Gustave Flaubert — Salammbo

Gustave Flaubert 


Gustave Flaubert 


Salammbo 


[. 

Ospăţul. 

Era la Megara, sub zidurile Cartaginei, în grădinile lui 
Hamilcar. 

Soldaţii care luptaseră sub porunca lui în Sicilia se 
întâlneau la un mare ospăț, sărbătorind amintirea bătăliei 
de la Eryx; şi fiindcă erau mulţi, iar stăpânul lipsea de 
acasă, beau şi mâncau în deplina lor voie. 

Căpitanii, purtând coturni de bronz, se rânduiseră de-a 
lungul drumului din mijloc, sub un acoperământ de purpură 
cu ciucuri de aur, care se întindea de la zidul grajdurilor 
până la cea dintâi terasă a palatului. Gloata ostaşilor se 
răspândise printre copaci, în preajma şirului de clădiri cu 
acoperiş neted: cramele, pivnițele, hambarele, brutăriile şi 
arsenalul; mai departe erau gropile cu fiare sălbatice, 
curtea elefanților şi temniţele pentru sclavi. 

O perdea de smochini împrejmuia bucătăriile; dumbrava 
sicomorilor se prelungea până în desimea frunzişului, unde 
rodiile străluceau peste tufişurile albe de bumbac; coardele 
de viţă, încărcate cu ciorchini grei, se încolăceau pe braţele 
puternice ale pinilor înalţi; un câmp de trandafiri se 
întindea sub platani; crini în floare se legănau risipiţi pe 
pajişti; cărările erau presărate cu nisip negru şi pulbere de 
mărgean, iar de la un capăt la celălalt, chiparoşii se înălţau 
de-a lungul drumului despărțitor, ca două rânduri de 
obeliscuri verzi. 

În fundul grădinii, palatul zidit din marmură de Numidia 
cu pete galbene îşi înălța pe temelii cuprinzătoare cele 
patru caturi ale lui, răspunzând pe tot atâtea terase. Cu 


scara lui largă şi dreaptă, tăiată în lemn de abanos, purtând 
de o parte şi de alta a fiecărei trepte prora unei corăbii 
cucerite, cu porţile lui roşii, însemnate cu o cruce neagră, 
cu împletitura de aramă care îl ferea, la pământ, de 
primejdia scorpionilor, şi cu auritele zăbrele care închideau 
sus locurile de trecere, palatul lui Hamilcar, în cumplita lui 
bogăţie, li se părea soldaţilor tot atât de măreț şi de 
nepătruns ca şi chipul stăpânului. 

Aşa hotărâse Marele Sfat al Cartaginei, ca în acest loc să 
se ţină ospăţul. Răniţii adăpostiţi în templul lui Eşmun 
porniseră la drum o dată cu zorile, târându-se în câriji. În 
fiecare clipă soseau alte cete. Şirurile de ostaşi se scurgeau 
necontenit pe toate potecile, ca nişte şuvoaie pornite să se 
reverse în cuprinsul aceluiaşi lac. Sclavii de la bucătării 
forfoteau printre arbori, zăpăciţi şi pe jumătate goi; 
gazelele speriate goneau prin iarbă, behăind; soarele 
cobora spre asfinţit, iar mireasma lămâilor înfloriţi înteţea 
mirosul greu de sudoare pe care îl răspândea mulţimea 
înfierbântată. 

Se găseau adunaţi laolaltă oameni din toate neamurile: 
liguri, baleari, negri, luzitani şi fugari din cetatea Romei. 
Alături de rusticul grai doric, răsunau frânturile de cuvinte 
ale celților, rostogolindu-se ca uruitul carelor de luptă; 
silabele ionice se întretăiau cu consoanele deşertului, aspre 
ca un lătrat de şacal. Grecul se cunoştea după trupul lui 
zvelt; egipteanul după umerii lui înalţi; cantabrul după 
pulpele lui zdravene. Carienii îşi legănau cu trufie penele 
coifurilor; arcaşii din Capadochia purtau pe pielea lor flori 
mari, vopsite cu suc de ierburi; câţiva lidieni, fluturând 
cercei la urechi, se ospătau în papuci, înveşmântaţi 
femeieşte; unii erau boiţi ca de sărbătoare cu roşu, părând 
de departe statui cioplite în mărgean. 

Soldaţii stăteau răsturnaţi pe perne sau mâncau aşezaţi pe 
vine în jurul tăvilor mari; unii, culcaţi pe burtă, înşfăcau 
bucăţile de carne şi înfulecau sprijiniți în coate, ca leii 
deşertului când au răgaz să-şi sfârtece prada pe îndelete. 


Noii-veniţi, rezemaţi de copaci, priveau mesele joase, pe 
jumătate ascunse sub perdelele roşii, aşteptându-şi rândul 
în picioare. 

Bucătăriile lui Hamilcar dovedindu-se neîndestulătoare, 
Sfatul Cartaginei trimisese un adaos de sclavi, de vase şi de 
paturi. Ca pe un câmp de luptă unde se ard morţii, se 
aprinseseră în mijlocul grădinii focuri mari, la flacăra 
limpede a cărora se rumeneau boi întregi. Pâini presărate 
cu praf de anason se perindau, laolaltă cu roţile mari de 
caş, mai grele decât discurile. Treceau vase pline cu vin şi 
amfore cu apă; grămezi de flori umpleau panerele lucrate 
în filigran de aur. În ochii tuturor strălucea plăcerea 
îndelung dorită de-a mânca şi de-a bea pe săturate. Apoi 
porniră să răsune cântecele. 

Ospăţul a început cu o risipă de păsări fripte, înotând în 
sos de verdeţuri pe talere roşii de lut, încondeiate cu 
desene negre; apoi felurite scoici, aduse de pe țărmurile 
punice; grâu fiert, păsat de orz, terci de bob şi melci 
aromaţi cu chimen, pe tăvi de chilimbar auriu. În sfârşit, 
mesele s-au acoperit cu cărnuri de toate soiurile: antilope, 
cărora li se lăsase podoaba coarnelor, păuni dichisiţi cu 
evantaiul lor de pene, miei stropiţi în frigare cu vin dulce, 
pulpe de cămilă şi de bivol sălbatic, arici în saramură de 
peşte, greieri şi hârciogi prăjiţi în unsoare, iar în străchini 
mari de lemn de Tamrapani, halci de slănină dreasă cu 
afran. Toate înotau în prisos de sosuri, de trufe şi de assa- 
foetida. Mormane de fructe se revărsau peste plăcintele cu 
miere. N-a fost dată uitării nici acea mâncare, scârnavă 
pentru gustul altor neamuri, dar preţuită de cartaginezi: 
câini dolofani şi trandafirii, îngrăşaţi cu borhot de măsline. 

Fiecare fel nou de bucate aţâţa pofta pântecelor nesătule. 
Galii, cu părul adunat pe creştetul capului, zvântau harbujii 
şi ronţăiau lămâile cu coajă cu tot. Negrii nu văzuseră 
niciodată languste şi îşi însângerau gura muşcând din 
crusta lor stacojie. Grecii, bărbieriţi cu grijă, mai albi la 
trup decât marmura, aruncau peste umăr resturile de 


mâncare de pe talere; păstorii din Brutium, înfăşuraţi în 
piei de lup, hăpăiau tăcuţi, cu nasul în strachină. 

Se înserase. Sclavii strânseră velariul întins peste cărarea 
chiparoşilor şi aduseră facle. 

Flăcările tremurătoare ale smoalei care ardea în vasele de 
porfir au speriat în vârful cedrilor maimuţele juruite lunii. 
Ţipetele lor i-au înveselit pe soldaţi. 

Lumini piezişe tremurau pe platoşele de aramă; o 
puzderie de scântei sclipea pe tăvile încrustate cu pietre 
scumpe. Pe pântecul de oglindă al carafelor, chipurile se 
răsfrângeau mărite, iar soldaţii, îmbulzindu-se în jurul lor, 
îşi schimonoseau faţa, holbau ochii şi făceau haz. Azvârleau 
unii în alţii, pe deasupra meselor, cu scaune de fildeş şi 
spatule de aur. Beau pe nerăsuflate vinurile greceşti din 
burdufuri, vinurile de Campania din amfore, vinurile de 
Cantabria din butoaie, fără a dispreţui pe cele de zizif, de 
lotus şi de dafin. Pe pământul plin de băltoace, paşii lor 
alunecau. Aburul cărnurilor fripte se risipea printre 
ramurile înfrunzite, de-a valma cu duhul răsuflărilor de om. 
Clămpănitul fălcilor se împletea cu larma glasurilor, cu 
sunetul cântecelor, cu clinchetul cupelor, cu zgomotul 
amforelor sparte şi, din când în când, cu ecoul limpede al 
unei tăvi mari de argint. 

Pe măsură ce se ameţeau de băutură, soldaţii se gândeau 
tot mai stăruitor la nerecunoştinţa Cartaginei. Adevărul era 
că Republica, istovită de pe urma războiului, lăsase să se 
strângă în cetate toate legiunile înarmate, care se întorceau 
de pe câmpul de luptă. Generalul lor, Giscon, se arătase 
destul de prevăzător, dându-le drumul să plece pe rând, 
pentru a face mai lesnicioasă plata soldei ce li se datora; iar 
Sfatul Cartaginei nădăjduia că se vor învoi să primească şi 
mai puţin. Ajunsese să urască ostaşii pe care nu mai era în 
stare să-i plătească. Datoria aceasta i se părea poporului o 
povară tot atât de grea ca şi cei trei mii două sute de 
talanţi-cuboizi ceruţi de Lutaţiu. Mercenarii Cartaginei îi 
erau acum duşmani ca şi Roma. La rândul lor, ei au înţeles 


că sunt nedoriți, şi revolta care îi cuprinsese izbucnea în 
porniri dezlănţuite şi cumplite ameninţări. În aşteptare, 
ceruseră să se adune laolaltă pentru a sărbători una din 
biruinţele lor. Susţinătorii păcii cu Roma s-au învoit, ca o 
răzbunare împotriva lui Hamilcar, care dorise războiul cu 
atâta înverşunare. Lupta luase sfârşit împotriva tuturor 
străduinţelor lui, iar Hamilcar, nemaiavând nimic de 
aşteptat din partea Cartaginei, lăsase comanda armatei pe 
seama lui Giscon. Trimiţând pe soldaţi să-şi ţină ospăţul în 
palatul lui Hamilcar, cârmuitorii cetăţii abăteau asupra 
acestuia o parte din ura pe care o purtau mercenarilor. 
Cheltuielile erau mari şi aproape toate cădeau în sarcina 
gazdei care lipsea. 

Mândri de a fi impus voinţa lor Republicii, mercenarii 
nădăjduiau că se vor întoarce în sfârşit la casele lor, ducând 
în gluga mantalei preţul sângelui vărsat. Privind prin aburul 
beţiei încercările prin care trecuseră, li se păreau 
supraomeneşti şi prea puţin răsplătite. Îşi arătau unii altora 
rănile, povesteau bătăliile la care luaseră parte, înşirau 
drumurile pe care le străbătuseră şi îşi aminteau vânătorile 
din ţara lor. Săreau şi răcneau ca fiarele sălbatice. Veni apoi 
rândul celor mai dobitoceşti rămăşaguri; îşi vârau capul 
până peste urechi în pântecele amforelor şi beau în neştire 
ca nişte cămile însetate. Un uriaş din Luzitania se plimba 
printre mese, vărsând flăcări pe nări şi purtând câte un om 
în fiecare mână. Lacedemonienii săltau cu paşi grei, fără să 
mai scoată platoşele. Alţii se legănau pe şolduri cu umblet 
de femeie, îmbiindu-se cu mişcări neruşinate. Câţiva se 
dezbrăcaseră până la piele şi luptau goi ca gladiatorii 
printre cupele de vin, pe când o ceată de greci jucau 
împrejurul unui vas cu nimfe, iar un negru bătea cu un os 
de bou într-un scut de aramă. Apoi s-a pornit dintr-o dată 
un cântec plângător, puternic şi totuşi blând, care se înălța 
în văzduh şi cobora, ca bătaia din aripi a unei păsări 
săgetate. 


Era oftarea sclavilor din temniţă. Câţiva soldaţi s-au smuls 
de la locul lor şi au plecat să-i scoată la lumină. S-au întors 
într-un nor de praf, strigând şi gonind din urmă o ceată de 
vreo douăzeci de bărbaţi, galbeni la faţă şi purtând pe 
creştetul lor ras o scufie de postav negru cu vârful ţuguiat. 
În picioare târau sandale de lemn, iar paşii lor sunau ca 
legăturile de fier ale unui car mergând pe pietre. 

Ajungând în drumul chiparoşilor, s-au răspândit în 
mulţime, întâmpinați cu o ploaie de întrebări. Unul din eia 
rămas la o parte, în picioare. Sub tunica sfâşiată i se vedeau 
umerii goi, brăzdaţi de semnele adânci ale unor răni vechi. 
Proptindu-şi bărbia în piept, privea în jurul lui cu bănuială, 
iar lumina orbitoare a torţelor îl silea să închidă ochii pe 
jumătate. Văzând că nici unul din acei oameni înarmaţi nu-i 
voia răul, a scos un oftat din adâncul pieptului; a început să 
îngâne frânturi de cuvinte, râzând printre lacrimile care-i 
scăldau obrazul. Apoi, prinzând de toarte o amforă plină, a 
ridicat-o cu braţele lui, pe care atârnau lanţurile şi, 
îndreptându-şi ochii spre cer, a închinat: 

— Mărire ţie, Baal-Eşmun, dezrobitorul, pe care oamenii 
din ţara mea îl numesc Esculap! Mărire vouă, zeități ale 
izvoarelor, ale pădurilor şi ale luminii, duhuri ascunse în 
măruntaiele munţilor şi în peşterile de sub pământ! Mărire 
vouă, bărbaţi puternici în strălucite zale, care m-aţi redat 
vieţii! 

Lăsă jos amfora şi-şi spuse povestea. Îl chema Spendius. 
Cartaginezii îl prinseseră în lupta de la Egina. Vorbind pe 
rând limba greacă, ligură şi punică, a mulţumit încă o dată 
soldaţilor, sărutându-le mâinile şi făcându-le urări pentru 
plăcuta lor ospătare. Şi-a arătat apoi mirarea că nu zăreşte 
pe masă potirele Legiunii Sacre. Aceste potire, cizelate în 
chipul foilor de viţă şi încrustate cu smaralduri pe fiecare 
din cele şase feţe ale lor, aparţineau unui corp de oaste 
alcătuit din cei mai înalţi războinici, aleşi printre tinerii 
patricieni ai Cartaginei. Era un drept deosebit al lor şi o 
cinste aproape sacerdotală; de aceea, nici una din comorile 


Republicii nu era mai mult râvnită de mercenari. Urau din 
pricina lor Legiunea Sacră, şi mulţi şi-ar fi pus viaţa în 
primejdie pentru neasemănata plăcere de a bea din acele 
cupe. 

Au cerut să fie aduse. Potirele se aflau în păstrarea 
sisiţilor, a negustorilor care obişnuiau să prânzească 
împreună. Sclavii s-au întors cu mâinile goale. La acel ceas 
al zilei, sisiţii dormeau. 

— Să-i trezească! au strigat soldaţii. 

După o a doua încercare, a venit răspunsul că sisiţii erau 
închişi în templu. 

— Să deschidă! 

În cele din urmă, când sclavii au mărturisit, tremurând, că 
potirele sunt sub puterea generalului Giscon, mercenarii au 
răcnit: 

— Să le aducă! 

N-a trecut mult şi generalul se ivi din umbra grădinii 
însoţit de o pază a Legiunii Sacre. Purta pe cap o mitră de 
aur bătută cu pietre scumpe, şi până aproape de copitele 
calului era înfăşurat într-o lungă mantie neagră, care se 
pierdea în întunericul nopţii. Nu i se zăreau decât barba 
albă, strălucirea mitrei şi întreitul colan cu plăci albastre, 
săltându-i pe piept. 

Soldaţii zărindu-l venind, l-au întâmpinat cu o furtună de 
strigăte: 

— Potirele! Potirele! 

Giscon începu prin a spune că ţinând seama de vitejia lor, 
sunt cu adevărat vrednici să bea din ele. 

Mulțimea bătu din palme, izbucnind în urlete de bucurie. 

Nimeni nu ştia mai bine cu cât curaj luptaseră, decât 
generalul care îi comandase şi se întorsese în Cartagina cu 
ultima cohortă, pe cea din urmă galeră. 

— Adevărat! Adevărat! încuviinţau mercenarii. 

Republica, vorbi mai departe Giscon, a ţinut seama de 
credinţa şi de obiceiurile lor deosebite: erau liberi în 
Cartagina! Dar potirele Legiunii Sacre nu aparţin cetăţii, ci 


sunt bunuri numai ale unora. Abia rosti aceste cuvinte, când 
un gal se desprinse fără veste de lângă Spendius, sări peste 
mese şi se năpusti asupra lui Giscon, ameninţându-l cu 
tăişurile a două săbii. 

Fără a-şi pierde cumpătul, generalul îl izbi în creştet cu 
buzduganul său de fildeş. Barbarul se prăbuşi la pământ. 
Galii începură să urle, iar furia lor întinzându-se asupra 
celorlalţi, ameninţa pe legionari. Văzându-i pălind, Giscon 
ridică din umeri. Împotriva acelor fiare îndârjite, orice 
îndrăzneală ar fi fost zadarnică. Amânând pedeapsa pentru 
altă dată, o lăsă pe seama vicleniei. Făcu un semn soldaţilor 
care îl însoțeau şi se depărtă fără a arăta grabă. Ajuns sub 
poartă întoarse capul şi strigă mercenarilor că se vor căi de 
nesupunerea lor. 

Ospăţul reîncepu. Soldaţii se temeau, totuşi, că Giscon ar fi 
putut să se întoarcă şi, împresurându-i sub zidurile cetăţii, 
să-i zdrobească. Oricât erau de mulţi se simțeau singuri, şi 
îi cuprinse dintr-o dată îngrijorarea, privind în umbra nopţii 
marele oraş care dormea la picioarele lor, cu îngrămădirea 
lui de trepte, cu înaltele clădiri întunecate şi cu zeii plini de 
taină, mai cruzi decât oamenii. Deasupra portului, până 
departe, se legănau luciri de felinare, iar în templul lui 
Khamon se zăreau lumini aprinse. Barbarii îşi aduseră 
aminte de Hamilcar. Unde putea să se afle? De ce, după 
încheierea păcii, îi părăsise? Poate că neînțelegerile lui cu 
Sfatul Cartaginei nu fuseseră decât un joc viclean pentru a-i 
pierde. Ura lor îndârjită se întorcea acum asupra lui. Îl 
blestemau, întărâtându-se unii pe alţii cu propria lor mânie. 
Câţiva se strânseseră sub platani şi priveau un negru care 
se zvârcolea la pământ, zvâcnind din mâini şi din picioare, 
cu gâtul strâmb, cu ochii încremeniţi şi cu spume la gură. 

— E otrăvit! a strigat unul. 

Toţi se credeau otrăviţi. Se năpustiră asupra sclavilor, cu 
izbucniri de urlete înfricoşătoare, şi o pornire oarbă a 
distrugerii se abătu ca un vârtej asupra mulţimii ameţite de 
băutură. Izbeau în toate părţile, fără socoteală, spărgeau, 


sfărâmau, ucideau. Unii azvârleau torţe aprinse în frunzişul 
copacilor. Alţii, aplecându-se peste groapa leilor, îi sângerau 
cu lovituri de săgeți; cei mai îndrăzneţi se repeziră asupra 
elefanților, să le reteze trompa şi să le ronţăie fildeşul. 

Între timp, câţiva baleari aruncători-cu-praştia, doritori de 
a jefui mai lesne, ocoliseră palatul şi se opriseră în faţa unei 
împrejmuiri împletite din trestie de India. Au tăiat cu 
jungherul curelele care legau încuietorile porţii şi au 
pătruns într-o grădină cu pomi tunşi, de unde se zărea în 
depărtare Cartagina. Straturi de flori albe, unduindu-se ca 
nişte risipiri de stele, brăzdau pământul în arcuri largi cu 
răsfrângeri de lumină. Tufişurile pline de umbră 
răspândeau în aer miresme încropite şi dulci ca mierea. 
Trunchiurile arborilor vopsiți cu cinabru se înălţau ca nişte 
columne însângerate. În mijlocul grădinii, pe douăsprezece 
piedestaluri de aramă, străluceau tot atâtea globuri de 
sticlă, în golul cărora tremurau pâlpâiri de jăratec, ca 
luminile încă vii ale unor ochi de uriaş. Soldaţii, purtând 
făclii aprinse, coborâră pe un povârniş arat adânc, 
poticnindu-se la fiecare pas. 

Înaintea lor zăriră un lac, nu prea întins, împărţit în mai 
multe ochiuri de apă printr-o reţea de stăvilare albastre. 
Faţa lacului era atât de limpede, încât lumina tremurătoare 
a torţelor pătrundea până în adânc pe patul de pietriş alb, 
presărat cu pulbere de aur. În unda răscolită lunecau solzi 
sclipitori, şi peşti mari, purtând în gură pietre preţioase, se 
iviră deasupra apei. 

Soldaţii, făcând mare haz, le-au înfipt degetele în urechi, i- 
au scos afară din apă şi s-au întors cu ei la masă. 

Erau peştii sacri ai neamului lui Barca. Se înmulţiseră din 
prăsila celei dintâi lostriţe, în al cărei ou sfânt stătuse 
ascunsă Zeița. Plăcutul gând că săvârşiseră o nelegiuire 
stârni din nou pofta de mâncare a mercenarilor. Aşezară în 
grabă pe foc cratiţele de aramă şi se adunară să râdă cum 
peştii cei frumoşi se zbăteau în apa clocotită. 


Între timp, învălmăşeala soldaţilor creştea. Nu le mai era 
teamă. Începură din nou să bea. Miresmele care le curgeau 
de pe frunte cădeau în picuri mari pe tunicile lor 
zdrenţuite. Sprijinindu-se în pumni pe masa care li se părea 
că se clatină ca o corabie pe valuri, îşi roteau de jur 
împrejur ochii lor mari, înfierbântaţi de băutură, ca şi cum 
ar fi vrut să fure cu privirea tot ce nu puteau să apuce cu 
mâna. Alţii, călcând peste tipsiile împrăştiate pe 
învelitoarea de purpură, spărgeau cu piciorul scăunelele de 
fildeş şi cupele de sticlă feniciană. Cântecele se amestecau 
de-a valma cu horcăitul sclavilor care trăgeau să moară 
printre cioburile împrăştiate. Cereau vin, de mâncare şi aur. 
Toţi strigau să li se aducă femei. Răcneau în o sută de 
graiuri felurite. În boarea care-i înconjura, unii îşi 
închipuiau că sunt la baia de aburi; alţii, crezându-se la 
vânătoare, îşi fugăreau vecinii de masă, ca pe nişte fiare 
sălbatice. Focul se întindea de la un copac la altul, şi din 
tulpinele înalte se ridicau valuri de fum alb, ca de pe 
creasta unui vulcan aprins. Larma se înteţea, şi leii săgetaţi 
mugeau în întunericul nopţii. 

Terasa cea mai înaltă a palatului se lumină dintr-o dată şi 
poarta din mijloc se deschise. O femeie se ivi în prag, 
înveşmântată în negru. Era fiica lui Hamilcar. Cobori scara 
piezişă a catului de sus, apoi scara a doua, a treia, şi se opri 
pe terasa cea mai apropiată, în vârful treptelor împodobite 
cu boturi de corabie. Nemişcată, cu fruntea spre pământ, 
privea de sus mulţimea soldaţilor. 

În urma ei, de-o parte şi de alta a scării, se înşira alaiul a 
două rânduri de oameni palizi, înfăşuraţi în rochii albe, cu 
ciucuri roşii, care le atingeau călcâiele. N-aveau păr pe cap, 
nici barbă, nici sprâncene. În mâinile lor strălucind de inele 
ţineau câte o liră mare şi cântau toţi cu glas înalt un imn de 
slavă către zeiţa Cartaginei. Erau preoţii castraţi ai 
templului lui Tanit, pe care Salammb6 îi chema adeseori la 
ea. 


Fiica lui Hamilcar cobori în cele din urmă scara corăbiilor. 
Preoţii o urmau. Se îndreptă spre drumul chiparoşilor, 
păşind încet printre mesele căpitanilor, iar aceştia se 
dădură la o parte ca s-o privească trecând. 

Părul ei presărat cu o pulbere viorie era împletit pe 
creştet în chip de turn, după vechiul port al fecioarelor din 
Canaan, făcând-o să pară mai înaltă. Şiraguri de perle îi 
îmbrăţişau tâmplele, coborând până la colţul gurii ei, roşie 
ca o rodie despicată în două. Pe piept îi strălucea o podoabă 
de pietre scumpe, într-un amestec de culori amintind solzii 
unei murene. Braţele ei goale, împodobite cu diamante, 
răsăreau dintr-o tunică neagră, fără mâneci, înstelată cu 
flori roşii. Gleznele amândouă îi erau prinse cu un lanţ 
subţire de aur, care-i măsura pasul, iar pe umeri îi flutura o 
mantie largă de purpură întunecată, croită dintr-o stofă 
neştiută, plutind în urma ei ca un val care o însoțea. 

Preoţii îşi înstruniră lirele, făcând să vibreze din când în 
când acorduri înăbuşite; în răstimpul de tăcere al 
cântecului, se auzea zăngănitul uşor al lanţului de aur, în 
ritmul egal al sandalelor de papirus. 

Nici unul din cei de faţă n-o cunoştea. Ştiau numai atât, că 
trăieşte singuratică în mijlocul rugăciunilor ei. Soldaţii o 
zăriseră de câteva ori, noaptea, pe treptele înalte ale 
palatului, stând în genunchi cu faţa la stele, învăluită în 
fumul jertfelor aprinse. Obrazul ei pălise la lumina lunii şi 
un abur abia văzut o împresura, ca şi cum zeii înşişi s-ar fi 
aflat în preajma ei. Părea că priveşte departe, dincolo de 
spaţiile pământeşti. Mergea purtând capul puţin înclinat şi 
ţinea în mâna ei dreaptă o liră mică, din lemn de abanos. 

Un murmur se desprinse de pe buzele ei: 

— Morți... Toţi sunteţi morţi... Şi nu veţi mai răspunde 
glasului meu ca altădată, când veneam pe marginea lacului 
şi aruncam sâmburi de pepene gurilor voastre deschise. În 
adâncul ochilor voştri, taina necuprinsă a lui Tanit era mai 
limpede decât unda apei. (Îi chema pe numele lor, numele 


lunilor anului). Siv! Sivan! Tamuz! Elul! Tişri! Şebar! O, 
îndură-te, ai milă de mine, Zeiţă! 

Soldaţii, fără să priceapă cuvintele ce le rostea, se 
îngrămădiseră în jurul ei, tulburaţi de podoabele pe care le 
purta. Îndreptând asupra lor o privire înfricoşată şi 
stăruitoare, ea înălţă umerii, întinse braţele în lături şi şopti 
de mai multe ori: 

— Ce-aţi făcut? Ce-aţi făcut? Nu v-am dat, pentru a vă 
sătura, pâine, carne, ulei, şi tot malobatrul hambarelor 
noastre? Am adus, ca să vă hrănim, boi din Hecatompyle şi 
am trimis vânători până la nisipurile deşertului. (Glasul ei 
se înăspri şi obrajii i se aprinseră.) Unde socotiți că vă 
aflaţi? Într-un oraş cucerit, sau în palatul unui stăpân? Şi ce 
stăpân! Tatăl meu Hamilcar, sufetul Cartaginei şi slujitorul 
lui Baa! Armele pe care voi le-aţi înroşit în sângele sclavilor 
lui, el n-a voit să le închine lui Lutaţiu. Aţi cunoscut 
vreodată, în ţara voastră, un războinic mai viteaz decât el? 
Priviţi! De pe fiecare treaptă a palatului nostru vorbeşte 
semnul unei biruinţe! Hai, sfârşiţi ce-aţi început: daţi-i foc! 
Voi lua cu mine zeul ocrotitor al casei noastre, şarpele 
negru care doarme acolo-sus pe frunze de lotus. Îi voi 
fluiera şi mă va însoţi; iar dacă va fi să pornim pe mare, va 
înota lunecând pe creasta valurilor în urma corăbiei mele. 

Nările ei subţiri tremurau. Îşi rupea unghiile, frământând 
nestematele ce-i scânteiau pe piept. Apoi, dintr-o dată, 
asprimea din privirile ei se domoli şi vorbi mai departe: 

— O, sărmană Cartagina! Cetate vrednică de plâns! Unde 
sunt, ca să te apere, bărbaţii tăi puternici de-odinioară, 
care străbăteau mările şi înălţau temple pe ţărmuri 
depărtate? Toate neamurile celelalte se osteneau pentru 
tine, iar apele brăzdate de lopeţile tale îţi legănau secerişul! 

Începu sa cânte isprăvile lui Melkarth, zeul Sidonului şi 
părintele neamului ei. 

Spunea cum a suit munţii Ersiphoniei şi a ajuns la 
Tartessus; cum a luptat împotriva lui Masisabal, pentru a 
răzbuna pe regina şerpilor. 


— A mers prin pădure drum lung pe urma acelei 
zmeoaice. Râu de-argint, şerpuia coada fiarei pe patul de 
frunze-arămii. Târziu a ajuns la o pajişte, unde femei cu 
trup de balaur păzeau rezemate în coadă, de jur-împrejur, 
un foc cu văpăi uriaşe. Luna însângerată strălucea într-un 
cerc străveziu, iar limbile despicate-n două ale acelor 
zmeoaice se întindeau peste flăcăii ca nişte harpoane. 

Apoi, Salammb6, fără a se opri, spuse mai departe 
povestea, cum Melkarth, după ce l-a răpus pe Masisibal, i-a 
tăiat capul şi l-a legat la prora corăbiei. 

— La fiecare bătaie a valului, capul se scufunda sub 
spume. Arşiţa soarelui îl usca, întărindu-l ca aurul. Numai 
ochii lui plângeau necontenit, picurându-şi mereu lacrimile 
în mare... 

Cânta cuvintele în vechiul grai din Canaan, pe care nu-l 
înțelegeau barbarii. Se întrebau, uimiţi, ce putea să spună, 
şi ce rost aveau acele mişcări de spaimă ale braţelor cu 
care îşi însoțea vorbirea; îngrămădiţi de jur împrejur, pe 
mese, pe paturi, pe crengile sicomorilor, căscau gura şi 
întindeau gâturile, încercând să ghicească înţelesul acelei 
povestiri nelămurite, care se desprindea parcă din noaptea 
cea dintâi a zeilor, ca o stafie purtată de nori. 

Numai preoţii fără barbă o înțelegeau pe Salammb5. 
Mâinile lor zbârcite tremurau pe strunele lirei, şi din când 
în când dădeau glas unor acorduri îndurerate: mai bicisnici 
decât femeile bătrâne, îi înfiorau deopotrivă patima 
credinţei şi teama de puterea bărbătească. Barbarii nu-i 
băgau de seamă: ascultau cântarea tinerei fecioare. 

Nici unul n-o privea cu atâta încordare ca un prinţ din 
Numidia, care stătea la masa căpitanilor printre războinicii 
de-acelaşi neam cu el. Purta atât de multe săgeți la 
cingătoare, încât mantia lui, prinsă de tâmple cu legături de 
curele, părea, în jurul mijlocului, umflată de vânt. Aripile 
veşmântului căzând pe umeri îi umbreau faţa, lăsând să se 
vadă numai flacăra ochilor lui pătrunzători. Venise la ospăț 
din întâmplare. Se afla de mai multă vreme în casa lui 


Barca, trimis de tatăl său, după obiceiul regilor care ţineau 
să întărească prin ostatici din sângele lor legătura de 
prietenie cu marii dregători ai Republicii. De şase luni de 
când Narr'Havas venise în Cartagina, n-o văzuse pe 
Salammbâ niciodată. Înfipt în călcâie, cu bărbia rezemată 
de mânerul suliţei, o privea cu nesaţ, umflându-şi nările ca 
un leopard la pândă în desişul trestiilor de bambu. 

De cealaltă parte a meselor îşi făcuse loc un libian de o 
statură uriaşă, cu păr negru, scurt şi inelat. Nu păstrase pe 
umerii lui decât tunica de soldat, ale cărei zale de aramă 
sfâşiaseră învelitoarea de purpură a patului. În părul care-i 
umbrea pieptul se întrezărea un colan, închipuind o lună de 
argint. Picături de sânge îi stropiseră faţa. Stătea sprijinit în 
cotul stâng şi surâdea cu gura larg deschisă. 

Salammb6 sfârşise stihurile ei sacre. Cunoştea graiul 
tuturor seminţiilor barbare şi, pentru a potoli pornirea 
soldaţilor, cu o femeiască gingăşie, le vorbi pe înţelesul lor. 

Grecii, ligurii, campanienii, negrii o ascultau în tăcere, 
regăsind parcă în cuvântul ei frumuseţile patriei. Întru 
preamărirea trecutului, Salammb6 cânta acum războaiele 
Cartaginei împotriva Romei; soldaţii băteau din palme. 
Scânteierile tăişurilor de spadă o înflăcărară pe Salammbâ; 
ridicând braţele spre cer, dădu glasului ei o putere sporită. 
Apoi, lăsând să-i cadă lira din mână, tăcu, şi apăsându-şi 
inima cu amândouă mâinile, rămase câteva clipe cu 
pleoapele închise, gustând din plin frământarea acelei 
mulţimi de bărbaţi. 

Mâtho, ostaşul din Libia, a întors capul s-o privească. Fără 
să-şi dea seama, Salammb6 s-a apropiat de el, şi ascultând 
poate îndemnul unei mândrii măgulite, îi turnă vin într-o 
cupă de aur, drept semn al împăcării ei cu armata. 

— Bea! 

Libianul prinse cupa în mâini şi o duse la gură, când 
acelaşi gal care îl ameninţase pe Giscon îi bătu vesel pe 
umăr, azvârlindu-i o glumă în limba ţării sale. Spendius, 
care se afla pe aproape, se arătă gata s-o tălmăcească. 


— Spune! îi porunci Mâtho. 

— Zeii să te ocrotească, ai să ajungi om bogat. Pe când 
nunta? 

— Care nuntă? 

— Ata. La noi, spuse galul, când o femeie îi dă să bea unui 
soldat, înseamnă că doreşte să-şi împartă aşternutul cu el. 

Nu sfârşi vorba bine, şi Narr'Havas, sărind de la locul lui, 
smulse o lance din cingătoare şi, sprijinindu-şi piciorul 
drept pe marginea mesei, o azvârli asupra lui Mâtho. 

Lancea şuieră printre cupe si, străpungând braţul 
libianului, i-l pironi pe masă cu atâta putere, încât mânerul 
armei începu să tremure. 

Cu o mişcare repede, Mâtho îşi smulse fierul din braţ. N- 
avea asupra lui nici un fel de armă. Era gol. Smulse cu 
amândouă mâinile masa încărcată, şi o aruncă în pieptul lui 
Narr'Havas, peste mulţimea care se îngrămădise între ei. 
Învălmăşiţi cum erau, numizii şi ceilalţi ostaşi nu izbuteau 
să tragă săbiile. Mâtho se năpusti lovind cu capul, dar când 
ridică privirea, Narr'Havas se făcuse nevăzut. Şi nici 
Salammb6 nu mai era. 

Îşi îndreptă ochii spre palat şi văzu porţile roşii ale catului 
de sus închizându-şi crucile negre. Urcând în fugă treptele 
între cele două rânduri de galere, ajunse până la a treia 
terasă, apoi, oprindu-se în faţa porţii închise, o izbi cu toată 
greutatea trupului. Abia mai suflând, se rezemă de zid să 
nu cadă. 

Un om mersese pe urma lui. Luminile ospăţului nu se mai 
zăreau de după colţul palatului. În umbra nopţii, Mâtho îl 
recunoscu pe Spendius. 

— Pleacă! îi porunci. 

Sclavul, fără să răspundă, începu să-şi destrame tunica, 
sfâşiind-o cu dinţii. Apoi, îngenunchind alături de libian, îi 
prinse uşor braţul însângerat, încercând pe întuneric să 
dibuiască rana. 

La lumina lunii care luneca printre nori, Spendius zări o 
tăietură adâncă în mijlocul braţului. Legă rana cu o fâşie de 


pânză, în vreme ce Mâtho, întărâtat îi striga: „Lasă-mă! 
Lasă-mă!” 

— Nu! răspunse sclavul. Tu m-ai scos din temniţă, sunt al 
tău. Îmi eşti stăpân. Porunceşte. 

Mâtho se strecură de-a lungul zidurilor, dând ocol terasei. 
Pândea zvonul fiecărui pas şi privea departe, printre 
trestiile aurii, spre odăile cufundate în întuneric şi tăcere. 
Copleşit de descurajare, se opri. 

— Ascultă, îi spuse sclavul. Nu mă dispreţui, văzându-mă 
atât de firav. Am trăit în acest palat şi ştiu să mă strecor pe 
lângă ziduri ca o năpârcă. Vino! Sub fiecare lespede din 
Odaia Străbunilor se află ascuns un drug de aur. Cunosc 
drumul care duce pe sub pământ până la mormintele lor. 

— Nu-mi pasă! spuse Mâtho. 

Spendius tăcu. Se aflau deasupra terasei. O împletire de 
umbre uriaşe se întindea în faţa lor, asemeni valurilor 
încremenite ale unui ocean de întuneric. 

O singură geană de lumină pe întrezărea spre răsărit. La 
stânga lor, pe câmpie, canalurile Megarei însemnau şerpuiri 
albe pe verdele grădinilor. În lumina străvezie a zorilor, 
începeau să se desluşească acoperişurile conice ale 
templelor în şapte unghiuri, terasele şi meterezele cetăţii; 
iar de jur împrejurul limbii de pământ pe care era zidită 
Cartagina, plutea un brâu de spumă albă. Marea, cu 
răsfrângerile ei de smarald, împietrise parcă în răcoarea 
dimineţii. Apoi, pe măsură ce bolta trandafirie a cerului îşi 
lărgea cuprinsul, casele semănate pe povârnişul țărmului se 
adunau laolaltă, ca o turmă de capre negre care ar fi 
coborât din munte. Străzile pustii se prelungeau. În 
palmierii care străjuiau crestele zidurilor nu tremura nici o 
frunză. Cisternele pline păreau scuturi de argint aruncate 
în mijlocul curților. Farul de pe ţărmul Hermaeumului 
începuse să pălească. În pădurea de chiparoşi, pe culmea 
Acropolei, caii lui Eşmun, simțind apropierea zorilor, 
pipăiau lespezile de marmură cu copitele lor şi nechezau 
spre zarea de unde avea să răsară soarele. 


Soarele răsări. Spendius ridică braţele şi un strigăt 
izbucni din pieptul lui. 

O lumină roşie tremura pretutindeni, ca şi cum zeul, 
deschizându-şi vinele, ar fi revărsat asupra Cartaginei, în 
mii de raze, ploaia de aur a sângelui său. Pintenii galerelor 
scânteiau; templul lui Khamon părea încins de flăcări; prin 
porţile deschise se zăreau luminile din adâncul altarelor. 
Carele cu poveri veneau de pe câmp, roţile lor grele uruiau 
pe pardoseala străzilor. Cămilele încărcate coborau pe 
treptele de lemn. Pe la răspântii zarafii ridicau obloanele 
tarabelor. Stoluri de berze îşi luau zborul, şi pânze albe 
fluturau în văzduh. În crângul lui Tanit se auzea murmurul 
de tamburine ale curtezanelor sacre şi pe culmea 
Mappalelor, începuseră să fumege cuptoarele unde se 
ardeau sicriile de humă. 

Spendius se aplecă asupra terasei. Buzele îi tremurau şi 
rostea mereu aceleaşi cuvinte: 

— Da... da... stăpâne... Ştiu acum pentru ce nu vrei să 
jefuieşti palatul... 

Mâtho tresări ca din somn, auzind acel glas şuierând. 
Părea că nu înţelege. Spendius vorbi din nou: 

— Ce de bogății! lar oamenii care le stăpânesc n-au nici 
atât fier cât le-ar trebui ca să le apere. 

Întinse apoi braţul drept şi, arătând o ceată care se 
îndrepta dincolo de stăvilare să caute fire de aur în nisipul 
apei, spuse: 

— Priveşte! Cartagina seamănă cu aceşti nefericiţi: se 
apleacă peste marginea tuturor mărilor. Înfige mâinile ei 
lacome în pământul tuturor ţărmurilor, iar vuietul valurilor 
îi sună atât de puternic în urechi, încât nu mai e în stare să 
audă, la spatele ei, paşii unui alt stăpân, care se apropie... 

Îl purtă pe Mâtho până la celălalt capăt al terasei şi-i arătă 
grădina, unde străluceau la soare săbiile soldaţilor, agăţate 
în copaci. 

— Priveşte! Sunt acolo bărbaţi puternici, a căror ură nu 
cunoaşte margini. Nimic nu-i leagă de Cartagina. Nici 


sângele lor, nici jurămintele, nici zeii. 

Mâtho rămase sprijinit de zid. Spendius se apropie de el 
şi-i şopti: 

— Nu înţelegi, ostaşule? Ne vom plimba înveşmântaţi în 
purpură, ca satrapii. Ne vom îmbăia în miresme; voi avea şi 
eu sclavi! Nu te-ai săturat să dormi pe pământul gol, să bei 
oţetul taberei şi să auzi mereu sunând goarna? Ai să te 
odihneşti mai târziu, nu-i aşa? Când îţi vor culege platoşa 
de jos, iar stârvul ţi-l vor azvârili la vulturi! Sau când, 
sprijinit în cârji, orb, olog şi neputincios, vei rătăci fără 
puteri din poartă în poartă, povestindu-ţi tinereţea copiilor 
străini şi vânzătorilor de peşte sărat. Aminteşte-ţi toate 
nedreptăţile ce ai îndurat, nopţile dormite în zăpadă, 
drumurile fără sfârşit sub arşiţa verii, asprimea poruncilor 
şi necontenita ameninţare a morţii pe cruce. După atâtea 
primejdii şi după atâta trudă, ţi-au legat în semn de cinste 
un colan de gât, cum agăţi măgarului clopoței, ca să-l 
zăpăceşti şi să nu simtă osteneala poverii! Un bărbat ca 
tine, mai viteaz decât Pirus! Ar fi de ajuns să vrei. Ah! cât de 
bine te vei simţi într-o odaie largă şi răcoroasă, culcat pe un 
pat de flori, ascultând cântecele lirei, cu femei frumoase 
lângă tine şi veseli măscărici în jurul tău! Să nu spuicănue 
cu putinţă. N-au fost mercenarii stăpâni în Regium şi în 
atâtea cetăţi ale Italiei? Cine să-ţi stea împotrivă? Hamilcar 
lipseşte de acasă; poporul îi urăşte pe Bogaţi; în jurul lui 
Giscon sunt numai mişei care nu-l ascultă. Tu eşti puternic, 
pe tine te vor asculta! Porunceşte-le! Cartagina e a noastră. 
S-o stăpânim! 

— Nu, răspunse Mâtho. Asupra mea apasă blestemul lui 
Moloh. Mi-am citit osânda în ochii lui. Am văzut în templu, 
adineauri, un berbec negru care s-a ferit din calea mea. 
Apoi, privind în jurul lui, întrebă: Unde e ea? 

Spendius înţelese tulburătoarea lui nelinişte şi nu mai 
îndrăzni să vorbească. 

În jurul lor copacii mai fumegau încă: de pe crengile 
făcute scrum cădeau din când în când peste mese trupuri 


de maimuțe pe jumătate arse. Soldaţii beţi sforăiau cu gura 
larg căscată, alaiuri de stârvuri, iar lei care nu dormeau îşi 
frecau ochii, buimăciţi de lumină. Bălţi de sânge acopereau 
pământul bătătorit. Elefanții îşi legănau printre stâlpii curţii 
lor trompele însângerate. În hambarele cu uşile date de 
perete se zăreau saci de grâu risipiţi pe jos, iar pe sub 
porţi, de-a valma, carele sfărâmate de barbari; păunii, 
căţăraţi în frunzişul cedrilor, îşi roteau cozile lor înstelate şi 
țipau. 

Tăcerea lui Mâtho îl uimea pe Spendius. Uriaşul pălise şi, 
cu pumnii încleştaţi pe marginea terasei, privea ţintă în 
zare, ca şi cum ar fi urmărit o vedenie. Spendius, 
aplecându-se, înţelese încotro se îndreptau privirile lui. Un 
strop de aur scânteia în praful răscolit pe drumul Uticei; 
era osia unui car tras de doi catâri; un sclav alerga la 
capătul oiştei, ţinând catârii de căpăstru. Coama catârilor 
era strânsă între urechi cu o reţea de mărgăritare albastre, 
după obiceiul perşilor. În car stăteau două femei. Spendius 
le recunoscu şi-şi înăbuşi un strigăt. 

Pe urma lor, o pânză largă flutura în bătaia vântului. 

II. 

Tabăra din Sicca. 

Două zile mai târziu, mercenarii părăseau Cartagina. 

I se dăduse fiecăruia câte un ban de aur, în schimbul 
făgăduielii că îşi vor muta lagărul la Sicca. Fuseseră 
îndulciţi cu tot felul de vorbe măgulitoare. 

— Voi sunteţi mântuitorii Cartaginei! Dar rămânând mai 
departe în oraş, veţi sfârşi prin a-l înfometa, iar noi nu vom 
avea de unde să vă plătim. Strămutaţi-vă tabăra în altă 
parte. Republica vă va fi recunoscătoare. Vom pune dări 
asupra cetăţii şi veţi primi solda voastră întreagă, între 
timp, vom pregăti corăbiile cu care să vă întoarceţi acasă. 

Soldaţii nu mai ştiau cum să răspundă atâtor cuvântări. 
Bărbaţii aceştia deprinşi cu războaiele se plictiseau în oraş. 
Nu se lăsară prea mult rugaţi, iar poporul se sui pe ziduri 
ca să-i vadă plecând. 


Arcaşii şi hopliţii treceau în şiruri lungi pe drumul 
Khamonului şi pe poarta Cirtei, căpitanii de-a valma cu 
ostaşii, grecii cot la cot cu luzitanii. Mergeau în pas semeţ, 
sunând din coturnii lor grei pe lespezile de piatră. Platoşele 
mai purtau încă urmele catapultului, iar feţele soldaţilor 
erau înnegrite de arşiţa bătăliilor. Strigăte răguşite 
izbucneau din bărbile lor stufoase. Zalele sfâşiate atârnau 
peste mânerul săbiilor. Prin găurile aramei sfârtecate se 
zăreau şoldurile goale, ca nişte cumplite unelte de luptă. 
Vârfurile suliţelor, securile, ţăruşii, căciulile de postav şi 
coifurile de bronz se legănau purtate de acelaşi val. 
Prealunga îmbulzeală de ostaşi umplea strada copleşind 
zidurile, şi se întindea până departe, curgând fără răgaz 
între cele şase caturi ale caselor unse cu smoală. În dosul 
gardurilor de fier şi de după zăbrelele de trestie, femeile, 
cu obrazul ascuns sub văluri, priveau în tăcere cum pleacă 
barbarii. 

Terasele, meterezele, toate zidurile erau pline de 
mulţimea cartaginezilor în veşminte negre. Tunicile 
marinarilor apăreau ca nişte pete de sânge pe un câmp de 
întunecate umbre. Copiii, aproape goi, cu braţele prinse în 
brățări de aramă lucitoare, făceau semne cu mâna din 
frunzişul care înfăşură columnele şi de pe ramurile înalte 
ale palmierilor. Unii din bătrânii cetăţii se urcaseră pe 
acoperişul turnurilor, şi nimeni n-ar fi putut să spună 
pentru ce, din loc în loc, un om cu barbă lungă stătea de 
strajă, cu ochii pierduţi în visare; se zărea de departe pe 
albastrul cerului, tulbure ca o fantomă şi nemişcat ca o 
stană de piatră. 

Aceeaşi nelinişte îi stăpânea pe toţi. Se temeau ca nu 
cumva barbarii, bizuindu-se pe puterea lor, să se 
răzgândească şi să rămână în oraş. Ei plecau însă atât de 
încrezători, încât cartaginezii nu pregetau să se amestece 
printre soldaţi, copleşindu-i cu îmbrăţişări şi jurăminte. Unii 
împingeau atât de departe jocul făţărniciei şi îndrăzneala 
şireteniei, încât îi rugau să nu plece. Azvârleau în calea lor 


flori, miresme şi bănuţi de argint. Le împărțeau talismane 
purtătoare de noroc, ca să-i ferească de molime, ziceau ei, 
dar scuipaseră asupra lor de trei ori cu descântece de 
moarte şi le umpluseră cu păr de şacal, care înmoaie 
puterile bărbatului celui mai viteaz. Cereau cu glas tare să-i 
ocrotească Melkarth, iar printre dinţi îi rugau să-i blesteme. 

În urmă veneau cârdurile animalelor de povară şi cetele 
soldaţilor sleiţi de puteri, care nu puteau ţine pasul cu 
ceilalţi. Bolnavii gemeau pe spinarea cămilelor; alţii se 
târau şchiopătând, sprijiniți în câte-o curmătură de ţăruş. 
Beţivii duceau cu ei burdufuri de vin; mâncăcioşii luaseră 
halci de carne, plăcinte, fructe, unt păstrat în frunze du 
smochin şi fructe îngheţate în saci de pânză. Unii purtau în 
mână umbrele; alţii, pe umăr, câte un papagal. În spatele 
lor zburdau dulăi, gazele şi pantere. Femeile din Libia, 
călare pe măgari, azvârleau ocări urâte negreselor care 
părăsiseră lupanarele din Malqua, înhăitându-se cu soldaţii. 
Altele îşi alăptau pruncii purtaţi la sân în leagăn de curele. 
Catârii, îmboldiţi cu vârful săbiilor, îşi încovoiau spinarea 
sub greutatea corturilor. Urmau cetele slugilor şi ale 
cărătorilor de apă, străvezii la faţă, galbeni de friguri şi 
spuziţi de râie; drojdia plebei cartagineze, care se scurgea 
cu barbarii laolaltă. 

După trecerea ultimelor rânduri, porţile cetăţii s-au închis, 
dar mulţimea rămase mai departe pe creasta zidurilor. 
Armata, împrăştiindu-se pe întreaga fâşie de pământ dintre 
ape, se împărţi în pâlcuri întâmplătoare. Suliţele se mai 
zăriră câtva timp, ca un câmp mişcător de ierburi înalte, 
apoi se pierdură într-un nor de praf. Mercenarii nu mai 
deosebeau, în urma lor, decât zidurile prelungi ale 
Cartaginei, ridicând spre cer crenelurile lor pustii. 

Deodată răsună un strigăt puternic. Barbarii şi-au 
închipuit că o ceată de-a lor, rămasă în oraş, (nici ei nu mai 
ştiau câţi sunt) tăbărâse asupra unui templu, ca să petreacă 
jefuindu-l. Râseră cu poftă şi porniră mai departe. 


Erau bucuroşi că se regăsesc laolaltă, străbătând ca 
altădată întinderea câmpiei; iar grecii începură să cânte 
vechiul lor cântec memertin: „Cu sulița şi spada mea, eu ar 
pământul şi mi-l secer. Sunt singurul stăpân pe brazdă, iar 
cei ce-n mână arme n-au, se-aştern supuşi în faţa mea şi mă 
cinstesc ca Domn şi Rege”. 

Săreau şi strigau. Glumeţii începură să spună snoave. 
Vremea ostenelilor trecuse. Sosind în Tunis, băgară de 
seamă că o ceată de ţintaşi baleari lipsea. Nimeni nu le 
purta de grijă: prea mult nu mai puteau să întârzie. 

Se adăpostiră, unii prin case, alţii sub corturile ridicate în 
preajma zidurilor cetăţii, iar oamenii din oraş veneau să 
stea de vorbă cu soldaţii. 

Toată noaptea se zăriră arzând focuri, departe în zarea 
Cartaginei. Luminile lor se prelungeau pe nemişcarea apei, 
ca nişte torţe uriaşe. Nimeni n-ar fi putut să spună în 
cinstea cărei sărbători ardeau. 

A doua zi, barbarii străbătură un câmp brăzdat de 
semănături şi ogoare. În lungul drumului se înşirau 
pământurile date în dijmă de patricienii bogaţi; în pădurile 
de palmieri se zăreau şanţuri cu apă: şiruri lungi de măslini 
însemnau pe pământ hotare verzi; un abur trandafiriu 
plutea pe firul văilor; culmile albastre ale munţilor străjuiau 
deasupra colinelor. Bătea un vânt cald. În frunzişul cu foi 
late ale cactuşilor se zăreau căţărându-se cameleonii. 

Barbarii îşi încetiniră pasul. 

Mergeau în cete răsfirate, perindându-se unii după alţii. 
Culegeau struguri în marginea viilor şi se culcau în iarbă, 
privind nedumeriţi coarnele boilor mari, răsucite de mâna 
omenească, oile înveşmântate în scurteici de piele, ca să nu 
li se vatăme lâna, brazdele care se întretăiau alcătuind 
romburi egale şi livezile de rodii, stropite cu silfiu. Tot acest 
belşug al pământului şi toate aceste dibace născociri ale 
omului îi uimeau. 

Seara se culcară peste pânzele corturilor, fără să le mai 
ridice pe ţăruşi, şi adormind cu faţa la stele, le părea rău 


după ospăţul lui Hamilcar. 

Spre miezul nopţii următoare, ostaşii poposiră pe ţărmul 
unui râu, într-un crâng de leandri. Azvârliră la pământ 
suliţele, scuturile, centurile. Intrară să se scalde, strigară, 
scoaseră apă în coifuri, iar alţii se întinseră pe burtă să bea, 
în mijlocul catârilor, de pe spinarea cărora poverile cădeau. 

Spendius, căţărat pe-o cămilă furată din curţile lui 
Hamilcar, zări de departe pe Mâtho, care, cu capul gol şi cu 
braţul legat peste piept, îşi adăpa catărul, privind cu ochii 
plecaţi curgerea apei. Spendius o luă la goană prin 
mulţime, strigând: „Stăpâne! Stăpâne!” 

Mâtho nu se osteni să-i răspundă, dar Spendius, făcându- 
se că nu bagă de seamă, porni în urma lui, întorcând din 
când în când priviri tresărite spre Cartagina. 

Acest Spendius era fiul unui retor grec şi al unei târfe din 
Campania. Se îmbogăţise într-o vreme, făcând negoţ de 
femei. Apoi, pierzându-şi tot avutul pe mare, luptase alături 
de păstorii din Samnium împotriva romanilor. Fusese prins, 
izbutise să scape şi căzuse din nou în mâinile duşmanului. 
Muncise în carierele de piatră; se înăbuşise la gura 
cazanelor cu aburi; urlase în chinurile schingiuirii; 
schimbase nenumărați stăpâni şi cunoscuse toate 
disperările. Într-o zi, dorindu-şi moartea, se azvârlise în 
mare din înălţimea triremei unde trăgea la lopeţi. Marinarii 
lui Hamilcar îl culeseseră din valuri aproape mort şi-l 
duseseră la Cartagina, aruncându-l în ergastula sclavilor 
din Megara. Şi fiindcă Republica trebuia să predea 
romanilor pe toţi fugarii, Spendius se folosise de 
învălmăşeala plecării mercenarilor, amestecându-se printre 
ei. 

Tot drumul nu se dezlipi de Mâtho. Îi aducea de mâncare 
şi îl ajuta să descalece, iar seara venea să-i aştearnă un 
covor sub căpătâi. Încetul cu încetul, Mâtho se lăsă 
înduioşat de atâta grijă, iar buzele lui începură să-i 
zâmbească. 


Mâtho se născuse pe ţărmul Syrtei. Tatăl său îl închinase 
de mic copil templului lui Amon. În tinereţe vânase elefanţi 
în pădurile garamanţilor; apoi intrase în slujba Cartaginei. 
După biruinţa de la Drepamim se alesese cu rangul de 
tetrarh. Republica îi datora patru cai, douăzeci şi trei de 
medine de grâu şi solda pe-o iarnă. Se temea de zei şi dorea 
să moară pe pământul ţării sale. 

Spendius îi vorbi despre ţinuturile pe care le cutreierase şi 
despre templele pe care le cunoştea. Se pricepea la o 
mulţime de treburi; să coasă sandale, să cioplească ţăruşi, 
să împletească năvoade, să îmblânzească fiarele sălbatice şi 
să frigă peştii. 

Se oprea câteodată din mers şi scotea din adâncul 
pieptului un strigăt răguşit. Catârul lui Mâtho iuţea pasul, 
iar ceilalţi se sileau să-l ajungă. Spendius răcnea din nou, 
urmărit parcă de o spaimă. Abia în a patra seară se mai 
linişti. 

Mergeau alături, la dreapta armatei, pe coasta unui deal. 
Întinderea câmpiei se pierdea în negurile nopţii. Şirurile de 
soldaţi se perindau prin întuneric la picioarele lor, ca nişte 
talazuri de umbră. Din când în când, treceau peste un dâmb 
luminat de razele lunii; sclipiri de stele tremurau în vârful 
suliţelor, coifurile scânteiau o clipă, apoi se topeau în 
noapte, ca să răsară din urmă altele. Undeva departe, 
turmele trezite din somn porneau să behăie şi o blândă 
pace fără sfârşit părea că înfăşoară pământul. 

Spendius, cu capul răsturnat pe spate şi cu ochii pe 
jumătate încinşi, sorbea răcoarea vântului, suspinând 
adânc; desfăcea braţele în lături şi pipăia aerul cu degetele 
răsfirate, ca şi cum ar fi voit să simtă mai aproape dulcea 
mângâiere care îi îmbrăţişa trupul. Dorul răzbunării re- 
născuse în el şi îi dădea aripi. Îşi lipea palma de buze ca să- 
şi potolească plânsul şi, aproape ameţit de bucurie, lăsase 
frâul cămilei, care îşi urma calea ei cu pas cumpănit. Mâtho 
mergea călare pe catâr; picioarele îi atârnau până aproape 


de pământ, iar ierburile biciuindu-i coturnii scoteau un 
şuierat necontenit. O adâncă mâhnire îi cuprinsese inima. 

Drumul se prelungea şi părea că nu se mai sfârşeşte. 
Trecea peste întinderea câmpiei, urca apoi pe umărul unui 
porlib, ca să coboare din nou în altă vale. Munţii puneau 
hotar zărilor şi se îndepărtau mereu, lunecând tot mai 
departe. Un râu se ivea din când în când pe sub ramurile 
unei dumbrăvi de tamarini, pierzându-se după cotitura 
dealului. O stâncă uriaşă se înălța pe-alocuri, semănind cu 
un piept de corabie sau cu piedestalul cine ştie cărui colos 
dispărut. 

La aceeaşi depărtare unele de altele, se înşirau de-a 
lungul drumului temple mici în patru unghiuri, unde făceau 
popas credincioşii plecaţi să se închine zeilor din Sicca. 
Erau zăvorâte ca nişte morminte. Libienii bătură cu putere 
la poartă, aşteptând să li se deschidă. Nimeni dinăuntru nu 
răspunse. 

Câmpurile arate se făcură din ce în ce mai rare. Fâşii de 
nisip se aşterneau în cale, la marginea tufişurilor cu 
mărăcini. 'Turme de oi păşteau printre pietre; o femeie 
încinsă peste mijloc cu un brâu de lână albastră stătea să le 
păzească. Zărind dincolo de stânci vârful suliţelor, o luă la 
fugă ţipând. 

Soldaţii mergeau acum de-a lungul unui drum şerpuind 
între două şiruri de măguri arămii, când simţiră dintr-o 
dată un miros greu şi li se păru că zăresc în vârful unui 
roşcov o privelişte uimitoare: capul unei fiare, care se înălța 
deasupra frunzelor. 

Alergară într-acolo. Era un leu, pironit cu cele patru labe 
pe cruce, ca un tâlhar. Botul lui uriaş îi căzuse peste piept; 
labele dinainte, pe jumătate ascunse sub coama revărsată, 
stăteau desfăcute în lături ca aripile unei zburătoare; sub 
pielea întinsă i se puteau număra coastele; picioarele 
dinapoi puţin încovoiate, erau bătute în cuie, unul peste 
altul: un sânge negru se scurgea prin păr, închegându-se ca 
nişte stalactite la rădăcina cozii, care atârna ţeapănă de-a 


lungul crucii. Soldaţii se strânseră în jurul leului, făcând 
haz. Îl numeau consul şi cetăţean al Romei, şi îi azvârleau 
pietre în ochi, ca să gonească muştele. 

La o sută de paşi mai departe zăriră alţi doi. Apoi deodată 
un şir întreg de cruci, pe care spânzurau trupuri de lei. Unii 
muriseră de mult şi pe stâlpii de lemn nu mai rămăseseră 
decât oasele lor albe. Alţii, putreziţi pe jumătate, rânjeau 
schimonosindu-şi fălcile într-o groaznică strâmbătură. Erau 
câţiva atât de grei, încât braţele crucii se clătinau sub 
povara lor, legănându-se în vânt, pe când stoluri de corbi se 
roteau deasupra capetelor lor, fără să contenească o clipă. 
În acest fel se răzbunau ţăranii cartaginezi împotriva 
fiarelor pe care izbuteau să le prindă, socotind că le vor 
înspăimânta pe celelalte. Cuprinşi de o adâncă uimire, 
barbarii încetaseră să mai râdă. „Ce fel de oameni sunt 
aceştia, cărora le place să răstignească leii pe cruce?” 

Adevărul e că toţi, mai ales cei din ţinuturile de la 
miazănoapte, se simțeau neliniştiţi, tulburaţi, unii chiar 
bolnavi. Îşi sângerau mâinile în spini de aloes, le bâzâiau 
ţânţarii în urechi şi începuseră să iasă afară cu sânge. 
Îngrijoraţi că nu vor ajunge la Sicca, se temeau să nu se 
piardă în deşert, rătăcind drumul pe întinderea fără de 
sfârşit a nisipurilor şi a spaimei. Erau destui care şovăiau să 
meargă mai departe; câţiva o luară înapoi spre Cartagina. 

În sfârşit, a şaptea zi, după ce străbătură un drum lung pe 
sub poalele muntelui, făcând un scurt ocol spre dreapta, 
zăriră deodată un şir de ziduri, pe culmea unor stânci albe, 
abia deosebindu-se de ele. Apoi, deodată, se ivi oraşul în 
întregimea lui. Văluri albastre, galbene şi albe fluturau pe 
ziduri în lumina de purpură a înserării. Erau preotesele lui 
Tanit, care alergaseră în întâmpinarea armatei. Se 
rânduiseră de-a lungul zidurilor, bătând din tamburine, 
picurând din liră şi scuturându-şi clopoţeii, iar razele 
soarelui care asfinţea dincolo de munţii Numidiei se 
împleteau cu strunele harfelor, luminând prelunga unduire 
a braţelor goale. Cântecul instrumentelor amuţea din când 


în când, şi dintr-o dată izbucnea ca un lătrat un sunet 
pătrunzător şi neîntrerupt, pe care-l scoteau femeile lovind 
cu limba colţurile gurii. Unele stăteau sprijinite în coate, cu 
bărbia în palme, mai nemişcate decât sfincşii, ţintind 
privirile ochilor lor negri asupra ostaşilor care se apropiau. 

Sicca, deşi cetate a închinărilor, nu putea să adăpostească 
între zidurile ei atâta mulţime de oameni. lemplul, cu 
adaosurile lui, cuprindea singur o jumătate a oraşului. 
Barbarii se simţiră mai la largul lor aşezându-şi tabăra pe 
câmpie; unii urmând mai departe rânduiala ostăşească şi 
împărțindu-se în trupe regulate, alţii strângându-se laolaltă 
după neamul din care făceau parte; cei mai mulţi se 
rostuiră cum le veni mai la îndemână. 

Grecii îşi ridicară, unul lângă altul, corturile lor de piele; 
iberii îşi aşezară în cerc şatrele lor de pânză; galii îşi 
încheiară barăci de scânduri, libienii, colibe de piatră; 
negrii îşi săpară culcuşul cu unghiile şi se cuibăriră în nisip. 
Mulţi, negăsind unde să se adăpostească, rătăceau fără 
ţintă în vălmăşagul taberei; noaptea dormeau pe pământ, 
înfăşuraţi în mantiile lor zdrenţuite. 

Câmpia se întindea în jurul lor, străjuită de culmile 
munţilor. Ici-colo, un palmier îşi legăna frunzişul deasupra 
unui dâmb de nisip; pâlcuri de brazi şi de stejari puneau 
pete verzi pe povârnişurile deşertului. Câteodată, căderea 
de apă a unei furtuni brăzda cerul cu lungi fâşii de pânză, în 
vreme ce câmpia rămânea învăluită pretutindeni într-o 
lumină azurie şi limpede; apoi vântul încropit gonea 
departe vârtejurile de praf răscolit. 

Un pârâu cobora în cascade de pe culmea unde templul 
Venerei-Cartagineze, stăpâna cetăţii, îşi înălța pe columne 
de aramă acoperişul lui cu lame de aur. Sufletul zeiţei părea 
că se revarsă pretutindeni. Unduirile pământului, trecerile 
schimbătoare ale vremii, acum rece, acum fierbinte, jocurile 
luminii, toate oglindeau ciudata ei putere şi frumuseţea 
zâmbetului ei fără moarte. Culmile munţilor semănau cu 
secera lunii, iar altele păreau piepturi de femeie, întinzând 


sânii lor plini. Barbarii simțeau cum peste toate ostenelile 
lor cobora o dulce şi învăluitoare sfârşeală. 

Spendius, cu preţul cămilei lui, cumpărase un sclav. 
Dormea ziua întreagă în faţa cortului lui Mâtho. Se trezea 
câteodată, părându-i-se că aude în vis şuieratul biciului. Îşi 
mângâia zâmbind urmele rănilor pe care i le încrestase la 
glezne lanţurile purtate atâta vreme, apoi adormea din nou. 

Mâtho îl primise alături de el, şi de câte ori ieşea din 
tabără, Spendius, purtând o spadă la şold, îl însoțea ca un 
lictor. Mâtho mergea privind departe, şi fiindcă grecul nu 
era înalt, îşi rezema braţul pe umărul lui. 

Într-o seară, pe când se plimbau de-a lungul taberei, 
zăriră câţiva oameni înfăşuraţi în mantii albe: printre ei se 
afla Narr'Havas, prinţul din Numidia. Mâtho tresări. 

— Dă-mi sabia! strigă. Vreau să-l ucid... 

— Nu acum, îi şopti Spendius, oprindu-l. 

Narr'Havas se apropie de ei şi-şi sărută vârful degetelor în 
semn de prietenie, ca şi cum ar fi uitat duşmănia care 
izbucnise între ei în noaptea de beţie a ospăţului. Vreme 
îndelungată vorbi apoi împotriva Cartaginei, fără să arate 
pentru ce pornise laolaltă cu barbarii. 

„Să-i trădeze? sau să pornească împreună cu ei asupra 
Cartaginei?” se întreba Spendius. Şi fiindcă plănuia să 
tragă folos de pe urma oricărei tulburări, îi era 
recunoscător lui Narr'Havas pentru toate uneltirile viitoare 
pe care ile bănuia. 

Căpetenia numizilor rămase printre mercenari. Părea că 
doreşte să se apropie de Mâtho. Îi trimitea capre grase, 
pulbere de aur şi pene de struţ. Libianul, copleşit de atâtea 
daruri, nu ştia prea bine dacă trebuia să-i răspundă cu 
aceeaşi măsură sau să se înfurie. Spendius izbutea să-l 
potolească, iar Mâtho se lăsa îndrumat de sclav, şovăind în 
faţa oricărei hotărâri. Se simţea cuprins de-o copleşitoare 
toropeală, asemeni celor care au sorbit odată dintr-o 
băutură ucigătoare. 


Într-o dimineaţă, pe când porniseră tustrei la vânătoare de 
lei, Narr'Havas ascunse sub mantie un pumnal. Spendius 
nu-l pierdu din ochi nici o clipă şi tăişul jungherului rămase 
în teacă. 

Altădată, Narr'Havas îi purtă până aproape de hotarul 
ţării lui. Ajungând într-o strâmtoare a muntelui, le spuse 
râzând că a rătăcit drumul. Spendius îl găsi. 

Pierdut în gânduri ca un augur, Mâtho pleca adesea o dată 
cu zorile, rătăcind fără ţintă pe câmp. Se culca în nisip şi 
rămânea nemişcat până seara. 

Întrebă de-a rândul pe toţi ghicitorii din tabără; pe cei 
care tălmăceau mersul şerpilor, pe cei care citeau în stele, 
pe cei care suflau peste cenuşa morţilor. Bău galbanum, 
şesil şi venin de viperă care îngheaţă sângele. Femeile 
negrilor îi descântară litanii barbare, şi îi împunseră pielea 
frunţii cu ace de aur. Se încărcă de brățări şi amulete. Se 
rugă pe rând lui Baal-Khamon, lui Moloh, celor şapte Cabiri, 
lui Tanit şi lui Venus a grecilor. Scrise un nume pe o foaie de 
aramă şi o îngropă în nisip sub pragul cortului. Spendius îl 
auzea cum geme şi vorbeşte singur. 

Într-o noapte a intrat în cort. 

Mâtho zăcea culcat cu pieptul la pământ pe o blană de leu, 
gol ca un mort, cu obrazul ascuns în palme. O lampă atârna 
deasupra capului său, luminând armele agăţate de catargul 
cortului. 

— Suferi? îl întrebă sclavul. Ce-ţi lipseşte? Răspunde! 

Îl scutură de umeri şi-l strigă de mai multe ori: 

— Stăpâne! Stăpâne! 

Într-un târziu, Mâtho ridică spre el privirea ochilor lui 
tulburi: 

— Ascultă, îi spuse în şoaptă, punând un deget pe buze. 
Zeii se răzbună... Fiica lui Hamilcar mă urmăreşte... 
Spendius, mi-e frică! 

Se strângea la pieptul sclavului, ca un copil speriat de-o 
nălucă. 


— Vorbeşte-mi! Sunt bolnav! vreau să mă vindec. Am 
încercat toate leacurile. Dar tu, tu cunoşti poate zei mai 
puternici şi rugăciuni mântuitoare? 

— Ce vrei? întrebă Spendius. 

Mâtho răspunse lovindu-şi fruntea cu pumnii: 

— Să scap de ea! 

Apoi, cu goluri între cuvinte, ca şi cum ar fi vorbit cu el 
însuşi, murmură: 

— A făgăduit să mă jertfească zeilor... Mă ţine legat cu un 
lanţ nevăzut. Paşii mei pornesc deodată cu ai ei. Când ea se 
odihneşte, mă opresc. Privirile ei mă ard. Îi aud glasul. Mă 
înfăşoară, mă răscoleşte, mă străpunge. În sufletul meu e 
ea! Şi totuşi ca şi cum ne-ar despărţi valurile unei mări fără 
sfârşit, o simt departe de mine şi nu pot s-o ajung! 
Frumuseţea ei străluceşte în juru-i ca un nor de lumină, şi 
uneori mi se pare că n-am zărit-o cu adevărat niciodată... că 
nici nu există aievea... că totule un vis... 

Mâtho plângea în întuneric. Barbarii dormeau. Privindu-l, 
Spendius îşi aducea aminte de acei tineri care veneau să-l 
roage, cu vase de aur în mâini, când cutreiera oraşele cu 
alaiul lui de târfe. Îl cuprinse un simţământ de milă şi spuse: 

— Fii tare, stăpâne! Încordează-ţi puterile voinţei şi nu mai 
chema pe zei în ajutor. Zeii nu aud strigarea oamenilor. De 
ce să plângi ca un netrebnic? Nu ţi-e ruşine să suferi din 
pricina unei femei? 

— Mă socoteşti un copil? spuse Mâtho. Îţi închipui că mă 
mai tulbură trupul şi cântecele femeilor? Sunt la noi în 
Drepanum atâtea, că poţi să mături grajdurile cu ele! Au 
fost ale mele în iureşul bătăliilor, când zidurile se prăbuşeau 
şi catapultul mai şuiera încă!... Dar femeia aceasta, 
Spendius, femeia aceasta... 

Sclavul îi tăie vorba: 

— Dacă n-ar fi fata lui Hamilcar... 

— Nu! strigă Mâtho. Nu seamănă cu fiica nici unui om de 
pe lume! N-ai văzut ochii ei mari, cum ardeau sub arcul 
sprâncenelor ca două lumini de soare sub o poartă de 


triumf? Adu-ţi aminte cum au pălit toate faclele, când s-a 
ivit ea! Sub râurile de diamante strălucea sânul ei gol; în 
jurul ei pluteau parcă miresmele altarului, şi din toată fiinţa 
ei se desprindea un farmec mai dulce decât vinul... mai 
înfricoşător decât moartea! S-a apropiat de noi... apoi s-a 
oprit... 

Mâtho rămase pierdut în gânduri, cu fruntea la pământ şi 
privirea rătăcită. 

— O vreau! Nu pot să trăiesc fără ea! Mă sfârşesc! La 
gândul că aş putea s-o strâng în braţe mă cuprinde o 
bucurie nebună, şi totuşi, Spendius, o urăsc! Aş biciui-o! Ce 
să fac? M-aş vinde ca să ajung sclavul ei! Tu ai văzut-o, o 
cunoşti, vorbeşte-mi despre ea. În fiecare noapte - nu-i aşa? 
- suie treptele spre terasa palatului. O, cum tremură 
lespezile de piatră sub paşii ei, şi cum se apleacă stelele s-o 
privească! 

Se prăbuşi din nou la pământ, gemând ca un taur rănit. 

Apoi începu să cânte: „Mergea prin pădure drum lung, pe 
urma acelei zmeoaice... Râu de-argint, şerpuia coada fiarei 
cumplite, pe patul de frunze-arămii...” îşi legăna glasul, 
încercând să cânte la fel ca Salammbs, iar mâinile lui, ca 
alte mâini uşoare, mângâiau în aer strunele unei lire. 

Spendius încerca să-i aline durerea, dar primea mereu 
acelaşi răspuns; nopţile lor treceau în gemetele unuia şi 
îmbărbătările celuilalt. 

Mâtho căută uitarea în vin; se trezea din beţie mai trist ca 
înainte. Se apucă să joace în zaruri şi pierdu, unul după 
altul, toate lamele colanului său de aur. Se lăsă purtat până 
la altarul Zeiţei, dar cobori muntele plângând în hohote, ca 
şi cum s-ai fi întors de la o îngropăciune. 

Spendius, dimpotrivă, se arăta din ce în ce mai cutezător 
şi mai vesel. Colinda pe rând toate cârciumile de sub 
umbrare şi stătea de vorbă cu soldaţii. Făcea să joace 
cuţitele, ştia să dreagă platoşele rupte, şi pleca pe câmp să 
culeagă ierburi pentru bolnavi. Era dibaci, vorbăreţ, plin de 


născociri şi de glume. Izbutise să se facă iubit şi barbarii se 
obişnuiseră cu îndemânările lui. 

Între timp, aşteptau să se ivească un trimis al Cartaginei, 
cu coşuri încărcate de aur pe spinarea catârilor; socoteau şi 
iar socoteau, însemnând numerele cu degetul pe nisip. Îşi 
făceau fel de fel de planuri: câte femei o să ţină, câţi sclavi o 
să-şi cumpere, cât pământ au să semene. Unii gândeau că 
ar fi mai bine să îngroape banii; alţii visau să-şi încerce 
norocul pe-o corabie. Neavând nici o treabă, oamenii se 
făcuseră cârcotaşi. Se luau mereu la bătaie, călăreţii cu 
pedestraşii, grecii cu barbarii, iar pretutindeni se 
amestecau, ameţitoare, glasurile ascuţite ale femeilor. 

În fiecare zi se iveau cete de oameni aproape goi, cu 
smocuri de iarbă pe cap ca să se apere de arşiţa soarelui; 
erau ţăranii fugari, îndatoraţi bogătaşilor cartaginezi şi 
osândiţi în schimb să le muncească pământurile. Mai 
veneau, din Libia, plugarii sărăciţi de povara birurilor, 
izgoniţii, răufăcătorii. Se adunaseră, de asemeni, negustorii 
care aşteptau zadarnic să fie plătiţi pentru vinul şi uleiul 
vândut. Erau furioşi şi ocărau Republica. Spendius le ţinea 
isonul. În scurtă vreme începură să se împuţineze 
merindele. Soldaţii se sfătuiau să pornească asupra 
Cartaginei, iar unii ziceau că ar trebui să-i cheme pe 
romani. 

Într-o seară, la ceasul obişnuit al cinei, se auziră 
apropiindu-se bătăile unui clopot dogit; apoi, pe deasupra 
valurilor de nisip, se arătă în depărtare o umbră roşie. Era 
o lectică mare, îmbrăcată în purpură şi împodobită la 
colţuri cu mănunchiuri din pene de struţ. Deasupra 
perdelelor lăsate, fluturau lanţuri de cristal şi ciucuri de 
mărgăritare. În urma lecticei veneau cămile, făcând să sune 
clopotul cel mare ce le atârna de gât, iar de jur împrejur 
săltau călăreţi, înzăuaţi de la umeri până-n călcâie în 
armuri cu solzi de aur. 

La trei sute de paşi în drumul lor spre tabăra, se opriră 
scoțând din coburii de la spatele cailor scutul lor rotund, 


sabia cu tăişul lat şi coifurile beoţiene. Câţiva rămaseră 
lângă cămile: ceilalţi se apropiară. În sfârşit, se arătară şi 
steagurile de lemn albastru ale Republicii, în vârful lor 
purtând unele capete de cal, altele ştiuleţi de brad. Barbarii 
se ridicară în picioare, bătând din palme. Femeile se 
repeziră în calea legionarilor să le îmbrăţişeze picioarele. 

Lectica se apropia, purtată pe umeri de doisprezece negri, 
care îşi potriveau cu grijă, unul după altul, paşii lor repezi şi 
mărunți. Îşi făceau drum la întâmplare, în linie frântă, 
împiedicându-se de frânghiile corturilor, de vitele care 
umblau răzlețe şi de frigările în care se rumeneau 
cărnurile. Din când în când, o mână puhavă şi încărcată de 
inele dădea la o parte perdelele, un glas răguşit izbucnea în 
sudalme, iar purtătorii lecticii se opreau, ca să-şi croiască 
altă cale de-a curmezişul taberei. 

În cele din urmă perdelele de purpură se desfăcură şi un 
cap burzuluit se ivi, nepăsător, pe perne; sprâncenele lui se 
îmbinau ca două arcuri de abanos; în părul lui creţ luceau 
fluturi de aur, iar obrazul îi era atât de alb, încât părea 
presărat cu praf de marmură. Restul trupului era înfundat 
în blănurile lecticii. 

În omul purtat astfel, soldaţii recunoscură pe sufetul 
Hannon, cel care, cu zăbava lui, pricinuise pierderea 
bătăliei din ostroavele Aegate. Dacă se arătase îndurător 
faţă de libienii pe care îi zdrobise la Hecatompyle, o făcuse 
numai din lăcomie, credeau barbarii, ca să poată vinde pe 
cei prinşi în luptă, după ce dăduse de veste Republicii că 
fuseseră ucişi până la unul. 

Căutând un loc potrivit de unde să vorbească soldaţilor, 
făcu un semn şi lectica se opri. Sprijinit de subsuori de doi 
sclavi, Hannon cobori, clătinându-se pe picioare. 

Purta botfori de postav negru, însemnați cu lune de argint. 
Picioarele îi erau învăluite în fâşii de pânză, ca ale mumiilor; 
printre legăturile prea strânse ţâşnea carnea. Pântecele i se 
revărsa din mantia stacojie care abia îi putea cuprinde 
şoldurile. Cutele de sub bărbie îi cădeau peste piept, ca 


pielea de pe gâtul boului. Tunica de stofă înflorată îi plesnea 
la subsuori. Purta eşarfă şi cingătoare, peste veşmântul 
negru cu două rânduri de găetane la mâneci. Scumpetea 
hainelor, colanul greu de pietre albastre, copcile de aur şi 
cerceii grei din ureche îi scoteau şi mai mult la iveală 
sluţenia, făcându-l cu atât mai respingător; o coajă de 
pecingine albă, întinsă pe toată pielea, îi dădea înfăţişarea 
unui trup neînsufleţit. Numai nasul lui, încovoiat ca un plisc 
de vultur, se zbătea să răsufle aerul, iar ochii lui mărunți, cu 
gene încleiate, aveau o strălucire tăioasă, de fier. Ţinea în 
mână o lopăţică de aloes, cu care îşi scărpina pielea. 

În cele din urmă, doi crainici sunară din cornurile de 
argint. Larma se potoli şi Hannon începu să vorbească. 

Aduse slavă zeilor şi lăudă Republica; barbarii puteau să 
fie mândri că o slujiseră. Acum era rândul lor să se arate 
înţelegători: „Vremurile sunt grele. Când stăpânul nu mai 
are în toată casa decât trei măsline, nu-i oare drept să 
oprească pentru el măcar două?” 

Bătrânul sufet amesteca în cuvântarea lui tot felul de pilde 
şi zicători, făcând mereu semne cu capul, ca şi cum ar fi 
cerut încuviințarea ascultătorilor. 

Vorbea însă în graiul punic, iar mercenarii care îl 
înconjurau - cei fără arme se strânseră mai în grabă - erau 
din Campania, din Galia şi din Grecia; nu pricepeau nici o 
silabă. Hannon băgă de seamă şi se opri din vorbă, 
legânându-se cu toată greutatea trupului când pe un picior 
când pe altul şi chibzuind. 

Îi veni în gând să cheme la el pe căpitani. Crainicii strigară 
porunca în greceşte, limba în care, de pe vremea lui 
Xantipa, se dădeau comenzile în oastea cartagineză. 

Legionarii din gardă împrăştiară cu pleasna biciului gloata 
soldaţilor, iar căpeteniile falangelor spartane şi ai 
cohortelor de barbari se înfăţişară, purtând semnele 
gradului lor şi armura neamului din care făceau parte. Se 
lăsase noaptea. Tabăra fremăta de larmă. Ici-colo ardeau 


focuri. Oamenii se întrebau unii pe alţii: „Ce s-a întâmplat? 
Pentru ce sufetul nu împarte soldele?” 

Hannon le arătă căpitanilor datoriile care apasă asupra 
Republicii. Vistieria era goală. Tributul pe care trebuia să-l 
plătească romanilor o sleise. „Nu ştiu cum vom putea s-o 
scoatem la capăt. Cartagina a ajuns de plâns!” 

Din când în când îşi scărpina picioarele cu lopăţica de 
aloes. Se oprea din vorbă, şi luând din mâna unui sclav o 
cupă de argint, sorbea încet o băutură făcută din 
sparanghel fiert în oţet cu cenuşă de nevăstuică; îşi ştergea 
buzele cu un şervet de purpură şi cuvânta mai departe: 

— Ce cumpăram mai înainte cu un siclu de argint costă 
astăzi trei şecheli de aur. Câmpurile părăginite în vremea 
războiului nu mai dau rod. Am pierdut toate țărmurile unde 
pescuiam purpura, iar mărgăritarele au ajuns la preţuri de 
neînchipuit. Abia mai avem destulă unsoare pentru slujbele 
zeilor. Nu mai vorbesc despre bucate, e un adevărat 
prăpăd! Nu mai avem corăbii şi nu mai sosesc de nicăieri 
mirodenii. Nici silfiu nu se mai găseşte, din pricina 
răscoalelor de la hotarul Cirenei. În Sicilia, de unde 
aduceam atâţia sclavi, nu mai putem pătrunde. Nu mai 
departe decât ieri, pentru un băiaş şi patru ajutoare la 
bucătărie, am dat mai mulţi şecheli decât altădată pe o 
pereche de elefanţi! 

A desfăşurat un lung sul de papirus, şi fără să sară o cifră, 
a dat citire cheltuielilor pe care le făcuse cârmuirea cu 
repararea templelor, cu pardosirea străzilor, cu clădirea 
corăbiilor, cu pescuitul mărgeanului, cu mărirea templului 
sisiţilor şi cu săpatul minelor din Cantabria. 

Nici căpitanii nu pricepeau însă cartagineza mai bine 
decât soldaţii, cu toate că mercenarii se salutau între ei în 
graiul punic. Republica trimitea de obicei câţiva ofiţeri ca 
tălmaci pe lângă cohortele barbare; dar după sfârşitul 
războiului, tălmacii se ascunseseră de teama răzbunării, iar 
Hannon nu se gândise că va avea nevoie de ei. Acum, glasul 
lui spart se pierdea în bătaia vântului. 


Grecii, cu mijlocul strâns în cingătoarea de fier, ciuleau 
urechile, încercând să prindă înţelesul cuvintelor străine; 
oamenii de la munte, acoperiţi de blănuri ca nişte urşi, îl 
priveau pe Hannon cu bănuială şi căscau, rezemaţi în bâtele 
lor bătute cu ţinte de aramă; galii, batjocoritori, îşi scuturau 
cu nepăsare chica lor lungă, iar bărbaţii deşertului ascultau 
nemişcaţi, înfăşuraţi în veşmintele lor de lână sură; alţii se 
îngrămădeau la spatele lor; îmbrânciţi de mulţime, 
legionarii lui Hannon se clătinau în şa; negrii purtau în 
mâini crengi de brad aprinse, în vreme ce cartaginezul 
burtos îşi depăna cuvântarea lui suit pe un maldăr de iarbă. 

Barbarii fremătau de nerăbdare şi începuseră să murmure 
înfruntându-l; Hannon îi ameninţa cu lopăţica; poruncindu- 
şi unii altora să tacă, fiecare striga mai tare decât ceilalţi, 
sporind cu atât mai mult gălăgia. 

Deodată, un om firav la înfăţişare, se năpusti la picioarele 
lui Hannon, smulse goarna unui crainic şi suflă în ea. 
Spendius - el era - dădu de veste că are de spus lucruri de 
cea mai mare însemnătate. Rosti aceste cuvinte cât putu 
mai repede, în cinci graiuri deosebite: al grecilor, al 
latinilor, al galilor, al libienilor şi al balearilor. Căpitanii, pe 
jumătate uimiţi, pe jumătate înveseliţi, îl îndemnară: 
„Vorbeşte! Vorbeşte!” 

Spendius şovăi o clipă. Tremura. Apoi, îndreptându-se 
spre libieni, care erau mai mulţi, le spuse: 

— Aţi auzit groaznicele ameninţări ale acestui om! 

Hannon tăcu: aşadar nu pricepea limba libienilor. 
Spendius repetă încercarea, reluând aceleaşi cuvinte în 
celelalte graiuri ale barbarilor. 

Ostaşii se uitau unii la alţii nedumeriţi, apoi, ca şi cum ar fi 
înţeles cu adevărat cuvântarea lui Hannon, dădură din cap 
în semn de încuviinţare. 

Spendius vorbi mai departe, cu glasul înăsprit de mânie: 

— A spus că toţi zeii celorlalte neamuri nu sunt decât nişte 
biete umbre, pe lângă zeii Cartaginei. V-a făcut mişei, 
mincinoşi şi hoţi, câini şi feciori de căţele! Dacă n-aţi fi fost 


voi (aşa a spus!) Republica n-ar fi fost silită să plătească 
tribut romanilor; dezmăţul vostru a păgubit-o de mirodenii, 
de miresme, de sclavi şi de silfiu; sunteţi înţeleşi cu nomazii 
de la hotarele Cirenei! Dar vinovaţii vor fi pedepsiţi, aşa v-a 
ameninţat, înşirându-vă toate muncile care vă aşteaptă: să 
pietruiţi drumurile, să smoliţi corăbiile, să înfrumuseţaţi 
templele sisiţilor, să răscoliţi măruntaiele pământului în 
Cantabria. 

Spendius repetă aceleaşi cuvinte galilor, grecilor, 
campanienilor şi balearilor. Auzind unele nume care le 
rămăseseră în urechi, mercenarii erau încredinţaţi că 
sufetul aşa vorbise într-adevăr. Câţiva îi strigară lui 
Spendius: „Minţi!” dar glasurile lor se pierdură în larma 
mulţimii. Spendius spuse mai departe: 

— N-aţi văzut că a lăsat grosul călărimii în afara taberei? 
Nu aşteaptă decât un semn, să năvălească asupra voastră şi 
să vă spintece pe toţi! 

Barbarii se întoarseră să privească într-acolo. Atunci, în 
mijlocul mulţimii care se trăgea la o parte, se ivi o fiinţă cu 
chip de om, un necunoscut. Era aproape gol, slab şi cu 
spinarea încovoiată: mărăcini şi frunze veştede îi zburliseră 
părul plin de praf, care îi cădea încâlcit peste umeri. Îşi 
încinsese mijlocul şi îşi oblojise genunchii cu smocuri de 
paie şi fâşii de cârpe zdrenţuite. Pielea zbârcită şi pământie 
îi atârna pe picioarele descărnate, ca o otreapă spânzurată 
pe o creangă uscată. Mergea sprijinindu-se într-un toiag de 
măslin şi tremura din mâini fără încetare. 

Ajungând în apropierea negrilor care purtau torţele, privi 
în jurul lui mulţimea barbarilor, cu ochi holbaţi de spaimă şi 
cu un rânjet idiot, care îi descoperea gingiile albe. 

Scoase un țipăt înfricoşat şi se ascunse la spatele 
soldaţilor. Apoi, arătând spre călăreţii în zale lucitoare care 
îl însoțeau pe Hannon, începu să bâlbâie: „Ei sunt... Ei 
sunt...” Caii frământau pământul în copite, zăpăciţi de 
flacăra făcliilor care pâlpâiau în noapte. Umbra de om se 
zbătea şi urla: „l-au ucis pe toţi!” 


Auzind aceste cuvinte rostite în limba lor, balearii se 
apropiară şi recunoscură pe unul de-al lor: fără să le 
răspundă, ci îngâna mereu: 

— l-au ucis pe toţi! Da, pe toţi! I-au zdrobit ca pe nişte 
boabe de struguri! Ce frumoşi flăcăi erau! Aruncătorii-cu- 
praştia! Fraţii voştri şi ai mei! 

Îi dădură să bea. Izbucni în plâns şi începu să povestească 
cele întâmplate. 

Spendius nu-şi putea stăpâni bucuria, tălmăcind grecilor şi 
libienilor groaznicele fapte pe care le destăinuia Zarxas; se 
minuna el însuşi ce bine se potrivise. Balearii păliseră la 
faţă, aflând de ce moarte pieriseră fraţii lor. 

Fusese o ceată de trei sute de aruncători-cu-praştia, sosiți 
în Cartagina cu o zi înainte de plecarea mercenarilor; se 
treziseră din somn mai târziu din pricina ostenelii drumului, 
iar când ajunseseră în piaţa lui Khamon, se pomeniseră 
singuri şi fără apărare. Gloanţele de lut ars le rămăseseră 
în sacii încărcaţi pe cămile. Cartaginezii îi lăsară să treacă 
pe strada Sathebului, până sub poarta cea mare de stejar, 
îmbrăcată în aramă. Aici, mulţimea se năpusti asupra lor, 
căsăpindu-i. 

Soldaţii îşi aduseră aminte de acel strigăt cumplit; 
Spendius, care se grăbise să fugă cu primele rânduri, nu-l 
auzise. 

Morţii fuseseră aruncaţi grămadă la marginea templului 
lui Khamon, în braţele Zeilor-Pateci. Ei trebuiau să 
ispăşească toate crimele de care erau învinuiți mercenarii: 
lăcomia şi jafurile lor, batjocurile şi pângăririle, uciderea 
peştilor din grădina lui Salammb6. Trupurile lor au fost 
ciopârţite în chip josnic: preoţii le-au ars părul, ca să li se 
chinuiască sufletele; hălci de carne însângerată atârnau la 
măcelării, şi unii s-au desprins din mulţime ca să le sfâşie cu 
dinţii. Apoi totul se sfârşise la căderea nopţii, cu ruguri 
aprinse pe la răspântii. 

Erau flăcările care se zăriseră jucând pe faţa lacului. Dar 
fiindcă focul se întinsese cuprinzând câteva case, rugurile 


fuseseră stinse, iar ceea ce mai rămăsese din stârvuri a fost 
azvârlit în grabă dincolo de ziduri, dimpreună cu trupurile 
celor care trăgeau să moară. Zarxas stătuse ascuns între 
trestii, pe malul lacului, până a doua zi. Rătăcise apoi pe 
câmp, în căutarea urmelor de paşi ai armatei. În zorii zilei 
se ascundea prin peşteri, iar noaptea pornea din nou, cu 
trupul sângerând de răni, bolnav şi flămând. Se hrănea cu 
rădăcini şi resturi de hoituri. Într-o dimineaţă a zărit vârfuri 
de suliţi şi s-a îndreptat spre ele, cu mintea tulburată de 
atâtea suferinţe şi spaime. 

Mânia soldaţilor, abia ţinută în frâu cât timp vorbise 
Zarxas, se dezlănţui ca o furtună. Barbarii erau gata să 
năvălească asupra călăreţilor şi să-i măcelărească, 
începând cu sufetul. Câţiva izbutiră cu greu să potolească 
mulţimea, spunând că vor să ştie mai întâi dacă vor fi plătiţi. 
Toţi strigară într-un glas: „Vrem banii noştri!” Hannon 
răspunse că a venit cu ei. 

Soldaţii se năpustiră la cuferele sufetului şi le aduseră în 
mijlocul corturilor. Fără să mai aştepte ajutorul sclavilor, le- 
au deschis. Găsiră în ele rochii de hiacint, bureţi pentru 
baie, răzuitoare, perii, miresme şi creioane de antimoniu 
pentru încondeierea sprâncenelor. Erau ale călăreţilor din 
gardă, tineri bogaţi, deprinşi de-acasă cu asemenea gingaşe 
îngrijiri. Mai era, purtată pe spinarea unei cămile, o cadă 
mare de bronz, în care se îmbăia sufetul. Luase cu el, 
prevăzător, până şi cuştile cu nevăstuici de Hecatompyle, pe 
care le ardea de vii pentru fiertura lui de fiecare zi. Şi 
fiindcă boala de care suferea îi pricinuia o straşnică poftă 
de mâncare, se încărcase din belşug cu vinuri de soi şi de- 
ale gurii: săraturi, cărnuri afumate, peşte îndulcit cu miere, 
borcanele de comagen şi grăsime de gâscă păstrată în 
culcuş de paie cu zăpadă. Se rostuise cu de toate, şi pe 
măsură ce ieşeau la iveală bunătăţile din coşuri, hohotele 
de râs ale soldaţilor izbucneau ca nişte talazuri lovindu-se 
între ele. 


Solda mercenarilor încăpuse toată în două panere de 
răchită. Unul din ele era plin cu rotocoale de piele, banii cei 
noi pe care îi folosea Republica în locul celor de argint. Şi 
fiindcă mercenarii se arătau nemulţumiţi, Hannon le spuse 
că socotelile lor erau foarte încurcate, iar Sfatul Bătrânilor 
n-avusese răgaz să le lămurească. Până una-alta, le trimitea 
ce se vede. 

Atunci, dintr-o dată, toate au fost răsturnate cu josul în 
sus: catârii, slujitorii, lectica, mâncărurile, cuferele. Soldaţii 
smulgeau banii de piele din panere şi îi aruncau în capul lui 
Hannon. Acesta izbuti cu mare greutate să încalece pe un 
măgar, şi fugea ţinându-se de coama dobitocului, burduşit şi 
scuturat, văicărindu-se şi chemând asupra armatei 
blestemele tuturor zeilor. Colanul lui de pietre scumpe îi 
sălta până peste urechi, şi ţinea în dinţi mantia lui lungă, în 
vreme ce, de departe, barbarii strigau: 

— Cară-te, ticălosule! Porcule! Scârnăvia lui Moloh! Ia-o 
din loc, cu aurul şi cu ciuma ta! Mai repede, mai repede! 

Călăreţii aduşi să-l păzească fugeau zăpăciţi pe urma lui, 
în goana mare. 

Furia barbarilor nu se potoli. Îşi aduseră aminte că mulţi 
din cei porniţi înapoi spre Cartagina nu se mai văzuseră. 
Fuseseră, fără îndoială, ucişi. Atâta cruzime îi răzvrătea. 
Începuseră să smulgă ţăruşii corturilor, să-şi împăture 
mantiile şi să pună şeile pe cai. Fiecare îşi lua sabia şi coiful, 
pregătindu-se de plecare. Cei ce n-aveau arme intrară în 
pădure şi-şi ciopliră suliţi. 

Se lumina de ziuă. Treziţi din somn, oamenii din cetate 
coborâseră pe străzi. „Pornesc spre Cartagina!” strigau toţi, 
şi zvonul se răspândi curând în toată împrejurimea. 

De pe toate dealurile şi de pe toate cărările răsărea 
mulţime de lume. Păstorii veneau în goană, coborând din 
văile munţilor. 

Călărind pe armăsarul lui punic, Spendius privea cum 
pleacă barbarii. Apoi dădu ocol câmpiei, însoţit de sclavul 
care venea din urmă cu al treilea cal. 


Un singur cort mai rămăsese în picioare. Spendius intră: 

— Scoală, stăpâne! scoală! plecăm! 

— Unde plecaţi? a întrebat Mâtho. 

— La Cartagina! strigă Spendius. 

Mâtho se aruncă în şa, pe calul cu care sclavul îl aştepta la 
uşa cortului. 

III. 

Salammb6. 

Luna se ridicase deasupra valurilor mării; în întunericul 
care mai învăluia încă cetatea, scânteiau ţinte de lumină şi 
străluceau pete albe: oiştea unui car într-o curte; o fâşie de 
pânză fluturând; creasta unui zid; o salbă de aur lucind pe 
pieptul unui zeu nevăzut. Globurile de sticlă de pe 
acoperişul templelor sclipeau ca nişte diamante uriaşe; cu 
atât mai întunecate apăreau în umbră grădinile, limbile 
negre de pământ şi linia nelămurită a vechilor ziduri 
ruinate; pe ţărmul de jos al Malquei, năvoadele pescarilor 
se întindeau de la o casă la alta, ca aripile unor lilieci 
gigantici. Scârţâitul roţilor de lemn, care ridicau apa până 
la catul de sus al palatului, încetase; cămilele odihneau pe 
culmea teraselor, culcate pe burtă ca struţii. Paznicii 
caselor dormeau în stradă, pe treptele din faţa porţii; 
umbra enormelor statui se prelungea peste pieţele pustii: 
departe, prin acoperişul de bronz, se destrăma ici şi colo 
fumul unei jertfe care mai ardea; prin aerul greu treceau 
adieri de miresme, laolaltă cu mirosul sărat al mării şi cu 
răsuflarea fierbinte a zidurilor, care mai păstrau în ele 
arşiţa soarelui. Unde încremenite de lumină străluceau 
împrejurul Cartaginei; luna îşi revărsa deopotrivă razele ei 
asupra ochiului de mare străjuit de munţi şi peste lacul 
Tunisului, unde fenicopterii se întrezăreau printre dunele 
de nisip, ca nişte râuri prelungi şi trandafirii; sub 
Catacombe, marea lagună sărată sclipea ca o panglică de 
argint. Bolta albastră a cerului se pierdea de-o parte în 
pulberea câmpiei, de cealaltă parte în negurile mării; iar pe 
culmea Acropolei, mărginind ca nişte piramide templul lui 


Eşmun, chiparoşii se legănau în vânt, cu acelaşi murmur ca 
şi valurile alinate ale mării, care mângâiau ţărmul sub 
zidurile cetăţii. 

Salammb6 a urcat pe terasa palatului, sprijinită de-o 
sclavă, care purta cărbuni aprinşi pe o tipsie de fier. 

În mijlocul terasei se afla un pat îngust de fildeş, aşternut 
cu blăni de râs şi cu perne din pene de papagal, pasărea 
fatidică închinată zeilor; iar în cele patru colţuri se înălţau 
patru trepieduri cu nard, tămâie, cinamomă şi mirt. Sclava 
aprinse miresmele. Salammb6 ridică ochii spre steaua 
polară, se înclină încet spre cele patru unghiuri ale zării, 
îngenunchind pe pământul presărat cu pulbere albastră şi 
cu sclipiri de aur, ca bolta cerului. Lipindu-şi apoi coatele de 
şolduri şi întinzând jumătatea braţelor cu palmele deschise, 
îşi răsturnă capul pe spate în revărsarea razelor de lună: 

— O, Rabbetna! Baalet! Tanit! Glasul ei tremura prelung şi 
plângător ca o chemare. Anailis! Astarteea! Derceto! 
Astoret! Mylitta! Athara! Elissa! Tiratha! Întru semnele tale 
de taină, întru cântecul cistrelor, întru brazdele pământului, 
întru veşnicul repaus şi veşnica rodnicie, tu, stăpână a 
valurilor de întuneric şi al ţărmurilor albastre, regină a 
apelor, mărire '[ie! 

Îşi legănă trupul de două ori, apoi încă o dată, şi căzu cu 
fruntea la pământ, întinzând braţele. 

Sclava o ajută să se ridice; aşa cerea datina, ca pe cel aflat 
în rugăciune un altul să-l smulgă din uitarea-de-sine, 
arătându-i astfel că zeii îi sunt prielnici. Doica lui Salammb6 
nu lăsa niciodată neîndeplinită această pioasă îndatorire. 

Venise de mică în Cartagina, unde o vânduse un negustor 
de sclavi din Getulia Daryticenă; iar după ce stăpânii îi 
dăruiseră libertatea, nu voise să-i părăsească, aşa cum 
arăta gaura care îi străpungea urechea dreaptă. Purta o 
fustă cu dungi de culori felurite care îi strângea coapsele 
coborând până la gleznele prinse în câte-o brățară de 
cositor. Faţa ei, puţin turtită, era galbenă ca şi haina care o 
înveşmânta. Părul îi era prins la spate cu ace lungi de 


argint, înmănuncheate cu razele soarelui. Într-o nară avea 
încrustat un năsturaş de mărgean. Aştepta în picioare, la 
căpătâiul patului, cu ochii închişi, mai dreaptă decât statuia 
lui Hermes. 

Salammb6b făcu câţiva paşi până la marginea terasei. 
Privirea ei îmbrăţişă o clipă largul zării; apoi cobori asupra 
cetăţii adormite. Suspină adânc, şi sânii ei, ridicându-se, 
făcură să tremure de sus până jos lunga haină albă care o 
învăluia, fără copci şi fără cingătoare. Sandalele cu vârfuri 
răsucite abia se zăreau de sub podoaba lor de smaralde, iar 
părul ei despletit se revărsa într-o reţea ţesută din fire de 
purpură. 

Salammb6 ridică fruntea să privească luna, apoi murmură, 
împletind frânturi de cântec printre cuvinte: 

— O, cât de lin aluneci pe undele eterului nevăzut! 
împrejurul tău, tu dai văzduhului strălucire! Mişcarea ta 
neîncetată dezleagă vânturile şi dăruieşte pământului rouă 
care-l ajută să rodească. Aşa cum creşte şi descreşte discul 
tău, se fac mai mari şi-apoi mai mici ochii pisicilor şi petele 
de pe blana panterei. Femeile strigă numele tău în durerile 
facerii. Tu rotunjeşti coaja scoicilor; tu aţâţi vinul şi îl faci să 
fiarbă; tu ajuţi să putrezească morţii; tu semeni în genunea 
mărilor, mărgăritare! 

„În adâncul nopţilor tale umede, Zeiţă, se plămădesc toate 
roadele! 

„Când tu răsări, linişte deplină se aşterne peste pământ, 
florile adorm, talazurile se potolesc, oamenii îşi scaldă 
pieptul ostenit în razele tale, iar lumea, cu munţii şi mările 
ei, îşi priveşte chipul pe faţa ta, ca într-o oglindă. Tu eşti 
neprihănită şi albă, blândă şi luminoasă, ocrotitoare, senină 
şi purificatoare!” 

Cornul lunii, de partea cealaltă a golfului, plutea peste 
muntele Apelor-Calde, între cele două culmi ale lui. Un 
nimb străveziu se înfiripa în înaltul cerului, iar dedesubt 
sclipea stropul unei stele. Salammb6 vorbi mai departe: 


— Şi totuşi ce stăpână necruțătoare eşti! Tu zămisleşti 
monştrii, stafiile spaimei şi visurile amăgitoare! Privirea ta 
macină piatra zidurilor, iar maimuţele zac bolnave, de câte 
ori faţa ta reîntinereşte... 

„Încotro te îndrepţi? De ce te schimbi la chip necontenit? 
Subţire-n trup şi arcuită, aluneci uneori în nesfârşit ca o 
corabie fără catarg: alteori te-asemeni printre stele cu un 
păstor care îşi păzeşte turma; sau treci peste creasta 
munţilor, strălucitoare şi rotundă ca roata unui car. 

„O, Tanit, tu mă iubeşti, nu-i aşa? Atât de îndelung te-am 
privit! Dar tu, în zborul tău, străbaţi tăriile albastre, iar eu 
rămân legată mereu de-ncremenitul pământ!” 

— Ia nebalul tău, Taanah, şi cântă încet pe struna de 
argint, căci inima mea e mâhnită... 

Sclava prinse în mâini harfa triunghiulară de abanos, mai 
înaltă decât ea şi, sprijinind vârful deltei înstrunite pe un 
glob de cristal, începu să cânte cu toate degetele. 

Sunetele se fugăreau surde şi grăbite, ca murmurul unui 
roi de albine; apoi, din ce în ce mai limpezi, se pierdură în 
noapte, laolaltă cu suspinul valurilor şi freamătul copacilor 
bătrâni de pe culmea Acropolei. 

— Taci! strigă Salammbs. 

— Ce gânduri te frământă, stăpână? Unda uşoară a 
vântului, norul care trece, toate te tulbură şi te neliniştesc. 
Ce ai? 

— Nu ştiu nici eu... 

— Preaîndelungatele rugăciuni te istovesc. 

— O, Taanah, aş vrea să mă topesc în adâncul lor, ca 
floarea într-o amforă cu vin! 

— Sau, poate, fumul aromelor aprinse îţi face rău. 

— Nu, răspunse Salammbâ. În adierea plăcutelor miresme 
sălăşluieşte duhul zeilor. 

Sclava îi vorbi apoi despre tatăl ei, Hamilcar. Se zvonise că 
s-ar fi îndreptat spre "Ţara Chihlimbarului, dincolo de 
columnele lui Melkarth. 


— Iar dacă nu se va mai întoarce, va trebui să te supui 
voinţei lui şi să-ţi alegi un soţ dintre fiii Bătrânilor. În 
braţele unui bărbat, mâhnirea ta se va risipi. 

— De ce? întrebă tânăra fecioară. 

Bărbaţii pe care îi întâlnise până atunci o dezgustaseră cu 
râsul lor de fiară şi mâinile lor noduroase. 

— Simt uneori, Taanah, cum din adâncul fiinţei mele se 
ridică valuri fierbinţi, mai cotropitoare decât răsufletul unui 
vulcan. Aud glasuri care mă cheamă, o flacără mare îmi 
încinge pieptul, mă înăbuşă, mă ucide. Apoi o undă dulce 
coboară în mine din creştet până în tălpi, înfiorându-mi 
carnea trupului; o mângâiere blândă mă învăluie şi mă 
copleşeşte, ca şi cum un zeu s-ar apleca asupră-mi. O, aş 
vrea să mă pierd în negura nopţii, în apa fântânilor, în 
mustul arborilor; să mă desprind din mine însămi, să nu mai 
fiu decât boarea vântului, o rază de lumină, să lunec şi să 
mă ridic până la tine, o, Mamă! 

A ridicat braţele cât a putut mai sus, arcuindu-se din 
mijloc, palidă şi uşoară în largul ei veşmânt, asemenea lunii. 
Apoi se lăsă să cadă pe culcuşul ei de fildeş, răsuflând 
adânc şi greu. Taanah îi prinse în jurul gâtului o salbă din 
boabe de chihlimbar şi dinţi de delfin, ca să-i gonească 
spaima, iar Salammb6 spuse cu glasul aproape stins: 

— Du-te şi cheamă.-l aici pe Şahabarim. 

Tatăl ei nu voise ca Salammb6 să intre în rândul 
preoteselor, şi nici măcar să cunoască credinţa poporului 
despre Tanit. Îşi păstrase fata pentru o însoţire care să 
slujească planurile lui. Salammb6 trăia singură în palat. 
Mama ei murise de mult. 

Fusese crescută în post şi cumpătare, înconjurată numai 
de lucruri frumoase şi cuminţi, cu trupul scăldat în miresme 
şi sufletul purificat în rugăciuni. Nu gustase niciodată un 
strop de vin, nu mâncase carne, nu atinsese cu mâna eiun 
animal spurcat şi nu pusese piciorul în casa nici unui mort. 

Nu se închina nici unui zeu al neruşinării; căci fiecare 
dintre zeii Cartaginei aveau însuşiri deosebite, iar slujbele 


lor nu semănau între ele, cu toate că mărturiseau aceeaşi 
credinţă. Salammb6 îşi slăvea zeiţa aleasă în întruchiparea 
ei siderală. Fecioara trăia sub vraja lunii. Când discul ei 
scădea, Salammbâ îşi simţea puterile pierind, tânjea ziua 
întreagă şi numai apropierea asfinţitului o înviora. În timpul 
unei întunecimi a lunii, era odată să moară. 

Dar Rabbet se răzbuna, mânioasă, împotriva fecioarei care 
nu i se jertfise, şi o chinuia trimiţându-i gânduri 
tulburătoare, cu cât mai aprige şi mai nelămurite, cu atât 
mai adânc răscolite de credinţa ce le pătrundea. 

Fiica lui Hamilcar era necontenit tulburată de Ianit. Ştia 
toate drumurile ei, toate lucrările şi toate numele ei, pe 
care le rostea necontenit fără să-şi poată da seama de 
înţelesul lor felurit. Ardea de dorinţa de a pătrunde până în 
cele mai ascunse adâncuri ale credinţei sale; ar fi voit să 
străbată până la încăperea cea de taină a Templului, unde 
se afla, în minunatu-i veşmânt, vechiul idol de care era 
legată soarta Cartaginei; căci ideea despre zei nu se 
desprindea în întregime de chipul în care erau înfăţişaţi, şi 
a purta imaginea lor, sau măcar a o privi, însemna a le lua o 
parte din putere şi, într-o măsură, a-i stăpâni. 

Salammb6 întoarse capul, auzind sunetul clopoţeilor de 
aur care tiveau poala hainei lui Şahabarim. 

Şahabarim urcă scările şi se opri pe pragul terasei, 
încrucişându-si braţele. 

Ochii lui adânci străluceau ca luminile unui mormânt, 
trupul lui înalt şi subţire se pierdea în mantia largă de in, 
împovărată de clopoței şi de ciucuri cu boabe de smarald. 
Avea braţele firave, fruntea piezişă şi bărbia ascuţită; pielea 
părea să-i fie rece, iar faţa lui galbenă, brăzdată de cute 
adânci, chinuită parcă de o dorinţă neîmplinită şi de-o 
nesfârşită durere. 

Era marele preot al lui Tanit, care o crescuse pe 
Salammb6. 

— Vorbeşte! o îndemnă Şahabarim. Ce doreşti? 

— Aş fi voit... Mi-ai făgăduit... 


Glasul ei şovăi o clipă, apoi deodată începu să vorbească: 

— De ce mă dispreţuieşti? Cu ce-au greşit rugăciunile 
mele? Tu eşti învățătorul meu şi mi-ai spus că nimeni nu ştie 
mai bine decât mine să aducă închinare zeilor. A mai rămas 
vreo taină pe care nu vrei să mi-o dezvălui, părinte? 

Şahabarim, aducându-şi aminte de poruncile lui Hamilcar, 
răspunse: 

— Nu mai ai nimic de învăţat. 

— O zeiţă stăpâneşte peste dragostea mea. Am urcat 
treptele templului lui Eşmun, stăpânul lumii şi al cugetării. 
Am dormit sub măslinul de aur al lui Melkarth, ocrotitorul 
căminurilor tyriene. Am trecut pe sub porţile lui Baal 
Khamon, dăruitorul de roade şi de lumină. Am adus jertfe 
Cabirilor subpământeni, zeilor vântului, ai pădurilor, ai 
râurilor şi ai munţilor; dar ei sunt prea sus, prea departe, 
prea nepăsători! înţelegi? Ea face parte însă din viaţa mea, 
sufletul meu e plin de fiinţa ei, o simt fremătând în mine ca 
şi cum ar vrea să-şi ia zborul - şi mă înfior! Aştept să-i 
zăresc chipul, să-i aud glasul, dar un fulger parcă mă 
orbeşte şi mă cufund într-o noapte adâncă... 

Şahabarim tăcea. Salammb6 îndreptă spre el o lungă 
privire rugătoare. Marele preot făcu un semn, cerând să 
plece sclava care nu era de sânge cananean. Taanah se făcu 
nevăzută, iar Şahabarim, ridicând braţul deasupra capului, 
vorbi astfel: 

— Înainte de a se naşte zeii, stăpânea întunericul; şi peste 
toate plutea o suflare grea, nedesluşită, ca gândurile unui 
om care visează. Acel duh s-a închegat, născând Eterul şi 
Voința, din care s-a înfiripat Substanţa cea dintâi, o apă 
mlăştinoasă, rece ca gheaţa, neagră şi adâncă. În unda ei 
tulbure se învălmăşeau monştri fără simţire, părţile risipite 
ale formelor care aveau să ia fiinţă, aşa cum sunt zugrăvite 
pe pereţii altarelor. 

„Apoi s-a întrupat Materia, alcătuind la început un ou: iar 
oul acesta s-a desfăcut în două. Jumătate a zămislit 
Pământul, cealaltă jumătate Cerul. Ivitu-s-au pe rând 


soarele, luna, vânturile şi norii, iar la sunetul trăsnetului s- 
au trezit fiinţele cugetătoare. Eşmun s-a răspândit pe bolta 
înstelată. Khamon a aprins soarele, pe care Melkarth l-a 
împins cu braţele lui dincolo de Gades. Cabirii au coborât în 
adâncul vulcanilor, pe când Rabbetna, ca o mamă, s-a 
aplecat asupra lumii, dăruindu-i laptele alb al luminii şi 
învăluind-o în veşmântul nopţii.” 

— Şi pe urmă? întrebă Salammbs. 

Povestindu-i taina genezei, Şahabarim o purtase pe calea 
tăriilor înalte; dar cuvintele lui din urmă stârniră din nou 
neliniştea fecioarei. Marele preot, înduplecându-se pe 
jumătate, spuse: 

— Ea trezeşte iubirea oamenilor şi o călăuzeşte. 

— Iubirea oamenilor..., murmură Salammb6, ca într-un 
vis. 

— Ea e sufletul Cartaginei. Lumina ei se răspândeşte 
pretutindeni, iar sălaşul ei e aici, sub vălul sacru. 

— Părinte! strigă Salammb6. O voi vedea, nu-i aşa? Mă vei 
călăuzi până la ea! Am stat şi am şovăit multă vreme, dar 
dorinţa de a-i cunoaşte taina mă arde... Ajută-mă! Ai milă! 
Să mergem! 

Şahabarim o respinse cu o mişcare scurtă şi plină de 
mândrie. 

— Niciodată! Nu ştii că oricine o atinge moare? Baalii- 
hermafrodiţi nu ni se arată decât nouă, celor care avem 
minte bărbătească şi slăbiciune de femeie. Dorinţa ta e o 
nelegiuire! Mulţumeşte-te cu cele ce-ai putut să cunoşti. 

Salammbb căzu în genunchi, ducând câte un deget la 
fiecare ureche, în semn de pocăință. Biruită de cuvintele 
marelui preot, plângea cu hohote, păstrând împotriva lui un 
simţământ de mânie, de spaimă şi de umilinţă. Şahabarim o 
privea de sus până jos zbuciumându-se la picioarele lui şi, 
mai nesimţitor decât lespezile terasei, simţea o bucurie 
ascunsă văzând-o cum suferea pentru zeiţa a cărei taină el 
însuşi nu putea s-o cuprindă pe de-a-ntregul. 


Păsările începuseră să cânte. Un vânt rece pornise să 
sufle, şi nori subţiri se fugăreau pe cerul tot mai străveziu. 
Atunci se zări deodată, dincolo de Tunis, o negură uşoară, 
care se târa pe pământ. Apoi, în volbura unei mulţimi 
învălmăşite, după o perdea de pulbere cenuşie, se iviră 
gâturi de cămilă, sulițe şi scuturi. Era oastea barbarilor 
care venea asupra Cartaginei. 

IV. 

Sub zidurile Cartaginei. 

Oamenii câmpului, călări pe măgari sau fugind pe jos, 
năvăliră în oraş într-un iureş nebun, îngălbeniţi de spaimă 
şi cu sufletul la gură. Fugeau de groaza armatei. În trei zile, 
soldaţii făcuseră drumul de la Sicca la Cartagina, porniţi pe 
jaf şi pe măcel. 

Porţile cetăţii se închiseră. Barbarii n-au întârziat să se 
ivească, dar se opriră la jumătatea istmului, pe marginea 
lacului. 

În primele zile nu se arătară duşmănoşi. Trimiseră soli de 
pace, cu ramuri de palmier în mână. Cartaginezii îi primiră 
cu o ploaie de săgeți, atât erau de înfricoşaţi. 

După apusul soarelui şi înainte de revărsatul zorilor, 
iscoade dădeau târcoale în preajma zidurilor. Nu lipsea 
niciodată un omuleţ înfăşurat cu grijă într-o mantie lungă, 
ferindu-şi faţa sub un coif cu obrăzarul lăsat. Stătea ceasuri 
întregi să privească apeductul, cu atâta stăruinţă, ca şi cum 
ar fi voit să înşele pe cartaginezi asupra adevăratelor lui 
gânduri. Îl însoțea totdeauna un bărbat cu capul gol. Un 
uriaş. 

Cartagina era bine apărată pe toată lungimea istmului. 
Mai întâi printr-un şanţ adânc; apoi printr-un şir de 
metereze ascunse sub iarbă şi printr-un zid de piatră cu 
două caturi, înalt de treizeci de coţi. Aici se aflau grajdurile 
celor trei sute de elefanţi, şi magaziile unde se păstrau 
valtrapurile, opritoarele şi hrana animalelor. Alte rânduri de 
grajduri adăposteau patru mii de cai, cu orzul şi hamurile 
lor; douăzeci de mii de ostaşi îşi păstrau la îndemână în 


cazărmi, platoşele şi armele lor de luptă. Turnuri crenelate 
se înălţau din loc în loc peste catul al doilea al zidurilor, 
purtând pe faţa lor scuturi de bronz atârnate în cârlige. 

În imediata lui apropiere, acest zid înconjurător apăra 
Malqua, partea oraşului unde locuiau vopsitorii şi 
corăbierii. Ici-colo se zăreau catargele pe care se uscau 
vălurile de purpură, iar pe terasele înalte ardeau 
cuptoarele de lut, unde se punea la fiert saramura de peşte. 

Dincolo de ziduri, oraşul îşi înălța în amfiteatru casele lui 
pătrate, clădite din piatră, scânduri, lut amestecat cu 
trestie, sfărămături de scoici şi pământ bătut. Grădinile 
templelor apăreau ca nişte lacuri verzi, risipite pe un munte 
de clădiri multicolore. Pieţele publice netezeau povârnişul 
la distanţe neegale, şi de sus până jos îl brăzdau, 
încrucişându-se, nenumărate ulicioare. Se mai deosebeau 
încă hotarele despărţitoare ale celor trei cartiere vechi ale 
oraşului, contopite acum laolaltă. Zidurile rămase în 
picioare se înălţau din loc în loc, ca nişte muchii de stâncă, 
întinzându-şi pereţii lor uriaşi, pe jumătate acoperiţi cu 
flori, înnegriţi de vreme şi stropiţi din belşug cu 
necurăţenii. Străzile noi treceau prin spărturile lor ca nişte 
râuri pe sub pântecele podurilor. 

Colina Acropolei se pierdea în mijlocul Byrsei, sub o 
învălmăşeală de clădiri. Sprijinite pe columnele lor răsucite, 
templele îşi înălţau capitelurile de bronz, lanţurile de fier, 
conurile de piatră cu dungi albastre, cupolele de aramă, 
arhitravele de marmură, contraforturile babiloniene şi 
obeliscurile cu vârful în jos, ca nişte torţe răsturnate. 
Peristilurile sprijineau înălţimea frontoanelor, volutele se 
unduiau între colonade, acoperişurile de olane ocroteau 
pereţii de granit şi se încălecau, trecând unele peste altele 
într-un chip minunat şi greu de înţeles. Se simţea adaosul 
neîntrerupt al veacurilor şi stăruia amintirea vechilor 
căminuri străbune rămase departe. 

Dincolo de Acropole, pe pământul de humă roşie, se 
aşternea drumul mărginit de morminte al Mappalelor, 


ducând de-a dreptul de la țărm la Catacombe: clădiri mari 
se înşiruiau mai departe în mijlocul grădinilor. Megara, 
oraşul nou, cel de-al treilea cartier al cetăţii, se întindea 
până la marginea coastei înalte, pe-a cărei culme farul uriaş 
se aprindea în fiecare noapte. 

Astfel se înfăţişa priveliştea Cartaginei, soldaţilor tăbărâţi 
în câmpie. 

Se sileau să recunoască din depărtare pieţele şi 
răspântiile, certându-se între ei asupra aşezării templelor. 
Templul lui Khamon, în faţa sisiţilor, avea acoperământul de 
aur: Melkarth, în stânga lui Eşmun, purta deasupra 
streşinilor ramuri de mărgean; templul lui Tanit îşi rotunjea 
cupola aurie în frunzişul palmierilor; întunecatul Moloh se 
ridica printre cisterne, în apropierea farului. Pe linia frântă 
a frontoanelor, pe creasta zidurilor, la întretăierea străzilor, 
pretutindeni se zăreau zei cu frunţi pătrate, cu capete 
enorme şi hidoase, cu burţi turtite şi uriaşe, cu gura 
căscată, cu braţele desfăcute, ţinând în mână furci, sulițe şi 
lanţuri. Albastrul mării stăpânea dincolo de povârnişul 
străzilor, care păreau din depărtare şi mai piezişe. 

O mulţime zgomotoasă forfotea pe străzi, din zori şi până 
în noapte. Băieţandri strigau în poarta băilor, sunând din 
clopot. Tarabele cu băuturi fierbinţi fumegau. Văzduhul era 
plin de larma nicovalelor. Cocogşii albi juruiţi soarelui cântau 
pe terase. Boii înjungheaţi în temple mugeau. Sclavii 
alergau, purtând panere pe creştetul capului, iar din umbra 
porticelor se ivea, ici şi colo, un preot înveşmântat în negru, 
cu o scufie ţuguiată pe cap şi cu picioarele goale. 

Priveliştea Cartaginei îi aţâţa pe barbari. O admirau şi o 
urau totodată. Ar fi dorit s-o dărâme şi le-ar fi plăcut să fie a 
lor. Ce putea să se ascundă în portul corăbiilor de război, 
întărit cu trei rânduri de ziduri? Mai departe, în adâncul 
Megarei, la marginea oraşului, mai înalt decât Acropole, 
stăpânea palatul lui Hamilcar. 

Mâtho îşi îndrepta necontenit privirile spre palat. Urca 
dealul Măslinilor şi îşi punea palmele streaşină deasupra 


ochilor. Grădinile păreau pustii, iar poarta roşie cu cruce 
neagră nu se deschidea niciodată. 

A dat ocol zidurilor de douăzeci de ori, căutând zadarnic 
un loc de trecere. Într-o noapte se azvârli în valuri şi înotă 
fără răgaz vreme de trei ceasuri. Răzbi până la ţărmul 
Mappalelor şi încercă să se caţăre pe mal; îşi rupse 
unghiile, îşi însângeră genunchii şi căzu în mare, făcând 
cale întoarsă. 

Cu cât se dovedea mai neputincios, cu atât îşi ieşea mai 
mult din fire. Ura cetatea care o ţinea închisă pe Salammb6 
cum ar fi urât pe bărbatul care ar fi stăpânit-o. Nu mai era 
frământat de gânduri, dar îl cuprinsese o dorinţă nepotolită 
de-a săvârşi fapte nebuneşti. Cu obrazul aprins, cu priviri 
aţâţate şi cu glasul înăsprit, străbătea în goană câmpul şi se 
oprea pe ţărmul mării, ascuţind pe nisip tăişul săbiei lui 
grele. Săgeta vulturii din zbor, iar furtuna din sufletul lui 
izbucnea în cuvinte nestăpânite. 

— Lasă mânia să te poarte ca un car în goana mare! îi 
spunea Spendius. Strigă şi blesteamă! Zdrobeşte şi ucide! 
Sângele vărsat alină durerea. De nu poţi să-ţi îndestulezi 
dragostea, hrăneşte ura care îţi dă putere! 

Mâtho se întorsese la ostaşii pe care îi avea sub porunca 
lui şi începu să-i înstrunească fără cruţare. Cunoscându-i 
vitejia şi, mai ales, puterea lui, oamenii se supuneau. 
Întreaga lui fiinţă le trezea o teamă tulburătoare: spuneau 
că noaptea stă de vorbă cu stafiile. Ceilalţi căpitani îi 
urmară pilda şi în scurtă vreme oastea barbarilor îşi strânse 
din nou rândurile sub semnul ascultării. Din pragul casei 
lor, cartaginezii auzeau glasul de metal al goarnelor care 
scandau ritmul pasului ostăşesc. Încetul cu încetul, barbarii 
se apropiară de zidurile cetăţii. 

Pentru a-i înfrânge pe fâşia de pământ unde tăbărâseră, 
două corpuri de oaste ar fi trebuit să pornească asupra lor 
şi să le cadă în spate. Unul venind dinspre mare, pe ţărmul 
golfului Utic, celălalt coborând de pe muntele Apelor-Calde. 
Ce putea să facă însă Legiunea Sacră, una singură, care nu 


număra mai mult de şase mii de oameni? Dacă barbarii ar fi 
pornit spre răsărit alăturându-se nomazilor, ar fi tăiat 
drumul Cyrenei şi legătura cu deşertul. Dacă s-ar fi retras 
înspre apus, ar fi stârnit răscoala întregii Numidii. Mai 
curând sau mai târziu, rămaşi fără hrană, s-ar fi abătut ca 
lăcustele asupra câmpurilor învecinate. Bogaţii, cuprinşi de 
spaimă, îşi vedeau primejduite deopotrivă palatele, viile şi 
semănăturile. 

Hannon veni cu planurile lui, pe cât de crude, pe atât de 
zadarnice. El voia să pună un preţ mare pe capul fiecărui 
barbar ucis, şi să dea foc taberei cu ajutorul aruncătoarelor 
de flăcări de pe corăbii. Generalul Giscon zicea altfel; el 
cerea ca mercenarii să fie plătiţi. Cunoscând renumele de 
care se bucura în mijlocul poporului, Bătrânii îl urau de 
moarte. Se temeau de ivirea unui nou stăpân şi, gândindu- 
se cu groază la o întoarcere a monarhiei, se străduiau să 
risipească toate resturile din care ar mai fi putut să 
renască. 

Dincolo de zidurile cetăţii trăia un neam de alt sânge, a 
cărui obârşie nu se cunoştea. Erau vânătorii-de-arici, 
mâncătorii-de-melci şi de şerpi. Se furişau prin peşteri şi 
prindeau în capcană hiene vii, iar petrecerea lor cea mai 
plăcută era să le fugărească după apusul soarelui pe 
nisipurile Megarei, printre pietrele stelare ale mormintelor. 
Colibele lor, plămădite din noroi şi iarbă de mare, 
spânzurau pe povârnişul malului ca nişte cuiburi de 
rândunici. Pe cât de slăbănogi pe-atât de cruzi, îşi duceau 
traiul lor amestecați de-a valma, fără zei şi fără cârmuire. 
Umblau goi din cap până în picioare, iar poporul Cartaginei 
îi privea cu scârbă, văzând spurcăciunile pe care le mâncau. 
Într-o dimineaţă, străjerii care stăteau de pază au băgat de 
seamă că vânătorii-de-arici se făcuseră nevăzuţi. 

În cele din urmă, Sfatul cel Mare se hotărî. Dregătorii 
cetăţii, purtând sandale uşoare ca pentru un drum în vecini, 
fără centuri şi fără colane, se înfăţişară în tabăra barbarilor. 
Se apropiară cu paşi liniştiţi, dând bineţe căpitanilor şi, 


oprindu-se să stea de vorbă cu soldaţii, le spuseră că 
cererile lor drepte vor fi îndeplinite. Astfel, totul se va sfârşi 
cu bine. 

Cei mai mulţi dintre ei pătrundeau pentru întâia oară într- 
un lagăr al mercenarilor. În locul învălmăşelii la care se 
aşteptau, se văzură întâmpinați de-o rânduială întru totul 
înfricoşătoare. Tabăra era împrejmuită cu un taluz înalt, 
acoperit cu iarbă, alcătuind o apărare pe care catapulturile 
nu puteau s-o vatăme. Drumurile erau proaspăt stropite cu 
apă, iar prin deschiderea corturilor se zăreau scânteind în 
umbră luminile unor priviri sălbatice. Lăncile strânse în 
mănunchi şi panopliile cu arme străluceau ca nişte oglinzi 
orbitoare. Trimişii cetăţii vorbeau în şoaptă şi păşeau cu 
grijă, nu cumva să răstoarne ceva cu poalele veşmintelor 
prea lungi. 

Ostaşii cerură de mâncare, învoindu-se ca preţul hranei să 
li se scadă din solda care li se cuvenea. 

Cartagina le trimise boi, berbeci, bibilici, mazăre, fructe 
uscate, niprale şi acele faimoase scrumbii afumate, pe care 
negustorii din cetate le vindeau peste mare în toate 
porturile. Mercenarii dădeau târcoale vitelor mari şi 
frumoase privindu-le cu dispreţ, şi găsind tot felul de 
cusururi bunătăţilor pe care le râvniseră, socoteau 
berbecul pe preţul unui porumbel, iar pentru trei capre nu 
dădeau mai mult decât pe-o rodie. Amestecându-se în 
vorbă, ca mai pricepuţi, mâncătorii-de-scârnăvii îi îndemnau 
să nu se lase păcăliţi; iar barbarii scoteau săbiile, porniţi pe 
vărsare de sânge. 

Împuterniciţii Marelui Sfat se apucară să numere anii 
slujiţi sub arme de fiecare mercenar. Dar nimeni nu mai ştia 
câţi ostaşi fuseseră înrolați, iar Bătrânii se înspăimântară 
văzând ce datorii uriaşe aveau de plătit. Ar fi trebuit să 
vândă tot silfiul Cartaginei şi să pună biruri grele pe 
negustorii oraşelor. Mercenarii se arătau din zi în zi mai 
nerăbdători. Tunisul trecuse de partea lor. Hărţuiţi de-o 
potrivă de furia lui Hannon şi de mustrările potrivnicului 


său, Bogaţii sfătuiră pe cetăţenii Cartaginei să câştige 
prietenia barbarilor; să-şi aducă aminte de cei pe care îi 
cunoşteau, să-i caute şi să-i cerceteze. Această dovadă de 
încredere i-ar linişti. 

Negustorii, scribii, lucrătorii arsenalului, unii cu nevestele 
şi copiii, veniră în mijlocul barbarilor. 

Soldaţii le-au dat voie să pătrundă în tabără, dar le-au 
lăsat o intrare atât de îngustă, încât abia aveau loc să 
treacă, unul lângă altul, cot la cot, patru oameni. Spendius, 
în picioare, stătea de pază la hotarul taberei, scotocind 
până la piele pe toţi cei care intrau. Mâtho, alături de el, 
privea cu luare-aminte mulţimea, nădăjduind să recunoască 
vreunul din chipurile pe care le văzuse în preajma lui 
Salammb5. 

Lagărul luase înfăţişarea unui adevărat oraş, plin de 
frământare şi de larmă. Două lumi deosebite se amestecau 
fără să se contopească. Una în straie de pânză şi de lână, 
purtând pe creştetul capului scufii de pâslă asemeni 
ştiuleţilor de brad; alta înveşmântată în fier, cu arama 
coifurilor pe frunte. În mulţimea slugilor şi a vânzătorilor 
care îşi plimbau marfa dintr-un loc în altul, mişunau femei 
de toate neamurile; unele cu pielea bronzată ca a 
curmalelor coapte, altele cu faţa verzuie ca măslinele sau 
galbenă ca năramzele; muieri vândute în târg de marinari, 
culese din gunoiul cocioabelor infecte, răpite în mersul 
caravanelor sau de pe ulițele oraşelor jefuite slujeau până 
la istovirea trupului pofta de dragoste a bărbaţilor; apoi, 
snopite în bătăi când îmbătrâneau, erau lăsate să moară la 
marginea şanţurilor, lângă lăzile azvârlite în drum, laolaltă 
cu vitele care nu puteau să mai tragă. Femeile nomazilor îşi 
fluturau până la călcâie rochiile lor ţesute în pătrăţele din 
păr roşcat de cămilă; cântăreţele din Cyrenaica, înfăşurate 
în văluri viorii, cu sprâncenele încondeiate, îşi mlădiau 
glasul încrucişându-şi picioarele pe rogojini; negresele, cu 
sânii atârnându-le, strângeau baligă pentru foc şi o uscau la 
soare; femeile din Siracusa purtau în păr spelci de aur; 


luzitanele, salbe de scoici; femeile galilor îşi acopereau cu 
piei de lup pieptul lor alb. Copii voinici, plini de păduchi şi 
goi, netăiaţi împrejur, se repezeau cu capul în burta 
trecătorilor şi, ca nişte pui de tigri, le muşcau mâinile pe la 
spate. 

Cartaginezii se plimbau de-a lungul taberei, uimiţi de câte 
putea să cuprindă gospodăria soldaţilor. Cei fricoşi nu 
izbuteau să-şi ascundă neliniştea; ceilalţi se sileau să pară 
nepăsători. 

Barbarii îi băteau pe umeri şi căutau să-i înveselească 
glumind. Când zăreau în mulţime un om mai de seamă, îl 
pofteau să ia parte la jocurile lor. Aruncând discul, aveau 
grijă să le strivească picioarele, iar când se luptau în pumni 
le mutau fălcile de la cele dintâi lovituri. Dibăcia 
aruncătorilor-cu-praştia îi înspăimânta pe cartaginezi, ca şi 
viperile îmblânzitorilor de şerpi, sau armăsarii greu de 
înstrunit ai călăreţilor. Oamenii aceştia, deprinşi cu 
obiceiurile lor paşnice, îndurau toate umilinţele, plecându-şi 
fruntea şi încercând să zâmbească. Unii, căutând să-şi 
dovedească îndrăzneala, arătau prin semne că ar dori să 
intre în rândurile oastei. Mercenarii îi puneau să crape 
lemne şi să ţesale catârii. Îi legau cu frânghie de-o platoşă şi 
îi dădeau de-a dura ca pe nişte butoaie. Când îi vedeau că 
se pregătesc de plecare, barbarii se prefăceau că-şi smulg 
părul din cap şi îşi răsuceau trupul în zvârcoliri 
caraghioase. 

Din neştiinţă sau din prostie, mulţi îşi închipuiau că toţi 
cartaginezii erau bogaţi şi se ţineau după ei rugându-i să le 
dăruiască ceva: un inel, o centură, o pereche de sandale, 
ciucurii de la manta, orice li se părea atrăgător. lar când 
cartaginezul, despuiat, striga: „Nu mai am nimic, ce mai 
doreşti?” ei răspundeau: „Pe nevastă-ta!” sau mai scurt: 
„Viaţa ta!” 

Socotelile privitoare la solda ostaşilor fură înmânate 
căpitanilor; căpitanii le dădură citire mai departe, primind 
pe de-a întregul învoirea tuturor. Armata ceru corturi; i se 


dădură. Polemarcii grecilor doriră câteva din frumoasele 
armuri care se făureau în Cartagina; Marele Sfat încuviinţă 
să fie cumpărate pe cheltuiala Republicii. Călăreţii îşi 
arătară dreptul lor de a fi despăgubiţi pentru caii pe care îi 
pierduseră; unuia îi căzuseră trei în nu ştiu care luptă; 
altuia cinci, în nu ştiu care marş; altuia îi pieriseră 
paisprezece într-o prăpastie. Li s-au făgăduit în schimb 
armăsari din Hecatompyle: soldaţii preferau să fie răsplătiți 
cu bani. 

Au cerut apoi să li se plătească - în bani de argint, nu în 
monezi de piele - grâul care li se datora. Îl socoteau la 
preţul cel mai mare cu care se vânduse pe timpul 
războiului, aşa încât o măsură de făină revenea de patru 
sute de ori mai scumpă decât dăduseră ei pe un sac întreg 
de grăunţe. O asemenea nedreptate i-a scos din fire pe 
cartaginezi; dar până la urmă fură nevoiţi să se învoiască. 

Împuterniciţii soldaţilor ajunseră la împăcare cu trimişii 
Marelui Sfat, jurând, unii pe geniul ocrotitor al Cartaginei, 
ceilalţi pe zeii lor barbari. Cu temeneli şi vorbă-lungă îşi 
cerură iertare unii altora, măgulindu-se. Ca o dovadă de 
prietenie, soldaţii cerură pedepsirea trădătorilor, care prin 
uneltirile lor îi aţâţaseră împotriva Republicii. 

Marele Sfat se prefăcu a nu înţelege. Soldaţii vorbiră mai 
limpede, cerând capul lui Hannon. leşeau afară din tabără 
de mai multe ori pe zi. Se plimbau de-a lungul zidurilor, 
cerând să li se arunce scăfârlia sufetului şi îşi întindeau 
mantalele s-o primească. 

Marele Sfat le-ar fi făcut poate pe plac, dacă armata n-ar fi 
venit cu încă o cerere, mai umilitoare decât toate celelalte; 
să li se dea căpeteniilor soţii alese dintre fecioarele celor 
mai de seamă familii ale Cartaginei. Ideea fusese a lui 
Spendius şi ostaşii o găsiră îndreptăţită. Dar îndrăzneala 
barbarilor de-a voi să amestece sânge punic în neamurile 
lor i-a scos din fire pe cartaginezi. Răspunseră scurt şi tăios 
că nu mai au nimic de dat. Soldaţii începură să strige că au 


fost înşelaţi; dacă în trei zile nu vor primi dreptul lor, vor 
veni ei înşişi în Cartagina să şi-l ia. 

Mercenarii nu erau atât de necinstiţi pe cât îi socoteau 
duşmanii lor. Hamilcar le făcuse făgăduieli mari, destul de 
nelămurite ce-i drept, dar foarte solemne şi repetate de mai 
multe ori. Erau îndreptăţiţi să creadă că, o dată ajunşi în 
Cartagina, li se va da în stăpânire oraşul şi li se vor împărţi 
avuţiile lui; văzând că abia dacă li se va plăti solda, se 
simțeau dezamăgiţi deopotrivă, în mândria şi în lăcomia lor. 

Nu dobândiseră în războaie nemăsurate averi Denys, 
Pirus, Agatocle şi generalii lui Alexandru? Nu lumina 
întreaga zare a taberelor de luptă amintirea lui Hercule, pe 
care cananienii îl asemuiau cu soarele? Ostaşi de rând 
ajunseseră să poarte pe frunte diademă regească. 
Împărăţiile care se prăbuşeau îl făceau pe gal să viseze în 
pădurile lui de stejari şi pe etiopian în nisipuri. Se găsea 
totdeauna o Cetate gata să cheme sub steagurile ei pe 
războinici. Tâlharul izgonit de tribul lui, paricidul fugar pe 
drumuri străine, pângăritorul de altare urmărit de 
pedeapsa zeilor, toţi flămânzii şi toţi prigoniţii se îndreptau 
spre portul unde trimişii Cartaginei căutau mercenari. De 
obicei, Cartagina îşi ţinea făgăduielile. De data aceasta, 
pătimaşa-i zgârcenie o împinsese pe calea plină de primejdii 
a înşelăciunii. Numizii, libienii, Africa întreagă pornise 
asupra Cartaginei. Drumul mării îi mai rămăsese deschis, 
dar aici o pândeau romanii. Ca un om împresurat de 
ucigaşi, simţea cum moartea o aştepta pretutindeni. 

Marele Sfat se văzu nevoit să cheme în ajutor pe Giscon. 
Barbarii primiră să stea de vorbă cu el. Într-o dimineaţă 
lanţurile portului coborâră în apă şi trei corăbii cu fundul 
neted trecură prin canalul Teaniei intrând în lac. 

La prora celei dintâi corăbii stătea Giscon. În spatele lui se 
zărea o ladă uriaşă. Înaltă ca un catafalc, împodobită cu 
inele mari, atârnând ca nişte coroane. Ceva mai departe 
venea legiunea tălmacilor, purtând pe cap văluri de sfinx şi 
având pe pieptul lor, tatuat, un papagal. În urma lor se 


îmbulzeau prieteni şi sclavi, toţi fără arme, atât de mulţi 
încât stăteau îngrămădiţi umăr lângă umăr. Cele trei 
corăbii, pline mai-mai să se scufunde, se apropiau în uralele 
armatei care se strânsese să le privească. 

Giscon puse piciorul pe uscat şi mercenarii se grăbiră să-l 
întâmpine. Vorbind de pe o grămadă de saci, generalul 
începu prin a spune că nu se va întoarce până nu va plăti 
până la un ban toate soldele. 

Îi răspunse o furtună de aplauze, şi o bucată de vreme nu 
mai putu să rostească nici un cuvânt. 

Reluând firul vorbirii recunoscu greşelile Republicii, dar 
nu pregetă să-i mustre pe barbari. Vina o purtau câţiva 
bezmetici, care înspăimântaseră Cartagina cu răzvrătirea 
lor. Cetatea îşi dovedea gândurile bune trimiţându-l drept 
mijlocitor pe el, potrivnicul de totdeauna al sufetului 
Hannon. Cartaginezii, zicea, nu erau atât de proşti să 
stârnească mânia războinicilor, nici atât de nerecunoscători 
ca să le tăgăduiască drepturile. Giscon purcese apoi la plata 
soldelor, începând cu libienii. Şi fiindcă soldaţii nu 
recunoscuseră drept bune socotelile Marelui Sfat, generalul 
nu se sluji de ele. 

Soldaţii se perindau după neamul din care făceau parte, 
arătând pe degete anii slujiţi sub arme. Scribii îi însemnau 
cu vopsea verde pe braţul stâng, scoteau banii din lada 
deschisă şi cu un stilet făceau o gaură într-o foaie de plumb. 

În şirul celor mulţi se înfăţişă un bărbat care umbla cu pas 
greu, ca boul când trage o povară. 

— Suie lângă mine, spuse sufetul bănuind o înşelătorie. 
Câţi ani ai servit? 

— Doisprezece, răspunse libianul. 

Giscon îi pipăi cu degetele pe sub falcă urma celor două 
bătături pe care le lăsa cu vremea, de o parte şi de alta, 
cureaua de sub bărbie a coifului. Ostaşii le numeau roşcove; 
nu aveau roşcove decât veteranii. 

— Tâlharule! strigă sufetul. Semnele care îţi lipsesc în 
obraz o să ţi le găsesc pe spinare! 


Şi sfâşiindu-i tunica, îi dezgoli umerii însângeraţi de râie. 
Era un plugar din Hippo-Zaryt. Soldaţii îl acoperiră cu 
huiduieli şi-i retezară capul. 

La căderea nopţii, Spendius se duse să-i trezească pe 
libieni şi le spuse: 

— Ligurii, grecii, balearii, oamenii din Italia îşi vor primi 
soldele şi se vor întoarce acasă. Voi, cei din Africa, veţi 
rămâne pe loc, risipiţi fără apărare pe la triburile voastre. 
Republica nu va întârzia să se răzbune împotriva voastră. 
Temeţi-vă de drumul pe care îl veţi face la întoarcere! Nu vă 
încredinţaţi în vorbele lor! Cei doi sufeţi sunt înţeleşi între 
ei. Giscon vă înşală! Aduceţi-vă aminte de ostrovul 
Osemintelor şi de Xantip, pe care l-au trimis înapoi în 
Sparta pe o galeră putredă! 

— Ce să facem? întrebară libienii. 

— Să vă gândiţi! 

În cele două zile următoare veniră la rând oamenii din 
Magdala, Leptis şi Hecatompyle. Spendius se strecură 
printre gali. 

— I-au plătit pe libieni; vor urma grecii, balearii, apoi 
asiaticii şi toţi ceilalţi. Voi sunteţi mai puţini, n-o să primiţi 
nimic! N-au să vă dea corăbii şi n-o să mai revedeţi 
căminurile voastre niciodată. Vă vor ucide, ca să nu mai 
cheltuiască hrânindu-vă! 

Galii se înfăţişară sufetului. Autharit, omul pe care Giscon 
îl lovise la ospăţul armatei, îl înfruntă şi-i ceru să răspundă. 
Giscon, împins de la spate de sclavi, se făcu nevăzut, 
strigând că se va răzbuna. 

Nemulţumirile şi plângerile creşteau. Unii, mai stăruitori, 
intrau în cortul sufetului şi, pentru a-l înduioşa, îi prindeau 
mâinile, silindu-l să le pipăie gingiile fără dinţi, braţele 
firave şi urma rănilor nevindecate. Soldaţii care nu fuseseră 
încă plătiţi murmurau, cei care primiseră solda mai cereau 
încă una pentru cai; cerşetori şi fugari, lepădături fără 
căpătâi, furau armele soldaţilor şi strigau că sunt lăsaţi pe 
dinafară. În fiecare clipă veneau alte valuri de oameni, 


corturile se prăbuşeau pârâind, mulţimea îngrămădită între 
hotarele întărite ale taberei se tălăzuia din margini până la 
mijloc, într-o larmă asurzitoare. Când tumultul se înteţea, 
Giscon, sprijinindu-se în cot pe sceptrul lui de fildeş, privea 
în largul mării, fără să clipească din ochi, cu degetele 
înfipte în barbă. 

Mâtho se depărta din când în când, ca să vorbeaccă cu 
Spendius; apoi se întorcea în faţa sufetului, iar Giscon îi 
simţea privirile pătrunzătoare, săgetându-l ca două 
aruncătoare de flăcări. Îşi trimiseră unul altuia ocări pe 
deasupra mulţimii, dar nu le auziră. Împărţeala, în vremea 
aceasta, mergea mai departe. Sufetul se pricepea să 
ocolească, dibaci, toate piedicile. 

Grecii se arătaseră nemulţumiţi cu deosebirea dintre 
monede; li se dădură lămuririle cuvenite şi plecară liniştiţi. 
Negrii au cerut scoici albe, cu care ştiau că se face negoţ în 
toată Africa; li s-a dat răspuns să aştepte, până vor fi aduse 
din Cartagina. Nu mai stăruiră şi primiră să fie plătiţi în 
bani, ca toţi ceilalţi. 

Balearilor li se făgăduise ceva mai bun, adică femei. 
Sufetul îi linişti, spunându-le că va sosi în curând pentru ei 
o caravană întreagă de fecioare. Calea fiind însă lungă, 
trebuiau să mai treacă încă şase luni pline. Fetele vor fi 
încărcate în corăbii şi trimise în porturile baleare, grase, 
frumoase şi parfumate cu ulei de benzoe. 

Zarxas, înzdrăvenit acum şi mai chipeş ca niciodată, sări 
cu o iuţeală de saltimbanc pe umerii prietenilor săi şi strigă, 
arătând în Cartagina poarta lui Khamon: 

— Aţi pus deoparte câteva pentru cei morţi? 

Îmbrăcată de sus şi până jos în veşmânt de aramă, poarta 
strălucea în văpaia asfinţitului de soare, iar barbarii zăreau 
parcă deasupra ei o dâră însângerată. De câte ori Giscon 
încerca să vorbească, strigătele izbucneau din nou. În cele 
din urmă, coborând cu paşi rari, se închise în cortul lui. 

A doua zi, în zori, când ieşi din cort, tălmacii care se 
culcaseră afară zăceau pe spate, nemişcaţi, cu ochii 


încremeniţi, cu limba între dinţi şi vineţi la faţă. O spumă 
albă le curgea din nări, iar trupul le înţepenise, ca şi cum în 
timpul nopţii ar fi îngheţat de frig. Gâtul fiecăruia era 
strâns într-un laţ de trestie. 

Din clipa aceea răzvrătirea nu mai putu fi stăvilită. 
Uciderea balearilor, pe care Zarxas o reamintise, întări 
neîncrederea aţâţată de Spendius. Toţi îşi închipuiau că 
Republica voia din nou să-i înşele. Să se sfârşească odată! 
Nu mai aveau nevoie de tălmaci! Zarxas, cu o praştie pe 
umăr, urla cântece de război. Autharit ameninţa cu sabia lui 
cea mare. Spendius sufla unuia o vorbă la ureche, punea în 
mâna altuia un pumnal. Cei mai puternici îşi luau singuri 
partea ce li se cuvenea: cei mai puţin îndârjiţi cereau să 
urmeze împărţeala. Toţi aveau asupra lor arme şi furia 
tuturor se abătea asupra lui Giscon, ca un clocot al urii 
dezlănţuite. 

Unii se urcaseră alături de el. Mulțimea asculta ocările în 
linişte, dar cei care încercau să rostească un singur cuvânt 
în apărarea generalului erau ucişi cu pietre sau se alegeau 
cu gâtul tăiat dintr-o singură lovitură de sabie. Grămezile 
de saci erau mai roşii decât un altar însângerat. 

După prânzul stropit din belşug cu vin, înverşunarea 
gloatei crescu. Băutura era, în armata punică, o plăcere 
oprită sub pedeapsă de moarte, iar soldaţii ridicau paharul 
înspre Cartagina, bătându-şi joc de legile ei. Se năpusteau 
apoi din nou asupra sclavilor visteriei, ucigându-i de-a 
valma. În orice limbă ar fi fost rostit cuvântul: Loveşte! era 
înţeles de toţi. 

Giscon ştia bine că Republica îl jertfeşte, dar oricât i-ar fi 
fost de nerecunoscătoare, el stăruia să-i apere onoarea. 
Când soldaţii îi reamintiră că li s-au făgăduit corăbii pentru 
întoarcerea lor acasă, se jură pe Moloh că îi va încărca pe 
socoteala lui, şi smulgându-şi colierul de pietre albastre, îl 
azvârli mulţimii ca un legământ. 

Africanii cerură grâul făgăduit de Marele Sfat. Giscon le 
arătă socotelile sisiţilor, însemnate pe piei de oaie cu vopsea 


albastră, şi citi tot ceea ce intrase, lună cu lună şi zi de zi, în 
portul Cartaginei. Apoi se opri deodată, cu ochii holbaţi, ca 
şi cum printre numerele înşirate şi-ar fi zărit osânda morţii. 

Adevărul era că Bătrânii măsluiseră preţurile, şi grâul 
vândut în anii cei mai grei ai războiului fusese socotit atât 
de ieftin, încât numai un orb ar fi putut să se lase înşelat. 

— Vorbeşte! strigară soldaţii. Vorbeşte mai tare! Aha! 
Încearcă să ne mintă, ticălosul! Băgaţi de seamă! 

Giscon şovăi o clipă, apoi începu din nou să citească. 

Fără să-şi dea seama că sunt înşelaţi, barbarii primiseră 
drept bune socotelile sisiţilor; dar belşugul în care înota 
Cartagina le stârni dintr-o dată o gelozie sălbatică. Se 
năpustiră asupra lăzii de sicomor şi-o sfărâmară în bucăţi. 
Era pe trei sferturi goală. Văzuseră ieşind din ea atâţia 
bani, încât o socoteau fără fund; Giscon îi ascunde în cortul 
lui! Soldaţii luară sacii cu asalt. Mâtho era în fruntea lor. 
Fiindcă toţi urlau: „Banii! Banii!” Giscon, în cele din urmă, 
le răspunse: 

— Cereţi-i generalului vostru! 

Îi privea ţintă cu ochii lui mari şi galbeni, iar faţa lui 
prelungă se făcuse mai albă decât firele din barbă. O 
săgeată i se oprise în podoaba penelor şi atârna în inelul de 
aur din ureche; un fir de sânge curgea de sub tiară pe 
umăr. 

La un semn al lui Mâtho, soldaţii năvăliră. Giscon desfăcu 
braţele. Spendius îi strânse pumnii în nodul unui laţ. Un 
soldat îl dobori la pământ, sub picioarele mulţimii care se 
năpustise peste saci. 

Jefuiră cortul; nu găsiră decât cele trebuincioase vieţii de 
fiecare zi. Răscolind mai adânc, dădură peste trei chipuri 
ale lui Tanit înfăşurate într-o piele de maimuţă şi peste o 
piatră neagră căzută din lună. 

Mai mulţi cartaginezi ţinuseră să-l însoţească pe Giscon. 
Erau toţi oameni de seamă, din rândurile celor care voiseră 
războiul. Soldaţii îi târâră afară din corturi, aruncându-i pe 
toţi de-a valma în groapa cu scârnăvii. Le legară pântecele 


în lanţuri de fier şi-i ţintuiră de stâlpi puternici, întinzându- 
le de mâncare în vârful suliţelor. 

Autharit, stând de pază, îi acoperea de sudalme; dar 
neînţelegându-i vorba, ostatecii nu-i răspundeau. Din când 
în când, galul le azvârlea pietre în obraz, ca să-i audă 
ţipând. 

În ziua următoare, un fel de toropeală cuprinse întreaga 
armată. Furia i se istovise şi începu s-o cerceteze neliniştea. 
Mâtho tânjea, copleşit de o nedesluşită mâhnire. I se părea 
că, fără voia lui, o jignise pe Salammb6. Bogaţii făceau 
parte oarecum din fiinţa ei. Se aşeza noaptea pe marginea 
groapei lor, şi în acele gemete desluşea parcă un tremur din 
glasul care îi umplea sufletul. 

Mânia tuturor se abătuse acum împotriva libienilor, 
singurii care îşi primiseră solda. Îşi dădeau seama totuşi că, 
duşmănindu-se între ei şi lăsându-se purtaţi de ura care-i 
dezbina, se primejduiau. Îndrăzneala lor avea să fie crunt 
pedepsită. Aşadar, trebuiau să se apere de răzbunarea 
Cartaginei. Cuvântările şi sfaturile de război se ţineau lanţ. 
Toţi vorbeau şi nimeni nu asculta, iar Spendius, atât de 
guraliv de obicei, nu răspundea la nici o întrebare şi se 
mulțumea să clatine din cap. 

Într-o seară, ca din întâmplare, îl întrebă pe Mâtho dacă 
sunt fântâni în cetate. 

— Nici una, răspunse Mâtho. 

A doua zi Spendius îl duse până la marginea lacului. 

— Stăpâne! spuse fostul sclav, dacă inima ta îndrăzneşte, 
vom intra amândoi în Cartagina. 

— Cum? întrebă Mâtho, abia ţinându-şi răsuflarea. 

— Jură că vei asculta poruncile mele şi mă vei urma ca o 
umbră. 

Mâtho ridică braţul spre steaua Chabar şi strigă: 

— Jur pe Tanit! Spendius vorbi din nou: 

— Mâine, după asfinţitul soarelui, să mă aştepţi la 
picioarele apeductului, între arcada a noua şi a zecea. Ia cu 
tine un târnăcop, o cască fără pene şi sandale de piele. 


Apeductul despre care vorbea Spendius străbătea de-a 
curmezişul întreg istmul. Era o lucrare impunătoare, pe 
care romanii aveau s-o mărească mai târziu. În pofida 
dispreţului pe care îl arătau altor neamuri, cartaginezii 
încercaseră să împrumute de la Roma această născocire a 
vremurilor noi, după cum, la rândul lor, romanii îşi 
însuşiseră galera punică. Apeductul, zidire puternică, 
sprijinindu-şi pe contraforturi cele cinci rânduri de arcuri 
suprapuse purtând deasupra capete de lei, se prelungea 
până la marginea de apus a Acropolei şi pătrundea în oraş 
pe sub pământ, revărsându-şi apele ca un fluviu, în 
cisternele Megarei. 

Mâtho îl aşteptă pe Spendius la ceasul hotărât. Spendius 
legă un harpon de capătul unei frânghii, învârtind-o ca pe o 
praştie. Gheara de fier se prinse de marginea unei pietre, şi 
cei doi începură să se caţere pe zid cu ajutorul funiei. 

Ajungând pe cea dintâi cornişă a apeductului, nu mai 
izbutiră să agaţe cârligul: de câte ori îl aruncau, cădea. 
Găseau tot mai greu crăpături în zid, şi la fiecare rând al 
arcadelor, marginile pereţilor se îngustau. Frânghia abia 
mai ţinea: de câteva ori era să se rupă. 

În sfârşit ajunseră pe cea din urmă pâatformă. Spendius 
se apleca din când în când, pipăind pietrele cu mâna. 

— Aici e locul! Să începem... 

Mânuind târnăcopul cu care venise Mâtho, reuşiră să 
desprindă o lespede de la locul ei. 

În depărtare se zărea o ceată de călăreţi trecând în goană 
pe cai fără frâu. Brăţările lor de aur jucau printra vălurile 
plutitoare ale veşmintelor fluturate de vânt. Un războinic 
călare venea în fruntea lor val-vârtej, purtând coif cu pene 
de struţ şi o lance în fiecare mână. 

— Narr'Havas! strigă Mâtho. 

— Ce-ţi pasă? răspunse Spendius, sărind în golul rămas 
după scoaterea lespedei. 

La porunca lui Spendius, Mâtho încercă să răstoarne unul 
din blocurile de piatră; dar locul era prea strâmt şi nu-şi 


putea mişca braţele. 

— Ne vom întoarce, spuse Spendius. Mergi înainte! 

Porniră amândoi de-a lungul canalului. Apa le ajungea 
până la brâu. Paşii li se împleticeau. Se văzură nevoiţi să 
înoate. Mâinile li se loveau de pereţii înguşti, iar tavanul era 
atât de scund, încât le sfâşia obrazul. Se lăsară purtaţi de 
şuvoiul apei, lungindu-se cât puteau mai mult, ferindu-şi 
capul sub braţ şi apropiindu-şi genunchii. Treceau prin 
întuneric ca nişte săgeți, gâfâind, aproape înăbuşiţi de aerul 
greu care le apăsa pieptul, ca în fundul unui mormânt. Apoi 
se cufundară dintr-o dată într-o beznă adâncă. Nu mai 
puteau lupta cu vâltoarea apei şi căzură. 

Când se ridicară din nou, rămaseră câteva clipe întinşi pe 
spate, adulmecând cu nesaţ aerul proaspăt. Arcadele înalte 
se perindau una după alta, legând între ele zidurile largi, 
care despărţeau bazinurile pline. O singură pânză de apă 
curgea mai departe de-a lungul cisternelor. Prin ferestrele 
crestate în tavanul boltit, discuri de lumină cădeau peste 
curgerea apei; zidurile înfăşurate în întuneric se pierdeau 
în nesfârşit. Un ecou prelung răspundea la cel mai mic 
zgomot. 

Spendius şi Mâtho porniră din nou să înoate. Înaintară pe 
sub deschiderea bolților, pătrunzând printr-un şir de alte 
încăperi. Două rânduri de bazinuri mai mici se întindeau 
de-o parte şi de alta, dispărând, cotind, revenind. În sfârşit, 
simţiră sub tălpile lor ceva tare. Era pardoseala galeriei 
care mărginea cisternele. 

Au mers cu băgare de seamă mai departe, pipăind pereţii 
pentru a găsi o ieşire. Alunecau mereu şi se prăbuşeau în 
adâncul apei. Se ridicau şi cădeau din nou. O cumplită 
sfârşeală îi cuprinse, ca şi cum, înotând, braţele li s-ar fi 
topit în apă. Ochii li se închideau; trăgeau să moară. 

Spendius atinse cu mâna gratiile unui gard de fier. Izbind 
în ele cu putere, izbutiră să le îndoaie, şi ajunseră pe 
treptele unei scări. O uşă de bronz închidea trecerea. Cu 


vârful unui pumnal dădură la o parte drugul de fier care 
zăvora uşa pe dinafară şi, dintr-o dată, se treziră în plin aer. 

Noaptea era învăluită în tăcere şi cerul părea mai înalt ca 
niciodată. Mănunchiuri de arbori mărgineau în depărtare 
lungul şir al zidurilor. Oraşul dormea. Focurile de veghe ale 
strajelor scânteiau ca nişte stele pierdute în întuneric. 

Spendius, care trăise trei ani în temniţa sclavilor, nu 
cunoştea străzile. Mâtho socotea că pentru a ajunge la 
palatul lui Hamilcar trebuia s-o ia la stânga, străbătând 
Mappalele. 

— Nu, spuse Spendius. Du-mă la templul lui Tanit! 

Mâtho încercă să vorbească. 

— Adu-ţi aminte! îl opri Spendius şi, ridicând braţul, îi 
arătă steaua Chabarului, care se zărea strălucind. 

Mâtho nu mai răspunse şi se îndreptă spre Acropole. 

Se târau de-a lungul şirului de napali care mărgineau 
drumul. Apa curgea de pe trupul lor peste pământul 
prăfuit. Paşii sandalelor ude nu se auzeau. Cu ochii lui, care 
ardeau ca nişte torţe, Spendius cerceta umbra fiecărui 
tufiş. Mergea în urma lui Mâtho, ţinând în mâini mânerele 
celor două pumnale pe care le purta la subsuoară, prinse în 
câte o brățară de piele. 

V, 

Tanit. 

Lăsară în urma lor grădinile şi se opriră în faţa zidurilor 
Megarei. Găsiră un loc de trecere lângă poarta cea mare şi 
pătrunseră în cetate. Drumul cobora o costişă, revărsându- 
se de vale într-o piaţă mai largă. 

— Să mă asculţi, spuse Spendius, şi să nu-ţi fie teamă, îmi 
voi ţine făgăduiala. 

Apoi tăcu, părând că-şi caută cuvintele. 

— Îţi mai aduci aminte când în zori de zi ţi-am arătat 
Cartagina de pe terasa palatului lui Salammb6? Aveam 
atunci puterea cu noi, dar n-ai vrut să mă asculţi! 

Glasul lui tremura. 


— Stăpâne, în altarul închinat lui Tanit, chipul zeiţei e 
acoperit cu un văl vrăjit, care a căzut din cer... 

— Ştiu, răspunse Mâtho. Spendius vorbi mai departe: 

— Vălul e tot atât de sacru ca şi zeiţa însăşi. Zeii 
sălăşluiesc acolo unde se păstrează întruchiparea lor. Toată 
puterea Cartaginei stă în acest văl al Zeiţei, pe care îl 
stăpâneşte. 

Apoi îi şopti la ureche: 

— Te-am luat cu mine ca să-l răpim! 

Mâtho se opri în loc, înspăimântat. 

— Pleacă! Alege pe altul. Să nu te bizui pe ajutorul meu. E 
o nelegiuire! 

— Tanit vrea să te piardă, răspunse Spendius. E vrăjmaşa 
ta şi te prigoneşte. Mânia ei te va ucide. Răzbună-te! 
Supune-o voinţei tale. Vei fi de neînvins şi vei cunoaşte calea 
spre nemurire. 

Mâtho tăcu. 

— Noi suntem sortiţi pieirii. Armata va fi nimicită. Nimic 
nu ne mai poate ajuta, nici iertarea, nici fuga. Când puterea 
zeilor va fi în mâinile tale, de ce pedeapsă a lor te-ai mai 
putea teme? Ce aştepţi? Să mori ca un netrebnic, într-un 
trist asfinţit, la sfârşitul unei lupte pierdute? Să fii ars pe 
rug, în strigătele de batjocură ale mulţimii? Stăpâne! Vei 
intra în Cartagina întâmpinat de alaiul preoţilor care îţi vor 
săruta vârful sandalelor! Iar dacă vălul lui Tanit îţi va părea 
o povară, îl vei aşeza din nou în templu, ţinându-l sub 
stăpânirea ta. Urmează-mă! Vino şi-l ia! 

O dorinţă cumplită îl chinuia pe Mâtho. Ar fi vrut să aibă 
vălul şi se întreba, în ce fel ar fi putut să-şi însuşească vraja 
lui, fără a-l pângări. Nu îndrăznea să-şi mărturisească 
gândul întreg, şi se oprea înfricoşat de câte ori simţea că 
trece dincolo de marginile îngăduite. 

— Să mergem! spuse Mâtho. Apoi, iuţind pasul, se 
depărtară amândoi alături, fără să mai scoată un singur 
cuvânt. 


Drumul suia acum din nou şi casele se iveau tot mai dese. 
Ocoliră în întuneric pe uliţi strâmte. Vântul lovea de pereţi 
perdelele de trestie care astupau intrarea porţilor. La 
marginea unei pieţe, câteva cămile rumegau în faţa unei 
grămezi de iarbă proaspăt cosită. Trecură sub o boltă 
acoperită cu ramuri înfrunzite. O haită de câini porni să 
latre. Apoi, fără veste, ajunseră la loc deschis şi 
recunoscură latura dinspre apus a Acropolei. Mai jos de 
Byrsa se întindea o umbră neagră: era templul lui Tanit. Un 
zid scund de piatră seacă mărginea o întreagă aşezare de 
grădini şi de curţi, de clădiri şi terase. Spendius şi Mâtho îl 
trecură. 

Această cea dintâi împrejmuire a templului cuprindea o 
pădure de platani, care-l ferea de miasmele văzduhului şi 
de molima ciumei. Ici-colo se zăreau corturile negustorilor, 
care vindeau în timpul zilei miresme şi parfumuri, alifii 
pentru piele, veşminte de tot felul, plăcinte închipuind 
cornul lunii, icoane ale zeiţei şi plăci de alabastru, pe care 
era cioplită faţa templului. 

N-aveau de ce să se teamă; în nopţile fără lună templul era 
închis. Totuşi, Mâtho încetini mersul, iar în faţa celor trei 
trepte de abanos care urcau spre a doua curte, se opri. 

— Înainte! îi porunci Spendius. 

De-o parte şi de alta se înşirau arbori purtători de rodii, 
migdali şi chiparoşi, livezi de mirt, cu frunze nemişcate, ca 
turnate în bronz; drumul, presărat cu pietriş albastru, 
scrâşnea sub greutatea paşilor lor: iar de-a lungul cărărilor 
umbrite se revărsau în cascadă valurile trandafirilor 
înfloriţi. Ajunseră în faţa unei gropi rotunde, pe care o 
împrejmuia un gard de fier. 

— Aici e locul unde se amestecă Apele-Dulci cu Apele- 
Amare, şopti Mâtho, înfricoşat de tăcerea nopţii. 

— Am mai văzut aşa ceva în oraşul Maphug din Siria, 
spuse fostul sclav. 

Urcară o scară cu şase trepte de argint şi pătrunseră în 
curtea a treia. 


Un cedru uriaş se înălța în mijlocul ei. Crengile coborând 
la pământ abia se mai zăreau sub fâşiile de stofă şi 
podoabele de tot felul, pe care le atârnau credincioşii. Mai 
făcură câţiva paşi, şi înaintea ochilor lor apăru templul. 

Două lungi portaluri, ale căror arhitrave se sprijineau pe 
coloane puternice, mărgineau de amândouă părţile un turn 
în patru laturi, purtând pe creştetul lui secera de aur a 
lunii. În unghiul portalurilor şi în cele patru colţuri ale 
turnului ardeau vase pline cu miresme. Rodii întregi şi 
împletituri de cucurbită sălbatică împodobeau capitelurile, 
înlănţuiri de romburi şi înflorituri de linii perlate 
înfrumuseţau pereţii; o împrejmuire lucrată în filigran de 
argint înconjura în semicerc deschiderea scării care cobora 
din vestibul pe trepte de aramă. 

Între o stelă de aur şi alta de smarald, se înălța, la intrare, 
un con de piatră: Mâtho, trecând, îşi sărută mâna dreaptă. 
Pătrunseră într-o încăpere neobişnuit de înaltă, a cărei 

boltă era crestată de nenumărate ferestre; prin 
deschiderea lor se zăreau stelele. De jur împrejurul 
pereţilor se înşirau panere de trestie, cu şuviţe de păr şi 
smocuri de barbă, primele ofrande ale adolescenţei. În 
mijlocul odăii circulare, răsărind dintr-un piedestal 
împodobit cu sânuri pline, se ridica un trup de femeie, 
bărboasă şi grăsună, cu pleoapele lăsate, care părea că 
zâmbeşte, încrucişându-şi braţele pe buricul burţii ei 
dolofane, lustruită de sărutările gloatei. 

Străbătând o sală lungă, cei doi ieşiră din nou în plin aer. 
Un altar îngust se sprijinea pe canatul unei uşi de fildeş, 
înaintea ei se opriră. Numai preoţii aveau dreptul să intre. 
Templul nu era un loc de adunare a mulţimii, ci căminul 
sacru al unei zeități. 

— Încercarea noastră e zadarnică, spuse Mâtho. Ar fi 
trebuit s-o ştii. Să ne întoarcem! 

Spendius se opri să pipăie pereţii. 

El îşi pusese în gând să fure vălul, dar nu pentru că ar fi 
crezut în vraja lui - grecul credea numai în cuvântul 


Oracolului - ci fiindcă ştia că răpindu-l cartaginezilor, 
aceştia se vor lăsa cuprinşi de-o cumplită descurajare. 
Căutând un loc de trecere, făcură un ocol pe la spatele 
templului. Dincolo de tufişurile de terebint, zăriră o seamă 
de clădiri mai mărunte, printre care se înălța, ici-colo, un 
falus de piatră. Cerbi mari se plimbau în voie, călcând sub 
copita lor despicată ştiuleţii de pin risipiţi prin iarbă. 

Făcură cale întoarsă, între două galerii, care se 
prelungeau una în faţa celeilalte. Două şiruri de chilii le 
mărgineau. Pe coloanele de cedru atârnau, de sus până jos, 
tamburine şi chimvale. În pragul chiliilor dormeau femei 
culcate pe rogojini. Trupurile lor năclăite de unsori, 
răspândeau un miros ars de miresme şi mirodenii; atât erau 
de tatuate şi de boite cu rumeneală şi stibiu, încât, dacă 
pieptul lor nu s-ar fi mişcat în ritmul răsuflării, s-ar fi putut 
crede că sunt idoli, aşternuţi pe pământ unul lângă altul. 
Flori de lotus împrejmuiau o fântână, în apa căreia înotau 
peşti, asemeni celor din grădina lui Salammb6. Pe zidul 
templului se împleteau coardele de cristal ale unei viţe cu 
ciorchini de smarald. Strecurându-se printre coloanele 
zugrăvite, razele de lumină ale nestematelor jucau pe feţele 
femeilor adormite. 

Mâtho simţea că se înăbuşă sub dogoarea pe care o 
răspândeau stâlpii de cedru. Toate acele semne ale 
fecundității, miresmele, strălucirea luminilor, răsuflarea 
caldă a piepturilor, îl copleşeau. Dincolo de mistica 
splendoare care îl orbea, o zărea în gând pe Salammb6, ca 
şi cum zeiţa însăşi s-ar fi întrupat în ea. lubirea creştea în 
inima lui ca o floare de lotus plutind peste adâncul apelor. 

Spendius socotea câţi bani ar fi putut să câştige altădată 
din vânzarea acestor femei; cu ochiul lui ager cântărea, în 
tăcere, greutatea salbelor de aur. 

Nici pe această latură a templului nu se putea pătrunde. 
Cei doi se reîntoarseră la spatele primei încăperi. În vreme 
ce Spendius cerceta zidurile, Mâtho îngenunchease în faţa 
porţii şi se ruga lui Tanit. O implora să nu îngăduie 


nelegiuirea. Încerca s-o înduplece cu şoapte mângâietoare, 
ca şi cum ar fi vrut să potolească supărarea unei fiinţe 
iubite. 

Spendius zări deasupra porţii o deschidere îngustă. 

— Scoală-te! îi şopti lui Mâtho. 

Punându-l să stea în picioare, rezemat de zid, păşi pe 
palmele lui, apoi pe creştetul capului, se ridică până la 
înălţimea ferestrei. Se strecură încet şi intră. O clipă mai 
târziu, Mâtho simţi căzând pe umerii lui o frânghie cu 
noduri. Era frânghia pe care Spendius şi-o înfăşurase în 
jurul trupului, înainte de a lua drumul cisternelor. Mâtho 
urcă în mâini şi se regăsi alături de Spendius, într-o 
încăpere largă, plină de întuneric. 

O asemenea îndrăzneală era de neînchipuit. Însăşi lipsa 
măsurilor de apărare dovedea că nimeni n-o socotea cu 
putinţă. Teama tuturor păzea altarele mai bine decât 
oricare ziduri. La fiecare pas, Mâtho se aştepta să se 
prăbuşească în moarte. 

În adâncul acelei bezne licărea totuşi un sâmbure de 
lumină. Cei doi se apropiară. O lampă ardea într-o scoică, 
pe piedestalul unei statui purtând scufia Cabirilor. Cercuri 
de diamant îi împodobeau largul veşmânt albastru, şi 
lanţuri ţintuite în lespezi îi legau călcâiele de pământ. 
Mâtho îşi înăbuşi un strigăt şi abia putu să îngâne: 

— Priveşte... Priveşte... 

Spendius prinse în mână lampa ca să vadă mai bine. 

— Eşti un nelegiuit, murmură Mâtho; dar îl urmă. 

Pătrunseră într-o încăpere în care nu se afla decât o 
pictură întunecată, închipuind o femeie. Picioarele ei 
acopereau un perete întreg. Trupul i se prelungea peste 
bolta tavanului, lăsând să atârne din mijlocul pântecului un 
fir care purta la capătul lui un ou uriaş. Capul femeii se 
apleca pe celălalt perete dimpotrivă, iar degetele ei cu 
vârfuri ascuţite atingeau pământul. 

Dădură în lături țesătura unei perdele ca să treacă rnai 
departe, dar o pală de vânt stinse lumina. Rătăciră în 


întuneric prin labirintul clădirii, până când, deodată, simţiră 
sub picioare o stranie moliciune. Înaintau sub o ploaie de 
foc; puzderie de scântei ţâşneau de pretutindeni. Spendius 
pipăi pardoseala şi ghici sub degetele lui un covor aşternut 
din piei de linx. Simţi apoi trecându-i prin glezne ceva ca o 
frânghie rece, umedă şi vâscoasă. Şuviţe înguste de raze 
şovăitoare coborau prin deschizăturile tăiate de-a lungul 
zidurilor. La lumina lor nesigură zăriră umbra unui mare 
şarpe negru. 

— Să fugim! strigă Mâtho. E ea! O simt, se apropie... 

— Nu se poate, spuse Spendius. Templul e gol. 

O lumină orbitoare îi sili deodată să închidă ochii. Apoi se 
iviră pe pereţi, împrejurul lor, nesfârşite mulţimi de fiare 
descărnate, gâfâind şi întinzându-şi ghearele, învălmăşite 
unele peste altele, într-o înspăimântătoare şi misterioasă 
neorânduială. Şerpii aveau picioare; taurii purtau aripi, 
peştii cu chip de om muşcau din fructe; printre dinţii 
crocodililor se revărsau flori, elefanții, cu trompa în vânt, 
zburau pe albastrul cerului, mândri ca nişte vulturi. 
Picioarele lor, unele ciunte, altele nefiresc de multe, se 
zvârcoleau într-o cumplită sforţare, şi fiarele chinuite 
scoteau limba, parcă ar fi vrut să-şi dea sufletul. Toate 
tiparele vieţii se întâlniseră aici, ca şi cum s-ar fi spart dintr- 
o dată învelişul tuturor germenilor, deşertându-şi cuprinsul 
pe zidurile unei singure încăperi. 

Douăsprezece globuri de cristal albastru înconjurau 
încăperea, purtate de tot atâtea fiare, asemenea tigrilor. 
Ochii lor ieşeau afară din orbite, ca ai melcilor, şi 
încovoindu-şi şalele lor puternice, priveau spre fundul sălii, 
unde într-un car de fildeş strălucea neîntrecuta Rabbet, 
atotzămislitoarea, în întruchiparea ei cea de pe urmă. 

O podoabă alcătuită din pene, din solzi, din flori şi din 
păsări o acoperea până la mijloc. Purta în urechi, drept 
cercei, chimvale de argint care îi atingeau obrazul. Privea 
cu ochii încremeniţi, iar pe fruntea ei o piatră strălucitoare 
încrustată într-un semn obscen lumina odaia întreagă, 


răsfrângându-se în oglinzile de aramă roşie de deasupra 
uşii. 

Mâtho făcu un pas înainte. O lespede se urni de la locul ei, 
şi dintr-o dată, globurile porniră să se învârtească, fiarele 
începură să ragă; o muzică se desprinse, curgând 
melodioasă şi sonoră ca armonia stelelor; sufletul furtunos 
al lui Tanit se revărsa ca valurile unei ape. Părea că se 
înalţă, şi cu braţele larg deschise avea să cuprindă întreaga 
încăpere! 

Ca prin farmec, fiarele încetară să urle, iar globurile de 
cristal se opriră. Un cântec lugubru mai pluti câteva clipe 
prin aer, după aceea se stinse. 

— Unde e vălul? întrebă Spendius. 

Vălul nu se zărea nicăieri. Unde ar fi putut să fie? Cum să-l 
găsească? Poate că preoţii îl ţin ascuns... Dezamăgit în 
credinţa lui, Mâtho simţea cum inima i se sfâşie. 

— Pe aici! şopti Spendius. Un tainic gând îl călăuzea. L-a 
purtat pe Mâtho până în spatele carului lui Tanit. Aici, zidul 
era tăiat de sus şi până jos cu o deschidere de lăţimea unui 
cot. Pătrunseră prin ea într-o mică încăpere rotundă şi atât 
de înaltă, încât părea să fie golul lăuntric al unei coloane. În 
mijlocul odăii se ridica o mare piatră neagră, amintind 
jumătatea de sferă a unei tamburine. Limbi de flăcări 
ardeau deasupra, iar la spatele pietrei se zărea un con, 
cioplit în lemn de abanos, închipuind un cap omenesc şi 
două braţe. 

Dar mai presus de toate plutea parcă un nor, în care se 
răsfrângeau sclipiri de stele. Figuri ciudate se întrezăreau 
în adâncul undelor lui: Eşmun şi cetele Cabirilor, mulţime 
de monştri văzuţi în felurite chipuri, fiarele sacre ale 
Babilonului şi altele necunoscute. Acoperea faţa idolului ca 
o mantie, şi întinzându-se între ziduri, atârna de la un 
ungher al încăperii la altul, albastru ca noaptea, auriu ca 
răsăritul, roşu ca purpura soarelui, scânteind în fel de fel de 
feţe, luminos, diafan, uşor. Era veşmântul Zeiţei, zaimful 
sfânt, pe care nimeni n-avea voie să-l privească. 


Păliră amândoi. 

— Ia-l! spuse în cele din urmă Mâtho. 

Spendius nu mai şovăi. Sprijinindu-se pe umerii idolului, 
desprinse vălul. Vălul căzu la pământ. Mâtho îl primi în 
mâinile lui, îl înfăşură în jurul trupului şi întinse braţele să-l 
privească mai bine. 

— Să mergem! spuse Spendius. 

Mâtho, răsuflând greu, rămase cu ochii aţintiţi în pământ. 

Apoi, dintr-o dată, strigă: 

— Dacă m-aş duce la ea? Frumuseţea ei nu mă mai 
înspăimântă. Ce-ar mai putea să facă împotriva mea? Nu 
mai sunt un om ca oricare altul. Aş putea să trec prin flăcări 
şi să calc peste valurile mării! Puterea mea nu cunoaşte 
margini, Salammb6! Salammb6, eu sunt domnul şi stăpânul 
tău! 

Glasul lui răsuna ca un tunet. Spendius îi privea chipul 
iluminat şi i se părea că uriaşul crescuse şi mai înalt. 

Un zgomot de paşi se auzi aproape, şi în pervazul uşii 
deschise apăru chipul unui preot, cu scufie ţuguiată pe cap 
şi cu ochii holbaţi. Spendius se năpusti asupra lui, şi 
nedându-i răgaz să facă o singură mişcare, îl strânse în 
braţe şi-i împlântă între coaste amândouă pumnalele lui. 
Capul celui ucis răsună căzând pe pardoseala de piatră. 

Mai nemişcaţi decât mortul care zăcea pe lespezi, Mâtho şi 
Spendius statură să pândească tăcerea. Prin uşa care 
rămăsese pe jumătate deschisă, nu se auzea decât 
murmurul vântului. 

Spendius se strecură de-a lungul unei încăperi înguste. 
Mâtho îl urmă şi ajunseră amândoi în curtea a treia, între 
cele două portaluri care mărgineau locuinţele preoţilor, în 
spatele chiliilor trebuia să fie un drum mai scurt spre ieşire. 
Se grăbiră. 

Spendius se aplecă pe marginea unei fântâni să-şi spele 
mâinile pline de sânge. Femeile dormeau. Coardele viței de 
smarald scânteiau. 


Porniră mai departe, dar pe sub frunzişul arborilor auziră 
paşi fugind în urma lor. Mâtho simţi de câteva ori cum o 
mână uşoară încerca să prindă marginea vălului pe care îl 
purta cu el. Era unul din cinocefalii cei mari, care creşteau 
în libertate pe lângă templul Zeiţei. Ca şi cum şi-ar fi dat 
seama de răpirea vălului, se agăța de ella tot pasul. 
Spendius şi Mâtho nu îndrăzneau să-l lovească, de teamă să 
nu-i stârnească ţipetele. Apoi, dintr-o dată, mânia 
animalului se potoli, şi începu să salte pe-alături, 
legănându-şi trupul şi lăsând să-i atârne braţele lungi. În 
apropierea porţii îşi făcu vânt şi sări într-un palmier. 

leşind din ultima curte împrejmuită, Mâtho porni de-a 
dreptul spre palatul lui Hamilcar. Spendius înţelese că 
zadarnic ar fi încercat să-l oprească. 

O luară amândoi pe uliţa Tăbăcarilor şi, trecând pria piaţa 
Muthumbal, apoi prin târgul Verdeţurilor, ajunseră la 
răspântia Cynasynului. În colţul unei străzi, un trecător 
necunoscut se opri înspăimântat, văzând acea undă de 
strălucire orbitoare care scânteia în întunericul nopţii. 

— Ascunde zaimful! şopti Spendius. 

Mai întâlniră în cale câţiva trecători, dar izbutiră să se 
strecoare nebăgaţi în seamă, ajungând în cele din urmă la 
marginea Megarei. 

Farul ridicat în spatele celorlalte clădiri, pe cea mai înaltă 
parte a țărmului, lumina cerul cu o văpaie roşie, iar umbra 
palatului, cu terasele lui suprapuse, se întindea peste 
grădini ca o piramidă uriaşă. Cei doi îşi croiră drum prin 
gardul de zizif, tăind crengile cu pumnalul. 

Pretutindeni se zăreau urmele lăsate de ospăţul 
mercenarilor; grădinile răvăşite; şanţurile de apă secate: 
porţile ergastulei deschise. Nici un suflet de om nu se ivi în 
jurul bucătăriilor şi al cramei. În acea tăcere de moarte nu 
se auzea decât răsuflarea grea a elefanților care se zbăteau 
în opritoarele lor, şi pârâitul buştenilor de aloes care 
ardeau pe rugul aprins al farului. 

Mâtho frământa mereu aceleaşi cuvinte: 


— Du-mă la ea! Vreau s-o văd! Unde e? 

— Eşti nebun! îi spunea Spendius. Va striga, va chema 
sclavii, şi oricât ai fi de puternic, te vor ucide! 

Urcau acum pe scara împodobită cu piepturi de corabie. 
Mâtho ridică privirea şi i se păru că vede, pe deasupra 
treptelor, o lumină nedesluşită, şovăitoare şi blândă. 
Spendius încercă să-l oprească. Mâtho se smuci şi porni să 
urce în goană treptele. 

Revenind la locul unde o văzuse întâia oară, zilele care 
trecuseră de atunci se şterseră din amintirea lui. Parcă 
adineauri cânta în mijlocul meselor întinse. Apoi se făcuse 
nevăzută, dar el se întorsese neîncetat să urce scara aceea. 
Deasupra lui văzduhul era plin de flăcări; marea cuprindea 
zarea întreagă. Cu fiecare pas creştea în jurul lui 
nemărginirea. Suia treptele cu acel umblet uşor pe care nu- 
|] cunoaşte decât visul. 

Vălul care fremăta prelung de câte ori atingea lespezile 
scării, îi reamintea puterea ce dobândise; dar, lăsându-se 
purtat de înflăcărată lui pornire, nu ştia bine ce trebuia să 
facă, şi această nehotărâre îl tulbura. 

Din când în când îşi apropia obrazul de ferestrele pătrate 
ale odăilor cu uşi închise, şi de câteva ori i se păru că 
recunoaşte chipul ei printre femeile care dormeau. 

Ultimul cat al palatului, cu zidurile lui mai înguste, părea 
un zar aruncat pe culmea teraselor. Mâtho dădu ocol celor 
patru laturi. 

O lumină alburie se strecura printre foile subţiri de talc 
care acopereau golurile zidului; înşirate la distanţe egale, 
semănau în întunericul nopţii cu o salbă de mărgăritare. 
Recunoscu poarta roşie însemnată cu o cruce neagră. 
Mâtho simţea cum inima i se bate cu tot mai multă putere 
Ar fi vrut să fugă. Împinse uşa cu umărul şi uşa se deschise. 

O lampă în chip de corabie, atârnată de tavan, ardea în 
adâncul încăperii; din carena de argint porneau trei 
mănunchiuri de raze, care tremurau pe pereţii înalţi, 
zugrăviți în roşu cu dungi negre. Grinzile subţiri ale 


tavanului aurit purtau în noduri de lemn, de-a lungul lor, 
topaze şi ametiste. Pe cele două laturi mai lungi ale odăii, 
era rânduit câte un pat scund, împletit din curele albe; în 
umbra firidelor, adâncite în zid ca nişte scoici, veşminte 
felurite coborau până la pământ. 

O treaptă tăiată în onix înconjura cada unei băi rotunde; 
doi conduri uşori de piele de şarpe rămăseseră uitaţi lângă 
o cană de alabastru. Paşi grăbiţi lăsaseră urme umede pe 
podea. În aer se răsfira aburul nevăzut al unor dulci 
miresme. 

Mâtho abia atingea, mergând, lespezile încrustate cu aur, 
sticlă şi sidef; trecea peste luciul pardoselii şi i se părea că 
paşii lui se afundă într-un covor de nisip. 

La spatele lămpii de argint zări un chenar mare, albastru, 
care plutea în aer, legat cu o funie de fiecare latură a lui. 
Frânt de mijloc, suflând din greu cu gura deschisă, Mâtho 
se apropie. 

Pe pernele de purpură se amestecau de-a valma aripi de 
fenicopter prinse în mânere de mărgean, gheare de bagă, 
spatule de fildeş şi lădiţe de cedru. Inele şi brățări se 
înşirau pe coarne de antilopă; vase de lut, aşezate în 
despicătura zidurilor pe împletituri pe trestie, se răcoreau 
în bătaia vântului. Praguri neegale despărţeau întreaga 
încăpere într-un şir întreg de odăi, ridicate pe trepte tot 
mai înalte; Mâtho se împiedică în ele de câteva ori. O 
balustradă de argint împrejmuia un covor ţesut în flori de 
culori felurite. Mâtho ajunse în faţa unui pat, care atârna în 
aer ca un leagăn, având alături în chip de treaptă, un 
scăunel de abanos. 

Lumina se oprea la marginea patului şi, în umbra care-l 
învăluia ca aripa unei perdele, nu se zărea decât colţul unei 
saltele roşii şi vârful gol al unui picior mic, întins peste 
glezna cealaltă. Mâtho desprinse încet lampa de la locul ei. 

Salammb6 dormea cu obrazul în palmă şi cu celălalt braţ 
întins. Podoaba părului ei inelat era atât de bogată, încât 
fecioara părea culcată pe-un aşternut de pene negre; 


faldurile largi ale veşmântului ei alb îi înfăşura în unde 
molatice trupul întreg, de la umeri până la picioare. Printre 
pleoapele pe jumătate închise, ochii ei abia se zăreau. O 
ceaţă albastră se răsfira în umbra pologului, iar funiile cu 
care era legat patul, urmând ritmul răsuflării ei, părea că o 
leagănă în văzduh. Un ţânţar bâzâia. 

Mâtho, nemişcat, strângea în pumnul lui galera de argint, 
şi dintr-o dată, țesătura apărătoare de țânțari se mistui într- 
o văpaie mare. Salammb6 se trezi. 

Focul se stinse în clipa următoare. Salammb6 tăcea. 
Flacăra lămpii plimba pe ziduri valuri de lumină. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— E vălul Zeiţei! spuse Mâtho. 

— Vălul Zeiţei? strigă Salammb6. Sprijinindu-şi bărbia în 
pumni, se aplecă peste marginea patului, tremurând. 

Mâtho vorbi din nou: 

— Am fost să-l caut pentru tine în adâncul altarului! 
Priveşte! 

Zaimful strălucea într-o risipă de raze luminoase. 

— Îţi aminteşti? şopti Mâtho. Eu te-am visat în fiecare 
noapte, dar porunca fără glas a ochilor tăi n-am înţeles-o. 
(Salammb6 întinse un picior pe scăunelul de abanos.) De-aş 
fi ştiut să citesc în privirea ta, aş fi alergat spre tine, aş fi 
părăsit armata şi-aş fi rămas în Cartagina. Supunându-mă, 
rob ţie, aş fi coborât în peştera din Hadrumet şi aş fi pornit 
în împărăţia Umbrelor... Îţi cer iertare! Simţeam pe umerii 
mei povara munţilor, dar gândul ce-l purtam în mine îmi 
dădea aripi... Am venit la tine, dar fără ajutorul zeilor n-aş fi 
îndrăznit niciodată! Să mergem! trebuie să mă urmezi... 
Sau dacă nu, voi rămâne aici... Mi-e totuna. Aş dori să-mi 
înec sufletul în răsuflarea gurii tale... Să-mi zdrobesc 
buzele, sărutând mâinile tale... 

— Lasă-mă să-l văd! spuse Salammb6. Mai aproape... mai 
aproape... 

Răsărea soarele. O lumină de culoarea vinului umplea 
foiţele de talc încrustate în pereţi. Salammb6, sleită de 


puteri, se sprijinea pe pernele patului. 

— Te iubesc! strigă Mâtho. 

Salammb6â îngână: „Dă-mi-l...” Se apropiau tot mai mult 
unul de altul. Salammb6 venea spre el în haina ei lungă şi 
albă, cu privirea aţintită asupra vălului. Orbit de 
frumuseţea chipului ei, Mâtho îi întinse zaimful şi făcu o 
mişcare, ca şi cum ar fi voit s-o cuprindă. Salammb6 
desfăcu braţele. Apoi deodată se opri, şi rămaseră amândoi 
în aşteptare, privindu-se. 

Fără să-i înţeleagă dorinţa, Salammb6 se simţi cuprinsă de 
groază. Încruntându-şi sprâncenele subţiri, îşi muşcă 
buzele şi începu să tremure. Apoi lovi de câteva ori în discul 
de aramă care atârna la capul patului cu aşternut roşu, 
strigând: 

— Ajutor! Ajutor! Pleacă, nelegiuitule! ticălosule! 
blestematule! Ajutor, Tranah, Kroum, Ewa, Micipsa, Şaul! 

Faţa speriată a lui Spendius se ivi între vasele de lut din 
fereastră. 

— Fugi! Vin asupra ta! 

O dezlănţuire de glasuri cutremură scările, şi un întreg 
popor de femei, de slujitori şi de sclavi năvăli în odaie, 
purtând suliţi, măciuci, cuțite şi pumnale. Rămaseră 
încremeniţi văzând în faţa lor un bărbat. Slujitoarele 
scoteau ţipete de înmormântare; eunucii, sub pielea lor 
neagră, păliseră. 

Mâtho rămase dincolo de stâlpii balustradei. Înfăşurat în 
strălucirea zaimfului, părea un zeu al cerului înstelat. 
Sclavii se năpustiră asupra lui, dar Salammbâ îi opri: 

— Nu vă atingeţi de el! E veşmântul Zeiţei! 

Din colţul odăii unde se retrăsese făcu un pas înainte şi, 
întinzând spre Mâtho braţul gol, strigă: 

— Blestemat să fii, tu, care ai prădat-o pe Tanit! Mânie, 
răzbunare, moarte şi durere să cadă asupra ta! Gurzil, zeul 
războaielor, să te sfâşie. Matisman, zeul morţii, să te 
sugrume! Celălalt al cărui nume nimeni nu-l rosteşte, să te 
ardă! 


Mâtho scoase un țipăt, ca şi cum l-ar fi străpuns o sabie. 

— Pleacă! Pleacă! strigă din nou Salammb6. 

Mulțimea slujitorilor se dădu la o parte şi Mâtho trecu 
încet printre ei, cu privirile în pământ. În dreptul uşii se 
opri. Un ciucure al zaimfului se agăţase de colţul uneia din 
stelele de aur încrustate în podea, Mâtho smuci zaimful cu o 
mişcare a umărului şi cobori pe scări. 

Spendius, azvârlindu-se de pe o terasă pe alta, trecând în 
goană peste şanţuri şi sărind gardurile, lăsă în urmă 
grădinile şi ajunse la picioarele farului. Malul mării era atât 
de greu de urcat în acel loc, încât zidurile cetăţii fuseseră 
părăsite. Spendius se culcă pe spate şi, cu picioarele 
întinse, se lăsă să alunece până la țărm. Ajunse înot la 
Stânca-Mormintelor, făcu un lung ocol străbătând Laguna- 
Sărată şi, înspre seară, sosi în tabăra barbarilor. 

Soarele răsărise. Mâtho, ca un leu hoinar, cobora de-a 
lungul drumului, rotind în jurul lui priviri cumplite. 

O larmă nedesluşită îi ajungea la urechi. Zvonul glasurilor 
părea că porneşte din grădinile palatului, prelungindu-se 
departe, până la marginea Acropolei. Unii spuneau că 
fusese jefuit tezaurul Republicii din templul lui Moloh; alţii 
aflaseră că un preot căzuse ucis. Umbla vestea că barbarii 
au pătruns în cetate. 

Mâtho nu cunoştea locul pe unde ar fi putut să treacă 
dincolo de ziduri. Mergea înainte, fără nici o ţintă. Câţiva îl 
zăriră şi o furtună de strigăte izbucni dintr-o dată. 
Mulțimea înțelegând ce se întâmplase, înmărmuri; apoi o 
cuprinse o furie nestăpânită. 

De pe dealul Acropolei, din străfundurile Mappalelor, de 
pe marginea lacului şi din Catacombe, mii şi mii de oameni 
veneau în goana mare. Patricienii ieşeau din palatele lor, 
negustorii îşi părăseau tarabele, femeile îşi uitaseră copiii. 
Fiecare ducea cu el o spadă, un par, o secure; dar acelaşi 
gând care o tulburase pe Salammb6 îi făcea să dea înapoi. 
În ce fel ar fi putut să pună mâna din nou pe zaimf? Era un 


lucru al Zeilor, şi numai a-l privi însemna o nelegiuire. A-l 
atinge era însăşi moartea! 

Sub coloanele templelor preoţii îşi frângeau mâinile în 
prada disperării. Gărzile Legiunii treceau în goana cailor, 
fără ţintă; mulţimea se strânsese pe acoperişul caselor, pe 
înălţimea teraselor, pe umerii statuilor uriaşe, pe catargele 
corăbiilor. Mâtho mergea înainte, şi la fiecare pas furia 
gloatei creştea, ca şi spaima lui. Străzile se goleau la 
trecerea lui, şi valuri de oameni fugind se revărsau până 
sub zidurile cetăţii. Ochi mari se deschideau să-l înghită, 
dinţii scrâşneau de furie, pumni strânşi se ridicau să-l 
fulgere, şi în acea vijelie de glasuri răsunau, înmulţindu-se, 
blestemele lui Salammbs. 

O săgeată şuieră prin aer; apoi alta; o grindină de pietre 
începu să pârâie; dar teama de a nu atinge zaimful făcea ca 
loviturile să-şi greşească ţinta, trecând pe deasupra capului 
lui Mâtho. Mânuind vălul ca pe un scut în toate părţile, 
Mâtho trecea nevătămat, iar urmăritorii lui nu puteau să 
găsească nici un mijloc de a-l atinge. Alerga din ca în ce mai 
grăbit de-a lungul străzilor pustii, întâlnind în calea lui 
frânghii întinse, căruţe răsturnate, fel de fel de piedici 
aşezate dinadins pentru a-l opri; de mai multe ori fu silit să 
se întoarcă înapoi, căutând o altă ieşire. Făcând 
nenumărate ocoluri, ajunse în piaţa lui Khamon, pe locul 
unde fuseseră măcelăriți balearii. Mâtho se opri, pălind ca 
un osândit. Il se părea că aici îşi va găsi sfârşitul. Mulțimea 
bătea din palme. 

Mâtho alergă până la poarta cea mare, pe care o găsi 
închisă. Poarta, cioplită în inimă de stejar, era căptuşită cu 
plăci de aramă şi ţintuită în piroane de fier. Mâtho se 
năpusti asupra ei cu toată puterea. Mulțimea fremăta de 
bucurie, văzând cât de zadarnică îi era mânia. Mâtho îşi 
scoase o sandală din picior, scuipă asupră-i şi pălmui cu 
talpa ei canaturile încremenite ale porţii. Oraşul întreg 
porni să urle. Mulțimea nu se mai gândea la puterea vălului, 
şi era gata să năvălească. Mâtho o privea cu ochi mari şi 


rătăciţi, tâmplele îi zvâcneu şi se simţea cuprins de 
amorţeală ca un om beat. Deodată zări lanţul lung, cu care 
se mânuia pârghia porţii. Făcu un salt, îşi încorda braţele, şi 
sprijinindu-se pe picioare îl trase cu toată puterea, până 
când, în sfârşit, cele două aripi uriaşe ale porţii se 
deschiseră. 

Ajungând dincolo de zidurile cetăţii, desprinse zaimful pe 
care îl purta în jurul gâtului şi-l ridică deasupra capului, cât 
mai sus. Fluturat de vântul mării, vălul strălucea în soare, 
cu toate culorile, nestematele şi chipurile zeilor lui. Mâtho 
străbătu astfel câmpul întreg, până la corturile soldaţilor, 
iar poporul urcat pe ziduri privea cum se pierde în zare 
norocul Cartaginei. 

VI. 

Hannon 

— Trebuia s-o răpesc! îi spuse Mâtho lui Spendius, într-o 
seară. S-o duc cu mine! S-o smulg din palat! Nimeni n-ar fi 
cutezat să mi se împotrivească. 

Spendius nu-l asculta. Întins pe spate, gusta plăcerea 
lenei, având alături un vas mare cu mied, în care îşi vâra 
capul din când în când, ca să bea mai din plin. 

Mâtho vorbi din nou: 

— Ce să fac? Cum să mă întorc în Cartagina? 

— Nu ştiu, răspunse Spendius. 

Această nepăsare îl înfurie pe Mâtho. 

— Tu eşti marele vinovat! M-ai stârnit, şi acum nu mai vrei 
să ştii de mine, mişelule! Vrei să mă supun ţie? Te socoteşti 
stăpânul meu? Vânzător de carne vie! Sclav şi fecior de 
sclav! 

Scrâşnea din dinţi şi îl ameninţa cu pumnul lui uriaş. 

Grecul nu răspunse nimic. Un lampadar de argilă lumina 
uşor catargul cortului, unde zaimful strălucea pe-o 
panopolie. 

Deodată, Mâtho îşi încălţă coturnii, îşi încheie tunica lui cu 
solzi de aramă şi-şi luă coiful. 

— Încotro? întrebă Spendius. 


— Mă întorc la Cartagina! Lasă-mă! O voi răpi! lar dacă 
îmi vor ieşi în cale, îi voi zdrobi ca pe nişte pui de năpârcă! 
O voi ucide, Spendius! Da, da, o voi ucide, vei vedea, o voi 
ucide... 

Spendius, care era numai urechi, smulse dintr-o dată 
zaimful şi-l azvârli într-un colţ al cortului sub blănuri. Se 
auzi un murmur de glasuri, şi la lumina faclelor se ivi 
Narr'Havas, însoţit de alţi douăzeci de războinici. 

Purtau mantale de lână albă, pumnale lungi, salbe 
împletite din curele, cercei de lemn şi încălțări din piele de 
hienă. Rămaseră în pragul cortului, rezemându-se în lănci, 
cum se odihnesc păstorii. Narr'Havas era cel mai falnic 
dintre toţi. Braţele lui subţiri erau strânse în legături de 
piele împodobite cu perle; veşmântul lui larg era prins în 
toartele unui cerc de aur care îi încingea fruntea, lăsând să- 
i cadă peste umăr o pană de struţ. Un zâmbet neîntrerupt îi 
descoperea întregul şirag al dinţilor. Privirea lui era 
ascuţită ca o săgeată, şi din toată fiinţa lui se desprindea un 
amestec ciudat de nepăsare şi de pândă. 

Începu prin a spune că Republica pusese de multă vreme 
ochii pe regatul lui, şi de aceea hotărâse să treacă de 
partea mercenarilor. Avea deci motive temeinice să vină în 
ajutorul lor, şi putea să le fie de mult folos. 

— Vă voi da elefanţi - în pădurile mele se găsesc destui - 
vin, ulei, orz, curmale, smoală şi pucioasă pentru asediul 
cetăților, douăzeci de mii de pedestraşi şi zece mii de cai. 
Am venit la tine, Mâtho, fiindcă tu stăpâneşti zaimful şi eşti 
menit să stai în fruntea oastei; de altminteri, noi suntem 
prieteni vechi... 

Tot timpul cât vorbi Narr'Havas, Mâtho nu-şi lua ochii de 
la Spendius, care trântit pe piei de miel, asculta cu luare- 
aminte, dând din cap în semn de încuviinţare. Narr'Havas 
blestema Cartagina, jurându-se pe toţi zeii. În pornirea 
mâniei lui rupse o lance. Însoţitorii lui răcniră într-un glas, 
şi Mâtho, stârnit de furia lor, a strigat că primeşte alianţa. 


Aduseră un taur alb şi o oaie neagră, semnele zilei şi 
nopţii. Înjunghiară jertfele la marginea unui şanţ şi-şi 
înmuiară braţele în sângele lor. Narr'Havas îşi puse mâna 
pe pieptul lui Mâtho, iar Mâtho mâna lui pe pieptul lui 
Narr'Havas. Apoi, cu aceeaşi pecete însângerată însemnară 
pânza cortului. Restul nopţii l-au petrecut ospătându-se, iar 
resturile de carne le-au ars dimpreună cu oasele, pielea, 
coarnele şi copitele. 

Urale fără sfârşit îl întâmpinara pe Mâtho, când se 
întoarse cu vălul zeiţei; până şi cei care nu împărtăşeau 
credinţa Cananului simțeau în nedesluşita lor însufleţire că 
un Duh supraomenesc coborâse între ei. Nimeni nu se 
gândea să atingă zaimful. Felul tainic în care Mâtho şi-l 
însuşise îi dădea, după judecata barbarilor, dreptul 
netăgăduit de a-l stăpâni. Tot astfel gândeau şi soldaţii 
africani. Cei a căror ură n-avea rădăcini atât de vechi nu 
ştiau ce să creadă; dacă li s-ar fi dat corăbii ar fi plecat 
acasă fără zăbavă. 

Spendius, Narr'Havas şi Mâtho trimiseră soli tuturor 
triburilor de pe meleagurile punice. 

Cartagina ţinea toate aceste neamuri sub stăpânirea ei 
istovitoare. Punea asupra lor biruri grele, iar cei care 
zăboveau cu plata sau îndrăzneau măcar să murmure, 
sfârşeau în lanţuri, sub secure şi pe cruce. Plugarii îşi 
lucrau pământul după cum poruncea Republica şi dădeau 
Republicii tot ce le cerea. N-avea nimeni dreptul să poarte 
arme, iar oamenii satelor răsculate erau vânduți ca sclavi. 
Cartaginezii îşi preţuiau guvernatorii ca pe nişte teascuri; 
cei mai buni erau cei care storceau mai mult. Dincolo de 
ţinuturile supuse Cartaginei se întindeau ţările aliate, care 
nu plăteau Republicii decât un tribut neînsemnat; iar mai 
departe hălăduiau nomazii, gata să sară asupra aliaţilor, ori 
de câte ori li se dădea a înţelege că pot s-o facă. Hambarele 
Cartaginei erau astfel totdeauna pline, hergheliile îi 
sporeau, câmpurile îi dădeau rod îmbelşugat. Nouăzeci şi 
doi de ani mai târziu, bătrânul Cato, priceput ca nimeni 


altul în a stăpâni sclavii şi pământul, avea să rămână uimit 
de atâta bogăţie, iar osânda de moarte pe care o va striga 
fără încetare în Roma nu va fi decât izbucnirea nestăpânită 
a unei lacome invidii. 

În timpul ultimului război, Cartagina ceruse supuşilor ei 
jertfe din ce în ce mai mari; de aceea, aproape toate cetăţile 
Libiei i se predaseră lui Regulus. Acum plăteau Republicii, 
drept pedeapsă, câte o mie de talanţi, douăzeci de mii de 
boi, trei sute de saci cu praf de aur şi o câtime însemnată de 
grâu. Capii triburilor necredincioase fuseseră daţi pradă 
leilor sau răstigniţi pe cruce. 

Tunisul, mai ales, purta Cartaginei o ură neîmpăcată. Oraş 
mai vechi decât metropola, nu putea să-i ierte acesteia 
puterea ce-o dobândise. Faţă în faţă cu zidurile ei, ghemuită 
între mlaştinile de pe ţărmul mării, o privea pândind-o, ca o 
fiară plină de venin. Nesfârşitele molimi, măceluri şi 
deportări nu-i slăbiseră dârzenia. Nu şovăise să-l sprijine pe 
Arhagate, fiul lui Agatocle, şi dăduse arme mâncătorilor-de- 
scârnăvii, fără să stea nici o clipă pe gânduri. 

O bucurie fără margini cuprinse toate provinciile, înainte 
de a fi pornit ştafetele cu veşti. Fără să mai aştepte, 
răsculații dădură buzna în baie peste împuterniciţii şi 
slujitorii Republicii, şi le suciră gâtul; scoaseră din adâncul 
peşterilor armele ascunse şi făuriră săbii din fierul 
plugurilor. Copiii ascuţeau suliţi pe pragul caselor; femeile 
îşi dăruiau salbele, inelele şi cerceii, tot ce-ar fi putut să 
slujească la nimicirea Cartaginei. Fiecare venea cu obolul 
său. Mănunchiuri de lănci se îngrămădeau în mijlocul 
oraşului, ca snopurile de grâu. Cirezi de vite şi saci cu bani 
luau drumul spre tabăra mercenarilor. Mâtho, ascultând 
sfatul lui Spendius, plăti soldaţilor drepturile întârziate, şi 
atât fu de ajuns pentru a fi ales întâiul conducător al 
armatei, şalişim-ul barbarilor. 

Bărbaţi dornici de luptă soseau în ajutor de pretutindeni. 
Se înfăţişară mai întâi băştinaşii, apoi sclavii, muncitori ai 
câmpurilor. Caravanele negrilor fură oprite, şi oamenii 


primiră arme. Negustorii care se îndreptau cu mărfuri spre 
Cartagina s-au alăturat barbarilor, nădăjduind că vor 
câştiga mai mult. Cete fără număr se adunau necontenit, şi 
de pe culmea Acropolei, cartaginezii vedeau cum sporesc 
rândurile mercenarilor. 

Străjerii legiunii stăteau de pază pe creasta apeductului; şi 
lângă ei, din loc în loc, fumegau cazanele de aramă, în care 
clocotea fiertura de smoală. O mulţime de oameni umplea 
cu strigătele ei întinderea câmpiei. Barbarii se simțeau 
tulburaţi şi nedumeriţi, cuprinşi de acea nedesluşită teamă 
pe care o încercau totdeauna când ajungeau sub zidurile 
unei cetăţi. 

Numai Utica şi Hippo-Zarytul nu se alăturară 
mercenarilor. Colonii feniciene, ca şi Cartagina, erau 
amândouă cetăţi de sine stătătoare, dovedind o mare grijă 
ca în toate legăturile pe care le încheiau cu Republica să-şi 
păstreze neatârnarea. Respectau, totuşi, puterea surorii lor 
mai mari, se bucurau de ocrotirea ei şi nu credeau că 
oastea de strânsură a barbarilor ar fi putut s-o biruie; ci, 
dimpotrivă, nu se îndoiau nici o clipă că va fi nimicită. Nu 
aveau altă dorinţă decât să trăiască în pace. 

Aşezarea lor se dovedea de cel mai mare folos. Cuibărită 
în adăpostul unui ochi de mare, Utica era calea cea mai 
lesnicioasă pe care Cartagina putea fi sprijinită din afară. Şi 
chiar dacă Utica ar fi căzut, rămânea, la şase ceasuri 
depărtare, pe acelaşi țărm, Hippo-Zarytul; putând să 
primească ajutoarele de care avea nevoie, Cartagina 
rămânea de neînvins. 

Spendius era de părere că asediul cetăţii să înceapă fără 
întârziere. Narr'Havas se împotrivea. El avea alt plan: să 
pornească mai întâi asupra hotarelor Republicii. Veteranii 
credeau la fel ca Narr'Havas; Mâtho de asemeni. Se hotări, 
aşadar, ca Spendius să lovească Utica, iar Mâtho Hippo- 
Zarytul. Al treilea corp de oaste, sprijinindu-se pe Tunis, să 
cuprindă câmpia din faţa Cartaginei. Această sarcină o luă 
asupra lui Autharit. Narr'Havas urma să plece în regatul lui 


şi să se întoarcă cu elefanții; apoi, adunându-şi călăreţii, să 
ţină sub paza lui drumurile. 

Femeile se împotriviră cu îndârjire acestui plan de luptă; 
ele râvneau după giuvaerurile patricienelor din Cartagina. 
Nici libienii nu erau mulţumiţi. Ei fuseseră chemaţi să 
pornească asupra cetăţii, şi nu înțelegeau de ce armata 
trebuia să se împrăştie în alte părţi; nu plecară decât 
soldaţii. Mâtho luă comanda alor lui, a iberilor, a luzitanilor, 
a oamenilor din Apus şi a celor din insule. Toţi câţi vorbeau 
greceşte l-au cerut pe Spendius, pentru isteţimea lui. 

Cartaginezii văzură cu uimire cum dintr-o dată armata 
barbarilor s-a pus în mişcare, şi nu le venea să creadă. 
Grosul ei se revărsă mai întâi de-a lungul munţilor Arianei, 
pe drumul Uticei, urmând ţărmul mării; un crâmpei rămase 
în faţa Tunisului; restul dispăru pentru câtva timp, apoi se 
ivi din nou, de cealaltă parte a golfului, pierzându-se în 
pădure. 

Să fi fost, cu totul, cam optzeci de mii de oameni. 
Mercenarii îşi făceau socoteala, că cele două cetăţi nu li se 
vor putea împotrivi, şi după ce le vor cuprinde, se vor 
întoarce asupra Cartaginei. O armată puternică o va 
împresura, tăind legătura istmului, şi rămânând lipsită de 
ajutorul provinciilor, cetatea, în scurtă vreme, va pieri 
înfometată. Cetăţenii Republicii nu plăteau dări, ca romanii. 
Cartaginei îi lipsea priceperea treburilor publice. 
Nepotolita ei sete de câştig nu-i îngăduia acea chibzuinţă 
pe care o cere urmărirea unor scopuri mai înalte. Ca o 
galeră ancorată în nisipul Libiei, Cartagina dăinuia 
mulţumită trudei altora; dar în jurul ei neamurile vecine 
spumegau ca talazurile mării, şi cea mai trecătoare furtună 
zguduia din temelii uriaşa corabie punică. 

Războiul cu Roma secătuise tezaurul Republicii; târguielile 
cu barbarii risipiră ce mai rămăsese. Republica avea nevoie 
de soldaţi, dar nici una din ţările apropiate nu se încredea 
în ea; Ptolemeu, pe vremuri, nu se învoise să-i dea nici două 


mii de talanţi. Mai presus de toate, răpirea zaimfului îi 
tăiase tot curajul. Spendius prevăzuse bine. 

Cartaginezii, care ştiau cu câtă ură sunt priviţi, îşi 
strângeau cu patimă la pieptul lor aurul şi zeii, iar 
dragostea lor de patrie izvora din însuşi felul cum le era 
alcătuită cârmuirea. 

Înainte de toate, puterea aparţinea tuturora, fără ca 
vreunul să fi fost cândva în stare să şi-o însuşească singur. 
Datoriile în bani ale fiecăruia erau socotite datorii obşteşti, 
întregul negoţ al Republicii se afla în mâna oamenilor veniţi 
din Canaan. Purtând tâlhăreşte bogăţia corăbiilor lor pe 
drumurile mării, adăugând câştigurile cămătăriei, 
strângând belşugul pământului, storcând de puteri pe sclavi 
şi pe săraci, mulţi dintre ei izbuteau să se îmbogăţească. 
Banul era cheia care deschidea poarta tuturor 
dregătoriilor, şi cu toate că averea trecea din tată în fiu în 
aceleaşi familii, săracii nu urau oligarhia, căci fiecare 
nădăjduia să ajungă odată în rândurile ei. 

Breslele negustoreşti alcătuiau legile şi numeau pe 
supraveghetorii visteriei; aceştia, la sfârşitul slujbei lor, 
alegeu pe cei o sută din Sfatul Bătrânilor, iar aceştia, la 
rândul lor, erau supuşi Marii-Adunări a tuturor celor bogaţi. 
Cât despre cei doi sufeţi, continuatori ai regilor de altădată, 
având mai puţine puteri decât consulii Romei, erau aleşi din 
familii deosebite şi intrau în slujbă în aceeaşi zi. 'Tot soiul de 
uneltiri se puneau la cale pentru a le slăbi puterea 
învrăjbindu-i. N-aveau dreptul să hotărască războiul, iar 
când se întorceau învinşi, Sfatul-cel-Mare îi osândea la 
moartea pe cruce. 

Toată puterea Cartaginei era în mâinile sisiţilor. Ei îşi 
aveau aşezarea lor în curtea cea mare de la Malqua, pe 
locul unde, după cum se spunea, poposise cea dintâi luntre 
a năierilor fenicieni. De atunci, apele mării se trăseseră mai 
spre larg. Era o clădire străveche, zidită din trunchiuri de 
palmier şi colţare de piatră, cuprinzând mai multe şiruri de 
odăi despărțite între ele, unde se ţineau adunările mai 


restrânse. Bogaţii se întâlneau aici zi de zi, sfătuindu-se 
asupra treburilor lor şi ale Republicii, de la preţul piperului 
până la purtarea războiului de nimicire a Romei. De trei ori 
pe lună obişnuiau să-şi urce paturile pe terasa înaltă care 
mărginea zidurile dinspre mare; iar trecătorii îi vedeau de 
jos, stând la masă în văzduh, fără coturni şi fără mantale, 
plimbându-şi printre fripturi degetele lor încărcate de 
diamante şi aplecându-şi cerceii mari de aur peste ulcioare, 
dolofani şi trupeşi, pe jumătate goi, râzând şi mâncând sub 
cerul albastru, ca nişte rechini graşi care ar zburda pe 
întinderea mării. 

De data aceasta nu-şi mai puteau ascunde îngrijorarea; 
prea erau galbeni la faţă. Mulțimea strânsă înaintea porţilor 
îi însoțea până la palat, încercând să prindă din gura lor 
vreo veste. Toate casele erau zăvorâte, ca în zilele când 
bântuia molima ciumii. Oamenii se revărsau în valuri pe 
străzi; apoi dintr-o dată străzile rămâneau pustii. Unii urcau 
spre Acropole, alţii alergau în port. Marele-Sfat se aduna în 
fiecare noapte. În cele din urmă, poporul se strânse în piaţa 
lui Khamon şi hotări să fie chemat Hannon, biruitorul de la 
Hecatompyle. 

Era un bărbat evlavios, viclean, un cartaginez adevărat, 
fără nici o milă pentru neamurile din Africa. Averea lui nu 
era mai prejos de-a familiei Barca, şi nimeni nu dovedise 
mai multă pricepere în conducerea treburilor publice. 

Hannon chemă sub arme pe toţi bărbaţii în putere, aşeză 
catapulturi pe toate turnurile, ceru provinciilor un număr 
nemaipomenit de arme şi porunci să se pregătească 
paisprezece galere, de care de altminteri n-avea nevoie. 
Toate au fost cu de-amănuntul socotite şi scrise cu mare 
grijă în condici. Hannon cerea să fie purtat peste tot, la 
arsenal, la far, la tezaurul templului; îl puteau vedea toţi 
trecând în lectica lui mare, legănându-se pe trepte şi suind 
dealul Acropolei. Fiindcă nici aşa nu putea să doarmă, toată 
noaptea se pregătea de război în palatul lui, răcnind cu glas 
cumplit poruncile unei bătălii închipuite. 


Frigurile spaimei îi făcuseră pe toţi viteji. De cum porneau 
să cânte cocoşii, bogaţii se aliniau pe ţărmul Mappalelor şi, 
suflecându-şi poalele rochiilor, se deprindeau cu mânuirea 
lăncii: pentru că nici unul nu se pricepea, se sfădeau tot 
timpul. Se aşezau, gâfâind, pe pietrele mormintelor, apoi o 
luau de la capăt. Mulţi dintre ei hotărâră să-şi schimbe felul 
de a se hrăni; unii îşi închipuiau că mâncând mai bine vor 
prinde puteri; alţii, stânjeniţi în mişcări de prea multă 
grăsime, flămânzeau ca să mai slăbească. 

Utica ceruse în mai multe rânduri ajutorul Cartaginei, dar 
Hannon nu voia să se mişte, câtă vreme nu pregătise toate 
şuruburile pentru maşina lui de război. Mai zăbovi încă trei 
luni cu pregătirea celor o sută doisprezece elefanţi, pe care 
îi ţinea sub zidurile cetăţii. Poporul îi iubea pe aceşti 
biruitori ai lui Regulus; nu cruța nici o grijă pentru 
mulţumirea unor vechi prieteni. Hannon porunci să se 
topească din nou platoşele de aramă care le împodobeau 
pieptul, să le fie auriţi dinţii de fildeş, să li se lărgească 
grajdurile şi să li se croiască valtrapuri noi din cea mai 
frumoasă purpură, cu ciucuri lungi jur împrejur; iar 
conducătorii elefanților, pe care cartaginezii îi numeau 
indieni - fiindcă cei dintâi fuseseră aduşi, fără îndoială, din 
India - să fie îmbrăcaţi după portul acestei ţări, cu un colac 
alb în jurul tâmplelor, cu izmene scurte de bumbac, ale 
căror cute, strânse peste şolduri, semănau cu aripile unei 
scoici. 

Oastea lui Autharit întârzia sub porţile Tunisului; îşi 
strânsese rândurile sub un zid clădit din nămolul lacului şi 
apărat pe creastă cu mănunchiuri de mărăcini. Negrii 
împlântaseră în pământ, din loc în loc, pe prăjini înalte, 
sperietori grozave, pentru a înfricoşa pe duşmani: chipuri 
schimonosite de oameni, păpuşi cu pene pe frunte, capete 
de şerpi şi de şacali. Socotind că aceste mijloace de luptă îi 
făceau de neînvins, barbarii dansau, se întreceau la trântă 
şi zburdau, încredinţaţi că în foarte scurtă vreme Cartagina 
va pieri. Un altul decât Hannon ar fi zdrobit lesne această 


gloată, pe care o încurcau deopotrivă turmele de vite şi 
femeile. De altfel oamenii aceştiau nu pricepeau nimic din 
meşteşugul războiului, iar Autharit, descurajat, nu aştepta 
nimic de la ei. 

Trecea printre rândurile lor, privindu-i cu marii lui ochi 
albaştri, îşi scotea la marginea lacului tunica lui din piele de 
focă, desfăcea legătura care-i strângea pletele roşcate şi îşi 
răcorea capul în apă. Îi părea rău că nu fugise la romani, cu 
cei două mii de gali din templul de la Eryx. 

Adeseori, în plină zi, soarele se întuneca fără veste. Marea, 
de la marginea ei până în larg, încremenea nemişcată, ca 
plumbul topit. Un nor de pulbere arămie se abătea în 
vârtejuri înalte; palmierii se îndoiau până la pământ; cerul 
se ascundea şi se auzea cum cad pe spinarea animalelor 
pietrele stârnite de vânt. Lipindu-şi buzele de pânza 
cortului, galul gemea sleit de puteri şi copleşit de întristare, 
îi veneau în minte miresmele păşunilor de-acasă, dimineţile 
de toamnă, ninsoarea fulgilor de zăpadă, mugetul zimbrilor 
pierduţi în umbra negurilor şi, închizând ochii, zărea lumina 
colibelor acoperite cu paie, tremurând peste mlaştini în 
adâncul pădurilor. 

Acelaşi dor îi muncea pe mulţi alţii, deşi ţara lor nu era 
atât de departe. Dincolo de cotul mării, pe dealurile Byrsei, 
prinşii cartaginezi puteau să vadă pânzele de cort întinse 
peste curtea caselor lor. Supravegheaţi necontenit de ochii 
santinelelor, erau ţinuţi legaţi în cătuşele aceluiaşi lanţ, 
purtând un cerc de fier în jurul gâtului. Mulțimea nu se mai 
sătura venind să-i privească. Femeile arătau copiilor 
scumpele veşminte zdrenţuite care atârnau pe acele 
trupuri secătuite. 

O cumplită furie îl stăpânea pe Autharit, de câte ori îşi 
amintea de ruşinea cu care îl umilise Giscon; dacă nu l-ar fi 
oprit jurământul făcut lui Narr'Havas, l-ar fi ucis. Se 
închidea în cortul lui şi se îmbăta până la leşin cu rachiu de 
orz şi de chimen; apoi se trezea spre amiază, chinuit de o 
sete cumplită. 


Mâtho, în vremea aceasta, împresurase Hippo-Zarytul. 

Oraşul era ocrotit de apa unui lac care dădea în mare, 
avea trei rânduri de şanţuri întărite, iar pe culmile care îl 
împrejmuiau se ridicau turnurile unui zid de apărare. 
Mâtho nu comandase niciodată asediul unei cetăţi 
asemănătoare. Se gândea neîncetat la Salammb6, şi 
îmbătându-se în vis de farmecul frumuseţii ei, simţea 
plăcerea unei răzbunări care îl umplea de mândrie. Dorinţa 
de a o revedea îl stăpânea mereu; stăruitoare, aspră, 
neîndurată. Ar fi vrut să se întoarcă în Cartagina ca sol al 
barbarilor, pentru a ajunge din nou până la ea. Poruncea 
goarnelor să sune asaltul şi, încercând să-şi facă drum spre 
apa mării, se avânta înaintea tuturor pe creasta stăvilarului. 
Smulgea pietrele cu mâinile lui, îmbrâncea pe cei care 
şovăiau şi lovea cu tăişul săbiei pretutindeni. Barbarii 
dădeau năvală de-a valma, scările trosneau frângându-se, şi 
grămezi de oameni se prăbuşeau sub zidurile cetăţii în 
valuri înroşite de sânge. Apoi, vâltoarea luptei se potolea şi 
barbarii se retrăgeau, pentru a porni atacul din nou. 

Mâtho se oprea la marginea corturilor, îşi ştergea cu 
braţul faţa stropită cu sânge şi rămânea cu ochii pierduţi în 
zare, privind spre Cartagina. 

În faţa lui, pe sub ramuri de mirt, de măslini, de palmieri şi 
de platani, se întindeau două iazuri, adunându-se într-un alt 
lac, ale cărui ţărmuri nu se zăreau. Dincolo de creasta 
muntelui apropiat se ridicau alte culmi mai înalte, iar în 
mijlocul unei ape mari se afla un ostrov întunecat, asemeni 
unei piramide. La stânga, mai departe de valurile nisipului 
încremenit în unde aurii, marea suia până în marginea zării, 
ca o pardoseală netedă de lapislazuli. Pe întinderea verde a 
câmpului, se iveau din loc în loc pete galbene; roşcovele 
străluceau ca nişte bumbi de mărgean, coarde de viţă 
sălbatică se revărsau de pe creştetul sicomorilor; se auzea 
murmurul apelor; ciocârlii moţate săgetau văzduhul şi 
ultimile raze ale soarelui aureau spinarea broaştelor 


țestoase, care ieşeau dintre trestii să respire adierea 
vântului de seară. 

Mâtho suspina din adâncul pieptului. Se culca pe burtă, îşi 
înfigea unghiile în pământ şi plângea. Se simţea singur, sleit 
de puteri, nefericit. Ea nu va fi a lui niciodată, şi nici măcar 
nu era în stare să cucerească un oraş. 

Noaptea, singur în cortul lui, privea zaimful şi se întreba la 
ce-i slujea acel talisman al Zeilor. Un val de îndoieli se ridica 
în mintea barbarului. 1 se părea că o parte din sufletul lui 
Salammb6 plutea în veşmântul Zeiţei, mai uşor decât o 
răsuflare. Pipăia vălul, îl mirosea, îşi îngropa faţa în el şi îl 
săruta plângând. Apoi şi-l arunca peste umăr, amăgindu-se 
că o simte aproape de inima lui. 

Adeseori ieşea din cort, la lumina stelelor, sărea peste 
soldaţii care dormeau înfăşuraţi în mantale, se azvârlea în 
şa la porţile taberei, şi două ceasuri mai târziu era la Utica, 
în cortul lui Spendius. 

Începea să vorbească despre greutăţile războiului, dar 
singurul lui gând era să-şi aline durerea povestind despre 
Salammb6. Spendius încercă să-l potolească, dându-i sfaturi 
înțelepte: 

— Goneşte din inima ta această patimă care te înjoseşte! 
Ascultai altădată de poruncile altora; astăzi comanzi tu 
însuţi o armată. Chiar de nu vom cuceri Cartagina, vom ţine 
sub puterea noastră ţinuturi întinse şi vom ajunge regi. 

Era cu neputinţă ca stăpânirea zaimfului să nu le aducă 
biruinţă! „Să avem râbdare”', spunea Spendius. 

Mâtho ajunsese să creadă că puterea zaimfului nu le era 
dată decât celor din neamul Canaanului, şi cu isteţimea lui 
de barbar îşi spunea: „Zaimful pe mine nu mă va ajuta, dar 
lipsa lui pe cartaginezi îi va pierde!” 

Îl mai tulbura o îngrijorare. El se închina lui Aptuknos, 
zeul libienilor, şi se temea ca Moloh să nu se simtă jignit. Îl 
întreba cu sfială pe Spendius căruia din ei s-ar cuveni să 
jertfească o fiinţă omenească. 

— Amândurora, răspunse râzând Spendius. 


Mâtho nu înţelegea nepăsarea grecului, bănuindu-l că se 
închină unui zeu despre care nu vrea să vorbească. 

Toate credinţele şi toate neamurile îşi dăduseră întâlnire 
în aceste oşti de barbari; nici un zeu al unora nu era 
disprețuit de ceilalţi, ci toţi erau la fel de temuţi. Mulţi 
dintre barbari primeau în cultul lor rituri ale unor religii 
străine. Nu se închinau stelelor, dar dacă vreuna din ele se 
arăta prielnică sau nefastă, îi aduceau jertfe. Orice amuletă, 
găsită la întâmplare într-o clipă de primejdie, se schimba în 
divinitate. Repetau mereu un nume, unul singur, fără să se 
ostenească a-i pătrunde înţelesul. Jefuind atâtea temple, 
văzând cu ochii lor atâtea măceluri şi atâtea neamuri, mulţi 
ajunseseră să nu mai creadă decât în Destin şi în Moarte; 
adormeau în fiecare noapte cu dobitoceasca nepăsare a 
fiarelor de pradă. Spendius ar fi scuipat pe chipul lui Jupiter 
Olimpianul, în schimb îi era teamă să vorbească în întuneric 
cu glas tare, şi nu uita în fiecare dimineaţă să-şi încalţe mai 
întâi piciorul drept. 

A ridicat în faţa Uticei o terasă largă, cu patru laturi. Dar 
în aceeaşi măsură se înălţau şi zidurile cetăţii; ceea ce unii 
izbuteau să dărâme, ceilalţi se grăbeau să reclădească. 
Spendius îşi cruța oamenii. Urzea în gândul lui tot felul de 
planuri, şi încerca să-şi amintească stratagemele despre 
care auzise vorbindu-se în călătoriile sale. De ce nu se mai 
întorsese Narr'Havas? Toţi erau îngrijoraţi. 

Hannon sfârşise pregătirile lui într-o noapte fără lună, 
trecu golful Cartaginei, purtându-şi pe plute soldaţii şi 
elefanții. Ocoli muntele Apelor-Calde, ca să nu dea piept cu 
Autharit, şi merse mai departe cu atâta zăbavă, încât în loc 
să-i surprindă pe barbari înainte de răsăritul soarelui, cum 
plănuise, ajunse abia a treia zi în plină amiază. 

Înspre partea de răsărit a Uticei se întindea o câmpie, 
care mergea până pe ţărmul lagunei celei mari a 
Cartaginei; dincoace de ea cobora în unghi drept o vale 
strânsă între două culmi joase, care se curma dintr-o dată. 
Barbarii îşi aşezaseră tabăra lor pe partea stângă, tăind 


drumul care ducea în port. Dormeau în corturile lor - căci şi 
de o parte şi de alta luptătorii istoviţi se odihneau - când de 
după dealuri se ivi oastea Cartaginei. 

Gloata înarmată cu praştii se împărţise pe cele două aripi. 
Călăreţii legiunii, sub armurile lor cu solzi de aur, mergeau 
în primele rânduri, săltând pe caii lor fără păr şi fără 
urechi, cu coama tunsă, purtând în mijlocul frunţii un corn 
de argint, ca să semene cu rinocerii. În golul dintre cetele 
lor înaintau tinerii pedestraşi cu câte o suliță de frasin în 
fiecare mână şi cu un coif mic pe frunte. Lăncile lungi ale 
pedestrimei grele se zăreau venind din urmă. Negustorii 
aceştia se încărcaseră cu toate armele pe care erau în stare 
să le care cu ei; unii purtau suliță, ghioagă, secure şi două 
săbii; alţii erau plini de săgeți, ca nişte arici; numai braţele 
li se mai zăreau, atârnând peste platoşele îmbrăcate în 
lemn de corn şi plăci de os. În sfârşit, se arătară schelăriile 
marilor maşini de război: carobalistele, onagrele, 
catapulturile, scorpionii, legănându-se pe care trase de 
catâri şi de boi înjugaţi câte patru. Pe măsură ce oastea 
înainta, căpitanii alergau de la dreapta la stânga, cu sufletul 
la gură, răcnind porunci, strângând rândurile şi păstrând 
depărtarea dintre ele. Bătrânii-fruntaşi, care împărţiseră 
între ei comanda armatei, îşi puseseră coifurile lor 
îmbrăcate în purpură, cu ciucuri lungi, care se încurcau 
printre curelele coturnilor. Obrajii lor, boiţi cu rumeneală, 
luceau sub căştile uriaşe, împodobite cu chipuri de zei. 
Scuturile lor, tivite pe margine cu fildeş şi semănate cu 
pietre preţioase, sclipeau ca nişte discuri însorite deasupra 
unor ziduri de aramă. 

Cartaginezii se mişcau atât de greu, încât barbarii îi 
pofteau, în bătaie de joc, să se culce la pământ; le strigau că 
vor veni numaidecât să le deşerte burţile, să le măture 
praful de aur de pe piele şi să le dea să bea fier topit. 

În vârful catargului ridicat înaintea cortului lui Spendius 
flutura o flamură verde. Era semnul de începerea luptei. 
Armata cartagineză răspunse cu o larmă mare, sunând din 


trâmbiţi, din chimvale, din fluiere de os de măgar şi din 
timpane. Barbarii se avântară dincolo de stâlpii care 
însemnau marginea taberei lor, şi oştile potrivnice se aflară 
faţă în faţă, la o bătaie de suliță. 

Un balear, aruncător cu praştia, făcu un pas înainte, puse 
în curea un glonte de argilă şi-şi încordă braţul. Un scut de 
fildeş sări în ţăndări şi cele două armate se încleştară în 
luptă. 

Grecii, împlântând vârful lăncilor în nara cailor, îi 
răsturnau peste călăreţi. Sclavii, care luaseră cu ei pietre 
prea grele, nu izbuteau să le azvârle mai departe de câţiva 
paşi. Pedestraşii cartaginezi, lovind cu tăişul săbiilor lor 
lungi, îşi lăsau şoldul drept descoperit; barbarii, pătrunzând 
în rândurile lor, îi măcelăreau de-a valma; orbiţi de sângele 
care le ţâşnea în faţă, se împiedicau de trupurile celor 
căzuţi. Grămezi de suliţi, de coifuri, de platoşe, de braţe 
încleştate şi de săbii se răsuceau în jurul lor, lărgindu-se şi 
adunându-se din nou, ca nişte noduri elastice. Goluri tot 
mai adânci se deschideau în rândurile cohortelor punice. 
Maşinile de război înţepeniseră în nisip. Însăşi lectica cea 
mare, cu clopoței de cristal, a sufetului, care se legănase 
până atunci peste umerii soldaţilor ca o luntre deasupra 
talazurilor, se scufundă dintr-o dată şi nu se mai văzu. 
Hannon murise? Barbarii se pomeniră singuri. 

Praful se lăsa în jurul lor, iar ei cântau, când Hannon se ivi 
din nou pe spinarea unui elefant. Era cu capul gol, sub o 
umbrelă de pânză, pe care i-o ţinea un negru la spatele lui. 
Colierul cu plăci albastre flutura pe florile tunicii negre; 
brățări de diamante îi strângeau braţele uriaşe şi, cu gura 
deschisă, învârtea în mână o suliță cumplită, răsfrântă în 
vârf ca o floare de lotus, mai lucitoare decât o oglindă. 
Pământul părea că se cutremură şi barbarii văzură venind 
asupra lor într-o singură linie toţi elefanții Cartaginei, cu 
dinţii înfăşuraţi în aur, cu urechile vopsite în albastru, 
înveşmântaţi în bronz şi purtând deasupra valtrapurilor 


purpurii turnuri de piele, în care câte trei arcaşi îşi 
încordau arcurile lor mari, gata de luptă. 

Barbarii abia avuseseră răgaz să-şi ia armele şi se 
rânduiseră la întâmplare. O spaimă de moarte le îngheţase 
sângele; nu mai erau în stare de nici o hotărâre. 

Din înălţimea turnurilor se abăteau asupra lor suliţi, 
săgeți, smoală aprinsă şi valuri de plumb. Unii încercau să 
urce pe spinarea elefanților, agăţându-se de ciucurii 
valtrapurilor; tăişul securilor le reteza mâinile şi cădeau pe 
spate în vârful săbiilor. Lăncile se frângeau neputincioase, şi 
elefanții călcau peste cohorte, ca nişte mistreți pe-un câmp 
de iarbă. Smulgeau cu trompa stâlpii taberei şi dărâmau 
corturile cu pieptul lor puternic. Barbarii fugiră până la 
unul, ascunzându-se în spatele colinelor care mărgineau 
valea pe unde înaintaseră cartaginezii. 

Hannon se înfăţişă biruitor înaintea porţilor Uticei. Porunci 
să sune goarnele, şi cele trei căpetenii ale oraşului se iviră 
pe turn în deschizătura crenelurilor. 

Oamenii din Utica nu se învoiau să primească în cetatea 
lor nişte oaspeţi atât de bine înarmaţi. Hannon s-a supărat. 
În cele din urmă fu lăsat să intre el singur, însoţit de câţiva 
ostaşi. 

Elefanții rămaseră afară; de altfel străzile oraşului erau 
prea înguste pentru a-i lăsa să treacă. Căpeteniile cetăţii au 
ieşit întru întâmpinarea sufetului. Hannon ceru să fie dus la 
baie şi-şi chemă bucătarii. 

Trei ceasuri mai târziu, stătea cufundat până-n gât în cada 
cu ulei de cinamomă şi, îmbăindu-se, mânca. Înşirate pe o 
piele de bou, îl îmbiau talerele cu limbi de fenicoptere, 
tăvălite în miere şi boabe de mac. Medicul, de care nu se 
despărţea niciodată, îl veghea alături, în halatul lui galben, 
încălzindu-i din când în când baia. Doi băieţandri, aplecaţi 
pe marginea cadei, îi frecau picioarele. Dar grija pe care o 
purta trupului său nu-l făcea să uite treburile publice; 
începuse tocmai să dicteze o scrisoare către Marele-Sfat, 


întrebând ce pedeapsă mai cumplită s-ar putea născoci 
pentru barbarii prinşi în luptă. 

— Stai! îi strigă sclavului care scria în picioare, pe tablele 
din palmă. Aduceţi-i aici! Vreau să-i văd! 

În fundul încăperii pline de un abur alb, prin ceața căruia 
făcliile tremurau ca nişte pete roşii, se iviră îmbrânciţi de la 
spate trei barbari: un samnit, un spartan şi un capadochian. 

— Scrie mai departe! porunci Hannon. „Bucuraţi-vă, 
lumini ale Baalilor! Sufetul vostru a nimicit câinii cei 
flămânzi! Binecuvântată fie Republica! Înălţaţi rugăciuni de 
mulţumire Zeilor!” Zărind pe prizonieri, izbucni într-un 
hohot de râs: Ha! ha! iată-i pe vitejii mei din Sicca! Parcă nu 
vă mai vine să urlaţi? Unde vă sunt săbiile? Cumpliţi 
războinici, n-am ce zice! (Se prefăcea că se fereşte, ca şi 
cum i-ar fi fost teamă.) Ce spuneaţi că vă trebuie? Cai? 
Femei? Pământ? Slujbe de mari dregători şi de preoţi, nu-i 
aşa? Aşteptaţi puţin, vă voi da pământ să nu mai ieşiţi din el 
niciodată! Vă voi însura cu spânzurători nou-nouţe! Solda 
voastră? Am să v-o torn pe gât, în fişicuri de plumb! Voi 
alege pentru voi locurile cele mai sus-puse, deasupra 
norilor, cât mai aproape de pliscul vulturilor! 

Cei trei barbari, păroşi şi numai zdrenţe, îl priveau fără să 
priceapă ce spune. Fuseseră prinşi cu laţuri de frânghie, şi 
genunchii lor erau numai o rană. Lanţurile grele care le 
încătuşau mâinile atârnau până pe lespezile încăperii. 
Văzându-i atât de nepăsători, Hannon se înfurie: 

— În genunchi! în genunchi! Şacalilor! Viermi ai 
pământului! Scârnăviilor! Nu răspundeţi? 'Tăceţi? Bine! Să 
fie jupuiţi de vii! Nu, nu, fără zăbavă! 

Sufla greu, ca un hipopotam, şi ochii i se învârteau în cap. 
Uleiul aromat se revărsase sub greutatea trupului şi, 
lipindu-se de pielea lui scorţoasă îl învăluia, la lumina 
torţelor, într-o culoare trandafirie. 

Hannon dictă mai departe: 

— Patru zile de-a rândul ne-a chinuit arşiţa soarelui. La 
trecerea Macarului, catârii s-au rătăcit. Cu toate acestea, 


dovedind un curaj fără seamân... Ah! Demonades! Cum 
sufăr! Să încălziţi din nou cărămizile până la roşu... 

Se auzea zgomot de făraşuri şi de grătare. Tămâia ardea 
cu fum greu în vase mari, şi băieşii goi, asudând ca nişte 
bureţi, îl ungeau la încheieturi cu o alifie plămădită din 
făină, pucioasă, vin negru, lapte de căţea, mirt, galbanum şi 
răşină. O sete chinuitoare îl ardea. Omul înveşmântat în 
galben îi întinse o cupă în care fumega o fiertură stropită cu 
venin de năpârcă. 

— Bea! spuse Demonades. Puterea şarpelui zămislit la 
soare să pătrundă în măduva oaselor tale, şi să-ţi dea 
bărbăţie, întruchipare a zeilor! Un preot al lui Eşmun, după 
cum ştii, urmăreşte pe cer stelele Câinelui-cel-mare, din a 
căror vrăjmăşie ţi se trage boala. Ele pălesc, întocmai ca 
petele de pe pielea ta; să nu-ţi fie teamă, nu vei muri. 

— Nu voi muri, nu-i aşa? repetă sufetul. Printre buzele lui 
vinete trecea o răsuflare mai rău mirositoare decât 
duhoarea unui stârv. Doi cărbuni aprinşi ardeau în ochii lui 
fără sprâncene; fâşii de piele zgrunţuroasă îi brăzdau 
fruntea; urechile despărțite de cap păreau că vor să se 
lungească, iar cutele adânci din jurul nărilor îi dădeau 
înfăţişarea stranie a unei fiare cumplite. Glasul lui răguşit 
semăna cu un muget. 

— Poate că ai dreptate, Demonades. Mare parte din răni s- 
au şi închis. Mă simt în putere. Priveşte cu câtă poftă 
mănânc! 

Mai mult ca să arate cât e de sănătos decât i-ar fi fost 
foame, începu să înfulece din toate: brânză frământată cu 
origan, peşti curăţaţi de pe os, dovleac copt, stridii, ouă cu 
hrean, trufe şi păsări mici la frigare. Se uita între timp la 
prizonieri, închipuindu-şi cu desfătare chinurile care îi 
aşteaptă. Îşi amintea umilinţa pe care o suferise în tabăra 
de la Sicca, şi furia lui se revărsa în teribile ocări asupra 
celor trei. 

— Ah! Ticăloşilor! Trădătorilor! Nelegiuiţilor! 
Blestemaţilor! Aţi îndrăznit să mă înfruntaţi, pe mine! Pe 


mine, sufetul! Anii voştri sub arme? Sângele vostru, cum 
ziceţi? Da, da, sângele vostru, sângele... Apoi vorbindu-şi 
parcă singur: 'Toţi vor pieri! Nu va fi vândut nici unul! Poate 
ar fi mai bine să-i ducem pe toţi în Cartagina... Am să le 
arăt eu cine sunt! Nu ştiu dacă am luat cu mine destule 
lanţuri... Scrie: „Irimiteţi-mi”... Câţi sunt? întrebaţi pe 
Muthumbal... Nici o milă! Plecaţi şi să-mi aduceţi în coşuri 
toate mâinile lor tăiate! 

Dar, dintr-o dată, acoperind deopotrivă glasul lui Hannon 
şi zăngănitul tăvilor de mâncare, se auzi tot mai puternic 
zvonul unor strigăte ciudate, amestec de muget răguşit şi 
de ţipete sfâşietoare. Apoi, fără veste, izbucni răcnetul 
furios al elefanților, ca şi cum lupta ar fi început din nou. O 
larmă asurzitoare cuprinsese întreg oraşul. 

Cartaginezii nu se osteniseră să-i urmărească pe barbari. 
Se aşezaseră la odihnă sub zidurile cetăţii cu toate bagajele 
şi cu toţi slujitorii lor şi, ca nişte satrapi fără griji, petreceau 
în corturile lor bogate cu perdele de mărgăritar; din tabăra 
mercenarilor nu mai rămăsese pe câmp decât o 
învălmăşeală de ruine. Spendius îşi recăpătă curajul. Îl 
trimise pe Zarxas să-i dea de veste lui Mâtho, cutreieră 
pădurile, adună resturile oastei şi, fiindcă nu căzuseră prea 
mulţi din ei, oamenii îşi strânseră din nou rândurile, 
îndârjiţi de a fi fost învinşi fără luptă. Spendius, dând din 
întâmplare peste un butoi cu păcură uitat în drum de 
cartaginezi, prinse de pe câmp o turmă de porci, îi unse cu 
smoală, le dădu foc şi-i fugări din urmă spre Utica. 

Elefanții, înspăimântați de flăcări, se năpustiră pe coasta 
dealului din faţă, apoi, sub o ploaie de suliţi, se întoarseră 
înapoi, călcând în picioare pe cartaginezi, sfâşiindu-i cu 
colții, strivindu-i şi făcându-i una cu pământul. În urma lor, 
barbarii coborâră de pe coline; tabăra punică, lipsită de 
şanţuri de apărare, fu nimicită în cel dintâi asalt. 
Cartaginezii îşi văzură sfârşitul în faţa porţilor cetăţii, care, 
de teama mercenarilor, nu li s-au deschis. 


Se făcea ziuă. Dinspre apus se zărea venind pedestrimea 
lui Mâtho. Alte pâlcuri de călăreţi se apropiau: era 
Narr'Havas cu numizii lui. Sărind peste şanţuri şi tufişuri, îi 
goneau din urmă pe fugari, ca nişte ogari la vânătoare de 
iepuri. Această neaşteptată întorsătură în soarta bătăliei 
dădu peste cap, dintr-o dată, toate tabieturile sufetului; ca 
din gură de şarpe, strigă să fie scos afară din baie. 

Cei trei prizonieri rămăseseră pe locul lor. Un negru, 
acelaşi care purtase umbrela sufetului în timpul luptei, i se 
aplecă la ureche. 

— Ei şi? răspunse Hannon tot în şoaptă. Apoi porunci cu 
glas repezit: Ucide-i! 

Etiopianul îşi scoase jungherul din cingătoare, şi cele trei 
capete căzură. Unul din ele, rostogolindu-se peste resturile 
ospăţului, sări în cadă şi pluti deasupra câteva clipe, cu 
gura deschisă şi cu ochii împietriţi. Lumina şovăitoare a 
dimineţii se strecura prin ferestre; cele trei trupuri zăceau 
cu pieptul la pământ şi sângele curgea în valuri, ca din trei 
fântâni; o pânză roşie se prelingea pe mozaicul presărat cu 
pulbere albastră. Sufetul îşi înmuie mâinile în această 
mlaştină caldă încă şi-şi frecă genunchii: era un leac bun. 

În aceeaşi seară fugi din oraş sub paza însoţitorilor lui şi 
luă calea muntelui, ca să-şi regăsească armata. Se întâlni 
întru târziu cu resturile ei. 

După patru zile de drum, zări în vale, de pe culmile 
trecătoarei Gorza, cohortele lui Spendius. Douăzeci de lănci 
bine ţintite, lovind vârful coloanei, ar fi oprit-o în loc destul 
de lesne. Cartaginezii, zăpăciţi, o lăsară să treacă. În urma 
oastei, Hannon recunoscu pe regele Numidiei. Narr'Havas 
se înclină să-l salute, făcând un semn pe care sufetul nu-l 
înţelese. 

Cartaginezii se întoarseră în cetate stăpâniţi de toate 
spaimele din lume. Nu mergeau decât noaptea; în timpul 
zilei se ascundeau în pădurile de măslini. La fiecare popas 
îşi numărau morţii. În mai multe rânduri se crezură 


pierduţi. Cu multă trudă au ajuns la capul Hermaeum, unde 
veniră corăbiile să-i ia. 

Hannon era atât de istovit, atât de dărâmat - pierderea 
elefanților îl copleşise - încât, voind să sfârşească mai 
repede, ceru lui Demonades să-i dea otravă. Ştia de altfel 
ce-l aşteaptă; se şi simţea răstignit pe cruce. 

Cartagina nu mai avea însă nici puterea de a-l pedepsi. 
Pierduse patru sute de mii nouă sute şaptezeci şi doi de sicli 
de argint; cincisprezece mii şase sute douăzeci şi trei de 
secheli de aur, trei sute de Bogaţi, opt mii de cetăţeni, grâu 
pentru trei luni, cea mai mare parte din lăzile ostaşilor şi 
toate carele de luptă. Narr'Havas o trădase, şi cele două 
cetăţi rămăseseră împresurate. Armata lui Autharit 
stăpânea câmpia de la Tunis până la Rhades. De pe culmea 
Acropolei se zăreau până departe trâmbe de fum ridicându- 
se spre cer; ardeau casele de la ţară ale Bogaţilor. 

Un singur om ar fi putut să mântuiască Republica; şi 
cartaginezii îşi muşcau mâinile că nu-l preţuiseră îndeajuns. 
Până şi susţinătorii păcii hotărâră să aducă jertfe, rugându- 
se pentru întoarcerea lui. 

Vederea zaimfului o tulburase pe Salammbâ. În tăcerea 
nopţii i se părea că aude paşii Zeiţei şi se trezea din somn 
strigând înspăimântată. Trimitea în fiecare zi hrană pentru 
templu. Tanah nu mai prididea îndeplinindu-i poruncile, iar 
Şahabarim n-o părăsea nici o clipă. 

VII. 

Hamilcar Barca. 

Crainicul-Lunelor, care stătea de veghe în fiecare noapte 
pe acoperişul templului lui Eşmun şi vestea din goarnă 
schimbările la faţă ale nestatornicului astru, zări într-o 
dimineaţă, spre apus, o umbră care semăna cu aripile larg 
deschise ale unei păsări, atingând în zbor creasta valurilor 
mării. 

Era o corabie cu trei rânduri de lopeţi, purtând la proră 
chipul cioplit al unui cal. Se lumina de ziuă. Crainicul- 
Lunelor îşi puse palma streaşină deasupra ochilor, apoi 


prinzând în mâini cu putere trâmbiţa, trimise asupra 
Cartaginei un strigăt prelung de aramă. 

Uşile tuturor caselor se deschiseră. Oamenii năvăleau în 
stradă, prindeau din fugă zvonurile, se certau între ei şi nu 
le venea să creadă. Întreg malul mării era înţesat de lume. 
În sfârşit, recunoscură trirema lui Hamilcar. 

Se apropia de țărm, într-un elan mândru şi sălbatic, cu 
catargul drept şi cu toate pânzele întinse, luând în piept 
talazurile înspumate. Vâslele uriaşe loveau în cadență 
întinsul apei. Talpa corăbiei se ivea din când în când 
deasupra valurilor ca un brăzdar de plug, şi de sub pintenul 
prorei, calul cu cap de fildeş se ridica în două picioare, 
pornind parcă în goană pe câmpiile mării. 

În preajma portului, vântul se domoli şi pânzele se 
strânseră. Un om cu capul gol stătea în picioare, lângă 
cârmaci. Era el, sufetul Hamilcar. Purta în jurul coapselor o 
za de fier, care strălucea; o mantie roşie îi flutura pe umeri, 
lăsând să i se vadă braţele; două perle mari îi atârnau la 
urechi, şi barba lui neagră, stufoasă, îi acoperea pieptul. 

Galera dădu ocol digului, legănându-se între stânci, în 
vreme ce mulţimea, întovărăşindu-i mersul, striga: 

— Bine-ai venit! Mărire ţie, ochi al lui Khamon! 
Mântuieşte-ne! Bogaţii singuri sunt de vină! Ei s-au învoit 
să te piardă! Fereşte-te de ei, Barca! 

Hamilcar nu răspundea, ca şi cum larma bătăliilor şi 
mugetul mării i-ar fi luat auzul. Dar, când ajunse sub scara 
care cobora de pe culmea Acropolei, ridică fruntea şi, cu 
braţele încrucişate pe piept, privi spre templul lui Eşmun; 
apoi, mai departe şi mai sus, bolta largă a cerului limpede. 
Cu glas aspru dădu poruncă lopătarilor. Trirema făcu un 
salt, lovind în trecere idolul ridicat la capătul digului pentru 
a opri furtunile; apoi intrând în portul mărfurilor, plin de 
aşchii de lemn, de coji de fructe şi de scârnăvii, îşi tăie cale 
printre burţile celorlalte corăbii, legate la mal în ţăruşi de 
lemn şi purtând la pupă dinţi de crocodil. Mulțimea năvălea 
în goană; câţiva se aruncară în valuri, apropiindu-se înot. 


Trirema ajunse în faţa porţii de fier bătută în cuie ca un 
arici; poarta se ridică şi trirema se pierdu în adâncimea 
bolţii care ducea până în portul vaselor de război. 

Portul militar al Cartaginei era despărţit de oraş. Trimişii 
străini, care veneau în cetate, trebuiau să treacă printre 
cele două ziduri ale canalului care mergea până în faţa 
templului lui Khamon. Portul, larg şi rotund ca buzele unei 
cupe, era mărginit de pereţii cheiurilor, în ale căror dane se 
înălţau două coloane, purtând pe capitelurile lor coarnele 
lui Ammon şi alcătuind, în şir cu celelalte, un lung portal 
împrejurul țărmului. În mijlocul unei insule, se înălța palatul 
sufletului-mării. 

Apa era atât de limpede, încât se zărea în adâncul ei 
aşternutul pietrelor albe. Larma oraşului nu ajungea până 
aici. Hamilcar recunoscu în trecere triremele pe care le 
comandase în luptă. 

Nu mai rămăseseră din toate decât, cel mult, douăzeci. 
Unele fuseseră trase pe uscat şi zăceau într-o rână; altele 
se mai înălţau încă pe talpa lor, îndreptându-şi spre cer 
pupa trufaşă şi pieptul arcuit al prorei, poleit cu aur şi 
împodobit cu semne tainice. Himerele îşi pierduseră aripile, 
Zeii-Pateci braţele, taurii coarnele de argint; toate acele 
nave putrede, moarte, pe care abia se mai cunoştea 
vopseaua, îşi aveau povestea lor; mai purtau cu ele 
amintirea largului mării, şi ca nişte ostaşi cu trupurile 
sfârtecate, păreaţi că spun fostului lor stăpân: „Noi suntem! 
Noi, cei de altădată! Învins te întorci acum şi tu, la rândul 
tău!” 

Nimeni, în afară de sufetul-mării, n-avea dreptul să intre în 
acel palat al său; şi cât timp nu erau dovezi că se sfârşise 
din viaţă, Republica îl socotea trăind. Bătrânii se simțeau 
totdeauna bine cu un stăpân mai puţin, şi fiind vorba de 
Hamilcar, fuseseră cu atât mai bucuroşi să păstreze datina. 

Sufetul trecea prin odăile pustii; la fiecare pas îi ieşeau 
înainte armele şi lucrurile lui din casă; îi erau atât de 
cunoscute, şi totuşi le privea cu uimire. Într-un jertfelnic, 


sub scară, mai stăruia încă cenuşa ultimelor miresme, 
aprinse în cinstea lui Melkartk, cu o zi înaintea plecării. O 
altfel de întoarcere visase! Toate câte trăise şi văzuse 
reînviau acum în amintirea lui: luptele, oraşele în flăcări, 
furtunile pe mare, legiunile, Drepanum, Siracusa, Lilybeea, 
muntele Etna, podişul Eryxului, cinci ani de bătălii 
necurmate, până în ziua nefericită, când, lăsând armele să-i 
cadă din mâini, pierduse Sicilia. Revedea livezile de lămâi, 
păstorii turmelor de capre de pe dealurile sure, şi inima i se 
frângea gândindu-se la noua-Cartagină, pe care plănuia s-o 
întemeieze pe-acele locuri. Un roi învălmăşit de planuri şi 
de aduceri-aminte se rotea în mintea lui, ameţită încă de 
lunga legănare a corăbiei pe valuri; o spaimă copleşitoare îl 
cuprinse şi, dându-şi seama dintr-o dată cât e de slab, simţi 
nevoia să se apropie de zei. 

Urcând până la catul cel mai de sus al palatului, scoase o 
spatulă dinţată din scoica de aur pe care o purta la 
încheietura mâinii şi deschise uşa unei odăi rotunde. 

Prin ochiurile negre ale ferestrelor încastrate în zid şi 
străvezii ca sticla se strecura o lumină blândă. Între şirurile 
acestor discuri de mărime egală, se adânceau în perete tot 
atâtea firide, asemănătoare celor în care se păstrează 
urnele funerare. În fiecare din aceste tainiţe se afla o piatră 
cenuşie şi ovală, care părea să fie nespus de grea. Numai 
oamenii înzestrați cu o gândire înaltă ştiau să preţuiască 
aceste abaddiruri căzute din lună. Erau semne ale stelelor, 
ale cerului şi ale focului. Culoarea lor amintea întunericul 
nopții; greutatea lor, tăria pământului. În mistica încăpere 
stăruia un aer înăbuşitor. Nisipul mării, adus de vânt 
printre încheieturile uşii, albise cu o pulbere uşoară 
pietrele rânduite în despărţiturile firidelor. Hamilcar le 
numără pe rând cu vârful degetului, apoi, acoperindu-şi 
faţa cu un văl de culoarea şofranului, se aşternu la pământ 
în genunchi, cu braţele întinse. 

Lumina dinafară pătrundea prin foiţele întunecate de 
metal topit, conturând pe faţa lor străvezie mănunchiuri de 


ramuri, culmi de deal, vârtejuri, umbre de vietăţi 
nelămurite; se strecura, înfiorătoare şi liniştită totodată, 
cum va fi răsărind dincolo de soare, în spaţiile sumbre ale 
zămislirilor viitoare. Hamilcar se silea să alunge din gândul 
lui numele şi întruchiparea zeilor, şi dincolo de imaginea lor 
să pătrundă mai bine statornicul înţeles pe care înfăţişarea 
lucrurilor îl ascunde. Căuta să cuprindă cu mintea lui 
eterna putere de viaţă a lumilor planetare, arătând pentru 
moarte şi pentru întâmplările soartei un dispreţ 
adâncştiutor şi apropiat de inima lui. Se ridică de la 
pământ, înseninat şi cutezător, gonind din sufletul lui, 
deopotrivă, teama şi mila de oameni; şi simțind cum pieptul 
îl apasă, urcă până în vârful turnului care stăpânea vederea 
Cartaginei. 

Adâncindu-se pe-o vale prelungă, oraşul îşi unduia 
cupolele, templele, acoperişurile aurite, casele şi livezile de 
palmieri; ici-colo se zăreau arzând focuri în globurile de 
sticlă; zidurile cetăţii învăluiau într-o armătură uriaşă acest 
corn al belşugului, care îşi revărsa preaplinul lui. Hamilcar 
privea la picioarele lui portul, pieţele oraşului, lăuntrul 
curților, liniile străzilor şi oamenii, ca nişte pitici, una cu 
pământul. Ah! dacă Hannon ar fi sosit la timp în dimineaţa 
bătăliei de la ostroavele Aegate! Îşi adânci privirea în zarea 
îndepărtată şi întinse braţele lui fremătătoare spre Roma. 

Mulțimea se strânsese pe dealul Acropolei. Se îmbulzea în 
piaţa lui Khamon, aşteptând sosirea sufetului. Terasele erau 
pline de oameni. Câţiva, recunoscându-l, îl salutară; dar 
Hamilcar se feri, ca să aţâţe şi mai mult nerăbdarea 
poporului. 

În sala de jos îl aşteptau prietenii săi cei mai credincioşi: 
Istatten, Subeldia, Hictamon, Yeubas şi toţi ceilalţi. Îi 
povestiră cele întâmplate de la încheierea păcii cu Roma: 
zgârcenia Bătrânilor, înfrângerea lui Giscon, răpirea 
zaimfului, ajutorul trimis Uticei şi apoi lăsarea ei în 
părăsire. Nici unul nu îndrăzni să-i vorbească despre cele 
ce-l priveau de-a dreptul. Se despărţiră, urmând să se 


întâlnească din nou, în aceeaşi noapte, în templul lui Moloh, 
unde avea să se ţină adunarea Bătrânilor. 

La ieşire îl întâmpină o larmă mare, ce se stârnise în faţa 
porţii. Cineva încerca să-şi facă drum printre slujitorii care i 
se împotriveau. Auzind cearta care se înteţea, Hamilcar 
porunci ca necunoscutul să fie adus înaintea lui. 

Se ivi o bătrână negresă, gârbovă, zbârcită, cu privirea 
nătângă şi tremurând din tot trupul sub vălurile albastre 
care îi cădeau în falduri largi până la călcâie, veni în faţa 
sufetului şi se priviră amândoi îndelung. Hamilcar tresări; la 
un semn al său, sclavii se făcură nevăzuţi. Ţinând strâns 
braţul bătrânei şi şoptindu-i să fie cu băgare de seamă, o 
duse cu el într-o odaie îndepărtată. 

Negresa căzu la picioarele lui, voind să i le sărute; 
Hamilcar o ridică de la pământ cu o mişcare grăbită. 

— Unde l-ai lăsat, Iddibal? 

— În locul ştiut, stăpâne. 

Bătrâna dădu la o parte vălurile şi-şi şterse faţa cu mâneca 
rochiei. Nu mai rămase nimic, nici din negreala obrazului, 
nici din tremurul mâinilor, nici din spinarea gârbovită. Era 
un bătrân zdravăn, cu pielea tăbăcită de vânt, de nisip şi de 
mare. Purta pe creştetul capului un smoc de păr alb, ca 
moţul unei păsări din pădure. Clipi din ochi, arătând 
veşmântul înşelător pe care îl lepădase. 

— Bine ai făcut, Iddibal! Bine ai făcut! Apoi, ca şi cum l-ar 
fi străpuns cu privirea: Nu bănuieşte nimeni, nimic? 

Bătrânul se jură pe toţi Cabirii că păstrează taina cu 
sfinţenie. Trăiau ascunşi într-o colibă, la trei zile depărtare 
de Hadrumeta, pe un țărm unde nu se aflau decât broaşte 
țestoase şi un şir de palmieri la marginea deşertului. 

— Aşa cum ai poruncit, stăpâne, îl învăţ să azvârla lancea 
şi să mâne caii. 

— E voinic, nu-i aşa? 

— Da, stăpâne, şi cutezător! Nu-i e frică nici de şerpi, nici 
de tunete, nici de strigoi. Aleargă cu picioarele goale pe 
muchia prăpăstiilor ca un cioban. 


— Vorbeşte! Vorbeşte! 

— Născoceşte capcane şi prinde fiare sălbatice. Luna 
trecută, stăpâne, s-a luptat cu un vultur; stropii mari de 
sânge ai copilului se amestecau cu sângele păsării de 
pradă, fluturând în aer ca nişte flori roşii purtate de vânt. 
Vulturul încerca să-l cuprindă cu aripile, dar băiatul îl 
strângea la piept, şi pe măsură ce simţea cum moare, râsul 
lui izbucnea tot mai mândru şi mai strălucitor, ca un tăiş de 
sabie. 

Hamilcar îşi aplecă fruntea, înfiorat de aceste prevestiri 
ale măririi. 

— De câtăva vreme îl încearcă însă un fel de nelinişte. 
Priveşte în larg pânzele corăbiilor pe mare. E trist şi nu 
vrea să mănânce. Mă întreabă câţi zei sunt şi îmi cere să-i 
vorbesc despre Cartagina. 

— Nu! Nu încă! strigă Hamilcar. 

Bătrânul sclav părea că înţelege primejdiile de care se 
temea sufetul. 

— Nu ştiu, cum aş putea să-l înfrânez? I-am făgăduit un 
pumnal cu mâner de argint bătut în mărgăritare şi-am venit 
la Cartagina să i-l cumpăr. 

Povesti apoi cum l-a zărit pe Hamilcar pe terasa turnului şi 
cum, ca să ajungă până la el, a înşelat străjile din port, 
dându-se drept una din slujnicele lui Salammb6. 

Hamilcar rămase pe gânduri câteva clipe, apoi spuse: 

— Mâine, spre apusul soarelui, te vei duce la Megara, în 
spatele vopsitoriei de purpură şi vei striga de trei ori, ca un 
şacal. Dacă nu mă vei găsi acolo, te vei reîntoarce în 
Cartagina la ziua dintâi a fiecărei luni. Nu uita. Dăruieşte-i 
întreaga iubire a ta şi vorbeşte-i despre Hamilcar. A sosit 
timpul. 

Sclavul îşi reluă veşmintele femeieşti şi părăsiră amândoi 
portul. 

Despărţindu-se de bătrân, Hamilcar mai merse departe pe 
jos, neînsoţit. În asemenea împrejurări deosebit de 


însemnate, adunările Bătrânilor se ţineau în mare taină, şi 
fiecare se ferea să fie văzut. 

Hamilcar o luă pe marginea dinspre răsărit a Acropolei; 
trecu prin Târgul-Verdeţurilor, pe sub bolțile lui Kinsido, 
până în mahalaua negustorilor de arome. Ici-colo, luminile 
se stingeau: străzile se umpleau de tăcere, şi umbre se 
strecurau pe urma lui, în întunericul nopţii. Toate se 
îndreptau, ca şi el, spre Mappale. 

Templul lui Moloh se înălța la marginea unei râpe adânci, 
într-un loc posomorât şi jalnic. Nu se zăreau decât zidurile 
lui, nesfârşit de înalte, ca pereţii unui mormânt uriaş. 
Noaptea era adâncă şi o ceaţă cenugşie se lăsa peste mare. 
Vântul izbea ţărmul, cu un prelung ecou de vaiete şi 
suspine. Umbrele se topeau în întuneric, ca şi cum ar fi 
trecut nevăzute prin ziduri. 

Dincolo de poartă se întindea o curte cuprinzătoare, în 
patru laturi, mărginită de arcade. În mijlocul ei, se ridica o 
zidire puternică, având opt pereţi de aceeaşi mărime. 
Cupolele arcuite deasupra lor se înşirau în jurul celui de-al 
doilea etaj, care sprijinea la rândul lui o rotondă, ca un con 
subţiat la mijloc şi purtând în vârful lui un glob. 


Focuri ardeau în cilindri de metal dantelat, cu lungi 
mânere de lemn, purtate de slujitori. Flăcările tremurau 
sub răbufnelile vântului, punând răsfrângeri roşii pe 
pieptenii de aur din părul lor împletit pe ceafă. Oamenii 
templului se strigau unii pe alţii şi alergau în întâmpinarea 
Bătrânilor. 

Pe lespezile pardoselii, culcaţi pe labe ca sfincşii, odihneau 
din loc în loc lei uriaşi: întrupările vii ale mistuitorului 
Soare. Păreau că dorm, cu pleoapele pe jumătate închise. 
Zgomotul de paşi şi zvonul de glasuri îi treziră; 
desprinzându-se de la locul lor veniră în calea Bătrânilor, pe 
care îi cunoşteau după îmbrăcăminte. Se frecau de 
coapsele lor, încovoindu-şi spinarea cu lungi căscaturi 
sonore, şi aburul răsuflării lor tremura la lumina torţelor. În 
mijlocul acestei frământări care creştea, porţile se 
închiseră; preoţii se făcură nevăzuţi, şi Bătrânii se 
strecurară pe sub coloanele care împrejmuiau templul ca 
un adânc vestibul. 

Înşiruite în cercuri din ce în ce mai largi, înconjurându-se 
unele pe altele până aproape de peretele altarului, 
coloanele înfăţişau rând pe rând, mai întâi ciclul saturnin al 
anilor, apoi fiecare an cu lunile lui, şi lunile împărţite în zile. 

Era locul unde îşi lăsau Bătrânii toiagurile lor cioplite din 
lemn de narval. O lege veche, pe care nimeni nu îndrăznea 
s-o calce, osândea la moarte pe oricare ar fi încercat să 
intre în adunare cu o armă asupra lui. Unii veneau cu 
hainele sfâşiate, ca să arate că, jelind moartea celor scumpi 
ai lor, nu-şi cruţaseră veşmintele; aveau însă grijă să 
înnădească pe-alături un tiv de purpură, pentru ca în marea 
lor durere să nu întindă ruptura prea mult. Alţii îşi fereau 
barba, vârându-o într-o pungă de piele viorie, legată după 
urechi cu două şnururi. 

Bătrânii se salutară, îmbrăţişându-se piept la piept; Toţi se 
strânseră în jurul lui Hamilcar şi-i urară bun sosit. Ai fi zis 
că sunt fiii aceluiaşi tată, care se bucură de întoarcerea 
fratelui lor. Erau, cea mai mare parte din ei, bărbaţi bine 


clădiţi, nu prea înalţi, cu nasul coroiat ca al coloşilor sirieni. 
Statura înaltă a altora, picioarele subţiri şi umerii obrajilor 
ieşiţi în afară, trădau obârşia africană a strămoşilor lor 
nomazi. Negustorii, care nu-şi părăseau niciodată tarabele 
lor, se cunoşteau după faţa lor străvezie; erau alţii care 
parcă duceau cu ei toată asprimea deşertului; pe fiecare 
deget al mâinilor lor arse de soarele unor ceruri neştiute, 
scânteiau inele ciudate. Călătorii pe drumurile mării aveau 
mersul legănat; stăpânii pământurilor rodnice miroseau a 
fân cosit, a teasc şi a sudoare de catâr. Aceşti pirați bătrâni 
culegeau roadele câmpurilor; aceşti cămătari lacomi de 
bani trimiteau corăbii pe mare; aceşti satrapi de întinse 
moşii creşteau sclavi pricepuţi la tot felul de treburi. Ştiau 
cu de-amănuntul toate rânduielile slujbelor religioase; 
cunoşteau toate şireteniile; erau bogaţi şi neîndurători. 
Prea multele lor griji le dădeau înfăţişarea unor oameni 
osteniţi. În ochii lor aprinşi licăreau numai bănuieli şi 
neîncredere. Obişnuiţi să călătorească şi să mintă, deprinşi 
să se târguiască şi să dea porunci, firea lor făţarnică şi 
brutală totodată avea în ea un amestec ciudat de violenţă şi 
de şiretenie. lar mai presus de toate, îi apăsa teama de 
puterea zeilor. 

Trecură mai întâi printr-o odaie boltită, având forma unui 
ou. Şapte uşi, închipuind cele şapte planete, înscriau în 
perete şapte pătrate de culori felurite. Străbătând apoi încă 
o sală lungă, intrară în a treia, asemănătoare celorlalte. 

Un policandru împodobit cu flori cizelate lumina în 
adâncul încăperii, şi fitiluri răsucite din fire de bumbac 
ardeau în potire de diamante, pe fiecare din cele opt ramuri 
de aur, care îşi întindeau braţele deasupra ultimelor trepte, 
spre un mare altar cu colţuri prinse în cornuri de aramă. 
Două scări, de-o parte şi de alta, urcau pe culmea unui pod 
înalt, ale cărui ziduri nu se zăreau; era un munte de cenuşă, 
sub care fumega încet un foc mai mult bănuit. Deasupra 
policandrului, mai sus decât altarul însuşi, Moloh îşi ridica 
pieptul lui omenesc, turnat în fier şi ciuruit de găuri. Aripile 


lui largi se întindeau pe perete, şi mâinile lui lungi coborau 
până la pământ. Avea trei ochi în frunte - trei cercuri 
galbene, cu câte-o piatră neagră în mijlocul lor - şi ridica 
într-o cumplită opintire fruntea lui de taur, ca şi cum ar fi 
vrut să mugească. 

De jur împrejurul încăperii erau înşirate scăunele de 
abanos. În spatele fiecăruia ardea o torţă, înfiptă într-un 
mâner cu trei gheare de bronz. Flacăra torţelor se 
răsfrângea pe romburile de sidef ale pardoselei. 

Odaia era atât de înaltă, încât pereţii roşii, urcând spre 
tavanul boltit se întunecau, iar cei trei ochi ai idolului 
licăreau în beznă ca nişte stele pierdute în adâncul nopţii. 

Bătrânii se aşezară pe scăunelele de abanos, acoperindu-şi 
capul cu poalele hainelor lor lungi. Rămaseră nemişcaţi, cu 
braţele încrucişate în golul mânecilor; din marginea 
altarului până la uşă, pardoseala sidefată părea un râu de 
lumină curgând pe sub picioarele lor goale. 

Cei patru mari preoţi stăteau, spate-n spate, în mijlocul 
odăii, pe patru jilţuri de fildeş, potrivite în chip de cruce. 
Marele preot al lui Eşmun în rochie viorie; marele preot al 
lui Tanit în rochie albă; marele preot al lui Khamon în rochie 
de lână roşcată, şi marele preot al lui Moloh în rochie de 
purpură. 

Hamilcar se opri în faţa policandrului; trecu de jur 
împrejurul lui şi ridicând privirea spre fitilurile care ardeau, 
azvârli asupra lor o pulbere aromată; în vârful ramurilor 
pâlpâiră flăcări viorii. 

Un glas pătrunzător se ridică: altul îi răspunse; şi cei o 
sută de Bătrâni, cei patru mari preoţi şi Hamilcar, care 
rămăsese în picioare, intonară un imn de slavă, repetând cu 
tot mai multă putere aceleaşi frânturi de cuvinte. Glasurile 
lor izbucneau în sunete tot mai înalte, mai cumplite, mai 
înfricoşătoare; apoi, dintr-o dată, cântecul se opri. 

Urmară câteva clipe de aşteptare; Hamilcar scoase din sân 
o mică statuetă cu trei capete, albastră ca safirul, şi o aşeză 
pe pământ înaintea lui. Era întruchiparea Adevărului, 


însufleţitorul cuvintelor pe care avea să le rostească. 
Strânse apoi din nou idolul la pieptul său, în vreme ce, 
cuprinşi parcă de o nestăpânită mânie, Bătrânii începură să 
strige; 

— 'Ţi-e gândul la bunii tăi prieteni, barbarii! Trădătorule! 
Ticălosule! 'Te-ai întors să ne vezi cum pierim, nu-i aşa? 
Lăsaţi-l să vorbească! Nu, nu! 

Era felul lor de a se răzbuna împotriva bunei-cuviinţe pe 
care, după datina adunărilor obşteşti, fuseseră nevoiţi s-o 
păstreze până atunci; şi cu toate că ei înşişi doriseră 
întoarcerea lui Hamilcar, se năpusteau acum asupra lui, 
ocărându-l că nu se grăbise să-i scutească de o înfrângere, 
furioşi mai ales că n-o suferise împreună cu ei. 

După ce larma se potoli, marele preot al lui Moloh se 
ridică şi spuse: 

— Te întrebăm: pentru ce nu te-ai întors în Cartagina? 

— Nu vă priveşte, răspunse cu dispreţ sufetul. 

Strigătele izbucniră din nou. 

— Ce învinuire îmi aduceţi? Poate că din pricina mea am 
pierdut războiul? Ştiţi bine cum am dus armata la luptă, voi, 
care cu atâta uşurinţă aţi lăsat pe barbari... 

— Ajunge! Ajunge! 

Hamilcar vorbi mai departe, coborând glasul, ca să fie 
ascultat mai bine. 

— A, da, aveţi dreptate... M-am înşelat, lumini ale Baalilor! 
Sunt destui viteji printre voi! Ridică-te, Giscon! 

Făcu câţiva paşi pe treptele altarului şi, cu pleoapele pe 
jumătate închise, ca şi cum ar fi căutat pe cineva, repetă: 

— Ridică-te, Giscon! Acuză-mă, şi aceştia te vor apăra. 
Unde eşti? 

Apoi schimbă glasul: 

— A rămas acasă, se înţelege! În mijlocul fiilor lui, 
poruncind sclavilor ca un om fericit, stând să numere pe 
perete semnele de cinstire pe care patria i le-a dăruit! 

Se frământa în loc, zvâcnind din umeri ca şi cum ar fi fost 
biciuit. 


— Nici măcar nu ştiţi să spuneţi dacă mai trăieşte sau a 
murit! 

Fără să-i pese de strigătele dimprejurul lui, le spuse că 
lăsând la voia întâmplării pe sufetul lor, trădaseră 
Republica. Pacea cu Roma li s-a părut prielnică, dar fusese 
mai nefericită decât douăzeci de bătălii pierdute. Câţiva 
aplaudară. Erau cei mai puţin bogaţi din Sfatul Bătrânilor; 
cei bănuiţi că s-au dat de partea poporului - sau doresc 
întoarcerea tiraniei. Potrivnicii lor, capii sisiţilor şi 
dregătorii Republicii, erau mai numeroşi decât ei; cei mai 
de seamă se rânduiseră în jurul lui Hannon, pe cealaltă 
latură, în faţa covorului vioriu care acoperea uşa cea mare. 

Hannon îşi acoperise cu dresuri bubele de pe obraz; dar 
pulberea de aur cu care îşi presărase creştetul i se scutura 
pe umeri, strângându-se în două pete lucitoare şi lăsând să 
i se vadă părul alb, încâlcit ca un caier de lână. Îşi 
înfăşurase mâinile în fâşii de pânză muiate într-un ulei 
parfumat, care picura pe lespezi. Boala de care suferea se 
înrăise pesemne, căci ochii lui dispăruseră cu totul sub 
umflătura pleoapelor; trebuia să aplece capul pe spate ca 
să poată vedea. Prietenii lui îl îndemnau să vorbească; în 
cele din urmă dădu drumul glasului său răguşit şi 
respingător: 

— Nu fii atât de semeţ, Barca! Toţi am fost învinşi. Să-şi 
poarte fiecare partea lui de suferinţă. Resemnează-te! 

— Spune mai bine, îi răspunse zâmbitor Hamilcar, cum de- 
ai îndreptat galerele tale spre corăbiile de război ale 
romanilor? 

— Nu m-am putut împotrivi vântului, spuse Hannon. 

— Te bălăceşti ca un rinocer în murdăria lui! Decât să-ţi 
dai neghiobia pe faţă, mai bine ai tăcea. 

Unul pe altul se trăgeau la răspundere pentru bătălia 
pierdută în faţa ostroavelor Aegate. 

Hamilcar îl învinuia pe Hannon că nu se grăbise să-i vină 
în ajutor. 


— Nu puteam să las Eryxul fără apărare! De ce nu te-ai 
depărtat în larg? Cine te oprea? A, uitasem că elefanților le 
e teamă de mare! 

Oamenii lui Hamilcar găsiră gluma atât de bună, încât 
izbucniră în hohote de râs. Bolţile răsunau ca un sunet de 
timpane. 

Hannon protestă cu indignare împotriva jignirii ce i se 
aducea. Boala de care suferea era urmarea unei răceli din 
timpul bătăliei de la Hecatompyle; lacrimi mari curgeau pe 
faţa lui, ca ploaia de iarnă pe un zid dărâmat. 

Hamilcar vorbi din nou: 

— Dacă mi-aţi fi arătat atâta dragoste, câtă îi purtaţi 
acestuia, Cartagina ar fi astăzi fericită. Am cerut în repetate 
rânduri ajutorul vostru. N-aţi vrut să-mi trimiteţi banii de 
care aveam nevoie! 

— Ne trebuiau şi nouă! răspunseră sisiţii. 

— Iar când mă aflam în culmea deznădejdii, când beam 
udul catârilor şi rodeam curelele sandalelor, când aş fi dorit 
să preschimb firele de iarbă în soldaţi şi să-mi refac 
legiunile din carnea putredă a leşurilor, voi dădeaţi poruncă 
să se întoarcă acasă puţinele corăbii ce-mi mai rămăseseră! 

— Eram în primejdie să le pierdem pe toate, răspunse 
Baat-Baal, stăpânul băilor de aur din Getulia-Darityană. 

— Ce făceaţi în vremea aceasta la Cartagina, cuibăriţi 
după ziduri în casele voastre? Trebuia să chemaţi pe galii 
din valea Eridanului; ar fi venit cananaenii din Cyrena; şi pe 
când romanii trimiteau solie lui Ptolemeu... 

— A început acum să-i laude pe romani! strigă unul. Cu cât 
te-au cumpărat ca să-i aperi? 

— Întreabă câmpiile din Brutium! Cetățile dărâmate din 
Locra, Metaponte şi Heracleea! Am dat foc pădurilor, am 
prădat templele lor, şi până la moartea celor din urmă 
strănepoţi ai strănepoţilor lor... 

— Ai pornit să declami ca un retor! îi curmă vorba 
Kapuras, unul din negustorii cei mai de vază. Spune 
lămurit, ce doreşti? 


— Spun că ar trebui să fim, totodată, mai îndemânatici şi 
mai hotărâți. Dacă Africa sfărâmă jugul vostru, înseamnă - 
stăpâni neputincioşi! - că nu vă pricepeţi să i-l legaţi de 
umeri. Oricare bărbat îndrăzneţ, Agatocle, Regulus, Coepio, 
n-are decât să coboare pe pământul ei, pentru a o cuceri; 
iar când libienii din răsărit se vor înţelege cu numizii de la 
apus, când nomazii vor năvăli dinspre miazăzi şi romanii de 
la miazănoapte... 

Un strigăt de spaimă izbucni deodată. 

— Vă veţi lovi cu pumnii în piept, vă veţi rostogoli în ţărână 
şi veţi sfâşia hainele de pe voi! Va fi zadarnic! Veţi fi duşi să 
trageţi la moară în marginea Suburrei şi să culegeţi viile 
din Laţiu... 

Bătrânii se loveau cu palma peste coapsa dreaptă ca să-şi 
arate indignarea, iar mânecile rochiilor lor fluturau în aer, 
ca aripile mari a unor păsări speriate. Împins parcă de o 
putere nevăzută, Hamilcar vorbea mai departe, de pe cea 
mai înaltă treaptă a altarului, cu glas fremătând şi 
înfricoşător. Ridica amândouă braţele, şi razele de lumină 
ale policandrului care ardea la spatele lui îi treceau printre 
degete ca nişte săgeți de aur. 

— Veţi pierde toate corăbiile, câmpurile, casele, leagănul 
paturilor voastre şi sclavii care vă freacă picioarele! 
Plugurile vor trage brazdă peste mormintele voastre, şi în 
palatele voastre vor veni să doarmă şacalii! Nu se va mai 
auzi decât ţipătul vulturilor peste mormanele de ziduri 
dărâmate! 'Te vei prăbuşi, Cartagina! 

Cei patru mari preoţi întinseră mâinile, pentru a goni 
blestemul. Sfatul întreg se ridicase în picioare. Dar 
Hamilcar, sufet al mării şi magistrat sacerdotal, stătea sub 
ocrotirea Soarelui şi nimeni nu-l putea atinge, câtă vreme 
nu fusese judecat de adunarea Bogaţilor. Fiorii spaimei 
înconjurau altarul. 'Toţi dădură înapoi. 

Hamilcar încetase de-a mai vorbi. Cu ochii ţintiţi înainte, 
cu obrazul mai alb decât perlele tiarei, răsufla greu, 
înfricoşat parcă de sine însuşi şi stăpânit de întunecate 


presimţiri. Flăcările care pâlpâiau în ramurile de bronz i se 
păreau, din înălţime, o coroană de foc aruncară peste 
pardoseala templului. Şuviţe negre de fum se ridicau 
topindu-se în întunericul bolţii. Urmară câteva clipe de 
tăcere: o tăcere atât de adâncă, încât se auzea, de departe, 
murmurul mării. 

Bătrânii dădură apoi drumul întrebărilor. Războiul pe care 
îl dezlănţuiseră barbarii, îi lovea în viaţa şi în avutul lor. 
Pentru a-i înfrânge aveau nevoie de Hamilcar, şi călcând 
peste mândria lor, se vedeau siliţi să pună frâu duşmăniei 
pe care i-o purtau. Cu prefăcute cuvinte de împăcare şi cu 
subinţelesuri pline de făgăduieli căutară mai întâi să câştige 
pe prietenii lui. Dar Hamilcar se arăta hotărât să nu mai ia 
asupra lui nici o răspundere. Îl rugară şi-l implorară 
zadarnic; şi fiindcă vorbeau mereu despre trădare, sufetul 
s-a înfuriat. Singurul trădător, zicea el, fusese Marele-Sfat, 
căci o dată cu sfârşitul războiului, mercenarii aveau dreptul 
să se socotească oameni liberi. Nu se sfii să laude vitejia lor, 
stăruind asupra folosului pe care l-ar fi avut Republica dacă 
ar fi căutat să-i câştige prin dăruiri de bani şi drepturi 
deosebite. 

Atunci, Magdassan, unul din foştii guvernatori ai 
provinciilor, învârtind în cap ochii lui galbeni, spuse: 

— După cum se vede, Barca, umblând prin atâtea ţări 
străine, ai ajuns să vorbeşti ca un grec, ca un latin, sau ca 
mai ştiu eu cine... Răsplată pentru oamenii aceştia? Să 
piară mai bine zece mii de barbari, decât unul singur din ai 
noştri! 

Bătrânii dădură din cap în semn de încuviinţare, 
murmurând: 

— De ce să ne facem griji? Mercenari vom găsi oricând. 

— Şi veţi scăpa lesne de ei, nu-i aşa? Îi veţi lăsa în voia 
soartei, cum aţi făcut în Sardinia! Veţi da de ştire 
duşmanului pe ce cale se întorc acasă, cum i-aţi jertfit pe 
gali în Sicilia, sau îi veţi arunca pe-un țărm pustiu în largul 


mării. Am văzut cu ochii mei, la întoarcere, stâncile albite 
de oasele lor... 

— Ce nenorocire! rânji în batjocură Kapuras. 

— N-au trecut de-atâtea ori de partea duşmanului? 
strigară alţii. 

Hamilcar îi înfruntă: 

— Atunci de ce, împotriva legii, i-aţi chemat în Cartagina? 
Şi când i-aţi văzut, atât de mulţi şi atât de săraci în cetatea 
bogățiilor voastre, pentru ce nu v-aţi gândit nici o clipă să le 
slăbiţi puterea învrăjbindu-i? Nu! Le-aţi îngăduit să plece, 
dimpreună cu femeile şi copiii lor, fără să păstraţi un singur 
ostatic! Ce socoteaţi? Că vor primi să piară toţi, ca să vă 
cruţe neplăcerea de a vă ţine jurămintele? Îi urâţi fiindcă 
sunt puternici; mă urâţi şi mai mult pe mine, care sunt 
stăpânul lor. Da, da! v-am simţit adineauri când îmi sărutaţi 
mâinile, abia vă ţineaţi să nu mi le muşcaţi! 

Nici dacă leii care dormeau în curte ar fi năvălit în templu 
răcnind, n-ar fi dezlănţuit o larmă mai cumplită. Marele 
preot al lui Eşmun se ridică în picioare, şi cu genunchii 
strânşi, cu coatele lipite de şolduri, cu palmele întoarse, 
spuse: 

— Barca! Republica îţi cere să iei asupra ta conducerea 
supremă a oştilor punice! 

— Nu primesc! răspunse Hamilcar. 

— Îţi dăm depline puteri, strigară capii sisiţiilor. 

— Nu! 

— Nu vei avea de dat socoteală nimănui şi nu vei împărţi 
puterea cu nimeni. Îţi vom da toţi banii de care vei avea 
nevoie, toţi prinşii în luptă şi toată prada de război şi, pe 
deasupra, cincizeci de zereţi de pământ pentru fiecare 
stârv de duşman. 

— Nu, nu! alături de voi nu voi putea birui niciodată... 

— Îi e teamă! 

—.fiindcă sunteţi laşi, avari, nerecunoscători, fricoşi şi fără 
minte! 

— Vrea să-i cruţe! 


— Ca să se pună în fruntea lor, spuse unul. 

— Şi să se întoarcă împotriva noastră, strigă altul. 

Din capătul celălalt al sălii, Hannon răcni: 

— Vrea să se facă rege! 

Toţi săriră ca arşi de la locurile lor: răsturnară scaunele, 
smulseră torţele, năvălind asupra altarului; în umbră 
sclipeau vârfuri de pumnale. Hamilcar scoase de sub aripa 
mânecilor două cuțite lungi şi, îndoit din mijloc, cu ochii în 
flăcări şi scrâşnind din dinţi, făcu un pas înainte cu piciorul 
stâng, apoi rămase nemişcat sub policandrul de aur, gata 
să-i înfrunte. 

Aşadar, Bătrânii veniseră la adunare înarmaţi; ştiau prea 
bine că săvârşeau o fărădelege şi se priveau unii pe alţii 
înfricoşaţi. Fiindcă vina era a tuturor, se liniştiră, 
întorcându-se cu spatele spre Hamilcar, coborâră unul după 
altul, fierbând în ei de furie şi de umilinţă. Era a doua oară 
când se vedeau siliţi să dea înapoi în faţa lui. Rămaseră 
câteva clipe în picioare. Mulţi dintre ei îşi duceau la gură 
degetele însângerate, sau le înfăşurau cu grijă în poalele 
veştmântului. Erau gata de plecare, când Hamilcar auzi pe 
unul spunând: 

— Îi cruţă ca să nu-şi mâhnească fata... 

Altul adăugă, cu glas mai tare: 

— Vezi bine! dacă fiica lui îşi alege iubiții printre 
mercenari! 

Hamilcar simţi cum pământul îi fuge de sub picioare, îl 
fulgeră cu privirea pe Şahabarim. Dar preotul lui Tanit nu 
se mişcase de la locul lui; nu i se zărea decât scufia. Priviri 
batjocoritoare se aţinteau asupra lui Hamilcar, şi cu cât 
neliniştea lui creştea, cu atât se înteţeau râsetele celorlalţi. 
Cei care se pregăteau să plece strigau în mijlocul 
huiduielilor: 

— L-a văzut cineva ieşind din odaia ei! 

— Într-o dimineaţă a lui Tamuz. 

— Era tâlharul care a furat zaimful. 

— Un tânăr chipeş. 


— Mai înalt decât tine. 

Hamilcar îşi smulse de pe frunte semnul înaltei lui 
demnități - tiara cu opt cercuri mistice, având la mijloc o 
scoică de smarald - şi-l zvârli cu putere la pământ. 
Cercurile de aur se rostogoliră sfărâmându-se şi perlele se 
risipiră sunând pe lespezi. Pe fruntea lui albă apăru urma 
unei răni adânci, care se încolăcea deasupra sprâncenelor, 
ca un şarpe. Tremurând din tot trupul, Hamilcar sui una din 
scările care mărgineau altarul, oprindu-se deasupra lui. Se 
dăruia Zeului, jertfindu-se pe sine însuşi. Faldurile mantiei 
lungi făceau să tremure luminile policandrului care ardea 
sub sandalele sale, şi pulberea uşoară pe care o răscolise cu 
paşii îl învăluia ca un nor până la brâu. Se opri între 
picioarele uriaşului de aramă, culese doi pumni din 
pulberea de aur, la vederea căreia cartaginezii se 
cutremurau de spaimă, şi vorbi: 

— Jur pe cele o sută de lumini ale cugetelor voastre! Pe 
cele opt focuri ale Cabirilor! Pe stele, pe meteori şi pe 
vulcani! Pe tot ceea ce arde! Pe arşiţa deşertului şi pe 
valurile sărate ale mării! Pe peştera din Hadrumet şi pe 
împărăţia sufletelor! Pe tot ceea ce e supus pieirii, pe 
cenuşa fiilor voştri şi a fraţilor străbunilor voştri, cu care în 
clipa aceasta o amestec pe-a mea! Voi, cei o Sută ai Sfatului 
Cartaginei, învinuind pe fiica mea aţi minţit! Iar eu, 
Hamilcar Barca, sufetul-mării, căpetenia Bogaţilor şi stăpân 
al poporului, jur înaintea Molohului cu cap-detaur. 

Aşteptau toţi să audă cuvântul cumplit, înfricoşător, dar 
Hamilcar vorbi mai departe cu glasul lui puternic, acum mai 
liniştit: 

—.jur că niciodată nu-i voi spune nimic! 

Slujitorii templului, cu părul prins în piepteni de aur, se 
iviră în prag purtând ramuri de palmier şi bureţi de 
purpură. Dădură la o parte perdeaua viorie care acoperea 
uşa cea mare, şi în adâncul sălilor de alături se zări 
întinderea cerului trandafiriu, ca o altă boltă, care cobora în 
zare până la marginea mării albastre. Soarele se ridica 


peste valuri, luminând deodată cele şapte firide cu porţi de 
fier din pieptul colosului de aramă. Gura lui cu dinţi roşii se 
deschidea într-un căscat înfricoşător; nările lui uriaşe se 
umpleau de lumină, dându-i o înfăţişare cumplită şi 
nerăbdătoare, ca şi cum ar fi fost gata să se smulgă de la 
locul lui, contopindu-se cu Zeul-astru pe drumurile fără 
hotar ale spaţiului. 

Torţele azvârlite pe jos mai ardeau încă, punând pete de 
sânge peste sidefurile pardoselei. Bătrânii mergeau cu paşi 
osteniţi şi îşi umpleau pieptul cu aerul proaspăt ai dimineţii. 
Feţele lor străvezii erau pline de sudoare: strigaseră atât de 
mult, încât nu se mai auzeau. Dar mânia lor împotriva 
sufetului nu se potolise; în loc de rămas-bun îi trimiseră 
ameninţări; iar Hamilcar le răspunse la fel. 

— Mâine noapte, Barca, în templul lui Eşmun. 

— Voi fi acolo. 

— Nu vei scăpa de osânda Bogaţilor! 

— Nici voi de judecata poporului! 

— Vei sfârşi răstignit pe cruce! 

— Iar voi, sfâşiaţi în mijlocul străzii! 

Ajungând pe pragul porţii îşi reluă fiecare mersul lui 
liniştit. 

Fugarii cu vizitiii lor îşi aşteptau stăpânii în faţa porţii. Cei 
mai mulţi dintre Bătrâni plecară călare pe catârii lor albi. 
Hamilcar sări în carul lui şi prinse hăţurile în mâini. 
Încordându-şi gâturile şi răscolind pietrele străzii sub 
copitele lor, cei doi armăsari străbătură în goană calea 
Mappalei; carul trecea atât de repede, încât vulturul de 
argint din capul oiştei părea că zboară. 

Drumul străbătea o câmpie semănată cu lespezi înalte, 
ascuţite la vârf ca nişte piramide şi purtând o mână 
deschisă, ca şi cum mortul care zăcea sub ele ar fi ridicat-o 
spre cer, în semn de îndurerare. Mai departe se înşiruiau 
colibe, ca nişte conuri, plămădite din humă, crengi subţiri şi 
trestie împletită. Ziduri joase de piatră măruntă, şanţuri cu 
apă curgătoare, pereţi de rogojină şi garduri de nopal 


despărţeau la întâmplare aceste locuinţe, tot mai dese pe 
măsură ce drumul suia spre grădinile lui Hamilcar. Privirile 
sufetului se îndreptau spre o curte mare, în mijlocul căreia 
se ridicau trei caturi suprapuse, având trei monstruoase 
turnuri rotunde: unul de piatră, altul de cărămidă şi al 
treilea de cedru; douăzeci şi patru de coloane de lemn de 
ienupăr susțineau o cupolă de aramă, din marginea căreia 
coborau ca nişte ghirlande lanţuri subţiri, împletite tot din 
aramă. Clădiri mai puţin înalte se întindeau spre dreapta, 
magaziile şi casa zisă a negoţurilor, apoi, în adâncul 
dumbravei de chiparoşi, odăile femeilor, înşirându-se ca 
două ziduri de bronz. 

Carul răsunător intră pe poarta strâmtă şi se opri sub un 
hambar larg, unde cai împiedicaţi îşi mâncau tainul lor de 
fin proaspăt. 

Slujitorii ieşiră în întâmpinarea stăpânului. Se aflau în 
curte mai mulţi decât de obicei, căci, de teama barbarilor, 
oamenii folosiţi la muncile câmpului fuseseră întorşi în 
Cartagina. Înveşmântaţi în piei de vită, plugarii târau după 
ei lanţurile legate de glezne; vopsitorii de la boiangeria de 
purpură aveau braţele roşii ca nişte călăi; corăbierii purtau 
scufii verzi; pescarii, salbe de mărgean; vânătorii, o plasă 
pe umeri; oamenii din Megara tunici albe sau negre, 
izmene scurte de piele, pălării rotunde de paie, de pâslă sau 
de pânză, după slujba pe care o îndeplineau şi feluritele lor 
meşteşuguri. 

O mulţime în zdrenţe se strânsese înapoia lor. Erau săracii 
care trăiau pe lângă curte fără un rost anumit, dormind 
noaptea prin stufişurile grădinii şi hăpăind resturile pe care 
li le aruncau bucătarii; fiinţe oropsite, care mucezeau în 
umbra palatului. Hamilcar îi îngăduia şi, mai mult din 
prevedere decât dispreţuindu-i, se ferea să şi-i facă 
duşmani. În semn de bucurie, îşi puseseră toţi câte o floare 
la ureche; mulţi din ei îşi vedeau stăpânul pentru întâia 
oară. 


Slujitorii, îmbrobodiţi ca nişte sfincşi, deschiseră drum cu 
beţele în învălmăşeala gloatei, împrăştiind sclavii mulţi şi 
rău-mirositori, care se îmbulzeau în calea stăpânului. 

Mulțimea s-a trântit la pământ şi a strigat: „Ochi al lui 
Baal, casa ta să-nflorească!” Trecând de-a lungul aleei de 
chiparoşi, printre sclavii culcaţi pe burtă, mai-marele 
slugilor, Abdalonim, ieşi înaintea lui Hamilcar, purtând pe 
cap o mitră albă şi o cădelniţă în mână. 

Salammbd se ivi pe scara galerelor. Toate slujitoarele o 
însoțeau, coborând în urma ei treaptă cu treaptă. Chipurile 
negreselor răsăreau ca nişte mărgele de abanos în şirul 
legăturilor albe, care strângeau cu cercuri de aur fruntea 
femeilor romane; altele purtau în păr săgeți de argint, 
fluturi de smarald şi ace lungi sclipind în soare. Inele, copci, 
coliere, ciucuri şi brățări străluceau în acest amestec de 
veşminte albe, galbene, albastre, şi un foşnet de mătăsuri 
uşoare se împletea cu clipocitul sandalelor şi zvonul surd al 
picioarelor goale, călcând pe talpa de lemn. Ici-colo, peste 
umerii lor, răsărea în lumină zâmbetul unui eunuc. Când 
glasurile de bucurie ale bărbaţilor tăcură, însoţitoarele lui 
Salammb6, acoperindu-şi faţa cu mâneca veşmintelor, 
scoaseră un strigăt atât de straniu, de pătrunzător şi de 
sălbatic - ca urletul unei lupoaice - încât întreaga scară de 
abanos, acoperită de femei, a răsunat asemenea unei lire 
uriaşe. 

Vălurile fluturau în aer şi tulpinele firave de papirus se 
legănau uşor în adierea vintului. Era în luna lui Şebaz, 
miezul iernii. Rodiile îşi deschideau floarea sub albastrul 
cerului şi printre ramurile însorite, departe în largul mării 
se zărea umbra unui ostrov pe jumătate înfăşurat în ceaţă. 

Văzând pe Salammb6, Hamilcar se opri. Copila aceasta 
venise pe lume după ce băieţii care se născuseră înaintea ei 
muriseră. Neamurile care se închinau Soarelui credeau că 
naşterea unei fete era semn de nenoroc. Zeii îi mai 
dăruiseră în urmă un fiu, dar Hamilcar păstra încă 


amintirea aşteptării înşelate şi gustul amar al blestemelor 
ce rostise împotriva urmaşei nedorite. 

Salammb6 venea în întâmpinarea tatălui său. Şiruri de 
perle, de culori felurite, coborau ca nişte lungi ciorchini de 
la urechi pe umeri până la coate; părul inelat plutea pe 
creştetul ei ca un nor. În jurul gâtului purta o salbă din plăci 
de aur dreptunghiulare, închipuind o femeie stând între doi 
lei ridicaţi pe picioarele dinapoi; veşmântul ei era aidoma 
cu al Zeiţei. Rochia viorie, cu mâneci largi, îi subţia mijlocul, 
căzând în falduri bogate până la pământ. Între buzele ei 
încondeiate cu roşu, dinţii păreau mai albi, şi sub pleoapele 
umbrite cu antimoniu, ochii mai prelungi. Sandalele 
împodobite cu pene călcau pe tocuri înalte, şi chipul ei, 
poate din pricina frigului, era nespus de palid. 

Se opri înaintea lui Hamilcar, şi fără să ridice ochii pentru 
a-l privi, spuse: 

— Închinare ţie, Ochi al lui Baalim! Veşnică mărire! 
Biruinţă! Belşug! Bucurie! Inima mea de multă vreme e 
tristă şi casa fără tine tânjea. Dar când stăpânul se întoarce 
acasă, e ca şi cum ar învia Tamuz! O viaţă şi-o încântare 
nouă înfloreşte pretutindeni, părinte, sub privirile tale! 

Luând din mâiniie lui Taanah un mic vas oval, în care 
fumega un amestec de făină, de unt, de cardamom şi de vin, 
vorbi: 

— Soarbe din plin băutura reîntoarcerii acasă, pe care ţi-a 
pregătit-o slujitoarea ta! 

Hamilcar răspunse: 

— Fii binecuvântată! 

Prinse în palme vasul de aur pe care i-l întindea fiica sa, 
dar privirea îi era atât de aspră, încât Salammb6 îngână: 

— Ţi-au spus, stăpâne... 

— Da, ştiu..., murmură Hamilcar. 

Fusese o mărturisire? Sau voise să vorbească despre 
barbari? Hamilcar aruncă în treacăt un cuvânt despre 
impasul în care se aflau treburile Cartaginei şi-şi arătă 
nădejdea că va izbuti, el singur, să găsească o dezlegare. 


— Tată..., şopti Salammb6. Sunt răni care nu se mai pot 
vindeca... 

Hamilcar făcu un pas înapoi, şi Salammb6 tresări, 
văzându-i tulburarea. Ea nu se gândea la soarta Cartaginei, 
ci la nelegiuirea a cărei părtaşă fusese. Omul, în faţa căruia 
tremurau legiunile, şi pe care ea însăşi atât de puţin îl 
cunoştea, o înspăimânta ca un leu; tatăl ei ghicise fără 
îndoială, ştia tot, şi un lucru cumplit avea să urmeze. 
„Îndurare!” strigă ea. 

Hamilcar aplecă fruntea încet. 

Salammb6 ar fi vrut să-şi mărturisească păcatul, dar nu 
îndrăznea să rostească nici un cuvânt. Simţea totuşi nevoia 
să-şi spună durerea şi să găsească mângâiere. lar Hamilcar 
lupta din toate puterile împotriva pornirii care îl îmboldea 
să-şi calce jurământul. Mândria îl silea să-şi ţină cuvântul? 
Sau, poate, se temea să afle adevărul? O privea în ochi pe 
Salammb6 cu o încordată stăruinţă, ca şi cum ar fi voit să 
citească în adâncul inimii ei. 

Răsuflând greu, cu capul afundat între umeri, Salammb6 
se simţea copleşită sub povara privirii care se abătuse 
asupra ei. Hamilcar nu mai avea acum nici o îndoială că 
fiica lui se lăsase îmbrăţişată de un barbar. Ridică pumnii 
asupra ei, fremătând de mânie. Salammb6 scoase un țipăt şi 
se prăbuşi în braţele slujitoarelor cară alergaseră în jurul 
ei. 

Hamilcar îi întoarse spatele şi plecă. Oamenii lui îl urmară. 

Poarta magaziilor se deschise, şi Hamilcar pătrunse într-o 
încăpere rotundă din care porneau, ca spiţele unei roţi, 
coridoare lungi ducând spre alte cămări. În mijlocul acelei 
încăperi, se înălța un disc de piatră înconjurat de o 
balustradă cu stâlpi, la picioarele cărora erau rânduite 
perne pe-un aşternut de covoare. 

Sufetul mergea cu paşi repezi; răsufla adânc, se oprea din 
când în când, lovea cu piciorul în pământ şi îşi trecea mâna 
pe frunte, ca un om hărțuit de-un roi de viespi. Privind 
belşugul bogățiilor sale, se linişti; gândurile i se îndreptau 


spre sălile care se desfăşurau înaintea ochilor săi, 
cuprinzând celelalte încăperi pline de neasemănate comori. 
Erau plăci de aramă, bucăţi de fier, drugi de argint, bulgări 
de cositor: metaluri aduse pe Marea Întunericului, din ţara 
Cassiteridelor. Zăceau grămadă saci ţesuţi din scoarță de 
palmier şi încărcaţi cu gumă-arabică. O pulbere de aur se 
cernuse pe nesimţite printre cusăturile prea vechi ale 
burdufurilor îndesate. Fire subţiri, toarse din ierburi de 
mare, atârnau printre sculurile de in, venite din Egipt, 
Grecia, Taprobana şi Iudeea. În lungul zidurilor se înşirau 
încrengări de polipi, dese ca nişte stufişuri. Sub tavanul 
boltit atârnau mănunchiuri de pene de struţ, şi peste tot 
pluteau arome nedesluşite, parfumuri tari, miros de piele şi 
de mirodenii; iar la capătul fiecărui coridor se arcuiau 
deasupra uşii doi dinţi de elefant cu vârfurile împreunate. 

Hamilcar urcă pe discul de piatră. Oamenii lui de 
încredere aşteptau cu braţele încrucişate pe piept şi cu 
frunţile aplecate. Numai Abdalonim ţinea capul sus, 
purtându-şi cu mândrie mitra lui ţuguiată. 

Cel dintâi fu întrebat căpitanul corăbiilor. Era un cârmaci 
bătrân, cu obrazul brăzdat de furtuni; o ninsoare albă îi 
cădea până la brâu, ca şi cum spuma talazurilor răscolite de 
vânt i-ar fi rămas în barbă. 

A spus că trimisese o seamă de corăbii până dincolo de 
Gades şi Thymiamata, cu gândul de-a ajunge la Eziongaber, 
ocolind Cornul-Sudului şi stâncile Mirodeniilor. 

Câteva, pornind mai departe spre apus, merseseră vreme 
de patru luni fără să întâlnească vreun țărm. Prora 
corăbiilor se încurca în ierburi; în largul zării răsuna 
necontenit zvonul unor căderi de apă; o ceaţă însângerată 
umbrea lumina soarelui şi o adiere încărcată de miresme îi 
adormea pe corăbieri. Atât de tulburaţi s-au întors, încât 
nu-şi mai aduceau aminte de nimic. Altele luaseră în piept 
fluviile Sciţiei, pătrunseseră până în Colchida, străbătuseră 
țărmurile Jugrienilor şi Estienilor, răpiseră în Arhipelag o 
mie cinci sute de fecioare, şi scufundaseră toate corăbiile 


întâlnite dincolo de capul Oestrymon, ca nimeni să nu afle 
drumurile pe care umblaseră. Regele Ptolemeu pusese 
mâna pe toată smirna şi tămâia Şesbarului; din Siracusa, 
din Elathia, din Corsica şi din celelalte ostroave, nu 
aduseseră nimic. Bătrânul cârmaci a încheiat, abia şoptind, 
că o triremă căzuse în mâinile numizilor la Rusicada: 
„Numizii s-au dat de partea duşmanului, stăpâne!” 

Hamilcar încruntă din sprâncene. Făcu semn apoi 
căpeteniei caravanelor să vorbească. Era un bărbat 
înveşmântat într-o rochie lungă, fără cingătoare, cu capul 
înfăşurat într-o broboadă de stofă albă care, atingându-i 
colţul buzelor, îi cădea până peste umeri. 

Caravanele porniseră ca de obicei, o dată cu echinocțiul de 
iarnă. Dar, din cei o mie cinci sute de oameni, care se 
îndreptaseră spre hotarul Etiopiei - cu cele mai bune 
cămile, cu burdufuri noi şi bogăţie de pânză vopsită - unul 
singur s-a întors în Cartagina; ceilalţi muriseră de oboseală 
sau înnebuniseră de groaza deşertului. Acel unul-singur 
spunea, că dincolo de Haruşul-Negru, de ţara ataranţilor şi 
de ţinutul marilor-maimuţe, văzuse o împărăție nesfârşită, 
unde cele mai neînsemnate unelte sunt de aur şi unde 
curge un râu de culoarea laptelui, larg ca o mare. Sunt 
păduri cu crengi albastre, dealuri întregi de mirodenii, fiare 
cu faţă de om lenevind pe colţuri de stâncă şi cu ochi care 
se deschid ca nişte flori când te privesc; iar dincolo de 
lacurile pline cu balauri, se înalţă munţii de cleştar, pe care 
se reazemă soarele. Alţii se întorseseră din India, aducând 
cu ei păuni, piper şi ţesături nemaivăzute. Cât despre cei 
care plecaseră să cumpere calcedoniu, apucând pe calea 
Syrtelor şi a templului lui Ammon pieriseră fără îndoială în 
nisipurile deşertului. Caravanele trimise în Getulia şi 
Phazzana se întorseseră cu mărfurile obişnuite; dar 
căpetenia caravanelor nu îndrăznea să mai pornească la 
drum nici una. 

Hamilcar a înţeles. Mercenarii stăpâneau întreagă câmpia. 
Cu un geamăt surd, îşi mută sprijinul de pe un cot pe 


celălalt. Căpetenia dijmelor nu îndrăznea să vorbească. În 
ciuda umerilor zdraveni şi a ochilor lui însângeraţi, tremura 
din tot trupul. Pe capul lui de dulău cârn purta o împletitură 
din scoarță de copac şi era încins cu un brâu din blană de 
leopard, în care înfipsese două cuțite mari. 

În clipa când Hamilcar se întoarse să-l privească, începu să 
strige, luând martori pe toţi zeii: n-avea nici o vină! Îşi 
dăduse toată silinţa, ţinuse seama de schimbarea vremii, 
pregătise ogoarele, urmărise mersul stelelor, sădise puieţii 
la solstițiul de iarnă, tăiase crengile uscate după ultimul 
pătrar al lunii, priveghease asupra sclavilor şi avusese grijă 
să le cruţe îmbrăcămintea. 

Hamilcar, plictisit de-atâta vorbărie, făcu un semn da 
nerăbdare. Omul cu două cuțite la brâu vorbi mai de parte, 
repezind cuvintele: 

— Vai, stăpâne! Au răvăşit, au prădat şi au pustiit tot! La 
Maschala au tăiat din rădăcini o livadă de trei mii de 
picioare! La Ubada au jefuit hambarele şi au astupat 
cisternele! La Tedes au furat o mie cinci sute de gomori de 
făină; la Marazzana au omorât ciobanii, au spintecat 
turmele şi au dat foc frumoasei tale case cu grinzi de cedru, 
unde veneai să te odihneşti vara! Sclavii din Tuburdo, care 
secerau orzul, au fugit în munte; praf şi pulbere s-a ales din 
toţi măgarii, catârii şi boii din Taormina! Nici un cal n-a mai 
rămas, i-au dus pe toţi! Blestem şi nefericire! Sunt un om 
mort! Începu să bocească: Dacă ai şti cât de pline erau 
cramele şi cum luceau plugurile! Ah, ce berbeci frumoşi! 
Ah, ce tauri voinici! 

Hamilcar simţea că îl înăbuşă furia şi strigă: 

— Ajunge! Nu minţi! Spune adevărul! M-au sărăcit, nu-i 
aşa? Vreau să ştiu tot ce am pierdut, până la ultimul sielu, 
pân-la cel din urmă cab! Abdalonim, să-mi aduci socotelile 
corăbiilor şi ale caravanelor; ale muncilor câmpului şi ale 
casei! Şi dacă nu vă simţiţi cugetul curat, vai de viaţa 
voastră! Plecaţi! 


Cu ochii în jos şi cu mâinile măturând pământul, vechilii se 
făcură nevăzuţi. 

Abdalonim scoase dintr-un raft zidit în perete mulţime de 
sfori cu noduri, fâşii de pânză şi de papirus, apoi tăblițe 
făcute din spată de berbec, acoperite cu o scriere subţire. 
Le adună la picioarele lui Hamilcar, punându-i în mână o 
ramă de lemn cu trei fire, pe care erau înşirate bile de aur, 
de argint şi de corn. 

— O sută nouăzeci şi două de case în Mappale, închiriate 
cartaginezilor nou-veniţi, pe preţul de un beka pe lună. 

— Nu! E prea mult! Cruţă pe săraci. Să însemni pe cei 
care îţi par mai îndrăzneţi, şi să-mi spui dacă sunt 
credincioşi Republicii. Altceva? 

Abdalonim şovăia, surprins de atâta mărinimie. Hamilcar îi 
smulse din mână fâşiile de pânză: 

— Ce înseamnă asta? Trei palate lângă Khamon, cu 
doisprezece kezitahi pe lună? Pune douăzeci! Nu vreau să 
mă jefuiască Bogaţii! 

Căpetenia slugilor se închină până la pământ şi spuse: 

— Daţi cu împrumut lui Tigillas, până la sfârşitul anului, 
doi kikari; dobândă maritimă trei dinari. Lui Bar-Malkatth o 
mie cinci sute de sicli; a pus zălog treizeci de sclavi, dar 
doisprezece din ei au murit în mlaştinile sărate. 

— Se vede că nu erau tocmai zdraveni, spuse râzând 
sufetul. Nu-i nimic, dacă mai are nevoie de bani, dă-i. Să iei 
totdeauna dobânzi potrivite după averea datornicului. 

Abdalonim porni să citească pe rând: câştigurile pe care le 
aduseseră băile de fier din Annaba, pescuitul mărgeanului, 
vopsitoriile de purpură, dările asupra locuinţelor grecilor, 
vânzarea argintului în Arabia, pe un preţ înzecit ca al 
aurului, apoi prada corăbiilor, scăzând zeciuiala cuvenită 
templului Zeiţei. 

— Am socotit peste tot cu un sfert mai puţin, stăpâne... 

Hamilcar socotea, la rândul lui, pe bilele care îi sunau sub 
degete. 

— Destul. Ce plăţi ai făcut? 


— Lui Stratonicles din Corint şi altor trei negustori din 
Alexandria, în temeiul alăturatelor scrisori ce mi-au fost 
întoarse, zece mii de drahme ateniene şi doisprezece talanţi 
sirieni de aur. Hrana corăbierilor se ridică la douăzeci de 
mine pe lună, pentru fiecare triremă. 

— Ştiu. Câte s-au pierdut? 

— Socoteala lor e însemnată pe aceste foi de plumb, 
răspunse Abdalonim. Cât priveşte corăbiile date în arendă, 
întrucât au fost nevoite de mai multe ori să-şi azvârle 
încărcătura în mare, pierderea s-a împărţit după cât câştig 
i-ar fi venit fiecăruia. Pentru parâmele împrumutate din 
zestrea Arsenalului - şi pe care n-am putut să le mai 
înapoiem - sisiţii au cerut opt sute de kesitahi înainte de a 
porni în ajutorul Uticei. 

— Iar sisiţii! spuse Hamilcar, aplecând fruntea, ca şi cum s- 
ar fi simţit copleşit de toate urile pe care le simţea asupra 
lui. Nu văd aici cheltuielile Megarei. 

Abdalonim, pălind, scoase dintr-un alt raft câteva tăblițe 
de sicomor, înşirate pe o sfoară de piele. 

Hamilcar ascultă cu luare-aminte fiecare din cheltuielile 
mărunte ale casei, dar până la urmă îl plictisi repetarea 
nesfârşită a aceloraşi socoteli. Abdalonim îşi tot rări cititul, 
până când, lăsând să-i cadă foiţele de lemn, se aruncă cu 
faţa la pământ şi cu braţele întinse, ca un osândit. Hamilcar, 
fără să tresară, adună tăbliţele de pe jos; o nespusă uimire 
îl cuprinse văzând, într-o singură zi, o risipă nemaipomenită 
de carne, de păsări, de peşte, de vin, de mirodenii, iar pe 
deasupra vase sparte, sclavi ucişi, covoare pierdute. 

Abdalonim, neîndrăznind să-şi arate faţa, îi povesti cum s-a 
sfârşit ospăţul barbarilor. Nu putuse să se împotrivească 
hotărârii Bătrânilor, şi Salammb6 însăşi îi poruncise să nu 
cruţe nici o cheltuială pentru îndestularea soldaţilor. 

Auzind numele fiicei sale, Hamilcar sări în picioare ca ars. 
Strângându-şi buzele se trânti din nou pe perne, sfâşiind 
ciucurii cu unghiile şi suflând greu, cu privirea aţintită în 
gol. 


— Ridică-te, îi spuse lui Abdalonim şi plecă mai departe. 

Abdalonim îl urmă; genunchii îi tremurau. Prinse în mâini 
un drug de fier şi porni ca un besmetic să desprindă de la 
locul lor lespezile pardoselii. Un disc de lemn sări; apoi 
ieşiră la iveală de-a lungul coridorului o mulţime de capace 
mari, care astupau gropile unde se păstrau grânele. 

— Priveşte, Ochi-al-lui-Baal, spuse sluga tremurând. N-au 
putut să te jefuiască de tot! Sunt adânci de cincizeci de coţi 
fiecare, şi pline până la gură! În lipsa ta am săpat 
pretutindeni, în curtea arsenalurilor, în grădini; toată casa 
ta e plină de grâu, ca mintea ta de înţelepciune! 

Un zâmbet înflori pe faţa lui Hamilcar: 

— Bine-ai făcut, Abdalonim! Apoi, şoptindu-i la ureche: 
Cumpără cât de mult, din Etruria, din Brutium, la orice 
preţ! Adună şi pune la păstrare! Vreau să am în mâna mea, 
eu singur, tot grâul Cartaginei. 

Ajungând la capătul coridorului, Abdalonim scoase una din 
cheile pe care le purta la brâu şi deschise o mare încăpere 
dreptunghiulară, despărțită în mijloc cu stâlpi de cedru. O 
mulţime nesfârşită de monede de aur, de argint şi de 
aramă, clădite pe mese sau adunate în firide, umpleau de-a 
rândul cei patru pereţi, ridicându-se până la grinzile 
tavanului. Panere uriaşe din piele de hipopotam cuprindeau 
în toate colţurile odăii puzderie de saci mai mici, movile de 
bani mărunți acopereau pardoseala; ici-colo câte o grămadă 
mai înaltă se prăbuşise, risipindu-se pe jos ca o columnă 
dărâmată. Banii mari ai Cartaginei, purtând chipul lui Tanit 
cu un cal sub un palmier, se amestecau laolaltă cu ai 
coloniilor, pe tiparul cărora se vedea un taur, o stea, un glob 
sau un corn de lună. În grămezi de mărimi neegale se 
înşirau monede de toate felurile şi din toate timpurile - de 
la cele subţiri ca unghia ale străvechilor asirieni, până la 
cele tot atât de bătrâne ale Laţiului, mai groase decât latul 
palmei. Erau părăluţele Eginei, tăbliţele Bactrianei, 
triunghiurile mici ale vechii Lacedemonii, mâncate de 
rugină, murdare, coclite de umezeală şi înnegrite în foc, aşa 


cum fuseseră culese cu năvodul sau adunate printre 
dărâmăturile cetăților cucerite. Sufetul socotise repede în 
gând, dacă pierderile şi câştigurile corespundeau cu sumele 
însemnate; se pregătea să plece, când băgă de seamă că 
trei vase de aramă erau cu desăvârşire goale. Abdalonim, 
cuprins de spaimă, întoarse capul; iar Hamilcar, renunțând 
să mai întrebe, tăcu. 

Mai străbătură câteva săli şi încăperi, ajungând până la 
urmă în faţa unei uşi, unde, pentru a o păzi mai bine, un om 
fusese legat de mijloc cu un lanţ țintuit în perete; era un 
obicei al romanilor, de curând strămutat în Cartagina. 
Barba şi unghiile păzitorului crescuseră în neştire; omul se 
clătina într-o parte şi în alta, ca o fiară sălbatică în cuşcă. 
Văzându-l pe Hamilcar, i se aruncă la picioare strigând: 

— Îndurare, Ochi-al-lui-Baal! Fie-ţi milă de mine şi ucide- 
mă! Sunt zece ani de când n-am mai văzut lumina soarelui! 
Pentru numele tatălui tău, îndurare! 

Hamilcar, fără alt cuvânt, bătu din palme şi trei slujitori se 
înfăţişară; încordându-şi puterile, scoaseră din inelele lui 
drugul uriaş de fier care zăvora uşa. Hamilcar prinse cu 
mâna lui o torţă şi se depărta în întuneric. 

Se spunea că în acel loc erau mormintele neamului Barca; 
dar nu era decât un puţ larg şi adânc, săpat dinadins 
pentru a amăgi pe tâlhari. Nu se afla înăuntrul lui nimic. 
Hamilcar trecu mai departe; apoi, aplecându-se, împinse pe 
roţile ei o piatră de moară, şi prin groapa ce se deschise 
intră într-o încăpere cu ziduri rotunjite în forma unui con. 

Pereţii erau căptuşiţi cu solzi de aramă; pe un piedestal de 
granit se înălța chipul cioplit al unui Cabir numit Aletes, cel 
dintâi care pătrunsese sub pământ în băile Celtiberiei. La 
temelia lui erau înşirate în cruce scuturi mari de aur şi vase 
de argint uriaşe, cu ciudate gâturi astupate, care nu slujeau 
la nimic. În felul acesta se topeau de obicei metalele, pentru 
a nu fi furate şi nici măcar mutate din loc. 

Hamilcar apropie flacăra torţei şi aprinse o lampă de 
miner, care atârna sub scufia idolului; focuri verzi, galbene, 


albastre, viorii, de culoarea vinului, de culoarea sângelui, 
luminară dintr-o dată încăperea. O puzderie de pietre 
preţioase era strânsă în tigve de aur, prinse în lame de 
aramă ca nişte lampadare; altele, la picioarele zidului, 
sclipeau în fărâmele de stâncă ale culcuşului din care 
fuseseră culese. Erau calaisuri smulse cu lovituri de praştie 
din pântecele muntelui, nestemate închegate din udul 
lineşilor, dinţi-de-peşte căzuţi din lună, pietre-geme, 
diamante, beriluri, trei sorturi de rubine, patru soiuri de 
safire şi douăsprezece feluri de smaralde. Străluceau ca 
nişte stropi de lapte, ca nişte sloiuri de gheaţă albastră, ca o 
pulbere de argint, revărsându-se în pânze de lumină, în 
ploaie de raze şi luciri de stele. Cerauniile născute din 
trăsnet scânteiau alături de calcedondul care biruia 
otrăvurile. Erau topaze din muntele Zabarca, tămăduitoare 
de spaimă, opale din Bactriana, prielnice naşterii, şi coarne 
de-ale lui Ammon, care puse în aşternut însufleţesc visurile. 

Focul nestematelor şi flacăra lămpii se răsfrângeau pe faţa 
netedă a scuturilor de aur. Hamilcar, în picioare, cu braţele 
încrucişate, zâmbea încântat, nu atât de frumuseţea 
priveliştii, ci mai mult de gândul că toate acele bogății erau 
ale sale. I se păreau nesfârşite, neistovite şi de neatins. 
Strămogşii care odihneau sub picioarele lui îi întăreau 
încrederea, cu un simţământ al eternității. Zeii 
subpământeni erau atât de aproape de inima lui, încât el 
însuşi se simţea unul din Cabiri; razele strălucitoare care îi 
luminau faţa îi apăreau ca firele unui ţesut tainic, care 
străbătând genunile îl legau de adâncurile lumii. 

Un gând îl făcu să tresară şi, trecând pe la spatele idolului, 
se îndreptă cu paşi hotărâți spre zid. Privi pe braţul său 
tatuat linia dreaptă tăiată de alte două linii perpendiculare, 
care în cifrele cananeene însemnau numărul treisprezece; 
numără pe trepte treisprezece plăci de aramă, ridică încă o 
dată mâneca lui largă şi citi pe braţ alte linii întretăiate, 
plimbându-şi degetele uşor, ca un cântăreţ din liră. Lovi de 


şapte ori în zid cu degetul cel mare, şi zidul se deschise ca o 
poartă de piatră. 

Hamilcar pătrunse într-un cavou care ascundea lucruri 
tăinuite, fără nume şi de mare preţ. Cobori trei trepte, 
scoase dintr-un vas de argint o piele de lama, care plutea 
pe-o apă neagră, apoi urcă din nou. 

Abdalonim mergea înaintea lui, lovind pardoseala încăperii 
cu toiagul lui lung, împodobit la vârf cu un mănunchi de 
clopoței. Se oprea în dreptul fiecărei uşi şi striga numele lui 
Hamilcar, însoţindu-l de laude şi binecuvântări. 

Toate coridoarele se întâlneau în rotundul unei galerii, în 
jurul căreia se înşirau grinzi subţiri de santal, saci cu 
lausonia, turte de pământ de Lemnos şi spinări de broască 
ţestoasă, pline cu perle. Sufetul trecea abia atingându-le în 
mers cu poalele veşmântului, fără să privească uriaşele 
grămezi de chihlimbar, zeiasca plămădeală născută din 
razele soarelui. 

Un val de miresme plutea prin aer ca un nor. 

— Deschide! 

Intrară. 

Oameni goi frământau tot soiul de aluaturi, aţâţau cărbunii 
încinşi, sfărâmau ierburi, vărsau untdelemn în burdufuri, 
închideau şi deschideau nişte cutioare rotunde, zidite de jur 
împrejur în perete; erau atât de multe încât întreaga 
încăpere semăna cu un stup de albine. Erau pline cu safran, 
cu nuci de Siria, aromă de bdelium şi viorele. Pretutindeni 
zăceau împrăştiate prafuri de răşină, felurite rădăcini, 
sticluţe, ramuri de filipendulă, foi de trandafir, parfumuri 
care ameţeau, mai pătrunzătoare decât fumul styraxului 
care sfârâia în mijloc, pe un trepied de aramă. 

Căpetenia plăcutelor-arome, înalt şi palid ca o făclie de 
ceară, îl întâmpină pe Hamilcar fărâmiţând în palme o 
creangă de metopion, în vreme ce alţi doi frecau picioarele 
sufetului cu frunze de baccaris. Hamilcar îi dădu la o parte: 
erau cyreneeni cu obiceiuri spurcate, dar pe care îi păstra, 
fiindcă ştiau toate tainele meşteşugului. 


Spre a-si arăta ştiinţa, căpetenia plăcutelor-arome îi 
întinse lui Hamilcar, pe vârful unei linguri de chihlimbar, un 
strop de malofoatru să guste; apoi, cu vârful unei sule, 
străpunse trei besoare indiene. Stăpânul, care cunoştea 
toate şireteniile, prinse în mână un corn plin cu balsam, îl 
apropie de jăratic, şi aplecându-se să privească mai bine, 
zări o pată cafenie: era semnul unei înşelăciuni! Îl săgeta cu 
privirea pe căpetenia plăcutelor-arome şi, fără să rostească 
o vorbă îi azvârli cornul de gazelă în obraz. 

Oricât era de furios văzând cum fusese înşelat, Hamilcar 
nu uită să dea porunci ca în nardul pregătit pentru a fi 
trimis în ţările de peste mare să se adauge antimoniu, spre 
a cântări mai greu. 

Ceru apoi să i se aducă cele trei cutii de psagas, pe care le 
păstra pentru el însuşi. 

Căpetenia plăcutelor-arome mărturisi că nu mai ştie de 
urma lor: soldaţii tăbărâseră asupra lui cu cuţitele şi îi 
răvăşiseră toate dulapurile. 

— Ţi-e frică de ei mai mult decât de mine! răcni sufetul, şi 
ochii lui, prin pânza de fum, ardeau ca nişte torţe, aruncând 
scântei asupra omului înalt şi palid, care începuse să 
înţeleagă. 

— Abdalonim, înainte de asfinţitul soarelui, să mi-l biciuiţi 
până la sânge. Sfâşiaţi-l! 

Această pagubă, mai neînsemnată decât toate celelalte, îl 
scosese din fire; se silea să-i uite pe barbari şi îi regăsea 
mereu în calea lui. Jafurile lor îi reaminteau ruşinea fiicei 
sale, şi în ura lui îi cuprindea laolaltă pe toţi ai casei care 
ştiau adevărul şi nu voiau să i-l spună. Îl stăpânea în acelaşi 
timp o nevoie ciudată de a cunoaşte întreaga lui nefericire 
şi, cuprins de o adevărată furie iscoditoare, cercetă sub 
magaziile casei negoţurilor toată păcura, lemnul, ancorele 
şi parâmele, mierea şi ceara, valurile de stofe, cămările cu 
merinde, blocurile de marmură şi grânarul cu silfiu. 

Se îndreptă apoi spre celălalt hotar al grădinii, unde 
lucrau meşteşugari folosiţi pentru treburile lui negustoreşti. 


Unii brodau mantale, alţii împleteau năvoade, dărăceau 
perne, croiau sandale; lucrători aduşi din Egipt lustruiau cu 
praf de scoică foile de papirus; ţesătorii aruncau suveicile, 
armurierii băteau în nicovale. 

Hamilcar le strigă: 

— Daţi zor cu ascuţitul săbiilor! Am nevoie de săbii! 

Scoase din sân o piele de antilopă, tăbăcită cu suc de 
ierburi otrăvitoare, poruncind să-i croiască din ea o platoşă 
mai tare decât arama, pe care fierul să n-o străbată şi focul 
să n-o atingă. 

Abdalonim, încercând să-i abată mânia, căuta să-l aţâţe 
împotriva meşterilor, bodogănind că nu se pricep: „Lucraţi 
în bătaie de joc! Să vă fie ruşine! Stăpânul e prea 
îngăduitor cu voi!” Hamilcar, fără să-l asculte, se depărta. 
Îşi încetini însă pasul, căci drumul era întretăiat de copaci 
căzuţi, arşi de la un capăt la altul, cum rămân pe locurile 
unde au făcut popas ciobanii; stâlpii balustradelor zăceau 
trântiţi la pământ, apa din şanţuri secase, cioburi de vase şi 
oseminte de maimuţă se iveau în jurul bălților de noroi. 
Câte o fâşie de stofă zdrenţuită spânzura prin tufişuri; sub 
crengile lămâilor se îngrămădeau flori veştede, ca nişte 
mormane galbene de gunoi. Slugile lăsaseră grădina în 
paragină, crezând că stăpânul nu se mai întoarce. 

La fiecare pas îi ieşea înainte altă pustiire; mereu o altă 
dovadă, despre ceea ce el hotărâse să nu afle. Îşi mânjea 
încălţămintea lui de purpură călcând în scârnăvie. Ar fi vrut 
să-i aibă pe toţi ticăloşii aceia în bătaia catapultului şi să-i 
vadă zburând în ţăndări! Se simţea acum ruşinat că îi 
apărase; fusese o neghiobie, o trădare! Şi fiindcă nu se 
putea răzbuna nici împotriva barbarilor, nici împotriva 
Bătrânilor, nici împotriva lui Salammb6, dădu poruncă să fie 
trimişi fără întârziere la muncă silnică, în ocne, toţi sclavii 
grădinilor! 

Abdalonim tremura de câte ori îl vedea apropiindu-se de 
parcuri. Dar Hamilcar se îndreptă spre drumul morii, de 
unde se auzea o tânguire lungă, ca un cântec de îngropare. 


Moara se învârtea într-un nor de pulbere. Erau două 
conuri de porfir suprapuse, dintre care unul, cel de sus, 
purtând în vârf o pâlnie, se învârtea deasupra celuilalt cu 
ajutorul unor bârne puternice. Unii împingeau cu pieptul şi 
cu braţele; alţii, înhămaţi, trăgeau. Frecarea necontenită a 
chingilor le crestase în jurul subsuorilor răni nevindecate, 
care musteau sub coaja lor ca bătăturile de pe greabănul 
măgarilor. O cârpă neagră şi soioasă, care abia le cuprindea 
coapsele, atârna peste pulpele lor, ca o coadă. Ochii lor 
erau roşii, cătuşele care le strângeau gleznele zăngăneau în 
mers, şi parcă o singură răsuflare ieşea deodată din toate 
piepturile. Gura le era prinsă într-o botniţă legată cu două 
lănţişoare de bronz, ca să nu poată fura din făină; în mâini 
purtau mănuşi fără degete, ca nici să nu apuce. 

La intrarea stăpânului, pârghiile de lemn începură să 
scârţâie cu mai multă putere. Grăunţele scrâşneau sub 
pietrele morii. Câţiva sclavi căzură în genunchi; cei din 
urmă călcau peste ei, învârtind mai departe. 

Hamilcar porunci să vină Giddenem, mai marele sclavilor. 
Giddenem se arătă, împăunându-se plin de fudulie în 
bogatul său veşmânt. Purta o tunică de purpură aleasă, 
răscroită peste şolduri; la urechi îi spânzurau toarte grele, 
şi pentru a strânge fâşiile de stofă care îi înfăşurau 
picioarele, un şnur de aur se răsucea de la glezne până pe 
coapse, încolăcit ca un şarpe. Între degetele lui încărcate 
de inele învârtea un şirag din boabe de agată, cu care 
simţea pe cei atinşi de duhuri rele. 

Hamilcar îi făcu semn să scoată botniţele oamenilor. 
Flămânzii se năpustiră ca nişte fiare, vârându-şi capul în 
făină până în gât şi muşcând cu lăcomie. 

— I-ai istovit de tot, spuse sufetul. 

Giddenem răspunse că numai astfel izbutea să-i ţină în 
frâu. 

— Degeaba te-am trimis la Siracusa, să înveţi cum să te 
porţi cu sclavii. Adu pe ceilalţi! 


Bucătarii, pivnicerii, grăjdarii, trepăduşii, purtătorii de 
lectică, băieşii, slujitoarele şi copiii lor stăteau înşiraţi în 
grădină, pe-un singur rând, din faţa magaziilor şi până la 
groapa cu fiare sălbatice. Abia mai îndrăzneau să răsufle. O 
adâncă tăcere se lăsase asupra Megarei. Soarele cobora 
peste lagună, dincolo de Catacombe. Păunii se roteau 
piuind. Hamilcar trecea înainte cu paşi măsuraţi. 

— Ce să fac cu bătrânii ăştia? Vinde-i! Prea mulţi gali; sunt 
toţi nişte beţivi. Prea mulţi cretani; sunt mincinoşi. Să 
cumperi asiatici din Capodochia şi negri. 

Se arătă surprins de numărul mic al copiilor: 

— Trebuie să am la casa mea nou-născuţi în fiecare an. 
Giddenem, să-i laşi pe sclavi noaptea să umble prin grădină 
în voia lor. 

Porunci apoi să i se aducă hoţii, leneşii şi nesupuşii. 
Mustrându-l cu asprime pe Giddenem, hotări pedepse 
aspre pentru cei vinovaţi. Giddenem apleca cu umilinţă 
fruntea lui de taur, încruntând din sprâncenele-i groase. 

— lată, Ochi-al-lui-Baal, unul pe care l-au prins cu 
ştreangul de gât, spuse Giddenem arătând un libian voinic. 

— A! vrei să mori? îl întrebă cu dispreţ Hamilcar. 

Sclavul răspunse cu îndrăzneală: 

— Da! 

Fără să se mai gândească la pilda pe care o dădea şi fără 
să-i pese de pagubă, Hamilcar porunci slujitorilor; 

— Luaţi-l! 

Chibzuia, poate, că jertfa pe care o făcea îl va feri de 
necazuri mai mari. 

Giddenem ascunsese pe ciungi şi pe ologi la spatele 
celorlalţi. 

— Cine ţi-a tăiat braţul? 

— Soldaţii, Ochi-al-lui-Baal! 

Un samit şchiopăta ca un cocostârc săgetat. 

— Pe tine cine te-a schilodit? 

Giddenem îi frânsese piciorul cu un drug de fier. Sufetul s- 
a înfuriat. Smulgând şiragul de agate din mâinile nerodului 


schingiuitor de sclavi, strigă: 

— Blestemat să fie câinele care îşi sfâşie turma! 
Schingiuieşti sclavii? Pentru numele lui Tanit, vrei să-ţi 
sărăceşti stăpânul? Să fie aruncat în groapa cu gunoi! Cei 
care lipsesc unde-s? I-ai ucis, înhăitându-te cu barbarii? 

Privirea lui era atât de cumplită, încât femeile o luară la 
fugă. Sclavii se trăseseră înapoi, lăsând un gol împrejurul 
stăpânului. Giddenem îi săruta nebuneşte sandalele. 
Hamilcar rămăsese în picioare, cu braţul ridicat asupra lui. 

Păstrându-şi însă judecata limpede, ca în toiul celei mai 
înverşunate bătălii, îşi aduse aminte dintr-o dată de toate 
mârşăviile, de toate grozăviile pe care ştiuse să le înlăture 
din viaţa lui; şi la lumina de fulger a mâniei, cuprinse într- 
un singur gând toate loviturile ce se abătuseră asupra lui. 
Îngrijitorii pământurilor lui fugiseră de frica mercenarilor, 
înţeleşi poate pe ascuns cu ei. Toţi îl trădau! Răbdarea lui 
ajunsese la capăt. 

— Să fie aduşi aici! strigă el. Să-i însemnați cu fierul roşu 
pe frunte, ca pe nişte ticăloşi ce sunt! 

Slujitorii aduseră în mijlocul grădinii grămezi de cătuşe, 
de butuci, de cuțite, lanţuri pentru osândiţii la ocnă, piedici 
pentru încleştarea gleznelor, obezi pentru încercuirea 
piepturilor, scorpioni şi bice din curele împletite, cu gheare 
de aramă în vârf. 

Sclavii fură trântiţi la pământ, cu faţa în soare, spre 
Moloh-mistuitorul, unii culcaţi pe burtă, alţii pe spate; cei 
osândiţi la flagelare stăteau în picioare lângă copaci, între 
doi oameni, unul care număra loviturile, altul care lovea. 

Lovea cu amândouă mâinile, şi bicele şuierau, făcând să 
zboare în aer coaja de pe tulpina platanilor. Stropi mari de 
sânge înroşeau frunzişul, iar trupurile sfârtecate se zbăteau 
în urlete la rădăcina copacilor. Cei ferecaţi în lanţuri îşi 
rupeau obrazul cu unghiile. Se auzeau scrâşnind şuruburile 
de lemn, izbituri surde răsunau, şi din în când în când un 
țipăt spinteca aerul. În marginea bucătăriilor printre 
veşmintele zdrenţuite şi smocurile de păr risipite pe jos, 


slujitorii aţâţau cărbunii aprinşi, şi un miros de carne arsă 
se răspândea împrejur. Sclavii biciuiţi se clătinau pe 
picioare; încătuşaţi de legăturile care le strângeau braţele, 
îşi roteau capul peste umeri şi închideau ochii. Cei care îşi 
aşteptau rândul scoteau urlete de groază, iar leii, 
amintindu-şi poate de noaptea ospăţului, se înşiraseră pe 
marginea gropii lor şi căscau. 

Salammb6 se ivi pe înălţimea terasei, străbătând-o în 
grabă dintr-o parte în alta, cu paşi înspăimântați. Hamilcar 
o zări. | se păru că întinde braţul spre el, în semn de 
îndurare; întoarse capul cu groază şi se îndreptă spre 
curtea elefanților. 

Aceste animale erau mândria marilor familii punice. 
Purtaseră pe străbunii lor în luptă, biruiseră alături de ei, şi 
erau slăviţi ca nişte răsfăţaţi ai Soarelui. 

Elefanții Megarei erau cei mai puternici din toată 
Cartagina. Înainte de-a pleca, Hamilcar îl pusese pe 
Abdalonim să jure că îi va păzi ca pe ochii din cap. Dar cel 
mai mulţi, însângeraţi şi măcelăriți, muriseră; nu mai 
rămăseseră în viaţă decât trei, culcaţi în praful din mijlocul 
curţii, lângă sfărâmăturile ieslelor lor. 

Elefanții îl recunoscură şi veuiră în întâmpinarea lui. 

Unul avea urechile zdrenţuite, altul o rană cumplită la 
genunchi, al treilea trompa retezată. 

Se uitau unul la altul cu o privire tristă, ca şi cum ar fi 
gândit; cel care nu mai avea trompă, îndoind genunchii şi 
aplecându-şi capul uriaş, încerca să-şi alinte stăpânul cu 
ciotul hidos ce-i rămăsese. 

Simţind mângâierea animalului, două lacrimi luciră în 
ochii lui Hamilcar. Năpustindu-se asupra lui Abdalonim, 
strigă: 

— Ah, ticălosul! Pe cruce! Pe cruce! 

Abdalonim se prăbuşi pe spate, în nesimţire. 

În spatele vopsitoriilor de purpură, al căror fum albastru 
se ridica spre cer, se auzi deodată un lătrat da şacal. 
Hamilcar se opri în loc. 


Gândul la fiul său îl linişti ca prin farmec, ca şi cum l-ar fi 
atins mâna unui zeu; simţea că puterea lui va trece 
necontenit mai departe şi că fiinţa lui nu va pieri o dată cu 
el. Sclavii nu înțelegeau de ce se potolise fără veste. 

Îndreptându-se spre ţesătoriile de purpură, trecu prin faţa 
temniţei sclavilor. Era o clădire lungă de piatră neagră, 
zidită în adâncul unei gropi, împrejurul căreia trecea un 
drum îngust; o scară urca la fiecare din cele patru unghiuri 
ale clădirii. 

Iddibal aştepta desigur căderea nopţii, pentru a da 
semnalul înţeles. „Nu e nici o grabă”, gândi Hamilcar şi 
cobori în temniţă. Câţiva din însoțitorii lui îi strigară 
„Întoarce-te!” Cei mai îndrăzneţi dintre ei îl urmară. 

Poarta stătea larg deschisă în bătaia vântului. Lumina 
amurgului pătrundea prin ferestrele înguste; înăuntru se 
zăreau lanţuri rupte atârnând de-a lungul zidurilor. 

Era tot ce mai rămăsese din sclavii prinşi în război. 

Hamilcar păli ca un mort, iar celor care se aplecau pe 
marginea gropii să-l privească, li se păru că se reazemă de 
zid ca să nu cadă. 

Şacalul lătră acum de trei ori. Hamilcar a ridicat capul, 
fără să spună un cuvânt, fără să facă o mişcare. lar când 
soarele se cufundă în zare, se strecură nevăzut dincolo de 
şirul de napali. În aceeaşi seară, intrând în templul lui 
Eşmun, unde se ţinea adunarea Bogaţilor, spuse: 

— Lumini ale zeilor Baali, primesc comanda armatei 
punice împotriva barbarilor. 

VIII. 

Bătălia de la Macar. 

Chiar de-a doua zi, Hamilcar ceru sisiţilor două sute 
douăzeci şi trei de mii kikari de aur şi aşeză un bir de 
paisprezece secheli asupra fiecărui Bogat. N-au fost scutite 
nici femeile. Părinţii plăteau pentru copii, iar ceea ce era de 
necrezut pentru obiceiurile Cartaginei, fură siliţi să scoată 
bani până şi preoţii. 


A strâns toţi caii, toţi catârii şi toate armele. Unii dintre 
Bogaţi încercau să-şi ascundă averea; bunurile lor fură 
scoase în vânzare. Pentru a umili pe cei zgârciţi, Hamilcar 
înarmă pe socoteala lui şaizeci de soldaţi şi dărui o mie cinci 
sute de gomori de făină, cât toţi neguţătorii de fildeş 
laolaltă. 

A trimis să fie tocmiţi mercenari din Liguria; trei mii de 
munteni obişnuiţi să lupte cu urşii. Le-a plătit solda pe şase 
luni înainte, cincisprezece mine pe zi. 

Trebuia să pună pe picioare o armată. N-a primit însă, ca 
Hannon, pe oricine. A lăsat pe dinafară pe cei neobişnuiţi cu 
umbletul, pe cei prea graşi şi pe cei care păreau temători 
din fire. A primit, în schimb, oameni de rând, drojdia 
Malquei, fii de barbari şi sclavi liberaţi. Noilor cartaginezi 
le-a făgăduit drepturi cetăţeneşti întregi. 

Grija lui cea dintâi a fost să pună ordine în rândurile 
Legiunii. Aceşti tineri voinici şi chipeşi se socoteau oastea 
aleasă a Cartaginei şi nu ascultau de nici o poruncă. 
Hamilcar a făcut din ofiţeri simpli soldaţi şi i-a înstrunit cu 
asprime. l-a pus să fugă, să sară, să urce în goană dealul 
Byrsei, să arunce cu sulița, să lupte voiniceşte şi să doarmă 
noaptea pe pământul gol. Părinţii lor veneau să-i vadă în 
tabără şi le plângeau de milă. 

Porunci să se scurteze săbiile şi să se întărească 
încălţămintea. Hotări numărul slujitorilor şi împuţină 
bagajele. Ştiind că în templul lui Moloh se păstrau trei sute 
de suliţi romane, puse mâna pe ele, cu toată împotrivirea 
marelui preot. 

Alcătui o înfricoşătoare falangă de şaptezeci şi doi de 
elefanţi, adunând laolaltă pe cei care se întorseseră din 
Utica şi pe cei pe care Bogaţii îi mai aveau; înarmă pe 
conducătorii lor cu daltă şi cu ciocan, ca să crape capul 
celor care s-ar fi înfuriat în vălmăşagul luptei. 

Retrase dreptul Marelui Sfat de-a numi pe generali. 
Bătrânii încercară să se împotrivească, cerând să se 
respecte legea; Hamilcar trecu peste lege. Nimeni nu 


îndrăznea să murmure; toţi se supuneau sub puterea 
covârşitoare a geniului său. 

Hamilcar luă asupra lui singur conducerea treburilor 
Republicii, a războiului şi a Visteriei; şi ca să se pună la 
adăpost de orice învinuire, ceru ca Hannon să fie însărcinat 
cu supravegherea socotelilor. 

Refăcu zidurile de apărare, şi, cum avea nevoia de piatră, 
dărâmă pe cele vechi care nu mai slujeau la nimic. Dar, cu 
toate că treptele nobleţei de sânge căzuseră, dregătoriile 
Republicii împărțindu-se după avere, fiii cuceritorilor şi 
urmaşilor celor învinşi alcătuiau două tabere deosebite; de 
aceea vechii patricieni n-au văzut cu ochi buni dărâmarea 
acelor ruine, pe când plebea, fără să ştie prea bine pentru 
ce, se bucura. 

Din zori de zi până în noapte treceau pe străzi cohorte 
înarmate; în fiecare clipă se auzeau sunând goarnele: care 
grele se perindau, încărcate cu scuturi, corturi şi suliţi; 
curţile erau pline de femei care destrămau pânză; o pornire 
războinică cuprinsese cetatea; sufletul lui Hamilcar 
stăpânea întreagă Cartagina. 

Împărţise rândurile soldaţilor în perechi, având grijă să 
însoţească unul mai slab cu unul mai puternic, în aşa fel ca 
cel mai puţin curajos - sau mai puţin voinic - să fie sprijinit 
în luptă de alţi doi. Dar, cu cei trei mii de liguri şi cu cei mai 
buni soldaţi ai Cartaginei, abia putu să alcătuiască o falangă 
de patru mii nouăzeci şi şase de hopliţi, luptători purtând 
coifuri de bronz şi mânuind lănci macedonene de frasin, 
lungi de paisprezece coţi. 

Două mii de tineri în sandale erau înarmaţi cu praştii şi 
junghere. Acestora li se adăugară alţi opt sute, care purtau 
scuturi rotunde şi săbii romane. 

Călărimea cuprindea resturile celor nouăsprezece gărzi 
ale Legiunii, înveşmântate în zale de bronz roşu, ca 
clinabarii asirieni. Mai erau patru sute de arcaşi călări - 
cărora li se spunea tarantini - purtând căciuli din blană de 
nevăstuică, secure cu două tăişuri şi tunică de piele. În 


sfârşit, o mie două sute de negri din târgul caravanelor 
alergau cu clinabarii alături, ţinându-se cu mâna de coama 
cailor. 

Toate erau pregătite, dar Hamilcar nu se grăbea. leşea 
adesea noaptea singur din Cartagina, până dincolo de 
lagună, în spre gurile Macarului. Îl cerceta oare gândul să 
se alăture mercenarilor? Ligurii, care îşi aşezaseră tabăra 
la Mappale, stăteau de pază în jurul casei lui. 

Temerile Bogaţilor părură îndreptăţite, în ziua când o 
ceată de trei sute de barbari se ivi sub zidurile cetăţii. 
Sufetul porunci să li se deschidă porţile. Erau fugari din 
oastea mercenarilor; îi aducea credinţa faţă de stăpânul lor 
- sau numai teama. 

Întoarcerea lui Hamilcar nu-i surprinsese pe mercenari; ei 
ştiau că omul acesta nu putea să moară. Revenea în 
Cartagina ca să-şi îndeplinească făgăduielile. Speranţa lor 
nu era atât de absurdă, ţinând seama că o adâncă prăpastie 
se deschisese între Republică şi armată. De altfel, nici nu se 
socoteau vinovaţi; uitaseră ospăţul. 

Iscoadele pe care le-au prins le dovediră că se înşelau. 
Aţâţătorii la război triumfau; cei care mai stăteau încă la 
îndoială se înflăcărară. Asediul celor două cetăţi începuse 
să-i plictisească; băteau pasul pe loc. Mai bine să hotărască 
armele! Oamenii care se răzleţiseră şi hoinăreau pe câmp, 
auzind că Hamilcar se pregăteşte de luptă, se întoarseră. 
Mâtho fremăta de bucurie. „În sfârşit! în sfârşit! „striga el. 

Pornirea care îl aţâţase împotriva lui Salammb6 se 
îndrepta acum asupra lui Hamilcar. Ura lui ţintea o pradă 
bine lămurită, şi fiindcă dorinţa răzbunării i se părea mai 
întemeiată, o socotea ca şi îndeplinită, bucurându-se 
dinainte. În acelaşi timp, inima lui se lăsa cuprinsă de-o 
simţire tot mai adâncă, şi o năzuinţă tot mai arzătoare îl 
stăpânea. Se vedea în mijlocul soldaţilor săi, purtând într- 
un vârf de suliță capul sufetului; apoi în odaia cu pat de 
purpură, strângând în braţe trupul fecioarei, acoperindu-i 
faţa cu sărutări şi răsfirând între degete părul ei bogat; 


gândul acesta, pe care îl ştia zadarnic, îl chinuia. Fiindcă 
soţii lui de luptă îl aleseseră şalişim, jură să ducă războiul 
până la capăt; iar presimţirea că nu se va mai întoarce îl 
făcea nemilos. 

Veni la Spendius şi-i spuse: 

— Adună-ţi oamenii; eu îi voi strânge pe ai mei. Dă-i de 
veste lui Autharit. Dacă Hamilcar porneşte acum asupra 
noastră, suntem pierduţi! Mă asculţi? Scoală-te! 

Spendius rămase surprins de felul poruncitor în care 
vorbea Mâtho. De obicei se lăsa îndemnat, iar înflăcărările 
lui erau trecătoare ca un foc de paie. De data aceasta părea 
deopotrivă de groaznic şi de liniştit. O voinţă sfidătoare 
ardea în ochii lui, ca flacăra unei jertfe. 

Grecul nu-l asculta. Trândăvind într-un cort cartaginez 
tivit cu perle, sorbea băuturi răcoritoare în cupe de argint 
şi îşi trecea vremea cu jocuri elineşti; lăsase părul să-i 
crească şi ducea un război de aşteptare. Pusese la cale 
unele vorbe cu cei din cetate şi stătea pe loc, nădăjduind că 
într-o zi porţile oraşului i se vor deschide. 

Narr'Havas, care ţinea legătura între cele trei armate, se 
afla în ziua aceea în cortul lui Spendius. Îi dădea dreptate 
grecului, şi găsea cuvinte de mustrare pentru pornirea 
necugetată a lui Mâtho, care, nerăbdător să-şi arate vitejia, 
voia să schimbe planul lor de luptă. 

— Pleacă dacă ţi-e teamă! îi strigă Mâtho. Ne-ai făgăduit 
pucioasă, smoală, elefanţi, soldaţi, cai! Unde sunt? 

Narr'Havas îi răspunse că el cu oamenii lui au nimicit 
ultimele cohorte ale lui Hannon. În păduri începuse 
vânătoarea de elefanţi; soldaţilor li se împărțeau arme; caii 
erau pe drum. Mângâindu-şi pana de struţ care-i cădea pe 
umăr, numidul îşi rotea ochii în cap ca o femeie, şi un 
zâmbet neplăcut flutura pe buzele lui. Mâtho îl privea şi nu 
găsea să-i răspundă nimic. 

În clipa aceea intră un om înspăimântat, ud de năduşeală 
cu picioarele însângerate şi fără cingătoare; răufla greu şi 
pieptul lui firav părea că se sparge; vorbea o limbă 


neînţeleasă şi, cu ochii ieşiţi din orbite, povestea parcă o 
bătălie. Regele numizilor sări de la locul lui, ieşi afară din 
cort şi îşi strigă oamenii. Călăreţii se rânduiră în cerc 
dinaintea lui Narr'Havas; se aruncă în şa; ţinea ochii în 
pământ şi îşi muşca buzele. Împărţindu-şi oamenii în două 
cete, porunci uneia din ele să aştepte, şi porni în goană, cu 
braţul întins, în fruntea celeilalte, pierzându-se în zare, spre 
munţi. 

— Stăpâne, murmură Spendius, nu-mi plac aceste 
întâmplări neaşteptate. Hamilcar se întoarce, Narr'Havas 
pleacă... 

— Şi ce ne pasă nouă? răspunse cu dispreţ Mâtho. 

Pentru a-i ţine piept lui Hamilcar, ar fi fost nevoie să se 
unească amândoi cu Autharit. Dar, despresurând cetatea ca 
să facă faţă armatei cartagineze, oamenii din oraş ar fi ieşit 
la larg şi le-ar fi căzut în spate. Ţinură sfat îndelung şi 
hotărâră să îndeplinească fără întârziere următoarele: 

Spendius, cu cincisprezece mii de oameni, să se îndrepte 
spre podul Macarului, la trei sute de mile depărtare de 
Utica, ridicând la capetele podului patru turnuri înalte, 
înarmate cu catapulturi. Toate drumurile din munte şi toate 
văile urmau să fie închise cu trunchiuri de copaci, cu 
sfărâmături de stâncă, cu ziduri de piatră şi cu grămezi de 
maărăcini. Mănunchiuri de iarbă uscată, risipite pe culmi, 
aveau să fie aprinse drept semne de vestire, şi din loc în loc 
au fost aşezaţi păstori cu vederea ageră. 

Nu era de aşteptat ca Hamilcar să urmeze acelaşi drum ca 
şi Hannon, îndreptându-se spre muntele Apolor-Calde. El 
trebuia să ştie că Autharit, care stăpânea înălțimile, îi va 
tăia calea. Apoi, începând războiul cu o înfrângere ar fi fost 
pierdut; iar o biruinţă n-ar fi fost hotărâtoare, câtă vreme 
mercenarii se aflau departe. Ar fi putut să debarce lângă 
capul Strugurilor, şi de-acolo să pornească în ajutorul uneia 
din cetăţi; dar s-ar fi găsit prins între două armate 
duşmane, primejdie pe care nu şi-o putea îngădui cu 
trupele sale prea puţin numeroase. Aşadar, avea să treacă 


de-a lungul Arianei, să ocolească la stânga ferind gurile 
Macarului, şi să cadă de-a dreptul asupra podului. Aici avea 
să-l aştepte Mâtho. Noaptea, la lumina torţelor, şalişimul 
supraveghea munca pionierilor. Alerga până la Hippo-Zaryt, 
să cerceteze lucrările de întărire din munţi. Era mereu pe 
drum şi nu găsea răgaz pentru odihnă. Spendius îi pizmuia 
puterea; dar, când era vorba de-a trimite iscoade, de-a 
născoci mijloace noi de apărare şi de a pune în mişcare 
maşinile de război, Mâtho nu ieşea din cuvântul prietenului 
său. Despre Salammb6 nu mai vorbeau. Spendius nu se 
gândea la ea, iar lui Mâtho îi era ruşine. 

În mai multe rânduri Mâtho s-a apropiat de zidurile 
Cartaginei, încercând să zărească armata lui Hamilcar. 
Scruta zarea cu priviri iscoditoare: se culca pe burtă, şi în 
zvâcnirea sângelui la tâmple i se părea că aude freamătul 
unei armate. 

Îi spuse lui Spendius că dacă în trei zile Hamilcar nu se va 
arăta, va porni cu toţi oamenii lui să-l înfrunte. Mai trecură 
două zile. Spendius îl opri în loc; dar în dimineaţa celei de-a 
şasea, Mâtho porni. 

Cartaginezii erau tot atât de nerăbdători ca şi barbarii. 
Prin corturi ca şi în case fierbea aceeaşi dorinţă şi aceeaşi 
nelinişte; toţi se întrebau, de ce zăboveşte Hamilcar? 

Sufetul urca din când în când pe acoperişul templului lui 
Eşmun alături de crainicul-lunelor, cercetând încotro bate 
vântul. 

Într-o dimineaţă - era ziua a treia a lunii Tibby - Hamilcar 
fu văzut coborând de pe Acropole cu paşi grăbiţi. O mare 
frământare cuprinse Mappala întreagă. Străzile se umplură 
de oameni, iar soldaţii se grăbiră să-şi ia armele, în mijlocul 
femeilor care plângeau căzându-le la piept. Armata s-a 
adunat în piaţa lui Khamon. Nimănui nu-i fusese îngăduit s- 
o urmeze; nici să se apropie de ziduri, nici să vorbească 
ostaşilor. Oraşul întreg rămase învăluit în tăcere, ca un 
mormânt uriaş. Războinicii, rezemaţi în lănci, aşteptau 
gânditori, iar ceilalţi, în casele lor, oftau. 


La căderea amurgului, armata cartagineză ieşi din cetate 
pe poarta dinspre apus; dar, în loc să ia drumul Tunisului 
sau să se îndrepte spre munţii Uticei, înainta pe ţărmul 
mării, ajungând în curând la marginea lagunei; pete mari 
de sare albă luceau ca nişte uriaşe tăvi de argint uitate pe 
mal. 

Ochiurile de apă se înmulţeau; paşii se afundau în 
pământul moale. Hamilcar nu privea în urmă; mergea ca de 
obicei în fruntea armatei; calul lui înstelat cu pete galbene 
ca un balaur îşi scutura botul înspumat şi trecea prin 
mlaştini, încordându-şi puterile. Se lăsa noaptea, o noapte 
fără lună. Câţiva strigară că merg la pieire. Hamilcar le luă 
armele şi le dădu slujitorilor. Pământul era din ce în ce mai 
desfundat. Unii se suiau pe spinarea vitelor de povară, alţii 
se agăţau de cozile cailor; cei mai voinici îi sprijineau pe cei 
mai slabi; ligurii îi îmboldeau pe pedestraşi cu vârful 
lăncilor. Întunericul cuprinsese întreaga zare. Armata 
pierdu drumul şi se opri. 

Sclavii sufetului porniră înainte să caute stâlpii, care la 
porunca lui fuseseră înfipţi din loc în loc. Strigătul 
călăuzelor străbătea prin bezna nopţii şi, de departe, 
armata îi urma. 

În sfârşit, simţiră sub paşii lor pământul tare. O linie 
alburie se arcuia, abia desluşită, şi malul Macarului se ivi. 
Vremea era rece, dar nici un foc nu se aprinse. 

Un vânt întețit se ridică spre miezul nopţii. Hamilcar îşi 
trezi ostaşii din somn fără să pună goarnele să sune; 
căpitanii le dădeau de veste oamenilor bătându-i uşor pe 
umăr. 

Cel mai înalt dintre soldaţi intră în râu; apa abia îi ajungea 
până la brâu; se putea trece prin vad. 

La porunca sufetului, treizeci şi doi de elefanţi fură înşiraţi 
de-a curmezişul râului, iar la o sută de paşi mai în jos 
ceilalţi, ca să oprească oamenii târâţi la vale de vârtejul 
apei; purtându-şi armele pe creştetul capului, cartaginezii 
trecură Macarul ca între două zăgazuri de apărare. 


Hamilcar băgase de seamă că vântul dinspre apus, 
răscolind nisipul, clădea ca o punte de trecere în albia 
râului. 

Se aflau acum pe malul stâng, în faţa Uticei, într-un câmp 
deschis, unde elefanții, puterea covârşitoare a armatei, 
aveau loc să se mişte în voie. 

Această minunată înţelepciune îi însufleţi pe soldaţi, 
redându-le dintr-o dată o neţărmurită încredere; ardeau de 
nerăbdare să pornească asupra barbarilor. Hamilcar le 
îngădui două ceasuri de odihnă. La răsăritul soarelui 
armata se puse în mişcare în trei valuri. În frunte înaintau 
elefanții, apoi pedestrimea uşoară, călăreţii după ea, iar la 
urmă grosul oştilor: falanga. 

Barbarii tăbărâţi în faţa Uticei, ca şi cei cincisprezece mii 
din jurul podului, văzură cu uimire cum pământul se unduia 
în depărtare, ca o mare. Vântul puternic ridica nisipul în 
vârtejuri repezi; nori galbeni se destrămau şi se adunau din 
nou, ascunzând barbarilor vederea armatei punice. Înşelaţi 
de coarnele coifurilor, unora li se părea că se apropie o 
cireada de boi; alţii zărind fluturarea mantiilor, îşi 
închipuiau că sunt aripi, iar cei care cunoşteau mai bine 
ţinuturile deşertului ridicau din umeri, zicând că-s vedenii 
ale văzduhului. În vremea asta, uriaşa învolburare se 
apropia tot mai mult. Aburi uşori ca o răsuflare goneau 
deasupra mării de nisip, soarele se ridica şi ardea cu 
putere; o lumină aprigă şi tremurătoare, lărgind marginile 
zării, cuprindea întreg pământul, iar ochiul omului nu mai 
era în stare să măsoare depărtările. Câmpia nesfârşită se 
întindea de jur împrejur, în ondulări abia simţite, până la 
marginea albastră, unde ştiau toţi că începe marea. Cele 
două armate barbare îşi părăsiseră corturile şi se priveau; 
oamenii din Utica se urcaseră pe ziduri ca să vadă mai bine. 

Acum se puteau deosebi valuri prelungi, ca nişte lanţuri, 
purtând din loc în loc vârfuri ascuţite; apoi un şir de movile 
negre, care se legănau în mers; şi deodată se iviră pâlcuri 
de pădure stufoasă: lăncile şi elefanții. Un strigăt izbucni 


LLA 


din toate piepturile: „Cartaginezii!” şi fără să mai aştepte 
vreun semn sau vreo poruncă, barbarii tăbărâţi în faţa 
Uticei, ca şi cei care păzeau podul, porniră laolaltă asupra 
armatei lui Hamilcar. 

Auzindu-i numele, Spendius tresări. „Hamilcar! Hamilcar 
spunea mereu, abia răsuflând. Şi Mâtho lipsea! Ce să facă? 
Să fugă nu mai avea vreme. Atacul care îl surprinsese 
nepregătit, teama pe care i-o inspira sufetul, dar mai ales 
nevoia de a lua o hotărâre grabnică, îl făcuseră să-şi piardă 
cumpătul. Se vedea străpuns de o mie de săbii, cu gâtul 
tăiat, mort. Nu era nici o clipă de pierdut; toţi îl strigau din 
toate părţile. Treizeci de mii de oameni stăteau gata să-l 
urmeze; o pornire împotriva lui însuşi îl cuprinse: se agăţă 
cu toate puterile de nădejdea biruinţei; îşi făgăduia toate 
fericirile şi se simţea mai cutezător decât Epaminonda. Îşi 
dădu pe obraz cu rumeneală ca să-şi ascundă paloarea, îşi 
încheie genuncherele, îşi încinse zalele, bău o cupă de vin 
fără apă şi porni în fruntea oastei sale spre Utica. 

Cele două armate ale barbarilor se uniră atât de re pede, 
încât Hamilcar nu mai avu răgaz să-şi aşeze oamenii în linie 
de luptă. Cartaginezii îşi încetiniră mersul. Elefanții se 
opriseră pe loc şi îşi legănau capetele lor împodobite cu 
pene de struţ, lovindu-şi umerii cu trompa. 

Printre rândurile lor se zăreau cohortele veliţilor, iar mai 
departe coifurile grele ale clinabarilor. 

Platoşele, tăişurile de sabie, podoabele de pene şi 
flamurile străluceau în lumina soarelui. Armata cartagineză 
cuprindea unsprezece mii trei sute nouăzeci şi şase de 
oameni, dar cum era îngrămădită într-un lung dreptunghi, 
cu laturile dinafară înguste, părea mai puţin puternică 
decât era cu adevărat. 

Văzând-o atât de slabă, barbarii, care erau de trei ori mai 
mulţi, fură cuprinşi de o nestăpânită bucurie. Hamilcar nu 
se zărea. Poate că rămăsese în Cartagina? Era totuna. 
Dispreţul pe care îl simțeau pentru cetatea aceea de 
negustori le sporea curajul; şi mai înainte ca Spendius să-şi 


LIA 


fi aşezat oastea în ordine de bătaie, fiecare înțelegând ce 
avea de făcut se şi găsea la locul cuvenit. 

Barbarii se desfăşurau în linie dreaptă, depăşind aripile 
armatei punice cu gândul de-a o învălui. Dar în clipa când 
se apropiaseră până la trei sute de paşi, elefanții, în loc să 
înainteze, dădură înapoi; clinabarii îi urmară, şi spre marea 
uimire a mercenarilor, toţi ceilalţi arcaşi o rupseră la fugă 
spre a-i ajunge. Aşadar cartaginezilor le era frică! Fugeau! 
O furtună de huiduieli izbucni în rândurile barbarilor şi, de 
pe cocoaşa cămilei sale, Spendius striga: „Ştiam eu că aşa 
se va întâmpla! înainte! înainte!” 

Lăncile, săgețile, încărcăturile praştiilor se abătură dintr-o 
dată asupra armatei cartagineze. Elefanții, cu spinarea 
ciupită de suliţi, îşi înteţiră goana, pierzându-se ca nişte 
umbre în norul de praf pe care îl stârneau. 

În acelaşi timp, un freamăt lung de paşi grei se auzea de 
departe, iar peste larma lor se ridica chemarea dezlănţuită 
a goarnelor, care umpleau cu strigătul lor ascuţit tot 
văzduhul. Acel spaţiu gol, în care se învolburau vârtejuri de 
praf şi răsunau ecouri stridente, îi atrăgea pe barbari ca o 
genune; primele rânduri porniră la asalt. Atunci apărură, 
fără veste, cohortele cartagineze. Rândurile lor se 
strânseseră din nou, iar pedestrimea se întorcea în fuga 
mare, însoţită de călăreţii care veneau în galop. 

Hamilcar dăduse ordin, în adevăr, ca falanga să-şi desfacă 
rândurile, iar elefanții, pedestrimea uşoară şi călărimea, 
trecând prin golurile ei, să se îndrepte în cea mai mare 
grabă spre aripi. Socotise atât de bine depărtarea care îl 
despărţea de barbari, încât aceştia, când ajunseră în faţa 
lui, găsiră armata punică adunată din nou într-o prelungă 
linie dreaptă. 

În mijlocul ei, ca o pădure de suliţi, stăteau gata de luptă 
sintagmele falangei. Sintagma era un pătrat plin, cu câte 
şaisprezece oameni de fiecare latură. Luptătorii din primele 
şase rânduri îşi încrucişau lăncile în cumpănire, iar celelalte 
zece din urmă le rezemau pe umerii celor din faţă, aşa încât 


şeful fiecărui rând apărea încadrat în lungimi neegale de 
lănci. Feţele soldaţilor erau pe jumătate ascunse de 
obrăzarul coifurilor; genunchere de bronz le fereau piciorul 
drept; scuturile rotunde coborau până la pulpe, şi această 
cumplită cetate cu ziduri de fier se mişca deodată, vie ca o 
fiară sălbatică şi bine înstrunită ca o maşină. Două cohorte 
de elefanţi o însoțeau, de o parte şi de alta; frânturi de 
săgeți cădeau scuturate de pe pielea lor neagră. Indienii, 
călare pe gâturile lor între mănunchiurile de pene albe, îi 
îndemnau cu vârful harpoanelor, în vreme ce, ascunşi până 
la umăr în turnurile de deasupra, soldaţii stăteau gata să-şi 
arunce fuioarele de fier, purtătoare de câlţi în flăcări. La 
dreapta şi la stânga alergau aruncătorii-cu-praştia, ţinând o 
praştie în mâna dreaptă, alta la cingătoare şi a treia pe 
creştetul capului. Veneau apoi clinabarii, cu câte un negru 
alături, proptindu-şi lancea între urechile calului îmbrăcat 
în aur ca şi ei. Urma lanţul luptătorilor cu arme uşoare, 
ţinând în mâna stângă scuturi din piele de linx şi în cealaltă 
suliţi ascuţite; iar la cele două aripi ale acestui zid de ostaşi, 
goneau călăreţi tarentini, ţinând în frâu, alături, un al 
doilea cal de schimb. 

Armata barbarilor nu izbutise să se ţină strânsă laolaltă. 
Linia ei, nemăsurat de lungă, făcea valuri şi din loc în loc 
lăsa goluri; osteniţi de fugă, mercenarii abia mai răsuflau. 

Falanga se urni puternică, înaintând acum cu toate lăncile 
întinse. Izbite pieptiş, rândurile barbarilor se îndoiră ca un 
arc. Aripile armatei cartagineze se lărgiră, învăluindu-le; 
din urmă veneau elefanții. Străpunsă de lăncile piezişe ale 
falangei, oastea mercenarilor se frânse în două, şi fiecare 
din jumătăţile ei sfârtecate se frământa învălmăşindu-se; 
loviturile de praştie şi de săgeți pornite de pe aripi, le 
împingeau din nou în calea falangei. Barbarii n-aveau 
destulă călărime pentru a scăpa din strânsoare; numai cei 
două sute de numizi care se abătură asupra cohortei din 
dreapta a clinabarilor. Mercenarii se pomeniră împresuraţi 


şi nu mai puteau ieşi la larg. Primejdia era mare şi se 
impunea o hotărâre grabnică. 

Spendius dădu poruncă să fie atacată falanga deodată pe 
amândouă aripile, cu gândul de a o străpunge. Dar 
rândurile mai înguste ale falangei, alunecând printre cele 
lungi, reveniră la locul lor, şi falanga se întoarse asupra 
barbarilor tot atât de puternică pe laturi cum fusese din 
faţă. 

Barbarii loveau în mânerul lăncilor, dar călărimea îi 
hărţuia din urmă, iar falanga, sprijinindu-se pe elefanţi, se 
lungea şi se strângea, ca un pătrat, ca un con, ca un romb, 
ca un trapez, ca o piramidă. O îndoită mişcare se desfăşura 
înăuntrul ei; rândurile din urmă alergau spre cele dintâi, iar 
cei din primele rânduri se întorceau înapoi, să-şi refacă 
puterile şi să-şi lase răniții. Oastea barbarilor se măcina 
izbindu-se de zidurile falangei; îi era cu neputinţă să mai 
facă un pas înainte. Tot câmpul părea o mare de pene roşii 
şi solzi de aramă; scuturile scânteiau ca o spumă de argint. 
Din când în când, un val mai larg pornea de la o margine la 
alta, apoi se retrăgea şi gloata rămânea la mijloc, strânsă 
grămadă, împietrită, nemişcată. Lăncile se ridicau şi cădeau 
necontenit. Tăişuri de săbii se încrucişau cu atâta 
repeziciune, încât nu se mai zăreau decât vârfurile; 
călăreţii se roteau în cercuri largi, care se închideau din 
nou, ca un vârtej. 

Peste glasurile căpitanilor, peste strigătul goarnelor şi 
scrâşnetul strunelor, gloanţele de plumb şi sâmburii de 
argilă şuierau prin văzduh, făcând să zboare săbiile din 
mâini şi fărâme de creier din capetele zdrobite. Răniţii, 
ferindu-se sub scuturi, îşi sprijineau mânerul săbiilor pe pă- 
mântul unde căzuseră; alţii, trecând prin bălțile de sânge, o 
rupeau la fugă. Mulțimea era atât de strânsă şi praful atât 
de des, încât în vuietul învălmăşelii nu se mai putea desluşi 
nimic: nimeni nu stătea să mai asculte pe cei care voiau să 
se predea. Când armele cădeau din mâini, luptătorii se 
încleştau corp la corp; oasele pârâiau sub platoşă şi morţii 


rămâneau cu capul răsturnat pe spate, între două braţe 
încremenite. Şaizeci de umbrieni, proptiţi în călcâie, cu 
suliţele în mână, îndărătnici şi scrâşnind din dinţi, dădură 
peste cap, ei singuri, două sintagme. Ciobanii ciprioţi se 
năpustiră asupra aripei stângi a clinabarilor şi-şi răsuciră 
bâtele în coama cailor care o luară la goană pe câmp, 
răsturnându-şi călăreţii. Cartaginezii aruncători-cu-praştia, 
răsfirându-se unii de alţii, rămaseră descoperiţi. Falanga 
începu să şovăie, căpitanii alergau zăpăciţi, încheietorii de 
rânduri îmboldeau pe soldaţi, iar barbarii îşi strângeau din 
nou puterile, întorcându-se la atac. Biruinţa părea să fie a 
lor. 

Atunci izbucni deodată un strigăt cumplit, un muget 
prelung de furie şi de durere; erau cei şaptezeci şi doi de 
elefanţi, care veneau val-vârtej pe două rânduri. Hamilcar 
aşteptase ca mercenarii să se adune laolaltă şi îşi asmuţea 
acum fiarele asupra lor. Indienii îi îndemnau atât de aprig, 
încât urechile lor mari erau pline de sânge. Trompele lor 
vopsite cu roşu de miniu se ridicau în aer ca nişts şerpi; 
purtau pe piept un ţăruş şi o platoşă în spinare, iar colţii lor 
se prelungeau cu tăişuri de fier, încovoiate ca săbiile. 
Pentru a-i face mai furioşi, fuseseră îmbătaţi cu un amestec 
de vin, piper şi tămâie. Îşi scuturau mugind coloanele de 
clopoței, iar conducătorii lor aplecau capul sub ploaia de 
flăcări care se revărsa din înaltul turnurilor. 

Strângându-şi rândurile, barbarii au încercat să le ţină 
piept; elefanții se năpustiră cu toată furia în grămada lor. 

Pintenii de fier din pieptul lor spintecau cohortele, ca nişte 
prore de corabie; barbarii se împrăştiau în vârtejuri uriaşe. 
Unii, sugrumaţi de trompa elefanților, rămâneau fără 
răsuflare; alţii, smulşi de la pământ, erau azvârliţi în lăncile 
soldaţilor din turnuri; zburau în aer sfâşiaţi de dinţii 
elefanților, şi maţele lor spânzurau în colţul de fildeş, ca 
nişte frânghii înnodate de catargul corăbiei. 

Barbarii se aruncau asupra elefanților, încercând să le 
crape ochii şi să le reteze genunchii; se strecurau pe sub 


picioarele lor, le înfigeau sabia în burtă până la mâner şi 
piereau striviţi. Cei mai îndrăzneţi se agăţau de curele. Sub 
flăcări, sub gloanţe, sub săgeți, se trudeau să taie legăturile 
de piele şi turnul de nuiele se prăbuşea ca un turn de 
piatră. Paisprezece elefanţi, care înaintau pe aripa dreaptă, 
înnebuniţi de rănile pe care le primiseră, se întoarseră, 
năvâălind asupra şirului din urmă. Indienii au prins ciocanul 
de lemn şi dalta, lovind cu putere la încheietura oaselor 
capului. 

Fiarele uriaşe se prăbuşiră grămadă unele peste altele. Iar 
deasupra acestui munte de platoşe şi de cadavre, unul din 
elefanții cei mai cumpliţi, supranumit Furia lui Baal, rămase 
până la căderea nopţii urlând de durere, cu piciorul prins în 
lanţuri şi cu o săgeată în lumina ochiului. 

Elefanții ceilalţi, ca nişte biruitori care se desfată nimicind, 
călcau în picioare, răsturnau, striveau, înverşunându-se 
asupra morţilor şi a sfărâmăturilor de arme. Pentru a rupe 
cercul de fier care îi înconjura, se răsuceau pe picioarele 
dinapoi, şi învârtindu-se ca nişte enorme şuruburi, înaintau 
necontenit. Cartaginezii prinseră puteri noi şi lupta se 
înteţi. 

Barbarii începuseră să şovăie. O parte din hopliţii greci 
aruncară armele. O spaimă cumplită îi cuprinse pe ceilalţi. 
Călare pe cămila lui, Spendius îi îmboldea umerii cu două 
suliţi. Împrăştiindu-se spre aripi, întreaga oaste a 
mercenarilor o rupse la fugă spre Utica. 

Clinabarii, pe caii lor osteniţi în luptă, nu mai încercară să- 
i urmărească. Ligurii, arşi de sete, se repeziră să bea apă 
din râu. Numai cartaginezii care luptaseră în mijlocul 
falangei şi fuseseră mai puţin încercaţi, fremătau de dorinţa 
răzbunării, pe care o vedeau că le scapă din mâini; se 
pregăteau să pornească asupra mercenarilor, când se ivi 
Hamilcar. 

Ţinea în mâini frâul de argint al calului său vărgat, 
înspumat de sudoare. Panglicele prinse de coarnele coifului 
fluturau în vânt; îşi sprijinea sub coapsa stângă scutul 


rotund şi, ridicând lancea lui cu trei vârfuri, opri în loc 
întreaga armată. 

Tarentinii săriră în grabă de pe un cal pe altul şi se 
împărţiră în două cete, unii gonind la dreapta, spre râu, 
ceilalţi la stânga, spre cetate. 

Falanga a nimicit lesne ceea ce mai rămăsese din oastea 
barbarilor. Învinşii aplecau capul sub tăişul săbiilor şi 
închideau ochii. Unii, care încercau în ultima clipă să se 
apere, erau ucişi cu pietre ca nişte câini turbaţi. Hamilcar 
poruncise ca prinşii să fie cruţaţi. Cartaginezii se supuseră 
înciudaţi, atât le era de plăcut să împlânte sabia în pieptul 
unui barbar. Era cald şi se sileau ca secerătorii, cu braţele 
goale; iar când se opreau puţin să mai răsufle, urmăreau cu 
ochii pe câmp un alt călăreț de-al lor, care vâna în goană un 
barbar fugind; îl prindea de păr, îl ţinea strâns câteva clipe, 
apoi îi reteza gâtul cu securea. 

Se lăsau umbrele nopţii. Nu se mai zăreau nici cartaginezi, 
nici barbari. Elefanții fugiseră dincolo de zare, purtându-şi 
în spinare turnurile înflăcărate, care ardeau ici-colo în 
întuneric ca nişte faruri ascunse pe jumătate în ceaţă: nu 
mai era pe câmp altă mişcare, decât unduirea râului care 
purta spre mare mormanele de stârvuri. 

Două ceasuri mai târziu sosi Mâtho. La lumina stelelor zări 
frânturi de umbre zăcând la pământ. Erau barbarii. Se 
aplecă asupra lor. Toţi erau morţi. Strigă până departe; nici 
un glas nu-i răspunse. 

Mâtho pornise în dimineaţa aceea cu soldaţii lui de la 
Hippo-Zaryt asupra Cartaginei. Când a ajuns la Utica, 
armata lui Spendius plecase. Locuitorii oraşului dădeau foc 
maşinilor de război. Barbarii luptau cu înverşunare, larma 
care venea dinspre pod creştea într-un chip de neînțeles, şi 
Mâtho se îndreptase spre munte pe drumul cel mai scurt; 
dar cum mercenarii fugeau pe câmpie, nu întâlnise pe 
nimeni. 

În faţa lui, mici piramide se înălţau în umbră, şi dincoace 
de râu, mai aproape, se zăreau lângă pământ lumini fără 


mişcare. Cartaginezii trecuseră dincolo de pod, iar sufetul, 
pentru a înşela pe barbari, aşezase santinele pe malul 
celălalt. 

Lui Mâtho i se păru că zăreşte steaguri punice; capete de 
cai pluteau în aer pe vârful fasciilor care nu se vedeau. De 
departe se auzea zgomot mare, zvon de cântece şi de cupe 
care se ciocnesc. 

Neştiind unde se află, nici unde ar putea să-l găsească pe 
Spendius, înfricoşat şi pierdut în întuneric, Mâtho se 
întoarse în grabă pe drumul pe care venise. Se lumina de 
ziuă, când de pe culmea muntelui zări oraşul şi resturile 
maşinilor de război arse, rezemate de ziduri ca osemintele 
unor uriaşi. 

O linişte de moarte şi o cumplită tăcere domneau 
pretutindeni, în pragul corturilor, printre soldaţii lui Mâtho, 
oameni goi zăceau, unii pe spate, alţii cu fruntea culcată 
peste braţele înzăuate. Răniţii îşi desprindeau de pe pulpe 
fâşii de pânză însângerată. Muribunzii îşi roteau capul 
încet, aşteptându-şi sfârşitul; vecinii lor, târându-se pe 
pământ, le dădeau să bea. De-a lungul drumurilor înguste 
santinelele plecau să se încălzească sau stăteau în picioare, 
cu ochii dincolo de zare, cu lancea pe umăr, într-o sălbatică 
încordare. 

Mâtho îl găsi pe Spendius sub adăpostul unei foi de cort, 
întinsă pe două bețe vârâte în pământ. Grecul stătea cu 
fruntea aplecată şi îşi ţinea genunchii în palme. 

Rămaseră îndelung fără să-şi vorbească. Într-un târziu, 
Mâtho murmură: 

— Am fost învinşi... 

Spendius repetă, cu glasul înăbuşit: 

— Da, învinşi! 

La toate întrebările, răspundea cu semne de deznădejde. 

Vaiete şi oftări din adânc ajungeau până la ei. Mâtho ridică 
un colţ al pânzei. Priveliştea soldaţilor pe care îi avea în faţa 
lui îi aminti o altă nenorocire, întâmplată în acelaşi loc, şi 
izbucni scrâşnind din dinţi: 


— 'Ticălosule! pentru a doua oară... 

Spendius îl opri: 

— Nici atunci n-ai fost cu noi. 

— Suntem blestemaţi! strigă Mâtho. Şi totuşi îl voi 
înfrânge! Îl voi ucide! Ah! dacă aş fi fost aici! 

Gândul că nu luase parte la luptă îl chinuia mai mult decât 
însăşi înfrângerea. Îşi smulse sabia şi o azvârli la pământ. 

— Cum de v-au biruit cartaginezii? 

Fostul sclav începu să-i povestească desfăşurarea luptei. 
Mâtho vedea fiecare mişcare a oştirilor, şi nu-şi putea 
stăpâni ciuda: armata din faţa Uticei nu trebuia să alerge 
spre pod, ci să-i cadă lui Hamilcar în spate. 

— Ştiu, răspunse Spendius. 

— Trebuia să-ţi întăreşti rândurile în adâncime, să nu-i 
arunci zadarnic pe veliţi asupra falangei, să laşi loc de 
trecere elefanților... Până în ultima clipă, lupta putea fi 
câştigată! De ce aţi fugit? 

Spendius răspunse: 

— L-am văzut trecând în mantia lui roşie, cu braţul ridicat, 
plutind peste norii de praf, ca un vultur în fruntea 
cohortelor! 'Ținea capul sus, şi la fiecare semn al lui 
rândurile cartaginezilor se strângeau din nou şi porneau la 
asalt; în vălmăşagul luptei ne-am apropiat unul de altul, mă 
privea ţintă şi am simţit în inima mea tăişul de gheaţă el 
unei săbii... 

— Poate că a ales dinadins ziua... şopti Mâtho. 

Cugetară îndelung, căutând să înţeleagă cum izbutise 
Hamilcar să-i surprindă atât de nepregătiţi. Pentru a-şi da 
curaj şi ca să-şi micşoreze greşeala, Spendius spuse că 
nădejdea nu-i pierdută încă. 

— Şi chiar dacă ar fi! răspunse Mâtho. Voi duce singur 
războiul mai departe. 

— Voi fi alături de tine! strigă grecul, sărind de la locul lui. 
Ochii îi scânteiau şi un surâs straniu îi strâmba obrazul de 
şacal. 


— Vom lua-o de la început, dar să nu mă mai părăseşti! Eu 
nu sunt făcut pentru luptă la lumina zilei, în plin soare; 
lucirea săbiilor mă orbeşte; e o boală a ochilor, am trăit 
prea mulţi ani în întunericul temniţei. Pune-mă să sar peste 
ziduri noaptea, să pătrund pe furiş în cetate - şi trupurile 
celor morţi se vor răci înainte de cântecul cocoşilor. 
Porunceşte să-ţi aduc la picioare un duşman, o comoară, o 
fiinţă omenească, o femeie - mai spun o dată - o femeie, fie 
ea fiică de rege, şi dorinţa ţi se va împlini! Mă cerţi că m-a 
biruit Hannon; dar m-am răzbunat! Recunoaşte că turma 
mea de porci a fost mai de folos decât o întreagă falangă de 
spartani! (Ca şi cum ar fi simţit nevoia să-şi pună în lumină 
isteţimea, înşiră tot ceea ce îndeplinise în folosul 
mercenarilor.) Eu l-am asmuţit pe galul din grădinile lui 
Hamilcar. La Sicca i-am înnebunit pe toţi, vârând în ei 
teama de Cartagina. Giscon era gata să-i trimită la casele 
lor, dar i-am împiedicat pe tălmaci să vorbească. Adu-ţi 
aminte cum le spânzura limbile în gură! Te-am călăuzit 
dincolo de zidurile cetăţii, am răpit zaimful, te-am dus până 
la ea... Voi mai face multe, vei vedea! 

Spendius porni să râdă ca un besmetic. Mâtho îl privea cu 
ochi mari, simțind un fel de nelinişte în faţa acestui om, atât 
de mişel şi de cumplit totodată. Grecul vorbi din nou, 
înveselit, pocnind din degete: 

— Evohe! După ploaie răsare soarele! Eu am muncit în 
ocnă şi am băut vin de Massica pe-o corabie care era a mea, 
sub un polog de aur, ca Ptolemeu! Nefericirea e mama 
iscusinţei! Norocul surâde celor îndrăzneţi! Îi plac oamenii 
pricepuţi. Se va supune! 

Întorcându-se spre Mâtho, îl prinse de braţ: 

— Stăpâne, cartaginezii sunt îmbătaţi de biruinţa lor. Tu ai 
sub porunca ta o armată care n-a luptat încă. Oamenii tăi te 
ascultă. Porneşte în fruntea lor; ai mei, nerăbdători să se 
răzbune, te vor urma. Mi-au mai rămas trei mii de carieni, o 
mie două sute de aruncători-cu-praştia şi de arcaşi, cohorte 
întregi! Am putea să strângem o falangă. Să ne întoarcem! 


Tulburat de priveliştea înfrângerii, Mâtho nu se gândise 
încă ce-ar putea să întreprindă pentru a o răscumpăra. 
Asculta uimit, şi lamele de bronz care îi încingeau pieptul 
zvâcneau sub bătăile inimii lui. Ridică sabia de la pământ şi 
strigă: 

— Urmează-mă! Să mergem! 

Dar iscoadele trimise în cercetare se întoarseră vestind că 
podul fusese dărâmat, cartaginezii îşi ridicaseră morţii şi 
Hamilcar nu se mai vedea. 

IX. 

În război. 

Hamilcar crezuse că mercenarii îl vor aştepta în faţa Uticei 
şi se vor întoarce asupra lui; neavând puteri destule pentru 
a-i lovi, se îndreptase spre miazăzi, pe malul drept al râului, 
punându-se la adăpost de orice surprindere. 

Avea de gând să câştige de partea lui triburile, închizând 
ochii asupra răscoalei lor şi împiedicându-le să se alăture 
barbarilor; apoi, după ce se vor răzleţi pe pământurile lor, 
să le lovească pe rând şi să le nimicească. 

În paisprezece zile izbuti să potolească întreg ţinutul 
dintre Thuccaber şi Utica, apoi oraşele Tignicabah, 
Tessurah, Vacca şi alte câteva dinspre apus: Zungharul, 
cetate a muntelui, Assuras, oraşul vestit prin templul lui, 
Djeraado, bogat în livezi de ienupăr. Thapitis şi Hagur i-au 
trimis soli de pace. Oamenii câmpului veneau cu mâinile 
încărcate de merinde, îi cereau ocrotire, îi sărutau 
picioarele, lui şi soldaţilor, plângându-se de purtarea 
barbarilor. Unii aduceau în saci capetele mercenarilor pe 
care se lăudau că-i omorâseră; erau capetele tăiate ale 
celor căzuţi, ale celor care, fugind, rămăseseră morţi din loc 
în loc pe sub măslini şi prin vii. 

Pentru a uimi poporul cu strălucirea biruinţei sale, 
Hamilcar trimisese chiar a doua zi în Cartagina pe cei două 
mii de barbari prinşi în luptă. Veneau în şiruri de câte o sută 
de oameni, cu mâinile legate la spate în cătuşe de bronz 


prinse la ceafă; călăreţii îi goneau din urmă cu pleasna 
biciului, dimpreună cu răniții care mai sângerau încă. 

Oraşul fu cuprins de-o bucurie desmetică. Se spunea că 
fuseseră ucişi şase mii de barbari; cei rămaşi nu mai erau în 
stare să lupte, războiul se sfârşise. Oamenii se îmbrăţişau în 
mijlocul străzii, şi, drept mulţumire, se duceau să ungă cu 
cinamomă şi cu unt chipul Zeilor-Pateci. Idolii, cu braţele lor 
ridicate până la umeri, deschizând ochii mari şi umflându-şi 
burţile, părea că prind viaţă sub vopseaua proaspătă şi iau 
parte la veselia mulţimii. Bogaţii ţineau deschise uşile 
caselor lor; oraşul întreg răsuna de freamătul tamburinelor, 
templele erau luminate toată noaptea, iar slujitoarele Zeiţei 
aşezară la răspântiile Malquei paturi din scânduri de 
sicomor, dăruindu-şi trupul pentru plăcerea trecătorilor. Se 
hotări să se împartă pământ războinicilor biruitori, să i se 
aducă jertfe lui Melkarth şi să i se dea lui Hamilcar trei sute 
de coroane de aur. Prietenii lui au propus să i se sporească 
puterile şi să fie investit cu noi onoruri. 

Hamilcar obţinu de la Bătrâni învoiala de a trimite soli lui 
Autharit, cerându-i pe bătrânul Giscon şi pe ceilalţi ostatici, 
în schimbul barbarilor prinşi în luptă. Libienii şi nomazii, 
care alcătuiau armata lui Autharit, cunoşteau prea puţin pe 
ceilalţi mercenari de sânge italic sau grec; dar fiindcă 
Republica le înapoia atât de mulţi barbari în locul atâtor de 
puţini cartaginezi, însemna că aceştia aveau preţ mare, iar 
ceilalţi nici unul. Bănuiau o capcană; Autharit nu primi 
târgul. 

Bătrânii răspunseră hotărând uciderea tuturor prinşilor, 
deşi Hamilcar le scrisese dinadins să-i cruţe. Planul lui era 
să-i primească pe cei mai voinici în armata lui, ispitind astfel 
şi pe alţii să treacă de partea Cartaginei. Ura însă fu mai 
tare decât chibzuinţa. 

Cei două mii de barbari fură legaţi de pietrele 
mormintelor din Mappale; şi negustorii, ţesătorii, rândaşi, 
până şi femeile, văduvele de război cu pruncii lor, toţi câţi 
doreau veneau să-i ucidă cu lovituri de săgeți. Ocheau încet, 


ca să le prelungească chinul; coborau arcul, apoi ţinteau 
din nou, şi gloata se îmbulzea urlând. Neputincioşii erau 
purtaţi pe targă; unii, prevăzători, îşi aduceau merinde şi 
zăboveau până la apusul soarelui; alţii rămâneau acolo 
toată noaptea. Se ridicaseră corturi pentru plăcerea 
băutorilor. Mulţi câştigară bani buni dând cu chirie arcuri şi 
săgeți. 

Morţii crucificaţi erau lăsaţi în picioare, înălțându-se 
deasupra mormintelor ca tot atâtea statui îmbrăcate în 
purpură. Nebunia cuprinsese până şi pe oamenii din 
Malqua, locuitorii băştinaşi, mai nepăsători de obicei faţă de 
treburile Cartagina. Acum, drept recunoştinţă pentru 
priveliştea cu care îi desfăta Republica, luau şi ei parte la 
bucuria biruinţei şi se simțeau cartaginezi; iar Bătrânii se 
arătau încântați de iscusinţa cu care se pricepuseră să 
strângă laolaltă întreg poporul la marea sărbătoare a 
răzbunării. 

N-a lipsit nici osânda Zeilor. Din toate unghiurile zării 
veneau stoluri de corbi, scoțând ţipete răguşite şi dând ocol 
cerului ca un nor uriaş care se rotea în jurul lui însuşi fără 
încetare. Se zăreau de la Clypea, de la Rhades şi de la 
Hermaeum; un vultur cădea câteodată în mijlocul lor, iar 
păsările negre se răspândeau în cercuri largi, ca să se 
strângă din nou, pe terase, pe acoperişuri, pe vârful 
obeliscurilor, pe frontonul templelor, ţinând în plisc fâşii 
însângerate de carne omenească. 

Duhoarea pe care o răspândeau stârvurile îi sili pe 
cartaginezi să le dezlege. Unele fură arse, altele azvâărlite în 
mare. Valurile răscolite de vântul de la miazănoapte le 
purtă până pe ţărmul golfului adânc, unde tăbărâse armata 
lui Autharit. 

Acest semn de osândă i-a înspăimântat pe barbari. 
Cartaginezii îi zăriră de pe acoperişurile templului lui 
Eşmun cum îşi ridicau corturile, îşi încărcau măgarii şi îşi 
adunau turmele, iar până la căderea nopţii nu mai rămase 
nici urmă din întreaga oaste a lui Autharit. 


Întinzându-se între muntele Apelor-Calde şi Hippo-Zaryt, 
ea trebuia să-i taie lui Hamilcar drumul spre cetăţile tyriene 
şi să-l împiedice a se întoarce în Cartagina. 

În acelaşi timp, celelalte două armate barbare urmau săi 
se alăture la miazăzi, Spendius venind dinspre răsărit şi 
Mâtho de la apus. Toate trei unindu-se aveau să-i surprindă 
pe cartaginezi şi să-i împresoare. Puterea lor spori cu un 
ajutor pe care nu-l mai nădăjduiau. Narr'Havas se întoarse, 
cu trei sute de cămile încărcate cu smoală, douăzeci şi cinci 
de elefanţi şi şase mii de călăreți. 

Hamilcar, pentru a-i slăbi pe mercenari, încercase să-l 
împiedice pe Narr'Havas să-şi părăsească regatul. Înainte 
de a pleca din Cartagina, sufetul se înţelesese cu Masgaba, 
un tâlhar getul, care încerca să întemeieze pe seama lui o 
împărăție. Cu banii pe care îi pusese la îndemână 
Republica, acest vântură-ţară câştigase de partea lui pe 
numizi, făgăduindu-le libertatea. Dar Narr'Havas, înştiinţat 
din vreme de un fiu al doicei sale, căzuse asupra Cirtei, 
otrăvise fântânile, ucisese pe biruitori, tăiase câteva capete, 
pusese ordine şi pornise împotriva lui Hamilcar, mai îndârjit 
decât barbarii înşişi. 

Căpeteniile celor patru armate chibzuiră împreună planul 
de luptă. Războiul avea să fie lung, şi trebuiau să fie 
prevăzători. 

S-au înţeles, înainte de toate, să ceară ajutor romanilor. 
Solia i-a fost îmbiată lui Spendius, dar fostul sclav fugit din 
Roma nu îndrăzni s-o primească. Alţi doisprezece oameni 
din coloniile greceşti porniră pe mare de la Annaba, într-o 
luntre a numizilor. Conducătorii barbarilor cerură armatei 
jurământul unei ascultări fără murmur. Căpitanii 
supravegheau în fiecare zi îmbrăcămintea şi încălţările 
soldaţilor; le luară santinelelor scuturile, fiindcă le rezemau 
de lance şi dormeau în picioare; nu i se îngădui nimănui să- 
şi care lucrurile după el ci, aşa cum era rânduiala în 
legiunile romane, să şi le poarte fiecare în spinare. Pentru a 
lupta împotriva elefanților, Mâtho alcătui un corp de 


călăreţi înzăuaţi, în care om şi cal se ascundeau sub o 
platoşă din piele de hipopotam, înarmată cu colţi de fier; iar 
pentru a feri copitele cailor, îi încălţă cu botfori de paie 
împletite. 

Jaful oraşelor şi prigonirea neamurilor băştinaşe fură 
oprite sub pedeapsă aspră. Fiindcă hrana începuse să 
lipsească, Mâtho porunci ca merindele să fie împărţite pe 
cap de soldat, fără să-i pese ce vor mânca femeile. La 
început, soldaţii le dădeau din porţia lor; dar nehrănindu-se 
ei înşişi îndestul, puterile multora slăbeau văzând cu ochii. 
Era un prilej nesfârşit de ocări şi de ceartă; unii ademeneau 
femeile cu momeala părţii lor de hrană sau numai cu 
făgăduieli. Mâtho le izgoni fără milă. Ele căutară adăpost în 
tabăra lui Autharit, dar libienele şi muierile galilor le 
întâmpinară cu o ploaie de blesteme şi le siliră să plece. 

În cele din urmă, femeile fugare se strânseră sub zidurile 
Cartaginei, cerşind ocrotirea lui Ceres şi a Proserpinei, 
zeițele templului din Byrsa, ai cărui preoţi li se închinau, 
drept semn de ispăşire pentru uciderile săvârşite odinioară 
în Siracusa. Sisiţii, în temeiul dreptului de a-şi împărţi între 
ei prăzile, le-au cerut pe cele mai tinere, să le vândă; iar 
unii din noii-cartaginezi şi-au ales soţii dintre 
lacedemoniene, fiindcă erau blonde. 

Câteva s-au încăpățânat să-i urmeze mai departe pe 
soldaţi. Alergau la aripa sintagmelor, alături de căpitani, îşi 
strigau pe nume bărbaţii, îi trăgeau de poalele mantalei, se 
băteau cu pumnii în piept blestemându-i, şi-şi purtau în 
braţe pruncii care plângeau. Priveliştea aceasta îi înduioşa 
pe barbari şi le înmuia curajul; era o primejdie. Au încercat 
de câteva ori să le gonească, dar femeile se întorceau 
înapoi. Mâtho ceru călăreţilor lui Narr'Havas să le 
împrăştie cu lăncile, dar balearii strigară că şi lor le trebuie 
femei. Mâtho răspunse: 

— Eu n-am! 

Duhul lui Moloh îl stăpânea. Închipuindu-şi că se supune 
unor porunci ale Zeului, săvârşea fapte groaznice, 


împotriva cărora cugetul lui se răzvrătea. Când nu putea să 
prade rodul ogoarelor, azvârlea pietre pe câmp ca să-l facă 
sterp. 

Scrise în mai multe rânduri lui Autharit şi lui Spendius, 
cerându-le să se grăbească. Mişcările lui Hamilcar erau 
însă de neînțeles; îşi strămuta necontenit lagărul, la Eidus, 
la Monchar, apoi la Tehent. Iscoadele trimise pe urma lui se 
întorseseră spunând că fusese zărit în apropiere de Ischiil, 
lângă hotarele ţării lui Narr'Havas, apoi trecuse mai sus de 
Teburba, ca şi cum s-ar fi îndreptat din nou spre Cartagina, 
Abia ajungea într-un loc şi pleca mai departe. Nu se putea 
şti niciodată ce drum va alege. Ocolind lupta, sufetul îşi 
păstra libertatea de mişcare. Barbarii îl urmăreau 
pretutindeni, dar negăsindu-l nicăieri, se lăsau purtaţi după 
bunul lui plac. 

Aceste drumuri nesfârşite îi osteniseră însă pe cartaginezi, 
şi neputând să-şi împrospăteze armata, puterile lui 
Hamilcar slăbeau. Oamenii câmpului îi aduceau tot mai 
puţine bucate. Se vedea întâmpinat pretutindeni cu şovăieli, 
şi simţea în jurul lui clocind o ură surdă. Cu toate 
rugăminţile trimise Marelui Sfat nu-i sosea din Cartagina 
nici un ajutor. 

Cartaginezii ziceau - poate chiar credeau - că nu are 
nevoie de el. Cine ştie ce gânduri viclene se ascundeau sub 
aceste cereri fără temei? Oamenii lui Hannon, pentru a-l 
pune în încurcătură, dădeau biruinţei lui o însemnătate mai 
mare decât o avusese. Republica făcuse destule jertfe 
înzestrându-i armata; nu putea să-i îndeplinească la 
nesfârşit toate cererile! Războiul era prea greu şi costase 
prea multă cheltuială. Prietenii lui Hamilcar, poate dintr-un 
simţământ de mândrie, îl sprijineau fără prea multă 
însufleţire. 

Văzând că nu mai are nimic de aşteptat din partea 
Republicii, Hamilcar se întoarse asupra triburilor, ridicând 
cu silnicie grânele, uleiul, lemnele, oamenii şi vitele de care 
avea nevoie pentru a duce războiul mai departe. Dar 


oamenii începuseră să-l ocolească. Fugeau din calea lui. 
Târgurile prin care trecea erau pustii; răscolea colibele şi 
nu găsea nimic. O cumplită singurătate întâmpina în tot 
locul armata Cartaginei. 

În furia lor, cartaginezii se abătură cu jaf şi cu stricăciuni 
împotriva întregului ţinut. Umpleau cu pământ fântânile şi 
dădeau foc caselor. Flăcările purtate de vânt se întindeau 
până departe; pe culmea muntelui ardeau păduri întregi; 
de-a lungul văilor curgeau râuri de foc; armata se oprea în 
loc aşteptând să se stingă pârjolul, apoi pornea din nou sub 
soarele arzător, călcând peste mormane de cenuşă 
fierbinte. 

Uneori se zăreau la marginea drumului, în umbra unui 
tufiş, doi ochi de pisică sălbatică. Era un barbar, ghemuit pe 
călcâie, cu haina plină de praf ca să semene cu frunzişul; 
alteori, de-a lungul unui povârniş, se auzeau pietre 
rostogolindu-se, şi dintr-un fund de vale sărea un om cu 
picioarele goale. 

Mercenarii despresuraseră Utica şi Hippo-Zarytul; 
Hamilcar trimise vorbă cetăților să vină în ajutorul lui, dar 
oamenii, nevoind să se primejduiască, răspunseră cu vorbe 
legănate, cu laude şi cu iertăciuni. 

Hamilcar se îndreptă fără veste spre miazănoapte, hotărât 
să pătrundă într-unul din oraşele tyriene, chiar dacă s-ar fi 
văzut silit să le cucerească prin luptă. Îi trebuia un punct de 
reazim pe ţărmul mării, pentru a putea primi hrană şi 
soldaţi din Cyrena sau din insule; pusese ochii pe portul 
Uticei, ca fiind cel mai aproape de Cartagina. 

Porni aşadar din Zuitin, ocolind cu multă băgare de seamă 
lacul Hippo-Zarytului. Apoi, pentru a urca muntele care 
desparte cele două văi, îşi înşiră întreaga armată pe-o 
singură coloană. Ajungând pe culmea podişului şi coborând 
din nou în valea care se lărgeşte ca o căldare, cartaginezii 
zăriră în lumina amurgului lupoaice de bronz, care păreau 
că gonesc prin iarbă. 


Mănunchiuri de pene se iviră deodată, şi în sunete de flaut 
un cântec izbucni, umplând văzduhul întreg. Era armata lui 
Spendius. Grecii şi campanienii, îndemnați de ura pe care o 
purtau Cartaginei, împrumutaseră steagurile legiunilor 
romane. Din stânga se iveau în acelaşi timp vârfuri de suliţi, 
scuturi îmbrăcate în piei de leopard, pieptare împletite din 
fire de in, umeri goi. Erau iberii lui Mâtho: luzitanii, 
balearii, getulii. În jurul colinei se auzea nechezatul cailor 
lui Narr'Havas. Apoi se ivi oastea de strânsură, în fruntea 
căreia venea Autharit: gali, libieni, nomazi, printre care se 
strecuraseră mâncătorii-de-scârnăvii, purtând în păr oase 
de peşte. 

Aşadar barbarii, potrivindu-şi cu isteţime drumurile, 
izbutiseră să-şi adune puterile laolaltă. În faţa întâlnirii 
neaşteptate cu armata lui Hamilcar, se opriră pe loc pentru 
a se sfătui asupra planului de luptă. 

Hamilcar îşi aşezase oamenii lui în cerc, ca să se poată 
apăra cu puteri egale, din orice parte ar fi fost lovit. Un zid 
înalt de scuturi, împlântate în iarbă unul lângă altul, 
ocrotea pedestrimea. Clinabarii se înşiruiseră în afara lui, 
iar mai departe, din loc în loc, aşteptau elefanții. 

Mercenarii, istoviţi de lungul drum ce făcuseră, hotărâră 
să nu pornească lupta înainte de răsăritul soarelui. Nu se 
îndoiau că vor birui şi-şi petrecură noaptea ospătându-se. 

Aprinseră focuri mari, care umpleau de lumină toată 
tabăra; în umbră se întindea armata cartagineză. Aşa cum 
ştia că fac romanii, Hamilcar poruncise să se sape în jurul 
lagărului un şanţ lat de cincisprezece picioare şi adânc de 
zece coţi, iar cu pământul care prisosea ridicase un perete 
înalt, a cărui creastă o întări cu lănci încrucişate. În zorii 
zilei, mercenarii rămaseră uimiţi văzând întreaga armată a 
Cartaginei adăpostită ca într-o cetate. 

În mijlocul lagărului îl zăriră pe Hamilcar trecând de la un 
cort la altul şi împărțind porunci. Era înveşmântat într-o 
platoşă cafenie cu solzi mărunți şi, urmat de calul lui, se 
oprea din loc în loc, făcând un semn cu braţul drept. 


Mercenarii care luptaseră sub comanda lui îşi aduceau 
aminte de alte dimineţi, când în sunetul goarnelor generalul 
trecea liniştit prin faţa lor, îmbărbătându-i cu privirea ca şi 
cum le-ar fi dat să bea tot atâtea cupe de vin. Un val de 
înduioşare îi cuprinse; numai cei care nu-l cunoşteau 
zburdau de bucurie la gândul că îl au în mâna lor. 

Îşi spuneau că ar fi totuşi o greşeală dacă ar porni atacul 
toţi deodată; locul era atât de strâmt încât se vedeau 
primejduiţi să se îmbulzească în neorânduială, 
împiedicându-se unii de alţii. Numizii ar fi putut să lovească 
pieptiş; dar, apăraţi de platoşele lor, clinabarii i-ar fi 
zdrobit; şi cum să treacă peste şanţuri? lar ca să facă faţă 
elefanților nu erau îndestul de pregătiţi. 

— Sunteţi nişte mişei! strigă Mâtho. 

În fruntea celor mai îndrăzneţi, porni asupra redutelor 
cartagineze. O ploaie de pietre îi sili să dea înapoi; Hamilcar 
adunase de pe pod toate catapulturile părăsite în luptă. 

Această încercare zadarnică întoarse pe dos curajul 
schimbător al barbarilor. Înflăcărată lor vitejie se stinse 
dintr-o dată; doreau, fireşte, să învingă, dar cu jertfe cât 
mai puţine. Planul lui Spendius era ca mercenarii, 
rămânând pe loc, să înfometeze armata punică. Pentru a nu 
pieri de sete, cartaginezii săpară puțuri, iar în muntele 
vecin găsiră izvoare de apă. 

De pe culmea întăriturii lor azvârleau săgeți, bulgări de 
pământ, bălegar, pietre culese de pe unde găseau; iar cele 
şase catapulturi erau purtate necontenit pe întreaga 
lungime a parapetului. 

Izvoarele de apă, totuşi, aveau să sece odată şi odată, 
catapulturile folosite într-una se vor strica: barbarii, de 
zece ori mai mulţi, până la urmă vor birui. Pentru a câştiga 
timp, Hamilcar se gândi că ar fi bine să intre în vorbă cu 
mercenarii. Într-o dimineaţă, aceştia găsiră la marginea 
taberei lor o piele de berbec, pe care sufetul îşi scrisese 
propunerile lui de pace. Arătând că pornise războiul silit de 
Sfatul Bătrâniior şi pentru a dovedi gândurile lui bune, le 


dădea voie barbarilor să prade, la alegere, Utica sau Hippo- 
Zarytul; încheia, adăugând că nu se teme de ei, că atrăsese 
de partea lui pe mulţi din ai lor, şi că, având ajutorul 
acestora, îi va răpune lesne. 

Barbarii rămaseră tulburaţi: ispita unei prade fără luptă îi 
atrăgea. Neînţelegând, pe de altă parte, că sub lăudăroşia 
lui Hamilcar se ascundea o viclenie, începură să se 
bănuiască unii pe alţii de trădare. Trăgeau cu urechea la 
orice şoaptă, pândeau fiecare mişcare a celuilalt şi se 
trezeau în mijlocul nopţii înspăimântați. Treceau, după cum 
li se năzărea, dintr-o armată în alta; galii lui Autharit se 
uniră cu cei din Galia Cisalpină, a căror limbă o cunoşteau. 

Cele patru căpetenii ale barbarilor se adunau în fiecare 
seară în cortul lui Mâtho. Se aşezau în jurul unui scut, şi 
mutau înainte şi înapoi micii soldaţi de lemn, pe care Pirus îi 
născocise pentru a plănui desfăşurarea luptelor. Spendius 
socotea numărul omenilor pe care Hamilcar putea să-i pună 
în linie de bătaie; îi îndemna pe ceilalţi să nu piardă prilejul 
de a-l învinge şi se jura pe toţi zeii că au victoria în mână. 
Mâtho, furios, se plimba de colo până colo, cu pumnii 
strânşi. Războiul împotriva Cartaginei era războiul lui; nu 
putea să ierte celorlalţi că nu se învoiseră să-l asculte. 
Autharit îi sorbea cuvintele, dându-i dreptate. Narr'Havas 
ridica bărbia în semn de dispreţ; orice plan i se părea acum 
primejdios şi încetase să mai zâmbească. Suspina din 
adânc, ca şi cum ar fi purtat în suflet suferinţa unui vis 
zadarnic şi deznădejdea unui război fără noroc. 

În vreme ce barbarii se sfătuiau nehotărâţi, Hamilcar îşi 
înmulţea mijloacele de apărare. Porunci să se sape, 
dincoace de parapet, al doilea şanţ, ridicând un alt zid de 
pământ, cu turnuri de lemn. Sclavii lui se strecurau până 
dincolo de marginea taberei barbarilor, ascunzând capcane 
în pământ. Numai elefanții, cărora li se împuţinase hrana, 
se smuceau flămânzi în opritoarele lor. Pentru a cruța fânul, 
Hamilcar dădu poruncă clinabarilor să-şi omoare caii mai 
puţin voinici. Câţiva care se împotriviră au fost pedepsiţi cu 


tăierea capului. Caii fură mâncaţi, iar amintirea cărnii 
proaspete din care se înfruptaseră, i-a lăsat pe oameni, 
câteva zile de-a rândul, adânc întristaţi. 

Din cercul amfiteatrului în care stăteau adăpostiţi, 
cartaginezii zăreau în jurul lor, pe înălţimi, cele patru 
armate ale barbarilor într-o necontenită frământare. Femei 
treceau dintr-o parte în alta, purtând ulcioare pe creştetul 
capului; capre rătăceau behăind pe sub mănunchiurile de 
suliţi; se vedeau străjile schimbându-se şi soldaţii mâncând 
împrejurul meselor cu trei picioare. Oamenii triburilor le 
aduceau barbarilor hrană din belşug, şi nici barbarii nu-şi 
dădeau bine seama cât de mult înspăimântaseră armata 
cartagineză cu aşteptarea lor. 

Chiar a doua zi, cartaginezii zăriseră în tabăra nomazilor o 
ceată de vreo trei sute de oameni, ţinuţi mai la o parte. 
Erau bogaţii luaţi ostatici încă de la începutul războiului. 
Libienii îi înşirau la marginea şanţului, şi făcând din ei o 
pavăză vie, îşi aruncau săgețile în lagărul cartaginez. 
Nefericiţii aceştia erau de necunoscut sub murdăria care le 
acoperea obrazul şi păduchii care mişunau asupra lor. 
Capul lor, cu părul smuls pe alocuri, era plin de bube 
răscoapte; slabi şi hidoşi, semănau cu nişte mumii 
înfăşurate în zdrenţe. Unii tremurau, văicărindu-se, 
îndobitociţi de-atâta plâns, alţii strigau, îndemnând pe 
cartaginezi să tragă asupra barbarilor. Unul singur stătea 
nemişcat, cu bărbia proptită în piept şi nu scotea nici o 
vorbă; barba lui albă se revărsa peste mâinile lui prinse în 
lanţuri. Simţind cum în adâncul inimii lor se prăbuşea 
Republica însăşi, cartaginezii îl recunoscură pe Giscon. 
Înfruntând primejdia se îmbulzeau să-l privească mai de 
aproape; purta pe cap o mitră caraghioasă din piele de 
hipopotam încrustată cu pietricele. Fusese o glumă 
născocită de Autharit; lui Mâtho îi displăcuse. 

Hotărât să iasă la larg cu orice preţ, Hamilcar deschise 
porţile cetăţii lui de pământ, iar cartaginezii, într-un asalt 
înverşunat, înaintară cam trei sute de paşi, ajungând la 


jumătatea urcuşului. Un val de barbari se rostogoli asupra 
lor şi-i dădu peste cap. Unul din soldaţii legiunii, rămas în 
urmă, se împiedică de o piatră. Zarxas îl ajunse, îl dobori la 
pământ şi-i înfipse cuțitul în piept. Lipindu-şi gura de rană, 
mârâind de plăcere şi fremătând din tălpi până în creştet, îi 
supse cu poftă sângele; apoi se aşeză pe trupul mortului, îşi 
lăsă capul pe spate cu faţa în sus, să soarbă mai bine aerul, 
cum face căprioara după ce s-a adăpat la marginea 
izvorului. Cu glas pătrunzător începu un cântec de-al 
balearilor, o melodie prelungă şi legănată, care se 
întrerupea câteodată, răspunzându-şi ca ecoul unei hăuliri 
în munţi; îi chema pe fraţii lui morţi şi îi poftea la ospăț. 
Apoi cobori privirea în pământ, lăsă să-i cadă braţele pe 
genunchi şi începu să plângă. Mercenarii, mai cu seamă 
grecii, îl priveau îngroziţi. 

Cartaginezii nu mai încercară nici o ieşire; dar nici nu 
îndrăzneau să se dea prinşi, ştiind bine că vor fi ucişi în 
groaznice chinuri. 

Cu toată grija prevăzătoare a lui Hamilcar, hrana scădea 
văzând cu ochii. Nu mai rămăsese pentru fiecare om decât 
zece komeri de grâu, trei hini de mei şi douăsprezece beţaşi 
de fructe uscate. Nici o fărâmă de carne, nici un strop de 
ulei, nici o afumătură şi nici un bob de orz pentru cai; caii 
îşi aplecau gâturile lor slabe, căutând în praf câteva fire de 
paie călcate în picioare. Santinelele zăreau câteodată la 
lumina lunii un câine de-al barbarilor scormonind 
scârnăviile din marginea şanţurilor; îl ucideau cu pietre, 
coborau pe curelele scuturilor şi, fără să scoată o vorbă, îl 
mâncau. Se auzea uneori un lătrat cumplit şi omul nu se 
mai întorcea. Trei falangişti din a douăsprezecea sintagmă, 
bătându-se pentru un şobolan, se spintecară cu jungherele. 

Toţi tânjeau de dorul casei şi al familiei lor; cei săraci îşi 
regretau colibele lor, rotunde ca un stup de albine, cu scoici 
aşternute pe prag şi năvoade întinse la soare; patricienii îşi 
revedeau odăile lor mari, unde în ceasul de răgaz al zilei se 
odihneau în umbra albastră a amurgului, ascultând 


freamătul nedesluşit al străzii, îngemănat cu murmurul 
frunzişului din grădină; pentru a gusta mai din plin 
plăcerea acestor legănate gânduri, închideau ochii pe 
jumătate; zvâcnirea unei răni îi trezea din vis. În fiecare 
clipă izbucnea o încăierare; goarnele sunau adunarea; 
turnurile de lemn ardeau; mâncătorii-de-scârnăvii alergau 
pe parapete şi lovituri de secure le retezau mâinile; alţii le 
veneau în ajutor şi o ploaie de fier se abătea asupra 
corturilor. Cartaginezii ridicară adăposturi de nuiele şi se 
adăpostiră sub ele; nu mai îndrăzneau să facă nici o 
mişcare. 

În fiecare dimineaţă, din primele ceasuri ale zilei, soarele 
trecând dincolo de coline lăsa în umbră adâncurile văii. Se 
ridicau, de o parte şi de alta, povârnişuri de pământ 
cenuşiu, cu pete de licheni din loc în loc, şi deasupra 
capetelor se arcuia senină bolta cerului, rece ca o cupolă de 
metal. Hamilcar era atât de pornit împotriva Republicii, 
încât uneori se simţea îndemnat să se alăture barbarilor şi 
să pornească asupra Cartaginei. Sclavii, vivandierii şi 
cărătorii începuseră să murmure; şi nici Marele Sfat, nici 
poporul nu trimiteau măcar un semn de încurajare. Mai 
ales gândul că lucrurile vor merge din ce în ce mai rău, era 
de neîndurat. 

Ajungând în cetate vestea înfrângerii, toată Cartagina se 
dezlănţui într-o furtună de ură şi de mânie; dacă s-ar fi lăsat 
învins la început, sufetul ar fi fost poate mai puţin duşmănit. 

Pentru a strânge noi mercenari nu era nici timp destul, 
nici bani de ajuns nu se găseau. Se mai puteau înarma 
soldaţi cartaginezi, dar armele lipseau; Hamilcar le luase pe 
toate! Nici comandanţi nu mai erau; Hamilcar dusese cu el 
pe cei mai buni căpitani. Trimişii sufetului cutreierau 
străzile oraşului, cerând ajutor în gura mare. Marele Sfat, 
cuprins de îngrijorare, făcu în aşa fel ca să li se piardă 
urma. 

Temerile Marelui Sfat erau de prisos: întreg poporul se 
ridicase împotriva lui Barca, învinuindu-l de slăbiciune. 


După întâia lui biruinţă, ar fi trebuit să-i nimicească pe 
barbari până la unul. De ce s-a înverşunat asupra 
triburilor? Republica făcuse destule jertfe grele! Patricienii 
se gândeau cu jale la birul de paisprezece secheli pe care 
fuseseră siliţi să-l plătească; sisiţii, la cele două sute 
douăzeci şi trei de mii de kikari de aur; cei care nu 
dăduseră nimic se plângeau la fel. O ciudă nestăpânită îi 
cuprinsese pe toţi împotriva noilor-cartaginezi, cărora li se 
făgăduise drepturi cetăţeneşti depline: până şi ligurii, care 
luptaseră atât de vitejeşte, erau socotiți de-o seamă cu 
barbarii şi blestemaţi dimpreună cu ei. Crima lor era 
sângele care le curgea în vine: neamul din care făceau 
parte era o dovadă de trădare. Zarafii lângă taraba lor, 
lucrătorii care treceau cu o riglă de plumb în mână, 
negustorii de peşte sărat care îşi spălau panerele, rândaşii 
băii de aburi şi vânzătorii de băuturi calde se strângeau la 
sfat şi judecau mersul războiului. Însemnau cu degetul în 
praf aşezarea armatelor, şi toţi, până la cel mai răpănos, se 
pricepeau să îndrepte greşelile pe care le făcea Hamilcar. 

Preoţii spuneau că îşi primeşte pedeapsa pentru 
cutezătoarea lui lipsă de credinţă. Nu adusese nici o jertfă; 
nu-şi trimisese oamenii să se roage în templu; nu luase cu el 
nici un augur; purtarea lui nelegiuită aţâţa astfel pornirea 
urii care mocnea şi furia aşteptărilor neîmplinite. Cartagina 
îşi reamintea înfrângerile pe care Hamilcar le suferise în 
Sicilia, şi blestemau trufia lui, pe care atâta vreme o 
simţiseră asupra lor ca o povară! Tagma pontifilor nu-l ierta 
că le sleise tezaurul, şi ceru pentru el Marelui Sfat 
pedeapsa pe cruce, dacă vreodată se va mai întoarce în 
Cartagina. 

Ca şi cum nenorocirile războiului n-ar fi fost de ajuns, luna 
lui Elul venise cu un val înăbugşitor de căldură. De pe ţărmul 
lacului se răspândeau miasme otrăvitoare, amestecându-se 
de-a valma cu fumul miresmelor aprinse la răspântii. Întreg 
văzduhul răsuna de cântecele închinate zeilor. Poporul se 
strângea pe treptele templelor şi toate zidurile se 


îmbrăcaseră în văluri negre; făclii ardeau pe fruntea Zeilor- 
Pateci şi sângele cămilelor înjungheate pentru jertfă curgea 
de-a lungul scărilor din treaptă-n treaptă, ca o cascadă 
roşie. O nebunie funebră cuprinsese Cartagina întreagă. 
Chipuri galbene de oameni speriaţi, cu priviri de năpârcă, 
se furişau scrâşnind din dinţi pe ulițele strâmte, până în 
cele mai întunecate bordeie. Țipetele ascuţite ale femeilor 
umpleau casele şi, izbucnind printre zăbrele, făceau pe 
oamenii care zăboveau la sfat în mijlocul pieţelor să-şi 
întoarcă privirea înapoi. Se zvonea uneori că barbarii 
porniseră asupra Cartaginei; fuseseră zăriţi după muntele 
Apelor-Calde, iar acum îşi aşezau tabăra în faţa Tunisului. 
Larma glasurilor se înteţea, se întretăia, creştea, 
amestecându-se într-o cumplită şi nedesluşită învălmăşeală. 
Apoi se lăsa o adâncă şi nesfârşită tăcere. Unii rămâneau 
împietriţi pe acoperişul caselor, cu palma deasupra ochilor: 
alţii trăgeau cu urechea, culcaţi pe burtă la picioarele 
zidurilor. Apoi spaima se risipea şi clocotul urii izbucnea din 
nou. Oamenii îşi dădeau seama de neputinţa lor şi se 
simțeau copleşiţi de o mare tristeţe. 

Deznădejdea lor sporea în fiecare seară, la ceasul când 
adunaţi toţi pe înălţimea teraselor se închinau de nouă ori şi 
strigau luându-şi rămas bun de la soare. Soarele cobora 
încet, dincolo de apele lagunei, apoi dispărea în munţi, 
luminând tabăra barbarilor. 

Aşteptau sărbătoarea, de trei ori sfântă, când de la 
înălţimea unui rug un vultur îşi lua zborul spre cer, drept 
vestire a anului nou care începea; era o solie a poporului 
către atotputernicul Baal şi semn de legătură cu puterea 
Soarelui. Plini de ură, se îndreptau acum în neştiinţa lor 
spre Moloh-Ucigătorul, lăsând uitării pe Tanit. Rabbetna îşi 
pierduse vălul şi puterea ei nu mai era întreagă. Îşi 
retrăsese binecuvântarea apelor sale, trădase Cartagina! 
Era o vrăjmaşă! O vânzătoare! Unii zvârleau în ea cu pietre, 
blestemând-o. Dar, acoperind-o de ocări, mulţi îi plângeau 
de milă; o iubeau, poate, mai adânc decât înainte. 


Toate nenorocirile porniseră de la pierderea zaimfului. 
Salammb6, fără să vrea, îşi avea partea ei de vină. Poporul o 
cuprindea în pornirea lui răzbunătoare şi cerea să fie 
pedepsită. Încetul cu încetul, îşi făcea drum gândul 
nelămurit că va fi nevoie de o jertfă; că pentru a îmblânzi pe 
Baalimi trebuia sacrificată o fiinţă de mare preţ, o fecioară 
tânără şi frumoasă dintr-un neam vechi şi ales, suflet din 
sufletul zeilor, o stea coborâtă printre oameni. Zi de zi, 
bărbaţi necunoscuţi năvăleau în grădinile Megarei. Sclavii, 
temându-se de viaţa lor, nu îndrăzneau să le ţină piept. 
Nimeni nu trecea însă de scara galerelor. Mulțimea se 
oprea pe primele trepte, cu privirile aţintite spre cea din 
urmă terasă; aştepta să apară Salammb6, şi ceasuri de-a 
rândul striga împotriva ei, ca o haită de câini care urlă la 
lună. 

X. 

Şarpele. 

Strigătele mulţimii n-o înspăimântau pe fiica lui Hamilcar. 

Sufletul îi era tulburat de îngrijorări mai adânci. Şarpele ei 
cel mare, pitonul negru, tânjea. Cartaginezii vedeau în 
şarpe un semn purtător de noroc pentru soarta neamului 
lor întreg şi pentru ei înşişi. Îl socoteau fiu al humei 
pământului, de vreme ce răsărea din adâncuri şi nu avea 
nevoie de picioare ca să umble. Mersul lui era asemeni 
undelor râului; răceala lui amintea vechile tenebre ale 
vâscozităţilor fecunde; iar cercul pe care îl rotea muşcându- 
şi coada era orbita planetelor, gândirea lui Eşmun. 

În mai multe rânduri pitonul lăsase neatinse cele patru 
vrăbii vii pe care Salammb6 i le punea dinainte la fiecare 
lună nouă şi de câte ori luna se împlinea. Pielea lui neagră, 
semănată cu bani de aur, cum e cerul întunecat al nopţii 
înstelate, se făcuse galbenă, puhavă şi zbârcită, părând 
prea largă pentru trupul lui. Un fel de pecingine scorţoasă i 
se întinsese în jurul capului şi picături roşii, care parcă se 
mişcau, i se iviseră în colţul pleoapelor. Salammb6 se 
apropia din când în când de panerul împletit din fire de 


argint, dând la o parte învelitoarea de purpură, frunzele de 
lotus şi puful în care dormea şarpele, mereu încolăcit 
asupra lui însuşi, fără mişcare, ca o liană căzută la pământ. 
Privindu-l îndelung, Salammb6 simţea parcă în inima ei 
răsucindu-se inelele unui alt şarpe, care o strângea încet şi 
o înăbuşea. 

Era stăpânită de o adâncă deznădejde la gândul că privise 
zaimful; dar o cuprindea în acelaşi timp un fel de bucurie 
ascunsă şi o mândrie, pe care n-o împărtăşea nimănui. O 
mare taină se desprinsese din strălucirea de lumină a 
vălului; era norul care îi înfăşura pe zei; misterul de viaţă al 
lumii întregi. Salammb6, înspăimântându-se de ea însăşi, 
nu-şi putea ierta că nu îndrăznise să-l ridice. 

Stătea aproape tot timpul ghemuită în umbra odăii ei, 
ţinindu-şi în palme genunchiul stâng îndoit, cu gura 
întredeschisă, cu bărbia în piept şi cu privirea pierdută în 
gol. Îşi reamintea cu groază chipul lui Hamilcar. Se gândea 
să plece în munţii Feniciei, luând drumul templului din 
Aphaka, unde Tanit coborâse odinioară sub înfăţişarea unei 
stele. Fel de fel de închipuiri o ademeneau, înfricoşând-o. O 
singurătate din ce în ce mai adâncă o împrejmuia, şi nici 
măcar soarta lui Hamilcar nu-i era cunoscută. 

Într-un târziu, ostenită de gânduri, Salammb6 se ridica şi, 
purtându-şi micile sandale, pe talpa cărora călcâiele 
răsunau la fiecare pas, se plimba fără nici o ţintă în largul 
odăii tăcute. Ametistele şi topazele încrustate în tavan 
tremurau ici-colo ca nişte răsfrângeri de lumină, iar 
Salammb6 întorcea capul din mers să privească strălucirea 
lor. Prindea în degete gâtul unei amfore, îşi răcorea sânii 
sub adierea unui mănunchi de pene şi îşi trecea vremea 
arzând boabe de cinamomă în găoacea perlelor. La apusul 
soarelui, Taanah ridica perdelele de pâslă neagră care 
acopereau ferestrele, şi porumbeii stropiţi cu mosc, ca 
sacrele columbe ale lui Tanit, năvăleau în odaie alunecând 
cu picioarele lor roşii pe lespezile de sticlă, printre boabele 
de orz azvârlite cu pumnii plini, ca pe o câmpie. Salammb6 


izbucnea în plâns şi rămânea multă vreme pe patul împletit 
din curele de bou, îngânând mereu un singur şi acelaşi 
cuvânt, nemişcată şi palidă ca moartea, cu ochii deschişi, 
nepăsătoare şi rece; nu auzea între timp decât ţipătul 
maimuţelor în frunzişul palmierilor şi scrâşnetul neîncetat 
al roții celei mari, care de la un cat la altul trimitea apă 
proaspătă în bazinul de porfir. 

Nu punea nimic în gură zile de-a rândul. Vedea în vis stele 
tulburi trecând pe sub picioarele ei. L-a chemat la ea pe 
Şahabarim, iar când a venit n-a ştiut ce să-i spună. 

Nu se simţea liniştită decât în apropierea lui; dar în 
adâncul inimii ei se răzvrătea împotriva slăbiciunii care o 
ţinea sub stăpânirea marelui preot. Îi era teamă de el, îl 
pizmuia şi îl ura. Şi totuşi, iubindu-l într-un anumit fel, îi era 
recunoscătoare pentru strania desfătare pe care i-o dădea 
prezenţa lui. 

Priceput în cunoaşterea bolilor pe care le aduc zeii, 
Şahabarim ghicise că Salammbâ se află sub puterea lui 
Rabbet; pentru a o tămădui îi stropi odaia cu apă de 
verbină şi adiantă; bolnava mânca în fiecare zi rădăcini de 
mătrăgună şi dormea punându-şi sub căpătâi un săculeţ cu 
amestec de miresme, pe care i-l pregăteau preoţii. 
Şahabarim îi adusese până şi rădăcină de baaras, roşie ca 
focul, care goneşte spre miazănoapte duhurile rele; în 
sfârşit, privind steaua polară a murmurat de trei ori numele 
tainic al lui Tanit; dar Salammb6 suferea mereu şi neliniştea 
ei o tulbura tot mai adânc. 

Nimeni în Cartagina nu ştia mai multe decât Şahabarim. 
În anii tinereţii învățase carte la şcoala mogbezilor, la 
Borsippa, lângă Babilon; cercetase insula Samotrace, 
Pessinuntul, Efesul, 'Tesalia, Iudeea, templele pierdute în 
nisip ale nabatheenilor şi, de la cataracte până la mare, 
străbătuse cu piciorul malurile Nilului. Acoperindu-şi faţa 
cu un văl, azvârlise la lumina faclelor un cocoş negru pe 
jăratic de răşină sub pieptul Sfinxului, părintele spaimei. 
Coborâse în peştera Proserpinei, văzuse cum se învârtesc 


cele cinci sute de coloane ale labirintului din Lemnos şi cum 
străluceşte policandrul din Tarent, purtând pe braţele lui 
tot atâtea lumini câte zile sunt într-un an; chemase la el pe 
greci în miez de noapte şi le pusese întrebări. Cunoaşterea 
lumii nu-l atrăgea mai puţin decât substanţa zeilor. Socotise 
timpul echinocţiilor cu ajutorul armilarelor de sub porticele 
Alexandriei şi însoţise până la Cyrena pe bematiştii din 
Everget, care măsoară cerul după numărul paşilor lor; 
astfel, cugetarea lui mărturisea o credinţă cu totul 
deosebită de celelalte, încă nelămurită pe de-a întregul, dar 
tocmai de aceea plină de elanuri şi de căutări tulburătoare. 
Nu mai credea că pământul are forma unui ştiulete de brad, 
ci îl ştia rotund, rostogolindu-se în veşnicia spaţiului fără 
sfârşit, cu o iuţeală atât de neînchipuită, încât căderea lui 
nu se simte. 

După aşezarea soarelui deasupra lunii a înţeles că astrul 
zilei nu-i decât chipul oglindit al stăpânitorului Baal; după 
cum toate cele pământeşti pe care vederea le cuprinde, îi 
dovedeau atotputernica prezenţă a unui principiu 
bărbătesc mistuitor. În adâncul cugetului său o socotea 
vinovată pe Rabbet pentru toate nefericirile care îl loviseră 
în viaţă. Oare nu de dragul ei se aplecase odinioară marele 
preot, în sunet de timpane, să-i răpească sub un potir de 
apă clocotită viitoarea lui bărbăţie? Şi de atâtea ori 
urmărise cu ochii lui trişti pe tinerii care se furişau cu 
preotesele în umbra chiparoşilor! 

Îşi trecea zilele cercetând jertfelnicele, supraveghind 
vasele de aur, cleştele şi făraşele cu care se strângea 
cenuşa altarelor, veşmântul statuilor, până la acul de bronz 
care prindea părul unei bătrâne Tanit, în firida de sub viţa 
cu smaralde. La aceleaşi ceasuri ale zilei, ridica perdelele 
grele ale aceloraşi uşi şi le lăsa să cadă; rămânea în 
picioare cu braţele întinse sau se ruga în genunchi pe 
aceleaşi lespezi, pe când în jurul lui un popor întreg de 
preoţi forfotea cu tălpile goale prin încăperile cufundate 
într-un veşnic amurg. 


În stearpa orânduire a vieţii sale, Salammbâ era ca o 
floare crescută pe marginea unui mormânt. Şahabarim se 
purta aspru cu ea şi nu-i cruța nici canoanele pocăinţei, nici 
vorbele amare. Nefiind el însuşi pe de-a întregul bărbat, se 
simţea alături de ea deopotrivă femeie, şi îi purta mai 
puţină ciudă că nu poate s-o aibă, pe cât era de gelos 
văzând-o atât de frumoasă, şi mai ales atât de pură. Îşi 
dădea seama uneori că puterile n-o ajută să-i înţeleagă 
întreaga gândire, şi se întorcea în el însuşi din ce în ce mai 
trist, mai singur, mai pustiu. 

Rostea câteodată cuvinte ciudate, care luminau mintea lui 
Salammb6 ca o împletire de fulgere deasupra unui adânc 
de genune. Noaptea, singuri amândoi pe terasă priveau 
stelele, pe când Cartagina, golful şi întinderea mării se 
pierdeau la picioarele lor în lumea nedesluşită a umbrelor. 

Şahabarim îi spunea cum sufletele coboară pe pământ, 
urmând ca şi soarele aceeaşi cale a semnelor din zodiac. 
Întinzând braţul drept îi arăta zodia Berbecului: poarta 
naşterii seminţiilor omeneşti; apoi zodia Capricornului, care 
e calea întoarcerii către zeu. Salammb6 îşi încorda privirile 
ca să le vadă mai bine, căci ea credea că trăieşte aievea 
ceea ce era numai în gândirea ei; simbolurile închipuite, 
până şi formele vorbirii le socotea adevărate în ele înşile; 
deosebire pe care, de altminteri, nici preotul nu izbutea 
totdeauna s-o facă destul de limpede. 

— Sufletele celor morţi, zicea el, se mistuie în lună ca şi 
trupurile lor în pământ. E un tărâm umezit de lacrimi, plin 
de mlaştini, semănat cu ruine şi bântuit de furtuni. 
Salammb6 întreba ce se va întâmpla cu fiinţa ei după 
moarte. 

— Vei pluti la început, uşoară ca un abur, legănându-se 
peste valuri; iar după lungi încercări şi cumplită groază, te 
vei topi în lumina soarelui, izvorul cel dintâi al Cugetării! 

Şahabarim nu-i vorbea despre Rabbet. Salammb6 îşi 
închipuia că marelui preot îi era ruşine să mai pomenească 
numele zeiţei sale înfrânte; şi chemând-o cu numele 


obişnuit al lunii, o binecuvânta pentru bunătatea şi rodnicia 
ei. În cele din urmă, Şahabarim a strigat: 

— Nu! Nu! Întreaga ei putere de zămislire o primeşte de 
la celălalt! Nu vezi cum se roteşte în jurul lui ca o femeie 
îndrăgostită, care aleargă după bărbatul ei pe întinderea 
câmpului? 

Nu mai contenea preamărind însuşirile luminii. 

Fără a încerca să-i înfrâneze dorinţa mistică, Şahabarim 
simţea parcă o bucurie îndurerând sufletul lui Salammb6 cu 
adevărurile unei credinţe necruțătoare. Ea le îmbrăţişa cu o 
nestăpânită pornire, oricât o făcea să sufere iubirea pe care 
le-o purta. 

Iar Şahabarim, cu cât se îndoia mai mult de Tanit, cu atât 
era mai dornic să creadă în puterea ei. O adâncă remuşcare 
îl frământa; i-ar fi trebuit o dovadă, un semn despre voinţa 
zeilor, şi în nădejdea că îl va putea dobândi, urzi în mintea 
lui o încercare, menită în acelaşi timp să mântuiască Patria 
şi să-i întărească Credinţa. 

Din clipa aceea nu încetă să deplângă nefericirile pe care 
pângărirea săvârşită asupra zeiţei le dezlănţuise în lumea 
sferelor cereşti. Apoi, dintr-o dată, o vesti pe Salammb6 
despre primejdia în care se afla Hamilcar, împresurat de 
cele trei armate ale lui Mâtho; căci pe Mâtho, răpitorul 
zaimfului, îl socoteau cartaginezii drept regele barbarilor. Îi 
spuse apoi că numai ea singură putea să aducă mântuirea 
tatălui ei şi a Republicii. 

— Eu? întrebă tresărind Salammb6. Cum aş putea? Marele 
preot, zâmbind dispreţuitor, răspunse: 

— Nu te vei învoi niciodată. 

Salammb6 îl rugă să vorbească; în cele din urmă, 
Şahabarim spuse: 

— Va trebui să pleci în tabăra barbarilor şi să aduci înapoi 
zaimful! 

Salammb6 se prăbuşi pe scaunul de abanos, cu braţele 
întinse pe genunchi, tremurând din tot corpul, ca o jertfă 
aşteptând la picioarele altarului lovitura care îi va frânge 


grumazul. Tâmplele îi zvâcneau, cercuri de foc i se roteau 
înaintea ochilor şi, în tulburarea care o cuprinsese, 
înţelegea un singur lucru: că va trebui în curând să moară! 

Dar, dacă Rabbetna va fi răzbunată şi zaimful se va 
întoarce în Cartagina biruitoare, ce însemnătate putea să 
aibă viaţa unei femei? Aşa gândea Şahabarim şi, cine ştie? 
poate va aduce vălul fără să-şi piardă viaţa. 

Trei zile trecură şi marele preot nu s-a mai arătat. În seara 
celei de-a patra, Salammb6 trimise după el. 

Pentru a o hotări, Şahabarim îi împărtăşi toate jignirile pe 
care Marele-Sfat le striga împotriva lui Hamilcar; îi mai 
spuse că întreaga vină era a ei, şi trebuia să-şi răscumpere 
crima jertfindu-se. Aşa poruncea Rabbetna. 

Strigătele mulţimii, umplând de larmă Mappalele, 
ajungeau adeseori până la Megara. Şahabarim şi Salammbâ 
ieşeau în grabă şi din capul scării priveau oraşul. 

Poporul se aduna în piaţa lui Khamon şi cerea să i se 
împartă arme. Bătrânii, socotind zadarnică orice nouă 
jertfă, se împotriveau; mulţi oameni se primejduiseră 
plecând fără căpitani şi fuseseră măcelăriți. În cele din 
urmă, Marele-Sfat îşi dădu învoirea. Voind să-l 
preamărească pe Moloh - sau numai din pofta nestăpânită 
de-a distruge - mulţimea smulse chiparoşii din pădurea 
templului, le dădu foc cu faclele Cabirilor, şi purtă flăcările 
de-a lungul străzilor, cântând. Văpăi uriaşe se legănau în 
valuri, azvârlind scântei pe globurile de sticlă ale templelor, 
pe podoabele zeilor, pe pintenii corăbiilor; treceau peste 
terase şi se rostogoleau asupra oraşului, ca nişte frânturi de 
soare. Alaiul flăcărilor cobori din vârful Acropolei şi poarta 
Malquei se deschise. 

— Eşti gata de plecare? întrebă Şahabarim. Sau vrei să 
trimiţi vorbă tatălui tău, prin aceştia, că l-ai părăsit? 

Salammb6 îşi ascunse faţa în văluri, în vreme ce focurile se 
depărtau încet, coborând în spre ţărmul mării. 

O spaimă nedesluşită o ţinea în loc; îi era teamă de Moloh; 
îi era teamă de Mâtho. Omul acela cu statură de uriaş, 


stăpânitor al zaimfului, era mai puternic decât Rabbetna, 
mai puternic decât Baal, şi răspândea în jurul lui aceleaşi 
fulgere. Nu se întrupează uneori sufletul zeilor în oameni? 
Vorbindu-i despre Mâtho, nu-i spusese Şahabarim că va 
trebui să-l învingă pe Moloh? Unul se contopise cu celălalt; 
Salammb6 nu-i mai putea deosebi. Amândoi o urmăreau 
deopotrivă. 

Voind să-şi afle soarta, se apropie de piton, căci după felul 
în care se încolăceau şerpii, oamenii puteau să-şi ghicească 
viitorul. Dar panerul era gol! Salammb6 fu cuprinsă de o 
mare nelinişte; îl găsi sprijinit în coadă, frecându-se de 
stâlpul de argint al patului, pentru a-şi desprinde pielea 
galbenă, în timp ce trupul lui lucios şi curat se lungea ca o 
sabie pe jumătate scoasă din teacă. 

În zilele următoare, pe măsură ce Salammb6 înclina tot 
mai mult să plece pentru a mântui pe Tanit, şarpele se 
înzdrăvenea, se îngroşa şi părea că revine la viaţă. 

Salammb6 nu mai avea acum nici o îndoială că prin 
Şahabarim vorbea voinţa zeilor. Într-o dimineaţă se trezi 
hotărâtă, şi întrebă ce va trebui să facă, pentru a-l 
îndupleca pe Mâtho să înapoieze zaimful. 

— Să i-l ceri, spuse Şahabarim. 

— Şi dacă nu va voi să-l dea? întrebă Salammbs. 

Marele preot o privi în ochi, cu un zâmbet pe care nu-l 
mai văzuse niciodată. 

— Da! Ce va trebui să fac? 

Şahabarim învârtea între degete capetele panglicelor care 
îi cădeau de pe tiară pe umeri, şi ţinea ochii în pământ fără 
să facă vreo mişcare. În sfârşit, dându-şi seama că 
Salammb6 nu înţelege, spuse: 

— Vei fi singură cu el. 

— Şi? 

— Singură cu el, în cortul lui. 

— Apoi? 

Şahabarim îşi muşca buzele; căuta cuvinte ocolite, 
subânţelesuri. 


— Va trebui poate să mori; dar mai târziu, mai târziu... Să 
nu te temi de nimic. Ori ce ar face, să nu strigi. Să nu te 
înspăimânţi. Să fii ascultătoare, să te supui dorinţei lui, 
poruncii cerului. 

— Şi vălul? 

— Zeii vor hotări. 

— Nu vrei să mă-nsoţeşti, părinte? 

— Nu! 

O puse să se aşeze în genunchi şi, ridicând braţul stâng, 
iar dreptul întinzându-l înainte, jură pentru ea că va aduce 
înapoi în Cartagina veşmântul lui Tanit. Cu groaznice 
blesteme i-a închinat viaţa ei Zeilor, iar Salammb6 a repetat 
fiecare cuvânt pe care îl rostea Şahabarim. 

Îi arătă ce post şi rugăciuni va trebui să ţină pentru a-şi 
curaţi sufletul; o învăţă apoi cum să ajungă până la Mâtho. 
Un om care cunoştea drumul avea s-o însoţească. 

Salammb6 se simţea descătuşată. Fericirea de a revedea 
zaimful stăpânea întreg gândul ei, şi îl binecuvânta pe 
Şahabarim pentru îndemnul ce-i dăduse. 

Era vremea când porumbeii Cartaginei plecau în Sicilia, 
pe muntele Eryx, unde se afla templul lui Venus. Câteva zile 
înainte de plecare se căutau, se chemau, se împerecheau; 
apoi într-o seară îşi luau zborul, lăsând să-i poarte vântul şi 
lunecând ca un nor alb deasupra mării, pe cerul înalt. 

Zarea întreagă părea scăldată în sânge. Stolurile de 
porumbei păreau că se lasă pe valuri, apoi se făcură 
nevăzute, ca şi cum s-ar fi azvărlit în gura de cuptor încins a 
soarelui. Privindu-i cum se pierd în zare, Salammb6 îşi 
înclină fruntea, iar Taanah, crezând că-i ghiceşte mâhnirea, 
îi şopti: 

— Se vor întoarce, stăpână. 

— Da, ştiu. 

— Şi îi vei revedea. 

— Poate, răspunse Salammb5 suspinând. 

Nu împărtăşise nimănui hotărârea ei; pentru a o tăinui cât 
mai bine ferindu-se de slugi, trimisese pe Taanah să-i 


cumpere din Kinisdo lucrurile de care avea nevoie; 
rumeneli pentru obraz, miresme, o cingătoare de în şi 
veşminte noi. Bătrâna sclavă nu pricepea rostul acestor 
pregătiri şi nici nu îndrăznea să întrebe, când iată că sosi 
ziua pe care Şahabarim o hotărâse pentru plecarea lui 
Salammb5. 

Către ceasul al doisprezecelea, zări în umbra sicomorilor 
un bătrân orb; se sprijinea cu o mână pe umărul unui copil 
care mergea înaintea lui şi ţinea în mâna cealaltă, pe şold, o 
ţiteră neagră. Femeile, eunucii, sclavii fuseseră îndepărtați 
cu grijă; nimeni nu cunoştea taina celor ce se pregăteau. 

Taanah aprinse în colţurile odăii patru trepieduri cu 
miresme de strob şi cardamomă; întinse de jur împrejur pe 
pereţi covoare mari de Babilon, ca nici măcar prin ziduri 
Salammb6 să nu fie văzută. Cântărețul din ţiteră stătea 
ghemuit în spatele uşii; băiatul, în picioare, sufla într-un 
flaut de trestie. Larma străzilor se pierdea în depărtare; 
umbre viorii coborau peste coloanele templelor, şi de 
cealaltă parte a golfului, poalele munţilor, livezile de măslini 
şi valurile nelămurite ale câmpiei de aur se topeau laolaltă 
într-un nesfârşit abur albastru; nu se auzea nici un glas de 
om şi peste toate se lăsase, grea, o copleşitoare tristeţe. 

Salammb6 se aşeză pe treapta de onix a băii, ridică peste 
umeri mânecile largi ale rochiei şi, cu grijă, îşi spălă trupul 
după sacrul ritual al purificării. 

Taanah îi aduse într-o sticluţă de alabastru un amestec 
închegat: sângele unui câine negru spintecat de o femeie 
stearpă, într-o noapte de iarnă, pe ruinele unui mormânt. 
Salammbd îşi frecă urechile, călcâiele şi degetul cel mare al 
mâinii drepte; pe vârful unghiei îi rămase o picătură roşie 
ca şi cum ar fi stors un fruct. 

Răsărea luna; flautul şi ţitera porniră să cânte laolaltă. 

Salammb6 îşi desprinse cerceii din urechi, apoi colierul şi 
brăţările; îşi dezbrăcă lunga tunică albă, desfăcu panglica 
ce-i ţinea părul legat şi-şi răsfiră uşor pletele pe umeri, 
răcorindu-se sub vânturarea lor. Cântecul de-afară repeta 


necontenit cele trei note ale lui, mereu aceleaşi, repezi şi 
parcă mânioase; strunele şuierau, flautul mugea, iar Taanah 
le ţinea isonul, bătând din palme. Salammb6, legănându-şi 
trupul, îşi murmura rugăciunile, în timp ce vălurile 
veşmintelor ei cădeau alături unul după altul. 

Perdeaua grea tremură şi, pe deasupra sforilor care o 
ţineau prinsă de perete, se ivi capul pitonului. Şarpele se 
prelinse încet, ca o picătură de apă de-a lungul unui zid; se 
târi peste hainele împrăştiate pe jos şi, sprijinindu-se în 
coadă, se ridică drept în sus, aţintind asupra lui Salammb6 
ochii lui, mai strălucitori ca două nestemate. 

Atingerea neplăcută a pielii reci - sau poate un simţământ 
de ruşine - o făcu pe Salammb6 să şovăie. Dar aducându-şi 
aminte de poruncile lui Şahabarim, s-a apropiat. Şarpele se 
îndoi din mijloc şi i se aşeză pe ceafă, lăsând să-i atârne 
capul şi coada, ca un colier frânt în două, cu vârfurile la 
pământ. Salammbâ îl înfăşură peste coapsele ei, pe sub 
braţe şi între genunchi; îşi apropie obrazul de dinţii gurii lui 
triunghiulare şi, închizând ochii pe jumătate, se culcă cu 
umerii la pământ, sub revărsarea clarului de lună. Lumina 
albă o înfăşură ca într-un nor de argint; urma paşilor ei 
umezi lucea pe lespezi şi stelele tremurau în apa băii. 
Înlănţuită de inelele negre cu dungi de aur ale şarpelui, 
Salammb6 răsufla adânc sub povara trupului prea greu; 
genunchii i se îndoiau; simţea că se pierde. Şarpele îi 
mângâie şoldurile cu vârful cozii, apoi se lăsă să alunece 
deodată cu cântecul care se sfârşea. 

Taanah veni din nou lângă Salammb6, aprinse cele două 
candelabre, ale căror lumini se răsfrângeau în apa 
globurilor de cristal, coloră palmele stăpânei sale cu 
lausonia, îi îmbujoră obrajii cu rumeneală, îi tivi pleoapele 
cu antimoniu şi-i lungi genele cu un amestec de gumă 
arabică, de mosc, de abanos şi de labe de muscă sfărâmate. 

Răsturnată într-un scaun cu rezemătoare de fildeş, 
Salammbd se lăsa în grija sclavei. Dar după atâtea zile în 
care ajunase, atingerea mâinilor ei şi mirosul pătrunzător al 


miresmelor îi erau de nesuferit. Văzând-o cum păleşte, 
Taanah se opri. 

— Nu te opri, îi spuse Salammb6, stăpână din nou pe sine 
însăşi. Îşi recăpătase vioiciunea; un fel de nerăbdare o 
cuprinse şi îndemna pe Taanah să se grăbească. Bătrâna 
sclavă mormăi: 

— Bine, bine, stăpână, dar de ce atâta zor? Nu te aşteaptă 
nimeni. 

— Ba da! spuse Salammb6. E cineva care mă aşteaptă. 
Taanah, uimită, făcu un pas înapoi, şi dorind să ştie mai 
mult, întrebă: 

— Ce porunci îmi laşi, stăpână, dacă vei lipsi cumva mai 
multă vreme? 

Salammb6 izbucni în plâns. Sclava întrebă din nou, 
îngrijorată: 

— Suferi! De ce? Nu pleca! Ila-mă cu tine! Când erai mică 
şi plângeai, te legănam lângă inima mea şi te făceam să râzi 
cu sfârcul sânului... Mi l-ai secat, stăpână! (îşi lovea cu 
amândouă mâinile pieptul vlăguit.) Acum sunt bătrână, nu 
te mai pot ajuta... Nu mă mai iubeşti. Îmi ascunzi durerile 
tale şi nu-ţi mai pasă de buna ta doică! Lacrimi de duioşie şi 
amărăciune picurau din ochii ei stinşi, în brazdele adânci 
ale obrazului tatuat. 

— Nu fi mâhnită, spuse Salammb6, te iubesc... 

Taanah, schimonosindu-se zâmbind ca o maimuţă bătrână, 
îşi reluă treaba ei. Salammb6, după sfatul lui Şahabarim, îi 
poruncise s-o facă frumoasă, şi sclava o gătea în felul ei 
barbar, rafinat şi copilăresc totodată. 

Îi dădu să îmbrace o tunică uşoară de culoarea vinului 
rubiniu, iar pe deasupra alta, împletită din pene: de sub 
solzii de aur ai cingătorii care-i strângea şoldurile, coborau 
faldurile largi ale unor şalvari albaştri, înstelaţi cu sclipiri 
de argint. Iaanah alese apoi o rochie lungă, croită din 
pânză de Seres, albă cu dungi verzi. Îi prinse pe umăr un 
crâmpei de purpură în patru colţuri, tivit pe marginea de 
jos cu boabe grele de sandastrum; îi puse în spate o mantie 


neagră căzând până la pământ, apoi privind-o îndelung, 
mândră de opera ei, nu se putu opri să nu spună: 

— Nici în ziua nunţii tale n-ai să fii mai frumoasă! 

— Nunta mea... repetă Salammb6, visătoare, rezemându- 
şi braţul pe scaunul de fildeş. 

Taanah îi puse în faţă o oglindă cu luciu de aramă, atât de 
înaltă ca să se poată vedea întreagă. Salammbb se ridică în 
picioare şi, cu vârful uşor al unui deget, îşi potrivi o şuviţă 
care îi căzuse pe tâmplă. 

Părul ei, încreţit pe frunte şi presărat cu pulbere de aur, se 
revărsa pe spate în lungi inele împletite, prinse într-un 
şirag de perle. La lumina candelabrelor, obrajii ei păreau 
mai roşii, aurul veşmintelor mai strălucitor, pielea trupului 
mai albă; o risipă de pietre preţioase scânteiau în jurul 
mijlocului ei, pe braţe, pe mâini, pe degetele picioarelor, iar 
strălucirea lor răsfrângându-se în oglindă, se întorcea s-o 
cuprindă, ca razele unui soare în flăcări. Alături de 'Taanah, 
care se aplecase s-o privească, Salammb6, în mijlocul acelei 
revărsări de lumină, surâdea. 

Se plimba acum în largul încăperii, neştiind ce 
întrebuințare să dea timpului ce-i mai rămăsese. 

Deodată se auzi un cocoş cântând, Salammbâ îşi prinse în 
păr un văl galben, îşi înfăşură un şal în jurul gâtului, îşi 
încălţă botforii de piele albastră şi-i spuse lui Taanah: 

— Du-te şi vezi dacă nu aşteaptă sub mirt un om cu doi cai. 

Abia se întoarse 'Taanah, şi Salammb6 porni să coboare 
scara galerelor. 

— Stăpână! strigă doica. 

Salammb6 întoarse capul, ţinând un deget pe buze, în 
semn de taină şi de aşteptare. 

Taanah se strecură încet de-a lungul prorelor până în 
pragul de jos al terasei, şi de departe, la lumina lunii, zări 
parcă pe drumul chiparoşilor o umbră uriaşă alunecând 
pieziş în stânga lui Salammb6. Era o prevestire de moarte. 

Sclava se întoarse în odaia ei. Se aruncă la pământ 
sfâşiindu-şi obrazul cu unghiile, smulgându-şi părul şi 


scoțând din adâncul pieptului ţipete de spaimă. 

Apoi dându-şi seama că ar putea s-o audă cineva, tăcu. 

Sprijinindu-şi fruntea în palme şi cu obrazul lipit de podea, 
plângea înăbuşit. 

XI. 

Sub cort. 

Însoţită de omul care fusese trimis s-o călăuzească, 
Salammb6 urcă până dincolo de far, spre Catacombe, apoi 
cobori din nou de-a lungul uliţelor povârnite ale Moluyei. 
Cerul începuse să se limpezească. Grinzile de palmier 
prinse în ziduri o sileau din când în când să-şi aplece capul. 
Caii, înaintând la pas, alunecau. Astfel ajunseră la poarta 
Tevestei. 

Aripile grele ale porţii erau pe jumătate deschise. Au 
trecut. În urma lor, poarta se închise. 

Au mers câtva timp pe lângă zidurile cetăţii, apoi, în 
dreptul cisternelor, apucară calea 'Taeniei, care, ca o fâşie 
îngustă de pământ galben, desparte ţărmul golfului de lac, 
prelungindu-se până la Rhades. 

Nici un suflet de om nu li s-a arătat în jurul Cartaginei; nici 
pe câmpie, nici pe mare. Valuri de culoarea gresiei 
clipoceau domol, şi vântul uşor, înspumându-le din loc în 
loc, le însemna cu dungi albe. Cu toate vălurile în care se 
înfăşurase, Salammb6 tremura, pătrunsă de frigul 
dimineţii; aerul tare şi umbletul îndelung o ameţiseră. Apoi 
răsări soarele; razele lui fierbinţi, încingându-i umerii, o 
moleşeau. Caii mergeau unul lângă altul, în buestru, 
afundându-şi copitele în nisipul liniştit. 

Dincolo de muntele Apelor-Calde, ajungând pe pământ 
tare, iuţiră pasul. 

Ar fi fost vremea arăturilor şi a semănatului, dar câmpurile 
se întindeau până departe tot atât de sterpe ca şi deşertul. 
Din loc în loc zăceau împrăştiate grămezi de grâu şi boabe 
ruginite de orz. În geana cerului limpede, satele se 
întrezăreau ca nişte umbre nedesluşite. 


Ici şi colo se înălţa la marginea drumului aripa unui zid pe 
jumătate dărâmat. Înăuntrul colibelor, sub acoperişul care 
se prăbuşea, se zăreau cioburi de vase sparte, veşminte 
zdrenţuite, unelte şi alte lucruri de nerecunoscut. 

O fiinţă omenească, înfăşurată în cârpe, cu ochii înfriguraţi 
şi faţa pământie, răsărea din când în când dintre ruine, o 
rupea la fugă sau dispărea într-o groapă. Salammbâ şi 
călăuza ei merseră mai departe. 

Câmpurile erau pretutindeni părăsite. Pe larga întindere a 
pământului arămiu, stăruiau pe alocuri urme de cărbune 
prăfuit, pe care paşii cailor le răscoleau în mers. Uneori 
dădeau peste locuri liniştite; un râuleţ curgea printre 
ierburi înalte, şi Salammb6, trecând pe celălalt mal, îşi 
răcorea mâinile în frunzele ude. La marginea unui crâng de 
dafini, calul se smuci în lături, împiedicându-se de un stârv. 

Sclavul îi potrivi pernele răvăşite. Era unul din slujitorii 
templului, pe care Şahabarim îl folosea pentru drumuri 
primejdioase. 

Călăuza, prevăzătoare, descălecase. Mergea acum pe jos 
alături de Salammb6, între cei doi cai, pe care îi îndemna cu 
sfârcul unei curele înfăşurate în jurul braţului; din panerul 
pe care îl purta pe piept alegea pâinişoare de grâu, curmale 
şi gălbenuşuri de ou păstrate în frunze de lotus, pe care i le 
întindea stăpânei din mers, fără să scoată o vorbă. 

La miezul zilei le ieşiră în cale, pe cărare, trei barbari 
înveşmântaţi în piei de fiare sălbatice. Apoi apărură alţii, 
rătăcitori pe câmp în cete de zece, doisprezece, douăzeci şi 
cinci, mânând din urmă câte o turmă de capre sau o vacă 
şchiopătând. Bâtele lor grele erau ţintuite în cuie de aramă; 
cuțite lungi sclipeau pe hainele lor cumplit de murdare, şi în 
ochii lor plini de o prostească mirare scăpărau priviri 
amenințătoare. Unii mormăiau în silă urări de călătorie 
bună, alţii, ca să glumească aşa-zicând, azvârleau peste 
umăr vorbe de ruşine; omul lui Şahabarim răspundea 
fiecăruia în limba lui, spunându-le că însoţeşte pe un tânăr 


bolnav, care merge să-şi caute vindecarea într-un templu 
depărtat. 

Lumina zilei se stingea. De departe se auzea lătrat de 
câini; apoi din ce în ce mai aproape. 

În umbra amurgului zăriră un zid de piatră care 
împrejmuia o clădire abia desluşită. Un câine alerga pe 
creasta zidului. Sclavul l-a gonit cu pietre, şi cei doi călători 
pătrunseră într-o încăpere boltită. 

O femeie stătea pe vine, încălzindu-se la un foc de 
vreascuri, al cărei fum se risipea prin crăpăturile tavanului. 
Părul alb îi cădea până la genunchi, acoperind-o pe 
jumătate. Fără a răspunde la întrebări, mormăia în neştire 
blesteme împotriva barbarilor şi împotriva Cartaginei. 
Călăuza scotoci pretutindeni. Apoi se întoarse şi îi ceru de 
mâncare. Baba dădu din cap şi, privind ţintă cărbunii care 
ardeau. Îngână: 

— Eu am fost mână. Degetele toate zece tăiate. Gura nu 
mai mănâncă. 

Sclavul îi arătă un pumn de aur. Femeia se năpusti asupra 
lui, dar reveni repede la locul ei şi rămase nemişcată. 

Călăuza îi puse sub bărbie cuțitul pe care îl purta la brâu 
şi baba scoase de sub o lespede de piatră o amforă cu vin şi 
câţiva peşti de Hippo-Zaryt fierţi în miere. 

Salammb6 îi dădu la o parte cu scârbă şi se întinse să 
doarmă peste teltiile cailor, aşternute într-un colţ al odăii. 

Înainte de zorii zilei, sclavul o trezi. 

Un câine urla. Cu o smucitură de cuţit, sclavul îi reteză 
capul. Frecă apoi cu sânge nările cailor, ca să-i învioreze. 
Bătrâna izbucni în blesteme; Salammb6 strânse între 
degete amuleta pe care o purta în sân. 

Călătorii plecară mai departe. Din când în când Salammb6 
întreba dacă au ajuns. Drumul şerpuia între coline. Nu se 
auzea decât ţârâitul greierilor. Soarele pârjolea ierburile 
uscate; pământul, crestat în lung şi în lat de crăpături 
adânci, părea pardosit cu lespezi uriaşe. Vulturii se roteau 
în văzduh; o viperă trecea; sclavul alerga mereu: Salammb6 


visa sub vălurile ei, şi cu toată arşiţa care o înfierbânta, nu 
le dădea la o parte ca să nu-şi mânjească frumoasele 
veşminte. 

Din loc în loc, la depărtări egale, se înălţau turnurile zidite 
de cartaginezi pentru a veghea asupra triburilor. Călătorii 
se opreau într-un scurt popas la umbra lor, apoi îşi vedeau 
de cale. 

În ajun făcuseră, din prevedere, un ocol mai lung. Acum 
nu mai întâlneau pe nimeni. Ţinutul era sterp. Barbarii nu 
trecuseră pe acolo. 

Apoi urmele prădăciunilor se iviră din nou. În mijlocul 
câmpului se zăreau pe alocuri urmele unui mozaic, tot ce 
mai rămăsese dintr-o casă dărâmată; măslinii despuiaţi de 
frunze semănau de departe cu nişte tufişuri de mărăcini. 
Trecură pe la marginea unui oraş care fusese ars din 
temelii. La picioarele zidurilor zăceau oseminte de oameni, 
de cămile şi de catări. Stârvuri pe jumătate putrezite se 
întindeau de-a curmezişul străzilor. 

Se lăsa noaptea. Cerul coborâse, împovărat de nori grei. 

Au mai mers spre apus încă două ceasuri de drum; apoi 
zăriră înaintea lor o puzderie de flăcări mărunte, arzând în 
adâncul unui amfiteatru. Ici-colo sclipeau solzi de aur, într-o 
neastâmpărată frământare: erau platoşele clinabarilor. 
Lagărul cartaginez! Apoi, mai departe, se iviră pe o mare 
întindere luminile din ce în ce mai multe ale armatelor 
barbare adunate acum laolaltă. 

Salammb6 îşi îndemnă calul înainte, dar omul lui 
Şahabarim o abătu din cale, de-a lungul unui podiş care 
mărginea tabăra mercenarilor. Sclavul dibui un loc de 
trecere, apoi se făcu nevăzut. 

Un soldat stătea de pază pe creasta înaltă a şanţului, cu un 
arc în mână şi o suliță pe umăr. 

Salammb6 se apropiase; barbarul puse un genunchi la 
pământ şi o săgeată sfâşie poalele rochiei lui Salammb6. 
Văzând-o că rămâne nemişcată, soldatul strigă, întrebând-o 
ce vrea. 


— Să-i vorbesc lui Mâtho. Sunt o fugară din Cartagina. 

Barbarul şuieră prelung şi semnalul lui fu purtat mai 
departe din om în om. 

Salammb6 aştepta: calul, speriat, se frământa în loc 
nechezând. 

Când se ivi Mâtho, luna răsărea în spatele ei: dar 
Salammb6 îşi ascunsese faţa sub un văl galben cu flori 
negre şi îşi înfăşurase trupul în atâtea mătăsuri, încât 
Mâtho n-o recunoscu. Privea de pe culmea podişului acea 
formă ştearsă, care se întrezărea ca o fantomă în umbra 
asfinţitului. 

Într-un târziu, Salammbsâ vorbi: 

— Du-mă în cortul tău. Vreau! 

O amintire nedesluşită flutură în mintea lui Mâtho. Simţea 
inima bătându-i cu putere. Acel glas poruncitor îl tulbura. 

— Vino cu mine, spuse el. 

Calea s-a deschis, şi Salammb6 pătrunse în mijlocul 
barbarilor. 

Întreaga tabără era plină de larmă şi de o mulţime de 
oameni, focuri vii ardeau sub căldările spânzurate în lanţuri 
şi flăcările însângerate luminau tot locul dimprejur, lăsând 
restul câmpului într-un întuneric adânc. Strigăte şi chemări 
se auzeau de pretutindeni; cai împiedicaţi se înşirau în 
lungi linii drepte, printre corturile rotunde sau pătrate, de 
pânză sau de piele; ici şi colo se zăreau colibe de trestie şi 
cuiburi în nisip, cum îşi fac câinii. Soldaţii cărau vreascuri, 
se culcau pe pământ şi se înveleau cu rogojini, pregătindu- 
se pentru odihna nopţii. Calul lui Salammb6, întinzând 
pasul, sărea peste ei ca să-şi facă drum. 

Salammbd îşi aduse aminte că îi mai văzuse o dată, dar 
bărbile lor erau parcă mai mari, feţele lor mai negre, 
glasurile lor mai aspre. Mâtho mergea înaintea ei, croindu- 
şi drum cu o mişcare a braţului care făcea să fluture 
faldurile mantiei lui roşii. Unii îi sărutau mâinile; alţii, 
frângându-se din mijloc, îl opreau şi îi cereau porunci; căci 
barbarii îl recunoşteau acum drept singurul şi adevăratul 


lor conducător. Spendius, Autharit şi Narr'Havas îşi 
pierduseră curajul; el se arătase însă atât de hotărât şi 
cutezător, încât toţi îl ascultau fără murmur. 

Salammb6, urmându-l, străbătu toată tabăra. Cortul lui 
Mâtho se afla în margine, la trei sute de paşi depărtare de 
lagărul întărit al lui Hamilcar. 

În dreapta cortului se adâncea un şanţ lung, pe taluzul 
căruia lui Salammb6â i se păru că zăreşte, una cu pământul, 
un şir de chipuri omeneşti, ca nişte capete retezate. Ochii 
lor se roteau şi din gurile pe jumătate deschise ieşeau 
gemete şi frânturi de cuvinte în graiul punic. 

Doi negri, cu fanaruri de răşină, stăteau de o parte şi de 
alta de pază la intrarea cortului. Mâtho ridică pânza ca o 
mişcare scurtă. Salammb6 îl urmă. 

Era un cort cuprinzător, în mijlocul căruia se ridica un 
catarg înalt. Un lampadar mare închipuind o floare de lotus, 
plin cu ulei galben în care pluteau fitiluri de iască, arunca 
lumini piezişe asupra armelor care sclipeau în umbră. 
Tăişul gol al unei săbii se rezema pe un scăunel de lemn, 
alături de un scut răsturnat; biciuri împletite din curele de 
hipopotam, timpane, clopoței, coliere, se amestecau de-a 
valma în panere de răchită; frânturi de pâine neagră 
zăceau împrăştiate pe-o pătură de pâslă; într-un colţ, pe o 
piatră rotundă, luceau grămezi de bani de aramă, azvârliţi 
la întâmplare; prin deschizăturile cortului, vântul aducea 
praful de afară, laolaltă cu mirosul elefanților, care se 
auzeau mâncând şi scuturându-şi lanţurile. 

— Cine eşti? întrebă Mâtho. 

Salammb6 nu răspunse. Privea liniştită în jurul ei; dintr-o 
dată, ochii i se opriră deasupra patului aşternut pe ramuri 
de palmieri, peste care cădea un val de lumină albastră şi 
strălucitoare. 

Făcu repede câţiva paşi înainte şi nu se putu opri să nu 
strige. Mâtho, urmând-o, lovi cu piciorul în pământ. 

— Ce cauţi aici? De ce-ai venit? 

Salammb6 răspunse arătând zaimful: 


— Am venit să-i iau! Cu mâna cealaltă smulse vălul care îi 
acoperea faţa. Mâtho rămase înmărmurit, ca şi cum o 
spaimă l-ar fi cuprins, lăsă să-i cadă braţele din umeri şi 
făcu doi paşi înapoi. 

Salammb6 simţea cum cresc în ea puterile zeilor; îl privi 
drept în ochi şi-i ceru zaimful; cuvintele pe care le rostea se 
înflăcărau de o superbă mândrie. 

Mâtho nu înţelegea. O privea, şi în mintea lui veşmintele 
fecioarei se contopeau cu trupul ei în aceeaşi minune de 
frumuseţe; luciul mătăsurilor era una cu strălucirea pielii, 
alcătuind laolaltă o fiinţă unică, neasemănată. Ochii ei şi 
diamantele sclipeau de-o potrivă, degetele ei purtau mai 
departe, pe vârful unghiilor, strălucirea pietrelor preţioase. 
Două agrafe, strângându-i pieptul tunicii, îi ridicau sânii 
apropiindu-i; şi Mâtho se pierdea cu gândul întrezărind 
uşoara lor linie despărţitoare, de unde cobora până sub 
străveziul văl vioriu, o lamă de smarald la capătul unui fir 
de aur. Salammb6 purta în sfârcul urechilor doi cercei 
prelungi de safir, prinşi într-o perlă scobită, în care tremura 
o undă de parfum; din când în când un strop se desprindea 
din învelişul perlei şi cădea pe umerii goi; Mâtho îl privea 
picurând. 

O nepotolită pornire îl stăpânea şi, ca un copil dornic să 
ştie, care întinde mâna spre un fruct necunoscut, atinse 
încet, cu degete tremurătoare, sânul care îl ispitea; simţi 
carnea puţin rece împotrivindu-i-se cu o tresărire uşoară. 

Această atingere de-o clipă îl tulbură până în adâncul 
fiinţei lui. O dorinţă sălbatecă îi biciuia sângele. Ar fi vrut s- 
o cuprindă toată, s-o soarbă, s-o bea. Sufla greu şi dinţii îi 
clănţăneau. 

Se aşeză pe un scut, lângă blana de leu care acoperea 
ramurile de palmier ale patului şi, prinzând în mâinile lui 
mâinile lui Salammb6, o atrase încet spre el. Ea rămase în 
picioare. Ţinând-o între genunchii lui, Mâtho o privea din 
tălpi şi până în creştet, îngânând mereu aceleaşi cuvinte: 

— Cât eşti de frumoasă! Cât eşti de frumoasă! 


Salammb6 îi simţea ochii aţintiţi asupra ei şi privirea lui 
pătrunzătoare o durea. O cuprinsese o silă şi un dezgust 
atât de nesuferite, încât cu greu se putea opri să nu strige; 
şi-a amintit de Şahabarim şi s-a înfrânat. 

Mâtho îi ţinea mâinile strânse în ale lui; Salammb6, cu 
toată porunca preotului, îi ocolea privirea şi smucindu-şi 
braţele încerca să-l respingă; iar el, cu nările tremurânde 
se apleca să soarbă mireasma pe care o răspândea întreaga 
ei fiinţă. Un val proaspăt de arome îngemănate îl ameţea, 
ca fumul unui jertfelnic; era miros de miere, de tămâie, de 
ienupăr, de trandafir - şi încă un alt parfum tainic, pe care 
nu-l putea desluşi. 

Ce căuta în cortul lui? De ce venise la el fără apărare, 
lăsându-se pradă dorințelor lui? Cine o îndemnase? Venea 
în adevăr să ia zaimful? Mâtho lăsă să-i cadă braţele şi 
cobori fruntea, împovărat de întrebări la care nu găsea 
răspuns. Rămase astfel adâncit în gânduri. 

Salammbs, ca să-l înduioşeze, îl întrebă cu glas plângător: 

— Ce ţi-am făcut ca să-mi doreşti moartea? 

— Moartea ta? 

— Te-am zărit odată, într-o seară, la lumina grădinii mele 
în flăcări, printre vasele care fumegau şi sclavii mei care 
zăceau morţi. În mânia ta nestăpânită te-ai năpustit asupra 
mea şi m-ai făcut să fug. O spaimă cumplită s-a abătut după 
aceea asupra Cartaginei. Oraşele au fost prădate, 
câmpurile pustiite, soldaţii noştri măcelăriți. Tu le-ai 
nimicit! Tu i-ai ucis! Te urăsc! Numele tău mă arde cao 
remuşcare. Eşti mai blestemat decât ciuma şi decât 
duşmănia Romei! Furia ta bântuie peste toate ţinuturile, şi 
toate şanţurile sunt pline de morţi! Am mers pe urma 
focurilor aprinse de tine, ca şi cum m-ar fi călăuzit braţul lui 
Moloh... 

Mâtho sări în picioare. O mândrie uriaşă îi umplea pieptul; 
se simţea puternic ca un zeu. 

Salammb6, cu dinţii strânşi, cu nările tremurând, vorbi 
mai departe: 


— Ca şi cum nelegiuirea ta n-ar fi fost de ajuns, ai venit la 
mine pe când dormeam, purtând pe umerii tăi zaimful. N- 
am înţeles bine atunci vorbele tale, dar mi-am dat seama că 
vrei să mă târăşti spre o faptă groaznică, în adâncul 
prăpastiei... 

Mâtho, frângându-şi braţele, strigă: 

— Nu! Nu! Venisem să ţi-l dau ţie, să ţi-l înapoiez! Mi se 
părea că zeiţa îşi părăsise veşmântul pentru tine, că era al 
tău. În templul ei sau în casa ta, era totuna. Nu eşti şi tu tot 
atât de stăpânitoare, de curată, de luminoasă şi de 
frumoasă, ca şi Ianit? 

Ochii lui erau plini de o nesfârşită iubire când rosti: 

— Sau poate că Tanit eşti chiar tu? 

— Eu, Tanit? gândea Salammb6. 

Nu-şi mai spuneau nici un cuvânt. Undeva, departe, se 
auzea tunând. Vitele mugeau înspăimântate de vestirea 
furtunii. 

— Apropie-te... şopti Mâtho. Apropie-te... nu-ţi fie teamă... 
Nu eram decât un soldat ca oricare altul din gloata 
mercenarilor; atât de bun, încât adeseori purtam pe umerii 
mei povara altora. Crezi că mă ademeneşte Cartagina? 
Mulțimea oamenilor ei se pierde în pulberea sandalelor 
tale; toate comorile ei şi toată bogăţia ținuturilor pe care le 
stăpâneşte, toate corăbiile şi toate țărmurile, nu preţuiesc 
şi nu mă încântă ca frăgezimea buzelor şi rotundul umerilor 
tăi. Voiam să dărâm zidurile cetăţii, ca să ajung până la tine 
şi să fii a mea! Mă răzbunam dorindu-te! Eu îi strivesc pe 
oameni ca pe nişte viermi; mă arunc asupra legiunilor, dau 
la o parte scuturile cu palma, opresc caii în loc prinzându-i 
de nări şi nici un catapult nu mă poate atinge! O, dacă ai şti 
cum mă gândesc la tine în vâltoarea luptei! O mişcare a 
braţului tău, de care îmi aduc aminte, o cută a rochiei tale, 
pe care o revăd, mă prind uneori ca într-o plasă şi mă 
înlănţuie. Zăresc ochii tăi în văpaia aruncătoarelor de 
flăcări! Aud glasul tău în sunetul chimvalelor! Mă întorc să 


te privesc, tu nu eşti, şi mă arunc din nou în furtuna 
bătăliei... 

Ridica deasupra capului braţele lui puternice, pe care 
vinele se împleteau ca ramurile de iederă pe trunchiul unui 
copac. Sudoarea îi curgea şiroaie între muşchii încordaţi ai 
pieptului; răsuflarea lui grea făcea să tremure curelele 
cingătoarei de bronz, care cădea peste genunchii lui mai 
tari ca marmura. Salammb6, deprinsă cu priveliştea 
eunucilor, se simţea tulburată de puterea împlinită a acestui 
bărbat. În jurul ei, peste taberele a cinci armate, se 
învolburau puterile lui Moloh şi pedeapsa Zeiţei. Se simţea 
cuprinsă de o apăsătoare sfârşeală şi asculta nedumerită 
strigătele străjilor care din când în când se chemau. 

Flăcările lămpii tremurau sub răbufnirile de aer cald. 
Lumini de fulger se aprindeau din când în când, apoi 
întunericul se făcea parcă mai adânc. Salammb6 nu mai 
zărea decât ochii lui Mâtho, lucind în noapte ca doi cărbuni 
încinşi. Se simţea prinsă într-un joc neîndurat al destinului. 
Ştia că se apropie clipa cea mare, pe care nu mai putea s-o 
înlăture. Se îndreptă spre zaimf şi întinse mâinile să-l 
prindă. 

— Ce faci? strigă Mâtho. 

Salammb6 îi răspunse liniştită: 

— Mă întorc în Cartagina. 

Mâtho îşi încrucişa braţele şi se apropie de ea cu o pornire 
atât de cumplită, încât Salammb6 rămase pe loc ca o stană 
de piatră. 

— 'Te întorci în Cartagina! repeta el întruna scrâşnind din 
dinţi. Te întorci în Cartagina! Ai venit să iei zaimful? Să mă 
înfrângi şi să pleci? Nu! Nu! Eşti a mea, şi nici o putere din 
lume nu te va smulge de-aci! O, n-am uitat trufia cu care 
ochii tăi mă priveau! Cum mă striveai din înălţimea 
frumuseţii tale! E rândul meu acum! Eşti prizoniera mea, 
slujitoarea mea, sclava mea. Cheamă în ajutor pe tatăl tău 
cu toată oastea lui, pe Bătrâni şi pe Bogaţi, întreg poporul 
tău de mişei! Trei sute de mii de soldaţi aşteaptă poruncile 


mele! Mă voi duce să adun alţii, în Lusitania, în cele două 
Galii, în adâncurile deşertului! Voi dărâma cetatea ta, voi da 
foc templelor voastre, şi triremele mele vor pluti pe valuri 
de sânge! Nu voi lăsa în picioare nici un zid, nici o piatră, 
nici un palmier! lar dacă nu voi avea oameni de ajuns, voi 
strânge în jurul meu urşii din munţi şi voi asmuţi asupra 
voastră leii pustiurilor! Nu încerca să fugi... Te voi ucide! 

Cu pumnii strânşi, galben la faţă, fremăta de încordare, ca 
o harfă ale cărei strune sunt gata să se rupă. Apoi, dintr-o 
dată, izbucni în plâns şi se prăbuşi în genunchi. 

— Iartă-mă! sunt un ticălos, mai josnic decât scorpionii, 
decât noroiul mlaştinilor, decât pulberea pământului! 
Adineauri, pe când vorbeai, sorbeam răsuflarea gurii tale şi 
mă îmbătăm de ea, ca un rănit de moarte care se apleacă 
pe ţărmul râului să-şi potolească setea. Calcă-mă în 
picioare, să simt mireasma tălpilor tale! Acoperă-mă de 
blesteme, să pot auzi glasul tău! Nu pleca! Fie-ţi milă! Te 
iubesc! Te iubesc! 

Stătea îngenuncheat în faţa ei şi îi cuprinsese mijlocul cu 
amândouă braţele. Îşi răsturnase capul pe spate şi mâinile 
lui o căutau. Discurile de aur care îi atârnau la urechi 
sclipeau pe gâtul lui bronzat, lacrimi mari îi umpluseră ochii 
lui strălucitori ca două globuri de argint, suspinul lui se 
mlădia ca o mângâiere şi murmura cuvinte fără înţeles, mai 
uşoare decât o adiere şi mai gingaşe decât o sărutare. 

Salammb6 se simţea cuprinsă de o moliciune în care toată 
fiinţa ei pierea. Ceva lăuntric şi în acelaşi timp mai înalt, o 
poruncă a zeilor, o silea să se supună. Legănată parcă pe 
aripa unui nor, se lăsă să cadă pe patul aşternut cu blană de 
leu. Mâtho îi prinse gleznele; lanţul de aur se rupse şi cele 
două capete ale lui zburară în aer, căzând asupra zaimfului, 
ca două vipere care ar fi sărit să muşte. 

Zaimful se desprise şi Salammb6, înfăşurată în vălurile lui, 
zări faţa lui Mâtho, aplecându-se peste pieptul ei. 

— Moloh, flacăra ta mă arde! 


Războinicul o cuprinse în văpaia mistuitoare a sărutărilor 
lui, iar Salammb6 se simţea purtată de vârtejul unui 
uragan, biruită de puterea soarelui! 

Mâtho îi săruta degetele mâinilor, braţele, picioarele, 
fiecare şuviţă a părului ei despletit. 

— Ia cu tine zaimful, murmura el, puţin îmi pasă! la-mă şi 
pe mine! Nu-mi mai trebuie nimic, părăsesc lupta! La 
douăzeci de zile de drum, în largul mării, dincolo de Gades, 
se află un ostrov presărat cu pulbere de aur, plin de grădini 
şi de păsări cântătoare. Pe umerii muntelui cresc flori 
înmiresmate, care îşi răspândesc parfumul ca nişte 
cădelniţe veşnice; şerpi de culoarea laptelui aruncă în 
iarbă, muşcând cu dinţi de diamant, roadele lămâilor mai 
înalţi decât cedrii; aerul e atât de blând, încât nu te lasă să 
mori. Voi şti s-o găsesc, o voi vedea! Vom trăi amândoi într-o 
peşteră de cleştar, la poalele colinelor. Nimeni n-a pătruns 
până azi în ţara aceea; eu voi fi regele ei! 

Îi scutură praful de pe coturni, îi dădu să-şi înmoaie buzele 
într-o felie de rodie şi-i făcu din haina lui o pernă pe care 
să-şi culce fruntea. Se grăbea s-o slujească plin de umilinţă, 
şi nu şovăi să-i aştearnă zaimful la picioare ca un covor. 

— Mai ţii în odaia ta coarnele de gazelă pe care îţi atârni 
brăţările? Să mi le dai, îmi plac atât de mult! 

Vorbea ca şi cum războiul se sfârşise şi râdea însufleţit de 
o nestăpânită bucurie. Mercenarii, Hamilcar, toate grijile 
dispăruseră. Între pânzele cortului se vedea luna, croindu- 
şi drum de lumină peste nori. 

— Câte nopţi am stat s-o privesc! Mi se părea un văl sub 
care se ascundea faţa ta, iar tu te uitai la mine... Amintirea 
ta se împletea cu razele ei... Nu le puteam despărţi... 

Culcându-şi capul între sânii ei, plângea cu lacrimi mari. 

— Acesta-i omul cumplit, la numele căruia tremură toată 
Cartagina? gândea Salammb6. 

Mâtho adormi. Desfăcându-se din braţele lui, Salammb6 se 
ridică în picioare şi băgă de seamă că lanţul de aur era 
rupt. 


Era obiceiul, în marile familii ale Cartaginei, ca fecioarele 
să păzească cu sfinţenie acea piedică în care le erau prinse 
gleznele. Roşindu-se toată, Salammb6 înfăşură în jurul 
pulpelor cele două frânturi ale lanţului de aur. Imagini 
învălmăşite şi totuşi limpezi îi reveneau în minte ca un 
vârtej; Cartagina, Megara, palatul, odăile ei, câmpia pe care 
o străbătuse; dar din adâncul prăpastiei în care se 
scufundase, toate i se păreau că se pierd într-o nesfârşită 
depărtare. 

Furtuna se potolea; picături mari de ploaie făceau să 
tremure uşor pânza cortului. 

Mâtho, ca un om beat, dormea pe-o coastă, cu braţul 
atârnând peste marginea patului. Şirurile de perle pe care 
le purta în jurul capului se ridicaseră puţin, dezvăluindu-i 
fruntea. Un zâmbet îi înflorise pe buzele întredeschise. 
Dinţii lui albi străluceau în barba neagră, şi în privirea 
ascunsă printre pleoape flutura o bucurie liniştită, aproape 
jignitoare. 

Salammb6, cu braţele încrucişate pe piept, cu fruntea 
aplecată, îl privea fără nici o mişcare. 

La capătul patului, pe o masă de chiparos, lucea tăişul 
unui jungher. Salammb6 se simţi săgetată de un gând 
ucigaş. Glasuri plângătoare se auzeau în umbră, departe, 
ca un cor al zeilor care o îndemnau. Făcu un pas înainte şi 
prinse mânerul armei. Mâtho, simțind atingerea rochiei, 
deschise ochii; îi atinse mâna cu buzele şi jungherul căzu. 

Deodată se porni o furtună de strigăte; fulgere cumplite îşi 
trimiteau lumina în deschizătura cortului. Mâtho ridică 
pânza şi zări întregul lagăr al libienilor în flăcări. 

Colibele de trestie ardeau şi nuielele aprinse zburau în 
nori de fum, izbucnind ca nişte săgeți. Umbre negre ale 
disperării goneau peste zările înroşite. Se auzea urletul 
barbarilor care ardeau în colibe; elefanții, boii, caii încărcaţi 
cu lucrurile scăpate de la foc, năvăleau în mijlocul mulţimii, 
strivind-o. 


În sunetul goarnelor răsunau strigăte de chemare; 
„Mâtho! Mâtho!” O ceată de oameni voiau să pătrundă în 
cort. 

— Vino! Hamilcar a aprins lagărul lui Autharit! 

Mâtho sări în picioare. Salammb6 rămase singură. Privi 
îndelung zaimful şi, spre marea ei uimire, nu simţi fericirea 
pe care o aşteptase. În faţa visului împlinit, o undă de 
mâhnire o cuprinse. 

În clipa aceea, un colţ al cortului se ridică, şi de sub 
marginea pânzei se ivi o groaznică arătare. Salammb6 nu 
zări la început decât doi ochi şi o barbă albă care mătura 
pământul; restul trupului, încurcat în zdrenţele unor 
veşminte murdare, se târa prin ţărână, şi la fiecare mişcare 
ce-o făcea încercând să se apropie, două mâini treceau prin 
barbă şi dispăreau din nou. Zvârcolindu-se astfel, umbra de 
om ajunse până la picioarele lui Salammb6. Era bătrânul 
Giscon. 

Mercenarii zdrobiseră cu vărgi de aramă picioarele 
ostaticilor cartaginezi, ca să-i împiedice să fugă. Putrezeau 
toţi de-a valma într-o groapă cu scârnăvii. Când auzeau 
zăngănitul cratiţelor, cei mai în putere se ridicau din mijloc 
urlând. Giscon o zărise pe Salammb6 şi, după boabele mici 
de sandastrum care îi loveau coturnii, înţelesese că eo 
femeie din Cartagina. Presimţind o întâmplare neobişnuită, 
ieşise din groapă sprijinit de vecinii lui şi, târându-se în 
mâini şi în coate, izbutise să facă cei douăzeci de paşi care îl 
despărţeau de cortul lui Mâtho. Desluşise două glasuri şi, 
ascultând de-afară, auzise fiecare cuvânt. 

— Tu eşti! strigă Salammb6 aproape îngrozită. 

Ridicându-se în pumni, Giscon răspunse: 

— Da, eu sunt! Mă credeaţi mort, nu-i aşa? 

Salammb6 cobori privirea în pământ. Giscon vorbi din nou: 

— Ah! de ce nu s-a îndurat Baal să-mi ia zilele? Mi-ar fi 
cruțat durerea de a te blestema! Se apropiase atât de mult 
de ea, încât îi atingea haina. 


Salammb6 se smuci înapoi cu o mişcare repede, ferindu-se 
parcă de acea imundă vedenie, hidoasă ca un vierme şi 
cumplită ca o stafie. 

— Am trăit aproape o sută de ani. l-am văzut pe Agatocle 
şi pe Reguaus, am văzut acvilele Romei trecând peste 
secerişul câmpiilor punice! Am văzut urgia războaielor şi 
marea spumegând de sfărâmăturile corăbiilor noastre! 
Barbarii care au stat sub porunca mea m-au legat în lanţuri 
de mâini şi de picioare, ca pe un sclav ucigaş. Prietenii mei 
mor unul după altul lângă mine; duhoarea stârvurilor lor nu 
mă lasă să dorm; mă lupt cu păsările de pradă care vin să le 
mănânce ochii, şi totuşi nici o clipă n-am pierdut nădejdea 
în biruinţa Cartaginei! De-aş fi văzut pornind asupra ei 
toate oştile pământului, şi toate templele ei cuprinse de 
flăcări, nu m-aş fi îndoit de viaţa veşnică ce i-a fost dată! 
Dar acum totul s-a sfârşit! Totul e pierdut! Osânda zeilor s-a 
abătut asupra Cartaginei. Blestem ţie, care ai împins-o la 
pierzare cu fărădelegea ta! Salammb6 încercă să răspundă. 

— Nu! strigă Giscon. Am stat aici şi te-am auzit gemând de 
plăcerea cărnii, ca cea din urmă dintre târfe! Îţi murmura 
în ureche patima lui, şi tu îl lăsai să-ţi sărute mâinile! Dacă 
nu puteai să-ţi înfrânezi pornirea neruşinată, să fi făcut ca 
fiarele pădurii care îşi ascund împreunarea, nu să-ţi saturi 
desfrâul sub ochii tatălui tău... 

— Cum? tresări Salammb6. 

— A, poate nu ştiai că cele două tabere sunt numai la 
şaizeci de paşi una de alta? Nu ştiai că Mâtho al tău, dintr-o 
nestăpânită trufie, şi-a ridicat cortul în faţa lui Hamilcar? 
Tatăl tău e aici, lângă tine, şi dacă aş putea să urc drumul 
până la taluzul şanţului, i-aş striga: „Vino să-ţi vezi fiica în 
braţele unui barbar! S-a îmbrăcat în veşmintele Zeiţei ca 
să-i placă şi, dăruindu-şi trupul, vinde faima numelui tău, 
mărirea zeilor, răzbunarea Patriei şi însăşi soarta 
Cartaginei!” 

Barba albă îi tremura sub gura fără dinţi; ochii aţintiţi 
asupra ei o sfredeleau. Gâfâind, cu obrazul în ţărână, striga 


necontenit: 

— Nelegiuito! Fii blestemată! Blestemată! Blestemată! 

Salammbb ridică pânza cortului şi, sprijinind-o cu braţul 
întins, privi spre tabăra lui Hamilcar. 

— Acolo, nu-i aşa? 

— Ce-ti pasă? Întoarce-te! Du-te! Îngroapă-ţi mai bine faţa 
în pământ! E un loc sfânt, pe care privirea ta l-ar pângări! 

Salammb6 înfăşură zaimful în jurul mijlocului ei, îşi strânse 
vălurile pe umăr, îşi puse mantia, năframa... 

— Alerg! strigă ea şi porni fără să mai privească în urmă. 

A mers câtva timp în întunericul nopţii fără să întâlnească 
pe nimeni; mulţimea soldaţilor se îndreptase spre tabăra 
care ardea. Larma glasurilor creştea, şi în urma ei flăcări 
uriaşe înroşiseră tot cerul. În faţa unui podiş înalt se opri. 
Se întoarse din cale, căutând o scară, o frânghie, o piatră, 
cu ajutorul cărora să urce. Îi era teamă de Giscon şi i se 
părea că aude în preajma ei glasuri, paşi care o urmăresc. 
Se lumina de ziuă. Salammb6 zări o cărare care urca până 
la culmea podişului; îşi prinse poalele rochiei în dinţi şi în 
trei salturi fu deasupra. 

Un strigăt prelung răsună în întuneric: era acelaşi pe care 
îl auzise chemând-o pe scara galerelor şi, aplecându-se, zări 
pe omul lui Şahabarim cu cei doi cai ai lui, aşteptând. 

Rătăcise toată noaptea între cele două tabere; apoi 
îngrijorat de focul care izbucnise, făcuse calea întoarsă 
pentru a vedea ce se petrece în lagărul lui Mâtho; ştiind că 
locul unde se afla era cel mai apropiat de cortul acestuia, îşi 
adusese aminte de porunca marelui preot şi rămăsese 
nemişcat. 

Văzând-o pe Salammb6, se sui în picioare pe unul din cai. 
Salammbb se strecură încet până la el, apoi o luară la 
goană amândoi, înconjurând tabăra punică şi căutând o 
trecere spre Cartagina. 

Mâtho se înapoiase în cort. Lampa, fumegând, abia mai 
lumina. Crezând că Salammb6 doarme, pipăi uşor blana de 
leu pe ramurile de palmier ale patului. O strigă; nici un 


răspuns. Smulse pânza cortului, ca să intre lumina de-afară: 
zaimful nu mai era nicăieri. 

Pământul se cutremura sub un ropot îndelung de paşi. 
Strigăte puternice, nechezat de cai, zăngănit de scuturi se 
amestecau cu glasul goarnelor care sunau atacul. Un 
uragan se dezlănţuise. Mâtho, în prada unei furii 
nestăpânite, sări să-şi ia armele şi se repezi afară ca o 
furtună. 

Şirurile lungi ale barbarilor coborau în goană coasta 
muntelui, iar cohortele punice veneau asupra lor într-un val 
greu şi neîntrerupt. Ceaţa risipită de lumina soarelui se 
ridica încet, lăsând să se vadă stindarde, coifuri şi vârfuri de 
lance. Întinderi de pământ rămase în umbră păreau că se 
urnesc din loc într-o mişcare grăbită; din alte părţi porneau 
parcă puhoaie întretăindu-se; iar între ele o pădure de suliţi 
rămânea nemişcată. Mâtho întrezărea umbrele căpitanilor, 
ale ostaşilor, ale gorniştilor, până dincolo de linia slujitorilor 
călări pe măgarii lor. Dar, în loc de a se desfăşura în primele 
rânduri pentru a apăra pedestrimea, Narr' Havas făcu o 
mişcare spre dreapta, ca şi cum ar fi voit să se lase strivit 
de Hamilcar. 

Călăreţii lui trecură de şirul elefanților, care îşi 
încetiniseră mersul; caii goneau cu atâta iuţeală, 
întinzându-şi gâturile fără frâuri, încât păreau că ating 
pământul cu burta. Apoi, pe neaşteptate, Narr'Havas se 
îndreptă spre una din santinelele duşmane, azvârli sabia, 
lancea şi săgețile, făcându-se nevăzut în mijlocul 
cartaginezilor. 

Regele numizilor intră în cortul lui Hamilcar şi, arătând 
spre oamenii lui care se opriseră afară, spuse: 

— Barca, ţi i-am adus! Sunt ai tăi. 

A îngenuncheat în semn de supunere şi, ca să-şi 
dovedească credinţa, îi reaminti sufetului în ce fel se 
purtase de la începutul războiului. 

Împiedicase asaltul împotriva Cartaginei şi omorârea 
ostaticilor; nu stăruise să-l lovească pe Hannon după 


înfrângerea acestuia în faţa Uticei. Cetățile tyriene erau 
vecine cu hotarul regatului său; nu luase parte la bătălia de 
la Macar; lipsise dinadins, ca să nu fie nevoit să lupte 
împotriva Cartaginei. 

Narr'Havas ar fi vrut să-şi mărească regatul rupând din 
ţinuturile punice; după cum se schimba soarta războiului, 
venise la început în ajutorul mercenarilor, iar acum îi 
părăsea. Dându-şi seama că până la urmă biruinţa va fi a lui 
Hamilcar, se hotărâse să treacă de partea acestuia. În 
trădarea lui Narr'Havas nu lipsea, poate, un simţământ de 
ură împotriva lui Mâtho, fie că îl pizmuia pentru conducerea 
armatei, fie că nu uitase iubirea lui de altădată. 

Hamilcar îl ascultă până la capăt. Omul care venea să se 
înfăţişeze astfel în mijlocul armatei duşmane nu era un 
ajutor de disprețuit. Sufetul cântări bine folosul pe care o 
asemenea însoţire putea să-l aducă planurilor sale 
îndrăzneţe; cu ajutorul numizilor va zdrobi pe libieni, apoi 
va porni cu întreg apusul să cucerească Iberia. Fără să-l 
mai întrebe de ce se hotărâse atât de târziu, şi trecând 
peste minciunile pe care le ticluise, îl îmbrăţişă pe 
Narr'Havas, apropiind de trei ori pieptul său de pieptul 
numidului. 

Adevărul era că aprinsese lagărul libienilor dintr-o dorinţă 
deznădăjduită de a sfârşi într-un fel sau altul. Armata lui 
Narr'Havas îi sosea la vreme, ca un adevărat ajutor al 
zeilor. Ascuzându-şi bucuria, îi spuse: 

— Binecuvântarea Baalilor să se reverse asupra ta! Nu 
ştiu în ce fel îţi va mulţumi Cartagina, dar Hamilcar nu e un 
nerecunoscător. 

Larma creştea; căpitanii veneau după porunci; Hamilcar 
încingându-şi armele îi spuse lui Narr'Havas: 

— Întoarce-te la lupta! În fruntea călăreţilor, loveşte 
pedestrimea barbarilor, între elefanții mei şi ai tăi. Nu 
şovăi! Nimiceşte-o! 

Narr'Havas pornise ca o furtună, când se ivi Salammbs. 


Descălecă în grabă şi, de sub mantia ei largă, deschizând 
braţele, desfăşură zaimful. 

De sub marginea ridicată a cortului de piele se zărea 
întreg muntele plin de soldaţi; la rândul lor, din toate 
părţile, puteau s-o vadă pe Salammb6. O larmă uriaşă 
izbucni deodată. Un strigăt prelung de încredere în 
biruinţă. Luptătorii s-au oprit în mersul lor; cei căzuţi, 
sprijinindu-se în cot, o binecuvântau înainte de a muri. 
Barbarii ştiau acum că Salammb6 luase înapoi zaimful; o 
vedeau de departe sau li se păreau că o văd, şi alte strigăte, 
de ură şi de răzbunare, se amestecau de-a valma cu bătăile 
din palme ale cartaginezilor. Cinci armate desfăşurate pe 
coasta muntelui fremătau şi urlau în jurul lui Salammb6. 

Hamilcar îi mulțumea prin semne, fără să poată rosti un 
cuvânt. Cuprindea în aceeaşi privire chipul ei şi strălucirea 
zaimfului; când, deodată zări la gleznele ei lanţul de aur 
rupt. O cumplită bănuială îl săgetă ca un fior; stăpânindu-şi 
tuiburarea, îl măsură pe Narr'Havas pieziş, fără să se 
întoarcă spre el. 

Regele numizilor rămăsese deoparte, într-o tăcere 
cuviincioasă; fruntea lui, cu care îngenunchind atinsese 
pământul, mai păstra câteva fire de praf. Sufetul făcu un 
pas spre el şi-i spuse cu un glas din adânc: 

— Drept răsplată pentru sprijinul ce-mi aduci, Narr' 
Havas, îţi dau pe fiica mea de soţie. Socoteşte-te de-acum 
drept fiul meu, şi apără-mă ca pe părintele tău! 

Narr'Havas nu-şi putu stăpâni o mişcare de uimire şi se 
grăbi să-i acopere mâna cu sărutări. 

Salammb6, nemişcată ca o stană de piatră, părea că nu 
înţelege. Se roşise puţin, închizând pleoapele; genele ei 
lungi îi umbreau obrazul. 

Hamilcar ţinu să-i unească fără întârziere printr-o 
nedespărţită logodnă. Puse în mâinile fiicei sale o lance, pe 
care Salammb6 i-o întinse lui Narr'Havas: Hamilcar le legă 
laolaltă degetele mari ale mâinii drepte cu o curea din piele 


de bou, apoi tumă grâu peste capetele lor; grăunţele 
cădeau sunând ca o revărsare de grindină. 
XII. 

Apeductul. 

Douăsprezece ceasuri mai târziu, nu mai rămăsese din 
oastea mercenarilor decât o învălmăşeală de leşuri, de 
trupuri însângerate şi de răniţi care trăgeau să moară. 

Hamilcar părăsise fără veste adâncul văii unde îşi aşezase 
tabăra, ocolise coasta dinspre apus a muntelui şi izbutise 
să-i atragă pe barbari în câmp deschis, în faţa Hippo- 
Zarytului. Narr'Havas îi împresură cu cetele lui de călăreţi. 
Izbindu-i cu toată puterea, sufetul îi dădu peste cap şi îi 
zdrobi. Pierzând zaimful, barbarii erau sortiţi de mai înainte 
înfrângerii; până şi cei care nu credeau în puterea lui se 
simțeau lipsiţi de curaj şi înfricoşaţi. Lăsând la o parte 
mândria de a se arăta pe câmpul de luptă, Hamilcar se 
ţinuse la o parte, pe culmea care stăpânea întreaga zare. 

Nu mai aminteau înfăţişarea taberei decât stâlpii 
răsturnaţi şi grămezile de cenuşă pe locul unde fuseseră 
colibele libienilor: corturile cu pânzele sfâşiate păreau 
fantomele unor corăbii pierdute între stânci pe talazurile 
mării. 

În mijlocul leşurilor zăceau împrăştiate platoşe, furci, 
trâmbiţe, sfărâmături de lemn, de fier şi de aramă, smocuri 
de paie, boabe risipite de grâu, veşminte zdrenţuite; ici-colo 
suliţele aprinse ale aruncătoarelor de flăcări mai fumegau 
printre lăzile cu bagaje; pământul nu se mai vedea de sub 
mormanele de scuturi; stârvurile cailor se învălmăşeau ca 
nişte movile: pretutindeni se iveau picioare rupte, sandale, 
braţe, frânturi de zale, capete rostogolindu-se în cureaua 
coifurilor ca nişte mingi, şuviţe de păr spânzurând pe 
tufişurile de mărăcini. Elefanții cu burta spintecată 
horcăiau într-o baltă de sânge, lângă turnurile prăbuşite. 
Pământul aluneca la fiecare pas, şi fără să fi căzut un strop 
de ploaie, pretutindeni se întindeau urme de noroi. 

Tot muntele, din culme până în vale, era acoperit cu morţi. 


Împrăştiaţi la voia întâmplării, cei rămaşi în viaţă se 
priveau îngroziţi şi nu scoteau nici un cuvânt, deopotrivă de 
nemişcaţi ca şi leşurile. 

La marginea unei păşuni întinse, lacul Hippo-Zarytului 
strălucea în lumina de amurg a soarelui. În dreapta lui se 
înşirau case albe, strânse umăr lângă umăr, dincolo de 
zidurile care le împrejmuiau, iar mai departe, în nesfârşitul 
zărilor, se întindea marea. Barbarii, cu obrazul în palme, se 
gândeau la ţara lor şi oftau. Un nor de pulbere cenuşie 
cădea peste umerii lor. 

Vântul de seară porni să adie şi toate piepturile răsuflară 
adânc. Stârvurile începuseră să se răcească şi viermii îşi 
părăseau ospăţul, coborând în nisipul fierbinte. Corbii 
stăteau nemişcaţi pe colţurile de piatră, cu ochii ţintă la 
răniții care trăgeau să moară. 

În întunericul nopţii, câini galbeni - fiare spurcate care 
adulmecă urma oştilor - se strecurară tiptil printre 
rândurile căzute ale barbarilor să lângă cheagurile de 
sânge pe cioturile calde încă; apoi se năpustiră asupra 
hoiturilor, sfâşiindu-le pântecele. 

Fugarii se adunau unul câte unul, furişându-se ca nişte 
umbre. Se întorceau şi femeile, căci rămăseseră destule, 
mai ales printre libieni, deşi numizii le măcelăriseră fără 
cruţare. 

Unii făcuseră torţe din crâmpeie de frânghie aprinse, alţii 
cărau morţii pe sulițe încrucişate, strâmutându-i la loc mai 
ferit. 

Stârvurile zăceau în şiruri lungi, pe spate, cu gura 
deschisă şi cu lancea alături; unele erau atât de 
îngrămădite, încât, pentru a recunoaşte pe cei care lipseau, 
supraviețuitorii trebuiau să răscolească mormane întregi. 
Lumina torţelor trecea încet peste feţele lor mutilate de 
arme cumplite. Pe fruntea lor se închegaseră fâşii de sânge 
coclit; tot trupul le era sfârtecat în bucăţi, zdrobit până în 
măduva oaselor, sugrumat până la învineţire sau spintecat 
de sus până jos de colții elefanților. Deşi căzuseră deodată, 


nu putrezeau deopotrivă. Oamenii de la miazănoapte se 
buhăiau într-o umflătură lividă; africanii, mai aţoşi, 
începuseră să se usuce, ca nişte cărnuri afumate. 
Mercenarii se deosebeau între ei după tatuaj; bătrânii 
ostaşi ai lui Antiohus purtau pe braţul lor un uliu; cei care 
luptaseră în Egipt, capul unui cinocefal, supuşii prinților din 
Asia o secure, o rodie sau un ciocan; cei veniţi din 
republicile greceşti, poarta unei cetăţi sau numele unui 
arhonte; alţii aveau braţul plin de chipuri şi semne, alături 
de rănile învechite şi cele care mai sângerau încă. 

Patru ruguri mari se ridicară pentru ostaşii de neam latin, 
samniţi, etrusci, campanieni şi brutieni. Grecii, pentru ai lor, 
săpară gropi cu vârful săbiilor; spartanii îşi dezbrăcară 
mantalele lor roşii şi le aşternură peste cei morţi; atenienii 
îi întinseră cu faţa spre răsărit; cantabrii aşezară peste ei 
grămezi de pietre; nasamonii îi îndoiră din mijloc, legându-i 
cu fâşii din piele de bou, iar garamanţii îi îngropară în 
nisipul țărmului, ca să-i ude necontenit valurile mării. 
Latinii erau nemângâiaţi că nu pot să aşeze în urne cenuşa 
morţilor; nomazii se gândeau la nisipul fierbinte, în care 
trupurile se păstrează ca nişte mumii, iar celții la cele trei 
pietre necioplite, afundate sub cerul ploios, în adâncul unui 
ochi de mare printre ostroave. 

Strigăte de jale umpleau văzduhul; apoi se făcea din nou 
tăcere pentru chemarea sufletelor celor morţi. Larma se 
stingea şi reîncepea la răstimpuri egale, fără încetare şi cu 
o neistovită stăruinţă. Supraviețuitorii cereau iertare 
morţilor că nu pot să-i îngroape după cum era datina, şi 
astfel sufletele lor vor rătăci la întâmplare, trecând dintr-un 
veac în altul prin nesfârşite metamorfoze; unii îi întrebau 
care le-a fost cea din urmă dorinţă, alţii îi ocărau că s-au 
lăsat învinşi. 

La lumina rugurilor înalte, apăreau din loc în loc chipuri 
galbene de ceară, răsturnate peste resturile de arme 
sfărâmate; vaietele stârneau alte vaiete tot mai sfâşietoare, 
şi din ce în ce mai disperate erau îmbrăţişările despărțirii. 


Femeile se aruncau asupra morţilor gură în gură, frunte 
peste frunte, iar când începeau să cadă bulgării de pământ, 
soldaţii nu izbuteau să le dea la o parte decât lovindu-le. Îşi 
mânjeau obrazul, îşi tăiau părul, îşi sfâşiau carnea în 
aceleaşi locuri unde văzuseră rănile morţilor şi stropeau 
gropile lor cu sânge. Ţipete cumplite se amestecau cu larma 
chimvalelor. Unii îşi smulgeau amuletele din sân şi scuipau 
pe ele. Muribunzii se zvârcoleau în noroiul însângerat, 
muşcându-şi mâinile ciopârţite; patruzeci şi trei de samniţi 
se tăiară cu săbiile, ca nişte gladiatori la sărbătoarea 
primăverii sacre. În curând începură să lipsească lemnele, 
şi rugurile se stinseră; câmpul întreg era plin de morminte: 
barbarii, istoviţi de atâta plâns şi frânţi de oboseală, se 
culcară să doarmă lângă fraţii lor morţi, unii ţinând să-şi 
ducă mai departe viaţa plină de primejdii, ceilalţi 
nemaidorind să se trezească din somn. 

La lumina palidă a zorilor, se iviră în preajma barbarilor 
câteva pâlcuri de soldaţi, purtându-şi coifurile în vârful 
lăncii; i-au salutat, întrebându-i dacă n-au vreo veste de 
trimis în ţara lor. 

Barbarii recunoscură printre ei pe unii din foştii lor soţi de 
luptă. 

Hamilcar îi îmbiase pe prizonieri să slujească în armata 
Cartaginei. Unii, cei mai îndrăzneţi, nu se lăsaseră 
ademeniţi, iar sufetul, neavând cu ce să-i hrănească şi 
nevoind să-i dea pe mâna Marelui-Sfat, îi lăsase să plece, 
legându-i cu jurământ că nu vor mai lupta împotriva 
Cartaginei. Cei care, de frica schingiuirilor, se învoiseră, îşi 
primiseră înapoi armele şi se întorceau printre învinşi, nu 
atât pentru a-i ademeni, ci pentru a-şi arăta mândria şi a-i 
vedea în ce stare se află. 

Începură prin a le povesti bunăvoința pe care le-o arătase 
Hamilcar. Barbarii îi ascultau pizmuindu-i, deşi în adâncul 
sufletului lor îi dispreţuiau. Nu întârziară să le aducă 
mustrări pentru fapta lor; fricoşii s-au înfuriat şi, arătându- 
le de departe platoşele şi săbiile care fuseseră ale lor, i-au 


poftit printre ocări să vină să şi le ia. Barbarii îi goniră cu 
pietre. În curând, pe culmea muntelui, printre ţăruşii care 
mărgineau şanţurile, nu se mai zăriră decât vârfurile 
suliţelor. 

O durere adâncă, mai chinuitoare decât umilinţa 
înfrângerii, se abătuse asupra barbarilor. Se gândeau la 
zădărnicia vitejiei lor; rămâneau cu privirile pierdute în gol 
şi scrâşneau din dinţi. Acelaşi gând răsărise deodată în 
mintea tuturor. Se năpustiră urlând asupra ostaticilor 
cartaginezi. Soldaţii lui Hamilcar trecuseră pe lângă ei fără 
să le dea de urmă şi, pe câmpul de bătaie părăsit, 
rămăseseră de-a valma în groapa lor adâncă. 

Barbarii îi aşezară unul lângă altul la pământ, pe loc 
neted. Puseră pază în jurul lor şi dădură drumul femeilor să 
pătrundă la ei, câte treizeci-patruzeci deodată. Alergau 
grăbite de la unul la altul, zăpăcite, nerăbdătoare, se 
aplecau asupra acelor nefericite trupuri şi le loveau cum îşi 
bat spălătoresele rufele cu lopata. Le urlau în urechi 
numele bărbaţilor lor morţi, îi sfâşiau cu unghiile şi le 
împungeau ochii cu acele pe care le purtau în păr. Veni apoi 
rândul bărbaţilor. Aceştia le retezau gleznele, îi schingiuiau 
din cap până în picioare şi, tăindu-le pielea de pe frunte, îşi 
făceau din ea coroane. Mâncătorii-de-scârnăvii născociră 
chinuri şi mai cumplite; le înveninau rănile cu pământ, oţet 
şi sfărâmături de lut ars. Sângele curgea şiroaie şi privitorii 
se veseleau ca la culesul viilor, când fumegă mustul în 
teascuri. 

Mâtho zăcea la pământ, pe locul unde îl prinsese sfârşitul 
luptei, cu fruntea în palme şi coatele pe genunchi. Nu vedea 
nimic, nu auzea nimic, nu gândea nimic. 

La urletele de bucurie ale mulţimii, a ridicat totuşi fruntea. 
Înaintea ochilor lui, sub fâşia de pânză spânzurată într-un 
ţăruş, se amestecau în neorânduială covoare învălmăşite, 
panere aruncate la întâmplare, o blană de leu. Îşi 
recunoscu cortul şi rămase cu privirea în ţărână, ca şi cum, 
fugind, fiica lui Hamilcar ar fi intrat în pământ. 


Pânza zdrenţuită flutura în bătaia vântului; pe una din 
fâşiile lungi care-i loveau din când în când obrazul zări o 
pată roşie, semănând cu degetele unei mâini. Era urma 
palmei lui Narr'Havas, semnul legământului care îi unise. 
Mâtho se ridică în picioare, culese un ciot care mai fumega 
încă şi-l azvârli cu dispreţ peste rămăşiţele cortului său. Cu 
vârful coturnului împinse în mijlocul flăcărilor lucrurile care 
îi stăteau în cale, ca nici praf şi pulbere să nu se mai aleagă 
din ele. 

Deodată, fără să-şi dea seama de unde răsărise, se pomeni 
în faţa lui cu Spendius. Fostul sclav îşi legase de-a lungul 
coapselor două sfărâmături de lance şi, văitându-se 
amarnic, şchiopăta ca un schilod. 

— Azvârle-le! îi spuse Mâtho. Ştiu că te-ai bătut vitejeşte! 

Era atât de copleşit de nedreptatea zeilor, încât nu mai 
avea destulă putere să se mânie împotriva oamenilor. 

Spendius îi făcu un semn şi-l duse în fundul vâlcelei unde 
stăteau ascunşi Autharit şi Zarxas. 

Oricât ar fi fost de curajos cel dintâi şi de crud cel de-al 
doilea, fugiseră amândoi ca şi grecul. Nu se puteau aştepta, 
ziceau ei, la trădarea lui Narr'Havas, la aprinderea taberei 
libienilor, la pierderea zaimfului şi mai ales la şiretenia lui 
Hamilcar, care îi atrăsese pe firul văii, lovindu-i în câmp 
deschis. Spendius încerca să-şi ascundă spaima şi nu înceta 
să spună că piciorul îi e frânt. 

Şalişimul ţinu sfat cu cele trei căpetenii, pentru a hotări 
asupra celor ce le rămâneau de făcut. 

Hamilcar le tăiase drumul spre Cartagina; erau strânşi ca 
într-un cleşte între armata punică şi călărimea lui 
Narr'Havas; cetăţile tyriene, fără îndoială, aveau să se 
alăture învingătorilor; strâmtoraţi pe ţărmul mării, se aflau 
în primejdia de a fi nimiciţi până la unul. Soarta lor părea 
pecetluită. 

Nu mai aveau nici un mijloc de a ocoli lupta; războiul 
trebuia dus mai departe, pe viaţă şi pe moarte. Cum să 


strângă însă din nou rândurile unor armate descumpănite, 
care mai sângerau încă de rănile ultimei lupte? 

— Aveţi încredere în mine! spuse Spendius. 

Două ceasuri mai târziu, un om venea în goană dinspre 
Hippo-Zaryt; urcă muntele, fluturând deasupra capului un 
sul de papirus. Striga atât de tare, încât toţi barbarii se 
adunară în jurul lui. 

Aducea veşti de la soldaţii greci din Sardinia, care îi 
înştiinţau pe cei din Africa să ţină sub pază strânsă pe 
Giscon şi pe ceilalţi ostatici. Un negustor din Samos, anume 
Hipponax, venind de la Cartagina le spusese că se pune la 
cale răpirea acelora, şi barbarii să fie cu ochii în patru. 
Republica e încă puternică. 

Şiretenia lui Spendius dădu greş la început. Apropiprea 
unei noi primejdii, în loc să-i îndârjească pe barbari, mai 
mult i-a speriat; şi amintindu-şi de pedeapsa cu care 
Hamilcar îi ameninţase, se aşteptau la o lovitură 
fulgerătoare şi cumplită. 

Noaptea trecu într-o mare spaimă; mulţi îşi lepădară 
armele, ca să câştige iertarea sufetului când va veni. 

A doua zi, în pragul celei de-a treia nopţi, sosi un alt 
crainic, plin de praf de sus până jos, mai grăbit decât cel 
dintâi. Grecul îi smulse din mână tablele scrise cu litere 
feniciene. Mercenarii erau îndemnați să nu-şi piardă 
curajul; vitejii luptători din Tunis vor veni în ajutorul lor cu 
puteri proaspete. 

Spendius citi scrisoarea de trei ori; apoi, suit pe umerii a 
doi ostaşi din Capodochia, făcu ocolul taberei recitind 
scrisoarea pretutindeni şi vorbind armatei vreme de şapte 
ceasuri. 

Le reaminti mercenarilor făgăduielile mincinoase ale 
Marelui Sfat. Africanilor le înşiră toate cruzimile 
guvernatorilor, şi zugrăvi din nou în ochii barbarilor 
nerecunoştinţa Cartaginei. Bunăvoinţa lui Hamilcar mi era 
decât o momeală pentru a-i prinde în capcană. Cei care se 
vor preda vor fi vânduți ca sclavi; cei învinşi vor fi ucişi în 


chinuri. Nici să fugă nu vor putea! Toate drumurile le sunt 
închise şi nici o ţară nu va voi să-i primească. Numai 
luptând mai departe vor dobândi biruinţa, libertatea, 
dreptul lor! Mult nu vor mai avea de aşteptat, de vreme ce 
oamenii din Tunis şi din Libia întreagă le vor veni în ajutor. 
Le arăta papirusul desfăşurat, strigând: 

— Priviţi! Citiţi! Aici sunt scrise încredinţările lor! Nu vă 
mint! 

Soarele cădea fierbinte peste capetele descoperite; haite 
de câini rătăceau pe câmp cu boturile înroşite de sânge. 
Morţii pe jumătate îngropaţi răspândeau o duhoare 
înăbuşitoare; pământul nu le acoperise unora nici 
pântecele. Spendius îi chema drept martori ai spuselor lui şi 
ridica pumnii ameninţători asupra lui Hamilcar şi a 
Cartaginei. 

Mâtho îl privea vorbind şi, pentru a-i uita mişelia, se lăsa 
purtat el însuşi de mânia pe care o stârneau cuvintele 
grecului. Preamărind puterea zeilor, Spendius trimitea 
toate blestemele lui asupra Cartaginei. Schingiuirea 
ostaticilor era o petrecere copilărească! De ce să cruţe şi să 
târască după ei fără nici un rost această turmă 
nefolositoare? „Nu, Nu! Să sfârşim odată cu ei! Planurile lor 
le cunoaştem. Unul singur dintre ei ar putea să ne piardă. 
Nici o milă! Vom recunoaşte pe cei mai vrednici după 
iuţeala picioarelor şi după puterea braţelor!” 

Mulțimea se năpusti din nou asupra ostaticilor. Unii din ei 
mai horcăiau încă; un călcâi înfundat în gură le curma 
răsuflarea; vârful unei lănci le străpungea inima. 

Nu-l zăriseră nicăieri pe Giscon. Unde putea să fie? Un fel 
de nelinişte începuse să-i tulbure. Voiau să se încredinţeze 
că e mort, şi fiecare ar fi dorit să fie părtaş la uciderea lui. 
În cele din urmă, trei păstori samniţi dădură peste el, la 
cincisprezece paşi mai departe de locul unde fusese cortul 
lui Mâtho. Îl recunoscură după barba lui lungă, şi-i strigară 
pe ceilalţi. 


Întins pe spate, cu braţele lipite de şolduri şi cu genunchii 
strânşi, părea un mort pregătit pentru îngropare. Numai 
coastele lui deşirate mai mişcau, iar ochii lui, larg deschişi 
în mijlocul obrazului, priveau drept înainte cu o stăruinţă de 
nesuferit. 

Barbarii rămaseră uimiţi văzându-l. Câtă vreme zăcuse în 
groapă îl uitaseră; tulburaţi de amintiri mai vechi, îl 
ocoleau. Nici unul nu îndrăznea să ridice mâna asupra lui. 

Mulțimea murmura şi se îmbrâncea, când se ivi deodată în 
mijlocul ei un garamant care învârtea în mână o seceră; toţi 
înţeleseră ce-avea de gând; obrajii li se împurpurară şi 
începură să urle: „Da! Da!” Omul cu secera se apropie de 
Giscon. Îi puse capul între genunchi şi apucă să-l taie, cum 
ar fi retezat un lemn cu ferăstrăul. Capul căzu, şi două 
valuri de sânge ţâşniră, răscolind ţărâna. Zarxas îl înşfacă 
şi, mai sprinten decât un leopard, fugi spre lagărul 
cartaginezilor. 

Trecând de jumătatea muntelui, se opri: scoase din sân 
capul lui Giscon şi, ţinându-l de barbă, îl învârti în aer de 
mai multe ori, apoi îi făcu vânt şi-l azvârli până dincolo de 
şanţurile armatei punice. 

Două stindarde încrucişate se ridicară deasupra stâlpilor 
care înconjurau tabăra: era semnul ştiut prin care 
cartaginezii îşi cereau înapoi morţii. 

Patru carini, aleşi dintre barbarii cu piepturi puternice, 
sunară din trâmbiţă şi, strigând în pâlniile de aramă, 
dădură de veste că între cartaginezi şi mercenari nu vor 
mai fi de aici înainte nici zei, nici credinţă şi nici milă. 
Barbarii nu vor primi nici o târguială; iar dacă li se vor 
trimite soli, le vor tăia mâinile. 

Se hotări ca Spendius să plece la Hippo-Zaryt după hrană; 
cetatea tyreniană le trimise cele cerute chiar în aceeaşi 
seară. Barbarii mâncară pe săturate şi, prinzând puteri noi, 
îşi adunară în grabă armele răvăşite; femeile se strânseră 
laolaltă şi, fără să le pese de răniții care se văitau în jurul 


lor, plecară de-a lungul țărmului ca o haită de lupi după 
pradă. 

Mercenarii se îndreptară asupra Hippo-Zarytului cu gând 
să-l cucerească; aveau nevoie de adăpostul unui oraş. 

Cu toată mândria ce-o simţise văzând pe barbari fugind 
din faţa lui, Hamilcar fu cuprins de îngrijorare. Ar fi trebuit 
să cadă asupra lor fără întârziere, cu trupe proaspete. Încă 
o zi ca cea din ajun şi războiul s-ar fi sfârşit. Câştigând timp, 
barbarii se vor întoarce cu puteri sporite; cetăţile tyriene se 
vor da de partea lor. Îngăduinţa faţă de învinşi nu slujise la 
nimic; se hotări, aşadar, să lovească fără milă! 

Trimise în aceeaşi seară Marelui-Sfat toate brăţările 
morţilor, încărcate pe o cămilă, şi ceru cu ameninţări 
cumplite să i se pregătească o altă armată. 

Cartaginezii îl credeau de multă vreme pierdut; aflând 
despre biruinţa ce-o câştigase, fură cuprinşi de uimire şi 
aproape înspăimântați. Reîntoarcerea zaimfului, vestită în 
cuvinte destul de nelămurite, venise să întregească 
minunea. Zeii ţineau cu Hamilcar şi puterea Cartaginei era 
în mâna lui. 

Nici unul din potrivnicii săi nu îndrăzni să ridice vreo 
plângere sau să-i trimită vreo mustrare. Datorită însufleţirii 
unora şi laşităţii celorlalţi, cinci mii de oameni fură puşi pe 
picior de război, înainte de a se fi împlinit răgazul dat de 
Hamilcar. 

O parte din noua oaste cartagineză se îndreptă în mare 
grabă spre Utica, în vreme ce alţi trei mii, cei mai bine 
înarmaţi, fură încărcaţi în corăbii şi trimişi la Hippo-Zaryt 
pentru a da peste cap pe barbari. 

Hannon primi comanda armatei; dar lăsând ca locţiitor pe 
credinciosul său Magdassan, luă drumul mării, fiindcă nu 
putea să sufere zdruncinăturile lecticii. Boala de care 
pătimea îi rosese nările şi gura, prefăcându-i întreg obrazul 
într-o rană deschisă; de la zece paşi i se vedea fundul 
gâtului, şi pentru a-şi ascunde faţa hidoasă îşi pusese pe 
cap un văl, ca femeile. 


Hippo-Zarytul nu se supuse poruncilor lui; după cum nu 
primi nici pe barbari. În schimb, în fiecare dimineaţă, 
locuitorii oraşului le coborau de pe ziduri coşuri pline cu 
merinde; le cereau iertare că nu pot înfrunta Republica şi îi 
pofteau să plece. Acelaşi răspuns li-l dădeau prin semne şi 
cartaginezilor care îşi ancoraseră corăbiile lângă țărm. 

Hannon se mulţumise să închidă intrarea portului, fără să 
îndrăznească a-i lovi pe barbari. Cu multă greutate 
înduplecă pe juzii Hippo-Zarytului să primească în cetate un 
număr de trei sute de soldaţi cartaginezi. Dădu ocol apoi 
stâncii Strugurilor, cu gândul de a împresura pe barbari; 
era o încercare cu totul nepotrivită şi într-o oarecare 
măsură primejdioasă. Pizmuindu-l pe Hamilcar, nu se 
îndura să-i vină în ajutor. Îi oprea iscoadele, îl stingherea în 
toate mişcările şi îşi dădea întreaga silinţă să-i 
zădărnicească planurile. Hamilcar scrise Marelui-Sfat, 
rugându-l să-l scutească de un asemenea ajutor, iar Hannon 
se reîntoarse în Cartagina, furios împotriva mişeliei 
Bătrânilor şi a necugetatului său coleg. 

Aşadar, după atâtea promițătoare pregătiri, cartaginezii se 
găseau într-un impas mai greu decât înainte; încercau, 
totuşi, să nu se mai gândească la primejdii, şi dacă se putea, 
nici să nu mai vorbească despre ele. 

Ca şi cum toate aceste temeri n-ar fi fost de-ajuns, veni 
vestea că mercenarii din Sardinia crucificaseră pe 
generalul lor, puseseră stăpânire pe cetăţi şi măcelăreau 
pretutindeni pe oamenii de sânge cananean. Roma 
ameninţa să pornească din nou războiul împotriva 
Republicii, dacă nu-i va da Sardinia întreagă şi o mie două 
sute de talanţi. Poporul roman primise alianţa barbarilor şi 
le trimisese corăbii încărcate cu făină şi carne sărată. 
Cartaginezii le tăiară drumul şi prinseră cinci sute de 
oameni, dar trei zile mai târziu, navele care aduceau din 
Bisacena hrană pentru Cartagina pieriră într-o furtună. Zeii 
se dovedeau vrăjmaşi Republicii. 


Pe cuvânt că sunt atacați, cetăţenii din Hippo-Zaryt cerură 
celor trei sute de soldaţi ai lui Hannon să urce pe metereze; 
apoi sărind fără veste asupra lor, i-au apucat de picioare şi 
i-au prăvălit în şanţuri; pe cei rămaşi în viaţă i-au fugărit, 
înecându-i în mare. 

Utica se lăsase înduplecată să adăpostească între zidurile 
ei câţiva oameni de-ai lui Magdassan care, după porunca lui 
Hannon, înconjurase oraşul, fără să ţină seamă de 
chemările lui Hamilcar. Locuitorii Uticei le dădură să bea 
vin amestecat cu mătrăgună şi-i omorâră pe când dormeau. 

Între timp barbarii se iviră în faţa cetăţii; Magdassan fugi, 
porţile se deschiseră şi, din ziua aceea, cele două oraşe 
tyriene arătară noilor prieteni o bunăvoință statornică, iar 
foştilor lor aliaţi o ură de neînchipuit. 

Această trădare împotriva Cartaginei era o pildă şi un 
îndemn. Dorinţa de a scăpa de jugul Republicii creştea; 
popoarele care mai stăteau la îndoială se hotărâră; totul se 
prăbuşea. Hamilcar o ştia şi nu mai aştepta nici un ajutor. 
Era pierdut. 

Fără să mai zăbovească, îi dădu lui Narr'Havas învoiala de- 
a pleca să apere hotarele regatului său. El însuşi hotări să 
se întoarcă în Cartagina pentru a strânge soldaţi şi a începe 
războiul din nou. 

Barbarii tăbărâţi la Hippo-Zaryt zăriră într-o zi armata lui 
Hamilcar coborând muntele. 

Încotro se îndreptau cartaginezii? Fără îndoială că nu mai 
puteau îndura foamea şi, cu toată slăbiciunea lor, înnebuniţi 
de atâtea suferinţe, veneau să-şi taie drum cu armele în 
mână. O luară însă spre dreapta: fugeau! Prilejul era 
prielnic pentru a le cădea în coastă şi a-i nimici. Barbarii 
porniră pe urma lor. 

Cartaginezii se opriră la malul unui râu. Apa era adâncă; 
vântul dinspre apus nu începuse să bată. Unii trecură râul 
înot; alţii pe scuturi. Apoi porniră înainte. Se făcuse noapte 
şi nu se mai vedeau. 


Barbarii merseră mai departe, căutând în susul râului un 
vad mai îngust. Oamenii din Tunis alergară în întâmpinarea 
lor; cei din Utica îi urmară. După fiecare tufiş, numărul lor 
creştea. Cartaginezii, punând urechea la pământ, auzeau 
prin întuneric sunetul paşilor lor. Din când în când, pentru a 
încetini mersul urmăritorilor, Hamilcar îi ţinea pe loc 
aruncând asupra lor o ploaie de săgeți. Mulţi din ei căzură. 
Când se făcu ziuă, se aflau în munţii Ariacei, în locul unde 
drumul face un ocol. 

Mâtho, care mergea în fruntea barbarilor, zări departe o 
umbră verde deasupra unei înălţimi. Apoi drumul cobori la 
vale şi se iviră în zare turnuri, obeliscuri, case. Era 
Cartagina. Mâtho se sprijini pe tulpina unui arbore, ca să 
nu cadă; inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

Îşi aducea aminte toate clipele pe care le trăise de când 
trecuse pe aceste locuri ultima oară. Întâlnirea neaşteptată 
îl surprinse şi-l tulbură. Apoi îl cuprinse o nespusă bucurie, 
gândindu-se că ar putea să revadă pe Salammb6. Avea 
destule temeiuri pentru a o uriî, dar nu stătu nici o clipă să 
le asculte. Tremurând, cu ochii aţintiţi spre o singură 
vedenie, privea dincolo de templul lui Eşmun terasa înaltă a 
palatului, peste vârfurile palmierilor. Un zâmbet fericit îi 
însenina chipul, ca şi cum l-ar fi învăluit dintr-o dată o 
lumină mare; deschidea braţele să cuprindă tot cerul, 
trimitea sărutări pe aripile vântului şi murmura necontenit: 
„Vino! Vino!” Un suspin adânc îi umplu pieptul şi două 
lacrimi prelungi ca nişte perle îi picurară în barbă. 

— De ce şovăi? îi spuse Spendius. Grăbeşte-te! înainte! Să 
nu ne scape sufetul! Îi tremură genunchii şi mă priveşti ca 
un om beat! 

Fremătând de nerăbdare, îl stârnea pe Mâtho şi, clipind 
din pleoape ca în faţa unei ţinte îndelung ochite, strigă: 

— Am ajuns! Am izbutit! Sunt în mâna mea! 

Vorbea atât de încrezător în biruinţă, încât Mâtho, trezit 
din visare, se simţi îmbărbătat ca sub imboldul unui îndemn 
poruncitor. Cuvintele lui Spendius, răscolindu-i 


deznădejdea, îl împingeau la răzbunare şi îi aţâţau mânia. 
Se năpusti asupra unei cămile, îi smulse frâul şi începu să 
lovească cu el pe cei rămaşi în urmă; alerga în dreapta şi în 
stânga, apoi în urma armatei, ca un câine care îşi goneşte 
turma. 

La glasul lui de tunet, şirurile se strânseră; până şi şchiopii 
au iuţit pasul; ajungând la mijlocul istmului, oastea 
împrăştiată se închegase din nou. Barbarii mergeau în 
praful răscolit de cartaginezi. Cele două armate s-au ajuns 
din urmă, aproape să se atingă; dar deodată poarta 
Malquei, poarta Tagastei şi poarta cea mare a lui Khamon 
se deschiseră. Grosul legiunilor punice se despărţiră în trei, 
trecând val-vârtej pe sub arcade şi revărsându-se în cetate. 
În curând însă rândurile se învălmăşiră, oprindu-se pe loc; 
suliţele se loveau între ele şi săgețile barbarilor porniră să 
muşte zidurile. 


Pe pragul porţii lui Khamon, apăru Hamilcar. Porunci 
soldaţilor să se dea la o parte, descălecă şi, îndemnând calul 
cu vârful săbiei, îl repezi spre rândurile barbarilor. 

Era un armăsar oryng, hrănit cu turte de făină, şi deprins 
să îngenuncheze, când stăpânul voia să-l încalece. De ce-l 
gonea? De ce hotărâse să-l jertfească? 

Calul trecea gonind în mijlocul lăncilor, răsturna oamenii, 
şi împiedicându-se în măruntaiele burţii lui sfâşiate, cădea; 
apoi se ridica din nou, pornind în salturi furioase. Şi în 
vreme ce barbarii i se fereau din cale nedumeriţi sau 
încercau să-l oprească, cartaginezii îşi reveneau, se 
linişteau şi intrau în cetate; poarta cea mare se închise în 
urma lor cu un zgomot prelung. 

Barbarii se năpustiră asupra porţii, dar nu izbutiră s-o 
dărâme. Rândurile lor se tălăzuiră în valuri tot mai potolite, 
până când întreaga armată se opri. 

Cartaginezii aşezară străji de-a lungul apeductului; 
soldaţii azvârleau de pe metereze pietre, ghiulele, buturugi. 
Ascultând sfatul lui Spendius, barbarii se traseră înapoi şi-şi 
mutară tabăra mai departe, hotărâți să înceapă asediul 
Cartaginei. 

Fierberea războiului se întinsese până dincolo de hotarele 
Republicii; de la coloanele lui Hercule până la Cyrena 
păstorii visau bătălii păzindu-şi turmele, iar cărăuşii 
caravanelor ţineau sfat de noapte la lumina stelelor. Se 
găsiseră aşadar oameni care îndrăzneau să pornească 
împotriva Cartaginei! Împotriva stăpânei puternice a 
mărilor, cumplită ca un zeu şi strălucind ca soarele! Se 
zvonise în mai multe rânduri că Republica se prăbuşise; toţi 
erau îndemnați să creadă ceea ce cu atâta patimă doreau! 
Popoarele subjugate, satele care plăteau dijmă, provinciile 
aliate cu sila ca şi hoardele de sine stătătoare, toate îi urau 
tirania, îi pizmuiau puterea şi îi pofteau bogăţiile. Cei mai 
cutezători trecură fără şovăire de partea mercenarilor. 
Înfrângerea de la Macar îi ţinuse în loc pe ceilalţi. Încetul 
cu încetul însă, încrederea le reveni şi căutară să se apropie 


unii de alţii. Oamenii din ţinuturile răsăritene cuprinseseră, 
de cealaltă parte a golfului, toate întinderile de nisip ale 
Clypeei. Văzându-i pe barbari apropiindu-se, ieşiră în 
întâmpinarea lor. 

Nu erau libienii din împrejurimile Cartaginei; aceştia 
alcătuiau de multă vreme cea de a treia armată; erau 
nomazii de pe podişul Barca, tâlharii de pe stâncile Phiscus 
şi din peninsula Dernei, oamenii din Phazzana şi 
Marmarica. Străbătuseră deşertul, potolindu-şi setea cu 
apă sălcie din puţurile clădite cu oase de cămilă. Zuaceşii, 
împodobiţi cu pene de struţ, veneau în care trase de câte 
patru cai; garamanţii, cu obrazul ascuns sub văluri negre, 
călări pe spatele iepelor cu păr vopsit; unii pe catâri, pe 
măgari sălbatici, pe bivoli şi pe zebre; alţii îşi cărau laolaltă 
familiile, idolii şi acoperişul colibei lor asemenea unei 
luntre. Erau printre ei amonieni cu mâinile crăpate de apa 
fierbinte a fântânilor; ataranţi, care blestemau soarele, 
troglodiţi, care îşi îngropau râzând morţii lor sub un 
mormânt de ramuri înfrunzite; ausceni respingători, care 
mâncau lăcuste; achirmachizi, care se hrăneau cu păduchi; 
gysanţi boiţi cu rumeneală, mari mâncători de maimuțe. 

Tăbărâseră toţi pe ţărmul mării, într-o prelungă linie 
dreaptă şi înaintară deodată, ca valurile nisipului învolburat 
de vânt. La mijlocul istmului, mulţimea se opri, mercenarii 
care tăbărâseră înaintea ei sub zidurile cetăţii nevoind să 
meargă mai departe. 

Apoi, dinspre partea Arianei, se arătară oamenii 
ținuturilor apusene, poporul Numidiei. Narr'Havas nu 
stăpânea decât asupra massylienilor; ceilalţi luaseră de 
mult obiceiul de a-l părăsi la vreme de primejdie. Se 
strânseseră pe Zein, apoi trecuseră de partea cealaltă a 
țărmului, de îndată ce se ivise Hamilcar. Veneau în iureş 
vânătorii din Malethut-Baal şi din Garaphos, înveşmântaţi în 
blănuri de leu şi îmboldind cu coada suliţelor caii lor mici cu 
coamă lungă; în urma lor mergeau getulii, purtând platoşe 
din piele de şarpe; apoi farusienii, având pe frunte cununi 


înalte împletite din ceară şi răşină; caunii, macarii, tilabarii, 
înarmaţi cu câte două lănci şi un scut rotund din piele de 
hipopotam. Se opriră la marginea Catacombelor, în primele 
bălți ale lagunei. lar când libienii plecară, pe locul părăsit 
de ei se ivi, ca un nor desfăşurat deasupra pământului, o 
puzderie de negri: din Haruşul-Alb, din Haruşul-Negru, din 
deşertul Augylului, până şi din marele ţinut al Agazymbei, 
care se afla cale de patru luni la miazăzi de garamanţi, 
chiar mai departe. Sub podoabele cioplite în lemn roşu, 
murdăria strânsă pe pielea lor neagră îi făcea să semene cu 
nişte mure tăvălite prin ţărână. Purtau izmene scurte ţesute 
din scoarță de copac, tunici împletite din ierburi uscate şi 
boturi de fiare pe creştetul capului. Urlau ca lupii, băteau în 
triunghiuri de fier împodobite cu inele şi fluturau cozi de 
vaci în vârful prăjinilor, ca pe nişte steaguri. 

În urma numizilor, a maurusienilor şi a getulilor, se 
îmbulzeau oamenii galbeni veniţi de dincolo de Taggir, din 
pădurile de cedru. O tolbă cu săgeți, cusută din blană de 
pisică, le atârna pe umăr, şi duceau după ei câini uriaşi ca 
nişte măgari, care nu lătrau niciodată. 

În sfârşit, ca şi cum pământul Africii n-ar fi fost răscolit de 
ajuns, ca şi cum, pentru a stârni mai multă ură era nevoie 
să se strângă drojdia cea mai respingătoare a neamurilor, 
veneau în urmă oameni cu ochi de fiară, purtând pe faţa lor 
un rânjet nătâng, nefericiţi roşi de boli hidoase, pigmei 
diformi, mulatri nici bărbaţi, nici femei, albinoşi cu ochii 
înroşiţi şi pleoape tremurate, bâlbâind cuvinte neînţelese şi 
vârându-şi degetele în gură ca să spună că li-e foame. 

Armele lor erau tot atât de amestecate ca şi neamurile din 
care făceau parte. Toate uneltele uciderii îşi dăduseră 
întâlnire, de la cuţitele de lemn, securile de piatră şi furcile 
de fildeş, până la săbiile lungi şi subţiri, cu tăiş mlădios de 
aramă, dinţat ca ferăstrăul. Mânuiau junghere cu vârful 
despicat în două, încrengate ca nişte coarne de antilopă; 
cosoare legate de capătul unei frânghii, triunghiuri de fier, 
sule şi măciuci. Etiopienii din Bambotus ascundeau în părul 


lor săgeți înveninate. Unii purtau pe umăr saci plini cu 
pietre; alţii, cu mâinile goale, scrâşneau din dinţi. 

Mulțimea se frământa într-o necontenită fierbere, ca o 
mare înainte de furtună. Cămilele, smolite cu păcură ca 
nişte corăbii, azvârleau la pământ femeile care îşi purtau 
pruncii pe şold. Pretutindeni zăceau împrăştiate coşuri cu 
merinde, scârţâiau sub paşi bulgării de sare, zăceau pe jos 
legături de gumă, curmale putrede, nuci de guru, iar pe 
sânii viermuind de murdărie sclipea ici, colo, legat cu 
sfoară, un diamant râvnit de toţi satrapii, o piatră ca din 
basme, cu care puteai să cumperi un imperiu. Cea mai 
mare parte din oamenii aceştia nu ştiau ce vor. O vrajă 
nelămurită şi o dorinţă de a cunoaşte îi mânau; nomazii 
care nu văzuseră niciodată un oraş tremurau înspăimântați 
de umbra zidurilor. 

Istmul nu se mai zărea sub mulţimea oamenilor; această 
limbă de pământ pe care corturile păreau colibe risipite 
într-o revărsare de apă se întindea până la cele dintâi 
rânduri ale celorlalţi barbari, care, ca două râuri de fier, 
cuprinseseră de-o parte şi de alta malurile apeductului. 

Cartaginezii mai erau încă stăpâniţi de groaza pe care o 
răspândise în mijlocul lor năvala acelei mulţimi, când 
deodată zăriră venind asupra lor, ca nişte ziduri năprasnice, 
ca nişte cumplite corăbii - cu frânghiile lor, cu braţele lor, 
cu încheieturile lor, cu turnurile, cu piepturile şi cu 
catargele lor - maşinile de război pe care le trimiteau 
cetăţile tyriene. Şaizeci de carobaliste, optzeci de măgari- 
sălbatici, treizeci de scorpioni, cincizeci de tolenone, 
doisprezece berbeci şi trei catapulturi uriaşe, care 
azvârleau bucăţi grele de stâncă de câte cincisprezece 
talanţi fiecare. O mulţime de oameni le împingeau de la 
spate, şi la orice pas se clătinau, purtate parcă de o furtună, 
până ajunseră în faţa zidurilor. 

Mai era încă nevoie de un răgaz de câteva zile pentru a 
porni asaltul cetăţii. Povăţuiţi de înfrângerile pe care le 
încercaseră, barbarii nu voiau să se mai primejduiască. Nu 


erau grăbiţi nici unii, nici alţii, ştiind bine că se pregătea o 
cumplită încleştare, care avea să se încheie sau cu o 
biruinţă hotărâtoare, sau cu o pieire până la unul. 

Cartagina putea să reziste vreme îndelungată. Zidurile 
puternice ale cetăţii, cu ieşindurile şi intrândurile lor, 
alcătuiau o apărare temeinică, îngăduind celor dinăuntru să 
respingă uşor asalturile duşmanului. 

Numai pe latura din faţa Catacombelor, unde o aripă a 
zidurilor se prăbuşise, se zăreau prin crăpăturile blocurilor 
de piatră, în întunericul nopţii, lumini arzând în colibele din 
Malqua. Acoperişurile lor se ridicau ici-colo deasupra 
zidurilor cetăţii; aici trăiau, cu noii lor bărbaţi, femeile 
mercenarilor, pe care Mâtho le alungase. Revăzându-i pe 
barbari, nu se mai puteau stăpâni; fluturau de departe 
năframele lor şi veneau noaptea să stea de vorbă cu soldaţii 
prin spărturile zidului. Marele-Sfat află într-o zi că fugiseră 
toate. Unele se strecuraseră printre pietre; altele, mai 
îndrăzneţe, coborâseră pe frânghii. 

În sfârşit, Spendius se hotărî să-şi pună în lucrare planul 
lui. 

Războiul îl ţinuse departe de Cartagina şi nu găsise 
prilejul prielnic; acum, de când se afla din nou sub zidurile 
ei, i se părea că cei dinăuntru îi ghiciseră gândul. lată însă 
că nu trecu multă vreme şi străjile apeductului se răriră. 
Cetatea, nevoită să se apere, n-avea oameni de prisos. 

Fostul sclav îşi trecea timpul trăgând cu arcul în 
fenicopterele lacului. Apoi, într-o seară cu lună plină, îl rugă 
pe Mâtho să aprindă către miezul nopţii un foc mare de 
paie; dădu poruncă soldaţilor să strige cât puteau mai tare, 
pe când el împreună cu Zarxas se îndreptă pe ţărmul mării 
pe drumul Tunisului. 

Se întoarseră înapoi spre apeduct, până la înălţimea 
ultimelor bolți. Locul era deschis; urcară până la temelia 
stâlpilor. 

Străjerii de pe culmea apeductului stăteau la locul lor 
liniştiţi. 


Atunci izbucniră văpăile focului, goarnele sunară, iar 
ostaşii de pază crezând că cetatea era asaltată, porniră în 
grabă spre Cartagina. 

Un singur om rămase la locul lui de veghe. Umbra lui, sub 
întinderea cerului, părea pe câmpie, la lumina lunii, un 
obelisc în mişcare. 

În clipa când îl zări trecând prin faţa lui, Zarxas îşi pregăti 
praştia; Spendius, din prevedere, sau poate din cruzime, îl 
opri: 

— Nu! Şuieratul glonţului ar putea să se audă. Lasă-l pe 
seama mea. 

Îşi încordă arcul cu toată puterea sprijinindu-l pe degetul 
cel mare al piciorului, apoi ochi. Săgeata porni. Omul nu 
căzu; se făcu nevăzut. 

— Dacă e numai rănit, va striga, spuse Spendius, şi urcă în 
grabă de la un cat la altul, ajutându-se cu o frânghie şi un 
cârlig, aşa cum făcuse întâia oară. Pe culmea apeductului 
dădu peste soldatul mort. Balearul îl legă de coada unui 
târnăcop şi-l lăsă să cadă. 

Goarnele nu se mai auzeau. Se făcuse linişte. Spendius 
desprinse o lespede şi intră în apă; apoi potrivi din nou 
piatra la loc. 

Socotind depărtarea după numărul paşilor, ajunse în 
dreptul unei crăpături a zidului pe care o ţinuse minte; 
vreme de trei ceasuri, până în zori, a lucrat fără încetare, 
cuprins parcă de o furie desmetică, răsuflând greu printre 
întretăierile lespezilor, înfiorat de spaimă şi simțind de 
douăzeci de ori că moare. În sfârşit, auzi trosnind din adânc 
un Corp greu: o piatră uriaşă se rostogoli peste arcurile 
apeductului şi se prăbuşi până în fund. O imensă cădere de 
apă, un fluviu întreg porni parcă din înaltul cerului în spre 
întinderea câmpiei. Apeductul, rupt în două, se revărsa. Era 
pieirea Cartaginei şi biruinţa barbarilor. 

Într-o clipă, cartaginezii treziţi din somn apărură pe 
ziduri, pe acoperişul caselor, pe înălţimea templelor. 
Barbarii se îngrămădeau unii peste alţii, strigau şi se 


învârteau într-un joc dezlănţuit în jurul uriaşei căderi de 
apă. Alergau nebuni de bucurie să-şi vâre capul în valurile 
ei. 

Pe culmea apeductului se zărea umbra unui om purtând 
pe umeri o tunică neagră zdrenţuită. Stătea aplecat pe 
marginea zidului, cu mâinile pe şolduri şi privea la 
picioarele lui minunea pe care o săvârşise. 

Apoi se ridică deodată şi cuprinse cu ochii întreaga zare, 
într-o mişcare de superbă trufie, ca şi cum ar fi vrut să 
strige: „Cartagina e a mea!” Barbarii izbucniră în urale; 
cartaginezi, înțelegând în sfârşit nenorocirea care îi lovise, 
urlau cuprinşi de disperare. Spendius porni în goană pe 
culmea apeductului de la un capăt la altul şi, ca un atlet 
triumfător pe carul lui la jocurile olimpice, ridică braţele 
spre cer, îmbătat de glorie. 

XIII. 

Moloh. 

Barbarii n-aveau nevoie să-şi întărească lagărul pe latura 
dinspre Africa; toate ţinuturile acesteia se aflau sub puterea 
lor. Pentru a se apropia mai lesne de zidurile Cartaginei, 
dărâmară redutele care apărau şanţurile. Mâtho îşi aşeză 
armata în două mari jumătăţi de cerc, pentru a învălui mai 
bine cetatea. În primele rânduri a înşirat pedestrimea grea 
a hopliţilor; veneau apoi aruncătorii-cu-praştia, şi 
călărimea, iar la urmă caii de povară, căruțele şi bagajele. 
Dincolo de această mulţime, la trei sute de paşi depărtare 
de metereze, îşi ridicau braţele lor maşinile de război. 

Sub nenumărate denumiri - care s-au schimbat mereu de- 
a lungul veacurilor - erau, după întrebuinţarea lor, de două 
feluri. Unele lucrau ca nişte aruncătoare cu praştia. Altele 
ca nişte arcuri. Cele dintâi, catapulturile, erau alcătuite 
dintr-o ramă cu patru laturi, purtând doi stâlpi în picioare şi 
o grindă de-a curmezişul. În partea dinainte a catapultului, 
un cilindru înfăşurat în funii ţinea în cumpănă o oişte 
groasă, având la un capăt al ei o lingură în care se aşeza 
ghiuleaua; celălalt capăt era legat de un sul cu sfori 


răsucite; când se dădea drumul frânghiilor, oiştea se ridica 
deodată şi, lovind grinda, arunca proiectilul cu o sporită 
putere. 

Al doilea fel de maşini erau mai complicate. Deasupra unui 
stâlp, nu prea înalt, se sprijinea, la mijlocul ei, o bârnă 
transversală, până la care urca, în unghi drept, un soi de 
şanţ; la cele două capete ale bârnei transversale se aflau 
două capiteluri, ascunzând fiecare câte un mosor cu fire 
depănate; două alte bârne mai subţiri ţineau în loc capetele 
unei frânghii care cobora în josul şanţului pe o placă de 
bronz. Apăsând pe un arc, placa de bronz se desprindea, şi 
alunecând pe şanţ azvârlea săgeata. 

Catapulturilor li se mai spunea şi onagre, după numele 
măgarilor sălbatici care, fugind, azvârleau în urma lor 
pietre. Balistele erau poreclite scorpioni, din pricina acului 
de sub placa de aramă, care lăsându-se în jos cu o lovitură 
de pumn, făcea să pornească resortul. 

Pentru întocmirea acestor maşini era nevoie de multă 
pricepere şi se cereau socoteli îndelungate. Lemnul lor era 
ales din arborii cei mai tari, iar pentru legături nu se 
folosea decât arama. Toate părţile lor se puneau în mişcare 
cu pârghii, macarale, scripete şi roţi dinţate; osii puternice 
îndreptau loviturile spre ţintă. Maşinile erau purtate pe 
tăvăluguri, iar cele mai grele se desfăceau în bucăţi şi se 
încheiau pe câmpul de luptă. 

Spendius îndreptă cele trei catapulturi mari spre cele trei 
unghiuri din faţă ale cetăţii. Înaintea fiecărei porţi aşeză un 
berbec; înaintea fiecărui turn o balistă. La spatele lor, după 
trebuinţă, se mişcau carobalistele. Toate aveau nevoie să fie 
apărate împotriva focurilor pe care le azvârleau cei 
asediați. 

Barbarii astupară mai întâi şanţul care îi despărţea de 
zidurile cetăţii. Împinseră din urmă un fel de tuneluri 
mişcătoare, împletite din trestie verde cu bolți de stejar, 
asemeni unor scuturi uriaşe, care lunecau pe trei roţi; 
lucrătorii se adăposteau în colibe acoperite cu piei crude şi 


căptuşite cu iarbă de mare. Peste catapulturi şi baliste 
întinseră perdele de sfoară înmuiate în oţet ca să le apere 
de flăcări. Femeile şi copiii plecară să strângă pietre de pe 
ţărmul mării, şi cărau cu mâinile lor pământ, pe care îl 
aduceau soldaţilor. 

La rândul lor cartaginezii se pregăteau de luptă. 

Hamilcar îi linişti, spunându-le că apa din cisterne le va fi 
de ajuns pentru o sută douăzeci şi trei de zile. Această veste 
îi mai linişti, ca şi întoarcerea sufetului în cetate; dar mai 
ales redobândirea zaimfului le întări încrederea. Cartagina 
se trezea din deznădejdea ei şi chiar cei care nu erau de 
neam cananean fură cuprinşi de aceeaşi însufleţire. 

Li s-au împărţit arme sclavilor, s-au deşertat toate 
arsenalurile; fiecare cetăţean cunoştea îndatoririle lui. 

Dintre transfugii barbari mai supravieţuiau o mie două 
sute. Hamilcar îi numi pe toţi căpitani. Dulgherii, armurierii, 
fierarii şi giuvaergiii fură trecuţi la maşinile de război. 
Cartaginezii mai păstraseră câteva, deşi pacea cu Roma îi 
silise să le distrugă. Meşterii le-au dres stricăciunile; era o 
lucrare la care se pricepeau. 

Cele două laturi ale cetăţii, dinspre răsărit şi miazănoapte, 
erau de nepătruns; le apărau golful şi marea. Pe zidurile din 
faţa barbarilor, cartaginezii ridicară trunchiuri de copaci, 
pietre de moară, căldări pline cu pucioasă, cazane cu ulei. 
Clădiră cuptoare, grămădiră bolovani pe podul turnurilor, şi 
umplură cu nisip casele din vecinătatea zidurilor cetăţii, 
pentru a le întări. 

În faţa acestor pregătiri, barbarii îşi pierduseră răbdarea. 
Ei ar fi voit să pornească asaltul fără întârziere. Dar 
ghiulelele pe care le aşezau în catapulturi se nimeriseră 
atât de grele, încât oiştile se rupseră. Vrând-nevrând au 
mai zăbovit. 

În sfârşit, în a treisprezecea zi a lunei Sabar, la răsăritul 
soarelui, o izbitură puternică făcu să răsune poarta lui 
Khamon. 


Şaptezeci şi cinci de soldaţi trăgeau de funiile unei bârne 
uriaşe, atârnată de-a lungul în lanţurile unei spânzurători şi 
purtând la capătul ei fruntea de aramă a unui berbec. De 
trei ori mai groasă decât trupul unui om, lungă de o sută de 
coţi, grinda era înfăşurată în piei de bou şi încercuită din 
loc în loc cu brățări de fier. Sub mulţimea braţelor goale, 
înainta şi se trăgea înapoi, într-o legănare egală şi 
neîntreruptă. 

Alţi berbeci se îndreptară spre celelalte porţi. Între spiţele 
roţilor dinţate se zăreau oameni urcând de pe o treaptă pe 
alta. Scripetele şi capitelurile scrâşneau, reţelele de sfoară 
căzură şi o furtună de pietre, o ploaie de săgeți, se 
dezlănţui deodată. Aruncătorii-cu-praştia, în şiruri rărite, 
înaintau. Unii se apropiau de şanţuri ascunzând sub scut 
oale cu răşină aprinsă, pe care le zvârleau cu toată puterea. 
O grindină de gloanţe, de suliţi şi de flăcări trecea pe 
deasupra primelor rânduri de soldaţi şi, arcuindu-se în aer, 
cădea dincolo de ziduri. Răspunsul îl dădeau, de pe 
metereze, macaralele uriaşe, cu care se înalţă de obicei 
catargul corăbiilor; un cleşte enorm cobora să prindă 
berbecii în ghearele lor dinţate. Mercenarii se agăţau de 
grinzi şi dădeau înapoi; cartaginezii trăgeau de frânghii, 
urcând macaralele pe ziduri. Lupta se prelungi până la 
căderea nopţii. 

A doua zi, când barbarii reveniră la asalt, găsiră zidurile 
cetăţii acoperite în întregime cu baloturi de bumbac, cu 
valuri de pânză şi cu perne; crenelurile erau astupate cu 
rogojini, iar sus, pe creasta zidurilor, printre braţele 
macaralelor, se zăreau şiruri lungi de furci şi de maiuri cu 
mâner de lemn. O cumplită înfruntare începu din nou; 
cetatea se apăra cu înverşunare. 

Trunchiuri de copaci legate în funii cădeau necontenit 
peste bârnele berbecilor; balistele azvârleau scoabe de fier, 
smulgând acoperişul cabanelor, iar de la înălţimea 
turnurilor se revărsau râuri de cremene şi de piatră 
sfărâmată. 


În sfârşit, berbecii sparseră poarta lui Khamon şi 
străpunseră poarta Tagastei; dar cartaginezii le proptiseră 
pe dinăuntru cu tot ce le căzuse la îndemână, şi canaturile 
lor nu se deschiseră. Porţile rămaseră în picioare. 

Mercenarii încercară să sfredelească zidurile cu burghiuri 
puternice, sfărâmând mortarul dintre blocurile de piatră. 
Se deprinseseră să mânuiască din ce în ce mai bine 
maşinile, împărțeau ochitorii pe căprării şi, de dis-de- 
dimineaţă până seara târziu, băteau fără răgaz, cu acea 
neîntreruptă cadență pe care o au războaiele de ţesut. 

Spendius era neostenit. Încorda cu mâna lui arcul 
balistelor; şi, pentru ca puterea de aruncare a funiilor să fie 
egală, le lungea şi le scurta, când pe cea din dreapta, când 
pe cea din stânga, până ce scoteau amândouă acelaşi sunet. 
Se suia pe tălpile lor, le lovea cu vârful piciorului şi ciulea 
urechile ca un cântăreţ care îşi potriveşte coardele lirei. 
Când oiştea catapultului se ridica şi stâlpul balistei tremura 
sub destinderea arcului, când pietrele zburau în aer şi 
săgețile curgeau ca un râu, Spendius se îndoia din mijloc şi 
întindea braţele, ca şi cum ar fi vrut să pornească pe urma 
lor. 

Soldaţii, minunaţi de îndemânarea lui, îi ascultau poruncile 
fără murmur. Înveselindu-se unii pe alţii, făceau tot soiul de 
glume şi dădeau maşinilor tot felul de porecle. Ghearele 
care încercau să apuce berbecii erau lupi, iar adăposturile 
sub care înaintau: bolte de viţă. Ziceau că sunt miei, sau se 
făceau că pornesc la cules de struguri. Când încărcau 
măgarii sălbatici, îi îndemnau: „Azvârle bine copitele!” 
Scorpionilor le strigau: „Străpunge-i drept în inimă!” 
Spuneau mereu aceleaşi glume şi se îmbărbătau unii pe 
alţii râzând. 

Cu toate acestea, maşinile nu izbuteau să biruie 
fortăreaţa. Spărturile dintre ziduri se umpleau la loc cu 
pământ, iar când mercenarii ajungeau pe-alocuri să 
doboare creasta meterezelor, cartaginezii o ridicau din nou. 
Mâtho dădu poruncă să se clădească turnuri de lemn, tot 


atât de înalte ca şi turnurile cetăţii. Barbarii încercară să 
astupe şanţul cu grămezi de iarbă, cu ţăruşi de lemn, cu 
pietriş, şi, pentru a nu pierde vremea, răsturnau care 
întregi. Mulțimea nu avea răbdare să mai aştepte, şi se urni 
în valuri peste câmpie, ca o mare revărsată până la 
picioarele zidurilor. 

Luptătorii aduceau cu ei scări de frânghie şi poduri 
mişcătoare, ale căror trepte de bambus urcau ca un 
scripete între două catarge. Rezemară şirurile de scări de-a 
lungul zidului şi porniră să urce, unul după altul, cu armele 
în mâini. Nici un cartaginez nu se arătă pe creste. 
Mercenarii ajunseseră mai sus de jumătatea zidului când, 
fără veste, crenelurile se deschiseră şi ca din nişte guri de 
balaur se revărsară valuri de foc şi de fum. Nisipul curgea 
pătrunzând prin încheietura platoşelor; păcura prinsă se 
lipea de veşminte; plumbul topit se prelingea pe coifuri, 
arzând carnea până la os; o ploaie de scântei cădea peste 
capete şi din orbitele ochilor scoşi cădeau lacrimi mari ca 
sâmburii de migdale. Oameni stropiţi de sus până jos de ulei 
galben alergau cu părul în flăcări, şi în goana lor dădeau foc 
altora. Unii le azvârleau pe cap mantale pline de sânge, 
înăbuşindu-i. Cei care scăpaseră nerăniţi rămâneau în 
nemişcare ca nişte stane de piatră, cu gura deschisă şi 
braţele întinse. 

Barbarii au revenit la asalt câteva zile de-a rândul. 
Îndrăznind mereu şi încordându-şi puterile, nădăjduiau că 
vor învinge. 

Un om suit pe umerii altuia împlânta din loc în loc o scoabă 
între pietre; apoi, sprijinindu-se pe muchea ei ca pe-o 
treaptă, o înfigea pe a doua, apoi pe-a treia; feriţi sub 
marginea crenelului care depăşea zidul, urcau amândoi 
încet, încet, până când, înainte de a atinge creasta, se 
prăbuşeau. Şanţul cel mare se umpluse de răniţi care 
zăceau de-a valma cu cei morţi şi cu cei ce trăgeau să 
moară. Printre măruntaie revărsate, creieri împrăştiaţi şi 
bălți de sânge, trupurile arse apăreau ca nişte pete negre; 


frânturi de braţe şi cioturi de picioare ieşeau de sub 
mormanele de morţi, ca aracii dintr-o vie răvăşită de foc. 

Scările nefiind de ajuns, veniră la rând tolenonele. Acestea 
erau alcătuite dintr-o grindă aşezată de-a curmezişul peste 
o alta, şi purtând la unul din capete un paner în patru 
laturi, unde încăpeau treizeci de pedestraşi cu armele lor. 

Mâtho vru să se urce în cea dintâi; Spendius îl opri. 

Câţiva soldaţi învârtiră o roată şi grinda cea mare se ridică 
drept în sus, încovoindu-se de prea multă greutate, ca o 
trestie uriaşă. Pedestraşii, grămădiţi unii într-alţii, stăteau 
feriţi până la bărbie; nu li se zăreau decât penele coifurilor. 
Înălţându-se în aer vreo cincizeci de coţi, tolenona se răsuci 
de câteva ori pe dreapta şi pe stânga, şi aşeză pe creasta 
zidului panerul cu soldaţi, ca un braţ de uriaş care ar ţine în 
pumn o cohortă de pigmei. Soldaţii săriră în mijlocul 
mulţimii din cetate şi nu se mai întoarseră niciodată. 

Urmară la rând celelalte tolenone; dar pentru a cuceri 
cetatea ar fi trebuit de o sută de ori mai multe. Mercenarii 
făcură din ele o armă ucigaşă. Arcaşii etiopieni se suiau în 
coşuri şi, atârnaţi în aer cu frânghii priponite, zvârleau 
săgeți înveninate. Cele cincizeci de tolenone ridicate peste 
creneluri împresurau Cartagina ca nişte vulturi uriaşi, iar 
negrii izbucneau în hohote de râs, văzând străjile murind în 
cumplite zvârcoliri. 

Hamilcar trimise în ajutor pe hopliţi; le dădea să bea în 
fiecare dimineaţă sucul unor ierburi care îi păzeau de 
otravă. 

Într-o seară întunecoasă încărcă pe şlepuri şi pe plute o 
cohortă din cei mai buni soldaţi ai lui, îndrumându-i spre 
dreapta portului, până la Taenia. Cartaginezii se strecurară 
până aproape de primele rânduri ale barbarilor şi, căzându- 
le în coaste, făcură mare măcel între ei. Alţii, coborând 
noaptea pe frânghii, cu torţe în mână, dădeau foc punților 
mercenarilor şi se întorceau în cetate. 

Mâtho se înverşunase; fiecare piedică îi sporea mânia, 
planurile cele mai nebuneşti îi treceau prin minte. O chema 


în gând pe Salammb6 şi o aştepta, dar ea nu venea; îl trăda 
pentru a doua oară! O ura, şi dacă ar fi văzut-o moartă, 
poate că ar fi părăsit lupta. 

Îndoi străjile, înfipse furci în fundul şanţurilor, ascunse 
capcane în pământ şi porunci libienilor să-i aducă o pădure 
întreagă, ca să-i dea foc şi să aprindă Cartagina ca pe-o 
vizuină de vulpi. 

Spendius se încăpăţânase să ducă asediul mai departe, îşi 
trudea mintea să născocească alte maşini ucigătoare, cum 
nu se mai văzuseră niciodată. 

Ceilalţi barbari, tăbărâţi mai departe de țărm, nu puteau 
să priceapă de ce se prelungeşte războiul; şi fiindcă 
începuseră să murmure, fură lăsaţi să pornească asupra 
cetăţii. 

Se năpustiră cu suliţi şi junghere. Luptau însă goi şi erau 
lesne de rănit; cartaginezii îi măcelăreau pe capete, iar 
mercenarii ceilalţi, aşteptând să-i jefuiască, se bucurau de 
pieirea lor. Se iscară printre barbari certuri şi încăierări 
până la sânge. Câmpurile erau secătuite şi se ucideau între 
ei pentru mâncare. Cete numeroase plecară, dar mulţimea 
lor era atât de mare, încât lipsa nu li s-a băgat de seamă. 

Cei mai îndărătnici se apucară să sfredelească tuneluri, 
dar pământul, nebătătorit şi neîntărit de ajuns, se surpa 
mereu. Încercară de mai multe ori, schimbând locul. 
Hamilcar îi simţea de departe, punând urechea pe un scut 
de bronz. Săpă la rândul lui tuneluri în calea turnurilor de 
lemn; când barbarii le-au împins înainte, turnurile se 
prăbuşiră în gropi. 

În cele din urmă, barbarii au înţeles că cetatea nu va 
putea fi luată până nu vor ridica de-a lungul un pod la 
înălţimea zidurilor, pentru a da lupta piept la piept; 
pardosind podul cu pietre credeau că vor izbuti să treacă şi 
catapulturile. Orice împotrivire a Cartaginei va fi atunci 
zadarnică. 

Oraşul începuse să sufere de sete. Apa, care se vindea la 
începutul asediului cu doi kesiteci samarul, preţuia acum un 


sechel de argint. Carnea şi grâul se împuţinau. Toţi se 
temeau că vor muri de foame; unii ajunseseră să vorbească 
despre gurile hrănite degeaba, iar cei care se simțeau 
ameninţaţi tremurau de spaimă. 

Din piaţa lui Khamon şi până la templul lui Melkarth, 
mormane de stârvuri zăceau pe toate străzile. Vara era pe 
sfârşite şi roiuri de muşte mari, negre, îi chinuiau pe 
soldaţi. Bătrânii cărau în spate pe răniţi, iar cetăţenii drept- 
credincioşi făceau slujbe de îngropăciune pentru rudele şi 
prietenii lor, căzuţi cine ştie unde, pe câmpul de luptă. 
Păpuşi mari de ceară cu păr pe cap, închipuind trupuri 
înveşmântate, se înşirau pe pragul porţilor; ceara se topea 
la căldura faclelor aprinse şi vopseaua curgea pe umerii 
momâilor, în timp ce şiroaie de lacrimi scăldau feţele celor 
vii, care se tânguiau alături în jeluiri funebre. În timpul 
acesta, mulţimea alerga pretutindeni; cete înarmate 
cutreierau oraşul; căpitanii îşi strigau poruncile, şi 
necontenit se auzeau loviturile berbecilor care băteau 
zidurile cetăţii. 

Vremea se făcuse atât de caldă, încât trupurile morţilor, 
umflându-se, nu mai încăpeau în sicrie. În toate curţile se 
aprindeau ruguri, dar locul era pretutindeni atât de strâmt, 
încât, adesea, focul se întindea asupra zidurilor vecine, şi 
flăcările izbucneau pe ferestrele caselor, ca sângele care 
ţâşneşte dintr-o rană deschisă. Moloh pusese stăpânire 
asupra Cartaginei; strângea în cleşte cetatea, se revărsa pe 
străzi, sfârteca până şi leşurile. 

Oameni purtând pe umeri în semn de deznădejde 
veşminte peticite şi zdrenţe, se strângeau pe la răspântii 
strigând împotriva lui Hamilcar, împotriva Bătrânilor, 
prevestind prăbuşirea Cartaginei şi îndemnându-se la jaf şi 
la distrugere. Cei mai primejdioşi erau băutorii de 
huoskuama, care în sminteala lor se credeau fiare sălbatice 
şi se repezeau asupra trecătorilor, sfâşiindu-i. Gloata se 
strângea în jurul lor, şi nimeni nu se mai gândea la 


apărarea Cartaginei. Pentru a-şi aduce la îndeplinire 
planurile, Hamilcar se gândea să tocmească alţi soldaţi. 

Ca să păstreze în cetate puterea Zeilor, cartaginezii legară 
chipurile lor în lanţuri. Aşternură văluri negre peste faţa 
Zeilor Pateci şi aşezară mantale din păr de capră în jurul 
altarelor. Încercau să stârnească gelozia Baalilor, şi ca să le 
aţâţe trufia le strigau în urechi: „Ie laşi biruit? Cum? 
Ceilalţi Zei sunt mai tari decât tine? Dovedeşte-ţi puterea! 
Ajută-ne! Să nu ajungă celelalte neamuri să ne întrebe: 
«Unde vă sunt Zeii?»,, 

O spaimă necontenită stăpânea tagma preoţilor. Slujitorii 
Rabbetnei erau cei mai înfricoşaţi; reîntoarcerea zaimfului 
fusese zadarnică. Stăteau închişi în curtea a treia, puternic 
întărită ca o fortăreață. Unul singur îndrăznea să se arate; 
marele preot Şahabarim. 

Venea la Salammb6. O privea în tăcere cu ochii lui 
pătrunzători, sau, într-o revărsare neaşteptată de cuvinte, o 
acoperea de aspre mustrări. 

Oricât ar părea de neînțeles, nu-i putea ierta că se 
supusese poruncilor lui. Şahabarim bănuia cele petrecute şi 
acest gând stăruitor îi sporea ciuda de a se şti neputincios. 
Arunca asupra lui Salammb6 întreaga vină a războiului. 
Mâtho, zicea el, venea asupra Cartaginei pentru a lua 
înapoi zaimful; îl blestema şi îşi bătea joc de acest barbar, 
care râvnea la lucruri sfinte. 

Altceva ar fi voit să spună marele preot; dar Salammb6 nu 
se mai temea de el. Spaima care o cuprindea altădată se 
risipise. O linişte ciudată i se aşternuse în suflet. În privirea 
ei, mai puţin şovâitoare, strălucea acum o lumină limpede. 

Şarpele, în schimb, se arăta din nou suferind; şi fiindcă 
Salammb6 părea, dimpotrivă, că prinde puteri, bătrâna 
Taanah era fericită văzând că pitonul lua asupra lui boala 
stăpânei sale. 

Într-o dimineaţă îl găsiră sub patul împletit din piei de bou, 
mai rece decât marmura şi cu capul năpădit de viermi. La 
strigătele sclavei, Salammb6 se apropie şi împinse şarpele 


cu vârful sandalei; iar Taanah rămase uimită, văzând-o atât 
de nepăsătoare. 

Fiica lui Hamilcar nu mai ţinea posturile cu râvna de 
altădată. Îşi petrecea zilele pe terasa cea înaltă, 
rezemându-şi coatele de marginea balustradei şi privind 
departe. Creasta zidurilor însemna pe cer, la marginea 
oraşului, o linie frântă, iar lăncile străjerilor păreau de-a 
lungul lor o cunună de spice. Între turnurile cetăţii se 
zăreau mişcările barbarilor; în zilele fără luptă îi vedea 
făcându-şi de lucru prin tabără şi deosebea fiecare 
îndeletnicire a lor. Îşi dregeau armele, îşi ungeau părul sau 
îşi spălau în apa mării mâinile pătate de sânge. Corturile 
erau închise, vitele de povară mâncau, iar de departe 
tăişurile de coasă ale carelor de luptă rânduite în jumătate 
de cerc păreau un cimitir de argint la poalele muntelui. 
Cuvintele lui Şahabarim îi reveneau în minte. Îl aştepta pe 
logodnicul ei, Narr'Havas. Îl ura pe Mâtho şi totuşi ar fi 
dorit să-l mai revadă. Era poate singura fiinţă din toată 
Cartagina, care ar fi ştiut să-i vorbească fără teamă. 

Hamilcar venea adesea în odaia fiicei sale. Se aşeza între 
perne, răsufla adânc şi o privea aproape înduioşat, ca şi 
cum ar fi găsit lângă ea odihna ostenelelor sale. O ruga 
uneori să-i povestească drumul ei până în tabăra barbarilor 
şi ar fi vrut să ştie dacă o îndemnase cineva. Salammb6, cu 
un semn al capului, tăgăduia, atât era de mândră de a fi 
mântuit zaimful. 

Întrebările lui Hamilcar se întorceau mereu la Mâtho, dar 
se prefăcea că nu dorea să cunoască altceva decât planurile 
lui de război. Nu înţelegea ce-a putut să facă Salammb6 
atâtea ceasuri în cortul barbarului. Fiica lui se feri să-i 
vorbească despre Giscon; ea ştia că blestemele au în ele 
înşile o tainică putere, şi oricine le împărtăşea altora era în 
primejdie ca osânda lor să-l ajungă. Nu pomeni nici despre 
dorinţa ce-o avusese de a-l ucide pe Mâtho; se temea să nu 
fie mustrată pentru nehotărârea ei. Spunea că şalişimul 
părea furios, că izbucnea în strigăte de mânie şi că, până la 


urmă, adormise. Salammb6 nu istorisi mai mult, dintr-un 
simţământ de ruşine sau, poate, fiindcă în deplina ei 
nevinovăție nu dădea nici o însemnătate îmbrăţişărilor 
barbarului. Toate cele petrecute pluteau în mintea ei 
umbrită de mâhnire, ca amintirea nedesluşită a unui vis 
greu; nici n-ar fi ştiut să aleagă cuvintele potrivite pentru a- 
i povesti. 

Într-o seară, pe când se aflau împreună, Taanah intră 
înspăimântată în odaie. Un bătrân, însoţit de un copil, se 
afla în curte şi cerea să-i vorbească lui Hamilcar. 

Sufetul păli şi răspunse repede: 

— Adu-l aici! 

Iddibal intră fără să se închine. Ţinea de mână un băiat 
înveşmântat într-o blană de ţap. Dând la o parte gluga care 
îi acoperea faţa, bătrânul spuse: 

— Iată-l, stăpâne. Primeşte-l în casa ta. 

Hamilcar şi sclavul său se duseră să tăinuiască într-un alt 
colţ al încăperii. 

Copilul rămase în picioare şi, cu ochii lui mai mult 
cercetători decât miraţi, privea lucrurile din odaie, şirurile 
de perle de pe perdelele de purpură şi pe tânăra femeie, 
măreaţă ca o regină, care se aplecase asupra lui. 

Putea să tot aibă zece ani şi nu era mai înalt decât o sabie 
romană. Părul în inele îi umbrea fruntea boltită. Luminile 
ochilor lui păreau că vor să străpungă depărtările. Nările 
nasului subţire fremătau uşor, şi din toată făptura lui se 
desprindea acea tainică strălucire a celor sortiţi să 
îndeplinească fapte mari. Aruncând de pe umeri haina lui 
prea grea, rămase înveşmântat într-o piele de râs, strânsă 
în jurul mijlocului; aştepta mândru şi drept, proptind pe 
lespedea de piatră picioruşele lui înălbite de praf. Ca şi cum 
ar fi priceput că se pun la cale hotărâri însemnate, stătea 
nemişcat, cu bărbia în piept, cu o mână la spate, şi cu un 
deget al celeilalte în gură. 

În sfârşit, Hamilcar făcu semn lui Salammbâ să se apropie 
şi îi şopti: 


— Îl vei ascunde la tine, ai înţeles? Nimeni nu trebuie să 
ştie, nici oamenii casei. 

Apoi, despărţindu-se de Iddibal, îl mai întrebă o dată dacă 
nu-l zărise cineva. 

— Nu, răspunse sclavul. Străzile erau pustii. Războiul 
cuprinsese toate provinciile, şi lui Iddibal începuse să-i fie 
teamă pentru fiul stăpânului său. Neştiind unde să se mai 
ascundă, se furişase într-o luntre lângă ţărmul mării: trei 
zile stătuse la pândă, cu privirile aţintite spre zidurile 
cetăţii. În seara aceea, cum nu zărise pe nimeni împrejurul 
templului lui Khamon, trecuse pe nesimţite strâmtoarea, şi 
fiindcă intrarea portului era deschisă, coborâse pe uscat 
lângă Arsenal. 

În scurtă vreme însă, barbarii aşezară în faţa portului o 
plută uriaşă, pentru a tăia cartaginezilor legătura cu 
marea. Clădiră din nou alte turnuri de lemn şi ridicară din 
ce în ce mai înalt podul de pământ din faţa cetăţii. 

Toate drumurile care duceau la Cartagina erau păzite şi o 
foamete grozavă se abătuse asupra oraşului. 

Fură omorâţi toţi câinii, toţi catârii, toţi măgarii, precum şi 
cei cincisprezece elefanţi cu care se întorsese Hamilcar. Leii 
templului lui Moloh ajunseseră furioşi, şi hierodulii nu mai 
îndrăzneau să se apropie de ei. Încercară să-i hrănească 
mai întâi cu barbarii răniţi; apoi cu trupurile calde încă ale 
morţilor; leii nu se atinseră de ele şi pieriră toţi. În fiecare 
seară, oamenii rătăceau de-a lungul zidurilor vechi ale 
cetăţii, culegând printre pietre flori şi ierburi, pe care le 
fierbeau în vin; vinul era mai ieftin decât apa. Alţii se 
strecurau printre străjile duşmane şi încercau să fure de 
mâncare pe sub corturi; luaţi prin surprindere, barbarii îi 
lăsau câteodată să se întoarcă nevătămaţi. În sfârşit, sosi 
ziua când Bătrânii, ei între ei, hotărâră să taie caii lui 
Eşmun. Erau animale sfinte, în coama cărora preoţii 
împleteau panglici de aur, şi care prin însăşi fiinţa lor 
închipuiau mişcarea Soarelui şi puterea focului, în înţelesul 
ei cel mai înalt. Carnea, tăiată în bucăţi deopotrivă, fu 


ascunsă în spatele altarului. În fiecare seară, pe cuvânt că 
merg să se închine, Bătrânii luau calea templului şi se 
ospătau pe furiş, iar la plecare mai luau cu ei, sub mantale, 
câte o ciozvârtă pentru copii. Cetăţenii mai înstăriți care 
locuiau pe străzile singuratice, departe de zidurile cetăţii, 
se încuiau în casă de teamă să nu fie prădaţi. 

Pietrele catapulturilor, ca şi resturile zidurilor care 
fuseseră dărâmate pentru înlesnirea apărării, se 
îngrămădeau de-a valma în mijlocul uliţelor. În ceasurile 
cele mai liniştite, o mare mulţime se revărsa dintr-o dată, 
strigând, şi flăcări fluturau pe culmea Acropolei, ca nişte 
fâşii de purpură răsucite de vânt. 

Cele trei catapulturi mari nu se opreau nici o clipă. Urgia 
pe care o dezlănţuiau era de neînchipuit. Un cap de om, 
smuls de pe umeri, fu azvârlit până pe treptele sisiţilor; pe 
strada Kinisdo, o femeie care năştea muri strivită de o 
bucată de marmură, iar pruncul, cu patul lăuzei, se 
rostogoli până în răspântia Cinasynului, unde fură găsite 
aşternuturile. 

Mai supărătoare erau gloanţele aruncătorilor cu praştia; 
cădeau pe acoperişul caselor, în grădini şi în mijlocul 
curților, unde oamenii stăteau la masă, ciugulind un prânz 
sărac şi oftând din adâncul pieptului. Gloanţele ucigătoare 
purtau pe faţa lor litere care se întipăreau în carne; pe 
trupurile celor morţi se puteau citi vorbe de ocară: porc, 
şacal, vierme, sau glume ca: pune mâna pe el! ce-am căutat, 
am găsit! 

Zidurile care se întindeau din marginea portului până în 
dreptul cisternelor căzură, iar locuitorii din Malqua se 
pomeniră prinşi între vechea fortăreață a Byrsei şi armata 
barbarilor. Cartaginezii se mulţumiră să întărească zidurile 
rămase în picioare, înălţându-le cât mai sus, şi lăsară la voia 
întâmplării pe cei de dincolo de ele. Aceştia pieriră până la 
unul, şi cu toate că nimeni nu-i iubea, toţi îl ţineau de rău pe 
Hamilcar pentru această neiertată cruzime. 


A doua zi, sufetul dădu poruncă să se desfunde gropile în 
care îşi păstra grânele, iar slujitorii lui le împărţiră 
poporului. Trei zile de-a rândul, cartaginezii mâncară pe 
săturate. 

Cu atât mai chinuitoare ajunsese setea. Însetaţii vedeau 
cum se revarsă sub ochii lor căderea de apă limpede a 
apeductului rupt în două. În lumina soarelui se ridica un 
abur uşor cu răsfrângeri de curcubeu, şi un râu subţire, 
şerpuind pe nisipul țărmului, se pierdea în mare. 

Hamilcar nu-şi pierduse nădejdea. Aştepta o întorsătură 
hotărâtoare, care să schimbe soarta războiului. 

Sclavii lui desprinseră lamele de argint din templul lui 
Melkarth; traseră cu funiile patru corăbii din port, le 
aduseră până pe ţărmul Mappalei, făcură o spărtură în 
zidul din faţa mării, şi porniră spre Ţara Galilor, să 
năimească pe orice preţ alţi mercenari. Hamilcar era 
mâhnit că pierduse legătura cu Narr'Havas, pe care îl ştia 
în spatele barbarilor, gata să cadă asupra lor. Dar 
Narr'Havas, simţindu-şi puterile prea slabe, nu îndrăznea 
să pornească la luptă de unul singur. Sufetul a poruncit să 
se înalțe zidurile cu douăsprezece palme, a adunat în 
Acropole toate armele arsenalului, şi a dres încă o dată 
stricăciunile maşinilor de război. 

Frânghiile catapulturilor erau împletite din vine scoase de 
la gâtul taurilor şi de la picioarele cerbilor; dar nu se mai 
găseau în toată Cartagina nici tauri, nici cerbi. Hamilcar 
ceru Bătrânilor părul soțiilor lor; femeile se supuseră, dar 
firele care se strânseră fură prea puţine. În palatul sisiţilor 
se aflau o mie două sute de sclave tinere, care urmau să fie 
vândute lupanarelor din Grecia şi Italia. Din părul lor 
înmlădiat cu unsori se puteau împleti cele mai bune funii 
pentru maşinile de război; se pierdea însă o marfă mult 
prea prețioasă. Se hotări, aşadar, să fie alese acele soţii ale 
oamenilor din popor care aveau părul cel mai frumos şi mai 
bogat. Fără să ţină seamă de apărarea patriei, femeile se 


împotriviră cu strigăte de disperare când slujitorii celor o 
sută se năpustiră asupra lor cu foarfecele. 

O furie nestăpânită îi cuprinse pe barbari. Cartaginezii îi 
vedeau de departe cum îşi ungeau maşinile cu grăsimea 
leşurilor; mulţi le smulgeau unghiile ca să facă zale din ele. 
Le veni apoi în gând să arunce cu puterea catapulturilor 
ulcioare pline cu şerpi, pe care îi strângeau negrii. Vasele 
de lut se spărgeau pe lespezile de piatră; iar şerpii, 
răspândindu-se, mişunau atât de mulţi, de parcă ieşeau de 
sub ziduri ca dintr-un cuib al lor. Neîndestulaţi cu această 
născocire, barbarii mai adăugară altele: aruncau tot soiul 
de scârnăvii, murdării de om, bucăţi de stârvuri şi leşuri 
întregi. Ciuma izbucni din nou. Cartaginezilor le cădeau 
dinţii, iar gingiile li se albeau, ca ale cămilelor când se 
întorc dintr-un drum prea lung. 

Mercenarii urcară maşinile de război pe podişul clădit în 
faţa cetăţii, deşi nu-l ridicaseră încă în tot locul până la 
înălţimea zidurilor. În faţa celor douăzeci şi trei de turnuri 
de piatră, se ridicau tot atâtea turnuri de lemn. Toate 
tolenonele fuseseră înşirate în linie de bătaie, iar în mijlocul 
lor, ceva mai înapoi, se înălța uriaşa helepolă a lui 
Demetrius Poliorsetul, pe care Spendius izbutise s-o 
întocmească după chipul şi asemănarea ei. În formă de 
piramidă, ca farul din Alexandria, avea o înălţime de o sută 
treizeci de coţi şi o lărgime de douăzeci şi trei; cele nouă 
caturi ale ei, care se îngustau spre vârf, erau apărate cu 
plăci de aramă, în mijlocul cărora se deschideau porţi 
încărcate cu soldaţi. Pe puntea ei cea mai înaltă se ridica un 
catapult între două baliste. 

Hamilcar porunci să se aşeze cruci de pedeapsă pentru cei 
care începuseră să spună că cetatea ar trebui să se predea. 
Au fost chemate sub arme până şi femeile. Oamenii 
dormeau pe stradă, într-o înfricoşată aşteptare. 

Într-o dimineaţă - era ziua şaptea a lui Nyssan - puţin 
înainte de răsăritul soarelui, cartaginezii fură treziţi de 
strigătul întregii mulţimi a barbarilor. Trâmbiţele nechezau 


în ţevi de plumb; goarnele mugeau ca nişte tauri. Toţi 
alergau spre zidurile cetăţii. 

O pădure de lănci, de suliţi şi de săbii porni asupra 
Cartaginei. Scările se agăţară de ziduri şi în golul 
crenelurilor apărură capete de barbari. 

Bârne grele, purtate pe umăr de un şir întreg de oameni, 
băteau porţile; în locurile unde podul de pământ lipsea, 
mercenarii porniseră să dărâme zidul în cohorte strânse; 
oamenii din linia întâi se aşezau în patru labe, cei din rândul 
al doilea îngenuncheau peste ei, până la cei din urmă, care 
rămâneau în picioare; în alte părţi, pentru a urca, unii 
porneau în frunte, ceilalţi după ei ca o coadă, ţinând 
scuturile deasupra coifurilor cu braţul stâng şi apropiindu- 
le atât de strâns unul de altul, încât păreau laolaltă o uriaşă 
adunare de broaşe țestoase. Gloanţele alunecau pe această 
armătură piezişă. 

Cartaginezii azvârleau peste ziduri pietre de moară, 
maiuri, butoaie, hârdaie, paturi, tot ce avea greutate şi 
putea să ucidă. Unii pândeau pe creneluri cu năvoade, iar 
barbarii prinşi în ochiurile plasei se zbăteau ca nişte peşti. 
Apărătorii dărâmau singuri meterezele, şi pereţi întregi se 
prăbuşeau într-un nor de praf; catapulturile trăgeau unele 
asupra altora; pietrele se ciocneau în aer şi zburau în mii de 
bucăţi, abătându-se asupra luptătorilor ca o ploaie mereu 
înteţită. 

Cele două mulţimi se încleştaseră într-o uriaşă 
învălmăşeală de trupuri omeneşti. Se răsuceau în loc pe 
cele două culmi potrivnice, rostogolindu-se necontenit, fără 
să facă un pas înainte. Oamenii luptau culcaţi pe burtă ca 
şerpii, într-o cumplită încrâncenare. Femeile urlau aplecate 
peste metereze. Barbarii le smulgeau vălurile, şi goliciunea 
coapselor albe strălucea între braţele negrilor care le 
sfâşiau cu jungherele. Morţii prinşi în încleştarea mulţimii 
nu mai cădeau; rămâneau în picioare între umerii 
luptătorilor, cu privirile împietrite. Unii, cu amândouă 
tâmplele străbătute de o lance, clătinau din cap ca nişte 


urşi. Gurile rămâneau deschise mai înainte de a putea 
striga; mâinile tăiate zburau prin aer; a fost un măcel, pe 
care cei rămaşi în viaţă aveau să-l pomenească multă 
vreme. 

Turnurile de lemn şi turnurile de piatră revărsau de-o 
parte şi de alta o grindină de săgeți. Tolenonele îşi mişcau 
cu repeziciune antenele lor lungi, şi barbarii care jefuiseră 
în Catacombe vechiul cimitir al băştinaşilor azvârleau 
asupra cetăţii lespezile de piatră de pe morminte. Sub 
greutatea panerelor prea încărcate, frânghiile se rupeau şi 
grămezi de oameni se prăbuşeau cu braţele în aer. 

Până înspre amiază, veteranii hopliţilor se înverşunară 
asupra 'Iaeniei, încercând să pătrundă în port şi să 
nimicească corăbiile. Hamilcar porunci să se aprindă un foc 
de paie ude pe acoperişul templului lui Khamon; fumul îi 
orbi pe barbari. Gonindu-i în stânga portului, îi sili să 
îngroaşe rândurile învălmăşite ale mulţimii care se 
îngrămădise în Malqua. Câteva sintagme alcătuite din ostaşi 
zdraveni, aleşi pe sprânceană, izbutiră să spargă trei porţi; 
cuiele bătute în pereţi înalţi de scânduri îi opriră. A patra 
poartă căzu mai lesne; hopliţii săriră peste pragul ei, 
prăbuşindu-se în şanţul unde cartaginezii ascunseseră 
capcane, în colţul dintre răsărit şi miazăzi al cetăţii. 
Autharit cu oamenii lui dărâmară zidul, ale cărui crăpături 
fuseseră astupate cu cărămizi. Urcară fără greutate 
povârnişul mai departe, dar se pomeniră în faţa lor cu al 
doilea zid, clădit din pietre şi bârne culcate de-a lungul, un 
rând de pietre urmând unui rând de bârne, ca pe tabla unui 
joc de şah. Era un fel de a zidi pe care Hamilcar îl cunoştea 
din Galia şi i se păruse potrivit pentru apărare. Galii 
priveau cu uimire acele ziduri, care semănau atât de bine 
cu un oraş al lor. Porniră la luptă fără însufleţire şi fură 
nevoiţi să dea înapoi. 

Tot drumul arcuit între strada Khamon şi Târgul- 
Verdeţurilor se afla în stăpânirea barbarilor; cu scurte 
izbituri de ţăruş samniţii ucideau pe răniții care trăgeau să 


moară; priveau cum fumegă la picioarele lor dărâmăturile 
zidurilor, în timp ce încleştarea bătăliei se prelungea mai 
departe. 

Aruncătorii-cu-praştia înaintau necontenit; dar în timpul 
luptei arcurile arcarniene se rupseseră, iar mulţi dintre ei 
azvârleau pietrele cu mâna, ca ciobanii. Alţii aruncau 
gloanţe de plumb cu sfârcul biciului. Zarxas, cu părul lui 
negru revărsat pe umeri, se ivea pretutindeni, sărind de la 
un rând la altul, şi îndemnând pe baleari la luptă. Îşi legase 
câte un paner de fiecare parte a şoldurilor, culegea din ele 
cu mâna stângă, iar braţul lui drept se învârtea în aer ca 
roata unui car. 

Pentru a putea ţine sub porunca lui pe toţi barbarii, Mâtho 
rămăsese câtva timp departe de învălmăşeala bătăliei. I-a 
urmat pe mercenari de-a lungul golfului, a stat în 
apropierea lagunei cu numizii, a trecut pe malul lacului 
printre negri şi din largul câmpiei a trimis în luptă, pe rând, 
cohortele pornite asupra zidurilor cetăţii. Încetul cu încetul 
s-a apropiat de toiul bătăliei. Mirosul sângelui, priveliştea 
măcelului, sunetul goarnelor îl stârniră. Intră în cort şi, 
descingându-şi platoşa, se înfăşură în blana leului, ca într-o 
armură de luptă mai uşoară. Botul fiarei îi acoperea 
creştetul, înrămându-i obrazul într-un cerc de colţi ascuţiţi, 
labele dinainte îi acopereau pieptul, iar unghiile picioarelor 
dinapoi îi ajungeau până mai jos de genunchi. 

Îşi păstrase puternica cingătoare, în care strălucea 
securea cu două tăişuri; prinzând în mâini spada lui grea se 
năpusti la atac, croindu-şi drum peste zidurile dărâmate. 

Seceră în jurul lui pe cartaginezi de-a valma, ca tăietorii 
de lemne care, intrând cu securea într-un crâng de sălcii, se 
silesc să doboare cât mai multe pentru a-şi spori simbria. Pe 
cei care încercau să-l lovească din lături îi răsturna cu 
mânerul săbiei; pe cei care îl înfruntau din faţă îi 
străpungea; pe cei care căutau să fugă îi despica în două. 
Pe câţiva care îi săriră în spate îi strivi de stâlpul unei porţi. 
Spada lui se ridica pe deasupra capetelor şi cădea; dar 


tăişul săbiei lovind colţul unui zid se frânse. Mâtho scoase 
securea lui cea grea şi porni să spintece pe cartaginezi 
înaintea şi înapoia lui, ca pe o turmă de oi. Rândurile 
duşmanilor se răriseră din ce în ce mai mult, şi ajunse 
singur în faţa celui de-al doilea zid, la poalele Acropolei. 
Poverile aruncate de pe creastă se învălmăşiseră pe trepte 
şi se rostogoleau peste zid. Mâtho se opri în mijlocul 
ruinelor şi strigă soldaţilor să-l urmeze. Zări penele 
coifurilor fluturând deasupra capetelor, apoi cufundându-se 
iar, în fierberea mulţimii; pe toţi îi aştepta pierzarea. Alergă 
spre ei, şi deodată larga coroană de pene roşii se strânse 
laolaltă, adunându-se în jurul lui. Dinspre străzile 
lăturalnice se revărsa potop de oameni. Săltat de subsuori 
şi purtat pe umerii barbarilor, Mâtho ajunse dincolo de 
metereze, pe podişul unei înalte terase. 

La o poruncă a lui, toate scuturile se aşternură peste 
coifuri. Mâtho sări deasupra lor şi, învârtind în mână 
securea lui cumplită, alerga spre Cartagina pe valurile de 
bronz ale scuturilor, ca un zeu al mării care îşi poartă 
tridentul peste talazuri. 

Un om în rochie albă se plimba pe marginea zidului, 
privind cu nepăsare moartea care îl înconjura. Punea din 
când în când palma dreaptă deasupra ochilor, ca şi cum ar 
fi voit să deosebească chipul cuiva. Când Mâtho ajunse sub 
picioarele lui, privirile omului în alb se aprinseră; faţa lui 
palidă s-a crispat şi, ridicând în aer braţele lui firave, a 
izbucnit în blesteme. 

Mâtho nu le auzi; dar simţi săgetându-i inima o privire atât 
de sălbatică şi de cruntă, încât, cu un muget de fiară, repezi 
asupra lui tăişul securii. Alţii se năpustiră asupra lui 
Şahabarim; Mâtho, nemaizărindu-l, căzu pe spate, sleit de 
puteri. 

Un groaznic scârţâit de roţi se auzi în legănarea unui val 
de glasuri răguşite care cântau. 

Era helepola cea mare, purtată de o mulţime de soldaţi; 
unii trăgeau de frânghii cu amândouă mâinile, alţii 


împingeau din urmă cu umărul: dar deşi taluzul care se 
înălța de pe câmpie avea o înclinare abia simțită, maşina 
era atât de grea, încât nu putea să urce. Se urnise încet, din 
zorii zilei, pe cele opt roţi prinse în cercuri de fier, 
asemenea unui munte care ar încerca să se suie pe-un altul. 

Un berbec uriaş ieşi din pântecele ei. Porţile celor trei 
laturi dinspre cetate ale helepolei se deschiseră, şi înăuntru 
apărură, ca nişte coloane de fier, platoşele soldaţilor 
înarmaţi. Urcau, şi coborau pe cele două scări care legau 
între ele podurile maşinii. Aşteptau ca scoabele uşilor să 
atingă zidul, pentru a porni la asalt. În mijlocul platformei 
înalte, frânghiile balistelor se răsuceau; oiştea cea mare a 
catapultului cădea. 

Hamilcar stătea în picioare pe acoperişul templului lui 
Melkarth. Bănuise că helepola se va îndrepta spre zidurile 
cele mai puternice şi, tocmai de aceea, mai puţin păzite. De 
mai multă vreme, sclavii săi căraseră fără încetare 
burdufuri de apă, vărsându-le în două şanţuri adânci de lut, 
din care apa curgea încet asupra terasei. Lucru de mirare, 
Hamilcar nu se arăta îngrijorat. 

Dar când helepola s-a apropiat până la treizeci de paşi, a 
poruncit să se întindă scânduri deasupra străzilor, între o 
casă şi alta, de la cisterne până pe înălţimea meterezelor. 
Oameni înşiraţi în lanţ îşi treceau din mână în mână 
coifurile şi amforele pline, deşertându-le necontenit. 
Cartaginezii erau furioşi văzând cum se risipeşte atâta 
bunătate de apă; dar când berbecul sparse zidul, o fântână 
revărsată ţâşni printre pietrele desprinse de la locul lor. 
Uriaşa clădire de aramă, cu cele nouă caturi ale ei 
cuprinzând trei mii de soldaţi, începu să se clatine ca o 
corabie pe valuri. Apa, răspândindu-se şi pătrunzând în 
pământ, desfundase drumul. Roţile helepolei se înnămoliră; 
între perdelele de piele se ivi capul lui Spendius, suflând cu 
toată puterea într-un corn de fildeş. Smucindu-se într-o 
ultimă sforţare, maşina uriaşă a mai înaintat vreo zece paşi; 
dar călcând pe pământ din ce în ce mai moale, se afundă în 


noroi cu roţile până la osii, aplecându-se într-o parte. 
Catapultul se rostogoli până la marginea şanţului şi, târât 
de greutatea oiştei, căzu dărâmând sub el toate caturile de 
jos ale maşinii. Soldaţii care stăteau în picioare, gata de 
luptă în faţa porţilor helepolei, se prăbuşiră în gol; 
încercând să se agaţe de capătul grinzilor făceau să se 
încline şi mai mult uriaşa maşină, care se destrăma pârâind 
din toate încheieturile. 

Ceilalţi barbari alergară în ajutor. Cartaginezii coborâră 
de pe metereze şi-i loviră din spate, măcelărindu-i; se 
pomeniră însă la rândul lor împresuraţi de carele înarmate 
cu tăişuri de coasă, şi se urcară din nou pe ziduri; apoi se 
lăsă noaptea; barbarii se retraseră. 

Nu se mai vedea până departe decât un furnicar de umbre 
negre, cuprinzând tot largul câmpiei, între marginea 
albastră a mării şi fâşia de argint a lagunei. Apa lacului 
amestecată cu sânge se întindea până în zare, ca o uriaşă 
mlaştină purpurie. 

Pe culmea podului de pământ zăceau atâtea mormane de 
morţi, încât părea clădită cu trupuri omeneşti. Helepola, 
împovărată de arme, se înălța în mijlocul câmpului de luptă, 
şi din când în când se desprindeau din scheletul ei frânturi 
uriaşe, ca blocurile de piatră ale unei piramide dărâmate. 
În lungul meterezelor se zăreau urmele lăsate pe ziduri de 
revărsarea plumbului topit. Ici-colo, un turn de lemn 
prăbuşit ardea în flăcări, iar casele apăreau nelămurite, ca 
treptele unui amfiteatru în ruină. Trâmbe grele de fum se 
ridicau în văzduh într-un vârtej de scântei, pierzându-se pe 
întinderea cerului întunecat. 

Cartaginezii, chinuiţi de sete, se năpustiră să sfărâme 
porţile cisternelor. Nu mai găsiră, pe fund, decât drojdiile 
unei ape mlăştinoase. 

Ce soartă avea să-i mai aştepte? Mulțimea barbarilor era 
nesfârşită; îşi vor împrospăta puterile şi se vor întoarce la 
luptă. 


Toată noaptea poporul se aduna în cete, ţinând sfat la 
colţul străzilor. Unii spuneau că ar fi bine să scoată afară 
din oraş pe bătrâni, pe femei şi pe bolnavi; alţii erau de 
părere că ar trebui să părăsească toţi cetatea şi să se aşeze 
într-un ţinut mai depărtat. Le lipseau însă corăbiile, aşa că 
până la răsăritul soarelui nimic nu hotărau. 

Ziua următoare trecu fără luptă. Oamenii erau sleiţi de 
puteri; cei care apucau să aţipească aveau înfăţişarea unor 
cadavre. 

Cugetând îndelung asupra nenorocirii care îi ajunsese, 
cartaginezii şi-au adus aminte că în anul acela nu 
trimiseseră în Fenicia jertfele datorate în fiecare an lui 
Melkarth-Tyrianul. O cumplită spaimă îi cuprinse dintr-o 
dată; au înţeles că Zeii mânioşi împotriva Republicii o 
urmăreau cu răzbunarea lor. 

Zeii aceştia erau stăpâni fără milă şi cruzi, nu se lăsau 
înduplecaţi decât cu rugăciuni şi daruri; iar cel mai 
puternic dintre toţi se dovedise a fi Moloh-Mistuitorul. 
Sufletul şi trupul oamenilor, viaţa însăşi se afla sub 
stăpânirea lui. Gândindu-se la mântuirea lor, cartaginezii 
obişnuiau să-i închine o parte de jertfă îndestulătoare, ca 
să-i potolească furiile. Ardeau fruntea şi ceafa copiilor cu 
fitiluri de lână aprinsă, şi fiindcă preoţii câştigau bani buni 
de pe urma acestui fel de a-l îndupleca pe Baal, ei 
îndemnau pe credincioşi să-l folosească, fiind cel mai 
lesnicios şi mai puţin dureros dintre toate. 

De data aceasta era vorba de însăşi soarta Republicii. Şi 
fiindcă orice folos trebuia răscumpărat cu o pierdere, 
învoiala încheindu-se totdeauna după nevoile celui slab şi 
pofta celui mai tare, nici o suferinţă nu era prea mare 
pentru a-l împăca pe Zeu, şi cu cât jertfele omeneşti erau 
mai grele, cu atât Zeul se bucura mai mult. Acum, când 
soarta Cartaginei era în mâna lui, nu mai era de ales. Moloh 
trebuia îmblânzit pe de-a-ntregul. Era singurul mijloc de a 
mântui cetatea; nenumăratele pilde din trecut o dovedeau. 
Numai focul putea să purifice Cartagina! Victimele urmând 


să fie alese din marile familii, poporul aştepta cu o bucurie 
sălbatică îndeplinirea jertfei. 

Bătrânii ţinură adunare. Sfatul se prelungi până târziu. 
Hannon nu putea să lipsească, dar fiindcă nu mai era în 
stare să se aşeze pe scaun, se culcă în faţa uşii, pe jumătate 
ascuns sub ciucurii perdelii; iar când marele preot întrebă 
pe cei de faţă dacă sunt gata să-şi jertfească fiii, glasul lui 
ţâşni din umbră, ca mugetul unui zeu în întunericul unei 
peşteri. 

Îi părea rău - striga el - ca nu poate dărui patriei un 
vlăstar din sângele său! Şi privirea i se îndreptă spre 
Hamilcar, care se afla în faţa lui, de cealaltă parte a 
încăperii. Sufetul, tulburat până în adâncul inimii, aplecă 
ochii în pământ. Toţi încuviinţară pe rând, cu un semn al 
capului, îndemnul care se desprindea din privirea lui 
Hannon. Hamilcar se văzu nevoit să răspundă marelui 
preot: „Aşa să fie!” În cele din urmă, Bătrânii hotărâră 
jertfa în cuvinte ocolite, după cum era obiceiul; fiindcă sunt 
fapte pe care oamenilor lte vine mai uşor să le săvârşească 
decât să le spună pe nume. 

Vestea se răspândi fără întârziere în toată Cartagina. 
Cuvinte de jale se auziră pretutindeni; femeile se porniră să 
bocească; bărbaţii lor încercau să le potolească şi le 
mustrau cu aspre ocări. 

Trei ceasuri mai târziu, un zvon de necrezut se răspândi: 
sufetul găsise izvoare de apă lângă ţărmul mării. Tot oraşul 
alergă într-acolo. Câteva ochiuri de apă se zăreau lucind în 
nisip. Întinşi pe burtă, însetaţii se aplecau să bea. 

Hamilcar însuşi n-ar fi ştiut să spună dacă fusese călăuzit 
de un îndemn al Zeilor, sau de amintirea nedesluşită a unor 
vorbe pe care le auzise de la tatăl său. Părăsind adunarea 
Bătrânilor, coborâse până la ţărmul mării, şi împreună cu 
sclavii lui se apucase să răscolească nisipul. 

Sufetul dărui poporului haine, încălţăminte şi vin. Împărţi 
tot grâul pe care îl mai păstra în hambarele lui. Dădu voie 
mulţimii să pătrundă în palat şi îi îngădui să cerceteze 


bucătăriile, cămările şi toate încăperile - afară de odaia în 
care se afla Salammb6. Dădu de ştire că şase mii de 
mercenari din Galia se îndreptau spre Cartagina, iar regele 
Macedoniei îi trimitea în ajutor o armată. 

Dar chiar de-a doua zi, izvoarele scăzură; până în seara 
celei de-a treia secară cu totul. Hotărârea Bătrânilor era 
din nou pe toate buzele, iar preoţii lui Moloh se pregăteau 
pentru lucrarea lor. 

Oameni înveşmântaţi în haine negre treceau de la o casă 
la alta. În multe părţi găseau odăile pustii; gazda era dusă 
să cumpere de mâncare sau plecase după alte treburi 
grabnice; slujitorii lui Moloh nu mai aşteptau şi luau cu ei 
copiii. Unii părinţi îi dădeau, prosteşte, de buna lor voie. 
Copiii erau duşi mai întâi în templul lui Tanit, în paza 
preoteselor, care aveau grijă să-i hrănească şi îi lăsau să se 
joace, până în ziua cea mare hotărâtă pentru jertfă. 

Înfăţişându-se pe neaşteptate, preoţii îl găsiră pe Hamilcar 
în grădină. 

— Am venit la tine, Barca, pentru ceea ce ştii... fiul tău... 

Îi spuseră că într-o seară a lunii trecute, câţiva oameni l-au 
văzut pe drumul Mappalelor, însoţit de un bătrân. Hamilcar 
simţi dintr-o dată că i se curmă răsuflarea. Înţelegând că 
era zadarnic să se mai ascundă, se înclină, îi pofti să aştepte 
în casa-negoţurilor şi făcu semn sclavilor să stea de pază în 
apropiere. 

A intrat în odaia lui Salammb6 cu inima sfâşiată de durere. 
Prinse pe Hannibal cu o mână, smulse cu cealaltă şnurul 
unei haine de pe jos, legă mâinile şi picioarele copilului, îi 
vâri un căluş în gură şi-l ascunse sub pielea de bou a 
patului, lăsând să cadă până la pământ aripa largă a unei 
perdele. 

Hamilcar începu apoi să măsoare odaia în sus şi în jos; se 
frământa neliniştit, ridica braţele amândouă şi îşi muşca 
buzele. Apoi rămase cu ochii în gol, gâfâind ca şi cum ar fi 
aşteptat să moară. 


În sfârşit, bătu din palme de trei ori şi Giddenem se 
înfăţişă înaintea lui. 

— Ascultă! îi porunci Hamilcar. Să alegi dintre sclavi un 
băiat de opt-nouă ani, cu ochi negri şi cu fruntea boltită. Să 
mi-l aduci aici! Grâbeşte-te! 

Giddenem se întoarse însoţit de un copil, o fiinţă firavă, cu 
burta umflată, tot atât de murdar ca şi zdreanţa jegoasă 
care îi spânzura pe şolduri. Îşi ascundea capul între umeri 
şi cu dosul palmei îşi freca ochii plini de muşte. 

Cum ar fi putut să-l asemuiască cineva cu Hannibal? Şi nu 
mai era timp să caute altul! Hamilcar îl săgeta cu privirea 
pe Giddenem; îi venea să-l strângă de gât. 

— Pleacă! îi strigă, şi căpetenia sclavilor se făcu nevăzut. 

Aşadar, nefericirea de care se temuse atât îl ajunsese! Îşi 
încorda mintea în sforţări supraomeneşti să găsească un 
mijloc de scăpare, o ieşire din groaznicul impas. 

Deodată se auzi, de dincolo de uşă, glasul lui Abdalonim. 
Slujitorii lui Moloh îşi pierduseră răbdarea. 

Sufetul îşi înăbuşi un strigăt, ca şi cum l-ar fi ars cu un fier 
înroşit. Făcu din nou câţiva paşi prin odaie, apoi se prăbuşi 
pe marginea balustradei, cu coatele pe genunchi, 
strângându-şi fruntea între pumnii încleştaţi. 

În cada de porfir mai rămăseseră două palme de apă 
pentru baia lui Salammb6. Biruindu-şi deopotrivă mândria 
şi scârba, Hamilcar luă copilul în braţe, şi ca un negustor de 
sclavi începu să-l spele cu peria şi cu praf de lut. Luă apoi 
de pe un raft din perete două bucăţi de purpură, i le potrivi 
băiatului pe piept şi pe spate, prinzându-le de umeri în 
două copci de diamante. Îi stropi creştetul capului cu 
parfum, îi înnodă în jurul gâtului un colan de chihlimbar şi-i 
puse în picioare sandale cu tocuri de perle - sandalele fiicei 
sale! Hamilcar fremăta de mânie şi de ruşine. Salammb6 
sărise să-l ajute, tot atât de tulburată ca şi tatăl ei. Copilul 
zâmbea, zăpăcit de atâta strălucire, şi prinzând curaj, când 
Hamilcar îl luă de mână începu să zburde şi să bată din 
palme. 


Îl ţinea strâns, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l piardă; 
copilul, de durere, scâncea uşor alergând alături de el. 

Cum treceau prin faţa ergastulei, se auzi de sub un 
palmier un glas rugător şi înlăcrimat care murmura; 
„Stăpâne... stăpâne...” 

Hamilcar se întoarse şi zări lângă el o lepădătură de om, 
unul din acei nefericiţi care trăiau de azi pe mâine la casa 
sufetului. 

— Ce vrei? 

Sclavul, tremurând din tot trupul, îngână: 

— Sunt tatăl lui... 

Hamilcar nu se opri. Sclavul mergea în urma lui, frânt din 
mijloc, cu genunchii îndoiţi şi cu fruntea la pământ. Pe faţa 
lui se întipărea o spaimă cumplită; gemea cu răsuflarea 
întretăiată, neîndrăznind nici să întrebe, nici să strige: 
„lertare!” 

În sfârşit, îndrăzni să atingă uşor braţul stăpânului cu un 
deget: 

— Vrei să-l...? 

Nu avu destulă putere să sfârşească vorba; Hamilcar, 
tulburat de durerea lui, se opri. 

Atât de adâncă era însă prăpastia care îl despărţea de 
sclavi, încât nu-i trecuse niciodată prin minte că ar avea 
ceva de vorbit împreună. Însăşi îndrăzneala lui i se păru o 
jignire şi o încălcare a drepturilor sale de stăpân. Îi 
răspunse cu o privire mai rece şi mai grea decât securea 
călăului; sclavul căzu în praf, fără simţire, la picioarele lui. 
Hamilcar păşi peste el, plecând mai departe. 

Cei trei oameni înveşmântaţi în negru îl aşteptau în sala 
cea mare, în picioare lângă discul de piatră. Hamilcar se 
aruncă la pământ sfâşiindu-şi haina, şi izbucni în strigăte de 
nestăpânită durere: 

— Vai! Vai! Sărmanul meu Hannibal! Scumpul meu fiu! 
Mângâierea şi lumina vieţii mele! Ah! luaţi-mă, ucideţi-mă şi 
pe mine! Nefericire mie! Nefericire! (Îşi rupea obrazul cu 
unghiile, îşi smulgea părul din cap şi plângea cu hohote, ca 


bocitoarele la căpătâiul unui mort.) Luaţi-l! Nu mai pot 
îndura atâta suferinţă! Plecaţi! Omorâţi-mă cu el deodată! 
Slujitorii lui Moloh rămăseseră miraţi, văzând că marele 
Hamilcar dovedeşte o inimă atât de slabă. Erau aproape 
înduioşaţi. 

Deodată se auzi un zvon de paşi desculți şi un gâfâit 
repede, ca răsuflarea unei fiare care aleargă; pe pragul 
celei de-a treia galerii, între stâlpii de fildeş, se ivi chipul 
unui om cu faţa palidă, dezlănţuit, înfricoşător! Întinse 
braţele în lături şi răcni: 

— Copilul meu! 

Hamilcar se aruncă într-un salt asupra sclavului, şi, 
astupându-i gura cu amândouă mâinile, strigă cu glas şi mai 
puternic: 

— E bătrânul care l-a crescut! Îl iubeşte ca pe copilul lui! 
Durerea l-a făcut să-şi piardă minţile! Ajunge! Destul! 

Împingând cu umărul pe cel trei preoţi şi pe copilul jertfit, 
Hamilcar ieşi în grabă cu ei împreună, închizând uşa în 
urma lui cu piciorul. 

Hamilcar rămase câtva timp pe loc să asculte, temându-se 
că se vor întoarce. Se gândi apoi că ar fi trebuit să omoare 
sclavul, pentru a-l împiedica să vorbească. Dar tot n-ar fi 
ocolit primejdia; ar fi mâniat pe Zei, şi pedeapsa acestora s- 
ar fi abătut asupra fiului său. De aceea îşi schimbă gândul şi 
porunci lui Taanah să-i ducă cele mai alese bunătăţi ale 
gurii: o pulpă de cerb, mazăre boabe şi dulceaţă de rodii. 
Sclavul, flămânzit de multă vreme, se năpusti asupra 
bucatelor şi lacrimi grele îi cădeau în mâncare. 

Hamilcar se întoarse în odaia lui Salammb6 şi-l dezlegă pe 
Hannibal. Copilul, furios, îi muşcă mâinile până la sânge. 
Tatăl lui se apăra, mângâindu-l. Salammb6, ca să-l 
potolească, încercă să-l sperie cu Lamia, zmeoaica din 
Cyrena. 

— Unde e? întrebă copilul. 

Îi spuse apoi că o ceată de tâlhari veniseră să-l răpească şi 
să-l închidă într-o peşteră. 


— Să vie, strigă Hannibal, îi omor pe toţi! 

Hamilcar îi destăinui groaznicul adevăr, dar copilul, 
înfruntând pe tatăl său cu vorbe aspre, i-a strigat că e 
stăpânul Cartaginei şi-i poate trimite la moarte pe toţi 
supuşii lui. 

În cele din urmă, ostenit de atâtea frământări şi de atât 
zbucium, adormi cu pumnii strânşi. Vorbea în vis, cu fruntea 
culcată pe perna de purpură; ţinea capul puţin aplecat pe 
spate, şi braţul lui fraged, despărţit de trup, rămăsese 
întins ca şi cum ar fi dat o poruncă. 

La căderea nopţii, Hamilcar îl ridică pe braţe cu grijă şi 
cobori în întuneric scara galerelor. Trecând prin casa 
negoţurilor, luă cu el un coş cu struguri şi un ulcior cu apă 
proaspătă. În faţa statuii lui Aletes din tainiţa cu pietre 
scumpe, copilul se trezi; zâmbea - ca şi celălalt - în braţele 
tatălui său, sub strălucirea luminilor care îl înconjurau. 

Hamilcar era încredinţat acum că nimeni nu va mai putea 
să-i răpească fiul. Era un loc de nepătruns, legat de ţărmul 
mării printr-un tunel, pe care numai el îl ştia. Rotind 
privirea în jurul lui răsuflă adânc, apoi aşeză copilul pe un 
scăunel lângă scuturile de aur. 

Nici o privire dinafară nu putea să ajungă până aici; nu 
mai avea nevoie de nici o pază. Hamilcar se simţea uşurat, 
ca o mamă care, după o lungă despărţire, şi-ar fi regăsit pe 
primul ei născut. Îl strângea la pieptul lui, râzând, îl 
mângâia cu nume alintătoare şi îl acoperea cu sărutări. 
Micul Hannibal, tulburat de atâta copleşitoare dragoste, 
tăcea. 

Hamilcar se întoarse pe acelaşi drum, cu paşi de tăcere, 
pipăind zidurile pe întuneric; în sala cea mare, lumina albă 
a lunii pătrundea printr-una din ferestrele peretelui boltit; 
în mijlocul încăperii, sclavul sătul dormea întins pe 
pardoseala de marmură. Hamilcar îl privi şi simţi în inima 
lui un fel de milă; cu vârful coturnului îi împinse un covor 
sub căpătâi. Apoi îşi îndreptă ochii spre Tanit, a cărei seceră 


de argint lucea pe întinsul cerului. Se simţea mai puternic 
decât Zeii şi se gândea cu dispreţ la Baal. 

Pregătirile pentru jertfă începuseră. 

Un perete al templului lui Moloh fu dărâmat, pentru ca 
zeul de aramă să poată fi scos fără să se atingă cenuşa 
altarului. În zorii zilei, hierodulii îl împinseră până în piaţa 
lui Khamon. 

Alunecând pe cilindrii tare îl susțineau, zeul trecea privind 
înapoi şi depăşind cu umerii lui înălţimea caselor. De 
departe zărindu-l, cartaginezii se împrăştiau în goană, căci 
nimeni, în afara clipelor lui de mânie, nu putea să-l 
privească pe Baal, nepedepsit. 

O mireasmă pătrunzătoare plutea de-a lungul străzilor. 
Toate templele îşi deschiseră deodată porţile lor, lăsând să 
treacă alaiul tabernacolelor, unele aşezate pe care, altele 
pe litiere purtate de preoţi. Mănunchiuri de pene fluturau 
la colţurile tabernacolelor, şi raze de lumină răsăreau din 
globurile de cristal, de aur şi de argint care le împodobeau. 

Baalimii, zeii Canaanului, născuţi odinioară din Baal-cel- 
Mare, se întorceau la părintele lor pentru a se umili şi a se 
mistui în faţa strălucirii sale. 

Sub flamura lui Melkarth, de purpură uşoară, ardea o 
flacără de petrol; peste cea viorie, a lui Khamon, se înălța 
un falus de fildeş, prins într-o verigă de nestemate; între 
perdelele lui Eşmun, albastre ca cerul, un piton dormea 
încolăcit, muşcându-şi coada; Zeii-Pateci, duşi pe braţe de 
preoţii lor, păreau nişte copii uriaşi în scutece, atingând cu 
călcâiele lor pământul. 

Veneau apoi toate întrupările mai mărunte ale Baalilor: 
Baal-Samin, zeul spaţiilor cereşti, Baal-Peor, zeul munţilor 
sacri; Baal-Zebub, zeul putreziciunii, apoi zeii ţărilor vecine 
şi ai neamurilor de acelaşi sânge: Iarbal din Libia, 
Adramaleh al caldeienilor, Kijun al sirienilor; zeiţa cu chip 
de fecioară, Derceto, târându-se pe înotătoare, apoi trupul 
mort al lui Tamuz, întins pe năsălie între făclii şi coame de 
păr despletit. Pentru a supune Soarelui pe regii bolţii 


cereşti şi pentru a-i împiedica să-i stânjenească puterea, 
preoţii purtau în vârful prăjinilor stele de metal felurit 
colorate. Nici una nu lipsea, de la Nebo cel negru, geniul lui 
Mercur, până la hidosul Rahab, care e semnul constelaţiei 
Crocodilului. Abaddirii, pietrele căzute din lună, se 
învârteau în praştii cu fire de argint; pâinişoare închipuind 
partea născătoare a femeii erau purtate în coşuri de preoţii 
lui Ceres; alţii veneau cu fetişurile şi amuletele lor; idoli 
uitaţi ieşeau la iveală; fuseseră aduse până şi podoabele 
sfinte ale corăbiilor, ca şi cum Cartagina ar fi voit să se 
adune întreagă, într-o reculegere închinată morţii şi 
durerii. 

În faţa fiecărui tabernacol, un om purta pe creştetul 
capului un vas mare în care ardea tămâie. Nori de fum se 
ridicau ici şi colo, iar în ceața lor deasă se întrezăreau 
perdelele, ciucurii de cristal şi broderiile flamurilor sacre, 
înaintau încet, fiind nespus de grele. Carele se împiedicau 
uneori pe pardoseala străzilor, iar credincioşii se grăbeau 
să atingă Baalimii cu poalele veşmintelor, pe care le păstrau 
după aceea ca pe un lucru sfinţit. 

Zeul de aramă se îndrepta spre piaţa lui Khamon. Bogaţii, 
strângând în mâini sceptre cu măciulie de smarald, se 
strânseseră în Kinisdo; supraveghetorii visteriei, 
guvernatorii provinciilor, negustorii, ostaşii, corăbierii, 
toată gloata nesfârşită care însoțea alaiul, purtând fiecare 
semnul slujbei şi uneltele meşteşugului său, se înşira în 
jurul tabernacolelor care coborau din înaltul Acropolei între 
două şiruri de preoţi. 

În cinstea lui Moloh, toţi se împodobiseră cu cele mai 
scumpe giuvaeruri. Diamantele scânteiau pe negrul 
rochiilor; dar inelele prea largi cădeau de pe degetele 
slăbite, şi nu se putea închipui o privelişte mai jalnică decât 
mulţimea aceea de oameni tăcuţi, ai căror cercei spânzurau 
pe feţe străvezii şi ale căror tiare de aur încingeau frunţi 
încruntate într-o sfâşietoare deznădejde. 


În sfârşit, Baal ajunse în mijlocul pieţii. Preoţii ridicară în 
faţa lui o împrejmuire de zăbrele, pentru a ţine poporul 
departe; apoi rămaseră în picioare în jurul lui. 

Slujitorii lui Khamon, în rochii de lână roşcată, se rânduiră 
în faţa templului lor, sub coloanele porticului; pontifii lui 
Eşmun, în mantale de in, purtând salbe din capete de 
cucufe şi tiare ţuguiate, se înşirară pe treptele Acropolei; 
preoţii lui Melkarth, în tunici viorii, cuprinseră latura 
dinspre apus; păzitorii abaddirurilor, strâns înfăşuraţi în 
fâşii de stofă frigiană, se aşezară spre răsărit; pe latura 
dinspre miazăzi se înşiruiră necromanţii cu trupul tatuat, 
bocitorii în haine peticite şi slujitorii Paterilor şi Ydonimilor, 
care ghiceau viitorul ţinând între dinţi osul unui om mort. 
Preoţii lui Ceres, înveşmântaţi în rochii albastre, mai puţin 
cutezători, se opriseră în strada Satheb, cântând cu glasul 
coborât un thesmoforion în graiul megarian. 

Din când în când apăreau şiruri de oameni goi, unii cu 
braţele întinse peste umerii celorlalţi. Scoteau din adâncul 
pieptului sunete prelungi şi răguşite; priveau cu ochii 
înflăcăraţi spre uriaşul de aramă şi, învăluiţi într-un nor de 
praf, se legănau în unduire egală, toţi o dată, ca şi cum ar fi 
fost puşi în mişcare de aceeaşi putere. Veneau atât de 
năvalnici, încât, pentru a-i potoli, hierodulii îi siliră cu 
lovituri de bețe să se culce pe burtă, în faţa zăbrelelor de 
aramă. 

Atunci se arătă, venind din adâncul Pieței, un om 
înveşmântat într-o rochie albă. Îşi făcu încet drum prin 
mulţime, şi poporul recunoscu pe marele preot al lui Tanit, 
pe Şahabarim. O furtună de huiduieli îl întâmpină; în ziua 
aceea, stăpânită de semnul bărbăţiei, Zeița fusese dată 
uitării şi nimeni nu băgase de seamă lipsa preoţilor ei. 

Cu atât mai mare fu uimirea tuturor, când îl văzură pe 
Şahabarim deschizând în gardul de zăbrele una din uşile 
prin care treceau cei veniţi să aducă jertfe Zeului. Preoţii lui 
Moloh, socotind că îndrăzneala lui era o profanare, se 
năpustiră încercând să-l oprească. Îndopaţi cu carnea 


jertfelor, înveşmântaţi în purpură ca regii şi purtînd pe 
fruntea lor coroane cu trei cercuri, ei îşi strigau mânia 
împotriva acestui eunuc străveziu, istovit în post şi 
rugăciuni; râsul lor batjocoritor făcea să le salte bărbile 
negre în lumina soarelui. 

Şahabarim, fără să răspundă, merse înainte, străbătând 
pas cu pas întreaga piaţă; ajunse la picioarele Zeului, şi, cu 
o mişcare largă a braţelor, îl atinse de o parte şi de alta; era 
gestul solemn al închinării. De multă vreme Rabbet îl făcea 
să sufere; şi dintr-o pornire a deznădejdii sale - sau în lipsa 
unui zeu care să-i mulţumească pe de-a întregul cugetarea 
- hotărâse să i se închine lui Moloh. 

Mulțimea, înfricoşată de această cutezătoare lepădare, 
porni într-un murmur prelung. Toţi simțeau că în clipa 
aceea se rupea cea din urmă legătură dintre sufletele lor şi 
buna Zeiţă a iertării. 

Şahabarim, ca unul care îşi pierduse bărbăţia, nu putea să 
ia parte la slujba de preamărire a lui Baal. Oamenii 
înveşmântaţi în mantale roşii îl siliră să se îndepărteze. 
Şahabarim făcu ocolul tuturor tagmelor preoţeşti; apoi 
preotul fără zeu se pierdu în mijlocul mulţimii; oamenii se 
feriră din calea lui, lăsându-l să treacă. 

Un foc din lemne de aloes, de cedru şi de dafin ardea între 
picioarele Zeului uriaş. Flăcările îmbrăţişau vârful aripelor 
lui largi, şi alifiile cu care fusese uns curgeau ca o sudoare 
de-a lungul picioarelor lui de aramă. În jurul lespedei 
rotunde pe care se înălța, copii înfăşuraţi în văluri negre 
aşteptau în cerc, nemişcaţi, în timp ce braţele nemăsurat de 
lungi ale colosului îşi aplecau palmele asupra lor, ca şi cum 
ar fi voit să smulgă acea cunună vie şi s-o ducă cu el în cer. 

Bogaţii, Bătrânii, femeile, toţi credincioşii se 
îngrămădiseră la spatele preoţilor şi pe acoperişurile 
caselor. Stelele zugrăvite îşi încetaseră rotirea; 
tabernacolele fură aşezate pe pământ şi dârele de fum ale 
jertfelnicelor se ridicau drept spre bolta cerului, ca 
ramurile albastre ale unui copac uriaş. 


Unii căzură în nesimţire; alţii rămaseră ca împietriţi, 
cufundaţi într-un adânc extaz. O spaimă nesfârşită 
cuprinsese toate sufletele. Încetul cu încetul, ultimele 
strigăte se stinseră, şi poporul Cartaginei, cu răsuflarea 
întretăiată, aştepta cu groază împlinirea dorințelor lui. 

În sfârşit, marele preot al lui Moloh, întinzând mâna pe 
sub vălurile copiilor, le smulse de pe frunte câte o şuviţă de 
păr şi o aruncă în flăcări. Oamenii în mantale roşii intonară 
un imn de preamărire închinat Zeului. 

— Mărire, ţie, Soare! Regele celor două lumi! Izvorul de 
viaţă care se zămisleşte pe sine! Părinte şi Mamă! Tată şi 
Fiu! Zeu şi Zeiţă! Zeiţă şi Zeu! 

Glasurile lor se topeau în izbucnirea de alămuri şi de 
strune, care pentru a acoperi ţipătul jertfelor porniseră să 
răsune deodată. Şeminitele cu opt coarde, kinorele cu zece 
şi nebalele care aveau douăsprezece şuierau, scrâşneau, 
bubuiau. "Ţevile lungi ale burdufurilor de piele scoteau un 
clipocit piţigăiat; tobele lovite cu toată puterea sunau 
repede şi înăbuşit; iar peste larma dezlănţuită a goarnelor, 
salsalimurile clămpăneau ca nişte aripi de lăcustă. 

Hierodulii deschiseră cu cârlige lungi cele şapte încăperi 
din cele şapte caturi ale colosului de aramă. În cea de sus 
au pus făină; în a doua o pereche de turturele; în a treia o 
maimuţă; în a patra un berbec; în a cincea o oaie, în a 
şasea, lipsind boul care s-ar fi cuvenit, aşezară o piele 
tăbăcită, luată din altar. A şaptea încăpere rămase goală. 

Înainte de a merge mai departe, încercară puterea 
braţelor Zeului. Lanţuri subţiri, legate de fiecare deget, 
porneau peste umeri şi coborau pe spate. Trăgând de 
capătul lanțurilor, oamenii ridicau până în cot cele două 
mâini deschise, care apropiindu-se una de alta, se întâlneau 
pe pântece. Braţele se mişcară de câteva ori în tresăriri 
repetate. Apoi cântecul se opri. Nu se mai auzea decât 
pâlpâitul flăcărilor. 

Preoţii lui Moloh dădură ocol uriaşei lespezi rotunde, cu 
ochii aţintiţi asupra gloatei. 


Sosise clipa când unul din mulţime, cel dintâi, ar fi trebuit 
să se înfăţişeze, şi prin jertfa lui îndeplinită fără 
constrângere, să-i îndemne pe ceilalţi. Dar nimeni nu se 
arăta, şi cele şapte pârtii, de la zăbrelele de aramă până la 
picioarele Zeului, erau deşarte. Spre a da curaj poporului, 
preoţi îşi scoaseră pumnalele de la cingătoare şi începură 
să-şi spintece obrazul. Au fost aduşi în faţa Zeului fanaticii, 
care rămăseseră afară întinşi la pământ. Li se aruncară 
dinainte cumplite unelte de fier, ca fiecare să-şi aleagă de 
bună voie schingiuirea. Unii îşi împlântau piroane în piept; 
alţii îşi însângerau faţa, îşi aşezau cununi de spini pe frunte, 
şi înlănţuindu-şi braţele, se înşiruiau în jurul copiilor, 
alcătuind un al doilea cerc, mai mare, care se strângea şi se 
lărgea necontenit. Înaintau până la marginea zăbrelelor, 
dădeau înapoi şi se apropiau din nou, chemând la ei 
mulţimea într-un vârtej ameţitor de strigăte şi de sânge. 

Încetul cu încetul, alţi credincioşi pătrunseră de-a lungul 
cărărilor, aruncând în flăcări perle, vase de aur, potire şi 
sfeşnice, toate lucrurile de preţ ale bogăției lor; ofrandele 
se strângeau din ce în ce mai multe şi mai strălucitoare. În 
sfârşit, un om palid şi tremurând de groază, abia ţinându-se 
pe picioare, împinse de la spate un copil. O mică umbră 
neagră se zări între mâinile Zeului, apoi dispăru într-un gol 
de întuneric. Preoţii se aplecară pe marginea lespezii 
rotunde, şi un cântec nou izbucni, preamărind bucuria 
morţii şi renaşterea în veşnicie. 

Copiii urcau încet, şi în fumul care se înălța învăluindu-i, 
păreau de departe că se pierd într-un nor. Nici unul nu 
tresări. Aveau mâinile şi gleznele legate. Vălurile negre îi 
împiedicau să vadă, după cum nici faţa lor nu se zărea. 

Hamilcar, înfăşurat într-o mantie roşie ca şi preoţii lui 
Moloh, stătea nemişcat lângă Baal, la înălţimea degetului 
cel mare al piciorului drept. Când veni rândul celei de-a 
paisprezecea jertfe, mulţimea îi văzu tresărind cu o 
nestăpânită mişcare de groază. Apoi, redobândindu-şi 
liniştea, îşi încrucişă braţele pe piept şi privi în pământ. De 


cealaltă parte a uriaşului de aramă, marele preot rămăsese 
tot atât de încremenit ca şi el. Cu fruntea aplecată sub 
greutatea mitrei asiriene, privea pe pieptul lui placa de aur 
acoperită cu pietre mistice, care scânteiau în lumina de 
curcubeu a flăcărilor; cuprins de o adâncă tulburare, pălise. 
Hamilcar rămăsese cu fruntea înclinată; erau amândoi atât 
de aproape de rug, încât poalele mantalelor lor fluturând, 
din când în când îl atingeau. 

Braţele de aramă se mişcau din ce în ce mai repede, fără 
să se oprească o clipă. De câte ori un copil era jertfit, 
preoţii lui Moloh întindeau mâna asupra lui şi, 
împovărându-l de toate crimele poporului, strigau: „Nu sunt 
fiinţe omeneşti, sunt boi!” Iar mulţimea din jur repeta: 
„Sunt boi! Sunt boi!” Fanaticii urlau: „Mănâncă, Stăpâne, 
mănâncă!” Pe când preoţii Proserpinei, supunându-se de 
teamă dorințelor Cartaginei, murmurau invocarea 
templului din Eleusis: „Deschide zăgazul ploilor! 
Zămisleşte!” 

Jertfele se prăbuşeau în gol, dispărând ca o picătură de 
apă zvârlită pe un fier înroşit, şi un fum alb se înălța peste 
purpura flăcărilor. 

Pofta nesătulă a Zeului nu se potolea. Cerea mereu. Pentru 
a-l sătura, îi azvârliră pe braţe grămezi întregi de trupuri 
legate în lanţuri. Fanaticii încercară să le socotească, 
pentru a vedea dacă numărul lor corespunde zilelor anului 
solar; dar veneau mereu altele, şi nu era cu putinţă să le 
deosebească în mişcarea tot mai grăbită a braţelor 
cumplite. Arderea jertfelor a durat ceasuri nesfârşite, până 
la căderea nopţii. Încetul cu încetul, strălucirea pereţilor de 
aramă se umbri, şi începură să se zărească trupurile care 
ardeau. Unora li se părea că văd şuviţe de păr, mâini şi 
picioare, forme omeneşti. 

Cerul se întunecase. Nori grei se îngrămădiseră deasupra 
lui Baal. O piramidă de cărbuni se ridica pe rugul stins, 
până la genunchii uriaşului scăldat în sânge, care, 


răsturnându-şi capul pe spate, părea că se clatină beat de 
plăcere. 

Pe măsură ce preoţii se grăbeau să sfârşească, nebunia 
poporului creştea. Jertfele se împuţinaseră; unii strigau să 
fie cruţate; alţii mai cereau. Părea că zidurile încărcate de 
oameni se vor prăbuşi sub urletele de groază şi de fanatică 
voluptate. Credincioşii se îmbulzeau pe alei, târând după ei 
copiii care se încleştau de braţele lor: îi loveau ca să scape 
de ei şi să-i dea pe mâna oamenilor înveşmântaţi în roşu. 
Cântăreţii se opreau din când în când, istoviţi de puteri; se 
auzeau bocetele mamelor şi sfârâitul grăsimii care cădea pe 
cărbuni. Băutorii de huoskuama umblau în patru labe şi se 
roteau în jurul Colosului, răcnind ca nişte tigri. Ydonimii îşi 
strigau profeţiile lor, iar fanaticii cântau din buzele lor 
despicate. Mulțimea rupsese zăbrelele de aramă şi îşi 
aducea partea ei de jertfă; părinţi ai căror copii muriseră 
demult azvârleau în foc efigiile lor, jucăriile lor, osemintele 
lor. Se năpusteau cu cuţitele unii asupra altora, ucigându-se 
între ei. Hierodulii strânseră pe făraşuri de bronz cenuşa 
îngrămădită la marginea lespezii, apoi o aruncară în aer, ca 
jertfa să se răspândească peste Cartagina şi până dincolo 
de stele. 

Larma cea mare şi viitoarea de flăcări îi adunase pe 
barbari în marginea cetăţii; căţăraţi pe resturile helepolei 
pentru a vedea mai bine, priveau pe deasupra zidurilor, 
înfioraţi de groază. 

XIV. 

Valea securii. 

Mai-nainte de a fi ajuns cartaginezii pe la casele lor, cerul 
întreg se acoperi de nori grei. Cei care îşi ridicau privirea 
spre uriaşul de aramă simțeau stropi mari de apă căzându- 
le pe frunte. Începuse să plouă. 

O ploaie îmbelşugată se revărsă în valuri toată noaptea. 
Tunete prelungi cutremurau văzduhul. Era glasul lui Moloh. 
Biruise asupra lui Tanit, şi acum zeiţa, purtându-şi rodul în 
pântece, îşi dăruia din înaltul cerului preaplinul sânului ei. 


Apărea din când în când într-un luminiş străveziu, culcată 
pe un pat de nori; apoi se înfăşură într-un văl de umbră, ca 
şi cum, ostenită, ar fi dorit să doarmă. Cartaginezii, 
încredinţaţi că ploaia e copilul lunii, o strigau pe nume ca 
să-i uşureze naşterea. 

Ploaia se abătea peste acoperişuri şi curgea şiroaie, 
umplând curţile cu ochiuri de apă, rostogolindu-se în 
cascadă pe scări şi rotindu-se în vârtejuri la întretăierea 
străzilor. Cădea în grele valuri calde şi în şuviţe repezi; apa 
spumega lovindu-se de umerii caselor şi fâşii lungi de pânză 
alburie păreau că plutesc peste ziduri. Acoperişurile negre 
ale templelor spălate de ploaie străluceau în lumina 
fulgerelor. Mii de şuvoaie coborau de pe dealul Acropolei; 
ici şi colo se prăbuşea un perete, iar puhoiul ducea de-a 
valma, pe luciul lespezilor, grinzi de lemn, bucăţi de moloz 
şi paturi sfărâmate. 

Toată Cartagina scosese afară amforele, ulcioarele, 
pânzele de cort; făcliile se stingeau şi oamenii se întoarseră 
să culeagă tăciuni aprinşi din rugul lui Baal. Cu capul 
răsturnat pe spate, beau ploaia cu gura deschisă. Unii, 
aplecându-se la marginea bălților pline cu noroi, îşi 
răcoreau braţele până la subsuori; îşi umpleau burta cu apă 
şi vărsau ca nişte bivoli. Sorbeau zburdând aerul umed în 
răcoarea dimineţii, şi în inima lor îmbătată de plăcere 
renăştea o nesfârşită speranţă. Toate nenorocirile erau 
uitate. Patria îşi regăsea încă o dată puterile ei de viaţă. 

Oamenii simțeau nevoia de-a abate asupra altora pornirea 
dezlănţuită a mâniei, cu care nu putuseră să se lovească pe 
ei înşişi. Jertfa pe care o săvârşiseră nu trebuia să rămână 
zadarnică; şi fără să-i încerce vreo remuşcare, se lăsau 
purtaţi de acea frenezie care leagă între ei pe făptuitorii 
unei crime fără întoarcere. 

Furtuna îi surprinsese pe barbari în corturile lor şubrede; 
pătrunşi până la piele de ploaia din ajun, se bălăceau prin 
noroi, căutându-şi armele răvăşite, stricate, pierdute. 


Hamilcar veni el însuşi să-l caute pe Hannon şi, în temeiul 
deplinelor sale puteri, îi încredinţă comanda armatei. 
Bătrânul sufet şovăi câteva clipe între duşmănia pe care i-o 
purta şi dorinţa de a-i lua locul; în cele din urmă primi. 

Hamilcar alese o galeră şi o înarmă, aşezând câte un 
catapult la cele două capete ale ei. A ancorat-o în golful din 
faţa portului; apoi, pe corăbiile care mai puteau să iasă în 
larg, îşi încărcă ostaşii lui cei mai buni. Hotărâse, aşadar, să 
fugă; şi îndreptându-se spre miazănoapte, se pierdu în 
ceaţă. 

Dar, trei zile mai târziu (pe când barbarii se pregăteau să 
reînceapă asaltul) oamenii sosiți în goană din Libia aduseră 
vestea că Hamilcar se arătase pe ţărmul lor. Ridica de 
pretutindeni hrană şi se întindea în toată ţara. 

Barbarii fură cuprinşi de furie, ca şi cum s-ar fi văzut 
trădaţi. Cei pe care asediul începuse să-i plictisească, galii 
mai cu seamă, nu stătură mult pe gânduri şi plecară, cu 
gândul de-a trece de partea lui Hamilcar. Spendius ar fi voit 
să reclădească helepola. Mâtho îşi croise în închipuire o 
cale dreaptă din cortul lui până la Megara şi jurase s-o 
urmeze; nici unul din oamenii lor nu-i părăsi. Numai cei 
comandaţi de Autharit plecară, lăsând la voia întâmplării 
latura dinspre apus a cetăţii. Zăpăceala era atât de mare, 
încât nimeni nu se gândi să-i înlocuiască. 

Narr'Havas îi pândise pe mercenari din ascunzătoarea 
muntelui. Trecu apoi cu toţi ai lui dincolo de lagună, şi 
strecurându-se de-a lungul țărmului, intră în Cartagina. 

Se înfăţişă ca un mântuitor, în fruntea a şase mii de 
oameni, purtând toţi făină sub mantale; aducea patruzeci 
de elefanţi, încărcaţi cu fân pentru vite şi carne afumată. 
Cartaginezii se strânseră în jurul lor, dându-i fiecăruia câte 
un nume. S-au bucurat de ajutorul ce le sosise, dar mai ales 
de vederea acelor puternice animale închinate lui Baal; era 
un semn al iubirii zeului; o dovadă că se hotărâse să intre în 
luptă pentru a-i apăra. 


Narr'Havas fu întâmpinat de Bătrâni cu laude şi 
mulţumiri; se îndreptă apoi spre palatul lui Salammb5. 

N-o mai văzuse din ziua când, în cortul lui Hamilcar, 
înconjurat de cinci armate, simţise în mâna lui mâna ei rece 
şi moale; după logodna lor, Salammbb plecase la Cartagina. 
Iubirea de altădată, umbrită un timp de râvna măririi, îi 
aprinsese din nou inima; aştepta cu nerăbdare să intre în 
drepturile lui; să-i fie soţie; s-o aibă. 

Salammb6 nu se putea deprinde cu gândul că acest tânăr 
îi va fi odată stăpân; şi cu toate că se ruga în fiecare zi lui 
Tanit cerându-i moartea lui Mâtho, pornirea ei împotriva 
libianului se potolise. Un simţământ nelămurit îl spunea că 
ura cu care Mâtho o urmărise fusese, poate, o voinţă a 
zeilor - şi ar fi dorit să vadă în Narr'Havas o altă întrupare 
a acelei patimi sălbatice care o mai ţinea încă sub vraja ei. 
Ar fi voit să-l cunoască mai de-aproape, şi totuşi prezenţa 
lui o stânjenea. Îi trimise vorbă că nu îi e îngăduit să-l vadă. 

Adevărul era că Hamilcar dăduse poruncă slujitorilor să 
nu-l lase pe regele Numidiei să intre în odăile lui Salammb6. 
Ţinea să-l răsplătească pentru credinţa lui, dar ca să-l lege 
mai strâns, hotărâse să amâne nunta până după sfârşitul 
războiului. De teama sufetului, Narr'Havas nu mai stărui. 

Înaintea celor o sută se înfăţişă ca un rege. Schimbă 
hotărârile lor, ceru drepturi deosebite pentru oamenii lui şi 
le împărţi slujbe mari. Iar barbarii nu voiau să-şi creadă 
ochilor văzând numizi pe creasta zidurilor. 

Cartaginezii rămaseră şi mai surprinşi, când au zărit 
sosind pe o triremă punică patru sute de soldaţi de-ai lor, 
foşti prizonieri în Sicilia. Hamilcar înapoiase în taină 
Quiriţilor pe toţi oamenii de pe corăbiile latine, luate înainte 
de predarea cetăților tyriene; iar Roma, printr-un schimb 
cinstit de bune-deprinderi, liberase la rândul ei pe prinşii 
cartaginezi. Solii barbari trimişi în Sardinia nu găsiseră 
ascultare, şi nici locuitorilor Uticei nu li se recunoscu 
dreptul de cetăţeni romani. 


Hieron, stăpânul Siracusei, urmase aceeaşi pildă. Pentru 
a-şi păstra puterea, avea nevoie de o înţelegere cu poporul 
cartaginez, de aceea se arătase prieten al cananeenilor, le 
înlesnise plecarea, şi le trimise o mie două sute de boi, pe 
lângă cincizeci şi trei de mii de nebeluri de grâu curat. 

Mai era şi un alt temei puternic de a nu lăsa Cartagina în 
primejdie; dacă barbarii ar fi biruit, toată mulţimea, de la 
cel dintâi soldat şi până la cel din urmă spălător de vase, s- 
ar fi răzvrătit; nici o cârmuire şi nici un palat n-ar mai fi 
rămas în picioare. 

În vremea aceasta, Hamilcar cutreiera ţinuturile 
răsăritene. Dădu peste cap pe gali; iar barbarii se pomeniră 
la rândul lor aproape împresuraţi. 

Hamilcar îi hărţuia fără încetare; se apropia de ei, apoi se 
depărta din nou, şi stăruind în acest fel de luptă, izbutise 
încetul cu încetul să-i scoată pe mercenari din lagărele lor. 
Spendius se văzu nevoit să-i urmeze; în cele din urmă, 
Mâtho făcu la fel. 

Nu depăşi Tunisul. Se adăposti între zidurile lui. Această 
prevedere se dovedi înţeleaptă, căci în curând Narr'Havas, 
ieşind prin poarta lui Khamon, se ivi cu soldaţii şi elefanții 
lui. Hamilcar îl chemase în ajutor. Între timp, alte cete de 
barbari cutreierau ţinuturile învecinate, în căutarea 
sufetului. 

La Clypea i se alăturaseră trei mii de gali. Trimise în 
Cyrenaica după cai şi la Brutium după arme. Şi hotări să 
reînceapă războiul. 

Niciodată voinţa lui nu fusese mai hotărâtă şi mintea lui 
mai rodnică. Vreme de cinci luni pline îşi purtă după el 
soldaţii. Îşi alesese o ţintă şi îi îndrepta spre ea. 

Împărţindu-se în cete mai mici, barbarii căutară mai întâi 
să-l împresoare. Toate încercările lor dădură greş, şi se 
strânseră din nou laolaltă. Armata lor număra vreo 
patruzeci de mii de oameni. În mai multe rânduri se 
amăgiră cu bucuria de a-i vedea pe cartaginezi dând înapoi. 


Supărarea mare le-o pricinuiau călăreţii lui Narr'Havas. 
Adesea, în ceasurile cele mai grele ale zilei, când înaintau în 
lungul câmpiei moţăind sub povara armelor, se ridica 
deodată în zare o dungă subţire de praf, un ropot de cai în 
galop răsuna, şi dintr-un nor în care scânteiau priviri 
înflăcărate se abătea o ploaie de săgeți. Numizii, purtând 
pe umeri mantale albe, strigau de-a călare, ridicau braţele, 
strângeau în pulpe fugarii dezlănţuiţi şi, răsucind frâul cu o 
mişcare scurtă, se făceau nevăzuţi. Găseau în urmă cămile 
încărcate cu alte mănunchiuri de suliţi, şi se întorceau tot 
mai năpraznici, urlând ca lupii, zburând ca vulturii. Barbarii 
de pe margini cădeau unul după altul, neavând o clipă de 
răgaz până la ivirea nopţii, când încercau să găsească 
adăpost în valea muntelui. 

Drumul era primejdios pentru pasul greu al elefanților, dar 
Hamilcar nu şovăi să-l urmeze. Străbătu lanţul muntos care 
se întinde de pe ţărmul înalt ai Hermeumului până la 
culmea Zaguanului. Barbarii îşi închipuiau că vrea să 
ascundă astfel puţinătatea armatei sale; dar îngrijorarea 
necontenită pe care Hamilcar le-o stârnea ajunse până la 
urmă să-i scoată din fire mai rău decât o înfrângere. Nu-şi 
pierdură curajul şi merseră mai departe pe urma lui. 

În sfârşit, într-o seară, între Muntele-de-Argint şi Muntele- 
de-Plumb, în mijlocul unor stânci înalte, la intrarea unei văi, 
barbarii căzură pe neaşteptate asupra unei cete de veliţi; 
armata lui Hamilcar trebuia să fi fost pe-aproape, căci se 
auzea glas de trâmbiţi. Cartaginezii, surprinşi, o luară la 
fugă de-a lungul trecătorii. Drumul dădea într-o vale 
mărginită de râpe repezi, semănând cu tăişul unei securi. 
Barbarii se aruncară asupra veliţilor; mai departe, printre 
vitele înspăimântate, alţi cartaginezi fugeau de-a valma, cu 
sufletul la gură. Barbarii zăriră un om purtând o mantie 
roşie: era Hamilcar. O furtună de glasuri îi strigă numele, 
iar rândurile mercenarilor se avântară într-un tumult de 
furie şi de bucurie. O parte din ei - mai zăbavnici sau mai 
prevăzători - rămaseră pe pragul trecătorii. Dar călărimea 


cartagineză ieşi din desişul pădurii şi-i sili, cu lovituri de 
sabie şi lănci, să se alăture grosului armatei. În scurtă 
vreme, toţi barbarii se aflau pe câmpie. 

Apoi, această mulţime de oameni, după ce mai şovăi câtva 
timp, se opri; nu mai găsea nici un loc de trecere. 

Cei care nu se depărtaseră prea mult de gâtul văii 
încercară să se întoarcă înapoi, dar calea le era închisă. 
Rândurile din urmă le strigau să descurce locul, şi izbindu- 
se de pereţii muntelui îi ocărau pe zăpăciţii care nu se 
pricepeau să recunoască drumul. 

Se întâmplase că, după ce toţi barbarii coborâseră pe 
câmpie, oamenii lui Hamilcar, ascunşi după stânci, au 
desprins cu bârne steiuri de piatră şi le-au rostogolit pe 
povârnişul repede, astupând pe de-a-ntregul strâmtoarea. 

La cealaltă margine a câmpiei se întindea o limbă de 
pământ, crestată ici şi colo de crăpături adânci, ducând 
până la picioarele podişului pe care se strânsese armata 
punică. Cartaginezii aşezaseră din vreme scări rezemate de 
peretele podişului, iar veliţii, strecurându-se printre 
crăpăturile pământului, izbutiseră să le suie, mai înainte de 
a fi ajunşi din urmă. Unii din ei, oprindu-se în vale, fură traşi 
cu funiile, căci malul era atât de nisipos şi de înclinat, încât 
nici pe brânci nu putea fi urcat. Barbarii n-au întârziat să se 
arate. Dar, o poartă uriaşă de fier, înaltă de patruzeci de 
coţi şi croită pe măsura văii, răsări dintr-o dată în calea lor, 
ca şi cum zidul unei cetăţi ar fi căzut din cer. 

Aşadar, planul lui Hamilcar reuşise. Nici unul din 
mercenari nu cunoştea drumurile muntelui; cei care 
mergeau în frunte îi târau după ei pe ceilalţi. Stâncile, 
înguste la temelia lor, fuseseră rostogolite cu uşurinţă, şi în 
vreme ce barbarii fugeau, armata cartagineză scosese 
strigăte înfricoşate, ca şi cum ar fi fost sfârşitul pământului. 
Hamilcar fusese primejduit să-şi piardă veliţii; jumătate din 
ei nu se mai întoarseră; dar ar fi jertfit de douăzeci de ori 
pe atât pentru a izbuti. 


Barbarii se tălăzuiră toată noaptea în rânduri învălmăşite 
de la un capăt la altul al câmpiei, pipăind muntele cu 
mâinile pentru a găsi un loc de trecere. 

Iar când se făcu ziuă, se treziră înconjurați din toate 
părţile cu un perete de piatră albă, înalt şi neted. Nici o 
ieşire înaintea lor; nici un mijloc de a scăpa din capcană. 
Cele două locuri de trecere erau închise de poarta de fier şi 
de sfărâmăturile stâncilor. 

Barbarii se priveau fără glas, îngrămădiţi unii în alţii, 
simțind în spinare o răceală de gheaţă şi pleoapele grele ca 
plumbul. 

Se năpustiră asupra stâncilor, dar pietrele rostogolite 
apăsau cu atâta greutate asupra celor rămase în picioare, 
încât nu izbutiră să le clintească din loc. Încercară să se 
caţere până pe culme, dar uriaşa grămadă de bolovani, cu 
ieşindul ei arcuit ca un pântec, nu se lăsa încălecată. Se 
trudiră să sfredelească peretele de stâncă la cele două 
capete ale văii; uneltele lor se frânseră. Aprinseră un foc 
mare cu stâlpii corturilor lor: dar focul nu putea mistui 
muntele. 

Se întoarseră în faţa porţii de fier; zăbrelele ei erau prinse 
în piroane grele, groase ca nişte ţăruşi, ascuţite ca nişte 
ţepi de arici şi dese ca părul unei perii. Barbarii se 
aruncară cu toată furia asupra lor. Cei dintâi pătrunseră 
printre gratii până la şolduri; cei dinapoi se îmbulziseră 
asupra lor, şi toţi căzură de-a valma, lăsând pe cumplitele 
gheare fâşii de carne şi smocuri de păr însângerat. 

Când îşi mai regăsiră puţin curajul, se opriră să cerceteze 
câtă hrană le mai rămăsese. Mercenarii, care îşi pierduseră 
lăzile, nu mai aveau de mâncare decât pentru două zile, 
ceilalţi nici măcar atât. Aşteptau caravana făgăduită de 
satele de la miazăzi. 

Taurii, pe care cartaginezii îi goniseră de-a lungul văii ca 
să-i zăpăcească pe barbari, rătăceau slobozi prin 
împrejurimi. Barbarii i-au doborât cu lovituri de lance, i-au 


tăiat şi i-au mâncat; iar după ce şi-au săturat burţile, 
gândurile li s-au mai veselit. 

A doua zi au omorât toţi catării, vreo patruzeci; le-au 
răzuit pielea, le-au fiert măruntaiele şi le-au sfărâmat 
oasele. Nu-şi pierduseră nădejdea; armata tăbărâtă în faţa 
Tunisului prinsese desigur de veste, şi nu va întârzia să le 
vină în ajutor. 

Dar în seara celei de-a cincea zi, foamea începu să-i 
chinuiască din nou; au ros cingătoarea de piele a săbiilor şi 
inelele de plută din fundul coifurilor. 

Patruzeci de mii de oameni erau îngrămădiţi sub muntele 
care îi încercuia ca o arenă. Unii rămăseseră în faţa porţii 
de fier şi lângă peretele stâncilor; alţii se risipiseră în 
neorânduială. Cei mai puternici se fereau unii de alţii, iar 
cei mai temători se alăturau celor îndrăzneţi, deşi n-aveau 
de aşteptat nici un ajutor de la ei. 

Veliţii căzuţi în luptă începuseră să putrezească, şi au fost 
îngropaţi fără zăbavă; şanţurile nu se mai vedeau. 

Barbarii zăceau alături şi tânjeau sleiţi de puteri. Din când 
în când, unul din ostaşii mai vechi trecea printre rândurile 
lor, şi un urlet de groaznice blesteme izbucnea împotriva 
cartaginezilor, împotriva lui Hamilcar şi împotriva lui 
Mâtho, deşi acesta nu era cu nimic vinovat de nenorocirea 
care îi ajunsese. Li se părea însă că suferinţa lor ar fi fost 
mai mică, dacă s-ar fi găsit toţi laolaltă. Începeau apoi să 
geamă; unii plângeau încet ca nişte copii. 

Veneau la căpitanii lor şi îi rugau să le dea ceva care să le 
aline chinurile; căpitanii nu răspundeau nimic, sau, cuprinşi 
de furie, culegeau o piatră de pe jos şi le-o azvârleau în 
obraz. 

Adevărul e că mulţi ascunseseră în pământ resturi de 
mâncare, câţiva pumni de curmale ori o mână de făină; 
mâncau noaptea pe furiş, ascunzându-şi capul sub mantale. 
Cei care mai aveau încă săbii le ţineau în mână, zadarnic 
pregătiţi pentru luptă; cei mai bănuitori stăteau în picioare, 
rezemaţi de zidul muntelui. 


Îşi învinuiau căpitanii şi îi amenințau. Autharit nu se temea 
să se arate încăpățânat ca un barbar, pe care nici o piedică 
nu-l descurajează, se ducea de douăzeci de ori pe zi până în 
faţa stâncilor, sperând de fiecare dată să descopere un loc 
de trecere; legănându-şi umerii lui grei, înveşmântat în 
blănuri, semăna cu un urs care iese primăvara din bârlogul 
lui, să vadă dacă s-au topit zăpezile. 

Spendius, înconjurat de grecii lui, se ascunsese într-o 
văgăună; temător cum era, răspândise vestea că a murit. 

Toţi ajunseseră de-o slăbiciune respingătoare; pielea de pe 
ei se învineţise. În seara celei de-a noua zi, trei iberici 
muriră. Tovarăşii lor, înspăimântați, îi lăsară singuri; ceilalţi 
barbari săriră să despoaie morţii, şi trupurile lor albe 
zăceau goale pe nisip, în bătaia soarelui. Apoi începură să le 
dea târcoale garamanţii. Erau oameni deprinşi cu deşertul 
şi nu se închinau nici unui zeu. Cel mai bătrân dintre ei făcu 
un semn, şi toţi scoaseră cuţitele, tăind bucăţi de carne din 
trupurile celor morţi. Se lăsau pe vine şi, sprijiniți în călcâie, 
începeau să înfulece. Ceilalţi îi priveau de departe; câţiva 
strigară îngroziţi; dar mulţi erau aceia care, în adâncul 
gândului lor, le pizmuiau curajul. 

Înspre miezul nopţii, unii s-au apropiat şi, ascunzându-şi 
lăcomia, au cerut o îmbucătură, ca să-i încerce gustul, 
ziceau ei. Alţii, dintre cei mai cutezători, i-au urmat; 
numărul lor spori, şi în scurtă vreme se strânse o mulţime. 
Cei mai mulţi simțind pe limbă carnea rece o lăsau să le 
cadă din mână; unii, dimpotrivă, o înghiţeau cu poftă. 

Se îndemnau şi luau pildă unii de la alţii. Câte unul, care 
se ţinuse până atunci de-o parte, se ducea să stea de vorbă 
cu garamanţii - şi nu se mai întorcea. Înfigeau bucăţile de 
carne în vârful săbiilor şi le frigeau deasupra jeraticului; le 
presărau cu trei degete de praf şi se îmbrânceau să le 
aleagă pe cele mai gustoase. lar după ce n-a mai rămas 
nimic din cele trei cadavre, ochii tuturor se îndreptară pe 
câmp, să mai găsească altele. 


Şi-au adus aminte atunci că aveau în mâna lor douăzeci de 
cartaginezi prinşi în ultima luptă. Cum de nu se gândiseră 
la ei? Cartaginezii fură ucişi; era o dreaptă răzbunare. Apoi, 
fiindcă nu voiau să moară de foame - şi pentru că felul 
acesta de mâncare începuse să le placă - barbarii începură 
să taie pe cărătorii de apă, pe grăjdari şi pe slujitorii 
mercenarilor. Îi căsăpeau în fiecare zi. Mâncau pe săturate, 
prindeau puteri şi nu mai erau trişti. 

După ce ultimul grăjdar fu mâncat, privirile flămânzilor se 
îndreptară spre bolnavi şi spre răniţi. De vreme ce şi-aşa nu 
se puteau vindeca, nu era mai bine să le cruţe suferinţele? 
De cum vedeau pe unul clătinându-se pe picioare, strigau 
că e pierdut şi nu mai era bun decât să-i hrănească pe 
ceilalţi. Foloseau tot soiul de şiretlicuri pentru a le grăbi 
moartea; le furau ultima rămăşiţă a scârnavei lor 
îmbucături; se prefăceau că se împiedică şi îi călcau în 
picioare, iar muribunnzii, ca să arate că mai sunt încă în 
putere, încercau să întindă braţele, să se ridice, să râdă. 
Unii se trezeau din leşin, simțind un tâiş de ferăstrău 
retezându-le picioarele. Oamenii se ucideau între ei, de 
multe ori fără nici o nevoie, numai dintr-o pornire a cruzimii 
lor, ca să-şi astâmpere furia. 

A paisprezecea zi se abătu asupra armatei barbarilor o 
ceaţă apăsătoare şi caldă, cum se întâmplă de obicei spre 
sfârşitul verii în acele ţinuturi. Această schimbare a vremii 
spori numărul morţilor; cadavrele putrezeau cu o 
repeziciune înspăimântătoare în umezeala fierbinte, clocită 
între pereţii muntelui. Burniţa care cădea peste stârvuri le 
înmuia carnea zdrenţuită şi, în curând, câmpul întreg se 
prefăcu într-o uriaşă cloacă rău mirositoare. Aburi alburii 
pluteau deasupra pământului, pătrundeau în piele, înţepau 
nările, tulburau vederea. Barbarii credeau că sunt sufletele 
celor morţi, duhul răsuflării lor. O nesfârşită scârbă îi 
cuprinsese. Nu mai voiau nimic. Îşi doreau moartea. 

Două zile mai târziu vremea se limpezi şi începu din nou 
să-i chinuiască foamea. Simţeau în pântece un cleşte care le 


rupea măruntaiele. Se zvârcoleau pe jos, muşcau pământul, 
îşi sfâşiau braţele cu dinţii, şi râdeau ca nişte nebuni. 

Mai cumplit sufereau de sete. Nu mai aveau nici o picătură 
de apă. Încă din a noua zi, toate burdufurile secaseră, îşi 
amăgeau arşiţa gurii lipindu-şi buzele de tăişul săbiilor, de 
fildeşul mânerelor, de arama zalelor. Foştii conducători de 
caravane îşi strângeau burta cu sfoară. Unii sugeau pietre. 
Alţii îşi sorbeau udul răcit în coifuri de bronz. 

Aşteptau mereu să se ivească în zare armata Tunisului, 
întârzierea ei era cea mai bună dovadă că va sosi în curând. 
Aveau încredere în vitejia lui Mâtho şi nu se îndoiau că le va 
veni în ajutor. „Mâine va fi aici!” spuneau ei, şi zilele 
treceau. 

La început s-au rugat; au adus jertfe; au chemat în ajutor 
bunătatea zeilor; dar văzându-se părăsiţi, nu mai simțeau 
împotriva lor decât ură şi, ca să se răzbune, încercau să nu 
mai creadă în ei. 

Oamenii cei mai aprigi pieriră cei dintâi; africanii se 
dovediră mai suferitori decât galii. În mijlocul balearilor, 
Zarxas stătea lungit la pământ, cu părul răsfirat pe braţe, 
nemişcat ca un mort. Spendius găsise o buruiană cu frunze 
late, mustoase, şi spunând celorlalţi că e otrăvitoare, se 
hrănea cu ea pe ascuns. 

Înfometaţii erau prea slabi ca să alunge cu pietre corbii 
care începuseră să se strângă. Din când în când, un vultur- 
cu-barbă se lăsa din zbor pe un stârv şi se apuca să-l 
sfârtece. Un om se apropia de el, târându-se cu lancea în 
dinţi şi, sprijinit într-un cot, ţintea îndelung, azvârlind arma. 
Pasărea cu pene albe, speriată de zgomot se oprea, privea 
în jurul ei, apoi, liniştită ca un cormoran pe un colţ de 
stâncă, ciugulea mai departe leşul cu hidosul ei plisc 
galben; omul, descumpănit, cădea din nou pe burtă în 
praful unde zăcea. Unii izbuteau să prindă şerpi şi 
cameleoni. Dar ceea ce îi făcea să mai trăiască era 
dragostea lor de viaţă. Un singur gând îi stăpânea, şi o 
voinţă îndărătnică de a fi le prelungea bătăile inimii. 


Cei mai răbdători se ţineau strânşi laolaltă, aşezaţi în cerc 
printre morţi, în mijlocul câmpiei; înfăşuraţi în mantalele 
lor, stăteau tăcuţi, adânciţi într-o negrăită tristeţe. 

Oamenii născuţi la oraş îşi aduceau aminte de larma 
străzilor, de teatre, de taverne, de băi şi de dughenele 
bărbierilor, unde îşi dădeau întâlnire toate poveştile. Ceilalţi 
revedeau câmpurile scăldate în lumina apusului de soare, 
holdele de grâu rumen, boii mari urcând blândele coline, cu 
brăzdarul plugului pe grumaz. Călătorii zăreau puțuri cu 
apă; vânătorii îşi aminteau pădurile cu sălbăticiuni; ostaşii 
bătrâni se gândeau la bătăliile purtate; şi în toropeala care 
îi cuprindea, toate reînviau pe aripile închipuirii. Unii aveau 
vedenii şi plecau să caute în munte o poartă deschisă, 
încercând să treacă prin ea. Alţii, închipuindu-şi că luptă cu 
furtuna pe mare, mânuiau cârma corăbiei; tresăreau 
câteodată înspăimântați, crezând că văd printre nori oştile 
Cartaginei. Mulţi visau cu ochii deschişi ospeţe îmbelşugate 
şi porneau să cânte. 

Stăpâniţi parcă de o ciudată sminteală, îngânau mereu 
aceleaşi cuvinte şi făceau necontenit aceeaşi mişcare; iar 
când ridicau capul şi se priveau unii pe alţii, izbucneau în 
hohote de plâns, văzând înspăimântătoarea urâţenie a 
chipului lor. Unii nu mai simțeau nici o durere, şi pentru a-şi 
trece vremea povesteau primejdiile trecute, din care 
izbutiseră să scape nevătămaţi. 

Moartea îi aştepta pe toţi, neîndurată şi de neînlăturat. 
Zadarnic încercaseră în mai multe rânduri să scape din 
încercuire. Bucuroşi s-ar fi predat învingătorului - dar cum? 
Nici măcar nu ştiau unde l-ar fi putut găsi pe Hamilcar. 

Vântul sufla dinspre râpa muntelui, purtând nisipul în 
valuri pe deasupra porţii de fier care închidea trecătoarea; 
acoperea cu pulbere mantalele şi capetele barbarilor, ca şi 
cum pământul ar fi pornit peste ei să-i îngroape. Totul era 
nemişcare; şi muntele cel veşnic li se părea în fiecare 
dimineaţă mai înalt. 


Stoluri mari de păsări treceau fâlfâind din aripi în larga 
libertate a cerului albastru. Oamenii închideau ochii să nu 
le vadă. 

Simţeau mai întâi un vâjâit în urechi; unghiile li se 
învineţeau, frigul le pătrundea în oase, se culcau pe-o 
coastă şi se stingeau în tăcere. 

Până în a nouăsprezecea zi muriseră două mii de asiatici, o 
mie cinci sute de oameni din Arhipelaguri, opt mii de libieni, 
mercenarii cei mai tineri şi unele triburi întregi: douăzeci 
de mii de soldaţi, jumătate din toată armata. 

Autharit, care nu mai avea cu el decât cincizeci de gali, se 
pregătea să-şi facă singur seama, când pe culmea muntelui, 
drept în faţa lui, i se păru că vede o umbră omenească. 
Privită de jos, nu arăta mai înaltă decât un pitic, dar 
Autharit desluşi pe braţul lui stâng un scut asemeni unei 
frunze de trifoi. Strigă: „Un cartaginez!” În faţa porţii de 
fier, sub stânci şi pe întinderea câmpiei, barbarii se ridicară 
deodată în picioare, privind de jos soldatul care se plimba 
pe marginea prăpastiei. 

Spendius luă un cap de bou, îi legă coarnele cu două 
cingătoare, ca o diademă, şi-l înălţă pe vârful unei prăjini, în 
semn de pace. Soldatul se făcu nevăzut. Barbarii rămaseră 
în aşteptare. 

În sfârşit, către seară, ca şi cum s-ar fi desprins o aşchie 
de stâncă de pe malul înalt, se rostogoli până în vale o 
cingătoare de piele roşie, împodobită cu trei stele de 
diamante şi purtând pecetea Marelui-Sfat: un cal sub un 
palmier. Era răspunsul lui Hamilcar, semnul de liberă- 
trecere pe care îl trimetea. 

Barbarii nu mai aveau de ce să se teamă; orice nouă 
întorsătură a soartei însemna sfârşitul suferințelor lor. O 
bucurie nestăpânită îi cuprinse. Se îmbrăţişau; plângeau. 
Spendius, Autharit şi Zarxas, patru italici, un negru şi doi 
spartani se îmbiară să ducă solia de pace. Nimeni nu fu 
împotrivă, dar nu ştiau pe ce cale vor putea să ajungă. 


O lungă pârâitură se auzi deodată dinspre stânci; cea mai 
înaltă din ele, clătinându-se de câteva ori, se rostogoli până 
în vale. 

Stâncile răsturnate de pe culme pentru a închide 
trecătoarea se prăvăliseră într-un povârniş atât de repede, 
iar locul unde se grămădiseră era atât de strâmt, încât 
barbarii nu reuşeau să-l urce; dar de partea cealaltă a 
muntelui, puteau fi împinse cu uşurinţă. Cartaginezii au pus 
umărul, şi mai înainte de a se lumina de ziuă, stanele de 
piatră coborâseră până în marginea câmpiei, ca treptele 
uriaşe ale unei scări prăbuşite. 

Barbarii n-au izbutit să le suie; cartaginezii au coborât 
scări şi toată mulţimea s-a năpustit asupra lor. O lovitură de 
catapult a împrăştiat-o. N-au fost îngăduiţi să se apropie 
decât cei zece. 

Mergeau între clinabarii călări şi se sprijineau cu mâna pe 
spinarea cailor. 

Bucuria dintâi le trecuse; începuseră să se simtă 
îngrijoraţi. Pedeapsa lui Hamilcar avea să fie cumplită. 
Spendius a încercat să-i liniştească: 

— Să mă lăsaţi pe mine să vorbesc! 

Se lăuda că va şti să găsească cuvintele nimerite pentru a 
scăpa armata din primejdie. 

În spatele fiecărui tufiş stăteau ostaşi de pază. Se înclinau 
salutând cingătoarea pe care Spendius şi-o pusese pe umăr. 

Ajungând în lagărul punic, mulţimea cartaginezilor se 
strânse în jurul lor, şi li se părea că aud, ici şi colo, şoptiri 
înfundate şi râsete de batjocură. Uşa unui cort se deschise. 

Hamilcar stătea pe un scaun în fundul cortului, dinaintea 
unei mese scunde, pe care lucea tăişul unei săbii. În jurul 
lui, căpitanii aşteptau în picioare. 

Zărind solia celor zece, făcu o mişcare înapoi; apoi se 
aplecă să-i măsoare cu privirea. 

Ochii lor, neobişnuit de măriţi, erau prinşi în cearcăne 
negre, care li se prelungeau până la tâmple; muchia 
ascuţită a nasului lor vânăt se ridica între obrajii supţi, 


brăzdaţi de cute adânci; pielea trupului lor, prea largă 
pentru muşchii subţiaţi, se pierdea sub un strat de praf 
cărămiziu; buzele li se lipeau de dinţii galbeni şi 
răspândeau în jurul lor o groaznică duhoare, ca nişte 
morminte deschise, ca nişte cadavre vii. 

În mijlocul cortului, pe rogojina unde aveau să se aşeze 
căpitanii, fumega o strachină cu dovleac fiert. Barbarii 
rămaseră cu ochii ţintă asupra ei, tremurând din tot trupul 
şi abia stăpânindu-şi lacrimile. 

Hamilcar se întoarse să vorbească unuia din căpitani. 
Flămânzii, cu burta la pământ, se azvârliră asupra 
străchinii. Îşi bălăceau faţa în grăsime, şi clămpănind din 
fălci, plângeau cu sughiţuri. Nu atât de milă, ci mai mult 
mirându-se, Hamilcar îi lăsă să înfulece tot dovleacul. Apoi, 
după ce văzu pe cei zece ridicându-se, făcu semn celui care 
purta cingătoarea, poruncindu-i să vorbească. Lui Spendius 
îi era frică; se bâlbâia. 

Ascultându-l, Hamilcar învârtea pe deget un inel mare de 
aur; era acelaşi cu care pusese sigiliul Cartaginei pe 
cingătoarea de piele, îl lăsă să cadă, iar Spendius se repezi 
să-l ridice: în faţa stăpânului, sclavul din el s-a deşteptat, 
însoțitorii lui tresăriră, judecând aspru această umilinţă. 

Dar grecul îşi regăsi glasul şi, reamintind cruzimea lui 
Hannon, pe care îl ştia înduşmănit cu Barca, încercă să-l 
înduioşeze cu înşirarea amănunţită a suferințelor lor şi cu 
amintirea supunerii lor de altă dată. Vorbi vreme 
îndelungată, repezind cuvintele cu multă şiretenie şi uneori 
cu îndrăzneală; până la urmă, lăsându-se purtat de avântul 
minţii lui înfierbântate, nu se mai putea opri. 

Hamilcar răspunse că se învoieşte să-i ierte. Era gata să 
încheie pacea - şi pentru totdeauna; dar cerea să i se 
predea, după alegerea sa, zece mercenari. Fără arme şi 
fără zale. 

Solii nu se aşteptau la atâta mărinimie. Spendius strigă: 

— Douăzeci dacă doreşti, stăpâne! 


— Nu, zece îmi sunt de ajuns, răspunse cu blândeţe 
Hamilcar. 

Au fost duşi afară din cort, ca să se sfătuiască împreună. 
Autharit nu se putea învoi cu jertfirea celor zece soţi de 
arme. Zarxas îi spuse lui Spendius: 

— De ce nu l-ai ucis? Spada lui era la un pas de tine! 

— Pe el? întrebă Spendius; apoi mai spuse de câteva ori: 
Pe el? Pe el? ca şi cum ar fi fost un lucru cu neputinţă, iar 
Hamilcar nemuritor. 

Copleşiţi de osteneală, se culcară pe spate lângă pământ, 
neştiind ce hotărâre să ia. 

Spendius îi îndemna să primească. În sfârşit, se întoarseră 
în cort cu răspunsul. 

Sufetul întinse mâna pe rând celor zece barbari, 
strângându-le degetul cel mare; apoi îşi şterse palma de 
poala mantalei, scârbit de atingerea acelor mâini zbârcite şi 
moi, mânjite de grăsime vâscoasă. Îi întrebă: 

— Sunteţi toţi căpetenii ale barbarilor şi aţi jurat pentru 
ei? 

— Da! fu răspunsul. 

— De buna voastră voie, din toată inima, cu gândul de a vă 
ține făgăduiala? 

Toţi mărturisiră că sunt gata să se întoarcă la ai lor pentru 
îndeplinirea celor hotărâte. 

— Foarte bine, spuse din nou sufetul. Potrivit înţelegerii 
încheiate între mine Hamilcar Barca şi trimişii 
mercenarilor, vă aleg pe voi zece şi vă păstrez! 

Spendius căzu în nesimţire pe rogojină. Barbarii, ca şi cum 
s-ar fi lepădat de el, se strânseră laolaltă, fără să scoată nici 
un cuvânt, nici un geamăt. 

Barbarii, care îi aşteptau, văzând că nu se mai întorc, îşi 
închipuiră că i-au trădat: trimişii lor se vânduseră sufetului. 

Au mai avut răbdare două zile: în dimineaţa celei de-a 
treia se hotărâră. Ajutându-se cu frânghii, cu ţăruşi şi săgeți 
înfipte în chip de trepte pe fâşii de pânză, izbutiră să urce 


stâncile; lăsând în urmă pe cei mai slabi, vreo trei mii 
porniră spre lagărul armatei barbare din faţa Tunisului. 

Pe culmea dealului se întindea o poiană, semănată ici colo 
cu arbori mărunți; barbarii ronţăiră în dinţi toţi mugurii. 
Trecură mai departe printr-un câmp de bob; în câteva clipe 
n-a mai rămas nici o păstaie, ca şi cum s-ar fi abătut pe 
pământ un nor de lăcuste. După alte trei ceasuri de mers 
ajunseră pe un al doilea podiş, mărginit cu un brâu de 
coline verzi. 

În unduirile dintre măguri, se zăreau venind în şir 
mănunchiuri sclipitoare, ca snopii unor spice de argint; 
barbarii, ferindu-şi ochii de lumina soarelui, desluşiră 
umbrele unor namile negre, care le purtau parcă în 
spinare. Umbrele se apropiau şi creşteau la fiecare pas. 
Erau turnuri de suliţi, ridicate pe umerii unor elefanţi 
înarmaţi până în dinţi. 

Între vârfurile uriaşilor colţi de fildeş, duceau în piept 
ascuţişul unui cumplit ţăruş de fier; purtau o brățară de 
pumnale la genunchere şi platoşe de aramă peste şolduri; 
la capătul trompei lucea tăişul unei spade cu mânerul prins 
într-o legătură de piele. Porniseră toţi o dată din adâncul 
câmpiei şi înaintau în şiruri lungi la distanţe egale. 

O spaimă fără nume îi încremeni pe barbari. Nici măcar nu 
încercară să fugă. Fără să prindă de veste, se pomeniră 
încercuiți. 

Elefanții îşi deschiseră drum în mijlocul mulţimii, 
spintecând-o cu piepturile şi răvăşind-o cu colţurile dinţilor 
de fildeş, cum răstoarnă fierul plugului brazdele pământului 
arat. Tăiau, sfârtecau, secerau cu tăişul trompelor, iar 
turnurile aruncătoare de flăcări revărsau un potop de lavă 
aprinsă, ca nişte vulcani în mers. Nu se mai vedea decât o 
învălmăşeală de trupuri omeneşti, ca nişte pete albe, 
frânturi de aramă, zale cenuşii, sânge roşu ţâşnind, iar 
fiarele dezlănţuite treceau peste grămezile de morţi, ca 
valurile unei mări de întuneric. Cea mai furioasă dintre ele 
era purtată de un numid cu o cunună de pene pe frunte, 


care azvârlea lăncile cu o iuţeală înspăimântătoare, scoțând 
din când în când un şuierat prelung şi ascuţit; în toiul 
măcelului namilele uriaşe întorceau capul spre el, ca nişte 
câini ascultători. 

Treptat-treptat, cercul se strângea. Barbarii, sleiţi de 
puteri, nu mai erau în stare să se apere. Elefanții ajunseră 
curând în mijlocul câmpiei. Locul era strâmt. Uriaşii se 
îngrămădeau de-a valma, ridicându-se în două picioare şi 
ciocnindu-se în dinţi. Narr'Havas izbuti să-i domolească, 
întorcându-i în pas grăbit spre coline. 

Două cete de barbari se ascunseseră într-o vâlcea şi, 
lepădând armele, ridicau braţele spre corturile punice, 
cerşind în genunchi îndurare. 

Cartaginezii le legară mâinile şi picioarele, întinzându-i la 
pământ, unul lângă altul. Apoi dădură drumul elefanților. 

Piepturile trosneau ca nişte lăzi sfărâmate; fiecare pas de 
elefant zdrobea câte două; picioarele lor grele se afundau 
în trupuri de om, cu o mişcare a şoldurilor care îi făcea 
parcă să şchiopăteze. Nu se opriră nici o clipă; au mers 
până la capăt. 

Liniştea se aşternu din nou pe întinsul câmpiei. Se făcea 
noapte. Hamilcar privea cu desfătare împlinirea răzbunării 
sale. 

Apoi deodată, tresări. La şase sute de paşi mai departe, se 
zăreau alţi barbari! Erau patru sute de mercenari dintre cei 
mai zdraveni - etrusci, libieni şi spartani - care se strânseră 
de la început, în aşteptare, pe culmea dealului. Văzând 
măcelul care însângera câmpia, porniseră să-şi taie cale 
spre lagărul cartaginez. Coborau în rânduri strânse, într-o 
aprigă şi uimitoare ordine de bătaie. 

Un crainic fu trimis în drumul lor. Hamilcar avea nevoie de 
soldaţi; le preţuia vitejia şi îi primea fără gând ascuns. 
Trimisul Cartaginei le arătă locul până unde puteau să se 
apropie şi unde aveau să găsească de mâncare. Barbarii 
alergară într-acolo, ospătându-se toată noaptea. 


Cartaginezii începură să murmure, învinuindu-l pe 
Hamilcar că îi părtineşte pe mercenari. 

Se răzgândi în faţa acestei nepotolite porniri de ură? Sau 
fusese numai o vicleană prefăcătorie? A doua zi, cu capul 
gol şi fără sabie, Hamilcar însoţit de-un pâlc de clinabari se 
înfăţişă mercenarilor, spunându-le că are prea multă lume 
de hrănit şi nu mai poate să-i păstreze lângă el. Dar, fiindcă 
avea nevoie de oameni şi voia să-i aleagă pe cei mai 
vrednici, hotărâse să le încerce curajul într-o luptă fără 
cruţare; pe învingători îi va reţine în garda lui. Era o 
moarte ca oricare alta. Hamilcar porunci soldaţilor săi să se 
dea la o parte (căci steagurile punice îi împiedicau pe 
mercenari să privească în zare) şi deodată se arătară cei o 
sută nouăzeci de elefanţi ai lui Narr'Havas. Veneau înşiruiţi 
unul după altul, ridicând în aer trompele lor înarmate cu 
junghere, ca nişte braţe de uriaşi învârtind securile 
deasupra capului. 

Barbarii se priviră în ochi fără să scoată un cuvânt. Nu 
moartea îi făcea să pălească, ci cumplita încercare pe care 
erau nevoiţi s-o primească. 

Viaţa trăită împreună statornicise între aceşti oameni 
apropieri de adâncă prietenie. Tabăra, pentru cei mai mulţi 
din ei însemna patria; singuri pe lume, se iubeau între ei ca 
şi cum ar fi fost fraţi; dormeau alături sub aceeaşi manta la 
lumina stelelor. În pribegia lor fără sfârşit, de-a lungul 
atâtor ţări felurite, pe drumuri cu întâmplări neaşteptate şi 
cu vărsări de sânge, se înfiripau legături de inimă ciudate, 
însoţiri de ruşine, mai trainice uneori decât o căsătorie; cel 
mai puternic îl apăra pe cel mai firav în iureşul bătăliilor, îl 
trecea peste prăpăstii, îi ştergea sudoarea de pe fruntea 
înfiorată de friguri şi fura ca să-i aducă de mâncare; iar 
celălalt, copil cules de pe marginea drumurilor şi crescut 
între mercenari, îl răsplătea pe ocrotitorul său cu o mie de 
îngrijiri gingaşe şi cu alintări de soţie. 

Acum îşi schimbau între ei salbele şi cerceii, darurile ce-şi 
făcuseră după încercări de primejdie, în ceasuri de 


nestăpânită bucurie. Toţi cereau să moară; nici unul nu se 
îndura să lovească. Unul mai tânăr spunea altuia cu barba 
căruntă: „Nu! Nu! Tu eşti mai puternic şi ne vei răzbuna! 
Ucide-mă!” Iar celălalt răspundea: „Eu nu mai am mulţi ani 
de trăit! Străpunge-mi inima şi nu şovăi!” Fraţii se priveau 
strângându-şi mâinile, şi iubitul îşi lua rămas bun pentru 
totdeauna de la iubitul lui, plângându-i pe umăr. 

Îşi scoaseră platoşele, ca vârful săbiilor să pătrundă mai 
lesne; iar pe trupul lor se vedeau crestate, ca nişte inscripţii 
pe o columnă, rănile pe care le primiseră luptând pentru 
Cartagina. 

Se înşirară pe patru rânduri, ca gladiatorii, şi cu paşi 
nesiguri porniră la luptă. Unii, legaţi la ochi, învârteau 
săbiile în aer ca pe nişte toiaguri de cerşetori. Cartaginezii 
îi huiduiau, strigându-le că sunt laşi. Barbarii se îndârjiră, şi 
s-a încins în curând o luptă aprigă, cumplită, fără cruţare. 

Uneori, doi oameni plini de sânge cădeau unul în braţele 
celuilalt şi mureau sărutându-se. Nici unul n-a dat înapoi. 
Se năpusteau cu pieptul în ascuţişul săbiilor. Năvăleau cu 
atâta furie, încât cartaginezii, privindu-i de departe, se 
înspăimântau. 

În sfârşit, barbarii se opriră. Strigăte răguşite ieşeau din 
piepturile lor, şi ochii lor străluceau printre şuviţele lungi, 
care le atârnau peste obraz, ca şi cum ar fi fost scăldate 
într-o baie de purpură. Unii cădeau răsucindu-se în aer ca 
panterele când sunt izbite în frunte. Alţii rămâneau 
încremeniţi, privind mortul care le zăcea la picioare; apoi 
deodată, sfâşiindu-şi faţa cu unghiile, apucau sabia cu 
amândouă mâinile şi şi-o împlântau în pântece. 

Mai rămăseseră şaizeci. Cerură să bea. Cartaginezii le 
strigară să arunce armele, şi după ce-i văzură fără arme, le- 
au adus apă. 

Însetaţi se repeziră să bea şi, în timp ce îşi cufundau capul 
în găleți, şaizeci de cartaginezi au sărit asupra lor şi i-au 
ucis înfigându-le cuţitele în spate. 


Aşa poruncise Hamilcar, ca să-i facă pe plac armatei prin 
această trădare şi s-o câştige de partea lui. 

Războiul se sfârşise; cel puţin aşa socotea sufetul. 
Încredinţat că Mâtho e biruit dinainte, dădu fără întârziere 
semnalul de plecare. 

Iscoadele se întoarseră spunând că văzuseră o mulţime de 
oameni care se îndrepta spre Muntele-de-Plumb. Hamilcar 
nu era îngrijorat. Acum, după ce barbarii fuseseră nimiciţi, 
nici o primejdie nu mai putea să vină dinspre partea 
nomazilor. Lucrul de căpetenie era să cuprindă Tunisul. 
Rărind popasurile, porni într-acolo. 

Lui Narr'Havas îi încredința cinstea de a duce în Cartagina 
vestea cea mare a biruinţei; regele Numidiei, mândru de 
isprăvile sale, se grăbi să se înfăţişeze lui Salammb6. 

Fiica lui Hamilcar îl primi în grădinile ei, la umbra unui 
bătrân sicomor, întinsă pe perne de piele aurită, şi având 
lângă ea pe Taanah. Purta pe faţă o năframă albă care îi 
acoperea fruntea şi gura, lăsând să i se vadă numai ochii; 
dar sub vălul străveziu, buzele ei străluceau asemeni 
nestematelor care îi împodobeau degetele. Salammb6 îşi 
ţinea mâinile înfăşurate şi, cât timp stătu de vorbă cu 
oaspetele ei, nu făcu nici o mişcare. 

Narr'Havas îi vesti înfrângerea barbarilor. Salammb6 îi 
mulţumi, binecuvântându-l pentru ajutorul ce-l dăduse 
tatălui ei. Regele Numidiei îi istorisi întreaga desfăşurare a 
luptei. 

În preajma lor porumbeii gungureau pe ramurile 
palmierilor, şi păsări de tot felul se fugăreau prin iarbă; 
galeoli guleraţi, prepeliţe de Tartessus şi bibilici punice. 
Grădina, lăsată multă vreme în părăsire, îşi înmulţise 
frunzişul; vrejurile castraveţilor-amari se căţărau pe 
crengile caneficienilor, asclepiade mătăsoase răsăriseră pe 
întinsul răzoarelor de trandafiri; tot soiul de plante 
împleteau aşternuturi de leagăn, din frunze şi din flori. 
Razele soarelui, căzând pieziş, însemnau ici şi colo, ca într-o 
pădure, umbra unei frunze pe pământ. Blândele vieţuitoare 


ale grădinii se sălbăticiseră şi o rupeau în fugă la cel dintâi 
zgomot. Din când în când se ivea o gazelă, purtând pe 
copitele ei negre pene împrăştiate de păun. Larma oraşului 
depărtat se pierdea în murmurul valurilor. Nici un nor nu se 
zărea pe cerul albastru; nici o pânză nu flutura pe mare. 

Narr'Havas vorbise. Salammb6, fără să-i răspundă, îl 
privea. Regele numizilor era înveşmântat într-o rochie de în 
înflorată, cu ciucuri de aur pe poale; două săgeți de argint îi 
prindeau părul împletit peste urechi: ţinea în mâna lui 
dreaptă mânerul unei lănci împodobit cu inele de 
chihlimbar şi cu şuviţe de păr împletit. 

Salammb6 îi privea, şi o lume de gânduri nedesluşite o 
stăpânea. Acest tânăr războinic, cu glas dulce şi mers 
femeiesc, îi desfăta ochii cu farmecul întregei lui făpturi, şi i 
se părea ca o soră mai mare, pe care Baalii i-o trimiseseră 
s-o ocrotească. Îşi aduse aminte de Mâtho şi nu putu să-şi 
potolească dorinţa de-a şti ce soartă avusese. 

Narr'Havas îi spuse că oastea cartagineză se îndreaptă 
spre Tunis şi-l va prinde. Pe măsură ce îşi arăta încrederea 
în biruinţă, amintind cât de slabe erau puterile lui Mâtho, o 
bucurie nespusă părea că o însufleţeşte pe Salammbs. 
Buzele îi tremurau, răsufla greu, iar când Narr'Havas 
făgădui să-l omoare cu mâna lui, a strigat: 

— Da! Da! Ucide-l! Trebuie! 

Regele Numidiei răspunse că aceasta era dorinţa lui cea 
mai arzătoare, de vreme ce, războiul o dată sfârşit, va fi 
soţia lui. 

Salammb6 tresări şi aplecă fruntea. 

Vorbind mai departe, Narr'Havas îşi asemui iubirea lui cu 
florile care tânjesc de dorul ploii, cu drumeţii pierduţi în 
noapte aşteptând zorile. Îi spuse că e mai frumoasă decât 
luna, mai dulce decât vântul dimineţii, mai blândă decât 
chipul primitor al gazdei celei bune. Îi făgădui să-i aducă 
din ţara negrilor lucruri rare, cum nu se mai văzuseră în 
Cartagina, iar odăile casei lor vor fi aşternute pe jos cu 
pulbere de aur. 


Se lăsau umbrele serii şi în aer se răspândeau miresme 
îmbălsămate. Se priviră îndelung, fără să-şi vorbească, şi 
ochii lui Salammb6, lucind prin vălurile lungi, păreau două 
stele în luminişul unui nor. Înainte de apusul soarelui, 
Narr'Havas se ridică şi-şi luă rămas bun. 

În ceasul când părăsi Cartagina, Bătrânii răsuflară uşuraţi. 
Poporul îl primise cu mai multă însufleţire decât prima 
oară: dacă Hamilcar şi regele Numidiei vor înfrânge singuri 
pe barbari, nimeni nu va putea să le mai stea în cale; de 
aceea, pentru a umbri gloria lui Barca, hotărâră să-i trimită 
în ajutor - pentru mântuirea Republicii - pe omul cel mai 
îndrăgit de ei, pe bătrânul Hannon. 

Hannon porni fără întârziere spre ţinuturile apusene, cu 
gândul de a răzbuna ruşinea pe care o suferise pe acele 
locuri. Dar nu întâlni în calea lui nici pe băştinaşi, nici pe 
barbari; se ascunseseră, fugiseră, muriseră. Furia lui se 
abătu asupra pământului. Arse ruinele ruinelor, nu lăsă în 
picioare nici un copac, nici un fir de iarbă. Schingiui copiii şi 
pe schilozii pe care îi prinse din urmă; dădu poruncă 
soldaţilor să siluiască femeile înainte de a le ucide, iar pe 
cele mai frumoase să le culce în litiera lui; boala urâtă de 
care suferea îi aţâţa porniri cumplite şi încerca să şi le aline 
cu mânia dezlănţuită a unui om deznădăjduit. 

Adeseori, pe creasta colinelor, corturi negre se prăbuşeau 
ca răsturnate de vânt, şi roţi de car prinse în cercuri 
sclipitoare se rostogoleau la vale, cu un geamăt înăbuşit. 
Triburile care împresuraseră Cartagina rătăciră câtăva 
vreme pe câmp, aşteptând biruinţa barbarilor pentru a se 
întoarce; dar, fie de teamă, fie de foame, se risipiseră pe la 
casele lor şi nu se mai vedeau. 

Hamilcar nu-l pizmuia pe Hannon pentru vitejiile lui; era 
însă nerăbdător să sfârşească războiul. De aceea îi trimise 
poruncă să pornească asupra Tunisului. Hannon, care îşi 
iubea patria, se găsi sub zidurile cetăţii în ziua hotărâtă. 

Cetatea Tunisului era apărată de băştinaşi, de cei 
doisprezece mii de mercenari şi de toţi mâncătorii-de- 


scârnăvii, care, ca şi Mâtho, aveau ochii aţintiţi asupra 
Cartaginei. Şelisimul şi ploaia priveau deopotrivă zidurile ei 
înalte, visând din depărtare desfătări nesfârşite. În această 
înfrățire a urilor, pregătirile pentru luptă se săvârşiră lesne. 
Îşi croiră coifuri din burdufuri de piele, tăiară palmierii de 
prin grădini şi îşi ciopliră suliţi, săpară fântâni, şi, drept 
hrană, prindeau în apa lacului peşti mari, albi, îngrăşaţi cu 
stârvuri şi cu scârnăvii. Zidurile derăpănate, aşa cum le 
dorise gelozia Cartaginei, erau atât de slabe, încât un 
brânci părea de ajuns pentru a le dărâma. Mâtho astupă 
spărturile cu pietrele caselor. Erau pregătirile celei din 
urmă lupte: n-avea nici o speranţă, dar îşi zicea că norocul 
armelor e schimbător. 

Apropiindu-se de cetate, cartaginezii zăriră pe creasta 
zidurilor umbra unui om care se ridica peste metereze până 
aproape de brâu. Săgeţile zburau în jurul lui fără să-l 
înfricoşeze mai mult decât un stol de rândunele. Lucru 
foarte ciudat, nici una nu-l atingea. 

Hamilcar îşi aşeză tabăra la marginea de miazăzi a cetăţii; 
Narr'Havas, la dreapta lui, cuprindea câmpia Rhadesului, 
iar Hannon malul lacului. Păstrându-şi locurile lor, cei trei 
generali aveau să pornească deodată atacul asupra cetăţii. 

De la început, Hamilcar ţinu să arate mercenarilor că îi va 
pedepsi ca pe nişte sclavi. Porunci ca cei zece soli să fie 
crucificaţi unul lângă altul, pe dealul din faţa oraşului. 

Îngroziţi de cumplita privelişte, apărătorii cetăţii lăsară 
zidurile pustii. 

Planul lui Mâtho era să se strecoare pe lângă tabăra lui 
Narr'Havas atât de repede, ca numizii să nu apuce a ieşi 
din corturi; apoi să cadă în spatele pedestrimii cartagineze, 
prinzând-o în cleşte, între trupele lui şi cele dinăuntrul 
cetăţii. leşi pe câmp în fruntea celor mai încercaţi dintre 
soldaţii săi. 

Narr'Havas îl zări. Trecu pe malul lacului şi-l îndemnă pe 
Hannon să-i trimită ajutor lui Hamilcar. Îl socotea oare pe 
Barca atât de slab, încât să nu poată a se împotrivi 


mercenarilor? Era o viclenie sau un gând prostesc? Cine ar 
fi putut să spună? 

În dorinţa de a-şi umili potrivnicul, Hannon nu stătu în 
cumpănă, porunci să sune goarnele şi se îndreptă asupra 
barbarilor cu toată armata. Barbarii făcură calea întoarsă, 
şi, pornind în iureş asupra cartaginezilor, i-au dat peste cap, 
împrăştiindu-i. Călcându-i în picioare, înaintară ca o furtună 
până în faţa cortului lui Hannon. 

Generalul ţinea sfat de război cu treizeci dintre cei mai de 
seamă Bătrâni ai Cartaginei. Rămase încremenit văzând 
îndrăzneala barbarilor. Îşi strigă căpitanii, dar mulţimea se 
repezi asupra lui cu pumnii strânşi, acoperindu-l cu ocări: 
cei care ajungeau să pună mâna pe el îl ţineau cu greutate, 
să nu le scape. Hannon încerca să le şoptească la ureche: 
„Vă dau tot ce-mi cereţi! Sunt bogat! Scăpaţi-mă!” ÎI 
scoaseră afară pe braţe. Oricât era de greu, picioarele nu-i 
atingeau pământul. Bătrânii avură aceeaşi soartă. Hannon, 
din ce în ce mai înspăimântat, striga: „M-aţi învins! Sunt 
prizonierul vostru! Vreau să mă răscumpăr! Ascultaţi-mă, 
prieteni!” Purtat pe umeri şi strivit din toate părţile, nu 
înceta să gângăvească: „Ce-aveţi de gând? Ce vreţi să faceţi 
cu mine? Vedeţi că nu mă împotrivesc... Eu totdeauna am 
fost bun cu voi...” 

O cruce uriaşă apăru în faţa cortului. Barbarii urlau: „Aici! 
Aici!” Hannon striga peste glasurile lor, cerând, în numele 
zeilor, să-l ducă în faţa şalişimului; voia să-i împărtăşească 
un plan care avea să-i mântuiască pe toţi. 

Mulțimea se opri în loc. Unii spuseră că ar trebui să-l 
cheme pe Mâtho; câţiva plecară în căutarea lui. 

Hannon să prăbuşi în iarbă; i se părea că vede în jurul lui 
un şir nesfârşit de cruci, ca şi cum chinurile în care avea să 
piară se înmulţeau; voia să creadă că se înşela, că nu era 
decât o singură cruce, că nu era nici una... În cele din urmă 
îl ridicară în picioare. 

— Vorbeşte! îi spuse Mâtho. 


Hannon se arătă gata să i-l predea pe Hamilcar; intrând 
apoi împreună în Cartagina, vor domni amândoi, ca nişte 
regi. 

Mâtho se depărtă, făcând semn oamenilor lui să se 
grăbească. „E o viclenie pentru a câştiga timp”, gândea el. 

Barbarul se înşela. Hannon nu mai avea nimic de nădăjduit 
şi putea să făgăduiască orice. Îl ura atât de aprig pe 
Hamilcar, încât, pentru cea mai îndoielnică încercare de a 
se mântui pe sine, l-ar fi jertfit fără nici o remuşcare, 
dimpreună cu toată armata lui. 

Bătrânii zăceau în nesimţire la picioarele celor treizeci de 
cruci, cu subsuoarele prinse în frânghii. Bicisnicul sufet, 
înțelegând în sfârşit că va trebui să moară, izbucni în plâns. 

Îi smulseră de pe el restul de veşminte ce-i mai acopereau 
trupul - şi făptura lui respingătoare apăru în toată 
goliciunea ei. Bube răscoapte acopereau această namilă 
fără nume, grăsimea de pe pulpe îi atârna peste unghiile 
picioarelor, ca o zdreanţă mucegăită, iar lacrimile curgând 
şiroaie de-a lungul obrajilor puhavi îi dădeau o înfăţişare 
de-o înfricoşătoare tristeţe, pe care n-ar fi putut s-o arate 
nici un alt chip omenesc. Panglica regală care îi încingea 
fruntea zăcea în praf, laolaltă cu părul lui alb. 

Temându-se că nu vor găsi frânghii destul de tari ca să-l 
ridice, barbarii îl ţintuiră pe cruce înainte de a a înălța - aşa 
cum obişnuiau cartaginezii. Biciuită de durere, întreaga 
mândrie a lui Hannon se trezi. Îi acoperea pe călăi cu ocări 
şi blesteme. Se zvârcolea şi făcea spume la gură ca o fiară a 
mărilor, strigându-le că va fi răzbunat şi toţi vor pieri în 
chinuri de-o mie de ori mai cumplite. 

Avea dreptate. De cealaltă parte a oraşului, unde se 
zăreau limbi de flăcări şi nori de fum, solii mercenarilor 
trăgeau să moară. 

Câţiva au leşinat, dar răcoarea vântului îi trezi. Spânzurau 
cu bărbia în piept şi trupurile lor alunecaseră puţin, deşi 
aveau braţele bătute în cuie deasupra capului; de pe 
călcâiele lor şi de pe mâini cădeau picături grele de sânge, 


ca fructele coapte de pe ramurile unui pom; Cartagina, 
marea, munţii şi câmpia, li se părea că se învârtesc ca o 
roată uriaşă; uneori un nor de praf se ridica în aer, 
învăluindu-i în vârtejul lui. O sete mistuitoare îi ardea, limba 
li se lipea de cerul gurii şi simțeau pe trup o sudoare rece, 
curgând o dată cu viaţa care li se stingea. 

Departe, în adâncul nesfârşit al străzilor, întrezăreau ca 
prin ceaţă soldaţi în mers şi valuri de săbii; larma bătăliei 
ajungea nedesluşită până la urechile lor, cum aud 
corăbierii, strângând în braţe catargul, învolburarea mării 
în toiul furtunii. Italicii, mai voinici decât ceilalţi, aveau încă 
putere să strige; lacedemonienii tăceau, cu pleoapele 
închise; Zarxas, atât de vânjos altădată, se clătina ca o 
trestie frântă; etiopianul de lângă el îşi răsturnase capul 
peste braţul crucii; Autharit, nemişcat, învârtea ochii în 
fundul orbitelor, părul lui lung, prins într-o crăpătură a 
lemnului, îi acoperea fruntea, şi horcăitul care îi ieşea din 
piept semăna cu un muget de mânie. Un straniu curaj îi 
revenise lui Spendius; privea acum viaţa cu un adânc 
dispreţ şi aştepta moartea cu nepăsare, ca pe o apropiată şi 
veşnică dezlegare. 

În agonia lor tresăreau câteodată, simțind pe buze o 
fluturare de pene. Aripi mari se legănau în jurul lor ca nişte 
umbre şi un croncănit prelung se auzea. Crucea lui 
Spendius era cea mai înaltă, şi asupra ei se abătu cel dintâi 
vultur. Grecul îşi întoarse faţa spre Autharit şi îi spuse încet, 
cu un zâmbet de neînțeles: 

— 'Ţii minte leii din drumul spre Sicca? 

— Erau fraţii noştri, răspunse galul murind. 

Între timp, Hamilcar spărsese zidul cetăţii şi pătrunsese în 
Tunis. O pală de vânt risipi fumul, limpezind zarea până sub 
meterezele Cartaginei; se deosebea o mulţime de oameni, 
privind în depărtare de pe culmea templului lui Eşmun; 
Hamilcar zări, la stânga lui, pe malul lacului, treizeci de 
cruci uriaşe. 


Pentru a părea mai înfricoşătoare, barbarii le înălţaseră 
legând unul deasupra celuilalt catargele corturilor lor; 
cadavrele celor treizeci de Bătrâni spânzurau în largul 
cerului. Pe pieptul lor se zărea parcă un roi de fluturi albi; 
erau penele săgeţilor pe care soldaţii lui Mâtho le trăseseră 
asupra lor. 

În vârful crucii celei mai înalte sclipea o panglică de aur, 
căzând peste un umăr al cărui braţ lipsea. Hamilcar abia 
putu să-l recunoască pe Hannon. Oasele lui şubrede 
scăpaseră din legătura scoabelor de fier, şi fâşii de carne 
zdrenţuită îi atârnau pe braţe; nu mai rămăseseră pe cruce 
decât resturi sfâşiate, asemeni halcilor de fiară sălbatică pe 
care le atârnă vânătorii la uşa casei lor. 

Hamilcar nu aflase nimic; zidurile oraşului îl împiedicau să 
vadă mai departe, iar căpitanii pe care îi trimisese la cei doi 
generali nu se mai întorseseră. Fugarii sosiți între timp 
aduseră vestea înfrângerii lui Hannon. Armata punică se 
opri. Tulburaţi de această întorsătură a războiului tocmai 
când se socoteau biruitori, ostaşii îşi pierdură cumpătul, 
nemaivoind să asculte poruncile lui Hamilcar. 

Folosindu-se de această şovăială, Mâtho, după ce spulberă 
oastea lui Hannon, se întoarse asupra numizilor. 
Narr'Havas dădu drumul elefanților, dar mercenarii, cu 
făclii smulse de pe ziduri, se risipiră pe întinderea câmpiei 
ca o mare de flăcări, şi fiarele îngrozite o luară la goană 
spre mare, învălmăşindu-se, ucigându-se unele pe altele şi 
sfârşind înecate sub povara platoşelor prea grele. 
Narr'Havas puse în mişcare călărimea; dar barbarii se 
culcară cu faţa la pământ, şi când caii se apropiară de ei la 
trei paşi, se năpustiră sub burţile lor, spintecându-le cu 
jungherele. Când sosi Barca, jumătate din numizi pieriseră. 

Mercenarii erau însă prea istoviţi pentru a primi lupta cu 
Hamilcar. Se retraseră în rânduială până la muntele Apelor- 
Calde. Sufetul, din prevedere, nu-i urmări, ci se îndreptă 
spre gurile Macarului. 


Stăpânea Tunisul, dar din întreg oraşul nu mai rămăsese 
decât o învălmăşeală de ruine; de sub zidurile prăbuşite ale 
cetăţii şi până în largul câmpiei, se întindeau mormane de 
dărâmături; iar mai departe, între malurile golfului, 
cadavrele elefanților izbite de vânt se ciocneau între ele, ca 
un arhipelag de stânci negre purtat pe valurile mării. 

Pregătindu-se de război, Narr'Havas îşi golise pădurile. 
Strânsese elefanții tineri ca şi pe cei bătrâni, bărbaţi şi 
femei, secătuind toată puterea de luptă a regatului său. 
Mulțimea, care îi văzuse de departe pierind, se jelea pe 
străzi, chemându-i pe nume, ca pe nişte prieteni răposaţi: 
„Vai! Vai! Vai! Nebiruitul! Fulgerul! Rândunica!” Îi pomenea 
mai des decât pe cetăţenii morţi. A doua zi, zărind corturile 
barbarilor pe muntele Apelor-Calde, poporul fu cuprins de- 
o disperare atât de adâncă, încât mulţi, femei mai ales, se 
azvârliră cu capul în jos de pe culmea Acropolei. 

Nu se ştia ce plănuieşte Hamilcar. Trăia singur în cortul 
lui, ţinând pe lângă el un copil străin; nimeni nu era primit 
la masa lor, nici Narr'Havas. Sufetul îi arăta, totuşi, o 
deosebită prietenie, mai ales acum, după înfrângerea lui 
Hannon: dar regele Numidiei ţinea prea mult să ajungă fiul 
lui Hamilcar ca să se încreadă în măgulitoarele cuvinte cu 
care sufetul îl lăuda. 

Această tăcere înşelătoare ascundea urzeli îndemânatice. 
Hamilcar izbutise cu tot felul de făgăduieli să câştige de 
partea lui pe fruntaşii satelor; mercenarii se pomeniră 
izgoniți şi hărţuiţi ca nişte fiare sălbatice. Intrau într-o 
pădure şi copacii începeau să ardă: se opreau să bea dintr-o 
fântână şi apa era otrăvită; intrau să doarmă peste noapte 
într-o peşteră şi a doua zi se trezeau zidiţi ca în mormânt. 
Aliaţii lor, neamurile care până atunci îi apăraseră, le erau 
acum vrăjmaşe: oamenii care le cădeau în spate purtau 
arme cartagineze. 

Unora dintre barbari li se spuzise obrazul ca o pecingine 
roşie; se molipsiseră punând mâna pe Hannon, credeau ei. 
Alţii spuneau că s-au înveninat de când mâncaseră peştii lui 


Salammb6. Nu simțeau însă nici o remuşcare şi plănuiau 
profanări şi mai grozave pentru înjosirea zeilor Cartaginei; 
ar fi dorit să-i nimicească pe toţi. 

Vreme de trei luni cutreierară astfel ţărmul răsăritean al 
mării; apoi poalele munţilor Selium, până la hotarul de risip 
al deşertului. Căutau un adăpost, oriunde l-ar fi aflat. Utica 
şi Hippo-Zarytul nu-i trădaseră, dar amândouă cetăţile erau 
împresurate de Hamilcar. Se îndreptară spre miazănoapte, 
la întâmplare, pe drumuri necunoscute. Mintea lor era 
tulburată de multele încercări prin care trecuseră. 

Ajunseseră la capătul răbdării şi erau din zi în zi mai 
descurajaţi. Într-o dimineaţă se treziră sub râpele de la 
Cobus, încă o dată în faţa Cartaginei. 

Războiul începu din nou. Puterile luptătorilor se arătau 
egale, dar erau şi unii şi alţii atât de osteniţi, încât, în locul 
necontenitelor hărţuieli, ar fi dorit o mare bătălie; o luptă 
pe viaţă şi pe moarte, cea din urmă. 

Mâtho hotări s-o ceară el însuşi sufetului. Unul din libieni 
se arătă gata să ducă solia. Văzându-l plecând, toţi erau 
încredinţaţi că nu se va mai întoarce. 

S-a înapoiat în aceeaşi seară. 

Hamilcar primea lupta. Cele două armate aveau să se 
înfrunte a doua zi, la răsăritul soarelui, pe râmpul 
Rhardesului. 

Mercenarii voiau să ştie ce vorbe mai spusese sufetul, şi 
libianul povesti: 

— Văzându-mă că nu plec, m-a întrebat: „Ce mai aştepţi?” 
„Să fiu ucis”, am răspuns. Hamilcar a spus; „Nu. Du-te.0O 
să-ţi vie rândul mâine, o dată cu ceilalţi”. 

Această mărinimie îi uimi pe barbari; unii se arătau 
înfricoşaţi, iar Mâtho îşi zicea că era mai bine ca solul să fi 
fost ucis. 

Îi mai rămăsese trei mii de africani, o mie două sute de 
greci, o mie cinci sute de campanieni, două sute de iberi, 
patruzeci de gali şi o ceată de tâlhari nomazi din Naffur, pe 
care îi culesese din ţara Curmalelor; cu totul şapte mii două 


sute nouăsprezece oameni, şi nici o sintagmă întreagă. 
Oamenii astupaseră spărturile platoşelor cu oase de 
animale, iar în locul coturnilor de bronz încălţaseră sandale 
de cârpă. Îşi atârnaseră pe tunici plăci de fier şi de aramă; 
zalele zdrenţuite le spânzurau pe şolduri; pe braţele lor 
păroase şi pe obraz purtau urme de râni ca nişte fire de 
purpură. 

Amintirea morţilor căzuţi în încrâncenarea bătăliilor le 
răscolea sufletele şi le sporea înverşunarea; fără să-şi dea 
prea bine seama, se simțeau slujitorii unui Zeu al 
Oropsiţilor, preoţii Răzbunării lumii întregi. Îi îndârjea 
suferinţa unei prea mari nedreptăţi, şi îi asmuţea, mai ales, 
priveliştea Cartaginei. Se legară cu jurământ să lupte unii 
pentru alţii până la moarte. 

Au tăiat vitele de povară şi au mâncat pe săturate, ca să-şi 
sporească puterile. Unii s-au culcat să doarmă; alţii 
rămaseră de veghe, închinându-se fiecare altei stele. 

Cartaginezii se arătară pe câmpul de luptă înaintea lor. Îşi 
frecaseră cu ulei marginea scuturilor, ca să alunece 
săgețile; pedestraşii, care purtau părul lung, şi-l tăiaseră pe 
frunte. În al cincilea ceas ai zilei, Hamilcar dădu poruncă 
soldaţilor să arunce mâncarea din cratiţe, socotind că se 
vor bate mai bine flămânzi. Armata lui număra paisprezece 
mii de oameni; de două ori mai mult decât a mercenarilor. Îl 
stăpânea, totuşi, o nelinişte mai tulburătoare decât oricând. 
Înfrângerea lui ar fi însemnat pieirea Republicii, iar pentru 
el moartea pe cruce. Biruinţa îi deschidea drumul spre 
Pirinei, până în Galia şi peste Alpi; va pătrunde în Italia, 
aşezând în lume pentru veşnicie stăpânirea neamului lui 
Barca. De douăzeci de ori se trezi în timpul nopţii, 
supraveghind pregătirile de luptă până în cele mai 
neînsemnate amănunte. O mare îngrijorare domnea în 
rândurile punice. 

Narr'Havas nu mai avea încredere în numizii lui. Îşi 
spunea că barbarii ar fi putut să-i biruie. O slăbiciune 
ciudată îl cuprinsese, şi bea într-una cupe pline cu apă. 


Un om, pe care nu-l cunoştea, dădu la o parte uşa cortului 
şi aşeză pe pământ o cunună din cristale de sare, 
împodobită cu romburi de sidef şi desene hieratice 
însemnate cu praf de pucioasă: era cununa de nuntă, pe 
care logodnicele din Cartagina obişnuiau s-o trimită mirelui 
lor; era o mărturie de dragoste şi un semn de chemare. 

Totuşi fiica lui Hamilcar nu-l iubea pe Narr'Havas. 
Amintirea lui Mâtho o stăpânea cu o stăruinţă de nesuferit; 
i se părea că moartea lui i-ar fi uşurat gândurile, aşa cum se 
vindecă muşcătura şarpelui zdrobind capul năpârcii pe 
rana care a lăsat-o. Regele Numidiei aştepta cu nerăbdare 
să fie soţul ei, şi fiindcă Hamilcar hotărâse ca nunta să se 
facă după biruinţă, Salammb6 îi trimitea acel dar, pentru a-l 
îmbărbăta la luptă. Temerile lui Narr'Havas se risipiră şi nu 
se mai gândea acum decât la fericirea de care se va bucura, 
alături de o femeie atât de frumoasă. Aceeaşi dorinţă îl 
înflăcărase şi pe Mâtho; dar, înfrânându-şi patima, îşi dăruia 
acum întreaga dragoste soţilor lui de arme. Îi iubea ca pe o 
parte din el însuşi, aşa cum iubea ura care îl însufleţea; îşi 
simţea gândul mai înalt şi braţele mai tari; vedea limpede 
ce avea de făcut, şi dacă suspina uneori, era fiindcă îşi 
aducea aminte de Spendius. 

Mâtho îşi rândui armata pe şase şiruri egale. La mijloc îi 
aşeză pe etrusci, legaţi unul de altul cu un lanţ de bronz: 
veneau în urmă arcaşii şi aruncătorii-cu-praştia, iar cele 
două aripi le întări cu oamenii din Naffur, călări pe cămile 
cu păr scurt, împodobite cu pene de struţ. 

Hamilcar îi împărţi pe cartaginezi în aceeaşi ordine. 
Înaintea pedestrimii, alături de veliţi, se ţineau clinabarii, 
iar în urma tuturor, numizii. În zorii zilei, cele două oşti se 
aflau faţă în faţă, aruncându-şi de departe priviri ucigaşe. 
Au fost, la început, câteva clipe de şovăială, apoi se 
dezlănţui bătălia. 

Barbarii, frământând pământul în picioare, înaintau încet, 
ca să nu-şi piardă răsuflarea. Mijlocul armatei cartagineze 
se arcuia ca ieşindul unei potcoave. Apoi, deodată, întreg 


văzduhul răsună de zgomotul unei cumplite loviri, ca şi cum 
piepturile a două stoluri de corăbii ar fi trosnit ciocnindu-se 
în luptă. Şirul cel dintâi al barbarilor se deschise ca o 
poartă, şi o ploaie de săgeți, de pietre şi de suliţi porni din 
următoarele rânduri ale arcaşilor şi ale aruncătorilor-cu- 
praştia. Rotundul armatei cartagineze se întinse cu încetul 
într-o linie dreaptă; apoi s-a răsfrânt ca un arc întors pe 
dos; cele două aripi ale veliţilor s-au apropiat, strângându- 
se ca un cleşte. Barbarii, care se înverşunaseră împotriva 
falangei, fură prinşi la mijloc şi păreau pierduţi. Mâtho îi 
opri, şi în timp ce aripile cartagineze înaintau, cele trei 
rânduri din urmă ale barbarilor se desfăşurară pe laturi, 
întinzându-se pe o întreită lungime. 

Mercenarii care alcătuiau cele două aripi ale frontului 
începură însă să slăbească, mai ales cei din stânga, care nu 
mai aveau săgeți; veliţii au căzut asupra lor secerându-i pe 
capete. Mâtho îi retrase mai înapoi. La aripa dreaptă luptau 
campanienii, înarmaţi cu securi; pe aceştia îi îndreptă 
asupra aripei stângi a cartaginezilor. Mijlocul oastei 
barbare porni la atac: cei de pe margini, mai puţin 
primejduiţi, ţineau în frâu pe veliţi. 

Hamilcar îşi împărţi călărimea în cete, şi aşezând între ele 
pe hopliţi, o aruncă asupra mercenarilor. 

Acest corp de oaste, având forma unui con, înainta cu un 
rând de călăreţi în frunte, desfăşurând pe laturile lui largi o 
pădure de lănci. Barbarii nu le puteau ţine piept. Numai 
pedestraşii greci purtau platoşe de aramă; ceilalţi luptau cu 
junghere legate în vârful prăjinilor, cu tăişuri de coasă 
culese de prin ogrăzi şi cu săbii făurite din cercuri de roată. 
Lamele prea moi se îndoiau lovind şi, în timp ce barbarii se 
opreau să le îndrepte sub talpa piciorului, cartaginezii îi 
măcelăreau din toate părţile. 

Numai etruscii, legaţi între ei cu lanţuri, nu dădeau înapoi; 
şirurile celor morţi rămâneau în picioare, şi acest val de 
bronz se îndoia şi se strângea iar, mlădios ca un şarpe şi de 
nepătruns ca un zid. La adăpostul lui barbarii îşi refăceau 


rândurile, răsuflau o clipă şi se întorceau la luptă, 
strângând în mână armele lor rupte. 

Mulţi dintre ei nici nu mai aveau arme şi se năpusteau 
asupra cartaginezilor muşcându-le faţa ca nişte câini. Galii 
îşi scoseseră tunicile şi îşi arătau de departe, cu mândrie, 
trupurile lor puternice şi albe; unii îşi sfâşiau rănile pentru 
a înspăimânta pe duşman. În mijlocul sintagmelor punice nu 
se mai auzea nici un glas de comandă; flamurile îşi 
trimiteau semne pe deasupra norilor de praf, iar luptătorii 
înaintau purtaţi de iureşul mulţimii care îi ducea cu ea. 

Hamilcar dădu poruncă numirilor să dezlănţuie atacul; 
nafurii se năpustiră să-i înfrunte. 

Înveşmântaţi în rochii negre, purtând un smoc de păr pe 
creştetul capului şi pe braţe scuturi din piele de rinocer, 
mânuiau un paloş fără mâner, legat de mână cu sfoară; 
cămilele împodobite cu pene scoteau un fel de gungurit 
prelung şi răguşit. Tăişurile de fier se abăteau fără greş, 
apoi se ridicau din nou, lăsând să cadă alături un braţ 
retezat. Într-o furie nebună, cămilele goneau printre 
rândurile falangei. Unele, cu piciorul frânt, alergau 
şchiopătând ca nişte struţi săgetaţi. 

Pedestrimea punică se întoarse asupra barbarilor 
rupându-i în două; aripile lor, pierzând legătura între ele, se 
frământau în loc. Armele cartaginezilor le încercuiau, 
strălucind ca nişte cununi de aur. Vârfurile săbiilor fluturau 
în mijlocul învălmăşelii ca nişte albe lumini scânteietoare. 
Trupurile clinabarilor căzuţi în luptă zăceau pe întinderea 
câmpiei; mercenarii îi dezbrăcau de platoşele lor şi se 
întorceau la luptă. Cartaginezii, nemaideosebindu-i, se 
amestecau între rândurile lor. O cumplită zăpăceală îi 
cuprinsese; se opreau pe loc, dădeau înapoi, se risipeau, la 
strigătele de biruinţă ale barbarilor se împrăştiau ca 
sfărâmăturile unei corăbii împinse de furtună. Hamilcar 
privea deznădăjduit cum armata lui pierea, zdrobită de 
isteţimea lui Mâtho şi de vitejia neînfrânată a mercenarilor. 


Deodată, un răpăit prelung de tobe răsună în adâncul 
zării. Era o mulţime de bătrâni, de bolnavi, de copii 
nevârstnici şi de femei, care ieşise înspăimântată din 
Cartagina. Ca şi cum s-ar fi pus sub ocrotirea unui scut 
uriaş de apărare, ducea cu ea singurul elefant care mai 
rămăsese Republicii; era cel cu trompa tăiată, pe care şi-l 
păstrase Hamilcar. 

În clipa aceea, li se păru cartaginezilor că Patria, 
desprinzându-se de zidurile cetăţii, le aducea porunca de a 
muri pentru ea. Pornirea furiei lor se înteţi, şi cu numizii în 
frunte, se aruncară în luptă din nou. 

Barbarii se sprijineau pe o măgură din mijlocul câmpiei. N- 
aveau sorţi de izbândă, nici măcar speranţa de a scăpa cu 
viaţă; dar erau cei mai puternici, cei mai cutezători. 

Oamenii din Cartagina azvârleau pe deasupra capetelor 
numizilor, frigări, ciocane, grătare; soldaţii care vârâseră 
groaza în consulii Romei cădeau acum sub beţele pe care li 
le aruncau în cap femeile. Poporul punic îi nimicea pe 
mercenari. 

Barbarii se retrăseseră pe culmea măgurii. Cercul lor se 
strângea după fiecare asalt al cartaginezilor. De două ori 
încercară să coboare, dar fură nevoiţi să dea repede înapoi. 
Năvălind de-a valma, loveau cu suliţele printre picioarele 
rândurilor din faţă, nimerind la întâmplare. Alunecau într-o 
baltă de sânge. Pe povârnişul pieziş, morţii se rostogoleau 
până la marginea câmpiei. Elefantul care încerca să urce, 
se afunda în cadavre până la burtă, simțind parcă o plăcere 
nespusă să calce peste morţi; trompa lui bearcă îşi înălța 
din când în când vârful retezat, ca o lipitoare uriaşă. 

O clipă, lupta se opri în loc. Cartaginezii, scrâşnind din 
dinţi, priveau spre culmea măgurii, unde barbarii 
rămăseseră în picioare. Apoi porniră din nou la atac, şi 
vărsarea de sânge reîncepu. Barbarii îi lăsau să se apropie, 
strigând că se dau prinşi, dar se aruncau asupra lor şi, cu 
un răget cumplit, se ucideau; şi pe măsură ce morţii 


cădeau, ceilalţi, apărându-se, călcau peste ei. Era ca o 
piramidă, care încetul cu încetul creştea. 

În curând nu mai rămaseră decât cincizeci. Apoi douăzeci, 
trei, numai doi: un samnit înarmat cu o secure şi Mâtho, 
care mai ţinea în mână sabia lui. 

Samnitul, cu genunchii îndoiţi, lovea în jurul lui, strigându- 
i lui Mâtho să se ferească: „La dreapta, stăpâne! La stânga! 
Apleacă-te!” 

Mâtho îşi pierduse zalele de pe umeri, nu mai avea nici 
platoşă, nici coif: era gol, mai galben ca moartea, cu părul 
vâlvoi, cu colţurile gurii în spume, iar tăişul săbiei lui se 
rotea atât de repede, încât părea că îl înconjoară cu un 
nimb de lumină. O piatră îi frânse sabia aproape de mâner. 
Samnitul căzuse şi valul cartaginezilor se apropia. Mâtho 
ridică spre cer mâinile goale şi, deschizând braţele ca şi 
cum s-ar fi azvârlit în mare de pe vârful unei stânci, se 
aruncă cu pieptul în suliţi. 

Suliţele se dădură la o parte în faţa lui. Mâtho se năpusti 
de mai multe ori asupra lor, dar armele parcă nu voiau să-l 
atingă. 

Simţind o sabie sub călcâi, se aplecă s-o ridice, dar căzu în 
aceeaşi clipă, cu pumnii şi genunchii legaţi. Narr'Havas, 
care îl pândise pas cu pas, văzându-l cum se apleacă, 
aruncase asupra lui un năvod, prinzându-l în ochiurile lui ca 
pe o fiară sălbatică. 

L-au legat pe elefant, cu braţele în cruce, şi toţi 
cartaginezii, câţi puteau să umble, porniră, înconjurându-l, 
într-o larmă asurzitoare spre Cartagina. 

Printr-o ciudată întâmplare, vestea despre marea biruinţă 
ajunsese în cetate încă din cel de-al treilea ceas al nopţii. 
Clepsidra templului lui Khamon picurase ceasul al cincilea, 
când mulţimea ajunse în Malqua. Mâtho deschise ochii. Se 
aprinseseră atâtea lumini deasupra caselor, încât oraşul 
întreg părea în flăcări. 

O furtună de strigăte nedesluşite se apropia; Mâtho culcat 
pe spate, privea stelele. În urma lui s-a închis o poartă şi un 


adânc întuneric l-a cuprins. 

A doua zi, la acelaşi ceas al serii, cel din urmă dintre 
oamenii părăsiţi în valea Securii îşi dădea sufletul. 

După plecarea soţilor lor de luptă, zuagezii se hrăniră 
câtva timp cu grohotişul sfărâmăturilor de stâncă. Barbarii 
îl aşteptau mereu pe Mâtho; istoviţi şi descurajaţi, 
rămăseseră pe loc, cu acea încăpățânare a bolnavului legat 
de patul suferinţei lui. În cele din urmă, nemaiavând ce 
mânca, plecară. Nu mai rămăseseră decât o mie trei sute 
de barbari; pentru a sfârşi cu ei nu mai era nevoie de nici o 
luptă. 

În cei trei ani de război, fiarele sălbatice, leii mai cu 
seamă, se înmulţiseră în voie. Narr'Havas asmuţise gonacii 
asupra lor şi îi vânase. Apoi, aşezând din loc în loc capre ca 
momeală, îi alungase până în valea Securii. 

Într-o zi, Bătrânii trimiseră un om de-al lor să cerceteze 
câţi barbari se mai găseau în viaţă. 

Leii zăceau pe întinderea câmpiei, culcaţi printre stârvuri. 
Morţii mai purtau încă veşmintele şi armele lor, dar nici 
faţă, nici braţe nu mai aveau. Unii păreau încă întregi. Alţii 
putreziseră cu totul, şi coifurile erau pline cu cranii 
prăfuite. Picioare descărnate se iveau de sub genunchere, 
scheletele îşi păstraseră mantalele, şi oasele uscate la soare 
străluceau ca nişte pete albe pe aşternutul nisipurilor. 

Leii se odihneau cu pieptul la pământ şi cu labele întinse, 
clipind din ochi în lumina soarelui, pe care albul stâncilor o 
răsfrângea înzecit. Unii, aşezaţi pe picioarele dinapoi, 
priveau ţintă în depărtare; alţii, pe jumătate ascunşi în 
coama lor bogată, dormeau încolăciţi, sătui, osteniţi, 
plictisiţi, tot atât de nemişcaţi ca şi stâncile munţilor, ca şi 
morţii. Se lăsa noaptea; flamuri roşii fluturau în largul zării 
spre apus. 

Dintr-unul din mormanele de morţi risipite pe întinsul 
câmpiei, se desprinse umbra nedesluşită a unei fantome. 
Un leu se ridică, proiectând o formă monstruoasă peste 


zarea înflăcărată - şi aruncându-se asupra omului îl dobori 
cu o singură lovitură de labă. 

Întins pe burtă, îşi înfipse colții în carnea caldă încă, şi, 
începu să-i rupă măruntaiele. 

Apoi căscă gura largă şi scoase un răget prelung; ecoul 
muntelui îl duse mai departe, până se pierdu în tăcerea 
necuprinsă a deşertului. 

Deodată, porni la vale o revărsare de pietriş rostogolit. Un 
freamăt de paşi repezi se auzi, şi dinspre poarta de fier 
care închidea valea, se zăriră boturi ascuţite, urechi ciulite, 
şi luminile galbene ale unor ochi lacomi. Erau şacalii care 
veneau să mănânce resturile. 

Trimisul Cartaginei, care privea aplecat peste prăpastie, 
făcu calea întoarsă. 

XV. 

Mâtho. 

O imensă bucurie cuprinsese Cartagina, o bucurie a 
tuturor, adâncă, fără margini, dezlănţuită; oamenii 
reclădiră zidurile dărâmate, poleiră din nou chipul zeilor, 
aşternură pe străzi ramuri de mirt şi aprinseră tămâie la 
răspântii; mulţimea umplea terasele, iar veşmintele ei, în 
tot felul de culori, străluceau în lumină ca nişte straturi de 
flori. 

Peste murmurul necontenit de glasuri, se auzeau 
strigătele cărătorilor de apă, care veneau să stropească 
pavelele; sclavii lui Hamilcar împărțeau poporului orz prăjit 
şi felii de carne proaspătă; trecătorii se opreau în drum şi 
se îmbrăţişau plângând. Cetățile tyriene căzuseră, nomazii 
fuseseră împrăştiaţi, barbarii nimiciţi. Valuri multicolore de 
pânză acopereau culmea Acropolei; pintenii triremelor 
înşirate de-a lungul digurilor străluceau ca o salbă de 
diamante; se simţea pretutindeni rânduiala restabilită, viaţa 
nouă care renăştea, o nemăsurată fericire înflorind 
pretutindeni. Era ziua nunţii lui Salammb6 cu regele 
Numidiei. 


Pe terasa templului lui Khamon se întinseseră trei mese 
lungi, încărcate cu vase uriaşe de aur: pentru Preoţi, pentru 
Bătrâni şi pentru Bogaţi. La o a patra masă, mai înaltă, 
aveau să se aşeze Hamilcar, Narr'Havas şi Salammb6. 
Redobândind zaimful, ea mântuise Patria şi poporul făcea 
din nunta ei o sărbătoare obştească. În largul pieţii de jos, 
mulţimea aştepta sosirea miresei. 

O a doua plăcere, mai aprigă, îi aţâţa nerăbdarea; pentru 
aceeaşi zi fusese făgăduită uciderea lui Mâtho. 

Fusese vorba, mai întâi, să-l jupoaie de viu; să-i toarne pe 
gât plumb topit; să-l lase să moară de foame; să-l lege de un 
copac şi o maimuţă să-i crape capul cu pietre; o pângărise 
pe Ianit şi cinocefalii ei aveau s-o răzbune. Alţii erau de 
părere să-l înfăşoare în fâşii de lână înmuiate în ulei şi să-l 
plimbe prin oraş pe-o cămilă; se bucurau dinainte, 
închipuindu-si cum se va zvârcoli încins de flăcări ca o torţă 
în bătaia vântului. 

Dar care din cetăţeni vor fi aleşi pentru a-l schingiui? De 
ce să fie unii lipsiţi de această plăcere? Trebuia să se 
găsească un fel de moarte la care să ia parte întreaga 
cetate; toate armele, toate mâinile, tot ce era cartaginez, de 
la pietrele de pe stradă până la valurile mării, să-l sfâşie, să- 
| zdrobească, să-l înece. Aşadar, Bătrânii hotărâră să fie 
fugărit de la închisoare până în piaţa lui Khamon, cu mâinile 
legate la spate, neînsoţit. Nimeni n-avea voie să-l lovească 
în inimă, ca să nu moară prea repede, nici să-i crape ochii, 
ca să-şi vadă supliciul până la capăt; să nu azvârle asupra 
lui cu nimic şi să nu-l rupă cu mai mult de trei degete 
deodată. 

Deşi urma să fie scos din temniţă abia spre sfârşitul zilei, 
mulţimea de pe străzi, părându-i-se că l-ar fi văzut, năvăli 
spre Acropole şi se întoarse dezamăgită. Oamenii se 
înşiruiseră pe străzi încă din ajun şi aşteptau în picioare, 
strigându-se din depărtare unii pe alţii şi arătându-şi 
unghiile pe care le lăsaseră să crească, pentru a sfâşia mai 


bine. Unii se plimbau dintr-un loc în altul, fără astâmpăr; 
alţii păliseră la faţă, ca şi cum ei înşişi ar fi trebuit să moară. 

Deodată, de dincolo de Mappale, se iviră mănunchiuri 
mari de pene fluturând pe deasupra capetelor. Salammb6 
ieşea din palat. Mulțimea scoase un oftat de uşurare. Alaiul 
înainta încet, pas cu pas. 

Veneau în frunte preoţii Zeilor-Pateci, apoi preoţii lui 
Eşmun, preoţii lui Melkarth, şi ceilalţi la rând, cu aceleaşi 
podoabe şi în aceeaşi rânduială, pe care o păstraseră la 
slujba jertfei. Preoţii lui Moloh treceau cu frunţile aplecate; 
mulţimea, cuprinsă parcă de remuşcare, se dădea la o parte 
la vederea lor. Preoţii Rabetnei păşeau semeţi, purtând în 
mâini lirele lor; preotesele, care urmau în rochii străvezii, 
galbene şi negre, ţipau ca păsările şi se zvârcoleau ca nişte 
vipere; altele, în sunetul flautelor, se legănau închipuind 
jocul stelelor, iar din veşmintele lor uşoare se răspândea de- 
a lungul străzilor o adiere de miresme dulci. Aplauze 
izbucniră la trecerea printre femei a kedeşimilor; ei 
întruchipau Divinitatea hermafrodită şi, cu pleoapele 
vopsite, parfumaţi şi îmbrăcaţi ca femeile, le semănau, deşi 
n-aveau sâni, iar şoldurile le erau înguste. Ziua aceea era 
închinată femeii; în aer plutea o tainică poftă de plăcere; 
torţele începuseră să ardă în umbra pădurii sfinte. Noaptea 
avea să fie a desfrânării: trei corăbii cu femei sosiseră din 
Sicilia şi alte curtezane fuseseră aduse din deşert. 

Tagmele preoţeşti, pe măsură ce soseau, se înşirau în 
curţile templului, de-a lungul galeriilor şi pe cele două scări 
gemene, care se întâlneau pe culmea zidurilor. Valuri de 
rochii albe se iveau printre coloane şi întreaga clădire se 
împodobise cu statui omeneşti - tot atât de nemişcate ca şi 
cele de piatră. 

Au urmat, după preoţi, guvernatorii provinciilor, 
supraveghetorii visteriei şi toţi Bogaţii. O larmă necontenită 
fremăta în oraşul de jos. Din străzile vecine se revărsa o 
mulţime de lume, şi hierodulii înarmaţi cu bețe se sileau să 
stăvilească puhoiul; când, trecând printre tiarele de aur ale 


Bătrânilor, se ivi într-o lectică cu baldachin de purpură, 
Salammbs. 

Un strigăt de bucurie umplu tot văzduhul, chimvalele şi 
crotalele prinseră să cânte şi, în sunetul tamburinelor, 
baldachinul de purpură se pierdu între cele două coloane 
ale templului. 

La înălţimea primului cat apăru din nou. Apoi, străbătând 
terasa, Salammbb se aşeză pe un tron cioplit dintr-o 
spinare de broască ţestoasă. Sub picioare avea un scăunel 
de fildeş cu trei trepte; pe marginea primei trepte doi copii 
de negru stăteau în genunchi; din când în când, Salammb6 
îşi rezema pe creştetul lor mâinile încărcate de inele grele. 

De la glezne până la coapse era înfăşurată într-o reţea de 
ochiuri mărunte cu luciri de sidef, asemeni solzilor de peşte; 
o cingătoare albastră îi strângea mijlocul şi un văl răscroit 
ca două seceri de lună lăsa să i se vadă sânii; doi ciorchini 
de nestemate le ascundeau vârfurile. În păr purta pene de 
păun înstelate cu pietre preţioase, şi o mantie largă, albă ca 
zăpada, îi cădea pe umeri; cu coatele lipite de trup, cu 
genunchii strânşi, cu braţele prinse în brățări de diamant, 
stătea dreaptă ca o statuie sacră. 

Pe două scaune mai joase, şedeau tatăl şi soţul ei. 
Narr'Havas, înveşmântat într-o lungă rochie aurie, îşi 
pusese pe frunte coroana din cristale de sare, de sub care 
porneau două şuviţe de păr împletite, închipuind coarnele 
lui Ammon; iar Hamilcar, în tunica lui viorie, brodată cu 
frunze de aur, purta la şold sabia lui de luptă. 

În golul dintre mese, lângă o baltă de ulei trandafiriu 
pitonul negru al templului lui Eşmun se încolăcea 
muşcându-şi coada. O columnă de aramă, purtând în vârful 
ei un ou de cristal, se înălța în mijlocul cercului pe care îl 
făcea şarpele, iar razele soarelui, răsfrânte în căderea lor, 
se răspândeau împrejur pretutindeni. 

La spatele lui Salammb6 se strânseseră, în rochiile lor de 
in, preoţii lui Tanit; în dreapta ei, ca o linie de aur, se înşirau 
tiarele Bătrânilor, iar de cealaltă parte, linia verde pe care o 


prelungeau sceptrele de smarald ale Bogaţilor; în adâncul 
încăperii, rochiile roşii ale preoţilor lui Moloh se închegau 
parcă într-un zid de purpură. Celelalte tagme preoţeşti 
cuprinseseră terasele de jos. Străzile gemeau de lume. 
Mulțimea se urcase pe acoperişurile caselor, şi alte şiruri 
lungi ajungeau până pe culmea Acropolei. Având poporul la 
picioarele ei şi deasupra bolta cerului, împrejmuită de 
mare, de munţi şi de zările ţării întregi, Salammb6, în 
strălucirea ei, părea însăşi întruparea lui Tanit, zeiţa şi 
sufletul Cartaginei. 

Ospăţul trebuia să ţină toată noaptea. Pe covorul de lână 
vopsită care acoperea mesele joase, fuseseră împlântate, ca 
nişte arbori, lampadare cu mai multe braţe; ulcioare mari 
de chihlimbar, amfore de sticlă albastră, linguri de baga şi 
pâinişoare rotunde se înşirau de-a lungul celor două 
rânduri de talere tivite cu mărgăritare; ciorchini de 
struguri atârnau, cu frunzele lor, pe coarde de ivoriu; 
bucăţi mari de gheaţă se topeau în vase de abanos; munţi 
întregi de lămăi dulci, de rodii, de castraveți, de pepeni se 
înălţau pe tăvi de argint; mistreți cu gura deschisă înotau în 
pulbere de mirodenii; iepuri în blana lor păreau gata să 
sară dintre flori; felurite cărnuri tocate umpleau căâuşul 
scoicilor; plăcintele erau împletite cu tâlc, iar de sub 
clopotele care acopereau tăvile cu mâncăruri, porneau în 
zbor porumbei. 

Sclavii, cu mânecile suflecate, păşeau în vârful picioarelor; 
din când în când, lirele începeau să cânte un imn de 
preamărire, şi un zvon de glasuri se înălța să-i răspundă. 
Freamătul mulţimii, neîntrerupt ca talazurile mării, stăruia 
în jurul ospăţului, legănându-l pe valurile unei muzici care 
venea de departe; unii îşi aminteau petrecerea 
mercenarilor, şi toţi pluteau pe aripile unei fericiri 
nemărginite. Soarele cobora dincolo de zare, şi secera de 
aur a lunii see ridica de cealaltă margine a cerului. 

Ca şi cum ar fi auzit o chemare, Salammb6 întoarse capul; 
poporul, care avea ochii aţintiţi asupra ei, îi urmări privirea. 


Poarta temniţei, tăiată în stânca Acropolei, se deschisese, 
şi în gura ei neagră se ivi pe prag un om în picioare. Făcu 
câţiva paşi, îndoindu-se din mjiloc, şi privi înspăimântat, ca 
fiarele când se regăsesc dintr-o dată în libertate. Lumina îl 
orbea: rămase câteva clipe nemişcat. Mulțimea îl recunoscu 
şi parcă îşi pierdu răsuflarea. 

Trupul acelui osândit era pentru ea o privelişte 
neobişnuită, luminată de o strălucire aproape zeiască. Toţi 
se aplecau să-l vadă, mai cu seamă femeile. Ardeau de 
dorinţa de a privi pe omul care le ucisese soţii şi pe copiii 
lor; în adâncul sufletului lor, fără să-şi dea seama, se trezea 
o pornire mişelească; în pofta de a-l vedea mai de aproape, 
era un amestec ciudat de remuşcări şi de nestăpânită ură. 

Mâtho a mai făcut câţiva paşi şi, dintr-o dată, mulţimea, o 
clipă uluită, îşi regăsi stăpânirea de sine. O pădure de braţe 
se ridică şi omul nu se mai zări. 

Scara care urca pe Acropole avea şaizeci de trepte. Mâtho 
le cobori ca şi cum ar fi fost târât de un puhoi din vârful 
unui munte; de trei ori mulţimea îl văzu sărind; apoi, în 
josul scării, se prăbuşi. 

Umerii lui sângerau; pieptul i se zbătea în răsuflări din 
adânc. Se încorda cu atâta putere să rupă legăturile care îl 
strângeau, încât braţete lui, încrucişate pe spinarea goală, 
se umflau ca nişte şerpi tăiaţi în bucăţi. 

Din locul unde se găsea, porneau mai multe străzi. De-a 
lungul fiecăreia din ele se întindea un şir întreit de lanţuri 
de bronz, legate de buricul Zeilor-Pateci; mulţimea se 
îngrămădise pe lângă zidurile caselor, iar în mijlocul străzii, 
slujitorii Bătrânilor păzeau trecerea învârtind în mână 
harapnice de piele. 

Unul din ei îl lovi pe Mâtho cu toată puterea, îmbrâncindu- 
| să meargă. 

Mulțimea întindea mâinile pe deasupra lanțurilor, strigând 
că i se lasă osânditului un drum prea larg; iar Mâtho 
mergea mereu, lovit, împuns şi sfâşiat de mii de degete. 
Când ajungea la capătul unei străzi, i se deschidea înainte 


alta; de mai multe ori se aruncă asupra mulţimii, încercând 
s-o sfâşie cu dinţii, dar lanţurile îl opreau; lumea se ferea şi 
râdea. 

Un copil îi rupse urechea; o fată, ascunzând sub mânecă 
vârful unui fus, îi spintecă obrazul; unii îi smulgeau smocuri 
de păr şi fâşii de carne; alţii, cu prăjini în mână, îi mângâiau 
faţa cu bureţi înmuiaţi în scâmăvie. Un val de sânge îi ţâşni 
din partea dreaptă a gâtului. Toata mulţimea aceea era 
cuprinsă de o bezmetică beţie. Acest ultim barbar întrupa 
în ochii cartaginezilor pe toţi barbarii, toată armata lor. Se 
răzbunau pentru toate spaimele pe care le încercaseră, 
pentru toate ruşinile pe care le înduraseră. Furia poporului 
creştea mereu nesătulă. Lanţurile prea întinse amenințau 
să se rupă, şi zadarnic loveau sclavii mulţimea încercând s-o 
ţină în loc. Unii se agăţaseră de colţul caselor, alţii scoteau 
capul printre ziduri, iar rănile pe care nu puteau să le facă 
le urlau. 

Erau înjurături groaznice, vorbe de ocară scârnave, 
îndemnuri batjocoritoare şi blesteme crâncene; ca şi cum 
chinurile pe care le suferea nu erau de ajuns, îi prevesteau 
altele şi mai cumplite, dincolo de moarte. 

Un răcnet uriaş se revărsa asupra Cartaginei cu o 
stăruinţă nătângă. Câte o frântură de cuvânt, un strigăt 
răguşit şi frenetic îşi făcea drum prin mulţime, şi trecea din 
gură în gură, fără sfârşit. Zidurile fremătau de sus până jos, 
iar lui Mâtho i se părea că cele două laturi ale străzii se 
năpustesc asupra lui cu braţe uriaşe, să-l smulgă de la 
pământ şi să-l sugrume în aer. 

Îşi aducea aminte că încercase altă dată o simţire 
asemănătoare. Era aceeaşi mulţime, erau aceleaşi priviri, 
era aceeaşi mânie; dar paşii lui erau atunci liberi, toţi i se 
fereau din cale; purta pe umerii lui veşmântul unui zeu. 
Amintirea acelor clipe se lămurea tot mai mult şi îi umplea 
sufletul cu o covârşitoare tristeţe. Umbre mari treceau pe 
dinaintea ochilor lui; vedea oraşul rotindu-se ca într-o 
viitoare; sângele îi curgea şiroaie din coapsele sfâşiate - şi 


se simţea murind. Genunchii i se îndoiră şi căzu încet pe 
pietrele străzii. 

Cineva din mulţime veni cu fierul roşit în foc al unui 
trepied din templul lui Melkarth şi i-l lipi de rană. Carnea 
sfârâi, fumegând. Huiduielile mulţimii acoperiră răcnetul de 
durere. Mâtho se ridică din nou în picioare. 

Făcu şase paşi, apoi căzu iar; a treia, a patra oară; şi de 
fiecare dată un alt chin îl silea să se scoale. Azvârleau prin 
ţevi de fier asupra lui ulei fierbinte; îi aruncau sub picioare 
cioburi de sticlă. Mâtho mergea înainte. În colţul străzii 
Sateb se opri sub streaşină unei dughene, sprijinindu-se cu 
spatele de zid şi rămase nemişcat. 

Sclavii Marelui-Sfat se năpustiră asupra lui cu biciurile din 
piele de hipopotam, şi cu atâta furie îl loveau, încât 
sudoarea curgea ca ploaia de pe ciucurii tunicelor lor. 
Mâtho părea că nu simte; apoi, deodată, adunându-şi 
ultimele putori, o luă la goană orbeşte, tremurând din buze, 
ca şi cum un frig pătrunzător l-ar fi cuprins. Străbătu 
strada Budesului, strada Soepo, lăsă în urmă târgul 
Verdeţurilor şi ajunse în piaţa lui Khamon. 

Aici era în mâna preoţilor. Sclavii au dat la o parte 
mulţimea; locul pe care se afla era acum mai larg. Mâtho 
privi în jurul lui şi o văzu pe Salammb6. 

La cei dintâi paşi ai lui, se ridicase în picioare; apoi, pe 
măsură ce Mâtho se apropia, veni până la marginea terasei, 
şi încetul cu încetul nu mai văzu în jurul ei decât pe Mâtho. 
O necuprinsă tăcere se făcuse în inima ei - era ca o genune, 
în care toată lumea dispăruse sub stăpânirea unui singur 
gând, a unei singure amintiri, a unei singure priviri. Omul 
acela, care venea spre ea, o chema. 

Numai ochii lui mai păstraseră în ei ceva omenesc. Trupul 
lui înalt nu mai era decât o arătare scăldată în sânge; 
legăturile rupte îi atârnau de-a lungul coapselor, 
amestecându-se laolaltă cu vinele pumnilor lui descărnaţi; 
gura îi rămăsese larg deschisă şi din orbitele ochilor lui 


ţâşneau două flăcări, a căror văpaie îi cuprinsese parcă tot 
părul; şi nefericitul mergea mereu. 

Ajunse la picioarele terasei. Salammb6 se aplecă asupra 
balustradei şi, privind ochii aceia înspăimântători, îşi aduse 
aminte de tot ceea ce omul din faţa ei suferise pentru ea. 
Acum murea, dar Salammb6 îl revedea în cortul lui, în 
genunchi, cuprinzându-i mijlocul cu braţul lui şi 
murmurându-i cuvinte de iubire; îi era dor să le mai asculte 
o dată, să le primească în inima ei; nu voia să-l vadă 
murind! În aceeaşi clipă, Mâtho tresări prelung; Salammb$ 
îşi înăbuşi un strigăt; Mâtho se prăbuşi pe spate şi rămase 
nemişcat. 

Salammb6, aproape în nesimţire, fu purtată pe braţe până 
la tronul ei de preoţii care o înconjurau acoperind-o cu 
laude. Era biruinţa ei! Toţi băteau din palme şi frământau 
pământul, urlându-i numele. 

Un om se repezi asupra mortului. Deşi îi lipsea barba, 
purta pe umeri mantia preoţilor lui Moloh, iar la cingătoare 
spatula de aur cu care se tăiau cărnurile jertfite Zeului. Cu 
o singură lovitură spintecă pieptul lui Mâtho şi-i smulse 
inima. Şahabarim o aşeză pe o lingură şi, întinzând braţul, o 
închină soarelui. 

Soarele cobora dincolo de mare; razele lui se abăteau 
asupra inimii roşii, pătrunzând-o ca nişte săgeți. Pe măsură 
ce zvâcnirile ei se potoleau, soarele se cufunda în valuri; o 
dată cu cea din urmă tresărire a inimii, dispăru. 

Atunci, din ţărmul golfului până-n istmul lagunei, şi din 
marginea istmului până dincolo de far, pe toate străzile, în 
toate casele, deasupra tuturor templelor, un singur strigăt a 
răsunat. Contenea o clipă, apoi izbucnea din nou, făcând să 
se cutremure zidurile. Cartagina se dezlănţuia în spasmul 
unei bucurii titanice şi a unei nemărginite speranţe. 

Narr'Havas, îmbătat de mândrie, cuprinse cu braţul lui 
stâng mijlocul lui Salammb6, ca un viitor stăpân al ei, iar cu 
mâna dreaptă prinse un potir de aur, ca să-l închine în 
cinstea geniului nepieritor al Cartaginei. 


Salammb6 s-a ridicat cu el o dată şi, ţinând o cupă în 
mână, a voit la rândul ei să bea. Dar s-a prăbuşit, cu capul 
pe spate, peste pernele tronului, palidă, nemişcată, cu 
buzele întredeschise. Părul ei despletit se revărsa până la 
pământ. 

Astfel muri fiica lui Hamilcar, fiindcă atinsese cu mâna ei 
veşmântul lui Tanit. 


SFÂRŞIT