, conchise Cato pe un 
ton ferm. 


Secretarul imperial se holbă la el. 

— Ai o părere foarte bună despre tine. Ce te face să crezi 
că voi da ascultare cererilor voastre? 

— Este în interesul nostru comun, răspunse Cato. Cât 
timp încă mai ai ceva influenţă asupra împăratului, eu şi 
Macro putem profita de acest lucru. 

— Şi eu ce câştig din asta? 

Cato îl privi pe bărbat cu răceală pentru o clipă, după 
care răspunse. 

— Dacă ne dai ceea ce vrem, eu şi Macro vom păstra 
tăcerea asupra încercării tale de a-l ucide pe Nero. 

Macro se foi şi se uită surprins la prietenul său, dar 
rămase tăcut, în timp ce aştepta explicaţia lui Cato. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, răspunse Narcissus pe un 
ton plat. Ti-aş sugera să îţi retragi acuzaţia neîntemeiată. 

— Neîntemeiată? Cato chicoti. Nu prea cred. Am auzit-o 
din gura lui Cestius, înainte să moară. L-ai plătit ca să-l 
ucidă pe Nero. 

— Nu am făcut un astfel de lucru. 

— A primit ordinele de la Septimus, care răspunde direct 
în faţa ta. Se reduce la acelaşi lucru. 

— Mă tem că nu. Cestius e mort. Nu ai nicio dovadă. 

— Doar dacă îl pot convinge pe Septimus să confirme 
ceea ce ne-a spus Cestius. Nu doar despre încercarea de a-l 
ucide pe Nero, ci şi despre alte sarcini îndeplinite pentru 
tine. 

— Şi care ar fi aceste sarcini? 

Cato se uită la secretarul imperial. 

— Acelea asociate cu ameninţarea reprezentată de 
Eliberatori de vreo câţiva ani. 

Narcissus întâlni privirea lui Cato, fără a-şi trăda câtuşi 
de puţin gândurile. 

— Continuă. 

— Prea bine. Cato încuviinţă din cap, adunându-şi 
suspiciunile şi concluziile. Hai să vorbim despre Eliberatori. 
Au fost un ghimpe în coasta lui Claudius de când a devenit 


împărat. Mai exact, de când ai început să mânuieşti tu 
puterea în spatele scenei. 

— Foarte interesant. Şi ce e cu asta? 

— Întotdeauna au existat conspirații împotriva 
împăraţilor. Dar niciodată atât de durabile şi de secretoase 
precum cele ale Eliberatorilor. Ceea ce este ciudat, având în 
vedere cum au eşuat să obţină prea multe, până de curând. 
Cato se opri. M-am gândit mult în ultimele câteva zile. Mi-a 
trecut prin minte că dacă Eliberatorii nu ar fi existat, atunci 
ar fi fost o idee foarte bună să fie inventaţi. 

Macro se încruntă. 

— Despre ce vorbeşti? Cum se poate să fie o idee bună? 

Cato se întoarse către prietenul său. 

— Gândeşte-te. Sunt destui oameni care s-ar bucura să 
scape de împărați. Chiar ar putea lua în consideraţie să 
pună la cale propriile comploturi împotriva lui Claudius. Dar 
ce s-ar întâmpla dacă ar exista o organizaţie secretă, care 
urmăreşte detronarea lui? Dar nu atât de secretă încât să 
nu fi auzit nimeni de ea. Nu ar atrage atenţia aproape a 
tuturor asasinilor? Mai bine să se alăture altor oameni care 
gândesc la fel, decât să acţioneze singuri. 

Macro îşi strânse buzele. 

— Presupun. 

— Atunci, ce ar fi mai logic decât să-i folosească pe 
Eliberatori ca paravan pentru a-i atrage pe cei care îi 
poartă pică lui Claudius? E tipul de plan pe care un om 
însărcinat să conducă reţeaua de spioni a împăratului l-ar 
putea pune la cale, nu crezi? 

Macro clătină din cap. 

— Ar merge prea departe. Chiar dacă vorbim de 
Narcissus. Ar însemna să se joace cu focul. 

— Da, ar fi riscant, dar dacă ar fi funcţionat, i-ar fi oferit 
mijloacele nepreţuite de a identifica trădătorii şi de a aranja 
să fie eliminaţi în linişte sau să-i recruteze ca agenţi dubli. 

Narcissus se lăsă pe spătarul scaunului. 


— "Totul este foarte interesant, dar nu ai nicio dovadă că 
un astfel de plan a existat vreodată. 

— Bineînţeles că nu am. În acest fel trebuia să 
funcţioneze. Eliberatorii ar fi avut nevoie de un grad mare 
de autonomie dacă doreau să creadă că tot ce complotau ei 
era real. Doar că a apărut ceva ce nu ai anticipat. Cato 
dădu uşor din cap. Nu ai crezut că organizaţia va acţiona 
independent. Ai pierdut controlul, nu-i aşa? 

Narcissus nu răspunse şi urmă o tăcere încordată până 
când acesta îşi drese glasul. 

— După cum am mai spus, nu ai nicio dovadă care să 
susţină speculaţiile tale nesăbuite. 

— Voi avea imediat ce Septimus va fi interogat. A fost 
omul tău de legătură. Împărtăşeşte tot ceea ce cunoşti tu 
despre Eliberatori. A fost mai mult decât un intermediar, e 
mâna ta dreaptă. 

Narcissus zâmbi. 

— Se întâmplă să fie mai mult decât atât, Cato. Septimus 
este fiul meu. Chiar credeai că m-ar putea trăda? De aceea 
l-am pus în această funcţie. Mă pot baza pe el, cel puţin. 

— Fiul tău? Cato fusese luat prin surprindere. Apoi dădu 
din cap. Are logică. Dar chiar şi un fiu şi-ar putea vinde 
tatăl, dacă... este convins în mod corect. Nu aş pune bază 
pe faptul că Septimus îşi va ţine gura. 

— Atunci nu ar trebui să te bazezi pe faptul că ar fi dus 
viu la interogatoriu. Fie şi-ar curma singur viaţa, fie ar 
putea fi aranjat ca altcineva să o înfăptuiască în locul său. 

Cato simţi că i se întoarce stomacul pe dos de dezgust. 

— Nu ai face asta. 

— Ba da. Crezi că un om cu trecutul meu ar fi putut 
obţine ceea ce am reuşit eu fără să abandoneze toate 
principiile, mai puţin cel al propriului interes? Ei bine? 

Pentru o clipă, masca bine compusă a lui Cato căzu, când 
murmură. 

— Pe toţi zeii, eşti un monstru... 

Narcissus dădu din cap. 


— Sunt servitorul împăratului, şi trebuie să mă asigur că 
va rămâne pe tron, cu orice preţ. Asta e tot. 

Urmă o scurtă tăcere, după care secretarul imperial 
continuă: 

— Ştiu că s-ar putea să mă dispreţuiţi pentru ceea ce voi 
spune. 

— Nu! exclamă Macro. Te dispreţuim deja. 

Narcissus îi aruncă o privire de gheaţă. 

— Oricum ar fi, trebuie să înţelegeţi miza înainte să mă 
judecaţi. Doar eu stau între ordine şi haos în imperiu. 
Aceasta este firea lumii mele. Nu există loc pentru acele 
valori desăvârşite pe care voi, soldaţii, le credeţi atât de 
importante. Buzele i se ridicară într-un rânjet. Cred că mai 
bine v-aţi întoarce în armată. Simţul moralității voastre e 
prea periculos pentru voi aici, la Roma, şi ameninţă tot ceea 
ce reprezint eu... 

Cato închise ochii şi se luptă să reprime fierea care îi 
umpluse pântecele. Când îi deschise iarăşi, refuză să 
susţină privirea lui Narcissus şi se întoarse, în schimb, spre 
Macro. 

— M-am simţit mai curat când stăteam îngropat până la 
gât în rahatul din Marele Canal. Are dreptate, Macro. Ar 
trebui să plecăm de aici. Să plecăm din Roma. Să ne 
întoarcem în armată. 

Prietenul său clătină din cap, ridicându-se în picioare. 

— Aşa cum am spus întotdeauna. Să mergem. 

Cato se ridică, apoi se uită la Narcissus pentru ultima 
dată. 

— Vei avea grijă să ne primim posturile de comandă. Fă 
asta şi nu vom spune nimic despre ceea ce ştim. Nimănui. 

— Aceasta a fost înţelegerea, fu Narcissus de acord. Şi 
pentru că tot doriţi acest lucru atât de mult, voi fi încântat 
să vă trimit înapoi în... Britannia. Sunt convins că autohtonii 
vor fi încântați la ideea reîntoarcerii voastre. 

— Mie îmi convine, răspunse Cato, apoi cu o privire 
rapidă spre Macro, se întoarse şi ieşi din biroul secretarului 


imperial, simțindu-se dezgustat până în adâncul fiinţei sale. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi până când lăsară palatul 
în spatele lor şi ieşiră pe artera aglomerată din Via Sacra, 
strada care trecea prin centrul Romei. 

— Crezi că îşi va respecta partea lui din înţelegere? 
întrebă Macro. 

— O va face. Serveşte scopurilor sale să ne îndepărteze, 
cât mai repede posibil. După aceea, nu va mai avea timp să 
ne onoreze cu atenţia sa. Va fi prea ocupat să-i facă faţă lui 
Pallas. Cato reflectă o clipă. Mă îndoiesc că va supravieţui 
prea mult. Cred că în sfârşit şi-a găsit naşul. 

— Atunci, cale bătută. 

Cato îl privi pe prietenul său şi râse amar. 

— Dacă Narcissus cade, Pallas se va ridica şi totul va fi la 
fel ca înainte. Aşa va fi mereu. 

— Şi? Până atunci noi vom fi departe. Acolo unde ne e 
locul. 

— Britannia? 

— De ce nu? Acolo se duc cele mai bune lupte în acest 
moment. Macro îşi pocni palmele la acest gând. Gândeşte-te 
la asta, băiete. Bătălii care trebuie câştigate, pradă de luat, 
toate cât mai departe posibil de reptila asta perfidă de 
Narcissus. Şi mai avem şi mica avere pe care ne-a dat-o 
Sinius. Ce ar putea fi mai bine? 

Cato se opri şi se uită la prietenul său. 

— Intenţionezi să păstrezi banii? 

— De ce nu? Nu poţi spune că nu i-am câştigat. Şi tu de 
asemenea. 

Cato chibzui pentru o clipă. 

— Dacă va afla cineva că am păstrat argintul, atunci vom 
da de mare necaz. 

— Cine mai e în viaţă ca să spună? Macro zâmbi. Sinius e 
mort, la fel şi Geta. 

— Dar Tigellinus? 

— S-ar putea să ştie ceva despre treaba asta. Dar dacă 
spune ceva, atunci va dovedi că ştia mai multe despre 


Eliberatori decât a spus până acum. Îşi va ţine gura. Macro 
se uită la Cato rugător. Haide, băiete. După toate prin câte 
am trecut, e cinstit. Doar lui Claudius nu o să-i lipsească 
câteva monede. 

— Câteva? Cato rumegă ideea pentru o clipă, înainte ca 
spectrul lui Narcissus şi al maşinaţiunilor sale viclene să îi 
apară în ochiul minţii. De ce nu? 

— Bun băiat! Macro rânji uşurat şi îl bătu pe umăr. Ştiam 
că îţi va veni mintea la cap. 

Ajunseră la drumul care ducea spre tabăra pretoriană şi 
se opriră. De când identitățile lor adevărate fuseseră 
descoperite, li se oferise cazare în cartierul general, deşi 
erau trataţi cu o politeţe rece de ceilalţi ofiţeri. 

— Ia-o înainte, zise Cato. Am ceva de făcut. 

Macro zâmbi strâmb, pe jumătate cu afecţiune, pe 
jumătate cu nelinişte pentru prietenul său. 

— Aşadar, ea s-a întors la Roma. 

— Am aflat în această dimineaţă. Cato simţi groaza 
cuprinzându-i inima la gândul că o va revedea pe lulia. 
Trecuse mai bine de un an de când se văzuseră ultima dată. 
În tot acest timp, nu schimbaseră decât câteva scrisori. Deşi 
cuvintele ei erau tandre şi liniştitoare, Cato nu se putea 
abţine să nu se teamă că ele nu mai garantau că inima ei 
încă îi mai aparţinea. Mi-am spus că o voi vedea imediat ce 
vom termina cu Narcissus. 

— Du-te, atunci. Ce mai aştepţi? 

Cato se încruntă, pe când stătea nemişcat, de parcă era 
țintuit locului. 

— Nu ştiu... chiar nu ştiu. 

— Ce e de ştiut în afară de adevărul despre cum stau 
lucrurile între voi? Macro îl bătu pe umăr. Nu poţi 
descoperi asta decât dacă te duci la ea. 

— Da. Ai dreptate. Voi merge. Acum. 

— Vrei să te ţin de mână? 

Cato îl privi aspru. 

— Nu, mulţumesc! 


Macro râse cu voioşie şi îi făcu lui Cato cu ochiul, după 
care se întoarse şi o luă cu paşi mari pe drumul care ducea 
la tabără, de parcă nu ar fi avut nicio grijă pe lume. Cato îl 
privi plin de invidie pentru o clipă, apoi continuă pe drumul 
său, strecurându-se prin mulţime, în timp ce se îndrepta 
spre casa senatorului Sempronius, aflată pe Colina Quirinal. 

Era dimineaţa târziu când urcă din stradă pe treptele de 
la intrarea casei. Porţile grele din lemn erau deschise şi 
ultimul dintre clienţii senatorului stătea pe banca din 
atrium, aşteptând să-i prezinte petiţiile patronului său. Un 
sclav se apropie de Cato şi îl întrebă ce treburi are. 

— Mă aflu aici ca să vorbesc cu lulia Sempronia. 

— Da, stăpâne. Ce nume să îi transmit? 

Cato inspiră adânc pentru a se linişti. 

— Prefectul Quintus Licinius Cato. 

Sclavul clătină din cap şi se întoarse pentru a-şi îndeplini 
serviciul. Pentru o clipă, Cato fu tentat să îl cheme înapoi şi 
să-i anuleze instrucţiunile, dar sclavul se afla deja în celălalt 
capăt al atriumului, iar Cato nu dorea să strige după el. Era 
prea târziu pentru asta. Stătea în picioare, cu mâna 
dreaptă lovindu-se de coapsă. Privi în jur, fără a observa 
niciunul dintre detaliile interiorului. 

Apoi îngheţă. 

Deasupra lui, cerul era limpede, iar ciocârliile se 
năpusteau în sus, dar Cato nu avea ochi ca să le vadă şi nici 
urechi pentru a le asculta cântecul pătrunzător. În schimb, 
se holba de-a lungul atriumului, la tânăra zveltă, într-o 
tunică simplă, lungă, de un albastru-deschis. Stătea la 
intrarea opusă, cu părul ei negru legat la spate într-o coadă 
simplă. Ea se uita la el. Apoi începu să păşească regulat 
peste podeaua cu lespezi, pe lângă bazinul puţin adânc aflat 
în centrul atriumului, cu pasul încetinindu-i pe măsură ce se 
apropia de el. Cato se străduia să-i citească expresia, după 
vreun indiciu al disperării sau bucuriei pe care le-ar fi putut 
aduce dimineaţa următoare. 

— Iulia Sempronia. 


Îşi înclină capul formal, fără să ştie de ce o făcuse şi 
simțindu-se ca un prostănac. 

— Cato, răspunse ea moale. Cato... Cato al meu. 

Apoi, lipăind din picioare, se aruncă în braţele lui şi îl ţinu 
strâns, iar Cato simţi un val fierbinte de uşurare umplându-i 
pieptul. Îşi lipi obrazul de părul ei şi închise ochii, în timp ce 
parfumul ei, aproape uitat, îi reveni prin confuzia de 
amintiri şi emoţii. 

Iulia se trase înapoi, iar el deschise ochii pentru a vedea 
că îi priveşte chipul. Ea întinse mâna pentru a-i atinge 
buzele, apoi îşi trecu degetele, uşor şi nesigur, pentru a 
urmări linia cicatricii lui. Apoi el văzu o lacrimă strălucindu- 
i în colţul ochiului, acolo unde se umflă precum o perlă 
translucidă, după care i se rostogoli pe obraz. 

Cato simţi că inima i se rupe în două în timp ce o privea. 
Pe cât de mult o iubea şi o dorea pe lulia, pe atât de mult 
voia să părăsească Roma cu prima ocazie care i se ivea şi să 
plece departe de învălmăşeala de înşelăciuni şi trădare. El 
şi Macro urmau să plece pentru a se alătura din nou 
campaniei armate din Britannia. Nimic nu-l putea abate pe 
Cato din drum. Acestea erau condiţiile pe care lulia ar fi 
trebuit să le accepte dacă încă mai dorea să îl aibă. 

— Ce s-a întâmplat, dragostea mea? 

Fruntea ei se încreţi de nelinişte. 

Cato îi luă mâinile într-ale lui. 

— Trebuie să discutăm. 


NOTA AUTORULUI 


Desfăşurându-se în principal la Roma, Pretorianul este 
oarecum o abatere de la obişnuitele aventuri de pe câmpul 
de luptă ale lui Cato şi Macro. Ultima dată când s-au aflat în 
oraş a fost când aşteptau rezultatul unei investigaţii 
referitoare la moartea unui ofiţer superior. Atunci trăiau din 
ultimele lor economii, obligaţi să închirieze camere într-o 
clădire de apartamente care se prăbuşea, într-unul din 
cartierele mărginaşe. A fost un interludiu scurt, totuşi, iar ei 
au fost curând trimişi să se alăture unei campanii navale 
împotriva unor pirați. La acea vreme eram destul de atras 
de Roma ca decor pentru poveste şi aş fi dorit ca Macro şi 
Cato să fi putut petrece mai mult timp în capitală. E un loc 
fascinant despre care se poate scrie. Cu o populaţie de 
aproximativ un milion de locuitori, Roma era un oraş vast, 
chiar şi după standardele moderne. Merită subliniat faptul 
că, în timpul Renaşterii timpurii, populaţia Romei nu 
depăşea cincisprezece mii de locuitori - care trăiau printre 
ruinele unei civilizaţii care o reducea pe a lor. Abia în 
secolul al nouăsprezecelea, populaţia Romei a atins 
nivelurile de care se bucurase sub cezari. Aceasta este 
dovada elocventă a faptului că istoria omenirii nu este o 
poveste a unui progres constant spre o mai mare 
cunoaştere şi realizări. 

Chiar şi aşa, viaţa cotidiană din Roma nu era uşoară. 
Străzile erau pline de dejecţii şi gunoaie, iar duhoarea 
probabil că era insuportabilă pentru nasurile moderne. 
Salubritatea de proastă calitate era doar unul dintre 
pericole. Fără a dispune de o forţă poliţienească regulată, 
străzile erau pline de fărădelegi. Hoţii de buzunare şi 
bandele de tâlhari rătăcitori bântuiau pe aleile înguste, 
care se întortocheau pe lângă arterele principale. Chiar 
dacă am fi evitat această ameninţare, tot ar fi trebuit să 
înfruntăm pericolul lipsei complete de reguli în privinţa 


construcţiilor. Cu o populaţie uriaşă înghesuită într-o zonă 
relativ mică, valoarea terenului construibil era foarte mare. 
Ca urmare, o mulţime de clădiri de locuinţe ieftine se 
ridicau pe colinele Romei şi în văile dintre acestea. Multe 
aveau chiar şase etaje şi toate prezentau o adevărată 
ameninţare, întrucât erau în pericol de a se prăbuşi, 
îngropându-i de vii pe toţi cei destul de ghinionişti să 
sălăşluiască înăuntru, la fel ca şi pe trecătorii lipsiţi de 
noroc. 

Majoritatea populaţiei locuia într-o sărăcie lucie în 
mahalalele înghesuite, cu clădiri înalte, mizerabile şi pline 
de crime. Probabil că jumătate din nou-născuţii din aceste 
mahalale supravieţuiau peste vârsta de cinci ani şi trăiau ca 
să ajungă până la venerabila vârstă de cincizeci de ani. La 
fel ca în cazul marilor oraşe, hrana trebuia transportată de 
la ţară şi, de aceea, impunea preţuri destul de mari, pe care 
mulţi nu şi le puteau permite. De mult realizaseră faptul că 
o gloată înfometată nu putea determina stabilitatea socială, 
aşa că Senatul şi mai târziu împărații au organizat un 
sistem de raţii de hrană şi pomeni. După ce aveau grijă de 
stomacul mulţimii, conducătorii Romei le ocupau minţile cu 
distracţii. Aproximativ o treime din zilele fiecărui an erau 
dedicate curselor de cai, spectacolelor cu gladiatori şi 
festivalurilor publice. Prin astfel de mijloace, împărații 
păstrau gloata sub control. Totuşi, nu întotdeauna se 
dovedea a fi un mecanism eficient pentru controlul social şi 
care era vulnerabil la fluctuațiile din rezerva de grâne, 
după cum este descris în Pretorianul. 

Desigur, povestea era alta în ceea ce îi privea pe cei 
bogaţi. Cei care îşi puteau permite cumpărau case pe 
colinele unde briza făcea ca duhoarea să fie mai suportabilă 
şi unde smogul maro care adeseori acoperea oraşul se mai 
limpezea. Slujiţi de sclavi, puteau trăi din cele mai bune şi 
mai exotice mâncăruri importate în oraş. Se bucurau de 
cele mai bune locuri la Marele Circ şi în teatre, la fel ca şi 
de o gamă completă de plăceri carnale. 


Aceasta era Roma în care Cato şi Macro au sosit pentru 
a-şi duce la îndeplinire misiunea sub acoperire pentru 
Narcissus. Deşi serviseră la frontierele imperiului, prezenţa 
Romei se aflase mereu în subconştientul lor, ca încununare 
a tuturor valorilor pentru care ei luptau. Oraşul era inima 
lumii romane. Nu doar ca sediu al guvernării, dar şi ca 
adăpost pentru templele zeilor imperiului şi ca centru al 
unei economii vaste, care se răspândea în toată lumea 
cunoscută. Pentru o rasă atât de închistată în tradiţii 
precum erau romanii, izvorul acestor tradiţii era privit 
întotdeauna ca fiind sacru, iar soldaţii erau dornici să 
înfrunte orice primejdie pentru a apăra onoarea Romei şi a 
ceea ce reprezenta ea. 

Acestea fac ca realităţile vieţii în oraşul măreț să fie în 
contrast atât de puternic cu principiile abstracte pentru 
care oameni precum Cato şi Macro luptau şi mureau. 
Idealurile pe care fusese construită Roma pieriseră în mare 
parte odată cu republica şi, până la mijlocul secolului întăi, 
autoritatea împăraţilor era absolută. Evident că existau încă 
oameni care mărturiseau că tânjeau după vremurile apuse, 
dar de obicei erau destul de înţelepţi cât să-şi ţină opiniile 
politice pentru ei. Senatul, cândva scena dezbaterilor şi a 
faptelor care au modelat lumea cunoscută, a fost redus la 
nimic mai mult decât un club exclusivist care aviza în mod 
automat edictele imperiale. Puterea, care le aparținuse la 
un moment dat, fusese transferată unei camarile de 
sfătuitori, care îl înconjurau pe împărat. Şi pentru a pune 
sare pe rană, aceşti consilieri erau, în mod frecvent, oameni 
din clasele sociale inferioare. Chiar la palat, erau diviziuni 
adânci între subordonații împăratului care se luptau pentru 
influenţa asupra lui. Influenţa conducea către putere şi 
către şansa de a face averi uriaşe, precum procedau cei ca 
Narcissus şi Pallas, la timpul potrivit. Dacă miza era destul 
de mare pentru consilierii împăratului, atunci era şi mai 
mare pentru membrii familiei sale. Rata victimelor din 
rândul celor apropiaţi împăratului făcea ca pericolul pe 


care îl înfruntau soldaţii care apărau frontierele să pară 
minor, prin comparaţie. Pentru un portret cu iz de epocă al 
naturii mortale a vieţii din palatul imperial, recomand din 
inimă lucrarea lui Graves, Eu, Claudius, sau excelenta serie 
de televiziune de la BBC.