Alexandru Vlahuta — Din Trecutul Nostru

ALEXANDRU VLAHUȚĂ 


ALEXANDRU VLAHUȚĂ 


DIN ITRECUIUL NOSIRU 


Î. 

ÎN ZĂRILE TRECUTULUI 

„Dară ceilalţi lăcuitori, ce au fost mai înainte, unde sunt? 
Cari nici se mai ştiu, nici se mai pomenesc, nici măcar 
cevaşi dintr-aceia se mai numesc, sau ce limbă va fi avut 
cine mai ştie? Şi de va fi fost rămas cinevaşi, încă atâta s-au 
amestecat în cei mai de pre urmă lăcuitori, cât îngropaţi de 
tot sunt, de nu se mai vede nimic de dânşii nicăiri!” 

Spătarul N. Milescu. 

Demult, cu opt sute de ani înainte de Hristos, trăia pe văile 
acestea un neam de oameni războinici, aspri la fire şi la 
chip, cu numele de sciți. Ei stăpâneau, de călare, toată 
câmpia întinsă din Marea Neagră până-n pustiurile 
mlăştinoase ale Donului; iar în partea muntoasă, în mândra 
cetate a Carpaţilor, hălăduiau agatârşii, o viţă mai aleasă, 
desfăcută din neamul cel mare al tracilor. Retraşi din vadul 
gloatelor pribege, apăraţi de întăriturile munţilor şi 
aproape neştiuţi de lume, agatârşii duceau acolo o viaţă 
aşezată şi liniştită, îndeletnicindu-se unii cu creşterea 
vitelor, alţii cu viile, ori cu albinele, de răul cărora se zicea 
că nu poate nimeni pătrunde la ei. Cei mai dinlăuntru 
strângând aur din prundul râurilor, sau scoţându-l din 
desfundăturile munţilor şi toţi laolaltă alcătuind o familie de 
oameni voinici, harnici şi sănătoşi, care se purtau gătiţi în 
haine strălucitoare, trăiau în belşug şi-n bună înţelegere, îşi 
iubeau ţara lor frumoasă şi păzită, din care nu ieşeau 
niciodată, aveau cârmuitori paşnici, înlesniri multe şi legi 
puţine, pe care le puneau în versuri şi le-nvăţau pe dinafară 
cântându-le. Alta cu totul era viaţa sciţilor în largul 


câmpiilor. Ei n-aveau îngrădire, nici aşezare statornică în 
vreun loc, ci, ca pulberea purtată de vânt, roia mulţimea lor 
pe văile apelor, ducându-şi turme şi care şi tot ul în voia 
întâmplării, fără nici o legătură-n urmă, fără nici o ţintă- 
nainte. Cărturarii vremurilor acelora ni-l arată roşcaţi la 
faţă, greoi şi mătăhăloşi la trup, cu braţe lungi şi butucoase, 
cu pieptul larg păros şi capul plecat înainte. Dealtfel iuți la 
mişcări, călăreţi buni şi arcaşi iscusiţi. Îmbrăcămintea lor 
era un fel de contăşe lungi până la genunchi, încinse la brâu 
c-un şerpar îngust, nădragi strânşi la gleznă, pe cap o 
cuşmă ţuguiată şi în picioare meşi de piele groasă; iarna 
purtau sărici largi şi lungi până-n călcâie, hrana şi băutura 
lor de căpetenie era laptele de iapă. Ei străbăteau depărtări 
mari, aşa în gloată; năprasnici ca o vijelie se năpusteau 
peste alte neamuri, pustiind totul în calea lor, bând cu 
lăcomie sălbatică din sângele celui dintâi duşman căzut, 
împrăştiind groaza duiumului lor până-n câmpiile bătrânei 
Asii leagănul vechilor noroade, care au împânzit pământul. 
Biruitori, încărcau prăzile pe spinarea robilor şi se-ntorceau 
în ţara lor. Aici, fiecare scit aducea în faţa regelui capetele 
vrăjmaşilor pe care i-a ucis el şi, după numărul acestor 
dovezi de vitejie, îşi primea partea lui de pradă. Apoi, 
jupuind pielea de pe aceste capete, o răzuia cu o coastă de 
bou şi-şi făcea şervete pentru masă, iar din tidva uscată 
cupă de băut. Ei purtau în vază pieile acestea, atârnate de 
frâul calului şi se făleau cu ele. Cei care aveau mai multe le 
coseau una de alta şi-şi făceau o manta lung, de găteală. 

În fiecare an, la o zi anumită, serbau cu toţii pe zeul 
războiului, înfăţişat printr-o sabie veche, pe care-o înfigeau 
deasupra unei grămezi mari de lemne şi-l jertfeau cai şi 
oameni, câte unul la sută din robii prinşi în războaie, pe 
robii aceştia, sortaşi morţii, după ce-l stropeau cu vin pe 
cap, îi ucideau; cu sângele lor udau sabia la care se- 
nchinau, apoi le tăiau braţul drept, cu umăr cu tot şi-l 
aruncau încolo, departe de trup; risipite astfel, trupuri şi 
braţe rămâneau pe câmp, de mâncare fiarelor şi păsărilor 


de pradă. Când regele murea, îl spintecau, îi curăţau 
pântecele, îl umpleau cu mirodenii şi-l purtau într-un car 
descoperit pe la toate triburile lor; cei care îi întâmpinau îşi 
crestau fruntea, în semn de jale şi-şi înfigeau săgeți în 
braţul stâng, într-un mormânt larg îl aşezau pe un pat de 
crengi între gratii de suliţi, înconjurat de arme şi odoare 
scumpe, iar ca să aibă cine-l iubi şi îngriji pe lumea cealaltă, 
ucideau şi-ngropau lângă el pe una din soțiile lui, un 
bucătar, un paharnic, slugi credincioase, cai şi 50 de 
călăreţi înarmaţi. 

Când pe la sfârşitul veacului al şaselea înainte de Hristos, 
Dariu, regele perşilor, veni în fruntea unei spăimântătoare 
oşti, să pedepsească pe sciți, pentru năvălirile ce mereu le 
făceau în bogatele ţinuturi ale Asiei, aceştia, dând foc 
fânaţurilor şi astupând fântânile, se traseră cu tot ul lor în 
desimea pădurilor depărtate. Dariu îşi osteni în deşert 
gloatele, orbecăind în pustiul câmpurilor sterpe. Lipsa de 
hrană şi de adăpost îl hotări să se întoarcă. Un sol scit îi 
aduse atunci un guzgan, o broască, o pasăre şi cinci săgeți. 
Cum solul nu vorbea, Dariu înţelese că sciţii îi închină, cu 
aceste semne, pământul, apele, aerul şi armele lor. 

Nu, zise Gobriaş, o slugă pricepută a lui Dariu, eu cunosc 
tâlcul acestor pilde obişnuite la sciți şi iată ce ne spun ei cu 
solia lor: „Dacă nu veţi şti zbura, ori nu veţi fugi pe sub 
pământ ca şobolanii, aici veţi rămânea cu toţii, ucişi de 
săgețile noastre”. 

Şi regele perşilor se întoarse cu oastea sfărâmată de truda 
şi de greutăţile unei călătorii lungi şi fără noroc. Din asta se 
vede cât era de greu, chiar pentru o putere mare ca a lui 
Dariu, să lovească pe sciți în ţara lor întinsă, fără drumuri şi 
fără aşezări de baştină. Călăreţi buni, trăgaci iscusiţi, 
îndurători la frig şi la osteneală, sciţii ar fi putut întemeia cu 
vremea o stăpânire puternică şi trainică pe văile acestea. 
Dar nu-l trăgea inima la muncă şi prin nimic nu legau ziua 
de ieri cu cea de mâine. Numai o mică parte din neamul lor 
erau plugari şi aceştia strângeau roadele câmpului, nu 


pentru hrana lor, ci pentru ca să le vândă grecilor de prin 
limanurile Mării Negre. lar grosul neamului scit trăia mai 
mult în pribegie, vânturându-se de colo-colo, săracii pe jos, 
bogaţii călări, sau tolăniţi sub covilturile de piele ale carelor 
lungi cu câte şase osii palate călătoare pe netezişul 
câmpiilor pustii. Ce urme să lase un astfel de popor despre 
trecerea lor pe pământ! 

Într-o scurtă poveste îşi încheiau sciţii toată istoria 
trecutului lor: „Cu vreo mie de ani înaintea lui Dariu, trăia 
Targitaus, fiul lui Joe şi al fetei râului Boristene. El avea trei 
feciori şi nu se puteau înţelege care dintre ei să fie sciţilor 
rege. Într-o zi căzură din cer un plug, un jug, o secure ş-un 
pahar, toate de aur. Voi fratele mai mare s-apuce el aceste 
daruri, dar iute-şi trase mâna că darurile erau ca focul de 
fierbinţi. Se fripse şi fratele mijlociu. Veni rândul celui mai 
mic. Acesta întinse mâna, le luă şi fu rege”. 

Atâta ştim despre începutul depărtat al sciţilor şi poate că 
nici ei nu ştiau mai mult. 

GEȚII. DACII. 

Tot pe vremurile-acelea, în hotar cu sciţii, se-tindea ţara 
tracilor către miazăzi şi apus, până-n stâncile Balcanilor 
muntele Hemus, cum îi ziceau pe atunci pragul strălucitului 
regat al Macedoniei. Popor mare şi vrednic în războaie erau 
tracii, dar desfăcut în neamuri multe şi la prea mulţi stăpâni 
împărţit. 

Cu patru sute de ani înainte de Hristos, regatul 
Macedoniei, întorcându-se şi-ncepând a-şi lărgi graniţele, 
împinge duiumul tracilor încoace. 

Geţii, o ramură puternică din tulpina tracă, năpădesc în 
ţinuturile sciţilor, îi mătură pentru totdeauna din câmpiile 
Dobrogei şi urzesc ei ţară şi stăpânire nouă pe valea 
Dunării, din Marea Neagră-n poalele Carpaţilor. De aici, se 
repăd călări şi mai pradă în câteva rânduri ţinuturile 
mărginaşe ale bogatei Macedonii. Dar în vara anului 335 
(înainte de Hristos) Alexandru cel Mare năvăli într-o noapte 
şi, înaintând prin lanurile de grâu de pe Bărăgan, îi prinde 


pe neaşteptate între zdrobitoarele lui falange, îi bate şi-l 
goneşte până la un oraş de lemn, căruia-l dă foc şi se- 
ntoarce biruitor, încărcat de prăzi, de robi şi de ostatici. Mai 
târziu, după moartea lui Alexandru cel Mare şi frângerea 
uriaşei lui împărăţii în patru, se ispiteşte şi Lizimac să 
răpuie pe geţi, dar, de astă dată, II. 

Aceştia-şi pustiesc ţara şi-l lasă să înainteze, până ce 
oastea lui, biruită de foame, nu mai poate lupta. Atunci îi 
împresoară şi-l duc într-un oraş a lor, Helis. Aici Dromihete, 
regele geților, primeşte cu mare cinste pe Lizimac şi pe ai 
lui, le aşterne pe jos covoare scumpe din Macedonia şi-l 
ospătează la o masă-mpodobită, dându-le bucate alese pe 
talere de argint şi vinuri aromate în cupe de aur. lar el, cu 
geții lui, s-aşează la o masă de rând, ospătând pe talere de 
lemn mâncări de legume simplu gătite şi bând apă din 
pahare de corn. La sfârşit se scoală şi-ntreabă cu blândeţe 
pe Lizimac: care ospăț i-a plăcut mai mult, al 
macedonenilor, sau al geților? 

Al macedonenilor îi răspunde Lizimac. 

Atunci, zice Dromihete, de ce-ţi laşi traiul tău bun de-acasă 
şi bogăţiile ului tău şi vii să cucereşti o ţară, care-şi 
hrăneşte aşa de rău pe supuşii ei? 

Geţii erau viteji, mândri şi netemători de moarte. Dintre 
toate popoarele peste care-a trecut Dariu cu marea lui 
oaste, când a venit împotriva sciţilor, numai geții au 
îndrăznit să se lupte cu el şi nu şi-au plecat arcurile, decât 
răpuşi de covârşitoarea mulţime a perşilor. Că nici mânia 
cerului nu domina trufia lor, ci când tuna şi fulgera, ei, 
încălecând pe cai, făceau gălăgie mare şi, furioşi, trăgeau 
cu săgeţile-n nori. Solii lor, care cântau din chitară înainte 
de a-şi spune solia, întrebaţi de Alexandru cel Mare dacă se 
tem de el, i-au răspuns cu mândrie: „Geţii nu se tem decât 
de cer, să nu cadă pe ei”. 

Aşa era poporul care-a stăpânit mai de mult locurile 
acestea. Răsărit din marele trunchi al familiei trace, neamul 
acesta de viteji s-a desfăcut cu timpul în două ramuri: geții 


s-au împânzit mai mult pe dreapta Dunării, din jos de 
cataracte; iar în stânga, spre întăriturile munţilor şi-au fost 
ales dacii pământul stăpânirii lor. Aceştia însă, împinşi mai 
târziu de gloatele iasigilor, au părăsit şesul şi au intrat de-a 
binele, la munţi, în ţara agatârşilor, pe care lesne-l vor fi 
supus şi sorbit în unda lor proaspătă, plină de putere şi de 
tinereţe. Şi astfel, precum odinioară, din familia tracilor, 
Carpaţii au tras viţa cea mai aleasă şi au îngrădit-o în 
adăposturile lor, tot aşa, mai în urmă, din acelaşi izvor de 
oameni, acei care prin bărbăţia lor şi prin înaltele lor 
însuşiri sufleteşti erau chemaţi să iasă mai în vază în 
câmpul istoriei, pe aceeaşi dâră s-au tras şi în aceiaşi munţi 
şi-au pus temeiul ţării lor. 

La vechii traci fusese mai de mult un preot înţelept, 
Zamolxis. Învățăturile lui spuneau că viaţa aceasta e o 
încercare, o trecere vremelnică şi plină de zbuciumări către 
viaţa cea de veci, singura frumoasă şi întru adevăr fericită. 
A trăi cumpătat, a privi suferinţa ca o binecuvântare şi 
moartea ca o mântuire, ca o dulce chemare a milostivului 
Gebeleizis în împărăţia liniştii celei de veci, eră, pentru 
credincioşii lui, izvorul adevăratei înţelepciuni şi taina 
adevăratei puteri pe pământ. Din izvorul acesta şi-au tras 
dacii credinţa, tăria şi rostul vieţii lor. Vrednici coborâtori ai 
tracilor, ei îşi făcură un zeu din Zamolxis, o religie din 
învăţăturile luil întăriţi sufleteşte, pregătiţi astfel pentru 
vitejii mari şi stăpâni pe-o ţară frumoasă, bogată şi darnică 
anume parcă făcută pentru un asemenea popor dacii ajung, 
în mai puţin de-un veac, să-şi întindă puterea peste toate 
neamurile ce roiau în câmpiile Dunării şi să închege o 
singură domnie, din cătările Carpaţilor până-n limanurile 
Mării Negre. 

1 Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei Şi inima-mi 
umplut-au cu farmecele milei, în vuietul de vânturi auzit-am 
al lui mers Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-l vers -Şi 
tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos: Să-ngăduie 
intrarea-mi în veşnicul repaos! 


Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, Să 
binecuvânteze pe cel ce mă împilă, S-asculte orice gură ce- 
ar vrea ca să mă râdă, Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să 
mă ucidă, Ş-acela între oameni devină cel întâi, Ce mi-ar 
răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi. (Din Rugăciunea unui 
dac de Eminescu). 

Cu optzeci de ani înainte de Hristos, porunci profetul 
Deceneu, sfetnicul marelui rege Boerebiste să se 
stârpească viile pentru ca nu cumva ispita băuturii să 
smintească firea cea bună a poporului şi să-l abată din 
vrednicia lui. Şi dacii se plecară poruncii, căci pe cât erau 
de aprigi şi de cumpliţi în războaie, pe atâta de blânzi şi de 
supuşi regelui şi profetului lor. Numai aşa se înţelege cum 
au ajuns ei, pe vremea aceea de vifor şi de întunecate 
frământări de neamuri, la o stăpânire aşa de întinsă şi la o 
putere aşa de temută. 

Dacii erau oameni trupeşi, bine legaţi şi robaci la muncă, 
purtau părul lung, lăsat în plete pe umeri şi pe spate, 
retezat în dreptul frunţii barba mare, stufoasă, îl dădea o 
înfăţişare aspră şi posomorâtă. Îmbrăcămintea lor era o 
tunică până la genunchi, strânsă c-o cingătoare peste 
mijloc, iţari largi, legaţi la gleznă cu sfoară. Sau vârâţi în 
opinci, pe deasupra o manta lungă fără mânici, încopcită pe 
umăr. Fruntaşii purtau o căciulă ţuguiată, cei de rând 
umblau i cu capul descoperit. Femeile „v erau înalte, zvelte, 
mândre la port, cu o dulce mlădiere-n mişcări şi cu multă 
blândeţe şi duioşie în chipul lor frumos, în ochii lor mari, 
galeşi, umbriţi de gene lungi. Purtau o haină uşoară până în 
călcâie, pe deasupra o dulamă până la genunchi, strânsă la 
brâu, pe cap o broboadă de În sau de cânepă, mărgele la 
gât şi flori în cosiţe. Ele vedeau de casă, torceau, ţeseau, 
creşteau copiii; bărbaţii, când nu erau în război, duceau la 
păşune hergheliile, cirezile de vite şi turmele de oi, 
semănau în câmpiile roditoare de la poalele Carpaţilor grâu 
pentru negoţ şi miei pentru hrana lor străvechea mămăligă. 
Toamna umblau în cărăuşie: scoborau la mare belşugul 


holdelor, aurul munţilor, cai, lână, miere şi ceară şi luau în 
schimb arme, stofe alese, vase de bronz, scule de podoabe, 
de care n-aveau ei. larna, în căsuţele lor de bârne sau de 
vălătuci, adunaţi pe lângă vatră, îşi povesteau isprăvile, 
luptele şi primejdiile prin care au trecut şi câte au mai auzit 
şi văzut prin locurile depărtate pe unde au umblat. 

Cât a trăit Boere-biste, au stat toţi la un cuget, îngrădiţi în 
aceleaşi legi şi în aceeaşi alcătuire de viaţă. Dar la moartea 
bunului şi V. Înţeleptului rege, ţara, întregită de el, e întinsă 
de mulţi şi se rupe-n bucăţi. Încep iarăşi dezbinările tracilor 
de odinioară. Lupte crâncene înviforează gloatele şi se 
întorc la vechea lor sălbătăcie. Un veac de sânge şi de foc 
rece ca o vijelie cumplită peste viaţa acestui nenorocit 
popor. 

Şi tocmai în vremea asta se ridică de la miazăzi primejdia 
cea mare, hotărâtoare de viaţă şi de moarte. Roma îşi 
aţinteşte privirea asupra Daciei. Valul stăpânirii i s-a întins 
de mult peste ţinuturile Iliriei şi ale bogatei Macedonii. 
Călcările pe care le fac dacii prin părţile acelea şi săgețile 
pe care le mai repăd dincolo de hotarul ţării lor, răspund 
acum departe, tocmai pe ramurile Tibrului, în inima celei 
mai mândre şi mai largi împărăţii de pe faţa pământului. 
Dar trec şi romanii, de la o vreme, prin grele încercări. 
Atâta lume, atâta putere, e greu să mai încapă într-o mână. 
Minţile se tulbură de strălucirea atâtor bogății adunate cu 
hapca de prin ţările supuse. Un vânt de răzvrătire suflă din 
toate părţile. Marele Cezar e ucis în senat, tocmai când se 
pregătea să plece împotriva dacilor. După norocosul 
August, soarele-nviorător al Romei îmbătrânite, urmează un 
şir de împărați netrebnici. Cruzimea, orgia, adânca 
ticăloşire a sufletelor nu mai cunosc nici o stavilă. Oamenii 
de seamă se împrăştie de frica celor nelegiuiţi. Nimeni nu 
mai crede în dreptate. Şi-n întunericul acesta, în care 
blândul Isus e răstignit pentru c-a adus pace şi iubire pe 
pământ, falnica pajură romană pare a-şi fi lăsat în jos 
aripele-l ostenite. Dar se vede că tocmai zguduirile acestea, 


tulburând până la fund viaţa popoarelor, au darul de a 
scoate la lumină puteri neaşteptate, ridicând din clocotul 
mulţimii pe marii povăţuitori, chemaţi a hotări de soarta 
neamului lor. 

III. 

DECEBAL. TRAIAN. LUPTELE LOR. 

Au trecut optzeci de ani de la naşterea lui Hristos. Dacii, 
desfăcuţi de geţi, îşi au ţara lor toată dincoace de Dunăre. 
Dincolo, până-n mare, e Moesia romană. În fruntea lor stă 
acum Decebal, om harnic şi cu vederi largi, ostaş ager şi 
neînfricoşat în războaie, stăpân hotărât, înzestrat cu toate 
însuşirile unui minunat cârmuitor. Pe tronul împărăției 
Romane stă molaticul Domițian, ostaş fricos şi om 
neînsemnat. 

Decebal îşi întocmeşte ţara, aduce de pretutindeni meşteri 
iscusiţi, alege pe oamenii cei mai pricepuţi şi-l pune la 
treabă, întăreşte oraşele, armează pe toţi supuşii lui în 
stare de a se lupta, leagă prietenie cu neamurile 
nestăpânite încă de romani şi în această obştească 
înviorare, în această măreaţă însufleţire, un popor nou pare 
că se ridică la poalele şi înlăuntrul Carpaţilor. 

Iar în anul '86 mai uşurându-se de griji, regele munţilor se 
repede cu arcaşii lui în Moesia vrăjmaşă, împrăştie oastea 
împărătească, ucide pe Sabinus, apărătorul acestor 
ţinuturi, pustieşte ţara şi pune stăpânire pe cetăţile ei. 
Atunci se hotărăşte însuşi Domoţian să vie-mpotriva dacilor. 
El pleacă din Roma, cu oaste multă şi cu planuri mari de 
biruinţă; dar în pragul Moesiei se răzgândeşte şi trimite să 
se măsoare cu fiorosul Decebal, pe Cornelius Fuscus, un 
general bătrân, încercat în războaie. 

Trec Dunărea şi înaintează încoace falnicele steaguri 
romane, zorite de dorul izbânzii. Dar iată că de sub poalele 
unei păduri o năprasnică vijelie de săgeți s-abate asupra lor. 
Viteazul Fuscus e ucis şi oastea lui sfărâmată. Câmpiile 
Moesiei sunt din nou pustiite. Silit să încheie pace, Domițian 
se leagă a da lui Decebal meşteri şi oameni învăţaţi, ca să-l 


întărească ţara şi să-l lumineze neamul; afară de asta, se 
mai leagă a-l plăti ş-un tribut în bani, pe fiecare an. Iar 
pentru a-şi ascunde umilinţa, fudulul împărat trimite veste 
la Roma c-a biruit pe daci, pune să i se ridice statui şi arcuri 
de triumf şi îmbătat de vinul oaspeţilor şi de laudele 
linguşitorilor, îşi adoarme astfel mustrarea şi ruşinea în cea 
mai deşartă slavă ce s-a pomenit vreodată în istorie. 

Ci tu veghează rege cutezător şi paznic ne'nfricoşat al 
Carpaţilor, veghează şi te pregăteşte pentru lupta cea 
mare, că de-aci-nainte ai a da piept cu adevăratul tău 
potrivnic! 

Se-ncheie un veac de la naşterea Mântuitorului. Împărat la 
Roma e Traian, om hotărât, cumpănit la minte făptură 
mândră de ostaş şi fire aleasă de stăpân bun în toată 
puterea cuvântului, de adevărat părinte al poporului său. 
Cel dintâi gând, grija lui neadormită e să spele cât mai de 
grabă ruşinea tributului dac şi să sfărâme pentru totdeauna 
cuibul acelui rege trufaş, care sta încă dârz şi neclintit în 
marginea împărăției romane. La izbândirea acestui gând 
păşeşte cu multă luare aminte. Trimite înainte lucrători să 
abată stâncile şi să taie un drum prin strâmtoarea cea 
lungă şi prăpăs-tioasă a cheilor Dunării, din sus de Porţile 
de Fier, pe unde aveau să fie trase şi cele cu provizii din 
Moesia; iar el cu oastea porneşte în primăvara anului 101; 
la Viminacium, unde vine azi satul Costolaţi din Serbia, 
aşterne-un pod de vase peste Dunăre şi, în fruntea 
legionarilor, păşeşte, el întâi pe pământul Daciei. Aşezările 
de câmp sunt toate părăsite. Ţara pare pustie. Dacii sunt 
strânşi în munţi, în locuri apărate, de unde trimit iscoade să 
pândească mişcările romanilor. Traian cercetează bine 
locurile, ştie că intră într-o ţară primejdioasă şi înaintează 
încet, cu pază mare,. Lăsând întăriri în urmă, pentru ca 1 
nu cumva, la o retragere silită, să rămâie descoperit. 
Înainte de a intra în munţi, îl întâmpină o solie din partea 
burilor, un popor supus dacilor: pe un burete mare scriau 
împăratului în latineşte că nu-l cuminte să strice pacea 


încheiată şi să le calce ţara şi-l sfătuiesc mai bine să se 
întoarcă. Povaţa o fi vrut ea să fie îndrăzneață, dar solul, 
când a văzut chipul măreț al lui Traian, a înlemnit de 
spaimă ş-a căzut de pe cal. 

Încep zările să se închidă. Păduri nesfârşite se înalţă între 
pământ şi cer şi parc' ameninţă cu tăcerea şi cu întunericul 
lor. 

Şir după şir se înfundă sclipitoarele coifuri în umbra văilor 
întortocheate şi înguste. Cercetaşi! Furnică în toate părţile 
şi străji sunt puse pe înălţimi, ca nu cumva prin locurile 
acestea viclene, oastea să fie lovită pe neaşteptate. 

Deodată un strigăt de trâmbiţă dă ştire de sus să se 
gătească de luptă... Un freamăt de arme - şi rândurile se 
strâng apropiindu-şi scuturile şi învălindu-se ca într-o 
platoşă uriaşă: nu mai sunt oameni, e un zid de fier care 
înaintează. Pe Timiş în sus, în meterezele lor de la Tapae, 
dacii stau la pândă cu arcurile întinse. Pe aici e drumul cel 
mai scurt spre inima ţării, spre mândra Sarmisegetuza, 
cuibul lui Decebal. Aici valea se lărgeşte puţin; în dreapta 
Timişului, sub streaşina unui munte, se înalţă, ca o prispă, 
minunata aşezare pe care şi-au ales-o dacii pentru 
întăriturile lor. Din jos, în marginea pădurii, încep deodată 
crengile să foşnească, înfiorate ca de-o suflare de vânt şi 
cele dintâi coifuri sclipesc în luminiş. 

Un şuier ca de vijelie, ş-o răpăială de grindină cutremură 
valea. O pânză mişcătoare de săgeți zbârnâie deasupra 
pământului, între cele două puteri. Dar pânza se scurtează. 
Zidul de scuturi ce scapără de izbirea săgeţilor, se împinge 
tot mai adânc, tot mai îngrozitor în clocotul dacilor. Se 
prăbuşesc mulţi din oastea romană. Dar şiruri proaspete 
izvorăsc mereu din pădure, s-ar crede că toţi copacii se 
prefac în legionari şi vin din ce în ce mai mulţi, din ce în ce 
mai îndârjiţi, iată-l aproape, nu-l mai desparte decât o 
lungime de suliță. Dacii aruncă arcurile şi se apără cu 
lăncile, întăriturile trosnesc din toate părţile şi, prin 
spărturile lor, se îndeasă năvala morţii; braţele se- 


ncleştează într-o luptă oarbă, deznădăjduită. Şi peste 
această urgie îngrozitoare, deasupra acestui învălmăşag de 
strigăte şi de răbufneli, cerul se întunecă deodată, ş-o 
ploaie năprasnică vine să spele valea de sânge, dacii câţi au 
mai rămas cu zile o rup de fugă, încredinţaţi că şi zeii s-au 
ridicat împotriva lor. Se povesteşte că în lupta asta Traian, 
văzând că nu mai au ostaşii lui cu ce să-şi lege rănile, îşi 
rupse cămaşa de pe el şi-o împărţi răniților. 

De la 'Tapae, legionarii se ridică pe Timiş în sus până la 
gura Bistrei şi pe valea ei, tăiată între două şiruri de munţi, 
se-ndreaptă înspre cetatea lui Decebal. O solie din oameni 
de rând, capete descoperite, îi întâmpină cu rugă de pace. 
Traian îi trimite îndărăt să spună regelui lui că nu primeşte 
pacea, decât cu supunerea ţării. Şi-n mersul lui pe Bistra, 
dă foc unei cetăţi părăsite, cruţă un sat în care erau numai 
bătrâni, femei şi copii, împrăştie o ceată de călăreţi ce vor 
să-l aţie calea, apoi văzând că se lasă vreme de iarnă şi-l tot 
mai greu de înaintat, pune lagăr întărit la jumătatea văii şi, 
pe tot drumul făcut până aici, rânduieşte oaste de pază; iar 
cu fruntaşii se întoarce să ierneze într-un oraş din Panonia 
Ungaria de azi. 

Iarna trece în linişte, în liniştea pregătirilor. Şi cum dă 
codrul în mugur, împăratul e în lagăr. De aci încolo încep 
greutăţile cele mari. Valea înainte se strâmtează, drumul e 
astupat de bolovani şi de copaci răsturnaţi. Cete de arcaşi 
izvorăsc din toate părţile, stânci se prăbuşesc din înălţimi 
peste călăreţi. Cu o muncă şi cu o putere de uriaşi, 
legionarii desfundă calea, înfruntă moartea sub toate 
chipurile ei şi trec înainte, spulberând orice împotrivire, 
îngrozind pe vrăjmaş, mai mult decât cu armele, cu păsul 
lor hotărât şi cu înfăţişarea lor măreaţă. După o luptă 
crâncenă, cuceresc o cetate în care găsesc pe sora regelui 
şi câteva steaguri romane, amintiri umilitoare din zilele lui 
Domițian. De astă dată vine un sol ales dintre fruntaşi, 
îngenunchează, întinde mâinile, cerşeşte pacea, dar nu cu 
închinarea ţării. Traian face un semn şi oastea păşeşte 


înainte. Încă un urcuş greu, peste dărâmături de stânci şi 
sub o cumplită grindină de săgeți şi iată că în sfârşit 
nebiruiţii legionari răsuflă în larg, pe înălţimea unui tăpşan 
descoperit, în faţa mândrei cetăţi a lui Decebal. Dacii se 
năpustesc din cuibul lor şi mai încearcă o luptă îndârjită, 
dar sunt zdrobiţi şi de astă dată. Atunci porţile cetăţii se 
deschid şi regele apare. El vine încet, abătut şi, cu ochii în 
pământ, întunecat de durerea umilinţei, se pleacă înaintea 
biruitorului, ş-aşteaptă. În urma lui, în genunchi şi cu 
mâinile întinse, în mută rugăciune ca-n faţa lui Dumnezeu, 
stau căpeteniile şi norodul cetăţii. 

Văzând împăratul atâta supunere, se-nduplecă şi încheie 
pace. Decebal se leagă: „A înapoia toate armele, maşinile, 
meşterii şi fugarii primiţi de la romani, a-şi dărâma toate 
întăririle, a părăsi ţinuturile cotropite de la vecini şi a 
cunoaşte de prieteni şi de duşmani pe prietenii şi pe 
duşmanii poporului roman”. 

Traian puind temei pe cuvântul regelui, lasă numai o mică 
pază în cetăţi şi se întoarce cu oastea la Roma, unde 
poporul îl sărbătoreşte şi-l dă numele de „Dacicus”. 

Curând însă după asta, soseşte veste că Decebal, rupând 
toate legăturile păcii, cu mai îndârjită pornire se pregăteşte 
de luptă, adună arme, întăreşte cetăţile şi răscoală 
neamurile vecine împotriva romanilor. 

Din nou Traian e în fruntea legionarilor. El pune din vreme 
pe Apolodor din Damasc să dureze un pod de piatră peste 
Dunăre, în dreptul oraşului dac Drubetis, unde-l azi Turnul- 
Severin; şi în primăvara anului 105 calea fiind deschisă şi 
apărată din toate părţile, înaintează cu oastea spre capitala 
Daciei, hotărât de astădată a răzbate la ea prin trecătoarea 
de la Turnu-Roş. Dacii, crezând că vor fi loviți tot prin valea 
Timişului şi a Bistrei, astupaseră drumul pe-acolo, aşezând 
pază mare şi curse viclene prin ascunzătorile munţilor. 
Romanii păşesc încet. Pe la jumătatea verii sunt în valea 
Oltului; în mersul lor dau de-un lan de grâu şi-l seceră; 
puţin mai în sus găsesc un oraş întărit, ridică berbecii şi bat 


în ziduri până ce-l supun, dacii se-mprăştie prin văgăunile 
munţilor. Acum deschide ochii Decebal şi vede cumpănă-n 
care a intrat, primejdia îngrozitoare care se apropie şi pe 
care singur a ridicat-o asupra ţării lui. El încearcă în 
vremea asta toate mijloacele de scăpare, iertate şi 
neiertate. Plăteşte oameni fără de lege să ucidă pe Ttaian. 
Aceştia sunt prinşi. Atrage prin vicleşug pe Longinus, 
fruntaş de oaste şi sfetnic al împăratului şi, văzând că nu 
poate afla nimic de la el, trimite vorbă că-l va omori în cele 
mai groaznice chinuri, dacă romanii nu-l vor părăsi ţara. 
Longinus se otrăveşte, după ce scrisese lui Traian să 
meargă înainte fără o teamă şi fără nici o îndurare. 

Ş-a mers împăratul. Ca o putere dumnezeiască a păşit 
înainte, înlăturând toate piedicile, rupând toate stăvilarele 
ce i se puneau în cale. Şi iată-l pentru a doua oară în faţa 
Sarmisegetuzei. Multe triburi dace, încă de la început, 
văzând că nu mai e nici o scăpare, se plecaseră de bună 
voie steagurilor romane. Dar floarea oştirii, tăria neamului 
stă aici, în cetate şi aşteaptă cu nerăbdare ceasul de luptă, 
ceasul de jertfă măreaţă, pentru cinstea ţării, dacă nu se 
mai poate pentru mântuirea ei. 

Încep romanii să se pregătească. Din turnul palatului, 
Decebal cată cu nelinişte jos, în larga deschizătură de plai, 
unde mulţimea de coifuri, ce mişună scânteind în bătaia 
soarelui înfăţişează o privelişte de pe alte tărâmuri; şi-n 
clocotirea aceea de foc şi de aur legionarii par mai mari, 
mai mulţi, mai repezi în mişcări, o lume de uriaşi 
înveşmântaţi în flăcări. 

Cea din urmă solie, trimisă pentr-o încercare de pace, 
aduce răspuns aspru, scurt, hotărât: supunere sau moarte. 
O clipă stă regele pe gânduri, în tăcerea îngrijată a 
sfetnicilor, apoi, ridicând fruntea, rosteşte cu mândră 
durere: „Să murim!” Arcaşii de pe metereze vestesc 
romanilor, c-un rând de săgeți, cuvântul regelui. Un 
freamăt surd se ridică din vale. În şiruri lungi, oastea se 
mişcă spre cetate. Berbecii namile spăimântătoare, îşi 


întind spre ziduri capetele lor de fier. Urcând din greu, 
scuturile despică pârte prin desimea săgeţilor. Deodată 
pornesc toate catapultele cetăţii să-mproaşte cu pietre, la 
început mai mici, apoi din ce în ce mai mari; aprigii 
năvălitori se opintesc să răzbată înainte, când iată că o 
groaznică prăbuşire de bolovani şi de stânci purcede de pe 
ziduri; hăuie valea şi se cutremură toată ca de-o năprasnică 
dărâmare de munţi. Învălmăşite, rândurile romane se frâng 
îndărăt. O fulgerare de speranţă lunecă pe faţa lui Decebal. 
Inimile dacilor se înviorează şi strigăte de bucurie 
izbucnesc din toate părţile. 

Dar prinde-a bubui pădurea de lovirile topoarelor, copacii 
abătuţi sunt târâţi pe tăpşan, grinzi mari se-ncheie unde de 
alta, o cetate nouă creşte ca din pământ în faţa 
Sarmisegetuzei. Şi iată că din pereţii acestei cetăţi vrăjite, 
întărituri mişcătoare se despart, încep să umble, purtate 
de-o putere nevăzută, îşi împing la deal colţurile lor 
ascuţite, înfruntând săgețile şi pietrele răpezite de pe 
metereze. Dacii simt că îndărătul acestor minunate 
întărituri e oastea romană care înaintează şi cea din urmă 
speranţă se duce cu cele din urmă săgeți. Porţile şi zidurile 
prind să se clatine de izbiturile berbecilor: sună ora pieirii. 
Vitejii apărători sunt biruiţi, dar nu supuşi. Zoriţi, de 
pretutindeni dau foc cetăţii, scumpei lor cetăţi pierdute; ş- 
acum, sub steagurile ei de flăcări în luptă pentru biruinţa 
morţii parte se azvârl cu piepturile desfăcute, în suliţele 
năvălitorilor, alţii aleargă în mijlocul pieţei, unde, în jurul 
unui vas mare plin cu otravă, duhul lui Zamolxis îi cheamă 
şi-l adapă cu băutura vieţii celei de veci, Decebal, c-o 
frântură de oaste, părăsise cetatea şi se întărise mai 
înlăuntrul munţilor, pe-o înălţime apărată de stânci; dar 
când văzu că şi aci e descoperit şi din toate părţile 
împresurat de legionarii lui Traian, îşi sprijini spada cu 
mânerul în pământ şi, desfăcându-şi haina în dreptul inimii, 
mai privi o dată spre cuibul lui în flăcări şi se lăsă cu toată 
greutatea trupului în fierul ascuţit. Moartea regelui încheie 


istoria neamului dac. Fruntaşii care mai rămân în viaţă, îşi 
răscumpără zilele cu bogăţiile cetăţii. Capul lui Decebal e 
adus înaintea lui Traian. | ung î| priveşte împăratul şi mult 
stă pe gânduri, ca şi cum ar căta să pătrundă tot înţelesul 
adânc şi mişcător al atâtui zbucium, din ochii aceştia 
liniştiţi, ce par a-şi fi întors luminile spre o altă viaţă. Şi zice 
înduioşat: „A fost un om!” 

O sută douăzeci şi trei de zile au ţinut la Roma sărbătorile 
acestei mari biruinţe; iar pentru vestirea ei de-a lungul 
veacurilor s-a înălţat în mijlocul Forului „Columna lui 
Traian” ale cărei sculpturi, de jur împrejur şi de jos până în 
vârf, înfăţişează în icoane neperitoare istoria luptelor 
crâncene şi nespuselor greutăţi, prin care-au ştiut 
legionarii să-şi facă drum la o aşa de măreaţă izbândă, de la 
care purcede-o lume ş-o viaţă nouă. 

IV. 

DACIA ROMANĂ. 

Pe pământul Daciei, în ţara asta scumpă, plătită cu atâta 
sânge, supusă în sfârşit după atâtea jertfe, Traian aduce 
roiuri proaspete de oameni, din toate părţile întinsei lui 
împărăţii şi mai ales din Iliria. Un popor nou se aşterne 
peste sfărâmiturile neamului dac, un nou răsad din viţa 
romană prinde rădăcină în munţii şi în văile Dunării. Pe 
ruinele Sarmisegetuzei se ridică Ulpia Traiană şi în scaunul 
lui Decebal stă acum un cârmuitor împărătesc, „Legatus 
Auguşti”. Minţi pricepute şi braţe harnice întocmesc ţara şi- 
Il dau cu totul o altă faţă. Drumuri largi, pietruite, colindă 
netezişul câmpiilor şi desfundăturile munţilor. Oraşele sunt 
înzestrate cu băi, cu temple, cu teatre şi prin cetăţi se 
aşează oaste. Valuri uriaşe de apărare se ridică de-a lungul 
hotarelor deschise bântuirilor. Brazdă nouă se răstoarnă 
din pământul în care dorm oasele atâtor viteji, holde 
îmbelşugate îmbracă văile Dunării. Meşterii se alcătuiesc în 
bresle. La gropile de aur din munţii Ardealului lucrează 
săpători aduşi din Dalmația aurarii, cea mai aleasă şi mai cu 
vază dintre toate breslele ţării. Ostaşul roman munceşte 


alături cu băştinaşul dac, se-ngrădeşte cu el în aceeaşi 
gospodărie, s-aşează la aceeaşi vatră, îşi împart bucuriile şi 
durerile, pâinea şi sarea sub acelaşi acoperământ şi cel ce a 
biruit ieri cu armele biruie acum cu alcătuirile vieţii lui, cu 
mintea lui luminată, cu limba lui sonoră şi limpede o 
cucerire înceată, blândă, firească, întinsă fără siluire, 
primită fără suferinţă. 

Şi astfel istoria omenirii, amestecând viaţa şi sângele celor 
două neamuri de viteji, pregăteşte, în taină şi pe-ndelete, 
făptura unui popor nou, încheagă o nouă putere, pe care va 
arunca-o în vâltoarea întâmplărilor viitoare, pentru a o 
scoate mai târziu întreagă şi lămurită din focul luptelor şi a- 
| deschide primire largă şi frumoasă în paginile ei. Poporul 
acela în plăzmuire, îngânarea aceea de putere care bate 
nerăbdătoare la porţile luminii, suntem noi, românii de azi. 

În anul 117 împăratul Traian moare. Dacia lui, mândra lui 
Dacie, strălucitoare de tinereţe şi de hărnicie, le stă în ochii 
noroadelor vecine. Aurul munţilor, rodirea cea îmbelşugată 
a câmpiilor, ispititoarele bogății ale oraşelor stârnesc pofta 
de pradă a neamurilor fără căpătâi, ce cutreieră 
meleagurile neîngrădite în hotarele romane. Cele dintâi 
călcări le fac sarmaţii şi roxolanii. 

Împăratul Adrian începe să cugete cu grijă la soarta ţării 
acesteia, pusă departe în bătaia duşmanilor. Cum s-o apere 
de bântuirea atâtor hoarde lacome ce izvorăsc mereu din 
răsărit şi de la miazănoapte? Şi totuşi cum s-o părăsească? 
E atâta viaţă romană şi cu aşa temei aşezată în colţişorul 
acela de lume! Cum să rupă el din crugul împărăției o aşa 
podoabă de ţară şi s-o lase fără ocrotire, în prada 
pustiitorilor? Şi nu s-a îndurat s-o părăsească, nici el, nici 
urmaşii lui până la Aurelian. Ba cu toată inima au sărit şi 
mereu s-au luptat pentru paza hotarelor ei. Împărații 
Septimiu Sever şi Caracal au pus oaste nouă ş-au durat 
întăriri pe locurile unde sunt azi oraşele Turnu-Severin şi 
Caracal. 


Dar pe la începutul veacului al treilea se rup deodată 
stăvilarele lumii barbare şi puhoiul noroadelor necunoscute 
încă începe să înece câmpiile Europei. Goţii sunt cei dintâi 
năvălitori. Ei vin de pe țărmurile Mării Baltice, întunecând 
pământul ca norii de lăcuste şi se-mpânzesc pe coastele 
Mării Negre. De aici se despart în gloate puternice şi unele 
pe mare, altele pe uscat, bântuie laturile împărăției 
romane, ale cărei oşti nu mai pot prididi atâta sodom de 
barbari. 

Istoria popoarelor se învălmăşeşte. Zile din ce în ce mai 
grele curg pentru sărmana Dacie, aşa de fericită în zorii 
renaşterii ei. În ea se sparg cele dintâi valuri pustiitoare şi, 
când sunt împinse îndărăt de armele romane, tot asupra ei 
se revarsă. Oraşele nu se mai pot apăra. Pământul nu se 
mai poate lucra. E jaf şi pieire de la un capăt la altul al ţării. 
În anul 271 fricosul Aurelian, văzând că hoardele sporesc 
mereu şi se împing tot mai adânc spre inima împărăției lui 
şi ne mai ştiind cum să păzească atâta întindere de pământ, 
trage toată oastea din Dacia, în loc să întărească această 
minunată sentinelă dunăreană şi părăseşte astfel pentru 
totdeauna în noianul valurilor cea mai bogată şi mai 
puternică ţară din chenarul domniei romane. 

V, 

ÎN viforul năvălirilor. 

Cu retragerea oştilor, frumoasa alcătuire a ţării se desface 
din toate încheieturile ei. Nu mai e ocrotire, nici cârmă, nici 
povaţaă. Cetățile se dărapăână, oraşele se pustiesc; fruntaşii, 
neguţătorii, oamenii cu stare, pleacă încotro i-o lumină Cel 
de Sus. 

Rămâne însă plugarul, gloata de muncă şi de îndurare, 
rămâne poporul cel mult şi strâmtorat, pe care porunca 
împăratului nu-l priveşte, pe care moartea nu-l mai 
înspăimanta. Săracul n-are unde să plece. El n-are nici chip, 
nici inimă să se înstrăineze. Îl leagă nevoile de vatra şi 
ograda asta în care se încheie toată lumea lui, îl leagă 
atâtea rânduri de strămoşi aici, îl leagă apoi credinţa că aici 


nu va mai avea dări de plătit, multele şi apăsătoarele dări, 
în bani şi-n muncă, pe care le cerea de la supuşi straşnica 
stăpânire romană. Şi astfel ţăranul daco-roman matca 
statornică a neamului nostru păstrător credincios al limbii 
ş-al datinilor părinteşti rămâne aci, în ţara lui bântuită, ţară 
fără stăpân şi fără apărare, pentru lungă şi neaşezată 
vreme. Brazdă-n câmp nu mai răstoarnă, îngrădirile se 
părăduiesc, pământul s-acopere de buruiană; dar cei care l- 
au muncit şi s-au hrănit pe el de sute de ani văd lanurile 
viitoare, văd înseninarea zilei de mâine dincolo de 
întunericul care-l învăluie, o văd ş-o aşteaptă. De pe 
țărmurile Mării Negre şi din valea Nistrului mereu se reped 
hoardele flămânde ale goților, le spulberă gospodăriile şi-l 
împing la adăposturile munţilor. Când valul se retrage ei se 
întorc, îşi ridică iar bordeiele din talpă, n-apucă însă bieţii 
oameni a-şi încropi alb în căpistere, că iar vin pustiitorii şi-l 
gonesc la munte. Trec aşa o sută de ani şi când să zică şi ei: 
Doamne. 

— Ajută, iată că se prăvale din podişurile Asiei un nou 
puhoi de barbari asupra Europei. Nu-l o armată, nu-lun 
popor, e o lume nesfârşită de călăreţi, de care şi de gloate 
pe jos, ce-ntunecă zarea şi zguduie pământul un fluviu de 
oameni ce curge mereu şi creşte mereu. Şi nu mai 
isprăveşte e lumea cea sălbatică şi îngrozitoare a hunilor. Ei 
înaintează, ca o năprasnică viitură de apă, vărsându-se 
încoace peste întinsele şesuri dintre Ural şi Volga. 

Spăimântaţi de apropierea lor, goții îşi părăsesc aşezările 
din valea Nistrului şi de pe coastele mării: parte se 
năpustesc spre munţi, aceştia în zorul fugii îşi îngroapă la 
Pietroasa, în ţinutul Buzăului, comoara sfântă, „Cloşca cu 
pui de aur” ce stă acum între podoabele muzeului nostru, 
ceilalţi se aruncă orbeşte înlăuntrul împărăției Romane, în 
marea de popoare bătrâne, care-l soarbe şi-l amestecă în 
valurile ei. 

Potopul hunilor, spărgându-se de zăgazurile Carpaţilor, 
învăluie munţii şi curge înainte pe văile deschise, hoardele 


hămesite cutreieră Europa. Pe urma lor, sub rotitoarele 
stoluri de corbi, se văd câmpiile albite de oase. Falnica lume 
romană, izbită din toate părţile, începe să se năruie. Peste 
înfloritoarele ei cetăţi trec rândurile de barbari, 
împingându-se unele pe altele într-o goană ameţitoare, 
învălmăşind câmpul istoriei cu regatele şi cu împărăţiile lor, 
care se încheagă şi se risipesc dintr-o zi în alta, spulberate 
ca de vraja unui descântec. Puterea, bogăţiile, coroanele se 
vântură ca pleava, Roma îşi topeşte statuile şi odoarele 
pentru a depărta cu bulgări de aur şi de argint pe visigoţii 
lui Alarich grămădiţi la porţile ei. În Campania jefuită, în 
faţa cetăților dărâmate, barbarii stau tolăniţi la umbra 
platanilor şi beau vin de Falerno turnat în cupe de aur de fiii 
şi fiicele senatorilor romani”. 

Pe la începutul veacului al cincilea, hoardele hunilor 
încărcate de prăzi, se strâng din toate părţile, la glasul lui 
Atila, în câmpiile Panoniei, unde, găsind păşuni bogate 
pentru caii lor, întemeiază un regat puternic groaza şi urgia 
lumii, până la moartea lui Atila, când, intrând vrajba între 
feciori lui, iarăşi se desfac în cete şi se-mprăştie pentru 
totdeauna. Gepizii, o ramură din neamul goților, se folosesc 
de împrejurarea asta şi se aşează în siliştele Daciei. Trăiesc 
şi ei din jafuri până pe la jumătatea veacului al şaselea, 
când iată că din nesecatele izvoare ale Asiei, un alt popor se 
revarsă asupra Europei. Prin vadul deschis de huni se lasă 
acum avarii. Pe Volga întâlnesc pe bulgari (volgari) şi-l 
supun. În valea Niprului dau de slavi, îi mătură şi pe aceştia 
din sălaşele lor şi-l duc în hiolă peste amestecul de neamuri 
ce se frământă în lăuntrul împărăției Romane. O parte din 
slavi, răznindu-se din gloata cea mare, se preling unii pe şes 
alţii se mistuie-n munţi, unde dau peste adăposturile daco- 
romanilor ostroave de viaţă neaşteptată în măreaţa pace şi 
neclintire a înălțimilor acestora. Îmblânzit de spaimă şi de 
foame, alungat şi el din culcuşul lui şi rămas fără nici un 
căpătâi, slavul se apropie umilit de pragul stăpânului 
acestor munţi, care cu bunătate-l deschide uşa, ca unui 


străin pribeag şi om al lui Dumnezeu, îl adăposteşte-n 
bordeiul lui sărac, îl ospătează la masa lui cumpătată, caută 
a-l înţelege vorbele, ajutate de gesturi, de privirea dulce a 
ochilor albaştri şi astfel, în locul aceloraşi dureri, istoria 
înseamnă cea dintâi atingere între sufletele acestor două 
neamuri. 

Avarii, întăriţi de gloatele slave şi bulgare, pradă ce mai 
găsesc de prădat în văile Dunării şi pun stăpânire pe 
câmpiile Panoniei, de unde, timp de două veacuri, îngrozesc 
ţările din răsăritul Europei până-n Constantinopol Roma 
Bizanțului. De abia în anul 796 după multe lupte, Carol cel 
Mare, împăratul francilor, îi biruie, îl sparge cuibul din 
Panonia, vestitul Ring unde s-au găsit mormane de pietre 
scumpe, îi împrăştie şi scapă lumea pentru totdeauna de 
pătura asta de barbari. Trec numai zece ani şi bulgarii, sub 
regele lor Crum, ajung a fi cel mai puternic şi cel mai temut 
popor din toată peninsula Balcanică. Aşezaţi mai de demult 
în Moesia răsăriteană, peste slavi, în gloatele cărora fiind 
sorbiţi şi-au pierdut limba şi parte din sălbăticia neamului 
lor înrudit cu hunii şi cu avarii, ei se folosesc de 
frământările din Apus şi-şi lărgesc hotarele ţării cuprinzând 
toată valea dintre Dunăre şi Balcani, de la Porţile de fier 
până-n Marea Neagră. Undele romane, împuţinate de 
atâtea năvăliri, izbite acum de stânca asta mare şi grea, pe 
care vârtejul întâmplărilor o aruncă-n mijlocul lor, se 
despart în mai multe viţe, ş-apucă unele-nspre Carpaţi, 
unde le trage matca, iar altele se răzleţesc, pentru cine ştie 
câte veacuri, prin munţii Macedoniei şi pe coastele 
stâncoase ale Adriaticei, în Istria. 

VI. 

ÎN CETATEA CARPAŢILOR. 

De prin veacul al treilea, de la spărtura pe care-au făcut-o 
goții încoace cu duiumurile lor, curgând mereu noroade 
sălbatice pe poarta cea mare a şesului dunărean şi, văzând 
daco-romanii că nu mai e chip de trăit pe locurile acestea 
aşa de bântuite, încep să-şi ridice turmele şi ce bruma le-a 


mai rămas şi se retrag la deal din bătaia năvălirilor, până ce 
se adâncesc cu totul în adăposturile munţilor, unde fraţi de- 
ai lor sunt, încă de la începutul domniei romane, sălăşluiţi 
pe valea Oltului, pe valea Timişului şi-n Ardeal. Aci, în 
mândra îngrădire de codri şi de stânci, îşi înfiripează cu 
încetul aşezări noi prin locurile mai ascunse, împărțindu-se 
unii cu turmele pe înălțimile plaiurilor, alţii cu puţină 
semănătură pe luncile apelor, având ţara de-a valma şi 
ducând laolaltă aceeaşi viaţă retrasă şi neştiută de nimeni, 
pe care tot în părţile acestea au fost trăit-o şi agatârşii în 
vremurile de demult. Din când în când se iveşte câte-o nouă 
ceată de pribegi, izgoniți şi ei din vetrele lor, de pe sub 
poalele munţilor, sau de prin câmpiile Moesiei. Ei aduc ştiri 
de ce grozăvii se mai petrec în lumea de-afară, de ce 
barbari mai vântură ţările, vorbesc de vitejiile împăraţilor, 
de puterea cea sfântă a Papei, care-a domolit pe cumplitul 
Atila, biciul lui Dumnezeu, numai cu vraja cuvântului şi l-a 
întors îndărăt de la porţile Romei, vorbesc de frumoasele 
învățături creştine, ca de-un izvor de lumină mântuitoare, la 
care aleargă să se adape toate neamurile pământului... 

Unul din ei un preot, un apostol desculţ, scoate din sân un 
tartaj latinesc şi prinde-a citi. Faţa i se înviorează, glasul se 
ridică din ce în ce mai cald şi mai sonor. Cu multă luare 
aminte ascultă păstorii vorbele lui Isus, pline de adâncă şi 
limpede înţelepciune, minunile pe care le-a făcut şi cât de 
mult a iubit el pe oameni şi cum a pătimit şi s-a jertfit 
pentru mântuirea lor... În liniştea măreaţă a munţilor, pe 
înălțimile acestea luminoase departe de pământ, aproape 
de cer sufletele care-au trecut prin atâtea dureri sorb 
însetate credinţa cea dătătoare de putere. O cruce de lemn 
înfiptă la gura unei peşteri, înseamnă pragul unei biserici. 
Zile de sărbătoare se aprind ca nişte candele în întunericul 
timpului, tot mai în larg răsună toaca, tot mai mulţi cuvioşi îi 
aud chemarea. 

Şi alte cete de fraţi vin şi preoţi mai vin de prin ţinuturile 
căzute sub aspra stăpânire a bulgarilor. Sate se 


înjghebează pe văi bătute de soare şi sfetnici se aleg din 
scoborâtorii vechilor viteji, din cei mai bătrâni, din cei mai 
cuprinşi. 

Astfel, pe când afară, în largul câmpului, din ciocnirea 
celor două lumi a barbarilor şi a romanilor şi din amestecul 
de sânge al atâtor neamuri, răsar popoare noi şi state noi se 
încheagă pe sfărâmăturile vechilor alcătuiri, aici, în tainiţele 
Carpaţilor, pe sub poalele codrilor ocrotitori, fruntaşii cneji 
îmbrăcaţi în zeghe şi-ncălţaţi cu opinci, părinţii voievozilor 
de mâine, adună sub povaţa lor pâlcurile de păstori risipite 
pe depărtările plaiurilor şi-ncetul cu-ncetul urzesc şi ei 
câte-un început de ţărişoară, la locuri mai cu îndemânare, 
pe deschizătura vreunei ape mai mari, aşezând rânduială 
între oameni, altar aceleiaşi credinţi şi străji pe la porţile 
munţilor. 

Şi vremea trece, trec sutele de ani vânturând noroadele şi 
schimbând faţa lumii, numai crâmpeiul acesta de neam, 
nebăgat în seamă, pierdut din vederea istoriei, rămâne 
statornic aici şi-n toată lunga-l întunecare, de aproape o 
mie de ani, nimic nu se tulbură, nimic nu se strică de 
alcătuirea firii lui. Cum a intrat, aşa va ieşi din munţi: 
acelaşi chip, aceeaşi limbă, acelaşi suflet. 

VII. 

UNDIREA NEAMULUI ROMÂNESC. 

Între unguri şi bulgari. Fraţii Asan şi Împărăţia Romano- 
Bulgară. Năvălirea tătarilor. 

De pe la sfârşitul sutei a patra, marea împărăție romană e 
desfăcută în două. În partea de apus, cu scaunul la Roma, 
au năvălit germanii. În partea răsăriteană cu scaunul la 
Constantinopol, au năvălit slavii. Neamurile celelalte de 
barbari se mistuie cu încetul, ca apele fără matcă, pe care 
le soarbe pământul. Lumea creştină e ruptă şi ea în două: 
biserica de Apus catolică sub ascultarea Papei de la Roma şi 
biserica de Răsărit ortodoxă sub ascultarea Patriarhului de 
la Constantinopol. La anul 679 bulgarii se aşează de partea 
cealaltă a Dunării, între Balcani şi Marea Neagră, peste 


slavi şi se contopesc cu ei. În a doua jumătate a veacului al 
nouălea trec, cu regele lor Boris, la legea creştinească. 
Şovăiesc la început, vreo doi-trei ani, între biserica de Apus 
şi cea de Răsărit. Fraţii Metodiu şi Chiril, trimişi să 
răspândească învăţăturile lui Hristos la popoarele slave, 
alcătuiesc un alfabet nou alfabetul chirilic de mai târziu şi 
scriu cărţi slavoneşti pentru slujba bisericească. Sub 
înlăturarea acestor mari şi neobosiţi apostoli ai neamurilor 
slave, bulgarii rămân de-al binelea creştini „pravoslavnici”, 
legaţi de patriarhia din Constantinopol. 

Soarele Romei apune. Vechii locuitori ai peninsulelor 
Balcanice se urcă tot mai sus pe culmile munţilor, ca şi cum 
ar căuta să se mai încălzească la cele din urmă ale acestui 
asfinţit dureros dar umbra amurgului creşte şi noaptea îi 
învăluie. 

lar de la răsărit zadarnic aşteaptă să se mai rumenească 
cerul de zorii unei alte dimineţi: Împărăţia Bizantină de 
mult nu mai e decât o insulă de greci, în mijlocul unul ocean 
de barbari. În Europa o bat valurile slave, în Asia o îneacă 
poto-'î $ „' pul musulmanilor. Puterea 

"1" JiP' ”. Bulgarilor creşte. Un şir de 

—. = "'*-1' lupte norocoase îi apropie de capitala Bizanțului: 
în anul 811 biruitorul IKrum îşi face cupă de băut din ţeasta 
împăratului Nichi-for. De la miazănoapte curg mereu 
popoarele de slavi şi nu se mai isprăvesc: ruşii, polonii, 
moravii, cehii, croații, sârbii... Sunt braţele desfăcute ale 
aceluiaşi fluviu de oameni, pornit încoace încă de prin 
veacul al treilea. Viţele mai mici, răzleţite, se pierd în albia 
celorlalte neamuri. 

De abia încep ţările să se mai aşeze şi oamenii să mai 
răsufle, când o nouă şi neaşteptată năvală de huni se 
aruncă asupra lumii creştine. Sunt ungurii, rămaşi de 
puhoiul lui Atila pe lângă Urali, sunt hoardele sălbatice ale 
lui Arpad groaza întregului Apus timp de o jumătate de 
veac. Bătuţi în cele din urmă de viteazul Oto, împăratul 
germanilor, la anul 955 încep să se strângă de pe drumuri 


şi se aşează în Panonia, unde mai norocoşi decât strămoşii 
lor huni şi avari, urzesc domnie trainică trecând la legea 
creştină sub cârmuitorul lor Ştefan, căruia Papa-l trimite în 
anul 1000 coroana de rege; şi binecuvântează astfel 
întemeierea noului stat. 

Valahii, cum numesc povestitorii vremurilor pe toţi cei care 
se trag din vechea viţă romană altoită pe tulpina ilirico- 
tracă, românii, cum îşi zic ei de când s-au trezit pe lume, se 
văd iarăşi, din toate părţile, împresuraţi de neamuri străine. 
De astă dată însă nu mai e o năvală trecătoare în urma 
căreia bântuiţii să se întoarcă iar la ceea ce-au fost ci un 
popor vrăjmaş s-aşează temeinic lângă ei şi caută să se 
întindă mereu, amenințând să-l copleşească şi să-l înăbuşe 
în adăposturile lor. Românii se iau de gânduri. Unde să-şi 
plece capul?... Unde să se mai ducă? Aici şi-au îngrădit 
viaţa, aici şi-au păstrat limba, datinile, sufletul curat şi 
făptura întreagă şi mândră a neamului lor. Din cea mai 
adâncă vechime, de la capătul vremurilor ştiute, ei şi numai 
ei au fost stăpânii munţilor acestora. Cu bună dreptate ei 
pot spune lumii: noi suntem agatârşii, noi, dacii lui Decebal 
şi romanii care, cu armele şi-au despicat drum încoace, tot 
noi suntem. Cetatea asta sfântă e de trei ori a noastră; şi 
nu-l vale, nu-l izvoraş, nu-l stâncă de care să fie legată o 
bucăţică din viaţa noastră. Noi stăm aici de două mii de ani! 

Înainte de venirea ungurilor, românii, fiind în îndelungată 
atingere cu bulgarii şi împrumutând de la aceşti vecini 
multe din rânduielile şi întocmirile vieţii lor slave, îşi aveau, 
înlăuntrul Carpaţilor, micii lor cneji, un fel de sfetnici şi 
apărători ai satelor, puşi sub ascultarea unor căpetenii mai 
mari, care se numeau voievozi conducători de oaste în timp 
ce război, cârmuitori de ţară în timp de pace. 

Izvoadele vechi arată, la venirea ungurilor, trei voievozi de 
aceştia, trei duci ai neamului românesc, fiecare cu ducatul 
lui. Gelu în Ardeal, Menumorut în ţara Crişului şi Glad în 
Timişoara. 


În anul 1018 Împărăţia Bulgarilor, după un lung şir de 
lupte cu Bizanțul, e sfărâmată şi supusă de Vasile al II-lea 
Cel Mare, zis şi Bulgaroctonul - omorâtorul bulgarilor. 
Biruinţa aceasta, la care-au ajutat şi ungurii, întinde iarăşi, 
imperiul de Răsărit pân' la Dunăre. Îi întinde, dar nu-l 
întăreşte. Peste ţara de ieri a bulgarilor, rămasă fără 
apărare, se repăd de sub poalele Carpaţilor pecenegii, 
popor sălbatic de viţă mongolă, revărsat încoace de pe 
podişurile munţilor Urali. În vetrele lor părăsite s-aşează 
cumanii, din acelaşi leagăn cu pecenegii, vorbind aceeaşi 
limbă turcească, purtând aceeaşi duşmănie Împărăției 
Bizantine ş-aceleaşi lupte cu ea. 

Românii se folosesc de tulburările acestea şi-ncep să se 
prelingă pe luminişurile de-afară ale munţilor, întemeind 
sub cnejii lor aşezări de sate pe unde mai sunt de-ai lor, în 
valea Oltului mai ales şi pe plaiurile Vrancei şi la capătul 
despre miazănoapte al Carpaţilor bucovineni, în 
Câmpulungul îngrădit de codri. 

În anul 1166 când împăratul Manuil Comnen, învingătorul 
cumanilor, intră, în ţara ungurilor, unde o nouă biruinţă 
încununează steagurile bizantine, în oastea lui vitează 
arcaşii români de pe luncile Oltului sunt printre cei dintâi 
luptători. Peste unsprezece ani puternicul Manuil, care visa 
reînchegarea întinsei împărăţii a lui Traian, moare şi cu el 
se stinge cea din urmă rază a gloriei bizantine. Deşarta 
strălucire a curţii de la Cornul de aur cere supuşilor biruri 
din ce în ce mai grele. Doi fraţi români, Petru şi Asan, 
păstori în Balcani, merg să se plângă împăratului. Ei 
vorbesc dârz. Asan e pălmuit. Peste trei ani toţi românii şi 
bulgarii din peninsula Balcanică sunt în picioare, gata de 
luptă. Răpuşi la început, cei doi viteji trec Dunărea încoace, 
strâng oaste proaspătă de la românii de-aici şi de la cumani 
şi din nou se aruncă-n luptă. De astă dată armata Bizanțului 
e sfărâmată. Isac Anghelul scapă cu fuga, pierzân-du-şi 
coiful împărătesc prin ponoarele muntelui Hemus. Toate 
cetăţile greceşti până la Adrianopol cad în mâinile 


biruitorilor. Şi iată că, dintr-o răscoală de ciobani, o nouă şi 
neaşteptată împărăție se ridică în dreapta Dunării, cu 
aşezarea scaunului domnesc la Târnova. Dar pare că un 
blestem urmăreşte pe urzitorii şi stăpânii acestui tânăr 
imperiu. 

La 1196 Asan, ajuns în culmea măririi, cade ucis de-o 
mână nelegiuită. Petru, fratele şi urmaşii lui, după un an, 
are acelaşi sfârşit. Al treilea frate, viteazul Ioniţă, căruia 
Papa de la Roma, pentru a-l ademeni, îi trimite 
binecuvântarea lui şi coroana de rege al românilor şi 
bulgarilor, după o glorioasă domnie d zece ani, moare şi el 
străpuns de spada unui trădător. Către jumătatea veacului 
al treisprezecelea împăratul Asan al II-lea, închinat bisericii 
de Răsărit, îşi atrage urgia Papei, care-ndeamnă pe regele 
ungurilor să-l calce ţara şi s-o supuie. Bela al IV-lea îşi 
pregăteşte oastea, când deodată un strigăt de groază se 
ridică din toate părţile: „Vin Tătarii!” Hoardele mongole 
trec peste aşezările câmpiilor ca o vijelie pustiitoare şi intră 
în marea cetate a Carpaţilor prin văile apelor. Oastea 
ungurilor, spăimântată, fuge la Buda. În pragul Făgaşului, 
lângă „Pădurea Vlahilor”, singur banul Basaraba încearcă 
să ţie piept cumplitului Ordă. Viteazul domn al Olteniei se 
repede la hotar, ca un vultur ce-şi apără cuibul, fără a socoti 
străşnicia puterii ce vin asupra-l. În această crâncenă luptă, 
de care pomenesc izvoadele străine de pe vremuri, arcaşii 
Olteni sunt biruiţi. Paznicul ţării, cu puţina oaste ce i-a mai 
rămas, e nevoit să se retragă în desimea codrului. Dar 
potopul e abătut din cale. Sălbatica mulţime, însetată de 
pradă, se năpusteşte înainte pe alte văi, lăsând în urmă-l 
pământul acoperit de leşuri, cerul dogorit de vâlvătăile 
flăcărilor. Acestea se petrec în anul 1241 Peste trei ani 
tătarii, lăsară Ungaria jefuită şi oraşele ei dărăpănate şi 
pustii, se retrag încărcaţi de prăzi. Parte se împânzesc în 
câmpiile Dunării spre Mare (Dobrogea de azi), parte 
dincolo de Nistru, în şesurile de miazăzi ale Rusiei. 


Limpezindu-se văile, cetele de români încep să izvorască 
din adâncurile codrilor şi, lăsându-se iar pe poalele 
răsăritene ale Carpaţilor, în roiuri harnice, îşi înfiripă din 
nou aşezările şi viaţa de mai înainte. 

În vremea asta, de cealaltă parte a Dunării, neamul, 
asăneştilor se stinge şi cu ei se încheie puterea şi gloria 
împărăției lor, ce pare că un vis a fost. Rămân bulgarii şi 
singuri, având o ţară, dar neştiind să şi-o păstreze; 
dezbinaţi din pricina certurilor pentru coroană, o mai duc 
târâş-grăpiş până la sfârşitul veacului al paisprezecelea, 
când, slabi şi vlăguiţi în faţa unui duşman nou şi puternic, îşi 
pleacă grumazul, aproape fără împotrivire, sub aspra 
stăpânire a turcilor lungă şi dureroasă îngenunchere, din 
care, peste cinci veacuri, vitejia şi jertfele neamului nostru îi 
vor ajuta încă o dată să se ridice. 

Românii, desfăcându-se de ei, îşi iau turmele şi se retrag în 
Balcani. 

Pentru această ramură scumpă, desprinsă din tulpina vieţii 
noastre, pentru fraţii aceştia risipiţi dincolo, de pământul 
din dreapta Dunării, istoria se-nchide aci. Ziua cea sfântă, 
ziua de mântuire şi de dreptate, pe care cu toţii o aşteptăm, 
e ascunsă încă în tainele viitorului. 

VIII. 

ÎNTEMEIEREA PRINCIPATELOR 

„însă nu puţină mirare este la toţi câţi scriu de aceasta, 
nici la câţi bine vor socoti de aceşti români cum s-au ţinut şi 
au stătut până astăzi aşa, păzindu-şi şi limba şi cum au 
putut şi pot şi pământurile acestea locuiesc, care aceasta la 
puţine limbi şi neamuri se vede; şi mai vârtos atâtea roduri 
de oameni străine şi barbare peste dânşii au dat şi au 
stricat, carii peste alţii aşa dând nici numele, nici alt nimic 
nu se mai ştie, nici nu se mai pomeneşte de aceia. 

Spătarul N. Milescu. 

Cei dintâi voievozi. 

Barbarii care-au trecut pe-aici ş-au tot curs înainte, 
împingându-se unii pe alţii, s-au amestecat cu neamurile 


bătrâne şi ostenite din ţările Apusului. 

Limbi şi popoare noi au răsărit din amestecul acela şi alte 
întocmiri şi alte aşezări au îmbrăcat pământul. Ungurii, 
veniţi mai târziu, mânaţi de aceeaşi sete de pradă încearcă 
şi ei să dea năvală-nainte, dar se izbesc ca de un zid de 
tăria oştilor germane, care-l silesc să se retragă în „Pustia 
avarilor”, între Tisa şi Dunăre, unde sunt buni rămaşi. 

De-aci încep a se lăţi tot mai spre munţi, înghesuind pe 
românii de baştină, căutând pe cei slabi şi-mpovăraţi de 
nevoi să-l supuie cu binişorul, pe cei tari şi dârji să-l răpuie 
cu armele. 

După acel falnic Basarab, pe care-l zărim o clipă, ca 
lumina unui fulger, cu paloşul în mână, apărându-şi 
împotriva tătarilor, încep negurile să se mai ridice de pe 
trecutul neamului nostru. Şi iată că în faptul zilei, ce se 
dezleagă în sfârşit după o aşa de lungă şi de cumplită 
noapte, în lumina proaspătă a acestei dimineţi de-o mie de 
ani aşteptată, se ivesc cele dintâi figuri lămurite din şirul 
voievozilor români: 

În anul 1247 domn în ţara Oltului vechiul banat a 
Basarabilor e Litean-Vodă, iar către răsărit, peste pământul 
din stânga Oltului, în ţara cea largă şi-mbelşugată a 
Munteniei, domneşte voievodul Seneslau. Ei plătesc o dare 
ungurilor, vecini puternici şi primejdioşi, pe care pân' acum 
românii, în aşteptarea întâmplărilor viitoare îi măsoară doar 
din ochi. Seneslau, avându-şi ţara deschisă şi pusă-n calea 
tătarilor, mereu în harţă cu ei, îşi pierde curând domnia şi 
poate şi viaţa, căci nu-l mai vedem şi nu mai auzim nimic de 
el. La 1272 Litean-Vodă trece Oltul, goneşte pe tătari din 
Muntenia şi-ntrupează amândouă ţările într-un singur 
principat. Domn mare, cu vază-n lume socru lui Milutin 
regele Serbiei Litean nu mai vrea să plătească dările cerute 
de unguri. Aceştia vin cu oaste împotriva lui. El se luptă 
ştiind bine că nu va putea birui, dar tot aşa de bine ştiind că 
nici o jertfă nu e zadarnică, se luptă şi moare ca un viteaz, 
apărându-şi ţara, apărând dreptatea şi mândria neamului 


românesc. Fratele lui, Barbat-Vodă în toiul luptei cade-n 
mâinile maghiarilor, se răscumpără cu bani, „cu bani mulţi”, 
cum spune cu lăcomie hrisovul unguresc şi domneşte 
unsprezece ani, adeverind vorba din Evanghelie: „Capul 
plecat sabia nu-l taie”. Lui Bărbat îi urmează Tihomir-Vodă, 
care, după o domnie liniştită de douăzeci de ani, închizând 
ochii la 1310 lasă cârma ţării în mâinile vrednice şi 
norocoase ale fiului său lon Basarab, alesul tuturor cnejilor 
din dreapta şi din stânga Oltului. Este cel dintâi voievod 
puternic şi hotărât, cel dintâi gospodar mare al românilor. 
Este omul mântuirii, pe care-l trimite Dumnezeu la 
cumpenele mari, când vrea să scape un popor din vâltoarea 
pierzării. Mai dinainte, încă de pe când trăia tată-său, 
tânărul domnişor se pogorâse din Făgăraş în Muscel şi-şi 
făcuse aşezarea la Câmpulung, unde mormântul acelui 
Laurentius, comite de Câmpulung, din 1300 înseamnă 
poate o luptă, în orice caz sfârşitul călcărilor străine în 
părţile acestea. De-aici trecuse în Argeş şi, găsind un loc 
frumos şi bine apărat în întăriturile munţilor, îşi dură acolo 
o cetăţuie pe malul stâncos al Argeşului, să fie-un adăpost ş- 
o pază bună la o zi grea. 

Când sfatul cnejilor îl cheamă la domnie, Basarab-Vodă e 
om în vârstă de treizeci de ani şi-ncercat în trebile ţării. El 
nu face decât să desfăşure mai departe, pe un câmp mai 
larg o muncă începută mai dinainte. Şi, ca şi cum ar 
prevedea că îndurarea Celui de Sus îi va îngădui o domnie 
lungă şi norocoasă, el nu se grăbeşte, ci calcă liniştit, 
cumpănindu-şi pasul şi puterile cu greutăţile drumului ce 
are de străbătut. Vrăjmaşi mulţi îi împresoară ţara din toate 
părţile. De la apus ungurii, de la răsărit tătarii şi cumanii, 
mereu s-au întins ş-au cotropit din pământul de baştină al 
românilor. Trebuia şi vitejie, dar mai ales răbdare şi 
înţelepciune pentru a-şi putea drege şi întocmi ţara. În cei 
dintâi ani ai domniei lui, mai mult cu mintea decât cu 
armele îşi lărgeşte hotarele moşiei. Stăpân pe Muscel şi pe 
Argeş, trece în Dâmboviţa şi-ntemeiază orăşelul 


Târgoviştea. De aci îşi îndreaptă privirea spre câmpiile 
dunărene, pe unde românii, sub cnejii lor, începuseră să se 
reverse din munţi, înfiripează aşezări la Bucureşti şi la 
Buzău, încinge cu zid de cetate oraşul Ifloc1 pe malul 
Dunării, ajută cu oaste pe Mihail, domnul Vidinului, să se 
facă împărat al bulgarilor, scoate pe unguri din ţara 
Severinului, o ia în stăpânire şi-l dă numele de Ungro- 
Ulahia. De-aici încep luptele. Carol 1 Noi pe atunci eram 
numiţi vlahi. Tătarii ne ziceau Ifloc. Muntenia se numea 
Vlahia Neagră, Kara-Lflac pe turceşte, Kara-Ulaşca pe 
bulgăreşte şi sârbeşte. 

Robert, trufaşul rege al ungurilor, ridică oaste mare şi vine 
grăbit să răpuie pe acest domn cutezător al romanilor. Se 
lasă de-a dreptul în Oltenia şi, intrând în Severin aşeaz! aici 
oştire de pază ş-un ban maghiar, stăpân pe bucăţica asta de 
ţară Românească Basarab Vodă îi trimite vorbă de pace. 
Carol Robert respinge cu ocară solia domnească şi păşeşte- 
nainte. 

E toamnă. Roadele pământului sunt strânse, bordeiele 
părăsite, vitele duse la munte. Cât bate ochiul nu se zăreşte 
ţipenie de om. Regele posomorât străbate luncile deşerte şi 
miriştile arse, apucă pe valea Argeşului şi-naintează în 
puterea codrului cu oastea fără merinde, stabilă de foame şi 
de osteneală, spre cetăţuia depărtată, spre cuibul ascuns al 
voievodului. Sub greutatea armelor ş-a loricilor sclipitoare, 
călăreţii, nedormiţi, se leagănă pe cai. Din când în când se 
opresc, ascultă. Bolboroseala izvoarelor pare o sfadă de 
glasuri ce se alungă pe sub pământ, pripite, amenințătoare. 
Tot mai îngustă-l valea, tot mai întunecată. Sus, deasupra 
unei vâltori, se dezvelesc din desimea brădetului două 
turnuri înalte de piatră. Deodată un şuier puternic înfioară 
ul: tot codrultresare, ca deşteptat din somn. Şi iată că de 
pe zidurile cetăţuii, de pe stânci, din crengile copacilor 
încep săgețile să curgă. Ucigătoare ploaie de fier acopere, 
învăluie de jur împrejur oastea maghiară grămădită în 
strâmtoare. Cai şi călăreţi se prăbuşesc în vălmăşagul 


cumplit al morţii. Un iad e fundul văii. Strigătele şi vaietele 
celor căzuţi cutremură văzduhul. După o luptă îndârjită de 
două zile c-un duşman nevăzut, regele, îngrozit, dă poruncă 
să se plece arcurile şi să se înalțe flamura păcii. Buciumaşii 
străjilor vestesc încetarea luptei. Biruitorul se înduplecă a 
da ungurilor călăuze, care să-l scoată spre Timişoara pe 
drumul cel mai scurt. Dar cum, pentru asemenea oaspeţi, 
pădurile şi munţii noştri n-au drumuri scurte şi nici lungi nu 
au. lată că prin coclaurile încâlcite ale Gorjului, aproape de 
hotar, valea se întinde deodată, iar din pereţii ei încep 
stânci şi bolovani să se rostogolească peste gloata 
maghiarilor înghesuită-n strâmtoare, unde se frământă 
ostaşi, prinşi „ca peştii într-o mreajă”, cum spun cu durere 
povestitorii lor. Regele, însoţit de câţiva supuşi, scapă ca 
prin minune din acest groaznic măcel. Şi cât a trăit nu s-a 
mai atins de ţara cumplitului Basarab „A fost o nelegiuire”, 
zic ungurii. Păstorul bun îşi apără turma prin orice 
mijloace. Lupii le găsesc pururea nelegiuite. 

Acestea se petrec în anul 1330 În anii următori, ani de 
fericită pace, Basarab-Vodă îşi întăreşte ţara, împarte 
pământuri la ostaşii vrednici, aşează rânduială şi pază pe la 
târguri, pune străji de-a lungul hotarelor şi leagă prietenie 
cu puterile vecine. 

La 1338 închizând ochii, slăvitul voievod, urzitorul Ţării 
Româneşti, vine la domnie fiul său Nicolae Alexandru, 
pomenit în cronici numai cu numele de Alexandru. Vrednic 
urmaş al marelui Basarab, în cei dintâi şapte ani de linişte, 
întăreşte gospodăria cea nouă a ţării şi legăturile de 
prietenie cu ungurii, cu bulgarii şi cu sârbii, face biserici pe 
la târgurile mai însemnate, înalţă o mănăstire la 
Câmpulung; iar în primăvara anului 1345 gătindu-şi oastea 
împotriva tătarilor, ce n-au deşertat încă văile răsăritene ale 
Carpaţilor. În luptele acestea grele şi îndelungate, fiul şi 
urmaşul lui Carol-Robert. E uşor de înţeles pentru ce 
duşmanii de ieri luptă astăzi sub acelaşi steag: ungurii văd 
în mişcarea hoardelor tătare o pururea temută primejdie 


pentru liniştea şi avutul lor, iar în ţara şi-n braţul viteazului 
voievod român o minunată pavăză de apărare. 

Pe vremea asta de învăluiri, iată că se pogoară şi cneazul 
Dragoş cu românii lui din Maramureş, arcaşi neîntrecuţi, 
porniţi şi ei din limpezişul văilor la vânătoare de tătari. Unii 
călări, alţii pe jos, toţi în cămăşi albe cu-nflorituri de arnici 
pe la guler şi pe la mâneci, iţari de aba strâmţi pe pulpă, 
opincă uşoară-n picior şi căciula ţurcănească dată pe ceafă, 
voinicii munţilor păşesc sprinteni pe făgaşele apelor, prin 
desime de codru şi prin încâlcituri de ponoare, purtând în 
ei, fără să ştie, răsadul norocos al unei lumi noi, aducând în 
tolba lor de săgeți taina urzirii şi începătura cea într-un 
ceas bun umită a unui nou temei de ţară. 

Când ies maramurşenii din noaptea pădurilor în minunata 
privelişte a câmpiilor, li se pare că-l din basme mândreţea 
asta de lume. Niciodată n-au văzut ei locuri aşa deschise şi 
răsfăţate de soare. Tăcuţi, îşi descopăr capetele şi se-nchină 
ca-n pragul unei biserici. 

— Pe dimineaţa asta de vară, sub albastrul limpede al 
cerului, în larga şi luminoasa aşternere de văi, peste care, 
ca un brâu de argint, se îndoaie apa Moldovei, cum stau şi 
privesc uimiţi în depărtările aburite ale câmpiilor, ei simt că 
numai Dumnezeu l-a îndreptat aici şi că legături veşnice au 
a se pune de azi înainte între viaţa lor şi glia acestei ţări. 

Lăsându-se în jos pe luncă şi dând de cârdurile tătarilor 
izgoniți din valea Şiretului de Alexandru Vodă, arcaşii lui 
Dragoş încheie cu noroc biruinţa viteazului Basarab. 
Săgeţile lor curăţă pământul de duşmani şi-l pregătesc 
pentru plugărie. Câţiva călăreţi se reped să dea de ştire 
celor de-acasă. Şi aşa, trăgându-şi toţi urile din Maramureş, 
se strâng, la un cuget în jurul lui Dragoş şi-l roagă să le 
steie domn şi povăţuitor în ţara nouă, care-l Moldova îi zic, 
de la numele apei ce-o împodobeşte. 

Minunata închipuire a poporului înfăţoşează faptul 
descălicătorii acesteia, ca o vânătoare după „o hiară 
năsâlnică”. Un zimbru cu stea în frunte, pe care Dragoş cu 


ai lui l-au fost gonit din codri şi nu l-au putut ucide decât 
aici, în lunca Moldovei. 

Stă Dragoş domn numai doi ani şi după el vine Sas, fiul lui, 
care domneşte patru ani. Ei stăpânesc însă ţara ca 
împuterniciţi ai craiului Ludovic şi asta românilor nu le vine 
la socoteală, căci nu porunca regelui, ci numai vitejia lor şi 
voia Celui de Sus i-au adus şi i-au întărit aici. Gândul că şi-n 
locurile acestea depărtate îi vor urmări asupririle 
maghiare, grija aceasta le stă ca o piatră pe suflet. 

Dar în vara anului 1349 se scoală Bogdan, voievodul 
Maramureşului şi, trecând munţii încoace cu toţi cnejii şi 
oamenii lui, alungă pe Sas, rupe legăturile cu regele 
Ungariei şi se aşează el, domn volnic şi bizuit numai pe 
vrednicia lui în scaunul Moldovei. 

Trimite Ludovic oaste să-l supuie, cearcă urmaşii lui 
Dragoş, cu sprijinul ungurilor, să-l smulgă domnia; de abia 
se isprăveşte-o luptă şi-ncepe alta mai îndârjită. Ci Bogdan 
iese din toate biruitor. O curte de piatră-n orăşelul Baia, 
întemeiat de saşi pe lunca Moldovei, este cea dintâi locuinţă 
a domnului. În jurul lui ţara se ridică văzând cu ochii. Roiuri 
proaspete de români izvorăsc mereu de prin ascunzişurile 
codrilor. Văile se umplu de oameni şi de turme. Sate şi 
târguri se-nfiripează pe malurile apelor. Dumbrăvile răsună 
de cântece şi de chiote. Plugurile desfundă pământul 
înţelenit de veacuri. 

Pe prispele căsuţelor albe, bătrânii plâng de bucurie şi 
parcă tot nu se-ncred că ceea ce văd e aievea şi că-n 
frumuseţea asta de rai sunt la ei acasă. 

De-acum înainte neamul românesc îşi are ţara, domnii şi 
istoria lui. 

Bogdan întemeietorul Moldovei domneşte şaisprezece ani. 

MOLDOVA. 

Din lungi cărări de codru, din munţi cu vârfu-n nouri leşit- 
au Dragoş-Vodă, îmblânzitor de bouri, Mulțimea curgătoare 
s-a fost întors pe vale 

Şi buciumele sună şi oile-s pe cale. 


Nainte merg moşnegii cu pletele bogate. 

Ţiind toiege albe în mâinile uscate. 

Astfel ieşeau tot rânduri, venind de sub verzi ramuri 

Copii, ciobani de turme, moşnegi, păstori de neamuri. 

Şi au întins moşia spre răsărit şi-amiaz 

Pân' unde marea sfarmă de țărm ai ei talaz; 

Au cucerit cu plugul, cu vârful dragei săbii 

Pân' la Cetatea Albă, limanul de corăbii. 

Sute de ani stătut-au stăpâni până la Nistru, Luptând cu 
Răsăritul, cu cuibul cel sinistru 

De unde vin în roiuri în veci renăscătoare 

Lumi spurcate şi rele, barbarele popoare, Prin neagră 
vijelie ce vâjie şi bate 

Sfărmându-se la graniţi de ziduri de cetate. 

Stă neclintit Moldova, ţesând la pânza vremii, Viteji îi erau 
fiii şi purtătorii stemii 

Cei dătători de lege ş-aşezători de datini, Lumine din 
lumine, Mugşatini din Mugşatini. 

M. Eminescu în vremea asta înțeleptul gospodar de la 
Argeş astăzi liniştea şi tăria ţării Munteneşti pentru zilele 
când nu va mai fi el pe lume. Cu ungurii s-a împăcat. Pe 
tătari i-a biruit şi i-a alungat departe-nspre crivăţ. Între ai 
lui a statornicit rânduială, cu bună şi dreaptă înţelegere: 
având doi feciori pe cel mai mare, pe Vladislav, l-a făcut 
duce al Făgăraşului, pe cel mai tânăr pe Radu l-a pus ban la 
Severin. lar pe cele două fiice ca şi de la ele să aibă ţara un 
sprijin le-a măritat pe una cu regele Serbiei, pe alta cu 
împăratul Bulgariei. Pentru întocmirile bisericeşti, cerând 
povaţa patriarhului de la Constantinopol, acesta îi trimite, 
în anul 1359 pe loachint Critopol, care se aşează la Argeş, 
cu treaptă de mitropolit al „Ungro-Ulahiei”. Mândra lui ţară 
se întinde acum din zările Făgăraşului până-n gurile 
Dunării, cuprinzând şi „părţile tătăreşti” care mai târziu, 
sub numele de Basarabia, se vor alipi Moldovei. El moare în 
anul 1364 Pe pedeapsa care-l acopere mormântul, sub 
strana domnească de la biserica din Câmplung, zidită de el, 


stă scris în slavoneşte limba obişnuită pe-atunci în toate 
cele bisericeşti şi-n cărţile domnilor: „în luna noiembrie 16 
zile a răposat marele şi singur stăpânitorul domn lol 
Niculae Alexandru voievod, fiul marelui Basarab voeivod, în 
anul 1364”. 

1 Acest „Io”, pus înainte la numele vechilor domni români, 
este o prescurtare din „loniţă”, împăratul românilor şi al 
bulgarilor, cel mai viteaz şi mai cu vază dintre Asăneşti: 
amintirea lui s-a păstrat de voievozii noştri ca un titlu de 
glorie. 

IX. 

VLADISLAV BASARABA (VLAICU-VODĂ) 

Vladislav, fiul lui Alexandru Basarab, pleacă din Făgăraş cu 
ceata lui de arcaşi după ce mai întâi dă foc satului şi 
Mănăstirii Tălmaciu unde-şi aveau aşezarea urmaşii 
contelui Conrad vechiul duşman al Basarabiei. El se 
pogoară la Câmpulung şi de-acolo trece la Curtea de Argeş, 
unde ia sceptrul şi grijile domniei. 

De cum se desprimăvărează, Ludovic, craiul Ungariei, îşi 
ridică oastea şi porneşte cu mânie spre ţara cutezătorului 
voievod. Ajungând însă la hotar, se răzgândeşte. Ştiau doar 
ungurii ce-l aşteaptă în codrii Agreşului. Atras de-o biruinţă 
mai uşoară, Ludovic trece Dunărea în Bulgaria apuseană şi- 
mpresurând Vidinul îi supune fără multă vărsare de sânge, 
prinde pe Straşimir, cumnatul lui Vladislav şi-l duce rob în 
Croaţia, împreună cu soţia lui, fiica lui Alexandru Basarabă. 
Cetatea rămâne sub stăpânirea unui ungur. Dar iată că se 
ridică şişman, ţarul de la Târnov şi-n fruntea unei oştiri 
turceşti se îndreaptă spre Vidin. Ludovic nu se-ncumetează 
să se măsoare cu puterea nurcilor, temută de toţi pe 
vremea aceea şi se retrage. Aprigul Vladislav însă vede în 
apropierea acestui nou duşman o primejdie pentru ţara lui 
şi, trecând Dunărea cu douăzeci de mii de arcaşi, se aruncă 
vitejeşte în calea lui şişman, îl biruie şi-l goneşte îndărăt 
până la Târnov, puind astfel stavilă celei dintâi năvăliri 
turceşti înspre hotarele noastre. În lumea creştină din Apus 


se vorbeşte de izbânda aceasta neaşteptată, ca de o minune 
dumnezeiască. Dar pe regele ungurilor nu-l lasă să doarmă 
gloria domnului român. În deşert, pentru a-l îmbuna, cearcă 
Vladislav cu jertfa dreptei lui mândrii a-l arăta supunere, 
zicându-şi în cărţile domneşti: „Voievod din mila lui 
Dumnezeu şi a regelui Ungariei”. În deşert caută a-l 
deschide ochii asupra puterii păgâne ce se ridică tot mai 
amenințătoare din Răsărit şi-n faţa căreia ar trebui să stea 
uniţi, căci deopotrivă de mare e primejdia şi pentru unguri 
ca şi pentru români. Pe Ludovic ceea ce-l doare mai mult şi-l 
pune pe gânduri de la o vreme încoace, e închegarea şi 
întinderea din ce în ce mai largă şi mai puternică a unei 
domnii româneşti, în contra regatului maghiar. Vlahii 
aceştia făcuţi, neamul acesta de oameni hotărâți şi dâriji, ce 
izvorăsc mereu de sub poalele Carpaţilor şi, cu zborul 
săgeţilor, îşi fac loc în lume, poporul acesta de ciobani şi de 
plugari, cu voievozi mândri ce-şi lărgesc hotarele şi poartă 
războaie fără să-l întrebe pe eliată ce-l tulbură pe craiul 
ungur şi-l face să cate cu atâta ură spre ţara Basarabilor. Şi 
toate silinţele domnului român de a-l împăca sunt 
zadarnice. Către sfârşitul anului 1369 oastea regelui stă 
gata să intre în Oltenia. Vladislav însă nu-l lasă timp să-l 
lovească. Trimite pe Radu să păzească ţara dinspre 
Făgăraş, aşează pe hatmanul Dragomir la întăririle de pe 
valea Ialomiţei, iar el, c-o frunte de voinici, trece Dunărea, 
smulge Vidinul din mâinile ungurilor şi când Ludovic se 
pogoară cu oastea spre Severin, Vladislav se trage la 
munte, unde, pregătit, aşteaptă lupta hotărâtoare. Regele 
însă nu se bizuie a păşi mai departe. El cuprinde, aproape 
fără luptă, Severinul şi cetatea Vidinului lipsită de apărare 
şi rămâne aci. O a doua armată maghiară, încredinţată 
voievodului Nicolae, se lasă din Ardeal prin ţara secuilor şi, 
intrând în Muntenia, înaintează pe valea Ialomiţei, până-n 
strâmtorile întărite din Dâmboviţa, unde aşteptă, la pândă, 
hatmanul Dragomir. După o încăierare de câteva ceasuri, 
românii se retrag. Ungurii crezându-se biruitori, îi 


urmăresc şi deodată se văd grămădiţi cu toţii într-o râpă 
adâncă şi mlăştinoasă. Caii se duc în mocirlă până-n piept. 
Luptătorii se învălmăşesc şi cad unii peste alţii, sub grindina 
de săgeți care-l împroaşcă din toate părţile. Voievodul 
Nicolae e ucis. Pe cei ce mai rămân cu zile, din falnica lui 
oaste, arcaşii lui Dragomir îi fugăresc prin desimea 
codrului, vânându-l ca pe fiare. Şi astfel românii pun capăt 
şi acestui război pe care nu ei l-au dorit. 

Regele e nevoit să încheie pace. Ungurii părăsesc Vidinul. 
Straşimir vine iar împărat în Bulgaria apuseană şi Vladislav 
îşi reia Severinul. 'Toate se statornicesc aşa cum au fost mai 
înainte. Ludovic înţelege că fără nici un folos au fost jertfite 
vieţile ostaşilor maghiari şi secui, în strâmtorile Ialomiţei. El 
vede acum toată dureroasa deşertăciune a visurilor lui de 
cucerire şi, cuminţit, se grăbeşte a-şi întări mai bine 
hotarele dinspre ţara Basarabilor, aşa de primejdioasă 
pentru unguri, ridicând în dreptul Sibiului castelul 
Landskron şi-n ţinutul Braşovului Tsrzburgul (Castelul 
Bran). 

Fiinţa neamului românesc e pe deplin închegată. Poporul 
care a crescut în umbră, în spaimă şi-n vijelii, a intrat acum 
de-a binelea în matca destinelor lui. Scos din adăposturile 
lui ascunse, el se revarsă, împins de asupririle maghiare, tot 
mai în larg, prinde încetul cu încetul, în spornica-l undire, 
partea bătută de soare a Carpaţilor şi, binişor, lăsându-se 
de vale, cu apele munţilor lui, cu sfetnicii, cu limba şi cu 
datinile lui, se aşează-n câmpiile Dunării din ce în ce mai 
puternic, din ce în ce mai stăpân pe el, pe viaţa şi pe 
pământul lui. Negurile în care-a stat învăluit atâta amar de 
vreme se risipesc şi porţile istoriei i se deschid. 

Neadormiţi în straja ţării, românii dovedesc aceeaşi 
statornică bărbăţie şi în apărarea credinţei lor, a sfintei legi 
strămoşeşti. Papa de la Roma, Urban al V-lea, acelaşi papă 
care mereu îndemna pe Ludovic să-l cuprindă cu armele şi 
să-l facă şi pe ei catolici, aflând de vijelia cu care s-au luptat 
ş-au biruit pe turci în câmpiile Târnovului şi cugetând că va 


căpăta cu blândeţea şi iscusinţa cuvântului ceea ce nu 
putuse dobândi cu străşnicia oştilor maghiare, scrie 
domnului Munteniei în anul 1370: „Nobilului bărbat 
Vladislav, voievodul Valahiei, poftim acum darul prin care să 
dobândească mărirea cea viitoare. Din oameni vrednici de 
credinţă am înţeles că, deşi mărturiseşti credinţa aceluiaşi 
păstor, adică a Domnului nostru Isus Hristos, totuşi 
zăboveşti afară din numitul staul, adică afară din sânul şi 
ascultarea sfintei catoliceşti şi apostoliceşti biserici a Romei, 
maicii şi povăţuitoarei tuturor credincioşilor, afară de care 
nu este mântuire, fiind învăluit în dezbinarea şi prea 
multelor sminteli, care le-ai luat de la mai marii tăi şi doară 
crezând că eşti în crugul mântuirii, pre turcii cei fărădelege 
şi duşmanii credinţei cei catoliceşti, pentru cinstea lui 
Dumnezeu şi a numitului scaun, îi goneşti şi-l ţii a fi 
vrăjmaşii tăi. Ci ne pare rău din suflet dacă nu te oşteşti pre 
lege, fiindcă nu altora, fără numai celor ce se oştesc după 
lege, se dă cununa cea după frumuseţea neamurilor şi cu 
atâta mai fierbinte râvnim mântuirea ta, cu cât credem că, 
de te vei întoarce din toată inima la domnul, cu mult mai 
viteaz ostaş al lui Hristos vei fi...”. 

Dulci şi cu mult meşteşug potrivite sunt cuvintele Papei, 
dar pe Vladislav nu-l adorm. Şi legea apucată din bătrâni el 
nu o schimbă. Între români şi bulgari sunt legături vechi. 
Loviţi şi unii şi alţii dintr-o parte de unguri, din altă parte de 
turci, se simi tot mai apropiaţi, tot mai uniţi prin puterea 
împrejurărilor. De la Răsărit au primit şi unii şi alţii taina 
botezului, din acelaşi izvor şi-au sorbit credinţa şi preoţii 
lor, înaintea lui Dumnezeu, aceeaşi cruce-şi fac şi în aceeaşi 
limbă se roagă. 

Stingându-se viteazul Vladislav în anul 1372 vine la 
domnie fratele lui, Radu, de la Făgăraş, cuviosul voievod pe 
care mai târziu închipuirea poporului îl împodobeşte cu 
toate isprăvile bunicului, tatălui şi fratelui lui, împreunând 
astfel pe-un singur nume înţelepciunea, vitejia şi gloria a 
patru vieţi. 


Domnul cel nou al Munteniei, Radu Negru, cum îi zic 
vechii povestitori ai neamului nostru, părăseşte de la 
început şi de bună voia lui Amlaşul şi Făgăraşul, curmând 
astfel orice legătură cu regatul Ungariei. Şi, cu jertfă asta, 
rămâne deplin stăpânitor în ţara lui. Despre el zice 
cronicarul: „După ce au trecut domnul dincoace, n-au mai 
avut stăpânire peste românii din Ardeal, dar nici pe dânsul 
să-l stăpânească cineva n-au fost”. 

Încă de pe când era ban al Severinului, Radu se- 
mprietenise cu călugărul Nicodim din ţara Sârbească, un 
om foarte învăţat, care pentru faptele lui bune şi marea lui 
credinţă în Dumnezeu, era privit ca un sfânt. Sub domnia 
lui Radu, Nicodim vine şi se statorniceşte în ţara 
Basarabilor. Numele acestui sfânt împreună cu al 
înţeleptului domn amintesc întemeierea celor dintâi 
aşezăminte mănăstireşti pe pământul Munteniei. În cei 
doisprezece ani de paşnică domnie Radu-Vodă ridică 
lăcaşuri de rugă şi chilii pentru călugări la Tismana, la 
Cozia, la Cotmeana şi la Câmpulung. Nicodim rămâne până 
la sfârşitul zilelor lui egumenul măreţei lavre de la Tismana, 
zidită pe o stâncă uriaşă deasupra unei cascade, în cel mai 
frumos adăpost din munţii Gorjului. 

Radu Negru închide ochii în anul 1384 El lasă doi ciori: pe 
Dan şi pe Mircea. Dan, cel mai mare, stă numai doi ani la 
cârma ţării. Sufletul lui, pare a fi moştenit de la străbuni 
mai mult însuşirile de ostaş, decât pe cele de gospodar. El 
îşi face sub steag scurtul veleat al domniei. O luptă 
norocoasă cu ungurii pune iar Amlaşul şi Făgăraşul sub 
sceptrul voievozilor români. În anul 1386 trece-n Bulgaria 
răsăriteană, cuprinde cetatea Silistrei şi alte-ntărituri de pe 
malul drept al Dunării. Dar, într-o încăierare cu ţarul 
şişman de la Târnov, viteazul domn, aruncându-se în fruntea 
ostaşilor săi pentru a-l îmbărbăta, îşi pierde viaţa. 

În scaunul Basarabilor s-aşează al doilea fiu al lui Radu 
Negru, marele voievod Mircea. 

X. 


ÎN MOLDOVA Alexandru cel Bun. 

Bogdan-Vodă, sub sceptrul căruia erau acum uniţi toţi 
micii cneji ai Moldovei, moare către sfârşitul anului 1365 şi 
e înmormântat în biserica de la Rădăuţi, zidită de el. Laţcu, 
fiul şi urmaşul lui, e un suflet slab, nepregătit pentru 
greutăţile domniei. Oastea e împuţinată şi ostenită de- 
atâtea lupte. Ţara, de-abia înjghebată, e şubredă încă în 
alcătuirile ei din lăuntru şi din afară n-are nici un sprijin de 
nicăieri. lar ungurii mereu îi calcă hotarele, asmuţiţi de 
Papa de la Roma. Ca să mai adoarmă duşmănia asta veche, 
Laţcu se lasă ademenit de sfaturile călugărilor latini, ce 
furnicau prin târgurile Moldovei şi trece la închinarea 
bisericii din Apus. Papa-l trimite binecuvântarea lui. Un 
episcopat catolic se înfiinţează în târgul Siret, unde cel 
dintâi episcop e un polon, Andrei din Cracovia. Contenesc 
luptele la hotar. Oamenii îşi lucrează ogoarele în pace. Dar 
la domnul lepădat de lege poporul şi fruntaşii ţării se uită ca 
la un străin. Laţcu moarte în 1373 De la el nu rămân feciori, 
ci numai o fiică, Anastasia, pe care-o ia în căsătorie olteanul 
Roman, lăstar din ramura Muşatinilor, înrudită cu 
Basarabii. 

Istoria Moldovei se întunecă pentru treizeci de ani. Din 
şirul voievozilor ce se perindează pe tonul lui Bogdan, până 
la Alexandru cel Bun, nici o figură luminoasă nu mai răsare. 

După Laţcu, domneşte aproape un an Costea Muşat, tatăl 
lui Roman. Cearcă să ocrotească legea catolică: fruntaşii 
ţării îl răstoarnă şi cheamă la domnie pe litvanul lurg 
Coriatovici, care, pentru împăcarea drept-credincioşilor 
moldoveni, înfiinţează un episcopat ortodox sub ascultarea 
Patriarhiei de la Ohrida. Dar nici ei nu domneşte mai mult 
de un an. Boierii îl răstoarnă şi aşează domn în locul lui pe 
Petru, fiul lui Costea Muşat. El strămută scaunul Moldovei 
la Suceava. Fiind cumnat cu Vladislav, regele polonilor, 
Petru îşi pune coroana şi ţara sub ocrotirea acestor vecini 
tari pe vremurile acelea şi domneşte-n pace şaisprezece 
ani. În anul 1391 moare. 


Roman, fratele şi urmaşul lui, întemeietorul oraşului 
Roman, stă numai trei ani la cârma ţării. Polonii se 
amestecă din ce în ce mai mult în gospodăria Moldovei şi 
vrajbă semănată de ei în jurul tronului de la Suceava 
prinde-a rodi. Orbiţi de patima domniei, încep să se ridice 
fraţii împotriva fraţilor şi fiii împotriva părinţilor. Zile negre 
şi istovitoare pentru biata ţară! Ca umbrele-au lunecat 
domnii aceia peste viaţa neamului nostru şi nici o amintire 
înălţătoare nu ne-au lăsat din trecerea lor. Polonii ajută pe 
Ştefan I, fratele lui Roman, să-l ia domnia şi tot ei, mai 
târziu, aţâţă vrăjmăşie şi lupte sângeroase, pentru coroană, 
între feciorii lui. La 1399 iar vine Roman şi iar îl surpă leşii. 
Pe Juga, fiul şi urmaşul lui, îl răstoarnă Mircea, marele 
Voievod al Munteniei, cu sprijinul căruia se aşează în 
scaunul de la Suceava, pentru un lung şi fericit şir de ani, 
Alexandru Vodă cel mai vrednic şi mai cuminte dintre 
feciorii lui Roman. Nesfârşitele frământări din lăuntru şi 
desele schimbări de domn sleiseră puterile Moldovei. 
Ungurii şi polonii se uitau la ţara asta frumoasă şi fără 
noroc şi aşteptau cu bucurie ceasul în care să şi-o împartă- 
ntre ei ca pe o pradă. Noul gospodar înţelege primejdia şi 
caută a se pune bine cu polonii pe care-l ajută de trei ori cu 
oaste, în luptele lor contra cavalerilor teutoni din Prusia 
(14101414 şi 1422). 

„Alexandru-Vodă, zice-n graiul lui bătrânesc unul din 
vechii noştri cărturari făcut-au prieteşug mare cu leşii şi 
legătură tare, ca hie la ce treabă, unul pre altul să 
agiutorească; nici sminteală n-au fost, că întâi au poftit 
craiul pre Alexandru-Vodă ca să-l trimită ajutor împotriva 
crijacilori la pruşi. Nici l-au amăgit cu prieteşugul, că au 
trimis ajutor călăreţi moldoveni, care au făcut mare 
izbândă; că bătându-se cu crijacii, întâi s-au făcut a fugi, de 
i-au înşirat, gonindu-l spre pădure şi îndată pedestrindu-se, 
le-au săgetat caii sub nemți, de le-au căutat a dare dos; şi 
aceiaşi ai noştri s-au încălărat şi mare moarte au făcut 
într-...înşn.” 


În legăturile lui cu polonii, în jurământul de credinţă pe 
care-l face înaintea regelui, Alexandru-Vodă aduce prietenia 
statornică a unui domn cinstit, cugetul drept, inima 
deschisă şi braţul viteaz al unui bun tovarăş de luptă. El nu 
e supusul smerit care cerşeşte îndurarea şi ocrotirea 
stăpânului, ci domnul vrednic şi prevăzător, gata să ajute 
oricând, cu oastea. Cu sfatul şi cu banii lui pe regele vecin şi 
prieten. 

Vremurile sunt neaşezate şi banul e scump. Regi mândri şi 
puternici se văd nevoiţi să-şi pună coroana amanet? Craiul 
Vladislav, împrumutându-se de la Alexadnru-Vodă c-o mie 
de ruble de argint, îi zălogeşte Pocuția, unul din cele mai 
frumoase ţinuturi ale Poloniei. 

Moldova nu e nici ea mai bogată, dar nu doreşte nimărui 
nimic şi nici cheltuieli prea mari n-o împovărează. Plugarii 
muncesc mult şi se mulţumesc cu puţin pentru nevoile lor. 
Ei îşi dau bucuros banul pentru trebuinţele domniei, pentru 
încăputarea oştirii şi mai ales pentru înzestrarea ţării cu 
locaşuri sfinte. Pe văile apelor mari şi în adăposturile 
munţilor, biserici şi mânăstiri de piatră îşi înalţă din 
desimea codrilor turlele strălucitoare vestind 1 Cavalerii 
teutoni. În războiul lor cu polonii erau ajutaţi de unguri. 
Marea luptă în care-au făcut minuni de vitejie arcaşii lui 
Alexandru cel Bun, sub comanda spătarului Coman, s-a dat 
pe pământul Prusiei, în preajma cetăţii Marienburg, în anul 
1422 

La 1339 Regele Angliei Eduard al IlI-lea îşi amanetează la 
nişte negustori coroana de aur. La 1441 Sigismund, regele 
Germaniei, îşi pune amanet la Ulrich Ortileb coroana regală 
pentru suma de 1500 de galbeni. 

Pacea şi lumina vieţii noi celor ce vreme de veacuri au stat 
în grijuri şi-n întuneric, călugări învăţaţi, veniţi din ţara 
Basarabilor, întemeiaseră mai de mult mânăstirea 
Neamţului. Sub Alexandru-Vodă se înalţă mânăstirile 
Bistriţa, Pobrata şi Moldoviţa, s-aşează treptele bisericeşti: 
un mitropolit la Suceava, un episcop la Roman şi altul la 


Rădăuţi, se statorniceşte rostul şi rânduiala boierilor în 
sfatul domnesc şi-n trebile ţării: 

Logofătul e slujbaşul cel mai de credinţă al tronului, el 
poartă pecetea domnească, el întocmeşte hrisoavele de 
judecăţi şi ocine şi sub privegherea şi ascultarea lui sunt 
toţi ispravnicii de la curtea domnului. 

Vornicul e judecătorul tuturor pricinilor din ţară. 

Hatmanul e paznicul Sucevei şi povăţuitor a toată oştirea. 

Postelnicul este tălmaciul curţii, primitorul solilor şi 
sfetnicul cel mai de aproape al domnului în trebile din afară 
ale ţării. 

Vistiernicul poartă grijă şi dă seamă domnului de toate 
veniturile şi cheltuielile ţării. 

Paharnicul şi stolnicul îngrijesc de băutură şi de bucate la 
masa domnească. 

Clucerul poartă cheile cămărilor şi pivniţelor domneşti. 

Jitnicerul are-n seamă hambarele cu grâu. 

Slugerul - tainul slugilor. 

Comisul - grajdurile domneşti. 

Şătrarul - corturile oştirii. 

Armaşul - paza temniţelor şi Aga - straja şi liniştea 
oraşului. 

Şi alte bune întocmiri se aşează pe la judeţe şi pe la 
mărgini pentru cârmuirea şi paza ţării. Pârcălabul de Hotin 
are-n grija lui hotarul dinspre ţara Leşască şi Căzăcească; 
vameşi sunt puşi pe la schelele ţării şi ispravnici pe la 
ținuturi. 

În toată vremea asta de muncă neadormită pentru 
întemeierea gospodăriei şi orânduiala dinlăuntru a 
Moldovei, înțeleptul voievod nu pierde o clipă din vedere 
primejdiile ce se urzesc în afară. Cugetă că ţara-l slabă, iar 
greutăţile ce-l stau în cale sunt multe şi mari şi de aceea 
caută sprijinul şi ocrotirea pe care armele nu i le pot încă 
da în păstrarea legăturilor de turcii la mână la prietenie cu 
leşii. EI ştie ce vifor se ridică de la răsărit împotriva 
creştinătăţii. Ştie şi de învoiala pe care-n primăvara anului 


1412 au încheiat-o la Lublau Sigismund, regele Ungariei, cu 
Vladislav, craiul Poloniei de înţelegerea lor de a-şi împărţi 
Moldova pe din două, dacă domnul ei nu ar veni cu toată 
oastea în ajutorul ungurilor, când ar fi vorba de un război 
cu turcii. Toate le ştie şi le cumpăneşte şi prin toate şi 
strecoară, biruind pe cei vicleni şi răi, cu cinstea, cu 
blândeţea şi cu bunătatea lui. Ştie bine ce fel de prieten îi 
este Vladislav; cu toate astea, de câte ori îi cere, îl ajută cu 
oaste împotriva cavalerilor teutoni; iar când t calcă hotarul 
Moldovei, 1420 şi Alexandru-Vodă mă trei stafele după 
ajutor craiul leşilor, acesta nu-şi clinteşte un ostaş pentru 
apărarea celui mai cinstit şi mai credincios prieten. Poate că 
tocmai amintirea aceasta amară va fi tulburat mai târziu 
sufletul drept al bătrânului voievod şi-l va fi ademenit să-şi 
întoarcă oaste alături cu Svidrigel, ducele Litvaniei, 
împotriva aceluia, căruia treizeci de ani i-a păstrat cea mai 
curată credinţă. Şi-a plătit scump acum pasul acesta 
nenorocit. Scump şi pentru că şi-a văzut oastea sfărâmată şi 
pentru că şi-a călcat cuvântul şi pentru că era într-o vârstă, 
când nu mai avea timp să îndrepte o asemenea greşeală. Cu 
durerea asta pe suflet a închis ochii, în anul 1433 
adevăratul întemeietor al Moldovei, aceluia căruia poporul 
pentru înţelepciunea şi blândeţea lui, cu drept cuvânt i-a 
zis: Alexandru cel Bun. Oasele lui se odihnesc la mănăstirea 
Bistriţa din judeţul Neamţului. 

XI. 

ÎN MUNTENIA. 

Mircea cel Mare (1386-1418) 

Sfârşitul veacului al XIV-lea aruncă un nou vrăjmaş şi, cu 
el, un lung şir de primejdii în calea neamului românesc. 
Prăvălite din aceleaşi mari pustiuri ale Asiei, valurile 
potopului musulman sparg, de la cele dintâi izbituri, 
putredele zăgazuri ale împărăției bizantine şi, în mai puţin 
de-o jumătate de veac, îneacă aproape toată peninsula 
balcanică. Cine să li se împotrivească? Popoarele din 
răsăritul Europei trăiesc într-o veşnică dezbinare şi nici 


acum, când văd apropierea acestui cumplit vrăjmaş al 
tuturor creştinilor, nu contenesc de a se sfâşia între ele. 

Pe vremea asta de groază şi de pieire vine marele Mircea 
la cârma ţării Româneşti. Grija lui cea dintâi e să-şi facă 
oaste puternică: el strânge sub steag toată tinereţea şi 
voinicia ţării şi însuşi caută de-o învaţă ş-o întocmeşte, ca s- 
o aibă gata la toată nevoia. Vede vijelia cum se apropie şi 
ştie ce cumplită mânie s-ascunde în huietul şi-n întunecimea 
aceea. lar de vrăjmaşul ce vine, gospodărie întinsă şi 
pământ mult are de apărat, căci el e: „Mare voievod şi 
domn singur stăpânitor a toată Ţara Ungro-Ulahiei şi al 
părţilor transalpine, încă şi al părţilor tătăreşti şi al 
Amlaşului şi Făgăraşului herţog şi al Banatului Severinului 
domn şi al amânduror malurilor Dunării până la Marea cea 
mare şi al cetăţii Dârstorului stăpânitor”. 

Acesta e titlul ce împodobeşte în izvoadele vremii numele 
voievodului Mircea. 

Valurile puterii musulmane au ajuns până în hotarul moşiei 
lui. Din împărăţia Bizantinului n-a mai rămas decât capitala 
temniţa întărită a celor din urmă împărați creştini ai 
Răsăritului. Serbia şi Bulgaria sunt cotropite. Toate străjile 
Europei până la Mircea sunt abătute. Singur el „, L! -mai stă 
în picioare, cu sabia în mână. În anul 1389 Sultanul Murat, 
care, biruitor, îşi strămutase capitala de la Brusa la 
Adrianipol, pleacă în Asia ca să potolească o răscoală. În 
lipsa lui creştinii îngenuncheaţi încearcă să-şi recapete 
neatârnarea. Mircea vine şi el cu oaste în ajutorul lor. Dar 
Murat află, se întoarce din cale şi în ziua de 15 iulie se dă 
acea sângeroasă bătălie din câmpul Mierlei (Co-sova) în 
care avea să se hotărască soarta peninsulei Balcanice. 
Chiar în zorii acelei zile de groază, în freamătul pregătirilor, 
Murat e ucis în cortul lui de sârbul Milos Obilici, pe care 
turcii, furioşi, îl rup în bucăţi. 

Baiazid, fiul şi urmaşul lui Murat, se aşează în fruntea oştii 
şi lupta reîncepe numaidecât, crâncenă, înverşunată luptă, 
care, tocmai în ceasul cel din urmă al zilei, aruncă biruinţa 


de partea musulmanilor. Mulţi creştini aleşi pier în 
cumpăna aceea. Însuşi bătrânul Lazăr, viteazul ţar al 
Serbiei care înainta în vălmăşag orbeşte, tăindu-şi cu 
paloşul drum spre moarte, cade-n mâinile turcilor care-l 
târăsc, batjocorindu-l, până la leşul lui Murat, unde îl 
îngenunche şi-l taie capul. 

În înfrângerea asta creştinii din peninsula Balcanică văd 
stinsă cea din urmă nădejde de mântuire. Serbii şi bulgarii, 
supuşi, încătuşaţi, nu se mai pot mişca. Rămâne Mircea în 
faţa lui Baiazid. Cumintele domn înţelege că singur nu se va 
putea măsura cu cea mai mare şi mai îngrozitoare putere a 
vremii aceleia. Deci, îndată ce se întoarce în ţară trimite doi 
boieri la Curtea Poloniei. Aceştia, trecând prin Suceava, iau 
ş-un sol din partea lui Petru Muşat, domnul Moldovei şi, 
prin glasul lor, se aşează cea dintâi înţelegere a lui Mirca cu 
Vladislav lagello, craiul Poloniei. lar sâmburele acestei 
înţelegeri e să-şi dea unul altuia mâna de ajutor împotriva 
ungurilor, duşmanii amândurora. În anul următor, soli de-o 
parte şi de alta întăresc la Suceava această legătură, 
lămurind între altele, că regele Poloniei să nu fie volnic a 
porni războiul ungurilor până a nu vesti mai întâi pe Mircea 
şi că dacă Mircea a încheia pace cu regele Ungariei, 
îngrădind în ea şi pe craiul Poloniei, acesta să o primească 
de bună. Mircea pregătind astfel calea către o înţelegere 
mai largă a neamurilor creştine împotriva turcilor. „Pentru 
socotelile dintre noi, zicea el, vom avea destulă vreme să ne 
răfuim; acum însă trebuie să ne strângem laolaltă, ca nu 
cumva marele duşman a Crucii să-şi afle cheia unei biruinţi 
uşoare în însăşi dezbinarea noastră”. 

În anul 1394 Baiazad, nemaiavând nimic de temut 
îndărătul lui, păşeşte spre ţara lui Mircea. Semnalul îl dau 
cetele jefuitorilor, care spulberă şi cenuşa din vatră pe unde 
trec. Dar Mircea nu se lasă înfricoşat de vestitorii aceştia ai 
marelui vifor, ci repede trece Dunărea şi dă şi el un iuruş 
prin oraşele turceşti, de unde se întoarce în ţară încărcat 
de prăzi şi de captivi. Şi iată că şi Baiazid cu greimea lui, îl 


calcă din urmă. Îl trage Mircea tot mai înlăuntrul ţării, 
amăgindu-l mărginile cu hărţuieli uşoare până ce-l 
potriveşte în nişte locuri mlăştinoase şi viclene în preajma 
Craiovei. Acolo, sub poalele pădurii de la Rovine, în 
dimineaţa zilei de 10 octombrie s-a pornit în strigăte de 
buciume bătălia aceea grozavă, în care astfel ştiuse 
iscusitul voievod să-şi rânduiască cetele de arcaşi, încât 
oastea lui Baiazid Fulgerul ori încotro se întorcea primea în 
faţă ploaia de săgeți, ce tot mai întețit curgeau şi nu se ştia 
de unde izvorăsc. Uluiţi de spaimă şi de vălmăşag, turcii, 
zorind să iasă mai iute în limpeziş, se striveau, se ucideau 
între ei, lovind orbeşte, să-şi facă loc, să-şi taie drumul de 
fugă. De lupta asta scrie, în cronica lui, călugărul Moxa: „De 
codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, lar la 
poala lui cea, verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri 
lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. Călăreţii umplu câmpul 
şi roiesc după un semn şi în caii lor sălbatici bat cu scările 
de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, Lănci 
scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt. Şi ca nouri 
de aramă şi ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecându-l, 
vin săgeți de pretutindeni Vâfiind ca vijelia şi ca plesnetul 
de ploaie, Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. În 
zadar strigă-mpăratul ca şi leul în turbare, Umbra morţii se 
întinde tot mai mare şi mai mare; în zadar flamura verde o 
ridică înspre oaste, Căci a-l de pieire şi în faţă şi în coaste, 
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie: Cad asabii ca şi 
pâlcuri risipite pe câmpie, în genunchi cădeau pedestrii, 
colo caii se răstoarnă, Cad săgețile în valuri care şuieră, se 
toarnă şi lovind în faţă. 

— N spate, ca şi crivățul şi gerul, Pe pământ lor li se pare 
că se năruie tot cerul, Mircea însuşi mână-n luptă vijelia- 
ngrozitoare, Care vine, vine, vine calcă totul în picioare. 
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre 
cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi, Risipite se- 
mprăştie a duşmanilor şiraguri şi, gonind biruitoare, tot 
veneau a ţării steaguri Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare 


turburată. Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava 
vânturată, Acea grindin' oţelită înspre Dunăre o mână, lar 
în urma lor se-ntinde falnic armia română. 

Eminescu aici se ridică Baiazid cu turcii asupra românilor. 
Deci se lovi cu Mircea voievodul şi fu război mare, că se 
întunecă de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeţilor. Şi 
multă oaste pierdu Baiazid şi paşii pieriră cu toţii. Atunci 
pieri Constantin Draguşevici şi Marco Krajevici. Se vărsă 
sânge mult de erau văile înroşite. Deci se sperie Baiazid şi 
fugi de trecu Dunărea şi puse iscoditori pe la toate 
vadurile”. 

Se aşteptă, se vede, la o năvălire din partea românilor. 
Lucrul însă nu era cu putinţă. Mircea pierduse şi el oaste 
multă şi n-avea de unde să şi-o împrospăteze numaidecât; 
apoi ştia el bine că de aci încolo au a-l înteţi valurile cele 
mari. Încărcat de glorie şi de griji, se retrase la Argeş. Cum 
ar fi mai schimbat el cununa acelei biruinţi pe-o rămurică 
de măslin! Dar pacea de care-avea atâta nevoie n-o găsea 
nici între ai lui. O parte din boierii argeşeni erau 
nemulţumiţi că strămutase scaunul domnesc la Târgovişte şi 
când Mircea trecu în Ardeal pentru a pune la cale apărarea 
cea de temei a ţării, în lipsă-l, Vlad, unul dintre fiii lui chiar, 
cu sprijinul nemulţumiţilor acelora, ia ţara în stăpânire şi 
face fapte de domn nemernic: linguşeşete pe craiul Poloniei 
şi se-nchină sultanului, târând cu el în această umilinţă 
mândria ţării cea cu atâta jertfă păzită până atunci. Sub 
această nenoricită domnie de furat, turcii pustiesc în toată 
voia pământul ce aburea încă de sângele lor, se fac stăpâni 
pe Nicopolea cea mică (Turnu-Măgurele) şi înscriu pentru 
întâia oară în cartea măririi lor „peşcheşul” Ţării Româneşti 
un dar de trei mii de galbeni pe an. 

Ce face în vremea asta domnul cel adevărat? La biruinţa 
dobândită cu sabia adauge o tot aşa de însemnată biruinţă 
politică, datorită înţelepciunii lui: El face pe regele 
ungurilor să înţeleagă în sfârşit că înaintea puhoiului 
musulman, românii sunt un stăvilar ce, pentru binele 


creştinătăţii, trebuie întărit iar nu surpat. Şi-n ziua de 7 
martie 1395 Mircea încheie cu Sigismund la Braşov 
următoarea învoială: De câte ori va merge regele însuşi să 
se bată cu turcii, să meargă şi Mircea; iar când regele va 
trimite numai oastea, tot numai oastea s-o trimită şi Mircea 
şi la trecerea gloatelor ungureşti prin ţara Românească, să 
li se dea cele pentru îndestulare, însă cu plată. 

Şi iată că şi pleacă domnii amândoi cu oaste împotriva 
turcilor. Ei se lasă de vale până la vărsarea Oltului în 
Dunăre. Aici împresurând cetatea Nicopolea cea mică o 
smulg din mâinile musulmanilor. Pământul ţării se curăţă de 
duşmani şi sceptrul domniei intră iar în mâna cea vrednică 
a lui Mircea. Dar Sigismund e nevoit să se întoarcă, chemat 
grabnic de boala soţiei sale Maria, care, fiică a regelui 
Ludovic cel Mare, îi adusese ca zestre tronul Ungariei. Pe 
drum în dreptul Posadei, cum trecea pe valea îngustă a 
Prahovei, deodată se pomeneşte sub o grindină de săgeți şi 
de bolovani: Vlad se răzbuna astfel de ceea ce, în judecata 
lui pătimaşă, i se înfăţişase ca o nedreptate. 

Era pe la mijlocul iernii. Soţia lui Sigismund murise. 
Mircea dregea pe unde stricase Vlad. Frigul şi pacea 
lungilor nopţi păreau a mai fi aţipit învrăjbirile, când 
deodată un strigăt de groază răsună în toată lumea 
creştină: împăratul Bizanțului Manoil al Il-lea, împresurat în 
mândra lui capitală, cere ajutorul Europei. Şi vremea 
cruciatelor se reîntoarce. O suflare de tinereţe, un dor de 
vitejie şi de jertfă înflăcărează iarăşi inimile creştinilor. Şi 
iată că de pretutindeni, din Italia, din Franţa, din Germania, 
din depărtata Anglie, mii şi mii de cavaleri, în zale 
strălucitoare, pornesc spre sfânta capitală a Răsăritului. La 
Buda se întâlnesc cu toţii şi, pe la sfârşitul lui august, sub 
povaţa regelui Sigismund, ajung la hotarul Olteniei, unde-l 
întâmpină voievodul Mircea cu oastea lui pregătită. Trec 
Dunărea, cu uşurinţă iau Vidinul, apoi Rahova şi-n ziua de 
12 septembrie, 70000 de creştini roiesc sub zidurile 
Nicopolii. Cetatea asta însă e bine apărată şi toate silinţele 


lor de-a o supune rămân zadarnice, iar peste două 
săptămâni se pomenesc cu vestea că Baiazid, aflând de 
sosirea lor, iute şi-a ridicat oastea din faţa 
Constantinopolului şi vine să le-aţie calea. Şi-n adevăr, în 
dimineaţa zilei de 28 septembrie (1396) Baiazid e lângă 
Nicopol gata de luptă. În tabăra creştină e fierbere mare: 
Sigismund şi toţi cei care cunosc felul de luptă al turcilor 
sunt de părere ca întâiul atac să-l dea Mircea cu arcaşii lui 
încercaţi. Dacă sfatul acesta ar fi fost ascultat, poate că alta 
ar fi fost soarta vremurilor următoare. Dar deşertăciunea 
omenească se amestecă adesea în jocul celor mai însemnate 
şi mai hotărâtoare întâmplări. Mândrii cavaleri francezi, 
siguri de izbândă, ţin morţiş, o, în adevăr morţiş! Să li se 
lese lor întreagă, cinstea celui dintâi pas spre biruinţă. Şi 
nerăbdători, cum zăresc înaintea lor o ceată de călăreţi 
turci, se repăd nebuneşte, se amăgesc de fuga vicleană a 
duşmanului şi, înfierbântaţi de-acea beţie a mulţimii care 
împiedică pe cei mai cuminţi oameni să mai judece, după ce 
sparg întâile rânduri, descalecă de pe cai şi, cu săbiile în 
mână, dau busna în gloatele turceşti. Baiazid, care-l 
pândeşte ca un vânător, trage deodată zid de spahii în jurul 
lor se face o învălmăşeală cumplită, bravii francezi cad 
stropşiţi de mulţime, doborâţi de lovituri ce curg înteţite din 
toate părţile. Nu mai e luptă, căci ei, bieţii, nu se mai pot 
apăra e o crudă, o înfiorătoare jertfă de oameni. 

În deşert Sigismund mai umblă să însufleţească oastea 
aproape biruită de spaimă, în deşert inimosul Mircea în 
fruntea aripei drepte cearcă să ţie în loc duiumul năvălitor 
al spahiilor. De partea cealaltă croații părăsesc lupta; 
moartea şi spaima fac goluri mari în rândurile creştine, 
orice împotrivire e zadarnică şi fuga, fuga cea oarbă şi 
înfricoşată rămâne singura mântuire a biruiţilor. Pe mulţi îi 
scapă Mircea trecându-l la noi. Pe Sigismund îl smulge din 
faţa morţii Comitele de Zollem, unul din marii întemeietori 
ai casei de Hohenzollem. 


În ziua aceea au pierit numai în luptă 20000 de creştini; 
numărul celor care, în năpustirea fugii, se vor fi înecat în 
Dunăre, nu se mai ştie. Dar şi turcii au căzut mulţi. A doua 
zi Baiazid, văzând câtă oaste a pierdut, de mânie puse pe 
gealaţi să taie dinaintea lui pe cei trei mii de creştini prinşi 
în război. 

Mircea ştie bine ce urmări va avea pentru el înfrângerea 
aceasta. Deci, cum se întoarce-n ţară, întăreşte străjile pe la 
vaduri, trimite pe femei şi pe copii în adăposturile munţilor, 
iar el se găteşte de luptă. Şiiată că şi vine Baiazid Fulgerul 
cu oaste multă să-l răpuie. Dar şi de data asta Mircea îl 
atrage pe valea lalomiţei, în nişte locuri prietene celor 
puţini şi lupta se petrece întocmai ca la Rovine. De bătălia 
asta vorbeşte cronica anonimă a Ţării Româneşti când zice: 
„Mircea-Vodă Bătrânul a avut mare război cu Baiazid-Bei 
de la Nicopoli. Făcutu-s-au acest război pe apa lalomiţei, 
biruit-au Mircea-Vodă pe turci şi fără număr au pierit, 
trecând Baiazid-Bei Dunărea fără vad”. 

Cu câtă durere se plânge unul din povestitorii noştri de 
mai încoace că românii n-au stat să însemne la vreme 
luptele şi biruinţele lor! „Şi multe lucruri vrednice de auzit, 
încheie Constantin Căpitanul, înşirând isprăvile lui Mircea, 
dar ai noştri nimic n-au scris fără numai ce aflăm de la 
străini”. 

La 1400 Mircea se repede în Moldova, în biata Moldovă ce 
se zbătea în mrejele Poloniei, prinde pe nevrednicul luga şi 
aşează domn în locul lui, pentru mântuirea ţării pe 
Alexandru cel Bun. 

Ca toţi marii noştri voievozi, Mircea îşi întinde vederea şi 
grija dincolo de hotarele ţării lui şi dincolo de hotarele 
vremii lui. Astfel îl vedem mereu cu privirea aţintită la 
mişcările vecinilor săi şi mai ales la cele ce se petrec în 
Răsărit. Poate că nimeni n-a înţeles ca Mircea cât de mare-l 
primejdia care vine de-acolo şi nimeni n-a stat mai 
neadormit în faţa ei. 


Trufaşul Baiazid se pregătea să s-arunce asupra Europei 
apusene, când viforul năvălirii mongole îl cheamă în Asia. 
Acolo, la Angora, biruit în bătălia de la 12 iulie 1402 cade în 
mâinile lui Timur, hanul tătarilor, care-l duce, ca pe-o fiară, 
închis într-o colivie de fier, să-l arate cât e de mic şi de slab 
celor ce credeau că Baiazid Ilderim e mai presus de orice 
putere omenească. Rămân de la ei trei feciori în vaza 
istoriei: Suleiman ia partea de împărăție din Europa, 
Mohamed pe cea din Asia; al treilea fiu Muza, prins odată 
cu tatăl său, scapă peste un an, la moartea acestuia. 
Suleiman se-nchină lui Timur, pe Manoil al Bizanțului îl 
iartă de bir, iar de unguri nu se teme, căci îi ştie slăbiţi 
pentru certurile din jurul tronului. Singur Mircea îl 
nelinişteşte şi cu el face pace. „în urmă, zice cronicarul 
bizantin, ei au încheiat un pact prin care Mircea a promis să 
dea tribut şi au tocmit pace. Şi el, Mircea, a primit multă 
ţară în partea Bulgariei şi Serbiei”. 

Dar în toamna anului 1404 iscându-se în Asia război între 
Suleiman şi Mohamed, se scoală şi Muza, cel rămas pe 
dinafară şi viind la Mircea, ca la un domn puternic ce era, îl 
roagă să-l ajute a lua împărăţia lui Suleiman. Mircea îi dă 
oaste sub povaţa nepotului său Dan. Serbii se dau şi ei de 
partea lui Muza. Aproape de Constantinopol însă domnul 
şerbilor îl părăseşte şi trece cu oastea la turci. Muza e 
învins. El se întoarce la Mircea, singurul lui sprijin şi prieten 
credincios şi-n anul 1410 se ridică iar, cu oaste nouă. De 
data asta Suleiman e biruit, prins şi ucis. Muza îşi vede, în 
sfârşit, visul cu ochii; dar întocmai ca un vis trece toată 
mărirea aceasta, prin sânge dobândită. În anul 1413 vine 
Mohamed din Asia şi ajutat de bizantini, ucide pe Muza, se 
aşează la Adrianopol şi pune temei trainic puterii 
musulmane în Europa. Mircea îşi vede ţara prădată şi, ne 
mai avându-şi oastea întreagă, e silit să reînnoiască 
legăturile din trecut. Ce n-ar da el să poată rupe aceste 
legături! Ajută cu oaste până şi pe Mustafa, un zvânturat ce 
se dă de fiu al lui Baiazid şi cearcă să smulgă puterea din 


mâinile lui Mohamed; dar şi acesta e prins şi ucis. Şi iarăşi 
vin turcii şi pradă ţara, luând în robie, după cum spune un 
cronicar turc, „feciori mândri ca soarele şi fete drăgălaşe ca 
trandafirii”. 

Aceasta e cea din urmă durere a bătrânului voievod, pe 
care un cronicar turc din vremile acelea, un duşman deci al 
neamului nostru, îl numeşte „principe între creştini cel mai 
viteaz şi cel mai ager”. 

Marele Mircea închide ochii pe la începutul anului 1418 şi 
e îngropat la Cozia, în frumoasa lui mănăstire de pe Olt. 
După o strălucită domnie de 32 ani, el lasă o ţară destul de 
puternică, pentru a nu se prăbuşi sub urgia valurilor ce de- 
aci înainte au a se năpusti asupra-l. 

Pe banii ce s-au bătut sub el şi care sunt cei dintâi bani 
româneşti cu chipul domnului nostru, Mircea e înfăţişat în 
picioare, cu barbă şi cu plete, hlamidă pe umăr, spadă în 
mâna dreaptă, iar în cea stângă globul cu crucea. 

XII. 

URMAŞII LUI MIRCEA. 

Vlad '[epeş. 

Pe cât a fost Mircea de mare prin înţelepciunea şi prin 
vitejia lui, pe cât a fost el de puternic ca domn şi ca ostaş, 
pe atât a fost el de puternic ca domn şi ca ostaş. Pe atât 
sunt de slabi şi de netrebnici feciorii şi nepoţii lui, care, 
nevăzând în domnie decât farmecul deşertăciuni, sunt, fără 
să-şi dea seamă, cei mai răi şi mai stricători vrăjmaşi al ţării 
ş-ai neamului lor. Ocrotiţi unii de unguri, alţii de turci, ei 
Trup în două şi boierimea şi oastea ţării sfarmă vechile datini 
care-ngrădeau dintru început rândul la domnie şi, 
orbecăind, cu mâinile mânjite de sânge frăţesc, trec prin 
vremile acelea tulburi, aci târându-se, aci asmuţiţi, 
îmbrânciţi mai mult de viclenia altora decât de patimile lor, 
spre o biată coroană care, de cele mai multe ori, cade în 
cap cu tot. 

Mihail, singurul fiu bun şi legiuit al lui Mircea, căruia 
multă vreme îi stătuse ajutor la cârma ţării, după doi ani de 


domnie, cu tot sprijinul pe care-l capătă de la unguri, este 
răsturnat şi ucis de vărul său Dan al II-lea, fiul viteazului 
Dan, care-a lărgit cu spada hotarul ţării de partea cealaltă a 
Dunării, unde l-am văzut căzând în luptă cu şişman, ţarul 
bulgarilor. Acest Dan al II-lea ia domnia cu ajutorul turcilor 
şi cearcă mai târziu s-o apere cu ajutorul ungurilor 
împotriva fratelui său Radu cel Chel (Prasnaglava), ocrotit 
şi el de turci. Sceptrul ţării trece de la unul la altul, până 
când se ridică iar Vlad, poreclit Dracul, fiul cel din flori al lui 
Mircea şi, cu sprijinul împărăției Bizantine ş-al boierilor 
nemulţumiţi, în anul 1430 răpuind pe Dan şi pe Radu, pe cei 
doi care se certau, dobândeşte el domnia cea împresurată 
de-atâtea primejdii. Iar dedesubtul acestor nenoricite 
schimbări de domn, care n-au fost niciodată spre bucuria 
oamenilor cuminţi, ţara îşi vede hotarele îngustate, lanurile 
pustiite, oastea ticăloşită, sfetnici şi fruntaşii dezbinaţi înde 
ei, norodul din ce în ce mai asuprit şi mai strâmtorat. Că 
asupra lui apasă toate nevoile. El trebuie să poarte 
cheltuiala şi cea de bani şi cea de sânge a tuturor luptelor 
acestora. El trebuie să plătească turcilor birul, care-acum 
se ridică la zece mii de galbeni pe an şi peste asta să mai 
dea şi cinci sute de copii într-ales pentru oastea ienicerilor. 
Cel mai sălbatic, cel mai greu şi mai dureros tribut la care-a 
putut fi vrodată supus în popor. De la domn nici o 
milostivire, de la biserică nici o mângâiere. Preoţii bulgari şi 
sârbi, alungaţi încoace de prigonirile turcilor, împănează 
altarele noastre. Din Ungraria catolică vin cârduri de 
călugări minoriţi şi sub ocrotirea domnului, care nu mai ştie 
nici el cui să-şi plece capul, cutrieră ţara, bombănind 
rugăciuni într-o limbă pe care românii o înţeleg aproape tot 
aşa de puţin ca şi pe cea bulgărească. Între domn şi ţară nu 
mai e nici o legătură. Mândra, puternica gospodărie a lui 
Mircea, părăsită în voia întâmplărilor, se clatină în cumpăna 
pieirei, ca o corabie fără cârmă în izbeliştea valurilor. 

Ca să-l păstreze domnia, Vlad închină ţara ungurilor, iar 
peste cinci ani se duce smerit la turci, jură credinţă 


sultanului Amurat al II-lea şi când acesta, puind temei pe 
vorba lui, vine cu oaste împotriva ungurilor, Vlad iar se 
răzgândeşte şi, cu chip că-l scoate în Transilvania, îl vâră 
prin nişte coclauri încâlcite şi prăpăstioase, de unde 
Sultanul e nevoit să se-ntoarcă fără nici o ispravă, cu 
vremea pierdută, cu oastea trudită în deşert. lată cum 
înţelege a-şi păzi domnia urmaşul lui Mircea. Şi cu toate 
astea toţi ungurii îl răstoarnă şi tot la turci găseşte ajutor 
spre a-şi lua coroana pusă de loan Corvin de Huniade pe 
fruntea rudei şi ocrotitorului său Dan al II-lea, fiul lui Dan al 
III-lea. Acest loan Corvin de Huniade, român neaoş din 
Banat, luptând sub steagul regelui Vladislav, ajunge, prin 
vitejia şi destoinicia lui, cel mai mare povăţuitor de oşti al 
ungurilor şi cel mai de temut vrăjmaş al turcilor. 

În toamna anului 1444 izbucnind iarăşi în război între 
creştini şi musulmani, Vlad trebuie să ia făţiş o hotărâre. 
Cearcă mai întâi să-ncredinţeze pe unguri că n-au destulă 
oaste pentru a se putea măsura cu turcii şi că merg la o 
înfrângere vădită. Corvin zice că vorbeşte-n el vătaful 
sultanului, nu domnul românilor. Vlad scoate sabia să-l 
lovească. Apoi, ca s-arate că într-adevăr ţine cu Vladislav, îi 
dă şi el patru mii de călăreţi sub cel mai viteaz dintre fiii săi. 
Dar spusele lui se izbândesc. Cele două puteri se întâlnesc 
la Vama şi turci ies biruitori. Însuşi regele Vladislav cade pe 
câmpul de luptă. Călăreţii lui Vlad pradă corturile regeşti şi 
se fac nevăzuţi. loan Huniade de abia scapă cu puţini ostaşi. 
La trecerea lui prin Valahia, Vlad Dracul, ca să-şi răsbune, îl 
prinde şi-l închide. Dar când vede că ungurii ameninţă să-l 
calce ţara, îi dă drumul şi, ca să-l îmbuneze, îl încarcă cu 
daruri şi-l duce cu alai până la Braşov. Sunt până cele din 
urmă zvârcoliri ale acestei domnii zbuciumate. Peste un an 
loan Huniade vine cu Dan al III-lea, de partea căruia se dau 
acum toţi boierii şi toată ticăloşită oaste ce mai rămăsese 
ţării. Vlad Dracul e ucis la Târgovişte împreună cu fiul său 
Mircea. Rămân însă de la el doi fii: Vlad Ţepeş şi Radu cel 
Frumos. 


Stă la domnie zece ani, cu sprijinul ungurilor, neamul 
Dăneştilor. În neamul lor se păstra viţa cea curată a Basa- 
rabeştilor; căci Drăculeştii, scoborâtori din Mircea prin fiul 
cel din flori, erau „sânge amestecat”. 

Dar nici în Dan al III-lea, nici în Vladislav feciorul şi 
urmaşii lui, nu se vesteşte domnul ce-l aşteptat. Şi-n ce 
cumplită învolburare de vremi trăiesc piticii şi nevolnicii 
aceştia! Tot Răsăritul Europei e în flăcări. Turcii sub 
viteazul Mohamed al II-lea ajung în culmea puterii lor. 
Creştinii mai fac o încercare de a-l răpune. Încă o dată 
roşesc cu sângele lor pământul acela de dureroasă 
aducere-aminte din Câmpul Mierlei. Cei opt mii de ostaşi ai 
lui Dan leapădă armele şi trec la turci. Nu-l cea dintâi 
mişelie a lor, e însă cea din urmă: Sultanul, pentru a da cu 
ei o pildă straşnică, pune de-l omoară pe toţi, în faţa oştirii 
lui înmărmurite. Creştinii sunt biruiţi şi de astă dată (1448). 

Peste cinci ani trufaşul Mohamed al II-lea intră călare în 
biserica Sfintei Sofia din Constantinopol şi, ştergându-şi de 
perdeaua altarului hangerul ud de sângele celor din urmă 
apărători ai împărăției Bizantene, aşează semilună-n locul 
crucii batjocorite. Podoabele palatelor, cărţile scumpe, 
tablouri, statui, munca şi strălucirea atâtor rânduri de vieţi, 
tot ce s-a agonisit cu atâta grijă din strădania atâtor sute de 
ani, toată lamura aceea de bogății şi minuni cum n-au mai 
fost şi n-au să se mai vadă, toate se fac pulbere şi scrum în 
câteva ceasuri de sălbătăcie. 

Surparea lumii acesteia umple de uimire şi de groază 
sufletele creştinilor. Încep mulţi să creadă că Dumnezeu şi-a 
întors faţa de la ei. De pretutindeni pare că se-ntunecă, ş-un 
vânt de nebunie suflă peste viaţa popoarelor. 

Pe fundul acesta de noapte şi de vijelie se arată figura 
posomorâtă a lui Vlad al IV-lea, Ţepeş, pe care tot mâna cea 
puternică al lui loan Corvin îl ajută să se facă domn. Şi 
iarăşi, după rânduiala vremii, cel care vine taie capul celui 
care trebuie să plece. De-acum boierii Dăneştilor iau 


drumul pribegiei, la masa părăsită de ei s-aşează hemesiţi 
oamenii Drăculeştilor. 

Se doarme însă cam rău în curţile Târgoviştei. S-aud 
şoapte prin ungherele întunecoase, gemete vin din 
adâncurile tainiţelor, umbre nedesluşite lunecă pe lângă 
ziduri şi-n toată noaptea cântă cucuvaia sub streaşina 
iatacului domnesc. Iar cruntul voievod care-a păşit la tron 
peste leşul lui Vladislav, cugetă că n-a pierit sămânţa 
poftitorilor de domnie, că aceiaşi saşi din Ardeal şi din Ţara 
Bârsei, l-au ospătat pe el şi pe ai lui, zilele de aşteptare şi 
de pregătire, găzduiesc acu pe ceilalţi, pe fugarii 
Dăneştilor, care plătesc şi ei tot aşa de bine. 

Şi iată-l, cu-o ceată de călăreţi, trecând munţii şi 
abătându-se ca o furtună peste bietele sate, bănuite c-ar 
tăinui duşmani de-ai lui. În preajma Sibiului înalţă cele 
dintâi flăcări ale pustiirii şi cele dintâi ţepe ale chinului ş-ale 
morţii batjocorite. Apoi, cu aceeaşi oarbă mânie se lasă 
asupra satelor de lângă Braşov, spulberând totul în cale-l: 
Sute de oameni nevinovaţi, femei, bătrâni, copii chiar sunt 
ucişi fără nici o milă şi-n groaza pe care-o împrăştie în juru- 
|, în vaietele celor care mor chinuiţi, în străşnicia flăcărilor 
mistuitoare omul acesta pare a căuta să-şi dovedească 
măsura puterii şi vitejiei lui. Ca şi cum s-ar minuna singur 
mândrindu-se de cât rău poate el să facă, aşa se încarcă de 
zădamice păcate şi se îmbată de priveliştea cruzimilor lui. 

La un an după asta, năvăleşte iar în Ţara Bârsei, pradă 
satele, dă foc cetăţii Braşovului, ş-acolo, într-o adevărată 
orgie de sânge, în mijlocul înaltelor ţepe cu oameni înfipţi, 
în gemetul sfâşietor al celor ce se căznesc să moară, Vlad 
stă voios la masă şi petrece cu cei mai vrednici ostaşi ai lui, 
preţuiţi, de bună seamă, după măsura cruzimii lor şi cu cei 
mai buni prieteni, cărora le tremură mâna de câte ori duc 
paharul la gură, căci, la un asemenea ospăț, într-un 
asemenea loc şi c-un astfel de voivod în capul mesei, fiecare 
pahar poate fi cel din urmă. 


În una din aceste vajnice vânători de oameni, prinde el pe 
tânărul Dan şi, să-l vindece pentru totdeauna de pofta 
domniei, îl culcă între făclii aprinse pe marginea unei gropi, 
săpată pe măsura lui, pune preoţi să-l prohodească şi femei 
să-l bocească, apoi îi taie capul şi rânjind îl împinge cu 
piciorul în culcuşul de veci. 

Neadormita frică de cei cere-l pândesc din întuneric, 
goanele şi adulmecările acestea după domnişorii de peste 
hotar, grija de a nu-şi pierde scumpa prietenie a lui Matiaş 
Corvin, fiul şi urmaşul lui loan Huniade, multele nevoi ale 
ţării şi nenumăratele judecăţi şi certuri între ai lui pe care 
zilnic trebuie să le descurce cu sabia, îl fac pesemne să 
piardă din vedere că dinspre Răsărit sclipeşte tot mai 
aproape hangerul puternicului Mohamed şi că e bimicul 
acelui sultan, până la care ajunsese vâlva isprăvilor lui. 
Deci, în al cincilea an de domnie, la 1461 neplătindu-şi Vlad 
birul, se pomeneşte c-un sol de la turci Catabolinus, un grec 
şiret, care umblă cu binişorul s-ademenească pe „Dracula”, 
cum îi ziceau pe atunci şi să-l ducă peşcheş sultanului. Vlad 
pricepe gândul grecului, se face a-l asculta, îl petrece cu 
cinste pân' la Giurgiu, dar acolo, când Hamza Paşa, paznicul 
hotarului turcesc, se repede să puie mâna pe el, într-o clipă 
scutarii domnului răsar ca din pământ, o luptă se-ncinge şi 
cei care-ntinseră cursa cad ei într-însa. Hamza cu ostaşii lui 
şi grecul cel iscusit sunt duşi la Târgovişte şi traşi în ţeapă. 
Cel dintâi, ca paşă de Vidin, are cinstea de-a muri într-o 
ţeapă mai înaltă. Peste Dunărea, rămasă fără pază, iarna 
aşterne pod pentru aprigii călăreţi ai lui Ţepeş, care dintr- 
un iuruş pustiesc toate raielele de pe malul drept şi ucid 
peste douăzeci de mii de turci. Vlad scrie despre isprăvile 
acestea craiului unguresc şi-l cere ajutor pentru întâlnirea 
cea mare ale cărei primejdii îl atrag, îl sorb ca vraja unei 
adâncimi. El spune hotărât craiului că nu se dă în lături din 
faţa turcilor, ci orice s-ar întâmpla vrea să se bată cu ei, ca 
să s-aleagă la un fel, că biruinţa lui va fi spre cinstea şi 
binele tuturor creştinilor, iar „dacă, Doamne fereşte, ne va 


ieşi rău şi ţărişoara asta a noastră va pieri, nici Măriei tale 
nu-l va izvori de aici vrun folos şi vrun bine, căci ar fi în 
paguba întregii creştinătăţi”. 

Acestea le scrie Vlad din Giurgiu, în frigurile pregătirii, pe 
la începutul lui februar, anul 1462 Către sfârşitul lui april, 
Mohamed îşi ridică oastea şi pleacă înviforat spre ţara 
semeţului ghiaur. Vlad îl aşteaptă la hotar. Îndărătul lui 
satele şi cetăţile sunt pustii. Munţii şi codrii tăinuitori 
primesc iarăşi în buna lor pază pe oaspeţii zilelor de 
groază. Pândarul de la Dunăre pune străji neadormite pe la 
vaduri şi trimite iscoade înaintea turcilor. Despre unul din 
cercetaşii aceştia se povesteşte că, fiind prins şi dus 
înaintea sultanului, cu toate chinurile la care a fost supus, 
n-a vrut să spuie nimic de Ţepeş. S-a minunat sultanul şi 
cică ar fi zis către ai lui: „într-adevăr tari oameni are 
blestematul acela de Draculea”. 

Pe la începutul lui iunie turcii tăbărăsc lângă Nicopoli. 
Vlad, de pe celălalt mal, îi vede cum se pregătesc să treacă 
Dunărea. Arcaşii lui stau la pândă şi cele dintâi bărci care 
se încumetează să taie latul hotar de apă se prefac, pe la 
calea jumătate, în năsălii plutitoare. Nu mai târziu, sub 
pavăza nopţii, se strecoară dincoace o frunte de ieniceri c-o 
sută douăzeci de tunuri; a doua zi mândrul cuceritor al 
Constantinopolului se uită cu durere de pe celălalt mal cum 
fac proaşcă în cei mai scumpi viteji ai lui opincarii lui 
Draculea. Povesteşte mai târziu un ienicer sârb care a 
scăpat cu zile din lupta aceea: „Mult se întristă sultanul, 
văzând de pe malul celălalt bătălia cea mare şi neputându- 
ne veni în ajutor, temându-se foarte să nu-şi piardă toţi 
ienicerii, căci, el, sultanul, nu trecuse încă Dunărea...” 

Dar aşezându-şi turcii turnurile şi pornind a bate tot mai 
întețit, românii se trag la o parte din ploaia giulelor de 
piatră şi, spre malul părăsit de ei, se îndreaptă cu vuiet 
clocotitoarea mulţime ce izvorăşte de sub zidurile Nicopolii. 
Vlad înţelege că nu se mai poate măsura c-un astfel de 
vrăjmaş. De-acum el cere codrului şi întâmplărilor 


neprevăzute ajutorul pe care Matiaş nu se grăbise a i-l 
trimite. Cu multă grijă înaintează duiumul turcesc 
înlăuntrul acestei ţări tăcute, printre copacii vrăjiţi, care, 
dintr-o clipeală în alta, se pot preface în luptători. Se-mping 
încet valurile de oameni pământul parcă se lasă de atâta 
greutate; de departe s-aude ca huietul mării, freamătul 
învălmăşit al mulţimii. Înaintea oştirii merge, cu chip că ştie 
drumurile, zălogul drag sultanului, Radu cel Frumos, 
vrednic de cea mai înaltă ţeapă a fratelui său. 

Dar ce ţară-l asta? Întreabă răstit Mohamed. Unde i-s 
oamenii? Nu văd un târg, nu văd un sat. Şi unde-l vodă cu 
oastea? Unde-l ghiaurul? 

Nu-l liniştea morţii asta, nici încremenirea fricii, e ura la 
pândă, e răzbunarea care tace ş-aşteaptă. 

Nu ştie el, împăratul, câţi din cei de pe de lături, săgetaţi 
ca din senin, înseamnă cu leşurile lor dâra trecerii lui prin 
acest pustiu. Şi câţi din sprintenii spahii trimişi în iscoadă, 
rămân să-şi dea răspunsul pe lumea cealaltă. 

Se mişcă încet marea oştire, în mijlocul căreia Slăvitul 
Slăviţilor, închis în cetatea lui de suliţi, nu poate şti nimic 
din cele ce se petrec dincolo de zidurile vii care-l păzesc se 
mişcă încet căci e norod mult şi-ncărcătură multă şi 
locurile-s rele şi zilele sunt de-o zăpuşeală de cad bieţii 
oameni din picioare, iar noaptea, noaptea când se opresc 
din mers toate sunt fioroase; pământul geme când bat 
ţaruşii corturilor, apele şi pădurile şoptesc vorbe 
nedesluşite şi mulţi din cei care sapă şanţurile din jurul 
taberei, cad deodată cu fruntea-n ţărână şi nu se mai ridică. 

În una din acele nopţi din îngrijorat popas, târziu, către al 
doilea schimb de strâji s-aude din margine dinspre pădure 
un strigăt, apoi o salvă de vaiete înfundate, apoi un bufnet 
în pământ, parcă s-ar fi prăbuşit un mal pe urmă o clipă de 
tăcere. Şi deodată, tot dintr-acolo, porneşte o îmbulzeală 
mare, un vălmăşag îngrozitor de oameni, care se-mping, se 
strivesc, se ucid între ei şi nu ştiu ce e, ce s-a întâmplat. 


Şi frământarea, zarva asta nepricepută de nimeni, se 
poartă prin tabără de colo-colo, ca un vârtej al morţii, 
umbre ciudate alunecă pe dinaintea ochilor ce-n buimăcirea 
somnului se deschid o clipă şi se reînchid pentru vecii 
vecilor. Umbrele acestea ce umblă buluc printre corturi, 
sunt ostaşii crâncenului voievod pe care vrea să-l 
întâlnească Mohamed şi cel ce păşeşte înaintea lor şi 
scrâşnind îşi taie drum prin mulţime, este însuşi Ţepeş care 
caută cortul sultanului. Dar iată că trâmbiţi pornesc să sune 
din toate părţile şi gloatele se dezmeticesc: nestrăbătute 
ziduri de oameni încremenesc în jurul marelui împărat; tot 
mai rar se aud zgomotele de luptă, tot mai departe. 

Se luminează de ziuă. Turcii dau zor să mai ascundă din 
morţi. Să nu vadă padişahul ce vraişte şi stricăciune au 
făcut ghiaurii în tabără. Acum înţeleg ei de ce gemea aşa 
pământul când băteau seara ţăruşii corturilor. 

Departe, în adâncul codrului, în larga poiană ce se umple 
de soare, Vlad împarte prăzile nopţii la vitejii care i-au mai 
rămas. 

Turcii se năpustesc asupra Târgoviştei, socotind că acolo 
se va fi întărit Vlad cu oastea lui. Dar găsesc porţile 
deschise şi cetatea pustie, străjuită numai de sutele de ţepe 
în vârful cărora putrezesc fraţi de-ai lor, cu Hamza între ei. 

De aici, unde să mai meargă? Ţara-l deşartă, merindele-s 
spre sfârşite, drumurile-s grele, oastea-l împuţinată şi ruptă 
de osteneală. 

Şi cât mai e până-n Ardeal şi câte se mai pot întâmpla şi 
până acolo? 

Mâhnit de-atâta zbucium fără nici o ispravă, împăratul lasă 
pe Radu cel Frumos să-şi îngrădească el domnia cum o şti şi 
se întoarce grabnic pentru a se găti de alte războaie. 

Vlad, părăsit de noroc, e părăsit şi de ai lui care, doritori 
de zile mai liniştite, trec la Radu, domnul cel nou de la care 
aşteptau mai multă milă. Şi iarăşi ia toiagul pribegiei. 
Tocmai prin noiembrie capătă de la vechiul prieten Matiaş 
un mic ajutor de oaste. Pe drum se gândeşte că numai cu 


sprijinul ungurilor n-are să poată păstra domnia. Deci, 
oprindu-se în Rucăr, trimite marelui vizir rugă de iertare, 
legându-se că de aci înainte el va ţinea cu turcii, chiar şi 
împotriva ungurilor. Scrisoarea cade în mâinile lui Radu, 
care o trimite lui Matiaş şi Vlad nu mai apucă domnia, o 
scurtă şi neînsemnată domnie de trei luni, decât după ce-şi 
ispăşeşte păcatul acestei vânzări cu doisprezece ani de 
închisoare. 

XIII. 

MOLDOVA Sub urmaşii lui Alexandru cel Bun până la 
Ştefan cel Mare. 

Viaţa Moldovei se întunecă iar pentru un sfert de veac. 
Figurile domnilor de abia se întrezăresc. Feciori legiuiţi şi 
feciori din flori ai slăvitului gospodar tinzând mâini lacome 
spre mândra moştenire părintească se-ndeasă, se- 
mbrâncesc, se sfâşie fiecare cu boierii lui, fiecare cu 
proptelele lui şi, după cum bate vântul dinspre Ţara 
Leşească sau dinspre cea Ungurească, ei vin, se duc, vin 
iarăşi, zbuciumându-se şi găsindu-şi pieirea în jurul 
coroanei, ca fluturii în para lumânării. Nici o rânduială nu 
se mai păzeşte în urmarea domnilor. 

Ilie este feciorul cel mai mare al lui Alexandru cel Bun, 
fecior legiuit şi rudă după nevastă cu regele Poloniei căruia- 
şi închină sabia şi sceptrul şi cu toate astea nici un an nu 
poate sta la domnie. Către sfârşitul anului 1433 îl alungă şi-l 
ia locul frate-său Ştefan, sprijinit de Vlad Dracul, domnul 
Munteniei. După doi ani vine el cu oastea de la poloni, dar 
în toate luptele pe care le dă e biruit şi când amândoi se 
îngrozesc de atâta măcel, îşi întind mâinile spre împăcare 
peste bucăţile însângerate ale sărmanei Moldove, pe care 
şi-o împart ca pe-o moşie a lor. „După aceea, scrie vornicul 
Grigore Ureche, s-au împăcat Iliaş-Vodă cu frate-său Ştefan 
şi s-au împărţit cu ţara. Cetatea Albă şi Chilia şi toată Ţara 
de Jos s-au venit lui ŞtefanVodă, iară lui Iliaş-Vodă Suceava 
şi Hotinul cu Ţara de Sus, zicând că după aceea au fost 


legătură cu craiul leşesc şi mai mare şi daruri în toţi anii i- 
au fost trimițând Iliaş”. 

lar darurile acelea şi toată risipa aceea de bani şi de 
sânge, ca şi toate păcatele boierilor şi domnilor de-atunci, 
de-atunci şi din alte vremi, le plăteşte tot mulţimea aceea 
tăcută şi supusă a muncii fără de răsplată şi fără de sfârşit, 
tot ţăranul acela harnic şi răbdător care şi atunci şi- 
ntotdeauna a ştiut păstra întreagă, sub paza jertfelor lui, 
făptura cea de-atâtea ori primejduită a neamului nostru. 

Şi nouă ani stăpânesc Moldova aceşti doi fraţi „doi domni 
în ţară săracă”. În toamna anului 1444 pierind Vladislav, 
craiul Poloniei şi al Ungariei, în marea bătălie de la Vama, 
rămâne llie-Vodă fără ocrotire. Poftit de fratele său în 
Vaslui, la o petrecere domnească, se duce bucuros, dar abia 
păşeşte pragul casei unde-l aducea dorul de frate, că patru 
gealaţi se repăd şi, punându-l un căluş în gură, îi târăsc în 
fund la vatra cu jăratec, unde îl ţin întins cu faţa în sus şi-l 
ard ochii cu fierul roşit în foc. 

Orbii nu pot domni. Rămâne Ştefan singur stăpân, având 
pe lângă el un alt frate, Petru, care luase parte la orbirea lui 
Ilie şi care se mulţumeşte deocamdată, firimiturile ce se 
scutură de pe masa domniei. Dar peste trei ani, în ziua de 
13 iulie, vine Roman fiul lui Ilie, cu oastea de la Cazimir 
noul crai al Poloniei şi, lovind ţara pe neaşteptate, prinde pe 
Ştefan şi-l taie capul. Tânărul Petru fuge în Ungaria, unde 
loan Corvin e mare şi tare, se însoară cu sora acestuia care 
îmbătrâneşte aşteptând un mire şi, cu sprijinul puternicului 
cumnat, ia sceptrul Moldovei. În ziua de 2 iulie 1448 Roman 
moare otrăvit în drumul spre Polonia. Mamei lui, pribegei 
Maria, îi mai rămâne un fiu, Alexandru, un biet copilaş de 
zece ani, care se uită cu ochi mari, speriaţi la mă-sa de câte 
se aude spunând aceleaşi şi tot aceleaşi vorbe: „Pe tată-său 
l-au orbit, pe frate-său l-au otrăvit, iar noi umblăm fugari... 
Tu trebuie să fii într-o zi domn şi să ne răzbuni pe toţi”. 

Dar craiul Poloniei, nepotul ei de soră, se urneşte cam 
anevoie şi tot ar ajuta-o el, dacă nu l-ar chema aiurea griji 


mai mari şi dacă n-ar şti că la spatele lui Petru, stă Huniade. 
Împrejurările însă par mai zorite decât oamenii. Neliniştitul 
domn al Moldovei, spre a se cumpăni pe tronul ce se clatină 
sub el, întinde c-o mână cetatea Chiliei lui Huniade, cu alta 
jurământul de credinţă lui Cazimir şi, făcându-şi socoteală 
că-l adoarme pe amândoi, uită că mai e o putere pe care n-o 
înşeală nimeni: Moartea neaşteptată a lui Petru deschide 
micului Alexăndrel porţile Moldovei. Între aceşti doi însă 
cic-ar fi mai stat vreo două luni, un domn de pripas, poreclit 
Ciubăr-Vodă, despre care închipuirea ce poznaşă spune c-ar 
fi murit mâncat de şoareci. 

Deci în primăvara anului 1449 Maria îşi vede visul cu ochii. 
Din mijlocul aceloraşi boieri care au stat sfetnici lui Petru, 
dă acum porunci de domn şi cărţi de judecată plăpânda ei 
odraslă. Dar nici Huniade nu doarme, nici numărul 
feciorilor din flori al lui Alexandru cel Bun nu s-a încheiat 
încă. Şi toamna aceluiaşi an aduce Moldovei voievod nou. 
Bogdan vine din Muntenia, unde era dus mai de mult; 
nevasta lui, frumoasa Oltea, e de-acolo, Vlad Dracul ţine pe- 
o nepoată a lui. În ziua de 12 octombrie se întâlnesc la 
Tămăşeni, pe apa Moldovei, cele două cete de voinici, a 
căror vitejie va să hotărască cine să steie domn. Câtă 
îndârjire trebuie să fi fost de-o parte şi de alta se vede din 
aceea că, pe câmpul de luptă, cad morţii, peste ostaşii de 
rând, o mulţime de boieri însemnați între care se pomenesc 
doi vestiți fruntaşi ai lui Alexăndrel: Oancea Logofătul şi 
Costea Andronic. „Şi după multă nevoinţă, zice cronicarul, 
au biruit Bogdan-Vodă pre Alexandru-Vodă”. 

Şi iarăşi Maria cu fragedu-l odor fără noroc, cu micul ei 
cerşitor de domnie, se duce să bată la uşa nepotului 
Cazimir. 

Mulţi din boierii lui Alexandrel se dau acum de partea 
biruitorului. Dar ce greu se păstrează o coroană bătută de- 
atâtea vânturi! Nici n-apucă Bogdan a se aşeză bine la 
domnie şi, lovindu-l pe neaşteptate, trimisul lui Cazimir, cu 


oaste din Rusia, îi şi răzluieşte cetăţile de sus: Hotinul, 
Neamţul şi Suceava, pe care ile dă lui Alexăndrel. 

„lară Bogdan, zice vornicul Ureche în graiul lui bătrânesc, 
fără zăbavă adunând oaste de pe unde au putut au venit şi 
au scos pre Alexandru-Vodă din scaun şi iar au stătut 
Bogdan-Vodă în scaun. Deci Alexandru-Vodă au năzuit la 
leşi şi au făcut jalobă la crai pre Bogdan-Vodă. Iară craiul au 
făcut sfat ce va face cu această ţară mişcătoare şi 
neaşezată. Sfătuiau unii de ziceau să scoată domnii, să nu-l 
mai lese să fie şi să pună giudeţele sale şi să o împartă să 
facă ţinuturi. Iară alţii ziceau, care erau împotrivă, că mai 
bine este a se apăra de turci de după păretele altuia decât 
după alsău”. 

De părerea asta e şi regele, dar stăpân... „păretelui” 
aceluia să fie văru-său Alexandrel. Şi, de cum se 
desprimăvărează, trimite să-l strângă oaste multă din Rusia 
şi prinde a face pregătiri mari de război. 

Leşii se mişcă încet. Îi mai zăboveşte şi teama, teama de 
pământul Moldovei, mai mult decât de oamenii ei. Aşa că 
tocmai pe la strânsul bucatelor, oastea crăiască trece Prutul 
şi, ocolind pe departe pădurile, înaintează cu grijă şi tot pe 
locuri deschise spre coclaurile Vasluiului, unde meşterul 
Bogdan, aşteptându-şi oaspeţii, prefăcuse dealurile în cetăţi 
şi codrii în oaste. 

La începutul lui septembrie năvălitorii întind corturile în 
valea Lipovăţului. Aici vine o solie de pace din partea lui 
Bogdan: Să stea el domn peste toată Moldova până va 
împlini Alexăndrel cincisprezece ani şi pentru asta se leagă 
a plăti craiului câte 70000 de galbeni turceşti pe an. Ochi 
mari, scânteietori de lăcomie, holbează nobilii castelani şi 
palatini ai leşilor, când aud ei de atâta bănet. Pacea se 
încheie în ziua de 5 septembrie. Croită pe trei ani, ea nu 
ţine decât o noapte. A doua zi în zori oastea craiului e pe 
drum, bucuroasă de întoarcerea asta neaşteptată, mai mult 
decât de-o biruinţă. Numai Alexăndrel şi boierii lui sunt 
amărâţi. El trecuseră pădurea Crasnei de cu seară sub 


pavăza lui Manuil, pârcălabul Hotinului, care mai luase în 
grija lui şi carele cu provizii păzite de-o ceată de podoleni. 
Trecerea le fusese straşnic de grea şi ţipetele lor vestiseră 
pe cei din urmă ce gând are pădurea cu ei. De aceea grosul 
oştirii se varsă acum pe şesul deschis. Ca dintr-o baltă de 
sânge iese soarele pe măgura din dreapta. Departe, înainte, 
se saltă ceva în zare, întâi parc-ar fi nişte tufe ce-şi clatină 
vârfurile în adierea dimineţii, dar se desluşeşte îndată că 
sunt oameni, oameni mulţi, zoriţi, ce izvorăsc mereu de 
după muchia dealului. Sunt moldovenii lui Bogdan. În 
sunetul trâmbiţelor oastea regală se găteşte de luptă. În 
frunte se aşează opt escadroane de călăreţi. Ei lasă pe 
moldoveni să se apropie şi, la cea dintâi bură de săgeți, 
plecându-se pe gâtul cailor, se repăd orbeşte cu suliţele 
întinse. Ca o perdea se trag la o parte boierii călări şi-n faţa 
leahului rămân pedestraşii, ţăranii care nu fug de greu şi 
nu se tem de moarte. În gloata asta vânjoasă, în mulţimea 
asta, care freamătă din ce în ce mai îndârjită, se prăbuşesc, 
ca într-o vâltoare, rândurile călăreţilor poloni; unii taie cu 
coasele vinele cailor, alţii cu furcile, mai lungi decât suliţele, 
scot ochii năvălitorilor, iar cei mai mulţi îi doboară cu 
ghioaga. Pier viteji mulţi de-o parte şi de alta. Trei mari 
căpetenii ale polonilor cad în luptă şi toată oastea lor 
învălmăşită începe a-şi căuta drum de scăpare, când iată că 
Manuil cu moldovenii lui Alexăndrel vine să smulgă biruinţa 
din mâinile fraţilor lui şi s-o arunce în partea vrăjmaşului. 
Zice cu durere cronicarul: „Şi biruia Bogdan-Vodă, de n-ar 
fi dat ajutor moldovenii lui Alexandru-Vodă, care trecuse 
pădurea cu podolenii, pe care îi trimisese cu carele. Aceia s- 
au vârtejit la război de au dat inimă celorlalţi, ce erau 
pieitori şi au împins pre oastea lui Bogdan-Vodă, de unde au 
prins a fugi şi umpluse pădurile. Şi aşa cu vitejia iar a 
moldovenilor a rămas izbânda la leşi cei ce pierduse 
război”. 

Seara târziu se mistuie-n codru Bogdan cu ai lui, gata să 
iasă iar la luptă în revărsatul zilei. Dar oastea craiului toate 


le-ar da acum să poată face aripi; „nici au aşteptat de al 
doilea rând războiul” zice acelaşi cronicar: „Ce numai s-au 
bulucit dimpreună cu Alexandru-Vodă şi cu toţii s-au tras 
mai degrabă spre [ara Leşască”. Ş-acesta e şi singurul rod 
al biruinţei lor. 

Bogdan rămâne domn. Ocrotit de unguri, temut de poloni, 
viteazul de la Tămăşeni şi de la Crasna cugetă că-ţi poate 
pune paloşul în cui pentr-o bucată de vreme. Dar iese încă 
fum de sub mormanul de cenuşă cu tot sângele ce s-a 
vărsat. O seamă de boieri, dintre bunii sfetnici ai lui 
Bogdan, îl părăsesc şi fug în Polonia la Alexăndrel. În 
hrisovul din 31 iulie 1451 prin care domnul întăreşte o 
danie Mânăstirii Neamţului, nu se mai pomenesc decât şase 
din boierii cunoscuţi ai Moldovei, în fruntea acestora e 
Ştefan, fiul iubit al domnului, un tinerel frumos, cu ochii 
albaştri şi cuminţi, a căror dulce privire e pururea dusă, 
pierdută în cine ştie ce adâncime de gânduri mari. 

Pentru el, pentru mândreţea asta de Făt-Frumos se luptă 
Bogdan din răsputeri, să-l lămureasc-o ţară. Şi multe 
greutăţi i se mai pun în cale, iar numărul vrăjmaşilor 
sporeşte. 

E un an încheiat de la cercarea de sânge din valea 
Crasnei. Trei castelani ai regelui păşesc iarăşi cu oaste spre 
hotarele Moldovei. Solii lui Bogdan îi întâmpină la Camenița 
şi, pe când se târguieşte o pace, care tot în aurul 
moldovenilor ar fi să-şi aibă temeiul, iată că un nou fiu al lui 
Alexandru cel Bun aduce o dezlegare neaşteptată. Petru 
Aron cere numai o sută de voinici, pentru a scăpa ţara de 
Bogdan şi a netezi lui Alexăndrel drumul la domnie. Învoiala 
e făcută şi, în seara de 15 octombrie, pe când domnul 
petrecea la o rudă a sa în satul Răuseni, lângă Suceava, un 
ropot de călăreţi ş-un zăngănit de arme în curte îngheaţă 
deodată veselia oaspeţilor. Într-o clipeală uşile sar din 
ţâţâni, masa e răsturnată, sângele se amestecă cu vinul. 
Mâini nelegiuite târăsc pe Bogdan afară şi-l taie capul. 


Alexăndrel vine cu mama lui la Suceava să culeagă roadele 
crimei. Dar Petru nu se mai ţine de cuvânt, ci cată să-şi 
păstreze sieşi sceptrul mânjit de sângele fratelui său. Şi 
iarăşi Moldova se părăgineşte sub doi stăpâni răi. Boierii ţin 
mai mult cu Alexăndrel care, pentru a-şi mai ridica o pavăză 
împotriva lui Petru, se-nchină şi lui Huniade în ziua den17 
februarie 1453 Dar copilul-domn s-alege-un stricat şi, ca de 
un vin tare îmbătat de putere, îşi face duşmani din cei mai 
buni apărători al lui. Peste doi ani, cei mai mulţi boieri trec 
de partea lui Petru Aron. O luptă hotărâtoare se dă la 
Movile în ziua de 25 martie. Învins, Alexăndrel caută 
adăpost în Cetatea Albă, unde în curând otrava pune sfârşit 
şi zilelor lui aşa de zbuciumate. 

Rămâne Petru Aron domn singur a toată Moldova. Boierii 
ţării se strâng în jurul lui, Mitropolitul Teoctist îi stă ca cel 
de mai aproape sfetnic. La 6 octombrie 1455 se închină 
polonilor şi hărăzeşte Mariei, să-l fie sprijin şi mângâiere, 
cetăţile Şiretului şi Volovăţul. lar peste un an, ca să-şi aibă 
linişte şi din partea îngrozitorului Mohamed, se leagă a-l 
plăti bir câte 2000 galbeni venețieni pe an. 

Darnic şi-mpăciuitor cu toată lumea, Petru începe a se 
crede neclătinat în domnie, când iată că. 

— N primăvara anului 1457 vine, c-o mână de oaste, 
tânărul Ştefan, feciorul Oltei ş-al lui Bogdan. El vine dinspre 
Ţara Muntenească. 

Voinici lui, tot unul şi unul, îi curăţă drumul cu zborul 
săgeţilor. În deşert oamenii lui Petru cearcă să-l aţie calea. 
La Doljeşti, pe Siret, îi pune pe fugă întâiul rând de săgeți. 
O nouă ceată trimisă împotrivă-l îl întâmpină la Obric, în 
ţinutul Neamţului. Un alt rând de săgeți o împrăştie şi pe 
aceasta. Voioşi, toţi flăcăii lui Ştefan chiuie, ca după lup, pe 
urma celor „voinici la fugă” şi glas din glasul lor prind văile 
şi apele şi codrii, ca şi cum toate s-ar bucura de sosirea 
noului domn. Biruitorul păşeşte hotărât spre Suceava. 
Înfricoşat, Petru fuge la poloni. 


Ridică-te, Moldovo şi pune veşmânt de sărbătoare. Pentru 
a primi pe trimisul lui Dumnezeu, pe Ştefan, pe mântuitorul 
tău! 

XIV. 

ŞTEFAN CEL MARE 

„Pune pieptul la hotare Ca un zid de apărare”. (Cântec 
vechi) 

Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-l zice Direptate 
stau adunaţi, ca-n zilele marilor judecăţi domneşti, boierii 
țarii, curtenii toţi şi feţele bisericeşti cu Mitropolitul Teoctist 
în frunte şi norod mult de prin sate, întru întâmpinarea 
domnului celui nou. Aici e „primirea”; aici se opreşte cu 
arcaşii lui cel ce de două ori şi-a biruit vrăjmaşul. Aici 
descalecă întâi feciorul lui Bogdan şi, ridicând spre 
mulţimea care-l priveşte cu drag, frumoşii lui ochi albaştri, 
întreabă cu acea dulce sfială ce stă aşa de bine unui viteaz, 
de este cu voia tuturor să le fie el domn. Şi toţi într-un glas 
îi răspund: „în mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti!” 

Apoi se face linişte. Din cerul limpede al acestei minunate 
zile de primăvară, o putere tainică, o credinţă nouă pare că 
se coboară în inimile tuturor. 

Lin încep cădelniţele de argint să zomăie; îmbrăcaţi în 
odăjdii scumpe, preoţii se rânduiesc în cerc, bătrânul 
Teoctist ridică mâna lui slabă spre binecuvântare şi glasuri 
potolite pornesc trăgănat cântarea rugăciunilor pentru 
ungerea domnului. În lumina acestei măreţe sărbători, 
tânărul Ştefan pare un Făt-Frumos şi toate privirile cată la 
el cu încredere. Iar în clipa când Mitropolitul pune crucea 
Sfântului Mir pe fruntea ce va purta coroana Moldovei, 
lacrimi de bucurie, lacrimi de iubire lucesc în ochii tuturor. 

Prin norodul în freamăt se deschide drum; întâi trece 
domnul călare, apoi se-nşiră boierimea, clerul, ostaşii şi 
după ei mulţimea toată se mişcă-ncet, se ur-că-încet pe 
drumul ce se îndoaie la deal, spre porţile cetăţii. 

Soarele e la nămezi. Din pământul reavăn se ridică 
mireasma dulce a încolţirii, prin aer trece ca o suflare de 


putere nouă, de viaţă proaspătă; chemări prelungi de 
bucium se leagănă pe văi. În pasul stăpânit al calului, 
tânărul voievod intră în Suceava; din cerdacuri, de la 
ferestrele deschise, unde flutură năframe albe, flori i se 
aruncă-n cale acum alaiul domnesc de-abia se mai urneşte, 
strigăte de proslăvire izbucnesc din mii de guri şi toate 
clopotele bisericilor vestesc bucuria zilei acesteia. Sfântă şi 
hotărâtoare stă în istoria Moldovei ziua de 12 aprilie. Joia 
mare a anului 1457 când din mila Celui de Sus se aşează 
Ştefan, vrednicul nepot al lui Alexandru cel Bun, în scaunul 
domnesc de la Suceava. 

K. 

Multe mai sunt de făcut într-o ţară stricată de atâtea 
stăpâniri vitrege şi pândită de peste hotare de atâţia 
duşmani lacomi. 

— În noul gospodar se arată de la început înțeleptul care 
vede limpede şi departe înaintea lui, cârmaciul iscusit care 
ştie să-şi potrivească pânzele corăbiei după vânturile ce i se 
ridică-n cale. 

Cu inima lui largă, iubitoare şi fără cămări ascunse, cu 
firea lui dreaptă, hotărâtă, croită pe fapte mari şi mai ales 
cu minunatul lui dar de a înţelege şi rostul vremii şi 
sufletele oamenilor ce-l înconjoară, uşor îşi atrage 
dragostea şi deplina încredere a ţării. El trimite vorbe de 
pace şi de îmbunare pribegilor înfricoşaţi ce tânjesc încă pe 
lângă Petru Aron; încet-încet ochii se deschid, sufletele se 
reculeg şi puterile dezbinate şi risipite ale Moldovei încep 
iarăşi să se adune laolaltă. 

Polonii găzduiesc şi de astă dată pe fostul domn, 
amenințând cu el pacea Moldovei. Regele lor e departe, în 
Prusia, în luptă cu teutonii. Ştefan trimite peste Nistru o 
ceată de călăreţi să bântuie Pocuția şi, până să vie craiul, 
obişnuit a cere şi primi închinarea domnilor moldoveni, o 
brumă de-nvoială se încheie între cele două puteri: leşii să 
nu mai dea nici un sprijin lui Petru Aron, moldovenii să nu 


mai calce legăturile de supunere, aşezate de înaintaşii cei 
slabi şi nevolnici ai lui Ştefan. 

Văzând că nu mai e nici o nădejde, puţinii boieri ce mai 
aciurau pe lângă Petru se desfac de el şi se întorc în ţară. 
Dar ucigaşul lui Bogdan nu-şi poate lua gândul de la 
domnie. Părăsit de ai lui şi, înțelegând că leşii umblă să se 
scuture de el, îşi mută cuibul în Ardeal. Ştefan, c-o mână de 
voinici, se aruncă pe urmele lui şi pustieşte ţinuturile 
secuieşti, bănuite că dau ocrotire primejdiosului fugar. 
Craiul ungurilor Matiaş Corvin e dus departe să mai vâneze 
o coroană, căci e o vreme de neastâmpăr când regii 
pământului nu se mai satură de putere şi, cu ochii pe ţara 
altora, uită că cea mai bună ispravă ar fi să şi-o îngrădească 
pe-a lor. 

Acum, din partea maghiarilor, ştie domnul Moldovei la ce 
se poate aştepta şi, ca să n-aibă împotrivă-l doi vrăjmaşi 
deodată, reînnoieşte în primăvara anului 1462 legăturile cu 
polonii, făgăduind solilor veniţi pentru aceasta la Suceava, 
că, îndată ce se va înlesni, va căuta să se repadă însuşi la 
Camenița pentru a depune înaintea regelui obişnuitul 
jurământ de credinţă. Dar primejdia temută se ridică din 
altă parte. Vlad Ţepeş, crâncenul voievod al Munteniei, a 
tras sabia împotriva marii împărăţii turceşti şi iată că însuşi 
puternicul Mohamed al II-lea vine cu oaste îngrozitoare să-l 
răpuie. 

Ştefan nu-l un vânător de primejdii. El nu le stârneşte, nu 
le caută şi nici în cale nu le stă, decât atunci când nu-l de 
abătut pe-alăturea, pentru un om cinstit. Viteaz e şi el şi 
dragi i-au fost luptele de când a deschis ochii în lume, dar 
peste învăpăierile tinereţii s-au aşezat grijile cele mari ale 
domniei. Soarta unei ţări, soarta unui neam întreg stă în 
mâna lui. Răspunderea asta mare şi grea Ştefan o înţelege, 
cum puţini cârmuitori pe lume au înţeles-o. Toată domnia 
lui, toată lunga şi neadormita lui domnie oglindeşte, la 
fiecare clipă, la fiecare pas, înalta, sfânta grijă a răspunderii 
acesteia. lată de ce pe cumintele voievod al Moldovei nu-l 


vedem alături de Vlad în războiul cu Mohamed. El nu vrea 
să arunce soarta ţării lui în jocul primejdios al unui domn 
nesocotit, fie fratele lui, asemenea domn, fie părintele şi 
binefăcătorul lui. Ştefan în războiul acesta, vede vâlvătăile 
unui foc năprasnic. Şi cel dintâi gând al lui, singurul lui 
gând, este să smulgă Chilia, să scape din pieire bucăţica 
asta scumpă, ruptă din trupul Moldovei lui. Şi astfel, la 
lumina acestor flăcări, vedem o clipă pe acela care mai 
târziu va fi numit „Spada Creştinătăţii”, luptând alături de 
ostaşii lui Mohamed împotriva creştinilor, români şi unguri, 
apărători îndârijiţi ai cetăţii Chilia. Nici turcii însă, nici 
moldovenii nu pot sparge vechile ziduri ridicate de 
Alexandru cel Bun la gurile Dunării. În ziua de 22 iunie o 
ghiulea zvârlită din cetate, lovind pe Ştefan şi făcându-l o 
rană grea la gleznă, pune sfârşit acestei lupte nenorocite 
între domnii aceluiaşi neam. Lui Ştefan însă îi trebuie 
Chilia. Ţara lui nu poate rămânea deschisă tocmai dinspre 
cel mai de temut vrăjmaş. Stăpânirea şi paza acestei porţi a 
Moldovei, spre nesfârşitele căi ale apelor, intră ca o parte 
de căpetenie în planul de apărare şi de întărire al marelui 
gospodar. Şi iată că, după trei ani de paşnică străduinţă în 
dregerea ţării, Ştefan se arată iarăşi în faţa Chiliei. larnă 
fiind şi Dunărea-ngheţată, cetatea poate fi lovită din toate 
părţile. Ea se apără vitejeşte două zile, dar la urmă 
văzându-şi zidurile stricate de ghiulele moldovenilor, înalţă 
flamura păcii şi-şi deschide porţile înaintea biruitorului şi 
stăpânului ei de azi înainte. 

Sâmbătă la 25 ianuarie 1465 cum glăsuiesc izvoadele 
vremii: „intră Ştefan voievod în cetate şi rămase acolo trei 
zile petrecând şi lăudând pe Dumnezeu şi îmblânzind 
oamenii cetăţii şi le puse acolo pârcălabi pe Isaia şi pe 
Buhtea şi-l învăţă să păzească cetatea de limbile 
necredincioase. Şi astfel se întoarse cu toată oştirea sa în 
scaunul său de la Suceava şi porunci mitropoliţilor şi 
episcopilor şi tuturor preoţilor să mulţumească lui 
Dumnezeu pentru darul ce i-a făcut”. 


Cetatea Hotinului, straja de la Nistru şi-o reluase cu bună 
înţelegere de la poloni încă de-acum doi ani, ş-o dăduse-n 
seama pârcălabului Goian. 

S-a izbândit astfel o bună parte din planul tras de la 
început: Moldova reîntărită în vechile-l hotare, boierii ei 
uniţi sub ascultarea domnului, căile negoţului deschise 
tuturora, târgoveţii cuprinşi. Țăranul, uşurat de asupriri, 
stăpân pe bucăţica lui de pământ şi gata, la cea dintâi 
chemare de bucium, să-şi ia arcul şi tolba cu săgeți, 
merinde-n traistă pentru mai multe zile şi s-alerge sub 
steagul domnului viteaz. Căci de oaste regulată nu se 
pomeneşte încă. Moldova îşi are tot vechile orânduieli, luate 
de la munteni, care şi ei le-au fost primit în mare parte de la 
bulgari: 

Domnul, voievodul vremilor de sânge şi de foc. Moştenitor 
de-a dreptul sau ales de boieri e stăpânul desăvârşit a toată 
ţara şi peste toţi câţi sunt cuprinşi între hotarele ei. În 
mâna lui stă cumpăna dreptăţii. Averea şi viaţa supuşilor, de 
orice treaptă ar fi ei, sunt la bunul lui plac. Îşi are, în jurul 
tronului, sfetnicii lui boierii de frunte, mitropoliţii şi 
episcopii dar, la urma urmei, el hotărăşte, după cum îl taie 
capul, sau după cum îl povăţuieşte obiceiul pământului, căci 
pravili scrise nu sunt încă, ci el e „dătător de legi şi datini” 
şi vorba lui e sfântă. 

Boierii povăţuitorii satelor dinainte de descălecătoare, 
ridicaţi fireşte tot din opincă, sunt stâlpii şi fruntaşii 
neamului: ei poartă slujbele ţării, ei stau în Sfatul domnesc, 
ei merg la război, fiecare cu ceata lui de voinici şi domnul, 
pentru credinţa şi destoinicia lor, le dăruieşte urice moşii 
scutite de bir, dregătorii bănoase, sate domneşti şi ranguri 
mai înalte în treptele boieriei. 

Ţăranii păstorii turmelor şi muncitorii câmpului sunt 
bimicii tuturor vremilor, ei duc nevoile păcii şi greul 
războaielor, ei sunt tăria temeiul statornic al ţării. Cei mai 
mulţi şi cei mai puternici sunt răzeşii, moşneni cum se 
numesc în Muntenia. Ei îşi au pământul din vremi străvechi 


şi sunt deplin stăpâni şi pe brazda şi pe munca lor. Satele 
scăpătate ce-au căzut în vreo vină sau nu şi-au putut plăti 
dările, sau n-au mai putut trimite călăreţi în război, au fost 
luate de domn şi ţinute ca sate domneşti, sau dăruite pe la 
mănăstiri şi pe la boieri. Oamenii lor nu şi-au pierdut 
pământurile, dar au ajuns clăcaşi, supuşi, legaţi să dea 
stăpânului zecimală şi să-l facă muncă „fără soroc”. Ei 
alcătuiesc gloata pedestraşilor în război şi când răzeşii 
mândri şi dârji se mai scutură de unele dări prea 
asupritoare tot ei săracii se vând şi le plătesc. Numai pe 
câmpul de război se pot dobândi dintr-odată toate bunurile 
păcii. O faptă vitejească, o zdravănă învârtitură de ghioagă 
şi, pe negândite, ţăranul cel mai scăpătat se pomeneşte 
umbrit de mila domnească, boierit, înălţat în slujbă şi dăruit 
cu moşii. Cu adevărat timp de legende. 

Au trecut zece ani. Acum Ştefan, stăpân pe toate puterile 
ţării, pregătit, aşteaptă. El ştie din ce parte are să se ridice 
furtuna. De greul dărilor, de urgia ungurilor, de dorul unui 
trai mai ca lumea. Ardealul s-a răsculat. Dar craiul Matiaş 
vine mai repede şi mai pregătit decât se putea crede. 
Răscoala e potolită uşor, fără vărsare de sânge. 

În inima lui însă rămâne bănuiala că Ştefan n-ar fi tocmai 
străin de cele întâmplate în Ardeal. Apoi, craiul maghiarilor 
mai are şi alte socoteli de răfuit cu domnul Moldovei. Şi e 
cine să i le aducă aminte. Matiaş are lângă el pe 
neastâmpăratul Petru Aron, gata să-şi închine ţara oricui l- 
ar ajuta să pună mâna pe domnie. Şi Ştefan e un voievod 
dârz care nu vrea s-asculte de nimeni şi Moldova cată mai 
cu drag la poloni decât la unguri şi oastea crăiască e dorită 
de lupte, mai bine zis, flămândă de prăzi deci toate 
împrejurările îndeamnă pe Matiaş să calce ţara lui Ştefan. 
El intră-n Moldova prin strâmtoarea Oituzului; răzbate 
anevoie, căci drumurile sunt astupate. Şi-l vreme de iarnă şi 
de nicăieri nu s-aude un glas, nu se zăreşte un fum. Tăcere 
şi neclintire ca într-o ţară din basme. Săptămâni întregi 
orbecăieşte astfel înviforatul crai în fruntea celor patruzeci 


de mii de oşteni, care şi după socotelile lui Petru Aron, sunt 
mai mult decât trebuie pentru deplina îngenunchere a 
Moldovei. Cu urlete adânci, viscolul spulberă şi duce de 
colo-colo orbitoarele valuri de zăpadă şi-n mânia lui pare că 
însuşi sufletul ţării strigă, ameninţă, loveşte. Pare că luptă 
oastea nevăzută a lui Ştefan. Nici în Trotuş, nici în Bacău, 
nici în Roman nu se pomeneşte ţipenie de om. Pe la 
jumătatea lui decembrie (1467) năvălitorii tăbărăsc la 
târgul Baia, de unde nu mai au decât o palmă de loc până la 
Suceava. Regele îşi vede biruinţa la o întindere de mână şi 
nici nu vrea să asculte pe solii de pace trimişi de Ştefan. 
Dar, mai către seară, pe când stau sfetnicii în jurul craiului 
şi pun la cale soarta Moldovei, vine o şcoală şi-l vesteşte că 
pădurea de lângă Baia geme de oaste şi-n luncă, pe şleaul 
Sucevei, curg şirurile de călăreţi şi nu se mai isprăvesc. 
Vreme de gândit mult nu e. Numaidecât se aşează „puşti” la 
intrările cetăţii şi două sute de voinici s-aleg pentru a păzi 
viaţa regelui. Oştirea toată e în picioare tocmită în rânduri, 
gata de luptă sufletul ei stă ca un arc întins, în tăcerea 
încărcată de griji a lungilor clipe de aşteptare. Se-ntunecă. 
Şi nu se simte de nicăieri nici o mişcare, nici un semn. Încep 
unii să creadă că şi-au făcut spaimă degeaba când deodată 
o izbucnire de chiote cutremură noaptea. Până să se 
dumirească paznicii dincotro vine larma, îndărătul lor, în 
ulițele strâmte ale cetăţii se şi-ncinge lupta cu ostaşii lui 
Ştefan, ieşiţi ca din pământ. La început e zăpăceala şi 
vălmăşagul întunecimii. Din toate părţile s-aud pocnituri de 
ghioage, vaiete, gemete-nfundate. Apoi flăcările izbucnesc 
prin ferestrele şi coperişurile caselor de lemn şi, la lumina 
acestor uriaşe torţii, măcelul se arată în toată grozăvia lui: 
peste băltoacele de sânge, peste trupurile celor căzuţi, 
luptătorii, în pâlcuri se azvârl orbeşte unii asupra altora şi, 
prăbuşindu-se claie peste grămadă, se zvârcolesc, în 
încleştarea morţii, cu mişcări şi gemete de fiară. Zorii zilei 
încununează deplina, dreapta izbândă a moldovenilor. Baia 
rămâne-n paza flăcărilor; pe ulițele ei mii de secui şi de saşi 


năimiţi de voievodul Ardealului, dorm acum alături cu ei 
somnul de veci. Ştefan aduce Sucevei lui steaguri ungureşti 
şi slava biruinţei, în schimbul vitejilor pieriţi. Crainicii călări 
buciumă-n ţară vestea cea bună. În vremea asta, pe valea 
Oituzului, o ceată de ostaşi, în neorânduiala trudei şi a fricii, 
grăbesc spre hotar ducând, în mijlocul lor, un rănit pe 
targă. Sunt ungurii ce veniseră trufaşi să ia Moldova-n 
stăpânire, iar bietul rănit dus pe targă „prin poteci 
ascunse” e însuşi regele Matiaş. 

Zice-aicea cronicarul nostru: „Aşa noroceşte Dumnezeu pe 
cei mândri şi falnici, pentru ca s-arate lucrurile omeneşti 
cât sunt de fragede şi neadevărate; că Dumnezeu nu în 
mulţi, ci în puţini arată puterea sa”. 

Ştefan se grăbeşte a întări legăturile cu polonii, ca cel 
puţin despre partea lor să n-aibă a purta grijă. Trimite lui 
Cazimir o parte din steagurile izbânzii de la Baia, cu 
făgăduinţa că în curând va veni el însuşi pentru jurământul 
şi-nchinarea, mereu cerută de cunoscuta îngâmfare 
leşească. 

Ş-acum, din nou în Ardeal. Ca un vifor trece cu sprintenii 
lui călăreţi şi bântuie scaunele secuieşti. Petru Aron iese din 
ascunzătoare, momit de câţiva boieri. Vulpoi bătrâni. Cu 
chip că iarăşi îl vor domn. Credincioşii lui Ştefan pun astfel 
mâna pe ucigaşul de la Răuseni şi-l taie capul. Moartea 
nelegiuitului acestuia, pururi la pândă, ascuns între 
vrăjmaşii ţării lui, ridică o mare grijă de pe sufletul lui 
Ştefan. S-a stins de acum sămânţa vânătorilor de domnie. A 
vrut Dumnezeu, se vede, pentru norocul Moldovei, ca, din 
toţi urmaşii lui Alexandru cel Bun, în ceasul cel mai greu al 
ţării lui, să nu mai rămâie decât unul, ş-acela să fie 
mântuitorul Ştefan. 

De pasul şi isprava lui în Ardeal, scrie cronicarul Ureche: 
„Şi multă pradă şi robie au făcut în Ţara Săcuiască, neavând 
cine-l sta împotrivă şi cu pace s-au întors înapoi fără nici o 
sminteală”. 


Ci goana întâmplărilor nu-l lasă clipă de odihnă. De abia 
soseşte-n Suceava şi-l vine veste c-au năvălit tătarii. Îndată 
şi-a strâns iar oastea călăreaţă şi, pân' a nu răzbi flămânzii 
la lanurile Moldovei, „le-au ieşit înainte la o dumbravă ce se 
cheamă la Lipinţi, aproape de Nistru şi i-au lovit cu oastea 
sa, august 20; şi dând războiul vitejeşte i-au risipit şi multă 
moarte şi pierire au făcut într-înşii şi pre mulţi i-au prins vii 
şi le luă tot pleanul”. Spun martorii acelor vremi că au căzut 
atunci şi fiul şi fratele hanului în mâinile moldovenilor şi că, 
trimițând hanul de peste Volga soli, cu vorbe îndrăzneţe, la 
Ştefan, acesta a pus de-a omorât în faţa lor pe feciorul 
hanului, iar dintre soli numai pe unul l-a lăsat cu zile: „i-a 
tăiat doar nasul şi urechile şi l-a trimis aşa, să spuie hanului 
ce-a văzut”. 

Acestea se petrec în vara anului 1469 Pe toamnă, după 
sfinţirea Mânăstirii Putna, gândul lui Ştefan se-ndreaptă 
spre ţara lui Mircea. Acolo e domn Radu cel Frumos, omul 
turcilor şi duşman moldovenilor, de când i-au luat Chilia. 
Îndărătul lui însă stă duşmanul cel mare. Petru voievodul 
Moldovei, a lovi pe Radu e a se apăra. 

Iarna întinse peste ape podurile ei de gheaţă şi, pe la 
sfârşitul lui februarie, Brăila, comoara ţării surori, era în 
flăcări. Radu, cu tot îndemnul şi ajutorul turcilor, nu se bizui 
să iasă voiniceşte-naintea lui Stefan. Ci, dibuind drumuri 
piezişe, urzi cu cei mişei pieirea viteazului. Ştefan simţi 
mreaja şi o lasă întinsă. Din tabăra de la Vaslui unde-şi ţinea 
curtenii gata, pândea toate mişcările vicleanului şi, când îl 
văzu că-şi urneşte oastea spre hotarul Moldovei, întunecat 
se ridică înaintea sfetnicilor săi: „Cu cine dintre voi a tocmit 
vrăjmaşul pieirea ţării voastre?” Trei boieri şi-au pus ochii 
în pământ sub căutătura straşnică a domnului: Negrilă, 
Isaia şi Alexa Stolnicul. Paloşul gealatului a venit cu o 
adevărată mântuire, pe lângă pedeapsa acelei priviri 
cumplite. 

Şi cum înainta Radu, voios, ca la o ispravă de-a gata, iată 
că la Soci, în ţinutul Bacăului, îl întâmpină oastea 


moldovenilor, ieşită pe neaşteptate de după o perdea de 
codru. Lovitura a fost aşa de repede şi de hotărâtă, că 
domnul muntean o clipă n-a mai stat la cumpănă: fuga cea 
„Tuşinoasă dar sănătoasă” i s-a înfăţişat din capul locului cu 
singura scăpare. Schiptrul domniei, steagurile oştirii şi 
mulţi boieri de seamă rămân în mâinile lui Ştefan, care ştie 
să dea fiecărui lucru şi fiecărui om ce i se cuvine. 

Dar, întețit de turci, Radu pregăteşte-o năvălire nouă. 
Ridică lângă hotar, pe malul Putnei, cetatea Crăciuna şi alta 
pe Teleajen pentru apărarea Târgoviştei. Domnul Moldovei 
veghea. Turcii, în vremea asta, purtau în Asia război cu 
perşii. Deci ajutor mare de la ei nu puteau avea muntenii. 
Acum Ştefan găsise şi domn de pus în locul lui Radu pe 
Laiotă Basarab, un fecior al lui Dan al II-lea, de mult 
adăpostit la saşi în aşteptarea zilei norocoase. Şahul Persiei, 
Uzun-Hasan, scria stăruitor voievodului Moldovei să facă 
toate chipurile, ca şi ţările creştine din Apus să se ridice 
împotriva musulmanului, că numai aşa, lovindu-l din 
amândouă părţile, îl vor putea răpune. Dar ţările din Apus 
îşi au frământările lor şi nu văd încă primejdia. Ştefan o 
vede. O vede viind şi-l iese-n cale. În toamna anului 1473 
pleacă împotriva lui Radu. În ziua de 8 noiembrie poposeşte 
la apa Milcovului, împarte steaguri oştirii şi pune la cale 
planul de luptă. Domnul Munteniei ştia bine că-l soarta lui 
în cumpăna războiului acestuia. De astă dată-şi strânse 
toate puterile şi, cu scrâşnirea celei din urmă-ncordări, se 
aruncă-n propta duşmanului. Joi, la 18 noiembrie şi vineri 
toată ziua şi sâmbătă până-n noapte, ca doi împărați din 
poveşti, s-au războit înverşunaţii voievozi la Cursul Apei, 
lângă Râmnicu-Sărat. La urmă Radu rămăsese cu foarte 
puţină oaste, dar nu se da răpus. Numai când a văzut ş-a 
văzut că nu mai e nici un fel de nădejde, că din ce în ce mai 
de-aproape e învăluit în ploaia de săgeți a moldovenilor, 
numai atunci a lăsat totul ş-a rupt-o de fugă. Dar Ştefan nu 
l-a slăbit, ci, adulmecându-l, după cinci zile de goană, l-a 
împresurat în cetatea cea nouă a Dâmboviţei, pavăza 


Bucureştilor, unde era acum scaunul ţării. De aici, huruitul 
s-a strecurat noaptea-n taină, ş-a scăpat la Giurgiu, în 
raiaua turcilor. Ştefan ridică din cetate pe doamna Maria cu 
cele două fete, împreună cu vistieria şi cu steagurile pe 
care nimeni nu le mai apăra şi, încredinţând lui Laiotă 
domnia şi paza bietei ţări, se-ntoarce la Suceava, de unde 
trimite, cu vestea biruinţei, douăzeci şi opt de flamuri 
craiului leşesc. 

Dar Laiotă nu-l omul pe care-l cereau împrejurare. Şi 
lucrul făcut în pripă, în pripă se desface. De-abia-mplineşte- 
o lună de domnie şi e alungat de turci, care-l urmăresc pân' 
la Bârlad, pustiind totul în cale. Ştefan îl mână-ndărăt c-o 
ceată de viteji încercaţi. O nouă biruinţă a moldovenilor îi 
redă domnia. Moartea neaşteptată a lui Radu i-o 
limpezeşte. Suflet nevoiaş, doritor de putere, dar înfricoşat 
de luptele şi primejdiile ei, Laiotă, înțelegând că nu va 
putea domni împotriva turcilor, părăseşte pe binefăcătorul 
lui şi se-nchină sultanului, care, împăcat cu perşii pregătea 
răfuiala cu voievodul moldovenilor. Împrejurările păreau 
grăbite. Ştefan îşi întărea străjile Nistrului, pe unde iar îşi 
cătau vad haitele flămânde ale tătarilor. Când iată că-l 
sosesc soli de la padişah, cu straşnice porunci: să 
părăsească numaidecât Chilia şi Cetatea Albă şi să-şi 
plătească birul datorit. Pentr-un om ca Ştefan, aceasta nu 
putea avea decât un singur înţeles şi-o singură dezlegare 
cinstită: R [zboiul. Îl prevăzuse şi-şi luase toate măsurile. 
Un gând îl mai tulbura: Muntenia, pe care-ncepuse a o privi 
ca pe o parte a ţării lui, era iar în mâinile turcilor. Pe 
miriştile uscate, pe sub codrii stropiţi de toamnă cu pete ca 
de sânge, zboară spre Laiotă, c-o frunte de călăreţi. O clipă, 
numai o clipă să-l privească-n ochi. La Teleajen, cetatea de 
strajă ai cărei pârcălabi plătiră cu viaţa ticăloşia domnului 
lor, primi veste că turcii, gătiţi de război straşnic, vin 
prăpăd şi că de la Mircea n-a mai văzut Dunărea atâta 
sodom de oaste. 


Vulturul se roteşte deasupra cuibului, când e vremea a 
vijelie. Cele dintâi zile ale lui noiembrie îl găsesc pe Ştefan 
la Vaslui, în ropotele marilor pregătiri. De pe culmile 
dealurilor buciumile cheamă-n toate părţile cu strigări 
stăruitoare. Chiote răspund în depărtări. Noaptea, până 
către ziuă, clipesc lumini pe măgurile de strajă. Şi cete de 
călăreţi izvorăsc de prin satele bogate, sub povaţa boierilor 
ce-şi au partea de cinste, după câţi viteji aduc în luptă. 
Pâlcuri de plăieşi coboară din munţi, pe drum întâlnesc 
turme, chervane-ncărcate băjenia câmpului înfricoşat. Din 
zori până-n noapte curg spre staniştea oştilor darabani şi 
glotaşi din Ţara de Sus, bătrâni iscusiţi, cercaţi în războaie 
şi flăcăi sprinteni, în cojocele-nflorite, cu ghioaga pe umăr şi 
căciula brumărie dată pe ceafă, a voie bună şi a dor de 
luptă... 

De la poloni şi de la unguri mai nici un ajutor n-au avut 
moldovenii, la o cumpănă ca asta. Şi doar de valul ce-nainta, 
n-avea a se teme numai Moldova. 

Ştefan, prin iscoadele lui, ştia toate mişcările vrăjmaşului. 
Ştia că sunt peste-o sută de mii de turci sub steagul lui 
Soliman Paşa şi c-au trecut Dunărea pe la Nicopoli şi c-au 
mai luat în drum vreo douăzeci de mii de ţărani români, 
care vin cu Laiotă-Vodă să se bată şi ei, săracii, cu fraţii lor 
moldoveni. Cât au mers prin Ţara Muntenească, turcii au 
găsit şi conac şi merinde; dar de la Milcov încolo parcă şi 
vremea s-a schimbat deodată. Zile de moină începură să 
dezgheţe drumurile, roţile se-nglo-dau până-n bucşă, în 
locul târgurilor, în vatra satelor nu se mai vedea decât 
părăgini şi mormane de moloz înnegrite de fum. Pe la 
Bobotează au intrat în valea Bârladului, în drumul de şleau 
ce ducea la laşi. De o parte şi de alta erau numai dealuri 
îmbrăcate cu păduri. Puțin mai în sus de Vaslui, la locul ce-l 
zicea Podul înalt, unde se varsă gârla Rahovei în Bârlad, 
valea, mai strâîntându-se, adună ca-ntr-o pâlnie scursorile 
pripoarelor. 


Aici, pe-o frunte de măgură, se aşezase Ştefan cu cei 
patruzeci de mii de ostaşi ai lui, gata de luptă. 

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie, valea prinse a vui de 
larma duiumului, dar ochiul nu desluşea încă nimic, pentru 
că era o pâclă deasă de nu se zărea om cu om. Lurcii 
înaintau încet. Bănuiau ei mreaja, dar nu ştiau unde. 
Cercetaşii lor cei nevrednici aduceau veşti mincinoase, cei 
vrednici nu se mai întorceau. La pod, cum era gloată, se 
făcu îmbulzeală. Mulțimea se frământa în loc, huind ca 
marea. Deodată, ca şi cum s-ar fi despicat cerul, un trăsnet 
s-auzi de sus şi-n aceeaşi clipală o ploaie de ghiulele căzu 
peste furnicarul ce clocotea în strâmtoare şi săgețile 
începură-a curge ca dintr-o ruptură de nor. Spabhiii îşi 
struniră caii, să vadă dincotro vine moartea. De după un 
huceag se ridicau strigăte zorite de trâmbiţi şi de bucium. 
Ş-atunci o parte din oastea lui Soliman, repezindu-se 
orbeşte într-acolo, s-a nămolit în crivina luncii şi n-a mai 
putut ieşi, iar grosul a dat busna-nainte. Un şuier a săgetat 
ul şi codrul s-a prefăcut în oaste. Cu urlete de fiare, creştini 
şi turci s-au azvârlit în luptă-nverşunată şi până către seară 
nu s-a ştiu ce se va putea alege din vălmăşagul acela 
îngrozitor. Secuii, când au văzut ce seceriş de vieţi se- 
ncinge, au rupt-o de fugă. Turcii începeau să se creadă 
biruitori, când, deodată, însuşi marele Ştefan căzu asupra 
lor cu cei mai aleşi viteji ai lui. Toporul abătu iataganele cu 
braţe cu tot. Călăreţii, cumpăniţi în scări de aur, se 
prăbuşiră sub ghioaga de corn a moldovenilor. Atunci a 
văzut vestitul Soliman cât ţine roibul lui la fugă. Dunărea, 
pragul mântuirii şi-a avut şi ea, ca de obicei, partea ei de 
leşuri. 

Iar când, după două zile de vifor, s-au strâns vitejii iar la 
Vaslui în jurul stăpânului lor, ca fraţii îmbrăţişat cu drag, 
căci fraţi erau în ceasul acela ţărani, boieri şi domn şi făcân- 
du-se cruce, cu lacrimile-n ochi, au mulţumit lui Dumnezeu 
pentru izbânda aceasta deplină, cea mai frumoasă din 


frumoasa viaţă a lui Stefan şi una din cele mai strălucite în 
luptele creştinilor cu turcii. 

Biruitorul trimise şi craiului leşesc şi celui unguresc parte 
din pleanul şi din steagurile smulse de la vrăjmaşi. Izbânda 
aceasta avu un larg răsunet în lume. Şi Ştefan ajunse a fi 
privit, chiar şi de neprieteni, ca cel mai mare viteaz al 
vremii aceleia. Papa de la Roma numindu-l într-o scrisoare 
„Sabia lui Christos” între alte laude spunea: „Biruinţele 
tale, înțelepte şi viteze, au adus atâta mărire numelui tău, 
încât toate gurile îl rostesc şi toate inimile-l slăvesc”. Iar cel 
mai priceput cărturar al polonilor, vestitul Dlugoş, martor şi 
povestitor întâmplărilor de pe atunci, după ce vorbeşte de 
lupta de la Podul înalt, laudă astfel vrednicia domnului 
Moldovei: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos de vitejii 
cei din vechime, de care noi atâta ne minunăm! Ele cel 
dintâi între principii lumii, care a dobândit în vremile 
noastre o biruinţă aşa de strălucită împotriva turcilor. După 
judecata mea, vrednic e să i se-ncre-dinţeze prin învoirea 
tuturor cârmuirea lumii întregi şi mai ales povăţuirea 
oştilor creştine împotriva turcilor”. 

Ci Ştefan nu-şi legă mintea nici de mărimea izbânzii, nici 
de mulţimea laudelor. 

Cum ajunse la Suceava porunci hotnogilor, să-şi ţie 
oamenii la îndemână, că de aci încolo vor avea să întâmpine 
greul cel mare. Iar în ziua de 25 ianuarie trimise ţărilor din 
Apus o scrisoare în care arăta pe larg că împăratul 
Mohamed al II-lea pregăteşte să vie el însuşi cu oşti 
puternicempotrivă-l şi că Moldova, fiind „poarta 
creştinătăţii”, ar trebui, cu puterile tuturora, să fie apărată 
pe mare şi pe uscat, ca nu cumva păgânul, doborând 
străjile, să intre-n cetate. Şi, ca să vadă că au cui să 
încredinţeze sprijinul cerut, zice-n scrisoare, cu privire la 
bătălia din lunca Bârladului: „Când am văzut noi o aşa de 
mare oştire, ne-am ridicat vitejeşte cu trupul nostru şi 
armele noastre şi i-am stat împotrivă şi cu ajutorul lui 
Dumnezeu cel atotputernic, am biruit straşnic pe acei 


duşmani ai noştri şi-ai întregii creştinătăţi şi i-am sfărâmat 
şi i-am călcat în picioare!” 

Dar marile puteri ale Apusului, darnice-n laude şi 
făgăduieli, se mişcau anevoie la fapte. Valul se apropia şi 
nimeni nu întindea Moldovei o mână de ajutor. 

Ce limpede se oglindeşte sufletul neadormitului voievod în 
scrisoarea lui de la 20 iunie 1475 către solii trimişi să ia 
înţelegere cu împuterniciţii craiului Matiaş, în vederea 
marilor întâmplări ce se pregăteau. Cuvintele încărcate de 
grijă, parcă şuieră de viforul nerăbdării: „De aceea voi, fără 
zăbavă, îndată ce veţi vedea această carte, numaidecât să 
vă sculaţi şi să vă grăbiţi cu solii ce vin împreună cu voi de 
la regele Matei către noi şi să mânaţi un trimis grabnic cu 
scrisorile voastre şi cu ale solilor ce vin către noi, care 
trimis trebuie să zboare ziua şi noaptea către regele Matei 
şi să-l deie de ştire aceşti duşmani ai creştinătăţii şi să-l 
roage a veni cât se va putea mai repede, ziua şi noaptea, cu 
toată puterea Măriei sale şi cu toate oştile ce i-a dat 
Dumnezeu, ca să nu ne lase să pierim noi şi ţara noastră, 
călcaţi de aceşti păgâni fără de lege”. 

Şi Matiaş dădu numai vorbe acestui om al faptelor... 
Matiaş, care scria Papei de la Roma şi senatului venețian, 
că, prin Ştefan, el a biruit pe turci la Podul înalt, Matiaş 
care primea bani de la creştinii din Apus, ca s-ajute pe 
moldoveni în lupta lor cea sfântă şi-l păstră pentru nevoile 
lui, vicleanul rege, care ştia aşa de bine să-şi tragă laude şi 
foloase din jertfele altora!... Înaintea senatului Veneţiei, solii 
lui Ştefan, când li s-a spus una ca asta, au răspuns limpede, 
cu mândria celei mai curate dreptăţi: „Că Ştefan-Vodă nu e 
supus întru nimic regelui Ungariei, ci domn al ţării şi 
poporului său”. 

Şi în vremea asta, pe când trimişii lui Ştefan cutreierau 
lumea după o mână de ajutor, sultanul Mohamed al II-lea, 
temutul duşman al întregii creştinătăţi, venea ca o vijelie 
asupra Moldovei, cu toată puterea lui de împărat mare şi 
viteaz. Încă din vara trecută cetatea Cafa de pe ţărmul 


Crâmului, unde domnea un cumnat al lui Ştefan căzuse 
sub steagul turcilor; le mai trebuia Chilia şi Cetatea Albă şi 
rămâneau ei 1 Ştefan se căsătoreşte, pentru a doua oară, în 
ziua de 14 septembrie 1472 cu Maria, fiica lui Alexie, din 
neamul împărătesc al Comnenilor, soră cu Isac, domnul 
Mangupului. Întâia lui soţie fusese Evdochia, sora lui Simion 
vestitul cneaz al Kievului. Aceasta a murit la 1466 trei ani 
după căsătorie, lăsând lui Ştefan o singură fată pe frumoasa 
Elena, care a ajuns soţia unui fiu de ţar. A treia şi cea din 
urmă soţie a lui Ştefan a fost Maria, fiica lui Radu cel 
Frumos. 

Singuri stăpâni ai Mării Negre. Numai aşa îşi puteau 
vedea în sfârşit deschisă înainte-le poarta cea mare a 
Europei. Şi regii Apusului dormeau. Ştefan înţelese că de la 
ei nu mai avea nimic de aşteptat. Şi ce speranţe-şi pusese el 
în unirea tuturor creştinilor! Îşi închise în suflet toată 
durerea acestei amăgiri şi se hotărî să lupte singur, chiar şi 
în contra sorții de va trebui. Niciodată un viteaz n-a stat mai 
mândru în faţa morţii. 

Pe la începutul lui iunie 1476 scria din Bârlad prietenilor 
din Braşov: „Suntem în lagăr cu toată puterea noastră şi 
mergem asupra turcilor”. Şi pe când Marea descarcă pe 
țărmul Dobrogei o sută cincizeci de mii de ostaşi cu 
împăratul lor în frunte, el se şi înţelesese c-o dumbravă de 
arini, din bătaia vadului, s-aţie calea năvălitorilor. Îi 
aşteaptă acolo pregătit de luptă, când deodată veşti sosiră 
ca-n urma lui ţara e bântuită de tătari. 

Cu ce inimă să mai stea bieţii oameni, când se gândeau la 
cei de-acasă! Trebui să dea drumul glotaşilor pentru două 
săptămâni. Domnul rămase numai cu zece mii. Oşteni aleşi, 
dar..., zece mii. Şi marea oştire a Padişahului s-apropia. 
„Grija era nu cum să trăim, ci cum să murim”, zice un 
martor al acelor zile de scârşnire. Atunci s-a văzut una din 
jertfele cele mai măreţe ce s-au pomenit vreodată în istoria 
unui popor. Cei zece mii, care înfăţişau acum toată cinstea 
neamului, toată mândra alcătuire a Moldovei, se întăriră pe- 


o măgură deasupra Pârâului Alb din ţinutul Neamţului, într- 
o pădure de stejari prefăcută-n cetate, după vechiul obicei 
al ţării şi aşteptară. Domn şi supuşi ascultau, în faţa 
primejdiei ce venea, o singură făptură, un singur suflet, 
logodnic morţii. De data asta Laiotă-şi ducea ocrotitorii 
încet, pe drumuri ştiute cu teama celui bănuit, cu grija celui 
păţit. locmai către sfârşitul lui iulie codrii Ozanei prinseră a 
vui de freamătul duiumului turcesc. Funia se strângea la 
steajăr. Leu şi vânători se simțeau tot mai aproape şi inimile 
băteau din ce în ce mai tare. Cetatea Neamţului primi, fără 
să răspundă, cele dintâi ghiulele ale turcilor. Nu braţe de 
viteaz, ci mâini lacome de tâlhari se năpustiră-n cuibul 
părăsit, să caute comori. Cel ce spărsese zidurile 
Constantinopolului înţelese că aiurea trebuie să fie cetatea 
lui Ştefan. Ş-o găsi. Însuşi domnul Moldovei i-o descoperi, în 
dimineaţa zilei de 26 iulie, c-o salvă de săgeți, după care 
porniră a bate puştile, de-o parte şi de alta. Multă vreme a 
stat lupta nehotărâtă; că moldovenii aşa înteţeau cu 
ghiulele din meterezele lor, cât rânduri peste rânduri 
cădeau neînfricoşaţii ieniceri, până ce, însuşi sultanul, 
tremurând de mânie, apucă steagul cel mare în mâna lui de 
viteaz bătrân şi-şi năpusti odată toată oştirea într-un iureş 
năprasnic. Întăriturile se sparseră, mulţimea oarbă năvăli 
ca un puhoi printr-o ruptură de zăgaz şi dreptatea îşi îndoi 
grumajii sub covârşirea puterii. „A rămas izbânda la turci, 
zice cu durere cronicarul Ureche şi atâţia de mulţi au pierit, 
cât au nălbit poiana cu trupurile lor unde a fost războiul şi 
mulţi din boierii cei mari au picat şi vitejii cei buni au pierit 
cu totul atunci şi, neivindu-se ajutor nici dintr-o parte, au 
picat, nu fieştecum, ci până la moarte se apăra, nici biruiţi 
de arme, ci stopşiţi de mulţimea turcilor”. lar Ştefan, care 
cu paloşul îşi tăiase drum printre năvălitori, ridicând mai 
târziu o biserică, pe locul acela de jertfă, numit de atuncea 
Războieni, spune-n pisanie: „cu îngăduirea lui Dumnezeu, 
biruiţi fură creştinii de păgâni şi căzură acolo mare mulţime 
de ostaşi moldoveni”. 


Ci mult n-avu a se bucura sultanul de crâncena-l ispravă. 
Merindele se-mpuţinau, căldurile secau pâraiele, cetăţile 
întărite se apărau cu înverşunare cinci sute ieniceri pieriră 
zadarnic sub zidurile Chiliei. Săgeţile arcaşilor nevăzuţi 
făceau drumurile tot mai temute, ciuma şi foametea 
vămuiau pe capete, corăbiile ce veneau încărcate cu 
merinde, fură-nghiţite de valurile mării... Vitejii de la Valea 
Albă păreau că luptă încă de dincolo de moarte. Padişahul 
află cu bucurie că e-nspre Dunăre un drum şi mai scurt 
decât acel pe unde venise. În vremea asta, din zările 
Vrancei până-n limpezişul Nistrului, lungi chemări de 
bucium înfiorau tăcerea codrilor; ţăranii se-nturnau sub 
steag după cele două săptămâni de voie. Oaste nouă se- 
nchega în jurul voievodului, pe care în ceasul de primejdie 
munţii, smulgându-l din vâltoare, îl trăseseră la ei ca pe-un 
copil al lor. Şi câţi dintre păgâni n-apucaseră a trece 
Dunărea, nici n-au mai trecut-o. La sfârşitul lui august solul 
venețian scria de la faţa locului: „Sultanul a ieşit din ţară, 
cu cetele sale, fără a fi luat o singură cetate şi fără altă 
pagubă pentru Moldova decât prada ce-a dus cu sine; iar 
Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată 
domnia lui”. 

Peste două luni voievodul Moldovei, cu ajutorul craiului 
Matiaş, smulgea coroana Munteniei de pe fruntea 
nevrednicului Laiotă ş-o încredinţă lui Vlad Ţepeş, 
neînduplecatul, temutul de-odinioară, care stătuse atâţia 
ani uitat în închisoarea de la Buda. Planuri mari îşi făceau 
acum cei doi voievozi pe de-a pururi înfrăţiţi. Dar pe Ştefan 
îl chemară grabnic grijile ţării lui. Peste podul de gheaţă al 
iernii, Laiotă se-ntoarse cu oaste-mpărătească şi Vlad pieri 
ca un viteaz, alături cu ostaşii lui, în lupta sângerosasă de 
lângă Bucureşti. 

Un şir de ani domnul Moldovei avu de lucru cu tronul fără 
de noroc al ţării lui Mircea. În toamna anului 1477 se repezi 
iar în Muntenia, alungă pe Laiotă şi puse domn în locul lui 
pe Basarab cel Tânăr, poreclit Ţepeluş, care peste doi ani 


se-nchi-nă şi el sultanului. Din nou Ştefan îşi găti oastea şi-n 
luna lui august 1481 biruind pe [epeluş în lupta de la 
Râmnicu-Sărat, făcu domn pe Vlad Călugărul, un frate 
vitreg al lui Vlad "Ţepeş. Dar era scris, se vede, ca visul lui 
de a-şi avea un prieten credincios pe tronul Munteniei să nu 
se poată izbândi. În vara anului 1484 când Baiazid al II-lea, 
sultanul cel nou, îşi ancoră corăbiile încărcate cu tunuri în 
faţa cetăţii Chilia, Vlad Călugărul, cap plecat, îi şi veniră 
grăbit în ajutor cu românaşii lui, ce nu mai ştiau săracii, de- 
o seamă de vreme, nici pentru cine, nici împotriva cui aveau 
să-şi încordeze arcurile. Pe la sfârşitul lui iulie, Chilia şi 
Cetatea Albă erau în mâinile turcilor. Lucrurile s-au 
petrecut repede, aproape tâlhăreşte. Ca un trăsnet a căzut 
la Suceava îngrozitoarea veste. Erau bogăţia şi tăria 
Moldovei acele două scumpe cetăţi, unde străjuiau cei mai 
destoinici pârcălabi ai lui Ştefan. În sufletul aprig al 
biruitorului de la Podul-înalt scapără gândul unui război 
norocos. Dar oastea i se împuţinase de atâtea lupte. Cu 
chiu, cu vai ar mai fi putut pune-n picioare douăzeci de mii 
de oameni. Pentru întâia oară simţi cât de îngustă i-e ţara şi 
ce mărginite îi sunt puterile pe seama inimii lui mari şi 
grelelor învăluiri şi mulţimii vrăjmaşilor lui. Bătu iar la 
porţile creştine, care se deschideau aşa de greu adevărului 
şi dreptăţii!... Singur craiul Poloniei se lăsă înduplecat. 
Trufia leşească îşi avu în sfârşit sărbătoarea ei de atâţia ani 
visată: în cortul de pe câmpul Colomeei, înaintea 
îngâmfatului rege Cazimir, a îngenuncheat cel mai înţelept 
domn şi cel mai strălucit viteaz al acelor vremi. lar pentru 
ca deşarta mândrie a leahului să fie şi mai mărginită, 
viclenia a făcut ca, în clipa când Ştefan va pune genunchiul 
în pământ, cortul să se ridice şi să vadă toată obştea cine se 
închină bătrânului rege al polonilor. Ceea ce l-a rănit însă 
mai adânc pe domnul Moldovei, a fost că, după atâtea 
umilinţe, nu i s-au dat decât două mii de călăreţi. Atâta, la o 
adică, iar fi înjghebat şi răzeşii lui. Hotărât, leşii nu-l puteau 
fi prieteni. La vremea asta ţara era bântuită de turci, care 


acum, stăpânind cele două cetăţi, îşi încurcau caii pe 
pământul Moldovei ca pe moşia lor. Ba încă aduseseră şi un 
vânător de domnie, pe unul Hromot. Să-l puie în locul lui 
Ştefan. Când s-a întors domnul în ţară, Suceava lui era în 
flăcări şi năvălitorii se risipeau spre Dunăre încărcaţi de 
prăzi. Grabnic luându-l din urmă, ajunse o parte din ei 
lângă lacul Cătlăbuga şi tăindu-le calea, îngrăşă brazda de 
toamnă cu sângele lor. În primăvara anului următor (1486) 
veni iar Hromot în fruntea unei oşti puternice. De astă dată 
îl aşteptă la şcheia, pe lunca Şiretului, paznicul Moldovei cu 
arcaşii lui. „şi dând războiul vitejeşte de ambe părţile, zice 
cronicarul, într-o luni, martie în şase, au pierdut Hromot 
războiul şi oastea, mai apoi şi capul”. Dar ce noroc putea 
izvori neamului din toate biruinţele acestea? Stefan nu era 
un voievod însetat de vâlvă. El nu se gândea la slava şi 
răsunetul numelui lui, ci la îngrădirea cea bună şi statornică 
a ţării, la ridicarea poporului căruia domn şi părinte-l era. 
Deci cu amărăciune privi în urmă peste mulţimea luptelor 
prin care trecuse... Unde era Moldova lui, dacă, în toată 
vremea asta, târgurile şi-ar fi sporit negoţul şi satele 
gospodăriile, dacă, în loc s-alerge şi să se bată în războaie, 
boierii ar fi rămas liniştiţi la trebile ţării, plugarii la coarnele 
plugului şi ciobanii la târlele lor!... Cumpănise el odată 
lucrurile într-alt fel. În cugetul lui curat împărţise în două, 
în creştini şi păgâni şi-şi zicea că el, fiind ostaş al Crucii, va 
avea, fireşte, dragostea şi sprijinul tuturor acelor pe care-l 
apăra cu pavăza vitejiei şi jertfelor lui. Vremea însă l-a făcut 
să cunoască toată adâncimea deşertăciunii şi ticăloşiei 
omeneşti. Acum judeca limpede, cu „mintea moldoveanului 
cea de pe urmă”. El era bătrân, ţara ostenită, zilele din ce 
în ce mai grele. Unde aveau să-l ducă şi cât puteau să-l mai 
ţie biruinţele lui! Turcii pierdeau o bătălie şi ca dintr-un 
izvor scoteau altă oştire şi porneau altă bătălie. El cu 
aceiaşi boieri şi cu aceiaşi ţărani duceau greul atâtor 
războaie şi numai inima lui ştia cât îl ducea şi cât de 
scumpă-l era fiecare picătură jertfită unei biruinţe, din 


sângele sfânt al vitejilor lui, al fraţilor lui. Şi-atunci 
înțeleptul gospodar al păcii se arătă tot aşa de mare ca şi 
neînfricoşatul voievod al războaielor: Ca să nu-şi 
părăduiască ţara, apărând cu vrednicia lui trândăvia altora, 
se hotări să puie capăt luptelor cu turcii. Pe vrăjmaşul tare, 
când nu-l poţi răpune, caută, de ţi-l împacă. Trimise deci 
sultanului Baiazid birul cerut, îi dete ostatec pe fiul său 
Alexandru şi înţelepciunea încheie astfel ceea ce sabia 
începuse. 

Sosi vremea socoteli cu polonii. Vechea datorie, pentru 
care Alexandru cel Bun primise Pocuția zălog, ei o făcuseră 
uitată. Ştefan le-o aminti. În vara anului 1490 curând după 
ce-a făcut pace cu turcii, lărgi cu spada hotarul Moldovei 
despre poloni, luând Pocuția şi punându-şi oaste de pază în 
cetăţile ei. Peste doi ani, bătrânul Cazimir murind, rege al 
Poloniei ajunse Ioan Albert, cel mai viteaz şi mai 
neastâmpărat dintre mulţii lui feciori. El se-nţelese cu frate- 
său Vladislav, craiul maghiarilor, să ia Moldova şi să aşeze 
domn, în locul lui Ştefan, pe-un frate-al lor Sigismund. 
Pielea ursului era tocmită mai rămânea vânătoarea care nu- 
| totdeauna cu noroc. Vicleanul rege îşi pregăti oastea şi-şi 
întinse mrejele. Trimise vorbă lui Ştefan că, îndată ce se va 
pune-o vreme mai priincioasă, are să vie cu toată puterea 
lui să-l scape Chilia şi Cetatea Albă din mâinile păgânului. 
Şi-n vara anului 1497 porni. Dar în loc să pogoare pe 
drumul ştiut, spre gurile Nistrului, intră în Pocuția şi, pe 
sub ochii străjilor moldoveneşti cârmi drept spre Suceava. 
Ştefan nu era om să-l adoarmă şiretenia leşească. De cu 
vreme întărise zidurile cetăţii domneşti, pusese apărători 
destoinici la metereze, iar el se aşezase cu tabăra la Roman. 
De acolo-şi repezi iscoadele care-aveau nu numai cu ochiul 
ager, dar şi braţul vânjos şi de multe ori, pe lângă ştiri, 
aduceau şi câte-o „prubă” din oastea crăiască. Tocmai pe la 
sfârşitul lui septembrie îşi întinse leahul corturile în lunca 
de sub măgura Sucevei. Tunuri mari începută a bate în 
zidurile cetăţii, de unde veneau săgeți şi ghiulele, trimise că 


parcă-aveau suflet. Sileau polonii cât ce puteau, dar nici un 
spor nu se vedea. Noaptea dregea spărturile zilei şi cetatea 
părea un uriaş ce doarme nepăsător de ce se petrece în 
jurul lui. Numai golurile ce se făceau în rândurile 
năvălitorilor nu se mai umpleau şi regele, trufaşul rege, 
care credea că nici nu va avea nevoie să descalece înainte 
de a intra biruitor în cetatea lui Ştefan, văzu cu ochii cum i 
se destramă toate frumoase-le-l planuri, cum cu zi şi oastea 
i-o vlăguieşte şi pe el îl micşorează în ochii supuşilor lui. 
După două săptămâni de luptă cu zidurile fermecate, se 
încredinţă că cea mai bună ispravă ar fi o grabnică 
întoarcere. Mai ales cu merindele erau pe sfârşite, vremea 
începuse a se înăspri şi bietul crai se îmbolnăvise de inimă 
rea. Moldovenii ziceau că nu-l prieşte ţara. Soli, dintre 
oamenii fratelui Vladislav mijlociră pacea. Ştefan o primi. 
Numai ceru ca regele să se întoarne cu oastea tot pe unde a 
venit „să nu mai strice ţara pre alt loc”. La porunca plecării, 
leşii se bucurară ca de-o biruinţă. 

Chervanele se-ncărcară cu lăzile în care-şi purtau huzurul 
oamenii aceia lăfoşi, iubitori de culcuş moale, de arme 
scumpe şi de haine bătătoare la ochi. Dar caii slăbiţi, 
drumurile grele, zilele reci şi ploioase ale toamnei depărtau 
grozav capătul acestei ţări posomorâte. Albert, viclenind 
înc-o dată, părăsi vadul învoit şi luă calea cea mai scurtă, 
care nu-l totdeauna cea mai bună. Ştefan însă îl păzea din 
ochi. Cât îl văzu apucând spre codrul Cosminului, pe 
drumul ce merge la Cemăuţi, îi şi chibzui răfuiala. El şi ai 
lui, pe iuţii cai moldoveneşti şi pe drumuri numai de ei 
ştiute, pornind din Roman, sosiră la Gura Dumbravii, cu 
patru zile înaintea leşilor. Şi cum descălcară, începură 
pregătirile... 

Când s-au apropiat polonii, codrul îi aştepta ca o fiară 
flămândă cu gura căscată: de-o parte şi de alta, pe toată 
întinderea şleaului, copacii, cu meşteşug retezaţi, se ţineau 
numai în coaja dinspre drum. Se cheamă că ei stăteau la 
pândă întocmai ca oamenii. lar îndărătul lor, în bezna 


pădurii, aşteptau neclintiţi voinicii Moldovei. O frântură de 
oaste crăiască fu lăsată să treacă înainte fără nici o 
supărare. Prada era prea mică pentr-o aşa de însemnată 
cursă. Dar când intrară bine în lăuntrul codrului mândrele 
şiruri de călăreţi înzeuaţi, grosul oştirii şi craiul şi carele 
încărcate cu tot felul de scumpeturi, atunci atunci un chiot 
trezi pădurea şi vraja tăcerii se rupse. Trunchii tăiaţi se 
prăbuşiră cu zgomot peste mulţimea nepregătită de moarte 
şi falnicul rege nu se mai gândi decât la mântuirea propriei 
lui vieţi. Luă cu elo frunte de călăreţi şi, apărat mai mult de 
puterea norocului decât de vrednicia armelor, scăpă cu zile. 
În urma lui, în adânca vuire a codrului, ghioagele, arcanele 
şi săgețile moldovenilor încheiau frumos isprava dreptăţii 
începută de trunchii stejarilor. În vremea asta, vornicul 
Boldur, trimis de Ştefan c-o mână de voinici înaintea 
călăreţilor, ce veneau din Mazovia în ajutorul regelui, le 
scurtă la satul Lenţeşti, dincolo de Cemăuţi, calea morţii 
spre care alergau. 

„A fost o straşnică vânătoare şi mândru ne-a mai picat în 
palmă...” glumeau, stând roată-n jurul focului şi socotindu- 
şi pleanul, hărţaşii lui Ştefan. Îşi primise şi domnul partea 
lui de plean... A, slovele acelea cusute cu fir de aur, bucăţile 
acelea de mătase, rupte şi călcate în picioarele cailor era 
trufia polonă tăvălită în sânge şi în noroi. Erau steagurile 
care l-au văzut o clipă-ngenuncheat în cortul de la 
Colomeea! 

„După aceea, zice cronicarul, dat-a Ştefan-Vodă cuvânt în 
toată ţara să se strângă la Hârlău la ziua sfântului Neculai 
şi adunându-se într-acea zi cu toţii într-acel loc, făcutu-le-au 
ospăț tuturor boierilor şi tuturor vitejilor săi şi cu daruri 
scumpe i-au dăruit”. 

Mai târziu, închipuirea poporului împodobită c-un adaos 
de-o nemaiauzită străşnicie povestirea acelei răfuieli: Zicea 
că Ştefan ar fi înjugat pe poloni la plug şi, arând cu ei o 
țălină din preajma Cosminului, ar fi semănat ghindă, iar 
pădurii ce s-a ridicat acolo i s-a dat numele de Dumbrava 


Roşie, în amintirea sângelui din belşug vărsat pe locurile 
aceleal 

Acum Polonia era descoperită: n-o mai apărau porţile 
zăvorâte ale Chiliei şi Cetăţii Albe. Şi împrejurările se 
grăbiră a-l arăta ce bună ocrotire îi fusese Moldova zidul de 
pază pe care singur a vrut să şi-l dărâme. După 
„învăţătura” din 1 Trecut-au patru secoli din ziua cea fatală. 
Când se-ngropă-n ţărână a duşmanilor fală! Şi faptul cel 
istoric, sub formă legendară, Din neam în neam românii îl 
povestesc în ţară. Priviţi! Lâng-o dumbravă stă tabăra de 
care. Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare, 
Mirându-se-ntre dânşii cum vreascurile-n foc Ca nişte şerpi 
se mişcă sucindu-se în loc. „Ştiţi voi de ce stejarul arzând 
plânge şi geme? (întreab' un român ager pe care-a nins de 
vreme) Colo-n astă dumbravă copacii urieşi Sunt locuiţi, se 
spune, cu suflete de leşi. „Pe timpul bărbăţiei au prins 
Ştefan cel Mare „O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are; 
„lar în pământul negru cu sânge-amestecat „Spre lungă 
pomenire el ghind au semănat ,! 

EI zice şi dumbrava se pare că roşeşte, Ş-un aspru glas de 
vultur în noapte se trezeşte. 

El zice, focul arde dumbrava luminând. 

Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând! 

Dumbrava roşie de V. Alecsandri codrii Cosminului, cum a 
dat în vară, a suferit trei bântuiri, una după alta. În mai au 
potopit turcii până la Lemberg, în iunie Ştefan şi-a îngrădit 
Pocuția în hotare de foc, în iulie au prădat tătarii. Şi cel ce 
visase pieirea Moldovei, ceru domnului ei uitarea trecutului, 
ş-o pace de prieteni buni pentru vremea viitoare. Că 
mândrul rege se dumerise în sfârşit cu cine are d-a face, se 
vede, cum nu se poate mai lămurit, din însăşi rostirea păcii, 
încheiată în primăvara anului 1499: „Se încheie o pace 
desăvârşită între Măria noastră şi Prea slăvitul Ştefan 
voievod, din mila lui Dumnezeu domnul "Ţării Moldovei, 
prietenul nostru cel sincer iubit”. Aşa începe învoiala, scrisă 
în latineşte, dintre cele două puteri. 


„Şi iarăşi zice mai jos craiul loan Albert, când am vroi noi 
împreună cu Vladislav, regele Ungariei, a purcede împotriva 
împăratului turcesc, ne vom înţelege mai întâi cu domnul 
Moldovei asupra chipului celui mai folositor de a purta 
războiul şi atunci Ştefan va veni şi el împreună cu noi 
împotriva Sultanului; iar dacă, Doamne fereşte, n-ar putea 
însuşi veni, atunci va merge fiul său cu noi. De asemenea şi 
noi ne legăm să apărăm pe Ştefan împotriva turcilor”... 

Târzie deşteptare! Dacă de la început polonii şi ungurii ar 
fi ascultat sfatul lui Ştefan, cu totul alta ar fi fost şi soarta 
ţării lor şi soarta Moldovei. Dar au fost mici la suflet şi regii 
lor s-au tulburat mai mult de vâlva lui Ştefan, decât de 
armele turcilor. 

Pacea era ea încheiată pe veşnică prietenie, legând adică 
şi pe urmaşii lor. Şi nimeni n-o dorea mai mult decât Ştefan; 
căci nimeni n-avea mai multă nevoie de odihnă şi pentru ei 
şi pentru ţară. Dar loan Albert, craiul cel fără noroc, moare- 
n vara anului 1501 Si cneazul Alexandru, fratele şi urmaşul 
lui, nu vroi să cunoască lui Ştefan nici un drept asupra 
Pocuţiei. Stăpânul Moldovei însă nu îngăduia să i se rupă 
bucata aceea de pământ. Era a lui plătită cu bani şi cu 
sânge. Şi, ca să nu mai rămâie nici o îndoială, în toamna 
anului următor intră iar cu armele în Pochiţa şi, înc-o dată 
biruitor, pietrui, în vaza bătrânilor, hotarul despre Polonia 
cu „bourul moldovenesc”. 

Asta a fost cea din urmă luptă a lui Ştefan. 
Neîndemânările vremii şi mai ales unele amintiri dintr-un 
trecut nu tocmai îndepărtat, făcură pe noul crai al leşilor să 
se mai gândească, înainte de a-şi căuta socotelile cu 

voievodul de la Suceava. 

S-astâmpăr-o toană viforul bătăliilor şi lanurile Moldovei 
îşi coc spicele de aur pentru secerătorii ei. 

Din jilţul lui de glorioasă odihnă, viteazul cu părul albit în 
războaie, cuprinzându-şi ţara sub zborul gândului, îşi 
vedea-n ea toată viaţa lui, desfăşurată-n icoane. Se vede 
copil, jucându-se cu arcul pe colinele Borzeşilor, apoi 


călare, cu sufletul aprins de vitejiile basmelor, botezându-şi 
paloşul în belşugul de sânge de la Tămăşeni şi de la Crasna. 
Tânăr fecior de domn, ciocnind paharul cu boieri sfătoşi, ce 
numai la moarte nu se gândeau în noaptea aceea grozavă 
de la Răuseni. Şi zilele cernite, grijile, frământările de leu 
închis în cuşcă durerile în focul cărora se pregătesc în taină 
toate faptele mari. Apoi primăvara aceea neuitată, 
biruinţele de la Doljeşti şi de la Orbic, sărbătoarea de la 
Direptate, cu măreaţa intrare în Suceava, împărţirea 
steagurilor şi grabnica vânătoare de duşmani de pe 
pământul Pocuţiei cea dintâi luptă din lungu-l şir de lupte, 
ce tot pe pământul Pocuţiei a fost să şi-l încheie. I se pare, 
ca şi acum ar fi trăit mai multe vieţi. Nu-l vine-a crede că-s 
numai patruzeci de ani de la bătălia cea fără de noroc de 
sub zidurile Chiliei. Rana de-atunci, rana de la gleznă ce-n 
toată vremea asta fusese uitată, tocmai acum îşi deşteaptă 
durerile, acum se trezesc şi-l cer socoteală şi zilele de trudă 
şi nopţile de nesomn şi toată viaţa lui trăită-n nepreget şi-n 
lupte. În roate largi îşi leagănă gândul pe deasupra 
cumpenelor mari: Baia, Lipinţi, Soci, Râmnicu-Sărat Podul 
înalt. Valea Albă... Revede toate locurile acelea, cu- 
nfiorarea clipelor de-atunci. Nu-s basme, nu-s lucruri visate, 
ci zbucium şi învăluiri trăite aievea... Mult sânge-a mai băut 
pământul Moldovei. Numai la Cătlăbuga, în ziua aceea de 
straşnică răsplătire, cât sânge s-a mai vărsat! Dar la şcheia, 
dar în codrul Cosminului... Bătrânul voievod cugetă la cât 
norod de oaste ar fi, când să se poată ridica odată din 
morminte toţi câţi au pierit în luptele lui în cele 36 de lupte, 
dintre care în 34 a biruit şi numai în două a fost biruit! 
Valuri au fost acelea. Şi ţara mică şi duşmani mulţi şi ajutor 
de nicăieri. Şi iată că din toate a ieşit cu bine. După atâtea 
furtuni zilele acestea de pace îi vin ca o binecuvântare de la 
Dumnezeu. 

Din măreţul asfinţit al vieţii lui priveşte în adâncul 
veacurilor şi, cu puterea sfatului cuminte, domnind şi 
dincolo de moarte, îndreaptă destinele ţării pentru vremi şi 


valuri ce nu-l vor mai atinge: Nu leahului viclean şi 
nestatornic, nici ungurului asupritor şi lacom, nici tătarului 
sălbatec să-şi încredinţeze vreodată Moldova păsul şi soarta 
ei. Ci, la toată primejdia, să ştie că cel mai cinstit prieten şi 
cel mai bun ocrotitor e turcul şi sub pavăza puterii lui să 
stea; căci singură, în calea atâtor vrăjmaşi, greu va trăi... 

Vremea a dovedit în urmă cât adevăr era în vorbele lui. 

În faţa vlădicilor şi boierilor ţării, puse schiptrul domniei în 
mâna fiului său Bogdan şi deplin împăcat în suflet, înseninat 
de gândul că şi-a făcut toată datoria către ţara şi neamul 
lui, închise ochii pentru somnul cel de veci în ziua de 2 iulie, 
anul 1504 „Domnit-au Ştefan-Vodă, zice cronicarul, 47 de 
ani, 2 luni şi 3 săptămâni şi au zidit 44 de mânăstiri şi 
biserici şi era însuşi ţiitor peste toată ţara”. 

În jalea tuturora şi cu cea mai mare pompă pe carea 
văzut-o vreodată Moldova, fu dus de la Suceava la 
mânăstirea Putna şi îngropat acolo, sub lespedea de 
marmoră, pe care singur pusese din vreme să-l scrie, cu- 
mpodobită slovă şi-n limba sfântă de pe-atunci, gândul 
acesta curat şi neumbrit de nici o deşertăciune 
pământească: „Evlaviosul domn, Ion Ştefan voievod, cu mila 
lui umnezeu domn al [ării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, 
ctitorul şi ziditorul sfânt lăcaşului acestuia, carele aici zace 
şi s-a mutat la veşnicele lăcaşuri în anul 7012 luna iulie 2”. 

Cu truda lui îngrădise liniştea ţării şi suflet din sufletul lui 
dăduse pământului Moldovei, ce-n faţa vrăjmaşului ca un 
ostaş i-a stat alături. Poporul de care-l leagă o iubire ce nu 
cunoaşte moarte îl aşteaptă să mai vie odată: Are să fie, 
spun bătrânii, o cumpănă ş-un război cum n-a mai fost de 
când îi lumea asta, ş-atunci voievodul Ştefan are să iasă din 
mormânt, călare şi-nzeuat şi toţi ai lui au să-l cunoască de 
stăpân şi de mântuitor şi, în toată vremea luptei, el are să 
aibă iarăşi la dreapta un arhanghel cu sabia de foc, de-or să 
pice duşmanii înaintea lui de la zece paşi, fără să-l atingă 
nimeni şi are să fie o vărsare de sânge, cât să-noate caii 
până-n piept în valurile roşii; iar la sfârşit au să biruie 


românii ş-au să rămâie din focul acela tari şi uniţi cu toţii pe 
veci de veci. Şi numai după aceea va putea să doarmă 
liniştit, în mormântul lui de la Putna, Ştefan cel Mare şi 
Sfânt. 

XV. 

MUNTENIA. 

Toate silinţele marelui Ştefan de-a smulge Muntenia din 
vâltoarea în care intrase au rămas zadarnice. Lăcomia de 
bani a turcilor, mereu aţâţată de bogăţiile ţării ce părea a 
nu mai avea sfârşit, îşi găsise un minunat ajutor în 
duşmănia dintre cele două viţe domnitoare ale Munteniei 
Basarabegştii şi Drăculeştii. Când a închis Ştefan ochii, în 
Ţara Muntenească era domn, Radu al IV-lea, fiul şi urmaşul 
lui Vlad Călugărul. Evlavios ca şi tatăl său, îşi închină 
bisericii întreaga lui domnie de aproape paisprezece ani. Îşi 
aduse sfătuitor pe bătrânul Nifon, care fusese patriarh la 
Constantinopol. De când stăpâneau turcii sfânta cetate, 
călugării greci împânzeau lumea, în căutarea unei îngrădiri 
mai bune. Mulţi veniră cu Nifon şi în ţara lui Radu şi, găsind 
aici îndestulare şi largă dărnicie de la toţi, nu numai că nu 
s-au mai îndurat să plece, dar au scris de le-au mai venit şi 
alţi fraţi şi tovarăşi în acest binecuvântat pământ al 
făgăduinţei. Nifon, mitropolitul, în urma unei neînţelegeri 
cu domnul, îşi scutură papucii în poarta Târgoviştei şi plecă, 
blestemând cu foc ţara, din care ieşea încărcat de daruri şi 
de bani. 

Acest Radu, căruia, de către tagma bisericească, pentru 
binefacerile lui, i s-a zis „Cel Mare”, se stinge în primăvara 
anului 1508 şi e îngropat la Mânăstirea Dealului, zidită de 
el, îi urmează un văr al lui, un vrednic fiu al lui [epeş, 
Mihnea cel Rău, care simţindu-şi proptelele slabe la 
Constantinopol, se face papistaş pentru a căpăta sprijinul 
ungurilor. Dar cruzimile lui, la care mai mult frica îl 
împinge, grăbindu-l căderea. Vlăduţă, fiul cel mai mic al lui 
Vlad Călugărul, se-nfruptează şi el c-un an de domnie. 


În 1512 cântărind mai greu aurul Basarabeştilor, păşeşte 
la tron peste leşul lui Vlăduţă, evlaviosul Neagoe, fiul 
fostului domn Laiotă Basarab. Darnic şi iubitor de pompă şi 
de măriri până la deşertăciune, uitând, ori poate neştiind de 
unde izvorăsc bogăţiile, milostivul voievod nu vede în toată 
sărmana lui ţară decât mânăstiri, biserici, podoabe, 
sărbători şi preoţi. Pe când în câmpiile Valahiei se-njugă 
vacile la plug şi muncitorii înting în apă sărată mămăliga lor 
de mei în două cu ţărână, departe, prin limanurile 
răsăritului, cu bani din ţara acestor săraci, se ridică biserici 
şi lavre măreţe, ce buciumă noroadelor numele darnicului 
voievod şi vâlva bogățiilor lui. 

De-atunci s-a pornit închinarea mânăstirilor noastre către 
cele din răsărit, de-atunci şi puterea egumenilor greci. 

Nouă ani a domnit Neagoe Basarab şi încununare a 
isprăvilor lui a rămas frumoasa, minunata biserică de la 
Curtea de Argeş, la sfinţirea căreia se spune c-au venit să 
slujească o mie de preoţi, cu patriarhul, cu mitropoliţii şi 
toţi vladicii din răsărit. Dumnezeu i-a făcut parte de-un 
sfârşit vrednic de viaţa pe care-o trăise: A murit în domnie 
şi de moarte bună, ceea ce nu se prea întâmplă pe vremile 
acelea. 

Singurul lui fiu Teodosie, pe acre-l hotărâse de urmaş, era 
un copil de şapte ani. Boierii Drăguleştilor îl alungă şi-şi 
pun domn pe Radu Călugărul, un fiu al lui Vlad Călugărul. 
Când iată că soseşte şi paşa Mohamed-Bey cu oaste- 
mpărătească. Radu, coborâtor din străbuni viteji, primeşte 
lupta şi moare apărându-şi tronul, la care ţinea mai mult 
decât la viaţă. În vremea asta pierise în împrejurări 
necunoscute şi micul Teodosie. Atunci Mohamed-Bey îşi 
aduce aminte că şi el e român şi încă de viţă domnească un 
Basarab turcit şi, cum avea şi oaste la îndămână şi trecere 
la sultan, s-aşează el domn în ţara fără stăpân, pe care 
numaidecât o şi împănează cu slujbaşi turci. Boierii, văzând 
una ca asta, îşi dau mâna şi cheamă la domnie pe Radu de 
la Afumaţi, ginerele lui Neagoe Basarab. Un şir de lupte 


între oamenii acestuia şi oastea lui Mahomed-Bey, se 
încheie cu biruinţa hotărâtoare a lui Radu, care scapă astfel 
ţara din pragul pierii. 

Toate acestea într-un an se petrec: Neagoe Basarab a 
închis ochii la 1521 Radu de la Afumaţi ia domnia la 1522 
Se poate vedea numai din întâmplările acestui an, ce 
vânturi băteau pe atunci şi-n ce vâltoare era apucată 
mândra gospodărie a lui Mircea. Toate se dărăpănează. 
Poporul rămâne tot mai în umbră, tot mai departe de viaţă, 
de rostul, de cârmuitorii ţării. E bimic numai bimicul supus 
al stăpânirii din care nu cunoaşte decât biciul împlinitorului. 
Dă cât i se cere, dă ce are, c-aşa-l porunca de sus. Cui să se 
plângă? De la o vreme, nici nu mai ştie cine-l vodă... Ce-l 
pasă oii cine-o de duce. Ţara nu mai are oaste. Fiecare 
domn îşi are legea lui, turci ori greci. Cu ei vine şi cu ei se 
duce. Nu mai e cinste, nu mai e dreptate; credinţa se 
clatină vitejia de odinioară ia drumul codrului. 

Radu, noul domn se duce la Constantinopol să ceară 
iertare iertare pentru că-şi apărase ţara şi să-şi capete 
întărirea. Sultanul îl închide şi face domn pe Vladislav din 
ramura Drăguleştilor. În doi ani, izbutind boierii şi 
neamurile Radului s-adune banii pe care nu-l mai putea da 
Vladislav, îmblânzesc inima sultanului şi vine Radu iarăşi 
domn. În vara aceluiaşi an (1526), turcii, biruind pe unguri 
în marea bătălie de la Mohaci, îşi înfig pe meterezele de la 
Buda flamurile verzi, în faţa cărora va sta un veac şi 
jumătate îngenuncheată mândria maghiară. De azi înainte 
soarta Ţării Munteneşti se cumpăneşte numai la 
Constantinopol. Acolo se hotărăsc dările, acolo se cumpără 
şi răscumpără domniile, scurte şi primejdioase domnii, 
care-s numai sămânță de vrajbă-n ţară şi izvor de 
nenorociri. Pe Radu-Vodă îl ucid la RâmnicuVâlcea boierii 
Drăguleştilor. Urmaşul lui, unui Moise, fiu al lui Vladislav, 
piere în luptă cu frate-său Vlad. Pe Vlad îl răstoarnă Vintilă 
de la Slatina; iar acesta, pentru cruzimile lui, e ucis de 
boieri la o vânătoare în munţii Olteniei. Banii egumenului 


Paisie de la Argeş au darul de a schimba un comanac de 
călugăr în coroană de domn. Dariată că se ridică o sumă şi 
mai mare de bani şi puterea lor smulge coroana de pe 
fruntea lui Paisie, ş-o pune pe fruntea unui văr al acestuia, 
Mircea Ciobanul, feciorul lui Mihnea cel Rău şi ginerele lui 
Petru Rareş, domnul Moldovei. Pentru marea lui lăcomie de 
bani şi multele-l cruzimi, turcii îl scot. Urmaşul acestuia, 
Pătraşcu-Vodă, fiul lui Radu Paisie, numai pentru că n-a 
jefuit nici n-a ucis, a rămas în istorie cu numele de Pătraşcu 
cel Bun. A domnit trei ani, ascultător de poruncile 
sultanului, ş-a murit în scaun la sfârşitul anului 1557 lăsând 
doi fii, două figuri luminoase, două fulgere în cea mai 
întunecată noapte a vieţii noastre: Petru Cercel şi Mihai 
Viteazul. 

Mircea Ciobanul, ridicând haraciul turcesc la 50000 de 
galbeni, e din nou domn. Se poartă cu ţăranii ca un tâlhar, 
cu boierii ţării ca un călău. Moartea lui, în toamna anului 
1559 e o adevărată sărbătoare. 

Rămâne însă Mircioaea, nevastă-sa, fiica lui Rareş, vestita 
Chiajna care, în puterea de voinţă şi-n înfruntarea 
primejdiilor, are ceva din străşnicia bunicului ei, Ştefan cel 
Mare. Din capul locului apriga femeie ştie să apere cu sabia 
moştenirea domniei, pentru nevârstnicu-l fiu, Petru 
şchiopul. Şi, când plângerile boierilor nemulţumiţi pleacă 
spre cumpăna de la Stambul, Chiajna aruncă-n celălalt 
talger două sute de mii de galbeni şi frageda-l odraslă 
domneşte încă şapte ani. Dar lăcomia turcilor e sac fără 
fund. În primăvara anului 1567 Petru, nemaiputând da câti 
se cere, e chemat înaintea împăratului, judecat şi pus la 
închisoare. Chiajna, însă, nu doarme. Prin daruri şi linguşiri, 
se-mprieteneşte cu femeile sultanului şi în loc de-un tron 
capătă două. Trece Petru în Moldova, după mari lupte şi 
frate-său Alexandru, cu toată cruzimea lui căci mereu îl 
asmuţea mă-sa la fărădelegi — 

Şi cu tot strigătul boierilor, domneşte în Muntenia, adică 
stoarce poporul Munteniei, zece ani încheiaţi. Asupriţii 


stărşesc prin a-şi face singuri dreptate. Dar ţara nu răsuflă. 
Pe treptele pătate de sângele tatălui păşeşte acum fragedul 
Mihnea, un copil de unsprezece ani, unealtă nouă în mâna 
iscusită a Chiajnei. Împotriva acestei cumplite femei, care a 
târât destinele ţării în haremul sultanului, orice luptă pare 
zadarnică. Boierii, trimişi la '[an'grad să ceară dreptate, 
sunt bătuţi cu vergi şi aruncaţi la temniţă. Toate vesteau 
sfârşitul unui popor fără noroc. 

În vremea asta un tânăr frumos ce fermeca lumea cu darul 
cuvântului său, îşi povestea la curtea regelui Franţei 
suferinţele prin care trecuse: fiu de domn, rămas orfan de 
tată la vârsta de zece ani, prigonit, închis, apoi scăpat 
printr-o minune şi-a făcut drum cu spada, pe când hrăpitorii 
drepturilor şi averii lui îl credeau mort: stând în picioare, 
înalt şi zvelt, rezemat cu cotul pe brâul căminului, cu ochii 
mari căprii, pierduţi ca-n adâncimea unor basme, tânărul 
pribeag îşi povestea nenorocirile în divina limbă a lui Dante 
şi glasul lui cald, sonor, răsuna ca un cântec în tăcerea 
evlavioasă a curţii. Neclintiţi în strălucitele lor jilţuri, 
plângeau ascultându-l vracii Apusului, mândrii sfetnici cu 
plete albe şi temuta Caterina de Medicis şi fiul ei Enric al 
III-lea, regele Franţei. Străinul acela palid, cu port 
împodobit, trubadurul acela necunoscut, la care toţi se 
uitau cu uimire, se numea Petru Cercel şi era într-adevăr 
fiul unui domn. De la Paris la Roma, de la Roma la Veneţia, 
pretutindeni ascultat, crezut, sprijinit cu drag la 
„dreptăţile” lui, Petru ajunge, cu farmecul cuvântului, să 
biruie la Constantinopol aurul Chiajnei şi, în vara anului 
1583 după multe şi grele tocmeli, e îngăduit să sărute 
pulpana sultanului şi să-şi primească în sfârşit steagul şi 
sabia domniei. De poveste a rămas măreaţa plecare a lui 
Petru Cercel din Țarigrad: îmbrăcat în hlamidă- 
mpărătească şi cu alai împărătesc, în fruntea a patru sute 
de boieri ş-a tot atâţia turci, viitori mari slujbaşi, trecea 
mândru prin mijlocul mulţimii ce se îmbulzea să-l vadă; el 
darnic, strălucitor de fericire, arunca pe la răspântii bani de 


aur şi de argint, prisos din fericirea lui şi toţi îl preamăreau 
cu strigăte voioase. 

Dar e un făcut se vede, ca lucrurile pornite cu prea mare 
vâlvă să n-ajungă departe. Petru luase domnia pe datorie şi, 
pe când strângătorii dăjdiilor zvântau ce bruma se mai 
găsea pe la sate, chiaburul Mihnea cu ceata boierilor 
nemulţumiţi îl săpau la Constantinopol ajutaţi de vicleşugul 
Chiajnei. Atunci a văzut visătorul Petru cât e de grea şi 
plină de amărăciuni puterea aceea, la care atâta râvnise, 
pentru care atât se zbuciumase. Peste doi ani fugea în 
Transilvania c-o mică ceată de ostaşi năimiţi şi 43 de care 
încărcate cu ce putuse şi el agonisi în scurta şi neliniştita lui 
domnie. Mihnea, care cunoştea acum bine rosturile pe la 
împărăție, făcuse ce făcuse şi dobândise steagul şi sabia, 
scumpe deşertăciuni, care, de la un cârd de vreme, nici 
putere, nici vitejie nu mai însemnau. Şi astfel planul lui 
Enric al III-lea, frumosul plan de a-şi avea o strajă a lui la 
porţile Răsăritului se sfărâmă odată cu şubreda mărire a 
„iubitului său văr şi amic”... Un şir de nenorociri se abat 
asupra lui Petru Cercel de cum trece hotarul ţării, în care n- 
avea a se mai întoarce: părăsit de al lui, despuiat de avere, 
aruncat în temniţă, de unde scapă, după doi ani de 
neînchipuite suferinţi. Pururi încrezător în el; împănând 
lumea cu scrisorile lui atingătoare până la lacrimi, 
colindând iarăşi pe la curţile Europei. Ajunge în sfârşit la 
Constantinopol, unde, cu tot frumosul diamant pe care i-ldă 
sultanului, e închis în întunericul umed al celor şapte 
Ilumuri. Visează încă scăparea. A lui ş-a ţării lui. Acum ar şti 
el să domnească, să fie bun, să fie drept, să fie harnic să se 
facă iubit de popor, ca să fie într-adevăr tare. Sufletul lui de 
poet se smulge biruitor din mrejele Chiajnei şi din ticăloşiile 
vremii şi ca un vultur se ridică peste podoaba de lume ce 
singur şi-o întruchipează; dar aurul visurilor nu sună şi lui 
Petru nu i-a mai rămas decât acest aur. Mihnea vine la 
Țarigrad şi-l tocmeşte moartea c-o sută de mii de galbeni 
sunători. Într-o noapte, în primăvara anului 1590 pe când 


Cercel aşteaptă minunea scăpaării, uşa temniţei se deschide, 
patru arapi se năpustesc asupra lui şi-l strâng de gât, apoi 
luându-l pe targă, îl duc şi-l azvârl în mare. 

Mihnea mai adaose un bir pe ţară, un nou blestem de bir, 
căruia poporului neştiind cum să-l mai zică, i-a zis 
„năpaste”. Dar după un an trebuie să se vadă înlăturat de 
un fost curelar, Ştefan Surdul care, fireşte, viind mai de 
departe, plătea ceva mai mult. Mihnea se făcu turc, făgădui 
marea cu sarea, se legă să-şi prefacă şi ţara în paşalăc, dar 
toate au fost în zadar. Sultanului îi trebuiau bani şi, peste 
alt an, când noul domn, stors şi el, nu mai plăti cât i se 
cerea, veni altul la rând, un nepot al Lăpuşneanului, din 
Moldova, unul Alexandru Bogdan varga lui Dumnezeu. El 
pare-a fi trimis de soartă înadins pentru a zgudui ţara prin 
desfrâul nelegiuirilor lui şi a o scoate din răbdări. Ca să 
poată cumpăra domnia, făcuse la zarafii din Stambul o 
datorie de patru sute de mii de galbeni. Umblau turcii prin 
sate, cu pecete domnească şi iatagane la brâu, de vârau pe 
bieţii oameni în grozile morţii, că ridicau din bordeiul şi 
bătătura ţăranului tot ce găseau şi nu numai lucruri şi vite, 
dar şi copii începuse a lua, pe cislă-l lua, din zece unul şi tot 
dintr-ales, să-l vândă ca robi. Pe drumurile mari ce coborau 
la şchelele Giurgiului, Olteniţei şi Brăilei, zi şi noapte 
curgeau harabale-ncărcate cu grâu, lână, ceară, suluri de 
pânză şi chiupuri pline cu miere, curgeau herghelii de cai şi 
cirezi de vite şi turme de oi şi pâlcuri de copilaşi aiuriţi de 
spaimă; ca prin nişte răni mari deschise curgeau puterile 
ţării, cu viaţa, cu sângele sfânt al poporului acestuia, a cărui 
ştergere pe veci dintre popoarele lumii părea acum 
hotărâtă. 

Numai o minune putea să-l mai scape. Pentru-o asemenea 
minune se cerea un om mai presus de vremile acelea. Şi 
iată că Dumnezeu, neîngăduind pieirea neamului ce nu-şi 
împlinise încă chemarea lui pe pământ, i-a trimis pe alesul, 
pe mântuitorul acela. Pe Mihai Viteazul. 

XVI MOLDOVA Sub urmaşii lui Ştefan cel Mare. 


Gospodăria lui Ştefan cel Mare, ocrotită-n afară de gloria 
celei mai înțelepte vitejii şi-n lăuntru întemeiată pe-o 
țărănime cinstită, puternică şi mândră, se năruie mai 
anevoie sub şirul de urmaşi slabi, ca ş-n Muntenia lui 
Mircea, zburdalnici şi risipitori avutului de-a gata. 

Bogdan, în care-şi pusese Ştefan toată nădejdea, se arată 
stăpânit mai mult de patimile tinereţii lui, decât de grijile 
țarii. Şase ani se războieşte cu polonii, pentru că nu-l vrea 
de bărbat sora craiului Sigismund. Şi numai când îl 
năpădesc tătarii şi-şi vede ţara la aman, îşi aduce aminte de 
sfatul cel înţelept al părintelui său şi trimite grabnic un sol 
al închinării, cu cincizeci de pungi de bani sultanului Selim. 
În ce tărie şi cinste îşi îngrădise Ştefan ţara, se lămureşte 
din însuşi ul împărătesc: 1) Poarta cunoaşte pe Moldova de 
pământ slobod şi nesupus. 

2) „Legea creştinească, ce se ţine în Moldova nu va fi 
niciodinioară călcată sau tulburată, ci încă norodul va avea 
sloboade bisericile sale ca şi înainte. 

3) „Poarta se îndatoreşte de a apăra Moldova de toţi cei ce 
ar putea să o calce, păzind-o în starea întru care au fost mai 
înainte, fără a i se face vreo nelegiuire, sau să sufere să i se 
facă vreodinioară cea mai mică dezbinare sau despărţire. 

4) „Moldova va fi stăpânită şi ocârmuită după pravilele şi 
canoanele sale, fără să se amestece Poarta cât de puţin. 

5) „Domnii vor fi aleşi de norod şi întăriţi de Poartă, ca să 
stăpânească în cât vor trăi. 

6) „Domnii vor fi ocârmuitorii a tot pământul Moldovei şi 
vor putea să aibă întru stăpânirea lor ostaşi cu plata de la 
sine, până la 20000 pământeni sau oameni străini. 

7) Moldovenii vor putea ţinea şi cumpăra o casă la 
Jarigrad, pentru şederea capuchihailor lor, unde vor putea 
face şi o biserică. 

8) „Lurcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova ori 
a avea, sau a aşeza, nici a avea sau a face geamii nici într- 
un Chip. 


9) „Domnul împreună cu tot norodul, pentru semn de 
supunere, va avea purtare de grijă a trimite pe tot anul, 
prin doi boieri ai Moldovei la Poartă 4000 pe galbeni, 40 de 
şoimi şi 40 de iepe fâtătoare. Acestea toate cu nume de 
peşcheş adecă dar. 

10) La vreme de oştire, domnul Moldovei, asemenea după 
cum i s-ar porunci de la Poartă, va fi ajutor cu oştile sale la 
slujba împărătească”. 

Bogdan, de rodul acestor aşezări, nu s-a putut bucura. 
După treisprezece ani de domnie, fără glorie pentru el şi 
fără noroc pentru ţară, s-a stins pe neaşteptate în 
primăvara anului 1517 în pomenirea urmaşilor i s-a zis 
Bogdan Chiorul: Un cusur al vieţii l-a deosebit mai mult 
decât faptele. Oasele lui se odihnesc, alături de ale Marelui 
Ştefan, în mormântul de la Putna. 

Rămâne Ştefăniţă, fiul lui Bogdan, un copil de unsprezece 
ani, care domneşte sub povaţa înţeleptului Arbore până la 
vârsta de şaptesprezece ani, când după pravilă, putând 
singur purta domnia, o începe c-o mare nedreptate şi c-un 
mare păcat: ucide, fără judecată, pe cel ce fusese mai mult 
decât un părinte, pe sfetnicul Arbore. Apoi ucide şi pe 
feciorii acestuia, Toader şi Nichita, ca nu cumva să 
încolţească sămânţa răzbunării din sângele fără vină vărsat. 
S-au răsculat atunci boierii. Şi, de dreapta lor mânie, l-au 
apărat ţăranii, în sufletul cărora trăia încă vie şi sfântă 
amintirea celuilalt Ştefan, a celui mare şi bun şi de toţi 
iubit. Dar fărădelegile nasc fărădelegi. Şi gloria bunicului 
nu putea apăra la nesfârşit ticăloşia nepotului. El poartă 
steagurile ţării în zburdălniciile tinereţii lui hoinare. 
Porneşte luptă împotriva lui Radu de la Afumaţi, luptă de 
nebun pentr-o dragoste nelegiuită, se-nvrăjbeşte cu toată 
ţara şi face ca însăşi tânăra-l soţie, soră cu doamna lui 
Radu, să sfârşească prin a-l uri. De la ea, de la boieri, de la 
faptele lui i se trage moartea. În vârstă de 21 de ani, când 
alţii îşi încep viaţa, el şi-o încheie. Ce nu putuse face boierii 
cu armele lor, făcu stana cu otrava ei. 


Un fiu din flori al lui Ştefan cel Mare, Petru al Mariei lui 
Rareş din Hârlău, îşi rotea de mult gândurile în jurul 
tronului părintesc. Boierii văzură în el pe mântuitorul lor. Şi 
n-a fost nici a lor, nici a norodului asupra căruia tot mai 
greu apăsau domniile. Era un mare viteaz acest Petru 
Rareş, într-un timp când ţara avea nevoie de-un mare 
înţelept. Steagurile împărăției germane fâlfâiau biruitoare 
în ţara ungurească îngenuncheată puterii otomane. Petru 
se aruncă nebunegşte în calea lor; spulberă ca un vifor 
aşezările secuilor până-n meleagurile Braşovului, sfărâmă 
sub zidurile Feldioarei oastea împărătească a temutului 
Ferdinand şi-nsemnând cu spada-l înţelegătoare hotar nou 
pe zările Ardealului atât cât ţine sclipirea unui fulger. Îşi 
văzu ţara de două ori mai largă. Moldovenii slăveau în el pe 
Ştefan al lor. 

Izbânzile repezi însă îmbată ca vinul cel tare. Viteazul 
înflăcărat se pogoară din plaiurile Bistriţei în ţara Leşească 
să reteze cu sabia, udă încă de sângele secuilor, nodul cel 
de demult încâlcit al Pocuţiei. Un şir de hărţuieli uşoare, din 
care nu câştigă nimic, se-ncheie cu marea bătălie de la 
Obertin, unde pierde tot: oastea, tunurile biruinţei de la 
Feldioara şi ceea ce-l mai mult decât orice pentr-un viteaz 
încrederea-n el şi-n norodul lui; pe urmă, năvălirile 
polonilor în Moldova şi goane sălbatice şi lupte fără cinste 
şapte ani de răzbunării, de jafuri, de omoruri, până când 
însuşi Marele Soliman, învingătorul de la Mohaci, îngrijat 
de vâlva şi neastâmpărul acestui vajnic domn, se hotărăşte 
să se ridice şi să vie împotrivă-l cu toată puterea lui. Se 
vede că regele Poloniei se plânsese de Rareş ca de-o fiară 
primejdioasă, căci iată ce-l scria sultanul, drept răspuns, în 
primăvara anului 1538: „Ne scrieţi despre nelegiuirile 
Valahului a căruia stârpire ne rugaţi a o face, voi de dincolo 
şi noi de dincoace împresurându-l... Ne-am hotărât a merge 
împotriva acelui hain, având cu noi o armată pe care 
pământul abia o poate ţinea”. 


Umbra lui Ştefan o fi lunecat măreț pe dinaintea 
împăratului, în clipa când a scris rândurile acelea. 

Peste două luni Moldova era îngrădită de patru oştiri 
vrăjmaşe: în fruntea celor 150000 de turci venea dinspre 
răsărit îngrozitorul Soliman; pe valea Şiretului înaintau 
zoriţi muntenii lui Radu Paisie, c-aşa era porunca 
împărătească. Dinspre apus şi miazănoapte curgeau 
puhoaiele tătarilor ş-ale polonilor. Cine să stea în propta 
valului acestuia? Boierii, părăsindu-şi domnul, 
îngenuncheară înaintea turcilor. Ţăranii, fără căpetenii, se 
mistuiră prin înfundăturile codrilor. Rareş, Domn singur în 
ţară pustie, văzu prea târziu că „cine seamănă vânt, culege 
furtună”. Şi, pe când în Suceava închinată, se-ncorona un 
Ştefan al turcilor, nepot nevrednic al marelui Ştefan, pe 
când din sfânta moşie a biruitorului de la Rahova, turcii îşi 
răşluiau tot chinul dinspre Dunăre, din grindul Tighinei 
până-n gurile Nistrului, urgisitul Rareş orbăcăia fugar prin 
munţii Neamţului, în căutarea unei trecători care să-l 
scoată-n Ardeall căci avea acolo Moldova, din vremea de 
aur a lui 

„„.„Şi' aşa în şase zile învăluindu-se prin munte, flămând şi 
trudit, au nimerit la un pârâu în gios, au dat peste nişte 
pescari, carii dacă i-au luat seama, cu dragoste l-au primit. 
Iară Petru Vodă, înfricoşându-se de ei, s-au spăimântat, iară 
ei cu giurământ s-au giurat înainte-l cum îi vor hi cu 
dreptate şi nemică să se teamă. lară ei le-au dat lor 70 de 
galbeni, bani de aur; şi văzând ei galbenii cu bucurie i-au 
luat şi l-au dus la otacul lor, de l-au ospătat cu pâine şi cu 
peşte fript, ospeţu pescăresc, de ce mâncau şi ei. Şi dacă au 
înserat, l-au îmbrăcat cu haine proaste de a lor şi i-au dat 
comănac în cap şi l-au scos la Ardeal. Şi fiind oaste 
ungurească de strajă la margine, i-au întrebat pre dânşii ce 
oameni sunt; ei au zis: suntem pescari. Şi au trecut prin 
straja ungurească şi nimene nu l-au cunoscut. 

„„„Ce Dumnezeu, cela ce-l ocârmuitor tuturor celor ce i se 
roagă cu credinţă au acoperit pe Petru Vodă şi i-au dat cale 


deschisă; şi mergând cu nevoinţă au sosit la Ciceu; şi 
sâmbătă, în răsărita soarelui, septemvrie 28 au intrat Petru- 
Vodă în cetatea Ciceului şi au închis porţile. 

Vornicul Ureche. 

Ştefan, două cetăţi de adăpost, Ciceul şi Cetatea-de-Baltă, 
hărăzite de Matiaş marelui domn, ca dar de împăcare. 

Fugea îngrozit acum şi el de întinderea şi vălvătăile focului 
ce singur şi-l pusese ţării. 

Domnul cel nou, poreclit Lăcustă, pentru că în zilele lui, 
după atâtea alte nenorociri, au mai năvălit şi lăcustele peste 
biata Moldovă, domnul cel de turci adus, n-are nici o sfială 
de oameni şi nici o milă de ţară. E lacom, e crud, e 
desfrânat şi de-o îngâmfare dusă până la nebunie. 
Domneşte totuşi doi ani. Într-o noapte, boierii îl ucid, chiar 
în aşternut, pe când dormea în foişorul lui de la Suceava şi- 
şi aleg, ei dintre ei, pe unul Alexandru Cornea, „carele 
fusese atuncea portar la cetatea Sucevei”. În vremea asta 
Rareş era la Constantinopol şi pungile cu bani, mai mult 
decât temenelele şi jurămintele lui, sfârşiră prin a îndupleca 
inima cea aspră cu ghiaurii a sultanului. 

Nici n-apucase bine crainicii a vesti în toate olaturile ţării 
numele noului domn şi alt rând de călăreţi porni pe urma 
lor, cu vestea cea mai proaspătă, care spunea că Petru 
Rareş a venit cu firman şi oaste „de la împăratu”, că 
bizuindu-se Cornea a-şi apăra puterea cu putere, i-a ieşit 
dârz înainte, dar la Galaţi, când să-nceapă lupta, odată l-au 
părăsit boierii şi s-au tras cu gloatele lor de partea lui 
Rareş. Unul singur, Pătraşcu, a rămas neclintit pân' la urmă 
şi, cu mândria sufletelor mari, s-a împărtăşit cu domnul lui 
din aceeaşi moarte cinstită. 

Îngenunchează şi Moldova, lângă sora ei de mult 
îngenuncheată. 

Rareş, în a doua domnie, sporeşte haraciul la 12000 de 
galbeni. Şi talger cu două feţe între turcii care i-au dat 
puterea de azi şi nemţii care i-o făgăduiesc pe cea de 


mâine, îşi trăgănează, vro şase ani deşerţi, o nenorocită de 
domnie fricoasă şi neroditoare. 

De-aci încolo, pentru părăduirea ţării, singuri domnii şi 
boierii ei se fac în mâinile turcilor coadă de topor. Rareş 
moare la 1546 

Fiii lui se arată şi mai nevrednici de-a purta schiptrul 
slăvitului lor bunic: Ilie, după cinci ani de stăpânire 
încărcată de cele mai urâte păcate, pleacă la 
Constantinopol, unde se leapădă de legea strămoşească şi 
se face turc. Ştefan, fratele lui, e şi mai ticălos: Un an îşi 
bate joc de ţară, de avutul, de cinstea, de viaţa oamenilor. 
Boierii, ne mai putându-l răbda îl ucid într-o noapte de 
petrecere desfrânată, afară, în lunca de la ţuţora, 
dărâmând cortul peste el. Aleg dintre ei pe Joldea, 
logodnicul domniţei Ruxanda, fiica lui Rareş. Iar boierii 
fugiţi în Polonia aleg pe unul Petrea Stolnicul, ce zice că ar 
fi un fiu din flori al lui Bogdan Chiorul şi-şi ia pentru domnie 
numele de Alexandru. El intră repede în ţară cu oaste 
leşească şi, pe când omorâtorii lui Ştefan merg pe Jijia-n sus 
la Suceava să facă nuntă, iată că sub dâmbul de la şipote se 
pomenesc deodată împresuraţi de hăitaşii vornicului Moţoc: 
Logodnicul Ruxandei ş-al domniei de unde era în culmea 
fericirii, se pomeneşte legat şi dus peşcheş lui Alexandru, 
care-l „înseamnă la nas” ca să nu mai poată fi domn şi-l 
trimite la călugărie. Boierii se-mpacă. Suceava-şi primeşte 
voievodul, cu alaiul şi cântările de veselie pregătite celuilalt 
şi doar era pusă la cale ş-o nuntă logodnica lui Joldea e 
mireasa lui Alexandru. Iaina puterii o ştie: pungi cu aur 
lăcomiei turceşti, închinări smerite deşertăciunii leşeşti. Aşa 
stă nouă ani domn Moldovei acest Alexandru Vodă căruia i 
s-a mai zis Lăpuşneanu, pentru că mama lui era din 
Lăpuşna. 

După el vine un grec viclean, nu zvânturat, lacob Eraclide 
Despot, care după ce biruie la Verbia, în valea Jiliei, cu oşti 
de strânsură, pe domnul cel nepregătit de luptă, potoleşte 
mânia turcilor c-un spor de haraciu şi stă doi ani, blestem 


adus de vânturi pe capul sărmanei Moldove. Zice despre el 
povestitorul vremii: ,,...Pus-au pre ţară nevoi şi greutăţi 
mari, bisericile dezbrăca, argintăriile lua şi făcea bani şi 
alte multe lucruri fără de cale făcea”. 


Străin de legea noastră, aşează la Cotnari, unde erau saşi 
mulţi, o şcoală protestantă, cu gând, ca prin învăţăturile ei 
să tragă ţara încetul cu încetul la credinţa aceasta. Mândru 
şi risipitor, pune bir un galben de casă. Popor şi boieri se 
ridică într-un singur cuget: în fruntea lor e hatmanul 
Tomşa. După trei luni de luptă sub zidurile Sucevei, o 
năframă albă flutură din turn, porţile cetăţii se deschid şi 
Despot, părăsit de toţi, iese îmbrăcat în haină domnească 
înaintea lui 'lomşa să i se-nchine. Acesta-l mustră pentru 
toate nelegiuirile câte le-a făcut şi, nemaiputându-şi stăpâni 
mânia, îl izbeşte în faţă cu buzduganul. Atunci mulţimea, ca 
o fiară scăpată din lanţ, se aruncă asupra învinsului care 
cade zdrobit sub loviturile miilor de braţe ucigaşe. Dar nici 
lui Tomşa nu-l ticneşte mărirea. Că vine Lăpuşneanu iar cu 
steagul domniei, pe care-l plătise la Constantinopol cu două 
sute de mii de galbeni bănet de aur în greutate de 500 de 
oca. „Şi vine hain, răzbunător, cu oaste păgână, însetată de 
jaf. Orice împotrivire e zadarnică. „Şi de nu mă va ţara, „eu 
voiu pre dânsa”, răspunde înviforat solilor ce-l spun că nu-l 
vor moldovenii. „Şi au oprit pe soli zice cronicarul şi au 
trimis hochimurile împăratului la tătari, care îndată s-au 
pornit, de au acoperit ţara cu un roi până-n Prut, prădând şi 
arzând”. Tomşa cu vornicul Moţoc fug în ţara Leşească, 
unde sunt ucişi din porunca regelui, care se teme de întinsa 
putere a turcilor. A doua domnie a lui Lăpuşneanu ţine cinci 
ani şi începe cu acel înfricoşat ospăț al sângelui, în care 
patruzeci şi şapte de boieri sunt măcelăriți sub ochii 
fulgerători de ură şi de cruzime sălbatică ai domnului. Ca să 
arate c-a rupt orice legătură cu polonii şi cu trecutul, 
strămută scaunul domnesc de la Suceava la laşi mai în 
câmp şi mai aproape de turci, cărora întru atât li-l de supus, 
încât, ca să li facă voia, pune de dărâmă toate cetăţile şi 
întăriturile Moldovei, afară de cetatea Hotinului, straja 
dinspre leşi. 

Mai jos decât atât, nu se poate scobori un cârmuitor de 
ţară. Toţi au groază de el. La 1568 cade bolnav. Otrava îi 


grăbeşte sfârşitul. Bogdan, fiul şi urmaşul lui, un copilandru 
de vreo cincisprezece ani, nu se gândeşte decât la jocuri şi 
la petreceri. Polonii îl prind uşor în mrejele lor, îl 
împresoară, îi dau sfaturi şi-l iau, chipurile, sub pavăza 
ocrotirii lor, care de mult nu mai înseamnă nimic. Patru ani 
răsună glume şi cântece de veselie în curtea domnească de 
la laşi. Dar într-un revărsat de zi, pe când petrecerea era în 
toi şi fericitul domn asculta, cu nesaţ la năzdrăvăniile unui 
leah bun de gură, iată că soseşte un olăcar c-o veste care 
curmă deodată hohotele de râs: vin turcii cu voievod nou de 
la împărăție. Tânărul Bogdan fuge cu oaspeţii lui în Polonia. 
Boierii şi capii bisericii întâmpină cu pâine şi cu sare pe 
noul domn, pe Ioan Vodă, un fiu din flori al lui Ştefan-Vodă. 

E o vreme de viclenii, de cruzimi, de goană oarbă după 
putere. După puterea de-a stăpâni mulţimea. Demult nu se 
mai ştie ce-l credinţă-n Dumnezeu, ori dragostea de 
oameni. Dreptate nu mai e şi nimeni nu se mai gândeşte la 
ziua de mâine. „în Moldova, zice cu multă amărăciune 
cronicarul, au cei mici despre cei mai mari acest obicei de 
pier fără giudeţ, fără vină şi fără seamă. Singuri cei mari 
judecători, singuri pârâşi şi singuri plinitori legi...” 

În privazul acestor cumplite vremi se potriveşte de minune 
figura înfiorător de-ncruntată a viteazului strănepot al lui 
Ştefan cel Mare. 

El găseşte ţara adusă-n sapă de lemn. Birurile fără nici o 
socoteală, neînfrânata lăcomie a boierilor şi a călugărilor, 
care-şi împărțeau cu hrăpitorii turci sumanul şi cea din 
urmă cămaşă a ţăranului, nesăbuita risipă a fostului domn 
Bogdan, care-şi plimbă deşertăciunea în trăsuri cu şine de 
argint suflate cu aur şi lipsa de orice îndurare pentru 
prostimea tăcută care munceşte şi rabdă şi duce-n spinare 
nevoile ţării şi toate ticăloşiile celor de sus, fac viaţa aşa de 
grea şi de amarnică pe pământul Moldovei, încât mulţi de 
pe la sate îşi părăsesc buştinele lor şi se duc de trăiesc prin 
codri ca sălbaticii. 


Loan Vodă, care se aseamănă prin multe însuşiri cu 
marele-l strămoş, se arată de la început şi rămâne până la 
sfârşit prieten poporului. El uşurează dările supuşilor, pune 
rânduială-n biserică şi-n trebile ţării, străşnicind pe cei 
lacomi şi asupritori şi curăţind Sfatul de „hicleni”. Pe 
lonaşcu Sbierea, unul din cei mai cu vază boieri ai Moldovei, 
îi ucide chiar în ziua de Paşte. Pe Vlădica Gheorghe îi arde 
de viu în faţa norodului. Hotărârile acestea repezi 
descărcate în fulgerarea unei clipe, îl fac temut. 
Înseninătorii vremii îi tic: „loan Vodă cel Cumplit”. Boierii îl 
ascultă tremurând. Norodul, însetat de dreptate, se uită la 
el ca la un mântuitor. Împrejurările pun dintr-odată la 
încercare şi vitejia domnului şi cinstea boierilor şi dragostea 
poporului. 

Chiajna, vestita Chiajna, târguieşte la Constantinopol 
tronul Moldovei pentru fiul ei Petru şchiopul: Ea se leagă a 
îndoi peşcheşul. Un sol împărătesc vine şi spune domnului 
că, dacă nu plăteşte 80000 de galbeni, e mazilit. loan Vodă 
cheamă sfatul ţării şi-l grăieşte astfel: „Dragii mei boieri şi 
voi iubitele mele slugi! Greul de azi întrece toate cum- - ] 
penele de mai înainte. Lăcomia turcilor cere un haraciu 
îndoit. De-l vom da, ea nu va zăbovi a ne stoarce şi mai 
mult, până ce ne va strânge cu totul, căci asta o vrea 
păgânul. De nu vom da, ne aşteaptă războiul, stricarea ţării 
foc şi sabie. Cugetaţi şi alegeţi. 

Voi ştiţi că haraciul nu-l plătesc eu, ci voi şi ai voştri. Puțin 
dar mi-ar păsa, de nu m-ar durea inima pentru ţară. 

Mi-e milă însă de voi şi pentru voi îmi voi pune capul meu, 
dragilor mei tovarăşi. 

Să chemăm pe Dumnezeu într-ajutor ca să plece pe 
vrăjmaş sub picioarele noastre. 

Să trăim slobozi, or să ne piară până şi urma noastră. Fiţi 
cu mine şi izbânda va fi cu noi!” 

Duhul marelui Ştefan pluteşte deasupra Moldovei. +i iată 
că încep iar buciumele să răsune prelung, să umple văile cu 


chemările lor adânci, rugătoare şi iarăşi izvorăsc din codri 
cete de ţărani, ce roiesc spre tabără cântând: 

Hai fraţi, hai fraţi, la năvală daţi; La năvală daţi Ţara v- 
apăraţil... 

Iar se-ntâlnesc plăieşii sfătoşi ai Vrancii cu voinicii-nalţi şi 
mândri ai Orheiului ş-ai Constantinopolului; în fruntea lor 
păşesc bătrânii voioşi ce-nvârt ghioaga şi trag cu arcul ca-n 
vremea tinereţii. Mulţi din ei se cunosc de la Feldioara. De 
pretutindeni vin; ca puhoaiele umflate de ploi se lasă spre 
Iaşi, unde sporesc mereu tabăra întinsă pe largul neteziş de 
la Copou. Aici îşi văd stăpânul. Îl văd aievea, călare, îmbrăţi- 
şându-şi oastea, cu ochii de părinte. Şi-l văd chipul şi pe 
banii cei noi ce Li se-mpart, strălucitori şi roşii ca focul, cei 
dintâi bani de aramă ai Moldovei. 

Iscoadele aduc veşti că oastea vrăjmaşă a pornit din 
Nicopoli şi vine cu Petru cel şchiop să-l aşeze-n scaun. 
Domnul avea-n tabăra lui o mie de cazaci tocmiţi cu leafă. 
În mână-nainte cu vornicul Dumbravă să ţie pe oaspeţi de 
vorbă, până ce-o sosi şi el cu grosul oştii. 

Şi pleacă. E o luminoasă dimineaţă de primăvară. Toate 
parcă renasc. Bătrânii întineresc la auzul vechiului cântec 
ce din mii de guri izbucneşte: 

Hai fraţi, hai fraţi, la năvală daţi 

La năvală daţi Steagul v-apăraţil... 

De la Ştefan nu s-au mai văzut ostaşi mergând cu-atâta 
drag la luptă. 

În valea Şiretului pe-aproape de Roman, loan Vodă îşi lasă 
gloatele să vie mai încet, iar el aleargă înainte cu călăreţii. 
Petru poposise cu oastea în pragul Moldovei, lângă satul 
Jiliştei, pe apa Râmnei. De-aici trimisese cinci sute de 
înaintaşi să-l curețe calea. Dumbravă i-a întâlnit şi i-a 
curăţit pe toţi. Nebănuind nimic, feciorul Chiajnei îl aştepta, 
făcându-şi socotelile izbânzii ş-ale domniei mai ales când 
deodată se pomeni cu tabăra învălmăşită ca de-o vijelie 
năprasnică... loan Vodă dintr-o parte, Dumbravă din alta îşi 
purtau călăreţii cu-atâta iuţeală, încât oastea de şase ori 


mai mare a lui Petru se simţi ă de învăluirea morţii ce nu 
mai îngăduie luptă. Strigăte de groază şi de durere se 
ridicau din toate părţile, sporind neorânduiala. Peste câteva 
ceasuri mii de leşuri acopereau câmpul de la Vadul Râmnei. 
Şi pe când Petru şi frate-său Alexandru, domnul Munteniei, 
fugeau spre Dunăre c-o frântură de oaste, loan Vodă într- 
adevăr cumplit de astă dată, trecea ca un vânt de pustiire 
peste biata ţară lăsată fără strajă. El intră în Bucureşti ca 
biruitor şi ca stăpân, făcu domn pe Vintilă-Vodă şi, lăsând 
întâmplării grijă isprăvilor lui, porni spre Brăila cu 
înverşunarea sălbatecă a unei fiare flămânde ce-şi 
adulmecă prada. Acolo fugise Petru cel şchiop, loan Vodă îşi 
năpusti gloatele nerăbdătoare asupra bogatului oraş 
dunărean, pe ale cărui ziduri flutura, de mai bine de-o sută 
de ani, steagul turcesc. Lozinca era: „Nici o cruţare şi nici o 
milă”. Şi n-a fost nici o cruţare. Mulțimea s-a îmbătat de 
vederea sângelui şi mai vârtos a bogățiilor risipite pe uliţi. 
Ce-a scăpat de sălbătăcia ei, au mistuit flăcările. Petru 
fugise la Constanţinopol. Oşti proaspete de turci şi de tătari 
veneau dinspre gurile Nistrului în ajutorul Brăilei. Aprigul 
voievod, cu voinicii lui din ce în ce mai întărâtaţi se aruncă 
înaintea lor şi le scurtă din drum. Loviţi pe neaşteptate, în 
preajma Lăpuşnei, tătarii, câţi mai scăpară cu zile, o 
rupseră de fugă-ndărăt, iar turcii se buluciră în cetatea lor 
Tighina, sau Benderul, cum îi ziceau ei. loan Vodă îi urmări 
de-aproape, îi văzu cum se strivesc la porţi, înnebuniţi de 
spaimă, îmbulzindu-se să intre mai iute în cuibul acela 
păgân pe pământ moldovenesc; scârşnind, se aruncă 
asupra lor cu toată oştirea, văzduhul se umplu de vaiete şi 
zidurile cetăţii, ca de-un cutremur mare, se prăbuşiră peste 
leşurile apărătorilor ei. 

Dar pe când biruitorii îşi împărțeau pleanul şi bucuriile 
atâtor isprăvi, un călăreț aduce vestea că vine prăpăd 
greimea cea de temei a împăratului, loan Vodă încredinţând 
o frunte de oaste pârcălabului Golia, viteaz cercat şi vechi 
tovarăş de pribegie şi de planuri mari, îi trimise grabnic să- 


şi arate vrednicia la Vadul Obluciţii, pe unde aveau să dea 
năvală turcii, iar el se trase-nspre Cahul, unde lacul şi 
măgurile îi puteau fi de mare ajutor în cumpăna unei lupte. 
Şi-ntr-adevăr acolo s-a dat lupta cea grozavă. Golia însă îşi 
vânduse prietenul, domnul, ţara, pe treizeci de mii de 
galbeni. Şi turcii trecură Dunărea fără nici o piedică. loan 
Vodă aştepta veşti îi credea departe, ţinuţi în loc de viteazul 
Golia, când deodată se pomeni cu duiumul lor întreg, ieşit 
ca din pământ. Şi lupta începu. Moldovenii, însufleţiţi de 
izbânzile de până atunci şi încrezători, ca-ntr-o putere 
făcătoare de minuni în vitejia domnului lor, puseră-n uimire 
pe turci cu îndârjirea şi cu nepăsarea lor de viaţă. Îmbătaţi 
de norocul atâtor biruinţi, îşi făceau o faţă să înfrunte 
moartea, unii strigau în gura mare că ei sunt solomoniţi şi 
nu-l atinge glonţul... „lară moldovenii, zice cronicarul, stau 
aşa cum ar hi gătiţi de moarte, iară nu să izbândească; şi 
multă moarte s-au făcut de ambe părţile, că nu era o 
călcare pe pământ ce tot pre trupuri de om şi mai apoi aşa 
aproape se băteau, că şi mâinile li obosise şi armele îşi 
scăpau”. 

Pe la nămezi începuse a se mai risipi din desele rânduri 
mereu împrospătate ale duşmanului. Strigăte de îndemn: 
Nu vă lăsaţi băieţi! Strigătele din ce în ce mai înteţite 
însufleţeau pe ai noştri. Când iată că dinspre Nistru sosi, 
adus ca de-o furtună, Adel-Ghirai, c-o sută de mii de tătari. 
Prins între două puteri uriaşe, mândrul voievod văzu că nici 
o minune nu-l mai poate scăpa. Dar nu se gândi o clipă la 
mântuirea pe care-o poate da fuga. Ci, strângându-şi în 
jurul steagului ciuruit de gloanţe puţinii tovarăşi ce-l mai 
rămăsese pentru ceasul cel greu al sfârşitului se sui cu ei pe 
măgura de lângă Roşcani şi, îngrădindu-se cu şanţuri, se 
mai apără de acolo, ca de după zidul unei cetăţi, încă trei 
zile. În cele din urmă, văzând Ioan Vodă zădărnicia oricărei 
împotriviri şi împresurat cum era din toate părţile, că nici 
merinde, nici apă nu mai aveau ai lui, se închină 
biruitorului. Ahmet-Paşa îi jurase pe Coran că nici lui, nici 


vitejilor lui nu li se va face vreun rău. Ura însă birui cinstea 
şi găti o moarte cumplită cumplitului domn. El fu legat 
zdravăn de cozile a două cămile, care, puse pe fugă, îl 
rupseră-n două. Tovarăşii lui fură ucişi până la unul; şi toată 
hemesita mulţime a tătarilor se vărsă asupra nenorocitei 
ţări, pe care o jefui sub ochii noului domn, Petru cel Şchiop. 

Aceasta a fost cea din urmă rază de nădejde, cea din urmă 
sclipire de paloş pentru mântuirea Moldovei. 

Petru cel Şchiop a fost de trei ori răsturnat şi pus pe 
drumuri şi pe cheltuială. Trei domni s-au perindat în zilele 
pribegiei lui: Ion Potcoavă şi Alexandru, fraţi lui loan Vodă 
cel Cumplit, ş-un fiu din flori al lui Rareş, lancu Sasu, cel 
care a pus pe ţară birul văcăritului: din zece vite, una. 

Un nou domn însemna un nou spor de haraciu. Şi numai 
atât domnia, cât putea plăti şi cât nu venea altul să dea mai 
mult. Cel care nu mai era în stare să plătească, dacă nu 
fugea la timp, se pogora de pe tron în temniţă, sau de-a 
dreptul în mormânt. Toate datoriile mazilitului cădeau în 
sarcina urmaşului. Petru cel Şchiop îşi răscumpără domnia 
în anul 1582 ridicând haraciul la o sută de mii de galbeni. 

Ca şi trupul celui din urmă erou, Moldova, se rupse-n 
două: de o parte domnul, boierii şi călugării. De alta, 
poporul. Între aceste două lumi, din ce în ce mai depărtate 
şi mai străine una de alta, stă biciul dăbilarilor şi hangerul 
ienicerilor. Teascul de stoarcere, îngrozitoarea împlinire-a 
dărilor ce nu mai aveau nici o socoteală. Mai bântuia, în 
răstimpuri câte-o raită de cazaci ori de tătari, mai zvânta 
câte-o secetă. Atunci birurile apăsau cu-atâta străşnicie 
încât mulţi dintre ţărani, uneori toţi gospodarii unui sat, se 
vindeau cu ocinile şi feciorii lor, se vindeau şerbi, ca să-şi 
poată plăti dările. La Constantinopol, înaintea porţilor 
Marelui Vizir, ienicerii făceau răscoale, unii pentru a-şi 
aduce, alţii pentru a-şi păstra voievodul lor, datornicul lor 
comoara lor pe tronul Moldovei. 

În toamna anului 1591 Petru, înfricoşat de urmările atâtor 
asupriri pe bietul norod, părăseşte de voia lui domnia şi 


fuge-n Ţara Nemţească. Tronul e pus la mezat. Aron, un fiu 
din flori al lui Alexandru Lăpuşneanu, dă un milion de 
galbeni ş-ajunge domn. El pune cea mai grea dare cea 
încercat vreodată îndurarea unui popor: un bou de fiecare 
locuitor al ţării. 

Bogdania cea vestită, mândra ţară al lui Ştefan, prinsă-n 
vâltoarea pieirii, se ducea tot mai afund, când iată că din 
mijlocul Olteniei se-nalţă un suflet mare, un voievod fără 
seamăn al neamului românesc un arhanghel, care cu sabia-l 
fulgerătoare, despică-n noaptea cea înfricoşată drumul 
mântuirii. 

XVII MIHAI VITEAZUL. 

În anul 1593 Mihai, fiul lui Pătraşcu cel Bun, e Ban al 
Craiovei. Oltenii îl iubesc pentru vrednicia şi dreptatea lui. 
Bătrânii îşi zic oftând: „Aşa domn să aibă ţară...” 

Domn e Alexandru cel Rău, care, neliniştit de vâlva 
marelui Ban, îi hotărăşte pieirea. Mihai simte şi pleacă la 
Constantinopol, unde avea sprijin pe fratele mamei lui, pe 
puternicul lani Cantacuzino. Dar îl prind pe drum armăşeii 
lui vodă şi-l aduc la Bucureşti, unde hainul domn îl 
osândeşte la moarte. Trecând spre locul de osândă, pe 
lângă Biserica Albă şi fiind ceasul de liturghie, se roagă el 
de păzitori să-l lese o clipă înlăuntru să-şi facă cea din urmă 
cruce şi îngăduindu-l-se aceasta, cu multă credinţă păşeşte 
înaintea altarului şi-ngenunchind se-nchină şi făgăduieşte-n 
cugetul lui că, dacă prin vreo minune dumnezeiască va 
scăpa, să ridice o mănăstire chiar pe locul acelal Minunea 
s-a făcut. Călăul, când să dea lovitura morţii, înfiorat de 
liniştea măreaţă şi de bărbăteasca frumuseţe a osânditului, 
aruncă iataganul şi fuge. Mulțimea vede un semn de sus în 
această întâmplare. Ea cere, strigă iertarea nevinovatului; 
şi glasul poporului e glasul lui Dumnezeu. 

1 Biserica Mihai-Vodă din Dealul Spirei, zidită de el în anul 
1598 

Scăpat astfel, Mihai trece-n Ardeal, capătă scrisori de la 
prinţul Sigismund Batori, se duce la Stambul unde, cu banii 


şi stăruinţele unchiului lani, se face domn. În ziua de 8 
septembrie 1593 un ceauş ridică de pe scaun pe mazilitul 
Alexandru. În largul mării, poate că se vor fi întâlnit cele 
două corăbii, care purtau destinele "Ţării Româneşti, tot atât 
de zbuciumate ca şi valurile pe care se legănau. 

Noul domn era prea mândru pentru a nu simţi apăsarea 
unei coroane împovărate de atâtea datorii şi prea mult îşi 
iubea neamul şi ţara, pentru a se lăsa adormit de sclipirea 
deşartă şi spuma de mulţumiri copilăreşti pe care le poate 
da o domnie. Pentru el steagul şi sabia pe care le primesc 
din mâna sultanului Amurat al III-lea nu erau încă semne 
ale puterii; şi cum puteau fi, câtă vreme turcii se purtau 
poruncitori prin satele şi târgurile stăpânirii lui, iar el era 
ţinut să apere şi să ajute pe duşmani şi pe asupritorii 
poporului lui! Alta era puterea pe care o vroia el. Răsări-vă 
cândva puterea aceea? Binecuvânta-vă Dumnezeu steagul 
şi sabia acestei domnii? 

Toţi aşteptau. Era în aer liniştea aceea întunecată, 
apăsătoare, pe care-o trimit înainte furtunile cele mari. O 
minune, un mântuitor cu mintea sau cu sabia, un făcător de 
dreptate trebuia să vie. Pentru noi, pentru întreaga lume 
creştină, pentru noi mai ales, trebuia să vie. 

Sultanul se uita peste noroade-ngenuncheate până-n 
hotarele împărăției Germane. Unguri aveau în Buda un 
paşă, cu putere de rege. Ardealul avea pe Sigismund 
Batori, tânăr fără voinţă, care domnea-n Alba-Lulia cu 
întărirea şi sub ascultarea sultanului. Polonii păzeau faţă de 
turci o pace pe care frica o prefăcuse-n supunere. Românii 
nu mai aveau acum de dat păgânilor decât viaţa doar. 
Împăratul de la Praga, Rudolf al II-lea, spre care-şi 
îndreptau privirea milioane de creştini asupriţi, nu era omul 
aşteptării lor. El îşi visa un tron de aur la Constantinopol şi 
nu făcea nimic pentru a-şi apăra Viena spre care venea ca 
un zmeu, împrăştiind moarte şi pustiu în juru-l, războinicul 
vremii, îngrozitorul Sinan-Paşa. Anul 1593 se sfârşeşte-n 


sânge. Mihai cată-n roşeaţa acelui asfinţit semnele zilei de 
mâine. 

Puterea năvălitoare a turcilor înfricoşase Europa. Iarna s-a 
petrecut în planuri. Se vorbea de-o nouă cruciadă, la care 
Papa de la Roma şi împăratul Germaniei chemau de zor pe 
cei trei domni ai Carpaţilor: Mihai, Aron şi Sigismund. Solii 
Apusului se-ncrucişau cu soli de la Răsărit. Domnul 
Munteniei, pe tăcutele, îşi făcea oaste. Al Moldovei, căreia 
sprijin împotriva tătarilor ce vin asupră-l. Al Ardealului sta 
la tocmeală, cătând să tragă foloase cât mai mari din grijile 
şi nevoile celorlalţi. Polonii, chemaţi şi ei, se temeau să rupă 
cu turcii. Cazacii, doriţi de luptă şi de pradă, aşteptau cu 
şelele pe cai, porunca împăratului Rudolf. 

Primăvara dezvălea câmpiile şi gândurile oamenilor. Mihai 
se sfătuise cu ţara, fel şi chip se socotise. Altă cale nu era 
decât lupta, lupta desperării, lupta celei din urmă scrâşniri 
a celui ce-l prins în încleştarea morţii şi nu vrea să moară. 

Vara usca drumurile oardelor pustiitoare. În iulie, Mihai 
luă înţelegere cu Aron-Vodă, peste capul căruia trecuse-o 
năvală de tătari şi cu Sigismund, care-şi precupeţea 
ajutorul. 

Toamna avea s-aducă roadele atâtor frământări. S-apropia 
vadeaua haraciului, peşcheşurilor, cu mult mai mari decât 
haraciul şi datoriilor de tot felul, vechi şi noi, care erau aşa 
de multe că, după cum se spunea atunci, „de s-ar fi vândut 
toţi copii şi toţi oamenii din ţară, nu le-ar fi putut plăti 
toate...” strângea funia la steajer. Sigismund ceru lui Mihai 
închinarea lui ş-a ţării. Vreme de stat pe gânduri nu mai 
încăpea: Mihai se legă va şti el să se dezlege... Când îşi va 
vedea ţara scăpată de turci. Şi la sfârşitul lui octombrie 
primul din Ardeal două mii de călăreţi. locmai atâţia 
primise şi celălalt mare viteaz, după închinarea de la 
Colomeea. 

Planul era făcut şi toate erau din vreme puse la cale. În 
dimineaţa zilei de 3 noiembrie, zi mare în zbuciumata 
istorie a neamului nostru, toţi creditorii veniţi de la 


Constantinopol se-nghesuiau în curtea vistieriei, unde-l 
chemase domnul ca să le plătească. Erau turci, erau greci, 
erau jidovi ochi lacomi, ochi sclipitori de nesaţul hanului, 
era fierbere şi zarvă de limbi amestecate şi tremur de mâini 
ce se ridicau, fluturând în aer sineturi şi socoteli nerăfuite 
de ani îndelungaţi. Căci domnii noi plăteau şi datoriile 
rămase de la înaintaşii lor. Deodată, la un semn al lui Mihai, 
cei patru mii de ostaşi ce-nconjurau vistieria, se aruncară, 
cu setea răzbunării a răzbunării drepte şi sfinte asupra 
acelei turme de cămătari, care înfăţişau cea mai uricioasă şi 
mai cumplită pacoste a ţării. Ş-a fost o straşnică răfuială... 
Aşa cum ştie răfui norodul, când îl ajunge cuțitul la os. Toată 
ziua şi noaptea până târziu, a fost o adevărată orgie de 
sânge. Şi nu numai cei prinşi în curtea vistieriei, din care n- 
a scăpat unul, dar toţi turcii care se aflau statornici sau 
întâmplător veniţi în Bucureşti, fură ucişi. Spune un 
povestitor străin că tot în măcelul acela grozav au pierit, în 
vâltoarea flăcărilor şi două mii de ieniceri cu marele lor 
Emir, ce-şi aveau de curând aşezarea în casele vistierului 
Dan. Se mai povesteşte că întâlnind Mihai în vălmăşagul şi 
năpustirea aceea de lume doi cazaci, care duceau în 
părângă o desagă cu galbeni, cică i-ar fi oprit şi i-ar fi pus 
cu binele să-mpartă şi ostaşilor lui din atâta pradă ce le 
picase, căci tot de la ei săracii şi de la ai lor erau adunaţi 
banii aceia. Şi cum de vânt se lăţeşte pârjolul pe-o mirişte 
uscată, aşa s-au întind numaidecât flăcările răscoalei, de-au 
mistuit ş-au curăţit, că parcă n-ar mai fi fost de când lumea 
turci prin ţară. Pretutindeni era înviorare. Se trezea iar în 
sufletul românilor vechea vitejie din vremea lui Mircea ş-a 
lui Vlad Ţepeş. Puterea asta proaspătă, neaşteptată, ieşită-n 
clipa însetării, ca izvorul lui Moise din stânca pustiului, 
Mihai o ridicase numai cu dragostea lui de ţară şi cu adânca 
încredere pe care-o avea în poporul lui. Şi ei ştiu să arunce- 
n cumpăna împrejurărilor c-o aşa potriveală de năzdrăvan 
şi-n aşa clipe hotărâtoare, încât, în cei opt ani de zile câta 
domnit, a lămurit cu strălucirea faptelor lui, ş-a ridicat în 


cea mai largă vedere a lumii dreptul la viaţă al neamului 
românesc şi voinţa nestrămutată de a şi-l apăra. Era un om 
voinic şi vrednic, făcut să stăpânească. Măreţ la înfăţişare, 
larg la suflet, cumpănit la vorbă şi scump la râs. Gândea 
repede, îşi lămurea numaidecât gândul cel bun şi păşea la 
fapta cu hotărârea deplinei încrederi în izbândă. 

După ce-şi curăţi capitala, Mihai se grăbi să limpezească 
malurile Dunării, care erau e de turci: începu cu Giurgiul. 
Lovit în zori, până pe la nămezi oraşul, în care de-un veac 
flutură flamura verde, fu prefăcut într-un cimitir. Numai doi 
turci, lepădându-şi hainele de pe ei, au scăpat trecând 
Dunărea înot. Aron-Vodă în vremea asta îşi plivea şi el 
Moldova lui de pălamidă. Ostaşii celor două ţări petrecură 
sărbătorile Crăciunului în vajnicul iuruş al morţii ş-al 
pustiirii, zi şi noapte călări, dezmorţindu-şi din când în când 
harnicele braţe la locurile ce mistuiau cuiburile turceşti de 
pe malurile Dunării. 

Stambulul era în fierbere. Uimirea, amestecată cu groază 
şi cu mânie, nu mai găsea blesteme pentru numele celor doi 
voievozi. Porunci straşnice dădu sultanul. Hasan şi Mustafa- 
Paşa porniră cu oşti să pună-n locul lui Mihai pe Bogdan, 
fiul lui Ion Sasul; şi în locul lui Aron pe Ştefan Surdul. 
Dinspre Banat se pogora hanul cu tătarii lui. Mihai repezi, 
din tabăra de la Hulubeşti, o frunte de voinici cu fraţii 
Buzeşti şi cu Radu Calomfirescu să-ntâmpine pe tătari, 
care-alergau lacomi, târând după ei legaţi de carele pline 
de prăzi mii de creştini luaţi în robie. Duiumul curgea spre 
Giurgiu despărţit în trei. Cetele dintâi trimise-nainte ca să 
deschidă calea biruinţei nu s-au mai întors: S-au lovit în 
dimineaţa zilei de 14 ianuarie cu străjile lui Mihai la Putinei, 
ş-acolo au rămas pe veci. Anul 1595 începe bine pentru 
români. Al doilea rând de tătari fu zdrobit la Stăneşti, unde 
nepotul hanului rămase pe câmpul de luptă. Toţi robii fură 
scăpaţi. Hanul, cu grosul oştirii şi cu şase mii de turci, stătu 
la şerpăteşti. Punea la cale o bătălie hotărâtoare, când în 
puterea nopţii se pomeni lovit de însuşi domnul ţării cu 


toată oastea lui. Un cronicar ungur, uimit şi el de 
repeziciunea acelui atac, scrie „că Mihai a răpus pe tătari 
acolo, în timp cât ar fierbe un ou de găină”. De fapt nici n-a 
fost o bătălie. Că turcii într-o clipeală au fost pe cai şi pân' 
la Ruşciuc trecând Dunărea-ngheţată, o fug-au ţinut-o. Iar 
hanul, în vălmăşagul acelei nopţi grozave, abia putu scăpa 
cu ce-avea pe el. Sute de cai fără stăpân, arme scumpe, 
care-ncărcate cu prăzi toată bogăţia de haram a tătarilor, 
rămase-n mâinile românilor. Şi numaidecât Mihai se- 
ntoarse asupra celuilalt duşman. Trecând Dunărea pe la 
Marotin, îl întâmpină înaintea Ruşciucului. Lupta începută 
din revărsatul zorilor, ţinu până noaptea târziu când 
românii, deplin biruitori, într-un iuruş năprasnic năvăliră-n 
Ruşciuc şi, după ce-şi împărţiră bogăţiile oraşului îi dădură 
foc, în bătălia aceea căzu şi Mustafa-Paşa, alături de cei mai 
buni ostaşi ai lui. Şi pe când flăcările zbuciumate îşi purtau 
lumina peste miile de morţi, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. 
Nevrednicul Bogdan, domnul cel fără domnie al turcilor, 
fugea îngrozit spre Constantinopol. Celălalt vânător, Ştefan 
Surdul, mai puţin mişcat, pieri în lupta cu Aron la Vadul- 
Lsaccei. Românii băteau acum pe vrăjmaş nu numai cu 
armele, dar şi cu vâlva puterii lor. Muntenii coborând, 
moldovenii urcând lunecuşul Dunării îngheţate, se-ntâlniră 
încărcaţi de plean, sub zidurile Brăilei: După şaisprezece 
zile de împotrivire oraşul îşi deschise porţile înaintea 
biruitorilor. 

Sigismund în vremea asta se lăuda în Apus cu isprăvile 
voievozilor lui de la Dunăre şi-şi tocmea cu-mpăratul Rudolf 
îngrădirea unei măriri, pentru care nu făcuse nimic, sau 
aproape nimic. Din puţinul ajutor pe care-l dăduse celor 
două ţări, îşi trăgea acum un drept de stăpânire asupra lor. 
Şi-mprejurările îl slujeau de minune: Apusul, neştiind ce se 
petrece pe-aci, îl credea puternic. Românii la strâmtoarea 
care se găseau îşi plecară capul cugetând că va veni ea 
odată şi ziua socotelilor, Aron, bănuit c-ar înclina mai mult 
cu polonii şi cum era înconjurat numai de lefegii unguri, fu 


ridicat în dimineaţa zilei de 3 mai şi dus înaintea lui 
Sigismund, care-l aruncă în închisoarea de la Vânt, unde 
pieri otrăvit. lar cel ce-l mâncase pâinea şi-l cunoscuse mila, 
fiul de ţigancă Răzvan, ce zicea că-l un fecior din flori al lui 
Petru şchiopul şi pe care-l înălţase Aron la rangul de 
hatman, îi luă locul şi domni, cu numele de Ştefan-Vodă, sub 
ascultarea lui Sigismund Batori. 

Toată mânia turcilor era acum îndreptată asupra lui Mihai. 
Se făceau pregătiri mari pentru „stârpirea blestematului 
ghiaur”, ce stă ne'nfricoşaţi în propta celei mai temute 
puteri de pe pământ. Se vorbea în jurul noului sultan 
Mohamed, dacă n-ar fi mai bune poate să se-ntrupeze odată 
la crugul musulman ţara nesupuşilor acelora de la Dunăre 
şi să se puie paşi în loc de domni. 

Un război straşnic avea să hotărască-n sfârşit de soarta 
românilor şi ei, care erau straja de-afară a creştinătăţii, nici 
un sprijin n-aveau în cumpăna asta de la apărătorii crucii. 
Leahul ţinea cu turcul; iar împăratul Rudolf lăsă tânărului 
Sigismund toată grija învăluirilor din Răsărit, ceea ce-l 
înlesni acestuia să smulgă de la împuterniciţii lui Mihai, 
acum când îl ştia la aman, închinarea ţării ş-a domnului lor. 
Cu inima strânsă de durere a trebuit să-şi plece fruntea 
înaintea trufiei deşerte ş-a celei mai vădite nedreptăţi, cel 
mai vrednic şi mai viteaz domn şi ostaş al vremii aceleia. 

La începutul lui iunie veni din partea lui Sigismund, 
George Palatici. Banul de Lugoj, luă jurământul domnului şi- 
| dete steagul şi buzduganul legăturii celei noi, care- 
ngenunchea pe ţăranul Munteniei, alături de iobagul 
Ardealului, sub stăpânirea aceleiaşi coroane. Ar fi ştiut el 
Mihai cum să-l răspundă acelui cuceritor de pe saltea; dar 
primejdii mai mari şi cercări mai grele chemau aiurea sabia 
lui. 

Pe la mijlocul lui iulie, marele duium al turcilor era în faţa 
Giurgiului şi mii de salahori zoreau încheierea podului 
peste Dunăre. Mihai îşi trimisese la Sibiu soţia şi copiii, iar 
el cu cei zece mii de ostaşi trudi s-aţie calea potopului, 


până.-l va sosi din Ardeal ajutorul cerut. Dar în Ardeal, era 
nuntă mare şi mirele Sigismund numai la război nu se 
gândea în vremea asta. Şi doar acum se cheamă că era ţara 
lui aceea pe care-o apăra Mihai. 

După vro trei săptămâni de hărţuieli uşoare în preajma 
Giurgiului, domnul românilor ştia lămurit că Sinan-Paşa are 
cu el peste o sută de mii de ostaşi, că orice încercare ar mai 
face, ca să-l ţie-n loc, ar fi nu numai zadarnică, dar chiar 
primejdioasă şi că, nemaiavând ce aştepta din Ardeal, toată 
nădejdea trebuie să şi-o pună în oamenii lui, care de toţi cu 
cei veniţi de peste Nistru şi de peste munţi „pentru vestea 
marii lui vitejii ş-a dărniciei lui multe”, erau acum vro 
şaisprezece mii: zece mii pământeni, restul ardeleni şi 
cazaci. Despre o luptă în câmp deschis nici nu putea fi 
vorba. Dar nici ţara nu putea fi lăsată pradă năvălitorilor, 
fără a se cerca mai întâi tot ce omeneşte era cu putinţă 
pentru mântuirea ei. O minune mare, sau o jertfă mare. 
Dumnezeu a vrut şi de data asta, să se-mplinească minunea 
cu cei ce erau gata de jertfă. 

Mihai, trăgându-se noaptea din faţa vrăjmaşului, se 
aşezase cu oastea într-un loc bun, pe care şi-l ochise el din 
vreme cam la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi 
Bucureşti. Acolo avea dealuri, izvoare, mlaştini ascunse, un 
pod de bârne peste apa Neajlovului, strâmtoare, crivină şi 
codru. Codrul prieten de zile grele şi cel mai bun tovarăş de 
luptă al românului. 

Sinan, bătrânul puternic, despre care turcii ziceau că-l vul- 
pe-n pace şi leu în războaie, trecuse-acum Dunărea şi- 
nainta spre Bucureşti, unde i se spusese că s-a închis 
ghiaurul cu toată oastea şi-l aşteaptă gata de luptă. În ziua 
de 12 august, către scăpătatul soarelui, poposi-n marginea 
şesului de lângă vadul Călugărenilor. Se vedea înainte 
codrul posomorât şi poarta de-ntuneric pe unde s-adâncea 
drumul între cele două dealuri. Turcii cătau cu grijă într- 
acolo. Noaptea curgea încet, încărcată parcă de primejdii. 
Sinan aştepta veşti ce nu-l mai soseau iscoade după iscoade 


porneau zorite şi nu se mai întorceau. De mânecate potopul 
prinse-a se urni greoi înainte. Cele dintâi rânduri se 
rupseră-n două, apoi în patru, ca să-şi facă loc pe valea din 
ce în ce mai strâmtă. Sinan, călare, privea cu mândrie la 
fluviul acela de vieţi. A lui era toată puterea aceea şi cântec 
de biruinţa-l cânta hreamătul ei, în aerul proaspăt al acelei 
dimineţi de vară. Dar faţa viteazului bătrân se-ntunecă 
deodată. Ca un vârtej năprasnic învălmăşise rândurile 
dinainte şi valea prinse-a vui de strigătele morţii. Războiul 
era început. Tot codrul părea că se prăbuşeşte peste 
clocotul năvălitorilor înghesuiți la strunga vadului. Sinan, 
spumegând de mânie, îi îmboldea din urmă ca pe vite, 
blestemând pe fricoşi, strigând vitejilor să-şi taie drum cu 
sabia şi să treacă înainte. Încet duiumul răzbătea- 
nghesuindu-se ca-ntr-o pâlnie între cele două dealuri. Pe la 
nămezi toată greimea era dincolo de pod, când deodată o 
nouă vijelie de călăreţi o izbi în faţă grindină orbitoare 
purtată de însuşi Mihai, ce, cu securea smulsă din mâna 
unui ostaş, croia pârte largă-n gloata vrăjmaşă. Strigăte de 
trâmbiţi, izbucnind din tainiţele codrului, sporiră spaima 
năvălitorilor care, buimăciţi lovind în bobote, începură să 
dea îndărăt. Înviforat, bătându-l cu topuzul, Sinan îi 
îmbrâncea orbeşte-nainte peste mormintele de leşuri. Cai şi 
oameni se zvârcoleau în mlaştinile cruntate de sânge. Şiruri 
proaspete izvorau mereu în faţa aceloraşi viteji neobosiţi. 
Deodată un lung vaiet izbucni din mii de guri. Steagul, 
steagul cel mare al Profetului căzuse-n mâinile românilor. 
Vestea străbătu ca un fulger şi cu ea groaza cu mult mai 
întunecată decât a morţii. În deşert mai cerca Sinan să 
poruncească. Mulțimea, dând busna peste el, în fuga-l 
nebună, îl trânti de pe pod cu cal cu tot. Doi credincioşi l-au 
scos din mocirlă şi l-au dus pe braţe. În urma lor podul se 
prăbuşi trosnind sub greutatea gloatei înghesuite şi-n locu-l 
crescu numaidecât între cele două maluri ale Neajlovului, 
un pod de leşuri peste care se-mbrânceau afară în larg 


turcii goniţi din urmă mai mult de spaima lui Mihai decât de 
oastea lui. Şi ce de plean căzu în mâinile românilor! 

Noaptea aduse biruiţilor scăpare, biruitorilor odihnă. 

Pân' a nu se lumina de ziuă, domnul ţinu sfat cu ai lui. 
Turcul putea primi din ceas în ceas oştire nouă: era 
balaurul căruia-l creşteau capetele tăiate. Şirurile 
românilor însă nu se mai întregeau. Înc-o bătălie ar fi fost 
risipa isprăvii mântuitoare pentru care jertfise atâtea 
scumpe vieţi. Fu hotărâtă retragerea în munţi până la 
sosirea oştii lui Sigismund. Şi-n revărsatul zorilor, pe când 
Sinan îşi dregea rândurile pentr-o nouă luptă. Mihai, 
ridicând tabăra, zbura cu vornicii lui la munte. În urma lui, 
Bucureştii şi Târgoviştea, oraşe aproape deşerte, se- 
nchinară fără nici o împotrivire turcilor care, bucuroşi c-au 
ajuns cu bine pân' aici, nu găsiră cu cale să urmărească pe 
Mihai mai departe. Biruitorul de la Călugăreni se aşezase 
pe Dâmboviţa în sus, la Stăneşti, în una din acele măreţe 
întărituri de stânci, care-au fost pururea pavăză celor puţini 
împotriva celor mulţi. De-aici mai da câte-un iuruş prin 
cârdurile turceşti ce roiau pe vale, flămânde de pradă. Dar 
zilele treceau şi oastea din Ardeal nu mai sosea. Ba şi din 
câţi avea-n tabără se mai rupseră. Moldovenii care-l erau ca 
o mână dreaptă, plecară chemaţi grabnic de învăluirile ţării 
lor: Ştefan Răzvan, ocrotitorul ungurilor, nu mai era domn. 
Boierii pribegi în Polonia ridicaseră-n locu-l pe Irimia 
Movilă, cu voia şi sprijinul leşilor. Nu era viţă de domn, dar 
avea cele mai frumoase moşii din buna ţară a lui Ştefan cel 
Marel1 Cu el se calcă vechea datină a ţării de a nu se da 
coroana decât celui de neam domnesc. Acest Irimia Movilă 
se trage din Movileştii ridicaţi de Ştefan cel Mare, iar de 
obârşia neamului lor povesteşte astfel cronicarul Neculce: 
„Ştefan Vodă cel Bun când s-au bătut cu Hroiot ungurul, 
precum zic unii la Caşin iară Letopiseţul scrie că s-au bătut 
la şchee pe Siret, au fost căzut calul cu Ştefan-Vodă în 
războiu; iară un Purice Aprodul i-au dat calul lui; şi nu 
putea în grabă încăleca Ştefan-Vodă, fiind om mic. Şi au zis 


Purice Aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliţă şi vino 
de te suie pe mine şi încalecă!” Şi s-au suit pe dânsul 
Ştefan-Vodă şi au încălecat pre cal; şi au zis atuncea Ştefan- 
Vodă: „Sărace Purice, de-oi scăpa eu şi tu atuncea ţi-l 
schimba numele din Purice Movilă”. Şi au dat Dumnezeu ş- 
au scăpat amândoi şi l-au şi făcut boier, armaş mare, pre 
Purice i dintre acel Purice Aprodul s-au tras neamul 
Movileştilor de au agiuns de-au fost şi domni dintre acel 
neam” (O samă de cuvinte). 

De-abia pe la începutul lui octombrie sosi şi multaşteptatul 
Sigismund cu oastea lui în tabăra de la Stăneşti. El se mişcă 
încet şi se hotăra greu la luptă. Mihai sta pe jăratic. Când, 
peste-o săptămână, pornir-amândoi spre Târgoviştea, 
Sinan, bătrân cuminte, se retrăgea spre podu-l de la 
Giurgiu, lăsând Târgoviştea întărită de el în grija paşalelor 
şi dând foc Bucureştilor mai greu de apărat. Marele vizir 
plecase la timp. Creştinii după ce trecură prin sabie pe 
turcii rămaşi de pază în Târgovişte, grăbiră să-l ajungă din 
urmă. Apucară dincoace, pe malul Giurgiului, numai coada 
oştirii şi „calabalâcul” lui, vite, cămile-ncărcate cu tot felul 
de bogății; mai era şi mulţime de robi, peste cinci mii de 
români, care căzură în genunchi, plângând de bucurie, 
când văzură steagurile mântuitorului Mihai. Sinan, care 
scrisese la Constantinopol minuni despre grozavele lui 
isprăvi, avu durerea de a privi de pe celălalt mal cum se 
prăbuşesc peste apărătorii lor zidurile celor din urmă 
întărituri ale turcilor, sub vajnica năvală a creştinilor 
biruitori. 

Astfel se sfârşi marele război al celui mai puternic şi mai 
temut vrăjmaş al crucii, venit cu straşnică hotărâre de data 
asta să prefacă pentru totdeauna ţările române în 
paşalâcuri turceşti. 

Noiembrie începea să fulguiască. Sinan, învins, se grăbi a- 
şi lua drumul spre Constantinopol unde-l aştepta mânia 
sultanului. 


Sigismund, cu cincizeci de tunuri, dăruite de Mihai şi 
oastea aproape neştirbită, se-ntorcea mândru şi foarte 
bucuros de-o biruinţă aşa de uşoară. Mişcat de vrednicia lui 
Mihai, pe care acum o văzuse cu ochii şi înțelegând că pe- 
un asemenea om nu-l va mai putea privi de sus, singur găsi 
cu cale să desființeze nedreapta învoială din mai. „Atunci 
Bator Sigmon, zice un martor al vremii, dacă văzu pe Mihai- 
Vodă cu atâta vitejie şi cu-atâta înţelepciune, slobozit-au 
Ţara Românească, cu tot venitul ei, ca să fie iar pre seama 
lui Mihai-Vodă”. Îndulcit la biruinţi ieftine şi mai mult cu 
vrednicia altora câştigate, Sigismund trimise pe Răzvan cu 
două mii de secui s-alunge pe omul polonilor din scaunul 
Moldovei şi să stea iar el domn domn ascultător de craiul 
Ardealului. În ţara aceea, pe care ba ungurii, ba leşii, ba, 
acum în urmă şi tătarii umblau să se facă stăpâni. Dar nada 
fiind prea mică, peştele-a înghiţit-o cu undiţă cu tot. În lupta 
ce s-a dat în preajma Sucevei, oastea lui Movilă s-a ales mai 
tare. Răzvan, prins şi dus înaintea domnului biruitor, fu tras 
în ţeapă. Cu el s-a stins veche viţă domnească a Muşatinilor. 

Sigismund, amărât de pierderea Moldovei, se plânse 
împăratului şi Papei. Craiul polonilor fu dojenit că lucrează 
împotriva creştinilor: „Cu pană de durere, zice papa, vă 
scriu că cele petrecute în Moldova crud m-au întristat...” 
Dar mortul de la groapă nu se întoarce. Leşii aveau nevoie 
de prietenia turcilor şi mai ales a tătarilor, care erau mai 
aproape şi-l apărau de cazaci. De Moldova iarăşi nu se- 
ndurau să se despartă şi Movilă rămase domn. Ba încă 
începură a râvni şi la ţara lui Mihai, în locul căruia cătau să 
puie pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei. Pentru 
locul acela însă iată că se mai înfăţişă un doritor. Radu, un 
fiu al lui Mihnea Turcitul, veni cu oaste şi firman de la 
Constantinopol. Veni prin Moldova. Avea ajutor şi de la 
Movilă, care şi-o fi zis în gând: „de nu i-ar fi cu noroc!” 
la tătari, pe care de data asta, mai mult decât porunca 
sultanului, îi împingea vechea lor duşmănie împotriva 
biruitorului de la şerpăreşti. Avea el bune socoteli de acasă, 


şi de 


dar se-ntâlni pe neaşteptate cu cel ce ştia aşa de bine să-şi 
apere tronul. Oastea-l fu sfărâmată şi firmanul împărătesc 
nu-l folosi la nimic. Se-ntoarse umilit la Constantinopol şi-n 
loc de coroană de domn îşi puse pe cap turbanul turcesc. 
Se poate zice de Mihai că el domnea între fulgere. Aşa 
creşteau primejdiile şi se grămădeau în juru-l. Polonii îl 
săpau cu ştiutele lor şiretlicuri şi Movileştii aşijderea. 
Tătarii îl pândeau cum pândeşte hoţul pe paznicul 
neadormit. lar turcii făgăduiau trei ţări pentru pieirea lui. 
Ştiri îngrozitoare veneau din Răsărit cu cele dintâi adieri 
ale primăverii. Sultanul îşi chemă sub steag toate puterile 
Asiei lui. Se vorbea de patru sute de mii de ostaşi. 
Împăratul Răsăritului avea să se măsoare cu împăratul 
Apusului într-un război hotărâtor. Minuni ar fi făcut braţul 
şi mintea lui Mihai în cumpăna asta mare. Dar oastea-l era 
împuţinată, ţara istovită, satele de la câmp mai toate 
pustiite. Şi ajutorul aşteptat nu mai sosea. Singur alerga de 
colo-colo, dregând, însufleţind, întărind pe cei slabi cu 
uimitoarea putere a firii lui, înfăţişând astfel, în urletul 
acelei furtuni, lupta măreaţă a corăbierului neînfricoşat cu 
mania uriaşă a talazurilor mării. Un an cumplit a fost şi anul 
1596 în ţară jelanie şi sărăcie. La hotar hărţuielile cu turcii 
şi cu tătarii nu se mai curmau. Mihai era neadormit. 
Vrăjmaşii lui, văzând că n-au să-l poată răpune altfel, îi 
uneltiră pieirea pe căi mişeleşti. Şi marele voievod avu 
durerea de a descoperi că vânzătorii erau chiar dintre 
sfetnicii lui cei mai de aproape. Cu sabia-şi curăţi Sfatul de 
ticăloşi, grăbit să-şi descurce drumul. Şi zile de linişte tot 
nu s-aşezară. Pe toamnă, când gloatele erau duse la câmp, o 
cumplită năvală de tătari îi bântui ţara până aproape de 
Bucureşti. Îşi strânse-n pripă o brumă de oaste, dar când 
scăpătă cu ea-n limpeziş nu mai găsi decât urmele jafului 
lor. Stătu câteva zile la Gherghița, lângă Ploieşti, de-şi mai 
adună din țărănimea împrăştiată şi, neputând urmări pe 
tătari în depărtatul lor Buceac, se repezi iar asupra 
aşezărilor turceşti de la Dunăre. Începu cu Nicopoli. Oraşul 


fu pustiit în două zile. Cetatea, înspăimântată, flutură de pe 
metereze flamura păcii. Cu mândre daruri cinsti beiul pe 
domnul român şi prin tot felul de vorbe bune căuta să-l facă 
prieten turcilor... Că e păcat, zicea el, ca un viteaz aşa de 
mare şi de vestit să stea-n duşmănie cu stăpânul celei mai 
puternice împărăţii din lume, care chiar acum zdrobise-n 
câmpiile Ungariei oastea împăratului creştin: şi că, iată, el 
va ieşi înaintea sultanului şi-ngenunchind îl va ruga să uite 
cele petrecute, să uite şi să ierte şi toate s-or întoarce spre 
binele voievodului şi spre norocul ţării lui... Mihai asculta 
gânditor. Cine ştie? Nu hotări însă nimic. Îşi luă rămas bun 
şi se-nturnă cu cinste-n Târgoviştea, el încărcat de daruri, 
ostaşii de prăzi. Asta a fost pe la începutul lui noiembrie. Pe- 
aproape de Crăciun îi şi sosi un ceauş cu steag de pace de 
la „prea luminatul” Sultan. Beiul de la Nicopoli se ţinuse de 
vorbă. Mihai aflase acum toate nenorocirile din Apus: un şir 
de izbânzi uşoare făcură pe creştini să se încreadă prea 
mult în norocul lor şi-n ziua de 27 octombrie pe când 
biruitorii, orbiţi de lăcomie, jefuiau bogatele corturi ale 
sultanului învins, deodată se pomeniră izbiţi de vajnicii 
călăreţi ai lui Cicala-Paşa. Şi-n mai puţin de-un ceas 
aproape toată oastea creştină dormea somnul de veci pe 
câmpul de la Keresztes. „Astfel a fost, încheie cu durere 
povestitorul, acea bătălie de la Keresztes, pe care creştinii o 
câştigară prin curajul lor, ş-o pierdură prin lăcomia lor 
straşnică pildă, care spune povăţuitorilor de oşti, cu vitejia 
poate căpăta izbânzi, dar că numai înţelepciunea le poate 
păstra”. 

Se-ntrebă şi Mihai: ce-l de făcut. Cumpănea puterile celor 
doi împărați şi nu ştia încotro va fi aripa sub care se va 
umbri mai bine ţărişoara lui. Cel de la care toate bântuirile-l 
veneau, îi trimetea steag de pace. Şi cel care îl împingea 
mereu în foc, nu-l da nici un ajutor. 

Spuse ceauşului s-aştepte şi plecă-n Ardeal să ia 
înţelegere cu Sigismund. În ziua de 30 decembrie fu primit 
cu alai mare în Alba-Lulia. El aducea învinşilor de ieri 


însufleţirea viteazului, sfatul înţelepciunii nădejdea izbânzii 
de mâine. Trebuiau însă hotărâri bărbăteşti. Trebuia 
strânsă mănunchi toată puterea odată, într-un război mare, 
iar nu fărâmiţa în lupte mărunte şi de stânjeneală, care mai 
mult tulbură decât limpezesc tăria şi viaţa popoarelor. 
Desluşi câte greutăţi are el acolo, la Dunăre, împresurat de- 
atâţia duşmani, că nu mai ştie dincotro să se apere mai 
degrabă şi câtă nevoie ar avea pentru îngrădirea ţării lui, 
sau de-un ajutor puternic, sau de-o pace bună cu cel mai 
tare dintre duşmani. Şi cum despre toate astea împăratul 
Rudolf avea să hotărască, rămase ca împreună cu 
Sigismund să meargă la Praga şi Banul Mihalcea, unul din 
însoțitorii lui Mihai, pentru a se auzi astfel şi glasul 
românilor în dezbaterea sorții lor. lar domnul, încărcat de 
daruri şi petrecut afară din oraş, cu acelaşi alai, se-ntoarse 
la Târgoviştea, pofti pe ceauş înaintea Sfatului ţării şi primi 
bucuros flamura păcii. Dealtfel, aşa mare temei pe 
împăcarea asta nu punea nici el, cum nu puneau nici turcii. 
Dar bietei ţări, la strâmtoarea-n care se găsea, îi era de 
mult folos un cât de scurt răgaz şi Domnul ştiu să i-l dea. 

La Praga împuternicitul lui Mihai a stat mai bine de două 
luni. Se vânturau acolo tot felul de vorbe, de planuri, de 
socoteli. Erau şi vremile pe-atunci din cale-afară de 
mişcătoare, ş-atâta vicleşug în oameni, ş-atâta nestatornicie 
în toate hotărârile lor, că nu se mai punea crezare pe nimic. 
Împăratul umblă să vindece cu vorbe răni făcute cu sabia. 
Sigismund, făţarnic şi însuşi neştiind ce vrea, îşi schimbă 
gândurile dintr-o zi în alta. Aci scria sultanului: „Sunt gata 
să vin pentru a săruta pulpana Măriei voastre şi pentru a ne 
supune, eu şi toată ţara mea, sub scutul aripilor puterii 
voastre”, aci hărăzia împăratului Rudolf coroana Ardealului, 
în schimbul unei pălării de cardinal. Aci zicea să i se trimită 
lui partea de oaste şi de bani, cuvenită lui Mihai pentru 
paza porţilor dunărene. 

În toiul verii, pe când soli din partea sârbilor şi bulgarilor 
stăruiau de viteazul voievod să ridice spada şi să-nceapă 


lupta mântuitoare, un nou ceauş, sosind de la Țarigrad, 
aduse domnului sabia şi buzduganul, ş-un cal frumos 
împodobit, din partea sultanului, care-l întărea pentru toată 
viaţa la cârma ţării pe el şi pe fiul său Pătraşcu. Ajunsese la 
mare preţ acum braţul şi mintea voievodului român. El 
primea pacea turcilor şi răspundea creştinilor de peste 
Dunăre să mai aştepte, că nu-l nici el destul de pregătit 
pentru un război. Dealtfel pretutindeni era pace, o pace 
surdă, o pace de nevoie, de care se bucurau toţi şi care nu- 
nşela pe nimeni. În ţară începeau satele să se mai 
înfiripeze, mai ales de când făcuse domnul aşezare ca tot 
ţăranul, pe a cui moşie se va afla, acolo să rămâie „rumân 
veşnic” şi nici el, nici ai lui să nu se mai poată strămuta 
vrodată din locul acela, oricât de rău ar fi acolo, oricât bine 
ar putea afla aiurea. Era o şerbire cerută de vremi. Cu 
măsura asta gospodăriile satelor se mai statorniceau, iar 
dările şi oastea se puteau socoti şi strânge mai cu 
îndemânare. Şi mare nevoie era la vremea aceea de bani şi 
de oaste. 

Mihai cugeta de mult să smulgă Moldova de sub cârmuirea 
leşească a lui Movilă. Şi tocmai se pregătea s-o pornească în 
fărâma asta de răgaz, când întâmplările neaşteptate din 
Ardeal chemară aiurea grijile lui. Sigismund plecase, 
părăsindu-şi tron şi soţie, pentru care era deopotrivă de 
nechemat. Ardealul era dăruit nemților, care nu prea ştiau 
să-l apuce, ca să-l poată ţinea. Împăratul de la Praga, de 
această „mură-n gură” se mândrea ca de-o cucerire. Mihai 
vroia să ştie cum rămâneau acum legăturile lui cu 
Sigismund: Stărui prin două rânduri de soli să aibă o 
lămurire. Şi iată că veniră chiar împuterniciţii împărăteşti ai 
Ardealului să lege legătura nouă cu viteazul domn. 

În ziua de 9 iunie 1598 după lungi dezbateri, se întări la 
Târgoviştea următoarea învoială: Mihai să-şi ţie înainte 
toată stăpânirea ţării, cu paza datinilor şi îngrădirilor ei şi 
cu dreptul de moştenire al fiului şi urmaşilor lui de parte 
bărbătească, sub ascultarea „Marelui împărat al Austriei şi 


Rege al Ungariei”. Acesta-l va da, pentru luptele ce va avea 
de purtat împotriva vrăjmaşilor împărăției, leafa a cinci mii 
de ostaşi, la nevoie îi va trimite şi cinci mii de luptători sau, 
în lipsă de oameni, bani pentru a şi-l năimi din altă parte. 

Dar iată că Sigismund se răzgândi şi pe la mijlocul lui 
august, plecând într-ascuns din castelul retragerii lui de la 
Ratibor, sosi la Cluj, unde la început lumea rămase uimită, 
apoi numaidecât îl înconjură cu dragostea ce se dă mai 
întotdeauna celui ce „pierdut era şi s-a reîntors”. 

Din nou Mihai îşi văzu răsturnate toate socotelile. 

Batori, nemulţumind pe Rudolf cu purtarea lui, îşi căută 
sprijinul în prietenia turcilor. Aşa că domnul românilor se 
găsea acum îngrădit de toate părţile de vrăjmaşi. O ieşire 
trebuia să-şi deschidă. Atunci se gândi la un plan, care-l mai 
fulgerase cândva, în visurile lui de viteaz: Să smulgă 
Ardealul din acele mâini nevoiaşe, care nici nu ştiau ce vor 
şi să-l redea împăratului. Soli tainici trimise-n Apus cu firul 
gândului lui. lar până să-l vie răspunsul, se pogori la 
Dunăre să-şi lămurească socotelile cu turcii, care iar se 
găteau să-l calce ţara. Sub zidurile Nicopolii zdrobi oastea 
lui Nafiz-Ahmet, paşa de Caramania şi dând foc oraşului, îşi 
împinse viforul de călăreţi până dincolo de Plevna, pustiind 
totul în cale. O nouă bătălie în şesul Diului, lângă Vidin, 
încheie cu bine şirul norocoaselor izbânzi ale românilor. Pe 
la începutul lui noiembrie biruitorul intră sărbătorit în 
Târgoviştea lui. 

Din Apus primi, ca-ntotdeauna, răspunsuri îngăimate; şi 
nu mai ştia nici el ce să creadă, când iată că Sigismund, 
care ţinea, se vede, să uimească lumea cu firea lui cea 
schimbătoare, părăsi iar domnia Ardealului. De astă dată o 
trecu vărului său, cardinalul Andrei Batori, care trăia-n 
Polonia, prieten bun leşilor, urând de moarte pe nemți. 
Acum era văzut lanţul de duşmani ce se strângea în jurul lui 
Mihai: turcii, tătarii, Irimia Movilă, polonii şi unealta lor, 
Andrei Batori. Până şi împăratul Rudolf începea să 
priceapă. La cererea zorită a lui Mihai de a-l da bani de 


oaste şi a-l trimite-n ajutor pe generalul Basta, ca să poată 
porni războiul „cu turcii”, împăratul, în scrisoarea-l de la 8 
aprilie 1599 făgăduind banii, adaoge: „cu turcii sau cu cine 
vom voi noi”. 

Dealtfel nici nu mai era lucru de trăgănit. Andrei Batori se 
şi-nvoise cu domnul Moldovei pentru scaunul de la 
Târgoviştea, la care jinduia de-atăta vreme bogatul Simion 
Movilă; mai rămânea înţelegerea cu turcii, care nu-şi prea 
vedeau câştiguri în socotelile cardinalului, mai ales că 
acesta făcea în acelaşi timp cu ochiul şi-mpăratului de la 
Praga. Ba şi pe Mihai umbla să-l adoarmă cu propuneri de 
pace, care bineînţeles că fură iscălite şi de-o parte şi de alta 
cu aceeaşi lipsă de încredere şi cu acelaşi gând ascuns de... 
„care pe care”. C-aşa era pe vremile acelea: toţi umblau să 
se-nşele unii pe alţii. Domnul românilor, care învățase a nu 
se mai bizui decât pe puterile lui, îşi închegase acum o bună 
oştire - vreo patruzeci de mii de oameni, a căror vitejie 
făcuse pe turci şi pe tătari să-l numere-ndoit. Chemări 
stăruitoare îi veneau pe-ascuns de peste munţi. lobagii 
români, secuii şi saşii, de veacuri înşelaţi, sărăciţi, robiţi de 
magnații maghiari, vedeau în viteazul domn al Ţării 
Româneşti pe mesia, pe mântuitorul lor. Vara s-a petrecut în 
solii, în iscodiri şi-n gânduri de sfâşiere, ascunse îndărătul 
zâmbetelor prefăcute. 'Toţi îmbiau la pace, cu dreapta 
strânsă pe mânerul spadei. Cugetele vrăjmaşe, la pândă, se 
căutau cu nelinişte prin negura de minciuni care le învăluia. 

Pe toamnă, după strânsul bucatelor, Mihai îşi rosti „pasul 
cel mare”. În ziua de 13 octombrie în oraşul Ploieşti lua 
jurământul oştilor. Peste-o săptămână îşi întindea corturile 
în faţa Braşovului. Acolo stătu două zile. Aminti saşilor că ei 
sunt nemți şi el pentru împăratul nemților se bate. Făgădui 
Braşovului spăimântat ocrotire, secuilor asupriţi libertate. 
Pe aceştia îi asmuţi la răscoală, pe români îi cheamă sub 
steagurile lui. Mihai în toată vremea asta era stăpânit ca de- 
un fior de friguri. Sufletul lui, atins de aripa unui vis uriaş, 
simţea în clipele acelea că mai presus de viaţa, de coroana, 


de mărirea lui trecătoare, se cumpănea soarta unui neam, 
dreptatea nu numai a frânturii încăpute în hotarele 
ţărişoarei lui, ci marea dreptate a întregului neam 
românesc. 

La 25 octombrie Mihai, cu patruzeci de mii de ostaşi, era 
lângă Sibiu, gata de luptă. Andrei Batori, cu tot atâta oştire, 
adunată în pripa neprevederii, se aşezase pe câmpia dintre 
Sibiu şi târgul şelimberg. El mai cercă prin soli isteţi 
pornita descărcare a faptelor s-o împiedice cu vorbe, cu 
vorbe-n care trufia se grozăvea cât putea, ca să nu se bage 
de seamă că tremură de frică. Dar cine să mai întoarcă 
săgeata scăpată din arc! 

Noaptea de 27 spre 28 o noapte uimitor de limpede şi 
scânteietoare, oştenii din amândouă taberele o petrecură 
veghind, în neliniştea aşteptării. Fiecare-şi zicea: poate că e 
cea din urmă. Mijirea dimineţii îi găsi în picioare, gata de 
luptă. Şi nu se dădea nici un semn şi toţi se-ntrebau: ce mai 
aşteptăm? Soarele se ridicase de-o suliță pe cer, în toate 
era o înfiorare, o încremenire neînţeleasă. Se mai aştepta 
oare vro solie? Deodată un bufnet zguduitor izbucni-ntr-un 
nor de fum din tabăra maghiară. Aproape-n acelaşi timp i se 
răspunse din tabăra română. Şi cele două puteri se- 
nşfăcară-n crâncena îmbrăţişare a morţii. Era o frământare, 
un clocot de iad, în care caii se prăbuşeau peste oameni 
învăluiţi delaolaltă în orbirea aceluiaşi vifor, braţele se- 
mpleticeau ca şerpii, glasurile omeneşti aveau ceva din 
urletul fiarelor, piepturi şi capete trosneau sub copitele 
cailor, uluiţi, sălbătăciţi şi ei ca şi călăreţii lor. Dar de ce? Ce 
sunt pâlcurile acelea de mişei, care se îmbrâncesc în fuga 
spaimei de moarte?... Unde vă duceţi nevrednici urmaşi ai 
celor ce-au minunat lumea sub steagul lui Mircea ş-al lui 
Ţepeş!... Pentru asta venirăţi atâta loc...? 

Şi toată viaţa punându-şi-o-ntr-o clipă, biruitorul de la 
Călugăreni se aruncă învăpăiat înaintea oştii, scumpei lui 
oşti, spartă de-un iuruş năprasnic al călărimii maghiare şi, 
strângând-o, învăluind-o parcă în tăria şi hotărârea 


sufletului lui, o întoarse iarăşi în luptă. Ei însuşi, în fruntea 
cetelor de cazaci pe care şi le ţinuse de-o parte, se năpusti 
cu-atâta îndârjire, încât oastea ce se credea biruitoare, 
iubită-n faţă ca de-o grindină, se buluci de-a valma îndărăt. 
Cei din urmă văzându-se îngrămădiţi spre tabără, 
înfricoşaţi o rupseră de fugă. Dar şiruri proaspete le luară 
locul; scrâşnind se luptau şi unii şi alţii cât vreme de patru 
ceasuri nu se mai ştiu de care parte se va lămuri izbânda. 
Cel dintâi care-o ştiu, fu Andrei Batori şi-n clipa-n care-o 
ştiu, dând pinteni calului, se năpusti orbeşte... Nu însă, ca 
Mihai, în vălmăşagul morţii, ci îndărăt, în bezna codrului 
dinspre Seghişoara gonind aiurit, fără să mai cate-n urmă, 
fără alt cuget, fără altă licărire de speranţă decât aceea de 
a scăpa cu zile. Când prinseră de veste ai lui, pedestrimea 
lui Mihai nu mai avea cu cine lupta numai călăreţii vânară 
până-n noapte pe cei din urmă apărători ai părăsitului 
Ardeal. Încet huietul se potoli. Torţii luminară îngrozitoarea 
privelişte a sălbătăciei omeneşti. Se rânduiră străji de jur 
împrejur; şi biruitorii dormiră în paturile biruiţilor. Ardealul 
era al românilor. Iar al românilor. 

A doua zi dimineaţă viteazul domn plecă spre Alba-Lulia. 
Oraşele, cetăţile, satele i se închinau în cale, cunoscându-l 
de stăpân. Fruntaşi bătrâni îi ieşeau înainte cu pâine şi cu 
sare. 

În ziua de 1 noiembrie, în sunetul clopotelor şi-n strigăte 
de trâmbiţi, Mihai intră în Alba-Lulia, călare, în fruntea 
ostaşilor lui şi trase de-a dreptul în palatul domnesc. Ţara, 
prin căpeteniile ei, jură credinţă veşnică noului domn şi 
fiului său Pătraşcu. Soli fură trimişi la Praga, cu steagurile 
biruinţei şi cu vorbă desluşită de la Mihai, că el a Ardealul 
în numele împăratului şi numai cu înalţă-l învoire înţelege a- 
| stăpâni. 

Ca şi Traian, acest al doilea cuceritor al Ardealului, se făcu 
iubit de toţi prin mândra bunătate şi larga omenie a 
sufletului lui. Când În se aduse capul bietului Batori, ucis 
de-un cioban prin strâmtorile munţilor, el se uită lung cu 


ochii plini de lacrimi la cel ce-l fusese vrăjmaş de moarte şi 
zise, clătinând din cap cu durere: „Săracul popă, săracul 
popă!” Puind să i se aducă şi trupul, îi făcu înmormântare 
domnească şi însuşi merse pe jos în urma sicriului 
împodobit al ostaşului-călugăr, până la locul de veşnică 
odihnă. 

Mihai, adunând Sfatul fruntaşilor (Dieta), jură, ca stăpân, 
a păzi legile ţării şi vechile-l drepturi. Erau ele şi alte 
drepturi, cu mult mai vechi şi cu adevărat sfinte dar acelea 
dormeau îngropate adânc sub nămolul de pravili şirete şi 
asupritoare, ce storceau bucuria celor puţini din durerea 
celor mulţi. Erau şi le-ar fi dezgropat el, dacă din zboru-l 
falnic s-ar mai fi putut lăsa pe pământ. Dar cine, din cei 
care-au cunoscut beţia puterii şi farmecul ameţitor al 
înălțimilor, cine s-a mai putut opri vrodată, de buna lui voie, 
să zică: Destul! 

Banul Craiovei ajunsese domnul ţării Româneşti, 
înfricoşase pe turci, luase Ardealul. 

— Va cuprinde Ungaria toată, Moldova, Polonia din care 
făgăduia o bucată şi ţarului Rusiei. Pe urmă... Cine ştie?... 
Poate că Dumnezeu va voi să reînchege el vechea împărăție 
creştină, a Răsăritului şi atunci. Atunci coroana va fi a celui 
ce va fi jertfit mai mult pentru ea, a celui ce se va fi arătat 
mai vrednic s-o poarte. 

Deocamdată, avu de curmat o neînțelegere cu Basta, care 
venea tocmai acum să-l ajute la ceea ce se făcuse fără 
ajutorul lui şi care găsea că rodul biruinţei e prea frumos, 
pentru a rămânea întreg asupra „Valahului”. Şi cum 
împăratul era omul dezlegărilor târzii şi-n doi peri, Mihai 
trebui singur să-şi îngrădească dreptul lui, spuind lămurit 
că el e hotărât a-şi apăra cu spada ceea ce cu spada ştiuse 
dobândi. 

Basta se trase deoparte şi aşteptă cum aşteaptă fiara la 
pândă. 

Dar vremea trecea şi de la Praga nici răspuns limpede nu 
venea, nici bani pentru oaste. Veneau numai vorbe. Şi 


harnicul voievod era sătul de vorbe. Vrăjmaşii lui trăgeau 
foloase din fiecare zi de întârziere. Sigismund iar îşi vroia 
Ardealul, pe care-l asmuţea la răscoală şi Movileştii, [ara 
Românească, unde Mihai trimisese pe tânăru-l fecior 
Pătraşcu. Soli se ţeseau între poloni şi Basta, pentru 
răpunerea viteazului de care începuse-a se teme. Ci el simţi 
firele iţelor şi trase iarăşi spada: de astă dată o trase fără 
îngăduirea împăratului. La jumătatea lui mai era cu 
douăzeci de mii de ostaşi sub zidurile Sucevei. Straja 
leşească pieri zdrobită în picioarele cailor. Irimia era urât 
de popor pentru marea lui lăcomie de bani. Mai toată 
oastea pământeană îl părăsi şi trecu de bună voie în tabăra 
lui Mihai, care dobândi astfel Moldova, aproape fără luptă. 
Biruitul fugi la Hotin şi de-acolo-n Polonia. Biruitorul care-l 
vroia coroana şi nu atât capul, nu-l urmări. La 1 iunie intră 
în Iaşi, primi jurământul boierilor ca „domn al Ţării 
Româneşti, Ardealului şi Moldovei”, lăsă ţara în seama a 
patru fruntaşi ai lui, oameni de credinţă şi la 10 iulie era 
îndărăt la scaunul din Alba-Lulia, unde primea pe 
împuternicitul împărăției, căruia după multă zbatere îi 
răspica următoarele: Ardealul îl va ţinea el în numele 
împăratului, el şi coborâtorii lui de parte bărbătească. 
Nimeni altul nu se va putea amesteca în cârmuirea şi 
dreptatea ţării. Moldova şi ţara Românească rămân sub 
domnia lui ş-a urmaşilor lui cu drept de moştenire „şi pre 
feciori şi pre feate”. I se vor da în război ajutoarele ce se 
dădeau şi lui Sigismund şi un împuternicit al lui va fi 
îngăduit a sta întotdeauna la curtea împăratului. 

Şubredă şi înşelătoare alcătuire a lucrurilor omeneşti! 
Mihai se străduia să-şi îngrădească pentru vremile viitoare 
rodul biruinţei şi agonisita trudelor lui. El se-ngrija de ce va 
fi peste sute de ani şi nu se gândea la ce se poate întâmpla 
peste câteva luni! „C-aşa e, zice cronicarul (Miron Costin), 
neştiutoare firea omenească de cele ce vor să fie pe urmă; 
că pentru un lucru sau două ce i se prilejesc pe voie, bietul 


om purcede desfrânat şi-ncepe lucruri peste puterile sale ş- 
apoi acolo găseşte pieire”. 

Mihai era împresurat acum de-atâtea primejdii s-aţâţ de 
mari, încât numai poporul, cu dragostea-l făcătoare de 
minuni, l-ar mai fi putut scăpa, dacă pe această dragoste şi- 
ar fi întemeiat de la început puterea lui de domn. Pentru 
asta însă el ar fi trebuit să spună celor îngenuncheaţi: 
Sculaţi-vă! Ar fi trebuit şi ce faptă mare şi binecuvântată ar 
fi fost aceea să rupă lanţurile unei robii de şase veacuri şi să 
redea pământul, pe care-şi ridicase castele trufia maghiară, 
braţelor care l-au, l-au muncit şi l-au păzit, din vremi ce nu 
se mai ştiu socoti. 

Pe-atunci însă, o biată fărâmă de adevăr se cucerea mai 
greu decât o ţară! 

Mihai, cu firea lui de ostaş cinstit, neputând pricepe toată 
adâncimea vicleniei omeneşti, se răzemă pe credinţa 
nobililor unguri, care, sub zâmbetul prefăcut al fricii, 
ascundeau setea de răzbunare a celei mai înverşunate uri. 
Dar de-ar fi fost el domnul cel mai blând şi mai milostiv din 
lume şi de i-ar fi umplut pe toţi cu darurile bunătăţii şi 
iubivii lui şi încă nu şi-ar fi putut avea prieteni ascultători, 
cum se-nşela el a-l crede. Zadarnic îi ocrotea, puindu-se 
pavăza nedreptăţii lor împotriva norodului asuprit. Ei 
vedeau într-însul pe cel mai cumplit vrăjmaş al neamului lor, 
pe „valahul barbar”, care le-a cotropit ţara, pentru a o 
împărţi, în ziua când îi va veni bine „flămânzilor şi 
desculţilor” lui. 

Şi, la început cu grijă şi cu multă temere, apoi tot mai 
îndrăzneţi şi mai hotărâți, întinseră mrejele pieirii lui. Erau 
înţeleşi între ei, înţeleşi erau şi cu Basta şi răscoala nu mai 
aştepta decât un semn, ca să izbucnească. Se grăbiră a-l da 
împrejurări, care poate nici nu intraseră în socotelile 
ungurilor. Fulgera a furtună dinspre miazănoapte. Polonii 
cu Movileştiii lor, ajunşi cu tătarii şi cu turcii, se găteau de 
războiul cel de mult plănuit, împotriva marelui duşman. 
Mihai scrise lui Basta să-l vie-n ajutor şi chemă pe nobilii 


Ardealului sub steag. Basta veni s-astâmpere, zicea el, 
răscoala ţării dar iată că, spre marea uimire a lui Mihai se 
uni cu răsculații. Şi-n ziua de 14 septembrie scria nemților, 
din tabăra lui de la Turda, unde nobilii îl primiseră cu 
strigăte de bucurie: „Mâine, sau cel mult poimâine, vom 
porni cu oştirea în contra valahului, care stă dincolo de 
Alba-Lulia cu oameni puţini”. 

Într-adevăr puţini. Mihai avu durerea de-a vedea cum în 
câteva zile îl părăsiră, unul câte unul, cei mai de seamă 
generali ai lui, cu mai toată oastea străină pe care-o avea 
sub steag. Şi toţi aceştia, pe care-l iubise şi-l ridicase la cele 
mai înalte trepte şi alţii de prin toate olaturile ungureşti, se 
duceau să sporească tabăra de la Turda. La început, mânia 
lui de om aspru, călit în războaie, avu ceva din descărcarea 
unei furtuni. Câţiva nobili prinşi fură ucişi, un oraş întreg fu 
pustiit şi dat pradă flăcărilor. Apoi se îmblânzi, soli după soli 
trimise-n lagărul răsculaților să-l liniştească, să-l cheme la 
înţelegere, să-l îmbuneze, până se sfârşi prin a se-ncredinţa 
că nu mai era nimic de-ncercat nimic decât lupta. 

Îşi ridică oastea, cata-l mai rămăsese şi-n ziua de 16 
septembrie, pe la toacă, se aşeză într-o vale bine apărată, în 
faţa satului Mirislău. Dincolo de sat, pe lunca Murăşului, se 
zăreau albind corturile răsculaților. Mihai era cu inima- 
ndoită. Aci zicea c-aşteaptă până i-o sosi şi oastea din ţară 
cu Pătraşcu, pe care-l chemase grabnic în ajutor, aci 
socotea să-nceapă războiul numaidecât, aci iar trimitea 
solie de pace. La urmă se hotări, nu însă cu înflăcărarea de 
altă dată şi cu încrederea aceea oarbă care dă putere şi 
aripi şi noroc năzuinţelor omeneşti, ci îngrijorat, c-un fel de 
neastâmpăr purtându-se de colo-colo printre ostaşi, 
căutând parcă să-şi risipească norii unei presimţiri urâte; 
poate că tocmai asta-l şi făcu să ia mai iute o hotărâre. 

Îşi potrivi tunurile pe-o frunte de tăpşan, rândui oastea de 
cu seară şi spuse călăreţilor să nu-şi scoată şeile de pe cai. 

Dar a doua zi dimineaţă, când să-nceapă lupta, vede, cu 
mirare, că Basta-şi ridică tabăra şi pleacă. Mihai, amăgit de 


mişcarea asta vicleană, nu mai stătu o clipă la gânduri. 
Nerăbdător, ca sub vraja unei vedenii, strigă: „Unde fuge 
câinele de italian!” şi numaidecât, părăsindu-şi minunea lui 
de loc ce-ar fi rămas poate Călugărenii Ardealului, porni cu 
zor s-ajungă pe vrăjmaş. Acesta, ieşind la şes, îşi potoli 
pasul cătinel şi, când îi veni bine, odată-şi răsuci oastea-n 
loc şi bătălia se-ncepu. Până să-şi pună rânduiala între ai 
lui, Mihai se şi văzu din trei părţi de oastea răsculaților, 
care, purtată cu o minunată iscusinţă, după două ceauri îi 
smulgea tunurile şi-l arunca în Murăş aproape jumătate din 
călărime. O clipă rămase-nmărmurit. Apoi, tresărind ca 
dintr-un vis urât, îşi încordă iar toate puterile şi, cu braţele- 
ntinse, strigând cuvinte ce nu se mai auzeau, alergă să-şi 
mai adune laolaltă sfărâmăturile oştii, din care nu mai 
rămăsese-n foc decât vro două mii de ţărani, ce se luptau, 
bieţii, la deznădejde, împresuraţi de vrăjmaşi. Dar toate 
erau în zadar. Îi mai rămânea viaţa, pe care, pentru marea, 
pentru nesfârşita putere de a spera şi-o preţuia încă. Nu 
mai era nici o clipă de pierdut. Desprinse de pe lance 
steagul ţării şi, strângându-l în sân, îşi repezi calul, în goană 
de vifor, spre Alba-Lulia. Ca un fugar intră în scumpa lui 
cetate şi ca un fugar ieşi din ea, pentru totdeauna! 

La Făgăraş, unde-şi îmbrăţişă plângând soţia şi copiii, ce-l 
credeau încă stăpânul Ardealului, îi veni veste că şi Moldova 
e pierdută şi că leşii înaintează să-l cuprindă şi ţara lui de 
baştină şi să puie domn pe Simion Movilă. Acolo îl găsi şi 
Pătraşcu dragul lui Pătraşcu: după multe greutăţi şi lupte la 
hotar, de-abia răzbătuse, prin strâmtorile munţilor, cu vreo 
şase mii de ostaşi. Acolo soseau şi rătăciţii scăpaţi de la 
Mirislău, zgriburiţi, hiravi, cu vedenia morţii în ochi, 
strângându-se iarăşi în jurul voievodului tăcut, îmbătrânit în 
câteva zile, ca-n zeci de ani. 

Îşi socoti oastea - avea cu totul vreo opt mii de oameni o 
mână de suflete, pentr-o lume de duşmani. Cu cine să se 
bată? Încotro să pornească? De cine să se apere-ntâi? 
Scrise lui Basta, care venea asupră.-l cu oştile-l biruitoare, 


că e păcat să se verse-atâta sânge creştinesc, fără nici un 
folos pentru creştini şi că iată el se leagă a-şi da ostateci 
soţia şi copiii, tot ce-l mai rămăsese pe lume, numai să- 
nceteze odată războiul acesta, un război pe care nici nu l-a 
vrut, nici nu l-a înţeles... Basta i-a răspuns, cu aspra 
mândrie a învingătorului, care-şi urăşte învinsul, ia răspuns 
să-şi trimită numaidecât pe ai lui la Sibiu, drept chezăşie-a 
păcii. Să părăsească Ardealul şi să stea cu oastea la 
porunca împăratului. Mihai primi. Putea face altfel? Primi şi 
zbură să-şi apere ţara. La 13 octombrie aţinea calea 
năvălitorilor între Buzău şi Ploieşti. Luptă cu ei două zile şi 
văzând că sunt mulţi şi nu-l va putea risipi cu biata lui oaste, 
se trase-ntr-un loc mai bun pe apa Ieleajenului, sub pavăza 
codrului de la Bucov. Acolo aşteptă pe vrăjmaş, cumpănind 
din gând rostul bătăliei, însufleţindu-şi oamenii, vorbindu-le 
de Călugăreni, pe când în inima lui sângera încă rana 
înfrângerii de la Mirislău. 

E în om o biruinţă ce răsare din adâncul puterilor lui 
sufleteşti şi trăieşte din încrederea-n el, în norocul lui, în... 
Atotputernicia lui. În floarea ei leagă şi rodesc toate 
izbânzile lui de-afară. Îmblânzitorul de fiare intră liniştit în 
mijlocul tigrilor înfuriaţi şi-l încremeneşte c-o privire 
privirea aceea e semnul biruinţei lui dinlăuntru şi taina 
celei de-afară: o clipă însă, numai o clipă să se clatine-n el 
biruinţa aceea, cu vraja aceea din ochi şi fiarele se vor 
arunca asupră-l şi-l vor sfâşia. 

Ce mândru crescuse-n sufletul mare-al marelui voievod 
biruinţa aceea scumpă! Şi ce bogat înflorise! Dar a venit o 
vijelie, groaznica vijelie de la Mirislău şi toată floarea i-a 
spulberat-o... 

Mihai era întărit pe Teleajen, aproape ca şi la Călugăreni. 
Avea ş-aicea vale şi codru avea şi apă dar nu mai era suflet 
în ele, nu mai era credinţa de la Călugăreni. 

Vrăjmaşul sosi. Bătălia pornită-n zorii zilei de 20 
octombrie, ţinu până seara târziu. Şi ceea ce nu putuse face 
marele Sinan-Paşa c-o sută de mii de turci, făcură Zamoiski 


şi Movilă cu treizeci de mii de poloni şi zece mii de 
moldoveni. 

Mihai nu mai avea armată. Noaptea îl lua sub ocrotirea ei 
şi-l duse codrului, pustiului, ca pe-un făcător de rele. Singur 
era, pribeag şi fără adăpost: fugea în neştirea lui Dumnezeu 
cel ce stătuse domn peste trei ţări, viteazul de care-atâta 
lume s-a temut... „Orb norocul la suiş, zice cronicarul şi 
alunecos a stare pe loC. Grabnic şi de sârg pornitor la 
coborâş”. 

Peste-o lună, ieşea iar în luminiş cu oaste nouă, sub 
steagul pe care-l purtase-n sân, sub steagul ţării ce nu mai 
era a lui. În lunca Argeşului se-ntâlni cu domnul, aşezat de 
leşi în scaunul lui de la Târgoviştea, cu Simion-Vodă; şi-n 
cele dintâi rânduri ale duşmanului avu durerea de-a vedea, 
îndreptându-şi arma asupra-l, pe vechii şi scumpii lui 
tovarăşi de vitejie, pe fraţii Radu şi Stroia Buzescu! Pe fraţii 
Buzeşti, care-aveau 128 de moşii în ţara păzită de sabia lui 
şi-n care el nu mai avea nimic, nici măcar dragostea 
boierilor, cărora le jertfise ocina, braţele şi cele mai sfinte 
drepturi ale ţăranuluil 

Ursita nu-l cruța nici una din amărăciunile căderii. Parcă- 
nadins îl ridicase la-nceput aşa de sus. Pentru a-l găti o 
prăbuşire mai grozavă. 

Mihai fu biruit şi de astă dată. Ce putea face c-o biată 
oaste de strânsură, alcătuită din oameni săraci, vlăguiţi, 
desculți la vreme de iarnă, aruncaţi pe drumuri de 
bântuirile cumplite ale turcilor şi polonilor, ce zvântau ţara 
pe-ntrecutele...! 

Iarăşi învins, iarăşi fugar prin coclaurile munţilor. 

Gândul marelui nenorocit zbură la împăratul Rudolf: să-şi 
caute, că-şi ceară dreptatea, dreptatea lui domn şi de ostaş 
al crucii, lovit de însuşi omul împăratului şi urgisit de 
creştini, mai rău decât de cei mai avani păgâni. Şi-n puterea 
iernii, prin locuri ascunse, c-o ceată de vro şaptezeci de 
tovarăşi de pribegie şi de speranţe, Mihai îşi părăsi ţara, 
scumpa lui ţară, pe care n-avea s-o mai vadă. Cu multă 


pază, prin multe primejdii trecând şi după multe greutăţi 
ajunse la Viena de anul nou. Anul nou! Câte nu s-ar putea 
întâmpla într-un an! Scrise pe larg împăratului, îi desluşi 
toate cum s-au petrecut şi-l rugă să-l 1 în hrisovul din 10 
mai 1654 prin care Constantin Basarab întăreşte Buzeştilor 
stăpânirea peste cele 128 de moşii se văd pomenite: vro 20 
de moşii cumpărate de Radu Buzescu, în zilele lui Mihai 
Viteazul, de la moşneni sau răzeşi sau kneji cum se mai 
numeau pe atunci. Şi desluşirea, pe care-o face hrisovul la 
sfârşit, deschide ca o ferestruie spre vremile acelea de jale 
şi de urgie: „Aceste sate au fost cnejii şi cu moşiile lor de 
mai înainte vreme. Apoi când au fost în zilele răposatului 
Mihai voievod, leat 7102 (1594), ei văzând atâta nevoie şi 
greutăţi pentru biruri şi neavând cu ce să se plătească de 
greutăţile lor, au venit la jupân Radu clucerul Buzescu, fiind 
atunci vel-spătar şi de-a lor bună voie s-au vândut vecini, ei 
cu toţi fiii lor şi cu toate părţile lor de moşie pre bani gata ,,. 
Robi „de bună voie”! 

Primească, pentru a-l putea spune din viu graiu tot păsul şi 
a-şi desface în sfârşit faptele şi cugetu-l curat din pânza de 
minciuni, în care de-atâţia ani le-nvăluie ura vrăjmaşilor lui. 

La Curtea de la Praga mergeau toate-ncet şi poate că 
Mihai ar fi aşteptat şi mai mult dacă cele petrecute-n Ardeal 
n-ar fi dezvălit nemților deodată şi de nedreptatea luptei şi 
zădărnicia biruinţei de la Mirislău. Ungurii cât s-au văzut 
scăpaţi de Mihai, n-au mai cătat la Basta, „omul nemților” şi 
Sigismund, vechiul lor Sigismund care-şi aştepta la 
Botoşani isprava mrejelor întinse, fu chemat iarăşi să fie 
domn. Drept e că nici nu s-ar fi putut găsi pe lume un 
stăpân mai potrivit pentru asemenea supuşi, cum nici 
supuşi mai vrednici de-asemenea stăpân. 

La 1 martie Mihai se-nfăţişă la Praga înaintea împăratului, 
care-l da, cu întreaga lui încredere, o sută de mii de galbeni 
să-şi tocmească oaste şi să meargă numaidecât împreună 
cu Basta, să cuprindă iar Ardealul. Când a ieşit de la Rudolf 


simţea, ca şi cum i-ar fi crescut aripi. Iloată lumina, toată 
tinereţea, toată primăvara de-afară erau în sufletul lui. 

Îşi strânse oaste. Pe la-nceputul lui mai se-mpăca, la 
Cagşovia, cu Busta şi, peste două luni, erau la Maitin în 
hotarul Ardealului, fiecare cu oastea lui, de câte zece mii de 
oameni. Sigismund, cu treizeci de mii de ardeleni, se 
aşezase pe măgura de la Goroslău, aproape de Cluj. Acolo s- 
a dat bătălia, în ziua de 3 august, o bătălie crâncenă, 
înveninată de răcelile trecutului, de ura şi setea de 
răzbunare a fiecăruia din cei trei povăţuitori de oşti. Înainte 
de asfinţitul soarelui tunurile amuţiră: Ardealul nu mai avea 
nici domn, nici apărători. Şi pe când Sigismund fugea 
deznădăjduit spre munţii Moldovei, biruitorii îşi împărțeau 
cele 130 steaguri şi pleanul rămas pe câmpul de luptă. Cine 
era să fie-acum domnul Ardealului? Întrebarea asta se 
ridica, tot mai încărcată de griji, în sufletul celor doi harnici 
şi credincioşi scutari ai împăratului. Fiecare-şi trimisese, cu 
osebită solie la Praga, partea lui de steaguri. Mici 
neînţelegeri se iscau la tot ceasul. Îşi mutară tabără-n 
câmpia de la Turda, ţiindu-şi fiecare oastea lui deoparte. 
Când îşi vorbeau, în ochii lor erau sclipiri de paloş. Cum se 
grămădesc norii pregătitori furtunii, aşa se adună-n 
sufletele lor învrăjbite întunericul urii, mânia pe care de- 
abia şi-o mai puteau stăpâni. Cearta izbucni de la-mpărţirea 
tunurilor, ş-o înteţi împărţirea puterii, pe care şi unul şi 
altul vroia s-o aibă întreagă. Basta chibzuia cuprinderea 
cetăților ardelene, dar înadins parcă nu lua nici o hotărâre. 
Corturile lor erau departe unul de altul ca la o bătaie de 
puşcă. Mihai ardea de nerăbdare să plece mai întâi la 
Făgăraş unde-şi avea soţia şi copiii, ţinuţi de unguri la 
închisoare: tocmai era în ropotele plecării, când veni un 
ostaş din tabăra lui Basta să-l cheme la sfatul de război. 
Mihai nu se duse. Asta era în ziua de 8 august, pe la toacă. 
Îşi pregătise toate de cu seară şi spuse călăreţilor ce-aveau 
să-l însoţească să pornească de cum s-o crăpă de ziuă că el 
îi va ajunge pe drum. A doua zi dimineaţa, pe când se gătea 


şi el de plecare, se pomeni deodată c-o ceată de nemți şi de 
valoni dând busna-n cortul lui. Căpitanul Beauri îi spuse că, 
din porunca lui Basta, îl arestează. Beauri era foarte palid 
la faţă şi-l clănţăneau dinţii ca de friguri. „Eu prins?” Atâta 
doar apucă să zică Mihai şi, întorcându-se să-şi caute sabia, 
fu străpuns pe la spate de sulița unui valon. În aceeaşi clipă 
un gealat c-o izbitură de topor îi zbură capul de pe umeri. 
Cap şi trup căzură, izvoare de sânge, la picioarele 
ucigaşilor. 

Aşa s-a sfârşit, la 43 de ani, în dimineaţa zilei de 9 august 
1601 cel mai cinstit şi mai viteaz ostaş al celor mai făţarnice 
şi mai mişcătoare vremi. 

Toate-n viaţa omului acestuia au fost mari şi vijeloase: 
speranţele ca şi amăgirile, bucuriile ca şi durerile, 
biruinţele ca şi înfrângerile straşnic şi fulgerător, a fost în 
uimitoarea lui înălţare, ca şi-n tragica lui prăbuşire. Erou al 
crucii, al nostru şi al tuturora, erou în toată larga putere a 
cuvântului, Mihai rămâne una din cele mai strălucitoare 
figuri în istoria omenirii. 

În el românii, toţi românii şi-au văzut, în scăpărarea unei 
clipe de noroc, pe-ntâiul izbânditor al celui mai scump vis al 
lor. Încetat, nepriceput încă pe-atunci, vis încă şi azi din ce 
în ce mai desluşit însă, din ce în ce mai luminat de raza 
dreptăţii ce va să vie. 

XVIIL1 

ŢĂRILE ROMÂNE în veacul al XVII-lea. 

Mihai nu izbutise-a uni decât pentr-o clipă cele două ţări- 
surori: le va apropia mai mult locul aceloraşi dureri. Cu 
moartea lui se rupe şirul de domni întemeiat pe părinteasca 
moştenire, lungul şir al Basarabilor, cum se rupsese şi-n 
Moldova, cu groaznicul sfârşit al lui Răzvan-Vodă şirul 
Mugşatinilor. 

Pe mormântul marelui erou adoarme vitejia neamului 
românesc, ce pare a-şi fi dat în Mihai fulgerarea celei din 
urmă puteri, cu strigătul celei din urmă speranţe de 
mântuire. Contenesc aici luptele pentru neatârnare ale 


celui mai vrednic şi mai vânjos popor din răsăritul Europei. 
De-acum, istovite, în viforul nopţii fără de liman, pierzând 
cârmă şi vâsle, cele două ţări se lăsa-n voia valurilor. 

Încercarea leşilor de a le apuca şi stăpâni prin Movileşti 
care-şi cumpără moşii în Polonia cu banii strânşi din muta 
îndurare a românilor îşi dezvăli peste câţiva ani toată 
zădărnicia ei. Pentr-o asemenea ispravă uneltele erau slabe 
şi mâna care le purta. 

Aleşi de ţară sau trimişi de-a dreptul de la Constantinopol, 
domnii noştri pentru lungă şi amară vreme de aci înainte nu 
mai sunt decât nişte vechili ai sultanului, Moldova şi [ara 
Românească se cheamă „Grădina padişahului”, grădină 
frumoasă şi bogată, pe care însă nime n-o mai păzeşte! O 
pradă polonii, o pradă ungurii, o pradă tătarii şi ce mai 
rămâne, ia domnul, iau turcii care-l ţin, iau grecii care-au 
mijlocit pentru el şi l-au împrumutat cu bani, ca să-l 
cumpere „firmanul”. 

Radu Şerban care smulsese din mâna lacomă-a lui Simion 
schiptrul lui Mihai, cearcă şi el umbra ocrotirii germane, s- 
ajută pe Basta care nu se putuse bucura de rodul nelegiuirii 
lui, să cuprindă iar lunecosul Ardeal. Şi nu s-a dovedit 
zadarnic ajutorul lui. Dar ce scump a plătit şi el şi ţara, 
biruinţa de la Râşnov şi cele 32 de steaguri ungureşti, pe 
care le-a trimis împăratului Rudolf! Că Ardealul s-a smuls 
iar din arcanul nemților şi Gavril Batori, nepotul 
cardinalului, cum s-a văzut la cârma ţării şi-n fruntea oştii, 
s-a şi aruncat, la sfârşitul anului 1610 cu setea răzbunării, 
asupra lui Radu. Acesta, nepregătit de luptă, a fugit în 
Moldova şi-n urma lui a fost una din cele mai grozave 
pustiiri pe care le-au pomenit românii. „Nimic nu fu cruțat, 
povesteşte-un scriitor al acelor vremi, nici biserici, nici 
mânăstiri, ele fură prădate nu numai de aurul şi argintul 
lor, ci şi de coperământul lor de plumb. Mormintele fură 
deschise şi icoanele sfinţilor despoiate de tot argintul, aurul 
şi podoabele lor. Poporul de jos se afla în starea ce mai de 
jale, fiind nevoit pe un ger cumplit a rătăci prin păduri. 


Ţăranii ce-au fost găsiţi pe la vetrele lor au fost schingiuiţi 
în chipul cel mai sălbatic de secui şi haiduci, prin toate 
chinurile siliţi să scoată bani şi după aceea tot ucişi”... În 
vremea asta oardele tătarilor, aduse chiar de-un nepot al 
Movileştilor, bântuiau Moldova, cu învoirea turcilor. Iar 
dedesubtul acestor învăluiri năprasnice, se furişează una şi 
mai cumplită. Ea se-ntinde încet, ca umezeala în pereţii 
unei case şi cuprinzând din toate părţile puterile vieţii 
româneşti, le soarbe şi le istoveşte pe-ndelete: E tăcuta 
învăluire-a grecilor. Şireţi şi stăruitori în munci uşoare, 
vânturători ai limanurilor, din vremi străvechi cunoscători 
de limbi, de ţări şi de suflete omeneşti, aceşti urmaşi 
scăpătaţi ai celui mai nobil şi mai glorios popor din lume, ne 
mai încăpând în ţara lor săracă, umilită, acoperită de jale ca 
un măreț cimitir, îşi căutau în lumea toată îndestularea, pe 
care de mult nu li-o mai putea da patria lor. Corăbierii pe 
mări, negustori şi zarafi în cetăţi, preoţi şi călugări la 
Sfântul Munte şi-n tot Răsăritul creştin, ascunzând şi sub 
rasă aceleaşi vicleşuguri şi aceeaşi lăcomie de bani; tălmaci 
şi grămătici, din ce în ce mai căutaţi la curtea sultanului, 
mijlocitori iscusiţi de târguri şi de învoieli între turci şi 
celelalte puteri, grecii ajung să cucerească fără arme şi fără 
vitejie, cetăţi şi ţări, pe care le stăpânesc, din umbra unei 
tărăbi, mult mai puternic decât din înălţimea unui tron. 
Împrăştiaţi de nevoi, uniţi însă într-un singur mănunchi 
sufletesc, prin adânca evlavie a trecutului, ei îşi au ca un fel 
de capitală a răsfiratei lor stăpâniri în mahalaua Fanar din 
Constantinopol. De aci îşi întind mrejele, subţiri la început 
ca firele pânzei de păianjen, de-aici se-mprumută banii, cu 
care se cumpără scumpele şi neaşezatele domnii ale ţărilor 
noastre, de-aici ni se trimit, sub pulpana fiecărui domn, 
slujbaşi din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai tari şi din ce 
în ce mai lacomi, de-aici au să ne vie domnii care, mai bine 
de-o sută de ani, vor sta risipa şi batjocura gospodăriei lui 
Mircea ş-a lui Ştefan cel Mare. 


Început cu mişeleasca ucidere a lui Mihai, veacul al 
şaptesprezecelea pare a nu fi decât o lungă şi dureroasă 
pregătire a poporului nostru, pentru această grea 
îngenunchere în pragul pieirii. Boierii se gândesc numai 
cum să-şi scape capul şi averile lor. Unii caută încuscriri cu 
grecii din Fanar, alţii pleacă-n pribegie puţini mai au 
frumoasa mândrie a strămoşilor, care-şi preţuiau cinstea a 
lor ş-a ţării mai mult decât viaţa. 

Desele schimbări de domn aduc în cel dintâi 33 de aniai 
veacului acestuia atâţia greci ş-atâta asuprire, încât iar 
încep ţările a se sparge şi oamenii a se sălbătici. O 
încercare de răscoală, în Moldova sub Radu Mihnea şi-n 
Muntenia sub Alexandru Iliaş e înăbugşită în sânge. Peste 
cincisprezece ani boierii urzesc iar stârpirea grecilor. De 
astă dată ei cumpără puternicul sprijin al lui Abaza, paşa 
Silistrei şi, prin el, izbutesc a face domn în Muntenia pe Aga 
Matei Basarab, în primăvara anului 1633 şi-n Moldova pe 
vornicul Vasile Lupu, în vara anului 1634 

Dar împotriva grecilor nu se putea domni şi cei doi 
gospodari vor să domnească. Deci îndată ce-şi văd visul cu 
ochii se-nconjură şi ei de greci şi tot lor li-ncredinţează 
bogăţiile şi slujbele ţării. 

Vasile Lupu îşi avea şi oastea alcătuită mai toată numai din 
greci şi poate că şi lăcomia lor îl va fi împins la acel 
nenorocit război împotriva lui Matei Basarab, în locul căruia 
umbla să-şi puie pe feciorul lui, ca să aibă şi [ara 
Muntenească în stăpânirea lui. 

„O, nesăţioasa hâre a domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă, 
zice Miron Costin, pre cât se mai adaoge, pre atâta 
râvneşte! Pohtele domnilor şi împăraţilor n-au hotar; având 
mult, cum n-ar avea nimica le pare; pre cât le dă 
Dumnezeu, nu se satură; având domnie, cinste şi mai mare 
şi mai late ţări poftesc... „Zece Dervişi pe-un covor pot 
Încăpea, iară doi Împărați Într-o ţară nu Încap, spune un 
proverb turcesc”. 


Din luptele acestea a ieşit pururea biruitor viteazul bătrân 
Matei Basarab. Dar bucuria şi adevăratele foloase erau ale 
turcilor. Puterile voievozilor se măcinau între ele; după 
fiecare luptă şi biruit şi biruitor trebuiau să trimită câte-o 
nouă sumă de bani, ca să fie din nou întăriţi în domnie. La 
Constantinopol se păstra întotdeauna, în iatacul vizirului, 
câte-un domnişor „de sămânță” şi vai de „vechilul” care nu 
putea da cât şi de câte ori i se ce cerea! Că soarta lui era în 
mâinile turcilor şi foarte uşor se putea-ntâmpla ca, odată cu 
domnia, mazilul să-şi piardă şi viaţa. 

Văzând de la o vreme cei doi gospodari câtă stricăciune şi 
risipă-şi aduc unul altuia, au făcut pace şi s-au întors cu 
grijă spre multele nevoi dinlăuntru. Ş-au avut şi dinspre 
partea turcilor linişte şi îngăduire, cum n-au avut alţi 
domni. La fiecare trei ani îşi cumpărau alt firman; c-aşa 
umblau acum domniile, numai pe trei ani. Îşi plăteau 
regulat haraciul, care sporea din ce în ce, trimiteau daruri 
scumpe ocrotitorilor de la Stambul şi căutau, pe cât puteau, 
să-mpace şi ţara, de care li-era milă, dar şi pe greci, de care 
se temeau. 

Aşa c-au dăinuit în domnie Vasile Lupu 19 ani şi Matei 
Basarab 21 o adevărată minune pe vremile acelea viclene şi 
neastâmpărate. Ş-au clădit biserici, au înzestrat mânăstiri 
şi pe unele cu zid le-au împresurat şi le-au întărit ca pe 
cetăţi, de ţineau în ele tunuri şi oaste pentru zile de- 
nvăluiri; ş-au însufleţit iar ţara, adunând pe fugari, dându-le 
pământuri şi urzind „slobozii”, sate scutite de bir şi de 
slujbe, în preajma mânăstirilor şi-n siliştile de pe lângă 
târguri. 

Cărturari, descâlcitori amestecatelor vremi încep să-nşire- 
n frumosul grai românesc, mult zbuciumata viaţă a 
neamului nostru, şcoli şi tipografii în oraşele de scaun şi pe 
la mânăstirile mai bogate cărţi de rugăciuni şi pravili se 
alcătuiesc şi, pentru-ntâia oară-n biserici, de la una din cele 
două străni, începe să răsune şi-n limba ţării cântarea 
liturghiei ce se crezuse până atunci că numai în slavoneşte 


şi-n greceşte poate fi auzită de Dumnezeu. Ca de-un fior de 
primăvară încep să se dezmorţească şi să iasă-n lumină 
puterile sufleteşti ale neamului românesc. Dar mişcarea 
pornită, înviorarea asta obştească, e asemeni fiorilor 
amăgite de căldura timpurie a celor dintâi zile frumoase, 
îndărătul cărora pândeşte înc-o toană de iarnă. 

Un răstimp de răsuflet şi valurile reîncep. 

În toamna anului 1650 tătarii potopesc Moldova. Nu-şi 
aduceau aminte bătrânii, de când se ştiau ei, să mai fi 
pomenit o aşa de vajnică bântuire. 

Miron Costin, pe vremea aceea băietan de vreo 17 ani, 
scrie mai târziu în cartea de însemnări a Moldovei, începută 
de vornicul Ureche: „Vasile-Vodă văzându-se la grijă şi 
spaimă ca aceea, că luase tătarii până sub târg hergheliile 
şi a slujitorilor cai au apucat, au pornit pre doamna-şi 
împreună cu casele boierilor prin frânturile codrilor, pre la 
Căpoteşti spre Cetatea Neamţului; apoi şi singur Vasile 
Vodă n-au ţinut multe zile scaunul, ce s-au mutat den Iaşi în 
nişte poieni, în codrul Căpoteştilor; şi s-au aşezat acolo în 
codru cu curtea, lăsând în Iaşi puţintei dărăbani de 
apărarea curţii, care, dacă au văzut mulţimea de tătari den 
ceas adăugându-se şi cu cazacii amestecați, au lăsat cu 
noapte curtea pusţie şi au ieşit şi aceia. Şi au ars atunci tot 
oraşul; unde şi unde au rămas câte o dugheniţă; curtea 
domnească, casele boiereşti, tot oraşul, într-o mică de ceas, 
cenuşă s-au făcut; iară mânăstirile au hălă-duit, că n-au vrut 
cazacii să dodeiască din porunca lui Hmil hatmanul şi tătarii 
n-au putut, că erau ş oameni cu sâneţe închis prin 
mânăstiri. Numai la mânăstirea Treisfe-titelei, oameni ce-au 
fost acolo închişi, acolo le-au venit primejdie; că arzând 
târgul, din para focului s-a aprins şi mânăstirea. De ce, au 
căutat o samă de oameni, de arşiţa şi de groaza focului, a 
ieşire pe o portiţă ce este pe zid pe despre Bahlui şi acolo 
au luat pre mulţi oameni în robie tătarii şi mulţi şi în 
heleşteul Bahluiului s-au înecat de groaza robiei. Au oblicit 
sultanul şi Hmil hatmanul de fuga lui Vasile Vodă şi au trimis 


un mârzag la Vasile Vodă întrebându-l, că ce au fugit din 
scaun? De şagă este întrebare ca aceasta la vreme ca 
aceea”. 

Şi cum o nenorocire de obicei nu vine singură, iată că 
după ce se retrage potopul tătarilor, încep fraţii între dânşii 
iarăşi să se-nvrăjbească. Porneala se face de la Gheorghe 
Ştefan, logofătul lui Vasile Lupu. Îmbogăţit din mila 
stăpânului şi răbdarea norodului. Gheorghe Ştefan cugetă 
că nu i-ar sta rău pe cap coroana domneascăl Pleacă din 
ţară, capătă sprijin de la Matei Basarab şi de la Racoți, 
domnul Ardealulului şi vine cu război asupra lui Vasile 
Lupu. Biruitor la început, biruit în urmă, fuge la domnul 
Munteniei. Vechea ură dintre cei doi voievozi se 
redeşteaptă. La Finta, pe lunca lalomiţei, din nou îşi 
măsoară puterile şi din nou bătrânul Basarab învinge. Fără 
oaste, numai cu ce-l pe el, Vasile Lupu fuge şi fuga asta e 
începutul prăbuşirii, din care nu se va mai ridica. 

De jos pornise acest învăpăiat fecior de albanez şi până la 
cea mai înaltă treaptă ajunsese. Era viteaz şi harnic la 
treabă, ţi iubitor de ţară şi om cu multă-nvăţătură pentru 
vremile-acelea. Dar firea lui aprigă îl împingea mereu la 
lucruri nesocotite şi ceea ce a dobândit cu isteţimea şi 
vrednicia minţii, a pierdut cu neastâmpărul şi nesaţul inimii 
lui. 

Zice iarăşi Miron Costin despre căderea asta, de multă jale 
şi de adânc înţeles învăluită: „Precum munţii cei înalţi şi 
malurile cele înalte, când se năruiesc de vro parte, precât 
sunt mai înalţi, pre atât şi durăt fac mai mare când se 
pornesc şi copacii cei mai nalţi mai mare sunet fac, când se 
coboară. Aşa şi casele cele nalte şi întemeiete cu 
îndelungate vremi, cu mare risipă purced la cădere când 
cad. Într-acel chip şi 1 Gheorghe Ştefan Vodă când era 
logofăt mare, au fost şăzând odată în divan cu toiagul în 
gură: iar lordache Cantacuzino cel bătrân, vel vistiernic: 
„Ce zici în fluier dumneata, logofete?” Iară ela răspuns: 
„Zic în fluier să mi se coboare caprele de la munte şi nu mai 


vin”. Ela răspuns în pildă şi alţii nu s-au priceput că el 
aşteaptă oştile ungureşti să vie preste munte. 

Ion Neculce (O samă de cuvinte) 

Casa lui Vasile-Vodă, de-atâţia ani întemeiată, cu mare 
cădere şi risipă şi apoi la deplină stângere au purces de- 
atunci”. 

Gonit din ţara-n care fusese atotputernic şi pe care n-avea 
s-o mai vadă, ajunge, după zadarnice-ncercări de a se mai 
ridica, în închisoarea celor şapte turnuri de la 
Constantinopol. Soţia şi copiii şi tot ce e avut el pe lume, 
sfetnici credincioşi, curţi împodobite, odoare scumpe, 
averile lui toate cad în mâinile noului domn, Gheorghe 
Ştefanl 

Voievodul Munteniei nu e nici el mai norocos. O răscoal' a 
seimenilor lui şi uneltiri de-ale boierilor, pururea 
nemulţumiţi, 1 Gheorghe Ştefan Vodă după ce au prins pe 
Toma Vornicul Cantacuzino în Suceava, l-au îmbunat până a 
aduce pe fratele său lordache Cantacuzino din ţara 
Leşească, cu giurământ, de la Camenița; şi apoi prinzând pe 
amândoi fraţii, i-au închis pre amândoi fraţii, împreună cu 
doamna lui Vasilie Vodă, la Buciuleşti şi acolo multă groază 
le făcea şi umbla noaptea cu luntre pre apa Bistriţei, de-l 
speria că-l vor răsturna în Bistriţa. Şi le-au luat tot ce au 
avut şi sate şi haine şi odoare şi bucate şi bani gata 
nouăzeci de mii de galbeni de aur ungureşti! Şi au trimis pe 
armaşul cel mare pre Hăbaşescul, să-l omoare; ce 
Hăbăşescul nu s-au grăbit cu moarte; şi au scris în două 
rânduri Gheorghe Ştefan Vodă numai să-l omoare. Iară al 
treilea rând scriind Gheorghe Ştefan Vodă la armaşul 
Hăbăşescul numai să-l omoare şi stând cărţile gata pre 
masă, într-un acel ceas a sosit un căpitan din ţara 
Muntenească, anume Uşurelul, cu cărţi de la Constantin 
Vodă Basarab, domn nou, poftind cu scrisoare pre 
Gheorghe Ştefan Vodă să-l sloboade pre acei doi boieri, să 
nu-l omoare; iară de-l va omori vor strica prieteşugul şi să 
fie gata de război. Şi Gheorghe Ştefan Vodă nu ştia nimica 


de moartea lui Matei-Vodă, că cum a murit Matei-Vodă au şi 
rădicat domn pre Constantin Vodă slujitori şi boierii şi ţara. 
Întru acel ceas au căzut cu rugăminte Constantin 
Postelnicul Cantacuzino, fratele Tomei Vornicului şi al lui 
lordachi vistiernicului, de au scris Constantin Vodă Basarab 
la Gheorghe Ştefan Vodă, precum s-au pomenit mai sus. Şi 
căpitanul acela ce au venit cu cărţile într-o zi şi într-o 
noapte din Bucureşti de au agiuns la laşi, i-au pus muntenii 
nume de atunce Uşurelu, carele, după aceea, multă milă au 
avut de la Cantacuzineşti; şi aşa, cu această tâmplare, i-au 
iertat Gheorghe Ştefan Vodă pre aceşti doi boieri şi le-au 
dat moşiile înapoi; iară altă nimica nu le-au dat ce le luase. 

Ion Neculce (O samă de cuvinte) 

Îi amărăsc cele din urmă clipe ale vieţii. Pe unii cu bani, pe 
alţii cu sabia-l împacă şi stă paznic ţării până la sfârşit. În 
ziua de 9 april 1654 un an după izbânda de la Finta Matei 
Basarab se stinge-n scaunul lui de la Târgoviştea. 

Boierii aleg domn pe Constantin şerban Basarab, un fecior 
din flori al lui Radu-Vodă şerban. Sultanul dă întăritura 
cuvenită, plătită de astă dată aproape c-un milion de lei. 

Drept şi milostiv e domnul, dar vremile-s covârşitor de 
grele. Sleindu-se vistieria şi nemaifiind chip de ţinut oastea 
cea multă de lefegii aduşi din toată lumea, boieri sfătuiesc 
pe domn să dea drumul seimenilor. 

Dar aceştia nu vor să plece şi braţele plătite de ţară ca s-o 
apere, se-ntorc împotriva ei. Aleargă s-o scape Racoți cu 
ungurii lui şi după ce sfarmă oastea îndârjită a seimenilor, 
buluciţi la şoplea pe valea Teleajenului, pornesc jafurile şi 
cruzimile ungurilor, mult mai sălbatice decât ale 
răsculaților. Racoți cere lui Constantin şerban, în schimbul 
„binelui pe care i-l făcuse”, să vie şi el alături de Gheorghe 
Ştefan, domnul Moldovei, la războiul ce-l plănuia împotriva 
leşilor. Turcii, aflând, îi mazilesc pe câteşitrei şi alt val s- 
abate peste ţările române. 

Oaste de turci şi de tătari, după ce aşează pe Radu 
Mihnea-n scaunul de la Târgovişte şi pe Gheorghe Ghical -n 


scaunul de la laşi, pradă, sub ochii noilor domni, cele două 
grădini, rămase 1 Ghiica-Vodă, de neamul lui fiind Arbânaş, 
copil tânăr, au purces de la casa lui la ţarigrad să-şi 
găsească un stăpân să slujească şi cu dânsul s-au mai luat 
un copil de turc, iar sărac, din satul Kiupri; şi mergând 
amândoi dimpreună la ţarigrad, multe vorbe bune au vorbit 
de vor găsi pită să se caute unul pre altul. Şi au zis Ghica 
Vodă: „tu eşti turc, poţi să ajungi să fii om mare; şi ce mi-l 
face pre mine atunci?” Iară turcul au zis atunce: „de voiu fi 
eu om mare, te voi face de vei fi mai mare în Kiupri 
judecător.” Şi mergând în Țarigrad s-au despărţit unul de 
altul să-şi caute stăpâni. Deci copilul cel de turc a nimerit la 
un agă, ce era de curtea împărătească; şi au slujit aşa, din 
stăpân în stăpân, până au ajuns de era paşa; şi fiind paşa 
sărac, avea un prieten Musaip împărătesc şi pre acea 
vreme se tâmpla de era multe zurbale în Țarigrad de nu se 
mai putea aşeza Poarta. Deci, Kiupruliul au zis către acel 
prieten Musaip de casa împărătească: „de m-ar pune pre 
mine fără paznic şi fără îngrădire. Căci nici Mihnea, nici 
Ghica, domnii anului 1658 şi nici urmaşii lor, pentru lungă şi 
amară vreme de aci încolo, nu sunt străjeri vrednici şi gata 
de jertfă, nu sunt mântuitorii pe care-l cer marile dureri ale 
poporului român. Oastea se împuţinează, birurile se- 
nmulţesc. Domnii se schimbă din ce în ce mai des şi de 
numele lor nu se mai leagă nici o ispravă, nici măcar o 
încercare vrednică de luare aminte. Când nu-s deajuns 
banii ce se cară la Țarigrad, pentru dobândirea ori 
păstrarea unei domnii, vin oştile vecinilor, tătari, leşi sau 
maghiari, aduse, urgie pe biata ţară, tocmai de cei care s-ar 
cădea s-o apere. Stepene de scoborâre sunt domnii 
românilor de aci încolo şi chiar atunci când se arăta câte 
unul mai vrednic şi mai îndelung stăpânilor, el pare a nu 
mai însemna decât un popas doar în această cumplită 
prăbuşire. La Constantinopol, împuterniciţii Apusului rămân 
uimiţi de bogăţiile ce se storc din ţările noastre şi de marea 
putere de îndurare a poporului român. 


Vezir, eu aş potoli zurbalele aceste”. Iară împăratului i se 
supărase cu zurbalele şi se miră ce va face şi întrebă sfat şi 
pre unul şi pre altul; şi aflând vreme acel Musaip 
împărătesc au spus împăratului că este un paşă sărac şi el 
zice să-l pui Măria ta vezir, că a potoli toate gâlcevile aceste 
pre carele îl cheamă Kiupruliul. Deci împăratul îndată l-au 
adus şi l-au pus vezir, îndată au şi pus de au strigat oaste şi 
pre altă parte au început a tăia capetele celor vicleni până i- 
au speriat, de au aşezat toate zurbalele; şi au rămas vezir 
lăudat la turci, precum s-au văzut şi se vede şi până astăzi 
neamul lui. Iară Ghica-Vodă, intrând în ţarigrad au nimerit 
la Kapikihăile moldoveneşti de au slujit; apoi au venit la 
Moldova cu neguţitorie; apoi la Vasilie-Vodă tot de un neam 
arbănaş şi vrând şi Dumnezeu, au agiuns de au fost Kapi- 
Kihale la Țarigrad şi vornic mare aice în Moldova. Deci, 
tâmplându-se atunce, la vremea lui Gheorghe Ştefan Vodă, 
de au fost la Poartă cu alţi boieri, vezirul văzându-l l-au şi 
cunoscut cine este, iară Ghica-Vodă nu-l cunoştea pre 
vezirul. Deci, vezirul Kiupruliul au şi chemat pe haznetarul 
lui şi i-au zis în taină: „Vezi cel boier bătrân moldovan ce stă 
la divan să-l iei şi să-l duci la odaia ta, până s-a ridica 
divanul şi apoi să-l aduci la mine în taină că-mi trebuieşte”. 
Iară Ghica-Vodă, după ce-l luase dintre ceilalţi boieri, se 
speriase tare că nu ştia povestea ce este; şi după ce sau 
ridicat divanul şi l-au dus la vezirul, l-au întrebat vezirul ce 
om este, Pe fundul acesta întunecat strălucesc, de-a pururi 
slăvite, numele celor dintâi cărturari ai noştri: Ureche, 
Miron şi Nicolai Costin, Neculce, Cantemir, în Moldova; 
călugărul Mihail Moxa, Constantin Căpitanul (Filipescu), 
Radu Greceanu, în Muntenia. 

În anul 1660 e o aşa secetă şi uscăciune în toată Moldova, 
că nu se zăreşte frunză pe copac şi drumurile nu se mai 
osebesc de ţarine şi vitele mor pe câmp şi oamenii mănâncă 
papură uscată, de unde i s-a şi tras porecla de „Papură- 
Vodă” domnului de-atunci, noului domn ştefăniţă, un 
copilandru de vro 16 ani, fecior lui Vasile Lupu. 


În anii următori a fost, chipurile, belşug şi s-au făcut de 
toate; da ce folos? Că domnii ce se perindară ca: Eustațiu 
Dabija „ce bea vinul cu oala” şi Iliaş-Vodă ce nici limba ţării 
n-o ştia şi mai ales Gheorghe Ducal vestit pentru patima 
banilor se năpusteau lacomi asupra ţării şi mai rău decât 
lăcustele prefăceau belşugul în foamete. 

Pe vremea aceea turcii purtau război cu polonii şi noi 
trebuia să hrănim oastea-mpăratului. Domnul căruia paşa îi 
poruncea şi de unde este şi au zis: „Cunoaşte-mă pre mine, 
au ba? „lară Ghica-Vodă s-au spus de unde este de locul lui, 
iară a cunoaşte pre vezirul Kiupruiul, s-au spus şi au zis: „ţii 
minte ce am vorbit când veneam amândoi pre cale? Şi au 
zis: de ai uitat tu, dară eu n-am uitat: şi iată că te voi face 
domn în Moldova; numai să taci mulcum „. lară Ghica-Vodă 
au şi mers de i-au sărutat mâna şi s-au rugat atunci pentru 
stăpâne-său să-l lase să fie domn, să nu-l mazilească. Iară 
vezirul au răspuns: „acum deodată îl las să fie: iară mai pre 
urmă cuvântul meu gios nu-l voi lăsa; ce te voiu face pre 
tine „. Şi pe urmă chemând la Poartă pre Gheorghe Ştefan 
Vodă să meargă, au pus pre Ghica-Vodă domn în Moldova, 
după cum scrie letopiseţul. Aşa au fost povestea ieşirei celor 
doi oameni, Kiupruliului vezirului şi Ghică-Vodă: că unde 
este voia lui Dumnezeu se biruiesc toate firele omeneşti. 

Ion Neculce (O samă de cuvinte) 1 „Că era ţara plină de 
oameni şi cu hrană şi cu agonisită bună. Iară în al treilea an 
al domniei lui, în anul 7180 (1672) ridicatu-s-au hânceştii cu 
toţii orheienii şi lăpuşnenii cu oaste asupra lui, pentru 
urâciunea grecilor ce adusese pre muţi de la Țarigrad şi 
mai ales pentru Cupăreşti ce erau aice în ţară. Deci viind 
Hâncul şi cu Durac ca unei slugi şi-l ameninţa cu bătaia, 
trebuia să-ngrijească de drumuri, de poduri, de fân, de 
conace, de toate - şi cât se vânturau turcii prin ţară şi pe la 
hotare, nici el, nici boierii, nici norodul nu mai aveau chip să 
răsufle de sălbătăciile lor. 

Şi când plecau turcii, veneau tătarii şi când plecau tătarii 
veneau leşii iar grecii forfoteau în toate părţile, negustorind 


şi sufletul din om, vânzând şi cumpărând de la ţolul 
săracului pân' la mitra vlădicilor şi pân' la coroana 
domnilor. 

De patru ori şi-a cumpărat coroana Duca-Vodă. Se 
spuneau basme de bogăţiile lui. Şi cum a sfârşft-o!... Ridicat 
de la masă, chiar în ziua de Crăciun, din porunca lui 
Petriceicu-Vodă, batjocorit, despoiat până şi de hainele de 
pe el şi trimis surghiun în Polonia, unde-a şi murit. 

„Când îl duceau pe drum, zice lon Neculce, îl pusese într-o 
sanie cu doi cai, unul alb şi unul murg şi cu hamuri de tei, 
ca vai de dânsul, ocări şi sudălmi de auzea cu urechile; şi 
alungând spre Suceava la un sat, au poftit puţintel lapte să 
mănânce; iară femeia, gazda, i-au răspuns: „N-avem lapte 
să-ţi dăm, că au mâncat Duca-Vodă vacile din ţară, de l-ar 
mânca viermii iadului cei neadormiţi!” Că nu ştia femeia 
aceea că este singur Duca-Vodă; iară Duca-Vodă, dacă au 
auzit aşa, au început a suspinare şi a plângere cu amar”. 

Soţia lui, doamna Nastasia, s-a măritat la bătrâneţe c-un 
grec şiret de la Constantinopol, care, după ce i-a luat toţi 
banii, a lăsat-o pe drumuri „săraca şi ocărâtă, de voroava 
oamenilor şi cu o casă plină de copii”, spune cu jale dulcele 
povestitor al acelor zile amărâte. 

Sardarul aice în Iaşi, cu toate oştile, strigau să-l prinză pre 
greci să-l omoare. Fugit-au toată boierimea, care încotro au 
putut. lară Duca Vodă, văzând că s-au rădicat atâta ţară 
asupra lui, au ieşit din curtea domnească cu toată casa lui 
şiau purces în gios pre iaz; iară hânceşti au intrat în curtea 
cea domnească şi prin casele boiereşti şi neguţitoreşti, prin 
târg, stricând şi jăcuind şi prinzând pre greci; pre câţi i-au 
găsit, pre toţi i-au omorât. 

Ion Neculce. 

De-atunci, de la răscoala hânceştilor, a rămas şi vorba: 
„Vodă da şi Hâncu ba!”. 

Către sfârşitul veacului al XVII-lea turcii sunt biruiţii de 
nemți sub zidurile Vienei şi de aci-ncolo puterea lor în 
Europa începe să scadă. Asupra ţărilor române se-ntind din 


ce în ce mai lacome şi mai hrăpăreţe mâinile vecinilor. Le 
vor şi nemţii care-au smuls Buda, c-o bună parte din 
Ungaria, de la turci. Le vor şi leşii al căror crai, trufaşul 
Sobieţchi, bate cetăţile fără apărare-ale Moldovei, ca să-şi 
arate puterea. Le vor tătarii, al căror han mereu le cere 
sultanului, pentru cei doi fii ai lui. Le vrea şi Rusia, care 
găseşte că pacea de la Carlovitzl dând Austriei/ţungaria, 
Ardealul şi Croaţia, ridică stavilă-n cale-l o împărăție prea 
puternică. Şi câţi le mai vor dinlăuntru, dintre boierii 
stârniţi de prea multă bogăţie, dintre marii postelnici, 
dintre domnii care, îndulciţi cu stăpânirea unei ţări, 
jinduiesc şi la cealaltă. Aşa Constantin Brâncoveanu, 
domnul Munteniei, (nepot fostului domn Şerban 
Cantacuzino, prietenul nemţilor21 După multe târguieli de 
toate felurile se pune capăt războiului dintre creştini şi 
turci, prin pacea de la Carlovitz, ale cărei dezbateri 
începute încă din toamna anului 1688 prin marele 
dragoman al Porții Alexandru Mavrocordat, iau sfârşit de 
abia la 26 ianuarie 1699 De la bătălia de la Mohaci care-a 
adus îngenuncherea Ungariei au trecut 173 de ani. 
Aproape tot ce-au turcii cu armele în vremea asta, li s-a luat 
înapoi cu pacea de la Carlovitz.... „. lară Kara-Mustafa 
vezirul, luând oştile, s-au dus drept la Viena Austriei, unde e 
scaunul împăratului nemţesc şi au început a bate de toate 
părţile cetatea; iară pe tătari i-au slobozit să prade şi au 
mers cale de trei zile dincolo de Viena, toate arzând, 
prădând şi robind. Şi fiindcă nemţii nu ştiau năravul 
tătarilor nu fugea şi aşa foarte mulţi au venit şi Constantin 
Cantemir al Moldovei, tatăl marelui cărturar Dimitrie 
Cantemir, se pârăsc şi se sapă mereu unul pe altul: ci banii 
Brâncoveanului se dovedesc la Stambul mai tari chiar şi 
decât grecii lui Cantemir. Dealtfel amândoi gospodarii stau 
sub ascultarea sultanului şi boierii care-ncearcă s-abată pe 
altă albie destinele ţării, plătesc adesea cu zilele lor 
asemenea ispită. 


Cel mai de frunte scriitor al vremii, cronicarul Miron 
Costin, împreună cu frate-său Velicico, buni prieteni 
polonilor, sunt ucişi din porunca domnului, după îndemnul 
boierilor credincioşi turcilor. Şi faptul că-n Muntenia a 
putut Brâncoveanu să domnească douăzeci şi cinci de ani, 
se datoreşte nu numai banilor lui ce păreau că nu se mai 
sfârşesc, dar şi supunerii pe care o arăta padişahului. 

Robi la tătari. Leopold împăratul văzând această nevoie 
mare ce venise asupra ţărilor lui şi necrezându-se numai 
oştilor sale, au trimis poloni de au cerut agiutoriu. Deci 
până au venit polonii, turcii aşa bătea cetatea cât gândea 
dinlăuntru să o dea acum în mâinile turcilor. Fără Şerban şi 
Duca domnii românilor avea corturile sale despre Dunăre şi 
avea poruncă de la vezir să facă pod peste Dunăre; ci ei 
lucra încet ca doară mai curând ar veni oastea creştinească 
să duduie pe spurcaţii turci, care erau aduşi de unguri 
împotriva împăratului celui creştinesc. Afară de aceasta 
Şerban-Vodă pre ascuns se înţelegea cu nemţii prin cărţi şi 
odată au vrut pre un pater iesuit mult timp ascuns în codrul 
său şi când mai voia nemţii să dea cetatea, trimise pe iesuit 
de le spuse, bărbăteşte să se apere încă patru ceasuri, că 
turcii gată iarbă de puşcă sau primul şi vor înceta de a bate 
până li se va aduce şi au ridicat Şerban-Vodă şi o cruce de 
lemn de stejarii întru pomenirea sa şi a tuturor românilor, 
care mult se muncea şi se ruga lui Dumnezeu ca în anul 
1711 când Petru cel Mare îşi îndreaptă privirea şi spada 
spre Constantinopol, Brâncoveanu socotind că ruşii au să 
fie biruitori se dă de partea lor. Se dă şi nu se dă: cum e mai 
rău, Om „cu două socoteli”, el stă cu oastea şi cu inima la 
mijloc, îngrijat, nedumerit încă... Ruşii sunt învinşi în bătălia 
de la Stănileşti. Dumitru Cantemir, domnul Moldovei, care 
fusese cu ei, acesta pre faţăl scapă, ca prin urechile acului, 
să nu ia turcii cetatea de la creştini'. Pre carea cruce au 
scris. Înălţarea crucii este ţinerea lumii. Crucea e podoaba 
bisericii. Crucea baza împăraţilor, Crucea întărirea 
credincioşilor, Crucea mărirea îngerilor şi rana dracilor. Noi 


şerban Cantacuzenul din mila lui Dumnezeu prinţul 
Mogşteanul şi domnul ţării Munteneşti am ridicat crucea 
aceasta. Întru veşnică pomenirea noastră şi alor noştri, pe 
vremea când vezirul Kara-Mustafa-Paşa ocolise Beciul din 
Austria de gios în 12 septemvrie din anul 16863 Călătoriule 
adu-ţi aminte că vei muri”. 

Din Hronica românilor de Şincai. 

De la Şerban Cantacuzino a început să se cultive porumbul 
în ţară la noi. 

1 îndată după încheierea tratatului cu Petru cel Mare 
domnul obşteşte-n toată ţara pasul acesta: „Noi Dimitrie 
Cantemir din mila lui Dumnezeu domnul ţării Moldovei 
către mitropolitul, episcopii, boierii, căpitanii şi toţi slujitorii 
pământului moldovenesc facem ştiut că întru cât duşmanii 
creştinităţii, turcii, n-au respectat tratatul încheiat de 
predecesorul nostru Bogdan, prin care ţara se obliga a plăti 
sultanului numai 4000 de galbeni, 40 de cai şi 24 de şoimi 
pe an şi au introdus în [ara Moldovei tot soiul de asupriri, 
dărâmând sau ocupând cetăţile ei, învoind tătarilor a o 
prăda, luând în robie pe fii şi soțiile noastre spre a-şi face 
râs de ele, sporind pe fiece zi tributul până la aşa grad că 
au devenit cu neputinţă de răspuns, noi ne-am unit cu 
împăratul milostiv şi credincios al Rusiei, Petru Alexievici, 
care au ridicat arma spre a mântui pe creştini din jugul 
robiei mohametane. Prin urmare tot omul din această ţară 
să ia armele spre a-l veni în ajutor, căci care nu va urma 
astfeliu îi se vor confisca averile”. 

Boieri şi norod, dar mai ales tagma bisericească întâmpina 
cu bucurie şi cu mari speranţe de mântuire vestirea acestui 
pas: „Rusul îşi face cruce ca noi”, îşi zic bieţii români. Vai, 
nu ştiu cât vicleşug şi câtă sălbatecă lăcomie se pot ascunde 
sub evlavia unei cruci...! 

De urgia turcilor şi fuge-n Rusia, unde trăieşte în mare 
cinste la curtea ţarului. Căci e un scriitor vestit şi unul din 
cei mai învăţaţi oameni din Răsăritul Europei. 


Brâncoveanu domneşte încă trei ani, mereu neliniştit, 
bolnav de griji mărirea lui fiind din acelea care se pot 
pierde. Şi-n adevăr de ce i-a fost frică n-a scăpat. 

Într-o dimineaţă din primăvara anului 1717 vine aga 
Mustafa, îl ridică din scaun şi, ca pe un făcător de rele, îl 
duce, împreună cu toţi ai lui înaintea sultanului; mustrări, 
închisoare, chinuri, pentru a-şi mărturisi averile câte şi pe 
unde sunt. Până ce, în sfârşit, banii şi stăruinţele noului 
domn, Ştefan Cantacuzinio, izbutiră pe deplin: în ziua de 15 
august, pe una din pieţele de pe malul mării, faţă fiind 
padişahul şi marii împuterniciţi ai ţărilor apusene, hangerul 
gealatului, din cinci fulgerări, făcu să cadă-nsângerate cinci 
capete de om: îngenuncheaţi la rând, cu mâinile legate la 
spate, osândiţii, îşi primiră moartea frumos; întâi căzu capul 
Văcărescului, ginerele lui Brâncoveanu, apoi al lui 
Constantin, cel mai mare dintre feciori, apoi al lui Radu; iar 
când veni rândul lui Matei copil de 16 ani acesta, înfiorat, se 
uită rugător în juru-l, ca şi cum ar fi căutat un ajutor, o 
mântuire ochii nefericitului părinte se umplură de lacrimi şi 
cele două suflete se-mbrăţişară pe veci în scăpărarea celei 
din urmă priviri. Peste câteva minute cinci trunchiuri pline 
de sânge erau aruncate-n mare; iar capetele înfipte-n 
prăjini şi purtate pe ulițele oraşului, ca să le vadă norodul şi 
să se cutremure de puterea-mpăratului. 

„Hai, lume oftează povestitorul acelor vremi cum se 
înşeală oamenii şi nu se pot sătura de dragostea ta şi la ce 
sfârşit îi aduce pe cei ce urmează voiei tale? Cu adevărat 
fum şi umbră, visuri şi păreri este cinstea lui!” 

Înfricoşata privelişte a celor cinci îngenuncheaţi, cu 
mâinile legate la spate şi cu capetele-ntinse spre tăiere, 
înfăţişează toată umilinţa şi-ntunecata-nvăluire a ţărilor 
române din zilele acelea. 

XIX. 

SUB FANARIOŢI. 

Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda. 


Cu Dimitrie Cantemir în Moldova şi cu Ştefan 
Cantacuziono în Muntenia se încheie şirul domnilor 
pământeni. De aci-ncolo sultanul trimite de-a dreptul pe 
cine vrea el, fără să mai întrebe pe boieri, fără să mai ţie 
socoteală de datinile ţării, ori de glasul vechilor aşezări. Se 
va amesteca din când în când şi câte un român printre 
atâţia greci, dar nu se va cunoaşte dintre ei. Lucrurile s-au 
petrecut aşa, că nici măcar nu s-a simţit zdruncinul 
schimbării. 

Dimitrie Cantemir domnise numai şase luni. Frica turci l-a 
gonit în Rusia de unde n-avea să se mai întoarcă şi unde 
bucuros şi-ar fi dus şi ţara de i-ar fi stat în mână. Vremile de 
mai târziu au dat scriitorului slava, de care domnul nu s-a 
putut învrednici. 

Ştefan Cantacuzino se lăcomise la tronul lui Brâncoveanu, 
mai mult de patima banilor decât de mila şi dragostea 
țăriil1 „N-au rămas episcop, rosteşte glasul vremilor, n-au 
rămas egumen, călugăr, neguţător, boieri mari şi mici, care 
să nu fie de dânsul jăfuiţi şi prădaţi”. 

Când, bănuit de legături ascunse cu nemţii, e prins de 
turci, e prins de turci, dus şi ucis la Țarigrad şi el împreună 
cu tatăl său Constantin (26 mai 1716 toată ţara vede în 
această pedeapsă o răsplată de sus, pentru cel ce-a uneltit 
pieirea Brâncovenilor. 

Şirul domnilor fanarioți în amândouă ţările îi deschide 
Nicolae Mavrocordat: el se aşează mai întâi în Moldova, pe 
la jumătatea lui noiembrie 1711 sărbătorit de boieri a căror 
limbă n-o ştia şi care-s prea fericiţi, că stau la masă cu fiul 
dragomanului turcesc, ajuns în scaunul lui Ştefan şi nici se 
mai întreabă de unde-l pâinea pe care-o frâng pe masa de 
praznic, „=i foarte s-au bucurat Într-acea zi toată curtea, =i 
s-au sculat boierii de la masă, de au giucat În casa cea 
mare, că acolo se pusese masa...” Apoi, după cinci ani de 
domnie-n ţara tot mai săracă a Moldovei, pentru credinţa 
lui neclintită faţă de turci de turcii stăpâni e înaintat la 


scaunul mai bănos, al Munteniei, în locul lui Ştefan 
Cantacuzino. 

Grecul deschide poarta binişor, zâmbeşte blând ochilor 
neliniştiţi, netezeşte cu milă amestecată cu teamă fruntea 
celui obidit şi când vede cât de supusă şi de blânda-l turma 
ce i s-a dat în seamă, îşi scoate frumuşel foarfecele şi s- 
aşează pe tuns. Mai din uşor, mai cu fereală decât mulţi 
dintre voievozii pământeni şi gândindu-se şi la nevoile ţării, 
căci era om cuminte dealtfel, stăpân patimilor lui şi foarte 
priceput în trebile domniei. Aşa că în limpezişul unor 
timpuri mai aşezate, ar fi fost cu toată firea lui de grec un 
bun stăpân şi oblăduitor pământului acestuia. Dar era o 
mânie de valuri pe-atunci, că-l de mirare cum de se mai 
ţinură bietele noastre ţări! 

Se ridicase o împărăție nouă la miazănoapte. Petru cel 
Mare biruise la Pultava pe Carol al XII-lea, regele Suediei, 
îşi lărgise hotarele din Marea Caspică până-n Marea Baltică 
şi plănuia să-şi mute scaunul din Moscova la 
Constantinopol, care trebuia, fireşte, să ia numele de 
Țarigrad „oraşul ţarului”. „Războaie mari purtau întunecimi 
de oşti peste pământul nostru, nimeni nu mai era stăpân pe 
lucrul lui. La dus şi la-ntors, creştini şi păgâni, biruiţi şi 
biruitori, ca sălbaticii dădeau busna prin casele oamenilor, 
prin biserici şi prin mânăstiri de jefuiau tot ce găseau şi vite 
şi robi luau, ca dintr-o ţar! a nimănuia. 

Voievozii, supuşi credincioşi ai padişahului, nu mai 
însemnau nimic. Boierii erau dezbinaţi: unii trăgeau spre 
nemți, alţii spre ruşi, din ce în ce mai puţini spre turci, spre 
care tot mai lacome se-ntindeau peste noi braţele 
muscalului. Şi leşii ne săpau. Tătarii ne prădau mereu; şi 
oaste nu mai aveam şi nici un viteaz nu se mai ridica să ne 
apere. Ne apărau doar munţii cetatea neatârnării noastre. 

Trei împărăţii se băteau pe noi; iar când se hotărau să facă 
pace, ruşii cereau Moldova, nemţii Valahia cârjile de aur ale 
bătrânei Turcii şi luptele reîncepeau. 


Numele domnilor, ca şi faptele lor, se amestecă în pulberea 
acelor lupte. Ei vin şi se duc din porunca sultanului şi în 
bogăţiile pe care le agonisesc văd viitoarele domnii, pentru 
ei sau pentru ai lor. 

Constantin Mavrocordat, fiul celui dintâi gospodar 
fanariot, domneşte, între anii 1730-1763 de şase ori în 
Muntenia şi de patru ori în Moldova. Câţi bani „de haram”, 
cum zice turcul, i-or fi trecut prin mână! Şi câtă jale, câte 
schingiuiri şi bătăi pân' la sânge şi pân' la moarte, înfăţişau 
banii aceia! 

Domnii sunt încunjuraţi de greci, biserica e împănată de 
greci. Şcolile, puţine câte sunt, dregătoriile, negoţul toate 
cheile vieţii noastre sunt în mâinile grecilor şi toate se vând: 
slujbele, egumeniile, strângerea birurilor, care de mult nu 
mai au nici o măsură domnul însuşi vinde la mezat 
mânăstirile domneşti. Boierii şi clerul se mai „chivernisesc” 
ei dar de ţăran e greu, că nu i-au mai rămas decât braţele şi 
nici pe acelea nu-l stăpân. 

Când pacea de la Pasarovitz (1718) dă nemților Oltenia, pe 
care pacea de la Belgrad (1739) avea să ne-o întoarcă 
îndărăt, dregătorii lor, trimişi ş-o ia în stăpânire, rămân 
umiliţi de sălbăticia în care trăiesc oamenii, într-o ţară aşa 
de mândră şi bogată. Corăbiile turcilor încarcă toamna tot 
rodul pământului. 

Sub Ion Mavrocordat cel mai lacom şi mai asupritor dintre 
toţi domnii pe care nii-a trimis Fanarul văcăritul ajunge să 
se ia de trei ori pe an, încât oamenii încep să-şi ucidă vitele 
ca să-şi mai scurteze din cele dări. De atunci o fi rămas 
cântecul: 

Cine are patru boi Capu-l urlă de nevoi. Eu că n-am nici o 
pereche Pun căciula pe-o ureche! 

Pe vremea asta de cumplită ananghie, îşi întinde Rusia 
mrejele ei asupra ţărilor noastre. Puternică, lacomă, 
vicleană, ea zice că ridică spada „în numele Mântuitorului şi 
al creştinităţii” şi cheamă la sânul ei, sub înalta ei ocrotire 
toate popoarele „drept-pravoslavnice”. Turcii înţeleg, 


printr-un fel de presimţire mai mult, că cel mai mare 
vrăjmaş al lor e muscalul şi-n ura de moarte a celor două 
împărăţii se cumpăneşte, pentru mai bine de-un veac, 
soarta ţărilor române. 

Gospodarii acestei vremi se schimbă tot mai repede; căci 
tot mai mult se teme sultanul să nu-l tragă ruşii în partea 
lor. Ei îşi deschid drumul la domnie de obicei prin slujba de 
dragoman al Porții; pe-acolo trec şi puţinii pământeni ce 
mai întrerup doar cu numele şirul domnilor fanarioți. 

Turcii se încred din ce în ce mai puţin în români. Ei se tem, 
pe vremea asta de neastâmpăr, să nu se ridice vrun Ştefan. 
Vrun Mihai. Cea mai mică bănuială aduce mazilirea 
voievodului. Uneori moartea lui. O şoaptă numai, la 
îngrijata Poartă, că domnul ar da ruşilor ajutor pe sub mână 
şi pieirea lui e hotărâtă. De aceea nici nu poate fi vorba de-o 
gospodărie închegată. Câteva măsuri de îndreptare, ce se 
încearcă din când în când, ţintesc mai mult la sporirea şi 
strânsul mai uşor al dărilor, decât la buna şi trainica 
îngrădire a ţării. 

Muscalii sunt neadormiţi. Ei caută în toate felurile să 
ademenească pe români şi să-l tragă-în partea lor: iscoade, 
călugări, negustori, iconari, ostaşi cu vază, cutreieră 
Moldova şi Muntenia, ispitind, împărțind bani, făgăduind 
marea şi sarea bieţilor oameni buimăciţi de nevoi, ce nu mai 
ştiu nici ei pe cine să creadă, încotro s-apuce. Mulţi dintre 
vechii noştri boieri şi mai ales preoţii, văd în puternica 
Rusie mântuirea neamului românesc! Ei trimit împărătesei 
Caterina a [l-a soli din amândouă ţările, cu smerite cărţi de 
închinare: „Rugători cădem la urmele prea luminatelor 
picioarelor voastre”... „O, prea blagorodnică împărătească 
şi prea milostivă stăpână a noastră, nu ne părăsi pre noi 
robii Măriei voastre cei de o credinţă, umbreşte-ne...!” 

Aveau să vadă ei românii, curând după aceea şi multă 
vreme după aceea, cum ştie să umbrească milostiva Rusie! 

Începând de la 1769 şi până la 1774 cât ţine războiul 
dintre muscali şi turci, ţările române pe care însuşi capul 


bisericii lor le cheamă la jertfă, „pentru proviantul 
împărăteştilor oşti ce au venit spre apă- -v, rărea noastră” 
ţările peste care-şi întinde Rusia larga ei aripă ocrotitoare, 
sunt împresurate şi jefuite vajnică sălbăticie de înseşi 
aceste împărăteşti oştiri, care se bat zic ele „pentru 
mântuirea neamurilor creştine de sub jugul păgânului”. 

Pacea de la Cuciuc-Cainargi (1774) desface Moldova şi 
Valahia din strânsoarea ucigaşă a braţelor muscăleşti, dă 
însă marii împărăţii creştine dreptul de a le... Ocroti, de 
câte ori se va părea ei că sunt prea asuprite de 
necredincioşi un drept pe care dealtfel şi-l luase ea singură 
de mai înainte şi-n care până şi turcii văd ce se ascunde. 
Austria, înțelegând că Rusia şi-a retras gheara de pe 
deasupra, numai pentru a şi-o întinde cu cea mai mai bine 
pe dedesubt, se grăbeşte a lua din vreme partea ei de 
pradă. Cu doi ani înainte se făcuse-mpărţeala Poloniei, dusă 
la pieire de înseşi dezbinările păzitorilor ei. Austria 
încredinţează pe turci că de halca ei ar ţinea şi Bucovina, o 
fărâmă de loc neînsemnată, pe care o ia numai pentru a 
îndrepta, cum a fost din vechi, „hotarul Pocuţiei”. Toată 
Moldova e un suflet ş-un strigăt în faţa acestei nelegiuiri. 
Acolo-l Suceava şi Putna cea sfântă, acolo-l cetatea de scaun 
şi locul de veşnică odihnă al celui mai mare şi mai slăvit 
voievod al ei. Dar cine s-audă dreptatea şi cine să creadă 
durerea unei ţări aşa de mici! 

Domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, trimite o 
plângere la Poartă. Austria îl pârăşte că-l unealta ruşilor. Iar 
câteva mii de galbeni încheie târgul. Într-o seară din 
toamna anului 1777 soseşte-n laşi un paşă Ahmed-bei. El 
trage la „Conacul din Beilic”, se face bolnav, spune că trece 
la Hotin ş-ar vrea să vorbească cu domnul, pe care-l 
cunoaşte de la Țarigrad. Ghica vine, însoţit numai de patru 
slujitori pe care-l lasă afară, îl găseşte-ntins pe-o sofa şi-l 
arată, din toată inima, părerea lui de rău că-l vede bolnav. 
Turcul e vesel, spune glume, întreabă de una, de alta... Cum 
stau aşa de vorbă, Ghica scoate tabachera şi i-o întinde: 


„Bun tabac ai, zice Ahmed, dar eu am şi mai bun”. Şi, 
bătând din palme, strigă „Iabac!” Opt ieniceri răsar ca din 
pământ. O luptă de câteva clipe. Unul din ieniceri e ucis. 
Apoi un gemăt adânc, sugrumat din cea din urmă durere şi 
frumosul trup al voievodului Moldovei, străpuns de lovituri 
mai multe decât cerea moartea, cade la picioarele 
„trimisului împărătesc”. 

Austria, veselă şi mândră de-o aşa deplină biruinţă, putea 
să-şi înfigă liniştea zgripţorii ei în boiul Moldovei. Sabia lui 
Ştefan dormea lângă braţul ce nu se mai putea ridica să-şi 
apere pământul! 

Şi nu mijea o zare de lumină, în toată întunecimea aceea 
de vremi neîndurate. Un vânt de stricăciune suflă peste 
lumea întreagă. Nu mai era cinste, nu mai era omenie. A 
vicleni, a fura, a ucide mişeleşte era o putere. Frederic cel 
Mare, găsind la Lipsea tiparele de bani ale polonilor, pune 
să toarne-n cositor o sută de milioane de fiorini, pe care-l 
petreee-n Polonia lui drept bani adevăraţi. 

Domnii greci se azvârl asupra ţărilor noastre eu lăcomia 
zorită a jefuitorului de călare, pe care-l ajung din urmă 
ceilalţi flămânzi. Când cele trei împărăţii din jurul nostru se 
războiesc iar între ele şi-şi vântură oştile şi păcatele peste 
sărmanele ţări fără nici o apărare. Ei se gândesc ce s-apuce 
mai repede, ce vicleşuguri să mai învârtească şi cum să-şi 
aştearnă lor mai bine şi mai la adăpost. 

Neculai Mavrogheni ar da foc ţării pentr-o zi mai mult de 
domnie. El înşeală pe turci, jurându-se că ţine oaste multă 
care se bate vitejeşte pentru ei: şi oastea aceasta e o 
adunătură de tălhari, tocmită pe jaf, în fruntea căreia el 
însuşi merge de pradă casele boierilor şi sfintele lăcaşuri. În 
toamna anului 1787 pe când erau turcii în război cu nemţii 
şi cu ruşii, acest Mavrogheni sparge zidurile Mânăstirii 
Cozia, o jefuieşte şi scrie la Constantinopol că, după o luptă 
crâncenă, biruind pe nemți, le-a luat în sfârşit o puternică 
cetate-a lor, care se cheamă Cozia. Cozia lui Mircea! 


Ţările române, de la care mereu se certau nemţii cu ruşii, 
când era vorba la-mpărţeală, scapă şi de data asta. Pacea 
de la şiştov şi cea de la Iaşi, pun capăt, în anul 1792 
„războiului sfânt”, cum îi plăcea Caterinei a [l-a să-l 
numească. Nemţii se retrag din Muntenia şi ruşii din 
Moldova. Şi unii şi alţii se retrag de nevoie. Un strigăt 
izbucnise din inima Franţei şi regii pământului se 
cutremurară în vechile lor tronuri. Era marele strigăt al 
dreptăţii omeneşti, pe care-aşa de demult o uitase lumea, 
încât înfăţişarea ei care-n adevăr căpătase ceva din 
sălbătăcia fiarelor, o umplu de groază. Se prăbuşi în flăcări 
şi-n sânge coperişul putred al vechii clădiri feudale 
popoarele, visătorii crezură că s-au năruit şi zidurile. Veacul 
al optsprezecelea apunea în lumina de vrajă a celor mai 
mari speranţe ce-au încolţit vrodată în sufletul omenirii. 

Pentru ţările noastre mântuirea era încă departe şi venea 
încet. La cârma lor se schimbă tot oamenii sultanului, foşti 
dragomani, odrasle tot mai lacome din cele opt familii 
greceştil ce, vreme de-o sută de ani, se duşmănesc între 
ele de la împărţirea bogățiilor acestui pământ. Şi oamenii 
aceia nu pot înţelege nici sufletul, nici nevoile neamului 
nostru. Câteva pravili, câteva îndrumări bune pe care le-au 
dat unii din ei, sunt rodul vremii. Ele cred din adâncul vieţii 
noastre, cum cresc arborii din pământ şi e deajuns uneori 
ca domnul să nu le împiedice, pentru ca numele lui să 
rămâie binecuvântat poporului, deprins a vedea jaf şi urgie 
de la cei de sus. Slujbele şi bogăţiile ţării sunt pe mâinile 
străinilor şi boierii de baştină, mai toţi, sunt încuscriţi cu ei. 
Puținele şcoli ce s-au întemeiat, sunt şcoli greceşti. În 
„casele mari” nu se vorbeşte decât greceşte. La primiri, la 
zile de sărbători, domnii sunt lăudaţi în limba grecească... 
Se strică oamenii, se strică sufletul ţării, mai scump decât 
toate bogăţiile pământului ei. De bântuirile de-afară, de 
duşmanii luptelor făţişe, scăpau românii mai uşor. Că- 
mbelşugarea holdelor şi hărnicia braţelor întremau ţara 
iute şi toate se ridicau la loc în câţiva ani de linişte. Dar de 


„Tăul din casă” cum să te aperi, cui să te plângi, cu cine să 
te ajuţi? 

Rămasă fără oaste, ţara nu se mai poate apăra nici de 
bântuirile Pasvangiilor2 care, sub ochii domnului, 
înmărmurit de groază, calcă oraşele Olteniei, jefuind case şi 
omorând oameni, ziua-n amiaza mare. Gloatele trimise de 
turci, ca să ne apere să apere „grânarele de îmbelşugare 
ale împărăției musulmane” trec şi ele cu ceaugşi cu tot în 
rândurile vestitului Pasvan şi pradă fără nici o teamă. 

1 Mavrocordat, Ghica (arbănaşi greci), Calimah, Ipsilanti, 
Moruzi, Caragea, Şuţu şi Mavrogheni. 

Pasvanoglu, vestitul paşă din Vidin, e un fiu de tâlhar; şi-a 
făcut o bancă de haiduci, de răzvrătiți şi pradă olaturile 
turceşti de pe lângă Dunăre. Se întăreşte-ntr-o cetate de 
pământ lângă Vidin, risipeşte cetele de poteraşi, ca şi 
oastea ce vine-mpotrivă-l: sultanul, ca să-l potolească, îl face 
paşă. Aceasta-l măreşte banda şi îndrăzneala Pasvangiilor 
nu mai cunoaşte margini. 

Domnii, văzând slăbirea şi dărăpănarea Turciei, încep să- 
ncline din ce în ce mai mult spre puternica Rusie, spre 
„soarele care răsare”, zic ei. 

les la iveală firele vechilor, iscusitelor uneltiri muscăleşti. 
Când sultanul mazileşte, în anul 1806 pe Constantin 
Ipsilanti, domnul Munteniei şi pe Alexandru Moruzi, domnul 
Moldovei, ruşii ocrotitori intră cu oaste-n amândouă ţările şi 
cer întoarcerea voievozilor în scaunele lor, căci nu se- 
mplinise cei şapte ani, cât era aşezat acum veacul unei 
domnii. Poarta se supune: Mazilii îşi recapătă caftanul. 
Oştile ruseşti însă nu se retrag şi războiul focul ascuns sub 
cenuşa vremelnicilor învoieli izbucneşte iar. Luptele 
hărţuieli mai mult se trăgănează aproape cinci ani, când pe 
pământul nostru, când în jurul hotarelor noastre. Şi-n toată 
vremea muscalii se fac stăpâni pe-amândouă ţările: 
sălbăticia cu care te jefuiesc, muncile, bătăile şi nelegiuirile 
pe care le-ndură poporul de la aceşti pravoslavnici creştini, 
întrec marginile oricărei închipuiri omeneşti. O ceată de 


bătrâni vin de se jeluiesc generalului Kutuzoff de cruzimile 
oştirii lui şi când îi spun cu durere de bieţii români că nu le- 
a mai rămas nimic, nici cenuşa din vatră, acesta le răspunde 
aspru: „le voi lăsa lor ochii spre a plânge”. 

De câte ori încep tocmelile de pace, ruşii cer Moldova şi 
Valahia, de care turcii se ţin cu încleştarea desperatului ce 
simte prăpastia sub el. Vârtejul întâmplărilor din Apus 
grăbeşte însă ruperea târgului. Napoleon cel Mare îşi 
îndreaptă spre Rusia biruitoarele-l steaguri. 

În ziua de 24 mai 1812 se-ncheie pacea de la Bucureşti, 
pace în care banii şi uneltirile ruşilor se arată cu mult mai 
tari decât armele lor. 

Din trupul sărmanei Moldovei se mai răşlui o parte: Prutul 
„râu blestemat” de-atunci se făcu paloş în mâna muscalului 
şi spintecă-n două mândra moşie a lui Ştefan cel Mare. 

Îndată, după ridicarea oştilor împărăteşti, se-ncinge-n 
toată ţara o foamete ş-o ciumă năprasnică, de mureau 
oamenii pe drumuri. Vestita ciumă-a lui Caragea, unul din 
cei mai lacomi domni ai Munteniei, despre care se spune că 
şi-a cumpărat firmanul cu patru milioane de ei. Pentru a 
putea jefui în linişte, Caragea se pune bine cu boierii, 
ademenindu-l cu tot felul de slujbe şi de îngrădiri şi 
statornicind prin glas de pravilă chiar în condica lui de 
pravili. Ca toată povoara dărilor s-apese numai asupra 
norodului. 

Înfricoşat el singur la urmă de jaletea ţării şi de vâlva 
bogățiilor lui, părăseşte domnia şi se duce să trăiască-n 
frumoasa Italiel 

Îi urmează Alexandru Şuţu, cu sprijinul ruşilor, care de 
obicei costă mai scump şi e mai înşelător decât al turcilor. 

Moldova, chip, are parte-n vremea asta de-un domn mai cu 
milă. În cei şapte ani împliniţi (1812-1819) ai lui Scarlat 
Calimah, s-aşează o viaţă mai legată şi mai spornică pe 
bucăţica de pământ ce i-au mai lăsat-o nesăturaţii de 
pământ. După acest bun gospodar de la care, între altele, 


rămâne ţării şi o înţeleaptă alcătuire de pravili, vine Mihai 
Şuţu, rudă cu Alexandru Suţu din Muntenia. 

Cu el, cu aceşti doi greci din neamul lui Şuţu, se încheie 
pentru vecii vecilor întunecosul şir al domnilor fanarioți, 
început cu Nicolae Mavrocodat la 1711 în Moldova şi la 
1716 în Muntenia. 

A fost o noapte cumplită aceea. În istoria vieţii noastre. 
Una din acele nopţi care pregătesc moartea popoarelor 
bătrâne, „în ce chip când se apropie de ziuă încep a cânta 
cocoşii şi jigăniile temându-se să nu le apuce lumina zilei 
prin locuri primejdioase pentru dânsele, fug de se ascund în 
vizunii, într-acest chip şi Caragea petrecând, ca întunericul 
nopţii în cei cinci ani trecuţi ai domniei lui slobodă hiară 
nesăţioasă, hrăpind din ţară şi făţiş şi curmeziş şi dosiş, 
întru al şeselea începând a se lumina de ziuă, adică a se 
descoperi ale lui fapte toate, se temu nu atât de mazilie, 
fiindcă sorocul de şapte ani ai domniei după trataturi se 
împlinea, cât de capul lui, căci simţise că Poarta are 
socoteală a-l pierde, îşi chivernisi scăparea vieţii pri fugă 
din scaun la alte curţi străine cu toată familia”. 

Şi-mbătrânesc fără de vreme pe cele tinere. Ş-un noroc 
mare a fost că n-a străbătut mai adânc amestecul de sânge, 
otrăvitoarea încuscrire pe care s-au încercat împrejurările 
s-o puie între tinereţea curată şi neştiutoare a românului şi 
bătrâneţea ostenită, vicleană şi plină de stricăciuni a celei 
mai putrede rămăşiţi din vechiul neam al grecilor. 

Au rămas în casele boiereşti, în zarva oraşelor împestriţate 
şi pururea iubitoare de prefaceri, acolo au rămas şi limba şi 
portul şi obiceiurile subţiri ale grecilor. În satele depărtate, 
în largul câmpiilor pe linişte, ca şi-n strâmtorile munţilor pe 
vifor, aceeaşi opincă a însemnat urma trăiniciei noastre de-a 
lungul vremilor nemilostive, ş-acelaşi suflet cinstit şi bun şi- 
a rostit gândul, în aceeaşi bună şi cinstită limbă 
strămoşească. 

Şi de-a încremenit pana, de-atâtea-nvăluiri, în mâna 
cronicarului de la oraş. Din ce în ce mai cu foc a plâns în 


luncă obida păstorului rămas adesea fără turmă, din ce în 
ce mai răspicat ş-a destăinuit, în graiul sfânt al doinei, 
sufletul cel neschimbător al ţăranului. 

Departe, ca din adâncimi de vremi, răsună înduioşat un 
glas de bucium. Se rumenesc încet crestele munţilor. E 
primăvară-n aer şi primăvară-n inimi. 

Şi tot mai înviorat, tot mai larg s-aud chemările de bucium. 

XX. 

ÎN zorii mântuirii. 

Mucenicii sângelui tău n-au zile oare?: „Şi Domnul va scula 
pe unul din voi, care va aşeza pe urmaşii voştri iarăşi în 
libertatea şi puterea lor...” 

Cântarea României. 

Ţările Apusului îşi căutau hotarele învălmăşite. Pământul 
fumega încă de sângele războaielor lui Napoleon I. În 
Răsărit, se numărau zilele bătrânei, putredei împărăţii 
Musulmane. Austria şi Rusia, deopotrivă de lacome, îşi 
făceau socotelile moştenirii. Popoarele asuprite suflau în 
scânteile aruncate de „Revoluţia cea mare” ce luminase cu 
flăcările ei sfârşitul veacului al XVIII-lea. Serbia se 
zvârcolea în sângele eroilor ei, strigând, că „moartea-l mai 
dulce decât robia”, iar Grecia trecea, de la „Clefţii” şi 
„Palicarii” codrilor, la oastea hotărâtă e Eteriei, ai cărei 
vitejii izvorau din toate oraşele mari ale Europei. 

În fruntea acestei mişcări se puse ipsilanti, maior în 
armata rusească şi fiul fostului domn Constantin ipsilanti. El 
îşi alcătui în Basarabia un început de oaste şi-n februarie, 
anul 1821 intră în Moldova, ca-n ţara lui. Mihail Şuţu, 
domnul de-atunci, salută în el pe „liberatorul Greciei”. 
Mitropolitul Veniamin îi încinge sabia şi-l binecuvântează în 
biserica Trei Ierarhi. Crainici alergau în toate părţile să 
cheme la arme. Se zvonise că vine din urmă oastea 
rusească. 

Boierii şi norodul, pentru orice întâmplare, încep a se 
cărăbăni spre întăriturile munţilor. 


Eteriştii omoară-n iaşi pe toţi turcii care le cad în mână şi 
pleacă-nainte, spre capitala celuilalt Şuţu. În drumul lor 
jefuiesc ţara. Cuvântul zavera, care vroia să spuie că 
răscoala lor e pentru dreptate şi pentru lege, ajunge să- 
nsemne în mintea poporului groaza şi urgia sălbătăciei 
omeneşti. 

De data asta însă, suferinţele găsesc paharul plin şi spre 
uimirea tuturora, se descopere că şi răbdarea românului 
are-un sfârşit. Ca o coamă de leu se-nfioară şirul codrilor 
noştri, din Vatra Dornei până-n plaiurile Gorjului şi într-un 
freamăt se lasă pânza de vale oastea Dreptăţii, sufletul ţării 
ce nu mai poate răbda. 

Grecii, care se credeau stăpâni pe pământul nostru, unde 
dominau ai lor de-atâta vreme, grecii care vroiau să ne ia cu 
de-a sila în răzmeriţa lor, în goala răscoalei lor, grecii noştri 
căzură-n focul ce singuri şi-au aprins. 

În Moldova ridicară satele-mpotriva lor boierii din ţara de 
Sus, Gherghel şi istrati de la zvorâştea şi Spătarul Sturză, 
ispravnicul Neamţului. Şi, cum furia mulţimii nu mai vede şi 
nu mai alege, au pierit şi din boierii pământeni în 
vânătoarea aceea de greci. 

În Muntenia, sufletul mişcării e Tudor Vladimirescu, fecior 
de moşnean, din mândrul ţinut al Gorjului. Pe când Ipsilanti 
înaintează cu liota lui spre Bucureşti, Tudor trece Oltul cu 
25 de panduri, să „ridice ţara”. În vremea asta moare 
Alexandru Şuţu, domnul Munteniei; al Moldovei fugise-n 
Rusia. Turcii dau fostului gospodar Calimah firman pentru 
amândouă ţările, a căror domnie, pe vâlvoarea asta, cam 
frigea. Scarlat Calimah nu se apropie ci trimite doi 
caimacami să-l ţie locul. 

Sub steagul lui Tudor se strâng toţi asupriţii, ceea ce- 
nseamnă tot poporul muncii şi al birului. Răscoala e 
împotriva tuturor asupritorilor, „veri din ce neam ar fi 
balaurii care i-au înghiţit de vii, căpeteniile lor, atât cele 
bisericeşti, cât şi cele politiceşti”, cum aşa de frumos 
lămureşte „Domnul Tudor” în chemările lui scrise 


norodului. Vin şi din boierii cu durere de ţară, în tabăra lui 
Vladimirescu...1 vornicului Văcărescu, trimis de 
căimăcămie să potolească pe „răzvrătiţi” cum va şti el mai 
bine, Tudor îi scrie: „ci pre semne dumneata pre norod, cu 
al cărui sânge s-a hrănit şi s-a poleit tot neamul boieresc îl 
socoteşti nimic numai pe jefuitorii numeşti patrie; cum nu 
socotiți că pre mine mă categoriseşte numai tagma 
jefuitorilor, iar pe jefuitori îi categorisesc toate neamurile! 
Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria cheamă 
norodul, iar nu tagma jefuitorilor; şi cer ca să-mi arăţi 
dumneata ce împotrivire am arătat eu asupra norodului? Că 
eu alta nu sunt decât numai un om luat de norodul cel 
amărât şi dosădit din pricina jefuitorilor, ca să le fiu 
chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor, iar tagma 
jefuitorilor, căci nu le place una ca aceasta, a ridicat arme 
de moarte asupra patriei şi a ticălosului norod”. 

1 Mitropolitul Dionisie Lupu, Ilarion episcop de Argeş, 
vornicul Grigore Băleanu, vornicul Mihail Manu, vornicul 
lordachi Slătineanu, vornicul Neculai Golescu, logofătul 
Scarlat Grădişteanu, Scarlat Câmpineanu, Filipescu Vulpe, 
Neculai Văcărescu, Mihai şi Grigore Filipescu, Ştefan 
Bălăceanu şi alţii. 

Pentru-ntâia oară vorbeau durerile neamului întreg, prin 
gura unui sol al dreptăţilor lui. 

Spre Bucureşti înaintau acum două răscoale. O parte din 
boierime, îngrozită, plecă peste hotar. La 16 martie Tudor 
intră în Bucureşti în fruntea unei oşti de vro cinci mii de 
oameni şi peste câteva zile primeşte solia şi cartea de 
jurământ a celor 56 de boieri, cu arătare lămurită „că 
pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu este 
rea şi vătămătoare, nici în parte fieşcăruia, nici patriei, ci 
folositoare şi izbăvitoare, pe care ca pre unul de binele ţării 
voitor şi de trebuinţă obştiei norodului l-am primit toată 
politia Bucureşti cu drag şi cu braţele deschise şi-l 
făgăduim sub jurământ că niciodată nu vom cugeta 
împotriva vieţii şi a cinstei lui”. 


La 25 martie soseşte şi ipsilanti: Puţină oaste de pază ce se 
află în Bucureşti, fiind sub căpitani greci, trece la eterişti; 
ipsilanti stăruie să-l atragă şi pe Tudor acesta-l răspunde 
limpede: „în Grecia-l locul grecilor, în Ţara Românească al 
românilor”. De-aci ură de moarte. 

Zvonul că vin turcii hotărăşte pe răsculați să se retragă 
din capitală. Ipsilanti o ia spre Târgoviştea. Tudor spre 
Piteşti. Pe drum, el pedepseşte aspru pe toţi cei dovediţi c- 
au jefuit. În oastea lui de strânsură sunt mulţi bulgari şi 
sârbi, care-au intrat între răsculați numai pentru 
prădăciuni şi omoruri. Tudor îi străşniceşte, fără nici o 
cruţare. Îşi face duşmani ştie; dar „de când a îmbrăcat 
cămaşa morţii, cum zice el, nu se mai teme de ea, cio 
aşteaptă-n fiecare zi”. Şi iat-o că soseşte. 

Într-o seară de mai, cum sta el în tabără, sfătuind cu ai lui, 
se pomeneşte cu iordachi, căpitanul lui ipsilanti, însoţit de 
câţiva greci înarmaţi. Cearcă să lupte, dar când vede că 
nimeni nu-l apără, îşi lasă braţele-n jos şi zice cu durere; 
„Luaţi-mă, că nu mai sunt de nici un folos acestor oameni”. 
Era vândut. Câţiva olteni se repăd să-l smulgă dintre 
căpitanii lui, dintre vânzătorii lui. Să-şi smulgă pe Tudor al 
lor. Ei îşi primesc moartea, cum ar primi o binecuvântare. 
Apoi nu se mai vede nimic. Un singur bătrân, cu fruntea în 
ţărână, aiurit, nebun de durere, plânge, fără lacrimi. Tudor 
e dus la Târgoviştea. Pe la miezul nopţii e scos afară din 
oraş, în lunca lalomiţei. Doi gealaţi îl întâmpină cu 
iataganele sclipitoare. 1 se spune să-şi facă cea din urmă 
cruce. „N-aveţi măcar un pistol?” îi întreabă. O lovitură 
năprasnică-n tâmplă îi zgâlţâie creierii pe celelalte le simte 
ca prin somn. Şi tot ca prin somn şi ca printr-un grozav 
întuneric, îi scapăr-n clipa din urmă un licărit de gând: că 
dreptatea, dreptatea pentru care-a ridicat ţara, nu moare 
cu el. 

Duiumurile turceşti împânzesc cele două ţări cuib de 
răscoale. În ziua de 7 iunie, oastea eteriştilor e zdrobită la 
Drăgăşani, în Vâlcea. Ipsilanti fuge la Viena, unde moare, 


după şase ani, în scăpătarea cea mai de plâns. Înflăcăraţii 
celei din urmă rămăşiţi ale zaverei se închid, sub ascultarea 
căpitanului lordachi, în clopotniţa mănăstirii Secu din 
Moldova, unde, după două săptămâni de înverşunată 
împotrivire, nemaiavând gloanţe, dau foc balercii cu 
pulbere şi-ncheie astfel cu straşnica lor moarte, mişcarea 
eteristă. 

Turcii se răzbună pe bietele noastre ţări, care, zic ei, au 
dat „adăpost şi proviant” zavergiilor. Trâmba de oşti 
pustiitoare nu se ridică decât în primăvară - în primăvara 
anului 1822 când Poarta plecându-şi, în sfârşit auzul la 
tânguirea ţărilor, încuviinţează ca de aci-nainte, „să li se 
orânduiască” domni oblăduitori din neamul boierilor români 
şi întăreşte în Moldova pe ion Sandu Sturză, în Muntenia pe 
Grigore Ghica. 

Amândoi gospodarii sunt nevoiţi să puie şi pe boieri la 
dări, poporul fiind adus în sapă de lemn. 

Chemarea lui Tudor, mântuitorul lui cuvânt, răsunase mai 
tare decât flintele pandurilor lui. Dreptatea venea anevoie, 
venea încet, ca din cine ştie ce depărtări, dar venea. Se mai 
speriau dintre boieri de apropierea ei, se mai jeluiau pe la 
cei puternici, unii la ruşi, alţii la nemți, că se strică vechile 
aşezări, prin care ei au fost pururea scutiţi de orice sarcină 
şi că numai „carvonarismul” Apusului ar fi „pricina afanisirii 
patriei noastre”. Ei vedeau în deşteptarea norodului, în 
chemarea celor mulţi la o viaţă vrednică de om, nu numai o 
primejdie, dar şi o mare nelegiuire: „răii, ziceau ei, au 
semănat duhul răzvrătirii şi a neascultării în sufletele 
multora din cei proşti şi neamurile cele mai de jos s-au 
sculat împotriva noastră a celor întâi pământeni”. Proştii şi 
neamurile cele mai de jos era poporul, care cerea să aibă şi 
el o părticică din rodul muncii lui, poporul care, după atâtea 
veacuri de tăcere şi de sfântă îndurare, începea să 
vorbească, să spuie ce-l doare, celor ce se deprinseseră-a 
crede că ţăranul nu e făcut pe lume decât pentru a fi robul 


tăcut al boierului. Ci sângele lui Tudor nu s-a vărsat în 
zadar. 

De-aci încolo pânzele ni-s astfel întinse, că toate vânturile 
ne mişcă-nainte, chiar şi vânturile vrăjmaşe. 

În primăvara anului 1828 Rusia îşi ridică iar oştile 
împotriva turcilor şi iar îşi fac tabără din ţările noastre, 
rămase fără domni şi fără nici o apărare. Înaintează 
biruitori până la Ardianopol unde sub privirile-ncărcate de 
griji ale Angliei şi ale Austriei, se încheie pacea din 2 
septembrie 1829 Ni se redau, prin această pace, toate 
vechile noastre oraşe de pe malul Dunării, cotropite de 
turci şi, între alte măsuri privitoare la îngrădirea ţărilor, se 
hotărăşte ca domnii să fie întăriţi pe viaţă. Toată lumea ştie 
ce se ascunde sub această „dragoste rusească”. Poarta nu 
mai poate plăti despăgubirile de război decât peste cinci 
ani. Amândouă principatele rămân în vremea asta sub 
oastea şi oblăduirea muscalilor; împuternicitul lor, 
generalul Kiseleff, e, pentru norocul nostru, un om cinstit şi 
un minunat cârmuitor. Se înfiinţează în locul vechilor 
divanuri, adunările obşteşti care, alcătuite din fruntaşii 
clerului şi ai boierimii, aleg domnul şi întocmesc legile 
ţărilor şi îndreptarea lor cea nouă. „Regulamentul organic”, 
închegat aproape în întregul lui sub privigherea 
ocrotitorilor de la Petersburg, desparte, cu îngrădire de 
lege, pe locuitorii ţării în boieri şi ţărani, hotărând celor 
dintâi toate foloasele şi toate scutirile, celor din urmă toate 
sarcinile şi nici un drept. Şi totuşi, printre gratiile de fier ale 
acestui regulament, îşi deschide-n lumină cele dintâi flori 
primăvara deşteptării noastre. E taina cea mare a înfloririi: 
de pretutindeni se desfac mugurii vieţii noastre naţionale. 
Din ce în ce mai calde-s adierile Apusului, din ce în ce mai 
slabe suflările crivăţului. Rusia, hulpava Rusie, care-şi 
pregătea o nouă Polonie în ţările noastre, o Polonie pe care 
de data asta să n-o mai împartă cu nimeni, vede cu grijă 
cum o apucă ziua, asupra uneia din acele fapte care nu se 
pot săvârşi decât noaptea. În anul 1834 turcii îşi plătesc 


datoria şi, potrivit învoielii, se aşează iar domni pământeni 
„oblăduitori pământului acestuia”, în Moldova Mihail 
Sturză, în Muntenia Alexandru Dimitrie Ghica. Îi pândesc 
pe amândoi, cu vrăjmaşă luare-aminte. Consulii ruşi, 
păianjeni ce-şi întind, unul din laşi, altul din Bucureşti, 
firele din ce în ce mai groase ale unei pânze din ce în ce mai 
zadarnice. Ei vor putea înlocui un domn pe Ghica al 
Munteniei, prin Gheorghe Bibescu (1842). Vor mai ţinea 
încă în mrejele lor pe unii fruntaşi ai bisericii, ori pe unii 
boieri bătrâni ce-şi strâng pleoapele cât ce pot, ca să nu 
vadă lumina, năvălitoarea lumină a dreptăţii, vor 
întrebuința vicleşugul, banul şi la trebuinţă glonţul, pentru 
a năbuşi uriaşul strigăt de mântuire a anului 1848 dar nu 
vor mai putea opri din mers, nici abate din cale fluviul vieţii 
româneşti, intrat de-acum în albia destinelor lui. 

Lumina şcolilor, cuvântul neadormiţilor apostoli, cântările 
pocţilor, toate pregăteau sărbătoarea deşteptării noastre. 

Dorul de libertate şi de neatârnare făcea un suflet nou din 
sufletele tuturora. Unirea Principatelor într-o singură ţară, 
sun un singur neam, ales dintr-o viţă domnitoare-n Apus, 
întemeietor unei dinastii neclintite, care să aducă linişte 
încercatei noastre vieţi, era acum un gând lămurit în mintea 
românilor, un gând ce-şi avea prorocii şi ostaşii lui, din ce în 
ce mai mulţi, din ce în ce mai hotărâți şi mai puternici. De 
biruinţa acelui gând s-au temut şi turcii, s-au temut şi ruşii, 
zoriţi mereu să-şi lărgească-mpărăţia spre Balcani. S-a 
temut şi Austria care printre sfărâmăturile de popoare ce-o 
alcătuiesc, ţine şi o bună parte din neamul românesc sub 
coroana ei. S-au temut de biruinţa acelui gând şi ce n-ar fi 
dat şi ce n-au făcut ca s-o împiedice! Dar ea pornise şi nici o 
putere omenească nu mai era în stare să-l puie stavilă. Cei 
din urmă domni, prin care mai încearcă să ne dezbine 
pentru a ne stăpâni, cei din urmă gospodari numiţi de 
„Poarta suzerană” şi de „Rusia protectoare”, după 
năbuşirea în sânge a revoluţiei de la '48 sunt: Barbu ştirbei, 


fratele fostului domn Bibescu, în Muntenia şi Grigore Ghica 
în Moldova. 

Amândoi se dovedesc tot aşa de buni patrioţi şi destoinici 
gospodari, ca şi înaintaşii lor; aşa că nici din aceştia nu-şi 
poate face coada toporului, care le trebuia. Şi duşmanii 
încep să vadă că dincolo de gospodarii, pe care-l pândesc şi- 
Il surpă prin consulii lor, se ridică, strălucitori şi-ncunjuraţi 
de oşti ce nu se mai pot birui, marii voievozi ai cugetării 
româneşti... Sunt întemeietorii şcolilor, sunt cântăreții 
durerilor şi speranţelor noastre, sunt vestitorii şi 
pregătitorii mântuirii noastre. Ei se numesc Gheorghe 
Lazăr, Asachi şi Eliade. Bălcescu şi Alecsandri, Negri, 
Kogălniceanu şi Ion Brătianu... Lamura sufletului românesc, 
viteji pe care moartea nu-l atinge. 

O vijelie năprasnică mai trece peste lume şi cerul începe 
să se lumineze. E primăvara anului 1856 Popoarele sunt 
ostenite de crâncenul război al Crimeei. În capitala Franţei 
se dezbat aşezările păcii, pe care toţi o doresc. E vorba de 
libera plutire a tuturor corăbiilor de negoţ pe Marea 
Neagră, de gurile Dunării, de soarta creştinilor din 
peninsula Balcanică şi, pentru-ntâia oară într-un sfat 
european, e vorba de unirea principatelor române, Franţa 
ne apăra, ca pe o bucăţică din sufletul ei zvârlită departe şi- 
ngrădită de duşmani; dar cei care ne pasc, vecinii, văd 
paguba lor în întărirea noastră. Neputându-se ajunge la o 
înţelegere, se hotărăşte a se asculta şi glasul ţărilor asupra 
întocmirii şi sorții ce vor să-şi croiască. Solii celor şapte 
puteril vin la Bucureşti să privegheze de aproape cinstita 
alcătuire a Sfatului. 

Turcia şi Austria luptă pe faţă împotriva unirii. 
Împuterniciţii lor fac nelegiuiri pentru a împiedica rostirea 
liberă a obştii. Dar dreptatea biruie şi-n ziua de 7 octombrie 
1857 „Divanul ad-hoc” al Moldovei lămureşte ca cele mai de 
căpetenie dorinţi ale ţării următoarele „patru puncte”. 

1 Austria, Franţa, Prusia, Marea Britanie (Anglia), Rusia, 
Sardinia şi Turcia. 


1 Autonomia ţării şi respectarea drepturilor, legilor şi 
pământului ei; 2 Unirea Moldovei cu Muntenia într-un 
singur stat, sub numele de România; 3 Prinţ străin, cu 
moştenirea tronului ales dintr-o dinastie domnitoare în 
Europa; 4 Guvernul constituţional, cu o Adunare obştească, 
în care toate stările şi treptele ţării să fie reprezentate. 

Peste două zile Divanul ad-hoc din Muntenia vota, într-un 
singur glas, aceleaşi dorinţe: ţăranii sunt chemaţi să-şi 
spuie şi ei păsul lor şi-n a 27-a şedinţă (din 16 decembrie) a 
Divanului din laşi o solie aduce tânguirea şi dorinţele 
poporului, aşternute, limpede şi curat, în frumosul grai 
bătrânesc al celor ce n-au vorbit niciodată altă limbă decât 
aceea a neamului lor: „că noi, se jăluiesc ţăranii, biruri 
grele pe cap am plătit; oameni de oaste numai noi am dat; 
ispravnici, judecători, privighetori şi jandarmi numai noi am 
ţinut; drumuri, poduri şi şosele numai noi am lucrat; 
beilicuri, podvezi şi havalele numai noi am făcut; Clacă de 
voie şi fără de voie numai noi am dat; la jidovul orândar ca 
să ne sugă toată vlaga numai noi am fost vânduți, băutură 
scumpă şi otrăvită numai noi am băut; pâine neagră şi 
amară, udată cu lacrimi numai noi am mâncat; bătălii şi 
răzmeriţe când au fost, tot greul numai noi l-am dus; oşti 
când au venit noi le-am hrănit, noi le-am slujit, noi le-am 
purtat; că cel cu putere ţara îşi părăsea, peste hotare 
trecea; nevoia şi greutatea o duceau cei ce rămâneau la 
vatra lor. [ara aceasta nici băi, nici măiestrii, nici 
meşteşuguri multe ca alte ţări nu are; toată îmbelşugarea, 
braţele şi sapele noastre o aduc. Cata-l Dunărea de mare şi 
de largă curge râul sudorilor noastre, se duce peste mări şi 
peste hotar, acolo se preface în râuri de aur şi de argint şi 
curg iarăşi înapoi de se revarsă în ţara noastră; iar noi de la 
ele nici că ne îndulcim... Voim să scăpăm, să ne 
răscumpărăm de robia în care suntem; voim să ne 
răscumpărăm, să nu mai fim a nimănui, să fim numai ai ţării 
şi să avem şi noi o ţară; am îngenuncheat, am îmbrâncit cu 
toţii; cum suntem nu o mai putem duce îndelung. Nu vroim 


să jignim drepturile nimănui, dar nici al nostru să nu se 
întunece”. 

Erau dureri adunate de veacuri în vorbele acestea. Pentru- 
ntâia oară le spunea lumii cel ce nu se jeluise decât 
codrului; o doină e întreagă tânguirea aceasta, doină ce-a 
picat din sufletul poporului român cum pică lacrima din 
ochi. 

Se strâng iar la Paris delegaţii celor şapte puteri şi, după 
multe dezbateri, se-ncheie-n ziua de 7 august 1858 acea 
„Convenţie” îngăimată, prin care se încuviinţează de abia o 
„jumătate de unire” celor ce erau însetaţi de o unire şi mai 
mare decât cea pe care-o cereau. Se hotăra ca cele două 
ţări, îngrădite sun numele de „Principatele Unite Moldavia 
şi Valahia” să-şi aibă fiecare domnul, cârmuirea şi adunarea 
ei deosebită şi numai pentru legile şi întocmirile de „interes 
comun” să stea o comisie centrală la Focşani, alcătuită din 
moldoveni şi munteni. Înţelepciunea şi patriotismul 
românilor smulg biruinţa întreagă. 

La 5 ianuarie 1859 Moldova, prin glasul Adunării ei, îşi 
alege domn pe colonelul Alexandru Cuza, care, în ziua de 
24 ianuarie e ales şi de Adunarea din Bucureşti domn al 
Munteniei. 

La una ca asta nu se gândise nimeni dintre cei care-şi 
închipuiau că ne-au înfăşat ca pe un prunc în făşile 
Convenţiei de la paris. Protestările Turciei şi Austriei 
întâlnesc de astă dată în Napoleon al III-lea un hotărât 
apărător al drepturilor noastre, iar în fruntaşii poporului 
român o tărie de voinţă şi de luptă, peste care nu se mai 
poate trece. Puterile sfârşesc prin a încuviinţa Unirea 
Principatelor sub Cuza, dar numai cât va trăi el. În ziua de 
24 ianuarie 1862 se deschide în Bucureşti, în capitala 
fericită, cea dintâi Adunare a României şi marile prefaceri 
ale ţării, pe care Milcovul n-o mai despică-n două încep. 

Averile mânăstireşti, care cu chip de danii şi închinări 
„Locurilor sfinte”, hărăzeau egumenilor greci a cincea 
parte din pământul ţării, sunt lămurite şi întrupate la 


bogăţia statului nostru (13 decembrie 1863). Se încheagă 
iar vechea legătură dintre ţăran şi moşia patriei lui, 
îngrădindu-l să-şi aibă şi el, după atâtea învăluiri, o bucăţică 
de pământ şi să ştie că-l a lui de veci. Se iau măsuri 
straşnice pentru stârpirea jafurilor şi asupririlor şi pentru 
buna împărţire a dreptăţii. Se fac legi înaintea cărora toţi 
românii sunt deopotrivă. De astă dată cu drept cuvânt se 
poate spune că mâna domnului şterge lacrimile ţării. Cel 
mai de aproape şi mai luminat sfetnic şi ajutor domnului în 
această uriaşă muncă e Mihail Kogălniceanu, un înflăcărat 
iubitor şi el, al ţărănimii, pe care-o apără cu toată nebiruita 
putere a credinţii şi a cuvântului lui. 

Dar prefacerile repezi aduc tulburări neaşteptate în viaţa 
popoarelor. În noaptea de 11 februarie 1866 Cuza e silit să 
abdice şi alcătuirea fragedă încă, a întocmirilor lui e în 
primejdie. Din vălmăşagul grijilor acelei vremi se desface 
un om hotărât, un erou al faptelor mari Ion Brătianu. 
Unirea ţărilor trebuia pusă pe temelia neclintită-a unei 
dinastii: Glasul tuturora cheamă la tron pe tânărul prinţ 
Carol de Hohenzollem din vechea şi strălucita familie 
regească a Prusiei. În ziua de 10 mai 1866 noul ales, care- 
ntrupă speranţele întregului nostru neam, depune 
jurământul în Adunarea ţării, jurământul de domn păzitor 
legilor, credinţei şi hotarelor ţării. 

După unsprezece ani, pe-o cumplită grindină de gloanţe, 
sub zidurile Plevnei, ostaşii români vădesc voievodului lor 
peste ce popor ales e chemat să domnească. Roadele atâtor 
veacuri de lupte şi de îndurare încep să se arate. O coroană 
de oţel făurită dintr-un tun al Plevnei învinse, încununează 
în ziua de 10 mai 1891 fruntea celui dintâi rege al 
României. Zările se limpezesc. "Ţara lui Mircea şi-a lui 
Ştefan nu mai atârnă de nici o putere străină. Scăpată din 
valuri, stăpână de-acum pe destinele ei, începe o viaţă nouă. 

ROMÂNIA PITOREASCĂ PE DUNĂRE. 

De la Orşova la Sulina 1 PORŢILE DE FIER. 


Soarele scapătă spre asfinţit. Crestele munţilor par 
aprinse. Încet, se desfac şi s-aştem pe văi perdele de 
umbră. 

Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se iveşte-n 
curmeziş mai întâi o dungă, o coamă gălbuie şi creaţă. Ne 
apropiem de pragul gherdapurilori Dunărea începe să 
vâjâie mânioasă. E un zbucium ş-un clocot de valuri dintr- 
un mal în altul. Peste-adâncimi se fac ochiuri mari, cari 
rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de 
gura unei vâltori, colo se umflă, se burduşeşte şi urlă făcând 
clăbuci, bătându-se de stânci cari nu se văd. 

Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau 
la roata de la cârmă; amândoi comandanții sunt pe punte, 
în picioare, cu ochii aţintiţi înainte: trecem printre 
gherdapuri. Dunărea mugeşte mai tare. Cu ochii închişi, te- 
ai crede într-un codru pe-o vijelie cumplită. Din fundul ei se- 
ntind, pe sub valuri, nenumărate braţe de piatră, gata s- 
apuce vasul şi să-l farme-n bucăţi la cea mai mică nebăgare 
de seamă. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura 
Balcanilor cu Carpaţii. Peste pumnii lor încleştaţi, Dunărea 
se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă 
stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Şi în vălmăşagul acestei 
ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, 1 Gherdap loc 
stâncos şi strâmt, întâlnit de cursul unei ape între doi 
munţi. 

Fiecare stâncă pare că se mişcă. Deodată apa lunecă de pe 
zăgazul colţuros şi se întinde ca o pânză. Lupta, năprasnica 
luptă dintre cei doi uriaşi, cari de aci încolo au a purta 
străjile României, s-a încheiat. Munţii, învinşi, se dau la o 
parte. Zarea se deschide. Din stânga, de sub curmătura 
unui deal, vine râul Bahna să întâmpine, să salute sosirea 
marelui fluviu la pragul ţării, cu al cărei pământ şi destin se 
leagă pentru totdeauna. Din ce depărtări scoboară şi cât a 
luptat Dunărea ca să străbată-ncoace! A trebuit să spintece 
munţii, să-şi sape albia în piatră de-a curmezişul Carpaţilor. 


A bătut şi „Porţile de Fier” s-au deschis în faţa puterii 
eterne a valurilor ei. 

Acum vuietul conteneşte biruitoare, apa s-aşază între 
maluri, potolită, netedă ca o oglindă. Carpaţii îşi împing 
spre miazănoapte înălțimile învălite în codru. Câteva stânci 
curioase îşi mai ridică, din desişul verde, capetele pleşuve, 
ca şi cum ar vrea să mai privească o dată la potopul acesta 
călător, căruia nimic nu i-a putut sta împotrivă. 

2 TURNU-SEVERIN. 

De la Vârciorova malurile se pleacă şi se netezesc. Întinse 
ogoare de porumb înverzesc zariştea. Linia ferată tiveşte 
drept, ca un chenar regulat, marginea apei până la Turnu- 
Severin, care s-arată-n asfinţitul soarelui ca-ntr-un decor de 
teatru. Dunărea, lărgită, taie o curbă-n ţărmul românesc şi- 
mpinge oraşul pe-o înălţime acoperită de arbori, din desişul 
cărora ies la iveală, tot mai sus, tot mai mari, case albe- 
nvălite cu olane roşii. Fumuri groase, negre clăbucesc din 
coşurile fabricilor. De departe s-aud bocănind în şantiere 
ciocanele de fier. Pe mal, la schelăl furnică mulţimea, ca la 
bâlci. 

E plin locul acesta de amintiri străvechi. Pe-aici au curs, 
acum optsprezece veacuri, legiunile romane, menite-a 
răsădi un popor nou în câmpiile pustiite ale Daciei. Aici şi-a 
înte- 1 Schelă port pe malul unui fluviu; debarcader. 

Meiat mai târziu Septimiu Sever straja răsăriteană a 
împărăției lui, „Castrele Severiane”, din cari se mai văd şi 
astăzi urme (Turnul lui Sever) în grădina publică a oraşului, 
aşezată deasupra portului, pe-o terasă-naltă, de unde se 
deschide una din cele mai frumoase privelişti pe Dunăre. 
Aici a fost odată capitala Olteniei, scaunul vestiţilor bani ai 
Severinului, a căror obârşie se pierde în adâncimea vremii, 
dincolo de descălecătoare. Săpăturile ce se fac prin 
împrejurimi descopăr ziduri antice, chipuri de piatră, scule 
şi monede romane răzlețe amintiri dintr-o lume de 
neasemănaţi viteji, cari-au adus ş-au împânzit în câmpiile 


Dunării lumina, graiul şi falnica putere a celei mai mari şi 
mai slăvite împărăţii din câte-au stat sub soare. 

Ce urme de uriaşi au lăsat legionarii lui Traian pe unde-au 
trecut! Paşii lor se cunosc prin desfundăturile munţilor. 
Toate li s-au supus. Stâncile s-au dat la o parte şi le-au făcut 
loc, apele s-au plecat speriate de umbra şi zgomotul celor 
dintâi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăşi măreaţa şi 
năprasnica Dunăre, s-a îmblânzit şi s-a dat învinsă în 
mâinile lor. Se văd şi astăzi căpătăile podului care-a făcut 
nepieritor numele lui Apolodor din Damasc, ieşind din 
valuri, ca două braţe de gigant întinse spre cer. 

Aici, pe pământul acesta, sfinţit de jertfe mari şi de 
preţioase amintiri, se ridică azi Turnu-Severin, unul din cele 
mai însemnate porturi ale României, oraş apusan, cu clădiri 
frumoase, cu şcoli măreţe, cu uliţi largi şi drepte cetate 
întărită odinioară, apărată de-un şanţ adânc pe care, la 
vreme de primejdie, îl umplea într-o clipală Dunărea, puind- 
o astfel subt o pavăză de apă din toate părţile, strângând-o 
la sân, ca pe-un copil iubit, sub braţul ei ocrotitor. 

Şi ca şi cum ar fi fost scris, ca oraşul acesta, de care se 
leagă atâtea mari întâmplări, să-şi mai însemne o dată 
numele în istoria neamului nostru, iată că tot aici, unde a 
descălecat acum optsprezece veacuri împăratul Traian, 
pune întâiul pas pe pământul ţării româneşti tânărul prinţ. 

Carol I, chemat să ia în mâna lui ageră şi norocoasă 
destinele acestui popor şi redeşteptând în el strămoşeasca 
vitejie şi putere de muncă să-l pregătească pentru o nouă 
fază de propăşire şi de glorie13 CORBUL. HINOVA. 

Vaporul spintecă netezişul apei, aurit de cele din urmă 
raze ale soarelui. Îndărăt, oraşul se pleacă, se cufundă-n 
valuri. Departe, spre miazănoapte şi apus, munţii, într-un 
nor de pulbere albastră, îşi ondulează coama pe poalele 
rubinii ale cerului. Malurile ies din apă într-o înclinare 
dulce, desfăşurând lanuri de grâu în limpezişul zărilor. 
Peste toate-o moliciune, o pace dumnezeiască se lasă de 
sus. 


Un deal din Serbia se culcă drept în calea Dunării. Ea, 
liniştită, coteşte pe la capul dealului, bate-o bucată bună 
spre răsărit şi se-ndoaie-n formă de potcoavă în ţărmul 
românesc. În fundul acestei potcoave e Ostrovul Corbului, 
în care un război între ruşi şi turci, spun localnicii, ar fi 
lăsat corbilor de mâncare leşuri pentru trei ani de zile. 

Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. Pe malul stâng, 
căsuțe albe se ivesc dintre copaci. Turme de vite se 
scoboară la adăpat. În faţa pichetului Hinova, grănicerul 
nostru, cu arma la umăr, pare o statuie de bronz. Livezile 
satului se oglindesc în valuri. Cumpăna unei fântâni se 
pleacă şi se înalţă ca un cocostârc care bea apă. Orizontul 
se deschide, se lărgeşte din ce în ce. Ochiul străbate adânc 
în plaiurile ţării, pe lângă dunga fumurie trasă de „Valul lui 
Traian”, care, pornind din coasta Hinovii şi tăind spre 
răsărit dealul Stâr-minii şi viile Oreviţii, se-nfundă, dincolo 
de Padina, în inima Olteniei. Soarele-a asfinţit. Aerul 
miroase a pământ ars, stropit de-o bură de ploaie. Drumuri 
albe se pleacă din sat, legând viaţa de pe pământ cu drumul 
mişcător al apei. Copacii, 1 Se referă la regele Carol al 
României (1866-1914). 

Casele fug, se şterg ca nişte năluci în urma noastră. 
Farmecul nopţii se-ntinde ş-astâmpără toate zgomotele 
pământului. Malurile s-apropie, ca şi cum ar vrea să-şi 
şoptească ceva. Pe marmura vânăt-a apei luna cerne o 
pulbere de argint. Toate parcă se pregătesc să treacă din 
lumea realităţii în lumea basmelor. 

4 OSTROVUL MARE. RUINI. 

E noapte. O noapte caldă, adâncă, liniştită. Nu se mai aude 
decât respirarea puternică a maşinei şi fâşiitul somnoros al 
apei. Luminile întârziate ale satelor clipesc, ca nişte licurici, 
printre crengile copacilor. Trecem pe lângă Ostrovul Mare. 
În bătaia lunei, turla bisericii, satul, viile, pădurea, toate au 
înfăţişarea fantastică a lucrurilor văzute-n vis. 

Or fi ştiind oare pacinicii locuitori de pe acest ostrov din ce 
vremi de vijelie au rămas zidurile năruite, valurile de 


pământ şi cele patru metereze din preajma satului? Or fi 
bănuind ei vrodată că, de pe monedele pe cari le găsesc, 
când îşi sapă via sau ogorul, îi priveşte chipul unui împărat 
roman şi că, sub vechile ruini, pe cari-şi întind năvoadele la 
soare, dorm atâtea scumpe amintiri din istoria neamului 
lor? 

De la Severin până dincolo de Galaţi, mai toate satele şi 
oraşele noastre de pe malul Dunării sunt ridicate pe ruini 
de acestea sfinte ziduri surpate şi mormane de moloz 
rămase de pe urma întinsei şi glorioasei împărăţii, ai cărei 
legionari au vânzolit limanurile mărilor ş-ascunzătorile 
munţilor, zguduind pământul sub tropotul cailor lor. Ţăranii 
dunăreni plugari, pescari, împletitori de rogojini îşi întăresc 
temeliile caselor cu cărămizi scoase din vechile zidiri 
romane, admirabilă simbolizare a închegării regatului 
român de azi, pe urmele şi din vlăstarele celei mai frumoase 
şi mai înfloritoare provincii romane, de acum două mii de 
ani aproape! 

5 LA CALAFAT. 

Din vale de Gruia, în dreptul satului Pristolu, o lamă 
sclipitoare de oţel se-mplântă-n malul drept. E râul 
Timocului. Serbia rămâne la apus. Dunărea de-aci încolo 
pune în faţa României o nouă vecină Bulgaria. Pe-o 
depărtare de patruzeci de kilometri malurile nisipoase bat 
spre răsărit, până la satul Cetatea, pe unde se îndoaie iarăşi 
un cot mare în ţărmul din stânga, scobit de valuri, până-n 
şesul Maglavitului. 

E miezul nopţii. Slabe, tremurătoare licăriri clipesc, ca 
nişte ochi somnoroşi, pe amândouă malurile. Un muget 
lung, răsunător, dă ecou dumbrăvilor de pe ostroave: 
vaporul se opreşte la Calafat. Oraşul doarme sub straja 
lunii. Casele-nşi-rate pe costişa prăvălită spre Dunăre îşi 
aştem umbrele negre pe uliţile largi, tăcute, pustii. Schelă 
de grâne în timp de linişte, cetate de apărare-n război 
Calafatul îşi are de mult paginile lui de suferinţi şi de glorie 
în istoria ţării. În zidurile caselor vechi se cunosc şi azi 


urmele bombelor. Aşa rămân pe trupul ostaşilor bătrâni 
semnele războaielor în care-au dat vitejeşte piept cu 
moartea. Asupra acestui oraş s-au aruncat cele dintâi obuze 
turceşti în primăvara anului 1877 când războiul nu era încă 
deschis, când România liniştită în faţa furtunii ce se 
pregătea nu făcea decât să-şi asigure paza graniţelor ei 
dunărene. Dar la glasul tunurilor din Vidin, ca la un cântec 
bătrânesc, deşteptător de amintiri măreţe, un dor adânc de 
luptă şi de biruinţă tresări în inimile ostaşilor din tabăra 
Calafatului. În ziua de 15 Mai, pe când cele două cetăţi îşi 
încercau puterile, aruncându-şi ghiulele peste valurile 
nepăsătoare ale Dunării, un obuz căzu şi se sparse la câţiva 
paşi înaintea Domnitorului Carol. „Ura!” strigă voios 
tânărul Voievod, ridicându-şi chipul în vânt; un „ura!” 
puternic, mai răsunător decât bubuitul tunurilor, zbucni din 
pieptul tuturor oştenilor şi muzicele regimentelor intonară 
imnul naţional. Astfel salutau începutul războiului acei care, 
peste opt luni, după minuni de vitejie, aveau să intre 
biruitori în vechea cetate, care se grăbise să le-arunce cele 
dintâi bombe şi la care. 

Astăzi, priveşte cu fală vulturul de pe monumentul 
Independenţei, întru amintirea acelei zile, în mijlocul 
oraşului Calafat. 

6 DESA. 

Vaporul lunecă-ntre malurile joase, acoperite de sălcii. 
Văpaia lunii se farmă de muchile valurilor; ici şi colo pe 
luciul apei tremură stropi de lumină. De la Calafat, Dună- 
rea-şi abate cursul spre apus, tăind o curbă adâncă în 
ţărmul Bulgariei până-n faţa satului Desa, de unde iarăşi se- 
ndreaptă spre răsărit. Gorganel rotunde, depărtate unele 
de altele, se înşiră ca nişte străji în largul zariştei deschise. 
Noaptea e limpede, luminoasă, ş-atâta linişte e-n aer, că 
frunzele nemişcate-ale sălciilor îţi par înmărmurite ca de-o 
vrajă. Aici, pe măgurile Desei şi-au întins corturile, în vara 
anului 1877 escadroanele Olteniei, în aşteptarea războiului. 
Nici nu se putea alege un loc mai nemerit pentru a pregăti 


la fapte vitejeşti inimile acelora cari, peste două luni, aveau 
să se arunce cu pieptul deschis în foc şi-n grindină de 
gloanţe pentru mântuirea şi-nălţarea patriei lor. De jos, din 
marginea satului, ruinile unei cetăţi romane le spuneau din 
ce viţă strălucită-şi trag neamul; iar în faţa lor, peste 
zăvoaiele de plopi şi sălcii de pe malul Dunării, se întindea 
câmpia pe care, cu trei sute de ani înainte, Mihai Viteazu, 
spărgând duiumul oştilor turceşti şi, ca o vijelie năprasnică, 
spulberând steagurile verzi de pe pământul ţării lui, gonea 
dâra de sânge şi de turbane risipite până-n văgăunele 
Balcanilor. 

7 GURA JIULUI. BECHETUL. CELEIUL. 

Se crapă de ziuă. Negurile Dunării împiedică vederea 
malurilor. Privirile ostenesc căutând în deşert un punct de 
sprijin dincolo de zările apei. Pare c-am pluti în largul mării. 
Dar iată că dinspre răsărit un ţanc se aprinde şi-n juru-l se 
desface- 1 Gorgan movilă. 

Un rotocol de lumină alburie. Ceaţa se rupe-n pale 
argintii. Încet, de o parte şi de alta, se dezvălesc malurile 
plecate sub păduri de sălcii. Stoluri de rațe sălbatece îşi 
fâlfâie aripele greoaie pe deasupra apei. Un brâu de oţel, 
sclipitor în bătaia soarelui, taie lanurile din stânga. Este 
Jiul, copilul zburdalnic al munţilor, care-şi goneşte undele 
lim-pezi peste şesurile Olteniei, se prăbuşeşte urlând în 
săritoarea de la Zăval şi de aci, părăsindu-şi vechea albie 
potmolită de nisip, îşi sapă alta nouă până-n faţa ostrovului 
Copaniţa, unde intră şi se mistuie în valurile tulburii ale 
Dunării. 

Ne-apropiem de Bechet. Căsuţele albe, luminoase, ale 
satului se ivesc una câte una de după perdelele de sălcii. 
Ele par a fugi din marginea apei, gonite de amintirile 
războaielor, speriate încă de viforul morţii, care de-atâtea 
ori şi-a făcut pod de gloanţe între cele două ţărmuri. În faţă, 
pe malul drept, e Rahova port bulgăresc odineoară cetate 
turcească, pe zidurile căreia de două ori au fâlfâit 


biruitoare steagurile luptătorilor români sub Mihai Viteazul 
la 1595 şi sub Domnitorul Carol la 1877 

Razele soarelui bat pieziş, împrăştiind solzi de aur pe- 
ncreţiturile apei. Vaporul lăsa-n urmă o cărare de spumă 
verzuie. Malul stâng se culcă, deschizând ochiului privelişti 
adânci în şesurile Romanaţilor. Iată întinsa şi strălucitoarea 
balt-a Potelului, vestită pentru mulţimea şi varietatea 
peştilor ei. lată Celeiul vechea Malva, capitala Daciei 
Malvenze. Aici sunt ruinile celui mai mare şi mai însemnat 
oraş din perioada tracică; sub zidurile acestea zac scuticile 
poporului român de azi. Vase, statui şi monede romane, 
dezgropate de sub paraginile Malvei, dând la o parte 
negurile timpului, vin şi urzesc, cu mărturiile lor preţioase, 
începutul istoriei neamului nostru. Aici, la Celei, se văd 
urmele podului pe care l-a durat Constantin cel Mare peste 
Dunăre, pentru a pune în legătură Dacia cu Moesia. De-aici, 
din valea Malvei, purcede „drumul lui Traian”, drum larg de 
piatră, care trece prin Romula şi se-nfundă-n munţi. Pe 
calea asta veche, povestesc ţăranii din Celei, se purta Craiul 
de rouă noaptea, pe lună, între Dunăre şi munte; ş-odată, 
pe când se-ntorcea devale, apucându-l ziua pe la locul 
unde-l acum satul Potopinu, cic-a întins soarele, care de 
mult îl căuta, numai o raz-asupra lui şi l-a băut dintr-o 
sorbitură. Ş-atunci „Uriaşii”, cari hălăduiau în Malva, au 
pornit, ca stolurile de cocori şi s-au dus pe alte tărâmuri şi-n 
urma lor s-au năruit, de la sine, zidurile cetăţii şi toate s-au 
irosit, ca şi când n-ar fi mai fost. 

Cine ştie dacă, în această închipuire a poporului, nu e 
răsunetul depărtat al pustiitoarelor invazii, în faţa cărora 
împăratul Aurelian, gingaşul „Crai de rouă „, a găsit că-l 
mai înţelept să-şi retragă legiunile din Dacia! 

8 SILIŞTIOARA. 

Zăvoaie de sălcii prind iarăşi să îmbrace malurile, pân-aci 
dezvălite. În stânga, pe-o terasă verde, se văd liniile drumu- 
lui-de-fier. Mai departe, o biserică îşi ridică peste copaci 
turlele-l nalte şi strălucitoare. lată-ne-n dreptul orăşelului 


Corabia, sentinelă dunăreană aşezată-ntre măguri, port 
însemnat, legat de inima ţării printr-o linie ferată. Ceva mai 
la vale e satul Siliştioara, în faţa căruia s-a aşternut peste 
Dunăre podul de vase pe care-a trecut armata română în 
câmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877 Mare, de-a 
pururea vrednic de aducere-aminte va rămânea momentul 
acela în viaţa neamului nostru. Solemne şi pline de 
bărbătească hotărâre erau chipurile pârlite de soare ale 
ostaşilor înşiraţi drept, umăr la umăr, pe şesul Siliştioarei. 
Ei simțeau că asupra lor, în clipa aceea, stau aţintite 
privirile duioase şi încrezătoare ale unui popor. Ei ştiau că 
în cutele drapelului lor duc mândria şi grijile şi speranţele 
unei ţări. Norod mult din toate părţile şi preoţi de prin sate 
şi fruntaşi din Bucureşti veniseră să-l vadă şi să-l 
binecuvânteze. Domnitorul Carol, călare străbătând 
rândurile, îmbrăţişează cu privirile-l de vultur iubita lui 
oştire: „începem astăzi luptele glorioase ale străbunilor, 
grăieşte armatei Domnul şi Capiţanul ei, ridicând spre 
răsărit spada vechilor şi legendărilor Voievozi. 

Faceţi dar să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc 
pe câmpul de bătaie, unde strămoşii voştri au fost secoli 
întregi apărătorii legii şi ai libertăţii. Înainte dar, ostaşi 
români, înainte cu bărbăţie şi în curând vă veţi întoarce în 
familiile voastre, în ţara voastră, liberă prin voi înşivă, 
acoperiţi de aplauzele întregii naţiuni”. 

Un „ura” puternic, clocotitor, zbucneşte din mii de guri. Şi 
podul se întunecă de şirurile voioşilor ostaşi, care cu 
Domnul lor în frunte cântând se duc în câmpiile morţii, se 
duc s-arate încă o dată lumii nepieritoare virtuţi ale 
României şi sfintele ei drepturi la viaţă şi la neatârnare. 

De mult Dunărea nu mai văzuse fluturând peste valurile ei 
steagurile acestei ţări. Ea tresare la cântecele soldaţilor ca 
o mamă duioasă la glasul celui mai ales şi mai iubit copil al 
ei. Mulțimea se uită cu drag pe urma lor, până când nu se 
mai vede decât un nor de praf simbol al neliniştii care-n 
clipele acelea învăluia destinele ţării. 


9 ISLAZUL.. 

Soarele e sus. Tot cerul e de-un albastru strălucitor. 
Ostroavele grădini plutitoare îşi răsfrâng în valuri răchitele 
argintii. Din lunci răsună tălăngi, fluiere s-aud doinind. În 
aerul căldicel e un miros dulce de fâneaţă şi de sulcină. Pe 
dealuri, departe, tarlalele-nguste par nişte velinţi întinse la 
soare. De-a lungul țărmului stâng se-nşiră satele în lanţ; 
case mici, tupilate, bordeie acoperite cu şovarl şi-n toate 
un aer de umilinţă, de frică, parcă stau gata s-o rupă de 
fugă. Nimic din măreţia uimitoare a vechilor castele de pe 
malurile Rinului. Pe-acolo veacuri de linişte şi de siguranţă 
au îngăduit omului să-şi lege temeinic viaţa lui ş-a urmaşilor 
lui de aceeaşi vatră, de-acelaşi colţ de pământ. Aici, pe 
valea Dunării, mereu au bântuit războaiele şi năvălirile de 
barbari. Sute de ani au bătut în părţile acestea vijeliile 
noroadelor flămânde şi pustiitoare, în şovar papură; rogoz. 

Urma cărora doar grămezile de cenuşă mai arătau pe 
unde au stat gospodării şi sate. Cine să cugete la clădiri 
nepieritoare pe-un pământ aşa de nesigur! Abia acum 
începe să s-aşeze o viaţă mai statornică de-a lungul acestui 
țărm al Dunării, atât de des încercat când de foc, când de 
apă, când de înecul talazurilor de nisip purtate de vânturi. 

Trecem prin faţa Islazului, sat mare, frumos, aproape un 
orăşel, aşezat la vărsarea Oltului în Dunăre. Aici s-au sfinţit 
steagurile revoluţiei de la 1848 Aici s-au strâns întâi ş-au 
cuvântat în faţa poporului conducătorii mişcării: Eliade, 
Maghe-ru, Tel, Goleştii. Afară, în Câmpia lui Traian, numită 
de atunci „Câmpia Regenerării”, pe pristolull încunjurat de 
făclii aprinse, străluceau crucea şi evanghelia simbol de 
jertfă şi de mântuire. Norodul îngenuncheat, cântecele 
preoţilor îmbrăcaţi în odăjdii, lumina tremurătoare a 
făcliilor în razele soarelui, zornăitul cădelniţelor, fumul de 
tămâie ce se ridica în aer, toate dădeau clipelor acelora o 
măreție deosebit de sfântă şi de mişcătoare. Inimile băteau 
mai tare. Un sentiment nou, înălţător, de evlavie, de 
încredere, străbătea mulţimea. Se simțeau toţi mai buni, 


mai tari, gata de orice jertfă, înfrăţiţi întru acelaşi cuget. Un 
alt soare răsărise pe cer în ziua aceea de 9 iuniu. Frumoase 
şi de neuitat sunt cuvintele inspirate pe care le-a rostit 
atunci, în ascultarea cuvioasă a norodului, preotul Şapcă 
din Celei: „Dumnezeule al puterei şi al dreptăţii, priveşte pe 
poporul tău îngenuncheat înaintea evangheliei şi crucii tale. 
El nu vrea alta decât dreptatea ta; ascultă şi 
binecuvântează rugăciunea sa. Dă putere braţului său şi 
duşmanii tăi vor pieri. Varsă în sânul lui curajul, în inima sa 
încrederea şi orânduiala în spiritul său. Dumnezeule al 
lumilor, tu, ce ai pus odini-oară stâlpul de foc povăţuitor lui 
Moise în pustiu, porunceşte şi acum îngerului tău să se 
coboare în mijlocul nostru şi să ne povăţuiască întru căile 
tale. Binecuvântează din înaltul cerurilor stindardele 
noastre, încoronate de crucea mult iubitului 1 Pristol masă 
pe care se ţin obiectele necesare oficierii liturghiei. 

Tău fiu, fă-le a se desfăşura pe drumul bunei orânduieli şi 
al adevăratei glorii”. 

Numele acestui preot mare la suflet şi iubitor de neam a 
rămas legat de reînvietoarea mişcare de la '48 şi ţăranii din 
Islaz îl pomenesc cu drag în cântecele lor: „Să trăiască 
popa Şapcă, C-a scăpat ţara de clacă şi Goleştii câte trei, Că 
ne-au dat câte-un bordei.” 

Tot aşa a rămas de-a pururea legat de biruinţile lui Mihai 
Viteazu numele unui alt preot oltean, popa Stoica din 
Fărcaş, pe care iarăşi îl cântă poporul: „Cântă ciocârlia-n 
vie, Eu credeam că-mi cântă mie. 

Cântă lui popa Fărcaş, Care sare şapte paşi, Ce iese din 
leturghie, Taie la turci câte-o mie.” 

Şi la toate cumpenele, în toate întâmplările mari, găsim 
statornic în istoria poporului nostru amestecul acesta al 
celor sfinte cu cele lumeşti adânca, nestrămutata legătură 
dintre cruce şi spadă. 

10 TURNU-MĂGURELE. 

Încep să se desfăşure bogatele holde, nesfârşitele lanuri 
din Teleorman, unul din cele mai mănoase ţinuturi ale ţării. 


O lină suflare de vânt adie peste grânele coapte. Întinsa 
pădure de spice se-ndoaie în valuri sclipitoare. Dinspre 
miazănoapte, de subt un desiş de sălcii, apare Oltul. El vine- 
ncet, greoi, tăcut. În faţa Dunării se desface-n două braţe, 
ca şi cum ar vrea să se mai razime-o clipă pe pieptul celui 
din urmă ostrov înainte de a intra în marele fluviu. De 
partea ceealaltă, din codrii Balcanilor, vine Osma. În 
răspântia asta de ape, ţi se pare că Oltul, despicând 
voiniceşte torentele Dunării, a stră bătut dincolo, pe ţărmul 
pietros al Bulgariei şi trece-nainte pe sub zidurile Nicopolii. 
Suntem în faţa portului Turnu-Măgurele. Oraşul e retras 
mai deoparte, pe podişul luncii deschise între Dunăre şi Olt. 
În lunca aceasta a fost vechiul oraş Turris, de unde se cărau 
în sus, pe apa Oltului, proviziile armatei pe care cuceritorul 
Daciei o împânzise dincolo de meterezile Carpaţilor. Din 
„Turnul lui Traian” nu se mai vede azi decât o movilă de 
pământ. Pe-aici şi-au făcut vad oştile turceşti, al căror şuvoi 
cotropitor sute de ani s-a izbit, ca de un zid neclintit, de 
piepturile oţelite ale românilor. Locurile acestea au văzut la 
luptă pe cei mai mari şi mai slăviţi voievozi ai noştri: pe 
Mircea cel Mare, pe Vlad '[epeş, pe Radu de la Afumaţi şi pe 
Mihai Viteazu, care-aştepta pân' ce iarna-l aşternea pod de 
gheaţă peste Dunăre ca să se răpadă ca o vijelie în oştile 
turceşti şi, învălmăşindu-le mai mult cu iuţeala decât cu 
puterea, să bată şi să supuie toate cetăţile lor din 
smârcurile Osmii până în talazurile mării. Ş-acum douăzeci 
de ani, tot pe-aici, prin locurile acestea de-atătea ori 
stropite cu sânge, s-au întors ostaşii noştri biruitori din 
câmpiile Bulgariei. Rărite erau rândurile şi steagurile 
zdrenţuite de gloanţe, dar pe chipurile uscate şi pline de 
praf ale acelor viteji cari văzuseră moartea aşa de-aproape 
strălucea ca o lumină dumnezeiască; toată lumea se 
descoperea cu respect înaintea lor pe străzile oraşului flori 
li s-aruncau din balcoane şi ochii se umezeau de lăcrimi 
privindu-l, lăcrimi de iubire, de recunoştinţă, de admiraţie. 
Ei aduceau cu dânşii, din tăbiilel Griviţii şi ale Plevnei, cele 


mai mari şi mai scumpe trofee cu cari s-a putut vrodată 
mândri o armată victorioasă slava şi neatârnarea patriei lor. 

11 ZIMNICEA. 

E cald aerul fierbe de zăpuşală. Roata vaporului vântură 
pietre scumpe în dogoreala soarelui. Fug îndărăt malurile 
verzi; ostroavele parcă se învârtesc în loC. În dreptul insulei 
Bârzina 1 Tabie redută, cetate întărită cu fortificaţii. 

Se-ntinde pe ţărmul stâng marele iezer Suhaia, care 
porneşte din stuhărişul satului Vânătorii şi ţine mai bine de 
o poştă, până în platoul pe care-l aşezat orăşelul Zimnicea 
veche şi bogată schelă de grâne capitala ținutului 
Teleorman acum şaizeci de ani, când, pentru paza şi 
carantinele ţării, se orânduise ca oraşele de pe marginea 
Dunării să fie reşedinţi de judeţe. Pe şesul ce se aşterne 
înspre apus, până în Rusca Lungă, a fost vechea cetate-a 
Zimnicii, din care nu se mai văd azi decât şanţurile de 
apărare. Aici se găsesc în pământ urne de lut pline cu 
cenuşă şi sfărâmături de oase, scule şi rămăşiţi de podoabe 
femeieşti de pe vremea dacilor. Locul acesta cel mai 
însemnat cimitir antic din câte s-au deşcoperit la noi se 
numeşte şi azi de ţărani: „Câmpul morţilor”. Mai departe, 
pe măguri uşor înclinate, de-a lungul malului se desfăşură 
în soare galbene lanuri de grâu şi inişti albastre. Pe ţărmul 
din dreapta, înalt, râpos şi uscat, e Şiştovul, orăşel şi port 
bulgăresc. Case mici, vechi, sprijinite una de alta, povârnite 
sub coperişuri de olane, au aerul unor moşnegi ce 
povestesc întâmplări pline de groază şi de jale. Dunărea se 
lărgeşte. În stânga ţărmul se lasă, deschizând privelişti 
nemărginite peste ogoarele şi suhaturilel ținutului Vlaşca. 
Satele fug din calea revărsărilor şi s-aşază pe dealurile 
depărtate. Apele aburesc de căldură. Din desişuri 
întunecoase de sălcii ies lişiţi şi gâşte sălbatice, momite de 
soare. Sitarii vineţi şi becaţele cu cioc alb şi subţire se 
primblă fără frică pe lângă vapor. Încet vâslesc din aripi pe 
deasupra noastră guşaţii pelicani. Departe-nainte se văd, 
între cer şi apă, minaretele din Rusciuc mai demult cetate 


turcească, azi oraş însemnat al Bulgariei împins în Dunăre 
pe-o limbă de mal. 

12 GIURGIU. CĂLUGĂRENII. 

Sosim în faţa oraşului Giurgiu. Ţărmurile se depărtează. 
Din coşurile înalte ale fabricilor gâlgâie rotocoale negre de 
1 Suhat loc de păşune. 

Fum ce se risipesc molatic în zarea nesfârşită. Dunărea 
liniştită, largă are aspectul unui lac frumos, poleit de razele 
soarelui. Un şes neted, verde, răsare în mijlocul apei. E 
ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic 
castel, zidit de genovezi stăpânitorii mărilor de-acum o mie 
de ani. În dreptul acestei insule se-ntinde, pe câmpia din 
stânga, Giurgiul sentinela capitalei la Dunăre vechea şi 
zbuciumata cetate, stăpânită când de români, când de turci, 
bătută şi pusă-n flăcări când de unii, când de alţii, neştiind 
până pe la începutul acestui veac cărui dumnezeu să se 
închine şi cui şi-n ce limbă să-şi spuie durerile. În cinci sute 
de ani şi-a văzut de paisprezece ori bisericile prefăcute în 
geamii: creştinii trebuiau să s-ascundă prin beciuri ca să se 
poată închina în legea lor. 

Pe aici şi-a întins pod peste Dunăre acum trei sute de ani 
bătrânul şi nebiruitul Sinan-paşa spaima creştinătăţii. El 
venea cu oaste multă şi cu vâlvăl mare, hotărât să sfarme o 
dată pentru totdeauna stăvilarele române din poalele 
Carpaţilor, cuibul acesta de viteji, cari de-atâta timp stăteau 
străji neadormite la porţile Europei apusene şi nu lăsau 
puterea Semilunii să-şi întindă mai departe valurile-l 
cotropitoare. Pentru fericirea neamului nostru, pe vremea 
aceea domn în Ţara Românească era Mihai Viteazu, una din 
cele mai eroice figuri în istoria omenirii. Văzând el ce potop 
de oaste vine asupră-l şi cugetând că o luptă în câmp 
deschis nu e cu putinţă, se retrase la câteva ceasuri departe 
de Giurgiu, pe valea Neajlovului, la locul numit Vadul 
Călugărenilor. Aici, drumul spre Bucureşti trecea printre 
două dealuri acoperite de păduri. Valea era îngustă şi 
mlăştinoasă. La intrare era un pod lung de lemn peste 


băltoacele Neajlovului. Mihai trecu podul şi se aşeză în 
strâmtoarea aceasta ca-ntr-o cetate. Puţini erau la număr 
ostaşii lui, dar inimoşi, încercaţi în lupte, cu multă iubire de 
ţară şi hotărâți cu toţii a-şi da scump viaţa. Împărţiţi în cete, 
aşteptau pe vrăjmaş şi-şi plănuiau lovirile. A patra zi, pe la 
nămiezi, pândarii de pe măguri zăriră dinspre Giurgiu un 1 
Vâlvă alai, pompă. 

Nor mare de praf întunecând văzduhul. Pe la toacă, oastea 
marelui vizir, de zece ori mai numeroasă decât a lui Mihai, 
era împânzită la gura vadului, dincolo de pod. Din 
înfundăturile codrului, românii îşi măsurau vrăjmaşul cu 
care-aveau să dea piept a doua zi. Noaptea şi-o petrecură 
sfătuind împrejurul focurilori Când se lumina de ziuă, toţi 
erau în picioare, nerăbdători, gata de luptă. 

Mărimea primejdiei îi înfierbântă. Mihai se primblă printre 
ei. Privirea şi vorba lui dau sufletelor încredere şi braţelor 
tărie. „Cu inimă, copii şi nu pierdeţi nici o mişcare. Gândiţi- 
vă că în cumpăna bărbăţiei voastre atârnă azi destinele 
ţării, mândria şi viitorul neamului nostru!” 

Cumplită a fost lupta şi mult sânge s-a mai vărsat până să 
se hotărască biruinţa acelei zile. De trei ori s-au izbit, din ce 
în ce mai îndârjite şi mai furioase, cele două armate. De trei 
ori nenfricoşatele şiruri ale lui Mihai se răpăd dincolo de 
pod şi-şi despică drum cu paloşele-n gloatele adânci şi dese 
ale lui Sinan. Înăbuşiţi însă de covârşitoarea mulţime a 
duşmanului, care părea că de ce-o tai, de ce sporeşte, 
românii se retrag, încet şi cu rânduială, în strâmtoarea în 
care turcii nu-ndrăznesc încă să se adâncească. Se lasă 
soarele spre asfinţit. Printre copaci se văd ostaşi legându-şi 
rănile-n pripă, nerăbdători de a-şi jertfi patriei cea din 
urmă picătură de sânge. În vale viermuiesc turbanele. 
Sinan-paşa se pregăteşte să treacă podul şi să înainteze cu 
toată armata. Încep clipele marilor griji. În vremea asta, 
iată că soseşte în tabăra românilor o ceată de trei sute de 
puşcaşi ardeleni. Ajutorul acesta, venit la timp, e primit ca 
un semn dumnezeiesc. Acum nu mai e un moment de 


pierdut. Mihai îşi întocmeşte iute rândurile, s-aşază-n 
fruntea călăreţilor şi, smulgând o secure din mâna unui 
soldat, îşi face cruce şi dă pinteni calului. Un freamăt lung, 
ca de stârnirea unui vânt, cutremură pădurea. Turcii 
apucaseră a-şi trece o frunte de oaste dincoace de pod. 
Mihai se repede voiniceşte-n ea şi-nvârtejindu-se îşi face loc 
cu calul şi cu în ediţia 1908: focu lui. 


Braţul în mulţimea-nspăimântată, rătează dintr-o lovitură 
de stângaci capul lui Caraiman-paşa şi-nvălmăşeşte cu ai săi 
şirurile rupte şi zăpăcite de iuţeala izbirii. Sinan, fierbând 
de mânie, îşi ridică grosul armatei şi trece podul. Mihai se 
face că se retrage şi-l lasă să-nainteze puţin în strâmtoare, 
unde mulţimea, neputându-şi desfăşura rândurile, nu mai 
era aşa de primejdioasă. Turcii încep să se creadă biruitori, 
când deodată se trezesc izbiţi în faţă de oastea învăpăiată a 
lui Mihai. Puterea şi mai ales iuţeala atacului neaşteptat îi 
opreşte-n loc; loviturile, cari curg ca grindina, le ia văzul. 
Ţipetele celor dinainte aruncă groază-n sufletele celor din 
urmă. Măcelul se-nfierbântă. Luptătorii sunt piept la piept. 
Ochii scapără şi inimile se-ndârjesc de-o parte şi de alta. 
Adânc străbate în gloată fulgerătorul voievod, lăsând dâră 
de morţi pe unde trece; ostaşii lui ucid cu mânerul când li 
se rupe spada. Ei înaintează mereu, spărgând şir după şir, 
împrăştiind spaima şi neorânduiala în oastea păgână, care- 
ncepe să dea-ndărăt şi să se-nvălmăşască. Cei din urmă, 
văzându-se-mpinşi spre pod, o iau la fugă. Sinan se răpede 
să-l întoarcă. El răcneşte, blestemă şi bate-n mişei cu 
ghioaga-l de fier. Dar strigătul morţii răsună mai tare. 
Oastea vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună. 
Românii lovesc orbeşte. Piepturi şi capete trosnesc 
sfărâmate sub copitele cailor. Mulțimea, nebună de groază, 
îşi caută scăparea-n fugă. Fricoşii târăsc pe eroi. La pod se 
înghesuiesc să treacă deodată cai, oameni şi tunuri. Se 
face-o larmă ş-un învălmăşag de nu mai ştiu încotro să se 
mişte. Toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Unii mor striviţi 


de-mbulzeală, alţii s-azvârl în mocirlă. Sinan, îmbrâncit, 
cade de pe pod şi-şi rupe dinţii. Un supus îl ia-n spate şi-l 
scapă. Soldaţi şi paşi fug laolaltă, lăsând şi arme şi steaguri 
în mâinile românilor, cari-l gonesc, lovindu-l de zor, până 
când noaptea ia subt ocrotirea întunericului ei sfărmăturile 
ce mai rămăseseră din marea oaste-a lui Sinan. 

Mihai se-ntoarce-ncărcat de trofee. Stelele clipesc peste 
bălțile de sânge. Bătrânul, cruntul vizir, boceşte-n cortu-l, 
rupându-şi hainele de pe el. Năuc, nepricepând ce-l asta, 
aiu România pitorească — 

Rit de durere, geme clătinând din cap: „Alah, Alah!” Şi pe 
când spahiii lui tremură tupilaţi prin bălării, din tabăra 
românilor se-nalţă-n liniştea nopţii cântece de biruinţă. 

13 ÎNTRE ŢĂRMURILE NOASTRE. 

De la Giurgiu în jos trecem printr-o largă alee de răchiţi. 
Dunărea-şi croieşte matca drept, pare c-ar fi canalizată. Pe 
lângă mal se mişcă-ncet şlepuri mari încărcate cu lemne. 
Nori albi, scămoşi, plutesc în albastrul cerului. Amurgeşte. 
Din stânga, în zidul de sălcii, se deschide-o poartă prin care 
intră, liniştit, Argeşul. Aici, în unghiul acesta de ape, pe 
ruinile Constanţiolei, veche cetate zidită de Constantin cel 
Mare, e târguşorul Olteniţa schela de grâne a judeţului 
Ilfov. Malurile se teşesc. De-o parte şi de alta pământul se 
aşterne pustiu şi neted ca o apă. În depărtare, spre miazăzi, 
se pierd într-o lumină roşietică înălțimile Balcanilor. Ne 
oprim câteva minute la Silistra, port bulgăresc. De-aici, din 
faţa vechiului fort Arab-Tabia, amândouă țărmurile ni-s 
deopotrivă de scumpe. În dreapta încep să se desfăşure 
şesurile ondulate ale Dobrogei. În stânga, nesfârşitul câmp 
al Bărăganului, care-a văzut pe Alexandru Machedon, 
gonindu-şi falangele pe urmele geților înspăimântați şi pe 
Mircea cel Mare, biruitorul de la Rovine, alungând de pe 
hotarele României oastea sfărâmată a trufaşului sultan 
Baiazid-Fulgerul. De-aici porneşte marele braţ al Dunării 
canalul Borcea care trece prin faţa oraşului Călăraşi şi, 
bătând spre miazănoapte, curge cale de cinci poşte între 


deşertul pururea-nsetat al Bărăganului şi suhaturile 
mlăştinoase ale ostrovului Balta. 

Noaptea se lasă tăcută, vastă, solemnă. Luceferi mulţi 
răsar din fundul apei şi tremură pe valuri. Sub tainica 
mângâiere a lunei, Dunărea, culcată-ntre păduri, cari-l aduc 
aminte de izvoarele-l depărtate, pare că visează. 

Câte-a mai văzut, Doamne şi câte mai ştie Dunărea asta a 
noastră. Când ar sta ea să le povestească pe toate! Încă din 
vremurile tulburi, de pe când pământul nu-şi aşezase încă 
neamurile-n graniţi hotărâte, roiau popoarele pe malurile ei 
atrăgătoare. Şi n-a fost împărat mare să nu-şi poarte pe-aici 
doru-l de cucerire. N-a fost colţ de lume în care să nu fi 
străbătut faima „Frumosului Istros”, fermecătoarele 
legende ale acestui minunat fluviu, la care se-nchinau 
atâtea noroade ş-a cărui apă scrie Sofocle avea, în 
credinţile celor vechi, darul de a spăla de păcate. De-a 
lungul acestui torent, care spintecă Europa în două, au curs 
puhoaiele de barbari, oardele sălbatice ale pustietăţilor de 
la miazănoapte şi de la răsărit popoare vechi s-au risipit, iar 
altele au odrăslit şi s-au ridicat pe sfărmăturile lor şi crai 
din toate părţile lumii şi-au năpustit pe-aici oştile în 
războaie, din străşnicia cărora s-au dezlegat şi lămurit cele 
mai mari evenimente în istoria omenirei. Rămâi uimit când 
stai să cugeţi ce de noroade s-au vânturat pe malurile 
Dunării şi câte frunţi încoronate s-au oglindit în undele ei, 
de la Dariu până la domnitorul Carol. 

Pe drumu-l lung, de trei mii de kilometri, Dunărea spală 
trei împărăţii, şase regate şi două principate, dă viaţă la 30 
de oraşe, din cari trei sunt capitale, soarbe 120 de râuri, 
sparge două şiruri de munţi şi în falnicu-l mers spre mare 
îşi ascultă gloria cântată-n şase limbi; dar doina, adânc 
mişcătoarea doin-a României, o farmecă într-atâta, că-şi dă 
acestei ţări cea mai frumoasă şi mai bogată jumătate din 
stăpânirea valurilor ei. Nici nu se putea visa un dar mai 
preţios şi mai binefăcător pentru patria noastră, pururea 
râvnită de atâţia megieşi puternici, ţintă atâtor vise lacome, 


Ileană Cosânzeană pusă de soartă în calea zmeilor 
înviforaţi, răpiți de frumuseţea ei! Dunărea e brâul vrăjit 
din basme, care-ncingând trupul mândru al acestei fecioare 
încremeneşte pe loc braţele vrăjmaşe întinse asupra ei. 

14 PODUL DE PESTE DUNĂRE. 

Ne apropiem de Cernavoda. Înaintea noastră se-nalţă, alb, 
strălucitor în bătaia lunei, podul „Carol 1”. În liniştea nopţii, 
sub cerul limpede şi înstelat, frumuseţea şi măreţia acestei 
puternice întrupări a geniului românesc ne dau impresia că 
suntem într-o lume de vrăji, în faţa unuia din acele 
minunate poduri de argint de cari ne vorbeau poveştile-n 
copilărie. Picioarele de sprijin, zidite-n piatră, sunt aşa de 
departe unele de altele s-aţâţ de înalte, încât toată uriaşa 
împletitură de fier, pe care aleargă zguduitoarele trenuri, 
pare că pluteşte în aer, uşoară ca o dantelă. Acum cele două 
maluri se împreună pentru totdeauna sub măiestria acestui 
nepieritor arc de triumf, închinat bătrânului Danubiu de 
poporul care-atâtea veacuri a luptat alăturea cu el şi de- 
atâtea ori şi-a amestecat sângele-n undele lui pentru 
ocrotirea civilizaţiei apusene. Dobrogia, vechea noastră 
Dob-rogie, al cărei pământ e o comoară nesecată de 
amintiri istorice, după un somn de cinci sute de ani sub 
jugul străin, se deşteaptă la o nouă viaţă. Un domn tot aşa 
de viteaz ca şi Mircea, cuceritorul ei de odinioară, a venit şi 
i-a sfărâmat cu spada lanţul de robie. Acum România 
întinde asupra ei puternice braţe de fier peste valurile 
Dunării şi cu drag strângând-o la sânu-l, mândră, 
încrezătoare, priveşte înainte-l deschise largi porţile 
răsăritului şi calea nesfârşită a mărilor. 

Ne oprim câteva minute la Cernavodă, port aşezat în 
scobitura malului drept, pe marginea vechii albii, prin care, 
cu mii de ani în urmă, îşi tăia Dunărea un drum mai scurt la 
mare. Noaptea-l aşa de luminoasă, parcă-l ziuă. Sclipitoare, 
tăcute, valurile se împing încet unele pe altele. Deasupra, 
Calea lactee, Calea lui Traian, cum îi zice poporul, albă, 
stropită de stele, pare-o răsfrângere a Dunării pe cer. De pe 


puntea vasului privesc visător în urmă spre dorobanţul de 
bronz, păzitor etern la căpătăiul podului dinspre mare. 
Între cele două maluri, peste bătrânul fluviu, îndrăzneţele 
arcuri de fier se-nalţă ca nişte aripi gigantice într-o falnică 
pregătire de zbor, ce pare a înfăţoşa închipuirii avântul şi 
speranţele ţării noastre. 

15 BRĂILA. 

Se luminează de ziuă. Copacii sparg perdelele de ceaţă. 
Pământul se desface ca din scutice şi-şi dişterne priveliştile 
din ce în ce mai limpezi, din ce în ce mai largi. În faţa 
portului Hârşova, aşezat pe malul drept, la poalele dealului 
Ciobanu. 

Se împreună cele două braţe ale Dunării. Puțin mai 
înainte, din vale de ostrovul Gâsca Mare, despicând 
ogoarele, îşi aduce Ialomiţa dinspre apus undele-l galbene 
şi liniştite. A patra solie din împărăţia Carpaţilor noştri. La 
sosirea ei, Dunărea se tulbură, ajunsă ca de-un dor adânc. 
Ce tânără şi falnică era când se bătea cu stâncile ca să-şi 
facă loc în lume! Ce dulce-l cânta freamătul codrilor 
întunecaţi! Un popor de amintiri o strigă din urmă. Apele ei 
se răzleţesc şi se-mprăştie ca viţele unei funii despletite: 
unele apucă înspre răsărit, spre măgurile Dobrogiei 
îmbrobodite-n negură, altele se-ndoaie spre apus, spre 
straşina Carpaţilor, ca şi cum, dornice de înălţimi, ar căta să 
mai întâlnească-n cale munţii aceia frumoşi, cu cari s-au 
luptat odinioară şi pe cari i-au lăsat învinşi. 

O luncă mare, scrijălată de privaluril şi spartă de bălți, s- 
aşterne-ntre aceste braţe, cari străbat astfel răşchirate o 
depărtare de trei poşte. Stufişuri de papură-naltă, deasă ca 
peria, astupă viroagele. Soarele răsare-ncet de după 
dealurile Măcinului. Văile fumegă în depărtare. În urma 
noastră, pe luciul apei, tremură vine albastre şi roşii. Păduri 
seculare de sălcii întunecă malurile. Intrăm într-un canal 
drept. De-o parte şi de alta, copacii, înşiraţi ca pe-o alee, se 
văd răsturnaţi în apă. Stoluri de grauri se vântură-n aer ca 
o pulbere vânătă. Încet, perdeaua de arbori se trage la o 


parte, deschizând ochilor una din cele mai încântătoare 
privelişti. În fund, pe-o colină ridicată în faţa înălțimilor 
fumurii ale Dobrogiei, se desfăşură, în toată măreţia ei, 
Brăila, vechea Proilava, unul din cele mai frumoase oraşe 
ale ţării noastre. Turlele bisericilor strălucesc în razele 
dimineţii ca nişte globuri de cristal. Aici orizontul se 
lărgeşte, se luminează din toate părţile. Avem impresia că 
suntem pe Bosfor, la intrarea în Constantino-poli. Dunărea- 
şi împreună braţele cu zgomot. Valurile, stârnite de roata 
vaporului, fug speriate în urma noastră şi se izbesc de 
maluri. De pretutindeni s-aud fluiere, sute de steaguri 
fâlfâie-n aer, în faţa 1 Privai albie, gârlă care face legătura 
între un lac sau o baltă şi o apă curgătoare. 

Portului se-nalţă o adevărată pădure de catarguri. De-a 
lungul cheiului, şlepuri înşirate încarcă şi descarcă. Mii de 
braţe se mişcă în zorul de muncă al dimineţii. Movili de 
porumb se dau la lopată. Cărbuni, piatră, baloturi grele de 
mărfuri s-azvârl huruind pe jgheaburi de lemn. Deasupra 
acestui furnicar de muncitori, pe dealul culcat de-a lungul 
Dunării, se ridică oraşul cu străzile lui largi şi drepte, cu 
grădini frumoase şi clădiri măreţe, cari-l dau înfăţişarea 
unei capitale apusene. Ca la o bătaie de puşcă, cum ieşi pe 
bariera dinspre miazăzi, dai de parcul „Monumentului”, o 
adevărată pădure, în mijlocul căreia se înalţă pe o movilă, 
între patru tunuri, o piramidă de piatră, ale cărei inscripţii 
amintesc că la 1828 fortăreaţa Brăila a fost luată de sub 
stăpânirea turcilor şi redată pentru totdeauna României. 
Puțin mai înainte sunt vestitele băi de la Lacul-Sărat. Cu 
treizeci de ani în urmă era câmp pustiu pe aici, doar bivolii 
se răcoreau pe arşiţă în mlaştinile sărate ale acestor bălți. 
Acum s-a ridicat un orăşel, cu grădini, oteluri şi băi, în 
mijlocul acestei câmpii nisipoase, lângă lacul al cărui nămol 
negru un adevărat izvor de tămăduire atrage vara mii de 
bolnavi din toate unghiurile ţării. 

Prin multe focuri şi prin mari greutăţi a trecut şi Brăila pe 
vremuri. Pusă aici, în pragul cel mai bântuit de primejdii şi 


mai greu de apărat al ţării, a trebuit şi ea, ca mai toate 
oraşele noastre dunărene, să-şi vadă adesea porţile sparte 
de ghiulele turceşti, bisericile-n flăcări şi steagurile verzi 
ale Semilunii fâlfâind pe zidurile stropite de sângele vitejilor 
ei fii. Azi, după lupte şi suferinţi de veacuri, o altă Brăila, 
liberă, mândră şi strălucitoare, se ridică pe vechile-l ruini. 
Un oraş nou, însufleţit de o nouă putere de viaţă, îşi înal-ţă- 
n cer uriaşele-l coşuri de fabrici stindarde de pace, de 
muncă şi de propăşire. 

16 GALAŢII. 

Pornim. Malurile drepte şi uscate fug îndărăt. O pulbere 
măruntă de aur pluteşte sub cerul albastru în zariştea- 
necată de soare. Departe, la răsărit, dealurile goale, 
rumene ale Măcinului par aprinse. Un val de pământ, 
aşternut de-a curmezişul înaintea noastră, ascunde vederea 
Galaţilor. Din stânga, despicând malul plecat şi gol, intră 
liniştit bogatul Siret, mănunchiul puternic în care se 
împreună toate apele curgătoare ale Moldovii. Nici unul din 
râurile cari străbat ţara noastră nu soarbe atâţia afluenţi în 
undele lui. Privit pe hartă şiretul pare-un copac uriaş, culcat 
de-a lungul Moldovii, cu rădă-cina-n Dunăre şi cu crengile 
răşchirate, înfipte prin crăpăturile munţilor. Cărăuş 
neobosit, el aduce corăbiilor catarguri şi umple schelele 
Dunării de avuţiile codrilor depărtaţi. Zi şi noapte răsună 
vara frumoasele-l văi de doinele plutaşilor. 

Acum ni s-a deschis întreagă strălucitoarea privelişte a 
Galaţilor. Lunecăm încet pe dinaintea cazărmilor. În port 
stau sute de vase. Ne credem într-un oraş pe apă. 

Pe tot brâul cheiului e îmbulzeală, fierbere, amestec de 
limbi. 

Ciudată impresie îmi dau primii paşi pe uscat după atâta 
plutire. Mi se pare că pământul se mişcă, se leagănă cu 
mine. 

Aici, în partea aceasta de jos a oraşului, se vântură 
bogăţiile şi marele negoţ al portului. Aici sunt fabricile, 
gările, pescăriile şi docurile, cu largul lor bazin încunjurat 


de magâzii de grâne şi de mărfuri, la uşa cărora trag 
corăbiile din Dunăre, ca o trăsură la scară. Aceasta-l vatra 
Galaţilor vechi, vestita schelă a Moldovii, „Veneţia Mării 
Negre”, cum îi ziceau odinioară scriitorii străini. Pe-aici se 
întorceau domnii noştri cu pitacull împărătesc de la 
Țarigrad. De aici şi din limanul Brăilii, porneau în Răsărit 
corăbiile turcilor, încărcate cu zaherele2 strânse cu hapca 
de pe mănoasele noastre ţinuturi, pe vremea când 
firmanele lor numeau Moldova şi Vala-hia „hambarele 
sultanului”. 

Fruntea oraşului, partea liniştită, curată şi luminoasă a 
Galaţilor, se desfăşură-n sus, pe podişul ridicat între Siret şi 
Prut. Nimic nu-ţi mai aminteşte timpurile de groază şi de jaf 
prin cari-a trecut oraşul acesta mare şi plin de viaţă. În 
centru 1 Pitac poruncă scrisă. Zaharea provizii (pentru 
armată). 

Se grămădesc clădiri înalte, râzătoare, oteluri, prăvălii 
bogate, cari te cheamă de pe drum. Mai pe de mărgini, în 
curţi largi, între copaci, case vechi, cu ziduri groase şi 
drepte, văruite pe dinafară, cu obloane la ferestre şi cu 
balcoane ruginite de cari atârnă vrejuri uscate de iederă, 
au aerul unor bătrâni gospodari cari-şi păstrează portul, 
firea şi datinile strămoşeşti neatinse de prefacerile vremii. 
Rătăcesc singur prin străzile largi, tăcute şi pline de soare 
ale oraşului, pe când gândurile mele mă poartă cu veacuri 
în urmă. Văd republica înfloritoare a Galaţilor, înainte de 
Dragoş-Vodă, descărcând pe pieţele ei bogăţiile Răsăritului 
şi ale Apusului, în zarva negustorilor adunaţi din toate 
politiile1 lumii. Văd pe Alexandru cel Bun petrecând pe 
Ioan, fiul lui Ioan Paleologu, împăratul Bizanțului; alai mare 
şi muzici şi călăreţi însoțesc pân' la corabie pe tânărul 
mosafir, care, mai târziu, ajungând împărat, îşi aduce 
aminte de frumoasa ospitalitate a ţării noastre şi trimete 
voievodului Moldovii titlul de rege şi coroană imperială, iar 
mitropolitului, mitră de patriarh. Văd pe Petru Rareş, cu 
pletele pe umeri, cu cămaşa desfăcută la piept, 


îngenunchind pe marginea Brateşului şi-ncordân-du-şi 
braţele vânjoase pe măjile2 -ncărcate cu peşte: de unde să-l 
treacă prin cuget că, pe când el asudă trăgând la năvod, 
crainici trimeşi prin ţară îl caută de zor să-l spuie că 
sfetnicii Moldovii s-au strâns la Iaşi şi l-au ales domn! Văd 
apoi tătari şi turci gonind pe uliţi mulţimea orbită de 
spaimă, călcând femei, copii şi bătrâni în copitele cailor, 
dând foc caselor părăsite, prefăcând bisericile-n grajduri şi 
înfigându-şi suliţele ude de sânge în ochii sfinţilor de pe 
icoane. De sub nori groşi de fum zbucnesc lungi, sfâşietoare 
țipete de groază şi de jale. Şi iarăşi zarea se limpezeşte. S- 
aşază zile de pace şi de muncă. Pribegii se-ntorc pe la 
vetrele lor. Oraşul prinde a se înfiripa. O nouă viaţă se 
urzeşte sub cârmuirea pârcălabilor înţelepţi şi harnici. Şi 
când, de pe cele două maluri ale Milcovului, pornesc glasuri 
de fraţi să cânte: 1 Politie oraş, cetate. Majă aici: plasă (prin 
apropiere de mreajă). 

Alexandru Vlahuţă - „Hai să dăm mână cu mână Cei cu 
unima română, Galaţii ne dau pe Costachi Negri, unul din 
cei mai învăpăiaţi apostoli ai Unirii; iar când cele două 
principate ridică-n mâinile lor o singură coroană şi cer un 
domn pământean, Galaţii le dau pe Alexandru Ioan Cuza. 

17 TULCEA 

„Varda!“1 Majă aici: plasă (prin apropiere de mreajă). Şi 
punţile se trag cu zgomot. Roata izbeşte puternic în valuri, 
începe malul să fugă dinaintea noastră casele parcă se- 
nvârtesc. Tot mai în fund, tot mai departe, se văd pe cheiul 
plin de lume fluturând batistele, ca nişte aripi de porumbei. 
În stânga ne desparte de nemărginita oglindă a lacului 
Brateş un val de pământ clisos şi fără vegetaţie, de-a lungul 
căruia se aşterne albă vechea şosea a Prutului spre Reni. În 
dreapta învălesc malul desişuri de lozii şi de trestie. De 
după munţii Dobrogiei soarele s-arată, în ceața dimineţii, ca 
o ghiulea de foc. Dunărea s-abate din drum, ca şi cum ar 
vrea să mai arunce-o privire cea din urmă înspre câmpiile 
Moldovii şi-n larga îndoitură pe care-o face-n ţărmul 


Dobrogiei, ne pomenim din nou trecând prin faţa Galaţilor. 
De astă dată vedem pe deal tot oraşul ca într-o panoramă. 
Un vânt rece suflă dinspre miazănoapte e crivățul Rusiei. 
Dintre maluri umbrite de sălcii iese Prutul, tulbure şi mâlos, 
cea din urmă solie pe care-o mai primeşte Dunărea de la 
Carpaţi. De-aici până în furca Ciatalului ţărmul stâng nu 
mai e al nostru. Ne-apropiem de munţii Isaccei. Vârfurile lor 
vinete, pleşuve trag linii colţuroase pe albastrul cerului, 
brâiele sunt îmbrăcate-n codru, iar jos, pe poale, se-ntind 
semănături, imaşuri şi livezi. Un braţ mic se rupe din 
Dunăre. Pe malu-l trăgănat se vede orăşelul Isaccea, vechiul 
Noviodunum, încunjurat de lanuri de grâu şi mai în jos, 
Varda strigăt de avertizare al marinarilor pentru a face pe 
cineva să se dea la o parte. 

Fortăreaţa Eschi-cale, în preajma căreia au avut turcii, pe 
vremuri, multe războaie cu ruşii, care năvăleau aici uşor 
prin vadul Isaccea. Tot prin vadul acesta a fost venit şi Dariu 
împotriva sciţilor, cu cinci sute de ani înainte de Cristos; dar 
cum a venit, aşa s-a întors, căci sciţii s-au retras departe 
spre munţi şi Dariu şi-a ostenit oastea zadarnic căutându-l. 

Ceva mai la vale, la furca Ciatalului, Dunărea se desface-n 
două mari braţe, cari, încovoindu-se pe după o rarişte de 
sălcii, se depărtează, pentru a nu se mai întâlni niciodată. 
Braţul Chilia, râpos şi sălbatec, fuge la stânga şi spală 
hotarul nostru dinspre Rusia până la mare, unde-şi 
descarcă apele prin şapte guri. Noi apucăm la dreapta pe 
braţul Sulina şi peste-o jumătate de ceas suntem în faţa 
portului Tulcea. Aici Dunărea face o curbă largă spre 
miazăzi şi-mpinge oraşul între două dealuri uscate, 
pietroase, pe spinarea cărora morile de vânt, puse la rând, 
se arată în zarea albastră a cerului ca nişte cerşetori 
gârboviţi, cu braţele-ntinse. E o căldură năbuşitoare. Pe 
cheiul încins de soare, oamenii, caii de la trăsuri au o 
înfăţişare tristă, obosită şi de-abia se mişcă. În tot oraşul e o 
tacere, o linişte de noapte. Casele dorm cu perdelele lăsate. 
Negustorii se-ntind şi cască în fundul prăvăliilor fără 


muşterii. Mă primblu pe ulicioarele înguste ce se ridică din 
piaţă şi nu văd decât zăplazuri înalte şi porţi închise, 
înnegrite de ploi şi de vechime. Mi se pare că mă aflu într-o 
mănăstire. Pe deasupra coperişurilor de şindrilă răsar mari 
şi rotunde turlele verzi ale bisericilor. +i-n aerul acesta 
cald, încropit, mă urmăreşte pretutindeni un miros de 
muşeţel şi de piele rusească. Lungi, nespus de lungi îmi par 
cele trei ceasuri pe cari le petrec aici. 

18 SULINA. 

Pe la toacă ne urcăm pe un vapor mai mic şi plecăm 
înainte. De-abia am pierdut din ochi morile de vânt de pe 
dealurile Tulcii şi iată că din ramul Sulinii se desparte un al 
treilea braţ Sfântul Gheorghe a cărui linie albă se-ndoaie 
spre dreapta şi se-nfundă-n stufăriş. În această rupere şi 
împrăştiere de valuri peste delta Dobrogiei, Dunărea pare 
c-ar încerca să s-ascundă, să fugă de puterea covârşitoare a 
mării, care o atrage, o cheamă de departe cu strigătul 
talazurilor ei. De jur împrejur, cât bate ochiul, e o luncă 
mlăştinoasă, acoperită de papură şi de sălcii. Braţul Sulina, 
în mare parte canalizat, cu malurile pierdute, s-aşterne 
drept şi alb ca o trâmbă peste netezişul acesta verde, 
pustiu, nemărginit. Unde şi unde vezi pe mal câte-un conac 
de pescari, o hrubă lungă învălită cu malduri de stuh. Câte 
o barcă, cu pânzele-ntinse, se iveşte, ca o pasăre din alte 
lumi, în dunga argintie a apei. Cai slobozi, cu coame lungi, 
ies din desişuri, scutură din cap şi se uită ţintă la noi cu un 
aer mirat, întrebător. Pustietatea, sălbătăcia acestor locuri 
neumblate, întinsele păduri de trestii cari-şi leagănă în vânt 
vârfurile arămii, tăcerea aceasta adâncă, stăpânitoare pe- 
ntregul, toate fac să te crezi departe de pământ, într-o 
planetă nelocuită. 

Cătră seară zărim înaintea noastră, mai întâi, câteva suluri 
de fum risipindu-se molatic în albastrul limpede, străveziu, 
al cerului, apoi catarguri ascuţite, din ce în ce mai multe, 
din vârful cărora atârnă reţele de frânghii ca nişte pânze de 
păiajin, apoi coşuri înalte, turnuri de biserici, coperişuri de 


case. Un oraş care iese din apă şi se ridică-ncet, încet, atras 
în vazăl ca de puterea unei vrăji. Este Sulina, limanul 
fericit în faţa căruia trag corăbiile mării şi ale Dunării 
poarta largă prin care trec bogăţiile tuturor continentelor, 
purtate de la un capăt la altul al lumii pe drumul neted şi 
fără pulbere al apelor. 

De-a lungul cheului sunt înşirate, cu privirea spre mare, 
otelurile, agenţiile, palatul Comisiunei dunărene şi toate 
clădirile mai de frunte ale oraşului. Două diguri largi de 
piatră călăuzesc valurile canalului înlăuntrul mării. Aici se 
sfârşeşte lunga şi glorioasa călătorie a bătrânului Istru. Aici 
mândria şi puterea fluviului-rege se farmă de talazurile 
grele ale mării, învălmăşind în vuietul acestei izbiri undele 
şi strigătele întregului popor de râuri pe cari le-a smuls din 
coapsele munţilor. 

1 în vază în câmpul vizual, în vedere. 

Şi în sfada aceasta de ape neliniştite, deasupra volburei 
aceştia îngrozitoare, se leagănă pururea un clopot, a cărui 
bătaie dă de ştire marinarilor, pe vreme de ceaţă, să fie cu 
luare-aminte. 

E noapte. Sub cerul negru, fără stele, oraşul doarme. 
Ascult plescăitul somnoros al valurilor vecinica şi deşarta 
frământare a mării. Departe, cele două faruri de la capetele 
digurilor licăresc în întuneric ca două candele-ntr-un 
cimitir. Din când în când mi se pare că aud glasuri 
tânguitoare bocindu-se pe valuri. Dangătul clopotului 
răsună rar, înduioşat, în fioroasa împărăţie-a nopţii. 

PE MAREA NEAGRĂ 

19 PE INSULA ŞERPILOR. 

Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. 
Razele aştem brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul 
neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet 
Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, 
catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra 
boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea 
lucie a mării. 


După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea 
noastră o movilă albă. Acolo-l insula Şerpilor. De departe 
par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo 
sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia şi peste 
câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui 
singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel 
înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele 
de la Sulina. 

Nu ţi-e urât aici, leat? Îl întreb ca să intru în vorbă pe când 
ne urcăm încet spre farul din vârful insulei. 

Poi de ce să ne fie urât? Că doar nu suntem pe pământ 
străin. E tot ţara noastră. 

Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită 
larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: „A 
noastră-l toată”. 

Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de 
mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit 
viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea 
frumoasă şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor şi 
Amfitrite, soţia lui Neptun şi zânele tuturor apelor care 
curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile şi-l 
spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la 
mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau 
toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos 
cu aripele. 

Or fi astea, zise dorobanţul, zburătuind un stol de lari albi 
care ciuguleau în petecul de secară de pe podişul 
ostrovului. 

Chiar ele. Nu; dar strămoşii lor de bună seamă c-au 
cunoscut pe mândrul Ahile. 

Ale naibii dihănii. Să le auzi cum ţipă. Domnule, juri că-s 
nişte copii care râd. 

Suntem pe vârf, lângă far. Nici un copac, nici o tufă nu se 
zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui 
ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de 
departe, popoare în veci neliniştite şi se sparg urlând de 


coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi 
cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot 
mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s- 
aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se 
pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. 
Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta 
spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele şi 
stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul 
acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din 
zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea 
neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică. 

20 CONSTANȚA. 

Aşa liniştită şi blândă s-arăta marea când am plecat din 
Sulina! Şi cât ne-a prins în larg, a şi-nceput a se posomori 
şi, din ce în ce mai cu mânie, a-şi ridica oştirile-l de valuri 
înaintea noastră. Soarele a asfinţit. Pământul nu se mai 
vede. Un întuneric greu, ameninţător, se lasă din cerul 
înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile 
negre vin ca nişte matahale vii şi se izbesc de coastele 
vaporului, care, gâfâind greoi, se luptă cu nămeţii de apă şi- 
şi taie cale dreaptă pe marea învolburată. Şuieră-n vânt 
frânghiile întinse de catar-guri. Legănarea neregulată a 
vasului mă ameţeşte. O căldură năbuşitoare îmi învăluie 
capul. Culcat pe spate, în aerul greu al cabinei, îmi 
încopcescil mâinile sub ceafă, închid ochii şi încerc să 
cuget; dar vijelia de-afară pare că împrăştie şi gândurile 
mele. E o larmă, un zgomot înfiorător de scaune răsturnate, 
de uşi trântite. Aud paşi repezi pe punte, strigăte 
nedesluşite. C-un vâjâit năprasnic se-nalţă valurile 
aruncându-se pe podelele vaporului şi-n hârtoapele ce se 
deschid, vasul scăpătând se pleacă într-o parte, pereţii 
trosnesc, strânşi între mişcătoarele dealuri de apă. O 
amăgire a simţurilor zăpăcite de spaimă: mi se pare că în 
loc să-naintăm, ne lăsăm în jos, ne scufundăm încet în 
adâncul mării. Mă uit la uşă. Pe-acolo are să năvălească 
apa, pe-acolo are să vie moartea. O aştept. Învălmăşit şi 


răpede, ca la lumina unui fulger, îmi apar icoane din 
copilărie, stoluri de amintiri vechi, nechemate, tresar 
deodată în scăpărarea unei clipe; cuvinte şi lucruri şi 
întâmplări la cari nu m-am mai gândit de mult vin acum, 
stârnite din depărtările vieţii, aduse valvârtej ca de suflarea 
unei vijelii. Măsor cu gândul întinderea mării: peste 
talazurile-l furioase văd vasul nostru o jucărie, o coajă de 
nucă, pe care iscusinţa omului o cumpăneşte ş-o poartă 
totuşi pe mări, înfruntând mânia furtunilor. În luptele-l de 
veacuri cu-atâtea primejdii şi greutăţi ce-l stau în cale, omul 
îmi apare ca acel voinic năzdrăvan din poveşti pe care nimic 
nu-l înspăimântă. Cine poate prevedea până unde-şi va 
întinde într-o zi hotarele puterilor lui cuceritorul acesta 
îndrăzneţ şi neobosit! 

În albul zorilor ies pe punte. Furtuna s-a potolit. Marea e 
liniştită. Ostenită parcă de-atâta frământare în deşert. Un 
oraş frumos străluceşte înaintea noastră: Constanţa farul 
României, aprins la porţile Răsăritului, în pragul apelor 
nestăpânite. O, pământ binecuvântat! 

Oraşul e revărsat pe-o ieşitură de mal implantată-n valuri. 

1 A încopcia a împreuna. 

Prin câte-a mai trecut, Doamne şi colţişorul acesta de 
lume! La început au aruncat ancorele şi şi-au aşezat liman 
aci fenicienii, cei dintâi colindători ai mărilor. După ei au 
venit grecii, cu puternicile lor corăbii. Apoi a început năvala 
noroadelor de pe uscat. Şi aşa, neamuri pe neamuri s-au 
împins în căutarea „berbecului cu lâna de aur” de la gurile 
Istru-lui; vieţi peste vieţi s-au aşternut în trei mii de ani pe 
ţărmul acesta şi vijelii după vijelii au bântuit şi-au spulberat 
aşezările lor din temelie. 

Constanţa de azi chemată să devie peste câţiva ani unul 
din cele mai măreţe şi mai însemnate porturi din lume stă 
pe mormântul vechiului oraş Tomi, a cărui întemeiere e 
învăluită în negura unei triste şi crude poveşti: „Frumoasa 
Medeea, fiica lui Aetes, regele Colchidiei, fuge de la părinţi, 
luând cu ea şi pe micu-l frăţior Absirt. Furios, Aetes o 


urmăreşte pe mare. Lată-l, e gata s-o ajungă. Nebună de 
spaimă, Medeea, ca să scape de corabia prigonitoare, ale 
cărei pânze se văd tot mai aproape, ucide pe Absirt şi, 
sferticându-l trupul, i-aruncă bucăţile pe valuri. Nefericitul 
părinte opreşte mereu corabia, s-adune de pe apă bucăţile- 
nsângerate ale iubitului său copil şi, când le strânge pe 
toate, plângând de durere, trage la țărm să le-ngroape. 
Limanul acesta, cu oraşul care s-a ridicat apoi aci, s-a numit 
Tomi (de la cuvântul grecesc T6|ir| = bucată).” 

De pe atunci au trebuit să fie îmbelşugate şi atrăgătoare 
locurile acestea pentru ca să roiască şi să s-aşeze pe-aici 
popoare venite din depărtări aşa de mari. Inscripţii vechi, 
stâlpi de marmură dăltuiţi cu măiestrie, atâtea ruini de 
case, de temple şi de băi ce se dezgroapă de sub malurile 
acestea arată starea înfloritoare la care ajunsese Tomi 
odinioară. O viaţă puternică, civilizată încolţise aci şi cine 
ştie unde-ar fi ajuns azi dac-ar fi fost lăsată-n pace. Dar s-au 
pornit de la o vreme şuvoaiele de barbari şi au curs, au curs 
încoace năprasnice şi pustiitoare, spărgând întăriturile 
romane, culcând cetăţile la pământ şi prefăcând în pulbere 
munca de veacuri a atâtor neamuri. Din Uita Tlomi s-a 
ridicat, sub Constantin Cel Mare, Constanţa, căreia mai 
târziu genovezii i-au redat, pentru câtva timp, vechea 
strălucire şi însemnătate comercială. Apoi a căzut sub 
stăpânirea turcească: cheul şi digurile de apărare, lăsate în 
grija vremii, s-au stricat, frumoasele clădiri ale portului s-au 
părăduit, toată mişcarea şi viaţa oraşului a început a tânji 
un somn îndelungat şi greu, ca o robie, s-a întins peste 
întreaga Dobrogie. Valurile mării boceau stângerea unei 
lumi. 

Dar iată că dinspre Dunărea se-nalţă deodată, ca un 
freamăt reînvietor, cântecele de biruinţă ale românilor; 
stindarde ciuruite de gloanţe flutură-n vânt şi aceleaşi braţe 
vânjoase care-au sămănat moartea în câmpiile Bulgariei vin 
acum să împrăştie viaţă, putere şi lumină în câmpiile şi 
oraşele Dobrogiei. 


Astăzi, în portul Constanţei, sirenele vapoarelor româneşti 
cheamă vijelioasele trenuri din depărtările Apusului: 
măreţul pod de la Cernavoda leagă pentru totdeauna căile 
uscatului cu ale mărilor, deschizând Europei drumul cel mai 
scurt înspre bogatele ţărmuri ale Gangelui. Din malul 
împodobit de vile strălucitoare pornesc diguri uriaşe, 
puternice braţe de piatră, care înfrânează furia talazurilor 
şi dau liman liniştit corăbiilor. Azi Constanţa, renăscută, 
priveşte cu mândrie peste nesfârşita împărăție a mării. Pe 
schelele ei curg avuţii din toate climele; iar vara lume de pe 
lume se adună pe plajele ei calde. 

Soarele asfinţeşte, lungind pe mare umbrele oraşului. E o 
seară frumoasă, liniştită, una din acele dulci seri de vară în 
care simţi o adevărată fericire să te laşi în voia visurilor. 
Valurile, cu vâjâitul lor legănător, ţin ison orhestrei de pe 
mal, a cărei fanfară se-mprăştie lin în largul mării. Pe cer se 
aprind candelabre de stele. De pe terasa otelului Carol îmi 
lunec ochii pe sclipitoarea câmpie a mării şi cuget la 
vremile-ndepăr-tate, la câte întâmplări şi prefaceri au curs 
după ele. Mă gândesc la blândul şi nefericitul Ovidiu. Aici şi- 
a plâns amărăciunile surghiunului gingaşul poet al Romei. 
Străin, bolnav, neînțeles de nimeni, el nu găseşte, în sufletu- 
l abătut, un cuvânt de laudă nici pentru locul, nici pentru 
poporul în mijlocul căruia e osândit să trăiască. În versul lui 
urlă crivățul iernelor grozave cari-ngheţau marea, pe lira 
lui suspină dorul de soţie, de prieteni, de patria lui pururea 
frumoasă şi surăzătoare, din care-a fost gonit şi pe care n- 
avea s-o mai vadă niciodată. 

Au trecut de-atunci nouăsprezece veacuri. 

Azi, poete, nu te-ai mai simţi aşa de străin în locurile 
acestea. N-ai mai vedea chipuri fioroase de barbari 
îmbrăcaţi în cojoace, nici marea prefăcută-n pod sunător de 
gheaţă. Sciţii s-au dus şi Iomi s-a dărăpănat şi toate s-au 
schimbat de-atunci. Patria ta, neamul tău a răzbătut 
încoace şi o lume nouă a răsărit aici, pe pământul acesta 
stropit de lacrimile tale; un nou oraş s-a ridicat din valurile 


Pontului, subt un cer tot aşa de albastru şi de cald ca şi al 
frumoasei Italii. Din mijlocul acestui oraş, statua ta de bronz 
priveşte visătoare peste câmpia acoperită de ruinile 
cetăților şi lagărelor romane, sub zidurile cărora zac oasele 
compatrioţilor tăi. Azi te-ai primbla pe uliţi romane, printre 
vechi monumente, pe ale căror lespezi de marmură ai citi 
nume cunoscute şi scumpe inimii tale; pe scutul legionarilor 
de piatră ai revedea pe cei doi prunci aplecaţi la sânul 
lupoaicei şi ai căuta cu noi în adâncimea vremii obârşia 
îndepărtată a gloriosului tău neam. Azi nu s-ar mai tângui 
aşa de jalnic lira ta, căci ai trăi aci în mijlocul unui popor 
care ţi-ar fi drag, între oameni al căror chip ţi-ar aminti 
trăsăturile mândre ale cetăţenilor romani şi-n a căror limbă 
mlădioasă şi sonoră ca şi versurile tale ai regăsi, cu atâta 
sfinţenie păstrate, urmele vii din graiul stâns de mult al 
poporului tău. 

ÎN MUNŢII NOŞTRI 

21 PE COLIBAŞI. 

De mânecate ieşim din Turnu-Severin pe şoseaua care-o ia 
pe sub Munţii Mehedinţilor şi merge la Târgu-Jiu. Valea în 
care scăpătăm de pe podişul oraşului se umple şi răsună 
toată de zuruitul zurgălăilor şi de tropotul uscat al cailor. 
Dorm încă vietăţile ului. Numai ciocârlanii, mai harnici, 
păşesc mărunţel pe marginea şanţului. De jur împrejur nu 
vezi decât holde şi livezi. Înaintea noastră drumul se 
aşterne alb, neted, pe sub colnice. În aer e o răcoare dulce 
ş-un miros sănătos de câmp şi de pădure. Nici un zgomot, 
nici o mişcare, nici o adiere de vânt nu se simte. Copacii, cu 
frunza neclintită, par zugrăviți. Brobonit de rouă, pământul 
doarme încă în lumina umedă şi nehotărâtă a dimineţii. 
Peste-un ceas începem să urcăm dealul Colibaşi. Sub noi 
zarea se lărgeşte. Înainte, spre răsărit, cerul se dogoreşte 
ca de bătaia unei flăcări; o pulbere fină de aur se ridică din 
spatele codrului şi se împrăştie în sus ca şi cum ar sufla-o 
gura unui vulcan. Câţiva nori zgrunţuiţi, ce plutesc în 
albastrul cerului, prind a se rumeni pe margini. Deodată, o 


suliță de foc străpunge perdeaua de arbori. Porţile zilei se 

deschid şi, în valuri, curge lumina pe văi. Pământul tresare 
din somn, vesel şi plin de viaţă, sub calda binecuvântare a 

soarelui. 

Pe culmea Colibaşilor oprim, să răsufle caii. Privelişti largi, 
fermecătoare ni se desfăşură din toate părţile. Lanuri şi 
pajişti s-aştem în răzoare pe coaste de grinduri uşor 
trăgănate. Casele albe ale satelor, revărsate pe tăpşane, 
strălucesc printre livezile de pruni. Pe ogaşelel verzi ale 
văilor pătate de umbră gârlele 1 Oga= urmă săpată în 
pământ de ape. 

Trag dungi tremurate, vinete şi sclipitoare ca oţelul. 
Departe, într-un albastru-fumuriu, se încalecă, încreţindu- 
se în valuri neregulate, din ce în ce mai dese, spinările 
mătăhăloase ale dealurilor acoperite de păduri. 

Vizitiul un ţăran chipeş şi deştept din podgoriile Oreviţii 
îmi arată cu biciul, ca pe hartă, munţii, plaiurile şi apele 
Mehedinţilor şi îmi povesteşte, cu şart, legendele pe care le- 
a auzit şi el de la bătrâni. 

„Muntele Babelor. L-am lăsat în urmă, se vede bine din 
şosea, cum vii de la Vârciorova, pe lângă Schela Cladovii. 
Nu-l aşa-nalt, da-l priporos grozav. Pe el şi-a lepădat Dochia 
cojoacele. Cică era baba asta o zgripţoroaică urâtă şi 
bătăioasă şi rea, de mama focului. Ş-avea un fecior, 
Dragomir, care se-nsurase c-o fată frumoasă şi harnică şi 
cuminte, de nu mai avea păreche; da' baba n-o putea suferi 
şi nu ştia cum s-o mai canonească, doar o face-o să-şi ia 
lumea-n caP Într-o zi îi dă un caier de lână neagră să-l spele 
până l-o albi. Şi pe când zoleal la fântână şi plângea biata 
nevastă de-nduioşa pietrele, iacă vine un moşneag, c-o 
barbă albă pân' la brâu, ş-o întreabă blând că de ce plânge; 
ea-l spune cum o prigoneşte ş-o haineşte2 soacră-sa şi cum 
tot la munci grele şi fără spor o mână, ca s-o pârască pe 
urmă la Dragomir că nu-l nici de-o treabă şi s-o izgonească 
din casă. Auzind una ca asta, moşneagu care era chiar 
Dumnezeu dintr-o vorbă-l nălbeşte caierul şi-l dă ş-o chitâ3 


de ghiocei înfloriţi, să-l ducă babei. Cum vede baba ghioceii, 
crede c-a şi venit primăvara şi strigă: „Dragomire mamă, să 
ne pregătim de-amu să suim oile la munte, c-au prins a se 
ridica zăpezile.” A doua zi mână pe noră-sa c-un caier alb 
să-l spele pân' l-o face negru. Şi iar trece Dumnezeu pe la 
fântână şi făcându-l-se milă de biata nevastă, blagosloveşte 
încet cu dreapta şi caierul, din alb, se face deodată negru 
ca pământul în desprimăvărat; apoi îi întinde o 1 A zoiia 
spăla (lână). A haini a uri. 

Chită mănunchi, buchet. 

Chită de fragi coapte şi-l zice: „Na, să le dai babei şi să-l 
spui că le-ai cules de pe câmp”. Când a văzut Dochia 
fragele, roşii ca sângele, nici n-a mai stat la gânduri: iute s- 
a încotoşmănat în cele nouă cojoace, a luat pe Dragomir ş- 
au pornit cu turmele la munte. Ş-a dat Dumnezeu întâi trei 
zile de vară şi pe urm-o moină ş-o ploaie caldă, c-a început 
baba să-şi lepede cojoacele, ude leoarcă şi grele de nu le 
mai putea duce, pân-a rămas numai cu unul. Şi atunci s-a 
lăsat deodat-un ger, ş-o lapoviţă, ş-un îngheţ de crăpau 
pietrele. Şi umblând baba de colo-colo, rebegită de frig, 
vede pe fecioru-său răzămat cu şalele de-o stâncă şi prinde- 
a-l grăi: „Abal Dragomire maică, lumea se prăpădeşte de 
frig şi tu stai şi cânţi din fluier!”. Da' el era mort. 
Înţepenise-acolo prididit de zloată, c-un ciubuc de gheaţă la 
gură. Ş-aşa, au îngheţat sloi şi baba şi oile şi s-au prefăcut 
toate-n stană de piatră, de se cunosc şi azi momâile lor albe, 
risipite ca o turmă, pe muntele care de-atunci se cheamă 
Babele.” 

Ascultându-l, mă gândeam că tot legenda asta, cu puţine 
schimbări, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele 
Ceahlău, arătându-mi o turmă de stânci împrăştiate pe 
prispa verde ce se-ntinde la picioarele Panaghiei. 

22 LA UMBRĂ. 

Pe la amiază conăcim în Broşteni, sat mare şi frumos, 
revărsat pe valea râului Motru. Vrednici şi cuminţi şi buni 
gospodari trebuie să fie oamenii prin părţile acestea. Văd 


căsuţele lor vesele şi curate, livezile îngrădite, curţile pline 
de păsări, fânul strâns cu îngrijire şi aşezat în pătuiace2 
vitele grase, femeile bine îmbrăcate şi copiii rumeni la faţă. 
Mă dau în vorbă c-un moşneag care-mpleteşte la un coşer 
de nuiele. 

1 Aba exclamaţie care exprimă mirarea sau cu care se 
atrage atenţia cuiva când i se vorbeşte. 

Pătuiac podea improvizată din scânduri, crengi etc, 
aşezată pe furci sau în copaci, pe care se clădeşte nutreţul 
pentru vite. 


„Sunt, ce e dreptul şi pământurile bune pe-aici, îmi spune 
bătrânul, dar ş-ai noştri s-au ales tot oameni harnici şi de 
ispravă. Noi pe la târg mai mult vindem decât cumpărăm, c- 
avem aici, slavă Domnului, tot ce ne trebuie. De-ale 
îmbrăcămintei lucrează nevestele în casă; opinci şi căciuli 
ne facem noi; şi de-ale gurii ne dă Cel-de-sus de-ajuns şi de 
rămas. Uite-o cum stă podoabă pe dealuri hrana noastră, 
din belşug: numai sănătoşi să fim şi zile s-avem s-o mâncăm. 
Vezi dumneata, noi avem în comuna noastră, de şapte sute 
de suflete, patru biserici şi numai două cârcime. De aceea 
nici nu s-aud pe-aici gâlceve, ori bătăi, ori furtişaguri, cum 
sunt, de-o pildă, pe la Ponoare, unde sunt pruni mulţi şi 
unde oamenii beau ţuică şi-n loc de aghiazmă la Bobotează. 
Acolo cic-ar fi vrut odată sfântul Nicodim să le facă şi lor o 
biserică şi ei, ticăloşii, ca să scape de sfânt, s-au apucat şi i- 
au vârât pe-ascuns un miel în traistă, ş-apoi au sărit să-l 
bată zicând că le-a furat mielul, ş-a plecat sfântul în lume 
blestemându-l să nu mai aibă biserică-n sat, ci numai de 
cimpoieri şi de toboşari să le facă Dumnezeu parte. Şi multă 
vreme cic-au rămas fără biserâca. Acuma au, nu-l vorbă, s-a 
milostivit Cel-de-sus cu ei, dar ce folos, că tot cârcima li-l 
mai dragă! Urât lucru mai e, Doamne şi băutura asta. Lasă 
c-aduce şi pagubă şi te sărăceşte de te lasă pe drumuri, da- 
ţi strică şi minte şi sănătate şi viaţă şi tot, de-ajungi din om 
neom. Eu mulţumesc lui Dumnezeu iacă, sunt aproape de 
nouăzeci de ani şi muncesc cât şi feciorii mei şi nu ştiu ce-l 
boala. Când mi-l sete, mă duc colea la şipot, îi trag un gât 
bun de apă rece şi parcă-ntineresc.” 

Mă uit la figura blândă şi luminoasă a moşneagului, ascult 
cu drag vorba lui aşezată şi cuminte şi mă gândesc că în el 
sunt întrupate toate bunele însuşiri ale poporului român. 
Câtă înţelepciune, ce de comori nu zac ascunse în sufletele 
acestea cinstite şi senine cari-au trecut de-atâtea ori prin 
cumpene mari, prin greutăţi şi nevoi cumplite, ş-au 
înfruntat cu bărbăţie vijeliile vieţii, ş-au ştiut pururea să-şi 
păstreze credinţa lor în bine şi-n dreptatea Celui de Sus! 


Multe şi nepreţuite frumuseți ar descoperi acel care-ar 
putea străbate în sufletul acestui popor ales s-aţâţ de bine 
înzestrat 

De fire în adâncimile tăinuite ale inimii lui bune şi 
răbdătoare, unde s-au păstrat cu atâta sfinţenie credinţile, 
datinile, graiul şi virtuțile neamului nostru şi de unde-a 
izvorât cel mai cald şi mai duios cântec din câte vrodată s- 
au spus pe lume dulcea şi fermecătoarea doină, în a cărei 
largă mlădiere pare că freamătă toţi codrii şi plâng toate 
izvoarele ţării. 

La plecare strâng cu iubire şi cu adâncă recunoştinţă 
mâna aspră şi noduroasă a lui moş Dumitru. Cugetul meu 
îmi spune că cea mai mare parte din bunurile şi fericirile de 
cari mă bucur le datoresc acestei mâini harnice, cojite de 
soare şi de muncă. 

23 VALEA MOTRULUI. 

Mergem o bucată bună pe marginea Motrului, ale cărui 
unde verzui, pripite, se sparg de bolovani. Apoi urcăm pe- 
un podiş larg şi luminos. Miresme dulci, îmbătătoare, de 
sulcină şi de dumbravnic, se împrăştie în aer de pe fânețele 
bătute de soare. Un vânt căldicel adie şi grânele coapte îşi 
leagănă spicele ca de vraja unui cântec. În depărtare se 
pierd liniile încâlcite ale dealurilor întunecate de desimea 
codrilor. Lanurile sunt împânzite de secerători. Cârduri de 
fete în cămăşi albe şi vâlnicel roşii se pleacă muncii şi-şi 
mişcă braţele-n tactul unei doine. Dulce răsună valea de 
glasurile lor. Pe mirişti şi pe şesuri alune-că-ncet umbrele 
călătoare ale norilor. În urma noastră, Motrul, tolănit în 
spintecătura dealurilor ca un balaur ostenit, îşi tremură 
solzii sclipitori în soare. Copacii bătrâni s-apleacă pe undele 
lui sfătoase, să le-asculte poveştile. El scoboară de sus, 
dinspre „Culmea frumoasă, de la poalele muntelui Oslea, 
unde-a stat în vechime încolăcit năprasnicul şarpe cu nouă 
ochi, de groaza căruia se cutremura toată valea Dunării, 
până când într-o zi iată c-a sosit acolo Iorgovan, voinicul 
fără seamăn şi s-a aşezat într-o groapă, cu calu-l năzdrăvan 


şi cu tolba-l de săgeți şi, când şarpele, flămând, a ridicat 
capul să-nfulice-o turmă de vite ce păştea pe vale, Iorgovan, 
întinzând arcul, l-a izbit c-o 1 Vâlnic fotă lucrată ca o fustă 
încreţită şi despicată în faţă. 

Săgeată şi i-a scos un ochi, iar muntele s-a zguduit din 
ţâţâni de zvârcolirile dihăniei. Şi tot aşa l-a pândit şi l-a 
săgetat, până când şarpele, rămâind numai c-un ochi, a 
rupt-o de fugă pe la Furca Alunului, pe unde se vede şi azi 
dâra lui, căreia îi mai zic unii şi „brazda lui Novac”. 
Iorgovan s-a luat călare după el şi unde-l ajungea, îi şi 
hărtănea cu paloşul o bucată din trup; la apa Cernei însă 
voinicul a stat locului, fermecat de cântecul unei zâne, iar 
capul şarpelui a trecut Dunărea pe la Cazane şi s-a ascuns 
în peştera neagră, de unde iese vara musca cea rea, care 
bântuie vitele de prin meleaguri. 

Departe, hăt, Motrul scapă-n luminiş şi după ce soarbe 
undele Coşugştei, se îndoaie pe la capătul dealului Colibaşi şi 
trece, domolit şi gânditor, pe sub zidurile mânăstirii Stri- 
haia, unde-a văzut într-o noapte pe Mihai Viteazu viind 
ostenit de război şi grăbindu-se să ridice până-n ziuă, pe 
ruinele castelului părintesc, o biserică, pe care, de zor mare 
ce-a avut, a greşit ş-a zidit-o cu altarul spre miazăzi. De- 
acolo, bătând spre răsărit, se lasă molatic pe şes deschis, 
printre imaşuri şi sămănături, până-n mânăstirea Gara 
Motrului, unde-şi descarcă undele-n Jiu. Mânăstirea, 
împrejmuită cu ziduri groase, sparte de vremi, e aşezată pe 
poalele unui deal. Acolo odihnesc oasele cuviosului patriot 
Eufrosin Poteca, unul din cei mai harnici apostoli şi 
luminători ai neamului nostru pe la începutul secolului al 
XIX-lea. Pe porţile de fier de la intrare, mâncate de rugină, 
se cunosc încă urmele gloanţelor repezite din flintele 
pandurilor lui Tudor la 1821 când, de frica lui, boierii greci 
se închiseseră acolo, ca într-o cetate, cu averi, arme şi 
amăuţi. Pe toată valea Motrului ş-a Jiului, pornind din 
câmpia Padeşului, de pe plaiul Cloşani, unde s-a ridicat întâi 
steagul libertăţii în mântuitoarea răscoală de la 1821 şi 


până în şesurile Dunării, prin toate satele Olteniei auzi 
vorbindu-se de „Domnul Tudor”, ca şi cum ieri ar fi trecut 
pe-acolo, în fruntea puşcaşilor săi, aşa viu şi mare şi întreg 
a rămas în mintea tuturora „viteazul răzbunător” al 
poporului, eroul legendar care îmbrăcase „cămaşa morţii” 
pentru mântuirea neamului său. 

Alexandru Vahuţă - 24 MĂNĂSTIREA TISMANA. 

De pe Culmea Frumoasă, din codrul de fagi bătrâni, în 
desişul cărora e pururea noapte, scăpătăm în valea largă şi 
luminoasă a Tismanei. Aerul fierbe de zăpuşală. Cerul pare 
că arde deasupra noastră. Pe lanuri zoresc muncitorii, 
desculți, cu frunze de brusturi pe cap, cu mânecile cămăşii 
de pânză aspră sumese până-n supţiori. Trecem prin satul 
Tismana, aşezat la poalele munţilor, între două vâlcele, de-o 
parte şi de alta a râului Tismana. Stârniţi de clingătul 
zurgălăilor, copiii aleargă de pretutindeni, se urcă pe 
garduri, zburdalnici, veseli, gălăgioşi. Câinii îşi amestecă 
lătratul în chiotele lor. Din sat ieşim într-o pajişte frumoasă, 
aşternută pe-o vale care se îngustează din ce în ce. În fund 
se deschide înaintea noastră ca o poartă în tainica şi 
întunecata domnie a codrului. Prin spintecătura aceasta a 
munţilor, drumul, şerpuind pe marginea râului Tismana, se 
adânceşte într-un desiş de castani seculari. Umbra ne 
învăluie din toate părţile. Un dulce miros de fâneaţă 
pluteşte în aerul răcoros. În liniştea sfântă a codrului, în 
măreţia şi sălbătăcia acestor locuri, şopotul somnoros al 
apei, uşoara clătinare a frunzelor, stropii de lumină ce 
picură din straşina de ramuri, toate te farmecă; inima-ţi 
bate de-un fior neînțeles, ca şi cum ai fi intrat într-o lume de 
închipuiri, de basme. La o cotitură a drumului, crengile se 
desfac o ferestruie se deschide-n păretele de verdeață, din 
fund răsare, peste vârfurile copacilor, un turn înalt şi 
galben. De-abia l-ai zărit însă şi bolta de ramuri se-nchide 
din nou. Dintr-acolo s-aude tot mai tare, tot mai aproape un 
vuiet ca de moară, ş-un răpăit, un plesnet de apă care cade 
pe lespezi. Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se 


dă la o parte sus, pe vârful unei stânci fioroase, îţi apare, în 
toată fantastica ei măreție, mănăstirea Tismana, cu zidurile 
ei îndrăzneţe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile 
vechi. 'Te uiţi înmărmurit, ca la o minune şi nu ştii bine de-l 
aieve, ori e-n vis, când iată că o nouă privelişte te cheamă: 
torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mânăstirii, s- 
aruncă vâjâind şi cade de la o înălţime ameţitoare peste-o 
grămadă de stânci dărâmate, unde sulul de apă se sparge şi 
se preface într-o spumă fumurie, pe care-o ia ş-o duce-n 
undele-l repezi râul Tismana. 

Drumul ocoleşte-n larg ca să facă urcuşul lin. Trecem un 
podeţ şi suim pe-un tăpşan, între două ziduri vechi, 
dărăpănate. În poarta mânăstirii ne iese-nainte „piticul 
Tismanei”, un călugăr mic, spân, cu faţa zbârcită ca un hrib, 
o mogâldeaţă de om, cu glas de copil, cu ochi şi mişcări de 
maimuţă. Arătarea aceasta ciudată se potriveşte de minune 
cu sălbătăcia locului în care ne aflăm. Intrăm, pe sub bolta 
înaltei clopotniţi, în curtea largă, tăcută, a frumoasei 
mânăstiri. În mijloc e biserica, plină de scule şi odoare 
vechi; pe uşile-l de stejar sunt săpate cu multă măiestrie 
iconiţe şi înflorituri migăloase, fine ca o horbotă. În stânga, 
spre săritoarea Gurniei, se-nşiră, de-a lungul zidului 
împrejmuitor, încăperile stăreţiei şi chiliile cu două rânduri, 
în fund arhondaricul. Aripa dreaptă e un morman de ruini 
arse, acoperite de bălării. Patru turnuri înalte, cu ferestrui 
înguste, străjuiesc, din cele patru colţuri ale curţii, liniştita 
şi măreaţa lavrăl ridicată aci, în locul acesta ascuns, acum 
şase sute de ani, de părintele Nicodim, cu ajutorul 
milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miazăzi 
vederea e astupată de-o stâncă uriaşă, în al cărei părete 
drept se văd două spărturi negre, tăiate în chip de ferestre 
la o înălţime fioroasă deasupra peşterii, din care iese urlând 
şuvoiul Gurniei şi trece printr-un canal pe dedesubtul 
mânăstirii. „Acolo sus, îmi spune piticul c-un glas piţigăiat 
ce n-are nimic din glasul omenesc, în chilioara aceea 
scobită-n piatră se retrăgea sfântul Nicodim şi zile, 


săptămâni întregi se ruga în taină la Dumnezeu pentru 
păcatele oamenilor. El a venit de peste Dunăre, trimis 
încoace de-un înger care i s-a arătat în vis şi i-a spus şi locul 
anume unde să ridice mânăstirea. Ş-a umblat, ş-a rătăcit 
mult sfântul pân-a dat de săritoarea Gurniei. Erau ponoare 
pe-acolea şi-ntunecime mare, sălbătăcie şi desiş 
nestrăbătut. Şi el, singur, a curăţit ş-a netezit locul şi-ntâi a 
1 Lavră mânăstire mare. 

Făcut aici în faţa peşterei o bisericuţă dintr-un tis bătrân, 
ş-a potrivit să fie pristolul chiar pe rădăcina tisului. Pentru 
credinţa lui cea mare îl dăruise Dumnezeu cu putere 
făcătoare de minuni. Şi oricine venea, pătimaş de boală 
trupească ori sufletească, aici îndată-şi găsea alinare, cât se 
lăţise vâlvă-n lumea-ntreagă de bunătatea şi harul cel 
mântuitor al sfântului. Ş-a venit pe vremea aceea din 
depărtările Apusului ş-un împărat păgân ce-l zicea Jigmond 
şi care avea o fecioară bolnavă rău, „bântuită de duhul cel 
necurat” şi cum au ajuns aici, s-a şi-ndreptat fata. Apoi, într- 
O zi, cică primind împăratul plocon nişte purceluşi, i-a dat 
bucătarului să-l gătească într-ascuns şi să-l aducă la masă 
într-un blid acoperit; şi vrând el să cerce puterea sfântului, 
i-a zis: „Blagosloveşte, părinte, aceşti păstrăvi”. Iar sfântul 
blagoslovind, când s-a descoperit blidul, s-au găsit într- 
adevăr păstrăvi în loc de purcei. „Văd că este mare puterea 
ta, i-a zis împăratul, uimit şi de aceea vreau să-mi mai faci o 
minune: dacă vei putea trece nevătămat prin foc, să ştii că 
eu cu toţi ai mei ne vom boteza în legea ta.” Atunci sfântul 
cic-a poruncit de i-au adus lemne multe şi vreascuri din 
pădure, ş-a aprins un foc mare în faţa bisericii şi-mbrăcând 
odăjdiile preoţeşti, a luat crucea şi evanghelia şi-ncet a 
trecut de trei ori prin mijlocul flăcărilor. lar când a ieşit 
neatins din văpăi, împăratul cu toţi ai lui, spăimântaţi, i s-au 
închinat ş-au cerut grabnic taina botezului.” 25 TÂRGU-JIU. 

Pe la toacă plecăm spre Târgu-Jiu. Câţiva nori fumurii 
călătoresc încet pe bolta albastră a cerului. Şoseaua 
dreaptă, bătută ca-n palmă, taie întinsa câmpie ce se 


desfăşură înaintea noastră. La răsărit se văd peste şirul de 
dealuri verzi înălțimile Vulcanului cari, împreunându-se pe 
la cheia Jiului cu măgurile cenuşii ale Parângului, alcătuiesc 
cununa muntoasă a judeţului Gorj şi graniţa României 
dinspre Transilvania. După un ceas de drum pe şes deschis, 
intrăm într-o pădure mare şi frumoasă de stejari seculari. 
Ne adâncim în ea ca-ntr-o lume tăinuită. 

Plină de vrăji. Din desişul ramurilor se cerne întuneric. 
Treptat, aerul se răcoreşte. Crengile încep să se mişte, 
frunzele foşnesc de vânt. Fulgere dese, orbitoare, spintecă 
cerul din ce în ce mai posomorât şi tunete prelungi se aud 
bubuind în depărtare. Când ieşim în limpeziş, vedem ploaia, 
ca o perdea de suliţi, dreaptă şi întunecoasă, viind dinspre 
munţi şi cotropind câmpiile c-un ropot de oştire 
îngrozitoare, năprasnică. Tunetele se-nteţesc şi peste 
câteva minute un adevărat potop s-abate vijelios asupra 
noastră. Nu mai vedem nimic. Caii aleargă îndemnați de 
ţipetele vizitiului, speriaţi de răpăitul stropilor cari cad, 
repezi şi grei, ca o grindină de gloanţe. Într-un sfert de ceas 
toată câmpia e o mare. Cu chiu, cu vai ajungem la 
Brădiceni, unde ne adăpostim subt umbrarul unei cârcimel 
Ţăranii desculți, cu iţarii sumeşi până deasupra 
genunchilor, cu braţele goale încrucişate pe piept, stau în 
picioare, neclintiţi şi privesc cu jale la ogoarele-necate, la 
căpiţele risipite, la snopii desfăcuţi şi luaţi de puhoaie, la 
munca şi speranţele lor nimicite într-o clipală. Şi nimeni nu 
scoate-o vorbă, nimeni nu se tânguie. E în liniştea aceasta a 
lor o măreție de eroi de prin cărţi, o înţelepciune antică, 
înălţătoare, care mă umple de respect. Pe chipurile lor 
uscate e întipărită răbdarea sfântă a românului, tăria 
legendară a neamului acestuia oţelit în dureri, care-a văzut 
ş-a îndurat atâtea, că nimic nu-l mai poate îngrozi. Încerc să 
mă dau în vorbă cu ei. Duşi pe gânduri, cu privirea pierdu- 
tă-n văzduh, îmi răspund scurt şi silnic. De obicei ţăranul 
nostru vorbeşte puţin; nouă, mai ales, celor de la oraşe, 
foarte cu greu îşi deschide inima lui largă şi răbdătoare. 


Pornim. Ploaia a mai contenit. Satul e pe jumătate în apă. 
Femei cu pruncii în braţe aleargă, ţipând, de-a lungul 
şanţului prefăcut în gârlă, pe care plutesc împrăştiate 
copăi, ţoale şi perine luate de şivoi. 

La asfinţitul soarelui intrăm în Târgu-Jiu. Oraşul este 
aşezat într-o vâlcea pe marginea Jiului. Un zăvoi mare de 
plopi şi de 1 în ediţia 1908: cârciume, însă întâlnim şi 
forma: cârcimă. 

Anini seculari umbreşte malurile frumosului râu. Străzile 
sunt largi şi drepte. E linişte ca la ţară; şi ce aer de bătrâni 
gânditori au unele case vechi, boiereşti, tupilate-n fundul 
curţii, în desişul lor de arbori! 

Se-nserează. Singur mă primblu prin aleile tăcute ale 
parcului. Unde şi unde, câte un felinar clipeşte-n frunzişul 
umed. Spre miazănoapte, Munţii Gorjului îşi crestează, pe 
albastrul-închis al cerului, vârfurile lor înalte, negre, 
neregulate. Şi-n tăcerea acestei nopţi de vară, freamătul 
plopilor, şuietul Jiului par glasuri omeneşti ce-mi povestesc 
întâmplări, amintiri dureroase din vremile de demult. Aici, 
în oraşul acesta retras, îşi căutau scăparea la 1802 boierii 
Craiovii, goniţi de groaza lui Pasvantoglu, paşa Vidinului; ş- 
au năvălit atunci peste ei cârjalâii lui Manaf Ibraim, după 
ce-au spart bâlciul Clano-vului ş-au prădat case, ş-au dat foc 
bisericilor, ş-au tăiat bătrâni şi femei şi prunci nevinovaţi. Pe 
aşa cumplite vremi s-a născut aici, în casa logofătului 
Broşteanu, George Bibescu, care peste patruzeci de ani 
avea să fie ales domn de boierii pământeni din Obşteasca 
Adunare, moment însemnat în istoria noastră: de-un veac şi 
jumătate nu se mai rostise glasul ţării pentru alegerea 
domnului ei. 

Aici amintirile istorice sunt vii, strânse cu pricepută grijă şi 
păstrate cu sfinţenie. Nicăiri n-am găsit atâta iubire de ţară, 
atâta respect pentru trecutul neamului nostru ca-n oraşul 
acesta liniştit, unde toate parcă te îndeamnă la gânduri 
frumoase şi la fapte bune. Statuia lui Tudor Vladimirescu 
aşa de potrivit aşezată în faţa gimnaziului această 


nepieritoare întrupare a vitejiei şi a jertfei, este şi va fi 
pururea cea mai minunată lecţie de patriotism pentru 
fragedele generaţii ce se vor perinda pe dinaintea ei. 

26 PE VALEA JIULUI. 

De dimineaţă o luăm în sus pe şoseaua care duce, prin 
Bumbeşti, la graniţă. Drumul s-aşterne drept, între două 
rânduri de arbori, pe malul stâng al Jiului, tăind valea- 
mbelşugată ce pleacă de sub poalele munţilor şi se- 
mpânzeşte spre miazăzi, netedă ca o apă. Trecem prin 
Vădeni, sat vechi, harnic şi coprins, care-şi înşiră 
gospodăriile frumoase de o parte şi de alta a şoselei. În 
spatele caselor vesele se-ntind livezi mari de pomi roditori; 
de-a lungul prispelor atârnă pe culmi velinţi vărgate, 
cămăşi înflorite, scurteici şi zăvelcil cusute cu fluturi. În 
picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la faţă, 
curat îmbrăcate, întind pe râşchitor2 firele galbene de 
borangic. Fetele nălbesc pânze mai devale între sălcii. De 
departe s-aude în răstimpuri ţipetul ascuţit şi răsunător al 
unui herăstrău. Soarele, de-abia răsărit, cerne peste codrii 
munţilor ca o pulbere fină, albăstrie. Drumul, cărările, 
casele, copacii, toate par mai vesele şi mai frumoase, gătite 
ca de sărbătoare, în lumina dulce a acestei dimineţi senine 
de vară. 

După două ceasuri de drum în câmp deschis printre 
ogoarele şi fânețele spălate de ploaia de ieri, sosim în 
Bumbeşti, aşezare de moşneni muncitori şi cu dare de 
mână, sat întins şi bogat, care-şi desfăşură livezile şi viile 
aproape pe-ntreg plaiul Jiului şi-şi poartă vitele şi turmele în 
imaşuri până pe sub codrii Sadului. Aici, în coasta dinspre 
Jiu a Bumbeştilor, s-au descoperit, adâncite în pământ, 
rămăşiţile unei cetăţi dărăpănate, de pe vremea luptelor lui 
Traian cu dacii. Ceva mai sus, dincolo de schitul Lainici, se 
văd urmele unor băi romane ş-ale unui drum de piatră tot 
de pe vremile acelea. 

Cum ieşim din vatra satului, cotim la stânga şi intrăm, pe 
spintecătura Jiului, în strâmtoarea munţilor. E de o 


frumuseţe negrăită drumul acesta până sus, la Polatiştea. 
Nicăiri n-am văzut desfăşurate cu atâta măiestrie, în acelaşi 
cadru, cele trei mari podoabe ale pământului munţii, 
pădurile şi apa ca în trecătoarea aceasta spre Petroşani. 
Şoseaua, o prispă netedă scobită-n brâul stâncos al 
muntelui, largă de două care şi lungă de 29 de kilometri, 
merge şerpuind pe marginea Jiului, care-şi taie voiniceşte 
albia-n piatră. Codrul răsună de vuietul undelor călătoare. 
De o parte şi de alta se desfac, în felurite îndoituri, 
înălțimile sălbatice ale Carpaţilor, unele goale, colţuroase 
prăbuşituri deschise ca nişte răni în mijlocul desişurilor 
verzi - altele rotunde, acoperite de păduri mari, 
întunecoase, nestrăbătute încă de pas omenesc. Pe une 
locuri ne uităm cu frică-n sus la stâncile ieşite din zid, gata 
să se rupă şi să se prăvale peste noi. Privelişti neaşteptate, 
uimitoare, pururea altele, se dezvălesc la fiecare cotitură a 
drumului. Dar ce zgomot se aude-naintea noastră? Par 
urletele unei vijelii năprasnice, ş-amestec de glasuri şi 
bubuituri de tunuri. Ai crede că-l pieirea lumii. Este Jiul, 
puternicul Jiu, care se zbate şi strigă, zugrumat între două 
stânci uriaşe, ce vor să-l aţie calea. Undele lui colcotă, 
sfărmate de bolovani, s-azvârl în aer clăbuci albi, bulgări de 
zăpadă; curcubeie subţiri tremură în pulberea străvezie a 
stropilor bătuţi de soare. Voinicul, frumosul râu se smulge 
din braţele monştrilor şi pleacă hăulind devale. Lată-l 
tolănit într-un larg boschet de plute. Apa lui, limpede şi 
potolită, pare-o oglindă culcată-n ramă de verdeață. Şi-n 
tăcerea adâncă a codrului, biruitorul doarme o aţipire de-o 
clipă sub grija bătăliilor viitoare. Din când în când îi vin 
ajutoare; pâraie repezi, desfundate din văgăuni 
întunecoase, gonesc curmăturile munţilor şi-l caută, îl strigă 
de departe şi Jiul le-aude, le cheamă şi le soarbe lacom în 
undele lui. 

Uneori, păreţii nalţi de pe de lături se desfac, deschizând 
deodată ca o spărtură largă în orizont. Toată valea se umple 
de lumină. Privirile noastre se pierd, uimite, peste 


mormanele depărtate, cari se urcă mereu, fac scară la cer, 
încălecându-se unele pe altele. Apoi iar se lasă perdeaua şi 
umbra ne-nvăluie subt îngusta făşie de cer întinsă pe 
grebenii?2 munţilor. 

După un ceas de drum vedem deschizându-se în dreapta 
noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e aşezat 
schitul Lainici o bisericuţă şi câteva chilii împrejmuite cu 
leaţuri de brad, unde-şi fac mătania opt călugări bătrâni. 

Aici, la noi, e bine îmi spune stariţul mai trece-o trăsură, 
mai vezi un om, mai afli ce-l pe lume; dar e un schituleţ 
încolo, departe, pe munte. Unde-l zice la Răcoarele mergi 
patru ceasuri de-aici şi tot prin locuri rele. Acolo în 
sălbătăcia şi pustietatea aceea, trăiesc patru schimnici în 
adevărata pusnicie, ca pe vremea sfinţilor. De cu toamnă îşi 
iau de la noi făină pentru toată iarna, că, de cum se lasă 
zăpada, nu mai e chip de răzbătut la ei. Stau, săracii, s- 
asculta, noaptea, cum le urlă lupii la fereastră. 

E. soarele-amiazi. Codrii aburesc ca după ploaie. 
Nesfârşite se desfăşoară-n zarea înaltă încovăierile 
munţilor, cu coamele-n lumină, cu brâie de umbră pe la 
încheieturi. Înaintea noastră, dunga vânătă a drumului, 
uşor trăgănată în suiş se-ncolăceşte pe grumajii măreţelor 
stânci, spărgând desişurile de fagi şi merge una cu Jiul, 
nedespărţit, ca şi cum ar vrea să-l arate că mintea şi 
stăruința şi braţele omeneşti sunt tot aşa de puternice şi de 
străbătătoare ca şi undele lui nebiruite. Nici nu ştii unde să 
te mai uiţi. Din toate părţile te cheamă privelişti cari de cari 
mai fantastice. Ar fi de-ajuns frumuseţile şi minunăţiile 
acestei văi să le poţi dişterne în larg peste-ntreg ul unei ţări 
pentru ca să faci din ea una din cele mai mândre şi mai 
fermecătoare podoabe ale pământului. 

De la cotul stâncos ce-l zice „Cârligul Căprii”, mergem o 
bucată pe jos. Pe lespezile calde de pe marginea şoselei, 
şopârle aurii, culcate la soare, clipesc somnoros din ochi, 
ascultând şuietul adormitor al apei şi cântecul 
privighetorilor. Deodată valea se îngustează şi se-ntunecă. 


Doi munţi înalţi de piatră îşi apropie deasupra noastră 
vârfurile lor colţuroase. Între ei se deschide ca o poartă 
uriaşă, pe subt arcadele căreia Jiul trece maiestos, 
sunându-şi nahlapii de stânci c-un zgomot de fanfară ce 
ăuie prelung prin bolțile acestui castel din basme. 

Ne oprim la Păiuş, la vamă. Mai sunt şapte kilometri de- 
aici până la graniţă. E aşa de îngustă valea, că pe toată 
distanţa asta nu s-a putut găsi un loc aşezat pe care să se 
poată zidi o casă de vamă mai aproape de hotar. După 
prânz înaintăm prin strâmtoarea aceasta întunecoasă, pe 
fundul căreia Jiul curge ca pe un jgheab scobit în stânci. 
Poduri frumoase, tăiate ca-n marmură, aruncă şoseaua de 
pe-un mal pe altul. 

La graniţă, Polatiştea vine limpede şi grăbită dinspre 
răsărit, spintecând făgetul unei văi şi se azvârle-n Jiu, sub 
podul de piatră care leagă malurile a două ţări. 

Seara vameşul ne ospătează cu păstrăvi proaspeţi şi cu 
ierunci. 

După masă ne primblăm pe şosea. În liniştea nopţii Jiul 
vuieşte mai tare. Mii de licurici zburători răsar din 
întunecimile codrului, stropesc aerul cu luminile lor 
albăstrii şi trec în roiuri de pe un mal pe altul, ţesând peste 
luciul apei punți străvezii de jerbii fine şi tremurătoare. De 
departe se văd printre ramuri liniile albe ale podului 
aşternut între două stânci, deasupra unei prăbugşiri 
zgomotoase a Jiului. Apa lovită de muchiile stâncilor se 
sfarmă în bulgări sclipitori; din clocotul undelor pripite, 
fuioare de argint se desfac în bătaia lunei. Şi toate-ţi par 
vedenii dintr-o lume fermecată. În înălţimea zărilor munţii 
îşi taie pe albastrul cerului coamele lor neregulate. Pădurile 
dorm în şuietul izvoarelor. Stelele clipesc, scuturând pe ape 
pulberea luminii lor. 

27 PE ÎNĂLȚIMILE PĂRÎNGULUI. 

De la Păiuş până la Novaci facem o jumătate de zi. 
Şoseaua e largă, dreaptă, netedă. Mai pe toată întinderea 
ei, începând de la Bumbeşti încolo, sunt înşiraţi de o parte 


şi de alta pomi roditori, cari-şi apleacă drumeţilor crengile 
lor încărcate de fructe răcoritoare. Cică binefacerea 
aceasta se datoreşte unui duhovnic de la Polovraci, care, în 
loc de mătănii, acatiste şi zile de post pentru iertarea 
păcatelor, hotăra fiecărui credincios să sădească un număr 
de pomi pe marginea drumului mare şi vorba lui a fost lege. 

Pe la prânz intrăm în Novaci un sat lung, de nu se mai 
sfârşeşte, aşezat la poalele munţilor, în frumoasa vale a 
Gilortu-lui. Casele albe, învălite cu draniţă3 răsar ici-colo, 
prefirate pe tăpşanele e de livezi. Prin mijlocul satului trece 
Gilortul, puind în mişcare, cu undele-l harnice, mori, pive4 
şi joagăre, de-al căror vuiet răsună zăvoiul de anini, ce se- 
ntinde de-a lungul râului. De cu seară năimim cai şi ne 
pregătim merinde pentru trei zile. 

În zori pornim. Satul rămâne-n ceaţă. După un ceas de 
drum printr-o pădure de fagi şi de goruni ieşim în luminiş. 
Pe dealul sterp, acoperit de-o iarbă măruntă şi crăpat de 
arşiţă, caii, gâfâind sub noi, iau pripoarele în piept. Doi 
plăieşi înalţi şi trupeşi merg pe lângă cai. Ei calcă uşor şi 
lin, ca şi cum ar pluti. Un drumeac îngust, săpat cu multă 
greutate, pleacă din coasta Novacilor şi urcă, şerpuind 
printre surpături şi vârtoape mâncate de şuvoaie, până la 
Titvele. Aici descălecăm, după cinci ceasuri de drum şi 
intrăm în răcoroasa pădure de brazi ce acoperă ca o căciulă 
vârful ţuguiat al muntelui. În mijlocul acestei păduri, 
străbătută de izvoare, sunt câteva case de lemn locuinţi de 
vară pentru iubitorii de linişte, de aer curat şi de natură 
frumoasă. Gustăm şi noi, două ceasuri, farmecul acestui colţ 
de rai şi pornim mai departe. Cum ieşim din pădure, 
apucăm la dreapta şi după un ceas de suiş anevoios ne 
oprim pe vârful Păpuşii, munte gol şi singuratic, înfipt 
deasupra 'Litvelor ca o căpăţână de zahăr. De-aici, în zarea 
largă ce se deschide în jurul nostru, vedem limpede 
coamele munţilor cum se înşiră în depărtări: spre 
miazănoapte şi apus ne îngrădesc piscurile pleşuve ale 
Vulcanului, cari pornesc din fund, din coastele Oslii şi vin, în 


clocotişuri, până-n spintecătura Jiului, de unde-ncep să se 
ridice şi să se înlănţuie gheburile din ce în ce mai mari ale 
Parângului, falnicul munte acoperit odinioară de gheţuri, 
din a căror înceată topire i-au rămas pe zănoagele de la 
Găuri turme de stânci albe, rotunjite de frecarea apelor, iar 
printre ele, lacuri albastre şi minunate căderi de izvoare, 
cari fac din acest munte una din cele mai frumoase podoabe 
ale Carpaţilor noştri. În fund, de la apus spre răsărit, se 
înşiră ca nişte sentinele uriaşele vârvare5: Comanda 
Prisloapelor, Grivele, Mândra, care se ridică la o înălţime de 
peste 2500 de metri, Gruiu, Pâclişa, Piatra Tăiată, Coasta lui 
Rusu. Din spatele Mohorului, grebenii Parângului se 
despart în două şiruri şi apucând între ei undele Lotrului de 
la obârşie, le împreună mai încolo cu ale Lotriţii şi le duc în 
hiolă, devale, clăbucindu-le de stânci până dincolo de 
Brezoiu, unde Lotrul se varsă în Olt. Numai spre miazăzi 
privirea scapă şi se adânceşte în limpezişul văilor. Pe 
strunga aceasta de lumină, departe, în fundul zării, vedem 
cuibărite la un loc câteva pete argintii, sclipitoare, ca nişte 
cioburi de oglindă în bătaia soarelui. Acolo-l Târgu-Jiu. 

Ne scoborâm pe partea ceealaltă a Păpuşii şi scăpătăm pe- 
o tarniţă6 întinsă, acoperită de o iarbă subţire, uscată şi 
lunecoasă. 

Până pe la toacă mergem tot pe locuri deschise. De jur 
împrejur avem măreaţa panoramă a munţilor. Unde şi unde 
vedem turme de oi presărate pe limpezişul plaiurilor; 
izvoare cu sclipiri de oţel tivesc poalele codrilor. Şi nici un 
zgomot nu s-aude; nici un fum nu se ridică în larga 
pustietate a zărilor. Cei doi plăieşi se uită mereu la soare 
ceasornicul şi călăuza lor prin coclaurile acestea fără drum 
şi fără adăpost. Ne lăsăm în vale şi mergem o bucată de 
matcă bolovănoasă a unui pârău. Apoi facem la stânga şi 
intrăm într-o pădure de molifţi. Pădurea-l deasă şi 
pripoarele râpoase. Ne dăm pe jos şi, cu caii de frâu, 
urcăm, urcăm din greu pe cărările încâlcite şi întunecoase, 
printre stânci prăbuşite, peste copaci doborâţi de trăsnete, 


lungiţi în neorânduială ca nişte leşuri de uriaşi după un 
război năprasnic. Începe să se-ntunece şi noi horbăcăim 
mereu. În desişul nemărginit ochii noştri caută cu dor o 
zare de lumină. Tăcerea plăieşilor ne pune pe gânduri. 

Nu ne-om fi rătăcit, nea Gheorghe. 

Aş, că doar am ajuns. 

De sus, de departe, s-aude un câine lătrând, apoi alţii. 
Înaintea noastră albeşte, ca o ferestruie, o geană de lumină, 
la marginea codrului. Mai suim un dâmb şi ieşim într-o 
poiană largă pe vârful Mohorului, unde ne adăpostim pe 
noapte la stâna lui lordache. 

28 PE COAMA MOHORULUI. 

Se crapă de ziuă. Bacii îşi pregătesc găleţile pentru 
mulsoare. Oile behăiesc, înghesuindu-se la strungă. Văile 
sunt înecate de ceaţă. Pădurile, vârfurile munţilor parcă 
plutesc în aer. Departe, dinspre curmătura Oltețului 
slomneşte”? pe poalele cerului lumina albă a zorilor şi norii 
arginţii prind a se rumeni pe margini. Într-acolo zarea se 
limpezeşte şi măgurile par dogorâte ca de bătaia unei 
flăcări. O geană roşie se aprinde la îngemănarea 
pământului cu cerul. Încet se saltă soarele, rotund şi 
scânteietor. Negurile se risipesc. Plaiurile verzi, bro-bonite 
de rouă, par bătute cu diamante. 

Încălecăm s-o luăm înainte, pe coama Mohorului, spre 
Piatra Tăiată. Ca-ntr-o minunată panoramă ni se arată 
acum, de jur împrejur, îndoiturile Carpaţilor, cu crestele 
încununate de raze, cu văile adânci şi întunecoase, 
spintecate de izvoare repezi şi umbrite de păduri seculare. 
Mă uit uimit la vârfurile acestea stâncoase ce se înalţă-n cer 
ca nişte falnice turnuri de cetăţi şi gândul mă duce cu sute 
de ani în urmă, în trecutul viforos al neamului nostru. Din 
câte primejdii nu ne-au scăpat pe vremuri munţii şi codrii 
aceştia! Aici, în întăriturile acestea zidite de Dumnezeu, au 
stat adăpostiţi aproape o mie de ani strămoşii noştri, când, 
prin şesurile Dunării, curgeau puhoaiele de barbari, când 
noroadele sălbatice ale Asiei se năpusteau cu duiumul, 


împingându-se unele pe altele asupra Europei, jăfuind 
oraşele şi pustiind pământul pe unde treceau. În munţii 
aceştia s-a închegat tăria şi unitatea neamului românesc. Ei 
au fost ocrotirea şi scăparea noastră în zilele de groază, 
cetatea sfântă în care s-au păstrat aşa de curate credinţele 
şi limba şi datinile poporului nostru. În locurile acestea 
tăinuite, pe veci îngrădite de străjile Carpaţilor, plutesc 
umbrele strămoşilor noştri de-nainte de descălecătoare. 
Aici, în şoptitul izvoarelor şi în freamătul codrilor, a răsunat 
pentru întâia oară frumoasa noastră doină şi nu e pârău, 
nici plai de care să nu fie legată o amintire scumpă 
sufletului nostru, nu e vârf de munte, în tot ul acesta, care 
să nu-şi aibă povestea şi cântecul lui. 

Mai târziu, după ce-au contenit năvălirile şi s-au scoborât 
ai noştri iar la şesuri, de câte ori o primejdie mare ne-a 
ameninţat, munţii ne-au chemat în adăposturile lor şi vai de 
duşmanul care ne-a urmărit în întăriturile cetăţii noastre! 
Când Carol Robert, trufaşul rege al Ungariei şi-a împins 
oştile în câmpiile Olteniei şi, la sfatul de pace al blândului 
nostru voievod Alexandru Basarab, i-a răspuns semeţ că „el 
e păstorul oilor sale şi-l va scoate de barbă din vizuina lui”, 
românii îl atraseră cu încetul într-o vale strâmtă şi 
întunecoasă din munţii Gorjului şi deodată, ca prin farmec, 
cu bubuiri asurzitoare, stâncile începură a se rostogoli din 
înălţimi şi toată falnica lui oaste, învălmăşită şi zdrobită sub 
grindina de bolovani, pieri în fundul acelei râpi. Şi-n sutele 
de ani cari-au mai curs de atunci, câte n-au văzut, Doamne, 
munţii aceştia, de câte ori n-au răsunat codrii şi văile 
acestea de buciumul vitejilor noştri plăieşi! 

29 îN NOVACI. 

Suntem la Piatra Tăiată, la o înălţime de peste 2200 de 
metri. În depărtare, munţii rotunzi se văd ca nişte 
muşuroaie, pe ei pădurile de brazi par pete de cerneală. Un 
vânt rece, cu lapoviţă, bate dinspre miazănoapte şi culcă pe 
jnepi palele albe de nori. Şi cum se schimbă de răpede 
vremea! Aci e soare, aci se-ntunecă. Se războiesc stihiile ca- 


n zilele babei. Tăcerea şi pustietatea în care ne aflăm, văile 
prăpăstioase prin cari am trecut, priveliştile uimitoare s- 
aţâţ de felurite ce ne-au lunecat pe dinaintea ochilor fac să 
ni se pară foarte depărtată lumea din care am plecat, ş-un 
sentiment de nelinişte, de grijă, pare că-nvăluie dorul şi 
nerăbdarea noastră de a ne vedea mai curând în Novaci. 

Ne lăsăm devale pe făgaşele puhoaielor şi după vro două 
ceasuri de scoborâş prin ponoare şi desişuri, ce păreau că 
nu mai au sfârşit, sosim la obârşia Gilortului, sub Coasta 
Pietroasă, ş-o luăm oblu8 printre stânci pe matca 
prăpăstioasă a râului. 

Seara, târziu, ajungem osteniţi în Novaci. 

A doua zi, duminică, e horă mare la cârcima din mijlocul 
satului. Ce chipuri rumene şi frumoase au novăcenii şi ce 
curat se poartă şi câtă cuviinţă e în vorba, în privirea, în 
mişcările lor! Pe aici n-au putut răzbate nici dresurile, nici 
stămburile oraşelor. Cămăşile albe, cusute cu arnici şi cu 
fluturi, maramele-nvârstate de borangic, scurteicile-nflorite 
şi sumăieşele cu ciucuri, vâlnicele de lână negre, vărgate cu 
roşu, betele-nguste, cusute cu mărgele, iţarii de dimie albă 
toate sunt ţesute şi lucrate-n casă. Şi ce bine-l prinde pe 
român portul acesta al lui, aşa de curat, aşa de simplu şi de 
frumos! 

Nevestele se piaptănă cu conci şi se-mbrobodesc cu 
ştergare lungi. De obicei ele nu joacă, ci stau deoparte, în 
picioare şi privesc. Fetele-şi împletesc în cozi panglicuţe şi 
flori de câmp, la gât poartă şiraguri de mărgele colorate şi 
la brâu busuioc floarea dragostei. 

În picioare, doi ţărani tineri, novăceni, zic unul din scripcă 
şi altul din cobză. În jurul lor, în roată largă, se mişcă încet, 
în dulce legănare, strămoşasca horă, joc potolit, tacticos, în 
care se prind şi oamenii mai în vârstă, uneori moşi cu barba 
albă, ca să-şi mai aduc-aminte de când erau şi ei tineri. La 
ţară hora e temeiul jocului. Ea înfăţişează, în închipuirea 
poporului, ca şi în cântecele poeţilor, împăcarea, frăţia, 
unirea tuturora într-un singur cuget. E veche, de la 


întemeierea neamului nostru, ş-aceeaşi a rămas în toate 
părţile locuite de români. Celelalte jocuri (brâul, sârba, 
căzăceasca, ţâitura, joiana, bătuta, învârtita, ca la Breaza Ş. 
A.) se mai amestecă, se mai schimbă după locuri. Unele 
sunt vijelioase, cu mişcări repezi şi smâncite, cu încleştări 
de braţe şi-nvârtejiri ameţitoare, ce parc-ar da să-nchipuie 
o luptă, o răpire, o rupere de fugă. 

Un farmec deosebit au „chiotele” sau „strigătele” pe care 
le rostesc, în tactul jocului, cu glas trăgănat, jumătate 
vorbă, jumătate cântec, flăcăii cei mai deştepţi din sat. 

Aici, la joc, îşi spun tare dorul şi păsul inimii lor, în versuri 
scurte, făcute sau numai potrivite de ei, duioase şi gingaşe, 
pentr-o logodnică iubită: „Sucă-mi-te, suveicuţă, Dacă ştii 
că-mi eşti drăguță; Sucă-mi-te, suveicea, Dacă ştii că eşti a 
mea; Şi te sucă-ntr-un picior Dacă ştii toarce fuior şi te 
sucă-ntr-amândouă De ştii ţese pânză nouă!” 

Glumeţe şi pilduitoare în pofida fetelor cari n-au rost la 
treabă: „Fetele dintre Vâlcele Spală iile-n ulcele şi le-ntinde 
pe zăbrele şi latră câinii la ele. Le ridică mai în sus Latră 
câinii ca la urs.” 

Înţepătoare şi fără îndurare cu cele cari se ţin numai de 
petreceri şi nu-şi văd de casă: „La argea nu ştiu să ţes, La 
horă mă-ndes, mă-ndes!” 

Sau: „La drăguţa jucăuşă Stă gunoiul după uşă; La 
drăguţă-n joc voinică Spală oala tu, pisică!” 

30 MĂNĂSTIREA ŞI PEŞTERA POLOVRACI. 

Pe la toacă plecăm spre Polovraci, peste dealurile ce se 
culcă pe lângă poalele munţilor. Vremea-l frumoasă şi 
drumul bun. După vrun ceas de urcuşuri şi scoborâşuri, 
printre porumbişti, dăm în satul Baia-de-Fier, aşezat pe-o 
costişă cli-soasă, spartă de gropniţi băi din cari se scotea 
odinioară fier pentru trebuinţele ţării. De-aici ne lăsăm în 
valea adâncă a Oltețului şi mergem puţin în sus, pe matcă. 
Râul curge repede şi zgomotos printr-o rarişte de anini 
subţiri şi zvelţi, ale căror ramuri se-ndoaie s-acopăr drumul 
cu bolți de frunziş. Trecem prin vad şi urcăm pieziş malul 


înalt şi râpos din stânga. Deasupra ieşim într-un şes larg şi 
neted pe care e aşezat satul Polovraci. Mânăstirea, unde ne 
găzduim pe noapte, e retrasă mai în fund, într-o margine de 
crâng, la ieşirea Oltețului din munţi. Un zid vechi de piatră 
amestecată cu cărămidă împrejmuieşte acest adăpost 
liniştit, în care pusnicesc şapte călugări. O curte îngustă, 
acoperită de iarbă, în mijloc bisericuţa, zidită la 1704 de 
jupân Danciu Părăianu; în tindă, pe peretele din faţă e 
zugrăvit iadul spaima păcătoşilor; lângă uşă, pe uşorul din 
dreapta, stă scris cu slove vechi de mâna lui Tudor 
Vladimirescu: „Am venit şi eu, robul lui Dumnezeu, la 
această sfântă şi dumnezeiască mânăstire pe vremea de la 
821 maiu 28 în zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger 
Vladimirescu”. De jur împrejur, chilii vechi, joase unele 
părăsite şi dărăpănate; aripa dinspre Olteț, mai înaltă, mai 
arătoasă, îşi înşiră în lungul pridvorului odăile 
arhondaricului şi ale stăreţiei, ale căror ferestre mici 
privesc ca nişte ochi bătrâneşti la cei doi molifţi înalţi şi 
falnici din faţa biserâcii: puternici şi nepăsători de anii cari 
trec, ei îşi ridică în slăvi bogata lor podoabă de cetini 
pururea verzi, pe când în jurul lor toate se învechesc şi se 
părăduiesc. 

A doua zi de dimineaţă plecăm la Peşteră. Mergem din 
vatra mânăstirei ca o jumătate de ceas în sus, pe 
spintecătura Oltețului. O cărăruie sucită ne duce prin 
crăpăturile peretelui din stânga; ne urcăm pe brâie înguste 
de piatră, pe margini de prăpăstii, pe unde de-abia trecem 
agăţându-ne uneori cu mâinile de colţurile stâncilor; jos, 
sub noi, la adâncimi ameţitoare, urlă vâltorile Oltețului. 
Intrarea peşterei e largă şi se aseamănă cu tinda unei 
biserici mari, scobită-n piatră. Călugărul care ne însoţeşte 
aprinde-o lumânare de ceară şi păşeşte încet-naintea 
noastră. La slaba lumină ce joacă pe pereţii umezi şi 
întunecoşi ai peşterii vedem o bogăţie uimitoare de 
stalactite şi stalagmite ciucuri mari de piatră atârnaţi de 
tavan, ca nişte ţurţuri de gheaţă, gata să se împreune cu 


alţii ce cresc de jos în sus plăzmuirea minunată a picăturii 
de apă care, strecurându-se prin steiuri, în mii şi mii de ani 
de stăruinţă, ciopleşte stâncile, topeşte piatra şi face din ea 
ce vrea. Înaintăm mai bine de o jumătate de ceas în uriaşa 
hrubă, ale cărei bolți răsună fioros de paşii şi de glasurile 
noastre şi de pe ai cărei pereţi întunecoşi par gata să se 
desprindă tot felul de vedenii fantastice: balauri încolăciţi 
pe stânci năruite, trupuri trunchiate, braţe întinse-n 
întuneric, animale diforme, monştri ce te privesc 
ameninţător din firidele lor negre, chipuri omeneşti învălite- 
n zăbranice de piatră. 

Mai ţine mult aşa, părinte? 

Ehei, domnişorilor, zile-ntregi să mergem şi nu-l dăm de 
capăt. Am auzit şi eu din vechi că sparge pe dedesubt două 
şiruri de munţi şi răspunde tocmai în Transilvania. 

Gândul că ne-am putea rătăci, c-am putea rămânea fără 
pic de lumină în boştura9 aceasta umedă şi fioroasă, ne taie 
pofta de a merge mai departe. 

Şi lung, îngrijitor de lung ni se pare drumul la întoarcere. 
Călugărul ne spune că-n vechime a fost aici capiştea 
păgânilor şi ca şi cum le-ar fi văzut aievea ne povesteşte 
cum a trăit în tainiţa asta Zamolxe, zeul dacilor, cum o dată 
din bătrân s-a făcut tânăr ş-a mers de-a îmbărbătat poporul 
la luptă, cum, în sfârşit, după ce-au răzbătut pe-aici romanii 
şi s-au măsurat viteaz cu viteaz, ş-a văzut el prăpădul şi 
risipa norodului lui, de jalea înfrângerii a închis ochii şi s-a 
făcut duh şi-n clipa aceea s-a dezlegat, aşa, din senin, o 
vijelie cumplită şi s-au răscolit stihiile toate, cât, din 
învălmăşagul lor, pământul s-a lămurit cu altă faţă, cu alte 
neamuri şi cu alte legi şi de-atunci ne tragem noi, românii, 
suflet nou şi-nvăpăiat, trezit în zile de vifor din zăngănit de 
paveze şi zbârnâit de săgeți. Iar stropii ce se preling şi 
picură şi azi din steiurile-acestea sunt lăcrimile lui Zamolxe. 

În sfârşit! Când ne-am văzut iar la lumină, ni s-a părut cam 
înviat din morţi. Afară era soare. Codrii abureau. Un dulce 
miros de răşină îmbălsăma aerul căldicel. În vale răsuna, ca 


un tropot de cai, goana năprasnică a Oltețului. Sus de tot, în 
limpezişul cerului albastru, se învârtea încet, în roate largi, 
tot mai largi, un vultur cu aripele întinse. 

31 ÎN VÂLCEA. 

Pe la nămiezi pornim înainte pe şoseaua netedă, care taie 
de-a curmezişul dealurile ce se lasă din poalele Parângului 
şi se-ntind buziş10 între Olteț şi Olt până-n câmpiile 
Romanaţilor. Văi şi coline sunt înecate de soarele arzător de 
iuliu şi nici o abureală de vânt. Iarba şi tufele prăfuite de pe 
marginea drumului pălesc, ca bătute de pară. În depărtare, 
miriştile scânteiază. Pe imaşurile dezvălite, oile stau 
grămadă, cu botul în pământ, înghesuite una într-alta, ca 
să-şi ţie umbră. Crâmpei de nor nu se zăreşte. Tot cerul 
pare că arde deasupra noastră. Aerul tremură de zăpuşală 
şi ochii ne dor de-atâta lumină. Într-un nor de praf şi 
urmăriţi de o droaie de câini cari ne asurzesc, străbatem 
satul Fometeşti, aşezat la curmătura dealului Gurguiata, în 
spatele muntelui Slătioara; şi pe la toacă ajungem în 
târguşorul Horez, aşternut pe opcina Ursanilor, cu 
dughenile lui mici înşirate de o parte şi de alta pe-o singură 
uliţă. Mai mergem o jumătate de ceas printre dealuri 
acoperite de păduri şi sosim la mânăstirea Horez, 
întemeiată de familia Brâncovenilor cătră sfârşitul veacului 
al şaptesprezecelea. 

Aici suntem în mijlocul judeţului Vâlcea, podoaba mândrei 
Oltenii şi unul din cele mai frumoase ţinuturi ale ţării. Multe 
şi minunate lucruri are de văzut călătorul în Vâlcea. Numai 
când îi străbaţi văile ei încântătoare, umbrite de livezi, 
spintecate de izvoare repezi ş-acoperite de lanuri 
îmbelşugate, înţelegi şi grija cea mare cu care-şi zideau 
locuinţile şi sfânta dragoste de pământ a vechilor moşneni, 
cari se întăreau, ca în nişte cetăţi, în culele lor înalte şi în 
zile de nelinişte şi de năvăliri trăgeau plugul sub şopron, 
zăvorau uşile de fier şi s-aşezau cu flintele la metereze. S- 
au împărţit gospodăriile de odinioară, moşiile s-au dumicat 
pe mulţimea gurilor, multe din averi s-au înstrăinat şi culele 


micile castele ale Vâlcenilor s-au părăginit. Astăzi urmaşul 
vechiului moşnean, stăpân pe-o palmă de loc „boier încins 
cu tei”, îşi pune drobul de mămăligă-n sân şi-ncalecă pe 
deşelate o umbră de cal; dar de supus nu-l supune nevoia, 
oricât de sărac ar fi, el slugă nu se bagă şi când îl întrebi de 
unde-l, îşi dă căciula pe ceafă şi-ţi răspunde semeţ: „Sunt 
vâlcean”, ca şi când tot judeţul ar fi al lui. Şi are într-adevăr 
de ce să fie mândru. Acestei bogate făşii de pământ, ce se 
lasă din culmea Plătăneştilor ca o perdea lungă şi grea, cu 
falduri largi, natura i-a dat cu amândouă mâinile din toate 
frumuseţile şi din toate comorile cu cari-l înzestrată ţara 
românească. Pâinea şi sarea simbolul strămoşesc al 
îndestulării şi al ospitalităţii patriei noastre se găsesc în 
Vâlcea să saturi un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne-n jos, 
vezi numai lanuri de grâu, fânețe şi întinse ogoare de 
porumb. La miazăzi, chiar în pragul judeţului, cum vii 
dinspre Romanați, ai în faţă dealul viilor, vestitele podgorii 
de la Drăgăşani; păduri de nuci seculari şi de pruni 
împodobesc colinile cât vezi cu ochii; de la gura Cernişoarii 
în sus, între Olteţ şi Olt, Vâlcea e o livadă încântătoare, cu 
văi străbătute de ape limpezi, cu pajişti înflorite pe sub 
poalele codrilor, cu sate vesele pe marginea râurilor, cu 
drumuri albe şi netede, ce s-aştem ca nişte dungi de lumină 
pe brâiele verzi ale dealurilor. Şi bogăţia aceasta de 
privelişti atrăgătoare, darurile şi frumuseţile acestui 
pământ binecuvântat au croit o fire mai deosebită ţăranului 
de aici. În privirea lui deşteaptă, în portul lui îngrijit, în 
umbletul lui semeţ, cu pieptul înainte şi cu fruntea sus, în 
vorba lui cumpănită şi dezgheţată şi-n felul cum te 
întâmpină şi te ospătează în cei patru pereţi ai lui are ceva 
din măreţia blândă a naturii care-l încunjoară, din dărnicia 
largă a pământului pe care trăieşte, din aerul curat şi 
sănătos pe care-l respiră. De la cea dintâi vorbă, de cum îşi 
zice „bună ziua”, simţi că ai de-a face c-un om de ispravă, 
gata să-ţi dea un sfat bun, o mână de ajutor, dacă e nevoie 
şi asta fără socoteli negustoreşti, fără nici un gând de 


răsplată, mulţumit că i-ai adus prilej să facă şi el un bine. Şi 
câtă plăcere simţi să vezi cum îşi iubeşte ţăranul vâlcean 
toate lucruşoarele gospodăriei lui, cum caută să le 
înfrumuseţeze şi în tot ce face să puie ceva din sufletul lui, 
din gustul şi priceperea lui, din darul mâinilor lui meştere şi 
răbdătoare. Mă oprisem la o casă ţărănească de pe valea 
Cernei şi mă uitam cu drag la poarta ogrăzii o poartă grea 
de stejar, lucrată toată în sculpturi migăloase, cum se 
lucrau în vremile vechi şi bune uşile sfintelor biserici. 

De cine e făcută poarta asta aşa frumoasă? Întreb pe 
tânărul gospodar care ne ruga cu stăruinţă să poftim 
înăuntru. 

A, e de mult, a fost la casa bătrânească. E făcută de-un 
unchi al tatei, Ilie Rotaru-l zicea lui. 

Azi nu se mai fac lucruri de astea. 

Ba pe-aici se fac. Lucrăm şi noi, aşa, cât ne taie capu. Şi 
ne-a dus în casă şi ne-a arătat un război de ţesut, ş-un 
gherghef, ş-o furcă de tors şi multe alte scule de-ale casei, 
lucrate toate de mâna lui, împodobite cu tot felul de 
înflorituri săpate în lemn ca de cel mai iscusit meşter. 

Şi ce simplu, ce frumos ne spunea, zâmbind de mirarea 
noastră: 

Astea iarna le lucrăm, când nu prea avem ce face. Stăm la 
vatră şi ciopârţim şi noi ba una, ba alta, ca să nu şedem 
degeaba şi ca să mai treacă ziua. Nu-l vorbă, tot atâta se 
toarce şi c-o furcă mai aşa, dar parcă-ţi umblă mâna mai 
uşor pe-o sculă frumoasă şi nu ştiu cum, iese şi lucru mai 
curat. Şi pe urmă rămâne la feciori şi-şi aduc şi ei aminte, 
cum pomenim şi noi, bunăoară, pe unchiu tatei. De câte ori 
ne uităm la poarta lui, parcă-l vedem pe el. 

Grija aceasta de a-şi lega viaţa de-un lucrişor care va 
rămânea pe urma lui, la care se vor uita feciorii cu drag 
când el nu va mai fi, această duioasă întindere de braţe a 
celui care se duce spre cei cari or să vie este semnul unei 
simţiri alese ş-al unei bunătăţi largi, înălţătoare, pe care 


ţăranul vâlcean pare c-o respiră cu aerul sănătos al văilor şi 
al pădurilor cari-l încunjoară. 

32 PE CHEIA BISTRIŢEI. 

De la mânăstirea Horez în sus, locurile se sălbătăcesc, 
văile-s tot mai înguste şi mai râpoase, dealurile acoperite de 
păduri se-ncolăcesc, se-ncalecă şi închid zarea din toate 
părţile. E aşa de adâncă şi de sfântă tăcerea, că înaintezi cu 
grijă, pare că ţi-e frică să nu deştepţi, cu zgomotul trecerii 
tale, cine ştie ce fiinţi legendare adormite de mii de ani în 
liniştea acestor pustietăţi. După vrun ceas de drum cotit 
prin strâmtori şi desişuri întunecoase, auzi un vuiet, o 
gâlgâire de izvoare, ca şi cum o stavilă s-ar fi abătut 
deodată din calea undelor nerăbdătoare, valea se deschide, 
codrii se trag la o parte, o privelişte neaşteptată, negrăit de 
mândră, se înfăţişează ochilor. Sus, pe brâul muntelui din 
faţă, răsar dintre copaci turnuleţele mânăstirei Amota, sfânt 
lăcaş în care se odihnesc oasele bunului şi milostivului 
nostru domn Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe 
malul drept al Bistriţei, s-aşterne o poiană de toată 
frumuşeţa, în mijlocul ei se ridică zidurile cenuşii ale 
mânăstirei Bistriţa, clădire mare, arătoasă, intemeiată 
acum patru sute de ani de Barbu Craioveanul, ban al 
Craiovei, unul din stâlpii vechei şi puternicei familii a 
Pârvuleştilor, cu care domnii de pe vremuri căutau să se- 
nrudească pentru mai bună pază şi îngrădire a tronului. 

De aici încolo nu mai poţi răzbate decât cu piciorul. Chiar 
din spatele mânăstirii intri în cheia Bistriţei, în lumea 
prăpăstiilor şi-a vâltorilor: tot muntele e crăpat de sus şi 
până jos şi pe fundul acestei tăieturi, între înalții păreţi de 
piatră, s-azvârle Bistriţa, vijelios bătându-şi nahlapiil1 de 
stânci, c-un zgomot asurzitor. În păretele din dreapta, la o 
înălţime ameţitoare deasupra torentului, se deschide 
peştera Sfântului Grigore. O potecuţă cu trepte scobite în 
piatră te duce de-a lungul cheiei, pe sub creasta muntelui, 
la gura unei vizuini înguste, prin care de-abia te strecori şi 
mergi târâş prin întuneric ca vro zece paşi până dai subt o 


boltă înaltă care primeşte puţină lumină de afară prin 
crăpăturile păretelui din dreapta; apoi te cobori pe 
sfărmături de pietre în tinda peşterei, la paraclisul sfântului 
Grigore; de aici se despart două hrube adânci, întunecoase; 
una, „a liliecilor”, unde într-adevăr huzuresc aceşti 
zburători ai nopţii ca în propria lor domnie, alta, „a chiliei”, 
care te suie prin fel de fel de cotituri la o chilioară părăsită, 
cu icoane şterse, cu pereţii afumaţi, acoperiţi de vechi 
pisanii urmele pusnicilor cari, retraşi din lume şi-au fost 
închis viaţa de bunăvoie în tainiţile acestea umede şi 
întunecoase. 

Toţi munţii de prin părţile acestea sunt sparţi şi 
scorboroşiţi2 de ape. Cărări înguste şi primejdioase te 
poartă pe mărgini de prăpăstii în adâncul cărora ţi-e frică 
să te uiţi. Pe une locuri pământul sună sub picior ca o boltă. 
Pe sus vezi stânci uriaşe scoase din zid, gata să se 
prăbuşească. Copaci chirciţi, schilozi, cu ramuri strâmbe, 
ies de prin crăpăturile păreţilor de piatră. Te crezi într-o 
lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare dezastru. 
Doar glasul apelor zbuciumate răsună ca un bocet în 
tăcerea şi neclintirea atâtor ruini. 

33 RÂMNICU-VÂLCN. VALEA OLTULUI. 

De la obârşia Bistriţei, de sub curmătura Văleanului, mergi 
mai bine de trei ceasuri spre răsărit, pe sub codrii ce se 
lasă din culmea Părângului şi dai de cheia Recei, în pragul 
căreia se deschide fantastica peşteră Stogu. Te sui anevoie 
pe-o lungă scară de grohotiş până la intrarea ei largă, 
triunghiulară, din vârful căreia atârnă o stalactită de 
mărimea unui om aproape, podoabă uimitoare, ce pare că 
înadins stă spânzurată acolo ca să te vestească de ce 
minunăţii ai să vezi mai departe. Într-adevăr, de-abia faci 
vro douăzeci de paşi în gârliciul peşterei şi te găseşti 
înlăuntrul unei bolți uriaşe, din tavanul şi de pe pereţii 
căreia atârnă mii de stalactite lucii şi străvezii, candelabre, 
potire acoperite cu năframe de piatră, ciucuri mari şi 
perdele horbotate, din încreţiturile cărora se preling şi cad 


picături de apă („lapte de piatră,) pe creştetele 
stalagmitelor de jos, ce cresc în felurite forme, înălțându-se 
spre podoabele de sus. Mai în fund găseşti tidve de urşi, 
oase risipite de cine ştie câte mii de ani; pe sub păretele din 
dreapta, un izvor lunecă încet, cu sclipiri argintii, 
răsfirându-şi apa limpede ca o pânză de lumină pe lespezi 
netede de alabastru; hrube înguste se deschid pe de lături, 
tainiţi încâlcite se scoboară în adâncimile întunecoase ale 
muntelui, în cari înaintezi orbecăind şi de la o vreme păşeşti 
tot mai încet, tot mai cu grijă temeri nedesluşite te 
năvălesc, începi s-asculţi tăcerea pustiului, ca un copil lăsat 
singur în întuneric dorul de lumina soarelui te cheamă 
îndărăt. 

Pe sub seară scoborâm în satul Olăneşti, vestit prin băile 
lui de ape minerale şi prin marmura care se găseşte în 
munte. A doua zi dimineaţă suntem în Râmnicu-Vâlcii. 
Oraşul se urcă pe un tăpşan trăgănat pe malul drept al 
Oltului. Biserici multe îşi înalţă turnurile strălucitoare 
dintre copaci; case vechi, tupilate sub coperişuri mari, 
înnegrite de ploi, par adâncite în amintirea bunelor vremuri 
de demult. În fund, dealul Capela îngrădeşte vederea spre 
munţi; în partea dinspre miazănoapte-l Episcopia, aşezată 
aici de pe la jumătatea veacului al paisprezecelea; dincolo, 
spre miazăzi, se-ntinde „zăvoiul” grădina publică a oraşului. 
Cum ieşi din Râmnic pe şoseaua ce suie spre Râul-Vadului, 
vezi în stânga „Cetăţuia”, un schituleţ înfipt în vârful unui 
deal înalt şi ţuguiet, loc de strajă şi de apărare în zilele de 
viforoase-nvăluiri. Aici a fost prins Radu de la Afumaţi şi 
ucis, împreună cu fiul său, Vlad, de boierii ţării răsculați sub 
Neagoe Vornicul şi Drăgan Postelnicul la 1529 în faţa 
Cetăţuiei, de partea cealaltă a oraşului, se ridică, tot aşa în 
formă de stog, dealul Troian, pe vârful căruia generalul 
Magheru îşi aşezase tabăra de panduri gata de luptă în 
mişcarea de la 1848 Toată Valea Oltului, această mare 
cetate ocrotitoare a românilor în zile de primejdie, este 
plină de amintiri istorice. Nu e zidire veche, ruină, movilă 


de pământ de care să nu fie legat un cântec, o legendă, un 
nume de viteaz. Pe aici au străbătut romanii în inima Daciei, 
lăsând lagăre întărite la Pons Aluti, la Buridava şi la 
Praetorium. Sfinte ni-s văile şi măgurile acestea. Ele au 
văzut aievea chipul măreț al lui Traian, codrii lor au răsunat 
de tropotul cailor cari duceau la biruinţă pe cei mai mari şi 
mai îndrăzneţi cuceritori ai lumei; sfânt ni-l râul acesta, cu 
apa învolburată şi cu nisip de aur, în undele lui s-au oglindit 
lucitoarele scuturi cu cei doi prunci care sug la lupoaică 
ostaşii secerători de pe columna lui Traian sunt legionarii 
care acum optsprezece veacuri, în drumul lor spre 
Sarmisegetuza, s-au oprit în holdele părăsite de pe Valea 
Oltului ş-au secerat un lan de grâu ca să-şi facă provizie. 
Drumul larg şi neted şerpuieşte pe malul drept al Oltului. 
Lungi s-aştem peste luncă umbrele plopilor înşiraţi pe 
marginea şoselii; sclipesc în soare ca nişte bănuţi de argint 
frunzele sălciilor aplecate pe apă şi e linişte, n-auzi decât 
şuietul Oltului, în aer e un miros de fân şi de pădure, peste 
dealurile verzi ce se înşiră înaintea noastră se ridică uriaş 
muntele Cozia, cu creştetul pleşuv în soare. După un ceas şi 
jumătate de drum sosim în Călimăneşti, sat şi frumos aşezat 
pe malul drept al Oltului. În marginea de sus sunt băile şi 
marele otel, în care vara e atâta lume şi zarvă şi mişcare, că 
te crezi în mijlocul unui oraş. Ceva mai încolo, la zece 
minute cu piciorul, sunt binefăcătoarele izvoare vestitele 
ape minerale de la Căciulata. În faţa otelului e un ostrov cu 
fâneaţă şi drumuri printre copaci, în mijlocul ostrovului e o 
bisericuţă veche, zidită de Ion Neagoe-voievod pe la 
începutul veacului al şaisprezecelea. Sus, pe malul celălalt, 
e satul Jiblea; pe acolo trece noua cale ferată, care 
desfundă munţii şi răzbate prin strunga de la Turnu-Roşu în 
Transilvania. Între Jiblea şi Călimăneşti e un pod umblător. 
De-aici valea începe să se mai strâmteze, codrii se lasă din 
înălţimi până-n matcă Oltului, şoseaua pe une locuri e 
scobită-n stânci. Puţin mai în sus de izvoarele Căciulatei 
răsar din Olt sfintele ziduri ale mânăstirii Cozia. Clădită de 


Mircea-voievod aici, în spinte-cătura Carpaţilor, această 
mânăstire istorică a fost nu numai un loc de retragere şi de 
rugăciune pentru cei cuvioşi, ci şi o cetate de pază şi de 
ocrotire în zile de primejdie. Vechile încăperi s-au schimbat, 
s-au refăcut, un turn întreg din aripa stângă s-a desprins şi 
s-a prăbuşit în apă, numai zidul de-afară, în care bat 
valurile Oltului de mai bine de cinci sute de ani şi biserica 
din mijlocul curţii au înfruntat puterea stricătoare a vremii. 
Înlăuntrul acestei biserici, cu frumoasă-l catapeteazmă ce 
pare o horbotă de marmură, cu păreţii afumaţi, cu jilţuri de 
piatră lustruite de vechime, la puţina lumină ce străbate 
prin ferestrele-l înguste, nespus de triste ţi-apar chipurile 
sfinţilor, ciopârţite de suliţile păgâneşti. Din ochii lor 
zgâriaţi pare că vezi lăcrimi curgând. Aici, subt o lespede cu 
slove şterse, odihnesc oasele marelui voievod Mircea şi tot 
aici e îngropată familia lui Mihai Viteazu: maica Teofana, 
doamna Florica şi Nicolae-vodă. Un călugăr bătrân ne 
spune că de lângă strana din stânga altarului se face-o 
hrubă-n jos care merge pe subt albia Oltului şi răspunde 
dincolo pe celălalt mal: pe-aici a scăpat Mircea-ntr-o 
dimineaţă, când au năvălit turcii pe neaşteptate, de-au 
spart zidurile mânăstirii, au jăfuit-o şi i-au dat foc, iar 
stânca pe care-a stat şi-a ospătat bătrânul voievod în ziua 
aceea, o stâncă singuratică sub care urlă vâltorile Oltului, 
se cheamă şi azi „Masa lui Mircea”. În dreptul mânăstirii, 
pe malul stâng, e locul numit Bivolari, unde s-au descoperit 
ruini de băi romane, un izvor cald şi urmele unui drum 
vechi, ce se pierde printre stânci. Sus, pe brâul muntelui, 
ascuns în codru, e un metoh al Coziei, schitul Tumu; în 
apropiere, pe-o stâncă înaltă se văd paraginile unei zidiri 
îndrăzneţe vro strajă romană pe Olt călugării îi zic „Tumu 
lui Traian”. 

De la Cozia-n sus şoseaua urcă şerpuind prin spintecătura 
din ce în ce mai strâmtă şi mai prăpăstioasă a munţilor. 
Izvoare limpezi, cu sclipiri de oţel, s-azvârl printre stânci în 
valurile grele, tulburi, gălbui ale măreţului Olt. Freamătă 


codrii de vuietul apelor. Departe, pe zările-nalte, vezi, peste 
pădurile posomorâte, câte-o poiană verde, bătută de soare. 
Drumul se dă după îndoiturile Oltului schimbând priveliştile 
ca într-o panoramă, aşa că nici nu bagi de seamă cum trec 
cele cinci ore pe cari le faci cu trăsura de la Râmnic până la 
graniţă. Cam pe la jumătatea acestui drum, cum scapeţi de 
după un morman de stânci năruite, deodată munţii se dau 
la o parte, o luncă veselă, luminoasă se deschide jos la 
poalele codrilor, vezi înainte un pod alb, mai departe 
drumul urcă iar şi, cotind pe după o coastă, se pierde ca o 
dungă de fum. În stânga se desface o vale largă, cu livezi şi 
ogoare de porumb aşternute la soare. Din fundul acestei văi 
s-aude viind un vuiet, ca un ropot de ploaie e Lotrul, 
vijeliosul Lotru, care, izvorând din depărtatele steiuri ale 
Parângului, taie de-a curmezişul partea de miazănoapte a 
Vâlcii, deschide plaiuri frumoase, holde neaşteptate şi vetre 
de gospodari în ascunzişurile munţilor, mişcă mori, pive şi 
hierăstraie şi vine mândru să-şi verse în Olt undele-l 
limpezi, ce parc-aduc cu ele coloarea pajiştilor, răcoarea şi 
freamătul codrilor prin cari-au trecut. De pe podul înalt, 
aşternut pe gura Lotrului, ne uităm cum undele verzui ale 
acestui râu învârstează pânză lată a Oltului, întinzând pe 
lângă malul din dreapta o făşie luminoasă, ca şi cum apele 
celor două râuri împreunate n-ar vrea să se amestece. 

La câteva minute de-aici, pe valea Lotrului, într-un 
adevărat colţ de rai, e aşezat satul Brezoiu. Mulţi orăşeni 
iubitori de natură, de linişte şi de aer curat vin să-şi 
petreacă vara aici. În faţa satului, dincolo de Lotru, se înalţă 
ca un foişor Ţurţudanul, de pe al cărui creştet pleşuv şi 
ascuţit se deschid privelişti măreţe în depărtarea zărilor, 
peste spinările vinete ale munţilor şi pe văile înnoptate de 
codri, pe fermecătoarele văi, prin cari şerpuiesc, luminoase, 
cele două râuri. În spatele Ţurţudanului se văd la rând trei 
munţi golaşi, trei namile de stânci ce se rotunjesc în sus ca 
nişte turle uriaşe: oamenii de pe-aici le-au dat numele 
sfinţilor Mihai, Gavril şi Vasile. Tot pe Lotru, dar în fund 


detot, dincolo de meterezele Părângului, e Voineasa, sat 
mare şi bogat, tăinuit în mijlocul codrilor silhui, într-un 
luminiş adăpostit, unde iernile sunt dulci şi verile răcoroase 
şi unde viaţa retrasă şi tihnită a acelui cuib de români ne 
aminteşte aşa de bine veacurile petrecute de strămoşii 
noştri în ascunzătorile Carpaţilor, pe când curgeau pe 
şesurile Dunării puhoaiele de barbari. 

De la gura Lotrului în sus şoseaua se îndoaie în urcuşuri 
trăgănate prin adânca deschizătură a Oltului, al cărui 
torent, rupând stăvilarele munţilor, aci, strâns între ziduri 
de stânci, goneşte devale cu zgomot de vijelie, aci, întins la 
poalele unui codru, se odihneşte molcom şi srtăveziu pe 
largi aşternuturi de nisip. Drumul nostru pe Valea Oltului se 
încheie la graniţa ţării, din sus de Râul-Vadului, la strunga 
de la Turnu-Roşu, care, în vechime, întărită de romani, 
purta măreţul nume de „Poarta lui Traian”. Aici Oltul 
desfundă munţii, spintecându-l din creştet până-n temelie 
şi-şi deschide drum larg în văile noastre. Pe undele lui ne 
vin cântece duioase din Ardeal, glasuri de dor din Ţara 
Bârsei, tânguitoare doine din câmpiile Făgăraşului, pe 
undele lui ne vin amintiri sfinte din Avrig, din satul care ne- 
a dat pe cel dintâi dascăl român, pe nemuritorul Gheorghe 
Lazăr. De-aici ne uităm şi cu drag şi cu durere în sus, pe 
albia Oltului. Dincolo de munţii aceştia sunt fraţi de-ai 
noştri, ş-acolo e o parte însemnată din istoria noastră. Câte 
steaguri n-au fluturat pe-aici, câte oşti n-au curs prin 
strunga aceasta în muntele şi sângeroasele războaie pe cari 
au avut a le purta strămoşii noştri cu neamurile megieşe! 

34 LA CÂINENI. 

Ne-ntoarcem devale-n Câineni, sat mare, aşezat de-o parte 
şi de alta a Oltului ca la o fugă de cal din pragul ţării. Aici e 
răspântia vechilor drumuri de şleau cari leagă Oltenia şi 
Valahia mare cu Transilvania, aici e întâiul popas al cher 
vanelor ce vin de dincolo-ncărcate cu mărfuri şi umplu 
bătătura cârcimelor, toamna mai ales, pe vremea 


iarmarocului de la Râureni. Trecem de partea cealaltă a 
Oltului pe-un pod plutitor. 

Soarele scapătă-n asfinţit, puind cununi de aur pe 
creştetele codrilor. Acum, de pe ţărmul stâng, în pacea 
amurgului, aruncăm cea din urmă privire dincolo, pe 
pământul Olteniei, în acea grădină frumoasă, plină de 
podoabe, de cântece şi de legende, pe acel pământ 
binecuvântat în care râurile curg pe nisip de aur, munţii, 
înveliţi de codri nemăsuraţi, ascund în sânul lor comori 
necunoscute, dealurile sunt acoperite de vii şi de livezi, 
câmpiile de holde îmbelşugate. În Oltenia şi-au înfipt 
romanii cele dintâi steaguri cuceritoare şi tot în Oltenia am 
avut cel dintâi voievodat; iar la zile grele Oltenia ne-a dat pe 
Mihai Viteazu, pe fraţii Buzeşti, pe Tudor Vladimirescu, 
atâtea suflete mari, atâtea pagini frumoase şi înălţătoare în 
istoria neamului nostru. 

Închisă între Carpaţi, Dunăre şi Olt, partea aceasta a ţării, 
păzită chiar de hotarele ei, a fost mai puţin bântuită de 
năvălirile barbarilor şi mai apărată de amestecul 
popoarelor străine. În ea s-au păstrat neatinse şi firea şi 
graiul şi portul românesc. Casele, livezile, drumurile în 
Oltenia sunt mai îngrijiţe decât în alte părţi şi oamenii sunt 
mai dezgheţaţi, mai iubitori de ţară, mai cu credinţă în 
Dumnezeu. Pe marginea şoselelor, pe la fântâni şi pe la 
răspântii, adesea vezi cruci zugrăvite, icoane aşezate prin 
copaci, sfinte semne de credinţă, cari amintesc că 
pretutindeni e casa Domnului în faţa lor drumeţul se 
opreşte, îşi ia căciula în mâna stângă, îşi pleacă fruntea cu 
evlavie şi se închină. 

Păstor în munţi, plutaş pe Olt, plugar la câmp, sau pre- 
cupeţ la târg, băştinaşul mândrei Oltenii e pretutindenea 
„cruce de voinic”, român deştept şi vrednic, făcut să ţie 
piept nevoilor, pururea semeţ, încrezător în el, gata să lupte 
morţiş pentru ceea ce i s-o părea lui că-l sfânta dreptate. În 
firea lui aprigă şi zvăpăiată, în pornirea lui caldă la visuri 
mari şi la fapte îndrăzneţe are ceva din popa Fărcaş şi ceva 


din banul Mărăcine. Tinereţea aceasta înflăcărată, prisosul 
acesta de viaţă au făcut să se zică despre olteni că au 
„douăzeci =i patru de măsele”. 

35 PE ARGEŞ. CURTEA-DE-ARGEŞ. 

De mânecate pornim călări din Câineni pe drumul neted 
ce se lasă, şerpuind printre colinele plaiului Loviştea, în 
valea mândră şi bogată a Topologului. Trecem prin şirul de 
sate ce-şi aştem livezile şi holdele pe poalele trăgănate ale 
muntelui Cozia şi pe la amiază scoborâm în Sălătruc, sat de 
cheres-tigii şi drăniceri, aşezat între păduri de brad pe apa 
Topologului, ce izvorăşte de sub pripoarele Făgăraşului, 
taie-n lung toată partea muntoasă a judeţului Argeş până-n 
măgurile Pleşoiului şi se varsă în Olt, puţin mai sus de gura 
Luncavă-ţului. Pe valea asta, în satul Bălceşti, s-a născut, 
acum optzeci de ani, Nicolae Bălcescu, unul din cei mai 
mari scriitori ai noştri, înflăcăratul patriot de la '48 şi 
neîntrecutul povestitor al celor mai glorioase zile din viaţa 
neamului nostru. 

De la Sălătruc lăsăm drumul mare ş-o luăm oblu, pe cărări 
de codru şi pe scursuri de puhoaie, peste culmea 
Comarnicului, care se desface din muntele Negoiu, cel mai 
înalt vârf al Carpaţilor noştri (2547 m) şi-şi întinde spinarea 
ca un zid despărțitor între cele două văi frumoase şi rodnice 
ale acestui judeţ: valea Topologului şi valea Argeşului. Pe la 
toacă sosim în satul Căpăţineni. O dulce boare adie dinspre 
miazănoapte. Câţiva nori albi îşi lunecă umbrele pe desişul 
verde al codrilor. Freamătă valea de vuietul morilor şi-al 
hierăstraielor. În apropierea acestui sat, între doi munţi 
păduroşi, pe vârful unei stânci uriaşe deasupra râului 
Argeş, stă singuratică, pustie şi dărăpănată „Cetatea lui 
Vlad Ţepeş”, la zidurile căreia se zice c-au muncit, ca 
salahori, boierii târgovişteni, răzvrătiți împotriva cruntului 
domn. Tot pe valea asta, puţin mai jos, în dreptul satului 
Poenarii, se văd dărâmăturile palatului domnesc zidit de 
Ţepeş-vodă cu aceiaşi salahori. Pe vremile acelea de 
bântuire şi de jaf, aici, în locurile acestea depărtate şi 


sălbatice, în ascunzătorile acestea păzite de întunecoasa 
desime a codrilor, îşi închidea vajnicul voievod soţia şi 
averile, iar el se lăsa cu oastea la câmp şi sta vitejeşte în 
calea vrăjmaşilor ce ne călcau hotarele. 

În amurgit sosim la Curtea-de-Argeş. Cine-ar mai zice azi 
că acest orăşel retras, liniştit, cu căsuţele lui joase, 
împrăştiate pe coasta unui deal, a fost odinioară capitala 
țarii! Nimic nici măcar ruinele nu i-au mai rămas din 
vechea-l mărime. În jurul Bisericii Domneşti, unde se 
odihnesc oasele primului nostru voievod, Radu Negru, de- 
abia se mai văd din bălării urmele vechiului palat al 
Basarabilor. Şi, totuşi, călătorii din toate părţile lumii se 
abat cu drag prin părţile acestea. Ei vin să vadă minunata 
zidire care întrupează visul voievodului-artist de-acum 
patru sute de ani. În mijlocul unei lunci, ce se aşterne puţin 
mai în sus pe malul stâng al Argeşului, la poalele Carpaţilor, 
ca din vrăjirea unor basme, răsare uimitor de frumoasă, cu 
turlele ei zvelte aurite, încinsă de brâie albe sculptate în 
piatră, strălucitoare ca un juvaier, mândra biserică a Curţii- 
de-Argeş. Ridicată pe la începutul veacului al 
şaisprezecelea de înțeleptul şi cuviosul domn Neagoe 
Basarab, stricată apoi de vreme, de foc şi de cutremure, ea 
a fost din nou întemeiată şi împodobită după vechile-l 
izvoade în zilele gloriosului nostru rege Carol. Zidită toată 
în piatră, îmbrăcată ca într-o reţea de sculpturi migălite cu 
o rară măiestrie, clădirea întreagă pare c-ar fi dintr-o 
singură bucată şi, ori din ce parte-o priveşti, îţi înfăţişează o 
desăvârşită armonie de linii şi de proporţii. E fără îndoială 
una din cele mai frumoase biserici ale Răsăritului creştin. 
Vechea legendă spune că meşterul Manole, pentru ca s-o 
poată isprăvi, a trebuit să-ngroape de vie în zidurile ei pe 
buna şi scumpa lui soţie, vrând înţelepciunea poporului să 
ne arate cu aceasta câtă jertfă şi tărie de suflet se cere unui 
om ca să poată duce până la sfârşit o aşa de grea, o aşa de 
măreaţă şi de minunată lucrare. În faţa bisericii, pe partea 


cealaltă a drumului, e vestita şi binecuvântata cişmea, 
numită „Fântâna lui Manole”. 

Puțin mai la deal, în marginea luncii, e aşezat palatul 
episcopiei de Argeş, reînnoit o dată cu biserica. De la una 
din ferestrele acestui palat îmi las privirea-n jos, pe valea 
adormită sub farmecul lunei. Noaptea e limpede şi 
răcoroasă. Peste toate domneşte o linişte care te-ndeamnă 
la visuri. Numai Argeşul, călător fără odihnă, trece hăulind 
pe spintecătura văilor şi undele lui vorbesc întruna, când 
mai tare, când mai încet. Vorbesc undele lui de măreţia şi 
frumseţile Negoiului, din coapsa căruia au izvorât, de codrii 
lui deşi, adânci, nestrăbătuţi, unde fiarele şed fără frică 
tolănite-n luminişuri s-asculta ca omul cântecul 
privighetorilor, unde muşchiul e moale ca perna de puf şi 
izvoarele, albe ca spuma laptelui şi brazii aşa de-nalţi, că-ţi 
cade căciula din cap când stai să te uiţi în vârful lor. Vorbesc 
undele Argeşului de străşnicia stâncilor de la Chei, pe care 
le-au biruit şi le-au lăsat în urmă ca pe nişte cetăţi 
dărăpănate, vorbesc de comorile pământului acestuia 
îngrăşat cu sângele atâtor viteji, de mândreţea plaiurilor, de 
rodnicia păşunilor şi holdelor pe cari le scaldă, de turmele 
pe cari le-au adăpat, de chiotele ciobanilor şi de tânguirea 
dulce-a doinelor, pe cari le-au ascultat cu drag în lunga şi 
zbuciumata lor călătorie. Trece bătrânul Argeş deva-le, 
îndoindu-şi albia spre răsărit, pe lângă oraşul Piteşti, unde 
s-au născut fraţii Dumitru şi lon Brătianu două figuri mari, 
luminoase în istoria politică a patriei noastre. De-aici, din ce 
în ce mai potolit, se lasă în largul neteziş al câmpiilor şi, 
după ce-şi trage în matca-l nisipoasă din stânga Neajlovul şi 
Glavaciocul, din dreapta Vâlsanul, Râul Doamnei, Sabarul şi 
Dâmboviţa, abate spre miazăzi, taie şesul Ilfovului şi merge 
de se toarnă-n Dunăre, în dreptul Olteniţii. 

36 CÂMPULUNG. 

De la Curtea-de-Argeş o luăm de-a dreptul peste muscele 
şi, după şase ceasuri de umblet mai mult prin pădure, sosim 
pe la prânzul cel mare în Câmpulung. Oraşul se întinde pe-o 


vale răcoroasă la poalele munţilor. Dealuri acoperite de 
livezi Îl adăpostesc de vânturi. Râul Târgului îl spală şi-l 
înveseleşte cu undele lui limpezi şi gălăgioase. Străzile sunt 
drepte, curate, umbrite de arbori mai toate casele au 
grădină; unde te uiţi, vezi numai flori, răzoare de flori pe 
lângă ostreţe12 glastre de flori în cerdacuri şi pe la ferestre 
oraşul tot e împodobit cu flori. 

Aici, la locul acesta liniştit, retras, a descălecat acum şase 
sute de ani primul nostru voievod, Radu Negru, care s-a 
scoborât din Făgăraş pe matca Dâmboviţii ş-a venit să 
întemeieze „ţara nouă” dincoace de Carpaţi. Aici s-a aşezat 
cea dintâi capitală a României cuibul de scurtă odihnă al 
legendarului vultur menit să despice atâtea vijelii cu zboru-l 
îndrăzneţ aici s-a ridicat de norocosul descălecător cea 
dintâi biserică domnească, în amintirea acelor zile mari şi 
însemnate de la cari un alt drum ni se deschide şi începe o 
nouă istorie pentru neamul nostru. 

Mă opresc gânditor în faţa chipului de bronz al falnicului 
Basarab păstor cuminte, care şi-a tras turma din bătaia 
fiarelor. Cum să nu te simţi mândru că eşti român şi cum să 
nu rămâi uimit de tăria neamului tău şi să nu-l slăveşti, când 
cugeţi la câte s-au petrecut de atunci. Lia câte primejdii au 
învăluit mâna aceasta de oameni, sămănată pe brâiele 
Carpaţilor şase veacuri de lupte şi de zbucium, şase veacuri 
de neadormită şi dârză împotrivire la năvala atâtor 
vrăjmaşi, care-aduceau în ţara asta blândă urgia şi jaful 
războiului cu toate cruzimile lui: stricarea gospodăriilor şi 
sălbăticirea oamenilor, izvoarele munţilor roşite de sânge, 
oraşele-n flăcări, femei desculţe, cu prunci în braţe, 
alergând pe lanurile pustiite, sute de leşuri zăcând 
nengropate pe marginea drumurilor! Şi ce de viteji şi-au 
pus zilele lor punte biruinţii, până să răsară şi pentru noi 
mult aşteptata zi de mântuire şi de linişte! N-a fost pe lume 
un neam mai încercat ca al nostru. N-a fost popor care să-şi 
fi plătit mai scump dreptul de a trăi în ţara şi-n legea lui, 


popor pe care să-l fi împins la jertfe mai mari adânca 
dragoste de moşie şi dorul de neatârnare. 

37 RUCĂR. DÂMBOVICIOARA. 

De la Câmpulung plecăm la Rucăr pe frumoasa şosea care 
s-aşterne ca o prispă netedă pe vârful Mateiaşului, de unde- 
n largi şerpuiri trăgănate se lăsa-n valea Dâmboviţii, ascultă 
şuietul apelor şi zgomotul morilor şi joagărelor de la Drago- 
slave şi de la Rucăr, apoi o rătează-n sus peste măgurile 
umbrite de brazi şi trece, prin strunga de la Pajera, dincolo, 
în Ţara Bârsei. Ne oprim câteva minute la Nămăeşti, la 
mânăstirea de călugăriţe, adăpostită-ntre copaci, cu vestita 
bisericuţă scobită în inima unei stânci, pe coasta verde a 
unui deal, de pe care se vede-n jos, ca-ntr-o panoramă, 
oraşul Câmpulung, cu mândrele-l împrejurimi. După două 
ceasuri de drum intrăm în Rucăr, sat mare, aproape un 
orăşel, aşezat sub straşina Carpaţilor, la răspântia a două 
ape, în una din cele mai încântătoare văi ale judeţului 
Muscel. 'Toate te-nveselesc aici: aerul curat, freamătul 
pădurii, şuietul apelor, casele albe presărate printre copaci, 
înfăţişarea mândră şi voinicească a gospodarilor, chipul 
rumân şi luminos al rucărencelor şi portul lor adevărat 
românesc, ţesut, lucrat şi înflorit de mâna lor c-o măiestrie 
pe care nu ştiu singure de unde-au învăţat-o. În jurul 
acestui cuib fericit munţii îşi desfăşură podoabele lor de o 
măreție sălbatecă, ţancuri ascuţite ies vinete din 
întunecimile pădurilor de brazi şi stau înşirate, ca nişte 
străji de veci, pe graniţile zării, la îngânarea pământului cu 
cerul. Deasupra tuturora, în fund, spre miazănoapte, îşi 
ridică Păpuşa creştetu-l înalt, rotund ca o turlă de biserică. 
De-acolo, din coapsele Păpuşii, zbucneşte Râuşorul şivoi 
puternic, care sparge meterezele de stânci ce-l stau în cale, 
soarbe izvoarele codrilor şi-n goana-l nebună strigă, se 
ceartă, se bate cu grămezile de bolovani ce vor să-l astupe 
matca învolburat şi alb de spumă soseşte-n Rucăr şi 
rucărenii, cum îl văd, îl pun la treabă: ei au porumb de 
măcinat, sumane de bătut, buşteni de retezat şi de-nfeliat în 


scânduri şi Râuşorul, sprinten şi harnic, se înhamă la toate, 
pe toate le face cu drag, iar când îşi isprăveşte de lucru, 
voios se duce de se culcă în patul larg al Dâmboviţii. 

Râul norocos care-a călăuzit paşii celui dintâi voievod al 
Munteniei şi care străbate capitala unde s-a încoronat cel 
dintâi Rege al ţării Româneşti. 

Din Rucăr plecăm călări la Dâmbovicioara. Şoseaua se 
urcă-n cotituri mari, trăgănate, peste grebenii stâncoşi ai 
Scărişoarei, având în stânga zidul de piatră al muntelui, în 
dreapta desfăşurarea văilor, aci repezi, adânci, 
prăpăstioase, aci larg deschise în tăpşane regulate, 
acoperite unele de fâneaţă, altele de păduri răcoroase. De 
la Podul-Dâmboviţii, lăsăm şoseaua şi cârmim la stânga pe 
drumeagul pietros ce merge-n sus pe lângă hierăstraiele 
Dâmbovicioarei. Dar iată că în faţa noastră se ridică un 
munte înalt şi drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e 
sfârşitul lumii. Ne-apropiem şi deodată, la o cotitură, ni se 
deschide, printre două stânci colţuroase, intrarea înlăuntrul 
muntelui, cheia adâncă şi îngustă a Dâmbovicioarei. E 
răcoare şi vuietul apei răsună aşa de tare, că nu-ţi mai auzi 
glasul. De pe fundul acestei prăpăstii ne uităm cu groază-n 
sus la namilele de stânci aninate de pereţii cheii ca nişte 
dihănii ce stau la pândă, gata să se prăbuşească peste noi. 

Deasupra noastră se zăreşte un petecuţ de cer sprijinit, ca 
un capac albastru, pe crestele ascuţite ale înaltelor ziduri 
ce ne îngrădesc în umbra lor veşnică. Pe sus vezi câte un 
brad ieşind strâmb şi chircit din crăpătura unei stânci, 
mirat şi el de fioroasa singurătate în care se găseşte, 
întinzându-şi cetenele-l triste, în aşteptarea zadarnică a 
unei raze de soare. Mergem aşa, în sus, pe matca 
întortocheată a râului, vreo jumătate de ceas şi deodată 
cheia se lărgeşte: în păretele din dreapta, deasupra unei 
prispe de piatră, se deschide gura neagră a „Peşterei”, în 
hăul căreia intrăm cu lumânări aprinse. E un întuneric rece, 
umed, apăsător, din când în când auzi câte-un strop 
picurând din tavanul scund şi-n jocul slabei noastre lumini, 


pe păreţii umezi şi scofâlciţi ai hrubei se-nşiră tot felul de 
vedenii urâte. Mă cred într-o lume din basme. Un glas 
bătrânesc pare că vine de departe, din adâncul beznei şi-mi 
spune: „în văgăunele acestea au trăit, fără foc, fără lumină, 
goi, slabi şi-nfricoşaţi, cei dintâi oameni — 

Strămogşii voştri ai tuturora din fundul acestor tainiţi au 
izvorât încetul cu încetul miile de popoare ce-au împânzit 
pământul. Măsoară drumul pe care l-a străbătut, numără 
stepenele pe cari le-a suit omenirea de la sălbăticia şi 
întunecimea acestor vizuini până la puterea şi strălucirea ei 
de azi şi vezi din ce depărtată obârşie te tragi şi câtă muncă 
i-a trebuit vieţii ca să se desfacă din noaptea ce-o învăluia la 
început şi să iasă tot mai în larg, tot mai în lumină.” „Mai în 
larg, mai în lumină.” înţelesul acestor cuvinte capătă aici o 
deosebită însemnare şi mereu mi le rostesc în gând, 
nerăbdător de a ieşi mai curând din peşteră; mereu îmi 
revin pe buze, tot timpul cât scobor lunga strâmtoare a 
cheiei. Mi-e aşa de dor de cer, de soare, de arbori un vac de 
om mi se pare de când n-am mai văzut pământ întins şi 
verde înaintea mea. 

38 TÂRGOVIŞTEA. RUINILE. 

Dormim noaptea la Podul-Dâmboviţii, un sat cuibărit în 
fundul unei văi adânci, închis din toate părţile, ca o căldare. 
Pe creasta zidului de stânci dinspre miazănoapte se văd 
rămăşiţele unui vechi castel. Nu se ştie al cui a fost. Bătrânii 
spun c-aşa l-au apucat. Mulţi au căutat comori pe sub 
ziduri, căci mereu se zărea noaptea jucând o pară albastră, 
acolo, la „Ruina Pustie”, cum îi zic ei. Ceva mai în jos, 
dincoace de ruinile cetăţii lui Negru-vodă, pe malul drept al 
Dâmboviţii, e satul Stoeneşti, unde s-a retras Mihai Viteazu, 
acum trei sute de ani aproape, să-şi odihnească mica lui 
oaste în urma strălucitei biruinţi de la Călugăreni. 

De la Podul-Dâmboviţii o luăm spre răsărit, pe cărări de 
turme, peste muscele; prin codri de brad şi de fag suim din 
greu muntele Leaota, care se desface din culmea Bârsei şi 
se lăsa-n podişuri trăgănate până-n măgurile de var şi de 


cărbune de la Şotânga. Mânem la o stână pe vârful Leaotii. 
A doua zi ne scoborâm în valea lalomicioarei şi pe la 
asfinţitul soarelui sosim la Târgoviştea. Oraşul e aşternut în 
limpeziş, pe malul drept al lalomiţii. Un lung şir de coline, 
acoperite cu vii, îngrădesc zarea spre răsărit, iar în mijlocul 
acestor coline, pe vârful cel mai înalt, se vede ridicându-se 
falnică dintre copaci Mânăstirea Dealului; întreagă, 
strălucitoare, stă mândră în faţa oraşului, ca şi cum vremea 
ar fi adormit la pragul ei. Acolo, în tinda bisericei, într-o 
raclă de sticlă se păstrează capul lui Radu cel Mare, 
întemeietorul mânăstirei (acum patru sute de ani) şi capul 
lui Mihai Viteazu, pe-a cărui frunte a strălucit, în fulgerarea 
unei clipe de noroc, cea mai glorioasă coroană la care-a 
ţintit vreodată visul de mărire şi de dreptate al neamului 
românesc. 

Aici, în Târgoviştea şi-a aşezat Mircea-vodă scaunul 
domniei cătră sfârşitul veacului al paisprezecelea şi, fiind 
lunca deschisă şi fără apărare, a făcut şanţuri şi ziduri tari 
împrejurul cetăţii şi 333 de ani a rămas aici capitala ţării. În 
vremea asta oraşul a fost adesea bântuit de oştile turceşti şi 
cu toate nenorocirile cari l-au învăluit, a mers înainte, s-a 
rădicat şi s-a îmbogăţit mereu. Domni după domni l-au 
înfrumusețat şi l-au dăruit cu mitropolie, cu biserici, cu 
tipografie; subt înţeleapta şi blânda stăpânire a lui Matei 
Basarab, mulţimea norodului ajunsese la 60000 de suflete. 

Ce viaţă, ce zarvă trebuie să fi fost odinioară pe uliţile 
acestea, astăzi aşa de liniştite, aproape triste! Aici bătea 
inima ţării, cu toate grijile şi bucuriile ei. Aici veneau 
negustorii din Veneţia, din Genova şi de la Ţarigrad. Ei 
aduceau în acest „Damasc al României” scule şi covoare 
scumpe, mătăsuri cusute cu fir de aur, haine şi podoabe 
pentru mitropoliţii şi gospodarii ţării, pentru domniţele şi 
bogatele jupânese de pe vremuri. Şi de-aici porneau, pe 
cele patru porţi ale cetăţii, chervanele-ncărcate cu lână, cu 
miere, cu sare şi cu zaherele, ce-mprăştiau vestea despre 


dărnicia şi-mbelşugarea pământului nostru până-n cele mai 
depărtate schele ale Europei. 

Acum 'Târgoviştea e un oraş de amintiri. Zidurile cetăţii s- 
au năruit, şanţurile s-au astupat, pe unde se-ntindeau 
palatele şi edecurile Mitropoliei, astăzi e obor de vite, iar 
curţile domneşti, mândrele curţi de pe malul lalomiţii, 
înlăuntrul cărora s-a urzit o parte aşa de însemnată din 
istoria patriei noastre, au rămas părăginite. Un morman de 
ruini înecate de bălării, bolți surpate, grămezi de moloz 
sprijinind câteva ziduri afumate, în cari se văd ca nişte răni 
spărturile ferestrelor, lărgite de ploi. O singură odaie îşi mai 
păstreză cei patru păreţi lăturalnici: din mijlocul ei se-nalţă 
doi salcâmi. În toate părţile se-ntind desişuri mari de bozii 
şi de urzici, de jur împrejur pământul creşte, ca şi cum ar 
vrea să năpădească şi să înghită şi aceste biete rămăşiţi din 
ceea ce-a fost odată fala şi podoaba Târgoviştii. Ce păcat că 
nu ni s-a putut păstra măcar palatul acesta, ca o mărturie 
scumpă a vremilor trecute! Am fi venit aici din toate 
unghiurile ţării, am fi alergat aici, ca la o şcoală înălţătoare, 
să ascultăm şoapta zidurilor sfinte şi să trăim o parte vie din 
istoria neamului nostru. Am fi păşit cucernici prin sălile 
largi şi tăcute ale bătrânilor voievozi, ş-am fi putut zice: pe 
uşa asta a intrat marele Mircea când s-a întors biruitor de 
la Rovine, de la fereastra asta se uita cruntul '[epeş peste 
oraşul lui domolit şi spălat de fărădelegi; în jilţul acesta a 
stat viteazul Mihai, pe când în mintea lui cutezătoare se 
împânzea un vis măreț o ţară întinsă, puternică şi glorioasă, 
toată suflarea românească subt un singur sceptru. Dar a 
bătut nemilos viforul vremii, mai aprig decât războaiele şi 
decât focul, ş-a pustiit mândrele curţi, ş-a surpat zidurile 
falnicului palat, în încăperile căruia n-a stat nici un domn 
fanariot. Numai biserica a rămas, cu sfinţii ei zgâriaţi de 
suliţile turcilor şi înaltul turn al Chindiei, unde vegheau 
străjile şi unde bătea meterhaneaua13 când s-aşezau 
domnii la masă. 


Doarme bătrâna Târgovişte, cetatea atâtor glorioase 
amintiri. Un moment de tresărire a avut pe la începutul 
veacului trecut, ş-a dat atuncea ţării trei poeţi însemnați, 
aproape în acelaşi timp: pe Eliade, pe Alexandrescu şi pe 
Cârlova. Dar la sunetele harfei lor pietrele nu s-au mai 
mişcat, să reînvie cetatea moartă, ca-n bunele vremuri de 
demult la cântecele lui Orfeu. 

39 PE IALOMIŢA. DE LA TÂRGOVIŞTE LA PETROŞIŢA. 

Şoseaua care se rădica din Târgovişte spre munţi merge 
pe stânga Ialomiţii, de-a lungul văii ce se deschide ca o albie 
între două şiruri de dealuri din ce în ce mai înalte, din ce în 
ce mai repezi şi mai împoncişate14 E o dimineaţă senină şi 
răcoroasă de pe la sfârşitul lui august. Trecem pe sub viile 
şi livezile aşternute pe costişa din dreapta. De sus, de pe 
măgura cea mai înaltă, ne priveşte Mânăstirea Dealului. 
Puțin mai în fund, pe un alt vârf de măgură, stă mânăstirea 
Golgota, intemeiată de Pătraşcu-vodă, tatăl lui Mihai 
Viteazu, iar mai jos, la curmătura dealului, ferită de privala 
lumii, e Viforâta, mânăstire de călugăriţe. 

Dulce miroase în aerul dimineţii fânul de pe luncă şi-l aşa 
linişte nu se aude decât tropotul cailor pe drumul neted şi 
uscat. În urma noastră, Târgoviştea s-afundă, se şterg una 
câte una turlele numeroaselor ei biserici. Un farmec 
deosebit dă acestei văi priveliştea căsuţelor albe ce se ivesc 
dintre pomii încărcaţi de rod; sate mari, îndestulate, îşi 
întind gospodăriile de o parte şi de alta a râului până-n 
negura munţilor. Printre ele trece calea ferată la băile 
Pucioasa. lată Doiceştii, sat vechi, care-şi are şi el istoria şi 
ruinele lui de întăriri şi de palate: se spune din bătrâni c- 
aici se trimiteau doicile cu pruncii domneşti când era război 
în ţară. Mai încolo, după un crâng de aluniş, Şotânga îşi 
dişterne livezile de pruni şi ogoarele de porumb pe malul 
drept al Ialomiţii, pe trăgănatele tăpşane ce-ascund în sânul 
lor bogate straturi de cărbune. Iată Lăculeţele: în stânga, o 
fabrică mare pulberăria statului, în dreapta, pe măgura ce 
se-nalţă chiar din marginea şoselii, sunt presărate vile 


frumoase, vesele, cu grădiniţi în faţă, cu drumuri prunduite 
ce se deapănă pe sus, în rotocoale largi, de la uşă la uşă ai 
zice că un oraş nou stă să răsară, împins de comorile 
dinlăuntrul pământului. De-aici încep Glodenii, satul 
norocos sub care gâlgâie izvoarele de păcură: o sută de 
guri sorb afară bogăţia aceasta minunată, stoarsă din 
nămolul gras al vechilor mări, adunată picătură cu picătură 
în mii şi mii de veacuri, gonită din cine ştie ce depărtări, pe 
jgheaburi întunecoase, de uriaşele frământări ale globului 
şi strânsă aici, ca de o mână prevăzătoare, în tăinuitele 
cisterne ale adâncului. Un miros care nu e deloc plăcut ne 
vesteşte c-am intrat în Pucioasa, aşezare frumoasă, într-o 
vale deschisă, pe râul Ialomiţa, de o parte şi de alta dealuri 
uşor trăgănate, în fund, priveliştea munţilor acoperiţi de 
codri; dincolo de râu, de subt o ruptură de mal, ţâşnesc 
binefăcătoarele izvoare de pucioasă şi de fier. Peste deal, 
spre apus, sunt băile de iod de la Vâlcana. Un izvor de 
pucioasă mai e şi la Bezdead, cel mai întins şi mai bogat sat 
din munţii Dâmboviţii. Acolo, în marginea de sus a satului, e 
un zid înalt de stânci foioase, numit pentru ecoul răspicat şi 
puternic pe care-l dă „Malul-de-răsună”. 

De la Moţăeni în sus valea începe să se strâmteze; şoseaua 
ţine mereu şerpuirile Ialomiţii, care de-aci încolo prinde-a 
lua glas: tot mai limpezi şi mai repezi s-azvârl undele ei 
printre bolovani, îmbrâncind pe unii cu mânie, mângâind pe 
alţii şi puindu-le pe creştet rotunde coifuri de oţel. Intrăm 
pe la amiază în Petroşiţa, sat mare cu mai multe cătune 
frumos revărsate pe brâiele plaiului de jur împrejur case 
albe, din ce în ce mai rare, se urcă pe coastele dealurilor, ca 
şi cum s-ar fi luat la întrecere: care să privească mai de sus 
în lungul apei, hierăstraie, mori, pive şi dârste, zorite, se 
strigă unele pe altele până hăt, în capătul de sus al 
Moroenilor, de unde-ncepe înalta pustietate a munţilor, 
măreaţa şi liniştita împărăție a Bucegilor. 

40 PRIN CHEIA TĂTARULUI LA SCHITUL PEŞTERA. 


De la Moroeni părăsim şoseaua, care, încovăindu-se pe 
sub poalele unui munte frumos cu nume urât, răzbate prin 
bezna codrilor de brad în valea Izvorului, la Sinaia şi- 
naintăm pe jos. 

Călăuziţi de-un pădurar, pe năprasnica spintecătură a 
Ialomiţii. Trecem anevoie peste prăbuşituri de stânci, 
chemând uneori şi braţele-n ajutor; urletul apei ne sileşte 
să vorbim tare. 

Nu ne-om rătăci, bade Stane, să-nnoptăm pe-aici?! 
Pădurarul se uită liniştit la noi şi zâmbeşte; apoi, ridicând 
mâna, ne-arată la stângă-n fund, printre cheliile munţilor, 
un ţugui mai depărtat, aurit de razele soarelui. 

Stă soarele pe Zănoaga. Avem destulă vreme. Acolo să 
vedeţi mândreţe. Sus detot, chiar pe vârful Zănoagei, s- 
aşterne-o pajişte frumoasă, care se cheamă „Podu-cu- 
florile”, că-l numai flori toată şi la mijloc e un lac aşa cât faţa 
unei arii de mare şi-l limpede, limpede apa, ca lacrima, iar 
împrejurul pajiştii, pe mărgini, sute de stânci înalte şi 
colţuroase stau înşirate, parcă-s puse s-o păzească. 
Povestesc bătrânii că s-au fost ascuns odată acolo nişte 
domniţe pe care le fugăreau tătarii şi când le-au dat păgânii 
de urmă, ele s-au suit sărăcuţele pe stânci şi s-au azvârlit în 
prăpastie, unde-au pierit. 

Trecem printr-o rarişte de fagi şi ieşim la „Cheia 
Tătarului”. Aici Ialomiţa deschide vitejeşte porţile Bucegilor 
şi se aruncă peste sfărâmăturile stăvilarelor, prin adânca 
desfundătură a muntelui, ce răsună ca un gang uriaş, de 
vuietul nahlapilor. Păşim cu grijă printre stânci prăbuşite, 
subt îngusta făşie de cer întinsă, trâmbă de lumin-albastră 
pe crestele celor două ziduri de piatră ce se ridică, drepte, 
înalte, năprasnice, de-o parte şi de alta. 

Dar ce frumoasă şi veselă privelişte ni se deschide la 
ieşirea din cheie! Deodată valea se lărgeşte, desfăşurând în 
dreapta podişuri întinse, verzi, descoperite, pe legănarea 
cărora te uiţi ca pe valuri în sus, până-n cătarea Vârfului-cu- 
Dor, la stânga se-nalţă trăgănat muntele Padina, în 


crestătura căruia se vede-o căsuţă albă, singură-ntre stânci 
vama de la Strunga; în fund, în faţa noastră, peste dungile 
de brădet ce se diştem pe vale ca nişte grădini, se ridică, 
vinete şi prăpăstioase, meterezele Obârşiei. Aerul dulce, 
răcoros, miroase-a pajişte şi-a pădure. Soarele sca-pătă 
după muchea Padinei. Valuri de umbră îneacă valea. 
Trecem pe lâng-un hierăstrău părăsit, peste grămezi de 
leaţuri şi de scânduri înnegrite de ploi. Nu se aude decât 
şuietul potolit al apei, ce pare că stă s-adoarmă, culcată 
între răzoare de flori. Şi toate ni se par sfinte în 
singurătatea şi în măreţia acestui. Înaintăm tăcuţi, ca-ntr- 
un templu, în adânca linişte-a-nserării. Un călugăr ne iese- 
nainte şi ne urcă pe-o potecuţă tăiată-n brâul muntelui din 
stânga. Suntem la schitul „Peştera”. 

Pe-un prag ridicat deasupra vâltorilor Ialomiţii, o spărtură 
largă se deschide, boltindu-se în coasta stâncoasă a 
muntelui Bătrâna. La intrare, sub tavanul ei înalt, scobit ca 
un fund de corabie, e o bisericuţă, pe de lături, pe lângă 
păreţii umezi şi-nnegriţi de fum, câteva chilii scunde, 
întunecoase, adăpostesc vro doi-trei călugări, ale căror 
chipuri au împrumutat ceva din sălbătăcia peşterei. Un 
izvoraş limpede lunecă pe sub zidul din stânga. În fund 
tavanul se pleacă şi păreţii se apropie, ca şi cum ar vrea să- 
ţi închidă trecerea. Multă vreme nu s-a ştiut ce e mai 
departe. Mâna îndrăzneață şi scotocitoare a omului a spart 
în sfârşit şi încuietorile acestor tainiţi. Acum vestita peşteră 
te lasă să intri în toate cămările ei, să străbaţi departe în 
fioroasele-l adâncuri, s-auzi şopotul izvoarelor ascunse şi 
plescăitul răsunător al cascadei o ploaie de pietre scumpe 
la lumina torţiilor să vezi cele două lacuri ce dorm, limpezi, 
albastre, fără nici o-ncreţitură, sub mândre pologuri de 
piatră, din vârful cărora atârnă felurimi de ciucuri albi şi 
lucii ca de marmură şi de-aici să te urci în marele dom al 
peşterii, subt uriaşa boltă împodobită cu stalactite. În 
minunatul palat unde-au împărăţit odinioară „urşii 
speluncilor”, ale căror oase zac, de cine ştie câte mii de ani, 


risipite pe lângă păreţi. În fund de tot este o altă încăpere 
largă cea din urmă care, pentru frumuseţea şi bogăţia 
stalactitelor ei lungi şi sclipitoare, s-ar putea numi „sala 
coloanelor de marmură”. 

41 PE OBÂRŞIA. LA OMUL. PE VALEA CERBULUI. 

E frig; încă n-a răsărit soarele şi noi de mult urcăm pe 
coastele uscate şi priporoase ale Obârşiei. Schitul a rămas 
departe-n urmă; la stânga, în jos, de-abia se mai zăresc, 
dincolo de spintecătura lalomiţii, câteva pete negre de 
codru, tot mai largă şi mai adâncă se cască năprasnica vale 
de sub noi; în dreapta se-nalţă surele metereze ale 
Bucegilor, turme de stane se-nşiră pe creste, pale de ceaţă 
se mişcă molatec pe dinaintea lor. Unde te-ntorci, nu vezi 
decât spinări goale de munţi, întinsa domnie-a prăpăstiilor 
ş-a pustietăţilor de piatră. Nici un copac, nici un izvor, nici 
un petecuţ de verdeață pe care să-ţi odihneşti privirea. De- 
asupra „Babelor” o lumină albă se-mprăştie pe cer, un pisc 
înalt s-aprinde de cealaltă parte, apoi altul. Perdeaua de 
ceaţă se rupe, ş-un snop de raze, lungi suliţi luminoase, 
săgetează văile. Încă două ceasuri de urcuş şi suntem pe 
vârful cel mai înalt al Bucegilor, pe creştetul pleşuv al 
„Omului”. 

Când te vezi aici, întâi te încearcă un fel de neastâmpăr, o 
dulce nelinişte, parc-ai fi gata să zbori. E în ceva aşa de 
măreț şi de sărbătoresc, că uiţi deodată şi osteneală şi 
foame şi sete şi nu te mai înduri să stai jos priveşti uimit în 
toate părţile, respiri din adânc aerul acesta proaspăt, 
răcoros, ce pare că miroase-a zăpadă, ochii tăi sorb cu 
nesaţ depărtările şi nu ştiu ce sentiment de voioşie, de 
copilărească semeţie te face să-ţi ridici fruntea şi să cauţi 
falnic în jurul tău, ca şi cum ai fi lucrat şi tu la aşezarea 
atâtor podoabe, ca şi cum în clipa asta, anume pentru tine 
se-nalţă-n slăvi de pretutindeni popoarele de munţi. 

Ne oprim la picioarele celor trei namile de stânci înfipte în 
creştetul Omului cea din mijloc, privită mai de departe, are 
într-adevăr ceva din chipul omenesc. În spatele lor e o 


colibă de piatră, unde te poţi adăposti pe vreme rea. De jur 
împrejur bolovani risipiţi. Te-ai crede pe ruinile unei cetăţi 
fantastice. Şi-l linişte, nici o adiere de vânt, nici o pasăre în 
aer, soarele scânteie pe muchile Coştilei, ce-şi sprijine 
spinarea de cei doi uriaşi bătrâni: Morarul, pe culmea 
căruia poţi sta c-un picior în România şi cu altul în 
Transilvania şi Caraimanul, cu ţancuri ascuţite, pe brâiele 
cărora cresc friguroasele steluțe de munte „Floarea 
reginei”. Şi vârfuri multe, nenumărate, răsar din toate 
părţile, unele din altele, se pleacă şi se-nalţă în limpezişul 
zărilor, ca şi cum ar da să spargă cu zimţii lor bolta albastră 
a cerului. Printre ele privirile coboară pe stepene de codri 
în depărtările văilor; unde şi unde se zăresc în pâlcuri 
locuinţile omeneşti, stropituri albe pe fundul adâncului, 
unele sclipitoare ca nişte cioburi de oglindă. Aşa trebuie să 
vadă vulturii oraşele noastre din mândra lor împărăție. 

De pe Omul, „o tulim o ţâră” cum spune badea Stan pe 
şeaua ce se-ndoaie spre Caraiman şi după ce scoborâm 
câteva sute de paşi pe iarba lunecoasă, crescută-n fuioare, 
aşa de potrivit numită „barba-caprii”, facem la stânga şi 
intrăm în Valea Cerbului, în uriaşa spintecătură a bucegilor, 
ce ţine din străjile Obârşiei până jos, în matca Prahovei. 
Păreţii crăpaţi, stâncoşi, sunt aşa de înalţi şi de repezi, 
poteca aşa de îngustă şi fără sprijin, că uneori te opreşti cu 
frică pe câte-un colţişor de piatră la mijlocul prăpastiei, te 
uiţi în jos şi parcă ţi se taie picioarele când vezi câtă 
adâncime e sub tine. În fund, pe treptele de stânci, s- 
azvârle pârăul Cerbului în sărituri mari, ce recheamă în 
închipuirea poporului goana speriată a unui cerb. Din când 
în când te uiţi înapoi şi ţi se pare că munţii se pornesc şi vin 
după tine. Şi mergi prin prăpastia asta mai bine de trei 
ceasuri; iar cine-a pierdut cărarea poate să rătăcească şi-o 
zi-ntreagă până să-l dea de capăt. Devale malurile se 
pleacă. Intrăm într-un codru de brazi. Acum păşim fără 
grijă pe cărarea largă, umbrită, brazde noi de muşchi ne 
îmbie să ne mai odihnim, izvoarele freamătă în toate părţile, 


ici-colo câte o rază piezişă de soare tremură prin cetini; de 
jos vine tot mai tare un sunet de clopot ne-apropiem de 
Buşteni; încet, sufletele noastre încep să se reculeagă: 
priveliştea nemărginită din vârful Bucegilor, înălțimile 
acelea ameţitoare, nenumăratele castele ce despicau zările 
cu turlele lor albe şi neregulate, Valea Cerbului, cu fioroasa 
ei măreție, toate frumuseţile şi minunăţiile pe care le-am 
văzut, acum, când ne revin în minte, pare că au ceva din 
farmecul lucrurilor visate. 

42 PE VALEA PRAHOVEI: PREDEAL, AZUGA, BUŞTENI, 
SINAIA. 

Pe sub coastele Bucegilor, pe dinaintea celor mai înalte şi 
mai frumoase vârfuri, se deschide de la miazănoapte spre 
miazăzi Valea Prahovei pustietăţi şi întunecimi de codru 
acum două sute de ani astăzi valea cea mai locuită şi mai 
bogată din ţară. Porneşte de la hotar, din dâmbul 
Predealului şi se lăsa-n cotituri trăgănate printre munţi 
până dincolo de Câmpina, unde-şi topeşte malurile în largul 
neteziş al şesului. 

Cum intri din Transilvania, pe frumoasa şosea ce s-aşterne 
pe vale, ai, în stânga, clădirile mari ale gării ş-ale vămii, în 
dreapta o cascadă de vile ce se revarsă pe sub poalele 
codrilor în jos pe tăpşanul verde, întins ca un covor la soare. 
Aici e Predealul, sat mare, aşezat în curmătura munţilor pe 
unul din cele mai înalte podişuri din marginea ţării. De-aici 
ţâşnesc de pe sub maluri izvoarele cari, mai la vale, se 
adună într-o singură albie şi dau fiinţă Prahovii. Şoseaua se 
lasă pe sub Clăbucetul Taurului, pe lângă schitul Predeal, 
taie satul Azuga, căruia îi dau o înfăţişare de oraş 
numeroasele fabrici ce-şi înşiră înaltele coşuri, înnegrite de 
fum, de sub coasta muntelui Sorica până în matca Prahovei. 
Păduri nesfârşite se ridică de o parte şi de alta. În lungul 
apei aleargă zgomotoasele trenuri, unele gâfâind la deal, 
altele, repezite la vale, în goană ameţitoare, desfundând 
munţii şi-nfiorând codrii cu şuierul maşinilor şi cu uruitul 
asurzitor al roţilor. 


Din Azuga şoseaua face o îndoitură largă spre dreapta, 
încun-jură tunelul drumului-de-fier şi dă în Buşteni. Aici 
valea se mai deschide. Poieni întinse, stropite cu flori, s- 
aştem între izvoare. Case frumoase, vesele un adevărat 
orăşel de munte se răsfaţă la soare pe tăpşanul din stânga, 
în fund codru de brazi, iar din întunericul codrului se ridică, 
vinete şi prăpăstioase, crestele Bucegilor, cu brâie albe de 
zăpadă şi cu ţancuri ascuţite, pe cari numai vulturii şi norii 
le ating. De nicăiri nu se văd aşa de bine şi de aproape 
uriaşii gemeni din faţa Zămorăi, stâncoşii Jepi ce stau ca 
două strâji la meterezele Bucegilor. 

Sub poalele Jepilor, din deal de Poiana-Ţapului, e frumoasa 
cădere de apă, vestita Urlătoare, unde pârăul se aruncă de 
sus, de pe o prispă de piatră şi cade drept, de la o înălţime 
de 15 metri un sul lucitor de cristal, ce se sparge cu zgomot 
în volbura de jos. 

La şapte kilometri din Buşteni, tot pe partea dreaptă a 
Prahovei, e Sinaia capitala de vară a ţării. Acum două sute 
şi mai bine de ani erau pustietăţi pe aici. Muntele Molomoţ 
(Furnica) era acoperit de păduri, un singur schituleţ era 
ascuns într-un luminiş, pe brâul muntelui, unde pusniceau 
câţiva călugări. Povestea spune că-n noaptea de Sfântă 
Mărie îngrijitorul schitului, ieşind de la utrină, ar fi stat 
puţin să se odihnească pe culmea dealului sub care e astăzi 
mânăstirea Sinaia şi, fiind ostenit, ar fi aţipit şi un vis 
preafrumos i s-ar fi arătat în somn. I se părea că din vale 
cântări îngereşti s-auzeau înălțându-se în slăvi, iar jos, pe o 
poieniţă, se făcea parcă o „lumină mare ca ziua şi două cete 
de tineri îmbrăcaţi în alb, cu lumânări aprinse, cântau 
troparul adormirii şi cum au încetat cântările, s-a pus iarăşi 
întunericul nopţii”. Mai târziu, auzind despre asta spătarul 
Mihai Cantacuzino şi aducându-şi aminte că, pe când se afla 
ascuns de prigonirile turcilor în muntele Sinai din Arabia, 
cugeta că, de se va mai întoarce cu zile în ţară, să facă o 
biserică, a pus de-a zidit o mânăstire pe poieniţa aceea, din 
vale de schitul Molomoţ şi i-a zis Sinaia, „după asemănarea 


Sinăiei cei mari”. Şi-a stat această mânăstire aproape două 
veacuri pitită în pustietatea codrului, până ce într-o zi, viind 
Domnitorul Carol I pe aici şi plăcându-l mult frumuseţea 
locurilor, a hotărât să-şi facă aşezare de vară în valea asta 
liniştită şi răcoroasă. Copacii s-au abătut, un falnic castel s-a 
ridicat deasupra Peleşului, ş-un oraş a răsărit, ca-n basme, 
pe coastele muntelui Furnica. Stau astăzi bătrânii, vechii 
cărăuşi, care de pe la Oraţii până la „Slonul de piatră” de 
sub Zamora umblau cu chervanele numai prin pustietăţi, 
stau şi se uită ca la o minune la atâta sodom15 de case, care 
de care mai mândre, căţărate pe brâiele muntelui şi parcă 
tot nu le vine să-şi creadă ochilor. lar noaptea, noaptea, 
când tot oraşul străluceşte la lumina lămpilor electrice, 
când cele mai frumoase stele parcă s-au coborât din cer ca 
să dea farmec văii aceştia, Sinaia pare o vedenie de prin 
alte lumi Bucegii se-nalţă şi o privesc înmărmuriţi un 
mândru colţ de rai aninat pe poalele lor şi-şi zic şi ei, de 
bună seamă, vorba bătrânească: „Omul sfinţeşte locul”. 
Unde-l schivnicul de la Molomoţ, să-şi vază aievea visul lui 
de acum două sute de ani? 

De jos, din marginea parcului, o luăm încet pe şoseaua ce 
urcă trăgănat la deal, trecem prin curtea mânăstirii şi 
scoborâm pe valea Peleşului. Un tăpşan verde se ridică în 
faţa noastră şi sus, pe-o aşezătură deschisă la soare, svelt şi 
luminos iese din codru „Castelul Peleş” podoabă uimitoare, 
de o măreție şi de o frumuseţe cum nici prin basme nu s-a 
pomenit. Răzoare de flori îl încunjoară, molcom îi cântă şi-l 
sar împrejur izvoarele şi-l aruncă pietre scumpe, iar 
soarele, la asfinţit, se opreşte pe „Piatra Arsă” şi lung şi cu 
drag se uită în vale la minunea asta şi parcă nu se îndură să 
mai plece. Aşa, cătând spre castel, moşnegii Bucegilor au 
văzut într-o seară pe Regina16 noastră stând gânditoare la 
fereastră şi i-au trimes veste prin crainicul Peleş, c-ar vrea 
să stea de vorbă mărire cu mărire că multe au de spus şi-s 
mii de ani de când aşteaptă o minte să-l priceapă. Şi le-a 
răspuns buna regină, că-l gata să-l asculte. Şi s-au pornit 


atunci gureşul Peleş şi „Vârful cu dor” şi „Furnica” şi „Jepii” 
şi „Omul” şi toţi munţii şi toate izvoarele ului acestuia şi şi- 
au spus tainele şi păsurile lor, de la Adam Babadam şi i-a 
ascultat Măria Sa, cu milă şi cu dragoste, pe fiecare, iar din 
spusele lor o măiastră carte a izvodit, o carte plină de 
adâncuri, nepieritoare, ca şi munţii şi izvoarele, care i-au 
povestit-o. 

43 CÂMPINA. VALEA DOFTANEI. SLĂNICUL-PRAHOVEI. 
De la Sinaia şoseaua se-ndoaie puţin pe vale, apoi coteşte 
la stânga, trece Prahova şi, amăgind dealul, se urcă tiptil pe 

brâiele-l încâlcite, dă stâncile la o parte, aşterne pod înalt 
peste Oraţii şi iese în luminişul de la Posada. De-aici se 
deschide cea mai largă şi mai frumoasă vedere pe Valea 
Prahovei în jos. Se trag perdelile munţilor în lături şi-n 
depărtare, cât bate ochiul, vezi lunga şerpuire-a apei 
presărând pete de argint din ce în ce mai mici, din ce în ce 
mai dese pe prundul alb, între malurile-l rupte, din ce în ce 
mai plecate, din ce în ce mai strâmte o lumină dulce, 
odihnitoare, limpezeşte valea, dealurile sure se topesc în 
adâncimea zărilor. De pe la Oraţii şoseaua e tăiată-n munte, 
din marginea ei se prăbuşesc în jos teancuri de lespezi 
uriaşe, cărţi răscolite, pe filele cărora a scris vremea istoria 
zbuciumată a pământului. Jos vâjâie Prahova, codrii 
clocotesc de zgomotul trenurilor. Pe la Comarnic valea se 
mai lărgeşte, şoseaua trece de partea cealaltă, pe dealul din 
stânga, străbate Breaza şi se lasă trăgănat în jos, între 
malurile sparte şi-nnegrite de păcură de sub podişul 
Câmpinei. De aici încolo Prahova iese-n larg, soarbe undele 
Teleajenului din jos de Ploieşti şi la hotarul judeţului se toar- 
nă-n Ialomiţa, care duce Dunării toate apele Bucegilor. 

Părăsim şoseaua, urcăm dealul din stânga şi intrăm în 
Câmpina un orăşel liniştit, aşternut la pragul munţilor pe-o 
colină dezvălită, bogată-n izvoare de petrol. Aici trăieşte 
într-o căsuţă retrasă, departe de zgomotul lumii, cel mai 
mare artist al neamului nostru pictorul Grigorescu. În ce 
lumină fermecătoare ni se arată frumuseţile ţării pe 


pânzele acestui maestru! Sub ceruri albastre, calde, pe- 
ntinse revărsări de plaiuri, pasc turme de oi; un cioban stă 
rezemat în bâtă pe o muche de deal; păduri ruginite de 
toamnă îşi scutură frunza, nori albi, uşori se mişcă pe 
deasupra lor; pe văi depărtate sclipesc râuri de argint; 
căsuțe albe, vesele, se ivesc dintre copaci; de pe coline 
coboară-ncet, alene, boi înjugaţi la care încărcate cu fân, 
într-un nor de praftrece pe drum o laie de ţâgani; o 
ţărancă-naltă, zveltă, păşeşte agale şi toarce, ducând la 
păscut un cârd de viței. Şi nu ştiu ce aer de bunătate, de 
linişte şi de curată şi înălţătoare iubire pluteşte în jurul 
acestei lumi ieşite din mâna artistului. O lume sănătoasă, în 
care toate trăiesc: un colţişor de pajişte, o tufă subţire şi 
albă de mesteacăn, o gingaşă floare de câmp, vii te privesc 
din tablou, îţi surâd, îţi vorbesc cu drag şi ce de lucruri 
frumoase-ţi spun de ţara ta! 

leşim înseninaţi din casa maestrului, ca dintr-o biserică în 
care ne-am rugat. Ni-s plini încă ochii de atâta lumină şi 
când, după un ceas de urcuş prin pădure, coborâm în valea 
deschisă a Doftanii, ni se pare că luncile verzi şi casele albe 
de pe poalele măgurilor şi vitele ce pasc şi cârcima de la 
drum şi malurile rupte ce se depărtează în susul văii spre 
Teşila sunt podoabe desprinse de pe pânzele artistului. 

În stânga Doftanei se arată, pe încheietura colinelor, satul 
Telega, cu bogata-l ocnă de sare, la gura căreia vine, peste 
dealul Câmpinei, o ramură de drum-de-fier. Mai în sus, spre 
miazănoapte, într-o frumoasă deschidere de şes, e vechea 
mânăstire Brebu, îngrădită cu ziduri înalte, ca o cetate. Aici 
a stat odată, îngrijată şi-a bătut mătănii pentru mântuirea 
țarii milostiva domniţa Elena, soţia lui Matei Basarab, pe 
când domnul, în lupta de la Finta, roşea lunca şi undele 
Ialomiţei cu sângele vărsat în deşert al bieţilor români. 
Crâncen şi nelegiuit război, care-a lăsat una din cele mai 
dureroase pagini din istoria neamului nostru. De la Brebu o 
retezăm călări peste culmea Negraşului şi după un drum 
greu de patru ceasuri, ne lăsăm, printre huceaguri, pe 


plaiul Vărbilăului, la Slănicul din Prahova. Satul e aşezat pe 
vale, străbătut de apa Slănicului, în care se preling 
izvoraşele ce mijesc de pe sub dealuri şi lasă pe iarba 
uscată cărări albe de sare. În dreapta sunt băile, ceva mai 
sus sunt clădirile mari ale ocnei. Ne scoborâm „cu 
hârzobul” pe gura strâmtă şi întunecoasă a ocnei: de jos 
vine răcoare ş-un năbuşitor miros de petrol, apoi s-aud 
ciocanele zingănind din ce în ce mai tare, deodată o lumină 
albă, scânteietoare, ne-mpresoară din toate părţile am 
ajuns. Suntem aievea pe alte tărâmuri, în unul din acele 
palate de cristal cu care ne minunau basmele copilăriei. În 
uriaşele galerii deschise la o adâncime de aproape o sută de 
metri, sub lumina vie a lămpilor electrice, spărgătorii ce 
viermuiesc pe lângă pereţii înalţi şi strălucitori ai bolților 
par nişte pitici care se joacă. Nimic nu se mai aseamănă cu 
ce ştim noi. Şi sunetele sunt altfel aici. Izbesc ciocanele- 
nteţit în sticloasele ziduri, blocuri mari, tăiate regulat, se 
răstoarnă greoaie în cărucioare, bubuie adâncul tot de 
zgomotele muncii. Suntem în una din cele mai bogate saline 
din lume; sute de ani am putea îndestula pământul numai 
cu sarea de-aici. Ne ridicăm; c-un fior de nelinişte simţim 
golul crescând sub noi, tot mai departe şi mai înfundat 
auzim zingănitul topoarelor. lată-ne iar la buna lumină a 
soarelui. Puţin mai la deal e ocna părăsită, hăul fioros şi 
răsunător, în fundul căruia nu te poţi uita. Alături se-nalţă, 
cât o biserică, o stană albă de sare, răbufnită din sânul 
pământului. Scapără-n soare muchile-l lucii şi străvezii, pe 
sus ploile au împodobit-o cu „arabescuri”. 

44 VALEA TELEAJENULUI. 

Prin frânturi de măguri, subt arşiţa soarelui, tăiem spre 
răsărit meleagurile pustii, scrijelate de izvoare sărate ce 
usucă iarba pe unde trec şi ne lăsăm pe surpătura Runcului 
în valea Teleajenului. Ne oprim puţin în Vălenii-de-Munte, 
orăşel vechi de peste şase sute de ani, aşternut, între 
izlazuri şi livezi de pruni, pe râuşorul Văleanca. Pe 
spintecătura asta se vede că şi-au făcut vad gloatele 


tătarilor când s-au năpustit încoace, pentru că toate satele 
de pe Teleajen, până-n cheia Bratocii, păstrează amintiri 
doine, legende, nume de locuri de pe vremile acelea de 
groază. De-aici o luăm pe apa leleajenului, pe lângă Drajna- 
de-sus, unde s-au descoperit de curând, pe culmea dealului 
Grădiştea, urmele unui însemnat lagăr roman şi după un 
drum de patru ceasuri, peste dealuri sparte de viiturile 
şuvoaielor, printre hârtoape prăpăstioase, ieşim la 
mânăstirea Suzana, aşezată-ntr-o poiană frumoasă, pe-o 
frunte de dâmb, sub care se azvârl în Teleajen pârăul 
Stanca din dreapta şi Epuraşul din stânga, tăind pe 
braniştea1 7 văii o cruce de argint. 

Toacă. Împodobite peste comanac, în lungi rase de şeiac, 
lin păşesc măicuţele spre biserica din mijlocul curţii. De jur 
împrejur, pe marginile întinsului covor de iarbă, se înşiră 
chiliile căsuțe albe, curate, gătite ca de sărbătoare, cu flori 
multe, dintre care se înalţă mai mândre tomnaticele 
dumitriţe. Dulce, tânguitor, răsună în liniştea ului glasurile 
cântăreților de strană. În aer e un îmbătător miros de mintă 
şi de dumbravnic. Şi vorbe grăbite, neînţelese, bolborosesc 
pe sub pământ e sfada apelor din vale. 

De la Suzana-n sus drumul se leagănă între dealuri 
îmbrăcate-n codru, pe-ndoiturile Teleajenului. Unde şi unde 
se desfac luminişuri verzi, răcorite de izvoare limpezi. 
Urcăm un tăpşan şi deodată, ca şi cum s-ar fi tras repede o 
perdea, înaintea noastră se face larg, ş-o privelişte 
neaşteptată ni se deschide. În fund un şir de munţi 
îmbrăţişează zarea; din desimea codrilor, ce-l învelesc pân' 
la brâu, falnic îşi înalţă grebenii colţuroşi, albi, ca sideful, 
desfăşuraţi în arc pe albastrul cerului; iar jos, în mijlocul 
acestei îngrădiri de codri şi de munţi, o încântătoare poiană 
s-aşterne pe malul stâng al Teleajenului, pe ea sunt 
presărate câteva case de ţară, mai la o parte-nspre pădure-l 
mânăstirea Cheia, dincolo, la sânul drumului, vama 
Bratocea. Descălecăm în pragul acestui rai, ascuns în pâlnia 
celor mai frumoşi munţi din Şirul Tătarului. Deasupra 


noastră ţancurile zimţuite ale Tigăilor, aprinse de cele din 
urmă raze ale soarelui, par o cunună de flăcări. Amurgul 
iese din codri. Pe vale e pace, răcoare, ş-un dulce miros de 
fâneaţă. 

45 ÎN MUNŢII BUZĂULUI. SIRIU. 

De pe culmea Tătarului, unde se răzoresc18 hotarele 
noastre cu ale Ardealului, ne luăm rămas bun de la 
mândreţele ținutului Prahova şi cătăm spre răsărit, peste 
clocotişul plaiurilor, la munţii cei plini de comori la Carpaţii 
blânzi şi darnici ai Buzăului. În jurul nostru, în lumina 
limpede a zorilor, se înalţă mii de catedrale. Soarele răsare 
din spatele Sinului. Turlele ascuţite prind a se rumeni. Sub 
noi ceața se risipeşte, pale fumurii plutesc pe creştetele 
codrilor, încep apele să se lămurească pe spintecătura 
văilor. 

De-aici pornesc şi se desfac în raze spinările răşchirate ale 
munţilor ca printre degetele unui pumn uriaş ţâşnesc din 
toate părţile râuri furioase ce trag în matca lor şuviţele 
despleţâţe ale pâraielor ş-arunc-o plasă de argint peste 
podoabele Buzăului. În depărtare, cât gonesc ochii, se 
desfac podişuri verzi, plaiuri luminoase ce se lasă în 
cascade pe stepenele munţilor, cătră satele răzleţite pe văi, 
târle de oi se zăresc pe sub poalele codrilor, mori şi 
hierăstraie de-a lungul apelor. Intrăm în trecătoarea de la 
curmătura Crasnei, scoborâm în valea Tătăruţului şi ieşim 
la cărare bătută de turme în mândra pădure de molift 
aşternută pe coastele muntelui Siriu; urcăm din uşor, pe 
sub bolți de cetini, printre înaltele ferigi iubitoare de 
umbră; calde, sfiicioase mângâieri de soare tremură pe 
trunchii arămii; în stânga se deschid luminişuri din pragul 
lor cătăm în larg, spre miazăzi; departe în zări se desluşesc 
cătunele împrăştiate pe încheieturile măgurilor, întinsele 
obraţii?2 ale Chiojdului-din-Bâsca, sat mare de moşneni 
cuprinşi, ale căror livezi şi izlazuri pornesc din pajerea 
hotarului şi merg una până hăt în pripoarele Nehoiului, 
aproape de apa Buzăului. După două ceasuri de suiş 


trăgănat ieşim deasupra, în înalta şi luminoasa pustietate 
de pe „Feţele Sinului”. Ne odihnim la capătul podişului pe 
una din stâncele ce împrejmuiesc încântătorul lac al Sinului. 
Stă soarele la nămezi. Peste vrăjitul domneşte o linişte 
dumnezeiască. Uimiţi, ne uităm în apa lucie, în adâncul 
albastru al acestui crâmpei de cer încopcit în stânci, la 
picioarele noastre. Ş-o clipă trăim în basme. Aici spun 
ciobanii că vin vulturii, primăvara, de beau apă ca să- 
ntinerească, aici îşi învaţă puii să zboare, deasupra acestei 
oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripele-ntinse, trufaşii 
regi ai înălțimilor. 

Ne lăsăm în jos pe pârăul Mreaja, care-şi trage izvorul din 
apele lacului, trecem prin locuri râpoase, peste grumaji de 
stânci, ca să dăm mai de-a dreptul, ceea ce-l pururea 
drumul cel mai lung, cum spune-aşa de bine înțeleptul 
nostru popor. lată-ne în sfârşit pe frumoasa vale a Sinului, 
deschisă-ntre păduri de brad şi plaiuri vesele, cu întinse 
fânețe ce-ţi odihnesc ochii şi te-mbată de mireasma florilor. 
Pe valea asta, aproape de apa Buzăului, ne-ntâlnim c-un 
tânăr învăţat francez, care umblă să afle vacul şi tainile 
pământului în cartea necercetată încă a munţilor noştri. 
Frumuseţile naturii, ca şi ale artei, împrietenesc pe oameni 
uşor. El vine tot din Prahova, pe altă vale însă, pe Basca 
Chiojdului, a văzut cam aceleaşi locuri pe care le-am văzut 
şi noi şi de aci încolo facem o bună parte din drum 
împreună. 

46 MELEDIC. 

După mai multe zile de călărie şi de zdruncen şi nopţi de 
nesomn pe la stâne, să stai răsturnat într-un jilţ moale, pe-o 
limpede seară de vară, în liniştea solemnă a munţilor, subt 
un cer învăpăiat de stele şi s-asculţi pe un străin deştept 
care a umblat şi a văzut lume multă, să-l asculţi vorbindu-ţi 
cu uimire de ţara ta, de frumuseţile şi de bogăţiile ei, iată o 
fericire din acelea care-ţi lăsa-n viaţă dungi neşterse de 
lumină, cărări de-a lungul cărora îţi porţi cu drag aducerile- 
aminte. 


Suntem la Meledic, una din cele mai largi deschizături din 
Carpaţii Buzăului. Măgura pe care stăm un vârf înalt de 
unde privim toată valea Meledicului şi munţii depărtaţi cari- 
o înconjoară se cheamă „Gruiul Haiducilor”. Un mândru 
castel se ridică pe marginea lacului, flori ne-mpresoară, 
stelele tremură-n lac, lin clincătă pe vale apele Slănicului. 

Doamne, frumoasă ţară mai aveţi. Pământul d-voastră e 
într-adevăr o mamă care vă răsfaţă: el vă dă, aproape de-a 
gata şi asta nu este totdeauna un bine vă dă cu mâna largă 
fructele cele mai gustoase, grânele cele mai căutate în 
Europa şi vinuri despre cari noi, la Paris, vorbim ca de 
lucruri din poveşti. În alte părţi va să munceşti şi s-asuzi din 
greu, să te lupţi piept la piept cu pământul ca să smulgi şi 
tu ceva din bogăţiile lui, fără să mai vorbim de ţările 
friguroase unde glia e săracă şi unde oamenii sunt nevoiţi 
să ceară mărilor hrana pe care nu le-o poate da pământul. 
Aici am văzut păşuni întinse rămase nepăscute, păduri 
nemărginite ce par a fi crescut numai pentru podoaba 
munţilor şi adăpostul fiarelor, gorgane de sare şi râuri de 
păcură ce de sine au izbucnit din adâncuri, nerăbdătoare, 
viind ele la d-voastră. Eu am rămas pe gânduri ieri, la 
Lopătari, când am văzut pe deal limbile acelea de flăcări, 
străvezii, tremurătoare în bătaia soarelui îmi închipuiam. 
Poţi oare să nu visezi într-o ţară ca a d-tale? Îmi închipuiam 
că pe dealul acela al Smoleanului s-ar ridica un oraş care s- 
ar încălzi şi s-ar lumina c-un gaz aşa de curat, strecurat cu 
atâta grijă şi împărţit cu atâta dărnicie de bunul d-voastră 
pământ şi că toţi munţii aceştia frumoşii munţi ai Buzăului, 
care au lacuri şi chihlimbar şi aur şi-ar deschide deodată 
ascunsele lor comori şi le-ar revărsa asupra acelui oraş, 
asupra ţării întregi. Ce noapte divină şi cum te îndeamnă la 
vorbă şi la vedenii! Spune drept dacă patria d-voastră pe 
care-mi închipui cât trebuie s-o iubiţi nu vă dă adesea visuri 
de acestea, dintr-o mie şi una de nopţi. În orice caz, 
mărturiseşte că sunteţi un popor fericit. 


Ar trebui să fim. Îţi spuneam însă ce istorie zbuciumată am 
avut, o luptă a fost aproape toată viaţa noastră şi un câmp 
de jaf şi de măcel pământul ţării. Şi azi găsesc plugarii 
noştri săgeți pe unde ară şi pinteni şi zăbale ruginite şi oase 
de cai cu oase de viteji amestecate. Pe când d-voastră 
munceaţi în linişte şi ridicaţi altarele luminii apusene. 

Noi păzeam străji credincioase şi neadormite la porţile 
Carpaţilor, noi ne luptam, sărmanii, neştiuţi şi neajutaţi de 
nimeni şi apăram cu sângele nostru sfânta şi rodnica d- 
voastră pace. Gardă care moare cum ziceţi în mândra d- 
voastră limbă moare, dar nu se predă. Noi am fost garda 
aceea! Vedeţi dar că nu vă suntem tocmai străini şi că am 
pus şi noi ceva de departe la lumina asta mare, spre care 
de-abia acum, de câţiva ani, putem să ne întoarcem faţa şi 
să ne adăpăm, la strălucirea ei, sufletele noastre aşa de- 
nsetate, de veacuri însetate. Poporul nostru e încă sub 
spaima primejdiilor prin care a trecut. El nu-l strângător, 
pentru că a strâns de mii de ori şi de mii de ori a fost jăfuit; 
el nu-l încrezător în dreptatea şi rânduiala omenească, 
pentru că mereu s-a încrezut şi mereu a fost înşelat şi de 
oameni şi de soartă. El e acum, bietul, ca un copil bătut, un 
copil bun, blând, înzestrat cu cele mai alese însuşiri comori 
ascunse dorm încă în sufletul lui, ca şi în pământul pe care 
trăieşte şi în ziua când, înseninat şi trezit la adevărata viaţă, 
va fi chemat să şi le arate, nu va fi popor pe lume mai 
cuminte, mai generos şi mai de ispravă ca poporul 
românesc. 

Şi atunci, scumpul meu domn, frumosul d-tale vis, visul 
nostru al tuturora, nu va mai fi un vis. 

47 MUNTELE PENTELEU. MĂNĂSTIREA GĂVANU. 

Soarele e de trei suliţi pe cer, spune moş Gheorghe, la noi 
sunt zece ore şi când am plecat, nu se zărea vârf de suliță. 
Departe a rămas în urma noastră valea Meledicului, cu 
băile ei, cu mândru-l castel şi strălucitoarele-l lacuri, vechea 
mânăstire şi posomorâtele ruine ale Cetăţii lui Vintilă-vodă 
de pe malul Slănicului. Numai legendele, minunatele 


legende ale Meledicului, merg cu noi pe plaiuri. Le poartă 
moş Gheorghe în tolbă. Şi cum le spune! 

De unde le ştii aşa, moş Gheorghe, că d-ta nu eşti de pe- 
aici? 

Ei, apoi au mai venit ele pe la noi. 

Vorbeşte rar şi aşezat. Din când în când îşi dă puţin capul 
pe spate, surâde pe sub mustață, ş-atunci toată faţa i se 
luminează. 

Un trup mijlociu, vânos, sprinten la mişcări; piciorul strâns 
bine în opincă, iţari de dimie, o cureluşă peste cămaşa de 
cânepă, scurtă-n poale, strâmtă în mâniei'. Un chip uscăţiv, 
fără vârstă, ars de soare, ochii vii, mustaţa roşcovană, tunsă 
puţin pe buze, chica retezată şi o căciulă cât toate zilele, pe 
care o dă moş Gheorghe la anumite vorbe când pe ochi, 
când pe ceafă, când pe-o ureche. E pândar în Jitia şi-l zice 
lumea moş de când era mic, pentru că vorbea „în tâlcuri” şi 
tot cu oamenii mari îi plăcea să stea. Are un frate în 
Bucureşti, învăţat, însurat, procopsit acolo: de zece ani n-a 
mai venit în satul lui şi nu mai vrea să ştie de cei care şi-au 
luat mămăliga de la gură ca să-l dea la carte. 

S-a făcut boier. Săracu! 

De ce sărac, moş Gheorghe, că zici c-a ajuns bine? 

Hm. Bine să-l dea Dumnezeu. Da' eu ştiu o vorbă 
ţărănească de-a noastră şi mi-l dragă, ş-o spun şi la copii 
acasă: „Decât să-nting în unt Şi' să mă uit în pământ, Mai 
bine să-nting în sare Şi' să mă uit la soare!” 

Frumos şi-a dat căciula pe ceafă şi s-a uitat în sus, iar mie 
mi s-a părut că văd în el în scăpărarea acelei clipe toată 
mândria neamului românesc. 

Tăiem în lung înaltul dezvăliş de pe „Podul Calului”. În 
jurul nostru, ieşind din văi, codrii de brazi s-agaţă de stânci. 
Pe deasupra lor ochii scapără19 departe, în largul zărilor. 
Spre miazănoapte s-alungă şirul nesfârşit de măguri, ca 
valurile unei mări. Falnic şi luminos se ridică-n fund blândul 
rege al atâtor înălţimi, vestitul Penteleu, cu cele mai grase 
păşuni, cu cele mai încântătoare şi mai bogate plaiuri din 


tot ul Carpaţilor noştri. Din podişuri moi, trăgănate, pare 
că-l vezi cum creşte, cum se desface-n sus, puternic şi 
singur, lămurin-du-şi fruntea boltită pe albastrul cerului, 
împingându-şi spinarea rotundă, gigantică, spre munţii 
Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, răşchirate, ca 
degetele unei mâini, cele cinci ramuri mari, descoperite: 
Cernatul, Miclăuşul, Piciorul Căprii, Vâforâtul şi Zănoaga. 
Pete de umbră se poartă pe codri şi pe luminişuri. 
Întunecat, în manta-l de brazi, se-nal-ţă-n faţa noastră 
muntele Cireşu. 

Cărarea intră-n desiş. Răsună sub picior pământul uscat şi 
vânăt ca cenuşa. Tufe mărunte de afine se întind pe lângă 
arborii doborâţi de bătrâneţă. 

Mai avem mult, moş Gheorghe, pân' la Găvan? 

Mai e niţel. Aşa, ca o fugă de iapă. Până crapă. Urcăm din 
greu tihăraiele20 umbrite ale Cireşului, maluri de sigă 
sparte de puhoaie, brazi de înălţimi uimitoare, fagi stufoşi 
cu ramurile încărcate de jir, pe dâmburi deschise 
mesteacăni albi, cu frunza măruntă, uşoară o ploaie de 
bănuţi în aer; jos, în vale, s-aruncă vâjâind undele 
zbuciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece-n goană 
pe dinaintea noastră, cu botul înainte, cu coarnele lăsate pe 
spate, ca o săgeată spintecă desişul, lung freamătă pădurea 
în lungul lui. O luăm pe hăţaşe la stânga şi coborâm în 
Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută, tristă a 
mânăstirii. 

Uf, că greu a mai fost, zic eu, şchiopătând puţin de 
osteneală. 

Da' moş Gheorghe, care-a venit pe jos tot drumul şi cu 
merindele în spinare, clatină din cap, surâde pe sub 
mustață şi mă priveşte lung. 

Asta-l curat vorba aia: „în loc să geamă boii, scârţie caru”. 

Mânăstirea este ascunsă într-o poieniţă sub tăietura 
dreaptă, prăpăstioasă a muntelui Găvanu: o bisericuţă de 
lemn în mijlocul curţii, pe de lături câteva chilii vechi, unele- 
n ruină, în fund, un izvor, de la care pleacă în deal o 


cărăruie ce duce printre stânci la o cocioabă, adevărată 
vizuină, unde trăieşte singur de optzeci de ani singur în 
această pustietate schimnicul Sofronie. Ne-a întrebat „cine 
mai domneşte pe ţară şi ce mai e pe lume”. Acum un veaca 
fost cătană subit Ipsi-lante-vodă pe vremea pasvangiilor. Ne- 
a spus că, înainte de-a veni aici, a fost călugăr la „Poiana 
Mărului”. Ne-a vorbit cu dor de „curţile” şi biserica de 
acolo, ş-a dat să plângă, dar ochii lui nu mai aveau lacrami a 
oftat adânc şi cu multă jale-a zis: „Cântă cucu la Poiana 
Mărului!” 48 ÎN RÂMNICU-SĂRAT. 

Din codrii Găvanelor ieşim pe-ntinsoare de plaiuri, spre 
răsărit, pe sub „Gropile de aur” din muntele Bisoca Abrudul 
Buzăului lăsăm în urmă sate, împrăştiate pe văi şi lacuri cu 
ostroave plutitoare şi izvoare sărate ce-aştem, pe unde trec, 
cărări de zăpadă şi, după vro trei ceasuri de umblet tot pe 
locuri învălurate şi pe sub frânturi de dealuri descoperite, 
cotim la stânga şi dăm în măreaţa spintecătură a 
Râmnicului. Valea se deschide ca o carte, pe malurile-l 
revărsate, de-o uimitoare înălţime, se-nfig gospodării, 
căsuțe rare, fâneţe-ngrădite cu leaţuri, fâşioare de livezi 
prinse pe clinuri înguste, gata parcă să se pornească şi să 
curgă toate de râpă. Aici, la capătul Bisocei, e schitul Poiana 
Mărului, ascuns în mijlocul pădurii ce-mbracă până jos 
malul drept al Râmnicului. Ne scoborâm în adâncul 
prăpăstios al văii şi trecem râul prin vad. Soarele asfinţeşte. 
În fund, pe Bisoca, norii aprinşi se farmă, bulgări de jăratic 
se-mprăştie pe cer înaltul mal din faţa noastră e rumenit ca 
de bătaia unei flăcări. Urcăm pe cărări piezişe pripoarele 
descoperite umbra-nserării ne-ajunge din urmă şi intrăm cu 
ea în satul Jitia. De aici încep să se ridice grebenii munţilor 
ce-ncununează partea dinspre miazănoapte a Râmnicului- 
Sărat. 

A doua zi dimineaţă o luăm în sus, cătră strunga de zare 
ce se deschide printre „Piatra Vânătă” şi ţuguiul păduros al 
„Stejicului”. Ne lăsăm pe pârăul Cerbului aceeaşi tăietură 


de maluri, acelaşi pământ scrupos21 uscat, plesnit în toate 
părţile. 

Nu ţi-e cald, moş Gheorghe, cu căciula aia mare? 

Nu, că-s deprins. Şi-mi mai ţin răcoare ţidulele de bir, pe 
care le păstrez în fund şi pacul de tutun. Că ziua mi-l geantă 
şi noaptea mi-l căpătăi, când dorm în ţarnă, pe pământul 
gol. Iar când sunt singur şi mi-l urât şi-mi urlă capul de 
nevoi, îmi pun căciula lângă mine şi stau cu ea de vorbă, 
cum ai sta d-ta c-un prieten. Hei, câte sfaturi bune n-am 
avut eu de la căciula asta! 

Abatem la stânga şi urcăm pe podişuri verzi, înecate de 
soare. Căsuţe albe, rari, încep să se ivească pe trâmba de 
fâneaţă uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De sus, 
bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile gospodării 
împrăştiate pe-ntinsul tăpşan. E satul Niculele, aşternut în 
lumină, în zarişte largă şi-n miros de flori. leşim din sat şi 
trecem pe lângă două stânci mari ce răsar, ca din senin, în 
mijlocul pajiştii. Sunt „Pietrele Fetei”. Moş Gheorghe ne- 
arată, spre stânga, vârful înalt şi colţuros al muntelui. 

Iaca acolo şedeau şi se jucau, odată, doi copii de uriaş o 
fată şi un băiat şi cătând încoace, pe plaiul Niculelor, au 
făcut rămăşag între ei: care-o zvârli mai departe, ş-au luat 
fiecare câte-o stâncă din ţancul muntelui, cum am lua noi o 
pietricică, ş-a aruncat întâi băiatul şi piatra lui. Uite-o lângă 
râpă, iar când a zvârlit fata, a zbârnâit stâncă-n văzduh, ca 
scăpată din prăpastie şi tocmai aici a căzut; ş-atunci băiatul, 
de necaz c-a rămas de ruşine, s-a repezit de sus şi numai o 
dată a izbit cu baltagu-n piatră ş-a despicat-o-n două, cum o 
vedeţi, iar fata s-a pus pe un râs de-au clocotit văile şi codrii 
până-n coclaurile Vrancii. Astea erau pe vremea „Jidovilor”, 
cari păşeau pe munţi ca pe muşuroaie şi uscau râurile 
dintr-o sorbitură. Ce lume-o fi fost pe-atunci, că cică tot aşa 
un copil de uriaş, purtându-se pe meleagurile astea, a găsit 
într-o vale un sat de-ale noastre şi l-a strâns cu case cu tot 
în poala cămăşuţii ş-a dat fuga la mă-sa, bucuros: „Uite, 
mamă, ce-am găsit eu”. Şi mă-sa, plecându-se pe micile 


gângănii ce furnicau în poala ţâncului, s-a uitat cu luare- 
aminte şi i-a spus: „Du-l la loc, dragul mamii, că ăştia-s 
oameni şi ei or să stăpânească pământul”. 

Străbatem codrul de brazi aşternut pe poalele muntelui 
Piatra şi ieşim iarăşi în luminiş. Ne ridicăm pe trepte largi 
de pajişte, valea se deschide din ce în ce mai mândră-n 
urma noastră, trecem un tăpşan, apoi altul şi iată-ne sus, pe 
vârful Muntiorului. 

Aici suntem în pragul Moldovii. Din coapsa acestui munte 
zbucnesc, bolborosind şi se împing spre răsărit undele Mil- 
covului, care pentru multă şi amară vreme au curmat în 
două pământul ţării şi istoria neamului nostru. O dungă 
neagră aşterne Milcovul peste trecutul patriei noastre. 
Numele lui recheamă atâtea amintiri dureroase: războaie 
crâncene între Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos, între 
Tomşa şi Petru Șchiopul, între Mihai Viteazul şi Simion 
Movilă. Aproape patru veacuri de luptă vrăjmaşă între fraţi! 
Şi nu e apă pe albia acestui râu cât sânge şi câte lăcrimi s- 
au vărsat pe malurile lui. 

O iarbă subţire, culcată de vânturi, s-aşterne ca un covor 
pe largul, înaltul creştet al Muntiorului. Privirile noastre, 
însetate de spaţiu, zboară peste munţii a trei ţinuturi. Sute 
de piscuri răsar de pretutindeni, se desfac unele din altele, 
zim-ţuind zarea până în albastrul depărtărilor. Numai spre 
răsărit, în strunga ce se deschide pe lângă Zboina 
Frumoasă, s-astâmpară clocotul pământului şi măgurile se 
pleacă, dând goană vederii pe valea netedă, fumurie a 
Şiretului. 

49 ÎN VRANCEA. 

Ne lăsăm spre miazănoapte, pe plaiurile umbrite ale 
munţilor, în „Ţara Vrancii”. Departe-naintea noastră se văd 
printre munţi şerpuirile apelor şi-n lungul văilor albe, cu 
sclipiri de argint, se lămuresc satele ca-ntr-o panoramă, 
presărate pe sub frânturi de codru. Soarele scapătă cătră 
asfinţit, fuioare de nori izvorăsc din adâncuri, un vultur 
pluteşte, cu aripele-ntinse, în creştetul zării pe coaste 


răsună tălăngi şi glasuri de ape şi doine din fluier. În totule 
un farmec care ne spune c-am păşit pe pragul unei alte 
lumi. Descălecăm şi tăiem pripoarele de-a dreptul; 
străbatem pădurea de brazi ce acopere poalele muntelui şi, 
pe la aprinsul stelelor, ieşim în larg, pe valea Zăbalii, la 
satul Nereju. 

Într-adevăr, Vrancea e o altă lume. De aici s-abat Carpaţii, 
împingându-şi culmile spre miazănoapte. Din îndoitura lor 
se rup lungi şiruri de munţi: Giurgiul, Alunişul, Lapoşul, 
Culmea Neagră, Soveja, Zăbrăuţii, Lepşa, puternice braţe 
ce se desfac şi prind în arcurile lor mândrul plai al Vrancii, 
îngrădindu-l codrii, satele şi izvoarele ca-ntr-o cetate 
uriaşă. O armată-n Vrancea s-ar bate c-o lume. 

„Era o babă vădană, ş-avea şapte feciori.” Aşa-şi încep 
vrâncenii frumoasa lor legendă. „Şi cum sta bătrâna pe 
prispă şi torcea, cătră un amurg de seară, iată că tresare 
de-un tropot venit de pe deal, un călăreț se opreşte-n faţa 
ei, trudit, cu calul în spume. 

Sunt Ştefan, turcii ne-au călcat ţara, viu din război, oastea 
mi-l spartă. Şi-s singur. 

Dumnezeu te-a îndreptat, stăpâne, la uşa mea. Am şapte 
feciori, frumoşi şi voinici şi mi-s dragi ca lumina ochiloR. Ai 
tăi sunt, doamne. 

În zori sunau din corn, pe munţii Moldovii, cei şapte 
voinici. Curgeau plăieşii roiuri de pe sub poalele codrilor. 
Oaste nouă ieşi ca din pământ. Ş-a pornit domnul cu ea, 
într-un ceas bun şi s-a lăsat pe neaşteptate asupra turcilor, 
cari se credeau stăpâni pe ţară. Atunci a văzut Ştefan ce pot 
flăcăii Vrâncioaiei! Cădeau turbanele sub braţele lor ca 
spicele sub secere. De dimineaţă până-n noapte a ţinut 
lupta, ş-atâta măcel a fost, ş-atâţia păgâni au pierit, cât s-au 
cruntat22 apele de sângele lor. 

Iar când s-a întors marele voievod, biruitor, în cuibul lui de 
vultur, la Cetatea Neamţului, a chemat cu drag pe cei şapte 
voinici şi le-a zis: 


Voi sunteţi şapte fraţi, în Vrancea sunt şapte munţi, ai 
voştri să fie de veci şi neam de neamul vostru să-l 
stăpâneas-că-n pace! 

Şi multă vreme răzeşii Vrancii bir n-au plătit, podvadă n- 
au făcut, singuri şi-au fost stăpâni.” 

Iar sus domnii fanarioți spuneau cu fală: „Niciodată droşca 
unui Grec n-a ridicat colbul de pe drumurile noastre!” 

Închişi în munţi, departe de zbuciumul oraşelor, sănătoşi, 
deştepţi şi harnici, vrâncenii sunt, cu adevărat, mândri 
mândri de noblețea lor militărească, de graiul şi de portul 
lor românesc, de doinele şi de legendele lor, de sculele, 
scoarţele şi alesăturile ce fac podoaba casei şi pe cari nu ţi 
le-ar vinde pentru nimic în lume, mândri până şi de numele 
plaiului lor, voinicesc şi sonor ca un strigăt de trâmbiţă. Şi 
ce frumos s-au luptat vrâncenii în războiul de la '77! Cu 
pieptul deschis se duceau la moarte. Ei ţineau să arate lumii 
că în dorobanţii Domnitorului Carol sunt sufletele vechilor 
plâieşi ai lui Ştefan cel Mare. 

De dimineaţă ne scoală morile şi fierăstraiele Nerejului. 
Încălecăm, s-o luăm în jos, pe Zăbala. Valea e-n ceaţă, 
munţii fumegă. Înaintăm în pasul calului pe cotiturile apei, 
trecem prin satele Spulberul, Paltinul, împrăştiate de o 
parte şi de alta pe poalele munţilor şi pe-aproape de 
nămiezi coborâm în Năruja, cea mai ă aşezare de pe valea 
asta, aşternută sub măguri de sare, la răscrucea apelor, 
unde s-aruncă pârăul Năruja în matca Zăbalii. E soare şi 
linişte. Vitele rumegă pe prund. Gospodarii robotesc pe 
lângă casă, în aşteptarea mămăligii. Numai drâstele23 şi 
pivele toacă pe pârău. 

Rupte şi prăpăstioase se-nalţă-n zări spinările munţilor. Pe 
unelocuri se văd ca nişte răni urmele vechilor codri. Valea 
se pleacă. Apele spumegă, din ce în ce mai zorite, 
sfărâmându se de stânci în bulgări de cristal. Sosim la gura 
Zăbalii, în satul Prisaca. De-aici o luăm la stânga, pe 
spintecătura noduroasă a Putnei. Alte privelişti încep şi 
toate parcă-s mai măreţe. Acum urcăm în susul apei. Din 


când în când munţii se dau la o parte, ca să facă loc satelor. 
Ogoare şi livezi s-aştem pe podişuri întinse. Se-mbracă 
ponoarele-n păduri. Trecem prin Bârseşti, prin Tulnici sate 
vesele, primitoare, în larg răspândite pe prispe de verdeață 
şi ne oprim în prăbuşitura stâncilor de la „Săritoarea 
Putnei”. Aici munţii s-apropie, se strâng, să zugrume râul în 
zidurile lor de piatră; şi Putna se zbate, se smulge 
biruitoare din încleştarea lor; pe lespezi mari, culcate, 
coboară praguri-praguri, se toarnă toată-n copci adânci şi 
fierbe de mânie şi iar dau munţii s-o prindă şi iar îi răpune; 
lung freamătă codrii de strigătele ei. Din când în când se 
lăsa-n culcuşuri largi, odihnitoare şi pare c-aţipeşte-o clipă 
pe căpătâiul stâncilor învinse. 

Urcăm prin strâmtoare, cărarea-l teşoasă24 caii trudiţi şi 
valea se-neacă de umbră. Dormim noaptea la un conac de 
hierăstraie, pe Lepşa. A doua zi ne lăsăm, prin rarişti de 
codru, pe albia Şuşiţii şi pe la amiază sosim în Soveja, în 
dulcea Soveja, aşternută pe o luminoasă deschidere de plai, 
în mijlocul munţilor, între păduri de brad, la porţile Vrancii. 
Albe, curate, se saltă căsuţele dintre livezi şi toate-ţi surâd 
şi te cheamă cu drag. Un tăpşan acoperit cu molifţi 
desparte cele două cătune: Rucărenii şi Dragoslovenii. Pe- 
ncheieturile măgurilor, de pretutindeni, izvoare limpezi vin 
să s-arunce în matca Şuşiţii. Pe sus, cărări ispititoare 
strătaie2 poienile şi s-adâncesc în desişuri. În fund munţii 
îşi rotunjesc gheburile tărcate de soare. Sub straşina 
Zboinii, deasupra pârăului Drago-mira, dorm rămăşiţele 
vechii mânăstiri Soveja, unde Matei Basarab, domnul 
Munteniei, a zidit acum două veacuri şi jumătate o biserică 
mare, „afară de hotarele ţării lui, în locul moldovenesc al 
Vrancii”, pe când domnul Moldovii, Vasile Lupu, înălța în 
Târgoviştea biserica Stelea, voind astfel cei doi voievozi să 
sfinţească pacea încheiată-ntre ei după atâta hainie25 şi 
vărsare de sânge. 

Înserează. Valea răsună de mugete. În aer e un miros 
răcoritor de brad şi de fâneaţă. Şi parcă n-ai mai intră-n 


casă şi parcă n-ai mai pleca de-aici. 

50 ÎN MUNŢII BACĂULUI. 

De pe larga tăietură a Şugşiţii, o luăm pe la Câmpuri în sus, 
pe pârăul Negru, urcăm spre miazănoapte, pe sub coastele 
Tihăraielor, prin păduri brăcuite26 prin meleaguri pustii, 
scrijelate de rovine şi ieşim, după două ceasuri de suiş, pe 
culmea Tempei, de unde ne lăsăm, ţiind matca Haloşului, la 
mânăstirea Caşin. De-aici începe lanţul frumoaselor sate de 
mocani, înşirate pe spintecătura Caşinului, până-n Trotuş. 
Vechea mânăstire s-a dărăpănat. Acum două sute cincizeci 
de ani se ridicau pe măgura asta, încunjurată de codri, 
curţile domnului Gheorghe Ştefan, întărite cu ziduri, ca o 
cetate au bătut vijeliile vremii şi le-au amestecat cu 
pământul. Din toată strălucirea de odinioară n-a mai rămas 
decât stema Moldovii săpată-n chenarul de marmură de la 
gârliciul tainiţii, prin care-au ieşit într-o noapte domnul şi 
curtenii de-au scăpat teferi sub pavăza codrului, pe când 
turcii, în gloată mare, trosnind din sineţe27 spărgeau 
porţile cetăţii. 

Ne scoborâm pe valea Caşinului în satul Oneşti, veche 
aşezare de răzeşi, pe-un şes aşternut între dealuri, la 
răspântia celor mai sălbatice ape ce se prăbuşesc din 
munţii Bacăului. Aici soarbe Trotuşul, din dreapta, undele 
Oituzului şi ale Caşinului, din stânga şioiul zbuciumat al 
Tazlăului şi, târându-le peste bolovani, le scoate la luncă, 
unde le primeşte, în patu-l larg şi nisipos. Şiretul Dunărea 
Moldovii. Pe-aici trece linia ferată care, urcând în sus pe 
strâmtoarea Trotuşului, despică munţii şi răzbate-n Ardeal 
prin strunga de la Palanca. 

Din vatra Onegştilor facem un ceas, cu trăsura, până-n 
Târgu-Ocna un orăşel drăguţ, cuibărit pe apa Trotuşului, 
între măguri acoperite cu vii şi cu livezi. Lăsăm în dreapta 
gorganul vânăt, cu vestitele-l ocne, cari din timpurile cele 
mai îndepărtate şi-au deschis ţării nesfârşitele lor bogății de 
sare, ş-o luăm cătră apus, pe drumul uscat şi colburos al 
Slănicului. Soarele se apropie de codri. În urma noastră, cu 


faţa spre lunca Trotuşului, rămâne, singuratică, înfiptă-ntr- 
un mal, casa bătrânească a nemuritorului Negri. Ne uităm 
cu respect la zidurile acelea albe ce de-abia se văd dintre 
copaci acolo a trăit, acolo a visat, acolo a muncit pentru 
binele şi fericirea noastră blândul preot al Unirei, omul 
pentru care iubirea de ţară şi de neam a fost o adevărată 
religie. Treptat, zarea se închide. Drumul îngust şerpuieşte 
pe sub stânci, pe marginea Slănicului, ale cărui unde repezi 
vâjâie clăbucite de pietre. Sosim, după un ceas, la vechiul 
„Cerdac” două căsuțe, între care s-aşterne, peste volbura 
apei, un umbrar de scânduri, mâzgălit de iscălituri. De-aici- 
ncolo se mai lărgeşte puţin: începe satul; mergem încă vrun 
ceas printre casele rare, înşirate de-a lungul pârăului, cotim 
la stânga, pe după o perdea de fagi, urcăm un dâmb şi 
deodată înaintea noastră se descopăr, luminoase-n rama lor 
de codru, Băile Slănic Sinaia Moldovii. 

Aici valea se-nchide din toate părţile: o horă de munţi o 
prind la mijloc şi apele colcotă grămădite ca-ntr-o pâlnie. Pe 
fundul văii, de-o parte şi de alta a Slănicului, se înalţă 
oteluri mari, vile atrăgătoare răsar dintre copaci, drumuri 
albe, netede se-ndoaie molatic peste tăpşanele verzi, cărări 
pietruite se caţără pe brâiele măgurilor, pe sub bolți de 
ramuri; chioşcuri neaşteptate-ţi ies în cale; de sus te strigă 
vârfurile munţilor Cerbul, Puful, să-ţi arate poienele lor 
înflorite şi largile lor privelişti, peste clocotişul codrilor, 
înspre Poiana Sărată de la trecătoarea Oituzului şi-nspre 
Poarta Vânturilor de la Nemira-Mare. Zbucnesc din stânci 
izvoarele binefăcătoare, descoperâţe acum o sută de ani de 
serdarul Mihalachi Spiridon, care vâna cerbi şi urşi pe unde 
ne primblăm noi azi în cântecul muzicei. Înaintăm, pe lângă 
băi, pe şoseaua ce şerpuieşte spre graniţă. Tot mai tare s- 
aude-naintea noastră vuietul apei. Suntem la cascadă. O 
punte s-aşterne peste Slănic de pe ea ne uităm, pe după o 
perdea de brazi, la valul sclipitor ce se aruncă de pe pragul 
unei stânci şi cade plescăind pe-o lespede lată de piatră. 
Soarele aprinde curcubeie în norul de pulbere ce se ridică, 


împrăştiind în aer o răcoare dulce. Pădurea răsună ca de-o 
fanfară. 

Din Slănic pornim de dimineaţă pe cărăruia de codru ce 
suie-n pripoarele munţilor spre miazănoapte, trecem pe la 
obârşia izvoarelor sărate, peste vârtoapele sălbatice ale 
Nemirei şi ne lăsăm, după cinci ore de umblet prin 
pustietăţi, în cătunul Poiana de pe pârăul Uzului. De-aici 
ţinem spre răsărit şleaul apei şi ieşim, pe la Darmăneşti, în 
mândra şi bogata vale a Trotuşului Prahova Bacăului. Gonit 
din steiurile Solului, din Transilvania, Trotuşul sparge pe la 
Palanca meterezele Tarcăului şi, dând stâncile la o parte, 
deschide văi largi şi roditoare pe poalele munţilor şi le 
împodobegşte cu sate, cu fabrici, cu minunate castele şi 
parcuri, aşterne drum-de-fier, desfundă izvoare de păcură, 
mine de cărbuni şi cariere de piatră, mişcă sute de 
herăstraie, cară plutele devale şi, strângând pâraiele 
codrilor, se lasă voios la luncă, unde, tolănit pe nisip, ascultă 
fluierele doinaşilor şi-şi joacă solzii de argint în razele 
soarelui. 

Ne urcăm la Comăneşti, sat mare, frumos aşezat între 
munţi, pe tăpşane deschise, uşor înclinat spre apa 
Trotuşului. Vuieşte valea de zgomotul morilor ş-al 
herăstraielor. În toate părţile e mişcare, zarvă freamătul 
muncii. Sute de braţe harnice desfundă comorile 
pământului. Din când în când auzi, ca nişte vaiete prelungi, 
strigătele acelea de glasuri unite cu care obicinuiesc 
muncitorii a se îndemna la ridicarea greutăților mari; tăcut 
priveşte de pe podişul din stânga măreţul castel, care-şi 
întinde-n fund, spre codri, parcu-l întunecos, cu drumuri 
tăinuite, cu bărci pe lacuri, cu punți peste cascade şi cu 
boschete de portocali. 

Pe-nserate sosim la Momegşti', cea mai bogată schelă de 
petrol din Moldova. A doua zi luăm în sus calea 'Tăzlăului 
Sărat şi, după trei ceasuri de urcuş printre stânci, cârmim 
la stânga, pe sub Runcu Stânelor, străbatem codrii de brazi 


ce se lasă ca nişte plete pe umerii Goşmanului şi intrăm în 
sălbatica, prăpăstioasa spintecătură a Tarcăului. 

51 ÎN MUNŢII NEAMȚULUI. 

Ne lăsăm în jos pe la schitul Tarcău, pitit într-o poieniţă la 
gura Bolohănişului; păduri nestrăbătute atârnă pe laturile 
stâncoase ale văii. Un nor se opreşte deasupra noastră; din 
creştetul cerului soarele-l săgetează şi-l sparge; şi alţi nori 
se ridică, tot mai posomorâţi, de prin văgăunile munţilor; în 
aer se face răcoare, frunzele încep să tremure, un pod de- 
ntuneric s-aşterne în văzduh şi câteva minute nu se aude 
decât foşnetul pădurii; deodată, ca un şarpe de foc se 
zvârcoleşte în nori, ş-un tunet groaznic zguduie ul; ne uităm 
îngrijaţi în urmă, ploaia vine perdea spre noi şi toată valea 
se umple de ropot. Într-o clipă potopul ne-ajunge, fulger 
după fulger spintecă tăria şi tunetele se-nteţesc. Ne- 
adăpostim subt un fag în credinţa poporului nostru fagul e 
un copac sfânt, apărat de trăsnet. Urlă Tarcăul în vale, 
umflat de puhoaie; din ce în ce mai tare s-aud grohotind28 
bolovanii târâţi în valurile-l posomorâte şi ploaia cade, cade 
vijelioasă, neostoită, răpâitoare ca o grindină, de crezi că se 
dărapănă munţii. Peste vrun ceas se răzbună, bolta se 
limpezeşte, pădurile-ncropite de soare încep să aburească. 
Ne lăsăm la conacul hierăstrăielor, de unde se-ntinde, pe 
malul drept al Tarcăului, o linie ferată pentru căratul 
lemnelor în vale. Jos, pârăul s-azvârle învolburat pe scările 
de lespezi. De-o parte şi de alta se-nalţă pri-poare 
îmbrăcate-n codru; încet picură ploaia de pe ramuri, rari 
licăriri de soare tremură-n frunzişul umed, şopârlele gonite 
din culcuşurile lor de năvala apei tânjesc pe lângă drum. O 
strungă luminoasă se deschide-n faţa noastră ieşim în valea 
Bistriţii. 

A doua zi plecăm cu trăsura de la Gura-Tarcăului în sus, pe 
frumoasa şosea ce se aşterne ca o prispă lată de-a lungul 
Bistriţii, pe sub poalele codrilor. Multe râuri s-aruncă din 
strâmtorile Carpaţilor în roditoarele noastre câmpii, nici 
unul însă nu deschide în băteliştea munţilor o vale mai 


luminosă şi mai fermecătoare ca Bistriţa Moldovii. Ea 
întruneşte-n întinsa-l domnie sălbătăcia Jiului, măreţia 
Oltului şi bogăţiile Prahovei. Călătorii străini cari-au 
străbătut-o pe plute, din Dorna până-n Piatra, o pun, cu 
drept cuvânt, printre cele mai frumoase ape din lume. În 
vechime curgea pe prund de aur şi purta numele de 
„Aurar”. Drum larg despică printre măguri valurile-l repezi 
şi falnic îi e mersul. Se-nalţă codrii s-o privească, sprinţare-l 
sar pâraiele-n cale, plutaşii îi cântă doine, satele huzuresc 
pe mândrele-l maluri: pădurile au căprioare, izvoarele 
păstrăvi şi Bistriţa lostriţi. Trecem Bicazul, Buhalniţa, 
Hangul şi de la Răpciuni, lăsăm şoseaua s-apucam la 
stânga, pe pârăul Schitului, pe lângă jgheabul de scânduri, 
prin care-o lungă şuviţă de apă cară ghile29 şi dulapi din 
herăstraiele munţilor în schela Bistriţii. Urcăm un tăpşan 
întunecat de brazi şi ieşim în luminiş, în larga fâneaţă de pe 
poalele Ceahlăului, la schitul Durău. Toaca răsună limpede 
în pacea ului. Soarele scapătă spre asfinţit. Pete de aur se 
aprind pe coamele codrilor. Şuietele izvoarelors-aud 
bolborosind, ca nişte glasuri pe sub pământ. Măreţ, 
fantastic se ridică-n faţa noastră, ca un dom? uriaş, Pionul 
bătrânul rege al Carpaţilor Moldovii. 

Pornim şir lung de călăreţi, pe cărarea ce taie la deal 
poiana schitului. Turlele Ceahlăului stau îmbrobodite-n 
ceaţă. Şi-l linişte, o linişte sfântă, care face să te crezi pe alt 
tărâm. Miresme dulci plutesc în aerul răcoros al dimineţii. 
De pe zarea colnicului o luăm la stânga şi intrăm în pădure. 
Cale de-un ceas, până la „Fântâna Măcărescului”, urcuşul e 
tră gănat şi strunga ce spintecă desişul pare-o alee. Din 
deal de fântână se dezvăleşte din codru un tăpşan verde, de 
pe care privirile scapă în zarişte largă vezi în depărtare 
şerpuirile Bistriţii şi satele împrăştiete pe poalele 
măgurilor; la apus, „Pietrele Roşii” par ruinile unui castel, 
la miazănoapte, munţii Călimanului îşi rotunjesc spinările 
goale, fumurii, pe bolta albastră a cerului. Deasupra 
noastră, Ceahlăul iese din neguri, soarele pune hlămizi de 


argint pe umerii stâncilor. Cărarea urcă-n cotituri prin 
beznă de codru, brazi lungi, doborâţi de bătrâneţe, zac pe 
pat de cetină, acoperiţi de muşchi; unii, în picioare, 
putreziţi, întind braţe negre, schiloade, cerşind parcă ajutor 
de la tovarăşii care îi încunjoară voinici, zvelţi, plini de viaţă. 
De pe Curmătura Arşiţii se deschide iarăşi privelişte largă 
spre munţi. Jos, sub brădişul atârnat de ţancuri, se vede 
schitul Durăului, cuibărit ca în fundul unei prăpăstii. 
Înaintăm pe podişul descoperit, lăsând în stânga turma de 
stane albe „Caprele”, c-o mogâldeaţă mai răsărită-n 
mijlocul lor „Ciobanul” şi din dreapta, „Scaunele” o stâncă- 
naltă, singuratică, tăiată-n muchi regulate. Din nou ne 
adâncim în pădure, caii mărunți şi inimoşi se grapşină30 pe 
scări de bolovani, ne plecăm pe sub scobitura „Malului 
pestriţ”, un părete zidit din pietre rotunde, albe, vinete, 
roşietice; înaintea noastră lumina începe să se cearnă prin 
rariştea de brazi, mai urcăm un pripor şi iată-ne sus, pe 
zarea Ceahlăului. Din jnepenii culcaţi de vânturi se înalţă de 
pretutindeni stânci uriaşe, ale căror forme ciudate au toate 
nume şi înţelesuri potrivite în închipuirea poporului: 
Dochia, Tabăra Vulturilor, Tumu Sihastrului, Căciula 
Dorobanţului, Masa Ciobanului, de unde ai cea mai 
frumoasă vedere pe Valea Bistriţii, Gardul Stânelor, ridicat 
pe pragul unei prăpăstii înfiorătoare şi-n mijlocul acestei 
salbe de stânci se-nalţă Panaghia, un sul măreț de piatră, 
scrijelat de ploi, înfipt ca un corn în creştetul pleşuv al 
Ceahlăului. Soarele e la nămiezi. În depărtări, o pulbere 
albastră pluteşte peste talazuri de codri. Spre răsărit, în 
limpezişul cerului, se vede luna ca o secere de argint. 
Trecem, printre jnepeni, lunga tarniţă ce-ndoaie culmea de 
la Toacă până-n măgura Lespezilor şi ne lăsăm la Fântâna 
Rece. Aici ne odihnim pe muşuroaiele de iarbă din preajma 
şipotului, a cărui apă te taie la dinţi, atâta-l de rece. În faţa 
noastră se deschide în coasta muntelui o adâncă 
spintecătură, care se aseamănă foarte mult cu Valea 
Cerbului din Bucegi. De-aici încolo nu mai e cărare; lumea, 


de obicei, se întoarce la Durău tot pe unde a venit. Pe noi 
însă ne momeşte farmecul necunoscutului şi, deşi nici unul 
din ţăranii cu care am venit nu se-nduplecă să ne 
întovărăşească, trimitem caii îndărăt şi încercăm, într-un 
noroc, o nouă scoborâre de pe Ceahlău. E ora două după 
prânz. Cerul e senin şi în tot ul e o lumină şi o tăcere ca-n 
vis. Mergem înainte pe podina descoperită ce ţine zarea din 
movila de lespezi, pe la spatele cişmelei şi ne lăsăm pe vale 
în codrul brăcuit de sub Piciorul Şchiopului. Printre copaci 
trântiţi, printre hârtoape şi bolovani, scoborâm mereu, ca-n 
adâncul unei prăpăstii. Pe ferestruiele ce se deschid în 
coperişul de ramuri ne uităm în sus la stanele albe de pe 
vârful Ceahlăului: ele-s călăuza noastră. Peste două ceasuri 
începem s-auzim, tot mai desluşit, tot mai aproape, 
freamătul sălbatecelor ape. Treptat, valea se-ngustează. 
Din stânga se repede pe crăpătura unui zid de piatră un 
izvoraş, lungă şuviţă de argint, ce cade făcându-se pulbere 
la picioarele noastre. Dar de unde vine-atâta vuiet? Ne- 
ntoarcem privirile la dreapta şi rămânem uimiţi. O pânză 
lată de apă, albă ca laptele, desfăşurându-se ca de pe un 
sul, s-aruncă de la o înălţime ameţitoare într-o copcă de 
piatră, care o prinde la vreo zece metri mai sus de albie, ş- 
apoi o toarnă-n jos, răsfirând-o ca o coadă de păun, peste 
pieptul rotund al unei stânci. De la Duruitoarea ne lăsăm pe 
matca pârăului şi după două ceasuri ieşim, printr-o rarişte 
de mesteacăni, în cărarea bătută ce taie poienile Slatinei. 
Pe-nnoptate sosim la Durău, unde lumea-ncepuse a se 
nelinişti de întârzierea noastră. 

A doua zi ne scoborâm în Răpciuni şi ţinem în sus drumul 
de şleau ce se aşterne pe malul drept al Bistriţii până la 
gura Bistricioarei; de-aici ispititoarea şosea cârmeşte pe 
brâul unei măguri şi străbate, pe la vama Prisăcani, dincolo, 
în valea Mureşului, iar noi apucăm drumeacul spart de 
puhoaie ce duce în Vatra Călugărenilor, trecem podul de la 
Gura-Largului şi spunem Bistriţii: „La revedere.” Acum, 
înaintea noastră se deschide o vale pietroasă, pustie de o 


parte şi de alta dealuri descoperite, uscate, din coastele 
cărora ies pe unelocuri lespezi foioase, teancuri de plăci 
negre şi bulgări de cărbune; un pârăuaş curge risipit, tăcut, 
printre bolovanii arşi de soare. Pe la nămiezi ajungem la 
înfundătura văii, în codrul de brazi şi de fagi ce-mbracă de 
sus până jos muntele Pătru-Vodă, pe care-a stat de s-a 
odihnit, într-o zi de cumplită-nvăluire-a sorții, semeţul 
Rareş, biruitorul de la Feldioara. În şerpuiri largi, pe sub 
bolți de ramuri, şoseaua se-nalţă trăgănat pe brâiele 
munţilor. Din zare ne uităm în urmă şi vedem, ca-ntr-o 
panoramă, toată măreaţa zidire a Ceahlăului, lămurindu-şi 
coroana-l de stânci pe albastrul cerului. Coborâm în Plotun: 
câteva căsuțe presărate pe-ncheietura măgurilor de-a 
lungul pârăului ce se azvârle din Pătru-Vodă, desfundându- 
şi calea printre rupturi de lespezi; ici-colo, câte-un petecuţ 
de fâneaţă aşternut, ca un lăvicer, pe sub poalele 
brădetului; drumul se lăsa-n hopuri pe malul înalt al 
Plotunului. Pe la toacă sosim în Pipirig. E duminică. Tot satu- 
l strâns la horă, în bătătura cârcimei de pe prund. Tineretul 
joacă de răpăie pământul. Bătrânii cinstesc pe prispă. 
Nevestele stau mai la o parte, tăinind de-ale lor. Încet, 
soarele scapătă în dosul Cotnărelului. În fund, pe Luciori şi 
în faţa satului, pe rotunzişul pleşuv al Bompei, treptat se 
micşorează, până se şterg, cele din urmă pale de lumină. 
Hora se sparge. În pâlcuri, mulţimea se-mparte pe cărări; 
tot mai deasă-l umbra pe vale, tot mai rari şi mai depărtate 
răsună în dulcea linişte a-nserării chiotele flăcăilor. Vin 
vacile la muls, cu mugete lungi îşi strigă viţeii. Încep să s- 
aprindă luminile pe la case şi stelele pe cer. 

Drumul se-ndoaie pe la capătul muntelui Bompa, pe pârăul 
Pipirigului, hrănit de undele Dolilor ş-ale Plotunului, 
străbate printre stâncile de la Dumesnic într-o luncă 
deschisă, din ce în ce mai largă; fânețe bogate şi ogoare de 
porumb s-aştem între cele două dealuri acoperite de păduri 
de fag. Mergem ca vrun ceas pe valea aceasta fermecătoare 
şi, lăsând drumul neted, apucăm la dreapta pe matca 


pietroasă a unui pârăuaş, ş-ajungem într-o înfundătură de 
codru, la mânăstirea Secu, zidită acum patru sute de ani de 
vornicul Nestor Ureche. Un călugăr bătrân ne poartă prin 
sălile mari, tăcute ale arhondaricului, prin tainiţile 
întunecoase şi turnurile de apărare cu ferestrui înguste, ne- 
arată vechile odoare bisericeşti, frumosul „aer” cusut de 
Mitrofana, soţia lui Nestor Ureche, candele, potiruri şi cruci 
de argint împodobite cu pietre scumpe, ne spune prin câte 
valuri cumplite a trecut locaşul acesta pe vremuri, de câte 
ori a fost bântuit de turci, de tătari, de leşi, care dărâmau 
zidurile şi răscoleau şi cenuşa din vatră, căutând bogății 
ascunse, dezbrăcând icoanele, răpind tot ce era de preţ, 
arzând ce nu puteau lua. În una din chiliile acestei 
mânăstiri a murit, acum vro zece ani, cel din urmă călău, 
Gavril Buzatu, care, pentru ispăşirea păcatelor lui, a venit 
pe jos de la Iaşi şi s-a făcut călugăr. 

De la Secu ne-ntoarcem pe aceeaşi rovină în drumul pe 
care-l lăsasem, suim un tăpşan şi intrăm într-o frumoasă 
pădure de stejari: o ploaie de lumină argintie se cerne 
printre frunze, falnici şi drepţi se înalţă trunchii seculari, 
despletindu-şi în sus podoaba lor de ramuri, boli largi, 
tăcute, stropite de soare, fac să te crezi înlăuntrul unui 
templu măreț. Abatem la stânga. Din marginea dumbrăvii 
se deschide ca o poartă şi în fund, printre crăngi, se văd 
strălucitoare turlele bisericilor de la Mânăstirea Neamţului. 
Scoborâm pe lângă cişmea în valea-mpestriţată de flori, 
culcată-ntre păduri de brad; o bună fugă de cal şi iată-ne 
sub lungile cerdacuri ale celei mai bogate aşezări de 
monahi din tot ul ţării. Mânăstirea asta ţine minte de 
demult: ea era veche când a venit Ştefan cel Mare de-a zidit 
Biserica Înălţării Domnului, după ce-a învins pe craiul 
Albert ş-a pus pe poloni să are şi să semene ghindă în ţelina 
îngrăşată cu sângele lor. Şi domni după domni au înzestrat- 
0. De avuţiile-l de odinioară vorbesc bătrânii ca de lucruri 
de pe alte lumi: se-ntindeau moşiile şi codrii mânăstirii din 
zările Grinţieşului până în cele mai depărtate ţinuturi ale 


Basarabiei, cirezile şi hergheliile umblau slobode pe 
imaşuri, ca în vremile de sălbătăcie şi galbenii se măsurau 
cu baniţa la răzătoare. Curgeau din când în când puhoaiele 
păgâne, îi spărgeau zidurile, o prădau ş-o pustiiau şi, cum 
se potolea urgia, se ridicau toate la loc: biserici, şcoli, 
spitale, fabrici, tipografie, biblioteci un centru de lumină, de 
muncă şi de bogăţie, iată ce-a fost în Moldova Mânăstirea 
Neamţului aproape cinci sute de ani. Azi e linişte peste tot. 
Dorm largile-l încăperi, îngrădite-n ziduri de cetate, dorm 
căsuţele albe presărate pe tăpşanul deschis între păduri de 
brad, cum doarme dus şi lacul de pe luncă, acoperit de 
mătreaţă verde. 

Dăm iar în şoseaua ce trece prin dumbrava de stejari şi, de 
la Coverga, ne lăsăm la dreapta pe valea Nemţişorului în 
satul Vânători şi ne oprim pe prundul Ozanei, sub malul 
râpos, înalt, pe fruntea căruia stă, ca o coroană, fantastica 
ruină a Cetăţii Neamţului. Urcăm pe jos, prin strâmtoarea 
uscată, spartă de puhoaie, cărarea ce taie păretele din 
stânga şi-ntr-un sfert de oră suntem deasupra, la „porţile 
cetăţii”. Se văd încă urmele şanţului de apărare ce ocolea 
zidurile pe dinafară. Între cei patru stâlpi de la intrare se- 
ntindea ziua, peste şanţ, un pod „de piele de bivol”, noaptea 
se strângea şi rămânea castelul încins c-un brâu de apă. 
Deasupra porţii şi pe la colţuri se ridicau turnuri înalte, cu 
ferestrui înguste, pe care cătau în vale ochii şi sineţele 
străjerilor. Trufaşa clădire-şi rânduia-ncăperile în patru 
aripi mari, lăsând între ele o curte, în mijlocul curţii o 
bisericuţă, din altarul căreia pornea pe sub pământ tainiţa 
scăpării, o hrubă boltită, ce răspundea departe, afară din 
cetate. Puternic înfipt în creştetul unui grind stâncos, având 
în spate întunecime de codru, în faţă prăpastie sub 
metereze-nalte şi vedere largă pe toată valea, cuibul acesta 
de vulturi, cum îl numesc legendele, a înfruntat adesea c-o 
mână de voinici oştiri năvălitoare şi-n şase veacuri de 
nepătată mândrie, o singură dată şi-a deschis porţile fără 
de luptă, ş-atuncea nu în se unui cuceritor străin, ci 


falnicului domn al tuturor românilor Mihai Viteazu. Pustii şi 
sparte de vremi, se mai înalţă câteva ziduri peste mormanul 
de ruini prăbuşite-n curtea cetăţii, pe ai cărei păreţi au 
strălucit odinioară armurile grele ale cavalerilor din Malta. 

Închid ochii şi revăd cetatea-ntreagă. O pagină sfântă mi 
se lămureşte, ca şi cum toate câte-au fost s-ar smulge 
pentr-o clipă din umbrele trecutului ş-ar îmbrăca din nou 
viaţa de atunci. E noapte şi-l linişte. Deodată, pe vale s-aude 
un tropot de cal. Turn străjerul sună din corn. Bate cineva 
la poartă. De sus deschide-o fereastră şi întreabă doamna- 
ngrijată: „Cine-l?” „Sunt eu, răspunde-un glas ostenit, sunt 
eu, Ştefan, singur, rănit, învins.” Tresare sărmana doamnă; 
i se frânge inima de durere şi de milă, că-l fiul ei cel care-l 
vorbeşte; ci cugetă că-l româncă şi fiul ei e cel mai slăvit 
voievod al ţării şi, năbuşindu-şi plânsul ce stă s-o 
podidească, îl roagă frumos să plece-ndărăt, să buciume-n 
munţi, să-şi strângă plăieşii şi s-arate dușmanului cum ştiu 
să moară, când nu pot birui, stăpânii şi apărătorii 
pământului acestuia. Ce popor are în istoria lui o pildă mai 
mare şi mai înălţătoare de jertfă şi de iubire de patrie? 
Îmbărbătat, se-ntoarce Ştefan să-şi reînchege oastea-l 
sfărâmată. Nici ostenit nu se mai simte, nici rana nu-l mai 
doare. Din nou se strâng arcaşii în jurul viteazului şi, pe 
când turcii îşi socotesc pleanull ca un stol de vulturi se lasă 
asupra lor, un vaiet de moarte înfioară valea şi cerul se 
întunecă tot de atâta grozăvie. 

E a şaptea noapte de când domniţile se roagă-n genunchi, 
le picură lăcrimile pe covor şi chipurile lor par umbre sub 
slaba licărire-a candelei. Se roagă neadormite, mama 
pentru fecior, soţia pentru soţ şi amândouă pentru ţară. Şi 
iată că de pe luncă un freamăt se ridică în tăcerea nopţii. 
Tot mai aproape, tot mai lămurit s-aud sunete de corn şi 
cântece de biruinţă şi tunete de glasuri s-aud strigând: 
„Irăiască Ştefan!” Ca de-un vis frumos se-nviorează 
domniţile şi scoală pruncii din somn şi-şi umplu mâinile cu 
flori, ş-aleargă la poartă şi plâng de bucurie primind în 


braţele lor fragede pe marele Ştefan, luPlean pradă de 
război. 

Mina, mândria, odorul sufletului lor. Cu ce drag îl strâng la 
piept şi cum se uită la faţa lui senină, în ochii lui mari şi 
frumoşi şi cum nu se-ncred că-l văd şi, neputând spune-o 
vorbă, îi sărută fruntea, mâinile, colbul de pe haine. Târziu 
se sting luminile-n castel. E linişte-acum şi fericire-n tot ul. 
Şoptesc încă domniţile-n iatac, mărită pare lumina candelei 
de subt icoane. În odaia de alături doarme ostenit 
biruitorul, temutul Ştefan, gloria Moldovii. 

Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai 
ruinile acestea! Când te gândeşti c-a fost atâta viaţ-aici. 
Inimi care s-au iubit, ochi care-au plâns, viteji care şi-au 
vărsat sângele pe zidurile acestea! La porţile acestei cetăţi 
s-a strâns norodul răzvrătit, cerând lui Lăpuşneanu capul 
lui Moţoc. Pe meterezele ei au stat dârzi în faţa lui Sobieţchi 
cei 19 plăieşi, luptând c-o oaste-ntreagă, preţuindu-şi 
fiecare glonţ, ochind în căpetenii şi făcând pe poloni să 
creadă că-l o armată-n cetate. 

Din drumul ce se desparte la dreapta-nspre Agapia, ne 
uităm în urmă la zidurile cetăţii, măreaţă până şi-n ruina ei 
şi, de la depărtarea asta, în forma pe care i-a cioplit-o 
vremea, ni se pare că vedem coroana lui Ştefan cel Mare. 

Mânăstirea Agapia e vârâtă-n munţi, pitită-ntr-un ungher 
de văi, aşa că n-o vezi decât când intri-n ea. Dinspre 
miazănoapte o păzeşte de crivăţ o măgură-naltă, 
descoperită „Muncelul cu Flori”; la apus se ridică zid 
întunecat de codru şi-n faţă iarăşi pădure de brazi, 
străbătută de cărări ce te scot în luminişuri neaşteptate 
„Poiana Mitropolitului”, „Poiana Stariţii”, iar mai sus prin 
bungete31 de fagi, deasupra opcinei înalte, în 
fermecătoarea privelişte de pe „Ciungi”, de unde vezi jos 
mânăstirea Văraticului, în dreapta băile Bălţăteşti, în 
stânga Cetatea şi Târgu-Neamţului, în faţă larga, 
nemărginita vale-a Moldovii. 


Stă soarele pe strunga de la „Cruce”. Din cerdacul 
arhondaricului îmi răcoresc privirea pe ierbuliţa verde ce- 
acopere curtea pătrată, îngrădită de toate părţile de 
încăperile albe, curate, tăcute ale mănăstirii. Din mijlocul 
curţii se-nalţă strălucitoare „biserica cea mare”, zugrăvită 
pe dinlăuntru de maestrul nostru Grigorescu. 

E linişte, ca-n vis. De-odat' aud ca un semnal, un sunet 
clar, puternic, muzical: mă uit jos în uşa bisericii văd o 
măicuţă bătrână, scundă, în mâna-l stângă cumpăneşte 
toaca uşoară la înălţimea umărului, în dreapta ţine-un 
ciocânaş de lemn. A lovit o dată şi stă, pare că aşteaptă s- 
adoarmă răsunetul celei dintâi bătăi, apoi păşeşte încet pe 
lângă zidul bisericii, bătând în toacă, la început câteva 
lovituri tari, hotărâte, răzlețe, apoi treptat depărtarea 
dintre ele se micşorează, până ce nu mai auzi decât o ploaie 
de sunete mărunte, dulci, cadenţate, ca şoapta pripită a 
unei rugăciuni şi parcă se duc, se topesc şi iar vin aproape, 
iar se despart, tot mai rare, tot mai puternice. Ecouri lungi 
auiesc prin coridoare, prin sălile boltite ale chiliilor, 
întreaga mânăstire răsună ca o vioară. lar eu, în taina care 
mă-mpresoară, simt cum toate loviturile acestea bat în 
sufletul meu şi-mi redeşteaptă, ca dintr-o lume depărtată, 
dulcea şi sfânta evlavie a copilăriei. 

52 ÎN MUNŢII SUCEVII. 

Pe la-ngânarea zorilor ieşim din cotlonul mânăstirii, pe 
poarta pârăului Agapia, în largul luncii aburite de brumă, 
trecem prin Târgu-Neamţului, printre dughenile ce-ncep a- 
şi ridica obloanele, deschizând ochi somnoroşi în uliţa 
pustie, urcăm dealul Oglinzilor, din zarea căruia vedem la 
stânga „Băile Oglinzi”, sub poalele codrului şi dăm pe la 
satul Bo-roaia în frumoasa şi îmbelşugata vale a Moldovii. În 
dreapta noastră, legendarul râu, care-a chemat pe Dragoş 
deşcalecătorul din poghiazurile Maramureşului să-l 
urzeasc-o ţară nouă, se-ndoaie liniştit pe sub dealul 
învârstat de lanuri, tăindu-şi printre fânețe şi huceaguri o 
albie cu mult mai lată decât îi trebuie. În stânga, pe 


marginile luncii, în falduri largi îşi lasă Carpaţii găteala lor 
de codri. Suntem în Suceava, în cel din urmă ţinut de munte 
al ţării. Cerul e de un albastru limpede, străveziu, câţiva 
noruleţi, prigoriţi32 de razele soarelui, se frâng încet în 
bulgări de rubin şi se topesc. Şoşeaua, netedă şi albă, abate 
printr-o alee de sălcii, trece podul Moldovii şi urcă trăgănat 
dealul Spătăreştilor, de unde se lăsa-n Fălticeni; iar noi 
ţinem înainte drumul Bogdăneştilor, pe sub poalele 
munţilor, dăm pe la Mânăstirea Râşca, pusă subt o 
sprinceană de branişte, la marginea şesului, întemeiată de 
episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareş, 
care-a înzestrat-o c-o biserică şi cu opt chilii. Ne oprim la 
Baia, sat harnic şi bogat, oraş de frunte pe vremea lui 
Dragoş-vodă, pământ frământat în sânge: plugarii de azi 
răstoarnă brazda peste mormintele a zece mii de unguri şi 
povestesc lucruri înălţătoare, auzite din bătrâni. S-a sculat 
craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai putea dormi de 
vâlva lui Ştefan cel Mare şi, ridicându-şi toată oastea, a 
răzbătut încoace prin pasul Oituzului, prădând satele în 
cale; s-a oprit şapte zile la Roman, apoi i-a dat foc ş-a 
purces spre Suceava. Înserând pe valea asta şi fiind vreme 
de iarnă şi vifor, s-a tras cu oastea la adăpost ş-a tăbărât în 
Baia, să stea până s-o mai lumina de sus. lar domnul nostru, 
care-l aştepta la porţile Sucevei, văzând zăbava craiului, n-a 
mai stat la gânduri, ci iute şi-a luat o mână de sprintenaşi? 
şi, gonind dealurile, s-a lăsat, în puterea nopţii, ca o vijelie, 
în lagărul ungurilor şi-atâta i-a izbit de năprasnic şi fără de 
veste, încât toată falnica oştire a lui Mateiaş, învălmăşită de 
spaima întunericului şi de grindina săgeţilor ce-o împroşcau 
de pretutindeni, a fost în mai puţin de-un ceas sfărâmată şi 
pusă pe fugă. Cic-a fost aşa măcel, că urla valea de vaiete, 
armele scăpărau fulgere-n beznă, pâlcuri întregi se abăteau 
stropşite-n picioarele cailor şi oriîncotro fugeau bieţii 
unguri, tot de Ştefan dădeau. Praful s-a ales până-n ziuă din 
oastea cea grozavă. lar trufaşul rege, care venise să 
cucerească Moldova, de-abia a scăpat, rănit de-o săgeată şi 


dus pe targă prin cărările munţilor. Pentru amintirea acelei 
biruinţi, Ştefan a ridicat în Baia Biserica Albă la ruinele ei, 
ţăranii cu dare de mână, păzitori unei sfinte datine 
strămoşeşti, duc în toţi anii, în ziua de Sfântu Gheorghe, 
mâncări, băuturi, în vase nouă, împodobite cu flori şi fac 
praznice pentru săraci. Ce oameni aleşi şi ce gospodării 
frumoase sunt prin părţile astea ale Sucevei! Pe lunca 
Moldovii şi pe vâlcelele Şomuzului sparte de iazuri se-nşiră 
ca o salbă în jurul Fălticenilor mândreţe de sate, aşezări de 
moşneni, care păstrează cu sfinţenie portul, legendele şi 
bunele obiceiuri ale vremurilor de demult: Baia, Bogata, cu 
urmele vechilor mine de aur desfundate de romani, Sasca, 
Rădăşenii, cu vestitile-l livezi de meri, Brădăţelul, cu 
minunata-l pădure, în care doarme un lac albastru, 
încunjurat de brazi, izvoare zgomotoase se prăbuşesc 
printre stânci o bucăţică de munte, ruptă din Carpaţi şi 
răsădită aici, ca de-o putere dumnezeiască, să stea podoaba 
satului. Şi pe toate văile astea găseşti amintiri preţioase din 
trecutul neamului nostru, biserici vechi, durate de 
Alexandru cel Bun, de Ştefan cel Mare, de Petru Rareş. 

Suntem la Cornul-Luncii, în pragul ținutului Suceava şi al 
ţării. Netedă şi albă ca marmura se întinde înaintea noastră 
şoseaua care merge la Dorna. Frântură de rai, scumpă 
inimii noastre, cântată de poeţi, ţărână sfântă în care se 
odihnesc vasele celui mai glorios Voievod al Moldovei, 
nespus de duios freamătă izvoarele tale şi ce dulce-l umbra 
codrilor tăi! Tu eşti într-adevăr una din cele mai frumoase 
ţări de pe pământ. Dar numele tău ne doare să-l rostim şi 
străbătându-ţi fermecătoarele drumuri ochii noştri nu-ţi pot 
privi podoabele decât printr-o perdea de lacrimi. 

53 PE PLUTĂ DE LA DORNA LA PIATRA Dă-l drumu! 

Comandă moş Vasile de la cârmă şi Toader, desprinzând 
gânjul33 din pociumb2 sprinten s-aruncă pe plută, îşi face 
cruce şi-nfige şi el lopata-n valuri. Un dulce fior ne străbate, 
codrii fug îndărăt, pe obraz simţim, ca o adiere de vânt, 
suflarea răcoroasă a mişcării. Nici nu ştim când s-a şters, în 


urma noastră, Dorna cea mândră, cu schela de la Gura- 
Arinului. Departe, înainte, răsar din neguri de brădet 
„Pietrele Doamnei”, turle de castele, scânteietoare în 
lumina rumănă a dimineţii; înalt şi întunecat, malul din 
dreapta ne astupă vederea. Cu pălăria dată pe ceafă, cu 
braţele încordate pe coada lungă a lopeţii, adus puţin de 
spate sub cojocelu-l fără mâneci, moş Vasile, cârmaci vestit, 
pe care-l cunoaşte Bistriţa de patruzeci de ani, cumpăneşte 
pluta în dunga nahlapilor, strigând lui Toader, „dălcăuşul”3 
(care poartă cârma dindărăt): „La pădure! Când e s-abată 
la dreapta; „La câmp!” când e să ţie spre stânga. Iar la 
cotituri ne vesteşte locurile pe unde trecem şi strigătul lui, 
răsunător în pustiul apei, pare că porunceşte schimbarea 
priveliştilor. 

Colţu Ortoaia! 

Deodată perdeaua de codru se dă la o parte: căsuțe vesele 
se ivesc pe podişul din dreapta, zăvoaie şi ceirurit 
străbătute de cărări; spumegând, cu vuiet spărgându-se de 
bolovani, undele Ortoaiei s-azvârl în Bistriţa, pe mal vedem 
femei torcând, înalte, zvelte, cu faţa luminoasă, ca într-un 
tablou de Grigorescu, catrinţe negre, strânse pe şolduri, 
cămăşi cusute cu arnici, pe cap broboade albe. 

Uşor alunecăm la stânga şi scăpătăm în genunea de sub 
„piatra Zmâculesei”. Plutaşii lasă „condeiele” din mâini şi 
privesc pe dealuri, nepăsători; apa e lină, adâncă, tăcută; 
câteva minute înaintăm încet, aşa de încet, că nici nu simţim 
că mergem. Dar iată că malul din dreapta purcede spre noi, 
râul se deşteaptă, cârmaciul înşfacă vâsla ş-o împlântă 
pieptiş în propta torentului. 

Osoiu! 

Ş-în foşnet de valuri trecem ca o săgeată prin lunca de 
arini, fuge tăpşanul cu satu-n spinare, fug oştile de arbori şi 
stâncile speriate o goană nebună, fantastică, ameţitoare. Ca 
pe fus, munţii se învârtesc, macină izvoare şi le toarnă în 
Bistriţa. În vremea asta plutaşii luptă: în mişcarea braţelor 
lor, în toată voiniceasca şi puternica încordare a picioarelor 


ş-a trupului lor vânjos au ceva din măreţia statuielor antice 
ale gladiatorilor romani. Apa se domoleşte. Vâslaşii îşi dau 
bineţuri cu oamenii de pe mal, se întreabă de-ale lor, iar 
bolțile pădurilor parcă vorbesc şi ele. 

Gura Sunătorii! 

Sunând din unde s-aruncă pârăul pe praguri de stânci, o 
clipă se vede deasupra-l sătucul risipit pe poalele 
Palmeşului, ş-o nouă privelişte ni se deschide înainte. 
Pietrosul înalt, cu gheburile-l de cămilă, pare că stă în drum 
să ne-aştepte. 

De ce i-or fi ţancurile aşa roşcate, moş Vasile? 

Acolo sus, în frig, sunt numa târşi34 uscați de vânturi şi-l 
cetina lor aşa. 

În şerpuiri largi se îndoaie strălucitorul râu printre munţii 
întunecaţi de codru. [.] Din jos de Călineşti, o lungă dâră de 
grohotiş, năruit din coastele Pietrosului, împinge Bistriţa, 
strâîntând-o, înghesuind-o în malul din stânga. Înaintea 
noastră, la cotul Capriţii, apa se iuţeşte şi se învolburează, 
iar jocul valurilor albe, de departe, îţi pare-un cârd de gâşte 
care bat din aripi; peste clocotul lor repede alunecă pluta, 
hartuin-du-se2 ca o sanie. Scăpătăm iar într-o genune 
oglindă-n care vezi copacii cu vârful în jos. Moş Vasile bate 
cu muchea toporului în cuiele de la jug, apoi înfige tăiuşul în 
grindă, îşi leapădă cojocelul, scuipă-n palme şi apucă 
lopata. 

Colţu Acrii! 

Ca printr-un farmec tabloul se schimbă, se trag pădurile-n 
lături, ş-un minunat decor de stânci se înalţă-n faţa noastră. 
Mugegşte Bistriţa toată, năpustindu-şi valurile-n năprasnicile 
ziduri şi dă să le spargă, din ce în ce mai-nverşunată, dar 
stâncile se joacă cu ea, o resping, o cheamă, o răsucesc în 
loc, buimăcită se-ncolăceşte ca un şarpe şi, după un sfert de 
ceas, se pomeneşte bătând, din spate, în acelaşi zid de care 
s-a izbit întâi, ca şi cum ar cerca, lovindu-l din amândouă 
părţile, să-l desfunde mai curând şi să deschidă cale 
dreaptă valurilor viitoare. Sus, deasupra noastră, îşi 


tremură frunzuliţa câţiva mesteacăni subţiri, crescuţi pe 
vârfurile stâncilor. Din cotul Colbului intrăm în strâmtoarea 
fioroasă de la Chei gherdapurile Bistriţii. În huietul 
valurilor, luptând din răsputeri, moş Vasile mai găseşte timp 
să-mi strige numele locurilor. „Scara”: din fruntea unei 
scăfârlii de piatră un brad îşi întinde ramurile-n jos ca nişte 
braţe, de ele s-atârnă plutaşii şi scapă când li se sparg 
plutele de stânci. În păretele din stânga, „Coiful” îşi 
vârfuieştel1 turla-l vânătă pe gangul unei văgăuni. Sus, pe 
Zănoaga din dreapta, arde „comoara de argint” a 
Bogolinului, un ţugui ascuţit ce luminează ca o flacără albă 
şi de subt el, dintr-o spintecătură de stânci, s-aruncă-n jos, 
înspumată, frumoasa cascadă numită „Moara Dracului”. Şi 
toate minunăţiile acestea trec pe dinaintea noastră cu 
repeziciunea lucrurilor văzute-n vis. leşim din prăbuşiturile 
Cheilor. Bistriţa se odihneşte. Moş Vasile îşi şterge fruntea 
de sudoare. Toată figura lui e luminată de mulţumirea 
omului care-a luptat cu moartea ş-a biruit-o. Stă soarele-n 
răscruce. Lunecăm în linişte printre păduri, pe sus se 
desfac poiene verzi, rarişti de mesteacăni albi ca făcliile. La 
cârjoiul?2 Dohotăriei malul din dreapta se pleacă dezvălind 
prispe largi de pajişte sub poalele brădişului atârnat de 
coastele Pietrosului. În urmă, peste norodul de măguri, în 
trei arcuri mari, îşi taie spinările pe cer Munţii Călimanului, 
care-ncheie Carpaţii Moldovii. 

Balta Fagului! 

Un grind întunecos s-abate la dreapta şi iată-ne-n lumină. 
Suliţi de aur tremură pe pânza lată, lucie, a râului. Vâjâind 
vine pe-o râpă stâncoasă Pârăul Arămii. Hotar, pe stânga 
Bistriţii, între codrii Bucovinei ş-ai noştri. Trecem vâltoarea 
de la gura Piscului şi strunga ostroavelor de la Cojoci, de 
unde se ridică un drumeac spre schitul Rarău şi de-acolo, 
prin pădure, spre minunatul podiş înflorit de la Pietrele 
Doamnei trei turle ascuţite înfipte sus, în creasta cea mai 
înaltă a muntelui Rarău, pe care-a stat şi s-a adăpostit 
odinioară voievodul Rareş, cu domniţa lui, Elena. Un deal 


rotund, îmbrăcat în brazi, se culcă-n faţa apei. Bistriţa, 
cuminte, îl ocoleşte, făcând un cot larg în dreapta pe sub 
coama vânătă, zimţuită a Pietrosului, se lasă molcom, 
strângându-şi undele-ntre două ziduri de codru şi iese-n 
luminiş la cotul Liţului. 

Căldarea! 

O horă de măguri dezvelite prind Bistriţa la mijloc. O clipă 
râul doarme tolănit la soare, în miros de fâneaţă. Încet, 
încet, ne soarbe brădişul din fund, cotim în umbră pe la 
gura Pârăului Rău, apa scade răsfirându-se-n larg pe 
matca-l bolovănoasă, grinzile-ncep să joace sub noi, se 
hârşcâie pe colții stâncilor şi stăm. Foşnesc valurile de jur 
împrejur, un clocot e râul. 

Am pus-o de mămăligă, zice moş Vasile, scărpinându-se în 
cap. Dă păru, Ioadere, să săltăm grinzile. 

Dar iată c-o plută ne-ajunge din urmă. Dălcăuşul îşi scoate 
iute cârma, să nu i-o rupă. Fără să vrem, închidem ochii. Un 
trosnet ş-o zguduitură puternică. Am pornit. Pluta care ne-a 
izbit rămâne înţepenită pe-aceleaşi stânci. 

Dâmbul Colacului! 

Un munte-nvălit se-nalţă stog în faţa noastră, Bistriţa se 
îndoaie frumos pe sub codri, încovrigându-se în jurul lui ca 
un şarpe ce vrea să-şi muşte coada. Zarea se-nchide, se 
întunecă din toate părţile. Numai în urma noastră se rupe-o 
strungă în negura de cetini: prin ea se văd în fund, măreț 
încondeiate pe albastrul cerului, Pietrele Doamnei, încinse 
de soare. 

La Cruce! 

Intrăm într-o genune largă. Munţii se descopăr. Privirile se 
odihnesc pe-nalte poiene scăldate-n lumină. Din stânga, de 
sub Tarniţa golaşă, vine spumegând Pârăul Crucii, din 
dreapta, Bărnărelul sclipitoare fâşie de argint. Trecem pe 
sub podul de lemn ce leagă cele două maluri, pe care stau 
presărate căsuţele unui sat. Lunecăm pe sub dealul Ursului 
şi iar năvălesc măguri din toate părţile, se muşuroiesc în 
jurul nostru greoaie şi mătăhăloase. Din clocotişul lor se- 


nalţă la dreapta mândrul Barnar, în stânga, Bâtca lui 
Târsână. Pâraie repezi s-azvârl cu vuiet în Bistriţa. Stânci 
mari, fioroase, îşi scot gâturile din întunericul codrilor şi s- 
apleacă în jos ca nişte cămile ce vor să bea apă. 

Balta Câinelui! 

Râul face-un vârtej spre stânga, ş-amuţindu-şi valurile, ce 
rotesc în ochiuri, adoarme subt un mal înalt de piatră. Pluta 
pare că stă locului, atât de-ncet se mişcă. Moş Vasile mai 
bocăneşte-n chingi, cearcă tăria cârmei şi spune lui Toader 
să bage de seamă la cot. În mişcările, în vorba şi pe figura 
lui se vede reculegerea, grija omului care va să stea în faţa 
unei primejdii mari şi care-şi adună toate puterile pentr-o 
luptă hotărâtoare. +i-n adânca, fioroasa tăcere a ului, ne 
uităm la munţii îmbrăcaţi în codru, la soare, la cerul 
albastru, ca şi cum am căuta un semn, o prevestire de susa 
sorții care ne-aşteaptă. Alunecăm din ce în ce mai repede. 
Scârţâie vâslele-n juguri. Un grind înalt, ţuguiat stă drept 
înaintea noastră, din spatele lui se ridică două ţancuri 
vinete, ascuţite. lot mai aproape, tot mai puternic s-aude 
într-acolo mugetul apei. 

Toancele! 

Pluta izbeşte-ntr-un peş35 dunga şuvoiului şi, repezindu- 
se-n hart, şterge din fugă taraşii2 apărători de sub „Piatra 
lui Toader”, trece săgeată prin cotul arcuit spre stânga şi 
intră voiniceşte în groaznica strâmtoare de la Toance. Un 
popor de stânci se ridică din fundul râului clocotitor şi 
sfâşie-n zdrenţe toată pânza apei. Ca-n bolți răsună urletul 
valurilor între înaltele maluri de piatră. De pretutindeni şi 
tot mai multe şi mai amenințătoare, se năpustesc dihăniile-n 
calea noastră. Moş Vasile pare că le-mbrânceşte-n lături cu 
lopata, aşa de voiniceşte, aşa de falnic îşi taie strungă 
printre ele şi-n ameţitoarea iuţeală cu care trecem colții şi 
pragurile strâmtorii, bătrânul şi meşterul cârmaci pare-o 
făptură din basme, un năzdrăvan care a luat plută-n tălpi şi 
zboară cu ea peste stânci. Gonim la stânga. Deodată 
valurile tac, se-ntinde Bistriţa-ntre codri. Îşi întoarce moş 


Vasile faţa-l luminată, se uită-n urmă la ţancurile 'Toancelor 
şi, prujind36 a râs, clatină din cap. 

Hm! Dihăniile naibii. Să ne răpuie şi mai multe nu. 

Lunecă pluta uşor pe la gura Capriţii, în stânga se înalţă 
Holda descoperită, în dreapta cade perdeaua de brazi 
până-n marginea apei. În urma noastră soarele se lasă pe 
zarea Bar-narului. Lungi cărări de văpaie tremură pe 
trâmba de oţel a Bistriţii. Pale de umbră se lăţesc pe 
măguri; focuri clipesc în depărtări. Dălcăuşul îşi aprinde 
luleaua şi-ngână-ncetişor o doină haiducească. 

„Sub poale de codru verde Mititel foc mi se vede, Mititel 
= i potolit, Tot de voinici ocolit.” 

leşim în larg. Cârmaciul împlântă adânc lopata-n valuri: 
se-ntoarce plută-n loc şi prinde la mal, în vatra Broştenilor. 

A doua zi plecăm pân-a nu răsări soarele. Trecem pe sub 
pod şi scăpătăm în arcul ce se îndoaie la stânga. Pe sus 
tiveşte poalele Hărăoaiei şoseaua care duce, peste muntele 
Scărişoara, la Fălticeni. De-o parte şi de alta a râului se 
întinde mândra aşezare a satului Broşteni. De-aci încolo 
Bistriţa se îmblânzeşte. De trei ori şi-au ridicat Carpaţii 
falangele de stânci împotriva ei, de trei ori puternicele-l 
valuri au trecut biruitoare, în sunete de fanfară, peste 
prăbuşiturile uriaşelor zăgazuri. Falnică s-aşterne acum 
între bogatele-l maluri, împodobite de sate. De pretutindeni 
vin apele văilor să i se închine. Tot mai largă şi mai liniştită 
se lasă devale. Printre păduri tace, ca s-asculte cântecul 
privighetorilor. În luminişuri cheamă casele fruntaşilor la 
prund şi, noaptea pe lună, le spune poveşti. 

Din jos de Cărpiniş, Bistriţa-şi taie calea dreaptă până-n 
livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur pe 
creştetele codrilor. În urma noastră, pe măgurile depărtate, 
se văd bungetele de brădet înnegrind zarea ca o arătură 
proaspătă. Privelişti fermecătoare, care nu se pot spune cu 
vorbe, se deschid de pretutindeni şi fug, alunecă fantastic 
îndărătul nostru şi altele vin şi cele care vin ni se par şi mai 
fermecătoare. De pe plută, din goană, ochii noştri beau cu 


nesaţ frumuseţile acestea, care curg şi nu se mai sfârşesc şi 
ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem cu noi şi să le 
arătăm lumii, aşa cum le vedem acum, în lumina, în măreţia 
şi-n liniştea asta dumnezeiască şi să spunem celor care nu 
le cunosc şi nu ne ştiu: „lată ţara noastră!” Atunci ar 
înţelege deodată ca bătrânii de pe zidurile Troiei la vederea 
frumoaşei Elena de ce s-au dat atâtea lupte ş-atâta sânge s- 
a vărsat pentru „bucăţica asta de pământ”. 

Pe o largă deschizătură în munţii din dreapta îşi aşterne 
Borca mândrele-l gospodării. Din fund aleargă pârăul, 
sărind peste înalte zăgazuri de stânci, s-aducă Bistriţii 
stăpâne pri-nosu-l de unde. În stânga se-ntinde Sabasa 
între două dealuri descoperite, o linie ferată cară buştenii 
din codru. Pe maluri sunt schele de plute, ş-un pod peste 
râu. Din vale de Fărcaşa, între Bâtca Frumosului şi Runcu 
Popeştilor, Bistriţa o rătează de fugă, aruncă pluta peste 
praguri, plesnind-o de apă şi astfel, în jocuri şi cântece de 
valuri, intră în ţinutul Neamţului; leit în zale de oţel zoreşte 
Dreptul pe sub coastele Zahornii: zburlindu-şi coama-l de 
argint s-azvârle Calul peste scările Cernegurii şi-l ies în cale 
la hotar. Se bat nahlapii de grinzi, în tact scârţâie cârma de 
la spate; ca o suveică alunecă pluta pe sub bolți de 
mesteacăni. Pe malul drept, în vatra Călugă renilor, se-nalţă 
o namilă de stâncă „Piatra Teiului”. Cic-a vrut dracu odată 
să iezească Bistriţa şi, rupând un hărtan din Ceahlău, l-a 
luat de-a fedeleşu37 şi s-a pogorât cu el în puterea nopţii, 
dar pe vale l-a prins cântarea cocoşilor ş-a zbughit-o 
Aghiuţă, lăsând stână-n bătătură, de s-au crucit oamenii 
când au văzut-o a doua zi. Cotim la dreapta pe sub podul de 
la Gura Largului şi deodată ni se deschide înainte minunata 
privelişte a Ceahlăului. Singur şi posomorât, trufaş 
stăpânitor peste-un popor de munţi, ce par pe lângă dânsul 
muşuroaie, înălţându-şi creştetu-n cer, scărmănând norii în 
raghila2 de stânci înfipte pe fruntea-l pleşuvă, mândrul 
uriaş farmecă râul cu puterea măreției lui şi-l face să-şi uite 
drumul şi dorul de câmpie. De pe la nămiezi până-n 


scăpătatul soarelui ne poartă Bistriţa tot pe lângă el pleacă 
ea uneori, hotărâtă să nu se mai întoarcă şi iar se 
răzgândeşte şi vine mai aproape, aciură vrăjită pe sub 
poalele lui, rotindu-se-n loc, scuturându-şi platoşa-l 
strălucitoare, aci suspinând din adânc, aci privindu-l lung, 
strigându-l, dând freamăt pădurilor cu glasu-l de valuri. 
Într-un târziu îşi ia de seamă şi pleacă mânioasă, vorbeşte 
singură, se bate de maluri, urlând s-aruncă toată, cât îi de 
lată, peste înaltele praguri de la Bicaz şi de la Lunca 
Strâmbului. Nălucesc pe tăpşane căsuţele satelor, prin văi 
herăstraie, din întunecimi de codru răsar măreţe vechile 
mânăstiri: Pângăraţii, Bisericanii, castel fantastic pe vârful 
unei măguri şi mai în vale, Bistriţa, după o perdea de plopi. 
Înainte, Bâtca Doamnei s-abate la stânga şi ne-arată oraşul 
cel mai frumos oraş de munte al Moldovii culcat între două 
străji înalte: Pietricica şi Cozla. 

La asfinţitul soarelui suntem în Piatra. Pământul umblă cu 
noi. Ceahlăul, ridicându-şi falnic fruntea peste grinduri, ne 
priveşte încă din negurile depărtării. 

VALEA PRUTULUI. 

Din cel din urmă arc al Carpaţilor, de sub poalele Căli- 
manului, se lasă pe coasta despre răsărit a ţării, un lung şir 
de coline, care marg ridicându-se şi culcându-se ca valurile 
unei mări până la cătările Dunării. Pe la căpătâiul acestor 
dealuri, frumoasele şi roditoarele dealuri ale Moldovei se 
îndoaie Prutul în şerpuiri mari, aşternut ca de pe întinsul 
unei stepe. Izvorât de departe, din Carpaţii Galiției, râul 
vine tulbure la hotarele noastre, sparge măgurile 
Mamorniţei şi-şi împinge apa-l gălbuie, lină, fără nici o 
încreţitură, în lunca largă, ce se desface de la Cotul 
Boianului de jos. 

Tăcut, posomorât, mâncându-şi mereu malurile-l 
nisipoase, uneori părăsindu-le şi căutându-şi o albie nouă 
pe lăsăturile şesurilor, curgând, mai în toată lungimea lui, în 
câmp deschis, între maluri joase, rupte, pustii, arareori 
umbrite de câte-un zăvoiu de sălcii, de câte un petecuţ de 


dumbravă. Prutul n-are nimic din frumuseţea râurilor ce 
înveselesc pământul ţării noastre. Întotdeauna apele mari 
„drumuri care merg singure” au atras aşezările oamenilor 
pe țărmurile lor. Pe ele se înşiră toată strălucirea şi toată 
istoria lumii. Prutul e râul pe-ale cărui ţărmuri n-a înflorit 
nici un oraş şi, din câte scaldă pământul românesc, e 
singurul, pentru care blândele doine ale poporului n-au 
găsit nici o vorbă de bine. Îi tristă şi la vedere apa lui lată, 
molâie, veşnic întunecată, triste sunt şi amintirile pe care ni 
le deşteaptă, triste sunt şi văile pe care le străbate şi 
puţinele aşezări ce-l caută-n cale, retrase mai toate pe 
dâlme, de frica revărsărilor. Pe-aici s-au răpezit pustiitoare 
puhoaiele de barbari asupra Europei, pe-aici au străbătut 
Hunii în câmpiile Panonei, spulberând vetrele din văile 
Carpaţilor, lăsând siliştile albite de oase, ca un potop 
năprasnic gonind din calea lor sfărmăturile noroadelor şi 
împrăştiindu-le pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor. De 
sute de ori au năvălit prin vadurile Prutului oardele 
Tătarilor flămânde de prăzi. În şuierul crivăţului ce culcă în 
valuri pădurea de papură crescută pe râu, grănicerul 
nostru ascultă noaptea zăngănit de arme şi vaiete de 
moarte. Ştie el bine, că dincolo e o bucată răşluită din 
trupul Moldovei, ştie că cei care trăiesc şi plâng acolo sunt 
fraţii lui şi cu toate astea privind uitit pe apa Prutului îşi 
năbuşe dorul şi-un cântec amar şi plin de blesteme îi scapă 
de pe buze: „Prutule, râu blestemat, Face-te-ai adânc şi lat, 
Mal cu mal nu se zărească, Glas cu glas nu se lovească, Ochi 
cu ochi nu se-ntâlnească. Duşmanii ţării, de-or trece, La cel 
mal să mi se-nece, Iar tu-n valurile tale Să-l tot duci, să-l 
duci la vale Până-n Dunăre şi-n Mare.” 

Lăsăm în urma noastră Herţa, unde s-a născut nemuritorul 
Asachi, Darabaii, Rădăuţii, târguşoare ridicate pe dealuri, 
de-a lungul râului şi-ajungem pe înnoptate, în Ştefăneşti, 
cea mai veche şi mai de frunte aşezare de pe Prut, 
întemeiată de Ştefan cel Mare, ca să stea strajă oştilor ce se 
purtau mereu pe valea asta, între Dunăre şi Hotin. Orăşelul 


e aşternut pe poalele unui deal acoperit de vii şi de livezi. O 
măgură stâncoasă îşi împinge coastele-l vinete până în 
marginea râului, care mai în jos scapă din albie, prin 
stufişul de sălcii şi presară bălți şi viroage pe şesul întins şi 
neted al Başeului. De la Ştefăneşti drumul se-ndoaie peste 
frumoasele dealuri culcate între valea Jijiei şi valea Prutului. 
Păduri de stejar îmbracă tăpşanele, de jur împrejur se văd 
în depărtări, peste sclipitoarele oglinzi ale iazurilor, 
întinderi nemărginite de holde şi de fânețe, legănate în 
ondulaţii dulci, largi, odihnitoare. La Tabăra Mănăstirii, în 
apropiere de Bivolari, rămăşiţele vechilor tăbii ale 
Eteriştilor ne amintesc cele din urmă zile de groază şi de 
durere, prin care-a fost să mai treacă mult încercata 
noastră ţară. 

Ne lăsăm pe coama descoperită a unei coline. Din dreapta 
Jijia, îmbucând apele Meletinului, scaldă ogoarele ce se 
răzoresc pe luncă. În stânga Prutul şerpuieşte în desişuri de 
trestie şi de lozii. Către apus, în fund, se rotunjesc pe 
poalele cerului ramurile răşchirate ale dealului Catelina ce- 
şi ridică trunchiul din mijlocul vestitelor podgorii ale 
Cotnarilor. Străbatem târguşorul Sculeni, aşternut pe malul 
plecat al Prutului, în faţa Sculenilor din Basarabia, trecem 
pe sub zidurile castelului de la Stâncă, aşezat în mijlocul 
unui parc întunecos pe creştetul unei măguri şi pe la toacă 
sosim în Ungheni. Un pod de fier leagă cele două ţărmuri 
ale Prutului şi cele două căi ferate: a României şi-a Rusiei. 
De aici luăm trenul şi peste un ceas suntem în laşi. 
Frumosul oraş, care-a fost, timp de trei veacuri, capitala 
Moldovii, se-ntinde pe coastele revărsate spre miazăzi ale 
dealurilor „Copoul” şi „Şorogarii”. În spate, un arc de 
măguri acoperite de codru se înalţă din lunca Prutului şi-l 
apără de crivăţ. În faţă, peste valea Bahluiului ş-a Nicolinii, 
se ridică un alt şir de măguri, unele-mpodobite cu vii şi cu 
grădini, altele dezvălite, odihnind vederea pe pajiştea lor 
verde, întinsă, luminoasă. Pe costişele lor răsar vechile 
mănăstiri: Cetăţuia, Galata, Frumoasa, Bârnova, cu ruini de 


palate, sub zidurile cărora dorm atâtea amintiri de glorie şi 
de suferinţă din învăluitul şi mult zbuciumatul trecut al 
laşiloR. Cu ochii de sus, de pe Răpedea, oraşul îţi înfăţişează 
una din cele mai frumoase privelişti. Biserici, case, străzi 
curg toate devale, nălbind, cu minunata lor cascadă, 
revărsarea celor două dealuri, din creştet până-n poale. Ce 
păcat că nu-l, în locul Bahluiului, o apă mai mare! Să treacă 
Bistriţa pe-aici, n-ar fi pe lume-o aşezare de oraş mai 
mândră şi mai fermecătoare. Încep umbrele să se 
lungească. Soare-le-şi împrăştie cele din urmă raze pe 
turlele bisericilor. Mă cobor încet pe strada largă, liniştită, 
ce spintecă oraşul din Zarea Copoului până în valea Socolii. 
Trec pe lângă grădina publică, aşternută-n stânga pe 
podişul măgurii şi pe lângă măreţul palat al universităţii, 
de-o parte şi de alta, în mijlocul curților cu parcuri în fund, 
se-nalţă case mari, bătrâneşti, a căror vechime şi 
strămoşască simplitate îţi duc gândurile departe, în lumea 
care-a strălucit odinioară, la viaţa povestită prin cronici. 
Parcă te aştepţi să vezi ieşind, pe balcoanele-mbrăcate-n 
iederă, chipuri de voievozi cu barbă albă, domniţe palide, 
visătoare, în rochii lungi de matasă şi logofeţi şi vornici, 
cârmuitorii ţării de pe vremuri. În vale, lângă mitropolie, se 
ridică, reînnoită de curând, biserica sfinţilor Trei Ierarhi, 
durată de Vasile Lupu. Zidită toată-n piatră, cu zveltele-l 
turle, în minunata-l horbotă de sculpturi, aminteşte mândră 
podoabă a Curţii-de-Argeş. 

Mă opresc în faţa statuii lui Ştefan cel Mare. Soarele-a 
asfinţit. Încep să se aprindă felinarele. Treptat, zgomotele 
oraşului se depărtează, se sting. În evlavia acestei linişti, 
falnicul voievod, călare, cu coroana pe cap şi sceptrul întins, 
cum trage frâul cu stânga s-apasa picioru-n scară, 
desfăcându-şi pieptul de sub manta-l de bronz, pare că s-a 
oprit dinaintea palatului, în răstimpul a două bătălii, să 
cuvânteze sfetnicilor ţării. În ţinuta, pe chipul şi-n gestul lui 
e mândria gravă a domnului, care cumpăneşte-n mana-l 
soarta unui neam şi seninătatea biruitorului, care-a stat în 


lupte mari ş-a răpus vrăjmaşi ce îngrozeau lumea cu vâlvă 
puterii lor. Privirea lui arată dusă, adâncita departe, dincolo 
de hotarele Moldovii. 

Din laşi ne lăsăm iar în valea Prutului. E o dimineaţă rece, 
umedă, fără soare şi fără cer. Drumul se încovoaie pe 
îmbinările colnicelor, ce iese, printre bălțile Jijiei, la satul 
Ţuţora, unde acum trei veacuri şi jumătate boierii 
Moldoveni, răsvrătiţi împotriva lui Ştefan al VII, domn crud 
şi asupritor, au năvălit într-o noapte asupra lui şi l-au ucis în 
cort. Pe atunci era aici pod stătător peste Prut şi vad de oşti 
şi cea mai deschisă trecătoare între Moldova de jos şi 
Basarabia. Într-amurg sosim la Stănileşti, satul istoric, care 
a văzut sfărâmându-se în câteva ceasuri uriaşul plan al lui 
Petru cel Mare, visătorul unei împărăţii împânzite din 
pustietăţile Volgei până în fermecătoarele maluri ale 
Bosforului. Încă două zile de întinsoare pe lunca scrijălată 
de vigoare a Prutului şi ieşim în larg, în faţa Brateşului, unul 
din cele mai mari şi mai frumoase lacuri ale României. 
Prutul face un ţăncuş adânc în pământul nostru, apoi se- 
ndoaie la stânga, înconjură lacul şi se descarcă în Dunăre 
sub dumbrava de sălcii de lângă târguşorul Reni. Încet se 
desfac în ceaţă coşuri de fabrici, turnuri de biserici, 
catarguri de corăbii. Puternic şi strălucitor oraşul Galaţi 
răsare, se înalţă din valurile fluviului rege. 

ŢARA. POPORUL. 

Dunărea, Marea, Carpaţii şi Prutul iată cele patru hotare 
cari-ngrădesc pământul "Ţării Româneşti. Am fost trăit, pe 
vremuri, în graniţi mai largi. S-au fost învârtit, pe vremuri, 
paloşele sclipitoare ale Voievozilor noştri şi peste Carpaţi şi 
peste Prut. Dar s-au vărsat încoace înecuri de potop, 
neamuri pe neamuri s-au împins noroade, ce nu le mai 
încăpea lumea, au curs mereu peste noi şi-a trebuit ca să 
putem trăi să ne mai strângem ţara şi de la miazănoapte şi 
de la răsărit. 

Aduşi în Dacia de împăratul Traian, rămaşi aici, în urma 
celei mai vajnice lupte ce-au văzut timpurile vechi, am 


păstrat în sângele nostru vitejia acelor două popoare mari 
din care ne tragem şi nu o dată, în zbuciumul atâtor 
veacuri, ne-am arătat urmaşii vrednici şi ai legionarilor 
biruitori, care au vânzolit lumea şi-au abătut codrii, ca să 
răzbată în cetatea lui Decebal şi ai uriaşilor învinşi, care ne 
mai putându-se apara şi-au dat o moarte aşa de măreaţă şi 
de tragică în flăcările Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut 
aproape două mii de ani. Multe războaie am avut şi multe 
nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au 
trecut peste noi, la toate-am ţinut piept şi nu ne-am dat, ş- 
aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am 
rupt. 

Şi-am rămas stăpâni pe moşioara noastră. Ştie numai 
bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul 
acesta, scump tuturor romanilor, scump pentru frumuseţile 
şi bogăţiile lui, scump pentru faptele măreţe şi înălţătoare 
care s-au petrecut pe el. 

Odihnească-n pace gloriosul Ştefan, că n-au fost spuse în 
deşert cuvintele mandre şi-nţelepte pe care ni le-a lăsat cu 
limbă de moarte: „Dacă duşmanul vostru ar cere legăminte 
ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui 
decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. 
Domnul părinţilor voştri, însă, se va îndura de lăcrimile 
slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva carele va aşeza 
iarăşi pe urmaşii voştri în voinicia şi puterea de mai 
înainte”. 

Din straşina munţilor ce-nalţă marginea ţării de la Severin 
până la Dorohoi, râuri frumoase, dătătoare de viaţă şi 
nenumărate păraie se despletesc, în cărări de argint, peste- 
ntinsele şesuri ale Valahiei şi printre dealurile blânde ale 
Moldovii. Singură câmpia lalomiţei s-aşterne tăcută, netedă, 
uscată vast ostrov însetat, în mijlocul atâtor ape ce- 
mpodobesc pământul României. Doarme sub şuierul 
vânturilor deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii 
de ani visează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare: în zilele 
senine de vară visu-l se răsfrănge-n undele aerului şi-ngănă 


peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape 
vrăjite, amăgitoare ale „mirajelor”, aşa de frumos numite de 
popor „apa morţilor”. 

Călătorii străini care-au străbătut văile României pe 
drumuri hrintuite, în căruțele de poştă de-acum patruzeci 
de ani, cu greu ar mai cunoaşte astăzi locurile pe unde-au 
umblat. Li s-ar părea că altă ţară s-a pus între Carpaţi şi 
Mare. Şi-ntr-adevăr, o ţară nouă s-a ridicat de-atunci în 
răsăritul Europii. Moşia lui Mircea ş-a lui Ştefan, libera şi 
mândră Românie de azi nemaicrescănd în lături, a trebiut 
să creas-că-n sus şi saltă zi cu zi o saltă puterea tinereţii şi 
setea de lumină! Din hotar în hotar, în lung şi-n lat, o prind 
acum, ca-ntr-o reţea, şosele netede, pietruite şi linii ferate, 
înşirând pe firele lor oraşele-nfloritoare şi sutele de fabrici 
ce scot la lumină bogăţiile ţării. 

Astăzi, capitala noastră, care-a stat pitită prin munţi atâtea 
veacuri, sporeşte sigură şi puternică în mijlocul câmpiei 
dunărene, ridicând palat lângă palat, pe unde-şi păştea 
odini oară turmele legendarul Bucur. Şi largi îşi deschid 
acum porţile altarele luminii treptat poporul se înviorează, 
se deşteaptă, la o viaţă de pace şi de muncă roditoare. 

În faţa scundelor şi sărăcăcioaselor chilii, unde-acum 
optzeci de ani dascălul Lazăr punea în măna copiilor cea 
dintâi carte românească, se-nalţă falnic palatul universităţii, 
iar pe locul acela sfânt s-au aşezat trei statui: Eliade, Mihai 
Viteazu, Gheorghe Lazăr poetul, eroul şi apostolul. 

Două mari bulevarde taie-n cruciş oraşul. Dâmboviţa se 
minunează de strălucirea şi măndreţa-n care se desfac 
malurile ei, ascunse până mai dăunăzi sub rădiuri38 de 
sălcii. 

De-aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, îmi întorn găn- 
durile pe unde am umblat. Multe din locurile frumoase pe 
care le-am văzut îmi revin acum, învăluite în farmecul 
depârtarii şi parcă mă dojenesc, unele că n-am spus destul, 
altele că n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăşi pe care 
nu le-am văzut încă. Dar ceea ce se ridică mai luminos şi 


mai sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai 
aleasă şi mai măndră-ntre podoabele ţării, este poporul 
românesc. În sufle-tu-l larg, nespus de duios, lămurit în 
focul atâtor suferinţi, am găsit izvorul curat al frumoaselor 
lui cântece şi înţelesul istoric al trăiniciei şi stăruinţii 
noastre pe acest pământ. În marea lui putere de muncă, de 
luptă şi de răbdare, în mintea lui trează şi-n inima lui caldă 
am găsit sprijinul speranţelor noastre şi dezlegarea înaltei 
chemări a neamului nostru. Îl urmăresc cu gândul de-a 
lungul veacurilor, îl văd cu pieptul dezvălit în zloată şi-n 
bătălii, muncind ca să plătească dările ţării, luptând ca să-şi 
apere pământul, căzând şi ridicându-se iar, murind în şes şi 
renăscând în munţi, pururea tânăr, pururea mândru, cu 
toate nevoile ce-au dat să-l răpuie şi mă-ntreb: ce popor a 
avut pe lume o soartă mai aprigă şi mai zbuciumată, ce 
neam de oameni a stat mai viteaz şi mai întreg în faţa atâtor 
dureri! 

Unde-ar fi ajuns el astăzi dac-ar fi fost lăsat în pace! 

„O lacrimă-l tremură-n glas şi graiul lui e un suspin”, zice 
Michelet vorbind de poporul român. 

În adevăr, suferinţile acestea au pus o blăndeţă divină pe 
figura ţăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru cei 
nenorociţi şi limba lui e dulce şi plină de mângăieri. 

Cătă gingăşie e în cântecul cu care-şi adorm ţărancele 
copiii: „Nani, nani, puişor”. 

Şi cu ce vorbe sfâşietoare, adânci ca şi durerea din care- 
au izvorât, îşi petrec morţii la groapă: „Dragile mamei 
sprincene, Cum o s [fiburuiene! Dragii mamii ochişori, Cum 
o s [v [faceflori!” 

Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în 
mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o 
adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici 
fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi 
spune: „Sunt roman!” 

REFERINŢE ISTORICO-LITERARE. 


Am un sentiment deosebit, de duioşie şi de un fel de 
pietate, în acest moment, când încep să scriu despre 
Vlahuţă. 

Vlahuţă, pentru cei din generaţia noastră, este cu totul 
altcineva, decât pentru cei mai bătrâni ori mai tineri decât 
noi. 

Intre oamenii din aceeaşi generaţie este o comunitate de 
gândire şi de simţire, care o deosebeşte de generaţiile 
mărginaşe, aşa încât, parafrazând cuvintele unui mare 
scriitor, se poate spune că o generaţie este o patrie. 

Şi Vlahuţă a fost poetul generaţiei tinere de pe la anii 
1890 al generaţiei romantice de atunci! 

Dacă, pe când eram copii, am tremurat de nerăbdare 
împreună cu Ştefan cel Mare la poarta Cetăţii Neamţului, 
unde-l aştepta „tânăra domniţă”, dacă, tot atunci, am 
urmărit cu emoție pe viteazul voievod, pe drumul ce duce 
pe la Cornul Luncii spre chilia lui Daniil Sihastru acum, 
când devenisem mari, când începusem să visăm iubirea şi 
să ne înfiorăm de tainele vieţii, aşa cum se visează la 
optsprezece ani, acum începeam să uităm pe Alecsandei şi 
pe Bolintineanu şi să ne aruncăm cu nesaţ asupra lui 
Eminescu, a lui Delavrancea, a lui Vlahuţă. 

Eminescu era bolnav şi în curând muri. Istoria vieţii, a 
boalei şi a morţii lui, ajunsă până la noi sub formă aproape 
legendară, înconjurase, în închipuirea noastră, pe marele 
poet ca o aureolă mistică şi supranaturală. Şi apoi el era 
atât de mare, atât de colosal! Aşa încât aveam impresia că 
îndeplinim un mister, că oficiem, ori de câte ori îl citeam pe 
Eminescu. Şi-l citeam fără sfâtşit! 

Vlahuţă, care exista undeva în carne şi oase, care ne 
trimitea din când în când, prin reviste, poeziile sale, care 
vorbea mai pe înţelesul nostru, era un. Pământean. El era 
mai aproape de noi decât Eminescu, care plana triumfător 
în adâncimile albastre ale cerului. Vlahuţă era poetul actual 
al acelei generaţii. 


Şi cum îl citeam! Şi cum ni se împletea viaţa sufletească cu 
sentimentele poetului nostru! În vremea aceea, când ni se 
forma sufletul, când avea să se hotărască pentru totdeauna 
ceea ce era să fim pe lumea aceasta, cât de mult a pus 
Vlahuţă în sufletul nostru! Oare ştiu poeţii adevăraţi ce 
mare răspundere au faţă de generaţia tânără din vremea 
lor? 

Oare ştia Vlahuţă cum răsună în noi „Din durerile lumii”, 
„Ce te uiţi cu ochii galeşi”, „lertare”? 

Noi eram toţi înamoraţi de Margareta şi totuşi nu eram 
geloşi pe Radu, căruia îi doream fericirea din suflet! Noi toţi 
ne gândeam, ca şi Radu, „ce frumoşi erau ochii Margaretei 
în acea seară!” 

„„„Şi totuşi visam o Margaretă, pe care o aşteptam mereu 
unii, vai, în zadar! 

Şi toţi suspinam cu melancolie după nişte închipuite 
amoruri defuncte şi toţi spuneam iubitei noastre imaginare 
poate iubitei care avea să vină şi să ne părăsească?: Acum, 
când nu ne mai iubim, /Vino cu mine-n ţintirim. 

Şi cum ne plângeam toţi visurile risipite, care nu se 
risipiseră dar care aveau să se risipească odată! Când 
citeam şi reciteam: A mele visuri risipite, /Ce-mi umplu 
inima de jale, /Le v [d în frunzele p [lite/Şi-n pustiirea de pe 
vale! 

Şi toate acestea s-au ţesut de mult cu sufletul nostru, încât 
nu se mai pot desface. Când ne gândim la anii tineri, nu se 
poate să nu ne răsară în minte un vers al lui Vlahuţă-şi când 
recitim, ori ne vine în minte un vers al lui Vlahuţă, nu se 
poate să nu ne răsară în minte viaţa de altădată. 

Căci aducerile-aminte cele mai duioase nu sunt legate 
numai de locurile şi de casa unde am petrecut anii copilăriei 
şi ai adolescenţei noastre, ci şi de paginile care dădeau un 
înţeles lucrurilor de pe atunci şi răspundeau nevoii noastre 
de idealizare. Cine poate citi fără emoție baladele lui 
Bolintineanu, care i-au încântat anii copilăriei? E slabă 
balada Cetăţii Neamţului, dar ea are ceva deosebit pentru 


noi: e ca un glas care vine din adâncimea vremii copilăriei 
noastre şi care ne aduce tot ce a fost atunci, foarte demult 
şi azi nu mai există. Când o citim acuma, simţim suspinul 
după toţi aceia din noi care s-au dus pentru totdeauna! 

Dar acum nu mai eram „copii” şi Vlahuţă nu era un 
Bolintineanu. 

Adânca melancolie a celor optsprezece ani niciodată 
cineva nu are melancolii aşa de adânci ca la optsprezece ani 
îşi găsea expresia fericită în acea tânguire, care sunt 
versurile din primul volum al lui Vlahuţă. 

lar pentru acei care, ca şi poetul nostru, ne petreceam 
adolescenţa în acel vechi oraş al Moldovei, din „ţara de jos”, 
Vlahuţă avea un farmec mai mult el ne era mai aproape. 

Şi el îşi petrecuse aceiaşi ani în Bârlad şi el învățase pe 
băncile aceluiaşi liceu, la aceeaşi profesori venerabili din 
care azi abia dacă mai trăiesc doi! 

Şi ce. Fuduli eram noi că şi Vlahuţp a învăţat în aceeaşi 
şcoală şi la aceeaşi profesori! Mi-aduc aminte că doi colegi 
ai mei stăteau la gazda unde stătuse Vlahuţă. Ce prestigiu 
aveau în ochii noştri acei colegi, care erau conştienţi de 
norocul lor! Cât îi invidiam noi şi cum ne uitam prin toate 
colţurile odăiţei, la uşi, la fereşti, la masa pe care, poate, o fi 
scris Vlahuţă, la cleampa porţii pe care pusese mâna de 
atâtea ori acel care văzuse „ochii Margaretei din acea 
seară!” Şi ce respect aveam pentru micul funcţionar, care 
avusese inexplicabila fericire de a fi gazda lui Vlahuţă! 

Mai târziu, când eram studenţi, flăcăi dragă Doamne şi 
când ştiam şi noi ceva din ale vieţii cât de potrivit şi la 
vreme ne dădu Vlahuţă acel minunat imn al tinerei iubiri 
triumfătoare, dar atât de delicată la acea vârstă, când 
putera de iluzionare e fără sfârşit. 

lată, am acuma înaintea mea această minunată poezie, 
Iubire39 în care se zugrăveşte atât de minunat eterna 
copilărie a simţirii celui care iubeşte şi se poate iluziona. Şi 
abia pot rezista dorinţei de a o transcrie toată ca să mă 
bucur cu cititorul de frumuseţea ei. 


Dar cine nu cunoaşte această poezie! 

Judecaţi, ce impresie ne puteau face la vârsta de 20 de ani 
aceste versuri ale aceluia care, în liceu, ne înv [ţase cum să 
simţim. Căci poeţii ne învaţă cum să iubim, după cum a spus 
atât de bine cineva. Şi Vlahuţă a fost unul din dascălii 
noştri! Repet: sufletul generaţiei noastre se datoreşte şi lui 
Vlahuţă. 

Şi dacă am trăit, poate, mai poetic, mai romantic, simţirile 
vârstei tinere decât alte generaţii (prezumție de lăudător 
temporis acti40), apoi meritul e şi al lui Vlahuţă. 

„„„Şi dacă, poate, ne-am torturat mai mult, în momentele 
când eram în dureroasa situaţie de a chema pe iubita în 
țintirimul iubirii, ca să numărăm ce de-a mai cruci sunt pe c 
[rare. Răspunderea, pentru excesul de durere, cade şi 
asupra lui Vlahuţă. 

Şi iată-ne ajunşi în amiaza vieţii, când acele afaceri de 
sentiment, de care am vorbit până aci, încep să se conjuge 
la mai-mult-ca-perfect, cum zice aşa de frumos Kotzebue41 

Poetul nostru, al generaţiei noastre, a mers în pas cu noi, 
s-ar zice că pentru noi. 

Când începusem a nu mai avea ce căuta şi găsi în noi aşa 
de deosebit ca altădată, căci poezia se dusese când lumea 
reală începea să aibă o realitate pentru noi, poetul nostru 
que je l'ai toujours reconnu A tous les instants de ma vie, 2 

Era aci, ca să răspundă aspirațiilor noastre. 

Poetul îşi pune talentul lui în preamărirea ţării: a 
întinderilor în spaţiu şi a întinderilor în timp; a locurilor şi a 
vremurilor. 

În acea admirabilă Românie pitorească el ne-a făcut să 
vedem şi să iubim şi mai mult ţara, frumuseţile ei, locul 
unde s-a desfăşurat istoria acestui neam. 

În această carte nouă, poetul tinereţii noastre scrie, în 
imagini şi pe înţelesul tuturora, istoria tragică a acestui 
popor, istoria celui mai nefericit popor din Europa şi poate 
din lume. 


„.„Poate din lume, căci dacă va fi suferit tot atâta vreun trib 
aproape zoologic din cine ştie ce meleaguri sălbatice, 
suferinţa aceea nu poate fi pusă în cumpănă cu suferinţa 
unui popor nobil, care, ca şi eroii de tragedie, e cu atâta 
mai de plans, cu cât starea lui de mai înainte a fost mai 
fericită faţă cu adversitatea în care a căzut. [.] 

Istoria, întrucât explică, este o ştiinţă. Întrucât evocă 
oamenii şi întâmplările trecutului, ţine de poezie. Şi cum 
cartea lui Vlahuţă n-are decât această din urmă pretenţie, 
cine putea fi desemnat să scrie o istorie „pitorească” a 
poporului român, decât acest staroste al breslei cântăreților 
noştri, a cărui cea mai înaltă însuşire artistică este tocmai 
acea plasticitate a stilului, care e menită să ne facă să 
vedem oamenii şi întâmplările. 

Şi în adevăr, citind aceste pagini „din trecutul npstru” 
istoria veche capătă viaţă, căci scriitorul nu ne face 
cunoscute faptele, ci ni le arată. 

La aceasta mai contribuie şi scurtimea, faptele urmând 
repede unele după altele, ca într-un roman nedistanţate 
prin consideraţii şi explicaţii care, în istoriile ştiinţifice, 
capătă rolul principal, rămânând ca faptele să exemplifice 
oarecum consideraţiile teoretice. 

Dar însuşirea principală, pentru care o operă de felul 
acesta e plină de viaţă şi de concret, este tot tratarea 
poetică a istoriei, adică zugrăvirea personajelor prin 
caracterele lor individuale (adevărate ori verosimile) şi 
zugrăvirea evenimentelor în chip plastic. 

V-aţi gândit vreodată, pe când studiaţi istoria românilor, că 
femeile dace aveau, ca toate femeile, acel „etern feminin”, 
care face din femeie „prototipul îngerilor din senin”? 42 Eu 
nu m-am gândit. Deci, femei dace, geţi etc, pentru mine 
erau nişte noţiuni, care făceau parte din nişte propoziţii — 
propoziţii care mă făceau să cunosc şi să pricep-şi-atâta tot! 
Citiţi în cartea lui Vlahuţă cele două-trei pagini despre 
femeile dace şi dacă aţi fost ca şi mine, veţi vedea pentru 
întâia dată că femeile dace erau femei. 


V-aţi gândit vreodată, când eraţi pe băncile şcolii, că 
marele Ştefan, pe lângă acel războinic înfricoşător, pe lângă 
omul care a învins şi a fost învins, care a fost în legături cu 
şahul Persiei şi cu senatul Veneţiei etc. V-aţi gândit că a fost 
cândva „un tineret frumos cu ochii albaştri şi cuminţi, a 
căror dulce privire e pururea dusă, pierdută în cine ştie ce 
adâncime de gânduri mari”? 

Totul capătă viaţă, totul devine dramatic şi pictural! 

Şi nu mai continuu cu exemplele, căci ar trebui să citez la 
nesfârşit. 

Dar în cartea aceasta nu găsim numai un pictor şi un 
povestitor artist. Simţim şi o inimă care bate necontenit. ,,, 
nu este povestirea unui om care scrie un tratat de istorie a 
unui popor, ci opera unui om care scrie, aci duios, aci 
mândru, aci îndurerat, istoria patriei, istoria zilelor bune şi 
rele, mai mult rele, ale neamului său. „Nesfârşitele 
frământări dinlăuntru şi desele schimbări de domn sleiseră 
puterile Moldovei. Ungurii şi polonii se uitau lacomi la ţara 
asta frumoasă şi fără noroc”. Desigur, Vlahuţă are aceeaşi 
iubire pentru tot neamul, dar ori poate mi se pare? Are un 
colţ ascuns, în fundul inimii sale, pentru Moldova. Toţi 
scriitorii moldoveni au o duioşie deosebită pentru „ţara asta 
frumoasă” şi „fără noroc”. 

Iar în ţara aceasta nenorocită, cei mai fără noroc, pentru 
Vlahuţă, sunt acei care alcătuiesc „prostimea tăcută care 
munceşte şi rabdă şi duce-n spinare nevoile ţării”, 
„mulţimea aceea tăcută şi supusă a muncii fără răsplată şi 
fără de sfârşit, ţăranul acela harnic şi răbdător care şi- 
atunci şi-ntotdeauna, a ştiut păstra întreagă, sub paza 
jertfei lui, făptura cea de-atâtea ori primejduită a neamului 
nostru; mulţimea aceea tăcută care plăteşte toată risipa de 
bani şi de sânge, ca şi toate păcatele boierilor şi domnilor, 
de-atunci şi din alte vremi” (am subliniat două cuvinte, care 
ne arată pe autorul lui „1907” adânc preocupat de durerile 
prezentului, când scrie istoria trecutului); în sfârşit 
„prostimea” care-şi spune în divanul ad-hoc durerile 


adunate de veacuri. „Pentru întâia oară, zice Vlahuţă, le 
spunea lumii cel ce nu se jăluise decât codrului”. 

Acest răzeş „din ţara de jos” a înţeles că numai în lumina şi 
cu sprijinul ideilor acelei Frânte revoluţionare43 a fost cu 
putinţă să scuturăm jugul robiei şi să împrăştiem 
întunericul: „Un strigăt izbucnise din inima Franţei şi regii 
pământului se cutremură în vechile lor tronuri. Era marele 
strigăt al Dreptăţii omeneşti, pe care aşa de mult o uitase 
lumea, încât glasul şi înfăţişarea ei, care-n adevăr căpătase 
ceva din sălbăticia fiarelor, o umplu de groază” (Vedeţi, 
Vlahuţă explică, justificând, chiar şi excesele revoluţiei). 

Să mai vorbesc de partea pur artistică a operei, de stilul 
ei? Dar cine nu ştie că acest poet, care e unui din făuritorii 
limbii literare artistice române, ştie să scrie mai bine decât 
oricare altul poate? Vlahuţă nu are numai imaginea clară şi 
deci cuvântul propriu vreau să spun că nu are numai 
însuşirea înnăscută a stilistului ci are şi ştiinţa scrisului, 
conştiinţa artistică, spiritul de autocritică, care îl fac să 
aleagă şi să combine conştient cuvintele în vederea imaginii 
şi a ritmului frazelor sale: „Urcând greu (e vorba de asaltul 
romanilor din vale asupra cetăţii dace) scuturile despică 
pârtia prin desimea săgeţilor”. 

„Soarele Romei apune. Vechii locuitori ai peninsulei 
Balcanice se urcă tot mai sus pe culmile munţilor, ca şi cum 
ar căuta să se mai încălzească la cele din urmă raze ale 
acestui asfinţit dureros dar umbra amurgului creşte şi 
noaptea îl învăluie.” (N-ar fi disprețuit nici un Victor Hugo 
această imagine). 

Cartea d-lui Vlahuţă este o faptă bună şi o operă de artă. 
Ea face onoare şi cetăţeanului şi artistului? 

Garabet IBRĂILEANU, în G. Ibrăileanu, Studii literare, 
Editura tineretului, B, 1957 p. 191-200 

Cu toate că C. Dobrogeanu-Gherea a voit să facă din 
Vlahuţă în mod exclusiv un „decepţionist”, în realitate, după 
cum vom vedea, optimismul constituie nota lui esenţială. Pe 
cât e însă de integral pesimismul lui Eminescu, pe atât e de 


relativ şi raţional acest optimism, aşa că nerăspunzând unei 
viziuni spontane şi energice şi neaducând un ritm personal 
în dezvoltarea poeziei române, reacţiunea pesimismului 
eminescian a aşteptat momentul exploziei optimiste a lui 
Coşbuc. De natură intelectuală, optimismul lui Vlahuţă are 
paloarea lucrurilor trecute prin raţionament, obiect de 
argumentaţie şi de dialectică. În acest sens e, de pildă, Din 
prag, poezia tip a discuţiei didactice şi retorice în jurul 
problemei morţii pe care omul de temperament o rezolvă 
prin instinct. [.] 

Lucid, Vlahuţă ne-a dat o poezie de analiză psihologică sau 
de efecte dramatice. Din prag, de pildă, după cum am 
arătat, e drama sistematic expusă a omului ce vrea să-şi 
răpuie viaţa. La icoană este iarăşi de natură dramatică şi 
chiar melodramatică, prin analiza zbuciumului unei mame 
ce-şi aduce pruncul bolnav la icoana făcătoare de minuni. [.] 

Inexistenţa lui Dumnezeu e, aşadar, concluzia logică a 
celeilalte drame din Dormi, iubito! Concluzii diferite ce ne 
precizează natura dramatică a talentului lui Vlahuţă 
adaptat subiectului. Şi iubirea e tratată uneori prin latura ei 
dramatică şi obiectivă ca o problemă psihologică. [.] 

Tablouri trase cu reală cunoaştere a meşteşugului teatral, 
cu efecte şi suspensiuni căutate de cugetare, cu locuri 
comune filozofante şi cu intenţii moralizatoare, dar mai ales 
cu pătrundere psihologică iată adevăratul aspect al poeziei 
lui Vlahuţă, căreia îi lipseşte doar lirismul. [.] 

Izvorând din raţiunea practică, talentul lui Vlahuţă rămâne 
discursiv şi instructiv. [.] 

Oricâte inciziuni am face în opera lui Vlahuţă, vom da, 
aşadar, peste filonul ascuns al intenţiei didactice, fie în 
Vechilor ateneişti sau în Linişte, în Unde ni sunt visătorii? 
Sau în Slăvit e versul, dar nicăieri nu-l vom găsi mai sincer 
şi mai realizat decât în paginile sale de proză. 

Problema supravieţuirii literare e conjecturală şi, de altfel 
şi relativă, deoarece măsurăm imensităţile cu măsurile 


noastre, iar destinul orb ne 1 încheierea aceasta este 
reprodusă după „Scriitori şi curente”, ed... 

Dezminte, trecând posterităţii opere din consideraţii 
imprevizibile şi sugrumând altele. În aceste condiţii, nu se 
poate şti de va rămâne ceva din opera lui Vlahuţă, dar, dacă 
critica e dezarmată faţă de întâmplare, o domină totuşi prin 
judecata ei care n-are nevoie de valorificarea timpului. 
Perfecţia unei opere stă în exacta adaptare a talentului 
scriitorului la subiectul tratat, aşa că, dacă, de pildă, 
didacticismul turbură ritmul inspiraţiei lirice a lui Vlahuţă, e 
însă bine venit în România pitorească, în sau în Grigorescu, 
în care calda evocare a trecutului, cu viziunea pitorescului, 
poetică şi fără o originalitate dezarmonică, posesiunea 
meşteşugului formal, combinarea utilului cu frumosul dau 
impresia adaptării genului în natura talentului scriitorului. 
[.] 

Epigon, Vlahuţă a fost şi un profitor; venit pe drumul bătut 
de altul, cu sforţări bărbăteşti şi printr-o intuiţie genială a 
formei, el a beneficiat, netezind doar conştiincos drumul 
deschis prin pădurea virgină a limbii noastre poetice şi 
nemaiprezentând asperităţile lui Eminescu. În lipsa intuiţiei 
verbale şi a spiritului creator, Vlahuţă a avut instinctul 
cuvântului just, al proprietăţii terminului. 

Intre cei doi piloni (de altfel, de valoare inegală), între 
Eminescu şi Coşbuc, care au orientat poezia română în 
direcţii deosebite şi ne-au turnat limba în tipare noi, 
Vlahuţă constituie o simplă verigă de tranziţie. Pentru a fi o 
adevărată personalitate, i-a lipsit, mai ales, originalitatea şi 
de sensibilitate şi de formă, în care a procedat pe de-a- 
ntregul din Eminescu; prin temperament, a fost însă mai 
mult un optimist, fără energie, fără spontaneitate şi repede 
dizolvat de unele „nedreptăţi „sociale. Fără o puternică 
inspiraţie lirică, pornită dintr-un substrat intelectual, poezia 
lui e lipsită de avânt, de pasiune, dar are, în schimb, 
claritate, preciziune, calcularea efectului dramatic, fineţea 
analizei psihologice, finalitatea moralizatoare calităţi 


onorabile şi antilirice. Mai mult artist decât poet, prin 
echilibrul personalităţii sale, Vlahuţă a ţinut totuşi într-o 
epocă de secetă interimatul poeziei române şi, la urmă, s-a 
impus chiar ca un fel de coreg; istoria literară îl va trece 
însă în rândul necesităţilor poetice ale epocei 
posteminesciene. 

Eugen LOVINESCU Alexandru Vlahuţă în E. Lovinescu, 
Scrieri, 1 B, 1969 p. 291294295296297300 

Ca poet, Vlahuţă copiază servil arhitectonica liricii lui 
Eminescu, însă cu totul superficial. Nu faptul de a fi retoric 
constituie o vină. Vlahuţă e de fapt prozaic, jurnalistic. 
Poemul se preface într-o discuţie de idei. Ce e mai 
interesant este de a constata că eminescianul Vlahuţă nu-l 
decât un dectractor deghizat al operei lui Eminescu. Toţi cei 
umbriţi de gloria poetului Luceafărului primiră cu 
satisfacţie observaţia că opera aceluia era o modă 
periculoasă pentru tinerime, putând duce la sinucidere 
(concluzie sofistică pe nimic întemeiată): „Când am înţeles 
c-aceasta e o modă care soarbe/Seva tinereţii noastre, am 
zis gândurilor oarbe, /Ce-şi roteau peste morminte zborul 
lor de lilieci, /Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci.” 

Poeziile, venerate în şcoală Unde ni sunt visătorii? La 
icoană sunt doar nişte versificaţii corecte. O anume 
atmosferă personală se găseşte în câteva creionări ale vieţii 
săteşti, într-un idilic mai nesilit: „De pe gunoaie-aprinse 
fumul/Molatic se ridică-n cer, /Şi caii la păşune sună/Din 
piedicile lor de fier, /Departe-un fluier se aude, /Un cântec 
aiurit, duios, /Ce-n note lungi, tremurătoare, /Suspină lin, 
misterios.” 

Mai descoperim un lirism intim, familiar şi bonom, foarte 
rar în epoca eminesciană. O fetiţă se joacă cu păpuşa şi 
poetul o ademenegşte cu o păsărică, prilej de filosofie 
discretă şi surâzătoare, o alta a ajuns domnişoară şi poetul 
şi-aduce aminte uşurinţa cu care putea să sărute pe fiinţa 
acum aşa de serioasă. În Iubire, idilicul e lipsit de 
pedanterie. 


George CĂLINESCU A. Vlahuţă, în G. Călinescu, Istoria 
literaturii române, Compendiu, Editura pentru literatură, B, 
1968 p. 196 

Vlahuţă a văzut în poet un militant în serviciul principiilor 
înălţătoare, un „semănător” de idei generoase şi simţăminte 
nobile. Întrucât operează cu instrumentul minunat al 
cuvântului, care, dispunând de o putere aproape 
miraculoasă („ca-n basme”), „face lumi aevea din păreri”, 
poetului îi revine menirea de a străbate țarina sufletelor şi a 
semăna în brazdele lor „umede de rouă”, „viaţă nouă, /Pe 
care va lega-o viitorul”. Stigmatizând versul ce nu spune 
nimic, ci numai „se deapănă pe rânduri, pe firul de pe fus”, 
deplângând condiţia literaţilor care comunică „desperări de 
porunceală şi dureri închipuite”, Vlahuţă pledează cu patos 
în favoarea poeziei pline de conţinut, deschisă spre lume, 
spre marile idealuri umane, în stare „să reverse peste 
inimile noastre mângâiere şi iubire”; el cere poeţilor să 
cânte „rostul lumii şi splendorile naturii”, să exprime 
„gânduri de-un întreg popor gândite”, să despice cu 
„inspirata lor privire” şi „cuvântul lor profetic” „valurile de- 
ntuneric” şi astfel „splendidă-naitea noastră să ne-arate-o 
lume nouă”. Fidel acestui crez, formulat în Cuvântul, Slăvit 
e versul şi mai ales Unde ni sunt visătorii? Poetul s-a 
străduit în permanenţă să scrie astfel încât opera sa să 
devină efectiv un factor de educare a conştiinţelor. Dacă 
realizările nu sunt întotdeauna pe măsura intenţiilor, faptul 
se explică prin insuficienta forţă lirică a versurilor, prin 
menţinerea, în nuvele şi roman, adeseori, a observaţiei la 
suprafaţa realităţii. Excelent versificator, Vlahuţă 
formulează memorabil adevăruri incontestabile, tălmăceşte 
magistral sentimente clare, masive, însă nuanțele mişcărilor 
sufleteşti le ocoleşte, nu se apleacă niciodată asupra 
zonelor mai adânci, delicate, ale psihicului. Lira sa 
interpretează o gamă restrânsă de stări interioare, 
necunoscând altă alternativă decât bucurie-tristeţe, 
dragoste de viaţă-pesimism. Drept consecinţă, în versurile 


sale se instalează monotonia, îşi fac apariţia clişee, 
imaginile se repetă şi tot astfel rimele. În o seamă de poezii, 
personalitatea proprie este aproape strivită de modelul 
creaţiei eminesciene, pe care încearcă să-l urmeze. Viabile 
s-au dovedit acele versuri în care sunt exprimate convingeri 
şi aspirații civico-etice şi estetice, în care sunt celebrate 
simţăminte alese sau sunt fixate scene vii. Stângaci în 
tentative de a surprinde vibraţiile subtile ale erosului, 
poetul glorifică în schimb cu veritabil efect artistic ideea de 
iubire:” Iubire, sete de viaţă, /Iu eşti puterea creatoare, 
/Sub care inimile noastre/Renasc ca florile în soare”. 
Instantaneele unei idile erotice sunt înfăţişate cu graţie. În 
virtutea puterii de pasticizare, poeziile cu caracter satiric 
(Linişte şi Delendum) impun atenţiei situaţii ce se ţin minte. 
Neuitate rămân, graţie unor însuşiri similare şi totodată 
patosului verbal şi alte piese, printre care, în primul rând, 
1907: „Minciuna stă cu regele la masă. /Dar asta-l cam de 
multişor poveste: /De când sunt regi, de când minciuna 
este, /Duc laolaltă cea mai bună casă”. În proza epică, nu 
lipsită de influenţe ale curentului naturalist, Vlahuţă a 
întocmit o catagrafie critică a societăţii timpului său. [.] 

România pitorească este un atlas geografic comentat, 
traversat de o caldă iubire de ţară. [.] Publicistica lui 
Vlahuţă atacă aceleaşi teme ca proza sa epică, cu adresă 
mai directă şi militează mai explicit în serviciul principiilor 
proclamate în versuri. 

Dumitru MICU A. Vlahuţă, în Scriitori români, Mic 
dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, B, 1978 p. 
476478 

Din aceeaşi generaţie cu Delavrancea şi Duiliu Zamfrescu 
şi abia cu vreo zece ani mai bătrân decât Brătescu-Voineşti, 
Al. Vlahuţă este şi el unul din reprezentanţii noului realism 
liric şi artistic. [.] 

Moralistul este prezent chiar în operele realistului 
Vlahuţă. Din când în când el se afirmă însă singur şi atunci 
scriitorul aşterne paginile sale cele mai bune. 


Vlahuţă a dăruit prozei noastre „tonul etic”. Multe din 
paginile sale plutesc într-o atmosferă de sinceritate 
cordială, care angajează pe cititor şi-l fac să participe la 
zbuciumul scriitorului. [.] 

Deopotrivă cu toţi scriitorii realismului liric şi artistic, 
Vlahuţă s-a oprit de mai multe ori în faţa problemei literare 
a descrierilor de natură, nu însă în nuvelele sale, unde omul 
este evocat de obicei în singura latură a frământărilor lui 
intime, fără nici o conexiune cu mediul lui natural. În 
România pitorească, 1901 apoi în Pictorul Grigorescu, 1911 
tema peisajului opreşte însă îndelung pe Vlahuţă, care 
întrebuinţează pentru a o rezolva nu darurile unui ochi de 
pictor, ci sensibilitatea, dealtfel fără forţă şi noutate, a unui 
poet. Desigur, Vlahuţă grupează cu răbdare în unele din 
tablourile sale mai multe trăsături văzute, fără să obţină 
totuşi imagini sintetice şi revelatoare. După tipul său 
sufletesc Vlahuţă este mai degrabă un contemplator 
asociativ, unul din acei admiratori ai naturii pentru care un 
peisaj este prilejul unei reverii, imaginea lucrurilor 
dizolvându-se pentru ei în senzaţii subiective sau în 
sentimente cu privire la ele. [.] În loc să observe, scriitorul 
se observă şi în locul „descrierii”, întâmpinăm o 
„introspecţie”. [.] Descrierea reţine aproape numai 
sentimentele privitorului. Alteori, descrierea este redată 
printr-o alegorie, ca în această pagină consacrată evocării 
Jiului privit în locul unde scapă din trecătoarea Petroşanilor 
[.]. Cu preponderența aceloraşi procedee asociative sunt 
obţinute şi descrierile de tablouri din Pictorul Grigorescu. 
Scriitorul se opreşte în faţa tabloului, însumează, prin 
enumerare, trăsăturile lui văzute, dar obţine ceva ca 
impresia vieţii abia când notează propriile lui senzaţii 
asociative, ceea ce i se pare a fi liniştea şi puritatea locului 
zugrăvit de pictor, cu „copacii care au stat din freamăt” sau 
cu o atmosferă în care simţul vital al poetului resimte „aerul 
proaspăt al înălțimilor”. Lipsind în celelalte lucrări ale sale, 


peisajul se impune aci ca temă literară şi împrejurarea este 
destul de limpede resimţită de cititor. 

Tudor VIANU A. Vlahuţă, în Tudor Vianu, Arta prozatorilor 
români, Editura Minerva, B, 1981 p. 167171172-173174 

România pitorească trebuia să fie cea mai reprezentativă 
operă a lui Vlahuţă. Cel puţin aceasta a fost intenţia 
scriitorului. Publicată în 1901 a fost inclusă în majoritatea 
antologiilor literare. Manualele şi programele şcolare i-au 
oferit un loc important. 


Frumuseţile patriei, bogăţia spirituală şi alesele însuşiri 
fizice ale ţăranului român fuseseră evidenţiate şi în alte 
memoriale de călătorie, dar nimeni până la Vlahuţă nu 
încercase să ofere o imagine completă a ţării sub aspect 
etnografic şi social, să descifreze urmele trecutului în 
ruinele cetăților şi în legendele populare, să prezinte cu un 
sentiment de mândrie naţională frumuseţile ţării şi 
multitudinea calităţilor morale ale locuitorilor ei. Dacă în 
Dan lirismul era excesiv, în România pitorească el este 
echilibrat. Emoţia autorului este puternică şi reuşeşte să fie 
transmisă cititorului. Cartea ar fi putut constitui într-adevăr 
opera reprezentativă a scriitorului, dacă valoarea ei nu ar fi 
fost estompată de viziunea semănătoristă, de prezentarea 
idilică a vieţii ţăranului român. Pitorescul peisajului a fost 
extins de scriitor şi asupra satului românesc, 
împrumutându-l aspectul feeric al unor aşezări omeneşti în 
care domneşte armonia şi fericirea generală. Dincolo de 
aceste limite, România pitorească rămâne un moment 
important al literaturii noastre de călătorii. Viziunea 
semănătoristă este prezentă şi în alte lucrări, mai ales în 
nuvelele, schiţele şi povestirile publicate în revista 
„Semănătorul”, sau în periodicele semănătoriste. Alături de 
acestea, Vlahuţă a publicat numeroase pagini în care a 
condamnat regimul burghezo-moşieresc şi instituţiile lui, a 
demascat caracterul reacţionar al monarhiei, şcolii, presei 
şi familiei burgheze. [.] În schiţele Socoteala, De la ţară şi 
La arie a depăşit imaginea idilică a satului, reflectând în 
mod obiectiv viaţa plină de umilinţe şi mizerie a ţăranului 
român. În aceste opere, Vlahuţă continuă şi dezvoltă cele 
mai valoroase tradiţii ale realismului critic în literatura 
română. 

George SANDA Prefaţă, în A Vlahuţă, Iubire, Editura 
pentru literatură, B, 1965 p. XVI-XVII. 

Printre versurile sale găsim şi poezii de o reală valoare 
artistică. Aşa sunt Linişte, Unde ni sunt visătorii? 1907 
sonetele, Prima lecţie. [.] Cu poezia 1907 Vlahuţă a dat un 


minunat exemplu de atitudine civică, a dovedit o cunoaştere 
profundă a contradicţiilor sociale care au generat 
răscoalele ţărăneşti. El a intuit comunitatea de interese 
dintre partidele politice şi a demascat caracterul reacţionar 
al monarhiei. [.] 

Poezia 1907 reprezintă una dintre cele mai valoroase 
creaţii ale lui Vlahuţă. Aici scrisul său a atins cea mai înaltă 
valoare artistică. În aceste versuri, arăta Perpessicius, este 
evidentă „vigoarea conturului, succesiunea dramatică a 
fabulaţiei, verbul gravat şi variata naturaleţe a tonului, 
după cum tablourile reclamă în schimbarea lor”. [.] 

Alexandru Vlahuţă a fost printre primii poeţi români care a 
folosit mai larg sonetul. Nevoit să se supună constrângerii 
formale a unei anumite prozodii, nu a depăşit limitele în 
care şi-a manifestat atitudinile lirice. Vlahuţă nu a fost un 
„visător haotic”. Spontaneitatea imaginilor se manifestă rar, 
idealul artistic al poetului sedus de perfecţiune a putut fi 
uşor orientat spre ordinea formală. Lirismul său este 
asemănător parnasienilor de tipul lui Heredia şi Mihail 
Codreanu, „stăpânit şi rece”. Fără să dezvăluie laturile 
inedite ale sensibilităţii, sonetele reuşesc să exprime mai 
bine notele specifice orizontului artistic al lui Alexandru 
Vlahuţă. [.]. Poezia interioarelor, regăsirea trecutului în 
obiectele încăperilor, întâlnită în opera lui Ion Pillat, 
Demostene Botez şi Otilia Cazimir, îşi are în Vlahuţă un 
precursor. [.] 

Prin paginile valoroase cu care a contribuit la făurirea 
istoriei naţionale, Vlahuţă a dovedit că a ştiut să-şi cultive 
calităţile pe care considera că trebuie să le aibă un 
adevărat scriitor: „Observare adâncă, meditare 
îndelungată, stăruinţă, studiu, răbdare şi muncă”. 

Fără să reprezinte o culme a literaturii române, opera lui 
Alexandru Vlahuţă rămâne un moment important al culturii 
şi literaturii noastre, indispensabilă pentru definirea 
peisajului social şi artistic al celei de-a doua jumătăţi a 
secolului al XIX-lea şi a începutului celui de al XX-lea. 


George SANDA Prefaţă, în Alexandru Vlahuţă, Iubire, 
Poezii, Editura pentru literatură, B, 1965 p. XVIII, XX, XXII, 
XXIII, XXIV. 

Poezia de idei, satirele şi poemele cu subiect ale lui 
Vlahuţă sunt mărturii ale unui suflet senin, deschis spre 
înţelegerea lumii şi doritor să fie de folos alor săi. Această 
calitate şi-a confirmat-o şi prin traducerile din Ada Negri, 
care, prin preocupări şi sensibilitate, îi întregesc organic 
opera proprie. [.] 

Modelul eminescian se simte de departe, dar sentimentul 
este adevărat şi graţia nu pare a fi rezultatul artificial al 
unui împrumut. Receptând din opera lui Eminescu ceea ce 
se înscria între limitele sensibilităţii sale minore, Vlahuţă n- 
a simulat un zbucium care nu era al lui şi nu şi-a pus masca 
tragică pe care, cu un gest grotesc, au încercat să şi-o 
potrivească atâţi epigoni. Poetul sentimental face figură 
onorabilă şi când atinge uşor coarda elegiacă, în sonete şi 
în alte câteva poezii, în care amintirea unei iubiri 
neîmplinite şi trecerea implacabilă a timpului îi trezesc un 
fior repede stins în resemnare. Versurile lui Vlahuţă făurite 
la foc mic scapără irizări de poezie, pe care tribunul le-a 
putut obţine altminteri rareori. Prima lecţie şi Cum curge 
vremea. Sunt poezii de un farmec simplu, care atestă că 
duioşia, zâmbetul tandru şi umorul blând aparţin registrului 
propriu al poetului mai mult decât patetismul. În poemul 
Iubire, evocarea unei idile din adolescentă nimereşte tonul 
cel mai firesc şi mica simfonie comunică sentimentul cu 
fineţe şi adevăr. 

Ion ROMAN Postfaţă, în A. Vlahuţă, Poezii, Editura 
Minerva, B, 1974 p. 201202 


SFÂRŞIT 


1 Zăvelcă fiecare din cele două fote dreptunghiulare, cu 
dungi sau brodate cu flori, care se poartă la ţară cu fustă. 

Răschitor unealtă pe care se deapănă tortul de pe fus sau 
de pe ghem, pentru a-l face scul sau jurubiţă. 

2 Greabăn partea mai ridicată din şira spinării, la 
împreunarea spetelor (aici, figurat). 

3 Draniţă şindrilă mai lungă. 

4 Pivă instalaţie pentru împâăslirea într-un mediu cald şi 
umed a fibrelor din ţesăturile de lână. 

5 Vârvar vârf de munte. 

Tarniţă coamă de munte în formă de şa. 

7 A slomni aici cu sensul de a se ivi, a miji. 

8 Oblu drept, în linie dreaptă. 

9 Boştură scorbură, văgăună. 

10 Buziş unul după altul, în şir. 

11 Nahlap undă. Scorboroşit găunos, scobit. 

12 Ostreţ gard, îngrăditură de pari, de şipci, de zăbrele. 

13 Meterhanea muzică militară, fanfară. 

14 împonicşat aşezat ponciş, încrucişat. 

15 Sodom mulţime, sumedenie. 

16 Elisaveta, soţia regelui Carol Î, regină a României, a 
publicat producţiile literare sub pseudonimul Carmen-Silva, 
printre care şi volumul Poveştile Peleşului (N. Ed.). 

17 Branişte pădure din care e oprit să se taie lemne, 
pădure cu tufiş des. 

18 A se răzori a se mărgini, a se învecina. Obraţie loc 
îngrădit, plantat cu pomi, la poalele unui deal cu văi. 

19 în ediţia 1901: scapătă. 

20 Tihăraie povârniş repede. 

21 Scrupos sfărâmicios. 

22 A se crunta a se umple de sânge, a se roşi. 

23 Drâstă piuă rudimentară, fixată la o apă curgătoare. 

24 'Teşos înclinat, povârnit. A strătăia a întretăia. 

25 Hainie răutate, duşmâănie. 

26ii 

Brăcuit distrus, stricat, devastat. 


27iii 

Sineaţă puşcă primitivă, cu cremene. 

28 A grohoti a face zgomot rostogolindu-se. 

29 Ghil [trunchi de lemn din toată lungimea unui copac. 

Dom catedrală, cupolă. 

30 A se gr [p=ina a se căţăra. 

31 Bunget pădure deasă şi întunecoasă. 

32 A prigori a expune la dogoarea soarelui. Sprintenaş 
ostaş cu arme uşoare. 

33 Gânj împletitură de nuiele sau din scoarță de tei, 
asemănătoare cu funia şi întrebuințată în locul acesteia. 

Pociumb ţăruş sau par bătut în pământ. Dălcăuş ajutor al 
cârmaciului unei plute. Ceair loc de păşune. 

34 Târş arbust pipernicit, tufă. A hartoi a da la o parte, a 
cârmi din drum. 

A se vârfui a-şi înălța, a-şi ridica, a-şi profila vârful. Cârjoi 
cot. 

35 într-un pe= pe o coastă, într-o latură. Tarac stâlp bătut 
în pământ pentru a feri plutele de lovire. 

36 A pruji a glumi. 

37 De-a fedeleşu ca pe un fedeleş (butoiaş mic de forme 
diferite, în care ţăranii îşi duc apa la câmp); la subţioară. 

Raghilă unealtă formată dintr-o scândură în care sunt 
înfipţi dinţi de fier şi prin care se trage cânepa sau inul 
meliţat ca să se aleagă partea cea mai fină. 

38 Rediu pădure. 

39 în articolul din „Viaţa Româneasc |, şi în „Scriitori şi 
curente” se citeau dou [versuri din această poezie: 

Jubire, sete de viaţă, Iu eşti puterea creatoate. 

Cânt [poetul şi cânt [m şi noi împreun [cu el”. 

40 Lăudător temporis acti (lat.) „cel care face elogiul 
(laudă) timpului trecut” (Sfârşitul unui vers din Arta poetică 
a lui Horaţiu, prin care subliniază această caracteristică pe 
care o condamnă a bătrânilor, de a ponegri prezentrul în 
favoarea trecutului. 


41 August-Frederic-Ferdinand von Kotzebue scriitor 
german (17611819). 

„Pe care l-am recunoscut întotdeauna în toate clipele vieţii 
mele” (fr.). 

42 Aluzie la versul din Venere şi Madonă de Eminescu: 
Căci femeia-l ptototipul îngerilor din senin. 

43 Franţa revoluţiei de la 1848