Slavomir Nastasijevic — Hannibal ante Portas

SLAVOMIR NASTASI/EVIC 


SLAVOMIR NASTASIJEVIC 


HANNIBAL ANTE PORTAS 


ROMAN 


În româneşte de VICTORIA FRÎNCU 
EDITURA ALBATROS 1971 


www.virtual-project.eu 


CAPITOLUL I 


Jur că-i voi uri pe romani toată viata 
Hannibal 


Începură din nou să tropăie cu picioarele lor goale pe drum. 
Mergeau spre port, grăbindu-se să nu-i ajungă suita de călăreţi 
care pornise din oraş. În razele soarelui matinal firişoarele de 
colb care pluteau în aer păreau ca de aur. Din depărtare se auzi 
tropot de copite. Bătrânul şi băiatul părăsiră şoseaua şi se 
adăpostiră în spatele unei tufe. 

Pe drum se iviră călăreţii pompos îmbrăcaţi. Togile lor de 
diferite culori le desemnau gradul de nobleţe şi demnitatea 
încredinţată. Purtau mantii uşoare de purpură care fluturau şi 
săbii pe ale căror teci străluceau pietre preţioase. Curelele 
lăcuite şi ţintele aurite ale hamaşamentelor luau ochii oamenilor 
de rând şi ai sclavilor care mergeau în urma suitei formate din 
trei sute de tineri şi magnifici bărbaţi. Călăreau cu săbiile scoase 
din teacă, semn că aveau demnitatea de senatori. Astfel dădeau 
onorul comandantului, iar la nevoie, erau gata să se şi apere. 

Suita înainta spre port. În urma ei, la distanţa cuvenită, 
mergeau sclavii pe care Hamilcar Barcas! îi eliberase, 
înmânându-le el însuşi săbii, sulițe şi scuturi şi din care îşi 
formase garda personală. In fruntea lor păşeau Sagarion, libertul 
aspru şi Sosilos din Sparta, filosoful şi profesorul de limba 
greacă al fiului lui Hamilcar, micul Hannibal. 

În acest timp, în port, valurile mării legănau încet douăzeci şi 
opt de trireme?. Din pântecele corăbiilor, ieşeau la iveală, de o 
parte şi de alta, ca nişte mâini uriaşe, cele trei rânduri de vâsle, 
gata în orice moment să spintece apa. Cârmacii stăteau la 


1 Barcas - fulger (n.t.). 
2 Triremă - corabie cu trei rânduri de vâsle (n.a.). 


locurile lor. Pe puntea vaselor, centurionii? şi decurionii* îşi 
supravegheau soldaţii. 

Comandantul şef al vâslaşilor, un numid voinic pe care-l 
chema Masiva, îşi inspecta sclavii, încătuşaţi doi câte doi la o 
ramă şi aşezaţi pe băncile fixate în podea. 

Insoţit de doi subalterni care duceau bicele cu trei şfichiuri, 
Masiva le controla cătuşele de la picioare. 

Cu pieptul gol, acoperiţi de părul şi barba crescute în 
neorânduială, sclavii stăteau la vâsle. Suferințele şi umilinţele 
săpaseră pe faţa fiecăruia brazde adânci. Ochii unora dintre ei 
străfulgerau de ură de sub sprâncenele stufoase, în timp ce 
privirea altora era cu totul indiferentă sau îndobitocită. Zbârciţi 
şi încovoiaţi, unii uitaseră de mult ce este libertatea. Pe toate 
corăbiile erau mai mult de o mie de vâslaşi şi tot atiţia de 
rezervă. Cu mâinile şi picioarele încătuşate, stăteau înghesuiți în 
încăperile întunecoase din fundul corăbiilor, aşteptându-şi 
schimbul. 

Armata, gata de plecare, se îmbarcase în trireme. Războinicii 
căliţi, veterani ai îndelungatului război cu romanii” după care au 
urmat trei ani de lupte neîntrerupte cu răzvrătiţii” în care se 
acoperiseră de glorie, dar şi de nenumărate răni, umpluseră 
nouă vase. Tolăniţi pe punte discutau uitându-se la mulţimea 
care se înghesuia în port. In acel loc se afla tribuna iar în faţa ei 
altarul de sacrificiu de care erau legate două juninci albe şi două 
negre, făgăduite zeilor din cer şi celor de sub pământ. 

In celelalte corăbii era o altă armată pe care senatorii şi 
negustorii bogaţi o strânseseră şi o echipaseră în schimbul 
banilor. Recrutaţi din toate părţile, printre vagabonzi, hoţi de 
buzunare, sclavi fugiţi cu gâturile şi picioarele jupuite, aceşti 
soldaţi erau nişte desfrânaţi în stare de orice fărădelege. Erau 
aici libieni, sirieni, egipteni, persani, sciți, pirați iliri, mamertini, 


3 Centurion - ofiţer care comanda o centurie în armata romană (n.t.). 

t Decurion - subofițer roman care comanda o decurie formată din zece 
soldaţi (n.t.). 

5 Primul război punic dintre cartaginezi şi romani a avut loc între 264—261 
î.e.n., cartaginezii fiind înfrânți (n.a.). 

5 Răscoala armatei de mercenari a izbucnit la Cartagina fiindcă senatul n-a 
putut să-i plătească din cauza pierderii războiului. Hamilcar Barcas a 
înăbuşit-o în sânge (n.a.). 


dar mai ales mulţi numizi, neînfricaţi războinici a căror cruzime 
era renumită. Armata aceasta se înfăţişa ca o imensă gloată de 
pirați, hoţi şi ucigaşi de tot soiul care se înțelegeau între ei într-o 
limbă stâlcită, un amestec de punică”, latină şi greacă. 

Lucrul cel mai de mirare era convingerea lor că fac o cinste 
nemaipomenită senatului, negustorilor bogați şi însuşi 
comandantului Hamilcar, căruia îi fuseseră încredinţaţi să-i ducă 
în Spania la jafuri şi măceluri. Mercenari desfrânaţi şi 
necredincioşi, în lipsa altei prăzi, ei ar fi tăbărât asupra 
senatorilor sau asupra lui Hamilcar, comandantul a cărui glorie 
nu avea nicio însemnătate în ochii lor; nici zeii din Olimp nu ar fi 
fost cruţaţi. 

Ascultând cu nepăsare ocările ofiţerilor care făceau apelul şi 
numărau gloata, unii jucau zaruri, se certau şi se băteau în timp 
ce alţii, beţi turtă, urlau cât îi ţinea gura străduindu-se, parcă, să 
înăbuşe sunetul aulosului* ce şuiera acompaniat de o tobă pe 
puntea unei corăbii. Un cântec deocheat şi sălbatic răsună 
umplând de groază inimile bărbaţilor, femeilor şi copiilor care 
stăteau pe mal aşteptând cu nerăbdare ca armata asta să se 
avânte în larg. 

În zadar încercau ofiţerii să facă ordine. Atât cuvintele 
frumoase cât şi înjurăturile lor erau primite în bătaie de joc şi 
urmate de disprețul sau râsul lor neobrăzat. 

Pe puntea unei corăbii subofiţerii îi loveau cu latul săbiilor în 
spate pe soldaţii din şleahta asta dezmăţată. Bătaia s-a sfârşit în 
hohote de râs. Un decurion a fost aruncat în mare. Tuşind şi 
scuipând apa sărată, a înotat până la mal unde a fost întâmpinat 
din nou de râsul şi hazul pe care-l făceau sclavii şi mulţimea. 

Aceasta era armata pe care Hamilcar Barcas, comandantul 
oştirii cartagineze, o primise de la senat şi negustorii bogaţi şi 
cu care trebuia să facă campania militară din Spania, s-o 
conducă la victorie şi să ocupe cetatea romană Saguntum. 
Senatul observase că golurile şi hăurile din tezaurul statului nu 
pot fi umplute cu toate impozitele şi amenzile care se storceau 


7 Punică - cartagineză (n.a.). 
3 Aulos - instrument antic, asemănător surlei sau clarinetului (n.a.). 


de la popor şi de aceea i-au dat o astfel de armată recrutată, şi 
aşa, cu mare greutate, dar cu puţini bani.? 

Numidul Masiva inspecta fiecare vas, intra în pântecele lui, se 
urca pe punte şi pe o frânghie îşi dădea apoi drumul într-o 
barcă. După ce constată că totul este în ordine, iar fiecare la 
locul lui, se aşeză într-o barcă şi se duse la mal, acolo unde se 
înghesuia lumea. 

Inarmate cu sulițe şi săbii, sentinelele mențineau ordinea, 
împingând înapoi gloata care dădea năvală să fie cât mai 
aproape de tribună şi altar. Din mulţime se auzeau strigăte şi 
voci amenințătoare, fiindcă străjerii, oameni semeţi şi 
încăpăţânaţi puşi pe gâlceavă, îi loveau cu suliţele în picioare 
sau îi înghionteau cu mânerul sabiei în şale. 

Printre vagabonzi jegoși, robi înfometați cu feţe osoase şi 
buzele puhave, cerşetori cu ochii holbaţi, hoţi de buzunare, 
liberţi şi clienţi! cu privirea vicleană, putea fi văzută şi câte o 
togă colorată a vreunui aristocrat înconjurat de sclavi care-l 
apărau de năvala mulţimii. Buhăite şi pe jumătate goale, 
prostituatele se învârteau prin port, râdeau cu neruşinare şi se 
agăţau de toţi oamenii, şoptindu-le tot felul de vorbe deocheate. 

Dinspre mare bătea un vânt cald care încingea feţele aprinse 
ale oamenilor din port ca şi spatele şi pieptul asudat al sclavilor 
ce terminau de încărcat corăbiile. Praful amestecat cu duhoarea 
oamenilor îngreunau respiraţia. Sub razele fierbinţi ale soarelui 
pavimentul de piatră al portului se încinsese, astfel că arşiţa era 
insuportabilă. Roiuri de muşte zburau şi zumzăiau în jurul 
altarului, apoi se aşezau pe postamentul care mirosea a carne 
arsă şi a sânge închegat. 

Când suita de călăreţi se ivi pe şosea în apropierea portului, 
mii de capete se întoarseră privindu-i pe senatorii îmbrăcaţi în 
togi de purpură. In câteva locuri ordinea fu tulburată. Oamenii 
dădură buzna în spaţiul liber din dreptul tribunei şi al altarului 
de sacrificiu. Dar sentinelele se repeziră numaidecât şi, lovindu-i 
pe toţi fără milă cu latul săbiei în spate, restabiliră într-o clipită 
ordinea. 


” Este vorba de armata de mercenari (n.a.). 
10 în Roma antică cetăţean dependent de un patrician (n.t.). 


Comandantul şi înalții demnitari ajunseră la tribună şi 
descălecară. Tinerii, suita lor înarmată, rămaseră pe cai şi se 
traseră puţin la o parte. Coifurile şi armurile bine curățate 
străluceau în soare orbind plebea. 

Hamilcar se sui la tribuna împodobită cu flori. Mai mult de 
treizeci de senatori se aşezară în spatele lui, după care urma în 
fund de tot orchestra formată din trompetişti. 

In acea vreme!! Hamilcar Barcas putea să aibă aproape 
cincizeci de ani. Era bine făcut şi vânjos, iar în barba lui neagră 
tunsă scurt nu se vedea niciun fir alb. De sub sprâncenele 
subţiri, arcuite, străluceau ochii-i negri, puţin oblici în care se 
puteau citi şiretenia şi neîncrederea în nimeni. Nasul lat şi 
maxilarul inferior puternic prevesteau un caracter despotic. Faţa 
aceasta, aparent liniştită, ascundea o sălbatică neînfrânare şi o 
energie inepuizabilă. Senatorii îl admirau, se temeau de el şi-l 
urau. 

In cealaltă extremitate a tribunei stătea cel mai puternic 
adversar al său în viaţa publică, Hanno cel Mare, bogătaş, înalt 
demnitar, şiret şi influent, aflat în fruntea partidei aristocratice. 
Ochii lui vicleni cu sclerotica galbenă se uitau pe furiş la 
mulţimea pe care o dispreţuia din străfundul inimii, la corăbii, la 
Hamilcar şi la partizanii lui. 

Cei doi auguri!? se apropiară de altar şi făcură un semn 
ajutoarelor lor. Patru securi loviră în acelaşi timp între coarne 
cele două juninci albe şi pe cele două negre. După ce întinseră 
animalele în faţa altarului, tinerii le spintecară cu cuţitele iar 
augurii aduseră vasele de argint pentru sânge. După aceea 
scoaseră măruntaiele animalelor sacrificate. 

In timp ce augurii îşi practicau magia, invocându-i pe zei, 
marele preot se adresă comandantului senatorilor şi mulţimii de 
oameni care urmăreau într-o linişte mormântală actul sacru: 

— Cu pocăință şi plecăciune ne rugăm şi aducem ofrandă 
zeiţei Bellona!?, două juninci negre. Teribila zeiţă şi-a întors de la 
noi faţa-i divină şi de aceea am pierdut războiul împotriva 


11 Anul 238 î.e.n. (n.a.). 

12 Augurii erau profeţi care citeau viitorul în măruntaiele animalelor 
sacrificate, în zborul păsărilor etc. (n.a.). 

13 Bellona - Zeița războiului (n.a.). 


romanilor. Nenorocirea noastră nu s-a sfârşit aici. Hamilcar, 
comandantul glorios atât în luptele câştigate cât şi în cele 
pierdute, a trebuit să înăbuşe cu veteranii rebeliunea 
mercenarilor mişei şi necredincioşi, cărora li s-au alăturat sclavii 
însetaţi întotdeauna de sângele stăpânilor lor, aţâţaţi de libienii 
aflaţi în stăpânirea noastră. Din cauza acestui război am pierdut 
Sardinia şi Corsica!*, lucru de o importanţă capitală pentru noi. 
În zadar s-a scurs aurul nostru amestecat cu sângele luptătorilor 
în ambele războaie. Tezaurele s-au golit, iar din vinele ostaşilor 
s-a scurs aproape tot sângele. Acum suntem nevoiţi să căutăm 
alte surse din care să ne tragem seva şi puterea. Fie slăviţi şi 
lăudaţi în veci zeii nemuritori! Facă-se voia lor! Ei ne îndreaptă 
astăzi spre Spania, unde posesiunile noastre se întind 
deocamdată până la Gades. Ginerele ilustrului nostru 
comandant, Hasdrubal, luptă fără odihnă cu iberii şireţi şi vicleni 
pentru a ne apăra graniţele. Puterea lui slăbeşte văzând cu ochii 
şi de aceea îi trimitem acum oştire şi arme, ca să se 
consolideze. 

Marele preot se adresează lui Hamilcar: 

— Preamăritule comandant, senatul îţi încredinţează armata 
pe care cu greu a recrutat-o şi echipat-o. Cu ajutorul zeilor, 
condu-o spre noi cuceriri şi să nu te întorci cu ea acasă fără 
victorie, fiindcă aici te va întâmpina foametea şi sărăcia lucie. 
Fie ca în curând din Spania să lunece convoaie de corăbii, fie ca 
puternicele noastre trireme şi vase cu cinci rânduri de vâsle să 
se întoarcă încărcate cu alimente, aur, argint şi sclavi. Aici noi 
nu vom precupeţi să aducem prinos zeilor pentru a-i îmbuna să 
fie alături de voi pe marea întinsă şi în Spania. Nouă ne trebuie 
o putere cum nu s-a mai văzut până acum pe lume pentru ca 
într-un nou război împotriva romanilor să răzbunăm vechile 
nedreptăţi şi să recâştigăm ceea ce am pierdut. Războiul acesta 
va fi mult mai greu şi mai fioros decât primul, fiindcă ştim că 
trebuie să luptăm împotriva unui popor, pe care, după gali, 
nimeni n-a mai putut să-l învingă. Consulii, pretorii şi tribunii lui 
nu ştiu ce este oboseala şi frica. Exemplul lui Marcus Atilius 


14 Romanii au folosit situaţia precară a Cartaginei şi au ocupat Sardinia şi 
Corsica (n.a.). 


Regulus: îi îndeamnă la tenacitate şi vitejie. De aceea ne rugăm 
zeiţei Bellona să nu-şi mai întoarcă de aici înainte aspra sa faţă 
de la noi, ci să insufle curaj ostaşilor noştri... 

Marele preot o imploră ridicându-şi mâinile către cer: 

— Bellona, ai milă de noi şi de copiii noştri! 

Mii de voci răsunară invocând-o: 

— Bellona... Bellona... Bellona... 

Preotul îşi întoarse către cer faţa slabă şi osoasă aşteptând să 
se stingă glasurile oamenilor. După ce se linişti totul, el vroi să- 
şi continue rugăciunea. Dar în acelaşi moment din spatele 
mulţimii aflate în port se auzi tărăboiul făcut de nişte soldaţi beţi 
care întârziaseră şi se întorceau din oraş. Cântecul lor sălbatic şi 
dezmăţat veni să tulbure momentul cel mai sacru al rugăciunii. 
Preotul şi senatorii care se găseau în tribună îşi aţintiră privirile 
peste capetele oamenilor din spatele cărora se auzeau vocile. 

Hamilcar stătea singur la marginea tribunei uitându-se la 
puhoiul de oameni înmărmuriţi de groază şi mirare. Toţi îşi 
ziceau că e un semn rău. 

Comandantul se adresă numidului uriaş: 

— Masiva, leagă-i şi adu-i încoace! 

În fruntea a douăzeci de sentinele, numidul îşi făcea drum cu 
coatele prin mulţime. 

Între timp preotul continuă: 

— Ne rugăm zeilor care stăpânesc marea şi nemăsuratele ei 
adâncuri să aibă în pază şi să cruţe corăbiile şi armata pe care 
am strâns-o cu atâta greutate. Il rugăm pe Eol:$ şi pe ajutoarele 
lui să mâne vântul drept în pânzele vaselor noastre şi să le 
conducă cu bine până în Spania. Pentru a-i cinsti şi slăvi le 
aducem drept ofrandă cele două juninci albe! 

Augurii au terminat de invocat divinităţile şi de citit în 
măruntaiele animalelor sacrificate, găsind că semnele sunt 
favorabile şi că armata şi comandantul ei vor avea o soartă 
fericită. Ei întinseră preotului vasul de argint plin de sânge pe 


'5 Marcus Atilius Regulus - consul al Romei, luat prizonier de cartaginezi în 
primul război punic. Trimis de senatul Cartaginei la Roma pentru a-i 
determina pe romani să accepte pacea, Regulus pledează pentru continuarea 
războiului, se reîntoarce în captivitate, unde este torturat şi ucis (n.a.). 

16 Eol - zeul vânturilor, mai întâi în mitologia greacă, apoi la toate popoarele 
antice (n.a.). 


care acesta, după ce invocă încă o dată zeitățile mării, îl 
răsturnă în apă. 

Senatorii, paznicii şi mulţimea de oameni care se aflau pe 
țărm urmăreau cufundaţi într-o linişte profundă ceremonia 
sacră, dar în inima tuturor se furişase teama provocată de 
ieşirea soldaţilor beţi care tulburaseră ruga adresată zeiţei 
Bellona, iar acum se certau cu câţiva subofiteri şi veterani ce 
încercau să-i potolească cel puţin până la sfârşitul serviciul 
divin. Soldaţii făceau scandal răspunzând cu imprecaţii şi înjurau 
cât îi ţinea gura; îşi băteau joc de toate zicând că ei nu se tem 
de nimeni şi că principalele şi, de altfel, singurele lor surse de 
putere şi apărare sunt sabia şi sulița. 

Numidul Masiva cu cei douăzeci de paznici ajunse la ei. 
Mercenarii simţiră imediat ce li se pregăteşte şi începură să se 
dezvinovăţească şi să dea vina unul pe altul. Când auziră însă 
că trebuie să fie legaţi, schimbară între ei priviri de îmbărbătare 
şi scrâşnind din dinţi, îşi traseră săbiile din teacă. Lupta nu a 
durat mult. Înconjuraţi de sentinele, bătuţi, înghiontiţi şi plini de 
sânge, unii dintre ei fură omorâţi sau răniţi; pe ceilalţi îi 
prinseră, îi dezarmară şi-i legară. Masiva strânse cu oamenii lui 
răniții şi trupurile muribunzilor care sângerau şi se zvârcoleau 
încă şi-i aruncară în mare. Ceilalţi, vreo douăzeci la număr, fură 
aduşi în faţa lui Hamilcar. 

Treziţi la realitate şi conştienţi de încălcarea săvârşită, 
stăteau abătuţi şi supuşi în faţa comandantului. Păreau că s-au 
trezit pe moment din beţie. Cel mai belicos şi guraliv dintre ei, 
fost pirat, îşi luă inima în dinţi şi zise: 

— Ni se face o nedreptate!... Noi suntem ostaşii slăvitului 
comandant Hamilcar, căruia zeii i-au hărăzit... 

Privirea rece a comandantului îl făcu să înlemnească. 
Hamilcar spuse numidului: 

— Masiva, la toţi câte o piatră de gât şi drept în mare.!... 

După ce dădu acest ordin, se întoarse şi se îndreptă spre 
tribună. Hanno, sufletul partidei adverse, se apropie de el şi 
privindu-l cu ochii lui gălbui plini de o ură năprasnică, îl întrebă: 

— De ce-i omori? De-abia am reuşit să strângem armata asta. 
Dacă ai să continui aşa, toţi o s-o ia care încotro şi, tu vei purta 
singur războiul din Spania. 


Hamilcar surise ironic: 

— Pe Melhart!”, protectorul meu, nu pot să mai cred că 
înţelepciunea este atributul bătrâneţii! Vouă, senatorilor, 
minele? de aur v-au întunecat într-atâta mintea, încât nu mai 
vedeţi nimic altceva în afară de ele! Aşa-zisa „armată” pe care 
mi-aţi dat-o este o carne prea ieftină şi prea slabă. Eu am mai 
multă încredere în sclavii mei decât în soldaţii pe care mi i-aţi 
încredinţat. 

Larma, râsetele şi înjurăturile deşucheate de pe corăbii, 
amestecate cu răgetul aulosului şi bubuitul tobelor ajungeau 
până la ei. 

— Auzi? continuă Hamilcar. Pentru armata asta nici zeii nu 
sunt sacri. Închipuiţi-vă că trebuie să ducă un război de cucerire, 
să lupte în Spania împotriva unor oameni care-şi apără ţara lor. 

Comandantul îi întoarse spatele lui Hanno cel Mare şi se 
adresă marelui preot: 

— Serviciul sacru s-a încheiat? 

— Cu ajutorul zeilor, da. 

— Atunci împărţiţi norodului carnea vitelor sacrificate, iar mie 
permiteţi-mi să plec. 

În acel moment, un copil de nouă ani se strecură printre două 
sentinele care mențineau ordinea şi dădu fuga la tribună. Era 
băieţelul! Comandantului Hamilcar. Văzându-l, tatăl surise: 

— la uitaţi-vă, micul Hannibal a fugit de limba greacă şi de 
profesorul lui, Sosilos din Sparta. Îl atrag mai mult sunetele 
trompetelor, zăngănitul săbiilor şi al topoarelor de luptă... Ce s-a 
întâmplat? Nu-ţi mai place greaca? 

Gâfâind după goana şi emoţiile încercate, micuțul îşi aţinti 
ochii săi negri asupra tatălui căruia îi spuse: 

— Am venit să te rog să mă iei cu tine în Spania. Am fugit de 
Silenos, sclavul căruia i-ai poruncit să mă păzească. 

— Şi ce vrei să faci tu în Spania? 

— Să lupt. 

Un zâmbet lumină faţa lui Hamilcar de culoarea topazului. 


17 Melhart - Hercule în mitologia cartagineză (n.a.). 
18 Mină - ban antic (n.a.). 


Silenos, însă, sclavul pe care băieţelul îl păcălise şi o 
zbughise, se ciorovăia şi-i înghiontea pe paznici ca să se apropie 
de altarul unde se aflau tatăl şi fiul, înconjurați de senatori. 

— Eu sunt sclavul măritului stăpân! vocifera el. Fiul lui mi-a 
scăpat din mână şi a tulit-o. Daţi-mi drumul... 

În timp ce paznicii nedumeriţi se uitau unul la altul neștiind ce 
să facă, sclavul îi îmbrânci şi porni în fugă spre tribună. Tulburat 
şi înspăimântat, cu vocea tremurând, Silenos începu să 
vorbească: 

— Mărite stăpân, martoră îmi este Rhea!* că l-am păzit ca pe 
ochii din cap! În timpul ceremoniei l-am ţinut de gât şi de tunică, 
dar cu un cuţitaş şi-a tăiat o bucăţică din veşmânt şi mi-a 
scăpat. lată... 

Sclavul avea în mână un peticuţ de stofă. Hamilcar şi senatorii 
izbucniră în râs. Hannibal se agăţase cu îndărătnicie de teaca 
sabiei tatălui său şi se uita sfidător la tânărul sclav. Hohotele de 
râs ale celor de faţă nu mai conteneau. 

Silenos se apropie de micuţ: 

— Cere-ţi frumos iertare pentru purtarea ta urâtă şi haide 
imediat cu mine acasă! 

Hamilcar îi zise băiatului: 

— Dă drumul la sabie şi să te duci numaidecât acasă! O să te 
omor în bătaie! 

Mititelul răspunse cu o voce tremurândă: 

— Poţi să mă baţi cât vrei că n-am să plâng. la-mă, însă, în 
Spania! 

Tatăl căzu pe gânduri. Mângâindu-i părul buclat, nu-şi mai lua 
ochii de la chipul arzând de nerăbdare. 


19 Rhea - zeiţă care personifica natura ca izvor al vieţii (n.a.). 


— Dacă eşti aşa de încăpățânat, am să te iau cu mine. Dar 
ţine bine minte ce am să-ţi spun... N-o să-ţi mai meargă să fugi 
de profesorul de greacă. Vor pleca împreună cu tine şi Sosilos 
din Sparta”, profesorul tău, şi sclavul Silenos. Ei te vor bate ori 
de câte ori n-ai să-ţi înveţi lecţia. Unde e grecul? — îl întrebă pe 
sclav. 

— Este aici în port, printre sclavii tăi cărora le-ai dăruit 
libertatea. li învaţă cum trebuie să trăiască şi să se comporte ca 
oameni liberi, fiindcă printre ei sunt şi din aceia care s-au născut 
în robie. 

Hamilcar se întoarse către băiat zicându-i: 

— Te iau în Spania, dar trebuie să juri aici, pe altar, că-i vei uri 
pe romani cât vei trăi! 

Micuţul, de parcă tocmai asta aştepta, se apropie în tăcere de 
altar, îşi puse amândouă mâinile pe el şi tare, cu un glas sonor 
de copil, rosti jurământul: 

— Jur pe toţi zeii răzbunării că îi voi uri pe romani şi că voi 
lupta împotriva lor toată viaţa! Dacă voi călca acest jurământ, 
Moloh?! să mă sfârtece cu dinţi-i de fier şi să mă mistuie în 
flăcările pântecului său! 

Toţi cei de faţă fură surprinşi de ciudatul legământ al copilului 
şi de felul în care fusese rostit. În acel moment însă, nimeni nu- 
şi putea închipui înfiorătoarea ardoare cu care va fi respectat. 

După aceea Hamilcar se adresă voinicului numid: 

— Masiva, sclavii mei sunt gata? 

— Desigur. Toţi sunt gata să se îmbrace pe corabia ta. Sunt o 
sută patruzeci la număr... Unii din ei plâng de bucurie că le-ai 
dăruit libertatea. g 

— Adu-i pe toți pe vasul meu. Impreună cu voi să se îmbarce 
Sosilos, Silenos şi micul Hannibal... Aveţi grijă cu străşnicie de 
acest copil, căci Melhart mi-e martor, de e să i se întâmple ceva, 
vă sfârtec pe toţi!... 


% Sosilos din Sparta - filosof, a fost profesorul de limba greacă al lui Hanibal, 
însoţindu-l pe acesta în toate campaniile. Sclavul Slenos a rămas până la 
moarte alături de Hanibal (n.a.). 

21 Moloh - divinitate feniciană căreia i se aduceau jertfe omeneşti. 


Masiva şi Silenos se înclinară adânc şi se depărtară cu paşi 
mari. În urma lor, băiatul alerga fericit. 

La un semn dat, trompeţii aşezaţi în fundul tribunei suflară în 
trâmbiţe anunțând plecarea. In acelaşi moment începură să 
cadă în mare trupurile ostaşilor condamnaţi. Paznicii îi aruncau 
de pe mal unul câte unul. Se scufundau imediat fiindcă fiecare 
avea de gât o piatră legată cu sfoară. Tovarăşii lor, înmărmuriţi 
de groază, priveau de pe punţile, corăbiilor această scenă, 
simțind din plin că Hamilcar Barcas preluase comanda lor. 

Senatorii încălecaseră şi stăteau pe țărm aliniaţi pe două 
rânduri, în aşteptarea momentului când corăbiile vor porni în 
larg. În sunet de trompete Hamilcar se sui în barcă şi făcu un 
semn văslaşilor. 

Ajuns la corabia sa, se urcă pe scara de frânghie şi rămase pe 
covertă. 

Sunetul trâmbiţelor se stinse. 

Din pântecele fiecărei trireme se auzea un bubuit ritmic. 
Tobele dădeau tactul vâslaşilor. Lopeţile scârţâiră în lăcaşurile 
lor începând să spintece apa. Douăzeci şi opt de corăbii se 
puseră în mişcare. În patru rânduri de câte şapte, triremele se 
depărtau de mal mai întâi încet şi apoi din ce în ce mai repede. 

Senatorii îşi întorceau caii. Însoţitorii îi înconjurară. Întreaga 
suită porni spre oraş. Atunci mulţimea de oameni, ca nişte 
animale înfometate, se îmbulzi spre altarul unde se aflau 
junincile sacrificate. Înghesuindu-se, bătându-se, trântindu-se 
unii pe alţii şi călcându-i în picioare pe cei căzuţi, îmbucătăţiră 
într-o clipită, cu săbii şi cuțite, vitele înjunghiate. 

După ce au terminat de făcut şi acest lucru, iar din animalele 
sacrificate nu mai rămase nimic, oamenii începură să se 
împrăştie. Tot portul rămase în curând pustiu. Soarele îşi 
pironise razele pe plăcile de piatră. Aerul vibra de zăduf. Roiuri 
de muşte zumzăiau tăbărând pe sângele închegat din jurul 
altarului. 

În larg, de patru ori câte şapte corăbii se depărtau tot mai 
mult. Vâslele, ca aripile unui monstru, se mişcau neîncetat pe 
ambele laturi, mânate parcă de o singură voinţă. 

Vântul aducea din când în când ecoul ritmicelor bătăi de tobă 
din pântecele corăbiilor. 


CAPITOLUL II 


O armată bine plătită trebuie 
să fie în toate privințele bună. 
Hamilcar Barcas 


Hamilcar Barcas spunea că o armată bine plătită trebuie să fie 
în toate privinţele bună. De aceea, imediat după sosirea în 
Spania, el luă toate măsurile pentru ca mercenarii primiţi de la 
senat să devină ostaşi adevăraţi. Unii muriră sub loviturile 
biciurilor, alţii atârnau spânzurați prin copacii din apropierea 
taberei, avertizându-i pe toţi că armata şi disciplina sunt unul şi 
acelaşi lucru, că una fără alta nu pot exista. De altfel, Hamilcar 
mai spunea că soldatul este ca şi un om mort, că este absolut 
indiferent când şi cum va muri. 

În acest fel, în scurt timp soldaţii desfrânaţi şi pe jumătate 
sălbatici de mai înainte, deveniră războinici ascultători şi supuşi, 
gata oricând, ca atunci când comandantul clipeşte din ochi să 
atace un duşman de zeci de ori mai puternic decât ei, fiindcă se 
temeau de moarte mai puţin decât de Hamilcar. La auzul 
numelui lui păleau, iar inima îşi oprea bătăile. De aceea faima 
acestei armate se răspândi cu repeziciune în Spania. Luptând 
aproape fără încetare cu triburile autohtone de olcazi, vaccei, 
carpetani şi alţii, împing graniţele posesiunilor cartagineze spre 
nord, ajung pană la râul Ebru, ocolesc însă oraşul Sagunt şi 
câmpurile lui, respectând în aparenţă pacea încheiată cu 
romanii după primul război punic?2. 

Cei din Sagunt erau aliaţii romanilor şi de aceea oraşul lor îi 
sfida pe cotropitorii cartaginezi care se uitau cu lăcomie la 
câmpurile bogate, la turmele de oi şi de porci, la cirezile de vaci 
şi de boi şi la hergheliile de cai. A te atinge de acest belşug 
însemna să te războieşti iarăşi cu romanii. Hamilcar ştia bine 
câtă armată, şi nu orice fel de armată, îi trebuia pentru un nou 


* Caius Lutatius, consul al Romei, a încheiat această pace cu Hamilcar (n.a.). 


război. Pentru asta se pregătea de ani de zile. Îşi îndesea 
rândurile oastei sale, recrutând soldaţi băştinaşi din triburile pe 
care le supuse în Spania, îi instruia, atrăgându-i de partea sa 
prin aţâţarea poftelor lor nesăbuite de a prăda. În afară de 
astea, din Africa soseau necontenit numizi, nubieni, negri şi 
corcituri din Utica şi Hadrumetum, luptători puternici care 
călăreau cai nărăvaşi, pregătiţi atât pentru lupte colective cât şi 
pentru încăierări corp la corp, dar înainte de toate cruzi şi 
dornici de jaf. 

Zeci de mii de sclavi munceau în minele de argint, nichel şi 
cupru. Spania îşi deschisese porţile şi bogăţiile ei naturale 
curgeau din abundență. Cartagina flămândă îşi trăgea seva 
necesară vieţii din această ţară bogată. Corăbiile încărcate cu 
alimente, metale, lână, ulei, vin, cereale, vite şi sclavi, plecau 
fără contenire spre Africa de unde aduceau soldaţi noi, arme şi 
cai buni. 

Cartagina se pregătea astfel fără preget şi cu o perseverenţă 
pentru a se răfui cu Roma. 

In al nouălea an de la debarcarea în Spania, Hamilcar fu însă 
omorât. Romanii sau adversarii lui din Cartagina să fi tocmit 
ucigaşi de meserie? Sau poate cineva, vrând să se răzbune, a 
tras pumnalul şi i l-a împlântat în inimă? Nu se ştie”. 

Întâmplarea produse panică şi dezordine în armată. În Spania, 
atât adversarii cât şi aliaţii nesiguri ai cartaginezilor, începură să 
se agite. Actele de indisciplină deveneau tot mai frecvente. La 
orizont se profila parcă o revoltă generală. 

Hasdrubal, ginerele lui Hamilcar, reteză însă de la rădăcină 
dezordinea, luă cu hotărâre conducerea armatei rămasă fără 
căpetenie care număra în vremea aceea mai mult de o sută de 
mii de oameni. 

In cei câţiva ani de ocârmuire, noul comandant începu să-i 
atragă de partea sa pe şefii şi înalții demnitari ai triburilor 
iberice. Pe unii reuşi să şi-i facă prieteni, oferindu-le daruri şi 
purtându-se frumos cu dânşii; pe ceilalţi, care perseverau în a fi 
duşmani declarați ai cartaginezilor, îi ucidea  mişeleşte. 
Hasdrubal a continuat în Spania tactica lui Hamilcar şi a 
consolidat din punct de vedere numeric armata. Pe lângă 


23 Hamilcar a fost omorât în anul 228 î.e.n.(n.a.) 


aceasta, a ridicat pe ţărmul mării oraşul Cartagina Nouă? 
devenit principala bază a vapoarelor care navigau între Spania 
şi Africa. Tot aici i-a primit, cu fală și onoruri, pe legaţii?” cu care 
urma să sancţioneze tratatul încheiat de Hamilcar şi să 
stabilească graniţele dintre posesiunile punice?$ şi romane din 
Spania. Râul Ebru delimita interesele unui popor de ale celuilalt. 
Băştinaşii, deşi aliaţi nesiguri, se îngrămădiră în armata 
Cartaginei. Totodată, Hasdrubal garantă securitatea absolută a 
cetăţenilor Saguntului, care păzeau cu străşnicie interesele 
Romei în Spania. 

Văzând brusca restabilire şi ridicare a Cartaginei, la Roma, 
deşi cuprinşi de groază, mulţi ţineau cu disperare de acest 
tratat. Li se părea că eventualitatea unui nou război era 
înlăturată. Unii senatori priveau însă cu seriozitate brusca 
consolidare a vechiului adversar şi urmăreau cu mare nelinişte 
în suflet evenimentele din Spania. 

Intr-o zi, în cursul unei ceremonii cu prilejul căreia se aduceau 
jertfe marelui şi invincibilului Hercule la Cartagina Nouă, un 
sclav îl străpunse cu sabia pe Hasdrubal”, în văzul majorităţii 
armatei sale. Ucigaşul înşfăcat spuse râzând că l-a omorât pe 
comandantul oştirii fiindcă acestea, la rândul lui, i-a prins prin 
înşelăciune stăpânul şi l-a omorât. Cu oasele zdrobite pe patul 
de tortură, sclavul ucigaş şi-a bătut joc de călăi până la ultima 
suflare. 

Astfel şi-au încheiat viaţa doi dintre cei mai remarcabili 
membri ai partidului lui Barcas, Hamilcar şi Hasdrubal, ginerele 
acestuia. Al treilea, Hannibal, fiul lui Hamilcar, avea pe atunci 
douăzeci şi cinci de ani. In faţa lui se aşternea drumul spre 
glorie. 

După omorârea lui Hasdrubal, în senatul Cartaginei vechiul 
adversar al partidului barcizilor, Hanno cel Mare, îşi făcea auzit 
cu putere glasul: 


24 Astăzi Cartagena, oraş în sud-estul Spaniei, port la Marea Mediterană (n.t.). 
25 Legat - în Roma antică, trimis al senatului (n.t.). 

25 Strămoşii cartaginezilor erau fenicienii şi de aceea au fost numiţi puni 
(Phoeni) (n.a.). 

7 Hasdrubal a fost ucis în anul 221 î.e.n. (n.a.). 


— Onoraţi senatori, mă adresez vouă cu rugămintea de a 
medita adânc asupra stării în care se află statul şi armata 
noastră. Cei care au adus vestea morţii lui Hasdrubal afirmă că 
războinicii din Spania intenţionează să-l proclame comandant 
suprem al armatei pe un tânăr de douăzeci şi cinci de ani. Il 
laudă şi-l preamăresc, şi-i ridică în slăvi vitejia. În nebunia lor, ei 
îi compară cu Agatocle?8 şi Alexandru Macedon. Noi ştim bine că 
barcizii sunt avizi de glorie, fără scrupule şi cu obrazul gros. 
Neobrăzaţi cum sunt, îl vor asemui pe acest tânăr lui Teseu sau 
Ahile, de parcă idolul lor ar fi coborât printre ei din Olimp... Tatăl 
lui a fost ginere de rege şi împrejurări întâmplătoare i-au înlesnit 
să se acopere de glorie în două războaie lipsite de glorie. Asta 
înseamnă că fiul lui, care în afară de obrăznicie şi desfrânare nu 
mai are nicio altă calitate, trebuie să devină conducătorul unei 
armate care numără peste o sută de mii de războinici?... Tânărul 
Hannibal nu are demnitate nici cât un subofiter de rând. 
Acoperit cu mantaua de soldat, el doarme pe pământ printre 
sclavi şi ostaşi de rând. Va permite oare senatul ca un astfel de 
om să se aşeze în fruntea armatei? De la această tribună, eu vă 
întreb pe voi, onoraţi senatori: există oare pe lume o armată 
care ar putea să fie disciplinată sub conducerea unui asemenea 
om şi ce fel de rezultate se pot aştepta de la ea?... Cred că 
acest tânăr trebuie să fie ţinut acasă sub pază, şi cu niciun chip 
să nu ne încredem în bunele lui intenţii, fiindcă face parte din 
familia acelora care au ştiut să pună mâna pe putere prin forţă 
şi tot felul de înşelăciuni. Pe Hannibal trebuie să-l constrângem 
să înţeleagă un lucru pe care-l ştiu toţi prea bine: că gloria 
tatălui său nu este şi a lui şi că nu oricine poate deveni 
comandant de oşti, oricât ar fi de insolent şi oricât s-ar 
crampona!... Oare el să conducă o armată în stare să lupte 
împotriva poporului care i-a dat pe Mucius Scaevola, pe lunius 
Brutus, pe Atilius Regulus şi pe atâţia alţii care au mers la 
moarte ori de câte ori patria le-a cerut-o?! 

După ce Hanno şi-a încheiat cuvântarea, în senat se produse 
o rumoare la care nimeni nu se aştepta. Vocile amenințătoare 
ale barchiştilor umplură sala. Strigătele, ripostele şi râsul 


% Agatocle, tiran al Siracuzei (316—296 î.e.n.) care a înlăturat conducerea 
oligarhică şi a fost ales strateg autocrat (n.t.). 


batjocoritor aproape că-i aduse în stare pe partizanii lui Hanno 
să-şi tragă săbiile din teacă. Totuşi, prestanţa câtorva senatori 
mai în vârstă potoli gălăgia. Activitatea senatului dură extrem 
de puţin în acea zi. Hotărârea a fost repede adoptată. În cursul 
dezbaterilor minoritatea, formată din cei mai de vază senatori, a 
cerut ca lui Hannibal să nu i se încredinţeze nicio autoritate. Dar 
partida mai numeroasă triumfă, învingând-o pe cea a 
aristocraților. S-a hotărât ca Hannibal să preia comanda asupra 
întregii armate din Spania. 

Se spune că Hannibal a râs când a auzit cum i s-a hotărât 
soarta în senat, fiindcă armata îl şi alesese drept comandant 
suprem. Astfel câteodată evenimentele anticipează hotărârile şi 
iau un curs pe care nimeni nu-l poate opri. Soldaţii îl divinizau pe 
tânărul războinic neînfricat şi plin de temperament. Aşa de mult 
semăna fiul cu părintele său, încât veteranii emoţionaţi îl 
priveau cu ochii în lacrimi, spunând că Hamilcar s-a reîntors 
printre ei. Ostaşii în vârstă vedeau în Hannibal aceeaşi 
fermitate, putere şi clarviziune. Ei au fost de atâtea ori de faţă 
când Hasdrubal, în calitatea sa de comandant, îl trimitea în cele 
mai primejdioase misiuni în fruntea soldaţilor care, sub comanda 
lui, luptau cu duşmanul până la autonimicire. Veteranii încercaţi 
ştiau bine că în toată armata asta atât de numeroasă nu există 
niciun om care s-ar putea măsura cu Hannibal în ceea ce 
priveşte curajul de a înfrunta primejdii de tot felul. De aceea nu 
e de mirare că armata l-a proclamat comandant pe tânărul 
războinic înainte de a sosi hotărârea senatului. 

Hannibal era cumpătat la mâncare şi la băutură. Mânca şi bea 
doar atâta cât avea neapărată nevoie. Suporta frigul şi căldura 
mai bine decât oricine. Deseori putea fi văzut făcând exerciţii de 
luptă cu armele şi cu pumnii alături de ostaşi de rând. 
Imbrăcămintea îi era simplă şi nu se deosebea cu nimic de cea 
soldaţilor. Mâncarea lui era tot simplă, la fel cu a celorlalți 
ostaşi. Dormea pe pământ fără să ia în seamă agitația şi gălăgia 
din tabără. 

Magistrul său, filosoful Sosilos din Sparta, îi spunea lui 
Hannibal: 

— Cine vrea să se ridice deasupra tuturor şi să fie primul, 
trebuie să se obişnuiască cu de toate şi să servească drept 


exemplu în ceea ce priveşte felul de a trăi, a lupta şi a muri. 
Conducătorul trebuie să fie întotdeauna gata să uite de sine, să 
rabde şi să suporte chinuri, fiindcă cei care merg după el îi 
urmăresc cu atenţie fiecare faptă. 

Hannibal era tot mereu cel dintâi dintre călăreţi şi infanterişti. 
Intra primul în bătălie şi se întorcea ultimul de pe câmpul de 
luptă. 

Acestea erau calităţile tânărului erou pe care mulţi le 
admirau, temându-se însă de defectele lui. Hannibal era nemilos 
până la cruzime. Nu respecta nicio lege omenească, cuvântul 
dat nu şi-l ţinea. Nestatorniciei lui în credinţă, care i se părea un 
lucru obişnuit şi natural, i se dusese de mult vestea. Perfidia şi 
viclenia erau considerate de el calităţi. Atât de înzestratul, 
invincibilul comandant şi strateg avea, în ce priveşte cinstea, 
păreri şi simţăminte cu totul false. 

Cu astfel de calităţi şi defecte, tânărul Hannibal a luptat trei 
ani sub conducerea lui Hasdrubal, iar faima lui s-a răspândit 
pretutindeni, încât a devenit un adevărat idol al cruzilor 
războinici. 

XXX 

Doi oşteni se remarcau îndeosebi în armata lui Hannibal, 
amândoi destoinici conducători de detaşamente mai mici. Unul 
era libertul lui Hamilcar, Sagarion. Câţiva ani a fost ajutorul 
supraveghetorului sclavilor din mina de argint, până într-o zi 
când cruzimea lui îi făcu pe robi să-l bată, lăsându-l aproape 
mort. Vinovaţii au fost prinşi şi condamnaţi cu toţii la moarte. La 
rugămintea lui Sagarion însă, Hannibal încuviinţă ca executarea 
pedepsei să fie amânată până la însănătoşirea libertului rupt în 
bătaie. Şase săptămâni au aşteptat sclavii până să-şi primească 
pedeapsa. Atunci Sagarion a răstignit pe cruce cu propria-i 
mână douăzeci şi patru de rebeli, după ce mai întâi le-a zdrobit 
picioarele de la genunchi în jos. Hannibal îl îndrăgi, îi aduse 
laude în public pentru fapta sa şi-l numi mai marele călăilor. 
Peste un an îl ridică la rangul de centurion şi-i dădu un 
detaşament de cinci sute de călăreţi. 

Al doilea era un grec din Sparta, întunecat, tăcut şi neînfricat 
până la moarte. Nimeni nu ştia cum îl cheamă, dar datorită 


însuşirilor lui, toţi îi ziceau Gips”. El a intrat în graţia 
comandantului în urma săvârşirii unei fapte deosebite. A plecat 
noaptea în tabăra barguzilor*, a pătruns în cortul căpeteniei lor, 
Brix, duşman făţiş al Cartaginei, şi l-a înjunghiat. Netulburat de 
nimeni, spartanul se întoarse, se opri în cortul lui Hannibal şi 
aruncă capul lui Brix la picioarele stăpânului său. 

Triburile iberice ca şi cetăţenii Saguntului pricepură de îndată 
firea acestor doi oşteni şi în acelaşi timp, prin intermediul lor, 
intenţiile comandantului punilor. 

Intr-o zi Hannibal îi chemă pe cei doi soldaţi în cort şi le spuse 
cu nepăsare de parcă ar fi fost vorba de cel mai simplu lucru: 

— Alegeţi-vă dintre ostaşi fiecare câte două mii de călăreţi cu 
care o să-i atacați pe olcazi şi turdetani*!. 

Niciunul dintre războinicii voştri nu are voie să-şi ia mâncare 
nici măcar pentru o zi. Cine vrea să mănânce n-are decât să se 
străduiască, să ia de la duşmani. Dacă aflu că vreun ostaş a luat 
chiar şi o firimitură de pâine am să dau ordin să i se aplice 
douăzeci şi cinci de lovituri. Aceasta este valabil şi pentru voi 
doi. Vă ordon să-i măcelăriți şi să-i pustiiţi fără milă pe duşmani, 
pentru ca vaietele lor să ajungă până la urechile celor din 
Sagunt. Şi să le stea inima în loc de groază. Cred că v-am spus 
tot... In afară de aceasta, anunţaţi-i pe oşteni că-i dau patru 
mine de aur acelui care-mi va aduce capul lui Falcon, 
conducătorul turdetanilor răsculați sau al celtului aceluia 
roşcovan, căruia i se zice Cota. Am auzit că amândoi se află cu 
detaşamentul lor în apropiere de Dertosa. 

Cu feţele posomorite, cei doi războinici se îndepărtau tăcuţi 
de cortul lui Hannibal. 

In aceeaşi zi, cele două detaşamente, fiecare având câte două 
mii de călăreţi, plecară în incursiune. 

Sagarion lovi pe la nord-vest pustiind ţinutul olcazilor. Potrivit 
înţelegerii trebuia să ajungă până la râul Ebru şi, mergând în 
josul apei, să se întâlnească cu ceata lui Gips. Pe unde a trecut, 
Sagarion a pustiit totul. Incendii şi cadavre de oameni însemnau 
drumul parcurs de rău famatul centurion. Olcazii înnebuniţi de 


gips - erete în elină (n.a.). 
3 Barguzii - un trib din Spania. 
31 Triburi din Spania. 


groază îşi puneau la adăpost femeile şi copiii în munţi, iar ei 
fugeau care încotro din faţa duşmanului, şi, ţinând legătura cu 
ajutorul fumului, se afundau tot mai mult, atrăgându-i pe 
duşmani după sine. Pe drum îşi întăreau armata şi deveneau tot 
mai înverşunaţi. În orice noapte improvizau atacuri cu grupuri 
mici de luptători, tulburându-i şi făcându-i să turbeze pe 
duşmani. Oamenii lui Sagarion auzeau zi şi noapte, din faţă şi 
din spate, din păduri şi lunci, bubuitul tobelor şi al timpanelor 
care-i neliniştea şi înfricoşa. 

Zilele treceau, dar o ciocnire mai mare nu se produsese. Dacă 
grupuri mai mici sau patrulele de recunoaştere cartagineze se 
rupeau de grosul trupei şi se depărtau puţin de ea, dispăreau 
fără urmă. Într-o noapte trestiile uscate cu care era îngrădită 
tabăra lui Sagarion fură cuprinse de vâlvătăi. Toţi soldaţii lui ar fi 
murit înecaţi de fum sau arşi de vii dacă din cerul posomorit n-ar 
fi turnat o ploaie cu găleata şi nu ar fi stins incendiul. 

În asemenea condiţii înainta armata cartagineză lăsând în 
urmă leşurile ostaşilor săi şi ale duşmanilor. Haite de hiene, 
şacali şi câini sălbatici se ţineau pas cu pas după războinici; 
schelălăiau şi, ghiftuiţi, gâfâiau şi se târau mai departe după 
detaşament. 

Olcazii, părăsindu-şi ţara, dădeau foc alimentelor şi nutreţului 
pentru vite. Aşa se face că Sagarion, care-şi pierduse o bună 
parte a ostaşilor fără să fi dat vreo luptă mai importantă, 
negăsind aproape nimic de mâncare pe tot drumul, imprimă 
marşului un ritm accelerat şi ajunse la Ebru înainte de timpul 
stabilit. Aici soldaţii lui dădură buzna în stufărişul şi mlaştinile de 
pe malul râului după peşte ca să mănânce cât de cât. 

Înainte de căderea nopţii, armata îşi aşeză tabăra şi când se 
întunecă, oştenii, care cum nimeriră, se lungiră pe pământ şi se 
cufundară în somn. Râul şi malurile-i acoperite de arbuşti înalţi 
erau năpădite de o beznă adâncă. 

După ce trecu de miezul nopţii, olcazii atacară impetuos 
tabăra. Năvăliră în acelaşi timp din toate părţile, urlând şi 
chiuind sălbatic. Pe când se luptau şi se luau de piept cu 
duşmanii pe întuneric, se produse o dezordine aşa de mare încât 
se amestecară de nu se mai ştia cine pe cine gâtuie, îneacă şi 


înjunghie. În zori grămezile de leşuri rămăseseră singurele 
martore ale grozăviei petrecute în noaptea trecută lângă râu. 

înconjurat de cei ce supravieţuiseră, Sagarion înainta încet şi 
cu prudenţă prin ceața deasă care stăruia deasupra râului. Cu 
mâna pe garda sabiei, tresărea la cel mai mic foşnet care se 
auzea din stufărişul şi arbuştii de pe mal. Palizi, cu ochii 
înfricoşaţi, cei trei sute de soldaţi care-i mai rămăseseră, se 
uitau unul la altul, rupţi de oboseala luptei din noaptea trecută, 
şi, din şaua cailor istoviţi, scormoneau cu privirea împrejurimile, 
gata în orice moment să dea bir cu fugiţii. Toţi simțeau că 
duşmanul nevăzut este pe undeva, pe aproape. Ştiau bine că le 
dă târcoale prin ceața şi arbuştii deşi. De aceea fiecare războinic 
îşi ţinea arcul pregătit cu săgeata pe coardă, aşteptându-se să 
audă din moment în moment bubuitul scuturilor şi urletele 
inumane ale barbarilor. 

lată însă că spartanul trecu cu ceata sa pe lângă oraşul 
Sagunt. Locuitorii îi priveau de pe ziduri înjurându-i în gura 
mare, fiindcă, conform înţelegerii, armata punilor nu avea voie 
să se apropie de oraş mai mult de cinci mii de paşi. Călăreţii lui 
Gips se şterseră aproape de zidurile de incintă ale oraşului, 
aruncându-le locuitorilor câteva ocări. 

Ceata aceasta de luptători năvăli peste turdetani cu care s-au 
bătut împingându-i către munţi şi trecători. Ambele părţi s-au 
nimicit reciproc, unii căzând în ambuscadele altora, organizând 
incursiuni nocturne. Oamenii lui Gips se străduiau din răsputeri 
să pună mâna, viu sau mort, pe Falcon, comandantul 
turdetanilor, fiindcă fiecare vroia să obţină cele patru mine de 
aur promise pentru capul lui. 

Conducătorul turdetanilor, Gonco Brevicalo, zis Falcon*?, avea 
pe atunci în jur de douăzeci şi şapte de ani. Mic de stat, dar lat 
în umeri, era sprinten ca o panteră. Putea să sară din cea mai 
mare goană de pe un cal pe altul, stârnind admiraţia tuturor. În 
ciuda vitejiei şi calmului de care da dovadă în toiul luptei, ochii 
lui verzi străluceau de bunătate ca ai unui copil nevinovat. Mulţi 
credeau că e lipsit de judecată, deşi ştiau bine cu câtă siguranţă 
şi  iscusinţă urmăreşte desfăşurarea luptei.  Căpeteniile 
turdetanilor îl lua drept bufon, fiindcă războinicul putea să 


32 Falco-onis = şoim, în limba latină (n.a.). 


călărească de-a-ndăratelea, să tragă cu arcul din goana mare în 
urmăritori şi să-i nimerească cu exactitate. De altfel, căpeteniile 
îl considerau rebel, căci nu li se supunea nici lor, nici lui 
Hannibal, cu care voiau să se alieze. De două ori l-au prins şi l- 
au pus în lanţuri şi tot de două ori le-a scăpat, luând cu el 
câteva zeci de tineri nemulţumiţi, răzvrătiți şi dornici de pradă. 

Falcon avea un detaşament de cinci sute de călăreţi cu care 
se retrăgea din faţa spartanului Gips; alţi turdetani, încă de 
două ori pe atâta, stăteau ascunşi în pădurile dese, în gropile şi 
în şanţurile din Munţii Iberici. 

Dintre cei cinci sute de luptători, Cota roşcovanul şi Decius, 
un cetăţean roman, se remarcau în mod deosebit. 

— Ei sunt aripile mele - spunea Falcon. Fără ei nu aş putea să 
zbor. 

Primul era un celt voinic şi osos din tribul lui Ducarius 
Aquitanus care sălășluia la poalele Pirineilor, pe malurile râului 
Segra. Cota dezertase din tabăra lui Hasdrubal şi devenise un 
duşman înverşunat al cartaginezilor şi al prietenilor lor pentru că 
Maharbal îi ucisese fratele. Celtul călărea un armăsar cu o 
coamă bogată, pe jumătate sălbatic şi atâta de nărăvaş că 
nimeni altcineva nu i se putea urca în scară. Războinicii se uitau 
plini de uimire la animalul care în toiul bătăliei muşca zăbala şi 
se năpustea acolo unde încăierarea era mai mare, trântindu-i pe 
toţi oştenii la pământ. Lui Cota îi servea drept armă o secure cu 
două tăişuri ale cărei lovituri despicau platoşele, îngrozindu-i pe 
duşmani. Soldaţii din Spania şi Africa îl considerau strigoi pe 
celtul roşcovan, ceea ce îi făcea să nici nu-l poată suferi, să-l 
privească înspăimântați, iar în timpul luptelor să-şi caute un loc 
cât mai departe de oşteanul stăpânit de furie. Despre calul lui se 
zicea că a fost cândva pasăre, transformată apoi de Erinii* în 
cal. Se povestea iarăşi în şoaptă că l-a fătat o iapă din infern, 
care răsare, noaptea, după bătălie şi sfârtecă trupurile oştenilor 
căzuţi pe câmpul de luptă. Oamenii bătrâni susțineau cu tărie că 
roşcovanul Cota murise o dată, că fusese înmormântat fără 
onorurile cuvenite şi că s-a sculat din groapă intrând din nou 
printre oştenii vii. 


33 Erinii - zeițele răzbunării (n.a.). 


Al doilea războinic, Decius, era cetăţean roman. Pe vremea lui 
Hasdrubal a fugit din robia în care întâmplător căzuse. In Creta, 
ca naufragiat, puseră mâna pe el piraţii iliri şi-l vândură 
negustorilor cartaginezi. Mai întâi a fost sclav la galere. Chinuit 
şi persecutat, el suportă, ca cetăţean roman, cele mai mari 
umiliri şi suferinţe. Mai târziu a fost transportat în Spania, unde 
a muncit într-o sărărie de pe malul mării. Aici a încercat să fugă, 
dar a fost prins împreună cu şase tovarăşi, încătuşat şi dus la 
Cartagina Nouă, unde a robit la o moară. Cu pieptul şi gâtul plin 
de răni şi cu corpul brăzdat de loviturile de bici, Decius căzu 
bolnav de moarte. Supraveghetorul sclavilor dădu ordin să i se 
scoată cătuşele şi să fie aruncat să moară în spatele morii. Dar 
în aceeaşi noapte sclavii îşi desfac cătuşele, îi omoară pe 
paznici, îl iau pe Decius, care mai trăia încă, şi fug. Urmăritorii n- 
au putut să-i prindă, fiindcă fugarii ajunseseră la turdetani, care 
în acea vreme cutreierau şi jefuiau împrejurimile Cartaginei Noi. 
Spre uimirea tuturor, Decius se însănătoşi şi, drept recunoştinţă, 
îi oferi prietenia sa lui Falcon, conducătorul turdetanilor, pe 
care-l consideră de aici înainte frate. 

Împreună cu călăreţii lui, Falcon se retrase cu iscusinţă din 
faţa duşmanului, pierzându-şi urma. Răspândiţi prin pădurile de 
plopi şi sălcii, oamenii lui răsăreau prin surprindere, acolo de 
unde nimeni nu se aştepta să apară, întotdeauna în grupuri mai 
mici, atacau fulgerător şi dispăreau. De abia după cinci zile se 
porni adevărata bătălie. Turdetanii se năpustiră asupra 
urmăritorilor din câteva puncte, dar mai ales din spate. Lupta a 
fost scurtă, dar cumplită. Gips pierdu aici aproape şase sute de 
oameni. Spartanul îşi dădu seama că Falcon îi este din toate 
punctele de vedere superior. 

Astfel cartaginezii şi turdetanii se îndreptau către meandrele 
făcute de râul Ebru aproape de vărsarea în mare. La nord-est de 
Dertosa, chiar la mijlocul cotului, Gips îşi aşeză tabăra. Patrulele, 
trimise în toate părţile, se întoarseră fără să fi observat 
vrăjmaşul. Noaptea le-a adus, însă, o surpriză de alt ordin, cu 
totul şi cu totul neaşteptată, iar pentru spartan de necrezut. 
După ce soldaţii cartaginezi obosiţi se cufundară în somn, se 
auzi mai întâi o forfoteală, apoi tropăitul copitelor de cai, 
strigăte, larmă. După aceea totul se linişti. 


În acea noapte trei sute de vaceei* fugiră din tabăra 
cartaginezilor. Cat ai clipi din ochi, ei se făcură nevăzuţi dincolo 
de defileurile şerpuitoare şi mlăştinoase, acoperite de păduri. 
Gips trimise imediat urmăritori cu ordinul ca toţi vaceeii să fie 
trecuţi prin sabie. In zadar. Pe întuneric şi ceaţă, grupa de 
urmărire se întoarse doar cu jumătate din efectiv în tabără. 
Duşmanii nevăzuţi trăgeau cu arcul din desiş în călăreţii 
cartaginezi. Oamenii lui Falcon îi omorau de aproape. 

Fără să mai aştepte până la ziuă, Gips îşi ridică tabăra şi la 
miezul nopţii porni în susul apei pentru a se întâlni cât mai 
repede cu Sagarion. In zori încă o sută de vaceei părăsiră 
detaşamentul lui. 

Sagarion şi spartanul s-au întâlnit pe malul drept al Ebrului şi 
au constatat cu groază că din patru mii de războinici cu care 
plecaseră din tabără au mai rămas doar cu un sfert. 

După ce au răstignit pe cruci douăzeci şi şapte de turdetani 
capturați, cei doi războinici hotărâră să se întoarcă în tabăra lui 
Hannibal prin ţara carpetanilor, pasămite, aliaţii lor. 

Fără să-şi scape din vedere duşmanii, oamenii lui Falcon se 
ţineau după ei la o distanţă mai mare, călcându-le pe urme. 
Astfel ajunseră la locul unde făcuseră ultimul popas cartaginezii. 
Aici găsiră crucile pe care erau răstigniţi tovarăşii lor. Cu 
piepturile străpunse, toţi muriseră. 

— Aşa se poartă Gips şi Sagarion cu cei care-şi apără ţara şi 
libertatea!— zise Falcon scrâşnind din dinţi. 

Cota roşcovanul adăugă: 

— Stăpânul lor îşi caută comandanţi pentru oastea lui printre 
tâlhari şi foşti pirați care ar fi meritat de sute de ori până acum 
să fie decapitaţi de călăi! 

— Războinicul roşcovan continuă fără să ridice tonul: Pentru 
fiecare din aceşti douăzeci şi şapte de turdetani răstigniţi vom 
sfârteca de două ori pe atâta numizi şi libieni aflaţi în captivitate 
la noi. Le vom azvârili la câini măruntaiele, rărunchii şi inima. 

Războinicii se uitau cu amărăciune la trupurile tovarăşilor lor 
care atârnau pe cruci. 

— Până acum duşmanii ni-i-am omorât în luptă. Captivii 
puteau fi răscumpăraţi sau îi eliberam noi, spuse Decius. De 


34 Trib din Spania 


acum încolo nu va mai fi aşa. Celor care vor cădea în captivitate 
le vom zbura imediat capul de pe umeri sau li-l vom pune în 
ştreang. 

Pe când războinicii îşi coborau de pe cruci tovarăşii morţi, din 
pădure ieşiră bărbaţi, femei şi o mulţime de copii. Erau 
turdetanii din tribul lui Falcon, care aduseră vestea că mai-marii 
lor au hotărât să se supună lui Hannibal şi că cele şapte 
căpetenii au luat cu ei tot aurul şi argintul pe care-l aveau ca să 
i-l predea personal şi să-i ofere ajutor în oameni şi alimente! 

Falcon zise, întorcându-se spre trupurile mutilate ale 
oamenilor lui: 

— Uitaţi-vă!... lată ce face Hannibal, omul pe care căpeteniile 
noastre îl iau drept prieten! Ba, pe deasupra îi mai duc în dar şi 
aur şi argint!... 

Un bătrân se desprinse din mulţime şi tremurând de emotie îi 
spuse lui Falcon: 

— Pentru ruşinea pe oare o suportăm, zeii să-i ucidă pe mai- 
marii noştri! Duşmanii, blestemaţi fie ei în veci, au ucis sub ochii 
lor în satul nostru mai mult de o sută de bărbaţi şi femei... Au 
omorât-o şi pe mama ta... 

Falcon tresări şi se îngălbeni la faţă, iar ochii i se scăldau în 
lacrimi. 

— Dar sora mea Lucia a rămas în viaţă? — întrebă el cu o 
voce abia perceptibilă. 

Bătrânul îi răspunse oftând: 

— Da, trăieşte, dar a fost luată în robie. Pe ea şi pe încă 
douăzeci şi patru de fete le-au luat tâlharii spartanului ăluia, 
căruia-i zic Gips. Să aibă milă zeii de noi şi să trimeată o ciumă 
peste el şi peste tot neamul lui! 

Ţinându-şi capul între mâini, Falcon rămase o vreme dus pe 
gânduri. Între timp, nişte femei descoperiră că turdetanii 
răstigniţi sunt fii şi rubedenii de-ale lor şi începură să bocească, 
implorându-i pe războinici să-i răzbune. 

Cota roşcovanul se aruncă pe cal şi strigă: 

— După mine, să-i urmărim!... 

Falcon tresări şi se adresă bătrânului: 

— Ingropaţi-i pe oamenii ăştia după datină! 

Toţi săriră pe cai şi o luară după Cota, care nu se mai vedea. 


Gonind întins îi ajunseră pe mai-marii turdetanilor care 
duceau aurul şi argintul cartaginezilor. Înfricoşătorul celt îşi 
trase securea de la brâu gata să-i spintece pe toţi, dar Falcon 
interveni şi-i opri pe războinici de la măcel. Se întoarse-apoi 
către căpetenii: 

— Mulţumiţi-le zeilor că Falcon nu vrea să-şi pângărească 
neamul, căci altfel capetele v-ar sta acum unde vă stau 
picioarele! Pe mine m-aţi declarat trădător fiindcă lupt împotriva 
hoţilor şi ucigaşilor lui Hannibal, iar voi vă înfrăţiţi cu ei! Ţineţi 
bine minte ce vă spun: intraţi sau nu ca aliaţi în armata 
cartaginezilor, eu tot am să lupt împotriva voastră precum 
împotriva celor mai cumpliţi duşmani. Pe voi am să mă răzbun 
pentru moartea mamei şi dezonoarea sorei mele. Şi acum, dați- 
ne aurul şi argintul pe care l-aţi luat cu voi sau, dacă nu, vă 
legăm de copaci şi vă lăsăm pradă lupilor şi şacalilor. 

— Aurul nu este al tău - se împotrivi unul dintre căpetenii. 

— Dacă e vorba să i-l duceţi lui Hannibal, atunci n-o să fie al 
nimănui! se răsti Decius şi sări de pe cal. După exemplul lui, 
încă câţiva războinici descălecară şi începură să împingă 
căpeteniile una într-alta, fluturându-le deasupra capetelor 
ştreangurile. Astfel îi puseră pe fugă, iar aurul şi argintul aflat în 
patru săculeţe rămase în drum. 

Nimănui nu-i veni în minte să urmărească căpeteniile 
turdetanilor, care, temându-se pentru vieţile lor, dispărură 
repede după o cotitură de unde se întindea o pădure mare. 

După ce luară aurul şi argintul, o sută cincizeci de talanţi* în 
total, Falcon şi tovarăşii lui porniră în galop pe urmele 
duşmanilor, gonind până la ultima răspântie caii sleiţi de puteri. 
Soarele stătea să apună când îi zăriră pe călăreţii puni a căror 
coloană dezordonată era la un pas de tabăra lor. 

Turdetanii îşi dădură seama că n-avea rost să meargă mai 
departe. 

Gips şi Sagarion împreună cu cei o mie de soldaţi care le mai 
rămăseseră, s-au întors în tabăra lui Hannibal, trecând prin 
ţinutul carpetanilor. Scopul expediției lor fusese să intimideze şi 
să înfricoşeze toate triburile băştinaşe, dar în acelaşi timp să 
zdruncine încrederea pe care cei din Sagunt o aveau în ei înşişi. 


35 Talant - lingou de aur în valoare de 6 000 de dinari de aur (n.a.). 


Planul le-a eşuat însă, în întregime, căci frica n-a intrat în inima 
nimănui. 
Aşa a început războiul dus de Hannibal. 


CAPITOLUL IlI 


În curând toţi cei ce trăiesc 
în această ţară vor fi nevoiţi 
să intre în luptă. 

Falcon 


Într-o zi, o oaste formată din o mie cinci sute de oameni călări 
se ivi sub zidurile oraşului Sagunt. Comandantul ei se desprinse 
din mulţime şi dădu pinteni calului până la poarta cea mare. Pe 
ziduri, mai mult de treizeci de arcaşi îşi ridicară arcurile şi-şi 
îndreptară săgețile asupra războinicului. Dar dintr-un turn înalt 
un centurion îi făcu semn cu mâna şi-l întrebă pe călăreț: 

— Cine eşti? Ai cui sunt oamenii ăştia? 

— Deschideţi-mi poarta şi lăsaţi-mă să mă înfăţişez mai- 
marilor voştri. Eu sunt Falcon, conducătorul turdetanilor. 

Comandantul străjii dădu ordin sentinelelor să-şi lase arcurile 
jos şi să deschidă poarta. Falcon intră în cetate. Când îi zăriră pe 
războinici, cetăţenii începură să se agite discutând aprins între 
ei, unii se arătau nemulţumiţi fiindcă turdetanii erau nişte aliaţi 
nestatornici. 

Aurelius  Bibaculus, comandantul suprem şi magistratul 
cetăţii, îi convocă imediat pe senatori să se sfătuiască. 

După ce s-au adunat toţi şi a început dezbaterea, magistratul 
cetăţii îi dădu cuvântul lui Falcon: 

— Onoraţi senatori, iată, sub zidurile cetăţii, pe câmpia largă 
din faţa ei se află oastea mea, în total o mie cinci sute de 
oameni care strâng în mână frâiele cailor lor. Sunt oşteni rămaşi 
fără nimic pe lumea asta, căci duşmanul neîndurat le-a pustiit 
ţara, le-a ucis nevestele şi copiii sau i-a luat în captivitate. 
Crudul vrăjmaş atacă fără să ţină seama de nimic, înrobeşte şi 
jefuieşte, călcând în picioare toate legile omeneşti. Războinicii 
mei sunt acei turdetani care n-au vrut să se supună lui Hannibal. 
Am adus cu noi aur şi argint în valoare de o sută cincizeci de 
talanţi. Vi-i punem pe toţii la dispoziţie, împreună cu braţele 
noastre de fier, pentru apărarea oraşului. De la vacceii care au 


dezertat din armata lui, am aflat ce planuri are Hannibal. 
Jurându-se pe toţi zeii, ei mi-au spus că Hannibal se pregăteşte 
să atace Saguntul, că le-a vorbit despre asta şi soldaţilor, 
îndemnându-i să se lupte cu vitejie. Cu aceeaşi ocazie le-a 
promis ca recompensă toată prada din oraşul cucerit şi câte trei 
sclavi de fiecare oştean. 

In sală se produse rumoare. Se auzeau vociferări: „Nu este 
adevărat”, „Minciuni”, „Turdetanii sunt intriganţi şi trădători”. 

Un senator strigă cât îl ţinu gura: 

— Unde-ţi sunt vacceii?... Adu-i încoace să ne spună şi nouă 
ce-au auzit!... 

Falcon răspunse: 

— Vacceii, cam patru sute la număr, au fugit din oastea lui 
Hannibal, au stat la noi doar o jumătate de zi şi au plecat la 
barguzi. 

— A, deci, nu mai sunt! S-au evaporat!... zise surâzând 
senatorul. 

Toţi cei din sală izbucniră în râs. Falcon aşteptă să se 
potolească gălăgia şi continuă. 

— Am auzit aici râsete şi vociferări... Acest lucru dovedeşte 
cât sunt de proşti acei care nesocotesc gravitatea situaţiei în 
care se află acum oraşul. Credeţi oare că vă va cruța tocmai pe 
voi acela care nu şovăie să se războiască cu romanii?... Eu vă 
conjur spre binele vostru: pregătiţi-vă de război! Procuraţi-vă 
hrană pentru oameni şi animale. Daţi de veste agricultorilor să- 
şi lase plugurile şi sapele, să intre în cetate înainte ca vrăjmaşul 
să se apropie de zidurile ei. Asiguraţi-vă zidurile şi turnurile. 
Acuma cât mai este timp, trimiteţi soli la Roma şi cereţi să vă 
apere, fiindcă trebuie să treacă multe zile până să vă sară în 
ajutor aliaţii voştri, romanii, împreună cu oamenii mei, eu aş fi 
putut să trec în tabăra lui Hannibal. M-ar fi primit cu bucurie, 
deşi a pus preţ pe capul meu. Asta fiindcă este omul care 
preţuieşte mai mult ca toate vitejia. Nu m-am dus însă la el. Am 
venit la voi întrucât vreau să lupt pentru voi, împotriva lui şi a 
generalilor lui care sunt toţi nişte tâlhari. M-am gândit fără 
îndoială şi la libertatea oraşului vostru, dar ceea ce m-a mânat 
încoace este dorinţa de răzbunare. Gips Spartanul, un centurion 
de al lui Hannibal, mi-a ucis mama iar pe sora mea a făcut-o 


sclavă şi a luat-o cu el. De aceea n-am să mă las până n-o să-i 
văd capul nelegiuit la picioarele mele. Am să-l urmăresc până şi 
în Hadess, dacă aşa vor voi zeii. 

Neîncrederea manifestată la început de către auditoriu faţă 
de Falcon dispărea din ce în ce mai mult. Dar doi dintre senatori 
nu s-au lăsat convinşi şi nu şi-au schimbat părerea pe care o 
aveau despre turdetani şi şeful lor. Era vorba de Alco din Sagunt 
şi Alorcus Spaniolul, amândoi tineri, belicoşi, pe deasupra 
nerăbdători şi puşi pe sfadă. Când auzi că unii dintre senatori 
propun să se deschidă poarta turdetanilor pentru a intra în 
cetate, Alco din Sagunt sări în sus şi, agitându-şi mâinile 
deasupra capului, făcu semn că are ceva de spus: 

— Nu-i cred pe turdetani şi pe şeful lor, Falcon! Perfidia 
iberică amestecată cu nestatornicia şi viclenia celților îl vor sluji 
mai repede pe Hannibal decât pe oricare altul. Aceştia sânt 
oameni în care nu poţi avea încredere şi pe care este cu 
neputinţă să ţi-i faci aliaţi. Conducătorul lor, Gonco Brevicalo, zis 
Falcon, nu este cu nimic mai bun decât ei. De patru ori s-a bătut 
domnia-sa cu carpetanii şi vacceii şi tot de atâtea ori a încheiat 
alianţe cu ei, devenindu-le prieten! Mă adresez dumneavoastră, 
onoraţi senatori, şi vă întreb: - Se află oare în această sală 
măcar un magistrat care ar putea afirma cu tărie că prin gura 
acestui om nu vorbeşte trădarea? Eu nu cer să-i declarăm 
vrăjmaşi pe el şi pe oamenii lui, dar sunt departe de a-i 
considera prieteni, în loc de alte vorbe, le dau un sfat: să 
înceteze de a ne mai pune la cale pe noi să transformăm pacea 
trainică încheiată cu Hannibal într-un război. Noi nu vrem să ni-i 
facem duşmani pe cei care sunt de zece ori mai puternici ca noi. 
Turdetanii n-au decât să-şi ia tălpăşiţa! Să facă bine să plece din 
cetatea noastră!... Falcon pomenea de nişte aur şi argint pe 
care l-ar fi adus, pasămite, să ni-l dea nouă. Noi n-avem nevoie 
de banii ăştia. Mai bine să-i ducă altcuiva. 

Alco din Sagunt îşi încheie cuvântarea. Toţi senatorii îşi 
aţintiseră privirile asupra lui Falcon. Se aşteptau ca tânărul să 
sară ca ars şi să înceapă să se apere. Rămase însă impasibil de 
parcă suspiciunea şi acuzaţiile nu s-ar fi referit la el. Nu putu 
totuşi să se abţină: 


35 Hades = infern, iad (n.a.) 


— Am venit în cetatea voastră ca prieten şi aliat. V-am oferit 
ajutorul nostru, atrăgându-vă totodată atenţia asupra primejdiei 
de moarte care vă ameninţă. Treaba voastră dacă vreţi să 
respingeţi propunerile noastre. lar bunele mele intenţii să le 
consideraţi drept un act de trădare. Nici zeii nu-l pot ajuta pe cel 
ce-şi pune singur ştreangul de gât! Vă repet: Hannibal va devora 
toate oiţele naive asemenea vouă! 

Alorcus Spaniolul ceru cuvântul: 

— Mai înainte, în calitate de sol al acestui senat, am fost de 
câteva ori la turdetani, dar nu am auzit niciodată ca Falcon să fi 
avut, mamă şi soră. Am amintit întâmplător acest lucru. 
Prietenul nostru Alco şi-a exprimat neîncrederea faţă de aceşti 
venetici şi de şeful lor. Mă alătur şi eu acestei păreri şi-l 
sfătuiesc pe Falcon să părăsească imediat sala şi să iasă din 
cetate. Suntem convinşi că Hannibal nu ne va ataca, fiindcă 
respectă prevederile tratatelor încheiate aşa cum le-au 
respectat şi predecesorii lui, Hamilcar şi Hasdrubal. 

Falcon îi răspunse concis: 

— În curând în această ţară nu va mai rămâne nimeni care să 
nu fie nevoit să lupte. Alco şi Alorcus zic că mă aflu printre voi 
ca trădător. Îi rog şi pe ceilalţi senatori să se pronunţe, fiindcă în 
acest moment eu sunt reprezentantul celor o mie cinci sute de 
războinici care mă aşteaptă sub zidurile cetăţii, nerăbdători să 
afle ce aţi hotărât în privinţa noastră. Mă adresez, deci, 
senatorilor, comandantului şi magistratului cetăţii să delibereze 
dacă li se poate da crezare celor doi membri ai senatului care 
mă acuză într-un mod atâta de nemilos şi de nelegiuit! 

După o consultare care dură mai mult ca de obicei, senatul a 
luat hotărârea ca turdetanii să fie lăsaţi să între în oraş, ca 
prieteni şi aliaţi ai cetăţii Sagunt. 

Falcon mulţumi, după obicei, senatorilor şi, întorcându-se 
către cei doi defăimători, le zise: 

— Alco din Sagunt şi Alorcus Spaniolul sunt atotputernici în 
vorbe. Sper că vor şti să se dovedească la fel de tari şi în duel?! 
Sunt încredinţat că niciunul dintre cei de faţă nu va dezaproba 
provocarea mea, fiindcă este o îndrăzneală prea mare să faci pe 
cineva trădător. O să ne batem mâine, aici, în forum, sub 
privirea tuturor cetăţenilor. Pe viaţă şi pe moarte ne vom lupta! 


— Falcon este un lăudăros. Îl voi ucide cu mâna mea! — zise 
Alco. 

— lar eu am să intru primul în luptă - adăugă Alorcus. 

— N-aveti nicio grijă, o să fie treabă pentru amândoi - îi linişti 
Falcon. 

— Cu unul dintre voi se va bate Cota roşcovanul. 

— Zei, înduraţi-vă de Alco şi Alorcus! Se amestecă în vorbă un 
senator mai tânăr. Ceilalţi făcură haz cu toţii la gândul că duelul 
de mâine le va procura o distracţie grozavă. 

A doua zi însă duelul nu mai avu loc. În zori, de pe zidul de 
incintă răsunară trompetele anunțând că vrăjmaşii se apropie. 
Comandantul suprem şi senatorii se avântară către cel mai înalt 
turn de unde puteau scruta până departe în zări. La orizont se 
vedeau o mulţime de călăreţi şi de pedeştri. Tot acest puhoi 
înainta în direcţia cetăţii, învăluit în norii de praf stârniţi 
asemenea unei dihănii uriaşe. Cultivatorii fugeau din faţa 
duşmanului cu sufletul la gură, părăsindu-şi câmpurile şi 
ogoarele. Totuşi, o parte dintre călăreţi se apropiau şi-i ajungeau 
din urmă; lăncile zburau atunci, străpungându-i pe bieţii oameni. 
Ţipetele şi chemările în ajutor amestecate cu tropăitul cailor şi 
freamătul oamenilor ajungeau valuri-valuri până la zidurile de 
incintă ale cetăţii. 

Aurelius  Bibaculus, magistratul oraşului, ordonă să fie 
deschisă poarta. Ceata turdetanilor care înnoptase pe câmp, 
urmată de o mulţime de cultivatori, bărbaţi, femei şi copii 
surprinşi de duşman pe ogoare, au intrat în cetate. Poarta 
făcută din grinzi groase de stejar, prinse între ele cu scoabe 
uriaşe se închise bubuind. Cei care, aflându-se departe, n-au 
putut intra, au pierit de sabia duşmanilor. 

Armata punilor se apropia de oraş desfăşurată într-un front 
larg. In fruntea tuturor, călare pe cai mari, se aflau numizii 
conduşi de Maharbal, fiul lui Hamilco; aprigii războinici, mai mult 
de zece mii la număr, purtau armuri şi coifuri pe cap. În urma lor 
venea o mulţime nesfârşită de alţi călăreţi: sarmati înarmaţi cu 
săbii scurte, cu lănci şi scuturi mici şi rotunde, apoi libieni cu 
arcuri lungi şi sulițe scurte, făcute anume pentru a putea fi 
aruncate la mare depărtare, numite falarici. La şold purtau tolbe 
umplute vârf cu săgeți. In spatele lor se aflau prăştierii din 


Insulele Baleare, luptători voinici şi puternici, laţi în şale, cu 
mâinile descoperite până la umăr pe care jucau muşchii 
puternici. Aripile şi ultima linie a frontului erau formate din 
băştinaşi din Munţii Iberici, care, pe jumătate sălbatici, cu părul 
şi barba crescute la voia întâmplării, mergeau călare pe cai 
neînşeuaţi. Printre ei erau amestecați şi negrii din Africa, 
îmbrăcaţi în straie galbene şi roşii cu care ceilalţi schimbau 
priviri pline de ură, dar disciplina de fier care domnea îi 
împiedica să se ia la trântă, aşa că mergeau, în aparenţă, liniştiţi 
ca o haită de lupi. 

La mijloc era masată pedestrimea. Suliţele lungi şi scurte 
fluturau deasupra capetelor oamenilor şi cailor. O trupă de 
cavalerie formată din indigeni din Spania meridională 
reprezenta ariergarda: aceştia erau luptători de statură mică, cu 
ochi mari de culoare deschisă, negricioşi şi frumoşi, care nu se 
amestecaseră încă cu celții. Toţi se înrolaseră în armata lui 
Hannibal fiindcă li se urâse să trăiască sub jugul Romei. 

Uriaşa oaste a lui Hannibal înainta spre oraşul Sagunt în 
pâlcuri fără sfârşit. Era formată din puni din Cartagina şi 
Hadrumetum, din mulatrii din Utica, numizi, libieni, greci, negri 
din Africa şi nenumărați indigeni. Puternicul comandant 
cartaginez vroia ca dintr-o lovitură să-şi înspăimânte, să-şi 
deruteze şi paralizeze inamicul. De aceea şi-a pus în mişcare o 
sută cincizeci de mii de războinici. 

La trei aruncături de săgeată depărtare de oraş călăreţii se 
opriră şi descălecară. Pedeştrii se răspândiră în toate părţile şi 
începură imediat să-şi întindă corturile şi să facă streşini şi 
adăposturi din ramuri de copac. 

Locuitorii cetăţii Sagunt se uitau de pe ziduri la armata 
inamică, spunându-şi înfricoşaţi că nu pot cuprinde cu ochii 
mulţimea de corturi. Larma fără sfârşit a oamenilor, răgetul 
animalelor şi nechezatul cailor ajungeau până la urechile lor. 

Ordinul comandantului cetăţii se transmitea din gură în gură 
de-a lungul meterezelor, a zidurilor şi turnurilor. Luptătorii, 
înarmaţi cu lănci, săbii, arcuri şi cu snopi de săgeți, îşi 
ocupaseră locurile lor. Aurelius Bibaculus se îndrepta grăbit 
către senatul cetăţii, care începu să delibereze imediat. 


Fără să mai piardă timpul cu discuţii şi dispute fără rost, 
senatorii, comandanții corpurilor mai mari şi ofiţerii luară 
imediat hotărârea de a trimite neîntârziat soli la Roma, care să 
raporteze senatului şi poporului roman că Hannibal a călcat 
tratatul de pace. Solii au primit poruncă să ceară ajutor imediat, 
fiindcă oraşul era încercuit de o uriaşă armată inamică. 

Inainte ca dezbaterea senatului să ia sfârşit, cei doisprezece 
războinici aleşi, conduşi de Multon Sabinul, săriră pe cai şi 
zburară pe o poartă dinspre mare a cetăţii, ieşind înainte ca 
duşmanul a fi reuşit s-o încercuiască în întregime. 

Senatorii au mai hotărât să se aducă la cunoştinţa armatei şi 
a tuturor cetăţenilor că oraşul nu se va preda, ci dimpotrivă, se 
va apăra până la ultima suflare. Acela care va îndrăzni să 
pronunţe cuvântul „predare“ va fi executat în forum, sub ochii 
tuturor. 

Cetatea Sagunt se afla la o mie de paşi depărtare de malul 
mării şi era locuită de oameni care proveneau din insula 
Zacynthos, amestecați cu refugiaţi din Ardeea. În cursul anilor, 
datorită vredniciei şi iscusinţei, situaţia lor s-a consolidat într- 
atâta, încât au făcut din oraşul lor o cetate invincibilă. Poveştile 
despre bogăţia lor făcuseră înconjurul întregii Spânii, a Africii de 
nord şi a Italiei. Zidurile puternice şi groase, precum şi turnurile 
înalte îi făceau să se înspăimânte pe cei ce aveau de gând să le 
atace cetatea, sporind în acelaşi timp calmul şi vitejia 
cetăţenilor bine aprovizionaţi şi înarmaţi. Saguntul îi sfida pe toţi 
duşmanii, iar locuitorii lui, printre care erau şi. Italici de neam 
rutulic, treceau drept aliaţi de nădejde ai Romei. 

Armata lui Hannibal distrusese totul pe unde trecuse. Ţăranii 
de pe ogoare care nu reuşiseră să se adăpostească în oraş 
fuseseră ucişi, luaţi în sclavie sau puşi pe fugă. Duşmanul le 
dărâmase sau incendiase căsuţele şi colibele, mânându-re vitele 
la coada coloanei. In aceeaşi zi după-masă, un pâlc de şase 
călăreţi ieşi din tabăra adversă şi o porni la trap către cetate. 
Când ajunseră la o aruncătură de săgeată de zidurile 
Saguntului, se opriră, iar conducătorul lor începu să facă semne 
cu mâinile şi să strige cât îl ţinea gura că vine în calitate de sol. 


— Măreţul şi invincibilul Hannibal, urmaşul zeului Melhart, 
mult îndrăgit de Astarte şi Tanit”, de lupiter şi Marte, m-a ales 
pe mine ca pe cel mai bun din toată armata lui. Este un om de 
care se tem toţi, în afară de mine. 

Aurelius îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă: 

— Apropie-te şi spune ce doreşti! Războinicii mei nu-şi ucid 
solii! 

Trimisul îşi îmboldi calul încă câţiva paşi şi se opri. Oamenii lui 
nu se clintiră din loc. Se întoarse către ei, aşteptând parcă să-l 
încurajeze, mai făcu încă vreo zece paşi şi-şi opri calul. De pe 
ziduri senatorii şi războinicii se uitau la ciudatul sol, arzând de 
nerăbdare să-i audă cuvintele. 

Falcon nu se putu abţine însă: 

— Hei, tu, care nu te temi de nimeni în afară de Hercule şi de 
Hannibal, împinge-ţi mârţoaga ta cu picioare noduroase şi fără 
un dinte în gură şi zi ce ai de zis sau îţi trimit de aici o săgeată 
drept în cojocul păduchios! 

Un războinic din suită îşi propti vârful sabiei în crupa calului 
pe care se afla solul. Animalul sări în două picioare, zvârli de 
câteva ori din copite şi cât ai clipi din ochi fu lângă zidurile 
cetăţii. 

— Să ştiţi că dacă o singură săgeată îşi va lua zborul din 
mâna voastră spre mine - zise cu o voce sugrumată de groază 
trimisul - măritul meu stăpân va da foc şi va dărâma până la 
temelie cetatea voastră... Vă aduc un ordin... Vă spun imediat... 
La drept vorbind, nu pot să vă spun, fiindcă nu ştiu să citesc... Şi 
la o adică de ce să spun eu, când totul este scris aici pe acest 
papirus... Dacă n-o să faceţi tot ce cere de la voi stăpânul meu, 
cu ajutorul zeilor, o să vă nimicească pe toţi... 

Călărețul învârtea sulul de papirus deasupra capului, 
apropiindu-se cu tot mai mult curaj de poartă. In momentul 
acela, cei de pe ziduri observară că solul este îmbrăcat într-o 
tunică din cale afară de bălţată iar pe cap avea o căciulă 
galbenă. La şold îi atârna o sabie de lemn. 

Falcon turdetanul spuse atunci senatorilor: 


37 Astarte ‚Tanit = zeități feniciene (n.a.) 


— Asta este Siva din Sidon, saltimbancul care-l distrează pe 
Hannibal şi pe generalii lui. la uitaţi-vă ce fel de sol vă trimite 
inamicul! N-a găsit nimic altceva mai bun ca să vă înjosească. 

Deşi era foarte aproape de zid, Siva îşi duse mâinile pâlnie la 
gură şi răcni din răsputeri: 

— Berbecii, turnurile, catapultele şi balistele noastre sunt 
puse la punct şi aşteaptă să vă atace oraşul... Vai de voi!... 
Auziţi ce vă spun? 

— Nu, nu auzim! Răcneşte mai tare fiindcă noi, cei de pe 
ziduri, suntem cu toţii surzi! — îi răspunse în zeflemea Decius. 

Nebunul îşi trase sabia de lemn şi, învârtind-o deasupra 
capului, îşi holbă ochii şi urlă să-şi spargă pieptul şi mai multe 
nu: 

— Predaţi-vă! 

Cetăţenii izbucniră în hohote de râs. 

— Dă-te mai aproape şi dă-ne acel papirus! — îi zise Aurelius. 

Un oştean de pe zid întinse lancea lungă pe care o avea în 
mână iar solul cu fes galben în cap înfipse sulul în vârful ei. 

Hannibal cerea locuitorilor cetăţii să-l predea pe Falcon şi pe 
turdetani împreună cu aurul şi argintul adus lor de aceştia. Pe 
lângă aceasta mai cerea ca senatul cetăţii Sagunt să-i trimită 
cinci sute de ostateci şi o mie de talanţi drept pedeapsă că le-a 
permis rebelilor, duşmanii lui, să între în oraş. 

Comandantul, senatorii şi cetăţenii de vază ai Saguntului se 
uitară unii la alţii, înţelegându-se din priviri: 

— Faceţi aşa cum vi s-a poruncit sau nu? răcni Siva. 

— Nu! îi răspunse Aurelius. 

— Hm! începu să se scarpine saltimbancul în cap, rămânând 
cu gura căscată la zidul din faţa lui. In cele din urmă reluă: 

— Nu vreţi să faceţi ce vi se porunceşte? Cum aşa? îi întrebă 
el. 

— Foarte bine! 

— Va să zică, voi nu vă temeţi de Hannibal? 

— Nu! 

Siva se zăpăci cu totul, fiindcă nu se aştepta la un asemenea 
răspuns. 

— Nu vă cred! Toţi se tem de el, în afară de mine. Oamenii de 
pe ziduri credeau că o să plece, dar el căzuse pe gânduri. 


— Ai auzit care este răspunsul nostru. Acuma şterge-o din 
faţa zidului! ţipă la el Cota. 

Dar Siva, cu faţa schimonosită, se holba la zidul din faţă. 
Părea că nu aude şi că nu înţelege ceea ce i s-a spus. Deodată 
începu să mormăie într-una aceleaşi cuvinte: 

— Cinci oameni spânzurați de poarta cetăţii va arăta celor 
care nu se tem calea supunerii. 

Falcon luă un bulgăre de pământ, îl aruncă înspre el, 
nimerindu-l în cap. Saltimbancul se dădu înapoi, îi privi 
nedumerit pe cei de pe ziduri şi răcni atât a de tare încât se 
sperie şi calul, care se ridică în două picioare, zvârli de câteva 
ori din copite, aruncându-şi, în cele din urmă, călăreţul din şa. 
După ce se rostogoli de câteva ori pe pământ, Siva sări în 
picioare şi alergă urlând la ai săi. Pe ziduri, oamenii râdeau în 
hohote. 

Gemând solul cu căciula galbenă ajunse la tovarăşii săi, 
aceştia îi aduseră calul care ajunsese înaintea lui acolo şi el 
încălecă. Cei de pe ziduri văzură, apoi cum saltimbancul dădea 
din mâini, vrând parcă să le explice ceva; din când în când îşi 
pipăia capul unde i se ridicase, fără îndoială, un cucui. 

— Eu sunt prima victimă a acestui groaznic război - striga el 
la ai săi. Duşmanii mi-au spart capul. N-o să-mi pară rău dacă 
pier... O să se ştie cine am fost eu! 

După ce termină ce avea de spus, dădu din nou pinteni calului 
şi îşi făcu iarăşi apariţia lângă zid. 

— Ce mai vrei acum - strigă cineva din mulţime. 

— Nu mi-aţi spus ce să-i transmit lui Hannibal. 

— Spune-i că este un porc! îi răspunse Falcon. 

— Hm... Siva căzu pe gânduri. 

— Bine, am să-i spun. 

Deodată îşi aduse parcă aminte de ceva şi întrebă: 

— Şi eu ce sunt? 

— Tu eşti fratele lui! 

— Foarte bine. Am să-i transmit toate acestea - zise 
saltimbancul foarte serios, dădu bice calului şi o porni către cei 
cel însoțeau, ferm convins că a îndeplinit aşa cum trebuia 
porunca stăpânului său. 

Decius adresă lui Cota şi lui Falcon următoarele vorbe: 


— Hannibal îşi bate joc de noi, dar are să moară de ras când 
Siva o să-i spună că e porc. 

XXX 

Solul desemnat să meargă la Roma, Multon Sabinul ajunse 
repede la țărm împreună cu însoțitorii săi. În port se adunaseră 
opt comandanţi de corăbii oare primiră ordinul senatului scris pe 
papirus. După o scurtă deliberare hotărâră ca vasul cel mai 
mare să pornească cu solii la Roma. Celelalte corăbii trebuiau să 
plece imediat la Tarraco, unde aveau de aşteptat alte ordine. Li 
s-a dat poruncă să navigheze mai departe de țărm pentru a nu 
cădea în mâinile duşmanului care va ocupa cu siguranţă toate 
locurile de acces din vecinătatea mării, până la râul Ebru. 

Pregătirile au durat puţin, fiindcă comandanții erau conştienţi 
de faptul că în orişice moment puteau fi atacați.. În mai puţin de 
o jumătate de oră toate vasele erau în larg. Dar imediat după ce 
se depărtară de țărm se iviră călăreţii lui Hannibal care se opriră 
în port. De aici se uitau la corăbiile care lăsaseră malurile, 
înjurând şi făcând semne amenințătoare cu suliţele şi săbiile lor 
până când dogoarea şi fumul care ieşea din magaziile, 
debarcaderele şi barăcile incendiate de marinari la plecare îi 
alungă din acel loc. 

Cele şapte trireme se îndreptau spre Tarraco, iar a opta, cea 
mai mare şi mai solidă pe care se îmbarcaseră solii, înainta cu 
viteza maximă spre răsărit. Purtată ca gândul de sclavii 
puternici şi odihniţi de la vâsle, ca şi de vântul prielnic, corabia 
ajunse în Insulele Baleare pe care le ocoli, fiindcă erau locuite 
de aliaţi de ai cartaginezilor care jinduiau de mult să pună mâna 
pe bogăţiile celor din Sagunt. In a opta zi vasul atinse Insula 
Corsica şi după încă alte patru ancoră în portul Ostia. Aici solii 
debarcară şi se suiră pe caii lor. La vremea primei făclii ajunseră 
în faţa porţii de răsărit a Romei. Erau ultimii călători cărora 
straja le dădu drumul să între în oraş în acea zi. 

Consulii de atunci ai Romei, Publius Cornelius Scipio şi Titus 
Sempronius Longus, amândoi sănătoşi, puternici şi viteji, erau 
renumiţi ca oameni autoritari şi intransigenţi. Serioşi şi energici, 
aveau de dus la îndeplinire îndatoriri importante: în anul viitor 
trebuiau să organizeze alegerea noilor consuli şi să pună capăt 
răscoalei galilor din valea Padului izbucnită din cauza italilor 


care se aşezaseră acolo. Triburile galice răsculate, albigenzii, 
ligurii, insubrii şi în cele din urmă şi boii, pe malul drept al râului, 
au început prin a-i ataca, ucide şi maltrata pe arpentori. 

In zadar a încercat senatul să aplaneze conflictul prin 
intermediul celor şase soli trimişi acolo. Galii i-au pus în lanţuri 
şi numai ameninţarea tribunului Marcus Minucius, cum că-i va 
ucide pe cei o sută de gali ostateci la Cremona, i-a determinat 
să-i elibereze pe trimişi fără însă să le fie înapoiaţi prizonierii. 

Astfel, în loc ca răscoala începută prin omoruri izolate, 
ambuscade şi atacuri nocturne să se potolească, ea se extinse şi 
consulii se văzură nevoiţi să trimită legiune după legiune în 
Galia. De aceea, amândoi consulii intenționau să pornească 
asupra râului Pad. Insă câteva împrejurări îi sileau să pună capăt 
războiului cât mai repede. La Roma se vorbea în primul rând că 
Hannibal nu respectă tratatul de pace, înnoit şi întărit de 
Hasdrubal. Din Spania soseau una după alta Veşti întemeiate, 
deşi destul de exagerate. Se mai zvonea că Hannibal 
intenţionează să poarte războaie nu numai în Spania ci şi în 
Italia, că are gata pregătită armata ce trebuie să atace cetatea 
Sagunt. 

Toate aceste veşti primite cu rezervă la început, au fost cu 
timpul confirmate şi întărite mai ales în urma unei întâmplări cu 
totul neobişnuite. Printre insubrii răsculați, oştenii tribunului 
Romei, Manlius Corbulo, au prins câţiva oameni care s-au 
dovedit a nu fi gali: interogaţi şi schingiuiţi, toţi au recunoscut 
că sunt din Hadrumetum şi că au fost trimişi din Spania de 
Hannibal pentru a aduce galilor răsculați aurul necesar înteţirii 
războiului împotriva romanilor. Unii dintre ei afirmau că 
iscoadele lui Hannibal sunt împrăştiate prin Galia, chiar şi în 
ltalia. Se pare că aceştia nu au fost străini de cele petrecute cu 
Anius Geminius, pretorul devenit celebru în urma bătăliei de la 
Erix. Intr-o dimineaţă acesta fu găsit înjunghiat în aşternut. 

Un al doilea fapt veni să îngrijoreze senatul şi pe cei doi 
consuli, aproape la fel de mult ca primul. Viclenii aliaţi ai Romei 
refuzară să le mai dea ajutorul făgăduit, două mii de pedeştri şi 
trei sute de călăreţi, folosind diverse pretexte: cum să aştepte 
să treacă aratul, apoi semănatul, după aceea seceratul şi 


culesul viilor şi în cele din urmă pescuitul din pragul iernii. 
Exemplul lor fu urmat de Pandosia şi Conossa. 

Dar toate fură date uitării atunci când vestea că Hannibal 
asediază Saguntul căzu ca un trăsnet pe capul senatorilor şi al 
poporului roman. 

— Războiul acesta o să fie mai sângeros decât primul, cel 
purtat de Hamilcar! — se şoptea în senat, în palatele fastuoase; 
în temple, pe străzile şi fortificațiile oraşului, prin cârciumile de 
la periferie ca şi în speluncile din Subura*&. Acelaşi lucru îl 
discutau şi clienţii din forum, vagabonzii şi sclavii. 

Cea mai mare ciudăţenie era că nimeni nu cunoştea sursa 
acestor ştiri aşa cum nu ştiau cine le-a răspândit în Italia şi cum 
au ajuns până la Roma. Zvonul îşi luase zborul cu mult înainte 
ca Hannibal să fi pornit cu armata asupra cetăţii Sagunt. Totuşi 
mulţi au constatat cu uimire că răscoala galilor căpăta proporţii 
paralel cu răspândirea ştirilor. Ambele fenomene luau o 
extensiune din ce în ce mai mare. 

Printre senatori se conturară două idei: unii considerau 
necesar să fie trimişi în Spania câţiva oameni care să cerceteze 
adevărata stare de fapt, în timp ce alţii fură de părere că 
evenimentele nu trebuie anticipate, pentru a nu se precipita 
provocarea unui război de o amploare aşa de mare. Cei ce 
împărtăşeau al doilea punct de vedere considerau că trebuie să 
fie aşteptaţi solii aliaţilor lor din Spania, care vor veni cu 
siguranţă dacă situaţia este gravă. 

Oratorii se perindau la tribuna senatului în dorinţa de a-şi 
pune în evidenţă care mai de care puterea de convingere. Dar 
nerăbdarea, incertitudinea şi teama puseseră stăpânire pe toţi. 
Unii cereau să fie întreprinse acţiuni urgente în timp ce alţii 
şovăiau. Totuşi se formulă hotărârea de a trimite soli în Spania 
pentru ca, de este cu putinţă, să fie împiedicată izbucnirea 
războiului. Dacă însă se va constata că tratatul a fost într-adevăr 
încălcat, atunci vor cere senatului cartaginez să le fie predat 
Hannibal, să-l aducă la Roma şi aici să fie judecat. Solii aleşi, 
Publius Valerius Flaecus şi Quintus Bebius Tamphilus, să plece în 
Spania, să se oprească la Sagunt şi să se întâlnească cu 
Hannibal, iar de aici să plece la Cartagina. 


38 Subura = cartier rău famat al Romei (n.a.) 


Trecură însă trei săptămâni fără ca solii să fi plecat în Spania, 
nu din vina lor, ci din pricina şovăielii senatului. Între timp 
ajunseră la Roma trimişii cetăţii Sagunt. Ei au confirmat 
exactitatea zvonurilor despre situaţia din Spania, care circulau 
de mai bine de şase săptămâni. Chiar atunci gărzile pretorienilor 
prinseră în forum un egiptean care ghicea soarta oamenilor în 
firişoare de nisip. Vrăjitorul spunea că Saguntul a şi căzut în 
mâinile lui Hannibal. Torturat, egipteanul dădu la iveală o 
întreagă bandă de iscoade şi provocatori, fiind astfel prinşi vreo 
treizeci de spioni. Inainte de a le fi retezate capetele, toţi au 
mărturisit că Hannibal lansează în mod regulat ştirile înaintea 
evenimentului pentru ca în acest fel să semene deruta, şovăiala 
şi groaza în rândurile adversarilor. 

Multon Sabinul declară în senat că Hannibal asedia Saguntul 
cu o armată de o sută cincizeci de mii de oşteni, după ce mai 
înainte pustiise ogoarele aliaţilor Romei, iar pe cei ce se aflau pe 
ele îi ucisese, îi făcuse sclavi sau îi izgonise în cetate. 

— Noi, solii, de-abia am reuşti să ieşim din cetate înainte ca 
duşmanul să ne fi împresurat cu totul. Călărind cei mai iuți cai 
am ajuns în port, ne-am îmbarcat în cea mai mare grabă pe o 
corabie şi am pornit spre Roma... Acum vă rugăm: dacă senatul 
şi cei doi consuli ai Romei ne mai consideră aliaţi pentru care 
trebuie să se facă ceva, atunci trimiteţi ajutor la Sagunt cât mai 
este vreme! Apărarea noastră este puternică, dar inamicul are 
de zece ori mai mulţi războinici. Zidurile oraşului sunt solide şi 
înalte, dar nu există pe lume o cetate care ar putea rezista unui 
asemenea puhoi! ` 

In sală se produse rumoare. In agitația generală se auzeau 
exclamaţii: „O sută cincizeci de mii de soldaţi!“... „Războiul cu 
galii“... „Saguntul este bine apărat”. 

Cu acestea, consiliul luă sfârşit. Apoi senatul a mai amânat un 
timp plecarea solilor săi în Spania, iar cât priveşte ajutorul pe 
care îl ceruse Saguntul, nimeni n-a scos o vorbă. 


CAPITOLUL IV 


Dintre turdetani se remarcă 
Cota roşcovanul. 


Hannibal a dat ordin ca Saguntul să fie atacat din toate 
părţile. Soldaţii cartaginezi se năpusteau la adăpostul maşinilor 
de asediu. Căsuţele mobile se deplasau pe roţile lor, de parcă se 
rostogoleau pe un câmp neted şi ajungeau la ziduri. Sub 
acoperişurile lor făcute din grinzi groase de pin se ascundeau 
războinicii. Acoperiţi, ei dădeau cu berbecii în ziduri şi porţi în 
timp ce arcaşii îi apărau trăgând în duşmanii de pe metereze. 
Catapultele şi balistele împroşcau mari grămezi de pietre şi 
sulițe lungi în vârfurile cărora ardeau ghemotoace de câlţi 
muiaţi în răşină. 

Între cele două turnuri înalte zidul mare ieşea în afară, în faţa 
lui se întindea câmpul neted. Duşmanul pornise în iureş din 
toate părţile, dar îşi concentrase toată atenţia asupra acestui 
zid. Opt berbeci izbeau fără încetare în el, dar saguntinii căţăraţi 
în cele două turnuri îşi încordau arcurile dând drumul oblic 
săgeţilor, doborându-i astfel pe asediatorii de sub acoperişurile 
căsuţelor. 

Locuitorii cetăţii se apărau cu înverşunare, fiindcă zidul acesta 
era grozav de înalt şi foarte solid, iar din cauza câmpiei, 
accesibil inamicului. 

Trei săptămâni, zi de zi, cartaginezii au atacat, iar Saguntul s- 
a mulţumit doar să le respingă asalturile. Peste tot răsuna 
freamătul luptei, zăngănit de arme, înjurături, urlete, strigăte de 
ajutor ale răniților şi lovituri de berbeci în ziduri. Hannibal şi 
generalii lui credeau că vor cuceri cât ai bate din palme cetatea 
cu puhoiul lor de oameni, care o asaltau năprasnic, dar timpul 
se scurgea şi luptele deveneau din ce în ce mai aprige. In oraş 
nimeni nu se gândea la predare. 


De câteva ori, în nopţile cu lună plină, punii au atacat iarăşi 
fortăreaţa. De aceea războinicii dinăuntru vegheau cu străşnicie 
pe ziduri. In timp ce unii dormeau, ceilalţi stăteau gata să 
răspundă duşmanului. Femeile s-au dovedit a fi extrem de dârze 
în apărarea cetăţii. Ţinându-şi copiii în braţe, ele îi îmbărbătau în 
permanenţă pe războinici, îndemnându-i la tenacitate şi vitejie. 
Cele mai curajoase şi mai voinice luptau umăr la umăr cu 
bărbaţii, stârnind admiraţie şi însufleţire, murind sau căzând 
rănite alături de ceilalţi. Dintre ele, Venilia, minunata fiică a 
comandantului cetăţii, Aurelius Bibaculus, a dovedit un curaj 
deosebit. Sus pe ziduri, ea trăgea cu arcul şi arunca falarici, 
încât duşmanii care o observaseră de jos, se străduiau să o 
răpună. 

In cetate mâncare era din belşug, iar negustorii bogaţi îşi 
deschiseseră pivnițele pline de vin, astfel că în timp ce Hannibal 
dimpreună cu generalii lui se entuziasmau, aşteptând din 
moment în moment predarea, apărătorii se duceau la luptă ca la 
nuntă. Niciunul dintre demnitarii Saguntului nu se aşteptase ca 
oamenii să se apere cu atâta însufleţire. Războinicii scoteau 
imediat din luptă pe cei morţi şi răniţi, aşezându-se în locul lor. 

Intr-o zi, pe când bătălia era în toi, poarta de mijloc a cetăţii 
se dădu în lături. Cei o mie de călăreţi ai lui Falcon năvăliră 
furtunos în câmp. Punii nu bănuiră că e vorba de o incursiune şi, 
zăpăciţi şi înspăimântați, rupseră rândurile, luând-o la fugă 
pâlcuri-pâlcuri. Turdetanii se năpustiră asupra pedeştrilor, 
arcaşilor şi prăştierilor din Insulele Baleare. Bătându-se cu ei şi 
făcându-i una cu pământul, pătrundeau tot mai adânc, până ce 
ajunseră în cele din urmă aproape de tabăra duşmanului. 

Maharbal se hotărî să stăvilească deruta ca şi lărgirea breşei 
create. Cu trei mii de călăreţi, numizi, el atacă dinspre stânga, 
pentru a închide turdetanilor drumul de întoarcere în cetate. 
Risipind şi culcând la pământ pedestrimea cartagineză care 
alerga înnebunită pe câmp, călăreţii numizi ajunseră aproape de 
zidurile cetăţii, făcură stânga împrejur, se desfăşurară în formă 
de semilună şi năvăliră asupra turdetanilor ce se aflau în bătaia 
săgeţilor din tabăra adversă. Apărătorii de pe zidurile cetăţii 
avură impresia că Falcon şi războinicii lui, prinşi între cele două 
fronturi ale inamicului, sunt pierduţi. Totuşi, săgețile trimise din 


tabăra cartagineză nu le pricinuiră prea multe pagube, fiindcă 
turdetanii aveau pe ei armuri şi coifuri. Falcon ordonă 
retragerea. Călăreţii împrăştiaţi se lipiră de spinarea cailor, se 
întoarseră spre cetate şi căzură în pilcuri asupra cavaleriei lui 
Maharbal. Atunci se dezlănţui o luptă cruntă, fiindcă era dusă 
corp la corp în duelurile individuale. Câmpul de bătălie era 
dominat de înverşunarea şi cruzimea cu care se înfruntau. 

Călărimea punică termină repede încercuirea şi începu să-i 
preseze tot mai mult pe adversari. Turdetanii se luptau cu 
înfrigurare. Între timp însă, pe partea oraşului zburară alţi 
călăreţi sub comanda lui Aurelius Bibaculus. Bătrânul războinic, 
în fruntea a trei mii de oameni călări, s-a grăbit să-i vină în 
ajutorul lui Falcon. 

Cei din Sagunt căzură drept în spatele punilor. Atacaţi din 
două părţi, războinicii lui Maharbal începură să şovăie şi o 
rupseră la fugă, care de unul singur, care în pilcuri. Falcon şi 
luptătorii lui porniră după ei pe câmp, obligându-i să se bată cap 
în cap, lovindu-i cu săbiile şi topoarele de-i dureau mâinile de 
oboseală. Călăreţii lui Aurelius îşi încordară arcurile şi făcură 
mare prăpăd în rândul duşmanului îngrozit. 

Dintre turdetani se remarcă Cota roşcovanul. Armăsarul lui cu 
coamă bogată a intrat în cele mai mari încăierări. Aţâţat de 
vălmăşagul luptei, spărgea rândurile duşmanilor, depăşindu-i pe 
ai săi. Cota se bătea cu securea cu două tăişuri, contrar 
obiceiurilor tribului său“. Loviturile lui răpuneau atât caii, cât şi 
călăreţii. Locuitorii şi războinicii de pe ziduri urmăreau 
entuziasmați cum fug din faţa lui grupuri întregi de călăreţi 
duşmani. Atunci când securea-i lovea armurile inamicilor, se 
auzea până în cetate, iar în urma lui rămâneau semănate 
cadavre de oameni şi cai. 

La stânga şi la dreapta lui făceau prăpăd Falcon şi Decius. 

Maharbal striga cât îl ţinea gura la numizii săi, ameninţându-i, 
deşi alături de el călărea trompetistul ce transmitea ordinele 
comandantului prin semnale de trâmbiţă. Aproape trei sute de 
călăreţi stăteau pavăză în jurul generalului. Ceilalţi, încercuiți şi 
împrăştiaţi în cete, se străduiau din răsputeri să ajungă la 
căpetenia lor. Unii au reuşit, alţii au căzut sub sabia duşmanului. 


39 Celţii foloseau de obicei în luptă sabia sau securea cu un singur tăiş (n.a.). 


Între timp Decius se rupsese de tovarăşii lui în fruntea a o 
sută de oşteni călări. Cu toţii porniră pe urmele unui pâlc de 
duşmani care fugeau înnebuniţi din faţa lor, îi ajunseră şi-i 
surpară unul după altul de pe cai, până când fugari şi urmăritori 
dispărură după un deal acoperit de arbuşti. 

Maharbal, deşi îşi pierduse o bună parte din războinici, nu se 
retrăgea. Strânşi cu toţii în jurul lui se băteau cu înverşunare, 
deplasându-se încet şi aproape pe neobservate către cetate. 
Turdetanii, din a căror strânsoare cete mai mici sau mai mari de 
duşmani reuşiseră de câteva ori să se îndepărteze sau să se 
retragă, evitând împresurarea, făcură în cele din urmă un cerc 
de fier în jurul lui Maharbal. Strigătele de bucurie ale cetăţenilor 
şi oştenilor de pe ziduri salutară izbânda lui Falcon şi a 
turdetanilor. Maharbal, comandantul cavaleriei lui Hannibal şi, în 
acelaşi timp, cel mai capabil general al lui, era încercuit de cel 
puţin cinci sute de călăreţi. 

— Maharbal este încercuit!... Prindeţi-l viu!... Prindeţi-l viu!... 
exclamau soldaţii de pe ziduri. 

Aurelius împreună cu oamenii săi întrerupseră urmărirea 
adversarilor, sărind în ajutorul turdetanilor. 

Cota roşcovanul îl observă din depărtare pe Maharbal în 
grămada de soldaţi puni. Uriaşul numid dădea ordine cu glasu-i 
tunător luptătorilor săi încercuiți. Aceştia, capabili să manevreze 
şi într-o situaţie atâta de grea, se aşezară în linie de luptă pe 
trei părţi, formând un triunghi în jurul comandantului. Cota 
slobozi strigătul său de luptă şi dădu pinteni armăsarului. Calul 
sări de câteva ori în loc şi îşi făcu vânt, intrând în ceata inamică. 
Lovind în stânga şi în dreapta, celtul ciolănos croia drum 
războinicilor lui care năvăleau ca o haită de lupi. Călăreţii puni 
derutaţi şi uluiţi se împrăştiau la stânga şi la dreapta, 
înghesuindu-se şi călcându-se în picioare unii pe alţii. Breşa 
făcută se lărgea tot mai mult. Oricine ieşea în calea 
războinicului roşu, cădea sub loviturile lui. Pe unii îi arunca din 
şa cu coifurile sfărâmate sau cu umerii despicaţi, alţii se 
rostogoleau sub caii ucişi. Mulţi numizi, luptători vestiți, dădură 
înapoi ferindu-se din calea lui. Doi, însă, îi ieşiră în întâmpinare 
şi anume Numerius libertul şi Casca din Utica, oşteni straşnici şi 
de neînvins în dueluri, care îşi căpătaseră faima încă din timpul 


lui Hamilcar. Fără să ţină seama de onoarea şi renumele lor, 
Casca şi Numerius îl asaltară împreună pe celt. Numerius îşi 
învârti securea deasupra capului, iar Casca îşi îndreptă sabia 
spre vintrele adversarului. Cele două securi se izbiră, zăngănind 
înfricoşător. Armăsarul lui Cota sări în lături, iar sabia lui Casca 
nu-l străpunse. În saltul următor cei doi duşmani ridicară în 
acelaşi timp armele. Celtul îşi încleştă din nou securea. Casca 
rămase doar cu mânerul sabiei în mână, căci lama îi zburase 
prefăcută în bucățele. Securea lui Numerius spintecă scutul şi 
armura războinicului roşcovan, rănindu-l grav la umărul stâng. 
Atunci Cota îl pocni cu scutul în cap pe Casca. Războinicul se 
clătină în şa şi se prăvăli în braţele soldaţilor săi, care-l duseră 
leşinat la ceata de călăreţi puni. Celtul se năpusti înverşunat 
asupra lui Numerius. Armăsarul se ridică de câteva ori în două 
picioare, nechezând ca o fiară sălbatecă, apoi lovi cu copitele 
din faţă calul adversarului. Numerius se apăra cu dibăcie, 
respingând năprasnicele lovituri de secure, dar simţi că mâna 
dreaptă îi amorţeşte şi i se înţepeneşte tot mai mult. Un al 
treilea luptător de al lui Hannibal, renumitul în dueluri Pamfilius 
Sardul, care se afla la câţiva paşi de cei doi, văzând că tovarăşul 
lui dă semne de oboseală şi-şi pierde încrederea în sine, îşi 
pregăti arcul şi săgeata pentru a-l salva pe Numerius. Nu ajunse 
însă să dea drumul săgeţii. Războinicul roşu făcu vânt toporului 
pe care-l aruncă cu toată puterea în pieptul sardului. Pamfilius 
gemu, îşi desfăcu mâinile şi se prăbuşi de pe cal. Sângele îi ţâşni 
din gură stropind iarba strivită de atâtea picioare. Cota îşi trase 
sabia fulgerător de repede, se năpusti asupra lui Numerius şi-i 
străpunse vintrele. 

Aproape pe tot câmpul, bătălia se transformase în încleştări 
corp la corp. Numidul Grumion, vestit pentru trântele şi puterea 
pumnilor săi, năvăli asupra lui Falcon, după ce mai înainte 
omorâse şase turdetani. Infiorătorul războinic, vrând să facă 
dovada vitejiei şi iscusinţei sale, încercă să-l prindă viu pe 
adversar. Dar sprintenul Falcon evită îmbrăţişarea de moarte şi 
îşi împlântă pieziş sabia în gâtlejul inamicului. Sângele şiroia ca 
atunci când înjunghii un taur şi stropea totul în jur. 

Războinicii îngrămădiţi pe zidurile cetăţii urmăreau bătălia de 
afară care se da între cele două armate formate din cei mai buni 


luptători. Era un spectacol extraordinar, completat de zăngănitul 
armelor, de gemete şi de voci neomeneşti. Cai fără călăreţi se 
învârteau pe câmpul de bătaie. Alţii se uitau la pedeştrii lor care 
ieşiseră la poartă pentru a sfărâma şi da foc carelor de asediu 
părăsite de duşmani. 

Cota roşcovanul se afunda tot mai mult în rândurile armatei 
duşmane. Deşi rănit la umărul stâng, fără scut şi plin de sânge, 
războinicul vroia să-l prindă viu sau mort pe Maharbal. Când 
văzu că este destul de aproape de el, slobozi chiotul său de 
luptă şi se repezi cu şi mai multă furie asupra duşmanului. 
Doisprezece turdetani îl apărau din părţi. Deodată, însă, dintr-un 
turn înalt al cetăţii răsună goarna. Toţi războinicii din Sagunt 
ştiau prea bine ce înseamnă acest semnal. El le atrăgea atenţia 
luptătorilor că pericolul este extrem de mare. Locuitorii şi oştenii 
rămaseră consternaţi. Cei de pe ziduri strigau făcând semne cu 
mâna, căci toţi observaseră cavaleria care pornise din tabăra lui 
Hannibal, o mare de oameni şi cai. Ochii ageri îl puteau zări în 
depărtare pe Hannibal călărind în fruntea tuturor. Cavaleria lui 
gonea într-un nor de praf, dispunându-se într-o imensă semilună 
care ameninţa să-i prindă între extremităţile sale pe toţi 
turdetanii şi luptătorii din Sagunt împrăştiaţi pe câmp. 

— Ehei!... Gonco Brevicalo, ţine-te bine!... Puneţi mâna pe 
Falcon!... striga o voce tunătoare. Era Maharbal care-şi 
îmbărbăta oştenii. Căpetenia turdetanilor ordonă luptătorilor săi 
să se retragă imediat şi, dând bice calului, porni în goană spre 
cetate. Turdetanii zburară după el. Duşmanii se luară îndată 
după ei. Larg deschisă, uriaşa poartă a oraşului începu să-i 
înghită pe călăreţi, mai întâi unul câte unul, apoi în cete mai 
mici sau mai mari. 

Aurelius gonea din lături spre cetate. Războinicii lui, 
înghesuindu-se unul peste altul, se învălmăşiră şi creară 
dezordine în faţa porţii. Oamenii lui Maharbal i-au ajuns şi, 
mâniaţi din cauza înfrângerii suferite, s-au năpustit cu furie 
asupra fugarilor. Pe mulţi dintre ei i-au omorât iar pe alţii i-au 
prins cu laţul. Orbiţi de tumultul luptei numizii s-au retras 
aproape de intrare. Arcaşii înşiruiţi pe ziduri îi acoperiră cu o 
ploaie de săgeți, derutându-i şi îndepărtându-i în acelaşi timp. 


Când Hannibal ajunse cu cavaleria lui, poarta era închisă şi 
toţi luptătorii din cetate în afară de orice pericol. Numizii îşi 
încordară arcurile şi începură să tragă din şa în apărătorii de pe 
ziduri. Locuitorii, ascunşi în spatele parapetelor, aruncau 
falarici“ cu câlţi aprinşi în vârf. Luptătorii cădeau străpunşi de 
săgeți, iar caii se ridicau, nechezând, în două picioare, îşi 
zvârleau călăreţii din şa şi alergau turbaţi pe câmp, cu aprinsele 
falarici împlântate în şale sau în crupe. In acest timp Falcon îşi 
număra în forum oamenii şi constata că-i lipsesc vreo patru sute 
de luptători, iar două sute erau răniţi. Zadarnic i-a întrebat pe 
tovarăşii lui ce s-a întâmplat cu Decius şi Cota. Toţi se priveau 
cu nedumerire, dar nimeni n-a putut să spună ceva precis 
despre cei doi dispăruţi. Falcon era convins că şi ei pieriseră sau 
fuseseră luaţi prizonieri alături de ceilalţi oşteni, îşi aducea 
aminte că-l văzuse pe războinicul roşcovan, năpustindu-se 
asupra cetelor de numizi din jurul lui Maharbal. Observase şi 
grupul de turdetani care-l însoțeau. La asta se reducea totul. Pe 
Decius îl pierduse din vedere încă de la începutul bătăliei. 

Falcon dădu voie oamenilor săi să plece, şi o luă încetişor 
către poarta mare de unde se auzea gălăgia şi vaietele răniților. 
Poate pentru prima dată în viaţă neînfricata căpetenie a 
turdetanilor simţi că-şi pierde încrederea în sine. Il durea inima 
pentru pierderea unui număr aşa de mare de luptători printre 
care şi cei doi prieteni foarte apropiaţi, atâta de îndrăgiţi de el. 
Comandase singur ieşirea din cetate, deşi nimeni nu-l silise să 
facă aşa ceva. A vrut să le arate celor din Sagunt cum ştiu să 
lupte turdetanii pentru cetatea şi libertatea lor. Şi-a zis că-i va 
pedepsi pentru toate bănuielile avute faţă de el şi de tovarăşii 
lui. Falcon îşi dădu seama cu amărăciune cât de scump l-a 
costat această hotărâre. 

Cu privirea întunecată şi cu sufletul întristat, războinicul 
mergea pe îndelete spre poarta mare. Pe neaşteptate răsună 
din spate o voce sonoră: 

— Falcon a demonstrat astăzi cum trebuie să se bată fiii 
Victoriei! 


“ Falarică - suliță învelită cu câlţi şi unsă cu smoală - era folosită la 
incendierea clădirilor, a berbecilor etc. (n.t.). 


Războinicul se întoarse şi o văzu pe Venilia, fiica lui Aurelius 
Bibaculus, comandantul cetăţii. Era o fată frumoasă şi voinică, 
cu părul blond şi ochii albaştri, care se distingea prin noblețea 
mişcărilor ca şi prin purtarea-i curajoasă. Se spunea că după 
mamă descinde din sabini“, iar după tată din rutuli. Pentru 
tragerea ei de inimă, războinicii o supranumiseră Vica Pota“?. 
Putea fi văzută deseori cu prietenele ei sus, pe metereze, 
trăgând cu arcul şi aruncând falarici aprinse asupra duşmanului. 
Venilia a luptat alături de oştenii de rând până într-o zi, când o 
săgeată trimisă de inamic i-a străpuns braţul. De atunci, la 
ordinul tatălui ei, nu s-a mai suit pe ziduri, alături de ceilalţi 
oameni care apărau cetatea. Mulţi războinici viteji, măsurându- 
şi puterea în faţa ei, suspinau şi se uitau cu coada ochiului la 
minunata amazoană“. Tatăl ei, însă, promisese că o va da celui 
mai bun şi mai curajos bărbat, dacă zeii vor vrea ca cetatea să 
scape de asediu. 

Uitându-se cu ochii-i luminoşi la războinic, ea continuă: 

— Cu turdetanii tăi ai ajuns până în tabăra adversă. 
Urmărindu-vă asalturile, am crezut cu toţii că-l veţi prinde viu pe 
Hannibal în persoană sau cel puţin pe unul dintre generalii lui! 

Falcon zâmbi îndurerat şi-i zise: 

— Am plătit scump eroismul meu de astăzi. Patru sute de 
oameni de ai mei au pierit, iar printre ei şi cei mai buni prieteni, 
Cota roşcovanul şi Decius. 

— Cum? Celtul roşcovan a murit? 

— A murit sau a fost luat prizonier. 

— Dar Decius, romanul acela mărunt care a fugit din 
captivitate de la Hadrubal? 

— Şi cu el s-a întâmplat la fel, îi răspunse războinicul cu ochii 
în lacrimi. N-o să-i mai văd niciodată. 

Fata oftă şi zise în şoaptă: 

— Dacă mor astfel de viteji, suntem pierduţi! 


4 Vechi locuitori ai Italiei (n.a.). 

“ Vica Pota - veche divinitate a victoriei la latini, identificată mai târziu cu 
Victoria şi cu Nike în mitologia greacă (n.a.). 

“3 Amazoane - un trib scit de femei războinice de pe țărmurile Mării de Azov 
(n.a.). 


— Totul stă în puterea zeilor, spuse Falcon care-şi continuă 
drumul cu capul în pământ. 

Venilia îl urmări un timp cu privirea, gata să izbucnească în 
plâns. După aceea porni încet către casa lor aflată în mijlocul 
unei grădini fermecătoare, plină de măslini şi de portocali. 
Trecând prin faţa templului de marmură închinat lunonei, fata îşi 
împreună mâinile şi-i adresă o rugă fierbinte: 

— O, Magna Sospita“*, da salutem nobis infelicibus*: 

XXX 

După ce i-a pus pe fugă pe duşmani, urmărindu-i încă câteva 
mii de paşi după dealul acoperit de păducei, centuria condusă 
de Decius s-a îndreptat spre cetate, fiindcă şi războinicii aceştia 
auziseră trompeta care-i anunţa că trebuie să se întoarcă înapoi. 
Era însă prea târziu pentru ei. Decius ieşi din spatele desişului şi 
văzu o mulţime de călăreţi inamici. Războinicul se înapoie 
imediat la ai săi care-l aşteptau dincolo de colnic. Indată le 
aduse la cunoştinţă cele văzute, zicându-le: 

— Cavaleria duşmană a ocupat tot câmpul, tăindu-ne drumul 
de retragere în oraş. Acolo nu mai putem merge, dar putem 
ataca în schimb tabăra inamică. Dacă vom lovi prin surprindere, 
vom izbândi fiindcă ei nu se aşteaptă la aşa ceva. Acum toţi 
ochii sunt aţintiţi la lupta din jurul cetăţii şi, cu siguranţă, 
vigilenţa în tabără a slăbit... Vom străbate pădurea mare şi ne 
vom apropia pe furiş de marginea castrului duşman... Oşteni, 
tovarăşi şi prieteni ai mei, să ştiţi că incursiunea este 
periculoasă. Dacă vreunuia din voi îi este frică, mai bine să 
rămână aici şi să ne aştepte în vale, la pârâu... 

Războinicii tăceau. 

— Deci, mergem cu toţii? îi întrebă Decius. 

— Cu toţii! răspunseră câţiva dintre ei. 

Soarele se apropia încet de asfinţit. Razele lui cădeau oblic pe 
copaci, alungindu-le din ce în ce mai mult umbrele. Deasupra 
cetăţii pluteau nori de praf mărunt asemenea unui văl uşor de 
ceaţă prin care se întrezăreau acoperişurile caselor înalte, 
templul de marmoră al lunonei şi turnurile suspendate parcă 


4 luno Sospita - lunona salvatoare (n.a.). 
15 O, mărită maică salvatoare, izbăveşte-ne pe noi, nenorociţii (în original în 
lat.). 


deasupra zidurilor. Din depărtare ajungeau până la ei semnalele 
trompetelor, gălăgia oamenilor, nechezatul cailor şi loviturile 
berbecilor cu care izbeau în ziduri duşmanii. 

Călăreţii lui Decius se îndepărtau în goană de colina acoperită 
cu arbuşti. Descriind un arc mare, ei înaintau spre pădurea 
dincolo de care se întindea tabăra inamică. Când intrară în 
pădure, războinicii îşi încetiniră mersul, obligaţi să ocolească 
trunchiurile groase ale stejarilor şi fagilor. Tufele dese din cale 
începură însă să-i împiedice serios, astfel că descălecară şi-şi 
duseră caii de căpăstru. Mergând încet la vale ajunseră la un 
pârâu. Decius şi încă doi războinici trecură frâiele cailor lor altor 
tovarăşi şi plecară în recunoaştere. De cealaltă parte a pârâului 
pădurea fusese tăiată, iar colnicul în spatele căruia se întindea 
tabăra duşmană, rămăsese acoperit doar de tufe dese. Poteci se 
încrucişau prin lăstăriş, dovedind fără tăgadă că fuseseră bătute 
de mulţi. 

Cei trei prieteni porniră în josul apei, ascunzându-se în spatele 
tufelor. Decius mergea înainte şi tocmai se pregătea să treacă 
pe malul dimpotrivă, când deodată auzi aproape de tot nişte 
glasuri de femei. Oşteanul porni dea-buşilea mai departe şi 
ajunse la o cotitură, unde pârâul făcea o meandră. Culcat pe 
burtă, zări de aici trei fete care spălau rufe, vorbind încet. Între 
ele: 

— Blestematul de spartan ne va nenoroci pe toate înainte de 
a ne vinde, zise una dintre ele. 

— Eu am hotărât să mă omor înainte de a mă atinge el, 
adăugă a doua cu glasul înecat de plâns. Am făcut rost de un 
cuţit. Nu mă despart niciodată de el, îl ţin în sân. 

— Dacă ai făcut rost de un cuţit, împlântă-l mai bine în el. O 
să fie un duşman mai puţin, spuse cea de a treia fată, ridicându- 
se. 

Decius se abţinu să nu chiuie de bucurie, căci o recunoscuse 
pe Lucia, sora lui Falcon. Fata, bine făcută, cu părul negru şi 
lung, stătea dreaptă şi mândră ca o zeiţă. După câteva clipe, ea 
zise celorlalte două: 

— Paznicul nostru este pe aproape. Vorbiţi în şoaptă. 

Tânărul începu s-o strige încetişor: 

— Lucia... Lucia... 


Fetele tresăriră, uitându-se de jur împrejur. 

— Lucia... o strigă din nou Decius. 

Fata îl descoperi în spatele tufişului, tresaltă şi păli. Dar 
imediat îşi duse degetul la buze, făcându-i semn atât lui cât şi 
prietenelor să tacă. Uitându-se cu băgare de seamă în jur, Lucia 
sări pârâul şi dispăru după tufărişul unde războinicul o aştepta 
cu braţele deschise. 

— Salvează-mă sau omoară-mă, numai să nu încap pe mâinile 
ticăloşilor lui Gips! îl imploră fata care tremura de emoție. 

În acel moment, pe partea cealaltă a pârâului, din spatele 
tufelor, ieşi paznicul, ţinând un arc lung în mână. 

— lată-l pe Lanicus, fiara cea mai sângeroasă dintre toţi 
oamenii lui Gips. El ne va ucide pe amândoi! îi zise în şoaptă 
Lucia. 

Între timp, cele două prietene ale ei, văzându-l pe păzitorul 
care se întorsese şi, dându-şi seama că scăparea lor este 
dincolo de pârâu, aruncară rufele şi o luară la fugă spre Decius. 
Lanicus scoase în grabă o săgeată din tolba de la şold, şi după 
ce o potrivi pe coardă, le strigă: 

— Nimeni încă n-a reuşit să fugă de săgeata mea. Dar 
deodată, dădu drumul arcului, începu să se împleticească, să-şi 
ducă mâinile la gât şi să horcăie. Apoi se întoarse pe loc şi căzu 
pe spate. Săgeata unuia dintre tovarăşii lui Decius îi 
străpunsese gâtul. 

Plângând de bucurie şi emoție, fetele îl îmbrăţişau pe Decius 
şi pe cei doi tovarăşi ai lui care erau acuma lângă ele. 

— Salvaţi-ne!... Salvaţi-ne!... Să fugim imediat!... murmurau 
fetele. 

Porniră cu toţii să urce prin pădure. 

— Unde este fratele meu?... Trăieşte? întrebă Lucia. 

— Trăieşte... Cel puţin cât am fost eu cu el... Luptă de partea 
saguntinilor. Se află în cetate, îi răspunse Decius/ 

— Lăudaţi fie zeii! Mă temeam că n-o să-l mai văd niciodată! 

N-au făcut nici cincizeci de paşi, când deodată, oşteanul care 
mergea în urma tuturor se uită în jur şi zări printre copaci un 
grup de călăreţi pe malul opus al pârâului. Să tot fi fost 
cincisprezece. El îi atrase atenţia lui Decius, şi, cât ai clipi din 
ochi, toţi se ascunseră după copaci.. 


În urma călăreţilor, legaţi cu funii de şa, se târau şase robi. 
Oştenii inamici se aflau cam la o sută de paşi depărtare de 
pârâu. _ 

— Sunt oamenii lui Gips, le şopti Lucia. In fiecare zi trec pe 
aici fiindcă acesta este drumul spre locul de execuţie... Uitaţi-vă 
acolo, în susul pârâului. Vedeţi cei patru stejari singurateci de pe 
pajişte? Acolo unde zboară acum un stol de ciori... Mai zăriţi 
altceva? 

Războinicii tăceau, deşi văzuseră cu toţii printre trunchiurile 
groase ale copacilor, într-un luminiş cu patru stejari, oameni 
legaţi sau răstigniţi pe cruci. Unii atârnau spânzurați de crengi, 
alţii cu mădularele retezate zăceau aruncaţi în grămezi. 

În timp ce toţi ceilalţi aveau ochii îndreptaţi spre locul de 
execuţie, Decius îi urmărea cu privirile pe călăreţi şi pe sclavi. 
Când convoiul trecu printr-un luminiş, romanul gemu şi se făcu 
palid ca ceara la faţă. Cei ce-l însoțeau tresăriră. Sclavii pe care- 
i duceau la locul de execuţie erau turdetani, iar printre ei se afla 
şi Cota roşcovanul. Deşi plin de sânge, războinicul mergea 
mândru şi cu capul sus. Tovarăşii lui se poticneau, târându-se în 
urma cailor. Convoiul era încheiat de doi oşteni cartaginezi care 
ţineau de căpăstru armăsarul lui Cota. Calul se smucea, ciulea 
tot timpul urechile şi se ridica în două picioare. 

— Vor să omoare şi calul, zise Decius tovarăşilor săi. 

— Da, ai dreptate, căci ei cred c-a fost prăsit dintr-o iapă din 
infern, adăugă Lucia. 

Mai-marele călăilor, Scrofa, o namilă de om cu gâtul strâmb şi 
picioarele groase ca doi vălătuci, mergea pe jos alături de Cota, 
pe care-l şfichiuia cu biciul şi cu vorba: 

— Diavol roşcat, n-o să-ţi ajute nici stafia din infern! Te vom 
ţintui aşa de bine pe cruce, încât n-o să te poţi preface în strigoi! 
... Aici vei ţine de urât turdetanilor tăi. După aceea, ne vom 
împlânta sabia în coastele mârţoagei, iar din maţele ei vom face 
corzi de arc. 

Cota tăcea. Păşea încet cu mâinile legate la spate, uitându-se 
la Scrofa ca un lup căruia îi este silă să sfârtece o javră de câine. 

Convoiul dispăru în spatele tufelor. 

Decius, împreună cu cei ce-l însoțeau, ajunseră în goană la 
tovarăşii lor. Războinicii fură surprinşi la vederea fetelor. Lucia şi 


prietenele ei îi cunoşteau pe mulţi dintre dânşii, fiindcă aproape 
toţi erau turdetani. 

— Trei oşteni să se dea imediat jos de pe cai! strigă Decius. 
Fetele trebuie să meargă călare până la Tarraco! 

Trei dintre războinici descălecară imediat, întinzând fetelor 
frâiele cailor lor. 

Romanul hotărî ca cincizeci de oşteni să le însoţească. Toate 
trei se aruncară imediat în şa; mica oaste porni la drum, 
îndepărtându-se tot mai mult de pădure. 

— Să ne aşteptaţi la Tarraco! le strigă din urmă Decius, 
adresându-se apoi celor rămaşi cu el: 

— Turdetani, atacul asupra taberei inamice se amână. Acum 
avem treburi ce nu suferă nicio întârziere. Trebuie să eliberăm 
câţiva prizonieri, pe care punii îi duc la locul de execuţie. Porniţi 
după mine în cea mai perfectă linişte! 

Călăreţii cartaginezi din escorta prizonierilor turdetani 
mergeau pe poteca bătătorită, prin lăstărişul înalt deasupra 
căruia se vedea pajiştea cu cei patru stejari singuratici. Aici era 
locul de execuţie, iar la două sute de paşi, peste deal, se 
întindea tabăra punilor. 

Stolul de ciori se avântă în sus, bătând din aripi. Fără să se 
îndepărteze de acest loc, păsările se învârteau deasupra 
stejarilor, coborau pe crengile înalte şi croncăneau fără încetare. 
Câţiva câini vagabonzi, cu coada între picioare şi ochii tulburi, o 
şterseră în lăstărişul des de lângă pârâu. 

Prizonierii turdetani se uitau cu durere şi groază la leşurile 
care răspândeau o duhoare insuportabilă. Călăii descălecară şi- 
şi acoperiră imediat gura şi nasul cu basmale. 

Pe cruci erau răstigniţi câţiva oameni încă în viaţă. Numizii le 
străpunseră piepturile cu sabia, îi coborâră de pe cruci şi-i 
aruncară lângă pârâu. În acest timp, alţii tăiau scurte bucăţi de 
sfoară cu care urmau să prindă de cruci mâinile şi picioarele 
nenorociţilor. Ceilalţi se apropiară de prizonieri, începând fără 
întârziere să le lege mâinile la spate. După aceea îi trântiră la 
pământ cu faţa în jos, pregătindu-se să-i biciuiască, fiindcă 
astfel începea în mod obişnuit supliciul celor osândiţi la 
răstignirea pe cruce. 


Unul dintre călăi, o namilă de om cu părul încâlcit şi barba 
deasă şi ţepoasă, se apropie de victime, învârtind deasupra 
capului biciul cu trei şfichiuri. Pe faţă i se întipărise râvna şi 
satisfacția cu care-şi împlinea zi de zi meseria. Îndreptându-se 
spre un prizonier, zise însoţitorilor săi: 

— Hei, flăcăi, acum o să vedeţi voi cum taie carnea noul meu 
bici cu trei şfichiuri făcut din piele de bou. 

— Opreşte-te! îi zise Scrofa, mai-marele peste călăi: - Dă-i 
biciul acestui mulatru care astăzi ia parte pentru prima oară la 
executarea pedepsei cu moartea. Şi el trebuie să înveţe 
meseria. 

Tânărul mulatru, saşiu, cu urechi clăpăuge şi buze groase, se 
strâmbă, întinse mâna, luă biciul şi întrebă: 

— Pe cine trimitem întâi pe lumea cealaltă? 

— Indiferent, îi răspunse Scrofa. Pe diavolul roşcovan îl lăsăm 
ultimul. Fiindcă este căpetenia lor, lui îi vom sfărâma mâinile şi 
picioarele cu piatra. Merită această cinste. O să-l legăm la 
rădăcina unui copac, să-l poată înhăţa hienele chiar în noaptea 
asta. 

Scrofa rostea aceste cuvinte cu siguranţa unui om iscusit, 
care-şi cunoaşte bine meseria. După ce-l lovi pe un prizonier cu 
piciorul în coaste, scuipă într-o parte şi-i zise tânărului mulatru: 

— la-i pe rând... La fiecare câte cincizeci de lovituri. 

Mulatrul lipsit de experienţă făcu vânt biciului, dar nu apucă 
să atingă victima. Pe neaşteptate începu să dea din mâini ca un 
înecat, se clătină pe picioare şi căzu. În acelaşi timp se răsturnă 
şi Scrofa, care stătea pe o buturugă. În câte va clipe ceilalţi, 
străpunşi de câte două sau trei săgeți, fură doborâţi la pământ. 
Numai unul reuşi să treacă împleticindu-se în spatele colinei. 

La marginea pădurii, dincolo de pârâu, apărură călăreţii lui 
Decius. Descălecară repede şi se duseră în fugă la prizonierii 
care zăceau pe pământ cu mâinile şi picioarele legate. O parte 
din salvatori le-au tăiat legăturile, iar ceilalţi au pornit să prindă 
caii rămaşi de la duşmani. 

Cota roşcovanul le zise: 

— Aţi sosit tocmai atunci când trebuia, deşi nu vă aşteptam! 

Cei doi prieteni se îmbrăţişară. 


Cota şuieră. Armăsarul lui, pe care în zadar încercau să-l 
prindă oştenii lui Decius, veni imediat şi se opri în faţa 
stăpânului, mişcându-şi capul. 

Turdetanii se apucaseră să strângă armele inamicilor ucişi, pe 
care, după ce le-au legat bine, le-au aruncat pe cai. 

Între timp însă, pe colină se iviră punii, strigând şi 
încurajându-se unii pe alţii. Încordându-şi arcurile începură să se 
rostogolească la vale. Turdetanii dădură bice cailor, traversară 
pârâul şi dispărură în desişul pădurii. Printre urmăritori se aflau 
mulţi negri din Africa. Urlând cât îi ţineau puterile, ei au coborât 
până la pârâu trimițând săgeată după săgeată. Şi-au dat însă 
seama că urmărirea devine imposibilă, fiindcă se lăsa 
întunericul. Turdetanii au străbătut repede pădurea. Când au 
ajuns în câmp deschis, noaptea învăluise totul. Atunci porniră în 
coloană către Tarraco, fără să se mai grăbească, deoarece 
nimeni nu mai putea, desigur, să-i urmărească. 


CAPITOLUL V 


Hannibal a jurat că nu 

va lăsa 

nici urmă de suflare omenească 
în Sagunt. 


La Sagunt luptele erau din ce în ce mai sângeroase. Locuitorii 
opuneau o rezistenţă la care nimeni nu s-ar fi aşteptat şi de care 
se minunau ei înşişi. Acest lucru îi făcea mai dârji şi mai 
curajoşi. Hannibal spera să pătrundă uşor în cetate dacă va 
reuşi să năruie marele zid dintre cele două turnuri care se 
înălţau cu mult deasupra celorlalte. Dar oamenii apărau cu 
perseverenţă tocmai acest zid. Falaricile ardeau în zbor, cădeau 
pe carele de asediu, cărora le dădeau foc, nimicindu-le. Inamicul 
aducea altele noi şi continua să spargă zidul. 

La două luni după începerea asediului, zidul a fost totuşi 
dărâmat; între cele două turnuri construcţia se năruia bubuind. 
Hannibal socoti că dacă ar mai depune încă puţin efort, ar putea 
să pătrundă prin spărtura făcută şi să cucerească cetatea. 
Strigătele de luptă ale punilor deveniseră de zeci de ori mai 
puternice în norul de praf, în timp ce vocile năucite ale celor ce 
apărau cetatea au creat panică printre locuitorii ei. Cartaginezii 
năvăleau grămadă în deschizătura făcută, înghesuindu-se care 
mai de care să păşească primul în cetate, fiindcă Hannibal 
promisese războinicilor săi toată prada de război. Dar, spre 
surprinderea inamicilor, saguntinii au făcut din trupurile lor un 
zid, înlocuindu-l pe cel ce se prăbuşise şi respingând astfel 
primul iureş. Nicio săgeată sau falarică de a lor nu a fost 
aruncată în zadar. Punii cădeau unii peste alţii în faţa 
deschizăturii astupate în curând de cadavrele lor, pe când 
apărătorii cetăţii nu dădeau niciun pas înapoi. 

În aceeaşi zi, la amiază, Hannibal însuşi a pornit la atac în 
fruntea pedestrimii sale. Striga şi încuraja în toate părţile, 
năvălind asupra spărturii ca un soldat de rând. Lupta s-a 
prelungit până aproape de asfinţitul soarelui. Atunci când cei din 


apărare au crezut că inamicii frânţi de oboseală se vor retrage, 
punii şi-au adus în ajutor catapultele şi balistele. Suliţele şi 
pietrele trimise de ele îi împroşcau pe apărătorii cetăţii, creând 
breşe serioase în rândurile lor. Cetăţenii mureau, cei vii îi 
dădeau la o parte pe cei morţi sau luptau pe cadavrele lor. Alţi 
războinici odihniţi luau în permanenţă locul celor răpuşi; aceştia 
îşi încordau cu înverşunare arcurile, aruncau falarici, iar praştiile 
lor plouau cu pietre asupra duşmanilor, respingându-le atacurile. 

Hannibal şi generalii lui spumegau de furie, căci niciunul 
dintre ei nu s-a aşteptat ca saguntinii, oricât de viteji ar fi, să 
poată apăra cu trupurile lor spărtura din zid lată de vreo 
cincizeci de paşi şi să respingă iureşuri atât de năprasnice. Spre 
consternarea întregii oştiri inamice, la căderea nopţii, războinicii 
de pe ziduri au început să arunce făclii aprinse. Când flăcările lor 
luminară câmpul de bătaie, apărătorii cetăţii chiuiră şi, sărind 
peste cadavre şi grămezi de piatră rămase din zidul năruit, 
ieşiră în câmp, unde, apăraţi de scuturile lor mici şi rotunde, se 
năpustiră cu toată puterea asupra duşmanului. Pedestraşii 
împinseră înapoi infanteria vrăjmaşă prin mijlocul căreia îşi 
croiră drum şi se amestecară cu cavaleria. Strecurându-se pe 
sub burţile cailor, îşi atacau cu înverşunare duşmanul; mulţi 
dintre ei mureau pe când înjunghiau cu pumnalele caii 
adversarilor. In acelaşi timp, pe poarta de nord ieşiră călăreţii lui 
Aurelius, iar prin cea de sud turdetanii lui Falcon. Saguntinii n-au 
avut însă răbdare să se aştepte unii pe alţii şi cum zburau în 
afara zidurilor cetăţii, se năpusteau singuri sau în cete mai mici 
asupra duşmanului. Atacaţi din trei părţi, punii au început mai 
întâi să se retragă în ordine, apărându-se la întâmplare; prinşi 
însă în strânsoarea celor două corpuri de cavalerie masate pe 
laturi, şi-au stricat rândurile şi au rupt-o la fugă. Lupta s-a 
deplasat astfel din spaţiul luminat. 

Nici Hannibal, nici generalii lui n-au putut să-şi domolească 
războinicii care urlau şi fugeau înnebuniţi, aruncându-şi armele. 
Călăreţii din Sagunt apăreau din întuneric ca nişte fantome ce 
străpungeau cu suliţele şi tăiau cu săbiile, făcând prăpăd printre 
duşmani. Câteva mii de puni au pierit sau au fost răniţi în acea 
noapte. Ceilalţi s-au menţinut cu greu în tabăra lor. Puhoiul de 
fugari l-a purtat şi pe Hannibal. 


Neînfrânatul comandant al armatei cartagineze s-a luat cu 
mâinile de păr şi, invocând toţi zeii din Hades, s-a jurat că nu va 
lăsa nici urmă de suflare omenească în cetate. Mânia lui ajunse 
la culme când îşi aminti cu câtă uşurinţă concepuse asediul şi 
atacul cetăţii Sagunt. Crezuse că locuitorii ei se vor speria 
imediat de armata-i atât de numeroasă şi-şi vor preda oraşul 
fără luptă. De aceea le-a şi trimis pe Siva din Sidon bufonul, în 
chip de sol. A vrut să-i umilească, dar până la urmă lucrurile s- 
au petrecut în aşa fel, încât l-au umilit ei pe el. 

Hannibal se plimba ca un leu în cuşcă prin faţa cortului său. 
Sufletul lui de războinic călit era cuprins de o suferinţă fără 
margini. Puternicul general îşi aducea aminte că şi pe el pusese 
stăpânire frica în acea noapte, la fel ca şi pe ceilalţi. Toţi fugeau 
mânaţi parcă de fantomele din Hades. La acest gând, lui 
Hannibal îi năvăli tot sângele în cap şi ruşinea începu să-l 
chinuie. 

Atunci când zidul fusese, în sfârşit, năruit, iar el era sigur că 
adversarul nu va mai putea să opună niciun fel de rezistenţă, 
iată că deodată, ea printr-o minune, ei se apără în continuare. 
Marele general recunoştea în sinea sa că el, el însuşi, nu ar fi 
fost în stare să insufle atâta curaj şi bărbăţie luptătorilor săi. 
Rămăsese uluit în faţa atacurilor atâta de îndrăzneţe pe care le 
lansau cei din cetate prin spărtura din zid şi spumega de furie, 
văzând că cele mai bune cohorte ale lui fugeau din faţa lor, 
urmărite până la intrarea în tabără, iar armata cuprinsă de 
panică îl trage şi pe el în fuga-i nebunească. 

Hannibal ştia bine cât este de puternic oraşul Sagunt, dar nu 
crezuse că vitejia şi puterea de sacrificiu a locuitorilor săi sunt 
mai tari decât zidurile şi turnurile ce-l înconjoară. Numai într-o zi 
pierduse în jurul cetăţii şi pe câmpul de bătălie aproape patru 
mii de oameni. Crudul general nu ar fi regretat dacă ar fi pierdut 
de cinci ori mai mulţi războinici, numai să nu i se ştirbească 
renumele. Pierderea autorităţii în faţa armatei înseamnă 
dezastru pentru oricare conducător de oşti. Hannibal era pe 
deplin conştient de acest lucru, căci hotărâse să cucerească cu 
orice preţ cetatea. 


În cort se aflau generalii săi: Maharbal, Hanno, fiul lui 
Bomilcar, Hasdrubal‘, Colontai cel Gras, Mago, Sosilos din 
Sparta şi alţii. Toţi se uitau în tăcere la Hannibal, străduindu-se 
să-i descifreze gândurile. Doar pe faţa lui Colontai cel Gras se 
puteau întrezări hohotele de râs care urmau, parcă, să-l zguduie 
dintr-o clipă într-alta. Era un luptător formidabil, învingător în 
toate duelurile, deşi părea blajin şi fără nicio însemnătate. 

In faţa cortului ardea un foc mare ce-i lumina pe paznicii care 
se mişcau ca nişte fantome. În noaptea liniştită vălătucii de fum 
nu se ridicau prea sus, ci intrau în cort, unde oamenii se frecau 
la ochi de usturime şi respirau mai greu. Sclavul Silenos întorcea 
pe frigare o oaie grasă din care picura pe jăratic seu topit. 
Mirosul de carne friptă se amestecase cu fumul. 

In cort, cel care rupse tăcerea fu Maharbal: 

— Falcon şi turdetanii!... Dacă n-ar fi intrat ei în cetate, până 
acuma totul ar fi fost gata! 

Hannibal dădu din umeri şi se aşeză pe patul său tare, 
acoperit cu piei de oaie. Clipind des din ochi se uita la făclia 
care, atârnată într-o furcă, trosnea, aruncând o lumină verzuie 
pe feţele bărboase ale războinicilor, ca şi pe capul chel al lui 
Colontai cel Gras. 

— Trebuie să-l ucidem pe Falcon! — zise Sosilos din Sparta. În 
centuria lui Gips se mai află încă un fost pirat poreclit Lora“. El îl 
va ucide pe turdetanul rebel. 

— Aşa este! aprobă cu însufleţire Hasdrubal. Îl ştiu pe tâlharul 
ăsta! 

— Ţine-ţi gura! îl apostrofă cu dispreţ Hannibal. Nu lua vorba 
din gura altuia! 

Spartanul continuă: 

— İl vom trimite pe Lora cu încă câţiva de ai lui să se predea. 
Când se vor apropia de Falcon, vor scoate săbiile ascunse sub 
tunici şi-l vor tăia pe şeful turdetanilor. 

— El ar putea să-l omoare şi pe Aurelius, comandantul cetăţii, 
adăugă din nou Hasdrubal. 

Colontai cel Gras izbucni în râs. Hannibal însuşi zâmbi. 


4 Hasdrubal şi Mago erau fraţii lui Hannibal (n.a.). 
47 Lora=oţet (n.a.). 


— Ar putea să-i omoare pe toţi războinicii din cetate, zise el. 
Acest Lora al vostru este prea acru, pentru ca Falcon sau vreun 
altul să vrea să-l înghită. Născociţi ceva mai bun! 

Amuţiră iarăşi cu toţii. 

Hanno propuse să încerce să-i momească pe turdetani cu aur 
şi să-i omoare. 

— Este ridicol ca în acest cort să se vorbească despre un 
singur om, când în cetate sunt cel puţin zece mii asemenea lui! 
Ei luptă toţi ca unul, zise Colontai. 

— Dacă aş reuşi să-l atrag pe Falcon de partea mea, nici nu 
mi-ar trece prin minte să-l ucid! El face mai mult decât voi toţi la 
un loc! 

La auzul acestor vorbe ale lui Hannibal, faţa palidă a lui 
Maharbal deveni verde, iar ochii îi străfulgerară. Totuşi nu spuse 
nimic. Se obişnuise cu jignirile stăpânului său neînfrânat. 

— Să-l omorâm sau să-l atragem de partea noastră, cugetă 
Mago. Important este să-l smulgem din cetate, fiindcă el este 
sufletul rezistenţei lor... Luaţi aminte, sora lui a fost făcută 
sclavă de către Gips. Poate cu ajutorul ei am reuşi... 

— Pe Adad“, este o idee genială! strigă Hasdrubal. 

— Lăsaţi baltă planurile astea! interveni Hanno. Fata nu se 
mai află în robie. A fost eliberată... Răpită, poate... 

— Cum? tresări Hannibal. 

— A fugit. Atât pe ea cât şi pe Cota roşcovanul i-au eliberat 
turdetanii. 

— Grozavă armată! izbucni Hannibal. Ce mai războinici, 
cărora le fug sclavii!... Să-mi aduceţi de îndată paznicii şi călăii 
aici! 

— Este imposibil, îi răspunse Hanno. Turdetanii i-au ucis pe 
toţi. L-au omorât şi pe gâdele Scrofa. 

Hannibal se luă cu mâinile de păr. 

— L-au ucis pe Scrofa! Cel mai bun călău al meu, mai-marele 
tuturor călăilor! 

Colontai surâse. Hannibal îi aruncă o privire ucigătoare şi-i 
zise: 

— Zeii m-au pedepsit, făcându-mă tovarăş cu acest nebun 
gras! De ce râzi, prostule? 


48 Adad - zeitate feniciană (n.a.) 


— Mă uit la tine cum te roade disperarea că ai pierdut un 
călău, de parcă n-ai putea să găseşti alţi o sută printre atât de 
numeroşii tâlhari din oastea ta, îi răspunse Colontai. 

Hannibal căuta cele mai potrivite cuvinte pentru a-i face praf 
pe toţi cei de faţă. În cele din urmă izbucni în râs: 

— Falcon ăsta este un flăcău pe cinste! — zise el. Locul lui 
este fie în tabăra mea, fie în Hades... Fără îndoială... Aduceţi-mi- 
|, dară, pe acel pirat acru, să văd cum arată... 

Mago ieşi în faţa cortului şi-i strigă pe paznici cărora le spuse 
câteva cuvinte. Puțin după aceea Gips spartanul sosi însoţit de 
Lora. Paza îi lăsă să treacă. 

Lora era un războinic în toată puterea cuvântului, cu capul 
înfipt puţin într-o parte pe trupul îndesat. Sub fruntea îngustă 
avea doi ochi negri, lipsiţi de strălucire, duşi în fundul capului. 

— Tu eşti Lora? îl întrebă Hannibal. 

— Da! răspunse acesta. 

— Niciodată nu te-am văzut până acum. 

— Eu însă te-am văzut - îi zise războinicul în timp ce-şi 
ştergea colțurile gurii unsuroase cu degetul mare şi cu 
arătătorul. 

— De câte ori ai fost rănit? 

— De nouă ori şi întotdeauna din faţă! 

— Înseamnă că nu a fugit! adăugă Hasdrubal. 

Hannibal continuă: 

— Îl cunoşti pe Falcon? 

— ÎI ştiu şi pe el, şi pe Cota, şi pe Decius, şi pe toţi turdetanii 
care şi-au trădat tribul! 

— Foarte bine... Tu trebuie să-l ucizi pe Falcon! 

— Dacă trebuie, am să-l ucid şi pe el, şi pe oricare altul, 
răspunse Lora cu indiferenţă. 

Hannibal îl bătu pe umăr: 

— Haide, haide, şi când te întorci, te fac gâde! 

Pe faţa lui Lora se observă o grimasă, un fel de zâmbet în 
jurul gurii şi al ochilor. Din cauza mutrei sale făcute pungă, 
războinicul s-a ales cu porecla de „Lora“, fiindcă lăsa impresia 
că a gustat ceva acru. 

Aproape totul, tabăra, oamenii şi câmpul de bătaie semănat 
cu cadavre, oşteni şi cai măcelăriți, se cufundase în bezna 


nopţii. Ici şi colo se auzeau văicărelile celor răniţi grav, cărora 
nimeni nu le venea în ajutor. La o vreme, luna apăru pe cer şi 
lumină fantomatic cu strălucirea-i lipsită de viaţă locul bătăliei, 
cetatea Sagunt şi zidul năruit. Din spatele spărturii, ochii trezi ai 
paznicilor scrutau depărtarea îndreptaţi spre tabăra duşmană, 
iar urechile lor prindeau din zbor zgomotele care veneau dintr- 
acolo. 
XXX 

Punii atacau cu impetuozitate oraşul. Cei dinăuntru 
respingeau ziua asalturile duşmanilor, iar noaptea făceau 
incursiuni, stânjenindu-i chiar şi în tabăra lor. Sufletul acestor 
atacuri nocturne era Falcon cu turdetanii lui, şi în afară de el un 
fost sclav din Eritreea, Gerion pe nume, căruia Aurelius îi 
dăruise libertatea. 

— Toţi turdetanii prinşi să fie răstigniţi pe cruce, iar pentru 
capul lui Falcon dau patruzeci de mine de aur! repeta în fiecare 
zi Hannibal. 

Timpul trecea iar oraşul, ca o cetate fermecată, îi sfida pe 
asediatori. Pe lângă aceasta, Cota roşcovanul şi Decius, în 
fruntea a cinci sute de călăraşi, atacau în fiecare noapte popasul 
punilor făcându-se apoi nevăzuţi. Loveau de fiecare dată în alt 
loc, căci tabăra lui Hannibal se întindea pe un spaţiu imens în 
jurul oraşului. În zadar le întindeau curse numizii şi libienii, cei 
mai vicleni luptători; în zadar încolţeau ca nişte lupi mica oaste. 
N-au fost în stare să prindă nici măcar un om în carne şi oase. In 
cele din urmă, Hannibal le-a promis câte trei mine de aur pentru 
fiecare turdetan luat prizonier din acest mic pâlc. Intenţiona să-i 
supună la cele mai mari torturi pe captivi pentru a afla unde se 
ascund ceilalţi. Zadarnic. Cota şi Decius a ordonat oamenilor lor 
să-i salveze pe răniţi, iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, să- 
i ucidă. De aceea, după fiecare atac, lăsau în urmă numai morţi. 

Războinicii lui Cota omorau şi oameni şi cai, puneau pe fugă 
depozitele ambulante ale punilor, le răpeau vitele. Celtul 
roşcovan nimicea tot ce aparţinea duşmanului, înspăimântându- 
i de moarte pe mulatrii din Africa, pe sarmaţi şi pe prăpăstioşii 
pirați iliri. Toţi aceştia erau convinşi că puterea omenească 
rămâne neputincioasă în faţa lui Cota. 


În cetate, Falcon a aflat de la câţiva prizonieri greci că Decius 
şi Cota s-au întâlnit şi luptă împreună. Războinicul s-a bucurat 
atât de mult încât le-a dăruit grecilor libertatea. 

Intr-una din zile, pe când cetatea era din nou asaltată, din 
oştirea lui Hannibal au dezertat opt soldaţi în fruntea cărora se 
afla Lora, piratul de altădată. Ei îşi aruncară armele şi dădură să 
treacă prin spărtura din zid. Turdetanii, care apărau acest loc, i- 
au prins şi i-au dus la căpetenia lor. Războinicii lui Hannibal se 
apropiară de Falcon, dar îşi traseră cu stângăcie săbiile ascunse 
sub tunici. Descoperiţi la timp, ei căzură răpuşi de săbiile şi 
suliţele turdetanilor. 

— Asta se numeşte luptă cinstită! — surâse Falcon. Sunt 
fericit că Hannibal mă preţuieşte aşa de mult! 

In aceeaşi zi cele opt capete ale oştenilor puni omorâţi au fost 
aruncate de pe ziduri de către turdetani, în mijlocul celei mai 
numeroase cete de asediatori, acolo unde luptau numizii lui 
Maharbal. 

Trei zile în tabăra lui Hannibal nu s-a discutat altceva decât 
faptul că aliaţii Cartaginei din Spania, oretanii şi carpetanii, s-au 
ridicat la arme cu intenţia de a veni în ajutorul celor din Sagunt. 
De aceea Hannibal a convocat consiliul generalilor, cărora li s-a 
adresat cu aceste cuvinte: 

— V-am chemat la consiliu, începu el, fiindcă am auzit că şi 
voi, ca şi cei din senat, îmi reproşaţi în spate că fac totul de 
capul meu. Oretanii şi carpetanii se pregătesc să ne trădeze şi 
să ne atace. l-au pus la cale Cota roşcovanul şi cetăţeanul ăla 
roman care a fugit din captivitate pe timpul lui Hasdrubal”. 
Doresc să aud părerea voastră. Spuneţi tot ce credeţi că ar fi 
bine să facem şi ne-ar fi de folos într-o astfel de situaţie. 

Maharbal vorbi primul: 

— Avem în armata noastră aproape şapte mii de carpetani, cu 
siguranţă, la curent cu ceea ce se petrece în tribul lor. Ce să 
facem cu ei? Sunt de părere că vor fugi cu toţii. 

— Nu se va întâmpla aşa ceva! Se împotrivi Sosilos din 
Sparta. li vom arunca în lanţuri şi-i vom vinde ca sclavi 
negustorilor din Siria şi Palestina, care nu se dezlipesc din 


4% Decius (n.a.) 


tabăra noastră, aşteptând căderea Saguntului pentru a cumpăra 
robi. 

— Nu! ripostă Hasdrubal. Părerea mea este că trebuie să 
ucidem din zece carpetani unul. 

— Eu i-aş măcelări pe toţi! adăugă Sagarion, dând din umeri. 
Pe el Hannibal la chemat în ultimul moment la sfat. 

Hanno, fiul lui Bomilcar, crezu de cuviinţă că ar fi bine să 
trimită soli la triburile răsculate, fie pentru a-i recâştiga de 
partea lor pe şefi, îmbiindu-i cu daruri multe, fie pentru a-i 
prinde şi omori. Războinicul zise în încheiere: 

— Am putea să-i trimitem la ei pe Gips şi Sagarion. Vor şti cu 
siguranţă să-i înveţe pe rebeli cum trebuie să-şi ţină cuvântul 
dat! 

Consiliul nu a durat mult, fiindcă generalii lui Hannibal nu 
erau obişnuiţi să ţină sfat. La sfârşit Hannibal puse cap la cap 
observaţiile şi scurtele lor cuvântări: 

— Cred că este bine să ne însuşim propunerea lui Hanno, zise 
el. Sosilos din Sparta să meargă ca sol la rebeli şi să le ducă 
daruri. Gips şi Sagarion să plece cu el în fruntea a opt sute de 
călăreţi aleşi dintre războinicii puni. Dacă trimisul nu reuşeşte să 
recâştige de partea noastră căpeteniile răsculate ale aliaţilor, 
atunci cel puţin să-i tragă pe sfoară până la cucerirea cetăţii 
Sagunt. Sunt sigur că după aceea o să-i treacă orişicui pofta de 
a se răzvrăti. Cu carpetanii de aici, din tabără, ne vom purta 
frumos, dar la cel mai mic semn care ar da în vileag vreo 
pregătire de fugă, îi vom măcelări... Sper că este limpede câtă 
importanţă are cucerirea neîntârziată a cetăţii. Ordon ca mâine 
cetatea Sagunt să cadă în mâinile noastre! 

Oştenii tresăriră, începură să se uite unul la altul, să dea din 
cap, dar nimeni nu îndrăzni să facă vreo observaţie. 

A doua zi în zori, Sosilos, însoţit de opt sute de călăreţi, plecă 
la oretani şi carpetani. În stânga şi în dreapta lui se legănau în 
şa Sagarion şi Gips. 

În tabără trâmbiţele anunțau armata că începe asaltul cetăţii. 
Din toate părţile se buluciră pâlcuri-pâlcuri de războinici care 
porniră în iureş asupra oraşului. Atacul punilor era atât de 
năprasnic, încât se părea că cei dinăuntru nu-i vor putea rezista. 
Marile turnuri de asediu întreceau în înălţime zidurile. Straşnici 


arcaşi din ele îi doborau pe apărători. Crezând că nimeni n-a mai 
rămas în viaţă pe ziduri, cartaginezii întinseră din turnurile lor 
scânduri groase şi începură să sară în cetate. Dar locuitorii 
oraşului, răsărind ca din pământ, se repeziră la ei şi-i uciseră 
până la ultimul. Apoi se aburcară pe zid, aruncară scândurile şi 
dădură foc cu falarici turnurilor de lemn. 

Şi în dreptul spărturii din zid bătălia era mai aprigă ca de 
obicei. Imbărbătându-şi luptătorii, Hannibal se apropie de zid. 
Un soldat din Sagunt îl recunoscu în mulţimea de pedeştri şi, 
chemându-l în ajutor pe Apolo, îşi îndoi arcul din răsputeri. 
Săgeata  zvâcni de pe coarda întinsă, nimerindu-l pe 
comandantul punilor. Hannibal începu să-şi târască piciorul şi, 
după ce se opinti de câteva ori, căzu. Săgeata îi străpunsese 
coapsa. In mijlocul cartaginezilor se produse dezordine şi 
panică. 

Un soldat cu o voce tunătoare strigă de pe zid: 

— Moare Hannibal!... 

Falcon, care observase învălmăşeala din rândul duşmanilor, 
strigă oamenilor săi că va da patru talanţi de aur aceluia care va 
pune mâna pe Hannibal. Turdetanii năvăliră puhoi prin spărtura 
din zid în câmp. 

Dar călăreţii lui Maharbal îl prinseră de umeri pe comandantul 
lor şi, încadrat din toate părţile de câte doi oşteni, îl scoaseră 
din luptă. Ceilalţi aţinură drumul turdetanilor, oprindu-i pe loc. 
Meritul revenea grăsanului Colontai şi libienilor săi. 

Hannibal ajunse cu bine în tabără. 

Şase săptămâni după cele întâmplate, cetatea n-a mai fost 
luată cu asalt; asedierea însă a continuat. În răstimpul acesta 
rana lui Hannibal s-a vindecat, iar locuitorii cetăţii au ridicat un 
zid nou în locul celui dărâmat. 

XXX 

Între timp, lui Hannibal i-a parvenit ştirea că solii Romei au 
ajuns în Spania, că se află pe nişte corăbii ancorate în port, la 
Cartagina Nouă şi că nu vor să debarce până nu iau legătura cu 
el. Hannibal îşi trimise crainici prin intermediul cărora aduse 
romanilor la cunoştinţă că nu poate în niciun caz să garanteze 
pentru vieţile lor dacă vor porni spre tabăra punilor, trecând prin 
cumplita învălmăşeală a luptelor ca şi prin mijlocul triburilor 


răzvrătite. În afară de aceasta, crainicii aveau poruncă să-i 
înştiinţeze că în acest moment hotărâtor, lui Hannibal nu-i ardea 
să asculte solii şi să-şi piardă vremea discutând cu ei. 

Ştia el prea bine că trimişii Romei n-o vor apuca spre tabăra 
punilor, ci se vor îndrepta imediat spre Cartagina. De aceea, 
Hannibal expedie în grabă solii care trebuiau să ajungă în senat, 
la şefii partidei Barcas. Era neapărată nevoie ca aceştia să fie 
pregătiţi de a-i împiedica cu orice preţ pe Hanno cel Mare şi pe 
adepţii lui să le facă pe plac, oricât de neînsemnat ar fi lucrul pe 
care l-ar cere romanii. 

Solii Romei, Publius Valerius Flaccus şi Quintus Fabius 
Tamphilus, porniră, fără a sta la îndoială, către Cartagina, după 
ce spuseră crainicilor că nu mai au nimic de transmis lui 
Hannibal. 

În senatul cartaginez Valerius Flaccus expuse pe scurt 
acuzaţiile aduse lui Hannibal. Aminti de tratatul încheiat între 
Hasdrubal şi consulul Romei, Gaius Lutatius. De asemenea, ceru 
ca Saguntul să fie imediat despresurat, ca Hannibal şi generalii 
lui să le fie predaţi lor pentru a-i duce la Roma, unde ar trebui să 
fie judecaţi ca urmare a încălcării tratatului de pace. 

La terminarea cuvântării solului roman, senatorii se cufundară 
într-o tăcere mormântală. S-ar fi crezut că toţi îşi dau seama de 
gravitatea situaţiei în care se află. Săgetându-i eu privirea pe 
adversarii săi aşezaţi în bănci, susţinători ai familiei Barcas, 
Hanno cel Mare se ridică şi începu să vorbească: 

— Fiindcă niciunul din cei ce poartă vina pentru situaţia 
dificilă creată de favoritul lor, Hannibal, nu binevoieşte să urce 
la tribună, am să iau eu cuvântul... Subliniez de la bun început 
că susţin respectarea necondiționată a tratatului de pace 
reclamată de prestigiul acestui senat. Sunt încredinţat că mulţi 
din ascultători mă dezaprobă, pentru că au primit un alt ordin 
de la Hannibal... De la această tribună eu îi conjur pe senatori să 
împiedice transformarea războiului împotriva cetăţii Sagunt într- 
un război contra romanilor! La timpul potrivit am atras atenţia şi 
am rugat senatul ca în fruntea armatei să nu fie numit fiul lui 
Hamilcar, căci nu numai sufletul răposatului tată ca şi al 
urmaşului său nu vor avea astâmpăr, ci oricare altul prin vinele 
căruia curge sângele familiei Barcas nu se va împăca şi nu va 


respecta tratatul întărit şi semnat de către noi şi romani. 
Inconjurat de legiuni, Hannibal seamănă război după război, iar 
încuviințarea voastră îl ajută să înteţească focul aprins! Faptele 
voastre au provocat incendiul în care ardeţi acum! Armata 
voastră împresoară cetatea Sagunt, iar în curând legiunile 
romane vor năvăli asupra Cartaginei, protejate de zeii cu 
ajutorul cărora au răzbunat în războiul trecut încălcarea 
tratatului de pace. Hannibal, răsfăţatul vostru, nu permite solilor 
să i se înfăţişeze în tabăra sa, violând sub ochii voştri un drept 
respectat chiar şi de barbari! Repudiaţi, trimişii celui mai 
puternic stat din lume, au venit aici să-l ceară pe cel vinovat de 
toate nenorocirile. Luaţi aminte, onoraţi senatori!... Solii Romei 
acţionează cu răbdare şi blândeţe, pe potriva demnităţii celor 
mari şi atotputernici. De grăbit nu se grăbesc, dar de se vor 
decide să declare război, vor fi cu atât mai neîndurători şi ei, şi 
poporul pe care-l reprezintă aici. În primul război dus împotriva 
lor ne-au înfrânt. Am fost răpuşi fiindcă puterea noastră nu era 
pe măsura forţei lor. În afară de aceasta, zeii au pedepsit 
josnicia generalilor noştri. Vă amintesc că atunci a luptat 
Hamilcar însuşi, iar acum... numai fiul lui! Este limpede pentru 
toţi că Hannibal îşi târăşte carele de asediu, apropiindu-le de 
Cartagina şi de zidurile ei. Dărâmăturile cetăţii Sagunt vor cădea 
în capul vostru, iar războiul început cu saguntinii trebuie să-l 
continuăm cu romanii. Gândiţi-vă bine: îl predăm sau nu pe 
Hannibal?... Eu îl blestem şi-i doresc să fie alungat la capătul 
pământului, de unde într-un an de zile nimeni să nu-i mai poată 
auzi nici vocea!... Propun ca solii noştri să fie imediat trimişi la 
Roma pentru a da satisfacţie senatului, iar alţii să plece în 
Spania cu ordin pentru Hannibal de a ridica de îndată asediul 
cetăţii Sagunt. Mai propun să li se plătească saguntinilor 
despăgubiri pentru pierderile materiale şi omeneşti suferite, iar 
Hannibal, conform înţelegerii, să fie predat romanilor. De nu 
vom face aceste lucruri, ne îndreptăm direct spre prăpastie! Pe 
ruinele Cartaginei au să urle lupii... 

Hanno îşi sfârşi cuvântarea. 

Senatorii, aproape toţi de partea lui Hannibal, începură să 
protesteze uluiţi, acuzându-l pe Hanno şi făcându-l trădător, 


fiindcă a vorbit cu mai multă asprime decât solul Romei, 
Valerius Flaccus. 

După multe certuri, învinuiri şi jigniri aduse vorbitorului, solilor 
li s-a răspuns că războiul a fost provocat de cei din Sagunt, iar 
nu de Hannibal; prin urmare, senatul roman greşeşte, expunând 
primejdiei prietenia cu cartaginezii. 

Solii n-au dat nicio replică răspunsului atâta de neobrăzat pe 
care l-au primit. Părăsind senatul, ei se îndreptară spre corabia 
care-i aştepta în port gata de plecare. La puţin timp după aceea, 
porniră către Roma. 


CAPITOLUL VI 


Deliberante Roma, Saguntum 
periit”. 


Cu daruri, promisiuni şi amenințări, Sosilos din Sparta i-a pus 
în derută pe oretani şi carpetani şase săptămâni, ţinându-le 
astfel pe loc şi armata. Vorbele lui frumoase i-au atras aşa de 
mult pe unii dintre şefii, încât erau gata să pornească la luptă 
unii împotriva altora. Gips şi Sagarion pândeau momentul cel 
mai potrivit pentru a se amesteca în gâlceavă. 

În acest timp atacurile asupra cetăţii Sagunt fuseseră reluate. 
Punii dădeau zilnic asalt după asalt, iar locuitorii ei, după asediul 
atâta de îndelungat, rămăseseră fără hrană. Senatorii şi 
generalii schimbau priviri pline de semnificaţie, lăsau capul în 
jos şi făceau pauze tot mai lungii în cursul discuţiilor lor. Câteva 
zeci de mii de războinici şi tot pe atâtea femei şi copii au găsit 
de mâncare aproape opt luni în cetate, dar în cele din urmă 
alimentele au dispărut. În ultimele douăzeci de zile, oştenii 
primiseră câte o jumătate de porţie, apoi un sfert. Incât pe 
nesimţite, foamea intrase în toate casele, se făcea simțită pe 
străzi, îşi arăta colții deasupra soldaţilor istoviţi; ca un balaur, ea 
înghiţea zi de zi copiii mici, femeile şi bărbaţii sfârşiţi. 

S-au arătat şi semne ciudate ce s-au strecurat în inimile 
oamenilor: au murit găinile sfinte din templul lunonei şi, în 
aceeaşi seară, după asfinţitul soarelui, de pe acoperişul lui şi-au 
luat zborul în triluri rău-prevestitoare doi cuci. Trei zile mai 
târziu, pe la amiază, un uliu înhăţă în mijlocul forumului un 
porumbel, ducându-l în gheare spre tabăra punilor. Toate 
acestea s-au transmis cu asiduitate din gură în gură, îngrozindu- 
i şi mai mult pe asediați. 

Într-una din nopţile de vremelnică linişte, Alco din Sagunt şi 
Alorcus Spaniolul ieşiră pe ascuns din cetate şi se duseră în 


5 În timp ce Roma delibera, Saguntul a pierit (în original în Latină). 


tabăra lui Hannibal, zicându-şi că rugăminţile lor îl vor îndupleca 
pe duşman să-i cruţe pe locuitorii cetăţii. Hannibal ascultă 
plângerile şi implorările lor de a avea milă cel puţin de femeile şi 
copiii din Sagunt, apoi le răspunse fără pic de mânie: 

— Voi, cei din Sagunt, l-aţi primit în cetate pe cel mai 
înverşunat duşman al meu, pe Falcon cu turdetanii care s-au 
rupt de căpeteniile lor. Atunci când au auzit că şefii lor 
intenţionează să se alieze cu mine, au început să-i atace, le-au 
luat aurul şi argintul cuvenit mie şi vi l-au adus vouă. Acum vă 
cer ca aceşti trădători să fie până la ultimul răstigniţi pe cruce în 
văzul oştii voastre şi a mele, iar aurul şi argintul să-mi fie predat 
mie. După aceea locuitorii cetăţii pot ieşi din oraş cu condiţia de 
a nu lua nimic altceva decât hainele de pe ei. Armele, aurul, 
argintul şi toate lucrurile de preţ mi le veţi preda mie. 

În zadar au încercat solii improvizaţi să-i demonstreze 
crudului duşman că ceea ce le cere el este totuna cu moartea. 
Hannibal şi-a menţinut cu fermitate pretenţiile. 

Convins că la întoarcerea în cetate îl aşteaptă în mod 
inevitabil moartea, Alco din Sagunt îi ceru lui Hannibal 
permisiunea de a putea rămâne în tabăra lui, permisiune ce-i fu 
acordată. Alorcus se întoarse, însă, acasă. Sentinelele îl 
dezarmară şi-l escortară până în forum. In jurul lui se strânseră 
senatorii şi locuitorii oraşului, toţi palizi şi istoviţi de foame şi de 
eforturile impuse de război. 

Aurelius i se adresă lui Alorcus: 

— Din al cui ordin aţi plecat, tu şi Alco, în tabăra lui Hannibal? 

Oşteanul tăcea. Comandantul cetăţii îi ordonă să spună ce are 
de spus. 

— Eu sunt spaniol, începu să vorbească Alorcus. De aceea 
pentru mine ar fi fost mai avantajos dacă aş fi rămas la Hannibal 
şi mi s-ar putea aduce în tot cazul mai puţine reproşuri decât 
concetăţeanului vostru, Alco, devenit dezertor. Ar fi fost mai 
potrivit ca în locul meu să se întoarcă el în cetate. Dar l-a 
înspăimântat moartea şi a rămas în tabăra punilor, iar eu am 
venit înapoi pentru a vă transmite condiţiile impuse de 
cotropitor cetăţii voastre. Hannibal cere ca Falcon şi toţi 
turdetanii să fie răstigniţi pe cruce, iar aurul şi argintul pe care 
vi l-au adus ei să-i fie predat lui. 


— Întoarce-te la Hannibal şi spune-i să vină să ne prindă şi 
după aceea n-are decât să ne răstignească! replică Falcon. 

Alorcus zise în continuare: 

— Cetăţeni ai Saguntului, de la romani nu puteţi aştepta 
niciun ajutor, fiindcă îşi trimit fără întrerupere legiunile în Galia, 
iar armele şi zidurile nu vă mai pot folosi la nimic. De aceea nu 
vă mai rămâne altceva decât să muriţi, fie de foame, fie de 
sabia duşmanului. De la Hannibal eu vă aduc o pace mai mult 
inevitabilă, mai puţin profitabilă. Vă rog să nu consideraţi drept 
pierdere lucrurile fără de care o să rămâneţi, ci să socotiți un 
câştig ceea ce vi se lasă. Duşmanul vă ia cetatea; vă lasă în 
schimb câmpurile. El vă va indica locul unde o să vă ridicaţi o 
alta. Tot aurul şi argintul, fie că este proprietatea cetăţii sau a 
locuitorilor ei, ca şi celelalte lucruri de preţ, trebuie duse în 
tabăra lui Hannibal. Acesta vă va cruța pe voi, pe femeile şi 
copiii voştri, dacă acceptaţi să ieşiţi din Sagunt fără nicio armă, 
numai cu hainele de pe voi. Invingătorul vostru cere aceste 
lucruri impuse de altfel şi de situaţia grea în care vă aflaţi. De vă 
veţi preda, cred că Hannibal va ceda întrucâtva, renunțând la 
unele din aceste condiţii, iar de nu, veţi fi seceraţi atât voi cât şi 
copiii voştri, în virtutea legilor războiului! 

Alorcus spaniolul termină de vorbit. Oamenii care se 
înghesuiau în forum în jurul senatorilor ascultară în cea mai 
mare tăcere condiţiile puse de adversar. Căpeteniile militare, 
negustorii bogaţi şi senatorii îl priveau cu indiferenţă pe Alorcus. 
Obişnuiţi cu vacarmul luptelor la oare participau zi de zi, 
bătându-se pe ziduri, în faţa spărturii făcute într-unul din ele ori 
afară, pe câmp, gata oricând să îngenuncheze în faţa morții, 
nutreau convingerea că aceasta nu-i va ocoli. Încetaseră să mai 
spere în ajutorul romanilor, fiindcă solii lor de abia plecaseră din 
Cartagina. Acum aşteptau cuvintele lui Aurelius Bibaculus. 

Comandantul cetăţii se adresă lui Falcon: 

— Alungaţi-l dintre noi pe trădătorul Alorcus! 

Gălăgia ce ajungea de pe câmp până la ei se amplifica din ce 
în ce mai mult. Duşmanul năvălise asupra zidurilor. Tumultul 
luptei şi loviturile de berbec răsunau neîntrerupt. Carele de 
asediu se ridicau deasupra capetelor oamenilor şi ai cailor şi se 
rostogoleau pe câmp, legănându-se pe pământul vălurit, 


asemenea corăbiilor pe mare. Lui Aurelius i se părea că inamicul 
se grăbeşte să cucerească cetatea, căci iarna bătea la uşă şi s- 
ar fi putut întâmpla să sosească şi ajutorul romanilor. 

Aurelius cuprinse cu privirea cele două oşti, apoi zise oftând: 

— De-am fi avut mâncare măcar pentru încă o lună de zile! 

Stătea într-un turn înalt de unde avea o imagine de ansamblu 
asupra câmpului de bătaie. De acolo îi zări pe cei câţiva 
turdetani care-i făcură vânt lui Alorcus prin uşiţa porţii imense. 
Cum ajunse afară, inamicii trimiseră ploaie de săgeți asupră-i. 
Alorcus se clătină şi căzu. 

— Trădătorul a pornit sub ochii noştri spre Hades pentru a ne 
pregăti şi nouă locurile, zise bătrânul războinic cu un zâmbet 
amar întipărit pe faţă. Apoi se îndreptă către senat, unde era 
aşteptat de negustorii bogaţi şi de senatori. La intrarea în sală o 
zări pe fiica sa, Venilia. Fata îşi privi cu îngrijorare tatăl şi-l 
îmbrăţişă. Oşteanul râse. 

— Ce este? îl întrebă Venilia. 

— Dezastru, dar în acelaşi timp şi scăpare de chinuri! Vom 
muri. Cu toţii ca adevărații războinici. Moartea este singura 
noastră ieşire. 

— Dar ajutorul romanilor? 

Bătrânul oştean ridică din umeri: 

— Deliberante Roma, Saguntum periit! 

Zicând acestea, Aurelius intră în sală. Venilia porni în urma 
lui, hotărâtă ca din această clipă să nu se mai dezlipească de el. 

Intre timp, senatorii şi negustorii căzuseră de acord ca nimeni 
să nu încapă viu pe mâinile duşmanilor. Ei îi comunicară 
hotărârea luată lui Aurelius. 

— Zeii să se milostivească de sufletele voastre! zise 
comandantul. Saguntinii şi comandanții lor au făcut tot ce stă în 
puterea omului pentru a-şi salva cetatea, larii şi penaţii”!. Opt 
luni punii au asaltat în zadar Saguntul, iar în acest timp romanii, 
aliaţii noştri, n-au fost în stare să ne trimită niciun fel de ajutor! 
O, de ar da zeii să-i lovească aceeaşi soartă, să-i ajungă şi pe ei 
în Italia duşmanul ăsta! 

Un centurion plin de sânge dădu buzna în sală, gâfâind, şi 
strigă: 


51 Lari şi penaţi - zei protectori ai căminului (n.a.). 


— Duşmanul pătrunde în cetate!... Oştenii noştri se bat la 
poarta mare... 

Aurelius zise senatorilor: 

— Lăcaşul acesta sfânt în care au deliberat străbunii noştri, nu 
va mai exista mâine. Saguntul nu mai are nici senat, nici 
senatori... Acum suntem cu toţii luptători de rând ce merg să 
moară cu arma în mână. Astăzi vom cina în lumea 
întunericului”? 

Ascunsă în spatele unei coloane, Venilia auzi cuvintele tatălui 
său. Purta armură şi coif pe cap. La şold avea o sabie scurtă, iar 
în mână o falarică. Părăsindu-şi ascunzătoarea, ea se opri în faţa 
senatorilor cărora li se adresă cu îndrăzneală: 

— Rog acest senat ca înainte de a-şi înceta existenţa să 
aprobe cererea mea. Să fie ultima lui hotărâre... Vă cer 
permisiunea de a pleca în tabăra lui Hannibal, ca să-l ucid. 

Cu ochii în lacrimi, cel mai bătrân senator o îmbrăţişă pe fată 
şi zise cu vocea tremurând de emoție: 

— Mărite Apolo, străpunge cu săgeata ta inima păgână a 
duşmanului nostru, iar tu, slăvită mlădiţă a lui Bibaculus, ia-ţi 
gândul, fiindcă nici că poţi ajunge până la Hannibal, nici că e 
momentul potrivit!... 

Senatorii îşi luară rămas buri unul de la altul, se îmbrăţişară şi 
începură să iasă din sală. 

Aurelius plecă cu fiica lui. 

— Târziu... Târziu... Am întârziat, murmura fata. 

— Hannibal a alungat sau a vândut toate femeile din tabără, îi 
zise tatăl. Te-ar recunoaşte imediat şi te-ar prinde. De altfel, 
duşmanii pătrund în cetate. Nu are sens să facem niciun fel de 
planuri. 

— Văd... Este prea târziu... murmură Venilia. Nu mai avem 
altceva de făcut decât să murim pe pragul casei noastre. Vom 
merge acolo să ne mai plecăm încă o dată în faţa larilor şi 
penaţilor osândiţi la pieire! 

Pe lângă ei zburau în galop călăreţii. Copitele loveau plăcile 
de piatră, zgomotul se spărgea de zidurile caselor înalte, de pinii 
şi brazii ale căror coroane vegheau deasupra acoperişurilor. 


52 Acestea sunt cuvintele lui Leonida, regele Spartei, rostite înainte de 
dezastrul de la Termopile (n.a.). 


Larma, zăngănitul de arme, vaietele şi strigătele de ajutor 
ajungeau până în centrul cetăţii. Lângă poarta mare se dădea o 
bătălie pe viaţă şi pe moarte. Aici totul fierbea, clocotea, se 
învârtejea, ca în cazanele iadului. Punii pătrundeau cu încetul, 
călcând peste cadavrele luptătorilor lor sau ale inamicilor. 

— li va costa scump cetatea Sagunt! zise Aurelius. 

— După ce ne vom ruga penaţilor pentru a ne uşura sufletele, 
ne vom duce şi noi acolo să murim! adăugă Venilia. 

În faţa casei îi întâmpinară sclavii lor. Tulburaţi, stăteau 
grămadă în aşteptarea cuvântului rostit de stăpân. 

— Toţi sunteţi liberi! le zise Aurelius. Dacă vreunul dintre voi 
reuşeşte să scape cu viaţă din acest haos, să-şi amintească cu 
plăcere de stăpânul şi de fiica sa, Venilia! 

Sclavii îngenuncheară strigând: 

— Stăpâne, vrem să murim cu tine! 

Aurelius începu să plângă: 

— lată, se află aici şi Gerion, libertul meu! De ce ai ieşit din 
luptă? 

Gerion, tânărul de statură uriaşă, cu umeri laţi şi gât puternic, 
de fel din insula Eritreea, răspunse stăpânului său: 

— Atâta timp cât zeii au fost de partea celor drepţi, m-am 
luptat pe zidurile cetăţii sau în afara lor. Acuma sunt dator să 
apăr pragul şi casa aceasta, care a dat vreme de o sută cincizeci 
de ani oameni aleşi! 

Ceilalţi sclavi izbucniră toţi într-un glas: 

— Bunule stăpân, vrem să murim lângă voi doi, cu arma în 
mână, căci sclavia ce ne aşteaptă la tâlharii lui Hannibal este 
mai rea decât moartea! 

Se lăsa noaptea. Câteva case ardeau în flăcări, vâlvătaia se 
înteţea, luminând acoperişurile şi coroanele înalte ale copacilor 
de prin grădini. Punii pătrundeau din ce în ce mai mult în cetate. 

XXX 

Războinicii cartaginezi ajunşi primii în piaţa cea mare a cetăţii 
fură întâmpinați de o scenă înfiorătoare. Senatorii şi negustorii 
bogaţi făcuseră din bunurile lor un rug uriaş unde aruncaseră 
sculpturi de preţ, mobilă, îmbrăcăminte, mătăsuri, covoare şi 
lăzi. După ce azvârleau în foc aurul şi argintul, unii îşi 
străpungeau pieptul cu sabia, alţii omorându-şi mai întâi soțiile 


şi copiii, săreau apoi în flăcări sau se repezeau cu furie în 
puhoiul de duşmani unde îşi găseau moartea. Alţii se ferecaseră 
în casele lor, în timp ce războinicii se băteau fără încetare pe 
străzi. In curând vâlvătaia izbucni şi din coşurile de pe 
acoperişurile unor case. Focul se întindea ca apa. Ici şi colo, 
punii cucereau casă cu casă. Soldaţii lui Hanibal, dornici să 
obţină o pradă cât mai mare, dădeau buzna în casele cuprinse 
de flăcări unde stăpânii acestora îi aşteptau cu suliţele, săgețile 
şi săbiile gata să lovească; aici se băteau şi mureau până când 
dispăreau, atât unii cât şi ceilalţi sub acoperişurile şi grinzile 
aprinse ce se prăbuşeau. 

Casele se năruiau bubuind. Nori de praf amestecat cu scântei 
se învolburau în noapte. Fumul şi para împiedicau pătrunderea 
rapidă a inamicilor. Doar la răscruci şi în locuri deschise se mai 
dădeau lupte mai mari, aducând a dueluri sau a măcel crud. În 
disperarea lor, locuitorii cetăţii se străduiau să-şi vândă cât mai 
scump pielea. De aceea mureau şi duşmani, dar veneau alţii 
grămadă luptând pe trupurile camarazilor lor răpuşi. 

Era în toiul nopţii, dar în cetate se vedea ca ziua în amiaza 
mare. Grinzile acoperişurilor în flăcări, pinii, brazii şi ienuperii 
aprinşi prin grădini luminau ca nişte torţe imense. Prin arşiţa 
insuportabilă alergau pe străzi femei urlând, iar bărbaţii cu 
feţele şi mâinile arse, înnegriţi de fum şi praf, se băteau ca nişte 
lei cu duşmanii. 

La o răspântie mare stăteau Hannibal, Hanno, fiul lui 
Bomilcar, Maharbal şi Colontai cel Gras. Lumina sclipitoare a 
incendiului îi orbea. Lăcrimând şi înecându-se din cauza fumului, 
aceştia urmăreau desfăşurarea luptelor de pe cele patru străzi 
care se încrucişau aici. Caii lor jucau în loc, îşi holbau ochii şi 
ciuleau urechile. 

— Mulţi războinici am mai pierdut! zise Maharbal. 

— Şi încă mai mor! adăugă Hanno. 

— Saguntul a căzut! exclamă cu răceală Hannibal. 

— Preţul este prea mare! spuse încruntându-se Maharbal. 

— Ne mor cei mai buni oşteni! interveni din nou Hanno. 

— Saguntul a căzut! le strigă Hannibal. Tăceţi şi lăsaţi-mă să 
savurez scena jinduită de opt luni de zile. 


— Daţi-i pace omului să înghită pe săturate fum şi praf! îi 
povâăţui Colontai pe ceilalţi. Nu-i mai stricaţi plăcerea asta! 

Din depărtare zburau săgeți care treceau şuierând peste 
capetele războinicilor. Una se opri în gâtul calului lui Colontai. 
Animalul începu să sară în două picioare, urlând de durere şi 
puţin lipsi să-şi arunce călăreţul din şa. 

Hannibal izbucni în râs: 

— Blestemată săgeată! De-ar fi trimis-o arcul puţin mai bine, 
ar fi atins cea mai bună ţintă din noaptea asta. De mergea cu 
patru palme mai jos, ar fi avut norocul să străpungă cea mai 
grasă burtă din toată armata! Dar pe proşti şi zeii îi ajută. Pe 
lângă atâţia oşteni care pier, şi-ar mai fi dat sufletul încă unul de 
care n-ar fi fost niciun păcat!... 

Pedestrimea pună se întorcea buluc de pe o stradă. Fugeau 
ca ieşiţi din minţi spre răscruce. Colontai se dădu jos de pe calul 
rănit care se opintea, necheza şi în cele din urmă se dădu la o 
parte. 

Un centurion palid ajunse cu sufletul la gură până la Hannibal: 

— Suntem pierduţi! strigă el. Stăpâne, pleacă de aici! 

— Ce s-a întâmplat, fricoşilor? De cine fugiţi? îi întrebă 
Maharbal. 

— Pe Melhart, nu-l mai întreba nimic! îl repezi Hannibal. Doar 
vezi că moare de frică! 

— Ce este?... se răsti Maharbal la centurion. 

— Rău... răspunse acesta bâlbâindu-se. Numizii s-au năpustit 
asupra unei închisori, au devastat-o şi... 

— Ce? 

— În închisoare erau leproşi. Au ieşit cu toţii şi s-au luat după 
noi! 

Hannibal tresări. 

— Să fie oare ciumaţi? întrebă el încet. 

— Nu ştiu... Cred că sunt leproşi. 

La răscruce soseau noi avalanşe de pedeştri care se 
înghesuiau în jurul comandantului şi strigau uitându-se cu 
teamă în jur: 

— Leproşii... Leproşii vin după noi... Toţi o să ne molipsim de 
lepră! 


Casele în flăcări luminau strada şi oamenii din depărtare. 
Ceata de leproşi se apropia de răspântie: în frunte mergeau cei 
mai puternici şi mai stăpâni pe picioarele lor. Îi conducea un 
bătrân masiv cu părul şi barba albă. Gura lui schimonosită 
rânjea asemenea unui bot de leu. Ceilalţi, cu gâturile strâmbe şi 
cu mâinile şi picioarele descărnate, se bălăbăneau după el. În 
coada convoiului se târau în genunchi bărbaţi şi femei care 
gemeau. Pe trupurile lor înnegrite şi crăpate atârnau zdrenţe, 
toată îmbrăcămintea lor. 

— Morţii se scoală din morminte ca să se răzbune pe cei vii 
pentru nedreptatea făcută... Moarte acelora care ne-au îngropat 
de vii... Răzbunare... Răzbunare... 

Leproşii urlau ca o haită flămândă de dini sălbatici. 

Apucându-şi cu mâinile pieptul dezgolit, o femeie ţipa cât o 
ţinea gura: 

— Atingeţi-i... Atingeţi-i cu mâinile pe cei sănătoşi... Daţi-le şi 
lor boala! Să vadă cu toţii ce înseamnă să fii îngropat de viu!... 

— Ingropaţi de vii! răsună pe stradă. 

— Nu le daţi voie să înainteze spre forum! ordonă Hannibal. 
Puneţi mâna pe arcuri şi săgeți şi ochiţi bine! Niciunul dintre ei 
nu trebuie să rămână în viaţă. Hoiturilor lor o să le dăm foc... 

Războinicii îşi încordară arcurile şi fără să mai aştepte să li se 
comande, începură să tragă. Căzu primul rând de leproşi. 
Ceilalţi păşiră peste cadavre strigând: 

— Zeii se răzbună!... Zeii se răzbună!... 

Săgeţile şuierau neîncetat şi se opreau în gloata de leproşi. 
Trupurile celor doborâţi stânjeneau înaintarea celor vii, care se 
târau peste cei morţi. O casă mare, mistuită cu lăcomie de 
flăcări, se prăbuşi de se cutremură pământul şi le bară trecerea. 
Fumul gros, praful şi norii de scântei opri pe loc rostogolirea 
celor de pe stradă spre răspântie. 

— Înainte, la forum! strigă Hannibal. 

Războinicii atâta aşteptară. Porniră în goană spre forum, de 
unde se auzea larmă, zăngănit de arme şi gemete. Rămas fără 
cal, Colontai alergă printre primii, gâfâind ca un bivol. Numizii 
trăgeau de sfori bărbaţii legaţi şi femeile prinse la înghesuială, 
grăbiţi să-i scoată afară, dincolo de zidurile cetăţii. Alţii se 
băteau cu saguntinii care mai opuneau încă rezistenţă. 


Lui Falcon îi mai rămăseseră cam trei sute de turdetani. Toţi 
erau pe cai şi luptau strâns unul lângă altul, înaintând către 
poarta dinspre mare. Împărţiţi în două, unii îşi croiau drum 
înainte, iar ceilalţi îi apărau din spate cu săgeți şi falarici. 

Ajunseră astfel aproape de ieşire. Falcon ordonă războinicilor 
să-şi oprească caii, fiindcă duşmanii se îmbulzeau la poartă ca o 
haită compactă, înghesuindu-se care mai de care să între mai 
întâi în cetate. Aurelius, însoţit de douăzeci de călăreţi, se afla 
înconjurat aici. Falcon îl observă pe Sagarion şi pe numizii lui, 
care se băteau cu mica ceată încercuită. În spatele lui Aurelius 
şi a uriaşului Gerion se afla Venilia, iar lângă ea câţiva robi 
eliberaţi, cu săbii şi scuturi în mâini. Pe caldarâm, de jur 
împrejur, zăceau morţii şi răniții. Micul pâlc de luptători 
respingea atacurile inamicului, doborând câte unul, dar 
rândurile ei se răreau din ce în ce mai mult. Fata se apăra de 
săgeți cu un mic scut rotund iar în mâna dreaptă ţinea o 
falarică. 

O săgeată trimisă de un numid se înfipse atâta de adânc în 
gâtul lui Aurelius, încât vârful ei ieşi pe partea cealaltă. Jubilând, 
acesta ridică din nou arcul cu săgeata îndreptată, de data asta, 
spre fată. Dar Venilia repezi o falarică ce se opri drept în mijlocul 
feţei surăzătoare a ucigaşului. Numidul scoase un urlet 
înfricoşător şi căzu de pe cal. Intre timp, soseau aici valuri-valuri 
de saguntini plini de sânge şi de răni, ce se băteau fără odihnă 
cu duşmanii. 

Turdetanii lui Falcon se năpustiră imediat asupra punilor. 
Sagarion, comandantul detaşamentului cartaginez, îl recunoscu 
pe Falcon. Ştiind cât de mare era preţul pus de Hannibal pe 
capul lui, chiui de bucurie şi porni la atac. Crudul libert făcu vânt 
din toate puterile securii cu două tăişuri, dar calul lui Falcon sări 
în lături. Lovitura destinată războinicului căzu năprasnic pe 
crupa animalului. Sângele ţâşni din rana imensă şi stropi totul 
de jur împrejur. Calul răcni ca o fiară înjunghiată; se mai ridică 
de câteva ori în două picioare şi începu să se poticnească în 
jurul duşmanului.. Sagarion se pregătea să lovească din nou, dar 
Falcon profită de ocazie şi sări de pe calul său în spatele 
adversarului, îl apucă cu mâna stângă de gât, iar cu dreapta îi 


împlântă sabia în gât. După ce-şi aruncă jos duşmanul mort, 
rămase pe calul acestuia. 

— A murit Sagarion! ţipară derutaţi numizii. 

Vreo douăzeci de saguntini rămaşi în viaţă, cărora li s-au 
alăturat câţiva sclavi de ai lui Aurelius, se contopiră cu 
turdetanii şi se  năpustiră ca lupii asupra duşmanilor 
dezorientaţi. Măcelăriră mai mult de jumătate din inamici, iar 
ceilalţi, biciuindu-şi până la sânge caii, fugiră în cetate. 

În acest timp, o sută de turdetani lupta cu un puhoi de puni 
călări şi pedeştri care dădeau buzna de afară pe poarta larg 
deschisă. Ei i-au bătut. pe vrăjmaşi şi le-au ţinut piept până în 
momentul în care spaţiul de trecere a fost înfundat de cadavre 
de oameni şi cai. 

Falcon sări de pe cal şi se duse în fugă la comandantul rănit. 
Şi Venilia descălecase. Aceasta ţinea pe genunchi capul tatălui 
său rănit de moarte şi cu ochii în lacrimi încerca să-i scoată 
săgeata din gât. 

Aurelius îl zări pe Falcon şi zâmbi. Cu gura podidită de clăbuci 
sângerii, muribundul şopti încet de tot: 

— Zeii au avut milă de mine... Mai am încă atâta putere ca să- 
| pot vedea pe Falcon... Ai venit la timp... 

Războinicul se înecă şi-şi pierdu cunoştinţa. Când îşi reveni 
şopti, rostogolindu-şi în orbite ochii sticloşi: 

— Uite... Ea este fiica mea Venilia, Vica-Pota. Scap-o dacă 
poţi... Să fie a ta, fiindcă eşti cel mai vrednic... Dar mai întâi 
loviți în puni... până... 

Aurelius se odihnea pe genunchii fetei. 

Venilia sărută buzele însângerate şi reci ale tatălui ei pentru 
a-i prinde sufletul. 

Aurelius Bibaculus, comandantul cetăţii Sagunt, descendent al 
vitejilor rutuli, zăcea mort. Venilia îi acoperi corpul cu tunica 
militară şi se cufundă în rugăciune. 

În acel moment, la poartă se produse o îmbulzeală grozavă. 
De afară se auzeau strigăte, tropăitul cailor, văicăreli şi voci 
înfricoşate. Călăreţii turdetani se dădură înmărmuriţi înapoi, nu- 
şi mai luau ochii de la întunecata poartă. Afară, în faţa zidurilor, 
se dădea o bătălie cumplită. 


Falcon înşfăcă sabia şi se aruncă pe cal. Gerion, care ţinea de 
frâu calul stăpânului său mort, se apropie de fată. Ea se înălţă în 
şa şi, trăgându-şi sabia din teacă, strigă: 

— Inainte la moarte!... Loviţi în duşman până ce armele vă 
vor cădea din mâinile amorţite! Este ultima dorinţă a tatălui 
meu şi a comandantului vostru. 

Venilia îşi întoarse calul către centrul cetăţii. Falcon o opri: 

— Acum nu mai are niciun sens să mergem acolo. Vitejia ta 
va fi de folos în altă parte... Cred că punii îşi vor întipări bine în 
minte numele Veniliei, fiica lui Aurelius Bibaculus. O să încercăm 
să ne strecurăm printre duşmanii de la poarta asta... 

Dar la ieşire nu se vedea nimic altceva în afara leşurilor de 
oameni şi cai. La o depărtare de vreo sută de paşi, turdetanii 
aşteptau apariţia inamicilor. Ecourile luptei din câmp străbăteau 
însă fără întrerupere până la ei, dar tot mai slabe şi mai 
îndepărtate. In cele din urmă începură să intre în goană călăreţi, 
mai întâi doi, apoi cinci şi în sfârşit o ceată întreagă. Primii doi 
erau Decius şi Cota roşcovanul. După ei, călărea înconjurată de 
patru războinici Lucia, sora lui Falcon. Fata purta armură şi coif, 
iar în mână ţinea sabia scoasă din teacă. 

Turdetanii îi întâmpinară cu chiote de bucurie pe tovarăşii lor. 
Falcon îşi îmbrăţişă sora, apoi pe Decius şi Cota. 

— Cum de aţi ştiut că o să daţi peste noi tocmai la poarta 
asta?! îi întrebă căpetenia turdetanilor. 

Decius le răspunse zâmbind: 

— Am zărit de departe vâlvătăile incendiului şi am înţeles că 
duşmanul a şi intrat în cetate. Ne-am grăbit să vă venim imediat 
în ajutor. Ne-am îndreptat loviturile asupra celei mai izolate 
porţi, ştiind că Falcon are atâta minte să-şi aducă războinicii 
aici. Dar noi am trimis şi la celelalte trei porţi câte cinci sute de 
călăreţi pentru a intra în luptă şi a-i aştepta pe cei care fug din 
cetate. In fruntea celorlalte trei detaşamente se găsesc oşteni 
aleşi pe care tu nu-i cunoşti: Ombolt din Segura, olcadul 


Sumerius şi Orco, firul lui Vitedius. Aceştia ni sau alăturat 
acum câteva luni. 

Călăreţii lui Falcon se contopiră cu noii veniţi şi în timp ce unii 
îi respingeau pe puni pe câmp, în faţa porţii, ceilalţi începură să- 


i strângă pe fugarii sosiți în număr tot mai mare din cetate. De 
departe se auzea larmă, plânsete şi bubuitul caselor dărâmate 
care se prăbuşeau în norii de fum, praf şi scântei. Fumul se 
învolbura ca un nor negru deasupra cetăţii, căci vremea era 
liniştită. 

Un detaşament de călăreţi numizi hăituia un grup de fugari. 
Ajungându-i din urmă pe ultimii, începură să se amestece 
printre ei pentru a-i măcelări şi a-i străpunge cu săbiile şi 
suliţele. 

Cota roşcovanul chiui, dând astfel războinicilor lui semnalul de 
luptă, apoi îşi şfichiui armăsarul. Animalul sări în loc şi o porni 
năvalnic. În atingerea lor cu plăcile de piatră, copitele scoteau 
scântei.  Turdetanii care-şi învârteau topoarele deasupra 
capetelor şi urlau cât îi ţinea gura se luară după ei. 
Înspăimântaţi, fugarii se dădură la o parte. Adversarii se ciocniră 
cu toată puterea, iar cele două grupuri de călăreţi nu mai 
puteau fi deosebite una de alta. Numizii lui Maharbal îşi opriră în 
loc caii. Vântul uşor care adie în acel moment împrăştie norul de 
fum şi inamicii se putură privi. Deodată un glas pătrunzător 
gemu: 

— Vampirul!... Cota roşcovanul!... 

Turdetanii se năpustiră cu furie asupra călăreților puni. Unii 
dintre ei se întoarseră imediat spre cetate şi, la adăpostul 
fumului, o şterseră de pe câmpul de bătaie; alţii încercară să se 
apere, dar surprinşi de loviturile rapide, derutaţi şi prinşi la 
înghesuială, fură măcelăriți până la ultimul. Fugarii saguntini se 
împrăştiară în goană după caii şi armele lor, apoi se alăturară 
turdetanilor. 

În acest timp Falcon, împreună cu războinicii rămaşi cu el, se 
apucase să curețe spaţiul din faţa porţii asupra căreia duşmanii 
năvăleau de afară în continuu. Decius şi Gerion, laolaltă cu 
douăzeci de călăreţi şi câţiva supraviețuitori dintre sclavii lui 
Aurelius, înconjuraseră pe cele două fete, Lucia şi Venilia. Nu 
stăteau însă pe loc, ci porniseră către ieşirea, unde turdetanii se 
străduiau să-şi facă drum. In urma lor se buluciră fugarii din 
cetate, câteva sute de bărbaţi, femei şi copii, apoi Cota cu 
războinicii săi. Oştenii lui luau pe cai femeile şi copiii fără 
putere. Refugiații mai sănătoşi şi mai vânjoşi se aruncaseră pe 


caii înşfăcaţi de la duşmanii morţi; ceilalţi o şterseră în goană pe 
poartă. Mistuiţi în întuneric, ei scăpară de o moarte sigură, 
fugind peste câmp cât îi ţineau puterile. 

Pe poarta rămasă liberă, intrară în oraş călăreţii şi pedeştrii 
puni, împrăştiaţi şi urmăriţi pe câmp de Falcon şi turdetanii lui. 

Războinicii lui Falcon porniră în cea mai mare goană spre 
Tarraco. Călărind pe nerăsuflate, ajunseră în a treia zi la Ebru, 
nu departe de Dertosa. Aici au trecut cu plutele pe malul 
celălalt. Fiindcă nu se aşteptau să fie urmăriţi de duşman, după 
ce îşi odihniră puţin caii, se îndreptară mai departe spre 
Tarraco. Pe drum fură ajunşi de pâlcuri de fugari plini de răni, cu 
mâinile şi picioarele arse, de pe care curgeau zdrenţele. Aceştia 
reuşiseră să se strecoare prin încercuirea inamică. 

Hannibal le-a ordonat războinicilor lui să nu cruţe pe nimeni în 
cetate. Dar porunca lui era de prisos. Câţi dintre locuitorii de 
dinăuntru puteau fi cruţaţi dacă unii, după ce se zăvorau în casă 
cu nevestele şi copiii, dădeau foc adăpostului lor, iar alţii se 
băteau cu arma în mână pe străzi, nerenunţând la luptă până 
erau omorâţi? 

Astfel a căzut cetatea Sagunt pe vremea consulilor Publius 
Cornelius Scipio şi Titus Sempronius Longus. 


CAPITOLUL VII 


Cartaginezi, în acest nod vă aduc 
pacea sau războiul. Alegeţi ce doriții 
Quintus Fabius 


Ştirea căderii cetăţii Sagunt a ajuns la Roma în acelaşi timp cu 
reîntoarcerea solilor romani de la Cartagina. O jale cumplită îi 
cuprinse pe toţi. Apoi fuseseră nimiciţi nişte aliaţi demni de 
toată atenţia. Oricărui roman îi era ruşine, fiindcă nu exista 
niciun om care să nu-şi dea seama că de această nenorocire s- 
au făcut vinovaţi conducătorii lor atunci când au minimalizat 
amploarea războiului. Pe oameni puse stăpânire şi mânia 
împotriva cartaginezilor, împletită în taină cu frica de primejdie, 
de parcă duşmanul ar fi ameninţat Roma. Neliniştea se 
strecurase în inimi, căci în acest timp se șoptea cum că 
groaznicul inamic n-ameninţase niciodată aşa de mult poporul 
roman şi, pe deasupra, spre nenorocul lor, senatul era extrem 
de nehotărât şi lipsit de energie. De la o zi la alta şoaptele se 
transformau în rumoare, apoi în proteste şi strigăte vehemente: 
Hannibal a nimicit cea mai bogată şi cea mai fortificată cetate 
din Spania; cartaginezul intenţionează să treacă Ebrul şi să 
pornească spre Italia; calea îi este deschisă de zvonuri ce iau 
proporţii fantastice; o mulţime de războinici au alergat să intre 
în armata lui Hannibal, aproape toate triburile din Spania s-au 
ridicat la arme; Hannibal o să-i pună în mişcare pe galii dornici 
întotdeauna de război şi jaf; o să aibă loc lupte cumplite cu 
toată lumea. Armata lor, formată din mai bine de douăzeci de 
naţii, va sosi în curând înaintea zidurilor Romei. 

Toate aceste zvonuri rău-prevestitoare circulau printre 
cetăţenii romani, stârnind frică şi panică. Mii de bărbaţi şi femei 
se adunau zilnic în, faţa senatului, unde aşteptau ştiri despre 
evenimentele din Spania şi cereau ca adversarul să fie 
împiedicat să ajungă în Italia. 


În astfel de împrejurări a început să se vorbească cum că 
senatul şi cei doi consuli nu sunt pe potriva unui inamic de talia 
lui Hannibal. Mai întâi au fost numai suspiciuni, apoi acestea s- 
au transformat în convingeri atâta de puternice, ce au pricinuit 
conflicte între locuitorii Romei. Câteodată certurile se terminau 
cu bătăi, aşa că şi legiunile au avut de lucru. Ele au fost nevoite, 
pe de o parte, să apere autoritatea consulilor şi a senatului, iar, 
pe de alta, să vegheze asupra ordinii şi siguranţei oamenilor. 
Nişte mucaliţi se apucară să semene tot felul de vorbe, cum că 
Sempronius, consulul, este femeie fiindcă, după spusele altora, 
fusese spân, iar Scipio un avorton. Despre senatori se povestea 
că în timpul deliberării este treaz numai cel de la tribună, 
întrucât toţi ceilalţi dorm. Datorită unor asemenea basme, 
dezordinea şi bătaia au devenit tot mai frecvente pe străzile 
Romei. Într-o zi, câţiva soldaţi beţi au făcut bucăţi un sclav 
numid despre care unii ziseseră că este un spion de al lui 
Hannibal. Trisviriis* au stâlcit în bătaie, lăsându-le aproape 
moarte, patru femei care trăncăniseră în forum că Hannibal va 
cuceri Roma. 

Neliniştea se prefăcea din ce în ce mai mult în groază. Multora 
li se părea că deasupra oraşului pluteşte o primejdie de moarte, 
ce răsare din zidurile umede şi dă târcoale noaptea pe malurile 
Tibrului, că teama de acelaşi pericol se citeşte pe feţele 
oamenilor, din zi în zi tot mai îngrijoraţi, că neobrăzarea 
crescândă a robilor prevesteşte furtuna ce avea să se abată 
asupra lor. 

La Roma existau, totuşi, şi altfel de oameni care dădeau din 
umeri, fluturând din mână cum că primejdia este foarte departe. 

Poporul dădea buzna în temple, unde se prosterna la 
picioarele zeilor, implorându-i ca viitorul război să se termine în 
favoarea romanilor. Pe altarele de sacrificiu aburea sângele 
fierbinte al animalelor jertfite. Augurii, profeţii şi scamatorii de 
tot soiul stăteau de vorbă cu oamenii cărora în faţă le arătau 
semne favorabile, iar în ascuns le dezvăluiau prevestiri dintre 
cele mai negre. 

Dar senatorii trecură energic la treabă fără să mai piardă 
timpul cu interminabile discuţii goale, luară unanima hotărâre ca 


53 Trisviri - polițiști 


zarul să arate imediat regiunile în care vor pleca să lupte 
consulii. Cornelius Scipio primi Spania împreună cu ordinul de a 
porni cât mai repede şi de a-i ataca pe duşmani, fie înainte ca 
aceştia să treacă Pirineii, fie înainte ca Hannibal să se îmbarce 
cu armata lui pe vase. Lui Titus Sempronius, cel de al doilea 
consul, îi reveni Africa şi Sicilia. Tuturor, senatului, consulilor şi 
întregului popor roman le era clar că trebuie să treacă în grabă 
la acţiune. Ambii consuli ştiau că trebuie s-o ia înaintea lui 
Hannibal, obligându-l să lupte pe un alt pământ decât al Italiei. 

La Roma se pregăteau trei armate: două pentru consuli şi încă 
una destinată tribunului Lucius Manlius, în fruntea căreia el 
trebuia să se îndrepte spre Galia pentru a pune capăt războiului 
dus cu triburile răsculate. 

Sempronius mai primi, în afara armatei de uscat, a sută 
şaptezeci şi două de corăbii de război. Romanii ca şi aliaţii 
recrutaţi în Italia alcătuiră cele câteva legiuni” ale lui Scipio, pe 
care acesta le îmbarcă pe şaizeci de vapoare, gata de a porni 
spre Spania, dacă cel de al doilea consul ar reuşi să-i respingă 
pe cartaginezi în Sicilia şi Italia. Două legiuni de pedeştri şi şase 
sute de călăreţi îl aşteptau pe Scipio pe malurile Fadului, în 
apropiere de Cremona şi Placentia. 

Apoi romanii trimiseră o solie la Cartagina formată din 
Quintus Fabius şi cinci patricieni desemnaţi să-l însoţească 
pentru a cere lămuriri senatului punic în legătură cu atacarea şi 
distrugerea cetăţii Sagunt. 

Ajunşi în Africa, debarcară în portul oraşului Cartagina şi se 
duseră drept la senat, fără a mai zăbovi niciun moment. 

Senatorii cartaginezi îi întâmpinară cu seriozitate şi demnitate 
pe solii romani, gata să asculte cuvintele lui Quintus Fabius. În 
aula senatului răsună vocea romanului: 

— Suntem trimişii poporului roman, ai senatului şi ai celor doi 
consuli. Datoria noastră este să vă adresăm câteva întrebări la 
care cerem răspunsuri clare. Prima întrebare: dacă Hannibal a 
atacat cetatea Sagunt, ducând la îndeplinire o hotărâre a 
statului sau a făcut-o de capul lui? 

Un senator mai tânăr se repezi imediat: 


* Legiune - cea mai mare unitate militară romană formată din 4 500 de 
soldaţi (n.a.). 


— Pune acum şi celelalte întrebări, şi-ţi vom răspunde la toate 
deodată! 

— Nu! zise romanul. O să auziţi celelalte întrebări după ce 
vom primi răspuns la prima. De acest răspuns depind celelalte! 

— Voi, romanii, v-aţi purtat întotdeauna cu trufie faţă de noi, 
zise cu reproş un senator mai în vârstă. 

Aceasta este principala cauză a tuturor nenorocirilor 
petrecute între noi! 

Fabius nu răspunse. În senat se aşternu liniştea pe care 
nimeni nu o tulbură mult timp. Hanno cel Mare, adversarul 
barchiştilor, lipsea şi niciunul dintre adepţii lui nu avu curajul să 
vorbească. În cele din urmă, se ridică un bătrân care, uitându-se 
în jur de parcă aştepta să fie încurajat, zise trimişilor: 

— Ascultaţi, voi, romanilor... Şi prima voastră solie a fost 
pripită şi impertinentă, fiindcă atunci aţi cerut nici mai mult, nici 
mai puţin, decât să vi-l predăm pe Hannibal. Dar ceea ce ne 
pretindeţi acum dă în vileag toată abjecţia voastră! Atunci l-aţi 
învinuit numai pe Hannibal; astăzi cereţi ca noi, senatorii 
cartaginezi, să luăm asupră-ne răspunderea pentru pieirea 
cetăţii Sagunt. Vreţi cu tot dinadinsul ca noi să recunoaştem 
asta, pentru ca, obţinându-ne mărturisirea, voi să învinuiți, cu 
siguranţă, senatul. Apoi de la noi, senatorii, aţi pretinde să vi se 
dea satisfacţie, ca de la adevărații culpabili. Totul este clar, fără 
echivoc... Mai bine lăsaţi-vă de imputări şi vicleşuguri de felul 
ăsta... Mie mi se pare că nu ar trebui să se cerceteze dacă 
cetatea Sagunt a fost atacată ca urmare a hotărârii luate de un 
singur om sau de noi toţi, ci mai degrabă, dacă a fost atacată pe 
drept sau pe nedrept. Ne-aţi cerut să vi-l dăm pe Hannibal să-l 
judecaţi la Roma, nu-i aşa? Cu ce drept? Să ştiţi, romani, că noi, 
cei de aici, suntem singurii judecători a căror datorie este de a 
osândi faptele unui concetăţean! Noi suntem singurii chemaţi să 
cântărim dacă ceea ce a făcut este drept sau nedrept, din voia 
noastră sau a lui. Noi nu vi-l vom da pe Hannibal la Roma să-l 
judecaţi, fiindcă ştim prea bine, în primul rând, că acest proces 
ar fi o farsă şi în al doilea rând, că sfârşitul lui ar fi temniţa 
mamertină5. Cu voi avem de pus la punct o singură chestiune: 


5 Temniţa mamertină - închisoare din Roma, săpată în stâncă, lipsită cu totul 
de lumină. Aici erau închişi condamnaţii la moarte prin înfometare. In celula 


dacă tratatul încheiat între noi şi voi ne permitea sau nu să 
atacăm cetatea Sagunt. Cu această ocazie subliniez că pe 
senatorii voştri de la Roma îi lasă memoria ori de câte ori 
evenimente favorabile vouă o cer. Aşa se face că aţi pierdut din 
vedere tratatul încheiat de consulul vostru, Gaius Lutatius, cu 
Hamilcar. 

Atunci Cartagina, măcinată de război şi de răscoala 
mercenarilor, era slabă, înfometată, iar voi aţi spus cu semeţie 
că nu recunoaşteţi această convenţie, pentru că n-a primit 
aprobarea poporului roman. Nu văd de ce trebuie ca noi să 
respectăm acum tratatul (este vorba de acelaşi tratat), ratificat 
şi reînnoit de Hasdrubal fără ştirea şi încuviințarea noastră!... De 
aceea să nu mai minţiţi de cetatea Sagunt şi de prăpădul ei, nici 
de Ebru ca linie de demarcaţie între interesele voastre şi ale 
noastre, ci mai bine daţi la iveală lucrul la care sufletul vostru 
visează de mult şi după care tânjeşte de ani de zile!... 

Când vorbitorul îşi încheie cuvântul, în senat izbucniră ropote 
de aplauze. În aulă răsunară multă vreme chiote, puternice 
strigăte de aprobare şi proteste adresate solilor romani. Quintus 
Fabius şi însoțitorii săi aşteptară cu răbdare să se potolească 
vacarmul. Atunci romanul se sculă în picioare şi fără să scoată o 
vorbă, apucă marginea mantiei sale pe care o îndoi până când 
făcu un nod. Apoi ridică capul şi rosti aceste cuvinte: 

— Cartaginezi, în acest nod vă aduc pacea sau războiul! 
Alegeţi ce doriţi! 

In aulă se făcură auzite glasuri aspre: „N-au decât ne dea ce 
vor“! 

— Atunci, iată războiul! zise Fabius şi dădu drumul îndoiturii 
togii. 

— Primim! răspunseră aproape într-un glas senatorii. 

XXX 

Trimişii Romei părăsiră Cartagina şi se îndreptară cu nava lor 
spre Spania, unde intenționau să viziteze triburile indigene 
pentru ca, după împrejurări, fie să le atragă de partea lor, fie să 
pună la cale despărţirea lor de cartaginezi. Bargusii îi primiră 
frumos, fiindcă li se scârbise de stăpânirea punilor. Prin 
intermediul lor, Quintus Fabius intră în legătură cu Falcon şi cu 


aceasta au murit Sifax, lugurta, Vercingetorix şi mulţi alţii (n.a.). 


turdetanii, ale căror rânduri numărau în vremea aceea aproape 
două mii de războinici. Solii romani aflară în amănunţime cum s- 
au apărat şi au pierit cei din Sagunt. După ce aduse mari laude 
turdetanilor şi căpeteniei lor, Fabius se despărţi de ei, pentru a 
nu-şi pierde împreună cu însoțitorii săi atributul de soli, înainte 
de a trece şi pe la celelalte triburi. Dar Multon Sabinul, care li se 
alăturase încă de la plecarea spre Cartagina, îi părăsi acum şi 
rămase cu cei doisprezece însoțitori ai săi alături de Falcon. 

Volcianii făcură o primire plină de amabilitate trimişilor 
Romei. In cinstea lor au înjunghiat un bou pe care l-au perpelit 
la frigare. Dar când ajunseră la tratative, cel mai bătrân dintre ei 
îi ului pe romani cu cuvântul său: 

— V-am primit cu onorurile ce se cuvin după datina 
ospitalităţii oricărui călător venit la noi cu gânduri bune. Dar cu 
ce obraz ne cereţi voi, romanii, să punem mai presus prietenia 
voastră decât pe cea a cartaginezilor? Voi v-aţi lăsat în plata 
domnului aliaţii, pe saguntini şi asta nu oricum, ci de parcă i-aţi 
fi dat voi înşivă pe mâna lui Hannibal. Vă sfătuiesc să vă căutaţi 
aliaţi şi prieteni acolo unde înfrângerea cetăţii Sagunt a rămas 
necunoscută, fiindcă ruinele ei vor servi întotdeauna drept crunt 
avertisment întregului popor al Spaniei. Fiţi convinşi că în 
această ţară nimeni nu mai are încredere în credinţa şi alianţa 
voastră! 

Quintus Fabius şi însoțitorii lui mulţumiră volcianilor pentru 
găzduire; le pieri însă pofta de a mai vizita şi celelalte triburi din 
Spania. Porniră îndată spre Galia şi debarcară la Massilia”, cu 
scopul de a poposi pe la toate triburile galice care în acea vreme 
nu se răsculaseră încă. Dar solii romani rămaseră surprinşi când, 
oprindu-se la albigenzi””, dădură şi peste căpeteniile celorlalte 
triburi. Cu toţii veniseră înarmaţi la sfat şi se uitau cu ură la 
romani. Adunarea se desfăşura sub cerul senin, la umbra unui 
stejar bătrân. Când Fabius se urcă la tribună, mulţimea făcu o 
gălăgie infernală: zbierau, scoțând urlete asemenea celor de 
lup, şacal sau cotoi, băteau cu săbiile în scuturile de metal şi, în 
sfârşit, ţipând cât îi ţinea gura, cereau ca romanii să fie imediat 


5 Marsilia de azi (n.a.). 
57 Trib galic (n.a.). 


răstigniţi pe cruci, pentru că în urmă cu un an tribunul lor, Albius 
Soter, a măcelărit la Cremona o sută de prizonieri din Galia. 

Câteva căpetenii mai de vază au reuşit totuşi să potolească 
larma şi să facă ordine. Atunci Fabius începu să vorbească: 

— Am crezut că solia mea a venit printre oameni şi nu în 
mijlocul unor animale sălbatice. Luaţi aminte, gali, va veni ziua 
în care şi voi veţi fi nevoiţi să vă trimiteţi soli la alţii! Cu o astfel 
de comportare nu veţi putea să înspăimântați niciun cetăţean 
roman!... Tribunul nostru a ucis o sută de prizonieri gali, dar a 
făcut acest lucru din motive serioase. Ştiţi bine cu toţii ce sunt 
prizonierii şi de ce sunt luaţi şi mai ştiţi, de asemenea, că solii se 
află sub pavăza zeilor nemuritori. Romanii întrec în privinţa 
vitejiei, puterii şi a gloriei dobândite toate popoarele lumii. 
Nimeni nu poate sfărâma statul şi stăpânirea noastră, de aceea 
toate triburile trebuie să considere drept un mare noroc 
prietenia pe care le-o oferim. Noi vă vrem binele, din cauza asta 
am şi venit. De la voi nu cerem nimic altceva decât să nu 
îngăduiţi cartaginezilor aflaţi în război cu noi să treacă prin ţara 
voastră. 

Adunarea era acum dominată de hohote de râs, zgomote, 
urlete şi schelălăituri. Zăngănitul săbiilor ce loveau scuturile îi 
asurzea pe toţi. Dar căpeteniile începură să facă semne cu 
mâinile şi să urle din răsputeri până ce potoliră gălăgia, fiindcă 
solii trebuiau să primească un răspuns, oricum ar fi fost el. Unul 
dintre şefii de trib se sculă şi, aşteptând câteva clipe să se facă 
linişte deplină, zise trimişilor: 

— Până acum nu ne-a fost dat să auzim o pretenţie mai 
nesăbuită şi neruşinată ca asta! Ne cereţi să nu dăm voie 
războiului să treacă în Italia, ci să-l întoarcem asupra noastră! 
Pretindeţi ca noi să ne expunem câmpurile pustiirii, pentru ca 
ogoarele voastre să rămână neatinse!... Ascultaţi, romani... 
Până acum voi nu ne-aţi făcut niciun fel de bine, dar nici 
cartaginezii nu ne-au căşunat vreun rău. Noi n-o să punem 
mâna pe arme ca să luptăm de partea voastră şi împotriva 
punilor! 

După ce nici la celelalte sfaturi n-au repurtat niciun succes, 
solii romani au făcut calea întoarsă la Massilia. Ajunşi aici, aflară 
că Hannibal a atras de partea sa, în afara alobrogilor, toate 


triburile galice ale căror căpetenii, avide mai ales de aur, s-au 
lăsat corupte de strălucirea acestuia. 
XXX 

Pe malurile râului Segra, la poalele culmilor împădurite ale 
Pirineilor, locuiau celții. Femeile lor semănau ogoarele mănoase 
cu grâu şi ovăz, tundeau oile şi le torceau lâna. Bărbaţii se 
ocupau cu vânatul; prindeau cu laţul cai sălbatici pe care-i 
domesticeau, apoi îi vindeau, fiind un fel de geambaşi printre 
celelalte triburi. De aceea coborau adesea pe cursul inferior al 
Ebrului, trecând cu uşurinţă de pe un mal pe altul cu ajutorul 
burdufelor umflate. Firi neastâmpărate şi lacome de pradă, 
atacau câteodată în pâlcuri pe aliaţii punilor sau ai romanilor, se 
abăteau pe neaşteptate asupra aşezărilor lor, ucigând şi jefuind, 
apoi dispăreau din faţa celor ce-i urmăreau, pe caii lor repezi. 
Lucrul acesta nu-i împiedica însă, să vândă aceloraşi triburi cai 
şi arme lucrate de ei cu mult meşteşug. 

In satul lor se închinau zeiţei Epona, căreia îi aduceau jertfe şi 
daruri hărăzite numai ei. 

Herghelii întregi de cai pe jumătate sălbatici, crescuţi şi păziţi 
de munteni, păşteau iarba izlazurilor ce mărgineau de-o parte şi 
de alta râul Segra. 

Căpetenia acestor triburi era Ducarius Aquitanul, o matahală 
ciolănoasă; înfăţişarea îi era dominată de capul lunguieţ, de 
barba şi perciunii zbărliţi. 

Intr-o bună zi în cătunul lor îşi făcu apariţia Cota roşcovanul. 
Bărbaţii şi femeile năvăliră din toate părţile pentru a-l vedea pe 
vestitul războinic şi totodată cel mai de vază luptător pornit din 
rândurile lor. După avalanşa de salutări cordiale, întrebări pline 
de curiozitate urmate de scurte răspunsuri, Cota se retrase 
împreună cu mai marii lor în casa şefului de trib, Ducarius 
Aquitanul. 

Imbrăcaţi în bluze de diverse culori şi pantaloni din pânză de 
in, purtând drept podoabă mărgele de chihlimbar, perle şi 
monede de aur, bărboşii războinici stăteau în jurul focului fără a 
scoate o vorbă, căci, după obiceiul lor, aşteptau ca oaspetele să 
vorbească primul. In acest timp gustară de vreo câteva ori din 
rachiul de secară. 


După ce toţi îşi puseră cupele alături, pe pământ, Cota începu 
să le grăiască: 

— İl respect pe Ducarius dimpreună cu înţelepţii şi curajoşii lui 
oşteni, care ştiu să cucerească şi să păstreze prada. Acestea 
sunt virtuţi cu care este înzestrat capul oricărui celt. Şi eu 
aparţin vrednicului vostru neam şi orice câştig al lui mă bucură, 
iar pagubele mă întristează. Nu am venit în sat la voi ca sol, ci 
ca frate şi prieten... Vă cer numai atâta bunăvoință câtă 
datorează un om altuia... în faţa trecătorii, la intrarea în această 
aşezare, se află turdetanii lui Falcon laolaltă cu saguntinii care 
au supravieţuit distrugerii cetăţii. Ar vrea să ierneze la voi. 
Pentru asta veţi primi şaptezeci de boi, cincizeci de vaci şi cinci 
sute de mine de aur. Apoi ei îi vor jecmăni de vite pe carpetani, 
olcazi, hergaşi, ca şi pe ceilalţi aliaţi ai lui Hannibal. Să n-aveţi 
nicio grijă... Cu turdetanii nimeni nu moare de foame. 

Războinicii celți dădeau din cap, mângâindu-şi în semn de 
încuviinţare zulufii bogaţi. Toţi acceptară fără nici o şovăială 
propunerea lui Cota; nici n-au vrut să se tocmească, lucru care 
la celți reprezenta un obişnuit preludiu al oricărui târg încheiat. 
Incuviinţarea lor fu pecetluită de cele două cupe de rachiu pe 
care le mai bău fiecare după ce Ducarius le umplu cu vârf din 
burduf. Astfel luă sfârşit sfatul lor. 

Clătinându-se pe picioarele devenite nesigure, Cota 
roşcovanul ieşi în faţa casei, îşi scoase de la subsuoară trâmbiţa 
şi suflă aşa de puternic în ea, încât copiii care se uitau de 
departe la calul războinicului, o luară la goană în toate părţile, 
iar câinii din tot satul începură să latre. 

In curând oştenii lui Falcon străbătură trecătoarea. Celţii îi 
primiră într-o larmă nemaipomenită, cu cântece, cu surle, tobe 
şi chiote, ceea ce la ei era totuna cu a le ura bun sosit. In 
cinstea noilor veniţi înjunghiară doisprezece porci graşi şi 
douăzeci şi patru de oi. Seara se încinse cheful. Petrecerea ţinu 
până ce, de după pereţii abrupți ai trecătorii, se înălţă luna 
plină. Atunci războinicii se culcară care pe unde apucă, dar nu 
mai înainte de a se ruga, toţi într-un glas, zeiţei Epona. 

Timp de două săptămâni, turdetanii nu conteniră cu ridicarea 
colibelor în care se aranjară bine. Apoi Falcon făcu o împărţire a 
muncilor ce trebuia să fie respectată de toţi războinicii în iarna 


aceea. Unii duceau caii la păscut şi strângeau fânul, alţii 
mergeau la vânătoare şi la pescuit, iar ultimii curăţau armele, 
ascuţeau săbiile sau făceau arcuri şi săgeți. Cei mai aleşi 
războinici au fost desemnaţi să se ocupe, între timp, cu 
prădarea aliaţilor Cartaginei de la care furau cai şi alte vite. 

Falcon îşi organizase oştenii în manipule”? şi turme”, deşi 
erau numai călăreţi. În fruntea lor puse luptători întreprinzători, 
abili şi setoşi de răzbunare. Ombolt din Segura, Decius, olcadul 
Sumerius, care a luat parte la bătăliile de la Sagunt, făurindu-şi 
o faimă trainică, Multon Sabinul şi Gerion, libertul lui Aurelius, 
erau comandanții manipulelor şi turmelor. O dilohieS formată 
din vagabonzi şi hoţi de drumul mare i-a fost încredinţată lui 
Cota roşcovanul. 

A fost însă alcătuită şi o ceată de treizeci de fete având în 
frunte pe Venilia, fiica fostului comandant al saguntinilor. 

După ce a fugit din Sagunt, Lucia, sora lui Falcon, s-a 
împrietenit cu Venilia. La Tarraco ele două au strâns laolaltă în 
cea mai mare taină, treizeci de fete cărora duşmanul le-a distrus 
toată familia. Acestea se îmbrăcaseră în armuri şi-şi puseseră pe 
cap coifuri, iar la brâu îşi încinseseră săbiile ca nişte adevăraţi 
războinici. Pe altarul de sacrificiu, ele jurară Eriniilor*! că nici una 
nu o să se mărite până n-o să ucidă doisprezece duşmani, 
punându-i la socoteală numai pe cartaginezi dimpreună cu aliaţii 
lor. Fetele sacrificară o oaie neagră“? şi-şi pecet- luiră astfel 
legământul. Cu mâna pe altar, Venilia chemă spiritul tatălui său 
şi repetă jurământul. Invocându-şi rudele dispărute, celelalte 
prietene se rânduiră una după alta la altar. Apoi tăiară deasupra 
lui un cocoş. 

La sfârşit rostiră toate într-un glas: 

— Aceea dintre noi care va călca jurământul făcut, să fie 
biciuită şi alungată din mijlocul nostru! 


58 Manipulă - detaşament (n.a.). 

5 Turmă - pluton (30 de soldaţi) (n. a). 

© Dilohie - unitate formată din 200 de oameni (n.a.). 

61 Erinii - zeități ale răzbunării (n.a.). 

6 Zeilor Hadesului li se aducea drept jertfă o oaie neagră (n.a.). 
5 jertfă pentru îndepărtarea ispitei (n.a.). 


Când legământul fetelor ajunse la urechile lui Falcon şi 
Decius, cei doi se uitară cu mirare unul la altul. Romanul zise 
văietându-se: 

— Va să zică, o să mă însor cu Lucia când mi-o ajunge barba 
până la brâu şi o să fie albă de tot! 

— Muribund, Aurelius mi-a făgăduit-o pe fiica sa, Venilia. Am 
să mă însor cu ea atunci când o să-şi îndeplinească jurământul, 
dacă zeii ne mai hărăzesc şi clipa aceea, căci ne aşteaptă lupte 
crâncene, îi răspunse Falcon. 

Cota se amestecă în vorbă şi adăugă râzând: 

— Nu vă mai rămâne nimic altceva de făcut decât să puneţi 
mâna pe nişte duşmani şi să-i duceţi în faţa fetelor. Fiecare ar 
tăia câte douăsprezece capete şi cu asta basta: ele şi-ar 
îndeplini jurământul, iar voi v-aţi însura netulburaţi! 

— Asta ar însemna să umilim fetele şi să nesocotim Eriniile! îi 
zise Falcon. Un jurământ călcat trezeşte întotdeauna mânia 
zeilor. 

În aceeaşi zi, la semnalul dat, toţi războinicii se strânseră în 
piaţă. Aici Falcon dădu de ştire că fetele şi-au dat una alteia 
cuvântul şi s-au legat în faţa Eriniilor să se răzbune pe crudul 
duşman. Oşteanul care va îndrăzni să se atingă de vreuna dintre 
ele va fi omorât pe loc. Căpetenia turdetanilor zise în încheiere: 

— Datoria noastră, a tuturor, este de a respecta jurământul 
lor şi de a le ajuta să şi-l îndeplinească cu demnitate! 

In aşezarea celtică a lui Ducarius Aquitanul, fetele făceau zi 
de zi exerciţii cu armele. Multon Sabinul, maestru de prim rang 
în mânuirea sabiei şi a securii, nu precupeţea niciun efort pentru 
a le obişnui cu toate modalităţile de folosire a lor. După mamă, 
Multon se înrudea cu Venilia şi de aceea le instruia cu multă 
atenţie şi dragoste. Neîntrecut arcaş, Ombolt le învăţa să trimită 
săgeți aducătoare de moarte şi să arunce falarici. 

Turdetanii şi-au petrecut iarna cu vânătoarea şi pregătirea 
pentru luptă. Pe lângă aceasta, de câteva ori au făcut incursiuni 
la carpetani şi vaccei, de unde s-au întors mereu cu o bogată 
pradă. Odată, Ombolt din Segura cu cei o sută de călăreţi ai lui 
au dat peste războinicii lui Hannibal, care cutreierau în lung şi-n 
lat toate ţinuturile din centrul şi nordul Spaniei, ajungând până 


la poalele Pirineilor. Lupta a fost cumplită: fiecare din cele două 
cete s-au întors doar cu jumătate din oameni în taberele lor. 

Către sfârşitul iernii, când îşi ziceau cu toţii că a sosit vremea 
ca turdetanii să părăsească satul celților, Venilia şi Lucia l-au 
chemat pe Falcon în coliba lor. După ce-l îmbiară cu lapte, miere 
şi nuci, Lucia se adresă oaspetelui: 

— Frate, ştim că trebuie să le plăteşti celților cinci sute de 
mine de aur. Te întrebăm: ai sau nu ai banii ăştia? 

— Drept să vă spun, nu-i am. Averea noastră bănească poate 
fi de cel mult douăzeci de mine. 

Fetele schimbară între ele priviri, războinicul dădu din umeri 
şi continuă: 

— O să-i dau lui Ducarius cât am. Restul o să-l rog să 
aştepte... Vaci şi boi i-am dat câte i-am promis, iar cu banii o să 
vedem... 

— Trebuie neapărat să-i plăteşti tot! îi zise Venilia. 

— Hm... mormăi nemulţumit oşteanul. Dar cum? 

— Nu încape nicio îndoială, datoria trebuie să fie plătită! 
izbucni Lucia. larna se apropie de sfârşit, zăpezile se topesc şi 
noi trebuie să plecăm din satul celților! 

Falcon se sculă şi începu să se plimbe încoace şi încolo prin 
colibă. 

— Mă jur pe toţi zeii că pui la cale o înşelătorie! zise Lucia 
fratelui ei. Te ştiu eu încă de mic în stare de uşa ceva! 

Falcon se uită pieziş la ea, zâmbi şi nu-i răspunse nimic. Lucia 
aţâţa într-una focul care ardea în mijlocul colibei, iar Venilia 
stătea tolănită pe patul ei. O buturugă verde sfârâia pe vatră, 
umplând coliba de fum. Falcon se aşeză lângă foc şi-şi pironi 
privirea la oala de lut în care fierbea ciorba. Deodată tresări: 

— Ştiţi ceva? 

— Ce să ştiu? 

— Eu n-o să le dau banii ăştia! 

— E... Şi pentru ce!? îl întrebă Lucia strâmbându-şi buzele. 

— Pentru că nu-i am! 

Fetele izbucniră în râs. Venilia se ridică într-o rână şi-i spuse: 

— Până acuma n-am auzit niciodată în viaţa mea un răspuns 
atât de convingător!... Viteazule, te-ai gândit tu însă că celții ne- 


ar putea ataca chiar aici în mijlocul aşezării lor?! Cu ei nu e de 
glumă! 

— Aşa el Dădu din umeri războinicul. Ei sunt hoţi şi 
jecmănitori! E adevărat că o să ne atace!... Numai că noi 
suntem mai puternici. O să-i învingem! 

— Da, dar asta nu trebuie să se întâmple! zise Lucia. Se cade 
să loveşti în oamenii care, ca prieteni, ţi-au primit toată oastea 
în aşezarea lor?! Ce o să spună Cota? Doar el a chezăşuit pentru 
tine că vei plăti cinci sute de mine. S-au dus vremurile când îi 
atacai şi-i jefuiai după placul inimii pe piraţii iliri de prin lagunele 
spaniole! Spui lucruri fără noimă! De la puni nu poţi smulge nici 
măcar un asf, fiindcă ei se află tocmai la Cartagina Nouă. 

— Vă puteţi da seama şi singure - continuă Falcon - că nu 
putem plăti în niciun chip suma asta de bani. 

— Ba putem - răspunse Venilia ridicându-se de pe pat. 

Fratele şi sora erau numai ochi şi urechi: 

— La ce te gândeşti când afirmi acest lucru? 

— Eu am banii ăştia! le zise fata. 

— Unde?... 

— Pe toţi zeii, vorbeşte mai limpede! — strigă Lucia. 

— Este nevoie doar de un drum până la ruinele Sagunt ului. 
Acolo se află banii. Tatăl meu a îngropat în curtea casei noastre, 
sub altarul de sacrificiu, două mii de mine de aur. Putem lua 
aceşti bani fiindcă ei se găsesc încă acolo. Nimeni, în afară de 
mine, nu ştie de existenţa lor. 

XXX 

În aceeaşi zi Falcon îşi chemă toţi oamenii la sfat. Pe terenul 
mare unde se făceau de obicei exerciţiile de luptă se 
strânseseră turdetanii, printre care se aflau şi saguntini şi celți. 
Căpeteniile se aşezară pe pietrele acoperite cu piei de animale, 
iar Falcon se urcă pe masă şi început să vorbească: 

— Turdetani şi saguntini, voi, luptători neîntrecuţi, fraţi de 
sânge şi arme, iarna se apropie de sfârşit. De aceea trebuie să 
ne pregătim cu toţii pentru primăvară, deoarece Hannibal 
intenţionează să pornească într-o expediţie militară îndreptată 
împotriva Romei. Aşteaptă doar să dea colţul ierbii. Acum 
duşmanul nostru se află la iernat în Cartagina Nouă. Acolo se 


6t As - unitate monetară infimă 


roagă lui Hercule, Marte şi celorlalţi zei belicoşi pentru a le fi 
favorabili în războiul viitor. Nesocotitul cartaginez va pleca spre 
ltalia ca să se năpustească asupra capitalei lumii. Acolo duc 
numai două drumuri: primul, cu corăbiile pe mare şi al doilea, pe 
uscat, trecând prin Spania, traversând apoi Pirineii şi Alpii. 
Pentru noi este important să aflăm ce drum aleg. Acum avem 
nevoie de câţiva oameni curajoşi care să se ducă în tabăra 
inamicului şi să afle intenţiile punilor. Şi al doilea lucru important 
este legat de mari primejdii, fiindcă îndeplinirea lui cere vitejie, 
putere de sacrificiu şi, mai presus de toate, abilitate. De ce 
abilitate, viclenie? Se trece prin ţinuturile olcazilor, vacceilor şi 
carpetanilor, cunoscuţi partizani ai lui Hannibal. În afară de 
aceasta, vor întâlni - cu siguranţă - patrule de ale punilor 
însoţite de detaşamente mai mici sau mai mari ce trebuie 
ocolite cu dibăcie. Ascultaţi... Câţiva oameni trebuie să 
pornească spre ruinele cetăţii Sagunt... Aceştia vor dezgropa 
aurul ascuns în pământ de comandantul ei, atunci când şi-a dat 
seama de dezastru. 

Războinicii începură să şoptească între ei. Freamătul acesta 
se transformă în larma care cuprinse întreg sfatul. Ambele 
acţiuni erau din cale afară de temerare şi periculoase, căci 
trebuia să se străbată toată Spania centrală şi să se treacă prin 
toate regiunile locuite de triburi care-l simpatizau pe Hannibal 
sau care se aliaseră cu el; era apoi nevoie să te furişezi printre 
patrulele şi  detaşamentele cu care inamicul împânzise 
peninsula. 

Falcon continuă: 

— Turdetani, pe voi Hannibal v-a osândit la moarte prin 
răstignire pe cruce, de parcă aţi fi fost sclavii lui... Saguntini, 
vouă v-a nimicit cetatea unde v-aţi născut şi v-a distrus tot ce 
aţi avut... Pe voi nu trebuie să vă mai lămuresc că este absolut 
necesar ca duşmanul să fie bătut oriunde ne cade în mână. 
Dacă o ia spre Pirinei, o să aveţi din belşug prilejul să vă 
răzbunaţi jignirile şi nedreptatea suferită. Apoi voi sunteţi nişte 
războinici bine instruiți, capabili să execute manevre de tot felul. 
Loviţi, fără să vă mai gândiţi cum şi cu ce! Nu-l lăsaţi în pace 
nici ziua, nici noaptea! Şi încă ceva... Să aveţi întotdeauna în 


minte că luptaţi împotriva aceluia care vă preţăluieşte mai rău 
ca pe nişte sclavi! 

O dată terminată cuvântarea lui Falcon, războinicii turdetani 
şi celți încuviinţară zgomotos cele spuse de căpetenia lor. 
Imediat începură să se ivească voluntari pentru ambele misiuni. 
Aproape toţi turdetanii şi saguntinii se oferiseră să meargă. Dar 
spre surprinderea celor prezenţi, Ducarius Aquitanul şi, pe lângă 
el, mai mult de două sute de războinici celți, făcură cunoscut 
sfatului că ar vrea să ia parte la îndeplinirea celor două misiuni. 

— Le curg balele... Dar, după aur! îi şopti Ombolt lui Falcon. 
N-o să scăpăm uşor de ei! 

— Şi tu mai vroiai să-i duci de nas cu datoria! adăugă Venilia. 

Fiindcă toţi vroiau să meargă, începură să se certe şi să facă 
gălăgie, iar sfatul se prefăcu în bâlci. Căpeteniile hotărâră, însă, 
să se retragă în casa şefului de trib unde îi va desemna atât pe 
cei ce vor pleca la ruinele cetăţii Sagunt cât şi pe aceia ce se vor 
duce la Cartagina Nouă, printre duşmani. 

După o îndelungată chibzuială, căpeteniile luară hotărârea ca 
la Cartagina Nouă să trimeată doar cinci iscoade. Ombolt din 
Segura fu ales conducătorul lor. De baştină de prin părţile 
acelea, el o să afle mai bine şi mai uşor intenţiile duşmanului, 
bineînţeles cu ajutorul oamenilor săi. 

— Acum trebuie să-i alegem pe cei ce vor merge la ruinele 
cetăţii Sagunt, zise Falcon. 

— Eu merg orişicum - sări Venilia - pentru că nimeni nu ştie 
unde este îngropată comoara. 

— Ştim cu toţii prea bine cât e de primejdios drumul ăsta, - îi 
răspunse Falcon. De aceea tu n-o să te duci! 

Fata începu să fiarbă de mânie: 

— Atunci n-are rost să se mai ducă cineva acolo. Chiar mie o 
să-mi vină greu să descopăr printre dărâmături locul unde a fost 
casa noastră, dar-mi-te altuia?! 

Războinicii tăceau fiindcă văzuseră cu toţii că Venilia are 
dreptate. Fără ea, banii nu puteau fi găsiţi. Dar Gerion, sclavul 
de odinioară în casa celor din neamul Bibaculus, încercă să 
rezolve situaţia: 

— Să-mi spună Vica Pota unde este îngropată comoara, 
fiindcă eu pot găsi locul unde a fost casa. 


Fata ţinea morţiş să meargă chiar ea. Dorinţa de a-şi revedea 
căminul, aşa dărâmat cum era, o mâna să pornească în această 
călătorie atâta de primejdioasă. Apoi îi răspunse lui Gerion: 

— Eu o să merg cu orice preţ! 

— Dar dacă o să mori? 

— O să-ţi spun pe drum unde a îngropat tatăl meu comoara. 
Dacă mor, o vei găsi tu. 

— Atunci merg şi eu cu voi! le zise Falcon. 

Dar sfatul războinicilor se împotrivi. Toţi fură de părere că un 
comandant suprem nu are dreptul să-şi părăsească oastea şi să 
se ducă la o moarte sigură. 

În cele din urmă s-a hotărât să se ducă Venilia şi Gerion 
însoţiţi de cincisprezece oameni, zicându-şi că o ceată mică se 
strecoară mai uşor printre inamici. Lucia începu să-şi bată la cap 
fratele, doar-doar o să-i dea voie să plece cu Venilia. 

— O să pieriţi amândouă! îi strigă Falcon. 

— Noi am jurat că o să luptăm! Legământul este mai 
important decât viaţa! îi răspunse Lucia. 

Oşteanul ridică din umeri şi se uită cu tristeţe la fete: 

— Voi două sunteţi tot ce mi-a mai rămas pe lume! Dacă 
muriţi, nu mai am de ce să mai trăiesc!... Duceţi-vă, fiindcă în 
curând nici aici, în mijlocul nostru n-o să mai fiţi la adăpost de 
primejdii. Zeii să vă aibă în pază!... 

Terminând de vorbit cu Lucia şi Venilia, Falcon i se adresă lui 
Ombolt: 

— Hannibal răspândeşte peste tot ştiri false pentru a-şi 
ascunde adevăratele planuri.. Mai ştie iarăşi cât de uşor pot fi 
duşi de nas oamenii şi de aceea se bizuie pe prostia lor. Şi nu 
greşeşte de loc. Genul ăsta de primejdie provoacă întotdeauna 
derută în rândurile adversarului, cuprins mai apoi de nelinişte, 
frică şi debandadă. Din această cauză este de datoria voastră să 
controlaţi orice ştire primită. Se spune că Hannibal are de gând 
să traverseze Pirineii şi Alpii. Este o prostie şi mă îndoiesc că 
cineva ar putea crede în realizarea acestui plan, deşi Hannibal 
este cunoscut ca un maniac în calea căruia nu există niciun fel 
de piedici... Ombolt, să nu uiţi să dai cu nasul prin toate 
porturile şi radele lor, deoarece sunt încredinţat că Hannibal va 


porni pe mare. Vezi câte vase ancorate are, câte liburne®, 
trireme, câte corăbii cu cinci rânduri de vâsle şi ce număr de 
vase comerciale are. 

Scurta zi de februarie era pe sfârşite. Pojghiţe de gheaţă 
acopereau băltoacele şi pârâiaşele formate din zăpada topită 
peste zi. Dinspre Pirinei bătea un vânt rece ce-i silea pe oameni 
să nu stingă nicio clipă focurile din colibe. Ici şi colo se mai 
vedeau mici mormane de zăpadă, îngheţată şi murdară, pe care 
crivățul o adusese mai înainte, o dată cu praful. 

Falcon intră în coliba sorei lui. Lucia şi Venilia se pregăteau de 
drum. Alături le aşteptau săbiile ascuţite, arcurile şi câte patru 
tolbe îndesate cu săgeți. În sacii de călătorie, fetele şi-au pus 
câte două tunici, carne afumată, pâine, poame, grâu fiert şi alte 
lucruri necesare. 

Războinicul se aşeză lângă focul ale cărui flăcări luminau în 
întregime coliba. El dădu Luciei şi Veniliei câte un cuţit cu 
amândouă tăişurile bine ascuţite. Pline de bucurie, fetele 
începură să le examineze la lumina vâlvătăii. 

— Puneţi-le în tecile lor şi ascundeţi-le în sân, le zise Falcon. 
Dacă veţi fi făcute prizoniere, vă vor fi de mare folos, fie la 
omorârea duşmanului, fie la curmarea vieților voastre. Ţineţi 
bine minte că nu aveţi voie să cădeţi vii în mâinile inamicului!... 
O să porniţi la drum mâine, înainte de răsăritul soarelui!... 

Venilia şi Lucia îşi ascunseră cuţitele în sân fără să scoată o 
vorbă. Lemnele uscate de frasin puse pe foc trosneau. In 
depărtare se auzea urletul lupilor şi schelălăitul câinilor din sat. 

— Cred că vă daţi seama cât este de primejdioasă călătoria 
asta, zise Falcon către ele. 

— Ne dăm seama, îi răspunse Lucia. Noi suntem femei 
războinice şi de aceea primejdiile nu ne pot înspăimânta. 

— Am jurat că vom lupta, adăugă Venilia, şi trebuie să 
căutăm prilejul de a ne îndeplini jurământul. Sau îţi închipui oare 
că o să stăm toată viaţa lângă foc, tot mestecând în oale? Peste 
câteva zile intrăm în luna martie, primăvara este aproape. Vine 
timpul să plecăm din această aşezare, dar de aici nu putem să 
ne mişcăm până nu vom plăti celților cât le datorăm. Avem de 
luptat cu destui duşmani, n-are rost să ne mai facem alţii. 


6 Liburnă - corabie de război (n.a.) 


— Eu mi-am dat cuvântul în faţa tatălui tău că voi avea grijă 
de tine. 

— lar eu am jurat să răzbun moartea lui şi să lupt... 

Invăluindu-l cu privirea-i caldă, fata se apropie de Falcon, îi 
puse mâna pe umăr şi continuă: 

— Dacă zeii vor vrea să-mi duc până la capăt jurământul, am 
să fiu soţia ta. Tatăl meu m-a destinat ţie, celui mai viteaz dintre 
viteji... Eu nu am nimic împotrivă... 

— Şi eu... Îngăimă oşteanul încercând să o strângă la piept. 

Venilia se dădu înapoi. În ochi îi străluceau lacrimi. 

— Inainte de toate, legământul! zise ea. 

Oftând, Falcon se sculă gata să iasă din colibă. La uşă, însă, 
stătea Decius care vorbi plin de amărăciune: 

— Grele vremuri trăim dacă femeile, în loc să nască copii, pun 
mâna pe armă şi fac legăminte de luptă! 

— Uite-o pe Lucia! Ştii că mâine pleacă la drum, aşa că ia-ţi 
rămas bun de la ea, îl povăţui Falcon. 

— li urez mult noroc! li mai doresc ca zeii s-o ajute să doboare 
pe drum doisprezece duşmani şi să se întoarcă fără alte 
legăminte! Eu am început să-mi pierd răbdarea iar ea n-a 
omorât până acum niciun cartaginez! 

— Ştii cât îţi sunt de recunoscătoare! îi spuse Lucia 
îmbrăţişându-l. 

—  Recunoştinţa nu are nici în clin nici în mânecă cu 
dragostea! Mi-ai devenit dragă încă din satul tău de turdetani, 
pe când furam de la şeful vostru miere, nuci şi prune uscate. Ţi 
le aduceam ţie, îţi mai aduci aminte? 

— lţi sunt de două ori recunoscătoare! îi răspunse râzând fata. 

— larăşi recunoştinţă!... Ţi-am spus că nu-mi place vorba 
asta... Eu vreau... dragoste! 

— O să-i vină şi ei rândul, dar mai întâi jurământul... 

— Jurăminte şi iar jurăminte... izbucni romanul, luându-se cu 
mâinile de cap. Femeile astea sunt în stare să născocească tot 
felul de lucruri pentru a ne chinui. Pe noi, care suntem 
asemenea zeilor!... Fiţi bune şi daţi-vă toată osteneala ca cel 
puţin să nu vă găsiţi moartea în expediţia asta fără noimă! 


Fetele îi îmbrăţişară şi-i sărutară pe cei doi războinici, apoi îşi 
luară rămas bun de la ei. Falcon şi Decius ieşiră din colibă. 


CAPITOLUL VIII 


Hei, numizilor, nu v-a învăţat 
Hannibal că în pădure nu se 
luptă călare?! 

Venilia 


A doua zi douăzeci şi doi de călăreţi părăseau aşezarea 
celților. Vânjoşii şi masivii lor cai, cei mai buni pe care-i aveau 
războinicii, erau trăpaşi de soi, rezistenți şi cu galop egal, 
obţinuţi de către celți din încrucişarea rasei sălbatice africane cu 
cea spaniolă de curse. Oştenii purtau săbii, securi şi arcuri 
puternice. Patru torbe bine îndesate cu săgeți din cele ce aveau 
vârfurile ascuţite erau aninate de şeaua fiecăruia. 

Mica ceată străbătu strâmtoarea mergând spre gurile râului 
Segra, apoi o apucă pe câmpia netedă ca palma de la poalele 
culmilor împădurite ale Pirineilor. Era drumul bătut de obicei de 
celți ori de câte ori plecau într-o expediţie militară sau pur şi 
simplu după jaf. 

Deşi era abia sfârşitul lui februarie, soarele încălzea pământul 
şi topea zăpada. Pe panta lină se întâlneau pârâiaşele cu apă 
tulbure ce formau băltoace mai mici sau mai mari, în al căror 
noroi clisos se înfundau copitele cailor. Pe coamele munţilor se 
zărea ici şi colo pământul roşietic acoperit de smocuri de iarbă 
grasă. Stoluri de ciori se năpusteau pe crengile goale, 
croncăneau sau zburau deasupra capetelor războinicilor; sus, în 
înaltul cerului, se roteau ulii şi Vulturi de apă în aşteptarea 
pradei. 

— Cârdul ăsta de ciori nu e semn bun! cugetă Gerion. 

— N-ai nicio grijă! S-au obişnuit să meargă alături de 
războinici, fiindcă acolo pe unde trec oameni înarmaşi rămân de 
obicei cadavre şi hoituri de animale, îi răspunse Venilia. 

— Vica Pota are dreptate, încuviinţă Ombolt, luându-şi arcul 
de pe umăr. Puse în grabă o săgeată pe coardă, ochii şi-i dădu 
drumul. O cioară căzu din zbor pe pământ. Săgeata îi rupsese 
aripa. Pasărea se rostogolea pe jos, croncănind şi încercând să 


ajungă în aluniş; celelalte ciori se năpustiră însă asupra ei, 
sfâşiind-o cât ai clipi din ochi. 

— la te uită, se mănâncă unele pe altele! se minună Lucia. 

— Aşa cum fac lupii şi oamenii! continuă Ombolt. Am vrut să 
dobor una şi să alung semnul prevestitor de rău. 

Merseră toată ziua în josul apei fără să-şi obosească prea mult 
caii. În amurg ajunseră acolo unde Segra se varsă în Ebru. 
Atunci au pornit în galop şi nu s-au oprit până când întunericul 
beznă nu s-a aşternut deasupra pământului. Sub o creastă de 
munte nimeriră într-o pădure, unde descălecară şi aprinseră 
focul. Dădură apoi cailor să mănânce frunze uscate care 
acopereau în strat gros pământul umed. La adăpost de orice 
surpriză neplăcută din partea duşmanului, războinicii mâncară 
şi, înfăşuraţi în pături călduroase, dormiră lângă foc toată 
noaptea. j 

În zori, o apucară la vale pe malul stâng al Ebrului. În drum 
ocoleau coturile făcute de râu, acoperite de mlaştini şi bălți 
înţesate de trestie şi tufişuri aplecate de vânt. Din cauza topirii 
bruşte a zăpezii, pământul mustea de umezeală. Pârâiaşele se 
rostogoleau de pe coaste, umplând cu apă toate viroagele, 
şanţurile şi râpele. Nagâţii zburau ca săgeata de pe un mal pe 
altul, sfâşiind cu ţipătul lor liniştea, iar rațele sălbatice se 
învârteau în zbor deasupra băltoacelor şi mlaştinilor, asemenea 
unui colan triunghiular, cu gâturile şi labele bine întinse. 

Cu cât înaintau spre locul de vărsare al Ebrului în mare, 
războinicii întâlneau în drum mai puţină zăpadă şi din ce în ce 
mai multă iarbă răsărită din belşug pe pământul umed, dar 
încălzit de razele piezişe ale soarelui. Vânturile aduceau rând pe 
rând, când ploaie, când furtună. Oştenii lăsau în urmă brazii, 
ienuperii şi pinii ce străjuiau padinele şi luminişurile, iar în faţa 
lor apăreau chiparoşi, iovi, tise, rozmarini şi în cele din urmă 
păduri de lămâi şi smochini. 

În a şasea zi, Ombolt şi suita lui se aflau în apropiere de 
Dertosa, oraş aşezat la vărsarea Ebrului în mare. Ținuturile 
împădurite deveneau din ce în ce mai rare iar câmpia ce 
mărginea râul era în bună parte inundată. Pentru a nu ocoli prea 
mult, războinicii călăreau prin bălți, astfel că apa ajungea 
adesea până la burta calului. 


În acea zi oştenii găsiră un deluşor acoperit de iarbă deasă, 
de pe care apa se scursese. Câţiva plopi cu crengile încâlcite 
ofereau un neînsemnat adăpost împotriva ploii ce începuse să 
se cearnă în amurg. După ce descălecară, împiedicară caii şi-i 
lăsară să pască; osteniţi, oamenii începură să se pregătească de 
înnoptat. 

Lucia şi Venilia stăteau pe malul înalt. În timp ce cuţitele tăiau 
mărunt carnea afumată pe care o mâncau, fetele se uitau cum 
se învolburează în albia-i apa tulbure ducând la vale crengi, 
frunze şi câte un copac smuls din rădăcină. Un vânt cald bătea 
dinspre miazăzi şi legăna ramurile înmugurite ale arborilor. La 
orizont, către asfinţit, soarele se furişă printre doi nori tuciurii şi 
lumină tot malul opus. 

Deodată, Lucia îşi prinse prietena de mână: 

— la uite-te!... Zăreşti nişte călăreţi pe partea cealaltă? 

Venilia îşi duse palma streaşină la ochi şi-şi aţinti privirea 
dincolo de râu: 

— Aşa este, sunt nişte oameni călare. Să tot fie cam cincizeci. 
Mi se pare că-şi pregătesc arcurile... O să tragă în noi, deşi 
suntem departe. 

Soarele dispăru după un nor. Picături mari de ploaie începură 
să cadă. Nu se mai vedea bine fiindcă se lăsa întunericul. 

Cu toate acestea, Ombolt, Gerion şi cei ce-i însoțeau 
observaseră că pe malul celălalt sunt nişte oşteni. 

— Ăştia sunt cartaginezi! — zise un turdetan. 

— Ar fi trebuit să fi traversat mai devreme râul, fu de părere 
Ombolt. Era mai uşor să trecem prin ţinutul olcazilor, cu toate că 
şi ei ne sunt duşmani. 

— Cărora le-aţi furat în câteva rânduri caii şi vitele! îi strigă 
Venilia. Acum o să aibă prilejul să se răzbune pe cei ce le-au 
jefuit aşezarea. 

— N-ai nicio grijă, îi răspunse Ombolt de parcă n-ar fi auzit 
cele spuse de Venilia. Aşa ajungem mai repede la Dertosa. 
Oamenii ăştia îl urăsc pe Hannibal, iar pe Falcon şi pe turdetani 
îi simpatizează. De aceea ne vor primi ca pe nişte prieteni şi ne 
vor da o plută ca să traversăm râul. 

— Apoi o să întâlnim mereu patrule şi detaşamente de-ale 
inamicului, fiindcă Hannibal nu doarme! încheie Gerion sfatul. 


Pe celălalt mal, oştenii dădeau din mâini şi strigau, dar din 
pricina depărtării şi a vuietului apei nu se putea înţelege nimic. 
Cu toate că înserarea coborâse, ochii ageri ai războinicilor 
văzură că unii dintre cartaginezi îşi încordează arcurile şi trag. 
Săgeţile sfârtecară, fâşâind, suprafaţa râului. Îi împiedica 
depărtarea prea mare la care se aflau. În curând renunţară şi la 
asta, pentru că întunericul învălui fluviul şi malurile lui. 

Cele două cete inamice se pregăteau de odihnă. De o parte şi 
de alta a apei străluceau focuri. Ombolt şi Gerion tocmai puneau 
străjile care trebuiau să vegheze cât dormeau ceilalţi, când se 
pomeniră cu bargusii, locuitori ai malului stâng al Ebrului. Pe 
când păzeau caii, herghelegii lor au zărit de departe focul şi s-au 
îndreptat încoace. Cu toate că-l cunoşteau pe Ombolt şi pe încă 
câţiva turdetani din ceată, ei se aşezară încruntaţi lângă foc. 
Erau cinci. Unul dintre ei, cu siguranţă căpetenia lor, un flăcău 
voinic cu o cicatrice mare pe faţă şi fără un ochi, începu să 
vorbească: 

— Noi suntem acum oamenii lui Hannibal... Şefii noştri i-au 
primit solii dimpreună cu darurile aduse... 

— Ei!... exclamă înciudat Ombolt. Aţi şi uitat că Gips spartanul 
l-a înjunghiat pe Brix, cel mai bun comandant al vostru? 

— Dacă l-au dat uitării căpeteniile, de ce n-am face-o şi noi... 
Nouă ne este totuna, răspunse flăcăul fără un ochi. Nu ştiu 
încotro aţi luat-o, dar ar fi mai bine să faceţi cale întoarsă. 
Falcon şi turdetanii care s-au înstrăinat de neamul lor vor fi 
ucişi. 

— Hannibal ne promite de mult lucrul ăsta, dar noi încă trăim! 
l-o reteză Ombolt, ducând fără să vrea mâna la sabie. 

— N-o s-o mai duceţi mult, zise în continuare herghelegiul. 
Armata a ocupat Dertosa, două cohorte de puni se şi află în 
oraş. Patrulele colindă peste tot. Mă mir cum de n-aţi dat până 
acuma peste ele, cu toate că cele mai multe veghează pe malul 
celălalt. 

Oamenii lui Ombolt încremeniră. Era limpede pentru toţi: de 
se duceau la Dertosa, intrau drept în gura leului. 

— Cum de este cu putinţă ca voi să vă alăturaţi lui Hannibal, 
după ce el a pustiit mai bine de jumătate din Spania? îl întrebă 
Gerion. 


Bargusul se scărpină în capul acoperit de păr încâlcit. 

— Hm... Capii noştri au primit daruri, iar noi... Nouă ne e 
totuna. Am suportat cu vai şi amar stăpânirea romană, iar 
despre asta se spune că o să fie mai bună... Acuma, duceţi-vă 
de unde aţi venit, cât mai e timp! 

În aparenţă nepăsători, bargusii vicleni şi lacomi, se uitau cu 
coada ochiului la armele, coifurile şi armurile frumoase ale 
oştenilor. Se sculară cu toţii vrând parcă să plece. Herghelegiul 
cu un singur ochi îşi luă biciulS de pe umăr şi începu să-i facă 
vânt deasupra capului. Ceilalţi făcură întocmai ca primul. 

— Lăsaţi bicele! strigă Ombolt cu o voce amenințătoare în 
timp ce-şi potrivea săgeata să tragă. Alţi câţiva oşteni îşi 
ridicară, de asemenea, arcurile. 

Herghelegiii îşi aruncară, mărâind, bicele pe umăr şi dispărură 
în întuneric fără să-şi ia seara bună. 

— Pocnetele bicelor trebuiau să le dea celorlalţi semnalul de a 
porni la atac împotriva noastră, îi lămuri Ombolt. Fiindcă 
Dertosa este în mâinile lui Hannibal, nu ne rămâne nimic altceva 
de făcut decât să traversăm aici râul, căci herghelegiii bargusi o 
să ne atace în curând. 

Războinicii se apucară îndată de lucru. Dădură jos burdufele 
de pe cai şi începură să le umfle; apoi le legară două câte două 
de chinga fiecărui animal, fiind astfel repede gata de drum. 
După aceea aruncară pe amândouă focurile câte o sarcină mare 
de crengi uscate şi o porniră pe mal, în sus. 

Merseră aşa câteva sute de paşi. Intr-un loc unde malul era 
mai jos, descălecară şi intrară cu caii în apă. Curentul vijelios îi 
luă imediat pe călăreţi, dar caii, ţinuţi la suprafaţă de burdufe®, 
înotau tăind apa pieziş. Când ajunseră la mijlocul râului, auziră 
gălăgie pe malul stâng. Focurile luminau bivuacul părăsit de ei, 
dar nu numai atât: în depărtare se zărea ceata de herghelegii cu 
arcuri şi sulițe în mâini, stând acolo cu buzele umflate. După un 
scurt sfat, se împărţiră în două. Unii o apucară în susul apei, 


66 Biciul acesta are un mâner scurt de care este legată o sfoară lungă de 
câţiva metri, la capătul căreia este prins un smoc de păr de coadă de cal. 
Pocnetul lui este foarte puternic, (n.a.). 

5 Asirienii au fost primii care au folosit acest mod de traversare a apelor, 
preluat apoi de războinicii din antichitate ca şi de cei din evul mediu (n.a.). 


mergând după urmele lăsate de cai şi nădăjduind să-i ajungă pe 
fugari, iar restul cetei rămase lângă foc. 

Deasupra râului plutea întunericul de nepătruns. Războinicii 
se apropiau de mal în ciuda curentului ce se juca cu caii care 
începuseră să gâfâie. Au ieşit din apă la numai o sută de paşi 
mai sus de locul unde poposiseră duşmanii. Călăreţii se 
aşteptară unul pe altul, apoi se strânseră cu toţii şi tăinuiră în 
şoaptă: să-i atace sau nu pe punii adormiţi sau să-şi vadă de 
drum neobservaţi. 

După ce dezlegară şi dezumflară burdufurile, se aşezară pe 
iarbă. Un timp se auziră doar sforăitul şi gemetele cailor obosiţi 
împreună cu vuietul râului. 

— Să-i atacăm pe duşmani! — zise încetişor Venilia. Dacă-i 
luăm prin surprindere, o să-i învingem! 

— Datoria noastră este să luăm comoara îngropată şi să-l 
iscodim pe duşman, - o dojeni Ombolt. De aceea o bine să ştiţi 
că vom lupta doar atunci când o să fim nevoiţi. Desigur, în 
situaţia asta noi i-am fi învins, fiindcă suntem mai puţini, iar 
corzile arcurilor noastre sunt ude, nu-i aşa?! Haide, urcaţi-vă în 
şa ca să ne depărtăm de vrăjmaş încet şi în cea mai mare 
tăcere. 

Se aflau pe nişte coline acoperite cu alunişuri şi viţă de vie 
sălbatică, care se agăța de picioarele cailor, stânjenindu-le 
mersul. În întuneric se desluşeau contururile unor plopi, ale unor 
tufe şi sălcii plângătoare. De undeva se auzea ţipătul vulturului 
de apă şi chemarea surdă a bufniței, prevestind o zi frumoasă şi 
caldă. Oştenii lăsaseră în urmă râul şi mica tabără inamică. 

Ajunşi pe câmpia netedă, dădură pinteni cailor care porniră la 
trap şi o ţinură aşa până ce, la răsărit, cerul prinse să se 
rumenească. Pomii şi tufele se desprindeau tot mai mult din 
întuneric. Din iarbă începeau să-şi ia zborul ciocârliile care, 
plutind în văzduh, îngânau primele acorduri ale cântecelor lor de 
dimineaţă. În depărtare se ivi o pădure întinsă. 

Ombolt grăi primul în acea zi: 

— Ne aflăm în ţinutul olcazilor. Ne vom înfunda în pădure, 
unde ne vom petrece ziua. După ce caii o să se sature de păscut 
şi o să se odihnească, o să plecăm mai departe. 


Suiră un deal, coborâră apoi culmea lui, intrară în pădure şi, 
cât ai clipi din ochi, se făcură nevăzuţi după trunchiurile groase 
ale copacilor. 

Soarele se urcase de câteva sulițe pe cer când ajunseră într- 
un mic luminiş. Aici descălecară, luară şeile de pe cai şi le 
dădură drumul în iarbă. 

Pădurea încingea ca un brâu lat platourile asemănătoare unor 
şei, la poalele cărora se întindeau de o parte aşezările olcazilor, 
de alta cele ale vacceilor. Războinicii lui Ombolt nu puteau 
apuca alt drum decât acela ce ducea prin pădure şi care trebuia 
străbătut cu multă băgare de seamă până la marginea ei. Apoi 
împrejurările îi vor călăuzi mai departe. 

Brâul de pădure avea o lăţime cam de o mie de paşi; pe 
alocuri el se lăţea sau se îngusta. Deşi se făcuse ziuă de mult, în 
pădure era linişte. Nu se auzea obişnuitul ciripit al păsărilor şi 
nici foşnetul crengilor şi al tufelor. Oştenii osteniţi se lungiră pe 
iarbă, după ce doi dintre ei rămaseră de veghe. Turdetanul pus 
de strajă se îndreptă spre marginea pădurii şi se opri într-un loc 
unde mestecenii şi stejarii erau mai rari. De aici se vedea 
aşezarea olcazilor. Omul se aşeză pe o buturugă şi începu să 
scruteze zarea. Vedea ţăranii arându-şi şi semănându-şi 
ogoarele, iar mai departe se înşirau colibele lor poleite de 
lumina soarelui; în spatele acestora se iveau, ca nişte gropi 
săpate în deal, bordeiele în care trăiau olcazii. Oşteanul pus de 
strajă s-a apucat de câteva ori să numere deschizăturile din 
măgură, încercând să-şi alunge somnul. La un moment dat 
ochii-i rătăciră pe jos, unde descoperiră o ciudată scenă. La zece 
paşi de el, un şarpe mare cu o puzderie de pete pe el, cu capul 
migdalat şi doi ochi roşii nemişcaţi, pândea un jder ce înşfăcase 
la rându-i un iepure. Turdetanul superstiţios privea cu ochii 
holbaţi cum se strângea pielea de pe spatele reptilei; era 
încredinţat că răpunerea prăzii de către şarpe reprezenta un 
semn rău pentru el şi tovarăşii lui. Fără să-şi ridice capul, jderul 
îi scotea iepurelui măruntaiele, în timp ce reptila se târa încet 
spre el. Pe războinic îl treceau toate năduşelile. Cernute prin 
frunzişul des, razele soarelui se prefăceau pe pământ în cercuri 
luminoase ce lunecau lin, iar şarpele pândea pregătindu-se de 
atac. Deodată, ca un bici enorm, se aruncă cu o iuţeală 


fulgerătoare asupra prăzii. Jderul se dovedi însă mai sprinten: 
sări şi astfel dinţii plini de venin muşcară în gol, doar la o palmă 
depărtare de el. Sâsâind şi fluturându-şi limba despicată, reptila 
îşi înălţă jumătate din corp, gata să sară din nou. Dar jderul se 
făcuse nevăzut. Bucuros de semnul bun ce i se arătase, 
războinicul îşi trase sabia, dădu fuga şi tăie în două şarpele. 
Partea din faţă dispăru cu cap cu tot în iarbă, în timp ce coada şi 
toată partea din spate începu să se îndoaie şi să se 
rostogolească pe covorul de frunze uscate. 

În momentul acela răsună un lătrat de câine sălbatic, semn că 
celălalt oştean rămas de veghe descoperise o primejdie. 
Turdetanul o luă la fugă printre copaci şi ajunse într-o clipită la 
locul unde dormeau tovarăşii lui. Din partea opusă sosi cu 
sufletul la gură şi celălalt oştean, care începu să strige: 

— Sculaţi-vă!... Vin duşmanii! 

— Câţi sunt la număr? îl întrebă Ombolt. 

— Vreo două cete. Sunt pe urmele noastre. Haideţi, sunt 
aproape. 

Obişnuiţi cu astfel de surprize, războinicii se înţeleseră fără 
prea multe cuvinte, iar acum erau gata să pornească la luptă în 
pădure. Doi oşteni mânară imediat caii la vale, în albia pârâului. 
Aici, la adăpostul lăstărişului înalt, îi legară de copaci, apoi se 
întoarseră îndărăt. Între timp, tovarăşii lor se şi împărţiseră în 
trei grupuri ce-şi găsiseră un ascunziş bun, fie în spatele 
trunchiurilor groase sau după tufişuri, fie sus, în copaci, 
acoperiţi de frunzişul des. 

Cei doi herghelegii rămaseră în poieniţă. Datoria lor era de a 
atrage atenţia duşmanului înainte de a cădea în cursă. Aceştia 
se aşezară pe iarbă şi se apucară să mănânce, prefăcându-se cu 
totul nepăsători. Pe pământ, alături de ei, se aflau arcurile cu 
coardele bine întinse şi săgețile scoase din tolbe. 

În pădure se iviră războinicii lui Hannibal, toţi numizi care, 
obişnuiţi mai mult cu luptele în câmp deschis, se deplasau în 
formaţii compacte. O patrulă alcătuită din trei oameni înainta la 
o sută de paşi de capul coloanei. Cei trei numizi care precedau 
grosul se uitau după urmele lăsate de copitele cailor, fără să 
cerceteze ceea ce se petrecea în faţa şi în jurul lor, astfel că 
trecând prin ambuscadă, nu observară nimic deosebit. Restul 


oastei se bizuia, fără îndoială, pe ei şi de aceea se mişca pe 
îndelete şi totdeodată fără prea mare băgare de seamă. 

Patrula zări în luminiş pe cei doi turdetani care stăteau pe 
iarbă şi mâncau. Numizii dădură un țipăt şi puseră îndată mâna 
pe arcuri. Trimise în pripă, săgețile lor zburară pe deasupra 
adversarilor care se cufundară la timp în iarbă. Zbârnâiră apoi 
arcurile turdetanilor. Doi dintre numizi căzură de pe cai, iar al 
treilea se uita înspăimântat în ce parte să fugă. Clipa asta de 
şovăire l-a costat viaţa. O a treia săgeată îl nimeri drept în faţă. 

La auzul strigătelor scoase de oamenii plecaţi în 
recunoaştere, detaşamentul de numizi se opri, dar centurionul 
ce călărea în fruntea războinicilor gemu şi se prăbuşi de pe cal. 
Săgeţile începură să zboare din câteva părţi. Nevăzuţi, 
turdetanii făcură prăpăd printre duşmani. Vreo cincisprezece 
soldaţi, aproape toţi răniţi de moarte, se rostogoliră din şa. 
Ceilalţi dădură buzna în tufişuri, dar săgețile şuierau, căutându-i. 

Din hăţiş răsună un glas: 

— Hei, numizilor... Nu v-a învăţat Hannibal că în pădure nu se 
luptă călare?! 


Venilia ţâşni din sihlă şi o tuli împrejurul copacilor. Cinci 
călăreţi o fugăreau trăgând săgeată după săgeată în urma ei... 

— Pe Melhart, oşteanul ăsta este o femeie! strigă înciudat 
unul din numizi şi-şi opri în loc calul. Noi luptăm... 

Din arborele sub care zăbovise îi sări un războinic în cap. 
Ceilalţi avură aceeaşi soartă. Inspăimântaţi, caii începură să se 
ridice în două picioare şi să-şi arunce călăreţii din şa. In timp ce 
în poiană oştenii se încăieraseră tăvălindu-se pe jos, numizilor le 
săriră în ajutor tovarăşii lor. După ce-şi omorâseră adversarii, 
cinci turdetani se văzură în faţa a doisprezece inamici care, 
mânioşi fiindcă nu ajunseseră la timp să-şi ajute ortacii, se 
năpustiră cu furie asupra micului pâlc. Războinicii lui Ombolt îi 
întâmpinară cu săbiile îndreptate spre ei. Venilia se grăbi să li se 
alăture. 

Oştenii lui Falcon ştiau prea bine că nimeni nu le poate veni în 
ajutor, căci după zăngănitul săbiilor înţeleseseră că lupta se 
poartă în mai multe locuri. Şi totuşi, dintr-un tufiş zbură o 
săgeată ce aduse moartea unui duşman. 


Învârtindu-şi sabia deasupra capului, Vica Pota se avântă 
prima în luptă, urmată de Gerion şi de cei patru războinici. Trei 
numizi o înconjurară, dar fata nu se pierdu cu firea: folosind mai 
mult vârful decât tăişul, aşa cum o învățase Multon Sabinul, ea 
străpunse cu sabia mai întâi pe cel mai aprig dintre adversari, 
apoi se îndreptă cu toată puterea asupra celorlalţi doi. Gerion 
ucise un numid, altuia îi reteză mâna de la umăr şi acum se 
repezea asupra celui de al treilea căruia i se alăturaseră încă 
doi. 

Între timp un decurion, o namilă de numid ce-şi rotea într-una 
toporul deasupra capului, dobori doi turdetani şi porni în goană 
spre locul unde se bătea fata. Un saguntin încercă să-i taie calea 
dar vânjosul războinic nu făcu altceva decât să-i mângâie coiful 
cu securea şi cel izbit căzu jos. 

— Vica Pota! Dădu un țipăt Gerion şi se aruncă cu toată 
greutatea asupra numidului. Amândoi se rostogoliră. Din grup 
mai rămăsese un singur turdetan, care-i sări Veniliei în ajutor. 
La primul asalt răni un adversar, dar un altul îl crestă cu sabia 
sub cot. Cu şoldul însângerat, fata de-abia se mai ţinea pe 
picioare, dar tot nu se dădea bătută? Respingea mereu loviturile 
îndreptate asupra ei. Fără să ia în seamă şuvoiul de sânge care i 
se scurgea pe mână, tovarăşul ei se lupta cu vitejie. Sabia lui se 
împlântă din nou în şalele unui duşman. In dorinţa lui de a o 
apăra pe fată, se vâra tot timpul printre spadele punilor, dar se 
părea că nu va mai rezista multă vreme, căci între timp mai 
primise o altă lovitură la gât. Cei cinci războinici cartaginezi încă 
în viaţă, năvăleau asupra celor doi cu tot mai multă furie. 

Toţi ceilalţi oşteni se strânseră în jurul lui Ombolt. Din grupul 
acesta trei căzuseră, iar ceilalţi se băteau pe viaţă şi pe moarte. 
Lucia se afla în mijlocul lor; ea fu aceea care observă din 
depărtare că Venilia şi cel ce-i sărise în ajutor se opuneau cu 
ultimele sforţări celor cinci puni. Fata îi părăsi pe cei din grup, se 
trase la o parte, ţâşni apoi dintr-un tufiş şi, după ce-şi potrivi 
săgeata pe arc, alergă să-i vină în ajutor prietenei ei. Numizii 
purtau cu toţii platoşe şi coifuri, de aceea Lucia începu să-şi 
trimită săgețile în picioarele lor. Loviturile ei nu întârziară să-şi 
arate efectul: doi adversari erau răniţi. După aceea lăsă arcul, 
puse mâna pe sabie şi se avântă în luptă. 


Gerion reuşi, în cele din urmă, să-şi omoare uriaşul său 
duşman. Războinicul se ridică însă de jos pe jumătate gâtuit. Ca 
să-şi revină, libertul respiră adânc de câteva ori, apoi apucă 
securea ce zăcea la picioarele lui şi goni să-i dea ajutor 
stăpânei. Toporul trăsni coiful unui duşman. Numidul se răsturnă 
fără să mai poată scoate un cuvânt. Ceilalţi doi se-ntoarseră şi o 
luară la fugă. Punând piciorul în scară, ei se aruncară pe cai şi 
porniră cu cea mai mare iuţeală spre marginea pădurii. Îi 
urmară încă cinci, apoi alţi patru. Din cele două turme de 
războinici puni, doar unsprezece au scăpat, dând bir cu fugiţii. 

Lui Ombolt i-au murit şase oameni, iar ceilalţi nu scăpaseră, 
aproape niciunul, nevătămaţi: fiecare avea câte o rană mai grea 
sau mai uşoară. Gerion, pe care uriaşul numid mai-mai să-l 
strângă de gât, nu se alesese cu nimic altceva decât cu dureri 
de gât şi ceafă. Lucia şi Ombolt erau singurii care rămăseseră 
teferi. Ei trei strânseră toţi răniții şi-i cărară la pârâu. De abia 
aici putură să-şi dea seama că doi erau răniţi de moarte: primul 
în pântece, iar al doilea la cap. Aceştia nu-şi mai veniră în simţiri 
şi muriră curând. Oşteanul din Sagunt, doborât de namila de 
numid lângă Venilia, îşi reveni însă, deşi toţi crezuseră că e 
mort. Şchiopătând, se târî până la tovarăşii săi, aici se cufundă 
în pârâu unde înghiţi cu nesat apa rece şi îşi spălă sângele care-i 
năclăise părul. 

Acolo unde se bătuseră, zăceau răniți optsprezece războinici 
puni. Ombolt, Lucia, Gerion împreună cu trei turdetani mai puţin 
vătămaţi, îi căutară şi-i găsiră printre cadavre. Turdetanii ca şi 
crudul oştean din Eritreea? îşi traseră săbiile din teacă şi 
începură să-i ciopârţească. 

Lucia, care nu putea să suporte grozăvia scenei, îşi întoarse 
capul într-o parte şi în acelaşi moment privirea ei întâlni doi ochi 
albaştri. Un tânăr numid rănit la şold şedea rezemat cu spatele 
de un copac. Fata se uita cu mirare la faţa lui nespus de calmă, 
ce lăsa impresia că nevârstnicul oştean aşteaptă fără frică 
moartea. Până atunci fata nu mai văzuse ochi mai plini de 
nobleţe şi bunătate ca ai acestui soldat. Cu sabia-i năclăită de 
sânge, un turdetan se apropie de numid. 

— Pe acesta n-ai să-l omori! îi strigă fata. 


5 Gerion (n.a.). 


Privind-o cu ciudă, turdetanul nu se lăsă: 

— La rândul lor, ei ne-ar fi răstignit pe cruce! N-au niciun fel 
de milă faţă de duşman. 

Războinicul vru să lovească cu sabia, dar din cauza mişcării 
făcute, dureri groaznice îl săgetară în coapsa rănită. Turdetanul 
se încovoie, sprijinindu-se în sabie. 

Aflată între cei doi oşteni răniţi, Lucia îi zise turdetanului: 

— Poate, că zeii au hotărât ca tu să mori înaintea lui! Vezi mai 
bine de tine, iar pe duşmanul rănit lasă-l în seama mea. De azi 
încolo el este sclavul meu. 

Negru la faţă de mânie, Gerion se apropie de ei. 

— O să-i zburăm capul! zise acesta furios. 

—  Îndrăzniţi numai!... Eu i-am betegit piciorul, Este sclavul 
meu şi de aceea nimeni n-are dreptul să-l ucidă!... 

Auzind cuvintele fetei, Ombolt strigă scos din fire: 

— la uitaţi-vă... Asta e fecioara care a jurat Eriniilor că va 
ucide doisprezece duşmani! 

La cele spuse de Ombolt, Gerion adăugă în râs: 

— De o s-o ţinem tot aşa, n-o să omoare niciunul! mai bine s- 
ar fi legat să rămână toată viaţa neprihănită spre marea 
nenorocire a lui Himeneu şi a lunonei'0... 

— Bagă de seamă să nu te omoare în somn sclavul ăsta al 
tău! îi mai zise Ombolt, îndepărtându-se. Gerion şi cei doi 
turdetani îl urmară. 

Lucia îngenunche lângă numidul rănit şi se apucă să-i scoată 
cu răbdare săgeata din coapsă. In ciuda durerilor, în ochii 
războinicului strălucea nemărginita lui recunoştinţă. 

— la-mă cu tine, îi şopti el. Voi fi sclavul tău credincios până la 
capătul zilelor tale şi ale mele. Mă cheamă Asop. 

În sfârşit, fata strânse din dinţi şi-i smulse săgeata din rană. 
De o parte şi de alta a vârfului ei de fier atârnau mici şuviţe de 
carne plină de sânge. După aceea îl ajută să se scoale în 
picioare şi-l cără aproape în spate până la pârâu. Aici îi spălă 
bine de tot locul vătămat cu apă rece, legându-l apoi strâns cu o 
bucată de pânză de jur împrejurul coapselor. 


5% Himeneu - zeul căsătoriei în mitologia greacă (n.a.). 
7 Iunona Lucina - zeiţa protectoare a naşterilor la romani (n. a). 


Între timp, Ombolt şi Gerion ajutaseră tovarăşilor lor răniţi să 
se ridice în şa, iar după ce îşi strânseră armele şi lucrurile, 
puseră şi ei piciorul în scară. 

Lucia prinse de căpăstru un cal ce rătăcea prin pădure fără 
călăreț şi, sprijinit de ea, tânărul numid încălecă. Apoi fata se 
aruncă în grabă în şa şi se duse lângă ceilalţi. 

Ceata celor şaisprezece războinici străbătu la pas pădurea, 
mergând pe marginea pârâului. 


CAPITOLUL IX 


Sub ochii mei a omorât o mamă 
şi un copil, pângărindu-mi astfel 
privirea. Imi pare rău că nu l-am 

ucis, 
Asop 


Războinicii ştiau că, părăsind pădurea, vor cădea cu siguranţă 
în mâinile duşmanului. 

De aceea mergeau de-a lungul şanţurilor şi pârâului, 
strecurându-se prin tufişurile dese. În a cincea zi au ajuns în 
nişte prăpăstii şi văgăuni pe care au fost nevoiţi să le ocolească. 

Încetul cu încetul răniții s-au pus pe picioare. Cinci dintre ei și- 
au recăpătat pe deplin puterile, dar ceilalţi suportau cu greutate 
drumul. Venilia începuse să meargă, iar rana i se vindecase. 
Lucia veghea neobosită asupra tuturor. La fiecare popas se 
îngrijea de plăgile oştenilor: le spăla cu apă rece şi le ungea cu 
grăsime vegetală. Asop se însănătoşi printre primii, deşi săgeata 
îi străpunsese zdravăn şoldul. 

Flăcăul era ascultător, aşa că toţi se obişnuiseră cu el. Acesta 
le spuse că acum a găsit în sfârşit ocazia de a părăsi definitiv 
armata lui Hannibal, deşi vitejia lui fusese remarcată cu prilejul 
asedierii şi cuceririi cetăţii Sagunt. 

— Sălbăticiile săvârşite de călăreţii lui Hannibal m-au făcut să 
urăsc atât războaiele cât şi pe toţi tâlharii din lume - le mai 
spuse Asop. Dacă mă primiţi la voi, o să lupt alături de cei ce se 
bat împotriva tuturor relelor, păstrându-vă  nestrămutată 
credinţă! 

Uitându-se la faţa lui plină de bunătate şi la ochii-i blânzi, 
războinicii începeau să capete încredere în el. 

— Ai putea să lupţi cu noi contra numizilor? îl întrebă Venilia. 

— Voi mi-aţi dăruit viaţa, mi-aţi tămăduit rana şi nu m-aţi 
lăsat singur. De aceea am să lupt de partea voastră, fiindcă am 
primit cel mai de preţ lucru pe care-l poate obţine un om. Punii 
nu fac asemenea milostenii... La Sagunt am văzut cum cei mai 


tari dintre tovarăşii mei îi omorau pe cei mai slabi pentru a le 
smulge prada. 


Într-o astfel de armată Asop nu mai vrea să slujească, 

— Ai prădat ceva în cetate? îl întrebă Ombolt. 

— Nu. Eu nu mă ating de lucruri străine. 

— Ăsta nu e în toate minţile! zise un turdetan care nu-şi mai 
putea stăpâni râsul. Ceilalţi începură să-şi bată joc de tânărul 
sclav. Unul îl întrebă plin de vădită curiozitate: 

— Aş vrea să ştiu unde cresc nişte proşti aşa ca tine? 

— De fel sunt din Cirta, iar vouă vă par zănatec, fiindcă nu mă 
ating de lucrul altuia şi lupt pentru adevăr. 

După nouă zile războinicii ajunseră la izvorul unui râu. Apa se 
rostogolea în puhoaie, prăvălindu-se în praguri prin văgăuna 
întunecoasă. 

— Cursul râului acestuia trebuie să ne ducă la ruinele cetăţii 
Sagunt, spuse Ombolt. Acum o s-o luăm la vale şi o să fim 
nevoiţi să intrăm pe pământurile triburilor atrase de Hannibal de 
partea lui. 

Coborau de-a lungul albiei înguste care se lărgea tot mai mult 
fiindcă apa primea pe parcurs o puzderie de pâraie şi pârâiaşe. 
Înainte de asfinţitul soarelui războinicii observară că pădurea se 
răreşte din ce în ce, locul copacilor fiind luat de tot mai desele 
luminişuri. În sfârşit, ajunşi la viroaga dintre trunchiurile rare, 
Ombolt şi însoțitorii săi zăriră o aşezare omenească. 

— Aici trăiesc carpetanii, zise Asop. Am stat de două ori în 
mijlocul lor. Dacă e s-o luăm spre Sagunt, o să trebuie să 
străbatem neabătut ţinutul locuit de ei. 

Aici se dădură cu toţii jos de pe cai, care fură imediat 
deşeuaţi. Din sat răzbătea până la ei zvon de voci amestecate 
cu cântecele oamenilor şi mugetele vitelor, începuse să se lase 
întunericul. Printre case şi colibe străluceau flăcările focului. 
Râul trecea învolburat prin sat, purtându-şi torentele pe sub 
malurile abrupte şi înalte pe care se zăreau de departe, ca nişte 
pete întunecoase, copaci singurateci. 

Războinicii se uitau de pe colină la bordeiele şi căsuţele 
împrăştiate la nesfârşit şi dădeau din cap. 

— Pe aici nimeni nu poate trece! zise Lucia. 


— Să încercăm să ne strecurăm prin altă parte! intră în vorbă 
Gerion. Satul ăsta trebuie să aibă un capăt. 

— Şi uite aşa o să dăm peste alte şi alte aşezări! zise Venilia, 
împotrivindu-se părerii lui Gerion. Nu trebuie să ne îndepărtăm 
de ţinta noastră şi să pierdem timp. Să nu uităm că Hannibal ar 
putea să se urnească cu armata de la Cartagina Nouă, iar noi să 
dăm chiar peste el; atunci nicio minune n-ar mai fi în stare să ne 
salveze. 

Oştenii se hotărâră să treacă la miezul nopţii prin satul 
carpetanilor. De vor fi observați, vor căuta scăpare pe caii lor 
repezi. 

După ce-şi primiră şi gătară porţiile de mâncare, se lungiră în 
iarbă, iar unii adormiră cât ai clipi din ochi. Caii, deşeuaţi, 
păşteau în voie. 

Asop stătea cu spatele rezemat de trunchiul gros al unui 
copac. Lucia se apropie de el şi-l întrebă: 

— La ce te gândeşti? 

Ochii lui străluciră în semiobscuritatea înserării: 

— La tine... 

— La mine? 

— Tu eşti paznicul trimis mie de zei. Nimic rău nu mi se poate 
întâmpla atât timp cât eşti lângă mine. 

Ochii albaştri ai flăcăului luminau ca doi tăciuni. Fata începu 
să tremure. 

— Noi n-o să ne despărţim niciodată, îi zise iarăşi Asop. Eu 
sunt sclavul tău până la sfârşitul vieţii. 

— Am să te păzesc, îl asigură Lucia. Dar ce o să se întâmple 
cu tine dacă o să fiu răpusă în luptă? 

Flăcăul îi răspunse cu blândeţe: 

__— Dacă o să fii răpusă, înseamnă că aşa trebuie şi este bine. 
In aceeaşi clipă am să mor şi eu. 

Chiar atunci din sat se auzi gălăgie. În toate părţile ardeau 
făclii care se îndreptau spre dealul acoperit cu copaci rari, unde 
se aflau războinicii lui Ombolt. 

— Ne-au observat! strigă Venilia şi se repezi la cal. 

Şi ceilalţi începură să-şi înşeueze caii. Zăpăciţi, unii dintre ei 
puseră mâna pe arme, neştiind ce să facă mai înainte. 


— Prea târziu! exclamă Ombolt, Nu mai putem să fugim căci 
iscoadele lor ne-au descoperit, iar acum suntem încercuiți. N- 
avem altceva de făcut decât să luptăm până la ultima suflare. 

Torţele se apropiau tot mai mult. Oştenii desluşeau din ce în 
ce mai limpede larma şi tropăitul cailor. 

— Haideţi să ne retragem în pădure! strigă Gerion tovarăşilor 
săi. 

— E prea târziu! îi răspunse scurt Venilia. 

Făcliile intrară în pădure. Carpetanii înaintau din trei părţi cu 
câte o sută de războinici care, siguri că adversarul nu le poate 
scăpa, păşeau fără grabă drept spre oştenii lui Ombolt. 

— Potriviţi săgețile şi trageţi cu nădejde! Le porunci Ombolt, 
pregătindu-şi arcul; 

Asop se apropie de el şi-i zise: 

— Lăsaţi arcurile!... Acum cred că viclenia ne-ar fi de mai 
mare folos!... 

După ce-l măsură cu privirea, Ombolt se adresă celorlalţi: 

— Ce ziceţi?... Să credem în sclavul acesta numid? 

Oştenii tăceau, dar ca la un semn lăsară jos armele. 

Din cele trei părţi carpetanii se apropiară la o aruncătură de 
săgeată, iar acum stăteau pe loc, aşteptând parcă să fie atacați 
din pădure. Asop se sui în şaua unui cal şi-i dădu pinteni ca s-o 
apuce spre poiana unde erau cei mai mulţi carpetani. La treizeci 
de paşi de ei, acesta ridică mâna în sus, în semn de prietenie şi 
strigă cât putu de tare: 

— Suntem oamenii lui Hannibal!... Lăsaţi armele! Nu aveţi de 
ce să vă temeţi! 

Din ceata carpetanilor se desprinseră cinci călăreţi care 
înaintară spre Asop cu săbiile scoase din teacă. Alţi patru, 
neînarmaţi însă, aduseră torţe pentru a lumina şi examina mai 
bine faţa lui Asop. 

— Pregăteşte-ţi săgeata! îi şopti Ombolt lui Gerion. Dacă e 
trădare, să tragi în Asop! 

Un războinic cu plete bogate şi cu mustăţi lungi, strigă 
neîncrezător: 

— Câţi sunteţi?... leşiţi din pădure! 


— Şaisprezece oameni, îi răspunse Asop. Suntem avangarda 
detaşamentului condus de Colontai. Trei mii de oşteni vin în 
urma noastră, cale de o jumătate de zi. 

Ombolt şi însoțitorii lui încălecaseră şi cu mâna pe mânerele 
săbiilor se apropiau de Asop: 

— la te uită, aveţi şi femei în armata voastră! le zise râzând 
un carpetan. Acuma e limpede de ce învinge Hannibal! 

— Ele luptă la fel de curajos ca şi bărbaţii! îi lămuri Asop. 

— Dacă nu crezi, strigă plină de mândrie Venilia, ieşi din rând 
şi o să simţi imediat cum se bat femeile! 

Carpetanul se făcu că nu aude provocarea fetei. Pe jos sau 
călare, soseau într-una alţi războinici ce îngroşau rândurile celor 
dintâi veniţi. Mai mult de cincizeci de facle luminau scena. 
Deodată un carpetan dădu un țipăt plin de mirare: 

— De unde până unde turdetanii în armata lui Hannibal!... 
Fraţilor, ăştia sunt oamenii lui Falcon! 

Mulțimea începu să şuşotească şi să fiarbă. Se auziră şi 
glasuri amenințătoare. 

— Tâlharii şi hoţii ăştia de cai dau târcoale aşezării noastre! 
Se pregătesc cu siguranţă să ne atace sau să ne jefuiască! se 
răsti cu mânie un carpetan. 

Asop răspunse calm: 

— Aşa este, sunt turdetani, dar din aceia care au trecut 
demult de partea lui Hannibal. 

Mustăciosul şef al carpetanilor îl măsură de aproape pe 
numid: 

— Pe tânărul ăsta l-am văzut de două ori printre călăreţii lui 
Maharbal veniţi în satul nostru. Ceilalţi nu sunt din ceata lui... 
Flăcăi, descălecaţi, daţi-ne armele şi haideţi cu noi. O să vedem 
mâine ce e de făcut cu voi. 

— Cine eşti tu de îndrăzneşti să-i dezarmezi pe oştenii lui 
Hannibal? îl întrebă Ombolt. 

— Eu sunt şeful acestui trib. Daţi-vă jos de pe cai! porunci 
războinicul cu mustăţi, apucând de frâu calul lui Ombolt. 

— la mâna!... îl repezi Asop. Dacă i s-ar întâmpla ceva 
vreunuia dintre noi, praful s-ar alege de satul vostru! Oare nu 
ştii, bezmeticule, cum îşi răzbună Hannibal soldaţii?! 

Carpetanul lăsă frâul din mână şi se dădu doi paşi înapoi. 


Scrâşnind din dinţi, turdetanii îşi încleştaseră mâinile pe 
mânerele săbiilor, gata să se năpustească ca lupii asupra 
carpetanilor. Venilia se juca cu o falarică şi, în acelaşi timp, se 
uita pe furiş la conducătorul mustăcios al vrăjmaşilor. 

Un oştean bătrân cu părul alb şi fără un dinte în gură izbucni 
fierbând de mânie: 

— Lăsaţi tâlharii şi hoţii să plece! Să-i răsplătească zeii cu o 
ciumă neiertătoare! N-a sosit încă timpul răfuielii noastre cu 
Hannibal şi cu jecmănitorii lui! 

Această neaşteptată întorsătură pe care o luaseră lucrurile îl 
făcu pe Ombolt să râdă: 

— Aşa proastă părere ai despre aliaţii voştri? 

— Mânca-v-ar Hecate”! pe toţi, lupi blestemaţi ce sunteţi! 
Clocotea bătrânul. Pentru noi prietenia voastră este mai rea 
decât vrăjmăşia! Câteva mii de războinici de ai voştri luptă în 
oastea hoţomanului ăluia”? pe care zeii o să-l pedepsească într-o 
bună zi! 

— Cumpăneşte mai bine vorbele pe care le scoţi! îi zise 
Venilia. Cuvintele tale îţi pot zbura capul de pe umeri! 

— Nu mi-e frică de nimeni, n-ai nicio grijă! şuieră bătrânul. Am 
să le spun fără înconjur şi lui Maharbal şi porcului ăla de 
Hannibal că sunt nişte hoţi. 

Carpetanii, vădit îngroziţi de vorbele aruncate de pleşuvul 
oştean, erau cumplit de nedumeriţi. Unii începură să-şi stingă 
faclele, apoi mustăciosul conducător le făcu semn cu mâna şi, 
mormăind, porniră cu toţii spre aşezarea de la poalele dealului. 

Asop, pasămite căpetenia oştenilor lui Ombolt, dădu semnalul 
de plecare. Războinicii îşi îmboldiră caii şi porniră în galop 
printre carpetanii strânşi grămadă. 

Străbătură pe întuneric satul, ajungând în sfârşit la marginea 
lui. 

Pe drum, Lucia îi spuse lui Asop: 

— De azi încolo nu mai eşti sclav. 

Tânărul o privi şi-i răspunse cu blândeţe: 

— Nici n-am fost, la drept vorbind. Dorinţa mea este să mă 
consideraţi şi să mă primiţi între voi ca tovarăş, prieten devotat. 


7 Hecate - înfiorătoare zeiţă a infernului (n. a). 
72 Hannibal 


— Eşti şi vei rămâne al nostru cât o să vrei, se amestecă 
Ombolt în discuţia lor. ? 

Mergeau la vale, pe malul fără copaci şi tufe. In depărtare se 
zăreau contururile unei păduri. Din spatele stejarilor înalţi se 
ridică luna plină şi lumină câmpia netedă, râul şerpuitor şi 
pădurea. 

Războinicii descălecară fiindcă după galopul prelungit destul 
de multişor, caii aveau nevoie de odihnă. La rândul lor, osteniţii 
oameni se aşezară pe iarbă cu ochii plini de mirare şi 
bunăvoință aţintiţi asupra lui Asop. Tânărul se apucă să le 
povestească cum a luat el parte la asediul cetăţii Sagunt, fiind 
unul dintre aceia care l-au apărat pe Hannibal atunci când a 
căzut rănit sub zidurile oraşului. În timpul luptelor duse 
împotriva băştinaşilor din Spania luase parte, de asemenea, la 
multe acţiuni curajoase. De aceea era prețuit de căpeteniile 
pune, iar numele lui era amintit în faţa generalilor. Tovarăşii lui 
consideraseră că, în ciuda tinereţii sale, Asop o să devină 
centurion... Şi spusele lor se adeveriseră întrucâtva, căci nu de 
mult flăcăul fusese numit decurion în manipula lui Dedalion 
cantonată la Dertosa. 

Intrând însă în armata lui Hannibal, a strâns în suflet mult 
amar. Cu ocazia cuceririi cetăţii Sagunt săvârşise o încălcare, 
pentru care de obicei se plătea cu viaţa: era cât pe ce să 
omoare un ofiţer dacă coiful tare nu ar fi domolit lovitura de 
suliță trimisă de Asop în capul acestuia. Zi şi noapte ofiţerul a 
zăcut în nesimţire. Când şi-a revenit şi s-a pus pe picioare, şi-a 
tras sabia din teacă, năpustindu-se asupra lui Asop. Apoi s-au 
bătut până ce sau prăbuşit răniţi amândoi. După aceea, tânărul 
a fost legat şi dus în faţa lui Maharbal; crudul general a ştiut 
însă să întărească meritele lui Asop, osândindu-l la o pedeapsă 
mai uşoară: treizeci de lovituri de băț, dar asta nu a fost totul: 
spânzurat de picioare cu capul în jos, a stat aşa până când s-a 
scurs tot nisipul din clepsidră. 

— De ce l-ai lovit pe ofiţer? îl întrebă Venilia. 

— Sub ochii mei i-a smuls unei mame copilul din braţe, l-a 
izbit de zid, apoi a omorât-o şi pe femeie. Fapta lui mi-a pângărit 
privirea şi-mi pare nespus de rău că nu l-am ucis. Ofiţerul este 
un libian, pe nume Partenapei. Zeii poate mă vor ajuta să-l mai 


întâlnesc încă o dată în viaţă. Atunci am să răzbun atât moartea 
mamei aceleia şi a copilului ei, cât şi ruşinea mea. Rămânând în 
oastea lui Falcon, sunt vrăjmaş atât acestei bestii cât şi tuturor 
tâlharilor lui Hannibal. Pot să mor, dar nimeni n-o să mă 
spânzure de picioare. 

— După câte înţeleg, ai hotărât să-i trădezi? Ce vor spune 
tovarăşii tăi? îl întrebă Gerion. 

— După nenorocirea abătută asupra mea, ceilalţi m-au 
batjocorit şi disprețuit. De aceea am şi fost mutat la Dertosa, în 
manipula lui Dedalion. 

Tânărul tăcu câteva clipe, apoi continuă: 

— Sunt de fel din oraşul numid Cirta. Am luptat ca mercenar 
la cartaginezi, iar banii agonisiţi prin suferinţă şi umilinţă îi lua 
regele meu, care nu m-a întrebat de vreau sau nu să mă duc la 
război. De aceea, nu mă pot numi trădător. Vouă nu vă cer 
nimic altceva decât să mă consideraţi un sclav credincios, 
hotărât să vă urmeze pretutindeni. 

În lumina lunii, râul strălucea ca o oglindă. Dinspre răsărit se 
auzeau tunete surde. In partea aceea se iviră nori negri şi groşi, 
învăluiţi în palida strălucire a lunii. Caii se opreau din ce în ce 
mai des din păscut, îşi ridicau capetele şi-şi ciuleau urechile într- 
acolo, simțind şi desluşind parcă ceva. 

— Ne eşti într-adevăr tovarăş şi prieten! îi spuse Ombolt lui 
Asop, bătându-l pe spate. Printre noi nu există niciunul care ar 
putea să te nedreptăţească. 

Oştenii încălecară şi o luară spre pădure. Ajunşi la umbra 
deasă a copacilor de la margine, nu apucară să răsufle căci 
deodată oameni cu arcuri îndreptate spre ei le săriră pe 
neaşteptate în faţă şi începură să strige: 

— Cine sunteţi?... Daţi-vă jos de pe cai!... 

— Oamenii lui Hannibal din manipula lui Dedalion! Ne-am 
urnit din Dertosa! le răspunse Asop. 

Arcurile fură lăsate în jos. 

— Dar voi cine sunteţi? îi întrebă Ombolt. 

— Patrula de recunoaştere care deschide calea armatei lui 
Hanno. După noi vin zece mii de oşteni, călări şi pedeştri, trimişi 
de Hannibal să schimbe efectivul garnizoanelor din diferite 
oraşe. 


Ombolt şi tovarăşii lui se dădură jos din şa şi îşi aţâţară focul 
puţin mai la o parte; apoi se aşezară în jurul lui şi începură să 
frigă carne din căprioara vânată de căpetenia lor pe drum. In 
aparenţă liniştiţi, războinicii râdeau şi discutau între ei. 

Nu trecu mult şi centurionul care conducea patrula de 
recunoaştere se apropie de ceata de oşteni. 

— la te uită, pe cine văd! Evas! exclamă plin de mirare Asop. 
N-ai ajuns încă comandant de manipulă? 

— Pe toţi zeii, - izbucni centurionul - ăsta este Asop, 
decurionul! Nimeni n-a urcat atâta de repede treptele măririi pe 
care le-a coborât apoi şi mai iute... Mai eşti decurion? 

— Cum să nu! îi răspunse tânărul. In curând o să devin 
comandant de dilohie. 

— In veci fie slăvit şi lăudat măreţul Melhart! Se bucură Evas. 
Îţi doresc mai mult noroc în viitor! 

Centurionul se aşeză pe iarbă, puţin mai departe de foc şi 
continuă: 

— Văd lângă tine oameni necunoscuţi!... Să te fi izgonit 
Dedalion din manipula lui?!... Nu e uşor să suporţi loviturile de 
ciomag şi să fii spânzurat cu capul în jos! Umilirea asta nu poate 
fi uitată niciodată! Dar ce e cu voi de hoinăriţi prin ţinutul 
carpetanilor? Vă pot omori cât ai zice peşte, fiindcă alianţa lor 
cu noi e tot atât de statornică precum fumul risipit de vânt. Doar 
Asop poate fi în stare să străbată ţara lor însoţit de o ceată aşa 
mică. Tot nu pricep de ce v-aţi afundat în pădurile astea? Să vă 
fi trimis Dedalion să-i prindeţi ciocârlii? Se poate. La începutul 
iernii, Hannibal a dat drumul acasă tuturor războinicilor 
băştinaşi, cu condiţia să se strângă în primăvară la Cartagina 
Nouă. Ne aşteaptă marele război împotriva romanilor. Se 
vorbeşte de trecerea Pirineilor şi a Alpilor. Dar nimeni nu dă 
crezare acestei versiuni. Mai sigură este presupunerea că din 
Galia ne vom sui pe corăbii şi vom porni în larg spre Italia. Oştile 
aliate cu noi ies de la iernat şi se îndreaptă spre Cartagina Nouă. 
E-hei! Ce mai război o să fie şi ce de prăzi şi sclavi! In curând 
porneşte toată armata... 

— Ştiu totul. 

— Ce ştii? 

— Ştiu că toată oastea se pune în mişcare... 


— De unde? 

— Hannibal a poruncit ca războinicii să scoată la mezat toate 
femeile din tabără. Vânzarea a avut loc acum paisprezece zile în 
piaţa din Cartagina Nouă. Oştenii noştri au agonisit bani frumoşi 
de pe urma lor... Şi eu am vândut două. 

Flecăreala lui Evas a fost bine venită. Ascultându-l pe el, Asop 
a avut timp să se concentreze şi să născocească un răspuns 
convingător, de va fi pentru a doua oară întrebat încotro a 
pornit-o de la Dertosa. După puţin timp, curiozitatea îl îmboldi 
din nou pe Evas: 

— În ajun de război, lui Hannibal nu-i place ca femeile să se 
foiască prin tabără. A fost grozav de caraghios că până şi 
comandanții s-au văzut siliţi să-şi vândă minunăţiile de femei... 

Apoi centurionul se opri pentru câteva clipe, după care, 
aducându-şi parcă aminte de ceva, îl întrebă pe Asop fără 
înconjur: 

— De fapt, unde ai plecat cu o ceată aşa de puţin numeroasă? 

— La Cartagina Nouă! îi răspunse acesta. 

— A-ha... Dar de ce? 

— M-a trimis Dedalion să-l întreb pe Maharbal şi pe ceilalţi şefi 
dacă putem primi puzderia de bargusi care se îmbulzesc să între 
în armata noastră. 

— În privinţa asta pot să te lămuresc chiar eu, îi răspunse 
Evas. Dintre toţi băştinaşii din Spania, bargusii sunt cei mai 
nestatornici aliaţi. Ei nu trebuie primiţi, aşa că nu mai ai de ce 
să te duci la Cartagina Nouă. Întoarce-te mai bine cu ceata ta cu 
tot la Dertosa. 

O bucată de drum putem merge împreună. Şi noi ne 
îndreptăm tot într-acolo. De altfel, din spate vine Hanno cu 
trupa, care o să-ţi spună ce ai de făcut. 

Asop dădu din cap: 

— Mi s-a dat poruncă să mă duc la Cartagina Nouă, acolo mă 
duc! ie îţi doresc mult noroc şi să ajungi comandant de 
cohortă, fiindcă isteţimea ta merita de mult această cinste! 

— Aşa să fie? se minună trufaşul Evas. 

— Precum ţi-am spus! 


Ombolt şi ceilalţi războinici stăteau întinşi în jurul focului, 
prefăcându-se că dorm. Venilia şi Lucia se înveliseră cu togile 
până peste cap. 

— Caii sunt odihniţi! strigă Asop. Haideţi, flăcăi, sculaţi-vă... şi 
la drum!... 

Centurionul îl preveni din nou pe Asop, de data asta cu ironie: 

— Degeaba te duci la Cartagina Nouă! Sclavele au fost 
vândute, iar matroanele”? ne dispreţuiesc. 

Oamenii lui Ombolt se ridicară morocănoşi şi începură să se 
întindă. Apoi puseră şeile pe cai, mormăind fără încetare. 

— Nu lasă oştenii nici să se odihnească! spuse Ombolt 
căscând. 

Venilia şi Lucia se aruncară ultimele pe cai şi mica ceată 
părăsi. Marginea pădurii, pornind în galop peste câmpuri. 

— Zeii ni l-au trimis pe tânărul ăsta! zise Venilia. Fără el totul 
s-ar fi dus de râpă până acum. 

— Ne-a salvat de două ori! adăugă Lucia. 

A doua zi o ceată de tâlhari le aţinu calea pe când străbăteau 
şesul nemărginit. Dezmăţaţi şi sălbatici, cei peste trei sute de 
nomazi îmbrăcaţi în piei de animale şi înarmaţi cu arcuri mari 
sau prăjini cu pietre în vârf coborâră în grabă povârnişul, urlând 
ca nişte fiare. Asaltul era atâta de puternic şi rapid de parcă se 
înţeleseseră ca puhoiul lor să înghită micul detaşament. 

Războinicii lui Ombolt îşi pregătiră arcurile iar săgețile trimise 
doborâră o mulţime de munteni înainte ca aceştia să fi ajuns la 
ei. Apoi îşi traseră din teacă săbiile, dădură pinteni cailor care 
porniră în galop şi îşi croiră drum prin puzderia de vrăjmaşi. 
Tăind şi spintecând pe unde apucau, îi zdrobiră definitiv. Cea 
mai mare parte fură ucişi iar ceilalţi, pentru a scăpa, o luară la 
fugă ori se ascunseră în mărăciniş sau tufe. Oştenii puseră mâna 
pe şapte nomazi. 

Interogaţi, aceştia îi spuseră lui Ombolt că fac parte dintr-un 
trib sălbatic care îşi are sălaşul în Munţii Iberici. Căpetenia 
turdetanilor mai află de la ei că îşi părăsiseră peşterile şi 
bordeiele atunci când observaseră că dinspre sudul Spaniei 
înainta o mare armată. Nu ştiau a cui este oastea aceea, dar 


73 Matroane - femei căsătorite (n.a.) 


văzuseră cu ochii lor că toate vietăţile se retrag din faţa ei. 
Nomazii o precedau, jefuindu-i şi ucigându-i pe fugari. 

Turdetanii le tăiară capetele. 

In aceeaşi zi, din partea dreaptă începură să se apropie de 
detaşamentul lor grupuri mai mari sau mai mici de oameni ce-şi 
părăsiseră vetrele pentru a scăpa de iureşul punilor. Aceştia 
mergeau fie călare, fie în căruţe sau pe jos. Înnebuniţi de frică, 
ei se îndreptau cu nevestele şi copiii spre nord. Tot într-acolo îşi 
mânau cirezile de vite. 

Asop şi Ombolt se duseră la ei: 

— Oameni buni, de noi nu trebuie să vă fie frică! îi asigură 
Ombolt. Nu vă facem niciun rău. Spuneţi-ne, dară, de cine fugiţi 
şi încotro aţi luat-o? 

Din mulţime răspunse un bărbat: 

— Suntem agricultori... Fugim din faţa lui Hannibal, deşi 
suntem aliaţii lui! Feciorii noştri luptă în armata lui, iar numizii şi 
libienii ne jefuiesc şi ne ucid, răpindu-ne femeile şi fetele. Ne 
tragem la o parte din faţa unei armate care ar trebui să ne aibă 
în pază! 

— De cine să vă păzească? îl întrebă Ombolt. 

— De romanii mânioşi pe noi că s-a ales praful de Sagunt. 
Consulul Cornelius Scipio a pornit, după vorbele unora, cu o 
mare armată spre Spania, hotărât să ne omoare pe noi toţi. 
Acum Hannibal îi iese în întâmpinare. 

— Cât mai e de aici până la ruinele cetăţii Sagunt? mai 
întrebă Ombolt. 

— O zi şi jumătate în goana cailor. 

Războinicii plecară mai departe în cea mai mare iuţeală şi 
merseră aşa până ce de pe caii înspumaţi sudoarea începu să 
curgă şiroaie. Zburară pe lângă câteva aşezări mai mici, acum 
pustii, fiindcă toată suflarea se retrăsese din faţa oştirii pune 
care înainta dinspre sud. 

— Din partea dreaptă se revarsă către noi potop de oşteni, 
spuse Ombolt tovarăşilor săi în timpul scurtului popas făcut 
pentru odihna cailor. Dacă ne taie drumul, s-a zis cu noi. Acuma 
trebuie să gonim cât pot ţine picioarele animalelor noastre. 

— Scăpăm noi de ei! zise Venilia şi-şi îndreptă ochii iscoditori 
spre Asop. 


Gerion se uită îngrijorat la fată şi dădu din cap. Îndoiala lui îi 
molipsi şi pe ceilalţi. 

— Tu ce crezi? îl întrebă fără înconjur pe numid. 

— Nu vom putea scăpa - zise tânărul - fiindcă ne-am întâlnit 
cu fugari care veneau din stânga direcţiei de înaintare a oştirii. 
Tare mi-e teamă că o să dăm chiar peste ea. Trebuie s-o, luăm 
la goană cât mai repede! 

Războinicii se urcară în şa şi, culcaţi pe coama cailor, treceau 
în zbor peste ogoarele întinse pe o distanţă de câteva mii de 
paşi. Pământul se cutremura sub copite, iar vântul şuiera în 
urechile oştenilor. 

— lată-i!... Vin dinspre dreapta! strigă Lucia înspăimântată. 

Toţi îşi întoarseră privirile într-acolo. Dintr-o pădurice se ivi un 
detaşament de treizeci de puni, care, zărind mica ceată, se 
repezi în goană spre ea. 

— Ne-au şi văzut! întări Ombolt spusele fetei. 

La câteva mii de paşi în faţa lor începea pădurea în care 
trebuia să se afunde cu orice preţ şi de abia pe urmă să 
primească lupta. Gâfâind, caii se puseră pe fugă cu ultimele 
puteri către marginea pădurii. Pe cai mai odihniţi, războinicii 
puni îi ajunseră din urmă. 

Soarele apusese aşa că se vedea din ce în ce mai puţin. 
Turdetanii mai aveau de străbătut trei sute de paşi până în 
pădure, dar săgețile începură să şuiere deasupra lor. Un 
turdetan gemu şi căzu de pe cal. Gerion simţi o durere în gât şi 
sângele care-i curgea pe piept. Oşteanul din Eritreea îşi smulse 
săgeata şi rămase mai departe în şa. 

Lucia şi Venilia intrară primele în pădure, urmate de Asop şi 
de ceilalţi. Calul lui Gerion era însă rănit. Ajuns la marginea 
codrului, animalul se mai poticni de câteva ori şi căzu 
neputincios. Acoperindu-şi rana de la gât cu palma, eritreianul 
se târî până la ai săi. Lucia se duse imediat lângă el şi-l legă la 
gât. 

Călăreţii care se luaseră după ei, aproape toţi sirieni, se opriră 
foarte aproape de pădure şi, neştiind cine sunt cei urmăriţi, se 
înţeleseră să-i prindă de vii. Căpetenia lor le porunci: 

— Descălecaţi şi după ei, în pădure! Caii abia li se mai târăsc 
de oboseală... 


Nici nu apucă să termine, că la un semn, sirienii începură să 
cadă din şa. Războinicii lui Ombolt, cei mai buni trăgători din 
oastea lui Falcon, ţinteau fără greş. În câteva clipe pe cai mai 
rămaseră doar jumătate din sirieni. Dându-şi seama de 
înfrângere, aceştia o luară la fugă peste câmp. Oştenii lui 
Ombolt veniseră până la marginea codrului, urmărindu-i cu 
privirea pe duşmani. Ajunşi aici, se apucară să prindă caii care 
alergau pe câmp cu şaua goală. 

XXX 

A doua zi înainte de amiază, războinicii ajunseră la ruinele 
cetăţii Sagunt şi intrară pe poarta prăvălită. Câteva hiene şi 
câini sălbatici cutreierau, schelălăind, oraşul acum pustiu. 
Pretutindeni zăceau împrăştiate oase de oameni sau cai, diverse 
piese de arme ruginite, coifuri şi platoşe turtite şi arcuri fără 
coarde. Şerpi nemişcaţi stăteau la soare, pândind poate şoareci 
şi şobolani pe pietrele risipite la întâmplare. Prin câte un loc 
deschis răsăriseră buruieni, iar pe pământ şi pe dărâmături se 
întindeau plante agăţătoare care se urcau pe zidurile afumate, 
pe stâncile ce ieşeau la iveală de sub temeliile clădirilor 
dărâmate şi de aici mai departe, fără să le poţi da de capăt. 
Străzile aproape nu mai existau. Totul era pustiit. Câte un zid 
acoperit de funingine sau vreun trunchi de copac ars de jur 
împrejur şi rămas fără coroană şi ramuri erau martorii rău- 
prevestitori ai grozăviei petrecute aici cu o jumătate de an în 
urmă. Doar templul închinat zeiţei lunona rămăsese neatins. In 
jurul lui zburau stoluri de ciori al căror croncănit se aşternea 
posomorit peste oraşul mort. 

Războinicii descălecară şi dădură drumul cailor să ronţăie 
smocurile de iarbă crescute printre pietre şi cărămizi. Ombolt 
ştia că în templu se află un detaşament de-al punilor alcătuit din 
o sută de oameni şi de aceia spuse tovarăşilor săi: 

— Asta este ultima piedică în calea noastră. Asop ne poate 
ajuta şi acum, deoarece dacă punii ne cred că suntem de ai lor, 
o să găsim cu uşurinţă comoara pe care apoi o vom dezgropa. 
Asop, vrei să mergi cu mine până în templu? 

— Desigur! încuviinţă numidul. 

— Atunci să pornim neîntârziat! Voi, ceilalţi fiţi gata de luptă! 


Gerion zăcea fără cunoştinţă sub un măslin şi gemea, cuprins 
de fierbinţeală. Lucia şi Venilia se apucară să care apă din 
pârâiaşul ce curgea pe lângă zidul de incintă şi-i răcoreau rana 
de la gât, umflată şi plină de coptură. Când îşi veni în simţiri, 
războinicul ceru să i se taie buboiul. Un oştean din Sagunt ascuţi 
bine pumnalul pe o piatră şi-i desfăcu vătămătura. După aceia 
Gerion se simţi mai bine. 

Asop şi Ombolt se îndreptau cu paşi mari spre templu, ocolind 
pietroaiele şi dărâmăturile. Ajunşi aproape, se mirară grozav că 
nu văd niciun oştean de pază. Ciorile se învârteau prin văzduh, 
apoi se lăsau pe acoperiş şi pe pământ de jur împrejur, semn că 
înăuntru nu era nimeni. 

Cei doi războinici păşiră din nou spre templu. Deodată, îi izbi 
în nări o duhoare adusă de vânt şi în aceeaşi clipă zăriră pe 
trepte cadavrul unui oştean cu platoşă şi coif în cap. După ce 
făcură un mic înconjur, trecură printre coloane şi intrară 
înăuntru. Cu coada între picioare, câţiva lupi ce-şi arătau 
ameninţător colții, o zbughiră pe lângă ei rânjind, iar ciorile îşi 
fâlfâiră aripile deasupra capetelor celor doi oameni. 

În mijlocul templului şi în jurul altarului de sacrificiu dădură cu 
ochii peste nişte cadavre cu membrele smulse, aruncate la 
întâmplare în mai multe grămezi. Mirosul insuportabil îi opri în 
loc pe amândoi. Ombolt se clătină pe picioare şi puţin lipsi să se 
prăbuşească. Asop îl prinse de mijloc şi-l trase spre ieşire. După 
ce lumina soarelui îi binecuvântă iarăşi, numidul murmură: 

— Ciuma! 

O rupseră la fugă şi o ţinură aşa până li se tăie răsuflarea. 
Ombolt se opri primul şi se aşeză pe o piatră. Tovarăşul lui se 
întinse pe pământ. Stăteau tăcuţi, gâfâind de oboseală şi 
emoție. Asop prinse grai cel dintâi: 

— Zeii i-au pedepsit pe nelegiuiţi. Ciuma le-a omorât tot 
detaşamentul! 

Dintre dărâmături scoaseră nişte bârne de brad din care 
ciopliră cu săbiile câteva aşchii şi făcură focul. Apoi îşi perpeliră 
mâinile şi faţa deasupra flăcărilor, cât putură de mult, 
izgonindu-şi puţin câte puţin frica ce-i cuprinsese. Urmă 
lepădarea mantalelor şi a tunicilor lăsate în dogoarea focului 
purificator. Hotărâră pentru orice eventualitate să se şi spele. 


Într-o curte descoperiră o fântână părăsită din care scoaseră pe 
rând, câteva ciuturi de apă ce şi le turnară unul altuia în cap. 

— Apa şi focul curăţă atât sufletul cât şi trupul omului. Acum 
suntem purificaţi! zise numidul şi, întorcându-se spre templu, 
atinse pământul cu mâna” şi scuipă de câteva ori. La fel făcu şi 
Ombolt. 

Ceilalţi îi aşteptau nerăbdători. Ombolt şi Asop le spuseră că 
în templu nu este nimeni, dar se feriră să rostească groaznicul 
cuvânt” şi nu pomeniră nimic de cadavrele oştenilor puni peste 
care dăduseră înăuntru. 

Gerion şi încă un turdetan rămaseră sub măslin în timp ce 
tovarăşii lor o porniseră în căutarea ruinelor casei ce aparținuse 
odinioară familiei Bibaculus. Îndrumaţi de Venilia, au scormonit 
toată după-amiaza, dar în zadar, căci străzile aproape nu se mai 
desluşeau printre dărâmături. Cetatea distrusă arăta cu totul şi 
cu totul altfel. De abia în amurg unul dintre ei descoperi din 
întâmplare printre ruine o placă de marmură pe care scria cu 
majuscule: Domus Bibacula's; sub inscripţia aceasta se afla o 
alta scrisă cu slove mai mărunte: Probitas extra omnia”. 

Cu lacrimi în ochi, Venilia sărută cuvintele sfinte săpate pe 
placa de marmură pe vremea străbunicului ei. După aceea, 
îngenunche şi se cufundă într-o rugăciune rostită în şoaptă: îi 
invocă şi-i imploră pe zeii infernului să aibă milă de manii”? 
strămoşilor ei, aminti şi de jurământul său, apoi le pomeni pe 
Erinii împreună cu Hecate cea cu trei înfăţişări. După ce termină 
rugăciunea, fata se sculă şi, luând o mână de pământ, o aruncă 
pe placă rostind această imprecaţie: 

— Hostes moriantur omnes”! 

Altarul era acoperit de zidurile ce se năruiseră asupra lui, 
noaptea se lăsase, aşa că războinicii se înţeleseră să se apuce 
de lucru a doua zi. 


74 Gestul era făcut în dorința de a scăpa de boală prin transmiterea ei 
pământului (n.a.). 

75 Ciuma (n.a.). 

75 Casa lui Bibaculus (n.a.). 

77 înainte de toate, cinstea (n.a.). 

78 Mani - sufletele celor morţi (n.a.). 

” Moarte tuturor duşmanilor (n.a.). 


Cum se crăpă de ziuă, toţi începură să curețe în grabă locul 
de pietre şi cărămizi. In pivniţă descoperiră câteva târnăcoape şi 
lopeţi cu ajutorul cărora făcură ordine în jurul altarului. Imediat 
ridicară placa, iar sub ea zăriră o adâncitură; în adâncitură o 
lădiţă în care erau rânduite cele două mii de mine de aur. În 
afară de aceasta, Venilia mai găsi podoabele mamei sale: 
câteva brățări, colane, lănţişoare, inele cu pietre preţioase, 
fibule şi ace, toate de aur şi argint. 


3 Fibulă - agrafă de metal folosită în antichitate pentru a încheia un veşmânt 
(n.a.). 


CAPITOLUL X 


Vine armată, potop! 
Acamas, galul cu voce ca tunetul. 


Pentru a-şi asigura stăpânirea asupra Spaniei şi Africii, 
Hannibal hotărî în cursul iernii să lase aici şaizeci de mii de 
oşteni care ar trebui să servească drept pavăză ambelor 
provincii în cazul unui atac al romanilor. Vicleanul general îi 
trimise pe spanioli în Africa, iar pe africani îi opri în Spania. După 
aceea se duse la Gades, unde îi aduse jertfe lui Hercule, 
depunând totodată şi un nou jurământ pentru ca războiul lui să 
se sfârşească cu bine şi în viitor. 

Pe la sfârşitul lui martie războinicii spanioli se adunară la 
Cartagina Nouă, lucru ce-i permise lui Hannibal să ordone 
punerea în mişcare. 

Uriaşa armată, formată din nouăzeci de mii de pedeştri şi 
douăsprezece mii de călăreţi, mergea peste câmpuri, dealuri şi 
văi, lăsând în urmă țarină bătătorită în locul păşunilor cu iarbă 
grasă şi al ogoarelor cultivate. Mulțimea de oameni, cai şi alte 
animale, îngreuna deplasarea. Coloana se lungise până hăt, 
departe în zare. Pedestraşii împovăraţi cu arme şi torbe 
încetineau cel mai mult mersul. Detaşamente întregi rămâneau 
în urmă, se odihneau, abia reuşind apoi să se târască pentru a 
ajunge la popas o dată cu capul coloanei. S-a întâmplat ca 
tabăra să stea în acelaşi loc şi patru zile pentru a aştepta 
turmele şi manipulele întârziate. 

Intenţionat Hannibal nu accelera mersul, ca să nu obosească 
prea mult armata, deşi trebuiau să parcurgă opt sute de 
kilometri doar până la poalele Pirineilor. Traversarea râurilor, 
mai cu seamă, ţinea în loc înaintarea oastei. Alcătuirea plutelor 
se făcea anevoie, transportarea de pe un mal pe altul dura şi 
mai mult, căci mai ales în acest anotimp toate râurile din Spania 
sunt vijelioase din cauza zăpezii ce se topeşte în munţi. 


Căpeteniile nu mai puteau ţine în frâu puhoiul de oameni, aşa 
că disciplina se dusese de râpă. In zadar pronunţa Hannibal 
pedepse cu moartea împotriva războinicilor care-i jefuiau pe 
aliaţi. Detaşamente întregi se desprindeau din coloană, atât pe 
o latură cât şi pe cealaltă, îndeletnicindu-se cu prădarea şi 
înrobirea băştinaşilor. 

O manipulă de libieni mână în tabără vreo două sute cincizeci 
de olcazi prinşi pe drum. Dar în aceeaşi noapte sclavii îşi tăiară 
legăturile de la mâini, îi uciseră apoi pe cei puşi de pază şi 
măcelăriră o parte din soldaţii adormiţi. O treime din efectivul 
manipulei pieri înjunghiată cu acest prilej. Toată armata pună 
era cuprinsă de uimire deoarece era vorba de olcazi, aliaţi de 
nădejde ai lui Hannibal. Intr-un acces de furie, Maharbal tăie cu 
mâna lui capul comandantului manipulei care-i luase prizonieri 
pe băştinaşi. Tot atunci mai scurtă încă doi centurioni. 

În fuga lor însă, olcazii se întâlniră la poalele Munţilor Iberici 
cu ceata condusă de Ombolt, care se întorcea de la ruinele 
cetăţii Sagunt. S-au înţeles lesne şi mai cu seamă repede. Se 
alipiră cu toţii micii cete comandate de Ombolt şi începură să 
atace zi de zi ariergarda armatei lui Hannibal. Pe deasupra 
prindeau grupurile rămase în urmă sau răzleţite de grosul 
trupei, ori diverşi soldaţi, spânzurându-i de copaci. Mergând pas 
cu pas pe urmele punilor, ajunseră la Ebru, iar de aici, 
despărţindu-se de vrăjmaşi, se întoarseră în susul apei. La 
capătul a opt zile se aflau pe malurile râului Segra, al cărui curs 
îi purtă înapoi la trecătoarea ce trebuia străbătută pentru a 
ajunge în satul celților. 

Ombolt nu avusese nevoie să pătrundă în armata lui 
Hannibal, fiindcă aflase toate intenţiile duşmanului din gura 
oştenilor puni prinşi de el şi de oamenii săi. 

In cursul călătoriei şi al scurtelor încăierări, Venilia a ucis nouă 
inamici iar Lucia şase. 

Hanno, fiul lui Bomilcar, mergea în fruntea a zece mii de 
pedeştri şi călăreţi, la jumătate de zi de trap înaintea capului 
coloanei. Trupa lui ajunse la poalele Pirineilor, în ţinutul 
lusitanilor. Cu privirea  aţintită în permanenţă asupra 
băştinaşilor, hergaşi şi bargusi, acesta le puse grele biruri în 
animale şi hrană. Armata cartagineză se săturase însă de 


muntenii ce coborau noaptea din Pirinei şi le atacau tabăra. 
Degeaba îi răstignea Hanno pe cruci sau îi spânzura în copaci pe 
cei prinşi, căci nomazii sălbateci nu încetau cu hărţuielile lor. 

Deznădăjduit, Hanno se adresă lui Hannibal pentru a-l sfătui 
ce să facă. Cu aceeaşi ocazie îi adresă rugămintea de a se grăbi 
cu principalul corp de armată ca să se unească cu al său. Dar 
Hannibal nu se grăbea. De aceea, mesajul său către Hanno suna 
aşa: 

— Te-am trimis înainte pentru a-mi asigura trecătorile din 
Pirinei, iar tu, de abia ajuns la poalele munţilor, începi să te 
văicăreşti şi să-ţi pierzi încrederea! Poate că eşti, totuşi, în stare 
să ieşi singur la capăt cu gloata de munteni sălbăticiţi! 

Aşa înţelegea Hannibal să soluţioneze greutăţile generalilor 
săi. 

Dar într-o bună zi, în tabără dădură buzna crainici pe cai 
înspumaţi care îi vestiră pe cei de aici că turdetanii laolaltă cu 
celții au atacat oastea lui Hanno şi că luptele se poartă în toate 
cele patru colţuri ale taberei cartaginezilor. 

Hannibal izbucni în râs: 

— Pe toate cele trei Moire*!, mare păcat că Falcon nu este în 
armata mea!... Hanno o să mănânce nişte bătăi pe cinste de la 
el. 

Maharbal şi Sosilos din Sparta erau de faţă la această 
discuţie. Ei îi descusură cu stăruinţă pe crainici şi le făcură vânt 
imediat, ştiind bine ce înseamnă râsul comandantului suprem. 
Pe faţa lui surâzătoare, ochii îi scânteiau asemenea celor de 
şarpe. 

După ce crainicii ieşiră din cort, Hannibal îi zise lui Maharbal: 

— Odată Falcon te-a strâns zdravăn în cleşte cu cavaleria lui. 
Mare minune că ai scăpat! Acum ai prilejul să-ţi răzbuni ruşinea. 

Încruntat, războinicul îi răspunse tremurând de mânie: 

— Ne-am înţeles, parcă, să nu mai amintim niciodată rana 
căpătată de tine sub zidurile cetăţii Sagunt ca şi înfrângerea 
mea! Ce înseamnă vorbele rostite de tine puţin mai înainte?! 

Hasdrubal, care stătea în picioare la intrarea în cort, izbucni în 
râs: 


81 Moira - personificare a destinului în mitologia greacă, căreia îi corespund la 
romani Parcele (n. a.). 


— Pe Baal? şi Astarte®, protectorii mei, iată că o rană şi o 
înfrângere sunt în stare să amărască tot restul vieţii unor buni 
oşteni! Rugina a început să vă macine gloria. 

— Tu o rozi, prăpăditule! îi răspunse Hannibal. Faptele tale de 
arme au ajuns de pomină în toată armata! In afară de câteva 
trânte pe care le-ai câştigat din întâmplare, aureola ta de viteaz 
îţi este creată de prinderea hoţilor de cai pe malurile râului 
Segura precum şi de înhăitarea cu pungaşii şi prostituatele din 
Cartagina Nouă! N-ai luat încă parte la nicio bătălie şi 
îndrăzneşti să te amesteci în vorbă?! 

Maharbal se uita posomorit la amândoi fraţii. După un timp nu 
mai vru să continue discuţia şi ieşi din cort, strigă trâmbițașul 
care se tolănise sub un măslin împreună cu sentinelele de 
curând schimbate şi-i ordonă să sune adunarea cavaleriei. 

Mai trecu puţin şi coloana celor două mii de călăreţi porni într- 
o ordine perfectă spre Pirinei. Maharbal în carne şi oase a plecat 
să-l ajute pe Hanno. Gips spartanul călărea la trap în fruntea 
dilohiei ce forma avangarda oştirii şi care se distanţase cu două 
sau trei mii de paşi faţă de grosul ei. 

Grupul comandat de spartan întâlni în cale o ceată de 
băştinaşi care fugeau de la locul luptei: zăpăciţi şi înspăimântați, 
ei nu ştiau încotro s-o ia ca să-şi găsească scăpare. Fugarii 
ieşeau tocmai dintr-un crâng în momentul în care detaşamentul 
punilor ajunse în faţa lor, aşa că înlemniră de uimire. 

— Cine sunteţi? îi întrebă trompetistul care călărea alături de 
Gips. 

— Lusitanis"! răspunse unul din mulţime, uitându-se îngrozit în 
jur. 

— Sunteţi aliaţii romanilor! urlă plin de ură Gips. 

— Nu e adevărat! 

— Ba da!... Toţi celții luptă împotriva noastră! 

— Noi nu suntem de partea nimănui. Bătălia e în toi... Şi am 
fugit... Ca să salvăm vieţile copiilor şi nevestelor noastre. 


% Baal - zeitate feniciană (n.a.). 

53 Astarte - zeiţă adorată de popoarele semitice, similară zeiţei Tanit la 
romani (n.a.). 

8t Lusitani - trib celtic (n.a.) 


Din pădure începură să iasă bărbaţi, femei şi copii, tremurând 
cu toţii de frică. 

În urma convoiului celor mai mult de cinci sute de oameni, 
câţiva bătrâni mânau o turmă de oi şi vreo zece vaci. 

—  Lăsaţi-ne vitele şi duceţi-vă încotro vreţi! Le porunci 
spartanul. Avem nevoie de oi şi vaci, căci trebuie să dăm de 
mâncare oştenilor noştri! 

— Dar suntem aliaţii voştri! strigă deznădăjduit un bătrân. 
Daţi-ne voie să trecem mai departe. Atunci când solii lui 
Hannibal au venit cu daruri la căpeteniile noastre, ne-au spus că 
nu se vor atinge de niciun lucru ce ne aparţine... Noi nu mai 
suntem cu romanii... 

Gips trase biciul care se legăna atârnat de şa şi se năpusti 
asupra fugarilor, şfichiuindu-i fără milă. Văicărindu-se şi cerând 
ajutor, lusitanii năuciţi o tuliră care încotro sub privirile 
războinicilor cu lacrimi de râs în ochi. Câţiva dintre soldaţi se 
apucară să tragă cu arcul în băştinaşi, făcând prinsori care o să 
ţintească mai bine. 

In timp ce punii se veseleau cu această treabă fără de folos, 
în crâng sosiră alţi călăreţi care năvăliră cu ardoare asupra 
numizilor consternaţi. 

Nu trecu mult şi din pădure începură să se ivească buiestraşi 
fără călăreţi în şa. Lusitanii, care nu se îndepărtaseră prea mult, 
se apucară să le aţină calea pentru a-i prinde şi, îmbărbătaţi de 
ajutorul venit pe neaşteptate, se avântară în luptă. Din 
detaşamentul cartaginezilor reuşiră să scape cu viaţă doar 
treisprezece oameni; printre ei se afla şi Gips Spartanul. Cota 
cel roşcovan a ştiut cum trebuie încolţit vrăjmaşul. Imediat după 
terminarea luptei îşi chemă oştenii şi, fără să piardă nicio clipă, 
porniră în goana cailor spre Pirinei, la poalele cărora se dădea 
bătălia cea mai înverşunată. 

Lusitanii şi nevestele lor omorâră mai întâi pe numizii răniţi, 
apoi strânseră în grabă armele de la locul luptei pentru ca, 
urcați pe roibii prinşi acum câteva ceasuri să se facă nevăzuţi 
după dealul acoperit de o pădure deasă ca peria. 

In frunte cu Gips, cartaginezii ajunseră până la Maharbal, 
strigând cât îi ţinea gura: 


— Cota roşcovanul!... Vampirul... Nimeni nu ştie cum ne-a 
răsărit în faţă!... 

Războinicii se înfiorară, fiindcă numele neîmblânzitului celt îi 
umplea de groază. Strângând din dinţi, Maharbal îşi pironi ochii 
asupra mulţimii de oşteni înspăimântați şi izbucni plin de furie: 

— Numai să văd pe vreunul dintre voi că spală putina, că-l 
spânzur numaidecât de picioare şi-l îmblătesc de-i scot din el 
frica cu suflet cu tot. 

Călăreţii se repeziră de-a valma în galop şi-şi stricară 
rândurile. Cei ce se aflau la mijloc sau în spate nu auziseră 
cuvintele lui Maharbal. Fără să ştie de ce pornesc ceilalţi în 
iureş, îşi închipuiră că cineva îi luase la goană din urmă, aşa că- 
şi șfichiuiră caii până la sânge, ţâşnind unul înaintea altuia. 

Ajunşi la locul luptei nu avură nimic altceva de văzut decât 
cadavre omeneşti şi hoituri de cai, iar de adversari nici urmă. 

Conduşi de Falcon, cele câteva mii de turdetani printre care 
se găseau destui celți atacaseră tabăra lui Hanno. Deşi de trei 
ori mai puţini, aceştia i-au împresurat şi i-au bătut pe 
cartaginezi, scoşi cât de cât din încurcătură de ajutorul lui 
Maharbal, ajutor ce i-a scăpat de o pieire sigură. 

Între timp şi Hannibal şi-a ridicat tabăra pornind să se 
întâlnească cu Hanno şi Maharbal; după joncţiunea cu ei s-a 
oprit iarăşi chiar la picioarele munților, hărăzind două zile de 
odihnă soldaţilor. 

Marşul acesta ce dura de cinci luni, precum şi desele opriri ale 
puzderiei de oameni, au dăunat grozav disciplinei şi ordinei. Dar 
nu numai atât: lungimea drumului, aprovizionarea anevoioasă, 
numeroasele atacuri ale celților şi turdetanilor, la care se 
adăuga greutatea traversării râurilor, mlaştinilor şi a coamelor şi 
defileelor din munţi, au scăzut considerabil moralul armatei. Pe 
deasupra, groaza pătrundea în sufletele tot mai multor oşteni, 
deoarece până a ajunge la poalele Pirineilor nimeni n-a ştiut 
încotro merge. Zvonurile contradictorii stârneau confuzie şi 
panică, încât era foarte greu să mai pricepi ceva din toate astea. 
Mulţi se aşteptau să vadă la Barcino nenumărate corăbii care îi 
vor transporta în Italia; dar atunci, armata o coti dintr-o dată 


55 Munţii Pirinei (n.a.). 
5 Barcino - Barcelona (n.a.). 


spre nord-vest, lăsând tot mai mult în urmă malul mării. 
Războinicii fură uluiţi mai întâi de zvonul că vor trebui să 
străbată Pirineii şi ţara galilor. Aflând însă că trebuie să treacă 
Alpii, groaza puse stăpânire pe toţi. În ochii lor primejdiile 
războiului şi lungimea drumului erau nimic pe lângă Alpii care, 
după spusele celor de la munte, se uneau cu cerul. 

Soldaţii vorbeau în şoaptă şi-şi aruncau unul altuia priviri pline 
de înţeles. Groaza îi cuprindea pe toţi ca o molimă. În grupuri 
mai mici sau singuri, oamenii dispăreau în timpul popasurilor, 
prăvălindu-se apoi în prăpăstii. Oastea lui Hannibal începea să 
se fărâmiţeze. Intr-o noapte, trei mii de infanterişti carpetani o 
luară înapoi. Trimis să-i urmărească, Hasdrubal le prinse 
căpeteniile şi-i aduse în faţa lui Hannibal. 

Cei nouă războinici, verzi la faţă de frică, îi spuseră fără 
înconjur comandantului că sunt oricând gata să-şi dea viaţa 
pentru cartaginezi, dar nu vor traversa nici în ruptul capului 
Alpii. 

— Oamenii voştri n-au depus armele când s-au văzut 
înconjurați de Hasdrubal? îl întrerupse Hannibal. 

Unul dintre comandanții carpetanilor îi răspunse cu semeţie: 

— Nici nu le vor depune!... Au jurat să se bată cu voi până la 
ultimul, dacă nu ne eliberaţi pe noi! Războinicul fără arme este 
ca şi un sclav, iar carpetanii preferă să moară, decât să devină 
sclavi. Ne aşteaptă cu toţii să ne întoarcem până la asfinţit, de 
nu, atunci o să se lupte până ce îşi croiesc drum printre voi sau 
până mor cu toţii. 

Hannibal dădu poruncă să fie legaţi mai marii carpetanilor şi 
apoi să-i scoată în faţa cortului său. Doi călăi îi aşezară sub un 
copac stufos, petrecându-i fiecăruia un laţ în jurul gâtului. Cei 
nouă carpetani şezură pe iarbă. 

In cortul lui Hannibal se ţinea sfat. Sosilos din Sparta cuvântă 
primul: 

— Dacă permitem ca trei mii de carpetani să părăsească 
nepedepsiţi oastea noastră, să nu ne mire când şi alţii o vor lua 
pe urmele lor. Ar trebui să omorâm la zece dezertori unul şi cu 
siguranţă că celorlalţi o să le piară pofta de fugă şi de tot felul 
de născoceli fioroase despre Alpi. Avem aproape şapte mii de 
carpetani în oastea noastră. Şi ceilalţi vor dezerta! 


Pe Maharbal îl chinuiau nişte dureri de stomac. Faţa lui palidă 
devenise cenuşie. Cuvintele lui răzbătură printre dinţii încleştaţi: 

— Să-i omorâm pe toţi cei care au încercat s-o şteargă. 

— Atunci trebuie să facem un măcel în toată legea! îi 
răspunse Colontai, cu asta i-am izgoni pe toţi ceilalţi. Fără să 
stea la gânduri, ar porni care încotro. 

Sivas, un războinic din Numidia cu mâini şi picioare lungi, 
căruia celții i-au schimonosit cumplit faţa perpelindu-i-o la 
flacără, întoarse anevoie capul spre Hannibal şi-i zise: 

— Noi avem nevoie de oameni care nu se tem de nimic. Cei 
pe care i-au înspăimântat Alpii nu ne vor putea fi de folos în 
Italia. Eu i-aş trimite acasă pe toţi fricoşii din armata noastră! 

Hannibal era cufundat în gânduri. Ştia bine că soldaţilor le-a 
intrat în cap că Alpii sunt de netrecut şi că piscurile ciudaţilor 
munţi se unesc cu cerul. Războinicii povesteau cum că prin 
râpele, ponoarele şi prăpăstiile întunecoase trăiesc oameni 
uriaşi ca pinii, care au în frunte un ochi cât un disc, mănâncă 
carne de om şi se află în legătură cu divinităţile infernului. 

Hannibal se adresă centurionului care stătea de pază la 
intrarea în cort: 

— Dezleagă căpeteniile carpetanilor şi adu-le încoace... 
Cheamă-i şi pe comandanții cohortelor rămase în tabără. 

După ce se strânseră cu toţii, spre consternarea generalilor 
săi, Hannibal le spuse: 

— Carpetani, am hotărât să vă mulţumesc pentru tot ce aţi 
făcut în folosul Cartaginei. Voi nu v-aţi precupeţit niciodată 
forţele atunci când a fost vorba de binele vostru şi al nostru. 
Atât cu prilejul asedierii cetăţii Sagunt, cât şi cu ocazia cuceririi 
ei, aţi luptat ca nişte adevăraţi războinici. Acum a venit timpul 
să vă las pe la vetrele voastre. O să rămâneţi în Spania, 
alăturându-vă lui Hasdrubal, ridicat de mine la rang de 
comandant, pentru că duşmanii noştri romani pot debarca 
orişicând în peninsulă. De astăzi sunteţi liberi şi n-aveţi decât să 
vă duceţi pe la casele voastre, dar luaţi aminte să fiţi 
întotdeauna gata de a răspunde la chemarea comandantului! 

Carpetanii rămaseră câtva timp nedumeriţi, dar, bucuroşi că 
lucrurile au luat o astfel de întorsătură, îi mulţumiră în puţine 
cuvinte lui Hannibal şi promiseră că vor fi aceeaşi aliaţi 


credincioşi, luând toţi zeii de martori, şi că sunt gata oricând să 
pună mâna pe armă, de li se va cere... 

Apoi gornistul suflă în trâmbiţă în faţa cortului, dând semnalul 
de retragere trupelor care-i încercuiseră pe dezertori. In aceeaşi 
zi încă patru mii de carpetani părăsiră în mare grabă tabăra 
punilor, de teamă ca Hannibal să nu se răzgândească. 

Carpetanii coborâră dealul şi porniră printr-o viroagă la 
capătul căreia se întindea o pădure deasă. Cei care-i urmăreau 
cu privirea din tabără îi pierdură din ochi. Într-un luminiş întins 
fură întâmpinați de Cota roşcovanul şi de Ducarius Aquitanul. 
După ce se salutară şi-şi arătară unii altora dovezi de simpatie, 
celții şi carpetanii înfrăţiţi îşi văzură de drum. Legământul de 
prietenie era făcut. 

XXX 

Condusă de călăuze de prim rang, imensa armată cartagineză 
străbătea Pirineii. Mergea pe drumuri bătute şi de alţii, trecea 
peste coame şi văi, ocolea grote, prăpăstii şi râpe abrupte. 
Oştenii se răzleţiseră încât coloana se lungea la nesfârşit, 
lăbărţându-se şi pierzându-şi direcţia. Rătăcirea unor cete care 
pierduseră legătura cu capul a dezorganizat şi dezmembrat 
coada coloanei. Atunci când cei din fruntea convoiului au ajuns 
de cealaltă parte, la poalele munţilor, ariergarda se afla încă în 
vârful lor. Traversarea şi aşteptarea războinicilor rămaşi în urmă 
şi rătăciţi au durat câteva zile. Hotărât să culeagă toată oastea 
ruptă de coloană, Hannibal îşi aşeză tabăra lângă oraşul 
Illiberis%”. 

Galii aflaseră că acest puhoi de armată se îndreaptă asupra 
Italiei, dar temându-se să nu fie atacati şi luaţi prizonieri, puseră 
mâna pe arme, gata să atace dintr-un moment în altul tabăra 
punilor. Înţelegându-se şi ţinând legătura cu ajutorul bătăilor de 
tobe, căpeteniile lor se adunară în oraşul Ruscino8. Războinicii 
gali dădură buzna din toate părţile. 

Foarte ciudat era faptul că încă mai dinainte căpeteniile 
multor triburi galice primiseră daruri şi oferte de alianţă din 
partea lui Hannibal. De ce oare să se fi năpustit acum asupra 
punilor? De frica atât de numeroasei armate cartagineze sau din 


87 La poalele Pirineilor (n.t.). 
88 Azi Rousillon (n.t.). 


dorinţa de a se dobândi cât mai mult aur, să fi ridicat regii şi 
generalii lor toţi războinicii la arme?! 

Temându-se mai mult de şovăială decât de război, Hannibal le 
trimise alte daruri, atrăgându-le în acelaşi timp atenţia că şi-i 
doreşte prieteni şi aliaţi, cum de altfel vrea să fie considerat el şi 
armata lui; lor nu le cere nimic altceva decât să lase să treacă 
prin ţară armata cartagineză în drum spre Italia. 

Lacome, căpeteniile galilor primiră noile daruri pe care, vrând 
să le împartă între ei, se luară la bătaie, dar lăsară armata pună 
să treacă în pace pe lângă Ruscino. 

In următoarele cincisprezece zile coloana ajunse însă la 
Rhodanus%, în ţara volcilor, un foarte numeros trib galic aşezat 
pe ambele maluri ale marelui fluviu. Războinicii aceştia pletoşi, 
cu mustăţi şi bărbi încâlcite, mai-mai să-i omoare pe solii lui 
Hannibal. Neîncrezători şi plini de băgare de seamă, puseră 
mâna pe arme, hotărâți să lupte pe viaţă şi pe moarte cu 
armata cartagineză. Temându-se de trădare, li s-a părut că-şi 
vor birui mai uşor duşmanul de vor trece pe celălalt mal. În 
bărcile şi vasele lor mici, volcii începură să traverseze Rhodanul, 
urlând cât îi ţinea gura şi bătând fără încetare în pavezele de 
metal; o dată ajunşi dincolo cătară cu dinadinsul să-şi aşeze 
tabăra pe şoseaua pe unde avea să treacă oastea cartagineză. 

Arausio, cel mai însemnat oraş al volcilor, prin care îşi purta 
apele marele fluviu, rămase aproape pustiu. Pe malul drept se 
mai aflau acum, în afara bătrânilor, numai aceia care, ascunşi 
prin bordeie sau colibe, credeau că vor putea salva câte ceva 
din avutul lor. 

Când punii năvăliră asupra satului, aceştia se târâră din 
adăposturile lor, oferindu-şi bucuros serviciile inamicului. Pentru 
a scăpa cât mai repede de ei, cartaginezii începură imediat să 
strângă bărcile părăsite şi să facă plute. Nu trecu mult şi, cu 
ajutorul războinicilor, plutele fură gata. 

O dată sfârşite toate pregătirile de traversare, pe malul 
celălalt se desfăşură lanţul volcilor, călări şi pedeştri, gata de 
luptă. Hannibal îi ordonă lui Hanno ca la vremea primei străji, să 
pornească în susul apei cu cinci manipule şi să treacă dincolo 
cum o şti. 


5 Rhodanus - Rhonul (n.a.). 


În fruntea unor manipule formate din oşteni spanioli, Hanno 
descoperi de abia în zori un loc unde apa se lăţea, îmbrăţişând 
câteva insule mici. Războinicii făcură trei plute pentru cai, iar 
pedestrimea îşi aruncă armele şi scuturile pe burdufele umflate, 
trecând astfel pe malul din faţă. La răsăritul soarelui. Hanno 
aprinse focul pe o movilă, dând astfel de ştire lui Hannibal că a 
traversat râul şi că nu e departe. 

Pe malul drept, galii urlau, îşi loveau scuturile cu săbiile şi-şi 
fluturau suliţele, îmbărbătându-se, căci li se părea că vrăjmaşul 
nu are curaj să traverseze. 

Atunci când Hannibal dădu semnalul de pornire, galii începură 
să strige şi mai sălbatic. Punii săriră în bărci şi se depărtară de 
mal. În fruntea bărcilor lunecau plutele împovărate, de cai, iar în 
spatele lor ambarcaţiunile mai mici. Gălăgia făcută de oameni, 
strigătele vâslaşilor, nechezatul cailor şi vuietul apei, toate 
acestea îi făcură să şovăie pe galii de pe mal care se uitau 
înspăimântați la pânza apei acoperită în întregime de inamic. 
Imediat Hanno se năpusti cu furie asupra taberei lor. Înfricoşaţi 
de hărmălaia şi năvala din faţă, barbarii îşi pierdură orice 
speranţă când auziră chiotele din spate. De cum ieşiră din apă, 
călăreţii puni se aruncară pe cai pornind la atac împotriva galilor 
fără nicio ordine. Din cealaltă parte îi atacau pedeştrii, iar din 
spate manipulele lui Hanno. Barbarii încercară să lupte pe trei 
laturi, dar speriaţi de iureşul impetuos al cartaginezilor, bătuţi şi 
respinşi, se buluciră ca o turmă într-o parte şi, croindu-şi drum, 
o luară care încotro. 

Hannibal îşi transportă şi restul de armată, apoi îşi aşeză 
tabăra fără să-i mai pese de gali. 

Unul câte unul, cei treizeci şi şapte de elefanţi au fost trecuţi 
cu plutele pe celălalt mal, întâi femelele şi apoi masculii. 

Armata cartagineză a traversat Rhodanusul într-un loc aflat la 
numai patru ore de marş de tabăra consulului Romei, Publius 
Cornelius Scipio%. 

In acest răstimp, volcii zdrobiţi o luară la fugă ca apucaţii, 
reuşind să urce un munte şi să se ascundă în pădurea sau 
răchitişul des, acolo unde duşmanul nu-i mai putea urmări. O 
ceată mai mică alese drumul din susul apei şi se făcu nevăzută 


% Acesta era tatăl lui Publius Cornelius Scipio, supranumit „Africanul” (n.a.). 


pe caii iuți. Războinicii ăştia din urmă ajunseră la gura plină de 
meandre a Rhodanului, acolo unde fluviul îşi dăruia apele mării, 
fără să ştie că nimeriseră chiar în tabăra romanilor. 

Scipio îi primi ca pe nişte prieteni, ascultându-le jeluielile 
amestecate cu lacrimi şi cu izbituri în piepturile ce răsunau 
înăbuşit. Acamas, cel mai bătrân dintre ei, acoperi cu vocea-i ca 
tunetul glasul unit al celorlalţi: 

— Vine armată, potop! strigă el. Am văzut cu ochii mei cum 
se scurg valuri-valuri cavaleria, pedestrimea şi elefanții. Numizii 
urlă ca fiarele sălbatice, libienii ţipă de sfâşie zarea, spaniolii se 
înghesuie şi cad ca lupii asupra a tot ce le iese în cale... Nimeni 
nu poate ţine piept acestui puhoi! Hannibal va cuceri toată 
lumea!... 

Consulul îl trimise de îndată pe tribunul Marcus Minucius în 
fruntea a trei sute de călăreţi să ia contact cu duşmanul şi să 
vadă cât adevăr este în poveştile galilor bătuţi şi înspăimântați. 

Tribunul o porni în sus, pe malul stâng al Rhodanului. În 
aceeaşi vreme, pe când îşi transportau elefanții dintr-o parte 
într-alta, Hannibal îl trimise în recunoaştere pe centurionul 
Mesap însoţit de cinci sute de oşteni călări. Mesap o luă la vale 
către tabăra romanilor. 

Punii şi romanii se întâlniră şi se încleştară într-o luptă mai 
aprigă decât s-ar putea închipui, căci numărul combatanţilor nu 
era prea mare. Romanii îi puseră pe fugă pe numizi, pierzând 
numai o sută patruzeci de oşteni, în timp ce punii lăsară acolo 
mai mult de două sute de cadavre. Centurionul Mesap fu adus 
rănit în tabăra romanilor şi înfăţişat lui Scipio. Numidul se uită 
cu obrăznicie în ochii consulului, luând în derâdere toate 
întrebările adresate. Supus torturilor, războinicul rămase mut. În 
cele din urmă tribunul ordonă să i se taie capul. Romanii mai 
omorâră încă opt prizonieri numizi fără a afla însă nimic despre 
Hannibal şi oastea lui. 

Această primă ciocnire avu darul să prevestească romanilor 
deznodământul războiului, căci  neînsemnata victorie era 
considerată de către ei de bun augur. 

Scipio era nedumerit fiindcă nu cunoştea puterea reală a 
duşmanului şi astfel nu putea lua hotărârea de a trece la atac. 


Şi Hannibal şovăia între luptă sau continuarea drumului; era 
însă convins că romanii vor porni împotriva lui. 

În aceeaşi zi, în tabăra lui Hannibal sosiră trimişii boiilor” 
împreună cu regişorul lor, Magalus, care traversaseră Alpii, 
plecând de pe versantul opus, de la Pad. Aflaseră de intenţiile 
punilor şi se ofereau să le slujească de călăuze la trecerea 
Marelui Munte. 

Războinicii cartaginezi îi priveau cu uimire pe solii galilor, 
veniţi de dincolo de hăuri, căci dacă toţi se temeau de romani 
(nu uitaseră primul război purtat cu ei), drumul fără capăt pe 
care trebuiau să-l străbată peste culmile pierdute în nori, îi 
îngrozea de moarte, deşi cunoşteau doar din auzite trecătorile 
infernale din Alpi. _ 

Hannibal hotărî să-şi continue drumul. Inainte de plecare tinu 
înaintea războinicilor o cuvântare plină de dojană, dar şi de 
îmbărbătare: 

— Voi sunteţi aceia care aţi supus toate neamurile din Spania, 
punându-le sub ascultarea cartaginezilor. Tot voi aţi trecut peste 
Ebru şi Rhodanus, îndreptându-vă spre ltalia, fiindcă poporul 
roman a cerut să-i fie predaţi toţi războinicii noştri care au 
participat la asedierea cetăţii Sagunt. Noi vom distruge seminţia 
romană, scăpând astfel toată lumea de povara ei. Atunci când 
am pornit din Cartagina Nouă, drumul nu vi s-a părut aşa de 
greu, iar acum, după ce l-am parcurs în mare parte, iată, inimile 
voastre au ostenit! Am fost atacați de către celți, turdetani şi 
gali. Mulțumită vitejiei voastre am suferit, îndeobşte, pierderi 
mici. În faţa noastră se ridică Alpii, iar de partea cealaltă se află 
Italia. Vă simţiţi oare vlăguiţi la poarta inamicului? Alpii n-au 
decât să fie mai semeţi decât Pirineii, dar luaţi aminte: nicio 
creastă a pământului nu atinge bolta! Şi pe muntele ăsta se 
nasc şi cresc fiinţe vii. Dacă este accesibil unui număr mic de 
oameni, nu văd de ce n-ar putea fi străbătut de o armată?! 
Uitaţi-vă la solii aceştia ai lui Magalus: au trecut frumos Alpii şi 
au ajuns la noi. Niciunul dintre ei n-a întâlnit în cale vreun 
Strâmbă-lemne sau oameni cu un ochi cât un disc în frunte. Vă 
închipuiţi poate c-au avut aripi şi au trecut în zbor peste culmi? 
„„„ Strămoşii lor, venetici sau locuitori de neam iberic, au bătut 


% Trib galic (n.a.) 


dintotdeauna hăurile astea cu nevestele şi copiii. lar voi, care nu 
duceţi nimic altceva decât armele voastre, credeţi că nu veţi 
putea face acest lucru! Opt luni v-aţi bătut şi aţi murit pentru 
Sagunt şi acum, când vă îndreptaţi asupra Romei, mândria lumii 
întregi, vă lăsaţi copleșiți de greutatea şi frica care v-a năpădit! 

Există doar două posibilităţi: fie să ne plecăm în faţa 
poporului de atâtea ori învins de voi, fie să ne continuăm drumul 
ce duce la ogoarele mănoase dintre Tibru şi zidurile Romei... 
Balan şi Cabirii fie de partea noastră!...%? 

A doua zi armata cartaginezilor îşi începu marşul spre Galia 
centrală pentru a se îndepărta tot mai mult de romani. Hannibal 
decisese să nu se angajeze cu ei în luptă până nu ajunge în 
Italia. 

După patru zile capul coloanei ajunse în țara alobrogilor. De 
aici călcă ținuturile tricastinilor, ale vacontilor şi tricorilor*. Fără 
a întâmpina nicio rezistenţă, armata ajunse pe malul râului 
Druentia. Ca toate apele de munte, învolburate şi pline de 
bulboane, Druentia strânsese din mai multe albii furia care 
răstoarnă în vârtejuri bărcile. Umflat de ploile căzute, râul ieşise 
din matcă, revărsându-se peste pietre şi tufe. Oricărui călător ce 
ar fi bătut meleagurile cu piciorul, i-ar fi fost greu să-l 
traverseze, căci nisipul aluneca mereu sub paşi, iar stâncile 
rotunde sau ascuţite nu ofereau un sprijin mai sigur. 
Rostogolindu-se prin prăpăstii şi prăvălindu-se în cascade, apa 
făcea atâta zgomot, încât nu se putea auzi nici la cinci paşi. 
Strigătele oamenilor amestecate cu tumultul râului se izbeau de 
pereţii abrupți şi de coroanele tufelor uriaşe pentru a răsuna 
imediat în trecătoare, sporind groaza şi incertitudinea. 

Şi totuşi, unul câte unul, oştenii au traversat râul strângând în 
palme frânghia întinsă, de pe un mal pe altul, apoi a venit 
rândul cailor, al celorlalte animale şi în cele din urmă al 
elefanților. 


% Balan - zeul soarelui. Cabirii - şapte zeități feniciene: Cufartis, Astarte, 
Cadmus, Demaras, Adad, Melkart şi Emun. La început au fost adoraţi de 
pelasgii din Beoţia, Lemnos şi Samothrace. 

% Triburi galice (n.a.). 


CAPITOLUL AL XI-LEA 


Războinicii puni au ajuns în 
Italia plini de noroi, cu părul 
şi barba crescute în neştire, 

iar în ochi şi pe feţe li se 
întipărise sălbăticia şi istoveala 
cumplită. 


Consulul Publius Cornelius Scipio îşi conduse armata către 
tabăra lui Hannibal cu intenţia de a începe lupta. Dar ajuns 
acolo, îşi dădu seama că inamicul se depărtase cale de trei zile, 
că orice urmărire este zadarnică. Romanul se întoarse spre 
mare unde-l aşteptau corăbiile şi hotărî să-l atace pe Hannibal 
după ce va cobori din Alpi. 

Pentru ca Spania să nu fie vitregită de ajutorul trupelor 
romane, consulul îl lăsă pe fratele său Cnaeus Scipio, cu o parte 
din oaste, ca să apere pe aliaţii vechi şi să dobândească alţii, iar 
dacă e posibil, să-l alunge pe Hasdrubal din Spania. 

In fruntea restului de războinici, consulul se îndreptă spre 
Genua pentru a apăra ltalia împotriva lui Hannibal. Pe malul 
Padului îl aştepta o altă oaste aflată sub comanda unui pretor şi 
a doi tribuni. 

În acest timp, uriaşa armată a lui Hannibal traversa Alpii. 
Masivele pline de trecători, prăpăstii şi chei troienite de zăpadă, 
ţineau pe loc înaintarea capului coloanei. Cu sufletul cuprins de 
frică, oştenii se uitau la colibele muntenilor, lipite de stâncă sau 
adăpostite sub streşinile săpate de şuvoaie. Prin straturile uriaşe 
de piatră străbăteau la lumină vinele şerpuitoare ale molifţilor 
negri, iar din crăpături ţâşneau tulpinile şi frunzele uscate ale 
ferigilor. Vântul pătrundea în rafale printre pereţii mâncaţi de 
ape, făcând să foşnească frunzele uscate ale castanilor sălbatici, 
apoi cuprindea cu răsuflarea-i tăioasă stâncile de granit şi se 
tânguia prin peşteri, amestecându-se cu scheunatul şi hămăitul 
lupilor. Oştenii se uitau cu teamă de jur împrejur şi se ţineau 
alături unul de altul. Noaptea paza se întreia, iar ei vegheau 


ghemuiţi în jurul focului până în zori. Groaza se confunda în 
sufletele lor cu mâhnirea şi descurajarea la vederea oamenilor 
pe jumătate sălbatici, cu feţele vinete, nespălate, cu ochii plini 
de ură, alături de vitele jigărite şi îngheţate de frig. 

Muntenii se iviseră atunci când capul coloanei trecuse de 
primele înălţimi. Neobişnuiţi să stea la pândă, se înşiraseră pe 
pereţii abrupți de piatră, gata oricând să rostogolească bolovani 
asupra oştirii pune. 

Hannibal opri capul coloanei şi-i trimise înainte pe gali pentru 
a cerceta împrejurimile şi a căuta un alt loc de trecere; dădu 
apoi ordin să facă popas pe un stei acoperit de gheaţă. 
Războinicii gali încercau să între în vorbă cu muntenii, arătându- 
le săbiile şi scuturile şi promițând câte un dar fiecăruia. Limbile 
se dezlegară şi galii aflară de la locuitorii înălțimilor că ziua 
străjuiesc crestele munţilor, iar noaptea intră să doarmă în 
colibele Lor. 

Şi intr-adevăr, în amurg muntenii îşi retraseră paza. Hannibal 
aşteptă căderea întunericului şi porni să străbată defileul însoţit 
de un mic grup de infanterişti. Se căţără apoi pe crestele 
abrupte şi ocupă locurile părăsite de munteni. 

In zori porni şi grosul armatei. Dându-şi seama că au dea 
face cu oameni vii, în carne şi oase şi nu cu nişte arătări sau 
monştri, războinicii puni mergeau înainte cu îndrăzneală. 
Muntenii începură să strige unul la altul de pe culmi, pentru ca 
imediat să apară din colibele lor şi să-şi reia locurile obişnuite. 
Deodată observară un grup de oşteni cartaginezi care le 
ocupaseră întăriturile, pe când ceilalţi se buluceau în trecătoare. 
Scena îi uimi peste măsură. Un timp stătură înmărmuriţi, fără să 
ştie de ce să se apuce. Văzând însă dezordinea şi înghesuiala 
din vale, caii care se temeau şi se smuceau în frâu muntenii 
obişnuiţi cu drumurile ameţitoare şi inaccesibile se rostogoliră 
peste stânci şi se năpustiră cu toată puterea asupra oştirii 
punilor. 

Atacaţi în pasul plin de hârtoape şi doline, ocolite de altfel cu 
greutate, războinicii lui Hannibal se luară la bătaie între ei, care 
de care să treacă mai repede. Cu muntenii se luptau numai cei 
direct ameninţaţi. Atinşi sau răniţi de pietrele aruncate asupra 
lor, caii se ridicau în două picioare, trântindu-i pe pedestraşi sau 


prăvălindu-se dimpreună cu cei din şa în doline. Vocile 
înnebunite ale oamenilor, răgetele animalelor şi nechezatul 
cailor se loveau de pereţii de piatră verticali ce mărgineau 
trecerile înguste şi, amplificate de o sută de ori, înteţeau frica 
oştenilor, chiar şi a acelora din capul coloanei. Neorânduiala 
creată aici nimici o bună parte din oameni, cai şi animale. Tot 
atunci se prăvăliră în adâncimile fără fund oşteni înarmaţi, ca şi 
vite de corvoadă împovărate cu tot felul de calabalăc. 

Hannibal opri pe dată oamenii cu care plecase înaintea 
celorlalţi pentru a împiedica extinderea haosului din trecătoare. 
Văzând însă că oştirea i se fragmentează, se năpusti de sus şi-i 
atacă pe munteni. Acţiunea aceasta spori neorânduiala în 
rândurile oştenilor săi, dar îi împrăştie pe duşmani şi eliberă 
drumul. Gălăgia se stingea tot mai mult. 

Speriaţi, muntenii o luară la fugă pe stânci, care încotro, 
aruncând de departe cu pietre în cartaginezi. La ieşirea din 
valea îngustă, războinicii lui Hannibal porniră să se caţere pe 
stânci, vânându-i şi omorându-i pe băştinaşi. După ce strânseră 
merindele dimpreună cu animalele şi dădură foc colibelor 
părăsite, războinicii puni aduseră în tabără mai mult de trei sute 
de munteni. 

Armata îşi continuă apoi marşul, dar dădu peste altă seminţie 
de oameni, trăitori pe crestele şi în luminişurile Alpilor. Aceştia îi 
trimiseră lui Hannibal o solie de câţiva bătrâni care se tânguiră, 
lovindu-se fără milă cu pumnii în piept, jurându-se şi bocindu-se 
cum că le-ar plăcea mai mult să simtă prietenia cartaginezilor, 
decât puterea lor; ca atare îl roagă pe Hannibal să le primească 
darurile şi călăuzele sigure, deprinse cu toate locurile de trecere 
peste Marele Munte. Luând zeii drept martori ai gândurilor şi 
cuvintelor lor cinstite, muntenii lăsară câţiva ostateci ca dovadă 
a credinţei lor. 

Hannibal îşi zise că nu e bine să respingă oferta făcută nici să 
se încreadă în ea copilăreşte. Primi astfel numai ostatecii şi, 
condus de călăuze noi, porni mai departe. In faţă mergeau 
elefanții şi cavaleria, iar în urma lor veneau pedestraşii ce 
scrutau împrejurimile, gata de orice. 

Coloana  străbătea acum nişte povârnişuri şi  poiene, 
strecurându-se pe drumuri străjuite de stânci, ocolind 


prăpăstiile. Ici şi colo războinicii nu puteau vedea nimic altceva 
decât golaşe blocuri de granit, iar deasupra capului cerul pe 
care alergau nori negri goniţi de vânt. Intrau apoi în regiuni 
acoperite de ceaţă albă care plutea deasupra abisurilor şi 
şanţurilor. Priveau după aceea semeţele masive muntoase 
acoperite cu păduri de pin al căror freamăt nelinişteşte şi 
înspăimântă omul. 

Pe o pantă abruptă barbarii atacară coloana pe neaşteptate 
dintr-o ambuscadă. Dădeau năvală din faţă, din părţi şi din 
spate, îşi ţinteau inamicul de departe şi din apropiere, prăvălind 
grohotiş asupra oştirii cartagineze. Cea mai crâncenă lovitură a 
fost aceea dată la coada convoiului, unde se afla pedestrimea. 
Pe drumul îngust, lung de câteva sute de paşi, se purta o luptă 
cumplită. Muntenii săreau ca nişte capre din piatră în piatră. În 
timp ce unii se băteau, ceilalţi surpau fără încetare bolovani de 
pe coamele înalte care se rostogoleau atât peste cartaginezi cât 
şi peste propriii lor oameni. În cele din urmă în convoi se făcu o 
spărtură mare şi Hannibal se văzu despărţit de pedestrime o 
noapte întreagă. 

A doua zi, punii năvăliră asupra barbarilor ce ocupaseră 
drumul. Cu mai puţin chef de luptă de astă dată, ei nu putură 
respinge atacul, se întoarseră şi dispărură dincolo de stânci. 

Numizii îi spintecară pe cei şaptezeci de ostateci lăsaţi lor şi-i 
spânzurară cu capul în jos de crengile unui copac noduros, care 
se înălța la lumină din crăpătura unui perete stâncos. 

Apoi ambele părţi ale armatei cartagineze se reuniră, 
continuându-şi drumul. 

De atunci barbarii îi atacau hoţeşte, în formaţii mai mici, când 
în faţa, când în spatele coloanei, ţinând seama de loc şi 
împrejurări. Temându-se însă de elefanții pe care-i vedeau 
pentru prima oară în viaţă, muntenii se fereau de războinici. 

A noua zi, oştirea Cartaginei ajunse în vârful Alpilor. Hannibal 
îşi aşeză tabăra pe cele mai înalte culmi ale munţilor, după ce 
însă mai înainte ordonase să le fie tăiate capetele călăuzelor 
care-i purtaseră armata pe căi întortocheate. Între timp, o parte 
din vitele şi animalele de tracţiune rămase prin trecători şi 
peşteri, au sosit în tabără, mergând pe urmele coloanei. 


Din norii întunecaţi ce atârnau deasupra stâncilor uriaşe 
cernea zăpadă. Vălul de nea era aşa de gros încât nu puteai 
desluşi nimic la câţiva paşi de tine. Oştenii îşi înfăşurară 
picioarele în piei de oaie, făcându-se ghem sub mantale. 
Ingheţaţi de frig, cu feţele învineţite, încercau zadarnic să facă 
focul. Zăpada troienea crengile verzi şi frunzele umede. 

După trei zile coloana supusă vitregiei naturii, se urni din loc 
greoaie, mâhnită, târându-se ca un şarpe îmblătit. Pe feţele 
tuturor domneau repulsia şi istovirea. 

In aceeaşi zi, la prânz, ninsoarea stătu şi razele de soare îşi 
făcură loc printre nori, luminând deschizăturile stâncoase, 
copacii uriaşi şi întinsele albii săpate de apă, acoperite acum de 
zăpadă. In depărtare, de-o parte şi de alta a Padului, păşunile, 
ogoarele şi pădurile nenumărate înverziseră. 

Arătând războinicilor săi poalele Munţilor Alpi şi Italia, 
Hannibal le spuse: 

— lată drumul spre Roma. După o bătălie sau două, o să aveţi 
în mâinile voastre capitala lumii! 

Voința nestrămutată a generalului întări spiritele lipsite de 
vlagă, căci în rândurile oștirii se simţi o oarecare înviorare. 

Versantul sudic al Alpilor, adică cel dinspre Italia este mult 
mai abrupt, coborârea făcându-se mai anevoie. Drumul era 
alunecos, oamenii cădeau unii peste alţii fără voia lor, se 
rostogoleau la vale, nimerind în cireada de vite sau prăvălindu- 
se în prăpastie. Coloana ajunse astfel într-un abrupt defileu 
stâncos, pe unde omul de abia putea cobori ţinându-se de vinele 
rădăcinilor sau de buşteni. Drumul era însă barat de un stei 
uriaş. 

Călăuzele şi cercetaşii îl anunţară pe Hannibal că strâmtoarea 
este de netrecut. Acesta dădu imediat ordin să se curețe zăpada 
şi gheaţa. Sute de topoare începură să reteze tufele imense 
care creşteau pe margini. Trunchiurile cădeau unul peste altul, 
cu coroanele şi crengile frânte, acoperind stânca şi înfundând 
trecerea. In curând se ridică un rug cât un munte, pe care-l 
aprinseră războinicii. Un foc de proporţii nemaivăzute izbucni în 
defileu, blocurile de piatră înroşite crăpau ca lovite de trăsnet, 
steiurile se rostogoleau la vale. Vântul care bătea dinspre nord 
înteţea focul. Fumul, arşiţa şi flăcările imense izbucneau ca 


dintr-un con de vulcan. Zăpada şi gheaţa se topiră, de jur 
împrejur, cât ai bate din palme şi veritabile pâraie de apă 
fierbinte îşi luară zborul în jos. 

După ce balaurul de foc se potoli, oamenii năvăliră cu 
cazmale şi pârghii să curețe locul. Războinicii nu s-au clintit de 
acolo două zile şi două nopţi, iar vitele crăpau de foame: cât 
vedeai cu ochii era numai piatră. 

Pe drumul croit cu atâta trudă se scurgea acum puzderia de 
oameni, cai, vite şi elefanţi. 

Dar coborâşul le mai pregătea surprize: ajunşi la mijlocul 
drumului, oştenii dădură peste ghețari. Sub paşii oamenilor şi ai 
animalelor, suprafaţa netedă a gheții se topea, iar alunecuşul 
era îngrozitor. Grămezi întregi de oameni şi animale se 
prăvăleau unii peste alţii, se sculau şi iar cădeau, pierzându-şi 
mereu echilibrul. Adesea picioarele cailor şi ale boilor se 
afundau în gheaţă. Astfel că animalele rămâneau ca prinse în 
cursă. Vitele care nu se mai puteau urni erau lăsate să moară 
acolo. 

După calvarul ghețarilor, obosiţi de moarte, oamenii şi 
animalele se trântiră într-o poiană acoperită de tufe rare şi 
frunze uscate. Trei zile mai târziu coloana cobora pe un platou 
unde împrejurimile erau mai blajine, iar firea locuitorilor mai 
blândă. 

Aşa a trecut armata lui Hannibal Alpii, ajungând în Italia”. 


% Scriitorii din antichitate ne oferă date contradictorii în privinţa locului prin 
care Hannibal a traversat Alpii. După părerea unora ar fi trecut peste muntele 
Poeninus, dar Coelius afirmă că a coborât din vârful Cremona. Se pare însă 
că a mers pe itinerarul străbătut mai târziu de Cezar, Carol cel Mare şi 
Napoleon. Este vorba de drumul care, plecând de la Torino, urmează „Dorea 
Riparia“ şi valea râului Durance. La fel de controversat este la scriitorii din 
antichitate şi efectivul armatei cu care Hannibal a traversat Alpii. Istoricii 
antici dau cifre diferite. Cea mai autorizată pare a fi afirmaţia unui războinic 
făcut prizonier de către Hannibal, pe numele său Lucius Cincius Alimentus. El 
scrie că Hannibal a dus peste Alpi o armată care număra împreună cu galii şi 
ligurii optzeci de mii de pedeştri şi zece mii de călăreţi. Alimentus afirmă că a 
auzit de la însuşi Hannibal că de la trecerea Rhodanusului până în Italia, 
cartaginezii au pierdut treizeci de mii de oameni şi un mare număr de cai şi 
de vite (n.a.). 


Războinicii puni au ajuns în Italia plini de noroi, cu părul şi 
barba crescute în neştire, iar în ochi şi pe feţe li se întipăriseră 
sălbăticia şi istoveala cumplită. 

Când Scipio ajunse cu armata la Pisa, luă imediat încă două 
legiuni de la tribunii Manlius şi Atilius şi se îndreptă spre Pad 
pentru a-i ataca cât mai repede pe inamicii sfârşiţi de osteneală. 
Dar Hannibal, înțelegând ce i se pregăteşte, atacă oraşul 
taurinilor*, îl cuceri şi-i obligă pe galii care locuiau în valea 
Padului să se alieze cu el. În oraşul cucerit armata Cartaginei se 
opri pentru a se întrema. 

Triburile galice se aflau în dilemă. Căpeteniile lor se adunară 
ca să se înţeleagă alături de cine să meargă: alături de Hannibal 
sau alături de Scipio. Purtară discuţii interminabile fără să ia 
însă o hotărâre. Ezitând, începură să se certe şi să se bată între 
ei, până când punul le rezolvă dilema într-un mod simplu de tot. 
Hannibal ştia bine că barbarii şovăielnici vor trece de partea 
armatei prezentă lângă ei la momentul potrivit. De aceea îşi 
trimise puternice detaşamente printre triburile băştinaşe şi galii 
dădură buzna să se înroleze în armata lui Hannibal. 

Râul Ticinus era graniţa naturală dintre cele două tabere 
adverse. Vrăjmaşii stăteau la câţiva paşi unul de altul. 

Înainte de bătălie consulul hotărî să-şi pregătească şi să-şi 
încurajeze armata: 

— Oşteni romani, mai aveţi oare nevoie de îmbărbătare 
atunci când trebuie să luptaţi împotriva unui duşman care lângă 
Rhodanus a dat bir cu fugiţii, evitând bătălia şi înfundându-se în 
văile Alpilor? Cu fuga asta el a recunoscut că este mai slab. Nu 
uitaţi, este acelaşi vrăjmaş învins în războiul trecut de către 
părinţii voştri şi, poate, de către unii dintre voi. Atunci a fost 
înfrânt pe uscat şi pe mare, silit să plătească tribut poporului 
roman... Acum, după trecerea Alpilor, războinicii lui Hannibal 
sunt măcinaţi de foame, frig şi murdărie. Striviţi şi istoviţi de 
moarte, cu încheieturile degerate şi cu mădularele înţepenite, 
cu armele frânte şi ruginite, pe cai şchiopi şi prăpădiţi, ei trebuie 
să lupte împotriva voastră!... De veţi învinge astăzi, o să se zică 
că Alpii l-au biruit pe Hannibal şi nu voi! Aşa mi se pare mie... 


5 Torino (n.a.). 


Astfel le grăi consulul. Îşi zise însă că nu e deloc bine să-ți 
subapreciezi inamicul, căci soldaţii ar putea lua prea uşor starea 
de fapt. După ce stătu câteva clipe pe gânduri, Scipio îşi reluă 
discursul. 

— Eu însumi aş fi putut să plec în Spania, provincie dată de 
senat în seama mea. Acolo l-am trimis însă pe fratele meu, 
Cnaeus, să se lupte cu Hasdrubal, fiindcă aşa se cade, consulul 
trebuie să înfrunte căpetenia vrăjmaşului. Vreau să mă conving 
dacă acest Hannibal este, după cum singur spune, rivalul lui 
Hercule, sau a rămas după moartea părintelui său un supus 
plecat, ros de crima săvârşită la Sagunt. Războinici, tocmai de 
aceea trebuie să luptaţi cu înverşunare împotriva inamicului 
nostru, aşa cum v-aţi bate cu un sclav neruşinat care s-a 
răsculat împotriva stăpânilor săi. În bătălia de pe Erix şi-au 
dovedit măiestria şi vitejia, bineînţeles datorită talentului lui 
Hamilcar, dar au fost din nou nevoiţi să ne plătească câte 18 
dinari” de soldat ca să nu-i ucidem prin înfometare sau să nu-i 
aruncăm în lanţuri. Le-am dăruit sclavilor viaţa, iar acum, uitaţi- 
vă, cum ne mulţumesc!... Apoi, am fi putut oricând să ne 
îmbarcăm armata pe corăbii şi să debarcăm în Africa! Cine ne-ar 
fi împiedicat să le distrugem Cartagina! În Locul recunoştinţei pe 
care ne-o datorează, ei se năpustesc asupra patriei noastre!... 
Ostaşi romani, în războiul acesta voi nu luptaţi în numele 
onoarei şi al gloriei, ci pentru existenţa voastră! Nu vă bateţi 
pentru Sicilia şi Sardinia, ci pentru Italia. Nu aveţi nicio altă 
armată în spate, care să ţină piept duşmanului şi nici alţi Alpi 
care să-i ţină pe loc până ce se adună o altă oaste! Aici trebuie 
să luptaţi ca şi cum v-aţi afla în faţa zidurilor Romei. Senatul şi 
întregul popor roman îşi pun toată nădejdea în vitejia voastră. 
Soarta Romei atârnă de puterea mâinilor noastre! 

Pe partea cealaltă, Hannibal îşi îmbărbăta în alt chip 
luptătorii. Ordonă să fie aduşi toţi muntenii şi galii luaţi 
prizonieri, pe care-i întrebă: 

— Există printre voi asemenea viteji care ar vrea să lupte? 

Aproape toţi robii strigară să li se dea arme. 

— Atunci, continuă Hannibal, o să vă bateţi doi câte doi, 
asemenea gladiatorilor. Învingătorul va fi liber! 


% Dinari de aur (n.a.). 


Chiote de bucurie răsunară din toate părţile. Din mulţime 
începură să se desprindă galii şi muntenii. Numizii selecţionară 
vreo cincizeci dintre ei, le scoaseră cătuşele, dând fiecărui 
luptător câte un scut şi o sabie. 

Amfiteatrul viu vui asemenea mării. Dornici să se delecteze cu 
lupta gladiatorilor”, războinicii aşteptau cu nerăbdare semnalul 
de începere. Cu ochii strălucitori de emoție, captivii încătuşaţi, 
chiar şi ei, îşi susțineau tovarăşii, îndemnându-i să fie cât mai 
viteji. 

La un semn dat de trâmbiţă, barbarii începură să dea cu zarul 
pentru a-şi desemna partenerul. În mulţime domnea o linişte 
mormântală. După aceea, cincizeci de gali se aşezară în faţa a 
cincizeci de munteni. Semnalul fu dat şi săbiile se încrucişară. 
Din mii de gâturi răsunară strigăte frenetice. Luptătorii se 
băteau cu curaj şi încrâncenare. Spectatorii aduceau salutul lor 
atât învingătorilor cât şi învinşilor. Numizii luau în primire pe 
fiecare învingător, înrolându-l în armată ca pe orice om liber; nu 
uitau nici de cei învinşi, ale căror cadavre le înşiruiau pe rugul 
comun, unde urmau să fie arse cu toate onorurile. 

La sfârşitul luptei, în strigătele de aprobare ale mulţimii, 
Hannibal dărui libertatea şi armele promise celorlalţi barbari. 
Mai mult de cinci mii de gali şi munteni intrară în armata pună, 
însoţiţi de aclamaţiile detunătoare ale oştenilor. Generalul se 
adresă apoi tuturor războinicilor, pedeştri sau călări pe cai 
înşeuaţi ori nu: 

— Aţi văzut cu câtă abnegaţie luptă sclavii voştri. Dacă o să 
luptaţi şi voi astăzi aşa, o să învingeţi... Voi trebuie neapărat să 
învingeţi, căci altă ieşire nu aveţi, în dreapta şi în stânga vă 
mărginesc două mări, unde nu există nicio corabie pe care aţi 
putea fugi. În faţa voastră îşi mână apele Padul, un râu mai 
mare şi mai puternic decât Rhodanul, iar în spate se ridică Alpii 
din care abia, abia aţi scăpat cu viaţă. Aici nu aveţi altceva de 
făcut decât să izbândiţi sau să muriţi. Vă ajunge cât aţi furat caii 
şi animalele băştinaşilor prin păşunile şi poienele din Lusitania şi 
Celtiberia! A sosit timpul să vă războiţi pentru o răsplată mai 
mare, aţi frământat doar în picioare atâta amar de drum. Soarta 
a ales ca aici să fie sfârşitul chinurilor şi strădaniilor voastre. 


% Primele lupte ale gladiatorilor au avut loc în anul 262 î.e.n. (n.a.). 


Pornind de la Ocean şi Coloanele lui HerculeS, voi aţi străbătut 
Spania şi Galia cu nenumăratele lor seminţii omeneşti şi aţi 
ajuns în acest loc ca să luptaţi cu nişte războinici ce nu-şi cunosc 
nici comandantul. Eu, care m-am născut în mijlocul norodului 
gloriosului meu tată, am crescut în învălmăşeala luptei, am 
supus Spania întreagă, cucerind nu numai toate neamurile din 
Alpi, ci chiar Alpii, trebuie să mă măsor acuma cu acest 
comandant de şase luni”. Trufaşul popor roman subjugă totul, 
impunându-şi puterea lui tiranică. El răpeşte totul, totul! Nouă 
nu ne va rămâne nimic altceva decât ceea ce vom apăra cu 
arma în mână. Suntem într-o asemenea situaţie încât trebuie fie 
să învingem, fie să murim, dar mai bine, pe câmpul de luptă 
decât ca dezertori! Zeii nemuritori nu i-au dat omului altă armă 
mai puternică ca disprețul morţii! 

Aici Hannibal se apucă să le promită soldaţilor recompense 
mari în schimbul purtării lor vitejeşti: fiecare va primi pământ în 
Italia, Spania sau Africa, iar dacă vreunul dintre ei doreşte bani, 
o să primească o anumită sumă. Apoi făgădui libertatea sclavilor 
care şi-au însoţit stăpânii, iar stăpânilor, drept răsplată, câte doi 
sclavi. Porunci apoi să se împartă arme tuturor celorlalţi robi. 

Cartaginezul făcu toate aceste promisiuni, cu mâna pe altarul 
de sacrificiu, invocându-i drept martori pe Adad şi Tanit. După 
aceea apucă mielul de gât cu stânga şi exclamă ţinând în 
dreapta o piatră: 

— De nu-mi voi duce la îndeplinire toate făgăduielile, aşa să 
mă ucidă zeii! 

Rostind  imprecaţia, Hannibal sparse capul mielului cu 
cremenea din mână. 

Romanii traversară râul Ticinus, iar pe mal ridicară un cap de 
pod. De aici se îndreptară spre ţinutul locuit de insubrii!% şi se 
apropiară de tabăra lui Hannibal. 

Scipio porni în fruntea unui pâlc de călăreţi pentru a-şi cerceta 
şi iscodi duşmanul; nimeriră însă peste Hannibal care ieşise din 
tabără cu acelaşi scop. Ambele detaşamente se dădură înapoi, 


% Strâmtoarea Gibraltar (n.a.). 
% Comandant ales de numai şase luni (n.a.). 
1% Trib galic (n.a.). 


iar comandanții începură să-şi desfăşoare fără şovăială linia de 
bătaie. 


CAPITOLUL AL XII-LEA 


Vreau să nimicesc amândoi 
consulii într-o singură bătălie. 
Hannibal 


În curând răsunară strigătele de atac şi bătălia începu. După o 
scurtă luptă, trăgătorii romani se retraseră în linia a doua, iar pe 
câmp se încleştează acum cele două armate de cavalerie. 
Luptând corp la corp, mult timp nu s-a putut şti cine o să 
învingă. Împinşi înapoi pe neaşteptate, infanteriştii romani se 
amestecară cu cavaleria şi, înghesuiți printre cai, mai rău 
încurcau lucrurile. Pe când exaltarea luptei punea din ce în ce 
mai mult stăpânire pe războinici, vestea rănirii consulului se 
răspândi ca trăsnetul. Concomitent, cavaleria se împrăştie şi în 
bătălie se înfrunta acum aproape doar pedestrimea. În rândurile 
oştirii romane se strecurase şovăiala şi groaza. Primii au dat bir 
cu fugiţii arcaşii, care în tumultul încleştării se contopiseră cu 
infanteria şi cavaleria, împingându-se şi călcându-se în picioare. 
În zadar încercau comandanții să împiedice fuga mulţimii; 
exemplul lor de curaj, strigătele nu mai puteau îndrepta 
lucrurile. Groaza furişată în suflete era mai puternică ca toate. 

Apărându-şi consulul rănit, călăreţii se retrăgeau în ordine. 
Armata romană era ameninţată nu numai de pericolul pierderii 
bătăliei, ci şi de acela de a rămâne fără consul. Un tânăr, al 
cărui nume străluci atunci prima oară, veni să spele cât de cât 
ruşinea: fiul lui Publius Cornelius Scipio. In fruntea unei turme, 
se abătea asupra celor mai dese rânduri ale punilor, spulberând 
pilcurile inamice, semănând groază, dând şi respingând lovituri. 

Când auzi în învălmăşeala bătăliei strigăte cum că tatăl lui, 
consulul, este rănit, tânărul Scipio, aflat în apropiere, dădu un 
chiot şi-i izbi împreună cu războinicii săi pe cartaginezii care se 
năpusteau ca lupii să pună mâna pe consul. Săbiile şi topoarele 
de luptă cădeau fără milă pe platoşe şi coifuri. Din toate părţile 


nu mai conteneau urletele şi strigătele de ajutor. Mânjiţi de 
sânge, cu privirile înnebunite, scoțând urlete de fiare, războinicii 
se prăbuşeau morţi sau răniţi pe câmpul de luptă. Cadavrele 
oamenilor şi cailor se îngrămădeau unele peste altele stânjenind 
mişcarea luptătorilor. Tânărul Scipio şi-a pierdut mai mult de 
jumătate din ceată. Lovit în două locuri, cu faţa şi mâna 
însângerate, nu sa lăsat însă până nu şi-a salvat tatăl. Călăreţii 
romani se rânduiră de o parte şi de alta a consulului pe care-l 
scoaseră din luptă sub pavăza şi la adăpostul trupurilor lor. 

Întunericul cobora pe neobservate. Infanteriştii romani se 
retrăgeau luptând, pe îndelete, în ordine, în timp ce pâălcurile 
călăreţilor se băteau crâncen, învârtejindu-se pe câmp. In cele 
din urmă şi unii şi alţii îşi făcură vânt cu grămada în mijlocul 
infanteriei romane pe care o zdrobiră şi o puseră pe fugă, 
despărţind-o totodată de pedestrimea cartagineză. Tribunul 
Manlius încercă să-şi strângă în jurul său războinicii risipiţi şi să-i 
arunce din nou în luptă. Dar Hannibal slobozi asupră-le un nou 
pâlc de călăreţi şi dacă cel de al doilea tribun, Atilius, nu ar fi 
stăvilit cu cavaleria sa această năvală, romanii ar fi suferit o 
înfrângere totală. 

Armata romană îşi continua retragerea în vreme ce în castru 
răsunau trâmbiţele, semn că bătălia se întrerupe, fiindcă 
întunericul pusese stăpânire pe câmpul de bătaie. 

Romanii traversară râul Ticinus şi se îndreptară grăbiţi către 
Pad, unde se aflau încă plutele lor. Oştirea trecu fără nicio 
greutate fluviul şi ajunse la Placentia, înainte ca Hannibal să fi 
aflat prin ce loc anume se strecuraseră. In zori, Mago, fratele lui 
Hannibal, îi atacă prin surprindere pe romanii care-şi desfăceau 
alene plutele, luând cam trei sute de prizonieri. 

In ciocnirea aceasta, romanii au pierdut mai mulţi oameni 
decât  punii. Romanii s-au convins de asemenea, de 
superioritatea cavaleriei cartagineze în câmp deschis. 

După două zile, Hannibal îşi transportă armata peste Pad, se 
apropie de inamic, gata să deschidă o nouă luptă. Noaptea, 
Scipio părăsi însă, în cea mai deplină tăcere, Placentia şi atinse 
neobservat malurile râului Trebia. Deşi rana i se agravase, 
consulul traversă în fruntea oastei râul şi îşi aşeză tabăra pe 
nişte coline împădurite. 


În noaptea următoare războinicii gali, două mii de infanterişti 
şi două sute de călăreţi, intraţi ca aliaţi în armata romană, 
făcură mare tărăboi în castru. Spintecând sentinelele şi pe toţi 
aceia care le stăteau în cale, fugiră la Hannibal. Generalul 
cartaginez îi primi prieteneşte, înfierbântându-i cu nădejdea 
unor prăzi bogate. 

Cavaleria numidă porni totuşi pe urmele oştirii romane şi 
aproape că ajunsese ariergarda ei când africanii, setoşi de jaf, o 
luară la stânga unde se afla tabăra părăsită de romani, pierzând 
astfel de sub ochi duşmanul. 

Armata pună ducea mare lipsă de alimente, fiindcă aşezările 
omeneşti din calea lor erau devastate şi pustiite. Frica imensă 
ce-i năpădise pe barbari îi împinse să se împrăştie prin munţi nu 
mai înainte de a răzleţi toate vitele şi de a-şi lua cu ei mâncarea. 
Femeile, copiii şi toţi oamenii ce nu doreau să lupte sau tupilat 
între stânci şi râpe, acolo unde cu greu ar putea fi urmăriţi de 
cel ce-ar bate munţii cu piciorul, darămite de un călăreț. Altfel, 
oamenii deprinşi cu mânuirea armelor, s-au alăturat uneia din 
cele două armate. Cine nu a făcut aşa, a fost fie răpus de sabie, 
fie luat prizonier de către romani sau puni. 

În orăşelul Clastidium!“ se aflau depozite întregi de provizii 
strânse de romani pentru nevoile războiului. Comandantul 
garnizoanei, Dasius Brundisinus, pregătindu-se, pasămite, de 
apărare, îi trădă pe ai săi: Clastidium cu toate de-ale gurii, fură 
vândute lui Hannibal pe numai patru sute de talanţi de aur. 

Se apropia iarna. Cele două tabere duşmane, aşezate la o 
depărtare de câteva mii de paşi una de alta, nu se urneau din 
loc. Printre ele îşi purta apele umflate de ploile de toamnă râul 
Trebia. Bătălia pierdută, trădarea galilor şi rana care i se agrava 
din ce în ce mai mult, toate acestea sporiră neputinţa şi 
disperarea consulului. Nu avea curaj să pornească cu armata 
către Italia centrală, fiindcă era convins că Hannibal se va pune 
imediat în mişcare, călcându-i pe urme şi găsind un loc potrivit 
de atac. 

In castrul roman soldaţii îşi făceau fie bordeie pe care le 
acopereau cu crengi sau trestie, fie îşi săpau în mal gropi unde 
se adăposteau de vântul rece care bătea dinspre Apenini. Ploaia 


101 Astăzi - Casteggio (n.t.). 


de noiembrie se cernea aproape fără întrerupere. Pământul 
mustea de atâta umezeală. Ştiind cât de dăunătoare pot fi 
pentru o armată inactivitatea şi leneveala, Scipio a ordonat ca în 
tabără să se facă toată ziua instrucţie. 

Tânărul Scipio, cei doi tribuni Manlius şi Atilius, alături de ei 
încă patru centurioni, stăteau în permanenţă în cortul consulului 
rănit; aici primeau ordine de la el, aducându-i la - cunoştinţă 
ştirile privitoare la situaţia din tabără adversă, transmise în mod 
regulat de galii care treceau zilnic dintr-o parte într-alta. 

Consulul rănit, a cărui febră nu scădea deloc, îi conjura pe 
tribunii şi ofiţeri să nu permită cu niciun preţ ca vrăjmaşii să 
ajungă în inima Italiei. 

— Mai bine să pieriţi cu toţii decât să vă vedeţi copiii 
înjunghiaţi şi femeile pângărite de barbari! Amintiţi-vă mereu de 
strămoşi, care mureau cu sabia în mână, prăbuşindu-se unul 
peste altul. 

Astfel glăsui consulul către comandanții săi şi continuă, 
adresându-se fiului: 

— Nu uita că eşti un Scipio! Trebuie să fii primul dintre primii, 
mai iute ca toţi. În bătălia trecută ai dovedit curaj şi meşteşug. 
Mergi mai departe la fel şi vei fi fericit şi încununat de glorie: se 
vor găsi întotdeauna viteji care să-ţi protejeze aripile pentru ca 
tu să-ţi croieşti în voie calea printre duşmani! 

În aceeaşi zi, războinicii îl anunţară pe consul că în faţa porţii 
centrale a castrului aşteaptă solii lui Hannibal. 

— Legaţi-i la ochi cu năframe şi aduceţi-i încoace! le zise 
Scipio ridicându-se din aşternut. 

Ajunşi la intrare, trimişii îl zăriră pe consul plimbându-se prin 
cort ca un om complet sănătos. Purta pe umeri mantia de 
purpură, iar la şoldul drept îi atârna sabia scurtă. Pe piepţii 
armurii împletită din zale mici de argint, strălucea capul de 
meduză. 

Casca din Utica, căpetenia soliei, îi aduse la cunoştinţă în 
câteva cuvinte rostul misiunii lor: Hannibal propune un schimb 
de prizonieri... 

— Numai atât? îl întrebă consulul. 

— Atât... Stăpânul meu vă mai înştiinţează că de la Trebia 
porneşte direct asupra Romei. 


Scipio ridică din umeri şi zise dând din mână: 

— Hannibal ştie că drumul spre Roma trece peste cadavrele 
noastre! Schimb de prizonieri nu vom face pentru că romanul 
care acceptă captivitatea nu-mi mai, aparţine. Noi învingem sau 
murim! 

Scipio întoarse spatele crainicilor. Aceştia plecară fără să 
salute măcar. 

— Au venit în recunoaştere în tabăra noastră grăi Manlius. 

— Şi să vadă dacă consulul mai trăieşte încă! adăugă Atilius. 

Cu faţa schimonosită de durere, Scipio se clătină şi căzu în 
braţele tribunilor. Ei îl puseră cu băgare de seamă în pat. 

În noaptea aceea două sute de războinici gali au încercat să 
dezerteze. Descoperiţi însă la timp, au fost prinşi cu toţii, legaţi 
şi aduşi în faţa cortului consulului. 

Încordându-şi ultimele puteri, Scipio ieşi afară şi uitându-se la 
figurile sălbatice ale galilor luminate de torţe, îi întrebă cine este 
căpetenia lor. 

Din grămadă se desprinse un războinic cu mustăţi mari, care 
răspunse într-o latină stricată: 

— Noi suntem boii... Toată seminţia noastră s-a ridicat 
împotriva romanilor... Nu mai vrem nici noi să ne războim 
pentru voi... Ne-am hotărât să ne întoarcem pe la casele 
noastre! 

Scipio porunci să li se taie capetele galilor răzvrătiți. 

A doua zi, în faţa taberei romane se iviră albigenzii, mânând o 
gloată de femei pe care se pregăteau să le vândă soldaţilor. 

— Am răpit femeile de la cei din Insulele Baleare! Strigau ei. 
La rândul lor, ei le-au luat în captivitate de la barbarii care 
sălăşluiesc în pădurile dese de pe coastele Alpilor... Murim de 
foame... Dăm o femeie pentru trei pâini! 

Războinicii romani priveau de pe zidurile castrului femeile 
dezbrăcate până la piele de gali. Biciuite de vântul rece, ele 
tremurau şi scânceau ca nişte căţei. 

Pe poarta mare ieşi în zbor o manipulă de călăreţi care se 
abătu asupra galilor alungaţi astfel peste câmp. Din fugă, 
aceştia aruncară femeilor straiele pe care le duceau pe braţ sau 
pe umăr, săriră apoi în apă şi cât ai clipi din ochi răsăriră pe 
celălalt mal. După ce se îmbrăcară, femeile se îndreptară în 


partea opusă, culegând din mers cele câteva pâini azvăârlite lor 
de oştenii romani, de sus, de pe zid. O luară numaidecât la 
goană şi se făcură nevăzute în pădure. 

Timpul trecea. În afară de mici hărţuieli, cele două armate nu 
s-au mai ciocnit. 

Titus Sempronius, al doilea consul, a fost mai norocos: a 
aşteptat în Sicilia sosirea corăbiilor punice, pe care le-a 
scufundat şi prădat. Viclenii lui marinari, mai toţi napolitani, în 
urma unor manevre abile, au momit vasele cartagineze şi le-au 
distrus. Într-o singură zi au făcut praf o flotă de douăzeci de 
vase, capturând şapte dintre ele şi luând prizonieri o mie cinci 
sute de marinari. Consulul află de la captivi că încă treizeci şi 
cinci de vase de război au plecat în larg de la Cartagina cu 
scopul de a ajunge în Sicilia, unde trebuiau să-i răscoale pe 
vechii aliaţi şi să ocupe cetatea Lilybaeum. 

Vasele romane de recunoaştere se avântară şi rătăciră multă 
vreme în larg, de unde zăriră în depărtare flota cartagineză care 
naviga cu pânzele sus. După ce stabiliră linia de mişcare a 
duşmanului, corăbiile făcură calea întoarsă. 

Vapoarele punilor pluteau poleite de lumina lunii. Simţind că 
au fost observați, coborâră pânzele şi ancorară mai departe de 
port. 

În zori ieşiră în larg pentru a avea destul spaţiu de bătaie. 
Când se ivi, însă, flota romană, mult mai numeroasă, 
cartaginezii o rupseră la fugă. Romanii reuşiră totuşi să 
scufunde patru vapoare şi să captureze alte şase pe care erau 
îmbarcaţi două mii de marinari, iar printre ei şi câţiva membri ai 
unor familii de vază. 

Cu o astfel de şansă a intrat în război flota lui Hannibal. 

De la Lilybaeum consulul se îndreptă către insula Melita!%, 
stăpânită pe atunci de cartaginezi şi o încercui. Presiunea 
romanilor a fost atât de puternică, încât comandantul 
garnizoanei, Hamilcar, fiul lui Gisgo, a fost nevoit să se predea 
împreună cu cei două mii de războinici ai lui, sub pretext că 
oraşul nu ar mai fi avut de mâncare nici pentru o săptămână de 
zile. 


102 Malta (n.a.). 


Ocolind insulele lui Vulcanus”, unde îşi lăsă o garnizoană, 
consulul se întoarse la Lilybaeum şi vându sclavii coloniştilor 
greci. Aici primi ordin de la senat să plece neîntârziat cu oastea 
la Arminum, iar de acolo să zboare ca vântul şi ca gândul la 
Trebia, pentru a-i veni în ajutor lui Scipio. 

în curând cele două corpuri de armată se întâlniră în castrul 
întocmit de Scipio, unul mohorât şi cu moralul scăzut din cauza 
înfrângerii de la Ticinus, iar celălalt istovit de drumul atâta de 
lung. 

în zilele acelea se vorbea şi se şuşotea mult pe socoteala 
generalului în propria sa tabără, mai mult ca niciodată până 
atunci. La un consiliu, Sosilos din Sparta luptă din răsputeri 
pentru a-l determina să atace oastea romană: 

— Haideţi să-l atacăm pe Scipio înaintea sosirii celuilalt 
consul! Susţinea el cu aprindere. O singură lovitură năprasnică 
ar fi de ajuns pentru a face praf armata asta înfricoşată. O dată 
biruit, duşmanul îşi pierdea încrederea în sine. Orice ciocnire 
poate să-i fie fatală. 

— Oştirea noastră stă cu mâinile în sân şi înfulecă mâncarea 
care se va sfârşi în curând! adăugă Maharbal. Este o mare 
întrebare de se va mai găsi vreun alt Dasius Brundisinus. 

Colontai, recunoscut drept cel mai îndrăzneţ participant la 
sfaturile cartaginezilor, grăi către ceilalţi: 

— Hannibal ne cheamă să luăm hotărâri de importanţă vitală, 
dar nu acceptă părerea noastră. Tăcerea lui nu va da dureri de 
cap nimănui, cu atât mai puţin romanilor! 

În mijlocul cortului ardea focul şi, deşi fumul ieşea pe uşă şi 
prin deschizătura din acoperiş, toţi se înecau, iar ochii le 
lăcrimau. Un ciot verde sfârâia şi fumega pe vatră, dar nimănui 
nu-i trăsni prin minte să-l stingă sau să-l zvârle afară. 

— Dacă cele două oştiri romane se contopesc şi amândoi 
consulii se avântă în bătălie, vom fi înfrânți, zise Casca din 
Utica. 

Privindu-şi vârful cizmelor şi desenând cu falarica litere 
greceşti pe pământ, Hannibal tăcea mereu. In ultimul timp 
comandanții cohortelor şi ai manipulelor lui şi-o cam luaseră în 
cap: deveniseră din ce în ce mai liberi şi mai insolenţi; se pare 


1% O parte din insulele Lipare (n.t.). 


însă că el nu punea prea mult la inimă lucrurile astea. Numidul 
Sivas, încurajat pesemne de apatia generalului, îndrăzni să 
deschidă gura: 

— Ne-ai promis că ne vei duce la Roma! lar acum, se vede că 
te-a înspăimântat un consul care a pierdut o bătălie şi zace rănit 
în cort. 

La auzul acestor cuvinte toţi încremeniră. Unii păliră de frică, 
iar ceilalţi se foiau pe locurile lor, neştiind cum să facă s-o 
zbughească cât mai repede din cort. Cunoşteau prea bine firea 
năprasnică a lui Hannibal ca şi limita până la care îşi puteau 
împinge semeţia. Acum simțeau înfriguraţi că Sivas a întrecut 
măsura. 

Cu mâna dreaptă Hannibal învârtea şi pe o parte şi pe alta 
falarica, lăsând impresia că jocul acesta îl absoarbe în întregime. 

— la uitaţi-vă!... exclamă el şi repezi darda cu două palme 
deasupra capului lui Sivas. Falarica străpunse pânza, iar de 
afară se auzi un urlet urmat de o bufnitură. Sentinela trage cu 
urechea prin pânza cortului la discuţia noastră, iar comandanții 
mei mă nesocotesc!... Trebuie să ştie toată armata că Hannibal 
nu se încumetă să intre în luptă!... lar tu, javră friptă, - se răsti 
el la Sivas - pe care nici eu însumi nu ştiu cum de am făcut-o 
comandant de cohortă, bagă-ţi minţile în cap, căci altminteri, o 
dată să te mai sumeţeşti, şi te pun pe loc la frigare, ca să termin 
ceea ce au început celții! 

Din fundul cortului se auzi un scrâşnet de dinţi. Toţi războinicii 
întoarseră capetele: de acolo înainta Siva din Sidon. 

— Hei, tizule, păzeşte-ţi pielea, fiindcă lui Hannibal nu-i place 
carnea nici crudă, nici friptă! se răsti numidul la Siva. 

Hannibal ieşi din cort. Afară, soldaţii se strânseră în jurul 
sentinelei ucise. Cu capul străpuns de falarică, cadavrul zăcea 
prăbuşit într-o rână lângă cort. 

— Din ce cohortă este soldatul ăsta? întrebă comandantul. 

— Din cohorta insubrică... El este gal... răspunse timid 
centurionul. 

— De acum încolo, în faţa cortului meu vor face de pază 
numai punii! ordonă tăios Hannibal şi se întoarse la consiliu. Se 
adresă apoi comandanților: 


— Nu-i vom ataca pe romani până nu vine şi celălalt consul. 
Vreau să-i nimicesc pe amândoi consulii într-o singură bătălie. 

Cei de faţă tăceau. Doar Maharbal mormăi ceva ca pentru 
sine. 

în clipa aceea, un ofiţer intră în fugă comunicându-le cu 
răsuflarea tăiată: 

— Titus Sempronius, cel de al doilea consul, a sosit în fruntea 
unei armate proaspete! 

Hannibal îşi aruncă privirea asupra celor prezenţi, cărora le 
spuse: 

— Aţi văzut? Dacă senatul Romei trimite amândoi consulii 
împotriva voastră, vă puteţi da seama cât de importantă este 
bătălia asta!... învingem acum, drumul spre Roma ne este 
deschis. 

— Când trecem la atac? îl întrebă Colontai. 

— Aşteptăm să fim atacați... 

Sfatul murmura a încuviinţare. 

Vanitosul şi nerăbdătorul consul Sempronius vroia să-i arunce 
imediat în luptă pe romani. 

— De ce să mai amânăm! îi spunea acesta lui Scipio. Un al 
treilea consul sau o altă armată nu există. Ce ar spune strămoşii 
noştri când ar auzi că cei doi consuli tremură de frică în faţa 
vrăjmaşului care pustieşte ogoarele Italiei? 

Vocea lui Sempronius se modula ceremonios de parcă ar fi 
vorbit în senat. Dădea zor fiindcă se apropia timpul alegerii 
noilor consuli, iar el nu vroia ca altul să continue războiul. | se 
părea că i s-a ivit o ocazie nemaipomenită de a se acoperi de 
glorie, mai ales că celălalt era bolnav. 

Sempronius stătea în cort lângă tovarăşul său rănit, care 
tăcea şi asculta. 

— Eu le-am dat ordin soldaţilor să fie pregătiţi, căci lupta 
poate începe dintr-o clipă într-alta! îl înştiinţă Sempronius pe 
comandantul țintuit la pat. 

Scipio se uită la el şi dădu din umeri. 

În ziua aceea sosiră în tabăra romană solii galilor care 
începură să-i implore pe amândoi consulii să le vină în ajutor. 

— Zeii să vă toarne în vine curaj şi putere să-l învingeţi pe cel 
mai crunt vrăjmaş care, a existat vreodată pe lume! cădelniţă 


unul dintre ei. În numele credinţei şi dragostei ce o purtăm 
poporului roman respectat şi de străbunii noştri, vă rugăm să ne 
apăraţi femeile şi copiii, caii şi celelalte vite împotriva hoţilor de 
numizi şi liguri, trimişi zi de zi de Hannibal peste Pad să ne 
jefuiască şi robească. Vă dăruim paisprezece mii de luptători din 
tribul nostru, numai unul şi unul. Voi trebuie doar să-i îmbrăcaţi 
şi să-i înarmaţi! 

— Grozav! îi strigă Scipio. Să-i îmbrăcăm şi să le dăm arme 
pentru ca apoi să fugă la Hannibal!... Pieriţi din ochii mei până 
nu poruncesc să vi se zdrobească mâinile şi picioarele! 

Înspăimântaţi, solii o tuliră din cort, rămânând însă pe 
aproape: îşi ziceau că supărarea consulului este trecătoare. 

— Nu mai vreau să văd nici picior de gal în castrul meu! 

— Greşeşti! îi răspunse Sempronius. Sunt de părere că trebuie 
să-i ajutăm! 

Clocotind de mânie, Scipio se sculă din pat şi începu să se 
plimbe prin cort. În cele din urmă nu se mai putu abţine şi 
izbucni: 

— Pe lupiter, am să ordon ca toate lepădăturile de gali să fie 
răstigniţi pe cruce. 

— De ce? 

— Dacă ai fi fost în noaptea în care ticăloşii ăştia au şters-o la 
inamic, după ce au făcut un măcel nemaipomenit în tabăra 
noastră, n-ai mai întreba nimic! 

— Era alt trib, ripostă calm Sempronius. 

— Pentru mine toţi sunt la fel de negri! răcni Scipio. 


Tovarăşul lui dădu din umeri şi ieşi în faţa cortului, unde se 
mai aflau încă înspăimântaţii crainici gali. 

— Veţi primi ajutorul nostru, le comunică consulul. Duceţi-vă 
şi să nu spuneţi nimănui în afara căpeteniilor voastre ceea ce v- 
am promis. 

A doua zi, Sempronius trimise trei mii de călăreţi şi o mie de 
arcaşi de ai săi pentru a oblădui ţinutul galilor dintre Pad şi 
Trebia. Oştenii dădură în calea lor peste inamici răzleţiţi şi 
încărcaţi cu o sumedenie de lucruri jefuite, îi atacară, 
spintecându-i pe cei mai mulţi. Innebuniţi de groază, cei care 
scăpară de la moarte nu se mai opriră până nu puseră piciorul în 


tabără. Răcnetele lor răscoliră toată oastea cartagineză. 
Războinicii puseră mâna pe arme şi se năpustiră asupra 
romanilor care se apropiaseră de fortificațiile taberei. Până la 
chemarea trâmbiţelor, se dădu o bătălie în toată legea. Pe 
câmpul de luptă căzură de două ori mai mulţi războinici 
cartaginezi decât romani. 

Victoria dobândită nu avea însă o însemnătate prea mare. Aşa 
credeau toţi în afară de consul, care susţinea că soldaţii de abia 
acum s-au trezit din amorţeală şi că niciunul dintre ei nu mai 
vrea ca lupta să se mai amâne. Plin de sine, grăi către Scipio: 

— Starea ta se datoreşte înfrângerii de la Ticinus, iar acum 
sufletul îţi este mai bolnav decât trupul. Duşmanul trebuie 
atacat cât mai curând. 

Înştiinţat de vitejia celuilalt consul, Hannibal era convins că a 
sosit clipa bătăliei supreme. Înţelegea prea bine că un astfel de 
om va deveni mai curajos după neînsemnata biruinţă obţinută 
asupra unor oşteni prădalnici. Mai pricepuse şiretul cartaginez 
că trebuie să folosească avântul războinic al galilor care, ştia 
bine, nu va dura mult. Înştiinţat exact de către iscoadele sale că 
romanii se pregătesc de luptă, cartaginezul se apucă să caute 
un loc potrivit să întindă capcane şi să stea la pândă. 

În ziua următoare călăreţii puni traversează râul Trebia şi 
începură să se învârte în jurul castrului roman, trimițând din 
când în când câte o săgeată însoţită de cuvinte de ocară. In 
acest timp toată armata pusese mâna pe arme, gata în orice 
clipă să pornească la luptă. 

Era o dimineaţă răcoroasă şi ceţoasă. Din norii compacţi se 
cernea o ploaie deasă, spulberată de vântul care bătea între 
două dealuri împădurite. Apa râului era ca gheaţa. 

Sempronius scoase imediat toată cavaleria sa şi pe deasupra 
încă şase mii de pedestraşi, în urma cărora se revărsă toată 
armata. Cetele fără număr de soldaţi romani se repeziră pe 
malul râului în urmărirea călăreţilor numizi. 

Oştenii romani se prinseră în învălmăşagul luptei ca din senin, 
fără îmbrăcăminte groasă şi aproape flămânzi. Când intrară în 
apa rece a râului, îi apucă tremuratul şi toţi simţiră cum le 
înţepenesc mădularele. Nici nu băgară de seamă când ploaia se 
transformă în zăpadă pe care vântul le-o izbea drept în faţă. 


Afundaţi până la gât în apă, pedestraşii lăsau să le cadă armele 
din mâinile ca butucii, iar arcaşilor li se udaseră coardele 
arcurilor. Deşi comandanții îi mustrau şi-i îndemnau să fie mai 
iuți, traversarea s-a lungit la nesfârşit. In aceste împrejurări au 
pornit romanii la luptă. 

În tabăra lui Hannibal nimeni nu se grăbea. Ziua trecea, iar 
soldaţii sătui şi cu pielea strălucitoare de uleiul cu care se 
unseseră!%, stăteau în jurul focurilor mari, încălzindu-se şi 
aşteptând ordinul de a da năvală. 

În sfârşit, cele două armate începură să se rânduiască una în 
faţa celeilalte. Hannibal îşi împinse înainte opt mii de soldaţi din 
Insulele Baleare, purtând arme uşoare sau praştii. În spatele lor 
aşeză infanteria cu sulițe lungi, iar aripile fură ocupate de zece 
mii de călăreţi printre care erau amestecați şi elefanții. 

Consulul intră în luptă cu optzeci de mii de romani, dintre care 
douăzeci de mii de neam italic şi câteva mii de cenomani, 
singurii gali rămaşi credincioşi Romei. 


104 Războinicii îşi ungeau corpul cu ulei pentru a fi mai mlădioşi în luptă (n.a.). 


CAPITOLUL AL XIII LEA 


Hannibal nu va cuceri niciodată 
cetatea eternă a lui Ro mulus! 
Fabius Maximus 


Primii care se încleştară în luptă fură prăştierii din Baleare şi 
infanteria uşoară. Legiunile romane se năpustiră mai întâi 
asupra lor, scoţându-i din dispozitiv şi punându-i pe fugă. 
Consulul Sempronius se avânta în fruntea soldaţilor săi fără să 
observe ceea ce se întâmpla cu cavaleria sa strânsă ghem sub 
presiunea celor două aripi ale armatei cartagineze. In curând se 
văzu că romanii se înghesuiseră într-atât, încât nu mai puteau 
să-şi mişte nici săbiile ca lumea. Inspăimântaţi de elefanţi şi de 
mirosul lor insuportabil, caii stricau rândurile, sărind şi 
nechezând. Cavaleria romană rezistă, totuşi, atacurilor. 
Pedestrimea se bătea cu aceeaşi înverşunare şi de o parte şi de 
alta, deşi romanii erau rebegiţi de frig, hămesiţi de foame, iar 
dacă bătălia s-ar fi redus doar la atât, ei ar fi cucerit victoria. 
Infanteria uşoară cartagineză trăgea însă cu praștiile şi arcurile 
în călăreţii romani, le trimeteau falarici ucigătoare, omorându-i 
şi împingându-i înapoi pe mulţi. Asta nu fuse de ajuns: de pe 
aripa stângă dădură buzna elefanții şi numizii ascunşi în 
mărăciniş, creând o învălmăşeală infernală printre soldaţii 
romani. Dar consulul se repezi asupra elefanților cu suliţaşii săi 
sumar înarmaţi, care se apucară să arunce falarici sub cozile 
uriaşelor animale, acolo unde pielea lor este foarte subţire. 
Suflând în trompele lor, coloşii o luară la fugă făcând prăpăd pe 
acolo pe unde treceau. Pedestrimea pună fu prima lor jertfă. 

Bătălia se întinsese pe tot câmpul. Ninsoarea se transformase 
în grindină adevărată. Uzi până la piele, oştenii dârdâiau de frig. 
Picioarele le alunecau în noroi. De sub copitele cailor ţâşnea 
sânge amestecat cu apă murdară. Combatanţii se împiedicau la 
tot pasul de cadavrele rămase printre răniţi. Urletele oamenilor, 


nechezatul cailor atinşi de săgeți, ţipătul trâmbiţelor, mugetul 
elefanților înspăimântați, şfichiuiala vântului şi tumultul râului 
umflat care creştea într-una dădeau împreună imaginea de. 
Groază a încleştării. 

Pe neaşteptate, Hannibal îşi mână în luptă restul cavaleriei 
care se năpusti cu înverşunare asupra detaşamentelor auxiliare 
romane formate din gali. Atacul a fost atât de năprasnic, încât 
galii fură risipiţi în cele patru zări. Mai mult de jumătate dintre ei 
căzură răpuşi de săbiile numizilor şi ligurilor porniţi în urmărirea 
lor. 

Văzându-şi rezervele distruse, romanii socotiră pierdută 
bătălia. Unii o luară la fugă spre Placentia, întorcând spatele 
râului. Rupţi de capul armatei, alţii alergau, dimpotrivă, către 
râu, luptându-se cu noroiul şi vântul tăios. Săreau apoi în râul 
vijelios şi umflat, plin de torente; nenorocoşii fură înghiţiţi de 
apă, iar ceilalţi de abia ajunseră pe celălalt mal. Mulţi dintre ei 
nu avură curaj să sară în valuri. Pe aceştia punii îi omorâră pe 
mal. 

Urmărirea nu a durat mult. Războinicii puni istoviţi, rebegiţi de 
frig, plini de noroi şi sânge, se înapoiară în tabără fără a simţi 
bucuria victoriei cucerite. Romanii care goneau spre Placentia 
nu fură mânaţi din urmă de nimeni. 

Alăturându-se celor rămaşi în tabără, soldaţii romani 
împrăştiaţi se grupară în jurul lui Scipio şi se îndreptară fără 
zăbavă spre Cremona. Mânios poate pentru că Sempronius se 
făcea vinovat de declanşarea şi pierderea bătăliei, ori dornic ca 
cele două oştiri să nu ierneze în acelaşi loc, nu vru să se mai 
întâlnească cu tovarăşul său. 

XXX 

Soarele de decembrie se ridică încet la răsărit, gata să-şi 
înceapă scurta călătorie. Razele lui de abia atingeau suprafaţa 
Tibrului, scânteind ca nişte mici cristale deasupra apei care le 
răsfrângea în subţirea ceaţă violetă învăluind oraşul. Până hăt, 
departe, străpungeau văzduhul chemările aprige ale bucinei!% 
din cazarma de lângă zidul de răsărit al Romei. Soldaţii se 
pregăteau pentru obişnuita instrucţie de pe întinsa câmpie din 
faţa cetăţii. 


1% Bucină - trompetă (n.a.). 


Poarta uriaşă făcută din grinzi groase de stejar se deschise 
scârţâind din balamalele ruginite. Podul mobil bubui deasupra 
şanţului plin de apă stătută. Ţăranii care înnoptaseră sub 
zidurile Romei dădeau buzna în oraş, unde se duceau să vândă 
calupuri rotunde de brânză, portocale, smochine uscate, 
măsline şi rodii. Alături de măgăruşii împovăraţi cu saci plini de 
ceapă, ridichi, ovăz, orez şi grâu, păşeau, sprijinindu-se în 
toiege, moşnegi colţoşi care ţipau la sclavii ce ţineau în braţe, 
doi câte doi, amfore cu ulei, miere sau vin. 

Paznicii dădeau drumul pe poartă ţăranilor, intrau în vorbă cu 
ei, mâncau smochine şi măsline din coşurile mari; apoi se 
apucau să glumească pe socoteala unchiaşilor ursuzi şi să 
necăjească fetele cu ulcioare de lapte pe cap. 

În jurul sentinelelor se strânseseră o mulţime de pierde-vară, 
ţărani şi sclavi. Cu toţii îl ascultau pe un bătrân care povestea că 
în fiecare noapte îl visează pe Mercur, prevestindu-i apropiatul 
sfârşit al lumii. 

— Oamenii s-au lepădat de zei! Grăia cu o voce 
amenințătoare moşneagul. Când vor să aducă o jertfă, aleg cea 
mai slabă javră, agonisesc pe seama zeilor!... Au devenit tot mai 
nesăţioşi!... Toţi au surzit şi orbit şi de aceea nu mai sunt în 
stare să vadă şi să audă semnele. Acum opt zile la piaţa de 
zarzavaturi un copil de şase luni s-a smuls din braţele maică-si şi 
a strigat: „Har zeilor!“, iar la obor un taur s-a smucit din lanţ, a 
intrat ca turbatul într-o casă, a luat-o pe scări, ajungând până la 
etajul al doilea. De acolo şi-a dat drumul şi s-a făcut praf. 
Templul Speranţei a fost lovit de trăsnet, iar în Lanuvium o 
cioară s-a aşezat pe altarul zeiţei lunona... Orăşeni şi ţărani, fie- 
vă frică de zeii nemuritori! Nu precupeţiţi nicio ofrandă pentru a- 
i îmbuna, fiindcă sabia cartaginezilor atârnă deasupra tuturor 
capetelor... Acum au început să fie văzute noaptea, plutind 
deasupra mormintelor şi stafii în veşminte albe. Nu spun nimica, 
scheaună şi chelălăie ca nişte căţei... Oamenii povestesc că în 
Galia a plouat cu pietre, iar un lup a înşfăcat sabia din mâna 
unui paznic, fugind cu ea în dinţi... în fiecare noapte decemvirii 
consultă cărţile sfinte şi se roagă zeilor să-i salveze pe amândoi 
consulii... Bărbaţi şi femei, faceţi legăminte pe cărţile sibiline, 
cinstiţi-i în tot felul pe zei, căci, băgaţi de seamă, în fiecare 


noapte Mercur îmi şopteşte la ureche că Roma şi toată lumea 
asta se vor duce de râpă! 

Pe neaşteptate, de după colţ, răsunară bucinele: armata era 
aproape de pod. Bine lustruite, coifurile de metal străluceau în 
soare de-ţi luau ochii. Sub armurile scurte se zăreau muşchii goi 
ai oştenilor. Obrajii şi pulpele se cutremurau şi tresăltau în 
timpul marşului. 

— Trăiască triarii'% romani! urlă un ţăran beat. 

Mulțimea se dădu în lături făcând loc oştirii să treacă. 

Câţiva sclavi lăsară jos sacii din spate şi se zgâiau acum la 
soldaţi. Unul dintre ei zise murmurând: 

— Grozavi soldaţi! Se zguduie pământul sub ei, iar Hannibal le 
omoară consulii şi tribunii! 

— Curând de tot o să atârne el de gâtul cailor ăstora traista 
cu ovăz! — adăugă altul. 

Dintr-o stradă transversală ieşi un alai de sclavi: în mijloc doi 
robi din Campania duceau pe umeri o lectică elegantă. Draperia 
ei de purpură era ridicată şi înăuntru putea fi văzută o tânără 
tulburător de frumoasă. Avea un păr auriu şi o faţă albă ca 
fildeşul. Ochii mari de culoarea mării, adumbriţi de lungile-i 
gene, scânteiau ca două stele. 

Fata era fiica tribunului Servius Gabinius Corvus, favorita 
tuturor matroanelor din distinsa societate a Romei. Spiritul ei 
ales era cunoscut în cercurile aristocratice. Mulţi pretendenți, fii 
de foşti consuli, pretori şi tribuni, suspinau în zadar după ea. 
Carma ştia să-i refuze cu o glumă abilă care făcea apoi 
înconjurul cercurilor înalte, stârnind peste tot râsul. 

Tatăl ei, Servius Gabinius Corvus, era un neînfricat ostaş. 
Primul război punic l-a făcut ca centurion, remarcându-se prin 
vitejia sa mai cu seamă în bătălia de la Erix. Spiritul lui de 
dreptate a intrat în legendă, fiind amintit ori de câte ori se ivea 
o ocazie potrivită. Tocmai de aceea fusese ales tribun anul 
acesta, iar uşa casei sale era deschisă zi şi noapte tuturor 
acelora care vroiau să se plângă de nedreptatea pricinuită de 
trisviri!0, lictori!% şi chiar de consuli şi senatori. 


1% Triarii - oșteni înarmaţi cu sulițe grele (n.a.). 
107 Trisvir - poliţist (n.a.). 


Corvus!% era negricios, iar fiica lui, Carma, fusese 
supranumită Corbiţa albă, căci deosebirea dintre culoarea feţei 
tatălui şi a fiicei era imensă. Când se aflau împreună, păreau a fi 
un etiopian şi o sabină. 

Sclavii lăsară jos lectica, aşteptând să treacă armata. Pe 
cealaltă parte a străzii, printre rândurile de soldaţi se vedea însă 
un grup de tineri cu chitare în mână. Erau veseli, dar mai mult 
făceau gălăgie decât cântau. Se întorceau probabil de la un 
chef. 

Observându-i, Carma se înfăşură în togă, căci dimineaţa era 
răcoroasă, şi ieşi din lectică. Se plimba în sus şi în jos 
nerăbdătoare să se scurgă valurile de soldaţi. In grupul de tineri 
beţi descoperise un bărbat brunet, care să tot fi avut treizeci de 
ani. Purta aruncată pe spate o togă măslinie legată pe umăr 
într-un nod mare. Şi el o văzuse pe tânăra femeie; de aceea se 
oprise lăsându-i pe ceilalţi, care de fapt nici nu-i observaseră 
lipsa, să-şi continue drumul. Când tălăzuirea de oşteni încetă, 
omul cu togă de culoarea măslinei trecu strada şi se apropie de 
fată. Cu un zâmbet luminos, aceasta îi întinse amândouă 
mâinile, calde şi moi ca puful. 

— Salutare, omule din Umbria! îl întâmpină ea surâzătoare. Pe 
unde rătăceşti aşa de devreme?... Pe stradă n-o să găseşti 
inspiraţie!... 

— Dimpotrivă, tocmai aici o caut şi o găsesc! răspunse râzând 
omul din Umbria. In clipa asta văd doi sori, unul pe cer, iar altul, 
aici, pe pământ. 

Stăteau şi se priveau ca doi prieteni buni, sufleteşte foarte 
apropiaţi, dar, în fond, groaznic de departe unul de altul. Ea, 
dintr-o celebră familie de patricieni, care a dat în decursul anilor 
doi pretori şi doi tribuni, iar el, un om de pe stradă, fost sclav, 
servitor la teatru şi scriitor de comedii, nerecunoscut de nimeni 
în afara scenei. Acesta era Titus Maccius Plautus. 

Tinerii aristocrați îl târau după ei la chefurile de prin 
cârciumile de la periferie sau din taverne, unde se duceau într- 
ascuns de severii lor părinţi. Glumele lui făceau pe oricine să 


108 Lictori - slujbaşi romani care însoțeau pe unii magistrați, pretori, consuli, 
dictatori, purtând fascii (n.t.). 
109 Corvus - corb (n.a.). 


râdă, dăruind societăţii bună dispoziţie. Acompaniaţi de cântece 
zgomotoase şi de prostii destrăbălate, tinerii cădeau adesea beţi 
sub masă. Atunci el ieşea posomorit din cârciumă, se plimba pe 
străzile fremătând de lume ale Romei şi se simţea cumplit de 
singur. 

— Tu eşti mare şi plin de faimă. Comediile tale înveselesc pe 
oricine! îi zise fata. 

— Pe oricine, în afară de mine. Eu nu sunt, bună doamnă, nici 
mare, nici faimos. Tot secretul este că ştiu greceşte! De nu i-ar 
fi trimis zeii pe lume pe Filemon, Menandru, Difilos şi 
Apolodor1!19, fii convinsă că Titus Maccius Plautus! ar fi murit 
de foame până acum. Dar să lăsăm astea... Spune-mi mai bine, 
încotro ai plecat... 

— Astăzi o sărbătorim pe Bona Dea, Magna Mater din luna 
decembrie, aşa că mă duc acasă la consulul Scipio, unde se vor 
întâlni cele mai distinse femei şi fete din Roma. Trebuie s-o 
rugăm pe buna zeiţă să dăruiască legiunilor noastre forţa şi 
curajul de a-l alunga pe Hannibal din Italia. La consul o să bem 
şi o să mâncăm toată ziua, iar când se va lăsa întunericul, vom 
pomi la lumina făcliilor spre Aventin, ca să ne închinăm zeiţei şi 
în templu, implorând salvarea şi fericirea noastră şi a 
războinicilor noştri. Atât la consul, cât şi în sanctuar, vom aduce 
o jertfă, vom înjunghia pe altar o scroafă tânără. 

— Cunosc obiceiul ăsta, spuse Plautius. Se aduce ofrandă o 
scroafă pentru ca femeile să fie mai fecunde. Romanilor le 
trebuie mulţi soldaţi ca să-l alunge pe Hannibal din Italia. 

— Ohho! exclamă Carma. Tatăl meu zice că Hannibal va fi 
nimicit imediat ce al doilea consul îşi va uni armata şi forţele 
sale cu cele ale lui Scipio. O bătălie pierdută nu înseamnă 
nimic!!?... Spune-mi, ai mai scris vreo altă comedie? 

— Desigur. O şi pregătim pentru scenă. Într-o lună de zile va 
vedea lumina rampei. 

— Cum ai întitulat-o? 


110 Toţi patru sunt comediografi greci şi aparţin aşa-zisei comedii atice noi 
(sec. IV—III î.e.n.). Operele lor s-au pierdut (n.a.). 

111 Originar din Umbria, Titus Maccius Plautus, a prelucrat şi a tradus în limba 
latină operele comediografilor greci mai sus amintiţi (n.a.). 

112 Încă nu sosise la Roma ştirea înfrângerii suferite la Trebia (n.a.). 


— Rudens!t:. 

— Grozav!... Dar cine trebuie să-şi bage capul în ştreangul 
ăsta? întrebă râzând fata. 

— Cel mai nimerit ar fi pentru mine! 

— Ei, aibă-te zeii în pază şi dee-ţi multă fericire, ţie, poetule 
nefericit, iar muzele să nu te părăsească niciodată! 

Lui Plautus i se păru că pe faţă-i licăreşte un zâmbet 
zeflemitor, ceea ce îl făcu să-i răspundă neîntârziat: 

— lar eu îţi doresc să te măriţi cât mai repede şi să aduci pe 
lume mai mulţi fii decât animalul pe care o să-l jertfiți astăzi. Să- 
ţi ajute lupiter ca toţi să se facă mari şi să ajungă consuli şi 
tribuni. 

Fata roşi, dar se făcu că n-a priceput ironia grosolană şi i se 
adresă din nou: 

— Îl voi ruga pe tatăl meu să te invite o dată la noi la cină. 

Poetul îi grăi surâzător: 

— De eşti în stare să faci un corb alb dintr-unul negru, iar un 
fost sclav să între printre patricieni, am să te proclam a zecea 
muză!... Dar văd că sclavii tăi tropăie de nerăbdare... Hei, voi, ăi 
din Campania... Transportaţi cu băgare de seamă comoara asta 
şi fiţi cu ochii în patru să nu vi se răstoarne lectica în noroi! Să 
nu vă treacă care cumva prin cap aşa ceva! Drept recompensă, 
na-vă doi dinari de care să beţi pe săturate vin la cârciumă, cât 
timp stăpâna voastră celebrează ziua Bunei Zeiţe... Aluia cu 
nasul roşu daţi-i să bea cel mai mult, căci zeii l-au predestinat să 
vă fie paharnic şi cenzor la băutură. Serbaţi-l pe socoteala mea 
pe Bachus şi daţi-i toată prețuirea acestui respectabil zeu! 

— Cu bine, poetule rătăcitor! 

Suita porni către oraş/ urmărită de privirea lui Plautus care 
nu-şi luă ochii de la ea până nu dispăru după colţul străzii; apoi 
suspină şi, cu capul în pământ, o porni încet pe lângă zidul 
cetăţii. 

XXX 

În luxosul palat al lui Publius Cornelius Scipio se strângeau 
doamnele din cele mai distinse case. Veneau din centrul 
oraşului, din forum, de pe Capitoliu ca şi din vilele bogătaşilor 
construite pe ambele maluri ale Tibru- kii. Matroanele plecaseră 


113 Rudens - odgon, ştreang (n.a.). 


cu fiicele şi nurorile lor să serbeze ziua protectoarei lor numită 
în mod diferit, după nevoile şi dorinţele cu care i se adresau. 
Când îi cereau să le păzească sau să le salveze de boli, războaie 
şi alte rele, îi ziceau Bona Dea!!, sterpele doreau, desigur, să 
aibă copii şi de aceea o adorau ca pe o fiinţă plină de 
bunăvoință, dându-i numele de Magna Mater, cele nefericite 
în căsnicie sau dragoste o denumeau Fatua'!€, crezând că zeiţa 
ştie să facă farmece şi să dezlege vrăjile. In afară de aceasta era 
considerată protectoarea ordinei şi moralei. Femeile îi aduceau 
ofrande, prosternându-se la picioarele preamăritei zeițe, ajunau 
nesilite de nimeni, renunţau la viaţa sexuală şi se supuneau 
spălării rituale cu apă sfinţită. 

Zeița atotputernică consola, salva de chinuri, umilinţe şi 
ispite, umplând de speranţă sufletele celor necăjiţi. La Roma era 
considerată o zeiţă cu desăvârşire castă şi de aceea bărbaţii nu 
aveau voie cu niciun chip să treacă pragul templului ei, aflat pe 
Aventin într-un crâng umbros învăluit în mister, de la poalele 
unei stânci unde odinioară se oprise şi privise plin de curiozitate 
păsările însuşi Remus. La serbările date în cinstea ei luau parte 
şi vestalele!!. 

În aula spațioasă a palatului consulului erau înşirate mese iar 
de jur împrejurul lor, sofale. Pe trepiedele de la perete sclavele 
aşezau vase mari cu jăratic în care azvârleau scorţişoară, 
tămâie şi smirnă. Parfumul diferitelor mirodenii aruncate pe 
tăciuni se înălța spre plafonul pe care erau pictate scene din 
mitologia greacă. 

Aici se strânseseră femeile, invocându-şi zeiţa protectoare 
implorată de mame, surori şi soţii să le scape fiii, fraţii şi soţii de 
cumplitul duşman care călcase ltalia, repurtând o victorie şi 
rănind un consul. 

Într-un colţ al aulei era aşezat altarul casei. Adunate în jurul 
locului sacru, matroanele urmăreau într-o tăcere mormântală 
ritualul sacrificiului: ajutoarea celei mai bătrâne vestale 
împlântă cuțitul în beregata animalului tânăr, ia sânge în vasul 


114 Zeița cea bună (n.a.). 

115 Mama cea Mare (n.a.). 

116 Vrăjitoare (n.a.). 

117 Vestalele erau preotesele zeiţei Vesta căreia îi închinau fecioria lor (n.a.). 


de argint, apoi împrăştie o mână de grâu pe postamentul 
acoperit de imortele galbene. 

Vestala ridică mâinile în sus şi exclamă cu o voce sfâşietoare: 

— Magna Mater, emiti salutem filiis, patribus et viris nostris118! 

Toate femeile înălţară ruga lor fierbinte către cer: 

— Emiti salutem, Fatua! 

— Emiti salutem, Bona Dea! 

Apoi vestala reluă firul întrerupt: 

— Mărită zeiţă, te rog să legi mâinile vrăjmaşului, să-i răpeşti 
puterea şi să-i trimiţi pe cap toate bolile pământului. Mărită 
Fatua, fă în aşa fel ca vrăjile şi farmecele tale să-i întunece 
vederea şi să-i tulbure mintea, să între în panică, să se sfârtece 
între ei, iar sufletele lor să pogoare toate în aceeaşi zi în fundul 
Tartarului!!”! Astăzi îţi aducem ofrandă ţie, implorându-te să 
aperi mamele şi fii Romei! Fie-ţi numele tău binecuvântat şi 
slăvit în ceruri, printre zei şi pe pământ, printre oameni! 

Aşa a început ceremonia. Toate intrările în palat erau străjuite 
de sclave puternice cu sulițe şi săbii în mâini, având ordin să 
străpungă orice bărbat care ar încerca să între cu forţa în casă. 

Pe paturile împodobite cu flori stăteau întinse invitatele!20. 
Serioase şi tăcute, sclavele aduceau mâncarea şi băutura, 
umpleau cupele, atente la cel mai mic semn al stăpânei lor. 

Ospăţul se desfăşura în tăcere. Urechea vestalelor percepea 
şoapte aproape nedesluşite. Pe nesimţite începu zumzăiala, mai 
întâi în surdină, apoi din ce în ce mai tare, pe măsură ce se 
goleau şi umpleau cupele cu vin. La acest festin toate femeile 
prezente erau obligate să bea vin. 

Spre sfârşit, în aulă intrară patru sclave cu chitare în mână. 
Pline de jale ele intonară un imn melancolic închinat celor căzuţi 
în lupta pentru apărarea patriei. Refrenul cântecului răsuna ca 
un strigăt de durere: 

— Et felices aduenitis nigram Orci regionem!?1! 


118 Mărită maică, salvează-ne fiii, părinţii şi bărbaţii (în original în lat.). 

119 Tartar - iad, infern (n.a.). 

120 Romanii mâncau culcaţi (n.a.). 

121 Şi fericiţi aţi plecat în ţinuturile întunecoase ale lui Orcus (în original în 
lat.). 


După aceea îi înălţară toate un imn Bunei Zeiţe şi se 
apropiară de altar, unde fiecare în parte depuse jurământ 
pentru a îndepărta pericolul ce le ameninţa patria, încheind 
astfel partea solemnă a sărbătorii. Severitatea şi seriozitatea 
dispărură de pe feţele oaspetelor, înlocuite fiind de râsete, 
cântece şi glume, rostite adesea fără a respecta rigorile bunei- 
cuviinţe. 

Gălăgia generală fu întreruptă un moment de apariţia a 
douăsprezece tinere sclave, aproape goale, care se opriră din 
fugă în spaţiul dintre mese. Aici, în sunet de harfe, lire şi aulos, 
se prinseră într-un dans simbolic plin de patimă şi erotism. 
Fiecare mişcare a dansatoarelor le sublinia frumuseţea, 
farmecul şi dorinţa. Jocul lor se sfârşi cu nişte gesturi vulgare 
care stârniră hohote de râs printre femeile pe jumătate bete. 

Dansatoarele se retraseră acoperite de ropote de aplauze. În 
locul lor veniră două sclave puternice, goale până la brâu unse 
cu ulei pe trup. La început se bătură în pumni, lovindu-se fără 
milă una pe alta, până ce se luară la trântă. Lupta se dădea 
după toate regulile acestei arte, nu de mult introduse din Grecia 
la Roma. Zdrobite şi pline de sânge, învingătoare şi învinsă, 
sclavele părăsiră şchiopătând locul înfruntării. 

Vinul curgea şi se bea din belşug. Ospăţul devenea din ce în 
ce mai zgomotos. Femeile cântau, plângeau, ţipau şi râdeau. 
Altele, bete criţe, dormeau pe paturi sau sub masă şi sforăiau în 
voie. 

Carma, îndrăgită de toate femeile, apăru pe când petrecerea 
era în culmea ei. Îmbrăcată în tunică neagră, palidă, cu părul 
despletit şi cu un craniu în mână, ea îşi pironise privirea asupra 
celor două orbite întunecoase în care, cândva, străluciseră nişte 
ochi. Frumuseţea tinerei fete, formele ei rotunde, ca şi întreaga-i 
făptură, iradiau viaţă. Rochia neagră şi cutremurătorul simbol al 
morţii din mâna întinsă vroiau să amintească celor de faţă că 
viaţa omului este scurtă, iar sfârşitul ei de neînlăturat. 

Fecioara ridică ţeasta în sus, exclamâna: 

— Memento mor” i! 

îşi aţinti apoi ochii în plafon de parcă invoca o nevăzută 
divinitate şi începu să declame versuri din Antigona lui Sofocle. 


122 Gândeşte-te că vei muri (lat.). 


Cuvintele destinului implacabil, distrugător a tot ce e frumos, 
bun şi nobil, se înşiruiau ca perlele pe aţă, ca lacrimile din ochii 
femeilor care  retrăiau alături de Carma chinurile fetei 
nevinovate, osândită la o cumplită moarte. 

Carma recita: 


„O! gropişte! O! Tu, culcuş al nunţți-mi, tu, 

Lăcaş ce-mi fi-va veşnic sub pământ! Pornesc 

Spre tine-acum, spre morții mei - că mulți mi-au fost 
De Persefona găzduiţi - pornesc şi eu, 

Ce-am fost mai urgisită decât toți; pornesc 

Când încă nu-mi bătuse-al vieții-mi greu soroc.” 


„Mă duce spre mormânt, fără nici să fi ştiut 
De-al nuntii drag desfăt. Nici soț eu n-am avut, 
Nici prunc n-am alăptat! Şi singură - că toti 
M-au părăsit - de vie-acum spre-al morților 
Lăcaş cobor... “12% 


La uşa aulei se auzi gălăgie, apoi un țipăt zguduitor. Câteva 
sclave dădură fuga acolo, se întoarseră şi urlară năuce: 

— Hannibal se îndreaptă spre Roma!... Am pierdut şi a doua 
bătălie! La Trebia au fost striviţi amândoi consulii! 

Câteva clipe în aulă se aşternu o tăcere mormântală, pentru 
ca apoi din sute de guri să izbucnească dintr-o dată ţipete şi 
jelanii. 

Sclavele spuseră că senatul trimisese un crainic să le 
înştiinţeze de noua înfrângere suferită. Fuseseră distruse 
aproape opt legiuni romane ai căror soldaţi pieriseră, căzuseră 
în captivitate sau o luaseră la fugă ca nebunii şi, de-abia scăpaţi 
cu viaţă, aduceau acum veştile dezastrului. Ei le-au comunicat 
senatorilor că inamicul s-a răsfirat în toată Bononia, de la Luna 
la Ariminum, ocupând, după părerea lor, toate drumurile de 
acces. Fugarii nu ştiau unde se află consulii cu rămăşiţele 
oastei. 


123 Versurile sunt reproduse din volumul Tragicii greci, Bucureşti, Editura de 
stat pentru literatură şi artă, 1958, pp. 473—474 (n.t.). 


Scurta zi de decembrie se apropia de sfârşit. Pe străzile Romei 
se lăsa ceața. Grupuri de bărbaţi şi femei dispăreau înghiţite de 
mulţimea ce se precipita, asemenea valurilor mării, către forum. 
Prin perdeaua groasă a ceţii se auzeau chemări, zumzete şi voci 
amenințătoare. Cu privirile năuce, oamenii îşi puneau unii altora 
întrebări scurte la care primeau scurte şi inconsistente 
răspunsuri. 

— Amândoi consulii au fost ucişi!... Oameni buni, cătaţi-vă 
scăpare! tună o voce profundă care acoperi rumoarea generală. 

Marea de capete vuia. Cuvintele acestea erau exasperant 
repetate în forum, înfricoşând şi dezorientând puhoiul de 
oameni. Gărzi de legionari şi trisviri porniră pe urma vocilor şi 
prinseră vreo zece gali pe care-i înfăţişară imediat lictorului. 
Bătuţi până la sânge cu nuiele, iscoadele recunoscură în plină 
stradă că au fost trimişi de Hannibal la Roma pentru a semăna 
groaza şi dezordinea printre locuitorii ei. 

Aflând că printre ei au fost prinse iscoade cartagineze, şuvoiul 
neîntrerupt fu cuprins de o adevărată nebunie. 

leşindu-şi din minţi, oamenii se năpustiră printre trisviri, îi 
înşfăcară pe galii bătuţi măr şi se apucară să-i târască prin 
mulţime. În cele din urmă, când toate trupurile se prefăcură într- 
o masă informă, le azvărliră în Tibru. 

In faţa senatului, legionarii mențineau cu mare greutate 
ordinea. Cetăţenii aşteptau ştiri de la cea mai competentă 
instituţie, fiindcă ştiau că senatul a intrat în dezbateri din care 
trebuie să se nască hotărâri de importanţă vitală. Toţi oamenii 
sănătoşi vroiau să pună imediat mâna pe arme şi să pornească 
împotriva duşmanului. Tinerii, chiar şi copiii, se înghesuiau 
printre bătrâni şi bărbaţi în toată firea, vociferând şi 
înfierbântând şi mai mult spiritele. De la mic la mare, cu toţii îşi 
aşteptau comandantul care să-i ducă la luptă. Nerăbdarea 
ameninţa să se transforme în panică şi vărsare de sânge. Mulţi 
cereau ca toţi sclavii din Numidia, Libia, Siria şi Liguria să fie 
omorâţi. Setoasă de sânge şi de răzbunare, puzderia de oameni 
tălăzuia în forum. La lumina torţelor, feţele lor învăluite de ceaţă 
aveau ceva de nălucă. 

Un tânăr, care reuşise să ajungă pe scările senatului, strigă în 
gura mare: 


— Hannibal se îndreaptă spre Roma, iar nouă nu ne dă nimeni 
arme! Haideţi să ne avântăm înăuntru şi să-i trezim pe senatorii 
care dorm somnul morţii. 

Mulțimea clocotea. Gloata se îmbulzi la intrarea în senat, 
călcându-i în picioare pe legionarii storciţi. Cei din primul rând 
răzbiră ca un gard viu în aulă. Tânărul cu ochii sălbatici şi 
privirea rătăcită strigă: 

— Moarte senatorilor! 

Cei din frunte fremătau şi se năpustiră înainte. Strângând din 
pumni ei făcură câţiva paşi, gata să sară la senatori şi să-i 
omoare. Oamenii erau aşa de înverşunaţi de parcă s-ar fi aflat în 
faţa adevăraţilor vinovaţi de înfrângerea suferită. 

Un tânăr senator, patrician cu pieptul lat şi gât puternic, se 
sculă în picioare şi se îndreaptă către cetăţeni. Sub toga de 
purpură îi strălucea armura de argint cu o stea de mare la 
mijloc. Neînfricat ca un zeu, se opri la câţiva paşi în faţa plebei şi 
îşi încrucişă mâinile: 

— Gaius Flaminius!... Gaius Flaminius!... murmură gloata. 

— Ce vreţi de la noi? îi întrebă senatorul, fulgerându-i cu 
privirea. 

Vocea răspicată a aceluiaşi tânăr răsună din nou: 

— Am venit să vă întrebăm ce aveţi de gând? Să ne daţi legaţi 
pe mâna lui Hannibal? 

— Deci, senatorii sunt trădători?! îi răspunseră, pălind, 
patricienii. 

— Nehotărârea voastră ne îneacă pe toţi! continuă tânărul. 

— Cine eşti tu de îndrăzneşti să vorbeşti astfel? 

— Un plebeu... Numele meu este Marcus Porcius Cato!24! 
Poporul cere să audă decizia voastră. 

— In cursul nopţii o s-o auziţi cu toţii, dar pentru semeţia ta 
vei fi spânzurat de coaste în afara oraşului. 

— Asta nu se va întâmpla - îl contrazise tânărul - fiindcă sabia 
duşmanului atârnă atât asupra capului tău cât şi al meu! 

Intre timp, în partea opusă a sălii, îşi făcură apariţia legionarii 
cu suliţele îndreptate asupra oamenilor pe care începură să-i 
împingă afară. 


124 Tânărul va deveni scriitor şi om politic, duşman înverşunat al Cartaginei 
(n.t.). 


După ce curăţară locul, Flaminius se adresă centurionului: 

— Îţi poruncesc să fii cu ochii în patru la intrarea în senat. Cel 
care încearcă să pătrundă înăuntru, să fie ucis fără milă! 

Gaius Flaminius candida la unul din cele două locuri de 
consul, fiind sprijinit de senatori din momentul declarării 
războiului cu Cartagina. | se dusese vestea vitejiei şi hotărârii 
lui, aşa că toţi îl considerau un mare talent militar. Se mai 
povestea însă despre el cum că ar fi capricios, încăpățânat şi că 
n-ar celebra zeii. E adevărat că pe socoteala lui bârfea Cnaeus 
Servilius, cel de al doilea candidat, care se ţinea de toate 
ritualurile, credea în farmece şi în influenţa mişcării stelelor 
asupra destinului oamenilor. 

Şi de data aceasta Gaius Flaminius s-a certat cu Servilius, dar 
de ce oare? Fiindcă candidează şi el la funcţia de consul sau 
pentru că l-a scos din fire cu calmul lui? Flaminius vroia să 
demonstreze prin strigăte şi avalanşe de cuvinte ideea că 
Hannibal trebuie neîntârziat atacat cu toată armata, afirmând că 
romanii vor avea, cu siguranţă, victoria de partea lor. Fără să 
ridice tonul, Servilius îi convingea pe senatori că o asemenea 
bătălie nu poate fi decât catastrofală pentru ei. 

Senatul nu primise niciun fel de raport de la consuli, iar 
alegerile nu sufereau amânare. La Roma nu se ştia nici dacă 
consulii mai sunt încă în viaţă, iar pe ştirile întâmplătoare aduse 
de fugarii îngroziţi, nimeni nu se putea bizui. Se destrămau ca 
fumul. 

În noaptea aceea se hotărî să se treacă la formarea a zece noi 
legiuni romane, iar tot pe atâtea urmau să fie recrutate din 
rândul aliaţilor. Apoi opt cohorte veneau neapărat să se alăture 
la Roma cavaleriei grele, care număra pe atunci patru mii de 
războinici. Toată armata avea să fie încredinţată consulului nou 
ales, desemnat de zar să continue războiul!%, în fruntea 
romanilor. 

Senatul luă hotărârea de a aştepta timp de paisprezece zile 
sosirea unor rapoarte exacte de la Scipio şi Sempronius, iar 
dacă în acest răstimp nu se va primi nimic, să se treacă la 
alegerea noilor consuli. 


125 La Roma se alegeau doi consuli. În caz de război, ei dădeau cu zarul 
pentru a hotărî cine pleacă să lupte şi cine rămâne acasă (n.a.). 


Poporului adunat în forum i s-a adus la cunoştinţă că senatul 
ia asupra sa toată răspunderea şi că toţi bărbaţii apți de luptă 
trebuie să fie orişicând gata de a răspunde apelului făcut privitor 
la înrolarea lor în armata care, după alegerea noilor consuli, se 
va îndrepta împotriva vrăjmaşului. 

Cunoscutul senator Fabius Maximus citi în faţa poporului o 
proclamaţie ce se încheia astfel: 

— Cetățeni romani, voi le-aţi arătat şi mai înainte 
cartaginezilor adevărata voastră valoare ostăşească! Fiecare 
dintre voi să-şi alunge frica din suflet, fiindcă duşmanul, oricât 
ar fi el de puternic, ştie prea bine că nu-i poate învinge pe fiii 
Quiriţilor!?6. Cei care s-au bucurat până acum de succesul 
momentan repurtat în războiul dus împotriva voastră, au pierit 
până la urmă de sabie sau, îngrămădiţi în târguri, au fost 
vânduți la un preţ de nimic. Romani, prin forţă şi vitejie, voi l-aţi 
înfrânt pe Hamilcar Barcas, un oştean înarmat cu toate 
secretele artei militare; iată că acum s-a ridicat asupră-vă fiul 
lui, care nu-l egalează din niciun punct de vedere. Gloria i-a fost 
făurită de fricoasele triburi din Spania, ca şi de galii care, în 
afară de iscusinţa trădării, nu se mai pot făli cu nimic altceva... 
Eu vă asigur că, deşi a supus toată Spania, cucerind cetatea 
Sagunt, cu toate că a trecut Alpii şi a câştigat două bătălii, 
Hannibal n-a venit în Italia întru norocul, ci, dimpotrivă, întru 
nenorocul lui. El nu va cuceri niciodată cetatea eternă a lui 
Romulus! Nu trebuie să vă temeţi că ne va supune capitala 
acela care a avut nevoie de opt luni pentru a frânge Saguntul, o 
cetate cu totul neînsemnată faţă de Roma noastră!... Pregătiţi- 
vă, prin urmare, armele şi aşteptaţi sunetul trompetei vestitoare 
de luptă, ce vă va chema în curând să-i apăraţi onoarea, gloria 
şi vulturii romani!”, întotdeauna învingători! 

Miile de voci unite într-una singură, cutremurară forumul: 

— Trăiască poporul roman!... Trăiască consulii!... Trăiască 
armata romană!... 

Ceaţa se ridicase. Pe cer se înălţase luna plină, luminând 
calea femeilor pornite în ordine şi tăcere spre Aventin, unde 


126 Quiriţii erau cetăţenii romani (n.t.). 
127 Vulturii romani - steagurile romane (n.a.). 


aveau să-i aducă jertfe Bunei Zeiţe în sanctuarul ei şi să se 
roage pentru salvarea poporului roman! 


CAPITOLUL AL XIV-LEA 


Consulul Titus Sempronius 
Longus şi cei patru centurioni. 


Degerată, flămândă şi demoralizată, armata romană s-a 
retras după bătălia de la Trebia spre Placentia şi Cremona. In 
următoarele trei zile sosiră fără încetare soldaţi în grupuri mai 
mari sau mai mici, ori răzleţiţi unii de alţii, răniţi, fără arme şi 
morocănoşi, aruncând vina pierderii luptei în capul consulilor şi 
al celorlalţi generali. Primiţi în ambele tabere, ei şi-au dat seama 
că înfrângerea nu era chiar aşa de cumplită cum păruse în 
primele momente. Lipseau câteva mii de oameni, dar se 
presupunea că la sfârşitul bătăliei unii dintre ei au apucat-o 
către centrul Italiei. 

Cei doi comandanţi s-au întâlnit la Cremona şi după o 

îndelungată chibzuială au hotărât ca Sempronius să pornească 
imediat la Roma, unde trebuia să se prezinte senatului un raport 
despre luptă şi să se aleagă noii consuli. Iscoadele trimise de 
Scipio, adică cei mai îndrăzneţi cenomani, au adus vestea că 
oastea punilor este răspândită ici şi colo, de la Luna până la 
Ariminum. Părea că toată armata romană condusă de cei doi 
consuli era ruptă de inima Italiei. 
_ Sempronius convocă patru centurioni vestiți pentru vitejia lor. 
In cort au intrat Quintus Fabius Lora, Pomponius Squirus, 
Sempronius Alifanus şi Gaius Furius Bibaculus, rudă cu răposatul 
comandant al Saguntului. Toţi patru erau puternici, dârii, 
îndrăzneţi şi curajoşi. 

— Centurioni romani, a venit timpul să muriţi pentru patrie. 
Sunteţi pregătiţi? îi întrebă consulul. 

— Suntem! răspunseră ei într-un glas. 

— Atunci, zei, fiţi slăviţi!... Noi trebuie să ne strecurăm printre 
duşmanii ale căror patrule, pâlcuri mai mari sau mai mici, hoţi 
de drumul mare ajung până aproape de Aretium. Asta înseamnă 


patru zile de galop. Noi cinci o să luăm câte o sută de războinici 
şi o să pornim la Roma. Sper că cel puţin unul dintre noi va 
ajunge şi va preda senatului raportul privitor la cele două bătălii, 
ca şi ordinul de alegere a noilor consuli. Vom evita încăierările şi 
luptele, fiindcă important este să ne furişăm cu orice preţ până 
la Roma. După traversarea Padului ne despărţim, pentru că 
Hannibal va afla cu siguranţă prin iscoadele sale că unul dintre 
consuli a plecat spre Roma. Cartaginezul va face tot ce e cu 
putinţă să mă prindă, sau să mă omoare. De aceea trebuie să 
ne pierdem urmele: fiecare dintre voi urmează să-şi croiască 
drum şi să se strecoare ca şi cum ar fi consul. Duşmanul nu 
trebuie să afle în ce grup sunt! Aveţi ceva de întrebat? 

— Nimic!... Totul este limpede... 

— Atunci, alegeţi-vă în cea mai mare taină oştenii, băgaţi de 
seamă, numai romani, iar la noapte, la vremea celei de a doua 
străji, trecem fluviul în bărci mari. Deocamdată niciun oştean nu 
are de ce să afle încotro mergem! 

Centurionii ieşiră din cort. 

În tot acest timp, Scipio s-a plimbat de colo până colo prin 
cort, fără a se amesteca în discuţie. Rana i se închisese aproape 
şi se simţea bine. Aşteptă ca războinicii să plece, apoi zise 
tovarăşului său: 

— N-o să reuşiţi să vă strecuraţi! O să vă ucidă!... 

Sempronius îl străfulgeră cu privirea: 

— Senatul trebuie să fie încunoștințat cu ce fel de vrăjmaş are 
să se lupte, căci dacă pierdem şi a treia bătălie, Roma s-a dus! 

— Atunci merg şi eu cu voi! ripostă Scipio. 

— Şi în seama cui laşi armata? Inamicul va trece fără 
întârziere la atac, aflând că amândoi consulii sunt plecaţi. 

Scipio căzu pe gânduri. De afară se auzea larma soldaţilor din 
tabără şi nechezatul cailor. În amurg se stârni un vânt rece care 
prefăcu în gheaţă bălțile rămase după ploaia de dimineaţă. 
Câţiva trăpaşi legaţi de copacii din apropierea cortului 
consulilor, izbeau cu copitele în pământul îngheţat, presimţind 
parcă mişcarea sau primejdia. Pe ziduri, sentinelele scrutau 
depărtarea în direcţia Padului. Pe malul opus mişunau călăreţii 
puni mânând sclavii şi vitele jefuite. 


Oştenii romani stăteau fie tolăniţi prin corturi, fie afară, lângă 
focuri, unde îşi ascuţeau pe piatră săbiile şi vârfurile lăncilor. 

Cei patru centurioni  recrutau voluntari din rândul 
războinicilor. 

în cortul consulilor păşi un tânăr cu ochii mari, cu nas acvilin 
şi păr cârlionţat. Purta o manta de culoarea blănii de lup, sub 
care se vedea tunica de damast roşu. La şold îi atârna sabia 
scurtă, lată de o palmă şi împodobită cu coral trandafiriu pe 
care o câştigase în bătălia de la Trebia, unde îl ucisese pe Gizgo, 
nobil din Sidon, vestit luptător cartaginez. 

Tânărul era Publius Cornelius Scipio, fiul consulului Scipio. 
Fără să stea pe gânduri, el îi zise tatălui său: 

— Centurionii recrutează voluntari. Pun la cale o incursiune. 
M-am înscris şi eu, dar Bibaculus m-a trimis să vă cer 
încuviințarea. De ce e nevoie ca voi consulii să aprobaţi ceea ce 
am hotărât eu? Cred că am dreptul să-mi decid singur soarta. 
Toată ceata mea o să meargă. Toţi războinicii s-au înscris. 

Scipio, tatăl, îşi încreţi fruntea. Un timp îşi măsură fiul în 
tăcere, apoi se adresă celuilalt consul: 

— lată un voluntar de nădejde, care o să te însoţească în 
drumul tău spre Roma. Mă tem însă că se va şopti: Tatăl şi-a 
trimis fiul la pieire, în loc să se ducă el însuşi! 

— N-au decât să spună ce vor! Se umflă în pene tânărul. Am 
hotărât acest lucru fără să ştii şi plec! 

Tatăl îl îmbrăţişă: 

— M-ai salvat pe mine, consulul rănit, omorându-l pe Gizgo. 
Gloria dobândită de tine este demnă de familia Scipionilor! Dacă 
pieri, ai să laşi în urmă un nume frumos. Cu ajutorul zeilor 
nemuritori, se poate întâmpla însă să ajungi teafăr la Roma. 
Acolo să-ţi îmbrăţişezi mama şi pe sora ta, Cornelia. Spune-le că 
Hannibal nu va călca niciodată în Roma! 

Pe pământ se lăsa noaptea. Dinspre apus bătea un vânt tăios 
ce învălmăşea pe cer norii negri şi vuia în crengile desfrunzite 
ale plopilor de pe malul stâng al Padului. Valurile se rostogoleau, 
spărgându-se unul de altul, se ciocneau şi clocoteau în vârtejuri. 
Fluviul era învăluit în beznă, iar un cârd de gâşte sălbatice 
gâgâia rătăcit printre norii coborâţi mai aproape de luciul apei. 
Dincolo de Pad se zăreau nişte puncte luminoase ce străluceau 


ca stelele: erau focurile posturilor romane aşezate în locuri mai 
înalte. O mie cinci sute de călăreţi vegheau aici zi şi noapte. 
Sentinelele aşezate foarte aproape una de alta scrutau zarea, 
ştiind bine ce fel de vrăjmaş au în faţă. Ofițerii se apărau de 
viclenia lui Hannibal. Punând o pază de cinci ori mai numeroasă, 
pe care o supravegheau şi o controlau personal. 

Hannibal nici nu se gândea să cucerească postul acesta 
întărit, dar îşi trimitea zilnic călăreţii să se apropie de mica 
tabără pe care o cercetau, trăgând cu arcurile în războinicii 
romani. Câteodată o hărţuială neînsemnată se transforma într-o 
luptă adevărată, cu prilejul căreia călăreţi neîntrecuţi, atât de o 
parte cât şi de alta, îşi arătau iscusinţa în mânuirea sabiei şi a 
suliţei, dar niciodată nu s-a ajuns la o ciocnire mai mare. 

Tribunul Lucius Manlius a primit ordin să atace într-o noapte 
tabăra inamică în fruntea unui detaşament mai mare. Fără a 
mai întreba care este motivul, tribunul a pornit la vremea celei 
de a doua străji către Trebia, căci acolo erau instalaţi punii. In 
urma lui veneau şase sute de călăreţi. 

Mergând prin bezna nopţii, romanii dădură peste focurile 
vrăjmaşilor, ce străluceau în crângurile de sălcii. Porunca dată 
de tribun se transmise în şoaptă, din om în om. Atunci toţi îşi 
traseră săbiile din teacă şi se năpustiră în întuneric asupra 
taberei pune. Câteva urlete dădură de veste că străjile au fost 
ucise. În curând se produse o mare învălmăşeală în care 
oamenii zbierau sau cereau ajutor. Caii stinseră focurile şi 
dărâmară corturile, năvălind asupra războinicilor, dintre care 
unii piereau înainte de a fi pus mâna pe armă. 

Surprinzătoarea incursiune nocturnă a fost mai mult decât 
izbutită. Peste patru sute de soldaţi cartaginezi au fost omorâţi 
sau răniţi. Întreaga tabără a lui Hannibal s-a ridicat în picioare 
alarmată; răsunau trâmbiţele, chemând înapoi toate pâlcurile 
ieşite la jefuit prin apropiere, căci vacarmul şi gemetele 
războinicilor ce sfâşiau cu atâta putere tăcerea nopţii l-au făcut 
pe Hannibal să creadă că atacul a fost săvârşit de toată armata 
romană condusă de cei doi consuli. 

În timp ce Manlius şi oamenii săi se întorceau degrabă în 
tabăra romană de pe Pad, consulul Sempronius împreună cu cei 


patru centurioni, trecură fluviul în fruntea a cinci sute de oşteni, 
punând piciorul pe pământul stăpânit de cartaginezi. 

Romanii mergeau pe îndelete pentru a nu nimeri în beznă la 
duşman. De abia la revărsatul zorilor dădură pinteni cailor şi 
galopară până la ziuă, când ajunseră în- tr-un sat. La prima 
vedere se părea că nu e nici urmă de om în aşezarea din faţa 
lor. Consulul îşi împărţi detaşamentul în trei, urmând ca soldaţii 
să între în sat prin trei puncte. Deodată, Sempronius zări nişte 
călăreţi puni răsăriţi pe drum de după o cotitură străjuită de 
mărăciniş şi aluniş înalt. Cartaginezii mânau câteva vaci şi oi, iar 
pe deasupra încă vreo douăzeci de sclavi legaţi cu o frânghie 
lungă înnodată de şeaua ofițerului pun. 

Cât ai clipi din ochi, romanii îşi traseră săbiile de la şold şi 
năvăliră asupra numizilor. Lupta nici nu se încinsese când unul 
dintre captivi strigă: 

— Oameni, acesta este consulul Romei! Suntem salvaţi!... 
Trăiască Sempronius!... 

Războinicii puni şovăiau. Comandantul lor reteză cu sabia 
frânghia de care erau legaţi prizonierii, dădu pinteni calului şi o 
luă la goană spre mijlocul satului. Numizii, să tot fi fost cincizeci 
la număr, zburară după el. Pe cai mai odihniţi, ei scăpară repede 
din mâna romanilor; la cealaltă margine a satului nimeriră însă 
drept în mâinile soldaţilor conduşi de centurionul Bibaculus. 
Săbiile se încrucişară, cartaginezii se siliră să iasă din luptă, dar 
fură aproape toţi ucişi. Totuşi, înconjurat de cinci soldaţi, 
ofiţerul, reuşi să fugă de cumplitul măcel. 

Cetele romanilor se întâlniră în mijlocul satului, îi eliberară pe 
sclavi, poruncind să le aducă de mâncare şi nutreţ pentru cai. 
Sempronius îi făcu semn să se apropie aceluia care a strigat 
numele său în faţa punilor şi-i zise: 

— Meriţi să te spânzur! De ce ai pronunţat numele meu? 

Tremurând de frică, ţăranul îi răspunse bâlbâindu-se: 

— Văzându-te, m-a cuprins bucuria... N-am fost în stare să tac 
şi atunci am chiuit ca să-i învelesc şi pe tovarăşii mei. 

Consulul îşi dădu seama că întâmplarea a vrut ca drumul lui 
să fie descoperit. Cu spatele întors la ţăran, grăi către Bibaculus: 

— Se vede că zeii nu ţin cu noi! Câţi numizi au fugit? 

— Ofiţerul şi încă cinci sau şase. 


— Ei o să-i dea de veste lui Hannibal că ne-au văzut! 
Urmăritorii, care va să zică, ne mână din spate! 

— Nu e adevărat! îl contrazise Scipio. Până ce ajung ei în 
tabără şi-l anunţă pe Hannibal, până ce pornesc soldaţii lor, noi 
o să ne depărtăm cale de o zi. 

Oştenii descălecară şi aninară de gâtul cailor traistele cu 
ovăz. Consulul şi centurionii intrară apoi într-o casă părăsită, 
unde se aşezară la masă. Prizonierii eliberaţi le aduseră pe dată 
brânză, pâine şi un sac de smochine. Nu uitară nici de armată şi 
cai. 

Satul era cuprins între două coline acoperite de o pădure 
deasă. La alt capăt al lui se întindea câmpia pe care creşteau ici 
colo tufe şi lăstăriş. 

Dimineaţa de iarnă gonea cu încetul întunericul. La răsărit 
străluci o clipă soarele, revărsându-şi razele-i reci peste pământ, 
pentru a dispărea apoi în spatele norilor spulberaţi de vânt. 
Copacii desfrunziţi îşi întindeau ramurile golaşe, de parcă ar fi 
fost fermecaţi, iar iarba ofilită şi culcată la pământ, mirosea a 
putred. Natura amorţită se cufundase în somnul ei hibernal. 

Ţăranii scăpaţi din mâinile cartaginezilor stăteau grămadă, 
discutând în şoaptă. În cele din urmă se hotărâră şi se apropiară 
de consul. 

— Noi o să fugim, zise unul dintre ei. Cartaginezii trec tot 
mereu pe aici, şi... voi ne-aţi eliberat, zeii să vă ajute, dar noi nu 
putem rămâne în sat... 

— Incotro vă duceţi? îl întrebă Scipio. 

— Peste deal pădurea asta se face şi mai mare. Acolo avem 
noi bordeie, într-o râpă. Aici am venit doar ca să luăm 
alimentele îngropate, dar ne-au prins. 

— Aveţi arme? 

— Numai săgeți şi câteva sulițe. 

Din norii prăvăliţi peste pământ începu să cearnă o ploaie 
măruntă, Un stol de ciori aduse parcă de vânt, se aşezară pe 
crăcile goale ale platanului înalt din faţa casei. Din depărtare 
ajungeau până aici sunete de trâmbiţă. 

Ţăranii tresăriră şi ca la un semn, o apucară spre pădure fără 
a-şi mai lua ziua bună. 


— Duşmanii se cheamă unii pe alţii, zise consulul. N-avem 
nimic altceva de făcut decât să ne urcăm în şei şi să fugim. O s- 
o luăm în cinci părţi. Cine scapă cu viaţă, să se grăbească către 
Arno. Acolo o să ne reîntâlnim, iar ţinta este Roma. 

În timp ce soldaţii îşi adăpau şi-şi înşeuau caii sătui, străjile 
puse la marginea satului veniră înapoi în goană, strigând: 

— Cavaleria inamică!... Câteva mii de oameni se îndreaptă 
spre noi!... 

Romanii se aruncară în şa. Cinci pilcuri de câte o sută de 
oameni părăsiră în galop satul, ajungând degrabă pe deal şi de 
aici în pădure. Apoi îşi domoliră mersul şi se răspândiră în cinci 
direcţii diferite. 

Călăreţii puni se apropiară în cea mai mare goană de sat. Unii 
dintre ei, având roibi mai iuți, o luară înainte, lăsându-şi cetele 
în urmă. Intrând în aşezarea părăsită, aceştia îi zăriră în 
depărtare pe romanii ce se afundau în pădure. Aici se opriră şi-i 
aşteptară pe ceilalţi; după un scurt sfat, se împărţiră în câteva 
grupuri şi porniră în urmărirea fugarilor. 

Centurionul Sempronius Alifanus îşi ţinea murgul la pas, 
lăsându-l pe consul să se depărteze cât mai mult. Oamenii lui s- 
au strecurat cu iscusinţă printre copaci, dar o dată ieşiţi într-un 
luminiş, Alifanus îi opri, hotărât să primească lupta. 

Când numizii laolaltă cu libienii văzură că romanii sunt de 
cinci ori mai puţin numeroşi decât ei, se năpustiră crânceni 
asupra lor. Comandantul le strigă: 

— Uitaţi-l pe consul!... Prindeţi-l viu!... înainte!... 

Imediat romanii se uniră într-un grup compact şi-i întâmpinară 
pe cartaginezi cu săbiile scoase din teacă. Plini de curaj, le 
strigară vrăjmaşilor: 

— O să pierim cu toţii alături de consulul nostru! 

Zăngănitul săbiilor ce se loveau de scuturi şi armuri se 
amestecă cu gemete şi chiote de luptă, de se cutremurau 
coroanele copacilor. Împinşi de dorinţa de a pune mâna pe 
consul, punii atacau cu ardoare, iar romanii luptau de parcă şi-ar 
fi apărat într-adevăr consulul. 

Centurionul Alifanus, un iscusit mânuitor de spadă, fu primul 
care se ciocni cu duşmanul. Libianul ieşit în întâmpinarea lui, 
căzu cu capul despicat în două. Alţi, doi avură aceeaşi soartă. Al 


patrulea, un numid vânjos, respinse lovitura de sabie a 
romanului cu scutul şi reuşi să înşface cu mâna dreaptă frâul 
murgului, dar nu apucă să-l tragă după el nici doi paşi: căzu 
răpus de o săgeată ce-i străpunsese gâtul. 

Romanii luptau cu curaj şi chibzuială, făcându-şi vânt printre 
inamici, asemenea gladiatorilor. Două treimi fuseseră ucişi. 
Ceilalţi, îmbărbătaţi de vitejia centurionului lor, se băteau 
necontenit. 

O ploaie repede îi udă pe toţi până la piele. Copitele cailor 
alunecau pe iarbă, afundându-se în pământul clisos. 

Rănit în două locuri, Alifanus se uită într-o clipă de jur- 
împrejur. Prin perdeaua ploii zări încă vreo cincisprezece oameni 
de ai săi pe cai. Centurionul strigă cât îl ţinu gura: 

— Romani, după mine! 

Lovind cu sabia în crupele calului, porni în zbor prin pădure. 
Războinicii scăpaţi cu viaţă îl urmară în cea mai mare goană. 
Punii se strânseră imediat refăcându-şi rândurile şi o luară şi ei 
la fugă prin pădure. Din cauza numărului mare de oşteni ce se 
încurcau unul pe altul, începură să se rupă de gloată. 

Al doilea detaşament, comandat de Pomponius Squirus, se 
bătea în pădure, printre copaci, folosind mai mult săgețile şi 
lăncile decât spada. De aceea lupta se tărăgăna: fură ucişi cam 
patruzeci de romani, printre care centurionul, înlocuitorul său şi 
încă un decurion. Dezorganizată şi cu rândurile rărite, ceata o 
luă la fugă pe acolo pe unde trecuse consulul, iar cartaginezii 
dădură buzna după ei. 

După ce nimici centuria lui Squirus, generalul cartaginez Hriz 
tortură câţiva răniţi romani şi află în ce direcţie a luat-o consulul. 
Meşteri în descoperirea urmelor, ligurii descifrară uşor drumul 
străbătut pe pământul muiat de ploaie. 

Centurionul Lora se năpusti dintr-un ascunziş asupra unei 
formaţii pune de trei sute de călăreţi de care se alese praf şi 
pulbere. 

Noaptea întrerupse înaintarea urmăriţilor şi a urmăritorilor. 

Al patrulea centurion, Furius Bibaculus, reuşi să-i inducă în 
eroare pe cartaginezi: se tot învârti şi-i abătu spre stânga, pe un 
drum greşit aflat la câteva mii de paşi de cel adevărat. La 
căderea întunericului, Furius se văzu cu oamenii săi într-un şanţ 


larg. Aici descălecară, atârnară de gâtul cailor traistele cu ovăz, 
iar ei se aşezară pe margine şi-şi scoaseră din saci carnea 
afumată şi pâinea. Pe când ceilalţi mâncau, Bibaculus discuta în 
şoaptă cu doi oşteni din pâlcul lui Alifanus, rătăciţi şi ajunşi din 
întâmplare acolo. 

După ce au pus o pază bună, romanii au moţăit în acel loc 
fără a aprinde focul. La un timp, în pădure răsunară croncănituri 
de vultur, repetate apoi de trei ori. Centurionul tresări şi 
răspunse în acelaşi chip. Puțin după aceea apărură, însoţiţi de 
sentinele, oştenii lui Pomponius Squirus, să tot fi fost şaizeci. Ei 
spuseră că au venit pe jos, mergând după urmele lăsate de 
copitele cailor şi norocul i-a adus la tovarăşii lor. 

În zori, Bibaculus porni în fruntea a o sută şaizeci de războinici 
de-a lungul şanţului. Timpul se îndreptase. Prin coroanele 
copacilor golaşi se zărea soarele acoperit tot mereu de norii 
împrăştiaţi pe cer. Lăsând în urmă satul şi cătunul, ceata sosi la 
amiază pe o pajişte întinsă. Cercetaşii raportară apoi că au 
văzut în depărtare o puzderie de călăreţi săltând în şa spre sud. 

— S-au luat după consul, zise centurionul. Trebuie să pornim 
după ei. 

Consulul Sempronius şi tânărul Scipio înaintaseră cel mai 
mult. Mica lor oaste călărea zi şi noapte, neostoit. Roibii suflau 
din greu, gata să cadă de oboseală, iar detaşamentul se 
împrăştie la o bună aruncătura de săgeată. 

— Nu se mai poate! E nevoie să ne oprim pentru a întrema 
caii, le spuse consulul. 

Erau aproape de un sat. Printre copacii înalţi se zăreau 
acoperişurile caselor cu hornurile lor din care ieşea fum. Se 
auzeau voci omeneşti şi lătratul câinilor. 

— Punii n-au ajuns până aici! Grăi Scipio. 

— Aici o să ne odihnim trăpaşii, adăugă consulul. 

Intrând în sat, războinicii romani dădură cu ochii de o mulţime 
de oameni înarmaţi cu săbii, sulițe şi ciomege. 

Unii dintre ei ţineau în mâini arcuri uriaşe cu săgețile pe 
coardă, gata să le dea drumul. 

— Hei, oameni buni!... Răcni Scipio. Noi suntem romani. 
Lăsaţi armele şi veniţi de luaţi-ne caii. 

— Sunt de ai noştri! se minună un bătrân. Legionari romani. 


Gălăgioşi, ţăranii se amestecară printre oşteni şi se apucară 
de treabă: le puseră cailor dinainte fân de săturate, apoi 
începură să-i frece cu șomoioage. 

După ce se înfruptară din belşug, istoviţii soldaţi se dedară 
odihnei. În acest timp, consulul împreună cu Scipio stăteau de 
vorbă cu ţăranii. 

— Noi suntem boiii... Oameni din tribul nostru, trăitori în 
împrejurimile Ravennei, ne-au spus că Hannibal i-a bătut de 
două ori pe romani. Au fost pe aici unii tocmai de pe Pad. 
Aceştia ne-au istorisit că punii îi iau pe toţi până la unul în 
sclavie. Noi o să luptăm împotriva lor. De-or veni, o să-i 
întâmpinăm cu săbii şi lănci... Ne-am bătut pentru romani în 
oastea lor şi ne-a fost bine... 

— Aţi auzit până unde au pătruns detaşamentele cartagineze? 
îi întrebă consulul. 

— Au fost văzuţi în jurul Lunei şi pe Arno. Cine poate şti dacă 
e adevărat. Lumii îi place să mintă şi să exagereze lucrurile!... 

Trecură câteva ceasuri şi romanii porniră mai departe, în faţa 
lor se întindea o imensă câmpie pustie. În copacii singurateci se 
zăreau stoluri negre de ciori şi stăncuţe. In depărtare se 
înşiruiau crânguri dese, amintind de oazele din pustiu. Cârduri 
de capre sălbatice, coborâte iarna din Apenini, fugeau din faţa 
roibilor. Ajungea până la ei hămăitul stins al unei haite de lupi 
ce încolţeau un animal. 

În lumina soarelui de amiază războinicii desluşiră la orizont 
Apeninii, plutind în aburi albăstrii. 

— Dacă o ţinem tot aşa, caii nu vor rezista, zise Scipio. 

Soldaţii descălecară, slăbiră chingile trăpaşilor care, uşuraţi, 
se apucară imediat să ronţăie iarba uscată. De cum se dăduseră 
jos din şa, observară un pâlc de călăreţi, gonind din spate. 

— O să-i aşteptăm. Poate sunt de-ai noştri, grăi Sempronius 
către ai săi. 

În curând, cele două cete se întâlniră. Se bucurară cu toţii 
fiindcă noul sosit nu era altul decât Quintus Fabius Lora, 
centurionul care a izbutit să-i înşele pe vrăjmaşi, deşi de câteva 
ori puţin le-a lipsit acestora să pună mâna pe el. 


— Un detaşament cartaginez format din şase sute de călăreţi 
ne calcă pe urme, îi vesti Lora. Ne vor ajunge înainte de a se 
înnopta, deoarece călăresc pe cai mai buni. 

— O să-i aşteptăm în hăţişul de colo, hotărî consulul. Oricum, 
nu putem merge mai departe pe cai istoviţi. 

La cinci-şase sute de paşi se afla un deluşor acoperit de tufe 
dese, iar puţin mai departe o pădurice. Războinicii alcătuiră trei 
grupuri: ceata lui Scipio ocupă tufele, Sempronius se aşeză la 
pândă în dreapta, iar Lora în stânga. Câţiva soldaţi scoaseră caii 
din crâng. 

Cursa era întinsă şi toţi războinicii bine ascunşi, atunci când la 
orizont se iviră călăreţii. Romanii se mirară însă grozav, căci 
aveau în faţă nişte ţărani cocoţaţi pe trăpaşi mici, care goneau 
ca vântul şi ca gândul. Scipio le ieşi în întâmpinare, făcându-le 
semn să oprească. Tânărul comandant îi recunoscu cu uşurinţă 
pe oamenii din satul unde poposiră ultima dată însoțitorii 
consulului. 

Ţăranii săriră de pe căluţii lor neînşeuaţi şi începură să 
vorbească toţi într-un glas: 

— O mare de duşmani vin în urma noastră. De-abia am reuşit 
să scăpăm. Ne-au dat foc satului şi ne-ar fi omorât femeile şi 
copiii, de nu i-am fi luat din calea lor la timp. 

Cel mai guraliv dintre ei rosti la sfârşit: 

— Acum aleargă după noi în căutarea consulului!... 

l-am auzit cu urechile noastre zbierând: „Unde este consulul“? 
De parcă consulul ar fi nebun s-o pornească în faţa duşmanului 
cu o sută de războinici! 

— Le-am scăpat, aduse un altul desluşiri, pentru că roibii lor 
sunt sleiţi... De abia se târăsc... 

Cei o sută douăzeci de ţărani se aşezară pe pământul umed, 
apoi îşi scoaseră din traistă merindele, îmbiindu-i şi pe romani. 

Scipio îi dojeni zâmbind: 

— la te uită cât v-a păsat vouă de vrăjmaşi! Aţi avut timp să 
vă luaţi armele şi caii, iar pe deasupra v-aţi mai îndesat şi 
traistele cu merinde! 

— Am avut vreme să ne pregătim, îi răspunse un ţăran. Pe 
când ei îl căutau prin sat pe consul, noi ne-am gătit şi am şters- 
O. 


— Fârtaţilor, nu cumva sunteţi trădători? îi întrebă consulul. 

Ţăranii începură să se dezvinovăţească, strigând toţi într-un 
glas, prilej pentru Scipio de a-i şopti la ureche lui Sempronius: 

— Ei nu ştiu că Hannibal şi generalii lui îi consideră aliaţi... 
Boii s-au alăturat de mult cartaginezilor. 

Galii primiră un loc în formaţia romanilor, iar caii lor fură de 
asemenea scoşi din pădurice. 

Punii apărură de abia în amurg. Veneau la pas, poate fiindcă 
nu voiau să-şi obosească caii sau poate pentru că socoteau că 
detaşamentul romanilor nu va ajunge până a doua zi. Mergând 
fără băgare de seamă, Hris căzu în cursă împreună cu oamenii 
lui. Atacaţi din trei părţi, începură imediat să şovăie. Mulţi dintre 
ei se prăvăliră din şa străpunşi de săgeți. 

Boiii porniră primii la luptă. Cu urlete de fiare sălbatice, ei se 
năpustiră asupra cavaleriei pune, înfigându-şi lăncile mai mult în 
cai decât în călăreţi. lureşul lor neaşteptat îi înspăimântă pe 
inamici. 

Suita lui Scipio împreună cu ceata lui Lora loviră fără milă şi 
se încăierară pe dată cu vrăjmaşul. 

Hriz se alese imediat cu o săgeată în mâna dreaptă, dar 
temutul războinic mânuia cu stânga securea ce semăna în toate 
părţile moartea. Câţiva ţărani căzură, iar ceilalţi dispărură. 

Romanii pedeştri atacau din faţă, din părţi şi din spate, 
învârtindu-se în jurul cailor. 

Se lăsa noaptea. În fruntea a cincizeci de războinici, 
Sempronius dădu un ocol crângului, apoi se aruncară pe cai şi 
se avântară în luptă, urmărindu-i pe cartaginezii împrăştiaţi pe 
câmp. 

Hriz zbiera cât îl ţinea gura, îmbărbătându-şi oamenii, dar un 
ţăran îl pocni în cap şi-l surpă din şa. 

Scipio urmărea pe câmp pilcurile împrăştiate ale inamicului. 
Lora se bătea frontal, împingându-i înapoi pe călăreţii 
cartaginezi care se apărau încă cu înverşunare. Bătălia se purta 
în trei locuri. 

Din întuneric se iviră, însă, alţi războinici. Consulul ordonă 
soldaţilor săi să se strângă în juru-i, iar Scipio îl urmă. 

Din mulţimea noilor veniţi răsunară, spre mirarea tuturor, 
strigăte cunoscute: 


— Pentru Roma!... Pentru consul!... Trăiască Sempronius!... 

Sosise detaşamentul celui de al patrulea centurion, Bibaculus. 

Dându-şi seama că romanilor le-au venit ajutoare, cartaginezii 
dădură pinteni cailor şi o luară îndărăt, spre sat. 

In lupta de aici au pierit vreo patru sute de puni, optzeci de 
romani şi de ţărani. 

Războinicii şi-au petrecut toată noaptea prinzând pe pajiştea 
întinsă caii rămaşi fără stăpân. Alţii strângeau de pe câmpul de 
bătaie răniții romani, puţini la număr, fiindcă, încleştaţi în lupta 
corp la corp, oştenii şi-au dat unii altora lovituri mortale. 

A doua zi în zori romanii îşi continuară drumul, iar boiii porniră 
spre satul lor pe trăpaşii încărcaţi cu armele şi hainele 
capturate, după ce înjunghiară, însă, răniții cartaginezi. 

Din cinci sute de războinici, consulul Sempronius a rămas la 
înapoierea în Roma cu două sute zece. 


CAPITOLUL AL XV-LEA 


La lacul Trasimenus bătălia 
purtată pretutindeni cu o cruzime 
nebunească a durat trei ore. 


Cnaeus Cornelius Scipio, fratele consulului, a ocolit pe mare 
Pirineii şi a debarcat în portul Emporiae. În scurt timp, generalul 
a cucerit tot ţărmul până la gurile Ebrului. 

Lusitanii, hergaşii ca şi celelalte triburi care dăduseră soldaţi 
lui Hannibal, au declarat supunere romanilor. 

Ştirea că generalul roman se poartă cu blândeţe faţă de aliaţii 
lui Hannibal s-a răspândit repede în Spania. În fruntea 
turdetanilor, celților şi a saguntinilor rămaşi în viaţă, Falcon se 
alătură fără întârziere armatei romane. Scipio auzise de mai 
înainte poveşti adevărate sau născocite despre Falcon şi 
turdetanii lui, aşa că intrarea celor două mii de călăreţi în castru 
l-a bucurat vizibil. Oştenii erau mai toţi oameni tineri, înarmaţi, e 
adevărat, cu arme de căpătat, dar înfăţişarea lor era aceea a 
unor luptători plini de înverşunare. 

Romanul ştia că în Spania trebuie să lupte împotriva a două 
armate: una condusă de Hasdrubal, fratele lui Hannibal, iar 
cealaltă aflată sub comanda lui Hanno, fiul lui Bomilcar. De 
aceea s-a apucat să recruteze lefegii şi dezertori, uneori chiar 
munteni pe jumătate sălbateci coborâţi din Pirinei şi ajunşi până 
la munţii Iberici. 

După ce se sfătui cu Falcon, Scipio desemnă drept căpetenie 
a băştinaşilor şi fugarilor pe Cota roşcovanul, de neam celtic. La 
aflarea ştirii acesteia, turdetanii au râs cu poftă, ştiind că 
năprasnicul războinic va face din lupii de munte nişte miei 
blânzi. 

Cota primi două mii de oşteni obişnuiţi doar cu mânuirea 
ciomagului şi a praştiei. Îmbrăcaţi în cojoace miţoase de oaie, 
muntenii păreau a fi o haită de fiare lacome de pradă care se 


băteau adesea între ei din această cauză. Soldaţii romani se 
uitau cu o groază nemărturisită la gloata asta, dădeau din cap şi 
din umeri, mirându-se că Scipio i-a lăsat să pună piciorul în 
tabără. 

In locul rezervat lor, băştinaşii din munţi aprindeau noaptea 
focuri mari, la vâlvătăile cărora frigeau boii furaţi de la lusitani, 
cântau, se ciorovăiau sau se băteau. Murdari, sălbateci şi fără 
nume, ei au stârnit în castru nu numai spaima, ci şi dezgustul 
celorlalţi. 

Şapte zile n-au simţit apăsarea nici unei autorităţi sau 
discipline; în răstimpul ăsta au furat tot ce le-a căzut în mână 
prin tabără, s-au strâmbat ori s-au jelit de mama focului atunci 
când au primit bătăi de la legionarii romani. 

In a opta zi a apărut Cota care le-a ţinut o cuvântare într-o 
limbă înţeleasă numai de munteni. Celtul le zise în încheiere: 

— Cine nu ascultă de ofiţeri şi de subofiţeri va fi răstignit pe 
cruce. Acel ce fuge din luptă, o să fie spânzurat. Cu mâna mea o 
să-i jupoi pielea de pe spate, o să-i retez capul şi o să-l arunc la 
gunoi. Hoţii vor fi pedepsiţi: le voi zdrobi picioarele, apoi îi voi 
arunca în şanţ! 

Acestea erau un fel de reguli şi condiţii în care muntenii 
urmau să servească în armata romană. Pentru a-şi adeveri 
spusele, comandantul roşcovan îi repezi un pumn drept în faţă 
unui băştinaş ce se strâmba ca o maimuţă. Munteanul se întinse 
pe pământ cât era de lung. 

In zilele următoare a plouat cu ciomege pe spinarea 
muntenilor scuturaţi de friguri ori de câte ori îl zăreau pe 
războinicul roşu. Cota a înscăunat în ceata lui o disciplină 
nemaivăzută pe lume. Din vina unuia, lua bătaie toată turma şi 
nimeni nu întreba de ce. Romanii i-au înarmat pe barbari cu 
scuturi şi sulițe, iar turdetanii îi învățau de la răsărit până la 
asfinţit cum să le mânuiască. 

XXX 

Hannibal l-a lăsat în Spania pe Hanno, fiul lui Bomilcar, ca să 
oblăduiască ţinuturile şi triburile aliate cu ei. Generalul 
cartaginez îşi dădu seama că Cnaeus Scipio va atrage de partea 
sa toate noroadele şi hotărî să-l atace. Tabăra punilor se afla în 
apropiere de oraşul Cissis, înconjurat de şanţuri şi ziduri 


protejate de ţepuşe. Sprijinindu-se pe marea sa oaste ca şi pe 
hergaşii care-l anunţaseră în taină că-i vor trăda pe romani, 
Hanno ordonă punerea în mişcare a punilor către castrul roman, 
înştiinţaţi însă la timp, romanii pornesc în întâmpinarea 
vrăjmaşului. 

Bătălia a fost scurtă, dar sângeroasă. Romanii şi turdetanii s- 
au năpustit cu toată puterea asupra punilor. Cu muntenii lui, 
Cota roşcovanul le reteză imediat aripa stângă în care îşi făcu 
vânt, o dată, de două ori, iar a treia oară o făcu praf. Dornici de 
luptă şi de măcel, barbarii năvăliră ca lupii asupra inamicului. 

Intre timp, Scipio şi Falcon îşi uniră detaşamentele şi izbiră în 
mijloc, iar Multon Sabinul le nimici aripa dreaptă. 

Înconjurate de Ombolt, Asop, Decius şi Gerion, Lucia şi Venilia 
luptau pe aripa stingă împreună cu prietenele rămase în viaţă. 

Dinspre Pirinei bătea un vânt rece ce se transformă treptat 
într-o adevărată vijelie. Viforul troienea oştenii. Alergând cu 
vântul în spate, călăreţii puni ajunseră în cetatea Cissis. Infrânţi 
şi luaţi prizonieri, pedestraşii cartaginezi rămaseră pe câmpul de 
luptă. 

Şase mii de soldaţi puni au pierit în bătălie, iar două mii au 
căzut în captivitate, printre care Hanno cu un mare număr de 
ofiţeri. 

Romanii au dat buzna în tabăra părăsită de cartaginezi, 
alegându-se cu numeroase şi preţioase lucruri şi arme, fiindcă, 
înainte de a porni la traversarea Alpilor, oştenii şi-au lăsat aici 
tot ce i-ar fi putut stânjeni pe drum. 

În aceeaşi zi căzu în mâinile romanilor şi oraşul Cissis. 
înăuntru, cuceritorii au găsit o pradă de mică valoare: vase de 
argilă lucrate rudimentar, sclavi slabi şi flămânzi care nu făceau 
doi bani. 

Hasdrubal porni şi el împotriva romanilor în fruntea a opt mii 
de infanterişti şi o mie de călăreţi. Auzind însă că Hanno a 
pierdut bătălia, bătu în retragere spre Tarraeo. Cu câteva 
manipule, turdetanii şi romanii începură să-i urmărească pe 
cartaginezi, ajungând chiar acolo unde aceştia se îmbarcau pe 
corăbii. Împreună cu trei sute de oşteni, Multon Sabinul sosi 
primul şi-i atacă în port. În această împrejurare se produse un 
haos aşa de mare, încât la urcarea pe vapoare, vrăjmaşii 


mureau cu nemiluita, bătându-se care mai de care să pună 
piciorul pe punte. 

In cele din urmă punii se suiră în corăbii şi se depărtată în 
larg, cu intenţia de a face un ocol pe la gurile Ebrului pentru ca 
apoi să debarce aproape de ruinele Saguntului. 

Scipio nu i-a urmărit. Hergaşii i-au trădat totuşi pe romani, 
primind în oraşul lor, Atanagrus, toţi fugarii şi o bună parte din 
oastea lui Hasdrubal, bucuroşi la vestea că lusitanii, vechi ortaci 
de ai lui Hannibal, vin să le dea ajutor. Romanii încercuiră 
cetatea şi o atacară din toate părţile. 

Intre timp, Asop prinse doi lusitani, îi îmbătă cu rachiu tare şi 
află că mai mult de trei mii de oameni de ai lor se îndreaptă 
spre Atanagrus pentru a-i ajuta pe hergaşi. 

Scipio îi ordonă lui Falcon să împresoare cu oamenii lui locul 
pe unde trebuie să treacă lusitanii. Cota roşcovanul ţinu 
muntenilor o scurtă cuvântare: 

— Noi o să lovim primii. Şi ţineţi minte, nu merge cu luatul 
prizonierilor. Pe cine prind că-şi mână sclavul, părăsind din 
această pricină câmpul de bătaie, îi tai capul şi lui şi robului. Am 
auzit că aţi început să mâărâiţi că n-aveţi sclavi! Vă dau eu vouă 
sclavi, puturoşi şi hoţi ce sunteţi! 

Trei mii de lusitani nimeriră în cursă. Surprinşi şi atacați din 
trei părţi, aceştia se risipiră în întunericul nopţii, după ce lăsară 
cam o mie de oameni la locul încăierării. 

Asediul oraşului Atanagrus dură mai bine de o lună de zile. 
Hergaşii împresuraţi erau apăraţi mai mult de iarnă, decât de 
vitejia lor. Căpetenia lor, Amusicus, se strecură într-o noapte 
printre vrăjmaşi şi fugi pe murgu-i iute la Hasdrubal. Oastea 
părăsită se predă romanilor de la care se răscumpără în 
schimbul a douăzeci de talanţi de argint. 

După aceea armata romană porni în întregime spre Tarraco, 
unde avea să ierneze. 

Două săptămâni mai târziu, Scipio îl numi comandant al oștirii 
pe Marcus Atilius, ajutat de Multon Sabinul şi de Decius, 
cetăţeanul roman. Ilmbarcă apoi pe o corabie o manipulă 
formată din luptători aleşi printre care erau Ombolt din Segura, 
Falcon, Lucia, Venilia, Asop, Gerion şi Cota roşcovanul. La rândul 


lui, celtul strânse patruzeci de munteni, tot unul şi unul, pentru 
a-i lua cu sine. 

Vasul părăsi Spania pe la jumătatea lui februarie şi se 
îndreptă spre Italia. 

XXX 

La Roma fuseseră desemnaţi noii consuli, Gaius Flaminius şi 
Cnaeus Servilius. Zarul hotărî ca primul să preia la Ariminum 
oastea de la foştii consuli. Adunată la Placentia, armata aceasta 
condusă de Scipio părăsi într-o noapte castrul şi porni spre 
Ariminum. În drum puse pe fugă câteva detaşamente pune şi 
ajunse în cetate la idele lunii martie!?8. 

Flaminius era considerat încă de mai înainte păgân; consulul 
de acum refuză şi el să participe la Sărbătorile latine!%, înfuriind 
la culme mulţimea. Mai mult, n-a vrut să-i primească nici pe 
augurii care citesc viitorul statului în zborul păsărilor. Pe străzi şi 
prin cârciumi se spunea despre noul consul că n-a depus nici 
jurământul şi s-a apucat să se războiască nu numai cu Hannibal, 
ci şi cu zeii nemuritori. Superstiţioşilor cetăţeni romani li se 
făcuse silă de Flaminius. Înverşunaţi, ei cereau senatului să 
trimită crainici la noul consul cu porunca de a-l chema la Roma 
pentru a împlini obişnuitele ritualuri, adică să depună 
jurământul în Capitolium şi să aducă jertfe lui lupiter. 

În ciuda tuturor, consulul îmbrăcă, în locul togii de sărbătoare, 
tunica de bucătar şi plecă ca persoană particulară la Ariminum. 
Senatul hotărî să-l silească pe Flaminius să se înapoieze la 
Roma. De aceea fură imediat desemnaţi doi soli, Quintus 
Terentius şi Marcus Antistius, pentru a se duce după el şi a-l 
aduce îndărăt. Dar nici scrisoarea senatului, nici cuvintele 
trimişilor nu l-au mişcat pe consulul care i-a alungat fără 
menajamente pe cei doi crainici. Cei doi răspândiră la Roma 
zvonul că tăuraşul lovit cu toporul pe altar de către ajutorul 
augurilor, s-a smucit şi a împroşcat cu sânge o mulţime de 
războinici, care au luat-o speriaţi la fugă în toate părţile. 

Poporul şi senatul socotiră acest lucru drept un semn rău- 
prevestitor. 


128 15 martie (n. a.). 
129 închinate lui lupiter (n.a.). 


Pe când cei din Roma se ţineau de toate aceste nimicuri, 

Hannibal hotărî să treacă Apeninii şi să coboare în Etruria. 
XXX 

Cnaeus Scipio sosi la Roma cu zece zile înainte de bătălia de 
la Lacul Trasimenus. Falcon împreună cu tovarăşii lui fură duşi 
acasă la Cnaeus, care-i primi ca o adevărată gazdă. Tot cam pe 
atunci se întoarse şi Publius Scipio, fostul consul, după ce 
încredinţă armata tribunului Caius Atilius pentru a o conduce la 
Ariminum. 

După înapoierea celor doi fraţi războinici, casa Scipionilor 
începu să fie frecventată de distinşi cetăţeni dornici să asculte 
poveşti despre luptele purtate de romani în Spania şi nordul 
Italiei. In acel timp, la Roma. Se vorbea mult despre Falcon şi 
turdetani. Oamenii veneau să-l vadă pe omul ce luptase cu 
succes mai mult de im an împotriva lui Hannibal. Primele veşti 
despre Falcon şi turdetani le-au adus în Italia supraviețuitorii: 
saguntini. O sumedenie de legende circulau pe seama 
turdetanilor înfiorători, a lui Cota roşcovanul şi a calului său, 
despre care şi la Roma se credea că e zămislit de o iapă 
năzdrăvană. La început toţi se uitau bănuitori la Asop, căci era 
numid, dar după ce Falcon le arătă serviciile aduse de către 
tânăr lui, şi în acest fel şi romanilor, oamenii l-au privit cu alţi 
ochi pe tânărul oştean. 

La rugămintea tribunului Servius Gabinius Corvus, ceata lui 
Falcon se mută în casa lui. Carma se minuna de Venilia şi Lucia, 
fetele zdravene şi vânjoase, cu muşchi puternici şi bătături la 
degetul mare şi arătătorul mâinii drepte!%, a căror înfăţişare şi 
frumuseţe stârneau entuziasmul tinerilor bărbaţi, precum şi al 
femeilor. 

— Ele s-au jurat Eriniilor să nu se mărite până când nu 
omoară fiecare câte doisprezece oşteni duşmani, îi lămuri 
Falcon pe cei prezenţi. 

Tribunul bătu din mâini a mirare: 

— Pe Hercule şi toate minunile lui, fetele acestea sunt demne 
de zeificat! apoi se adresă Veniliei întrebând-o: 

— Câţi ai ucis până acum? 


130 Bătăturile se formau de la trasul cu arcul (n.a.). 


— Nouă, îi răspunse fata. Patru numizi, doi libieni şi trei 
lusitani. 

— Înseamnă că în curând vei primi cununa de nuntă, nu-i aşa? 

Venilia se înroşi şi nu zise nimic. 

— Tăcerea ca şi rumeneala feţei tale mă fac să cred că am 
ghicit! îi spuse tribunul râzând, apoi continuă: - Pe vremea 
războiului lui Hamilcar, tatăl tău şi cu mine am dormit în acelaşi 
cort, am mâncat din acelaşi taler şi am băut din aceeaşi cupă. 
De aceea am să te înfiez, iubindu-te la fel ca pe fiica mea 
Carma. 

— Atunci trebuie să-l adopţi şi pe Falcon - îi atrase atenţia 
Ombolt - fiindcă el îi va fi mire. 

— Pe toţi v-am îndrăgit - îi răspunse tribunul. Am să propun în 
senat să primiţi cetăţenia romană. 

— Să te răsplătească zeii pentru nobila ta intenţie - îi zise 
Falcon - dar noi suntem spanioli şi ne vom întoarce în Spania. 

Discuţia se purta la petrecerea din casa tribunului, unde se 
aflau mai mult de cincizeci de invitaţi. Cnaeus Scipio nu mai 
contenea cu laudele, adresate mai ales lui Asop şi Cota, 
consideraţi de el cei mai viteji războinici. Numidul şi celtul 
ascultau elogiile, neînţelegând de ce generalul roman vorbeşte 
atâta despre nişte lucruri limpezi şi fireşti: oşteanul trebuie să 
lupte după puterea şi forţa sa. Asta este tot. 

Cota stârnea hazul comesenilor cu latina lui stâlcită, presărată 
cu cuvinte celtice şi spaniole. La insistenţele gazdei şi a 
celorlalţi oaspeţi, el istorisi totuşi o întâmplare ce-i făcu pe toţi 
să râdă în hohote. Povestea despre primul său duel: 

— M-am bătut pentru prima dată pe când eram în armata lui 
Hasdrubal, începu soldatul să depene faptele. Luptam pentru o 
vacă pe care, ca orice oştean de treabă, o furasem de la 
carpetani, încă de pe atunci aliaţi ai Cartaginei. Din păcate, vaca 
n-a stat la mine nicio jumătate de zi. Un fost pirat, de fel de prin 
Iliria, poreclit de greci Gama, fiindcă era şaşiu, mi-a furat-o. 
Lucrurile s-au petrecut în Spania, la popasul făcut în apropiere 
de Gades. A doua zi am dibuit vaca şi pe hoţul de Gama. N-am 
mai stat la gânduri şi am început să-l atac cu pumnii pe ilir. Ne- 
am bătut în faţa tovarăşilor noştri care urmăreau cu cea mai 
mare însufleţire încăierarea, încurajându-ne atât pe unul cât şi 


pe celălalt. Strigătele, fluierăturile şi gălăgia generală l-au adus 
pe Hasdrubal acolo. Ginerele lui Hamilcar, demn de socrul său, 
apucă biciul şi nu întârzie să ne împartă lovituri şi mie, şi fostului 
pirat. Ne-a şfichiuit până ce, vlăguiţi şi plini de sânge, ne-am 
lungit amândoi la pământ. În acest timp se ivise şi adevăratul 
stăpân al vacii. Carpetanul urmărea cu satisfacţie fiecare 
lovitură primită de noi, exclamând încântat „ha“ şi „hu“. 

Carma savura entuziasmată istorioara războinicului Roşu, 
mirându-se însă de ce a ales o întâmplare atâta de neînsemnată 
din viaţa sa, el, viteazul celt, eroul nenumăratelor legende ce 
împânziseră Italia. Cât a ţinut petrecerea, fata s-a uitat la 
războinic şi a încercat să lege cu el o discuţie. Nepriceputul Cota 
se afla în mare încurcătură.. Frumuseţea fetei, vocea sonoră, 
drăgălăşenia şi inteligenţa ei îl uluiseră. Răspundea scurt şi fără 
înconjur, depănându-şi în puţine cuvinte faptele de arme, în 
timp ce fata îl asculta cu gura căscată. Când acesta sfârşi, 
Carma îi zise: 

— Acum înţeleg cum s-au născut poveştile despre Teseu, 
Hercule şi ceilalţi eroi! Viteazule, se pare că nu te temi de 
moarte, nu-i aşa? 

— Mi-e frică de moarte la fel ca şi celorlalţi, dar nu mă 
gândesc la ea. Când o să bată ceasul, o să vină, cu siguranţă, 
după mine, fără să mă întrebe dacă-mi place sau nu! 

— Eşti însurat? i se adresă din nou fata. 

— Nu... 

— De ce?... Un erou ca tine... 

Celtul se zăpăci, îngăimă câteva cuvinte, apucă apoi o cupă 
mare plină cu vin şi o sorbi până la fund. 

— Am iubit patru fete, se destăinui el în cele din urmă. Două 
au fost din tribul meu şi amândouă s-au măritat cu alţi flăcăi. 

— Dar celelalte? 

— E vorba de Lucia şi Venilia. Ele o să se mărite după 
îndeplinirea jurământului, una cu Falcon, cealaltă probabil cu 
Asop, numidul care tace tot timpul, ca un bronz grecesc. Zeii nu 
sunt de partea mea, căci se tem de mine şi bărbaţii şi femeile. 
Toţi povestesc că am murit o dată şi după aceea m-am sculat 
din mormânt. Mulţi cred lucrul ăsta, iar mie nu-mi vine în minte 
să dovedesc că nu e adevărat. Astfel este limpede de ce mă 


ocolesc fetele! Niciuna nu vrea să se mărite cu un bărbat înviat 
din morţi. 

Îndemnat de ochii frumoşi ai tinerei romane, dar şi de vinul 
bun, Cota îşi dezlegase limba, deşi în tonul pe care vorbea se 
simțeau tristeţea şi decepţia. 

— Eu însă, nu mă tem de tine, îi declară Carma războinicului, 
zăpăcit de privirea fetei. Nu cred că ai fost mort şi m-aş mărita 
cu tine... 

Cota clipi, se uită neîncrezător la ea şi dădu peste cap încă o 
cupă. 

— Nu e cu putinţă! exclamă oşteanul. Tu eşti o floare gingaşă, 
iar eu un ghimpe de măceş, un ciuline, o urzică de care se 
feresc toate animalele, în afară de măgar... 

Fata surise. 

— Dar cum de se povestesc asemenea lucruri despre tine? îl 
întrebă ea. 

— Nu ştiu... Probabil că pricina tuturor istoriilor ăstora este 
armăsarul meu care turbează în timpul luptei, doborându-i atât 
pe ai noştri, cât şi pe duşmani. Nu alege. Unii susţin că l-au auzit 
vorbind în grajd. 

Carma făcu ochii mari. 

— Vorbeşte?... Ce spune?... 

— Pomeneşte o pasăre care trebuie să vină şi să-l preschimbe 
în om. Eu nu l-am auzit niciodată grăind, cu toate că doar pe 
mine mă lasă să mă aburc în spinarea lui. 

— Aş vrea să văd calul ăsta năzdrăvan. 

— Poţi să te uiţi la el, dar să nu te apropii, nu pune prea mare 
preţ pe frumuseţea femeilor. Muşcă şi loveşte atât cu copitele 
din faţă, cât şi cu cele dinapoi, în învălmăşeala luptei sau în 
liniştea odihnei. Un adevărat sălbatic. 

În acelaşi timp, Asop le povestea în limba spaniolă celorlalţi 
despre lupta sa cu ofiţerul ce omorâse o mamă şi un copil atunci 
când a fost cucerit Saguntul, despre torturile la care fusese 
supus din ordinul lui Maharbal, ca şi despre hotărârea de a 
dezerta din armata cartagineză. După aceea, discuţiile se 
învârtiră în jurul războiului cu Hannibal şi al noilor consuli: Caius 
Flaminius şi Cnaeus Servilius. 


În primăvară Hannibal îşi scoase armata de la iernat cu 
intenţia de a ajunge cât mai repede în inima Italiei, pentru a se 
apropia de Roma. Existau două drumuri: unul prin Bononia şi 
Umbria până la Aretium, altul prin Apenini. Primul ocolea mult, 
al doilea era mai scurt, dar mult mai greu şi mai primejdios. 
Generalul cartaginez îl alese pe cel din urmă, fără să bănuiască 
greutăţile şi pericolele pe care le ascundea. 

Patru zile cât dură traversarea Apeninilor şi coborârea în 
smârcurile din Etruria, oastea nu făcu niciun popas. Primăvara, 
râul Arno se revarsă în câmpie, unde se formează mlaştini mari. 
În aer pluteau aburi vătămători. Roiuri de țânțari zburau 
deasupra bălților, zumzăiau şi se aşezau pe feţele şi mâinile 
războinicilor care se târau istoviţi, murdari, cu ochii aprinşi de 
febră. Aproape jumătate din armată se împotmolea în nămol, 
poticnindu-se şi croindu-şi cu greu drum prin păpuriş; animalele 
cădeau şi rămâneau în urma coloanei, gâfâind şi împroşcând 
bale pe nări. Hannibal îşi dădu seama că armata nu mai poate 
merge mai departe şi de aceea îşi aşeză tabăra pe marginea 
mlaștinii. Frigurile începură să bântuie, făcând ravagii. Mulţi 
soldaţi mureau în chinuri groaznice din pricina apei infectate a 
bălților pe care ei o băuseră, iar alţii se tăvăleau pe pământul 
umed, gemând deznădăjduiţi, vlăguiţi de boală, cu ochii ficşi şi 
feţele palide. Boala nu-i ocoli nici pe generali. Colontai cel Gras 
se înăbuşea în patul împletit din rogoz şi blestema pe Hannibal, 
pe romani şi pe toţi zeii. Maharbal nu mânca şi nu bea nimic, se 
încovoia de dureri de stomac. Deasupra smârcurilor se ridica o 
duhoare de putreziciune, plutind ca o negură peste apă. 

Văzând că zilele de pradă se tot amână, nestatornicii şi 
nerăbdătorii gali fugeau cu regularitate din armată şi-şi revărsau 
asupra punilor ura lor împotriva romanilor. 

Hannibal căzu bolnav de moarte. Zăcând lipsit de cunoştinţă 
în cort, el pricinui celorlalte căpetenii griji mari. Pe lângă friguri, 
generalului i se inflamară ochii. După ce-şi reveni temporar în 
simţiri, Hannibal se plânse că nu vede. 

În a opta zi Mago ordonă punerea în mişcare a coloanei, care 
porni pe îndelete. Războinicilor li se părea că nu vor mai ieşi 
niciodată din valea aceea plină de boleşniţe şi că vor muri cu 
toţii înainte de a ajunge într-un ţinut cu o climă mai sănătoasă. 


Pe Hannibal l-au cocoţat pe singurul elefant ce le rămăsese 
după bătălia de la Trebia, ca şi după marşul prin mlaştină, 
zicându-şi că, aflat întrucâtva deasupra aburilor purtători de 
molime, bolnavul se va simţi mai bine. 

Scăpată din smârcurile etrusce, armata pună puse piciorul pe 
uscat şi poposi pe o colină. Bolta senină, aerul curat avură darul 
să redea cât de cât soldaţilor puterea. Colontai se înzdrăveni, pe 
Maharbal îl lăsară durerile de stomac, dar Hannibal orbi la ochiul 
drept. 

Patrulele plecate în recunoaştere aduse punilor vestea că 
oastea romană se află în împrejurimile oraşului Aretium. 
Hannibal mai află de la câţiva gali care dezertaseră din castrul 
roman că Flaminius este îngâmfat, că nu respectă hotărârile 
senatului, că-i dispreţuieşte pe oameni şi zei. Era limpede că în 
orice împrejurare consulul nu putea fi altfel decât pripit sau 
semet şi de aceea cartaginezul hotărî să-l aţâţe şi să-l scoată 
din poziţiile fortificate. Lăsându-i în stânga pe romani, el se 
îndreptă către Faesulae. Armata pună dădu foc tuturor 
aşezărilor din calea ei, ucise fără milă oamenii, lăsând în urmă 
leşurile bărbaților, femeilor şi-copiilor schilodiţi. Noaptea 
flăcările  luminau cerul iar urletele soldaţilor beţi care 
sărbătoreau victoria în jurul vâlvătăii mistuitoare, tipetele 
femeilor şi vocile pline de groază ale bărbaţilor cărora punii le 
retezau mâinile, le scoteau ochii şi le străpungeau stomacul cu 
pumnalele lor, se auzeau până hăt departe. Toate acestea se 
petreceau, cum s-ar spune, sub ochii consulului. 

Flaminius crăpa de mânie şi dorea cu ardoare să-şi atace cât 
mai repede vrăjmaşul, cumplit de ruşinat din pricina uşurinţei cu 
care Hannibal devasta Etruria, nimicindu-i pe aliaţii lor italici. | 
se părea că inamicul merge nestânjenit spre Roma pentru a o 
ataca, iar el nu-i taie calea. 

Abilul pun ştia bine cum să procedeze pentru a scoate din fire 
oameni mai puţin aprinşi decât Flaminius, dar câţiva dintre 
comandanții romani îşi dădură seama de intenţiile lui Hannibal 
şi încercară să-l convingă pe consul că e mai sănătos să-şi 
aştepte tovarăşul pentru a ataca împreună. 


— Cartaginezii trebuie atacați cu cete mai mici şi împiedicaţi 
să mai jefuiască şi să omoare ţăranii! susţinea tribunul 
Pomponius. 

— Să-l aşteptăm şi pe celălalt consul! strigau ofiţerii. 

Cuprins de furie, Flaminius se adresă tuturor: 

— E mai bine să staţi în Aretium, iar Hannibal n-are decât să 
pustiască Italia, să incendieze sate, să omoare femei şi copii şi 
să ajungă nestânjenit la poarta Romei! Noi nu plecăm de aici 
până când senatul nu-l recheamă pe Flaminius de la Aretium! 
Aşa credeţi voi, reverse-şi zeii mânia peste capetele voastre! 

După ce termină de vorbit, consulul ieşi în fugă din cort şi se 
aruncă pe cal. Animalul sări în lături, se împiedică de o piatră, 
apoi se poticni, iar consulul căzu în cap pe pământul tare. 

Căpeteniile care erau de faţă rămaseră uimite, considerând 
întâmplarea drept un semn rău-prevestitor. Flaminius urlă la 
gornist să sune pornirea la luptă. Puțin după aceea se răspândi 
ştirea că armata se îndreaptă împotriva duşmanului. Castrul 
fierbea de mânie. Peste tot răsunau strigăte şi înjurături, 
întretăiate de nechezatul cailor, mugetele vitelor şi scârţâitul 
carelor. Ofițerii îi îndemnau pe soldaţi să se grăbească, îi zoreau 
într-una, de parcă se molipsiseră cu toţii de nerăbdarea 
consulului. 

Un decurion palid se înfăţişă gâfâind la Flaminius. 

— Ce este?... Ce vrei?... se răstiră la el comandanții. 

— Aduci oare ordinul senatului de a amâna bătălia? urlă la 
bietul om Flaminius. 

Tremurând de frică şi emoție, decurionul spuse cu glasul 
pierdut; 

— Flamura cohortei noastre nu poate fi smulsă din pământ. 

Consulul izbucni în râs: 

— Du-te şi spune-le nenorociţilor tăi de tovarăşi să scoată 
drapelul din pământ cu cazmaua, dacă le-au înţepenit mâinile 
de frică! 

— L-au scos, dar piaza... îngăimă decurionul. 

— Şterge-o din faţa mea, muiere ce eşti! 

Armata romană porni spre Lacul Trasimenus. Deşi nu erau de 
acord cu planul consulului, tribunii şi ceilalţi ofiţeri au fost 
nevoiţi să plece la luptă. Indărătnicia de pe feţele lor dovedea 


cât sunt de posomorâţi şi îngrijoraţi din cauza semnelor rele 
arătate lor. Soldaţii de rând mergeau însă cântând, fiindcă lor le 
plăcea hotărârea lui Flaminius. Fără să le pese prea mult de 
piaza cea rea, ei au pornit veseli la bătălie. 

Hannibal devastase complet ţinutul dintre oraşul Cortona şi 
Lacul Trasimenus. Băştinaşii fugeau înnebuniţi spre Aretium, în 
întâmpinarea oastei romane. Jelindu-şi neamurile răpuse de 
sabia duşmanului, aceştia îl implorară pe consul să-i răzbune. 

Intre timp, punii au ajuns acolo unde Lacul Trasimenus intră 
cel mai adânc sub poalele munţilor Cortonei. Între malul lacului 
şi coamele împădurite se întinde o vale unde Hannibal şi-a 
aşezat tabăra, dar numai pentru africani şi spanioli aflaţi sub 
directa lui comandă. 

Pe soldaţii din insulele Baleare, împreună cu infanteria 
uşoară, i-a dus într-o pădure de dincolo de culmile muntoase, iar 
cavaleria şi-o ascunse bine chiar la gura strâmtorii pentru a 
zădărnici de îndată orice acţiune a romanilor intraţi în spaţiul 
dintre munţi şi lac. 

La scăpătatul soarelui, consulul ajunse cu armata la intrarea 
în defileu unde făcu popas. 

Cerul înstelat prevestea o zi frumoasă. Dinspre lac se auzea 
gălăgia făcută de oameni amestecată cu croncănitul păsărilor 
de baltă care zburau din loc în loc. Deasupra pădurii vibra 
lumina roşietică dată de nenumărate focuri aprinse de puni. S-ar 
fi zis că în tabăra lui Hannibal nimeni nu bănuieşte că armata 
romană se află la gura strâmtorii. Consulul şi ofiţerii se mirau 
cum de a putut face inamicul prostia să între în capcana dintre 
munţi şi lac. 

— O să-i facem praf! grăi consulul. Nici picior de om viu n-o să 
mai iasă de aici. 

Ofițerii încuviinţau, dând din cap, dar nimănui nu-i veni în 
minte să cerceteze culmile munţilor din stânga şi din dreapta, 
acoperite de păduri dese. 

Când mijiră zorile, romanii începură să pătrundă în vale. Faţă 
în faţă cu punii, consulul se apucă imediat să-şi desfăşoare 
rândurile, convins că va fi de ajuns să-i izbească zdravăn o 
singură dată pe inamici pentru a-i alunga în munţi sau în lac. 


În depresiune, ceața groasă se învălătucea asemenea unui 
văl, ridicându-se din pământul umed, rostogolindu-se de pe 
coastele împădurite, plutind deasupra lacului. Purtată de vântul 
uşor ce adia la gura strâmtorii, negura se împrăştie pe tot 
câmpul, învăluindu-i în mantia-i diafană pe soldaţii ambelor 
tabere, încât oamenii nu se puteau desluşi unii pe alţii nici la 
câţiva paşi. Ascunşi în vizuinile lor din munte, oştenii puni se 
înțelegeau uşor prin semne, căci ceața se lăsase jos în vale. Ei 
porniră în iureş aproape în aceeaşi clipă, în timp ce cavaleria, 
răsărită din pădure şi lăstăriş, stăvili singurul drum de întoarcere 
al romanilor. 

Aşa începu lupta, din faţă şi din părţi, înainte ca romanii să fi 

reuşit să-şi desfăşoare linia de bătaie. Consulul striga din 
răsputeri, dând ordine, îmbărbătându-şi oamenii lângă care 
trudea ca un soldat de rând. Vălmăşeala se prefăcu repede în 
haos. In strâmtoare totul fierbea şi clocotea ca într-un cazan. 
Romanii se strângeau la un loc, se învălmăşeau cu ceilalţi sau 
dispăreau în ceaţă. Oştenii îşi întorceau capul la întâmplare în 
spre locul de unde veneau urletele şi zăngănitul de arme. Unii 
auzeau cuvintele consulului care le striga: 
__— Acum nu ne ajută jurămintele şi rugăciunile către zei! 
Incercuirea poate fi străpunsă doar prin putere şi vitejie! Aici 
trebuie să ne croim drum cu sabia. Alungaţi-vă frica şi 
primejdiile vor fi mai mici! 

Războinicii nu ştiau însă nici unde le sunt steagurile, nu-şi 
cunoşteau nici locul pe care urmau să-l ocupe în linia de bătaie. 
Ordinele date de ofiţeri nu ajungeau până la urechile lor din 
pricina zăngănitului armelor ce izbeau în coifuri şi paveze, din 
cauza vacarmului, a urletelor şi a strigătelor de ajutor. Unii 
dintre soldaţi erau ucişi înainte de a-şi trage sabia din teacă, pe 
alţii armele îi stânjeneau în ceața groasă. Încercând să fugă, 
câţiva oşteni, scoşi din minţi de groază, au nimerit în mijlocul 
unor cete care se băteau. Puzderia de oameni a târât după ea şi 
pe oamenii cei mai de seamă. Amestecaţi cu vrăjmaşii, ei se 
înfăşurau ca o leasă, se înghesuiau, trântindu-se unul pe altul în 
lupta disperată pentru a găsi o ieşire. 

Războinicii romani înţeleseră limpede că au căzut în cursă 
fiind încercuiți, că singura salvare depinde de curajul şi de braţul 


lor drept, precum că fiecare trebuie să se transforme în 
cârmuitor al propriei persoane. Se încinse atunci o bătălie în 
care oamenii se aflau în prima sau a doua linie, după puterea şi 
bărbăţia lor. Furia luptei puse într-atât stăpânire pe luptătorii 
care se măcelăreau cu cruzime, încât niciunul n-a simţit 
cutremurul grozav ce a distrus aproape în întregime multe oraşe 
din Italia şi a întors matca râurilor repezi, a năruit vârfurile 
munţilor şi a gonit marea în albiile fluviilor. 

Trei ore a durat bătălia purtată pretutindeni cu o cruzime 
nebunească. Cei mai mulţi au pierit în jurul consulului urmărit 
întotdeauna de războinici straşnici. Flaminius se vâra oriunde 
observa că duşmanul îi prinde la strâmtoare luptătorii. Hainele şi 
armele lui de preţ atrăgeau atenţia punilor, care se opinteau din 
răsputeri, ca nişte lupi hămesiţi, să pună mâna pe el. Romanii 
au murit cu nemiluita, străduindu-se să-şi apere consulul. 

Un călăreț insubru reuşi însă să se strecoare prin mulţime şi 
să ajungă aproape de consul. Barbarul strigă ortacilor săi: 

— Asta e consulul care ne-a prăpădit legiunile şi ne-a pustiit 
ogoarele şi oraşul!!! Acum o să-l sacrific pentru sufletele fraţilor 
noştri omorâţi mişeleşte! 

După ce rosti aceste cuvinte, dădu pinteni calului şi-l mână în 
mijlocul romanilor, dobori scutierul de lângă consul şi-l 
străpunse cu lancea pe Flaminius. Galul chiui cumplit de 
bucurie, dar nu apucă să-l prade pe cel ucis. Un decurion roman 
îşi repezi securea cu două tăişuri şi-i zbură capul cu coif cu tot. 

Vestea uciderii consulului îi puse pe fugă pe războinicii 
romani. Goneau la întâmplare prin ceaţă, nimereau peste 
duşmani, aici piereau, scoțând înfiorătoare strigăte, se căţărau 
pe stânci, se îmbulzeau şi cădeau unii peste alţii, oameni, cai şi 
arme. Alţii se băgau în apă mai întâi la mal, acolo unde lacul nu 
este de loc adânc, apoi înaintau cufundându-se până la gât şi 
încercau să înoate. Văzând că mulţi dintre tovarăşii lor piereau 
înghiţiţi de unde, ceilalţi se întorceau vlăguiţi la țărm, unde erau 
aşteptaţi însă de călăreţii puni, care-i omorau unul câte unul. 

Şase mii de romani nu au intrat în strâmtoare, ci au rămas pe 
o colină. De acolo ei auzeau zbierete şi zăngănit de arme, dar 


131 Odinioară, în calitate de tribun, Flaminius i-a înfrânt pe gali, ocupând 
cetatea insubrilor, Mediolanum (Milano) (n.a.). 


nu-şi puteau da seama cum se desfăşoară bătălia fiindcă, 
romani şi puni, se mistuiseră cu toţii în negură. Când razele 
soarelui o izgoniră, avură în faţă groaznica privelişte a 
înfrângerii: legiunile Romei fuseseră nimicite. Războinicii romani 
cuprinşi de panică dădură bir cu fugiţii, temându-se să nu fie 
zăriţi din depărtare de către vrăjmaş. Cei care reuşiră să pună 
mâna pe caii rătăciţi, se făcură de îndată nevăzuţi. 

Cavaleria cartagineză cârmuită de Maharbal porni pe urmele 
pedestraşilor romani, ajungându-i a doua zi. 

Generalul lui Hannibal le făgădui tuturor libertatea cu condiţia 
să-şi lepede armele. 

— Aruncaţi armele - le porunci acesta - şi eu mă jur pe Adad 
şi Tanit că nu vă voi clinti nici un fir de păr din cap. Puteţi să vă 
duceţi unde vreţi! 

Romanii se predară. Pe când îşi azvârleau armele la grămadă, 
numizii îi încercuiră, îi prinseră pe toţi şi-i aruncară în lanţuri. 

lar acolo, la locul bătăliei, pe şesul încins de munţii Cortonei şi 
Lacul Trasimenus, zăceau împrăştiate leşurile a mai mult de 
cincisprezece mii de romani şi a o mie cinci sute de puni. 


CAPITOLUL AL XVI-LEA 


Vivant bellatores expugnatoris 
Hannibalis132! 


Zvonul înfrângerii stârni la Roma o groază de nedescris. 
Mulțimea se îmbulzi spre forum, arzând de nerăbdare să afle 
adevărul adevărat. Matroanele ieşiră în goană din case şi o luară 
la fugă într-un suflet spre senat şi pretoriu. Bărbaţii şi femeile 
ocupară tot spaţiul din faţa senatului. Legionarii şi trisvirii se 
străduiau să facă ordine. 

În rumoarea generală se făceau auzite strigăte şi ameninţări, 
tipetele sfâşietoare ale mamelor şi plânsul copiilor, blestemele şi 
protestele tinerilor oşteni care cereau arme. Când vacarmul 
ajunse la culme, pe scările senatului se ivi Marcus Pomponius, 
ridică mâinile în sus şi făcu oamenilor semn să se liniştească. 
După ce mulţimea se potoli, acesta strigă cât putu de tare: 

— Cetăţeni romani, am fost învinşi într-o mare bătălie! 

O dată rostite crudele cuvinte, el se întoarse în sală. 

Cei care nu le-au auzit se întrebau înfierbântaţi unul pe altul, 
aşa că vestea se răspândi din gură în gură, se amplifică, 
înţelegându-se până la urmă că nimeni n-a scăpat cu viaţă de 
acolo. Tânguielile celor ce aveau rude în armata lui Flaminius 
răsunau sinistru pe străzile Romei. Mulţi ştiau însă din 
experienţă că este imposibil să fie ucisă sau luată în captivitate 
toată armata şi acum stăteau înmărmuriţi şi încurcaţi: să spere 
sau să deznădăjduiască? 

Când începură să sosească fugarii se produse o învălmăşeală 
şi mai mare. Zdrenţăroşi, slabi, plini de sânge şi cu privirile 
înspăimântate, ei mergeau pe străzile oraşului, hărţuiţi de 
întrebările bărbaţilor şi femeilor care se luaseră după ei şi se 
interesau de rudele plecate la război. In fiecare moment 
izbucneau strigăte de bucurie sau durere. 


132 Trăiască războinicii lui Hannibal cuceritorul (lat) 


Aflând că fiul ei s-a întors teafăr de la Trasimenus, o mamă a 
murit de fericire. O alta aprinsese în casă răşini parfumate şi se 
pregătea să aducă jertfe feciorului ei despre care auzise că a 
pierit în bătălie. Ridicând capul, ea l-a zărit însă la uşă şi, mută 
de bucurie, închise ochii pentru totdeauna lângă altar. 

Tribunul Gabinius se întorcea cu Flacon şi Cota de la senat, 
discutând despre înfrângerea suferită. Dintr-o stradă lăturalnică 
le ieşi în faţă decurionul Cethegus, o cunoştinţă a demnitarului. 
Războinicul arăta de parcă ar fi scăpat din infern. 

— Ce s-a întâmplat, Cethegus? îl întrebă Gabinius. L-ai trădat 
pe consul? Cum de-ai ajuns aşa de repede de la Cortona la 
Roma? Ai fugit de-ai rupt pământul, nu-i aşa? 

— Nu sunt trădător, îi răspunse oşteanul. M-au luat prizonier, 
dar am reuşit să scap. Mulţi oameni de ai noştri sunt răspândiţi 
prin Etruria. Cavaleria duşmană îi urmăreşte, îi prinde şi-i 
omoară. 

Falcon şi celtul se uitară miraţi unul la altul. 

— Sunt numeroase cetele de urmăritori? se interesă 
turdetanul. 

— Nu, îl lămuri Cethegus ridicând din umeri. Sunt formate din 
douăzeci-treizeci, cel mult o sută de călăreţi, dar toată suflarea 
se dă la o parte din calea lor. 

Celtul roşcovan scrâşni din dinţi, zicând ca pentru sine: 

— Am cu mine patruzeci de munteni mari şi laţi... O să 
pornesc cu ei... Vai de punul pe care o să pun mâna! 

Tribunul se înspăimântă la auzul acestei hotărâri: 

— Cum să pleci cu un pâlc aşa de mic împotriva vrăjmaşilor?! 


Cota nu-i răspunse. 

— Şi eu o să mă duc cu el! izbucni Falcon. 

— Daţi-mi un cal şi armele trebuitoare ca să merg şi eu cu voi, 
le spuse Cethegus. 

— Eşti tocmai omul de care avem nevoie! exclamă turdetanul 
bucuros. Tu o să ne conduci, fiindcă cunoşti toate drumurile şi 
scurtăturile. 

— În acest caz eu nu pot rămâne aici, grăi tribunul cu ochii în 
lacrimi. Trebuie să plecăm însă imediat, pentru a pica pe 
neaşteptate asupra duşmanilor împrăştiaţi în Etruria. 


Toţi patru păşiră mai iute, îndreptându-se spre casa lui 
Gabinius. Pe drum se întâlneau cu bărbaţi îngrijoraţi şi femei 
plânse care se uitau ţintă la decurion, punându-i fără încetare 
întrebări. Oamenii îl opriră pe Gabinius dornici să afle noutăţile 
tot mai înspăimântătoare sosite în fiecare clipă. Gabinius le 
răspunse că nu ştie nimic mai mult decât ceilalţi, deşi acum o 
jumătate de oră auzise în senat că Hannibal i-ar fi încercuit şi pe 
cei patru mii de călăreţi romani trimişi în ajutor consulului 
Flaminius de către Servilius. Ştirile nu erau însă confirmate şi de 
aceea tribunul nu vroia să le răspândească. 

Ajunşi în faţa casei lui Gabinius, o găsiră pe Carma la poartă, 
aşteptându-şi cu nerăbdare părintele. Fata alergă în 
întâmpinarea lui şi-i dădu de veste că un centurion venise de la 
senat cu rugămintea ca tribunul să meargă acolo şi să-l caute 
pe Fabius Maximus. 

Venilia, Lucia, Asop şi Ombolt stăteau în grădină. Văzându-şi 
tovarăşii care se întorseseră, zoriră spre ei. 

Falcon le explică în câteva cuvinte ce au hotărât el şi Cota. 
Fetele bătură bucuroase din palme şi dădură fuga în grajd să-şi 
gătească caii de drum. Acolo îl găsiră şi pe Gerion, care stătea 
tolănit la soare dimpreună cu muntenii. 

— Sculaţi-vă!... Puneţi-vă şeile pe cai!... strigă la ei Venilia. 

— Cum? De ce?... se miră eritreanul. 

Muntenii tresăriră. Unii săriră ca arşi, rupând-o la fugă către 
grajd, de parcă însuşi Hannibal ar fi fost la poarta casei, pe când 
ceilalţi căscau şi se scărpinau pe gât şi pe burtă, fără să 
priceapă unde şi de ce trebuie să plece. 

Gabinius puse la dispoziţie războinicilor grajdurile sale pentru 
a-şi alege cai după plac, dar ei îl refuzară deoarece la plecarea 
din Spania fiecare îşi luase roibul său. Scoaseră totuşi cinci cai 
de povară pentru a-şi căra merindele şi armele de schimb 

Carma se uita cu însufleţire la oştenii vânjoşi. Se apropie apoi 
de Lucia şi Venilia, cărora le şopti cu vocea sugrumată de 
emoție: 

— Nu sunteţi nici cincizeci. O să vă înghită vrăjmaşii! 

— N-o să fie aşa, îi răspunse Lucia. Se vor îneca! 

— Ne-am obişnuit cu soiul ăsta de lupte, adăugă Venilia. Este 
însă nevoie să cunoaştem ţinutul spre care ne îndreptăm. 


Decurionul acesta a picat cum nu se poate mai bine. El ne va 
conduce până vom ajunge să ne descurcăm în locul cu pricina. 

In câteva ore convoiul fu gata de drum: caii erau sătui şi 
înşeuaţi, animalele de corvoadă încărcate eu de-ale gurii şi 
arme, doar tribunul era aşteptat să se întoarcă din forum. 
Gabinius primise însă ordin de la senat să ia imediat comanda 
unei cohorte, lucru pe care numaidecât îl aduse oştenilor la 
cunoştinţă: 

— S-a hotărât să fie ales un dictator pentru a continua 
războiul cu Hannibal. Se pare că sorții înclină spre Fabius 
Maximus. Numele lui este pe buzele tuturor senatorilor. Cohorta 
mea va fi gata de luptă în zece zile... Vei ce aveţi de gând?... N- 
ar fi mai bine să mai aşteptaţi şi să vă alăturaţi oştii mele? 

Falcon nici nu vru să audă de aşa ceva: 

— Nu... Pornim imediat... Mai târziu ne putem pune sub 
ascultarea ta sau a altei căpetenii. O să luptăm până la 
înapoierea în Spania, iar asta se va întâmpla în curând... 

— Hm... Sper că n-aveţi intenţia să plecaţi în Etruria cu un 
pâlc aşa de mic? îi întrebă înciudat tribunul. 

— Drept în Etruria ne ducem! îi răspunse Cota cu semeţie. 

— N-o să ajungeţi să străbateţi nici jumătate din drum... Când 
v-am spus că o să merg cu voi, m-am gândit c-o să mai iau pe 
puţin încă cinci sute de călăreţi... Este de-a dreptul caraghios să 
porniţi voi patruzeci şi cinci împotriva unui duşman atât de 
numeros. O să vă omoare sau o să vă facă prizonieri... 

După ce-şi luară rămas bun de la Gabinius şi de la Carma, 
Falcon şi oştenii lui părăsiră Roma conduşi de decurionul 
Cethegus. 

XXX 

Mergeau în sus, pe malul drept al Tibrului. În cale le ieşeau 
fugari ce se trăgeau din faţa inamicului. Între Nepe şi Roma 
drumul era înţesat de căruţe, vite, călăreţi şi pedestraşi. 
Invălmăşiţi cu ţărani, femei şi copii, soldaţii aproape că nici nu 
mai purtau arme. Istoviţi, palizi şi descurajaţi, se strigau între ei, 
înjurându-i pe cei ce le stânjeneau mersul înainte. Poporul ăsta 
pestriţ se scurgea ca un fluviu spre sud de s-ar fi zis că Etruria s- 
a sculat de la mic la mare şi goneşte fără ţintă, mânată din 
spate de cartaginezi. 


Falcon şi tovarăşii lui se uitau trişti la caii ce crăpaseră lângă 
şosea, la căruțele răsturnate cu oiştea frântă sau roţile 
sfărâmate. Câini rătăciţi şi înspăimântați mârâiau alergând 
printre oameni, cai şi vite. Vântul sufla dinspre Apenini şi 
stârnea nori de praf. Şuvoiul neîntrerupt de oameni se grăbea să 
se depărteze cât mai mult, înghesuindu-se şi învârtejindu-se în 
rostogolirea lor către Roma. Uneori apărea la orizont câte o 
ceată de călăreţi. Atunci o voce înfricoşată izbucnea: „Vin 
punii“. Pâlcurile de bejenari de pe drum începeau să se bată, 
văicărindu-se şi ţipând care mai de care să treacă primul, 
trânteau la pământ bărbaţi, femei şi copii, îi călcau în picioare 
ieşiţi din minţi sau o luau la sănătoasa peste câmpuri ca nebunii. 
Vacarmul se potolea de-abia atunci când se încredinţau că ceea 
ce zăriseră în depărtare era de fapt o altă ceată de fugari. 
Fluviul viu curgea iarăşi spre Roma. 

— Mi-a fost dat să văd cum o sută de soldaţi de ai noştri şterg 
putina din faţa a trei cavalerişti cartaginezi! A venit sfârşitul 
lumii! urla Cethegus, luându-se cu amândouă mâinile de păr. Au 
înnebunit cu toţii de frică şi pe deasupra nimeni nu se aşeza în 
fruntea gloatei ăsteia lipsite de cârmuire. 

Totul se mişca în aceeaşi direcţie, de la nord la sud. Doar 
grupul lui Falcon se îndrepta spre oraşul Nepe, călărind peste 
câmp, fiindcă şoseaua era barată. Câţiva bejenari se uitau cu 
mirare la pâlcul de călăreţi care se duceau spre vrăjmaş. Mulţi 
se minunau văzându-i pe muntenii îmbrăcaţi în cojoacele lor 
miţoase. Cethegus spunea tuturor cum că ei sunt patrula ce 
deschide drumul armatei lui Servilius. Cuvintele lui se 
răspândeau din gură în gură, bucurându-i grozav pe pribegi. 

Decurionul făcu semn câtorva soldaţi să se oprească: 

— Cam pe unde se află punii? îi întrebă Cethegus. 

— Se scurg prin Ariminum, Luna, Clusium, apoi de-a lungul 
Tibrului, spre Roma... E plin locul de ei... îi răspunseră fugarii. 

În câteva rânduri războinicii au încercat să afle ceva mai mult. 
Nimeni n-a fost însă în stare să le spună locul unde a fost văzută 
avangarda armatei lui Hannibal. 

Frica pricinuită de înfrângerea de la lacul Trasimenus s-a 
furişat în inima tuturor oştenilor, scoţându-i din fire şi totodată 
paralizându-i. 


Nici unuia dintre pribegi nu i-a dat prin gând să înjghebeze cât 
de cât o mişcare de împotrivire. Toţi au azvârlit armele, fugind 
să-şi scape fiecare capul. 

Cethegus se întâlni cu câţiva călăreţi cunoscuţi care li se 
alăturară. Pentru că atât oamenii cât şi roibii aveau nevoie de 
odihnă, războinicii se abătură din drum şi descălecară pe o 
pajişte, sub un stejar bătrân, aţâţară focul şi se apucară să frigă 
carnea crudă din traistă. 

Călăreţii de curând sosiți printre ei erau doisprezece la număr, 
toţi tineri şi puternici, dornici să între în ceata lui Falcon, 
deoarece ardeau de nerăbdare să dea piept cu duşmanul cât 
mai curând. 

— Se pare că forţă şi curaj aveţi din belşug, le zise decurionul. 
Văd că v-aţi păstrat şi armele, dar acolo unde ne ducem noi e 
nevoie de mult mai mult decât atâta. Noi am plecat la moarte. 

Un flăcău etrusc răspunse încruntat: 

— Şi noi vrem să pierim! 

— Păcat că aţi pierdut frumoasa ocazie ivită la poalele 
munţilor Cortonei. 

Lucia şi Venilia izbucniră în râs. Etruscul le privi chiorâş şi se 
răsti la ele: 

— Cu ce sunt fetele astea două mai bune şi mai viteze decât 
noi?!... Apăi dacă le târâţi după voi ca să vă ţină de urât, băgaţi 
de seamă să nu vă plictisiţi de ele pe drum! 

Venilia îşi trase sabia din teacă, apoi se repezi la el: 

— Ascultă, tu acesta care l-ai părăsit pe consul şi ţi-ai pângărit 
privirea cu cea mai cumplită înfrângere a romanilor, scoate 
spada şi aţine-te! O să-ţi dau un ţinut de urât de n-o să-l poţi 
duce! 

Fata năvăli asupra etruscului: speriat, tânărul vru să se apere, 
dar Falcon şi Cota interveniră şi-i potoliră pe adversari. 

— Nu putem să vă luăm cu noi! Suntem obişnuiţi să ne 
mişcăm repede, să atacăm prin surprindere, să întindem curse 
şi să facem incursiuni noaptea. Aşa ne războim noi, îi lămuri 
Falcon. 

Cethegus era de părere că cei doisprezece trebuie să fie 
primiţi în ceată: 


— Vor lupta ca şi noi, au nevoie doar de o căpetenie. De ce să 
nu meargă în urma noastră sau mai la o parte? N-o să ne 
încurce niciodată, dimpotrivă o să ne fie de folos. 

— Duşmanul trebuie să fie atacat peste tot, năprasnic, pe 
neaşteptate, zi şi noapte. Să nu fie lăsat în pace nicio clipă, 
adăugă Cota. Pot exista două detaşamente, chiar trei ori patru, 
dacă se găsesc oameni de nădejde. 

Cred că Asop e în stare să conducă aceşti doisprezece 
oameni. 

Toţi războinicii îşi aţintiră ochii asupra tânărului numid, 
aşteptând cuvântul lui. După ce-i aruncă o privire fugară Luciei, 
Asop zise: 

— Primesc să-i conduc pe cei doisprezece călăreţi răzleţi. 

— Mă duc şi eu cu ei! îi încunoștinţă Lucia. 

— Probabil ca să te distrezi? ripostă Ombolt cu zâmbetul pe 
buze. 

Între timp şi alţi călăreţi care zăriseră focul, oamenii şi caii din 
jurul lui, părăsiră drumul şi coborâră pe pajişte. Apropiindu-se 
de stejar, ei începură să iscodească cine sunt aceşti războinici 
care stau aşa de nepăsători sub copac şi tăifăsuiesc în timp ce 
duşmanul se poate ivi dintr-o clipă în alta. Cum ajungeau, 
descălecau şi se îndreptau spre foc, interesându-se de 
căpetenia cetei. 

În amurg, în jurul stejarului se aflau mai mult de patru sute de 
călăreţi. 

— De ce vă strângeţi aici?! îi lua la rost Falcon. N-avem 
nevoie de voi. Dacă vreţi să-i atacați pe puni, treaba voastră. 
Alături de noi n-aveţi ce căuta. 

Mulţi dintre fugari auziseră mai înainte de turdetani, de Falcon 
şi Cota, iar acum, aflând să au nimerit tocmai la dânşii, se 
rugară fierbinte să-i ia şi pe ei la luptă. Falcon îi respingea cu 
încăpățânare. Ombolt, Cota şi Gerion îşi priveau în tăcere 
vârfurile încălţărilor. Muntenii se întinseseră pe iarbă şi se uitau 
cu lăcomie la caii, săbiile şi pavezele bune ale romanilor. 

Deodată, Venilia sări în picioare şi le zise pribegilor: 

— Ascultaţi, voi, romani şi spanioli... Falcon, Cota şi Ombolt 
luptă împreună cu ceata lor de mai bine de un an împotriva lui 
Hannibal. Nu se află niciun soldat pun care să nu fi auzit de ei. 


De aceea Hannibal a pus preţuri mari pe capetele lor. Căzuţi în 
captivitate, noi vom fi răstigniţi pe cruce. Sunt printre voi viteji 
în stare să rabde astfel de chinuri? 

— Desigur!... Mergem cu toţii cu voi!... răspunseră într-un 
glas războinicii. 

— Grozavă femeie!... Cine este?... strigară nişte oşteni. 

Falcon se ridică din şaua în care se aşezase, se apropie de 
puhoiul de fugari şi le grăi astfel: 

— Războinici, aceasta este fiica răposatului comandant al 
Saguntului, Aurelius Bibaculus. A jurat Eriniilor să ucidă 
doisprezece soldaţi puni. Până acum a omorât nouă. Fata din 
faţa voastră este Venilia, numită şi Vica Pota. Trăieşte doar 
pentru răzbunare. 

Sfatul se prefăcu în hărmălaie. Unii strigau cât îi ţinea gura: 

— Ea să fie căpetenia noastră. O să luptăm cu toţii până la 
moarte alături de Venilia. 

— Nu se poate, le răspunse Falcon. Vica Pota merge cu noi, 
fiindcă face parte din ceata noastră. 

— Eu primesc să le fiu căpetenie, se împotrivi fata hotărârii lui 
Falcon. Apoi se adresă războinicilor: 

— Primesc! Eu vă voi conduce în lupta împotriva vrăjmaşului. 

— Asta ce mai e? Se holbă Cota. 

— O să mă duc şi eu cu ea! Hotări Gerion. 

— Atunci înseamnă că ni se destramă ceata? continuă celtul. 

Ombolt se prăpădea de râs. Asop tăcea şi privea în depărtare, 
de parcă nu-l interesa deloc ce se întâmplă aici. 

Bucuria oştenilor romani era atât de mare, încât. Se 
îmbrăţişau şi se sărutau, chiuind: 

— Trăiască Vica Pota!... Trăiască zeiţa!... Ea ne va purta la 
victorie!... 

La Roma se întâmplă, însă, un lucru cu neputinţă de închipuit 
înainte de venirea lui Hannibal în Italia. Poporul a ales un 
dictator, punând senatul şi pe consulul Servilius în faţa unui fapt 
împlinit. Alesul era Quintus Fabius Maximus, un senator 
inteligent, chibzuit şi prudent. Marcus Minucius Rufus, un 
războinic dornic de glorie, energic şi crud, a fost desemnat 
comandantul cavaleriei. Ei aveau datoria de a asigura zidurile şi 
turnurile oraşului, de a se îngriji de apărarea tuturor, de a strica 


şoselele şi podurile, de a nimici alimentele şi nutreţul din calea 
duşmanilor. 

Dictatorul primi de la consulul Servilius două legiuni, dar se 
apucă imediat să recruteze o nouă armată din rândurile 
cetăţenilor şi ale aliaţilor. 

Putin lipsi însă ca Servilius să cadă în cursă la Perusia. Reuşi 
să se distanţeze doar la o jumătate de zi de Colontai care-l 
gonea spre sud. Consulul evită primejdia de moarte, iar Colontai 
se întoarse în tabăra lui Hannibal, aflată în apropiere de 
Clusium. 

În fruntea a cinci sute de războinici, Falcon trecu pe lângă 
Nepe, oraş aproape pustiu, deoarece populaţia lui se 
împrăştiase în cele patru Vânturi. Turdetanul se abătu cu 
îndrăzneală asupra Etruriei, ajungând până la Volsinii. De-abia 
aici s-a întâlnit cu patrula de recunoaştere a lui Hannibal 
formată din două sute de soldaţi, şi o făcu una cu pământul. 
Muntenii lui Cota roşcovanul puseră mâna pe Eban, un centurion 
libian, dimpreună cu patruzeci şi doi de soldaţi pe care-i 
răstigniră pe marginea șoselei. Pe cea mai mare cruce, aflată 
foarte aproape de drum, fuse pironit Eban. Pe piept îi atârna o 
bucată de piele de oaie argăsită pe care era scris cu catran: 
Vivant bellatores expugnatoris Hannibalis! 

Timp de o săptămână nicio patrulă cartagineză nu se mai 
întoarse înapoi, în tabără. Maharbal turba de mânie. Un crainic îl 
înştiinţă că din patru patrule de câte treizeci de oameni niciuna 
nu se mai înapoiase. Maharbal îl omori în cortul său, pocnindu-l 
cu scutul în cap. Comandantul cavaleriei numide era gata să-şi 
împlânte pumnalul în toţi cei care-i erau la îndemână. Presimţea 
că este vorba de un vrăjmaş grozav de viclean. Fără a-i sufla un 
cuvânt lui Hannibal, hotărî să ia toate măsurile necesare 
nimicirii atacatorilor. Într-o noapte îl chemă în cort pe Gips 
Spartanul, căruia îi spuse pe nerăsuflate: 

— Am o treabă minunată pentru tine!... Hoţii ăia de iliri din 
legiunea lui Casca din Utica vor să le devii chestor. Ştii asta? 

— Da, îi răspunse spartanul. 

Maharbal îl bătu vârtos cu palma pe umăr: 


— Şi aşa o să fie! îl încredinţă generalul. Vreau însă ca mai 
întâi să mă scapi de o grijă... Ai auzit că cele patru patrule ale 
noastre nu s-au mai întors?... 

— Nu! 

— Nu mai zăbovi, alegeţi acum, în noaptea asta cinci sute de 
războinici şi du-te. Şi să nu vii înapoi până nu descoperi 
duşmanul ăsta atâta de perfid. 

În ochii comandantului călărimii licări o undă de răutate, faţa i 
se zbârci ca a unui câine, sclerotica gălbuie îi sclipi la lumina 
făcliei.  Apropiindu-şi faţa de a  spartanului, îl preveni 
ameninţător: 

— Hannibal nu ştie că ne dispar cercetaşii. Nu trebuie să afle 
nici de incursiunea ta! 

— De la mine n-are cum să afle nimeni, îi răspunse Gips 
liniştit. 

În faţa cortului se auzi gălăgie. Un soldat dădu buzna urmat 
de încă trei, care se uitau cu frică de jur împrejur: 

— Ce e? urlă Maharbal. 

— În tabără au sosit patru cai împovăraţi cu capete de ale 
oştenilor noştri, grăi unul dintre ei. 

— Unde sunt? 

— Uitaţi-i aici, la uşă!... l-am adus. 

— Luaţi capetele şi îngropaţi-le!... Şi să nu suflaţi o vorbă 
nimănui!... 

Cei patru războinici ieşiră, iar comandantul îi zise spartanului: 

— Trebuie neapărat să-i prinzi pe ucigaşi... Nimiceşte tot ce ţi 
se pare dubios la douăzeci de mii de paşi de tabăra noastră. Pe 
Tanit şi toate Cabriile, când te întorci ai să devii chestor. Eu te 
înscăunez... i 

— Pe cine faci chestor?... răsună o voce la intrarea în cort. In 
fața lui Maharbal răsări Hannibal, negru, bărbos, cu ochiul drept 
acoperit de o legătură. Smocurile părului creţ îi ajungeau până 
la umăr. La lumina făcliei, ochiul lui sănătos licărea plin de 
răutate. 

— Gips n-o să fie niciodată chestor, continuă noul venit, căci 
el scoate două vorbe în trei zile... Dar unde-l trimiţi? Ce lucru 
important trebuie să duci tu la îndeplinire fără ştirea mea? 

Maharbal se zăpăci şi bălmăiji: 


— Patru patrule nu s-au mai întors în tabără. 

— Ştiu! îi răspunse Hannibal. 

— Ştii!?... 

Hannibal luă un pumn de smochine din sacul rezenm de 
prăjina de sub faclă, se aşeză pe butucul de lângă foc şi începu 
să mănânce. 

Gips stătea la o parte fără să-şi schimbe expresiei feţei. In 
noapte ajungeau până la ei glasuri din tabără. Se auzea fornăitul 
şi nechezatul cailor, strigătele oamenilor şi sforăitul sentinelelor 
care, ieşite din rundă, dormeau în jurul corturilor încovrigaţi ca 
nişte câini. 

Maharbal se aşeză pe pat şi-şi pironi privirea asupra oalei de 
lut ce clocotea lângă foc. De la sosirea în Etruria generalul 
numid avea aproape neîntrerupte dureri de stomac. Scleroticele 
lui galbene erau o dovadă limpede a chinurilor suferite de 
războinic. 

— Ştii oare cine-ţi face praf patrulele? îl întrebă Hannibal. 

— Nu. Nu s-a înapoiat niciun om. 

— Ei, atunci să-ţi spun eu... Falcon... 

— Falcon?! Se strâmbă Maharbal. 

— Chiar el în persoană împreună cu Cota roşcovanul. Toată 
iarna i-au mâncat sufletul fratelui meu Hasdrubal în Spania, 
acum au venit în Italia. 

— Pe Astarte, am bănuit că ei sunt! Se lovi numidul cu palma 
pe genunchi, apoi îi zise lui Gips: 

— Ai în detaşamentul tău vreo patruzeci de spartani. 

Toţi vă laudă. Vă dau termen trei zile: dacă nu-i nimiciţi pe 
tâlharii ăştia, vă zbor capetele cu mâna mea!... Acuma du-te! 

Gips se întoarse şi o porni spre ieşire. Hannibal făcu un semn 
şi grăi: 

— Aşteaptă... Mai întâi trebuie să afli unde se află turdetanii... 
Se ascund în mlaştinile lacului Volsinii... Acum poţi să pleci! 

După ce ieşi spartanul, Hannibal îi spuse lui Maharbal: 

— Nu-ţi mai holba ochii că nu sunt vrăjitor. Am aflat totul de la 
doi urşi îmbrăcaţi în cojoace miţoase. l-au prins sirienii pe când 
se întorceau de la jefuit. Hoţii de iberi s-au rupt de ceata lor. 
Pentru fiecare am plătit sirienilor câte patru dinari. 


Maharbal se sculă de pe pat, se duse la foc şi trase oala cu 
fiertură de ierburi. După aceea se apucă să-şi pregătească o 
ulcică cu miere în care urma să strecoare ceaiul. 

— Cum vezi, continuă Hannibal, nu i-am plătit prea scump. 
Cojoacele lor de oaie fac mai multe parale decât cele date de 
mine, dar am fost nevoit să le pun pe foc; erau pline de păduchi! 

Maharbal ridică capul şi-şi privi stăruitor stăpânul, fără să 
înţeleagă unde bate: 

— Unde sunt aceşti doi sclavi ai tăi? îl întrebă numidul. . 

— Au ars împreună cu cojoacele lor, zâmbi Hannibal. Inainte 
mi-au spus însă că fac parte din ceata lui Cota roşcovanul. Tot 
aici se află Falcon cu sora lui, fecioara aceea care a fugit din 
captivitate de la Gips, şi fiica lui Bibaculus, fostul cârmuitor al 
Saguntului. Mai pomenesc şi de un oarecare Ombolt, bun arcaş, 
şi de Asop, tânărul tău numid fugit la ei. Toţi sunt aici şi luptă. In 
timp ce romanii şterg putina din faţa noastră şi pierd bătălie 
după bătălie, o mână de spanioli se bat în Italia, iar noi nu le 
putem veni de hac! Nu ţi se pare caraghios? 

— Hm! icni Maharbal căruia nu-i ardea de râs. 

Multă vreme s-a auzit doar sfârâitul făcliilor agăţate în furcile 
lor ca şi horcăitul sentinelelor adormite lângă corturi. Numidul 
sorbea pe îndelete ceaiul strecurat în ulcică în timp ce faţa i se 
schimonosea de durere. Hannibal mânca smochine. Intr-un 
târziu, cârmuitorul suprem zise: 

— Mâine pornim asupra Romei!... 

Lui Maharbal, mai-mai să-i scape ulcica din mână. 

— În sfârşit!... Războinicii mei mârâie. Nu mai sunt în stare să 
aştepte... 

In faţa cortului se desluşeau zgomote surde. 

— Cine e acolo? se răsti numidul încercând să străpungă cu 
privirea întunericul de afară. 

Decurionul comandant al pazei păşi înăuntru: 

— La uşă se află doi oşteni din dilohia lui Eban, îi anunţă 
acesta. 

— Să intre! strigă Hannibal. 

Plini de noroi, cu tunicile zdrenţuite, fără coifuri şi cu pavezele 
ruginite, cei doi soldaţi se opriră în mijlocul cortului. În ochii lor 


holbaţi, ca şi pe feţele vinete se puteau citi nenumăratele 
chinuri suferite. 

— De unde veniţi? îi întrebă Maharbal. 

— De la lacul Volsinii. 

— Unde sunt ceilalţi? Unde este Eban? 

— Au pierit cu toţii... Unii au murit în luptă, alţii au fost prinşi 
şi răstigniţi pe cruce... Eban s-a aflat printre aceştia din urmă. 

— Eban răstignit? 

— Răstignit... Uitaţi-vă, asta am luat-o de pe pieptul lui. Scrie 
ceva. 

Războinicul îi înmână lui Hannibal o fâşie de piele de oaie 
acoperită cu litere scrise cu catran. Generalul citi cu voce tare: 

— Vivant bellatores expugnatoris Hannibalis. 

— Cum de aţi scăpat voi doi? Fură întrebaţi fără ezitare 
soldații. 

Libienii se zăpăciră, începură să bălmăjească ceva, uitându-se 
unul la altul. 

Maharbal se apropie şi se cobori ca un vultur uriaş asupra 
prăzii: 

— Aţi dat bir cu fugiţii! le spuse acesta. V-aţi părăsit 
comandantul... Meritaţi să muriţi şi voi! 

Cei doi războinici tremurau de osteneală şi de frică. Unul 
îndrăzni să deschidă gura: 

— Toţi au căzut sau au fost prinşi... lar noi ne-am ascuns prin 
mlaştini şi noroaie, aşteptând să se îndepărteze duşmanul de 
crucile pe care ne răstigniseră tovarăşii. După aceea am ieşit şi 
ne-am dus acolo pentru a vedea dacă vreunul din cei pironiţi 
mai este viu. Muriseră toţi cu piepturile străpunse şi cu 
picioarele zdrobite de la genunchi. De pe pieptul lui Eban am 
desprins bucata asta de piele pe care v-am adus-o Nu suntem 
trădători. Ne-am ascuns în smârcuri atunci când am văzut că 
suntem înconjurați şi fără scăpare. 

Maharbal se luă de păr şi gemu disperat: 

— Două sute din cei mai de soi luptători au dispărut împreună 
cu Eban. Şi unde mai pui că au fost nimiciţi la o aruncătură de 
băț de tabără! 

Hannibal dădu din umeri cu nepăsare: 

— Falcon şi turdetanii! 


CAPITOLUL AL XVII-LEA 


Spartanii mureau fără să 
crâcnească 


Tabăra lui Hannibal a rămas mai multă vreme între munţii 
Cortonei şi lacul Trasimenus. Şiretul pun aştepta, fără îndoială, 
să cadă în cursă şi celălalt consul sau vroia să-şi odihnească 
armata, pregătind-o pentru alte grele încercări. După izbândă, 
cartaginezii s-au ales cu o mulţime de arme. Galii au despuiat 
romanii morţi de pavezele, coifurile, mantiile şi tunicile lor. 
Cincisprezece mii de barbari au fost astfel echipați, arătând din 
depărtare a legionari romani. Scutul, coiful, roibul de rasă 
siriană al consulului Flaminius, ca şi armele lui de preţ au fost 
luate de către generalul gal Borax Insuber. Lui Hannibal îi era 
grozav de drag datorită vitejiei şi abilității lui. 

În ziua ce urmă discuţiei din cortul lui Maharbal, Hannibal 
hotărî să-şi controleze toată armata. Dis-de-dimineaţă 
trâmbiţele sunară alinierea. Herghelegii mânară caii de pe toate 
păşunile înapoi în tabără. Comandanții de cohorte şi manipule 
roiau în jurul trupei lor, urlând la războinicii cărora le atrăgeau 
atenţia să se pregătească temeinic pentru inspecţie, deoarece 
ştiau cu toţii că lui Hannibal nu-i poate scăpa nici cel mai mic 
amănunt. Înspăimântaţi de hărmălaie, caii nechezau şi-şi 
ciuleau urechile, dădeau din copite şi se cabrau atunci când 
oamenii puneau piciorul în scară. Cirezile de boi şi vaci se 
învălmăşeau şi se înghesuiau. Speriate de urletele ciobanilor, 
oile se răzleţeau de turmă. Porcarii pocneau din bicele lor lungi, 
mânându-şi turmele de porci. Grohăitul godacilor, mugetul 
vitelor, behăitul oilor se amestecau cu zgomotul vocilor 
omeneşti. Tabăra cartagineză era în întregime în picioare. 
Slujitorii ungeau osiile carelor, controlau şinele roţilor, tânjalele 
şi jugurile, strigându-se unii pe alţii şi înjurând fără încetare. Cu 
armele bine curățate, războinici aşteptau aliniaţi pe manipule. 
Sirienii, libienii, balearii şi egiptenii se răzvrătiră cumplit 
împotriva acestei idei a generalului fiindcă mai toţi aveau în 


corturi femei răpite de la italici sau primite de la ţărani în 
schimbul cailor, hăţurilor, căruţelor sau al podoabelor. Soldaţii 
ştiau că lui Hannibal îi poate da prin gând în orice moment să 
alunge muierile din tabără. 

La răsăritul soarelui în tabără totul era gata de inspecţie. 
Călare, pe un roib, Hannibal se apropie la pas însoţit de vreo 
două sute de comandanţi. Nemaipomenit de vesel în dimineaţa 
aceea, glumea cu Maharbal, îl zgândărea pe Sivas şi-l lovea cu 
palma pe grăsanul de Colontai, reuşind să-l facă să râdă chiar şi 
pe Sosilos din Sparta. Pe când treceau prin faţa legiunilor galice, 
se opriră cu toţii năuci. Galii erau îmbrăcaţi în tunici romane, cu 
coifuri, armuri şi săbii scurte capturate în bătălia de la Lacul 
Trasimenus. 

Hannibal izbucni primul în râs: 

— Uitaţi-vă la galii ăştia! îşi îndemnă Hannibal comandanții. 
Toţi băieţi spătoşi şi vânjoşi; pântecele li se revarsă de sub 
armuri, iar coifurile le stau pe vârful capetelor. Pe Melhart, ar 
putea să-şi înceapă marşul spre metropolă ca legionari romani 
fără a-i trece cuiva prin minte să-i oprească. Aceste trei legiuni 
ar cuceri fără nicio greutate capitala lumii. 

— Ce-ar mai căsca gura romanii când i-ar vedea în forum! 
țâțâi încântat Colontai. 

— Veritabili legionari romani! adăugă Sosilos. 

Deodată veselia lui Hannibal dispăru, generalul se uită la 
Maharbal căruia îi şopti la ureche: 

— Aştia pot pune mâna pe Falcon cu ceata lui cu tot! 

Numidul clipi din ochi şi-şi descleştă buzele. Dinţii ca de lup îi 
străluciră într-un zâmbet. 

— Ai dreptate! încuviinţă Maharbal planul comandantului său. 
Turdetanii vor fi încredinţaţi că-i au în faţă pe romani. O să le 
cer galilor să-i prindă de vii. 

După ce inspectă toate legiunile aliniate, Hannibal îşi băgă 
nasul la intendenţă, la bagaje, controlă caii de povară, căruțele 
şi vitele, iar acum se îndrepta spre locul unde se aflau sclavii. 
Gama cel saşiu, comandantul şef al acestora, alergă într-un 
suflet în întâmpinarea generalului şi urlă cât îl ţinu gura: 

— Mărite stăpân... Niciunul dintre sclavi n-a fugit! Din vina lor 
azi-noapte au murit douăzeci şi şapte. Ceilalţi sunt bine, se 


roagă zeilor să te ajute pe tine şi pe războinicii tăi să cuceriţi 
Roma şi toată Italia! 

Zdrenţăroşi, pe jumătate goi, cu barba şi părul crescute în 
neştire, sclavii stăteau în capul oaselor sau se tolăniseră pe 
coastele munţilor Cortonei. Din tunicile rupte le ieşeau la iveală 
oasele vizibile sub pielea întinsă, burţile căzute, încheieturile 
umflate ca şi rănile lăsate la voia întâmplării. Ciorchini de trupuri 
numai pielea şi osul stăteau pe povârnişul de la poalele 
munţilor. Erau mai mult de zece mii. 

— Haideţi!... Ce mai aşteptaţi!... Strigaţi: trăiască marele 
stăpân! urlă Gama, învârtind biciul lung deasupra capului. 

Sclavii se mişcară, dar niciunul nu-şi descleştă gura. Hannibal 
îl întrebă pe paznicul şaşiu: 

— Unde se află italicii?... l-ai separat? 

— Da! tună Gama. Sunt acolo, în partea stângă. 

să fi tot fost trei mii şi cinci sute de italici. Hannibal se apropie 
de ei examinându-i pe furiş. Se urcă apoi pe o buturugă gata să- 
şi înceapă cuvântarea. Insoţitorii lui erau nerăbdători să vadă ce 
o să spună. 

— Italici, Hannibal n-a venit în Italia să vă înrobească, li se 
adresă punul în latină. Veacuri de-a rândul strămoşii voştri au 
suportat jugul sclaviei romane. O să-l suportaţi şi voi, şi copiii, şi 
nepoţii voştri dacă nu veţi înţelege aşa cum trebuie cuvintele 
mele... Pe voi v-au făcut prizonieri oştenii mei în luptele în care 
v-au împins romanii, dar eu nu vă consider vrăjmaşi, vă vreau 
binele şi am hotărât să vă dăruiesc libertatea... 

Decizia comandantului ului pe căpeteniile cartagineze. Se 
încrucişară priviri fulgerătoare, comandanții mormăiră mai întâi, 
apoi şoapta se transformă în vacarm. Sclavii săreau şi se 
îngrămădeau în jurul lui Hannibal, zăngănind din lanţuri. Se 
înghesuiau, se dădeau la o parte unul pe celălalt şi se târau în 
patru labe spre el; mulţi plângeau de bucurie, se îmbrăţișau şi 
râdeau ca ieşiţi din minţi. 

Hannibal continuă: 

— Duceţi-vă la casele voastre şi spuneţi pretutindeni: 
Hannibal nu a venit în Italia s-o înrobească, ci s-o elibereze de 
domnia romanilor, urâtă în toată lumea! 


Din mii de piepturi răsunară aclamații detunătoare. Sclavii 
strângeau în braţe genunchii comandantului, mulţumindu-i cu 
lacrimi în ochi. Erau printre ei lucani, samniţi, calabrii, pescari 
din gloful Salapia, crescători de cai din Pandosia, marinari 
uzetini, italici negricioşi din Thurii, crotoni din Petelia, toţi 
războinici vânjoşi între douăzeci şi treizeci de ani. 

Hannibal porunci lui Gama cel saşiu să le scoată cătuşele şi să 
le dea merinde pe trei zile. 

— De ce le dăruieşti libertatea? scrâşni din dinţi Colontai. 

— Nu sunt numai sclavii tăi! îi reproşă Sivas. 

— Ce o să le spunem războinicilor noştri când vor auzi de 
toate astea? întrebă Maharbal. 

Hannibal râse şi le făcu semn cu ochiul cel sănătos: 

— Tăceţi... In ţinutul lui fiecare va povesti despre noblețea 
noastră, ceea ce este adevăratul chip de derutare a 
adversarului. După ce cucerim Roma şi toată ltalia, puteţi să 
luaţi câţi sclavi poftiţi. 

Oştenii se înveseliră. Maharbal răspunse: 

— Credeam că ai înnebunit! Numai un nebun de legat sau 
Hannibal poate da drumul la mai bine de trei mii de prizonieri! 

Ceilalţi comandanţi încuviinţau în gura mare hotărârea lui 
Hannibal. 

Un tânăr sclav din Thurii înţelese însă toată discuţia lor, deşi 
fusese purtată în limba punică. Ca marinar, el întâlnise tot felul 
de seminţii cărora le deprinsese şi graiul. Strângând din pumni 
tânărul, pe numele său Pamphilus Acer, se stăpânea să nu 
scoată nicio vorbă. 

Hannibal ajunse cu suita lui în locul unde se aflau prizonierii 
romani. 

— Adu încoa toţi ofiţerii! porunci acesta lui Gama. 

Istoviţi şi cu tunicile rupte, mai mult de cincizeci de oşteni 
romani se opriră sfidători lângă scările cartaginezilor. 

— Care este cel mai mare în grad? întrebă Hannibal. 

— Asta! îi răspunse Gama şi-i dădu brânci unui sclav.. Este 
tribun. 

— Tu eşti tribun? se miră punul. 

Romanul se uita drept în ochii lui şi tăcea. 


— Cum te numeşti? N-auzi ce te întreb? îşi ieşi din fire 
Hannibal. 

— Trebuie să răspund? 

— Trebuie! 

— Atunci o să vă spun... Eu sunt fiul lui Marcus Novius, 
tribunul militar care a contribuit mult la distrugerea flotei tatălui 
tău. Părintele meu a scufundat opt vase punice, capturând o 
mie patru sute de marinari şi soldaţi de ai voştri. Am luptat la 
Ticinus şi la Trebia. Am fost făcut prizonier la Lacul Trasimenus 
datorită nebuniei consulului Flaminius. Inainte de a cădea rănit, 
am ucis patru călăreţi numizi din detaşamentul scârbei ăsteia de 
aici, de lângă tine. 

— Câine de roman! urlă la el Maharbal şi-l lovi în cap cu 
mânerul biciului. O să vezi tu în curând ce înseamnă să fii sclav 
la numizi. 

Romanul îi zise calm: 

— Aşa se întâmplă când zeii nemuritori fac glume cu sclavii şi 
le dau temporar puterea şi stăpânirea asupra celorlalţi! 

— Cine sunt sclavii pomeniţi de tine? îl întrebă Hannibal, 
clipind des din ochi. 

— Cei cărora la Erix romanii le-au redat libertatea pentru 
optsprezece dinari de căciulă. Pe atunci unii dintre noi s-au 
împotrivit acestui lucru. Tatăl meu, Marcus Novius, sa numărat 
printre ei. El era de părere că sclavia trebuie fie definitiv 
desfiinţată, fie menţinută de la naşterea robului şi până la 
moartea lui. De-i dăruieşti libertatea, te va înrobi pe tine şi se va 
purta mai rău decât te-ai purtat tu cu el. A sosit timpul acum să 
vadă toţi câtă dreptate a avut părintele meu. De aceea voi veţi 
fi nimiciţi. Cartagina va dispărea. Doar numele vostru va mai 
dăinui. 

— În genunchi, sclav spurcat! tună Hannibal, dându-i un pumn 
lui Novius drept în faţă. 

Romanul se împletici, dar nu căzu. Din nas îi curgea şiroi 
sângele. Acesta nici nu încerca să se şteargă. 

— Nu mi-e frică de tine, barbarule! îl înfruntă Novius. Vrei să-ţi 
dovedesc? 

— Când o să fii răstignit... De pe. Cruce poţi să-mi dovedeşti! 


— Nu... Acum. Uite dovada! Na!... şi tribunul îl scuipă pe 
Hannibal drept în faţă. 

Căpeteniile cartagineze încremeniră. Rămaseră înmărmuriţi 
câteva clipe, apoi îşi traseră toţi săbiile din teacă şi se năpustiră 
asupra sclavului. Novius stătea cu capul sus, mândru şi sfidător. 
Maharbal îl străpunse primul cu sabia. Pentru a-şi descărca 
mânia, ceilalţi se apucară să ciopârţească cadavrul tribunului 
Novius. 

Hannibal îi zise lui Mago: 

— Am fost înjosit... Astăzi o să ordoni să fie răstigniţi pe cruce 
două sute de sclavi romani. 

XXX 

În fruntea a cinci sute de aleşi războinici, Gips spartanul atacă 
Clusium, intră în oraş şi începu să-i descoasă pe puţinii locuitori 
rămaşi pe loc dacă au auzit ceva despre vreo armată aflată prin 
apropiere. Câţiva moşi şi babe îşi scoaseră capul din adăposturi 
şi se duseră la călăreţi: 

— Este... Este armată. În fiecare zi vin aici cete mai mici şi 
patrule, dar asta este oastea lui Hannibal, îi lămuri un uncheș 
slab, cu gâtul subţire şi capul noduros. Noi îi cunoaştem bine pe 
oştenii voştri, să le dea zeii mult noroc, deşi ne cer peste 
puterile noastre... lar noi le dăm fiindcă ştim că stăpânirea 
cartagineză va fi mai blândă decât cea romană. Chiar ieri i-am 
dat merinde pe săturate unui numid, oştean de al vostru. A 
venit aici cu o fată îmbrăcată în armură şi cu coif în cap. Cu ei 
mai erau încă vreo treizeci de oameni, flăcăi zdraveni, unul şi 
unul... 

— Asta este Asop, îi şopti centurionul lui Gips. 

— Încotro au luat-o? îi întrebă spartanul. 

— La vale spre Volsinii... Este patrula voastră, nu-i aşa? 

— Eu ştiu unde s-au ascuns.! Se amestecă în vorbă alt bătrân 
cu mustăţile şi barba ca de ţap. Le-am ajutat să ducă sacii cu 
merinde. Ştiu unde sunt... A mai fost cu mine şi Anxius ăsta pe 
care-l vedeţi aici. 

— Aşa e, şi eu am fost cu ei, încuviinţă primul uncheș cele 
spuse de al doilea. Eu, Anxius şi ăsta de aici de-i zice Nefarius, 
ştim unde şi-au făcut colibe şi bordeie pe malul lacului Volsinii. 


Dar, ferească-ne zeii de cele rele, nu sunt prietenii voştri?... 
Nouă ne-au spus că fac parte din armata lui Hannibal. 

— De ce îi căutaţi? îi iscodi Nefarius. 

— Este un detaşament de al nostru rătăcit, îi răspunse 
centurionul. Trebuie să-i găsim şi să-i schimbăm. Voi o să ne 
conduceţi în acel loc... Tu şi ăsta de aici... Cum îi zice... 

— Anxius... Anxius îl cheamă... Anxius, fiul lui Precox, iar eu 
sunt Nefarius... 

— O să mergem să vă arătăm, grăi Anxius. Ştiu locul unde se 
află... De ce să rătăciţi! Ştiu locul. L-aş nimeri chiar şi cu ochii 
închişi. La miezul nopţii şi tot l-aş găsi. Legat la ochi. 

Gips şi centurionul schimbară priviri pline de semnificaţie. Li 
se oferea prilejul să-l prindă pe Falcon cu toată liota lui. 

— Aveţi cai? îi întrebă centurionul pe cei doi uncheși. 

— Avem, avem cai, îi răspunse Neferius. l-am cumpărat de la 
cei ce-au trecut pe aici, retrăgându-se biruiţi de la Trasimenus. 
l-am plătit cam multișor, dar ce să faci dacă avem nevoie de ei. 

— Da, da, dădu din cap centurionul. Vă credem că i-aţi plătit 
şi răsplătit!... 

După ce-şi odihni puţin caii, ceata lui Gips porni în revărsatul 
zorilor spre sud, călăuzită de cei doi bătrâni. Anxius şi Neferius 
călăreau o mândreţe de trăpaşi de luptă, zdraveni şi bine 
hrăniţi. 


— Buni cai mai aveţi, le zise centurionul. 

— De ce nu, îi răspunse Anxius. Sunt ei de la romani, dar le-au 
dat de mâncare numai grâu! Cum să nu fie buni!... 

Pe drum unchiaşii se apucară la ceartă măsurându-şi serviciile 
făcute armatei punilor. 

— Eu am dat trei saci de ovăz! Se lăudă Nefarius. 

— Cred şi eu, doar l-ai dat din hambarul altuia... 

— Tot una-i. Proprietarul fugise... Fetei i-am dăruit o brățară 
de argint. 

— lar eu numidului cercei de aur, sări cu gura Anxius. 

Nefarius îşi ridică buza de jos până aproape de nas și-l repezi 
pe lăudăros: 

— Lasă-te păgubaş! Tu n-ai văzut în viaţa ta aur. 


— Ucigă-te-ar lupiter cu tunelul lui, coţofană crăcănată ce 
eşti!... N-am văzut eu aur!... Consulul Servilius mi-a promis o 
mină de aur dacă-i arăt cel mai scurt drum de scăpare din faţa 
punilor care-l fugăreau în jurul Perusiei. 

— Asta nu s-a petrecut niciodată! i-o reteză plin de ţâfnă 
Nefarius. Şi ce-a mai fost? Ţi-a dat? 

— Mi-a dat şapte ciomege în spate fiindcă am refuzat să-i arăt 
drumul. li urăsc pe romani. 

Detaşamentul a înaintat fără grijă până când au ajuns în 
oraşul Volsinii. Spartanul era convins că nu are niciun motiv să 
meargă cu ochii în patru până la lac. La numai două ore după 
ieşirea din Clusium, Asop cu încă treizeci de călăreţi le călcă 
însă pe urme. La amiază Cota roşcovanul se împlântase în 
coasta stângă a spartanului, iar în dreapta se proţăpise 
Cethegus cu două sute de voluntari romani şi italici. Cele trei 
detaşamente ţineau legătura între ele cu ajutorul fumului şi 
rămaseră în umbră până la apusul soarelui. 

Cartaginezii descălecară să-şi odihnească caii. În amurg din 
sud sufla o boare ce răspândea miresme de salcie şi nuferi. 
Lacul Volsinii nu era departe. Dincolo de livezile de la orizont se 
profilau coroanele plopilor înalţi, vrând parcă să se scufunde în 
azurul cerului. Păsările zburau de colo până colo în căutarea 
unui loc bun de înnoptat. 

Războinicii se tupilară printre tufele de pe pajişte fără. Să facă 
focul şi se apucară să mănânce, în vreme ce caii păşteau de zor. 

Spartanul trimisese două patrule de recunoaştere, fiecare 
numărând zece oameni şi acum le aştepta să se întoarcă. Gips 
şi centurionul vorbeau în şoaptă, cei doi unchiaşi din Clusium, 
Anxius şi Nefarius dormeau pe pământul cald, soldaţii discutau 
încet. La răsărit se ridică luna şi lumină păşunile întinse, tufele şi 
copacii singurateci. De undeva se auzi scheunatul unei vulpi de 
câmpie: o dată, de două ori, de trei ori. 

Nefarius se ridică în capul oaselor şi începu să se scarpine în 
cap şi să caşte, apoi zise ca pentru sine: 

— Mlaştina e plină de vulpi. Dacă aş fi luat ogarii, m-aş fi ales 
cu două-trei. 

— Ce vulpi! la nu mai îndruga verzi şi uscate... se foi Anxius, 
apoi se sculă şi el. 


Sacra linişte a naturii era întreruptă doar de răsuflarea cailor 
ca şi de fâşâitul ierbii ronţăite de ei. 

Timpul trecea, iar patrulele nu se mai întorceau. 

— Bătrânii trebuie legaţi şi ţinuţi în juvăţ, murmură 
centurionul. 

— Ai dreptate. Ne şi apucăm de treaba asta! încuviinţă Gips. 

În acea clipă liniştea războinicilor fu tulburată de tropăitul 
unor copite. Oamenii zăriră în depărtare cinci cai fără călăreţi în 
şa, învăluiţi în palida lumină a lunii. Spartanul şi centurionul le 
ieşi în întâmpinare. 

— Sunt trăpaşii noştri! izbucni uluit Gips. Vrăjmaşii ne-au 
nimicit patrula! 

Din altă direcţie sosiră înspăimântați încă trei cai. 

— Şi pe cea de a doua... Scrâşni din dinţi centurionul. Toţi pe 
cai!... 

Cât ai clipi din ochi se făcu o învălmăşeală nemaipomenită, 
oamenii strigau, se înghesuiau să se caţere în şa, armele 
zăngăneau. Unul dintre ei strigă celorlalţi: 

— Ţineţi-i pe moşi!... Au spălat putina!... 

Culcaţi pe coamele cailor, Anxius şi Nefarius se arătară o clipă 
în lumina lunii, apoi se făcură nevăzuţi după tufe. Nimeni nu-i 
urmări fiindcă la câteva sute de metri în faţa ochilor ostaşilor 
puni răsăriră nişte călăreţi. Înşiraţi unul în spatele altuia ei 
apăreau şi dispăreau ca nişte stafii. 

— Trădare! urlă centurionul. Am fost atraşi în cursă. 

— Înainte! comandă Gips, învârtindu-şi deasupra capului 
sabia. 

Au mers la pas, cu băgare de seamă, ciulindu-şi urechile la 
toate zgomotele din noapte, până ce au desluşit în depărtare 
orăcăit de broaşte. Vântul împrăştia miros de apă stătută şi de 
cimbrişor. Roiuri de țânțari se învârteau pe la urechile soldaţilor, 
zumzăiau şi le înţepau faţa şi mâinile. Mlaştina era la doi paşi, 
iar în spatele ei se întindea lacul Volsinii acoperit de un desiş de 
trestii. Cartaginezii simțeau că-i cuprinde frica. Li se părea că 
cineva îi pândeşte după tufărişul şi trunchiurile copacilor 
singurateci crescuţi la întâmplare pe pajiştile întinse. 

Sunetele unor trompete răzbătură până la ei de undeva, din 
pântecele pământului. În zadar se străduiau punii să descopere 


direcţia din care vine zvonul de trâmbiţă. Străbătu însă până la 
ei şi tropotul unor copite ce izbeau pământul tare. 

— Ne vor ataca din câteva părţi, le spuse Gips. 

— Să ne împărţim imediat în trei cete? îl întrebă centurionul. 
Suntem cu siguranţă mai mulţi decât ei! 

Spartanul  încuviinţă ideea  centurionului şi-şi împărți 
detaşamentul în trei. 

În faţa punilor răsăriră din nou călăreţii, cam treizeci la 
număr. 

— Am să-i pun pe fugă! strigă centurionul, slobozind semnalul 
de pornire a detaşamentului său. Cei două sute de soldaţi 
dădură pinteni roibilor şi începură să galopeze. Toţi aveau 
impresia că depărtarea dintre ei şi inamici se micşorează. 
Frunzele plopilor foşneau în adierea vântului. Sălciile pletoase îşi 
desfăşurau umbrele întunecate pe pământ, tufele păreau mai 
mari şi mai dese. Pentru un moment urmăritorii îşi pierdură ţinta 
pentru că întunericul învălui totul în jur. Acoperită de un nor 
negru, luna îşi stinse strălucirea. Mânându-şi nebuneşte caii, 
punii intrară în tufişuri, apoi săriră peste ele, goniră mai departe 
şi în cele din urmă caii li se scufundară până la chingă în noroi. 
Tăcerea nopţii sfâşiată de gemetele şi strigătele de ajutor ale 
oamenilor, învălmăşite cu nechezatul cailor. Primul rând de 
războinici se cufundă în mlaştină, al doilea se buluci peste 
primul, iar ceilalţi, peste măsură de uluiţi, fură cu toţii surpaţi 
din şa, înţepaţi din spate, bătuţi şi măcelăriți de topoarele 
adversarilor. 

La urechile lui Gips şi ale oştenilor săi ajunseră numai 
crâmpeie din ţipetele oamenilor şi nechezatul cailor. După scurt 
timp tăcerea nopţii se aşternu iarăşi peste tot. 

Pe marginea mlaștinii Gerion, uriaşul eritreian, ţinea de gât un 
libian, singurul supravieţuitor pe care-l scutura de parcă vroia 
să-i desprindă astfel cuvintele de pe buze: 

— Spune cine vă este căpetenie şi câţi sunteţi! 

Mort de frică, libianul tăcea. Din întuneric răsăriră Anxius şi 
Nefarius. Câţiva războinici se năpustiră asupra lor. 

— Anxius şi Nefarius! strigară uncheșii într-un glas şi se 
apropiară de mulţimea de oşteni. 


— În fruntea a cinci sute de călăreţi, Gips spartanul se 
îndreaptă asupra voastră! îi vesti Nefarius. 

— Scădeţi jumătate din numărul total, căci aţi tăiat şi înecat în 
baltă bună parte din rândurile adversarilor. 


— Noi i-am atras aici... — îi lămuri Anxius. 
In clipa aceea goarna sună iarăşi, dar de astă dată mai 
aproape. 


— Falcon, dă semnalul de atac! strigă Venilia şi se aruncă pe 
cal. O urmară şi ceilalţi fraţi. 

Gerion frânse gâtul prizonierului libian, îl aruncă în mlaştină, 
sări în şa şi goni după ceilalţi. Uncheșii din Clusium încheiau 
suita turdetanilor. 

Lupta nu a durat mult. Lumina lunii se revărsă din nou asupra 
naturii. Adversarii se puteau desluşi bine unii pe alţii. Punii se 
băteau cu disperare şi cădeau atacați din trei părţi. Gips îi 
respingea cu calm şi chibzuială. Inconjurat de o mică ceată de 
spartani ce-i apărau marginile şi spatele, îşi croia drum cu 
neostoită putere prin mulţimea de italici, jinduind să se 
încleşteze cu Falcon sau Cota. Ucise mai întâi doi barbari de-ai 
lui Cota, apoi cu o cumplită lovitură de sabie prăvăli de pe cai 
patru italici, se năpusti asupra decurionului Cethegus şi-l pocni 
în cap cu spada. Coiful tare rezistă. Romanului i se făcu negru în 
faţa ochilor, dar numai pentru o clipă. Spartanul crezu că l-a 
omorât şi-l lăsă în voia soartei. Cethegus îşi ridică securea, 
ţintindu-şi vrăjmaşul şi-i reteză o mână din umăr. Gips se 
prăbuşi de pe cal. Trupul lui fu zdrobit de copitele roibilor. Asop, 
Cota, Falcon, Ombolt şi Gerion năvăliră ca lupii asupra 
spartanilor care mureau fără să crâcnească. Barbarii lui Cota îşi 
împlintau cuţitele în adversarii lor libieni. Călare pe roibi iuți şi 
zvelţi, Lucia se învârtea împreună cu Venilia în jurul oştenilor, 
dând lovituri năprasnice. 

Moartea cruţă doar opt războinici puni. Aceştia se mistuiră în 
întuneric pe caii lor, căci luna intrase din nou în nori. Barbarii lui 
Cota înjunghiară împreună cu cei doi uncheși din Clusium vreo 
treizeci de răniţi, încăierându-se şi certându-se pe pradă. 

În noaptea aceea Venilia îşi ucise al cincisprezecelea duşman, 
iar Lucia pe al zecelea. 


Vica Pota descălecă, îngenunche printre cadavre şi mulţumi 
zeilor care i-au insuflat puterea să-şi ducă la îndeplinire 
jurământul. Apoi se sculă şi grăi către ceilalţi: 

— Bucuraţi-vă, prieteni!... Legământul meu a fost dus la 
capăt. Acum mă supun dorinţei tatălui meu şi am să fiu alături 
de cel mai bun şi cel mai viteaz războinic. 

— Trăiască Vica Pota!... Trăiască Falcon! strigară războinicii. 

Lucia sări şi-şi îmbrăţişă prietena. Gerion căzu în genunchi în 
faţa ei şi începu să plângă. Venilia îl strânse la piept, izbucnind 
la rândul ei în lacrimi: 

— Am adus jertfă tatălui meu cincisprezece vieţi de vrăjmaşi. 
Zeii să aibă milă de sufletul lui! 

Se întoarse apoi către Gerion: 

— Tu ai fost sclav în casa mea, cumpărat la târg şi plătit cu 
bani. Dar eu vă spun: nu există o comoară pe măsura omeniei şi 
prieteniei tale. 

— Bunătatea şi dragostea ta sunt mai scumpe decât toate 
comorile din lume, îi zise eritreianul, sughiţând de plâns. 

Falcon o îmbrăţişă pe fată şi grăi cu o voce vibrând de emoție: 

— Un an de zile am tremurat pentru viaţa ta. Mă temeam că o 
să te pierd din clipă în clipă. Aduc mulţumire slăviţilor zei 
nemuritori, căci acum se va împlini voinţa gloriosului tău tată şi 
a noastră! 

— Dacă vă face plăcere, atunci să facem nunta în casa mea, 
la Clusium, ocrotiţi de altarul şi penaţii mei care, de două sute 
de ani încoace, au dăruit o viaţă lungă tot neamului Nefarius, se 
amestecă în vorbă uncheșul. 

— Penaţii mei sunt mai puternici! sări Anxius ca ars. Cer ca 
zeul Himeneu să fie celebrat sub acoperişul meu, fiindcă 
strămoşii mei n-au fost cu nimic mai prejos de ai ţapului ăstuia, 
iar viaţa lor n-a fost de loc mai scurtă ca a străbunilor lui! 

Războinicii se aruncară în şa şi porniră cu însufleţire spre 
Clusium pentru a sărbători căsătoria lui Falcon cu Venilia. Fără a 
se gândi la primejdie, cele câteva sute de războinici se duceau 
drept în gura lupului: de la Clusium până în tabăra lui Hannibal 
nu erau decât două ceasuri de mers călare. 


CAPITOLUL AL XVIII-LEA 


După bătălie o să numărăm 
caii şi o să vedem câți puni 
au fost. 

Nefarius 


ltalicii cărora Hannibal le dăruise libertatea mergeau grupuri- 
grupuri pe drumul spre Clusium. Desculţi, cu tălpile băşicate şi 
lipsiţi de vlagă, foştii prizonieri abia se mişcau. Pamphilus Acer, 
sclavul din Thurii, glăsui către ceilalţi: 

— Hannibal ne-a slobozit pe noi ca să supună mai uşor toată 
Italia. După cucerirea Romei, vom deveni şi noi sclavii lui. 

Un lucan se răsti cu trufie la el: 

— Punul n-a dat nicio dovadă de nebunie! Nu văd de ce ne-ar 
fi dat drumul ca să ne pună din nou în lanţuri! 

— Când Maharbal şi ceilalţi generali s-au înfuriat, văzând că 
ne dăruieşte libertatea, vulpoiul ăsta de african le-a spus că de 
îndată ce cucereşte Roma o să ne robească iarăşi. A vorbit în 
limba punică, dar eu am înţeles bine totul. Cu ajutorul trădării 
noastre va cuceri Italia. 

— De ce n-ai lătrat pe când ne aflam încă în tabără? Eu te-aş 
fi denunţat. Meritai să atârni pe cruce, fiindcă zeii se răzbună pe 
toţi nerecunoscătorii, îi răspunse ameninţător lucanul. 

— Pe Hannibal eliberatorul o să-l glorificăm cât vom trăi. Am 
să durez un sanctuar în casa mea pe care o să-l închin slăvitului 
cartaginez. Il voi adora ca şi pe ceilalţi zei, se făli un al doilea 
lucan. 

Un tânăr cu numele Publius se apropie de Acer, vrând parcă 
să între sub aripa lui ocrotitoare şi-i zise: 

— Aţi văzut crucile acelea pe care sunt răstigniţi romanii? 
Două sute de sclavi zac pironiţi pe cruci de-a lungul şoselei 
dintre Clusium şi tabăra cartagineză. Şi ştiţi pentru ce? Pentru 
că tribunul Marcus Novius l-a scuipat în obraz pe Hannibal. 


— Pentru o astfel de jignire eu aş fi răstignit şi o mie de 
sclavi! Dădu cu gura primul lucan. 

Nimeni nu mai rupse tăcerea. Toţi se târau pe drumul de 
căruţe, zdrelindu-şi picioarele în bolovani şi pietre. În urma lor 
se ridica un nor de praf ce plutea în văzduh, nerisipit nici de 
ploaie, nici de vânt. Soarele îi ardea pe asudaţii oameni drept în 
ceafă. In depărtare se zărea o casă ţărănească. Dintre tei şi duzi 
ţâşnea bolovanul legat de cumpăna fântânei. 

— Acolo este o fântână! izbucni lucanul şi lungi pasul. 

Ceilalţi tropăiră cu picioarele lor goale prin colbul gros. 

— Apă! murmură un om, umezindu-şi cu limba buzele 
crăpate. 

Cu picioarele pline de răni şi băşici, italicii se poticneau şi 
gemeau, lăsând urme însângerate pe pământul negru. 

Acer şi Publius se abătură din drum şi se aşezară sub un pom. 
Veniră alături de ei încă şase sclavi eliberaţi şi se apucară să 
scoată din sân cu toţii coji de pâine de ovăz: ultimele fărâme de 
mâncare primite la plecare din tabăra punilor. Cu toate că erau 
morţi de foame, oamenii mestecau îndelung pentru a simţi cât 
mai mult cu putinţă gustul pâinii în gură. După ce îmbucară şi 
ultima fărâmiţă, Publius le grăi: 

— De aici până acasă trebuie să merg cel puţin treizeci de 
zile. Cu ce o să-mi ţin zilele în tot acest răstimp? 

Nimeni nu zise nimic. Ochii somnoroşi ai tânărului urmăreau 
grămada de oameni care se apropiau de fântână.. 

— Sunt adevărate cele spuse de tine? Aşa a vorbit Hannibal? 
întrebă el. 

— Întocmai, întări Acer. 

Zărind grupul aşezat la umbră şi alţi italici veniţi din urmă se 
abăteau din drum, de se făcură cam două sute la număr. Printre 
ei se aflau Anxius şi Nefarius, fiecare cu câte un urcior mare plin 
cu vin în braţe. Foştii sclavi îi rugau să le dea şi lor să bea, dar 
degeaba. De-abia când ajunseră la copacul de pe pajişte, cei doi 
dădură tuturor câte o înghiţitură. În acest timp Publius povestea 
celor strânşi în jurul lui ce i-a spus Hannibal lui Maharbal. 

ltalicii repetau între ei cuvintele auzite şi le transmiteau şi 
noilor sosiți. 

— Ce e?... Ce s-a întâmplat? Întrebau curioşi noii veniţi. 


— Rău. Mai rău de atâta nu se poate. 

— Ce e?... Ce e?... Vorbiţi odată! 

In jurul pomului de pe pajişte se aflau acum mai mult de trei 
sute de oameni. Ulcioarele fuseseră golite amândouă. Anxius 
apucă unul de toartă şi îl izbi de copac, rostind răspicat: 

— Aşa să se facă ţăndări toţi duşmanii Italiei libere! 

— Spuneţi odată ce a fost! urlau noii veniţi. 

— O să vă lămuresc eu, îi linişti Nefarius. Hannibal s-a căit că 
v-a dat drumul. Le-a dat ordin lui Maharbal, lui Borax Insuber şi 
lui Colontai cel Gras să vă înhaţe din nou pe toţi! 

— Minte!... E o minciună gogonată! strigă un călăreț cu 
picioarele strâmbe din Pandosia. 

— Asta este vreo născocire de-a unchiaşului! săriră şi alţii cu 
gura. 

Mulţi însă se înspăimântară. 

— Suntem pierduţi! O să ne ajungă! Noi de-abia ne ţinem pe 
picioare, iar ei sunt pe cai. 

— Să ne punem la adăpost, oameni buni! izbucniră alte voci. 

Deodată, Acer urlă înspăimântător: 

— Eu sunt acela care am auzit cuvintele lui Hannibal! Toţi 
vom fi din nou luaţi prizonieri! Trebuie să fugim cât mai departe 
de drum. 

— Vă duc eu într-un loc sigur, îi îmbie Anxius. 

— N-avem nevoie... Ne ducem fiecare pe la casele noastre. 
Ne-am săturat de război şi de sclavie! 

Rândurile se îngroşau din ce în ce mai mult. În câteva locuri 
izbucniră certuri. Dinţii scrâşneau, se strângeau pumnii. Omul 
din Pandosia ridică prăjina în care se sprijinea şi se repezi la 
Acer, ameninţându-l: 

— Tu ne-ai învrăjbit! 

Nu apucă însă să-l lovească cu prăjina pe tânăr că Anxius îl 
pocni cu ulciorul în cap. ltalicul se prăbuşi cât era de lung. 

Se încinse atunci o bătaie fără pereche pe lume. Înfometaţi, 
istoviţi, cu picioarele tremurânde, oamenii se băteau ca nişte 
momâi fără sânge în vine şi fără cap pe umeri. Cel lovit sau 
înghiontit cădea şi rămânea culcat, nemaiputând să se scoale. 
Injurăturile amestecate cu văitături se prefăceau în gemete şi 
plâns cu sughiţuri. 


Faţă de sclavii neputincioşi, uncheșii din Clusium erau nişte 
uriaşi. Pumnii lor osoşi îi doborau pe toţi la rând. Acer şi Publius 
erau de partea lor. Nu erau însă singurii: li se mai alăturaseră 
încă câteva zeci de sclavi care luptau mai mult din gură, decât 
cu braţele. 

Lipsiţi de putere, oamenii se trăgeau de păr şi de barbă. Pe 
câmp se răspândiră zadarnice strigăte înfundate, înjurături şi 
gemete. 

In mijlocul vacarmului general se auzeau exclamaţii de tot 
felul: 

— Trăiască Hannibal eliberatorul!... Jos cu tâlharii de 
cartaginezi!... Moarte hoţilor puni!... Trăiască vulturii romani! Jos 
Scipio!... 

Deodată un țipăt ascuţit sfâşie tumultul: 

— Oameni, scăpaţi-vă viaţa! Călăreţii lui Hannibal se 
îndreaptă spre noi. 

Bătaia conteni îndată. Cu nasurile pline de sânge, cu bărbile şi 
părul smulse, cu frica oglindită pe faţă şi intrată în suflet, sclavii 
îşi întoarseră privirile înspăimântate către drumul spre Clusium. 
Peste o mie de călăreţi se legănau în şa, învăluiţi într-un nor de 
praf. Italicii rămaseră încremeniţi câteva clipe, după care groaza 
şi disperarea puseră stăpânire pe ei. Unii plângeau scâncind 
asemenea unor copii, alţii ţipau şi-şi muşcau degetele, iar lângă 
aceştia nişte oameni priveau fără de ţintă în depărtare, de parcă 
li se atrofiaseră toate simţurile. Mulţi se trântiseră pe pământ, 
tremurând de frică. 

. Călăreţii se apropiară, îşi întoarseră caii şi-i minară, peste 
fânețe. 

— Oameni buni, ăştia sunt romani! izbucni Nefarius fericit. Vin 
legionarii romani... Sculaţi-vă!... N-o să vi se întâmple nimic! 

ltalicii tresăriră, se apucară să pălăvrăgească cu veselie, să se 
îmbrăţişeze şi să se sărute. Acer se apropie de Anxius şi-i şopti 
la ureche: 

— Aştia sunt oamenii lui Hannibal, gali îmbrăcaţi în veşminte 
romane, cu zale şi coifuri tot de-ale lor. Căpetenia lor este Borax 
Insuber. Îl cunosc bine. 

— Trăiască romanii!... Trăiască armata romană!... Urlară 
sclavii în cor. 


Şi alţii îi recunoscură însă pe galii îmbrăcaţi în uniforme 
romane şi începură să se agite. Acer le atrase atenţia: 

— Purtaţi-vă ca şi cum aţi crede că sunt romani. Ei nu vin 
asupra noastră. 

— Se duc să-l prindă pe Falcon! îi şopti Anxius lui Nefarius. 

— De unde ştii? 

— Nu ştiu, îmi dau şi eu cu presupusul... Du-te... leşi de aici... 
Fugi... Ascunde-te în „vizuina vulpilor”! 

Nefarius o zbughi după un tufiş stufos. 

Călăreţii ajunseră lângă italici. Comandantul galilor începu să 
urle ca un apucat: 

— Cine sunteţi?... Care vă este căpetenia? 

— Aceştia sunt italicii eliberaţi de Hannibal, rosti Anxius. Se 
duc oamenii pe la casele lor. Dar voi?... 

— Noi facem parte din legiunea lui Marcus Minucius, îi 
răspunse Borax într-o latinească stricată. 

— A ăluia de la Roma? se miră bătrânul. 

— Exact. El ne-a trimis să-l schimbăm pe Falcon şi pe oamenii 
lui care se află prin bălțile lacului Volsinii. Ai auzit ceva despre 
acest detaşament roman? 

— Auzit! încuviinţă Anxius. Acum două zile războinicii aceştia 
au fost la Clusium. 

— La Clusium?... 

— Chiar aşa... Au avut nuntă. 

Galul făcu ochii mari de mirare. 

— Şi-acum unde sunt? 

— La lac, în mlaştină... 

— O să ne duci acolo... 

— Vă duc... 

In acest timp Nefarius se târî de la o tufă la alta şi ajunse într- 
o vale acoperită de jnepeni, unde găsi cei doi cai lăsaţi aici de el 
şi de Anxius. Moşulică încălecă pe unul şi, luându-l pe celălalt de 
dârlogi, porni în goană spre sud. Ziua era pe sfârşite când 
acesta ajunse în baltă. 

Falcon, Ombolt şi Gerion îl ascultară pe uncheș, minunându- 
se de viclenia lui Hannibal. 

— Cine şi-ar fi putut închipui că sunt gali în uniforme romane! 
Cugetă Ombolt cu glas tare. Zeii ni l-au trimis pe bătrânul ăsta. 


Pe când făceau planul de întâmpinare a duşmanului, Nefarius 
prindea puteri cu carne grasă de oaie udată cu vin bun. 

— Câţi sunt? îl întrebă Falcon. 

— Cine? 

— Galii. 

— Vreo mie sau poate mai mult. Nu i-am numărat. După 
bătălie o să numărăm caii şi o să vedem câţi au fost. 

Între timp veniră şi ceilalţi războinici şi începură să se 
intereseze imediat de noutăţi. 

— Vin galii! Le dădu de veste Falcon. Hannibal i-a echipat 
special pentru noi. Poartă veştminte, armuri şi coifuri romane. 

— Minunat! Se bucură Cethegus. Cine îi conduce? 

— Borax Insuber... 

— O-ho! În bătălia de la poalele munţilor Cortonei, el l-a ucis 
pe tribunul Maxentius. Acum am ocazia să răzbun moartea 
comandantului meu. 

— Anxius o să-i momească încoace - le spuse Nefarius. Mi-a 
spus să fug şi să mă ascund în „vizuina vulpilor”. 

Oştenii izbucniră cu toţii în râs. 

„Vizuina vulpilor” era o limbă de pământ aflată în mijlocul 
stufărişului des, un fel de luminiş mai mult lung decât lat, 
înconjurat de mlaştini, în care se putea pătrunde printr-un 
singur loc. Falcon le întinse aici o cursă. Două sute de etrusci 
comandaţi de Cethegus făcură, pasămite, popas în poiană. 
Falcon ocupă latura stângă, unde-şi aşeză în păpuriş o sută de 
oşteni. Pe latura dreaptă se tupilară Gerion, Ombolt şi Venilia cu 
trei sute de romani. Cota roşcovanul, Asop, Lucia se plimbau pe 
cai cu încă treizeci de munteni prin faţa cursei ca un post 
ocupând o poziţie avansată. 

Războinicii gali se iviră la asfinţitul soarelui. Zărind de departe 
mica ceată, începură să le facă semne cu mâna şi suliţele în 
semn de prietenie. Muntenii le răspunseră cu chiote şi se 
retraseră pe neobservate către capcană. 

În fruntea detaşamentului galilor călărea Borax Insuber. 
Lângă el era Anxius. Uncheșul se legăna în şa, la spatele unui 
războinic gal. 

— E-hei, noi suntem romani... Trăiască Roma! strigară mulţi 
dintre ei. 


Distanţa se micşora din ce în ce mai mult. 

— Trăiască romanii!... răcni Cota. Oamenii lui re-luară urarea 
făcând cu mâna, dar se retrăgeau fără încetare spre „vizuina 
vulpilor”. i 

Deodată galii dădură cu ochii de o tabără. In aparenţă 
nepăsători, oamenii lui Cethegus stăteau în capul oaselor sau 
erau tolăniţi în iarbă. Borax îşi zise că asta este toată ceata lui 
Falcon, îşi trase sabia de la brâu şi comandă: 

Înainte!... Loveşte!... 

Galii îşi puseră suliţele între urechile cailor şi dădură năvală. 
Detaşamentul lui Cota o apucă la fugă drept spre Cethegus. 
Etruscii se aruncară pe cai într-o clipită. 

Anxius îi făcu vânt galului din faţa sa şi se dădu la o parte. 

Lupta începu. Galii îi împingeau pe etrusci înapoi, încercând 
să-i spulbere din calea lor. Dar din spatele lor răsună o goarnă. 
Luptătorii lui Falcon năvăliră din dreapta şi din stânga. Galii 
înmărmuriră. 

Din mlaştină se ridica o boare încărcată cu duhoarea. Apei 
stătute şi a florilor de baltă. Speriate de strigătele oamenilor, 
nechezatul cailor şi zăngănitul armelor, becaţele şi găinuşele de 
baltă zburau piuind pe deasupra câmpului de bătaie. 

Dându-şi seama că au căzut în cursă, galii îşi întoarseră caii 
cu intenţia de a străpunge încercuirea. Cota şi Cethegus îi 
atacară pe la spate. Căliţi în focul atâtor bătălii, războinicii 
dădeau cumplite lovituri rapide, de parcă se grăbeau să nu-i 
apuce noaptea. Borax Insuber ucise trei etrusci, îşi făcu loc prin 
mulţime şi se năpusti asupra romanilor. Un tânăr fu tăiat de el 
aproape în două, decurionului îi reteză o mână şi o asaltă pe 
Venilia. Fata respinse prima lovitură, dădu pinteni cailor şi sări în 
lături. Galul se luă după ea, învârtindu-şi sabia în văzduh. Asop 
răsări ca din pământ în faţa galului. 

— Numidul! urlă Borax. 

— Exact. Numidul, îi răspunse Asop şi se năpusti asupra lui. 

Sabia galului căzu ca un trăsnet între urechile roibului lui 
Asop. Animalul îşi depărtă picioarele şi căzu; tânărul sări jos şi 
începu să dea târcoale adversarului. 

Bătălia se purta acum pe tot cuprinsul poienei. Jumătate din 
gali fuseseră doborâţi de pe cai. Mica limbă de pământ răsuna 


de ţipete, strigăte de ajutor şi urlete de moarte. Mulţi soldaţi gali 
aruncau armele, cerând îndurare vrăjmaşilor, dar Borax era 
prins încă în încleştare. Cei douăzeci de războinici care-l 
înconjurau şi-l apărau pieriseră, iar el se străduia din răsputeri 
să-l ucidă pe numidul care, cu sabia scoasă din teacă, dădea 
târcoale ca un lup calului său. În cele din urmă se amestecă. în 
luptă şi Gerion. Acesta respinse câteva lovituri, se ridică cu 
toată puterea în şa şi-l izbi pe adversar. Sabia i se frânse, iar 
galul se rostogoli de pe cal cu coiful ferfeniţă şi capul plin de 
sânge. 

Incercuiţi ca într-un cazan, toţi războinicii puni fură omorâţi. 

În aceeaşi noapte Cota roşcovanul, muntenii, Anxius şi 
Nefarius porniră în goană spre şoseaua dintre Clusium şi 
Volsinii. Când luna răsări pe cer şi lumină pământul, oştenii 
desluşiră pe drum grămada de italici, sclavii eliberaţi, care de- 
abia se târau. Cele câteva cete numărau împreună aproape o 
mie de oameni. 

La apariţia călăreţilor, italicii se opriră în loc înlemniţi: 

— Ascultaţi, italicilor... — li se adresă Anxius. Detaşamentul 
galilor a fost nimicit. Aveţi în faţă o oaste romană. Haideţi cu noi 
să luptăm împreună contra lui Hannibal. Veţi primi arme şi cai. 

ltalicii protestară: 

— Nu vrem... Unde ne duceţi?... Cum să facem noi una ca 
asta... 

— Cine nu vrea? răcni Cota. 

— Toţi... 

— Scoateţi-vă săbiile... îi somă celtul pe barbari. 

Patruzeci de săbii sclipiră în lumina lunii. 

— Vrem... Toţi vrem... Mergem cu toţii... — murmurară vocile 
liberţilor. 

— Ei, aşa mai merge, zise mulţumit Anxius. Săbiile în teacă, 
ordonă uncheșul. 

Muntenii se uitau miraţi neştiind cum de şi-a luat bătrânul 
dreptul de a da porunci. 

ltalicii se grupară şi porniră peste mirişti şi păşuni. La lac 
ajunseră de abia în zori şi în apropiere de „vizuina vulpilor” 
găsiră detaşamentul lui Falcon. Istoviţii sclavi eliberaţi căzură pe 
pământ gemând. Imbiaţi cu de-ale gurii, uitară imediat de 


osteneală şi se apucară să mănânce zdravăn. După aceea se 
culcară pe unde apucară şi adormiră. A doua zi, italicii luară de 
pe cadavrele galilor tunicile, încălţămintea, armurile şi coifurile 
şi strânseră armele împrăştiate pretutindeni. Toţi primiră câte 
un cal cu harnaşament. 

Trei zile mai târziu Falcon îi alinie pentru a-i cerceta 
îndeaproape. După ce se convinse că totul este în ordine, le 
zise: 

— ltalicilor... Voi v-aţi războit pentru Roma şi Italia, aţi fost 
luaţi prizonieri şi v-aţi dat seama ce înseamnă să-ţi pierzi 
libertatea! Cred că toţi doriţi să luptaţi pentru patria voastră! 

— Vom lupta până la nimicirea duşmanului! strigă Acer. 

— Până la nimicire! răsună corul miilor de glasuri. 

— Hannibal v-a eliberat, dar şi-a făcut o socoteală greşită! 
rosti cu dispreţ Ombolt. 

— Ce o să faci cu soldaţii ăştia? Se adresă el de astă dată lui 
Falcon. 

— Îi trimit la Roma lui Gabinius Corvus, prietenul nostru. Este 
darul meu pentru ospitalitatea cu care ne-a primit. O să-l 
numesc comandant pe Pamphilus Acer, tânărul din Thurii! 

XXX 

La Roma era fierbere mare. Din toate părţile sosea armata. 
Cetele şi pâlcurile de soldaţi se contopeau în manipule, cohorte 
şi legiuni. Tribunii ca şi comandanții detaşamentelor mai mici nu 
se clinteau din mijlocul oastei. Tăcuţi şi încruntaţi, ei insuflau 
războinicilor hotărârea şi tăria de a-şi pune în joc toată puterea, 
la nevoie chiar şi viaţa, în lupta pentru viitorul lor. Bătălia 
decisivă era gata să izbucnească. Armata permanentă fusese 
completată cu rezervişti, aliaţi din toată Italia şi dezertori care 
luaseră parte la bătăliile de la Ticinus, Trebia şi Lacul 
Trasimenus. 

Cetăţenii întăreau zidurile. Zi şi noapte, la lumina soarelui sau 
a torţelor depozitau piatră, grinzi, buşteni, adunau grămezi 
întregi de sulițe, falarici, arcuri şi traiste cu săgeți. In locurile 
avansate aşezau balistele şi catapultele, iar pe ziduri atârnau 
coşuri de fier pline cu făclii ce trebuiau aprinse în cazul unui 
atac nocturn. 


Şiruri neîntrerupte de care încărcate cu merinde pentru 
oameni şi nutreţ pentru vite se scurgeau necontenit pe porţile 
oraşului. Turme de oi şi porci, cirezi de vite cornute erau mânate 
la Roma de la o depărtare de două-trei zile de mers. 

Armata, cetăţenii, femeile, copiii şi sclavii erau cu toţii în 
mişcare: munceau cu febrilitate îmbărbătându-se unii pe alţii, 
depuneau jurăminte pe altare, făceau legăminte în faţa zeilor, 
renunţau la plăceri, se biciuiau între ei, gata să plece la moarte, 
convinşi fiind că de la poalele munţilor Cortonei Hannibal va 
porni spre Roma. 

— Saguntinii ne-au arătat cum trebuie să luptăm, spuneau ei 
în forum. Ei şi-au înjunghiat femeile şi copiii, aruncându-se apoi 
în flăcări sau străpungându-se cu săbiile. 

Soldaţii se jurau prin cârciumi, strigând în gura mare: 

— Picior de barbar nu va călca în Roma!... Mai bine să pierim 
cu toţii!... 

Oastea aliaţilor se revărsa zi de zi din toate regiunile Italiei. 
Călăreţii şi pedestraşii bine echipați intrau cu impetuozitate în 
oraş. Printre ei erau tineri sănătoşi, tari ca piatra, cu priviri 
îndrăzneţe. Soseau şi războinici până în treizeci de ani, 
conştienţi de primejdia în care se află patria. Puteau fi văzuţi şi 
oameni mai bătrâni care luptaseră în tinereţe în primul război 
punic, prilej de multe amintiri, ordine şi răni. 

Oştenii erau duşi în tabere, trecuţi pe liste şi numărați. 
Numărul legiunilor devenea din ce în ce mai mare. 

Trecu şi termenul de patru săptămâni, timp în care mulţi aliaţi 
din Italia au răspuns chemării şi au trimis oastea cerută. 

Zilele se scurgeau una după alta. Sus pe ziduri, sentinelele 
vegheau pe lumină şi îşi ascuţeau auzul pe întuneric. In zadar, 
Hannibal nu apărea de nicăieri. 

Peste tot, pe stradă, în cârciumi ca şi în forum, prin casele 
sărăcăcioase ca şi în palatele luxoase, peste tot nu se vorbea 
nimic altceva decât de război, de dictatorul Fabius Maximus şi 
de Marcus Minucius Rufus, comandantul suprem al cavaleriei. 
Feţele războinicilor căpătaseră o expresie neînfricată, iar 
cetăţenii dobândiseră o mare încredere în forţele lor. 

Roma era gata să-l întâmpine pe Hannibal. 


Ziua, bărbaţii şi femeile umpleau templele, unde aduceau 
ofrande, aprindeau tămâie şi smirnă, iar noaptea frecau 
armurile şi coifurile, ungeau curelele cu ulei, ascuţeau săbiile şi 
vârfurile lăncilor. Sclavilor de nădejde care jurau că vor lupta 
pentru penaţii Romei li se dăruia libertatea. 

În oraş începură să sosească şi veşti: Hannibal străbate Italia 
ca prieten, ţăranii îi dau hrană pentru oameni şi animale şi-l 
primesc ca pe un eliberator. Se mai spunea că a dat drumul 
tuturor sclavilor italici, în timp ce pe romani îi răstigneşte pe 
cruce. Circulau şi altfel de zvonuri: în urma duşmanului rămân 
numai cadavre, tăciunii incendiilor şi țarină bătătorită. Armata 
pună se revarsă ca un potop ce nimiceşte totul în cale. 

Comandantul cavaleriei trimise un detaşament de trei sute de 
oameni să cerceteze şi să controleze care ştiri corespund 
adevărului; Detaşamentul de recunoaştere se întoarse după trei 
zile fără veşti sigure, fiindcă Italia era împânzită de la un capăt 
la altul de zvonuri contradictorii. Cercetaşii raportară că 
Hannibal a trecut Tibrul la sud de Perusia, îndreptându-se spre 
oraşul Spoletum. Mai spuseră că au aflat că toată suflarea fuge 
din faţa armatei pune, dar nu către Roma. ltalicii îşi caută 
adăpost în ţinuturile Picenum şi Apulia. lată tot ce au comunicat 
cercetaşii dictatorului şi senatorilor. A 

Neliniştea iscată printre cetăţeni se transforma în frică. In 
ciuda tuturor acestor lucruri, amfiteatrele n-au fost nicicând mai 
frecventate ca acum. Actorii jucau zilnic în faţa miilor de 
spectatori comediile lui Plautus. Poporul roman vroia să uite 
măcar câteva clipite povara care le apăsa sufletele ca o piatră. 
Deasupra Romei plutea spectrul victoriilor lui Hannibal, al 
prezentului disperat şi al viitorului nesigur, iar râsul era cu atât 
mai neînfrânat şi mai nervos, aducând cu scurtele hohote ale 
nebunilor. Titus Maccius Plautus deveni cel mai iubit om din 
oraş. 

Într-o dimineaţă sentinelele de pe ziduri observară un 
detaşament de călăreţi care venea dinspre nord. Ştiind că 
termenul de sosire a armatei aliate trecuse de mult, ei crezură 
că este avangarda lui Hannibal. Centurionul ordonă să se dea 
semnalul de alarmă. Vacarmul şi panica puseseră dintr-o dată 
stăpânire pe oraş. Dictatorul şi comandanții legiunilor erau la 


Roma, unde aşteptau să vadă ce va mai întreprinde Hannibal. 
Oastea şi cetăţenii se îngrămădiră laolaltă pe ziduri. 

Ceata de călăreţi se apropia. Deodată, de sus, de pe 
metereze, cineva izbucni în strigăte: 

— Oameni buni, ăştia sunt romani! 

Un oftat de uşurare se ridică din piepturile tuturor. Peste puţin 
timp, în faţa porţilor cetăţii se opri cavaleria romană. Cei de pe 
ziduri se întrebau înciudaţi de unde vin, fiindcă nimeni nu-i 
aştepta. 

Căpetenia detaşamentului strigă: 

— Deschideţi poarta!... Noi suntem. italici, oaste romană! 

În timp ce războinicii intrau în oraş şi se îndreptau spre forum, 
dictatorul se retrase împreună cu senatorii, comandanții de 
legiuni şi cohorte în senat şi porunci ca mai marele 
detaşamentului să se înfăţişeze imediat, laolaltă cu ajutorul lui. 

Acer şi Publius apărură în senat. Veteranii rămaseră surprinşi 
când îi văzură pe cei doi tineri. Înconjurat de senatori şi 
comandanţi militari, Fabius Maximus, dictatorul, demonstra că 
faţă de Hannibal trebuie să fii extrem de prudent şi să nu te 
angajezi pentru nimic în lume într-o bătălie decisivă. 

Cârmuitorul cavaleriei, Minucius Rufus, i se adresă lui Acer: 

— Cine eşti şi ce ţel are oastea adusă de tine? 

— Cei pe care-i vedeţi sunt foşti sclavi, iar eu le sunt 
comandant. Numele meu este Pamphilus Acer din Thurii. 

— Sclavi?!... se minună Rufus. 

— Sclavi! 

— Ai cui? 

— Ai lui Hannibal!... 

Comandantul cavaleriei clipi din ochi şi, nedând crezare 
propriilor urechi, întrebă din nou: 

— Ai cui sclavi ziceţi că aţi fost? 

— Ai lui Hannibal!... 

Senatorii, chestorii şi tribunii rămaseră pe gânduri. Dictatorul 
se sculă de la locul lui, se duse la Acer, îl apucă de mână şi urlă 
la acesta: 

— Tinere, dumneata eşti nebun!... Doar nu v-a dat drumul 
Hannibal? 


— Întocmai, îi răspunse Acer. Ne-a eliberat, a poruncit să ni se 
scoată cătuşele şi să ni se dea merinde pe trei zile. 

în senat se produse rumoare. 

— Printre voi sunt şi romani? se interesă Fabius. 

— Nu. A dat drumul numai italicilor. 

— Deci, este adevărat! gemu dictatorul. Italicii îl întâmpină ca 
pe un prieten. S-a terminat cu Roma!... 

Întorcându-se apoi către tânăr; îşi continuă firul gândurilor: 

— Şi v-a dat armuri, coifuri şi arme? 

— Nici vorbă! Falcon ne-a dat arme. 

— Falcon!... De unde veniţi? 

— De la lacul Volsinii. 

— Din ghearele lui Hannibal! completă Gabinius. 

— Povesteşte totul pe îndelete! îi porunci dictatorul, reluându- 
şi locul. 

— Aşa am să şi fac, le făgădui Acer. Falcon a nimicit o mică 
oaste formată din gali înarmaţi cu arme romane capturate în 
bătălia de la Lacul Trasimenus. Îmbrăcaţi cu tunici şi armuri de- 
ale voastre, cu coifuri romane în cap, ei trebuiau să-l păcălească 
şi să-l atragă în cursă pe Falcon pentru a-l prăpădi. Spaniolul 
însă a fost mai viclean: i-a împins pe gali în capcană, unde i-a 
făcut una cu pământul. Aici a pierit şi căpetenia lor, Borax 
Insuber, un straşnic luptător, favorit al lui Hannibal. 

Mirarea ascultătorilor ajunsese la culme. Nerăbdători, ei se 
apucară să-l asalteze pe tânăr cu întrebări. Acer le relată cum a 
ordonat Hannibal să fie răstigniţi pe cruce două sute de 
prizonieri romani, fiindcă tribunul Marcus Novius l-a scuipat 
drept în faţă. 

— Dar ce s-a întâmplat după aceea cu Novius? îl întrebă 
dictatorul. 

— L-au ciopârţit numizii. 

Stupoarea şi rumoarea puseră stăpânire pe senat. Se auzeau 
scrâşnetul dinţilor şi voci amenințătoare. Războinicii strângeau 
mânioşi mânerele săbiilor şi se băteau cu pumnii în piept. 
Tribunul Marcus Antilius se răsti la Fabius: 

— Du-ne la luptă, ce mai aştepţi! 

— Împotriva lui Hannibal... La luptă... Moarte călăilor 
cartaginezi! Vociferară ceilalţi în cor. 


— Pe lupiter Soter, tună amenințătoare vocea lui Fabius. 
Lăsaţi-l pe tânăr să ne spună tot ce ştie! 

Acer reluă firul întrerupt: 

— Am fost câţiva ani marinar pe vasele care plutesc mereu 
între Italia şi Cartagina, aşa că am învăţat graiul punilor. La 
poalele munţilor Cortonei, Hannibal a vorbit latineşte pentru a fi 
înţeles de către toţi sclavii din ltalia. Ne-a spus că şi-a adus 
armata în Italia pentru a ne scăpa de jugul stăpânirii romane. 
Vrea să doboare puterea voastră şi să domine toată peninsula. 
Prizonierii au ascultat însufleţiţi cuvintele lui, au căzut în 
genunchi, sărutând pământul călcat de picioarele lui, cu lacrimi 
de bucurie în ochi... Nu ridicaţi din sprâncene, romani, fiindcă 
sclavia la numizi este mai rea decât moartea! Italicii se bucurau 
de parcă se sculaseră din mormânt. In acea zi, Hannibal era 
nemaipomenit de vesel. Ne învăluia cu priviri pline de blândeţe 
ca cel mai nobil om din lume. Mă aflam la numai câţiva paşi 
depărtare de el aşa că am văzut şi am auzit totul. Maharbal, 
Sivas, Mago, Colontai cel Gras, ca şi ceilalţi comandanţi, au 
început să protesteze că dă drumul unor sclavi care aparţin 
întregii armate. El le răspunse râzând: „Îi eliberez pe italici. Ei ne 
vor ajuta să cucerim Roma şi atunci toată Italia va fi a noastră. 
Fiecare dintre voi o să poată să ia câţi robi îi doreşte sufletul!“ 
Eu am fost singurul care am înţeles cuvintele lui rostite în limba 
punică. Le-am tălmăcit fraţilor mei de suferinţă, dar mulţi n-au 
vrut să mă creadă şi s-au dus fiecare pe la casele lor, lăudând 
bunătatea lui Hannibal. 

— Pe Hercule, viclenia punului este de neîntrecut! exclamă 
Rufus. 

— Dar Falcon, ce e cu Falcon? întrebă Gabinius. 

— Falcon a răpus fiara aceea de spartan căruia îi ziceau 
Gips... în zadar se zbate Hannibal. N-o să-l nimicească pe 
turdetan! E 

— Asta da luptă! izbucni plin de admiraţie dictatorul. Asta 
este cel mai potrivit mod de a te măsură cu un adversar ca 
Hannibal!... Ataci şi prăpădeşti... Nu-l laşi în pace nici ziua, nici 
noaptea!... 

Gabinius se adresă lui Acer: 

— Câţi oameni are Falcon? 


— Vreo şase sute şi nu vrea mai mulţi. Spune că are tocmai 
de-ajuns cât să-i facă zile fripte lui Hannibal şi generalilor săi. 

— Aşa e!... Să trăiască!... — răsunară uralele entuziaste ale 
romanilor. 

— Mai ai ceva de spus? îl întrebă dictatorul. 

— Da... Celtul acela, numit Cota roşcovanul, a făcut praf un 
detaşament de două sute de libieni. Pe patruzeci şi doi i-a 
răstignit, pe cruci. Printre aceştia se afla şi Eban, unul dintre cei 
mai vrednici centurioni din armata lui Hannibal. Pe atunci noi 
eram în lanţuri, dar am auzit că, primind vestea răstignirii lui 
Eban, Maharbal s-a jelit ca o muiere. 

— Dar Hannibal ce a făcut? Nu-şi putu stăpâni curiozitatea 
Rufus. 

— Hannibal?... Lui i-a fost înmânată o bucată de piele de oaie 
pe care erau scrise cu catran nişte cuvinte... 

— Ce cuvinte? 

— Le ştiu eu, sări Publius cu vorba. Războinicii gali trăncăneau 
şi râdeau de ele... Bucata de piele fusese agăţată pe pieptul lui 
Eban. Pe ea, o mână scrisese: „Vivant bellatores expugnatoris 
Hannibalis“. 

Senatul se cutremură de hohote de râs. 

— Galii mai povesteau, continuă Publius, că de mânie lui 
Hannibal era cât pe ce să-i sară din cap şi celălalt ochi. 

Dictatorul îi bătu pe umăr pe amândoi tinerii şi le spuse: 

— Pentru veştile aduse o să primiţi fiecare câte patru mine de 
aur. 

— lar de la mine câte un cal bun cu harnaşament cu tot! Le 
făgădui Gabinius. 

— În afară de aceasta Falcon dăruieşte detaşamentul de o 
mie de italici tribunului Servius Gabinius, ca răsplată a 
ospitalităţii lui, spuse Acer. 

— Cum?... De ce?... se miră tribunul. 

— Fiindcă acel Gabinius l-a primit aşa cum se cuvine pe 
Falcon şi pe tovarăşii lui. Italicii vor lupta cu îndârjire sub 
comanda mea. Am făcut cu toţii legământ ca mai bine să murim 
decât să cădem din nou în lanţuri! 

— Eu sunt acel Gabinius, zise tribunul, îmbrăţişându-l pe 
tânăr. 


— Zeii să vă aibă în pază, pe tine şi pe ai tăi, precum pe toţi 
cei ce respectă legile ospitalităţii! rosti emoţionat Acer. 

Dictatorul grăi iarăşi către Acer: 

— Ai auzit că Hannibal să fi plecat de la lacul Trasimenus şi să 
fi traversat Tibrul? 

— Cât am fost noi la Volsinii nu s-a întâmplat aşa ceva. Doar 
Colontai a traversat apa în fruntea a două legiuni pentru a ataca 
oraşul Spoletum. 

Mirarea senatorilor nu mai avea acum margini fiindcă niciun 
raport nu coincidea cu cele aflate. 


CAPITOLUL AL XIX-LEA 


Dragostea şi moartea: rostul 
vieții, al bucuriilor şi chinurilor ei. 


De când îşi pierduse ochiul în mlaştinile Etruriei, Hannibal 
suferea de groaznice dureri de cap. Noaptea îl chinuiau insomnii 
pe care încerca să le alunge bând de câteva ori pe noapte ceai 
de plante narcotice. În starea de spirit a războinicului, 
mahmureala alterna cu indiferența. Bine se simţea arareori. 
Atunci era vesel şi pus pe glume. ÎI chema în cort pe Siva din 
Sidon, îi punea întrebări încâlcite, primea răspunsuri prosteşti, 
iar câteodată făcea haz cu bufonul chiar şi pe socoteala lui 
Maharbal şi a lui Colontai cel Gras. 

Cât timp îl chinuiau durerile de cap, Hannibal devenea mai 
puţin sensibil, iar comandanții lui mai îndrăzneţi. După cele trei 
victorii asupra romanilor trufia pusese stăpânire pe mulţi dintre 
ei, aşa că la sfaturi nu-şi mai alegeau cuvintele iar în timpul 
dezbaterilor se aprindeau şi nu mai conteneau cu obrăzniciile. 

Toţi războinicii aşteptau cu nerăbdare ziua plecării spre Roma 
şi şuşoteau împotriva lui Hannibal. Comandanții cereau să fie 
convocat consiliul, iar el îl amâna într-una fără să le dezvăluie 
motivele pentru care nu-l convoacă, într-o seară îi chemă totuşi 
în cortul său pe toţi. După ce Se strânseră, ei se aşezară 
fremătând pe băncile rânduite în jurul focului, în aşteptarea 
cuvintelor comandantului suprem. Hannibal tăcea cu capul în 
piept, încât cei de faţă credeau că doarme şezând pe marginea 
patului. Nimeni nu îndrăzni să tulbure liniştea. 

Maharbal îşi luă inima în dinţi şi începu să vorbească cu 
jumătate de glas: 

— Călăreţii mei nu mai pot aştepta, vor să pornească asupra 
Romei. Războiul se tărăgănează. Toţi vor să-l termine şi să se 
întoarcă la vetrele lor. Pierdem vremea degeaba. De ce nu 
ridicăm tabăra? 


Întrebarea rămase fără răspuns. 

— După trei bătălii câştigate, romanii şi-au pierdut cumpătul, 
îşi dădu cu părerea Colontai. Ei nu se pot apăra. Să atacăm 
Roma! Dacă o încercuim acum, în opt zile o să fim în oraş. 

Mai nerăbdător, Mago spuse fără înconjur: 

— Dă-mi douăzeci de mii de pedestraşi şi cinci mii de călăreţi 
şi în trei zile îţi cuceresc Roma. 

Hannibal îşi ridică capul şi-şi plimbă ochiul său sănătos pe 
chipurile tuturor războinicilor. 

— Aţi uitat Saguntul! tună generalul. Dacă pentru un oraş ca 
acela v-au trebuit opt luni, pentru Roma aveţi nevoie de zece 
ani. 

Un fost pirat, pe nume Baxton, urlă cât îl ţinu gura: 

— Doar n-am trecut Alpii în Italia ca să vânăm ţărani şi să 
înjunghiem femei şi copii! Vrem bogății, aur, mătase, nobile 
femei şi fete romane. 

Mertex, comandantul galilor, puse paie pe foc: 

— Am învins de trei ori. Ne-ai spus că după prima bătălie ne 
duci la Roma! Ne-ai minţit! 

— Avem tot dreptul să te tragem la răspundere, scrâşni din 
dinţi Baxton. N-avem nevoie de un asemenea comandant! 

La auzul nesăbuitelor vorbe, încremeniră cu toţii. Cu gura 
căscată de mirare, Maharbal se uita la cei de faţă. Colontai 
clipea des, fornăia şi-şi muşca buzele vrând parcă să-şi înăbuşe 
râsul. 

Hannibal se sculă încetişor de pe pat, se duse la uşă şi-i 
ordonă centurionului de gardă: 

— Adu-mi încoace şase oameni! 

După aceea se întoarse şi se aşeză din nou pe pat. Sentinelele 
intrară cu săbiile scoase din teacă şi se opriră în aşteptarea 
poruncii. Hannibal li-l arătă cu mâna pe Baxton: 

— Spânzuraţi-l pe omul ăsta! rosti el scurt. 

Piratul sări în lături, puse mâna pe sabie, dar întârzie o clipită. 
Sentinelele se aruncară asupra lui, îl dezarmară şi-l scoaseră 
afară din cort. 

Niciunul din cei prezenţi la sfat nu mai îndrăzni să scoată o 
vorbă. Hannibal se sculă iarăşi, îndreptându-se de astă dată 
spre Colontai, căruia îi arse un pumn în burta grasă şi-i spuse: 


— Pe tine războinicii noştri te  dezmiardă zicându-ţi 
scaphium... Mâine, tu şi acest gal viteaz, pe nume Mertex, veţi 
pleca împreună să atacați oraşul Spoletum. Am auzit că eo 
cetate puternică. Vreau să pun la încercare puterea ca şi 
iscusinţa voastră. De cuceriţi Spoletum în opt zile, pornim 
asupra Romei. 

Războinicii se înviorară cu toţii. În cort zumzăiala lor nu mai 
contenea. 

— Vei primi zece mii de pedestraşi şi două mii de călăreţi, 
spuse în încheiere Hannibal. 

Mertex şi Colontai se uitau ţintă la el, aşteptând îndrumări 
mai amănunțite. 

— Asta-i tot ce ai avut să ne spui nouă? îl întrebă Colontai. 

— Tot... leşiţi afară... Nu mai pot să vă mai sufăr în cortul 
meu. Mă doare iar capul... După opt zile vă voi spune dacă 
pornim sau nu asupra Romei... 

Hannibal se întinse în pat şi-şi puse o cârpă umedă pe ochi. 
Războinicii ieşeau unul câte unul, fără să se grăbească. 

Aninată în furca ei, făclia lumina cortul. Razele verzui vibrau şi 
se răsfrângeau pe armura de argint rezemată de o ladă masivă 
ferecată cu fiare groase. Aceasta era tezaurul lui Hannibal, unde 
se aflau averile capturate în decursul războiului. Lângă ladă era 
o prăjină găurită, având la capăt un cerc de metal în care se 
cuibărise, legat de picior, un şoim dresat. S-ar fi părut că 
pasărea neagră veghează deasupra bogățiilor asemenea unui 
paznic fermecat. Şoimul fusese adus de la Cartagina de însuşi 
Hamilcar Barcas atunci când se îndreptase spre Spania. Marele 
comandant credea că pasărea asta îi aduce noroc, atrăgând 
asupra sa fatalitatea şi blestemele, izgonind cu croncănitu-i 
înfundat duhurile rele. Şoimul era aşa de bătrân încât din gât îi 
ieşea, în loc de croncănit, o gâlgâială asemănătoare cu horcăitul 
unui muribund, lucru ce sporea neliniştea şi posomoreala lui 
Hannibal. Îi era silă de dezgustătorul paznic, dar îl păstra ca pe o 
relicvă de familie. 

Legat de inelul de metal, şoimul se holba la făclia sclipitoare. 
Ochii îi erau însă nemişcaţi. Pojghiţe albe îi întunecaseră 
vederea. Era orb. 


Stând în pat, Hannibal deschise ochiul sănătos şi simţi că o 
durere îl săgetează în tâmplă. Şoimul dădu să croncăne. Din 
ciocul deschis îi ieşi limba ascuţită şi din gât îşi luă zborul un 
gâlgâit. 

— Ce e, bătrâne?... Nu s-a crăpat încă de ziuă... 

Hannibal îşi sprijini capul în mâna şi privi ţintă pasărea: 

— Noi doi n-avem decât un ochi. O să ne fie oare de ajuns 
până la capătul vieţii? 

Şoimul îşi plecă capul într-o parte, de parcă ar fi ascultat 
vorbele generalului. Incercă încă o dată să croncăne. 

Capul războinicului căzu pe căpătâi. Tâmplele i se zbăteau 
cuprinse de dureri. Hannibal întinse mâna spre măsuţa de lângă 
pat fără să deschidă ochiul sănătos, pipăi vasul cu ceai şi-l sorbi 
până la fund. Un timp simţi că se scufundă într-un abis, apoi 
trupul lui fu cuprins de o plăcută toropeală. Îşi pierdu treptat 
cunoştinţa. In cort se auzi un horcăit. Sclavul Silenos intră în 
vârful picioarelor şi, aruncând priviri pline de teamă spre şoim, 
ca şi spre stăpânul adormit, scoase făclia din furcă. 

De când începuse să îmbătrânească, lui Silenos îi era frică şi 
de şoim, şi de Hannibal. 

XXX 

Mertex şi Colontai porniră cu armata lor, o apucară spre 
Clusium cu intenţia de a-l nimici şi de a-i măcelări populaţia. 
Oraşul era însă pustiu, fiindcă toţi fugeau din faţa cartaginezilor. 
Cetăţenii îşi încărcaseră carele cu de-ale gurii, iar fânului îi 
dăduseră foc. Oile, caprele, porcii şi cornutele erau mânate din 
urmă de pribegi. Avangarda găsi doar case părăsite cărora le 
puseră imediat foc. Incendiul înroşi cerul întunecat, iar vâlvătăile 
se puteau zări de la mare depărtare. 

Anxius şi Nefarius,. Cei doi uncheși din Clusium, priveau cerul 
arămiu de deasupra oraşului lor de pe o colină aflată pe malul 
opus al Tibrului şi se jurau, atingând pământul cu mâinile, să-şi 
clădească noile case pe oasele duşmanilor. Bătrânii, femeile şi 
copiii stăteau înlemniţi, fiindcă ştiau că la întoarcere, în locul 
căminelor lor, vor găsi numai scrum. 

— Fiţi recunoscători zeilor că v-aţi salvat vieţile! îi mângâia 
Falcon. De-aţi fi rămas la Clusium, punii v-ar fi omorât fără milă. 


Ocrotiţi de războinicii lui Falcon, locuitorii oraşului năpăstuit 
îşi părăsiseră casele şi trecuseră Tibrul numai cu două ore 
înainte de sosirea vrăjmaşului. Turdetanul dădu poruncă 
oamenilor săi să sfărâme plutele şi tot puhoiul se îndreptă spre 
Spoletum. 

Fugind din faţa punilor, italici de pretutindeni dăduseră buzna 
în acest oraş. Porţile se dăduseră în lături şi pribegii erau primiţi 
imediat înăuntru cu o singură condiţie: toţi cei ce erau în stare, 
bărbaţi şi femei, să pună mâna pe arme, dacă duşmanul se 
năpusteşte asupra oraşului. De aceea totul se afla aici într-o 
înfrigurată mişcare. Prin fierării se muncea neostoit: se croiau şi 
se băteau săbii, vârfuri de lance şi săgeți. 

Comandantul cetăţii Spoletum, Septimius Scurra, un bătrân 
oştean, centurion încă din vremea lui Caius Lutatius, îşi 
cunoştea bine adversarul care-l ameninţa. De aceea şi-a întărit 
zidurile şi meterezele, şi-a strâns la timp hrană pentru oameni şi 
nutreţ pentru vite, a introdus o disciplină de fier în rândul 
războinicilor ca şi al cetăţenilor. 

Garnizoane puternice vegheau zi şi noapte pe ziduri, iar 
jumătate din armata oraşului se afla sub arme, gata oricând să 
sară în ajutor acolo unde este nevoie sau să-i înlocuiască pe cei 
ce cad în luptă. 

Aflând că armata punilor a trecut Tibrul, Septimius a ordonat 
gorniştilor să sune adunarea. În piaţă se strânseră repede 
nenumărați războinici. Lipsit de talent oratoric, comandantul 
strigă cât putu de tare, anunţându-i că vrăjmaşul este aproape 
la porţile cetăţii, că toţi trebuie să fie gata de luptă. 

— Oraşul nostru nu se va preda atâta vreme cât am să pot 
mişca mâna asta dreaptă! zise el. Toţi cei de faţă aici, în piaţă, 
trebuie să gândească la fel... Cine crede că e mai bine să ne 
predăm, să iasă din rând ca să-i zbor pe loc capul! 

— N-o să iasă niciunul, îi zise Ombolt Veniliei, fiindcă condiţiile 
sunt inacceptabile. Eu unul n-aş face în ruptul capului aşa ceva. 

— Nici eu, zău! spuse zâmbind Venilia. 

Septimius îi cerceta cu privirea-i amenințătoare pe războinici 
şi convins, poate că nu există printre ei fricoşi sau trădători, îl 
apucă brusc pe Falcon de mână şi-l sili să se urce la tribună, 
strigând: 


— Zeii ne sunt prielnici... Slăvite fie numele lor... Acesta este 
Falcon turdetanul... 

Mulțimea adunată în piaţă începu să forfotească. Văzând cum 
îl strângea de mână Septimius, cei care nu mai auziseră până 
atunci de numele războinicului spaniol îşi ziseră că este unul 
căruia o să i se taie capul, fiindcă vrea să se predea şi se 
apucară să se împingă şi să se înghesuie pentru a se apropia cât 
mai mult de tribună. Alţii îl aclamau şi-i făceau urări: „Să 
trăiască!”... 

Cârmuitorul oraşului le vorbi din nou: 

— Tot aici este şi celtul despre care s-a dus vestea că s-a 
prefăcut în stafie... Uitaţi-l colea... 

Îmbulzeala se înteţi. Cei din spate îi împingeau pe cei din faţa 
lor, îşi întindeau gâturile şi se ridicau pe vârful picioarelor pentru 
a-l putea vedea cât mai bine pe straniul războinic. 

— Dacă se apucă să ne înfăţişeze pe fiecare în parte, mulţi 
dintre oamenii aflaţi în piaţă vor muri înainte de sosirea punilor - 
cugetă Ombolt cu glas tare. 

Între timp, şase cercetaşi îşi făcură loc prin puhoi şi ajunseră 
în primul rând. Plini de praf, aceştia strigară cu răsuflarea tăiată: 

— Hannibal s-a urnit!... Vin duşmanii... La metereze... La 
metereze!... 

— Ce tot urlaţi?!... Ştim cu toţii lucrul ăsta! îi reteză Septimius 
vorba şi se îndreptă spre Falcon: 

— Hai, vorbeşte! 

— Ce să vorbesc? _ 

— Ce vrei. Toată suflarea aşteaptă să te audă. Imbărbătează- 
i. Viaţa m-a învăţat că vorbele bune spuse la momentul potrivit 
nu sunt niciodată de prisos... Urcă-te pe masa asta şi dă-i 
drumul! 

Falcon ridică din umeri şi se uită pe furiş la tovarăşii săi pe 
care-i surprinse râzând şi nu se mai putu abţine nici el. Ombolt 
hohotea cu gura până la urechi. 

— Ala râde! Străpunse tăcerea o voce din mulţime, îi arde de 
râs... 

— Rizi tu, prostule, dacă-ţi e a râs! îl repezi Septimius. 

Falcon începu: 


— Cetăţeni ai oraşului Spoletum, trebuie să vă spun din capul 
locului că nu pot să vorbesc... Mă doare gâtul... Am răcit... 

— L-a prins curentul când a trecut peste Tibru! sări Ombolt cu 
gura. 

Oamenii izbucniră cu toţii în molipsitoare hohote de râs. 

— Am să vă spun totuşi... Din gura înţeleptului vostru 
comandant Septimius Scurra aţi auzit tot ce era de spus... Sper 
că niciunul dintre voi nu gândeşte la predare, nu-i aşa?!... 

Războinicii începură să facă larmă. Falcon continuă: 

— Ţineţi seama de sfaturile bine chibzuite ale cârmuitorului 
vostru şi o să fie întotdeauna bine. Şi acum doar trei cuvinte: 
luptă, luptă, şi iar luptă... 

— Curată înşelătorie!... Este un singur cuvânt pronunţat de 
trei ori, îl luă în zeflemea Ombolt. 

— Aşa e! Să trăiască!... Urlă Cota cât îl ţinu gura. 

— Să trăiască... Să trăiască cu toţii, izbucniră în urale 
războinicii şi cetăţenii. 

Septimius se umflă în pene, strânse mânerul sabiei în mână, 
trase adânc aer pe nas şi ridică din sprâncene. 

XXX 

După ce îşi trecură oastea dincolo de Tibru, Mertex şi Colontai 
se îndreptară direct spre Spoletum. Înclinând spre Hannibal, 
ţăranii de prin împrejurimi ofereau soldaţilor purcei, oi şi găini. 
Tot ei dădură de veste punilor că la Spoletum s-au strâns mulţi 
pribegi, mai ales din Clusium şi Perusia şi că proviziile nu le vor 
ajunge nici pentru şapte zile. Ţăranii le spuneau că Septimius 
Scurra, comandantul oraşului, este un om nechibzuit, aproape 
nebun, urât de cetăţeni şi războinici din cauza cruzimii lui. Este 
cu putinţă să se ivească chiar şi trădători. 

— Vă suntem recunoscători că le-aţi dat drumul fiilor noştri 
luaţi sclavi de voi, grăiau ţăranii. De aceea vă vom ajuta să 
cuceriţi oraşul Spoletum. 

Soldaţii gali mergeau ca la nuntă, cântau, glumeau şi făceau 
haz pe seama comandantului oraşului. Libienii şi numizii erau 
însă serioşi şi tăcuţi. Războinici căliţi, ei vedeau în luptă atât o 
petrecere cât şi o primejdie în care îţi poţi pierde viaţa. Câteva 
manipule ale oastei acesteia erau alcătuite din sclavi cărora 
Hannibal le-a dăruit libertatea în ajunul luptei de la Ticinus. Erau 


aici liguri, egipteni, persani, greci, munteni sălbateci vânaţi pe 
povârnişurile Alpilor şi, lucru de mirare, vreo sută de cenomani, 
singurul trib galic rămas credincios romanilor. 

In ziua aceea sentinelele din oraş zăriră pe la amiază armata 
cartagineză înaintând spre ziduri. Septimius şi Falcon împreună 
cu celelalte căpetenii îi urmăreau pe vrăjmaşii care poposiseră 
pe ogoarele şi păşunile din jurul cetăţii. Pedestrimea se 
apropiase la mai puţin de o aruncătură de săgeată. Războinicii 
puni înconjurau cetatea, pe îndelete, cu larmă mare, dar cu tot 
atâta chibzuială, de parcă se pregăteau să menţină asediul cel 
puţin trei luni. 

— Aştia nu se prea grăbesc, zise Falcon. 

Septimius se uită mai întâi la el, apoi la punii de pe câmp, îşi 
întoarse iarăşi ochii la turdetan şi dădu din cap, în semn de 
încuviinţare: 

— Adevăr grăieşti, nu se grăbesc! 

Dincolo de ziduri începură să fumege focurile. Punii se 
pregăteau să-şi frigă oile, purceii şi găinile primite de la ţăranii 
italici. 

— Zău că da, ăştia s-au apropiat mult de ziduri! rosti Venilia. 
Un arcaş bun ar putea să doboare pe vreunul din ei. 

Ombolt se adresă lui Septimius: 

— Îmi dai voie să-i întreb ceva? 

— Pe cine? 

— Pe cartaginezi. 

— Întreabă-i, frate, cine te opreşte? 

Războinicul îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă din 
răsputeri: 

— Ei, voi, păsări de pradă din Africa... Cine vă este 
comandant? Trimiteţi-l încoace să-l vedem! 

— O să-l vedeţi în curând şi o să-l şi simţiţi, îi răspunse un 
sclav fugit, bun de gură, libian de neam. 

— Spuneţi-i că în curând o să fie înfulecat de Cota roşcovanul! 
le strigă din nou Ombolt. 

— Ţineţi-vă bine, voi cei din oraş... Avem doi comandanţi, 
răspunse în zeflemea un gal. 

— Grozav! Se bucură Ombolt. Unul la prânz, iar celălalt seara. 

Cei de pe ziduri izbucniră în hohote de râs. 


În clipele următoare un centurion se apropie de pâlcul de 
libieni şi începu să le spună ceva cu ochii ţintă la metereze. 

— Ce e, hoţilor şi geambaşilor de Spania? Şi voi sunteţi aici! le 
strigă acesta. 

— Toţi suntem aici, îi răspunse Ombolt şi-şi încordă bine arcul. 

Coarda pocni ca un bici, săgeata sclipi în soare, centurionul 
răcni, se luă cu amândouă mâinile de cap şi căzu pe spate. 

Pe ziduri aplauzele nu mai conteneau. 

— Pe toţi zeii din Hades, exclamă plin de încântare Septimius, 
iată ce înseamnă să încordezi arcul şi să slobozi săgeata! 

Ombolt ridică din nou arcul, dar îl lăsă imediat jos, fiindcă 
libienii o luaseră la goană. 

— Aşa, se bucură războinicul. Acum ştiu cu cine au de-a face! 

Falcon şi Septimius porniră de-a lungul zidului pentru a 
controla toate posturile. Intr-un loc zăriră puzderie de soldaţi 
puni tăind o pădure tânără. 

— Fac plutei!*%, îi spuse Septimius turdetanului. Mâine vor 
porni la atac. 

După ce dădură ocol oraşului, cei doi găsiră că totul este în 
ordine şi fiecare om la locul lui. 

La apus cerul îşi punea un veşmânt tot mai întunecat, dar în 
schimb focurile din tabăra inamică deveneau din ce în ce mai 
luminoase. De afară se auzeau larma şi strigătele soldaţilor ca şi 
nechezatul cailor. În cealaltă parte a oraşului aflată înspre 
pădure, răsunau loviturile ciocanelor şi topoarelor. Punii îşi 
terminau de înjghebat pluteii. 

În cetate nimeni nu dormea. Septimius Scurra, războinic 
iscusit, era pretutindeni, supraveghea şi împărțea ocări în 
stânga şi în dreapta, deşi totul era în ordine. 

Asop şi Lucia stăteau pe zid şi scrutau depărtările, încercând 
în zadar să numere focurile din tabăra punilor. Dintr-acolo 
ajungeau până la ei, line şi pline de căldură, acordurile 
aulosului. 

Tânărul clipi, îşi lăsă capul în piept şi oftă. Fata îl prinse de 
mână. El o privi şi-i murmură: 

— Ştiu cântecul acesta. 

— ÎI ştii? 


133 turnuri de atac 


— Da... Este vorba de viaţă, de o zi însorită, de flori ce 
smălţuiesc pajişti acoperite de iarbă şi tufe în care ciripesc 
păsărele... Auzi melodia lui? Nimeni nu-l poate cânta cu mai 
multă căldură decât Gethen!'*, grecul din Samothrace. Este 
numit Gethen, deoarece cântecele lui sunt triste şi te fac să 
plângi... Vin parcă din infern. Face parte din manipula lui 
Dedalion în care am luptat şi eu cândva. Aduce laudă inefabilei, 
divinei iubiri... 

— Gethen... Gethen... Murmura fata. Tânărul acela înalţă 
imnuri iubirii de pe altă lume. 

Asop se întoarse spre Lucia şi, uitându-se în ochii ei scăldaţi în 
lumină şi căldură, grăi cu o voce ce-i era parcă străină: 

— Nicio dragoste adevărată nu sălăşluieşte în lumea noastră. 
Ea este tainică şi teribilă. Grecii i-au menit două zeități: pe 
Afrodită şi pe Eros. 

Adierea nopţii le aduse din nou la ureche melodia aulosului. 

— Gethen cel fermecat! continuă tânărul. Zeii i-au aprins în 
suflet focul sacru. L-am ascultat de atâtea ori cântând după 
bătălie, printre cadavre şi răniţi care mureau cu încetul şi-şi 
contopeau sufletul... Ascultă la mine: sufletele se unesc fără 
osebire numai în dragoste şi moarte... Dragostea şi moartea: 
rostul vieţii, al bucuriilor şi chinurilor ei! 

Fata se simţi învăluită de bunătatea fără margini izvorâtă din 
ochii lui. 

— Sufletul tău iradiază! şopti fata. Noi doi, tu şi eu, suntem o 
singură făptură! 

— În viaţă şi la moarte! adăugă Asop. 

O perdea ca de ceaţă cobori pe ochii Luciei, care-i mai 
deschise încă o dată, clipi, apoi căzu în braţele tânăr ului. 

Pe câmp răsunară strigăte. Falcon şi Cota porniseră într-o 
incursiune. Tropăitul cailor, zăngănitul armelor, se învălmăşeau 
cu voci neomeneşti, sfâşiind rău prevestitor tăcerea nopţii. 

— Ai noştri au plecat la atac iar pe noi nu ne-au anunţat, zise 
Asop. 

În întuneric se desluşeau pâlcuri de oameni pe cai care se 
ciocneau învârtejindu-se şi încăierându-se. 

Fata arătă cu mâna câmpul de bătaie: 


134 Din pământ „de sub pământ 


— Priveşte! Grăi ea către Asop. Acolo stăpânesc alţi zei, cei 
din infern. Recolta lor este întotdeauna grozav de bogată fără ca 
ei să fi semănat vreodată; cosesc ce nimeresc: buruieni, iarbă 
laolaltă cu cele mai minunate flori... 

Lucia îşi ascunse faţa în mâini... 

Pedestrimea pună se risipi pe câmp. Locul ei fu luat de 
cavalerie. 

Prin hărmălaia de nedescris, Asop şi Lucia auziră zvonul unei 
goarne bine cunoscută lor: Falcon suna retragerea oamenilor săi 
în oraş. La orizont răsări luna plină, mare şi roşietică ca un 
rotocol de aramă. Cu strălucirea-i lipsită de viaţă, ea lumină 
locul încăierării ca şi poarta oraşului larg deschisă pe care 
zburau călăreţii mistuiţi parcă de gura unui uriaş. 

În piaţă ardeau patru butoiaşe cu catran. Fumul lipicios 
răspândea miros de smoală şi îngreuna respiraţia. Lucia şi Asop 
se îndreptară în grabă spre sursa de lumină. Aici nu se auzea 
obişnuita gălăgie. Războinicii lui Falcon stăteau mohorâţi, iar 
limbile roşietice ale focului desenau în beznă feţele lor serioase. 

— Ceva s-a întâmplat cu siguranţă! îşi zise fata cu vocea-i 
tremurătoare şi mări pasul. 

Gerion zăcea plin de sânge, cu armura sfârtecată în dreptul 
pieptului. Falcon îl stropea cu apă nădăjduind să desluşească la 
el semne de viaţă. În zadar însă. Oşteanul era mort. Plângând, 
Venilia îngenunchease lângă el. Lucia se apropie şi căzu în 
genunchi lângă prietena ei. 

— Cine l-a ucis? îl întrebă Asop în şoaptă pe Falcon. 

— Mertex, căpetenia galilor. A omorât mai mult de zece 
războinici de ai noştri... 

— Cumplit luptător! Clătină din cap Ombolt. Aceluia care se 
întâlneşte cu el în bătălie îi este scris să moară. N-am putut să 
răzbunăm moartea lui Gerion. 

La lumina făciliilor, corpul lui Gerion a fost coborât în aceeaşi 
noapte în mormânt. 

— Ne-a părăsit unul dintre cei mai buni, spuse Asop. Zeii să 
aibă milă de sufletul lui! 

Falcon înjunghie un miel negru şi stropi mormântul cu 
sângele-i cald. 

Venilia îşi privi tovarăşii cu ochii scăldaţi în lacrimi şi le zise: 


— Mâine Mertex trebuie să moară neapărat. Să ne străduim 
ca el să fie ofranda meritată de un om şi de un oştean aşa cum 
a fost Gerion. 

A doua zi în zori punii luară cu asalt oraşul. Atacau din toate 
părţile, loveau cu berbecii zidurile şi-şi sprijineau scările de ele 
încercând să sară înăuntru. Tot câmpul fremăta. De câteva ori s- 
a părut că rezistenţa opusă de cetăţeni a cedat. Colontai cel 
Gras mâna manipulele în luptă, una după alta, vrând parcă să 
cucerească cetatea într-o singură zi. Arcaşii cei mai iscusiţi 
trăgeau şi năruiau oştenii de pe ziduri, dar locul celor doborâţi 
era luat de alţii care nu conteneau să arunce cu pietre, falarici, 
rostogolind grinzi cât toate zilele peste asediatori. În faţa 
meterezelor punii se prăbuşeau unii peste alţii străpunşi de lănci 
şi săgeți. Răniţii gemeau cerând în zadar ajutor. Cei vii se 
băteau pe trupurile morţilor. Nimeni nu se gândea la ei. Soarele 
arzător dogorea şi le încingea armurile şi coifurile încât soldaţii 
se clătinau pe picioare. Sângele închegat, cu miros înţepător, se 
amesteca cu sudoarea şi praful în care pluteau. Până la amiază 
căzuseră mai mult de o mie cinci sute de soldaţi puni, iar 
Colontai nu poruncise încetarea luptei. 

Într-un loc berbecul spărsese zidul. Galii năvăliră turbaţi prin 
gura căscată în meterez şi-i spulberară pe apărători asemenea 
valurilor furioase ale mării. În timp ce o parte din vrăjmaşi 
lărgeau spărtura prin năruirea zidului, ceilalţi se înghesuiau şi 
intrau cu grămada în oraş. Dintr-un turn, Anxius şi Nefarius 
trimeteau una după alta săgeți asupra duşmanului şi-şi 
îmbărbătau tovarăşii, strigând cât îi ţinea gura. Totul era, însă, 
zadarnic. Cei din Clusium piereau ucişi de vrăjmaş sau aruncau 
armele din mână şi o luau la goană spre piaţă. Septimius Scurra 
apăru cu trei sute de războinici, îi împinse înapoi pe cei ce 
pătrunseseră prin spărtură şi măcelări totodată vreo patru sute 
de gali. Decurionul Cethegus se năpusti năprasnic cu etruscii săi 
asupra celor rămaşi în oraş din care tăie jumătate, iar ceilalţi se 
predară. Cetăţenii le puseră cătuşe şi-i mânară pe toţi laolaltă 
spre piaţă. 

— Asaltul fusese respins în toate părţile. Colontai ordonă 
retragerea de abia atunci când o piatră pornită din praştia unui 


muntean îl nimeri drept în cap. Coiful bubui, generalul se clătină 
ameţit, cât pe ce să cadă de pe cal. 

Cota se duse la muntean şi, de bucurie, îl apucă de plete. 
Barbarul rânji ca o maimuţă, din cale afară de fericit. 

— Astă seară vei fi lăudat în piaţă, în auzul şi văzul tuturor, îi 
zise celtul. După aceea o să-ţi dau o jumătate de oaie să ţi-o 
frigi şi un burduf cu vin acrişor... Dacă nimereai puţin mai jos, 
sub coif, răsplata ar fi fost, cu siguranţă, mai mare. 

Ombolt îi descusu pe galii luaţi prizonieri, aflând astfel că 
oraşul Spoletum era încercuit doar de douăsprezece mii de puni 
conduşi de Mertex şi Colontai, iar Hannibal nu-şi urnise tabăra 
pentru a traversa Tibrul. Galii îi rugară să le scoată cătuşele şi 
să le dea arme, fiindcă vor să lupte de partea celor atacați. 

— O să vă găsim noi o întrebuințare, n-aveţi nicio grijă! îi 
linişti Septimius. Primul lucru pe care-l aveţi de făcut este să 
înfundaţi şi să zidiţi spărtura, iar treaba asta poate fi dusă la 
îndeplinire şi cu mâinile încătuşate!... 

În amurg punii atacară din nou, dând iureş după iureş până ce 
se înnoptă de-a binelea. Acolo unde zidul fusese străpuns, 
cetăţenii îngrămădiseră un munte de piatră. În acest loc s-a 
purtat cea mai sângeroasă bătălie până în clipa când în tabăra 
punilor sunară goarnele chemându-i înapoi pe asediatori. Plini 
de răni, asudaţi şi murdari, cartaginezii de abia aşteptau să se 
retragă. Atunci se deschise poarta dinspre sud unde se aflau, 
judecând după mulţimea focurilor aprinse, căpeteniile armatei 
pune. 

Comandantul cetăţii năvăli în fruntea unui detaşament de 
călăreţi şi al unei cete de a lui Falcon peste pedestrimea 
vrăjmaşă, prefăcându-le, cât ai bate din palme, retragerea în 
fugă. Imprăştiaţi şi înfricoşaţi, pedestraşii alergau prin întuneric, 
se împiedicau şi cădeau. Mulţi au pierit loviți de sabie iar alţii 
călcaţi de copitele cailor. Ceilalţi fugeau de le sfârâiau călcâiele 
înspre tabără. Urmăritorii ajunseră până în vremelnica aşezare a 
punilor, unde fură întâmpinați de cavalerie. O veritabilă bătălie 
se încinse în beznă, deoarece caii stinseseră cu copitele lor 
focurile.  Colontai se  năpusti asupra detaşamentului lui 
Septimius în timp ce Cota îşi croia drum către focul ce lumina 
cortul căpeteniei. Muntenii şi etruscii nimiceau tot ce le ieşea în 


cale, îşi strângeau caii în frâu şi-i mânau asupra duşmanului 
strivit fără încetare. Urlând ca nişte animale sălbatice, muntenii 
împărțeau lovituri fulgerătoare în stânga şi în dreapta, punându- 
i în curând pe fugă pe oştenii gali. Cota se strecură până la foc, 
spintecă vreo câţiva soldaţi puşi de pază şi se află faţă în faţă cu 
Mertex. Generalul gal ieşi din întuneric şi păşi în faţa celtului. 
Cei doi războinici se priviră o clipă. 

— Prindeţi-l viu! izbucni Cota, luându-şi cu asalt adversarul. 
Sabia şi toporul se încrucişară scoțând scântei. Galul simţi că i-a 
rămas doar minerul în mână. Trei munteni se aruncară asupra 
lui, îl traseră de pe cal şi-l trântiră la pământ. În acest timp, 
etruscii aflaţi sub comanda lui Cethegus laolaltă cu romanii lui 
Asop, îi şi ciopârţiseră cu săbiile şi topoarele lor pe gali. Mertex 
stătea acum legat. 

— Duceţi-l în oraş! le strigă Cota muntenilor. 

Numaidecât aceştia îl aruncară ca pe un sac pe cal şi 
dispărură cu generalul gal în întuneric. 

Dar Cota, muntenii şi etruscii erau încercuiți. Cinci sute de 
călăreţi şi pedestraşi puni se năpustiră cu toată furia asupra lor. 
In jurul cortului generalului gal se dădea o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Muntenii şi etruscii se băteau ca nebunii, dar în scurt 
timp jumătate din ei fură năruiţi din şa. De la făclia care lumina 
cortul se aprinseră pânza ca şi paiele aşternute pe jos. 
Vâlvătăile sfâşiară bezna în care erau cufundate câmpul de 
bătaie dimpreună cu barbarii lui Cota ce se furişau printre 
soldaţi, împlântându-şi jungherele în pedestraşii inamici sau în 
burţile cailor. Pe când semăna moartea în stânga şi în dreapta, 
Colontai cel Gras îl zări pe Cota; atunci el urlă la ai săi să se dea 
în lături, îşi învârti sabia deasupra capului şi-l atacă cu 
înverşunare pe celt. Punii încetară lupta. Muntenii şi etruscii 
strânşi grămadă, cu săbiile şi securile năclăite de sânge, stăteau 
ca nişte câini la pândă, gata să continue în orice moment 
măcelul. 

Cei doi cumpliţi războinici se uitară unul în ochii celuilalt. 
Armăsarul lui Cota juca fără astâmpăr în frâu şi împingea cu 
crupele alţi cai. Uriaşa-i putere împletită cu multă viclenie, i-au 
creat lui Colontai cel Gras renumele de luptător neîntrecut în 
dueluri. Libienii lui urmăreau cu ochi scânteietori lupta, salutând 


prin strigăte şi chiote fiecare lovitură. Vânjosul celt se apăra şi 
ataca cu chibzuială, dar şi cu atâta dibăcie, încât îi uimi pe toţi. 
Loviturile cădeau ploaie pe coifurile şi armurile celor doi, dar îşi 
pierdeau din tărie, atenuate de sabie sau topor, ori trimise 
pieziş. Focul se stinse şi războinicii fură din nou învăluiţi în 
întuneric. În clipa aceea, pe tot câmpul se încinse iarăşi cumplita 
bătălie. Vacarmul încăierărilor, gemetele, ţipetele, aduseră aici 
pe Septimius şi pe Falcon care luptau în altă parte. Aceştia se 
năpustiră asupra vrăjmaşilor, învălmăşindu-se îndată cu ei. 
Războinicii se băteau pe întuneric, fără să se desluşească unii 
pe alţii, înjunghiindu-se la întâmplare până ce Falcon suflă în 
goarnă. Călăreţii zburară către oraş iar duşmanii amestecați 
printre ei se apucară să-i lovească cu înverşunare. Barbarii lui 
Cota prindeau caii rămaşi fără călăreț, se aruncau din goană pe 
ei şi-i mânau spre cetate. 

Falcon şi Septimius au pierdut în noaptea aceea cam şase 
sute de oameni. Cârmuitorul oraşului se dădea cu capul de toţi 
pereţii, mugind ca un bou. Orbit de furie, dădu ordin să se 
pornească din nou la atac. Falcon, Venilia şi Ombolt de-abia 
reuşiră să-l liniştească. 

Mertex, generalul gal făcut prizonier, fu adus în piaţă. 
Septimius îl înhăţă de gât şi ţipă la el din străfundul rărunchilor: 

— Cine te-a trimis aici, hoţ de gal ce eşti?!... 

Galul tăcea. 

— De ce nu vorbeşti? continuă Septimius. l-ai adus încoa pe 
tricastini, pe tricori şi tot soiul de tâlhari din Galia pentru a 
jecmăni şi ucide cinstitele neamuri italice. Am prins în luptă trei 
sute de furi din ăştia. Pe toţi o să-i pironim pe cruci! 

— Pentru a-i răzbuna, Hannibal va răstigni trei mii de italici, 
răspunse glacial Mertex. 

Septimius fierbea de mânie. 

— N-are decât să-i răstignească pe toţi prostănacii de romani 
sau italici care se lasă luaţi în captivitate. 

— In curând vom cuceri Roma, iar voi veţi deveni cu toţii 
sclavi, îi răspunse galul cu trufie. 

— Cine?... Noi, sclavi?... 

— Toţi italicii. O să vă vândă cu trei parale unul pe pieţele din 
Cartagina, Utica şi Hadrumetum. 


O femeie îşi făcu loc prin mulţime până acolo unde se afla 
prizonierul şi urlă ca din gură de şarpe: 

— Ăsta mi-a ucis fiul... El cu mâna lui... Mi-a omorât singurul 
băiat... 

În timp ce toţi stăteau nemişcaţi, femeia îşi adună toate 
puterile şi-şi împlântă jungherul în gâtul captivului. Sângele 
ţâşni şi-i împroşcă pe toţi de jur împrejur. În clipa următoare 
femeia îşi înfipse cuțitul în piept şi căzu peste cadavrul 
generalului captiv. 

Războinicii  încremeniră. În piaţă domnea o tăcere 
mormântală. Septimius fu primul care începu să mormăie: 

— L-a ucis pe sclav, frumos, nimic de zis... Dar ce-i veni să se 
omoare!... Hm!... Eu n-aş fi făcut una ca asta pentru nimic în 
lume. 

A doua zi, capul lui Mertex fu azvârlit peste parapet în tabăra 
punilor. 


CAPITOLUL AL XX-LEA 


Cine ştie când vom căpăta 
prima portie de mâncare în 
infern! Până una alta se cade 
să murim sătui. 

Anxius 


Imediat după plecarea lui Mertex şi Colontai, Hannibal îşi puse 
în mişcare armata, trecu Tibrul şi se opri la Interamne. Vestit de 
către patrulele sale de recunoaştere că dictatorul şi-a scos 
legiunile din Roma, durându-şi castru în localitatea Praeneste, 
punul îi ordonă lui Colontai să despresoare oraşul Spoletum şi să 
se retragă în grabă. 

Colontai cel Gras îşi lăsă baltă pluteii şi plecă la Interamne cu 
un număr mai mic de oşteni şi cu un convoi întreg de care 
încărcate cu răniţi; pe Hannibal îl ajunse de-abia la Asculum. 

Comandanții se strânseră cu toţii în cortul lui Hannibal şi 
ascultară raportul în care se spunea că asediul oraşului 
Spoletum s-a terminat cu o totală nereuşită. Războinicii tăceau 
în aşteptarea cuvintelor lui Hannibal. Arătându-le capul lui 
Mertex, generalul glăsui: 

— Capul acesta era încins de ideea că trebuie să atacăm cu 
orice preţ Roma, iar zeii nu l-au lăsat pe stăpânul lui să 
cucerească nici măcar un netrebnic orăşel din Italia... Pe Mertex 
l-au prins de viu barbarii din Munţii Iberici aflaţi sub comanda lui 
Cota roşcovanul. Aud că şi Colontai s-a încleştat în luptă cu 
războinicul ăsta şi că a scăpat ca prin minune. A scăpat datorită 
faptului că la locul bătăliei s-a făcut întuneric... 

— Eu l-aş fi răpus pe celt de nu se stingea focul, se apără 
Colontai. 

— Nu se ştie - zâmbi Hannibal. În afară de asta, te-ai trezit cu 
o pietricică în cap. Te-a nimerit careva cu praştia. Dacă nu ar fi 


fost coiful, acum am fi privit în loc de unul, două capete ajunse 
aici fără trup. 

Mergând atent pe drumuri bine cercetate, dictatorul Romei se 
afla doar la o jumătate de zi depărtare de tabăra lui Hannibal. 

Din oraşele aliate soseau zi de zi crainici care-l rugau pe 
dictator să le trimită ajutor în oameni şi arme. Fără să se 
sfătuiască cu nimeni, Fabius se apucă să trimită întărituri tuturor 
oraşelor şi cetăților mai mari ce se găseau pe drumurile bătute 
de Hannibal. Celorlalţi le porunci să fugă din faţa năvălitorilor 
puni, nu înainte de a-şi pir joii oraşele, casele, tot ce le 
aparţinea. Pretorilor le ordonă, ameninţându-i cu pedeapsa cu 
moartea, să nu permită nimănui să-şi părăsească moşiile şi 
avuţiile până nu nimiceşte totul: casele, grajdurile, mâncarea şi 
nutreţul, podurile peste care treceau, iar şoselele trebuiau 
stricate şi înţesate cu pietroaie şi bolovani, piedici în calea 
duşmanului. Răspândiţi în Picenum şi Samnium, până pe 
țărmurile adriatice, călăreţii romani îi zoreau pe italici să ducă la 
îndeplinire poruncile dictatorului. 

În apropiere de Reate tribunul Servius Gabinius dădu cu 
oamenii săi peste o patrulă de recunoaştere a lui Hannibal pe 
care o nimici aproape în întregime. La locul încăierării rămaseră 
trei sute de cadavre pune. De atunci cete mai mari sau mai mici 
de oşteni romani luară obiceiul să colinde Italia centrală fără 
altă preocupare decât de a-i pândi pe cercetaşii cartaginezi. 
Într-o noapte, Pamphilus Acer se abătu asupra taberei lui 
Hannibal, unde distruse şaptezeci de care încărcate cu merinde 
şi nutreţ, iar pe deasupra eliberă şi patru sute de sclavi. 
Încăierările şi incursiunile deveniră din ce în ce mai dese atât 
noaptea cât şi ziua. Întinzându-le curse, romanii prindeau 
pâlcuri şi patrule ale cartaginezilor, îi nimiceau pe jecmănitori şi 
pe cei ce asigurau aprovizionarea armatei. Călăreţii romani 
dădeau foc şi pârjoleau tot ce le ieşea în cale, obligându-l astfel 
pe Hannibal să se gândească bine la ce are de făcut. Exemplul 
consulilor Sempronius şi Flaminius îi întăreau lui Fabius Maximus 
convingerea că trebuie să se ferească cu străşnicie de o 
înfruntare deschisă a lui Hannibal. 

Entuziasmaţi la început de faptul că punul dăruise sclavilor 
libertatea, italicii îşi schimbară brusc atitudinea şi se situară de 


partea romanilor. De aceea, Hannibal se apucă iarăşi să-i ucidă. 
Făcu una cu pământul câteva oraşe mai mici iar populaţia care 
nu fu în stare să fugă pieri de săbiile cartagineze. In Italia 
domnea pustiul şi nimicirea: dictatorul rădea de pe faţa 
pământului tot ce-i ieşea în cale, iar Hannibal măcelărea. Orbiţi 
de furie, numizii răstigneau pe cruci până şi copiii. 
Detaşamentele punilor întâlneau din ce în ce mai rar oameni, iar 
în locul caselor şi grajdurilor, puteau fi zărite mormane de 
cenușă şi tăciuni. 

Presupunerile lui Fabius Maximus se dovediră întemeiate: 
Hannibal nu ataca, ci aştepta să fie atacat ca la Ticinus, Trebia 
şi Lacul Trasimenus. 

Într-o zi în tabăra cartagineză sosiră trei italici din Campania, 
spunând că au venit ca trimişi ai ținutului lor. Hannibal îi ascultă 
cu răbdare: 

— Ai dăruit libertatea la o sută douăzeci de campani, grăi unul 
dintre ei. De aceea îţi suntem cu toţii recunoscători. [ara 
noastră îţi va primi oastea cu prietenie. Vrem să vă fim şi aliaţi. 

Generalii puni se mirară că Hannibal, întotdeauna prudent, 
dădu crezare campaniilor. 

După ce solii părăsiră sfatul, Maharbal glăsui primul: 

— Nu am încredere în italici şi n-o să am niciodată! 

— De data asta ai să-ţi schimbi părerea, îl asigură Hannibal. 
lei cinci mii de călăreţi şi porneşti la drum spre Sinuessa, 
străbătând Samnium şi Falernum. 

Colontai cel Gras izbucni în râs. Hannibal se mânie foc: 

— Poate că zeii vor binevoi să scape o dată lumea de 
mistrețul ăsta gras! Ce râzi, cârnatule îndesat? 

— Cum să nu râd dacă tu te încrezi în trei italici care se dau 
drept soli ai Campaniei! Ce-ar fi dacă şi samniţii, campanii şi alte 
neamuri s-ar apuca să ne atace cavaleria? Şi aşa se va întâmpla 
cu siguranţă, cum mă vezi şi cum te văd! 

Hannibal se uită la cei de faţă şi răspunse liniştit: 

— In acest caz cavaleria noastră va aplica tactica pământului 
ras. Trebuie să fii generos atunci când nimeni nu nădăjduieşte, 
iar la cel mai mic semn de nesupunere să fii gata de cele mai 
atroce cruzimi! Una să spui, alta să faci. Asta dă naştere la 


derută şi frică. Cât mai puţină logică şi sorții de izbândă cresc 
din ce în ce mai mult. 

Sosilos din Sparta îşi ascultă încântat elevul. Filosoful nu 
vorbea prea mult în ultima vreme. De data asta luă însă 
cuvântul. 

— Viaţa este condiţionată de împrejurările în care trăieşte 
omul. Fiecare trebuie să-şi găsească cel mai nimerit şi cel mai 
convenabil drum pe care să-l urmeze. lar după ce se hotărăşte, 
trebuie să meargă cu curaj, fără şovăială şi să calce tot ce îi iese 
în cale. Preţuiesc înaintea tuturor celorlalte calităţi: credinţa, 
devotamentul, omenia, cinstea şi dragostea, dar deasupra 
tuturor tronează scopul. El este punctul către care tinde oricare 
om. În faţa lui cad toate aceste virtuţi ori de câte ori ele 
reprezintă o piedică. De aceea e bine ca omul să se lepede de 
ele. 

Aceasta era învăţătura primită de Hannibal din fragedă 
pruncie de la profesorul său. Nu e de mirare că toate noţiunile 
erau răsturnate în purtarea şi gândurile generalului. Necredinţa, 
trădarea şi cruzimea erau principalele laturi ale virtuţii 
pervertite. 

— Eu nu pricep filosofia asta, le spuse Colontai fără înconjur. 

— N-o pricepi fiindcă mintea îţi stă în burtă, îi răspunse cu 
brutalitate Hannibal. 

XXX 

Armata pună s-a retras în grabă de la Spoletum. Bucuria a 
cuprins toată cetatea. Septimius Scurra a întins ospăț mare în 
piaţă. Războinicii udau carnea grasă de oaie sau de porc cu vin 
vechi scos cu mărinimie de către negustorii bogaţi din pivnițele 
proprii. Tăcerea nopţii era sfâşiată de cântecele beţivilor, 
dezlânate şi fără perdea. 

Încă de la începutul chefului, Lucia s-a retras împreună cu 
Venilia, plecând din piaţă acasă la pretor, unde locuiau de altfel 
Falcon şi soţia lui. Prietenele s-au aşezat în grădina plină de 
flori, înconjurate de tufe de bujori de diverse culori, de garoafe 
şi gladiole roşii şi albe. După arşiţa zilei, arborii de tuia şi molifţii 
răspândeau un miros asemănător cu al rășinii. O făclie mare 
lumina grădina. Pământul uscat dogorea. Greierii săreau ca 


nişte puncte negre pe potecile aşternute cu pietriş. Din tufele de 
bujori răzbătea ţârâitul lăcustelor. 

— Dragostea mea pentru Asop nu cunoaşte margini! zise 
Lucia. 

Venilia o luă de mână şi o întrebă cu ochii în ochii ei: 

— Ai călcat cumva jurământul? 

Fata răspunse înfiorată: 

— Zeii să aibă îndurare faţă de mine! Eu nu mai pot să mai 
lupt cu mine însămi... Nu am încălcat jurământul, dar le 
dispreţuiesc pe Erinii, zeițele răzbunării. Acum pe sufletul meu a 
pus stăpânire o altă zeitate, nobilă şi plină de dragoste. 

— Eu nu cunosc divinitatea asta, zise Venilia încruntându-se. 
Mi-am văzut oraşul natal în ruină, oameni ucişi fără să fi făcut 
cuiva vreun rău, femei pângărite şi copii înjunghiaţi. Mi-am 
văzut tatăl mort... Săgeata i se împlântase aproape în întregime 
în gât... Doar coada îi mai rămăsese afară... în inima mea nu 
este loc pentru dragoste... 


— Tu nu-l iubeşti pe fratele meu! Conchise Lucia cu vocea-i 
tremurătoare. 

— Nu-l pot iubi cu o dragoste ca a ta. Am îndeplinit dorinţa 
tatălui meu şi i-am devenit soţie. Îi divinizez vitejia şi-i sunt 
recunoscătoare. Şi cu asta basta. Falcon n-a avut timp să 
trezească în mine zeitatea care ţi-a luat ţie sufletul în stăpânire. 
El se gândeşte într-una la război, iar eu îi sunt mai mult tovarăş 
de luptă, decât soţie. Aşa cum este şi nu altfel îmi este mai drag 
decât oricine pe lume, fiindcă eu trăiesc numai pentru 
răzbunare! 

— Venilia tăcu şi-şi aţinti privirile la cerul presărat cu stele. 
Din piaţă se auzeau voci dezmăţate şi sălbatice. 

— Simt că o să calc jurământul, murmură Lucia. 

Venilia o prinse de mână cu degetele ei lungi şi o strânse atât 
de tare de încheietură, de mai-mai să-i dea lacrimile. 

— O să fii blestemată!... o ameninţă Venilia. Am să te snopesc 
în bătaie cu arcul, apoi am să te izgonesc din ceată! Douăzeci şi 
două de tovarăşe de ale noastre au fost răpuse, ducând cu ele 
în mormânt jurământul... lar tu?... 

— Aştept un sfat de la tine, suspină Lucia printre lacrimi. 


— Sfat?... Am să-ţi dau unul... leşi din cetate, ia-te după 
duşmani, omoară doi dintre ei şi gata, ai făcut doisprezece. 
Atunci poţi deveni soţia lui Asop... 

Lucia îşi plecă capul îngândurată. Părul ei negru şi unduitor 
strălucea la lumina faclei. 

— O să mai omor încă doi, iar după aceea am să-mi frâng 
sabia şi o să arunc armura, coiful, arcul împreună cu săgețile, 
zise fata cu hotărâre. Zeul urii n-o să-şi mai găsească adăpost în 
inima mea. 

— Ai dreptate, încuviinţă Venilia. Dragostea şi ura nu pot 
domni laolaltă în sufletul omului. 

— O să mă duc... spuse fata cu semeţie. 

— Când? 

— Nu ştiu. Poate chiar în noaptea asta... în afară de tine 
nimeni nu trebuie să ştie de plecarea mea. Dacă nu mă întorc în 
cincisprezece zile, atunci poţi să le spui, lui Asop şi lui Falcon, 
unde a purces Lucia. 

Pământul uscat iască dogorea ca un cuptor. Făclia se stinse. 
Picăturile negre de răşină se rostogoleau asemenea unor lacrimi 
pe placa de piatră. 

— Este cumplit să-ţi calci legământul, grăi Venilia. De pleci 
din oraş, o să mori, de rămâi... jură că o să-ţi ţii cuvântul dat 
Eriniilor. 

— Să lăsăm asta pe mâine, acum mă duc în piaţă să văd cum 
sărbătoresc victoria războinicii noştri. 

Cele două prietene se despărţiră. 

Sub bolta porţii de sud a oraşului Spoletum stăteau cei doi 
uncheși din Clusium. La picioarele lor ardea focul, deşi noaptea 
de vară era caldă. Din carnea crudă friptă pe jar se ridica un 
miros îmbietor. Între ei se lăfăia o bărdacă mare plină cu vin. 
Din când în când, uncheșii se întindeau după ea, le era 
amândurora la îndemână, dar nu reuşea niciunul s-o golească. 

Puşi de strajă, Anxius şi Nefarius păzeau poarta. 

Nefarius îşi privea moţăind tovarăşul care întorcea cu un 
beţişor carnea de pe jăratic ca să se frigă pe amândouă părţile. 
Lui Anxius i se înroşiseră ochii din cauza fumului şi a supărării. 

— Bătu-l-ar zeii pe nebunul ăla de Septimius care s-a 
proclamat cu de la sine putere pretor al acestui oraş, zise 


unchiaşul înciudat. N-a mai găsit pe altcineva să-i păzească 
poarta, decât pe noi doi!... Ceilalţi mănâncă şi beau într-una, 
poate toată noaptea, iar noi ne înfruptăm de-abia din al treilea 
rând de frigări... Ascultă doar cum mai urlă beţivanii ăia din 
piaţă. Sunt sigur că ridică ulcioarele în sănătatea lui Septimius, 
binecuvântându-l pe catârul ăsta! Trăsni-v-ar lupiter, turmă de 
maimute! 

— Nu mai huli, nerecunoscătorule! îl dojeni Nefarius. 
Niciodată nu-ți ajunge. Înfuleci ca un apucat de frica morții. Te 
pregăteşti să îmbuci a treia oară. În viaţa mea n-am văzut un 
mâncău mai mare ca tine. 

— Ce să-ţi spun, parcă, tu nu îmbuci! îi răspunse acru Anxius. 
Când scot carnea din jar, te repezi ca fulgerul şi apuci de parcă 
ai avea şase mâini. Se vede că te tragi din Briareu!%. 

Unchiaşul stuchi oţărât într-o parte şi aplecă bărdaca, iar 
Nefarius se uita la el cu ochii cât cepele. 

— lar tu din Hecate, fiindcă înfuleci de parcă ai avea trei 
guri. De la asfinţit şi până acum ai înghiţit o jumătate de porc! 

Sub boltă răsunară paşi. Luminată de văpaia focului, li se 
înfăţişă Lucia. Fata veni spre ei, ducându-şi calul de căpăstru. 

— Zeii să vă binecuvânteze, cinstiţi străjerii le ură Lucia. 

— lar pe tine să te miluiască Venera, Apolo şi Cupidon 
dimpreună cu toţi zeii care dăruiesc oamenilor frumuseţea şi 
dragostea, îi răspunse fără întârziere Nefarius. 

— Şi Minerva, fecioara a cărei lance nu-şi greşeşte niciodată 
ţinta, adăugă Anxius. Doar n-oi fi venit să schimbi paza? 

— Nu, îl asigură fata. Vă rog să mă lăsaţi să trec pe poartă. 
Vreau să ies din oraş. 

Anxius luă carnea din spuză, scutură tăciunii şi cenuşa suflând 
cu buzele lui groase şi-i întinse Luciei o bucată, iar Nefarius îi 
dădu o bucată de pâine. 

— Vă mulţumesc. Am flămânzit, nu am cinat, le spuse fata. 

— Auzi, auzi! Se înciudă Anxius. Boii ăia care mugesc în piaţă 
nu şi-au adus aminte de tine toată noaptea. Mănâncă pe 
săturate. Uite şi vin... 


135 Zeitate cu șase mâini (n.a.). 
136 Zeitate a infernului cu trei fețe (n.a.) 


Bătrânul clăti de câteva ori bărdaca, trase o duşcă şi i-o trânti 
Luciei în braţe. 

— Dară vrei să ieşi din oraş? Se trezi Nefarius vorbind. 

— Trebuie să ies! îi răspunse fata. Ca să îndeplinesc un 
legământ. 

Uncheșii tresăriră miraţi unul la altul şi se sculară ca la un 
semn. Anxius începu să se plimbe pe lângă foc, privind-o cu 
coada ochiului pe fată. Nefarius rămase locului străduindu-se să 
găsească cea mai potrivită întrebare: 

— Ce legământ? 

— Nu vă priveşte pe voi!... 

— Hm... mârâi unchiaşul. Ai să ieşi din oraş, ai să şi porneşti 
la drum, dar nu cred c-ai să te mai întorci. O să te înhaţe punii şi 
după ce o să te tortureze, te vor vinde ca pe o sclavă. Mai bine 
să mori decât să ajungi pe mâna numizilor. 

— Deschideţi poarta! Le porunci fata. 

— Incetişor... N-ai de ce să te grăbeşti, o potoli Anxius. la 
spune-ne tu, Falcon ştie ce ai de gând să faci? 

— Eşti un prost! îl bruftului Nefarius. Când e vorba de un 
legământ, nu-ţi mai pasă de nimeni şi de nimic. Hai să-i dăm 
drumul fetei să-şi vadă de treabă. 

Anxius se scărpină în ceafă, îşi schimonosi gura şi se uită 
cruciş la Lucia: 

— Zici să-i dăm drumul? 

— Sigur că da. 

— Şi să vă juraţi amândoi că n-o să suflaţi o vorbuliţă 
nimănui. 

— Să jurăm? 

— Să jurăm! 

— Să juraţi în faţa zeilor infernului. 

— Să jurăm, ce să facem. 

Uncheșii se apucară să-şi rostească jurământul. 

— Eriniile, Tisifone, Hecate cea cu trei feţe, Eac, Radamante şi 
Minos, Alcesta, precum şi Hidra cu cele şapte capete retezate de 
Hercule dintr-o lovitură, cu toţii să se răzbune pe noi... Să ne 
pedepsească fără milă dacă vom spune cuiva că ai plecat din 
oraş. 


— De te vom trăda, zeiţa Rhea să ne legene înainte de vreme 
la sânul ei, adaugă Anxius. 

Uncheșii dădură să-şi continue jurământul luând şi pe alţi zei 
drept martori. Erau în stare să înşiruie toate divinităţile 
infernului şi Olimpului, dar Lucia îi întrerupse; le mulţumi şi se 
îndreptă spre poartă. 

Bătrânii îi deschiseră poarta, îi urară drum bun şi ei implorară 
în gând pe Apolo, Diana, Minerva şi pe ceilalţi zei războinici s-o 
ajute pe fată să-şi îndeplinească legământul. 

Lucia ieşi, se aruncă pe cal şi se mistui imediat în întuneric. 

Uncheșii se aşezară iarăşi lângă foc şi se apucară să 
mănânce. Anxius deschise vorba: 

— Eşti nebun! 

— Tocmai asta vroiam să-ţi spun şi eu ţie! se răsti Nefarius cu 
gura plină. Zeii m-au pedepsit, scoţându-mi-te în cale, mârţoagă 
afurisită! Cum de ai putut s-o laşi pe fată să plece singură, când 
ştii prea bine că duşmanul n-a străbătut nici cale de o jumătate 
de zi de aici! 

— Tocmai asta vroiam să te întreb şi eu! zise Anxius înciudat. 
Macini ca o moară hodorogită şi te juri pe toţi zeii că o să-i 
păstrezi taina fetei! De parcă zeii nemuritori, fie slăvite şi 
lăudate numele lor, pot da ascultare unui asemenea gânsac! Ar 
trebui să fii omorât şi aruncat la gunoi! 

Sub boltă se făcu linişte. Uncheșii tăceau. Doar piepturile şi 
nasurile li se umflau ca nişte foaie din pricina mâniei. S-ar fi zis 
că, îşi adună toate puterile şi caută alte cuvinte de ocară, mai 
aprige decât primele, pentru a se apuca din nou la hartă. 

Rămasă singură, Venilia fu cuprinsă de nelinişte. | se părea că 
ea a împins-o pe Lucia să plece la moarte sigură. De când îşi 
pierduse tatăl, sufletul i se înrăise şi devenise nepăsătoare. 
Setea de răzbunare ca şi grozăviile războiului îi înăbuşiseră 
sentimentele nobile. Părerea de rău o cuprinse acum fără veste. 

— E pierdută dacă a ieşit din oraş, îşi zise Venilia, şi odată cu 
ea e pierdut şi Asop, fiindcă băiatul nu va putea să 
supravieţuiască după moartea fetei pe care o iubeşte mai mult 
decât propria-i viaţă. 

Trecuse de miezul nopţii. Pe cer nici urmă de nor. Puzderiile 
de stele pluteau către apus. Sclipitor ca un diamant, Sirius îşi 


revărsa somptuoasa lumină de cristal. Grădina era cufundată în 
întuneric, fiindcă făclia se stinsese. Venilia izbucni în plâns. 
Credea că şi-a pierdut pe vecie prietena. 

— Poate e în piaţă - cugetă Venilia şi porni spre grajd. 

Sub bolta porţii de sud sosiră doi paznici nou veniţi să-i 
înlocuiască pe uncheșii din Clusium. Amândoi erau beţi. Anxius 
şi Nefarius se uitau la ei şi vedeau patru străji, fiindcă bărdaca 
golită zăcea răsturnată şi părăsită. Paznicii cei noi trecură pe 
sub boltă, ţinându-se unul de altul, apoi se sprijiniră de zid, iar 
de aici se rostogoliră pe pământ unde adormiră unul în braţele 
altuia, clefăind ca doi sugari. 

Nefarius clipi din ochi, tresări şi-i dădu un cot tovarăşului său: 

— Aştia patru, zise el, au venit să ne schimbe... 

— Eu văd doar trei! îl contrazise Anxius. 

— Vezi trei, fiindcă de felul tău eşti mare hoţoman... Furi din 
ochi. Sau ţi-ai deschis numai unul?... 

Anxius se frecă la ochi şi nu mai conteni să se minuneze: 

— La naiba, aici sunt doar doi, mari şi laţi. Pe undeva, pe 
aproape se auzi tropăitul unui cal. Sub boltă apăru Venilia care 
descălecă imediat. 

— Pe poarta asta a ieşit Lucia? întrebă ea pe nerăsuflate. 

— Este, care va să zică... — îngăimă Anxius. 

— Prietena mea... Cine a stat până acum de pază aici? 

Nefarius se apucă să lămurească lucrurile: 

— Asta, în privinţa asta, cine a stat aici de pază, ştie cel mai 
bine Anxius... El susţine că e mai deştept decât mine, iar acum 
să vorbească... 

— Sentinele bete... — izbucni plină de mânie Venilia. Mâine 
Septimius va porunci să vi se dea atât vouă cât şi ăstora care 
dorm alături câte cincizeci de lovituri... 

— Cum... De ce?... 

— Fiindcă v-aţi îmbătat!... 

— Vai şi amar!... se tângui Anxius. 

— O să ai timp să te jeleşti mâine! adăugă Nefarius. Ai băut 
un ulcior plin cu vin!... 

— Cine?... Eu?... 

— Tu. 

— lar mie mi se pare că tu l-ai golit!... 


— Care a făcut primul de pază? — li se adresă cu severitate 
Venilia. 

— Înaintea acestor două curci care dorm ca nişte gemeni în 
pântecele mamei lor, noi am făcut de pază, o lămuri Anxius. 

— Pe aici a trecut Lucia?... Aştept răspuns la întrebarea 
aceasta. 

Uncheșii dădură din umeri, uitându-se unul la altul. Holbându- 
se la Venilia, Nefarius vorbi primul: 

— Pe aici n-a trecut nimeni! Am jurat să ne ţinem gura şi o să 
ne-o ţinem. 

— Cui i-aţi jurat? 

— Să vezi... Să spună Anxius. Pe toţi îi bate la cap că el este 
mai deştept decât mine. 

— Şi vrei să zici că nu sunt, găină proastă ce eşti?!... Fata ne- 
a cerut să jurăm că n-o să spunem nimănui c-a ieşit pe poarta 
asta. Noi o să ne ţinem cuvântul dat şi n-o să spunem. 

— Unde vă sunt caii? ţipă Venilia. 

— Aici, în spatele zidului, într-o scobitură. l-am lăsat în faţa 
unei căpiţe de fân... Dacă nu i-a furat nimeni, sunt aici! 

— Sus în şa şi zburaţi după fată! De n-o ajungeţi, vă aşteaptă 
o sută de ciomege!... 

Bătrânii se uitară la Venilia fără să crâcnească. Vâlvătaia 
lumină feţele lor uimite şi ochii tinerei femei care scânteiau ca ai 
unei tigroaice. Noii paznici sforăiau nepăsători. 

Anxius nu mai putu să se stăpânească şi urlă din răsputeri la 
musafira nepoftită: 

— Cine eşti tu să ne comanzi nouă! Nu vrem să-ţi dăm 
ascultare. 

— Ştiţi voi bine cine sunt! De nu vă întoarceţi cu fata, eu cu 
mâna mea vă spânzur... 

Uncheșii dădură colţul boscorodind şi puţin după aceea se 
înapoiară cu caii. 


Nefarius se uită la cele două sentinele adormite şi şuieră 
printre dinţi plin de mânie: 

— Halal oaste! Pe potriva comandanţilor!... Cum e teaca, aşa 
e şi spada!... Şi cine o să păzească poarta în lipsa noastră? 

— Eu... — zise Venilia. Până în zori o să stau de strajă. 


Când ieşiră afară, în faţa porţii, Anxius şi Nefarius se uitară 
nedumeriţi unul la altul. Călăreau pe întuneric fără să scoată o 
vorbă. Roibii mergeau cu atenţie pe drumul presărat cu bolovani 
şi pietre. Anxius rupse primul tăcerea: 

— Noi suntem oameni bătrâni, pribegi, şi ne-ar fi stat mai bine 
undeva în jurul unui foc frigând carne şi dând pe gât câte o 
duşcă de vinişor, răsfăţându-ne şi deplângând soarta noastră 
rea asemenea altor moşnegi fericiţi. Aşa ne ducem drept în gura 
balaurului... Şi o să ne înghită fără doar şi poate din pricina a 
două gâşte cărora le-a venit chef să facă teatru. De nu crăpăm 
de foame, atunci ne este scris în frunte să cădem în mâinile 
duşmanului. 

Câtva timp se aşternu din nou tăcerea între ei. Nefarius fu 
acela care deschise vorba: ă 

— De data asta te-am întrecut în deşteptăciune. In vreme ce 
tu trăncăneai cu fecioara aia zăludă, eu am şterpelit torbele 
nenorociţilor ăia de paznici care adormiseră lângă zid şi le-am 
legat de şa. 

— Nefarius, prunc al lunonei! exclamă încântat Anxius. O 
jumătate de secol m-am îndoit de isteţimea ta, dar acum ţi-o 
recunosc! 

— Torbele sunt îndesate cu carne friptă şi pâine, îl vesti 
mândru Nefarius. Cum se crapă de ziuă ne aşezăm sub un pom 
şi mâncăm pe săturate. Nu vreau să mor flămând. 

— Aşa e, încuviinţă tovarăşul său. Cine ştie când vom căpăta 
prima porţie de mâncare în infern. Până una alta se cade să fim 
sătui. 

Caii tropăiau pe drumul numai bolovani, iar bătrânii aţipiră în 
şa. 

În zori, când cerul se rumeni la răsărit, fură treziţi de o boare 
rece. Anxius strănută şi făcu ochi. Păsările începură să-şi ia 
zborul de prin tufişuri, ciripind şi bătând din aripi. De o parte şi 
de alta a drumului ogoarele erau bătătorite, iarba şi firavele 
tulpini ale grâului culcate la pământ. Copitele cailor striviseră 
totul. 

— Pe aici au trecut punii, zise Nefarius căscând şi întinzându- 
se. Dacă ne luăm după urmele lor, dăm şi de fată. 

— Dăm şi de duşmani! adăugă tovarăşul său. 


Până la prânz au mâncat de două ori şi n-au aflat suflare 
omenească în calea lor. După-amiază luară şeile de pe cai şi le 
dădură drumul să pască în voie. Deodată, din lăstăriş, răsări un 
pâlc de femei, copii şi bătrâni. Îngroziţi şi cu ochii înfricoşaţi, ei 
se opriră în faţa uncheșilor făcând o larmă asurzitoare. 

— Ne-au prăpădit totul!... Nu ne-au mai lăsat nimic!... 
Blestemaţii de barbari veniţi aici tocmai din Asia să ne jefuiască 
şi să ne ucidă... 

— Ce tot îndrugaţi! Ce Asie! urlă Anxius la ei. O să vă dau eu 
vouă o Asie de n-o s-o puteţi duce! 

— Să vezi, de la Cartagina... — mormăi un moşneag. 

— Bufniţă jumulită, Cartagina este în Africa!... 

— N-are decât să fie şi în Africa, zise cu blândeţe moşneagul. 
Mie mi-e totuna. 

— Dacă pun mâna pe ciomag, n-o să-ţi mai fie totuna!... 

Moşul se dădu câţiva paşi înapoi şi dispăru în grămadă, iar 
celorlalţi nu le mai stătea gura. 

— Slăviţi viteji, din ce armată faceţi parte? 

— Noi suntem o oştire separată! Se umflă în pene Nefarius. 

— O-ho! strigă un om din mulţime. Zeii să vă dea putere să-l 
alungaţi pe Hannibal din Italia. 

— Văzut-aţi voi o fată pe cal, purtând armură şi coif? îi întrebă 
Anxius. 

— O fată pe cal, purtând armură şi coif!... rostiră pribegii în 
cor. 

— Maimuţelor, nu repetaţi cuvintele mele! se răsti Anxius. Vă 
întreb dacă aţi văzut o fată? 

— O asemenea fată nu există decât în poveşti, îl înfruntă un 
bătrân. 

— Eu vă spun că există aievea!... 

— Ei, atunci există fără de tăgadă... Noi n-am... N-am văzut-o! 

— Dar pe duşmani? 

— Ei sunt la lInteramne... Mă mir cum de-i mai rabdă 


pământul. 
— La galop! strigă Anxius şi dădu bice calului. 
— Aveţi ceva pâine!... Daţi-ne puţină pâine... — se tânguiră 


pribegii. 


Uncheșii din Clusium se făcură că nu aud rugăminţile 
disperate şi se depărtară repede de ei. 

Cu cât înaintau spre vrăjmaş, cei doi moşnegi războinici 
deveneau tot mai atenţi şi mai şireţi. Ajunşi la Interamne, aflară 
însă că Hannibal şi-a urnit oastea spre Asculum şi Hadria, oraşe 
de pe ţărmul Mării Adriatice. Întrebând într-una de Lucia, 
petrecură două zile în împrejurimile oraşului Interamne, dar nu 
putură scoate nimic de la ţăranii înspăimântați. Nimeni n-o 
văzuse. După ce se certară câtva timp, Anxius şi Nefarius se 
hotărâră s-o ia pe drumul străbătut de Colontai ca să se 
întâlnească cu Hannibal. În aceeaşi zi însă, ieşind de după o 
cotitură, nimeriră într-o ceată de vreo trei sute de oşteni care îi 
încercuiră. Întrebările începură să curgă una după alta: 

— Hei, moşnegilor, opriţi-vă!... Cine sunteţi?... încotro aţi 
pornit-o?... 

— Noi suntem oameni liberi din partea locului, îi răspunse cu 
semeţie Anxius şi ce vă priveşte pe voi, blestemaţilor ce sunteţi! 

Războinicii izbucniră în râs. La rândul său, Nefarius nu zăbovi 
să-i iscodească: 

— Dar voi cine sunteţi? 

— Şi noi suntem italici, oameni din partea locului, ca şi voi, 
răsună vocea unuia dintre ei. Am plecat tocmai din Ancona, de 
pe malurile râului Metaurus. Vrem să ne alipim armatei lui 
Hannibal. Ne-am săturat de Roma şi de tirania ei. Tânjim după 
libertate, iar Hannibal o să ne-o dea. 

— Şi o să ne mai dea şi vite, şi arme bune, o pradă minunată, 
întregi un altul cele spuse de primul. 

Ca la un semn, celor doi moşnegi li se întipări pe faţă 

O  nespusă bunătate. Dând din mâini, Anxius ţipă cât îl ţinu 
Kura: 

— Slăviţi fie zeii nemuritori care ne-au îndreptat paşii spre 
voi! Şi noi ne ducem tot la Hannibal! Ne ducem la mărinimosul 
războinic dătător de libertate şi dreptate... Ne ducem la 
cuceritorul faţă de care Alexandru Macedon este un biet fricos! 

ltalicii izbucniră în hohote de râs. Nefarius găsi cu cale să mai 
potolească avântul tovarăşului său de drum: 

— Anxius glumeşte... E adevărat că am plecat spre tabăra 
oştirii pune să ne vedem fiii care luptă sub steagul lor. 


ltalicii primiră cu bucurie să-i ia pe cei doi uncheși cu la 
Hadria şi astfel porniră, aţâţându-i şi râzând de vorbele hâtre ale 
lui Anxius şi Nefarius. Gluma şi zâmbetul le pieriră când, urmând 
drumul bătut de Colontai, cei din Ancona descoperiră case 
prefăcute în cenuşă, cadavre de bărbaţi, femei şi copii. Haitele 
de câini vagabonzi sfârtecau cadavrele, iar stolurile de corbi 
aproape că nici nu s-au speriat de oşteni. 

Colontai cel Gras se abătuse ca ciuma asupra ținutului 
Picenum. 

Legănându-se alene în şa, războinicii palizi la faţă şi cu ochii 
înspăimântați lăsau în urmă prăpădul făcut de armata 
cartagineză. Peste puţin se întâlniră cu avangarda lui Colontai. 
Libienii îi înconjurară imediat, le luară armele şi-i mânară în faţa 
lor. 


CAPITOLUL XXI 


Numai numele cumplit al lui 
Hannibal a putut să menţină 
ordinea şi disciplina într-o 
armată formată dintr-o puzderie 
de neamuri. 


Colontai cel Gras ascultă spusele celor trei sute de italici din 
Ancona ca şi ale celor doi moşnegi din Clusium. După aceea îi 
luă cu el, iar la Asculum îi înfăţişă lui Hannibal. Punul le grăi în 
prezenţa generalului care-i adusese acolo: 

— De sunteţi dornici să vă răzbunaţi pentru nedreptăţile 
făptuite de romani, atunci bun venit, italici din Ancona! Vă 
făgăduiesc că veţi avea parte dreaptă alături de războinicii mei 
atât la glorie cât şi la pradă! Mulţumiţi? 

— Desigur! răspunseră italicii într-un glas. 

— Slavă zeilor! continuă Hannibal. Astăzi veţi depune 
jurământul în faţa altarului de sacrificiu. O să-mi slujiţi cu 
credinţă, pe bani, ca toţi mercenarii. In caz de trădare, să ştiţi că 
vă aşteaptă crucea... 

Lui Hannibal i se păru că italicii şovăie, că le piere încrederea 
şi elanul. De aceea vru să mai spună ceva, dar Anxius i-o luă 
înainte: 

— Italici, capul sus! De ani de zile tânjim după această clipă. 
Acum ni s-a ivit prilejul să ne răzbunăm pe romani pentru toate 
nedreptăţile pricinuite... În ceata asta nu e loc pentru trădători! 


Hannibal îşi pironi ochiul sănătos asupra bătrânului pe care-l 
întrebă, clipind: 

— Dar tu cine mai eşti? 

— Eu sunt din Aretium. Numele meu este Lutatius. Perceptorii 
romani mi-au jupuit pielea de pe spate. De aceea am şi venit 
aici: cu ajutorul vostru să-mi iau înapoi ceea ce mi-a fost răpit... 


Eu i-am adus în tabără la tine pe italicii ăştia din Ancona şi o să-i 
mai aduc şi pe alţii. In ţara asta sunt mulţi sărmani care vor să 
se răzbune! 

— Adevăr grăieşte... Aşa e... El ne-a adus încoa... întăriră 
câţiva italici spusele unchiaşului. El ne-a condus împreună cu 
ăstălalt moşneag... 

— Cu toate că sunteţi bătrâni, eu vă primesc în armata mea, 
le zise Hannibal. Astăzi o să depuneţi şi voi jurământul şi o să 
primiţi câte treizeci de dinari, drept răsplată că i-aţi adus pe 
italici. Dacă mai aduceţi vreo altă ceată, o să vă dau mai mult... 
Să lăsăm asta... Aţi fost de curând la Roma? 

— A fost acum douăzeci de zile tovarăşul ăsta al meu, spuse 
Anxius. Hai, Narcis, spune ce ai văzut la Roma! 

Încurcat, Nefarius se uită semnificativ la Hannibal şi zise în 
şoaptă: 

— La Roma e haos. Este cu putinţă să se ivească chiar şi 
trădarea. 

Ochiul sănătos al lui Hannibal scânteie: 

— Narcis, floare singuratecă, frumos mai vorbeşti, dar dacă 
minţi, o să te smulg din rădăcină! îl ameninţă punul. 

Războinicii se porniră pe râs. 

— Pe deasupra mai este şi profet, toţi îl numesc Vaticinus, 
îngroşă Anxius gluma. Poate să-ţi spună în ce fel o să cucereşti 
Roma. 

Hannibal era bine dispus. 

— O să-mi şi proroceşti, Narcis, şi-o să-mi arăţi adevăratul 
drum spre Roma, dar fii atent să nu mă duci pe cărări greşite! 
Grăi din nou Hannibal. 

Războinicii puni urmăreau discuţia, vorbeau în şoaptă între ei 
şi râdeau pe înfundate. 

Doar Maharbal îi săgeta cu ochii pe italici şi pe cei doi bătrâni. 
Anxius şi Nefarius îi suportară privirea fără să se clintească, 
chiar şi atunci când numidul furios le şopti lui Mago şi Colontai: 

—  Moşii ăştia ar trebui să primească câte cincizeci de 
ciomege şi apoi să fie alungaţi din tabără! 

Cei trei sute de italici depuseră jurământul şi intrară în 
aceeaşi zi într-o cohortă de mercenari din Campania, Lucania, 


Pandosia şi Thurii, aflată sub comanda lui Oarthalo, un vestit 
războinic şi sfetnic de încredere al lui Hannibal. 

Cel doi uncheși din Clusium fură uimiţi de ordinea şi disciplina 
care domneau în armata cartagineză. În tabără erau soldaţi 
aproape din toate rasele şi neamurile pământului: negri din 
golful Sirta Mică, nubieni, massyli din Icosia, ribiri de pe malurile 
râului Amasah, metişi din Hadrumetum, Hippo, Utica şi Tabraca, 
spanioli din luncile râului Baetis, din Segobra şi Dertosa, persani 
negricioşi la chip, etiopieni osoşi, egipteni cu ochii mari, liguri cu 
păr stufos, boii, veneti, insurbrii, libieni, sirienii, sciți, sarmati, 
traci, greci din Sparta şi Beotia, iliri de la Adriatica, baleari morţi 
după femei, corsicani tăcuţi, bufoni din Sicilia şi mulţi alţii, care 
şi-au pierdut sau şi-au dat uitării naționalitatea. Călăreţi 
neîntrecuţi în lupta de câmp, numizii se distingeau din noianul 
de naţii. 

Numai numele cumplit al lui Hannibal a putut să menţină 
ordinea şi disciplina într-o armată formată dintr-o puzderie de 
neamuri. 

Războinicii erau împărţiţi după neam în manipule, cohorte şi 
legiuni aşezate în corturi ori sub umbrare făcute din crengi şi 
trestie. În multe locuri ardeau focuri iar deasupra lor erau 
agăţate în belciuge ceaunurile de bronz în care fierbea ciorba cu 
carne de porc, de cal sau de măgar, mâncarea preferată a 
războinicilor cartaginezi. Tabăra fremăta parcă de la un cap la 
altul: oştenii îşi desăvârşeau deprinderile de luptă cu sabia, 
lancea sau toporul, aruncau falarici sau trăgeau la ţintă cu arcul, 
se luau la trântă sau se întreceau în lupta cu pumnii. În oastea 
lui Hannibal nimeni nu avea voie să trândăvească. Cete mai 
mari sau mai mici plecau în recunoaştere sau după pradă şi se 
întorceau cu vite şi sclavi. Mai mult de douăzeci de manipule se 
aflau întotdeauna sub arme, gata să răspundă atacurilor 
neaşteptate ale călăreţilor romani pe care comandantul lor, 
Marcus Minucius începuse să-i trimită din ce în ce mai des. 

După ce dădură ocol taberei, Anxius şi Nefarius se interesară 
de locul unde se află sclavii. Tuturor punilor întâlniți în cale le 
spuneau că-şi caută fii care s-au alăturat armatei cartagineze 
după bătălia de la Lacul Trasimenus. 

Un centurion buzat din Nubia îi privi compătimitor şi le zise: 


— În armata noastră se moare pe capete. Probabil că băieţii 
voştri au pierit în luptă! 

Moşnegii clătinară cu tristeţe din cap în timp ce se ştergeau la 
ochi cu mâinile. 

— Duhurile rele ne-au mânat încoace, glăsui Anxius când 
rămaseră singuri. Ne vom lăsa capetele aici şi pe fată tot n-o 
vom găsi. 

— Aici toţi ne consideră de ai lor, îl linişti tovarăşul său şi, la 
urma urmelor, putem s-o ştergem când ne trăsneşte. 

— S-o ştergem?... De ce i-ai mai jurat atunci credinţă lui 
Hannibal, maimuţoiule? 

— Jurământul ăsta nu face nici doi bani, stupi Nefarius. Ne-am 
legat în faţa zeilor puni. 

Anxius îl privi pe sub sprâncene: 

— Bine, bine, dar nu uita: zeii sunt zei, iar legământul, 
legământ! 

— Ho, ho! Râse ortacul său. Eu pot să jur şi în faţa unui ciot 
putred... N-am voie să mă joc de-a jurământul? 

— Deşi ţi-am dat gingaşul nume de Narcis, eşti groaznic de 
josnic, îl mustră Anxius. Pfu!... Tu şi Narcis... Mai bine ţi-aş fi zis 
urzică sau holeră. M-am luat după capul tău prost şi am ajuns 
aici. 

Dibuind locul unde se aflau sclavii, îl zăriră pe comandantul 
care învârtea o pulpă de porc pusă la frigare în faţa cortului. 
Gama cel saşiu se uita la ei cu nişte ochi ale căror priviri se 
încrucişau într-un unghi ascuţit. Părul îi căzuse pe fruntea 
îngustă. Sub nasul turtit avea câteva fire crescute în chip de 
mustață. Din tunica galbenă împletită i se ivea gâtul vânos, 
peste măsură de lung. Căpetenia sclavilor purta un bici lung 
aruncat pe umeri iar la şold o sabie lată ca un satâr. 

Douăzeci de paznici stăteau tolăniţi în jurul focului, iar de 
două ori pe atâţia se învârteau printre sclavii încătuşaţi şi 
aşezaţi pe iarbă. Supraveghetorii erau cu toţii din Insulele 
Baleare iar după bătălia de la Trebia, când şi-au aruncat arcurile 
şi au dat bir cu fugiţii, fuseseră osândiţi să poarte stigmatul 


ruşinii: li s-a retezat degetul mare de la mâna dreaptă!” şi în 
semn de dispreţ au fost puşi să păzească sclavii. 

Gama se uită la cei doi bătrâni şi îşi arătă colții săi de javră. 

— Asta este frate cu Caron!*% - şopti Anxius la urechea 
tovarăşului său. 

— Nu ştiu, se holbă Nefarius. Nici printre morţi n-am văzut o 
pocitanie ca asta!... Dar ce facem, îi dăm bineţe progeniturii 
ăsteia a lui Apolo? 

— Sigur, dar mai stai puţin... Nu vezi că-şi perpeleşte o pulpă 
la frigare? 

— Ce e, moşnegilor? se răsti Gama la ei. V-a gâdilat pe la nări 
mirosul de carne de porc perpelit pe jăratic? Geaba, Nu vă dau 
nicio fărâmă! 

Anxius şi Nefarius se aşezară pe pământ, puţin mai departe 
de foc. Patru pitici din Siria se jucau, rostogolindu-se pe jos ca 
nişte pisoi. Paznicul saşiu al sclavilor se uita din când în când cu 
nepăsare la cei încredinţaţi lui. 

— Bunul meu fiu, se avântă Anxius, când ne e foame, noi 
mâncăm şi plătim. Nu cerem nimic de pomană. Astăzi am 
mâncat de prânz la masa lui Hannibal. Ne-am îndopat, mai-mai 
să plesnim. 

Voi, la Hannibal!... se minună Gama. 

— Noi... Am adus în tabără şapte sute de italici iar Hannibal 
ne-a răsplătit pe fiecare cu câte trei sute de dinari de om. 

— O-ho! 

— Ce te joci! Şi o să ne dea şi mai mult când o să aducem a 
doua grupă... 

— Unde vă sunt banii? 

— l-am îngropat în pământ. La noi avem numai câte cinci 
dinari... Hai să lăsăm astea! Mă uit la tine şi nu mă mai satur 
privindu-te. Tu le eşti sclavilor şi mamă şi tată: îi hrăneşti, îi 
adăpi şi-i păzeşti de orice ispită. Ţi-a fugit vreunul? 

— Niciunul! Se făli Gama, bombându-şi pieptul costeliv. 
Nimeni nu fuge de mine. 


137 Astfel erau stigmatizaţi soldaţii care fugeau din luptă. Retezându-li-se 
degetul mare, nu mai puteau trage cu arcul (n.a.). 

138 Caron - bătrânul care transporta în infern sufletele morţilor peste râul Stix 
(n.a.). 


— Ho, ho... — sări Nefarius. Ai rostit sentinţa asta ca un 
adevărat filosof din Grecia. 

Gama îşi schimonosi gura într-un zâmbet, iar ochii îi scânteiau 
de mândrie. 

— Eu sunt grec, le spuse el. M-am născut pe malurile râului 
Almacamon de la poalele Olimpului... 

— Norocosule! exclamă Anxius. De aceea te-au împodobit zeii 
cu har!.. Aveţi sclave, fete sau femei? 

— Avem... — răspunse Gama. Sunt separate, fiindcă Hannibal 
nu le dă voie războinicilor să se amestece cu ele în ajun de 
bătălii. Sclavele sunt păzite de Tinea, un munte de femeie 
despre care se spune că e mătuşa lui Maharbal. 

— Glorios neam! Origine divină ca şi a ta! se minună Nefaris. 
Am putea s-o vedem? 

— Puteţi, îi asigură comandantul sclavilor, ducând la gură un 
ulcior mărişor cu vin. După ce trase o duşcă bună, îl puse lângă 
el, luă pulpa de pe jeratic şi o aruncă într-o copaie. 

— Puteţi s-o vedeţi, cum să nu, le zise Gama din nou. Cândva 
a fost bărbat, dar zeii au transformat-o în femeie. 

— In veci fie slăviţi şi lăudaţi! — strigară într-un glas bâtlanii, 
apropiindu-se de copaie. 

— Zeii şi oamenii îl îndrăgesc pe acela care respectă legea 
ospitalităţii aşa cum faci tu, se trezi Anxius vorbind. l-am adus 
lui Hannibal italici, războinici fără pereche, care-i urăsc de 
moarte pe romani. Cu ajutorul nostru au venit în tabăra punilor 
pentru a-şi răzbuna nedreptăţile făcute de stăpânii peninsulei. 

Gama se năpusti împreună cu cei doi moşnegi asupra pulpei, 
aruncând piticilor osişoarele rămase. 

Anxius reluă firul vorbei: 

— Sunt la fel de bogat ca Alexandru Macedon. La Ancona am 
douăzeci de case şi opt mii de sclavi. Nici în două zile de mers 
pe cal nu pot face ocolul ogoarelor şi fâneţelor mele... Dacă n-ai 
tată, am să te iau de suflet, fiule... 

Gama îşi lăsă capul în piept şi cugetă profund. În cele din 
urmă zise: 

— Bine. O să fiu fiul tău. 

— Fiul meu, am vrea să cumpărăm o sclavă tânără şi 
frumoasă din Spania! 


— O sclavă tânără şi frumoasă!... rânji Gama. Ce vă trebuie 
vouă o sclavă tânără? 

— Prietenul ăsta al meu are scabie şi vrea să-l scarpine pe 
spate, îl lămuri Nefarius. 

— Şi tu? 

— Eu... Eu n-am nevoie de roabă... Dar dacă vrei, du-ne la 
mătuşa lui Maharbal să-i vedem sclavele. 

— Nici vorbă, se împotrivi grecul. Eu nu mă dezlipesc 
niciodată de lângă sclavii mei. 

— Atunci nu te mai iau de suflet! urlă la el Anxius, de i se 
umflară vinele gâtului. 

— Nici n-am nevoie, găină bătrână şi jumulită! ţipă Gama. 

Anxius tocmai se pregătea să-i răspundă dar în clipa aceea se 
înfăţişă un centurion care le spuse pe nerăsuflate: 

— Moşnegilor, veniţi imediat după mine. Vă aşteaptă Hannibal 
în cort. 

Anxius şi Nefarius se uitară înciudaţi unul la altul, dădură din 
umeri şi o luară din loc. 

— E-he-hei! strigă Gama în urma lor. Cine îmi plăteşte carnea 
pe care mi-aţi mâncat-o? 

— Străbunicu-tău Calchas”, îi răspunse din mers Nefarius. 

XXX 

În cortul lui Hannibal se aflau Colontai, Sivas, Mago şi Casca 
din Utica. Războinicii jucau zaruri, râdeau şi făceau larmă fără să 
le pese de comandantul lungit pe pat. In faţa fiecăruia se afla o 
moviliţă de bani mărunți şi un ulcior cu vin. Intr-un ungher 
stătea Lucia, palidă, cu cearcăne vinete sub ochi, fără coif şi 
armură. Părul ei negru îi acoperea în neorânduială jumătate din 
faţă. 

Anxius şi Nefarius intrară în cort şi se opriră fără a îndrăzni să 
scoată o vorbă. Mult timp nimeni nu-i băgă în seamă, de aceea 
moşnegii începură să tuşească pentru a atrage atenţia asupra 
lor. Degeaba. Hannibal stătea nemişcat, iar ceilalţi erau prinşi în 
mrejele jocului. 

Pe neaşteptate, Colontai începu să urle: 

— Tâlharilor!... Mi-aţi furat toţi banii! Sivas, numidul ăsta, 
aruncă hoţeşte zarurile. Cerşetorule de altă dată, dar-ar zeii să 


139 Calchas - înţelept bătrân, urât şi cocoşat din Iliada lui Homer (n.a.). 


te îneci cu banii mei, deşi ai o gură cât o jumătate de barcă!%, 
Mi-aţi luat totul. Nu mai am pe ce să joc! Zărindu-i pe Anxius şi 
Nefarius, exclamă plin de bucurie: Îi joc pe bătrânii ăştia doi! Vă 
prindeţi? 

— Ne prindem! încuviinţară războinicii. 

— Veniţi încoace, porumbeilor bătrâni... Acum joc pe voi... — 
îi lămuri Colontai. 

La auzul acestei hotărâri, Anxius şi Nefarius o zbughiră din 
cort. Hannibal se ridică în capul oaselor, strigând cu mânie: 

— Afară din cortul meu, cu jucătorii de zaruri. lar tu, Sivas, dă 
fuga după uncheși şi să nu te întorci fără ei! 

Anxius şi Nefarius fugeau prin tabără de le sfârâiau călcâiele, 
dar picioarele nu-i ţinură mult timp, aşa că-şi încetiniră 
alergătura. 

— Duhurile rele m-au mânat încoace, spuse Anxius cu 
răsuflarea tăiată. Mistreţului ăluia gras i-a venit chef să ne joace 
la zaruri. Frumos, minunat, înălţător, fermecător... Am în sân un 
pumnal. Pe sandalele lui Mercur, am greşit că nu i-am scărpinat 
cu el burta butoiului ăla gras... 

Moşneagul şuiera pe nas din pricina supărării şi a oboselii. 

— Şi Lucia?... se trezi întrebând Nefarius. Ai văzut-o în cort la 
Hannibal? 

— Văzut... A căzut în captivitate. Aşa a vrut, acum să rabde! 

— O s-o eliberăm noi. 

Anxius se uită la el cu dispreţ şi-i zise: 

— la-o din loc! N-are cum să scape din mâinile lui Hannibal. 

începuse să se însereze, iar tabăra clocotea. Soldaţii se 
strângeau în jurul focurilor, cântau, făceau haz şi tropăiau în 
sunetele aulosului şi al tobelor. Nimeni nu-i băga în seamă pe 
bătrâni. Sivas îi descoperi lângă un cort în faţa căruia doi sirieni 
goi până la brâu şi cu pielea strălucitoare de unsoare se 
întreceau la trântă. 

Numidul îi înşfăcă de gât şi-i târî după el. Încercând să scape 
din strânsoare, urlau amândoi Ca din gură de şarpe. 

Anxius striga să-şi spargă pieptul şi mai multe nu: 


140 în acea vreme săracii purtau o monedă mică sub limbă pe care se putea 
întâmpla s-o înghită. Colontai face aluzie la sărăcia de odinioară a lui Sivas 
(n.a.). 


— Noi suntem războinici liberi... Suntem în slujba lui 
Hannibal... El ne plăteşte ca să-i aducem italici în tabără... Dă- 
ne o dată drumul, plătică friptă ce eşti, că altfel îţi scot ochiul cu 
mâna astălaltă! 

Înfigându-şi unghiile în braţul gol al lui Sivas, Nefarius nu se 
lăsa mai prejos: 

— Eu sunt profet... Îi prezic lui Hannibal ca şi tuturor celorlalţi 
războinici!... Zeii îmi ascultă blestemele... Dă-mi drumul, că 
altfel nu mai vezi lumina zilei de mâine! 

Strigătele şi jelaniile moşnegilor îi puseră în picioare pe 
soldaţii care se înghesuiau în jurul lor. Peste tot răsunau râsete, 
fiindcă Anxius încercase să-l muşte pe Sivas de braţ cu gura lui 
ştirbă. 

În cele din urmă sosiră în faţa cortului lui Hannibal. Uncheșii 
păşiră înăuntru urlând: 

— Ucigă-i-ar zeii pe toţi călăii! Aşa se cade să te porţi cu nişte 
prieteni! 

După ce-i îmbrânci, Sivas îi strigă lui Hannibal: 

— Na-ţi bătrânii şi fii fericit cu ei!... 

Anxius şi Nefarius se aşezară pe o bancă de lângă foc şi nu-şi 
mai luară ochii de la Lucia. Fata îşi duse degetul la gură, 
făcându-le semn să tacă, aşa că bătrânii se prefăcură că nu 
observă nimic. Acum priveau armura de argint, lada cu comori, 
şoimul din inel şi pe Hannibal întins în pat. 

— Voi sunteţi prietenii mei, le zise punul, fiindcă mi-aţi 
dovedit cât îmi sunteţi de devotați. 

Bătrânii mustăciră smeriţi, iar Hannibal continuă. 

— Sunteţi bătrâni, dar preţuiţi mult. Cei trei sute de italici sunt 
luptători de frunte, îi urăsc pe romani şi au picat tocmai la timp. 
Trebuie să vă duceţi din nou să-mi mai aduceţi încă vreo câteva 
sute aici, în tabără. 

— Dorinţa ta este poruncă, se grăbi Anxius să-i răspundă. Ne 
ducem.. 

Hannibal se apropie de el şi-i cerceta faţa cu ochiul sănătos, 
fără să clipească măcar, căutând parcă un firişor de îndoială. In 
cele din urmă vâri mâna sub salteaua de paie, scoase o pungă 
cu bani pe care i-o aruncă moşneagului, spunându-i: 


— la punga asta. Câteodată aurul este mai convingător decât 
vorbele frumoase sau jungherul ascuţit. 

Anxius îşi ascunse punga în sân. Din tabără ajungeau până la 
ei sunetele aulosului, ale tobei ca şi larma oamenilor presărată 
cu râsete şi chiote. Hannibal se sculă şi porni să măsoare cortul 
în lung şi în lat. Luminat de faclă, şoimul îşi lăsă să-i atârne din 
cioc limba ascuţită, căznindu-se să scoată un croncănit. Lucia 
moţăia în ungherul ei. 

— O cunoaşteţi pe fata asta? îi întrebă brusc Hannibal. 

Anxius se holbă la Lucia, dând din cap şi din umeri. 

Nefarius nici nu-şi aruncă ochii asupra ei. 

— Dumneaei este sora lui Falcon, îi vesti Hannibal. 

— De Falcon am auzit! îi răspunse Anxius, făcând pe 
neştiutorul. Ţăranii ne-au istorisit cum că ceata lui se află în 
Spoletum la nebunul ăla de Septimius. 

— Aşa e, întări Nefarius. Cu el este şi celtul acela despre care 
se povesteşte că s-a sculat din morţi... 

Hannibal le zise cu ochii îndreptaţi spre Lucia: 

— Fata aceasta mi-a ucis doi războinici. Săgeţile trimise de ea 
i-au nimerit pe amândoi în cap. Libienii au prins-o şi mi-au adus- 
o în tabără. Războinicii cer să moară sfâşiată de cai. Colontai o 
vrea pe motiv că au făcut-o prizonieră libienii lui, Sivas îmi oferă 
o grămadă de aur în schimbul ei. Nimic de zis. E frumoasă şi 
tânără. Am s-o vând negustorilor greci. Ei o să plătească mai 
mult... Dar m-am luat cu vorba... Voi doi trebuie să mi-l găsiţi pe 
Falcon. 

— Noi?... Pe Falcon?... De ce?... 

— Ca să-i înmânaţi un papirus. 

— O să ne omoare! Se holbă Nefarius. 

— Niciun păcat! Surise Hannibal şi ieşi din cort. 

Din ungherul ei, Lucia glăsui în şoaptă: 

— Găsiţi manipula lui Dedalion. Acolo este Not, fratele lui 
Asop. Dacă-l aflaţi în viaţă, spuneţi-i să mă scape, fiindcă pe 
Asop eu l-am salvat, iar el ţine la mine mai mult ca la ochii lui 
din cap... 

— Ştim, ştim, cap zălud de femeie! Te-ai nenorocit cu mâna ta 
şi acum vrei să ne prăpădeşti şi pe noi... 


— Numai în Spania se pot naşte asemenea frumuseți! strigă 
Nefarius, pasămite, fermecat, în clipa în care Hannibal se 
întorcea în cort. 

— De aş fi niţel mai tânăr şi mai bogat, aş răscumpăra sclava 
asta, zise Anxius. 

— i-ar sparge dovleacul ăsta de pe umeri! rosti Nefarius 
batjocoritor. 

— Veţi înmâna papirusul lui Falcon. Puteţi să-i spuneţi că ne 
vom purta frumos cu fata până primim răspunsul lui, le porunci 
Hannibal şi se lungi din nou în pat. Mă doare capul, le mai spuse 
Hannibal, apucând bărdaca cu ceai de pe măsuţă, pe care o bău 
până la fund. 

Lucia se sculă pe neaşteptate şi se duse la moşnegi: 

— Spuneţi-i fratelui meu să nu dea crezare cuvintelor din 
papirus, fiindcă omul acesta nu şi-a ţinut niciodată făgăduiala. 
Este un tiran de cea mai joasă speţă... Tâlhar, jefuitor şi ucigător 
de copii! Cuvintele acestea rămân neputincioase în faţa 
grozăviilor de care este în stare!... 

Moşnegii tăceau, plimbându-şi privirile de la fată la Hannibal. 
Punul râse cu poftă şi lămuri şi pe uncheși pentru ce: 

— Cred că vă este limpede de ce la greci femeile jucau în 
infern cele mai sângeroase roluri. 

— Desigur, desigur, limpede ca ziua! mormăi Anxius. 

În cort intră un centurion care aduse papirusul înfăşurat şi 
legat cu şnur. În urma lui păşiră înăuntru două namile de femei. 
Hannibal se ridică în capul oaselor şi se adresă imediat femeii 
mai în vârstă, şi în acelaşi timp, mai vârtoase: 

— Tinea, ia fata asta şi păzeşte-o cu străjnicie. 

— Mătuşa lui Maharbal! murmură Anxius. 

— Ai grijă să nu-ţi turtesc nasul... — se răsti Tinea la el, 
arătându-i pumnul. O înşfăcă apoi pe Lucia de mână şi o trase 
afară din cort. 

— Luaţi papirusul şi mâine în zori vă aşterneţi la drum! îi 
expedie Hannibal pe uncheși. 

În aceeaşi seară Anxius şi Nefarius găsiră manipula lui 
Dedalion şi pe fratele lui Asop, Not. Numidul era spătos şi 
puternic, cu cel puţin zece ani mai mare decât Asop. In armata 
lui Hannibal avea rang de centurion. 


Moşnegii îi făcură semn să iasă din grămada de ofiţeri care 
făceau zarvă în faţa cortului lui Dedalion. După ce se aşezară pe 
marginea unui şanţ, Anxius începu să vorbească: 

— Ştii de ce te-am despărţit de prietenii tăi? 

Numidul îl privi fără să scoată o vorbă. 

— Am vrut să te întrebăm pe care din ai tăi îi mai ai în viaţă. 

— La ce bun? sări Not. La Cirta îi am pe tata şi mama. Am mai 
avut şi un frate, dar nu mai trăieşte. L-au omorât libienii lui 
Colontai la Spoletum. Trecuse încă din Spania la turdetani. 

— Cum se numea? 

— Asop! 

— Foarte bine! strigă bucuros moşneagul. Noi îți aducem 
vestea că Asop este teafăr şi se află la Spoletum. Mâine plecăm 
într-acolo, şi dacă ai vreo vorbă pentru el, spune-o. 

Numidul se uită speriat la moşneag, şi zise cu o voce liniştită: 

— Şi dacă v-a trimis Hannibal să mă ispitiţi?... 

— Atunci să ne părjolească lupiter cu fulgerul lui! Se trezi 
Nefarius strigând. Il iubim pe Asop ca pe copilul nostru. Nu 
umblăm cu cioara vopsită. 

Un timp Not tăcu cu ochii pironiţi în pământ, apoi spuse, de 
parcă luase o hotărâre: 

— Voi i-aţi adus la noi în tabără pe cei trei sute de italici? 

— Zău că ei ne-au adus pe noi! îi răspunse Anxius. 

— Se pare că aţi câştigat încrederea lui Hannibal, nu-i aşa? 

— Aşa e. Acum ne trimite la Spoletum cu un papirus pentru 
Falcon, fiindcă sora acestui spaniol a fost luată în captivitate şi 
se află printre sclavele Tineei... Se zvoneşte că femeia asta este 
mătuşa lui Maharbal. 

— Şi că a fost bărbat, dar zeii au vrut s-o pedepsească şi au 
prefăcut-o în femeie! sări Nefarius cu gura. 

— Ce vreţi acum de la mine? întrebă Not nedumerit. 

— Să scapi fata de sclavie, că de piere ea, Asop o să se 
omoare. 

— Luaţi-o din loc şi vedeţi-vă de treaba voastră. Cui i s-a urât 
cu viaţa, n-are decât să termine cu ea! Numidul se sculă şi 
plecă, dar se întoarse şi le zise peste umăr: Eu ţin la viaţa mea, 
deşi m-am săturat de jefuirea şi înjunghierea oamenilor 


nevinovaţi! Atâta puteţi să-i spuneţi şi lui Hannibal şi oricui 
vreţi... 

Unchiaşii rămaseră singuri lângă şanţ: 

— Ăsta crede că noi suntem iscoadele lui Hannibal, murmură 
Anxius. Nu ne-a dat crezare. 

— Ai ghicit! — îi dădu cu tifla Nefarius. Mă uimeşte isteţimea 
ta. 

Călare pe roibi buni, moşnegii din Clusium părăsiră a doua zi 
în zori tabăra punilor. 


CAPITOLUL XXII 


Zeii nemuritori nu i-au hărăzit 
războinicului o soartă mai bună 
decât aceea de a-şi da viaţa pentru 
patrie. 


Pustiind Picenum, cohortele punilor înaintau pe ţărmul Mării 
Adriatice. De la Asculum se abătură asupra Hadriei, călcară 
ţinutul Fucinus, îi risipiră pe peligni şi, ocolind oraşul Bovianum, 
poposiră la Arpi, în apropiere de Sipontum. De aici Hannibal îşi 
trimitea cei mai sângeroşi generali la măcel şi jaf, omorând fără 
milă toată suflarea omenească. Sivas numidul ocupă oraşul 
Telesia şi dezlănţui cel mai crâncen măcel din acest război. 
Cuceritorul porunci războinicilor săi să nu ucidă nicio fiinţă 
omenească înainte de a fi supusă celor mai cumplite torturi. 
Până şi soldaţilor africani li se făcuse părul măciucă de 
grozăviile pe care trebuiau să le provoace, încât încetară de a 
mai da ascultarea cuvenită comandanților, stârnind mânia 
acestora asupra lor. Şi pedepsele sângeroase deveniră din ce în 
ce mai dese. Intr-una din zile, Sivas reteză cu propria-i mână 
urechile a şapte oşteni. In aceeaşi noapte însă, nişte mâini 
puternice îl înăbuşiră pe crudul general. In zori Sivas fu găsit 
mort la el în cort. 

Comandanții lui Hannibal răspândeau astfel groaza în centrul 
Italiei, vrând să-l aţâţe cu orice preţ pe dictator şi să-l oblige să 
dea bătălia hotărâtoare., Fabius Maximus evita însă conflictele 
de amploare, iar italicii, auzind de măcelul de la Telesia, se 
ridicară ca frunza şi ca iarba împotriva punilor. Peste tot 
răsăreau tot mai multe pâlcuri, mici şi mari, care se alipeau 
armatei romane. 

Crâncenii călăreţi se desprindeau din întunericul nopţii ca 
nişte fantome şi se năpusteau cu toată furia asupra laturilor şi 
ariergărzii armatei pune. Răzbunarea războinicilor italici era 


nespus de sălbatică. Cetele lui găseau pe marginea drumurilor 
şi a şanţurilor soldaţi cartaginezi cu mâinile şi picioarele frânte, 
cu ochii scoşi şi pântecul revărsat, iar aceste zvonuri ajunseră 
până la urechile lui Hannibal. Pretorii şi tribunii Romei îşi rugau, 
îşi amenințau şi-şi potopeau oştenii cu cele mai cumplite 
pedepse pentru a-i opri de la crimele comise care ar fi putut să-i 
determine pe vrăjmaşi să se poarte şi mai rău. In zadar. 
Răzbunătorii îşi întreceau duşmanii, fiindcă în război oamenii se 
deformează şi consideră drept virtute ceea ce este dezgustător 
şi ruşinos. Triumfă răul şi neghiobia omenească. 

Pajiștile acoperite de iarbă, ogoarele mănoase, pădurile 
seculare se prefac în fum şi cenuşă. Acolo unde fuseseră cândva 
aşezări omeneşti, cresc acum buruieni; în locul turmelor albe 
urlă haite de lupi. Putrezesc trupurile neîngropate ale oamenilor, 
iar vântul împrăştie duhoarea lor. Mor şi buni şi răi şi curajoşi şi 
fricoşi. Zac acolo unde i-a țintuit moartea şi se uită cu ochi 
sticloşi la cerul posomorit. Pier răzbunătorii. Războiul devorează 
totul ca un monstru. Grozăviile lui aducătoare de moarte şi de 
molime se rostogolesc deasupra capetelor oamenilor asemenea 
unor nori groşi, amenințând să-şi reverse dintr-o clipă într-alta 
grindina ucigătoare. Lângă altar zace o femeie moartă. Mâna 
stângă strânge la piept pruncul înjunghiat, iar dreapta, făcută 
pumn, ţine un bulgăre de smirnă parfumată menită zeilor 
nesimţitori oare n-au milă de neamul omenesc. 

În armata romană încolţi discordia. Tribunii, pretorii, edilii şi 
căpeteniile mai mărunte se luară la ceartă. O parte dintre ei 
cereau să se dea imediat lupta decisivă cu duşmanul şi-l atacau 
pe Fabius Maximus, poreclindu-l „Cunctator”!*!. Cealaltă parte 
aproba tactica dictatorului. Starea aceasta se prelungea la 
nesfârşit, cu lunile de zile. Şarpele nemulțumirii învenina sufletul 
soldaţilor romani. În ciuda acestor lucruri, ei mărşăluiau 
necontenit în faţa lui Hannibal, distrugând hrana necesară 
oamenilor ca şi nutreţul pentru animale. Punii călăreau nişte 
mârţoage costelive, iar mugetul jalnic al vitelor flămânde răsuna 
sinistru zi şi noapte. 

lar dictatorul nu dădea bătălia decisivă. 


141 Zăbovitorul (lat.) 


Uitându-se de pe muntele Massicus la flăcările care mistuiau 
stogurile de grâu, clăile de fan sau şirele de paie, ca şi la norii 
de fum ce pluteau deasupra caselor şi grajdurilor, Marcus 
Minucius Rufus, comandantul cavaleriei romane izbucni plin de 
mânie: 

— De luni de zile aliaţii noştri pier în vâlvătăi, iar duşmanul 
este lăsat în pace! Noi dăm foc, el ucide. Rânjeşte deasupra 
oamenilor morţi, deasupra femeilor pângărite şi a copiilor 
sfârtecaţi. Pustieşte Italia asemenea ciumei, sigur că n-o să-l 
atace nimeni. Lucrul cel mai odios este că nimănui nu-i este 
ruşine de zăbava şi şovăiala noastră. Fumul incendiilor ne 
înţeapă ochii. Gemetele şi jelania aliaţilor ajung până la urechile 
noastre... în nebunia noastră noi credem că războiul poate fi 
câştigat dând târcoale duşmanului şi lâncezind în nesfârşite 
consilii. 

Cuvintele comandantului cavaleriei romane ajunseră la 
urechile tuturor războinicilor care începură să clocotească. 
Acum aproape toţi vroiau să pornească la atac. Dacă atunci ar fi 
trebuit să voteze armata, Marcus Minucius ar fi devenit dictator. 

Fabius Maximus era astfel pus în situaţia de a-şi dubla 
prudenţa: se temea de Pun, dar era foarte atent şi faţă de ai săi, 
fiindcă la Roma era condamnat aproape de toţi. Dictatorul îşi 
menţinu totuşi tactica, distrugând tot ce ar fi putut să-i fie de 
folos lui Hannibal pe care-l ataca în formaţii mici, fără a da 
prilejul declanşării unei bătălii hotărâtoare. 

XXX 

Ceata lui Falcon scăzuse la jumătate: doar trei sute de 
războinici îi mai rămăseseră nevătămaţi. Dintre barbari, Cota 
mai avea doar doisprezece. In afară de aceasta fusese răpus 
Gerion, iar Lucia dispăruse. Asop, Falcon şi Ombolt întrebară 
printre cetăţeni şi războinici de soarta ei, dar în zadar. Nimeni n- 
o văzuse pe fată, iar Venilia tăcea. Plină de amărăciune, tânăra 
femeie se întreba pentru prima dată în viaţa ei dacă avea 
dreptul să trimeată pe altul la pierzanie doar pentru că nu şi-a 
îndeplinit jurământul. Din pricina asta îşi făcea mustrări de 
conştiinţă şi se chinuia cumplit. În cele din urmă se hotărî să-şi 
dezvăluie greşeala în faţa lui Falcon şi a celorlalţi. 


Lucru de mirare, dispariţia Luciei se părea că nu-l apasă prea 
tare pe Asop. Tăcut ca de obicei, el nu pomenea numele fetei şi 
s-ar fi crezut că evită să ia parte la discuţiile despre ea. Intr-una 
din zile deschise, totuşi, gura: 

— Aştept să aflu o veste cât de neînsemnată şi apoi pornesc 
pe urmele ei. 

Şi aştepta. Aşteptau şi ceilalţi fraţi, nu numai Asop. Pe toţi îi 
izbise, însă, faptul că în aceeaşi noapte dispăruseră şi cei doi 
uncheși din Clusium. 

Cota îşi dădu primul cu părerea: 

— Dacă Lucia este cu ei, atunci să ştiţi că nu i se va întâmpla 
nimic rău; tartorii ăştia bătrâni sunt în stare să-l ducă de nas 
chiar şi pe Thanatos!2. 

— Întrebarea este: se află sau nu cu ei? Spori nedumerirea 
Falcon. 

Venilia îşi luă atunci inima în dinţi şi le spuse adevărul: 

— Eu ştiu unde este Lucia. 

Războinicii rămaseră încremeniţi. 

— A plecat după punii care se retrăgeau de sub zidurile 
oraşului, continuă Venilia. 

Sfatul se ţinea la senat în prezenţa câtorva cetăţeni şi 
războinici de vază din Spoletum. Septimius Scurra urmărea în 
tăcere fiecare cuvânt. În cele din urmă îi veni şi lui rândul să 
vorbească: 

— Nimeni n-a murit în locul altuia. Toţi părăsim lumea asta 
când ne sună ceasul. Dar dacă v-aţi hotărât să vă duceţi la 
Hannibal în tabără, mai bine să vă puneţi imediat laţul de gât... 
Sau cine ştie, poate vă bizuiţi pe cuvântul hoţului ăstuia? Luaţi- 
vă gândul... Apoi comandantul oraşului se întoarse brusc spre 
cei doi moşnegi din Clusium: 

— Voi aţi adus papirusul? 

— Noi. 

— L-aţi văzut pe Hannibal şi aţi stat de vorbă cu el? 

— Întocmai! 

— Şi nu l-aţi înjunghiat? 

Anxius şi Nefarius rămaseră cu gurile căscate. Aşa ceva nu le 
trăsnise prin minte. 


142 Thanatos - personificare a morţii, fiul Nopţii şi fratele Somnului (n.a.). 


— Sunteţi două curci plouate! încheie plin de demnitate 
Septimius. 

Uncheșii istorisiră pe îndelete tot ce au făcut şi ce au văzut în 
tabăra cartaginezilor. Pomeniră că Lucia i-a trimis vorbă lui 
Falcon să nu dea crezare cuvintelor lui Hannibal, iar în cele din 
urmă îi vestiră că Not, fratele lui Asop nici n-a vrut să-i asculte, 
fiindcă s-a temut că sunt iscoade. 

— Hannibal ne-a poruncit să strângem italici şi să-i ducem la 
el în tabără, le spuse în încheiere Anxius. 

— Moşii ăştia sunt buni de făcut bucățele! strigă Septimius. 
Trădătorii!... 

Cota se împotrivi acestei păreri, râzând cu poftă: 

— Nici vorbă. Ei vor aduna italici şi-i vor duce în tabăra 
cartagineză. Eu sunt primul care vreau să merg de bunăvoie... 

Războinicii înţeleseră numaidecât ce şi-a pus în gând celtul şi 
începură să se frământe. Anxius trăgea cu putere aer în piept, 
iar Nefarius se zgâia. Amândoi îl sfârtecau din ochi pe 
Septimius. 

Pretorul ceru de îndată să li se taie bătrânilor capetele. 

— Sunt nişte trădători! Nu trebuie să ne fie milă de ei, striga 
Septimius cât îl ţinea gura. Au dus trei sute de bărbaţi din 
Ancona în tabără la Hannibal, în loc să-i fi purtat încoace !... 

În zadar au încercat Falcon, Ombolt şi Venilia să-i dovedească 
că moşnegii au făcut în câteva rânduri imense servicii romanilor. 
Încăpăţânatul comandant o ţinea una şi bună. Cethegus lămuri 
în cele din urmă lucrurile într-un chip foarte simplu: 

— Oameni ca aceştia, care au atâtea merite în faţa poporului 
roman, nu pot fi executaţi fără judecată. De aceea îi vom duce 
la Roma. 

Toţi încuviinţară propunerea înţeleaptă a lui Cethegus, 
Septimius însuşi muindu-se: 

— Motivul este temeinic şi justificat, zise pretorul. Să fie 
judecaţi la Roma. Meritele trebuie respectate, dar Junius Brutus 
şi-a omorât fiul!4%5. 


143 Lucius lunius Brutus - i-a alungat pe regi de la Roma. Fiul său i-a atacat pe 
vrăjmaşi fără să-şi întrebe tatăl. Deşi i-a învins, tatăl a dat ordin să i se taie 
capul, fiindcă a acţionat anarhic (n.a.). 


— Nu te supăra, dar tu nu eşti lunius Brutus, nici noi fiii tăi! 
şuieră Anxius printre dinţi. De aceea taci din gură şi lasă-i pe cei 
mai deştepţi să vorbească. i 

— Trebuie să hotărâm ce e de făcut, grăi Falcon. Imi trece 
prin minte ideea că am putea să ne strecurăm în tabăra punilor 
ca italici... Nu-i aşa?... 

— Cea mai mare prostie! sări Venilia ca arsă. Ne-ar 
recunoaşte imediat... Mai important este să hotărâm ce răspuns 
să i se dea lui Hannibal. 

— Nu e nevoie de nimic, cu riscul vieţii eu o să mă duc, îi 
răspunse Falcon. 

— Să se ducă Septimius, dădu cu gura Nefarius. | se oferă un 
prilej potrivit de a-l ucide pe Hannibal. 

Războinicii izbucniră în râs, dar comandantul cetăţii primi fără 
ezitare propunerea: 

— Mă duc să-l ucid pe tiran! 

— Vezi-ţi de treabă! îl preveni Cota binevoitor. 

— Eu am să merg, glăsui Cethegus. Pe mine nu mă cunoaşte 
nimeni acolo. După ce strâng vreo sută de pierde-vară, mă 
înfăţişez lui Hannibal ca italic. De aici o să plecăm cu toţii. Când 
vom ajunge în preajma vrăjmaşului, eu mă voi despărţi de voi şi 
voi trece în tabăra cartagineză. Este jalnic ca o întreagă cohortă 
de italici să fie în slujba inamicului. Voi încerca să-i răzvrătesc 
pe aceşti oameni. 

— Romanul are dreptate, încuviinţă liniştit Asop. Vreau să vă 
amintesc însă că printre răniții luaţi prizonieri în luptele din jurul 
oraşului se află şi câţiva numizi. Am şi vorbit cu ei. Mi-au jurat că 
vor lupta, pentru mine, dacă le dăruim libertatea. 

— Cum adică să lupte pentru tine? Cine eşti tu şi ce rol joci? 
Se mânie Septimius. 

— Aceştia fac parte din partidul vrăjmaş lui Syphax!* şi mi-au 
dat de veste că un număr destul de mare de numizi ar vrea să 
treacă la romani... 

— Nu pricep nimic! strigă disperat Septimius. 

Asop continuă: 


144 Syphax - rege al Numidiei, prieten cu Hannibal, detronat mai târziu de 
către Masinissa, cu ajutorul romanilor (n.a.). 


— Viitorul nostru rege este Masinissa... Pentru, el trebuie să 
luptăm! 

Falcon îşi prinse capul în mâini: 

— Dacă e adevărat ceea ce spui, romanii te vor polei cu aur! 
exclamă emoţionat comandantul. De ce ai tăcut până acum? 

— Fiindcă este o treabă de-a noastră, a numizilor... 

— Du-te şi adu-i pe sclavi. 

Asop ieşi din sală şi se întoarse puţin timp după aceea cu 
prizonierii, în număr de opt. 

— Nemulțumirea împotriva punilor a încolţit încă în Spania, 
glăsui iarăşi Asop, iar acum ia proporţii din ce în ce mai mari. 
Tânărul se întoarse către sclavi: 

— Moarte lui Syphax! 

— Trăiască Masinissa! îi răspunseră cu toţii într-un glas. 

— Vă veţi întoarce în tabăra lui Hannibal, iar acolo vă veţi 
duce cu veşti la fratele meu, Not, le spuse Asop. Primiţi sau nu? 

— Moarte lui Syphax! strigară prizonierii. 

— Cuvintele acestea înseamnă mai mult decât un jurământ! 
îşi lămuri Asop prietenii. 

— Atunci, scoateți-le cătuşele! 

XXX 

În aceeaşi zi, cei opt sclavi numizi cărora li se dăruise 
libertatea ieşeau din oraş în goana calului şi se îndreptau spre 
sud. Nefarius îi conducea pentru a nu fi atacați şi ucişi pe drum 
de către italici. Noaptea îi urmă şi ceata de călăreţi ai lui Falcon, 
sporită cu o sută douăzeci de cetăţeni din oraş aflaţi sub 
comanda lui Cethegus. În fruntea lor dădea pinteni roibului 
Anxius. 

Ţinându-se după oastea cartagineză, ei reuşiră să-l ajungă pe 
Hannibal la Hadria. Împreună cu cei opt numizi ai lui, Nefarius 
intră aproape neobservat în coloană. Foştii sclavi se risipiră 
imediat, mergând fiecare la cohorta sa. Colontai cel Gras îl ochi 
pe bătrân şi-l strigă, dar Nefarius o zbughi în mulţime şi se făcu 
nevăzut cât ai clipi din ochi. Colontai zâmbi, iar comandanților 
care-l înconjurau le tălmăci astfel purtarea moşneagului: 

— Moşul îmi ştie de frică de când am vrut să-i joc prietenul la 
zaruri. 


Pustiind ogoarele marrucinilor, ale fueinilor şi ale pelignilor, 
armata punilor nu se opri deloc până la Arpi. Deabia aici îşi 
aşeză Hannibal tabăra cu intenţia de a hărăzi oştirii sale ceva 
mai multă odihnă. 

Cethegus se despărţi de ceata lui Falcon şi se adresă cu 
înfocare războinicilor lui Septimius, care-l însoțeau de bunăvoie: 

— Cetăţeni ai oraşului Spoletum, iată, tabăra vrăjmaşului se 
află în faţa noastră. Acum trebuie să ne bizuim pe curaj. Dacă 
vreunuia dintre voi îi este frică, mai bine să iasă din rând şi să 
facă calea întoarsă... 

ltalicii tăceau. Cethegus zise mai departe: 

— Acţiunea noastră este grea şi plină de primejdii. De reuşim, 
ne acoperim de glorie nepieritoare, iar de pierim, fie slăvit în 
veci numele de roman, căci zeii nemuritori nu i-au hărăzit 
războinicului o soartă mai bună decât aceea de a-şi da viaţa 
pentru patrie. O întreagă cohortă de italici se găseşte în slujba 
duşmanului. Datoria noastră este de a-i răzvrăti... 


Atingând pământul cu mâinile, italicii începură să jure că vor 
îndeplini toate poruncile lui Cethegus şi ale celor doi moşnegi 
din Clusium. 

Un pâlc de italici se îndreptă apoi spre tabăra punilor. De data 
asta, italicilor li se luară armele de-abia atunci când fură 
înfăţişaţi lui Hannibal: 

— lată un nou grup de italici, glăsui Anxius. Sunt veniţi tocmai 
din Cales, Nuceria şi Firmum. De ispravă băieţi, n-am ce zice. 
Toţi o să lupte pentru eliberarea Italiei. Prietenia romanilor i-a 
costat scump, fiindcă le-a fost răpit tot ce au avut. 

Istovit de drum şi de durerile de cap, Hannibal nu-i băgă prea 
mult în seamă pe noii sosiți. Italicii depuseră jurământul şi-şi 
luară în primire armele şi caii. În aceeaşi zi, intrară în legiunea 
lui Carthalo. 

Ajuns în cort, Anxius îi transmise lui Hannibal mesajul lui 
Falcon. Înainte de toate, turdetanul n-a vrut mult timp să creadă 
că papirusul este trimis de Hannibal, deşi era scris în limba 
spaniolă. În cele din urmă a spus că o să vină în tabăra punilor 
cu toată ceata lui. Până la sosire Falcon îl roagă pe Hannibal să 
se poarte frumos cu sora lui. În semn de prietenie şi plecăciune, 


dăruieşte comandantului suprem al punilor un arc şi o traistă 
plină de săgeți, zicând că generalul le cunoaşte semnificaţia. 

Anxius puse arcul şi săgețile la picioarele lui Hannibal. 

— Să-mi ia zeii minţile de ştiu eu ce înseamnă acest dar! 
exclamă Hannibal. 

După ieşirea din cort, Anxius plecă însoţit de un centurion. 
Primise încuviințarea de a-i duce veşti sorei lui Falcon, Lucia. 
Celor doi li se alătură după câţiva paşi și Nefarius, aflat prin 
apropiere. 

Supravegheate doar de câţiva paznici, sclavele stăteau în 
corturi. Dar nu de străjerii ăştia se temeau ele, ci de 
înfiorătoarea Tinea, care le bătea fără milă. Centurionul îi spuse 
câteva vorbe ghionoaiei şi plecă. Puțin după aceea, dintr-un cort 
se ivi Lucia. 

Anxius îi dădu de ştire că se face totul pentru eliberarea ei, că 
Falcon aşteaptă pe aproape împreună cu oamenii săi, că 
Cethegus se află în tabăra punilor în fruntea a o sută douăzeci 
de italici şi că este cu putinţă ca fratele lui Asop să ia parte la 
salvarea ei. 

— Pe scurt, o să pleci cu omul care va rosti aceste două 
cuvinte: „Moarte lui Syphax“, încheie Anxius. 

— Cine mai e şi Syphax ăsta? întrebă nedumerită Lucia. 

— Ce te priveşte! îi răspunse moşneagul, altoindu-i o palmă 
pe obraz, căci văzu că Ţinea se apropia ca o furtună. 

— Cât ceri pe sclava asta? se interesă moşul. 

— Nu e de vânzare, se răsti la el muierea. Este favorita lui 
Hannibal. 

— Netrebnică şi necioplită! l-am ciripit şi eu câteva vorbe 
dulci şi a şi început să mă bălăcărească, bombăni Anxius şi se 
îndepărtă. 

În acest timp, Nefarius se zgâia la Tinea, râzând pe sub 
mustață şi făcându-i cu ochiul, dar ea îi întoarse spatele şi-i 
spuse, privindu-l cu dispreţ: 

— Am avut patru bărbaţi cât muntele. Aş putea să te duc în 
dinţi, gloabă ce eşti! 

— Aibă milă zeii de sufletele lor, îşi înălţă Nefarius ruga la cer. 
Lor le sunt larg deschise porţile fericirii veşnice, că doar şi-au 
ispăşit, sărmanii, toate păcatele aici pe pământ, lângă tine! 


Tinea făcu vânt biciului, dar Nefarius dispăru la timp şi dădu 
zor să-şi ajungă din urmă prietenul. 

Din tabăra lui Hannibal o şterseră în aceeaşi noapte şapte 
sute de italici, o mie două sute de numizi, cei doi uncheși din 
Clusium şi Lucia, sora lui Falcon. La Luceria fugarii se întâlniră 
cu Falcon, iar de aici se îndreptară cu toţii spre Sora. Patru zile 
mai târziu romanii zăreau de pe zidurile oraşului lor o mulţime 
de numizi amestecați cu italici, care se apropiau de poartă. 
Uluirea se transformă în bucurie când auziră cuvintele rostite de 
Cethegus: 

— Falcon, turdetanii, etrurii şi spoletanii vi-i aduc pe prietenii 
voştri numizi... 

Poarta uriaşă se dădu în lături, iar podul fu coborât peste 
şanţ. Falcon, Cota, Ombolt, Lucia, Venilia, Cethegus, Asop 
împreună cu fratele lui, Not, puseră cu toţii piciorul în cetate. In 
urma lor se scurse mulţimea oştenilor cu puternica-i ariergardă 
formată din Anxius şi Nefarius, cei doi uncheși din Clusium. 


CAPITOLUL XXIII 


Tu ştii să cucereşti victoria, 
Hannibal, dar nu s-o şi foloseşti! 
Maharbal 


Nemulțumirea faţă de dictator creştea necontenit. Mai întâi s- 
au făcut glume pe seama lui Fabius Cunctator, dar cu timpul, 
atât poporul cât şi senatorii au început să ceară tot mai stăruitor 
să fie desfiinţată dictatura şi să se aleagă din nou consuli 
capabili să-l atace pe Hannibal şi să-l alunge din Italia. 
Adversarii lui Fabius susțineau cu tărie că în cel mai critic 
moment din istoria Romei a fost desemnat cel mai nehotărât şi 
mai anemic comandant. Mulţi senatori şi vestiți războinici 
apărau cu ardoare tactica hărţuielii. 

— S-a văzut în trei bătălii că nu suntem în stare să ţinem 
piept unui adversar de talia lui Hannibal, spuneau aceştia. 
Tactica lui Fabius Cunctator îl stoarce de vlagă pe vrăjmaş, 
împingându-l la un dezastru sigur. 

— Ne-am săturat de strategia zăbavei, ripostau adversarii. 
Mai curând o să se ducă de râpă Roma şi aliaţii săi, decât 
Hannibal! 

Pe când ciocnirile dintre cele două partide se înteţeau, 
amenințând să provoace conflicte serioase, la Roma sosi pe 
neaşteptate vestea că Hannibal este încercuit cu oastea lui în 
strâmtoarea dintre Casilinum şi muntele Callicula. O bucurie fără 
margini puse stăpânire pe romani. Oamenii se îmbrăţişau şi se 
sărutau în forum şi pe stradă, mulţimea umplu templele, iar 
sângele curgea din belşug pe altare. În eventualitatea unei 
victorii romane, senatul se pregătea să organizeze în cinstea lui 
lupiter şi a lui Marte lupte de gladiatori. După atâtea înfrângeri, 
jale şi nelinişte, vestea aceasta a sosit ca o mană cerească. 
Poporul şi senatorii răsuflară uşuraţi. 


De la Arpi, Hannibal străbătuse Samnium şi se îndreptase 
spre Campania cu intenţia de a poposi între stâncile de la 
Formiae, nisipurile şi smârcurile de la Liternum, înconjurate de 
uriaşe păduri. Dar mai înainte trebuia să traverseze muntele 
Callicula. In valea dintre stâncile acestea şi oraşul Casilinum, 
generalul făcu popas pentru a da timp de odihnă şi întremare 
armatei. Dictatorul şi Minucius Rufus îşi trimiseră însă peste tot 
patrule de recunoaştere şi, ţinând legătura unul cu altul, se 
întâlniră la Tarracina, ocupară strâmtoarea şi constatară că 
inamicul este încercuit. După ce luară în stăpânire şi drumul 
spre Via Appia, dictatorul ţinu sfat cu comandantul cavaleriei 
pentru a stabili modul de atac. 

Hannibal se avântă fără ezitare în luptă. Călăreţii şi 
infanteriştii puni se năpusteau năprasnic asupra romanilor 
pentru a străpunge cercul de fier, dar în zadar. Linia de bătaie a 
romanilor nu se clintea din loc. Lupta n-a durat prea mult şi 
totuşi pe câmpul de bătaie fuseseră răpuşi opt sute de soldaţi 
puni şi două sute de romani. 

Zilele se scurgeau una după alta. După ce au blocat 
strâmtoarea, romanii nu se grăbeau, iar Hannibal îşi chinuia 
mintea cum să scape din strânsoare. Feţele îngrijorate ale 
generalilor lui erau mărturia faptului că armata cartagineză se 
află într-o situaţie fără ieşire. În zadar făceau războinicii planuri 
de a răzbate afară din trecătoare. 

La sfatul căpeteniilor toţi ochii erau aţintiţi asupra lui 
Hannibal, dar punul tăcea. 

— O să atac cu toată cavaleria! strigă Maharbal disperat. O să 
piară o jumătate, dar ceilalţi o să se strecoare! 

— N-o să reuşeşti! îi răspunse Hannibal. 

— Să încercăm. 

Şi au încercat. Cinci mii de călăreţi s-au înghesuit în 
strâmtoare fără a putea să desfăşoare un front larg. La un semn 
se dezlănţuiră strigătele şi războinicii porniră în iureş, strânşi 
ghem, dar nu ajunseră nici până la jumătatea drumului şi 
infanteriştii romani, cocoţaţi pe povârnişuri şi coame, începură 
să  rostogolească stânci, făcând mare prăpăd în rândul 
călăreţilor puni. Câteva sute de cai şi soldaţi se prăbuşiră printre 


stânci şi umplură cu cadavrele lor drumul îngust. Cavaleria lui 
Maharbal se înapoie repede. 

După această a doua încercare disperarea armatei 
cartagineze ajunse la culme, căci îşi dădeau cu toţii seama că 
nimeni nu poate scăpa din strâmtoare. Sfatul căpeteniilor pune 
tinu puţin în ziua aceea şi se termină cu hohote de râs. Hannibal 
descoperise modul de ieşire din capcană. 

Noaptea, armata pună, protejată de întunericul adânc, se 
apropie de tabăra romanilor. 

În timpul acesta, un numeros grup de oşteni strângea crengi 
uscate, fân, paie şi iarbă ofilită, din care făceau nişte snopi mari. 
Alţii alegeau dintre vitele prădate viţeii domesticiţi şi pe cei 
jumătate sălbatici şi-i mânau în faţa liniei de atac. Mai mult de 
cinci sute de ciobani aşteptau gata pregătiţi cu lănci şi falarici. 
Alţi soldaţi legau snopii de crengi şi de paie între coarnele a nici 
mai mult nici mai puţin de două mii de junei. 

Pe la miezul nopţii, la semnalul cunoscut, ciobanii aprinseră, 
toţi deodată, gătejele. Strâmtoarea fu scăldată de o lumină 
orbitoare. Sunetele de trompetă, strigătele ciobanilor, mugetele 
vitelor  înnebunite se  dezlănţuiră sălbatic;  lovindu-se de 
coroanele copacilor înalţi, de pe stâncile şi coamele muntelui, 
vacarmul se înteţea. Împunşi cu lăncile, loviți cu măciuca şi arşi 
de focul dintre coarne, viţeii se năpustiră cu furie drept asupra 
taberei romanilor. Focul viu alerga vuind în trecătoare ca un 
uragan. 

Ostaşilor romani li se părea că muntele incandescent tropăie, 
se revarsă ca puhoiul de ape, călcând şi nimicind tot ce-i ieşea 
în cale. Înspăimântaţi şi neştiind ce să facă, ei o rupseră la fugă, 
se căţărară pe povârnişurile trecătorii, se cocoţară pe stânci sau 
se ascunseră printre copaci. Avalanşa dogoritoare pătrunse în 
tabără unde răsturnă cai, căruţe, corturi şi-i strivi pe cei ce nu 
apucaseră să-şi găsească un adăpost. 

În zori, dictatorul şi comandantul cavaleriei constatară 
îngroziţi că Hannibal le nimicise tabăra peste care trecuse cu 
armata lui, îndreptându-se spre Via Appia. 

Colontai cel Gras apăra cu două mii de soldaţi coada coloanei 
ajunsă departe. Minucius Rufus prinse din urmă ariergarda şi o 
atacă. Hannibal, însă, îşi orânduise pedestrimea spaniolă prin 


păduri. De acolo trimise o ploaie de săgeți asupra cavaleriei 
romane, silind-o să se retragă. 
XXX 

Pe când în Italia se petreceau evenimentele pomenite, fostul 
consul Cnaeus Servilius stătea de strajă cu cele douăzeci şi cinci 
de vase ale flotei lui în dreptul Sardiniei şi Corsicii, respingând 
vasele pune care vroiau să se apropie de aceste două insule. 
Prudent, romanul ceru insularilor, pentru orice eventualitate, 
ostateci şi-i ameninţă că-i va omori pe aceştia în caz că 
descoperă vreun semn de trădare. Cutreierând marea între 
Sardinia şi Africa, corăbiile romane ajunseră de câteva ori până 
la Hippo, silindu-i pe africani să pună mâna pe arme. 

Chemat de senat, Servilius se văzu nevoit să-şi părăsească 
flota pentru a veni în grabă la Roma, ca unul dintre candidaţii de 
frunte la cele două locuri de consul. Au fost aleşi Caius Terentius 
Varro şi Lucius Aemilius Paullus. Primul era un neînfricat şi aprig 
războinic de origine plebee, iar al doilea, coborâtor dintr-o veche 
familie aristocrată, prieten cu Fabius Cunctator şi înverşunat 
apărător al tacticii lui de luptă, mai fusese de două ori ales 
consul. Noii consuli se apucară imediat să întărească armata, 
dorind să-l întreacă pe duşman atât ca număr de soldaţi, cât şi 
ca arme. Au fost înscrişi în liste zece mii de noi oşteni, patru 
legiuni de curând formate au fost adăugate vechii armate de opt 
legiuni, iar fiecare dintre aceste opt legiuni a mai primit câte o 
mie de pedestraşi şi o sută de călăreţi. In felul acesta fiecare 
legiune avea câte cinci mii de infanterişti şi trei sute de călăreţi. 

Aliaţii italici contribuiră cu un număr îndoit de călăreţi, iar 
pedestraşi dădură în număr egal cu romanii. larna, castrul 
roman adăposti optzeci şi şapte de mii de războinici. Sufletele 
tuturor nutreau speranţa în victorie, în timp ce soldaţii erau 
convinşi că-i vor înfrânge pe cartaginezi. 

După ce se strânse toată armata şi se termină cu împărţitul şi 
număratul, tribunii începură să-i determine pe războinici să-şi 
facă unii altora jurăminte într-o zi dinainte fixată. Ziua aceasta a 
fost proclamată mare sărbătoare şi, din porunca consulului, 
nimeni nu putea intra sau ieşi din tabără. Călăreţii şi infanteriştii 
îşi făceau unii altora legăminte cum că frica nu-i va clinti nici cu 


un pas înapoi din linia de bătaie. Tribunii şi celelalte căpetenii 
prestară şi ei aceste jurăminte benevole. 

Lipsa de alimente îl silea pe Hannibal să se mute întruna 
dintr-un loc în altul. De aceea, nemulţumirea puse stăpânire nu 
numai pe soldaţi, ci şi pe comandanţi. Se ivi mai întâi o furie 
mocnită, prefăcută apoi în proteste, pentru ca în cele din urmă 
războinicii să înceapă să ceară cu voci amenințătoare o hrană 
îndestulătoare. Spaniolii făceau cea mai mare dezordine, 
strigând că nu se vor duce la luptă până nu-şi „potolesc 
foamea“. Ameninţau că spală putina din armată, că se vor 
năpusti asupra oricui le iese în cale şi că nu se vor da înapoi nici 
de la înjunghiatul cailor. Se spunea că şi Hannibal şi-a pus în 
gând să lase totul baltă şi să plece în Galia, chiar şi pe jos, dacă 
se va întâmpla să i se împrăştie cavaleria. Starea de spirit care 
domnea în tabăra punilor l-a silit pe Hannibal să se îndrepte 
spre Apulia, regiune neatinsă de război, îndepărtându-se astfel 
considerabil de adversari. 

Trecând pe lângă Beneventum şi Herdonia, punul sosi în 
Apulia şi-şi dură tabăra în apropiere de satul Cannae. Romanii se 
luară după el şi ajunseră aproape de râul Aufidus. Temându-se 
de capcane, consulii cercetară mai întâi împrejurimile şi după 
aceea îşi aşezară pe malul din faţă cele două tabere: una mai 
numeroasă, alta mai mică. 

Cele două uriaşe armate stăteau una lângă cealaltă, 
pregătindu-se să dea lupta decisivă. În timp ce punii fremătau 
de nemulţumire că Hannibal, în loc să-i ducă la Roma, îi târăşte 
de colo până colo prin Italia, aproape morţi de foame, în tabăra 
romană consulii se certau: Varro cerea să pornească la luptă, iar 
Paullus, fervent apărător al tacticii lui Fabius, se împotrivea. 
Informat prin iscoadele sale de neînţelegerea dintre consuli, 
Hannibal aştepta, gata oricând să primească lupta. Consulul 
Paullus Aemilius era disperat din pricină că nechibzuinţa lui 
Terentius Varro a molipsit un număr mare de comandanţi şi 
aproape toată armata. Varro îşi bătea joc de nehotărârea lui 
Fabius Maximus, care trecuse şi asupra comandanților, ba chiar 
şi asupra consulului Paullus Aemilius. Mai spunea că-i convine 
să-şi asume toată răspunderea, decât să-l vadă pe Hannibal 
pustiind sub ochii lui Italia. lar el, Varro, este legat prin forţa 


împrejurărilor de colegul său, care nu întrezăreşte aceste 
lucruri. 

În timp ce gâlceava şi discordia sporeau în tabăra romană, 
Hannibal îşi desfăşurase de câteva zile linia de atac. Numizii 
erau trimişi în recunoaştere, atacându-i pe sacagiii romani care 
luau apă din cealaltă parte a râului. 

Consulii deţineau comanda armatei cu schimbul: în fiecare zi 
cârmuia unul dintre ei, cu drepturi depline asupra oștirii. 

Cum îi veni rândul, Varro dădu imediat semnalul de atac şi 
războinicii se îmbulziră să traverseze râul. Pe aripa dreaptă fu 
aşezată cavaleria romană, iar lângă ea infanteriştii; aripa stingă 
era alcătuită din cavaleria şi pedestrimea aliaţilor, înarmată cu 
falarici. În linia întâi se aflau trupele auxiliare de infanterie 
uşoară. Terentius Varro comanda aripa stângă, Paullus Aemilius 
pe cea dreaptă, iar lui Geminus Servilius i s-a încredinţat 
centrul. 

Hannibal îi rândui mai întâi pe baleari, pe malul râului, apoi 
faţă în faţă cu cavaleria romană îşi aşeză cavaleria constituită 
din gali şi hispani, iar pe aripa dreaptă infanteria. De-o parte şi 
de alta se înşiruiau africani, hispani şi gali, cu scuturi aproape la 
fel, dar cu săbii diferite: cele galice erau lungi şi fără vârf, în 
timp ce ale spaniolilor erau scurte şi cu vârf. Infăţişarea lor te 
băga în sperieţi: uriaşii gali erau goi până la brâu, iar africanii cu 
pielea strălucitoare de ulei păreau o grămadă de reptile. 
Îmbrăcaţi în tunici albe de in tivite cu purpură, hispanii se 
distingeau prin frumuseţea şi curajul lor. Frontul de luptă era 
format din patruzeci de mii de infanterişti şi zece mii de călăreţi. 
Aripa stângă era comandată de Hasdrubal, care îi aduse nu de 
mult lui Hannibal trupe auxiliare. Maharbal se găsea pe aripa 
dreaptă, iar în centru vegheau Hannibal cu fratele său, Mago. 

Lumina soarelui cădea pieziş pentru ambele armate, căci 
romanii erau aşezaţi spre miazăzi, iar punii către miazănoapte. 
Romanii primeau în faţă praful stârnit de vântul numit 
Volturnus!%, care le stânjenea vederea. 

Bătălia fu începută de trupele auxiliare înarmate cu săgeți şi 
falarici. După aceea cavaleria galo-hispanică, aripa stângă a 
cartaginezilor se năpusti asupra aripii drepte a romanilor. 


145 Sirocco-ul 


Războinici luptau strânşi ghem, înghesuiți între malul râului şi 
infanterie. Din această pricină cele două corpuri de cavalerie s- 
au bătut, contrar obiceiului, frontal, neavând suficient câmp de 
manevră. La prima ciocnire s-au năruit de-o parte şi de alta 
primele rânduri de oameni şi cai. Călcând peste ei, ceilalţi i-au 
strivit atât pe cei vii cât şi pe cei morţi. Copitele cailor din spate 
se înfundau în trupurile oamenilor prăbuşiţi cu cai cu tot, iar 
sângele ţâşnea pretutindeni. Impinşi din urmă, călăreţii veneau 
valuri-valuri, cădeau peste cadavrele celor dinainte, tăindu-le 
drumul celorlalţi. În cele din urmă oştenii se învălmăşiră şi se 
produse un înfiorător haos. În lipsă de spaţiu, aceştia se luau la 
trântă, surpându-se unul pe altul din şa, bătându-se cu pumnii 
sau înjunghiindu-se cu pumnalele. 

In acest timp pedestrimea se încleştase şi ea în luptă. Galii şi 
hispanii se băteau cu vitejie, ţinând piept atacurilor cumplite ale 
romanilor. Prinşi în luptă asemenea gladiatorilor, se năruiau, 
atât unii cât, şi ceilalţi, ciopârţiţi, cu trupurile străpunse de sabie 
sau făcuţi bucățele. |n cele din urmă romanii pătrund în 
dispozitivul deplasat, sparg frontul inamic şi despică ţăruşul 
bătut în faţa liniei întâi. Tăindu-şi drum prin mulţimea fugarilor 
în care îşi împlântau săbiile, romanii ajunseră dintr-un salt în 
centrul frontului punic. Când văzură că nimeni nu li se opuse, 
aceştia năvăliră cu impetuozitate asupra africanilor aflaţi în 
rezervă. Galii şi hispanii o luară la fugă, unii la dreapta iar alţii la 
stânga, permiţând astfel infanteriei romane să înainteze 
nestânjenită într-un spaţiu liber. Pe când lupta se purta în 
centru, africanii zdrobiră, cele două aripi ale romanilor, 
încercuindu-i. Atunci începu o bătălie inegală pentru că trupele 
romane, obosite de necontenitul măcel, trebuiau să se 
încleşteze cu africanii care se odihniseră până acum. 

Pe aripa dreaptă, acolo unde aliaţii Romei s-au ciocnit cu 
numizii, înfruntarea lâncezea cu sorţi nehotărâţi de izbândă. 
Punii au pornit cu înşelăciunea din capul locului: vreo cinci sute 
de numizi, care în afara armelor de atac îşi ascunseseră sub 
tunici şi armuri săbii scurte, se predau romanilor, sar din şa şi îşi 
aruncă scuturile şi falaricile la picioarele inamicilor. Lucrurile 
acestea se petreceau la mijlocul frontului. Romanii i-au dus în 
spate şi le-au ordonat să se aşeze pe pământ. Pe când bătălia se 


dădea în toate colţişoarele câmpului, iar ochii şi gândurile 
tuturor erau stăpânite de această înspăimântătoare privelişte, 
numizii sar în lături, îşi scot săbiile ascunse sub tunici, pun mâna 
pe scuturile împrăştiate printre cadavre şi se năpustesc 
mişeleşte asupra romanilor pe care-i ucid pe la spate sau le 
retează vinele de la încheieturi, făcând crâncen prăpăd. 

Deruta şi fuga şi-au scos capul şi în alte locuri. Hasdrubal nu 
întârzie să-şi trimeată numizii pentru a-i urmări pe fugarii de pe 
câmp. Aripa dreaptă a romanilor cedase. Călăreţii îşi mânau 
roibii în viitoarea râului, treceau pe malul celălalt şi o luau la 
sănătoasa. Deşi rănit la cap de o praştie încă de la începutul 
luptei, consulul Paullus Aemilius lupta în mijlocul rândurilor 
strânse, ciocnindu-se de câteva ori cu Hannibal în persoană. 
Protejat de cei mai aleşi cavalerişti, consulul izbuti de mai multe 
ori să se avânte printre vrăjmaşi. 

Pierzându-şi însă puterea de a-și ţine calul în frâu, Paullus 
ordonă războinicilor să descalece şi să lupte pe jos. Văzând 
acestea, Hannibal exclamă: - Quam mallem, vinctos mihi 
traderet! 15 

Înfruntarea pedestră a acestor călăreți era cumplită. Dându-și 
seama că vor fi înfrânți, ei vroiau mai curând să piară decât să 
fugă. Şi au luptat fără contenire până ce s-au prăbuşit cu toții 
vlăguiţi de răni şi osteneală. 

Romanii erau înghesuiți pretutindeni pe câmpul de bătălie. 
Zăpăciţi şi înspăimântați, mulţi dintre ei îşi apucau caii de 
dârlogi şi pe aici ţi-e drumul. Din goana calului său Lentulus!”, 
un tribun militar, îl zări pe consul aşezat pe o piatră şi plin de 
sânge. Fără să stea la gânduri acesta se duse drept la el, 
zicându-i: 

— Zeii să aibă milă de tine, Paullus Aemilius, fiindcă tu eşti cel 
mai puţin vinovat de înfrângerea de acum! la calul meu şi du-te 
cât te mai ţin puterile şi eu am să-ţi stau pavăză. Nenorocirea 
noastră nu trebuie să fie sporită de moartea ta. Avem şi aşa 
destule lacrimi şi amărăciuni! 

— Îți mulţumesc pentru vitejia ta, Cnaeus Cornelius. 
Compasiunea ta inutilă poate să-ţi fie fatală. Pierzi prilejul să-ţi 


146 Mi-ar fi plăcut mai mult dacă mi i-ar fi dat legaţi! (lat.). 
147 Lentulus (Cnaeus Cornelius Lentulus) (n.a.). 


scapi pielea, iar duşmanul se apropie... Du-te la Roma şi spune- 
le senatorilor să întărească bine oraşul înainte de a sosi 
învingătorul. Lui Quintus Fabius îi poţi spune că Paullus Aemilius 
a rămas credincios tacticii lui şi dincolo de moarte. Eu am să-mi 
dau sufletul printre oştenii mei răpuşi aici, fiindcă nu vreau să- 
mi apăr nevinovăția acuzându-l pe celălalt consul! 

O mulţime de romani urmăriţi îndeaproape de puni se 
năpustiră în goana lor asupra celor doi, şi fără să-şi cunoască 
consulul, îl ciuruiră cu suliţele lor. Pe Lentulus îl salvă calul. 

Şapte mii de războinici o luară la goană spre tabăra mică, 
zece mii se adăpostiră în cea mare, iar două mii în satul Cannae. 
Carthalo încercui cu oştenii lui satul şi-i prinse de vii sau îi omori 
pe toţi. Cu sau fără voia lui, Terentius Varro, cel de al doilea 
consul, nu se alătură nici unei grupe de fugari ci, însoţit de 
cincizeci de călăreţi, se refugie la Venusia. 

În bătălia de la Cannae au pierit patruzeci şi cinci de mii de 
pedestraşi şi două mii şapte sute de călăreţi romani sau aliaţi. 
Jurămintele făcute de soldaţi, unii faţă de alţii, au fost pricina 
acestui crâncen masacru. Majoritatea oştenilor au luptat ca 
ţintuiţi în locul acela, murind fără să le pese de ce se întâmpla în 
jurul lor. 

Au fost ucişi chestorii celor doi consuli, douăzeci şi unu de 
tribuni, câţiva foşti consuli, pretori, edili, optzeci de senatori 
plecaţi de bună voie la luptă ca membri de rând ai diverselor 
legiuni. Printre cei răpuşi se aflau Marcus Minucius Rufus, fostul 
comandant al cavaleriei şi Cnaeus Servilius. 


Punii au pierdut aproximativ cincisprezece mii de suflete. 

Soarele cobora spre asfinţit şi bătălia se şi sfârşise. Călare pe 
roibul lui, Hannibal se întorcea în tabără înconjurat de 
comandanții de legiuni, cohorte şi manipule. Deşi istoviţi de 
atâta luptă, ei tăbărâră cu toţii asupra lui Hannibal, dorind 
fierbinte să pornească imediat asupra Romei. Uluit de uriaşul 
succes repurtat, generalul mergea pe îndelete contemplând 
grămezile de cadavre şi hoituri, fără să scoată o vorbă. 
Maharbal îl luă de mână şi-l întrebă, privindu-l drept în faţă: 

— Îţi dai seama ce înseamnă bătălia asta pentru tine? De azi 
în cinci zile ai să prânzești ca biruitor pe Capitoliu. Dă-mi voie să 


pornesc înainte cu cavaleria ca să atac capitala mai repede 
decât îşi închipuie ei. 

— Lasă... Şterge-o... ripostă Hannibal. Dă-mi pace să mă 
gândesc puţin la acest lucru! 

Maharbal dădu din umeri şi adăugă la cele spuse mai înainte: 

— Se vede că niciodată zeii nu dau totul unui singur om! Tu 
ştii să cucereşti victoria, Hannibal, dar nu s-o şi foloseşti! 

Se pare că şovăiala lui Hannibal a salvat în acea zi Roma. 

XXX 

La Canusium o femeie, pe nume Bosa, i-a primit pe refugiații 
care au reuşit să pună piciorul în oraş după bătălie. Urmându-i 
pilda, bărbaţii şi femeile şi-au deschis porţile caselor şi au 
început să împartă alimente şi îmbrăcăminte fugarilor printre 
care se aflau patru tineri tribuni militari: Quintus Fabius 
Maximus, fiul fostului dictator, Lucius Publius Bibulus, Appius 
Claudius Pulcher şi Publius Cornelius Scipio, fiul fostului 
consul.in cursul nopţii şi în ziua următoare la Canusium s-au 
strâns mai mult de patru mii de călăreţi şi pedestraşi romani. In 
piaţa oraşului tânărul Scipio „fatalis dux huiusce bell” glăsui 
către războinici: 

— Socotesc că nu mi-am trădat patria. De asemenea, nu 
permit să se spună despre niciun cetăţean roman că e trădător. 
De am greşit ceva cu bună ştiinţă, atunci lupiter să-mi spulbere 
casa şi familia, pedepsindu-mă şi pe mine cu cea mai ruşinoasă 
moarte! 

La auzul acestor cuvinte, patru mii de săbii sclipiră în bătaia 
soarelui. Războinicii făcură legământ cu mâna pe conştiinţă că- 
şi vor da cu toţii viaţa pentru patrie. 

Intre timp, în jurul consulului Varro se strânseră aproape şase 
mii de oameni care se refugiaseră la Venusia. Scipio îşi trimise 
acolo un crainic şi consulul se mută cu armata la Canusium. 
După două zile oastea pornea în întregime spre Roma. 

Niciodată până atunci cetăţenii capitalei nu se gândiseră cu 
mai multă groază la soarta Romei. Apulia, Samnium şi aproape 
întreaga ltalie centrală erau în stăpânirea lui Hannibal. Niciun 
popor nu mai fusese potopit de un noian atât de uriaş de 
înfrângeri. Cei doi pretori îi conjurară pe senatori şi războinici să 


148 Predestinatul biruitor al acestui război (lat.) 


ia toate măsurile de asigurare a oraşului. Scoţând strigăte 
disperate, toată suflarea se apucă de treabă, fiindcă, fără 
îndoială, duşmanul va înainta nestânjenit şi va ataca oraşul. 
Femeile, mai ales, răspândeau frica şi tulburarea. Boceau şi 
jeleau în văzul şi auzul lumii, în piaţă şi pe străzi, umplând de 
spaimă inimile tuturor, în acea vreme nu era casă din Roma în 
care să nu fie plâns cel puţin un membru al familiei. Pribegii 
sosiți în oraş spuneau înspăimântaţilor cetăţeni că Hannibal vine 
cu toată armata în urma lor, că a şi străbătut Samnium şi că nu 
cruţă pe cei care-i aţin calea. Pentru a alunga frica şi pentru a 
îndepărta dezordinea, senatul ordonă ca fugarii să fie prinşi la 
intrarea în oraş şi apoi închişi, iar femeilor li se interzise să 
jelească şi să bocească după ce trec de pragul casei lor. În 
forum şi pe străzi se aşternu atunci o tăcere mormântală care 
generă o nelinişte şi mai mare. 

Dar, dintr-o dată, toată suflarea omenească se concentră 
asupra pregătirilor de apărare a oraşului. leşiră la iveală toate 
suliţele, falaricile, arcurile şi traistele cu săgeți, tot armamentul 
cetăţii şi al cetăţenilor, capturat mai înainte de la duşman şi 
aflat prin case sau temple. Pretorii băgară din nou mâna în 
tezaur. Cu banii statului ei răscumpărară vreo opt mii de tineri 
sclavi şi, alegându-i pe cei mai vânjoşi, le dădură arme. În felul 
acesta oastea strânsă pentru apărarea oraşului număra mai 
mult de treizeci de mii de războinici. 

Zece soli trimişi de Hannibal şi aleşi dintre prizonieri cu 
jurământ că se vor întoarce înapoi, în robie, sosiră pe atunci la 
Roma pentru a-i întreba pe senatori dacă au de gând să-şi 
răscumpere oamenii căzuţi în captivitate în ultima bătălie. 

După o scurtă deliberare, senatorii respinseră propunerea lui 
Hannibal, ordonându-le trimişilor să se ducă de unde au venit. 
Nouă dintre ei părăsiră imediat Roma, dar al zecelea se duse 
acasă. Aflând, pretorii îl prinseră, îl puseră în lanţuri şi-l 
expediară sub escortă la Hannibal. 

Aşa procedau senatorii romani faţă de războinicii care 
admiteau să fie luaţi prizonieri. 

După înfrângerea de la Cannae fidelitatea aliaţilor romani 
dispăru cu totul. Campanii, attelanii, calatinii, hirpinii, apulienii, 
samniţii, bruttii, lucanii, locrii împreună cu multe alte seminţii 


trecură de partea lui Hannibal, căruia îi deschiseră larg porţile 
oraşelor, primindu-i înăuntru armata. Dar în ciuda înfrângerii ca 
şi a trădării aliaţilor, romanii nu cerură pace. 


CAPITOLUL XXIV 


Asemenea valurilor mării, legiunile 
înaintează şi se prăbuşesc... Altele 
iau locul primelor. Dar zadarnic, toate 
cad. Astfel se rânduiesc şi pier legiuni 
după legiuni. 


Hannibal se oprise pe câmpul de bătaie printre grămezile de 
cadavre întinse la nesfârşit. Roibul ce-l purta în şa ciulea 
urechile şi-şi dilata nările, simțind mirosul de sânge. La dreapta 
generalului stăteau Maharbal, iar la stânga Sosilos din Sparta. 
Pe malul opus al râului Aufidus războinicii puni luau cu asalt cele 
două tabere unde se adăpostiseră vreo treisprezece mii de 
romani şi italici. Dintr-acolo răzbăteau până la ei zvonuri de 
trâmbiţă, freamătul luptei şi zăngănitul armelor. La lumina lunii 
romanii se băteau de parcă nu pierduseră o bătălie în ziua 
aceea. 

— Auziţi? se apără încă! se minună Hannibal. 

— Şi se vor apăra până la ultima suflare, îi răspunse 
Maharbal. 

Hlizindu-se şi clipind des din ochi, spartanul adăugă: 

— lar noi, călcând peste ei, ne apropiem cu încă un pas de 
ţintă. 

Razele lunii cădeau pe faţa lui Hannibal ca şi pe ochiul lui cel 
sănătos care scânteia ciudat. Privindu-i pe rând, pe filosof şi pe 
războinic, punul descălecă şi atinse pământul cu mâna. 

— Îi e frică. II cuprinde teama! şopti Maharbal. 

— E greu de suportat o fericire aşa de mare! Explică Sosilos. 

Hannibal îşi lăsă calul şi tovarăşii în urmă şi se îndreptă spre 
râu, trecând printre mormanele de cadavre. Ajuns la mal, el se 
opri şi scrută depărtarea. Pe apă pluteau pântecele negre şi 
umflate ale cailor ucişi. Lângă ei stăteau într-o rână cadavrele 
soldaţilor. Apa îi scosese la suprafaţă fiindcă, din cauza arşiţei 


de peste zi, le plesnise fierea. Din depărtare se auzeau urletele 
şi strigătele de ajutor ale războinicilor care atacau cele două 
tabere romane. 

În apropierea generalului răzbătu din spatele unei tufe un 
geamăt stins. Hannibal se duse într-acolo ca să vadă cine e. Un 
tânăr roman de cel mult douăzeci de ani, zăcea întins pe spate. 
Săgeata i se înfipsese atât de adânc, încât în mijlocul 
pântecului, ieşită în afară, se legăna doar pana ei. Chinurile 
morţii îi încleştaseră faţa cumplit de verde în razele lunii. Se auzi 
şi o frântură de voce răguşită şi neputincioasă, vocea unui 
muribund care nu poate să-şi dea sufletul. 

— Cine eşti? îl întrebă Hannibal. 

— Am fost roman, gemu tânărul, dar acum... acum sunt un 
mort care blestemă pe ucigaşii neamului nostru 

De nu eşti stafie, smulge-mi săgeata din pântece... 

Cu mâinile-i tremurânde, Hannibal apucă pana săgeţii şi trase. 
Din rană ţâşni sângele, trupul se scutură de câteva ori, apoi se 
întinse şi se linişti. 

— Cu un pas mai aproape de ţintă! zâmbi îndurerat Hannibal. 
După aceea-cobori panta lină a malului, îşi scoase coiful din cap 
şi-l umplu cu apă. 

Câtva timp, numidul şi spartanul îl urmăriră din priviri pe 
Hannibal, apoi descălecară şi ei şi porniră spre râu. Apropiindu- 
se de mal, ei îşi zăriră stăpânul care stropea cu apă faţa 
tânărului mort, şoptind încetişor de tot: 

— Aibă milă zeii de sufletul tău! 

Războinicul îşi turnă apoi în cap apa rămasă în coif!*. Stropi 
mărunți şi luminoşi ca perlele scăldate de razele lunii se 
prelingeau din părul şi barba războinicului. 

— Stăpânul este cuprins de frică, murmură Maharbal. 

— O să suporte? Se întrebă filosoful. Se pare că l-a năpădit 
groaza de atâta sânge şi cadavre. _ 

În noaptea aceea Hannibal a stat treaz la el în cort. În zadar 
îşi întindea trupul istovit pe aşternutul moale, iar capul îi cădea 
pe pernă. În zadar se închidea ochiul sănătos. Zeul somnului nu- 
| vizită în acea noapte pe războinic. 


149 Apa avea însuşirea de a purifica sufletele (n.a.). 


— Câţi paşi mai trebuie să facem până la ţintă? Se chinuia să 
afle generalul. 

Prin faţa ochilor i se perindă imagini de groază. Vede legiunile 
romane, stând neclintite pe loc. Soldaţii încercuiți luptă şi mor 
căzând unul peste altul. Cei vii luptă pe trupurile celor morţi, 
țâşneşte sângele, se poticnesc şi se prăbuşesc şi ei peste 
tovarăşii lor. Triarii:5% romani pier dimpreună cu caii de sub ei, 
asemenea unui gard de fier, alţii năvălesc şi le strivesc 
cadavrele, până când se năruie şi aceştia ciopârţiţi. In faţa 
ochilor lui Hannibal răsare ca o nălucă un tânăr călare pe un cal 
nărăvaş, comandantul unei manipule. Oşteanul străpunge de 
trei ori încercuirea punilor şi-şi mână roibul spre râu. Oamenii lui 
se zoresc să-l urmeze. Colontai cel Gras strigă cât îl ţine gura la 
libienii săi: 

— Puneţi mâna pe tânăr!... Este fiul lui Publius Scipio, 
consulul... 

Colontai dă bice calului, se cufundă în râu şi-i urmăreşte pe 
fugari până hăt, departe, în zare. Libienii aleargă după el. li 
ajung din urmă pe romani şi se iau la bătaie. Scipio cel tânăr se 
năpusteşte cu toată puterea asupra lui Colontai cel Gras. Luptă 
în toată legea. Săbiile soldaţilor romani se ridică şi lovesc 
mânuite parcă de un singur braţ. Libienii mor, alţii aleargă 
înnebuniţi spre râu. Colontai îşi află scăparea în fugă... 

Hannibal simţi că sudoarea îi înrourează fruntea şi zise în 
şoaptă: 

— Manipula tânărului Scipio nu a fugit, ci a ieşit pur şi simplu 
din luptă. A apucat drumul spre oraşul Canusium, dispărând 
după serpentinele acoperite cu dediţei. 

Războinicul se ridică în capul oaselor şi stătu mult timp aşa. 
Imaginile continuau însă să se perinde. Trei cohorte de numizi 
fugite la romani din tabără de la Arpi. Hannibal nu contenea să 
se mire de unde până unde trădarea asta. Să se fi săturat câinii 
de numizi de sânge şi acum să le fi venit poftă să-şi părăsească 
stăpânul? 

Şoimul din inel gâlgâi. Generalul se întoarse spre el. Lumina 
verzuie a făcliei pâlpâi, răspândind în cort steluțe mărunte. 
Puncte şi cerculeţe scânteietoare roteau în jurul ei. 


15 Triari - cavaleria grea (n.a.). 


Afară, frunzele copacilor fremătau. Vântul şuiera aducând 
picături mari de ploaie ce răsunau înfundat pe pânza cortului. 

Hannibal se sculă şi se duse la uşă. Pe cer nici urmă de lună. 
Norii se îngrămădesc. Fulgerele strălucesc pe boltă, luminând 
mormanele de leşuri. 

— Am să poruncesc ca mâine toţi să fie arşi, iar cenuşa s-o 
văd îngropată în pământ! surâse războinicul. Sunt mulţi! 
continuă el să mediteze. Bătrânul Caron are de tras puzderie de 
necazuri cu ei... Cum să transporte atâţia soldaţi? Ce o să spună 
când, într-o bună zi, o să mă vadă şi pe mine pe mal?... O să-mi 
ardă una cu vâsla în cap, fiindcă nimeni nu i-a dat până acum 
atâta de furcă... 

Războinicul se întoarse la pat şi se întinse din nou: 

— Şi la ce bun toate astea?... Pentru aur?... Pentru pământ?... 
Pentru sclavi?... Până la Caron, omului îi este de ajuns o coajă 
de pâine pe zi... lar ţelul?... Ţelul este Caron. 

În depărtare se auzi o bubuitură. Stropii mari de ploaie 
ropoteau pe acoperişul cortului. Tunetele răsunau 
înspăimântător în noapte. Mesteacănul înalt de lângă adăpostul 
generalului căzu trăsnit. Hannibal sări din pat. 

— Ciudate semne! şopti el. Zeii îmi atrag luarea aminte... Eu 
sunt învingătorul... Acum drept la Roma şi toată lumea va fi a 
mea!... 

Capul acoperit cu plete şi barbă stufoasă căzu pe căpătăi. 
Afară furtuna era în toi, iar în răstimpul dintre rafalele ei, 
războinicului i se perindau prin faţa ochilor legiunile romane. 
Asemenea valurilor mării, legiunile înaintează şi se prăbuşesc. 
Altele iau locul primelor. Dar zadarnic, toate cad. Răsar altele 
noi şi înaintează ca un viu zăgaz de fier. La orizont, cât vezi cu 
ochii, legiuni, la nesfârşit legiuni. 

XXX 

Mago, fratele lui Hannibal duse la Cartagina vestea victoriei 
de la Cannae. Războinicul înmână senatului un sac de inele de 
aur adunate de la cadavrele romanilor. Senatorii adepţi ai 
partidului lui Barcas îi întâmpinară cu urale de bucurie pe 
războinici şi-l ridicară pe Hannibal în rândul zeilor. Unul dintre 
aceştia pe nume Hamilco, om colţos şi fără simţul măsurii, se 


apucă să-şi bată joc de adepţii partidului opus. Uitându-se 
batjocoritor, îşi revărsă potopul de ocări asupra căpeteniei lor: 

— Hei, acum ce mai zici, Hanno?... Tot ţi-e frică de războiul 
cu. Romanii?! De ce nu interzici zeilor bunăvoința neţărmurită 
arătată nouă din cauza covârşitorului nostru succes? Ori poate 
speri că vom mai asculta aici în senatul Cartaginei cuvintele 
senatorului roman? 

Hanno cel Mare se sculă şi, fulgerându-i cu privirea pe 
membrii partidului Barcas, îi răspunse lui Hamilco: 

— Onoraţi senatori, de nu m-ar fi cuprins şi pe mine bucuria 
generală pricinuită de victorie, aş fi tăcut. Dar trebuie să-i 
răspund senatorului Hamilco: am fost întrebat dacă mai îmi este 
frică de războiul cu romanii. Cred că aş părea trufaş sau laş 
dacă nu aş răspunde... Nu neg că am oroare de acest război şi 
că nu voi înceta să-l acuz pe neînvinsul general până nu pune 
capăt grozăviilor pe care le-a comis şi le comite încă cu 
permisiunea voastră. Vechea mea dorinţă de pace va rămâne 
neschimbată, oricât de mare ar fi entuziasmul lui Hamilco şi al 
celorlalţi complici întru crimă ai lui Hannibal. Movila de inele de 
aur smulse din degetele cadavrelor v-au întunecat ochii şi 
mintea! Probabil că de aceea nu înţelegeţi că în război norocul 
este nestatornic. Dacă vrem să-l folosim, acum ni se oferă 
momentul prielnic de a încheia cea mai formidabilă pace cu 
putinţă. Clipa aceasta nu se va mai ivi niciodată. De scăpăm 
ocazia de faţă, mă tem că vom pierde mai mult decât vom 
câştiga, iar bucuria ni se va preface în jale! 

Batjocura, ocările şi râsul adepților familiei Barcas îl siliră pe 
Hanno să părăsească sala împreună cu oamenii săi. 

Falcon, italicii şi numizii dezertori ajunseră la Roma cu trei luni 
înainte de bătălia de la Cannae. Aici ei stârniră atât mirare cât şi 
bucurie. Pe când treceau pe străzile oraşului, toată suflarea nu- 
şi mai lua ochii de la ei, iar o mulţime de bărbaţi şi femei se luau 
după convoiul de oşteni. 

—  Numizii îl părăsesc pe Hannibal... Armata punilor se 
destramă!... Vulturii'5!: romani înving! 

Strigătele se repetau, zburau înteţindu-se şi făcând ocolul 
Romei. 


151 Vulturi - drapelele romanilor (n.a.). 


Cei doi moşnegi din Clusium strigau cât îi ţineau gura: 

— Priviţi opera noastră! Noi i-am adus pe numizi din tabăra 
punilor. Am merita fiecare câte o cunună de argint pentru 
vitejie. 

În eleganta vilă a tribunului Servius Gabinius Corvus a fost 
celebrată căsătoria lui Asop şi a Luciei. Ceremonia a fost veselă. 
Bărbaţii se încinseseră, închinând cupă după cupă pentru 
fericirea şi viaţa lungă a mirilor. Intr-o astfel de stare, Anxius şi 
Nefarius susțineau sus şi tare că ei nu sunt de loc bătrâni şi că 
sunt descendenţii zeiţei Hebe.:? 

— Cerem să ne daţi câte o sclavă tânără şi frumoasă! ţipă 
Anxius. 

— Pentru toată vitejia noastră! Se amestecă Nefarius în 
vorbă. Vrem şi noi să ne însurăm! 

Mesenii nu avură nimic împotrivă, dar Cethegus le atrase 
atenţia: 

— Moşii sunt însuraţi. Le-am văzut cu ochii mei babele la 
Spoletum, printre bejenari. 

— Divorţăm!... O să le alungăm! ţipau uncheșii beţi criţă. 

Carma îmbrăţişa şi le săruta pe Lucia şi Venilia, implorându-le 
să nu se mai despartă de ea. Înfierbântat de vin, Cota 
roşcovanul nu-şi mai dezlipea ochii de la tânără romană şi ofta, 
golind cupă după cupă. In cele din urmă îi spuse: 

— Te luăm cu noi în Spania! 

— Pe mine?... Merg! Bătu fata din palme, fără să se 
gândească în acel moment că dorinţa i se va împlini în curând. 
Fata se apropie de celt şi-i zise, atingându-i muşchii de oţel cu 
degetele: - Eşti tare ca un zeu. Tu vei fi ocrotitorul meu... 

— Celtul începu să-şi rotească ochii şi să jure că mai repede îl 
taie pe Hannibal în două decât să i se întâmple ei ceva. 

A doua zi, în vila tribunului se înfăţişară cei doi pretori, 
Claudius Nero şi Claudius Marcellus, oameni plini de vigoare şi 
vitejie, senatori preţuiţi în senat şi îndrăgiţi de soldaţi. In 
prezenţa lui Gabinius şi a războinicilor lui Falcon, ei îi 
comunicară tribunului ordinul, senatului de a porni cu patru 


152 Hebe - zeiţa tinereţii, fiica lui Zeus şi a Herei. Avea puterea de a dărui 
tinereţea veşnică (n.a.). 


cohorte în Spania pentru a se alătura armatei fraţilor Cnaeus şi 
Publius Scipio, fostul consul. 

Atunci Not, fratele lui Asop numidul, fost centurion în armata 
lui Hannibal, grăi către cei de faţă: 

— Avem ştiri de la Masinissa, cel mai vestit războinic al 
nostru, urmaş al regilor numizi, că se pregăteşte o răscoală 
împotriva lui Syphax. Regele acesta este prietenul cartaginezilor 
şi e gata să între în războiul împotriva romanilor. Cu ajutorul 
vostru noi îl vom răsturna pe Syphax şi-l vom aşeza în tronul 
regilor numizi pe Masinissa... Vorbesc în numele întregii noastre 
mişcări... Romani, ne legăm vouă aliaţi şi prieteni. Daţi-mi 
corăbii să-mi transport oamenii în Spania. De acolo îi voi trece 
uşor în Africa. 

Claudius Marcellus rosti, privindu-l în ochi pe numid: 

— Cine poate să garanteze că prin gura ta nu vorbeşte 
trădarea? 

— Eu, sări Asop. 

— Şi eu... Şi eu... — strigară în cor oştenii lui Falcon. 

— Şi eu, se puse chezaş şi Gabinius. li voi lua pe numizi cu 
mine. Şi oamenii lui Falcon se înapoiază în Spania. Pornesc la 
drum atât Cethegus, cât şi Acer, tânăra căpetenie a italicilor 
eliberaţi din captivitate de către Hannibal anul trecut. Toţi vor fi 
bineveniţi în armata Scipionilor, care se războiesc de atâta amar 
de vreme cu Hasdrubal în Spania. 

Claudius Marcellus clătină din cap neîncrezător: 

— Nu pot să mi-i imaginez pe legionarii romani înfrăţiţi cu 
numizii. 

— Zeii să-i aibă în pază pe drum! cuvântă Claudius Nero. 
Demnitatea şi numele tribunului Gabinius sunt o chezăşie 
suficientă că nu vom fi trădaţi. 

În aceeaşi zi cei doi pretori prezentară senatului un raport 
despre evenimentele din Africa, despre regele Syphax şi 
intenţiile lui Masinissa. Not primi confirmarea bunăvoinţei 
senatului şi a prieteniei poporului roman faţă de mişcarea care 
lua amploare în Numidia. 

Opt zile mai târziu în portul Ostia se îmbarcară oştenii romani, 
spanioli şi numizi. Cincisprezece trireme se desprinseră de 
malurile Italiei şi porniră spre Spania. 


KKK 


Între timp senatul Romei hotărî ca toți războinicii care au 
participat la bătălia de la Cannae, unde au suferit o înfrângere 
aşa de cumplită, să stea exilați în Sicilia până la sfârşitul 
războiului. 

lar la Roma soseau ştiri una mai proastă decât alta: 

Toată Campania a trecut de partea lui Hannibal. Oraşele şi-au 
deschis larg porţile, primind armata cartagineză istovită de 
război şi nemâncare. 

O cumplită consternare stârni vestea predării fără luptă a 
oraşului Capua, al doilea după Roma ca mărime şi importanţă. 
Pacuvius Calavius, pretorul ei, îi chemă pe senatori în senat, 
unde-i închise şi puse soldaţi de pază pe la uşi, în timp ce 
armata pună intra în oraş pe toate porţile. 

Siracuza fu prima cetate care îi trădă pe romani în Sicilia. Aici 
se adunaseră toţi nemulţumiţii, sclavi fugiţi şi adepţi ai 
cartaginezilor care se pregăteau să se opună romanilor. 

In Galia au fost ucişi mai mult de douăzeci de mii de soldaţi 
romani şi aliaţi, conduşi de consulul Lucius Postumius. Barbarii 
au atras armata romană într-o pădure mare străbătută de un 
drum şerpuitor, au tăiat copacii de la rădăcină, lăsându-i însă în 
picioare, pentru ca la un semn să-i năruie peste inamic. Două 
legiuni romane au fost strivite, iar ceilalţi războinici au rupt-o la 
fugă prin pădure, nimerind în mâinile galilor ascunşi care-i 
omorau fără milă. Pentru a nu fi luat prizonier, Postumius s-a 
bătut până la ultima picătură de sânge. Boiii au retezat capetele 
cadavrelor şi, după obiceiul lor, au făcut din ţeste cupe ferecate 
în aur. 

In toată Spania, acolo unde fraţii Scipio câştigaseră lupte, se 
zvoni că Hasdrubal se pregăteşte să pornească cu o oaste 
uriaşă peste Alpi, pentru a-i veni în ajutor lui Hannibal. Dar 
armata romană bătu în trei rânduri legiunile pune răzleţite, 
înainte de a reuşi să se unească. 

Prin mijlocirea solilor, Hannibal intră în legătură cu regele 
Macedoniei, Filip. Romanii se vedeau siliţi să strângă armată şi 
s-o trimeată în Peninsula Balcanică. 

Imprejurările acestea aruncară poporul şi senatul roman într-o 
neagră deznădejde. Dar în ciuda lor, consulii, pretorii şi tribunii 


recrutau de pretutindeni armată, deşi câteodată se întâmpla ca 
o manipulă întreagă să fugă gata echipată şi înarmată la 
Hannibal. Consecințele erau însă crâncene: comandanții romani 
îi schingiuiau cu o cruzime inimaginabilă pe dezertorii prinşi. 
Răstigniţi pe cruci pe marginea şoselelor, italicii vii sau morţi 
serveau drept înfiorător avertisment tuturor celor care s-ar fi 
gândit la trădare. Din pricina asta prefăcătoria puse stăpânire 
peste tot, înşelătoriile şi josniciile se înmulţiră, iar cursele şi 
omorurile mişeleşti deveniră fapte obişnuite. Oamenii au rămas 
consternaţi la auzul celor petrecute cu pretorul Tiberius 
Sempronius Gracchus, atras într-o cursă de un oaspete al său 
din Lucania şi ucis de puni într-un chip cu totul neomenesc. 
Zeița Nemesis!” făcea ravagii în Italia, prindea aripi şi creştea, 
căpătând proporţii înspăimântătoare. 

Timpul trecea, iar evenimentele se înlănţuiau unele după 
altele. Romanii purtau războaie în Italia şi în Spania, în Sicilia şi 
în Sardinia, în Galia şi în Peninsula Balcanică. Răstigniţi între 
viaţă şi moarte de ani de zile, ei îşi vărsau sângele pe toate 
câmpurile de bătaie, jurau pe altare şi mureau. Cei vii urmau 
pilda celor morţi, respingând cu ultimele puteri lovituri şi lăsând 
cu gură de moarte ca cei ce vin după ei să nu părăsească 
drumul libertăţii. În aceste vremuri toţi soldaţii romani erau 
stăpâniţi de dorinţa frenetică de a muri pentru patrie. Se 
întâmplă ca detaşamente infime să atace un vrăjmaş de zece ori 
mai puternic. 

Într-o bună zi la Roma sosi vestea că pretorul Claudius 
Marcellus a nimicit în bătălia de la Nola patru cohorte pune!” şi 
şapte sute de călăreţi. După atâtea înfrângeri şi nenorociri, 
victoria aceasta le-a adus o mare uşurare necăjiţilor cetăţeni 
romani aflaţi într-o cumplită stare de deprimare. 

În fruntea a şaizeci de corăbii, Mago debarcă însă în Italia şi i 
se alătură lui Hannibal cu zece mii de infanterişti şi o mie de 
călăreţi. 


153 Zeița Nemesis, fiica nopţii care hărăzea răsplata sau pedeapsa fiecăruia 
după faptele sale (n.a.). 
154 Cohortă - a zecea partea dintr-o legiune, 420 de pedestraşi (n.a.). 


Claudius Marcellus trecu cu armata în Sicilia şi asedie 
Siracuza. După trei ani de asalt, oraşul căzu în mâinile 
romanilor. Înfuriaţi de această lungă şi încăpăţânată rezistenţă, 
războinicii romani măcelăriră cu cruzime pe locuitorii cetății 
siciliene. In aceste împrejurări îşi pierdu viaţa şi Arhimede, 
vestitul matematician şi fizician, omorât de un soldat care nu 
avea habar cine e. Netulburat de vacarmul luptelor, marele 
învăţat aflat în grădina sa, desena cu un beţişor figuri 
geometrice pe nisip. Când soldatul a năvălit asupra lui cu sabia 
scoasă din teacă, bătrânul a exclamat: 

— Noii turbare circulos meos!156 

Arhimede a fost înmormântat în cimitirul oraşului Agrigent. 
Familia i-a aşezat pe mormânt un mic monument de marmură - 
„Sphaera cum cylindro“:5?. 

XXX 

Malurile râului Segra fremătau de războinici. Celtiberii!5% se 
pregăteau de zor să plece la război: cu o zi în urmă sosiseră aici 
soli din tabăra lui Hasdrubal cu care făcuseră înţelegere să lupte 
ca mercenari alături de cartaginezi. Printre trufaşii războinici se 
aflau şi doi nobili, amândoi înfocaţi susţinători ai partidului 
Barcas şi rude apropiate ale senatorului Hamilco. 

Ducario Aquitanul, căpetenia celtiberilor, se adresa cu respect 
crainicilor care treceau în ochii lui drept reprezentanţii unui 
popor puternic şi invincibil. Unul dintre ei, Gula, le vorbea astfel: 

— Toţi cei ce se vor pleca în faţa Cartaginei, a lui Hannibal şi a 
zeilor protectori, vor fi fericiţi şi plini de aur! 

Celtiberii se pregăteau să lupte ca lefegiii. Cartaginei. În ziua 
aceea intrară însă pe neaşteptate în tabăra lor trei soldaţi, 
călare pe roibi minunaţi: Cota roşcovanul, Falcon turdetanul şi 
Decius, cetăţeanul roman. Ducario îi primi cum se cuvine, dar cu 
răceală. 

— De opt ori am auzit că ai crăpat şi iată-te din nou pe la noi! 
îi zise el lui Cota. 


155 Lucrurile acestea s-au petrecut în anul 212 î.e.n. (n.a.). 

156 Nu-mi strica cercurile! (lat.). 

157 O sferă şi un cilindru (n.a.). 

158 Celtiberi - Celţi amestecați cu iberici, băştinaşii din Spania (n.a.). 


— Aşa e, am venit să vă văd - îi răspunse Cota - şi să mă 
încredinţez de mă mai consideraţi de-al vostru sau nu! 

— Şi încă cum! Tu eşti de-al nostru, singurul nemuritor dintre 
noi! Dădură cu gura celelalte căpetenii. 

— Acum noi suntem aliaţii punilor! zise Ducario cu indiferenţă. 
Mâine pornim împotriva romanilor. 

În cinstea celor trei oaspeţi noi s-a încins totuşi o petrecere 
care a ţinut patru zile şi la care solii puni nu au luat parte. 
Aceştia spumegau de mânie în cortul lor din pricina faptului că 
se amâna plecarea războinicilor. 

În a patra zi Ducario îi zise lui Cota: 

— Crainicii lui Hasdrubal sunt nerăbdători, ne cer să ne urnim 
imediat din loc... Aşa o să şi facem, fiindcă ne promit fiecăruia 
câte o mină de aur pe an. 

— Şi voi aţi primit? îl întrebă Decius. 

— Am primit. Asta înseamnă douăzeci de mii de mine într-un 
singur an. 

— Romanii vă îmbie cu prietenia lor, le spuse Falcon. 

Un val de blândeţe ilumină chipul lui Ducario care îi răspunse 
turdetanului: 

— Preţuim prietenia romanilor mai mult decât orice, dar banii 
cartaginezilor ne plac mai mult. 

— Romanii vă făgăduiesc prietenia lor şi anual câte două 
mine de aur fiecăruia dintre voi, adăugă Cota. 

Căpeteniile începură să-şi facă semne cu coatele şi să 
şuşotească între ei, uitându-se cu coada ochiului la Cota şi 
Ducario. 

— Fraţii Scipio luptă în Spania! rosti ameninţător Falcon. 
Temeţi-vă de ei, celților... În afară de asta, au şi bani. 

Sfatul se prefăcu în hărmălaie. Fără să ceară niciun fel de 
garanţie, căpeteniile celților primiră din capul locului noua 
ofertă. Şi de-abia acum se încinse adevăratul chef. 

Solii punilor fură uluiţi, aflând ce întorsătură au luat lucrurile. 
Dădură buzna în sala unde se petrecea, iar Gula le spuse 
apucându-şi cu furie mânerul sabiei şi scrâşnind din dinţi: 

— Hasdrubal îi va nimici pe toţi sperjurii şi hoţii de celți. 
Alegeţi din două una: ori deveniți mercenarii lui, aşa cum ne-am 


înţeles, ori satul vostru va dispărea de pe faţa pământului. 
Hasdrubal în carne şi oase va veni la voi în vizită. 

— Oaspeţii cu inimă bună sunt oricând bineveniţi la noi! l-o 
reteză Ducario. O să-l primim cum se cuvine, iar la nevoie, 
putem să ne şi batem... De n-aţi fi soli şi de n-am respecta legea 
ospitalităţii, v-am ucide şi pe voi fără întârziere! 

— Sunteţi nişte descreieraţi! tună Gula. 

— Nu-ţi mai da ochii peste cap, câine de pun ce eşti! Se zborşi 
Cota la el. Şi voi sunteţi soli, şi noi suntem soli. Noi nu trebuie să 
respectăm nimic şi de aceea putem să sărim imediat la bătaie... 

Celţii făcură o larmă nemaipomenită, fiindcă lupta asta le 
făgăduia tuturor o desfătare fără pereche. 

Ducario bătu cu pumnii în masă. Cupele de fier săltară, iar 
rachiul se vărsă. Când se făcu linişte, căpetenia zise celorlalţi: 

— S-a terminat... Ne luăm la trântă... 

Dar Gula şi tovarăşii lui nu aveau chef de bătaie, aşa că o 
şterseră din sală fără să crâcnească. 

Douăzeci de mii de celtiberi se angajară ca mercenari în 
armata Romei, constituind prima oaste de acest fel din istoria 
măreţului imperiu. 

XXX 

Tribunul Gabinius se decise cu greutate să-şi ia fiica în Spania. 
Bătrânul războinic fu înduplecat de insistenţele Luciei, ale 
Veniliei ca şi ale celorlalţi oşteni din ceata lui Falcon, cu atât mai 
mult cu cât presimţea că în Spania campania va dura mai mult 
timp. Ştia că îi va veni greu să se despartă de singura lui fată pe 
care o iubea mai mult decât orice pe lume. Când vestea 
înfrângerii de la Cannae sosi în Spania, războinicul mulţumi 
zeilor că fata se află lângă el, fiindcă pe atunci nimeni n-ar fi 
putut bănui că Hannibal nu se va îndrepta imediat spre Roma, 

Publius şi Cnaeus Scipio întâmpinară cu bucurie pe tribun, pe 
Carma precum şi pe oamenii lui Falcon. Fraţii se mirară văzând 
printre legionarii romani aproape trei cohorte de numizi. 

— Au trecut la noi, le explică tribunul şi o să lupte împotriva 
cartaginezilor. Vor să-l răstoarne de pe tron pe Syphax, regele 
Numidiei, şi să-l înscăuneze în locul lui pe Masinissa, fiul lui 
Gala, suveranul de odinioară. 


Comandanții armatei romane îi primiră cu simpatie pe numizi 
şi-i aşezară în apropiere de Barcino, oraş în care poposiră ei 
înşişi. 

Trei zile mai târziu Falcon, Cota şi Decius plecau în tabăra 
celtiberilor, pe care-i câştigară de partea romanilor. Când au 
ajuns la Barcino, armata romană număra mai mult de şaizeci de 
mii de soldaţi. În acel timp stăpânirea romană se întindea de la 
Emporiae până la Setobis, iar la apus până la Segobra şi râul 
Baetis. 

În ciuda tuturor acestor lucruri, adversarii ajungeau mereu la 
luptă. Ciocnirile erau cumplite fiindcă se încleştau atât de o 
parte cât şi de alta războinici iscusiţi, lăsând în urmă mulţime de 
cadavre. Atacurile mişeleşti, cursele şi trădările se înlănţuiau zi 
de zi. Într-o astfel de încăierare căzură răpuşi Decius, cetăţeanul 
roman şi Multon Sabinul, iar Cota roşcovanul de-abia reuşi să 
fugă cu numai trei sute de munteni. 

Carma îşi petrecea îngrozită tatăl şi prietenii, iar pe Lucia şi 
Venilia le implora să nu se ducă cu ei la luptă. 

— Vă iubesc ca pe nişte surori... O să mor dacă vi se întâmplă 
ceva, le spunea fata. 

Lucia îşi aruncase coiful, armura şi sabia, renunțând la luptă. 
Când sosiră însă crainicii lui Masinissa care aduseră veste că 
armata numidă se adună la Gades, tânăra femeie puse din nou 
mâna pe arme şi porni cu Asop şi Not în fruntea a o mie două 
sute de numizi. Li se alătură şi Ombolt, fiindcă era de fel de prin 
împrejurimile oraşului Gades. 

Lupta dintre Syphax şi Masinissa a fost crâncenă. De ambele 
părţi au căzut vreo treizeci de mii de oşteni. In timpul bătăliei 
Not l-a rănit pe Syphax, luându-l prizonier. După ce l-a trimis pe 
Asop să-l escorteze pe regele captiv la Barcino cu numai o sută 
şaizeci de soldaţi, Not şi Masinissa şi-au mutat toată oastea în 
Africa. 

Strecurându-se printre  detaşamentele şi garnizoanele 
romane, ocolind cu atenţie capcanele, Asop şi Lucia ajunseră cu 
bine la Barcino unde îl predară romanilor pe Syphax:%?. Apoi 


159 Regele Syphax a fost dus la Roma şi aruncat în temniţa mamertină unde a 
fost ucis prin înfometare (n.a.). 


Masinissa puse mâna pe Sophonisba, fiica lui Hasdrubal şi soţia 
regelui făcut prizonier, şi se căsători cu ea. 

Deşi de partea romanilor, olcazii şi carpetanii, vechi adversari 
ai lui Falcon şi Ducario Aquitanul, se băteau pe viaţă şi pe 
moarte cu turdetanii şi celții. In zadar a încercat Publius Scipio 
să facă o oarecare ordine printre ei. In Spania stăpânirea 
romană nu avea prea mare trecere în ochii spiritelor neliniştite, 
căci vechile discordii, desele furturi de cai şi vite, precum şi 
sângeroasele răzbunări erau pe atunci evenimentele cele mai 
obişnuite de aici. 

Celţii şi turdetanii plecau din Barcino pentru a-i urmări şi 
prinde pe punii ieşiţi la pradă, dar se întorceau cu prizonieri 
olcazi sau carpetani şi cu vitele şi caii acestora. In cele din urmă 
comandantul armatei romane hotărî să trimeată în recunoaştere 
numai oşteni romani, dar aceştia nu se ciocniră cu punii. De 
câteva ori s-a dus tribunul Gabinius cu un detaşament mare, 
ajungând aproape de Baecula, fără să dea însă nicăieri de 
cartaginezi. Se părea că Hasdrubal a hotărât să părăsească 
Spania, căci se ştia că şi-a strâns armata la Cartagina Nouă. 

Carma se temea tot timpul pentru tatăl şi prietenii ei. 
Neobişnuită cu zbuciumul războiului, ea tremura ori de câte ori 
războinicii plecau din Barcino. 

— Trebuie să te obişnuieşti! O povăţuia Venilia. Pentru un 
războinic adevărat frica este un mare neajuns. 

— Bine, bine, dar eu nu sunt războinic! S văita fata. 

— Tocmai de aceea nu te luăm cu noi în incursiuni, îi explică 
surâzătoare prietena ei. Aici la Barcino, tu eşti în afară de orice 
pericol! 

— Pentru voi şi pentru tatăl meu mă tem!... 

La rândul ei, Lucia o mângâia pe Carma: 

— O să te obişnuieşti. N-o să dureze mult... De altfel rar se 
întâmplă să fie răpuşi războinicii iscusiţi. Ei se bat, dar ştiu să se 
şi păzească. 

Râzând, Venilia adăugă: 

— Atâta timp cât este lângă tine Celtul cel Roşu, n-are de ce 
să-ţi fie frică! 

Fata roşi şi nu mai scoase o vorbă. Nu putea să se descurce şi 
să se împace cu tabăra. Trăind la Roma, unde frecventa cele 


mai distinse cercuri, Carma se obişnuise să ducă o viaţă tihnită. 
Tânără romană era totdeauna gata să reacționeze spiritual şi 
convingător în orice împrejurare, dar acum se simţea rătăcită şi 
neputincioasă printre prietenii de care era înconjurată. Cnaeus 
Scipio o îndemna să deprindă mânuirea armelor. Prima ei 
încercare luă însă sfârşit în hohotele de râs ale celorlalţi. Carma 
n-a fost în stare să întindă arcul nici de o jumătate de palmă. 

Dintre toţi tovarăşii, cel mai mult îi îndrăgise pe Cota şi Asop. 
Celtul era întruchiparea forţei şi a cruzimii, o stihie ce şterge tot 
ce-i iese în cale. Pentru el lupta era singurul rost al vieţii. De 
aceea stârnea mirarea tuturor, iar prezenţa lui însemna o 
pavăză împotriva oricăror primejdii. 

Asop îi spunea fetei: 

— Aici totul îţi pare de neînțeles şi nici nu poate fi altfel, 
fiindcă puritatea ta te ridică deasupra răului. Zeii au creat omul, 
l-au înzestrat cu judecată şi suflet şi apoi i-au dat drumul să 
umble singur prin viaţă. N-au uitat să-i semene în inimă 
bunătatea, noblețea şi dragostea. Zadarnic. Pildele rele l-au 
călăuzit în viaţă pe cărări întunecate. De mic, el îi admiră pe cei 
ce ştiu să ucidă, descoperind că e mult mai uşor să omori un om 
decât să ai grijă de el. Astfel, în loc de grădină de flori, inima lui 
este năpădită de buruieni ce îndeamnă la crimă şi la toate 
netrebniciile. Nimeni nu cultivă sămânţa bunătăţii şi a nobleţei, 
iar de va dăinui aşa, oamenii se vor distruge singuri, fiindcă zeii 
i-au dat judecată şi suflet, înălţându-l deasupra animalelor. Lor 
însă judecata le serveşte să devină cât mai iscusiţi în ale răului, 
iar sufletul pentru a se bucura de nenorocirile altora. 

Fata îl privea cu ochii larg deschişi, minunându-se de vorbele 
lui. În cele din urmă îl întrebă: 

— Cine te-a învăţat să fii aşa de înţelept? 

— Natura, îi răspunse Asop. Ziua însorită şi luminoasă ca şi 
binefacerile ei de pe pământ. Ce poate fi mai frumos şi mai 
atrăgător decât cerul albastru, pădurile seculare şi pajiştile 
acoperite cu iarbă. De multe ori însă privirea mea a fost 
pângărită. Am văzut flori stropite de sânge omenesc, iarba 
verde bătătorită de copitele cailor şi spice plecate de vântul 
jucăuş arzând în flăcări. Mai uşor este să dai foc lanului de grâu 
copt decât să-l semeni şi să-l îngrijeşti. Câmpul rodeşte în 


câteva luni, iar omului îi trebuie douăzeci de ani ca să crească. 
De aceea este o pagubă de neînlocuit să ucizi un om. Un omor 
atrage, însă, după sine altul şi asta merge la nesfârşit, fiindcă, 
deşi fals, acesta este singurul rost al războiului. 


CAPITOLUL XXV 


Hannibal ante portas! 


În Italia războiul continua cu toată înverşunarea. Anii treceau, 
dar grozăviile devastărilor nu încetau. De la trecerea Alpilor 
războinicii puni nu şi-au putut găsi nicio clipă liniştea. 
Câştigători a patru mari bătălii, mutându-şi ca biruitori tabăra 
dintr-un loc într-altul, deţinând astfel supremaţia asupra întregii 
Italii, cartaginezii socoteau totuşi că au tras un folos cu totul 
neînsemnat din toate acestea. După nouă ani de război biruitorii 
erau storşi de vlagă şi de aceea Hannibal a cerut de mai multe 
ori ajutor senatului Cartaginei. Corăbiile pune au debarcat în 
câteva rânduri noi cohorte la Crotona şi Petelia. Hărţuielile 
neînsemnate, cursele, incursiunile neaşteptate ale războinicilor 
romani micşorau, însă, necontenit forţa de şoc a armatei lui 
Hannibal. Imprăştiaţi prin garnizoanele din micile oraşe, punii se 
dedaseră băuturii şi dezmâăţului, iar disciplina, cea mai mare 
forţă a unui războinic avid de cuceriri, se duse de râpă. Şi astfel, 
în timp ce romanii vegheau cu febrilitate, aşteptând să le fie 
atacată Capitala, armata lui Hannibal îşi irosea puterile, 
trândăvind prin oraşe. La Capua două legiuni pune se dedaseră 
cu totul desfrâului. Hannibal care îşi aşezase în acel timp tabăra 
în apropiere de Pandosia, se întreba dacă mai are rost să mai 
conteze şi să se mai bizuie pe aceste legiuni în viitoarea luptă. 
Hotărâţi să cucerească cu orice preţ Capua, consulii Quintus 
Fulvius şi Appius Claudius o asediaseră şi-i tăiaseră orice 
legătură cu exteriorul, de s-ar fi zis că războiul îşi mutase aici 
toate forţele. Atât cetăţenii Romei, cât şi punii, dar mai ales 
italicii urmăreau cu groază şi nelinişte luptele din jurul oraşului 
Capua, căci dacă acesta ar cădea în mâinile romanilor, atunci să 
vezi prăpăd pe capul aliaţilor lor care i-au trădat! Intrigat, 
Hannibal stătea pe gânduri: să sară în ajutorul celor din Capua 
ori să atace Tarentul. Hotărî totuşi să se ducă în Campania, 


alese fruntea pedestrimii şi a cavaleriei uşoare, porni în marş 
forţat spre Capua, ajunse la muntele Tifata şi, după ce îşi aşeză 
bine cursele, începu să-i aţâţe la luptă pe romani. Cunoscând 
bine firea adversarului, consulii l-au lăsat însă să aştepte 
zadarnic în valea de la poalele muntelui Tifata. Capua era de 
altfel presată mai mult de asediu decât de atacuri făţişe, iar 
Hannibal nu avu curaj să încerce o pătrundere prin tabăra 
romanilor. 

— Acum ce e de făcut? se întrebau căpeteniile punilor. De ce 
am alergat într-un suflet din Bruttium la Capua? 

Hannibal tăcea. 

— Ocazia pierdută după victoria de la Cannae nu se va mai ivi 
niciodată, spuse Maharbal. 

Ceilalţi războinici dădeau din cap şi mormăiau ca pentru sine: 

— Ocazia pierdută! 

Deodată Hannibal tresări şi le zise: 

— Pornim la Roma!. 

Oştenii săriră de la locurile lor şi începură să se îmbrăţişeze 
unul pe altul, făcând zarvă mare. 

— La Roma... La Roma! Zeii sunt de partea noastră! strigară 
ei. 

Hannibal continuă: 

— O să atacăm oraşul... Dacă apărătorii vor fi pe neaşteptate 
cuprinşi de frică, se poate întâmpla să cucerim o parte din oraş. 
Atunci cel puţin unul din consuli va fi nevoit să părăsească 
Capua pentru a veni în grabă la Roma. Între timp noi vom crea 
panică, iar groaza va acţiona pe de altă parte. Dacă reuşim să-i 
rupem pe consuli unul de altul, victoria e a noastră. 

Spre surprinderea căpeteniilor pune, Hannibal ordonă imediat 
punerea în mişcare. În curând vestea că Hannibal a pornit spre 
Roma se răspândi din gură în gură, în toată Italia. Consulul 
Fulvius Flaccus părăsi Capua şi porni cu jumătate din armată pe 
drumuri mai scurte pentru a pune piciorul în Roma înaintea 
duşmanului. Appius Claudius, celălalt consul, rămase pe loc. 

Sleind de puteri doi cai, un crainic al Romei ajunse pe al 
treilea în capitală, unde îi anunţă pe senatori că punii merg pe 
urmele lui. Ţăranii de pe malurile râului Liris, cetăţenii din 
Signia, Sora şi Prenaeste goneau din răsputeri pentru a scăpa 


din faţa vrăjmaşului, căci avangarda numidă, asemenea ciumei, 
ucidea tot ce-i ieşea în cale. Un potop de pribegi dădură năvală 
spre a-şi găsi adăpost la Roma, băgând frica în cetăţeni. Pe 
zidurile oraşului se rânduiră toţi cei ce erau în stare să ţină arma 
în mână. 

Senatul hotărî ca principala tabără a armatei să fie aşezată în 
apropierea porţilor Collina şi Esquilin. 

Consulul Fulvius Flaccus sosi cu armata sa înaintea lui 
Hannibal, intră în Roma şi, străbătând oraşul, se îndreptă spre 
Esquilin!5. Cetăţenii se uitau cu lacrimi în ochi la legionarii 
romani care păşeau apăsat pe străzi într-o ţinută plină 'de 
hotărâre. Dar în aceeaşi zi mulţimea de oameni care rătăceau 
prin oraş, semănând pretutindeni frica şi deruta, reuşi să tulbure 
şi cele mai curajoase spirite. La căderea întunericului se 
răspândi zvonul că inamicul a ocupat o parte a oraşului şi că 
înaintează spre forum. Alţii jurau că au văzut cu ochii lor 
războinici numizi în apropiere de Aventin:S!, unde se poartă încă 
lupte. 

Primind această ştire, pretorul Cnaeus Calpurnius ieşi în faţa 
senatului şi strigă din răsputeri: 

— Cetăţeni, ce nebunie v-a apucat?! Cu frica voastră 
nesăbuită vreţi să pricinuiţi pierzania Romei înainte de sosirea 
duşmanului?! La Aventin se află cele patru cohorte de numizi 
care au fugit în timpul războiului din tabăra lui Hannibal. Ei ne 
sunt prieteni şi aliaţi şi vor lupta alături de noit®?. 

Făcliile dezvăluiau feţe desfigurate de frică. Ochii uluiţi 
scânteiau în lumina verde. În forum tălăzuia puhoi de oameni. 
Innebuniţi, oamenii erau gata să dea buzna din oraş ca o turmă 
şi s-o ia care încotro. Aşa s-ar fi şi petrecut de n-ar fi fost groaza 
care-i ţintuia locului. Apoi de ar fi fugit, ar fi nimerit drept în 
braţele duşmanului. 

O voce pătrunzătoare începu să se tânguie: 


160 Esquilin - una din cele şapte coline pe care este aşezată Roma (n.a.). 
151 Aventin - o altă colină de la Roma (n.a.). 

'* După fuga numizilor conduşi de Not, faptul acesta s-a mai repetat de 
câteva ori. În acel timp la Roma se aflau patru cohorte de dezertori numizi 
(n.a.). 


— Vae nobis infelicibus!... Infanda miseria!... Hannibal ante 
portas! 185... 

— Hannibal ante portas!... repetă puzderia de oameni din 
forum. 

Înfricoşătoarele cuvinte se învârtejiră ca viforul prin oraş, 
răspândindu-se cu repeziciunea fulgerului prin toată Italia. 

Hannibal sosi în aceeaşi noapte şi-şi aşeză tabăra pe malul 
râului Anio, la trei mii de paşi depărtare de Roma. A doua zi se 
îndreptă spre poarta Collina în fruntea a două mii de aleşi 
călăreţi, ajunse la sanctuarul lui Hercule şi privi de sus zidurile 
Romei. 

Fulvius Flaccus hotărî să-l atace. Peste puţin timp călăreţii 
romani năvăleau pe poarta Collina. Bătălia se desfăşură sub 
ochii cetăţenilor care, înşiruiţi pe ziduri, urmăreau fiecare 
mişcare a celor două corpuri de cavalerie, îmboldiţi de strigătele 
de încurajare ale celor de sus, romanii urmară pilda lui Fulvius şi 
se năpustiră cu furie asupra punilor pe care-i derutară imediat. 
Hannibal ordonă retragerea, iar călăreţii lui o luară la fugă spre 
tabără. 

Pe seară se răspândi din nou la Roma zvonul că vrăjmaşii au 
pătruns în oraş. Pe străzile ticsite de ţărani pribegi, care şi vite, 
era şi aşa dezordine. La sosirea acestei veşti se produse însă o 
cumplită învălmăşeală şi harababură. Pietrele începură să cadă 
grămadă. Ascunşi prin case, oamenii puseră mâna pe arme şi se 
apucară să trimită săgeată după săgeată de pe acoperişuri şi de 
lângă ferestre. Tânguirea femeilor ca şi ţipetele copiilor sporiră 
panica. Incercarea căpeteniilor militare de a face ordine rămase 
fără niciun ecou. In cursul nopţii hărmălaia se potoli totuşi. 

A doua zi Hannibal trecu râuşorul şi-şi desfăşură frontul de 
luptă. Romanii ieşiră cu nemiluita din oraş şi se aşezară imediat 
în linie de atac. Cele două armate stăteau una în faţa celeilalte 
iar deasupra lor se ridicase rău-prevestitor un nor negru. 

Cu privirea aţintită pe cer, Hannibal dădu din cap şi spuse: 

— Să ne ajute zeii! Vai de cei ce vor pierde bătălia de astăzi! 
Răsplata este Roma sau moartea! 


163 Vai de noi nenorociţii!... Cumplită nenorocire!... Hannibal se află la porţile 
oraşului!... (lat.). 


Superstiţiosul războinic descălecă şi atinse pământul cu 
mâna. După aceea făcu semn trâmbiţaşilor şi lupta începu. Dar 
în acel moment din cer se revărsă o cumplită răpăială cu 
grindină. Războinicii celor două armate se opriră speriaţi, dar în 
cele din urmă, atât unii cât şi ceilalţi, o luarea la fugă fiecare 
spre tabăra proprie. 

In ziua următoare timpul le spulberă din nou şansele. Atunci 
Hannibal zise, înconjurat de comandanții săi: 

— Zeii nu ne sunt favorabili!... Prima dată n-am avut minte!$, 
a doua oară n-am avut noroc! 

Hotărârea lui de a se retrage din faţa Romei fu întărită de încă 
două evenimente: aflase că la Nola trei cohorte de spanioli 
puseseră mâna pe corăbii şi porniseră nestânjeniţi spre patrie. 
Fugarii nu fură urmăriţi de nimeni. A doua întâmplare îi nelinişti 
şi mai mult pe războinici. Câţiva ţărani făcuţi prizonieri povestiră 
punilor cum că în urmă cu două zile fusese vândută la Roma 
bucata de pământ pe care se afla tabăra lor. Faptul că preţul 
acestei fărâmiţe de pământ a rămas neschimbat îl înfurie mai cu 
seamă pe Hannibal. 

Fierbând de mânie, Punul îi strigă lui Maharbal şi celorlalţi: 

— Vând toate tarabele de schimb şi toate prăvăliile din 
forumul Romei... Să se înfăţişeze cumpărătorul... 

Hannibal aşteptă, dar nu se ivi nimeni. Atunci generalul strigă: 

— Ridicaţi tabăra!... 

Armata pună părăsi Roma. 

Din Samnium şi Lucania armata cartagineză se abătu spre 
Petelia, Crotona şi Caulonia, ajungând până la Rhegium, un mic 
orăşel din Bruttium situat în extremitatea sudică a Italiei. După 
ce îşi stabili tabăra aici, Hannibal se decise să treacă în oraşul 
sicilian Messana. 

Plecarea armatei punice stârni la Roma mirare, dar şi o mare 
bucurie, cu atât mai mult cu cât după puţină vreme capitulă şi 
Capua. Hotărârea senatului Romei de a nu pedepsi niciun 
locuitor din oraşul cucerit, hotărâre luată, fireşte, pentru a servi 
drept imbold şi celorlalte oraşe să-şi părăsească şi ele aliaţii 
puni, se răspândi cu repeziciune, uimind toată Italia. 


16t După bătălia de la Cannae (n.a.). 


Comandantul oraşului, ca şi acoliţii lui, băuseră însă până la 
fund cupele cu otravă. 

În primăvara acelui an'55, fraţii Scipio hotărâră să sfârşească 
războiul din Spania Informaţi de către iscoade asupra mişcării 
oştirii punilor, ei se apucară să pună la punct planul de atac. In 
castru se strânseră de la mic la mare toate detaşamentele 
răspândite în întreaga Spanie. 

Sosiţi în tabără în fruntea a douăzeci, de mii de celtiberi, Cota 
şi Ducario Aquitanul aduseră veşti celor doi Scipio despre 
situaţia armatei inamice. 

— Am aflat de la libienii şi metişii prinşi de noi că Hasdrubal a 
hotărât să treacă în Italia cu o mare oştire, spuse Falcon. Am 
capturat patru soli cu scrisori cu tot... Turdetanul aruncă la 
picioarele comandanților romani sulurile de papirus. 

Publius Scipio le citi. Cele patru scrisori aveau acelaşi 
conţinut. Hasdrubal ordonă tuturor căpeteniilor unităţilor pune 
să se strângă în orăşelul Amtorgis. 

În aceeaşi zi în tabăra romană mai sosiră şi câteva iscoade 
saguntine,  înfăţişând generalilor nişte amănunte care îi 
îngrijorară pe toţi cei de faţă: armata cartagineză se scurge fără 
întrerupere din Africa în Spania. 

— S-au şi format trei oştiri - spuse unul dintre saguntini: pe 
primele două le conduce Hasdrubal Gisconidul şi Mago, fratele 
lui Hannibal, iar pe a treia Hasdrubal, fiul lui Hamilcar. În oraşul 
Amtorgis se adunaseră mai mult de treizeci de mii de războinici, 
călăreţi şi pedestraşi cu patruzeci de elefanţi. 

Trei zile mai târziu, Falcon şi Cota însoţiţi de câteva sute de 
turdetani mânau în tabără o sută optzeci de libieni şi metişi luaţi 
prizonieri. Supuşi torturilor, aceştia spuseră că toată armata 
pună se strânge, pregătindu-se să treacă în Italia pentru a-i veni 
în ajutor lui Hannibal. 

Fraţii Scipio hotărâră să-şi pună imediat în mişcare toată 
oastea şi să-i atace pe cartaginezi înainte de a se aduna cu toţii 
la un loc. Publius Scipio se îndreptă cu două treimi din armată 
direct spre Amtorgis, pentru a-l ataca pe Hasdrubal, fiul lui 
Hamilcar, iar fratele lui, după ce împărţi restul armatei în două, 
porni împotriva lui Mago. Celtiberii şi turdetanii lui Falcon fură 


165 Anul 208 î.e.n. (n.a.) 


încredinţaţi tribunului Gabinius, care trebuia să năvălească 
asupra lui Hasdrubal Gisconidul. 

Mergând în marş forţat, uriaşa armată punică apăru, însă, pe 
neaşteptate în apropiere de Dertosa, trecu Ebrul şi făcu popas 
pe celălalt mal, fără să-i pese de legiunile romane. Căpeteniile 
acestora aveau impresia că siguranţa războinicilor cartaginezi 
are un temei mai serios. În curând se convinseră că au dreptate, 
fiindcă atunci sosise vestea că Hannibal a asediat Roma... 
„Hannibal ante portas“, aceste trei cuvinte se răspândiră ca 
fulgerul în toată Spania, punându-i în mare încurcătură pe aliaţii 
romanilor, care, şi aşa nesiguri, şovăitori, aşteptau momentul să 
treacă de partea punilor. Vânzoleala începu mai întâi printre 
celtiberi. Unii vroiau să treacă imediat de partea Cartaginei, 
motivând că punii le oferă aur, şi asta imediat. Alţii se 
pronunţau împotriva trădării. Cearta lor se transformă în cele 
din urmă în bătaie, Ducario Aquitanul dorea să rămână 
credincios romanilor. Cota roşcovanul omori câţiva rebeli, iar 
ceilalţi îşi traseră săbiile de la brâu şi se luară la bătaie în faţa 
comandanților şi a oştirii romane. Pe când celtiberii se hărţuiau 
cu furie între ei, punii trecură la atac. Ducario Aquitanul fu 
răpus. Bătându-se lângă trupul lui, pieriră şi celelalte căpetenii. 
Doar Cota reuşi să se strecoare prin înghesuială cu numai 
douăzeci de munteni şi ajunse la linia de atac a romanilor. Toţi 
celtiberii, douăzeci de mii de războinici, trecură de partea 
punilor. 

Dorind să dovedească încrederea acordată de puni, celții se 
năpustiră cu toată puterea asupra frontului de luptă al 
romanilor. Cartaginezii zburară după ei, nimiciră aripa dreaptă a 
inamicului, pătrunseră până în tabăra adversarului, atacară 
trupele auxiliare ale tribunului Gabinius şi le puseră pe fugă. 

Falcon, Venilia şi Ombolt se băteau în centru, unde pătrunse 
Publius Scipio în fruntea celor mai aleşi călăreţi, înfigându-se ca 
un cui în inima duşmanului. 

Cu o voce neomenesc de puternică, Cota roşcovanul îşi mâna 
muntenii şi ceata de turdetani să pornească în zbor asupra 
celtiberilor. Furios din pricina trădării lor, războinicul se 
năpustea ca un balaur asupra celor mai dese rânduri ale lor, 
căsăpind şi rănind cu securea-i cu două tăişuri pe toţi cei ce-i 


ieşeau în cale. În curând, în faţa cumplitului războinic se croi un 
spaţiu de trecere lat cât o stradă. Celţii fugeau ca apucaţi, mai 
cu seamă la vederea barbarilor care năvăleau din spatele lui 
Cota, mânaţi de crâncena voinţă a căpeteniei lor, ca nişte câini 
credincioşi cu colții rânjiţi stropiţi de sânge şi scoşi din minţi de 
tumultul încleştării. 

Din pădure se iviră pe neaşteptate alţi călăreţi puni 

— lmensă masă compactă care se avânta în bătălie ca un 
uragan. Mago şi Hasdrubal Gisconidul veniseră să-l ajute pe 
Hasdrubal, fiul lui Hamilcar. După ce nimiciră o parte a armatei 
conduse de Cnaeus Scipio, porniră ca vântul şi ca gândul spre 
locul bătăliei. Văzându-l pe Scipio străpuns de o suliță, 
centurionii Acer şi Cethegus nu vrură să supravieţuiască morţii 
comandantului lor şi se prăbuşiră, luptând până la ultima 
suflare. Punii nu mai avură timp să-i urmărească pe fugari şi de 
aceea goniră spre locul unde se bătea Publius Scipio. 

Fugind din faţa lui Cota, a muntenilor lui şi a turdetanilor, 
celtiberii nimeriră drept la călăreţii puni, care, neştiind de 
trădarea lor, îi primiră cu sulițe şi săbii. Loviţi din spate şi din 
faţă, celtiberii se abătură ca o turmă speriată la dreapta şi, dând 
peste Falcon şi  Ombolt, produseră o nemaipomenită 
învălmăşeală. Războinicii se înghesuiră atât de mult unii în alţii, 
încât acum nu puteau să-şi mânuiască nici armele. 

Văzând că celtiberii se bat cu romanii, Mago şi Hasdrubal 
Gisconidul strigară uluiţi la ai săi să contenească cu măcelul. 

Tribunului Gabinius i se ivi de câteva ori prilejul de a aduna la 
un loc câteva cete de fugari din rezervă, dar ca un făcut, era 
întotdeauna prins ca într-o menghine. Rândurile celor mai buni 
şi mai curajoşi luptători romani se răriseră, iar oştenii erau 
convinşi că lupta este pierdută. În ciuda acestui fapt, ei se 
băteau neîntrerupt, căzând răpuşi în jurul tribunului lor. 
Gabinius pieri fără să se dea înapoi nici măcar cu un pas din faţa 
duşmanului. 

Din pricina năvalei celtiberilor, Falcon, Ombolt şi Venilia 
rămaseră izolaţi de centrul frontului de luptă al romanilor. În 
fruntea a câteva sute de turdetani şi saguntini, ei luptau cu 
îndârjire, străduindu-se să ajungă acolo unde Publius Scipio se 
apăra din răsputeri. Nu ajunseră, însă, la timp. Înconjurat de un 


număr înzecit de soldaţi puni, comandantul roman se prăbuşi 
străpuns de lănci. Ombolt îşi lăsă la o parte sabia, apoi îşi 
scoase arcul şi săgețile strigând: 

— Niciun ucigaş al generalului roman n-are voie să 
supravieţuiască înfrângerii noastre! 

Cu o ceată de turdetani, Falcon şi Venilia stăteau pavăză în 
jurul războinicului care îşi încorda neobosit arcul. Cei patru 
libieni ce-şi disputau armele lui Scipio căzură unul după altul cu 
feţele străpunse de săgeți, scoțând înfiorătoare urlete. Dar fu 
răpus şi Ombolt. Un carpetan, centurion în armata pună, îşi 
trimise din depărtare sulița în vintrele războinicului, sub armură. 
Falcon şi Venilia îl prinseră în braţe pe tovarăşul lor rănit de 
moarte: 

— Răzbunaţi-mă! Atâta mai apucă să murmure Ombolt şi-şi 
dădu sufletul. 

Turdetanii îşi şi croiseră drum până la centurionul pe care-l 
făcură bucăţi cu săbiile lor. Fără să-şi piardă prezenţa de spirit, 
supraviețuitorii turdetani luptau cot la cot cu ei. Piereau vechi 
luptători de-ai lui Falcon, dar niciunul nu cădea nerăzbunat. 

Deodată Venilia exclamă: 

— Vis vim repulit!156 

Falcon o prinse în braţe. În gâtul tinerei femei se împlântase 
adânc o săgeată. 

— Astăzi am omorât opt cu mâna mea, zise Venilia. Sunt 
fericită că mor la fel ca tatăl meu... Răzbunătoarea şi-a încheiat 
drumul răzbunării ei... 

Falcon sărută buzele-i însângerate, apoi începu să-şi croiască 
drum printre duşmani cu braţul drept, în timp ce cu stângul 
strângea la piept trupul ei neînsufleţit. Cei treizeci de turdetani 
rămaşi în viaţă îi stăteau pavăză de-o parte şi de alta. 

Armata romană şi aliaţii ei fură cu desăvârşire biruiţi. Prinzând 
roibii care alergau fără călăreţi în şa, puţinii războinici rămaşi în 
viaţă fugiră la Barcino, de unde, înghesuiți pe câteva corăbii, 
porniră spre Italia. 

Celtiberii dădură primii buzna în castrul părăsit, bătându-se 
pe pradă. Vreo patru sute de prizonieri legaţi cu frânghii stăteau 
gata de plecare. Printre ei se aflau şi douăzeci de femei. 


166 Puterea a învins puterea (lat.). 


Înnebunită de frică, Carma aştepta palidă la faţă alături de 
ceilalţi captivi. 

Mânioşi pe romani din cauza marilor pierderi suferite, celții se 
repezeau ca nişte fiare, biciuindu-i pe prizonieri. Câţiva dintre ei 
îşi dădură sufletul sub ploaia de lovituri. 

Hasdrubal, comandantul suprem al oştirii pune, dărui cu o 
mărinimie celților prada din tabăra romanilor o dată cu toţi 
sclavii. În afară de aceasta, el înmână comandantului rebelilor o 
sută de talanţi de aur alături de sabia lui Publius Cornelius 
Scipio, răpus în luptă. 

În semn de prietenie Adamas, căpetenia celtiberilor răzvrătiți, 
se sărută cu Hasdrubal. 

În aceeaşi zi armata pună porni spre Pirinei, pe drumul 
străbătut de Hannibal cu zece ani în urmă. La primirea veştii că 
trebuie să traverseze Alpii şi să coboare în Italia, celtiberii se 
încruntară şi începură să murmure. 

Încărcându-şi la repezeală prada pe vreo cinci sute de cai şi 
mânându-şi din urmă sclavii, o cohortă de celtiberi o apucă pe 
malul drept al Ebrului, spre aşezarea tuturora. 

Cu numai douăzeci şi şase de munteni Cota roşcovanul a 
străpus încercuirea duşmanului şi s-a afundat în pădure. Fără 
coif în cap, plin de sus până jos de sânge, războinicul chibzuia 
ce trebuie să facă în timp ce se spăla pe malul unui pârâu. 
Muntenii lui se odihneau sub copaci, legându-şi unul altuia 
rănile. 

În amurg oşteanul care făcea de pază veni în fugă şi-l anunţă 
că armata pună se îndrepta spre nord, iar celtiberii o apucaseră 
în susul râului. Cota luă mica goarnă ce-i atârna sub braţ şi suflă 
de câteva ori în ea. Acesta era semnul bine cunoscut de toţi 
turdetanii şi saguntinii rămaşi în viaţă. În curând începură să 
sosească, singuri sau în cete, pribegii. La căderea întunericului, 
pe malul pârâului se aflau ca la două sute de oşteni. 

Cota sufla fără încetare în goarnă. La o vreme se înfăţişară şi 
Falcon împreună cu treizeci de turdetani. Celtul cel Roşu izbucni 
în plâns, văzând-o pe Venilia moartă. Falcon aşeză lângă foc 
trupul tinerei femei, apoi întrebă: 

— Sunt saguntini printre pribegi? 

— Desigur... Desigur... — se auziră câteva voci. 


De foc se apropiară nouă războinici cu părul şi barba mare, 
care îngenuncheară lângă Venilia. 

— Este a voastră! — le zise posomorit Falcon. Voi o veţi 
înapoia pământului. 

Războinicii îşi scoaseră în tăcere săbiile şi se apucară să-i 
sape mormântul. 

În zori, o moviliţă însemna locul unde fusese îngropată 
Venilia, fiica lui Aurelius Bibaculus, ultimul vlăstar prin vinele 
căruia cursese sângele nobililor străbuni rutuli. 

Pe stejarul de deasupra mormântului, Falcon crestă cu sabia 
aceste cuvinte: 

— Hic ignorans amorem Vindex Venilia Sepulta est.!% 

Saguntenii frânseră sabia Veniliei şi o aruncară în cele patru 
zări. 

— Acum, înainte după celții trădători! strigă Cota şi slobozi un 
şuierat. 

Calul lui veni imediat şi se opri în faţa războinicului dând din 
cap. Cota se sui în şa şi porni spre marginea pădurii. Ceilalţi 
oşteni îl urmară. 

A doua zi ajunseră din urmă convoiul de celți care mânau 
sclavii şi caii împovăraţi de pradă. 

Înfuriaţi din pricina trădării, Falcon, Cota şi războinicii lor se 
năpustiră încrâncenaţi, asupra vrăjmaşilor speriaţi de atacul 
neaşteptat, şi-i făcură pe toţi bucăţi cât ai clipi din ochi. 
Prizonierii eliberaţi, în majoritate romani, strânseră armele, 
prinseră cai şi-i făgăduiră cu toţii ascultare lui Falcon. 

Printre femeile care-i îmbrăţişau pe eliberatori cu lacrimi în 
ochi, se afla şi Carma. Sărind în braţele lui Cota, fata strigă: 

— Ştiam că vei veni!... 

— S-au milostivit zeii şi de mine! spuse războinicul tulburat, 
strângând-o la piept pe Carma. 

Frumoasa romană, cea mai distinsă fată din societatea 
romană după care suspinaseră fii de consuli, pretori şi tribuni, îl 
îmbrăţişa tremurând de emoție pe crudul luptător, răzbunător al 
nedreptăţii. 


167 Aici este înmormântată fără să fi cunoscut dragostea răzbunătoarea 
Venilia (lat.). 


— ÎI vei răzbuna şi pe tatăl meu ucis de duşmani! îi spuse 
Carma. 

Arătându-i cadavrele răspândite pe câmp, celtul îi răspunse: 

— In bună parte am şi făcut-o. Priveşte... Aceştia sunt vinovaţi 
de înfrângerea noastră. A noastră ar fi fost victoria, de n-am fi 
fost trădaţi. 

XXX 

În Italia luptele nu conteneau. Aproape întotdeauna victoria 
era repurtată de geniul lui Hannibal. Neîntrecutul, strateg îi 
aţâţa la luptă pe consulii şi pretorii Romei, biruind întotdeauna, 
fiindcă vicleniile lui nu aveau margine. La Herdonia generalul 
nimici o întreagă oaste aproape până la ultimul om. Aici căzu 
vitejeşte proconsulul Cnaeus Fulvius. Atraşi de Hannibal într-o 
cursă, consulii Marcellus şi Titus Quintus Crispinus pieriră cu 
armată cu tot. Mii de oşteni romani îşi dădeau viaţa în lupta 
dusă împotriva cumplitului războinic. Întreaga Italie se 
transformase într-un imens teatru de război, într-o prăpastie 
care înghite şi nimiceşte totul. Corăbii încărcate cu sclavi şi prăzi 
porneau spre Africa şi se întorceau înţesate de războinici şi 
arme. 

— La Roma!... La Roma!... strigau căpeteniile armatei pune. 
Vom asedia din nou Roma!... 

Grăsunul de Colontai rânjea, Maharbal se chinuia, Carthalo 
avea accese de furie, Casca din Utica smulgea prada din mâna 
soldaţilor săi, iar Hannibal se apuca de cap şi striga: 

— De unde atâta armată!... De unde atâta putere! Nimeni nu-i 
va învinge pe romani. După atâta amar de înfrângeri, ei încă 
luptă, mor şi răsar iarăşi ca din pământ! Cine să-i biruiască? 

— Nimeni! rosti batjocoritor Colontai. Îşi apără patria! 

În acest timp Hasdrubal traversa Alpii în fruntea unei armate 
de şaizeci de mii de oameni. Condus de excelente călăuze, 
merse pe drumul străbătut odinioară de Hannibal şi cobori prin 
munţii Cremonei. Încercuind Placentia, războinicul intenţiona s-o 
cucerească cât mai repede pentru a-şi odihni şi întrema aici 
oastea vlăguită de greutăţile unei asemenea expediţii. 

Roma fu cuprinsă de consternare. Ingrozit, senatul îşi dădu 
seama că, după atâtea chinuri, după pierderea celor mai 
remarcabili generali şi a unei mulţumi de războinici, este nevoit 


să pregătească două armate; una care să lupte împotriva lui 
Hannibal la Metapontum şi alta care să fie trimisă în 
întâmpinarea lui Hasdrubal. Consulii Claudius Nero şi Marcus 
Livius se apucară de îndată să recruteze o nouă oaste fără a-i 
lăsa de o parte nici pe cei foarte tineri sau foarte bătrâni. Aliaţii 
din toată peninsula care nu i se alăturaseră încă lui Hannibal 
răspunseră într-un suflet apelului făcut şi trimiseră trupe 
auxiliare alcătuite din călăreţi sau pedestraşi. Atunci se petrecu 
un fapt nemaipomenit până acum în toată istoria romanilor: cele 
două armate aşteptau gata de bătălie. Prima porni spre 
Metapontum pentru a-i tăia calea lui Hannibal, dacă ar vrea să-i 
sară fratelui său în ajutor, iar cealaltă, condusă de consuli, se 
îndreptă spre nord pentru a ieşi înaintea lui Hasdrubal. 

Lui Hasdrubal nu i-a fost greu să angajeze câţi mercenari i-a 
dorit sufletul, fiindcă succesele repurtate de Hannibal în Italia au 
atras aici hoţi, tâlhari, vântură-lume şi jecmănitori din toate 
colţurile lumii. Speranţa într-o pradă îmbelşugată mâna mulţime 
de războinici spre peninsulă. In noua armată pună mai erau, pe 
lângă cartaginezi, corcituri şi negri din Africa, spanioli, celți, 
liguri, gali, lusitani, munteni de pe povârnişurile Alpilor şi mulţi 
alţii. Hasdrubal stătea în fruntea unei armate ce număra 
cincizeci de mii de pedestraşi, douăsprezece mii de călăreţi şi 
patruzeci de elefanţi. Tot acest puhoi se îndreptă spre Picenum 
şi ajunse pe malurile râului Metaurus, făcând popas pe cel 
stâng. 

La Roma se vorbea cu înfrigurare de noua armată. Fiecare 
cetăţean era convins că a sosit momentul în care hotărârea 
trebuia să precumpănească în acest crâncen război. Şi Hannibal 
îşi dăduse seama de acest lucru şi pornise în marş forţat spre 
nord, în întâmpinarea lui Hasdrubal. Zdrobind oastea de şase 
mii de războinici ce i se puse de-a curmezişul în cale, generalul 
gonea cu sufletul la gură spre râul Metaurus. 

— Dacă face joncţiunea cu Hasdrubal, dezastrul nostru este 
inevitabil! Şuşoteau cu groază la Roma senatorii, cetăţenii, 
războinicii şi italicii. 

— Şaizeci de mii de puni odihniţi!... Cine să ţină piept unui 
asemenea puhoi. 


Nimeni nu ştia însă că ambii consuli ajunseseră la Metaurus 
cu două zile înaintea lui Hasdrubal. În aşteptarea cartaginezilor, 
întinseră curse în patru locuri şi se fortificară de-a lungul râului. 
Şi bătălia începu imediat. Hannibal n-a sosit la timp. 

Consulii Marcus Livius şi Claudius Nero au repurtat o victorie 
nesperată de nimeni. Bătălia de pe Metaurus a fost o adevărată 
revanşă a înfrângerii de la Cannae: pe câmpul de bătaie au 
căzut cincizeci şi şase de mii de soldaţi, iar cinci mii au fost 
făcuţi prizonieri. Aceasta fusese toată armata ce pricinuise o 
spaimă aşa de mare la Roma şi în ltalia. Apoi învingătorii 
dobândiră o imensă pradă: alimente, materiale de război, cai, 
vite, aur şi argint. Spre marea bucurie a romanilor, au fost 
eliberaţi mai mult de zece mii de sclavi mânaţi de Hannibal 
alături de oastea lui. Aceştia cerură imediat arme şi compensară 
aproape toate pierderile suferite în timpul bătăliei. 

Consulul Nero slobozi doi africani luaţi prizonieri prin 
intermediul cărora trimise în tabăra lui Hannibal capul lui 
Hasdrubal. Cu capul fratelui său în mână, Hannibal glăsui în faţa 
tuturor generalilor săi: 

— Intr-adevăr, în cel de al doilea război punic cotitura s-a 
produs! 


CAPITOLUL AL XXVI-LEA 


Pregătiţi-vă de război, dacă 
n-aţi putut suporta pacea. 


Scipio Africanul în timpul luptelor din Spania Publius Cornelius 
Scipio, fiul defunctului consul, atrase de partea sa triburile 
răzleţite şi fără niciun căpătâi şi, alipindu-le armatei aduse din 
Italia, începu să extindă iarăşi stăpânirea romană în Peninsula 
Iberică. 

Falcon Turdetanul şi Cota roşcovanul adunară din nou un 
număr mare de războinici, se uniră cu armata romană şi, 
bătându-se alături de Scipio, se acoperiră de o nepieritoare 
glorie. In bătălia de pe râul Baetis armata pună suferi o cumplită 
înfrângere. După aceea s-a părut că nu vor mai sosi alţi 
războinici din Africa. Pentru orice eventualitate, tânărul 
comandant al armatei romane păzi totuşi cu străşnicie hotarul 
de sud al Spaniei şi asedie Cartagina Nouă. Armata pună a fost 
de trei ori respinsă chiar pe ţărmul mării, pentru ca apoi Scipio 
să cucerească Cartagina Nouă. 

Spania fusese curățată de puni. Carpetanii, olcazii, vacceii, 
bargusii, hergaşii şi alte neamuri dădură buzna în armata 
romană. In mod deosebit se remarcau turdetanii conduşi de 
Falcon şi Cota roşcovanul. 

Deodată, atunci când nimeni nu se aştepta, tânărul Scipio 
hotărî să treacă cu armata în Africa. Îndrăzneala lui stârni mai 
întâi uluirea şi mirarea războinicilor, dar după aceea o nespusă 
bucurie puse stăpânire pe toţi. 

După ce comunică senatului intenţiile sale, Scipio îşi 
transportă toată armata în Sicilia, făcându-şi tabără în apropiere 
de Lilybaeum. 

La Roma se produse atunci o ciudată întorsătură: cetăţenii, 
armata şi senatorii primiră cu entuziasm propunerea tânărului 
războinic. Câteva zile mai târziu, din portul Ostia porniră în larg 


corăbiile romane purtând spre Sicilia patru legiuni perfect 
echipate. În curând armata romană părăsi Lilybaeum şi se 
îndreptă pe mare către Africa. 

Armata romană debarcă la Capul Mercur, la numai două zile 
de galop până la Cartagina. 

În câteva săptămâni Scipio nimici două oştiri pune ieşite în 
întâmpinarea lui. Luă apoi legătura cu regele Numidiei, 
Masinissa, care-i aduse în ajutor treizeci de mii de războinici. 

Cele două oştiri se întâlniră şi se contopiră în apropierea 
oraşului Zama, pregătindu-se să atace Cartagina. 

Asop şi Lucia săriră în braţele lui Cota şi Falcon. După ce se 
bucurară de revedere, războinicii se întristară cu toţii: 

— Venilia, Decius, Ombolt, Multon Sabinul, tribunul Gabinius, 
Cethegus şi Acer... Au pierit cu toţii... — murmură Falcon. 

Cioplită parcă în marmură, figura lui Asop rămase 
netulburată. Numidul rosti doar aceste cuvinte: 

— Războinicii ucid, dar şi mor... Asta e soarta tuturor acelora 
care poartă arme! 

Lucia plângea, invocând sufletul prietenei sale. La dorinţa ei, 
în acea zi fu ridicat un altar şi înjunghiară o viţea neagră pentru 
ca zeii infernului să aibă milă de sufletele Veniliei şi ale celorlalţi 
tovarăşi căzuţi în luptă. 

Între timp, armata romană pustii împreună cu numizii lui 
Masinissa holdele punice de pe valea râului Bagradas, ajungând 
tocmai până la Hippo şi Tabraca. În câteva rânduri oştenii 
aceştia ameninţară însăşi Cartagina. 

În senatul cartaginez se spunea cu groază că oastea ce 
trebuie să apere oraşul este neînsemnată, fiindcă nimeni nu se 
aştepta ca romanii să treacă în Africa. In afară de asta regele 
numizilor, Masinissa, a răpit cei mai buni războinici pe care se 
bizuia Cartagina. O întâmplare veni însă să sporească frica şi 
neliniştea senatorilor şi a cetăţenilor: omorând paznicii, aproape 
zece mii de sclavi fugiră într-o noapte la romani. Din pricina 
aceasta, toţi se aşteptau ca lucrurile să se repete şi în viitor, 
căci Cartagina era înţesată de sclavi romani şi italici. 

Parte din senatorii şi negustorii bogaţi începură să părăsească 
în taină Cartagina, ascunzându-se prin neguroasele păduri ale 
Icosiei. Hanno cel Mare fugi tocmai la Rusaddir, cu intenţia ca de 


aici să treacă în Spania. Gisgo, mâna lui dreaptă, propuse 
senatului să se trimită poruncă lui Hannibal să-şi strămute 
neîntârziat armata din Italia în Africa pentru a apăra Cartagina. 
Propunerea fu adoptată aproape în unanimitate. In afară de 
aceasta îi cerură lui Scipio armistițiu, pe care el îl primi. Se 
aştepta acum ca senatul Cartaginei să încheie pace cu romanii, 
fără ştirea şi încuviințarea lui Hannibal. _ 

Astfel, Hannibal fu silit să părăsească Italia. In portul oraşului 
Crotona el îşi îmbracă toată armata şi porni spre Africa. Trei 
săptămâni mai târziu Hannibal debarcă la Hadrumetum. 

Marele războinic nu mai păşise pe pământul Africii de treizeci 
şi şase de ani. Amar de vreme a trecut din momentul în care, 
copil fiind, el jurase tatălui său aflat în port, că-i va uri pel 
romani cât va trăi. Cumplitul jurământ a fost respectat iar 
războinicul îşi dădea seama cu durere în suflet că toate 
strădaniile lui n-au dat roade. 

Hannibal constată cu groază că zeiţa oarbă este cu adevărat 
oarbă. 

Înştiinţat că duşmanul se află în apropiere de Zama, Hannibal 
se duse neabătut spre tabăra romanilor. Câteva zile mai târziu 
cele două armate stătură una în faţa celeilalte. Fără să spună 
nimic generalilor săi, punul îl trimise pe Casca din Utica în 
tabăra romanilor. 

— Hannibal vrea să aibă o întrevedere cu tine! îi zise Casca. 
Dacă accepţi oferta lui, atunci fixează locul de întâlnire. 

— Mâine, în faţa celor două linii de bătaie! îi răspunse Scipio. 

Casca plecă din tabăra romanilor. 

Şi într-adevăr a doua zi Hannibal şi Scipio, înconjurați de 
suitele lor, descălecară în faţa celor două linii de bătaie. 
Minunându-se unul de altul, ei se priviră un timp în tăcere. 
Hannibal cuvântă primul. 

— Eu am atacat întâi poporul roman, iar acum sunt primul 
care cer pace. Mânat de soartă, după atâtea victorii, mă bucur 
totuşi că îţi cer tocmai ţie dorita pace. In vremea în care era 
consul, tatăl tău a primit primele mele lovituri în bătălia de la 
Ticinus, iar tu le vei primi pe ultimele. Cum îi mai place sorții să 
facă uneori glume pe socoteala morţilor! De, n-am avut noroc ca 
zeii să ne dea atâta minte, încât voi să fiţi mulţumiţi în Italia, iar 


noi în Africa! Pentru că nici Sicilia şi Sardinia, ba chiar nici 
Spania n-ar fi meritat să provoace pieirea atâtor oameni, cei mai 
buni şi cei mai viteji, care şi-au vărsat sângele, bătându-se 
pentru bunul altuia. 

Dar ceea ce a trecut nu poate să se mai întoarcă. Noi am 
prădat moşia altora, pentru a fi nevoiţi apoi să ne-o apărăm pe a 
noastră! Copil fiind am părăsit Africa şi mă întorc la ea aproape 
bătrân. Experienţa vieţii m-a învăţat să mă bizui mai mult pe 
rațiune decât pe noroc. Astăzi tu eşti ceea ce am fost eu la Lacul 
Trasimenus şi la Cannae. Nu te-a înşelat niciodată şansa. Ai 
răzbunat moartea tatălui şi a unchiului tău, acoperindu-te de o 
glorie nepieritoare; ai cucerit Spania, alungind din ea patru oştiri 
pune, aici în Africa ai repurtat două victorii şi ai pus în primejdie 
însăşi Cartagina, pe mine m-ai silit să părăsesc Italia, al cărei 
stăpân am fost vreme de şaisprezece ani. Dacă zeii ne-ar fi dat 
pe lângă noroc şi un dram de minte, atunci noi ne-am fi gândit 
nu numai la ce se petrece, ci şi la ceea ce se poate întâmplă. Eu 
sunt o pildă vie a tot ceea ce îl poate lovi pe om. Nu demult 
eram în faţa Romei pe ale cărei ziduri aproape mă căţărasem, 
iar acum tremur pentru soarta ţării mele. În cel mai mare noroc 
trebuie să te încrezi cel mai puţin. Eu cer o pace mai mult 
trebuincioasă decât onorabilă. Pentru noi ea este totuşi foarte 
prețioasă. O, când îşi vor da în sfârşit seama nebunii fericiţi şi 
mintoşii nenorociţi că pacea sigură este mai bună decât sperata 
victorie! Căci pacea este în mâna ta, pe când victoria depinde 
de voinţa zeilor. Cred că nu vrei să-ţi pui în joc gloria dobândită 
care poate să fie nimicită cât ai clipi din ochi? De ambele părţi 
se vor stivui grămezi de războinici morţi, măcelăriți şi ciuntiţi. 
De vei învinge în această bătălie, îţi vei spori prea puţin slava, 
dar se poate întâmplă să pierzi totul. Cred că nu sunt nedemn 
de a-mi alege singur pedeapsa. Accept să renunţ la tot ceea ce 
a constituit pricina acestui război. Sicilia, Sardinia şi Spania să 
fie din nou ale voastre. Luaţi tot ce se află pe mare între Italia şi 
Africa, iar noi cartaginezii, înghesuiți aici în ţara noastră de 
baştină, vă vom privi ca pe stăpânii peninsulei şi a tot ce află în 
afara ei, pe uscat şi pe mare. 


Eu nu neg că voi vă îndoiţi de punica fides'6 şi că aveţi 
dreptate s-o consideraţi aşa. Dar să ştii, Scipio, că valoarea păcii 
depinde de cel căruia i-o ceri. Sunt convins că ea ne va fi de 
folos atât vouă cât şi mie, susţin sus şi tare că nimănui nu-i va 
părea rău că a încheiat-o! 

Cu acestea Hannibal termină de vorbit. Însoţitorii lui îi priveau 
în tăcere pe cei doi comandanţi, dar mai ales pe Scipio, 
străduindu-se să-i citească pe faţă semnele care le-ar putea 
arăta ce fel de soartă li se pregăteşte. Neliniştiţi şi palizi ei 
aşteptau cuvintele cârmuitorului roman. 

Scipio răspunse: 

— Cartaginezi, voi vă pricepeţi să vorbiţi cu iscusinţă. Din tot 
ce am auzit aici reiese că pentru crimele şi înşelăciunile voastre 
mai trebuie să fiţi şi recompensaţi. Voi nu sunteţi demni să vi se 
ofere orice ocazie din care aţi putea trage foloase, fiindcă cereţi 
ca hoţiile voastre să capete o recunoaştere! Părinţii noştri n-au 
început primul război din cauza Siciliei, iar noi n-am aprins focul 
din pricina Spaniei. În ambele cazuri se cunosc vinovaţii. Puțin 
mai înainte tu ai recunoscut singur cine este vinovat de 
distrugerea cetăţii Sagunt. 

De altfel şi eu cuget la soarta şi caracterul schimbător al 
norocului, ştiind bine că fiecare succes depinde de o mie de 
împrejurări. Tu şi armata ta n-aţi părăsit de bună voie Italia 
pentru a veni în Africa, ci de frica consecinţelor crimelor voastre. 
De aceea eu nu-ţi datorez niciun respect! Voi aţi ales războiul. 
Deci pregătiţi-vă să luptaţi mai departe, dacă n-aţi putut suporta 
pacea! 

Mulţimi nesfârşite de războinici stăteau nemişcaţi în cele două 
fronturi, palizi la faţă, cu privirile aţintite la cei doi călăreţi în 
mâinile cărora se aflau vieţile lor. 

Comandanții îşi întoarseră caii, revenind fiecare la oastea sa. 
Cele două linii de bătaie prinseră să forfotească, zăngănitul 
armelor începu să pună în mişcare spiritele războinicilor pentru 
a se pregăti de ultima bătălie. Era limpede pentru toţi că în 
aceeaşi zi norocul îl va desemna pe câştigător. In seara 
următoare se va şti cine va croi de acum încolo legile 
popoarelor: Roma sau Cartagina. Fiecare soldat înţelegea că 


15 Credinţa pună (lat.). 


acum se hotărăște nu numai soarta Africii şi a Italiei, ci a întregii 
lumi. În această încleştare se vor înfrunta doi comandanţi, de 
departe vitejii cei mai slăviţi şi două dintre cele mai puternice 
armate. De aceea în sufletul fiecărui războinic speranţa se 
amesteca cu frica. 

Războinicii romani şi italici care i-au respins ani de-a rândul 
pe atacatorii puni şi au suferit nenumărate înfrângeri pe când îşi 
apărau căminele, femeile, copiii şi penaţii, stăteau acum aşezaţi 
în front în faţa duşmanului, gata să se bată pe viaţă şi pe 
moarte. Pe faţa fiecărui luptător se putea citi hotărârea 
nestrămutată de a învinge sau de a pieri. În prima linie se aflau 
suliţaşii, în spatele lor comandanții, apoi triarii. Între manipule 
fusese lăsat spaţiu suficient pentru ca elefanții vrăjmaşului să 
nu poată dezorganiza dispozitivul de bătaie. 

Pe aripa stângă Scipio aşeză cavaleria italică comandată de 
chestorul Cnaeus Laelius. Masinissa fu plasat cu numizii săi pe 
aripa dreaptă. Intre manipulele împrăştiate pe câmp fură 
introduşi soldaţii din călărimea şi pedestrimea uşoară, pentru a 
trimite o ploaie de falarici şi săgeți asupra elefanților. 

Pentru a băga spaima în inamic, Hannibal aşeză în faţă cei 
optzeci de elefanţi ai săi, iar în spatele lor se înşiruiau ligurii, 
galii şi balearii. A doua linie de bătaie era formată din 
cartaginezi şi africani împreună cu o legiune macedoneană, 
după care urmau italicii, în majoritate din Bruttium, aduşi de 
voie de nevoie în Africa de către Hannibal. Cavaleria cartagineză 
fu aşezată pe aripa dreaptă, iar cea numidă pe aripa stângă. 
Infricoşătoarea armată a lui Hannibal stătea gata de bătălie; o 
puzderie de oameni diferiţi ca limbă, legi, obiceiuri, port, chiar şi 
ca mod de a mânui armele, se strânseseră să dea lupta 
hotărâtoare. Galii aţâţaţi de vechea lor ură faţă de romani, 
ligurii dornici să pună mâna pe mănoasele ogoare de pe 
cuprinsul Italiei, iar numizii, temându-se de soarta lor, tremurau 
de frica lui Masinissa, care, dacă ar învinge romanii, le-ar zbura 
capetele unul după altul. 

Conştienţi că trebuie să se bată pentru patrie, pentru penaţi, 
pentru mormintele strămoşilor, pentru copiii, părinţii şi femeile 
lor, cartaginezii erau în orice clipă gata să se năpustească 
asupra duşmanului. 


La începutul bătăliei avu loc o întâmplare neprevăzută de 
niciunul dintre adversari. Sunetele de goarnă şi de corn ale 
romanilor făcură o larmă nemaipomenită, încât elefanții se 
speriară. Turbate de frică, namilele se năpustiră asupra aripii 
stângi a punilor, surpând oameni şi cai, călcând în picioare şi 
nimicind tot ce le ieşea în cale. Masinissa goni cu numizii săi pe 
urmele elefanților şi făcu o breşă adâncă. Războinicii lui atacară 
imediat din câteva părţi şi străpunseră cetele punilor înnebuniţi 
de frică, biruindu-i fără drept de apel. Aripa stângă a 
dispozitivului punilor fusese, deci, nimicită. Pe neaşteptate, 
aripa dreaptă cedă atunci sub presiunea romanilor şi o luă la 
fugă. Văzând haosul ce domnea în rândul duşmanilor, Laelius se 
avântă în luptă cu două legiuni odihnite şi nimici cu totul câteva 
grupuri mai mari ce se apăreau cu dârzenie. 

În centru pătrunse Scipio care-i presă pe puni până îi puse pe 
fugă. 

Înţelegând că bătălia este pierdută, Hannibal îşi părăsi oastea 
zdrobită, luă cu sine câteva zeci de călăreţi şi fugi spre 
Hadrumetum. 

Astfel a decurs bătălia de la Zama, bătălie în care Hannibal a 
suferit prima şi ultima sa mare înfrângere. În luptă au căzut mai 
mult de douăzeci de mii de oşteni puni şi tot pe atâţia au fost 
făcuţi prizonieri. Maharbal fu străpuns de suliţele numizilor lui 
Masinissa. Casca din Utica fu ucis de Falcon turdetanul pe când 
acesta lupta alături de chestorul Laelius. Pe Colontai cel Gras îl 
călcară în picioare elefanții, în timp ce Carthalo fu răpus de 
către Cota roşcovanul. Mulţi comandanţi de ai lui Hannibal au 
căzut în robie, dar au cerut din capul locului răscumpărarea în 
schimbul aurului lor. 

În amurgul aceleiaşi zile au sosit, însă, soli de la Cartagina 
pentru a-l ruga pe Scipio să încheie pace. Romanul îşi zise că, 
după vitregia atâtor ani de război, oastea lui nu va fi în stare să 
cucerească imediat Cartagina şi de aceea primi oferta şi acceptă 
pacea. El dictă de îndată condiţiile romanilor: să le fie predaţi 
fără întârziere toţi sclavii şi dezertorii; în decurs de zece ani să li 
se plătească o despăgubire de război în valoare de zece mii de 
talanţi de argint; să le fie predate toate corăbiile, Cartagina 
oprindu-şi numai zece; li se interzicea punilor să poarte război în 


Africa sau în afara ei fără permisiunea senatului roman. Scipio 
ceru o sută de ostateci nici mai tineri de treizeci de ani, dar nici 
trecuţi de patruzeci. Îl ceru şi pe Mago, dar acest războinic 
fusese străpuns de săbiile sclavilor. 

Cei zece soli transmiseră la Cartagina condiţiile lui Scipio, 
prezentându-le în faţa senatului. Gisgo propuse ca cererile 
romanilor să fie acceptate necondiţionat. După o scurtă 
deliberare s-a adus la cunoştinţa poporului că între Roma şi 
Cartagina se încheiase pace. 

După zece zile Hannibal intră în Cartagina însoţit de cincizeci 
de călăreţi şi pătrunse de-a dreptul în senat. Aflând cine a cerut 
pacea şi a acceptat condiţiile ei, îşi trase sabia din teacă şi-l 
străpunse pe Gisgo. Apoi ieşi în fugă din sală, se aruncă pe cal şi 
goni împreună cu suita lui spre port, unde se îmbarcă pe o 
corabie, navigând în direcţia Asiei Mici. 

Publius Cornelius Scipio, supranumit aici „Africanul”, părăsi 
Cartagina cu o pradă imensă încărcată pe o sută şaizeci de 
nave, dar fără Hannibal, care reuşise să scape la timp de 
corăbiile ce-l urmăreau. 

Falcon, Cota, Asop şi Lucia se regăsiră la Roma în casa 
defunctului tribun Servius Gabinius. Moştenitoare a unei imense 
bogății, Carma îi primi din toată inima sub acoperişul ei. La o 
săptămână de zile după triumful lui Scipio se celebră căsătoria 
lui Cota roşcovanul şi a romanei Carma. Mulţi tineri din familii de 
vază se mirau cum de a fost cu putinţă că o astfel de fată să se 
mărite cu un aspru războinic celt, care, în afara iscusinţei 
militare, nici măcar nu era supus roman. 

În curând, însă, Cota, Asop, Falcon şi Lucia primiră cetăţenia 
romană şi totodată câte o cunună de argint recompensă pentru 
meritele lor războinice. 

Anxius şi Nefarius, cei doi uncheși, s-au întors la Clusium 
unde, cu banii jefuiţi, şi-au durat case mai bune decât cele arse 
odinioară. 


EPILOG 


Poporul roman, cetăţenii de rând, ţăranii şi, alături de ei, 
aliaţii au suportat întreaga povară a războiului până la ultima 
bătălie, cea de la Zama, din anul 202 î.e.n. După pierderea 
fiecărei lupte ei întregeau armata descompletată, formând noi 
manipule, cohorte şi legiuni. Aproape toată floarea senatorilor şi 
a nobililor privilegiați a pierit în bătăliile care au incendiat 
şaisprezece ani Italia. Astfel a trecut timpul când consulii, 
pretorii şi tribunii îşi dădeau viaţa, bătându-se în fruntea 
războinicilor lor. După sfârşitul războiului, la Roma au apărut şi 
oameni lacomi şi fără scrupule. Aceştia se năpustiră cu impozite 
de tot felul asupra aliaţilor ca şi asupra ţăranilor sărăciţi, silindu- 
i să-şi vândă pământul cămătarilor şi veneticilor pe preţuri de 
nimic. Nemulțumirea poporului creştea cu fiecare zi ce se 
scurgea. Se aştepta cu teamă ca Scipio Africanul, o 
personalitate mult îndrăgită de oamenii simpli, să folosească 
revolta şi înverşunarea armatei şi a plebei. Deşi Scipio nu era 
stăpânit de dorinţa ascensiunii, senatul îl lăsă definitiv în umbră, 
trimiţându-l să lupte în Asia împotriva lui Antiochus al III-lea, 
regele seleucizilor. Lucius Scipio, fratele lui, repurtă victoria şi 
captură de la Antiochus opt mii de talanţi de aur şi argint. 

Intorşi la Roma, cei doi fraţi nu fură întâmpinați cu 
recunoştinţa şi laudele cuvenite ci, dimpotrivă, fură puşi în 
situaţia de a se justifica şi apăra în faţa judecătorilor. Lucius 
Scipio se pomeni acuzat pe motiv că ar fi ascuns nişte bani din 
cei capturați. Generalul vru să se apere, dar fratele lui îl 
întrerupse, strigând: 

— Aşa se cade să vă purtaţi cu un cetăţean roman care a 
vărsat în visteria statului opt mii de talanţi?! 

Apoi Scipio Africanul rupse în faţa senatorilor şi a judecătorilor 
atât acuzaţia cât şi socotelile foarte corecte făcute de fratele lui. 

Invidia unor oameni lipsiţi de orice strălucire, care aduceau 
societăţii mai mult prejudicii decât foloase, mina din ce în ce 
mai mult renumele familiei Scipio. Politicieni curajoşi, cinstiţi şi 
clarvăzători, fraţii Scipio susțineau că trebuie să i se dea 


posibilitate Cartaginei să supravieţuiască pentru a menţine 
echilibrul comerţului, al culturii ca şi al bunăstării. 

Contrar părerii lor, cenzorul Marcus Porcius Cato tuna 
împreună cu adepţii săi: 

— Ceterum censeo Carthaginem esse delendam!* într-un 
acces de mânie, Scipio Nasica vru să-şi smulgă sabia din teacă 
în plin senat, fiindcă i se părea că asprii lor adversari politici au 
lansat din duşmănie această frază. La Roma au luat astfel 
naştere două facţiuni: pro şi contra distrugerii Cartaginei. Sătul 
de intrigi şi imputări, Scipio Africanul, conducătorul poporului 
roman şi învingătorul unuia dintre cei mai mari strategi din 
istoria omenirii, părăsi Roma şi se retrase la moşia sa unde a şi 
murit în anul 183 î.e.n. 

Redusă la teritoriul ei african, Cartagina îşi recăpăta treptat 
puterile, deşi era grozav de împovărată de birurile impuse după 
terminarea războiului. În zadar sperau demnitarii romani că 
vechea lor adversară va sucomba în cele din urmă. Nerăbdători, 
aceştia se apucară să incite triburile numide care dăduseră 
odinioară lui Hannibal pe cei mai buni luptători ai săi, 
provocându-i astfel pe puni, doar-doar îi vor momi la încălcarea 
celei mai grele condiţii impuse de convenţia de pace conform 
căreia Cartagina nu mai avea voie să poarte cu nimeni război 
fără încuviințarea Romei. 

Pare ciudat că după ce şi-au apărat cu atâta vitejie patria pe 
timp de război, romanii s-au folosit de astfel de lucruri josnice în 
vreme de pace. Dar acum consulii, pretorii şi tribunii ţineau 
seama mai mult de interesele lor decât de onoarea şi reputaţia 
statului şi al numelui de roman. În afară de aceasta senatul 
cerea neîncetat cartaginezilor predarea lui Hannibal pentru a fi 
adus şi judecat la Roma. Ura faţă de promotorul războiului şi 
totodată crudul cuceritor era pe deplin întemeiată, dar senatul 
Cartaginei nu putea să satisfacă cererea romanilor, fiindcă 
Hannibal se afla într-o continuă goană, când în Africa, când în 
Asia Mică. In acest timp membrii facțiunii aristocratice de la 
Cartagina i-au urmărit pe barchişti până la exterminare. Ei au 
obţinut punerea lui Hannibal în afara legii, distrugerea casei lui 
din temelie ca şi confiscarea averii. 


169 Şi totuşi, sunt de părere că trebuie distrusă Cartagina (lat.). 


Ura lui Hannibal faţă de romani nu slăbise însă deloc. Aflat în 
Siria, acesta aproape că-l convinsese pe regele Antiochus să 
pornească cu armata împotriva Italiei. Dar în ultimul moment 
regele Siriei, un om mediocru şi suspicios, refuză să declare 
război romanilor. Lupta s-a dat totuşi între flota siriană şi cea din 
Rhodos. În timp ce Antiochus a fost nimicit, corăbiile conduse de 
Hannibal au repurtat victoria. 

Pierzându-şi încrederea în Antiochus, Hannibal plecă în Creta 
şi-şi găsi loc de refugiu în oraşul Gortyna. Ştiind că pribeagul are 
cu sine mult aur şi argint, cretanii l-au primit exagerat de 
amabil, ceea ce, se înţelege, l-a frapat imediat pe vicleanul 
Hannibal. Conştient de aviditatea pecuniară a celor din Gortyna, 
punul puse de îndată la cale o înşelătorie: umplu mai multe 
amfore cu plumb, le acoperi la suprafaţă cu aur şi argint, apoi le 
duse pe toate în templul închinat Dianei, lăsând impresia că-şi 
încredinţează zeiţei atât viaţa, cât şi averea. Statuile de bronz 
pe care, ca un mare amator de artă, le lua peste tot cu sine, 
fură într-ascuns umplute cu aur şi argint şi lăsate să zacă 
împrăştiate, aparent la voia întâmplării, prin curtea sanctuarului. 
Cretanii au instituit o pază straşnică veghind cu grijă asupra 
amforelor. Se temeau, nu atât de alţi hoţi cât de însuşi Hannibal, 
care ar fi putut să le răpească comoara de sub nas. Astfel, în 
timp ce cretanii păzeau plumbul, oamenii lui Hannibal au ridicat 
într-o noapte statuile de bronz din curte şi duşi au fost. 

După aceea, punul îşi găsi un nou azil la curtea regelui 
Prusiaa al Bithyniei, un stat din Asia Mică situat lângă Bosfor. 
Ura lui faţă de romani se înteţise parcă. El se apucă imediat să-l 
convingă pe rege să-şi pregătească armata şi să purceadă la 
lupta împotriva Italiei. Dornice de harţă şi jaf, neamurile 
războinice din jurul regatului pontic începură să se strângă în 
număr cumplit de mare, rugându-l pe Hannibal să-i ducă cât mai 
repede asupra romanilor. 

Dar Eumenes, regele Pergamului, prieten şi aliat al Romei, 
porni cu armată împotriva Bithyniei. Hannibal hotărî să-l 
nimicească pe Eumenes, zicându-şi că, de-l va ucide pe el, îi va 
câştiga şi pe cei din Pergam de partea lui. 

Se pregătea bătălia pe mare. Hannibal avea mai puţine vase, 
de aceea se decise să-l biruie pe Eumenes prin viclenie. El 


porunci războinicilor săi să prindă un mare număr de şerpi 
otrăvitori şi să-i pună în amfore şi tăvi de pământ. În ziua 
hotărâtă, Punul îşi chemă luptătorii cei mai de vază şi le ţinu o 
scurtă cuvântare. 

— Războinici, suntem în ajunul unei bătălii navale cu un 
adversar de două ori mai puternic decât noi. De aceea ordon ca 
toate corăbiile noastre să se năpustească asupra vasului regelui 
Eumenes, iar de celelalte să se apere doar. 

— Şi cum vom afla care este corabia regelui? întrebă un 
oştean bătrân. 

— De asta o să am grijă eu, îi răspunse Punul. Pe rege trebuie 
fie să-l prindeţi, fie să-l ucideţi. 

Inainte de începerea luptei, Hannibal trimise inamicului o 
barcă cu doi crainici negociatori. În timp ce unul vâslea, celălalt 
striga cât îi ţinea gura, fluturând deasupra capului sulul în semn 
că scrisoarea trebuie înmânată regelui însuşi. Fără să bănuiască 
că sunt traşi pe sfoară, cei din Pergam l-au condus pe sol la 
corabia lui Eumenes. Astfel au aflat războinicii lui Hannibal care 
este vasul regelui. 

Eumenes se miră însă negăsind pe papirus nimic altceva 
decât câteva cuvinte de batjocură. 

Când se încinse lupta, oştenii din Pergam rămaseră uimiţi 
văzând că duşmanul năvăleşte cu toată puterea asupra corăbiei 
regelui. Simţind însă că sunt mai tari decât adversarii, ei 
înconjurară imediat flota lui Hannibal, convinşi că-l vor birui. 
Când fură la câţiva paşi de vrăjmaş, aceştia începură să arunce 
amorfe şi tăvi care se opreau pe punţile corăbiilor potrivnice. 
Marinarii din Pergam urmăriră ploaia asta de străchini râzând în 
hohote. in curând însă se îngroziră văzând că pe punţile 
corăbiilor se târăsc din toate părţile şerpi. De frică, unii săriră în 
mare iar alţii, zbierând cât îi ţinea gura, îi obligară pe 
comandanții vaselor să se îndrepte spre mal. În această 
învălmăşeală Hannibal reuşi să scufunde câteva corăbii ale celor 
din Pergam, iar regele Eumenes, dându-şi seama că i se 
pregăteşte pierzania, fugi cu corabia sa spre țărm, unde el avea 
o cetate bine aprovizionată şi întărită, în care se refugie şi scăpă 
astfel de moarte. 


Într-o bună zi, la Pont sosiră trimişii Romei. Aceştia începură 
să-i reproşeze imediat regelui că ţine la curtea sa pe cel mai 
înverşunat duşman al lor, spunându-i că s-ar cădea să li-l predea 
pe Hannibal mai bine de voie, decât de nevoie. Prusias se 
dezvinovăţea zicând că nu vrea în ruptul capului să calce legea 
ospitalităţii, dar dacă ei, solii lui, îl vor pe Hannibal, n-au decât 
să-l caute singuri. 

Romanilor nu le-a fost greu să găsească casa în care se 
ascundea Hannibal, o vilă înconjurată de pădure, dăruită 
cartaginezului de către rege. Clădirea avea ieşiri pe toate cele 
patru laturi ale sale, fiindcă Hannibal, vigilent, se aştepta 
oricând să fie trădat. 

Soldaţii romani împresurară casa din toate părţile, înaintând 
în grup compact cu săbiile scoase din teacă, de parcă aveau să 
lupte cu o întreagă oaste. 

Pe atunci Hannibal avea şaptezeci de ani. Băiatul aflat în 
serviciul lui îi dădu de veste că nişte oameni înarmaţi îi 
încercuiseră casa. Punul se apropie de uşă şi se uită afară printr- 
o mică deschizătură. Văzându-i pe oştenii romani, el sorbi 
otrava pe care o avea întotdeauna asupra lui. 

Centurionul care a pătruns primul în casă, a auzit ultimele 
cuvinte ale marelui războinic: 

— Mor ca să-i scap pe romani de cumplita frică ce-i chinuie, 
nelăsându-i să aştepte ca un biet bătrân să se stingă de moarte 
bună! 

Astfel s-a sfârşit viaţa unuia dintre cei mai mari generali şi 
strategi din istoria lumii. O mare parte a Europei a tremurat 
aproape cincizeci de ani în faţa cumplitului, crudului şi 
inteligentului pun. Din fragedă copilărie viaţa lui a îmbrăţişat 
războiul, iar spiritul său a născocit necontenit noi şi noi acţiuni, 
adesea surprinzătoare. Războiul a stăpânit toată fiinţa acestui 
viguros cartaginez însetat de glorie, dar în acelaşi timp lacom de 
aur, zeu atotputernic şi în antichitate. Orice interpretare s-ar da 
războiului purtat cu romanii, un lucru este clar: Hannibal a fost 
în stare să ţină piept vicleniilor Romei, silind-o, poate pentru 
prima dată în istoria ei, să se apere eroic, cu demnitate, ca un 
leu încolţit. 


Este interesant de amintit că viaţa lui Hannibal s-a sfârşit în 
anul 183 î.e.n., anul în care a murit şi Publius Cornelius Scipio 
Africanus, unul din romanii care i-a fost aproape egal ca strateg. 


Sfârşit